Black Pantone 802 U- Verde deschis
TRIBUNA
Revistă de cultură • serie nouă • anul V • 1-15 mai 2006
88
1,5 lei

agenda
Nicolae Manolescu
la Cluj-Napoca
Retroproiecție
Cercul literar
de la Sibiu/Cluj
interviu
Tudor Giurgiu
ilustrația numărului: Liviu Stoicoviciu
(|) Black	Pantone 802 U- Verde deschis
-0- Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj,
cu sprijinul
Ministerului Culturii și Cultelor
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Colaționare și supervizare:
Amalia Lumei
Camelia Manasia
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
agenda
„N-am găsit pe cineva care, nu
neapărat să ia Premiul Nobel,
dar măcar să intre în joc”
de vorbă cu Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor
În 24 martie, Comitetul Director al USR a avut o ședință la
Cluj, prilej cu care membrii acestuia s-au întâlnit și cu scriitorii
clujeni. Am profitat de moment pentru a discuta cu Nicolae
Manolescu despre Uniune, UNESCO și Premiul Nobel.
Claudiu Groza: Domnule Nicolae Manolescu,
de când sunteți președintele Uniunii Scriitorilor și
s-a schimbat și echipa, instituția a devenit mai
vizibilă în plan social. Ce valoare simbolică și
practică mai are Uniunea Scriitorilor în societatea
românească?
Nicolae Manolescu: Eu cred că are. În primul
rând, ea este reprezentanta, ca să spun așa, a
2500 de scriitori, dintre care unii probabil
candidați la prezență în toate istoriile literaturii.
În al doilea rând, nu se poate să ignorăm vocea
unui număr atât de însemnat de intelectuali, de
oameni responsabili și conștienți, atunci când ea
se face auzită în toate problemele legate de
societatea românească. Și în al treilea, și nu
neapărat ultimul, rând, pentru că din acești 2500
de membri, jumătate sunt niște oameni bătrâni și
foarte săraci, Uniunea continuă să fie necesară
măcar ca un sindicat care să le apere drepturile și
să-i ajute în măsura posibilităților.
- Ați fost numit ambasador al României la
UNESCO. Ce va însemna plecarea Dvs. la Paris?
Nu vă e teamă că se destructurează ceva ce s-a
făcut până acum în Uniune?
- Nu, pentru că Uniunea n-a fost condusă de o
persoană care să-și aroge toate drepturile și
implicit toate obligațiile. Am reușit în șapte-opt
luni, de când suntem echipa asta, să stabilim un
număr de obligații, de sarcini, pentru fiecare din
membrii conducerii, și eu mă pot foarte bine
achita de toate ale mele venind cam o dată la
două luni pentru o săptămână și participând la
toate ședințele de Comitet și Consiliu care vor
avea loc.
- Veți reprezenta România la UNESCO. V-ați
stabilit o strategie?
- Nu încă. E nevoie de o anumită perioadă, în
care va trebui să fac un fel de „training”, să zic
așa, pentru a vedea toate problemele. Ce știu eu
în acest moment despre UNESCO este relativ
puțin. Ca să pot să-mi stabilesc niște proiecte, va
trebui să știu mai mult. Așa se procedează, nu
m-am pregătit pentru asta, n-am știut că voi fi
numit, dar, evident, înainte de a mă duce la
Parlament, unde va trebui să dau niște explicații,
o să-mi fac „temele”. N-am apucat încă.
- Pentru că sunteți scriitor, nu vă e teamă că
alți scriitori vor face niște presiuni ca să-i
reprezentați pe ei acolo? Evident, rolul unui
ambasador român la UNESCO nu este cel de a
promova o categorie artistică sau alta, dar
probabil că percepția publică asta va fi: «A, îl
avem pe Manolescu la UNESCO, să ne facem
loc...».
- UNESCO nu are, pe cât știu eu, în atribuții
să promoveze individualități dintr-o breaslă sau
alta. Este vorba de interesul culturii române în
general. Am să mă străduiesc, de pildă, să pun pe
lista de comemorări sau pe lista de monumente
UNESCO și persoane sau monumente din
literatură. Dar asta nu înseamnă că n-am să fac la
fel și pentru o biserică din Maramureș, sau
pentru muzicieni. Am să încerc să reprezint
interesul național, care se compune din toate
domeniile culturale, nu numai din literatură.
N-am să fac neapărat jocul scriitorilor.
- Credeți că poziția Dvs. la UNESCO va putea
influența, la un moment dat, și nominalizarea
unui candidat român la Premiul Nobel pentru
literatură?
- Nu-mi dau seama dacă UNESCO are
atribuții în sensul ăsta...
- Nu firește, dar ideea ar fi să faceți o
propunere, prin prestigiul Dvs. social...
- În principiu, da. Deocamdată ni se tot cer
propuneri, și din partea Uniunii...
- Și ați făcut?
- Nu, n-am făcut, pentru că n-am găsit nici un
autor român în viață, cum se cere, care să aibă
suficiente traduceri și în suficiente limbi pentru a
intra în atenția juriului Nobel. În general, scriitorii
români n-au fost traduși. Sperăm că politica de
traduceri a Institutului Cultural Român să dea
rezultate și vom mai vedea. Acum chiar n-am
găsit pe cineva suficient de tradus ca să prezinte
cât de cât o garanție, nu neapărat să și ia Premiul
Nobel, dar măcar să intre în joc.
Interviu realizat de Claudiu Groza
Cluj, 24 martie 2006
■
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
„Francofffonies”, dus-întors
Letiția Ilea
La scurt timp după încheierea manifestării
«Les Belles Etrangeres», dedicată în
noiembrie 2005 României, și care a constat
în invitarea a 12 scriitori români (Gabriela
Adameșteanu, Ștefan Agopian, Ana Blandiana,
Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun, Letiția Ilea,
Dan Lungu, Ion Mureșan, Marta Petreu, Simona
Popescu, Cecilia Ștefănescu, Vlad Zografi) la o
serie de lecturi și întâlniri cu publicul francez, iată
că Franța aduce din nou în prim plan literaturile
străine, de data asta cele francofone. În perioada
15 martie- 9 aprilie, patruzeci de scriitori
francofoni din întreaga lume au fost invitații
Centrului Național al Cărții și al AFAA
(L’Association Franțaise pour l’Action Artistique),
mai întâi la Salonul de Carte parizian (17-22
martie) apoi la diverse întâlniri cu presa și cititorii
francezi, festival numit „Francofffonies”.
În ce mă privește, totul a început în toamna
anului trecut, printr-un telefon al doamnei
Manuele Debrinay-Rizos, directoarea Centrului
Cultural Francez, care mi-a anunțat selectarea mea
printre scriitorii care urmau să reprezinte
literaturile francofone din întreaga lume. Imensă
surpriză, căreia aveau să-i urmeze altele, de toate
soiurile. Am început, din toamna anului trecut, să
mă înarmez cu cărți de literatură română traduse
în franceză, destinate iubitorilor francezi de
literatură română; lucru anevoios, nu vă sfătuiesc
să încercați... poate, cu puțin noroc, prin
anticariate, dar traducerile recente de literatură
română sunt cvasi-inexistente... și nu pentru că ne-
ar lipsi traducătorii... și mai mă gândesc, de
exemplu, la splendida versiune franceză a lui
Bacovia, dăruită literaturii universale de poetul și
traducătorul de har Miron Kiropol, pe care
Institutul Cultural Român se codește să o publice,
tot ocupat să se reorganizeze... și fiindcă veni
vorba de ICR și de surprizele hărăzite mie cu
ocazia acestei participări la celebrarea literaturilor
francofone, nu pot să nu vorbesc despre prima și
lămuritoarea mea întâlnire cu domnul Horia
Patapievici, în calitate de director al ICR... Astfel,
în 15 februarie 2006, pe când mă aflam la
București împreună cu ceilalți scriitori români
invitați ai Franței la „Les Belles Etrangeres”, pentru
a evoca întâlnirile și experiența noastră franceză,
am nefasta inspirație de a-i spune domnului
Patapievici că voi participa la Salonul de Carte de
la Paris, și că îl rog, în măsura posibilităților, să-mi
furnizeze niște materiale, broșuri, pliante,
destinate editorilor francezi pe care aveam să-i
întâlnesc, și care sunt, o spun în deplină
cunoștință de cauză, ca autoare a trei cărți apărute
anul trecut în Franța, foarte deschiși la propunerile
de editare a literaturii române, mai ales
contemporană... (De altfel, interesul editorilor
francezi pentru România se află pe o pantă
ascendentă, în special după „Les Belles Etrangeres”
2005). Nu mică mi-a fost mirarea auzindu-l pe
domnul Patapievici că îmi propune un set de
pliante în limba engleză, rămase de la Târgul de
Carte de la... Frankfurt... Îi spun Domniei Sale că
mai este o lună de zile înainte... și mi se răspunde
că nu e timp... Bune și pliantele reîncălzite, în
limba engleză rămase din Germania să le duc în
Franța, îmi spun, și îi las domnului Patapievici o
adresă de mail, pentru ca slujbașii ICR-ului să mă
poată găsi, pentru a-mi remite pliantele
buclucașe... În timp ce îi notez domnului
Patapievici adresa pe una din cărțile mele, îmi
trece prin cap că aș putea „sponsoriza” ICR-ul,
traducând rapid în franceză materialele pe care
urma să le primesc... Nu mi s-a oferit însă șansa...
nimeni din partea ICR nu m-a contactat ulterior...
poate s-o fi rătăcit mailul... Plec, așadar, înarmată
cu câteva cărți și cu un teanc de reviste „Apostrof”
și Tribuna... Revistele clujene, cu temele făcute în
vederea întâlnirii francofone - o amplă relatare a
Martei Petreu în Apostrof despre „Les Belles
Etrangeres” și un supliment Boris Vian al Tribunei,
pe care le depun în prima zi a Târgului de Carte
la standul României, se epuizează în prima zi...
români trăitori în Franța și scriitori francezi, uimiți
când le povestesc despre numărul mare de reviste
literare, care apar, cum pot, în România...
Dar mai întâi, la plecare, în dimineața zilei de
15 martie, am, ca de obicei, la orice ieșire,
emoțiile întâlnirii cu vama română... Încerc, de
fiecare dată, să-mi demontez temerile în mod
logic, spunându-mi că am toate hârtiile,
ștampilele, asigurările, invitațiile etc... Degeaba...
Nu știu de ce, fiecare întâlnire de acest gen mă
face să mă simt ca un infractor pe cale să
săvârșească ceva necurat... Totul decurge bine, sunt
întrebată despre scopul călătoriei... „15 martie -
2 aprilie?” se miră vameșul. „Atât de mult ține
salonul ăsta?” Explic, argumentez... Ajung cu bine
în aeroportul din Budapesta, unde deja respir un
inconfundabil aer de Occident... Iar la Paris, de
data aceasta, vama franceză avea să fie cea care
mă va pune pe gânduri. Sunt întrebată din nou
despre scopul călătoriei și dacă am ceva de
declarat... Înlemnesc, cu gândul la țigările - cam
multe - răsfirate în bagaje... Vameșul mă liniștește
imediat: „Aveți ceva care depășește 7500 de
euro?”... În același timp cu hohotul de râs, scap
un: „Vous foutez de ma gueule?” puțin
transilvan... Deschid valizele, sunt întrebată ce
Letiția Ilea alături de președintele Franței, Jacques Chirac
destinație au cărțile și revistele din valize... Explic
că unele dintre ele sunt chiar ale mele și totul se
încheie cu bine...
La recepția hotelului mă aștepta programul
detaliat, pe zile și ore, al celor trei săptămâni, și
cel puțin douăzeci de invitații la vernisaje,
spectacole de teatru, cocktailuri... Prima invitație,
în după-amiaza aceleiași zile, era cea la palatul
Elysee. Președintele Franței ținuse să le ureze bun-
venit celor patruzeci de scriitori oaspeți în anul
francofoniei. Pornim cu autocarul, de la hotelul
situat lângă La Madeleine, înspre piața Concorde,
pe care o înconjurăm de câteva ori, întrucât eram
în avans. La Elysee, intrăm fără să trecem prin
jenantele percheziții corporale obișnuite în
asemenea cazuri. Președintele sosește în sala de
recepție la cinci și un sfert și dă citire unui discurs
nu prea întins, dar parcă scris din inimă. Apoi se
amestecă în mulțime, începând să ne strângă
mâinile și să ne întrebe pe fiecare de unde venim.
Îmi spun că sunt în Franța și nu trebuie să mă
mai mir de nimic... dar nu mă pot împiedica să
nu mă duc cu gândul la un anume președinte,
care își petrece o noapte întreagă cu echipa sa de
fotbal preferată, dar care, întrebat despre cel mai
celebru scriitor român în viață, își declară
ignoranța... răscumpărându-și însă neștiința ulterior
prin acordarea ordinului de merit respectivului
scriitor... Îmi revin repede, e rândul meu să dau
mâna cu domnul Jacques Chirac. Când pronunț
numele „România”, chipul i se luminează. „Tres
chere madame... ”, mi se adresează, și îmi spune
că cunoaște bine România, vorbim despre
sommet-ul francofoniei care va avea loc la noi în
aceste an, despre cărțile mele... Sunt stupefiată de-
a dreptul: câți președinți, mă întreb, invită și
cinstesc un grup de scriitori, și nu formal, dovadă
faptul că președintele Franței a rămas în mijlocul
nostru mai bine de o oră? Aceeași este și opinia
celorlalți scriitori, cărora le împărtășesc gândul
meu. Îmi dau seama că sunt emoționată, dincolo
de scepticismul și cinismul meu acumulat de-a
lungul anilor, și mă gândesc la tata, cel căruia îi
datorez iubirea pentru limba franceză, și deslușirea
primelor fraze în această limbă, cu mai bine de
treizeci de ani în urmă...
Cât despre celelalte zile... parcă toate aveau să
stea sub semnul acestei fabuloase prime întâlniri...
Salonul de Carte... poate așa arată paradisul...
munți de cărți, din lumea întreagă, printre care să
te rătăcești și să te regăsești... emoția mea când
văd scris, de departe, „Livres de Roumanie”...
vechii prieteni români, Miron Kiropol, Dan Culcer,
Dinu Flămând... noii prieteni români, Tudorel
Urian, responsabil al standului României, care îmi
(Continuare în pagina 30)
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
3
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
cartea
Istorie ardeleană
Bogdan Murgescu
Istoria Transilvaniei
Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român,
Centrul de Studii Transilvane, vol. I (până
la 1541), vol. II (de la 1541 până la 1711)
Realizarea unei sinteze de istorie a
Transilvaniei reprezintă o piatră de
încercare pentru istoriografia românească.
Necesitatea și interesul intelectual ale acestui
proiect sunt evidente, dar antecedentele
istoriografice în tratarea problematicii Transilvaniei
prezintă suficiente variații pentru a genera o
anume îngrijorare. Mulți dintre istoricii din
generația mea au în minte polemicile manipulate
politic din anii 1986-1987, când apariția unei
sinteze de istorie a Transilvaniei realizată de
istoricii din Ungaria a stârnit în România un val
de reacții istoriografice comandate, care au fost
puțin credibile chiar și atunci când cuprindeau
argumente corecte. Faptul că, în dezbaterile de idei
din siajul acelei polemici, istoricilor din România li
s-a atras atenția că cel puțin „partea maghiară” a
pus pe masă versiunea proprie într-o formă
închegată mărea temerea că acest proiect ar putea
fi o reacție întârziată la acele dispute de acum
aproape două decenii. Această temere s-a dovedit
nejustificată. Volumele realizate sub egida
Centrului de Studii Transilvane din Cluj nu sunt
un răspuns polemic întârziat, ci un demers care
aspiră să ridice nivelul discuției și să împingă
înainte cunoașterea istorică.
Dintru început se cuvine remarcată concepția
echilibrată și judicioasă care stă la baza cons-
trucției ansamblului. Coordonatorii - Ioan-Aurel
Pop, Thomas Nagler, cărora pentru volumul al
II-lea li s-a alăturat și Magyari Andras - au pornit
de la constatarea existenței unor istorii paralele ale
Transilvaniei, istorii paralele istoriografic
(românească, maghiară, săsească etc.), dar și istorii
deseori paralele în desfășurarea lor istorică, în sen-
sul că lungi perioade de timp diferitele comunități
care au locuit în Transilvania au trăit cu minime
interferențe reciproce. Exemplare pentru această
viziune sunt observațiile lui Ioan-Aurel Pop în pre-
fața primului volum: „Un alt motiv de dificultate
este o anumită lipsă de coerență a trecutului tran-
silvan sau, cu alte cuvinte, existența unor «istorii
paralele». Factorul politic și militar a încercat și în
parte a reușit să-i coaguleze pe locuitorii atât de
diferiți ai țării, luând anumite măsuri de uni-
formizare, dar ardelenii au rămas profund diferiți,
după criterii etno-lingvistice, confesionale și chiar
teritoriale [...] Nu putem noi, istoricii, să unificăm
ceea ce istoria a despărțit! Totuși, dintr-un anumit
unghi, locuitorii Transilvaniei au avut de-a lungul
vremii o istorie comună și pe aceasta ne vom stră-
dui s-o relevăm. Nu vom ocoli, firește, diferențele,
diferendele și conflictele. O vom face însă fără
ostentație, cu înțelegere pentru specificul fiecăruia,
dar și cu dorința de echilibru și obiectivitate. O
premisă pentru apropierea de acest scop propus
este faptul că autorii sunt și români, și germani, și
maghiari, și evrei. Dorim de astă dată un dialog,
pentru că monologuri au fost mult prea multe și
nu au condus la nimic bun. De asemenea, împre-
jurările internaționale creează premise favorabile
înțelegerii între națiuni și grupuri etnice, con-
ducând la diminuarea vechilor chestiuni în litigiu.
Astăzi începe să aibă tot mai multă importanță
faptul că, deopotrivă, Ungaria și România vor face
parte în curând din Uniunea Europeană.
Transilvania, românească în proporție de circa
75%, aparține în chip firesc României, dar și noii
Europe pe cale de a se face. De aceea, vechile
crispări și obsesii legate de dreptul istoric sunt
doar o amintire a trecutului și nu mai trebuie să
influențeze judecata istoricilor” (vol. I, p. 9).
Aceste considerații nu rămân la nivelul
dezideratelor pioase exilate în prefață, ci au
acoperire și în analizele concrete cuprinse în cele
două volume apărute până acum. Exemplare, dar
nu singulare, sunt capitolele dedicate temelor care
au suscitat abordări precumpănitor polemice în
trecut, cum ar fi problema continuității
postaureliene (capitol redactat de Mihai
Bărbulescu) și momentul Mihai Viteazul, prezentat
de Ioan-Aurel Pop într-un mod extrem de nuanțat,
deopotrivă informat și atent la concluzii: „Mihai
nu a unit cele trei țări din rațiuni naționale, dar
stăpânirea sa asupra celor trei țări a creat
interpretări și reacții naționale, deopotrivă la 1600
și ulterior” (vol. II, p. 103). Desigur, nu totul este
perfect și, de exemplu, partea de economie s-ar fi
putut bucura de o abordare mai amplă, după cum
și teritoriile transilvănene (în sens larg) ajunse sub
administrație otomană ar fi meritat mai multă
atenție. Dincolo însă de aceste observații, trebuie
remarcat pozitiv spațiul bogat alocat problematicii
„O, cetitorii sunt niște
făpturi admirabile...
dar cam puține!...”
Rodica Matis
Liviu Rebreanu
Opere 23. Caiete. Varia
Râmnicu Vâlcea, Editura Prisma, 2005
Scriindu-ți propria carte ești călăuzit și de un
anume orgoliu, al creatorului care are
neapărat ceva de spus și celorlalți. A rămâne
însă cu credință în lumea cărților altui scriitor,
timp îndelungat, presupune un imens sacrificiu,
travaliu neostenit, iubire constantă față de opera
acelui scriitor.
Cu siguranță, editorul Niculae Gheran nu a
amăgit timpul vreme de 40 de ani, nescriindu-și
propria carte. Căci îngrijind cele 23 de volume din
opera lui Liviu Rebreanu a pus atâta suflet, încât
propria carte s-a țesut firesc între numeroasele
pagini ale operei rebreniene pe care le-a redat
posterității.
Volumul ultim care încununează această operă
a apărut, iată, la 120 de ani de la nașterea lui
Liviu Rebreanu, în 2005. El cuprinde caietele de
creație ale prozatorului, pagini de proză,
dramaturgie, fragmente de publicistică, anchete-
interviuri, alte pagini de corespondență ce le
întregesc pe cele deja publicate. Volumul este
completat și de Addenda, Note și comentarii,
Repere critice și Indice de persoane.
Caietele de creație mărturisesc despre
preocuparea constantă a lui Liviu Rebreanu pentru
literatură. Faptul că, în 1908, pe masa scriitorului
se aflau mai multe caiete - jurnale de lector,
jurnale de creație, studii de limbă, încercări literare
etc. - în care el nota consecvent, subliniază
meticulozitatea și grija permanentă pentru
perfecțiune, pentru nuanțe și detalii. Regăsim în
aceste caiete schițe de profil ale personajelor
(multe refăcând istoria personajelor din Ion),
notații legate de limbă (expresii și cuvinte
numeroase, cu semnificațiile lor, preocuparea
religioase și culturii, mai ales în cadrul volumului
al II-lea, ca și felul în care aceste capitole reflectă
echilibrat cultura diverselor grupuri etnice și
confesionale care au format (și formează)
populația Transilvaniei
În mod evident, primele două volume ale
istoriei Transilvaniei reprezintă o reușită
istoriografică. Având în vedere faptul că această
sinteză are o șansă reală de a ajunge principala
lucrare de referință cu privire la istoria
Transilvaniei pentru viitorul apropiat, este de
sperat ca și volumele următoare să mențină nivelul
academic ridicat și preocuparea pentru echilibru.
În acest sens, consider că proiectul inițial, de a
realiza un al treilea volum pentru perioada până la
1918, trebuie neapărat completat cu un al patrulea
volum dedicat secolului XX. Pe de altă parte, în
peisajul istoriografiei române ar trebui ca exemplul
Centrului de Studii Transilvane din Cluj să fie
urmat și de istoricii din celelalte părți ale țării, și
astfel să dispunem de sinteze de istorie regională
la fel de bune și pentru Moldova, Dobrogea,
Muntenia și Oltenia.
■
pentru limba operei lui Creangă, vădită în
multitudinea expresiilor extrase din opera
acestuia), aforisme, schițe diverse, evident, nu
întotdeauna absorbite de opera finită. Caietele de
creație înfățișează imagini din subteranele creației,
oferind mărturii atât despre șovăielile prozatorului,
cât și despre împlinirile lui viitoare.
Amintirile din Maieru au la obârșie impresia
puternică legată de lectura operei lui Creangă. Ele
dezvăluie preocuparea pentru un nou stil și
datează din perioada 1908-1909.
Însemnările din Răzlețe se constituie în câteva
pagini ce ne trimit iarăși la schițe de personaje ce
vor fi regăsite în Ion (Vasile Baciu, Ana). Tot aici
sunt grupate, sub titlul Subiecte. Crochiuri,
însemnări aparținând unor etape diferite de
creație. Aceste subiecte, schițate sumar de cele mai
multe ori, dar cu grijă pentru esențe, se vor regăsi
în nuvelele și romanele sale, printre altele în
Spânzurații, Îndoiala, Dezertorul, Eroul,
Boanghina.
În capitolul Publicistică descoperim o serie de
cronici teatrale, din intervalul 1913-1915, semnate
cu pseudonimul Puck și publicate în Rampa și în
Rampa nouă ilustrată.
Capitolul Anchete-interviuri pune în lumină
concepția lui L. Rebreanu și a altor confrați în ce
privește subiecte variate: „dramaturgia autohtonă”,
filmul, opera română, problema generațiilor,
cartea, „problema interpretării” etc.
Volumul este completat de pagini de
corespondență. În Addenda descoperim un
Journal, în mare parte scris între 1907-1908. El
oferă imagini atât despre cele mai vechi scrieri în
proză ale lui Rebreanu, cât și date importante
legate de cărțile sale preferate. Scris în maghiară,
franceză, germană și română, manuscrisul conține
și însemnări variate legate de limbă, de stil,
aforisme, note de lectură.
Lucrarea este completată de Note °i comentarii
absolut necesare atât istoricului și criticului literar,
cât și cititorului avizat de literatură. Ele ne conduc
prin labirintul operei scriitorului, dându-ne
informații numeroase despre proveniența
manuscriselor, despre pasajele inedite sau cele care
se regăsesc în opera sa, dând informații variate
pentru înțelegerea fragmentelor.
Un volum consistent, o operă completă, un
4
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
scriitor mereu viu prin cărțile sale °i... un editor
care a vegheat necontenit asupra operei
rebreniene, cu credință, cu speranță, cu dragoste,
întregind mereu atât imaginea operei, cât și
biografia scriitorului.
■
Poveștile orașului
necunoscut
Adrian Grănescu
LukAcs JOzsef
Povestea “orașului-comoară”
Cluj-Napoca, Editura Biblioteca Apostrof,
2005
De cele mai multe ori, am constatat-o cu
toții, cînd suntem în situația de-a citi, de-a
aborda o bibliografie suficient de „mare”,
s-o recunoaștem, contează foarte mult cu ce începi.
Adesea lucrul acesta este determinant pentru întreg
rezultatul viitor. Mai exact dacă subiectul,
conținutul sumei articolelor, cărților de cercetat ne
este puțin cunoscut (sau, chiar, deloc), primele
lucrări, primii pași sunt foarte importanți... Nu
întotdeauna se întâmplă așa, dar cînd, aleatoriu,
urmăm un astfel de traseu, cunoașterea, satisfacția
va fi, fără îndoială, profitabilă.
Și prin aceste observații, cartea lui Lukacs
Jozsef, intitulată sugestiv Povestea „orașului-
comoară”, adică povestea Clujului nostru de toate
zilele, subintitulată Scurtă istorie a Clujului și a
monumentelor sale, se recomandă ca o primă
lectură (și nu numai) pentru cel interesat să
cunoască (istoric, geografic, cultural) orașul nostru,
casa noastră mai mare. O lectură „de temelie”
peste care, zic eu, se pot adăuga apoi celelalte
lucrări, specioase, particulare.
Chiar de la început autorul ne previne: „Această
carte nu este un tratat de istorie. Am dorit mai
degrabă să reconstitui istoria Clujului prin legendele
care s-au născut aici, să ofer o poveste care să fie
mai apropiată de cititor, decît un studiu rece și
argumentat de istorie. Aceasta nu înseamnă că
datele sau amănuntele relatate nu se bazează pe
fapte reale, doar că nu am ținut să le justific pas cu
pas. Cum am spus, am dorit să „povestesc”
istoria. [.] Am încercat deci să adun multe
amănunte interesante și cunoscute doar de puțină
lume despre istoria acestui oraș bimilenar. Prin
intermediul acestor amănunte care, cred eu, sunt
interesante, se poate naște o poveste credibilă și
logică. Am încercat să schițez istoria acestui oraș,
astfel încît ea să se constituie ca un șir de
argumente logice, care să pornească de la condițiile
geografice care au permis fondarea, pe acest loc, a
unei așezări umane, și pînă la premisele fără de
care nu se putea construi un oraș atît de mare”
(pag. 7). Evident, aceasta este o formulă prin care
autorul, cu modestie, dorește să se considere un
simplu spectator, poate mai înalt, printre alți
spectatori, un ghid de oraș, subiectiv și sentimental,
ce împărtășește și altora emoțiile sale. Falsă
impresie, căci Lukacs Jozsef a reușit să-și fructifice
propriile sale observații - de fapt, o statornică
preocupare - despre orașul Cluj, propriile lecturi și
cercetări. El ni se dezvăluie, în rîndurile cărții, ca un
foarte serios monograf care, cu argumente
științifice, ne prezintă istoria, de două milenii, a
orașului nostru.
Cartea are o „introducere” care nu se distinge
(grafic) în mod clar (nici nu s-a dorit), cuprinzînd
date geografice și istorice care-l identifică sau îl
deosebesc de alte orașe: capitolele intitulate
Descrierea împrejurimilor, Teritoriul Clujului în
epoca străveche, Clujul în epoca romană, Clujul în
epoca popoarelor migratoare, Clujul în epoca
medievală, Formarea localităților medievale:
Castrum Clus, Orașul medieval: Civitas Kulusvar,
Clujul - primul oraș al Principatului Transilvaniei
(de la pag. 9 la 49).
Abia apoi se intră în „miezul” subiectului prin
descrierea monumentelor (celor mai importante ale
orașului) pe zone de „interes”; Descrierea
monumentelor orașului conținînd, grupat,
următoarele: Cetatea Veche, Strada Matei Corvin:
Casa Heltai, Casa Matei Corvin, Casa Tauîfer,
Turnul Vechii Cetăți, Casa Monetăriei, Biserica și
mănăstirea franciscană, Stilpul (obeliscul) Karolina,
Muzeul de istorie, Casa Klvăty, apoi Piața Unirii:
Biserica Sfîntul Mihail, Grupul statuar „Matei
Corvin”, Hotel Continental, Palatul Rhedey, Palatul
Josika, Casa Wass, Parohia romano-catolică, Latura
nordică a pieței Unirii, Hotelul Melody, Palatul
Bănfy, Casele Statusului romano-catolic, separat,
Biserica reformată de pe strada Kogălniceanu,
Vechea clădire a Colegiului Reformat, Biserica
Piaristă, Piața Avram lancu: Catedrala Ortodoxă,
Palatul de finanțe, Arhiepiscopia Ortodoxă, Sediul
regionalei CFR, Institutul Teologic Protestant,
Sediul Prefecturii Cluj; Piața Ștefan cel Mare:
Teatrul Național și Opera română, Casa
învățătorilor, Palatul de Justiție, Vechea cazarmă,
continuînd cu Alte monumente de pe teritoriul
Clujului: Cetățuia, Reduta, Palatul Toldalagi-Korda,
Biserica ortodoxă din deal, Turnul croitorilor,
Biserica unitariană, Cluj-Mănăștur, Cimitirul
Hajongard (pag. 49-131).
Deosebit de interesante sunt (și) Legendele
Clujului (Regele Matei și judele Clujului; Legenda
lui Donath; Povestea lui Linczig Jănos, judele
Clujului, pag. 131-138): trei la număr, deși s-ar fi
putut „povesti” și altele, mai multe, evident și aici
conciziunea autorului s-a văzut prin parcimonia cu
propriul său text. Probabil și aceasta a fot intenția
sa (subtilă), un text scurt care se citește pe
nerăsuflate, un text care nici nu obosește, nici nu
exasperează, dar, în schimb, ajunge drept la inima
sau în mintea cititorului, fixîndu-se în memoria sa.
Ilustrația conține puține reproduceri propriu-
zise, multe inedite pentru cititorul de limbă
română (atîtea cîte a găsit de cuviință autorul că
este necesar, ca să-și sprijine aserțiunile) dar, în
schimb, foarte multe fotografii (recente) de cea mai
bună calitate, făcute de Varadai Levente, dublînd
prin imagine, identificînd obiectivele cercetate.
Lectura ajunsă la sfîrșit credem că va fi un
imbold suficient pentru a citi și alte lucrări din
bibliografia publicată la sfîrșitul cărții - pe care
autorul a exploatat-o, în mod absolut cert,
indiferent de limba în care au fost scrise: română
sau maghiară, un atu pentru valoarea lucrării sale.
Povestea „orașului-comoară” este mai mult decît un
ghid (doct) de oraș, este un compendiu de istorie
a localității. Un compendiu care surprinde
cunoștințele actuale, punctele de vedere
contemporane privind istoria orașului nostru,
repovestite, dar: „Cum se știe, poveștile sunt
transmise din generație în generație, fiecare
povestitor adăugînd sau modificînd ceva, în funcție
de priceperea și fantezia sa. De asemenea, știința
istoriei este îmbogățită, odată cu fiecare generație,
cu noi și noi date care clarifică aspectele trecutului.
Trebuie să-i amintesc aici pe acei oameni de la care
am învățat cel mai mult. Unii sunt istorici, alții
arhitecți, alții sunt pur și simplu interesați de istoria
locului. Din fericire, am avut ocazia să fiu în
preajma unora dintre acești minunați oameni, sau
am avut ocazia să citesc cărțile și studiile altora,
mai ales ale celor care nu mai sunt printre noi.”
(pag. 7).
Cum spuneam, cartea va rămîne, fără nici o
îndoială, un segment, o componentă importantă în
marea „construcție” care este bibliografia Clujului.
■
Retortele râului în
preajma fericirii
Alexandru Jurcan
VIRGIL DIACONU
Libertate și destin
București, Editura Muzeul Literaturii
Române, 2005
La început a fost poetul Florian Stanciu din
Pitești, care mi-a trimis revista Cafeneaua
literară. Atunci nu știam că Virgil Diaconu e
directorul acestei reviste cochete, incitante. O
revistă serioasă, atrăgătoare, cu evenimente cultu-
rale, eseuri, traduceri, cronici, proză și poezie.
Acum, deodată, surpriza s-a produs: Virgil
Diaconu mi-a trimis cartea sa Libertate și destin.
Însuși Constantin Noica s-a exprimat în 1986
despre aceste eseuri (“studiul e frumos gândit și
incredibil de bine scris”).
Virgil Diaconu a publicat poeme și eseuri. Ceea
ce le unește ar fi interogația neliniștitoare, anco-
rarea într-un prezent axat pe indeterminări.
Autorul știe să ne ilumineze prin ordonarea ideilor.
Ne aruncă într-o puzderie de întrebări, iar mai
apoi, din acel puzzle interogativ își croiește ampli-
tudinea discursului. Stilul lui Virgil Diaconu se
învecinează cu dexteritatea. Ceea ce e bine gândit,
adoptă o formă tutelară ce captează cititorul.
Care ar fi, deci, sensul vieții?, ne întreabă
autorul. Între concizie și ordonarea sistematică a
ideilor se mai află și un stil inconfundabil, original
(“Trecut în metaforă, ignorat sau primit cu liniștea
(caracteristică) rumegătoarelor, răul proliferează”).
Când spunem, așadar, că un fapt al vieții are sens?
Virgil Diaconu nu ne permite să coabităm cu
stagnarea resemnării. Ne provoacă, ne inoculează
idei, recentrează obsesii. Deci “sensul major al
actelor mele este împlinirea”. Și atunci ce interes
mai prezintă moartea pentru cel ce își caută
împlinirea? Cel care a ales viața poate dobândi
“posturile existențiale” care duc spre cele trei rezul-
tate: “împlinirea, decadența și mediocritatea exis-
tențială”. Sigur că toți trăim aceeași existență și
aceleași drame, numai că “rezonanța lor în noi este
diferită, după cum diferită este atitudinea noastră
față de ele”. Fericirea aparține adesea celor “bine
adaptați deșertului valoric în care trăiesc”, dar și
visătorilor incurabili. Ce face Don Quijote? Își
ratează proiectele din cauza faptului că “trăiește
din imaginea supradimensionată a propriilor sale
disponibilități și capacități”.
Virgil Diaconu e preocupat de libertatea per-
soanei, de destinul primit și construit, de libertatea
creatoare, de domeniul libertății, de adaptare,
religie, libertate, de omul politic și omul religios
etc. Autorul devine sarcastic scriind despre puterea
presei, conștient că “există o specie de soldați ai
condeiului care scriu pur și simplu în numele ade-
vărului”. Aceștia refuză să facă reverențe Puterii.
Are nevoie Puterea “de asemenea solitari”? “Când
adevărul face explozie pe prima pagină, ghilotina
Puterii nu-l iartă: el este târât prin tribunalele
democrației, stigmatizat și pus să plătească doar
pentru că nu acceptă minciuna”. Ne putem adapta
ușor? Acceptăm o adaptare negativă ca preț plătit
pentru a supraviețui într-un mediu social ostil?
“Înțelegem astfel că adaptații sunt, în mod direct
sau indirect, oamenii sistemului social-politic nega-
tiv. Ei sunt cei care țin în viață sistemul prin însăși
capacitatea lor de a se adapta acestuia și, mai cu
seamă, prin capacitatea de a-l sluji în mod direct”.
Cartea lui Virgil Diaconu nu reprezintă un sim-
plu act scriptic. Demersul ei atinge valori de
netăgăduit. O carte necesară, uneori incendiară, cu
pulsiuni ce duc spre papilele gustative ale poeziei.
Autorul știe că noi “nu putem gusta nici divini-
tatea, nici poezia decât cu papilele poetice”.
■
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
imprimatur
Trecutul istoricilor sași
Ovidiu Pecican
Lucrarea de doctorat a universitarei Edit
Szegedi, Tradiție și inovație în istoriografia
săsească între baroc și iluminism (Cluj-
Napoca, Casa Cărții de Știință, 2004, 352 p.)
reprezintă traducerea cărții Geschichtsbewusstsein
und Gruppenidentităt. Die Historiographie der
Siebenbihger Sachsen zwischen Barock und
Aufklărung (Studia Transylvanica, 28, Koln,
Weimar, Wien, Bohlau, 2002). În timp ce versiu-
nea românească a sintezei reproduce titlul tezei
susținute la Universitatea “Babeș-Bolyai”, cea ger-
mană are un supratitlu care explicitează două din-
tre motivele care structurează conținutul cărții:
preocuparea pentru istorie și identitatea de grup.
Scrisă în limba română, explorarea critică a istori-
cei clujene a fost tradusă în germană de autoarea
însăși - trilingvă prin naștere și educație -, așa
încât, de fapt, deși secundară în ordinea apariți-
ilor, versiunea românească este cea inițială.
Edit Szegedi nu se află la debut. Ea a mai
publicat în volume colective, iar în nume propriu
a oferit un florilegiu de studii referitoare la
aspectele etnice și confesionale din evul mediu
târziu și din modernitatea timpurie, sub titlul
Identități premoderne în Transilvania (Cluj-
Napoca, EFES, 2002, 182 p.). Caracteristică aces-
tor contribuții a fost tentativa comparatistă, stră-
dania de a evidenția raporturile directe dintre isto-
ria ardelenească și cea general europeană. Ca și în
aceste elucidări fragmentare, încă din titlu,
Tradiție și inovație leagă balansul între trecutul și
prezentul unei istoriografii zonale, cum a fost cea
săsească, de sugestiile și chiar de “modele” intelec-
tuale occidentale.
A încerca un asemenea lucru înseamnă să te
plasezi pe două dintre liniile de forță ale unei
evoluții istorico-culturale: în interiorul propriei
tradiții și, lărgind referința, și în ambianța unei
anumite universalități. Dar pentru că este vorba
despre istoriografia săsească, și nu despre altceva,
trebuie înțeles și un al treilea cerc, intermediar;
cel în care lumea sașilor este una dintre expresiile
provinciale (nu într-un sens peiorativ) ale lumii
germane.
