-0- Black Pantone 2717 U ALBASTRU DESCHIS
TRIBUNA
Revistă de cultura • serie nouă • anul V • 16-31 mai 2006
89
Județul Cluj
1,5 lei
S


&

a
I
s
3
interviu
Mihai Chirilov
Retroproiecție
Cercul literar
de la Sibiu/CluJ
Festivalul
internațional
“Lucian Blaga”
-0- Black	Pantone 2717 U ALBASTRU DESCHIS
-0- Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj,
cu sprijinul
Ministerului Culturii și Cultelor
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Colaționare și supervizare:
Amalia Lumei
Camelia Manasia
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
agenda
Prima seară româneasca de
poetry slam la Sibiu
Ștefan Manasia
Există modalități prin care poezia
contemporană să iasă din desuetudine, din
elitismul rece, să se îmbrățișeze pentru
cîteva ore măcar cu publicul neprofesionist,
dezinteresat, însă deschis noilor experiențe
comunicaționale? Mai poate exprima poezia
frustrările și visele unei generații într-o epocă în
care muzica rap, videoclipurile rock, talk-show-
urile acide, arta stradală o fac atît de percutant/
viu/ dinamic/ bine?
Probabil că din aceste întrebări și/ sau din
altele asemănătoare avea să ia naștere, la mijlocul
anilor ' 80, poetry slam-ul, competiție între poeți
care-și citesc textele pe o scenă, pe teme date,
cîștigătorul fiind stabilit în urma aplauzelor
publicului. Partener privilegiat și juriu, publicul
poate fluiera, pocni din degete, huidui la textele
care nu-i plac.
În 1984, poetul american Marc Smith, angajat
în construcții, inițiază o lectură de poezie la un
jazz club din Chicago, numit „Get Me High
Lounge”. În 1986, Marc Smith îl convinge pe
proprietarul unui alt club din Chicago, Dave
Jamillo, să organizeze sîmbăta noaptea în „Green
Mill Tavern” (loc drag cîndva și inimii lui... Al
Capone) o competiție săptămînală de poezie.
Astfel că Uptown Poetry Slam e susținut în
premieră pe 25 iulie 1986. Așa cum ne
informează www.poetryslam.com, „Green Mill”
devine în cîțiva ani o adevărată Mecca a poeților
tineri din toată lumea. Nu e de mirare că, de aici,
poetry slam-ul va fi exportat cu succes mai ales
în Germania, o țară unde lirica nu a ocolit
niciodată aspectele sociale, realitățile - oricît de
meschine sau monstruoase - ale unei epoci.
Poezia tranzitivă, sardonică, protestatară a unui
Bertolt Brecht, bunăoară, poate fi privită ca un
strămoș direct al genului. N-ar trebui ignorată, de
asemenea, nici lirica autorilor germani postbelici
din România, de la Oskar Pastior la Herta Muller
sau Rolf Bossert (frumos comentată și tradusă în
Observator Cultural din 4 mai 2006).
Ca-ntr-un roman de Dumas, după aproape 20
de ani, poetry slam ajunge și în România și - nu
tocmai întîmplător - în cochetul Sibiu, viitoare
capitală culturală a Europei. Centrul Cultural
German, Consulatul R.F.G. din localitate și
„Imperium Pub” au făcut posibilă, pe 28 aprilie
a.c., prima seară poetry slam românească. În
prezența unui public numeros, foarte tînăr și
deloc comod, trei poeți, Ioan Es. Pop, Claudiu
Komartin și sussemnatul aveau să performeze,
după ce invitatul de onoare, Ion Mureșan, se
retrăsese în ultima clipă. Trei poeți au citit cîte
trei texte pe trei teme propuse de organizatori:
dragostea, alcoolul și politica. În pauzele
concursului, s-a ascultat jazz, s-a gustat un pahar
de vin. Nu voi aminti aici cîștigătorul/ cîștigătorii
competiției, deoarece „the points are not the
point, the point is poetry” (Allan Wolf).
Sper, de aceea, că inițiativa Centrului Cultural
German sibian, a directoarei Bianca Herlo, a
managerului-ului Andreea Ciortea și a
moderatorului Radu Vancu va fi preluată și de
alte instituții, cluburi etc. La urma urmei, nu ne
plîngem noi că poezia nu mai ajunge în
preferințele publicului contemporan?
■
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Festivalul Internațional
„Lucian Blaga”
Irina Petras
S-a încheiat cea de-a 16-a ediție a Festivalului
Internațional „Lucian Blaga”. Vremea a
ținut, încă o dată, cu noi. Spuneam, la
deschidere, că am avut, în zilele din urmă,
sentimentul că înălțăm un fragil castel din cărți de
joc. An de an, aceleași emoții, aceeași nesiguranță,
aceeași teamă că edificiul s-ar putea prăbuși.
Consecvența și generozitatea cu care Primăria și
Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca sunt,
în cele din urmă, alături de noi sunt umbrite de
absența unei formule măcar parțial
instituționalizate. E adevărat că, în cadrul mai larg
al strategiilor culturale ale municipalității,
Festivalul Blaga și-a câștigat un loc greu de ignorat
și e recunoscut deschis ca emblemă culturală a
Cetății, una dintre mai multele construite aici.
Însă lucrarea noastră stă încă, în fiecare
primăvară, sub semnul provizoratului. Mesajele
către oaspeții din străinătate pleacă abia în aprilie,
după ce aflăm, încă o dată, că Festivalului i s-au
repartizat sumele cerute. Dar atunci agenda
multora dintre ei e deja încărcată cu întâmplări
puse la cale - europenește - cu multe luni
înainte...
Am primit, acum, asigurarea că lucrurile se
vor așeza și că a 17 ediție va putea fi lucrată din
vreme, cum se cuvine. Vom putea introduce și
fireasca și necesara preselecție care nu doar să
asigure un nivel și mai ridicat dezbaterilor, ci să
permită și premierea „la zi” a celor mai bune
intervenții ale anului.
Dorința de a ne consolida statutul se
întemeiază pe argumente solide. La Cluj, de 16
ani, se întâmplă Zilele Blaga. La început de mai,
vin aici Cititori ai lui Blaga din toate colțurile țării
și ale lumii. Înființată în noiembrie 1990 de un
grup de scriitori și oameni de cultură clujeni,
Societatea Culturală „Lucian Blaga” (condusă, pe
rând, de Liviu Petrescu, Horia Bădescu, Mircea
Borcilă) construiește - încet, dar sigur - un spațiu
de enunțare pe care să-l recunoască toată lumea
drept cel mai potrivit pentru a găzdui și coordona
exegeza blagiană națională și internațională.
Lucrările despre poet și filosof acoperă 9000 de
pagini și șapte volume: Eonul Blaga. Întâiul veac
(1997), Meridian Blaga I (2000), II (2002),
III (2003), IV (2004), V (în două tomuri,
Literatură și Filosofie, 2005). La Teatrul Național
Cluj s-a pus la cale Integrala Blaga („A sosit
vremea unei redescoperiri valorizatoare a
resurselor teatrului blagian”, crede Doina Modola,
iar pentru Gerd-Klaus Kaltenbrunner, „ceea ce a
însemnat Richard Wagner pentru Germania, Yeats
pentru Irlanda a devenit Lucian Blaga pentru
România cu dramele sale cu conținut legendar și
mitic”). Invitați de peste hotare îl descoperă, îl
citesc și îl traduc („Viziunea lui Blaga despre
spațiul mioritic are puterea mitului” - Klaus
Heitmann; „Mi se pare că Blaga mai are ceva de
spus. Filosofia lui mai are viață. Încă este
proaspătă. Nu e prea târziu pentru el. Există un
tâlc în faptul că Blaga nu este recunoscut [...]
Când lumea va vedea că filosofia lui Blaga oferă
rezolvări noi și fiabile problemei de azi, va
recunoaște că Blaga este un filosof cu adevărat
meritoriu” - Michael Jones; „În fond, la Blaga e
vorba de poziția omului în univers. Aceasta e
problema centrală a lui Blaga. Toată filosofia lui
Blaga nu este decât o variantă foarte bine
caracterizată a filosofiei dintotdeauna, a filosofiei
antropologice, care încearcă tocmai această
determinare a esenței omului” - Eugeniu Coșeriu).
De la început construit în ideea deschiderii
spre universalitate, Festivalul a fost onorat de
prezența unor remarcabili invitați sosiți din
Albania, Anglia, Austria, Belgia, Bulgaria, China,
Corea, Franța, Germania, Grecia, India, Israel,
Italia, Iugoslavia, Japonia, Lituania, Macedonia,
Republica Moldova, Polonia, Senegal, Serbia,
Spania, SUA, Suedia, Turcia, Ucraina, Ungaria
etc., dar și Alba Iulia, Arad, Bacău, Baia Mare,
Bistrița, Brașov, București, Constanța, Craiova,
Focșani, Hunedoara, Iași, Mediaș, Oradea, Pitești,
Satu Mare, Sibiu, Sighișoara, Sinaia, Suceava,
Târgu Mureș, Târgu-Jiu, Timișoara, Zalău ș.a.m.d.
Au fost prezenți la edițiile succesive ale
Festivitatea de deschidere a Festivalului internațional “Lucian Blaga”
Festivalului membrii Filialei clujene a Uniunii
Scriitorilor.
Au dat greutate Festivalului, în primii ani, o
serie de spectacole ACUSTICON, găzduite și
regizate de Studioul teritorial de Radio Cluj.
Au fost reprezentate Pașii Profetului (Teatrele
Naționale din București și Cluj), Tulburarea
apelor, în premieră absolută (Teatrul Național
Cluj și secția de teatru a Facultății de Litere),
Ivanca și „Mă joc cu voi așa cum doriți” (regia
Anca Bradu, respectiv Anca-Daniela Mihuț,
scenografia Adriana Grand). S-au adăugat mari
Recitaluri de poezie („Pentru noi toți, Blaga a
însemnat primul contact cu poezia mare [...] după
atâtea căutări, reîntoarcerea la poezia mare se va
face prin Blaga. Poezia noastră se va revigora
plecând de aici. De aceea mă bucur mult că la
Cluj se face această sărbătoare la modul serios” -
Ileana Mălăncioiu) și muzică (lieduri de Marțian
Negrea și Sigismund Toduță pe versuri de Blaga,
concert Tudor Jarda, Poemele luminii) etc. Sub
semnul Festivalului au fost vernisate expoziții de
artă plastică (cu sprijinul UAP și al Muzeului de
Artă Cluj-Napoca): Uno Svensson; Ingeborg
Vilsson, Mary Kampbell, Christina Sagerfalk
(Suedia), Laurențiu Buda, Teodor Botiș, Victor
Ciato, Nicolae Man, Florin Maxa, Ioan Sbârciu,
Manuela Botiș, Laura Poantă, Gavril Gavrilaș etc.
Iată doar câțiva dintre premiații festivalului:
Marele Premiu - Gerard Bayo, Marc Quaghebeur,
Dominique Daguet, Charles Carrere, Slavko
Almășan, Srba Ignatovici, Philippe Jones, Ileana
Mălăncioiu, Ion Mircea, Valeriu Anania, Aurel
Rău, Marta Petreu, Ion Mureșan, Horia Bădescu,
Adrian Popescu; Opera omnia: Geo Bogza,
George Uscătescu, Eugeniu Coșeriu, Eugen
Todoran, Ioan Alexandru, Eugen Simion, Nicolae
Balotă, Dumitru Radu Popescu; Premiul pentru
poezie: Radomir Andrici, Takashi Arima, Anghel
Dumbrăveanu, Shaul Carmel, George Vulturescu,
John Balaban, Lucian Vasiliu, Dan Damaschin,
Adam Puslojici; Premiul pentru exegeză blagiană:
D. Vatamaniuc, Ilie Pârvu, Ion Bălu, Cornel
Ungureanu, Dumitru Irimia, Iosif Cheie-Pantea,
Ion Pop, Marin Mincu, Felicia Burdescu, Mihai
Cimpoi, Mircea Tomuș, Doina Modola, Rodica
Marian, Mircea Muthu, Corin Braga, Lucia Cifor,
Cornel Hărănguș, V. Fanache, Mircea Flonta. S-au
acordat premii pentru răspândirea operei lui Blaga
peste hotare (Serge Fauchereau, Brenda Walker,
Yves Broussard, Jean Poncet, Kato Hitomi,
Huigang Tien, Gabrielle Brustoloni, Solo Juster,
Bruno Rombi, Rudolf Windisch, Ion Miloș, Solo
Har, Markus Manfred Jung, Costas Valetas,
Alexandar Petrov, Guido Zavanonne), premii
pentru reprezentare plastică și scenică a operei
blagiene. Festivalul a avut ediții speciale la Paris,
Budapesta și Chișinău. Pentru atragerea tinerilor,
s-au organizat Concursuri de exegeză blagiană
pentru studenți (cu sprijinul Facultății de Litere).
Simt nevoia să repet: suntem, nu încape
îndoială, moștenitori ai marilor figuri din cultura
noastră, dar e la fel de adevărat că și ei sunt,
vrând-nevrând, moștenitorii noștri. Lectura
noastră, în sensul cel mai cuprinzător și mai greu
al termenului, le asigură nume, durată,
recunoaștere. Uneori, l-am obligat pe Lucian
Blaga, prin lectura noastră deviată și neserioasă,
să moștenească un mioritism al tuturor relelor și
slăbiciunilor, al lenei de a lucra în perspectiva
lungă a Istoriei.
Centrul de Studii Blagiene, așadar, nu există
încă. O absență, de altminteri, relativă, căci, dacă
nu există instituția ca atare, cu sediu, funcționari
și aparatură, „centrul” trăiește prin miile de pagini
de exegeză blagiană comunicate la cele 16 ediții -
o veritabilă bibliotecă în creștere. Toate astea
pregătesc cu harnică răbdare ardelenească
înființarea unei instituții întemeiate pe tot ce s-a
făcut deja în numele ei.
■
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cartea
Despre truda
semănătorului
Virgil Stanciu
Ovidiu Pecican
Imberia
Bucure°ti, Ed. Cartea Romînească, 2006
n ultimii ani romanul autohton pare a-°i fi
recâștigat o parte din prestigiul pierdut. El a
redevenit citibil și, cum spunea Henry James,
discutabil, în sensul că ridică suficiente chestiuni
de ordin tematic, stilistic sau compozițional (ca să
nu mai vorbim de cele legate de viziune) pentru a
îndemna criticii să-l vorbească de rău sau de bine.
Ceea ce mi se pare mai important este că tot mai
multe producții romanești renunță la o anumită
încrâncenare experimentală - justificată, poate,
înainte de 1989, ca reacție la o aspră tabuizare
tematică - pentru a deveni reader-friendly și a
recuceri prin aceasta o piață oricum îngustată de
traduceri și de e-cultură. E bine să se scrie mult și
competent, în cadrul unor sub-genuri și formule
consacrate, pe care cititorul le așteaptă. Într-o
astfel de recoltă mănoasă, capodoperele pot
apărea cu mai multă ușurință.
Ovidiu Pecican nutrea cândva ambiția de a
deveni un Balzac român. Avea mobilitatea minții,
informația, jovialitatea și puterea de muncă
necesare aproprierii acestui ideal. Istoria mare l-a
abătut din drum, punându-i în față perspective
nebănuite și obligându-l să se despartă parțial de
ficțiune, pe care o păstrează ca opțiune
secundară, după istorie, filosofie, studii culturale
și publicistică “la zi”. A devenit un polihistor, dar
unul care lucrează exemplar în toate sectoarele
frecventate. Îl bănuiesc, totuși, că regretă
întrucâtva că nu s-a putut dedica în exclusivitate
literaturii de imaginație.
După o pauză de cincisprezece ani (nu iau în
considerare experimentul science-fiction Razzar,
scris în colaborare), Ovidu Pecican re-debutează,
practic, ca romancier cu Imberia, o carte firească,
simplă și caldă (în sensul că e plină de sentimente
umane, nu vidă sub pojghița unui discurs auto-
erotic), care sporește regretul cititorului că nu e
mai activ ca prozator. Este un roman
autobiografic, dar unul care nu adoptă atitudinea
pasivă obișnuită în cazul narării unei vieți, ci
selectează și recombină, în așa fel încât răscrucile
existențiale din viața protagonistului să iasă în
evidență cu remarcabilă forță narativă, dar și cu
naturalețe. Eroul este “Dragodan, profesor de
istorie etc. etc., persoană șmecheră a urbei
someșene” (p. 108). Într-un discurs confesiv,
care presupune sinceritatea, el își rememorează -
după marea traumă care este moartea tatălui -
tinerețea, legăturile de familie și relațiile
amoroase, în contextul punctat cu note satirice al
tranziției politico-economice românești și în
cadrul sobru schițat al provinciei transilvane (Cluj
- Arad). Dragodan, în ton cu tranziția, trăiește
într-un “provizorat exuberant”, acumulând
experiențe de viață și consumându-le autentic,
fără a poza, a se lamenta sau a mima un exces de
implicare. Pe unul dintre planuri se află familia,
de care este, practic, despărțit: fratele și sora sunt
fugiți în Occident, vizitele la părinți, infrecvente,
sunt pretexte de tristeți metafizice și melancolii
existențiale. “Familia mea pătrunde tot mai mult
în mine, în cazemata mea ambulantă și
inexpugnabilă ... Țara mea se întinde și ea până la
orizontul de sub pleoapă, de sub cearcăn, de sub
tâmpla aburită de revoltă.” (p. 15-16). Se
detașează figura tatălui, a cărui boală, operație și
moarte - totul suportat cu demnitate de modă
veche - constituie una dintre direcțiile de
înaintare a narațiunii. O empatie secretă îl leagă
pe fiu de tatăl oarecum distant, care își depășește
simpla calitate de progenitor, devenind un alter-
ego, o instanță etică recunoscută ca atare de
povestitor: “Undeva în interiorul meu, într-o mare
de întunecime străbătută când și când de fulgere,
în vârful unei piramide tăioase și obscure, locuia
o siluetă imobilă și severă, căreia i-aș fi spus tată,
dacă era să-i spun într-un fel, dar care nu eram
decât eu însumi.” (p. 61) Iar mai departe: “Dacă
mă gândesc bine, dintr-un anumit punct de
vedere viața mea n-a fost (și nu e!) decât o bătălie
continuă cu observatorul meu din penumbră.”
(p. 72).
Pe alt plan, mai puțin filosofic-existențial, dar
nu mai neinteresant, romanul se ocupă de
tribulațiile sentimentale ale lui Dragodan și de
viața lui cotidiană în Clujul școlilor, descris în
tușe zgârcite, dar puternic evocatoare. Una dintre
femeile care se insinuează în viața lui este
aproape neverosimila Imberia, cunoscută la un
cenaclu, o ființă tenace, prea puțin atrăgătoare,
dar animată de voința de a-și afirma
personalitatea și de a-și demonstra sie însăși
capacitatea de fraternizare. “Avea în ea ceva din
comunismul de război” (p. 20), ne spune
naratorul, o perfectă caracterizare de personaj!
Între ea și Dragodan se stabilește o relație
ciudată, de atracție-respingere, iar colocviile celor
doi au când profunzime, când un umor bine
temperat. Protagonistul, însă, are o relație
sentimentală paralelă, cu o femeie tristă și trudită,
studentă la management la una adintre
universitățile particulare, Antonia (Mormoloc).
Nimic idealizat în cele două legături, a căror
descriere sincopată respiră autenticitatea, cu atât
mai mult cu cât, în final, eroul nu tranșează
poziția sa ambiguă. Ar fi de obiectat doar faptul
că titlul romanului te induce oarecum în eroare,
îndemnându-te să crezi că sâmburele epic al
romanului este relația cu Imberia, când cartea
este realmente dominată de figura tatălui.
Cu excepția capitolului 37, care consemnează
trăirile tatălui, Victor Dragodan, în fața morții și a
scrisorii Imberiei, romanul este narat la persoana
întâi, ceea ce-i amplifică aerul de autenticitate.
Întâlnim și unele ecouri dostoievskiene și
joyceene, de pildă în conferința ținută la Casa de
Cultură de părintele greco-catolic Gomboș, despre
lupta dintre credință și necredință în Frații
Karamazov, sau în discuția dintre Dragodan și
același pe marginea Marelui Închizitor (care trimit
la Portret al artistului în tinerețe). Un adevărat
deliciu al lecturii este prezența neadulterată în
fundal a Clujului, cu lăcașurile de învățătură și
cafenelele familiare, precum și prezentarea
urbanizării ca fiind, mai curând, un fenomen de
ruralizare a orașelor. Deși tonul narațiunii
păstrează o linie mediană între grav și umoristic,
există și episoade comice care dovedesc
înzestrarea de potențial scriitor satiric a lui
Ovidiu Pecican: șterpelirea volumului din
România pe drumul construirii societății socialiste
multilateral dezvoltate dintr-o librărie rurală și
destinul ulterior al impunătorului tom, discuția
celor două personaje din tren despre tranziție,
aluziile (străvezii, uneori) la personalități politice
ultra-mediatizate.
Ca o cortină finală ce te îndeamnă la
meditație, “Epilogul” constă dintr-un citat din
Noul Testament, urmat de o discuție imaginată a
lui lisus cu discipolii despre misterul cuvântului-
sămânță. Sămânță plantată în sufletul
credinciosului sau al necredinciosului, pentru a
rodi de fiecare dată altfel.
Aveți încredere în semănătorul Ovidiu Pecican.
■
Expandarea subteranului
Ioana Cistelecan
Gheorghe Miron
Rima
Timișoara, Ed. Brumar, 2005
urnalist de formație, Gheorghe Miron e într-
atît de inspirat prozastic încît să insinueze o
dată cu romanul său, Rîma (Ed. Brumar,
Timișoara, 2005), o breșă în peisajul literar al
defulării nuanțat-obsesive june. Exploatînd
beletristic un fundament jainist, acela că între
sufletul împovărat și corupt și trupul îmbolnăvit
vădit - progresiv se instaurează un raport de
interdependență reflectorizantă, autorul
punctează nu tocmai programatic ingredientele
unui real inhibat și sucombat într-o estetică a
urîtului în variație abuziv-dark, iluzionînd un
cvasi - tratat nu doar despre „arta de a muri”, ci
mai degrabă despre mecanismul unei subzistențe
extreme, categorizînd un paria social, mizînd pe
condiția de non-erou. Îngurgitînd proza lui
Gheorghe Miron, senzația unei individualizări
autentice auctoriale se lasă gustată și acumulată
în etape, dublată oarecum de poziționarea vînei
scriitoricești în proximitatea conturării unei
oglinzi halucinogene, în plasma căreia derizoriul
și desuetul se scaldă confortabil în undele unor
percepții intenționat răsturnate. De singularitatea
cărții ne „avertizează” și Viorel Marineasa în
4
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
prefață, susținînd că „meritul prozatorului este
însă acela de a nu rămîne la superficii, de a
merge în adîncime cu orice risc, chiar dacă acolo
nu va găsi decît jegul, duhoarea și mucegaiul”.
Perspectiva narativ - confesivă, brută în
onestitatea sa, îi revine eroului no-name care-și
cîștigă dreptul de a fi restrictiv nominalizat ca
Doruleț, abia spre finele volumului. Nucleul
habitativ al acestuia îl constituie „groapa cea
întunecată”, valorizînd măcar ambivalent atributul
libertății și al protecției minimaliste, într-o
dialectică abisal negativizată a centrelor micronice
subsumate subteranului convulsiv. Într-un imago
pe alocuri liricizat în forță, staza constantă este
aceea a unei frici organice, pantagruelice, adînc
înțepenită, pietrificată, ereditarizată, transfigurată
în paralizie, în reacții ezitante înaintea actului
violent; completată cu foamea și cu neputința
himerizante, înlănțuirea naufragiază într-o
paradigmă a agresivității viscerale, hăituind
conștiincios locatarii abisului marginalizat,
socialmente indezirabil („În fiecare noapte mă
trezeam speriat și rămîneam așa ore întregi. (...)
Eram numai noi trei, împreună prin mațele
pămîntului și pe străzi. (...) Iadul cu miile de
draci mi-a revenit în minte. Era spaima aceea
născută în copilărie, pe care o ascundeam adînc
în mine. De la bunică-mea de 80 de ani mi se
trăgea. (...). Nu puteam să mă hotărăsc. Să alerg
prin parc, printre copaci, să mă ascund în vreo
tufă, să fug mai departe spre blocuri și să mă
pierd în vreo scară...dar oare aveam să rezist?”).
întotdeauna culpa e poziționată în afară, sinele e
deresponsabilizat, într-o practică tehnicistă a
simbolurilor inversate axiologic: nimic sfînt nu
scapă parazitării semnificante, disoluția
implacabilă a aurei familiale, preoțești este
iminentă, probîndu-se umanul pur maladiv, într-
un exercițiu - șocant în firescul său - al
desacralizării actanților, ultimele redute ale
luminozității perimate. Preotul, împătimit bahic,
invadează oniricul chinuit al personajului reflector
(„L-am găsit pe dușumea, lîngă pat. (...) Mirosea a
alcool fermentat cu otravă stomacală. Preotul
Brăiescu băuse bine. (...) Preotul sforăia și respira
greu. Avea gura deschisă și îi ieșise limba vînătă
afară. Din gură îi curgea un pîrîiaș de flegmă
gălbuie. Făcuse pe covor, în amestec cu praful, o
baltă neagră”); un tată fizic neputincios, angoasat
și angoasînd bruma de inocență și tandrețe a
fiului prin expandarea propriilor frustrări
egocentrice și a handicapului afectiv, alcătuind
cuplul formal alături de nefirescul atitudinal -
senzual, pervertit clinic, matern și supervizat de o
bunică malefic-habotnică, instaurînd spaima
ubicuă înlăuntrul copilului („Bătrîna mă chema la
ea, noaptea tîrziu. Îmi arăta un cap de capră cu
coarne și barbișon. Îmi arăta și fotografii cu
cazane de smoală în care fierbeau oameni și
copii. Toți se chinuiau să iasă afară, dar dracii îi
împingeau înapoi cu furcile. (...) Bea vodcă, fuma
și mă bătea cu biciul pînă leșinam”, „Stăteam pe
pătură, aproape dezbrăcat, lîngă mama. Ea își
dăduse jos rochia. - Dacă te vede vecinul? Nu mi-
a răspuns. M-a privit surîzînd. Tăcerea ei m-a pus
pe gînduri”; „ Abia atunci, l-am văzut pe tata. Era
la fereastră și ne urmărea și el. Se sprijinea în
baston și plîngea”). Nevoia erotică și, implicit,
experiența erotică a lui Doruleț absorb și respiră-
transpiră aceeași dimensiune a ieșirii din
normalitatea canonizată, într-o frenezie a
variantelor homosexuale și pedofile, cu izuri de
refugiu cvasi-salvator, într-un spectaculos cocktail
odorizat și abratizat in extremis, colportor al
dezagregării, al pieirii - „Trupuri fierbinți,
sudoare, țîțe lăbărțate treceau prin gîndurile mele
otrăvite de gaze și nelipsita putoare...Femeia se
amesteca în mintea mea cu trupurile păroase și
mizerabile ale lui Tinu și Coteț. (...) Printre ei era
și o aurolacă, Ina, în vîrstă de nouă ani. Era slabă
și tușea tot timpul. Nu putea să mănînce nimic,
dar se droga. Ne îmbrățișam și ne iubeam în
fiecare noapte numai să uităm de viața noastră,
de foame și frig”. Nu doar sexul ca adjuvant, ci
mai ales narcotizantul suprem, drogul deconspirat
motivațional și nuanțat preferențial - aurolacul.
Mereu stocat în provizii, atent dosit, adjuvantul e
veșnic rătăcit, absentînd nevrotic în plină criză,
sustrăgîndu-se obstinant despovărării personajului,
captiv al unui blestem paroxistic, abandonat în
hățișul labirintic inevitabil închis. Dotat cu un al
șaselea simț al dezastrului, personajul-rîmă
eludează virtualele chinuri ale virusului HIV,
frîngîndu-se subit, neavertizat, izbit de o mașină,
în ploaie.
Există o fragilitate a liniei ce demarcă realul de
imaginar, realul de oniric și realul de variabila
delirului, dualismul parafînd, în fond, viziuni ale
iadului, una provocînd-o și acaparînd-o pe
cealaltă, exacerbîndu-se coșmaresc infinitezimal.
Între proiecție și veridic, fluidul vital și deopotrivă
letal este violența delirizată apocaliptic,
corepond ența senzorial-nostalgicizată
congruentizînd sub haina alunecosului flash-back
extremitățile memoriei și ale notației purtătoare
de boală. Practicînd un cult al detaliului eșuat în
morbid, Gheorghe Miron ne aruncă dezinvolt în
scene desprinse parcă dintr-un teatru al absurdului
macabru, abrutizînd imaginea în horror olfactiv,
pestilențial, încărcînd grotescul și maladivul într-
un registru al naturalismului feroce, direcționat
înspre esența ritmic sacadată, însă neexcluzînd
progresia stazelor pervertit umane, subcutanate.
(„Sînii mari îi atîrnau într-o parte și în cealaltă ca
doi saci de nisip pe spatele unui catîr leneș.
Pulpele slăninoase, strălucind de sudoare, stăteau
depărtate. (...) O priveam cu un fel de curiozitate
amestecată cu scîrbă”; „Baba s-a așezat lîngă
cerșetor. A lăsat cîrja pe iarbă și a-nceput să-l
curețe de viermi. Îi mătura cu degetele răsfirate, îi
arunca pe trotuar și-i zdrobea cu tălpile. Carnea
sîngerie, dar moartă, rămînea liberă”).
Înscriindu-se în pattern-ul opus „poveștilor de
succes”, tranzitînd epic „știrile de la ora cinci”,
romanul bulversează și cucerește un segment de
cititori nevirusați de pudibonderie și docilitate
estetice.
■
Ioan cel Negru tăiat
cu o sabie de argint
Alexandru Jurcan
Ioan Negru
Zăpadă cu lupi
Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2005
Omul e singur și umbra crește, în timp ce
pomul e cu stele, iar cerul știe ce știe...
Am citit cartea poetului Ioan Negru la o
lumânare nocturnă, fără lupi, însă cu ultimele
zvâcniri ale zăpezilor din martie). Și, din nebă-
gare de seamă, ținând eu așa, cartea lângă
lumânare, ultima copertă s-a aprins. Repede, am
suflat speriat, privind versurile încrustate pe co-
pertă: “În cealaltă viață/Care dintre noi va trăi?”
Tu vei trăi, Ioan Negru, dacă ai putut astfel să
te întreci pe tine însuți ca poet, răbufnind într-un
volum excepțional, echilibrat, trecut prin flacăra
primelor incertitudini. Zici că sunt prea exube-
rant, prea laudativ? Că nu așa se face o cronică?
Mama - Dumnezeu s-o ierte! - m-a învățat să
spun oamenilor ce am pe suflet (ea se referea
doar la sentimente frumoase), atâta timp cât trăi-
esc, să nu amân, că nu știm niciodată când ne
cade cărămida în cap. Nu mi-am dat seama că
am în față un volum unitar, cu un univers poetic
perfect construit. Ioane Negrule, acum, în viața
prezentă, îți mărturisesc că m-ai uimit. Mi-e
teamă să-ți iubesc cartea, “mi-e frică/ un gol greu
un ochi albastru/ plânge în mine”.
Să ne întoarcem la zăpezile poetului, pentru
că nu de moarte e vorba, “fiindcă ea e curată,
imaculată”. Ioan Negru aplică o directețe
emoțională a actului scriptic, o concizie de invi-
diat. Într-o simbolistică amplă, dinții albi rimează
cu mărul roșu, cu cerul verde, până la contopirea
în “alb peste alb”. Ceea ce pare emblematic pen-
tru volumul de față este reluarea ultimului vers în
alte poezii, ca o comuniune poetică, ca o coagu-
lare a universului hieratic (“amin”, “și Luna cea
mare”, “rugăciune mută”). Poetul nu se teme de
repetiții, ele focalizează, iluminează. Mătasea e
verde, cerul e verde, norii sunt verzi, pletele sunt
verzi... totul se transformă în tonicul verde, până
“îmbobocește pământul/ cu puteri aprinse/ ca să
se poată/ verde urca la cer”. Apoi, deodată,
mătasea broaștei în râu “suge din țâțele apei”
până se face vânătă. Oamenii sunt plini de cer în
vibrații polifonice. Poveștile de iubire pot aluneca
spre demitizări dureroase. Ea era zeiță la început,
avea părul lung, negru, apoi “s-a tuns/ s-a epilat/
s-a făcut om și-a plecat”. Fără umbră, fără cărare.
Nimeni nu plânge, “plânge doar lacrima fără
ochi”, deoarece e acolo un chip de “om fără om”,
un miros de casă “pustie fără de casă”. Și sacrifi-
ciul? Bolta cheamă mereu, lupii vin în noi “să-și
caute pădurea”. O altă primăvară, un nuc de pe
vremuri, o șură cu paie și “doi cai albi care nu
mai sunt”. Și sacrificiul, Ioane? Te-au tăiat cu o
sabie de argint în două. Erai gol, fără ficat, fără
inimă, erai gol-gol și ți-au pus măruntaiele pe o
lespede de piatră. Pentru ce, pentru când? Pentru
“o grămăjoară de apocalipsă așteptând mân-
tuirea”, pentru când hoitul va aștepta nemurirea.
Oricum, Dumnezeu și-a înfipt rădăcina în lutul
tău poetic, Ioane Negrule!
■
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
comentarii
Vizionarul si opera sa
Două cărți de Răzvan Țupa
Claudiu Komartin
Fracturismul gracil
Numele lui Răzvan Țupa a început, de prin
2001 (deși debutase cu o pagină de poezii în
România literară încă din 1996) să se facă tot mai
cunoscut în mediile literare de la noi, tânărul
autor publicând un volum bine primit de critică
(Fetiș), care a și primit cel mai important premiu
de poezie pentru debut din România (“Mihai
Eminescu”, la Botoșani). Țupa a fost unul dintre
scriitorii afirmați în cadrul grupului Fracturi,
reușind să rămână în prim-plan și după
destrămarea beligerantei reviste care i-a lansat pe
Marius lanuș, Ruxandra Novac sau lonuț Chiva.
Jurnalist cultural cunoscut (după ce a semnat
multă vreme în Evenimentul Zilei și Suplimentul
de cultură), redactor-șef al revistei de poezie
Versus/m, organizator al popularei serii de
întâlniri Poeticile cotidianului din Club A, Țupa a
publicat un al doilea volum de poezii în toamna
lui 2005 (cam de când a început să-și și
teoretizeze prin reviste “corpurile românești”), ce
l-a impus, în ochii multora, ca pe un posibil lider
al direcției 2000 în poezia românească.
În lumina păsărilor urbane
Volumul Fetiș, o carte românească a plăcerii
(Vinea, 2003) demonstra (sau confirma, după
ediția I a cărții, care a constituit debutul editorial,
în 2001, la invizibila editură Semne) că, pentru
Răzvan Țupa, poezia trebuie să fie apropiere,
dialog, “transport în comun”, iar acest transport
de afect și idee de la autorul Fetiș-ului către
public părea la momentul acela (momentul de
vârf al grupului Fracturi) că poate însemna
refacerea, în contextul formării unei noi generații
de poeți și prozatori valoroși, a alianței între
tinerii scriitori ai anilor 2000 și un public tot mai
pasiv și mai nepăsător.
Cerebral și stăpân pe el (“pot să tac pentru că
pot să spun orice”, scrie într-un loc), Țupa nu lasă
în Fetiș nimic la voia întâmplării, fiindcă, explică
în prefața cărții, “practic am șters tot ce era
adăugat de dragul unei înțelegeri aproximative, iar
ceea ce a rămas, poate că are o formă uneori
nepermis de eliptică dar sunt șarjele de revoltă ale
unui fond patetic, al armatei noastre ilegale
surprinsă în mijlocul manevrelor jignind profund
impresia noastră despre poezie.” În felul acesta,
Țupa anunța de la început în subtext dezideratul
și miza pe care și le stabilea: o poezie prin
excelență urbană, fragilă, bemolizată, a unei lumi
tehnologizate, post-industriale.
Fetiș, o carte românească a plăcerii este un
volum structurat în cinci secțiuni: “oxigen”,
“fetiș”, “mijloace de transport în comun”,
“serbările” și “corpuri românești”, urmate, în
încheiere, de un fel de artă poetică destul de
confuză, “stelele vorbesc pe limba ta” (în care se
aduce vorba - și se definește - într-o primă
variantă “corpul românesc”).
Probabil că ciclul intitulat “Mijloace de
transport în comun” e una dintre cele mai
elocvente secțiuni ale volumului în ce privește
construcția elaborată a acestei poezii. În viziunea
autorului, textele sunt mijloacele de transport ale
încărcăturii afective, ideilor, stărilor, între autor și
cititor, între emițător și receptor. După cum
remarca într-un articol Eugen Suman, Țupa face
aici impecabil (chiar dacă frust, rece și pândit
întruna de sterilitate) jocul său favorit, de seducție
lentă a cititorului (dar și a poeților congeneri -
dacă judecăm după influența pe care poezia sa a
avut-o asupra unui Adrian Urmanov), reușind
astfel să se strecoare, molcom, dar persuasiv și
șarmant, în conștiința unui cititor luat ca partener
și confesor într-o (posibilă) aventură galantă.
Dacă ne referim la primul ciclu („oxigen”) ce
urmează Argument-ului de început, trebuie spus
că excesiva tehnicitate a textelor lui Țupa se face
mai puțin simțită aici (destindere abia
perceptibilă, vor spune cei nu acceptă prea ușor
convenția și jocul pe care-l face în versurile sale
poetul), sunt abandonate convențiile textuale care
- în corpul volumului - vor fi câteodată de-a
dreptul epuizante, nu mai există calculul
meticulos al efectelor, tot ce contează este
mișcarea, tumultul, frenezia, Țupa fiind mai puțin
“inteligent”, se arată solidar cu dezideratul
fracturist al implicării subiectului în scriitură
printr-un discurs în stare să surprindă “nuditatea
fragilă a realului” (apud Dumitru Crudu).
Discursul este acum aluvionar (“adevărata
povestire ține de respirația crudă a umerilor / de
haine cu coatele sprijinite de masă într-un dialog
cu / de exemplu un băț de chibrit pe care-l aprind
(și-l aprinde) cu tot corpul”), aglutinând elemente
de poezie personistă cu banalități și crâmpeie
cvasi-onirice (ca în poemul „sau dacă sughit”).
“Fetiș” îngroașă tușele de poezie a cotidianului
din perspectiva “vocii slabe”. Cel mai mult atrag
atenția și în această secțiune construcția elaborată,
minuțiozitatea maniacală, calcularea “la
milimicron” a efectelor poetice, lipsa de fisură a
eșafodajului tehnic: “o să se deschidă la un
moment dat o umbră a cănii de cafea construind
/ pe mâneca mea răsfrântă un chioșc vizual asta
ar putea să fie tot / o să-mi crească un corp uriaș
din cap o să se desfacă deasupra orașului / nu-i
nevoie să mă crezi o să vezi atunci o să plouă
cum n-a mai plouat niciodată”, în versuri ce
amintesc, poate, de sensibilitatea postmodernă a
lui Charles Olson, în acord, de altfel, cu multe
dintre ideile școlii poetice de la Black Mountain,
sau cu ale urmașilor săi post-structuraliști,
scriitorii grupați, din 1971, în jurul revistei
L=A=N=G=U=A=G=E (Charles Bernstein, Bruce
Andrews).
În “mijloace de transport în comun”, autorul
face apel la toate “achizițiile” poeziei celei mai
recente a milenariștilor: autobiograficul, scriitura
corporală, cotidianul scanat cu minuție, un
sentimentalism foarte abil înșurubat în discursul
său hiper-intelectual. Aici se poate observa - prin
comparație - și distanțarea evidentă luată față de
poezia (aparținând aceluiași “mimetism diurn, al
trăirii” reclamat într-un articol din Caiete critice
de către criticul Andrei Terian) făcută de nucleul
dur al Fracturismului: „folosești ruleta soarele
metalic al umbrei / vocea schimbată o posibilă
căldură / pitită lângă fiecare literă căutând un loc
/ de jur împrejurul marilor cupole urbane în
locașul numerotat / al pistoanelor unui motor
care tocmai marchează șoseaua (...) da o
certitudine solubilă întârzie în pielea noastră” și
“chiar dacă te-ai preface și ai scrie că întâlnirile
distrug poezia și derutează dorințele încotro
scormonești în betonul podelei o groapă sub
linoleum te auzi mai bine te atenuezi dispari
acolo”.
Ceruri minore
Trecerea de la Fetiș (2001, 2003) la Corpuri
românești (2005), carte care continuă același
proiect poetic la care Țupa lucrează neabătut, se
realiza în volumul anterior prin ciclul cu același
titlu, ultimul al cărții, cuprinzând 17 poeme care
anunțau volumul însoțit de un CD cu texte în
lectura poetului, în noua colecție lansată toamna
trecută la Cartea Românească.
