Black Pantone 247 U
TRIBUNA
Revista de cultură • serie nouă • anul V • 16-30 aprilie 2006
87
1,5 lei
aniversare
Gheorghe Grigurcu
la 70 de ani
bloc-notes
O dimineața cu
Mircea Cartarescu
interviu
Pâivi Vilkki
vicepreședinta Asociației de
feng shui din Finlanda
(|) Black	Pantone 247 U
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj,
cu sprijinul
Ministerului Culturii și Cultelor
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I.	Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Colaționare și supervizare:
Amalia Lumei
Camelia Manasia
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
opinii
Spațiul academic transilvan
din perspectiva controverselor naționale
Lucian Nastasă
Instituție cu o reală putere socială și spirituală,
ce pregătește intelectuali profesioniști,
Universitatea constituie un câmp de
investigație deosebit de complex. Ca loc de
întîlnire a mai tuturor aspirațiilor culturale la un
moment dat, ea ar trebui definită nu numai prin
referința la cîteva tipuri organizatorice ideal-
abstracte, ci mai ales prin clientela ce o atrage și
prin funcțiile ce le îndeplinește în cadrul
societății. Din această perspectivă, opțiunea
pentru un anume centru de învățămînt superior și
branșa de studii, stabilirea unei tipologii în ceea
ce privește conduita profesională, pe baza unor
variabile socio-istorice (etnie, confesiune, categorie
socială, origine geografică, vîrstă etc.), ar trebui să
constituie elemente privilegiate de analiză.
O atare anchetă ar putea fi cu atît mai
sugestivă pentru spațiul intracarpatic care, prin
destinul istoriei, a cunoscut nu numai pluralismul
etnic și confesional, dar și fluctuații de tutelă
politico-statală. S-ar pune astfel mai multă rigoare
în toate acele încheieri, formulate ambiguu uneori
pe baza imperativelor naționaliste, dar care se văd
însă anulate imediat în practica infra-istoriei,
încheieri ce pot fi sintetizate în ideea că în
perioada 1872-1918 la Universitatea din Cluj s-a
practicat discriminarea etnică și confesională,
instituția fiind un instrument eficace de asimilare
și maghiarizare “forțată” a celorlalte naționalități
din Transilvania. La fel cum, în aceeași manieră,
s-a pus problema și pentru perioada interbelică,
când Ardealul și îndeosebi Clujul au fost supuse
unui puternic proces de românizare, Universitatea
de aici fiind una din pârghiile eficace în acest
sens.
Ca un paradox însă, constatăm că lipsesc
aproape cu desăvârșire nu doar monografiile pe
care le-ar merita această instituție de învățământ
superior (cu excepția notabilă a cărții lui Vasile
Pușcaș, Universitate, societate, modernizare.
Organizarea și activitatea științifică a Universității
din Cluj, 1919-1940, ed. a Il-a, Cluj, Ed. Eikon,
2003), dar și studiile pregătitoare, de factură
empirică sau strict evenimențială, care să ofere un
minim cadru de abordare a subiectului. Cele
câteva realizări de până acum sunt, evident,
conjuncturale și cu iz comemorativ-triumfalist,
lipsindu-le substanța și coerența. Pentru că, mai
mult decât orice, o realitate rămâne indiscutabilă,
și anume că educația (îndeosebi învățămîntul
instituționalizat) a constituit una din strategiile
majore de gestionare a identității oricărei etnii. În
acest context, transformarea câmpului intelectual,
începând cu a doua jumătate a secolului XIX, și
impunerea unui nou ideal meritocratic (diferit de
cel nobiliar) au făcut ca filiera studiilor superioare
să devină cea mai importantă pârghie de accedere
în rândul elitelor, îndeosebi pentru minoritățile
etnice și confesionale ce căutau astfel să
compenseze dezavantajele inițiale.
Iată de ce se sunt necesare ample anchete
socio-istorice asupra acestei instituții de
învățământ superior, dacă se poate pe lungă
durată, pentru a desluși mai bine mecanismele
schimbării, ținând cont de o sumă de variabile
perfect cuantificabile și care să ofere elemente
veridice - de preferat măsurabile - de analiză și
sinteză. În plus, fosta Universitate „Franz Josef”
din Cluj se află într-o poziție cât se poate de
avantajoasă, întrucât - spre deosebire de
stabilimentul din Budapesta - aici s-au conservat
intacte toate fondurile ei arhivistice.
În acest context, recenta lucrare a lui Zoltan
Palfy, National Controversy in the Transylvanian
Academy: The Cluj/Kolozsvăr University in the
First Half of the 20th Century, apărută la Editura
Academiei Ungare de Științe (Budapesta, 2005,
324 p.), vine să acopere un gol profund în
istoriografiile română și maghiară, atât din
perspectiva tematică, cât și prin calitatea
abordării. Este un volum complex, cu accente
principale pe sociologia educației, prin
prezentarea principalelor curente de gândire și a
modelelor de organizare universitară, surprinzând
semnificațiile relației dintre educație și
naționalism, a instrumentalizării învățământului
superior în profitul asimilării „minorităților” etc.
Din această perspectivă, autorul își asumă o
sarcină aproape peste măsură, încercând - printr-o
sumară incursiune istorică - să prezinte oarecum
succint problematica raporturilor și tensiunilor
dintre populația românească din Transilvania și
politica statului ungar de la cumpăna dintre
secole. Sunt stabilite totodată reperele
demografice ale regiunii, cu toată suita de repere
ale evoluției economice și sociale de după
Compromisul din 1867. În același timp, analiza
învățământului primar și secundar din acest
spațiu, cu privire specială la publicul școlar de
etnie română, vine să ofere un cadru revelator.
Semnificativă sub raportul analizei este
comparația pe care o face Zoltan Palfy cu situația
învățământului de același nivel din Vechiul Regat
al României, reușind astfel să facă acele corelări
mai mult decât semnificative între, de exemplu,
procentul de analfabeți din Transilvania și cel din
afara arcului carpatic. Totodată, analizând
lucrurile pe o durată mai lungă, se poate constata
că deși recensământul din 1910 surprinde așa-
numitele pierderi produse de „Legea Apponyi”
îndeosebi în privința școlilor comunale și
confesionale (multe românești, dar nu numai),
sub aspectul analfabetismului lucrurile au stat mai
bine, fiind înregistrați doar 41% dintre românii
transilvăneni, în vreme ce în Regatul României
procentul era dublu. Așadar, limitarea
învățământului în limba română nu a dus la o
abandonare a filierelor școlare de către români, ci
dimpotrivă, ceea ce ne poate duce gândul chiar la
un apetit mai mare pentru asimilare.
Observații și corelări semnificative face Zoltan
Palfy îndeosebi atunci când abordează problema
învățământului secundar și prezența românilor în
acest tip de rețea. Din această perspectivă, ar mai
fi multe aspecte de analizat, aspecte care -
desigur - nu stăteau probabil în intenția autorului,
dată fiind tematica volumului.
O parte consistentă a lucrării este dedicată
învățământului superior clujean în ultimul
deceniu și jumătate de existență maghiară, până
la izbucnirea primului război mondial. Este și
capitolul cel mai interesant din istoria acestui
stabiliment, care multă vreme de la înființare
(continuare în pagina 21)
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Parastasul primăverii poeților,
la debut de colocviu
Ștefan Manasia
A° fi vrut să încep rîndurile de față
rememorînd cîteva „evenimente” poetice
la care am participat în această primăvară.
La unele în calitate de (co)organizator, la altele
(se)dus de curiozitate, de întîmplare. Cu toate
astea, am ales să abandonez argumentația
editorialului la care mă gîndisem și, fără să
divaghez prea mult, să punctez unele idei pe
marginea Colocviului Scriitorilor Tineri, ce va fi
organizat, între 5-7 mai, de Uniunea Scriitorilor
(inițiator de proiect: Dan Mircea Cipariu;
moderatori: Daniel Cristea-Enache și Constantin
Stan), la București.
Ține de domeniul evidenței structura osificată,
comunistă, iar de vreo 15 ani vesel-oportunistă a
USR: asociație-sindicat sub umbrela căreia sînt
strînși destui scriitori valoroși & enorm de mulți
veleitari; USR s-a specializat în organizarea
acțiunilor cu titulaturi pompoase, al căror rezultat
în plan practic e de cele mai multe ori nul; în US
își „dau mîna peste țară” epigramiștii județeni,
haiku-iștii municipali și teoreticienii facultăților de
litere; USR ignoră cu nonșalanță scriitorii ultimei
generații/ promoții, acordînd în schimb burse,
mici favoruri mediocrilor și tinerilor oportuniști;
schema de funcționare e una de tip piramidal - cu
cît ești mai bătrîn, mai experimentat, mai exersat
în compromisuri moral-estetice, cu atît ai acces
mai neîngrădit la roadele cinstitei „guvernări”
(se trece, astfel, fără marile & necesarele seisme
interne, de la domnia viteazului Ulici, la bunul
Uricariu și, mai apoi, la dreptul și cinstitul
Manolescu). Dinspre autori consacrați pe plan
european, ca Mircea Cărtărescu, ori din partea
unora tineri, ca Sorin Adam Matei, Adrian Schiop
sau Ciprian Șiulea, etichetați de establishment
drept „scandalagii” și „resentimentari”, se
înmulțesc vocile critice.
Am fost invitat să citesc versuri la filiala Cluj
a USR, în cadrul francofonei Primăveri a Poeților.
ajuns în sala festivă, alături de cîțiva autori
nedumeriți la fel ca și mine, ne regăsim între june
grafomane, bătrîni pișcotari, istoricul literar
Mircea Popa moțăind grav, fotoreporteri plictisiți
ai ziarelor locale... Ce să mai, ceea ce ar fi trebuit
să fie o celebrare a vitalității poeziei, a rolului ei
în cetate, a părut doar parastas duios. Poezia, la
Cluj, rămîne pe altădată, dragă Adina Ungur,
dragă Lucia Dărămuș, dragă Adrian Popescu,
stimată Irina Petraș! Mi-amintesc, ca un
„proletcultist nostalgic”, recitalul savuros, in state
of emergency, al ciclului Poeme cu tătuca -
prilejuit de invitarea lui Claudiu Komartin în
mijlocul Clubului de Lectură de Joi: prestație
dezinvoltă, într-un spațiu alternativ, neviciat de
conformismul subiacent inițiativelor (recitaluri,
colocvii, festivaluri, chermeze & chiolhanuri)
usr-iste.
Dar iată că, între 5-7 mai a.c., Uniunea își
ridică pleoapele spre tineretul scriitoricesc,
organizînd acest colocviu național pe tema
Conștiinței de sine a noii literaturi. Dacă numele
primului moderator reprezintă - pentru mulți -
garanția profesionalismului & seriozității, despre
Constantin Stan știm mai puțin (noi,
neobzeciștii). Iarăși, lista invitaților (largă &
cuprinzătoare, prea largă & prea cuprinzătoare în
opinia mea) a fost compusă în așa fel încît vocile
vehemente, puternice, critice să se înăbușe în
tifonul mediocrității gălbui. Iar dacă vorbim de
reprezentativitate, tabla de șah se înclină, oricum,
în favoarea Bucureștiului/ a bucureștenilor.
Urmează, apoi, un desant mult prea generos, al
timișorenilor. Nu-i exclus ca, la finele fiestei,
cineva să zică: „a tunat, a plouat și i-a adunat”.
(Dar s-ar putea să mă înșel aici - îmi doresc asta.
Și tinerii autori - critici, poeți, prozatori - ce-mi
sînt momentan necunoscuți să se dovedească voci
autentice ale unor scriitori autentici.) Asta nu
înseamnă defel că propun ignorarea acestui
eveniment (la care eu unul am ales să particip -
voi explica și de ce), pe care îl văd ca probă de
turnesol a întregii noi administrații usr-iste: de
reușita/nereușita lui ține modul în care tinerii de
acum, promoțiile literare viitoare se vor raporta la
Uniunea Scriitorilor. Inițiat de un tînăr și cadrist
usr-ist, pus în scenă, cu moderația-i bine
cunoscută, de criticul Daniel Cristea-Enache,
evenimentul are toate șansele să se transforme
anunț
Consiliul Județean Suceava
Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Suceava
R E G U L A M E N T U L
Concursului național de poezie și proză scurtă “Magda Isanos - Eusebiu Camilar - Constantin -
Ștefuriuc”
Ediția a Xl-a, 10 - 11 iunie 2006, Suceava - Udești
Concursul își propune să descopere, să sprijine și să promoveze noi și autentice talente.
CONDIȚII DE PARTICIPARE:
În colaborare cu Societatea Scriitorilor Bucovineni, Primăria comunei Udești, Complexul Muzeal
Bucovina, Redacția Crai Nou Suceava și Fundația Culturală “Armonia”, se desfășoară ediția a Xl-a
a Concursului național de poezie și proză scurtă “Magda Isanos - Eusebiu Camilar -Constantin -
Ștefuriuc”.
La concurs pot participa autori care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, nu au debutat editorial
și nu au fost premiați la ediția precedentă a concursului.
Lucrările, dactilografiate în cinci exemplare, vor fi trimise pe adresa Centrului Județean pentru
Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Suceava, Str. Universității nr. 48, cod poștal 720228,
până la data de 15 mai 2006. Ele vor purta în loc de semnătură un motto ales de autor. În coletul
poștal va fi introdus un plic închis care va conține același motto, numele și prenumele autorului,
adresa și numărul de telefon.
Fiecare participant are dreptul de a se înscrie în concurs cu cinci poezii și/ sau trei proze scurte.
DESFĂȘURAREA CONCURSULUI:
Manifestările se vor finaliza pe 10-11 iunie 2006 și vor consta în șezători literare, recitaluri de poezie,
vizite la muzee și monumente de artă din județ, realizate cu participarea membrilor juriului și a altor
personalități literare.
Juriul concursului va ti alcătuit din membri ai Uniunii Scriitorilor, critici literari, reprezentanți ai
organizatorilor.
Pentru cele mai valoroase lucrări prezentate în concurs, juriul va acorda următoarele premii: Marele
premiu “Magda Isanos” (poezie), Marele premiu “Eusebiu Camilar” (proză),
Premiul “Constantin Ștefuriuc” (poezie), Premiul “Haralambie Mihăescu”(proză),
Premiul “Gavril Rotică” (poezie) și mențiuni.
Vor fi acordate, de asemenea, în funcție de posibilități, premii ale unor reviste literare.
într-o veritabilă comunicare, dacă morga și
prejudecățile fi-vor preț de trei zile uitate. Dacă
numita Conștiință de sine a noii literaturi se va
muta, încet-încet, și în mințile luminoase ale
Uniunii. Prefer - poate cu naivitate - participarea
boicotului, pentru că încă sper că se mai poate
construi ceva împreună. Cu o formulare exactă și
„lemnoasă”: că pot fi găsite formule viabile prin
care noua generație să fie cointeresată. De cît de
autentic va fi actul comunicării acum, depinde
dacă va mai exista, în următorii ani, o uniune
națională a scriitorilor. Sau, dacă autorii ultimei
generații se vor îndrepta exclusiv către înființarea
unor structuri de tip alternativ, ong-iste, mai
flexibile (ca organizare) și mai severe (în
admiterea membrilor).