Alegând un asemenea subiect, Edit Szegedi,
care s-a format la școala de istoria istoriografiei
clujeană, ucenicind în preajma acad. Pompiliu
Teodor, sporește substanțial cunoașterea istorică
într-o zonă încă prea puțin frecventată, la noi ca
și aiurea. Ea își plătește, astfel, datoriile de suflet
față de o lume căreia, prin naștere, îi aparține și
de la care, măcar în parte, se revendică, dar, toto-
dată, se și instalează confortabil într-un câmp de
investigații fertil, esențial, necesar. Restituirea este
substanțială, mare parte dintre autori și opere
sunt de o noutate tulburătoare, nu doar pentru
tradiția istorică românească, obsedată multă
vreme mai cu seamă de propriile aporturi de
odinioară, ci chiar pentru cea germană, preocu-
pată preferențial de alte arealuri culturale.
Structurată în patru părți inegale, cercetarea ia
în discuție redimensionarea Europei în sec. al
XVII-lea, istoriografia europeană în același secol,
începuturile istoriografiei în Transilvania cu o
privire specială asupra fundamentării tradiției isto-
riografice săsești și, în fine, evoluția scrisului
istoric săsesc între baroc și iluminism. Fără a nega
importanța conturării cadrului istoric general și
apreciind discuția ce interesează istoriografia uni-
versală a momentului discutat, consider însă că
aporturile originale sunt de căutat mai cu seamă
în ultimele două segmente.
În partea a treia, unde se aduc în prim-plan
fundamentele tradiției istoriografice săsești, se au
în vedere genurile și tendințele istoriografiei din
sec. al XVI-lea, observându-se existența unei istori-
ografii urbane, locale și regionale și evidențiindu-
se cronicile. Totodată, se refac alianțele scrisului
istoric cu dreptul, cu poezia și cu geografia, resti-
tuindu-se și meritele memorialisticii ori ale însem-
nărilor pe calendare. O clasificare mai riguroasă
ar fi scutit-o pe autoare, cred, de posibilele con-
fuzii, pentru că, din acest punct de vedere, o
cronică de tipul celei scrise de Thomas Bornel,
Chronologia Rerum Ungaricarum..., este clasabilă,
prin subiect, în afara arealului săsesc, interesând
statul maghiar în ansamblul său, nu doar universi-
tatea săsească. În același timp, însă, prin autor
este o cronică săsească, iar prin raportare la medi-
ul în care a fost concepută ea apare ca o scriere
urbană (autorul fiind brașovean). Dificultatea unei
asemenea clasificări, pretabilă abordării din mai
multe unghiuri, rămâne nerezolvată și mai fla-
grant în cazul lui Kaspar Helth alias Heltay
Găspăr. Însăși autoarea este conștientă de acest
lucru atunci când își intitulează subcapitolul
“Între două culturi: Kaspar Helth/ Heltay Găspăr
și cronistica săsească din Cluj” (p. 137). Poate că
dacă unghiul de investigație în care s-a plasat Edit
Szegedi ar fi fost altul decât poziționarea grevată
de înțelesul modern al apartenenței identitare,
apropiindu-se mai mult de înțelesul din sec. al
XVI-lea pe care spiritul comunitar îl avea, aseme-
nea capcane ar fi putut fi ocolite sau, și mai bine,
rezolvate. Precizez, în acest sens, că, după toate
semnele, sașii nu au fost, în acea epocă - și nici
mai devreme ori mai târziu - doar sași, și nici
sentimentul de apartenență la lumea germană nu
a fost dominant în raport cu calitatea de supuși
(cu statut specific) ai principelui transilvan. Ceea
ce nouă astăzi ne poate apărea drept conflictual
ori, măcar în parte, greu încadrabil, în acele tim-
puri nu putea fi decât firesc, în virtutea unor legă-
turi culturale și lingvistice cu ambianța directă a
propriei nașteri și educații, pe de o parte, iar pe
de alta, prin calitatea de supus al unui stat.
O altă chestiune demnă de a fi discutată este
afirmația că “Literatura de specialitate leagă
nașterea istoriografiei transilvane de formarea
principatului Transilvaniei, de umanism și
Reformă”. Referința - unică - din nota de subsol
(p. 101) trimite la Richard Csaki, autorul unei
lucrări publicate la Sibiu în 1920. A subscrie la
acest punct de vedere nu poate fi decât riscant,
întâi pentru că existau încă din epoca interbelică
aporturi care permit precizarea că Transilvania nu
și-a dobândit identitatea abia după bătălia de la
Mohăcs, iar apoi pentru că istoricii au putut
descoperi opere istorice ardelenești mai timpurii.
Edit Szegedi preferă însă să ignore aceste con-
tribuții - le amintesc aici pe cele ale lui Ioan
Lupaș, vizând scrisul istoric latin transilvan - ori,
poate, să se disocieze tacit de ele. Dincolo de
scrisul istoric al maghiarilor ardeleni, reconstituit
și el lacunar, deocamdată, pentru perioadele mai
vechi, ori de contribuțiile mai recente interesând
lucrările istorico-legendare ortodoxe, de expresie
slavonă, ale românilor (publicate, printre alții, de
Ștefan Andreescu ori de semnatarul acestor rân-
duri), este de necrezut că sașii au așteptat mai
multe secole pentru a-și consemna trecutul. Mai
mult decât atât: existența unor arhive consistente
la Sibiu, Brașov și Bistrița, din care și istoriografia
română s-a hrănit copios, arată în mod clar că ast-
fel de preocupări, vizând valorificarea informați-
ilor din trecut măcar în scopuri politico-diploma-
tice și juridice ori economice, nu puteau lipsi.
În raport cu cele de mai sus se poate conchide
că lucrarea lui Edit Szegedi nu dă un răspuns
definitiv chestiunii începuturilor istoriografice
transilvănene. Ea are însă multe alte merite, și ele
se cuvin judicios subliniate.
■
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
telecarnet
Răsfoind presa (3)
Gheorghe Grigurcu
Mă văd obiectul unei „scurte" (care nu e
chiar scurtă!) „puneri la punct polemice"
(trec peste tautologie), în publicația
Spiritul critic, subintitulată, precum un acordeon,
„Revistă cu volum și periodicitate variabile", nr. 4
(12)/2005, Editura Moldopress, Pașcani. În stilul
deja bine știut al postideologiilor, mi se atribuie
cele mai negre intenții cu putință: „Cu o
perseverență diabolică, dl. Gheorghe Grigurcu face
ce face și iarăși găsește prilej și modalitate de a da
curs rechizitoriilor împotriva unora din cele mai
proeminente figuri ale literaturii și culturii române
din secolul XX, pe care le-ar dori condamnate cu
mare tămbălău și trecute pe un fel de linie
moartă. Printre «inculpații» săi se numără Mihail
Sadoveanu, Tudor Arghezi, G. Călinescu, Tudor
Vianu, Mihai Ralea, Nichita Stănescu, Marin
Sorescu, Titus Popovici și mulți alții".
Infernalizarea subsemnatului nu i se pare
suficientă d-lui Vasile Sireteanu (?), semnatarul
articolului în chestiune, care, trecând peste ironia
noastră (probabil că e impermeabil la acest
procedeu!), citează pe un alt comentator la fel de
benevolent pentru a ne scoate mai specific, drept
un înrăit... stalinist: „Cum singur ne-o spune,
obsesia sa justițiară (impregnată politic!) a fost
taxată drept stalinism. Căci s-a observat că dl.
Grigurcu folosește teribila metodă a realismului
socialist
«nu pentru a înfiera dușmanul de clasă al
comunismului (cum făceau strămoșii), ci pentru a
pune la stâlpul infamiei dușmanul de clasă al
anticomunismului»". Și pentru a se proba cât de
cât stalinismul nostru, ni se reproșează
colaborarea (evident) la Dreptatea și România
liberă: „Metoda este, bineînțeles, una eminamente
politică, implicând colaborarea d-lui Grigurcu la
organe de presă ale anumitor partide". Firește,
aceste „organe de presă ale anumitor partide" sunt
staliniste. Ba s-ar putea să fie - aici dl. Vasile
Sireteanu se cuvine să-și activeze vigilența - chiar
fasciste și naziste! Faptul ce determină zburlirea
„polemică" (sau a „punerii la punct") -
preopinentul nostru rămâne a se decide asupra
procedeului! - îl reprezintă o cronică a noastră din
România literară, închinată unuia din volumele de
memorialistică postumă a lui Petre Pandrea,
Turnul de ivoriu. Revoltat de postura noastră de
„bolșevic pur", comparabil, spre a-ș întări
calificativul, nu numai cu Stalin ci și cu Felix
Edmundovici Dzerjinski, „părintele faimoasei
CEKA", Vasile Sireteanu, pesemne pentru a
rămâne consecvent cu sine, ca un campion al
libertății de opinie, se arată revoltat și de
aprecierile lui Petre Pandrea „la adresa unor
scriitori ca Ralea, Eugen Jebeleanu, Marin Preda,
N. Tertulian, Nina Cassian, Mihail Sadoveanu,
Camil Petrescu și alții, niște «caracterizări» ca de
dosar de cadre, care convin de minune
«stalinistului» nostru. Urmează o „explicație" a
raporturilor inclusiv omenești dintre M.
Sadoveanu și H. Sanielevici, ale cărui comentarii
acide asupra operei sadoveniene incipiente,
apărute în Curentul nou (1905, 1906) au fost
reluate în volumul Poporanismul reacționar. Sunt
ele îndreptățite? E îndreptățit Petre Pandrea a se
declara inspirat de ele? Iată o chestiune asupra
căreia aveam iluzia că ar putea fi discutată doar cu
calm, fără a azvârli cu pietre în balanța ale cărei
talgere ar trebui cumpănite cu bun simț, într-un
climat de permisivitate. Căci neîndoios există în
creația autorului Crengii de aur și numeroase
insigne ale conservatorismului, paseismului,
abstragerii din timp și din militantismul
democratic, ce i s-a atribuit cu asupra de măsură
în circumstanțele unei autentice infernalizări de
ordin istoric. Circumstanțele unui stalinism fără
ghilimele și fără manipulări ale cuvântului ce ni s-
ar părea exclusiv caraghioase dacă n-ar fi și
rușinoase. Nu ni se înfățișează nici acum chiar
aberante liniile caracterizării săvârșite de Petre
Pandrea pe care, cu sau fără voia lui Vasile
Sireteanu, le reluăm: „În mod stupid s-a vorbit de
iubirea de țărani a lui Conu’ Mihai. Da, i-a iubit. I-
a utilizat ca gonaci de vânătoare. I-a contemplat,
ca pe animale, în euforie biologică. Le-a ascultat
poveștile și le-a transcris limba. Această atitudine
nu este o atitudine de luptător social și de scriitor
progresist. M.- Sadoveanu este un scriitor paseist.
Sentimentul său pentru natură, de pictor al
plantelor, se împletește cu pictura animalieră.
Vraja trecutului este vraja strict voievodală. Istoria
se face de voievozi, istoria n-o face poporul, în
creația lui Sadoveanu. Acest scriitor moldovean, cu
satanica lui cobiliță de juvete, este un scriitor
conservator, retrograd, reacționar, paseist,
antiprogresist, așa cum l-a prezentat, amplu, H.
Sanielevici, în volumul Poporanismul reacționar. E
un punct de vedere, firește, discutabil, dar care se
cade luat în considerare pentru a împiedica
idealizarea, căderea în clișeul somnolent, afectul
mistificator al unei excesive luminozități. Deși - o
spunem răspicat - Sadoveanu trebuie socotit un
mare scriitor, un stâlp de susținere al literelor
românești, cu „progresismul" său ar trebui s-o
lăsăm mai moale. Deoarece în câmpul acestui
concept de care a făcut abuz interpretarea „realist
socialistă" au apărut și Mitrea Cocor și Păuna
Mică și Aventuri în lunca Dunării și Lumina vine
de la Răsărit și Caleidoscop și elogiile nețărmurite
la adresa sceleratului tătuc de la Kremlin. Cum
stăm cu stalinismul, d-le Vasile Sireteanu? Nu
cumva, sub stiloul dvs. efervescent, termenul
devine un hopa-Mitică? Un alt fel - desertul cum
ar veni - din meniul ce ni-l oferă publicistul
moldav îl constituie o mustrare ce ne-o aduce
pentru prețuirea ce-o acordăm (nu suntem singular
în această postură) literaturii "de sertar" a lui Petre
Pandrea, „traseistul" care, e adevărat, s-a apropiat
un timp de comuniști, dar pe care i-a părăsit cu o
acută dezamăgire, întrucât, după cum ni se
confesează, „nu puteam suporta atmosfera din
partid, nesocotirea intelectualilor, eram în
dezacord cu ei pe tema țărănească și nu numai.
Dar câți intelectuali de seamă n-au trecut prin
stagiul iluziei comuniste? Lista e prea cunoscută
pentru a o mai repeta! Versatilul" Pandrea (pe
care, fie zis în treacăt, am avut bucura de a-l
întâlni personal) a dus o viață plină de privațiuni,
a cunoscut o soartă dramatică ce l-a purtat în
temnițele comuniste de unde i s-a tras și moartea
prematură. Fervent al ideilor generoase, vrăjmaș al
jumătăților de măsură, „mandarinul valah" a
suferit pentru dubla-i repulsie, atât față de
„huliganismul de dreapta" cât și față de
„huliganismul de stânga", comparabil fiind cu
Panait Iastrati. În timp ce Pandrea era captiv al
durităților Gulagului, „băgat la bașcă", se rostește
elegant Vasile Sireteanu, Conu’ Mihai se lăfăia în
confortul unor înalte demnități ale statului
totalitar, în perioada cea mai crâncenă a acestuia,
privilegiat al oficializării, obiect al tabuizării
consecutive. Marele Sadoveanu a ajuns la
senectute - nu e un secret - un clasic al vânzării
de conștiință. Pe de-o parte, un clasic „pe bune" al
literaturii, pe de altă parte un clasic al trădării ei.
Nu e de un suprem ridicol, domnule Sireteanu,
încercarea dvs. de-a opune inconsecvențelor, câte
sunt și câte s-ar putea scuza ori nu s-ar putea
scuza, ale nefericitului Pandrea „progresismul"
veritabil stalinist la care a acces în final gloriosul
Sadoveanu? Mai meditați...
*
Să fi fost o obsesie a vechilor ierarhii stabilite la
nivel „de stat și de partid" sau doar un joc
impenitent? O găselniță publicitară sau doar o
stupiditate? Ne referim la grandiosul clasament
"Zece pentru România" (titlu care cheamă
reflex un ropot de aplauze), inițiat de Realitatea
TV, cu participarea a nu mai puțin de patru așa-
zise institute de cercetare a opiniei publice, CURS,
CSOP, IMAS, INSOMAR, faimoase pentru
sondajele contradictorii pe care le efectuează, sub
bagheta d-lui Mihai Tatulici. Ei, aici e aici! Între
altele, dl. Tatulici se ocupă de spălarea câte unui
obraz așa cum alții se ocupă de spălarea banilor.
Cum am putea uita grotescul spectacol prin care
l-a reintrodus în circuit pe Adrian Păunescu, aflat
în rolul omului spășit în așa hal încât n-a ezitat a-și
recunoaște, pe micul ecran, o identitate... porcină?
Acest domn Tatulici, obișnuit a alterna tonul
bonom-șmecheresc cu registrul solemn (de facto,
păstrându-l mereu pe cel dintâi, chiar dacă-l trece
uneori în surdină), ne învață cum stăm cu elitele:
„Elitele sunt călăuzele unei națiuni. Nevoia de
călăuze, astăzi, e mai mare ca niciodată, acum
când drumul e atât de nou și de dificil". Spirit
metodic, dl. Tatulici fixează zece categorii de
„călăuze": „interpreți vocali", „actori", „sportivi",
„oameni de afaceri",„jurnaliști", „analiști politici",
„parlamentari", „miniștri", „tineri politicieni" și
„politicieni". Chiar la prima vedere bate la ochi
preponderența politicului, la ceasul de față atât de
puțin onorabil, căruia, cu riscul suplimentar al
interferențelor, i se rezervă nu mai puțin decât
patru categorii. Dar să remarcăm și alte
năzdrăvenii ale clasamentului elitar, citând un
comentariu al d-nei Ileana Lucaciu, din suplimentul
Timpul liber al ziarului România liberă, nr. 1
(328)/2005-2006: „Problema principală a
sociologilor ce au efectuat sondajele în două etape
«a constituit-o separarea aprecierii valorice de
notorietatea personalităților». Separarea nu s-a
realizat, notorietatea a primat, ea fiind dată de
aparițiile discutabile pe micile ecrane. Eșantioanele
intevievate ce au dus la alegerea celor «zece pentru
Români» au fost în prima etapă de 4.304 persoane
și în a doua de 4.979 persoane. De la aceste
persoane Realitatea TV a ajuns la concluzia că... 17
milioane de români au «desemnat» pe cei zece!
Gogorița cu «17 milioane» suna ca o zicere știută:
«Dacă vecinul meu a mâncat doi pui, și eu nici
unul, în statistică apare că fiecare a mâncat câte un
pui»! Paradoxurile notorietății au dus la
desemnarea celor zece, adică opt «elite», din care
foarte puțini pot proba atributele valorii, restul
fiind «elite»... mioritice. Lipsa secțiunii «oameni de
cultură», oricât ar încerca să o motiveze realizatorii
serbării, rămâne o jignire la adresa celor «17
milioane», considerate astfel inculte". Adăugăm că
și noi am fost mai mult decât uimiți aflând că...
am participat fără să ne dăm seama la sondajul cu
pricina, deoarece, incontestabil, suma celor 17
milioane de suflete electorale ne include. Și că am
fost de acord să desemnăm drept „călăuză" a
sărmanei noastre nații, în locul unui scriitor, un...
fotbalist ... Happy-end-ui istoriei merită a fi
menționat de asemenea prin mijlocirea condeiului
experimentatei analiste: „«Elitele» o dată
definitivate, a urmat un concert de gală la Ateneul
Român, de excepție: Carmina Burana, ca să
încununeze «opera culturală» a serbării «Zece
pentru România». Aproximativ 30% din invitați au
părăsit Ateneul, unii chiar în timpul concertului,
nici un piciorul de politician sau de laureat, analist
or jurnalist nu a onorat concertul. «Elitele»
mioritice ne-au demonstrat, în final, că treburile
statului le solicită prezența și la ora 22,00 din
noapte! La mulți ani și la mai multe... «elite»
credibile la anul!" Sau cum ar veni pre limba
mioritică: lac să fie, că „elite" sunt destule! Nu-i
așa, domnule Tatulici?
■
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
incidențe
Doi poeți ai epocii crepusculare:
Guido Gozzano °i Nino Oxilia
Ștefan Damian
Dacă despre opera lui Gozzano cititorul
român este oarecum informat, nu acela°i
lucru se poate spune °i despre
contemporanul său, Oxilia, una dintre vocile, de
obicei trecute sub tăcere, ale poeziei italiene din
primele două decenii ale secolului al XX-lea.
Reprezentanți ai perioadei crepusculare
(crepuscularismul a fost numit astfel de către
criticul și esteticianul G.A. Borgese), cei doi au
fost contestați ca aparținându-i, printre alții și de
P. Pancrazi1, s-au format frecventând nu atât
cursurile facultății de drept din Torino, spre care
i-au îndreptat ambițiile familiilor, cât lecțiile
impresionante prin dimensiunea calitativă și
cantitativă propuse de către Arturo Graf, dascăl și
cercetător complex și rafinat, fin cunoscător al
literaturii și istoriei Renașterii italiene, al
influențelor culturii engleze asupra celei
peninsulare, dar și al limbii și culturii române (se
născuse la Atena, trăise și studiase la Brăila, oraș
în care nu se va valida ca și comerciant și se
întorsese în Italia dedicându-se studiului literaturii
și istoriei).
Amândoi torinezi, se vor lăsa seduși de
aventura cinematografică, Oxilia, (autor al mai
multor scenarii teatrale (La zingara - Țiganca, în
colaborare) și de film (dintre care amintim Ioana
dArc, In hoc signo vinces, Rapsodie satanică,
Adio, tinerețe), va fi un regizor de real succes și
un răsfățat al societății feminine, iar Gozzano va
scrie un scenariu dedicat vieții Sfântului Francisc
(după ce a avut o legătură amoroasă cu poeta
Amalia Guglielminetti, la care vor face referință
toți cercetătorii operei sale) și vor muri tineri:
Gozzano în 1916, la 33 ani, de tuberculoză, iar
Oxilia în 1917, la vârsta de 28 de ani, pe front, la
Monte Tomba, împărtășind destinul mai multor
colegi de generație, dintre care îl vom aminti doar
pe criticul Renato Serra.
Între cei doi există elemente comune și în
ceea ce privește dimensiunea operei poetice:
Gozzano va publica două volume de versuri,
La via del rifugio (Calea spre adăpost) - 1907 și
I colloqui (Colocviile) - 1911 iar Oxilia tot două,
unul în timpul vieții, Canti brevi (Cântece scurte)
- 1909, și un altul, postum, Gli orti - Grădinile, în
1918.
Dispăruți prematur, nu au avut răgaz să se
afirme printr-o operă de dimensiunea ambițiilor.
S-au dovedit dezorientați și nemulțumiți de
literatura confraților dannunzieni (cu care s-au
identificat doar într-o anumită măsură) și au
reacționat la estetismul lui D’Annunzio,
propunând, în versuri lipsite de prețiozitate
verbală, realități prozaice, „povestite” sau ilustrate
epic într-o tonalitate voit minoră, în care
dimensiunea tragică va face loc observației atente,
necruțătoare și unei ironii fine, adeseori
disimulate sub aparente rostiri înalte. Pentru ei,
opera literară devine obiect de studiu, un
organism exterior supus analizei. Chiar și citările,
mai ales în Gozzano, sunt prilejuri de a-și dovedi
detașarea de sursă, fie că ea este extrasă din
Dante, fie din literatura minoră a celei de-a doua
jumătăți a secolului al XIX-lea2. Printre sursele
poeziei crepusculare se numără, după cum bine se
știe, Jules Laforgue, Georges Rodenbach, Francis
Jammes și, în cazul lui Gozzano flamandul
Maeterlinck, pe care l-a simțit aproape, „până la
punctul de a-l parafraza, peste ani, în versuri și în
proză”3. De la aceștia italienii preiau peisajele
mohorâte, luminozitatea vesperal-difuză, locurile
solitare aproape părăsite, melancolia, boala,
tristețea inexplicabilă, scormonirea unui trecut
considerat superior prezentului și, în cele mai
multe dintre cazuri, inventarea acestuia prin
obiecte căzute în desuetudine.
În lirica celor doi se resimte, ca și în aceea a
contemporanului lor, Sergio Corazzini,
sentimentul frustrării născut din neputința de a
adera, în mod autentic, visceral, la o literatură
estetizantă, „literaturizată”, specifică „șlefuitorului
de versuri” D’Annunzio și imitatorilor acestuia,
ironizați afectuos tocmai prin introducerea unor
elemente de recuzită dragi lor. Binomul
parificator viață - literatură este amendat de ei în
diferite ocazii, deși nu întotdeauna cu mijloace
lingvistice adecvate.
Cu toate încercările și reușitele în a se distanța
de masa numeric impresionantă a dannunzienilor,
cei doi au folosit un lexic a cărui sorginte și
validare era tocmai în poezia „stăpânului
cuvintelor” din Pescara, căruia au încercat să-i dea
valențe tipic simboliste. Bogăția contenutistică și
lexicală câștigată prin incursiuni în cadrul altor
științe și în literaturile străine, reflectată într-o
varietate metrică impresionantă, se aplică unui
univers identificat fragmentar nu conform
teoriilor lui Graf (care rămân pur exterioare, chiar
dacă Gozzano le da relief prin folosirea unor
concepte ca Nimic, Viață, Timp, Gol), ci în
manieră impresionist-macchiaiolică. Cei doi,
asemenea altor colegi de generație, au evidențiat
pregnant una dintre tematicile importante ale
crepuscularismului: reacția împotriva trecutului
dar și acceptarea lui, exprimate într-o manieră
colocvială, afectuos-ironică, detașată. „Cu cât mai
adâncă e umbra / cu-atât mai mult strălucește”
exclamă Oxilia în poemul Eu am în mine o oază
de lumină, comparându-se cu surorile care „strâng
între palme / imaginea Fecioarei Maria”. În acest
cadru încă crepuscular-melancolic al vieții
cotidiene, în care este redusă până și dimensiunea
poetului, privat de-acum de calități superomistice,
nici Gozzano nu a fost străin de răsturnarea
idealului clasic feminin și de raportarea
individuală la un peisaj contingent (motivul ploii
insistente) sau la binomurile viață / a viețui și
moarte / a muri, cu evidenta prevalență a celor
dintâi, așa după cum sublinia cu subtilitate
Giuseppe Farinelli într-un recent volum de critică
dedicat poeziei crepusculare italiene4. La rândul
său, Oxilia nu se poate detașa de la a teoretiza
raportul dintre suflet și inimă, sufletul fiind
considerat locul în care există rațiunea, gândirea,
prin intermediul căreia poetul își îmbogățește
trăirile existențiale (de ex. în Inima, sufletul,
poetul). Portretul femeii nu mai este idealizat
romantic; dimpotrivă, în ea sunt surprinse
calitățile animalice, bestiale: „Te-ai ridicat cu
mișcări / lenevoase. / Buzele roșii / zâmbeau. O
legănare de tigru / în călduri / avea trupul tău
mare, masiv / în blana închisă / semi-lăsată”
(Amanta necunoscută).
Luciditatea cu care Gozzano își analizează
pasiunile și speranța recuperării imposibilului
demonstrează o profundă „ruptură” psihologică și
o detașare de lumea imaginară a artei, transpusă
sub o lupă rațională necruțătoare, precum în
Două drumuri, bunăoară. Perisabilitatea ființei
umane, a frumuseții celei „de prea mult timp
frumoasă, dar nu frumoasă-ndată”, care poate
avea „anii Mamei”, avariile vizibile ale timpului ce
nu pot fi ascunse nici prin „înșelăciunea
sulemenelilor” solicită imaginația să recupereze un
trecut „înfrumusețat” prin intervenții exterioare:
intervenția bisturiului, vopsirea părului, iar Femeia
va combate până la capăt în încăpățânarea de a-și
arăta un alt chip, artificial.
Cu toate ascendențele comune, Oxilia va
parcurge un drum diferit de cel al lui Gozzano.
Acesta din urmă va reface, într-un registru elegiac
minor dar și detașat ironic o lume de la țară deja
dispărută, cea a trecutului din care va apare,
perfect conturată - spre a fi și mai estompată! -
figura Carlottei, amica bunicii Speranța, sau
domnișoara Felicita, adică Fericirea. De altminteri,
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
tocmai Oxilia îi va face colegului de generație un
portret poetic dintre cele mai interesante: „Iar tu
cântai trecutul, Guido Gustavo Gozzano / Jocul
cu mingea-l cântai și divanul găurit de carii” și
continuă: „cântai suav, în surdină, dagherotipuri,
parfumuri / de roze, și diligențe; cântai
crinolina...”. Spre deosebire de prietenul său,
Oxilia, spre sfârșitul activității, se simțise atras tot
mai mult de „prezentul amețitor”, de „mașinile ce
se rotesc”, de viața orășenească, de „trotuarul
sclipitor”, de epoca anilor 1860, când auzea
cântându-se „gavota / la pianul cu coadă / cu
aerul celui ce se bucură dacă e ruptă vreo
coardă”. Și Gozzano se simțise atras la
începuturile afirmării sale de literatura futuristă și
chiar publicase în revista „Poesia” a lui Marinetti.
Deosebirile dintre ei sunt, însă, de substanță și
sunt generate de felul în care cei doi privesc
problemele majore ale existenței: Gozzano,
conform afirmației lui Farinelli, „are înaintea sa
un orizont mai complex și mai variat: obligat de
destin să stea între viață și moarte, pe când alții
privesc mai mult spre viață decât spre moarte, el
se eliberează de apăsarea lor cu arma evadării și
cu arma și mai distrugătoare a ironiei. Oxilia, nu:
își acceptă timpul și, cel mult, îl ironizează”.
Tocmai de la aceste acceptări și lipsă de
perspectivă eliberatoare provine și originalitatea
celui din urmă, chiar dacă extrem de contestată.
Pe plan tematic a reușit, mai bine ca mulți alții,
să eludeze elementele dragi crepuscularilor,
precum viața tinerelor obligate să trăiască în
mănăstiri, evocarea unor locuri ce amintesc de un
trecut de glorie și sânge (a se vedea versurile unui
alt confrate, Federigo Tozzi, dedicate orașului
Siena și simbolurilor sale de odinioară), viața
mohorâtă de provincie (ca la Marino Moretti,
bunăoară, în care vizitarea surorii căsătorite la
Cesena devine un bun prilej pentru a ilustra ideea
„sămănătoristă” a târgului patriarhal lipsit de
perspective, în care până și elementele grave se
estompează sub lumina proteguitoare și
apăsătoare a casei), spitale sau grădini bolnave
care contaminează până și natura și fauna locului,
duminicile „pline de soare și melancolie” (după
cum observase Oxilia în versurile unui alt poet
din grupare, Sergio Corazzini). De aceea, întrucât
Oxilia va ilustra „fuga într-o lume / mai largă; un
cer mai adânc, / și, într-o mare mai adâncă, /
cursa amețitoare”, critica și-a pus întrebarea dacă
el ar aparține, cu adevărat, mișcării crepusculare
sau este, ca și Gozzano, tot un eclectic decadent
într-o epocă în care poeți precum Carducci apărau
tradiția poeziei clasice în fața tot mai
năbădăioșilor simboliști decadentiști, atât de
deosebiți unul de altul încât este greu să le trasezi
cu precizie contururile identității literare. Desigur,
Oxilia, prin aderența la atitudini și modele ale
epocii, prin disocierea de tonalitatea aulică încă
prezentă în conștiința estetică a momentului, prin
frecventarea unor cercuri culturale și a
producțiilor acestora se poate înscrie printre
crepusculari. „Respirația golului”, cum afirmase
într-o poezie, o simțise în față, întrucât „enigma
zilei ce-o să vină este cea de ieri”. Gozzano, în
schimb, umpluse golul, absența, prin inventarea
unei lumi apuse în care gestica primește valori
simbolice reiterativ-decadente (ca în Totd
Merumeni), dar demne de a fi evocate întrucât au
rămas doar pură gestică și amintire melancolică,
deposedate de elementele faptice de odinioară (ca
în Cocotte, ori într-o altă poezie dedicată
„domnișoarei rele”, care ofensează pudibonderia
persoanelor bine educate) iar modul de a face și
de a gândi literatura5 este unul voit artificial. La
rândul ei, viața însăși este o copie a „cărții de
lectură” propusă de autor, și ea surprinde, chiar
minimalizată fiind, prin expresii amare: “Dar,
totuși, exist! Ciudat! / există între Tot și Nimic /
lucrul acesta în viață / numit guidogozzano!”). Și
nu numai atât: în Canti brevi (a se remarca titlul,
care ne amintește de literatura fragmentismului
epocii), cât și în Gli orti ale lui Oxilia, se
recunosc motive poetice regăsibile în opera lui
Gozzano, și sunt invocate lucrurile mărunte,
cotidiene, care au marcat vârsta purității primare,
timpul indeciziunilor, plăcerea discuției colocviale
despre un viitor tot atât de nesigur ca și trecutul
estompat, din care au mai rămas numai senzații
mai mult sau mai puțin consistente. Acestor
senzații li se va da o dimensiune fizică concretă și
ele vor fi folosite spre a recupera o lume
artificială deja, observată cu o detașare
sentimental-nostalgică. Premoniția unei boli
obscure cuprinde totul, degenerează grădini,
parcuri, fântâni și, implicit, viața celor care le
frecventează; el apare din cele mai multe poeme
și, evident, provoacă în poetul Oxilia o oboseală,
o sfârșeală care îl împiedică să viseze și, epuizat,
să nu mai dorească altceva decât să i se dea să
bea, așa după cum va exprima în poemul Cântec
nebun, care ar putea aminti de anumite poeme
futuriste ale lui Aldo Palazzeschi, bunăoară. Nu
va ajunge, ca și acesta, să invoce permisiunea de a
fi lăsat să se joace cu viața, de a deveni un
„saltimbanc al inimii”. Dimpotrivă, se va simți
atras de ea prin intermediul iubirilor carnale,
întâmplate în contexte citadine și în camere
iluminate electric, unde dimensiunea modernității
este evidentă. Strălucirea coloristică (albul,
verdele, galbenul puternic, albastrul) din poemele
lui Oxilia nu se regăsesc în Gozzano; acesta
preferă culorile mohorâte, murdare, treptele roase,
„camerele surde și reci și-ntunecate”, peisajele în
care totul se cojește iar „mirosul de mucegai și de
gutui” recreează, pillatian aș spune, o epocă
apusă, cea a Bunicului care iubind „știința
îngrășămintelor / a albinăritului, a viei și a
altoirilor” nu i-ar ierta nepotului „leneveli vane de
silabe sublime” (în Sonetele întoarcerii).
Artificialitatea frumuseții feminine din Gozzano
(„femei frumoase numai cu cinabru”) nu va fi
surprinsă de Oxilia decât la începuturi: acesta,
după cum afirmă Farinelli în studiul citat, iubește
valorile și culorile vieții în lumina violentă a
realității, a vieții care este act în desfășurare și nu
amintire. De altfel, lecția futuristă este tot mai
evidentă în ultima parte a creației sale, care
reflectă un mod de viață la extremitatea celui
propus de Gozzano.
Cunoașterea poeziei lui Pascoli i-a fost de
folos și lui Oxilia: asemenea maestrului, și el
folosește uneori un „limbaj pregramatical” (ca
să-l cităm pe Gianfranco Contini) sau se lasă
influențat de futuriștii atunci la modă, prin
repetarea fonică a unor cuvinte sau sunete, ori
celebrând „casca, motocicleta, izolatoarele,
coșurile de fum, antenele”6. După cum sunt și
evidente preluări, adesea voite, din lirica dantescă,
petrarchescă ori leopardescă, ce se pot identifica
și în opera confratelui Gozzano.
O bunătate exemplară ne este propusă în
poemul Invocație către cei tineri, cu care se
încheie volumul Grădinile: „O, tinere! Frate de
douăzeci de ani / pe care nu te știu și te numești
/ cu mii de nume diferite, / ascultă! Îți dedic
versuri / de despărțire. Viața iubită / nu-i decât
un fâșâit de aripi”. Sunt versuri scrise de Oxilia
pe front, acolo unde încerca să stabilească o linie
de conduită unitară între vorbă și faptă și unde
destinul l-a obligat să fie bun, de o bunătate
religioasă7. Este și bunătatea surâzătoare și ironică
a lui Gozzano pe când încerca să readucă din
trecut umbrele Unchilor de treabă sau când îl
descria pe Totn Merumeni („El este bunul de care
râdea Nietzsche”), dar și cea care deriva din tăria
invocației lui Oxilia, adresată Dumnezeului-om,
căruia îi cerea să-i ucidă inima dacă îl voia să fie
puternic și bun.
Note:
1	În Scrittori d’oggi, vol. II și VI, Laterza, Bari, 1946-1953.
2	Giusi Baldissone, în Introduzione la vol. Opere di
Guido Gozzano, în Classici italiani, UTET, 1983.
3	Marziano Guglielminetti, Guido Gozzano, în Letteratura
italiana: 900, Milano, Marzorati Editore, vol. I., p. 596.
4	Giuseppe Farinelli, Perche tu mi dici poeta? Storia e
poesia del movimento crepuscolare, Carocci Editore, 2005.
5	Cfr. Giusi Baldissone, în Introduzione la vol. Opere di
Guido Gozzano, în Classici italiani, UTET, 1983.
6	Cfr. G. Barberi Squarotti, Poesia e ideologia borghese,
Liguori, Napoli, 1976.
7	Cfr. Roberto
“bontr” nella poesia
Napoli, 1973.
■
Tessari, Crepuscolo
di Nino Oxilia, în
di “giovinezza ” e
Poesie, ed. Guida,
Erată
În articolul Începuturile sabatului, apărut în numărul 86 al
revistei, la pagina 11, coloana a doua, rîndul 55, se va citi
1198-1216 în loc de 1179-1180.
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Nicolae Mocanu
poezia
Primordiale	Ilustrată nordică
(terține pe insula Marstrand) 1.	Cad în grădină poamele verii - Ni se înclină
Treci singur rătăcind pe stînci	pleoapa - tăcerii
Chemarea apelor adînci sub talpă hotărît o stîngi și calci pe mușchii sîngerii lipiți de pietrele tîrzii	Fluieră sturzul - Umedă ceața vălure turnul și fortăreața
într-un trecut pe care-l știi	Pietrele sure
Cărările te duc apoi pe drumuri umede-napoi - pe cele vechi - pe cele noi	caută runa scrisă-n pădure dintotdeauna
	Tace cuvîntul -
Cărări de piatră și de scrum cu-însemne de lumini și fum unde venirăm și șezum	Valul se sparge șuieră vîntul printre catarge
2.	Clopotul bate - Sună cetatea!
Țîșnind cu-aripile-oțelite	și peste toate -
pe orgi prelungi de stalagmite din valurile împietrite	Singurătatea
	Marstrandul doarme:
cu izul algelor în nare te-nfigi în casta depărtare -	Viva Thalassa!
Oceanu-ți cîntă la picioare	Apără - Doamne Apără casa!