De la prima lectură a cărții, am încercat să-mi
explic și să justific (iar acest articol mi s-a părut
calea cea mai potrivită de a o face) insatisfacția
resimțită la lectura Corpuri-lor românești. Ce
anume, cu alte cuvinte, face dintr-un discurs în
esență neschimbat față de Fetiș o construcție
(fiindcă de un proiect poetic bine articulat e
vorba și aici) indigestă, un cocktail de imagini,
idei și stări garnisit cu elementele de teoretizare
(dureros de confuză și a-poetică) a deja
menționatului “corp românesc”.
O primă explicație ar consta în faptul că
autorul încearcă să livreze textul poetic și
speculațiile / considerațiile de natură teoretică
asupra acestuia la pachet; în felul acesta, oricum
ai lua-o, struțocămila rezultată este derutantă,
fluxul poetic suferă din cauza întreruperilor
bruște și neatractive operate de autor, în ideea
fundamentării unei teorii proprii a limbajului de
cele mai multe ori dificile și filosofarde (de
exemplu: “Orice operă - artistică-literară-
existențială - este cunoscută printr-un limbaj - o
formă ipocrită - acesta este corpul românesc” sau
“Organismul este artificial dacă ne gândim la
evoluția speciilor și natural când ne limităm la
prezent. Acesta este un corp românesc. Ce este
autentic? Semnătura, povestea, istoria,
sinceritatea, adevărul - vroiam doar să vă fac să
râdeți (_)”.
Al doilea răspuns posibil se referă la însăși
maniera autorului de a-și construi discursul
poetic. De multe ori, acesta este sincopat sau
alunecă în toate direcțiile, aglutinând fragmente
din cotidianul cel mai tern și mai ne-expresiv (de
care Țupa este avid cum poate doar Mircea
Cărtărescu a mai fost în poezia ultimilor 25 de
ani), un suprarealism destul de inconsistent, cu
unele momente de strălucire, amintind vag de
Naum (“am mers chiar și mai încet / umbrele se
ciocneau de asfalt moi lunguiețe / trecătorii se
gândeau toți la ceva sexual”), dar și formulări
stranii sau deloc nimerite (“autobuzele te leagănă
încet în mirosuri aproximative / tu pregătit cu
șireturi late cu ghete lustruite cu / ultimul tip de
catarame semnalizezi tăcerea / înainte să cobori”;
“ai loc destul / poate chiar chef / pentru
respirația ta / până la piele”).
Înțeleg că ceea ce îl preocupă în acest moment
pe Răzvan Țupa este (în deplin consens cu
poetica grupului L=A=N=G=U=A=G=E, dar și -
din spațiul românesc - cu căutările din anii ‘70 -
‘80 ale lui Gheorghe Iova) demolarea definitivă a
convenției tradiționale care viza relația dintre
scriitor (principiul activ, dictatorial) și cititor (ca
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
principiu pasiv sau “victimă”). Solidară cu această
tentativă este conceperea scrisului ca o încercare
de a implica cititorul semen și frate în procesul
de producere a textului, prin lăsarea conștientă și
asumată a unor uși deschise, a unor spații goale
pe care acesta să le umple prin participație.
Astfel, lectorul își recunoaște rolul său social în
producerea de sens, și este astfel “recâștigat”. Cu
condiția esențială, totuși, ca textul să-l prindă, să-l
emoționeze sau măcar excite intelectual, căci
altfel ce l-ar putea convinge să intre în joc: “avem
cel puțin fețele astea dorința ascunsă după / cele
mai banale cuvinte cine știe ce îți dorești // tu
știi / / avem cel mai discret sistem de greșeli totul
pus / la punct după calcule făcute după ureche //
tu știi / / avem cel mult o figură folosită iarăși și
iarăși / o pasă magnetică care să schimbe jena în
plăcere // tu știi (...)” (“profil”)
Zdruncinarea limbajului (concepută nu ca o
mișcare “revoluționară” provenită din practicile
marxiste, ca la unii gânditori de stânga din
secolul trecut, ci ca o evoluție acceptată, necesară
și conștientă) se realizează prin interesul sporit
față de înnoirea structurilor și codurilor
limbajului: felul în care sunt reprezentate și
formulate ideile pentru o comunicare deplină; de
aici, sintaxa disjunctă și caleidoscopul de imagini
într-o continuă schimbare (“pot să merg printr-o
piață extrem de aglomerată / fără să mă deranjeze
hainele mele excentrice într-o căldură relativă / o
lumină plăcută dimineața când de-abia vezi un
om / și strada pustie e o prezență umană (...) /
între limitele netede ale corpului tău / ușor
înclinate spre-atingere / acum este destul de cald
/ / sigur că ar mai fi nevoie și de o anumită
siguranță // și atunci îți spun cu degetele / cu
colțurile ochilor cu respirația îndemânatică”, în
“diminețile respiratorii”). Totuși, până la finele
cărții nu înțelegem ce vrea să fie “corpul
românesc” și de ce ar fi această structură proprie
limbii în care scrie autorul sau vreunei mitologii
cu rădăcini în tradiția literară autohtonă, fiindcă
textul lui Țupa nu pare prea interesat de
recuperarea “dimensiunii românești” a existenței,
la fel de bine ar fi putut poetul scrie “corpuri
slovene” sau “corpuri finlandeze”. Față de ideile
expuse mai sus (în încercarea de a găsi o
motivație proiectului acestei cărți), o notă de
subsol precum aceasta este, după mine,
ininteligibilă: “Tocmai aberația funcțională de a
reda altceva decât simpla prezență prilejuiește
comunicarea operei pentru această formă-conținut
care este corpul românesc”.
Bine ar fi fost dacă Țupa s-ar fi rezumat în
acest volum la o prefață clară și lămuritoare în
care să ne explice ce are de gând, pentru ca apoi
să lase versurile să ilustreze teoria. Or, așa cum
arată cartea, până și câteva frumoase poeme
precum “lent” sau “sertare febrile” trec mai
curând neobservate.
Cerebralitate °i dezordine
Poate cel mai frumos și mai limpede fragment
scris de Răzvan Țupa după Fetiș este această
scurtă mărturisire, pe care am citit-o (și o
transcriu, cu permisiunea intervievatorului) într-un
dialog cu redactorul Oglinzii literare, Cosmin
Dragomir. Spune Țupa: “Nu a murit nimeni din
cerebralitate și nici nu a făcut nimănui rău cu
asta. Și mai haios mi se pare faptul că eu sunt
foarte dezordonat... așa că aș fi un cerebral tare
special... Dacă vrei mă gândesc că eu sunt din
Brăila. Nu știu dacă ai văzut vreodată o hartă a
Brăilei, dar este orașul cu străzile cel mai ordonat
trasate... totul este în semicerc și așa mai departe.
Începe la Dunăre și se termină la Dunăre...
Cineva spunea la un moment dat că geometria
aia ar trebui să frustreze oamenii de acolo de o
viață imaginară prea flexibilă. Răspunsul era că
ajunge să te uiți dincolo de Dunăre și o să vezi
câteva din zonele cele mai sălbatice. Păduri
inundate periodic, Munții Măcinului tociți ca
niște dealuri obosite.... Și tot așa... cum ar veni
haosul e la o aruncătură de băț... trebuie doar să
știi unde să te uiți.”
După Corpuri românești, Țupa a confirmat în
primul rând că este unul dintre poeții cei mai
ambițioși de astăzi, iar poezia pe care o propune
- când nu e prea criptic sau de-a dreptul confuz,
și nici nu încearcă să aducă teoria cu forța în
poezie - e de multe ori relaxantă și stenică.
Nimeni nu poate contesta originalitatea (la nivel
de vocabular sau de frazare a discursului),
inventivitatea și sporul de inteligență al lui
Răzvan Țupa, mai ales că cele mai recente poeme
pe care le-a publicat (corpuri românești. o
respirație completă, colecția no name, 2006) sunt
mai comprehensibile, și sper să elimine teoria
neconvingătoare a corpului românesc ca pe un
adaos străin, parazitar. Cred în continuare că
acest scriitor și animator cultural atât de atipic în
context românesc (prin discursul public echilibrat
și elegant, prin inițiativele culturale menite să
dinamizeze literatura actuală) poate face și mai
departe destul de mult în și pentru literatură.
Trebuie, vorba lui, doar să fie mai atent, ca să
telecarnet
Răsfoind presa (4)
Gheorghe Grigurcu
Se întâmplă - dar ce nu se întâmplă în lumea
contemporană, care, așa cum o vede un
gânditor, se balansează între
„postmodernism“ și „sfârșitul istoriei" precum o
fetișcană răsfățată într-un leagăn de bâlci? - că
ziaristului Al. Mihalcea, fost deținut politic, i s-a
refuzat viza pentru un simplu tranzit prin SUA,
când d-sa voia să ajungă la Hamilton, în Canada,
unde fusese invitat la serbările „Câmpului
românesc". În cauză se află o tânără funcționară
dezinteresată care a ajuns - cum? - să reprezinte
relațiile cu publicul ale Ambasadei Statelor Unite
din București. „Am crezut, naiv, că a răspunde
corect la toate întrebările din chestionarul primit
la Ambasada Statelor Unite este o atitudine
normală, singura atitudine normală, declară dl.
Al. Mihalcea, în Aldine, nr. 496/2005. Nu-mi
închipuiam că anormală era gândirea strâmbă,
sucită a junei funcționare cu o expresie de o
tâmpă suficiență de la ghișeu care, neînțelegând
ce înseamnă «deținut politic», mi-a spus să-i aduc
traducerea legalizată a sentinței". Având sub ochi
sentința tradusă, după ce a privit „cu o expresie
care trăda un dureros efort intelectual, la hârtia
întărită cu parafe naționale pe care scria, printre
altele, că sunt condamnat la 4 ani în calitate de
«element descompus și ostil regimului democrat
popular din RPR“ (...), mi-a spus că nu are nici o
garanție că nu vreau să rămân în State și mi-a
refuzat, fără drept de apel, viza". Anomalia nu se
oprește însă aici. Nedreptatea ce i s-a făcut
temerarului publicist Al. Mihalcea are un
background pe cât de amplu pe atât de oripilant.
În timp ce vânătoarea de naziști continuă cu o
neslăbită și, evident, justificată energie ca-n anii
’40-’50, omologii lor întru crimă, torționarii
temnițelor comuniste și ale poliției politice din
fostele țări comuniste, se bucură nu o dată de-o
mai mult decât ciudată protecție în țările
democratice. În marile, reprezentativele țări
democratice. Câteva exemple din același
comentariu al d-lui Al. Mihalcea: „Pavel
Zubrinski, torționarul de la Canal, fost reeducat și
reeducator care, conform mărturiilor celor
schingiuiți (sintetizate în cutremurătorul «Lexicon
negru» al d-nei Doina Jela), era un ins deosebit de
crud, supunându-i pe deținuți unui regim de
muncă și înfometare menit să-i extermine. Prin
1994, Zubrinski încă trăia la New York (unde
plecase ca refugiat politic). Ștefan Koller «unul
dintre responsabilii cu reducarea» de la Pitești,
ucigaș la Aiud (avansat în urma crimei),
condamnat la Văcărești unde a instituit un crunt
regim de înfometare, a plecat fără probleme din
țara unde comisese fărădelegi slujind «construcția
socialismului» în chiar țara-vârf de lance a
capitalismului, ajutat de înșiși adversarii
(declarați) ai comunismului: «Se pare că o înaltă
oficialitate a Statelor Unite a intervenit la
Ceaușescu pentru urgentarea ieșirii lui Koller din
România» (op. cit., p. 156). Tot în State s-a
stabilit și Burdea (Burdan) Grigoriu, fost general
de Securitate, fost procuror militar, anchetator al
lui Ion loanid și Nicolae Mărgineanu". Canada îl
adăpostește pe Teodor Cristea, comandantul de la
Luciu-Giurgeni, iar Germania l-a primit pe Liviu
Pongrațiu (sau Pongratz), „care a executat sumar
trei arestați pe când era șeful Securității de la
Bistrița". Israelul nu se lasă mai prejos,
deschizându-și brațele pentru cel puțin unsprezece
torționari din România. „De pildă, Fritsch lanoș
de la Satu-Mare care, împreună cu șeful lui, Veisz,
a participat la împușcarea a patru locuitori ai
comunei Odoreu, la 16 august 1949, Kaufman
Lică, specialist în șocuri electrice «în trepte»,
fostul măcelar Mayer de la Brașov." În consecință,
dl. Al. Mihalcea vorbește cu stupoare despre
„credulitatea neghioabă a unor state". Și de-ar fi
numai atât e nespus de trist. Teza potrivit căreia
Holocaustul ar fi incomparabil cu genocidul
comunist nu e doar în favoarea genocidului
comunist ci și, la urma urmei, în defavoarea
Holocaustului.
*
Nimic nu stă în calea cuantificării, a
convertirii în concretul matematic, suprem,
imbatabil, gata a atrage, a rezolva, a absorbi toate
sărmanele mișcări a ceea ce s-a numit anima.
Gata a suprima nevolnicele aproximații, șovăieli,
insuficiențe ale simțirii noastre, jalnicele
impoderabile ale expresiei umane în artă. O
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
^
dovadă e următoarea °tire din România liberă (16
decembrie 2005): „Mai bine mai târziu decât
niciodată! Misterul zâmbetului de pe chipul
frumoasei Mona Lisa a fost elucidat: în momentul
imortalizării sale pe pânză de către Leonardo da
Vinci, ea era 83% fericită, 9% dezgustată, 6%
temătoare și 2% furioasă, a informat AFp.
Potrivit agenției aceasta este concluzia unui
computer ultraperformant de la Universitatea din
Amsterdam, care a aplicat un software de
recunoaștere a emoției. Algoritmul estimează
starea psihică a subiectului, examinând trăsături-
cheie precum curba buzelor sau încrețiturile din
jurul ochilor". Să zicem care: mai bine niciodată
decât prea târziu? Căci un alexandrinian pozitivist
ne pândește, gata a prinde, în dezabuzarea-i
paradoxal sârguincioasă, toate cele ce sunt și toate
cele ce nu sunt cu lasoul „algoritmului".
*
Știm bine: cvasitotalitatea comentatorilor
socotesc manelele o speță de muzică inferioară,
de prost gust maxim, invadatoare a posturilor TV
în goană după rating, ce mai încoace încolo: o
pacoste. Artificialitatea lor vulgară, adresându-se
publicului celui mai neinstruit, e socotită a fi
reprezentativă, ca un soi de blazon burlesc,
pentru obștea românească de azi. Citim sub
semnătura lui Bogdan Ficeac, în România liberă
(5 ianuarie 2006): „În primul rând, manelele nu
sunt un gen de muzică autentic, ci un amestec cu
iz oriental care nu reprezintă muzica românească,
populară ori lăutărească. Nu are rădăcini, nu are
o reprezentativitate pentru nația română, așa cum
întreaga noastră viață postrevoluționară nu are
repere, nu are filon autentic, e o amestecătură de
valori sau false valori împrumutate de-aiurea,
exacerbate virulent, fără nici o noimă. Nu
întâmplător, oriunde privești ți se pare că vezi o
manea". Mâhnitoarele exemple se referă la
educație, sănătate, cultură, justiție, infrastructură,
poliție „și lista ar putea continua". Dar, surpriză,
se găsește cineva care ia apărarea execratei specii:
Cezar Giosan, „instructor de psihologie la
Departamentul de Psihiatrie al Universității
Cornell", în Dilema veche, nr. 104/ 2006. D-sa
situează maneaua în contextul muzicii ușoare
americane, ale cărei forme de succes fulminant au
cunoscut inițial respingeri vehemente atât din
pricina caracterului lor prea „îndrăzneț",
„obraznic", cât și din cea a faptului că erau
vehiculate de una din cele mai discriminate pături
sociale din America: negrii. Se menționează, rând
pe rând, fenomenul Elvis care „a ajuns nu doar
un idol de moment, ci a devenit un simbol al
visului american împlinit într-o măsură care
depășește toate speranțele", izbutind ceea ce
nimeni înaintea lui nu izbutise: „să influențeze
libidoul unei întregi națiuni prin muzică și versuri
care spuneau lucrurilor pe nume", hip-hop-ui „o
muzică care nu are armonii sofisticate, ci e
recitată, un stil care te face să te întregi care-i
definiția muzicii, la urma urmei", gangsta rap-ul,
care purcede din hip-hop, demonizându-l, căci nu
e mai puțin decât „o muzică infuzată cu mesaje
de rebeliune împotriva reglementărilor sociale, cu
versuri care îndeamnă la violență, la crimă,
promiscuitate și consum de droguri", reggaeton-
ul, „un stil atât de lasciv și ritmat, încât dacă
părinții copiilor care erau înnebuniți după Elvis l-
ar vedea și l-ar auzi acum, ar face greva foamei în
semn de protest în fața Casei Albe") sic!). Așa
deci stau lucrurile în Statele Unite. Dar la noi?
Dl. Giosan nu-și voalează entuziasmul în fața
„talentului" maneliștilor în vogă. Vocea lui Adrian
Copilul Minune ar fi „curgătoare și vibrantă",
sunând nu doar „bine" ci „excepțional de bine".
Din unghiul „talentului pur, muzical", Sorin
Copilul de Aur l-ar pune în umbră pe un Bănică
Jr., „care o viață l-a imitat copilărește și
amatoricește pe Elvis". Analistul transoceanic
consideră că „salvarea" muzicii în cauză ar trebui
să vină din emanciparea sa etnică (unii ar blama-o
exclusiv pentru că e o „muzică de țigani"), ca și
dintr-o cură de „intelectualizare": „Ceea ce lipsește
manelelor, la ora asta, este același lucru care a
lipsit rock’n’roll-ului până la Elvis, sau Rap-ului,
până la Eminem: un reprezentant al păturii
favorizate în societate - un român sadea, în cazul
nostru - care să cânte manele mai bine decât
țiganii. Un reprezentant care să aibă suficient
talent și în versuri, încât să intelectualizeze
curentul. Un reprezentant alb care să transmită
mesaje în versuri inteligente prin ritmuri și
armonii românesc-arăbești. Abia atunci se va vorbi
despre manele ca despre noua muzică populară
românească. Pentru că maneaua asta este: muzică
populară românească". Chiar să fie maneaua „o
muzică populară românească"? Nu cumva e mult
mai curând după cum singur recunoaște dl.
Giosan mai la vale, un hibrid oriental, o
combinație „de muzică lăutărească cu armonii
sârbești-arăbești-grecești"? Deci, cum ar veni, un
(sub)produs balcanic-levantin! E adevărat că a
„izvorât de jos", de foarte „jos", dar ne îndoim că
ar fi fost „selectată de români". prin eliminarea
naturală a alternativelor, deoarece răspândirea sa
periferică nu e în măsură a fi - sperăm că nu e în
măsură a fi! - și exponențială. Mitocăneasca-i
fascinație se exercită exclusiv asupra unui
segment, chiar dacă din păcate suficient de
numeros, al unui public lipsit de discernământul
unei omologări rezonabile. După toate
probabilitățile, avem a face cu o modă jenantă și
atât. Două sunt ipostazele - cum să zic? -
amuzante în care se pune avocatul (nădăjduim că
din oficiu) al năstrușnicei manele. Una constă în
poza mustrării cu degetul a intelectualității critice,
care, ea, ar putea deveni o primejdie, o
„amenințare" la bunul mers al lucrurilor. Nu
maneaua, ci „elitiștii" care ar nedreptăți-o. Totul
spus în termenii cei mai categorici: „Maneaua nu
este o amenințare asupra culturii românești.
Dimpotrivă. O parte a elitei intelectuale
românești, prin încercările nereușite de a o
cenzura, reprezintă o amenințare asupra mersului
firesc, natural al societății românești". Altă
postură delicată a pledantului rezultă din
argumentele pe care, în ordine crescătoare, le
pune la bătaie spre a spulbera aberația celor ce
refuză maneaua. Acestor imprudenți li se
amintește didactic: „Ca în orice domeniu - fie el
muzical, fie științific, fie literar - există mult
«zgomot». Adică material fără nici o valoare, care
se uită în prima secundă după ce se termină. Câte
cărți sunt aruncate la gunoi până ce oamenii să
inventeze un nou joc cu mărgele de sticlă?" Și ce-i
cu asta? E ca și cum ne-ar atrage atenția că în
derularea meteorologiei se succed zile calde și
reci, zile senine și ploioase. „Lăsând la o parte
modul în care sunt scrise versurile manelelor,
dacă le analizezi fără preconcepții, realizezi că ele
se centrează pe ceea ce este fundamental ființei
umane". Regretăm, dar n-am putea „lăsa la o
parte" stupiditatea agramată a versurilor în cauză
(ne îndoim că sunt scrise, având doar o zămislire
și o circulație orală). Regretăm că nu suntem în
stare a le „analiza fără preconcepții" (cum poți
analiza Neantul?) pentru a căuta în ele nu mai
puțin decât „ceea ce e fundamental ființei
umane", ca de pildă în Shakespeare, în
Baudelaire, în Rilke, în Blaga. Iar cât privește
„cazurile extreme și hilare" - disocierea însăși e
involuntar furnicată de hilaritate - ce să mai
spunem, atunci când ele alcătuiesc „majoritatea
covârșitoare"? Nesatisfăcut însă cu o asemenea
fandare, dl. Giosan situează tematica familial-
erotico-financiar-socială a manelei într-o
amețitoare perspectivă antropologică. Ce ne
oprește să invocăm evoluționismul darwinist?
Pare o glumă, dar nu e. Preopinentul nostru chiar
face trimitere la autorul Originii speciilor: „Să fie
doar o coincidență faptul că, deschizând o carte
de psihologie darwinistă, capitolele sunt
structurate după aceleași linii ca versurile
manelelor? În momentul în care scriu aceste
rânduri, am pe birou un tratat de psihologie
evoluționistă, apărut în 2005. Nu are decât câteva
capitole, din care cele mai relevante vorbesc de
relații de rudenie, statut, altruism, întrajutorare,
conflict, gelozie și sex". Dacă e vorba de „relații
de rudenie", atunci mă tem că actele de stare
civilă dintr-o arhivă de primărie configurează ele
însele o capodoperă. Iar dacă e vorba de sex, o
colecție de bancuri porno bate orice culme a
creației poetice. În concluzie, trăiască tembelismul
manelelor!
*
De reținut verva ironică salubră a unei
adnotări la un text al d-lui Laszlo Alexandru,
semnată de dl. Liviu Antonesei în timpul, nr.
1/2006: „Fără îndoială că academicianul Eugen
Simion este un monument al culturii de azi, ca și
al celei de ieri. Dar monumentele, pentru a nu
prinde rugină, mai trebuie și zgâlțâite din când în
când. Dl. Simion nu are a se plânge - a fost
zgâlțâit destul de serios în vremea din urmă: mai
întâi în legătură cu felul nb care au ieșit primele
trei volume din DGLR, apoi legat de o altă
făcătură, noua ediție a DOOM-ului. Amuzant mi
se pare altceva. În primul număr din acest an al
Tribunei, dl. Laszlo Alexandru execută pe o
pagină de revistă un articolaș al maestrului de la
rubrica din ziarul Ziua!. Concluzia «Eugen Simion
scrie frumos, dar nu scrie bine». În ce mă
privește, dacă pun de o parte Jurnalul parizian,
cred că prima parte a concluziei este excesivă!"
Căci frumosul, Platon dixit, nu e decât
„splendoarea adevărului".
■
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sare-n ochi
Un faliment resuscitat (I)
Laszlo Alexandru
Avantajul anilor literari ceau°i°ti e că,
ecranați de evenimentele istorice care le-au
succedat (o lovitură de stat și-o revoluție,
mineriade, ciomăgeli, teroare organizată etc.),
riscă să ne iasă din amintire. Timpul trece, gene-
rațiile - literare și cititoare - se primenesc, senzați-
ile tari se alterează. Uitarea își cere drepturile,
ipochimenii comunismului de partid și de stat se
scufundă încet, dar sigur, în neant. Dacă n-ar fi
încăpățînarea unilaterală a vreunei ediții ten-
dențioase, aproape că ne-ar veni să ne considerăm
mai curați, mai protejați.
Iată, de pildă, volumul de Interviuri al lui
Edgar Papu, alcătuit de Ilie Rad și Grațian
Cormoș și recent publicat la Editura Limes din
Cluj. Intenția evidentă este de a ni se readuce sub
ochi figura unui cărturar plin de abnegație și
devotament pe tărîmul beletrismului. Eforturile
editorilor insistă așadar pe imaginile triumfale, cu
protagonistul în prim-plan: studiile prestigioase în
străinătate, ucenicia în preajma lui Tudor Vianu,
biletele de admirație adresate lui Lucian Blaga,
tomurile sintezelor succesive etc. Toate gesturile
esteticianului provoacă entuziasmul monocolor al
comentatorilor de azi, toate rezultatele sale se
plasează la nivelul excelenței invariabile, toate
inițiativele sale sînt aplaudate răsunător, cu
palmele crăcănate pînă la nivelul umerilor.
Îndeosebi conceptul de protocronism se
bucură de amplele piruete aprobatoare ale lui
Edgar Papu însuși, secondat cu falseturi ghidușe
de prefațatorul Ilie Rad, de pe strapontină. Dar
ce-a mai fost și cu protocronismul anilor ceaușiști
‘70 și ‘80? Cine și-l mai amintește? Datoria de
onoare l-ar fi obligat pe intelectualul ce repune în
discuție o realitate să aducă în lumină ampla
diversitate a aspectelor sale (inclusiv a celor mai
puțin mărturisibile). A reduce azi, pe urmele lui
Lenin, comunismul doar la electricitate și puterea
sovietelor reprezintă o flagrantă mistificare prin
parțializare. A reduce azi, pe urmele lui Edgar
Papu, protocronismul doar la “încercarea de a
demonstra precedentele literare românești: idei,
formule, modalități artistice, curente literare etc.,
valorificate ulterior pe plan mondial” (p. 9) con-
stituie o la fel de evidentă mistificare prin
parțializare.
Ideea din start nici nu era foarte nouă. Ea fu-
sese cu succes brevetată încă pe vremea stalinis-
mului sovietic. Cheia paradoxului consta în faptul
că o civilizație tehnologic subdezvoltată pretindea
că a pus la dispoziția omenirii majoritatea invenți-
ilor purtătoare de progres (vezi Lucian Boia,
Mitologia științifică a comunismului, Buc., Ed.
Humanitas, 2005, p. 109 și urm.). Contribuțiile -
mult exagerate - ale unor savanți ruși autentici,
dublate de ciudățeniile unor cabotini, au fost pop-
ularizate cu impertinentă insistență. “Scopul: acela
de a demonstra superioritatea zdrobitoare a aces-
tei tehnologii în culori naționale. Lista, inter-
minabilă, include prima mașină cu aburi, becul
electric, motorul cu combustie internă, avionul,
elicopterul, telegraful electric și radioul...” (ibid.).
Cine nu știa încă, să afle așadar că teoria mod-
ernă a avionului a fost formulată mai întîi de
N.E. Jukovski, iar primul avion din lume a fost
construit de Mojaiski în 1881 (înaintea lui Ader și
a fraților Wright). Prima ascensiune în balon s-a
efectuat de un funcționar rus (cu jumătate de
secol înaintea fraților Montgolfier). Un
meșteșugar rus a inventat bicicleta încă de la
începutul secolului al XIX-lea. Tot rușii au experi-
mentat navigația cu abur, după cum au descoperit
și prima locomotivă. Blinov a construit în 1888
tractorul, iar motorul Diesel a apărut, în 1899,
în... Rusia. A. N. Lodîghin a realizat becul electric
cu incandescență încă din 1872, luîndu-i-o înainte
cu cîțiva ani lui Edison. Marele A. S. Popov a
inventat radioul, cu toate că savantul capitalist
Marconi și-a înscris fără scrupule această realizare
în istoria omenirii. Finalitatea propagandistică a
unor asemenea “succese mondiale” era legată cu
ață albă: realitatea economică de zi cu zi constitu-
ia un lung prilej de jale și mirare, însă cetățenii
comuniști erau chemați a se mîndri cu prioritățile
universale ale descoperirilor tehnico-științifice din
patrie.
Ideea valabilă în țara socialismului. de ome-
nie nu putea rămîne fără ecouri în țara comunis-
mului de cumetrie. Cu ocazia răsucirii de șurub
produse prin “tezele din iulie” 1971, neo-dicta-
torul Ceaușescu atrăsese atenția asupra caracteru-
lui nociv al “ploconelii” în fața străinătății (“S-a
creat o practică necorespunzătoare, tovarăși, de a
privi numai la ce se face în altă parte, în străină-
tate, de a apela pentru orice la importuri. (...) A
venit vremea să subliniem necesitatea de a ne
sprijini pe propriile noastre forțe în primul rînd...
și doar mai apoi să apelăm la import’”). Se dădea
prin aceasta semnalul politic pentru noua ori-
entare umanist-socialistă dîmbovițeană, sinteti-
zabilă în memorabila formulă: “Atenție, se închid
ușile!”.
Articolul de inaugurare a protocronismului îi
fusese comandat lui Edgar Papu, tocmai sub influ-
ența tezelor din iulie, de către redacția revistei
Secolul 20 (vezi importantul detaliu în Katherine
Verdery, Compromis și rezistență. Cultura
română sub Ceaușescu, Buc., Ed. Humanitas,
1994, p. 161). Ideile năstrușnice, prin care E.
Papu aplica în sfera literaturii directivele ceaușiste
din domeniul social-politic, au fost apoi amplu
reluate în volumul Din clasicii noștri. Contribuții
la ideea unui protocronism românesc (Buc., Ed.
Eminescu, 1977). Protocronismul și mîndrul său
meșter făurar insistau acolo pe identificarea “pri-
orităților” cronologice ale culturii române în expri-
marea unor idei, în ilustrarea unor curente, în pre-
fațarea unor concepte etc. Îi regăsim azi neschim-
bate, în recentul volum de Interviuri, toate
pastilele de înțelepciune, sub forma unor concen-
trate colorate, menite să provoace buna dispoziție.
Ce-i drept, scriitorii români n-au descoperit becul
electric și radioul. Dar Învățăturile lui Neagoe
Basarab către fiul său Teodosie îi devansează cu
vreun secol atît pe Balthasar Gracian, cît și pe
Cervantes (p. 225). Bocaccio sau Chaucer rămîn
pe jos, în umbra mărețului Mihail Sadoveanu,
deoarece personajele occidentale relatează povești
străine lor, la care nu participă afectiv, pe cînd
povestitorii din Hanu Ancuței “își descarcă sufle-
tul, își descarcă durerile, într-o înfrățire generală a
celor care sînt acolo, ca un semn al iubirii și al
înțelegerii” (p. 152). Literatura autohtonă con-
temporană e zărită în vîrful gloriei: Nichita
Stănescu are o operă “plină de sevă, pe lîngă cea
foarte uscată a unui Alain Bosquet, bunăoară” (p.
175). Profesorul Papu - acest Conu Leonida față
cu protocronismul rrromânesc - își continuă per-
orațiile imperturbabil, depășind în trombă limitele
caraghioslîcului: “Gîndiți-vă la americanul
Faulkner, total golit, și la romancierii noștri, de
exemplu Buzura sau D. R. Popescu, ale căror
romane colcăie de viață” (p. 175). Cantemir i-a
influențat atît pe Montesquieu, cît și pe Voltaire
(p. 226). De altminteri același Cantemir “a creat
cu peste un secol înainte de Byron tipul de om
byronian, adică al omului superior, retras de toți
ceilalți oameni cu conștiința superiorității lui, care
s-a izolat de toți în locuri inaccesibile” (p. 226).
Atunci cînd coarda bunului-simț critic se
întinde excesiv, ajunge să vibreze fals. Citim
pasajul următor și ne ștergem lacrimile cît fasolea
printre imense hohote de rîs, căci nu știm ce să
admirăm mai întîi: enormitatea ipotezei aberante?
aplombul balcanic al șarlataniei? încăpățînarea
argumentativă a negustorului care se păcălește pe
sine însuși cu ocaua mică? dizgrația cacofoniei?
scîrțîiala pleonasmului reflexiv? Probabil cîte puțin
din toate: “Sburătorul lui Heliade este încă de pe
atunci o anticipare foarte mare a psihanalizei,
fiindcă într-un paradoxal mediu campestru, patri-
arhal apare acea Florica, care ajunge la o vîrstă
adolescentă și care își expune toată criza ei fără s-
o cunoască, fără să știe s-o identifice, ea fiind
complet inocentă, dar neștiind că ceea ce o
frămîntă este o criză sexuală. Dar expune atît de
exact perturbațiile ei, încît noi nu ne putem
închipui că o fată de țară putea să spună toate
acestea fără un conducător psihanalitic (care nu
apare acolo, dar este presupus după răspunsurile
ei)” (p. 226).
Din nefericire, mărgelele de sticlă ale lui Edgar
Papu nu s-au deșirat cu inocență în Castalia, ci au
fost făcute ping-pong la etapa națională a
Balcaniadei, sub privirea rînjitoare a unui
Ceaușescu pus pe fapte mari.
(va urma)
■
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
incidențe
Școala °i notele
Horia Lazăr
Note de la 10 la 1; de la 10 sau 20 la 0;
de la 1 la 6; majuscule de la A la D
(uneori de la A la E) sau sintagme
flexibile, ce situează nivelul competențelor școlare
(„dobîndite”, „pe cale de a fi dobîndite”,
„nedobîndite”): oricare ar fi modalitatea de
evaluare a elevilor, ea continuă să aibă repere fixe,
cuantificabile, „obiective”, fiind tocmai prin
aceasta descurajantă pentru tot mai mulți actori ai
vieții școlare - elevi, profesori, părinți, pedagogi,
psihologi, medici.
Numărul din februarie 2006 al revistei Le
Monde de leducation prezintă un amplu dosar al
reflecției actuale asupra notării școlare,
redeschizînd o dezbatere cu numeroase puncte
nevralgice. Cercetări, statistici și experiența
personală a celor implicați în procesul de învățare
sînt convocate pe rînd, în încercarea de a căuta
puncte de sprijin într-un hățiș de opinii și practici
contrastante.
Cele două obiective majore ale școlarizării
formulate în Europa la sfîrșitul secolului al XIX-
lea, odată cu generalizarea învățămîntului public:
emanciparea intelectuală (a gîndi pe cont propriu,
nu cum ne-o cer sau ne-o impun alții) și
socializarea (a fi în măsură să ne integrăm suplu
și armonios în structurile societății) nu par a face,
în momentul de față, obiectul vreunei contestări.
Ceea ce atrage însă tot mai multe critici sunt
metodele de evaluare a competențelor elevilor și
de certificare a lor, în primul rînd notele. În ciuda
perfecționării, sofisticării și informatizării
procedurilor de armonizare a notării, aceasta
creează tot mai multe neînțelegeri, proteste și
disensiuni în sînul comunităților școlare, dînd
uneori impresia de arbitrar și adîncind inegalități
deja existente.
1.	E nevoie de note la școală? Înainte de 1881,
anul generalizării certificatului de studii primare,
parte a vastei reforme școlare a lui Jules Ferry,
copiii nu primeau note în Franța. Sub influența
pedagogiei iezuiților, ce promova emulația (nu
competiția), elevii erau clasificați într-o scară a
cunoștințelor și abilităților suplă, în care cei mai
înzestrați erau recompensați cu „locuri de onoare”
(p. 26). Cîntărirea minuțioasă și fină a meritelor,
obiectiv politico-educațional de bază al pedagogiei
republicane, pusă în serviciul recrutării „elitelor”
intelectuale și tehnocratice, a făcut din notare - și
din nota exprimată printr-o cifră - un puternic
instrument de selecție a elevilor și un simbol al
puterii corpului profesoral. În vîrtejul dezvoltării
tehnologice - îndeosebi după primul război
mondial - și al progresului social, nota școlară,
zeu enigmatic idolatrizat de cei mai mulți, s-a
instalat durabil în dispozitivul școlar al secolului
trecut.
Pe fondul destructurării unor instituții precum
familia și școala, al intensificării migrației forței de
muncă și al dificultăților de integrare școlară a
micilor „nomazi” instalați în țările dezvoltate
împreună cu familia lor, vocația școlii, ca și
pedagogia ce o vehiculează, vor face, îndeosebi
după 1980, obiectul unor critici grele și al unor
numeroase contestări. Într-o dezbatere ce-i opune
de acum pe reformatorii evaluării prin notă (care
s-au radicalizat rapid) și pe tot mai rarii partizani
ai notării cifrate (pentru care nota e o protecție
securizantă a elevilor - mai ales a celor cu note
mari! - și totodată expresia vie a relației de
autoritate dintre profesor și elev), semnificația
procesului de școlarizare se deplasează și se
tulbură, riscînd să se volatilizeze. Presiunea
factorilor extrașcolari (cererea sporită de
școlarizare, clientelizarea elevilor prin intervenția
crescută a comitetelor de părinți în viața școlară -
„parentocrația”, ce minează meritocrația) dar și
pericolul de implozie a instituției școlare în sine
(proliferarea și sofisticarea baremurilor de notare,
care prin aceasta nu sunt mai puțin fluide și
inadecvate, p. 24; oportunismul unor profesori, ce
preferă să acorde note mari pentru propriul lor
confort; presiunea instituțională a „procentajelor
de reușită” stabilite irealist și demagogic) ne pun
în fața unui tablou inedit și neliniștitor.
Derivele semnalate în funcționarea școlii sunt
greu de repertoriat, iar soluțiile propuse exprimă,
toate, interese personale sau ale unor grupuri de
presiune din interiorul sau din exteriorul școlii, a
căror armonizare e foarte problematică. În ciuda
existenței unei „științe a notării” (docimologia), o
aceeași lucrare de bacalaureat evaluată de toți
membrii comisiei de specialitate a primit note
între 5 și 15/ 20 (p. 22)! Tot la bacalaureat, unele
comisii, cu deosebire cele ce deservesc sectorul
umanistic, sunt uneori „rugate” să-și umfle notele,
pentru a compensa slabele rezultate la materiile
științifice (în primul rînd matematicile), unde
manipularea criteriilor e riscantă (p. 23). Cît
privește baremurile, acestea sunt tributare unei
adevărate „culturi de stabiliment școlar” (p. 25),
care face, de exemplu, ca o notă de 9 / 20
obținută într-un reputat liceu parizian să fie
dublată într-o școală situată într-un „cartier
sensibil” (defavorizat) din nordul Franței. Aplicate
cu mari variații, baremurile introduc diferențe
notabile în funcție de tradițiile de exigență locale
(note mici la Paris, mari în sudul Franței;
indulgență sporită în clasele cu nivel general
mediocru; îngăduință mai mare a profesorilor mai
vîrstnici în comparație cu cei tineri). La acestea
putem adăuga conformismul creat de sistemul
public însuși, ideal perfect, dar vulnerabil în
aplicare, ce face ca în situații tensionate profesorii
să supraevalueze prestațiile elevilor, cumpărînd
„pacea școlară” cu note ridicate (p. 23).
Caracterul aleatoriu al notării apare pregnant
în chiar actul de evaluare, în care buna-credință și
vigilența profesorului nu sînt deloc o garanție de
obiectivitate. Evaluînd evaluările, s-a ajuns la
concluzii surprinzătoare dar nu tocmai
neașteptate. Astfel, cel ce corectează lucrări scrise
dă o notă mai bună lucrării citite imediat după
una mai slabă (p. 27); în anumite clase cu nivel
scăzut, exigența evaluatorilor scade și ea, în
vreme ce elevii care repetă clasa sunt notați sever,
ostracizant; aspectul fizic agreabil, în special al
fetelor, face să crească calificativul acordat; la
unele materii, în apreciere funcționează
prejudecăți legate de sexul elevilor (la fizică,
băieții sunt notați mai bine decît fetele, la
prestație egală, p. 27). Ca să rezumăm, încă din
1936 o anchetă a stabilit, în Franța, că acordarea
„notei adevărate” ar presupune 13 corectări la
matematici, 78 la redactări literare și 127 la
filozofie. Altfel spus, notele curente nu reflectă
nivelul de competență al elevilor, la materiile de
mai sus, decît în proporție de 1/ 13, 1/ 78 și 1/
127.	’
În Europa actuală, zilele notării școlare par
numărate. Relativizată în practică și aspru
criticată de cercetători însă menținută în adaptări
tot mai suple, nota exprimată printr-o cifră
generează conflicte și dezbinare între elevi
(„războiul notelor”, p. 34), producînd uneori
eșecuri școlare. Motivantă pentru unii dar
stigmatizantă pentru tot mai mulți, ea poate
adînci fractura socială, prin aceea că, neurmărind
progresul fiecărui elev în dobîndirea cunoștințelor
și a competențelor, exaltă individualist competiția
(„fiecare pentru sine”). Instituind o scară ierarhică
între parteneri egali în drepturi (un profesor
datorează tot atîta solicitudine unui elev excelent
și unuia slab), nota se integrează în ceea ce unii
numesc o „pedagogie bancară” (p. 37), fiind
traficată ca un „salar al competențelor, în vreme
ce adevărata răsplată a procesului de învățare e
lucrul învățat” (1).
