Black Pantone 362 U-verde
TRIBUNA
92
Județul Cluj
1,5 lei
Revista de cultură • serie nouă • anul V • 1-15 iulie 2006
Letiția Ilea
BOOKFEST
2006
Interviu
Irina Petraș
Tabăra de poezie
Cu poemul narativ
în Fiad, Bistrița, Cluj
Ilustrația numărului: Doina Hordovan
(|) Black	Pantone 362 U-verde
-0- Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj,
cu sprijinul
Ministerului Culturii și Cultelor
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
Amalia Lumei
Camelia Manasia
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
pe la Cluj
Căldură mare, ploaie așijderea
Claudiu Groza
Parcă prevestind acalmia de vară, care se-a-
propie din ce în ce mai repede,
evenimentele culturale s-au îndesit în Clujul
cotropit de ploi și zăpușeală al ultimelor zile.
Însăși ordinea acestor consemnări este aleatorie,
nerespectând cronologia întâmplărilor.
a
Plasticianul Silviu Oravitzan și-a lansat la
Muzeul Național de Artă din Cluj recentul album
Lux. Lumen, care cuprinde reproduceri ale
lucrărilor sale cu caracter religios. Un album
opulent, în care ilustrațiile sunt însoțite de
referințe la opera artistului scrise de Mitropolitul
Bartolomeu al Clujului, Cardinalul Tomas Spidlik,
Basarab Nicolescu, Pavel Șușară, Marcel Tolcea și
mulți alții. Volumul, editat de timișorenii de la
Brumar, reproduce iconostasul arhieresc de la
biserica Mănăstirii Nicula, ca și iconostasul
bisericii ortodoxe clujene „Schimbarea la față”,
ambele realizate de Oravitzan. La Cluj, pictorul a
colaborat și cu plasticianul catolic Marko Ivan
Rupnik.
a
La Centrul Cultural Francez din Cluj a fost
lansat în 20 iunie CD-ul Kientzy interprete
Taranu, în prezența lui Daniel Kientzy și a
compozitorului (și academicianului) Cornel
Țăranu. CD-ul este rezultatul unei colaborări de
aproape 20 de ani, și cuprinde șase opere.
a
Principele Radu de Hohenzollern-Veringen a
fost prezent la Cluj pentru a prezenta publicului
trei din cele mai recente volume ale sale. Acestea
sunt splendidul album-monografie Palatul
Elisabeta, publicat la Humanitas, volumul de
confesiuni Persona, apărut la Nemira, și antologia
de eseuri și conferințe Europa din noi, tipărit la
Polirom. Prințul a mulțumit sătenilor din
Mănăstireni, care au repus la locul său bustul
Regelui Ferdinand, dizlocat de comuniști, și a
reamintit că anul acesta se împlinesc 140 de ani
de la instaurarea dinastiei regale în România, dar
și... 100 de ani de la Expoziția Națională de la
București, primul eveniment de anvergură
europeană al României moderne. La lansarea
cărților au participat, între alții, primarul Emil
Boc, pictorul Vladimir Zamfirescu, a cărui
expoziție a și fost de altfel vizitată de principe,
preotul Ioan Bizău, profesorul Michael Shafir,
scriitorii Doina Cetea și Adrian Popescu.
a
Multipremiatul spectacol Woyzeck de
Buchner, montat de Mihai Măniuțiu la Teatrul
Maghiar din Cluj, a mai obținut trei distincții. În
Radio România Cultural
În fiecare luni, de la ora 22:10,
scriitori, critici, traducători, editori
sunt invitați la
Radio-grafii literare
Un talk-show de literatură
contemporană
cadrul Festivalului Național de Teatru din Pecs,
Ungaria, Bogdan Zsolt a fost desemnat drept cel
mai bun actor, Imola Kezdi - cea mai bună actriță
sub 30 de ani, iar Teatrul Maghiar a primit
Premiul pentru cea mai bună companie
dramatică. Felicitări!
a
Poetul Horia Muntenus se încăpățânează, cu
succes, să editeze revista Aisberg, în ciuda
vicisitudinilor economice și logistice. Recent a
apărut numărul 3-4, iunie-iulie 2006, dedicat
memoriei lui Nicolae Steinhardt. Revista cuprinde
studii despre Blaga, Nietzsche și, firește,
Steinhardt; totodată, multă poezie.
a
Alexandru Jurcan și-a lansat în 26 iunie -
ultimul, probabil, în șirul lansărilor dinaintea
vacanței - cel mai recent roman, Cocoșul și
cocoașa. O carte plină de umor, scrisă în tradiția,
destul de puțin cunoscută, a literaturii dialectale
ardelenești, reprezentată de un Budai-Deleanu sau
Aurel Paul Bănuț. Firește, se vor găsi destui
pudibonzi ori snobi care să acuze de vulgaritate
cartea lui Jurcan. Ea trebuie luată însă doar ca un
persiflaj dur la adresa habitudinilor micii
burghezii de azi. Persiflantă e chiar și fotografia
autorului de pe coperta a 4-a, cu tot cu tenta sa
kitsch.
a
Excelent, din păcate prea puțin gustat de
intelighenția clujeană, spectacolul Revedere al
promoției 1986 de la Liceul de Coregrafie din
Cluj. O promoție de aur, din care fac parte Anca
Opriș, prim-solistă a Operei clujene, Daniela
Lungeanu, cu activitate bogată în Germania, ca și
Laszlo Nyakas, dar și Simona Noja, probabil cea
mai celebră balerină de origine română a
ultimelor decenii. Alături de ei au mai dansat
Ivan Popov din Sankt-Petersburg și prim-solistul
Operei clujene Dan Orădan. Un spectacol
senzațional, dinamic și grațios, care a făcut sala să
aclame minute în șir. Greu de crezut că la Cluj va
mai avea loc vreodată un asemenea regal de balet
cu acești dansatori, aflați deja, din păcate, spre un
punct terminus al carierei de scenă.
a
De reținut, nu doar pentru turiști, ci și pen-
tru... “ghizii” turiștilor, că informații utile despre
Cluj pot fi găsite, în engleză, pe site-ul
www.clujonline.com. De la istorie la cultură,
turism, cumpărături sau... meteorologie locală,
puteți afla aproape totul despre orașul-comoară al
Transilvaniei.
■
101,0 FM
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
BOOKFEST 2006
Letitia Ilea
n organizarea Asociației Editorilor din
România, între 13-18 iunie 2006 s-a
desfășurat la București Salonul de Carte
Bookfest, un eveniment cultural extrem de
important și așteptat de iubitorii de carte. El vine
să înlocuiască vechiul târg de carte Bookarest, ce
s-a desfășurat în anii trecuți la Teatrul Național
bucureștean. Bookfest-ul, beneficiind de spațiul
plin de posibilități al RomExpo, la Casa Presei, a
reunit anul acesta principalele edituri românești,
mari și mici, într-un efort de a repune Cartea la
locul ce i se cuvine în viața cetății. Cunoscând
modul în care s-au desfășurat târgurile de carte
bucureștene anterioare, putem afirma cu
certitudine că Bookfest-ul a reprezentat o
tentativă reușită de apropiere de modul de
organizare și fastul marilor târguri europene de
profil. În absența sprijinului Ministerului Culturii,
Asociația Editorilor din România a reușit să
atragă niște sponsori prestigioși și rezultatul a
fost o adevărată sărbătoare a cărții, cu eleganță,
fără ostentație - așa cum îi stă bine cărții - dar
reușind totuși să împlinească așteptările
iubitorilor literei tipărite. Editurile prezente s-au
„desfășurat” în trei pavilioane, primele două, 15
și 14, în ordinea intrării, reunind editurile mai
mari și mai cu dare de mână, care au avut
posibilitate să închirieze un spațiu mai generos.
În pavilionul 13, ultimul, regăsim editurile mici,
dar nu lipsite de apariții notabile și de calitate.
Aici și-au întâmpinat cititorii și editurile clujene
„Eikon” și „Dacia”. A treia editură clujeană
prezentă la târg, „Idea”, reușește să-și încânte
publicul amator de lucrări de filosofie de ultimă
oră. Sigur, oricărei manifestări de acest gen i se
pot găsi „plusuri” și „minusuri”, dar important
este, în cazul acestui târg, faptul că se poate
constata o evoluție sensibilă față de modul de
organizare a altor manifestări de acest gen, din
anii trecuți, și bineînțeles, faptul că impactul
asupra publicului iubitor de carte a fost, la
Bookfest, considerabil. Cititorul, spectatorul care
are drept reper marile târguri europene de profil,
cele de la Paris, Frankfurt etc., ar fi putut să
încerce o oarecare nemulțumire, căci știm, de la
Pascal deja, comparația este sursa tuturor
nefericirilor... Astfel, organizarea și situarea
„carteziană” a editurilor de la târgul de la Paris,
pe regiuni geografice, cu indicii clare după care
să te orientezi pentru a găsi o anume editură, a
devenit la Bookfest un haos organizat... Am
căutat timp de jumătate de oră standul Editurii
Vinea, pentru a-l găsi în cele din urmă înghesuit
într-un colțișor, fapt care mi s-a părut nefiresc,
având în vedere prestigiul de care această editură
se bucură mai ales în rândurile iubitorilor de
poezie...Același a fost cazul editurii Cartea
Românească, cea mai prestigioasă editură a țării
la un moment dat... dar legile concurenței nu
iartă... Am avut o strângere de inimă văzând
rafturile uriașe în mijlocul cărora trona Codul lui
da Vinci... Apoi mi-am spus că poate așa trebuie
să fie... Oare Dan Brown, Coelho & Co nu sunt
favoriții unei bune părți a planetei, de ce nu și ai
cititorului român? Nu același spirit conciliant
l-am avut trecând prin fața cărților numeroase ale
lui Pavel Coruț sau a copertelor colorate și
expuse cât se poate de central ale literaturii de
tip „Sandra Brown”... Îmi revin apoi și-mi spun
că sunt de fapt o persoană care caută, să zicem,
un anumit tip de cafea într-un uriaș supermarket,
și care, vrând-nevrând, trebuie să treacă și pe
lângă rafturile cu salată, ridichi, detergent sau
scutece „Pampers”... Ce cărți am căutat la
Bookfest? Ce cărți am cumpărat sau aș fi
cumpărat? Splendide colecții de poezie
contemporană, la Vinea, Brumar și Cartea
Românească... Îi „atac” pe editorii prieteni Robert
Șerban și Nicolae Tzone, și astfel intru în posesia
unor splendide ediții Ioan Flora și Șerban Foarță,
a unui volum al poetului craiovean Nicolae
Coande sau a volumelor de interviuri cu scriitori
contemporani ale lolandei Malamen... Particip la
lansarea volumului de Poeme bănățene al lui
Ioan Flora și am o strângere de inimă: lansarea se
desfășoară pe un spațiu de trei-patru metri
pătrați, aproape în calea trecătorilor... doar atât
să fi meritat Ioan Flora? Și strângerea mea de
inimă se amplifică, trecând pe lângă scenele
uriașe cu campionii momentului: Cristian Tudor
Popescu, Emil Hurezeanu sau Robert Turcescu,
cărora fanii lor telespectatori le pun întrebări,
mai inteligente sau mai tâmpite... Îmi imaginez
pentru o clipă scena respectivă, luminată de
reflectoarele tuturor televiziunilor, iar în mijlocul
ei tronând un poet drag, să zicem Ion Mureșan,
să zicem Marta Petreu sau Ioan Es. Pop, care să
nu mai prididească să răspundă asalturilor
publicului... Îmi trece repede, pentru că pe
standul unui difuzor de carte văd o carte a
editurii „Grinta”, pe care o știu... mă uit la preț...
mai mult decât dublu față de cel la care o vinde
editura... bună afacere, difuzarea de carte... încerc
să-mi sincronizez programul cu câteva dintre
lansările și conferințele care mă interesează... nu
e lucru ușor pentru că cele care au drept invitați
prestigioase personalități culturale sunt foarte
multe. Dintre autorii clujeni, și-au prezentat la
târg volumele Marta Petreu și Ruxandra
Cesereanu. Marta Petreu a lansat recentul său
volum de versuri de la Cartea Românească, Scara
lui lacob, iar Ruxandra Cesereanu a fost prezentă
în calitatea sa de coordonator al cărții Comunism
și represiune în România, apărută de curând la
Polirom, dar și ca poetă pentru a ne prezenta al
său Ocean schizoidian, volum reeditat de editura
Vinea. Pentru a nu cita aici numele tuturor
personalităților prezente la târg, vom spune că
cititorii au putut să stea față în față cu
majoritatea scriitorilor importanți ai momentului,
pentru a le solicita autografe sau răspunsuri la
întrebări. „Boala comparației” are un ultim puseu,
în timp ce mă rătăcesc pe aleile târgului, căutând
un volum de versuri al lui Octavian Soviany, fără
a ști editura. Îmi amintesc că la târgul de la Paris
existau cel puțin zece calculatoare la dispoziția
publicului, ele furnizând toate informațiile dorite
de cititor asupra autorului căutat și a cărților cu
care este prezent la târg. Din punct de vedere
tehnic, acest lucru este foarte simplu de realizat,
el presupunând doar reunirea bazelor de date ale
fiecărei edituri și un motor de căutare intern. În
continuare, cardul meu suferă repetate atentate,
întrucât dau peste cărți mult dorite sau mult
folositoare, și unul dintre avantajele târgului este
acela de a putea cumpăra cărți cu o serioasă
reducere. Astfel, un dicționar Oxford cu CD,
Tortilla Fiat a lui Steinbeck în engleză, o
antologie a celor mai frumoase povestiri zen, o
ediție de opere complete a lui Virgil Mazilescu,
editată de Muzeul Literaturii Române sau
Antologia Poeților Tineri a lui Laurențiu Ulici, a
aceleiași edituri... Multe altele, primite de la
prietenii întâlniți, unii pe care nu i-am văzut de
ani buni... Căci orice târg de acest gen este și o
bună ocazie pentru scriitori de a se regăsi unii pe
alți, în jurul unei cafele/beri, pentru a schimba
între ei ultimele cărți apărute, ultimele bârfe din
breaslă, sau, de ce nu, bancuri... căci oameni sunt
și ei... Înainte de a scrie acest articol, am
încercat, mărturisesc, să văd care sunt punctele
de vedere ale ziariștilor prezenți la târg, pentru a
nu repeta lucruri spuse... pretutindeni, același
regret exprimat de public și editori, referitor la
prețul biletului, de patruzeci de mii... dar cum ați
fi dorit, oameni buni, să intrați la Târgul de
Carte? Până și în holul Gării de Nord trebuie să
plătești un bilet de peron, chiar dacă nu
călătorești... Oare de ce nu e nimeni scandalizat
de prețul biletelor la concertele BUG Mafia sau
la meciurile de fotbal? Nu am auzit nicăieri o
plângere în acest sens... Când o să învățăm că
accesul la cultură costă? Și, așa cum ne arătăm
prietenia sau iubirea față de cineva alegând un
anume cadou dintre sute altele pentru a arăta că
ne gândim sau că apreciem acea persoană într-un
anume fel, tot așa, un minim gest de respect față
de cultura scrisă este acela de a cumpăra un bilet
de intrare la o asemenea manifestare, fără a
protesta. Nu am reușit să aflu ce părere are
despre această problemă sau despre târg în
general domnul președinte Traian Băsescu,
întrucât a trecut fulgurant prin pavilioanele
târgului și s-a pierdut undeva pe o terasă în fața
unei porții de mititei. Poate la anul.
■
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
3
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
cartea
Verbalizarea ventrilocă
Ioana Cistelecan
Augustin Cupșa
Prezent compus/recompus
Iași, Ed. Convorbiri literare, 2005
O dialectică a tăcerii extrinseci, de sine și
pentru sine impusă, meșteșugită,
protejînd un logos interiorizat in
extremis, ne propune Augustin Cupșa în al său
volum de debut în ipostaza de poet. Un lirism
hiperconcentrat în esența-i, controlat în detaliu,
posedat de un autor cu harul ventrilocității, sub
penelul căruia poemul se moșește perpetuu
supervizat și alunecă dincolo de rostirea primă,
rutinat-banalizată.
Se empatizează o sensibilitate vădit
cerebralizată, în care sinele e dozat între minimal -
ca exponent al substanței - și maximal,
categorizînd în fapt gestul clișeizat - o pragmatică
a absenței comunicării belicoase, superflue și, în
speță, a discursului reflectorizant, abisal,
monologat în registrul grav al conștientizării și
revelării inutilității celei dintîi, dar și a plinătății
celuilalt. Vorbele etichetează derizoriul, gafa,
durerea, provizoriul, constituindu-se axiologic opus
tăcerii ca ștanță a jenei, culpei, apăsării,
suportabilității și firescului, aceasta fiind, în fond,
rostită, niciodată răstită, poetizată, provocată și
ingurgitată de un metalimbaj orientat în
exclusivitate către un eu vertical, sustras
compromisului, dar inventariind metodic plusurile
și minusurile („eu sunt gol/într-o mînă udă/
vorbesc puțin și respir mult”; „și femeile -
întotdeauna de la capătul nopții/ și mașinăriile și
invențiile lor/ și semințe și abatoare de oțel/ și
lucruri spurcate”; „și vorbele sunt cărămizi/și din
ele se fac oasele slabe”; „și tăcerea ne găsește la fel
cu/ mîinile mici/ umede/lipite de haine/ sau
fluturînd fără nici o părere/ / mîinile noastre
mici/pe resturi colosale/ din izbiri colosale de
cuvinte”). Actantul momentului pare atins de
maladiv, percepția cromatică transgresează dinspre
gri spre dark, infestînd sfera familiarului și
încropind atmosferic un spital în nocturnă, cu un
abandon al umanului, într-un amalgam de
nostalgiere, discreție timidă, înțelepțită progresiv și
un obstinat și tenace exercițiu al devoalării
sensurilor absconse, pertinente, într-o inter-
dependență organică insinuată între tăcere și
oboseală, cu variantele lor cumulative: închiderea
ca refuz și deopotrivă ca incipit al muțeniei,
expandarea eșecului în logos, teama de penibilul
unei comunicări la îndemîna unui searbăd acut și
aglutinarea pensee-urilor furișate silențios sau pur
și simplu ca refuz de a articula sonor („șeful de
gară intră rostogolit/ și bolnav/ și fără vorbă se
vîră în pîntecul foarfecii”; „trag cu urechea pe la
uși/înghit tot”; „nu știu pe unde să mai calc/e un
morman de pleoape pe-aici”; „răsună picături în
chiuvetă/pe coridor”; „și infirmierele amestecau
grijuliu/în vîrtejuri oboseala de prin saloane”;
„păzeam pereții noștri de gol/în noi se zbăteau
lucruri/ca o ploaie de molii”; „străluciri viziuni
căderi/recăderi/potriviri în cuvinte”). Resortul
primar al limbajului poetic alternativ e dat de
recurența grabei și a fricii; experiența morții e
asimilată unui dehors cvasi-obiectivat, neutralizat,
transpus într-o iremediabilă pietrificare, aidoma
unui handicap al propriei salvări. Contraponderea
între un tu feminin și un eu masculin auctorial
încropește un cuplu al cărui erotism sfîrșește în
izuri-repere ale memoriei suav-amar nostalgicizate
și ale proiecției volitive tacite. Spațiul retractil al
prezențelor personalizate și totodată concentrarea
noumenală a reflexiilor secretizate sunt desemnate
de hol, mai precis: de oglinda înveșmîntînd holul,
lepădîndu-și semnificația inițială și permutîndu-se,
la rîndul ei, îmtr-o mască jungiană opacizată,
impenetrabilă îndărătnic în a deconspira ordinarul,
fie el instituționalizat de-a dreptul, ingrat camuflaj
al golului în substanță, colcăind ca un microb în
tocmai viscerele coordonante, însă inversate ca
topică în logica raportării - „de pe pereți viața ca o
sare/ se gîndește, probabil, la mine”; „Doamne, io
cred că-ntr-o casă de oameni/viața cea multă e-n
hol într-o oglindă”; „tu erai frumoasă/ eu eram
aspru”; „cu tine mă uit,/te iau de șolduri și intru
în șut”; „trebuie să te acoperi cu o casă, cu o
nevastă/ de un destin, doi trei copii/ și cu vîrsta de
aur”. Întreagă această verbalizare interiorizată
sinuos transpare într-un lirism ce comportă o
pseudo-dinamică a unui pas finalmente retezat,
brusc eșuat, al cărui punct convulsiv în traiectul
alunecării în și spre tăcere rezidă în circumferința
„gleznelor zdrențuite”, abrutizînd și anexînd
scîrțîiala unui titirez hăbăucit în liniștea penitentă,
înstăpînind pînă și concretețea asonanțelor irizate
poematic („Eu/l-am prins între degete/i-am scuipat
În lumea
Irinei Petraș
Gratian Cormos
Alexandru Deșliu
Miezul lucrurilor. Convorbiri
cu Irina Petra°
Focșani, Editura Pallas Athena, 2006
Am auzit recent că un doctorand în
Filologie lucrează deja la o monografie
dedicată Irinei Petraș. Dar, culmea,
persoana nu e de aici, din Ardeal, vreun amator
să-i intre în grații, ci taman din celălalt capăt al
țării - lucru ce m-a pus pe gânduri. Recentul
volum de convorbiri cu Irina Petraș, realizat de
Alexandru Deșliu, are și el o pronunțată tentă
monografică, elucidând semnificative felii bio-
biliografice, dar și comportamental atitudinale din
viața protagonistei. E evidentă, deci, tendința
contemporanilor de canonizare a Irinei Petraș,
încă din timpul vieții. Ne recunoaștem - rar, ce-i
drept -, oamenii de valoare. În majoritatea
cazurilor, însă, ne reamintim de ei, la zeci de ani
după ce au plecat dintre noi. Atunci doar,
învățam să-i iubim și să-i prețuim.
Revenind acum la Miezul lucrurilor - o carte
ce începe ex abrupto, fără nici o introducere sau
prefață, după inventarul riguros și exhaustiv al
activității literare din pagina de prezentare a pro-
tagonistei - nu putem să nu observăm că între-
bările concise ale lui Deșliu nu sunt decât timide
puncte de plecare pentru ca, (ne)ținând cont de
ele, Irina Petraș să ne poată spune câte și mai
câte, dedându-se pe pagini întregi la veritabile
“orgii” descriptiv-narative. Interogația e asemeni
chibritului aflat în proximitatea gazului, ocazie ce
declanșează efectul letal: explozia ingenuă și
incontrolabilă. Stârnită, Irina Petraș nu mai poate
fi oprită. Complexitatea răspunsurilor ei nu poate
fi nicidecum anticipată. Ele aduc mai mult decât
ar fi sperat întrebarea. Așa, aflăm povești de la
mare, de la Sibiu, de la diverse colocvii, ni se
dezvăluie file din trecutul Literelor clujene, cer-
coaja (...)// scîrțîia drăcește cînd se freca de burta
cerului”; „ce mult te-aș fi dorit/îmi ziceam turbat
în gînd/lîngă vitrină/suspinam cu cîrpa de praf”).
Imagistic, se oscilează între oximoroni repetitivi cu
finalitate neașteptată, un joc pelin al con-de-
reconstrucției, inserînd definiri economicoase,
nedisturbînd continuitatea vizualului în propria-i
frîntură și uzitarea unor diminutive impotentizate
în trișarea golului și un derutant ludism respirînd
a gravitate percutantă. Cerebralitatea poemului se
balansează între certețe și orbecăială, evitînd
senzația unui deja-lu, în pofida jonglării cu
semnificanți clișeistici, probînd lejeritate în
conversia nuanțelor acelorași termeni ori în fluența
determinanților, dar magnetizează în forță
componentele-i și zvîcnește în erotizări cu impact
dur/eros, centrifugînd în slow motion fascinația
vertijului reflecției și, mai ales, a voluptății
disecării amănuntului cogitoriu.
Verticalitatea notației lirice, precum și
naturalețea dez-asamblării inspirate a zonelor
arhivizitate poetic transferă cărții lui Augustin
Cupșa organicitate și sintetism vitalizant.
■
nute prin ochii studentei de atunci, istoria Editurii
Didactice și Pedagogice etc. Suntem invitați cu
gentilețe să pătrundem în lumea Irinei. Pentru cei
care se încumetă, răsplata e pe măsură: oare cine
știa, de exemplu, că lupul intrat în curtea casei s-a
uitat cu mirare la micuța Irina și a plecat înapoi
în pădure, că aceeași Irina publica deja, la vârsta
de numai 10 ani, poezii în Luminița, Scânteia
Pionierului, Cravata Roșie sau că, în prezent, are
în casă mobilă făcută de mâna ei? Toate acestea
și multe altele se înlănțuie în amintirile Irinei
Petraș. Povestea ar putea fi, în principiu, a oricui,
dar nu e decât a ei! Iar noi suntem spectatorii
uluiți de intimitatea caldă care ni se propune. O
relație scriitor-cititor care nu are nimic impios, ci,
din contră, ceva dintr-o transgresare a imaginii
impersonale pe care susține Irina Petraș că o pro-
movează în raporturile cu ceilalți. Volumul de
fața are meritul că o umanizează mai mult decât
o fac vorbele frumoase, izvorâte din suflet pe care
le spune la evenimentele organizate de Uniune
sau promptitudinea cu care intră în luptă pentru
cauza culturii române.
Alte “bârfe” se constituie în pagini savuroase
dintr-o istorie literară vie a Clujului altor vremi.
Personajele evocate, studenții de atunci, sunt
astăzi dintre cele mai sonore nume ale culturii
transilvane: Mircea Muthu, Marian Papahagi,
Aurel Sasu, Ruxandra Cesereanu, Ion Vartic,
Mircea Petean și mulți alții.
Pe un ton aforistic, lucid, filosofic, lipsit de
prețiozități verbale - deși Irinei Petraș îi face
plăcere să creeze cuvinte noi - scriitoarea se pro-
nunță și asupra diverselor probleme ale lumii con-
temporane, în fapt, perene teme de dispută, cum
ar fi “războiul sexelor” sau “provincializarea”
literaturii. Impresionează în astfel de pasaje,
retorica argumentativă, spiritul analitic, pigmentat
cu exemple din viața de zi cu zi, dar și digre-
siunile întâmplătoare, dar nu gratuite.
Nu pot să închei mai bine decât prin a reda
deviza Irinei Petraș, deviză în jurul căreia s-au edi-
ficat volumul de față, opera-i de scriitor și tra-
ducător, și, mai ales, viața-i: “Să fii deplin și
asumat ceea ce ești mi s-a părut mereu mai greu
și mai lăudabil decât să te prefaci că ești ceea ce
n-ai fost și nu vei fi niciodată”.
■
4
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Un anti(neo)roman
transmodern
Mihaela Malea Stroe
Darie Magheru
cărămida cu mâner
Bra°ov, Ed. Arania, 2006
n cuvântul introductiv la “cărămida cu mâner”,
Mona Mamulea face observația că acest “anti-
neoroman” al lui Darie Magheru este cu totul
neconvențional în contextul mai larg al literaturii
române a veacului trecut, dar și în interiorul creației
magheriene are un statut singular.
În “cărămida cu mâner” terenul narativ este
adjudecat în termenii absurdului ilar, în dimensi-
unea unui puzzle imposibil de asamblat armonic și
coerent, deoarece piesele destinate re-compunerii
întregului fie au contururi ce nu se potrivesc, fie
lipsesc, pur și simplu, din “dotarea” individului/per-
sonajului ce se erijează în creator al unei ontologii
și al unui axis mundi înstrăinate de tot ce s-ar
cuveni să fie originar și original. Trama epică
alunecă (prin voința “antineoromancierului”) în
derizoriu și grotesc, în degringolada unui teatrum
mundi unde totul începe, dar nimic nu se termină,
moartea însăși intrând într-o zonă a relativității și
nemaifiind tratată cu gravitatea rezervată, de obicei,
ideii de finitudine.
Episoadele ce preced corpul propriu-zis al
romanului (“prologul cu îngeri”, “al treilea război
mondial” etc.) anunță un univers al alienării al
grotescului, al absurdului și al dezintegrării
miturilor și componentei sacre.
Este un univers dispersat în secvențe incoerente,
cu personaje ce apar și dispar fără ca istoria lor să
ajungă neapărat la un capăt și să aibă logică.
Singurul fir epic ce conduce la o aliniere cronologi-
că a câtorva evenimente e cel ce dă cărții tentă
polițistă: la un moment dat este găsit cadavrul lui
State Broajbă, fost poștaș și “între opt dimineața și
opt seara” - “invalid de profesie”, inspectorul Ignat
deschide o anchetă, stabilește un cerc de suspecți
etc.
Într-o astfel de lume nimic nu zdruncină pe
nimeni. Nu apar drame, moartea nu îndurerează,
cel mult sperie, pe moment. Reacția în fața mortu-
lui de pe pajiște devine comică: “bătrâna (care
găsește mortul) - a dat să-și facă cruce, dar nu se
mai putea înțelege cu găteaja mâinii /.../ noroc că
picioarele /.../ s-au descurcat și singure, după un la
dreapta-mprejur _ încercase la stânga, da acolo era
zid! _ a nimerit prin cea dintâi poartă mai șubredă
direct peste porcul bălțat al lu ciorofleacă”.
Căderea bătrânei peste porcul lui Ciorofleacă
trece în prim-plan, este mai gravă decât posibila
crimă, întrucât porcul (numit ulterior Richelieu)
întrupează un vis, o aspirație. Aflăm că “el, cio-
rofleacă, își visase porc /.../, încă de la regiment _
p.s. _ își dorea un porc al lui personal și îl obți-
nuse!...”. Asta explică de ce, când râtanul guiță sur-
prins de “intrarea” intempestivă a bătrânei speriate
în cotineața lui, clanul Ciorofleacă îi sare în apărare,
dotat cu “cinci bâte, un lighean, una scară purtată
de trei persoane minore”. Magheru oferă aici, în
secvențe de “Țiganiadă”, parodierea luptei pentru
apărarea unui vis, implinit, dar (aparent) amenințat
Multe întâmplări sunt evazive (explozia unui
camion ce transporta nitroglicerină, a unei grenade
găsite de “cel de-al doilea al lu sen haucă”etc.) dar
devin elemente componente ce definesc lumea
reprodusă în roman și prilejuiesc observații vecine
unei sinteze aforistice (bunăoară, șoferul care
gonește cu viteză excesivă “are veșnicia în față după
cum vine!” sau “lasă, nu pune la inimă! trece și
asta... asta în sensul de viață!...”) sinteză ce, mai
presus de absurdul, incoerența, și ridicolul unei exis-
tențe ce nu mai ființează, stabilește că viața e ima-
nent trecătoare, veșnicia deschizându-se dincolo de
moarte.
“Suntem băștinașii unui univers în explozie”,
spune Magheru. Un univers din care componenta
sacră a dispărut (în spațiul evocat nu există biserică,
centrul acestei lumi reprezentându-l cârciuma sem-
nificativ numită “la jegosu”), iar făpturile ce-l popu-
lează s-au dezis de arhetipuri, preferând condiția de
inși standardizați care, în lipsa lor de discernământ,
aleg ca reper/ideal porcul (“un ce concret, cu șorici
viu”), uitând de taurul totemic. Este aici radiografia
critică a lumii postmoderne care a renunțat la două
dintre reperele ontologice ale tradiției - Divinitatea
și Cosmosul - reducându-și interesul exclusiv la Om,
de unde și sărăcirea perspectivei gnoseologice, inca-
pacitatea de a-și menține propria coerență.
Toate morțile din “cărămida cu mâner” sunt
decese în răspăr, lipsite de tragism sau dramatism
(un fost birjar, prins de febra modernizării, vinde
caii și cumpără un Chrysler, dar moare, beat, la
primul drum cu mașina, pentru că “șoseaua nu s-a
bifurcat exact acolo unde avea el nevoie”.
În ceea ce privește “setea de cultură” a lumii pe
care o amendează Magheru, sugestivă este scena în
care madam Ciorofleacă “își desăvârșește instrucți-
unea intelectuală” ieșind cu porcul la păscut și
ținând într-o mână un roman de Al. Dumas, iar în
cealaltă o funie de al cărei capăt este legat grăsunul
Richelieu. Nu e de mirare că, atunci când porcul
evadează și madam Ciorofleacă se întoarce la
cârciumă aducând, legat de funie, un taur (“taur cu
care el, ciorofleacă, de altfel și toți ceilalți până
una-alta n-aveau ce face!...” - s.n.), consortul o
înjură. Simbolic este aici iureșul stârnit, vânătoarea
în cerc. Clienții cârciumii, fugăriți de taur, se stră-
duiesc, ridicol, să țină “aproape” în spatele animalu-
lui, alimentându-și iluzia că ei ar fi urmăritorii.
Deznodământul secvenței este un fel de “altamiră”
inversă: taurul îi “tencuiește” pe urmăriții ce se cred
urmăritori pe ușa grajdului. Rostul totemului se
schimbă (o cer vremurile), el nu mai protejează ci
avertizează “tribul” care îi ignoră abstracta utilitate.
Secvența aceasta, cu tot aparentul ei statut de situ-
ație absurdă, este mesaj-corolar, anticipat de o diva-
gație în lumea artei, - în fond o profesiune de cre-
Precum sărutul unui
condamnat la moarte
Alexandru Jurcan
Falavia Teoc
Cronograf
Cluj, Editura Eikon, 2004
Despre Flavia Teoc s-au scris articole elo-
gioase tocmai pentru că poezia sa abor-
dează o interiorizare necodificată.
Volumul Cronograf reaccentuează temele dragi
poetei, glisând în proximitatea ploilor, îngerilor,
zeilor, stelelor, oaselor. Pe străzi bântuie o sin-
gurătate implacabilă, bisericile s-au închis în oraș,
identitățile se clatină sub angoasa auctorială:
“Cred că încep să semăn cu altceva/ Pentru că
nimeni nu mă recunoaște” (p. 29).
Metaforizările Flaviei Teoc nu sunt ostentative,
ci apar în simplitatea izvoarelor, frunzelor, pietrei.
Termenii recurenți conduc spre o elevație revigo-
ratoare. Cer, noroaie, priveliști înverzite - un
slalom narcisistic printre oglinzile deșarte.
Exorcizarea nu devine elocventă, deoarece poeta
are o apetență moderată pentru ambiguu. De
fapt, “cine ești tu, cel care mă trăiești?” (p. 27).
Cu parcimonie, poeziile se termină acolo unde
trebuie, lăsând un halou al negației: “Vorbind
despre mine/ Mereu spun nu/ Nu și nu/ Pentru
că asta e/ Nu mai” (p. 17).
Luciditatea poetei rămâne un garant al sincer-
ității. Ea știe că “Vine o zi/ Când cuvintele
încărunțesc pe buze/ Cu mult înainte să le
rostești” (p. 36). Mai apoi reapare singurătatea
dință a autorului, o pledoarie pentru revenire la
creația revelată și renunțare la mimetism. Credem
că aici se cade căutată și explicația speciei epice
numite “antineoroman”, întrucât aici găsim expli-
cația lui “neo” față de care autorul se declară “anti”.
Făcând trimitere la celebrele desene rupestre de la
Altamira, Magheru amendează snobismul celor
care, de dragul lui “neo”/nou, forțează limitele
stilizării până la grotesc, realizând “neoprimitivis-
mul cult” -mască menită să ascundă ignoranța
purtătorului. Acest “neoprimitivism cult” este “o
mimare a stângăciei care însă nu fusese deloc
stângăcie _ așa cum s-ar putea crede! _ când e
vorba de altamira - ci, dimpotrivă, revelație! ... Și la
ea s-a ajuns acum douăzeci de milenii - străbătând
cu dalta alte neștiute milenii anterioare /.../ deci
primitiv /.../ nu este scriitorul de tauri, cel ce se
identifică adesea cu magul tribului însuși - ci con-
temporanul nostru care disprețuiește teoretic și
escamotează practic desenul corect - dintr-o
impotență, un traumatism psihic și nu ca rezultat al
abstractizării stringent reclamată, la nivelul veacului,
de necesitatea redării marilor (sic!) idei în sine!
dezbrăcate de carne!”. Magheru se pronunță clar
pentru arta/ creația revelată, ce nu poate aparține
decât inițiaților, iar inițiați nu pot fi decât cei care
s-au supus unei îndelungate respectări a rigorilor
tradiției și ideii de sacralitate.
Sunt critici care îl consideră pe Darie Magheru
un precursor al postmodernismului. Raportată la
forma discursului literar - în sensul voitei desin-
cronizări și amalgamări a timpului narat și timpului
narațiunii (prevestindu-l pe Nedelciu), această
apreciere se justifică, la fel în privința digresiunilor
și fragmentarismului. Nu însă și raportată la
conținut, întrucât Magheru anticipează și dezvăluie
critic tocmai “impotența” și “traumatismul psihic”
consecutive actului de eludare a sensurilor prezer-
vate în tradiție. Prin mesajul transmis, D. Magheru
este, mai degrabă, un scriitor transmodern.
■
“cu miros de mușama” și resemnarea netrucată:
“În seara asta nu-ncrucișez/ Spada cu nimeni” (p.
51). O sciziune impenetrabilă se produce între
starea de anahoret și pulsațiile versatile ale lumii.
Oricum, poeta e sigură de fluxul pe care-l orien-
tează spre tenebre: “La ultima stație/ Mă-ntreb
dacă banchetei albastre/ Nu-i va lipsi căldura/
Trupului meu” (p. 51).
Și totuși, din subliminal țâșnește aceeași
amărăciune: “Umărul pe care/ N-o să dorm nicio-
dată” (p. 58).
Ca orice poet autentic, Flavia Teoc coagulează
stări, recentrându-le. Din real în virtual nu e decât
un pas. Iubirea, ca o nălucă, se ascunde în forme
atipice: “Drumul pe care cobor seamănă cu tăietu-
ra/ Ochilor tăi” (p. 59). Dacă ciobul de săpun
“alunecă leneș/ Precum sărutul unui condamnat
la moarte” (p. 60 - o comparație de excepție),
atunci “țipătul de ceară” izbucnește din luciul
oglinzii.
Câteodată versurile tind spre grupaj de haiku:
“Cerul de smoală/ Tace-mpietrit/ Ca un sfânt/
Cine vrea/ Să cumpere liniște?/ Vând” (p. 11).
Cel mai mult doare absența, iar “absența ta/
Are chipul lui Dumnezeu” (p. 18). Iubirea poate
justifica o cădere, care “poate fi mai frumoasă ca
zborul” (p. 14). Într-un sentiment acut al tainei,
“am iubit ca un nebun/ Cam tot ce se putea iubi,
plus un om” (p. 14).
Închizând volumul, ai senzația de “opera aper-
ta”. Amprentat de stilul poetei, simți nevoia unei
reconfigurări spirituale. Flavia Teoc, cu modestie
și fragilitate de trestie, convinge și emoționează,
promițând o continuare certă a fluidului poetic:
“N-ai văzut aproape nimic/ Din ceea ce sunt”
(p. 87).
■
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
5
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentarii
Patetismul surd al vieții de
toate zilele
Fațete noi ale liricii lui Gabriel Stănescu
Horia Ion Groza
Deosebit de fertil poetic, Gabriel Stănescu
se află la a cinsprezecea sa carte de
poezie surprinzând mereu prin
dinamicitatea °i multilateralitatea aspectelor liricii
sale. De această dată este o plachetă de 56 de
poeme, caligrafiate elegant pe o hârtie brună °i
illustrate meditativ de Traian Gligor, în care
autorul parcă își trage sufletul după maratonul de
peste 37 de ani după ce nu °i-a permis decât
arareori clipe de răgaz (lista aparițiilor editoriale
cuprinde °i cărți de eseu, precum °i numeroase
produse ale activității sale de editor, promotor
literar °i neobosit apărător al valorilor culturale
române°ti).