Așa cum, în cîteva rînduri, în Tribuna, a și
propus, de altfel, prozatorul Radu Țuculescu și
așa cum, în Transilvania, au reușit deja tinerii
scriitori maghiari. Așa cum propun, zilele astea,
pe site-ul alternativ www.clubliterar.com, Adrian
Schiop și Ionuț Chiva (cu vehemența polemică și
soluțiile cărora, mărturisesc aici, mă aflu, în cîteva
rînduri, în dezacord).
Neostenit admirator al lui Ernst Junger, de
multe ori m-am regăsit în cugetarea: „înfrîngerea
începe o dată cu pierderea dezinvolturii”. Mai
poate fi, oare, dezinvolt un „organismecanism”
care și-a conservat bolile, defectele și viciile în
ultimii șaisprezece ani?
■
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
3
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
cartea
Una bucată
Robert Șerban...
Ioana Cistelecan
Robert Șerban
A cincea roată
București, Ed. Humanitas, 2004
Barzaconii/ anus dazumal
Arad, Ed. Hartmann, 2005
Proximitatea analitică a recentelor două
volume semnate de Robert Șerban nu s-a
dovedit în coagularea sa defel forțată, poate
tocmai pentru că, în pofida categorizării clar
diferențiate canonic, drept specii autonome,
acestea: A cincea roată (Ed. Humanitas, București,
2004) și Barzaconii/ anus dazumal (Ed.
Hartmann, Arad, 2005) comportă o tonalitate și
o ipostază de reflector, în progresie geometrizată,
însă, în fapt: unitare, conservînd ludismul
autorului. Vom purcede în sensul invers al acelor
de ceasornic, de la poza maturului jucăuș, din
cartea sa de interviuri. Senzația de efemer
proiectată de televiziune și ingerința unei
transpuneri scriptice a conversațiilor de pe sticlă
sînt ambele argumente implacabile și inatacabile
într-un registru absolutizabil teoretic; abia în
momentul lecturii interviului cu Pavel șușară, la
care m-am aflat martor tolerat și extrem de tăcut
și disciplinat în studiourile timișorene, abia
parcurgînd varianta scrisă a conversației, i-am dat
pe deplin dreptate lui Robert Șerban și am simțit
o cu totul altă plinătate, de data asta semnificată
de durabil. Cine-l cunoaște în varii doze pe
intervievator nu-l poate suspecta de incapacitatea
de a socializa; acesta e însuși declicul concretizării
volumului în discuție - „Puține lucruri se compară
cu plăcerea de a dialoga cu oameni ieșiți din
comun. Poate doar bucuria de a împărtăși acele
dialoguri și altora”. S-a impus o selecție a aleșilor
într-ale taifasului spiritualicește încărcat, iar
criteriul decantator l-a constituit suma de „inedit,
frumusețe, și cantitatea de poveste conținute în
răspunsurile primite”.
Cele 15 dialoguri ce-au rezistat ingratei cerneri
lasă să transpară o certă tactică a seducției
interlocutorului, implicînd efortul preparării în
prealabil și abilitatea de dirijare a conversației și
de abordare a tonului optim și specific fiecăruia.
Incipit-ul interviurilor nu este unul static și / sau
paradigmatic limitat, înțepenit, căci Robert Șerban
se mulează salamandric pe dispoziția partenerului
de conversație înspre directețe, franchețe ori
înspre o inclusă nevoie de pre-„gîdilare” a măștii
importanței și prețiozității arborate constructiv
sau protectiv de subiecți. Astfel, ipotezele de
început cumulează ca variabile, pe de o parte:
sinceritatea brută ca tertip de captatio
benevolentiae și de escape din clișeu ale
interlocutorului, așa cum se întîmplă cu Nicolae
Breban: („....trebuie să vă fac o mărturisire: multă
vreme nu v-am suportat! Afișați o siguranță care
pe mine mă indispunea total, aveați un aer de,
iertați-mă, megalomanie!”) sau îmbrățișarea unei
pseudo-clasice maniere de intrare în atmosferă
prin raportarea la cartea definitorie condiției de
scriitor, cum e cazul lui Mircea Cărtărescu, ori
atacarea miezului problematic de-a dreptul,
avîndu-l ca invitat pe Al. Cistelecan ( „Este doar o
părere, sau de cîțiva ani nu se întîmplă nimic
spectaculos în literatura română? Această liniște
să fie una a creației, sau una pe care, de regulă, o
generează golurile?”), ba chiar confesiunea
moderatorului, rostirea nonșalantă a temerilor
monologabile, a impasului propriu, înaintea lui
Sorin Dumitrescu; pe de altă parte, la polul opus,
afișează fie o politețe protocolară, oarecum
impusă de personalitatea lui, de pildă, Gabriel
Liiceanu, fie o învăluire ca între discipol și
maestru „scump la vedere”, ultimul fiind, să
zicem, Andrei Pleșu, fie un recurs la o
portretizare a interlocutorului, preluată ca citat
din a terța persoană-reper, așa procedînd cu
Cristian Tudor Popescu, ori re-actualizînd aserțiuni
incendiare ale „ademenitului” într-ale dialogului,
cum ar fi Mircea Mihăieș. Închegarea comunicării
e supervizată de Robert Șerban, el amendează
interogativ-retoric contradicțiile celuilalt,
sancționează cu tact disfuncția dintre declarativ și
real, addendează avertizări punctuale, insistă
tenace, caustic-simpatizabil în revelarea esențelor
incomode, dezbărîndu-se de aluviuni și țintind
autentic-interesat fondul cu ale sale implicații,
îndrăznește întrebări personalizate, uneori
sinucigașe, insinuează și inserează explicații
suplimentare parantetice, redirijează discuția către
substanță și acceptă ca, la rîndul său, să fie re-
direcționat către o altă perspectivă, corijează
ironic-picant-moderat, sugerează replici cîștigate
calitativ și cantitativ, tachinează și este tachinat,
identifică subterfugiile fără acoperire, limpezește
mecanismul de funcționare a scriiturii virulente,
demitizează clasamente și surprinde pe ici, pe
colo publicul-lectorul cu, bunăoară, amănunte de
genul atașamentului lui Cornel Ungureanu față de
tehnica modernă a computerului. Recidivînd pe
poziția de intervievator cu acest volum, nucleele
dialogale rămîn oarecum fidele și constante, căci
ancorarea interlocutorului în actual și umanizarea
acestuia include tematici general-valabile: utilitatea
literaturii, ispita prozei ori întoarcerea la proză,
deconspirarea „muzelor” scriiturii, timpul și
efortul moșirii textului. De departe, interviul cu
Șerban Foarță se detașează net de contingent,
impresionînd prin non-conformism, tandrețea
cicălitoare, veridicitatea tranșantă a mărturisirii,
completarea și anticiparea replicilor și prin
vioiciunea discuției, a izului vitezist-șarmant.
Nepărîndu-ni-se deloc împovărat de morga
mediatorului într-ale comunicării, ci convingîndu-
ne în postura de „master of puppets” , săltăm
cronologic retrograd și demascăm un Robert
Șerban jucîndu-se absolut dezinvolt și inspirat cu
sine însuși, abandonîndu-se în pielea copilului
dinlăuntrul său, în Barzaconii... Frînturile de
istorie a copilăriei au fost inițial publicate în
revista Vatra, însă prinse în volum și însoțite de
ilustrațiile Anei Adam, dublate de o traducere în
germană, dau toate o rețetă a unei cărți cu
ingredientele mirajului, ale defulării și ale de-
frustrării relaxante și nu numai. Cum nimic nu e
nou sub soare, și proiecția discursului epic
auctorial în forma unui personaj ingenuu s-a
fumat de mult. Doar că „una bucată” Robert
Șerban în variantă existențial-precoce scanează
parametri unui univers atît de exploatat beletristic
într-o manieră pur verosimilă, zglobie, zgubilitică
și acaparantă îndeosebi prin necenzurarea vocii
inocente, lăsată să se desfășoare în plenitudinea și
firescul său și se cocoață la înălțimea unui
reflector naiv și fin observator al adultului, pe
care-l exilează într-un spațiu exclusiv paralel cu al
lui, a cărui înțelegere funcționează fragmentar -
insolit, sustrăgîndu-se unui demers matur al
comprehensiunii. Asumarea ipostazei se consumă
apelîndu-se la supoziția naivă, iar criteriul
delimitării beneficului de nociv vine ca
materializare a distincției afective. Un habitat
fals-frămîntat, însă major în minusculul
preocupărilor personajului, asimilează succesiv
bănuiala instinctivă a culpei, impulsurile și
curiozitățile senzual-erotico-ludice primare,
încropirea simțului estetic bazat pe afecte și
dezgust în fază incipientă, naturalețea
mimetismului și amplasarea sa într-o ordine a
lucrurilor, confuzia termenilor într-un exercițiu
delicios al asociațiilor ieșite din rutină, spaimele
instinctuale dublate de reacții așijderea, tertipul
distincției între bine și rău prin raportarea la
propria-ți piele, absența conștientizării proprietății
termenilor și, implicit, a penibilului gafării,
competiția infantilă golită de culpa morală,
precum și construirea unui spațiu paradisiac ca
alternativă la agresivitate, dar și apartenența
copilului la micro-grup — toate într-o cavalcadă de
enunțuri scurtissime, sacadate ritmic, dar trădînd
prisma naivității puerilului adorabil și al inocenței
în stază brută („Nevasta lui avea 14 ani cînd s-a
însurat cu el și a fost fată mare. Eu nu am
împlinit încă cinci ani, dar și eu sînt băiat mare”;
”Cred că borțoasă nu e tot aia cu gravidă. Tanti
Uța a fost gravidă și n-a omorît-o tatăl ei, așa cum
o s-o omoare tata lui Mariana pe Mariana, daca
n-apucă să fugă de-acasă”; ”Eu am stins cu pipi o
țigară pe care a aruncat-o Gorică în grădină(...)Nu
cred că se poate să-i dai foc la pipi și să ardă”).
Debordînd a hilar și a semanții ale ingenuului
autentic, Barzaconii se citește pe nerăsuflate,
iritîndu-și lectorul la o finalizare prea rapidă,
aruncîndu-l sub mantaua unei insatisfacții
nehămesite, a unei pauze binevenite de la porția
de real. Volumele se oferă ca interstiții
compensatorii, mai mult sau mai puțin virtuale,
însă esențialmente ludice.
■
Ecleziastul medicinist
Gratian Cormos
Victor Coroianu
Între bisturiu și stetoscop
Cluj-Napoca,
Editura Casa Cărții de Știință, 2005
Victor, baron de Coroianu, cum îi place să
se intituleze pe coperta a patra a celui
mai recent volum al său, a scris la viața
lui numeroase cărți, din varii domenii. În prezen-
tul volum, ipostaziat ca memorialist, autorul
acoperă o perioadă extrem de interesantă, cea a
anilor 1945-1949.
Evocarea decurge spontan, fără trudă. Încă de
pe prima pagină autorul practică autoironia cu rol
curativ, benefic, de deziluzionare.
E remarcabilă ușurința cu care memorialistul
schimbă registrele stilistice: trece de la vorbirea
indirectă la cea directă, de la detaliul empiric sau
arhivistic la aforism și glosă, dar și invers, de la
filosofic la prozaic. Elasticitatea rămâne marele
merit al memoriilor baronului de Coroianu, el
însuși un personaj-caz în care diformitatea istoriei
se întrepătrunde cu destinul individual, într-o
inefabilă sinteză, imposibil de prins în tipare
prestabilite.
Martor al unei epoci haotice, de schimbare a
4
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
unui rău istoric în altul, Victor Coroianu face °i
exerciții de filosofie a istoriei, de care se
deta°ează pentru a o judeca mai bine, adoptând
o poziție demascator-demiurgică: “Eram în război
și totul se permitea, fiindcă totul era pentru Țară.
Dar care Țară?”. (p. 8)
Protagonistul face parte din ultima generație a
absolvenților de Medicină din timpul celui de-al
doilea Război Mondial - identitate ce explică
parțial și contextual tenta existențialistă a memo-
riilor.
Aducerile-aminte sunt condimentate deseori
cu citate din Shakespeare, Churchill, Lord Byron,
Carmen Sylva și nenumărați alții care au dat glas
unor aforisme relevante pentru perioada evocată
de memorialist. Citatele altora îi permit să
gloseze ideatic asupra existenței în genere. Dar
cele mai pertinente concluzii filosofice autorul le
trage tot de pe urma întâmplărilor sale de viață.
Datele factuale sunt valorificate pe plan psiholog-
ic și învățate ca lecții. Cu o ironie fină, plasată la
timpul trecut, deși caracteristica românilor invo-
cată în volum a rămas aceeași, Victor Coroianu
realizează pe alocuri pagini de fizionomie etică a
poporului nostru radiografiat prin personaje indi-
viduale, dar reprezentative: “Michi obținu
masivele volume de anatomie Testut, o enciclope-
die fără rival. El le-a folosit cu succes, a trecut
examenele cu bine, dar n-a mai restituit volumele.
La toate insistențele mele a răspuns cu tăcere.
Așa erau românii” (p. 38, s.m. G.C.).
Volumul este important și pentru că aduce în
prim-plan secvențe memorabile din lumea spi-
talelor de campanie, din clinica clujeană - unde
autorul nu uită să îi portretizeze cu sinceritate pe
colegii de muncă -, dar și din timpul grevei stu-
dențești din 1946 de la Cluj. Printre figurile exem-
plare ale timpului îi regăsim pe luliu Hațieganu și
Valeriu Anania.
Finalul volumului de memorii - probabil
primul dintr-o serie - se încheie cu concedierea
protagonistului - în limbajul epocii “compri-
marea” - de la clinica din Cluj, urmată de o
perioadă de mizerie și inflații.
Perspectiva din care se desfășoară întreaga
evocare a memorialistului e unificatoare pentru
diversitatea faptelor. Asemeni unui Ecclesiast
modern, Victor Coroianu consemnează zădărnicia
lucrurilor, dar și frumusețea lumii care rezistă
zădărniciei, ea însăși perisabilă în fața Memoriei:
“După mulți ani, poate vor trece câțiva pele-
rini pe acolo, sau călugărițele de la mănăstire se
vor ruga pe malul lacului și vor murmura că
«odată și odată, ca niciodată, în vremuri de mult
trecute» au existat acolo jos, în fundul lacului,
niște cabane între bârnele cărora au trăit câțiva
oameni cu frica lui Dumnezeu, dar necunoscuți
nouă.
Lunca Frumoasei? Nu știm. N-am auzit de ea.
Poate că a existat, dar în alt secol, pe când dom-
nea încă lumina, pacea și dragostea de Cel de
Sus.
Toate sunt trecătoare, Doamne, numai tu ești
veșnic” (p. 226).