2.	Soluții de început. „Excelența” elevilor (ne
gîndim la „supradotați”) nu e înnăscută ci
dobîndită: în zilele noastre, geniile au nevoie și
ele de școală. Spațiu deschis, de dialog și inovație,
școala adaugă vechii vocații de transmitere a
cunoștințelor și a culturii o pedagogie reînnoită,
axată pe descoperirea în comun a lumii și pe
dezvoltarea personalizată a elevilor. În acest
dispozitiv, în care fiecare (elev și profesor) are
ceva de învățat, obsesia competiției și a
rezultatelor școlare înalt cotate, obținute cu orice
preț (ore suplimentare, reducerea momentelor de
destindere) constituie de multe ori un obstacol și
un factor de risc pentru dezvoltarea copiilor.
Mutualizarea competențelor printr-o interacțiune
în care evaluarea (necifrată) de către profesor se
încrucișează cu autoevaluarea elevilor, într-o
ambianță decontractată, e dimpotrivă susceptibilă
de a crea capacitatea tehnică de a descoperi.
„Elevul nu lucrează pentru a obține competențe ci
folosește propriile-i competențe pentru a lucra.
Cine face o expunere despre feline trebuie să știe
să cerceteze subiectul” (p. 31). Metoda e cea care
dă naștere competențelor, iar ea trebuie adaptată
la fiecare elev, încercînd să-i redreseze slăbiciunile
și să-l facă să progreseze după puterile lui (2).
Adaptare și personalizare a metodelor de
1O
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
predare °i evaluare, disponibilitate sporită a
actorilor procesului de învățămînt °i
responsabilizare a acestora: iată vectorii
pedagogiei viitorului. Cîteva inițiative,
experimentate cu succes: eliberarea, în spiritul
pedagogiei Freinet (3), a unor „brevete de
competență” (elevul va primi un astfel de brevet
cînd va ști să facă înmulțirea cu 8, fără a fi
penalizat în repetate rînduri înainte de a o fi
învățat); întocmirea livretelor de evaluare, fără
note, al căror scop e urmărirea evoluției elevului
și detectarea întîrzierilor în învățare; supranotarea
prudentă, tactică, pentru încurajare; „notarea
alternativă”, sau „contractuală”, acolo unde elevii
și părinții sînt atașați evaluării prin notă (la
cerere, elevul poate primi indicii ale rezolvării
unei probleme, pierzînd însă un număr de puncte
din pornire. În acest fel, o lucrare fără greșeală va
fi notată, de pildă, cu 8 sau 7 / 10, în virtutea
înțelegerii).
Instrument de verificare a cunoștințelor, nota
a sfîrșit prin a deveni, prin fetișizare, unul de
selecție precoce și arbitrară, și de prelungire, în
spațiul școlar, a tensiunilor și discriminărilor
sociale. „Egalitatea șanselor” preconizată de
„democrația școlară” nu face decît să mascheze
inechități prealabile ale elevilor - materiale sau
culturale -, pe care le agravează. Ruptă de
proiectul educativ al democrațiilor tinere din
secolul al XlX-lea, școala veacului nostru va trebui
să-și redefinească vocația și metodele,
deschizîndu-se mai mult spre societate, pe care e
chemată să o regenereze - inclusiv prin
reformarea în profunzime a evaluării școlare.
O anchetă internațională recentă asupra
performanțelor școlare în Europa a plasat pe
primul loc școala finlandeză, în care elevii nu
primesc nici o notă înaintea vîrstei de 12 ani... (p.
38).
Note:
(1)	Polemic, unii cercetători detectează în
pedagogismul notei o „constantă macabră” (p. 39): voința
de clasificare și de ierarhizare, care anulează pur și simplu
evaluarea. În ce privește „salarizarea” competențelor pe
cale de a fi dobîndite, aceasta e vizibilă, la alt nivel, în
sistemul atribuirii de burse în unele universități europene,
în care criteriul „meritului” exprimat prin notă aduce
studentului avantaje materiale. În acest fel, studentul
devine un salariat care nu produce nimic în afara
propriilor lui competențe - de altfel improbabile sau în
orice caz nedobîndite în momentul indemnizării.
(2)	Repetarea anului școlar, practică stigmatizantă,
începe să fie abandonată în tot mai multe țări europene
(uneori, ea e acceptată doar la solicitarea elevului și a
părinților), iar acolo unde e menținută își manifestă în
continuare ineficiența. (Cf. Maryline Baumard, « Les
elcves franțais plus stresses que performants », in Le
Monde de l'education, oct. 2005, p. 20 și urm.).
(3)	Celestin Freinet (1896-1966): învățător, fondator al
pedagogiei ce-i poartă numele, bazată pe interacțiunea
teorie / practică, pe munca în echipă și pe metode active
(jurnale de școală, corespondență interșcolară). În urma
unor divergențe cu administrația, și-a creat propria-i școală,
experimentală, care a inspirat numeroase reforme școlare,
în Franța și în alte țări.
■
poezia
Eugen Suman
(e blana moale °i carnea
fragedă)
cu adevărat am coborât azi în sufletul meu
și atunci ce rost mai are să-ți spun
că ai avut dreptate
și că nimeni n-a locuit vreodată acolo
nimănui nu-i pasă de noi
iar când vine timpul creierele noastre își întind
umbrele pe pereți
atunci când visul devine umbra zilei
și toate astea se leagă cu o viteză fenomenală
mă așez
la ce bun să mai citesc vreo carte sau să mai văd
vreun film
cu ce mă mai poate liniști acum o baladă ori
vreun joc video
doar aerul proaspăt și cafeaua opresc alunecarea
numai așa mai pot rămâne aici
nu vreau să mă gândesc la cei care au pierdut tot
pentru că nu-i înțeleg
o nouă serie de inundații un bombardament
nocturn în coreea de nord
o explozie în colentina un val seismic spre kyoto
e o bombă în central park un cutremur devastator
în india
e o ploaie acidă peste africa (ni s-au topit
elefanții)
avem moscova - noua formă de viol
avem petrol pentru bucurești
puii de focă puși la uscat (e blana moale și carnea
fragedă)
iarba-fiarelor și
certitudinea mea că iepurii ăia jegoși vor scăpa
încă o dată
s-a terminat cu mâinile care tremură
pentru totdeauna
suntem aici pentru tine
despre mine nu se poate spune nimic atunci când
sunt trist
iar dacă mă vezi mergând pe stradă cu haina
fluturând
te rog
nu mă atinge
nu-ți pot da nimic
pentru că tot ce am eu e umbrit de marile
construcții
de noile viziuni de sunetele-baros
e o implozie a neputinței o vastă câmpie a fricii
pe care rătăcesc lipsit de repere
doar mâna ta chircită sub pământ mai are acum
putere
îmi apropii deci capul de tine
să pot auzi mai bine muzica
acum am văzut pentru prima dată cum arăți
mă înspăimânți
ieri tu n-ai putut să bei nimic
tavanul negru pereții negri oameni peste tot
greața și sufocarea mă leagă de tine
gândește-te că nu-i nimic totul va fi bine mai
încolo
cand ajungi acasă vomităm amândoi
bucură-te că ești iubit
asta alină întotdeauna spasmele stomacului
înghite gheara din gât zâmbește
ei nu trebuie să știe nimic
sunt aici lângă tine
ei nu trebuie să știe nimic
sunt aici lângă tine
te ajut
iartă-mă nu-ți pot spune mai multe
ieri seară când tu erai altundeva a coborât din cer
o mare coloană de fum și piatră
iar la baza ei toată uscăciunea neputința clisoasă
și scârbăvnicia omenească
au dat floare de foc și floare de umezeală
nu mai ești singur ești fericit și încrezător
au venit apoi porcii și caii de la curțile alăturate
s-au adăpat din apa viermănoasă
s-au lins și s-au mușcat
ești sigur pe tine conversațiile sclipesc oamenii de
la masă te plac
dobitoacele pământului s-au prins în hora sexului
și a urdorilor
sunt aici lângă tine îți schimb viața iubește-mă
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
11
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Constantin Virgil Bănescu
Constantin Virgil Bănescu s-a născut la Târgoviște în 1982. A publicat volumele de versuri Câinele, femeia °i ocheada
(Timpul, 2000), pentru care i s-a decernat premiul ASB pentru debut, și Floarea cu o singură petală (Junimea, 2002).
Tradus în limba germană de poetul Oskar Pastior, a câștigat prestigiosul premiu „Hubert Burda” pe anul 2003. Este
membru al USR și absolvent al Facultății de Comunicare și Relații Publice din SNSPA.
De când l-am cunoscut și il citesc, Constantin
Virgil Bănescu îmi întărește, cu fiecare etapă ce o
parcurge, impresia că este un poet zen, cu o
sensibilitate și o gândire izvorâte din
înțelepciunea și grația extrem-orientalilor sau din
spiritul neschimbător, fără-de-timp, al
Upanișadelor. Nu mai încape nici o îndoială,
acum, la a treia carte, că el nu are legătură nici cu
insolența, nici cu faconda cam de prea multe ori
ignorantă și goală a generației noastre. Izolarea lui
orgolioasă, histrionismul de modă veche (fiindcă
ipostaza orfică il bântuie și-i condiționează fiecare
gest) sau inadaptabilitatea pot face din el de acum
încolo un neînțeles, izolat în lumea sa ca într-un
cub al lui Rubik, sau un poet matur, tonic,
fermecător.
Până atunci, sper ca C.V. Bănescu să găsească în
cerul său pacea și limpezimea vindecătoare pe
care le caută. (Claudiu Komartin)
Zia (numai cu tine)
trăiesc
și continuu să trăiesc
și mă voi ridica deasupra tuturor sertarelor pline
și de-acolo voi privi toamna
dintr-odată mai e atât de puțin
până mă voi trezi
și iarăși voi desface dimineața
în fâșii ce vor fi la loc până seara
nimeni nu știe
mă întorc în trupul tău
cum m-aș întoarce în camera mea
și de-aici nimeni nu știe
cât mai e de așteptat
până ce luna cea rotundă și cea mai galbenă
se va mări de cinci ori
și va lumina câmpurile
mai mult decât îi e îngăduit soarelui să o facă
nu știu de unde
forța de a scrie poemul îmi vine doar din poem
stau în spatele ferestrelor pe care le știu cel mai
bine
mă minunez de ele
de cum știu ele să mă ascundă
să mă apere de tot ce n-aș fi în stare să fac
dincolo de ele
ce altă imagine
vreau o imagine pentru aceste rânduri
ce imagine să dau acestor rânduri
ce altă imagine să dau acestor rânduri
decât cea din spitalul în care o să mă întorc
un dulăpior de baie plin cu plăcinte cu mere
numai cu tine Zia
nu mai fac paradă în fața mea
printre munți printre păduri
printre prieteni
printre iubiți și iubite
voi privi toamna
numai cu tine Zia
numai cu tine voi fi
printre razele soarelui portocaliu ca inima ta
văd spitalul
cea mai fidelă imagine a ferestrelor mele
văd spitalul în care am plâns prima oară
fiindcă știam că nu e ultimul meu plâns
ziua a acoperit soarele
și nu știu de unde are poemul forță
să-mi dea ca să-l scriu
(din volumul Același cer ce nu e, în curs de
apariție la Editura Vinea)
■
numai cu tine Zia
voi mai privi toamna
numai cu tine mă voi întoarce numai acasă
numai cu tine voi vedea albeața deplină
a ultimei zile
și atunci dintr-un pahar cu vin
va ieși un nou pahar cu vin
rA • •
faștt
sufletul meu se odihnește
văd un copac înalt strălucitor
înfășurat în toate culorile
apoi o fântână mică
din care se ridică
o dată cu fiecare trecere puternică a vântului
un bulgăraș de apă
12
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Frunțile noastre erau umede
Augustin Cupsa
Frunțile noastre erau umede, linse cu fire de
păr și de pământ. Le tot amestecam cu
degetele noastre murdare.
Frunțile noastre culegeau din aer, puful de
gălbenele și picioare subțiri de furnică, zimți de
urzici. Mâinile noastre curgeau nepricepute.
Alegeam firele de iarba care ne așteptau
încordate, un pic mai tinere decât noi.
Frunțile noastre lipeau cerul, și el umed, și el
tânăr ca și noi, ca și firele de iarbă.
Mai erau macii. Mai era o frunză deasupra
mea, o ținteam cu privirea, printre pleoapele
întredeschise, aș fi jurat că mă poate strivi
căzând. Poate să mă ducă departe ziceam și
trăgeam pe nări din albastrul de deasupra. Poate
că nici nu aveam ceva în noi și neceva-ul ăla nu
poate să te doară când te înghit, când mușcă din
tine gloanțele, bombele și toate porcăriile. Poate
că nici nu contează că ai două, că n-ai două
picioare.
Restul gemea în zare. Și simțeam cum restul
ăsta se tot smulge între noi și ei. Între tălpile
noastre și bubuiturile surde pe care le mai
culegeam scăldați într-o unsoare călduță și
amețitoare. Nu mai gândeam. Gândeam
negânduri. Rătăceam. Soarele ne tot picura cu
unsoarea lui blândă. Și restul se tot subția,
departe - mici coșuri roșii se crăpau furioase ca
niște albine, nu le vedeam cum stăteam noi
întinși pe spate și dacă mă gândeam bine poate
chiar erau niște mici albine care poate c-o să ne
înțepe și în toropeala asta o să ne facem roșii și
calzi; și în spatele pleoapelor era roșu și cald și se
făceau niște drumulețe mici de argint, niște
cercuri, niște hexagoane suprapuse, întretăiate.
Alunecam încetișor.
Unul zicea :
„Auzi mă, când o să vină fierul ăla mare la
tine și o să se suie pe tine, și o să iți gâfâie la
ureche transpirat și o să iți zică «De ce te pui cu
mine carne mică și moale, tu nu știi că eu sunt
fier și pot să mănânc din tine și din o sută de
copii ca tine și să vă mestec oasele alea cartonate
și să nu îmi zică nimeni nimic, fiindcă eu sunt
fier, nu dau socoteală la nimeni, ei?» - tu ce o să
îi zici atunci? Pun pariu că o să te caci pe tine, și
o să torni toate prostiile din lume și o să zici
«mamă, fac orice, dar numai soldat nu, și nu mai
pun gura pe glonț cât oi trăi, și o să vând și
iepurași și o să mă fac și doctor, când o să fie».”
Tăceam, puneam cascheta mai bine să nu mai
zdrobească din florile astea mici albastre și
țineam o codiță de gălbenea între dinți dar
ziceam în sinea mea « Doctor o să te faci și o să
te lipești și tu de toți ăia care vin și scuipă și se
dau de ceasul morții și o să te sui pe fiecare cur
de fată care nu sângerează pentru că nu vrea ea
dar iepurași tot n-o să-ți iei, și n-o să le iei varză
și morcovi și mărar și ce mai mănâncă ăștia mici
și n-o să-i vinzi prin baruri. Și nici n-o să-i iubești
și nici n-o să te culci cu iei, n-o să tușești de la ei
ca Robert cu tot rahatul lor în gât și în plămâni
și în creier până te saturi.
Atunci îl vedeam foarte limpede pe Robert;
pe Robert al meu galben - uscat, sufocat între
crizele de tuse, mângâind pătura, dârdâind și
scuipând, scrâșnind dintre dinți: „Pe mă-sa! Totul
e un rahat!”. Vedeam și toți iepurașii lui grăsuți,
tremurând, răsuflând și lăsând peste tot în urmă
vălătuci de vată, ghemuri de ață albă și gri. Îi
vedeam acum perfect cum se împingeau și se
vârau unu-ntr-altul, se frecau și nu ziceau nimic;
ar fi putut s-o ducă așa ore întregi, și la urmă își
treceau limba peste boticul lor roz și mic cât un
bob de strugure de parcă pentru ei un sărut n-ar
face mai nimic.
Pe Clara, însă, oricât vroiam, nu o mai
vedeam aproape deloc.
Bucăți palide și subțiri, arse ca niște foi de
hârtie.
Vedeam cum, o dată, își potrivea rochia ei
subțire, înflorată. Mâna îi trecea peste pânză și
scotea un foșnet uscat, prelung ca atunci când
fumezi.
Căutam imediat după țigări dar îmi era foarte
sete și nici fumul nu vroia să treacă așa peste
gâtul meu scorojit și se apuca parcă de buruieni
cu mâinile să nu se ducă la vale.
Dar cu Clara fumam mult. Orele, noaptea,
treceau fin în camere reci, noi sprijineam cu
spatele luciul pereților; îi țineam un sân între
degete și îl strângeam ca să îi smulg tot secretul,
toată povestea pe care o scrisese și o spusese
atâtor guri flămânde și tinere, albe și neștiutoare.
„Ce ești tu măi, scoică mică? Ce vise ai tu
valule, mă răsteam ușor la el ca să nu mă audă
Clara. Sânul tăcea umed și plâns ca un melc, mut
ca un smoc de iarbă.
Și ea râdea atunci aruncându-și scurt părul pe
spate:
„Dragul meu, eu sunt violonistă și sunt
măritată. Eu nu am vise. Sânii mei nu au vise,
mâinile mele, degetele mele nu duc nici un vis.
Doar strâng între ele carne putredă și mov de
vioară. Și asta mă fute până nu mai pot, până îmi
temură picioarele și încheieturile și curg apele
peste ele, peste ciorapi în jos, în jos se tot duc. Și
noi ne ducem, nu ți se pare, așa ca un fum, vezi?
Uită-te bine la fumul ăsta, uită-te bine ca să-ți
ghicesc în el! Să-ți zic câți copii o să ai și cu cine
și unde o să-i îngropi. Că pe tine o să te îngrop
eu și nu trebuie să ai grija asta.”
Dar eu nu vroiam să mă văd deloc și îi
ziceam să termine cu prostiile și o rugam să se
frece de un perete până îl lasă leoarcă, până se
stoarce și eu să mă uit fumând la ea.
„Până nu rămâi mai mult decât un cotor de
măr, începe de-aici sau nu, de-aici”, îi strigam,
înțepând întunericul imprecis cu degetul arătător.
Și ea mă credea, și se lăsa, se tăvălea ca o
nebună pe gurile de var și vorbea de toate
închipuite, ca într-un vis ciudat.
Vara aia a trecut, am trăit mult și apoi am
tăcut.
În anii ăia am tăcut foarte mult și nu înțeleg
de ce. Cuvântul mi se lipea greu pe buze, orele
treceau, albe, impersonale, fără nici un chef să se
împotrivească
Războiul curgea neobosit, noi încă ne căutam.
Speranțele încă ne căutau.
Unii vorbeau despre pace de parcă ne ziceau
povești minunate cu oameni frumoși, calzi și
femei tinere din alte timpuri, din alte lumi.
Rosteau cuvintele astea cu un aer atât de firesc de
parcă ar fi avut așa ceva, cândva, iar unii chiar își
făceau o treabă cu asta. Ne adunam cu toții în
jurul lui și el ne turna câte o poveste așa de
frumoasă că nimeni nu se mai ridica de la masă
să se ducă la baie și spuma berii se usca pe
marginile halbei.
Visul ăsta se rotea cu repeziciune în jurul
nostru și noi ne chinuiam să ne punem bine cu
el, să vadă că suntem băieți de familie bună și
vrem să facem și noi ceva în viață.
În minte, îl vedeam cu rochie fină și cercei de
ametist și îl culcam pe cearceafuri uscate și el ne
mângâia pe ceafă, râdea și își spunea în gând, că
suntem cu toții niște băieți adorabili dar în mod
sigur suntem tare nepricepuți și c-o să ne dea gata
pe toți până în zori.
Gurile noastre miroseau a bere, a țigări ieftine
și a carne tare și neștiutoare.
Nopțile noastre miroseau a guri de fete și a
bere și a țigări ieftine și a carne tare și neștiutoare
și a minciuni mici și dulci. Nopțile noastre
miroseau a tăcere și levănțică pe care mama nu
uita să o pună în săculețe de tifon imediat cum
se sfârșea luna mai.
În toată vara aia speranțele noastre erau atât
de puternice încât uitasem cu totul de trupurile
noastre sângerii, uitasem de mâinile noastre și ele
munceau în neștire, cântau, scriau, ciopleau în
ziduri, corpurile noastre se îmbătau criță și
dimineața o lua de la capăt cu capul tot mai rece
și mai hotărât și mai sticlos. În vara aceea mă
înălțam dintre zidurile pe jumătate prăbușite între
buruieni și înfruntam cerul cu fruntea.
Astăzi iarăși lipesc cerul cu fruntea mea.
Astăzi din zare vine un plumb cenușiu lucios.
Plumbul ăsta însă nu s-a născut din nimic și
așa - degeaba. Robert nu mai poate să se
răstească la nimeni. Decât la el și la oasele lui
putrede. Plumbul ăsta s-a făcut din mâinile
noastre mici, l-am udat cu sudoarea disperării
noastre, l-am încercat pe măselele noastre. E bun
și l-am zvârlit în lume să umble și să spună la toți
că ne-am făcut mari. Că or să cadă multe sub
laba noastră. Că din tăcere nu se face decât
tăcere. Și din uitare - uitare.
Azi a fost o zi grozavă. A fost ziua în care
m-am întâlnit cu fierul și pe gâtul lui am apucat
să citesc multe nume mari; nume mărunte și
multe priviri speriate au sclipit pe coama lui
nebună că totul s-a făcut praf și pulbere și trebuie
să se găsească măcar câțiva nebuni să le mai
descurce. Dacă ar mai avea ceva importanță.
Nu mi-e rușine să spun. Eu am căzut spre
seară cu friguri și cu febră mare.
Așa se vorbea prin vecini.
■
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
13
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Retroproiecție:
Cercul literar de la Sibiu/Cluj
I. Negoițescu/Epistolar (III)
Corespondență cu Dan Damaschin
[23]
Munchen, 14 ian. 1992
Dragă Damaschin, am primit alaltăieri seară cărțile,
Apostroful și scrisoarea ta din 5 dec. Nu știu dacă ți-
am răspuns la epistola ta de încântare pentru vizita la
Munchen, dar oricum ți-am scris rugându-te să-mi
trimiți Apostroful, să dai 10 exemplare din Sabasios lui
Boeriu, iar zece să le împarți tu (Mușlea, Simuț,
Podoabă, Cistelecan, R. Enescu etc.). Lui Țeposu
degeaba te-ai adresat căci l-am rugat eu, dar m-a refuzat
spunând că nu are timp. Situația de la V. Românească
și Amfiteatru am aflat-o deja. Dacă poți tu să vezi de
rest (dacă revistele respective se află la Biblioteca
universitară), bine. Dacă nu, s-o lăsăm moartă. De fapt
important e să știu dacă textul meu despre M.
Cărtărescu (despre Levant și în general poezia și proza
lui) a apărut în Contrapunct și la ce dată, ce număr.
Aș vrea să știu ce ți-a răspuns Z. Ornea (la procura
ce ți-am dat), căci în februarie sau cel târziu în martie
apare Istoria.
Te rog insistent să-mi trimiți cu prima ocazie toate
volumele de versuri ale lui Ion Mureșan.
Nu peste mult voi proceda la fotocopierea
volumului de critică (masiv) pentru Dacia, sub titlul
Literatură contemporană, cuprinzând textele unele din
exil dedicate scriitorilor contemporani.
Pentru Familia îți anexez aceste texte despre Fănuș
Neagu, Valeriu Cristea, Al. George și N. Steinhardt. Aș
dori să fie în ordinea: N. Steinhardt, V. Cristea etc. Ce
texte ți-am dat, când ai fost aici, pentru Familia și
Vatra?
Îți muțumesc și te îmbrățișez
I.Negoițescu
p. S. Mai apare Apostrof? A mai apărut vreun
număr după cel cu interviul meu (9)? Ce se întâmplă
cu textul meu despre Valeriu Marcu? Să nu fie dat la
altă revistă fără a-mi da eu acordul!
[24]
Munchen, 29 ian. 1992
Dragă Damaschin, îți mulțumesc pentru nr. 12 din
Apostrof, pe care l-am primit. În aprilie, voi trimite în
țară prin Ana Mureșanu volumul intitulat Literatura
contemporană, de care am vorbit și ne-am înțeles. Oare
primești de la unele reviste onorariile mele, ca să nu
cheltui tu cu poșta? Ai încasat drepturile mele de autor
pentru Sabasios și ai achiziționat cele 100 exemplare?
Dragă Damaschin, nu vreau ca tu să cheltui pentru
mine nici un ban - știu bine cât de imposibil de grea e
viața în România, iar poșta și telefonul sunt azi acolo o
povară. De aceea, te rog să-mi expui situația exactă cu
revistele și editura, ca să pot judeca lucrurile, în ce te
privește, în cunoștință de cauză. Ai predat procura
respectivă lui Z. Ornea? (înțeleg o copie a ei sau măcar
l-ai anunțat că tu vei ridica drepturile mele, onorariu și
exemplare?). Ultimele știri ce le am arată că în martie,
cel mai târziu, va fi pe piață Istoria. Mai apare revista
Apostrof? În afară de numerele cu interviul meu și cel
cu articolul despre Heidegger-Jaspers, a mai apărut
vreun număr? Nu am de unde să știu, căci Marta
Petreu mi-a dat să înțeleg că nu-mi mai trimite ea nici
un exemplar, bazându-se pe tine.
Din Sabasios, cred că ți-am spus să dai 10
exemplare lui Boeriu, iar 10 să le împarți tu (Mușlea,
Marta Petreu, Podoabă, Simuț, Cistelecan, Radu
Enescu). Ai primit revista Dialog? Scuză-mă că te
înnebunesc cu întrebările, dar întotdeauna, în ce
privește România, am impresia că mă adresez nopții...
Te îmbrățișez cu drag
I.	Negoițescu
p. s. Vom găsi și o soluție pentru a-mi parveni la
Munchen cărțile. Ține legătura cu Mușlea sau Boeriu.
Ai primit cărțile înapoiate (de N. Steinhardt)? Ai făcut
rost de volumele (toate) de Ion Mureșan?
[25]
Munchen, 26 febr. 1992
Dragă Damaschin, încă și încă îți mulțumesc
pentru toate (sper că ai primit cărțile lui Steinhardt,
împrumutate de tine), dar nu pot admite să-ți fac
greutăți economice. Ți-am trimis prin doamna Judith
Maier, soția pictorului Radu Maier, 50 DM, adică
echivalentul a 100 bucăți Sabasios a 74 lei exemplarul
(7400 lei). Ea va preda banii lui Vasile Igna, pe care îl
cunoaște: pleacă poimâine cu trenul la Cluj. Te rog deci
de îndată ce primești acest mesaj să te interesezi dacă a
sosit în Cluj și să aranjezi prin Igna înmânarea banilor.
Sper că socoteala mea e exactă. Pentru a evita pe viitor
astfel de neplăceri, pe care eu nu le pot suporta, căci
nu doresc să-ți fiu o povară, te rog să-mi comunici
exact situația financiară legată de încasările de la cele
trei reviste (care aș dori să acopere cheltuielile tale cu
poșta și telefonul), adică cifrele, ca și încasările și
cheltuielile privind cărțile mele (deci și Istoria
literaturii, la care îți voi trimite de îndată banii pentru
cele 100 exemplare, când îmi vei comunica costul). Nu
pot să rezolv bine lucrurile dacă nu-mi dai întotdeauna
cifrele: încasări și cheltuieli. Iar când vei primi banii
pentru drepturile mele de autor (și voi cunoaște exact
situația), îți voi comunica ce și cum. Lui Ornea i-am
scris în diverse rânduri (aud că Istoria literaturii va fi
prezentată la Paris, în martie, la zilele cărții românești).
Marta Petreu mi-a spus că nu-mi poate trimite
exemplare din Apostrof, de aceea îți dă ție să mi le
trimiți regulat: am primit numărul cu interviul și cel cu
articolul Jaspers-Heidegger: a mai apărut oare între cele
două încă un număr? La fel aș vrea să procedezi cu
Familia și Vatra, ca să nu fiu povară pentru Simuț și
Cistelecan (dar nici pentru tine, dar dacă nu-mi dai
cifrele eu nu pot calcula exact!). Ion Mureșan n-a
publicat decât o singură carte?
Te îmbrățișez,
I.N. ’
[26]
[carte poștală]
Munchen, 13.03.92
Dragă Damaschin, am primit cele 20 exemplare
din Sabasios trimise prin junele Mușlea. Mulțumesc. Să
vedem cum te descurci acum cu Istoria, care tocmai a
apărut. Ține-mă la curent. Din Istorie te rog să dai
exemplare lui Boeriu (4, din care spune-i că unul e pt.
dr. Belteag); ție, lui Simuț, Cistelecan și Virgil Podoabă.
Te îmbrățișez
I.N. ’
[27]
Munchen, 3 aprilie 1992
Dragă Damaschin,
A fost la mine Virgil Bulat, care mi-a adus mesajul
tău. Nu te necăji te rog și înțelege-mă bine: eu țin la
tine foarte mult și îți sunt recunoscător pentru tot ceea
ce faci pentru mine, dar tocmai de aceea nu suport
gândul că ai putea să ai de pe urma mea neplăceri
materiale, greutăți. Nu cunosc decât în mare situația
extrem de dificilă economic din țară, știu însă că treceți
cu toții printr-o perioadă mai mult decât penibilă. Fără
a fi aici cu adevărat înlesnit, trăiesc însă, spre deosebire
de voi, ca oamenii. Toate acestea mă motivează în grija
mea de a nu împovăra eu și mai mult pe cineva din
România. Ca să știu așadar pe ce teren mă aflu, e
absolut necesar să-mi dai mereu, camaraderește,
socoteala: ce cheltui tu cu mine, ce bani ai la
dispoziție. Altfel mă pui și în situația că nu îndrăznesc
să-ți cer anumite servicii din teama că ți-e greu să le
faci față. Sunt clar oare? Vezi că nu ai nici un motiv să
te simți vinovat fără vină față de mine și nici eu față
de tine.
Vartic a promis că-mi va pune el la dispoziție mai
repede cele 30 exemplare din Istorie ce mi se cuvin
(deocamdată am primit aici unul și mai aștept patru,
pe care am auzit că mi le-a lăsat la Paris). Poate
lămurești tu cu Marta Petreu treaba asta. Așa că de la
editura Minerva tu nu ai ce aștepta: onorariul meu pe
Istorie cred că ți-l pune la dispoziție Fondul literar, pe
baza procurii ce ți-am dat, înțelegând că din acest
onorariu să achiți costul celor 100 exemplare ce ai
comandat la librăria din Cluj. Tot prin Virgil Bulat ți-
am trimis ultimul număr din Dialogul politic, unde am
texte despre maghiari și despre Eminescu. În numărul
sub tipar din Dialogul literar public un mare capitol
din Autobiografie (anii de liceu). Mi-a luat mult timp
erata ce am făcut la Istorie (ți-am trimis și ție un
exemplar), spre a fi publicată în Apostrof și alte reviste.
Dacă vei da de recenzii sau discuții privind Istoria,
poate mi le semnalezi și mie. Îți mulțumesc și te
îmbrățișez,
I.Negoițescu
p. s. Aștept dactilograma ineditelor lui Ion
Mureșan!
■
14
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Remember cerchist (II)
Viorica Guy Marica
Nu îmi amintesc exact când ne-am
cunoscut, dar mi s-a întipărit de ne°ters
imaginea lui când pentru prima dată mi
l-a arătat o colegă de liceu, pe vremea nefericitei
rebeliuni din 41. Ieșeam de la ore, îndreptându-ne
spre clădirea din apropiere a telefoanelor, aflată la
colțul străzii înguste. Împreună cu un alt compars
adolescent, făceau de strajă la poarta
telecomunicațiilor arădene. Înarmat cu o flintă
veche, având o spangă cam ruginită în vârf, părea
solemn și foarte pătruns de importanța misiunii
sale. Deșirat, slab și bubos, se detașa printr-un aer
țeapăn și marțial.
- Uite-l pe Puiu Cotruș, exclamă colega mea.
În timp ce eu, interesată de alură, îmi spuneam:
Miles gloriosus.
Concomitent, la Sibiu (îmi scria Gary Sârbu
într-o epistolă) Nego făcea și el planton tot la
telefoane (inclusiv poștă), cu un pistol-mitralieră
în bandulieră. Sergent T.R. M Gary care trecea pe
acolo cu Ion Oana, îl salvează milos și
desferecându-l de armă îi ia pe sus, restituindu-l
nevătămat și spășit familiei îngrijorate. Nota bene,
Nego pare a fi fost doar un adept temporar, Puiu
însă a rămas fidel și convins păstrător al unei
ideologii greu de digerat pentru faptele extremiste
pe care le-a stârnit. Nu am înțeles niciodată o
atare opțiune, din partea unui om inteligent, dar
desigur, nefiind versată în ale politichiei, nu eram
în măsură să judec aderarea lui, despre care
niciodată nu am discutat, considerându-o poate
tot atât de misterioasă precum afinitățile erotice,
mai puțin păguboase.
Amiciția cu Puiu a debutat prin 1943-1944. Ne
plimbam mult, pe ploaie și pe soare, discutam
beletristică și ne simțeam apropiați
intelectualicește. Admiram promptitudinea unei
memorii elefantice, cultura întinsă și mintea lui
ageră. Era nepotul de frate al lui Aron Cotruș,
aflat undeva prin peninsula iberică de unde îi
scria uneori și îi trimitea câte o revistă. Exilat din
istoria literaturii române, apărută în 1978, a fost
introdus, probabil clandestin, tocmai într-o frază
finală la „Mihai Beniuc", pe care nu mă pot opri
a o cita, atât de savuroasă îmi pare: „... copilul
Munților Apuseni (M. Beniuc -n.n.), care concura
altădată pe Aron Cotruș în rostirea de versuri
bubuitoare, s-a deprins a vorbi potolit, graiul său
aducând întrucâtva, uneori cu acela al lui Blaga“.
Mai întâi, Beniuc nu era odrasla Munților
Apuseni, aflați în Bihor, în timp ce el era originar
din Șebiș (jud. Arad); motiv pentru care m-am
străduit a-i citi poetica juvenilă, din care nu mi-a
plăcut decât Pe o scândură cu actinii și Melița.
Ajuns mare bard partinic, drapat cu tot felul de
funcții culturale la care probabil nu va fi visat
măcar, ajungând chiar membru al Academiei
Române (greu de imaginat!, deși se mai întâmplă
și azi), relațiile sale cu Blaga, inițial cordiale, au
explodat în romanul Tăiș de brici )1959, titlul
schimbat în Muche de cuțit). L-am citit în ediție
princeps și nu fără consternare. Impostor plin de
invidie, deoarece el însuși era totalmente văduvit
de genialitate, nu s-a mulțumit să îl încondeieze
pe „marele Anonim", ci l-a atacat în modul cel
mai mârșav pe părintele său, isidor Blaga,
atribuindu-i, tocmai de Crăciun, postura de preot-
măcelar, căsăpitor de porci. Oricât de reținut și de
prudent ar fi fost Blaga, cel „mut ca o lebădă", a
izbucnit violent în fața acestei infamii, adresând
un memoriu Comitetului Central (vezi: Mircea
Zaciu, Ca o imensă scenă Transilvania..., 1996, p.
385 sqq.). Astfel încât apropierea producției sale
finale de Blaga, pe lângă faptul că este
neîntemeiată, mi se pare grozav de ilară.
După terminarea războiului, tatăl lui Puiu -
care era un bun profesor de literatură română -
întorcându-se la Oradea, de unde se refugiaseră
după Dktat, l-a lăsat liber în boemia lui. Așa
încât, amicul nostru care debutase la Cerc, făcea
navetă aleatorie între Sibiu, Timișoara și Arad.
Îmi ținea adesea de urât, în perioada icterului
nefast care mă țintuia la pat, victimă a unui regim
alimentar draconic. Visam în modul cel mai
nesăbuit castroane de frișcă amestecată cu bucăți
de șocolată cum îi plăcea țicnitului de Dolfi, între
timp sinucis in extremis în buncărul său berlinez,
numit orgolios Volfschanze (bârlogul, reduta
lupului). Nu i-a mai fost de nici un folos, sic
transit.
Deliu și Puiu veneau des să mă vadă,
alternând cu alți prieteni. Cu ei discutam mai cu
seamă literatură. Prieten sincer, fără echivoc,
Deliu nu credea în vocația mea poetică; Cotruș,
în schimb, mă mai flata din când în când,
încercând să îmi oblojească înclinarea veleitară.
Era hâtru și amuzant, când mistifica „subțirimile
intelectuale" ale unui anonim, văzut pe stradă și
care din profil semăna izbitor cu defunctul meu
iubit, pierit de leucemie. Știam că inventează,
vrând să fie clement cu mine. În rest găsea că nu
sunt destul de subtilă pentru stilul lui Proust, căci
tocmai mă căzneam să-mi umplu ceasurile vide
citind Swann. Cumplit îngălbenită, participam și
eu la ocazionalele lui tribulații amoroase,
mărturisite cu oarecare zgârcenie confesivă. Spre
deosebire de Doinaș, potențialul său ex-rival, care
se lecuise printr-un inspirat catharsis poetic ( în
Paradise Cocktail), Puiu continua să fie bântuit de
amorul fără speranță pentru frumoasa Beatrice.
Se întâmpla uneori să doarmă la noi în
sufragerie, când Tata era plecat în delegație la
București. Nemaiavând casă la Arad, făcea slalom
nocturn pe la prieteni. Chiar dacă nu se amesteca
în amicițiile mele intelectuale, părintele meu nu îl
prea plăcea, găsindu-l dezordonat în ținută și
himeric în materie de politichie.
Puiu își începea ziua, brăzdând odaia
spațioasă cu pași de Guliver. Îl găseam în
pijamaua, mult prea scurtă pentru el, căci tatăl
meu era scund iar el lungan, evoluând mândru în
jurul mesei, în timp ce recita cu glas de stentor
când din Gongora, când din Maiakovscki,
arborând cea mai patetică alură. Amândoi eram
de acord că poetul rus, care grozav ne plăcea, este
mai mult „poet" decât comunist. Când reușea să
se oprească, pentru a-și trage suflarea, mi se
adresa imperativ: „Rogu-te adu-mi dejunul la pat,
ca la artiste. Cafea cu lapte sau cacao, cozonac
din ăla, specialitatea doamnei Guy, tot fuioare,
fuioare, gem de portocale și de frăguțe. Și unt
bine înțeles, de la șvăboaica voastră din Aradul
Nou, care știe să-i dăruiască o emblemă florală,
presată în tipar de lemn".
Eu mă conformam, venind cu tava, în timp ce
el își trăsese pe el hainele ofilite și puloverul cam
deșirat, pe care nu îmi îngăduia să îl cârpesc. Se
reașezase cât era de lung, peste plapumă,
consumând ca un nabab dejunul, printre suspine
de ah și oh.
Aflată în complicitate cu mine, mama îi invita
uneori la masă dimpreună cu Deliu, în care
F
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
15
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
ghicise un gourmet. Degusta întotdeauna
cumpătat bucatele, savurându-le pe îndelete, în
timp ce noi doi ne înfruptam pe rupte, spre
deplina satisfacție maternă, exultând de atâta
succes culinar. Firește, asta se întâmpla după ce
mă înzdrăvenisem și medicul meu îmi slăbise
rigorile regimului. Prânzul începea cu supa de
găină și tăieței de casă, budincă de caș. Apoi
friptură asortată cu fine compoturi, de pere,
gutui, caise și vișine iar, înainte de cafea, ștrudele
cu brânză și mere.
Radu Stanca, fiind încă bolnav de o trenantă
pleurezie, îmi scria uneori pe același ton de bun
prieten, trimițându-mi revistele Cercului care mă
delectau.
Doinaș apărea și el sporadic prin urbe.
Ocazional, ne plimbam pe o ploaie măruntă de
toamnă. Alarmată că mi se umezea pălăria de
imperial, verde ca mușchiul de pădure, abia ieșită
din mâinile dibace ale modistei, ne-am refugiat
într-o cofetărie. Deși bun observator, dar cam
taciturn, bardul era de astă dată mai vorbăreț.
După ce am forfecat Cercul, am trecut la Valery,
apoi inevitabil la propria lui poezie care mă
fascina prin anvergura imaginativă. Aveam
convingerea nestrămutată că, baladescul lui de
înaltă inspirație, diferită de a lui Stanca, mai
concis și mai sobru, purta pecetea geniului
juvenil, asigurându-i posteritatea. Pe urmă, suflul
acela extraordinar pare a se fi consumat la
maturitate. Ultimele poezii mi-au părut
alambicate, unda poetică înghețată într-un soi de
cerebralitate ce se vroia ermetică.
Deliu și Puiu au plecat în cele din urmă la
Cluj, primul pentru a-și susține licența, al doilea
pentru a-și relua traiul studențesc la căminul
„Avram lancu". În timp ce eu rămâneam
neconsolată să lâncezesc încă vreo doi ani la
Arad, în virtutea unor inflexibile prohibiții
medicale. Acceptate de părinții mei care ar fi
preferat să mă mărite, dat fiind că împlinisem 20
de ani, în vremuri când fetele pășeau în sacrul
matrimoniu între 16 și 18 ani. Pe neașteptate, mă
trezesc cu o pețire considerată ademenitoare, din
partea unui foarte bun prieten la care țineam
mult, dar nici prin vis nu mi-ar fi trecut prin
minte să îl iau de bărbat. Am transpirat sânge,
ascultându-l în tăcere, pentru nimic în lume n-aș
fi vrut să-l jignesc. Protipendada a rămas siderată,
considerându-mă o aiurită arogantă, lipsită de
simțul realității. Ce așteptam cu ifosele mele de
intelectuală, prințul pe cal alb?! Unde găseam o
partidă mai bună și o familie mai importantă,
ofensându-o cu asemenea refuz. Ce-i drept m-a
costat să pierd o prietenie sinceră.