Păcatele tinereții, poemul masiv care conferă
titlul plachetei, reprezintă perioada boemă a
începuturilor sale filosofico-poetice, în umbra lui
Noica sau Nichita Stănescu, în sărăcia tipic
studențească când unii “încărcau cărbuni în
vagoane”, alții erau “paznici de noapte la
observatorul astronomic” iar cei mai originali
“î°i vânduseră cadavrele la Morgă”. Era perioada
efluviilor lirice debordante când, cu nerăbdarea
creației, ei scriau “poezii pe dosul notelor de
plată/ Pe °ervețelele din restaurante/ Pe hârtia
igienică din budoare”, memorându-le °i
transmițându-le “din tramvai în tramvai din cămin
în cămin” (Păcatele tinereții).
Iată că astăzi, la cincizeci °i cinci de ani, de°i
izvorul a rămas la fel de viguros, apar întrebările
fundamentale ale creației în contextul niciodată
menajator al vieții. “Păcatele” tinereții au marcat
semnificativ destinul autorului. El se întreabă
acum cu amărăciunea încercărilor cicatrizante ale
existenței: “Cine să fi spus că poeții scriu în limba
îngerilor?/./ Îngerii exersează cu toate că au o
aripă ruptă sau / Pur °i simplu retezată din
umăr”. Ca să concludă apoi explicativ cu o
superbă ironie despre imaginea poetului care îl
îmbracă °i pe autor: sunt “influențele prerafaelite
asupra/ Originii androgine a naturii umane”
(Înger căzut).
Ce este în fond strădania unui poet? “Îl văd
pe Nichita după mai bine de treizeci de ani/ pe o
videocasetă la Ion Drăgănoiu acasă/./ Estimp un
cârd de ciori se adunaseră parcă în adins/ Pe
crucile din cimitir././ Ascultându-l acum pe Ion
îmbătrânit peste limită/ refuzând să mai scrie/
Convins că nu poate atinge orgasmul/ (Ca °i
Rilke el compară scrisul cu actul sexual)”
(Nichita). “Ce scriitor spunea despre cărțile sale/
Că nu-s altceva decât înfrângeri organizate?/ Câtă
suferință atâta tăcere!/ ./Orb fiind Homer/ Nu
avea cum să parcurgă/ Tot acest de°ert al
cunoa°terii/ Până la Borges” (Borges).
Departe de casă, stabilit în Lumea Nouă atât
de potrivnică, poetul “anchetat încă o dată pentru
consum ilicit de literatură onirică/ ./ La 85o
Fahrenheit/ Cu dinții încle°tați în carnea cuvin-
telor/ Bântuit de febră solară” recită “versuri
aduse de briza oceanului/ Tocmai de la Pontul
Euxin” (Greetings from New York). El adaugă
apoi cu mult umor (°i poate un mascat orgoliu):
“Dacă nu m-a° fi născut la Bucure°ti/ Ci în Atena
lui Socrate/ °i n-a° fi autor de poeme/ °i de
eseuri/ (a°a cum consemnează ultimul dicționar
al scriitorilor)/./ A° fi putut jura că sunt
Diogene câinele/ Care întrebat de ce cer°e°te
dragoste de la o statuie/ Ar fi răspuns că astfel se
excită/ În a fi refuzat” (Completări biografice)
Formația sa filosofică (Gabriel Stănescu are
un doctorat în filosofie asupra etnosului
românesc) îi aduce peren în con°tiință dubiul cu
care, cartezian, lucrează mintea: ”Nu exactitatea
faptelor contează/ Ci modul de a fi cât mai
ambiguu cu putință?/ Cele °apte tipuri de
ambiguitate de care vorbea Empson.” (șapte
tipuri de ambiguitate). Aceasta pune la zid poeții:
“De un singur lucru/ Cu siguranță că nu au
habar/ Convin°i că orice e posibil:/ Îndoiala”
(Dubito). Pare utopică veleitatea de a străbate cu
creația lor peste timpuri, ideea lor despre o
posteritate de aur: ”Noi cei de azi nu suntem
altceva decât/ exact ceea ce vor vrea să °tie
despre noi/ Cei ce vin” (Troia), pentru că
“Mereu se găsesc unii/ Să spună cu totul altceva”
(Cu totul altceva).
Este drept că sunt multe de comunicat.
Inspirația nu lipse°te - “Prin memoria mea umblă
cineva/ Tropăie urlă culegând expresii gesturi
neputințe/ Stau cu ochii deschi°i privind un
punct fix” (Punct fix), iar mintea °i-a pregătit
îndelung mesajul. “Oare nu-s aceia°i dumicați (mă
întreb)/ Mestecați mult timp în memorie/ Care
trec drept cea mai bună hrană poemului?”,
meditează poetul, contemplând pe stradă o
americancă de origine hispanică, care pentru a-°i
hrăni pruncul, “scoate câteva bucăți de carne din
buzunarul căruciorului/ pe care le mestecă ea
însă°i” (Hrana Poemului). Și totu°i persistă
îndoiala, la ce bun?, după fiecare coborâ° al vieții
urmând urcu°urilor ei. În chinurile facerii vine
deci firesc sentimentul unei posibile zădărnicii:
“Puține °anse să termin curând acest poem/ °i
mai puține să-l încep/./ . de ce/ În ciuda atâtor
dezastre/ Să fiu nevoit să îndes pe acela°i petec
de hârtie/ Toate detaliile unui a°a zis act cre-
ator?/ / O aberație dacă-l raportăm la actul
creației însu°i” (Act creator).
Îmi amintesc involuntar relatarea cuvintelor
lui Basil Munteanu făcută de Virgil Ierunca (text
publicat recent de George Bogdan în revista
Atheneum on line, 1/22/2006): “Murim zi cu zi,
clipă de clipă. Cândva vom locui în casa de lut a
mo°ilor, după cuvântul Mitropolitului Varlaam, în
1643. Dar până atunci să nu adormim, precum
sfătuia, vreo zece ani mai târziu, un alt înțelept
cre°tin, Pascal. Până atunci fiecare să ne ostenim
cu Mitropolitul, «ca un datornic ce sânt lui
Dumnezeu, cu talantul ce mi-au dat poci plăti
măcar de cât»”. Și acesta este cazul lui Gabriel
Stănescu. El °tie că “talantul” sau, în termeni
laici, darul său, este cel al poeziei °i în ciuda
°ovăirilor își continuă drumul, mai ales că este,
ca orice poet autentic, un năzuitor spre absolutul
atât de necesar spiritului. “Fiecare generație își
încheie socotelile/ Cu ea însă°i altfel de cum am
vrea/ Absolutul după Pascal s-a născut/ Din
părinți foarte omene°ti” (Absolutul după Pascal).
Tot Basil Munteanu, urma°ul lui Charles
Drouhet la catedra de franceză a Universității din
Bucure°ti °i importantul cercetător de literatură
comparată de la Paris, obi°nuia să spună în anii
de după război (vezi acela°i articol al lui Virgil
Ierunca): “Într-o Europă care a dat lumii pe
Holderlin, pe Novalis °i pe Keats, pe Rimbaud, pe
Claudel °i pe Rilke, acest lirism al cunoa°terii nu
e deloc nepilduitor °i nici fără triumf. Dar ceea ce
poate că Europa modernă n-a văzut încă este
această revărsare de febră lirică, această goană în
masă spre absolut pe care o constatăm în
literatura română a ultimului sfert de secol.
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Nicăieri, poate, în zilele noastre, n-a răsunat cu
mai multă autoritate °i cu mai multă forță acest
țipăt etern al omului în fața misterului și a
neantului: Cine sunt? Ce sunt? Țipătul lui Iov,
țipătul lui Eschil, țipătul lui Pascal, scos sub mii
de forme de sute de voci răgușite ale unui cor
nestrunit bine, ieșit direct din pieptul colectiv al
unei cohorte pasionate, mai bine spus al unui
popor în luptă cu neliniștea sa ancestrală”. Pe
linia aceasta, a tradiției marii poezii românești, nu
numai interbelice, Gabriel Stănescu scrie: “Învăț
să-Ți cerșesc porția mea zilnică de îndurare/./
Adorm visând și în noaptea asta/ Cum un duh
blond iese din scripturi/./ Cum umblă orbecăind
prin întuneric/ Izbindu-se de puținele lucruri din
chilie" (Manuscrisele și noaptea). Iar departe de
țară, cu avantajul perspectivei, notează:
"Cioranizez.eliadizez.. ghenonizez de unul
singur/ Într-un Paris medieval/./ . acest vierme/
Care continuă să roadă/ ... în neantul valah”
(Neantul valah).
Poetului îi place să povestească despre semeni.
Astfel sunt poemele Vanea Bătrânul (despre un
grup de nuntași și o naștere în sanie pe Dunărea
înghețată, povestite de bătrân ținând armonica pe
genunchi și "dând pe gât/ Ultimul pahar”), Virgil
Mazilescu ("Într-o bună zi o să-mi zbor creierii/
Ar fi urlat ca ieșind din minți Virgil Mazilescu/
sorbind ultimul strop de votcă/ / Dar a murit cum
a murit// (Securitatea a avut grijă și de astă
dată)”) și O filă de jurnal ("Într-un parking lot/ O
frumoasă hispanică/ Încercând să-și spele/ Fără a
fi văzută/ Copilul de un an/ Plin de rahat”).
Umorul nu lipsește ca în lapidarul poem Omul
lui Aristotel: "Aristotel a definit imprudent omul/
Ca fiind nimic altceva/ Decât un cocoș fără
pene./ Nu aceleași lucruri se pot spune/ Și despre
stră-strănepoții săi/ Care în pas cu civilizația/ Au
ajuns niște bieți pui congelați”. Imaginea îmi
amintește de porecla mucalită pe care le-o
dăduseră oamenii pe vremuri când, stând la cozi
mari, puteam cumpăra doi pui, pielea și osul,
într-o pungă: Frații Petreuș.
Cu o sinceritate abruptă poetul vorbește
despre asperitățile existenței: "Mi-am început
viața/ exact așa cum o voi sfârși: printre cărți/
Totul ar fi așa de simplu/ Dacă între început și
sfârșit/ N-ar fi existat o întreagă listă/ A
lucrurilor ‘de făcut’/ Cu termene fixe”
(Curriculum vitae). Stressul transpare în o serie de
versuri: "Ni s-au făcut bagajele în timp ce ne
aflam/ Sub acțiunea tranchilizantelor/. / Voi
trece pe la cele două stewardese/ Să-mi iau
doctoriile” (Clinica de psihiatrie). În acest sens
vin, de asemenea, cu superbă expresivitate
poetică, versurile: "Sunt animalul marin al lui
Sandburg/ Care trăiește pe uscat dar ar vrea să
zboare/./ Frica naște un fir nevăzut/ Mai
rezistent decât oricare lucrare/ a viețuitoarelor în
suferință/ Nu o vedeți cum crește și crește/
Răsucindu-se nu din saliva păianjenului/ Ci din
disperare?” (Ghem de neliniști).
Pe nesimțite sensibilitatea poetului trece astfel
la lucrurile cotidiene, la reflecții sociale, la aspecte
politice. Limbajul devine mai prozaic pe măsură
ce se umple de pasiune, fără a-și pierde însă
niciodată acel nu-știu-ce tainic al poeziei. Când, în
1990, Mircea Dinescu își lansează volumul lui de
versuri Moartea citește ziarul (apărut întâi în
Olanda în 1989) "prezența sa face să se adune
atâta de multă lume în librăria Mihail Sadoveanu
și pe trotuarul din fața ei încât trebuie aduse
forțele de ordine”, notează Alex. Ștefănescu în
memorabila sa Istorie a Literaturii Contemporane.
Atitudinea patriotică, cetățenească, a devenit o
notă a responsabilității omului de litere.
Gabriel Stănescu, autorul fulminantelor vo-
lume America, America, Sfârșitul care începe și
Despărțirea de frică, scrie, referindu-se la tragica
experiență comunistă a poporului nostru: "Era
noapte când mama m-a adus pe lume/ O noapte
cumplită în lunga noapte a istoriei/ Noaptea
mașini negre ridicau oameni de acasă/ Ducându-i
în direcții necunoscute” (1951). "Nimeni din
familia mea nu a scris poezii./Nu a fost de-
ajuns/ Că au trecut înnot două războaie mondi-
ale/ Că femeile au umplut curtea de copii/ Că
bărbații au fost luați prizonieri la ruși/ Că au
făcut ani buni de închisoare la Canal? (Minte de
copil). "Noi n-am apucat Dumnezeule nici măcar/
O bucată de întuneric/ În care să ne îngropăm
morții/ Prizonieri de război dispăruți fără urmă/
În înghețata siberie” (Facerea lumii). Teribilă con-
fesiune, cutremurătoare versuri. "Am fost mințiți
înșelați până la al șaptelea neam/ Am fost decla-
rați inutili și transferați în suburbiile/ Unor orașe
fără locuitori/./ Cum puteai să-i denunți când
știai/ Că altă binecuvântare decât pușcăria nu era
posibilă? (Tot atâtea întrebări). Revolta vine
firească: "N-am strâns destul nisip în buzunare/
Ca să pot îngropa statuile soldatului sovietic elib-
erator”. și din ea dorința de evadare din marea
"închisoare” comunistă: "Mai am timp să găsesc
pe hartă/ O insulă pustie un ultim fiord/ Cu
nume imposibil de pronunțat// Oare toți rătăciții
asemeni mie moșteni-vor pământul?” (Nu eu).
Ajuns în Lumea Nouă poetul observă cu
pătrundere racilele sociale chiar în structuri
democratice foarte evoluate. Așa sunt
demonstrațiile cuminți, organizate, disciplinate,
păzite de poliție, ineficace, inutile: "Democrația
nu-și găsește tăria în puterea mulțimilor/./ În
New York nu a fost luată cu asalt nici o Bastilie”
(Demonstrație în Time Square). Așa-zisa libertate
a individului nu aduce fericire: "Mai mult de
saptezeci la sută/ Dintre americani/ ./ Suferă de
obezitate/ De stress/ De singurătate/ Mulți
sfârșesc printr-un atac cerebral” dar "în replică/
Birourile societăților de asigurări pe viață/
Funcționează douăzeci și patru de ore din
douăzeci și patru” (Impromptu). Din mulți
soldați trimiși să lupte în Irak rămâne tragic doar
un "Munte de fotografii”.
Desțărarea nu este compensată decât parțial de
satisfacerea dorinței arzătoare de libertate.
Adaptarea naște probleme. "N-aș fi crezut/ Că în
mine om de la munte/ Se-aud plângând clopotele
Putnei/./N-aș fi crezut/ Că în mine om de la
Dunăre/ Bat zbătându-se la țărm/ Vânturile
valurile” (Desțărare). Nu întâmplător poetul
Gabriel Stănescu este una și aceeași persoană cu
editorul unei cărticele de versuri eminesciene
întocmite de Mircea Eliade pentru singurătatea
celor din exil. "Cât timp se va găsi și pentru noi
o Itacă/ Nu vom fi așa de singuri printre străini”
(Poem).
Între două lumi incomplet realizate, poetul, cu
același patetism autentic al primelor sale volume
de versuri incendiare scrise în America, anunță
șocant și totodată ca un subtil avertisment:
"Omenirea se scufundă în fiecare zi/ Cu câțiva
milimetri/./ Sub propria sa greutate/ Nu ver-
surile lui Ovidiu au fost cauza răului” (Omenirea
se scufundă). și pe ton ironic, într-o reală manieră
publicitară: "Agenția de turism Noah & Sons
Inc./ Oferă cele mai avantajoase prețuri/ Pentru
viitorul potop” (Noah & Sons Inc.). Poetul
încheie însă grav, cu un sentiment profund exis-
tențial : "Un astrolog din Cambodgia fixează
sfârșitul lumii/ În ziua de 27 februarie 2017/
Scriu ca și cum fecare zi de acum înainte/ Ar
putea fi ultima” (Sfârșitul lumii).
O plachetă de versuri interesantă, o
confesiune lirică pasionantă, oglindind o
multitudine de fațete ale lumii contemporane, de
la umbrele sistemelor tragice dictatoriale la
imperfecțiunea structurilor democratice
contemporane, de la frigurile și interogațiile
creației la perisabilitatea creatorului, toate
pornite dintr-o foame nebună de frumos și de
absolut, formulată la timpul marilor entuziasme
juvenile, "păcat” din care s-a clădit o întreagă
viață ce se justifică prin responsabilitate socială,
chiar dacă aspirațiile nu-și află o Itacă deplină și o
neliniște proprie epocii noastre de "rătăciți”
continuă să stăruie în sufletul cicatrizat de vârste.
Hotărât, Gabriel Stănescu rămâne un poet extrem
de talentat, mereu interesant, mereu cu un nou
cuvânt de spus, cu larg ecou la cititor.
■
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
imprimatur
Echinoxismul. Instrument
de lucru
Ovidiu Pecican
ncetul cu încetul, echinoxismul începe să se
vădească unul dintre cele mai fertile terenuri
de dispută literară. Tot mai mulți autori par
să se dedice studierii acestui fenomen cultural -
curent literar? școală? simplă manifestare a
creativității studențești? - legat de apariția la Cluj,
începând cu finalul anilor ‘60, a revistei Echinox.
Odată cu apariția primei sinteze memorialistice
(semnată Petru Poantă), a primului dicționar în
format publicistic (coordonat de Corin Braga, în
Echinox-ul aniversar din 1994) și a primului
dicționar-carte (coordonat de Horia Poenar), a
primei antologii de poezie echinoxistă (alcătuită
de Ion Pop) și a inițierii primului comentariu pe
seama literaturii echinoxiste (Nicolae Oprea) s-a
conturat o mică bibliotecă exegetică dedicată
mediului de creație echinoxist, textelor produse
acolo și autorilor acestora. Suntem încă departe
însă de evaluările substanțiale și nuanțate la care
echinoxismul are dreptul să viseze pentru a se
consacra ca unul dintre fenomenele culturale ale
ultimelor decenii de literatură scrisă în regim de
dictatură. Începuturile - efectuate în formă
dialogată (vezi volumul Vorbind semnat de Gh.
Grigurcu, Laszlo Alex. și subsemnatul) ori sub
aparențe lexicografice (Dicționarul Echinox
versiunea H. Poenar), ca să nu mai pomenesc
despre polemicile prelungite din jurul ultimului,
găzduite de presa culturală - anunță abordări
complexe, disocieri multiple și, mai cu seamă, o
vigoare critică pe care acalmia aparentă,
întreținută de context sau de o preponderență a
condeielor lirice de la Echinox, nu o anunțau. De
vină putea fi și epoca, plină de surdine și
precauții, dar și coalizarea echinoxiștilor în
direcția ignorării contextului spre a privilegia
esteticul.
Raftului literar deja constituit i se alătură
acum un nou instrument de lucru. Traian
Vedinaș, sociolog de formație, universitar clujean,
publică Echinoxismul. Dicționar sintetic și
antologie. Critică. Filosofie. Sociologie (Cluj-
Napoca, Ed. Grinta, f. a. [2005], 247 p.), carte pe
cât de utilă, pe atât de originală. Titlul deja arată
că interesul autorului se îndreaptă către condeiele
echinoxiste care s-au ilustrat în domeniul gândirii
critice, exprimată cu mijloace literare, dar și în
câmpul științelor sociale. Este, fără îndoială, o
noutate ce nu poate fi trecută cu vederea într-o
discuție care, așa cum s-a purtat ea până acum, i-a
privilegiat în mod clar pe creatori, preferându-i,
din rândurile acestora, pe poeți. Or Echinoxul nu
a însemnat numai poezie și cu atât mai puțin
doar literatură, chiar dacă vizibilitatea maximă și-a
cucerit-o în această zonă, indiscutabil. După cum
atrage atenția Traian Vedinaș, numeroase nume
de echinoxiști au angajat un dialog al ideilor, fără
inhibiții în fața marilor domenii ori teme ale
„umanioarelor”. Bine informați, erudiți, nu o
dată, comentând cu acuratețe idei și propunând
perspective, criticii și analiștii Echinoxului au
împrospătat aerul viciat de dictatul ideologic,
profitând de o anumită marginalitate a revistei -
conferită de apariția ei în provincie, de tirajul
limitat și de distribuirea preponderentă în mediile
studențimii - pentru a se abate de la linia
înțepenită a comentatorului oficial. Grație
strădaniei lui Traian Vedinaș, oricine poate vedea
acum mai limpede cine ce tip de analize a emis și
în jurul căror subiecte. Desigur, deplin
lămuritoare în acest sens va fi abia o bibliografie
completă - pentru segmentele deja încheiate din
istoria publicației (1968 - 1989) - care va profila
mai corect autorii. Deocamdată, însă, procedeul
excerptării celor mai semnificative paragrafe din
analizele echinoxiștilor și al estimării contribuției
acestora se dovedește prețios, un adevărat pas
înainte. Verdictele se dau, în cazul fiecăruia, în
două feluri: o caracterizare succintă a persoanei
prin intermediul unei „definiții” ce îi însoțește
numele încă din titlul vocii (exemple: „Al.
Cistelecan. Un virtuoz al depoematizărilor”,
„Daniela Fulga. Critică de seminar”, „Vasile Sav.
În linie neoplatonică” etc.) și, acolo unde este
posibil, o apreciere a prestației respective prin
intermediul unui citat critic. Astfel, fiecare
echinoxist selectat beneficiază de cea mai succintă
prezentare biografică posibilă (data și locul
nașterii, studiile, perioada stagiului la Echinox,
cariera), de unul sau două citate din articolele
publicate de respectivul în publicația studențească
și, în fine, de una sau două evaluări critice. Ceea
ce rezultă este un portret de grup unde
individualitățile sunt bine definite, neestompate,
uneori cu o marcă neașteptată întipărită pe figură
- ca unii ce au părut să dezvolte în studenție un
tip de interes de care, cu timpul, s-au îndepărtat
sau pe care l-au anturat cu alte deschideri,
suplimentare - cu sound-ul vocilor bine conservat
și unde judecata critică a lui Traian Vedinaș
rezultă din colajul de citate, nefiind exprimată
printr-o retorică proprie. Tehnica decupajelor - a
antologiei menționată și în titlu, de fapt - permite
obținerea unor prezentări dense, cu nerv,
permițând, în cele din urmă, alcătuirea unui
volum normal, ușor manevrabil, neexpandat și
necostisitor.
Am început însă, urmând sugestia titlului, prin
a evoca partea secundă a cărții, aceea a
dicționarului de autori colat din fragmente critice
și de autor. Prima parte nu este nici ea
neînsemnată. Prin antologia de texte programatice
realizată în cadrul ei, Traian Vedinaș tentează,
nici mai mult, nici mai puțin, decât să acrediteze
echinoxismul „ca o paradigmă a culturii românești
sub totalitarism, o direcție provincială, care a
atins universalismul local” (p. 32). Argumentele în
acest sens, selectate cu atenție din publicistica
revistei, rămân, totuși, insuficiente, după părerea
mea. Din nici unul dintre texte nu se conturează
cu suficientă precizie și într-un mod adecvat
cadrele programatice care să transforme Echinoxul
în paradigma menționată. Ori este vorba despre
un model estetist-evazionist, în domeniul
literaturii, și atunci alături de revista clujeană mai
sunt și alte grupări care au ilustrat această
opțiune (așa-numita „școală de la Târgoviște”,
spre exemplu), ori este vorba de altceva, ce nu
rezultă cu stringență din texte. Un obstacol
suplimentar vine și din aceea că la Echinox s-au
configurat mai multe grupări: a poeților și
criticilor literari, a comentatorilor critici din
domeniul sociologiei, istoriei și filosofiei (cum
însuși acest dicționar o dovedește), a ludicilor
(„Ars Amatoria”) etc. Însuși autorul notează într-
un loc, în mod justificat, că, pe moment, cei care
au dobândit cea mai mare notorietate dintre toți
echinoxiștii - dincolo de limitele administrative și
lingvistice ale culturii noastre - sunt exegeții socio-
umanului, care și-au văzut o primă încununare în
decernarea premiului „Herder” către unul dintre
reprezentanții grupului (filosoful Andrei Marga).
■
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
telecarnet
Scriitorul, ieri si azi
Gheorghe Grigurcu
Ebine cunoscută definiția pe care Voltaire o
dădea scriitorului: „pește zburător: dacă se
ridică puțin, îl devorează păsările, dacă se
afundă, îl mănâncă peștii". Altfel zis, o ființă
bizară, nevoită a-și găsi un echilibru precar într-un
mediu pururi încărcat de primejdii. Acest mediu e
societatea care e departe de a-l agrea, în principiu,
pe artistul cuvântului, incomod prin conștiința sa
analitică, prin darul său de-a destrăma aparențele
sub care se află un strat de fenomene nu o dată
inavuabile. Un atare personaj e un „tulbură-
sărbătoare". Despărțit de inerțiile, prejudecățile,
comoditățile percepției comune a realului, devine
într-un fel ostil acestora și, în consecință, e pândit
de „păsările" și de „peștii" ce se nutresc prea
adesea cu trupul și cu sufletul său. Ruptura
creatorului cu mediul e cu atât mai dramatică cu
cât structura socială e mai abuzivă - dovadă
totala incompatibilitate între libertatea creației și
regimurile totalitare care, străduindu-se a-și aservi
producțiile spiritului, au radicalizat poziția
producătorilor lor (firește, a celor de bună
conștiință). Fosta, din fericire fosta Uniune
Sovietică înfățișează o cutremurătoare vitrină,
precum a unui magazin de pompe funebre, clasa
lux, a sacrificiilor la care i-a silit pe oamenii artei,
unii asasinați, alții împinși la sinucidere, cei mai
norocoși putând fi socotiți cei azvârliți în izolarea
dură a „exilului intern", un soi de moarte civilă.
Cele ce s-au petrecut în funesta „țară a
socialismului victorios" își găsește replica în
situația culturii din țările vasale. Exemplele sunt la
îndemâna tuturor.
Dar, ni s-ar putea obiecta, parcă diavolul nu e
atât de negru cum pare. Parcă nu toți scriitorii
care au depășit o măsură a cutezanței, înscrise în
chiar sâmburele actului estetic, au fost devorați de
păsări și de pești. Aci se cuvin consemnate două
aspecte ale amortizării tragicului impact. Mai
întâi, personalitățile de valoare au fost uneori
îmbrățișate, „asimilate" într-un chip favorabil,
pentru a spune astfel, de către Molohul social,
prin recunoaștere oficială, prin instituționalizare.
Au fost admise drept „valori naționale",
mediatizate, premiate, predate în școli. Introduse
în circuitul istoric. În societățile democratice o
astfel de tranșare a conflictului posedă, desigur, o
valență pozitivă. Ea răspunde, chiar dacă parțial și
frecvent tardiv, instinctului de conservare a
societăților în cauză, care intuiesc nevoia unui
liant al spiritului, de ordin sacrificial, care să lege
cărămizile lor precum în legenda zidirii
Meșterului Manole. Orice construcție de
anvergură necesită o jertfă și la temeliile
macroconstrucției socio-economico-politice e
inclusă cu schepsis jertfa benevolă a creatorilor. În
sistemul comunist a prevalat însă brutala strategie
a aservirii prin ideologizare forțată. Siliți a se
subordona cerinței discreționare de partid, a se
înjuga precum vitele la carul propagandei,
scriitorii ca și ceilalți exponenți ai artei au devenit
victime ale unei demonii istorice. În măsura în
care au acceptat compromisuri, sacrificiului de
bunăvoie pe care îl include zămislirea operei i s-a
substituit unul impus de mașinăria nelegiuită a
violenței dirijate de-o pretinsă soluție filosofică
finală. Și nici măcar atât. De facto, dirijate de
fluctuantele interese ale unei oligarhii semidocte
dacă nu de-a dreptul analfabete, în cap cu un
cârmaci al cărui cult scandalos contrazicea,
flagrant, el însuși, doctrina colectivistă. În unele
momente au intervenit, e drept, condițiile unei
relaxări, ale unei „liberalizări" pasagere, însă ele
n-au invalidat niciodată dirijismul de fond prin
mijlocirea căruia puterea totalitară s-a raportat la
cultură. Activiștii de partid au simțit perpetuu
nevoia de a-i trata pe scriitori ca pe niște
subalterni și de a-i „disciplina" când aceștia ieșeau
din tiparele oficialmente îngăduite.
Să ne oprim acum la chestiunea selecției
autorilor instituționalizați, adică recunoscuți ca
reprezentativi, apți a orna una sau alta din
epocile ale căror trufii suplimentau țelurile lor
pragmatice. Să apelăm la un gând al lui Soljenițân
care socotește că un mare scriitor n-ar fi nici mai
mult nici mai puțin decât un al doilea guvern.
Adăugând că nici un regim nu și-a iubit niciodată
marii scriitori, ci exclusiv pe cei mici. Aci am
putea aminti câteva nume: Holderlin, Baudelaire,
Pușkin, Tolstoi, Proust, Rilke, Kafka, Borges, spre
a nu mai vorbi de Pasternak, Ahmatova, Brodski,
Soljenițân însuși. Chiar dacă nu în totalitate,
remarca celebrului autor al Arhipelagului Gulag ar
putea fi susținută mai cu seamă prin referire la
statele „socialiste", în mediul nociv al cărora
valorile spirituale și cele religioase, spre a ne rosti
în termenii lui Max Scheler, au fost brutal
subordonate valorilor civilizației, mai bine zis ale
unei pretinse civilizații „superioare" , în realitate
unei utopii sângeroase (să menționăm în treacăt
că factorul prin care Scheler critica civilizația
burgheză-capitalistă, care așează pe primul plan
valorile instrumentale ale utilității, de rang
inferior, se află chiar în miezul discursului
marxist-leninist!). Așa încât autorii cei mai de
seamă nu-și puteau găsi locul aci. La noi,
„realismul socialist" i-a împins în față pe A.
Toma, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Dan
Deșliu, Eugen Frunză, Maria Banuș, Veronica
Porumbacu, Nina Cassian, Mihu Dragomir,
Marcel Breslașu, V. Em. Galan, Dumitru Mircea,
Aurel Baranga, Aurel Mihale, Mihai Davidoglu,
Lucia Demetrius, Ion Vitner, Ov. S. Croh-
mălniceanu, J. Popper, I. D. Bălan etc. Scriitorii
importanți au intrat în lista favoriților doar în
măsura în care s-au lăsat cumpărați, de la Mihail
Sadoveanu, Tudor Arghezi (cu o zăbavă acesta),
G. Călinescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu la
Petru Dumitriu, Marin Preda, unii exponenți ai
generației ’60. Oficialitatea i-a omologat în
virtutea unui troc.Și după toate probabilitățile i-a
simțit mai puțin ai săi decât pe mediocrii
trubaduri ai „mărețelor realizări" din prima
perioadă, stalinist-dejistă, a comunismului indigen.
Și acum câte ceva referitor la condițiile de
viață ale scriitorului amenințat, după cum am
văzut, și de sus și de jos, am preciza de
compromitere prin oficializare și de disoluție în-
tr-un val populist, în produsul „de consum". În
această privință se succed niște etape. Explicabil,
regimul totalitar a pus în funcțiune norma
retribuirii substanțiale a creatorilor pentru a anula
aparent celebra ecuație eminesciană „poezie-
sărăcie", în fapt pentru a pune în locul indigenței
materiale una a spiritului. O operație malefică. Cu
cât au avut pe piață un preț mai mare, cu atât
producătorii „realismului socialist" s-au îndepărtat
mai mult de menirea creației, au trădat mult-
puținul har cu care au fost dotați. Astfel că nu li
s-a cumpărat creație, ci un mizerabil surogat al
acesteia, un simulacru rimând fără cusur cu
eșafodajul politic care a făcut comanda. A fost,
am putea afirma, o inflație a mijloacelor,
(răs)plata pecuniară, pe seama scopului (creația).
Ce se întâmplă după 1989? Continuă, vai, „noua
politică" a autorității comuniste față de creatori,
care și-a restrâns progresiv punga pe măsură ce
aceștia își asumau libertăți care au dus la
torpilarea programului maximal, cel al
„realismului socialist", transferat într-o variantă
amendată, „umanismul socialist" (o circumstanță
amuzantă a constituit-o continuitatea textelor
omagiale, chiar cu tarif drastic scăzut, în temeiul
unui tâmp reflex; e drept că vârfurile nerușinatei
prestații, precum Eugen Barbu sau Adrian
Păunescu, n-au suferit niciodată, din câte știm, o
atingere serioasă la buzunar). În linia generală,
organele statului și-au luat mâna de pe segmentul,
oricum incomod, al oamenilor scrisului. Cei mai
în vârstă își pot aminti cu nostalgie de onorariile
pe care le acordau odinioară editurile noastre
pentru orice titlu apărut. Confrații noștri mai
puțin cunoscuți se văd nevoiți în prezent a-și plăti
ei tipărirea cărților, de regulă apelând la
„sponsori", adică la oamenii avuți care - de ce să
nu rostim adevărul? - se arată infinit mai atrași
spre fotbal, spre petrecerile folclorice sau spre
invadatoarele manele decât spre pagina de
literatură. În absența unei legi rezonabile a
sponsorizării, e prea adesea o cerșetorie nici
măcar deghizată. Să adăugăm că noi, cei ce avem
norocul de-a tipări volume fără a plăti bani, nu
mai primim nici un onorariu, că redactorii sunt
rău plătiți, că revistele acordă onorarii modice
sau... nici un fel de onorariu? În prea numeroase
cazuri, scrisul devine gratuit la propriu. E una din
cele mai păguboase meserii. Marea majoritate a
scriitorilor români sunt apăsați de sărăcie, adică
de acea suferință de care, potrivit unui celebru
însingurat, Amiel, ne e mai mare teamă decât de
solitudine, ultima fiind doar plictiseală și tristețe...
P.S. Oricât de greu ne-ar fi a fixa limite
speculației noastre ce are dreptul de-a se deschide
spre toate orizonturile, ne mâhnesc câteva rânduri
apărute în Luceafărul (nr. 17/2006), sub
semnătura, de altminteri onorabilă, a d-lui Bogdan
Ghiu: „Sub comunism n-am fost, ca scriitori,
victime. Nici acum, în trucata economie de piață,
nu suntem. Am luptat și am fost geloși pe putere,
atât." Oare doar atât?
■
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
sare-n ochi
Goma la tribunal (II)
(Acte de la proces)
Laszlo Alexandru
B.	Fapte ținînd de etica
argumentației
1)	P. Goma mă acuză de denigrare atunci cînd
îi repro°ez că “atît prin stilul, cît și prin ideile
antisemite violente pe care le profesează în ulti-
mul timp, Paul Goma pare a fi clona lui Corneliu
Vadim Tudor (cel dinainte de recenta «cizelare»
oportunistă)” (vezi p. 14 a reclamației).
RĂSPUNS: La dispunerea alternativă a unor
pasaje semnate de P. Goma și de C.V. Tudor, con-
statăm că diferența e aproape inexistentă. Iată,
spre edificare:
(1)	“Holocaustul n-a fost decît o stratagemă
sionistă, pentru a stoarce din Germania cam 100
de miliarde de mărci, în 40 de ani, și pentru a
ține sub teroare pe oricine nu e de acord cu jugul
evreiesc”.
(2)	“Obrăznicia, impostura (dictează,
amenințînd, în numele Statelor Unite ale
Americii!), brutalitatea cu care execută țări ruinate
economic de comunismul instaurat pentru decenii
și de către ei, evreii...”.
(3)	“«Holocaustul românesc» este o minciună,
un fals, o escrocherie, o ticăloasă amenințare
(«Punga sau viața!»)”.
(4)	“Așteptăm vremea cînd va fi recunoscut,
oficial, și holocaustul împotriva românilor, cu
nimic mai prejos decît holocaustul împotriva
evreilor”.
(5)	“Nu eu sînt dator, primul, să răspund la
acuzațiile de «antisemitism», de masacrare a lor,
ci ei să răspundă întii la acuzațiile noastre, doar
este limpede că Holocaustul Roșu pus la cale și
de ei [evreii] a început pentru noi, românii, cu un
an mai devreme decît al lor: la 28 iunie 1940 - și
nu s-a încheiat nici azi”.
Menționez că citatele 2, 3 și 5 sînt extrase din
volumul lui Paul Goma, Săptămîna Roșie 28 iunie
- 3 iulie 1940 sau Basarabia și Evreii (ed. cit., p.
117, 273 și 20). Citatele 1 și 4 sînt extrase din
texte publicistice ale lui C.V. Tudor. În cazul per-
sistenței dubiilor, voi putea reveni cu o analiză
comparativă de natură stilistică, ideatică etc.
Așadar resping acuzația reclamantului Paul
Goma ca neîntemeiată.
2)	P. Goma mă acuză de denigrare atunci cînd
îi reproșez că înșiră “pe ton coleric” și jignitor
liste cu intelectuali și politicieni care nu subscriu
la opiniile sale (vezi p. 14 a reclamației).
RĂSPUNS: În vol. Săptămîna Roșie 28 iunie -
3 iulie 1940 sau Basarabia și Evreii (ed. cit.), Paul
Goma se dezlănțuie vehement împotriva celor ce
nu-i împărtășesc părerile, folosind următoarele
cuvinte insultătoare: “Absența documentelor nu-i
deranjează pe Dinu C. Giurescu, Răzvan
Theodorescu, Andrei Pippidi, S. Tănase, D. Pavel,
G. Andreescu, M. D. Gheorghiu, români
imparțialiști, eterni lingușiți emeriți care din dez-
gustătoare slugărnicie legitimează orbește cele mai
nerușinate neadevăruri” etc. (vezi Anexa 8 - p.
14). Consider prin aceasta că s-a făcut dovada
“tonului coleric” al preopinentului. În caz de
nevoie, voi putea reveni cu numeroase alte exem-
ple, pe bază de citate și fotocopii.
Așadar resping acuzația reclamantului Paul
Goma ca neîntemeiată.
3)	P. Goma mă acuză de denigrare atunci cînd
îi reproșez că “il invectivează pe Corneliu
Coposu” (vezi p. 14 a reclamației).
RĂSPUNS: În vol. Săptămîna Roșie 28 iunie -
3 iulie 1940 sau Basarabia și Evreii (ed. cit.), Paul
Goma scrie următoarele: “...Coposu cel care nu
voia, în România lui, «încă 4 milioane de minori-
tari», în ochii săi minoritari fiind românii
basarabeni și bucovineni, nu, doamne-ferește[,]
diviziile de turnători, de guriști, de cobzari (ade-
vărat, lipsea Păunescu, însă Ioan Alexandru,
Nicolae Balotă și alți lingăi ceaușiști erau prezenți
la datorie), de milițieni, de activiști, de securiști,
în frunte cu șogoru-său, Măgureanu - alcătuitori,
sub stindardul său, a [sic! - L.A.]. «opoziției
democratice țărăniste»” (vezi Anexa 2 - p. 243-
244). Prin aceasta consider făcută dovada “invec-
tivelor” adresate lui Corneliu Coposu.
Așadar resping acuzația reclamantului Paul
Goma ca neîntemeiată.
4)	P. Goma mă acuză de denigrare atunci cînd
îi reproșez că “își închipuie, probabil, că prin dele-
gitimarea adversarilor de idei, va izbuti legiti-
marea propriilor minciuni” (vezi p. 14 a recla-
mației).
RĂSPUNS: La această obiecție am răspuns
deasupra, la punctul 2).
Așadar resping acuzația reclamantului Paul
Goma ca neîntemeiată.
5)	P. Goma mă acuză de denigrare atunci cînd
îi reproșez că este probabil “singurul scriitor
român de la ora actuală care solicită foarte senin
să fie tipărit, cu aceleași aberații antisemite, în
mai multe publicații concurente, în mod simul-
tan” (vezi p. 15 a reclamației).
RĂSPUNS: Același text semnat de Paul Goma,
Basarabia și “problema”, avînd clare accente anti-
semite, a apărut de două ori la București (în
Jurnalul literar, nr. 5-10/2002, precum și în Viața
românească, nr. 5-6/2002), dar și la Tîrgu Mureș
(Vatra, nr. 3-4/2002 și nr. 5-6/2002), dar și în
volumul de pe internet (expus în nenumărate va-
riante succesive), precum și în cartea tipărită la
Editura Vremea XXI. Pasaje ample din romanul
Basarabia au fost preluate în volumul Săptămîna
Roșie.
Așadar resping acuzația reclamantului Paul
Goma ca neîntemeiată.