■
Scrisori italiene din
Războiul Mondial
Gabriela Lungu
Ștefan Damian
Lettere dai tempi di Guerra,
Cluj-Napoca, Ed. IDC Press, 2005
Trecutul se află de cele mai multe ori
ascuns în adâncurile Istoriei care trece
peste oameni și faptele lor. Ne-am
obișnuit să ne trăim clipa fără să ne gândim nici
măcar la ce am lăsat în urmă, în mica noastră
istorie de zi cu zi, darămite în marea Istorie. Se
întâmplă însă uneori să nu putem trece
nepăsători pe lângă urme ale trecutului ivite pe
neașteptate în calea noastră. Cu siguranță un
asemenea sentiment l-a avut și Ștefan Damian, în
clipa în care a găsit în Arhivele Statului din Cluj,
ascunse printre alte mii de scrisori și documente,
cele 166 de misive (scrisori și cărți poștale)
aparținând unor persoane de naționalitate italiană.
Nu doar curiozitatea l-a împins pe scriitorul și
italienistul Ștefan Damian să le citească, să le
studieze și apoi să le publice într-un volum
intitulat Lettere dai tempi di guerra1. Un
asemenea gest, dincolo de interesul cercetătorului,
are vădite implicații morale, așa cum orice
contribuție la dezvăluirea unor fețe ascunse ale
Istoriei o poate avea.
Documentele publicate de Ștefan Damian
istorisesc și ele, în parte, povestea unor oameni
care în timpul primului război mondial, departe
de locurile natale, au fost internați în spitalele din
Cluj, Dej, Mociu, Alba Iulia, Sebeș sau Târgu
Mureș, pentru că la acea vreme spitalele din
Transilvania erau printre cele mai bine echipate.
Militarii fuseseră răniți în luptele cu rușii din
Galiția, iar majoritatea proveneau din nordul
Italiei. Constituirea fondului de corespondență s-a
făcut la inițiativa Muzeului Transilvan (Erdely
Museum), o societate culturală înființată în 1859,
care printre alte sarcini statutare o avea și pe
aceea de a culege cărți, manuscrise, medalii,
obiecte rare etc. Corespondența italiană era (și
este, se pare, în continuare) împrăștiată în diferite
dosare care alcătuiesc o colecție înregistrată sub
denumirea de “Scrisori din primul război
mondial”. Misivele publicate de Ștefan Damian
fac parte din două fonduri: “Scrisori către soldații
spitalizați” și “Scrisori repartizate pe poștele
militare de campanie”. Majoritatea au fost scrise
de rude ale răniților: soții, părinți, frați, dar și de
prieteni sau vecini. Transpare din toate senzația
vieții de zi cu zi, a cotidianului imediat. Veștile
sunt scurte și se referă la situația familială, la mici
întâmplări legate de comunitate sau de situația
specială în care se găseau cu toții. Se cer
întotdeauna informații despre starea de sănătate a
rănitului, nelipsind aprecierile asupra locului în
care era internat: “Cel mai mult mă consolează
faptul că ești într-un spital bun, cu oameni buni”
(scris. 11). Alterori se dau sau se cer informații
despre soarta altor militari angajați în același
conflict.
Cu siguranță, cea mai emoționantă dintre
toate este scrisoarea unor părinți care cer unui
camarad al fiului lor informații despre locul în
care a fost înmormântat acesta. Iată de ce îmi
permit să o citez în întregime:
“Dragă Guido,
După moartea adoratului nostru Silvio,
dumneata, prieten intim și drag, ai făcut pentru
noi o imensă operă de caritate, care ne-a ușurat
sufletul înspăimântat și teribil de deprimat.
Dumneata, creatură îngerească, ai plâns pe
mormântul neuitatului nostru Silvio. Singurul
sentiment de care a avut parte sufletul acela
nefericit în ținuturile acelea îndepărtate a fost al
dumitale. Dragă Guido, te rugăm din tot sufletul
să ne spui cum a murit Silvio al nostru. A murit
imediat, câte răni a avut, unde, a suferit mult, la
ce oră a fost rănit, când a murit, când a fost
înmormântat, în care parte a cimitirului, are un
mormânt separat, o cruce cu numele. Cimitirul
este înconjurat de copaci? Cine era ordonanța lui.
Unde ar putea fi lucrurile lui, le vom primi
înapoi?
Intenționăm să exhumăm cadavrul pentru a-l
avea alături de noi. Dumitale care ești atât de
bun, fie-ți milă de noi și dă-ne cât mai multe
informații despre moartea lui (chiar dacă nu
imediat). Dragă Guido, pentru tot ceea ce
dumneata ai făcut pentru sărmanul nostru Silvio,
îți mulțumim din străfundul sufletului și ne
rugăm lui Dumnezeu să te întorci cât mai curând
printre noi.” (scris. 128)
Dar nu este greu de imaginat și câtă bucurie a
putut aduce în sufletul unui soldat aflat în într-o
situație de viață extremă o scrisoare ca aceea de
mai jos :
“De mai multe zile nu primesc nici o scrisoare
de la tine nu înțeleg această tăcere a ta sau poate
ești Supărat pe mine te rog să-mi spui ce ți-am
făcut sau poate ai uitat-o pe Antonietta ta nu te
gândi că eu te-am uitat eu nu te voi fi uitat
niciodată pentru că dragul meu din prima zi în
care te-am văzut am început să te iubesc și te voi
iubi tot mai mult”.
Am încercat să respect în transcriere grafia
originală. Așa cum afirmă și Ștefan Damian, în
ampla și foarte documentata prefață dedicată
acestei culegeri, din scrisori reiese slaba
cunoaștere a limbii italiene literare. De cele mai
multe ori expeditorii scriu în dialect, folosind
incorect anumiți termeni literari. Este interesant
de urmărit și felul în care este scris numele
orașului Cluj: Kolozsvar (în maghiară),
Claudiopolis (în latină), Klausemburg (în
germană), dar și: Cholozsvar, Kolocvar, Kolezsvar,
Colosivar, Kllassemburg.
Dincolo de aspectul ei pur emoțional,
culegerea reprezintă cu siguranță un izvor de
informații sociale, economice, militare etc., nu
numai pentru istoricii italieni, dar și pentru
cercetătorii români. Piosul gest de reconstituire a
unui trecut cu multe laturi obscure încă, pe care
Ștefan Damian îl face, merită din plin toată
aprecierea noastră. Îndrăznesc să sper că acest
gest ar putea constitui un imbold pentru
cercetătorii istoriei noastre care ar avea fără
îndoială multe lucruri de descoperit în arhivele
italiene privitoare la soarta soldaților români
ajunși în timpul primului război mondial pe
meleagurile țării surori.
■
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
5
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
aniversare
Gheorghe Grigurcu la 70 de ani
Criticul de direcție
Laszlo Alexandru
“Acum ies la iveală fenomene ce nu se puteau comenta în
trecut, fără care istoria nu se poate scrie, fără care conștiința
noastră nu-și poate recăpăta ținuta rectilinie,
respectul de sine. ”
G. Grigurcu
Răsturnarea din decembrie 1989 a adus cu
sine un nou stil de viață, noi ritmuri °i noi
exigențe. Literatura s-a confruntat cu obli-
gația acomodării la realitățile contemporane, nu
doar prin adoptarea altor modalități de expresie,
ci și prin analiza propriului trecut și prezent.
Critica literară ar fi trebuit să ocupe locul de
frunte, în această etapă de reașezare a gustului
artistic și a criteriilor de creație, de rediscutare a
complicităților și culpabilităților. În contextul spe-
ranțelor de mai bine, un om s-a înhămat cu toată
energia la carul transparenței critice, încasînd apoi
cu fruntea ridicată insultele: Gheorghe Grigurcu.
Ar putea fi catalogat drept “tradiționalist”,
dacă am preciza îndată că tradiția glorioasă a cri-
ticii românești vine tocmai din acea direcție. Pe
linia trasată de Perpessicius, Vladimir Streinu,
șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu etc.,
în zilele noastre, Gheorghe Grigurcu își afirmă cu
tărie apartenența la valorile general-umane ale
interpretării impresioniste: “Mărturisim a nu fi
deloc convinși de perenitatea «noii critici», a teori-
ilor literare și metodologiilor antitradiționale, ade-
sea exclusiviste, călcîndu-se pe picioare nu o dată
din intenția expresă de-a pune în paranteză sensi-
bilitatea, gustul, stilul și, implicit, valoarea este-
tică, dar sîntem încredințați că «empiria» abordării
operei sub chipul «trăirii» sale imanente va
supraviețui”.
Vehicolul prin care criticul izbește de pereți
porțile literaturii poartă un nume magic: revizui-
rile. După desființarea cenzurii comuniste, pe pla-
toul de judecată al esteticului se cuvine ca eticul
să-și regăsească ponderea inițială. Cele două,
îngemănate, vin să configureze prin contrapon-
dere instrumentele de lucru ale analistului:
“Esteticul și eticul se suprapun în produsul literar,
în afirmarea publică a unui crez angajînd ființa
auctorială unitară. A disocia eticul de estetic e ca
și cum te-ai strădui să disociezi un obiect de
culoarea și forma sa. Regretăm că interesul,
comoditatea, lașitatea îi opresc pe unii - destui -
critici și scriitori a admite asemenea adevăruri
simple, care țin de abecedarul est-eticii”.
O admirabilă îngemănare se petrece în scrisul
polemic grigurcian: tonul casant al studiilor critice
maioresciene se împletește cu teoria revizuirilor
lovinesciene. Țintele de atac sînt - precum la cele
două modele tutelare - aceleași: o sumă de prin-
cipii nocive, precum și o sumă de persoane ce le
ilustrează. Imaginea creată este aceeași: o minte
limpede, înzestrată cu autoritate, care vine să
ordoneze materia haotică a realității nărăvașe.
Titu Maiorescu a demontat fără milă entuziasmul
pașoptist adolescentin, reflectat în formele fără
fond. E. Lovinescu a descurajat cu vigoare
curentele rurale, paseiste și ortodoxiste, în dorința
alinierii noastre la direcția culturală europeană,
citadină și modernistă. Gheorghe Grigurcu inter-
vine energic în dezbaterea despre trecutul comu-
nist și prezentul postcomunist al României, pen-
tru demascarea ipocriziei, a imposturii, a igno-
miniei.
Nu e cîtuși de puțin adevărat că scrisul lui Gh.
Grigurcu, atît de aplecat asupra particularităților
obiectului de studiu, excelînd pe linia analitică a
demersului, ar rămîne deficitar sub aspect sintetic.
Oricine se dă un pas înapoi de lîngă litera textu-
lui, spre a contempla formele proporționale ale
edificiului critic, va fi îndreptățit să recunoască nu
doar neabătuta consecvență de principii a autoru-
lui, ci și armonia perspectivei sale sintetice.
Compartimentele literaturii române contemporane
sînt clar stabilite, apartenența personajelor e
limpede trasată, exemplele oferite sînt convingă-
toare, argumentația analistului e întemeiată. Barzii
anilor staliniști (A. Toma, Eugen Frunză, Cicerone
Theodorescu, Marcel Breslașu, Veronica
Porumbacu, Mihu Dragomir), ori ai celor ceaușiști
(Ion Brad, Tiberiu Utan, Vasile Nicolescu, Al.
Căprariu, I.D. Bălan, Corneliu Sturzu) nu mai
prezintă azi interes. Bieți funcționari ai propagan-
dei politice, ei “ne dezvăluie imaginea unui vast
cimitir de «succese»” sociale. Aceeași schimă dez-
gustată i-o provoacă tentativele de cosmetizare a
criticilor de partid (comunist): N. Tertulian, Ov.
S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Al. Piru,
Dumitru Micu, Valeriu Râpeanu, M. Ungheanu
etc. Personaje mărunte și meschine ale publicis-
ticii cu voie de la poliție, ei au parte de o atenție
critică parcimonios calibrată. Minimus in
minimis.
“Al doilea colaboraționism” - format din
autori cu oarecari veleități artistice în epoca lui
Ceaușescu - se bucură de o atenție polemică
susținută. Ipocrizia e sancționată fără drept de
apel. “Semnificația majoră a lui Eugen Barbu: e
unul din cei mai reliefați demagogi ai slovei
românești. Duplicitar, ascunzîndu-și intențiile sub
văluri succesive (...), autorul Groapei e unul din
fabricatorii acelui discurs meșteșugit ce-a făcut
carieră la noi, în anii totalitarismului, în care ten-
dința propagandistică era «îndulcită» cu ingredi-
ente intelectuale, mimîndu-se probleme reale,
apetiții culturale, bune intenții obiective”.
Năprasnicul ex-agitator al cenaclului Flacăra are
parte de o lungă serie de execuții drastice, extinse
asupra imposturii sale publice și publicistice:
“Talent promițător la începutul catastrofalului său
periplu, Adrian Păunescu nu e azi decît o
impozantă întrupare a nonpoeziei. Un Vasile
Militaru al lungului drum de la ziua nocturnă a
lui Nicolae Ceaușescu la noaptea diurnă a lui Ion
Iliescu”. Coadă de topor a partidului comunist în
lumea literară, elogiator pînă în pînzele albe al
cuplului dictatorial, D.R. Popescu e denunțat în
cuvinte viguroase: “Sforar mai mult decît creator,
ciocoi în mai mare măsură decît om de cultură,
lup mai curînd decît paznic la stîna literară,
ipochimenul a rămas de pomină prin perfor-
manțele colaboraționismului. Măturat în decem-
brie ‘89 de mînia și disprețul scriitorimii,
Derepeul a tăcut un timp, apoi a revenit cu texte
publicate, firește, în duhul solidarității, la Adrian
Păunescu, apoi s-a cufundat iarăși într-o tăcere
vicleană și vag amenințătoare, pe care o nădăj-
duiește, probabil, aducătoare de profit”.
Colaboratorii “de catifea” cu ceaușismul de
partid și de stat sînt arătați insistent cu degetul.
“Așa cum își procura bijuterii scumpe din
Occident sau orhidee din Indonezia, aduse cu
avionul, cuplul dictatorial dorea a-și procura cîte
un scriitor, cîte un pictor sau actor care să-i orna-
menteze neîntreruptul festin.” Nichita Stănescu
(în poezie) ori Marin Preda (în proză) și-au nego-
ciat cu partidul spectacolul propriului talent, po-
ziția de frunte în topul social-literar. Ipocrizia lor
îmbibată cu incidente potatorice e denunțată
ferm. “Bardul Necuvintelor nu e decît autorul
unui kitsch «elevat», răspunzînd unor aspirații
sufletești zădărnicite de ideologizare, teamă,
ipocrizie, oboseală, conjuncturalism, grija aspră a
zilei de mîine. Sterilitatea sa lăuntrică, priveliștea
dezolant-împietrită ce ne-o oferă eul său creator,
chinuit de neputința de a da un rod viu, de a
trece, așadar, prin spirit, în categoria mîntuitoare
a organicului, e cît se poate de potrivită rolului
echivoc ce i s-a repartizat, cel de a reprezenta atît
sentimentul public, nu totdeauna limpede în cir-
cumstanțe tulburi, cît și oficialitatea totalitară,
obtuză, vicleană și acaparatoare. Nichita e un idol
fals, așezat în locul valorilor interzise, subesti-
mate, răstălmăcite ori a celor care încă n-au
venit. ” Micimile de caracter și de comportament
ale lui Marin Preda ies astăzi la suprafață, sub
pana necruțătoare a lui Gheorghe Grigurcu:
“Multe impresii penibile a lăsat prozatorul, care-i
dau în vileag prezumția, arghirofilia, incon-
secvența, aroganța. Se vădea într-însul un arivism
de joasă extracție (...). Marin Preda întruchipa un
fel de «oglindă» a dictaturii care l-a tolerat foarte
bine, asigurîndu-i o înaltă situație și avantaje
materiale fără pereche. (...) Indiscutabil,
romancierul a fost unul din membrii marcanți ai
elitei administrativ-politice din domeniul literar”.