Între timp poștașul îmi aducea epistole de la
Radu, de la Puiu și Deliu care obținea magna
cum laudae licența. Dar nu îi aducea nici măcar
cea mai umilă slujbă didactică într-una din
suburbiile Aradului. Așa încât a fost nevoit să se
angajeze „în natură" (casă, masă, tutun etc.) la un
obscur director de școală din Bihor, de unde îmi
trimitea melancolice răvașe. Sosește unul și de la
Cotruș care semnează ca expeditor, declarându-se
„freudist", spre nedumerirea poștașului care,
intrigat, se gândea probabil la ceva „politic".
În toamna 1947, îmi reiau și eu studiile în
sfârșit, părăsind orașul natal. La Sibiu mă
simțeam ca un peștișor evadat din acvariu,
plutind liberă în marea unui binecuvântat climat
intelectiv. La Cluj atmosfera era foarte diferită.
Încărcată, tensionată. Cercul se cam destrămase.
Auger se repatriase în Franța, Jacquie ajungea în
sfârșit profesor șef de catedră, avându-l ca lector
acolit pe Neel. L-am admirat întotdeauna pe
Henri Jacquier, spiritul său enciclopedic,
digresiunile lui incitante și foarte instructive.
Odinioară, într-o oră de lectorat mi-l revelase pe
Matei Caragiale. Făceam cu el interpretări din La
Fontaine și retroversiuni din Arghezi. Era tolerant
cu eleganță și foarte apropiat de studenți.
Ședințele Cercului aveau acum loc în locuința
lui Neel, sub patronajul lui Nego. Foarte
îndrăgostit de Claude Chapuy, fiica blondă,
junonică a consulului elvețian, Nicu Balotă - care
a scris poate cele mai frumoase pagini de
îndrăgostit, printre care și cele despre Calude -
devenise o prezență asiduă, compensând în parte
marile absențe ale seniorilor răzlețiți. Printre
membrii noi se afla și Rudolf Schuller, de la
catedra de franceză a Universității Bolyai. Doct
cunoscător al literaturii franceze, împătimit
bibliofil a cărui bibliotecă extraordinară rivaliza cu
a lui Nego. Ne împrietenisem, după ce inițial ne
cam înțepam. Cu un prilej, i se părea, evaluându-
mi carnația, că seamănă cu aceea a grăsanelor lui
Rubens. La care am replicat, că se apropie mai
curând cu boiul feminin din portretele lui Van
Dyck. Nu a fost prima oară când m-a stârnit.
Cum Rudi era un gentry maghiar, cu nostalgii
nobiliare, având atârnată în bibliotecă imaginea
nu știu cărui castel sau conac, înconjurat de
latifundiul pierdut prin naționalizare, am
mărturisit că și eu cultivam unele melancolii
aristocratice, inspirate de unchiul Adrian care își
reconstituise blazonul familiei Lazăr. I-am spus, în
plen, el afirma că spița noastră provenea din
Purcăreți)?), (Purkerecz), unde ar fi deținut o
ipotetică moșie, dobândită cu titlul nobiliar cu tot
de la marele Rackoczy, alături de care nu știu care
venerabil strămoș ar fi luptat împotriva
dominației austriece. Interesat, Rudi, care era și
un bun cunoscător în materie de heraldică, mă
întreba ce anume reprezenta blazonul „nostru" și
ce întindere avea acea moșie. „Un valah semeț,
călărind în opinci", am răspuns prompt. „Cât
despre latifundiu, cred că era o livadă cu șapte
pruni". La care, oripilat, el a declarat că sunt
lipsită de cel mai elementar bun-gust, nevrând
probabil să exagereze spunând bun-simț. Toate
astea nu ne-au împiedicat să devenim, totuși, buni
prieteni.
de câte ori îi vizitam biblioteca, Mama lui
care era o bătrânică drăguță și prietenoasă, venind
să m salute cu o farfurie de pandișpan, îi dădea
ghes. Ocazional și-a interpelat direct fiul: „Ascultă
Rudi, dragă, de ce nu te inspiri tu cu Baba?! O
plac și vă găsesc foarte potriviți"., Mi s-a oprit
pandișpanul în gât, îmi venea să intru sub
parchet. Biata femeie nu știa nimic despre
invertirea lui.
Sigur el era de o discreție totală. Avea o
anumită finețe și o impecabilă distincție. Era un
amic generos. Uneori îmi făcea mici daruri: un
vas roz, craquele, un sfeșnic mic din fier forjat, o
cărticică de Andersen (Bilderbuch ohne bilder), cu
dedicația în maghiară firește: „Dacă tu ai lipi pe
tine atâtea panglici colorate, precum autorul
acestei cărți, nici că m-aș mira! Pentru Baba într-o
seară târzie și tristă de toamnă, când totul este
atât de incert în om... Rudi. 1950. X.10".
Printr-un consens tacit, am renunțat la vizite,
pentru a ocoli intervenția maternă, lipsită de sens.
În schimb venea el săptămânal la mine, admirând
ca Feinschmecker ce era, dulceața de prune
decojite a mamei, ca niște mari boabe de
chihlimbar, aromate cu vanilie. Îmi citea câte un
capitol din romanul său în lucru, intitulat, nu știu
de ce, Sfântul. În fapt era un roman în roman,
scris de personajul principal care polariza tipuri
umane și varii caractere. Figura printre ei și un
uranist - băiat de mătase - selyem fiu, în
maghiară, expresie ce îmi părea inspirată. Reflexiv,
tăcut, dar foarte bine creionat, se insinua printre
celelalte personaje. Stilul era fermecător, avea un
soi de claritate întrepătrunsă cu penumbre
sibiline, sugerând mereu ceva subsecvent ce
menținea curiozitatea trează. Nu știu să fi apărut,
nici măcar dacă îl terminase. Mutându-se, după
moartea mamei sale într-o cameră centrală, se
repliase într-o depresie izolatoare. Ca mulți alții,
fusese mazilit și scos din funcția pe care era atât
de potrivit. Trăia din expediente, improvizându-și
traiul sărăcăcios cu ajutorul unor traduceri
ocazionale. Ultima dată l-am văzut la clinica
psihiatrică, stând trist pe o bancă solitară.
Curtenia lui era neschimbată, mi-a mulțumit cu
un soi de gratitudine amicală pentru borcănașul
cu miere. Plecată și eu, după mazilire, din Cluj,
nu l-am mai văzut niciodată și nimeni nu mi-a
mai vorbit de el. Dar i-am păstrat amintirea.
În aceeași perioadă mă împrietenisem și cu
Nego, vrăjită de biblioteca lui pe care nu mă
săturam să o explorez. Uneori făceam troc
bibliofil, dar și el îmi dăruia câte o carte. Printre
acestea sonetele lui Michelangelo în traducerea
16
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
franceză a lui Paul Hazard, senioral dedicată.
„Ganymedei, de la Zeus", Cluj, 19.IV.1950"., în
acela°i an cu Andersenul lui Rudi. Mi-era greu să
mă imaginez în postura frumosului efeb de care,
chipurile se înamorase Zeus, deghizat în vultur,
pentru a-l răpi și a-l transforma pe dardan în
paharnic divin. Compensându-l pe regele văduvit
de fiu cu o pereche de cai imortali, troc oricum
subțirel. Mai apropiată mi se părea ipostaza din
tabloul rembrandtian de la Dresda, unde un
prunc cvasi dezbrăcat de scutece, planează în eter
cu dosul dolofan, bine ținut în ghearele puternice
ale vulturului zeesc, scâncind inutil.
Biroul lui Nego era foarte sobru, cu pereții în
întregime îmbrăcați în rafturi de cărți. Deasupra
mesei la care scria, se afla portretul pe care i-l
pictase amicul nostru comun, Ladislau Darko.
Avea să îmi facă și mie portretul, probabil cu
acesta voi intra în posteritate. Imaginea lui Nego
era inspirată, pregnant în veșmântul renascentist,
cu o alură mai curând ascetică, severă în
frumusețea sa indiscutabilă. Doar fondul, inspirat
din Sfânta familie a lui Michelangelo era echivoc,
înfățișând fermecători efebi nuzi ca în palestre.
Aluzie poate prea transparentă. În timp ce îi
contemplam reflectarea, mi-a făcut apologia
uranismului, subliniind că de la Caesar la Gide,
toate geniile, vezi Doamne, s-au ferit de
heterosexualitatea potrivnică genialității. Este știut
că Nego era bântuit de complexul genialității pe
care nu a fost atât de departe să-l atingă. Era, în
schimb, cu desăvârșire intolerant față de lesbiene,
considerând devierea lor ca ceva foarte urât și
condamnabil. M-a luat din păcate gura pe
dinainte, cum nu o dată mi s-a mai întâmplat și
mi se întâmplă, replicând spontan că „tot aia e“.
Ceea ce putea să sune eventual ca o involuntară
dezavuare, pe care mai încolo aveam să o plătesc.
Am avut prieteni uraniști la care țineam sincer și
pe care nu i-am uitat, relațiile noastre au fost
întotdeauna de natură intelectuală, ocolită de
digresiuni confesive. Am considerat că un om
civilizat nu se amestecă în viața intimă a altora și
că își interzice orice curiozitate în acest sens. Dar
prietenii aceia erau extrem de discreți. În timp ce
Nego era ostentativ, își făcea un titlu de glorie
dintr-o ipostază considerată corolarul genialității.
Așa că toți cei din cerc știam de rivalitatea
stârnită între el și Rudi, din pricina tinerelului
Rozi, celui pistruiat, împrejurare ce probabil nu
scăpase de vigilența moralei proletare. Nego
începuse a fi ceva mai rezervat.
Preluase postul de bibliotecar al Institutului
francez, m-am dus într-o seară să returnez o carte
și să scot alta. Era un apus radios, nu eram
grăbită să plec, gândind să mai sporovăim nițel.
Dar am constatat o nervozitate crescută la Nego
care își pieptăna frumosul păr, spre blond,
privindu-se într-o oglinjoară. Își potrivea febril
cravata și aproape că mă poftea să-mi iau
tălpășița, nerebdător să mă vadă plecată.
Nedibuind motivul, m-am conformat, înțelegând
că eram inoportună. Coborând spre bulevardul
Elisabeta, mă încrucișez cu Rozi, jovial, sărind ca
un ied volubil câte două trepte. Glorios și grăbit,
strălucind cu toată fața pistruiată. Pricep în sfârșit
și mă mir de propria mea prostie, recunoscându-
mi opacitatea. Nego i-o suflase lui Rudi pe Rozi.
Mă rog treaba fiecăruia ce face în penumbrele
iatacului său. Și, poate că eu nu eram decât o
burgheză prostuță, descinzând din mai multe
generații de femei stupid virtuoase și devotate
necondiționat familiei.
Prietenia cu Nego părea să continue
nestingherită. Mi-a dat chiar să citesc capitolele
despre Arghezi și Blaga din istoria literaturii
române pe care o pregătea. Stilul era plin de
metafore ultracalofile, dar nu eu eram cea
chemată, în definitiv, să-mi dau cu părerea. Ceea
ce am priceput însă despre Blaga era statutul său
de filosof în poezie și de poet în filosofie. Mai
departe nu m-a dus mintea.
Trebuie să recunosc, totuși, că Nego m-a ajutat
cu bună-credință să-mi cultiv posibilitățile literare
în care, pe atunci, mai credeam; că mă simțeam
chiar îndatorată față de el pentru sfaturile eficace
pe care mi le dădea. De aceea nu am putut
pricepe ostilitatea lui subită, manifestată fățiș.
Darko neavând atelier îmi picta portretul la Incze
Ferencz care a încercat și el câteva crochiuri. Într-
o amiază mă întâlnesc pe artera principală, unde
se afla atelierul și mă pregăteam să urc, pare-se cu
Bubu Iencica. Mă oprește și îmi spune cu gura
până la urechi: „Am auzit de la Nego că te
pictează Darko nudă, cu un falus în mână"
- „E nebun?!, am replicat consternată. Doar
știe că stau ca frunza pe apă în Universitate,
oricând pot fi pusă pe liber". Ceea ce, cu sau fără
Nego s-a și întâmplat destul de curând. „Cum
poate difuza asemenea infamie despre un cadru
didactic?! Vino sus, poți să vezi. Sunt într-adevăr
într-o rochie grena, decoltată, fără umeri". (Așa
mi-a trebuit dacă aveam orgoliul umerilor mei pe
atunci frumoși.) și țin o garoafă albă în mână"
Amicul nu a vrut să urce, dar se distra de
minune. A doua zi îl întâlnesc pe Nego cam în
același loc. Îl apostrofez: „Ascultă, ai înnebunit
sau a dat mitomania în tine? Vrei să-mi mănânci
cu orice preț pâinea? Vino în atelier să vezi
portretul."
„Nu vin. Știu că l-ai pus pe Darko să-ți picteze
o rochie roșie peste sâni și o garoafă în locul
falusului, azi noapte. Dar eu nu mă las indus în
eroare". Dus a fost și a umplut jumătate din Cluj
cu bancul ăsta prost, stârnit de nu știu care dintre
obsesiile lui obscene.
Nu i-am luat în serios malignitatea și nu i-am
purtat pică, cu toate că a mai țipat în final la
mine; „Comunisto". M-a lăsat paf. Dar nu sunt
ranchiunoasă din fire. Nici măcar nu știam prea
bine cum devine cazul cu noua politichie.
Așa că, în primăvară, când a venit Radu
Stanca, am participat la ceea ce avea să fie,
pentru acea etapă, cântecul de lebădă al Cercului,
pe care noi nici măcar nu îl sesizam.
Era o atmosferă de ebuliție amoroasă. Radu
era nebunește îndrăgostit de Doti Ghibu și aveau
să se căsătorească. Sensibilizat, o remarcase pe
Delia Giurgiuca, zâna cea bună a lui Puiu Cotruș,
pe care o botezase gingașa. Blondă, delicată,
iubindu-l necondiționat pe boemul nostru prieten,
căruia Stanca îi atrăgea atenția că nu se cuvine să
fie atât de dezordonat în compania unei fete atât
de suave. S-au cununat și ea l-a îngrijit cu un
devotament desăvârșit până la moarte, plângându-
l cu cele mai triste lacrimi, ocupându-se de
posteritatea lui literară.
De Gary ce să mai spun, eram prieteni la
cataramă și mă făcuse părtașa amorurilor lui
intempestive, orgolios mărturisite. Dar care au
capotat în pasiunea pentru Gigi din Arad pe care
și el a luat-o de nevastă. Menajul lor, vizitat
uneori și de Everac, era un soi de boemă
noncoformistă, cu prosoape curate. Gary exulta
în sfere erotice, șoptindu-i la ureche măscări
drăgăstoase care mă făceau să roșesc. Doar eu
eram tristifiată, în urma episodului cu Cavalerul
roșu, soldat cu un mâhnitor eșec.
Aproape toți ne-am produs cu noi opuri și
speranțe în acea ultimă ședință din biblioteca lui
Nego. Punctul culminant l-a constituit nuvela lui
Gary: Enuresic nocturna, al cărui erou era un
magnat din Micăsasa care, mergând în pețite, și-a
botezat cearceafurile ospitaliere, inundate în
somn, de o șubredă vezică. Totul era narat pe un
ton rabelaisian, făcându-ne să râdem în hohote,
până în momentul sinuciderii. Existențialistului
personaj, aflat într-o cumplită dilemă, nu i-a
rămas decât să-și salveze onoarea, la propriu
pătată, din fericire cu vin roșu, aruncându-se cu
cearceafuri cu tot prin fereastră. Amuzați eram
peste poate, râzând nestăvilit în cascade, cu
excepția lui Rudi care, ofuscat, a declarat că este
un opuscul dezgustător.
Citind și eu câteva poeme pasionale, Gary
care era foarte sagace s-a pronunțat fără milă:
„Nu știu ce au poeziile astea, dar parcă respiră pe
o singură nară". În sfârșit cineva îmi spunea
adevărul gol, goluț, salvându-mă de ridicol cu o
inclemență salutară.
Cumulând eșecurile, înțelepșește acceptate,
dată și eu afară din Universitate, m-am întors
spășită în urbea mea natală, ca să devin
muzeografă. Ceea ce nu a fost fără folos, oricât
de fad și uneori iritant mi s-a părut exilul meu de
lungă durată într-un mediu cu desăvârșire
necompetitiv. De care doar noi prietenii și un
mariaj problematic, totuși m-au consolat.
Nu multă vreme după, s-au răzlețit și ceilalți.
Nego, Gary și Doinaș, apoi Balotă s-au aventurat
în capitală, cu un soi de Flucht nach vorne,
ulterior adeverit ca nefast. Astfel s-au încheiat
tinerețile noastre vesele și triste în tot felul de
fundături, mai mult sau mai puțin temporare.
2006, aprilie
p. S. Există două versiuni fotografice ale
Cercului Literar. După cum menționasem în
partea I a materialului, apărută în numărul 87
aripa arădeană este așezată în stânga imaginii,
împreună cu Dl Sandu Cucu, fratele D-nei
Jacquier. În cea de a doua s-a făcut o rocadă a
persoanelor feminine.
■
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
1
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
cultura civica
Protecția minorităților
naționale în politica
instituțiilor europene
George Jiglău
(Urmare din numărul trecut)
Instituțiile europene °i pro-
tecția minorităților naționale
Voi trece acum la prezentarea celor mai
importante instituții politice europene, care se
implică activ în protecția minorităților naționale.
OSCE	’	’	’
Organizația pentru Securitate și Cooperare în
Europa (OSCE) este o instituție europeană care
acționează, ca mediator, în problematica
minorităților naționale. Ultimul conflict mediat de
OSCE a fost cel dintre albanezii din Macedonia și
populația majoritară, de la începutul anilor 2000,
când violențele care amenințau să se transforme
într-un război civil de durată au fost oprite în
urma negocierilor mediate de OSCE. În cadrul
acestei organizații, a fost creat în 19925 postul de
Înalt Comisar pentru Drepturile Omului, pornind
de la premisa că tensiunile și conflictele
interetnice sunt una dintre cele mai mari
amenințări la adresa securității Europei6. Rolul
Înaltului Comisar, care își are biroul la Haga, în
Olanda, este acela de a identifica din timp soluții
pentru disputele interetnice care ar putea pune în
pericol pacea, stabilitatea sau relațiile de prietenie
dintre statele membre OSCE, „un instrument de
prevenire a conflictelor la cel mai timpuriu nivel
al acestora”. „Nu mă ocup de populația Sami din
Scandinavia sau de comunitățile de Sorbi sau de
Danezi din Germania, nu pentru că aceastea nu
ar avea probleme, ci din cauză că problemele lor
nu au șanse să ducă la conflicte internaționale”,
spunea, în 1995, Max van der Stoel, cel care a a
deținut această funcție din 1993 până în 2001.
Activiatea Înaltului Comisar nu iese, de obicei,
foarte mult în evidență, practicând așa numita
„diplomație liniștită” (quiet diplomacy). El adună
informații și implică în negocieri cât mai multe
grupuri sau persoane implicate, de la organizații
neguvernamentale la partide politice. Principiile
pe care se bazează activitatea Înaltului Comisar
sunt imparțialitate, independență și
confidențialitate.
Înaltul Comisar s-a implicat activ și în
România. În prima jumătate a anilor ’90, van der
Stoel a făcut mai multe vizite la București și în
Transilvania, pentru a se întâlni cu reprezentanți
ai Guvernului român și cu membrii UDMR,
contribuind la adoptarea unei legi a
învățământului care să corespundă atât cu
doleanțele Guvernului, cât și cu solicitările
minorității maghiare privind învățământul în
limba maternă. Tot Înaltul Comisar a contribuit la
înființarea liniilor de studiu în limbile maghiară și
germană, la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-
Napoca, încurajând Guvernul să adopte un model
multicultural. Înaltul Comisar s-a implicat și în
alte două probleme menționate și în cazul
Comisiei de la Veneția: Legea privind maghiarii
din afara granițelor Ungariei, respectiv actuala
dezbatere cu privire la Legea minorităților din
România.
Consiliul Europei
Consiliul Europei a fost înființat în 1949, fiind
cea mai veche organizație politică de pe
continent. În prezent, cuprinde 46 de membri,
practic toate statele Europei, cu excepția
Republicii Belarus, care are, totuși, un statut de
observator. După 1989, principalele scopuri ale
CE sunt să vegheze la buna dezvoltare a
democrațiilor post-comuniste, să le asiste în
consolidarea reformei politice, legale și
constituționale, în paralel cu reforma economică
și să le ofere expertiză în domenii precum
drepturile omului, democrația locală, educație,
cultură sau protecția mediului.
Unul dintre organismele CE este Adunarea
Parlamentară (APCE), compusă din delegații ale
statelor membre, compuse din membri ai
parlamentelor naționale. Documentele adoptate
de APCE sunt numite „recomandări” și nu sunt
obligatorii pentru statele membre, dar devin
obligatorii dacă sunt adoptate de Comitetul de
Miniștri ai CE. Totuși, CE rareori impune statelor
membre să își modifice legislația. Totuși,
recomandările adoptate de CE devin, de cele mai
multe ori, standarde acceptate la nivel european.
Pe lângă recomandările APCE, CE adoptă și
„convenții”, care modifică legislațiile statelor
membre, odată ce sunt ratificate de parlamentele
naționale. CE a fost organizația europeană care s-
a preocupat cel mai îndeaproape de aspectele
legale în domeniul protecției minorităților
naționale. Dintre documentele adooptate de CE,
le voi menționa pe cele mai importante trei:
Recomandările 1201 și 1735 ale APCE și
Convenția Cadru pentru Minoritățile Naționale.
Recomandarea 1201
Recomandarea 1201 a fost adoptată de APCE
în 1993. Definiția dată în articolul 1 al acestui
document face referire atât la statutul legal, cât și
la cel cultural al persoanelor care fac parte dintr-o
minoritate. „Expresia «minoritate națională»
desemnează un grup de persoane dintr-un stat,
care: a) locuiesc pe teritoriul acestui stat și îi sunt
cetățeni; b) întrețin legături vechi, profunde și
durabile cu acest stat; c) prezintă caracteristici
etnice, culturale, religioase sau lingvistice
specifice; d) sunt suficient de reprezentative, chiar
fiind puțin numeroase față de restul populației
acestui stat sau a unei regiuni a acestuia; e) sunt
animate de voința de a păstra împreuna ceea ce
reprezintă identitatea lor comună, cu deosebire
cultura, tradițiile, religia sau limba lor”.7
Recomandarea 1201 face referire atât la drepturi
individuale ale persoanelor care se identifică drept
membrii ai minorități, dar și la drepturi colective
ale minorităților. „Orice persoană aparținând unei
minorități naționale poate să-și exercite drepturile
și să se bucure de acestea individual sau în
asociere cu alții”, se arată în articolul 3, alineatul
2 al recomandării. Documentul previne scindarea
unei comunități minoritare prin modificarea de
către autorități a limitelor unităților teritoriale sau
prin încercarea de a spori intenționat numărul de
membri ai populației majoritare. „Modificări
deliberate în compoziția demografică a regiunii de
implantare a unei minorități naționale, în
detrimentul acesteia, sunt interzise”, conform
articolului 5 al Recomandării 1201.
Articolul 7 al documentului face referire la
dreptul minorităților de a-și utiliza limba maternă
în relațiile cu autoritățile statului. „În regiunile cu
implantare substanțială a unei minorități
naționale, persoanele aparținând acestei minorități
au dreptul să utilizeze limba maternă în
contactele lor cu autoritățile administrative, ca și
în procedurile în fața tribunalelor și instanțelor
juridice. În regiunile cu implantare substanțială a
unei minorități naționale, persoanele aparținând
acestei minorități au dreptul la prezentarea în
limba lor a denumirilor locale, însemnelor,
inscripțiilor și altor informații analoge expuse
vederii publice. Aceasta nu poate împiedica
autoritățile locale de a afișa informațiile
menționate mai sus în limba (sau limbile) oficială
(oficiale) a(le) statului”.
Articolul 8 atinge problema învățământului în
limba maternă. „Orice persoană aparținând unei
minorități naționale are dreptul de a învăța limba
sa maternă și de a primi învățătura în limba
maternă într-un număr adecvat de școli și
așezăminte de învățământ public și de educație, a
căror localizare trebuie să țină cont de repartiția
geografică a minorității. Persoanele aparținând
unei minorități naționale au dreptul de a crea și
de a administra propriile lor școli și așezăminte
de învățământ și de educație în cadrul sistemului
juridic al statului”.
Recomandarea 1735
Pe 26 ianuarie 2006, APCE a adoptat o nouă
recomandare care vizează direct problema
minorităților, cu toate că subiectul principal este
clarificarea conceptului de națiune, pentru ca
aceasta să poată deveni un concept modern, care
să ajute la clarificarea statutului legal al
minorităților naționale și a drepturilor acestora.
Recomandarea 1735 menționează, pentru început,
faptul că națiunea este înțeleasă fie ca un sinonim
al cetățeniei, fie ca un element de identificare a
unui popor. Cu alte cuvinte, națiunea în
accepțiunea constructivistă, respectiv în cea
primordialistă. Recomandarea menționează
explicit, la articolul 10, faptul că minoritățile
naționale, în virtutea specificului lor cultural și
lingvistic, trebuie să constituie obiectul „protecției
colective” a autorităților statului. În același articol
se menționează, totuși, că aceste drepturi
colective ale minorităților naționale nu sunt
teritoriale și nu au legătură cu un anumit
teritoriu, locuit preponderent de o minoritate.
APCE recunoaște faptul că rolul cel mai
important în prezervarea drepturilor minorităților
revine statului ai cărui cetățeni sunt membrii
acestora, de aceea recomandă statelor să adopte o
legislație care să protejeze minoritățile și să
recurgă la principiul discriminării pozitive față de
acestea.
Cea mai importantă mențiune din
Recomandarea 1735 se regăsește la articolul 16,
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
18
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
alineatul 4, unde statele membre sunt „invitate”
să își modifice constituțiile în conformitate cu
standardele democratice europene, prin care toate
statele trebuie să integreze toți cetățenii,
indiferent de originea lor etno-culturală, într-o
entitate civică și multiculturală și să nu se mai
definească pe baze exclusiv civice (ex: Franța) sau
exclusiv etnice (ex: România).
Recomandarea 1735 consacră în legislația
europeană în domeniul protecției minorităților a
concepției primordialiste privind națiunea. Practic,
statul-națiune (sau „statele naționale”, conform
Constituției României) își pierde legitimitatea,
dacă pe teritoriul său se regăsesc minorități
naționale. Un alt principiu care se instituie prin
acest document al APCE este că existența unei
națiuni nu depinde de granițe teritoriale, iar
termenul de „minoritate națională” desemnează o
componentă a națiunii, recunoscută legal ca atare.
Recomandarea 1735 a fost adoptată de APCE
în urma unui raport redactat de senatorul român
de origine maghiară Frunda Gyorgy, în calitatea
sa de președinte al Comisiei APCE pentru
Drepturile Omului. În România, documentul a
stârnit îngrijorarea unor partide, care au acuzat
UDMR, din care face parte senatorul Frunda, că
încearcă să impună, pe căi care ocolesc legislația
internă, eliminarea din Constituția României a
sintagmei de „stat național”. Paradoxal, nu un
stat ca România ar trebui să se considere vizat, în
principal, de această recomandare, pentru că în
Constituția României, se recunoaște existența
minorităților naționale și obligă statul român să ia
măsuri pentru protejarea culturii și identității lor,
dar acestea sunt considerate parte a națiunii
române, definită, de data aceasta, pe baza calității
de cetățean al României. Principalul stat „afectat”
de Recomandarea 1735 este Franța. Națiunea
franceză este definită exclusiv pe baze civice, iar
Constituția Franței nu face nici o referire la
minorități naționale sau grupuri etnice, cu toate
că pe teritoriul se regăsesc minorități precum cea
germană, bască, dar și comunități substanțiale de
magrebieni8, formate, în principal, în urma
imigrației. Spre deosebire de presa din România,
care a alocat spații largi documentului, precum și
disputelor politice care au urmat adoptării sale,
marile cotidiene franceze (precum Le Figaro sau
Le Monde) nu au făcut deloc referire la această
recomandare a APCE.
APCE a mai adoptat și alte recomandări care
au ca subiect problema minorităților naționale.
Spre exemplu, Recomandarea 1335 din 2003, care
a fost adoptată în contextul apariției, în Ungaria,
a legii privind statutul etnicilor maghiari din afara
granițelor. Prin acest document, APCE recunoaște
că ajutorul dat de către „statele-mamă”
comunităților care locuiesc pe teritoriul altui stat
reprezintă „o tendință pozitivă”.
Convenția cadru pentru minorități naționale9
Acest document a fost adoptat de CE în 1995
și, pentru a intra în vigoare și a deveni parte a
legislației interne a unui stat, parlamentul statului
respectiv trebuie să o ratifice. Convenția nu este
la fel de „dură” ca și Recomandarea 1201. În text
se vorbește preponderent de „drepturile
persoanelor aparținând minorităților naționale”,
dar se specifică, în articolul 3, alineatul 2, că
acestea „pot exercita drepturile și libertățile ce
decurg din principiile enunțate în prezenta
Convenție-cadru, individual sau în comun cu
alții”. Convenția face referiri mai degrabă generale
la obligația autorităților statului de lua măsuri
care să contribuie la păstrarea identității culturale
a minorităților naționale. Documentul interzice
orice măsură care ar duce la asimilarea membrilor
minorităților, garantează egalitatea în fața legii,
garantează drepturile și libertățile civile și pentru
membrii minorităților, liberul acces la mijloacele
de informare. În comunitățile cu o reprezentare
substanțială a persoanelor aparținând minorităților
naționale, „dacă există o cerere suficientă, părțile
vor depune eforturi pentru a asigura, în măsura
posibilului și în cadrul sistemului lor educațional,
ca persoanele aparținând acestor minorități să
beneficieze de posibilități corespunzătoare de
învățare a limbii lor minoritare ori de a primi o
educație în această limbă”, se arată în articolul 14
al Convenției. Din cauza formulărilor de genul
„în măsura posibilului” sau „acolo unde este
cazul”, care lasă loc la interpretări, Convenția a
fost mult mai ușor de acceptat de către statele
care manifestaseră, până atunci, reticență în
acordarea unor drepturi mai substanțiale
minorităților de pe teritoriul lor. De asemenea,
Convenția a servit drept argument împotriva
acordării de drepturi colective minorităților.
Totuși, state precum Franța sau Turcia nu au
semnat și nici nu au ratificat Convenția, în timp
ce state precum Belgia sau Grecia au semnat, dar
nu au ratificat Convenția.
Comisia de la Veneția10
Comisia Europeană pentru Democrație prin
Lege, mai bine cunoscută drept Comisia de la
Veneția, este un organism consultativ al
Consiliului Europei, înființat în 1990. Rolul său
principal este acela de a oferi sprijin statelor
membre ale CE în redactarea constituțiilor, pe
baza valorilor și a standardelor legale europene.
La înființare, Comisia cuprindea 18 membri, dar
din 2002 din Comisie pot face parte și
reprezentanți ai statelor care nu sunt membre ale
CE, inclusiv state de pe alte continente. Membrii
Comisiei sunt „experți independenți care și-au
demonstrat eminența prin activitatea lor în
instituții democratice ori prin contribuția lor la
îmbunătățirea legii sau la îmbogățirea științelor
politice”, conform articolului 2 al statutului
Comisiei. Comisia de la Veneția s-a implicat activ
în probleme ce țin de minoritățile naționale. În
2001, spre exemplu, raportul Comisiei în ce
privește Legea statutului etnicilor maghiari din
afara granițelor Ungariei a detensionat disputele
verbale dintre statul ungar și România, respectiv
Slovacia, cele două țări fiind principalele
„afectate” de aplicarea acestei legi, pe teritoriul lor
locuind cele mai mari minorități maghiare din
afara Ungariei. Guvernele celor două țări au
ridicat mai multe probleme de contradicții între
legislațiile interne și prevederile legii adoptate de
Ungaria, dar care avea aplicabilitate pe teritoriul
lor. Comisia a dat dreptate României și Slovaciei,
care au argumentat că acordarea unor privilegii
unor cetățeni ai unui stat doar pe baza originii
etnice constituie o discriminare. Majoritatea
statelor europene se consultă cu Comisia de la
Veneția atunci când se pune problema revizuirii
constituțiilor, așa cum a făcut și România cu
ocazia revizuirii din 2002. Un alt exemplu de
implicare a Comisiei este raportul privind
proiectul de lege a statului minorităților naționale
din România, raport cerut de Guvern, înainte de
trimiterea proiectului spre dezbaterea
Parlamentului. De această dată, însă, raportul mai
degrabă a complicat lucrurile, fiind folosit ca
argument atât de cei care susțin acele prevederi
ale proiectului care susțin acordarea autonomiei
culturale minorităților naționale, cât și celor care
se opun acestui lucru.
Uniunea Europeana (UE)
UE nu are o politică pentru minorități, așa
cum are politici comunitare, spre exemplu, pentru
pescuit, energie, cultură sau agricultură. Practic,
UE a adoptat din mers toate standardele
europene instituite prin legislația adoptată de CE.
De asemenea, UE a lăsat la latitudinea OSCE și a
CE, prin structurile interne ale acestora, sarcina
de a media posibile conflicte care au la bază
tenisuni interetnice și care ar putea pune în
pericol securitatea statelor membre. Acest lucru se
datorează și faptului că UE nu a avut, până de
curând, o politică clară și coerentă de securitate.
După 1990, când s-a pus problema extinderii
Uniunii către centrul și estul Europei, unde se
aflau statele foste comuniste, confruntate cu
tensiuni interetnice pe plan intern, oficialii
europeni au inclus bunele relații dintre populațiile
majoritare ale statului și minoritățile de pe
teritoriile lor între criteriile politice, primele pe
care statele candidate trebuiau să le îndeplinească
pentru a putea demara negocierile de aderare.
Practic, UE a impus norme de comportament ale
autorităților naționale, în raport cu minoritățile de
pe teritoriul lor, folosind avantajele aferente
calității de stat membru UE pentru a stimula
buna înțelegere dintre statele candidate11. Trebuie
menționat faptul că UE, precum și celelalte
organizații europene menționate, s-au preocupat
mai îndeaproape de problema minorităților doar
după 1990, cu toate că unele state din vestul
Europei au probleme, la rândul lor, la acest
capitol. Am menționat deja exemplul Franței, care
pur și simplu refuză să recunoască existența
minorităților naționale de pe teritoriul său. Un alt
exemplu este Spania, unde minoritățile Bască sau
Catalană au numeroase revendicări.
Relațiile româno-ungare în
contextul protecției
minorităților
Căderea comunismului a prilejuit reapariția
disputelor interetnice în zona central și est
europeană, după ce ideologia fusese, timp de
decenii, elementul care a ținut laolaltă toate
statele și toate națiunile din regiune. Relațiile
bilaterale dintre România și Ungaria au trecut
orintr-o gravă criză la începutul anilor ’90, fapt ca
i-a făcut pe mulți să se teamă pentru pacea din
zonă, mai ales că fosta Iugoslavie era pe cale să
devină un teatru de război12. România s-a simțit
amenințată de declarațiile făcute de premierul
ungar Jozsef Antall la începutul lui 1990, când
acesta spunea că se simte prim-ministru a 15
milioane de unguri, adică inclusiv a maghiarilor
din statele vecine. Temerile privind eventuale
revendicări teritoriale ale Ungariei la adresa
României au dus la radicalizarea discursului
elitelor politice românești. Confruntările violente
dintre români și maghiari de la Târgu Mureș, din
mai 1990, au atras atenția comunității
internaționale. Tot în 1990 au început discuțiile
pentru redactarea unei noi Constituții a
României, finalizate în toamna lui 1991. În
articolul 1 al acestei Constituții13, menținut și
după revizuirea din 2003, se menționează faptul
că „România este un stat național, suveran și
independent, unitar și indivizibil”, anulând orice
șansă privind acordarea unei autonomii teritoriale
zonelor locuite preponderent de maghiari.
Concomitent, Ungaria a redacta o constituție14 în
a
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
19
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
F
care se stipula faptul că „Ungaria este
responsabilă pentru ceea ce se întâmplă cu
ungurii din afara granițelor” (articolul 6, alineatul
3), dar care acorda drepturi colective substanțiale
minorităților naționale sau etnice de pe teritoriul
său, prin articolul 68. „Ungaria asigură
participarea colectivă a minorităților la viața
publică, le dă posibilitatea să își protejeze propria
cultură, să folosească limba maternă. Minoritățile
naționale sau etnice pot să își înființeze propriile
organizații de guvernământ, la nivel local sau
național”, se arată în articolul menționat. Totuși,
în Ungaria nu existau temeri similare precum cele
din România. Nimeni nu putea emite pretenții
teritoriale la adresa Ungariei, iar proporția
minorităților de pe teritoriul său era mult mai
mică decât cea a minorităților din România, unde
numai minoritatea maghiară reprezenta
aproximativ 7% din populație și era concentrată
geografic în Transilvania, fost teritoriu al Ungariei.
Prin adoptarea unei legislații interne foarte
generoase în raport cu minoritățile naționale de
pe teritoriul său, Ungaria a încercat să impună
aceste principii ca standarde europene în materie
de minorități, ceea ce ar fi forțat și statele vecine,
precum România sau Slovacia, să adopte măsuri
similare pentru minoritățile maghiare de pe
teritoriile lor. Ungaria a devenit membră a CE pe
6 noiembrie 1990, în timp ce Slovacia și România
abia în 1993, astfel că statul ungar avea o poziție
puternică în cadrul CE, la momentul în care
vecinele sale au fost admise. Când România și-a
depus candidatura pentru a deveni membră a CE,
Ungaria și-a condiționat acceptul de adoptarea de
către România a unor măsuri care să garanteze
protecția minorității maghiare și a cerut chiar ca
statul român să accepte și să implementeze
imediat prevederile Recomandării 1201. Guvernul
României a acceptat, atunci, să adopte primele
măsuri legislative în domeniul învățământului,
care să permită membrilor minorităților naționale
să învețe în limba maternă. Cu toate acestea,
Ungaria s-a abținut atunci când s-a supus la vot
acceptarea României ca membru al CE. Tactica de
internaționalizare a problemei minorităților și
încercarea de a obține pe căi externe a unor
drepturi pentru minorități rămâne și astăzi un
instrument preferat al maghiarilor, așa cum s-a
putut observa și cu ocazia adoptării Recomandării
1735.
Un alt moment important al relațiilor româno-
ungare și, implicit, al relațiilor autorităților statele
române cu minoritatea maghiară l-a reprezentat
anul 1996. Ambele state făceau eforturi pentru a
fi acceptate ca membre ale NATO, iar unul dintre
criteriile pe care statele candidate trebuiau să le
îndeplinească era acela de a nu mai fi implicate în
vreo dispută transfrontalieră nerezolvată. Practic,
un acord bilateral româno-ungar, prin care cele
două state să își recunoască reciproc granițele,
devenea obligatoriu. Acesta a fost semnat la 15
septembrie 1996, la Timișoara, după negocieri
dificile, în care Ungaria a încercat din nou să
impună în tratat măsuri privind drepturi colective
concrete pentru minoritatea maghiară și
acceptarea de către România a Recomandării
1201. În cele din urmă, documentul acceptat ca
standard a fost Convenția Cadru pentru
Minorități Naționale, un document mult mai
„blând” pentru România decât Recomandarea
1201. Aceasta din urmă a fost menționată doar
într-o anexă, menționându-se explicit faptul că ea
nu obligă statul român să acorde drepturi
colective maghiarilor. Tot în 1996, UDMR era
cooptată la guvernare, iar relațiile dintre statul
român și minoritatea maghiară intrau pe un făgaș
moderat, politic, fiind lăsate în urmă disputele
violente de la începutul anilor ’90. Practic, de
atunci singurul moment cu adevărat tensionat
dintre maghiari și români este cel actual, prilejuit
de dezbaterile aprinse pe marginea proiectului de
lege privind statutul minorităților, prin care
UDMR speră să obțină autonomie culturală
pentru minorități, spre nemulțumirea unor partide
aflate la rândul lor în coaliția guvenamentală, în
principal a Partidului Democrat, condus de Emil
Boc. Pe fondul acestor dispute a apărut și
Recomandarea 1735, cu directa implicare a
senatorului UDMR Frunda Gyorgy.