6)	P. Goma mă acuză de denigrare atunci cînd
afirm: “Din adîncul întregii mele experiențe inte-
lectuale de cititor, vreau să declar aici răspicat că
n-am mai avut pînă acum prilejul de a cunoaște
cărți atît de mizerabile precum Săptămîna Roșie
28 iunie - 3 iulie 1940 sau Basarabia și Evreii”
(vezi p. 15 a reclamației).
RĂSPUNS: Constatarea incriminată reprezintă
o afirmație de gust, a unui cititor și critic literar,
întemeiată pe nenumărate argumente de natură
etică și estetică, susținute cu numeroase citate.
Nu există scriitor care să poată schimba - nici
măcar sub presiunea tribunalului - aprecierile de
valoare ale cititorilor la adresa cărților sale.
Așadar resping acuzația reclamantului Paul
Goma ca neîntemeiată.
7)	P. Goma mă acuză de denigrare atunci cînd
îi reproșez că “s-a apucat la bătrînețe să scrie
texte antisemite” (vezi p. 15 a reclamației).
RĂSPUNS: Avînd în vedere că intervenția pu-
blicistică Basarabia și “problema” a apărut în anul
2002, iar volumul Săptămîna Roșie 28 iunie - 3
iulie 1940 sau Basarabia și Evreii (ed. cit.) a
apărut în 2004, cînd Paul Goma avea deja 67,
respectiv 69 de ani, se poate efectiv susține că
textele antisemite respective aparțin perioadei de
“bătrînețe” a autorului.
Așadar resping acuzația reclamantului Paul
Goma ca neîntemeiată.
8)	P. Goma mă acuză de denigrare, pentru
faptul că sînt editorul textelor Sub flamuri vechi,
nume noi (Paul Goma antisemit?), precum și
Basarabeni, români, pogrom, genocid, ambele
publicate în revista E-Leonardo, nr. 2/2003 și nr.
3/2004 (vezi p. 15 a reclamației).
RĂSPUNS: Într-adevăr sînt editorul revistei
electronice E-Leonardo, unde au apărut articolele
menționate. Dar reclamantul nu menționează con-
cret pasajele care i-ar atinge onoarea, încît
reproșul său rămîne nerelevant.
Așadar resping acuzația reclamantului Paul
Goma ca neîntemeiată.
9)	P. Goma mă acuză de denigrare pentru fap-
tul că, în textul Ion Solacolu - Laszlo Alexandru:
Polemici pe Internet: Goma și Basarabia, apărut
în revista electronică Electra, pe care aș edita-o pe
internet, de la Cluj-Napoca, i-am reproșat “pasa
antisemită în care a eșuat în ultimele luni”, elo-
gierea mareșalului Antonescu, precum și
asemănările de stil cu C.V. Tudor (vezi p. 12 a
reclamației).
RĂSPUNSURI: a) Nu eu sînt editorul revistei
electronice Electra.
b)	Problema “pasei antisemite” a lui Paul
Goma am clarificat-o mai sus, la capitolul A,
punctele de la 3) la 8) ale prezentei Întîmpinări.
c)	Problema elogierii scandaloase a mareșalului
Antonescu de către Paul Goma am clarificat-o mai
sus, la capitolul A, punctele 1) și 2) ale prezentei
Întîmpinări.
d)	Problema asemănărilor de stil dintre Paul
Goma și C.V. Tudor am clarificat-o mai sus, la
capitolul B, punctul 1) al prezentei Întîmpinări.
Așadar resping acuzația reclamantului Paul
Goma ca neîntemeiată.
C.	Fapte ținînd de corecti-
tudinea informației
1)	P. Goma susține că scriitorul Mario Vargas
Llosa, care l-a elogiat odinioară, ar fi “laureat al
Premiului Nobel pentru literatură” (vezi p. 5 a
reclamației).
RĂSPUNS: Scriitorul Mario Vargas Llosa nu
este laureat al Premiului Nobel pentru literatură.
Consider această afirmație a reclamantului
Paul Goma neadevărată.
2)	P. Goma susține că “Astfel cum se poate
observa inclusiv din Bio-bibliografia autorului,
depusă la dosarul cauzei, Paul Goma este un scri-
itor cu o recunoaștere internațională foarte largă,
a cărui operă a fost și este publicată mai ales la
edituri din străinătate” (vezi p. 5 a reclamației,
subl. lui P.G.).
RĂSPUNS: În urma consultării Bio-bibli-
ografiei depuse de reclamant la dosarul cauzei, se
observă că scriitorul Paul Goma a publicat volu-
me după cum urmează:
a)	în limba română, în România:
-	pînă în 1989: 1 titlu;
10
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
-	după 1989: circa 33 titluri (din care unele în
2 sau 3 ediții, la edituri diferite).
b)	în diverse limbi străine, în străinătate:
-	pînă în 1977 (anul exilării): 3 titluri;
-	pînă în 1989: alte 7 titluri;
-	după 1989: alte 2 titluri.
Avînd în vedere că în România i-au apărut
autorului, în ultimii cincisprezece ani, circa 33
titluri diferite, pe cînd în străinătate doar un total
de 12 titluri (în diverse limbi), alegația prin care
Paul Goma vrea azi să treacă drept persecutat în
propria țară, susținînd că opera sa “a fost și este
publicată mai ales la edituri din străinătate” este
lipsită de temei.
Consider această afirmație a reclamantului
Paul Goma neadevărată.
3)	P. Goma susține că “Editurile din România
ezită să-l publice pe Paul Goma din cauza acuzați-
ilor de antisemitism care i-au fost aduse pe
nedrept” (vezi p. 5 a reclamației).
RĂSPUNS: În urma consultării Bio-biblio-
grafiei depuse de reclamant la dosarul cauzei, se
observă că între 2002 și 2005 - perioadă cînd s-au
tipărit în presa din România reacțiile justificate la
antisemitismul lui Paul Goma - autorul a publicat
totuși nu mai puțin de 9 titluri (dintre care unele
reeditări). Ipoteza prin care scriitorul se prezintă
drept victimă a vreunei conjurații a editorilor e
neîntemeiată.
Consider această afirmație a reclamantului
Paul Goma neadevărată.
4)	P. Goma susține că “este ușor de presupus
că editurile din țară vor ezita să publice un autor
purtînd un asemenea stigmat” [al antisemitismu-
lui] (vezi p. 5 a reclamației).
RĂSPUNS: Reclamantul expunea puțin mai
sus dificultăți reale de editare în România (vezi
punctul 3 supra), pe cînd aici dificultățile de pu-
blicare în România devin... ipotetice (“este ușor
de presupus’”).
Consider această afirmație a reclamantului
Paul Goma contradictorie.
5)	P. Goma susține că “ne apare ca destul de
probabil că o parte a intelectualilor amintiți folo-
sesc «antisemitismul» lui Paul Goma tocmai ca un
pretext pentru decredibilizarea și marginalizarea
sa, pentru minimalizarea scrierilor sale” (vezi p. 5
a reclamației).
RĂSPUNS: Reclamantul se bazează pe propri-
ile impresii, nu se revendică de la dovezi ferme
(“ne apare ca destul de probabil...”) și le face pro-
cese de intenție intelectualilor români care nu-i
împărtășesc opiniile.
Consider această afirmație a reclamantului
Paul Goma nerelevantă.
6)	P. Goma susține că “în alte condiții decît
cele evocate aici, un scriitor de valoarea lui Paul
Goma (și cu statutul moral al acestuia) ar fi publi-
cat în propria țară nu din inițiativa sa, ci a edi-
turilor” (vezi p. 5 a reclamației).
RĂSPUNS: Problema relațiilor comerciale din-
tre scriitorul Paul Goma și editurile din România
nu constituie obiectul prezentului proces.
Consider această afirmație a reclamantului
Paul Goma nerelevantă.
7)	P. Goma susține că “așa cum rezultă inclu-
siv din Bio-bibliografia autorului, editurile din țară
îl evită sistematic - iar, uneori, atunci cînd se mai
întîmplă ca vreuna să-l «publice» îl cenzurează ori
îi dau cărțile la topit” (vezi p. 5 a reclamației).
RĂSPUNS: Din consultarea Bio-bibliografiei
depuse la dosar se desprinde o concluzie exact
opusă celei susținute de reclamant: Paul Goma
este, poate, cel mai prolific autor român al
ultimei perioade, publicînd în decurs de 15 ani
circa 33 de titluri (unele în 2 sau 3 ediții), atît la
edituri românești prestigioase (Polirom,
Humanitas, Univers, Dacia, Nemira, Cartea
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
Românească etc.), cît și la altele mai puțin cunos-
cute (Loreley), dar continuînd mereu să se
lamenteze pentru faptul că este. împiedicat de la
publicare.
Consider această afirmație a reclamantului
Paul Goma neadevărată.
8)	P. Goma invocă în favoarea sa “Protestul
din 11 septembrie 2005 al celor 200 de intelec-
tuali români (depus la dosarul cauzei)”, pentru a
atenua reproșurile de antisemitism care i-au fost
aduse (vezi p. 5 a reclamației).
RĂSPUNS: Subsemnatul depun la dosarul
cauzei, în contraargumentație, articolul editorial
Un protest avortat, publicat în revista E-Leonardo,
nr. 8/2006, unde analizez pe larg, cu argumente
și explicații, tocmai erorile de informație și
dovezile de rea-credință incluse în numitul
“Protest al celor 200” (vezi Anexa 9).
D.	Fapte ținînd de argumen-
tația emoțională
1)	Reclamantul afirmă despre sine: “Scriitorul
Paul Goma nu este antisemit (...) pentru că este
soț și tată de evrei..” (vezi p. 23 a reclamației).
RĂSPUNS: Situația familială a unui intelectual
nu justifică opiniile sale părtinitoare, nedrepte și
insultătoare, exprimate în scris, împotriva unei
întregi comunități etnice.
Consider acest argument al reclamantului ca
nerelevant.
2)	Reclamantul afirmă despre sine: “Sînt
cunoscut atît în țară, cît și peste hotarele ei, ca
disident față de regimul comunist totalitar, căruia
m-am împotrivit prin atitudinea mea, prin opiniile
mele exprimate chiar și în «epoca de aur», cînd
încă mă aflam în țară, ca și acum, cînd trăiesc în
exil (...) și prin scrierile mele, în care am criticat
dur regimul amintit, dezvoltînd în același timp o
prezentare a evenimentelor acelei perioade, bazată
pe surse de documentare obiective, istorice” (vezi
p. 2 - 3 ale reclamației).
RĂSPUNS: Prestigiul de luptător anticomunist
nu-i permite reclamantului să se plaseze deasupra
legilor țării, nu-l autorizează să insulte o amplă
categorie de victime care au plătit cu viața abe-
rația fascistă. Anticomunismul nu presupune cu
necesitate antisemitismul!
Consider acest argument al reclamantului ca
nerelevant.
3)	Reclamantul afirmă despre sine: “În legă-
tură cu acuzația de antisemitism, dar și cu altele
care i se aduc azi lui Paul Goma, (...) este semni-
ficativ faptul că practic toate aceste acuzații i-au
fost aduse în trecut și de Securitate” (vezi p. 22 a
reclamației).
RĂSPUNS: Faptul că în trecut Paul Goma a
fost atacat pe nedrept de Securitate nu îl absolvă
de acuzația legitimă și întemeiată, dovedită prin-
tr-o avalanșă de citate, din prezent.
Consider acest argument al reclamantului ca
nerelevant.
Am detaliat, pînă în acest punct al Întîmpi-
nării, aspecte ținînd de prezentarea distorsionată
sau neadevărată a unor fapte de natură istorică,
sau ținînd de etica argumentației, sau ținînd de
corectitudinea informației, sau ținînd de argumen-
tația emoțională, în cadrul reclamației depuse de
scriitorul Paul Goma. A fost vorba de un șir de
filtre succesive, “plantate” de reclamant în calea
cititorilor săi, menite să răstălmăcească realitatea
efectivă. P. Goma încearcă să-și fructifice talentele
de prozator în planul exigențelor ferme ale unui
proces în tribunal, după ce a eșuat umplînd de o
insultătoare ficțiune antisemită, în ultimele sale
cărți, trecutul minorității evreiești din România.
II.	Prezentarea lacunară a
unor consecințe
Reclamantul Paul Goma insistă exclusiv asupra
consecințelor suferite de el însuși, în urma reacți-
ilor la publicarea textelor sale antisemite (“un
prejudiciu care-i lezează pînă la ultimele resorturi
nu numai reputația, imaginea publică, ci și demni-
tatea de om”, vezi p. 24 a reclamației). El nu e
frămîntat absolut deloc de “demnitatea de om” a
supraviețuitorilor Holocaustului, sau a urmașilor
victimelor Holocaustului, care află tocmai acum,
la începutul secolului XXI, din partea scriitorului
Paul Goma, că tragedia care unora le-a marcat
pentru totdeauna viața, iar multora le-a provocat
moartea, nici măcar n-a existat: “Doar știm, avem
și hîrtii[,] și ținere-de-minte: «Holocaustul româ-
nesc» este o minciună, un fals, o escrocherie, o
ticăloasă amenințare («Punga sau viața!»)” (vezi
Anexa 5 - p. 273).
Autorul parizian nu s-a mulțumit să insulte, în
textele sale, doar memoria celor care nu mai sînt.
Întrucît a considerat probabil rescrierea istoriei ca
o sarcină prioritară, iar pe toți cei cu altă părere
decît a sa, ca dușmani personali, Paul Goma s-a
coborît la repetate și lamentabile atacuri defăimă-
toare, împotriva celor care nu i-au îmbrățișat cu
entuziasm ipotezele halucinante. Mă limitez, în
această Întîmpinare, să indic doar cîteva din
gravele afirmații calomnioase pe care reclamantul
Paul Goma le-a exprimat la adresa subsemnatului,
prin intermediul presei tipărite din România. Sînt
convins că o la fel de amplă galerie de insulte din
partea lui Paul Goma va putea fi contabilizată și
de ceilalți pîrîți în cadrul procesului.
1)	P. Goma mă acuză de lipsă de onestitate,
fiindcă aș fi întreprins manevre de culise pentru
a-i bloca sau cenzura cărțile: “.«intervenția» con-
certată a holocaustologilor în defavoarea mea ca
autor, pe lîngă direcția Polirom - îi mai numesc o
dată: cu excepția lui Al. Florian, Laszlo și a lui
Pecican, sînt autori Polirom..” etc. (vezi Anexa 10
- articolul lui Paul Goma, Dezmințire la o
“dezmințire”, în Ziua, sîmbătă, 20 august 2005).
RĂSPUNS: Subsemnatul n-am intervenit nicio-
dată pentru nepublicarea vreunei cărți a lui Paul
Goma. În schimb am contribuit la publicarea
cîtorva dintre ele, i-am prefațat Jurnal I-II-III la Ed.
Nemira, București, i-am îngrijit ediția de Scrisori
întredeschise de la Oradea. I-aș fi îngrijit inclusiv
Jurnal IV-V-VI de la Ed. Dacia, Cluj, dacă nu
găseam în șpalturi, pe neașteptate, note minci-
11
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
noase chiar la adresa mea, colaboratorul său de
cîțiva ani.
2)	P. Goma mă acuză de incompetență, fiind-
că aș fi scris despre cărțile sale fără a le citi, fără
a le cita: “...lălăiala calomnioasă semnată de R.
loanid despre «antisemitul» de mine. Textul a
devenit Evanghelia holocaustologilor carpatodanu-
bieni, el i-a scutit pe M. Shafir, G. Andreescu,
Oișteanu, A. Cornea, V. Ciobanu, V. Gârneț,
Pecican, M. D. Gheorghiu, Laszlo de a citi cărțile
incriminate, de a da citate din ele...” (vezi Anexa
10).
RĂSPUNS: Subsemnatul mi-am exprimat di-
socierea față de antisemitismele lui Paul Goma
mai întîi în octombrie-noiembrie 2002. Radu
loanid și-a publicat pentru prima dată amplul
studiu despre antisemitismul lui Paul Goma în
iulie 2003. Îl invit pe autorul bellevillian să-mi
explice mai detaliat cum am făcut să “copiez”
concluziile lui Radu loanid, cu o anticipație de
peste jumătate de an, fără a recurge la spiritism
sau telepatie. Aștept de asemeni să-mi explice
cum am putut reda zeci de citate din cărțile sale,
indicînd cu precizie ediția și pagina de prove-
niență, fără a le fi citit.
3)	P. Goma mă acuză de servilism, fiindcă aș
fi criticat antisemitismul său din alte motive decît
cele strict științifice: “..Ce îi mînase [în luptă] pe
G. Andreescu, Dan Pavel, V. Gârneț, Laszlo,
Pecican: nu o irepresibilă sete de adevăr (istoric),
ci o represibilă apucătură a oamenilor fără
coloană vertebrală: aceea de a se oferi să facă
«un serviciu» necerut..” (vezi Anexa 10).
RĂSPUNS: Subsemnatul declar că tocmai
irepresibila sete de adevăr istoric m-a împins să
contest în public, sub semnătură, cu citate, ana-
lize, demonstrații și argumente, antisemitismele
revoltătoare ale lui Paul Goma din ultima vreme.
4)	P. Goma mă acuză că urmăresc interese de
natură mercantilă, fiindcă aș fi fost angajat
cercetător la Institutul pentru Studierea
Holocaustului din România, unde mi s-ar fi pus
la dispoziție “fonduri, local, secretare, automobile
(și benzină!), șoferi” etc. (vezi Anexa 11 - arti-
colul lui Paul Goma, Institutul pentru Studierea
Terorii Bolșevice din România, în Ziua, sîmbătă,
1 octombrie 2005).
RĂSPUNS: Subsemnatul declar că, pentru a
scrie despre Holocaustul din România, nimeni nu
m-a angajat și nimeni nu mi-a dat nici fonduri,
nici local, nici secretare, nici automobile, nici
benzină, nici șoferi.
Onorată Instanță,
Avînd în vedere că:
-	persoana care insultă cu încrîncenare desti-
nul tragic al minorității evreiești din România mă
acționează acum în instanță pentru denigrare,
deoarece i-am atras atenția asupra derivelor sale
antisemite;
-	persoana care, după decembrie 1989, a bene-
ficiat amplu de libertatea cuvîntului și a opiniei
mă acționează acum în instanță pentru denigrare,
încercînd să-mi reteze tocmai libertatea cuvîntului
și a opiniei;
-	persoana care mă denigrează în mod repetat
și scandalos mă acționează acum în instanță toc-
mai pentru denigrare,
Vă rog să respingeți ca neîntemeiată acțiunea
scriitorului Paul Goma.
În conformitate cu dispozițiile Codului de
procedură civilă, solicit judecarea în lipsă.
Cluj-Napoca,
09.05.2006
■
opinii
Un frate pentru Cain si Abel!
Francisc Laszlo
Ca unul care cunosc America numai din
lecturi, piese de teatru și filme, am
savurat cu nesaț conferința America
celor două culturi față cu Old Europe și New
Europe. Implicări și provocări la ora globalizării,
susținută la Clubul Universității Babeș-Bolyai, de
scriitorul român stabilit în SUA, Andrei
Brezianu. Vorbitorul a prezentat noua sa patrie
ca pe o țară scindată, bipolară. Susținătorii
polului „retro” al societății americane respectă și
promovează valorile morale iudeo-creștine și
sunt chiar religioși, susțin principiile tradiționale
ale democrației specific americane, condamnă
avortul și homosexualitatea, l-au ales și l-au
reales pe George W. Bush. Celălalt pol al
culturii americane este polul „metro” al
pragmaticilor pentru care legile consumului și
profitului sunt mai presus decât cele ale eticii,
al adepților căsătoriei persoanelor de același sex
și al mcdonaldizării alimentației publice. SUA
sunt scindate în două cvasi-jumătăți antagonice.
Oaspetele a subliniat în repetate rânduri că cele
„două Americi”, deși ireconciliabile, nu se
separă ca apa și uleiul, ci se întrepătrund, că în
anumite situații istorice „retro”-ul poate opera
cu metode și mijloace proprii „metro”-ului” și
viceversa. În zilele noastre, America „metro”
pare să aibă șanse de izbândă în acest război
cultural, America „retro” pierzând din ce în ce
mai mult teren. Spre cinstea lui, dl. Brezianu nu
a coborât nivelul discursului la dihotomia
Partidul Democrat - Partidul Republican ale
SUA. Trimiterile sale directe la unele fenomene
culturale românești ale zilelor noastre (ca de
exemplu cultul deșănțat al unui fotbalist român,
al cărui nume nu doresc să-l rețin, drept
persoană-simbol al „metro”-ului carpato-
dunărean-pontic) au constituit tot atâtea
semnale binevenite de atenționare, dacă nu
chiar de alarmă implicită: fiți pe fază, lumea se
globalizează, iar modelele americane sunt
endemice!
Discuțiile, la care au participat atât unii
docenți, cât și câțiva studenți ai UBB, au lărgit
benefic sfera tematică a întrunirii academice.
Existența unui asemenea dualism „retro-metro”
și în alte imperii mondiale de azi și din trecut,
ca de exemplu în cel otoman, sau dominarea
grotescă a imaginii „retro”-ului (!) românesc
contemporan de multmediatizata imagine a
unui Gigi Becali, au constituit reperele extreme
ale acestui colocviu interesant și de un elevat
nivel academic. Nu s-a ocolit nici problema
ponderii crescânde, în SUA, a latino-
americanilor care, deocamdată, constituie o
societate paralelă cu SUA roșii-albastre.
În ceea ce mă privește, vorbitorul venit de
departe și-a atins primul scop: îngrijorarea mea
pentru americani, cea mai puternică națiune a
Pământului, care însă traversează o perioadă de
criză politică și morală ce ar putea s-o coste
scump, a atins cote ridicate. Dar în ceea ce
privește un eventual „viitor roșu-albastru” al
Europei și al României, rezervele mele de
optimism sunt încă departe de a se epuiza.
Analogonul european al orientării americane
„retro” este, fără îndoială, conservatorismul. Pe
continentul nostru, mentalitatea asemănătoare
celei de „metro” se numește, tradițional,
liberalism. Dar, din fericire, opțiunile
societăților europene nu se limitează la acești
doi poli. În cele mai multe țări, inclusiv în
Parlamentul European, polul socialist este chiar
mai puternic decât cel liberal. În lumina celor
expuse de Andrei Brezianu, am avut revelația că
ceea ce deosebește continentul nostru de
America de Nord este tocmai tripolaritatea și
ponderea, deși diferită de la țară la țară, dar
relativ mare a doctrinei socialiste. Nu a
socialismului totalitarist, impus de dictatura
comunistă sau de sociodarwinismul hitlerist, ci
a celui democratic, care promovează ideile
solidarității și ocrotirii sociale, luptă în
parlamentele bătrânului continent pentru
ameliorarea efectelor negative ale sistemului
capitalist și pentru asigurarea egalității de șanse
pentru toți etc., a socialismului care nu este
incompatibil nici cu polul „retro”, nici cu cel
„metro”, ci dimpotrivă - vezi (nu la noi!)
coerența doctrinelor creștin-sociale, respectiv
social-liberale.
Nu am avea de ce să ne temem de
amenințarea unei sciziuni roșii-albastre, de
sorginte americană, nici în România, dacă în
viața politică de la noi s-ar cristaliza, în sfârșit,
trei poli autentici, doctrinari, nu neapărat egali,
dar de aceeași categorie de forță: unul
conservator, unul liberal și unul social-democrat.
Dictonul clasic Tres faciunt collegium nu este
numai un principiu profund european al
dreptului roman (postulat de Neratius Priscus
acum aproape două milenii!), ci și predicția
unui model social ideal, de stringentă actualitate
în Europa zilelor noastre.
Dacă Abel și Cain ar mai fi avut un frate,
poate mureau toți trei de moarte naturală!
■
12
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
incidențe
Scara și oglinda (I)
Horia Lazăr
Născut în 1478 la Saint-Quentin °i decedat
în 1567, Charles de Bovelles e un autor
relativ puțin cunoscut. Cititorii germani
puteau citi, în 1927, o ediție critică a Cărții
înțeleptului scrisă în latină, întocmită de
Raymond Klibansky și publicată ca anexă la
lucrarea lui Ernst Cassirer, Individul și cosmosul
în filosofia Renașterii. Publicul italian avea de
așteptat pînă în 1943 pentru a putea citi același
tratat în traducerea lui Eugenio Garin. În Franța,
Colette Dumont-Demaiziere traducea în 1972
tratatul Despre diferența limbilor (De dilferentia
linguarum) iar la începutul anilor 80, frumoasa
„salvă” boviliană a lui Pierre Magnard punea la
dispoziția cititorilor francezi trei tratate ale
autorului nostru, în ediție bilingvă, fiecare
precedat de un eseu și însoțit de superbe
reproduceri și de note: Cartea înțeleptului (1982),
Cartea neantului (1983) și Arta de a împăca
lucrurile opuse (1984). În aceeași perioadă, mai
precis în 1983, se putea citi în franceză lucrarea
lui Cassirer tradusă de Pierre Quillet, care semna
și o traducere proprie a Cărții înțeleptului,
încorporată volumului.
Elev la Paris al lui Lefevre d’Etaples, vestit
umanist și savant, Bovelles a primit din partea
acestuia însărcinări pedagogice și de cercetare în
jurul lui 1500, înainte de a se lansa în călătorii de
studiu în Europa. Între 1503 și 1509, parcurge
Elveția, Germania, Țările de Jos, Spania și Italia.
Aceste porniri de călător, alimentate de
curiozitatea tînărului studios, se vor încheia
printr-o acalmie timpurie. În 1515, tînărul învățat
se întoarce definitiv în provincia lui, Picardia, la
Noyon. Recunoscut ca un adevărat maestru, se
adîncește în studiu, cercetări, predare și schimburi
intelectuale. Autor, în Franța, al singurei sinteze
filosofice din acea perioadă, scrie în latină și în
franceză - mai bucuros în latină - și va fi
martorul condamnării vechiului său maestru
Lefevre (1523) și al ascensiunii evanghelismului.
Își petrece ultimii ani retras, dar continuă să scrie.
De altfel, o bună parte din textele sale vor fi
publicare postum.
1.	Ontologia scalara
Lumea creată e contingentă. Ea se află
dintotdeauna „aici”, dar „ca și cum ar fi putut să
nu existe” (1). Deși omul e imago Dei, nu e
asemănător Creatorului, ci e infinit de îndepărtat
de el. În discontinuitatea radicală dintre
Dumnezeu și făpturile create, acestea, un
„aproape nimic”, sînt înconjurate de neant, care le
„conotează” ca posibilitate de a fi în ordinea
nașterii și a morții. „Zeu pămîntean și muritor”
(2), omul, termen mediu între ființă și neființă, ce
primește revelația indirect, oblic, prin medieri
succesive, e un perpetuu străin, o ființă lipsită de
identitate proprie. Reversibilitatea extremelor,
ilustrată în Arta... prin frumoase diagrame
cruciforme în care paralelele, figură a identității,
sînt simultan negate și legate prin linii încrucișate,
figuri ale contrarietăților, instituie neființa ca
mediere a ființei, prin faptul că reprezintă negarea
acesteia. Ființarea e indisolubil legată de negare.
Carte de imagini și turn al lui Babel, lumea,
totalitate a lucrurilor create, a căror precaritate e
compensată de propria lor consistență, se oferă
unei descifrări care e totodată o ierarhizare în
scară. Pe urmele lui Pseudo-Dionis, Bovelles
revalorifică ontologia scalară, în care gradele de
ființare și dispunerea verticală a obiectelor
pregătesc „asimilarea și unirea cu Dumnezeu” (3).
În viermuiala de imagini și reflexe ce se semnifică
reciproc, lucrurile anterioare (actul față de putere,
afirmația față de negație, lumina față de umbră)
au prioritate ontologică față de cele posterioare,
imaginea celor dintîi. Dacă grecii vedeau în
imagine o simplă reflectare în sensibil a ideilor,
concepția modernă insistă asupra discordanței
adevărurilor și a omologiei între ființe și între
lucruri. Înaintea lui Bovelles, Nicolaus Cusanus
încercase „compunerea simbolică” a adevărurilor,
marcînd astfel sfîrșitul erei analogiilor și
taxinomiilor. Punînd genealogia în locul logicii
aristoteliciene, Bovelles așează lucrurile opuse
frontal, față în față, ceea ce îi îngăduie
identificarea lor prin termenul mediu. Înainte de
a se opune, răsăritul și apusul Soarelui se nasc
unul din celălalt și se succed, permițîndu-ne să
conchidem, de exemplu, că noaptea urmează cu
necesitate ziua.
Dacă lanțul, numit de cabaliști catena aurea,
leagă unilateral și instaurează o teologie a
emanării (Descartes va relua această imagine în
goana lui după certitudini), scara, instrument al
ascensiunii, e expresia paradoxului uman.
Îndepărtînd principiul asemănării, ce face din om
o copula mundi, ontologia scării îmbină principiul
expresivității, care măsoară gradul de ființare, cu
cel al discontinuității - îndepărtarea ce stimulează
dorința de înălțare - ce culminează în extazul
înțeleptului - inversare a subiectului și a
obiectului ce preschimbă lipsa în plenitudine (4).
Asemenea unui lanus dedublat ce-și întoarce
privirea spre sine, înțeleptul vede în cele două
chipuri ale lui o imagine unică: se vede văzînd și,
eliberat de iluziile narcisismului, se instituie ca
văzător-vizibil, vederea esențială fiind „cea care
are drept obiect ochiul” (5). Grație „coincidenței
lucrurilor opuse”, omul, al cărui spirit e „prins în
strînsoare”, se „grefează” pe propriu-i Creator,
dobîndind astfel un „supliment de origine” (6).
Anterioritate și autonomie a Unului; mișcare
relațională a acestuia spre Celălalt (două lucruri
primordiale în egalitate nu ar putea fi
comparabile, prin urmare nu ar putea intra în
vreo relație); convergență a opuselor spre
termenul mediu - iată etapele prin care
Dumnezeu, „opusul dominant”, se afirmă ca
perfect și triplu, iar unitatea ca unitate trinitară.
Ipoteza „zeului improductiv” e astfel înlăturată, la
fel ca cea a veșniciei materiei și lumii. Simplă
„putință de a fi”, materia e definită, prin trecere
la limită, ca „cea mai slabă ființă” și ca „lipsă a
oricărei diferențe”. Crearea ei a fost o operă
supranaturală, ceea ce îl face pe Bovelles să
afirme că, asemenea intelectului angelic și uman,
e nemuritoare: are început dar nu și sfîrșit.
Nefiind supusă generării nu cunoaște coruperea,
ce caracterizează lucrurile instalate în durata
lumii. După Origen, Dumnezeu a creat-o după
păcatul lui Adam, pentru a face astfel posibilă
reînvierea trupurilor. Demiurgul grecilor e un
artifex ce creează cosmosul plecînd de la o
materie preexistentă (facere de materia), în vreme
ce Dumnezeu e un creator ce aduce la ființare
întreaga lume din nimic, inclusiv materia (operari
de nihilo).
Scoțînd lumea din neant, Dumnezeu se
eclipsează: se „ascunde” în neființă lăsîndu-ne în
schimb bogăția manifestărilor lui. „Retragerea” lui
din lume, descrisă în teologia neoplatoniciană ca
anafază, prin care Unul se șterge lăsînd în locul
lui făpturile multiple, și pe care o regăsim în
imaginile memorabile ale lui Deus absconditus
din textele lui Blaise Pascal, nu reprezintă totuși
dispariția neantului, prin faptul „fugii” divine, ci
doar o estompare a lui. Fiind „neființa infinită în
act”, el nu ar putea fi suprimat decît prin crearea
unei ființe infinite secunde în act, ceea ce ar
introduce panteismul unui Dumnezeu exterior
propriei sale puteri, pusă sub semnul întrebării
prin distrugerea neantului.
Nici Dumnezeu golit de ființă, nici neant
umplut cu ființă (7): „funcția critică” a neantului
instaurează timpul ca ruptură (după Toma din
Aquino, Dumnezeu ar fi putut crea lumea fără
început, dacă ar fi vrut). În cuaternitatea duratei,
Bovelles distinge veșnicia (fără început și sfîrșit),
„evul” („jumătatea” veșniciei, ce are început dar
nu și sfîrșit), timpul („parte” a evului, cu început
și sfîrșit) și clipa (limita și mijlocul timpului, în
care extremele se identifică). Tributară tetradei
pitagoriciene, această scară calitativă, în care
registrele temporale se îmbucă, are ca scop
reafirmarea activității neîntrerupte a divinității
(înainte de Geneză, acțiunea divină e circulară) și
a contingenței lumii (făpturile nu au fost create
din vreo necesitate anume). Totodată, neantul e
valorificat pozitiv, ca „lucrul prin care lumea a
fost exclusă din prima vîrstă” (8), fiind la rîndul
lui exclus începînd cu a doua și redus la funcția
de „denotare a ființei”. Cît despre Dumnezeul
„steril și neproductiv” al primei vîrste, ce
„parcurge” veșnicia ca pe propriu-i domeniu fără
dimensiuni, el se va manifesta în „timpul median”
al creației prin producerea de ființe posibile
într-un timp „incoativ și suspensiv” (9), ceea ce l-a
făcut pe Malebranche să afirme că „Dumnezeu
s-a putut lipsi, o veșnicie, de lucrarea lui”.
Note:
(1)	Pierre Magnard, «L’etoile matutine». Introducere la Le
livre du neant, Paris, Vrin, 1983, p.3.
(2)	Le livre du sage, Paris, Vrin, 1982, p.149.
(3)	Suvres complctes du Pseudo-Denys lAreopagite. Trad.
Maurice de Gandillac, Paris, Aubier, 1943, p.253 (La hierarchie
ecclesiastique, 393a).
(4)	Sage, p.145.
(5)	Ibid., p.103.
(6)	Pierre Magnard, «L’homme delivre de son ombre».
Introducere la Le livre du sage, p.22.
(7)	Neant, p.91.
(8)	Ibid., p.63.
(9)	Pierre Magnard, «L’etoile matutine», in Neant, p.7.
■
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
13
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
TIFF 2006
În seara de 12 iunie a.c., emisiunea „Noaptea devreme”, difuzată pe postul Studioului Teritorial de Radio Cluj,
(realizator: Daniel Mo°oiu), a avut ca temă cea de-a °asea ediții a Festivalului Internațional de Film Transilvania
(Cluj-Napoca, 2-11 iunie 2006).
Invitați în studio: loan-Pavel Azap °i Adrian Țion. Invitați prin telefon: regizorul Corneliu Porumboiu (Trofeul
Transilvania, Prmiul publicului °i Premiul Zilelor Filmului Românesc la TIFF 2006 pentri filmul A fost sau n-a fost?)
criticul de film Mihai Chirilov (selecționerul °i directorul festivalului), regizorul Tudor Giurgiu (inițiatorul °i, de la
această ediție, directorul onorific al festivalului) °i criticul de film Valerian Sava.
Redăm în continuare selecțiuni din intervențiile participanților la emisiune.
Corneliu Porumboiu:
„Ce poți să îți dorești mai
mult decât recunoștința
publicului?”
Ioan-Pavel Azap: - Domnule Corneliu
Porumboiu, ce va atras la acest subiect delicat - o
privire retrospectivă asupra Revoluției din 1989
(delicat din cel puțin două motive: pentru că nu
știm, nu vom ști foarte curând ce s-a întâmplat cu
adevărat și, în al doilea rând, date fiind preceden-
tele abordări cinematografice ale aceleiași teme,
cu rezultate, pentru a mă exprima decent,
penibile)? A fost un pariu cu sine, un pariu cu
publicul, un pariu cu România?
Corneliu Porumboiu: - În primul rând trebuie
să spun că am pornit de la o emisiune de televi-
ziune reală, văzută în urmă cu șase ani, emisiune
care m-a impresionat - am râs, am plâns și-am
întrerupt-o la un moment dat - și subiectul a
rămas cumva în mine. Când m-am apucat să scriu
scenariul l-am scris foarte repede, cred că s-a scris
singur. Pe de altă parte, mi-a plăcut, m-a atras un
alt lucru: să prezint personajele, fiecare cu ade-
vărul lui. Nu m-a interesat să dau un răspuns, ci
să prezint fiecare personaj în sine, cu adevărurile
lui, cu existența lui din ultimii 16 ani.
Daniel Moșoiu: - Credeți că regizorii români
care au făcut după ‘90 filme pe această temă au
căutat să prezinte adevărurile lor, să găsească
soluții?
Corneliu Porumboiu: - Din păcate, cred că
s-au căutat soluții, s-au căutat Adevăruri cu ma-
jusculă. Pe mine nu mă interesează asta, eu
prezint destine, prezint oameni, asta m-a atras la
subiect: adevărurile fiecăruia.
Adrian Țion: - Ultimele 40 de minute din film
se petrec într-un studiou de televiziune. Nu va
fost teamă că filmul va fi prea static, că nu va
avea priză la public?
Corneliu Porumboiu: - Asta a fost o provocare
pentru mine. Dar când am început și am scris
scenariul, am văzut că totul se construiește acolo,
că totul se susține și am zis ok, nu mai contează,
cred că publicul - dacă va fi interesat - va merge
după mine; și a mers, din fericire.
Daniel Moșoiu: - Cât de solidar vă simțiți cu
colegii de generație? Ce vă leagă de ei?
Corneliu Porumboiu: - Cred că, în primul
rând, toți încercăm să facem un cinema sincer.
Căutăm un limbaj, ne căutăm pe noi în poveștile
pe care le facem. Sunt prieten cu mulți dintre ei.
Ce mi se pare cel mai important e că fiecare este
conștient că se caută pe sine prin cinema și nu
există rivalități, nu transformăm asta într-o com-
petiție.
Ioan-Pavel Azap: - Care dintre premiile “raco-
late” până acum vă este cel mai drag?
Corneliu Porumboiu: - Foarte important pen-
tru mine, pentru următoarele mele proiecte, pen-
tru cariera mea este Camera d’Or de la Cannes.
Pe de altă parte, cel mai drag mi-este Premiul pu-
blicului de la Cluj. Pentru că atunci când încerci
un cinema de autor, încerci un cinema personal,
dacă ai și recunoștința publicului, nu poți să îți
dorești mai mult.
Mihai Chirilov: „Peste câțiva
ani sălile din Cluj în care se
desfășoară TIFF o să fie ușor
neîncăpătoare”
Ioan-Pavel Azap: - Mihai Chirilov, începând
cu ediția din acest an a TIFF-ului ești director
plin, pe lângă postura de selecționer. Ce s-a
schimbat în viața ta și ce s-a schimbat în viața
TIFF-ului prin acest fapt?
Mihai Chirilov: - Nu cred că s-a schimbat
nimic în viața TIFF-ului, n-am venit cu o metodă
nouă de lucru. N-am făcut decât, cum se zice în
termeni computeristici, copy and paste după
metoda de lucru folosită de Tudor Giurgiu. N-am
de ce să implementez lucruri noi câtă vreme
sistemul funcționează. Este vorba mai mult de un
test de anduranță, pentru că festivalul crește de la
un an la altul, crește independent de noi - și e
normal să se întâmple așa -, iar el trebuie strunit
la un moment dat, trebuie ținut în mână pentru
că altfel poate să alunece în direcții destul de
nasoale. Dar n-a fost cazul anul ăsta, deși
proporțiile pe care le-a luat TIFF-ul au fost destul
de mari - și ca număr de filme, și ca număr de
invitați, și ca număr de spectatori. Probabil că în
câțiva ani sălile astea trei din Cluj în care ne
desfășurăm noi o să fie ușor neîncăpătoare, cel
puțin așa vreau să sper...
Daniel Moșoiu: - Citeam într-un ziar că la
anul organizarea festivalului la Cluj e pusă sub
semnul întrebării, având în vedere reacția
autorităților locale clujene, modul în care ele s-au
implicat în desfășurarea acestei ediții...