“Al treilea colaboraționism”, în ordine crono-
logică, este ilustrat chiar azi, sub ochii noștri,
după revolta populară din decembrie 1989. Și
acum își dau în petec grupuri de intelectuali care,
în loc să fructifice șansele de transparență ale lib-
ertății și democrației, și-au fixat pe chip diverse
măști ale tranziției. Scriitorii “apolitici” pronează
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
de la înălțimea prestigiului anterior cucerit nevoia
dezimplicării sociale, a abstragerii din cotidian, a
întoarcerii la masa de lucru, deși în viața publică
se frecventează intens cu puterea politică de
sorginte neocomunistă. O opțiune deloc inocentă,
care le facilitează uberoase cariere academice, si-
nuoase trasee ministeriale, dar care le-a afectat în
mod inevitabil substanța operei, vlaga personal-
ității. “Marin Sorescu e un Topârceanu în ediție
modernizată, trecut prin unele din tehnicile absur-
dului. (...) Produsele lui poartă o marcă distinctă,
dar ele aparțin inevitabil seriei minore, sînt măr-
furi de butic, cu o bună desfacere întrucît se
adresează marelui public: săpunuri, spray-uri,
gume de mestecat lirice. La ghișeele din jur se
vînd texte de muzică ușoară și gaguri pentru spec-
tacolele de estradă. În felul acesta, creația poetică
e subordonată unei condiții industriale”. “Ce s-a
întîmplat, de fapt, cu dl. Augustin Buzura? El face
drumul întors către puterea de care păruse a se
disocia cu dignitate, astfel cum un ins s-ar
întoarce pentru a-și găsi, bunăoară, un portofel
pierdut. Privirea îi e îndreptată spre pămînt, neli-
niștea îi animă pașii și gesturile, o umbroasă
încordare îl stăpînește. Idealitatea riscantă l-a
părăsit, în favoarea unei adaptări, din aproape în
aproape, la noile circumstanțe. Dl. Buzura are
aerul a-și regreta trecutul «imprudent» ce l-a dus
la pierderea portofelului. ” Aroganța lui Eugen
Simion, care se prevalează de funcțiile dobîndite
pentru a-și impune gusturile și opțiunile retro-
grade, e denunțată cu ironie: “Privirea d-sale
autoritară comandă un îngheț desăvîrșit. Întreaga
contemporaneitate, întregul trecut se cade a-i da
ascultare, transformîndu-se într-o sală de mumii,
adăpostite în greoaie sarcofage exegetice, de
preferință cele alcătuite din materia Scriitorilor
români de azi. Numai așa nu se va clinti nimic
din gloria unor creatori sustrași total discuției, din
gloria criticului ce i-a îmbălsămat în vederea eter-
nității!”.
Pe aceeași linie a ipocriziei ariviste e denunțat
în tonuri satirice “al treilea pol” din viața noastră
publică. El s-a structurat în jurul unor intelectuali
prestigioși, cu un trecut pozitiv, dar care optează
pentru adaptarea la un prezent culant și pro-
fitabil. Adunați sub zodia dilemei, aceștia se
revendică de la sofismul egalității între alb și
negru, între bun și rău, între vinovat și nevinovat.
“Între «demisie» și... răzgîndire, dl. Pleșu a girat
cu autoritară serenitate mineriadele, persecutarea
brutală a partidelor istorice, feluritele alte abuzuri
și crize generate de prima guvernare de după
1989. Pe deasupra, s-a răsfățat între un
monarhism de mucava și masiva adaptabilitate la
«cursul republican» al lucrurilor. Acest Diogene
monden, acest Socrate elegant și cu burse, acest
Cioran prosper, dotat cu carieră politică, a știut
totdeauna să plutească pe creasta talazului istoric,
copiindu-i, cu inaparentă fidelitate, dinamica de
moment. ” Situat în aceeași tabără a ambiguității
lucrative, “împingîndu-și inteligența către sofism,
iar vocația de polemist către o «angajare» abia
mascată, Mircea lorgulescu ajunge a declara că e
zadarnic orice proces al răului, că e futilă orice
învinovățire, despărțindu-se răspicat de cei de care
s-a aflat alături multă vreme și sprijinindu-i pe cei
din mediul tulbure al conservatorismelor de
diverse nuanțe. (...) Surpînd cu propria-i mînă
ceea ce a clădit pe planul autorității critice cu o
anume orientare și cu o anume pondere cu care
era gata a ne deprinde, Mircea lorgulescu stă,
pînă una-alta, sub semnul unei dileme personale”.
Analizele semnate de Gheorghe Grigurcu fra-
pează prin sagacitatea privirii critice, pertinența
diagnosticului acut și atracțiozitatea exprimării
exacte.
Primul pas către ameliorarea realității încon-
jurătoare se face prin corecta ei cunoaștere.
Acum, cînd împlinește vîrsta de 70 de ani, aflat la
zenitul activității sale, Gheorghe Grigurcu e cel
mai lucid critic literar al realităților românești con-
temporane.
■
Argumente
Ovidiu Pecican
Cum, atunci când creezi, împlinindu-te,
zilele trec cu o inegalabilă viteză, nu este
de mirare că Gh. Grigurcu ajunge, zilele
acestea, să numere șapte decenii de viață. De
necrezut pentru cel care ajunge la domnia sa
numai prin puterea paginii scrise. Mai întâi,
pentru că - este un loc comun acesta -, în
explozia revuistică de după revoluție, găsești,
totuși, destul de greu o publicație de interes
cultural unde aforismele, poemele, întâmpinările
critice ori polemicile autorului să nu fie prezente.
Câți confrați nu privesc chiorâș acest semn de
vitalitate creatoare... Și totuși, ea mărturisește cel
puțin două lucruri: o insațiabilă poftă de a ajunge
la cititori, de a participa la banchetul ideilor, de a
ieși de sub presiunea unei izolări sociale; dar și o
fervoare și o ebuliție care țâșnesc prin mai multe
canale la suprafață, într-o tensiune și o concurență
deplin relevante pentru felul complex de a fi al
talentului literar grigurcian. (Nu mă grăbesc să
clasez la capitolul invidie reculul în fața acestei
avalanșe de texte. Pentru unii scrisul - arta, în
general - este mai degrabă prilej de ascensiune
socială, blazon etalat snob, opinteală încruntată...
Greu de convins asemenea oameni să iasă din
obișnuințele bornate de lectură pe genuri sau din
sfera judecăților pripite și parțiale. De vină e,
poate, și tectonica noastră literară, nu prea
obișnuită - cu excepția lui lorga și Sadoveanu - cu
opere întinse, consolată cu unicate firave, plachete
subțiri și cărți de circa 200 de pagini; de unde și
consecința: nu riscăm vreun Dostoievski, Thomas
Mann ori John Dos Passos, slavă Domnului!)
Ar mai fi și un alt motiv de mirare la auzul
acestei vârste rotunde: vigoarea combativă a
polemistului, neascunsă de stilul îngrijit și de
abordarea manierată a chestiunilor. Gh. Grigurcu
preferă floreta spadei grele de cruciat ori ghioagei
haiducești. Dantelăria unei lame subțiri și baletul
fandărilor nu estompează însă, în nici un fel,
natura poziționărilor, așa încât, citind, nu ai nici
o clipă vreo îndoială asupra a ceea ce se petrece.
În pagină asiști la un duel în toată regula, o
confruntare purtată în numele onoarei inteligenței
și a spiritului, având drept miză adevărul,
acuratețea, corectitudinea, dar când e nevoie, și
loialitatea, curtenia, cavalerismul. Nu cred că mă
hazardez dacă voi observa că, dintre toate epocile
cu duelgii, polemistul Grigurcu pare să prefere
epoca barocului, câtă vreme din frazarea domniei
sale nu lipsesc volutele și nici expresivitatea
aristocratică. Într-o lume populată de inși cu o
alură campestră ori de hoți de baltă, în care
mireasma de soare și bălegar a limbii române -
detectată de Cioran - riscă să-și estompeze prima
componentă în favoarea celei secunde, dantelăriile
lui Gh. Grigurcu par un lux obligatoriu, apt să
restabilească un echilibru în ordinea gustului.
Senzația de prospețime și de tinerețe vine și
dintr-o cauză terță. Autorul are deplină încredere
în muza lui lirică. Botezul cvasi-inițiatic datorat, la
tinerețe, recunoașterii de care înzestrarea domniei
sale a beneficiat din partea lui Lucian Blaga,
continuă să se bucure de un tratament regal. În
pofida modelor, consecvent cu fibra filonului liric
propriu, Gh. Grigurcu scrie și publică versuri,
dorindu-se și fiind un autentic poet. Paradoxal, cu
lira în mână, bardul regăsește o simplitate și o
respirație scuturate de orice învolburare.
Construcția se sublimează, o metaforă centrală dă
poemului inervația specifică, sufletul este salvat.
„Scrie așa cum citești/ despre lucruri ce par că se
află aci/ deși sunt deja dincolo/ despre lucruri ce
par că se află dincolo/ deși sunt încă aci/ despre
ceea ce a fost și nu va mai fi niciodată/ despre
ceea ce n-a fost niciodată și va fi/ cu spaima ce se
trezește între litere/ cum apa dintr-un râu ce se
dezgheață/ ca și cum nu te-ai mai recunoaște/ ca
și cum scriind ai mai citi”, îndeamnă autorul
recentului volum Calendar (Cluj-Napoca, Ed.
Dacia, 2004), în poemul ce împrumută în titlu
primul vers (p. 38). Între adecvare și
donquijotism, între imanent și transcendent, de la
scris la lectură și viceversa, programul poetic al lui
Gh. Grigurcu este, pe cât de complex și ambițios,
pe atât de transparent și de evanescent. Va fi,
probabil nevoie de ieșirea de sub tiraniile modelor
literare - se aud încă zornăind cu putere în eter
necuvintele nichitastănesciene și acrobațiile
neologistico-arhaiste ale Levantului cărtărescian -,
a hăibătelii generale a tranziției, îndepărtarea de
obsesia recuperărilor memorialistice pentru ca
recucerirea, pas cu pas, a câmpului prozei și
poeziei artiste să se producă integral. Abia atunci,
pesemne, vom avea răgazul interior și priceperea
de a asculta freamătul de o anume discreție din
poezia liricului de la Târgu Jiu, așa cum Basho
știa să surprindă, în peregrinările sale, freamătul
discret și continuu al firului de iarbă, disociindu-l
și de vuietul muntelui, și de tunetul prăvălitor,
dar și de susurul iazului de alături. De aceea aș
îndrăzni să spun că tot ceea ce astăzi receptarea
poeziei lui Gh. Grigurcu pierde, în fapt numai
amână.
...Ar fi, așadar, câteva semne ce contrariază
ideea - moștenită - că vârstele au de-a face în
vreun fel cu cifrele pur exterioare ale calendarului
de perete ori cu evidențele oficiale din acte. În loc
de senectute, o nerăbdare și o bucurie a spunerii
fără de egal. În loc de „înțelepciunea” domolirii și
punerii de acord cu circumstanțele, răzvrătire și
insurecție pe față. În loc de abandon al coardei
lirice - și e la modă printre poeți să se viseze și să
se transpună în altceva, acum - o țîșnire
proaspătă, permanentă, fără emfatizări inutile, dar
cu forță de mobilizare empatică.
Să adaug încă un argument: retras în
provincie, fără acces la funcții și onoruri, omul de
litere Gh. Grigurcu mai face încă, frecvent, ținta
atacurilor. Să fii considerat încă un adversar după
șapte decenii de viață, iată un soi de omagiu care
nu lasă nici un loc îndoielilor. Câtă vreme mai
sunt flamuri de înălțat, cauze de luptat și
adversari loiali, demni de o încrucișare
bărbătească de florete, merită, cu certitudine,
continuat. Gh. Grigurcu continuă, certificându-se
în fiecare moment ca o prezență veritabilă în
câmpul de onoare al literelor române; al literelor,
în general.
■
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
comentarii
Actualități în sociologia
maghiară ardeleană
Ștefan Petra
ERDELY TARSADALOM”
(„SOCIETATEA TRANSILVANĂ”)
este o revistă relativ nou apărută,
interesantă, remarcabilă °i în bună măsură
valoroasă, este revista grupului de sociologi
maghiari ardeleni de la Universitatea „Babe°
-Bolyai” Cluj-Napoca. Revista apare sub redacția
lui Horvath Istvan, iar noi avem în față ultimul
număr (1, 2005).
Trebuie să remarcăm că, în ceea ce prive°te
sociologia, revistele °i publicațiile de acest gen nu
abundă în peisajul °tiințific românesc. Abia după
revoluția din 1989 sociologia a fost repusă la
locul ei în viața universitară °i au început să apară
tot felul de articole, reviste, cărți în domeniu. Într-
un fel, e u°or să pui eticheta de sociologie la orice
se referă, într-un fel sau altul, la vastul °i
complexul domeniu social. Dar, sociologia
propriu-zisă e un pic altceva. În plus, găsim mai
degrabă materiale teoretice, bazate pe o
bibliografie somptuoasă decât cercetări proprii
asupra realității sociale autohtone, văzute prin
proprii no°tri ochi. Ne referim în acest caz la o
multitudine de cercetări finanțate din exterior,
meritorii, nici vorbă, dar care, într-un fel, ne
impun o viziune diferită, ca să nu spunem mai
mult.
Într-o astfel de perspectivă se înscrie °i
sociologia minorităților. „Prohibită” înainte vreme,
e extrem de dificil să păstrezi o atitudine strict
°tiințifică în condițiile atâtor discriminări °i
interese „la modă” azi, când drepturile omului °i
revirimentul naționalităților, etnicitatea °i relațiile
interetnice în întreaga Europă sunt a°ezate de
foarte multe foruri pe prim plan. Indiferent de
context însă, dacă acesta e prielnic sau nu, dacă e
stimulativ cercetării ori din contră, dacă o
problemă există în cadrul societății, ea trebuie
cercetată. Ocolirea ei nu aduce nici un folos.
Atâta doar că ar trebui să ne străduim cât putem
mai mult să lăsăm deoparte interesele
politicianiste °i să nu abandonăm spiritul
științific, fără de care cele mai subtile analize nu-
°i au rostul °i valoarea. Faptul că trebuie să ne
întrebăm de fiecare dată când citim un astfel de
material „cui prodest ?” ne arată cât se poate de
clar că vestita „neutralitate axiologică” nu este
decât un vis, prea îndepărtat pentru a fi real, iar
câteodată granița este depă°ită °i chiar călcată în
picioare.