■
istorie recenta
Conflict si adaptare
Puterea comunistă °i elitele culturale locale în
Maramureșul istoric, 1945-1948
Dorina Orzac
n general, dacă elita era văzută ca fiind
mulțimea de indivizi care dețin excelența în
domeniile lor de activitate, diferențiind apoi
dintre aceștia pe cei care au o influență directă
sau indirectă la guvernare1, tot mai mulți
specialiști sunt de părere că elita este constituită
din cei care, indiferent de abilitățile pe care le au,
ocupă o funcție de conducere; mai mult, „elitele
nu mai reprezintă expresia publică a unui grup,
ci, dimpotrivă, grupul conferă legitimitate
acțiunilor elitei ca sumă a demersurilor
individuale, având ca numitor comun finalități
convergente în domeniul politic, economic,
cultural, social''2.
În România, studiul problematicii elitei este o
practică a ultimilor ani. Ea urmărește atât
modelul teoretic al conceptului de elită, văzut în
dimensiunea sa sociologică, cât și modelul practic,
ce-și propune să studieze evoluția, recrutarea,
educația, puterea și conflictele elitei românești, cu
precădere în perioada comunistă sau în cea de
tranziție de după 1989, la nivel național. Acest tip
de abordare lipsește însă la nivel regional. O
explicație a acestui deficit poate veni din însăși
natura și caracterul cercetării istoriei locale, care
deși pare facilă, dat fiind spațiul fizic redus și
intensitatea relativ medie a evenimentelor
desfășurate aici, presupune însă o dublă
condiționare; cu „generalul', reprezentat de
spațiul național, văzut ca model, și cu
„particularul" reprezentat de spațiul local,
restrâns, de realitatea imediată și palpabilă.
Prin textul de față, ne propunem o cercetare
la nivel local a fenomenului elitar. Coroborând
expunerea și analiza istorică, cu elemente
specifice investigației sociologice, dorim să
surprindem modalitățile, mecanismele și practicile
utilizate de structuri politico-administrative
susținute de Moscova, via București, în relațiile cu
elita culturală locală, reprezentată de preoți și
cadre didactice, pentru a pătrunde și a destructura
comunitățile locale, regionale, în vederea
impunerii noului regim politic, pentru a schimba
forma și conținutul valoric al acestor simboluri în
jurul cărora evolua tradiționala viață culturală și
socială.
Dacă putem fi de acord că identificarea unei
elite politice este facilitată de pozițiile deținute în
cadrul structurilor de putere și de accesul la
decizia politică (chiar dacă la nivel local
delimitarea între un act politic și unul
administrativ este mai greu de făcut), în cazul
elitei culturale lucrurile sunt mai nuanțate.
Dificultatea este dată de imposibilitatea definirii
clare a „actului cultural', în condițiile în care nu
putem vorbi, în prezentarea de față, nici de
acțiuni specifice (expoziții, publicistică,
spectacole), nici de criterii valorice evidente care
să o individualizeze în raport cu alte categorii
elitare, precum cele politice sau administrative.
Chiar dacă nu este vorba de creatorii unor
producții și produse culturale, i-am inclus în
categoria elitei culturale pe preoți, cadrele
didactice și jurnaliști, bazându-mă pe câteva
considerente; formau grupuri distincte, percepute
și identificate astfel de opinia publică și se
caracterizau printr-un grad destul de înalt de
instrucție, de omogenitate culturală și intelectuală.
Apartenența la această elită nu-i împiedică să
se manifeste și politic, din contră. Prezentul
elaborat își propune să arate tocmai modalitățile
prin care funcțiile lor tradiționale, de „luminare și
îndrumare a comunității' vor fi erodate și folosite
ca mijloace de propagandă și legitimare a noii
puteri comuniste. Prin activitatea preoților, cât și
prin cea a învățătorilor, comuniștii sperau că vor
putea rupe legăturile tradiționale ce uneau
comunitatea rurală prin fire nevăzute și o făceau
aproape impenetrabilă agenților externi, că își vor
putea difuza mesajul prin voci respectate, că vor
forma o atitudine favorabilă în opinia publică
(rurală sau urbană) față de regimul comunist, că
vor controla pozițiile adversarilor politici din
interior, și că vor reduce opoziția prin măsuri de
forță. Etichetați de către presa comunistă sau
structurile de partid drept „dușmani' ai poporului
și ai guvernului democrat, majoritatea preoților și
învățătorilor trebuiau să facă dovada
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
"2ăj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
devotamentului lor sau să suporte consecințele.
Atacul s-a dezlănțuit simultan și a fost dus cu
arme specifice, în funcție de obiectivele urmărite.
De la „pedepsele" individuale, se ajunge în
decursul celor patru ani la generalizarea vinovăției
la întreaga categorie socială sau profesională într-
un crescendo continuu care se aseamănă unui
bulgăre de zăpadă, care pe măsură ce crește și-și
sporește forța, devine tot mai distructiv.
Dușmanii cei mai de temut s-au dovedit a fi
preoții. Suprapus caracteristicilor locale, (peste
95% dintre români și ucraineni erau greco-
catolici), conflictul de la nivel central, între
guvernul Groza și ierarhia Catolică, a dimensionat
aria relațiilor între autoritățile laice, de orientare
comunistă și clerul greco-catolic și cel ortodox și a
generat situații specifice. Complexitatea este dată
nu de măsurile previzibile ale autorităților centrale
față de comunitatea catolică, ci mai ales de
„formulele" particulare pe care acestea le îmbracă
la nivelul Maramureșului. Noua elită politică se
confrunta cu două probleme majore; pe de-o
parte, dată fiind dependența Bisericii Greco-
Catolice față de Sfântul Scaun, aceasta era greu
de subordonat, pe de altă parte, independența
relativă de care se bucurau preoții, făcea ca și
comunitățile rurale, masiv greco-catolice, să se
arate reticente față de „binefacerile" noului regim.
Spijinul constant acordat de preoții greco-catolici
partidelor istorice3, tradițiile și cutumele locale,
dublate de lipsa instrucției și educației, rata foarte
mare a analfabetismului4, a accesului redus la
mijloacele de informare, făceau din preot nu
numai un furnizor de servicii religioase, ci în
același timp, o autoritate științifică, morală,
politică, un formator de opinie.
Lăsând neatinse fundamentele religioase și
obiceiurile ancestrale, autoritățile au găsit
modalitatea de a distruge ierarhia greco-catolică
prin susținerea prozelitismului ortodox, deși
aceste practici nu se regăsesc la nivelul întregului
spațiu românesc. Prin aceasta au încercat să
producă din start o dublă identificare; Biserica
Ortodoxă devenea, în noua viziune, singura
păstrătoare a spiritualității poporului român, a
tradiției monarhice, iar Biserica Greco-Catolica se
identifica cu „dușmanul". Sprijinul pe care-l oferea
Bisericii Ortodoxe trebuia să infirme zvonurile
lansate de clericii catolici privind conflictul dintre
ideologia comunistă și Biserică, dar să
demonstreze faptul că regimul de democrație
populară era singurul viabil, că „...există o
legătura stânsă dintre Biserica Ortodoxă și BPD,
.este credința regelui și a Guvernului Democrat
deci trebuie să fim ca ei"5, așa cum se arăta într-
un articol publicat în Graiul Maramureșului. În
cazul Bisericii Greco-Catolice, măsurile coercitive
îndreptate împotriva preoților greco-catolici
deveneau rezultatul firesc, și de așteptat, al
atitudinii greșite pe care aceștia o aveau față de
regim, față de Biserica Ortodoxă, față de
autoritățile locale.
Preoții ortodocși, conștienți de ajutorul pe
care-l pot primi din partea autorităților, au
devenit sprijinitori fervenți ai acțiunilor de
preluare a puterii duse de BPD (Blocul Partidelor
Democratice), apoi de FND (putem vorbi de o
coincidență de interese). losif Țint, protopopul
ortodox al Maramureșului, membru în Comitetul
județean al Frontului Plugarilor, devine candidat
pe listele BPD pentru Parlamentul României și
Președinte al Biroului electoral județean la
alegerile din 1946, în numele aceleiași alianțe6.
Statutul său de candidat a presupus participarea
la campania electorală, la întrunirile cu
electoratul, la organizarea strategiei de câștigare a
alegerilor, implicând prin activitatea sa și instituția
al cărei membru era. La fel de activi erau și
colegii săi, membri în Frontul Plugarilor, sau doar
în Uniunea Preoților Democrați7.
Strategia de distrugere a Bisericii Greco-
Catolice mai cuprinde și agitarea spiritelor
credincioșilor pe chestiuni religioase, dublate de
promisiuni populiste. Începe o campanie de
întâlniri, vizite și slujbe religioase dusă de o
parte a preoților ortodocși, care urmărea atât
trecerea masivă a populației la religia ortodoxă,
cât și promovarea noilor lideri politici comuniști
sau proveniți din grupările politice fidele
partidului comunist. Astfel, în satele Breb și
Călinești este trimis periodic preotul Nicolae
Ghindea pentru a-i convinge pe credincioși să
îmbrățișeze religia ortodoxă. În schimbul acestui
efort ei urmau să beneficieze de deblocarea
treierătorii și a preselor de ulei8. La 1 martie
1947, împreună cu învățătorul Ion Bulurea, sub
pretextul reorganizării PSD, acesta vine din nou
în comună și afirmă că terenul Bisericii urmează
să fie expropriat în beneficiul viitoarei Biserici
Ortodoxe, și doar înlăturarea preotului greco-
catolic din fruntea Cooperativei va permite
aprovizionarea acesteia. Preotul Gheorghe
Mureșan, în fața unui grup de țărani din Valea
Hotarului afirmă că numai trecerea lor la
ortodoxie va determina autoritățile să le ofere
muntele Runcul pentru pășunat, că „doar
deputații Țint și Urdea sunt ortodocși !"9. Același
preot vorbește în numele administrației la Ocna
șugatag, în timpul campaniei electorale din martie
1948, iar preotul Vasile Pop este folosit pentru
a organiza un plan de compromitere a întrunirii
electorale țărăniste de la Ocna șugatag din aprilie
194811. Cu ocazia alegerii Episcopului ortodox de
Maramureș, la 28 noiembrie 1947, la București
pleacă o delegație formată din losif Țint,
președintele Tribunalului, procurorul șef al
Parchetului, chestorul Poliției, secretarul Episcopiei
’ -1 Q
și primarul localității Borșa.
În paralel cu sprijinirea ortodocșilor, se duce o
campanie de defăimare a catolicilor, mult mai
vizibilă din 1946. Vor avea loc atacuri
individuale13 apoi se trece la compromiterea
ierarhilor superiori14 (Episcopul greco-catolic este
acuzat de implicare în trafic cu valute străine,
„descoperire" făcută la mănăstirea Bixad15). Ei nu
sunt doar „maniști", devin, după desființarea
Partidului Național Țărănesc „speculanți ordinari
în slujba imperialismului american".
Deși se puteau baza pe legislația promovată
de guvernul Groza, autoritățile au luat măsuri și
pe plan local pentru facilitarea trecerii la religia
ortodoxă. Membrii „grupărilor democratice" sunt
sfătuiți să intre în Consiliile Parohiale, acolo unde,
în mod tradițional, locul era rezervat elitei rurale
țărănești. În noul spirit democratic, care trebuia să
legitimeze orice acțiune de natură politică,
economică, culturală, erau sprijinite și elementele
defavorizate, „oameni cu sufletul curat și
cunoscători ai realității din popor" să facă parte
din aceste grupuri considerate exclusiviste.
Desființarea oficială a Bisericii Greco-Catolice va
găsi în unele localități (Rozavlea) Consilii
Parohiale dominate de comuniști și care au
anihilat orice forme de opoziție. O parte din
preoți s-au arătat intransigenți, preferând să
suporte consecințele refuzului lor de a îmbrățișa
noua credință, alții au optat pentru continuarea
profesiei în cadrul instituțional al Bisericii
Ortodoxe, păstrând aproape neschimbate ritualul,
ceremoniile, sărbătorile greco-catolice.
Corpul profesoral, învățători și profesori, a
variat numeric între 149 persoane în 1945, 206 în
1946, 340 în 1947 și 338 în 194816. Dintre
aceștia, aproximativ 30% erau suplinitori. La fel
ca și în perioada interbelică, problemele cele mai
grave cu care se confruntau erau lipsa spațiilor de
învățământ și frecvența redusă a elevilor. Cu toate
acestea, atât în mediul urban, dar cu
preponderență în cel rural, învățătorii se bucurau
de respect, aveau o situație materială superioară
categoriilor largi ale populației. Ea se baza pe
veniturile salariale, proprietăți funciare și folosirea
personală a terenurilor aparținătoare școlilor.
Mulți dintre ei locuiau în localurile școlare
prevăzute cu locuință. Anul 1946 aduce însă o
înrăutățire a situației materiale, amânarea repetată
a plății salariilor, retragerea facilităților de cazare
și folosire a pj
care munceau
rietăților funciare ale școlilor în
Participarea cadrelor didactice la viața politică
și culturală a îmbrăcat mai multe forme de
manifestare, în cadrul formațiunilor politice, în
structurile administrative sau în cadrul asociațiilor
culturale. Comuniștii și-au circumscris atitudinea
față de profesori în funcție de necesitățile practice
și ideologice; într-o primă fază, au căutat să-i aibă
aproape, promovându-i în funcții de conducere,
atât în aparatul de stat cât și în organizațiile de
masă, într-o fază secundă au început să-i
marginalizeze, pe măsură ce erau formate cadre
loiale din rândul muncitorilor și țăranilor.
La rândul lor, profesorii s-au raportat diferit
față de autorități. După o deschidere relativă către
întreg spectrul politic sau sprijin puternic acordat
partidelor istorice, apare un fenomen de înrolare
formală, dar masivă, în cadrul „formațiunilor
politice democrate", dar nu în PCR, odată ce
acțiunile dure împotriva vechilor forme de
autoritate politică sporesc. Spre sfârșitul perioadei,
ei devin simple curele de transmisie a politicilor
guvernamentale care se realizau prin programele
educaționale, refuzându-li-se posibilitatea de a se
exprima politic.
Datele statistice furnizate atât de partidul
comunist cât și de Inspectoratul școlar Județean
consemnau pentru luna ianuarie 1946, că, din cei
216 învățători chestionați, (135 români, 53
maghiari și 28 ruteni), doar 3 erau înscriși în PCR
(Partidul Comunist Român), 41 în PSD (Partidul
Social Democrat), 3 în FP (Frontul Plugarilor), 18
în PNL (Partidul Național Liberal), 5 în PNȚ
(Partidul Național Țărănesc), 13 în UDU
(Uniunea Democrată Ucraineană), și 16 în UPM
(Uniunea Populară Maghiară), iar 113 declarau că
nu fac parte din nici un partid politic. Nici
profesorii nu păreau mai grăbiți să se înscrie în
vreun partid politic; la Liceul Dragoș Vodă, din 25
de cadre didactice, doar 3 erau înscrise în PSD; la
Liceul Domnița Ileana, 2 cadre didactice erau
membre în UFA, în timp ce 22 nu erau înscrise în
formațiuni politice. La Liceul de Stat ucrainean și
Gimnaziul romano-catolic maghiar de fete nu
existau membri de partid. Doar la Liceul romano-
catolic maghiar de băieți 14 profesori erau
membri UPM, 2 erau înscriși în PCR și 9
neînscriși18.
După doar cinci luni, în urma „invitației"
transmise de prefectul Maramureșului (nr.
3731/1946), de Democratizare a Aparatului de
Stat19 prin care toți funcționarii erau chemați ca
până la 1 iunie 1946 să se înscrie într-o
organizație democratică, simpatiile vor cunoaște
radicale transformări. Din cei 175 învățători, 102
se declarau membri PSD, 1 era membru PCR, 27
erau membri PNL Tătărescu, 12 erau înscriși în
PNP (Partidul Național Popular), 7 făceau parte
din PNȚ, 9 făceau parte din FP, iar 17 erau fără
partid20. Nici la Dragoș Vodă afinitățile pro
comuniste nu prea existau, un singur membru era
inscris în partidul comunist, 2 erau înscriși în
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
3
PSD, 1 făcea parte din FP, 1 era membru PNP, 3
erau membri PNL °i 16 erau fără partid. Liceul
romano-catolic maghiar de băieți avea 4
comuni°ti, 22 înscri°i în UPM, 1 înscris în PNp.
Aceste date ne permit observarea a cel puțin două
tendințe, °i anume, încercările disperate ale
autorităților de a-°i apropia angajații în
perspectiva alegerilor, dar °i asumarea formală, de
către cadrele didactice, a calității de membru a
unor formațiuni politice subordonate
comuni°tilor, într-o vreme când, calitatea de
membru al PCR nu era o condiție indispensabilă
pentru promovarea în funcții publice.
Accesul la funcțiile cheie ale sistemului
administrativ se face pe criterii politice, nu
profesionale. Nicolae Vancea (învățător), prefect
din 15 august 1946, ocupa poziția de pre°edinte
al Frontului Plugarilor, iar Teodor Vancea
(învățător), primarul Sighetului până în
septembrie 1948, ocupase funcția de subinspector
°colar °i era pre°edinte al PNP, apoi al PSD21. În
PCR, accesul la funcții le era blocat. Se întâlne°te
totu°i o singură excepție, Aurel Coman, (secretar
politic al PCR, filiala Maramure° între decembrie
1946- martie 1947 °i între ianuarie- iunie 1947)
este profesor prin pregătire dar nepracticant.
Poziția cea mai înaltă în care se putea ajunge era
aceea de membru în Comitetul județean al PCR.
Cu toate acestea, în 1947, doar unul din cei 19
membri ai Comitetului Județean era intelectual, la
fel stând lucrurile °i în Comitetul plășii Vi°eu22.
Un an mai târziu situația era neschimbată. La 1
ianuarie 1949, intelectualii vor fi promovați doar
până la poziția de membrii în Comitetele de
plasă, 1 din cei 13 membri în plasa Sighet, 1 din
12 în plasa °ugatag, nici unul în plasele Iza °i
Vi°eu23. Profesorilor li se rezervă însă două
însărcinări precise în structurile PCR-puteau să fie
instructori la resortul țărănesc (Ioan Pop -
inspector °colar al plă°ii °ugatag °i Ioan Petreu° -
inspector °colar al plă°ii Iza24) °i responsabili ai
°colilor de cadre- (Ioan Berinde, Bela Tabac, Petre
Lenghel-Izanu).
În structurile administrative, participarea
învățătorilor va cunoa°te o curbă ascendentă până
la jumătatea anului 1948, după care descre°terea
este bruscă. Într-o primă fază îi găsim făcând
parte din Comitetele de întrajutorare a
sinistraților (comitete de binefacere) alături de
primari, notari, preoți, într-o primă încercare de a
mobiliza elita rurală/urbană la efortul de
reconstrucție25. Odată cu modificarea legii
administrative în iunie 1947, îi regăsim în
Comisia Interimară Județeană °i în cele locale- 2
persoane în Comisia Județeană, 2 în Comisia
ora°ului Sighet26, 5 la plasa Iza, 3 la plasa
Șugatag °i 4 la plasa Vi°eu27. Participarea în
structurile de conducere a județului nu va
însemna permanentizarea acestor poziții. În
ianuarie 1949, în aparatul de stat județean se
aflau doar 2 intelectuali din 158 de persoane
(1,2%), iar la nivelul organizațiilor de masă 6 din
299 (2%) persoane.
Dificilă s-a dovedit °i înrolarea în organizația
sindicală. În raportul pe luna octombrie 1947 al
secției sindicate a PC, filiala Maramure°, se arăta
îngrojorarea cu privire la organizarea alegerilor în
Sindicatul învățătorilor. Din cei 150 învățători cu
drept de vot, doar 6 erau comuni°ti, 12 erau
membri FP °i restul, de°i declarau că sunt membri
PSD, erau considerați reacționari. Singura °ansă
de a câ°tiga alegerile ar fi constat în trimiterea
unui membru delegat de la Uniune sau
Confederație al PC-ului28. În urma alegerilor,
regăsim în funcțiile de conducere un grup
restrâns, care activa la inspectorat, în
administrație, în partide. O parte din aceste cadre
didactice fuseseră evidențiate pentru merite
deosebite în domeniul muncii °colare °i
extra°colare“ °i avansate în grade superioare de
către MEN29. Tot pe ace°tia îi regăsim înrolați în
singura Asociație Culturală din Maramure°,
Ateneul Român „Lucrețiu Pătră°canu“, al cărui
scop este ridicarea nivelului cultural al populației
județului. Format °i prin contribuția unor
persoane cu funcții de conducere, (director-Gh.
Dăncu°, secretar administrativ-Dumitru Damian,
secretari culturali-Teodor Borca °i Mihai
Tomoioagă; membrii - Mihai Pop, medic primar
Sighet, Gh. Hanganu, Olga Coman, Nicolae
Vancea, Iuliu Marchi°, Ion Berinde, Sever Roxin,
directorul spitalului Sighet, Aurel Coman, secretar
PC, Petre Lenghel Izanu), el trebuia să înlocuiască
activitatea desfă°urată până atunci de asociațiile
culturale °i religioase, cele de tineret sau sportive,
care fuseseră active în perioada interbelică.
Împreună cu secțiile de cultură ale PC °i FP
(responsabilii erau muncitori sau țărani), Ateneul
trebuia să organizeze °edințe publice, serbări
°colare, manifestări sportive care să preaslăvească
URSS °i realizările sale în domeniul artistic, dar °i
social, economic °i politic. Un ajutor însemnat
vor primi din partea ARLUS (din 1946 condus de
Moi° Ion, țăran, responsabil cu activitățile FP),
care va prelua, după discreditarea lui Pătră°canu °i
dizolvarea asociației care-i purta numele, inițiativa
organizării manifestărilor dedicate URSS.
Nu putem lăsa la o parte activitatea
jurnalistică. Ea este reprezentată exclusiv de presa
subordonată puterii. Din 13 octombrie 1946 apare
singurul ziar în limba română, săptămânalul
Graiul Maramure°ului. Fără să fie vorba de
profesioni°ti, în paginile sale semnează
reprezentanți din toate păturile sociale, care
considerau că au ceva de spus, (Lazăr Chindri°,
Ioan Ulici-pre°edintele oficiului PTT Sighet, Teodor
Vancea-primar Sighet, Victor Chi°iu, Vasile Bologa,
Petre Codrea, Mihai Tomoiagă, maior Ștefan
Dăcu°) unii, fo°ti redactori din perioada interbelică
(directorul Gh. Dăncu°, Petre Lenghel Izanu,
Nicolae Vancea), covertiți acum în apărători °i
promotori ai noii ordini social-politice.
Veniți la putere cu ajutorul Armatei Ro°ii °i
sub directa îndrumare a PCUS, comuni°tii români
aveau de surmontat câteva bariere dificile, la nivel
central, dar °i local, pentru a-°i putea desăvâr°i
proiectul de „democratizare” a României.
Indiferent că °i-au făcut stagiile de pregătire la
Moscova sau în închisorile române°ti, noii
autoimpu°i lideri politici, se arătau foarte deschi°i
°i doritori de a cunoa°te °i aplica modelul sovietic,
deja validat în perioada interbelică în URSS.
Dacă la nivel central, strategiile de acaparare a
puterii puse în practică erau general valabile la
nivelul întregului spațiu central °i est european
(Setton Watson identifica trei asemenea modalități-
cea a coaliției reale, formale-mlă°tinoase,
monolitice), la nivel regional °i local mecanismele
de implementare a noilor structuri trebuiau
nuanțate, căci aici devenea vizibil impactul
măsurilor legislative, economice, sociale, politice
sau administrative. Totodată, aici se produce
confruntarea reală între cele două lumi, devenite
antagonice, societatea tradițională, încă
nesemnificativ modernizată, antisovietică, ata°ată
instituției monarhice °i „noul regim de democrație
populară” promovat de Moscova. În acest context,
o importanță similară se acordă nu numai
structurilor centrale, ci °i resurselor umane locale,
cele care trimit impulsurile venite de la centru spre
comunitățile umane °i primele care preiau °ocul
resimțit de societate și-l transmit mai departe.
Nu trebuie să cădem, însă, în gre°eala de a
analiza aceste fenomene numai din perspectiva
unui „scenariu” comunist de cucerire a puterii.
Îndeosebi pentru perioada 1945-1948, trebuie
avute în vedere °i modificările determinate de
criza prin care trecea Europa °i implicit România
la sfâr°itul războiului, de consecințele particulare
pe care acesta le-a avut în diverse zone ale țării,
de lipsa de informare a opiniei publice cu privire
la evenimentele de politică internațională °i
internă care urmau să modifice propriul ei statut,
de încercările de cucerire a puterii de către alte
grupuri sociale, nu neapărat comuniste, care se
aflau în această perioadă într-o poziție
convenabilă. Nu trebuie uitați nici oportuni°tii °i
cei care, profitând de situație, au căutat să-°i
maximizeze pozițiile, indiferent de funcțiile,
avantajele °i statutul deținute anterior.
Note:
1	Irina Culic, Câștigătorii. Elita politica și democratizarea
în România 1989-2000, Limes, Cluj-Napoca, 2002, p. 28.
2	Gh. Teodorescu, “Elitele-controverse teoretice și realități
culturale”, in Xenopoliana, IV, 1996, 1-4, p. 26.
3	Din cei 37 membri ai Comitetul executiv județean al
Organizației PNȚ Maramureș, 17 erau preoți greco-catolici.
Graiul Maramureșului, an XVI, nr. 24, 23 august 1947, f.1.
4	Potrivit recensământului din ianuarie 1948, rata
analfabetismului, cea mai mare din țară, este mult mai ridicată
în zonele majoritar rutene și românești. Între extreme (1%
pentru Ocna-șugatag -majoritate maghiară °i 90,5% în Poienile
de sub Munte -populație exclusiv ruteană), procentele variază,
în funcție de populație, apropierea de oraș sau de alte
comunități puternic alfabetizate, între 72,6%-Strâmtura,
70,5%-Poienile Glodului, 65, 3%-Cuhea, 60%-Rozavlea (plasa
Iza), 82%-Crasna Vișeului, 73%-Borșa, 42,3%-Vișeu de Sus
(plasa Vișeu), 65,7%-Rona de Jos, 60%-Valea Vișeului, 3,9%-
Bocicoiul Mare, 7,2%-Coștiui (plasa Sighet). Institutul Central
de Statistică, Îndreptarul statistic al județului Maramureș
(rezultate provizorii ale Recensământului agricol și al
populației dela 25 ianuarie 1948), Imprimeria Națională,
București, 1949.
5	Graiul Maramureșului, an XV, nr. 7, 1 decembrie 1946,
f.3.
6	Direcția Arhivelor Statului Maramureș, fond Comitetul
județean al Partidului Comunist, Sighet (în continuare
PCMM), 15/1946, f.3-5.
7	Direcția Arhivelor Statului Maramureș, fond Prefectura
(în continuare Prefectura), 261/1946, f.69.
8	Prefectura, 94/1947, f.6-7.
9	Ibidem, f.3.
10	Graiul Maramureșului, nr. 13, an XVII, 20 martie
1948, f.1.
11În raportul plășii șugatag pe luna aprilie 1946 sunt
arătate câteva din măsurile luate pentru împiedicarea
desfășurării Congresului PNȚ la Ocna Șugatag-organizarea de
echipe în satele vecine pentru a opri mulțimile să ajngă la
întrunire, organizarea minerilor din Ocna Șugatag, pregătirea
unor echipe de șoc pentru boicotarea Congresului, contact
permanent cu preotul ortodox Vasile Pop. PCMM, 4/1946,
f.30.
1	2 /—	• J A	1 ■ n A	7T O O •	1	•
12	Graiul Maramureșului, nr. 34, an XVI, 28 noiembrie
1947, f.2.
13	/—	• 1 A A	1 ■ O	7T OZl .	1	•
13	Graiul Maramureșului, nr. 2, an XVI, 20 octombrie
1946, f.1.
14	Ibidem.
15	Graiul Maramureșului, nr. 28, an XVII, 19 iunie 1948,
f 4/6.
16	Prefectura, 217/ 1947, f. 1 și Graiul Maramureșului, nr.
2, an XV, 20 octombrie 1946, f.3.
17	Prefectura, 23/1947, f.4.
18	Prefectura, 261/1946, f.12-14.
19	Prefectura, 261/1946, f.97.
20	Prefectura, 261/1946, f.196-198.
21	PCMM, 50/1948, f.10-12.
22	PCMM, 34/1947, f.102, 105.
23	PCMM; 70/1949, f.1-3.
24	PCMM, 33/1947, f.13.
25	Prefectura, 12/1945, f.12.
26	Graiul Maramureșului, nr. 18, an XVI, 13 iulie 1947,
f.1.
27	Direcția Arhivelor Statului Maramureș, Fond Pretura
Sighet (în continuare Pretura Sighet), 98/1946-1947, f. 170-178.
28	PCMM, 29/1947, f.27.
29	Graiul Maramureșului, nr. 29, an XVI, 19 octombrie
1947, f.3.
■
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remarci filosofice
Dificultăți etice ale clonajul
reproductiv uman
Jean-Loup d'Autrecourt
Chestiunea etică a clonajului subîntinde
probleme filosofice grave privind, de
manieră generală, definiția noțiunii de
«persoană» și în mod particular problema
«identității personale de-a lungul timpului».
Dezbaterea de filosofie morală asupra clonajului
uman are ca fundal controversele încă neelucidate
ale dificultății raportului corp/spirit.
Chestiune vastă prin interdisciplinaritatea ei,
dilema se poate rezuma astfel: faptul că nu există
o definiție satisfăcătoare a conceptului de
persoană conduce la numeroase confuzii în
disputele actuale asupra statutului etic al clonului
uman; or, atâta timp cât criteriile de identitate
personală nu vor fi clarificate, nu vom dispune
nici de o bună definiție a persoanei nici de
elucidarea statutului de clon uman.
Importanța acestei chestiuni este cu atât mai
dramatică cu cât progresele tehnologice în
cercetările biomedicale au depășit cu mult, destul
de recent, rezultatele reflecțiilor etice. Aparent,
progresul tehnoștiințific avansează cu mult mai
repede decât ideile noastre speculative. În
realitate, aceste chestiuni au o anumită perenitate
metafizică fiind deja tratate încă din antichitate.
Este suficient să reluăm problematica și să o
reconsiderăm cu noile instrumente epistemologice
contemporane. Doar opinia publică și mai ales
legislația nu sunt gata să facă față acestor crize.
1.	Argumentul
raționalității morale
1.1	Principiul de raționalitate
necesară
Argumentul central al acestui articol se poate
dezvolta în două etape: i) pentru a putea acționa
în mod moral, ar trebui să o facem în urma unei
decizii raționale; ii) dar nu putem să luăm decizii
raționale dacă nu am elucidat noțiunile
fundamentale care privesc intențiile și acțiunile
noastre. Altfel spus, nu putem să ne comportăm
moral decât în cunoștință de cauză. Ambele
condiții sunt necesare, dar insuficiente, pentru a
garanta reușita morală a acțiunilor noastre. De
aceea, aceste clauze nu ne arată ceea ce trebuie să
facem pentru a acționa convenabil din punct de
vedere moral, ci care sunt “situațiile limită” care
riscă să scape domeniului eticii și care, prin
urmare, nu mai pot justifica actele noastre la
nivel moral. De unde și problema filosofică,
deoarece clonajul reproductiv uman pare să se
sustragă exigenței de raționalitate instaurată de
argumentul nostru.
Unul din argumentele logice invocate în
favoarea clonajului uman este că nu există nici un
pericol în multiplicarea persoanelor, plecându-se
de la o origine comună, deoarece oricum
identitatea lor nu este amenințată: acestea nu
sunt aceleași. Deci “dreptul nostru la unicitate”, și
astfel demnitatea nostră, ar fi prezervate!
Analysele noastre (din studii precedente și de
specialitate) confirmă într-adevăr această
concluzie. Prin clonare reproductivă se urmărește
obținerea unui organism identic, dar rezultatul
paradoxal este o persoană diferită.
Dar dacă rezultatul analizei este de
necontestat, interpretarea etică pe care i-o dăm
este complet diferită. Altfel, a persista pe această
cale, ar echivala cu o confuzie gravă între logică,
gnoseologie și etică. Toate sunt domenii diferite
ale filosofiei, dar ceea ce este posibil într-unul nu
merge în celălalt. Cu toate acestea, există legături,
poduri sau trecători între cele trei domenii, iar
printre acestea, principiul de raționalitate ni se
pare cel mai important.
Argumentul nostru de raționalitate impune o
relație coerentă de necesitate între analiza logică,
înțelegerea conceptuală și activitatea noastră
cognitivă, pe de-o parte și deciziile și acțiunile
noastre morale, pe de altă parte. Altfel, lăsând loc
arbitrariului, deciziile noastre nu vor fi doar
contradictorii și iraționale, ci mai mult se vor afla
în afara câmpului eticii. Nu putem acționa în
mod corect fără a cunoaște situația.
Această regulă devine imperativă atunci când
riscăm să declanșăm prin acțiunile noastre
procese sau fenomene ireversibile. Altfel spus,
există o relație de necesitate care garantează
coerența dintre cunoștințele și deciziile noastre.
Un raport epistemic (gnoseologic) nedeterminat,
vag sau problematic cu lumea nu poate da naștere
decât unor decizii arbitrare și astfel iraționale.
Prin urmare, acțiunile noastre vor fi mai degrabă
imorale decât morale. Pentru ca să se stabilească
o relație necesară între cunoștințele și acțiunile
noastre, ar trebui ca primele să fie precise,
adecvate, coerente și astfel să le determine pe
ultimele. Oricât de slabe, tolerante, relative și
laxiste ar fi regulile noastre morale, acestea nu
pot fi fructul hazardului și al arbitrariului.
1.2	Un principiu de meta-etică
Oricare ar fi tipurile de etică pe care le vom
considera, va exista întotdeauna un principiu de
raționalitate impunând cunoașterea, clarificarea,
înțelegerea, explicarea noțiunilor fundamentale
utilizate. Acest principiu este utilizat în elaborarea
regulilor, în luarea de decizii și în împlinirea
acțiunilor noastre. În caz contrar, fiind prizonieri
ai arbitrariului, vom putea să facem ce vrem,
deoarece o acțiune va avea tot atâta justificare de
a fi efectuată ca oricare alta. Însă nu acest
relativism universal este ceea ce căutăm, atunci
când elaborăm principii și reguli etice, pentru a
ne organiza viața morală.
Am putut constata în cercetările noastre că
noțiunea cheie de “persoană” este o noțiune vagă,
nedeterminată. Astfel, față de noțiunile adiacente
de embrion, de zigot, de duplicatum și de clon,
ne aflăm în aceeași condiție de nedeterminare
cognitivă, un fel de impas epistemologic și moral.
Această situație nu ne permite să luăm decizii
raționale pur și simplu pentru că acestea nu
decurg în mod necesar; sunt arbitrare. Cum să
tragem o concluzie necesară dintr-un concept vag,
problematic sau neînțeles? Nici nu avem nevoie
să facem apel la principiul de precauție sau la
principiul de responsabilitate1, deoarece înainte
chiar de a fi prudenți, circumspecți sau
responsablili, noi trebuie să fim raționali!
Acțiunile noastre nu ar putea fi imputabile decât
dacă am putea să justificăm sau să explicăm în
mod liber aceste acțiuni. Dar libertatea însăși a
acțiunilor și a deciziilor noastre nu se poate fonda
pe ignoranță și pe irațional.
În realitate, acest principiu est presupus în
mod implicit, chiar dacă este inoperabil, deoarce
prost înțeles, în majoritatea cazurilor. Din păcate
acesta trece neobservat din cauza formulărilor
diferite, fiind explicitat în funcție de tipul de etică
pe care îl adoptăm.
De exemplu, pentru relativistul cultural, o
noțiune cheie este toleranța. Pentru a introduce
această idee înțeleasă ca principiu etic, el are
nevoie de o teorie coerentă și argumentată care-i
va permite să explice universalitatea relativismului
său. Dar aplicarea acestui principiu de toleranță se
dovedește a fi deficitară, pentru că relativistul
intră în dezacord cu normele propriei societăți.
Nu putem să respectăm în același timp toate
normele noastre etice și cele ale celorlalți, cu
riscul de a fi inconsecvenți și deci incoerenți.
Dimpotrivă, pentru un subiectivist, judecățile
morale nu vor mai constitui expresia convențiilor
sociale, ci rezultatul vieții afective a indivizilor.
Este vorba tot de relativism, dar de un relativism
individual, deci încă și mai generalizat.
Inconvenientul acestui principiu este că
instaurează un fel de anarhie morală eliminând
astfel orice normă etică. Totul depinde de bunul
plac al fiecăruia.
Deasemeni intuiționistul încearcă să fondeze
cunoașterea morală pe intuiții morale și pe
adevăruri evidente prin ele însele. Însă intuițiile și
adevărurile evidente sunt deasemeni datorate
relativismului cultural și psiholgiei indivizilor. Și
exemplele pot continua.
Prin urmare, decizia de a clona ființe umane
pare a fi un act irațional deoarece este decretat și
efectuat în mod arbitrar. Din păcate, principiul
nostru de raționalitate nu garantează reușita
morală a acțiunilor noastre, dar ne indică acele
situații în care nu mai putem acționa în deplină
cunoștiință de cauză. Concluzia imediată, în cazul
clonajului reproductiv uman, este că nu putem
decide să-l facem, deoarece nu știm ce facem. O
dovedesc dilemele următoare.
2.	Dileme etice ale
clonajului uman
2.1	Dilema recunoașterii
Orice filosof ar trebui să știe că identitatea
numerică (orice lucru este identic cu el însuși,
unul și același - latinul solo numero) nu poate fi
logic confundată cu identitatea calitativă (un
lucru are aceeiași culoare, formă, calitate cu un
alt lucru sau cu el însuși). Însă la nivelul
distincției practice pe care o putem face, altfel
spus, raportat la posibilitățile noastre de
cunoaștere și de recunoaștere a obiectelor și a
persoanelor, faptul pare imposibil. În cazul
gemenilor perfecți știm că aceștia nu au aceeași
identitate numerică. Dar identitatea lor calitativă
ne împiedică să-i recunoaștem. Îi confundăm în
mod constant. Există deci un obstacol
epistemologic privind mecanismul nostru de
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
Black
Pantone 253 U
pT
Black Pantone 253 U
recunoaștere a persoanelor, care este la originea
problemelor etice.
Încălcările legii parcticate de gemenele perfecte
prin intervertire de persoane sunt monedă
curentă. Când gemenele decid să se amuze, nici
părinții, nici soții, nici prietenii lor și cu atât mai
puțin autoritățile nu își dau seama. Într-un anume
sens, aceste situații sunt un fel de divertismente și
furnizează subiecte interesante pentru literatură
sau pentru cinema. Totuși atunci când este vorba
de o situație gravă care transgresează în mod
brutal legile, faptele se complică deja enorm.
“Cine este responsabilul, cine este culpabilul”?
rămâne o întrebare fără răspuns. Or, în cazul unei
situații care nu mai este naturală ci artificială
(reproducerea umană asexuată), atunci când
trebuie clonați mai mulți indivizi umani plecându-
se de la o sursă comună, dificultățile vor fi
exponențiale și astfel imposibil de controlat.
Astfel importanța identității calitative în cazul
persoanei umane, care conduce la confuzia cu
identitatea numerică, duce la un eșec de
recunoaștere în activitățile noastre cognitive
cotidiene. Această situație este plină de consecințe
din punct de vedere juridic și moral, într-o lume
în care clonajul și duplicarea persoanelor devin
posibile.
2.2	Dilema responsabilității
Dar după anumiți filosofi mai entuziaști,
legislația s-ar adapta în așa fel încât
responsabilitatea să fie transmisă de la persoana
originală la clonii acesteia sau la diversele sale
duplicata fără ca identitatea numerică să fie
necesară.
Dimpotrivă, credem că deocamdată lucrurile
sunt prea complicate pentru a putea face
previziuni atât de optimiste. Cum am putea să
știm care este originalul dacă identitatea numerică
nu este necesară? Să presupunem că o persoană
umană (originalul) este un criminal în serie, care
a comis crime ireparabile descoperite după
clonarea sa. Conform justiției țării respective, este
condamnat la moarte. Rezultă astfel că toți clonii
trebuie să treacă prin scaunul electric sau să fie
închiși în mod preventiv? Faptul pare absurd,
deoarece crima a fost înfăptuită de o singură
persoană, nu de mai multe!
Sau să imaginăm un grup de cloni ai unui
singur individ, care decid să atace o bancă. Vor
putea acționa fără să se deghizeze. Alte clone își
continuă activitățile în altă parte în toată
legalitatea. Cum pot fi identificați culpabilii? Este
exact genul de situație juridică nedeterminată. Pe
scurt, identitatea calitativă este importantă pentru
identitatea personală, dar nu atât de mult cât se
afirmă.
Bineînțeles că legislatorul poate remedia, în
cazul precis al clonilor, prin măsuri de
trasabilitate electronică (trasori sau procesoare
informatice sub-cutanee) pentru a permite
identificarea lor automată și sigură, în același fel
în care se procedează cu animalele. Dar acest gen
de măsuri, care sunt împotriva celor mai
elementare libertăți umane, nu ar putea fi
justificate de nici un tip de etică demnă de acest
nume. Deci dilema recunoașterii și a
responsabilității rămâne.