Mihai Chirilov: - Depinde de ce autorități
locale vorbim, că dacă vorbim de autoritățile de
stat - de consiliul local, de primărie ș.a.m.d. - n-
avem de ce să ne plângem, anul ăsta a fost jos cu
pălăria. Sigur că niciodată nu ne-ar strica mai
mulți bani decât primim, dar când spunem că
festivalul nu a fost susținut din interior, adică din
Cluj, ne referim în principal la companiile private,
la oamenii de afaceri locali, la firmele private care
nu au contribuit la ediția asta decât cu 4 la sută
din bugetul final, ceea ce este ridicol de puțin.
Ioan-Pavel Azap: - Vreau să te întreb dacă vezi
înainte toate filmele aduse în festival?
Mihai Chirilov: - Păi, tu ce crezi?... Normal că
le văd pe toate. Există însă cazuri excepționale,
cum a fost în acest an, când este vorba despre
filme foarte noi, care au premiera cu cinci zile
înaite de TIFF, la Cannes să spunem, și atunci nu
14
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ai cum să vezi respectivul film - mă refer aici la
Transilvania al lui Tony Gatlif, a fost singurul
film pe care nu l-am văzut înainte la ediția asta
dar mi s-a părut important să-l aduc în festival.
Ioan-Pavel Azap: - Ți-a părut rău că l-ai adus?
Ieri, la premiera de la cinematograful Republica,
au fost câteva reacții nu foarte plăcute, ușor
penibile chiar...
Mihai Chirilov: - Nu, mi s-a părut un film
foarte bun, un film foarte energic, un film plin de
pasiune, făcut de un om care, spre deosebire de
ce zicea cineva din sală, iubește Transilvania,
iubește oamenii din Transilvania și nu cred că
trebuie să își dea doctoratul din etniile din
Transilvania... Aia era o poveste foarte clară, o
poveste de dragoste, de toleranță între două
personaje care întâmplător treceau prin
Transilvania și acolo i-a pocnit amorul, asta este,
Transilvania era un decor...
Daniel Moșoiu: - Se pare că nu suntem atât
de toleranți pe cât ne place să credem...
Mihai Chirilov: - Nu, nu cred că suntem
toleranți... Prin filmele pe care le-am adus până
acum nu zic că vreau să promovez toleranța sau
mai știu eu ce, nici un festival elitist care se
adresează numai inteligenței ș.a.m.d. Dar eu cred
că, în cazul publicului unui festival de film, totuși
nivelul de la care pornim nu este zero, se
presupune că am văzut niște filme, că avem o
anumită cultură - și cinematografică și generală.
Genul ăsta de discuții stârnite de Transilvania ieri
în sală a fost unul de talk-show de televiziune de
mâna a șaptea, chestie care mi s-a părut foarte
penibilă... Pe de altă parte, mi-a plăcut că a fost
unul din show-rile cele mai animate, pentru că
ceea ce m-a suprins pe mine un pic este faptul că
în continuare publicul nu reușește să-și înfrângă
timiditatea și să pună întrebări. Sunt convins că
oamenii vor să știe anumite lucruri, că, poate, nu
au înțeles anumite lucruri, nici eu nu am înțeles
multe lucruri din filmul Transilvania...
Adrian Țion: - Vreau să vă întreb ceva legat
de numărul de filme. Anul acesta au fost peste
150 - lungmetraje și scurtmetraje. Comparativ cu
alte festivaluri, cum stă TIFF-ul din punctul ăsta
de vedere? Nu sunt prea multe filme pentru 10
zile?
Mihai Chirilov: - Nu, nu cred că sunt prea
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
multe. Există festivaluri care se desfășoară tot pe
o perioadă de 10 zile și proiecteză 300 de filme,
altele 250, după cum există festivaluri care
proiectează doar 50 de filme în aceeași durată...
În momentul în care mergi la un festival de film
pornești de la premisa că nu poți vedea tot, nu ai
cum și, pe de altă parte, poate că nici nu trebuie.
Fiecare om se duce la un festival în funție de
propriile interese, primește un catalog sau un
program care-i oferă infomații, ghidaje în funcție
de care își ordonează prioritățile...
Ioan-Pavel Azap: - Ți-ai asumat de la prima
ediție selecția filmelor. Pe biletele de vot pentru
public există și categoria „dudă”. De ce aduci și
„dude”? Eu am avut anul ăsta parte de două
astfel de filme: Eli, Eli, Lema Sabachtani? și
Takeshi vs. Takeshi...
Mihai Chirilov: - Eu n-am de unde să știu
dinainte cine cum va considera un film. Mie mi s-
au părut filmele amintite de tine foarte bune.
Recunosc, pe de altă parte, și mi se pare
semnificativ, faptul că ai ales două filme venind
dintr-o regiune, dintr-o zonă cinematografică cu
care noi avem foarte puține în comun. Vorbim
aici de noul val nipon în film, vorbim de un alt
fel de a face cinema, de o altă civilizație, vorbim
de secvețe, de întâmplări la care nu știm dacă să
râdem sau să plângem - pentru că ne lipsește o
anumită dimensiune; cum, probabil, și japonezii
s-ar uita la Moarte domnului Lăzărescu și ar râde
cu lacrimi crezând că este o comedie... Aici este
un clivaj cultural pe care fiecare îl asimilează cum
crede. Ție nu ți-au plăcut filmele astea și ți s-au
părut „dude”. Mie, de pildă, Takeshi vs. Takeshi
mi s-a părut fellinian, mi s-a părut că este suma
cinematografică a tuturor filmelor regizate de
Takeshi Kitano, care este un tip livresc, un tip în
vînă suprarealistă iar filmul ăsta mi se pare
impecabil prin felul în care îți stoarce hohote de
râs; eu m-am distrat de minune și m-am întristat,
mi s-a părut un film foarte trist și foarte amuzant
în același timp.
Adrian Țion: - Tot referitor la selecție, mi se
pare că este aleatorie... Vă propuneți noi secțiuni
pe viitor?
Mihai Chirilov: - Nu cred că e aleatorie, nu
închid pur și simplu ochii și aleg filmele... Îmi
stabilesc niște criterii foarte clare, încerc să fie o
selecție unitară, oricât de disparată ar părea ea din
cauza unui film sau a altuia. Ceea ce încerc eu
este să reconstruiesc un întreg, să închid un cerc
cu toate feliile existente, vreau o panoramă cât
mai completă - poate inconfortabilă, poate cu
filme care nu sunt capodopere absolute, cu filme
mai blânde sau mai șocante -, adică nu pornesc
de la premisa că există un singur public de
cinema; nu-i adevărat, există publicuri de cinema,
foarte multe publicuri de cinema...
Daniel Moșoiu: - Ce a fost bun la această
ediție a TIFF-ului?
Mihai Chirlov: - A fost foarte bună opțiunea
de deschidere a festivalului, mi s-a părut că a fost
una dintre cele mai bune din istoria mică a TIFF-
ului, de numai cinci ani. E vorba de un film, A
fost sau n-a fost? al lui Corneliu Porumboiu, pe
care noi l-am ales înainte de a fi selecționat la
Cannes și premiul de la Cannes a fost o
confirmare a faptului că am avut dreptate. Un alt
lucru bun a fost gala de închidere, cu toate
împleticelile și cu toate gafele ei simpatice, mi s-a
părut o gală foarte umană.
Daniel Moșoiu: - Ce-a fost rău?
Mihai Chirilov: - Cel mai rău lucru a fost
vremea, în fiecare zi a plouat, cu atât mai mult
cu cât la ediția asta am încercat două lucruri noi:
extinderea proiecțiilor în aer liber, care în anii
trecuți au mers foarte bine, și povestea cu
meeting-point-ui, unde am organizat foarte multe
evenimente conexe. Sigur, există și reversul,
pentru că lumea s-a refugiat în sălile de cinema...
Daniel Moșoiu: - Un top al festivalului în
viziunea criticului Mihai Chirilov?
Mihai Chirilov: - Cel mai bun e filmul
egiptean din competiție, Clădirea iacubiană,
pentru mine e revelația ultimilor ani, un film de
debut atât de dens, atât de coplex, de riscant și
de radical nu am mai văzut de foarte multă
vreme... După care ar fi proiecția filmului mut
Sherlock Junior, cu Buster Keaton, un geniu
absolut inclasabil... și, nu în ultimul rând... Asta
este o chestie personală, recunosc, aici sunt
egoist: facem festivalul pentru publicul din Cluj,
pentru invitați, dar nu trebuie niciodată să te
neglijezi pe tine. Ori, recunosc că într-o proporție
foarte mică, de 1 la sută, am făcut festivalul ăsta
și pentru mine, drept care mi-am făcut cadou
primul film pe care l-am văzut vreodată, ABBA
the Movie. Poate că nu este o capodoperă de
documentar, dar este un film cu care am o relație
sentimentală pe care n-o dau cu nici un chip pe
nici o relație pe care o am cu capodoperele pe
care le-am descoperit la maturitate.
Tudor Giurgiu: „TIFF a
început dintr-o nemulțumire
si dintr-o frustrare a mea”
Daniel Moșoiu: - Domnule Tudor Giurgiu, a
făcut Mihai Chirilor treabă bună ca director plin
al festivalului?
Tudor Giurgiu: - A făcut o treabă bună, dar
nu doar el, ci toată echipa. Mi se pare extrem de
important că au reușit să aducă ediția asta la cele
mai înalte standarde și faptul că festivalul crește
Tudor Giurgiu
15
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
arată că reu°ita este a echipei nu doar a unui om.
Evident, lucrul e perfectibil, dar important este că
avem un festival extrem de solid, un festival
extrem de bine organizat. Ca să citez un tilu
dintr-un ziar clujean: „O nebunie de festival”. Ei,
da, chiar cred că a fost o nebunie!
Daniel Moșoiu: - Cum a început această
nebunie?
Tudor Giurgiu: - A început simplu, cu o idee,
un gând, o nemulțumire și o frustrare a mea: că
românii nu pot să genereze astfel de evenimente.
Și nu-nțelegeam de ce-i atât de complicat să faci
un festival. În București au mai fost astfel de
încercări și toate erau poticnite, erau fușerite; mi-
era ciudă pentru că trebuia să cheltui bani, să plec
în străinătate ca să văd filme, să mă întâlnesc cu
producători etc., de ce lucrurile astea nu se pot
face la mine în țară? Fără să ne fi cunoscut prea
bine, l-am căutat pe Mihai, ne-am înțeles, am
bătut la alte uși ale unor oameni mai cu
experiență - din Polonia, din Bulgaria, din Cehia -
și lucrurile au prins carne...
Ioan-Pavel Azap: - La edițiile anterioare te
plângeai că nu ai timp să vezi filme. Acum ai
reușit să vezi ceva?
Tudor Giurgiu: - Da, acum am reșit... Am
văzut Taxidermia, un film controversat, mi-a
plăcut; mi-a plăcut foarte mult Sherlock Junior cu
Buster Keaton, am văzut Abba, evident, am văzut
filmul Transilvania al lui Tony Gatlif - cam astea
sunt reperele -, și, evident, Porumboiu, l-am
revăzut și mi-a plăcut foarte mult, e pentru mine
filmul numărul unu din festivalul ăsta.
Ioan-Pavel Azap: - Ai debutat anul acesta în
lungmetraj, cu Legături bolnăvicioase, alăturându-
te astfel unui nou val de tineri regizori români.
Cât de viabil este acest „nou val”?
Tudor Giurgiu: - Cred că e limpede că există
un nou val regizoral, niște oameni preocupați de
un alt fel de cinema, care vor să spună poveștile
altfel. Cei de afară ne privesc extrem de
admirativ, contată că multe din filmele pe care le
facem nu sunt copii după alte filme - fie ele
americane sau clișee din filmele europene -, sunt
filme proaspete, filme care vorbesc despre
România, despre problemele ei într-o manieră
destul de originală.
Daniel Moșoiu: - Există o solidaritate de idei
sau de altă natură printre tinerii regizori români?
Tudor Giurgiu: - Nu cred că există nici o
solidaritate, noi ne-am adunat și ne-am coagulat
niște idei, am fost împreună în momentul în care
am avut de luptat împotriva unui sistem care era,
le vremea aia, destul de corupt și de urât. La greu
cred că suntem foarte aproape unii de alții, și nu
doar cei tineri, ci și cei „bătrâni”. Am avut
surpriza să ne descoperim multe lucruri în comun
când s-a pus problema, chiar anul trecut, de a găsi
mai mulți bani pentru cinema; poziția lui Sergiu
Nicolaescu poziția noastră era aceeași, nu era nici
o diferență între cum gândeam, lucru care mi se
pare important.
Valerian Sava: „Laud din tot
sufletul tot ce înseamnă TIFF”
Daniel Moșoiu: - Domnule Valerian Sava, ce
apreciați cel mai mult la Festivalul Internațional
de Film Transilvania?
Valerian Sava: - În primul rând consecvența
staff-ului festivalului și îmi pare bine că
fondatorul festivalului, Tudor Giurgiu, a rămas
alături de noi, să zic așa, și de TIFF după
promovarea lui ca dregător la TVR; trebuie să-l
pomenesc neapărat pe Mihai Chirilov, directorul
executiv - după ce a fost și este în continuare
selecționerul principal -, admir și apreciez
consecvența lor în a promova profilul unic al
acestei competiții profesioniste din România. Mă
refer în primul rând la secțiunea competitivă,
rezervată primului și celui de al doilea opus al
Valerian Sava
debutanților; este admirabilă preselecția care se
operează de fiecare dată în așa fel încât cele 12
filme din competiție să fie reprezentative pentru
zone foarte diverse, secțiune în care în acest an
filmul românesc a fost reprezentat pentru prima
dată cu două producții, A fost sau n-a fost? al lui
Corneliu Porumboiu și Cum mi-am petrecut
sfârșitul lumii al lui Cătălin Mitulescu...
Daniel Moșoiu: - S-a schimbat ceva în filmul
românesc odată cu filmele noului val de tineri
regizori?
Valerian Sava: - S-a schimbat mult și eu cred
că după această ediție a TIFF-ului nimic n-ar
trebui să mai fie ca înainte în cinematograful
românesc. Adică să nu se mai întâmple ca un
regizor precum cel care a semnat Moartea
domnului Lăzărescu, Cristi Puiu, să ajungă la al
doilea film după patru ani, sau ca Tudor Giurgiu
să aștepte zece ani după absolvență ca să parvină
la primul lungmetraj. Această politică a parității
între valori și nonvalori - care a fost promovată
de conducerile succesive ale cinematografiei, ale
CNC-ului din ultimii 17 ani -, sper că nu mai are
șanse să fie perpetuată. Pentru că faptul că atât la
festivalul de la Cannes, cât și la TIFF numai
producțiile ultimelor promoții de regizori au fost
apte să reprezinte cinematografiei română în fața
unor jurii de incontestabilă competență și
obiectivitate ar trebui să spună ceva.
Ioan-Pavel Azap: - Tocmai s-a încheiat a
cincea ediție a TIFF și, atât la prima ediție, în
2002, cât și acum Trofeul Transilvania a fost
acordat unor filme românești: Occident de
Cristian Mungiu, în 2002, respectiv A fost sau n-a
fost? de Corneliu Porumboiu, în 2006. Având în
vedere că în juriul de anul acesta au fost doi
români, actrița Anamaria Marinca și regizorul
Radu Mihăileanu, nu riscăm să picăm în
subiectivism? Sunt justificate aceste premii date
unor filme românești la un festival care se
desfășoară în România?
Valerian Sava: - În primul rând, bine ați făcut
menționând că doar la prima ediție și la ultima
filmele românești au obținut prima poziție, în
timp ce la a doua și la a patra au obținut premii
secunde ca importanță, respectiv pentru regie,
Cristi Puiu pentru Moartea domnului Lăzărescu,
în 2005, și pentru imagine, Vivi Drăgan Vasile
pentru Furia lui Radu Muntean, în 2003. Dar a
fost o ediție, cea din 2004, când preselecția
extrem de serioasă operată a făcut ca nici un film
românesc să nu figureze în concurs - asta atestă o
anumită obiectivitate. Apoi, componența juriilor...
Ați citat numele a doi respectabili și extrem de
valoroși cineaști români, în primul rând Radu
Mihăileanu, dar să nu ne scape amănutul că
amândoi sunt români cumva expatriați, nu sunt
manevrabili, oferă toată garanția de seriozitate
după părerea mea. În mod special vreau să spun
că filmul de anul acesta, A fost sau n-a fost?,
merita cu prisosință marele premiu, dacă n-ar fi
decât pentru faptul că un juriu care nu poate fi
suspectat sub nici o fornă de slăbiciuni profitabile
pentru noi, juriul de la Cannes, i-a acordat
Camera D’Or...
Ioan-Pavel Azap: - O întrebare pe care v-am
mai adresat-o și acum câțiva ani: pe când volumul
doi din Istoria critică a filmului românesc
contemporan, al cărei prim volum a apărut în
1999?
Valerian Sava: - Vă mulțumesc pentru această
rememorare... N-aș putea să indic o dată pecisă,
deocamdată lucrez la un volum de articole din
ultimii șapte ani, care se va intitula Mafia
cinematografică. Lucian Pintilie și al patrulea val.
Am publicat, într-o suită aproape cu alura unei
campanii de presă, din 1999 încoace mai ales, un
fel de cronică a tranziției, prin articole, cronici
dar adesea și texte polemice sau propuneri pentru
diferite colocvii și simpozioane care nu s-au ținut
încă, dar poate că...
Daniel Moșoiu: - Domnule Valerian Sava, vă
așteptăm cu interes cărțile și vă mulțumim pentru
participarea la emisiunea noastră dedicată ediției
2006 a TIFF-ului.
Valerian Sava: - Și eu vă mulțumesc foarte
mult, mi-a făcut plăcere și laud din tot sufletul tot
ce înseamnă TIFF, Clujul cinefil, activitățile
colegilor din gazetăria și publicistica clujeană, fără
de care acest extrem de important, acest vital
eveniment anual nu ar fi posibil.
■
16
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Au văzut pentru dumneavoastră
TIFF între examene °i ploi
Dacă e iunie, e TIFF. Dacă s-a ajuns la ediția a
cincea, înseamnă că s-a consolidat un adevăr. Ceea
ce este adevăr, continuă. Dincolo de întrebările
retorice (de ce în iunie, când sunt examene? de ce
proiecții în aer liber, când ploaia amenință?) TIFF-
ul are forță, numărul de spectatori devine
impresionant, revista „Aperitiff” se distribuie
gratuit, cu aceeași senzație de pâine abia scoasă de
pe vatră. Îți întâlnești prietenii în goană, între
două cafele și trei cinematografe-maraton. Între 2-
11 iunie nu poți trăi altfel, dacă ești un cinefil
adevărat.
După câteva zile, mulți prieteni începeau să-și
mărturisească dezamăgirile. Nu găsiseră șocul,
chiar dacă A fost sau n-a fost? a constituit un film
de excepție. Personal, am ales urgent Particulele
elementare, realizat de Oskar Roehler, după
romanul lui Michel Houellebecq. Probabil că
francezii l-ar fi ecranizat într-un stil neconvingător,
în timp ce rigoarea germană a știut să marcheze
umorul adeseori morbid. Pentru interpretare,
Moritz Bleibtreu a primit Ursul de Argint la
Berlin. Critica societății se face într-o „scriitură”
naturalistă. Unul dintre frați, biologul, va găsi o
soluție: apariția unei noi rase umane, la care
perpetuare se desparte net de sexualitate, sursă a
tulburărilor și nefericirii. Dacă Houellebecq
notează în roman „ceva din atmosferă evocă o
apocalipsă aridă”, atunci regizorul accentuează
singurătatea omului modern. În planul doi se văd
etaje multiple, clădiri ireale, nelocuite parcă. O
planetă din care viața a dispărut, iar Michel
găsește canarul mort, adoarme și visează „pubele
uriașe, pline cu filtre de cafea, cu ravioli în sos și
cu organe sexuale tăiate”.
Un film șoc a fost Taxidermia, într-un mod
insuportabil. Filmul lui Gyorgy Palfi (Ungaria)
vorbește tot despre alienare, într-o manieră
grotescă, aproape scabroasă, cu trimiteri bizare,
între concret și oniric. Un film maghiar corect și
interesant a fost Palme albe (regia: Szabolcs
Hajdu), conceput într-o rigoare narativă clasică și
echilibrată, unde Gheorghe Dinică demonstrează
capacitatea uluitoare de a fi veridic.
Clădirea iacubiană (regia: Marwan Hamed), cel
mai scump film egiptean, nu m-a convins. Vrând
să facă o sinteză a lumii arabe, atacă toate temele
și le tratează superficial, într-un registru clasic.
Rămân viabile câteva personaje și aerul retro al
visurilor sfărâmate.
Nici filmul polonez Maestrul (regia: Piotr
Trzaskalski) nu și-a cristalizat temele, abordând
mult deja-vu, tratând superficial teme majore,
înecându-se în clișee. Tudor Giurgiu a prezentat
Legături bolnăvicioase. Un farmec al dezinvolturii,
credibilitatea unor situații neobișnuite, un
atemporal tonic, fără aluzii politice - iată câteva
atuuri incontestabile. Numai că prea se suprapun
două teme insolite (lesbianism și incest), de parcă
totul trebuie spus dintr-o răsuflare. Vocea off din
finalul deschis expediază într-un mod penibil
mesajul filmului. Filmul Soap (Danemarca, regia:
Pernille Fischer Christensen) știe să gliseze peste o
temă delicată, răspândind umor și evitând orice
etichetare.
La această ediție, clipul festivalului te obliga, la
fiecare proiecție, înaintea filmului, să vezi „cum a
explodat mămăliga”, în timp ce îți căutai locul cel
mai confortabil... (Alexandu Jurcan)
De 2 x TIFF
Soap și Noaptea prostului gust Pac, unul
după altul, în două din cele mai valoroase zile ale
lui 2006. Adică la TIFF.
De când cu cele două proiecții din festival,
despre Soap mai mult se vorbește decât se scrie. Și
asta fiindcă e pumnul în figură care te enervează
fiindcă n-ai argumente decât pentru a-l ridica în
top. Iar chestia asta trebuie că-i scoate din sărite
pe toți cei care nu suportă să le fie puse pe tavă
(cu toată seninătatea de care sunt în stare danezii)
tabuuri ca homosexualitatea și travestiul.
De fapt, Soap (Danemarca, 2006, r. Pernille
Fischer Christensen) e mai mult decât asta, altfel
nu mai apuca el TIFF-ul. Darămite secțiunea
„Competiție”. E povestea divorțului între Charlotte
și Kristian, ale cărui bătăi ea nu le mai suportă
pentru că e fermă, imună și independentă până
dincolo. În timp ce ei se tot despart (pentru că,
vorba aia, se iubesc dar se urăsc și greu le mai
convine separarea), Charlotte îl cunoaște pe Ulrik,
vecinul de mai jos. Adică homosexualul travestit
sau, mai bine zis, introvertit, pentru că Ulrik e un
buchet foarte special de timiditate, complexe,
slăbiciune, care-l împing spre suicid. Charlotte îl
salvează, îl sprijină cu toată deschiderea umană de
care e în stare și, mai ales, îl învață cam ce-i aia
dragoste pentru o femeie. i, ca-n toate poveștile cu
îmblânziri reciproce, Charlotte și Ulrik se prind
într-o relație intensă, senzuală, care putea să
dureze mult și bine dacă femeia nu s-ar fi oripilat
că Ulrik așteaptă un răspuns din partea
autorităților, cu privire la cererea lui de... schim-
bare de sex. În fine, Și se aprobă, iar pe Charlotte
o re-re-apucă cheful de a se împăca cu Kristian.
Dar nu pentru mult, fiindcă se întoarce la
Veronica (fostă Ulrik), dornică să înceapă viața în
doi. Pardon, în două... Oricum, am văzut în Soap
un fel de „Europa liberă” pe care, de data asta, s-
ar putea ca mai toți să-l evite pentru îndrăzneala
lui de a vorbi despre lucruri care se petrec „dinco-
lo”, ca și aici, dar pe care lumea le neagă. Un regal
fiindcă întoarce pe toate fețele dragostea, morala,
apropierea, într-un discurs fără perdea, fără resturi
și fără tezism.
Soap, pentru că manevrează o poveste la-
crimogen-siropoasă, în limitele stilistice ale unui
soap-opera, gen pe care-l depășește de departe prin
construcția stabilă și contrapunctică demnă de
Lars von Trier. Adică de Dogmă, de unde și bătrâ-
na ispită a voice-over-ului interactiv și a structurii
pe episoade, ce-i drept mai tautologice decât în
Manderlay, să zicem. Plus că e un film incredibil
de ofertant cu sine însuși: nu-și refuză ispita liris-
mului vizual, dar mai ales textual și nu ocolește
riscurile unui discurs schematic, dinamizat de par-
titurile actoricești (premiate) ale unora ca Trine
Dyrholm și Elsebeth Steentoft.
Dacă Soap o să mai dea pe la Cluj, ca să ne
putem iar bucura de el, Noaptea prostului gust
rămâne strict evenimentul zilei de 8 iunie. Un
spectacol înnebunitor de special, marca TIFF, cu
vizionarea căruia pun pariu că vă lăudați toți cei
care ați stat sau nu până la capătul proiecției de
două ore jumate. Pentru că, în prezența spumoasă
a curatorilor belgieni Jan Doense și Jan Verheyen,
Noaptea prostului gust se pare c-a fost mult-aștep-
tata bombă de râs a ediției de anul ăsta, căzută
peste sutele de spectatori din cinematograful
Republica, flămânzi de prost gust și de haz pe
seama lui.
Una la mână, Noaptea... e un colaj de filme și
clipuri despre care ar fi trebuit să nu auzi până
acum. Sau să-ți pară bine că nu trăiești în epoca
înfricoșător de manieristă a anilor ’60, ’70, ’80,
când producții ca Fălci, Portocala mecanică sau
Taxi Driver erau contemporane cu cele mai
jenante debitații regizorale din trecutul cine-
matografiei europene și americane. Am avut nes-
peratul privilegiu de a urmări cele mai cretine și
bizare producții, de la The Dracula Saga, Ape,
The Shaolin Invincibles, Crippled Monsters, All
women have periods, la filme istorico-
pornografice, horror-uri kung-fu și documentare
scabroase la limita vomei, plus cireașa de pe tort
Deadly Weapons...
Doi la mână, Noaptea prostului gust e un
proiect cu vechime, început de cei doi belgieni în
speranța că prostul gust va fi exorcizat prin prost
gust. La Cluj, cel puțin, reacția (a câta oară?)
promptă și matură a publicului cu privire la
clișeele de montaj, de dublaj, tematice și stilistice
a făcut ca ideea belgienilor să se soldeze cu un
succes binemeritat. De zile mari. Iar dacă stăm să
ne gândim la consecința acestui dezgust, cred că
putem vorbi de Noaptea... ca fiind punctul oficial
de începere a educației de receptare în Cluj. Ceea
ce e mai mult decât ok.... (Florian-Rareș Tileagă)
Paradis în degradare
Interesul cineastului austriac Hubert Sauper
pentru dezvăluiri șocante din lumea de azi, cu
precădere din lumea a treia, l-a îndemnat să
realizeze documentarul Coșmarul lui Darwin
(2004). Filmul panoramează viața pauperă a
locuitorilor de pe malul lacului Victoria, angajați
într-o permanentă luptă pentru supraviețuire.
Cineva, nu se știe cine, a introdus clandestin în
marele lac - prin anii șaizeci - o specie de pești
prădători (bibanul de Nil) care a produs în câțiva
ani un adevărat dezastru ecologic. Un haos de
proporții inimaginabile. Fauna plină de pești
exotici a fost distrusă în întregime. Se spune că a
fost suficient ca numai o găleată cu pești din
această specie să fie vărsată în lac. Aceștia s-au
înmulțit fulgerător, nimicind celelalte soiuri
existente în eco-sistem, compromițând definitiv
calitatea apei.
Rezultatul a fost benefic pentru localnici.
Bibanul de Nil e un pește de talie mijlocie spre
mare, fileul său fiind solicitat pretutindeni în
lume. S-au ridicat imediat fabrici de prelucrarea și
ambalarea peștelui, ivindu-se o mulțime de noi
locuri de muncă pentru băștinași. Avioane de
marfă transportă pește din Tanzania în Europa și
în lume. “E bine pentru toți că avem de lucru”,
declară un pilot între două vârste. Cursele acestea
l-au salvat de șomaj. El s-a obișnuit cu oamenii de
pe malul lacului, petrece cu femeile negre care i se
dau pe bani. Dar cangrena nimicitoare sângerează
din umbră. Virusul HIV cunoște o extindere
îngrijorătoare în zonă și rezultatele combaterii lui
sunt anemice. Piloții locali apelează la serviciile
prostituatelor locale într-un fel de inconștiență
nătângă. Între etapele filmării, una dintre
prostituate a decedat. În “fabrica de pește” se
lucrează în condiții precare de igienă. Porțiunile
rămase din pește după desprinderea fileului
exportat rămân pentru consumul intern. Ca labele
de pui la noi în perioada epocii comuniste. Aceste
rămășițe sunt transportate cu camioane, deșertate
în mocirlă de cuva excavatorului și puse la uscat
în aer liber, unde păsările așteaptă înfometate să
se înfrupte din carne. Mirosul nu se simte, dar e
de presupus. Viermii mișună printre oasele
descoperite. O femeie subnutrită care așază
bucățile de pește la uscat calcă în noroi, are bube
pe picioare, dar zâmbește fericită că are un loc de
muncă. Cântecele Tanzaniei sunt triste în aceste
circumstanțe. Peisajul și-a pierdut din splendoare.
Imaginile abundă în pete de culoare, în griuri
repulsive și luminozitate filtrată, rău prevestitoare.
Hubert Sauper lansează ipoteza că avioanele
comerciale care se întorc în Europa cu pește, aduc
în Tanzania arme. E un mijloc de a menține în
spațiul african stau quo-ul profitabil investitorilor
fără scrupule, îmbogățiți peste noapte.
Bibanul de Nil a schimbat radical eco-sistemul
lacului Victoria, un paradis terestru pe vremea
legendarului Livingstone. Azi a devenit un coșmar.
Coșmarul lui Darwin. Coșmarul evoluției speciilor
în haosul contemporan al intereselor nesăbuite.
Lacul Victoria e una dintre victimile pe care
civilizația o resimte ca pe o rană și o deplânge ca
atare prin pelicula lui Hubert Sauper. O rană
purulentă a Planetei Albastre. (Adrian Țion)
■
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
i:
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
20385 de semne din TIFF
Lucian Maier
În articolul de față propun o detaliere a ceea ce am ales să votez ca fiind cele mai bune/cele mai slabe filme ale
ediției din acest an a TIFF-ului cu speranța că la finalul lecturii poziția mea față de peliculele amintite va fi mult
mai clară. Să le vedem pe rînd.
Acordorul de cutremure /
The Pianotuner of Earthquakes
(Anglia, 2005; r. Frații Quay)
Tema:
Precum și în filmul prezentat la
TIFF anul trecut (Institute Benjamenta), Frații
Quay vin cu același ansamblu de probleme: cum
putem trata malformațiile psihice, abaterile de la
normalitatea general acceptată, cum emotivitatea
transformă mental-sănătatea. Dar dacă
Benjamenta stă mai aproape de o prezentare
cumva medicală, altfel spus, mai tehnică,
circumscrisă, limitată, închisă (ieșirea în moarte),
The Pianotuner... vine într-un plin poetic unde
valoarea nu este dată de închiderea, de
soluționarea cazului, ci de deschiderile pe care
(înspre) finalul le schițează.
Reconstituirea unei construcții:
Un paysage tulburător, amestec de gotic și
baroc. Castelul / sanatoriul doctorului Emmanuel
(cel iubit / ales de Dumnezeu) Droz înălțîndu-se
pe o stîncă în gura mării. Într-o fascinantă
mărturisire filmică, vedem cum noaptea
transformă locul, ceea ce ziua este luminos
precum o scenă de teatru scăldată în puternice
reflectoare, după căderea soarelui devine reverie
într-un blue&gray-scale imagistic de un rafinament
rar, o chemare în vis, o depărtare de realitate, o
implicare în nedefinit.
Malvina este cîntareață de operă. Moare (sau e
omorîtă) în timpul unei reprezentații pentru a fi
răpită de către doctorul Droz (sau poate că
durerea cauzată de faptul că a fost părăsită în
ajunul nunții de către Alfredo a declanșat
cutremurul care a doborît-o pe scenă)
Doctorul Droz, în același timp vraci, șaman și
om de știință, o readuce în lume... însă în lumea
sa, unde florile își deschid petalele sub
impulsurile electrice emanate de jumătăți de
animale închise în globuri de sticlă, unde visul
trăit este visul altcuiva iar realitatea este suptă în
blocuri mecanice, depozite create întru a eterniza
frumusețea mișcării, frumusețea atingerii,
frumusețea lunecării unui cerc de cauciuc în jurul
genunchiului...
Atmosfera de basm inundă neîncetat chipul
nocturn al filmului. Malvina revine la viață într-o
scenă fulgerînd undeva în minte o repetare pe o
suprafață acvatică a trezirii din Frumoasa din
pădurea adormită, visurile personajelor par a urca
din pivnițele lui Poe, iar marea sub lumina lunii
pare a fi izvorît din Făt-Frumos din lacrimă.
Malvina trebuie să fie vindecată, iar
tratamentul potrivit nu poate fi decît montarea
unei opere în care trauma ei să fie recuperată în
ficțiune, urmînd ca povestea să fie înghițită de
marele mecanism (bloc mecanic) în punctul ei
culminant, pentru ca ea alături de el să-și poată
trăi fără oprire fericirea apoi.
Dar blocurile mecanice sînt dereglate. Mîinile
oamenilor mecanici prinși înăuntru se despart de
corpuri și aleargă neîncetat, vîslesc haotic,
declanșînd visuri dezordonate. Fiindcă visurile /
iluziile fiecăruia vin dinspre acele blocuri unde
realitatea a fost captată pentru a nu afla vreodată
sfîrșit.
Fernandes, acordor de piane, este adus pentru
a regla mecanismele. La insistențele doctorului, el
îl va juca în piesa concepută de doctor pe
Alfredo. Dar Fernandes se îndrăgostește de
Malvina și plănuiește cutremure în vremea piesei
montate încît să poată scăpa cu ea în realitate (în
afara castelului). Însă progrmarea pe care o face
mecanismelor nu depășește, nu înșală, al șaselea
nivel de codaj impus de doctor (al șaselea om
mecanic, după numele din film) iar cei doi sînt
supți într-o cutie mecanică, rămînînd captivi într-
un bloc de virtualitate închis. Blocați în repetarea
unei mișcări, fără privire directă, rămîn nemorți
dar și nevii într-o continuă afirmare a dorinței de
a se iubi. Pedeapsa - firescul rezultat al încercării
de a evita împietrirea în fericire.
Iar toate aceste nu vin decît să împlinească
pictura de la intrarea în castel. Călcînd în film,
personajele vin să aducă-în-fapt realitatea-din-care-
pleacă în virtualul-în-care-sfîrșesc... totul anunțat
în pictura preexistentă. Un film realizat în notă
expresionistă, la granița dintre teatru și film.
Lecție de filosofie în expresie lirică și expoziție
arhitecturală în tușe poetice.
Taxidermia / Taxidermia
(Ungaria, 2006; r. Palfi Gyorgy)
Trei povești, trei etape, trei epoci.
Bunic, tată și fiu (prin italice țin să subliniez
convențiile necesare păstrării sensului în text).
Interbelic, comunism, postcomunism. Despre
Marele regăsibil în mic (platonic vorbind), cum
epoca determină caracterul personajelor, altfel
spus.
Precum în poezia program (ars poetica -
Testament) a lui Arghezi - mă refer la îndemnul
de a transforma sapa-n condei și brazda-n
călimară - și aici se petrece o ruptură graduală de
mediul vital al personajelor, de la categorica
afirmare a poziției socio-militare în particular (în
gospodărie, de exemplu, slujitorul de la grajd
devine ordonanță militară supusă locotenentului-
șef, acesta din urmă avînd drept castrator asupra
noului-născut și avînd puterea de a dispune de
viața celor angajați), așadar de la o impunere
fizică în fața celorlalți (specifică regnului animal)
ducînd în unele cazuri la o accentuată simbioză
animalo-umană la nivel trupesc (vezi fatalul oniric
revărsîndu-se în realul ordonanței, sau
caracteristicile porcești ale tatălui la naștere),
trecînd printr-o accentuare a animalului /
biologicului la nivel uman și sfîrșind într-un refuz
total al corporalului în (și prin) transformarea sa,
mutarea sa într-un registru sensibil, estetic. Filmul
tematizează puternic corporalitatea fiind suficient
de sexplicit încît să derajeze multă lume: se
afirmă mereu (ecranul) prin a fi la limita
suportabilului fizic (în fața ecranului), plonjează
neîncetat în grotesc, însă tocmai asta aduce
spectatorul și în plin comic, într-o recunoaștere a
criticii consumismului (pînă la urmă nu asta
caută și Pasolini în Salo, în cinstirea cu
excremente?), sau într-o interpelare ironică a
identității naționale a poporului maghiar, spre
exemplu. Fără însă a atinge măcar prin asta
dimensiunea hermeneutică implicată în social pe
care pelicula o deschide.
Bunicul e captivul pornirilor violente. Fost
militar, probabil luptător în războaiele mondiale,
dincoace de front nu-și mai găsește rostul, nu se
mai poate întemeia ființial decît în momentele în
care reușește să facă ordine în stil militar. Iar
ținta ieșirilor sale este un slujbaș (sau, de ce nu,
chiar un fost ofițer aflat în subordinea bunicului)
pe care bătrînul îl asumă ca ordonanță. De
violența bunicului ordonanța nu scapă decît
evadînd în visare, iar lipsa oricăror posibilități ale
acestuia de a se împlini sub dominața tiranului-
bunic este vizibilă în faptul că cel dintîi
reacționează în real pornind dinspre experiențele
onirice. De aici provine și predominanța
esteticului în astă primă parte, o acumulare
estetică căreia am să-i pun la îndoială necesitatea
mai către finalul părții dedicate filmului lui Palfi.
Extrem de frustrat din cauza vieții alături de
bunicul dominant, tînăra ordonanță caută să se
despartă de figura tiranului, pedeapsa lui venind
astfel în mod firesc în epoca în care figura
capului-de-familie domina atît de categoric peisajul
social. Ordonanța reușește să-și păstreze fărîme
umane și își mai afirmă latura umană numai prin
faptul că visează, fără ca în vis să se despartă,
totuși, de aspectele carnale ale existenței umane.
Visează cum trage cu ochiul la tinere și frumoase
domnișoare aciuate prin curtea lui, încercînd să se
masturbeze între scanduri. Și aduce la viață fetița
cu chibrituri pentru a explica de ce stelele
strălucesc pe cer. Și îi vedem creierii zburați în
noaptea de după Ignat fiindcă și-a trăit visul în
care făcea sex cu o femeie uriașă... în vreme ce
regula scroafa tranșată în ziua respectivă.
Tatăl. La naștere are codiță de porc deasupra
fundului. Îi e tăiata cu cleștele de către fostul
militar... Devine campion la mâncat, un deosebit
sport în care Ungaria pare a triumfa, și cîntărește
sute de kilograme... În plin comunism el este un
erou al îndopării alimentare și al vomitatului. O
întregă industrie pusă în sprijinul formării
viitorilor campioni ai acestui sport (cîtă frustrare
poate fi în spatele alegerii unui astfel de teritoriu
de investiție și afirmare a puterii țării regizorului!
și cîtă autoironie în prezentare!), o coborîre în
străfundurile digestivului, o limită filmică și o
sfidare a granițelor suportabilului. Și o critică a
epocii comuniste, cînd acțiunea e plasată. În
imaginile lui Palfi comunismul nu este decît o
burtă umflată artificial, de unde sînt vomate toate
elementele nocive sistemului, cele care l-ar face să
pleznească.
Fiul său... o mică furnică spre deosebire de
tradiția de pînă atunci a familiei. Fiul se va
specializa în împăieri animaliere (taxidermie) fiind
astfel cel care aduce corporalul (urmele sale,
avînd în vedere faptul că în împăieri sînt scoase
în prealabil organele din trup) în sfera artei. După
retragerea din lumea sportivă tatăl ia proporții
pantagruelice fiind în propria casă captivul unui
scaun multifuncțional - pat, toaletă, noptieră,
bucătărie. Iubește pisicile.