și te-înfășoară - albe zale de umbre risipite-n cale - mute-auiri primordiale	Marstrand — Stockholm, 20 septembrie 2004
pînă-alfabetul nu-l înveți cu sîrg
simțind cum Vîntul care plînge
Suflare e - ce-n clipe stînge
se face Voce și se frînge
’n Cuvînt de carne și de sînge
Marstrand, 18-19 septembrie 2004
Biblioteci
Biblioteci deschise unde poate
intra cine dorește orișicînd
cu cărțile pe rafturi îmbiate -
pe toate să le mîngîi rînd pe rînd
Femei cu ochii umezi și cu gura
întredeschisă ca un fruct în pîrg
cărora nu le poți citi făptura
Și manuscrise vechi și almanahe
și poze ilustrate în ziar
de tinere fecioare sau monahe
cu ochii flăcări și cu trupul jar
Un vînt puternic le răstoarnă-n goană
cu foile în sus și ochii-n jos
Sar rîndurile-n ierburi ca de toamnă
din rotunjimi de sîn prealuminos
Cuvintele se-mprăștie ca grîul
ropotitor pe-acoperișuri mici
iar literele desfăcîndu-și brîul
se risipesc precum niște furnici
Și peste toate-n înserarea brună
se-ntinde-o mînă albă dintr-un vis:
un cititor mărinimos le-adună
-ntr-o altă carte ca un paradis
Lund, septembrie 2004
Psalm
Se-închide orizontul - Se face tot mai mică
lumina-n care caut și nu găsesc nimică
Pe drumurile lumii fugind mereu de mine
se face tot mai seară - și ele-s mai puține
iar frigul tot mai aspru îngheață printre stele
E tot mai tristă ora întunecării mele
În vîntul lumii păru-mi împrăștie cenușă
Aud zădărnicia cum zgîrîie la ușă
și tot mai rar se vede rîvnitul loc în care
să-adaste peste noapte și trudnica-mi suflare
Atunci la tine Doamne sufletul meu se-întoarce
cu rănile-aburinde a îndurare - Dar ce
adînc și cald e ochiul care-mi absoarbe gîndul
ca ochii mamei seara copilul dezmierdîndu-l
că mă simțesc ca dînsul de nou și făr’de vină
și mă topesc în Tine - lină lumină lină
■
1O
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Ecobarometru vizual
Adrian Țion
omnule director,
. hS Drept răspuns la chestionarul
dumneavoastră cu privire la postul privat de
televiziune Paradis Vizual ce cu nețărmurită
emfază îl patronați, chestionar lansat cu pompă
în presă, dar cu spațiu doar pentru răspunsuri
monosilabice, mă văd silit să vă răspund pe larg
pentru a înțelege mai bine nemulțumirile unui
telespectator care nu se lasă amăgit de lozinca
deșartă a postului Cu Paradis Vizual câștigi val
după val. Care val, domnule director? Văd că
faceți valuri pe acolo și vă țineți de rime proaste.
Nici măcar nu pot zâmbi, cât despre câștig... să
fim serioși. Dacă mă provocați cu rime, rime am
să vă dau. Dar mai întâi vă rog să citiți cele ce
urmează.
Duminica trecută a fost o adevărată zi de
vară, cum puține au fost în actualul sezon. Pe la
amiază am ieșit la iarbă verde. Vorba vine „iarbă
verde”. Sintagma se păstrează de la strămoși, dar
sunt gogoși pentru proști. În realitate iarba e
neagră. De motorină și ulei de motor. N-am ajuns
bine în mijlocul gunoaielor răspândite la liziera
pădurii (aceste gunoaie extravilane poartă încă
numele de spații de agrement de pe vremea
bunicilor), când un cuplu de obezi rozosini, cu
doi băietani la fel de umflați, s-a așezat cu
nerușinare pe singurul perimetru rămas liber între
pătura mea întinsă și mașina trasă la umbră.
Citeam când au apărut namilele, așa că am fost
luat prin surprindere, fără să le mai pot arăta
obrazul. Chiar dacă le arătam acea parte de
epidermă fină nu s-ar fi jenat. Mi-am dat seama
că dobândiseră (concomitent cu reușita în afaceri)
o piele tăbăcită de pachiderm care le-ar fi permis
să urce cu Honda lor peste Dacia mea, dacă acest
lucru ar fi fost fizic posibil. Noroc cu legile fizicii,
că cele ale conviețuirii civilizate nu mai sunt la
modă.
La scurt timp, au stricat o ladă de ambalaj,
din lemn, și au aprins un foc zdravăn chiar sub
nasul meu. Evident că fumul venea inevitabil spre
mine, fără să se sinchisească de acest fenomen
natural. Am vrut natură, așa-i în natură. Ca și
cum asta nu ar fi fost destul, barosanul tată al
celor doi neastămpărați a dat drumul la
casetofon. Din Honda cu ușile deschise au
invadat numaidecât toată zona sfâșietoarele ofuri
maneliste intens amplificate. Tolăniții expuși la
soare în schimonosite poziții s-au răsucit de pe o
parte pe alta, unii au început să se miște în
ritmul muzicii. Veselia era generală, numai eu
sufeream ca un individ picat între ei din altă
lume. Nu mi-a fost destul că abia am găsit un
petec mai curat de iarbă că barosanul cu burta
pornită la asediul bunăstării mă bombarda și cu
muzica lui.
Flacoane de plastic de diferite mărimi,
ambalaje sclipicioase, hârtii rozosine (foste
igienice, acum mototolite în urma ștergerii locului
unde nu pătrunde soarele), conserve golite cine
știe când, cutii de bere deformate împodobeau
mult lăudatul câmp al tuturor week-end-urilor
noastre. Când scrâșnetul celui de al doilea acord
manelist mi-a spart timpanul, am simțit cum
toate gunoaiele artistic răsfirate pe pajiștea
edenică intră forțat în sufletul meu și mă apasă
pe inimă. Oricât m-aș fi atașat de colțul acela de
rai, strămoșesc, mioritic, era limpede că trebuie
să-l părăsesc. Firește, am strâns pătura, m-am
urcat în mașină, aruncând în jur dușmănoase
priviri, și am ieșit în trombă din acel spațiu
mioritic transformat în hazna publică. Îmi
ajungea.
De unde era să știu că agresiunea la cele mai
inocente sentimente de care eram în stare în acea
die Domini avea să continue?
Ajuns acasă, am făcut slalom pe canalele
televizorului până am dat de Tom Hanks,
simpatia mea din Terminalul, aici naufragiat pe o
insulă pustie din Pacificul de Sud. De fapt,
personajul interpretat era Chuck Noland, un
inginer de sistem al firmei FedEx. Mă rog, asta nu
prea are importanță. Chuck trebuia să se întoarcă
de Crăciun la iubita lui, dar în urma unui
accident de avion rămâne izolat pe această insulă.
În sfârșit! mi-am spus, postul dumneavoastră
își merită numele. Paradis Vizual livrează
într-adevăr imagini edenice! Am început să
savurez cu o încăntare fără margini noua
robinsoniadă. Mai există astfel de locuri în lume?
Păduri virgine? Cum se poate ajunge acolo cât
mai repede? Pentru unul ca umflatul acela cu
Honda lui nici n-ar fi fost așa greu. Atunci de ce
m-a atacat pe pământul strămoșilor? Pentru
mine... ce să mai vorbim? Rămânea să mă
consolez cu imaginile de pe ecran. Singura
alinare. Eu nu știam cum să fac să ajung mai
repede acolo și nenorocitul ăla de Chuck nu știa
cum să se întoarcă mai repede la „civilizație” (ca
Robinson Crusoe) sau la dezastrul iubirii (ca alți
naivi). Ce naiba îi apucă pe toți naufragiații ăștia
de vor să se întoarcă numaidecât din paradisul
primit în dar prin hazard la infernul civilizației ?
O limpezime a imaginilor cu adevărat
liniștitoare, senine! Numai foșnet de palmieri. Nu
tu muzică de film ca aceea, când pentru a
sublinia tensiunea sau intensitatea trăirii, replicile
personajelor sunt însoțite de acorduri stranii care
seamănă cu zgomotul ce se aude când tragi apa la
WC. Nu tu dialog convențional. Doar vegetație
luxuriantă, doar valurile oceanului spărgându-se
de țărm. Omenirea lipsă la apelul nominal.
Camera mea a devenit în scurt timp cel mai
atrăgător colț din lumile posibile: un paradis subit
domesticit, la discreția mea, după placul meu. Ce
mai tura-vura, eram pe cale de a mă împăca și cu
optimismul conformist al lui Leibniz. Dar
amețeala asta n-a durat prea mult timp, din
păcate.
Ghearele rapace ale spoturilor publicitare mi
l-au răpit și pe Leibniz imediat ca acvila ce extrage
din apa limpede peștele nătâng de la suprafață.
De ce vă bateți joc de mine, domnule director?
De ce mă considerați un pește nătâng și aruncați
în mine cu cohorte de șampoane și detergenți,
grămezi de tampoane (foste intime, devenite bun
public pentru alte locuri unde nu pătrunde
soarele), zeci de prezervative de parcă aș fi un
maidan cu dragoste cumpărată? Dați în mine cu
creme unsuroase și crime comise prin cine știe ce
pelicule submediocre, produse dorite pe ecran în
timpul filmului ca o cireadă de vaci pe șosea. Să
nu-mi vorbiți de rentabilitatea afacerii
dumneavoastră! Ceea ce se întâmplă cu
televiziunea e valabil pentru toți îmbogățiții de
azi. Succesul înseamnă pentru oamenii de
televiziune a împroșca cu noroi în fraierii ce cască
gura la ecran. Formula e simplă.
Totuși, mi-am spus, s-o luăm domol. Trebuie
să înțelegem și acest mecanism. Astea sunt
uzanțele internaționale. Am înghițit un calup de
reclame cretinoide, cu niște idei de-ți vine să zbori
pe geam, după care Tom Hanks și-a făcut din nou
apariția. Singurătatea lui m-a liniștit instantaneu.
Pe el însă nu. Tot se zbătea să-și învingă izolarea,
soarta nefericită. Nevoia de comunicare l-a
îndemnat să-și facă din mingea Wilson găsită
într-o cutie scăpată ca prin minune un personaj
căruia să i se poată adresa ca unei persoane reale.
Buf! Alt calup publicitar. Ia mai lăsați-ne cu
reclamele astea! Dacă pentru noi nu aveți respect,
de ce nu aveți pic de considerație pentru opera
±
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
11
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
^
cinematografică? Nu vă dați seama că o
ciopârțiți? Sau nu vă pasă... Începea să-mi crească
adrenalina. Dar după alte zece (zeci) de minute,
figura năpăstuitului Tom Hanks, moaca lui de
ghinionist în brațele hazardului, mă calmează
brusc, îmi inspiră chiar milă. Timpul pe insulă
trece greu. În camera mea și mai greu cât țin
reclamele. În sfârșit se apucă să-și construiască o
plută. „Acțiunea” se precipită. Pornește în larg.
Va reuși ?
Buf! Alt calup publicitar. Să vă ia dracu! Cu
filmul, cu postul, cu directorul vostru cu tot! E
prea mult. Lozinca postului ar trebui să fie Cu
Paradis Virtual te prăbușești val după val și ajungi
într-un canal cu reclame de spital. Sigur, aș putea
să schimb canalul, dar ce va face oare Chuck?
Chuck e prietenul meu. E fratele meu. Nu-l pot
abandona la ananghie. Dacă-i ratez intrarea pe
ecran și nu văd o secvență importantă?
Domnule director, cred că încasați prea mulți
bani pe reclame. Vă rotunjiți grosolan veniturile și
vă bateți joc de răbdarea noastră schilodind filme,
emisiuni, care sunt singurele noastre bucurii din
existența asta cenușie, ternă! Banii v-au
îmbolnăvit de vedetism. Prea vă dați în bărci,
stambă și vile, pe toate canalele și-n toate ziarele.
Prea vă afișați cu mașini șocante și amante
apetisante care apar pe post când ca angelice
știriste, când ca înverșunate șantajiste. Vă dați
rotund și mare crai, ele vă storc de parai și pentru
noi n-aveți grai. Rimele astea cred că sunt efectul
manelelor care m-au alungat din sânul supt de
vlagă al naturii pângărite. Iată, am produs și eu
ceva similar. Așa înțelegeam să-mi stăpânesc
pornirile și înjurăturile la adresa postului ce cu
onoare șifonată conduceți. De când Liliana vă
cere pensie alimentară, ați lăsat-o mai moale. Știu,
și pe alte posturi private e la fel: can-can-uri,
senzații cu vedete de trei lulele. E clar, trebuie și
fâțele alea să trăiască din ceva. Iată încă un motiv
să apreciez postul public care nu bagă reclame
întrerupând opere cinematografice. M-am mai
potolit, înghițând ale tampoane, explozii, creme și
băuturi răcoritoare marca Pepsi.
Apele oceanului revin. Mă inundă cu
clipocitul lor molcom. Chuck e încă plin de
speranță. Ca mine în nădejdea de a prinde
sfârșitul filmului fără întreruperi de aici înainte.
Vine furtuna. Vîntul îi spulberă vela improvizată.
Om peste bord: Wilson a ajuns în apă. Chuck e
mai disperat ca niciodată. Plânge. Sare în apă să-l
salveze pe Wilson. Atâta jale după o minge?
Punct culminant! Va reuși? Va scăpa? Suspans.
E tocmai momentul pentru un nou calup.
Dar ăștia se joacă cu nervii mei! Groaznic!
Înfiorător sistem de difuzare. Cum de o lume
întreagă, docilă, bleagă, imbecilizată și umilită în
ultimul hal suportă această realitate crudă:
televiziunea! Ba mai mult, e teledependentă. E
clar că omenirea s-a imbecilizat. Nu mai încape
nici o îndoială. M-am săturat! Cu ce o să rămân
din acest film? Cu imagini contrapunctice: după o
frunză de palmier, Connex. După fața disperată a
lui Tom Hanks, Jacobs „Gustul care te prinde”.
Toată atmosfera filmului alungată cu rahaturile
astea. Ce vărzărie! Îți întoarce stomacul pe dos.
Mai departe (cu interes):
Epuizat după lupta cu stihiile furtunii, Chuck
zace pe pluta sa fragilă. E cuprins de leșin tocmai
când un pachebot uriaș trece la mică distanță de
el. E posibil să nu fie observat de cei de pe
puntea vasului. Din nou hârș, adică buf!
Deznodământul după o nouă cireadă de vaci
Milka. Nu, Fulga. Vai ce le mai încurc! „Ce vacă
sunt !” Cei din studio s-au specializat. I-am citit
dintr-o clipire. Sunt niște psihopați, niște
masochiști ai imaginii. Au o plăcere sadică de a
întrerupe când ți-e lumea mai dragă. Poate așa
cere fișa de post. Mai știi? O șleahtă de
nemernici schizoizi care pretind că-și fac datoria
cu înalt profesionalism. Până când să îndes în
sacul răbdării atâția nervi? Îl invoc în gând pe
Franțois Villon cu al său blestem către „crâșmarii
care toarnă apă-n vin”. Ce le-a mai tras-o ăsta!
Bine le-a făcut. Și cu câtă patimă mai recita
balada Constantin Rauțchi (un degustător valabil)!
Așa ceva ați merita și voi, oameni de televiziune
ce sunteți! Jos cu fariseismul! Simt o ușurare. Nu
vă înșir ce chinuri le dorește poetul falsificatorilor
licorii opaline. Dacă mai întrerupeți mult poate că
am să vă adresez direct câteva. Pe loc m-a cuprins
o aversiune fără seamăn împotriva tuturor celor
care vă închinați la zeul publicității, la zeul
comercializării deșuchiate.
Mai departe (cu pumnii strânși la gură):
Chuck e adus pe puntea vasului gigant. A
stat patru ani pe insulă. În lumea civilizată a fost
considerat mort. Între timp iubita lui s-a căsătorit
și are o fetiță... dar încă îl iubește, nu-i așa? Cei
doi se apropie unul de altul. Mai aproape, mai
aproape. Miroase a happy end hollywoodian.
Buf! cade Nescafe esența cafelei bune! Apoi
seria detergenților, a tampoanelor, a
prezervativelor. Enevarea mea atinge un punct
culminant neomologat la cursa de valori. Tocmai
de aceea simt că voi izbucni mai violent, ca
Villon. Acum sunt, alternativ, cinci minute de
film și zece de publicitate. Concurență, nu glumă!
Ritm epic, tensiune. Cursele de formula unu,
turul Franței sunt amețeli pe lângă lupta asta
încrâncenată de a pune stăpânire pentru câteva
secunde pe ecran.
Mai departe (cu interes renăscut):
Plouă. Cei doi se despart. Ea nu pleacă. Stă
acolo și-l petrece cu ochii cât e zarea coșbuciană
dintr-un orășel american. Întunecată rău și zarea.
El se urcă agale în mașină și pornește încet prin
ploaia deasă. Ea ezită. Se pune în mișcare. Vine
după el, mașina se oprește și urcă în mașină. Se
îmbrățișează. Ăsta-i sfârșitul. Dar nu, n-a apărut
distribuția. Măi, să fie! O excursie în Malta ar fi
cea mai nimerită acum. E oferta specială a lunii
iunie. Cea mai selectă insulă din Marea
Mediterană. Evident, insula lui Robinson sau a lui
Chuck nu face doi bani. Ce aglomerare de insule!
Mai departe (sastisit):
Dar nu. Ea se întoarce la familia ei. (Era și
normal.) La soțul cu care are o fetiță. El? Ce se
întâmplă cu el? Ce se va alege de el? Sărmanul
Chuck! Mă înduioșează de mi se rupe inima.
Crime, mafioți neînduplecați, aventuri
palpitante în filmele de săptămâna viitoare.
Comedii să râzi cu gura până la urechi. Distracție!
Distracție! Lumea se distrează și Chuck e în
suferință. Numai eu țin cu el.
Mai departe (pur și simplu):
Chuck e la răscruce de drumuri pe bune.
Operatorul filmează o scenă în care eroul se
oprește la o intersecție în plin deșert, coboară din
mașină precum Cary Grant în La nord prin nord-
vest când e urmărit de un avion. Singur în pustiul
existențial. Total dezorientat. Total nesigur.
Amenințat să-l înghită pustiul. O femeie într-o
camionetă trece pe acolo, se oprește pentru a-i da
câteva informații. Pare a se înfiripa ceva între ei,
dar nu, femeia apasă pe accelerație și merge mai
departe în drumul său. Chuck rămâne la
intersecție.
Buf! Ursus, regele berii în România! Crema
Nivea. Tampoane între vagoane! În ce direcție o
va apuca sărmanul Chuck? Tensiunea e maximă!
Idioții ăștia cu întreruperile lor strategice au reușit
s-o sporească. Să vedem ce va fi...
Mai departe:
Chuck rămâne la intersecție. Nimic mai mult.
Ultima secvență nu are un minut. Asta e tot.
Canieț filma.
Apoi ia să mai mergi dumneata, dragă
domnule director al Paradisului Vizual, într-un
canal marginal, plin cu bălegar de cal. Ăsta-i
paradis vizual? E tortură vizuală și ar trebui să fii
pedepsit ca orice torționar.
Blestemată fie ziua în care ați semnat
contractele de publicitate cu firmele care ne toacă
mărunt filmele! Blestemați să vă fie banii pe care-i
luați pentru nesfârșitele servicii făcute unor
îmbuibați fără pic de respect față de semeni și
față de neputința lor. Semenii sunt buni numai
pentru a fi momiți cu produsele lor, desigur.
Dezgustătoare complicitate !
Acum e alegerea mea. Decât în săbii să ne
tăiem sau în șosete să ne mirosim, mai bine în
rime să ne întrecem, pentru că tot ați dat tonul
cu sloganul inițial al postului. La Cu Paradis
Vizual câștigi val după val, am și eu o completare
pentru-a voastră arătare ce ne-aduce supărare. De
forța voastră nu mă tem și ca Villon eu vă
blestem. Director și alți angajați de fiare să fiți
sfâșiați și-n cârlige agățați. Fugind după gologani,
să vă umpleți de dero, nu de bani, iar când
armonia vă inundă-n suflet din cer senin să vă
coboare-un bufnet îngrozitor, timpanul să vi-l
spargă și de la chefuri să plecați pe targă. Cu
vopsea roz și vernil, în romantic dulce stil, să vă
dați peste pistil. În braseria Trocadero să beți
mereu whisky cu dero. În creme năclăite să-notați
și segmentate haine să purtați. Fîșii să rupă
câinele din ele și să vă arătați în public numai
piele. Când trupul de plăceri vi se va-ncinge
tampoane intime să-aveți a-mpinge! Iar dacă nu v-
ajunge-agoniseala, într-o hazna să vă atingă boala
de-a fi vedetă-n jalnic paradis și viețaș în univers
închis... Un univers precum reclama cu șampon
Pantene, produs pătruns de importanță pe antene
ce scalpul cu mătreață-l schimbă. Mai bine să vă
crească păr pe limbă și cu această inedită
transformare să vă strigați succesu-n gura mare !
Ați vrut să sondați piața teledependenților?
Prea bine. Ca să știți cum să ne manevrați în
viitor? Ca să vedeți care sunt fisurile sistemului și
să ne îmbrobodiți mai dihai? N-am putut
răspunde prin DA și NU - vă dați seama ce
patimă îmi clocotea în vene! - la întrebări de tipul
Sunteți mulțumit de prestația angajaților
Paradisului Vizual? Să fi scris NU era prea puțin.
Am răspuns pe larg, așa cum am crezut eu de
cuvință. Îmi pare sincer rău că ați transformat
ecranul, acest miracol divin, (încă permis) în
hazna publică. Atât am avut de spus. Urmează să
mă războiesc cu Leibniz în particular. Unde o fi
văzut el cea mai bună din lumile posibile? După
câte știu n-a trăit pe-o insulă pustie și lentilele
șlefuite l-au ajutat să vadă puzderia de microbi
răspândiți ca pecinginea în civilizația umană.
Un teledependent (recunosc), dar unul revoltat
■
12
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Retroproiecție:
Cercul literar de la Sibiu/Cluj
I. Negoițescu/Epistolar (II)
Corespondență cu Dan Damaschin
[14]
Munchen, 3 ian. 1991
Dragă Damaschin,
Mai întâi la mulți ani! Apoi te anunț că
Regman a primit cartea pentru tine așa că
urmează să i-o ceri (un Sade).
Am trimis, în urmă cu câteva săptămâni, lui
Cistelecan texte pentru Vatra despre M. Martin,
Hasdeu, G.M. Zamfirescu și Vlad Georgescu, cu
rugămintea să-mi confirme de îndată primirea lor,
dar n-am nici o veste de la el.
Situația e identică și în ce-l privește pe Simuț,
căruia i-am expediat, pentru Familia, texte despre
Ileana Mălăncioiu, Heliade Rădulescu, Gherea,
Creangă, D. Zamfirescu. Nici de la el nu am
confirmarea. Ai putea tu să te interesezi de soarta
acestor texte ale mele? Ți-aș fi recunoscător. Când
rog pe cei din țară să-mi confirme primirea
textelor mele, nu pretind lungi epistole, ci o
simplă carte poștală cu 2-3 rânduri. Poate spui și
Martei Petreu că n-am primit nici până azi
Apostrof nr. 2, în care aud că mi-a apărut textul
despre Beniuc. Vina pentru toate aceste rugăminți
n-o da pe mine, ci pe cei într-adevăr vizați...
Aici, după câteva zile înzăpezite spre Crăciun,
e acum cald - se spune că ar fi iarna cea mai
blândă în acest secol.
Te îmbrățișez
I.	Negoițescu
[15]
virtuoz și gândindu-se; p. 137, nelegiuite în loc de
nelegitime; p. 138, schimbate în loc de
neschimbate.
Sunt curios ce ecou va avea în presă
opusculul. Regret că nu am introdus în el studiul
despre Marin Preda (apărut și în revista
Euphorion din Sibiu) și textul despre Adrian
Păunescu apărut în Familia, bineînțeles, la o
viitoare ediție aș introduce și textele mele politice
din anul 1990.
Te-aș ruga, dacă ești amabil, să-mi trimiți
adresa lui Vasile Igna, ca să-i pot scrie.
Te îmbrățișez cu drag
I.Negoițescu
[16]
Munchen, 21.03.91
Dragă Damaschin,
Sper că între timp ți-a trimis Regman
manuscrisul volumului meu de versuri (mi-a
confirmat că l-a primit). Cum aș dori foarte mult
să fac eu întâia corectură (sau a doua), îți fac
următoarea propunere: să vii tu la Munchen cu
ea. Când lucrurile vor fi deci coapte în acest sens,
îți voi trimite o invitație ca să poți obține viza
germană. În ce privește cheltuielile de drum, sper
că se pot acoperi din drepturile de autor la În
cunoștință de cauză. E adevărat că în ce privește
banii în România eu habar n-am, așa că nu-mi
dau seama dacă aceste drepturi de autor
reprezintă ceva.
Te îmbrățișez cu drag
I.N.
p.s. 1 Sper că Vasile Igna a primit scrisoarea
mea.
2.	Sunt curios, bine înțeles, de ecoul cărții
mele în România. La Free Europe vorbește despre
ea Mircea Iorgulescu.
[17]
[carte poștală]
Munchen, 31 martie 1991
Dragă Damaschin, telefoanele tale îmi fac
plăcere: îți mulțumesc pentru ele. Am primit
Contemporanul, R. literară și Tribuna ce mi-ai
trimis. Poate ai primit și tu scrisoarea mea trimisă
printr-o ocazie precum și în fine! manuscrisul
volumului de versuri. Istoria sper să apară până
Munchen, 27.02.91
Dragă Damaschin,
Abia de două zile a venit exemplarul trimis cu
poșta. Noroc de cele 100 trimise cu automobilul!
Îți mulțumesc de tot ce ai făcut cu atâta prietenie
pentru cărticica asta. Acum ți-am trimis, la cererea
voastră și volumul de poezii (prin Regman): poate
l-ai primit, dacă Regman a avut vreo ocazie să ți-l
transmită. De data asta, aș dori neapărat să fac și
eu corecturile. După cum ți-am spus la telefon, în
volumul precedent s-au strecurat câteva erori de
tipar. Pentru erata ta personală ți le transcriu: la
p. 9, trebuie citit oprobiului public în loc de
psihic; p. 10, gust în loc de bust; p. 14, 1947 în
loc de 1974; p. 55, nimic în loc de nimica; p. 57,
recupereze în loc de recupere; p. 92, de aici
încolo în loc de acolo încolo; p. 97, apropriat în
loc de apropiat și isterici în loc de istorici; p. 127,
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
p.s. prin aceea°i ocazie am trimis °i Martei
Petreu texte despre Goga - Cotruș: oare le-a
primit? Mai demult am trimis °i lui N. Oprea
despre Eliade- lonescu. Le-o fi primit?
[18]
Munchen, 24 iunie 1991
Dragă Damaschin, profit de bunăvoința
doamnei Macovei, spre a-ți trimite noul număr
din revista Dialog (în paginile lui am strecurat și
trei fotografii). Toate cele trei fotografii - dintre
care una reprezintă portretul ce mi-a făcut Radu
Maier în anul 1979, iar celelalte două sunt
fotografii recente făcute tot de el - ți le pun la
dispoziție pentru presă. Poate că portretul de
Radu Maier ar fi mai potrivit la volumul Sabasios
decât poza de altă dată din Moartea unui
contabil. Cum credeți voi că e mai bine. Te rog fii
amabil și transmite la locurile indicate pe ele și
celelalte numere din Dialog. Deasemeni ți-aș fi
recunoscător dacă ai găsi pe cineva care merge la
București, să ducă lui Regman (str. Galați 106),
telef. 191728, cărțile de Emil Brumaru și Cezar
Ivănescu pe care el mi le-a împrumutat. Urgente
sunt mai ales cele două de la Biblioteca
Academiei (le-a împrumutat el de acolo pentru
mine). Oricum, nu cu poșta! ca să nu se piardă.
Îți mulțumesc și te aștept să vii cu corectura.
Trebuie să mă anunți din vreme, ca să-ți aranjez
invitația.
Te îmbrățișez
I.	Negoițescu
Ai vrea s-o întrebi pe Marta Petreu ce este cu
articolul meu despre Matei Vișniec? Aș vrea să-l
dau în altă parte.
p.s. mai demult mi-a scris Aurel Rău, rugându-
mă să trimit pentru Steaua un articol și fotografii,
căci voiau să se ocupe de mine într-un număr
special. Oare au primit ce le-am trimis atunci?
2.	Oare a primit N. Oprea articole despre
M. Eliade și Eugen lonescu ce i-am trimis cu
luni în urmă?
[19]
[carte poștală]
Munchen, 2 aug. 1991
Dragă Damaschin, din scrisoarea ta nu reiese
că ai primit mesajul meu trimis în urmă cu vreo
2-3 săptămâni, împreună cu cărțile lui Mihai Sin,
pe care te rugam să le predai lui. Ana Mureșanu,
care pleacă acum în România nu mai poate să-ți
facă invitație decât la 1 sept., când va fi revenit
aici (ți-am arătat că eu nu am dreptul să fac
invitații). Îmi trebuie data nașterii și locul nașterii
tale. Grăbește-te să mi le comunici.
Cu drag
I.N.
[20]
Munchen, 7 sept. 1991
Dragă Damaschin, iată invitația pentru
Germania, valabilă tot timpul lunii octombrie. La
mine, la Munchen, te pot găzdui vreme de o
săptămână: dacă mai ai pe aici și alte posibilități,
ți le încadrezi în limitele lui octombrie. Te voi
aștepta în gară la momentul sosirii. În caz că nu
ți-e prea greu, poate îmi aduci (cu titlu de
împrumut) cărțile lui Mircea Horia Simionescu.
Mă interesează deasemeni Alex. Mușina, Lucian
Vasiliu, Mariana Marin, Ion Mureșan - poate și
alții. Ar fi bine ca volumul meu de versuri să fie
deja în corectura a doua, ca să nu mai comporte
riscuri. O să-ți arăt cu drag acest frumos oraș, cu
muzee splendide și trecut artistic. Salve!
I.N.
[21]
Munchen, 30 nov. 1991
Dragă Damaschin,
Mi-a telefonat acum vreo patru zile Marta
Petreu, din Belgia, să-mi spună că ți-a dat ție
numărul din Apostrof cu interviul meu, ca să-l
transmiți mie prin poștă, așa că îl aștept cu
nerăbdare. Se plângea că poșta e scumpă și ea
nu poate face față. Am primit și de la Simuț o
scrisoare, care se plânge de scumpetea poștei.
Te rog deci ca din drepturile mele de autor la
revistele care, conform procurei ce o ai de la
mine, ți le înmânează ție, să le pui la dispoziție
suma necesară poștei.
Pe de altă parte, Simuț se plânge că nu mai
are materiale de la mine. Oare nu ți-am dat eu
nimic pentru Familia, ca și pentru Vatra și
Apostrof? Te rog comunică-mi titlurile acestor
texte și destinația lor, ca să pot păstra evidența.
Iartă-mă că, îndată ce te-ai întors acasă, te și
necăjesc cu cererile mele, dar în tine am cea mai
mare încredere.
Te îmbrățișez și aștept veștile tale
I.	Negoițescu
[22]
[carte poștală]
Munchen, 21 dec. 1991
Dragă Damaschin, nu am nici un răspuns de
la tine: ce texte ale mele ai dat la Familia și
Vatra? Mi-a telefonat demult Marta Petreu, din
Belgia, că ți-a dat Apostrof ca să-mi trimiți, dar
n-am primit nimic. Tu ai primit textul meu despre
Valeriu Marcu, pentru Apostrof? Cu Viața
românească m-am lămurit, așa că nu mai căuta.
Am auzit că ar fi apărut Sabasios, nu mai știu
însă nimic de Istorie.
Sărbători fericite!
I.N.
■
14
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Poeme de loanichie Olteanu
Altă noapte la țara
Ce frumoși suntem în lumina lunii
irizată prin pereții subțiri!
Învăluie’n albastrul incendiu,
membrele noastre se culcă pe jos
ca pantele bete de povara brumei.
Noaptea aceasta e foarte ciudată.
Aci e răsuflul tău fosforescent și fierbinte
care mă încinge ca o algă tânără
șerpuind prin liniștea odăii
în care mai stărue aroma unor toamne vechi
cu butii și cu clopote de boi.
Erau miriști în flăcări
și amurgiri galbene
prin care pașii noștri flămânzi
spărgeau pojghița subțire a copilăriei
Iată o altă toamnă. o nouă plecare.
Nu peste mult îmi voiu afișa orgoliul pe
asfalturile ude ale
orașului,
printre oameni exuberanți și livizi,
cu mâinile arse de așteptarea arborilor.
Acolo sunt femei cu mult mai frumoase,
cu gleznele țipând fumuriu
în crepuscule întâmplător amăgite de parcuri.
și nu-mi va fi prea greu să te uit
oscilând între biblioteci și baruri.
Totuși tu să vii câteodată
cânt rătăcesc singur pe trotuare,
ca o boare vânătă să-mi mângâi obrajii
amintindu-mi de noaptea aceasta.
Sau când mă îngrop în sângele nopților
să-mi ștergi tâmplele murdărite de cenușa
infoliilor.
Vremea, 28.XI.1943
la brâu ca
Mahatma Gandhi
cu aceleași hohote anormale
și cu aceleași povești fără început și sfârșit.
Se așează apoi din nou la masa sculptată cu
briceagul,
plină de enciclopedii și de ziare
și continuă să-și pună la punct lucrările de
psihoterapeutică,
sub lumina stridentă a lămpii electrice
care arde și ziua și noaptea fără întrerupere.
Aici nu lucrez niciodată nimic.
fumez doar lungit pe patul de fer
și citesc romane de 15 lei
sau stau ceasuri întregi cu ochii ațintiți în tavan
într’o semisomnolență liniștitoare.
Afară tramvaiele se aud ca prin vis,
sigur scăldate într’o baie albastră și muzicală
de luna care nu îndrăznește să spargă pereții
și să intre’n odaie să-mi mângâie paloarea
pe care o examinez în oglindă absent.
Aceasta e camera poetului,
camera fără ferestre, suspendată în aer ca o
nacelă,
în fumul căreia nici o față nu și-a lăsat tiparul
șoldurilor
pure ca o medalie de platină.
Aici am visat cele mai imposibile visuri
și am scris versurile cele mai proaste
sub lumina stridentă a lămpii electrice
care arde și ziua și noaptea fără întrerupere.
Vremea
Noaptea la țară
și nu aflu cuvinte să mă preamăresc și cânt.
Dar noaptea în odaia de lut scundă
făptura ta se prelinge ca o undă
străvezie, abia percepută
într’o tentativă de gest, o volută
de fum mătăsos și rar
rătăcind lent între pereții de var.
Plutești înaltă și transparentă,
atât de depărtată și totuși prezentă,
mângăindu-mi ochii cu pleznetul de bici
al unghiilor tale mici.
Dar nu peste mult vor izbucni cocoșii deodată
Expresia mea va deveni mai ciudată
pălind cu palori subțiri de dimineață.
Atunci te vei împrăștia ca o ceață.
Lăsându-mă în lumina câtă se cerne
să plâng cu fața îngropată în perne.
Tribuna nouă, 11.1.1946
Vacanța
Ce bine e stă stai la țară
Într’un sat cu arbori și vite,
să-ți petreci vacanța de vară
trăind zile senine și liniștite,
Camera poetului
Aceasta e camera poetului,
camera fără ferestre, suspendată în aer ca o
nacelă.
În fiecare seară, încărcat de praful trotuarelor
și de pulberea fină a reclamelor luminoase,
intru în cameră ca într’o cămașă de forță.
Păstrez încă îmbibat în haine vuetul orașului
ca un parfum amețitor, iar prin membre
îmi plutește fierberea lentă a gării.
Colegul meu mă întâmpină ca deobiceiu gol până
Noaptea la 2 și jumătate,
pândită de geamurile mate,
umbra ta se strecoară în odaie
ca o brumă fierbinte, ca o adiere de ploaie
Atunci clipele noastre
se încheagă în fumurile albastre
ale țigării și în garoafa
ce-și dospește între pagini otrava.
Credeam că te-am uitat de mult. Pașii mei
rătăcesc sănătoși și grei
pe drumurile cu praf și vaci
legănate de fluere și de copaci.
Mă regăsesc în frunze și în pământ
Aci suntem departe
de orașul cu clocotul lui de păcate,
de izul lui negru de moarte
de literatură și luciditate.
Am îngropat mulți dumnezei
sub sfărâmături de altare, -
umbrele lor au pierit ca aburii grei
prin crăpăturile asfaltului din trotuare.
Decor de copaci cu praf și benzină,
zgârie-nori, biblioteci, canale,
s’au șters ca fumul de uzină
în resturi de cer reci și goale.
Aci suntem singuri cu noi
printre salcâmi de seară,
Îmbătați de iz viu de boi
ce trag care cu povară.
Splendide sunt nopțile cu lună
când arborii zvelți dorm în pace visând
în adierea brună
a unui foarte ușor vânt.
Atunci lucrurile își pierd conturul
dizolvate în spumă de aer și lene
apropriindu-se de azurul
adulmecat cu o mie de antene.
Vremea, 8.08.1943
■
Poeziile din grupajul de față, precum și cele publicate în
numărul anterior, fac parte dintr-un volum premiat în
manuscris în 1947, dar care n-a văzut lumina tiparului.
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Există scriitori pentru care propria operă
ajunge să fie, prin pluralitatea ei, dezavanta-
jantă. O parte sau alta a acesteia poate, prin
gradul de realizare optimă la care ingeniul creator
a reușit să o ridice, să ajungă să umbrească defini-
tiv în conștiința publică părțile celelalte. E o
ipostaziere crudă în câmpul culturii a acelei
faimoase înțelepciuni populare care spune că la
poalele marilor stejari nu cresc ciuperci. Nu întot-
deauna porțiunile de lumină și de umbră sunt
însă distribuite în chipul cel mai just cu putință.
Personalitatea scriitorului respectiv s-ar dovedi
mult mai complexă dacă ochiul critic s-ar strădui
să discearnă mai exact și ceea ce stă ascuns în
zonele de umbră. Ba deseori pot să se ivească
mari surprize la cercetarea unei asemenea pete
din soare. E cazul celebru al prozei eminesciene,
care a reieșit în cele din urmă a fi la fel de răsco-
litoare și de fascinantă ca poezia. Este, cred, și
cazul poeziei lui I. Negoițescu.
Apărute în 1969, Poemele lui Balduin de
Tyaormin șochează pe cunoscătorul criticii estete
a lui I. Negoițescu; prozatorul care scrie despre
literatură în perioade de rigoare latină este, atunci
când ia uneltele poetului, un anarhic. Distruge cu
voluptate materia asupra căreia se apleacă, la fel
și uneltele pe care le folosește. Altfel spus, dis-
truge nu numai aparența oricărei convenții de
coerență poetică, dar și convenția oricărei
coerențe a limbajului de care se folosește.