Numărul de față al revistei pe care o analizăm
include nu mai puțin de 18 materiale diverse,
împărțite în trei capitole, la care se adaugă al
patrulea de „Recenzii” °i al cincelea de „Noutăți”,
despre viața sociologiei de expresie maghiară.
Desigur că prima parte - „Focus” (Osszpont) -
este cea mai consistentă, ea cuprinzând diverse
studii asupra situației unor minorități din
Transilvania.
Ca tabloul să fie complet, primul studiu nu se
referă nici la Transilvania, °i, propriu-zis, nici la
vreo minoritate națională, ci la ceangăii din
Moldova, a căror situație deosebită a stărnit în
ultimii ani cele mai aprige controverse.
Considerați de către maghiari ca maghiari, iar de
către români ca fiind... români, ei au intrat în
prim-planul atenției °i intereselor politice, fără a fi
însă una dintre cele 20 de minorități recunoscute
din România. Interesant este că nici ei înșiși nu se
încadrează clar în vreo categorie, identitatea lor
etnică nu e clar definită, putând fi astfel atra°i
când într-o parte, când în alta. Astfel, autoarea
-Simon Boglarka - afirmă clar: „amândouă părțile
°i-au elaborat un mit (subl. ns) de integrare a
catolicilor moldoveni (v. ceangăi) în propria
etnicitate..., care e adusă ca argument în
legitimarea unor interese politice” (p. 9-10).
Studiul se referă la „Strategii de manifestare °i
mascare a identității într-o comunitate din
Moldova” °i e bazat pe o investigație de teren la
fața locului.
Tezele ei principale sunt însă în mare parte
discutabile. „Există criterii obiective de diferențiere
a grupurilor etnice... dar °i simboluri °i semne pe
care membrii le aleg” (p. 11). Obiective? La
popoare întregi, poate. În zonele de graniță însă,
în toată Europa, nu numai în România (cum e
„granița” istorică dintre Transilvania sub stăpânire
maghiară °i Moldova), există grupuri amestecate,
cu o „identitate nesigură”, care au trecut succesiv
dintr-o parte în alta (v. de ex. francezii din
Alsacia). Este important de subliniat că
„identitatea etnică nu e ceva format
(kepzodemeny), ci o evoluție dinamică,
identitatea etnică se realizează în condiții sociale
°i interese de grup, în mod instrumental” (p. 11,
apud Bell, 1975).
„În Budapesta sunt maghiarii «cei mai
adevărați», iar mergând spre est scade
credibilitatea etnicității maghiare - la ceangăi sunt
sate în care populația e catolică, dar nu mai
vorbesc decât române°te’’(p. 13). Se ajunge astfel
la o clasificare, stratificare, categorizare a unui
popor (aici cel maghiar), fapt ce nu poate avea
decât implicații negative!
„Bilingvismul este un dezavantaj” (p. 15), care
generează o „con°tiință de inferioritate
etnolingvistică, în scopul compensării căreia tot
mai mulți aleg strategia schimbării limbii”
(trecerea la limba română) (p. 18).
Soluția propusă, în concepția autoarei, se
conturează astfel: „Decât să caute păstrarea dublei
identități a limbii, proprie ceangăilor, mai bine ei
să caute asimilarea în cadrul naționalității
maghiare” (p. 19-20), prin învățarea limbii
maghiare „adevărate”, literare, ce poate servi ca
mijloc în afirmarea alternativă... în Ungaria (p.
229). Dar, acest lucru deranjează partea română,
care consideră că e vorba de „o punere sub
semnul întrebării a autorității statului” (p. 20).
De°i studiul se autodefine°te ca
„sociolingvistic”(p. 14), vedem cu claritate că
implicațiile politice sunt evidente, iar partizanatul
e departe de a fi absent.
Al doilea studiu aparține lui Peter Laszlo °i se
ocupă de sărăcia °i marginalizarea romilor:
„Suntem romi, deci ni°te nimeni săraci”, relativ la
o comunitate din jud. Bacău.
Dacă, înainte de revoluție, problema
„țiganilor” practic nu era tratată, accentul
punându-se pe integrare °i pe dezvoltarea
economică °i socială, după 1989 proiectele,
cercetările pe diverse teme privitoare la romi s-au
înmulțit pe scară logaritmică. Pe de altă parte, la
15 ani după revoluție, problemele sărăciei, ale
pauperizării încep să capete o tot mai mare
pondere, de vreme ce o importantă parte a
populației „majoritare” trăie°te în această situație.
Romii sunt într-o situație deosebită, mai mult de I
dintre ace°tia fiind săraci (p. 33, apud Ringold,
2002), sau, altfel spus, „tematica romă s-a
contopit aproape total cu discursul despre sărăcie
în țara noastră” (p. 20). Dacă în socialism ei au
fost treptat integrați în clasa muncitoare °i aveau
o muncă plătită la CAP, la sfâr°itul erei socialiste
49% lucrau la IAS sau CAP (p. 33, apud Burtea,
1997), „după revoluție s-a constatat scăderea
nivelului lor de trai °i degradarea condițiilor de
viață” (p. 30), în condițiile „descre°terii
economice °i a discriminării tot mai pronunțate, a
poziției marginalizate” (p. 33).
Toate bune, dar concluzia autorului este
surprinzătoare °i negativă: „diferența dintre modul
de viață țigănesc °i cel majoritar (!?) reprezintă o
„graniță etnică” (p. 32), ce ne duce cu gândul la o
atitudine clar negativă față de acest popor, ce este
scoasă permanent în evidență, prin reliefarea unor
opinii, atitudini negative ale unor persoane din
afara comunității: „în ochii celor dinafară, să fii
rom înseamnă să locuie°ti în Tătro°eni °i să te
comporți în mod condamnabil” (p. 45), în
condițiile în care populația din localitate este
totu°i amestecată, inclusiv români, din care
cca.1/2 vorbesc sau înțeleg limba romani locală
(p. 51). Delimitările teritoriale între romi °i „ne-
romi” sunt deliberat accentuate, scoase în
evidență, diferența etnică absolutizată, ca o cauză
a sărăciei. De fapt, aproape toată zona este
săracă, degradată economic, sărăcia e generalizată,
indiferent de naționalitate. „Să fii țigan înseamnă
un habitus deviant” (p. 43), spune autorul,
dovedind prin aceasta că discriminarea împotriva
țiganilor nu e neapărat un apanaj al majorității.
Următorul material este al lui Toma Ștefania,
°i se referă tot la romi, din aceea°i perspectivă,
diferențiind chiar din titlu romii de ne-romi
(lumea ar fi împărțită: romi °i ...ceilalți, ne-romi
!!). Dacă punerea problemei o putem considera ca
justă: „amestecul unor factori complec°i, istorici,
economici °i sociali” (p. 54); „odată cu dizolvarea
CAP-urilor, săracii comunei °i-au pierdut singura
sursă de trai sigură” (p. 58), mai departe intră pe
un teren nesigur, alunecos. Prezentând relațiile
dintre romi °i „majoritatea” comunei - maghiari,
autoarea analizează relațiile de nă°ie stabilite între
familiile rome °i maghiare, considerându-le însă ca
formale, artificiale, nefire°ti, bazate mai degrabă
pe o relație de putere, de dominație din partea
maghiarilor: „maghiarii acceptă (subl.ns.) aceste
realții din considerente morale °i religioase” (p.
64) - nu datorită relațiilor autentic umane ce se
stabilesc astfel °i care există fără îndoială:
„suntem vecini, ne înțelegem bine, mi-au pălăcut
mult ...” (femeie maghiară, 38 ani, Bakos) (despre
finii romi) (p. 63) ! Mai departe: „țiganii folosesc
(subl.ns.) instituția nă°iei pentru a face rost de
muncă °i venituri” (p. 64), pe când nouă ni se
pare că e vorba mai mult de o relație de
întrajutorare, firească pe tot pământul între na°i °i
fini: „... m-au întrebat dacă nu vrem să le fiu na°ă
la copii. Dar, de ce nu ?... e o familie de treabă.
De exemplu, dacă trebuie să fiu ajutată îi chem,
°i a°a merită °i pentru mine °i pentru ei” (femeie
maghiară, 35 ani, sat) (p. 63). „Ne-țiganii nu au
relații informale cu țiganii. Interacțiunea e mai
degrabă (!) economică” (p. 64) - oricum nu
exclusiv, iar nă°ia numai ca o relație „formală” nu
o putem defini. Iar, în final, „instituția nă°iei o
putem interpreta (subl. ns.) ca strategie de
supraviețuire” (p. 62). De putut se poate
interpreta oricum, că doar suntem oameni cu
carte, dar sociologia ar cere să interpretăm faptele
sociale în concordanță °i nu în disonanță cu
realitatea. „Relațiile cu nețiganii duc la întărirea
stereotipiilor, la întărirea atitudinii discriminative”
(p. 66). Deci, mai degrabă să nu fie... Dimpotrivă:
distanța socială se reduce dacă relațiile se întăresc,
se permanentizează °i se ajunge la o cunoa°tere
reciprocă aprofundată. „Relațiile cu țiganii sunt de
natură economică chiar °i atunci când
interacțiunea presupune prietenie sau încredere”
(p. 67). Dacă înțelegem bine, convingerea autoarei
s-ar putea formula astfel: relațiile cu țiganii nu pot
fi decât economice, prietenia cu ei este imposibilă
°i inutilă. Mai puțin frumos exprimat, e adevărat,
dar mai clar.
Urmează articolul lui Veres Valer despre
caracteristici ale identității maghiarilor din
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Transilvania. Definirea identității etnice presupune
o multitudine de aspecte mai mult sau mai puțin
definitorii, de o factură extrem de diversă:
denumirea dată etniei de către membrii ei, ce
înseamnă să aparții unei etnii, determinanții ei,
pământul natal, sentimente naționale, simboluri
materiale (imn, stemă, sărbători ș.a.), personalități
politice și culturale reprezentative, retorică
națională (discurs politic), distanțe sociale în
comunitate, afirmații cu caracter ideologic,
atitudinea față de străini, atitudini naționale.
Demersul teoretic este deosebit de complex
elaborat, sprijinit fiind și pe procente de
răspunsuri de la un eșantion de 1756 persoane, ce
sfârșește într-un complicat tabel sintetic de indici
cantitativi și calitativi.
Studiul lui Muranyi Istvan se referă la tinerii
de 10-17 ani din Ungaria (!) și problemele
acestora privitoare la trăsăturile principale ale
identității naționale în societatea „post-
comunistă”(p. 100) - ar fi totuși de „tranziție spre
capitalism”..., oarecum în continuarea studiului
precedent, cu un accent pus pe problemele
includerii sau nu în națiunea maghiară a diasporei
„maghiarilor de dincolo de graniță” (Ungariei),
din țările vecine. Remarcăm în acest context
următorul citat: „destrămarea cadrelor identitare
precedente în regiune a dus la supraaprecierea
identității de grup bazate pe conflicte, iar în
același timp nu s-au formulat încă orientări
ideologice clare” (p. 101, apud Csepeli, German,
Keri, Stumpk, 1994). Cu toate că identitatea
națională este îndelung cercetată, discutată atât în
universități cât și în mass media, totuși
sentimentul personal, individual al acestei
individualități naționale nu este atât de puternic
la majoritatea populației precum s-ar părea la
prima vedere. Patriotismul, dragostea de neam și
țară tind să scadă. După cercetările autorului „29
% dintre tinerii chestionați nu au motive să fie
mândrii de identitatea lor maghiară” (magyarsag)
(p. 111).
O atenție deosebită prezintă studiul Irinei
Culic „Maghiarii din Ardeal: analiza reacțiilor
legate de referendumul despre dubla cetățenie”
(desfășurat în Ungaria). Nici sociologia politică nu
a fost o specie agreată în România de dinainte de
revoluție. În România postrevoluționară ea a pro-
liferat însă, prea adeseori făcută de persoane fără
o cultură politică solidă, fără o orientare clară, ce
se autodenumesc “neutri”, fără a fi în realitate
nici pe departe astfel; pe de altă parte, fiind vorba
de politică, cuvintele au o rezonanță istorică, au
multiple înțelesuri și mai ales subînțelesuri ce se
cer cunoscute (un fel de cultură generală politică
ce nu se obține în doi ani) și se cer folosite cu
maximum de circumspecție și atenție. Dacă nu se
întâmplă așa, urmările pot fi dramatice, cu impli-
cații majore. Abordarea unei teme de sociologie
politică cere o anumită doză de curaj, onestitate
și cunoștințe. În ansamblu ea, ca și lucrarea de
față, e un lucru pozitiv.
Analiza situației politice la un moment dat,
implicațiile - diferite - în conștiința diverselor
grupuri ale unui act politic sunt cu siguranță
lucruri meritorii. De asemenea, periodizarea
politicii României, prezentarea pe larg a situației
minorităților, a relațiilor interetnice din România
pe o perioadă lungă de timp, 1944-1989, este o
raritate demnă de toată lauda. Autoarea a între-
prins un demers cognitiv intens, punându-se la
punct cu evoluția problemei în cauză, prezentă în
discursurile politice ale unor înalți demnitari de
stat din România și Ungaria, ca și a populației, a
reacțiilor maghiarilor din Transilvania.
Dar, problema nu e a noastră, ci a celor din
Ungaria, care ar fi putut - dacă ar fi avut posibili-
tatea, realmente - să dea un sprijin consistent,
concretizat material maghiarilor din Transilvania.
E absurd să impui cuiva să te ajute dacă el nu
vrea ori nu poate. Nu e cazul să vorbești despre
“trădare”, să te superi că nu s-au dat niște “drep-
turi” pe care nici înainte nu le aveai, așa cum
apare în opinia unor personale intervievate.
Unele analize, afirmații sunt interesante,
demne de atenție: “25 % dintre maghiari (din
România) aleg un alt partid decât UDMR” (p.
144); “pe maghiari îi preocupă aceleași lucruri ca
pe majoritatea: sărăcia, corupția, șomajul, situația
sănătății” (p. 144), “regimul comunist n-a făcut
diferență între diferite naționalități” (p. 142);
“românii și maghiarii sunt deopotrivă incapabili
să simtă suferințele celeilalte părți” (p. 142), “cei
cu convingeri naționalist-extremiste reprezintă sub
10 % din total” (maghiari din România).
Nu lipsesc însă o serie de afirmații hazardate,
relative, ori chiar false: “Modul de viață din
Transilvania trebuie conservat într-o formă
neschimbată” (p. 143); “conștiința națională
maghiară a evoluat astfel încât cei din Ungaria și
cei din afara granițelor s-au depărtat unii de alții”
(p. 143) - dimpotrivă etc.
Nu putem trece cu vederea cu nici un chip un
derapaj ce ni se pare important: “Trianon reprez-
intă întruchiparea catastrofei naționale”
(maghiare) (p. 139), adică: pierderea teritoriilor
Ungariei Mari și formarea statelor naționale.
“Fărâmițarea Ungariei Mari și a națiunii maghiare
apare ca un eveniment inițiatic (eredetesemeny).