Ieșire: fiul se rupe fizic de tradiția familiei. Se
eviscerează, își coase trupul și pornește firezul
care îi va decupa trupul (îi taie mîna dreaptă și
capul), rămînînd exponată a propriului muzeu...
într-o poziție amintind de David-ul lui
Michelangelo (o scenă de o putere asemănătoare
celei înfățișînd Cina-cea-de-taină în Viridiana lui
Bunuel) însă fără cap!
După cum afirmam din debutul acestei părți,
filmul traseză explicit detașarea graduală (în
generații succesive) de animal (înspre om), unde
omul e definit prin receptarea și retrimiterea
esteticului. Sinuciderea sa, eviscerarea și mutilarea
exteriorului, îl îngheață pe personajul ultimei
istorii a peliculei în poziția unui David decapitat
(sculptura lui Michelangelo), în același timp o
critică și o împlinire, o critică a superficialității
umane - mîncare, sex, violență, coerciție (făcută și
printr-o critică a Ungariei - dacă ei nu pot fi
primii la nimic, să fie măcar cei mai tari
mîncăcioși)... o împlinire în aceea că apare
posibilă în timp depășirea condiției. Numai că ea
pare a nu mai folosi la nimic (de unde și capul
tăiat). Totuși, corpul lipsit de organe trimite la
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
18
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ideea mumificării - permanentizare a chipului, a
trăsăturilor definitorii ale unui cadru existent
cîndva, undeva...
Pe de altă parte pelicula suferă în anumite
privințe... Nici Palfi nu s-a putut abține în a lăsa
prin film momente de relaxare și judecată moral-
populară la adresa celor ce se întâmplă (vezi
cocoșul care îi ciocănește “cocoșelul” ordonanței
cînd se masturbează în scînduri). Apoi întîlnim
părți de derapaj estetic și de subliniere a condiției
cinematografice a produsului vizionat - mișcarea
circulară a podelei dezvăluind o ciclicitate umano-
lumescă în covată (covata-pătuț, covata-sicriu,
covata-loc-de-punere a cărnii animale etc.), spre
exemplu, nu este susținută în film de nici un alt
moment care să rebalanseze situarea
autoreferențială și cea clasic-expozitivă încît se
întîmplă doar să avem un moment de scăpare
poetică (ca să-i spun așa), un ușor delir regizoral,
o discontinuitate în firul epic pînă la urmă. E o
scenă încîntătoare, însă nu necesară, prin ea Palfi
nu rezolvă nimic, doar aduce încă o sumedenie
de întrebări în prim plan!
O astfel de scenă e și cea în care penisul
eroului scuipă flăcări... sau explicația visată a
apariției stelelor pe cer. Sînt momente savuroase,
dar concentrate în prima treime a filmului astfel
că macină a posteriori celelalte două povestiri din
film prin aceea că nu-și află răsunet /
corespondent în ele, rămînînd astfel suspendată
pentru spectator problema materiei, texturii,
producției filmice anunțată și repetată în debut,
uitată, abandonată apoi. Astfel, cu toate că filmul
pare ușor teribilist și neîmplinit formal, este un
veritabil exercițiu de expunere conceptuală
(ridicarea spre lumină, dacă e să folosim cuvinte
Mari) încît rămînem cu impresia că noul mai este
încă posibil în film... de unde și locul pe care îl
ocupă Taxidermia în topul meu.
,	Dulcea ei răzbunare / Sympathy for
Lady Vengeance
jțk (Coreea de Sud, 2005; r. Park Chan-
wook)
Filmul are două părți. Din prezent,
prin flash-back-uri, trecutul e deslușit, astfel încît,
în partea a doua, viitorul să fie sigur / curat în
urma îndeplinirii misiunii vindicative. Aceste
puncte de susținere duc la existența unor
diferențe de punere în imagine între cele două
capitole ale filmului.
În prima parte toate elementele diegezei
participă la pregătirea terenului unde misiunea lui
Geum-ja să prindă realitate(a): în închisoare, ea e
sfînta care îndeplinește ceea ce Luca spune în
Evanghelie: Ignem veni mittere in terram - fața îi
luminează, nimbul aruncă văpăi în jur, dreptatea
ea o împarte, bunătatea ei e mîngîierea fetelor
persecutate și e moartea celor ce se înstăpînesc
abuziv peste ființa noilor venite. Iar închisoarea
nu poate să fie decît un panoptikon foucauldian
pentru spectator - privitorul trebuie să aibă toate
detaliile care să-l determine să binecuvînteze
răzbunarea femeii - iar în oferirea lor se revarsă
un întreg complex cinematografic: dulapurile sînt
martorele acțiunilor, cerul desenează venirea în
nori, ușile lor arată ce s-a petrecut, visurile anunță
furia femeii, cîinii desenează în zăpadă urme
arătîndu-ne cum se ramifică răul odată declanșat -
cu cît cîinele este mai mare, cu atît urma este mai
mare... Iar pernițele labelor cîinelui indică
direcțiile de propagare a răului: patru pernițe,
patru direcții, patru copii omorîți, patru jucărioare
atîrnate la brelocul ucigașului, patru lumînări
aprinse de Geum-ja...
O răzbunare pe ritmuri de vioară și clavecin, o
poveste despre rost, destin, durere și mîntuire.
Geum-ja trăiește doar vremea necesară pentru a
sfîrși minciuna existentă în societate. Aflîndu-se
față de sine într-o continuă penitență (își refuză
orice poziție privilegiată în partea blestemată a
închisorii, își cere iertare părinților copilului ucis
de altcineva tăindu-și o parte a trupului), Geum-ja
își împlinește misiunea prin ceilalți: pe cei cu
adevărat suferinzi în urma crimelor comise de
profesorul pedofil îi aduce în poziția de a-și alina
suferința în răzbunare... Imediat ce vendeta e
închisă, Geum-ja își pierde rostul, astfel încît ceea
ce presupunem că urmează pentru ea e un fel de
moarte... dacă nu una fizică, atunci o ieșire din
spațiul social, o scăpare într-altceva, o
transcendere a rosturilor mundane, o ieșire,
așadar, una care își are punctul de ruptură exact
în momentul în care împlinește ceea ce avea de
îndeplinit.
Dacă în prima parte, pînă aflăm întregul șir de
evenimente care i-au schimbat traiectoria lui
Geum-ja, regizorul nu se dovedește parcimonios
în a îmbina modalități și motive narative, în a
doua parte se rezumă la o expunere rece, calmă,
calculată a sfîrșitului pedofilului. Precum în
Dogville, și aici aflăm că mîntuirea implică
dualitatea sentimentală iubire-ură care se
împlinește, devine o trinitate prin adăugarea
intreprinderii finale, prin aducerea în act a forțelor
pe care cele două sentimente le presupun, adică
prin întregirea răzbunării.
Capcană fatală / Hard Candy
(SUA, 2005; r. David Slade )
Dragii mei, nu vă puneți cu
cuconițele (la cît de dobitoc se
dovedește a fi filmul acesta nu trebuie
să ne îngrijim exprimarea!) pe chat că rămîneți
fără....
După prima jumătate de oră aveam impresia
că va fi cel mai tare film din festival. Minimalism,
un mic chat, albastru și roșu, pe internet, apoi
întîlnirea, el fotograf celebru, ea, nimfetă, o lolită
obraznică, dezinvoltă, ageră, inteligentă. Discută
în oraș prima jumătate de oră a filmului, el
căutînd să o combine, ea încurajîndu-l...
Dar nu, domnul regizor vrea altceva de la
filmul său... ce anume? Vrea să fie și el un
Michael Haneke, unul mic și roșu de mînie
autoîndreptată (altfel nu îmi explic soluțiile
propuse), așa că întoarce povestea înspre o
întrevedere ă la Funny Games (normal că doar
încercarea rămîne din intențiile sale, în final toate
prăbușindu-se alături de chinuitul principal pe
hornul casei întru o mocnită ardere în șemineu)
între nimfeta devenită călău și domnul fotograf
devenit victima presupus vinovată (de către
călău). Și minut cu minut filmul se degradează...
el prins în sfori de un scaun, ea explicîndu-i că
motivul comportamentului ei ar fi presupunerea
că el le-o trage manechinelor de vîrsta ei (14 ani)
și că ar fi și un ucigaș, atribuindu-i din oficiu
uciderea unei tinere cu ceva vreme în urmă... că
se comportă așa datorită unor mai vechi
neîmpliniri amoroase, opinează micuța. Și să
vedeți replici de genul: Ea: Ești un pedofil! / El:
Nu, nu sînt pedofil! / Ea: Ba ești, știu eu! / El: Ba
nu, ba nu, nu sînt! / Ea: Atunci ești un voyeurist!
/ El: Cum să fiu... nu ai nici o dovadă, nu sînt. /
Ea: Cum să nu am, uite aici în casă, ai numai
poze cu fete! / El: Dar nu am pozat numai fete,
am pozat și natură și mașini! [Sic!] / Ea: Și crezi
că asta te face mai interesant!? Crezi că pari mai
sensibil?
Apoi el, ca să scape necastrat, începe să-i
spună că e încă tînără, că nu-și dă seama, că ar fi
bine să se oprească și să se trateze, că îi plătește
el internarea la psihiatrie (scenaristul / regizorul
trebuie să aibă un umor teribil). ?i ea vrea să-l
castreze... Și tipu’ miorlăie tot restul filmului.
Penibil... Obsesii, fixuri mentale, preferă să i se
facă orice numai să nu fie înștiințată femeia care-i
căzuse cu tronc încă de tînăr că el e un posibil
pedofil... Și mă opresc aici.
Clădirea iacubiană / Omaret Yacoubian
(Egipt, 2005; r. Marwan Hamed)
Pentru un film realizat în Egipt poate că este
o capodoperă. În Egipt probabil că demolează mit
după mit. Însă venind dinspre spațiul occidental
(măcar ca mentalitate) de ce să te bucuri în
filmul acesta? Păi... că nu a ținut 174 de minute
cum era anunțat în programul festivalului, ci doar
vreo 145. Țin să îi felicit pe cei care se ocupă la
Republica de proiecție, nu am simțit că lipsește
ceva din film...
Ca realizare, filmul e plasat undeva între
Hollywood și Hollywood, mai aproape de
Hollywood, într-un fel menținînd cu precizie
așezarea pe hartă a Egiptului între SUA și India.
Iar demolarea miturilor se face urmînd o astfel de
schemă: conștiința comună (politică și... socială,
în momentele ei idealiste) nu acceptă faptul că
politicienii iau mită (dacă ar accepta, s-ar declasa
pe sine!)... filmul ne arată că iau mită; ne arată și
că drogurile ușoare sînt o constantă în viața elitei
locale și că prin trafic de droguri ajungi pașă; ba
sînt și homosexuali; există și trădări în amor,
fanatism religios, terorism etc.
Toate prezentate în cheie Tînăr și neliniștit,
avînd un final ce mizează pe iubire... o închidere
b/hollywoodiană în care frank-sinatra-ul egiptean
(seamănă și cu Gică Petrescu, but he doesn’t sing,
he only fuks) la brațul soției lui (care-i putea fi
nepoată) se îndreaptă spre răsărit...
Duș rece / Douches froides
(Franța, 2005; r. Antony Cordier)
În ceea ce mă privește, dezamăgirile
filmice ale Festivalului nu se leagă de
vizionarea unui film îndoielnic (pînă la
urmă asta e de înțeles atunci cînd parcurgi o
cantitate însemnată de pelicule), ci, mai repede,
de faptul că aceste filme promiteau foarte mult în
prezentările pe care organizatorii le făceau. E ca și
cînd ai aștepta să primești un televizor Philips
(pentru care ai și plătit, ca preț) iar curierii îți lasă
la ușă un produs ship-made.
Filmul lui Cordier e anunțat ca oferind o
perspectivă pătrunzătoare asupra problemelor
esențiale ale adolescenței într-o lume alimentată
de diete și aventuri sexuale sordide. Ceea ce
imediat m-a dus cu gîndul înspre un Ken Park
meets Requiem for a Dream. Însă e departe de
orice încercare de apropiere cu pelicule de gen
fiindcă prestația (chiar înfățișarea) actorilor nu
lasă deschise porțile intrării în film (mă refer la
sutarea în diegeză) și fiindcă regizorul nu pare a
ști ce dorește de la filmul său.
Ceea ce vedem pe ecran sînt reacțiile unor
tineri într-o lume care nu pare a le oferi nimic,
dezorientarea lor pornind de la faptul că nu se
regăsesc în școală, în familie, într-un așa-zis cerc
de prieteni, însă în ceea ce ei aleg să afirme
substratul dramatic lipsește tocmai pentru că ei
nu visează nimic (încît din compararea realității
cu proiectele să apară un dezechilibru ființial), nu
au motivație, nu au nici măcar știința de a se lăsa
duși de val. Sînt persoane și personaje care se
caută, dar care nu se formează în căutările lor, nu
scad, nici nu cresc, ci rămîn la fel de plate pe
toată durata filmului.
Totuși filmul își onorează titlul. El este un duș
rece pentru spectator, fiecare secundă a filmului
fiind un picur înghețat care cutremură spinarea,
dar nu din cauza celor prezentate pe ecran, ci din
conștientizarea pierderii unei semnificative
cantități temporale.
■
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
19
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Nu stingeți lumina filmului
moldovenesc!
Faptul că filmele românești au fost vedetele
TIFF-ului din acest an nu mai pare a fi
ceva ieșit din comun: trei premii pentru A
fost sau n-a fost?, o receptare neașteptat de
caldă pentru Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii
și premiul pentru cel mai bun scurt metraj
românesc obținut de Marilena de la P7 vorbesc
de la sine. Din păcate, aceste succese
incontestabile ale filmului românesc au eclipsat
alte producții merituoase, printre care și filmul
regizorului Igor Cobileanski din Republica
Moldova Când se stinge lumina. Filmul se
înscrie cu ușurință în seria acestui „nou val”
însă, poate, durata lui de numai opt minute l-a
făcut să fie mai ușor de trecut cu vederea. Lucru
pe care-l regret, pentru că filmul lui Igor
Cobileanski are tot farmecul filmelor românești
de mai mare calibru, recompensate cu premii la
această ediție a TIFF-ului.
Povestea e incredibil de simplă: o trupă rock
locală e întreruptă din repetiții de un bec ars. În
timp ce schimbă becul, liderul grupului afirmă,
mai mult într-o doară, că în momentul în care
îți pui un bec în gură, nu mai poți ulterior să îl
scoți de acolo. Replica îl incită pe un membru
al formației imediat la un pariu de 100 de dolari
ce declanșează o adevarată reacție în lanț. Și
într-o lume în care concetățenii nu discută
altceva decât despre cursul dolarului, e normal
ca o miză așa de mare să ia mințile până și
celui mai rațional dintre noi. În final pariurile se
înmulțesc de la un cetățean la altul până când,
în viziunea comică a lui Igor Cobileanski, visul
îmbogațirii peste noapte ia cu asalt întreaga
populație a orașului.
Filmul este o satiră socială servită cu mare
finețe și mult bun gust de un scenarist care a
găsit un mod ingenios de a picta o frescă a
societății din Moldova (sau România) zilelor
noastre. În loc de a aluneca pe panta tezistă sau
de a cădea în groapa sofisticărilor filosofice din
care filmul românesc nu a reușit să iasă decât
de foarte curând, Igor Cobileanski preferă să își
spună povestea folosindu-se de un umor
neașteptat de original și de o situație din care
puțini scenariști s-ar fi gândit să facă un film. În
doar câteva scene regizorul reușește să captiveze
atenția și simpatia unui public sătul până peste
poate de drame sau comedii românești care nu
au făcut altceva decât să descrie mizeria din jur
și disperarea din sufletul nostru. Și iată că deși
mizerie și disperare continuă să existe, Igor
Cobileanski ne demonstrează că e posibil să le
privești și cu alți ochi. Sunt ochii unui regizor
tânăr, plin de talent și energie, care nu se mai
lasă prins în pasa plângerii de sine cu care cei
din garda veche se priveau unii pe alții și lumea
din jurul lor. Prin filmul său regizorul
moldovean ne spune că e posibil să vezi până și
neajunsurile cu o doză de umor.
Mai învățăm ceva din filmul lui Igor. Și
anume că acel haz de necaz, care l-a salvat pe
român din situații disperate poate fi utilizat cu
mai profitabil spor decât pentru a spune
bancuri: și anume, pentru a face filme. Iar Igor
Cobileanski surprinde tocmai prin această
originală metodă de abordare a incitantului său
subiect.
Am avut ocazia să stau de vorbă cu tânărul
regizor moldovean și l-am întrebat cât de greu a
fost să facă un film pe care noi spectatorii l-am
acceptat atât de ușor. Am aflat că proiectul a
avut de așteptat trei ani până când a găsit un
finanțator. Într-un final nu alții decât Thomas
Ciulei și Lucian Pintilie au fost cei care au intuit
potențialul valoric al acestui scurt metraj și au
ridicat banii necesari finanțării din fonduri de la
Studioul Cinematografic al Ministerului Culturii
din România. Deși a costat mult, filmul a
meritat până și ultimul ban, în primul rând
pentru că a adus această mică operă
cinematografică de mare valoare pe ecranele de
la TIFF.
Igor Cobileanski a absolvit Academia de
Teatru și Film de la București în 1995 unde cel
mai important aspect al învățământului practicat
acolo i s-a părut a fi insistența academiei de a
lucra pe peliculă. În general însă educația per
ansamblu nu a fost în totalitate pe așteptările
lui. Chiar dacă a învățat mult la ATF, Igor
Cobileanski a acumulat cea mai mare parte a
experienței sale realizând propriile sale filme,
lucru pe care a început să îl facă imediat după
absolvire. Documentarele sale au fost proiectate
la multe festivaluri din Europa de Est și Vest și
valoarea sa între tinerii regizori moldoveni a
crescut de la an la an.
Cel mai important dintre documentarele
realizate din ‘95 până în prezent a fost cel
despre o trupă de artișiti muzicanți care
întâmpinau grupurile de turiști străini la
Ungheni pe vremea URSS-ului din ordin venit
direct de la Moscova. În 26 aprilie 1986, când a
avut loc tragica explozie de la Cernobîl,
Comsomolul a hotărât trimiterea mai mult sau
mai puțin forțată a muzicanților pe post de
suport moral pentru muncitorii de la reactorul
nuclear care au continuat să lucreze în zonă
luni întregi după accident. Nu mai e nevoie de
menționat că, într-un act de dezinformare crasă,
Comsomolul nu a dezvăluit niciodată trupei
faptul că explozia ar fi putut avea repercusiuni
asupra membrilor ei.
Moldova de azi, din spusele regizorului, este
un loc în care camerele de filmat de-abia acum
încep să ruleze din nou după o pauză de
aproximativ 10 ani, timp în care „vechii” nu au
mai reușit să pună mâna pe ele din cauza lipsei
de fonduri. Dar acest timp a fost necesar pentru
ca tinerii regizori să strângă rândurile și să
adune resursele necesare pentru a începe să
lucreze. Spre deosebire de România, unde
conflictul între generații împiedica până nu
demult afirmarea unui tânăr regizor care nu se
„alinia” stilului celor din vechea gardă, în
Moldova talentul personal este singurul care
decide cine va ajunge în final să vândă un
scenariu sau să realizeze un documentar, ne
spune Igor Cobileanski. Deși situația financiară
este mai precară decât în România, această
libertate stilistică a moldovenilor este până la
urmă de invidiat.
Dintre cei aproximativ 10 regizori tineri care
încep să se afirme pe piața filmului moldovean,
Igor Cobileanski este poate cel mai cunoscut și
activ în momentul de față. Deși Când se stinge
lumina a fost de-abia terminat când a ajuns la
TIFF, tânărul regizor are deja un al doilea film
în stadiu înaintat de post-producție: Sașa, Grișa
și Ion. Acesta este un alt film-radiografie pentru
societatea moldovenească, o altă mică poveste
simpatică, spusă cu umor, care va captiva cu
siguranță audiența prin candoarea aproape
comică a celor trei personaje principale, trei
depanatori trimiși în inima iernii de la
dispecerat în plin pustiu să înlocuiască un cablu
defect. Modul direct și economia de mijloace
folosite de regizor în toate filmele sale, cât și
stilul natural de a povesti fac ca filmele lui Igor
Cobilenaski să fie urmărite de orice spectator cu
plăcere și interes.
Când se stinge lumina de-abia a început să
facă „rondul” festivalurilor, iar Sașa, Grișa și Ion
va intra pe această orbită în lunile care
urmează. Ne așteptăm ca aceste filme să fie
remarcate la cât mai multe festivaluri viitoare și
sperăm să fie adevărate cărți de vizită pentru
talentul unui regizor în plină afirmare. Prin ceea
ce are de spus și prin cum știe să o spună,
regizorul prezent la TIFF în acest an nu trebuie
ignorat. (Lucian Țion)
■
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
TIFF-Top
Minitop
Dude, zmeurici de aur °i ceva
capodopere...
Au trecut, iată, cîteva săptămîni bune după
încheierea ediției 5 a Festivalului Internațional de
Film „Transilvania”. Între timp cearcănele și
anxietatea s-au mai atenuat, am discutat -
interminabil, cu aplomb fotbalistic - filmele
consumate în semiîntunericul sălilor din
cinematografele „Arta”, „Republica” și „Victoria”
(despre săli am mai scris). În cele din urmă ne-au
rămas, în memorie, experiența cathartică,
înnoitoare a celor mai bune pelicule văzute și/ sau
experiența oribilă, traumatică, exasperantă a celor
mai penibile proiecții.
Am inițiat, de aceea, printre redactorii și
colaboratorii Tribunei un top al celor mai bune
(trei) filme văzute la Festival, dublat de topul
celor mai proaste (trei) pelicule - sau categoria
„dudă” cum au numit-o, vigilenți, organizatorii.
Desigur, s-ar putea opera mai multe asemenea
topuri: cel mai bun documentar (și aici Coșmarul
lui Darwin, capodopera austriacului Hubert
Sauper - investigație amănunțit-pasoliniană a
cauzelor mizeriei și pauperității africanilor - ar fi,
probabil, cireașa de pe tort), cel mai bun film
muzical (unde ar putea intra rockumentarul
Glastonbury, regizat de britanicul Julien Temple,
sau electrizantul, seducătorul Screaming
Masterpiece, viziunea punk a islandezilor Ari
Alexander & Ergis Magnusson), cea mai bună
satiră politică etc.
Acestea sînt, consemnate în agenda mea
„Oltchim”, cele mai mari Căderi la care am
asistat:
1.	Pe primul loc, Morții și viii al englezului
Simon Rumley (tip cu alură de manelist), un
„horror independent și pe muchie, un horror de
interior” cum îl prezintă programul Festivalului,
într-un moment în care factotumul Mihai Chirilov
ațipise: un film stînjenitor, pîclos, mahmur,
neinteresant, cu efecte speciale de duzină și
interpretări mediocre ale unor „artiști”
resemnați...
2.	N-am înțeles prea bine de ce s-a grăbit atît
de tare să vină, în... Transilvania, Tony Gatlif,
regizorul sulfuros-lăcrămoasei Transilvania: despre
„abisurile” inimii de țigan/țigancă, despre iubirea
roz ca T-shirturile liceenelor, despre inimioarele
Maggi pe care Gatlif le adună în suflet laolaltă cu
sonorități de taraf, țipete isterice, înjurături, bătăi,
schilodiri. Condamnați să fie țigani inautentici,
mai stridenți decît coloranții sucurilor TEC,
interpreții principali - germanul turc Biro Unel și
diva italo-americană, altminteri ultra sofisticată &
talentată, Asia Argento.
3.	M-am gîndit multă vreme dacă să trec în
topul „dudelor” (sau într-un top al mediocrităților
mediocre) și filmul lui Cătălin Mitulescu, Cum
mi-am petrecut sfârșitul lumii: ceea ce putea fi
poezie apocaliptică, anamnesis al unei lumi
ticăloșite, al concupiscenței victimă-călău ratează
prea mult, e firavă ca narație și puțin credibilă
(chiar și pentru un spectator străin onest!). Da,
filmul ar putea face săli pline, la fel cum și
Liceenii rock 'n roll au stors odinioară lacrimile
& transpirația sufletului românesc.
Aceeași agendă ultramarin și topul celor mai
bune trei filme, pentru autorul rîndurilor de față.
O precizare: filme bune am văzut mult mai
multe, în cadrul acestei ediții, însă unele dintre
ele au avut deja succes de public / critică și nu
mă îndoiesc de faptul că prietenii & colegii mei
tribuniști le vor consemna. Deci:
3.	Trăiește!, de Radu Mihăileanu, și A fost sau
n-a fost?, de Corneliu Porumboiu, împart locul 3.
Aș fi vrut să îi ridic mai sus, dar memoria cinefilă
m-a sancționat. O saga extraordinară a evreilor și
creștinilor etiopieni, ajunși prin / din tabere de
refugiați sudaneze în Israel este Va, vis et deviens
(Trăiește!, Franța, 2004). Radu Mihăileanu - al
cărui tur de forță a fost și va mai fi comentat -
este cel mai important regizor român / de origine
română al momentului și, spre cinstea lui, unul
dintre puținele spirite civice, echilibrate, umaniste,
cu obsesia eticii: căldura și lumina în care îmbracă
lumea aia meschină a Orientului Apropiat nu
le-am mai întîlnit, decît poate la Sauper. În alt
registru, ludic, de comedie caragialiană, de Tucă
Show studiat, evoluează A fost sau n-a fost?,
filmul recent premiat al lui Porumboiu. E prima
ecuație cinematografică firească, dedicată
„loviluției” române: actorii principali nu au jucat
însă, ei au rămas acasă, în Băneasa, în Cotroceni,
în Primăverii etc., lăsîndu-le locul celor 3
interpreți moldoveni, mai caustici decît soda, mai
șugubăți ca un pisoi în fața ghemului. Spontani,
brillianți, rafinați - faceți bine și nu-i evitați!
2.	Experimentul lui Matthew Barney din
Drawing Restraint 9 greu poate fi echivalat în
cuvinte: în fața imaginii mute, extravagante, a
racursiurilor venite din Antonioni tastatura
computerului se ofilește. Splendoare asiată a unui
estet dezaxat, manifest ecologist subtil, love-story
transcendental & macabru, meditație neo / post-
darwinistă filmată aproape exclusiv într-un șantier
naval japonez, funcțional, futurist și alienant. A
meritat să stau 145 de minute pe jos, pe mocheta
sălii „Victoria”, a meritat să aud huiduielile
publicului de la final, doar ca să văd cum Bjork,
gheișa cyberpunk, și Matthew Barney, sadic și
tandru, își jupoaie carnea de pe picioare cu
bisturiele, oferindu-și apoi unul celuilalt (surogat
de) sushi: propriul corp. Imagini mutilante și
(post)paradisiace, ieșite din laboratorul acestui
țicnit care reconfigurează, prin Cremaster și
Drawing Restraint 9, umanitatea.
1.	Despre Obaba, de Montxo Armendăriz,
primul film proiectat în festival și întîiul în topul
preferințelor personale, mi-am notat: „originează,
cumva, în Teza lui Amenabar, atît prin subiect,
cît și prin modalități de tratare: Lourdes, studentă
la arte vizuale, își alege ca temă de licență un
film, documentar, despre o comunitate montană,
închisă (natural), depopulată, plină de secrete, de
mistere. Camera de mînă o însoțește pretutindeni
în Obaba, din motelul omonim, pe stradă, în
casele localnicilor, chiar în paturile lor. Parodic la
Twin Peaks - care profera un mister terifiant de
dragul box office-ului, Obaba insistă pe formula
realismului magic, a coincidențelor splendide, a
istoriilor intersectate la nesfîrșit. Ghidată de
Ismael, hotelierul care salvează de la extincție
reptile endemice & feroce, și de excelentul
povestitor Esteban, Lourdes descoperă, treptat,
secretele acestei lumi credibile, în sepia, nostalgică
și exactă ca ecranizările lui Tornatore sau Ivory.
Semnul total al acceptării în universul Obabei =
surzenia provocată de mușcătura, în ureche, a
unei anumite șopîrle.” (Ștefan Manasia)
Ioan-Pavel Azap
Cele mai bune trei filme:
1.	Trăiește / Va, vie et deviens (Franța, 2004;
r. Radu Mihăileanu): pentru că este un film de
Radu Mihăileanu (vezi Trahir / A trăda și/sau
Trenul vieții), orice altă „justificare” ar fi de
prisos;
2.	Casa de nisip / House of Sand (Brazilia,
2005; r. Andrucha Waddington): pentru economia
de mijloace, pentru profunzimea sentimentelor și
a demersului regizoral, de o simplitate frapantă,
și, nu în ultimul rând, pentru frumusețea plastică;
3.	Cu fundul în sus / Wrong Side Up (Cehia,
2005; r. Petr Zelenka): pentru umorul candid, fals
inocent, și pentru privirea trist-ironică asupra unei
lumi aflată într-o (perpetuă) stare de tranziție,
„încremenită” de fapt în aceleși perene obsesii.
Cele mai proaste trei filme:
1.	Eli, Eli, Lema Sabachthani? (Japonia, 2005;
r. Shinji Auyama): pentru absconsitatea
subiectului / temei / tramei și pentru lungimea
excesivă (107 minute), în condițiile în care ar fi
fost (prea) suficientă durata unui video-clip de 3-4
minute pentru a transmite tot ce (nu) avea de
spus;
2.	Takeshi vs. Takeshi / Takeshis’ (Japonia,
2005; r. Takeshi Kitano): pentru superficialitate și
incoerență (aceasta din urmă asumată inițial de
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
3
regizorul fac-totum Takeshi Kitano dar
abandonată pe parcurs) °i pentru umorul
involuntar (singura consolare la ie°irea din sală);
3.	O scurtă călătorie în paradis / A Little Trip
to Heavben (SUA / Islanda, 2005; r. Baltasar
Kormakur): pentru că - recomandat ca un „neo-
noir” (deși singurul negru adevărat din film este...
Forest Whitaker!) - mă așteptam să văd un film
incitant, de urmărit, dacă nu cu sufletul la gură
măcar cu interes; în schimb, am văzut unul dintre
cele mai banale policier-uri „americănești”, cu un
final absolut penibil.
Lucian Maier
Cele mai bune trei filme:
1.	Acordorul de cutremure / The Pianotuner
of Earthquakes (Anglia, 2005; r. Frații Quay):
reverie filmică, o poveste aflată la intersecția
poeziei cu filosofia, a teatrului cu opera și cu
cinematografia, a arhitecturii cu muzica;
2.	Taxidermia / Taxidermia (Ungaria, 2006; r.
Gyorgy Palfi): pentru că reușește să
conceptualizeze în imagini dincolo de alunecările
(neîmplinirile) estetice, formale;
3.	Dulcea ei răzbunare / Sympathy for Lady
Vengeance (Coreea de Sud, 2005; r. Park Chan-
wook): pentru regizorul corean, fiindcă a reușit să
crească de la o peliculă la alta.
Cele mai proaste trei filme:
1.	Capcană fatală / Hard Candy (SUA, 2005;
r. David Slade): pentru că vrea să fie un Funny
Games feminin(ist) dar sfîrșește prin a fi un
Stupid Game exemplar;
2.	Clădirea iacubiană / Omaret Yacoubian
(Egipt, 2005; r. Marwan Hamed): pentru că a fost
promovat ca un film-baros, demolator de mituri
tabuuri islamice (fără a fi menționat faptul că este
așa pentru... egipteni!), fiind de fapt o excursie
telenovelistică prin locuri mai mult decît comune
societății occidentale;
3.	Duș rece / Douches froides (Franța, 2005;
r. Antony Cordier): pentru că vrea să fie o trecere
pe sub microscop a lumii adolescentine aflate în
plină criză, reușind doar să aducă spectatorul în
pragul crizei prin platitudinea expresiei actoricești
și prin articulările narative.
În numărul următor al revistei noastre puteți citi
un interviu cu regizorul Radu Mihăileanu (Trahir /
A trăda, 1993; Train de vie / Trenul vieții, 1998; Va,
vis et deviens / Trăiește, 2005), membru în juriul
ediție 2006 a Festivalului Internațional de Film
Transilvania.
Paginile TIFF 2006 au fost realizate de
Ioan-Pavel Azap.
Fiorian-Rareș Tileagă
Cele mai bune trei filme:
Din ce am reușit să gust cu nesaț anul ăsta, la
TIFF, trei filme nu-mi dau nici acum pace. Pe
locul trei, ca să zic așa, e Izolați / Aislados
(Spania, 2006; r. David Marques), de acum
obligatoriu de vrei să știi cum arată un recital
parodic despre clișeele de comunicare, cu buget
jignitor de mic. O bijuterie de film, sigur pe
umorul lui și dezarmant de explicit. Vine apoi
mai mult decât celebrul A fost sau n-a fost? al lui
Corneliu Porumboiu (România, 2006), filmul-tort
de aniversare a celor patru-cinci ani de când
cinematografia noastră a intrat în normalitate
estetică. Dar mai doborâtor și durabil decât lecția
de artă a lui Porumboiu rămâne Povești cu
descântec (Mexic, 2005; r. Alejandro Valle). Un
maraton tematico-scenografic demn de cele mai
savante compoziții ale unora ca Helmut Sturmer
sau Silviu Purcărete, ca să vorbim pe limba
noastră.
Cele mai proaste trei filme:
Dincolo, la boacăne, cea mai rezonabilă e
Aura (Argentina, 2005; r. Fabian Bielinsky), un
film cam în trei bujii, cât timp doar imaginea
superbă, coloana sonoră și ariditatea acțiunii te
țin în fotoliu. Păcat. Și mai dezamăgitor e Cum
mi-am petrecut sfârșitul lumii al lui Cătălin
Mitulescu (România, 2006) - o reeditare
interesantă a Moromeților lui Gulea. Dar, fiindcă
vroiam cu toții să vedem mai mult decât o frescă
redundantă a comunismului, isprava lui Mitulescu
nu trece de o sinteză cam nesigură între
documentar și film păstos. Asta e. Însă în „topul
rușinică” stă naiva și stupida Comunitate / La
comunidad (Spania, 2000; r. Alex de la Iglesia),
un „ceva” disperat de comercial, salvat pe alocuri
de umor negru.
Kitch-uri definitive n-am văzut la festival.
Oricum, topurile sunt subiective și nu vor să dea
senzația că TIFF-ul e jumate aur, jumate pleu.
Adrian Țion
Cele mai bune trei filme:
1.	Trăiește / Va, vie et deviens (Franța, 2004;
r. Radu Mihăileanu);
2.	800 de gloanțe / 800 Balas (Spania, 2002; r.
Alex de la Iglesias);
3.	Clădirea iacubiană / Omaret Yacoubian
(Egipt, 2005; r. Marwan Hamed).
Am meditat / ezitat îndelung asupra celor trei
poziții din topul cerut, clasament extrem de sever
(numai trei titluri). Asta pentru că iubesc cu
patimă filmul și îmi vine greu să selectez doar trei
favorite din răsfățul oferit de TIFF-ul din acest an.
Totuși, impactul pe care l-a avut asupra mea
filmul lui Radu Mihăileanu îl recomandă pentru
primul loc, fie și numai pentru două din multele
lui calități: caldul său mesaj umanitarist și
exemplara sugestivitate a narării cinematografice.
800 de gloanțe atrage atenția asupra unui regizor
important, care pune cu meșteșug pe ecran
nostalgia după lumea filmului de altădată și
valorile acesteia. Remarcabilă frescă a lumii arabe
din cosmopolitul Cairo, Clădirea iacubiană
beneficiază de interpretarea unor actori de
prestigiu, fiind mai mult decât o ecranizare după
un roman de succes.
Dacă ar fi existat și a patra poziție în acest
top, ea ar fi fost ocupată de pelicula lui Corneliu
Porumboiu A fost sau n-a fost?. Trebuie să remarc
aici revirimentul filmului românesc. La ediția a
cincea a TIFF-ului peliculele autohtone au fost
urmărite cu interes sporit, au fost aplaudate în
plină proiecție, au primit importante premii. E
suficient pentru un bilanț subiectiv.
■
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poemul de la Fiad
Dan Coman
Un alt participant al Taberei de Poezie de la Fiad-Bistrița-Cluj, 24-28 mai 2006, a fost și bistrițeanul Dan Coman. După cum
scrie chiar el, undeva în ultimul volum, „Dan Coman s-a născut la 5 februarie 2000 în localitatea Moisei, județul MM.
Atunci s-a însurat, și-a schimbat numele, a devenit poet (...) - și de-atunci pînă azi a făcut un copil, a scris două cărți, le-
a publicat, a lăsat-o baltă cu scrisul și s-a dedat întru-totul predării educației antreprenoriale la Liceul Sportiv din Bistrița”. Cărțile
de care este vorba: Anul cîrtiței galbene, Ghinga și volumul underground Doamne-Doamne (2006), cuprinzînd noi poeme vechi,
interesante pentru biografia autorului, din care redăm și noi două.
Cuceritorul
a venit un bărbat numele lui era cam pionieresc
dar îi spunem cu toții Cuceritorul
în taină i-am arătat apartamentul în taină i-am
vorbit despre dana harpa
(aveam o voce de cîntăreț flamenco)
locuiam la bistritz deasupra mării (la un kilo-
metru și jumătate sub noi peștele nostru atît de
mărunt)
aveam pregătite zeci de femei gata să se sacrifice
dar Cuceritorul era obosit și
oboseala îi mărise într-atît ochii încît vedea
amănunte care nouă ne scăpau
i-am pus la dispoziție sufrageria aveam acolo un
pat bun și aveam acolo
o scrumieră cît un urs (jumătate era plină e drept
și animalele tutunului nu încetau să se jignească)
Cuceritorul avea lipită de gură o gură de fetiță
insomniacă
dar nu și-a îngăduit nici o clipă s-o folosească
vroia doar să se odihnească așa că l-am întins cu
pisica de mare
animalul acesta îmi tot năpădea fruntea nu știu
ce naiba
încercam să mă abțin dar nu reușeam
doamna iulia plutea spre mine pe un fel de canoe
(mai tîrziu aveam să aflu că era respirația
bărbatului ei)
nu știu cum se făcuse seară și ca in fiecare seară
penisul îmi zvîcnea pe după inimă
ne-am așezat pe o bancă am deschis gurile
deodată
au început să iasă fluturii erau cît prunele
bistrițene
dădeau din aripi ce dădeau apoi plesneau de
bucurie
țîșnea din ei un lichid roz destul de tare la capete
mușcam din el ca dintr-un cîrnăcior polonez
ne-am întreținut așa vreo șapte zile
vreme în care splina îmi tot exploda sub formă de
artificii
acvariu roșu
glasul ei ca un pește de apă dulce se tot încurca
printre ierburi
numele meu creștea în el
era acum un pumn de icre tinere
■
mare grijă pe pat
și l-am acoperit iute cu încă vreo douăsprezece
paturi
apoi am chemat-o pe dana harpa (asta făcea tot
ce-i spuneam)
am hotărît că-i musai să se ascundă să se
pocească să-și taie cît de repede mîinile.
seara a nins. (marea a rămas nemișcată și
pe fundul ei peștele nostru creștea simțitor)
cînd am intrat în dormitor pentru a închide
ferestrele
am văzut-o pe dana cum în fața oglinzii
încerca să-și atingă cu limba sînii umflați
mic elogiu doamnei iulia
ne-am întîlnit la poarta spitalului
din cauza emoției m-am adîncit pînă la glezne în
pămînt
sute de genunchi mici și ascuțiți au început să se
julească de genunchii mei
îmi era puțin teamă puțin rușine
doamna iulia purta o meduză bătrînă în locul
rochiei de vară
apoi ne-am ridicat
pe la mijlocul drumului am rămas singur
meduza bătrînă a doamnei iulia nimerise într-un
.	,	t.s. khasis, Dan Coman si Matei Man pe terasa cabanei din Fiad
m-am apropiat de ea speram să nu-mi zărească
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
„Limba română este cea care m-a
ales pe mine”
de vorbă cu Irina Petraș
IRINA PETRAȘ (n. 27 noiembrie 1947, Chirpăr/Sibiu) e absolventă a Facultății de Filologie din Cluj (1970).