Poemele sunt deseori, dacă nu de cele mai multe
ori, ininteligibile; iată, citate în întregime, numai
două mostre elocvente pentru lipsa lor de
elocvență: “printre păduri spre seară cu microscop
în ploaie / fără de țintă nobilul șobolan pe tavă /
cum vă-ncruntați o zei de-această blândă viață /
îngăduind un înger să cadă peste noi / / căci după
optsprezece se-ndoaie cu viteza / și-oricât de sear-
băd lirele mai transpar în blond / ce desțărări
profunde ce Guadelupă-n ceață / dacă-ndrăzniți
vreodată oglinzi să vă resorb” (Zeii) și “de când
tot urc o teamă slăvită ce-ntârzie / sau ca un
leagăn tare menit la prădăciuni / străinule de-o
spulberi ți-e vina mai aleasă / un gând fără pri-
ință culori fără nebuni / ori marea suprapusă și
ca un gol de preț” (Anaerob). E fără sens să ne
gândim la suprealism citind aceste șiruri de
cuvinte, pentru că, în ciuda unei posibile aparențe
a dicteului automat, ele nu conțin ca vreo armă-
tură secretă un corpus de doctrină esoterică a
visului și a subconștientului revelat. De asemenea,
anumite cadențe metrice recurente și mimarea
intermitentă a unor structuri strofice regulate nu
ne lasă să facem ipoteze în legătură cu alte avan-
garde. Primul gând cu noimă pe care îl putem
avea este că poemele lui Negoițescu sunt jocul
steril al unei ironii critice superioare; bănuim că
ceea ce citim e un joc de mimă, iar ceea ce tre-
buie mimat este tonul și prețiozitatea unei poezii
oraculare. De aici titlul de o artificialitate nebună;
de aici incontinența de cuvinte afectate; tot de
aici rostirea în ritmuri nenecesare, pentru că nu
au ce sens sau ce emoție să transmită; în fine, tot
de aici sporadica organizare strofică, la fel de
nenecesară, din aceleași motive. Putem crede acest
Poezia lui I. Negoițescu
Radu Vancu
lucru, însă numai până când citim în poemul
Como versul foarte ciudat în context - ciudat,
pentru că are sens: “plângeți o verbe centrifuge”.
Și atunci înțelegem că lumii poetice din această
culegere de versuri ale lui I. Negoițescu forțele din
centrul limbajului îi descompun organizarea; plan-
ete și sori de cuvinte se depărtează cu viteze poet-
ice astronomice de locul originar care le dădea
sens. Poemele acestei lumi nu pot fi, prin urmare,
decât “cercuri fără plasma ce vi-l conferă sensul”,
cum scrie în poemul Alfa din ciclul “Trei poeme
mateine”.
Următoarea culegere de versuri, cea din 1972,
numită Moartea unui contabil, ne aduce surpriza
unei mai accentuate țineri în frâu a acestei dispoz-
iții poetice centrifuge. Versurile au din ce în ce
mai des rimă, dispoziția tipografică imită frecvent
convențiile strofice. Înțelegem ce e cu tot acest
efort de imitare a entropiei o dată cu apariția
unui alt vers lămuritor, din poemul explicit intitu-
lat Aceleiași umbre: “încerci pe spume versul și-l
dobândești murind”. Aceleiași umbre a poeziei
veșnic fără corp poetul îi scrie amar că într-un
asemenea limbaj lipsit de plasma sensului poezia
are lipsa de utilitate a unui exercițiu de in aqua
scribere; ademenitor și periculos e că, scris la nes-
fârșit în superficia spumei cuvintelor, versul ultim
poate să ne fie dat, însă numai în clipa și ea
ultimă. Tragismul existenței poetice e acela -
îmblânzit?... acutizat?... cine poate ști... - al unui
Sisif căruia i se dăruiește putința și revelația
morții o dată cu putința și revelația estetică.
Paradisul, locul de verdeață și de liniște, trece
obligatoriu prin infernul metaforei. O proclamă și
un alt vers, din poemul G.G. Brooke: “spre
verdele putred metafora-n sânge”. După cum se
vede numai și din cele două versuri citate, cu
acest volum al lui Negoițescu încep să apară ver-
suri nu numai inteligibile, dar chiar frumoase. Ba
uneori chiar strofe întregi frumoase, precum
această strofă finală din Teoria culorilor: “cum îl
port în trupul meu prea / material și prea chin-
uindu-mă diafan / ca și cum văzutul și nevăzutul
ar avea / printr-însul ceva sfâșiat în unduitor de
reîmpărțit”. Poemele devin, prin unele părți ale
lor, frumoase pentru că cel ce trăiește poetic a
avut revelația posibilității existenței unui paradis
viitor al poemelor în care acestea trăiesc starea lor
de înduhovnicire, ca și oamenii. Că starea lor de
grație ar putea dura numai o clipă, nu mai con-
tează pentru cel care mai anțărț crezuse într-o
veșnică entropie infernală; un vers din poemul
Teorema spune: “O clipă ferice-ar fi poezia și
sânge pe veci”. Nici un sacrificiu nu e prea mic;
dacă există un tratament pentru boala cuvintelor,
acesta va fi aplicat. Din poemul Dedicație, aflăm
și leacul: “o secetă propusă decât între cuvinte” -
germenii nocivi limbajului pot fi anihilați printr-o
ardere solară excesivă, adică prin excesul de lumi-
nozitate și de ardență a versului, chiar dacă efec-
tul secundar este acela sterilizant.
Viața particulară, volumul din 1977, e animat
de același suflet liric din Moartea unui contabil,
predispus la a urma orice asceză autoimpusă în
vederea ajungerii la starea de grație a versului.
Orice limitare e binevenită dacă aduce cu ea liris-
mul mântuitor; mai mult, se ajunge la credința că
limitarea e o benefică stare naturală a versului,
așa cum stă scris în poemul Confesiune, “din
sorginți mărginirii dăruit e versul”. Limitarea ver-
sului înseamnă însă limitarea ființei, cum putem
citi în poemul “Ego”: “pluvios monument care-mi
scade tot corpul / în mine l-au instaurat metaforă
și consens / ori cumpănă dintre lipsa lui și
geamăn / pretutindeni cum nu va fi pentru sine
înscris // de ce golul se divide prin egal și rece /
sau mai limpede sub adaos pur îl neagă / dacă
acestea-s lacrime unde-i pământul fertil /
Pseudomorf îmi spune maica mea Himera”. E
tragismul de o înaltă noblețe al celui care își dă
ființa pentru poezie, al aceluia care e, ca să cităm
o parafrază de-ale lui Nichita după maestrul
Hokusai, nebun după poezie. Prin puritatea
ascezei, versul e vindecat de cancer; însă tot ver-
sul devine cancer pentru ascetul din a cărui ființă
se hrănește. Cuvintele frumoase devin ucigătoare;
uluitor e că, știind perfect de bine aceasta, cel ce
mânuiește cuvintele acceptă. Unul dintre cele mai
frumoase poeme ale lui Negoițescu, Astronomie,
sună astfel: “de pulberi greu rotundul pe orizon
constrânge / și centrul însuși cheamă-l mai dens
mai străveziu / ca patimi nevăzute la cel cărui a
plânge / permis este spre sine doar harnicul
pustiu / / știință plăsmuită salut acest cleștar /
16
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
produs de la nemargini prin sâmburul gândirii /
de haos ce devoră cu rostrul său avar / materia
supremă dezpodobită firii”. Sahara poeziei înain-
tează harnic în ființă, însă ființa știe că îi e per-
mis a își plânge patimile nevăzute numai spre
sine; cu toate acestea, salută cleștarul liric al aces-
tei științe plăsmuite prin mijlocirea unei gândiri
care, cu rostrul, adică botul, ei animalic devoră
materia care s-a despodobit pe sine pentru fire,
altfel spus pentru a fi. Singurătatea aceasta cos-
mică a celui ce moare pradă creației sale o
cunoaștem mai bine, tot prin intermediul lui
I. Negoițescu, dintr-un mare vers eminescian:
“De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-și”.
Prin sumisiunea a la kamikaze a ființei în
favoarea versului, idealul poetic al lui Negoițescu
se apropie de puritatea celui eminescian.
Versurile în care această asceză ucigătoare își
dau roadele estetice sunt acelea din Sabasios. Nu
există nici un punct comun între anarhia din
Poemele lui Balduin de Tyaormin și estetismul
sau chiar calofilia celor din culegerea de față.
Unele poeme sunt adevărate performanțe. Marea
la Agigea, spre exemplu, reface la nivelul sugestiei,
prin savantul sistem de rime imperfecte, tonali-
tatea simultan nemuzicală, căci nematematică, și
muzicală, căci răscolitoare, a mării, “aspra muz-
ică” a mării, cum o numește poetul. De o puri-
tate poetică ultimă e și finalul poemului Dinamo:
“și apoi strada rău duh cu o cange lovit de
moarte / ne întemnița ni se ploconea ne
poruncea: scapă / trei eram ca flacăra ceții fântâ-
na singură neîntruparea / în inima noastră
Domnul stătea la pândă”. De asemenea, acela
pentru care cuvintele erau centrifuge reușește
acum să le stăpânească aidoma unui virtuoz; de
pildă, iată ce rime rare găsește în Bacchanală:
agave - bozii - o! zi - concave. Virtuozul poeziei
nu e însă mai puțin un virtuos sinucigaș în
numele acesteia; poezia e încă pentru el “intelec-
tul divizat în otravă”, ca să folosim cuvintele din
proza intitulată Balduin de Tyaormin. Anumite
versuri nu uită să ne aducă periodic aminte de
aceasta, precum acel vers din poemul Snagov,
“ființa ne-o extragem cu limfele rimate”. Obsesia
versului perfect nu e numai calofilie: poezia
depinde de integritatea perfectă a fiecărui vers așa
cum ființa depinde de integritatea perfectă a
fiecărei molecule de ADN. Cum însă, într-o
înțelegere a poeziei precum cea a lui Negoițescu,
versul e o moleculă a ființei, fiecare poem e o
pierdere rimată a substanței vitale.
Transformându-se în cleștar liric, ființa se minera-
lizează treptat, precum acea pădure de piatră din
Bucegi despre care vorbește Octavian Paler în
Scrisori imaginare: hrănindu-se cu seva mult prea
bogată în săruri minerale, copacii se transformă
încetul cu încetul în piatră, devenind astfel mai
perfect executați decât cele mai reușite statui
grecești. Ca și în cazul poeziei lui Negoițescu,
ceea ce îi hrănește îi ucide în cel mai estetic mod
cu putință.
Poezia lui I. Negoițescu arde cu aceeași puri-
tate estetică și etică a flăcării ca și critica lui. Pe
nedrept lăsată în umbră, lirica sa, aidoma criticii,
e tulburătoare nu numai prin perfecțiunea estetică
a lucrăturii, ci și prin acel mod implicit de a con-
trazice discret, însă neabătut distincția ierarhică a
lui Kierkegaard între cele trei moduri de existență,
estetic, etic și religios. A trăi estetic și a trăi etic
sunt, pentru cel care își face din literatură o
religie, noțiuni osmotice, care își capătă sens
numai una prin cealaltă. Iar I. Negoițescu este,
alături de Eminescu, unul dintre cele mai pure,
prin tragismul lor, exemple din cultura română
despre ceea ce înseamnă a trăi literatura ca pe o
religie.
■
O secvență din adolescența
lui I. Negoițescu
Petru Poantă
Publicarea unor scrieri postume ale lui I.
Negoițescu, Straja Dragonilor (Biblioteca
Apostrof, 1994, Ediție îngrijită și prefață de
Ion Vartic) și Ora oglinzilor (Editura dacia, 1997,
Ediție îngrijită, prefață și note de Dan Damaschin)
impune reevaluarea relației acestuia cu Eugen
Lovinescu. Aflăm aici argumente pentru a situa
această relație în zona mai fecundă în semnificații
a existențialului, dar și pentru a înțelege mai
nuanțat însuși destinul critic al lui I. Negoițescu.
În aparență de un interes mai curînd anecdotic,
evocarea (fragmentară) din 1943, publicată de
Dan Damaschin cu titlul Prima întrevedere cu E.
Lovinescu, este în fond un text subtil - apologetic
a cărui solemnitate din final are gravitatea friso-
nantă a comunicării unei experiențe de natură
religioasă. Decepționat de refuzul lui Camil
Petrescu de a-l primi într-o audiență, tînărul scri-
itor se decide să caute casa lui Lovinescu, văzută
în Istoria literaturii... a lui G. Călinescu. Este
vorba, deocamdată, despre o dorință pur culturală
“de a vizita un monument istoric”, căci omul real
îi părea din altă lume, aparținînd direct istoriei li-
terare”. Dar totul stă sub semnul hazardului: casa
- imagine (fetișul) nefiind în locul presupus,
novicele își continuă căutarea, găsindu-se însă
acum sub fascinația obscură a fotografiei criticului
de pe coperta romanului Viața dublă; o fotografie
a cărei expresie gravă și sceptică îi inspiră teamă,
în fapt un fel de teroare sacră. În sfîrșit, miracolul
se produce. Accesul în sanctuar este liber iar
intrarea echivalează cu o înălțare, cu o plutire
beatificată; “Am intrat pe aripi, fără să mai știu de
mine, de parcă un vîrtej m-a ridicat și m-a depus
în fața biroului Maestrului ...” În decorul camerei
(bibliotecii), de un rafinament fin estetizant,
Lovinescu îi apare transfigurat de bogăția croma-
tică a cărților. Este mai degrabă o epifanie, o zei-
tate apolinică. Măreția sa calmă și liniștitoare,
nimbată de aura nemuririi, are asupra tînărului un
dublu efect: unul, în ordine psiho-terapeutică și
altul, la nivelul “spiritualității absolute”.
Mărturisirea lui Negoițescu e absolut sinceră: prin
revelația Lovinescu, el se vindecă, chiar dacă nu
definitiv, de anxietate și de psihoza singurătății.
Mai mult, straturile psihismului său (dionisiac și
apolinic, plutonic și neptunic) s-au disociat: “Din
prima clipă, în prezența lui, s-au limpezit în mine
toate acele ape, care dacă erau pure, aveau totuși
stranii jocuri de lumină, acele planuri întretăiate
care îmi complicau chinuitor viața lăuntrică.
Straturile s-au așezat în mine fin orînduite, calei-
doscopul sufletesc s-a dizolvat, în fața lui erau
într-un echilibru spiritual ce nu-l mai
cunoscusem” (op.cit., pag. 151). Două scrisori din
aceeași perioadă, adresate lui Dinu Nicodin, com-
pletează textul celălalt, elaborat în vederea pu-
blicării. Scrise la foarte scurt timp după moartea
criticului, ele sînt impregnate de spontaneitatea
crudă a durerii și totuși confesiunea își păstrează
luciditatea analitică. Este afirmată expres aici
“nevoia unei prietenii părintești”, ca o compen-
sație la “teama aproape morbidă ... în fața vieții”,
precum și nevoia “idolatrizării spirituale”.
Imaginea idealizată a lui Lovinescu nu se substitu-
ie neapărat figurilor parentale. Ea satisface mai
degrabă un “complex” al adorației care, transferat
în planul spiritualității și al livrescului, devine un
“complex al călăuzei”: "... știu că de-a lungul
vieții, pe care o încep mai singur acum, amintirea
maestrului îmi va fi cea mai luminoasă călăuză".
Nimic convențional, așadar, în patetismul ardent
al idolatrizării. Numai că aceste motivații exis-
tențiale și spirituale nu sînt suficiente pentru a
explica brusca și definitiva orientare a lui I.
Negoițescu spre ideologia și sistemul critic lovi-
nescian. Din păcate, “memoriile” sale (Straja dra-
gonilor), scrise la bătrînețe, se opresc chiar la
momentul descoperirii lui Lovinescu. Totuși, fraza
finală a volumului (“Dar, ca să încep să înțeleg
aceasta, să-mi înalț simțămîntele la nivelul minții,
mai întîi trebuia să fac pasul viu pe care mi-l
hărăzise destinul să-l vizitez, foarte - foarte
curînd, pe Lovinescu”, (op. cit., pag.211), legit-
imează cel puțin niște speculații și asta îndeosebi
prin confesiunile preliminare în care se referă, cu
o sinceritate brutală, la derapajul său legionar.
Autorul comentează, fără a se autovictimiza, sim-
patiile pentru ideologia de dreapta ca pe un efect
al unui model cultural etnocentrist dominant în
epocă. E de precizat că aderarea la legionarism a
însemnat pentru el și un act de insurgență, nu
doar conformarea la o modă efemeră. Spirit fron-
deur și ludic, obsedat de notorietate, adolescentul
vrea să epateze. Nu trebuie neapărat justificat, ci
înțeles corect: gestul său este în esență gratuit,
inspirat poate mai mult de A. Gide, decît de
fanatismul Căpitanului. Fragmentele rămase din
jurnalul adolescenței, precum și evocarea acestei
perioade în Straja dragonilor relevă psihologia
unui revoltat (împotriva convențiilor sociale și,
discret, a autorității paternale) precum și apariția
timpurie a unei stări de anxietate, acestea pe fon-
dul unor instincte erotice paradisiace și vicioase
deopotrivă.
■
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
1
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
U antonate pe tărîm epistolar, legăturile
. . . noastre amicale au supraviețuit”, își
încheie Viorica Guy Marica, în numărul precedent
al Tribunei, rememorările emoționante despre
membrii Cercului literar de la Sibiu. Gruparea
artistică manifestată - în mod miraculos - sub
auspiciile întunecate ale războiului a fost spulbe-
rată abia de sovietizarea României. Ceea ce nu
reușise un conflict mondial, a izbutit pacea comu-
nistă: destrămarea relațiilor sociale, suspendarea
manifestărilor neaservite, terorizarea scriitorilor.
Prietenia s-a ascuns în paginile scrisorilor. Fapta
culturală s-a transformat în sfidare individuală.
Spațiul de refugiu al Etei Boeriu din fața urgiei
staliniste l-a constituit literatura italiană. Întregul
teritoriu a fost străbătut cu pas măsurat. Numele
și capodoperele cele mai reprezentative, de-a
lungul secolelor, și-au găsit expresie românească
prin intermediul poetei din Cluj: Dante, Divina
Comedie; Petrarca, Rime și Canțonierul;
Boccaccio, Decameronul; Michelangelo, Rime;
Leopardi, Cînturi. Apoi: B. Castiglione, Curteanul,
Giovanni Verga, Mastro don-Gesualdo, Alberto
Moravia, Indiferenții, Cesare Pavese, Tovarășul,
Elio Vittorini, Erica și frații săi. Garibaldina,
precum și Antologia poeziei italiene. Secolele XIII-
XIX și Trinacria. Poeți sicilieni contemporani.
Întîlnirea cu Divina Comedie s-a produs încă
din primii ani de studenție, în cadrul cursurilor
de Lectura Dantis, sub îndrumarea viitorului soț,
profesorul Umberto Cianciolo. “Fervoarea cu care
așteptam acest curs, încîntarea cu care ieșeam de
la el, freamătul lăuntric în care începusem să
deslușesc, nelimpede încă, acea «corrispondenza
d’amorosi sensi» care se statornicea între Dante și
mine și care avea să mă însemneze pentru tot-
deauna, explică peste ani temeritatea uriașei încer-
cări la care m-am supus, o supunere nețărmurită,
plăcută ca-n dragoste, atunci cînd am început să
traduc Divina Comedie”. Poemul dantesc, inițială
punte de legătură amoroasă (“Galeotto fu il libro
e chi lo scrisse”), a rămas a fi studiat, aprofundat,
cîntărit și tălmăcit, timp de cincisprezece ani,
chiar și după ce primul impuls biografic s-a stins
și iubirea s-a destrămat.
A citi Divina Comedie echivalează oricum cu
o aventură dificilă, plină de piedici și surprize,
menite a-l descuraja pe neofitul șovăitor. Dar a
traduce Divina Comedie înseamnă deja mult mai
mult: a-ți dedica decenii de activitate profesională
pătimașă acestui scop, a parcurge biblioteci de
explicații și analize, pentru a-ți desluși în prealabil
împletirea de sensuri ascunse “sotto il velame”, a
reflecta amănunțit la echivalențele românești cele
mai potrivite, a-i studia amănunțit pe cei care
te-au precedat pe această cale a traducerii, a
număra pînă la istovire cele 11 silabe din care
compuse cele 14230 de versuri ale tărîmului de
dincolo etc.
Aventură cu atît mai ingrată cu cît ștacheta a
fost din start plasată la înălțimi amețitoare. Prima
și cea mai semnificativă traducere integrală în ver-
suri, semnată de George Coșbuc, apare între 1924
și 1932. În următorii doi ani este adusă la lumină
varianta în proză a poemului, realizată de
Alexandru Marcu. A treia transpunere completă e
Dante tradus de Eta Boeriu
	Laszlo Alexandru
finalizată de asemeni în perioada interbelică de
către Ion A. Țundrea - Infernul său fiind tipărit în
1940, iar întreaga trilogie doar o jumătate de
secol mai tîrziu, în 1999. A patra echivalare a
capodoperei dantești, în versuri rămase peste 50
de ani în manuscris, i se datorează lui Giuseppe
Cifarelli. Iată o realitate editorială din cale afară
de stranie, în care traducerile poetice ale Divinei
Comedii și-au devorat biografic autorii, așteptînd
stingerea lor din viață pentru a ieși în întîm-
pinarea publicului, iar unica transpunere în proză
țintea mai ales finalități didactice (fiind oricum de
negăsit, o dată cu dispariția, în închisorile comu-
niste, a realizatorului ei). Într-un asemenea con-
text, versiunea română a Divinei Comedii, așa
cum a publicat-o Eta Boeriu în 1965, echivala cu
o consacrare.
Dificultatea copleșitoare de principiu, într-o
astfel de aventură a spiritului, ține de faptul că
Dante Alighieri sintetizează cultura și inventează
limba. Cum poate fi transpusă în straie românești
o realitate istorică, il Trecento, care lipsește din
inventarul percepției noastre? Ce limbă română
poate exprima experiențe poetice care au precedat
cu două secole Scrisoarea lui Neacșu? La aceste
întrebări, un răspuns foarte diferit ne oferă versiu-
nile George Coșbuc și Eta Boeriu. Poetul vieții
rurale își ia pe umeri aceleași obstacole pe care
le-a înfruntat însuși Dante: sculptează expresia,
coboară în adîncurile temporale, calcă foarte ri-
guros pe urmele marelui florentin, îi acceptă sfi-
darea și se ia la întrecere cu el. Poeta fiorului
sufletesc alege să-l apropie pe Dante de zilele
noastre și de aria noastră culturală: exprimarea e
simțitor modernizată, lirismul de ansamblu este
mai pronunțat, asperitățile sînt șlefuite,
echivalența cu originalul trebuie căutată deja nu la
nivelul cuvîntului și al versului, ci la acela, mai
general, al terținei, al corespondențelor de ansam-
blu. Ceea ce se cîștigă în fluență, se pierde la
fidelitate.
Căutări succesive au condus-o pe Eta Boeriu la
acest rezultat. În prima variantă, datînd de la
începutul anilor ‘50, autoarea își mărturisește
neputința respectării endecasilabului și a terței
rime din original. Va transpune așadar întreg
Purgatoriul și 6 cînturi din Infern, folosind
măsura de 14 silabe și rimînd doar versurile 1 și 3
ale terținei. În ciuda încurajărilor primite din
partea profesorului D. Popovici, tînăra italienistă
intuiește în mod corect că această opțiune e
nesatisfăcătoare. Traducerea inițială se abătea nu
doar de la măsura poetică dantescă, ci și de la
particularitățile sale expresive. Concizia, sobri-
etatea și lapidaritatea italiană erau diluate, excesiv
explicitate și prea extins frazate în română.
A doua variantă recuperează endecasilabul în
transpunerea integrală a Purgatoriului și a
Infernului. Evoluția pe calea cea bună este deja
semnificativă. Spiritul originalului începe să fie
intuit. Continuă totuși să lipsească la terza rima.
Terținele se înșiră sacadate, individualizate. Nu
apar încă legătura armonioasă dintre versuri, sen-
zația de fluență prelungibilă la infinit, transmisă
de capodopera lui Dante. Sfidarea aruncată de
George Coșbuc acționează hotărîtor în acest
moment: să fie oare imposibil de egalat, cincizeci
de ani mai tîrziu, ceea ce s-a putut atinge deja la
începutul secolului XX?! A treia și ultima variantă
construită de Eta Boeriu transpune cele trei can-
tice, Infernul, Purgatoriul și Paradisul, respectă
măsura dantescă a endecasilabului și recuperează
terța rimă. Exigențele formale ale textului sînt
împlinite și poemul poate porni, într-un nou
veșmînt românesc, în căutarea cititorilor.
Dar impedimentele de la suprafața traducerii
se reverberează în infinitele obstacole ascunse în
țesătura materialului. Eta Boeriu dovedește o
nuanțată cunoaștere a mizelor înfruntate și ni le
mărturisește într-un text memorabil. “Spiritul păti-
maș al lui Dante, împovărat de gînduri și poezie
(...), puterea lui de evocare, imaginația incandes-
centă, luciditatea viziunilor sale răbufnesc la tot
pasul în comparații, imagini, alegorii, invective,
viziuni ori dialoguri, în care se împletesc, de-a
lungul celor trei tărîmuri, sublimul cu cruzimea
celor mai cutezătoare expresii, durerea ce
mocnește cu rîsul plebean și extazul fericirii pure
cu scrîșnetul damnaților” (vezi Cum am tradus
Divina Comedie, în vol. Studii despre Dante,
Buc., 1965, p. 269). Era nevoie de sensibilitatea
unui artist al cuvîntului, dublată de tenacitatea
unui salahor, pentru a duce un asemenea pariu la
bun sfîrșit.
Multe ar mai fi de adăugat despre traducerea
sculpturală a Etei Boeriu: felul în care a fost
aleasă o cale de mijloc, între arhaizarea forțată și
româna contemporană, folosirea prudentă a
regionalismelor, pentru a se evita stridențele pe
alocuri supărătoare, dozarea circumspectă a neolo-
gismelor, măiestria redării comparațiilor atît de
complexe (care la Dante variază de la un singur
hemistih exploziv, pînă la imagini alternative com-
parate, extinse pe două, trei sau mai multe terține
- ajungîndu-se chiar la comparații pe 18 versuri!),
surprinzătoarele ruperi de ritm (pînza freatică a
unei descrieri melancolice e sfîșiată de acțiunea
abruptă, dar și invers, aventura frenetică e sus-
pendată printr-o rememorare în culori pastelate),
formulele epigrafice absolut memorabile, cu va-
loare proverbială, enumerația dezlănțuită, aliter-
ația bogată, umorul gros, situat dincoace de limita
vulgarității, enunțurile enigmatice, destinate să
sporească prin taina lor tensiunea călătoriei inițiat-
ice etc. etc.
Divina Comedie transpusă de Eta Boeriu
reprezintă nu doar o capodoperă cu existență
autonomă, ci și un excelent material de lucru pen-
tru dezbaterile profesioniste în domeniul tradu-
ctologiei. Numeroasele argumente ce se pot aduce
în favoarea sau împotriva unor opțiuni de princi-
piu ale poetei nu fac decît să-i umple azi de viață
activitatea artistică. O viață mai lungă decît
veacul.
■
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
18
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
“Filmul românesc există doar
prin individualități”
de vorbă cu regizorul Tudor Giurgiu
Ioan-Pavel Azap: - Mai întâi, felicitări pentru
debutul în lungmetraj. Și, pentru a intra direct în
temă: ce te-a atras la acest subiect - lesbianism,
incest -, inedit în filmul românesc?
Tudor Giurgiu: - M-a atras o poveste, o carte
pe care am citit-o într-un moment în care eram
într-o fază de căutări, încercam să găsesc un
subiect pentru film și mi s-a părut că Legături
bolnăvicioase al Ceciliei Ștefănescu este un roman
cu multe deschideri, care m-a emoționat, mi-a dat
ceea ce puține cărți mi-au dat în literatura
română: senzații olfactive, tactile, de gust, de
miros - de toate, și m-am gândit că ar putea să
iasă un film din cartea asta. Nu pot să zic că m-a
impresionat un anume tip de relație. Mi s-a părut
o carte foarte nouă, foarte proaspătă la vremea
aceea devansa puțin valul de literatură tânără, hai
să-i spunem dezinhibată, cu bunele și cu relele ei,
promovată în ultimii ani de cei de la Polirom de
pildă. E o carte care a apărut cumva într-o pauză
de eveniment literar. M-a atras un context, o
întâmplare, o stare, o atmosferă, o poveste care
mi s-a părut foarte densă. Faptul că multă lume
îmi spunea că e imposibil să fac film din asta m-a
ambiționat.
- Nu a fost și ispita unei anumite
„corectitudini politice” a temei, a subiectului?
- Aș fi ipocrit să spun că n-a fost și asta,
m-am gândit că e o temă care n-a prea fost bătută
în filmul românesc, că ar fi bine de explorat, de
exploatat și mă ardea la mâini, ca să zic așa, să o
fac. Mi-am dat seama că este o poveste foarte
delicată, foarte frumoasă, pură, și mă atrăgea
foarte mult să fac genul acesta de film, nu A
doua sau a treia cădere a Constantinopolului, ci
un film care vorbește despre oameni tineri. Eu
căutam în momentul acela un subiect care să se
potrivească pe ceva ce vroiam să fac, adică un
film despre o vârstă tânără, o vârstă a
maturizărilor, o vârstă a căutărilor, o poveste de
maturizare a unor personaje. Cartea asta a venit
cumva mănușă pe căutările mele.
- Ceea ce m-a surprins, plăcut, în film este
puritatea, delicatețea demersului regizoral. Este
acesta Tudor Giurgiu: un delicat, un sensibil, un
„fragil”?
- Cred că e mult din mine în film, dar nu știu
dacă așa sunt neapărat. Am vrut să fac filmul
pentru a-mi dovedi că niște lucruri pe care eu le
credeam despre mine n-au murit încă. Cum
plastic se exprima Eugenia Vodă când a văzut
filmul - mi-a spus să nu omor libelula care e în
mine. E foarte dur să faci un film după ani de
zile în care n-ai făcut decât lucruri mici și, mai
ales, e prima dată când faci un lungmetraj. A fost
un test, în primul rând pentru mine, să-mi
demonstrez dacă are sens să merg mai departe,
pentru că mă suspectam că fac prea multe - am
făcut un festival, acum e și munca la televiziune,
și producție, și revistă... E un risc să crezi despre
tine că poți face lucruri pentru care, de fapt, nu
ai chemare și riști să le faci prost. M-am gândit că
ar merita să-mi încerc puterile. Și-am acuma un
sentiment bun, convins fiind și de neîmplinirile
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
filmului, care există, nu le ascund, dar simt totuși
că mai am ce spune și m-ar tenta foarte mult să
fac un al doilea film. Nu știu când, dar sper să-l
fac.
- Să privim partea plină a paharului: orice
neîmplinire lasă loc pentru mai mult, înseamnă că
ai ce face în continuare. Ai lucrat videoclip, ai
lucrat în televiziune (și nu la funcția actuală mă
refer), ai făcut documentar, scurtmetraj. Care e
diferența, dacă este o diferență de esență, între
munca pentru televiziune, pentru spoturi, clipuri
sau scurtmetraje și lungmetraj?
- E greu de spus, pentru că aici, în genul ăsta
de film, ai de-a face cu o poveste în care n-ai
catastrofe, n-ai urmăriri, n-ai o tramă bazată strict
pe un tip de acțiune. Când ai de-a face cu un film
mai delicat, cum e cel de față, e atât de greu să
controlezi totul: filmezi pe bucăți, începi cu
finalul, filmezi după aia mijlocului, e foarte greu
să găsești o coerență a demersului. Îmi puneam
mari probleme când am început filmul, e atât de
delicat totul, la nivel de filigran. Nu e ca la un
clip, unde știi că ai de filmat o piesă în trei
minute, pui camere multe etc. Aici orice cadru -
între a filma un actor de aproape sau de departe
e o diferență extrem de mare -, orice decizie,
hotărâre pe care o iei riscă să-ți schimbe până la
urmă modul în care e perceput filmul. Și lucrul
cel mai evident, cel mai clar e că eu nu cred în
filmul care pune mai presus artificiile regizorale,
eu cred că filmul înseamnă în primul rând actori,
munca cu actorii, opțiunea pentru un anume tip
de interpretare, iar prin aceasta diferă total de
clipuri, de reclame. Știam de la bun început că
filmul de față va fi un pariu și o mare răspundere
pe umerii actorilor, pentru că oricât de mult
lucrezi cu ei, dacă nu au în ei niște amănunte,
niște date și dacă nu sunt făcuți să gândească
anumite personaje nu poți să schimbi nimic...
Poți să obții niște performanțe regizorale dar
cred că, în filmul meu, distribuția a avut un rol
important și mă bucur că e un film în care actorii
strălucesc în primul rând.
- Se vede cu ochiul liber, ca să zic așa. În
completarea a ceea ce spuneai: filmul e un produs
de echipă: regizor, scenarist, actori, producător,
tehnicieni etc. Totuși, cine are responsabilitatea
adevărată, ultimă, cine își pune amprenta asupra
filmului?
- În general, cred că regizorul este cel care dă,
până la urmă, filmului acel ceva care contează,
care îl face să fie diferit de alte filme. Dar la fel
de important cred că e producătorul, în orice
sistem, pentru că el generează filmul, sunt
producători care inițiază un proiect, care citesc o
carte, care visează noaptea un subiect și comandă
un scenariu. În orice țară civilizată tandemul ăsta
trebuie să funcționeze impecabil. La mine a fost
mai delicat, pentru că eu eram și regizor și
producător...
- Chiar voiam să te întreb, cum s-a împăcat
regizorul Tudor Giurgiu cu producătorul Tudor
Giurgiu?
- S-au împăcat foarte bine pentru că eram
total neimplicat în problemele de producție.
Mi-am propus să mă concentrez strict pe partea
de regie, mi-am închis telefonul, am plecat din
televiziune, o lună și jumătate nu m-am gândit
decât la cum să fac filmul. Am intervenit strict în
momentele în care mi se cerea să ajut producția,
să filmăm într-un anume loc, să nu mai căutăm
zece case, să mă pliez pe niște lucruri. Sigur, aici
intervin negocieri și compromisuri, depinde cât de
multe faci ca totuși să nu afecteze calitatea
filmului.
- Inițiator și director, vreme de patru ani, al
Festivalului Internațional de Film Transilvania
(TIFF), în prezent președinte director-general al
Televiziunii Române. Te-a „apăsat”, ți-a
condiționat demersul regizoral această postură de
persoană „foarte publică”? Lumea așteaptă mult
mai mult de la tine decât de la un alt debutant.
- Cum să spun, n-am simțit o presiune în
timp ce filmam dar m-a apăsat răspunderea. Am
văzut tipul de reacții care, cel puțin în București,
apar după ce faci un film, și mi-era extrem de
groază dacă filmul ar fi ieșit nici măcar prost, că
nu cred că avea cum să iasă prost, putea să iasă
un film corect și cuminte, un film care se putea
bifa, un film pasabil. Ori, dacă ieșea așa - și eu aș
fi știut lucrul ăsta, cred că sunt un om
autoexigent -, cred că aș fi înnebunit de ciudă,
pentru că în mod normal ar fi venit după aia
tone de „confelicitări” complezente, de lucruri
care ți se spun numai pentru că tu în momentul
de față reprezinți, poate, ceva. Lucrul ăsta cred că
m-ar fi iritat la culme și sunt extrem de bucuros
că am reușit să fac un film așa cum îmi doream,
pentru că, vorbind din nou de autocenzură,
uitându-mă acum la el, e exact genul de film pe
care îmi doream să-l fac. Și, în acest caz, cred că
primesc mult mai ușor critici, știu că oamenii care
vin la mine îmi spun sincer ce cred și lucrul
acesta contează extrem de mult.
- Filmul a avut premiera mondială la Festivalul
de la Berlin din acest an. Cum a fost primit/privit
Legături bolnăvicioase la Berlin?
- Filmul a fost foarte bine primit la Berlin. Nu
mă așteptam, era un film românesc, cu o
publicitate mică, nu credeam că o să însemne
foarte mult. Am avut însă surpriza să văd că e un
19
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
film care a născut discuții, pe care oamenii l-au
primit cu brațele deschise. Bine, Berlinul e și un
oraș mai deschis la genul ăsta de subiecte, un
oraș unde minoritățile sau comunitățile sexuale
trăiesc într-o bună pace și prietenie și ceilalți. Dar
am avut o critică excepțional de bună în Variety,
biblia spectatorului sau omului din industria de
film. A fost neașteptat de bine, am reușit să
facem un contract cu o firmă care să ne vândă
drepturile de difuzare ale filmului în lume și doar
la târgul de la Berlin am încheiat 7-8 contracte cu
țări ca Statele Unite, Anglia, Suedia.
- După un număr de ani în care filmul
românesc a fost sublim dar a lipsit aproape cu
desăvârșire de pe marile ecrane, am început să
facem opt, nouă, zece filme pe an, unele
discutabile valoric, dar asta e, mă rog, o altă
poveste. Ce-i lipsește filmului românesc pentru a
fi cu adevărat competitiv, pentru a fi o prezență
constantă pe plan european, pe plan mondial?
- Cred că lipsește o constanță a poveștilor
bune, o constanță a filmelor care să fie
interesante, pentru că spectatorul e confuz, vede
două, trei, patru filme, după care rulează două
căderi, deci e un cinema foarte inconstant. Din
motive pe care le știm, care țin de un tip de
sistem care acorda finanțările după ureche, un
sistem corupt care acum cred că și-a găsit
obștescul sfârșit. În rest, vorbim de oameni care
sunt creatori și ține de ei să facă filmele pe care
le fac. Momentul de față cred că e un moment
bun pentru filmul românesc, pentru că sunt niște
individualități care contează în peisajul artistic
românesc, și nu numai, european chiar. Am
prieteni din Bosnia, din Bulgaria care se uită cu
maximă admirație la filmul românesc și spun că
în momentul de față filmul românesc e, de
departe, pe locul întâi în Balcani, în sud-estul
Europei.
- Ai fost, din câte știu eu, asistent de regie la
Lucian Pintilie, la Radu Mihăileanu, la Nae
Caranfil, la Bogdan Dumitrescu. Cum a fost
colaborarea, lucrul cu acești regizori, nume
importante ale filmului românesc, dincolo de
diferențele stilistice sau de vârstă dintre ei? Au
fost întâlniri benefice, te-au influențat, te-au
derutat, te-au ajutat?
- Eu cred că orice lucru pe care-l faci lasă o
amprentă asupra personalității tale, asupra felului
de a fi, de a lucra, de a gândi filmul. Cred că,
până la urmă, experiența care m-a marcat cel mai
mult este cea cu Pintilie, la Prea târziu, pentru că
a fost în primul rând o experiență umană. Lucrul
cu Pintilie îți dă o maximă rigoare, o atenție la
detalii și la ideea de a nu face compromisuri.