Idealul restabilirii dreptății (a Ungariei Mari) pen-
tru maghiarii ce trăiesc în bazinul carpatic e baza
oricărei politici naționale și liantul relațiilor
interetnice” (p. 139); “maghiarii care au devenit
cetățenii altor state [și în România], au decăzut
din rolul lor în administrație [dominant] și, reduși
numeric, care se bazează pe sentimentul
superiorității lor culturale că statul și instituțiile
unei națiuni și culturi inferioare domină asupra
lor, și-au păstrat conștiința alterității” (p. 139)
(subl.ns.). Asemenea afirmații, scrise - transcrise ?-
într-o lucrare ce se vrea prestigioasă, la nivel uni-
versitar, sunt inadmisibile. Termeni precum “supe-
rioritate și inferioritate națională și culturală” par
a fi împărtășiți de autoare, punctul ei de vedere
putând fi receptat ca identic cu opinia celor 10 %
ce au convingeri extremiste, într-un text altfel
destul de echilibrat și documentat.
Magyari Tivadar prezintă o cercetare despre
consumul mass media al maghiarilor din
România, bazat pe o cercetare empirică (1168
pers.), din mai multe județe, ce include și popu-
lația maghiară din Transilvania, analizând dis-
tribuția și accesibilitatea presei maghiare în rândul
colectivităților: mai mult de citesc presa locală, 87
% citesc doar în limba maghiară (p. 155), presa
locală în limba maghiară ocupă un segment stabil
de 20-30 % din totalul populației de limbă
maghiară.
Un alt studiu este alcătuit de Horvath Istvan
și se referă la bilingvismul maghiarilor din
România, de asemenea bazat pe o cercetare de
teren, efectuată în 16 județe și 73 localități, desi-
gur de către un colectiv numeros... Având la bază
o armătură teoretică solidă, autorul construiește
indici și măsuri pentru a operaționaliza nivelul
cunoașterii unei limbi în diverse moduri și în
diverse împrejurări. Se dovedește că 88 % dintre
maghiari sunt într-o măsură sau alta bilingvi,
existând totuși un anumit procent (variabil) de
maghiari care nu cunosc decât câteva cuvinte sau
deloc din limba română. De vreme ce studiul a
fost realizat de maghiari, s-ar putea totuși ca aces-
te procente (cca. 15,1 %) să fie exagerate, un
efect de imagine probabil. Nici acasă maghiarii nu
vorbesc exclusiv maghiara, indicele este de 1,21
(pe o scală de la 1 la 5). Același indice este de 2,3
la locul de muncă, 2,75 la Primărie, 4,05 la
poliție, unde “se vorbește aproape exclusiv limba
română” (p. 186). Autorul crede că aici este vorba
de o “dominație simbolică .. prin care indivizii
dominați își interiorizează normele ce dau conțin-
utul dominației” (p. 155), într-un proces mai
degrabă inconștient “(vorbitorii de) limbă română
și maghiară se impart funcțional, maghiara se
retrage tot mai mult în sfera privată, în timp ce în
activitatea publică domină limba română”
(p. 196). Nu știm dacă este chiar așa: activitatea
politică și culturală în limba maghiară a cunoscut
o dezvoltare spectaculoasă după revoluție și cre-
dem (fără a avea date certe disponibile) că ea e
mai mult folosită public decât înainte.
Concluzia autorului este că în România popu-
lația cercetată a simțit (erzekelt) o presiune
socială directă și deschisă (nyilvanvalo) și " o pre-
siune majoritară mai abstractă, o dușmănie
(ellensegeskedes) în mare parte acceptată în limba
română publică” (p. 196), de vreme ce 3 % dintre
cei intervievați relatează despre cazuri în care au
fost constrânși să schimbe limba folosită din
maghiară în română” (p. 195-196).
La capitolul de recenzii - Context (mezony),
Solyom Andrea scrie despre aniversarea a 10 ani
de la apariția “Web” - revista colegiului de so-
ciologie Max Weber, de limbă maghiară, analizată
în privința organizării redacției, a redactorilor șefi
și a orientărilor acestora, a conținutului revistei în
timp. Kiss Denes aruncă o privire competentă
asupra nr.1-4 din 2004 a revistei “Sociologia
românească” și a articolelor publicate în ea; iar
Csata Zsombor comentează revista Uj Ifjusagi
Szemle (Revista nouă a tineretului) apărută la
Budapesta până în 1989 și care a reapărut în
2003. Dacă, pe de o parte autorul remarcă “este
din ce în ce mai puternică individualizarea, a
devenit caracteristică întoarcerea de la treburile
publice și indiferența [tineretului]” (p. 222, în
nr.2/2003, p. 63), în cele ce urmează se propune:
“e nevoie de profesioniști competenți, tehnocrați,
relativ independenți de luptele politice interne”
(p. 225). dacă se cere ca cei cu funcții să fie
“apolitici” (în teorie), de ce ar fi tineretul în
ansamblu mai angrenat în politică? Kiss Tamas
scrie de asemenea o recenzie despre ceangăi, cam
așa: “ceangăii sunt o comunitate care a rămas
afară din procesul modernizării” (p. 229), “tim-
purile fericite dinainte de Trianon ... “ (p. 230);
“un teritoriu [al ceangăilor] în care statul maghiar
vrea să-și întindă procesul de construcție națion-
ală”, “volumul [recenzat] e diferit (rendhagyo), în
sensul că el cuprinde alături de autori români și
maghiari” (p. 2319 - de parcă acest lucru n-ar fi
normal ! E vorba despre o culegere de scrieri
etnografice, ce se constituie într-un fel de etno-
grafie de limbă maghiară din Transilvania. Demn
de amintit este excursul despre rolul și locul soci-
ologului în cercetările de teren, în sensul că el tre-
buie să vadă realitatea, nu să înregistreze părerile
autorităților.
Alte recenzii cuprinse în revistă sunt: Ambrus
Judit - despre vârstnici (Turai Tunde “La sfârșitul
vieții “, 2004); Russzuly Emese despre multicul-
turalism - o carte de studii în limba engleză,
apărută la Cluj în 2005, Simon Boglarka despre
cartea lui Dan Chiribucă “Tranziția postcomunistă
și reconstrucția modernității în România”, 2004:
“rolul României ar fi, în concepția autorului -
D.C. - “realizarea modernității, adică (!??) a
democrației liberale și a economiei de piață după
modelul statelor occidentale” (p. 247), “un model
social nou (??), coerent” - capitalist !! (p. 248),
“realizarea unor atitudini și comportamente (indi-
vidualiste) necesare configurației societății capital-
iste” (p. 249); “scopul economiei de piață capital-
iste este să elibereze societatea de sărăcie”(??) (p.
250). urmează Peter Laszlo despre valorile sociale
în viața de fiecare zi (D.Lorincz Jozsef): “Elita
intelectualității maghiare nici înainte de 1989 nici
după nu s-a străduit spre o înțelegere normativă,
nu a format un dialog bazat pe dezbateri “
(p. 254); Gal Katalin despre cartea lui A.Nicolau
(coord.)”Viața cotidiană în communism”, 2004, și,
tot Gal Katalin-despre cartea lui Benedek Jozsef
“Amenajarea teritoriului și dezvoltarea regională",
2004.
Acest număr, tematic, este dedicat pro-
blemelor minorităților, sprijinit de către
Departamentul pentru Relații interetnice al
Guvernului României, în special maghiare. Dar, în
Transilvania sunt mult mai multe minorități, care
scapă cu totul atenției redactorilor. Accentul prin-
cipal e mai degrabă pus pe teorie, în care autorii
sunt imbatabili, susținute totuși pe cercetări
extrem de vaste, pur descriptive, fără o urmă
măcar de sugestie în sensul îmbunătățirii situației
existente, cu concluzii discutabile și, uneori, cu
derapaje. ciudate, inadmisibile.
■
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
bloc-notes
O dimineață cu Mircea Cărtărescu
Despre text, o cutie de pantofi °i notorietate
Mihai Dragolea
Datorită diligentelor doamnei Ruxandra Cesereanu, câteva zile Mircea Cărtărescu și soția, Ioana Nicolae, au fost la Cluj;
ocaziile de a-l cunoaște și chiar de a purta o discuție s-au petrecut într-o dimineață cu meteorologie deloc luminoasă, dar
destul de friguroasă; ne-am întâlnit în holul hotelului unde era găzduit; am făcut cunoștință cu doi oameni pe care nu-i
știam decât din scris, figuri luminoase, fără nimic de vedere: până la discuția filmată, convorbire chiar normală, despre
vreme, urbe, lumea în care trăim; după care, la o măsuță joasă, puloverul roșu al lui Mircea Cărtărescu și sacoul meu verde.
Ce-am vorbit:
Mihai Dragolea: - Bună ziua, doamnelor și
domnilor. De data aceasta, în emisiunea noastră se
află cel mai cunoscut, mai apreciat scriitor, este
vorba de Mircea Cărtărescu. Bine ai venit,
mulțumesc pentru delicata prezență aici.
Mircea Cărtărescu: - Mulțumesc °i eu pentru
invitație și, dacă-mi permiteți, să vă fac o mică
corectură: eu nu zic niciodată „cel mai", în nici un
domeniu...
- Și eu, n-a fost bine, să zicem un mare scriitor.
- Bine, să zicem unul dintre.
- Pornesc acest dialog de la o frază din jurnal,
o zi din 1999: „Încerc să-mi revin ca scriitor, nu
merge grozav deocamdată. Anchiloză, exact cât de
serioasă credeam. Dar măcar să scriu, nu mă mai
sperie gândul la scris. Am deocamdată liniște,
multe dimineți libere, o schimbare în viață care
aduce diversitate și aer proaspăt și, mai ales, n-am
televizor. Computerul și televizorul mi-au ruinat
literalmente creierul în ultimii ani“. Se pare că a
urmat o perioadă bună, din moment ce iată, tot la
televizor ne găsim după șapte ani. Ați publicat, în
ultima apariție, acest volum foarte frumos, semnat
de Mircea Mihăieș, Viața, patimile și cântecele lui
Leonard Cohen, cu 32 de poeme traduse de Mircea
Cărtărescu. E ultima ispravă editorială și, mi se
pare, au mai apărut niște CD-uri, la Humanitas.
- Da, în privința cărții lui Mihăieș, fără
îndoială, la care s-a adăugat, ca un fel de mic
dosăraș cu poezii, această secțiune. Trebuie să spun
că acum vreo doi ani Denisa Comănescu mi-a
cerut să fac o integrală Cohen, integrala poeziilor
lui, eu m-am apucat cu osârdie să traduc, dar cum
nu sunt traducător de profesie, m-am cam plictisit,
după vreo două volume pe care i le-am tradus,
urmând să mai traduc vreo 400 de pagini de
poezie, așa c-am lăsat-o baltă. Iar ce am reușit să
traduc, i-am dat lui Mihăieș, să pună în cartea lui.
În privința celeilalte cărți la care ați făcut aluzie, e
un audio-book, n-a apărut la Humanitas, ci la Casa
Radio, care mi-a scos, pe disc, și carte, 19 poezii, e
o cărticică cu poeme din junețe, pe care le-am citit
cu mare emoție după 25 de ani.
- Din Poeme de amor?
- Da, din Poeme de amor, dar și din Totul și
din Dragostea chiar!
- Dar Levantul s-a bucurat de aceeași soartă, un
audio-book?
- Da, s-a făcut un singur audio-book după
Levantul, cântul II, cânt care este dramatizat, în
regia lui Gabriel Pinte, regizor foarte bun, și cu o
echipă de actori excelentă, de la Adrian Pintea la
Albulescu, la o mulțime de actori foarte cunoscuți.
E un disc pe care eu îl ascult câteodată cu mare
bucurie.
- Levantul e una din cărțile care mi-au tihnit
foarte mult, mai ales că este a doua ispravă reușită,
de acest gen, din literatura noastră. Înainte a fost
Ion Budai Deleanu, cu Țiganiada, care, sunt
convins, ne-ar servi foarte bine și precis astăzi, dacă
s-ar bucura de o traducere în limba noastră
contemporană; îți mulțumesc, asta în numele celor
care au citit-o și savurat-o.
- Da, Levantul e a doua epopee încheiată,
încercări au mai fost, și Heliade a scris vreo două
cânturi din Mihaida, și Bolintineanu și Constantin
Negruzzi au mai încercat câte ceva, două cânturi
din Serbanida, dar încheiate nu sunt decât acestea
două, scrise la două sute de ani distanță, poate
peste alte două sute de ani să se mai scrie una.
- Această epopee trădează nu numai o foarte
bună cunoaștere a literaturii române, în ceea ce are
ea semnificativ, dar e o carte care spune foarte
mult și despre Mircea Cărtărescu, e vorba de
capacitatea de a strânge, de a argumenta epopeea
cu atâta literatură și, bineînțeles, cu un special simț
al umorului; repet, a fost o mare bucurie s-o citesc
și nu sunt singurul care a savurat cartea fără a scrie
despre ea, au făcut-o alții, mulți și foarte bine. Trec
de la poezie - se pare că s-a terminat! - scrii acest
fapt în jurnal, la această cărticică din colecția
„Cartea de pe noptieră“, De ce iubim femeile,
cărticică savuroasă, de top, de multă vreme la vârf,
a apărut în toamna anului 2004.
- Da, este prima mea carte, cu ghilimele de
rigoare, „de succes" de public și de vânzări;
celelalte cărți ale mele, fără să fi fost niște eșecuri,
s-au vândut normal, câteva mii de bucăți. Așa a
trecut de 90 de mii și se apropie de 100 de mii și e
pentru mine un prilej de mare și continuă uimire.
Când am scris-o, de fapt nici n-am scris-o ca pe o
carte, ci ca pe niște articole în diverse reviste; dar
apoi, la sfatul prietenilor, le-am adunat în cărticica
aceasta; cu mari ezitări m-am dus la Ioana
Pârvulescu, care se ocupă de „Cartea de pe
noptieră" la Humanitas; noi fiind foarte buni
prieteni, i-am zis: „Măi, dacă nu e demnă de
colecția ta, fă-mi serviciul și n-o publica!" Ea a citit-
o, a zis că e demnă, a citit-o și Liiceanu, i-a plăcut
și lui, așa c-am zis haide s-o public; domnul
Liiceanu mi-a sugerat titlul (eu aveam un altul,
unul așa, mai nobil, Diavolul de hârtie, așa se
numea), dumnealui mi-a spus să-i fac marea
favoare și plăcere și să accept acest titlu pentru că
îmi va împătri vânzările. Mi-a spus dumnealui că
așa va fi, din punctul de vedere al editorului, și
bineînțeles că nu mi le-a împătrit, ci mi le-a înzecit,
acest titlu se potrivește la anumite zile, de
Mărțișor, de 8 Martie, etc.
- Și de Dragobete...
- Da, eu nu știu dacă a fost citită de atâta
lume, dacă are 90 de mii de cititori, dar tot ce pot
să spun e c-a fost cumpărată și că are un feed-back
foarte bun, de la tot felul de oameni, din toate
generațiile, din toate categoriile profesionale. Dar
eu vreau să vă spun că, de fapt, nu e o carte care
intră în proiectul meu literar, ci este o carte în care
m-am odihnit după alte câteva cărți foarte grele,
care mi-au tocat creierii, ca să zic așa. Cartea asta
este pur și simplu o carte în care am respirat foarte
egal, foarte liber și foarte liniștit.