Doctor în litere (1980). Critic literar, eseistă, traducătoare. Debut absolut: în „Luminița”, 1957 (versuri). Debut
editorial: Proza lui Camil Petrescu, 1981. Membră a: Uniunii Scriitorilor din România (1990), Societății Culturale ''
„Lucian Blaga”, The International Women’s Writing Guild, New York. Redactor șef, Casa Cărții de știință (1999- ),
vicepreședintă a Societății „Lucian Blaga”, președintă a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor.
Volume: Proza lui Camil Petrescu, eseu, 1981; Un veac de nemurire: Mihai Eminescu, Veronica Micle, Ion ■
Creangă, eseu, 1989; Curente literare - dicționar-antologie, 1992; Figuri de stil - dicționar-antologie, 1992; Ion
Creangă, povestitorul, eseu, 1992; Genuri și specii literare - dicționar-antologie, 1993; Camil Petrescu - schițe^^^^^B
pentru un portret, eseu, 1994; Literatură română contemporană - secțiuni, critică literară, 1994; Metrică și prozodiei
- dicționar-antologie, 1995; Știința morții, eseu, 1995; Teoria literaturii - dicționar-antologie, 1996; Eminescu -H
album-antologie, 1997; Limba, stăpâna noastră. Încercare asupra feminității limbii române, eseu, 1999; Literatura'
română pentru gimnaziu și pentru examenul de capacitate, 1999; Poetes roumains contemporains, antologie șiM
prefață, Quebec, 2000; Marseille, 2000; Panorama criticii literare românești. Dicționar ilustrat, 1950-2000, 2001;■
Știința morții, vol. 2, eseu, 2001; Teoria literaturii - dicționar-antologie, ed. a doua, revizuită, 2002; Feminitatea	.
limbii române. Genosanalize, 2002; Liviu Rebreanu, în Auteurs europeens du premier XXe siecle, vol. 1-2,■
Bruxelles, 2002; Cărțile deceniului 10, critică literară, 2003; Camil Petrescu. Schițe pentru un portret, eseu, 2003; Irina Petraș
Foto: Dinu Flămând
Fabrica de literatură, 2003; Mic îndreptar de scriere corectă, 2004; Ion Creangă. Povestitorul, 2004; Despre locuri
și locuire, 2005; Clujul literar, 1900-2005. Dicționar ilustrat, 2005; Miezul lucrurilor. Convorbiri cu Alexandru Deșliu, 2006.
Traduceri (din engleză și franceză): Henry James, Povestiri cu fantome, 1991; Anatoli Rîbakov, Copiii din Arbat, 1991; Edgar Walace, Secretul cercului purpuriu,
1991; Edgar Walace, Misterul narcisei galbene, 1991; Marcel Moreau, Discurs contra piedicilor, 1993; Marcel Moreau, Farmecul și groaza, 1994; Virgil Tănase, România
mea, 1996; Poeți din Quebec, antologie, 1997; Sylvain Riviere, Locuri anume, 1997; Marcel Moreau, Artele viscerale, 1997; Marcel Moreau, Celebrarea femeii, 1998;
Jacques de Decker, Roata cea mare, 1998; Jean-Luc Outers, Locul mortului, 1998; Michel Haar, Cîntul pămîntului. Heidegger și temeiurile istoriei ființei, 1998; G. K.
Chesterton, Orthodoxia sau dreapta credință, 1999 (ed. a Il-a, 2002); Colecția bilingvă „Bufnița” (trad. din Henry James, D. H. Lawrence, Ambrose Bierce, Mark Twain,
Guy de Maupassant, Anatole France), 1999 (ed. a Il-a, 2003; ed. a IlI-a, 2004); Poeme. Cinci poeți portughezi ( în colab. ), 1999; Constantin Stoiciu, Fragmente frivole
de eternitate, 2001; Philip Roth, Animal pe moarte, 2001, 2006; Jean-Luc Outers, Compania apelor, 2002; Michel Lambert, A treia treaptă, 2003; Marcel Moreau, Extaz
pentru o domniță româncă, 2004; Ștefan J. Fay/ Marcel Moreau, Epistolar, 2005; Phillipe Jones, Proze, 2005.
Ediții: Ion Brad, Ioana Em. Petrescu, Radu Stanca, Ion Creangă, Ioan Pavel Petraș etc.
A colaborat la: Dicționarul Scriitorilor Români (coord. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu), vol. 2, 3, 4, 1995-2002; Dicționarul general al literaturii române,
2005.
Prezentă în Camil Petrescu interpretat de..., 1984; Meridian Blaga I, 2000; Nicolae Balotă 75, 2000; Nicolae Breban 75; Cartea taților, 2004 etc.
Manuale de limba română pentru studenții străini (Limba română pentru învățământ medical, Limba română pentru învățământ universitar, Pretexte pentru
conversație, Exerciții lexicale, Texte suplimentare etc., în colab.).
Ordinul Meritul Cultural în rang de cavaler, categoria A (2004)
Hobby: pictura (zece expoziții personale, 1974-1989)
(irinapetras@yahoo.co.uk).
Oana Pughineanu: - De curând au apărut pe
piață două publicații semnate de dumneavoastră:
Despre locuri și locuire (ed. Ideea Europeană) și
Miezul lucrurilor. Convorbiri cu Alexandru
Deșliu (ed. Pallas). În argumentul primei cărți
mărturiseați că sunteți o „egocentrică” și că nu
doriți să treceți prin viață purtând o „străină”.
Am observat că, în drumul de eliminare a
străinei, vă folosiți nu numai de propria
memorie, ci și de teorii științifice, filosofice etc.
Tocmai de aceea îmi permit să vă adresez o
întrebare pornind de la tot mai contestatul Freud.
El susținea că ar exista un „determinism psihic”
aproape de neocolit și, chiar dacă nu mi-e ușor să
recunosc, l-am văzut de multe ori acționând... am
văzut multe persoane care, în ciuda unei
adolescențe rebele, au încheiat copiind un pattern
extrem de „recognoscibil”. Nu credeți, din această
perspectivă, că a avea un loc înseamnă a coagula
în noi niște „străini acceptabili”?
Irina Petraș: - În literatură „numai
egocentrismul e cu adevărat splendid”, zicea
Oscar Wilde. Serios vorbind, am să-ți mărturisesc
înainte de toate că Miezul lucrurilor mă aruncă
oarecum în contradicție cu mine însămi. Am spus
adesea și am crezut mereu că literatura
autobiografică/jurnalieră/memorialistică poate fi
interesantă și legitimă doar când e vorba despre
o mare personalitate, despre cineva pe care
lumea îl recunoaște cu oarecare evlavie și multă
(uneori goală, firește, adică neîntemeiată pe o
adâncă „lectură”) admirație. Cine n-ar vrea să
știe cum era încăperea ca o boabă verzuie de
strugure din copilăria lui Mircea Eliade, ca să
iau exemplul unui român universalizat?! Dar
cum ar putea fi cineva interesat de casa
copilăriei mele?! În cele din urmă, am cedat
insistențelor lui Alexandru Deșliu convenind,
alături de Bachelard, că, de la o vârstă încolo,
scriitorul, orice scriitor, îți vorbește despre casa
copilăriei sale încredințat orbește că vei fi cel
puțin la fel de emoționat ca el citindu-i
evocarea. Ei bine, am re-descoperit cu uimire că
oamenilor le plac poveștile. Chiar și cele
nespectaculoase și cumva „anonime” - cum e
povestea mea - le pot spune ceva despre ei, află
în ele o potrivire, o întâlnire, se recunosc în
vreun detaliu. Ca să nu mai pomenesc de
plăcerea de a privi prin gaura cheii...
Cât despre relația dintre determinism și
libertate, cred în rezultanta mai multor
adevăruri relative și perfectibile: mai întâi, totul
e legat de tot, chiar dacă nu sunt nicidecum în
stare să văd clar toate legăturile; părinții, în
sens larg, adică șirurile de strămoși, sunt cei
mai mari necunoscuți din viața noastră și nu
vom ști niciodată desenul exact al țesăturii
genetice care suntem; îmi place ideea că omul
se naște cu valențe multiple, că multipla
personalitate e, până la un punct, înnăscută, iar
personalitatea noastră ultimă, „oficială” e
rezultatul alegerilor și eliminărilor succesive
care conduc la un eu (cât de cât) integrat - un
fel de luare în stăpânire o străinătății care ești.
Apoi, întâmplările sunt întâmplătoare fiindcă nu
le știm, deocamdată, cauza și rostul. Și în asta
le stă farmecul. Mai pe scurt, îmi asum
ignoranța și încerc s-o fac confortabilă,
subminând-o, hărțuind-o fie și numai cu
întrebări fără răspuns. Mă întreb asupra tuturor
fețelor mele și avansez ipoteze de lucru și
formule de conviețuire. Nu-mi plac răspunsurile
definitive. Marcel Moreau mărturisește, în stilul
său abrupt, că i-a fost greu să continue prietenia
cu un ins care susținea că n-ar fi niciodată în
stare să omoare un om. Această certitudine i-l
arăta incapabil să-și asume tenebrele (adică
„determinismul psihologic”, dacă vrei, tenebros
fiindcă niciodată numărabil pe degete și fără
rest) și, deci, să le stăpânească (stăpânirea de
sine ținând, după mine, de libertate).
În fine, sunt de acord cu definiția pe care o
dai locului. E o țesătură, ziceam în carte, o
24
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
~2*1
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
plasă, dacă vrei, cu ochiurile împletite din locuri
și timpuri în fărâme, din atingeri, parfumuri °i
mici sentimente cețoase. Poți fugi după tine o
viață întreagă ca după fluturi. Dar merită. Doar
așa poți fi cât de cât tu, nu altcineva. Și tot
astfel îți perfecționezi și instrumentele de
înțeles/reținut imagini ale celorlalți.
- Cartea despre locuire pare a fi contraparte
la cea despre moarte (ne-locuire, non-locuire).
Gândiți vreodată cărțile dumneavoastră ca
având o menire terapeutică pentru cititori?
Credeți într-o atât de vehiculată formulă a cărții
pe post de medicament sau pe post de
psihotrop ce produce „evadarea din realitate”?
Credeți că menirea cărților e să fie „prizate”?
- Verbalizarea, în sensul larg al exprimării
de sine, al ne-tăcerii asupra dilemelor și
umbrelor, mi s-a părut mereu un leac bun. „Să
nu mai vorbim despre asta”, spun oamenii
adesea ocolind subiectele tabu. Moartea, de
pildă. Cred că vorbirea e bună. Există o zicală:
„taci dacă nu poți să spui ceva mai bun decât
tăcerea”. Frumos spus, dar adevărat doar
câteodată. Însă nu de evadare e vorba aici, ci de
o mai calmă, mai senină ancorare în realitate.
Viața are destule taine, nu e nevoie să-i mai
adaugi și tu tușele mici și negre ale
neînțelegerilor tăcute. Sigur că și comunicarea
are limite, devieri, nu orice traducere în cuvinte
cade mănușă pe o stare, pe o relație.
Cât despre cărți, sunt forma cea mai densă
de cunoaștere, de trăit în cunoștință de cauză.
Am auzit adesea reproșul - știi din cărți ce știi,
nu din viață, nu-i valabilă poziția ta. Dar cărțile
mari nu sunt decât forme concentrate de viață.
Experiențe dense, de mai multe ori procesate de
generațiile succesive, așa încât densitatea lor e
în afară de discuție. Prin ele poți trăi o sută de
vieți în loc de una. Pot fi chiar și prizate, cum
spui, dar numai dacă înțelegi prin asta
îndeletnicirea gustoasă a cititului, plăcerea
lecturii și aromele interpretării, nu scăderea
anume a lucidității pentru a uita de necazuri ori
de răspunderi. Cum ziceam, scrisul, al meu și al
altora, mă împlântă mai bine în nisipurile
mișcătoare ale lumii. Nu plutirea (mi-)o promit,
ci ancore ruminante. Pe de altă parte, cel mai
tare mă bucură dovezile că vreun cititor ori
altul a aflat ceva folositor în cărțile mele, că nu
a citit degeaba.
- Borges avea un personaj care nu putea uita
nimic și practic memoria era ceva care îl
„eradica”. Nu vă temeți că suferiți de o
memorie excesivă? De fapt încerc să pun o
întrebare indiscretă: ce vi s-a părut „sănătos” să
uitați?
- În general, cum spuneam, cred că tăcerea
asupra relelor trecute nu le face nicidecum mai
bune, nu le anulează efectul coroziv. Nici când
e vorba de silirea la tăcere a memoriei. Oamenii
recidivează tocmai pentru că sunt educați să
uite, să privească numai spre viitor (deși se
spune că Europa are o cultură a memoriei, nu
una a uitării, ca Asia, de pildă, lucrurile nu stau
chiar așa la nivelul individului). Dar viitorul nu
există fără trecutul asumat. Și mă gândesc și la
viitorul foarte apropiat, al clipei următoare.
Poate că memoria mea e excesivă și fiindcă e
foarte exersată. Conexiunile mi se par partea
cea mai „tare” a creierului omenesc. Nu cred
decât în uitarea igienică și naturală, aceea care
așează lucrurile în sertarele minții pe diferite
niveluri, ca-ntr-o uriașă parcare subterană. Le
luminează diferit, le clădește riguros, să nu se
încalece, pe unele le „șterge” temporar, le
eclipsează.
De uitat, nu uit nimic și nici nu iert. De
vreme ce nu cred în existența „păcatului”, nu
cred nici în iertare. Dacă îți faci numai ție rău,
e în regulă, e alegerea ta. De obicei, îi rănești
pe cei din preajmă. Nu e un „păcat”, căci tot
omenești sunt și răutățile. Dar nici nu văd de
ce să fii iertat pentru relele făcute. Asumă-le!
Ele intră, oricum, pentru totdeauna, în portretul
tău. Iertarea nu îndreaptă nimic, ba, dimpotri-
vă, îți sugerează că poți repeta oricând mizeria,
nu trebuie decât să ceri smerit iertare după.
Asta nu pune deloc în pericol relația mea cu
ceilalți. Nu port ranchiună locului dinspre care
îmi vin relele, indiferent că e om, comunitate,
instituție, sistem. Dimpotrivă, amintirile rele
îmi dau o luciditate îngăduitoare, un soi de
mică milă ironică. Nu compasiune, nu. Nu pot
simți nimic împreună cu cel micșorat de răul pe
care îl face repetat. Cel mult condescendență.
Cu toate astea, cum i-am răspuns și lui
Alexandru, aici și acum, aleg să nu vorbesc
despre lucrurile întunecate din viața mea,
lucruri pe care am socotit „sănătos” să le tac,
nu să le uit. Nu le-am uitat deloc, dar nu vreau
să le dau șansa de a ajunge în pagină. Le
pedepsesc, cum s-ar zice, la surdină și culise. Le
ucid.
- V-ați gândit vreodată să scrieți o carte
despre bătrânețe? Vă întreb asta pentru că, din
câte vă cunosc, mi-am dat seama că nu vă
sperie subiectele tabu. Am auzit cândva o zicală
(nu cred că e românească), în care bătrân e
cineva la care vine Satana, dar el nu mai are ce
să-i ceară... Unii ar zice că asta e de bine...
- Despre bătrânețe? Nu neapărat. Fiindcă în
cărțile despre moarte, în general, o subînțeleg.
Și în cea despre locuire, care, cum bine ai
observat, se leagă de „știința morții”. Văd viața
ca drum spre moarte. O călătorie un pic
pripită, căci gândul permanent și senin al morții
se traduce, pentru mine, în urgență, alertă, ne-
stare. Știu că fiecare clipă rănește, iar ultima
necat, dar mă văd îmbătrânind cu oarecare
uimire, nu cu spaimă. Uneori sunt chiar
surprinsă că eu, Irina, un fel de eu atemporal și
fără loc, voi avea anul viitor 60 de ani.
Altfel, din cauza memoriei excesive despre
care vorbești, fiindcă pot re-trăi oricând
episoade trăite de eu-rile mele succesive, îmi
descopăr calm și nesistematic (adică nu-mi
Mircea Petean, Irina Petraș, Constantin Cubleșan, Ion Mureșan, George Vulturescu, Petru Poantă, Gheorghe Glodeanu, Mircea
Muthu, Mihai Dragolea la Premiile filialei clujene a USR (mai 2006) Foto: Dinu Flămând
contabilizez zilnic ridurile, să zicem) semnele
înaintării în vârstă și nu fac nimic anume ca să
ascund că îmbătrânesc. Mi se pare, de
altminteri, o mare frivolitate și o tristă
zădărnicie „cănirea” înfrigurată a semnelor de
bătrânețe. O viață sănătoasă și echilibrată
conservă mai bine decât orice artificii. Un rid
ascuns cu ultima cremă miraculoasă lansată pe
piață nu-i decât o minciună. El tot acolo rămâne
și eu tot știu că n-am dat timpul înapoi. Nu-mi
sunt în fire amăgirile de nici un soi.
- Citeam de curând despre ceea ce în știință
se numește „limita Hayflick”: un țesut de celule
întreținut artificial, fără „permisiunea” de a se
organiza într-un organ, își „uită” după un
anumit timp menirea, programul. Informația
genetică continuă să existe în ele, dar pur și
simplu ele nu o mai recunosc. Această stare de
anonimat ar fi de fapt o moarte insinuată chiar
în viață. Nu credeți că și cuvintele pot suferi de
o astfel de „limită”, mai ales că vă referiți la
postmodern ca la ceva incapabil de a mai
produce „propriile mirodenii”?
- Din multe puncte de vedere,
postmodernitatea mi se potrivește, cu
amendamente, firește. Îmi place dez-încântarea
fiindcă își gospodărește ingenios și lucid
limitele și sărăcia, îmi place „absența” viitorului
fiindcă poate fi și un semn al conștiinței
muritudinii, fragmentul și improvizația se
potrivesc ființei mele provizorii, umorul și
ironia le gust și pe pielea mea cu încântare.
Cât despre cuvinte, știi că am scris două
cărți despre feminitatea limbii române.
Vecinătatea îndelungă și veghea asupra vorbelor
mi le-au arătat bogate și pline de minuni uitate.
Și de mirodenii, dacă vrei. Limita Haylick se
referă la capacitatea limitată de diviziune a
celulelor. Nu cred că e valabilă în cazul
cuvintelor. E adevărat, oamenii se opresc rareori
să le amușine sensurile ascunse, rătăcite,
zăcămintele. Etimologia e ispitită doar de poeți
când și când, ori de vreun Andrei Cornea sau
Gabriel Liiceanu. Noile norme academice exclud
aproape cu totul etimologia din instrumentarul
lor surprinzător de aleatoriu. Dar există mereu
„veghetori”, precum cei pomeniți adineauri, un
fel de celule sușe, originare, în stare să
depășească limita hărăzită omului, de 50-52 de
diviziuni. „Vorbele pot forma orice fel de înțeles
±
: 5
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
și au valențe cu toate celelalte vorbe” - iată
proprietatea salvatoare enunțată de Camil
Petrescu. În plus, româna are o libertate
combinatorie uluitoare, asta și fiindcă, în
comparație cu alte limbi, are puține restricții de
topică, de pildă. Locuiește extrem de liber și
ambiguu spațiul enunțării.
- În calitate de președintă a Uniunii
Scriitorilor (Cluj) n-o să vă mai întreb nimic de
soarta scriitorului, pentru că, de obicei, are el
îndeajuns grijă de ea, în ciuda aparențelor... Vă
întreb, însă, de a cititorului sau, mai bine spus,
de așa-zisa dispariție a lui. Văd pe la televizor
tot felul de „umaniști” comentând sondaje
„îngrijorătoare” pe tema asta. A supraviețuit
lumea și fără dinozauri și, dacă e să fie, eu una
cred că marea majoritate (nu toată) va
supraviețui și fără scriitori. De altfel, o imensă
parte a globului, cea căreia de obicei i se spune
„lumea a treia”, o face. Dar și cei înstăriți se
descurcă: de curând nu știu ce star pop a
declarat că n-a citit nici o carte în viața ei, nici
măcar pe cea pe care a semnat-o. Nu credeți că
e timpul unei ieșiri demne din scenă? Nu mă
refer, desigur, la dispariția scrisului, ci, poate, la
o domolire a „pretențiilor”. la acceptarea unui
statut „neomallarmean” poate? Sau literatura e
ceva a cărei viață se confundă cu un șir de
resuscitări după nenumărate „crize”?
- Am spus-o de mai multe ori, chiar cu o
nuanță calmă de fatalism: se întâmplă mereu
ceea ce poate să se întâmple și, deci, trebuie să
se întâmple. De aceea, nu mă prind lamentările
de nici un fel. Crizele anunțate cu surle și
grimase mi se par comice. Valurile, undele intră
în descrierea oamenilor și a societăților
omenești dintotdeauna. Avem, cum ar zice
Conta, un destin onduliform, „ondolant”.
Dincolo de asta, cartea nu va dispărea. Se
schimbă suportul - am scris pe piatră, pe
papirus, pe hârtie, acum scriem în eter. Tot
scris/citit se cheamă. Pe calculator se creează
iluzia răsfoirii, semn că meseria e veche și
întipărită în firea omului. Sunt de acord cu
Umberto Eco: „ceea ce ar trebui să ne
îngrijoreze nu este dispariția cărții, ci a
bibliotecii din casă”. A nevoii singuratice de
lectură. Căci cititorul e cel-care-gândește-singur
și nu poate fi sclav nimănui, nu poate fi
îngenuncheat și nici manipulat. Nu încetează să
se întrebe și să-și răspundă scotocind singur
adevărurile din tezaurul omenirii. Un cap
luminat e acela în stare să gândească singur, dar
și acela care-și acordă privilegiul (ziditor de
multe ori) de a se răzgândi. Semn bun,
cititorului român i s-a „aplecat” repede de hrana
colorată și „liberă” a tarabelor. Vorba lui Eliade,
orgia e necesară după postul trudei, dar nu poți
s-o ții tot într-o orgie dacă nu vrei să te rătăcești
de tine însuți. Și anarhia de pe Internet își are
frumusețea ei: „Oricine are dreptul să-și etaleze
propria lipsă de însemnătate.” Ar putea fi un
exercițiu de umanizare a dimensiunilor, prin
recul. De re-relativizare a lucrurilor. De
renunțare la pretenții fără acoperire, cum spui.
Crizele sunt anunțate cu voci tenebroase de cei
care își supraestimează rostul pe lume. Se cred
coborâți din cer și așteaptă ofrande, enervați
peste poate că acestea întârzie - asta, de multe
ori, după ce au însăilat câteva vorbe mai cu
moț.
Dispariția scriitorului/cititorului, așadar, se
amână. Uite, tu și cu mine încă citim/scriem și
găsim sens în asta! Te întrebai deunăzi dacă la
asta se reduce totul, la a ne degusta unii altora
cuvintele meșteșugite. Mă tem că da. Cel puțin
pe palierul pe care ne aflăm. Apoi, cititorul nu
va dispărea curând și fiindcă e la mijloc un
cuvânt prevăzător, Citirea, care și-a asigurat o
lungă posteritate. Poți citi în stele, în palmă, în
urme, în culori, în ochi, în semne, citești din
cartea naturii și din a vieții, îi citești pe ceilalți,
ce mai, suntem încă, fundamental, cititori.
Glumesc doar pe jumătate.
-	- Spuneați că libertatea „capătă greutate și
sens când te gândești cât de puține lucruri
durabile poți obține de la oameni cu de-a sila”.
Puteți să dați și o „definiție” sau apreciere
pozitivă a libertății?
-	- Omul acceptă determinații și condiționări
străine de frică ori din calcul egoist și
oportunist. În ambele cazuri, sunt gesturi
provizorii, pe care nu poți conta îndelung. Așa
se explică Istoria însăși ca succesiune de
răscoale și răsturnări.
Apoi, libertatea, s-a spus și sunt de acord,
ține cam cât lungimea brațului tău întins.
Dincolo de această limită, pui în pericol
libertatea celuilalt. Orice ieșire din această
dilemă costă, uneori scump. Dar și mai
importantă mi se pare libertatea de care ești în
stare în acest cerc mititel al prejmei tale. Ce
dorești să faci, să gândești, să visezi când ești
singur cu tine? Cât de lucid te privești în ochi?
Mi se pare foarte importantă ordinea interioară
la care poți accede cântărind lucid minusurile și
plusurile. Nu fericirea, mereu discutabilă și
nicidecum promisă nouă la naștere ca tinerețea
fără bătrânețe feciorului de împărat. Nu cred în
libertățile și eliberările mijlocite de excese.
Dependențele spun din capul locului că ești
sclav, nu om liber. Renunți de bună voie și cu o
stranie fală la mintea întreagă, alegi să nu fii cu
tine când ți se întâmplă... viața, unica. În locul
paharului de vin plimbat pe cerul gurii pentru a
reînvia, surâzător, aromele, foșnetele, culorile
ciorchinelui/viei în pârg să alegi decăderea din
umanitate a beției slinoase, îngălate - ce poate
fi mai puțin liber?
-	De curând a apărut și o nouă ediție la
traducerea dumneavoastră din Philip Roth,
Animal pe moarte...
-	- Da, la câteva zile după traducerea prozelor
lui Philippe Jones. Încântarea de a-mi fi apărut
o traducere la Polirom (a 30-a carte tradusă de
mine!) s-a preschimbat în stupoare când am
primit exemplarele cuvenite mie - prin poștă,
desigur, fără nici un cuvânt însoțitor, în buna
tradiție a eleganței autohtone! Redactor vechi
fiind eu, pedant și cârtitor cât încape, nu mi-am
imaginat vreodată că aș putea trece peste
momentul negocierii cu autorul! Ei bine,
redactorul meu (te las să descoperi singură
numele lui - e, de altfel, un tânăr pe care l-am
urmărit cu interes și îmi pare rău de ciudata
pată care a apărut pe relația noastră înainte
chiar de a deveni o bună relație
scriitor/redactor de carte) intervenise brutal în
text fără să mă consulte/anunțe în vreun fel!
Un farmec repetat anume de autor devenea
fascinație și charismă, potrivindu-se ca nuca în
perete (charisma jurnalismului?!), cuvintele
deocheate se îngroșau în pas cu moda
despuierilor de ultimă oră, frazele se rupeau
aiurea, nicidecum în respectul originalului.
Norocul meu, norocul lui Philip Roth (Animal
pe moarte a apărut într-o primă ediție în
Biblioteca Apostrof și a fost lucrat atent, cu
verificări cuvânt de cuvânt, sub ochiul atent al
Martei Petreu și cu complicitatea generoasă a
lui Norman Manea) și norocul redactorului că a
obosit repede. După primele 2-3 pagini de elan
revoluționar, traducerea își vede, în general de
cursul ei! Spun „în general” fiindcă m-am temut
s-o iau la purecat rând cu rând. Cine știe ce aș
mai descoperi! Prea conștientă de cât de
trecătoare sunt toate și, de la un punct încolo,
lipsite de importanță, nu m-am supărat până la
a cere junelui socoteală în instanță. Însă, vorba
lui, nu-i bine să te iei prea tare de criticii literari
mai ales când pui la cale o nouă carte! Criticul
literar care sunt îl așteaptă la cotitură cu
creionul roșu bine ascuțit! Vreau să aflu „pe ce
se bazează”!
-	Ce planuri editoriale mai aveți? Ce teme?
Ce traduceri?
- Închei acum o carte-rezumat. I-am promis
Aurei Christi că aleg cele mai bune (!?) 200 de
pagini din cele vreo 900 scrise despre moarte,
feminitate, locuri sub titlul Despre feminitate,
moarte și alte eternități. Va fi, într-un fel,
varianta condensat eseistică a Miezului
lucrurilor. Apoi, vreau să fac același lucru cu
sutele de pagini traduse din Marcel Moreau. Să
le adaug fragmente din cărțile mai noi,
splendide, și să scot un volumaș de 200 de
pagini de Moreaumachie (chiar are o carte cu
acest titlu!).
Următoarele două luni îmi vor fi ocupate
vârf cu Almanahul scriitorilor clujeni și cu
volumele din Meridian Blaga 6 (ca editor). Și cu
Concursul de debut de la Filiala Cluj a USR. Și
aș vrea să fie soare și să am timp să pictez. Și
să scriu un mic roman îngrozitor. Glumesc?
Habar n-am!
■
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
"26]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remarci filosofice
Adevărul °i corespondența
cu realitatea
Jean-Loup d'Autrecourt
Mai bine de douăzeci °i cinci de secole,
adevărul înțeles ca adecvare între gândire
sau vorbire și realitate, a fost concepția
filosofică dominantă. Această concepție este
cunoscută sub denumirea de adevăr-corespondență
și își are originea la Aristotel. Este vorba despre
cea mai importantă concepție despre adevăr din
istoria filosofiei. Aceasta continuă să existe chiar și
în prezent, în ciuda faptului că a fost criticată în
mod radical de filosoful și logicianul german
Frege, la sfârșitul secolului al XlX-lea și începutul
secolului trecut.
Într-adevăr, oricare ar fi criticile contemporane
ale adevărului și în ciuda a tot felul de relativisme,
suntem tentați să acceptăm că limbajul nostru se
referă, în anumite situații, la realitate, la lumea
obiectivă naturală. Deasemeni anumite fraze
declarative sunt adevărate în timp ce altele nu
sunt. Problema vine din faptul că, dacă eliminăm
noțiunea de adevăr din limbaj, nu știm care ar
putea fi conceptul-cheie care să explice relațiile
dintre limbajul sau gândirea noastră și realitatea
mundană. Or, dacă acceptăm ideea că adevărul
este un concept indispensabil structurilor noastre
de limbaj și de gândire, în acest caz apar alte
dificultăți care țin de chiar definițiile pe care le
putem da noțiunii de adevăr.
Adevărul- corespondență este noțiunea care se
impune cu precădere în istoria filosofiei
occidentale. După anumiți autori contemporani
anglo-saxoni (adepți ai unei filosofii a simțului
comun, o filosofie ordinară), o astfel de concepție
ar ține mai degrabă de o serie de truisme. Una din
aceste platitudini ar fi următoarea: o propoziție p
este adevărată dacă există ceva în realitate astfel
încât p să fie adevărată, altfel spus, dacă există
ceva care corespunde propoziției p. Această
definiție pare mai mult decât evidentă, iar
exemplele le putem găsi în experiența noastră
cotidiană. Dacă afirm că “Astăzi este frumos
afară”, interlocutorul meu și chiar eu însumi
putem verifica imediat dacă propoziția respectivă
corespunde unei realități fizice efective. În caz
contrar afirmația noastră este sancționată imediat
de eventualii participanți la discuție care ne pot
arăta destul de ușor că propoziția respectivă nu
corespunde faptelor reale.
Bineînțeles că pot apare tot felul de probleme
legate de termenii echivoci care intervin chiar și
într-o expresie simplă ca cea precedentă. De
exemplu, ceea ce este “frumos” pentru cineva, nu
este în mod obligatoriu pentru altcineva. Dar
chestiunea de fond nu este aceasta; pe marginea
noțiunii de “frumos” se poate dezbate ore în șir,
dar în acest caz ne găsim mai degrabă în
domeniul esteticii.
Problema efectivă, metafizică, vine din
determinarea relației care există între limbaj și
realitate. Cum se poate defini această
corespondență? Ce înseamnă că ceva corespunde a
altceva? Cum este posibil ca entități de naturi
diferite să corespundă între ele? De exemplu, o
entitate lingvistică (“plouă”) poate corespunde
unei realități meteorologice, ploaia efectivă, faptul
că plouă. Ce relație misterioasă se stabilește între
limbaj și ceea ce este extra-lingvistic? Sau poate că
nu este vorba decât despre o iluzie?
Contra-exemplele sunt numeroase și par să
confirme această ultimă ipoteză. Exemplul
propozițiilor negative, al negațiilor în general, care
nu corespund unor realități negative, este elocvent.
Într-adevăr realitatea nu este nici afirmativă nici
negativă, ea este cum este, pur și simplu.
Deasemeni există afirmații false sau paradoxale ca
“cercul pătrat”. Or acestui tip de propoziții nu le
corespunde nici un fel de fapte false sau
contradictorii, pur și simplu pentru că nu există
fapte false sau fapte contradictorii. Putem avea
sentimentul că viața este absurdă; altfel spus felul
în care percepem realitatea ne creează sentimentul
unei lipse de sens a realității, a cursului vieții etc.
Există o întreagă literatură pe această temă; teatrul
absurdului nu este decât un exemplu care
sugerează confuzii de genul: “lumea este absurdă”,
“viața este lipsistă de sens” etc. Într-adevăr, din
sentimentul “lipsei de sens” nu putem deduce că
există fapte paradoxale, contradictorii sau absurde
în lume. Această distincție a făcut-o chiar și un
filosof mediocru ca Jacques Derrida, în ciuda
numeroaselor confuzii conceptuale cărora le-a fost
victimă sau pe care le-a provocat în mod voit.
Corespondența prin urmare nu s-ar putea
stabili decât între entități de aceeași natură. Faptul
este plauzibil. Stabilirea unei corespondențe între
o propoziție și o altă propoziție, între o idee și o
altă idee sau între un fapt real și un alt fapt real,
pare posibilă. Dar și această poziție este
problematică deoarece operează un fel de fractură
radicală între gândire, limbaj, felul în care
acționăm și realitate. Dacă am urma în mod strict
această critică ar însemna să acceptăm că între
gândire, limbaj, faptele noastre și lumea reală nu
există nici un fel de adecvare, ba chiar mai mult,
cunoașterea lumii reale ar fi imposibilă.
Într-adevăr cunoașterea este tocmai această
formă de adecvare, de corespondență între ceea ce
spunem, ceea ce facem și ceea ce există. Or dacă
nu suntem adepții unui scepticism radical, ca cel
al lui David Hume, și credem în posibilitatea
cunoașterii, ar trebui să definim relația de
corespondență astfel încât să rezolvăm problema
fracturii dintre limbaj și realitate și în același timp
să răspundem criticilor adevărului corespondență.
Sarcina pare dificilă dacă nu imposibilă.
Una din formulările cele mai vechi și cele mai
interesante ale teoriei adevărului-corespondență se
află la Aristotel: “Faptul este evident, dacă definim
mai întâi natura adevărului și a falsului. A spune
despre Ființă că nu este sau despre Neființă că
este, este fals; a spune despre Ființă că este și
despre Neființă că nu este, este adevărat”
(Metafizica, Cartea 7, 25).
Exemplul contemporan cel mai apropriat al
unei teorii corespondantiste a adevărului este
atomismul logic apărat de anumiți filosofi anglo-
saxoni, la începutul secolului trecut. Este o
concepție destul de naivă, care susține că structura
atomică a propozițiilor reflectă sau reproduce
structura lumii! Ludwig Wittgenstein a susținut
această teză care se poate rezuma într-o remarcă
din Tractatus: “4.121 - [...] Propoziția arată forma
logică a realității. O indică”. Dar intuiția genială a
gânditorului vienez nu merge mai departe decât
această frază eliptică. Iar dacă dorim să știm în ce
constă (sau care este) această relație de adevăr-
corespondență dintre propoziție și “starea de
lucruri”, filosoful răspunde cu sinceritate: “Am
afirmat întotdeauna că adevărul este o relație între
propoziție și starea de lucruri, dar fără a reuși
vreodată să descopăr o astfel de relație" (Carnete
1914-1916, remarcă din 27 octombrie). Deasemeni
Bertrand Russell a apărat, pentru o scurtă
perioadă, o concepție corespondantistă a
adevărului, puțin diferită de cea a elevului și
prietenului său vienez. Filosoful britanic, mult mai
abil, cu o inteligență sclipitoare, și-a dat repede
seama de neajunsurile unei astfel de teorii și și-a
schimbat opinia de mai multe ori de-a lungul
carierei sale tumultuoase. Astfel ajunge chiar să
afirme că “adevărul este înainte de toate o
proprietate a credințelor noastre și în mod
subsidiar al frazelor noastre” (Semnificație și
adevăr, tr. fr., p. 258).
Dincolo de aspectul naiv și idealist al acestor
teorii, cărora le putem replica pur și simplu că
lumea nu este organizată conform unor structuri
logice ideale, care să corespundă structurilor
noastre de gândire sau de limbaj, și cu atât mai
puțin comportamentelor noastre, un contra-
exemplu imediat ne arată insuficiența acestei teorii
prea evidente ca să fie valabilă. Să considerăm
propoziția următoare, care “corespunde” faptului
de mai jos: “Pisica este la dreapta omului”.
Coform ilustrației, faptul are două elemente
(pisica; omul) în timp ce propoziția are trei
componente. Astfel apare cu claritate
imposibilitatea unei isomorfii structurale între
limbaj și realitate. Cu toate acestea, în secolul
trecut, au existat tot felul de încercări puerile, din
partea unor filosofi analitici, pentru salvarea
acestei concepții, dar fără succes.
Aceste eșecuri se explică în parte prin
ignoranța pe care majoritatea filosofilor
contemporani au manifestat-o față de Gottlob
Frege. Ca să dau un singur exemplu, una din
operele fundamentale a filosofului german,
Ideografia (Begriffsschrift, 1879) a fost tradusă în
franceză cu mai bine de un secol mai târziu
(1999) ! Într-adevăr Frege a făcut o refutare
filosofică în toată regula adevărului-corespondență.
Pentru el adevărul este un calificativ care se dă cu
ușurință tablourilor, reprezentărilor, propozițiilor,
gândurilor etc. Dar atunci când afirmăm că un
tablou, o piatră sau o foaie este adevărată
deturnăm sensul cuvântului “adevăr”. În cazul
unui tablou care reprezintă ceva nu se poate
afirma că este adevărat în sens propriu ci “ținând
cont de o intenție”, de ideea că există un acord cu
altceva. Dar a defini adevărul ca acord al tabloului
sau al reprezentării cu obiectul reprezentării,
înseamnă să introducem un raport relativizant,
ceea ce este contrar noțiunii de “adevăr”. Adevărul
pretinde un acord total între lucruri și prin urmare
o coincidență între obiectele care au naturi
diferite.
De unde și problema! Deoarece este esențial ca
obiectul reprezentat (catedrala din Koln) și
reprezentarea acestuia (tabloul în care apare
imaginea catedralei) să fie de naturi diferite, așa
cum pretinde definiția adevărului-corespondență.
Or un acord perfect nu se poate obține decât între
obiecte de aceași natură, de exemplu: două
monezi de un euro, două imagini, două
reprezentări etc. Prin urmare, atunci când
încercăm să stabilim corespondența între limbaj și
realitate, între reprezentarea unui obiect și obiectul
însuși, aceste corespondențe sunt imperfecte.
Concluzia este că adevărul-corespondență nu este
perfect. Dar ce fel de adevăr poate fi acesta care
nu este perfect? Nu rămâne decât un răspuns
posibil: adevărul-corespondență nu este deloc un
adevăr.
Această concepție fregheană a adevărului, care
este un fel de viziune absolutistă, se bazează pe
faptul că adevărul este o noțiune primitivă și deci
nedefinibilă. Orice încercare de definire a
adevărului este condamnată la un cerc vicios,
după părerea lui Frege. La rândul ei și această
concepție a fost criticată, ba chiar înlocuită cu alte
tipuri de adevăr (adevărul coerență, adevărul
pragmatist etc.) despre care vom putea discuta
probabil în articole viitoare.
Grenoble, 27 aprilie 2006
■
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
evocare
Vasile Rebreanu: numele °i
opera
Mircea Vaida Voevod
A plecat dintre noi Vasile Rebreanu unul din
scriitorii importanți ai literaturii române. Timp de
12 ani a fost redactor la revista Tribuna din Cluj.
Cărțile sale (proză, dramaturgie) au fost distinse
cu 5 premii ale Uniunii Scriitorilor, fiind traduse
în opt limbi. Ne-a lăsat moștenire o operă vastă și
originală, de o autentică frondă a ideilor și
esteticii creatoare.