N-am să uit vorba asta: îmi spunea că orice
încercare să ușurezi o situație, să o tratezi mai
simplu, să găsești o rezolvare e un pas spre
catastrofă, și, mă rog, păstrând gluma, cam are
dreptate.
- O prelungire la întrebarea anterioară: ai
maeștrii care te-au influențat, la care te raportezi?
- Cineastul meu preferat e Franțois Truffaut,
un cineast din Noul Val francez în care cred, care
cred că e un mare om, în primul rând de film, de
cultură, filmele lui le admir și le respect foarte
tare. Legături bolnăvicioase are și multe pasaje pe
care le-am făcut ca un soi de omagiu, mai ales la
filmul Jules și Jim, al lui Truffaut. În rest, am
cineaști preferați, maeștri să spunem: Stanley
Kubrick, Fellini, filmele de început ale lui
Coppola, sunt mulți la care țin, dar nu pot să
spun că am un nume special, o biblie.
- Am avut, avem sau vom avem șansa unei
școli naționale de film? Dacă da, care ar fi
specificul acesteia?
- N-am avut o școală de film, nici nu cred c-o
să avem. Am avut o generație și un moment bun
în filmul românesc, dar nu prea s-a profitat de el
din diverse motive. E păcat, pentru că lipsa unei
școli autentice a afectat foarte mult un tip de
exprimare și de coerență a unor generații -
generația ‘70, generația ‘80. Dacă ne uităm la cehi
sau la polonezi, la unguri - au avut altă
deschidere, au avut altă lansare în lumea
internațională. Dar cred că nu e totul pierdut.
Acum, cum spuneam, avem individualități bune,
mari, distincte, puternice și poate că e mai
important decât o școală amorfă și gri.
- Cum privești împărțirea pe generații în
cinematografia românească, la regizori mă refer?
Există un conflict real între generații, dincolo de
cel financiar, respectiv lupta pentru a face un
film?
- Sunt aici două aspecte. M-am bucurat foarte
mult în ultimul timp, pentru că odată cu
schimbările din Legea cinematografiei vor fi mai
mulți bani pentru filme, pentru filmele tuturor
cineaștilor - bătrâni, tineri -, s-a creat un soi de
consens. Pentru prima dată după cincisprezece ani
de discuții s-a putut crea o platformă comună și
toată lumea, tineri și bătrâni, a avut același țel
comun, și s-a creat o asociere surprinzătoare,
plăcută, extrem de importantă, un soi de
coeziune care n-a mai fost până acum. Sub raport
stilistic, lucrurile sunt evidente, nu doresc să le
mai comentez, am spus-o de multe ori: cred că
filmul românesc, din păcate, în afara domnului
Lucian Pintilie, în afara lui Mircea Daneliuc, ca
reprezentanți ai unei alte vârste, filmul românesc
trăiește doar prin individualitățile „noului val”,
prin cineaști afirmați de curând. Asta e realitatea,
de ce să ne ferim de ea?
- Ai fost director de festival de film, ești
director de televiziune, producător, o
personalitate polivalentă. Ce domeniu, din cele
amintite, ți-a adus cele mai mari satisfacții?
- E cea mai grea întrebare pe care puteai să
mi-o pui, pentru că nu știu, mi-e și frică să dau
un răspuns, e ca și cum ai în tine mai multe
personalități și riști să superi una dintre ele. Nu
știu... În momentul de față cred că faptul că am
putut să fac Festivalul - s-a născut ca un vis și
vezi acuma că a luat o formă și o dimensiune pe
care nimeni nu o anticipa -, cred că e, totuși,
lucrul de care sunt cel mai bucuros. Asta poate și
pentru faptul că filmul e foarte proaspăt acum și
s-a născut foarte ușor. De obicei un film se naște
cu multe chinuri - Festivalul s-a născut cu multe
chinuri. E drept, am avut și la film probleme,
inițial n-am câștigat concursul la Centrul Național
al Cinematografiei, dar, în fine, partea de filmare,
de montaj, selecția la Berlin, prezența în alte
festivaluri înseamnă un proces foarte „cuminte”,
foarte frumos și de asta am senzația că e normal
să fie așa. Probabil că, în timp, am să spun că
filmul este, a fost lucrul cel mai important.
- Care este, în momentul de față, relația ta cu
TIFF-ul?	’	’
- De caldă apropiere, de... Cum să spun, sunt
așa ca un soi de instituție paternală care
veghează, care nu prea are timp să comunice cu
cei care se ocupă acum de Festival, ei au crezut că
o să mă pot implica mai mult dar realitatea mi-a
arătat că nu mai ajung să trec pe la biroul lor, nu
mai ajung să mă văd cu ei, comunicăm pe e-mail
din când în când, îi ajut și sunt alături de ei, dar
sunt extrem de convins că vor face lucrurile bine,
pentru că sunt profesioniști și știu ce să facă. Sper
să fie primul an când voi reuși să văd filme, când
mă voi destinde și bucura și de alte lucruri...
- Dacă o să te invite...
- Ei, da, asta ar fi...
- Ce înțelegi prin libertate de creație?
- E o stare foarte plăcută în care nu ai
opreliști, nu ai garduri, în care vezi un teren plat,
vezi linia orizontului și te gândești că poți să faci
orice, că poți să creezi, e o stare foarte plăcută,
de beatitudine. Ca orgasmul, să spunem, făcând o
legătură cu Legături bolnăvicioase.
- Este filmul artă sau industrie? Se poate vorbi
de o departajare clară între aceste două aspecte?
- Eu cred că filmul, orice am face, e o
industrie. Sigur că e a șaptea artă, dar în
momentul de față el e gândit ca un sistem în care
trebuie să plătești un bilet, trebuie să dai niște
bani ca să vezi un film, să te uiți la un DVD etc.
Simt așa o oarecare jenă când se spune că în
Europa chiar e bine când un film nu face
spectatori, cred că astea sunt niște mari prostii și
că filmul trebuie să fie o industrie. Evident, din
multele filme care sunt produsele acestei industrii
e extraordinar că anual putem vedea 50, poate
100 de filme care vor rămâne în istorie și sunt
filmele cu care vom rămâne în timp.
- Există un film pe care l-ai văzut și ți-a plăcut
atât de mult încât ai regretat că nu l-ai făcut tu?
- Da. Chiar am scris de curând, e un film
recent, un film al lui Michel Gondry, a fost și la
TIFF, acum doi ani cred, Eterna strălucire a minții
neprihănite, un titlu imposibil, am ieșit de la film
în transă și convins că n-o să pot niciodată să fac
un film de genul ăsta, dar la fel de convins că e
filmul pe care mi-aș fi dorit să-l fac.
- Și-acum o întrebare absolut dărâmătoare:
care este următorul proiect ca regizor, dacă este
concretizat în momentul de față, sau ce anume ți-
ai dori să faci?
- Să știi că, pornind de la o glumă cu un
prieten care m-a întrebat același lucru, am spus că
în mod normal acum, păstrând linia stilistică, ar
trebui să fac un film despre doi gemeni. Și mi-am
adus aminte că am citit o carte pe care m-a bătut
gândul s-o ecranizez acum câțiva ani, e o carte a
unei autoare franceze, de origine poloneză, se
cheamă Gemenii, de Alberta Kristoff, o carte care
m-a emoționat poate mai mult decât Le gături
bolnăvicioase, o carte cu un subiect la fel de
sensibil și de dur și m-ar tenta în momentul de
față să văd măcar dacă drepturile de autor sunt
libere și dacă o putem ecraniza.
-	Producătorul Tudor Giurgiu ce are acum pe
masa de lucru?
- Producătorul se calmează și ia o pauză, se
bucură că a lăsat pe mâinile celor care păstoresc
acum casa de producție un proiect la care țin
mult: Conversație cu Serafim în regia lui Silviu
Purcărete, e un film pe care mi-aș dori să văd pe
ecrane.
-	Îți mulțumesc!
Interviu realizat de
Ioan-Pavel Azap
■
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
"2ăj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
puncte de vedere
o dilemă, veche, în marș
Dan Culcer
Numirea politologului americano-român
Vladimir Tismăneanu ca pre°edinte al
Comisiei care va redacta raportul privind
comunismul, cerut de dezinvoltul, pretențiosul și
naivul nostru președinte, Traian Băsescu, a fost
caracterizată recent de un comentator și om
politic de oablă ținută morală și intelectuală, Ion
Varlam ca “O insultă la adresa democrației și un
scandal moral”.
Sunt întru totul de acord cu poziția lui Ion
Varlam. Precizările sale erau necesare pentru a
refuza confuzia dintre "competență” și compatibil-
itate.
Îmi voi face aici, în mod public, mea culpa,
mea maxima culpa. În ultimii ani am fost luat de
valul unui soi de activism social și politic, încer-
cînd probabil să recuperez anii din România, de
tăcere încărcată de așteptari și neputințe. Activism
care se dovedește ineficient, pernicios pentru unii
și chiar pentru mine, pînă la urma chiar inutil.
Fiindcă, de fapt, este vorba de recuperări ale unor
garanți de care mișcări informale, dar al căror
numitor comun este componenta lor «colonială»,
pe care eu nu le pot controla, ci doar observa și
descrie, au nevoie ca să își împlinească pro-
gramele de manipulare politică și deturnare de
sensuri morale.
Am scris articole politice sau am luat poziții
publice care li s-au părut unor oameni pe care îi
stimez, în principiu și pînă la proba contrarie, atît
pentru inteligența cît și pentru vîna lor morală,
contradictorii, dacă nu chiar tîmpite. Acum cîteva
săptămîni eram admonestat violent de Paul Goma
(nu eram singurul!) pentru că am semnat un
manifest inițiat de Sorin Ilieșiu, vicepreședintele
Alianței Civice.
Am fost criticat pentru că am intrat prin sem-
nătură într-un grup care se declarase pentru
Procesul Comunismului, pentru lustrație chiar,
dar care părea că limitează - după cum observa și
reproșa Paul Goma - istoria comunismului la niște
date care nu corespondeau istoriei ci dorinței de a
nu deranja. Un grup care nu era un grup, ci o
societate mixtă pe acțiuni, de recuperare și instru-
mentalizare, în folos personal mai ales, a proiec-
tului mult amînat și batjocorit ca inutil, întîrziat,
inept sau imposibil, al procesului comunismului.
Doar că Sorin Ilieșiu a demonstrat, cu citate
din proiectul de Raport anexat Scrisorii deschise
adresată președintelui Băsescu, că argumentația lui
Paul Goma era bazată pe o lectură pripită, neaten-
tă. Că deci, soarta Basarabiei, ținutul de baștină a
scriitorului, și parte a României, nu este indiferen-
tă celui care a conceput cele două texte, așa cum
pretindea indignat Paul Goma.
Uneori Paul Goma, structură de polemist
instinctiv, își inventă adversarii (ardelenii imagi-
nari, de pildă) sau le impută unora păcatele alto-
ra. Aceste alunecări dăunează adesea demonstrați-
ilor sale, vulnerabil textul poate fi atacat pe linia
neesențialului de către adversari incorecți sau
ilogici.
Și atunci, ar fi fost mai eficient ca Paul Goma
sa nu mai construiască argumentații pe acest
pseudo-temei, ci pe analiza critică a politicii statu-
lui român - și deci a elitei sale coloniale - de la
1947 încoace, în chestiunea Basarabiei, fără a se
opri desigur la 1989. Goma a scris adesea pe
aceasta temă, dar discursul rămine încă dispersat
și mai ales nesusținut public de alții. Iar corecti-
tudinea politică a vajnicilor noștri lideri de opinie,
comentatori și manipulatori, îi orientează pe
aceștia spre conformism și oportunism în chestiu-
nile naționale, identitare, ascunși în spatele unei
rușini de a fi român. În așteptarea sau în
ascultarea opiniilor neformulate, presupuse ale
stăpânilor de la Est sau de la Vest.
Ce-ar fi fost dacă oamenii politici români de la
sfîrșitul secolului al XIX-lea ar fi acționat doar cu
aprobarea Marilor Puteri ale momentului?
În problema Basarabiei, să ne amintim deci că
in vremea lui Ceaușescu s-au dat semnale contra-
dictorii înspre Moscova: publicarea cărții cu tex-
tele lui Marx despre Basarabia și critica imperialis-
mului rus, apariția unor exponate în muzeele
României pe tema raptului Basarabiei, alte studii
și publicații, dar și vizita lui Ceaușescu la
Chișinău, o recunoaștere implicită și explicită a
existenței unui stat "moldovean”, ca parte a
Uniunii Sovietice. România părea că renunțase să
conteste efectele Pactului Ribentrop-Molotov,
adică Hitler-Stalin.
Iată alta din pricinile admonestării mele pen-
tru contradicții. Cînd se anunțase candidatura lui
Iliescu și cînd se puseseră în mișcare toate forțele
de stânga (adica cele critptocomuniste, neo-colo-
niale) ca să alarmeze electoratul indecis de imagi-
narul pericol al victoriei extremei drepte, prin
Corneliu Vadim Tudor, am scris un editorial în
revista Asymetria, intitulat Între ciumă și holeră,
pentru a arăta imposibilitatea alegerii între candi-
dații care ni se propuneau. Totuși, am ales, sem-
nînd câteva zile mai târziu, un apel în favoarea
alegerii lui Iliescu. Deși nu am nici o obligație de
a motiva votul meu, care rămîne secret, voi încer-
ca să îmi explic mie dintîi presupusa contradicție.
Precizez că nu mă simt vinovat de falsa alterna-
tivă, fiindcă nu eu am propus canditații. Și dacă
toată clasa politică sau elitele sociale, intelectuale
ale României nu au putut impune alți candidați
decît aceste fantoșe, aceste marionete politice, nu
am de ce să mă simt responsabil și culpabil.
Dar nu credeam și nu cred în votul prin
abținere. Când sunt prea multe abțineri, rezul-
tatele electorale sunt determinate de minoritățile
active, care pot mobiliza grupurile lor de activiști
de toată mîna. Nu doream asta. Iliescu avea
oricum șansa de a simboliza stabilitatea, ceea ce
este un factor determinant în alegeri, căci
România, precum orice țară europeană, nu este o
comunitate de revoluționari ci o societate de con-
servatori. Problema este ce program li se propune
și impune conservatorilor din instinct.
Iar destinul lui Ion Iliescu se va încheia
oricum cu o judecată. Cînd mascarada numită
procesul lui Ceaușescu va fi reanalizată. Cînd
responsabilitatea sa în masacrele decembriste și
post-decembriste se va fi stabilit în justiție. Nu
există nici un motiv ca Ion Iliescu să iasă din
această lume fără a fi judecat pentru faptele și ati-
tudinile sale de la 1956 încoace.
(Vezi și textul Constanței Corbea din revista
Asymetria, vezi amintirile atîtor studenți din
România, exmatriculați între 1956 si 1960, închiși
și/sau condamnați, cu destine frînte de terorismul
politic practicat sau încurajat de regimul comunist
pe care Iliescu îl reprezenta atunci.
Pornind de la Apelul lui Sorin Ilieșiu, Paul
Goma a mai scris un text important care pune
problema definirii proiectului național, identitar
român, cu sau fără Basarabia.
Doliu pentru Basarabia se intitulează extraordi-
nara și disperata penultimă strigare semnată de
Paul Goma (printre altele în revista Tiuk
(http://www.tiuk.reea.net/goma.html). Logica lui
Paul Goma nu poate fi o logică politică, opor-
tunistă, de conjuncturi și ocazii. De aceea, dacă se
face că nu observă că nici un român - nici chiar
românii ardeleni - nu a uitat Basarabia, e doar
pentru a avea ocazia (retorică?) de a fi mai dis-
perat și mai radical. În afara agenților puterii colo-
niale, care se află pe punte tocmai pentru a o
face uitată, pentru a dezavua patriotismul - mereu
identificat cu naționalismul și confundat cu xeno-
fobia - toți românii știu că Unirea cea mare nu
poate fi considerată un soi de întîmplare min-
unată, conjunctură, chiar dacă a beneficiat, ca
orice eveniment istoric, de o doză de hazard.
Ea a fost rezultatul acțiunii conjuncte a mar-
ilor bărbați români pentru care a fi român era o
onoare și nu o rușine, iar a afirma asta era chiar
programul lor de-o viață. Se formase atunci o elită
care, în ciuda aparteneței la clasele de sus, sau
poate tocmai de aceea reușise să construiască un
program politic în care interesele sale de grup nu
erau în contradicție cu interesele majorității popu-
lației. Nu idealizez această elită. Reminiscențele
educației mele "marxiste” și formația mea de soci-
olog "autodidact”, mă împiedică să uit conflictele
sociale și starea economică a majorității
românilor, jalnică pentru anumite segmente ale
populației, care nu erau sărmani doar pentru că
existau arendași străini de neam.
În acest cadru deplîng ezitările sau tăcerile
bizare ale scriitorului și pamfletarului politic, care
îl îndepărtează pe Paul Goma de acei oameni
activi, puțini din păcate, a căror radicalitate
morală îi așeaza, cred eu, în mod natural în com-
pania sa. Mă gîndesc de pilda la Ioan Roșca, iniți-
atorul și realizatorul sitului Procesul comunismu-
lui (http://www.procesulcomunismului.com), sau
la Ion Varlam, autorul percutantului text mai jos
reprodus, pe marginea căruia glosez aici, intitulat
de mine O insultă la adresa democrației °i un
scandal moral. Inexplicabil (pentru mine) sa reti-
cență: lipsa referințelor la eforturile acestor
oameni mi se pare o gravă orbire din partea celui
care ar putea fi mai puțin egocentric și mai darnic
în aprecierea prietenilor și aliaților reali decît în
distribuția adesea ineficientă de invective la adresa
adversarilor reali sau inventați.
«Întrebare (a mea și doar a mea [Paul Goma])
naivă: ce vor fi căutînd în acest demers onest,
legitim (și atât de întârziat:16 ani!, de către
“democrațiile” iliești, de două ori, și
constantinești) al condamnării crimelor comunis-
mului verii Oigenstein: Anca Răutu, fiica mon-
strului cu același pseudonume: Leonte Răutu și
Andrei Oișteanu, fiul politrukului NKVD Mișa
Oigenstein, ultimul director al Uzinei de activiști
de-stat-și-de-partid “Ștefan Gheorghiu” - și nepot
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
al lui L. Răutu? Este normal (pentru noi, nu și
pentru ei, apostoli ai terorii generale de tip soviet-
ic): nici Anca nici Andrei nu pot fi acuzați pentru
crimele comise de pcrinții lor (atât în Basarabia,
pământ românesc, răpit de URSS în 1940), cât și
în restul României ocupat de tancurile sovietice,
pe care veniseră ei, de la Răsărit, după 23 august
1944, să ne aducă lumina bolșevismului). Fiindcă
noi nu suntem ca ei. Dar ei, ca trăitori pe pămân-
tul României, și trăind bine de când se știu, nu se
simt obligați de a declara audibil, citibil că deza-
probă faptele murdare, criminale, că nu (mai)
împărtășesc ideologia părinților?, deși se
impărtășesc, în continuare, din supraavantajele eli-
tarzilor colonizatori sovietici? "
Întrebarea "naivă” de mai sus îl uita - tempo-
rar se va vedea repede - pe Vladimir Tismăneanu,
cel care va fi numit de Traian Băsescu președin-
tele unei comisii de analiză științifică pentru
redactarea raportului de care președintele
României zice că ar avea nevoie ca să poata for-
mula condamnarea sistemului comunist din
România ca sistem politic criminal și totalitar-
terorist.
Tismăneanu era "uitat" de Goma poate și
fiindcă prin scrierile sale de analiză politică
dăduse impresia că se leapădă de comunismul
practicat de familia sa și de prietenii acestora, toți
membri ai elitei coloniale, niciodată cu adevărat
expulzați din pîntecul ei protector. Se leapădă, e
drept, dar pentru a delimita mai limpede rezidu-
urile recuperabile, în numele disocierii mereu
chiar dacă discret repetate între "stalinism" și
"comunism", reziduuri totalitare reconvertite de
alții, prin teoriile "liberale" ale internaționalismu-
lui capitalist care impune democrația prin cea mai
nedemocratică practica politică: războiul.
Punerea în opoziție a doua instituții create de
două instanțe politice ale României nu este doar
expresia concurenței nefaste între președinte și
primul său ministru ci, mai ales, una din formele
luptei pentru împiedicarea lustrației, adică a
purificării morale, chiar dacă tardive, a "elitelor"
politice și economice ieșite din pîntecele balenei
comunisto-securiste.
Nu putem face pronosticuri privind rezultatul
acestei lupte. Ne aflăm iarăși în fața unei dileme
morale și politice: alegerea între elitele neocolo-
niale reciclate, sprijinite de vechile noi Mari
Puteri. În ce mă privește, mizez pe o elită care
poate nu există încă: aceea care, definind interese-
le României în termeni proprii și adecvați, va ști
să menajeze alianțe temporare cu Marile Puteri,
pentru scopuri proprii și interese adecvate celor
ale majoritații populației sale. Populație sărăcită,
dezamagită și bolnavă. Nu admit o guvernare
populistă de genul celei pe care o agită agentul
C.V.Tudor și nici elitistă, care se conformează
doar ordinelor unor supraputeri, așa cum s-a
întîmplat de la 1989 încoace.
Chiar dacă România este o țară mică, nu
există motive să se creadă că o barcă mică nu
poate fi condusă pe furtună mai bine decît un
pachebot al cărui căpitan s-a transformat, din
orgoliu sau frică, în orb sau în slugă.
Politicianul și comentatorul politic Ion Varlam a difuzat recent pe Internet o luare de poziție care merită
să fie cunoscută de publicul larg. O reproducem integral. Vom încerca să o comentăm și să o repunem în con-
text.
[«Comisia Tismăneanu»: O insultă la adresa democrației și un scandal moral]
"Primirea entuziastă pe care «establishmentul» intelectual a făcut-o scandaloasei numiri a Profesorului
Tismăneanu în fruntea comisiei de «analiză științifică» a «dictaturii comuniste» este o mare rușine. Faptul că,
în loc de a denunța acest scandal și de a protesta împotriva acestei desemnări dă în vileag o totală lipsă de
simț moral și de discernământ politic. Această gravă manifestare a absenței de rigoare etică și de competență
dovedește cât de inaptă este intelectualitatea română pentru rolul de călăuză a «societății civile» pe care
pretinde să-l joace. Ea confundă vedete și valori, nu înțelege că notorietatea produsă de publicitate este factice,
nici că imaginea creată prin tehnicile comunicației nu rezistă la proba realității. Cu mult mai grav este faptul
că, nici astăzi, «establishmentul» intelectual nu realizează că, spre deosebire de opozanți, care urmăreau dis-
trugerea regimului comunist, disidenții se mulțumeau cu reformarea sistemului. Este singura explicație onora-
bilă pe care o putem da preferinței pe care perseverează s-o acorde termenului «disident», făcând astfel jocul
celor care l-au creat tocmai pentru «a conspira deconspirarea comunismului». De incompetența și veleitarismul
vedetelor intelectuale am mai avut parte, atunci când am fost invitați să-l votăm pe Ion Iliescu «pentru a salva
România de fascistul CVT». Așa că mai bine ar face aceste dame și domni să nu se mai afle în treabă și să nu
mai încurce lumea dându-și cu părerea. Să lase dezbaterile politice celor calificați să le abordeze și chestiunile
de etică celor pe care ținuta lor îi califică pentru a vorbi despre morală.
Profesorul Tismăneanu este indiscutabil unul din cei mai competenți analiști ai fenomenului comunist.
Numirea sa de către Președintele Băsescu în fruntea comisiei «de analiză științifică» a regimului comunist este
absolut firească, dar ea nu se datorește expertizei necontestate a universitarului american, ci faptului că aces-
ta s-a născut și a crescut în sânul oligarhiei coloniale sovietice din România. Această desemnare este la fel de
firească ca aceea a Judecătorului Șurianu în conducerea CNSAS, fiind motivată de grija protecției mutuale. Ea
s-a făcut pe temeiul solidarității dintre beneficiarii totalitarismului marxist și sovietic, care se manifestă spon-
tan de fiecare dată, revelarea adevărului sau facerea dreptății amenință situațiile dobândite și pozițiile ocupate
de membrii sistemului de natură criminală și de origine străină care, oficial cel puțin, a fost abolit la 22
Decembrie 1989. Această «afinitate congenitală» a Profesorului Tismăneanu îi era cunoscută actualului șef al
statului din volumul de conversații cu Președintele Iliescu, publicată anul trecut.
Nu vom explica unor oameni a căror conștiință pare amputată de simțul moral, de ce alegerea Profesorului
Tismăneanu este o insultă la adresa democrației și un scandal moral. Pentru a-i face să înțeleagă incongruitatea
deontologică a acestei numiri a lui îi vom întreba doar, dacă ei cred că în fruntea comisiilor oficial însărcinate
cu analizarea regimului național-socialist ar fi putut să fie numiții fii unor demnitari hitleriști?"
Ion Varlam, Paris, 12 Aprilie 2006.
■
19 aprilie 2006
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
evocare
Aurel Dragoș Munteanu
Să ating cu mâna cerul...
Doina Florea
La începutul lunii aprilie, la Galeria de Artă P / B din Cluj-Napoca a avut loc comemorarea scriitorului și diplomatului Aurel-Dragoș
Munteanu. Personalitatea acestuia a fost evocată de scriitorul Radu Mareș, ziariastul Harry Morgan, prof. univ. dr. Ion Pop, conf.
univ. dr. Doina Florea, prof. univ. dr. Virgil Stanciu.
Aurel-Dragoș Munteanu s-a născut în 16 ianuarie 1942 (Buda, județul Lăpușna) și a murit în 20 mai 2005, la New York. A absolvit
Facultatea de Filologie a Universității clujene (1964). După absolvire, este asistent la Institutul Pedagogic din Oradea, apoi redactor
la Contemporanul, România literară, Magazin, Tribuna școlii, Luceafărul. De la Luceafărul este îndepărtat în ultimii ani dinainte
de 1989, ca disident. După 1989 este președinte al Televiziunii Române. Reprezentant al României la ONU, este numit în 1992
ambasador al României la Washington, unde se stabilește definitiv. Volume publicate: După-amiază neliniștită (povestiri, 1967),
Singuri (roman, 1968), Scarabeul sacru (roman, 1970), Opera și destinul scriitorului (eseuri, 1972), Marile iubiri (roman, 1977).
La ce visa tânărul scriitor de odinioară, la
doar 28 de ani, pe vremea când luna lui
Gustar împingea anul spre toamnă, “în
declinul somptuos”? Iată profesiunea de credință
a lui Aurel Dragoș Munteanu, din 1970:
“Mă simt ca un personaj mitologic despre care
se spunea că toată puterea lui se trăgea de la
Geea. În fiecare an, (...) mă întorc în Ardeal. O
stranie nevroză mă cuprinde, simt că (...) nimic
nu mă poate salva decât întoarcerea lângă pămân-
tul și lângă bătrânii mei, în atmosfera aceea de
responsabilitate, lângă bunicul bățos și sever, ca
un Keiserjăger. Este un ritual pe care nu-l pot
călca decât cu prețul vieții mele întregi. S-ar putea
spune că sunt un transilvănean cu nostalgia
comunității lui primitive în suflet, cu școala și
primăria sub frunte, ca imagini de neuitat. (...)
Este o poruncă de fier: să mă întorc acasă...”
Imperativă și obsesivă această chemare, ca în
imnele-litanii ale lui Alecu Russo: “Mă întorc la
bătrânii mei și la dealurile lângă care am crescut.
Un ținut solemn și maiestuos, ochii se ridică,
urmărind imaginea verticalității, omul îndreaptă
capul și nu mai cultivă cu voluptate curbura pato-
logică din punct de vedere moral a șirei spinării.
Totul este drept aici și clar”.
Nostalgia copilăriei colorează afectiv motivul
eternei reîntoarceri, adumbrind evocarea. Iată ce
adaugă - semnificativ - cel plecat de acasă:
"Creasta dealurilor (...) era neverosimil de lineară.
Imaginea cea mai familiară a copilăriei mele este
linia perfectă din apropierea norilor, și am visat
zece ani până m-am ridicat, am devenit un bă-
ietan, tot timpul nu am dorit altceva decât să pot
să mă înalț odată și să ating cu mâna cerul. Am
plecat apoi de acolo, am început să urmăresc alte
scopuri, mai vane, am fost de zeci de ori pe
dealurile acelea, dar n-am atins cerul niciodată, și
acuma, când mă pregătesc să mă întorc, cine știe,
poate de data asta.”
E limpede: atunci când vorbea despre opera și
destinul scriitorului, Aurel Dragoș Munteanu ne
făcea o mărturisire: “lucrarea” sa omenească e
legată temeinic de aceste locuri, create pentru tot-
deauna. Peste 33 de ani, adevărul confesiunii
rămâne neclintit: “Sunt scriitor și diplomat român
și am o relație absolută cu nația mea, indiferent
unde îmi trăiesc și-mi câștig existența”
(“Observator cultural”, 11-17 martie 2003).
Reprezentându-și țara în afara fruntariilor,
Aurel Dragoș Munteanu va face politică de linie
mare, în calitatea sa de ambasador al României la
ONU. Din anul 2001, va conduce - ca
vicepreședinte - Institutul de Istoria Religiilor și
Politici Publice din Washington, păstorit odinioară
de Mircea Eliade.
Care sunt noile habitudini, acolo, unde totul
se poate? Cum se trăiește la New York? - îl între-
bam. Iată răspunsul, riguros și mohorât, într-una
din scrisorile sale: “Nu avem decât un singur
cuvânt: muncim. Aici este dominantă o mentali-
tate care nu cunoaște decât efortul aplicat și
restrângerea energiilor umane în imanență, în
viața de zi cu zi. Nimeni nu se preocupă de
amploarea minții și nici măcar de morala ca atare,
totul este înlocuit de muncă și de respectarea
fermă și amănunțită a legilor” (31 mai 2003).
De la brocker la businessman și, în final, ridi-
cat în Wall Street, “chairman” al unei companii
financiare - iată un periplu, aparent, de invidiat.
Cuvintele scriitorului contrariază: “Pentru mine,
ar fi un eșec să mă fi transformat în business-
man. Mai bine mă fac portar. Însă trebuie să-mi
câștig existența, și de fapt e totuna dacă sunt
chairman sau portar”. Alte rânduri sunt cele care
trădează veritabilele sale bucurii: “Gromovnicul pe
care mi l-ai trimis e ca o căldare plină de galbeni.
Mă cufund în el ca într-un viciu - Doamne, iartă-
mă! Mai citesc dintr-o Psaltire de la 1802, și mă
simt acasă. Tu știi că lumea cărților de demult e
lumea mea” (26 mai 2003).
În eseul dedicat lui Andre Breton, Aurel
Dragoș Munteanu trimite - premonitoriu - la
definiția disperării: “În liniile sale mari, disperarea
n-are importanță. Un șir de arbori vor face
pădurea, un șir de stele vor face o zi mai puțin și
un șir de zile mai puțin vor face viața mea”.
Dezvoltând aproape cu voluptate tema extincției,
scriitorul exersează - cu erudiție - paradoxul:
“.Moartea nu este totală. Rămâne uneori
dragostea, și puterea ei de reînviere este foarte
cunoscută. De aceea, uneori spiritul se presimte
în depărtare, înotând în nostalgie. Imaginea
recheamă versurile lui Blaga: “Iar trupul meu, ah,
numai trup, în umedul văzduh/ pândit era, pre-
lung, de propriul său duh,/ ca de-un străin”
(Viziune geologică în Nebănuitele trepte).
Întâlnirea lui Aurel Dragoș Munteanu cu Petre
Țuțea și Dr. Constantin Daniel a fost, desigur,
una cu rosturi întemeietoare, formative. Scrisoarea
lămuritoare pe care mi-a trimis-o din New York,
în 2002, are tâlc de “memento”: “În anul 1970-
1971 am lipsit din țară, fiind la Universitatea
Iowa din Iowa City, din Statele Unite. Petre
Țuțea știa că avusesem neplăceri în legătură cu
bursa americană și se temuse că nu mă mai
întorc în țară după încheierea programului aca-
demic. Insista că locul românilor e numai în
România și că Occidentul nu are adâncime in-
telectuală, și i se părea că nu m-a convins. Dr.-ul
Constantin Daniel, veneratul meu maestru (faimo-
sul orientalist - n.n.), la fel, îmi spunea că, dacă
voi alege Apusul, mă voi rata, pentru că va trebui
să îmbrățișez utilitarismul dominant și că nu voi
mai avea timp să învăț. De aceea, amândoi s-au
bucurat enorm atunci când i-am anunțat că mă
întorc. Asta se întâmpla în vara anului 1971.
Amândoi erau, de fapt, prea generoși cu mine, și
așa au rămas tot timpul. Nu știu dacă voi putea
vreodată să cinstesc memoria lor cum se cuvine. /
Petre Țuțea m-a așteptat la Aeroport, parcă îl văd,
înalt de-a lungul cordonului care marca ieșirea din
vamă, alături de membrii familiei mele, cu care se
alinta ca un copil. Anca, fetița mea, era slăbi-
ciunea lui, nici nu poți să-ți închipui câtă tandrețe
era în stare să-i arate omul acela greoi, cât un
munte, și cât de serios de fapt, un om care se
gândea tot timpul, așa cum călugării se roagă con-
tinuu, chiar și când dorm, urmând versetul din
Cântarea Cântărilor: «Eu dorm, dar inima mea
veghează»”.
Cartea lui Petre Țuțea despre Aurel Dragoș
Munteanu, ce va apărea în curând, a fost scrisă în
anii 1970-1971. A rămas, din păcate, prea mult
E
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
timp în stadiu de manuscris (știm prea bine de
ce: se acredita ideea - falsă - că, prin Petre Țuțea,
se încerca, în cultura românească, resurecția
dreptei!). Lucrarea reprezintă o emoționantă
transsubstanțiere, alcătuită în forma unui dialog
filozofic sui-generis: Socrate și Platon, în ipostază
modernă, pledând pentru europenism. “Sânte firi
vizionare”, cu premonițiile lor tulburătoare...
În anii aceia sumbri pe care nu vrem să-i mai
pomenim, înainte de Decembrie ’90, în fiece
duminică lăsată de la Dumnezeu, Domnul Țuțea
era invitatul familiei Munteanu. Să șadă în capul
mesei, ținând aleasă tovărășie mamei scriitorului.
Senin, luminos, întreținând ispititoare jocuri ale
minții.
Îmi aduc aminte că, în luna lui Brumar 1985,
Aurel l-a însoțit pe Domnul Petre Țuțea, într-o
îngrijorată călătorie până la Iași. Mi l-a încredințat
pe acest om cu o statură urieșească, dar cu inima
plăpândă și pură, de prunc de la țară. Era
aproape orb, iar profesorul Petre Vancea, vestitul
chirurg, îi promisese că-i va reda vederea.
Temerară încercare. L-am asistat pe acest “bunic”
de adopție, blând și hâtru, mai curajos decât noi
toți, preț de câteva săptămâni. Binecuvântate.
Când i-au dezlegat feșele de pe ochii fără lumină,
Înțeleptul vedea ca în ziua cea dintâi: sănătatea
de “acasă” glăsuise!
“Uriașa lui știință, o forță de analiză și o
capacitate de sinteză teoretică cu totul
neobișnuită au fost puse în slujba mesajului său
de cetățean al unei patrii ideale. (...) Numai
având sub ochi un om ca Petre Țuțea poți să
crezi că merită să te devotezi adevărului, că
binele este bine și că răul este rău, fără amestecul
acela ce pare subtil, fără perniciosul aliaj sufletesc
al ticăloșirii sub vremi” - notează Aurel Dragoș
Munteanu în eseul intitulat Un filozof al
nuanțelor. Avem în față portretul filozofului
ajuns la senectute, desenat cu peniță de tânăr
caligraf, din pioase tabularii.
Replica lui Petre Țuțea, în 1970, vorbind
despre “una dintre personalitățile tinerei gene-
rații”, sună generos: “Aurel Dragoș Munteanu
știe, teoretic vorbind, că oricât de întins ar fi
inventarul cunoștințelor și problemelor unei
epoci, acesta nu reprezintă decât un fragment
neînsemnat smuls din marele mister. Ca orice
inițiat, el știe că speranța încarcă viitorul cu mira-
cole - și aceasta nu numai pentru omul comun -
și ascute spiritul gânditorului în sensul preciziei
și, uneori, al idealului cunoașterii, al exactității,
chiar dacă rămâne înfășurat în îndoială. (...) El
este român prin simțul echilibrului, și de aceea
nu acceptă nici scepticismul dizolvant și nici
entuziasmul ieftin. Mi-a mărturisit odată că isto-
ria neamului nostru este oglinda în care fiecare
român își vede chipul și-l ajută să-și proiecteze
îndrăznelile spirituale în viitor”.
Carura morală, opera croită “lege artis”,
vocația poliglotă, eleganța și erudiția acestui
“director de conștiință” - astfel îl numea un critic
- sunt calități care îl proiectează pe Aurel Dragoș
Munteanu în sferele înalte - ale celor Aleși. În
Câmpiile Elizee, e atâta loc și timp pentru întâl-
nirile Înțelepților.
“Măreție, grandoare...’’ - sunt ultimele cuvinte,
rostite înainte de a se stinge. În acele clipe,
desigur, Aurel va fi atins cu mâna cerul.
Iar astăzi - știu - e lângă noi, aici, reîntors la
vatra sacră a Transilvaniei.
Cluj, 4 Prier 2006
■
cultura civica
Protecția minorităților
naționale în politica
instituțiilor europene
George Jiglău
Pe teritoriul Europei nu există nici un stat cu
o populație omogenă, cu aceeași origine
etnică. Singurele state care se apropie de
omogenitate etnică sunt Islanda, Polonia,
Portugalia și Ungaria. Pornind de la această
premisă, observăm că problematica minorităților
naționale este una care necesită o atenție
deosebită din partea fiecărui stat în parte, dar, și
mai important, din partea instituțiilor și a
organizațiilor pan-continentale, supra-statale, a
căror decizii afectează, de regulă, în mod direct
activitatea guvernămintelor naționale. Și totuși, în
Uniunea Europeană nu există o politică specială,
la nivel comunitar, pentru acest subiect, așa cum
există, spre exemplu, pentru mediu, agricultură,
justiție etc. Totuși, problema minorităților
naționale nu este lăsată la întâmplare,
comunitatea europeană creând mecanisme aparte
prin care modelează comportamentul statelor în
relația cu minoritățile naționale sau cu grupurile
etnice de pe teritoriul lor.