2.3	Dilema moștenirii
O altă dilemă a clonajului provine din faptul
că se opune relației de ancestralitate (între tată
sau mamă și copii). Precizăm, pentru cei care
ignoră, că noțiunea numită “ancestrală” a fost una
din noțiunile cheie ale programului fondațional
logicist al lui Frege2. Filosoful german a utilizat
această noțiune în demersul său de justificare a
matematicilor. De exemplu, vom numi strămoși ai
lui x, expresiile următoare: tatăl lui x, tatăl tatălui
lui x, tatăl tatălui tatălui lui x (considerând
bineînțeles că o persoană nu are mai mult de un
tată). Astfel, relația ancestrală ne permite să
facem raționamentul următor: dacă y și z sunt
doi strămoși diferiți ai lui x, atunci fie y este un
strămoș al lui z, fie z este un strămoș al lui y.
Relația ancestrală grantează din punct de
vedere logic și metafizic succesiunea prin
continuitate conform principiului originii. Aceasta
se află, printre altele, la baza identificării
persoanelor umane și a posibilității de
reconstituire a arborilor genealogici. Or prin
clonaj această relație este complet distrusă. Tatăl
și mama pot fi luați drept frate și soră, iar aceștia
din urmă drept fiul și fiica, cu toate combinațiile
posibile care ar face tabula rasa din legăturile de
rudenie.
Problemele juridice de ereditate și de
moștenire sunt deja foarte complicate și constituie
fericirea avocaților în special în cazul marilor
averi. Dar într-o societate de clone, noțiunea de
moștenire ar fi efectiv absurdă. Cine moștenește
pe cine? Într-o lume în care oamenii suferă deja
de o mulțime de probleme psihice amplificate de
teorii psihologice bizare și contradictorii, ștergerea
categoriilor de înrudire legate de ancestralitate nu
ar face decât să complice și mai mult
îndeletnicirile psihologilor, ca să nu mai vorbim
de psihanaliști care se află deja într-o complicație
totală. Ce valoare explicativă ar mai avea
“complexul lui Oedip” în acest caz?
2.4	Dilema fabricării indus-
triale
În fine există dilema fabricării care contestă
sistemul democratic însuși. Atunci când persoana
umană se constituie în mod natural prin procese
biologice bine cunoscute de procreație, de naștere
și de dezvoltare într-un context natural, social și
cultural, acest fapt nu ridică probleme grave din
punct de vedere al raționalității. Nu avem de ce
să discutăm despre raționalitatea unui fenomen
natural. Nu putem bănui că procesele naturale au
intenții raționale.
Dar atunci când este vorba de fabricarea
persoanelor umane, altfel spus de a considera
mijloacele artificiale pentru producerea ființelor
umane, chestiunea raționalității se pune. Nu
putem pretinde să facem lucruri fără rost, fără
sens. Căci dacă ar fi fost să fie așa, ar însemna că
lăsăm loc doar voinței, dorințelor și subiectivității
noastre, care sunt generatoare de raporturi
arbitrare de putere, de violență și de inegalitate,
iar nu de libertate, de prietenie și de înțelegere
între ființele umane.
Multiplicarea persoanelor prin clonare ține de
procedeul industrial de fabricare în serie a
ființelor umane. Presupoziția mult prea tare (și
astfel inacceptabilă) este o voință umană absolută
și deci irațională de a controla, de a ordona, de a
nivela totul. Proiectul de stăpânire a naturii, în
general și al naturii umane, în particular este de
tip utopic. Acesta are toate șansele de a se realiza
de manieră catastrofică, cu violența care este
proprie utopiilor, cu atât mai mult cu cât se
dezvoltă sub masca progresului și a succeselor
tehnoștiințifice, care vor provoca întotdeauna
admirația și frenezia mulțimilor. Însă utopie și
anarhie se completează reciproc (una dă naștere
celeilalte) și constituie dealtfel cele mai bune
pretexte, pentru puterile prezente, de a încălca
principiile democrației și de a instaura sisteme
politice autoritare ba chiar totalitare.
În concluzie, nu avem interesul de a
multiplica problemele. Dacă respectăm principiul
raționalității, nu putem să luam cutare decizie sau
să efectuăm cutare acțiune, care vor crea mai
multe probleme decât rezolvă sau care vor
declanșa mecanisme irevocabile. O ființă rațională
trebuie să urmeze mai degrabă principiul de
parcimonie al rațiunii, care se aplică oricare ar fi
tipul de etică utilizată: să caute explicația și
înțelegerea; să asigure necesitatea și coerența
ideilor nostre; să favorizeze precizia față de
echivocitate; să prefere situațiile simple celor
complexe; să vrea câștigul în loc să piardă; să
minimizeze pierderile maximizând câștigurile; să
prefere fericirea nenorocirii și o viață plăcută
suferinței; să caute înțelegerea și prietenia mai
degrabă decât neînțelgerea și adversitatea; să
încurajeze soluțiile în fața problemelor etc.
Fără a cădea într-un absolutism rigid și
inoperant ca cel al lui Leibniz3 (cu principiul său,
al rațiunii suficiente, legat de principiul identității)
și deasemeni fără a adopta un relativism de tipul
lui Protagoras4 (unde toate perspectivele sunt
echivalente), trebuie totuși să considerăm
principiul de raționalitate îmbrăcând diverse
forme și relativ la sistemele etice alese.
Pe scurt, am arătat că noțiuni ca cele de
persoană și de clonă ridică reale obstacole
conceptuale și că, utilizarea abuzivă deoarece
ambiguă a unor astfel de concepte, nu ne
autorizează să luăm decizii raționale și, prin
urmare, nu ne permite să acționăm convenabil și
justificat din punct de vedere moral în situațiile
limită, care provoacă procese ireversibile.
L’île de Saint Honorat
27 februarie 2006
1	H. Jonas, Le Principe de responsabilite: une ethique pour la
civilisation technologique; tr. fr. J. Greisch, Paris, Flammarion,
1998.
2	Frege, Begriffsschrift (1879), tr. fr. Corine Besson,
Ideographie, Paris, Vrin, 1999; în cap. 3, p. 75-112, Frege
analizează chestiunea eredității proprietăților și a funcțiilor
într-o teorie generală a șirurilor.
3	Leibniz, «Second ecrit de Leibniz», Correspondance
LeibnizClarke, (fin novembre 1715), § 1, p. 36: «nici un fapt
nu ar putea să fie adevărat sau existent, nici un enunț
veritabil, fără o rațiune suficientă, de ce să fie așa și nu altfel».
4 Cf. Platon, Protagoras, tr. fr. E. Chambry, Paris,
GarnierFlammarion, 1967.
24
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
24
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
“Prefer un film imperfect
care-si asumă niște riscuri
unui film perfect care joacă
precaut”
de vorbă cu Mihai Chirilov, directorul TIFF 2006
Grațian Cormoș: - Conturați, vă rog, câteva
deosebiri dintre festivalurile de acest gen din
Occident și T1FF-ul clujean?
Mihai Chirilov: - Nu cred că există mari
deosebiri. La urma urmei, cînd am început TIFF-
ul, acum patru ani, am tras cu ochiul prin vecini
și am împrumutat un model de funcționare.
N-am reinventat roata, nici vorbă. Pur și simplu,
am adaptat la posibilitățile - tehnice, financiare
etc. - locale, o formulă cât mai profesionistă de
festival din afară. Sigur că nu putem concura cu
festivaluri similare din străinătate întrucît sîntem
încă tineri. Sînt foarte rare cazurile în care, de
pildă, avem acces la filme în premieră europeană
sau mondială. Ăsta e apanajul festivalurilor cu
vechime în branșă, cu cotă în branșă, cu premii
în bani mult mai ridicate decît noi. Nu spun că e
imposibil, pentru că am avut și premiere absolute
la TIFF, filme care și-au început aici cariera
internațională. La fel stau lucrurile cu vedetele pe
care, poate, și le dorește publicul. În Cluj nu
există un hotel de cinci stele care să concureze cu
capriciile - de înțeles - ale unei vedete care
pretinde un anume standard. Dar, din nou,
mizăm pe „nebunia” unei vedete sau a unui
nume, care uneori e dornic de aventură și dispus
să mai scadă din pretenții.
Putem vorbi despre o diferență specifică
pozitivă a TIFF-ului?
- Să zicem că e diferența specifică oricărui
festival, aceea de a dispune de producțiile locale
recente, în cazul nostru, “Zilele filmului
românesc, și de a o prezenta în premieră unor
distribuitori sau directori de festivaluri
internaționale, deschizîndu-le oportunități. Și ar
mai fi și latura exotică, pentru că, să
recunoaștem, cine se mai poate lăuda cu vampiri
autentici? Ori acesta e un magnet incredibil
pentru străini.
- Pe ce criterii se operează selecția filmelor
care intră în program la T1FF?
- Dacă vorbim de competiție, trebuie să fie
opere ale unor regizori tineri aflați la primul sau
al doilea film. Criterii? Să fie bune, originale,
riscante, surprinzătoare, poate un pic transgresive,
nu neapărat perfecte. Prefer un film imperfect
care-și asumă niște riscuri unui film perfect care
joacă precaut. Dacă vorbim de restul filmelor,
numele secțiunilor vorbesc de la sine. Zici
Supernova, zici filme premiate la festivaluri
internaționale, deci pricopsite deja cu o
recunoaștere. Zici No limit, zici “intrați pe
răspunderea dvs”. Zici Umbre, zici film de groază
și fantastic. Dar nu ieftinăciuni de multiplex, ci
producții care știu să împacheteze deștept fiorii și
fantezia.
- Filmele holywoodiene nu au nici o șansă?
De ce?
- De ce le-am mai da una? Majoritatea se pot
vedea în afara cadrului festivalier, fiind
achiziționate de cele aproape 10 firme de
distribuție de la noi, care gîndesc totul în termeni
foarte pragmatici: banul. Noi dăm o șansă
celorlalți. Iar aici mă refer și la “celelalte” filme, și
la “cealaltă” categorie de public, sastisită de oferta
uzuală.
- Care vor fi punctele forte ale Festivalului de
Film Transilvania? (evenimente, filme în
premieră, invitați)
- Foarte multe, cred. Mizez mult pe
competiție, în care au intrat în acest an cîteva
nume tinere, evident necunoscute, pe care sînt
dispus să-mi pariez leafa de amploaiat al TIFF-
ului. Cîteva titluri: filmul egiptean The Yacoubian
Building, proaspăt aterizat de la Berlin și Tribeca;
filmul spaniol Aislados, premieră internațională,
cu mari șanse de a deveni film-cult. Pe lîngă
acestea, un mare impact vor avea cred filmele din
secțiunea No Limit (ca de obicei) și cel din
Doc’n’Roll, producții în care muzica bună joacă
un rol foarte important. Și pentru că am vorbit
de muzică, avem două surprize : proiecția unică,
pentru nostalgici, cu ABBA The Movie, filmul de
acum 30 de ani, și concertul - premieră
românească - al trupei Fanfara Ciocîrlia,
programat în închiderea Festivalului. La capitolul
vedete, Ștefan Iordache va primi Premiul de
Excelență, iar Vanessa Redgrave - Premiul pentru
întreaga carieră.
- Considerați că există un progres de la an de
an în ceea ce privește organizarea TIFF-ului, oferta
de filme, selecție și reprezentativitate? În ce sens?
- N-are cum să nu existe, pentru că și
ambițiile nostre cresc. De la număr de spectatori
la calibrul filmelor, totul este - și trebuie să fie -
în creștere. Iar lucrurile astea să văd cu ochiul
liber. După care vin ecourile în presa
internațională, din ce în ce mai puternice.
Ce loc ocupă în cadrul TIFF-ului, filmele
minorităților: etnice, religioase, sexuale etc.?
Încearcă realizatorii TIFF-ului să îl circumscrie
“corectitudinii politice ”?
- TIFF-ul nu face politică. Singura “politică”
este aceea a filmelor bune. Faptul că există, în rîn-
dul acestora, filme care fac politică sau justiție
minorităților de orice fel este pur aleator. O sim-
plă privire în selecțiile anilor trecuți poate demon-
stra că TIFF-ul nu este cel mai corect festival din
punct de vedere politic. Nu tema primează, ci cal-
itatea filmelor.
- Se pare că cinematografia românească va fi
prezentă în premieră la Cannes, anul acesta. Cum
comentați acest eveniment?
- Aș vrea să cred că nu e doar o coincidență.
Trei filme la Cannes - și-ncă bune, din punctul
meu de vedere - nu-s de colea. Mă-ntreb însă ce
se va întîmpla la anul.
- Enumerați și, eventual, comentați, câteva
dintre clișeele cinematografiei românești
contemporane? Ce vă deranjează cel mai mult la
filmele românești?
- Mă deranjează faptul că nu sînt îndeajuns de
multe filme ca să putem vorbi de o
cinematografie. Mă deranjează îndîrjirea cu care
fac film cei care nu mai au nimic de spus. Mă
deranjează teatralitatea multora dintre ele, și mai
ales a actorilor din ele. Mă deranjează semnele de
bătrînețe pe care le arată, uneori, cineaștii tineri...
- Vă mulțumesc și vă doresc succes!
Interviu realizat de
Grațian Cormoș
■
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
: 5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
tradiții
Muzeul Etnografic Brașov (II)
Radu-Ilarion Munteanu
Titlul complet al expoziției este Civilizația
pâinii. Practici și ritualuri agrare în sudul
Transilvaniei. Ideea-forță a expoziției este
“receptarea pâinii ca un simbol cultural de aparte-
nență la marea civilizație a Europei; acest simbol
are un rol determinant în structurarea vieții
rurale, manifestată în aspectele ei cotidiene,
repetabilă după un calendar precis, dar și prin
practici ceremoniale”, formulată de Ioan George
Andron, coordonatorul colectivului de redactare a
ghidului expoziției. Să menționăm concepția te-
matică, aparținând Dr. Ligia Fulga și cea artistică,
datorată Ancăi Crăciun.
Am spus deja, în treacăt, dar poate nu-i inutil
să o repetăm, 3 sunt elementele de limbaj
muzeal: fotografia, obiectele și documentarea
video. Fotografiile sunt grupate, tematic, în
panouri, pe momente ale ciclului tehnologic, fără
a neglija momentul tradițional, la care vom
reveni. Despre inspirata combinație fotografie -
text scris de mână am amintit. Fotografiile ilus-
trează atât evoluția tehnologică, introducerea trep-
tată a mașinilor agricole, cât și diversitatea etno-
culturală. Obiectele sunt, totuși, destul de puține,
dar numărul lor este determinat de dimensiunile
sălii, încât să nu lase impresia de înghesuială.
Obiectele, la rândul lor, sunt grupate fie în
panouri fie completând gupaje tematice locale. De
departe cel mai elocvent obiect este plugul de
lemn cu care a fost ilustrat episodul din numărul
trecut. Deoarece, însă, îi lipsește brăzdarul, aspec-
tul lui “somatic” amintește de un tun de câmp,
dacă facem abstracție de “coarne”, mânerele de
manevrare a utilajului. M-am întrebat de ce este
tocmai acest obiect cel mai elocvent și am găsit
răspunsul în logica discursului muzeal, care
devine din ce în ce mai limpede, pe măsură ce
adâncești, ca vizitator, contactul cu expoziția:
Dacă pâinea e un concept simbolizant și simultan
semnificant, cum expresiv explică coordonatorul
colectivului de redactare a ghidului și cum se
degajă din întreaga expoziție, atunci, în cadrul
constituit de obiectele și imaginile descriptive ale
sombolisticii civilizaționale plugul e cel mai
elocvent și totodată consacrat simbol. În toată
zona de șes a Europei plugar e un nume echiva-
lent și alternativ pentru țăran. Dacă ar trebui să
explicăm, de la nivel profan, subiectiv, de trecă-
tor/vizitator, mecanismul simbolicității plugului,
ca obiect, am spune că expresivitatea acestuia
provine din natura de prim intermediar al acțiunii
transformatoare a omului asupra pământului, sau
cel puțin asupra stratului biologic activ, de fapt
chiar viu. E adevărat că, cel puțin la noi, a existat
și un curent sămănătorist, cel puțin la nivel lite-
rar, care a valorizat în plan simbolic actul semă-
natului, a doua acțiune umană, și prima interacție
pur biologică cu pământul. Din simpla comparație
între arealul simbolului plugului și cel al semăna-
tului ar rezulta caracterul întrucâtvca artefactic al
curentului (literar) citat. Ei, bine, limbajul muzeal
al Ligiei Fulga are inteligența de a diferenția oare-
cum tranșant aceste două simboluri: Plugul tutelar
e cel mai vizibil obiect din sală, iar semănatul
este ilustrat în fotografii, ca simpă etapă tehnolo-
gică. Am îndrăzni a aprecia aici și o problemă de
atitudine intelectuală, anume una realistă și armo-
nizată cu main-streamul cultural contemporan.
Pe măsură ce disting, din ce în ce mai net, cu
fiecare pas, expozeul și limbajul expunerii, o
imagine mi se conturează în minte, o imagine
preexistentă, din experiența (era cât pe ce să spun
viața anterioară) de cinefil, o imagine simbolizând
contraexemplul plastic al muzeului în care mă
aflu: Xanadu, palatul aberant, coșmaresc, al
cetățeanului Kane, personajul lui Orson Welles,
din filmul omonim. Ce au comun cele două spații
e că ambele reprezintă colecții de obiecte.
Dincolo de omogenitatea tematică inerentă a
celor din muzeul etnografic brașovean și de eclec-
tismul, la fel de inerent, reflex al nevoii primitive
și primare de a poseda, palatul Xanadu reprezintă
expresia emblematică nu a haosului de dinainte
de începutul lumii, ci a incoerenței de turn Babel.
Dacă am compara cele două colecții, una imagi-
nară, fictivă, dar, vai, posibil reală la nu puțini
potentați colecționari, cealaltă reală, instituțională
și mai ales realizată cu mijloace incomparabil mai
modeste, dacă le-am compara cu două texte dac-
tilografiate, conținutul palatului deținut de
“cetățeanul” John Foster Kane s-ar regăsi în rezul-
tatul aleator al unor degete de maimuță, sugerând
că așteptăm degeaba ca, din întâmplare, să
ajungem și la combinația de semne care constituie
un sonet shakesperarian, pe când conținutul
muzeului nostru amintește, prin limpezime, de
un curs universitar de inginerie, mai degrabă
decât de sociologie.
Trei succinte comentarii cu privire la obiectele
expuse: un ulcior, presupus a fi fost folosit, într-o
epocă “pretehnologică”, eventual chiar pe la jumă-
tatea secolului XX, pentru a duce apă celor ce
muncesc la câmp, este smălțuit. Nu știu cum
erau, în realitate, aceste recipiente, dar știu că ar
fi trebuit să fie nesmălțuite, căci numai așa, sti-
mulând evaporarea apei din interior prin porii
argilei arse, temperatura acesteia se putea păstra
îndeajuns, confortabil de rece, în arșița
secerișului. Apoi o cruce cu doă brațe, realizată
din paie de grâu, despre care tânăra muzeografă
îmi spune că e frecventă în arealul ortodox (eu nu
mă pricep defel), dar care îmi amintește de cele-
bra cruce de Lorena, simbolul Franței libere,
gaulliste, în război și, mai ales, o piatră de moară,
de dimensiuni mici. Tocmai când era să subliniez
autenticitatea materialului, văd, mai de aproape,
că, de fapt, e turnată dintr-un soi de beton cu tex-
tură grosieră, de fapt balast de râu mai mărunt,
cimentat. Oricum un utilaj de mâna a treia, cu o
suprafață laterală prea rugoasă pentru dimensi-
unea bobului de grâu. Crucea se cheamă
Buzdugan și vom reveni la ea.
Înainte de a trece în revistă fotografiile care
descriu un ritual sărbătoresc legat de ciclul ocu-
pațional al culturii grâului, de fapt al culturilor de
câmp, în limbaj agronomic, să aruncăm o privire
pe ecranul unde se poate derula un film de 10
minute despre o moară din satul Lisa. Moara e
funcțională, iar filmul are caracteristicile unui doc-
umentar științific. Operatorul nu se lasă atras de
cadre picturale, ci urmărește funcționalitatea.
Moara își dezvăluie măruntaiele, cadrele au o fru-
musețe intrinsecă, dar poezia nu-i partea tare a
filmului. E bine, e rău? Oricum maniera de fil-
mare e integrată concepției de ansamblu. Poezia,
oricât ar fi de tentantă, seduce, deci cumva
epatează, rostul expoziției e să convingă, iar ima-
ginile animate sunt partea cea mai relevantă a
manierei științifice în care e concepută expoziția.
Dar, iată, imediat în dreapta aparaturii video e
chiar plugul asupra căruia ne-am oprit atât. Acest
“efect de montaj” naște exact poezia ce pare a
lipsi demersului pur tehnic. Notăm că autorul fil-
mului, Udvardi Ârpad, este fotograful întregii
expoziții și simțim nevoia să trecem încă odată
prin fața panourilor. Într-adevăr, preocuparea pen-
tru perfecțiunea tehnică e lesne de recunoscut.
Sigur, imaginile fotografice sunt expresive, dar e o
expresivitate descriptivă, a cărei marcă e precizia.
Sunt sigur că la un concurs de fotografii artistice,
domnul Udvari ar veni cu poze complet diferite,
chiar daca subiectele ar fi aceleași. Îmi pare o
probă de profesionalism consecvența manierei de
a prezenta imagini. Evident, persoana care a con-
ceput expoziția știe să-și aleagă și să-și îndrume
colaboratorii.
În sfârșit, ilustrarea elementului tradițional-ritu-
al: În satele făgărășene, primul fecior care ieșea la
arat era purtat pe grapă, prin sat, și, în final,
aruncat în apă râului local. Odată cu evoluția
tehnologiei, prin introducerea mașinilor agricole și
a tractorului, ceremonialul s-a adaptat, dar el e
prezent și azi. Această sărbătorire are loc a doua
zi de paște. Pandantul ei este împodobirea
Buzduganului din spice de grâu, stropit cu apă, ce
marchează secerișul.
■
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
"26]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
Inițiative ale studiourilor
hollywoodiene
Ing. Licu Stavri
■	Teatrul “Odeon” din Paris a fost redeschis la
începutul lunii aprilie, după trei ani de renovare.
Regina Maria Antoaneta fusese oaspetele de
onoare la inaugurarea lui, în 1782. Acest “teatru
giuvaer”, după cum îl numește Financial Times, a
avut o istorie zbuciumată. Închis pe timpul
Revoluției Franceze, a fost incendiat în 1799 și
1818. A fost nevoie de multe decenii ca teatrul să-
și formeze o personalitate distinctă, el fiind
perceput multă vreme drept o anexă a “Comediei
Franceze”. În secolul al nouăsprezecelea era numit
“Teatrul Omnibus”, fiindcă monta piese de toate
soiurile. În 1968 a fost ocupat de studenții
protestatari. În 1971 a devenit “Teatru Național”,
iar vocația sa europeană (numele complet fiind
“Odeon Theatre de l’Europe”) a fost stabilită o
dată cu venirea celebrului regizor Georgio Strehler
(de la “Piccolo Teatro” din Milano) ca director
artistic. Renovat și modernizat, beneficiind de
subsidii guvernamentale care fac alte teatre să
pălească de invidie, “Odeon” speră să redevină un
simbol nu doar pentru vieux Paris, ci pentru
întreaga Europă.
■	Marile studiouri hollywoodiene încep să
investească în filme vorbite în alte limbi decât
engleza, raportează International Herald Tribune.
Cauza este, probabil, diminuarea numărului der
spectatori din rețeaua de săli din Statele Unite.
Anul trecut, “Twentieth Century Fox” a avut un
succes fenomenal în Brazilia cu pelicula, vorbită
în portugheză, Dac-ași fi în locul tău. În 2006,
“Sony”, împreună cu “Warner Brothers
Entertainment”, va turna filme în Rusia, India și
Mexic, în limbile țărilor respective. Studioul “Fox”
a produs 30 de filme în limbi locale, inclusiv hitul
francez Un Long dimanche de fiancailles. China
însă rămâne piața cea mai tentantă, îndeosebi
după succesul internațional al filmului de arte
martiale al lui Ang Lee, Crouching Tiger, Hidden
Dragon, în 2000. “Sony” a produs sau co-produs,
din 1998, 27 de filme internaționale, dintre care 8
în China, câte 4 în Hong Kong și Taiwan, 14 în
Europa (inclusiv Marea Britanie) și 1 în Mexic. La
o populație de 1,3 miliarde, China are 5.000 de
cinematografe cu 10.000 de ecrane - nu
suficiente, după părerea producătorilor americani,
care investesc și în multiplexuri. Un motiv pentru
care crește numărul filmelor produse de
Holywood în limba chineză este și acela că
guvernul de la Beijing permite importul a doar 20
de filme străine pe an.
■	După venirea la putere a lui Adolf Hitler, în
1933, Paul Klee, pictorul germano-elvețian, a fost
concediat de la Academia din Dusseldorf, unde
preda; în același an a emigrat la Berna, orașul său
natal. Naziștii au confiscat, până în 1937, mai
mult de 100 de tablouri de Klee din muzeele
naționale, pe motiv că nu erau “suficient de
germane”, și 17 pânze de-ale sale au figurat în
celebra expoziție nazistă de “Artă Degenerată”,
deschisă în același an. “Comitetul pentru
Utilizarea Produselor Artei Degenerate”, inițiat de
Goebbels, a dispus vânzarea acestor tablouri pe
valută forte. Multe au ajuns, prin intermediul
dealer-ilor germani, în muzee americane, inclusiv
la “Museum of Modern Art” din New York. O
expoziție recentă, “Klee and America”, deschisă la
“Neue Galerie” din New York City până în 22
mai, examinează modul în care picturile lui Klee
au pătruns în Statele Unite în număr mare,
începând cu anul 1927 când MoMA i-a dedicat
prima expoziție personală, înaintea lui Picasso sau
Matisse. Expoziția de acum, ne spune Financial
Times, combină încântarea vizuală produsă de
picturile expuse cu documentarea academică
exactă privind istoricul exponatelor și modul cum
au ajuns în America.
■	După 16 ani de așteptare, fanii serialului The
Simpsons vor putea vedea un film de lung metraj,
The Simpsons Movie, care reconstituie pe scară
mare lumea lui Homer și a celorlalte personaje,
ne anunță cotidianul USA Today. Sit-com-ul The
Simpsons a avut premiera în 1989, devenind unul
dintre cele mai populare seriale din lumea
întreagă. Creatorul show-ului, Matt Groening,
respinge ideea că premiera filmului ar însemna
sfârșitul serialului pentru televiziune. “Pentru
acesta avem contract până în 2009”, spune el.
“Am simțit că e timpul să facem un film și să
câștigăm și noi un Oscar.”
■	Cenzură cu semn invers. Le Monde scrie că
piesa lui Peter Handke Călătorie în țara sonoră
sau arta întrebărilor nu va fi reprezentată la
“Comedia Franceză” la începutul anului 2007,
conform planificării. Motivul? Administrtatorul
general al “Comediei”, Marcel Bozonnet, a citit în
Le Nouvel Observateur că dramaturgul austriac a
participat la funerariile lui Slobodan Miloșevici, la
mormântul căruia ar fi spus: “Sunt bucuros că mă
aflu alături de Slobodan Miloșevici, care și-a
apărat poporul”. Marcel Bozonnet a declarat că
“Prezența lui p. Handke la înmormântarea lui
Miloșevici este o insultă adusă victimelor acestuia
din urmă”, precizând: “Chiar dacă piesa lui
Handke nu face propagandă, ea conferă autorului
vizibilitate publică. Nu doresc să i-o ofer.”
■	Aproape că nu apare un număr din Tribuna
fără să consemnăm decesul unui scriitor
important din literatura universală. Iată că a venit
rândul romancierei scoțiene Muriel Spark (1918 -
2006), decedată în Toscana, unde se stabilise în
ultimii ani. Dame Muriel Spark (a fost creată
Dame of the British Empire în 1993) a trăit o
vreme în Rhodesia (Zimbabwe) și după războiul
mondial a lucrat în “Intelligence Department” al
“Foreign Office”, aflăm de pe situl
contemporarywriters.com. Fiind pasionată de
poezie, a devenit Secretar General al “The Poetry
Society” și redactor al publicației Poetry Review.
Primul ei roman, The Comforters (Alinătorii) a
fost publicat în 1957. Dame Muriel este extrem
de cunoscută în lumea largă prin romanul The
Prime of Miss Jean Brodie (Domnișoara Brodie în
floarea vârstei), după care s-a turnat un film
interesant cu marea doamnă a ecranului britanic,
Maggie Smith. Câteva dintre romanele lui Muriel
Spark se petrec în Italia. Tematic vorbind, a fost
preocupată de soarta femeilor singure, de
îmbătrânire, dar și de promovarea unei imagini
critice, uneori satirice, a societății. Cititorii români
au făcut cunoștință cu universul ei romanesc prin
cărțile Memento Mori, Domnișoara Brodie în
floarea vârstei, Un strigăt îndepărtat din
Kensington și N-am hoinărit chiar fără rost, toate
traduse la Editura “Univers” în vremurile ei de
glorie. Lui Dame Muriel Spark i s-au conferit mai
multe titluri onorifice în Anglia și Scoția, printre
care Companion of Literature al “Royal Society of
Literature”.
■	Vom vedea curând în cinematografe filmul
Poseidon, un remake după pelicula din 1972 a lui
Ronald Neame, The Poseidon Adventure, ne
informează revista Empire. Este vorba de un film
catastrofă, în care un pachebot de lux, aflat în
largul oceanului pentru festivitățile de Anul Nou,
este izbit de un val uriaș și amenință să se
scufunde în orice clipă. Scenariul relatează
eforturile unui grup de supraviețuitori, conduși de
un cartofor, de a-și croi drum până pe punte, prin
nivel după nivel de încăperi aflate în imersiune.
Regizorul filmului este Wolfgang Petersen, iar
printre interpreți îi descoperim cu încântare pe
Kurt Russell și Richard Dreyfuss. Reamintim că
filmul din 1972 îi avea în distribuție pe Gene
Hackman, Ernest Borgnine și Shelley Winters.
Un grup de studiouri hollywoodiene va oferi
clienților posibilitatea de a descărca filme de pe
Internet în ziua când ele sunt puse în vânzare pe
DVD, citim în The Financial Times. Serviciul va fi
asigurat de Movielink, cu colaborarea MGM
Studios, Paramount Pictures, Universal
Entertainment și Warner Brothers. Primul film
care va putea fi înregistrat pe hard disk sau CD
odată cu comercializarea sa pe DVD este
Brokeback Mountain. Studiourile speră ca în felul
acesta să se reducă rata piratizării filmelor prin
copiere ilegală de pe DVD.
■
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
27
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
subcooltura
Economia de paiață
Oana Pughineanu
Jerome °i Sylvie din Lucrurile lui Georges Perec nu
cuno°teau decât visul de „a trăi mai bine, și-i
istovea”. Fanteziile se prelingeau peste vitrinele
anticariatelor și cele ale magazinelor de firmă,
specializate în vânzarea semnelor unui statut care-i
depășea. „Bogăția ajungea opiul lor. Îi amețea. Se
lăsau pradă delirului celor închipuite. Oriunde se
duceau nu mai băgau de seamă decât banii. Erau
chinuiți mereu, numai cu gândul la milioane și
bijuterii”. Perec nu le acordă șansa de a intra în
dialog, nici cu ei înșiși, nici cu ceilalți. Cititorul s-ar
aștepta probabil la o schimbare de atitudine,
întrebându-se cât poate dura un asemenea
comportament? Răspunsul, ar putea veni din alt
roman, care aparent e foarte îndepărtat, și tratează
cu alt gen de iluzii, dar descoperă, în final, durata
oricărei speranțe deșarte: înconjurate de holeră
personalele lui Garcia Marquez, nu pot debarca
niciunde. Căpitanul vasului pune întrebarea capitală:
„«Și până când dracu’ credeți că o să ne putem fâțâi
de colo-colo?» Florentino Ariza avea răspunsul
pregătit de cincizeci și trei de ani, șapte luni și
unsprezece zile cu nopțile lor: «Toată viața», spuse”.
Țărmurile bolnave și străzile luxoase împrăștiind
prin reflex străluciri non-reflexive claustrează
personajele într-o capcană perfectă, ermetică: nu poți
scăpa de lucruri, la fel cum nu poți scăpa de holeră.
Poate asocierea este neavenită, și mulți nu ar accepta
să pună în aceeași ecuație îndârjirea de a aștepta o
iubită o viață întreagă și cea cu care aștepți o avere.
Dar transferul nu e chiar atât de absurd. Pentru
Jerome și Sylvie „fericirea se contopea cu
proprietatea”, atâta doar că cei doi nu-și doresc să
dețină ceva volatil precum sufletul, nici ceva
perisabil precum corpul. La fel ca personajul din
Dragostea în vremea holerei, nu acționează, ci
așteaptă, pur și simplu, o întâmplare fabuloasă și
fericită, în urma căreia ar intra în „limanul de pace,
pământul făgăduinței”. Soluțiile romanești în ambele
cazuri, sunt originale: faptul că Florentino Ariza nu
întreprinde nimic pentru a-și obține iubita, ci
așteaptă moartea soțului, face ca Fermina Daza să
fie una dintre puținele femei care nu intră într-o
economie a schimbului, așa cum o descrisese Levi-
Strauss. Desigur, ea nu există independent de
bărbații din viața ei, dar nu este tranzacționată (nici
măcar în forma adulterului) între un soț și un iubit
obsedat. Florentino Ariza păstrează calculele pentru
averea pe care o dobândește. În mod paradoxal,
Jerome și Sylvie care trăiesc într-o lume sufocată de
lucruri, nu reușesc să intre într-o relație economică
cu ea, ci într-una „sentimentală”. Banul e marele
seducător, e mediatorul care ar atrage ca un magnet
orice obiect al dorinței. El trebuie să apară din senin
(ca orice mare seducător), printr-un câștig la Loto,
prin găsirea „unui colier de perle într-o duzină de
stridii”. Ca veritabili îndrăgostiți, voiau „totul sau
nimic”, „se simțeau gata, erau disponibili” și „iubeau
bogăția înainte de a iubi viața”.
În lumea consumistă are loc această ciudată
transpoziție în care indivizii încep să privească
relațiile de afaceri ca pe niște povești de dragoste și,
invers, poveștile de dragoste ca pe niște afaceri.
Căsătoria (ca întotdeauna) e invocată în calitatea ei
de contract, soții fiind acești angajați cu normă
întreagă, muncind într-o firmă cu profil și profit
dubios. Dar, în mod ciudat și absurd, la urma
urmei, divorțurile se produc pe bază de „nepotrivire
de caracter” sau „nefericire”, de parcă ar exista
undeva pe lume un contract care să includă ca și
clauză fericirea obligatorie (între 15 minute și 2 ore
pe zi). Orice divorțat îți va putea ține o prelegere
despre „iubirea care nu există”, concluzia fiind trasă
în urma rezilierii unui contract! Desigur, unui
economist bun îi va fi imposibil să descopere
mobilurile acestei afaceri, găsind mai util un
contract prestări-servicii... orice fel de servicii.
Asemenea personajelor lui Perec, consumiștii își
privesc fericirea în unduirea unui yacht, în „plaje
pustii numai pentru ei, călătorii în jurul lumii,
hoteluri luxoase”. Dar găsesc că „viața lor nu era
cucerire, ci numai istovire și împrăștiere. Atunci își
dădeau seama cât erau de osândiți la obișnuință și
inerție. Se plictiseau împreună, ca și cum între ei
n-ar fi fost niciodată decât vidul”. Gratuitatea iubirii
se transpune în dorința de a poseda lucruri inutile.
Orice gospodină, visează la un inel cu diamante,
chiar dacă nu ar avea niciodată ocazia să-l poarte.
Conform unuia dintre cele mai șocante
documentare, 12 milioane de sclavi africani au fost
vânați și vânduți de înșiși șefii lor de trib, rămași
fascinați de portul și obiectele europenilor care
aproape niciodată nu înaintau în inima
continentului, ci făceau tranzacțiile în minunatele lor
case ridicate pe maluri.
Dar să părăsim personajele de roman și
documentarele, nu de alta, dar deja am dat prea
multe citate pentru o rubrică de subcooltură. Nu că
n-aș fi întâlnit destui ca Jerome și Sylvie (în mod
ciudat niciun Florentino Ariza). Viața, mai ales în
locuri precum căminele și chiriile mizere se
consumă tot în vise fabuloase. Zilele trecute, am
făcut un experiment care să readucă cu picioarele pe
pământ orice individ înecat în principiul plăcerii.
Am calculat printr-un program de simulare o rată. În
calitate de tânără visătoare am încercat să văd ce
presupune achiziționarea unei garsoniere confort III.
Pe lângă salariile părinților, o rată de 280 RON,
lunar timp de 20 de ani. Adică, garsoniera cea mai
ieftină fiind de 10.000 euro, prin creditul ipotecar
(sau orice alt fel de credit) ajungi în 20 de ani să
plătești la ea 27.000 euro. Economia de paiață te
ajută să plătești cât pentru un apartament cu două
camere, dar să te alegi cu o „oală de noapte cu
toarta pe dinăuntru” (denumirea neoficială a
garsonierei confort III). Revenind la întrebarea
implicită de la care a pornit textul: pot obiectele
suscita statornicii mai îndelungate decât sufletele?
Da! Mai ales într-o economie de paiață...
■
gulere, manșete, accesorii
Ce mai cască Sebastian
Mihai Dragolea
Bietul Sebastian, în loc să-și mai închidă și el
gura odată, la ora actuală a ajuns cu ea
căscată mult mai mult decât se vede în
fotografie. Extinderea căscăturii (că nu-i pot zice
altfel) debutează într-o limuzină, proprietatea de
fală și mândrețe a unei familii care a agonisit destul
de fluent lucrând pe alte meleaguri. Întorși cu bine
acasă, la un sfârșit de săptămână hotărăsc să facă o
vizită părinților, locuitorii unui mic orășel; ora
leșinată a unei amieze de sâmbătă, șosea destul de
aerisită; într-un sat, pe marginea drumului, un
bătrânel face semne largi mașinilor care trec și nu-l
bagă în seamă; familia cu limuzina nouă, cu gândul
la părinții pe care urmează să-i viziteze, îl ia în
seamă pe bătrân, opresc mașina și-l iau pe omul
care merge în același orășel; conversație obișnuită în
asemenea împrejurări, mai ales despre vreme și
muncile agricole; au ajuns chiar la intrarea în oraș și
șoferul îl întreabă pe vorbărețul moș unde anume
să-l debarce; „Îi bine la una-ntr-una!“, a răspuns
vesel bătrânul; numai că șoferul habar
n-are despre asemenea loc, nu înțelege destinația;
cum încearcă să se lămurească, mașina a ajuns în
dreptul unul magazin alimentar destul de mare,
după vitrine; e și locul unde moșul vrea să coboare;
lucrurile s-au limpezit, magazinul funcționează în
regim non-stop, cum stă scris pe firmă. Aici e
momentul când lui Sebastian i s-a căscat gura și
mai și, pentru că bătrânul țăran le arăta lor,
orășenilor, cât de bine și cât de bogată este limba
română. Până la urmă nici un DOOM nu
suplinește un asemenea simț bun al limbii române,
din ce în ce mai rar vizibil. Și cum nu era destul
cât de căscată i-a rămas gura, bietul Sebastian a mai
avut parte de împrejurări cu același efect. Așadar:
seară rece, tot la sfârșit de săptămână; pe trotuarul
pustiu, chiar în fața porții unei instituții, portarul
povestește cu un angajat uitat de Dumnezeu prin
biroul lui până la așa oră târzie; cei doi povestesc
despre... omlete, cât de bune sunt, care compoziție
e mai reușită; cum ar veni, un schimb de rețete
legate de singurul preparat pe care îl știu pregăti
toți bărbații, după cum afirmă sondajele; i-a venit
rândul portarului, la el e vorba de o variantă mai
complicată, intră în compoziție și ceva ceapă, și
niște bucățele de slănină; destul că, la final, rezultă
o mâncare atât de bună încât „îți bați copiii cu
cureaua de la ceas!“. În acest moment se produce și
un nou troznet al fălcilor lui Sebastian, încă unul
care-i mărește căscatul. Dacă omleta e foarte
Cititorul Sebastian
gustoasă, pruncii se pot înveseli cu o duioasă bătaie
cu cureaua ceasului patern. De fapt, probând pe
proprie piele, Sebastian pricepe că, în fond, este
vorba de un fel de mângâiere, poate chiar de o
metodă de a gâdila eficient, vesel. Ce atenți vor fi
fiind copii la curelele tatălui lor, mai ales când îi
amenință cu bătaia! Dacă e nervos și flămând apare
în scenă cureaua de la pantaloni, dacă a tăiat ceapă,
slănină și a mâncat omleta minune, vor beneficia
de adierea și gâdilatul curelei de la ceasul părintesc.
Chiar merită să-i dorească „Poftă bună!“ și, până
când servește omleta să dea fuga până la „Una-ntr-
una“, să-i aducă niște bere, așa bătaia cu cureaua de
la ceas va fi, cu adevărat, o mângâiere!