Un instinct artistic puternic ca un destin
situează literatura lui Vasile Rebreanu în acel
spațiu extrem, menit avangardei. De la fereastra
sa lumea se vede altfel. Prozatorului și dramatur-
gului i se înfățișează spre observație, nu simple
priveliști, nici peisaje tradiționale, fotografice, ci
viziuni. La început el a urmat matricea acelui
filon clasic de “Școală Ardeleană” - construind un
univers romanesc articulat după toate canoanele
genului așa-zis epic.
La obârșia tradițională a prozei moraliste,.
descinsă din Slavici și Agârbiceanu, ceea ce ar
corespunde realismului de rocă dură, ca o abatere
de la matricea stilistică a ardelenilor înrădăcinați
cu solemnă încăpățânare într-o evocare austeră și
grea de faptă, autorul adaugă, ca element inedit,
poeticul. E o răzvrătire modernă față de
canoanele școlii ardelene, act oarecum noncon-
formist, de candoare, prin care Vasile Rebreanu se
afirmă în continuarea filonului epic transilvănean.
Tablele de legi, care excelaseră în sobra zgârcenie
a limbii nemetaforice din Mara, Arhanghelii sau
Ion , scriitorul încearcă să le înnoiască prin lirism.
Pe muchiile scorțoase ale caracterelor și tipologi-
ilor împătimite fanatic în râvnirea pământului,
peste negrele tipare telurice, peste măști clasice -
carbonizate, prozatorul aruncă senin, cu surâs și
dezinvoltură, praful liric sideral... Aici proza se
întâlnește firesc cu balada. În resorturile sale
intime, romanul “Casa” are o structură baladescă.
Ceea ce se întâmplă în povestirile sale (vol.
Jaguarul , Ed. Eminescu, 1972) e o abatere de la
canoanele tradiționale ale narațiunii culte. Nu e
atât un proces deliberat, cu o conștiință teoretică
limpede, cât un instinct narativ specific,
funcționând în sensul subtilei estetici a povesti-
torului popular. Pârghiile psihologice și morale
știute sunt convertite în valori lirice. Teama și
interesul personal, banii și aurul circulând sub
formă de valută forte în realismul clasic, în
Arhanghelii lui Agârbiceanu, declanșând conflicte
teribile, au fost înlocuite cu o monedă ciudată. In
universul nuvelisticii lui Vasile Rebreanu, oamenii
pot plăti, în loc de bancnote, cu ... frunze, scoici
și crini, sau cu un simplu surâs. Moneda pe care
prozatorul o introduce în relațiile dintre eroi e
aceea a candorii.
Dintre speciile basmului folcloric, povestitorul
vădește predilecție pentru cai. Calul, sfetnic și pri-
eten, așa cum apare în basme, e unul din protago-
niștii prozei lui Vasile Rebreanu. In ampla mitolo-
gie hipică a tradiției basmului nostru trebuie cău-
tată originea cailor din nuvela Călăul cel bun.
Emisari ai naturii, prezențe eminamente poetice,
cu funcție estetică, morală, etică și chiar justițiară,
caii lui Vasile Rebreanu dau narațiunilor o inedită
aură de basm.
Fantasticul din povestirea Jaguarul are ca
punct inițial de pornire o simplă iluzie optică.
Domnișoara A - fire sensibilă, înclinată spe fabu-
los, privind pe fereastra elegantei limuzine care
urcă în goană pe o civilizată șosea alpină, are
impresia că troița de pe marginea drumului
“zbura”. Decolarea spre iluzoriu odată începută,
fantezia intră pe panta invenției: troița are ochi și
lăcrimează, norii sunt cirezi adunate pe cer,
copacii devin statui. Ca în pânzele lui Țuculescu,
obiectele, plantele, arborii, au ochi, iar oamenii se
mișcă în unghiul privirilor nevăzute.
De mai mulți ani Vasile Rebreanu a intrat în
“avangardă” și de atunci continuă și reușește să-și
mențină acest statut. Acțiunea e temerară, cu atât
mai mult cu cât o întreprinde de unul singur.
Condiția acestui original scriitor comportă anu-
mite avantaje și riscuri. E însă unicul său mod de
a respira, de a gândi lumea, de a scrie. Pentru el e
firesc, ceea ce din unghiul privirii diurne core-
spunde unor esențiale schimbări de date ale realu-
lui.
În romanul Un caz de iubire la Hollywood,
povestind “cazul” Neyrei Dorothy Vetusi, reușind
o tipologie autentic americană, cu identitate ame-
ricană, Vasile Rebreanu se integrează însă implicit,
ca un alter-ego al personajului. El vede, fotografi-
ază America, iscoditor, cu obiectivul reporterului
european, dar de asemenea prin ochii scânteietori
ai femeii, și ce femeie (!): îndrăgostită de un
arbore albastru, de un Ocean, de stafia unui mare
regizor de la Hollywood și, în fine, de Basil ... E
desigur o poveste în care Neyra rătăcește în goana
ei după frumoase himere, printr-o lume haotică,
diformă și totuși tandră. Privirea ei conferă
ființelor și lucrurilor tandrețe. Acest love story
începe ca o poveste, rezolvarea ei fiind poetică. In
vârtejurile continentului american, în vuietul
asurzitor al metropolei, al unui univers labirintic,
în care Hollywood-ul este o metaforă, lui Vasile
Rebreanu i se revelează iarăși caii, aduși cu el din
balada de acasă, aceiași cai. El unește sub specia
povestirii - reportajul, eseul, poemul sau drama. E
nu numai o experiență estetică, ci un mod sur-
prinzător prin originalitate, de înțelegere a
Americii, a vieții înseși.
Apărut la Editura Cartea Românească (1981)
Fântâna cu patru adevăruri e un volum surprinză-
tor, deoarece de astă dată, ca dramaturg, scriitorul
face dovada unui unghi tematic și estetic de mar-
cantă originalitate.
Parabola lumii, analizată prin universuri
metafizice și infrastructuri în care acționează intri-
ga polițistă și misterul, iată, pe scurt conținutul
general al pieselor. În cazul acestui prozator pro-
fund interesat de semnificațiile etice și morale ale
societății, teatrul completează prin mijloacele sale
proprii ceea ce în proză poate exista doar ca “joc
secund” ori latență. Psihologii complexe, caractere
sau simboluri, personajele dialoghează. Cuvintele,
ca verbe, verbele, predicatele existenței, gramatica
specifică a replicii relevă pregnant sensurile real-
ității. Scrutând cu ochi critic faptele, dramaturgul
observă și tratează cu ironie, cu umor și sarcasm,
mecanismele complicate ale raportului dintre ade-
văr și aparență.
Ca dramaturg, Vasile Rebreanu e “tradițional”
doar în măsura în care toate întreprinderile sale
pe tărâmul teatrului sunt animate de un profund
sens moral cu marcă autentic transilvăneană.
Oscilând între lirismul pur și satira savuroasă
cu aspect burlesc, pana dramaturgului e nemiloasă
... ca o coasă. Acestui scriitor ardelean cu aspect
blând, plecat dintr-un sat năsăudean îi place și azi
să cosească. Tot ce intră în raza rotundă a coasei
trebuie cosit. Nu există pentru el subiect “tabu” și
își consideră munca drept o creație profund
morală. O înțelepciune țărănească, intransigentă,
care batjocorește puritanismul și bigotismul in-
telectual, o mare încredere în anotimpuri, în
mișcarea astrelor și a gândului omenesc liber, stau
la baza principiilor prozatorului și dramaturgului
Vasile Rebreanu.
Lipsit de prejudecăți, asemeni acelui neistovit
păstor care și-a pierdut oile (dintr-o poveste a sa),
își caută turma atât prin smârcuri, ca și pe co-
linele poleite. Însemnele maturității și perma-
nenței, în casul lui Vasile Rebreanu, conțin
valențele rare ale avangardismului.
Nonconformismul său e o neliniște creatoare care
urăște somnul, mai ales pe cel al rațiunii.
Mireasmă și suspin , o antologie substanțială
de aproape 500 de pagini, se constituie într-o
imagine emblematică a creației lui Vasile
Rebreanu. În câteva narațiuni de o fantezie abso-
lut debordantă, uimind prin ineditul situațiilor, al
climatului, al compoziției cu totul insolite a medi-
ului, Vasile Rebreanu decolează de astă dată total
în spațiul noului mit. In afara timpului, putând fi
oricând, fără puncte cardinale, tărâm al unui rea-
lism nețărmurit, acesta oferă prilejul manifestării
androginului social, psihologic. Oul ținut la sub-
țioară a crăpat, din el au ieșit personaje stranii
care anticipează o seamă din proiectele de viitor
ale prozei sale, se metamorfozează în ipostaze
nenumărate ale ficțiunii care, treptat, în cele din
urmă, înlocuiește concretul palpabil.
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
"2^
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Portretele sunt animate de un duh exuberant,
de o truculență °i plasticitate lingvistică ie°ite din
comun. În trei narațiuni care se completează reci-
proc (Miraculoasă ca un elixir, Portretul unei
amante arțăgoase, În grotă aproape de mare).
Vasile Rebreanu instituie în proza noastră con-
temporană un mod sui-generis de o fertilă și
foarte pronunțată unicitate. Calitatea tripticului
constă în aceea că prozatorul știe cu certitudine
care sunt “legile” cât și “fărădelegile” imperiului
ficțiunii.. Imperiul absurd se autodistruge. E o
revoluție a elementelor mitului ancestral, fol-
cloric, articulat logic, care reia în posesie lumea, îi
explică, îi exprimă realitatea.
Vasile Rebreanu propune prin valoarea intrin-
secă a viziunii istorisirilor sale un univers sur-
prinzător prin conținut.
Romanul Legați-vă centurile de siguranță e
cartea unui singur personaj, fotografiat din toate
direcțiile, gardat de o suită, o adevărată “Curte”
de saltimbanci stranii, veseli și morocănoși, hâzi
și lingavi, bezmetici, demenți, toți slujind supre-
ma nebunie a măscăriciului cu aere de faraon -
Felix Huniade.
Cartea nu trebuie povestită, e o lectură
savuroasă clocotind de substanțe acide, de umor
împins până dincolo de limitele absurdului,
desfășurând fauviste pânze conturate la modul
suprarealismului pictural. Prin răsucirea unei chei
măsluite, Huniade este un fel de balcanic perso-
naj “struțo-cămilă ” corcitură de “porc-peștit”, sin-
tetizând cu tot tacâmul un șir de dictatori de
toate mărimile și nuanțele: Ceaușescu, Stalin,
Hitler, Castro, Bocassa, Idi Amin, Mao, Caligula,
Nero, etc.
Ampla narațiune a lui Vasile Rebreanu este
unul din foarte puținele texte ale literaturii de ser-
tar de la noi, din anii comunismului. Scriitorul
precizează în postfață “Este un roman despre
realitățile din România”. Operă singulară în
peisajul nostru literar, produs al frondei, de un
comic violent și critic, uzitând de o formulă origi-
nală estetic, cartea lui Vasile Rebreanu se distinge
drept un înalt punct de reper al prozei românești.
Ceea ce dorim să accentuăm e contribuția
substanțială a acestui scriitor de excepție în reva-
lorificarea originală a structurilor narațiunii
tradiționale. Neliniștea sa creatoare deslușește cu
un instinct artistic ieșit din comun căi și soluții
inedite în domeniul nuvelisticii, romanului și
genului dramatic.
■
educație
istoria locală și cea
regionala
Câteva considerații asupra problematicii
Sorina Paula Bolovan
După înlăturarea regimului comunist și a
ideologiei care a afectat în grade diferite
cercetarea istoriei, tot mai mult în ultima
vreme au sporit preocupările istoricilor de a muta
centrul de interes de la istoria națională la cea
locală și regională, pentru redescoperirea
trecutului unor zone și indivizi care fuseseră lăsați
în umbră. Nimeni nu se mai îndoiește astăzi că
diversitatea de tradiții și cultură constituie de
secole una din bogățiile nu numai ale Europei dar
și ale României, iar principiul toleranței a fost în
ultimele decenii garanția menținerii în Europa a
unei societăți deschise și care a respectat
diversitatea culturală. Libertatea lingvistică,
deschiderea spre celălalt, prezervarea identității
culturale sunt probleme care au constituit o
preocupare constantă a instituțiilor europene și
românești. În secolul în care trăim, în România
dar nu numai, este însă imperativ să asigurăm o
deplasare a accentului conceptului de toleranță
dinspre social-politic spre sfera relațiilor
interumane pentru că în secolul XXI conceptul de
toleranță se dovedește insuficient, limitat. Astfel,
e nevoie de o trecere de la coexistența tolerantă la
o colaborare activă (mutația cea mai semnificativă
trebuind să fie înlocuirea expresiei “Eu tolerez...”
cu cea “Eu respect”). Firește că într-o asemenea
perspectivă, educației îi revine o misiune extrem
de importantă, or tocmai în acest domeniu este
nevoie de cât mai multe proiecte și inițiative
pentru cunoașterea adecvată nu numai a
prezentului ci și a trecutului celui de lângă tine.
Ministerul Educației și Cercetării a început să
încurajeze, inclusiv prin cadrul legislativ, în
materie curriculară, elaborarea de materiale și
manuale care să valorizeze evoluțiile istorice
locale ale unei zone ori trecutul minorităților din
România. Sub asemenea auspicii, apariția unui
“manual de istorie locală-regională”( Ioan
Sigmirean, Vasile Nicoară, Istoria județului
Bistrița-Năsăud. Manual pentru curriculum la
decizia Școlii, Bistrița, Editura Nova Didactica -
Casa Corpului Didactic Bistrița-Năsăud, 2005,
148 pagini) nu poate fi decât salutară, fiindcă
reprezintă deocamdată o inițiativă singulară.
Cadrul temporal analizat de prezentul manual îl
reprezintă, în linii mari, ultimele două milenii.
Aria geografică asupra căreia s-au oprit autorii o
constituie acea parte de nord a Transilvaniei ce
intră din punct de vedere administrativ-teritorial
sub jurisdicția județului Bistrița-Năsăud. Firesc, în
economia lucrării nu au putut fi tratate exhaustiv
toate secolele de istorie în complexitatea lor
economico-socială, politică, culturală, mentală
etc., ci s-au prezentat doar eșantioane care să
acopere atât problematic cât și temporal ceea ce
și-au propus autorii: să releve evenimente,
procese, personalități și atitudini
comportamentale variate referitoare la trecutul
populației județului Bistrița-Năsăud. Tocmai de
aceea, lucrarea-manual nu are pretenția că a
epuizat subiectul și nici nu oferă elaborate
definitive, deoarece realitățile istorice au fost mult
mai complexe decât au putut fi surprinse în
economia lucrării. Ea/el constituie mai degrabă
un prim elaborat care să mijlocească pentru un
anumit grup-țintă din zonă (tineri: elevi, studenți,
dar și adulți: cadre didactice, public consumator
de istorie etc.) “pătrunderea” în marea istorie
națională, europeană, universală prin ceea ce a
fost specific local.
Volumul este structurat în 5 capitole, unul de
introducere și alte patru care respectă epocile
istorice tradiționale: Preistoria și antichitatea,
epoca medievală, epoca modernă și epoca
contemporană. În cadrul fiecărui capitol sunt
inserate de la 3 până la 8 lecții care reconstituie
atât evoluția materială și cea spirituală, cât și
organizarea politică, instituțiile administrative și
politice din zonă, viața cotidiană și cultura din
județul Bistrița-Năsăud în procesualitatea istorică.
Fără îndoială, lucrarea a fost concepută ca un
instrument didactic, pe lecții, cu sarcini de lucru
pentru elevi, cu o ilustrație bogată și judicios
aleasă (poate că s-ar fi impus o calitate a
reproducerii mai bună, dat fiind faptul că Bistrița
are monumente de artă și arhitectură
remarcabile!), cu hărți, bibliografie, planuri de
sinteză și un dicționar istoric la final, aspecte care
toate pledează pentru întărirea caracterului
didactic al volumului. Firește că manualul poate și
trebuie să fie folosit nu numai la clasa a VlII-a,
așa cum se precizează în Recomandarea prof. dr.
Lazăr Ureche, inspectorul școlar de specialitate
din județul Bistrița-Năsăud, și în Cuvânt-ul înainte
al autorilor, dar chiar și la clasa a XII-a, care are
inclusă în programă Istoria României, precum și
ca disciplină opțională la alte clase de liceu.
Fără îndoială că și publicului larg iubitor de
istorie locală i se oferă o viziune unitară, sintetică
și coerentă asupra evoluției societății omenești de
pe teritoriul județului Bistrița-Năsăud. Totuși,
lucrării i se poate reproșa o anumită “polarizare”
etnică a problemelor istorice tratate, punându-se
un accent prea mare în jurul românilor. Nimeni
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
nu dore°te să conteste autohtonia °i
preponderența numerică a românilor pe acele
meleaguri, rolul major jucat de aceștia în
dezvoltarea societății locale. Se expediază însă
prea ușor rolul și trecutul sașilor și al maghiarilor,
care, într-un număr mai redus, au creat bunuri
materiale și spirituale în zonă, au fost și sunt
parte componentă a istoriei județului Bistrița-
Năsăud. Credem că o a doua ediție a lucrării-
manual ar putea include mai multe date
referitoare la istoria populațiilor germană și
maghiară din zonă, ceea ce s-ar înscrie foarte bine
în contextul recomandărilor organismelor
europene cu privire la educația pentru o cetățenie
democratică în Europa mileniului trei. Dacă nu de
puține ori am constatat în cuprinsul unor lucrări
străine că românii sunt cvasiabsenți din acele
elaborate cu caracter mai mult sau mai puțin
științific, nu trebuie să repetăm greșelile pe care le
înfierăm. O dozare mai bună a prezenței tuturor
etniilor județului în acest manual de istorie locală
ar contribui la o mai bună cunoaștere de către
tânăra generație, dar nu numai, a celui de lângă
noi, de altă confesiune sau etnie, ar fi în măsură
să dezvolte toleranța, respectul reciproc și
integrarea, împreună, a tuturor locuitorilor
României, județului Bistrița-Năsăud în marea
familie europeană.
Sperăm și credem că acest gen de manuale de
istorie locală, pe care dorim să le vedem editate
în viitorul apropiat și pentru alte județe, să se
constituie într-un moment de referință spre
cunoașterea trecutului, prezentului și nu în
ultimul rând a viitorului populației din acest
spațiu comun care aparține nu doar românilor ci
în egală măsură maghiarilor, germanilor, evreilor,
armenilor, sârbilor și altor etnii care au
conviețuit/conviețuiesc în România. De-a lungul
secolelor, legăturile românilor autohtoni cu
celelalte etnii din acest spațiu nu au fost pure,
imaculate, dar nici oribile și pline de dezastre.
Dincolo de confruntări au existat și momente în
care au luptat și au construit împreună, în care
s-au înrudit și au ilustrat un destin comun.
Oricum, urmașii de azi nu au nici o vină pentru
ceea ce au făcut înaintașii odinioară și nu pot fi
făcuți responsabili. Este încă un motiv pentru a
ne asuma ferm atât împlinirile, cât și
neîmplinirile. Cu atât mai mult cu cât în secolul
XXI, al unificării europene, vom fi cu toții mult
mai apropiați; ar fi dezamăgitor și trist să
rămânem străini. Nu pledăm pentru o
“cosmetizare” a trecutului, doar sugerăm ca aceste
manuale să reflecte mai echilibrat istoria tuturor
celor care lăsat urme vizibile și demne de a fi
consemnate în istoria locală.
■
Etica afacerilor
Eugen S. Cucerzan
Semnalăm apariția la Editura Paideia din
București a unei lucrări fundamentale, un
adevărat tratat, întrutotul remarcabil, Etica
afacerilor avându-i ca autori pe Dan Crăciun,
Vasile Morar, Vasile Macoviciuc. O lucrare
într-adevăr de referință într-un domeniu care, nu
numai la noi în țară, în literatura de specialitate,
dar și în literatura europeană și mondială, se află
încă, în multe privințe, la o vârstă de pionierat.
Dacă odinioară, până destul de recent,
cercetările de etică aveau un caracter mai mult
teoretic (pronunțat filosofic), în ultimele decenii -
iar la noi în ultimii ani - se produce o apropiere
tot mai fermă și fertilă a eticii de problemele con-
crete, ardente cotidian, ale vieții omenești, în
speță în domeniul atât de contradictoriu și dina-
mic al afacerilor.
După ce, multă vreme, pentru unii (fie bene-
ficiari, fie victime) etica și afacerile erau două
lucruri opuse, ireconciliabile chiar (nu spunea
cineva - Balzac dacă nu mă înșel - că la originea
oricărei averi se află o crimă?), în ultimul timp
asistăm la o creștere spectaculoasă a interesului
oamenilor de afaceri față de aspectele etice ale
propriei activități respectiv față de organizarea și
desfășurarea acestei activități pe “baze etice”, con-
form unor “coduri etice” de management.
Desigur, acest interes nu se datorează (să zicem,
cu oarecare naivitate, ... numai) unor comanda-
mente umaniste ci (și) convingerii, verificată prac-
tic, după care succesul unei afaceri se datorează
atât prestației economice și comerciale a firmei,
cât și, într-o proporție în continuă creștere, prin-
cipiilor și normelor de comportament etic al său.
Pe când în plan european și mondial interesul
oamenilor de afaceri și al eticienilor pentru
aspectele etice ale activității manageriale
funcționează, cel puțin astăzi, ca raport reciproc,
pe principiul vaselor comunicante, la noi lucrurile
stau, în faza actuală oarecum diferit: eticienii
devansează interesul bussinesmanilor față de
etica activității lor. Câteva elemente vor conduce,
sperăm, la schimbarea acestei situații: 1. convin-
gerea că o afacere devine mai rentabilă când își
asociază, efectiv, anumite principii și norme etice;
2. experiența de succes a unor mari firme, de
certă notorietate, care procedează în acest sens
favorabil moralei respectiv compromiterea altora
care ignoră o asemenea experiență; 3. acțiunea
justiției care sancționează aspectele juridice ale
încălcării normelor de activitate profesională (și)
ca urmare a încălcării unor principii etice.
Lucrarea de etică aplicată pe care o recomandăm
călduros pledează cât se poate de convingător în
acest scop.
Complexitatea și multitudinea problemelor,
profunzimea înțelegerii lor, bogăția și actualitatea
informației (din literatura etică în general, aceea a
eticii afacerilor în special; aceasta din urmă atât în
dimensiunea ei teoretică, precum și în aceea
practică), profesionalismul asimilării și elaborării
întregului material într-o sinteză de înaltă ținută
științifică - toate acestea fac imposibilă o
prezentare mai amănunțită a vastului său conți-
nut. De aceea ne rezumăm la câteva aprecieri
generale.
În ceea ce privește structura și dinamica logică
a lucrării. Cei trei autori aplică principiul trecerii
de la general la particular, de la teorie (etica) la
practică (afacerile sub raport moral). De unde o
succesiune de subiecte simplă și firească: I. Etica;
II Afacerile și, în final, o sinteză a lor: III. Etica și
afacerile. Norma acestei treceri este aplicată nu
numai în succesiunea celor trei mari părți ale
lucrării, ci și în cazul fiecăreia în parte și, în ge-
neral, în cazul fiecărui capitol - ceea ce facilitează
înțelegerea corectă a mesajului cărții, urmând o
aceeași direcție principală.
Consacrată îndeosebi problemelor teoretice,
prima parte (Etica) tratează “fundamentele eticii
afacerilor”, “normele morale”, “valorile morale”,
raportul dintre “înclinațiile psihologice” și “atitu-
dinile morale”, “atitudinile morale”, teorii (le)
etice “standard”, “fericirea și succesul”. Este, peste
tot, cum am anunțat, o trecere de la etică spre
afaceri; și, ca impresie generală, o excelentă intro-
ducere în etică (într-o variantă aplicată și moder-
nă). În partea a II-a, după cum arată și titlul său
(Afacerile), se propune o deschidere a perspec-
tivei de la afaceri spre etică prin teme precum ace-
lea despre “valorile morale în democrație”, “com-
petiție și cooperare”, “afacerile în perspectivă
microeconomică. “Interesul rațional”, “afacerile în
perspectivă macrosocială. Interes și responsabili-
tate socială” , “afacerile și responsabilitatea
morală”, “globalizare și sustenabilitate”. Secțiunea
a III-a (Etica și afacerile) insistă, consistent, asupra
relației dintre afaceri, pe de o parte, manageri,
consumatori și angajați pe de altă parte; în conti-
nuare, cap. 4 (“Codificarea eticii în afaceri sau de
la informal la formal în nevoia de reglementare
morală”) expune o serie de aspecte instituționali-
zate ale eticii (în corporații și în diferitele coduri
etice ale unor firme de succes), apoi, cu aceeași
acribie, etica afacerilor internaționale, aceea a
afacerilor în perioada “postmodernă” și, în final,
“etica în politică - o condiție favorizantă pentru
instituirea eticii în afaceri”.
Această sumară prezentare a conținutului
Eticii în afaceri sperăm să ofere o imagine atrac-
tivă asupra bogăției de probleme, a concepției
generale și a metodei prin care această lucrare a
fost realizată. Parcurgând paginile cărții domnilor
Dan Crăciun, Vasile Morar și Vasile Macoviciuc
cititorul, fie specialist în etică, om de afaceri, om
politic ori “simplu” cititor, o face cu sentimentul
că se află în posesia unei lucrări de excepție. A
unei lucrări cu atât mai valoroasă cu cât,
întrunind o vastă expeiență teoretică și practică,
ea constituie nu numai o performanță intelectu-
ală, ci și un model de acțiune și gândire mai întâi
pentru “oamenii de afaceri” - desigur pentru aceia
care își consideră activitatea o vocație la conflu-
ența, “reciproc avantajoasă”, între interesul per-
sonal și acela colectiv. Încheiem cu opinia auto-
rilor a căror “convingere tare” este că “o afacere
cinstită” este “o realitate în creștere într-o socie-
tate care înțelege să nu trădeze sub nici un pre-
text nucleul de valori fundamentale ale
democrației”. Este imperativul categoric al socie-
tății și epocii noastre.
■
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
"30j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
Che Guevara - icoana unui
secol frământat
Ing. Licu Stavri
■	Renascentistul Francis Bacon spunea în 1625
că “unele cărți trebuie gustate, altele înghițite pe
de-a-ntregul și câteva, puține, mestecate și
digerate.” La acestea din urmă se referă
romancierul britanic Melvyn Bragg în volumul
The Great Unread: 12 Books that Changed the
World (Marile necitite: 12 cărți care au schimbat
lumea), publicat de Hodder & Stoughton. Așa
cum reiese din titlu, nu este voba de cele mai
populare cărți din toate timpurile, ci de cele care
au influențat modul de a gândi al omenirii, în
mare parte nefrecventate de cititorii moderni. Iată
care sunt ele: Isaac Newton, Principia
Mathematica (1687); Marie Stopes, Married Love
(1918); Magna Carta (1215); The Rule Book of
Association Football (1863); Charles Darwin, On
the Origin of Species (1859); William Wilberforce,
On the Abolition of Slavery (1789); Mary
Wollstonecraft, The Vindication of the Rights of
Woman (1792); Michael Faraday, Experimental
Researches in Electricity (1839); Richard
Arkwright, Patent Specification for Arkwright’s
Spinning Machine (1769), The King James Bible
(1611); Adam Smith, An Inquiry into the Nature
and Causes of the Wealth of Nations (1776); The
First Folio Shakespeare (1623). Observăm că lista
publicată de International Herald Tribune se
referă în exclusivitate la spațiul englez. Lipsesc
Platon, Aristotel, Kant, Marx, Freud sau Mao.
Mai observăm reprezentarea generoasă a secolelor
XVII și XVIII - oare pe atunci se gândea mai
bine?
■	The Irish Times prezintă, sub semnătura lui
Eilleen Battersby, un romancier japonez transpus
pentru prima oară în englezește, deși scrierile sale
datează din ultimele decenii ale secolului trecut.
Este vorba de Taichi Yamada, cu romanele
Strangers (Străini) și In Search of a Distant Voice
(În căutarea unei voci din depărtare), apărute la
editura Faber. Ambele romane au înfruntat bine
trecerea timpului, iar Yamada este comparat cu
Haruki Murakami în ceea ce privește oscilarea
între tradițiile nipone străvechi și eleganța
occidentală a scriiturii, dar și cu romancierul
american Paul Auster, cu care are în comun un
fin simț al supranaturalului și al profunzimilor
neliniștitoare ale existenței.
■	O scriitoare foarte populară în Marea Britanie
este Minette Walters (tradusă și la noi cu câteva
romane, la editura “Miron”), maestră a genului
polițist. Pe numele adevărat Minette Caroline
Mary Jebb, ea este licențiată în franceză a
universității din Durham. A publicat, la început,
nuvele sentimentale în revistele pentru doamne,
iar la 37 de ani a încredințat tiparului primul
roman polițist, The Cold Room, care, apărut în
1992, a câștigat numeroase premii. În cele circa
cincisprezece cărți publicate de atunci, Minette
Walters se dovedește preocupată de schițarea unui
fundal realist, de probleme sociale și de tema
erorilor judiciare. Autoarea atribuie aceste
preferințe unei tradiții de familie: stră-unchiul ei,
Joshua Jebb, a fost inspector general al
închisorilor la începutul secolului XIX și s-a
inspirat din ideile reformatoarei Elisabeth Fry
pentru a ameliora soarta deținuților. Cel mai nou
roman al autoarei, The Devil’s Feather (Pana
diavolului) combină intriga polițistă cu reportajul
de război: eroina, Connie Burns, corespondentă
de război pentru Agenția Reuters, călătorește în
Sierra Leone și în Irak, pe urmele unui ucigaș în
serie ce pozează ca mercenar și lasă în urma sa
un lung șir de “victime colaterale”.
■	Spania, 1936 - 1939. Se împlinesc șaptezeci de
ani de la izbucnirea războiului civil spaniol, prilej
cu care cineastul italian Leonardo Tiberi a
dezgropat din arhivele “Instituto Nazionale Luce”,
câteva filme documentare dedicate acesei
conflagrații, la care Italia lui Mussolini a
participat cu voluntari, armament, dar și cu
cineaști - firește, de partea lui Francisco Franco.
Interesant este că “Instituto Nazionale Luce”,
fondat de Duce, a devenit repede un instrument
al propagandei statului fascist totalitar. Și mai
interesant este că el a supraviețuit războiului și
și-a păstrat arhiva cvasi-intactă. Printre
documentarele selectate de Tiberi, ne informează
La Repubblica, se numără Arriba, Espana!, un
film de propagandă în sensul cel mai caricatural
al termenului, No pasaran!, mult mai fin lucrat,
cu intențiile propagandistice abia vizibile și
Espana, una, grande, libre, în care se cade din
nou în manicheism.
■	La “Victoria and Albert Museum” din Londra
s-a deschis o expoziție de afișe intitulată Che
Guevara: Revolutionary and Icon. După
cronicarul ziarului Le Monde, portretul lui Che
este imaginea cea mai des reprodusă din lume,
fiind folosită, adaptată, mitizată, reciclată sau
deformată de toate categoriile de căutători de
publicitate, de la politicieni la artiști și la
vânzătorii de ochelari de soare. Expoziția
londoneză prezintă o mare diversitate de afișe cu
portretul lui Guevara realizat de Alberto Korda,
de la Iisus cu o coroană de spini la bereta
Maddonei și la diferitele reclame pentru ceaiuri,
creme de față, pachete de țigări etc. Nu e lipsit de
interes să aflăm cum a fost pus în circulație acest
portret. La 5 martie 1960, cam la un an după
triumful revoluției cubaneze, Fidel Castro prezida,
în cimitirul din Havana, o ceremonie funebră în
memoria a 80 de docheri cubanezi uciși de
explozia unui cargobot francez. El Lider Maximo
acuza CIA de a fi organizat un atentat. Alături de
el, invitații speciali Jean Paul Sartre și Simone de
Beauvoir. Fotograful personal al lui Castro,
Alberto Korda, îi fotografiază pe oaspeți, dar într-
unul dintre cadre este prins și ministrul cuban al
industriilor, Ernesto “Che” Guevara, cu vesta sa
de piele, bereta cu stea roșie în cinci colțuri și
barba neagră care-i înrăma fața. Argentinianul
Guevara este cel ce i-a invitat în Cuba pe Sartre și
de Beauvoir. Revizuind, ulterior, imaginile
imortalizate pe film, lui Korda îi place cum a ieșit
fotografia cu Guevara. În Cuba, ea va fi
reprodusă pentru prima oară în ziarul Revolucion,
în aprilie 1961, pentru a ilustra anunțul unei
conferințe a lui Che. Într-un număr din Paris
Match din august 1967, fotografia însoțește un
reportaj din America Latină. La 8 octombrie 1967
Che Guevara este ucis în jungla boliviană. La
primul miting organizat la Havana în memoria sa,
Castro se adresează mulțimii având în spate
fotografia lui Che, mare cât cinci etaje ale clădirii
ce adăpostea Ministerul de Interne. Este
momentul când portretul executat de Korda intră
cu adevărat în istorie. Difuzarea lui mondială este
rapidă. Un editor italian cu vederi de stânga,
Giangiacomo Feltrinelli, obține, în 1968, dreptul
de a publica Jurnalul ținut de Che în Bolivia, cu
care prilej tipărește sute de afișe pe care și le
însușesc studenții italieni și francezi aflați în plină
revoltă împotriva sistemului. Dincolo de mesajul
politic, portretul lui Che are totul pentru a place:
tinerețe, hotărâre, trăsături frumoase, energie
romantică.
■	Realizatorul austriac Michael Haneke (autorul
filmului Pianista, Marele Premiu al Juriului la
Cannes, 2001) a refuzat în ultimul moment să
prezideze Festivalul Internațional al Filmului de la
Moscova din iunie-iulie a.c., citim în cotidianul Le
Monde. El a fost înlocuit de regizorul rus Alexei
Ucitel. Catherine Deneuve va fi președinta juriului
celui de al 63-lea Festival de la Veneția, programat
între 30 august - 9 septembrie. În programul
Mostrei venețiene, seri speciale dedicate lui
Roberto Rossellini, Mario Soldati și Luchino
Visconti, pentru aniversarea unui secol de la
nașterea lor. Tot la Veneția va fi prezentat în
avanpremieră mondială, pe 7 septembrie, filmul
lui Kenneth Branagh după Flautul fermecat.
■
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
31
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
Festivalul ieșean sub gândul
lui Oschanitzky
Virgil Mihaiu
De opt ani încoace, manifestarea jazzistică
numărul unu a Moldovei este Festivalul
Internațional de Jazz Richard
Oschanitzky. Omul care sfințește locul în acel
punct cardinal al țării se numește Alex Vasiliu,
probabil singurul redactor de jazz angajat la unul
dintre nenumăratele noastre posturi de televiziune,
în speță TVR Iași. Astfel se explică participarea
organizatorică a instituției și susținerea reală
acordată de către Primăria Municipiului Iași. Oare
la deschiderea câtor festivaluri de jazz se întâmplă
ca primarul să fie prezent și să rostească o
alocuțiune, așa cum a procedat dl. Gh. Nichita? Iar
Alex Vasiliu a știut să cultive relații de bună
colaborare cu Goethe-Zentrum și Centre Culturel
Franțais din Iași, ai căror directori - d-na Sigrun
Andree și dl. Guillaume Robert - s’au implicat
nemijlocit în aducerea anumitor formații la festival.
Primul recital a fost o demonstrație de jazz pur,
la două piane - întâlnire simbolică între generațiile
ce se succed pe scena jazzului românesc. Jancy
Korossy, născut la 26 decembrie 1926, un venerabil
precursor al emancipării acestui gen muzical pe
plaiurile noastre, colaborează în ultima perioadă cu
juna Ramona Horvath, absolventă a secției pian
din cadrul Universității Naționale de Muzică
București. Rezultatele sunt încântătoare: o revărsare
tumultuoasă de sunete perlate, nutrită permanent
de swing subliminal; treceri dezinvolte din regimul
exuberant în cel liric, dar și slalomuri printre
diverse registre stilistice; o complementaritate a
două personalități artistice, un fel de yin/yang
jazzistic, mizând îndeosebi pe claritatea
combinațiunilor melodico-armonice. Întreg acest
edificiu sonor se bazează pe inflexibilul walking
bass desenat de mâna stângă a pianistului, în timp
ce discipola răspunde empatic impulsurilor primite
de la magistru. Programul a culminat cu versiunea
bluesificată a Rapsodiei Române, reafirmare a
compatibilităților latente dintre ethosul doinei și cel
al rădăcinilor jazzului.
Olaf Ton Quintett din Germania se manifestă
în directă conexiune cu actualitatea imediată.
Estetismul delicat al duo-ului din deschidere nu
intră în preocupările celor cinci tineri muzicieni. Ei
sunt mai curând preocupați să reflecte fără
complezențe peisajul emoțional agitat, fragmentat,
adeseori amenințător, al societății post-industriale.
Principalul atu al formației constă în impecabila
acțiune colectivă, cu trei suflători de mare forță -
Benjamin Weidekamp/ sax alto și clarinet, Richard
Koch/ trompetă, Matthias Muller/ trombon - și o
secție ritmică implacabilă în fundal: Michael
Haves/bas, Christian Marien/baterie. Împreună,
acești tineri vădesc un nivel muzical super-
competitiv (nu degeaba poartă pe scenă tricouri de
fotbaliști...), fac mare risipă de energie și nu se lasă
dominați de prejudecata formelor tradiționale. Din
contra, preferă montajele rapide, asemenea unor
„clip-uri sonore”, ruperile de ritm, intonațiile
parazitate de bruitisme, cu o indeniabilă
încărcătură expresionistă. Eu i-aș vedea ca pe niște
disidenți față de colegii lor din orchestra de tineret
Peter Herbolzheimer. Singurul „punct mort” l-a
constituit pasajul atonal din suita Primăvară cu
miel, exagerat de lung în economia unui recital ce
nu se adresa unui public specializat pe
interferențele muzicii contemporane cu jazzul.
Sunt convins că vom auzi multe lucruri bune
despre evoluțiile ulterioare ale acestor tineri.
Trio-ul bucureștean Petre Andrei/pian, Nicu
Băran/bas, Vlad Popescu/baterie atestă, în primul
rând, maturizarea completă a liderului. Se remarcă
de la bun început atacul mai incisiv, frazarea mai
bine conturată, cadențele de virtuozitate, fugile la
unison executate cu amble mâini (amintind de
utilizarea sufocantă a acestui procedeu de către
Michel Camillo sau Leonid Chijik). Petre Andrei nu
se sfiește să își afirme manierismul, ba chiar își
cucerește publicul prin creative parafrazări de teme
deja binecunoscute. Vlad Popescu rămâne același
suveran al tobelor, dornic să-și împărtășească
preaplinul muzical (în cazul de față, a făcut-o cu
discernământu-i caracteristic, dar și cu puține,
scuzabile, depășiri de volum).
și cea de-a doua gală a festivalului i-a răsfățat pe
spectatori cu muzică de calitate. Grupul româno-
american Eldad Tarmu/Harry Franklin Jazz
Ensemble e un rezultat direct al recent înființatei
Facultăți de Jazz & Pop Richard Oschanitzky din
cadrul Universității Tibiscus Timișoara. Cvintetul i-
a cuprins, alături de Tarmu la vibrafon și Franklin
la contrabas, pe Johnny Bota/vioară, Lucian
Nagy/sax alto și Tudor Parghel/baterie (ultimul, o
soluție de înlocuire decentă și totuși palidă, a
titularului Dinu Simon). Temele din program fac
parte, preponderent, din repertoriul de aur al
jazzului, dar nu sunt exluse nici incursiunile în
domeniul latino, sau o interesantă reformulare în
spirit jazzistic a hit-ului Can’t Buy Me Love
(Lennon/McCartney) din muzica beat a anilor
1960. Dacă Tarmu continuă să ne încânte prin
fluența și fluiditatea evoluțiilor sale la vibrafon, iar
Franklin și-a justificat din plin renumele acumulat
în sferele înalte ale jazzului, m’a mirat timorarea
solo-urilor lui Lucian Nagy (citite de pe
partitură?!), căruia îi aplaudasem efuziunile la jam
session-urile festivalului sibian, doar cu o
săptămână mai devreme. A fost în schimb plăcut
să îl revăd pe Bota în postura de violonist electric,
mai ales acum, când se pregătește să-l întâmpine
pe Jean-Luc Ponty pe plaiuri bănățene.