Actualul articol își propune ilustrarea
modalității în care funcționează aceste
mecanisme, identifică principalele puncte de reper
la nivel european în problema minorităților
naționale, principalele documente și prevederile
acestora. Mai întâi, însă, voi defini principalele
concepte pe care le folosesc și voi prezenta cadrul
teoretic, care este deosebit de relevant pentru
modul în care sunt modelate politicile la nivel
european, precum și politicile la nivelul statelor.
În final, voi face o prezentare a relațiilor dintre
România și Ungaria și modul în care a abordat
fiecare problema minorităților de pe teritoriul său,
precum și modul în care instituțiile europene au
influențat relațiile bilaterale dintre cele două state.
Definiții °i cadru conceptual
Pentru a putea defini minoritatea națională,
trebuie să definim, mai întâi, națiunea. Aceasta
este definită, de regulă, din două perspective:
politică și culturală. Din perspectivă politică,
națiunea este o comunitate de oameni, cu o
dorință comună de a trăi sub un singur
guvernământ (într-un singur stat). Din punct de
vedere cultural, națiunea este un grup de oameni
care au aceleași origini, tradiții, limbă, uneori
aceeași religie. Conceptul de “minoritate
națională” îmbină cele două perspective. Primează
factorul cultural, limba și tradițiile comune.
Minoritățile naționale au apărut ca urmare a
modificărilor granițelor de-a lungul istoriei, din
cauza “trecerii granițelor peste națiuni”. În Europa
sunt numeroase exemple de minorități formate
astfel: minoritatea maghiară din România sau
Slovacia, turcii din Bulgaria, albanezii din Serbia
(Kosovo) și Macedonia, germanii din Franța etc.
O altă “stare” în care se regăsesc minoritățile
naționale este cea caracterizată de absența unui
“stat-mamă”, precum minoritatea bască din
Spania și Franța sau cea catalană din Spania.
Dorința minorităților de a trăi într-un stat propriu
capătă adeseori accente violente și sunt folosite
mijloace non-politice, mergând chiar până la
terorism, precum în Țara Bascilor.
Minorități naționale vs
grupuri etnice
Trebuie făcută diferența clară dintre o
minoritate națională și un grup etnic. Grupul
etnic se formează în urma imigrației. Persoanele
care fac parte dintr-un grup etnic, într-un stat, au
aceleași origini, limbă, tradiții, dar nu au o
conștiință comună a apartenenței la o comunitate
națională și cu siguranță nu doresc să trăiască sub
același guvernământ ca națiunea de proveniență,
de vreme ce au părăsit de bună voie țara de
origine, de regulă pentru a căuta o viață mai
bună. Cu alte cuvinte, unui grup etnic îi lipsește
mobilizarea politică. Exemple de astfel de grupuri
sunt românii din Canada, Spania sau Italia, turcii
(și arabii) din Germania, arabii din Spania. Totuși,
un fenomen interesant se observă în ultima
perioadă. Este de o anumită mobilizare politică a
grupurilor etnice. Devenind tot mai numeroși,
creându-și familii în statele de adopție, persoanele
aparținând unei anumite etnii se reunesc,
formează comunități, cartiere, și ajung să ceară
mai multe drepturi politice, un statut egal cu cel
al națiunii care i-a adoptat. Din nou, turcii din
Germania sunt un exemplu cât se poate de
potrivit. De regulă, acest fenomen este însoțit de
o ostilitate crescândă din partea membrilor
societății de adopție.
Primordialism, construc-
tivism, instrumentalism
În teorie, există trei curente de gândire, cu
privire la conceptul de națiune : primordialist,
constructivist și instrumentalist4. Concepția
primordialistă presupune că națiunea este o
entitate cu particularități aparte, care dăinuie de-a
lungul istoriei. Membrii națiunii sunt conectați
într-un mod “genetic” de această. Națiunea nu are
legătură directă cu un stat, ca și entitate politică,
dar are legăură cu un teritoriu, pe care membrii
națiunii îl pretind a fi al lor. De regulă, membrii
națiunii revendică teritoriul respectiv pentru a
realiza un stat-națiune. Exemple de națiuni
europene care se definesc pe sine în acest mod
sunt națiunea germană, albaneză, ungară,
română, sau cele din fostul spațiu iugoslav. Din
perspectivă constructivistă, națiunea reprezintă o
entitate de oameni care doresc și își dau liberul
consimțământ să trăiască sub același
guvernământ, să facă parte dintr-o societate
guvernată de aceleași legi, indiferent de originea
lor etnică, de religia sau de tradițiile lor culturale.
Un liant important al unei astfel de națiuni este
limba. Cel mai bun exemplu de națiune în
accepțiunea constructivistă este cea franceză.
Concepția instrumentalistă este o variantă a celor
două și apare, de regulă, în cazul unor conflicte
interetnice, când elitele unei comunități fac apel
la sentimentele naționaliste ale membrilor
comunității pentru a obține anumite câștiguri
politice. Un exemplu potrivit sunt națiunile din
fostul spațiu iugoslav în perioadele de istorie în
care s-au aflat în conflict.
(Continuare în numărul următor)
■
24
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
~2*1
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
tradiții
Muzeul Etnografic Brașov (I)
Radu-Ilarion Munteanu
Civilizația transilvană, dacă putem forța
semantica, până la funcționalizarea, mai
mult sau mai puțin ad hoc, a sintagmei,
este, istoricește, una “multiculturală”, etnicitatea
fiind doar una din componentele acestei caracte-
ristici. Dacă la Sighișoara și Sibiu elementul sas a
fost cândva preponderent, Brașovul prezintă o
situație specifică: orașul medieval săsesc a trăit
într-un soi de simbioză cu două comunități
românești adiacente, dezvoltate extra muros, din-
tre care semnificativă cultural e cea de dincolo de
poarta Șcheilor, unde a funcționat prima școală
românească. Aceasta a reprezentat o necesitate
indirectă pentru susținerea funcției economice a
comunității românești de aici, de primă interfață
comercială cu spațiul est balcanic și, mai departe,
cu Levantul. Chiar dacă accentul serialului nostru
cade pe civilizația rurală și, pe cale de consecință,
a instituțiilor muzeale ce-o reflectă, specificul
zonei cere o anume diversificare a subiectelor și
nu vom părăsi zona înainte de a dedica cel puțin
câteva rânduri actualului muzeu al școlii, din
cartierul sud vestic, din umbra semeței biserici
Sfântul Nicolae.
Dacă partea de Maramureș reprezentată de
muzeul din Sighet, mai ales cel în aer liber, te
trage irezistibil către visare, echilibrarea mani-
festărilor acesteia cu întrebări-gânduri, împletite
cu informația documentară, necesitând un anume
efort, cuvântul definitoriu în toată Țara Bârsei e
pragmatism. Tonul relatării adaptându-se de la
sine contextului.
Actualul Muzeu Etnografic și-a căpătat autono-
mia în 1990, provenind din secția de etnografie a
Muzeului Județean, înființată în 1967. Muzeul
Județean însuși, fost Regional, provine din unifi-
carea, în 1950, a două instituții, mai vechiul
Muzeu Săsesc al Țării Bârsei, fondat de Julius
Teutsch și Muzeul Asociațiunii Culturale Astra,
operă de grup intelectual, acesta din urmă înfi-
ințat în 1937. Dacă ținem seama de faptul că
rădăcina săsească a fost înființată în 1908, sub
numele Muzeul Asociațiunii Colecționarilor
Brașoveni, prin donații individuale de obiecte de
artă populară, un paralelism cronologic devine
evident: În 1906, Carol I dădea decretul de înfi-
ințare a Muzeului de la șosea, actualul Muzeu al
Țăranului Român, iar în 1936, sociologul Dimitrie
Gusti, inițiatorul cercetării etnologice de teren,
inaugura actualul Muzeu al Satului. Iată, deci, că
reperele instituționale în materie sunt caracteri-
zate, cel puțin în zona Brașovului, de o sincronici-
tate care transgresează granițele politice, fie și în
evoluția acestora. Mai trebuie precizat că deținem
aceste date istorice de la D-na Dr. Ligia Fulga,
director al Muzeului Etnografic brașovean. D-sa
va juca un rol naturalmente important în demer-
sul nostru descriptiv, oferind contraponderea
științifică privirii inocente a trecătorului narator.
Acest rol se va materializa în episoadele urmă-
toare.
Dar să ne facem o idee despre structura
muzeului: în sediul din Bulevardul Eroilor nr. 21
sunt organizate două expoziții permanente și
există spațiu rezervat pentru expoziții temporare.
Cele două filiale pendinte au specificul lor:
Muzeul de la Săcele este centrat pe activitatea
pastorală, iar cel de la Rupea are o paletă mai
largă, pornind de la istoria cetății medievale și a
orașului, dar cuprinzând date etnologice despre
viața socială, economică și culturală a zonei de
nord est a țării Bârsei, incluzând elemente pe-
riferice ale civilizației secuiești, migrate de-a lun-
gul timpului din scaune.
Expozițiile permanente sunt alcătuite cu inge-
niozitate și știință, acoperind prin tematică cele
mai multe dintre aspectele vieții curente: sala inti-
tulată emblematic Patrimoniul textil ilustrează
ocupații legate de obținerea materiei prime pentru
țesături, spectrul fibrelor și firelor folosite,
tehnologie casnică și manufacturieră, produse
finite. Două mari capitole ale culturii populare
sunt cuprinse în această sală: portul și decorul
interior al locuinței. A doua sală e rezervată
expoziției permanente intitulate Civilizația pâinii.
Pentru a-i întelege sensul în limbajul discursului
muzeal, să facem împreună un exercițiu de imagi-
nație: suntem la un virtual muzeu agro-horti-viti-
col la nivel național, amplu, în sala rezervată
aceleiași tematici: civilizația pâinii. Structura sălii
ar reprezenta, în linii mari, principalele zone ale
culturii grâului: câmpia Dunării, podișul
Transilvaniei, câmpia Banatului și, într-o mai mică
măsură, a Crișurilor și zona joasă a Moldovei. Ce
vrem să subliniem? La această scară, contribuția
Țării Bârsei la cultura grâului e minoră. De ce,
atunci, Muzeul Etnografic din Brașov îi rezervă
nu numai o sală, ci practic jumătate din spațiul
expozițional permanent, cu pondere egală cu sin-
tetica sală a patrimoniului textil? Să nu uităm că
Institutul de cercetări pentru cultura cartofului,
pendinte de Academia de Științe Agricole și
Silvice e în zona Brașovului, chiar dacă e situat
excentric față de aria de pondere a acestei culturi
agricole, situată spre nord, în județul Covasna. Iar
structura culturilor agricole nu s-a schimbat
esențial de-a lungul timpului. Răspunsul la între-
bare poate fi dat pe două paliere: într-o primă
instanță vom încerca un simplu raționament de
privitor nespecialist, pentru ca ulterior să reluăm
discuția sensului acestei expoziții permanente la
nivelul științific, într-o convorbire cu D-na Dr.
Fulga. De altfel această trecere de la privirea
reportericească la cea a cercetătorului este per-
spectiva ce încercăm a o construi.
Încercând, prin urmare, un răspuns propriu,
pornim de la ordinea sălilor în expunerea perma-
nentă. Elocvența sintezei oferite de Patrimoniul
textil determină deja vizitatorul să privească orien-
tat, să gândească pe un făgaș antetrasat și, am
văzut deja, încă din periplul prin Muzeul
Țăranului Român, că această capacitate de a
imprima și de a orienta este caracteristică unui
discurs muzeal coerent. Chiar dacă planurile con-
ceptuale sunt diferite, artistul creștin Horia Bernea
accentuînd latura spirituală a condiției țăranului,
pe când prisma prin care e privit la Brașov unul
din acești țărani, anume cel bârsan, e una socio-
logică, limbajul și maniera educativă sunt aceleași.
Atunci expoziția dedicată culturii grâului, tre-
buie privită în simbolismul ei civilizațional. Pâinea
e una din cele mai metaforizate noțiuni alimenta-
re. Nimic mai firesc atunci, pe de o parte, ca
tradițiile folclorice să nu poată fi străine pâinii și
materiei sale prime și, pe de alta, discursul
muzeal să ia această cultură ca “materie primă”.
Obișnuit, printr-o anume forță a lucrurilor, cu
o perspectivă expozițională tehnologică, mai exact
agrobiologică, a culturii grâului, a trebuit să fiu
foarte atent să nu gafez, punând gazdei, o tânără,
agreabilă și inteligentă muzeografă, întrebări total
deplasate într-un muzeu etnografic, derivând, dacă
nu chiar din stereotipul dinamic, cel puțin din
diferite automatisme de reporter adaptat medi-
cinei plantelor în general și agrochimiei în particu-
lar. Abia acest început de dezorientare m-a tras de
mânecă, trezindu-mi ochiul de vizitator al MȚR.
Tocmai îmi atrăseseră atenția niște texte scrise de
mână, articulate cu fotografiile. Gazda mă întrea-
bă de impresie. Păi sunt ca acolo, și seamănă
puțin scrisul cu al lui Riri (Irina Nicolau, n. rep.).
Eu le-am scris, știu ce spuneți. M-am gândit că foi
dactilografiate ar fi fost greu de citit, ochiul vizita-
torului ar fi trebuit să stea la altă distanță decât
cea optimă pentru a privi simultan fiecare
fotografie în parte și toate de pe un panou la un
loc, iar un print cu font destul de mare ca să fie
lizibil de la aceeași distanță ar fi arătat rece.
Adevărat, din punct de vedere al tehnicii de
expunere, mai ales că procentul celor care vin aici
după ce vor fi trecut prin muzeul de la șosea
rămâne minor. Acordul asupra unei inițiative a
încălzit puțin atmosfera, dar îmi aduc aminte că
regretata Irina Nicolau manipula mult mai subtil
vizitatorul, alternând texte scrise de mână, cu
litere de mărimi diferite, de la sală la sală, cu foi
de-a dreptul dactilografiate, care te sileau să te
apropii intim, la distanța mirosului, de pereții
împodobiți cu câte ceva. E salutar să vezi că efor-
tul deliberat și proaspăt, are efectul înviorător al
unei culori potrivite în țesătura jaquart, despre
care vom mai vorbi, la vremea cuvenită.
(urmare în numărul viitor)
■
: 5
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
educație
O carte importantă a didacticii
Studiul limbii °i literaturii
române în secolul XX
Vistian Goia
La editura Casa Cărții de Știință din Cluj-
Napoca a apărut recent (2005) o carte
deosebită prin conținutul și înfățișarea ei
tipografică, un adevărat eveniment editorial.
Redactorul șef - Irina Petraș și cele două autoare
s-au întrecut pe ele însele prin modul cum au
“gătit” cartea pentru a-i da drumul în lumea
cititorilor. De la coperta superbă prin sobrietatea
ei la așezatul în pagină și la filele facsimilate care
reproduc frontispicii și ornamente ale unor rarități
din domeniul cărții didactice, până la culoarea
literelor, de un albastru deschis și plăcut, volumul
de aproape 280 p. se impune ca unul de
sărbătoare, primenit peste tot cu “haine” de
duminică.
Cele două cercetătoare: conf. Alina Pamfil și
asist. univ. Ioana Tămăian au scris prima istorie a
programelor și manualelor de limba și literatura
română apărute pe parcursul unui veac și ceva:
din 1864 până în pragul sec. XXI. După cum
aflăm dintr-un fel de “prefață”, autoarele s-au
limitat la problematica studiului limbii române ca
limbă maternă și din această perspectivă au
selectat doar documentele școlare pentru
gimnaziu și liceu. Așadar nu au năzuit spre o
înregistrare “exhaustivă” a informațiilor și
evenimentelor, ci spre o lectură și evaluare critică
a programelor și manualelor, judecate din
perspectiva dascălului de astăzi.
Volumul e structurat pe două mari “șiruri”:
primul afectat programelor (analizate de Alina
Pamfil), cel de al doilea consacrat manualelor
(comentate de Ioana Tămăian), completate de o
secțiune a concretizărilor documentare, intitulată
Detalii, Acolade, Contraste și urmate spre final,
cu o sinteză - Ansambluri. Firesc, ultimele pagini
cuprind lista “siberiană” a programelor și
manualelor de limba și literatura română de la
1850 până în 2000.
Primul merit al autoarelor îl găsesc în curajul
și răbdarea “benedictină” de a se încumeta să
citească un “munte” de cărți, broșuri, manuale și
circulare, să le claseze, să le privească cu mintea
filologului și dascălului modern, să le aprecieze cu
îngăduință, fără ironii și desconsiderări, situându-
le pe fiecare la locul lor în epocă și în sistemul de
valori al acesteia. Maniera adoptată îmi amintește
de felul cum N. Cartojan a judecat valorile
literaturii noastre vechi - cu admirația
supravegheată de onestitatea spiritului critic. E o
calitate a intelectualilor superiori care se apleacă
asupra unor merite modeste încorporate în niște
cărțulii care reflectă nivelul de cultură și educație
al tinerimii școlare dintr-un trecut îndepărtat sau
mai apropiat de contemporaneitate.
“Programele” sunt examinate de Alina Pamfil
după criteriile profesionistului în domeniul
didacticii. Lectura lor evidențiază două discursuri
de rang superior: “discursul ordonator” al
instituției școlare, exprimat în legile
învățământului, și “discursul-substanță” al
disciplinelor de referință, adică al științelor limbii
și literaturii, precum și al științelor psiho-
pedagogice. Este alcătuit astfel scenariul diacronic
parcelat în secvențe descriptive (re-prezentări
fidele ale paradigmelor școlare) și din secțiuni
interpretative, de evaluare și relaționare a
momentelor ce compun istoria disciplinei pe
durata de timp amintită.
Prima “durată” se referă la perioada 1864-
1897, când limba română era privită și situată
(în programa apărută sub Al. I. Cuza) “pururea în
comparațiune” cu limba latină și “cetirea scrierilor
de valoare”. Din programă se induce un model
formativ complex, în care cultura elevilor se
întemeiază pe valorile atemporale ale
creștinismului și pe patrimoniul greco-latin. De
aceea tabloul culturii naționale nu se conturează
încă și, ca atare, statutul limbii române este
precar, ne spune Alina Pamfil.
“Durata” a doua cuprinde, în esență, viziunea
Reformei lui Spiru Haret din 1898 concretizată în
programe unice pentru școlile secundare. Se
stabilea atunci o viziune curriculară modernă și
coerentă, o concepție modulată în funcție de
treapta de școlarizare vizată. Filosofia reformei
era îndreptată împotriva caracterului pur teoretic
al învățământului românesc, dar viza un echilibru
între cunoștințele teoretice și cele cu caracter
practic, pe de-o parte, pe de alta, un echilibru
între disciplinele umaniste și cele științifice. În
privința studiului limbii, programa urmărea
“cunoștința formelor și țesutul limbei”, apoi
folosirea ei în corespondență și afaceri, deci
formarea unor capacități de exprimare orală și
scrisă.
Modelul creat în 1898-99 a suferit trei
restructurări curriculare: în 1908-1909, 1928-32 și
în 1947. Analistul le purecă pe fiecare în parte,
decelând meritele care asigurau progresul predării
limbii române și schimbările de optică de la o
epocă la alta, de la un ministru la succesorul său.
În acest sens s-a observat bine dorința de
schimbare a ministrului C. Angelescu din
perioada 1928-29, susținut de N. Iorga și de alți
parlamentari ai vremii. Acum “Scopul
învățământului limbii române este ca, prin
cunoașterea precisă a formelor corecte și
caracteristice ale lexicului, morfologiei și sintaxei,
cum și prin lectură cât mai intensivă, elevii să-și
însușească frumusețile de fond, formă și armonie
ale creațiilor literare române scrise și nescrise, în
așa fel ca ei să ajungă nu numai a-și exprima
corect propriile idei, sentimente, dar a pătrunde
cât mai adânc sufletul românesc în toate
manifestările lui”. (p. 47-48).
Programele din a doua jumătate a sec. XX
sunt evaluate corect, evidențiindu-se căile de
aservire a limbii și literaturii pentru “înarmarea
ideologică” a tineretului școlar. Ele sunt invadate
de “discursul politic” al anilor de după 1950,
când tineretul era îndoctrinat cu lucrări precum
“Marxismul și problemele lingvisticii” a lui I. V.
Stalin, cu cuvântările lui Gh. Gheorghiu-Dej și
N. Ceaușescu ș. a. m. d. Din perspectivă
“partinică” erau selectate textele literare, care
trebuiau predate prin insistența sufocantă asupra
conținutului ideologic.
Evaluarea programelor se încheie cu câteva
aprecieri asupra celor apărute după 1990, când, în
predarea limbii române, preocupările dascălilor
s-au deplasat spre formarea gândirii critice și a
gustului estetic al elevilor, spre dezvoltarea
capacităților de exprimare orală, de receptare a
mesajului scris, de producere de texte felurite din
partea școlarilor.
Al doilea merit pe care-l subliniem constă în
discernământul cu care cele două cercetătoare au
citit și selectat acele pasaje din programe și
manuale demne de interesul contemporanilor,
apoi opinii ale autorilor, fie ei profesori din
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
"26]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
învățământul secundar, fie personalități din cel
universitar sau simpli istorici literari. S-a surprins
astfel “crezul” acestor autori de manuale,
mentalitatea și cultura lor. De pildă, N. Cartojan
și I. A. Rădulescu-Pogoneanu, autorii unui manual
din 1936, își declarau astfel intențiile(viabile și
astăzi pentru autorii de manuale)”[...] ne-am
preocupat să alegem bucăți din literatura noastră
cultă și populară care prin fondul și forma lor să
intereseze pe școlari, să le încălzească sufletul, să
le cultive sentimentele care înalță pe om, să-i
ajute să-și formeze o judecată dreaptă, să-i facă să
iubească și să respecte natura, patria și națiunea
lor, să priceapă mai viu ființa, frumusețea și
originalitatea limbii părintești”. (p. 149) Puțin mai
târziu, A. Rosetti, D. P. Perpessicius și J. Byk
afirmă despre manualul lor din 1947 niște
judecăți potrivite și acum pentru manualele
alternative: “Manualul de față e destul de zgârcit
în explicații și comentarii. Autorii le-au limitat la
minimum, convinși că excesul de interpretare
stânjenește inițiativa profesorului și a elevului”.
(p. 151)	’
De fapt, autorii de manuale erau, la vremea
lor, adevărate personalități în istoria literară, în
lingvistică, în publicistică, stilistică și retorică.
Manualele lor se reeditau câțiva ani la rând. Cei
mai cunoscuți au fost: Gh, Adamescu, M.
Dragomirescu, P. V. Haneș, Gh. Nedioglu, I. I.
Bujor, F. Ilioasa, D. Caracostea, Ov. Densusianu,
I. Candrea, Const. Damianovici, L. Struțeanu, D.
Theodorescu, A. Rosetti, D. P. Perpessicius, J.
Byk, apoi autorii manualelor apărute după 1948.
Titlul acestor manuale atestă modestia și
curajul autorilor: Manual de poetică(1898);
Manual de stilistică(1884); Retorica (1883); Curs
practic și gradat de compozitiuni și stil (1887);
Curs elementar și gradat de gramatică română
(1877); apoi treptat s-a generalizat titlul de
Manual de ....
Atât în partea consacrată programelor, cât și
în cea despre manuale, subsolurile paginilor din
carte complinesc și argumentează temeinic
judecățile celor două autoare prin trimiteri la
documentele analizate în pagina propriu-zisă.
Apoi, în partea întitulată Detalii, Acolade,
Contraste, sunt reproduse, in extenso, programele
pentru școlile de diferite profile, pentru clasele
gimnaziale și liceale, circulare ministeriale,
indicațiile didactice de aplicare, adică de predare a
noțiunilor de gramatică, literatură, compoziții,
retorică. În felul acesta cititorul asistă la “clădirea”
unei discipline care astăzi se numește “Didactica
limbii și literaturii române” și care a căpătat un
statut distinct de științele psiho-pedagogice.
Cartea universitarelor A. P. și I. T. constituie
deopotrivă una de “istoria” studiului limbii și
literaturii române în școlile noastre, de la primii
pași până în anul 2000, dar și una privind
evoluția învățământului românesc în ansamblul
său, o carte cu judecăți sigure relativ la
constituirea culturii și educației școlare în și prin
limba română. Totodată volumul este și un
“omagiu” adus lui Onisifor Ghibu, autorul acelei
cărți întitulate Din istoricul literaturii didactice
românești (Bucoavnele, Abecedarele și Cărțile de
citire din Transilvania), apărută în 1916 și
reeditată în 1975.
De acum încolo orice tentativă de “reformă”
privind programele și manualele de limba și
literatura română nu se poate dispensa de
consultarea cărții pe care am prezentat-o.
■
tutun de pipa
Alunecând pe-un gând
Alexandru Vlad
Prietenul meu marinarul mi-a relatat că de
câte ori prin porturile lumii, de exemplu la
Anvers, Las Palmas sau la Trabzond, un
român se prezintă la un vapor să-și încerce
norocul, să se intereseze dacă n-ar putea fi
eventual angajat, i se răspunde: “Noi avem un
român deja. Mergeți la vasul de colo, poate că ei
n-au român”. Adică nu sunt angajați pe cât posibil
doi români pe același vapor. Trebuie să recunosc
că nu mi-a plăcut, și am întrebat de ce se
întâmplă astfel. Cică românii se ceartă între ei, în
scurtă vreme după ce-au ajuns în larg îi cuprinde
suspiciunea reciprocă, și strică armonia
echipajului, foarte importantă în voiajurile lungi.
Adică s-a dus buhul.
Trebuie acum să vă spun că în general
adunătura marinărească nu mai este chiar
aristocrația lumii, dacă o fi fost vreodată. Nu mai
găsești englezi, francezi, nemți sau italieni pe
vapoarele acestea care transportă găinaț din Chile,
grâu, zahăr sau lemne de construcție din Canada
în Japonia. Ci doar sârbi, bulgari, turci și te miri
ce. Fosta lume a treia. Tineri fără căpătâi,
imprevizibili, fără studii și lipsiți momentan de
soluții mai bune. Un babilon întreg. Iar bucătarii
sunt în general niște catastrofe, mai bine să nu
pui piciorul niciodată în cambuză, să vezi că
nefericitul își aruncă în oală și ciorapii. Viața nu
seamnănă nici pe departe cu cea de pe elegantele
vase de croazieră. Oricum, cei care trebuie să fie
atenți la toate aspectele, inclusiv la conflictele din
echipaj, sunt ofițerii și comandantul. Pe care însă
nu-l prea zărești. Îl întâmpină pe armator,
semnează niște hârtii, adună ofițerii la el, iar dacă
iese pe dunetă să se plimbe nu poate fi deranjat.
După o vreme am constatat că remarca
prietenului meu maritim nu voia să-mi dispară
din memorie, deși subconștientul se străduia s-o
radieze. Am verificat toate scrisorile primite de la
el, scrisori cu timbre colorate, expediate din cele
mai exotice locuri (din porturile banale nu-mi
scrie) și fraza nu exista nicăieri. Să fi inventat eu
totul? Probabil îmi povestise lucrul acesta, undeva
la halbe mari de bere cu care-și domolește setea
de câte ori ajunge pe uscat. Și-l cuprinde setea de
câte ori vede că nu-i înconjurat de ape. Eu trag
din pipa pentru care tocmai mi-a adus tutun și
ascult îndatorat tot ce-mi povestește. E
întotdeauna expeditiv și apodictic, de parcă n-ar
avea nici acum vreme de stat la taclale, l-ar
aștepta comenzi în acea engleză eliptică și
imperativă care se folosește pe punte. N-am cum
să-l contrazic, indiferent ce-mi debitează. Nici să
inventez în compania lui nu pot, e debordant
și-mi demonstrează oricând că realitatea, așa cum
o cunoaște el, bate fantezia mea săracă.
Știu din romanele lui Joseph Conrad că pe
mare armonia echipajului e un lucru esențial. De
asta depinde uneori soarta tuturor. Un echipaj e
un organism complex care trebuie să funcționeze,
mai ales în momente dificile, fără cusur. Sau așa
era pe vasele cu pânze, unde manevrele se făceau
solidar. Mai știu că românul are reputația
nefericită de-a fi cârcotaș și suspicios, iar dacă
prin virtutea circumstanțelor sunt numai doi,
constituie reversul acelor adezivi compuși din
două substanțe care abia puse laolaltă devin un
ciment miraculos.
Deci, dacă mi-aș lua lumea în cap și aș pleca
pe mare n-aș putea fi cu el pe același vas?
Probabil că nu. Ne-am certat noi, de când ne
cunoaștem, vreodată pe uscat? Nu, asta nu. Să nu
te-apuce în asemenea circumstanțe sentimentul
unei singurătăți fatale? Mă și văd singur pe-o
plută de naufragiat, discutând cu un bostan căruia
i-am desenat ochi dar nu și gură ca nu cumva
să-mi răspundă românește și să mă cert cu el și
să-l arunc în apă, condamnându-mă prin asta la
acea singurătate de-a dreptul cosmică pentru care
românul nu-i niciodată pregătit. Poate că, decît să
se certe cu sine, românul mai bine se ceartă cu
altul din stirpea sa, în care vede fatalmente un
alter-ego, detașarea violentă de acesta fiind
metoda prin care își reprimă un impuls suicidal,
cum s-a mai spus. Aici recunosc că m-am speriat
puțin, cum se sperie un om de uscat când se
vede, într-un coșmar, înconjurat de ape. Și apele
acestea ar fi sângele său.
Toate ca toate, dar atunci de ce-mi aștept eu
mereu prietenul să se-ntoarcă de pe mare ca să
petrecem ceasurile noastre împreună?
■
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
Moartea unui patriarh al
literelor irlandeze
Ing. Licu Stavri
■	A intrat în eternitate, la 71 de ani, unul dintre
patriarhii literaturii irlandeze, prozatorul John
McGahern, considerat a fi “un Cehov irlandez”,
datorită prozei sale minimaliste, austerității
tonului, viziunii și revelării discrete a trăirilor
ascunse ale individului. John McGahern s-a născut
la Dublin, dar a crescut în ținutul nord-vestic
Leitrim, care constituie fundalul romanelor și
povestirilor sale - un fundal natural la fel de
aspru și amenințător ca Wessex-ul lui Thomas
Hardy. Primul său roman, The Barracks
(Cazarma), publicat în 1963, povestea unui
polițist deziluzionat și a soției sale bolnave, are
un pronunțat caracter autobiografic. Al doilea,
The Dark (Bezna), a fost considerat pornografic și
interzis de comisia cenzorilor irlandezi. Din cauza
acestei prohibiri, McGahern a fost obligat să
renunțe la postul de învățător și să părăsească,
vremelnic, țara. În 1970 s-a întors în Irlanda și s-a
stabilit în County Leitrim, ocupându-se de
agricultură și de scris. Cel mai bun roman al său,
Amongst Women (Printre femei) este o superbă
povestire despre un tată tiranic (fost terorist IRA)
și femeile din jurul său, tipică pentru viziunea
austeră a lui McGahern privind viața de familie
irlandeză. Ultima sa carte, publicată anul trecut, a
fost volumul autobiografic Memoir. Președintele
Irlandei, doamna Mary McAleese, i-a adus un
ultim omagiu afirmând că McGahern a “avut o
contribuție enormă la auto-cunoașterea noastră ca
popor”, afirmă The Financial Times. Nici o proză
a lui John McGahern nu a fost tradusă în
românește. Așadar, John McGahern (1934 -
2006).
■	Ziua este magistrat, iar noaptea scrie. După
ultima sa carte, Romanzo criminale, cineastul
Michele Placido a produs recent un film de
succes. Este vorba de Giancarlo De Cataldo, un
judecător care l-a trimis în spatele gratiiilor pe
mafiotul Fredo, șeful unei periculoase bande din
cartierul roman la Magliana. Autor de romane,
nuvele, piese de teatru, scenarii și eseuri, De
Cataldo a debutat în 1989 cu romanul Nero
come il cuore (Negru ca inima), pentru ca apoi să
ficționalizeze propria luptă contra crimei
organizate în Romanzo criminale, fals roman
polițist, care, de fapt, realizează un tablou
complex al istoriei criminale a Italiei din ultimele
trei decenii, după cum citim în cotidianul Corriere
della sera. Văzuți de De Cataldo, mafioții sunt un
fel de umbre chinezești pe fundalul sumbru al
crizei politice italiene de după asasinarea lui Aldo
Moro, o parte a istoriei și a realității ce poate fi
iluminată și de ficțiune, explică magistratul-
scriitor.
■	Cartea zilei aleasă de ziarul Le Monde este
L Agonie de la IVe Republique: le 13 mai 1958
(Agonia celei de a IV-a Republici: 13 mai 1958),
de Michel Winock (Gallimard). Un studiu de
istorie contemporană, desigur, care, pornind de la
violențele declanșate în ziua respectivă în Algeria,
cu scopul de a menține supremația franceză și de
a denunța încercările politicienilor de a ajunge la
compromisuri cu FNL (o, câte amănunte aproape
uitate!), explică renașterea politică a generalului
Charles de Gaulle. Cartea relatează, zi după zi,
încercarea, la început ezitantă, a unui grup de
ofițeri superiori de a lega mișcarea politică de
“dreapta” de o acțiune militară pentru înlocuirea
guvernului existent, al celei de A Patra Republici,
care, după ei, trădase interesele franceze prin
retragerea din Indochina și acceptarea ultimatului
american privind încetarea războiului fulger
pentru Canalul de Suez, permițând totodată
proliferarea comunismului. Filmul evenimentelor,
spune Michel Winock, n-a urmat un scenariu
prestabilit; prin urmare, venirea la conducerea
țării a generalului De Gaulle cu ajutorul
parașutiștilor din Algeria (generalii Massu și
Salan, cândva faimoși) și instaurarea celei de A
Cincea Republici, n-a fost un putch. Cartea
acordă multă atenție pertractărilor cu președintele
precedent, cu liderii militari și cu sindicatele,
amintindu-ne că până și evenimentele cele mai
spectaculoase ale istoriei sunt fructul unor
procese complexe și anevoioase.
■	Casa germană “Winter & Winter” a produs
recent un DVD, Ich bin der Welt abhanden
gekomen, dedicat vieții și creației lui Gustav
Mahler. Discul prezintă ‘lecturi dizidente’ ale
muzicii lui Gustav Mahler, de la cântece de
sinagogă la jazz și la diferite improvizații care
deformează compoziția originală, ca pentru a-i
sublinia caracterul eterogen ascuns. Imaginile și
fotografiile istorice ilustrate de acest fond sonor
sunt magnifice și rare: cătunul natal, cabanele
unde compozitorul lucra verile începând din zorii
zilei, vila unde i-a murit fiica, la numai cinci ani,
în chinuri atroce, atacurile antisemite ale presei
vieneze, prietenia cu Sigmund Freud, turneul
american, boala, moartea. Viața compozitorului
este narată de însuși patronul casei de discuri,
Franz Winter, iar aranjamentul muzical este
semnat de compozitorul Uri Caine, aflăm din
Suddeutsche Zeitung.
■	Iată că Bologna nu este celebră doar pentru
‘carta’ care restructurează studiile universitare
europene, ci și pentru târgul de carte pentru
copii, Fiera del libro per ragazzi, ajuns în martie
anul acesta la a 43-a ediție, după cum ne
informează Corriere della sera. Anul acesta au
participat 1200 de edituri din 63 de țări, ceea ce
evidențiază vitalitatea acestui sector al pieții
editoriale. Premiile târgului au revenit unor cărți
germane: pentru categoria “ficțiune” volumului
Rote Wangen de Heinz Janisch, ilustrat de
Aljoscha Blau, de la editura berlineză “Aufbau
Verlag”, iar la categoria “non-ficțiune” volumului
Mussen Tiere Zahne putzen?, de Henning
Wiesener, ilustrat de Gunther Mattei, publicat de
editura din Munchen “Carl Hanser Verlag”.
Autorul articolului, însă, este de părere că vântul
noutății bate dinspre Răsărit, referindu-se la
originalitatea ilustrațiilor de carte din Ungaria
(țară invitată), la desenele bulgarului Iassen
Grigorov, la alianța dintre editura “Actes du Sud”
(Franța) și editura pragheză “Baobab”. Numai
România nu este deloc pomenită.
■	În martie-aprilie 2006 a avut loc la centrul
cultural “Una volta de Bastia” (Corsica) cea de a
John McGahern
13-a reuniune a desenatorilor de benzi desenate și
a ilustratorilor, a treia ca importanță după cele de
la Angouleme și Quai des Bules (Franța), ne
informează Le Monde des livres. Reuniunea și-a
propus ca obiectiv programarea de expoziții și
dezbateri sub titlul generic “A desena pentru
presă”. “Căsătoria” dintre BD și presă este de la
sine înțeleasă. O expoziție organizată sub
auspiciile săptămânalului Courier internațional a
expus caricaturile libanezului Habib Haddad, ale
belgianului Pierre Kroll, ale polonezului Andrzej
Krause. Participanții au putut admira albume BD
reușite aparținând unor autori atipici precum
Stephane Blanket (Monographie lacrymale),
Bruno Heitz (Histoires pas ordinaires), Tom
Tirabosco (Monroe). Un subiect mult discutat a
fost cel al libertății de inspirație, în urma
scandalului declanșat de apariția caricaturilor
înfățișându-l pe Mohamed în ziarul danez
Jyllands-Posten și în alte 143 de publicații din
lumea întreagă.
■	S-au împlinit (la 3 martie) zece ani de la
moartea romancierei Marguerite Duras (născută
în 1914, în Cochinchina, cu numele de
Marguerite Germaine Marie Donnadieu). Le
Monde des livres îi închină două pagini de
cronologie, extrase și comentarii. Cunoscută în
România datorită unor romane traduse, precum
Baraj contra Pacificului sau Moderato Cantabile,
Duras a cucerit faima mondială cu Amantul
(premiul Goncourt, 1984), după care s-a turnat un
film erotic fără egal. (Mai puțin cunoscut este
faptul că, în afară de a scrie scenarii pentru Alain
Resnais, Duras însăși a realizat filme excentrice
“de artă” cum ar fi India Song sau Les Mains
negatives.) Autoare a numeroase romane, poeme,
scenarii și eseuri, a unor articole de teoria
filmului și a teatrului, Duras a fost și un personaj
interesant (alcoolică, membră a Partidului
Comunist Francez) și face obiectul a două
biografii, una, a lui Laure Adler, apărută în 1998,
a doua, a lui Jean Vallier, în curs de realizare.
Acesta din urmă, într-un interviu acordat
suplimentului, susține că Duras este cunoscută
pentru excesele sale, nu pentru adevărata ei
personalitate, care ar fi fost aceea a unei Susan
Sontag a literaturii franceze.