■
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
zapp-media
Fără busolă
Adrian Țion
Inundațiile au făcut ravagii, tragedia e
cople°itoare pentru toți oamenii de bun simț,
dar se pare că inundarea zilnică a canalelor
mass-mediei cu știri, articole și emisiuni deplasate,
aberante pentru această perioadă sumbră din
istoria nației române produce ravagii mai nocive în
conștiința colectivă. Politicienii au ieșit de mult din
matca sobrietății diplomatice. Poantele, glumele se
țin lanț. Prestanța, atitudinea sobră, ținuta demnă,
rezervată sunt haine demodate ce trebuie aruncate
la coș de îndată ce arivistul de profesie a ajuns la
putere. Nu e cazul să spun cine a dat tonul la
această ieșire intempestivă peste malurile bunei-
cuviințe. Obsesia podului de la Mărăcineni a intrat
la apă. Acum hăhăitul îmbracă altă temă: “Am
văzut inundații și mai mari! Hă, hă, hă!”. Desigur,
din perspectiva președintelui atipic, marinar tipic,
oceanele pot fi privite astfel. Pe riscul lui.
Terenurile îmbibate în apă o iau la vale? Satele
alunecă? E un bun prilej să alunece și politicienii
noștri pe la emisiuni de tot mai joasă și jegoasă
speță. Mocirlă și jale pe teren, scârboșenii în
studiouri. Proaspătul numit în funcția de președinte
al Camerei Deputaților, Bogdan Olteanu, a
alunecat la Vacanța Mare, adică la Mugur. Cele
două chelii au luminat peste apele revărsate ca
două faruri călăuzitoare în noaptea sinistraților.
“Și ce mai e prin Cameră, Bogdane?” anima
Mugur Mihăiescu discuția despre nimic, trăgându-
se de manșetă cu invitatul. Și uite așa a aflat lumea
că președintele Camerei nu are coloană vertebrală,
dar vrea publicitate. Să afle lumea cine e. Mugur
vrea oameni dezinhibați în fața televizoarelor
(scopul lui suprem), dar mulți s-au simțit stânjeniți
de coliziunea respectabilității cu deriziunea. Cea de
a doua a câștigat. Și continuă să câștige. Adrian
lorgulescu, ministrul culturii, a ajuns și el să fie
invitat. Aceeași stânjeneală. Ca să pară dezinhibat,
ministrul a amintit despre un alt ministru de
resort, cel cu fermoarul. Penibil e puțin spus. Dar
pentru ei nimic nu e penibil. După plecarea
diplomatului, Andreea, una din blondele cu
picioare interminabile, a fost pe punctul de a-i
arăta lui Mugur bikinii cu (presupuse) diamante.
Cultură cu bikini. Deputăție cu mângâieri pe
chelie.
Jurnaliștii dau și ei cu scrisul peste limitele
limbajului ortodox să vadă cititorii ce șmecheri
sunt. Unul chiar îndeamnă la avangarde
gramaticale de tipul lui Haideți să haidem! din
Evenimentul zilei. Întoarce inventatorul proverbele
cu fața în spate: Ce-și dorește omul cu mâna lui și
să te ții de verva preopinentului. Observații de
mare actualitate, ce-i drept, privire pătrunzătoare în
socialul românesc, dar când să facă un acord
corect, în vechea matcă a limbii române, dă fără
jenă peste maluri, mocirlind exprimarea: “Același
lucru se întâmplă și cu băieții, care vor să se facă
șmecheri și să scuipe în capul la fraieri...” sau,
prefăcându-se peltic și puști: “...când o să mă fac
male vleau să mă fac șmechel și să-ți spalg fața și
ție și la familia ta.” Forma de genitiv-dativ a
substantivelor nu e pe placul ziaristului nostru.
Recunoaștem: e prea veche. Acum totul
debordează de... noutate. Credeam că noile
condeie sunt ceva mai corect manevrate.
Fotbalul bate recordul în toate formele de
ignorare a limitelor, vreau să spun a regulilor, căci
în sport regulile trebuiesc respectate. Altfel... se
ajunge ca Mihai Stoica să-i înjure pe oficialii de la
Bistrița, în față, nene! Auzi la ei, să aibă curajul de
a înscrie în poarta Stelei. E prea de tot! Gigi Becali
amenință pe arbitru cu pușcăria și se proclamă
Vlad Țepeș al României moderne ca să facă ordine
în mafia fotbalului. Jucătorii steliști au spart
geamuri cu propriul pumn și după ce propriul
sânge a început să curgă pe propia piele, au fost
transportați la spital cu mașini străine de gloria lor,
adică ceva rable care s-au aflat prin preajmă. Cea
mai mare ofensă adusă unui european jucător
stelist a fost că, în loc să fie transportat la spital cu
o limuzină americană unicat, el a fost urcat într-un
Oltcit ruginit. Asta vrea să spună că bistrițenii s-au
purtat cu celebrii ratalăi ai cupei mai rău decât cu
niște gunoaie. Cea mai insultătoare atitudine față
de adevăratele suferințe sunt aceste maimuțăreli de
cocotă.
Cred că suntem într-un proces continuu de
becalizare lejeră, dar sigură. Ni se spune că după
înfrângerile suferite în cupă, Steaua și-a pierdut
busola. Numai Steaua?
■
tutun de pipa
Scurta viață legendară a unei
plante urgisite
Alexandru Vlad
Cătina este una dintre acele plante mirabile
care ocupă pagini întregi în toate cărțile de
medicină naturistă. O vedetă, și probabil
în modul cel mai justificat. Înflorește în lunile
aprilie-mai și crește în masă pe albiile râurilor (în
aluviunile nisipoase, prin zăvoiae), în locuri
stâncoase și abrupte din regiunea deluroasă. Nu-i
displac nici sărăturile. Fructele se culeg din august
până când dă înghețul. La începutul maturizării
conțin cantitatea maximă de vitamina C. Iar
procentul de vitamină crește proporțional cu
altitudinea - se hrănește probabil cu ozon.
Transportarea se face rapid, uscarea se face și
aceasta rapid, ca să nu se piardă nimic din
prețioasele uleiuri volatile, sau ce-or fi fiind.
Rezistă la geruri aspre și secetă prelungită, dar și
la inundații. Scoarța se folosea cândva la tăbăcitul
și vopsitul pieilor. Apoi a urmat un adevărat
reviriment medicinal. Te puteai întâlni oricând pe
dealuri cu adevărate expediții ale căutătorilor de
cătină. Luați la întrebări acești inițiați nu se
dovedeau prea vorbăreți și încercau să țină secrete
locațiile. Cătina devenise ceva asemănător cu
iarba-fiarelor.
Am cunoscut, de-a lungul timpului, persoane
care-și puseseră în bobițele albicioase ale acesteia
toate speranțele. Ultimele speranțe, s-ar putea mai
bine spune. Nu știu ce șocuri or fi avut oamenii
aceștia în cabinetele unor diagnosticieni reputați,
de ce ridicări neputincioase din umeri la clinicile
de tratament, câți bani or fi cheltuit prin farmacii
și câte ore disperate n-or fi petrecut noaptea după
ce aflaseră că în ce-i privește nu mai exista nici o
speranță. Și apoi cineva le-a spus despre existența
acestei plante curative, le-a povestit despre un caz
disperat care s-a recuperat miraculos, despre o
rudă care mai trăiește și astăzi, poate spre
exasperarea și lehamitea moștenitorilor. Cătina, cu
alte cuvinte, nu-i cu nimic mai prejos de
miraculoasa aloe, cea care a născut o adevărată
sectă a cărei trimiși ne bat la uși, cu prospectele
tipărite în străinătate și cu textul învățat pe de
rost.
Comuniștii, cu secretitutdinea lor cunoscută,
trebuie s-o fi considerat la un moment dat o
soluție, economicoasă, pentru problemele
medicale ale națiunii. Au ajuns să creadă și ei,
atei și materialiști cum erau, în remediile
miraculoase. Au apărut până și pastile care
probabil nu întâmplător aveau culoarea acestor
boabe. Ca să vedeți ce proporții luase fenomenul
vă mărturisesc că am cunoscut chiar o scriitoare
care pe vremea aceea își luase pseudonimul de
Oana Cătina. Numele trebuia s-o inspire și să-i
aducă mai mult ca siguri cititori.
Câțiva cercetători entuziaști, convinși ei înșiși
de potențialul miraculos al plantei cu boabe
albicioase și punând în investigația lor acea
pasiune pe care o declanșau uneori obiectivele
care, cel puțin la prima vedere, nu aveau conotații
politice, au hotărât să apeleze tocmai la Elena
Ceaușescu, s-o convingă pe ea că sunt în preajma
unui leac miraculos, că planta aceasta e aur curat,
că micile bobițe sunt niște cumulatoare de azot și
să obțină astfel fondurile necesare. Astfel
documentația a ajuns, pe scară ierarhică, la
faimosul Birou 2, pe masa savantei proaspăt
devenită doctor în chimie și membră a
Academiei. A urmat o îndelungată perioadă de
așteptare, și multe speranțe. Într-un târziu veste
cea bună a venit ca un trăznet. Nu doar că s-au
aprobat fonduri peste așteptări, dar s-a mers mult
mai departe: Cătina a devenit planta secretă.
Cercetările au fost declarate ca având regim
special, de importanță națională, și ca urmare s-au
impus reguli severe, cine are și cine nu are acces
la rezultate. Cercetătorii au fost purecați la dosare
și s-a constatat că unii din ei nu întruneau
condițiile pentru a lucra în domenii declarate
sensibile, adică aveau descendență legionară sau
rude în străinătate. Așa o fi fost. Institutele de
cercetări, discrete și modest finanțate, deveniseră
adăpostul predilect pentru multe minți cărora li
se refuza învățământul universitar sau domeniile
de vârf. Ca urmare aceștia au fost excluși din
laboratoare și în locul lor aduși oameni de
încredere ai partidului, cărora numai de cercetări
serioase nu le ardea. Aceștia au găsit aici o
sinecură. Cercetările trenau, așteptatul rezultat
începea să se învăluie într-un fel de ceață în care
se amestecau zvonuri, formule magice, și multă
secretomanie. Desigur, asta a amplificat și mai
mult faima nevinovatului arbust, garnisit cu țepi
lungi și frunze oblong-lanceolate, cum scrie la
tratatul de horticultură. Ici și colo au apărut
plantații întregi, zăvoaie care se umpleau prin
august de boabe culese de pensionari, borcanele
cu pireu de cătină se vindeau pe sub mână,
existau furnizori a căror adresă ți-o livrau
binevoitorii. Asemenea dizidenților, cătina intrase
într-o existență paralelă.
Astăzi planta cunoaște probabil o perioadă
ceva mai proastă (li se mai întâmplă și plantelor)
și până una alta o văd mai ales în garduri dese și
impenetrabile datorită spinilor ei subțiri și
ascuțiți.
■
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
reactiv
Cultura lui Bulă
O actualizare a lui Bulă, popularul personaj al
multor bancuri din vremea comunismului, este
încercată în Dilema veche nr. 117 unde, pe
copertă, este tipărită o excelentă caracterizare a
acestuia, datorată lui Nichita Stănescu, și care
merită reținută: Bulă este tot ce e mai rău în noi
înșine și tot ce este mai bine tot în noi înșine,
prin luarea în cunoștința de sine și prin mustăcire.
Așa cum scoțienii își umplu vechile castele cu
stafii, Bulă este stafia lipsei noastre de castel.
Astfel văzut, Bulă este încă și astăzi actual. Pentru
Bogdan Voicu, Bulă „avea o întreagă istorie în
spate și juca în general rolul unui haiduc vesel,
care îi trăgea pe toți la răspundere, lansa ironii la
adresa moravurilor și falsităților unei societăți a
dublei morale...Bulă avea libertatea de a fi altfel,
de a spune lucrurilor pe nume - ce e drept, nu
mereu foarte direct, ci în rânduri... Dincolo de
comportament, Bulă era o metaforă în sine.
Numele său ascunde un cuvânt cunoscut de toți,
însă inexistent oficial... A fost un agent al laisir-
ului, pe când nu existau prea multe alternative de
petrecere a timpului liber. A fost glasul revoltat ce
putea vorbi, pe când a gândi era în bună măsură
un lucru interzis.” După Gh. Onuț, Bulă „a
devenit personificarea cea mai funcțională, deci
cea mai frecventată, pentru solidaritățile noastre
cotidiene". Bancurile cu el sunt, de fapt, cultură
populară. Iar cultura populară „surpă pur și
simplu cultura oficială - zi de zi, ceas de ceas și în
proporții de masă. Nimeni nu credea o iotă din
valorile culturii oficiale, nici măcar în cele înalte la
modul cel mai rațional". Bine zis și adevărat.
Problema care s-a mai pus era aceea dacă Bulă a
supraviețuit prăbușirii comunismului. Chestie
încurcată. Unii cred că nu, alții îl văd doar în
suferință, pe măsura scăderii producției de bancuri
pe piața liberă de idei și simțiri. Noi credem că
Bulă s-a conservat în presa de opinie, prin tot felul
de tabloide și în talk-show-uri. Desigur, acum sub
semnătură privată. Poate că nu ar strica o
monitorizare...
În Cultura, nr. 18, Alfred Bulai se interesează
și el de soarta lui Bulă, considerând că, pentru o
bună bucată de timp de acum în colo, nu mai
poate să ne intre în casă și în suflet. Aceasta nu
pentru că s-au schimbat vremurile ori pentru că
am avea mai puține frustrări, nici pentru că nu ne-
ar mai place bancurile. „Marele paradox - susține
A.B. - este că Bulă nu a murit, ci a ajuns să intre
în existență. Bulă a ajuns, până la urmă, dintr-un
personaj fictiv, dintr-un personaj de banc, unul
real. Bulă a avut de fapt soarta lui Pinocchio. A
devenit om. Realitatea a ucis, este adevărat,
bancurile și a omorât și personajul despre care
vorbim. În jurul nostru, în spațiul public au apărut
sute și mii de Bulă. Vedem oameni care ne
vorbesc cu emfază, false elite, oameni simpli care
sunt întrupări uluitoare ale celebrului personaj.
Replici tâmpite auzim astăzi la televizor sau la
radio, citim în ziare și reviste, mai multe decât a
rostit vreodată celebrul nostru personaj.
Miile de Bulă întrupați sunt, aproape toți, mai
tari decât personajul de banc. Sloganurile cretine,
replici fără nici o valoare, constatări puerile,
dialoguri absurde, avem din plin, chiar mult mai
multe decât a avut Bulă în repertoriu pe când nu
trăia printre noi.
Îl vedem pe Bulă în fiecare seară la televizor, îl
vedem pe stradă într-o mașină luxoasă pe care s-au
„tunat" niște monstruozități, îl vedem vorbind în
companii uneori selecte sau alături de un altul
asemenea lui, îl vedem în politică sau pe lângă
politică, îl vedem patron sau salariat trădat în
dragoste, îl vedem la sat și la oraș."
Până aici îi dăm și noi dreptate D-lui Bulai. Ne
îndoim însă că Bulă „ar trebui, încet, încet, să
dispară din viața reală". După cum nu credem că
normalizarea vieții noastre sociale s-ar măsura
după frecvența bancurilor cu Bulă. Dimpotrivă,
credem că Bulă și-a împlinit destinul, ajungând
unde, de fapt, îi și era locul într-o societate
normală, în presa populară. Este adevărat că, aici,
într-o formă multiplicată. Ceea ce înseamnă că
starea de spirit a lui Bulă o găsim difuzată în
proporții de masă pe piața liberă. Interesant ar fi
de analizat cum se descurcă el aici. După știința
noastră și bine și rău, în funcție de audiență și de
cât umor mai suportă în prezent societatea
românească. (Oblio)
a
Salutăm apariția unei noi reviste în peisajul
cultural clujean, bilunarul Verso (nr. 1, 10-23 mai
2006). Așa cum orgolios afirmă profesorul Andrei
Marga, Verso urmărește Schimbarea direcției în
presa, în societatea românească. Cu un mesaj
Față-Verso semnat de „redacție” și adresat mai cu
seamă „tinerilor sîcîiți, iritați din orice, chițibușari,
mereu nemulțumiți, altfel spus, intelectuali”,
revista își asumă, de pe acum, un rol în
primenirea ideilor, a mediului literar-cultural-
jurnalistic napocan și românesc. Semnăturile
importante care dau greutate primului număr (de
la Alexandru Vlad, Ioan Groșan și Alexandru
Mușina la Marius Oprea și Rareș Moldovan, de la
interviul cu teologul Hans Kung la traducerea
unui text de Jean Baudrillard) îndreptățesc
speranțele tinerei redacții (Grațian Cormoș, Alex
Goldiș, Adriana Stan și Alex. Cistelecan - secretar
general de redacție) păstorite de poetul Ion
Mureșan - redactor șef, și de Ovidiu Pecican și
Alexandru Vlad, redactori- șef adjuncți. (Benny
Profane)
■
Onisim Colta la Muzeul de Artă din Cluj
(Urmare din pagina 36)
Propensiunile intime generează în mod firesc
și elemente individualizante, care disting între ele,
diferitele viziuni plastice.
Elementele care dau accentele inconfundabile
gamei mele de plăsmuiri, și care se constituie,
până la urmă, în ceea ce numim viziune plastică
țin de:
a.- un anume mod de a transfigura imagini și
experiențe, trăite în Maramureș, spațiu încărcat de
datele unei tradiții și mitologii aparte(lucrările
axate pe valorizarea valențelor expresiv-simbolice
ale fibrei lemnului: Poarta părăsită, Perete de biser-
ică,Toaca,Via Veritas Vita etc);
b.- un anume mod de a selecta, de a extrage,
din întreg, fragmentul, elementul de maximă rele-
vanță simbolică; (fereastra, poarta, acoperișul,
toaca etc.)
c.- opțiunea, aproape obsesivă, pentru va-
lorizarea motivului luminii, ca semn al unei
energii spirituale, al unei meta-lumi (Ciclul
Lumină și materie) ;
d.- dorința intimă de armonizare a două ten-
dințe lăuntrice, polare: apetența pentru minuția
detaliului, cu dorința, de nuanță minimalistă, de a
simplifica imaginea/forma spre o mai lesne lec-
turare simbolică;
e.- recursul la procedee ce țin de „întâlnirea”
unor rezolvări plastice pe fâșia de graniță dintre
mediul picturii și cel al obiectului(Pâine din Cer,
Jertfa, Cinci pâini și doi pești etc. );
f.- obiectualizarea tabloului(dar nu în accepți-
unea „greenbergiană” a autonomiei operei pic-
turale)prin extinderea suprafeței pictate pe can-
turile îmbrăcate în pânză ale șasiului( Icoana I,
Obloane, Fereastra, Cina etc.);
g.- integrarea sub semnul esteticului a ready-
made-ului în corporalitatea lucrării și investirea lui
cu valențe simbolice (Jertfa, Pâine din Cer etc.);
h.- abordarea și rezolvarea plastică a unor
teme „înalte”, prin apelul la materii umile, necon-
venționale cum sunt cartonul de cutie de ambalaj,
secționat sau nisipul saharian (Gând despre
Cartea Facerii; Pasca, Aura martirului etc.);
i.	- apetența pentru o anumită asceză cromatică
și formală, ca refex al ascezei spirituale;
j.- relaționarea sinergică,în cadrul
expoziției,între abstracția bidemensionalității
desenelor sau uleiurilor de pe simeză și tactili-
tatea concretă a formelor arhetipale dezvoltate în
spațiu, spre o potențare a mesajului general
(Expoziția „ Tâlcurile tăcerii”, Muzeul de Artă
Baia Mare, 2005 ;
k.	- o exacerbare a materialității, vizând,
aparent paradoxal, o transfigurare după principiul
enunțat de Ortega y Gasset: ”realul poate fi
depășit prin propria exacerbare”, (Balada, Laus
raerum, Nuci etc.);
l.	- valorizarea, prin relaționare, a motivului
fagurelui cu cel al cărții(ciclul „Cărți și faguri”);
m.- modul inedit de expresivizare obținut din
jocul de contraste a texturilor materiale de facturi
diferite (Cartea de rugăciuni);
n.- mixajele caracteristice de materiale organ-
ice(lemn, ace de pin, ramuri de arbuști) cu cele
minerale (nisip saharian), (Gând despre timp,
Cartea Facerii etc.);
În general vorbind, consider că lucrările
comentate în paginile acestor Exerciții de reflecție
ilustrează semnificativ etapele reprezentative ale
devenirii mele ca plastician. În mod firesc, această
evoluție continuă, adâncind idei deja "atacate”, în
creuzetul interior, iau naștere, prin firea lucrurilor,
alte conexiuni și alte idei plastice care, exprimate
bidimensional sau tridimensional, se vor alătura
șirului de plăsmuiri de până acum, integrându-se
organic, coerent, propriei mele viziuni.
■
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
30
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Seringile destinului
Reka Hegy
Când Sofocle a scris Oedip rege, în urmă cu
2500 ani, subiectul îi preocupa pe greci
pentru că le amintea, odată în plus, că
destinul, voința zeilor se împlinește, oricum s-ar
opune omul neajutorat. Literatura și muzica au
adus noi și noi versiuni despre același erou
împovărat de păcatul incestului, dar cel mai mare
modelator al subiectului a fost psihanaliza, care l-
a redat culturii pe Oedip ca pe purtătorul unor
dorințe și defulări ascunse adânc în fiecare dintre
noi.
Oare ce ne poate aduce o nouă interpretare
scenică a tragediei? Cine sunt zeii noștri și ce-i
înfurie? Cum scăpăm, cum ispășim? Avem
puterea necesară să oprim fatalitatea?
Răspunsurile date de interpretarea regizorului duc
la o nouă avalanșă de întrebări, dar cheia
dezlegărilor trebuie să ajungă în mâna
spectatorului.
Regele Oedip, în versiunea lui Mihai
Măniuțiu, prezentat la Teatrul Maghiar de Stat
din Cluj, nu prezintă o interpretare fără echivoc.
Implică rațiunea: fără cunoștințe mitologice
prealabile, textul tragediei, scurtat cu două treimi,
nu ne trimite nicăieri (dramaturg: Visky Andras).
Spectacolul implică și simțurile: palatul regesc se
transformă într-o locație imposibil de circumscris,
într-un loc unde suntem simultan înăuntru și
afară. Spațiul cubic din ziduri groase este închis
pe cinci laturi, dar nu este apăsător, pentru că
este „spart” de iederă abundentă. Acest element
de decor, luminat din exterior, creează umbre
neliniștitoare. Pe suprafețele mate, modulate de
spoturi, dansează lumini și umbre crepusculare
(decor: Cristian Rusu). În această încăpere mai
apar două pianine albe, înghițite de zidurile
laterale, și o dezordine alcătuită din câteva
dulăpioare de spital, impermeabile, ligheane,
multe sticle cu lapte, seringi și o cușcă de sticlă.
Coloana sonoră a spectacolului contribuie la
atmosfera apăsătoare: sunetele unei muzici
melancolice sunt bulversate periodic de claxonul
unei mașinării, construită parcă din fiare vechi, la
urmă toate sunt șterse de zgomotul ploii
(personajele care intră poartă haine de ploaie). În
Theba bântuie ciuma, dar claxonul ne trimite în
Evul Mediu, când leproșii erau obligați să sune
din clopote, pentru ca oamenii sănătoși să-i
ocolească de departe. Primul sunet de claxon
atenționează: ar trebui să iasă din sală toți cei
care nu doresc să asiste la povestea acestor suflete
mizerabile, infectate de o boală necunoscută
pentru noi.
Tot ce este sublim, măreț în eroii din Oedip,
parcă este dizolvat de ploaie; o mână de oameni
neajutorați bântuie pierduți pe scenă. Este
frecventă nuditatea: personajele se dezbracă des,
din cauza epidemiei trebuie să se descotorosească
de zdrențele cu care se acoperă. Unul din ei este
regele (Biro Jozsef), cel care a salvat Theba de
tirania Sfinxului. Dar creatura înfricoșătoare
(Skovran Tunde) nu a dispărut din viața cetății: e
ținută în cușca de sticlă, ca un animal domestic,
și i se oferă drept ofrandă seringile folosite
(tuburile din plastic o acoperă ca o baie de
spumă).
Injecțiile sunt elementul cel mai puternic din
spectacol. locasta (Imola Kezdi) își administrează
sieși, dar și lui Oedip, corului, tuturor celor care
intră în palat medicația, vaccinul bolii, morfina
care calmează durerile. Fiecare picătură din acest
ser pare a duce personajele mai aproape de
împlinirea fatalității.
Trupul locastei tremură din prima clipă, până
la sfârșitul spectacolului: parcă numai ea ar fi
bolnavă; numai Sfinxul are o putere ciudată
asupra ei: o întinerește, o înfrumusețează.
Sfinxul poate fi un xoanon, statuie sculptată
din lemn, despre care grecii credeau că e identică
cu zeitatea reprezentată, ocrotitoarea casei. O
vedeau mișcându-se, îi făceau baie și o duceau la
plimbare. Acest mit antic poate explica faptul că
Sfinxul lui Oedip evadează periodic din cușcă, iar
atunci nu se satură cu laptele pregătit pentru el,
ci o consumă pe locasta și domină visul regelui.
Pe lângă seringi și Sfinx, Tiresias, conceput în
dublet, este celălalt element marcant din
spectacolul clujean: Hathazi Andras și Sinko
Ferenc apar îmbrăcați în costumele largi și
pălăriile clovnilor, cu fața vopsită în alb.
Zâmbetul constant nu este roșu, ci verde - un
semn care-i deosebește de colegii de la circ.
Clovnii au un rol multiplu în spectacol.
Întâmpină spectatorii în foaier, joacă pe
sintetizator o melodie simplă, salută cu pălăria,
fac mici bufonerii sau se vaită (oh, Oedip!). În
spectacol, unul dintre ei, cel mut, aleargă pe loc -
parcă este destinul care se apropie de palat.
Celălalt clovn stă ghemuit lângă pianul din
stânga, acoperit; de acolo rostește primele replici
ale lui Tiresias, anunțând soarta oribilă a regelui.
Duetul clovnilor contrapunctează atmosfera
apăsată. Sunt necruțători: fac haz de locasta, care
tremură, de ritul injectării, iar patul regal se
transformă în binecunoscutul șezlong al lui Freud,
psihanalizându-se reciproc. Totodată, cei doi se
aseamănă cu orbul Tiresias, cel care vede și
înțelege ce va urma. Poate de aceea își permit să
intre în contact cu Sfinxul periculos, să-i dea o
pălărie de clovn. Într-o altă scenă, ei sunt cei care
„dezgroapă” păstorul, cel care dezvăluie că Oedip
este de fapt fiul lui Laios și al locastei.
În ultima scenă corul, cei care până acum
priveau și comentau înfricoșați întâmplările, prind
curaj la vorbele lui Creon (Salat Lehel), și acoperă
cu impermeabile trupul gol al deja orbului Oedip.
Forța destinului a nimicit totul, locasta zace
moartă, clovnul mut pare a fi mișcat de pe scenă.
Sfinxul scapă încă o dată din colivie, rostește
ultimele replici ale regelui, dar nu pe un ton
tragic, ci cu vocea clovnilor (cuvântul „Oidipus”
sfârșește cu un sărut zgomotos). Gravitatea
tragediei dispare, rămân întrebările.
■
Misha Katz °i Dan Grigore —
teoria (c)rimei perfecte
Oleg Garaz
Că cei doi interpreți sunt complici mi-am
dat seama în urma anulării unui concert
la Cluj din cauza refuzului categoric al
pianistului român de a cânta fără dirijorul francez
de proveniență ex-sovietică (născut la Rostov-pe-
Don). Motivul absenței dirijorului era unul
simplu: o răceală suficient de dură pentru a nu
mai putea presta într-un mod corespunzător. Până
la urmă, accidentul s-a dovedit a nu fi unul fatal
(și-a spus cuvântul un organism călit în
proverbialele troiene rusești), astfel încât cei doi s-
au prezentat la Cluj, unde au și susținut un
concert (chiar în ziua de cinci mai) în care au
evoluat similar celor doi timpi slabi dintr-un
metru poetic ternar (oricare dintre cele trei -
dactil, anapest sau amfibrah), cel tare lipsind într-
un mod evident. Veni, vidi..., vorba lui Cezar,
însă fără componenta decisivă a sintagmei. Atâta
satisfacție am putut avea și eu că în evoluția lor
slabă cei doi măcar au făcut rimă, însă deloc
satisfăcător că nu a fost o rimă și cu muzica
interpretată, mai degrabă o crimă, inutil de mult
lungită și presărată cu tot felul de „cancanuri”
prin care cei doi își afișau complicitatea sub
forma unei familiarități deloc binevenită în
contextul unei evoluții scenice. Dirijorul s-a
prezentat drept o cremă zemoasă hiper-zaharisită,
împroșcând - spasmodic, ostentativ, redundant și
uneori chiar penibil - cu super-„frișca” efuziunilor
sale grotești atât orchestra (de altfel, super-docilă),
cât și, mai ales, publicul (într-un mod evident,
super-extaziat de „prestidigitația” dirijorală).
Dirijorul. „Senzație mondi-
ala” — un „barîsnikov” al
artei dirijorale.
Relatarea celor întâmplate în sens muzical
ridică destul de multe dificultăți, deoarece
evoluția dirijorului a incitat (într-un mod univoc)
șiruri imagistice nu atât din zona muzicii, cât din
zona... coregrafiei care sunt pantomima, aerobic
sau artele marțiale, la care ar trebui să adaug,
surprinzător, și teatrul de marionete. Să le luăm
pe rând.
Deja la prima lucrare a concertului, Rapsodia
„Espana” a compozitorului francez E. Chabrier,
m-am edificat cu claritate față de ce mi se
întâmplă. Era un fel de „mim”, joc în care unul
dintre participanți sugerează gestic și mimic un
oarecare obiect, fenomen sau noțiune. Dat fiind
specificul hispanic al imagisticii, dirijorul a ținut
neapărat să se prezinte, rând pe rând, drept
picador, apoi bandelieros, apoi matador și, în
final, într-o ipostază dedublată, de toreador cu
taur cu tot. Nu a lipsit nici imageria din zona
genului flamenco. Orchestra însă își învățase
F
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
31
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
partitura °i muzica s-a revărsat, depliindu-se în
parfumuri maure, netemperat °i pasional, însă de
una singură, absolutamente autonom de
„spasmodia” sugestivă a dirijorului care își
desfășura spectacolul undeva pe lângă, chiar dacă
și în văzul lumii, adică exact între public și
orchestră.
Misha Katz și-a găsit elementul în lucrarea
„Dans macabru” de C. Saint-Saens, titlu care ar
putea sta drept simbolul evoluției lui para-
artistice, în care muzica a avut de suferit cel mai
mult în urma histrioniei scenice a interpretului. Pe
dirijor l-a preocupat într-un mod evident partida
xilofonului care imita sunetul oaselor, vioara
puncta, încrâncenat și neîndurător, tema
principală a lucrării, mâinile și picioarele,
dirijorului o luau razna în diverse direcții,
scheletele dansau, orchestra mergea înainte (ca
infanteria lui Napoleon în retragerea-i prin iarna
rusească), într-un mod evident independentă,
fețele orchestranților trădau crispare și un
adevărat calvar în a „tălmăci” intențiile dirijorului
preocupat mai degrabă să se dirijeze, dezabuzat,
nu atât în fața orchestrei, cât în fața publicului.
Punct. Am asistat, în fapt, la un act de
prestidigitație, așteptând ca din palmele
frământate ale dirijorului să-și ia zborul un
porumbel sau să țâșnească în toate părțile iepurași
și șoricei, iar contorsiunile-i corporale ar fi fost
mult mai binevenite sub cupola circului. În fine, a
fost un „balet” în toată regula, însă cred că
marele dansator Mihail Barîșnikov (născut și el în
Rusia) s-ar fi priceput mult mai bine la a face
dirijat din coregrafie (mi-l și imaginez dansând -
pe post de dirijor! - într-un mod extrem de
sugestiv în fața orchestrei) decât a priceput Misha
Katz a face coregrafie din dirijat.
Pianistul. „Clasă mondială”
— între „masaj” si „dactilo-
grafie”.
Cum ar putea fi definită evoluția unui pianist
mulțumit într-un mod evident de ceea ce face?
Bineînțeles, proastă. Aș spune mai mult, mulțumit
într-un mod suveran de ceea ce face, drept
dovadă a suveranității sale stând colecția de
mărturii elogioasele (adunate ca în urma unui
ordin de sus), chiar cu un ușor aer de isterie, din
programul de sală. Iată o mostră concludentă:
„Dan Grigore are o senzațională clasă mondială”
(Kleine Zeitung - Viena). Altfel spus, Dan Grigore
este un pianist senzațional de mondial ... amin,
iar criticii muzicali ar trebui gazați în masă pe
motiv de inutilitate profesională în fața unui
talent atât de genial sau, mă rog, geniu atât de
talentat, „greu” și „mare” de tot.
Clasa „mondială” este, evident și implicit, și
una „senzațională”, care conferă „greutate”, iar
evoluția pianistului, exceptând greutatea lui, a fost
una implicit redundantă, plată, monotonă și într-
un mod evident lipsită de orice ar putea fi definit
drept suflu vital. Un vraf de sunete și acorduri,
pasaje, intonații, melodii și alte resturi, franjuri și
cioburi dintr-o capodoperă spartă în „figuri”
sterile ale evoluției interpretului. Cu atât mai
usturătoare a fost această „osândă” la care ne-a
supus pianistul-storcător-de-sunete, cu cât în
prima parte a serii a fost interpretat Concertul
pentru pian și orchestră în Sol major de M.
Ravel, o muzică diafană, energică, dar și jucăușă,
cu explicite accente impresioniste, dar și cu
intonații de jazz (mai ales în partea I-a,
Allegramente), cu o melodicitate extrem de
fragilă, și în același timp pătrunzătoare, emanând
un irezistibil lirism, cu profiluri melodice extrem
de bine gândite și „întrețesute” în „scenariul”
întregii forme muzicale (partea a Il-a, Adagio
assai). Partea a IlI-a, Presto, mi-a prezentat
adevărata față a modului în care Dan Grigore a
prestat această execuție publică a lucrării lui
Ravel.
Procesul de stoarcere a sunetelor din
instrument a fost, într-adevăr, unul destul de
diversificat ca tehnică, degetele pianistului
realmente prezentând clasă (de ce nu și
mondială?) întregului public-microbist din sală,
avid după viteză, putere și îndemânare. Ca la un
campionat mondial sau ca la niște jocuri olimpice
- altius, fortius, iar publicul a aplaudat o
interpretare nulă din punct de vedere valoric.
Ceea ce am văzut eu a fost cu totul altceva,
ceea ce în nici un caz nu m-ar fi determinat să-mi
urlu extazul mai ceva ca la mitingurile naziste.
Mai întâi, clasa mondială a pianistului s-a
manifestat printr-un masaj mecanic (un stil destul
de monoton și puțin diversificat ca touche -
Partea I a Concertului) al claviaturii, uneori unul
violent (mai ales în părțile extreme, rapide, ale
Concertului) și printr-o tapare (ca la o mașină de
scris) penetrantă la care, drept răspuns, clapele
țipau în loc să cânte și chiar dacă pe alocuri au și
cântat, au făcut-o silit și împotriva firii. Lentoarea
muzicii (că despre partea a II-a este vorba) a făcut
ca aceste țipete ale sunetelor să pară și mai
stridente, iar pianistul fiind realmente scufundat
în contemplarea acestor urlete disperate, totul mi-
a apărut la un moment dat drept o abnormă și
amețitoare perversiune, cu atât mai mult cu cât
aceasta se prezenta drept un act artistic. În fine, a
fost o interpretare făcută mai degrabă „din fund”,
prin simplul fapt de a fi ocupat pe durata
interpretării scaunul din fața pianului. O
interpretare simplistă, (p)lată și (b)anală.
Un dirijor de drept comun
specializat în furt de aplauze
Partea a doua a serii a fost un adevărat
delirium (uneori chiar și tremens), în care
dirijorul îmbă(rbă)tat de reacția publicului la ceea
ce s-a întâmplat înainte de pauză, s-a relaxat într-
un mod mai mult decât evident, ceea ce părea să
fi provocat o vizibilă slăbire a firelor prin care îi
erau controlate membrele (superioare și
inferioare). Vedeam însă cu claritate că din când
în când dădea „verde” prin desfacerea largă a
brațelor; „roșu” se dădea printr-o pliere aproape
foetală a întregului corp, asta însemnând și piano
sau, la extremă, se dădea un „stop” cu o mână
„decolând” vertical înspre tavanul sălii. Sunetele
„traversau” sau se „opreau”, dar mai ales
se”furișau”, împreună cu toată orchestra, pe lângă
agentul de circulație care se imagina într-un mod
strident de vizibil drept tambur major dirijând o
fanfară a pompierilor.
În interpretarea lui Misha Katz cele două suite
din opera „Carmen” de G. Bizet ar fi trebuit să se
numească mai degrabă „Tablouri dintr-o
expoziție”, o aiureală dirijorală salvată de eșec
doar prin străduința întregii orchestre.
Amatorismul evident al dirijorului l-am asociat
faptului că miza majoră a lui Misha Katz a fost
pe un „expresivism” înțeles și realizat într-un mod
primitiv, exagerat și dus dincolo de orice limită a
suportabilului. Or, ecuația (t)ratării a fost realizată
pe deplin anume prin această atitudine
infantiloidă, pantomimică, făcându-se abstracție
într-un mod flagrant de logica și bunul simț a
parametrului de tempo, singurul dătător de
coerență și sens. Chiar mai mult, singurul
parametru principal care legitimează într-un mod
cert prezența decizională a unui dirijor în fața
orchestrei.
În aparență partitura nu i-a ridicat probleme
dirijorului (care orice făcea era oricum pe lângă),
el fiind preocupat de „dansul macabru” al
„stilului” său interpretativ (tot îmi venea în minte
- cine îl angajează pe unul ca ăsta?). Toreadorul
Escamilio, soldatul Jose și logodnica lui Michaela,
țiganca Carmen, contrabandiști, copii și militari,
pasiune, rivalitate, zădărnicie și moarte, o
imagerie mustind de dinamism și vitalitate și
debordând din partitura lui Bizet, a fost
„lecturată” de către dirijor ca dintr-un „cod
rutier”, ca un plutonier agitându-se sub un
semafor stricat și fără a pricepe prea bine ce-i de
făcut cu șuvoiul asta de „vehicule” și „personaje”
muzicale mișunând în toate direcțiile posibile.
Muzica... a fost salvată de orchestră; unul
dintre puținele concerte din viața mea în care
orchestra s-a produs de una singură, fără a fi
trebuit să cedeze într-un mod atât de injust
aplauzele unui cuplu de complici, suveran (Dan
Grigore)-histrion (Misha Katz), care în afară de a-
și fi deplasat fizicul până la Cluj și de a-și fi
fluturat, emfatic, numele în fața publicului, nu au
făcut nimic altceva decât, poate, să pună la
încercare profesionalismul orchestrei filarmonice
clujene. Gloria de altă dată, de a fi fost prima
orchestră a țării, și-a spus pe deplin cuvântul și
seara a fost încheiată chiar într-o notă triumfală,
meritul aparținând fără nici o discuție orchestrei
(ca să nu comentez cele două bis-uri susținute, la
mare fușereală, de către pianist). De remarcat au
fost solo-urile concertmaistrei Dorina Mangra (tot
ea fiind și directoarea Filarmonicii „Transilvania”),
a flautistului Cătălin Costea și a trompetistului
Gabriel Posdărescu, stabile, curate (mai ales în
cazul alămii), susținute cu multă participare din
partea interpreților.
Deloc original, deloc inventiv, deloc
surprinzător și, în fine, deloc muzical, acest fiu al
stepei adoptat de patria iluminismului, că despre
dirijor este vorba, s-a prezentat într-un mod
lamentabil, pianistul împărtășind cu deplin merit
aceleași calificative. În sens muzical a fost, mai
întâi de toate, un „omor” deosebit de grav, soldat
cu cel puțin cinci „cadavre”, fără nici un fel de
circumstanțe atenuante, iar cei doi complici au
realizat (pentru a câta oară?) o crimă perfectă
atâta timp cât publicul i-a elogiat pe ei, cei doi
„torționari” ai muzicii, în loc să-i fi huiduit și
alungat de pe scenă. Cum însă nimeni nu a
remarcat „cadavrele” și nici nu a sesizat vreo
neregulă, eu rămân, totuși, la un cap de acuzare
chiar dacă mult mai puțin grav, însă la fel de
dezonorant - rușinea de a fi furat aplauzele care,
evident, nu aveau pentru ce să le fi fost adresate.
Singurii demni de tot entuziasmul au fost
membrii orchestrei de profesioniști a Filarmonicii
„Transilvania” de care întreg Clujul muzical ar
trebui să fie mândru.