Ar fi dificil de ales „recitalul de vârf” al unui
festival atât de dens precum cel organizat de Alex
Vasiliu la Iași în mai 2006. Dacă totuși aș fi somat
să o fac, aș opta pentru proiectul Cvartetului
Nicolas Simion, intitulat Letter to Richie. Și nu
doar datorită prestației răvășitoare a celor patru
muzicieni: liderul la sax tenor și sopran, Norbert
Scholly la ghitară, Andreas Kurz la contrabas și
Alan Jones la baterie; ci și fiindcă acest grup și-a
structurat repertoriul preponderent pe temele lui
Richard Oschanitzky, geniul tutelar al școlii
române de jazz, al cărui nume e purtat cu orgoliu
de manifestarea primaverală de la TVR Iași.
Grupul româno-germano-american demonstrează
cu prisosință că temele oschanitzkyene își mențin
nealterate, până azi, prospețimea și frumusețea.
Materialul melodic compus cu vreo patru decenii
în urmă este „revizitat” din cele mai inedite
unghiuri, ca și cum ar fi fost vorba despre un
compozitor - să zicem - de talia lui Thelonious
Monk, cu rezultate la fel de stimulative și
delectabile. Aranjamentele create de Nicolas
Simion, nemijlocit susținut de partenerii săi, sunt
empatice, flexibile, impetuoase: teme angulare, pe
fundalul unei secții ritmice cu ecouri din influentul
trio al lui Ornette Coleman (cel de la începutul
anilor 1960), alternează cu ritmuri de bossa nova
(atât de dragi lui Oschanitzky), sau cu sensibilități
baladești de un discret dramatism; ritmurile toride
și furibundele solo-uri își au pandantul în
luciditatea intelectuală dar și în lirism. Mai concret:
cunoscuta piesă Cearta e reinterpretată ca un
puzzle de idei constructive, poate chiar ca o
persiflare a mult-uzitatei stereotipii formale a temei
cu variațiuni, în care componenta free a
originalului figurează doar la nivelul sugestiei. Până
și o temă precum Song din filmul Parașutiștii e
potențată prin infuzii jazzistice (cum ar reacționa
oare compozitorul, dacă ar mai fi printre noi, față
de o versiune atât de pregnantă a unei partituri cu
funcționalitate mult mai soft? Îmi permit supoziția
că ar fi încântat și regret că nu-l putem avea
printre noi, spre a-l sărbători, așa cum fac amicii
noștri croați în cazul lui Miljenko Prohaska). Dacă
Nicolas Simion îi dedica lui R.O. compoziția Letter
to Richie încă acum 20 de ani, același lider al
diasporei jazzistice românești a inclus în program
și alte trei magnifice piese pătrunse de spiritul
oschanitzkyan: Joc pe doi (a regretatului Dan
Mândrilă), într-o variantă îndrăcită până la
incandescență; Transylvanian Wood - omagiu
conexiunilor dintre muzica lui R.O. Și folclorul
românesc, o direcție pe care Simion se vădește un
continuator de mare vocație; în fine, furtuna și
avântul din Norbert on Line (ultimele două
compuse tot de foarte inspiratul șef de formație,
experimentând aici chiar și interpretarea simultană
la ambele saxofoane!).
Implicarea lui Nicolas Simion în salvgardarea
tezaurului-Oschanitzky se produce însă pe mai
multe planuri. 7 Dreams Records, micuța casă de
discuri înființată de jazzmanul născut la
Dumbrăvița, lângă Brașov, a reușit ceea ce aproape
nu mai speram: editarea unui dublu CD cu
înregistrări fundamentale din creația
oschanitzkyană. Memorialul Richard Oschanitzky
a fost lansat în holul sălii TVR Iași chiar înaintea
recitalului prezentat mai sus. Cooperarea dintre
Simion, Alex Vasiliu și Florian Lungu ne-a luat o
piatră de pe inimă: de azi înainte, prețioasele
înregistrări ce se degradau în arhivele Radioului
național pot înfrunta posteritatea.
Ultima dintre cele trei seri ale festivalului a
debutat cu un recital electrizant, prezentat de
grupul pe care (inspirat de vestimentația imaculată
a solistei și de colaborarea ei muzicală cu proprii
fii) Florian Lungu l-a denumit spontan Albă ca
Zăpada și cei patru pitici: Anca Parghel/voce, Puiu
Pascu/pian, Laurențiu Moise/trompetă, Ciprian
Parghel/ contrabas, Tudor Parghel/baterie. A fost, în
primul rând, o dezlănțuire de bună dispoziție și un
show dezinvolt, în maniera americană pe care
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
32
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Anca Parghel °i-a însu°it-o chiar în patria jazzului.
Temperamentul solistei vocale °i-a aflat rezonanța
instantanee la publicul din orașul unde ea își
petrecuse adolescența și studenția. Deși majoritatea
pieselor erau standard-uri arhicunoscute, muzicienii
au știut să le îmbrace în vestminte sonore
proaspete. De exemplu, tema din Caravan a fost
expusă „fracturat”, aproape monkian, în timp ce
Straight No Chaser surprindea prin fluența
neașteptată la o compoziție de Monk, iar
introducerea și coda la Summertime mizau pe
inflexiuni vocale flamenco. Printre alte surprize
agreabile ale recitalului aș menționa solo-urile de
contrabas, la unison cu propria voce, expuse de
Ciprian Parghel, influxul ritmic brazilian pe o temă
gershwiniană, dar mai ales incendiara versiune a
Ciocârliei, din care nu au lipsit tonifiante accente
de humor.
Finalul festivalului urma să aducă o binevenită
pată de culoare autentic africană, Kora Jazz Trio
provine din spațiul francofon al continentului
negru și mizează pe efectul spectacular al
instrumentului ce dă numele grupului. Kora e o
variantă de harpă atestând noblețea și vechimea
unei civilizații muzicale, de la care se revendică -
în definitiv - însuși jazzul. Creierul trio-ului este
pianistul Abdoulaye Diabate, ex-lider al Orchestrei
Naționale a Senegalului și colaborator al unor
prestigioase nume precum Manu Dibango, Salif
Keita, Papa Wemba... Din păcate, în ziua
concertului el a suferit un accident care i-a blocat
brațul stâng. Astfel, KJT a rămas fără suportul
ritmico-armonic furnizat de pian. Cu eforturi
supraumane, Diabate a reușit totuși să cânte în
două piese, demonstrând că e un jazzman în
deplinătatea cuvântului (orientativ, l-aș plasa în
descendența marelui model sud-african Dollar
Jancz Korossy și Ramona Horvath în recital la două piane
Brand). Văduviți de prezența tutelară a pianistului, pianistic, ce ar fi furnizat și necesara linie a
ceilalți doi muzicieni - guineezul Djeli Moussa
Diawara/kora & voce și senegalezul Moussa
Cissoko/ percuție - s-au angajat în misiunea
imposibilă de a duce recitalul până la capăt.
Încurajați de binevoitorul public ieșean, ei ne-au
oferit câteva mostre interesante de muzică vest-
africană, cu virtuozisme pe delicatul instrument
tradițional și cu un memorabil solo de talking-
drum în dialog cu sala. Însă în absența fundalului
basului, tentativa de abordare a unui limbaj
realmente jazzistic a eșuat. Oricum, după această
primă prezență extensivă a jazzului de factură
ethno la festivalul ieșean, putem spera și într-una
intensivă din partea incomparabilului grup
basarabean Trigon.
■
Continuare din pagina 36
Ion Sălișteanu remarca în 1965 o generație de
pictori, pentru care motivele populare sunt doar o
sursă menită să confere prin încorporări organice
o coloratură aparte, specifică, în forme
contemporane, tensiunii emoționale comune
frescei, scoarței sau crestăturilor românești. Doina
Hordovan este citată aici alături de nume
prestigioase ca: “Ion Pacea, Ion Bițan, Virgil
Almășanu, Paul Gherasim,	Octav
Grigorescu, Alin Gheorghiu, Vladimir șetran, Ion
Nicodim, Gh. Apostu, Grigore Vasile, Viorel
Mărgineanu, F. Ciubotaru, I. Stendl.”
Se impune să-l amintim aici pe pictorul Victor
Ciato, care conform “sagacității sale delicate,
intelectualizării sale emotive ce îi susține
unicitatea imaginativă în contextul artistic
contemporan” (M. Țoca) formează împreună cu
Doina Hordovan un cuplu animat de pasiunea și
rigoarea unor dispute specifice temperamentelor
artistice complementare, unite în fapt prin
credința în idealurile impuse de arta înaltă, artiștii
firesc cenzurându-se și susținându-se reciproc.
Lucrări din această expoziție: “Țărăncuța”,
“Iarna în cimitir” sau “Himere” aduc mărturia
unei etape în care fantasticul popular,
primitivismul, arhaicul își găsesc interpretări
stilistice rafinate, personale, de o mare forță
expresivă, într-un context în care aceste nou
regăsite surse erau deseori fals asumate: “o lucrare
tipică de pictură din această perioadă se
recunoaște destul de ușor: pe fonduri brune,
întunecate, într-un decor unde se găsește mai
întotdeauna un element natural tratat în manieră
vag medievală (arbore, lună, nori) sau un obiect
popular (vas, strachină, covor, pictură pe sticlă)
apar figuri umane de obicei solitare sau în cuplu,
cu forme aplatizate, surprinse în poziții hieratice
și învăluite de o stranie atmosferă atemporală, de
<natură moartă>” (Magda Cârneci). Față de
această “modă a zilei”, în contrast, Romul Ladea
remarca autenticitatea demersului plastic al tinerei
plasticiene: “Dar primitivismul Doinei Hordovan,
de exemplu, nu este speculat ci sincer și
convingător. Doina Hordovan pictează cu
naivitatea cu care baba din Hațeg își țese
chilimurile.”
Lucrările dintr-o următoare etapă, vizând infra-
structuri geologice și vegetale sunt identificate de
Fr. Pamfil : “Pasta e generoasă și acordurile de
brunuri și verde adânc încadrează în sobrietatea
lor elemente transparente de alb, ca niște fosile
pietrificate incluse în substanța mineralizată”.
Cel mai consecvent și pertinent observator al
parcursului plastic al artistei a fost regretatul critic
de artă, profesorul Mircea Țoca. În numărul din 2
iunie 1977 al Tribunei acesta își enunța interesul
pentru evoluția Doinei Hordovan “Se impune
atenției criticii prin continuitatea demersului
creator, prin consecvența viziunii și
individualitatea mijloacelor, prin încrederea
definitorie în reluarea și adâncirea
experimentului”, consemnând atent și impactul
“experienței franceze” asupra picturii acesteia:
“...întâlnirea neașteptată cu soarele Mediteranei de
pe litoralul francez a adus brusc, cu violență
aproape, culorile vii, luminoase, din tub, pe paleta
pictoriței înclinată până atunci să-și transcrie
confesiunile în tonalitățile grave ale brunurilor și
griurilor întunecate.”
Asociind unele lucrări investigațiilor stilistice
caracteristice cubismului sintetic, reprezentate și
în prezenta expoziție, M. Țoca constata:
“Dramatic convulsionată anterior, materia pic-
turală a început să năzuiască spre arhitecturi sta-
bile, spre structuri care, deși refuză simetriile, se
întemeiază pe echilibrate asamblări ale ele-
mentelor figurării” conchizând entuziast, în ter-
meni aplicabili și în cazul de față: “(retrospecti-
va)... ne invită să reconstituim etapele și să intuim
rațiunile unui proces responsabil de elaborare, ne
face, cu alte cuvinte, părtași emoționați ai unei
spectaculoase geneze.”
Edificatoare privind personalitatea artistică a
Doinei Hordovan, a receptării operei sale, reacțiile
critice suscitate de-a lungul timpului de către
aceasta, precum și contextul lor general ar necesi-
ta rigorile unui studiu extensiv ce ar viza o
întreagă epocă.
Severa selecție operată de autoare sub inci-
dența aleatoare a timpului concură la “definirea”
unui indefinibil “Sentiment baroc” (1989) - titlul
uneia dintre lucrări - o “ars poetica” reprezenta-
tivă pentru etapa unei depline maturități artistice
în pictura Doinei Hordovan. Iradiind discret aura
și “calmul valorilor” rare, actuala retrospectivă
găzduită de “Galeria Veche” a U.A.P. din Piața
Unirii, Cluj-Napoca, reunește doar 20 de lucrări
din cele păstrate în colecția personală a artistei.
Adevărate “Anotimpuri” ale creației, în acorduri
grave sau exuberante, ele respiră bucuria de a fi și
de a dărui prin artă, miracolul trăirii experiențelor
esențiale, tumultul afectivității temperate de recur-
sul lucid la rigoare și profesionalism - preemi-
nența expresivității artistice.
■
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
33
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Blues pentru corpus
suprarealisticus
Stracula Attila
Francezul Alfred Jarry (1873-1907) nu este
numai un poet, scriitor, dramaturg și
traducător productiv (operele sale sunt
considerate drept creații premergătoare
avangardei, suprarealismului și chiar al
absurdului), ci este considerat drept născocitorul
și cultivatorul falsei științe numite patafizică,
pentru a cărei dezvoltări ulterioare se înființează
în anul 1943 Colegiul Patafizicii. Acest colegiu are
ca membrii artiști precum: Raymond Queneau,
Eugene lonesco, Marcel Duchamp și Boris Vian,
acesta din urmă fiind considerat cel mai original
autor de romane al literaturii franceze.
Boris Vian (1920-1959) folosește o limbă
coordonată de reguli nescrise, inexistente chiar,
negând orice regulă sau categorie lingvistică.
Pentru propria satisfacție, dar și pentru
demonstrarea libertății creative perfecte și totale,
el crează noi combinații morfologice, sintactice
chiar, parodiind orice îi iese în cale în Parisul
primei jumătăți a secolului XX, orice convenție
socială înrădăcinată, cutumele conviețuirii, chiar și
filosofia existențialistă a lui Jean-Paul Sartre,
considerat drept părintele curentului filosofic din
urmă. Creează în operele sale o lume ciudată,
ilogică uneori, în care orice lucru straniu sau ce
pare a fi straniu, se poate întâmpla, căreia i se pot
asocia alte întâmplări din realitatea imediat
palpabilă.
Cititorii ahtiați după lecturi profunde, de
sensuri stratificate, descoperă în spatele cuvintelor
vianiene ironia ascunsă, tragedii groaznice ce se
conturează de la o pagină la alta. Cuvintele,
frazele, întâmplările se derulează cu o vioiciune
diabolică, până la un punct ce întrerupe fluența
povestirii, urmând apoi, mai departe, traseul
obișnuit. Aceste întreruperi, ce frizează efectele
șocante ale stilurilor „surealiste”, determină
cititorul să rupă cu felul lui învechit de a citi o
carte, susținând că lâncezeala atenției apărută în
timpul lecturii este direct proporțională cu
ininteligibilitatea textului. Adaptarea unor texte
semnate de Boris Vian pentru scenă este un gest
la fel de teribil precum autorul își considera
creațiile: „proiecția stării transfigurate și
incandescente a realității”.
Spectacolul Blues pentru o pisică neagră de la
Teatrul pentru Copii și Tineret „Ariel” din Târgu-
Mureș are la fundament un scenariu scris de
Radu Țuculescu, un compilaj al prozei și poeziei
vianiene, asezonat cu înregistrările de blues
realizate de însuși scriitorul, undeva în negura
secolului trecut, conferind întregului ansamblu
spectacologic un parfum parizian de mare
rafinament. Ambientul montării, prin elemente de
decor concepute de Alexandra Gavrilă și
costumele Alinei Moraru, ambele studente la arte
plastice în Cluj, congruează cu suprarealismul de
odinioară, proiecția video din fundal, grafica
tejghelei de bar (sugerarea celebrei Guernica nu
este gratuită în acest context), ochii multiplicați și
întrepătrunși unul în altul, elementele de mobiler
supra- sau contradimensionate, produc translația
spre plastica lui Salvator Dali, Pablo Picasso, Juan
Miro. Povestea pisicii căzute într-un canal, ca
pretext, ce formează vertebra spectacolului,
permite alinierea, dar mai cu seamă
interpenetrația unor episoade, peripeții hazardate,
producând plastica suprarealistă în mișcare.
Aici intervin fantezia debordantă a regizorului
și a actorilor. Aplecarea cu nostalgie asupra
suprarealismului decadent de-altă dată evidențiază
o largă cunoaștere regizorală a curentului artistic
abordat, dat uitării în zilele noastre din motive ce
țin de gustul estetic „rafinat” dobândit de către
fiecare receptacol în parte. Menirea artiștilor
scenei este, printre altele, și promovarea valorilor
artistice adevărate din cele mai vechi timpuri până
azi. Blues pentru o pisică neagră se înscrie în
rândul montărilor de valorificare scenică a artelor
plastice. Urâtul, pestilențialul, vulgaritatea,
superficialul capătă conotații estetice de certă
valoare prin transfigurare, tovalul se transformă în
piele de lac, zdrențele în frac, joben, mănuși
glasse, iar tradiționalul în inovator. Osmoza
lichidelor ce curg prin venele spectacolului și
sistemul său limfatic particular, climatul original
generează un corp suprarealist inconfundabil.
Metamorfoza personajelor necesită pagini
întregi de analiză. Din lipsă de spațiu, totuși,
trebuie semnalate următoarele: Costin Gavază
zapp-media
România mediocră
Adrian Țion
Jurnaliștii de investigații devin u°or
principalii provocatori de scandal. Asta
pentru că scandalul e pâinea lor cea de
te zilele. Cu tupeu și istețime, reușesc să
pună pe masa presei felii pogane din miezul
rânced al aparențelor îmbietor rumenite. Ultima
bucată mucegăită a fost adusă sub nasul opiniei
publice de băieții de la Adevărul ce s-au pus pe
scotocit în hârdăul plin cu nereguli din curtea
Ministerului Educației. S-au erijat în delegați ai
unui inspectorat școlar județean (fără să fie
legitimați la intrare), au umflat subiectele de la
istorie pentru testarea națională, demonstrând
cât de ușor se pot extrage documentele “secrete”
până în ziua examenului. Aceste documente sau
oricare altele. Carența în organizare pune pe jar
o țară întreagă. Primul ministru o demite pe
Paloma Petrescu, pasăre căzută în plasa
răzbunării. Depășit de evenimente, ministrul
Hărdău “întețește” vigilența la intrarea
candidaților în sala de examen. Degeaba.
Rușinea nu mai poate fi spălată. Neglijența
plutește la suprafață. Apa din hârdău s-a
împuțit. Se cere demisia de onoare a ministrului
căzut în dizgrație. Care onoare?
Carența scoasă în evidență de jurnaliști e
numai un semnal care atrage atenția asupra
mediocrității, delăsării ce mustesc în ministerul
incriminat. Pe lângă sumele promise și
neonorate de guvern, inexplicabile rămân bețele
în roate puse profesorilor calificați care doresc
să se titularizeze. Să ne mirăm că ei preferă să
parcurge traseul transformării unui biet motan
într-un militar necruțător nazist, Georgeta
Potcoavă trece prin fluxul și refluxul personajului
încredințat (Târfă-Divă), Valentin Lozincă-Mandric
este Peter Gna, angoasat ce-și canalizează
eforturile spre activități neimportante (cu un
excelent moment de pantomimă), Viorel Meraru
apare în scenă ca un American debusolat în
context european, cu alură de luptător oriental,
personajul Cristinei Ungureanu (Sora) este opusul
Târfei, naivitatea primeia exacerbează pe cea din
urmă, emanația masculină a Motanului
maculează irevocabil inocența ei, Andi Brânduș,
cu economie de mijloace actoricești ce se mulează
perfect după contururile spectacolului, creează un
Barman fad, cu identitate sexuală incertă, ezoteric
în ultimă instanță, Cornel lordache, un mim
înnăscut, interpretează prin mimică și limbaj
gestual personajul „musafir” al montării, șmurțul
din piesa de teatru Cei care făuresc imperii, aici
ca un rezoneur non-verbal, un fel de paratrăsnet
al descărcărilor scenice.
Blues pentru o pisică neagră după Boris Vian, Teatrul
pentru Copii și Tineret „Ariel” din Târgu-Mureș. Data
premierei: 21 mai 2006. Un spectacol de Radu Țuculescu.
Coregrafia: Julieta lordache. Scenografia: Alexandra Gavrilă.
Costume: Alina Moraru. Expoziție: Adelina Câmpeanu.
Distribuția: Costin Gavază (Motanul), Georgeta Potcoavă
(Târfa), Valentin Lozincă-Mandric (Peter Gna), Viorel Meraru
(Americanul), Cristina Ungureanu (Sora), Andi Brânduș
(Barman), Cornel lordache (Șmurț).
■
plece din țară decât să lupte aici să
supraviețuiască și să nu beneficieze de alte
categorii salariale?
Dar incisivitatea lucrătorilor din presă nu se
oprește aici. După proba de limba română
susținută de absolvenții clasei a VlII-a, a urmat
testarea parlamentarilor. Pe hol, pe coridoare, pe
unde s-a nimerit. Ei au fost întrebați cum se
despart în silabe câteva cuvinte din cele înscrise
pe fila de examen: ză-vo-râ-tă, în-chi-se, fu-ri-șea-
ză. Și s-au furișat cum au putut, umplându-se de
ridicol. Unii au invocat noile norme ortografice
cu care nu s-au pus la curent. Ce apă la moară
dau noile norme unor scăldători în ape tulburi!
Numai deputatul Funar nu s-a lăsat prins în
capcana întinsă viclean semidocților, înfierându-i
pe jurnaliști pentru jocul ignobil practicat.
Mediocritatea și-a arătat rânjetul și la acest
nivel. Altfel spus, dai de incompetență la orice
cotitură. De la Educație o cotești spre Sănătate,
apoi o ții înainte până la Agricultură. Peste tot
aceeași impresie deplorabilă, aceleași neajunsuri
suportate cu stoicism de populație. Să ne mai
mire că în discursul său președintele țării a scos
în evidență mediocritatea instituțiilor statului?
În ciuda rumorii provocate în sală la unele
paragrafe ale discursului prezidențial, domnul
Traian Băsescu pune în circulație o sintagmă cu
evidente șanse de dăinuire în timp: “România
mediocră”.
■
34
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
”34]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
20. Ford - Wayne
Marius Șopterean
Când la 31 august 1973 (anul na°terii
filmului Solaris al lui Andrei Tarkovski)
murea la Palm Springs cineastul de origine
irlandeză John Ford (Sean Aloysus O. Fearna)
dispărea nu numai - așa cum s-a afirmat de multe
ori - unul din maeștrii filmului western american
ci însuși patriarhul filmului american. Cineast de
o prolificitate ieșită din comun (peste o sută de
pelicule realizate) John Ford a construit un
adevărat epos cinematografic al societății
americane de ieri și de astăzi.
Jean Mitry spune despre Jonn Ford că este
„unul dintre maeștrii westernului, căruia îi
imprimă un puternic conținut social și pe care îl
ridică la nivelul epopeii antice. Opera sa, care
cuprinde peste o sută de filme, se caracterizează
prin permanența aceluiași subiect: prietenia dintre
bărbați sub semnul unui ideal comun”. Iar unul
dintre admiratorii și colaboratorii cei mai
apropiați ai lui John Ford, Peter Bogdanovich - un
alt teribil autor de film american - spunea:
„Unitatea operei sale nu este dată totuși de
concentrarea asupra problemei americane, ci de
viziunea sa politică singulară asupra întregii vieți.
Tema cea mai des abordată este înfrângerea,
eșecul, tragedia, dar și gloria implicită pe care o
aduc acestea”.
Anul 1939 a fost anul triumfului la Oscar al
lui Frank Capra (You Cant take it with you),
Bette Davis (Jezebel) și Spencer Tracy (Boys
Town), a fost anul premierei magnificul Sciors al
lui Dovjenko (Kiev, 1 aprilie), al primirii
entuziaste pe 17 august, la Hollywood, a peliculei
lui Victor Fleming The Wizard of Oz în care a
strălucit Judy Garland, anul succesului peliculei
realizate de William Wyler La răscruce de vânturi,
un film „sumbru și sălbatic, pe măsura poveștii”,
anul primului succes internațional la Veneția al
României prin documentarul Țara Moților al lui
Paul Călinescu dar și teribilul an în care Germania
invadează Polonia și declanșează astfel
începuturile celui de-al doilea război mondial.
Premiera filmului Stagecoach / Diligența la
Hollywood pe data de 2 martie a fost una de
succes relativ, din mai multe motive. Chiar dacă
făcea filme din 1927 (Ford a debutat în acest an
cu pelicula western The Iron horse) cineastul
american nu avea încă aura unui Wyler, Lubitch,
Capra, Fleming sau Curtiz, cineaști care făceau
regula prin ogrăzile Hollywoodului. Cu alte
cuvinte, nu era un nume care să aducă public la
cinematograf. Apoi genul western trecuse, iar
mulți producători considerau că a face acest gen
de film însemna o pierdere de vreme. Acum se
cereau comedii, musicaluri sau filme cu gangsteri.
Vedeta filmului, actorul John Wayne, era un
necunoscut. John Ford îl descoperise cu un an în
urmă și dorise să-l promoveze într-un proiect care
nu s-a mai făcut ulterior. Acum avea ocazia s-o
facă și era convins că tânărul de 31 de ani va
deveni o certă vedetă a Cetății Filmului. Când,
peste ani, lui John Wayne i se atribuie, la vârsta
de 62 de ani, Premiul Oscar pentru întreaga
activitate (crease peste 250 de roluri în filme de
neuitat precum Șapte păcate, Rio Bravo, Rio
Lobo, Pistolarul, Cowboys etc.) primele
mulțumiri i le-a adus maestrului John Ford fără
de care el, taciturnul și complicatul Wayne, nu ar
fi existat.
Dar Stagecoach este genul acela de film care
devine mai valoros o dată cu trecerea anilor și
supunerea acestuia unor exegeze noi de
revalorificare a substanței filmice se cere a fi dacă
nu făcută, măcar propusă. Sam Pekinpah, George
Roy Hill, Martin Ritt, Peter Bogdanovich se
revendică din acest film iar Francois Truffaut
declară că a învățat să facă film studiind de zeci
de ori la montaj filmul lui John Ford. Adevărul
este că dincolo de reînvierea cu succes a acestui
gen de film și debutul viitorului star John Wayne
acest film propune o structură narativă pe cât de
simplă pe atât de specială și nouă în același timp.
Scenariul scris de Dudley Nichols bazat pe
romanul lui Ernest Haycox (un best seller al
acelui timp) cuprinde povestea a șase personaje
văzute de-a lungul unei călătorii într-o diligență,
călătorie nu lipsită de peripeții având în vedere că
trăsura ce poartă respectivele personaje trece
printr-o zonă aspră, plină de primejdii, spațiu ce
aparține în exclusivitate indienilor Sioux. Cei șase
ocupanți ai diligenței sunt un microcosmos al
societății americane de la mijlocul secolului XIX:
bancherul ipocrit, doctorul îmbibat de whisky,
prostituata, elegantul judecător, stângaciul comis
voiajor, tânăra frumoasă, frivolă dar gravă, con-
duși cu toții de un vizitiu prea vorbăreț și un șerif
cumsecade dar limitat. Peste toți se întinde - în
drumul lor spre Lordsburg - umbra binefăcătoare
a eroului bad man (John Wayne) care însoțește
această trăsură în speranța regăsirii fratelui său
mai mic.
John Ford spune: „În esență caut povestea
unor oameni care intenționează să facă un lucru
și pe care, indiferent de împrejurări, îl duc la bun
sfârșit. (...) Trebuie să alegi o fabulație care să
aibă de la început mari calități de expresie
vizuală. Filmele le construiești, în primul rând, pe
bază de imagini. Nu cred în cuvinte... Cu cât este
mai simplă și mai elementară fabulația, cu atât
este mai bine”.
Plotul acestei pelicule clasice este mai mult
decât simplu. Personajele enumerate mai sus
pleacă din micul orășel Tonto cu o diligență spre
un alt orășel, Lordsburg, fiecare cu o intenție
precisă dar parcă declarată cu jumătate de gură.
Drumul lor trece prin Monumental Valley, loc de
confruntare exterioară - cu periculoșii indieni -
dar și spațiu de confruntare interioară prin
dezvăluirea unor caractere, prin căderea unor
măști, astfel că, la capătul călătoriei personajele
par să-și piardă sensul țintei, a destinației și să
devină contururi exponențiale născute din tema
fragilității umane. Ford, mare admirator al
începuturilor filmului nordic (Stiller - Comoara
lui Arne, Sjostrom - Proscrișii), bun cunoscător al
filmului expresionist german, în special al filmului
de tip kammerspiel, impune filmului Stagecoach
o structură vizuală pe care nici un alt film
american nu o mai avusese până la el. Își dă
seama cum că micului grup de proscriși trebuie
să-i opună o vastitate și o solemnitate a naturii
care să conducă mica și fragila poveste pe drumul
unei cavalcade nu neapărat fantastice (Cavalcada
fantastică este titlul romanului pe baza căruia s-a
făcut filmul) cât mitice. Filmul, pentru a trece
dincolo de granița verosimilului (faptele și
întâmplările romanești gândite în linie realistă
riscau pe ecran să devină nefirești), trebuia să
devină o epopee a cunoașterii, a supraviețuirii, a
existenței în sine. Ford caută și găsește în
Monumental Valey, locația în care filmează -
dincolo de nenumărate privațiuni ale echipei de
filmare pe care o conduce cu mână forte -, drama
eroilor noștri pierduți în vastitatea unui loc ostil
predestinat parcă morții. Ford crede că „decorul
real are rolul de a pune în valoare personajele
implicate în el. Un om, mediocru în modul de a
simți sau mediocru ca artist poate deveni teribil,
dacă este profilat pe un peisaj măreț din punct de
vedere vizual. Marea calitate a decorurilor reale
este aceea de a pune totul în valoare: fabula,
acțiunea, jocul. Nu arăt niciodată un decor - un
defileu, o prăpastie, fără să apară și un actor. (...)
Oamenilor le place să privească vastitatea, să vadă
locuri în care nu au fost niciodată, să vadă
frumusețea nebănuită și oroarea nebănuită -
acestea stimulează ochiul și în consecință și
simțurile...”.
O călătorie între două destinații - personajele
sunt conștiente de lanțul de primejdii prin care
vor trece - devine un traseu inițiatic cu aură de
basm. Contează călătoria, contează drumul și mai
puțin ce se întâmplă după aceea. Există o frustă și
încrâncenată filosofie existențială în acest discurs
cinematografic care amintește de o altă
capodoperă cinematografică, din alt timp istoric,
Stalker / Călăuza a lui Tarkovski.
Omul însemnat, bad guy-ul, Ringo - alias John
Wayne - își întâlnește dublul său în Stalkerul
tarkovskian în anul morții sale. În iunie 1973
marele The quiet man se retrage real și definitiv
din lumea filmului încărcat de o binemeritată
glorie. O lună mai târziu Aleksandr Kaidanowski
(personajul care intrepretează rolul călăuzei din
filmul lui Tarkowski) pleacă într-o altă călătorie,
de data aceasta fictivă, plină și ea de pericole,
misterioasă, fantastică, ludică. Pe linia lui Ford,
Tarkovski v-a spune și el: „Mă interesează un erou
care merge până la capăt, fără să țină seama de
nimic, pentru că numai un asemenea om poate
izbândi”.
Este Stagecoach primul western al unui
cinematograf de tip filosofic? Este Stalker ultimul
film filosofic al unui cinematograf de tip
western? Nu putem da un răspuns. S-ar putea -
întocmai ca într-o celebră demonstrație a lui
Turgheniev, care spune că întreaga literatură, dar
și existență, stă sub semnul coperților numite
Don Quijote și Hamlet - să spunem și noi că
cinematograful mare, adevărat, stă în limitele
extreme impuse de Stagecoach și Stalker. Adică
între cinematograful lui John Ford și cel a lui
Andrei Tarkovski.
■
TRIBUNA • nr. 92 • 1-15 iulie 2006
35
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 362 U-verde
	
pe la Cluj Claudiu Groza Căldură mare, ploaie așijderea	2
editorial Letiția Ilea BoOkFEST 2006	3	
cartea Ioana Cistelecan Verbalizarea ventrilocă	4
Grațian Cormoș În lumea Irinei Petraș	4
Alexandru Jurcan Precum sărutul unui condamnat la moarte	5
Mihaela Malea Stroe Un anti(neo)roman transmodern	5
comentarii Horia Ion Groza Patetismul surd al vieții de toate zilele Fațete noi ale liricii lui Gabriel Stănescu	6
imprimatur Ovidiu Pecican Echinoxismul. Instrument de lucru	8
telecarnet Gheorghe Grigurcu Scriitorul, ieri și azi	9
sare-n ochi Laszlo Alexandru Goma la tribunal (II)	10
opinii Francisc Laszlo Un frate pentru Cain și Abel!	12
incidente Horia Lazăr Scara și oglinda (I)	13
TIIFF 2006	
Au văzut pentru dumneavoastră	17
Lucian Maier Scara și oglinda (I)	18
TIFF-Top Minitop	21
poemul de la Fiad Dan Coman	23
interviu de vorbă cu Irina Petraș „Limba română este cea care m-a ales pe mine”	24
remarci filosofice Jean-Loup dAutrecourt Adevărul și corespondența cu realitatea	27
evocare Mircea Vaida Voevod Vasile Rebreanu: numele și opera	28
educație Sorina Paula Bolovan Între istoria locală și cea regională Câteva considerații asupra problematicii	29
Eugen S. Cucerzan Etica afacerilor	30
flash-meridian Ing. Licu Stavri Che Guevara - icoana unui secol frământat	31
musica Virgil Mihaiu Festivalul ieșean sub gândul lui Oschanitzky	32
teatru Stracula Attila Blues pentru corpus suprarealisticus	34
zapp-media Adrian Țion România mediocră	34
1001 de filme °i nopți Marius Șopterean 20. Ford - Wayne	35
plastica Livius George Ilea Retrospectiva Doina Hordovan	36
plastica
Retrospectiva
Doina Hordovan
| Livius George Ilea
Demarcată doar printr-o provizorie acoladă
din perspectiva reevaluărilor critice
recente, pictura celei de-a doua jumătăți
de secol al XX-lea din România își revendică drep-
tul la istorie. O istorie dramatică, contorsionată
acuzând intruziunea barbară în arealul artistic a
ideologiei comuniste, a totalitarismului.
Recenta expoziție retrospectivă semnată Doina
Hordovan ne îndeamnă la un esențial exercițiu de
memorie prin care parcursul exemplar al pictoriței
- unul dintre numele și energiile de referință ale
picturii contemporane clujene (și nu numai) - se
revelă în plan secund jalonat de reacțiile critice
prompte venite dinspre personalitățile active
afiliate mediului artistic din epocă.
Doina Hordovan părelnic “rătăcită în altă con-
stelație, cea a Clujului” s-a născut la 19 mai 1934
la Sibiu, locație care i-a rămas, după cum remarca
V. Rebreanu, asemeni Micului Prinț, planeta ei de
taină. Între 1952-58, urmează cursurile
Institutului de Arte Plastice “N. Grigorescu”,
București, secția pictură monumentală, clasa pro-
fesor St. Constantinescu, unde se mai numărau
printre dascăli nume de școală interbelică
(Anastasiu, Labin, Lowendall, Miracovici, ș.a.).
Din 1959 expune cu regularitate în cadrul acțiu-
nilor organizate de Filiala U.A.P. Cluj urmărindu-
și cu netulburată tenacitate și echilibru propriul
destin artistic. Între anii 1966-1989 (când se pen-
sionează ca lector universitar) se dedică unei stim-
ulative activități didactice în beneficiul studenților
Institutului de Arte Plastice “Ion Andreescu” din
Cluj, participă la tabere de creație la Măcin,
Turcoaia, Luncavița, Lăzarea, Calica și întreprinde
călătorii documentare în țări din fostul lagăr
socialist: Bulgaria, Cehoslovacia, U.R.S.S., R.D.G.
Un C.V. reprezentativ din care nu lipsesc
prezențele în cadrul expozițiilor internaționale:
Filiala U.A.P. Cluj la Titograd (1968), expozițiile
colective ale Uniunii în R.D.G. (1974), Torino
(1975), Berlin (1974), Viena (1986), sau la
Festivalul Internațional de Pictură “Cagnes sur
Mer” (Franța, 1985). În anii 1966 și 1969 este
invitată a Fundației de pictură “Francois
Denoyer”, respectiv a primăriei orașului St.
Cyprien (Franța). Doina Hordovan își punctează
evoluția cu parcimonie prin expoziții personale,
care, deși rare, aduc de fiecare dată mărturii
elocvente privind etapele creației sale artistice.
Artista abordează practic toate genurile și tehni-
cile afiliate tradițional picturii urmând impera-
tivele și disponibilitatea sa afectivă de moment. În
domeniul artelor decorative se manifestă prin
lucrări în tehnicile batic și tapiserie, iar în cel al
artei monumentale - prin participări la executarea
unor lucrări colective, comenzi sociale, precum
fresca de la Casa de Cultură din Cugir (1961), sau
la Cluj: zgrafitto-ul de la Centrul de recoltare a
sângelui (1963), relieful de gips-gresie din Clădirea
Telefoanelor (1970), relieful din lemn de la Casa
de Cultură a Studenților (1970), acesta din urmă
realizat după un proiect personal. Lucrări ale
Doinei Hordovan au fost achiziționate de Muzeul
Brukenthal, Sibiu, Muzeul Național de Artă,
București și Cluj, Muzeul de Artă Contemporană,
Galați, cât și de către numeroși colecționari partic-
ulari din țară și străinătate.
Dincolo de aceste câteva date “tehnice” ilus-
trând biografia unui artist plastic, n-ar fi lipsit de
interes, spicuind ecouri din presa vremii, să
urmărim receptarea critică “la cald” a operei artis-
tei, a etapelor parcurse în contextul evoluției gen-
erale a conceptelor estetice vehiculate în epocă.
Începutul anilor ’60 aducea pe fondul unei rel-
ative relaxări a presiunii ideologice, un suflu nou
în climatul general al picturii din România.
Eludarea canoanelor artei oficiale a realismului
socialist de inspirație sovietică, implica, drept
efort identitar recursul la tradiție (filoane bizan-
tine, populare, arhaice) cât și “reconectarea” la
vocația experimentală a modernismului european.
Petru Comarnescu, unul dintre cei care au
susținut această tendință, deturnează cu abilitate
ținta critică în beneficiul noii orientări: “Ne
gândim la Doina Hordovan, care cu logică, bun
gust și inventivitate știe să îmbine diferite obiecte
- flori, ștergare și alte produse populare - pentru
a construi în sensul coloritului și decorativității
populare adevărate poeme cromatice.”
Comentarii consemnate în presa zilei, semnate
de către rectorul de atunci al I.A.P. “Ion
Andreescu”, Daniel Popescu sau de către
președintele Filialei U.A.P. Cluj, Iosif Bene, pe
marginea “Expoziției Tineretului”(1963) sau a
“Expoziției Regionale de Artă Plastică” (Cluj,
1965) atestă participarea promițătoare a artistei
alături de alți tineri pictori clujeni (Margareta
Nemeș, Paul Sima, Mircea Vremir).
Urmare în pagina 33
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 90.000 lei, 9 lei - trimestru, 180.000 lei, 18 lei - semestru, 360.000 lei, 36 lei - un an
Cu expediere la domiciliu: 144.000 lei, 14,4 lei - trimestru, 288.000 lei, 28,8 lei - semestru, 576.000 lei, 57,6 lei - un an. Persoanele
interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze
prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
~36|
Black Pantone 362 U-verde