■
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
"2^
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ex-abrupto
Românul erectil (I)
Radu Tuculescu
°i cumpără un pui întreg, bine umflat, după
cele mai recente metode. Ceapă, ridichi,
usturoi. Verdețuri de anotimp. Proaspete, că-i
plac prospăturile. Și bere. Multă bere, la litru ori
la doi, în sticle de plastic, sînt mai ușor de trans-
portat dar și de golit, hă hă. Și rîde gros, căci
românul erectil e într-o permanentă veselie. Țigări
cît încap în buzunare, pungi cu pîine gata feliată,
acum timpurile s-au modernizat, nu-ți mai pierzi
vremea cu nimicuri. Și multe alte pungi frumos
colorate, cu diverse chestii de ronțăit pentru copii.
Și semințe, pentru gagici, să nu se plictisească.
Dar și fructe, deoarece fructele conțin vitamine
de care tot copiii, mai ales, au nevoie. Pentru
maturi, se mai adaugă și o sticluță cu rachiu, de
crescut pofta pentru haleală. O bucată de slănină,
ține de specificul național. Se frige împreună cu
puiul. La iarbă verde. Iarba verde crește și lîngă
terenurile de sport construite la marginea cartieru-
lui, lîngă ultimele blocuri. Acolo, la nici un metru
și jumătate de ele (de terenuri, normal...) se
așează românul erectil împreună cu prieteni și
familie. Respiră aer curat. Pregătesc focul și își
manifestă buna dispoziție prin răgnete, înjurături,
rîgîieli. Copiii bat mingea pe terenuri, la cîțiva
pași de mamele lor. Fiind atît de aproape, acestea
nu-și fac griji în privința lor. Zbieretele și țipetele
celor mici se amestecă, armonios, cu buna dispo-
ziție a maturilor. Se pregătește focul. Adică se
adună vreascuri din pădurea aflată în imediata
apropiere. Dar de ce să intre ei în pădure, să co-
linde ca tembelii printre copaci în căutarea unui
luminiș? Aici e cel mai bine, văd și blocurile în
care viețuiesc. Se aduc vreascuri și crengi proapăt
tăiate, cît mai multe. Așa, ca să fie și să rămînă și
pentru alții căci românul erectil e un generos, un
individ care ține la semenul său de cartier. Și de
alte cartiere.
Se aprinde focul. Unul mare, ca la indieni.
Naiba să-i ia de indieni, noi sîntem români! Am
ieșit la iarbă verde, cu mic și mare, c-așa-i sănătos.
Se pune grătarul, se pune puiul pe grătar dar și
bucăți de slănină și cîrnăciori. Mirosuri plăcute
încep a bîntui terenurile de joacă, înălțîndu-se
spre etajele superioare ale blocurilor. Tot felul de
mirosuri se împletesc în aer. Femeile sînt grase și
transpirate. Fac salată, desfac farfurii din hîrtie,
pahare din plastic, tacîmuri din plastic (înafară de
cuțite). E practic cu chestiile astea de unică folos-
ință. Nu se mai duc înapoi acasă. Nu te mai
chinui să le speli. După unica folosință, se lasă la
locul faptei. Totul se lasă acolo, absolut totul.
Marginile terenurilor s-au transformat în
imense depozite de gunoi printre care, românul
erectil, își petrece sfîrșitul de săptămînă, îngroșînd
stratul de mizerie. De fapt, nu face altceva decît
să prelungească aspectul mizerabil dintre blocuri,
pînă la margine de pădure. În pădure își face
nevoile iar, ăia tineri mai fac și alte treburi ce
țin de surplusul hormonal. Dar sînt și români
erectili cu personalitate, care duc mizeria și în
pădure, pentru ca natura să se integreze conceptu-
lui lor de viață și de trai. Se scuipă vîrtos pe jos
iar unii își suflă și nasul, fiecare nară în parte. Tot
pe jos, ce naiba, de aia sînt ei în mijlocul naturii.
Ori la marginea ei, tot un drac.
De sus, cartierul arată ca o imensă pubelă.
Cine dracu ne vede pe noi de sus, am înnebunit?
Poate extratereștri, hăhă! Ei să-și vadă de rahatul
neamului lor, noi cu al nostru.
Put, deci exist.
De ce românul erectil? Păi, asta e, un viril, un
zdravăn, un sănătos. Românului și cînd lucrează,
i se scoală. De exemplu, descarcă saci dintr-un
camioc și, pac, i se umflă nădragii în dreptul șlițu-
lui. Doamne ferește să scape sacul din mîini, că i
se rupe. În general, i se cam rupe de toate, dar
asta nu ține de erecție.
Românul erectil nu e verde. Verde e iarba,
crîngul și altele de care i se rupe. El este mai mult
roșu, adică plesnește de sănătate, de virilitate și
de altele despre care vom vorbi în numerele
viitoare.
■
gulere, manșete, accesorii
Năpraznicul Florin, simularea
și hornul de pe bloc
Mihai Dragolea
ntr-o dimineață cu ploi obișnuite, cele care
taie orice chef și entuziasm încă de la prima
oră, la radio se anunță cum că simularea
examenului de bacalaureat la limba și literatura
română s-a soldat cu rezultate de peșteră: au
promovat vreo 35%, nu au făcut-o - restul enorm,
de 65%. Chiar niște rezultate de peșteră, te ia cu
toate răcorile aflând cine, peste vreun deceniu, ne
va conduce. Cu așa debut, ziua n-are cum
continua prea vesel. Și nici nu trece prea mult
timp și bietul Sebastian asistă la o întâlnire cu
neașteptate ecouri. Într-o sală, vreo treizeci de
jurnaliști în devenire discută cu un dascăl
observația conform căreia limbajul televiziunii se
dovedește subversiv față de valorile cuvântului
scris; dascălul chiar vorbește despre unele
semnificații ale televiziunii; aici intervine junele
Florin, ins mărunțel, brunet, ceva bărbiță, ochelari
și un aer de băgător de seamă la vânătoare de
defecte, erori, neatenție, naivități; mereu
comentează ce se aude, șoptește celor din
preajmă precum le-ar servi și lor o doză mică din
otrava care-l locuiește. Deci: junele Florin afirmă
răspicat faptul că televiziunea nu are nici un fel
de semnificație; destul de contrariat, dascălul îl
roagă frumos pe tânărul furios să nu se repeadă
așa de tare, poate, totuși, găsește ceva înțeles și în
acest fenomen al lumii contemporane, că, uite,
mai face și lucruri bune nenorocita asta de
instituție, cum ar fi unele filme; nervosul Florin
nu se lasă, totul e o porcărie, dar vrea și el
dovada cum c-ar fi ceva de capul vreunui produs
TVR. Dascălul îndrăznește și propune filmul
făcut de Gabriel Liiceanu cu Emil Cioran; nu are
succes, nu ține, micul nevrotic spune că nu e
nimic altceva decât o discuție între doi aroganți;
rămas, precum Sebastian, cu gura căscată,
dascălul îl întreagă pe Florin intransigentul de
unde s-a ales Cioran cu un asemenea calificativ.
Ei, aici e momentul de vârf și prăbușire, de
stupefacție, momentul când jurnalistul în devenire
rostește fără să clipească, fără să roșească sau să
se bâlbâie: „Cioran e un dobitoc!" Bineînțeles, la
așa vorbe grele lumea din sală a amuțit, dascălul,
la fel, fălcile lui Sebastian s-au auzit troznind
dureros; asprul jurnalist în devenire, văzând starea
publicului, surâdea subțire, cu chipul bizar
smochinit din pricini oarecum oculte; dascălul l-a
întrebat de nume, să știe și el cine e micuțul
Savonarola; când a văzut că-i notează uscata
imbecilitate, intransigentul Florin l-a mai întrebat
pe dascăl în ce scop îl citează; dascălul n-a mai
zis nimic decât că este potrivită o pauză; era și
cazul, pe Sebastian îl dureau maxilarele, capul și,
nu în ultimul rând, sufletul.
La plecare, amărâtul dascăl și amar căscatul
Sebastian, au luat-o pe strada Dostoievski, unde -
dacă mai era nevoie! - au avut parte de altă
surpriză: au văzut cum o casă ca vai și-amar se
sprijină de-a binelea de un bloc nou, falnic, de -
scria pe el - apartamente luxoase; între cocioaba
albastru vopsită, scundă și lungă, și blocul de lux
era o distanță între pereți nici de un metru,
interval umplut cu toate gunoaiele celor din
incredibila coșmelie; ceva mai sus, acoperișul
imundei arătări albăstrii se aplecase spre dreapta,
atingea zidul blocului, iar cele două hornuri se
sprijineau de același bloc, într-un abandon mizer.
Dascălul și Sebastian priveau bizarul ansamblu;
era un fel de traducere a scenei când jurnalistul
Florin îl murdărea pe Cioran.
■
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
zapp-media
Conectare neîntreruptă
Adrian Țion
Vremea concediilor (fie că e vorba despre
vacanța de Pa°ti sau despre cea estivală
care-i urmează) îmi pune în față un nume
din dramaturgia interbelică: Ștefan Valeriu. Întâm-
plarea face ca acest nume să fie legat prin media
de soarta concediilor noastre.
Ștefan Valeriu, bizarul personaj din piesa lui
Mihail Sebastian Jocul de-a vacanța luptă cu fer-
voare ca informațiile prin radio, telefon și ziare să
nu ajungă la cabana unde își petrecea concediul.
În prezent nu mai există nici urmă de Ștefan
Valeriu. Nici unul, oameni buni! Sau “niciunul”
(ca să fiu mai actual). Toți virtualii Ștefan Valeriu
au fost călcați în picioare, uciși, nimiciți de tele-
viziune, presă, internet, telefonie mobilă.
Informația pe care unii o asociază cu civilizația,
bătând monedă calpă și zgrunțuroasă pe impor-
tanța ei, a ajuns pretutindeni, ba chiar și sub
mușchiul jilav al carpaticilor arbori din păduri ce
indică invariabil nordul. Nordul spiritelor inte-
grale, nordul speranțelor de integrare, adică nor-
dul ochit de minți îmbătate cu gargară politică
sau țintit de infractori infatuați peste măsură.
Nu se poate spune că n-a cunoscut și vremuri
mai bune. A avut și el perioada lui de glorie, a
strălucit în lumina rampei alături de generația lui
Mircea Șeptilici, când atitudinea lui disprețuitoare
față de media a fost aplaudată. Acum gata! N-a
mai rămas nimic din el. Frumoasă treabă! În loc
să devină un simbol, s-a retras din rețea ca să
moară fără glorie. Ce spun eu să moară? El tre-
buia să fie un zeu. Un Zeu al Concediilor! Adică
zeul care îi protejează pe cei ce sunt în concediu
la mare sau la munte. Dar, pentru că el continuă
să fie ignorat, ridici scoica aruncată de valurile
mării pe țărm, o duci la ureche și numai ce auzi:
“Președintele nu se mai înțelege cu premierul...
Anghelescu nu s-a sinucis... Becali vrea să ajungă
prim-ministru...” Și marea s-a săturat de vuietul
ăsta. Ce rost are să aflu în concediu cu cine a mai
băut președintele republicii un șpriț, când am
venit la munte să aud vuietul pădurii și să privesc
cum crește iarba. Dar îl aud pe vecinul de masă,
somnoros și încercănat, la micul dejun: “Am stat
până la două noaptea pe OTV la Dan
Diaconescu. Sora lui Anghelescu are dreptate...”
E mai interesant firul ierbii?
Dacă n-a ajuns un zeu Ștefan Valeriu, e pentru
că s-a purtat ca un naiv. Cine mai crede azi că
poate distruge rețelele radio și tv sau că poate
împiedica venirea ziarelor într-o stațiune de
munte? Și cine și-ar dori cu adevărat să privească
tâmp cum crește iarba, fără să știe cum a dormit
președintele republicii azi-noapte? Dacă ar afla și
cu cine, ar lăsa dracului toată natura, toată Cota
1400 și disputatul palat Peleș pentru care s-a dus
la Sinaia. Aici s-a ajuns, din păcate. Iată de ce în
loc să ni-l revendicăm drept ocrotitor, îl repudiem
ca inactual, desuet și prea îmbibat în lirism ieftin.
Nu ne rămâne decât să deplângem dispariția lui și
retragerea într-un op de dramaturgie poetică.
Telecomanda e pe măsuță. Ce mai aștepți?
■
“Francofffonies”, dus-întors
(Urmare din pagina 3)
povestește că a cărat toate cărțile expuse acolo cu
brațele, în bagajele sale... Tudorel, pe care tot ce se
întâmpla în jur nu pare să îl uimească peste
măsură, și care păstrează o sfială și un bun simț
transilvan, dincolo sau poate împotriva, înaltelor
sale însărcinări... domnul Radu Portocală,
directorul Institutului Cultural Român de la Paris,
cu care „dezbatem” câte în lună și în stele despre
ce ar fi de făcut, cum ar trebui etc... domnul
Portocală, dedicat efectiv cauzei României și în
care, personal, îmi pun mari speranțe în ce
privește afirmarea culturală a țării noastre în
Franța... neobosita Magda Cârneci, care, de ani
buni, face eforturi greu de imaginat pentru
cunoașterea literaturii și artei românești în Franța...
scriitorii francezi, pe care îi cunosc sau îi
recunosc... Jacques Jouet, Marc Delouze, Jean-
Baptiste Para, Daniel-Philippe de Sudres... Și
gândul mă duce la o afirmație a prietenei Ioana
Crăciunescu... cum că noi, poeții, scriitorii, suntem
niște mari familii, și ne recunoaștem, oriunde am
fi, după ochi... Martine Grelle și Valerie Toussaint,
„motoarele” Centrului Național al Cărții... cărora li
se datorează organizarea ireproșabilă a sejurului
celor patruzeci de scriitori francofoni pe durata
Salonului... Reidun Montaville și Daniel Maximin,
organizatori ai festivalului „Francofffonies”,
prieteni noi și atât de dragi, care păstrează,
amândoi, o inocență copilărească pe care,
personal, pun atâta preț... Rămân uimită și de
această dată, ca și la celelalte vizite ale mele în
Franța, de mediatizarea și amploarea pe care știu
să o dea francezii gestului cultural... Particip la
întâlniri în cadrul Salonului de carte, interviuri
pentru radio și televiziune... Sunt mereu întrebată
despre România, cum mă simt ca scriitor
francofon etc... Afirm, mereu, faptul că sunt
scriitor român și că prezența mea în Franța se
datorează lucrurilor pe care le scriu, în primul
rând, și abia apoi cunoașterii limbii franceze...
Faptul că scriu și în franceză îi intrigă pe mulți...
răspund cu o piruetă: franceza este limba mea
paternă, și povestesc cum am învățat primele
cuvinte, la cinci ani, de la tatăl meu, îndrăgostit de
această limbă, dar care nu avea la dispoziție, în
franceză, decât ziarele permise pe atunci:
L’Humanite, L’Union Sovietique etc... Îi telefonez,
într-o după-amiază, Martei, de dor... Marta era în
audiență la primărie, cu nesfârșite probleme
apostrofice... și mă gândesc cât de ușor i-ar fi fost
ei să obțină un sediu sau banii pentru tipărirea
revistei într-o țară normală... O țară în care
Societatea de Căi Ferate oferă reduceri
considerabile pentru biletele de tren pentru cei
care doresc să vină la Paris la Salonul de Carte...
O țară unde se stă la coadă atunci când un autor,
nu neapărat foarte important, acordă autografe...
și unde aleile mărginite de cărți ale Salonului erau
înseninate de copii de o șchioapă, aduși probabil
în timpul orarului de grădiniță... Înlemnesc, la
standul unei edituri, când sunt recunoscută și mi
se spune că, în calitatea mea de autor invitat, pot
să cumpăr orice carte cu o reducere de douăzeci și
cinci la sută... Sunt invitată, în 27 martie, la
Ambasada României, la seara dedicată Zilei
Francofoniei... totul decurge extraordinar, dar am
totuși un regret mărturisit: aș fi vrut ca mai mulți
scriitori, oameni de cultură francezi, să fie
prezenți... pentru că și noi știm cum să facem...
Scriitori invitați să ia cuvântul și să vorbească
despre legăturile lor cu Franța și limba franceză,
Gabriela Adameșteanu, Dinu Flămând, Bujor
Nedelcovici, Matei Vișniec, Dora Pavel, Neagu
Djuvara, Anca Vasiliu, Dana Diminescu, Linda
Maria Baros și subsemnata sunt prezentați pe
rând de Magda Cârneci și Radu Portocală, între
luările de cuvânt fiind intercalate pasaje de muzică
clasică... Ambasada României și Institutul Cultural
Român au creat, începând din acest an, și un
premiu de literatură, Premiul Benjamin Fondane,
decernat, în seara respectivă, poetului de origine
cehă Petr Kral. Trebuie să amintesc și cele două
seri petrecute la Marsilia, la invitația asociației
„Peuple et Culture”, unde vorbesc despre literatura
română și citesc versuri, ale mele și ale poeților
Ion Mureșan, Marta Petreu și Andrei Zanca. În
holul asociației, un stand impresionant cu cărți de
autori români traduși în franceză. Totul fusese
pregătit cu mult timp în urmă; Pierre Guery,
organizatorul din Marsilia, îmi ceruse o listă cu
autorii, cărțile și editurile care trebuiau contactate
pentru ca imaginea literaturii române traduse să
fie cât mai cuprinzătoare. Sunt proiectate filmele
Videogrammes d’une revolution al lui Haroun
Farocki (1992) și Voyage dans Lirrealite immediate
al Ancăi Hirte (2004). La cel din urmă, ies pur și
simplu din sală, revăzând covoarele umane,
alcătuite din copii, pe un stadion dezlănțuit în
urale la discursul tovarășului la un anume
congres... explic, apoi, vorbesc îndelung despre
România... mulți români în sală, unii cu lacrimi în
ochi... La sfârșit, suntem invitați la o ciorbă
tradițională românească, servită dintr-un cazan
uriaș de către însuși președintele asociației „Peuple
et culture”. Ca totul să fie cât mai „românesc”,
fusese invitat un grup de muzicanți ce păreau mai
degrabă culeși din metroul parizian... vioară,
acordeon, tot tacâmul... vorbesc cu ei, la sfârșit...
oameni necăjiți, dintr-un sat de lângă Bacău, care
trimit acasă tot ce câștigă și sunt uimiți când le
spun că am făcut drumul cu avionul... și, nu știu
cum, mă simt și eu plecată la muncă în
străinătate, deși cu un scop diferit... nu să
acumulez una sau alta, ci să fac să se vorbească
despre literatura română... cât m-oi fi priceput...
Sigur, ar mai fi multe de spus, bune și rele...
important e poate că, pe afișul festivalului
„Francofffonies”, purtând imaginea unui arbore
alcătuit din hărțile țărilor participante, se afla și
România, poate nu întâmplător, chiar la bază... că
pe durata Salonului de carte, pe un perete uriaș,
în dreptul numelui meu, ca scriitor participant,
scria „Roumanie”... că mulți francezi au pronunțat
așa cum știu ei, „Eminesco”, Bacovia, Caragiale,
desigur cu accentul tonic specific francezei... Mă
întorc, cu multe-multe cărți, depășind din plin
limita admisă la avion... Când ești scriitor
francofon, fie și român, poți să ai și bagaje de 35
de kilograme în loc de douăzeci... În avion,
discuții românești... un domn bine îmbrăcat, care
povestește că el nu poartă decât lucruri scumpe...
dar nu le cumpără din magazin... intră, se uită,
alege, apoi iese și le spune „băieților”... care, în
câteva minute, ies cu marfa dorită, după un mic
raid, și o revând, cu nici juma’ de preț... ca de
furat... în aeroportul din Cluj, găsesc cu greu un
taxi... doar „rechini”... care îmi cer cinci sute de
mii până acasă... prețul normal fiind în jur de o
sută de mii... ajung acasă și mă bucur de
întâmpinarea câinelui... povestesc imediat despre
vizita la Elysee... Gabriel îmi spune că, dacă tot
am vorbit cu președintele Chirac, aș fi putut să-i
cer cetățenia franceză... ca președinte ar fi putut să
mi-o acorde imediat... ”Cum de nu te-ai gândit la
asta?” se miră Gabriel... uite așa... nu m-am
gândit... nu știu nici eu de ce...
■
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
"30j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
reactiv
Bolile culturii române
Cu ceva vreme în urmă, pagina culturală a
Cotidianului ne-a pus la curent cu cele mai
bune °i cu cele mai proaste cărți ale
culturii române. În ediția din 10 aprilie a.c. ni se
prezintă un diagnostic privind maladiile de care,
chipurile, suferă cultura română. Aceasta, probabil,
ca să înțelegem mai bine cum se distribuie talentul
și prostia în cultura noastră. Șapte intelectuali au
fost puși să se pronunțe pe această temă, iar
rezultatul a venit repede, în câteva cuvinte, așa că
am putut afla că oamenii de cultură de la noi
„sunt bovarici, imaturi, se lamentează și nu sunt
solidari". Mai interesant e cum s-a ajuns la acest
rezultat. Adrian Cioroianu, de pildă, socotește că,
deși cultura română este un organism mai cu
seamă sănătos, „Totuși există într-însa o sămânță
de maladie - care încă nu a dat în cangrenă, dar
nici nu mai este un simplu guturai. Știu că cine
vorbește despre ea își asumă rolul lupului
moralist..." Ce să spunem noi: curat sănătos-
bolnav! Ion Bogdan Lefter crede că boala specifică
românilor este comportamentul de tip „enclavă",
maladie răspândită - cu excepții meritorii, firește -
în special la autorii afirmați integral înainte de
1989, cu mentalități și instincte formate în
„enclava" culturii. Pentru Dumitru Gorzo, boala
cea mai răspândită la oamenii noștri de cultură
este oftica. Altfel spus, nu suportăm critica, nu
suportăm succesele altora, suntem obișnuiți cu
dezamăgirile, lamentările și nu ne tratăm: „Cultura
română e complexată și supărăcioasă, cu apucături
de rudă săracă". Mai mult, chiar vindecată de
oftică, cultura română rămâne afectată de
bovarism: „deseori se visează în altă parte, în alt
punct..."
După Ruxandra Cesereanu, bolile culturale
românești ar fi snobismul, interesele de grup și
oportunismul față de o direcție sau un artist în
vogă. Curios însă: „Toate aceste boli sunt la fel de
periculoase. Dar la fel de bine pot să spun și că
pot fi trecute cu vederea. Sunt boli care se
manifestă în aproape orice cultură, nu este deloc
cultura română mai cu moț în acest sens". Ne
întrebăm și noi, dacă pot fi trecute cu vederea, de
ce sunt periculoase maladiile enumerate mai sus,
sau dacă se manifestă și în alte culturi, de ce
acestea ar fi românești? Nu avem răspuns. În
schimb, avem părerea lui Luca Pițu, după care
cultura română este „sănătoasă tun, vioaie,
zburdalnică. Teatrele zbârnie. Editurile, cu sau fără
subvenții, freamătă. Așijderi filarmonicile, opera,
publicațiile literare, polemicile, festivalurile".
Ca să vezi și să nu crezi! Dl. Pițu deplânge doar
drumurile neasfaltate și manelizarea raporturilor
interumane, care ar fi defecte de civilizație, nu de
cultură. Totuși, noi vedem ceva „cultură minoră"
în defectele acestea. Nu o fi boală, dar este o
scădere simptomatică pentru cultura noastră în
general. La rândul său, criticul Dan C. Mihăilescu
surprinde altă trăsătură maladivă: ciclotimia.
„Trecem brusc, spectaculos și nevrotic din
complexe de inferioritate... în megalomanie, în
abulie, din nombrilism, în ură de sine, din
izolaționism în cosmopolitism, din xenofilie în
xenofobie". Ceea ce, recunoaște, nu se vindecă
decât cu trecerea timpului. Or, se pare, timp avem
destul. Administrarea temporalității este problema
noastră. Chestie de civilizație. În fine, Alex Leo
Șerban crede că avem de-a face, în realitate, cu
„boli ale societății în general, în care Cultura nu
este decât o aluniță". Altfel, boli reale, precum
lipsa respectului, a solidarității, inflamarea din
orice, precaritatea dialogului, complexul provincial.
Boli care, în plus, nici nu sunt doar ale noastre,
ceea ce, precizează criticul de film, ne pune într-o
poziție și mai proastă. De unde și concluzia:
„Cred că abia veșnica tânguire este simptomul
unei boli. Boala s-ar putea numi «buricul pervers
al Pământului», adică o formă de ipohondrie, care
e un fel de masochism național și nu se poate
trata decât cu indiferență. Dar n-ar nici un sens să
operezi «alunița» unui trup care zace-ntr-o groapă
tânguindu-se că posmagii nu-s moi". Ce să facem?
Am zice noi că se cuvine mai întâi să ieșim din
groapă, apoi să ne arătăm și alunița ceva mai
elegant, ca să vadă și alții că o avem. Sau, mai
bine, să nu mai reducem Cultura la o aluniță, pe
care nici nu știm să o etalăm cum trebuie. Poate
că ar fi mai bine chiar să tratăm maladiile acestea
cu ceva cultură și să ne aducem aminte de
filosoful Constantin Noica, căruia tocmai bolile
culturii nu-i erau indiferente, drept pentru care a și
scris un fel de tratat pe această temă, cu referire
precisă și la metamorfozele spiritualității
românești. Nici nu ne mai întrebăm cât de bolnav
era Noica, pentru că, se știe, a ajuns și el un „caz"
suferind din plin de tot felul de boli culturale, ale
noastre și ale altora, de care nu prea am reușit să
ne vindecăm nici astăzi. Boli fertile, am zice noi.
Poate ar fi momentul să ne ocupăm mai serios
și de bolile noastre culturale de astăzi,
investigându-le fertilitatea, cu siguranță diferită, de
la caz la caz.
O perspectivă în această direcție o încearcă
profesorul Mircea Martin într-un editorial din
Cuvântul (nr.3 a.c.), unde se referă explicit la
coeziunea intelectuală, la români, întrebându-se,
retoric, de ce ea nu ar fi posibilă și pe meleagurile
noastre, cum prea adesea se crede. Metodic,
lămurește mai întâi termenii, subliniind că o
comunitate intelectuală nu trebuie privită ca o
comuniune, după cum ea nici nu exclude
afinitățile selective personale. „Așa cum o înțeleg
eu - precizează Mircea Martin - comunitatea
intelectuală este una largă, depășind cercul unei
profesii, al unei vârste, al unei aparențe locale etc.,
dar nu atotcuprinzătoare, nu exhaustivă. (...)
Concep această comunitate intelectuală ca pe o
comunitate de valori, de repere, de principii și de
simboluri ce se constituie ca un focar iradiant, nu
ca o acoperire pur și simplu a teritoriului național,
nici ca o reunire obligatorie a tuturor
intelectualilor de etnie și de limbă română; nici
având, neapărat, Bucureștiul ca punct de origine".
Distanțându-se de o serie de opinii formulate
anterior de Andrei Pleșu, Ioan Buduca sau Dan C.
Mihăilescu, după care o coeziune intelectuală la
români ar fi imposibilă, datorită unei incapacități
autohtone oarecum maladive privind uzul frecvent
al dezbinării, profesorul bucureștean constată că
lumea noastră e dezbinată înainte de a fi
diferențiată: „Mă tem că problema noastră se află
aici sau că, mai exact, începe de aici. Dezbinarea
este, la noi, fără diferență, semnificativă. Eu cred
că înlăuntrul lumii intelectuale românești există
mai multă omogenitate decât suntem dispuși să
recunoaștem, că diferențele sunt superficiale și
lipsite de o miză autentică. Tocmai pentru că nu
suntem siguri pe noi, pe consistența diferenței
noastre, simțim nevoia să o marcăm cu orice preț
și în orice condiții. Dacă am fi în stare de o
minimă detașare, am constata ușor vanitatea
gesticulației noastre singularizate, ostentația ei.
Convingerile cât de cât ferme și capacitatea de
a le justifica asigură o anumită stăpânire de sine.
În absența lor, dăm curs liber impulsurilor și
idiosincrasiilor. Și, mai presus de toate, unui
subiectivism deșănțat, ca singur garant al
personalității. Ne clamăm spectaculos
neasemănarea, ne proclamăm deseori agresiv o
diferență precară, uitând că neasemănarea,
diferența se constituie și se manifestă numai pe un
fond asumat de asemănare. Așa cum identicul
singur nu are identitate, tot așa diferitul izolat nu
conține o diferență vrednică să fie luată în seamă.
Râvnim unicitatea, „neperechea", dar nu
acceptăm să ne supunem unei judecăți care nu se
poate face decât prin comparație înlăuntrul unei
comunități cu reperele, criteriile și instanțele ei.
Ne place să ne lăsăm comparați. Avem impresia că
adeziunea la un corp de principii și la
comunitatea ce s-ar putea coagula în jurul lor ne-ar
știrbi personalitatea, ne-ar altera autenticitatea,
ne-ar micșora autoritatea.
Cu toate că suntem legați mai mult decât vrem
să părem - din multiple cauze - și acum, probabil,
mai mult ca oricând - ne complăcem în a crede că
nimic nu ne leagă și că totul ne desparte, și, mai
mult, facem din această rezervă, din acest refuz o
dovadă de luciditate și chiar de inteligență.
Acesta nu e, desigur, decât un portret-robot,
dar mă tem că nu doar impostorii s-ar recunoaște
în liniile lui, ci, măcar parțial, destui dintre
protagoniștii scenei noastre culturale de ieri, de
alaltăieri și de azi. De aici, din această tradiție și
din această ambiție a singularizării cu orice preț
vine, cred eu, dincolo de cauze istorice și politice,
lipsa de coeziune a intelectualilor români și - mai
grav - lipsa lor de încredere în rosturile unei
comunități intelectuale."
Iată o serie de observații și adevărate și
îngrijorătoare privind starea de sănătate a culturii
române. Desigur, alerta are și un răspuns, pe care
Mircea Martin îl formulează succint în finalul
editorialului său: „Să problematizăm și să
analizăm în continuare această stare de lucruri cu
speranța că o vom putea, cândva, depăși". Asta da
speranță de însănătoșire. Să fie într-un ceas bun.
(Oblio)
a
Versus/m este o nouă revistă axată pe
fenomenul literar contemporan, românesc dar și
european, îmbrățișînd deopotrivă poezia și proza,
eseul, critica literară și traducerile. Primul număr a
apărut în decembrie 2005, fiind editat de o tînără
echipă redacțională (Claudiu Komartin, Oana
Cătălina Ninu, Mădălin Roșioru), condusă de
redactorul șef Răzvan Țupa și directorul Linda
Maria Baros. Așadar, încă o revistă a poeților, una
însă de calitate, ce reușește să ocolească de la bun
început veleitarismul și poezia călduță, fie mizînd
pe numele cele mai noi (rubrica Tinerii hackeri.
Billboard poets), fie focusînd Invitatul nostru, de
această dată poetul olandez Gerrit Kouwenaar,
puțin cunoscut la noi, ori propunînd, în rubrica
Originea speciilor, traducerea unui fragment din
celebrul manifest Personismul de Franck O’ Hara.
Cu pagini în franceză și deschise francofoniei,
aducînd sub lupă literaturi mai puțin cunoscute în
România, precum cea olandeză sau cea polonă,
Versus/m merită recomandarea noastră cititorilor
tribuniști și un salut colegial la început de drum.
Numărul 13 al României literare, din 31 martie
2006, departe de a fi unul cu ghinion, aduce în
prim-plan cronici de calitate (Tudorel Urian despre
est-cris, o bijuterie de carte a Letiției Ilea & a
Wandei Mihuleac, Daniel Cristea-Enache despre
Logica lui Cosașu, reeditată, Cosmin Ciotloș
despre Catafaziile lui Teodor Dună). Ne-a plăcut și
interviul luat, într-o inedită postură, de Simona
Vasilache profesorului, teoreticianului literar și
comparatistului Romul Munteanu, și istoria unui
poem „ocazional” al splendidului poet Șerban
Foarță, evocată de George Radu Bogdan.
(Benny P.)
■
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
31
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Ce mai e nou la Baia Mare?
Claudiu Groza
Timp de mulți ani, după 1989, Teatrul
Municipal din Baia Mare a părut, pentru
lumea spectacolului, un „loc unde nu se
întâmplă nimic”. Discreția extremă a instituției de
a invita critici de teatru la premiere a fost
compensată doar prin participarea la diverse
festivaluri de teatru, fără să dea însă măsura
completă a anvergurii trupei băimărene.
„Schimbarea” a avut loc relativ recent, la
mijlocul lunii martie, când am fost invitat, alături
de Radu Țuculescu, la o microstagiune cu patru
spectacole ale Teatrului Municipal din Baia Mare.
Inițiativă inspirată, mai ales că, în iunie, capitala
Maramureșului va găzdui și a 14-a ediție a
Festivalului Internațional de Teatru-Atelier - care,
sper, se va „stabiliza”, după ediția „nomadă” de
anul trecut, la Sighișoara.
Am văzut patru spectacole de structuri
diverse, care au pus în valoare - mai mult decât
virtuozități regizorale - capacitatea de
performanță a unei trupe de actori cu destule
vârfuri. Ar fi fost păcat, de altfel, ca acești
profesioniști reali să rămână în conul de umbră
din anii trecuți. Pe de altă parte, această
deschidere spre critică a Teatrului din Baia Mare
trebuie imperios însoțită de o deschidere spre cât
mai mulți regizori. Creșterea numărului de
directori de scenă care să lucreze cu actorii
băimăreni nu ar face decât să „antreneze” benefic
trupa. Ceea ce ar fi, evident, și un atu al
teatrului.
Prima „ofertă” a evenimentului a fost Scaunele
de lonesco, în montarea debutantului în regie -
dar actor experimentat - Claudiu Pintican. Pariu
ambițios, datorită enormei „presiuni
spectacologice” a piesei ionesciene, dar câștigat de
Pintican, care aduce un suflu proaspăt, exploatând
scenic mici detalii ce capătă o semnificație
majoră. Decorul e alcătuit dintr-un scaun uriaș,
poate al unei divinități plecate, înconjurat de
neant, adică de o magmă neagră, informă. În
acest scaun locuiesc cele două personaje.
„Inovațiile” regizorale constă în „figurarea”
musafirilor prin obiecte de vestimentație sau
accesorii: uniforme, pălării, umbrele. Fiecare
secvență are conturul său. Doamna frumoasă, de
pildă, e „jucată” ca o mică dansatoare de cutie
muzicală, o scenă e imaginată ca o acuplare.
Invitații sunt „concediați” prin aruncarea în
neantul magmatic, echivalent unei ștergeri a lor
din memorie.
Apariția scaunelor se face pe flancurile scenei;
sunt scaune albe, din pânză, foarte moi, cu
picioarele atârnând, iar apariția lor subită după un
heblu dă senzația intervenției supranaturale.
În aceeași notă se și încheie de fapt
spectacolul, prin coborârea unui „ou galactic”
primordial pe scenă, în care s-ar afla Oratorul.
Momentul e însoțit de imagini video cu copii
foarte mici, dar devine strident-redundant prin
apariția unui cărucior de copil. Aici se vede
stângăcia regizorului începător. Cei doi actori,
Romeo Bărbosu și Dana Ilie-Bărbosu, au evoluat
coerent, dinamic, cu bune creșteri de tensiune
dramatică, precum în scena discursului,
„amplificat” de Bătrână printr-o portavoce.
Scaunele e un spectacol agreabil, montat cu
ingeniozitate, accesibil și publicului larg, dar
semnificativ - întrucât proaspăt - și pentru o
audiență mai pretențioasă.
Coerent și „curat” a fost un spectacol similar
Scaunelor - Și cu violoncelul ce facem? de Matei
Vișniec, regizat de Romeo Bărbosu. Las la o parte
construcția scenografică - un capac de pian -
interesantă dar nu prea în ton cu acțiunea
propriu-zisă. Atuurile spectacolului rezidă într-o
bună interacțiune a personajelor, pe care regizorul
a mizat foarte bine. De altfel, identitatea celor
trei „anonimi” din sala de așteptare e marcată
evident. Femeia (Dana Ilie-Bărbosu) e un soi de
vestală, cu aer hieratic și incantatoriu. Unul din
bărbați (Valeriu Doran) pare un fel de vagabond
mai răsărit, cu inhibiții și ieșiri nervoase mereu
vizibile, iar celălalt (Claudiu Pintican, cu o
evoluție impecabilă) e un fel de dandy de
provincie, ușor naiv. Atmosfera absurdă și „grea”
a piesei se încheagă încetul cu încetul, cu zvâcniri
paroxistice. În ciuda spațiului limitativ, întreaga
tensiune și dinamică a textului transpare și scenic,
ceea ce probează o lectură regizorală atentă și
rezonantă și un joc actoricesc aproape mereu
susținut.
Cel mai amplu și mai relevant - în planul
„resurselor umane” - spectacol de la Baia Mare a
fost Arlecchino et co., un scenariu de commedia
dellarte înscenat de Gelu Badea. Un spectacol
gândit ca o înlănțuire de momente comice, legate
de un fir roșu ușor de urmărit și care a permis
actorilor - și datorită unei regii discrete - să-și va-
lorizeze, mai eficient sau mai puțin, după puterile
fiecăruia, aplombul scenic. În principiu, montarea
păstrează și exploatează convingător caracteristi-
cile personajelor din commedia delfarte, unele,
precum Pantalone și Dottore, chiar dublate, într-o
oglindire îngroșat parodică.
Uneori, textul este “adjuvat” - nu lipsit de
inspirație. Monologul lui Capitano, de exemplu,
“inventarul” bătăliilor sale, înregistrează Troia,
Tapae, Mohacs, Posada, Rovine, Mărăști, ba și
Stalingrad, într-un iureș năucitor care conturează
perfect infatuarea gongorică a personajului. Astfel
de scene memorabile apar deseori în spectacol;
CONCURSUL NATIONAL TANARUL JURNALIST AL ANULUI
Fundația Freedom House Romania anunta a VlII-a editie a Concursului Tanarul Jurnalist al Anului. Concursul este o
inițiativa a Freedom House Romania, Edipresse AS Romania si Connex - Vodafone sponsor fondator. Acest concurs,
unic in presa romaneasca, s-a nascut din dorinta recunoasterii publice si promovarii tinerilor jurnalisti de talent, pe
baza unor criterii profesionale de apreciere a calitatii materialelor publicate. Concursul se adreseaza tinerilor jurnalisti
romani (varsta maxima 35 ani) care au publicat de-a lungul anului 2005 articole semnificative, in domeniile Social,
It&Comunicatii, Cultural, Financiar/Bancar, Economic, Mass-Media, Sanatate, Politic, Publicitate.