■
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
~32j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Încă un turneu al bătrânului
promotor cultural
Virgil Mihaiu
La fel ca majoritatea românilor, am început
să beneficiez de dreptul la liberă mi°care
doar după decembrie 1989. Cum la acea
dată aveam deja aproape 40 de ani, mă pot
considera actualmente un „bătrân promotor al
culturii române” peste fruntarii. Experiența m’a
învățat să fructific orice breșă din sistemul
obligațiunilor de serviciu, spre a oferi străinătății
și altceva decât mizerabilismele cu iz balcanoid pe
care un public lavat cerebral de mass-mediile
comerciale le-ar aștepta. Astfel am procedat și cu
ocazia vacanței de Paști din 2006.
Totul a pornit de la ideea bunului amic Max
Doppelbauer, expert în limbile și literaturile neo-
romanice, mult-apreciat de studenții Universității
din Viena. El mi-a propus să lansăm volumul meu
bilingv Aur din coama Ariadnei (tradus în
germană de Rolf-Frieder Marmont și apărut la
editura clujeană Limes), în ambianța atât de
specială a Asociației Culturale Alte Weinpresse pe
care o conduce. În 2002 realizasem acolo un
recital combinat de jazz, poesie și fragmente din
filme de artă românești (Doppelbauer rămăsese
impresionat de valențele avangardiste ale culturii
noastre, după efectuarea unui voiaj de studii prin
România pe urmele lui Tristan Tzara). Reuniunile
organizate la Alte Weinpresse beneficiază de un
public avizat, cosmopolit, refăcând parcă
efervescența culturală a metropolei de vocație
inovativ-universalistă din urmă cu un secol. Ar fi
fastidios să dau aici o listă a interesanților oaspeți
pe care i-am cunoscut și de data asta, însă nu pot
să nu menționez reîntâlnirea cu Gerhardt Csejka,
germanistul și scriitorul al cărui destin fusese
legat, până la emigrarea sa din 1986, de influenta
revistă bucureșteană de limbă germană Neue
Literatur. La fel ca și ceilalți spectatori, el a
receptat cu nedisimulată încântare exemplele de
jazz românesc propuse de mine (inclusiv cele
interpretate de grupul Trigon din Chișinău),
precum și scurt-metrajul video realizat împreună
cu Ovidiu Pop și Cătălin ștefănescu pentru
emisiunea acestuia din urmă, Garantat sută la
sută, de la TVR.
La sediul atractivului Institut Cultural Român
din Viena (Argentinierstrasse 39, lângă ORF -
radioul național austriac), am realizat apoi ceea ce
distinsa și eficienta directoare Carmen Bendovski
a definit în program drept One man show de
jazz-poetry din perpectivă transilvană. Am
constatat și acolo un real interes din partea
publicului, deși acesta - prin forța împrejurărilor -
avea un caracter mai eterogen. M’a impresionat
căldura cuvântului introductiv rostit de excelența
sa, ambasadorul Andrei Hoisie Corbea care, spre
deosebire de alți foști colegi (sau prezumptivi
prieteni) ajunși în funcții înalte, nu și-a uitat
vechiul amic de la Cluj. Pe aceeași linie a
constanței în sentimente s’au situat și Lorenz
Giorgi (dacă el nu și-ar fi asumat rolul de „inginer
de sunet & imagine”, nu văd cum aș fi dus la
capăt spectacolul); Emanuel Wenger - cu a sa
erudiție jazzistică și reală solidaritate intelectuală;
Patrick de Hillerin, al cărui sarcasm ponderat îmi
lipsește din paginile revistei de satiră politică
lăsate de el în urmă la București... Tot cu caracter
personal, aș menționa scurtul moment în care am
încercat să demonstrez maniera tradițională de
dans din zona Maramureș: purtând pe cap un
„clop” din paie (achiziționat la Săpânța), bătând
câțiva pași pe loc (microfonul amplasat de Lorenz
pe podea crea o sonoritate asemănătoare celei
flamenco), totul pe fundalul sonor al unei mici
capodopere semnate de Sabin Pautza: Suita
maramureșeană, înregistrată pe la începutul anilor
1983 de orchestra Filarmonicii Modova din Iași la
casa de discuri Electrecord. Serata s’a încheiat cu
o recepție, organizată tot de infatigabila doamnă
Bendovski. Nu ascund că grație dânsei era cât pe-
aci să susțin același recital și în Țara Sfântă, la
Centrul Cultural Român din Tel Aviv. Ideea a
survenit însă prea târziu spre a mai putea ajunge
în timp util la colocviul dedicat artei avangardiste
de către Fundația Marcel lancu din Ein-Hod.
După ce descărcasem din portbagaj o parte
dintre volumele transportate de la Centrul de
Studii Transilvane din Cluj, mi-am continuat
voiajul către o zonă deloc propice automobilelor:
Veneția. Istoricul Ioan Aurel Pop, directorul
Institutului Român de Cultură și Cercetare
Umanistică Nicolae lorga din cetatea dogilor,
secondat de doamna Maria Joița, au reușit să
aranjeze lucrurile de asemenea natură, încât
dezagreabila operațiune de ... debarcare să fie
trecută cu succes. În venerabilul Palazzo Correr
din Cannaregio activitatea cultural-științifică se
desfășoară în flux continuu. Între vernisaje de
expoziții, concerte, lansări de carte și o mostră a
cinematografiei române de ultimă oră, am propus
un recital în doi, alături de talentata pianistă
Ramona Munteanu. Născută în 1981, ea a
absolvit recent Academia de Muzică din Cluj, la
clasa de pian a profesoarei Ninuca Oșanu Pop,
dar a fost și una dintre studentele remarcabile ale
cursului meu de Estetica Jazzului (timp de câțiva
ani, Ramona a făcut parte din Hot Vocal
Quintetul feminin, condus de Olga Cleianchina și
patronat de Stefan Vannai). La Veneția, Ramona
Munteanu a interpretat cu mult aplomb trei
compoziții pentru pian solo semnate de George
Enescu, Sigismund Toduță și Constantin Silvestri,
primite cu ovații de către public. Eu am rostit
texte poetice proprii, în versiuni italiene semnate
de Roberto Facchinetti (altminteri, un remarcabil
baterist de jazz, prezent pe scena festivalului de
jazz de la Brașov în 2002). Cum dotarea tehnică
nu m’a scutit de obișnuitele șicane, am fost
constrâns să renunț la ilustrațiile audio. Ajutat de
spiritul improvizatorico-jazzistic ce mă animă, am
recurs la o soluție alternativă bine primită de
public: prezentarea magnificului scurt-metraj
Construct, realizat de Sorin Ilieșiu într’un edificiu
bucureștean conceput după planurile
arhitectului/poetului avangardist Marcel Iancu.
Misteriosul muzician Andrei Tănăsescu, cu care
tânjesc să fac cunoștință de atâția ani, ilustrează
fiecare detaliu arhitectural prin savuroase
intervenții pianistice, executate chiar pe
instrumentul existent în acea casă. Iar la final e
inserat un Poem cardiac, pur onomatopeic, creat
tot de Iancu în anii de glorie ai avangardismului
românesc. Serata a mai cuprins și lansarea
volumului Introduzione alla civilta italica al
profesoarei Viorica Bălteanu de la Universitatea de
Vest din Timișoara, în prezența autoarei și a
domnilor Renzo Francesconi și Mirko D’Este.
Între 2002-2003 îl avusesem student la cursul
de Estetica Jazzului pe talentatul contrabasist
Alvise Seggi. El a participat ca spectator la
antemenționatul festival de la Brașov, iar la ediția
2003 a festivalului de jazz de la Chișinău
reușisem să-l aduc împreună cu trio-ul său din
acea perioadă. Din fericire, nici Alvise nu m’a
uitat. El mi-a propus să susțin o prelegere,
similară celor pe care le cunoștea deja de la
Academia de Muzică din Cluj, în cadrul noului
Centro Culturale e Multimediale Zitelle, de pe
Insula Giudecca, unde se ajunge traversând Canal
Grande (o scurtă plutire ce îmi provoacă vertijuri,
ca orice călătorie pe ape). Deși mi-am desfășurat
conferința sub o veioză ce ecrana restul sălii, am
simțit pe parcursul celor vreo două ore
inconfundabila empatie a publicului de factură
latină (pe care o știu bine de acasă). De câteva ori
au existat și aplauze la scenă deschisă - cum s’a
întâmplat după vizionarea piesei Horantella, o
ingenioasă fuziune melodică între horă și
tarantella materializată sonor de către grupul
Trigon (înregistrarea video îmi fusese trimisă de
Valeria Gorgos de la TVM). Pare-se că acest grup
basarabean a devenit cel mai de succes
reprezentant al muzicii de factură românească pe
scena mondială a jazzului actual. Mărturie stau și
ecourile din presa italiană de după participarea
trupei violistului Anatol ștefăneț la Festivalul de la
Cormons. Mauro Bardusco, directorul acelei
manifestări de certă anvergură central-europeană,
m’a onorat cu prezența sa pe parcursul șederii
mele la Veneția.
Programul general al Centrului Zitelle mi s’a
părut exemplar. Pe lângă secțiunea Jazz a tutto
campo, la care m’am produs, mai funcționează
aici altele, precum Întâlniri între religie și
filosofie, Arhiva compozitorului Luigi Nono,
Întâlniri cu cinematografia de artă mondială,
Poetry Slam (un fel de jam sessions poetice),
Cinema mut cu muzică pe viu etc. Conducătorul
Centrului, dinamicul Calogero Lo Giudice,
intenționează chiar să organizeze un festival al
jazzului românesc la Veneția. Cred că Alvise Seggi
nu putea găsi un loc mai bun de desfășurare
pentru valențele sale jazzistice. Discul recent
înregistrat de către sextetul său (Tribut lui Charles
Mingus) mi-l înfățișează ca pe un interpret matur,
un contrabasist pe care jazzul peninsular poate
conta din plin. A fost o enormă plăcere să-l revăd
în ambianța familială, împreună cu părinții săi -
Gualtiero și Alda - și cu fratele, Alberto, la rândul
său implicat ca saxofonist într’un grup venețian
de factură latino.
Drept bonus pentru reușita acestor acțiuni, mi-
am permis și o escapadă până în Toscana, unde
rezidează violoncelistul Paolo Damiani. În
calitatea sa de organizator al cursurilor de vară de
la Rocella Jonica, el m’a convocat să susțin acolo
cinci conferințe spre finele lunii august. M’am
bucurat, de asemenea, de ospitalitatea directoarei
Centrului Cultural Italian din Cluj, Doriana
Unfer, care a binevoit să-și sacrifice o zi din
sejurul ei pascal, asumându-și pentru mine rolul
Ariadnei prin spectaculara / labirintica urbe-cetate
Lucca. Prin Florența m’am descurcat singur
(conform învățăturilor florentino-clujeanului
Giancarlo Bellini), la Viareggio am fost răsfățatul
distinsei intelectuale și promotoare a muzicii de
operă Lucia D’Andria și a amicei sale de origine
clujeană Adina Muntean, iar la reîntoarcerea în
patrie am făcut o escală la Gorizia. În acel oraș
situat pe frontiera italo-slovenă, Mauro Bardusco
mi-a arătat înregistrări video cu Trigon și Teodora
Enache/Marius Mihalache, realizate în cadrul
festivalului pe care îl conduce la Cormons. Turul
de forță al bătrânului promotor cultural s’a
încheiat cu o convorbire telefonică, facilitată tot
de Mauro, cu amicul nostru comun, jazzologul
Iztok Zupan din Slovenia, care era în așteptarea
debutului formației Trigon în șarmanta republică
montană, programat pentru finele lunii mai 2006.
■
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Legături bolnăvicioase
Lucian Maier
I.	Porniri bolnăvicioase
Cinematografia românească a anilor 2000 ne-a
oferit pînă acum ori filme bune °i foarte bune, e
drept suficient de puține încît să nu fie necesară
decît mîna dreaptă pentru a le enumera (fără a le
ierarhiza amintesc: Marfa și banii - dacă trecem
peste scena copiată din/scena-omagiu-adus-lui
Eraserhead, Occident, Filantropica, Moartea
domnului Lăzărescu), ori o întreagă visterie
pierdută în producții proaste și foarte proaste
(toate celelalte pe care nu mi le amintesc,
terminînd cu ceea ce îmi doresc să uit cît mai
repede, dezgropatul, dezolantul, cretinul - a se
vedea stadiile dezvoltării mintale după Jean Piaget
- Azucena).
Ceea ce ne lipsește în cinematografie, precum
și în societate (și prin asta nu vreau să afirm că
cea din urmă o determină sau inspiră pe cea
dintîi), este o clasă de mijloc. Adică acele filme
despre care nu putem spune că sînt capodopere
sau filme de excepție, filme răvășitoare, filme care
îți ard retina și usucă stomacul, filme care te
urmăresc, precum umbra, și te înspăimîntă, sau
arată, sau te marchează întreaga viață, ci acele
filme care nu își propun lucruri mărețe, dar în
îngrădirea pe care și-o stabilesc nu ratează nici un
punct. Filme despre care nu putem spune că sînt
bune fără să fim părtinitori, dar nici nu putem să
demonstrăm că sînt jalnice fără să roșim, sau,
privind cealaltă jumătate a paharului, cea plină,
filme despre care putem spune că sînt bune, dar
și că, judecate fiind prin raportare la o
capodoperă a genului, nu înseamnă nimic pentru
cinematografie. Cîte astfel de filme să fie în
ultimii ani? Tot nu mai mult de o mînă... Furia,
Niki Ardelean, colonel în rezervă și, acum,
pelicula lui Tudor Giurgiu.
Acestea ne lipsesc, peliculele mediocre, adică
filmele cuprinse într-o clasă valorică situată între
bun și slab sau între suficient și insuficient,
precum în promovarea claselor primare, filme
care cred că pot fi și evaluate pozitiv, ca speranță
și ca încredere în viitor, dar pot fi desființate cam
cu aceeași justețe. Problema e să te simți bine în
premisele de la care pornești: fie cantitatea de
filme proaste apărută la noi, și atunci nu poți
decît saluta un film precum Legăturile..., fie
filmele bune care tratează teme precum cea din
filmul lui Tudor Giurgiu (aș pomeni Fucking
Amal al lui Moodysson sau recentul Brockeback
Mountain al lui Ang Lee) și atunci nu poți privi
decît cu îndoială produsul semnat de regizorul
român.
II.	Frînturi bolnăvicioase
Frig de aprilie, premiera națională a
Legăturilor bolnăvicioase, Cluj-Napoca,
cinematograful Republica. Consider spusele de
mai sus o introducere în povestea poveștii filmice
și, mai mult pentru a nu mă supăra eu pe mine
însumi, caut să vorbesc și bine și rău despre acest
film.
Ce mi-a rămas în minte la ieșire era muzica.
Coloana sonoră mi se părea reușită, vorbe în
engleză, voce de Coldplay, un brittpop care nu
îmi place, dar care intră repede în minte și pleacă
greu, tîrziu. Mi-a plăcut genericul, mi-a plăcut
ieșirea din film (doar în cea ce privește
imaginea!), Cristina filmată din colțul stînga-față
al mașinii pe care o conducea, mîngîierile fine ale
celor două fete (la masă, prînzul alături de familia
Cristinei), ultima lor discuție...
Scenele pe care le văd și după o lună sînt cele
pe care de fapt le-am mai văzut pe undeva... Cum
ar fi, spre exemplu, discuția purtată de fete pe
acoperișul blocului, unde își afirmau dorința de a-
și putea exprima liber iubirea reciprocă, de a găsi
un spațiu unde să nu fie nevoite să se ascundă...
tăiat într-un cadru cu păsări care zburau peste o
macara și un bloc înalt aflat în construcție (nu vă
amintește o scenă dinspre finalul Liijei 4-ever?).
Un personaj (psihotic) - Sandu, Tudor Chirilă
- ieșindu-și adesea din fire.
O discuție între două iubite despre două per-
sonaje ale lui Franțois-Rene de Chateubriand,
aflate în poziții asemănătoare lor, în crîșma
sătească, fumînd carpați.
După film, Tudor Chirilă spunea că am văzut
prima peliculă românească ce pune în discuție
teme precum incestul, homosexualitatea... filmul
are parfum de prețiozitate (discuțiile despre
iubire, monologul Cristinei - vocea off), are aple-
care spre realitatate - gazda Alexandrei, reacția
părintilor ei la vizita fratelui Cristinei, are și clișee
- Alexandra este fata de la țară pe care Cristina,
versată, cu aparenta indiferență a știutoarei, caută
să o șlefuiască după preferințele ei.
În afara exceselor intelectuale, apărînd aici ca
literatură strămutată pe un teren neprimitor, ca o
confuzie în genuri artistice - excese intelectuale
care la noi vin pe linie nouvelle-vague (fără să
atingă, însă, finețea, discreția sau subtilitatea celor
prezente în creația rohmeriană, pentru a da un
singur exemplu) - filmul disecă (păstrînd rezervele
de rigoare, rezerve ce le voi prezenta în partea a
treia a discuției) un triunghi amoros (triunghi
oedipal), narează un tumult sentimental, cu un
apogeu atins rapid urmînd imediat căderea din
starea respectivă... o măsură de viață, un decupaj.
Nimic mai mult nu era necesar.
O nedumerire: în afara unor rațiuni de ordin
comercial sau a dorinței de a păstra vie o referință
sau o trimitere la romanul de la care pleacă
autorul, de ce filmul stigmatizează din titlu relați-
ile dintre personaje? ...bolnăvicioase? mă îndoiesc!
nici viciul, nici boala intersubiectivă nu e vizibilă
pe ecran.
III.	Idei bolnăvicioase
Reținînd afirmația lui Tudor Giurgiu din
finalul premierei - unde spunea că în spatele unui
film nu stă numai un regizor, ci o întreagă
echipă, o vizibilă despărțire de concepția autorului
total promovată de Cahiers de Cinema, sau de
camera-stylo a lui Alexandre Asturc - pot să afirm
fără remușcări faptul că echipa de realizatori nu
are har!
Scenariul e prost, replicile nu sînt bune! Iar
aici mă întoarc la remarca mea anterioară privind
izul intelectual al dialogului dintre cele două
iubite - discursurile despre iubire rostite de cele
două protagoniste amintesc de filmele românești
pierdute prin negura secolelor și în ceea ce afirmă
acolo, ca stil al discursului, nu ca problematică
punctuală, și ca rostire a replicilor de către actori.
În rostirea replicilor, accentul, lipsa unei dicții
adecvate, chiar și spațiul desfășurării discuțiilor,
toate aceste fac nenaturală expunerea. Dialectica
iubirii realizată în imagine prin intermediul
cuvîntului, nu își are rostul în film, ci în carte.
Acolo, în carte, personajul nu are o față și o voce
anume, mintea cititorului le plasează și
însuflețește după propriile-i simțiri, acolo orice
este posibil după puterea minții cititorului, dar
filmul... în film codul în care trebuie narată
povestirea nu este unul lingvistic, ci unul
imagistic, iubirea trebuie conturată plastic, nu
scriptural, în cazul filmului limbajul verbal va fi
meta-codul care va mijloci înțelegerea elementelor
proprii cinematografiei, adică imaginile în
mișcare. Marele neajuns al filmului este
insuficienta eliminare din scenariu a elementelor
literare în favoarea celor filmice.
Asta nu înseamnă că într-un film nu au ce
căuta astfel de întîmplări filosofico-literare... de
exemplu, discuția despre Platon și Aristotel din
finalul Solaris-ului tarkovskian e convingătoare! Pe
de altă parte am întîlnit și filme de pe alte
meleaguri (în My Summer of Love al lui Pawel
Pawlikowski, spre exemplu, este pomenit
Nietzsche) unde prezența dialogurilor filosofice
putea, cel mult, să te facă să pici de pe scaun de
rîs. Așadar, fuit modus in rebus și să fie și simț
de plasare și absorbție, altfel se nasc monștri
filmi/ co-co/nceptuali (cu alte cuvinte - coco-
filme).
Filmul nu e prost, totuși. Nu e prost, fiindcă
partea vizuală e destul de antrenantă. În mod
deosebit intrarea și ieșirea din film! Camera te
surprinde uneori și în alegerea unghiurilor și este
remarcabilă (a.k.a. notabilă, nu fabuloasă)
apropierea obiectivului de personaje. E o
pătrundere propriu-zisă în intimitatea caracterelor
de pe ecran. Și mai întîlnim și mîngîieri calde și
reținute, în același timp, a la In the mood for
love, numai că sînt rare și cam neclare.
Neclar-ul este o constantă a realizării lui
Tudor Giurgiu în acest caz. Cum așa? Fiindcă și
el e prins de sindromul românesc de a împăca
dramaticul cu anecdoticul, adică de a prinde în
film cît mai mulți oameni. Poate că o va face,
însă doar cu aceia care nu au văzut teme precum
aceasta tratate într-un registru cinematografic
firesc. Sînt sigur că Tudor Giurgiu a văzut filmele
acelea, așadar de unde vine mulțumirea lui?
Revin: cînd pelicula îți transmite un aer de
seriozitate și coerență (melo)dramatică, intră pe
ecran cîteva glumițe care îți alungă bruma de
încredere (nota bene: acordată filmului, nu
cîștigată în timpul vizionării!) în dimensiunea
amoros-serioasă a poveștii. Când începi să te simți
bine în registrul comic, întră un monolog deștept
care te indispune somatic, nu ideatic... and so on.
Cred că la noi încă e păguboasă ecranizarea
unui roman fiindcă ori regizorul nu are
autoritatea de a tăia și spînzura textul literar în
scenariu - și atunci ar trebui să mizeze pe
imaginația, pe visurile lui și ale cunoscuților -, ori
pur și simplu sofisticăria filosofico-narativo-
romanescă este mult prea dragă creatorilor
români de film, iar aici toate intervențiile sînt
tardive.
Întorcîndu-mă acum în memorie pentru a
vedea filmul, sînt tentat să exclam: mai puțină
filosofie și mai multă cinematografie!
■
34
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
~34]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
17.	Al Jolson
Marius Șopterean
(Urmare din numărul trecut)
Dacă regia acestui film considerat de unii
de o calitate mediocră având totu°i
meritul de a fi primul film sonor al
istoriei cinematografului fusese încredințată unui
necunoscut, Alan Crosland, partitura principală în
schimb a beneficiat de unul dintre cele mai
importante nume ale show-biz-ului american,
cântărețul de jazz Al Jolson. De fapt anul 1927,
anul în care compania americană Warner Bros
realizează Cântărețul de jazz, era, așa cum am
arătat în numărul trecut, unul din anii de vârf ai
filmului mut, an care nu prevestea criza în care
cinematograful urma să intre ca urmare a
descoperirii sonorului. Există voci competente
care argumentează că cinematograful adevărat,
acela al Marelui Mut, a murit în 1927 deoarece
pînă la această dată s-au născut cele mai
importante filme ale istoriei cinematografului
universal. Sunt luate ca argument opere majore
ale cinematografului universal ca: Intoleranță,
Piciul, Proscrișii, Cabinetul doctorului Caligari,
Napoleon, Ultimul dintre oameni, Goana după
aur, Crucișătorul Potemkin - filme reper ale
istoriei filmului în care s-au pus bazele structurii
și limbajului cinematografic. Se părea că de la
acest nivel nimic nu se mai putea face și erau
voci autorizate (Chaplin sau Eisenstein) care
aveau rezerve vis-â-vis de invenția sonorului. De
fapt, paradoxal, primul film sonor găsea industria
cinematografică extrem de nepregătită în ceea ce
privește tehnologia captării, prelucrării și redării
sunetului. Se știe că filmul lui Alan Crosland este
doar parțial sonor - din când în când se aud
cuvintele și cântecele lui Al Jolson - dar, dincolo
de acest lucru, formidabila concurență dintre
marile companii americane existente atunci
(MGM, Paramount) a făcut ca mai marii de la
Warner Bros să decidă a se ieși așa pe piață din
dorința de a fi primi. Toate companiile
cinematografice aveau ca prioritate realizarea
primului film sonor al istoriei filmului. Nimeni
nu-și putea permite să piardă această formidabilă
întâietate. De aceea o mare parte a devizului
filmului de care ne ocupăm s-a consumat mai
degrabă pe ceea ce însemna coloana sonoră (deși
extrem de rudimentară și artificială la acel timp)
decât pe partea artistică. Tehnica era prioritară și
prin urmare au fost mobilizate pentru acest
proiect armate de tehnicieni și au fost consultați
savanți. Succesul a fost uriaș. Nu mai puțin de
zece săptămâni la rând a fost proiectat acest film
cu casa închisă iar de la o săptămâna la alta
compania producătoare a fost nevoită să scoată
noi copii ale filmului, și asta din pricina cererii
crescânde a distribuitorilor de pe întreaga
suprafață a Statelor Unite ale Americii. Nici un
cinematograf american, de la Atlantic la Pacific,
nu-și permitea să piardă momentul. Din acest
motiv se spune că filmul este unul dintre cele mai
profitabile din istoria filmului universal. Anul
1927 se confundă ca impact asupra publicului cu
anul 1895 - anul invenției aparatului numit
cinematograf de către frații Lumiere -, atunci când
la filme precum Intrarea trenului în gara La
Ciotat, Dărâmarea zidului sau Dejunul lui Bebe
spectatorii descopereau uimiți mișcarea. Acum
descopereau sunetul. Buzele lui Jolson se mișcau
și, deși asincron, ele vorbeau și cântau.
Cinematograful o lua de la capăt reinventându-se.
Într-un șir de emisiuni dedicate istoriei filmului
american Martin Scorsese recunoaște imensa
importanță a prezenței emigranților în dezvoltarea
filmului american. Printre ilustrele nume
pomenite de acesta se numără și cel a lui Al
Jolson pe numele adevărat Asa Yoelson, american
de origine lituaniană. Născut într-o familie de
evrei micul Asa, posesor al unei voci excepționale,
era hărăzit a se forma ca și cantor, trebuind astfel
să calce pe urmele tatălui său. Se spune că încă
din primii ani tatăl său, Moshe Yoelson, făcea
adevărate ore de dicție și de canto pentru ca Asa
să reușească să-și dezvolte perfect vocea. Nu știa
încă să vorbească dar știa să cânte. Când Asa nu
împlinește șase ani tatăl pleacă în Statele Unite
pentru a căuta noi oportunități pentru familia sa
cu atât mai mult cu cât statul țarist începuse o
adevărată campanie antisemită. Până în 1894
Moshe își consolidează poziția în congregația
evreilor din Washington și, prin urmare, își
cheamă familia (pe soție, cele două fete și cei doi
băieți) în Statele Unite. Din pricina călătoriei
desfășurată în condiții inumane mama se
îmbolnăvește grav și un an mai târziu moare, fapt
care îi va schimba lui Asa viața pentru totdeauna.
Nu avea zece ani iar dispariția mamei sale - pe
care o diviniza și pe care a pomenit-o în cântecele
sale până la sfârșitul vieții - a însemnat un șoc
din care nu va ieși niciodată. Biografii sunt de
părere că intensitatea trăirii acestui moment
dramatic la care se adaugă aprigele ore de canto
pe care tatăl său le-a ținut în micuțul sat evreiesc
Seredzius din îndepărtata dar fermecătoarea
Lituanie au constituit datele fundamentale de
construcție artistică ale acestui uriaș jazz singer.
Nu va călca pe urmele tatălui său ci se va
îndrepta spre muzica neagră devenind încă de pe
la 1910 una dintre cele mai aclamate și populare
vedete ale jazzului american. Devine angajat a lui
Keeney Theatre din Brooklyn unde îl întâlnește
pe James Francis Dooley, un celebru actor de
vodevil, acesta dându-i tânărului Asa ideea de a-și
vopsi fața în negru urmând o modă în epocă.
Vopsirea feței în negru era o practică obișnuită
pentru mulți cântăreți americani, o practică
născută încă de pe la 1830. La început Asa, care
își schimbă numele în Al Jolson, crede că masca îl
va dezavantaja și-i va estompa expresivitatea feței.
În scurt timp succesul pe care îl are îl determină
să nu mai renunțe niciodată la ea. Pe fondul
măștii negre și a unui impecabil costum negru
ochii săi albi, buzele albe, mâinile albe confereau
artistului o imagine unică, de o uluitoare
expresivitate. Nu de puține ori Al Jolson a spus
că această mască l-a ascuns și l-a ferit de-a lungul
vieții. Ascunzându-se după ea a putut să observe
viața din jurul său cu detașare și seninătate. În
fapt în spatele măștii negre se ascundea un chip
trist, melancolic, timid, lucruri pe care publicul
trebuia să nu-l observe. Nimeni nu trebuia să știe
sau să observe chipul răvășit, împietrit de durerea
dispariției mamei sale. Până în anul în care
Warner Bros l-a distribuit în filmul lui Crosland,
Al Jolson era o vedetă în adevăratul sens al
cuvântului. Adevărata lovitură a acestui film s-a
datorat în primul rând distribuirii. Lumea vroia
să-l vadă de aproape iar cinematograful prin prim-
planurile sale reușea să-l aducă pe Jolson lângă
inimile milioanelor sale de admiratori. Apoi nu
este de neglijat faptul că povestea din film era o
preluare de pe Broadway a unui music-hall
sugerat chiar de Al Jolson. Iar povestea - o intrigă
care combină musicalul cu melodrama - se
dovedea a fi una strict autobiografică. Tatăl
Rabinowitz dorește ca fiul său Jackie (interpretat
de Jolson) să-i calce pe urme și să devină cantor,
urmând tradiția și onorabilitatea familiei. Dar
tânărul este atras de jazz, de cluburile de noapte
în care putea cânta și, prin urmare, într-un acces
de furie, tatăl îl gonește pe băiat de acasă
îndepărtându-l dureros și definitiv de mama lui.
Împăcarea dintre cei doi nevenind nici măcar
atunci când tatăl său își trăiește ultimele clipe ale
vieții. De fapt, dincolo de acest plot simplu, în
viața reală Jolson l-a acuzat toată viața pe tatăl
său de moartea mamei, de condițiile mizerabile
ale traversării oceanului cu pachebotul Freedom
(ce ironie!), de plecarea familiei din paradisul
lituanian. Spre bătrânețe Jolson a recunoscut că
prefera să rămână în Lituania și mama lui să
trăiască și că sacrificul acesteia a fost mare, mult
prea mare. Că de fapt ei îi datorează totul. Nu o
dată până în anul morții sale, survenită în 1940, a
dorit să se întoarcă în Lituania dar a fost avertizat
că puterea de la Moscova nu va permite nici unui
evreu american cu mască neagră să pătrundă pe
teritoriile sale. Oricât ar fi fost de celebru în
America. Ar fi vrut să repatrieze osemintele
mamei în grădina cu cireși din spatele casei, acolo
unde mama sa deseori se refugia pe un balansoar
și cânta cum, după mărturiile lui Jolson, nu a mai
auzit niciodată pe cineva cântând. Obișnuia să
spună că atunci când cântă nostalgiile lui caută
chipul și vocea mamei, pe care nu are cum să le
deslușească deoarece aceasta, frumoasa Naomi,
era perfectă, era unică. Era un înger în timp ce el,
fiul, rătăcește în căutarea unei umbre. Umbra
mamei de sub cireșii în floare. Această splendidă
căutare în dramatismul ei îl va transforma pe Al
Jolson într-una din cele mai mari figuri ale
musicalului american. Miile de discuri scoase,
nenumăratele apariții la radio, spectacolele de pe
Broadway, filmele realizate, toate s-au dovedit a fi
urmarea acestei neobișnuite și unice călătorii. În
scurt timp problemele tehnice cauzate de sonor
vor fi rezolvate astfel încât încă din anul 1930
sonorizarea se apropia de perfecțiune. Cântărețul
de jazz a fost nu numai primul film sonor dar și
primul dintr-o impresionantă serie a istoriei
cinematografului muzical. Rădăcinile unor
impresionante pelicule muzicale cum ar fi:
Chicago, Cabaret, Singing in the rain, My fair
Lady etc. trebuiesc căutate aici, în filmul
Cântărețul de jazz. Este adevărat că, odată cu
inventarea sonorului, cinematograful ca artă și
industrie o lua de la capăt. Imaginea trebuia
corelată cu sunetul iar asta presupunea ca virtuțile
poetice ale limbajului filmic să fie redescoperite în
planul limbajului și structurii coloanei sonore.
Tehnicienii trebuiau să se transforme în artiști ai
sunetului, poveștile trebuiau de acum înainte
scrise și pentru sonor iar actorii trebuiau să se
reinventeze în planul dialogului. Criza născută o
dată cu apariția sonorului trebuia depășită
grabnic. Cinematograful era cel mai profitabil
entertainment și arta cu cel mai mare impact la
public. Și asta nu trebuiau să uite nici
producătorii și nici creatorii.
■
TRIBUNA • nr. 89 • 16-31 mai 2006
35
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 2717 U ALBASTRU DESCHIS
	
agenda Ștefan Manasia Prima seară românească de poetry slam la Sibiu	2
editorial	
Irina Petraș Festivalul Internațional „Lucian Blaga”	3
cartea	
Virgil Stanciu Despre truda semănătorului	4
Ioana Cistelecan Expandarea subteranului	4
Alexandru Jurcan Ioan cel Negru tăiat cu o sabie de argint	5
comentarii Claudiu Komartin Vizionarul și opera sa	6
telecarnet	
Gheorghe Grigurcu Răsfoind presa (4)	7
sare-n ochi Laszlo Alexandru Un faliment resuscitat (I)	9
incidențe Horia Lazăr Școala și notele	10
poezia Eugen Suman	11
Constantin Virgil Bănescu	12
proza Augustin Cupșa Frunțile noastre erau umede	13
Retroproiecție: Cercul literar de la Sibiu/Cluj ’ I. Negoițescu/Epistolar (III) Corespondență cu Dan Damaschin	14
Viorica Guy Marica Remember cerchist (II)	15
cultura civică	
George Jiglău Protecția minorităților naționale în politica instituțiilor	18
europene	
istorie recentă Dorina Orzac Conflict și adaptare	20
remarci filosofice	
Jean-Loup dAutrecourt Dificultăți etice ale clonajul reproductiv uman	23
interviu de vorbă cu Mihai Chirilov, directorul T1FF 2006	
“Prefer un film imperfect care-și asumă niște riscuri unui	
film perfect care joacă precaut”	25
tradiții Radu-1larion Munteanu	
Muzeul Etnografic Brașov (II)	26
flash-meridian	
Ing. Licu Stavri Inițiative ale studiourilor hollywoodiene	27
subcooltura	
Oana Pughineanu Economia de paiață	28
gulere, manșete, accesorii Mihai Dragolea Ce mai cască Sebastian	28
zapp media Adrian Țion Fără busolă	29
tutun de pipă Alexandru Vlad Scurta viață legendară a unei plante urgisite	29
reactiv	30
teatru	
Reka Hegy Seringile destinului	31
muzica	
Oleg Garaz Misha Katz și Dan Grigore - teoria (c)rimei perfecte	31
Virgil Mihaiu Încă un turneu al bătrânului promotor cultural	33
film Lucian Maier Legături bolnăvicioase	34
1001 de filme și nopți Marius Șopterean 17. Al Jolson	35
plastica Onisim Colta Exerciții de reflecție	36
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
plastica
Onisim Colta la Muzeul de Artă din Cluj
Exerciții de reflecție
Onisim Colta
Arta românească a anilor ‘80 este marcată,
pe de o parte, de constrângerile politice
interne, care îi surdinizează tonul,
sporindu-i însă subtilitățile, dar și de ecourile neo-
avangardei din spațiul lumii libere. Se poate con-
stata strădania încordată, a unor artiști români de
anvergură, de racordare la tendințele zilei pe plan
european. Dezghețul, deschiderea celor câțiva ani
de după 1965, frânturile de informații, despre
ceea ce se întâmpla în Vest, în domeniul expe-
riențelor artistice, au primenit modalitățile de
exprimare și cele de abordare a imaginii și
formei la noi.
Artiști precum Ion Bitzan, Mihai Olos, Ana
Lupaș, Ion Grigorescu, Cornel A. Ailincăi,
Constatin Flondor, Geta Brătescu, Mircea
Spătaru, Sorin Dumitrescu, Horia Bernea, au avut
un rol determinant în revizuirea și reevaluarea
limbajului plastic, a actului artistic în sine.
Generația “optzecistă”, căreia îi aparțin și eu,
are un rol decisiv în instalarea unor tendințe
dominante în viața artei românești contemporane,
tendințe care își au obârșia, la rândul lor, în cele
două mari direcții identificabile în mișcarea gene-
rală a artei occidentale. Este vorba, pe de o parte,
de o direcție așa-zis “realistă”, ilustrată de multi-
tudinea de pseudo-avangarde “actuale”, care se
folosesc de mixaje de stiluri și limbaje, care recurg
la “mecanisme vizuale și psihice de tip mass-
media”, uneori stridente, de “citate sincretice” și
chiar de recuperarea/integrarea kitschului în câm-
pul compozițional. O artă aflată sub semnul
ironiei și parodiei. Pe de altă parte, o direcție,
care mai subzistă în actualitate, cea “ formalistă”,
care mai păstrează ceva din caracterul auto-refer-
ențial și al purismului estetic, în ideea că
abstracția s-ar identifica, în fond, cu unicul mod
de a mai păstra în entropia contemporană icon-
icul, un set minimal de reguli normative și limita-
tive ale imaginii fără de care aceasta s-ar putea
“pulveriza”.
În arta românească adierile postmoderniste
aduc un nou figurativism, axat pe cotidian și pe
biografic, ca și un cromatism violent, ce recurge
la reutilizarea arsenalului expresionist. Ne referim
aici la direcția neoexpresionistă.
Tinerii “optzeciști” care își dezvoltă discursul
vizual pe temeiurile “noului realism” sunt pictorii
Anilela Firon, Vasile Tolan, Marcel Bunea, Ioana
Bătrânu, Ioan Aurel Mureșan, Vioara Bara, Andrei
Chintilă, Marilena Preda-Sînc, Teodor Graur și,
într-o oarecare măsură, chiar autorul acestor rân-
duri, sculptorii Darie Dup, Mircea Roman, Aurel
Vlad, graficienii Laszlo Ujvarossy, Dan
Mihălțianu, Rareș Pantea.
Gândurile mele, hrănite din fascinația ideii de
început, se doresc a fi exprimate în forme simple,
cu caracter arhetipal, care se generează în jurul
unui miez-centru, ce face trimitere fie la Primul
Impuls (cel care a declanșat devenirea universu-
lui), fie la clopot, al cărui sunet se propagă în
spațiu dinspre centru, învăluindu-l și materializân-
ABONAMEN1E: Cu ridicare de la redacție: 90.000 lei, 9 lei - trimestru, 180.000 lei, 18 lei - semestru, 360.000 lei, 36 lei - un an
Cu expediere la domiciliu: 144.000 lei, 14,4 lei - trimestru, 288.000 lei, 28,8 lei - semestru, 576.000 lei, 57,6 lei - un an. Persoanele
interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze
prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
du-și undele. Început de lume, ca reper la scară
universală, Bazilica sau Sunet de clopot, ca repere
la scara unei întemeieri de vatră a unei comu-
nități creștine primare, trimit la aceeași problema-
tică, a “centrului iradiant” de energie/ vibrație
spirituală, care guvernează întreaga trecere - de la
stadiul de potențialitate, la devenirea supusă unor
subtile și tainice legi de organizare.
Încercând să deslușesc afinitățile mele, cu ati-
tudinile, cu demersurile acestor importanți cre-
atori, am identificat următoarele consonanțe :
a. - așezarea la temelia fiecărei imagini sau
forme a unei „intenții transmimetice”;
b.- aplecarea către o anumită asceză prin
mijlocirea culorii și a materialității(reținerea cro-
matică, asprimile suprafețelor îmbrăcate în nisip);
c.- întoarcerea privirii către cei vechi,
deschiderea spre marile culturi, spre umanul din
zonele aurorale ale umanității, recursul la arhetip
și simbol;
d.- propunerea de recuperare a ideii de centru,
de re-axializare a ființei și,în consecință,a operei;
e.- recursul la simplificarea formei, la valențele
expresive ale frontalității imaginii/formei, apelul
la geometrie și simetrie;
f.- apelul la analogonul simbolic de factură
„anatomică” (poarta, fereastra, turnul, tumulul,
icoana, cartea, stupul);
g.- apetența pentru motive plastice ale ascen-
sionalității;
h.- prezența idei de zidire,recursul la motivul
arhitectural (cuptorul, hambarul, zidul de biserică,
mormântul gol etc.);
i	.- exploatarea și valorizarea expresivității și
simbolisticii motivului fagurelui;
j.- aplecarea atenției recuperatoare spre modul
de situare în câmpul existențial a țăranului
român, ideea de tradiție autohtonă;
k.-aspirația integratoare, spre recuperarea inte-
gralității ființei, a general-umanului, spre valorile
permanenței și perenității.
Existența acestor consonanțe sau afinități nu
ține atât de preluarea exterioară a unor teme, for-
mule sau soluții plastice similare, ci de tipul de
atitudine care legitimează opera, de calitatea
situării în plan existențial, de modul de a vedea
rostul artei.
(Continuare în pagina 30)
"36]
-($)- Black Pantone 2717 U ALBASTRU DESCHIS