- La un moment dat există și propoziția: „Aici
întreaga lume există pentru a ajunge la o femeie
frumoasă". Ei, ăsta da elogiu, și sunt convins că
multă lume a citit-o nu numai, să zicem, pentru
această parte spectaculoasă, de revistă - cum
spuneai că au fost publicate majoritatea prozelor -,
dar cred că și îndemnați de titlu, cel după care nu
e nici un semn, deci lasă toate posibilitățile,
variantele de interpretare. Mă gândeam să te întreb
sau nu, chiar, de ce iubim femeile. După carte, am
zis că nu e cea mai potrivită întrebare și cred că
eventualul răspuns ar putea fi chiar propoziția
citată.
- Da, e o parafrază după Mallarme, care
spunea că „Toată lumea există pentru a ajunge la
un vers frumos"; m-am gândit că un vers frumos
e ca o femeie frumoasă sau ca orice lucru frumos
de pe lume. Aș fi putut spune și „Toată lumea
există pentru a ajunge la un copil frumos", de
exemplu.
- Da, asta așa e! Apropo, spui: „Iubim cu un
creier de copil". De ce ?
- Da, pentru că eu am încercat în această carte
să dau altă perspectivă față de perspectiva
dragoste, sex, erotism ș.a.m.d., pe care o are, de
pildă, foarte tânăra generație de scriitori. După
cum știți, există o generație de scriitori care au o
imagine violentă, dură, erotică uneori până la
obscen despre dragoste, care, am putea crede citind
unele dintre aceste cărți, se rezumă la sex, la
senzații foarte violente. Ori, sentimentul meu este
că poate fi și așa, dar și că prin asta oamenii pierd
foarte mult, pierd niște valori dintotdeauna ale
dragostei, pierd tandrețea, pierd puritatea, pierd
delicatețea, pierd de fapt tot ceea ce face
frumusețea dragostei, după părerea mea, și
curățenia ei, ca să zic așa. Sigur, dragostea e și sex,
fără îndoială, nu poate exista fără sex, este și,
uneori, să spun așa, cum grano salis, perversitate,
dar, de cele mai multe ori este iubire pură.
- Am o întrebare care vine așa, văzând tot ceea
ce este în jurul nostru, zi de zi. Cred că cel mai
mare deficit pe care-l înregistrăm la ora actuală așa,
omenește, este deficitul de delicatețe. Nu-mi dau
seama dacă am sau nu dreptate, dar senzația mea
e că acest deficit de delicatețe creează cele mai
mari probleme. E sau nu așa?
- Și eu cred lucrul acesta. Nu doar de delicatețe
într-o relație erotică, dar de delicatețe în orice
problemă a lumii, în orice problemă cu care ne
confruntăm. Și, aș zice, este o lipsă de spirit de
1O
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
finețe, cum spunea Pascal, o lipsă de înțelegere a
celuilalt. În momentul în care discuți cu un om,
lucrul cel mai important este empatia, sentimentul
permanent al celuilalt, conexiunea inversă,
înțelegerea adâncă a celui cu care vorbești, pentru
că dacă vorbești ca televizorul, cum se spune, vei
avea exact ce meriți din partea celorlalți. Eu cred
că, într-adevăr, exact cum spuneți, astăzi, în
întreaga lume, dar în orice caz în România, lipsește
înțelegerea umană a celuilalt.
- La deficitul acesta de delicatețe s-a ajuns
datorită deficitului de atenție; de multe ori, și se
întâmplă chiar cu oameni pe care-i cunoști foarte
bine, vorbești cu omul și ai senzația că, de fapt,
vorbești ca la televizor.
- Cred că e și din cauza stresului permanent în
care trăim. Poate mai puțin aici, la Cluj, dar în
orice caz în București, unde am nenumărate
experiențe, se duce o viață isterică. Viața este, o
spun cu toată tristețea, durerea, sinceritatea,
isterică, deoarece fiind tot timpul torturat, ai tot
timpul senzația că poți să-ți descarci sentimentele
de furie, de umilință, de neputință, torturându-i pe
ceilalți, la rândul tău. Și atunci se ajunge la un cerc
vicios, al urii, al disprețului, al furiei. Asta datorită
faptului că lumea națională, nu numai
bucureșteană, este la ora actuală o lume în care se
confruntă foarte multe forțe, forțe ale vechiului, ale
noului neasimilat încă și, mai departe, ale sărăciei,
ale dificultăților vieții de zi cu zi, și care ne înrăiesc
pe toți.
- Întorcându-ne la literatură, între Viața,
patimile și cântecele lui Leonard Cohen și De ce
iubim femeile a apărut volumul II din Jurnal, anii
1997-2003, continuare a primului volum, carte,
citez „pe care mizez cel mai mult“; sau ții la ea cel
mai mult?
- Da, eu scriu jurnal de la 17 ani, aproape
cotidian; și dacă chiar n-aș fi scris nici o carte,
niciodată, jurnal tot aș fi scris în continuare; adică,
pentru mine, este o necesitate vitală. Eu, în fiecare
zi, oricât de încărcată mi-ar fi ziua, am în minte că
trebuie să și scriu undeva, măcar un rând, într-un
caiet oarecare, într-unul dintre foarte multele caiete
care s-au adunat în ultima vreme. Și întotdeauna
când vorbesc despre jurnal, nu știu dacă e cea mai
importantă carte, dar în orice caz e o carte foarte
importantă, așa cum este trunchiul pentru un
copac. Eu văd cărțile mele ca fiind ramuri ale
jurnalului, care se desprind de o parte și de alta,
din obsesiile, din frământările pe care le cuprinde
jurnalul. Cum știți, Kafka nu scria cărți separat;
tot ce scria, scria în același jurnal, deci era un text
continuu, în care mai scria la Procesul, la Castelul,
la povestirile lui, dar totul se aglomera și se
amesteca cu notații de zi cu zi. Și pentru mine
acesta este idealul, pentru că acest fel de a scrie dă
o imagine unitară despre opera ta. Opera ta este
una și indivizibilă, ca să spun așa. Și coloana ei
vertebrală este jurnalul.
- Mi-aduc aminte de un fragment, era vorba
de stil, care este definitoriu, fără de care nu exiști
ca scriitor, se spune acolo că este un fel de drum,
așa, prin meandrele golurilor și plinurilor care
formează viața fiecărui om; m-am ocupat de goluri
și plinuri și cred că este locul unde stilul, atâta cât
este, pulsează, se vede.
- Da, pentru că ceea ce căutăm în spațiul
fiecărei cărți este spectacolul unei minți. Asta ne
interesează pe noi, să întâlnim omul în spatele
cărții; pe mine nu mă interesează cărțile de subiect,
romanele care se pot rezuma la câteva fraze, gen
„iată că se întâmplă"...
- Deci, care pot fi povestite.
- Da, care pot fi povestite. Pe mine mă
interesează romanele care nu pot fi povestite, sau
care, ca să le povestești, îți trebuie exact atâtea
cuvinte câte are romanul respectiv. De pildă,
Nabokov, dacă vrei să povestești Lolita trebuie să
copiezi pur și simplu toată cartea, pentru că nu
poți renunța la nici o frază din Lolita. Sigur că eu
nu sunt Nabokov, n-am ajuns și niciodată n-am
s-ajung la extraordinara lui dexteritate stilistică.
Dar, la nivelul meu, încerc și eu să fac același
lucru. De pildă, Orbitor, cartea la care țin cel mai
mult și la care lucrez de peste zece ani, este o
carte care nu se poate povesti, nu ai ce să
povestești despre Orbitor, ce se întâmplă în
Orbitor? Se întâmplă fraze, se întâmplă textura
unei pagini, dar, mai departe, scrie-n carte, să
zicem așa.
- E drept, nu se poate povesti! Întrebat la un
moment dat despre Orbitor, III, răspunsul vine sec:
“Îmi mănâncă zilele“.
- Da, cam așa. Probabil am să lucrez încă doi
ani la această carte până când o să pun punctul
final, și este o carte care îți mănâncă literalmente
creierul, ca să zic așa. E o carte de peste o mie de
pagini sigur, probabil va ajunge la 1200 în
totalitate; și nu numai că este atât de mare, dar
este o carte ultracompactă, nu are dialoguri, nu are
spații albe, este pagină bătută.
- Text!
- Da, text, și un text poetic, metaforic, care, de
fapt, nu poate fi citit la nivelul cititorului comun,
îți trebuie o anumită hârșire, să zicem așa, în
literatură, ca să-l citești. Atunci, mi-am pus
întrebarea, de ce Dumnezeu îl scriu, de vreme ce
pentru editori este greu să-l publice fiindcă este
atât de mare, nu mai vorbesc în străinătate, pentru
cititori e greu să-l citească, de ce Dumnezeu să scrii
asemenea carte?! Și răspunsul pe care mi l-am dat
întotdeauna este fiindcă în viață trebuie să faci o
nebunie odată. N-am să mai scriu niciodată cărți
așa de mari și de perdante, din toate punctele de
vedere. Dar am simțit că dacă nu o să scriu eu
Orbitor, n-o să-l scrie nimeni. Și el trebuie să
existe! Așa că îmi duc până la capăt această
corvoadă și abia aștept să pun ultimul punct,
ultimul strop de cerneală și să-l arunc undeva în
spate; cum zice Joyce: să-l iau pe Ulysses și să-l
arunc în Tamisa.
- O să asistăm, așa, peste vreo doi ani, la
momentul când o să-l arunci în Dâmbovița.
- Să dea Dumnezeu!
- Așteptăm, sperăm, cu mare plăcere. Că am
ajuns la Orbitor, de unde acest titlu?
- Nici eu nu știu! Cam cu 12-13 ani în urmă,
notam într-un jurnal: „Ce cuvânt frumos este
orbitor! Mi-ar place să scriu un roman cu acest
titlu''. Și apoi, peste vreo două pagini, scriam: „Ce
bine ar fi să scriu un roman cu titlul Orbitor și
mai lung de 1000 de pagini, în așa fel încât titlul
lui să se poată scrie pe cotorul cărții transversal!'
Acest lucru nu era o idee de-a mea, ci o idee de-a
lui John Barth, care spunea că își dorește să scrie
cărți atât de groase încât să se poată scrie titlurile
lor transversal, pe cotor.
- Cu Floating Opera n-a reușit!
- Da, dar cu JiU the Goat Boy a reușit cu
asupra de măsură, sau cu The Sotweet Factor. Deci
aceste idei, două, erau singurele cu care am pornit
la drum; și al treilea element a fost o cutie de
pantofi goală, pe care, pe capac, am scris „orbitor",
și unde trebuia să pun fișe, mă gândeam, de
personaje, de întâmplări, de observații, ș.a.m.d.,
care să-mi folosească pentru alcătuirea romanului.
Timp de doi ani cutia a rămas goală, și goală a
rămas până la capăt, o mai păstrez și astăzi, ca pe
o relicvă, așa, pentru că nu am folosit nici un fel
de fișă la roman. Și într-o zi m-am apucat, cred că
așa am zis, „Am dat drumul chestiei!", așa am
notat în jurnalul meu și, încetul cu încetul, dar
am avut și noroc!, am scris, pentru că am avut o
perioadă în care am stat la Amsterdam, apoi o
perioadă în care am stat la Berlin, câte doi ani în
fiecare loc, și, fiind singur și foarte liniștit, n-aveam
altceva de făcut decât să scriu. Așa încât romanul
acesta s-a scris trei sferturi înafara țării. L-am scris
în diferite locuri unde am călătorit.
- Te-aș mai întreba ceva. Toată această
experiență, legată și de poezie, și de proză,
începând cu Visul, luând și jurnalul, totul;
publicând cărțile, răsfățat sau nu, scriitorul nu
devine însingurat?
- Nu, eu cred, eu cred că este condiția necesară
scrisului.
- Sigur, pentru că scrii de unul singur, dar cred
că scrisul și însingurează, chiar dacă, la vedere,
omul se bucură de notorietate și succes. Scriitorul
e un om singur.
- Ce pot să vă spun sigur este că succesul
însingurează. Asta e sigur, pentru că eu cred că în
România se poate ierta orice, ți se poate ierta
ticăloșia, ți se poate ierta trădarea, ți se poate ierta
înavuțirea, dar nimeni nu e dispus să ierte
succesul. Succesul este o stigmă, o pată, care îi este
pusă celui care îl are în frunte și care creează, ca în
cazul unui ciumat, un cordon sanitar în jurul lui.
Cam până când a ajuns cartea asta pe la 10000 de
exemplare vândute, totul a fost în regulă, era o
carte foarte bună, foarte frumoasă, am avut cronici
elogioase la critici foarte buni, prieteni care mă
sunau să mă felicite. Ei, când a început să urce
spre 20-25 de mii, s-a făcut o mare tăcere; când a
ajuns pe la 30-40 de mii, au început criticile în
presă, de tipul „Cărtărescu se prostituează", „a
coborât ștacheta", „scrie pentru coafeze", tot felul
de lucruri de-astea. Iar astăzi e, iarăși, un fel de
conspirație a tăcerii în jurul cărții acesteia, care pe
mine mă amuză foarte tare; și mecanismul este
foarte simplu, oamenii își închipuie că în
momentul în care o carte a ta se vinde foarte
mult, devii un om foarte arogant, care-i
disprețuiește pe cei care vând numai 1000 de
exemplare. De fapt, pentru mine este exact invers:
cartea aceasta a devenit un mare complex al meu,
și o mare slăbiciune, pe care o resimt foarte
dureros, iar acum aș zice că principala mea
preocupare e să-mi recâștig lipsa de succes. Pentru
mine e extraordinar de important să devin iarăși
un autor, cum să zic, de succes mediu, cum am
fost 30 de ani, până acum, că n-am câștigat nici un
ban din tot ce-am scris până acum, la cartea asta.
Și acest lucru e extrem de greu, încerc să-i fac pe
oameni să uite de succesul acestei cărți, și încerc să
public o carte care să se vândă iarăși în tiraj de
5000 de exemplare maximum, și care să mă facă
iarăși unul dintre scriitori, nu un izolat acoperit de
resentimente.
- Îți doresc să ajungi la liniștea aceasta,
probabil peste doi ani, după Orbitor. Până atunci,
multe bucurii și delicatețe în jur!
- Vă mulțumesc și vă întorc toate aceste urări!
*
Aici, discuția cu Mircea Cărtărescu s-a încheiat;
la capăt era înspre o amiază rece și cenușie, l-am
acompaniat, pe el și grațioasa lui soție, Ioana
Nicolae, în mare grabă, în centrul orașului; erau
așteptați cu nerăbdare, pentru alte întâmplări ale
succesului, la Cluj; peste câteva zile l-am văzut la
televizor, primea o distincție la Cotroceni, alt
episod din serialul succesului care îl chinuie. Dar,
măcar, are acasă cutia de pantofi goală, pe care
Mircea Cărtărescu a scris Orbitor.