Pentru fiecare sectiune in parte, concursul va desemna cel mai promitator tanar jurnalist care a publicat in
cursul anului 2005 articole tratand subiecte din domeniile respective. Pentru cele 9 sectiuni asteptam sa se inscrie jur-
nalisti din intreaga tara. Selectia articolelor va fi facuta de un juriu specializat (pentru fiecare sectiune in parte), format
din personalitati mass-media. In urma selectiei, juriile sectiunilor vor desemna cite un cistigator al Marelui Premiu in
valoare de 1000 Euro.
Pentru inscrierea la concurs candidatii sunt rugati sa trimita:
-	2 articole (minimum 1.000 de cuvinte/articol)
-	articolele scanate sau 3 fotocopii ale fiecarui articol
-	o prezentare a experientei profesionale
Articolele trebuie sa fie la prima participare la un concurs de acest gen.
Trimiteti inscrierile la concurs pina la 15 mai (termen extins) la freedomhouse@freedomhouse.ro sau pe
adresa Fundatia Freedom House, Blvd. Ferdinad, nr. 125, et. 1, ap. 2, sector 2, Bucuresti, cu mentiunea “Tanarul
Jurnalist al Anului” (sectiunea).
Pentru detalii contactati Fundatia Freedom House la:
tel.: 021.253.28.38, mobil: 0722.205.549, 0740.089.253
e-mail: freedomhouse@freedomhouse.ro, madalina@freedomhouse.ro.
http://www.freedomhouse.ro
Persoana de contact: Madalina Stanescu - asistent coordonator de program
alte exemple notabile sunt dansul-bătaie dintre
Dottore, Arlecchino și Laudamia sau desfacerea
centurii de castitate a Izabelei, cu instrumente din
cele mai diverse, de la ciocan la flex rotativ. Pe de
altă parte, există și momente la care se putea
renunța, cum sunt unele scene de dans,
antrenante dar nesemnificative în economia
întregului. Dacă s-ar fi renunțat la 30 de minute
din durată, iar finalul ar fi fost cel al “recitalului”
personajelor pe Puntea Suspinelor - probabil cel
mai bun moment din spectacol - Arlecchino et
co. n-ar fi avut decât de câștigat. Oricum, e un
spectacol plin de umor, bine ritmat, irezistibil, în
care se vede o actorie de cea mai bună calitate.
De remarcat, din ampla distribuție, au fost Sorin
Miron (Arlecchino), Dana Moisiuc (un
Pantalone), Inna Andriucă (un Dottore), Ciprian
Scurtea (Capitano) și, cu vagi stridențe la început,
Gabriela Del Pupo (Colombina). Însă cel mai
uluitor rol, desăvârșit, oricând reprezentabil ca
one woman/man show, printr-o minimă ajustare
a partiturii, a fost cel al Izabelei, jucată în travesti
de Sebastian Bădărău. Un rol care nu merită
povestit, pentru a nu distruge surpriza plăcută a
virtualului spectator.
Mi-e foarte greu să analizez cel din urmă
spectacol al microstagiunii băimărene - Femeie,
doar femeie, după Cehov - pentru că aici
personalitatea regizorului a copleșit și estompat
primejdios personalitatea actorilor. Spectacolul a
fost realizat de Anton Tauf, iar actorii au fost fie
imitativi, fie inhibați în roluri. Nu din vina lor,
trebuie spus, ci din lipsa de „diplomație scenică”
a regizorului. Spectacolul are momente bune, dar
nu se poate sustrage unui aer artificios, ba chiar
grotesc-rizibil uneori.
Microstagiunea băimăreană a fost un prim pas
în „desțelenirea” relațiilor acestui teatru cu
specialiștii din țară și astfel, indirect, cu publicul
român. E limpede, în acest moment, că Teatrul
Municipal din Baia Mare înregistrează un
reviriment spectaculos, are o trupă solidă, de care
trebuie să profite la maximum. Sunt convins și că
Festivalul „Atelier” va insufla un aer și mai
dinamic, și mai performant, întrucât provocator,
acestei trupe, care sper să reziste fără dezertări.
■
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
~32j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
Aniversând percuția
la Academia de Muzică
Virgil Mihaiu
ntr’un peisaj muzical dominat de efemeride,
Ansambul de Percuție al Academiei de
Muzică „G. Dima” aduce o notă de soliditate
°i constanță. Recent, mult apreciata formație
creată și condusă de către profesorul Grigore Pop
a aniversat nu mai puțin de trei decenii de
existență. Concertul organizat cu această ocazie la
Sala Studio a Academiei demonstrează viabilitatea
proiectului, vitalitatea mereu reînnoită a trupei și
interesul major pe care îl suscită în rândul
publicului. Mă opresc puțin, pentru început,
asupra acestor trei puncte.
Eu văd în inițiativa maestrului Pop,
materializată în anul 1976, (încă) o consecință
directă a magnificei emulații artistice declanșate la
Cluj prin înființarea ansamblului Ars Nova.
Acesta apăruse în plină „perioadă de liberalizare”,
spre finele anilor 1960, și reprezenta transpunerea
în practică a clarvoiantei concepții cultural-
muzicale a compozitorului Cornel Țăranu. În
fapt, Grigore Pop s’a afirmat ca magician al
percuției contemporane tocmai prin colaborarea
cu acel paradigmatic ansamblu, fără de care
sincronizarea vieții muzicale clujene (și poate
chiar a celei naționale) cu tendințele mondiale de
vârf ar fi fost de neconceput. Perfect sinergetic cu
exemplul-Țăranu, Grigore Pop a acționat curajos -
în triștii ani ai „strângerii șurubului” după model
nord-coreean - spre a fonda în cadrul catedrei de
percuție a Academiei de Muzică ansamblul-școală,
menit să pună în valoare valențele unui domeniu
al artei sunetelor pe nedrept marginalizat.
Valoarea A.d.P.-ului clujean i-a determinat pe
compozitori de vază să scrie lucrări pentru
această trupă. Mă refer la Țăranu, Anatol Vieru,
ștefan Niculescu, Constantin Rîpă, Tiberiu Olah,
Ede Terenyi, dar și la lannis Xennakis (lucrarea
acestuia Idmen B, concepută special pentru
Ansamblul de Percuție condus de Grigore Pop, a
fost reluată și în concertul festiv sus-amintit).
Al doilea aspect. Prin forța împrejurărilor,
ansambul aniversat acum a suferit de-a lungul
timpului numeroase modificări de personal. La fel
cum redacția revistei Echinox, unde am lucrat
timp de 13 ani, se reînnoia cam la fiecare patru
ani (odată cu apariția unei noi generații
studențești) și Grigore Pop își recrutează
interpreții dintre studenții clasei sale. Mi-ar fi
imposibil să dau aici o listă exhaustivă de nume.
Cert este că, de-a lungul a trei decenii, elita
percuționiștilor de școală clujeană s’a manifestat
plenar în și prin această formă quasi-
instituționalizată. Mentorul Pop a știut să aleagă
muzicieni sârguincioși, tenaci, energetici,
integralmente dedicați familiei de instrumente pe
care o reprezintă (și care, între noi fie vorba,
etalează o diversitate insurmontabilă în
comparație cu celelate familii instrumentale).
Cred că realizarea unei monografii dedicate
componenților din trecut și din prezent ai A.d.P.
ar fi o bună temă de lucrare muzicologică, dacă
nu chiar de doctorat. Demnă de subliniat e
libertatea acordată de către Grigore Pop tuturor
componenților formației sale de a se manifesta,
conform vocației fiecăruia, în multiple stiluri sau
genuri muzicale. Voi lua doar un exemplu,
aproape la întâmplare: Mario Florescu -
actualmente profesor la Liceul de Muzică din
Arad, hiperactiv atât în domeniul pedagogic, cât și
în cel interpretativ; alături de soția sa, Lucia
Florescu, înființează un grup de muzică
contemporană, dar și o formație de elevi cu un
frumos repertoriu de jazz-rock în manieră
Santana; spre finele anilor 1990, ca membru al
formației Shabah, Florescu a realizat spectacole de
jazz-poetry împreună cu subsemnatul, inclusiv în
cadrul pavilionului României de la Expoziția
Universală ținută la Lisabona în 1998; apoi a
devenit percuționist al Orient Express-ului condus
de Harry Tavitian ș.a.m.d.
Al treilea aspect: impactul la public. Probabil
că A.d.P. este una dintre puținele formații
practicante ale muzicii contemporane ce pot
oricând miza pe afluența spectatorilor la
concertele pe care le susțin. Grigore Pop și
muzicienii săi aduc astfel un mare serviciu
formelor evoluate, uneori ermetice sau dificil
accesibile publicului larg. Este exact rolul de
intermediar binecuvântat pe care îl deține jazzul
în muzica ultimelor decenii. Nu e de mirare că, în
1986, când A.d.P. a participat la concursul
formațiilor debutante din cadrul Festivalului
Internațional de Jazz de la Sibiu, a cucerit
sufragiile unanime ale juriului și auditorilor, deși
repertoriul nu includea decât piese aparținând
componisticii contemporane.
Nu ascund, de asemenea, că imediat după
înființarea Modulului de jazz din cadrul
Academiei de Muzică de la Cluj, în anul 1997, dl.
profesor Pop a devenit un fel de patron spiritual
al acestui minuscul dar important focar de
educație în domeniul artei muzical-
improvizatorice.
Revenind la concert, acesta a cuprins o serie
de delectabile momente muzicale. În primul rând,
o reluare a Sonatei pentru clarinet și percuție,
concepută exact acum 20 de ani de către Cornel
Țăranu special pentru clarinetistul Ioan Goilă și
percuționistul Grigore Pop. Cei doi interpreți au
demonstrat că piesa și-a menținut intactă vigoarea
inițială, cu șerpuitoarele modalisme ale
instrumentului de suflat, contrapuse dar și
Ansamblul de Percuție condus de Grigore Pop (cămașă albă), la începutul anilor 1990
învăluind „rupturile de roci” abil
declanșate/controlate de percuționist. Clujeanul
Radu Bacalu, stabilit în Belgia, ne-a reamintit prin
vivacele sale miniaturi, intitulate „Six Moments”
pour claviers de percussion, că școala locală de
compoziție trăiește și prin reprezentanții ei din
diaspora. Ambițioasa lucrare „Politice” pentru
mezzosoprană și percuție de Carmen Maria
Cârneci, pe versurile surorii sale, Magda Cârneci,
s’a bucurat de interpretarea vocală a solistei lulia
Merca și de acuratețea fundalului dramatic
asigurat de două marimbe, două vibrafoane,
xilofon și glockenspiel.
Compoziția lui Cristian Misievici Văile
plângerii impresionează prin limpiditatea
edificiului sonor și se fixează în memorie prin
inspirata utilizare a orgii pe coralul de final
(masiva sonoritate a acestui instrument a fost ...
poetizată de către talentata Amalia Goje).
Singurul defect, de factură personală, imputabil
acestui compozitor ieșean devenit prorectorul
Academiei G. Dima este discreția excesivă ce-l
caracterizează. Talentul său componistic ar
impune o prezență mai ... agresivă pe scenele
concertistice.
În genere, atunci când gândește ceva pentru
Ansamblul de Percuție, compozitorul Ede Terenyi
are de grijă să injecteze o masivă și binevenită
doză de savoare jazzistică în partitură. În piesa
Parade, Grigore Pop a excelat printr’o justă intuire
a caracterului ludic (însă precis conturat sub
raportul formei) al lucrării, beneficiind de
colaborarea pianistului Valentin Ivanof și a
contrabasistului Liviu Moga. Un mozaic de stări
jazzistice, cu certă rezonanță la ascultători, aflat
sub semnul conceptului cameral practicat timp de
decenii de longevivul Modern Jazz Quartet.
Formula în care s’a prezentat Ansamblul de
Percuție cu această ocazie a demonstrat perfecta
conlucrare dintre maestrul Pop și discipolii săi:
Nicolae Coman, Attila Laszlo, Felix Moldovan,
Anca Bordenciu, Dominic Csergo și (la bis) foarte
tânărul Alexandru Crăciun. Nu mai e necesar să
precizez că ultimele două piese - Idmen B de
Xenakis și aceeași piesă a japonezului Miki
Minoru despre care am scris aici cu ocazia galei
muzicii nipone - au stârnit ovațiile spectatorilor.
Iată cum o muzică din care sunt aprioric excluse
orice fel de concesii poate fi receptată cu maxim
interes, datorită unui ansamblu ce merită toate
felicitările noastre. La cât mai mulți ani!
■
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Legături bolnăvicioase
Ioan-Pavel Azap
Filmul pe care vreau să-l comentez în cronica
de față este unul cu „grad sporit de risc”: în
primul rând - pentru regizor; în al doilea
rând - pentru spectatori; în al treilea rând - pentru
critic.
1.	De ce pentru regizor? Pentru că Tudor
Giurgiu nu este un simplu debutant, este o
persoană mai mult decât publică, dacă se poate
spune așa (și iată că se poate!): inițiator și director,
vreme de patru ani, al Festivalului Internațional de
Film Transilvania de la Cluj (TIFF), iar în prezent
președinte director-general al TVR. Așadar, public,
critică, prieteni, dușmani, „alterni”/subalterni - toți
așteaptă de la el ceva: un film excepțional, o
capodoperă sau un eșec pe măsura
celebrității/popularității.
2.	De ce pentru public, pentru spectatori? Tot
din motivele de la punctul 1.: orizontul de
așteptare este cu totul altul decât în cazul unui
debutant „oarecare” (atrag atenția asupra
ghilimelelor!), pretențiile sunt altele, exigența
maximă.
3.	De ce pentru bietul critic/ cronicar de (mai
mult sau mai puțin) specialitate? Din motivele de
la punctele 1. și 2. la un loc și încă ceva pe
deasupra: dacă scrie de bine - e conformist, prieten
cu T.G., oportunist, vrea să obțină măcar vreo
rubricuță la TVR (chiar și neremunerată, da’ să fie
pe sticlă), ori, poate, mai modest, bilete de favoare
la TIFF; dacă scrie de rău - are ceva cu același T.G.,
nu se pricepe la film, are de plătit vreo poliță
ș.a.m.d.
Din fericire, Legături bolnăvicioase (România,
2006; sc. Cecilia Ștefănescu, Răzvan Rădulescu; r.
Tudor Giurgiu; cu: Maria Popistașu, Ioana Barbu,
Tudor Chirilă, Cătălina Murgea, Mircea Diaconu,
Virginia Mirea, Tora Vasilescu) se salvează de la
orice vizionare/interpretare tendențioasă (deși vor
fi existând și astfel de interpretări), respectiv poate
să placă sau să nu placă, dar nu poate fi ignorat.
Subiectul delicat - homosexualitate, incest - era,
sincer vorbind, ușor de ratat, două fiind riscurile
majore: o pledoarie pro domo pentru
homosexualitate, în spiritul sufocantei
„corectitudini politice” (incestul, din câte știu, nu
intră, încă, sub această „manta”) sau o „diatribă” la
adresa aceluiași tip de relații. Tudor Giurgiu are
însă suficient discernământ pentru a nu se angaja
în nici o tabără, chiar dacă tratează cu înțelegere
relația dintre cele două tinere studente, Kiki (Irina
Popistașu) și Alex (Ioana Barbu)
angrenate/ antrenate într-o poveste de dragoste. și
tocmai acesta este atu-ul demersului filmic al
regizorului: ne spune o poveste, o poveste de
dragoste, adevărată, plină de candoare,
fermecătoare, pe alocuri, în aparenta ei inocență.
Nici o scenă „decoltată”, nimic contrariant cu
excepția, eventual, a relației în sine. Nimic
didacticist, nimic (fals) moralizator.
Din păcate, scenariști și, bănuiesc, și regizor,
complică inutil povestea printr-o „buclă”: incestul
dintre Kiki și Sandu (Tudor Chirilă), cel care și
duce la destrămarea relației dintre cele două fete.
I se mai pot reproșa filmului anumite lungimi
nejustificate (vezi secvența din barul de la țară
dintre Kiki și Alex), precum și, pe alocuri, o
anumită prețiozitate, artificialitate a dialogului. Nu
Ioana Barbu și Maria Popistașu
mai insist asupra subiectului, important este faptul
că Legături bolnăvicioase este un film adevărat,
regizorul stăpânește tehnica povestirii prin imagini
(chiar dacă nu pe tot parcursul filmului), adică
simte... omenește, dar vede... cinematografic!
Remarcabilă interpretarea Irinei Popistașu și a
Ioanei Barbu, de un firesc și o naturalețe absolut
convingătoare, fără trac sau inhibiții. Ușor forțat
Tudor Chirilă. Un rol de excepție izbutește
Cătălina Murgea. O mică bijuterie (iertați sintagma
prea uzată) realizează Mircea Diaconu în doar
câteva apariții. Dacă, repet, nu s-ar fi supralicitat și
prin relația incestuoasă (un alt film!) și dacă ar fi
fost eliminate câteva lungimi, am fi avut de-a face
chiar și cu o mică bijuterie cienmatografică; așa,
ne rămâne doar un film bun.
Dar, dincolo de orice reproș, Legături
bolnăvicioase impune un regizor de vocație, nu
unul ”de formație” - posesor al unei diplome de
studii de specialitate. Rămâne de văzut cum se va
descurca, ce ne va oferi când va ieși din sfera
„bolnăvicioasă” a subiectelor șocante, mai mult sau
mai puțin la modă. Eu unul, cel puțin, a°tept cu
(ne)răbdare primul film „normal” al lui Tudor
Giurgiu.
■
Într
o luni dimineața
în Veneția
Alexandru Jurcan
Plecat din Georgia cea dragă, regizorul Otar
Iosseliani a ajuns în Franța în 1982. Toate
filmele sale au fost premiate la diverse festi-
valuri (Cad frunzele, A fost odată o mierlă cântă-
toare, Favoriții lunii, O mică mănăstire în
Toscana, Vânătoarea de fluturi). Temele grave își
găsesc la Iosseliani un ton lejer, neașteptat. Fluxul
narativ are sinuozități capricioase. Totul se
înlănțuie după o logică neașteptată, surprinză-
toare. Iosseliani crede că “dacă un film se poate
povesti, după părerea mea nu mai e film”.
în 2003 realizează filmul Luni dimineața
(Lundi matin) cu Jacques Bidou în rolul principal.
Cine este Vincent? Un bărbat obișnuit, comun, cu
mutră de rus ursuz, plin de vitalitate, care pare a
acepta monotonia cotidiană sisifică, cum ar zice
francezii “metro, dodo, boulot”, adică “somn,
mașină, muncă” (aici în film o fabrică cenușie,
nocivă).
Iosseliani realizează o colecție de portrete
uluitoare. Personajele prind contur, devin consis-
tente, viabile, reale. Un spațiu închis, ciudat, o
lume îmbătrânită prematur, un tată ramolit, niște
doamne trecute, o soție masivă și supusă...
Vincent primește bani de la tatăl său și se
hotărăște să evadeze într-o călătorie capitală.
Unde, deci? La Veneția, în plin mit, în plină spe-
ranță (imediat ne gândim la “filmografia”
Veneției, la Anonimul venețian, Talentatul domn
Ripley, Mângâieri străine, Son nom de Venise
(Duras) etc...).
Acolo la Veneția viețuiește Marchizul, pri-
etenul tatălui său. Episodul cu Marchizul e
savuros, puțin grotesc, comic și dureros în același
timp. într-un oraș ce se scufundă, decrepitudinea
umană pâlpâie spre tragic-comic. Lupta pentru sal-
varea aparențelor, pentru afișarea opulenței se ter-
mină în inflexiuni urlate de un difuzor uitat pe
balconul secular. Ce revelație îi aduce călătoria
lui Vincent? Contrar așteptărilor noastre... nici
una! Iosseliani ne șoptește cu o candoare voit
răgușită că omul poartă cu sine aceleași drame în
orice decor posibil. Omul nu scapă de sine însuși.
Veneția lui Iosseliani e anti-turistică, plicticoasă,
plată. Ba încă revenirea acasă readuce culori
uitate. O nuntă animă satul, un tren curge în
peisaj, papucii rămân din nou în fața mașinii în
prag de dimineață... Vincent a trebuit să plece, ca
să realizeze că “fericirea” la care ar avea acces se
află acolo, în grădina lui (ca în finalul
Alchimistului lui Coelho). Iosseliani zâmbește
într-un registru hâtru, propunându-ne o altă “luni
dimineața”, o reluare a ciclului uman, a speranței,
dar și a deziluziilor.
■
34
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
~34]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
16. Alan Crosland
Marius Șopterean
nainte de a vorbi despre revoluția petrecută
în cinematograf în anul 1927, când se
consemnează apariția primul film sonor al
istoriei cinematografului, cel al lui Alan Crosland,
Cântărețul de jazz, nu ar strica să facem un alt
salt în timp, în viitor, și să vorbim despre un
eveniment cinematografic important. Aparent fără
nici o legătură. Și totuși...
Așadar, ne aflăm în anul 1995, cu ocazia
împlinirii a 100 de ani de la nașterea
cinematografului, când Muzeul Lumiere din Lyon
cu sprijinul canalului de televiziune ARTE a inițiat
un proiect de creație extrem de interesant
provocând 40 de cineaști importanți, de pe toate
continentele, să realizeze cu ajutorul camerei de
filmat a lui Lumiere câte un film care să nu
depășească 60 de secunde și care să respecte întru
totul condițiile de filmat așa cum erau ele la
1895, an în care au apărut primele filme ale
fraților Lumiere: Ieșirea muncitorilor din uzinele
Lumiere, Intrarea trenului în gara La Ciotat,
Dărâmarea zidului, Stropitorul stropit, Dejunul lui
Bebe etc. Astfel, condiția impusă era de fapt una
de limitare totală a însuși actului de creație.
Întrebarea care urma să se nască în urma acestui
experiment inedit și incitant era aceea dacă astăzi
se mai poate crea ceva în condițiile tehnice pe
care frații Lumiere le-au avut la sfârșitul secolului
XIX. Cineaști ca Patrice Leconte, Aki Kaurismaki,
Wim Wenders, Lucian Pintilie, Steven Soderberg,
Teo Anghelopulos, Andrei Mihalkov Koncealovski,
Spike Lee, etc. apar rând pe rând și inspectează,
nu fără o nuanță de ușoară curiozitate și neliniște
amestecată cu un profund respect, vestita cameră
a fraților Lumiere, Cinematograful, cea care a
reușit în acei ani primi ai istoriei cinematografului
să entuziasmeze publicul. Acel nou public-
spectator care descoperea cu uimire, deocamdată
nu o artă ci o etapă în istoria fotografiei, cea în
care statismul acesteia dispărea pentru totdeauna.
Cei patruzeci de cineaști sunt surprinși atât în
momentul apropierii lor de camera lui Lumiere
cât și în procesul lor de creație, cu problemele și,
mai ales, temerile vizavi de reușita personală a
fiecăruia. Sigur, nu era vorba de o competiție, cât
mai ales de o lucrare de laborator menită a
glorifica pe de o parte cei 100 de ani de cinema
mondial și, pe de altă parte, un prilej, pentru
fiecare cineast implicat în acest proiect, de a
constata, nu fără uimire, uriașul progres făcut de
cinematograf în tot acest timp. Progres realizat în
primul rând din punct de vedere tehnic. Din cele
40 de realizări mă voi opri asupra unei singure
pelicule pe care o consider excepțională, cea a
francezului Patrice Leconte, creatorul unor opere
artistice memorabile: Bărbatul coafezei, Tango,
Fata de pe pod.
Cu toții cunoaștem, mai mult sau mai puțin,
teribila imagine - și în același timp paradoxal de
simplă, poate chiar banală -, cea din filmul
Intrarea trenului în gara La Ciotat. Camera lui
Lumiere se găsește pe peronul gării La Ciotat. Din
profunzimea cadrului o locomotivă cu aburi se
apropie de camera de filmat. Încet, trenul, tren de
epocă desigur, trece ușor prin fața noastră. Apoi
oprește pe nesimțite. Pe scările a două vagoane -
atât se poate vedea - coboară câțiva călători.
Câteva doamne, câțiva domni cu bagaje sumare,
câțiva copii. Toți se îndreaptă către aparat și, pe
măsura apropierii lor, sunt văzuți în diverse
mărimi. De la plan întreg la prim-plan. Par a fi
oameni de condiție bună, pare a fi o aristocrație
descinsă direct din tablourile impresioniștilor. Aici
filmul se termină. Probabil că acest film de nici
măcar 60 de secunde este cel mai celebru scurt
metraj din întreaga istorie a cinematografului
universal.
Ce se vede în filmul lui Patrice Leconte?
Camera de filmat, am văzut că este aceeași
cameră de filmat aparținând fraților Lumiere, stă
în același punct al peronului și așteaptă. În
profunzime se vede doar calea ferată întocmai ca
în filmul de acum 100 de ani. Dintr-o dată spre
noi se îndreaptă un tren. Este un TGV modern. El
trece prin fața camerei de filmat cu mare viteză.
Nu oprește. Și gata. Au trecut aproape 60 de
secunde. Filmul ia sfârșit. Leconte ne privește. Nu
vrea să ne explice filmul. Nici nu are ce. Știm cu
toții, din alte confesiuni ale cineastului, că
acestuia nu-i place prezentul, contemporaneitatea.
Refugiul lui este undeva pe la sfârșitul perioadei
interbelice. Astăzi, prin gări vechi, ca La Ciotat,
trenurile moderne nu mai opresc. Prin urmare,
astfel de gări sunt goale. Călătorii probabil că
urmează să coboare în alte gări. Mai mari, mai
moderne. Nu se știe. Nu se știe nici măcar dacă
orășelul La Ciotat mai există. În fond dacă un
tren nu oprește într-o gară este logic să te
gândești că nici orașul de odinioară din spatele
gării nu mai există. Cam așa vede Leconte
distanța pe care cinematograful a parcurs-o în 100
de ani. Locomotiva cu aburi s-a transformat peste
noapte (o noapte extrem de lungă!) într-un Super-
Expres care trece de la dreapta la stânga cadrului
și ne lasă descumpăniți. Nedumeriți. Nici măcar
nu ne mai speriem ca odinioară când publicul
primelor săli a luat-o la fugă crezând că pașnica
locomotivă cu aburi va cădea peste el. Nu ne mai
speriem și din alt motiv. Prezentul proiect se
dorea a fi un proiect în primul rând de
televiziune. În fața televizorului, mai mult decât
în fața pânzei ecranului din sala de cinematograf,
ne aflăm într-o dulce siguranță. Telecomanda ne
apără. Dar este tot atât de drept că nici trenurile
nu mai opresc unde vrem noi. Secretul TGV-ului
de azi este că merge repede și ascunde bine
călătorii. Nu-i mai vedem. Aristocrația de astăzi
tinde să se ascundă în spatele pereților de oțel,
beton și sticlă ai unor sofisticate arhitecturi
contemporane. În spatele super tehnologiei
contemporane. În 1895 publicul de cinema se
mira de mișcarea crengilor din spatele mesei în
care Bebe lua micul dejun. Nu trebuia mai mult.
Era atât de fermecător pentru că totul se mișca.
Atunci era suficient. Era suficient că niște
muncitori ies dintr-o uzină sau că un zid este
dărâmat. Astăzi, pare a spune Leconte, mișcarea
cea de toate zilele pare să nu mai conteze.
Tehnologia contemporană, cea a efectelor speciale
audio-vizuale, vine peste noi, vine peste
comoditatea vieților noastre contemporane.
Oamenii de astăzi nu mai sunt impresionabili
decât în fața produsului virtual creat de un
incredibil arsenal de mijloace audio-vizuale. Cele
care propulsează opera cinematografică
contemporană. Îmi imaginez că dacă ar fi fost
sonorizat cel puțin în sistemul dolbi filmul lui
Leconte ar fi șocat, poate tot atât de mult ca
filmul lui Lumiere. Dar filmulețul francezului de
la 1995 este la fel de mut ca și cel al confratelui
său de la 1895. Contează ideea și mai ales starea
pe care ultimele fotograme ți-o lasă. Aceea a unei
gări goale, a unui spațiu celebru care parcă moare.
Sau care s-a sfârșit odată cu apariția sonorului. A
acelui an 1927. An când publicul ovaționa uimit și
îndelung primele sincroane din istoria filmului
universal. Fotografia, acum, nu numai că se mișca
dar se și auzea. Buzele personajelor nu se mai
mișcau absurd în gol. Acum spuneau cuvinte care
se și auzeau. Era uimitor! Cu toate acestea se
părea că cinematograful nu începea o nouă istorie
ci pur și simplu se termina. Eisenstein și Chaplin
credeau în sfârșitul cinematografului. Marele film
mut murea în 1927. Cineva spunea că acest an
este, de fapt, anul adevărat al nașterii televiziunii.
De fapt a infailibilei și năucitoarei telecomenzi...
A acelei telecomenzi cu ajutorul cărei TGV-ul
poate fi auzit și totuși oprit în gara La Ciotat.
Măcar într-un still cât o iluzie...
Să rămânem puțin în preajma lui 1927, an
obscur din punct de vedere al evenimentelor
istorice dar profund revoluționar în istoria artei
cinematografice. Evenimentele anului 1927 s-au
numit: Metropolis de Fritz Lang, produs de
celebrul arhitect de bugete expresioniste Erich
Pommer, Sunrise, regizat de germanul Murnau
(creatorul capodoperei Ultimul dintre oameni) pe
pământ american și considerat de mulți istorici
drept cel mai bun film american de până atunci,
The General al inegalabilului Buster Keaton,
despre care se spune în enciclopedia coordonată
de Steven Jay Schneider (1001 de filme de văzut
într-o viață) că este cel mai bun film despre
Războiul Civil realizat vreodată, pelicula
singularei foste vedete de circ devenită regizor,
Tod Browning, Necunoscutul, filmul lui
Eisenstein Octombrie, filmul lui Abel Gance
Napoleon - cu cele 333 de minute ale, poate cel
mai lung film din istoria filmului mut, și Harold
Loyd, considerat, cu perfectă îndreptățire, cel de-al
treilea geniu al comediei americane mute, cu
filmul Eroul, unul din marile succese ale lui
Paramount. Și, desigur, filmul, poate cel mai
celebru din această serie deși cel mai puțin
realizat artistic, Cântărețul de jazz, realizat de
Alan Crosland și avându-l în rolul principal pe
faimosul jazz-man Al Jolson - legendar interpret
al operei lui Gerhswin -, film care avea să
primească tot în acest an premiul Oscar pentru
primul film sonor al istoriei cinematografului.
6 octombrie 1927, data premierei organizate
cu lux și fast la New York, a însemnat o
reîntărire financiară și de imagine a companiei
Warner Bros cea care, trei luni mai târziu, mai
precis pe data de 31 decembrie 1927, anunța cifra
încasărilor pentru anul încheiat, cifră care depășea
suma de patru milioane de dolari. Cu mult peste
suma declarată de companiile de producție
cinematografică americane rivale, MGM și
Paramount...
(Continuare în nr. următor)
■
TRIBUNA • nr. 88 • 1-15 mai 2006
35
Black Pantone 253 U
Black Pantone 802 U- Verde deschis
■sumar	
agenda Claudiu Groza de vorbă cu Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor.2	
editorial Letiția Ilea „Francofffonies”, dus-întors	3
cartea Bogdan Murgescu Istorie ardeleană	4
Rodica Matiș „O, cetitorii sunt niște făpturi admirabile... dar cam puține!...”	4
Adrian Grănescu Poveștile orașului necunoscut	5
Alexandru Jurcan Retortele răului în preajma fericirii	5
Virgil Diaconu Libertate și destin	5
imprimatur Ovidiu Pecican Trecutul istoricilor sași	6
telecarnet Gheorghe Grigurcu Răsfoind presa (3)	7
incidente Ștefan Damian Doi poeți ai epocii crepusculare: Guido Gozzano și Nino Oxilia	8	
poezia Nicolae Mocanu	10
proza Adrian Țion Ecobarometru vizual	11
Retroproiectie: Cercul literar de la Sibiu/Cluj ’ I. Negoițescu/Epistolar (II) Corespondență cu Dan Damaschin	13
Poeme de Ioanichie Olteanu	15
Radu Vancu Poezia lui I. Negoițescu	16
Petru Poantă O secvență din adolescența lui I. Negoițescu	17
Laszlo Alexandru Dante tradus de Eta Boeriu	18
interviu de vorbă cu regizorul Tudor Giurgiu “Filmul românesc există doar prin individualități”	19
puncte de vedere Dan Culcer Încă o dilemă, veche, în marș	21
evocare Doina Florea Aurel Dragoș Munteanu. Să ating cu mâna cerul...	23
cultura civica George Jiglău Protecția minorităților naționale în politica instituțiilor europene	24
tradiții Radu-llarion Munteanu Muzeul Etnografic Brașov (I)	25
educație Vistian Goia O carte importantă a didacticii: Studiul limbii și literaturii române în secolul XX	26	
tutun de pipa Alexandru Vlad Alunecând pe-un gând	27
flash-meridian lng. Licu Stavri Moartea unui patriarh al literelor irlandeze	28
ex-abrupto Radu Țuculescu Românul erectil (I)	29
gulere, manșete, accesorii Mihai Dragolea Năpraznicul Florin, simularea și hornul de pe bloc	29
zapp media Adrian Țion Conectare neîntreruptă	30
reactiv Bolile culturii române	31
teatru Claudiu Groza Ce mai e nou la Baia Mare?	32
muzica Virgil Mihaiu Aniversând percuția la Academia de Muzică	33
film loan-Pavel Azap Legături bolnăvicioase	34
Alexandru Jurcan Într-o luni dimineața în Veneția	34
1001 de filme și nopți Marius Șopterean 16. Alan Crosland	35
plastica Livia Drăgoi, Gheorghe Vida Expoziție Liviu Stoicoviciu la Muzeul de Artă din Cluj	36
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
plastica
Expoziție Liviu Stoicoviciu
la Muzeul de Artă din Cluj
Livia Drăgoi, Gheorghe Vida
Deschiderea la Muzeul de Artă Cluj-
Napoca a expoziției Liviu Stoicoviciu se
înscrie într-un program amplu al acestui
muzeu, de valorificare sistematică a creației
artiștilor contemporani, care, legați prin origine,
formație, sau o parte a activității lor, de centrul
artistic Cluj, sunt în prezent activi în alte orașe
din țară.
Născut la Cluj, în anul 1942, Liviu Stoicoviciu a
urmat între anii 1960 și 1965 cursurile Institutului
de Arte Plastice „Ion Andreescu” din acest oraș,
încheindu-și formația artistică în anul 1967, la
Institutul bucureștean de arte plastice. Participant
încă din anul următor absolvirii la majoritatea
expozițiilor republicane, municipale și tematice
organizate la București și în alte orașe din țară,
a deschis numeroase expoziții personale la
București (1970, 1973, 1980, 1992) și a participat,
până în 1989, la expoziții tematice, cu program
dizident în raport cu caracterul propagandistic al
artei oficiale (Constructivismul - București 1973,
Geometrie și sensibilitate - Sibiu 1982), iar după
această dată la alte manifestări de anvergură
(Experiment - 1996-1997, Trei ipostaze ale
picturalului - 1997, Expoziția Muzeului Național
de Artă Contemporană - 2003), precum și la
numeroase expoziții românești deschise înafara
granițelor țării (Spania, Anglia, Bulgaria, Olanda,
Italia, Franța). Premiul criticii UAP, care i s-a
conferit în anul 1998, a confirmat atât calitatea
activității expoziționale a artistului, cât, mai cu
seamă, originalitatea autentică a viziunii, care s-a
elaborat în timp cu exemplară coerență, plecând
de la experimente pasionate în domeniul
constructivismului și al pop-artei și ajungând
firesc la o structurare originală a imaginii,
deopotrivă rațională, elaborată cu rigoare
geometrică, în funcție de Secțiunea de aur și în
consonanță inedită cu legile matematicii
fractalice - și poetică, de subtilă esență filosofică.
După expoziția Experiment, care a rezervat un
spațiu considerabil creației artistului, Liviu
Stoicoviciu (a cărui carieră artistică, de
remarcabilă onestitate profesională, s-a dezvoltat
la București) se prezintă pentru prima oară
publicului clujean (față de care artistul simte un
respectuos atașament), cu o expoziție amplă, cu
caracter retrospectiv: o selecție semnificativă din
creația sa (pictură, desen, structuri
tridimensionale), referențială pentru o direcție
majoră în arta românească contemporană.
■
Urmăresc de mai mulți ani activitatea lui
Liviu Stoicoviciu și m-a fascinat
dintotdeauna obstinația, aproape
maniacală, cu care studiază legile universului și aș
spune, legile artei și modul în care în persoana sa
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 90.000 lei, 9 lei - trimestru, 180.000 lei, 18 lei - semestru, 360.000 lei, 36 lei - un an
Cu expediere la domiciliu: 144.000 lei, 14,4 lei - trimestru, 288.000 lei, 28,8 lei - semestru, 576.000 lei, 57,6 lei - un an. Persoanele
interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze
prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
se întâlnește un matematician și un pictor: un
mariaj foarte rar și cu atât mai fertil, iar
rezultatul se vede în imaginile din expoziție...
Liviu Stoicoviciu a parcurs, cu uneltele artistului,
o etapă ancorată în realitate și în picturalitate, pe
drumul eroic al constructivismului european.
Lucrările sale mai vechi, care mă emoționează,
îmi amintesc de afirmația constructiviștilor ruși
referitoare la construcția operei de artă cu rigla și
compasul. Dar Liviu Stoicoviciu nu construiește
doar cu rigla și compasul ci și cu sufletul, care se
simte și în cele mai austere imagini ale sale, și
aceasta pentru că este un artist cu o simțire
autentică și o gândire originală... Dacă Stoicoviciu
ar fi doar un arhitect sau un proiectant de
poliedrii, de ce ar trebuit să se înscrie în sfera
artelor? Pentru că până la urmă gândirea sa, de
tip artistic, depășește știința rece a numerelor, a
matematicii fractalilor. Artistul mi-a spus - și eu îl
cred - că și-a dat seama că matematica fractalilor
încearcă o descriere geometrică a unor fenomene
naturale foarte complexe (de exemplu teoria
haosului), dar, că pe când lucra aceste imagini nu
știa prea mult despre aceste teorii. Iată, că totuși,
prin intuiție, a ajuns la aceleași concluzii,
parcurgând un drum al explorării unor teritorii
noi, ceea ce este propriu numai marilor artiști. Să
primim acest mare artist, gânditor asupra formei
și asupra imaginilor, asupra numerelor, asupra
proporțiilor, asupra frumuseții alcătuirii lumii.
■
36
Black
Pantone 802 U- Verde deschis