■
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
11
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Retroproiecție:
Cercul literar de la Sibiu/Cluj
Remember cerchist
Viorica Guy Marica
Dată memorabilă pentru mine, la
1 noiembrie 1943, descinsesem împreună
cu prietena mea Rodica loanovici,
proaspete balice, în burgul sibian. Ieșind spre
seară, am dat de un trio, proțăpit superb și solitar
pe bulevard, contemplând marea vânzoleală a
tineretului universitar. Erau Radu Stanca și
Romeo Ghircoiașu cărora le-am fost amicalmente
prezentată, însoțiți de Dudu Marian, singurul pe
care îl cunoșteam din popasurile sale arădene.
Rodica le era însă tuturor o veche amică, grație
vacanțelor petrecute împreună, peste ani, la Stâna
de Vale.
Îmi aminteam, cam vag ce-i drept, de Stanca.
Elevă în ultima clasă de liceu, participasem la
ședința publică a cerchiștilor aflați în deplasare la
Arad, împreună cu Yves Auger care traducea
tocmai în franceză O scrisoare pierdută a lui
Caragiale, din care ne-a citit. Erau toți așii, de
altminteri, citind fiecare fragmente din ale lor
opuri. Pe mine, însă, m-a polarizat doar Doinaș
cu poemul intitulat Jocul de șah, dacă memoria
nu mă înșeală, diferit însă de Jocul de șah din
1942 (publicat) mai liber desfășurat. În acel joc
miza finală nu era regele, ci regina asupra căreia
cădea poanta finală, recoltând furtunoase aplauze.
Găselnița mi s-a părut foarte inspirată; un poeta
ab nato mi-am spus.
Amiciția cu Radu Stanca s-a declarat spontan
și s-a adeverit constant spre norul destinului meu
intelectual. Indolent cu eleganță și nepăsător ca
un zeu, se plimba nestingherit prin sferele
olimpiene. Foarte conștient de darurile sale, le
afișa cu o nonșalanță dezarmantă, de la
altitudinea unei staturi zvelte, cam deșirată. Era
generos cu sinceritate și pregătit să își reverse
multele cunoștințe literare asupra oricui era
dornic să îl asculte. Deși nu eram chiar proasta
proastelor, citisem multă poezie și mai puțină
proză, admiram fără rezerve prestigiul unei
seducătoare culturi, bine sedimentată, din care
aveam să m adap zilnic, aspirând-o lacom prin
toți porii.
Devenise curând un obicei cotidian să ne
întâlnim la barele nichelate ale Primei Ardelene
aflată în colțul bulevardului Regina Maria. Și să
batem laolaltă asfaltul la orele amiezii. Ne
întâlneam cu unii și cu alții, dar mai ales cu
Elenuța Barbul, cea foarte feminină și cu trup
frumos (colega mea de cameră de la căminul de
fete Astra), însoțită de Sandi Blaș care era foarte
interesat de ea. Aveau ulterior să devină o pereche
pe viață, dintre cele mai potrivite. Elenuța nu era
doar elegantă în paltonul bleumarin cu un stufos
guler de vulpe albastră, ci dispunea și de cele mai
frumoase pălării, pe care se sfia să le poarte,
deoarece i se păreau cam pretențioase. Cum eu
nu aveam complexul pălăriilor - până și o oală ar
fi fost decorativă pe creștetul meu rotund -
acceptam cu plăcere să le inaugurez, cu oarecare
vanitate mondenă, asortându-le paltonului meu
bleu jandarme cu blană de jder. Băieții ne invitau
la Bufnița la o bere și un pateu. Radu puncta
libația cu savuroase butade, uneori pigmentate cu
paranteze mai temerare. O întreba de pildă,
insidios, pe chelnerița tânără care ne servea,
mișcându-se uneori cam somnolent: „Drăguță, ai
fost mireasă azi noapte?!" Interogația inopinată
care o făcea pe pudica Elenuța să roșească iar pe
Sandi să se simtă stânjenit. Eu nu mă formalizam
însă, fiind teoretic emancipată și deschisă oricărui
subiect, indiferent de era sau nu tabuizat. Pseudo
pehlivănia stanciană, complăcându-se a alterna
seriozitatea cu umorul dezbumbat, mă făcea să
râd, iscând replica: „Drăguță, tu ești sexuală la
cap și cerebrală la sex".
Era mereu stârnit de patima comunicării
directe, de care eu am beneficiat din plin. Îi
admiram gesturile largi de paladin și oratoria
monologată de neastâmpărat peripatetician.
Înțelepciuni rostite cu gravitate lăsau loc uneori
ironiilor subțiri, incisive, întrerupte cu citate din
versuri proprii sau ale unor poeți majori. Un
adevărat regal, o mobilitate mentală care mă
fascina. Nu se scutea nici de autoironie,
gratificându-se cu postura lui Corydon („sunt cel
mai frumos din orașul acesta") apărut în ultimul
număr din Kalende 1943, stârnind mare vâlvă și
stăruitoare ecouri.
Pe lângă faptul de a mă putea instrui,
ascultându-l în perindările noastre citadine,
necurmate, cel mai mare bine pe care Radu mi l-a
făcut a fost introducerea în Cercul literar. Mi se
îngăduia astfel accesul în casa lui Henri Jacquier,
a cărui studentă de altfel eram. Originar din
Grenoble, licențiat la Sorbona, profesorul era un
adevărat abis de umanioare, etalate cu modestie
în admirabile paranteze pe care le sorbeam cu
nesaț. Era atât de liber și de incitant în
fermecătoarele sale expuneri marginale, spontan
abordate, încât ne încătușa literalmente atenția.
Seminariile lui nu aveau nimic didactic, spre
deosebire de cursurile foarte metodice, aproape cu
severitate, susținute de Yves Auger. Se situau la
poli opuși, neagreându-se cine știe ce. Pentru
nimic în lume nu aș fi renunțat la acele
pasionante seminarii, după cum nici la ședințele
literare oficiate invariabil în după-amiezi
duminicale. Ispita nici unui cicisbeu care îmi
dădea târcoale nu mă putea îndepărta de casa
profesorului mentor. Locuința se afla pe o stradă
silențioasă, într-o nobilă casă, învecinată oarecum
de Primăria veche. Dacă nu mă înșel, edificiul îi
aparținuse lui Michael von Brukenthal, vărul
baronului Samuel, cel iubitor de artă, care ne-a
dăruit cel mai vechi muzeu, deschis pentru public
înaintea Luvrului.
Ne adunam în biblioteca spațioasă, aerată, ai
cărei pereți erau căptușiți cu rafturi înalte. Volume
riguros rânduite, printre care la loc de cinste se
aflau tomurile de literatură franceză pe papier
Bible, legate între coperți suple din piele fină,
aparținând faimoasei colecții Pleiade, mobilau
propriu-zis sobra încăpere. Era ideală ca scenă a
nesfârșitelor discuții literare și estetice, purtate cu
vivacitate, fără nici un fel de opreliști, stârnind
pasionante controverse. Eram atât de
impresionată de acest interior, care avea să
rivalizeze întru bibliofilie cu „libreria“ Negoițescu
(tatăl și fiul împătimiți de carte), întrucât aveau
să îmi alimenteze deopotrivă nobila ambiție de a-
mi constitui o bibliotecă proprie. Ceea ce am
izbutit într-o viață, înțelegând că o bibliotecă este
un univers în sine care ne definește.
„Mut ca o lebădă", Lucian Blaga trona alături
de Jacquier care puncta aprobator câte o idee
pertinentă sau originală, urmărind interesat
duelurile exegetice. Amândoi se aflau între două
vârste. Drapat în mutismul său solemn, Blaga
asista cu discretă perspicacitate. Jacquier, rotofei,
firesc și bonom, era atent cu subtilitate,
pătrunzător fără ostentație. Comun le era
amândurora începutul unei calviții, amenințând să
se extindă, blând aureolată de o luminozitate ce
se înstăpânea progresiv pe augustele frunți,
lărgindu-le dacă mai era nevoie.
Înțelegeam prea bine, că la nivelul unde mă
aflam, singurul rol la care eram îndreptățită era
acela al entuziastei figurații. Stăpânite de o
contagioasă ebuliție intelectuală, ședințele acestea,
luările de cuvânt ale corifeilor, unanim îndârjiți
împotriva „pășunismului", îmi apăreau ca prilejuri
capitale, o adevărată ofrandă. Nimic nu mă făcea
mai fericită decât receptivitatea, faptul că
înțelegeam ideile ce zburau ca niște săgeți
intersectate, întețind disputele fecunde ale unor
minți îndrăznețe, încurajând impulsuri novatoare.
Detașate cu dezinvoltură, luările de cuvânt
blamau „semănătorismul" în ipostaza sa perimată,
aspirând - ca țintă supremă - spre o amplă
deschidere occidental-europeană.
Spirit liber și inventiv, Stanca domina, dar nu
singur. Nego îi stătea alături, pătruns de un soi de
morgă, o rezervă ușor distantă ce îi dădea un aer
inițiatic, de hierofant. Critic, de pe atunci avizat,
Regman își pigmenta poantele exacte cu un umor
binevoitor. Ion Oană traducea din Francis
Jammes, Verlaine și Albert Samain, adeverindu-se
alternativ un redutabil spirit critic. În timp ce,
vajnic poet, Ioanichie Olteanu rivaliza cu
Rimbaud (Corabia beată), uimindu-ne cu Balada
înecaților. Nu știu de ce i se spunea „comunistul
Cercului" (poate din pricina unei anumite replieri
ce ar fi putut părea tăcere conspirativă?!), poreclă
ulterior, din câte știu, neadeverită. În schimb
nimeni nu știa că Gary Sârbu era în ilegalitate, ca
membru al Partidului Comunist. Abia scăpase
întreg de la Stalingrad, hrănindu-se din calul său
mult iubit, Luțu cel sacrificat pentru
supraviețuirea lui. Remarcabilă inteligență, de o
sagacitate ieșită din comun, acid în vorbire, infinit
12
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
de amuzant, Gary Sârbu nu avea carura atletică
de mai târziu, era slab °i cam tenebros în
aparență. A°a apare în fotografia Cercului. Verva
lui nestăvilită contrasta cu ponderea meditativă a
lui Eugen Todoran, dar și cu tonul lui Petre
Hossu, preocupat să filozofeze, lansând din când
în când cuvinte de duh. Exista chiar o emulație în
acest sens. Calambururi și gânduri originale,
păreri tranșante, nu o dată cu ascuțiș critic, erau
îngăduită chiar și față de venerabilul Blaga. Țin
minte că la apariția Discobolului, întâmpinat cu
echivocă apreciere de seniori, Deliu Petroiu nu a
ezitat să scrie o epigramă nemulțumită, primită
cu nedumerire de autor. Memorabilă este și
butada lui Radu Stanca care nu s-a sfiit cu un
prilej să pronunțe cuvinte sacrilegice la adresa
unui venerabil și extrem de popular profesor de
estetică, definindu-l ca „Omul care consumă perle
și produce căcăreze". De astă dată, dezbumbarea
lui verbală l-a costat postul de asistent universitar.
Chiar și Doinaș mai profera câte o asemănătoare
găselniță pe care dascălul respectiv nu o merita.
Dar „gura bate fundul" devenise la un moment
dat un soi de adagiu liber acceptat, cu toate
riscurile pe care le implica. După cum se vede nu
lipseau nici teribilismele, pe care tineri de felul lui
Puiu Cotruș și le însușeau, nici o oarecare
înclinare spre extravaganță.
Erau desigur și comparși mai cumpăniți, având
altă factură temperamentală. Surâzător și foarte
prietenos, Wolf von Aichelburg (cunoscut mai
ades ca Toma Relat) avea o față triunghiulară de
copil cuminte, făcându-l să semene cu un ied.
Repliat, puțin vorbăreț, Sașa Richter nu-și
precupețea cavalerismul generos. Într-o duminică,
după încheierea ședinței am plecat să ne plimbăm
pe Harteneck, la umbra turnurilor medievale, cu
Gertrude, însoțite de Wolf, Sașa și Nego. Era o
atmosferă curată, ca după o ploaie de primăvară.
Tot înaintând pe caldarâmul umed, am ajuns la
casa unde locuia Sașa. Contemplând fațada
edificiului cu un etaj, precedat de o curte nu prea
adâncă, cu zidul scorojit, lepros și invadat de
arhaice crăpături, Nego recunoscu aspectul
balzacian al clădirii.
Poposind în mica grădină, Sașa ne-a oferit
fetelor câte o rămurea roșu înflorită din arbustul
japonez, cu aceeași delicată curtenie.
Lipsea dintre seniorii Cercului, Dan Constan-
tinescu aflat sub tratament. Ne cunoscusem la
Hunedoara și devenisem prieteni.
Originar din comuna Caporal Alexa, nu prea
departe de Arad, Doinaș era firește poetul en titre
al Cercului și toți știam că viitorul său liric, de
asemenea posteritatea îi erau asigurate. Toți patru,
cu Deliu și Cotruș, așa cum apărem în stânga
imaginii fotografice a Cercului, constituiam aripa
arădeană. Ne întruneam relativ frecvent în salonul
cu stucaturi empire al casei noastre familiare,
citindu-ne proaspetele opuri. Doinaș ne-a citit în
primă audiție Epitaf, apoi piesa lui Hugo von
Hofmannstahl: Moartea lui Tizian (cred că
publicată tardiv, poate în Secolul XX) pe care o
tradusese în colaborare cu Nego. Am citit și eu
Logodnă, un poem pe temă feministă. Stârniți de
nu știu ce puseu spre generozitate, toți trei amicii
au convenit că de astă dată m-am validat, ceea ce
nu se întâmplase când am debutat, cu Gherasim
și Pogan la Cerc. Exista desigur o circumstanță
favorizantă, judecând după multele păhărele de
țuică de pe podgoria Aradului, pe care le
ingurgitaseră. De altminteri, totuși, Deliu, oricât
de bun prieten îmi era, mi-a spus sincer că nu
prea crede în vâna mea poetică, indicându-mi
domeniul epistolar ca fiind mai potrivit pentru
veleitățile mele scripturistice.
Întotdeauna reținut, Deliu nu îmi făcea
confidențe, spre deosebire de Cotruș și de Stanca.
Puiu și Doinaș s-au înamorat simultan de suava
feminitate a frumoasei Beatrice R., stârnind un
soi de dramă. Poetul a imortalizat momentul și
fata bălaie în Paradise-Cocktail, titlu împrumutat
de pe genericul unui bun film american în care
cuplul îndrăgostit era din capul locului hărăzit
morții. Doinaș era uneori inspirat de câte o
secvență filmogenică. Țin minte un foarte frumos
poem al lui (A cerului pădure răsturnată) din
aceeași perioadă, care începe evocator:
„Aldebaran îmi spune că noaptea va fi
lungă..." Astrul apărea în finalul unui film cam
melodramatic, cu Alida Vali și, vede-se, îl inspirase
cu rezonanță. Din acest impuls primar pe care l-a
constituit numele stelei, poetul cu respirație largă
s-a desfășurat creând o viziune fabuloasă. Ceea ce
îl caracteriza în perioada sibiană, așadar de
început, era barochismul unui avânt cosmic.
Imagini uluitoare, alimentate de o extraordinară
fantezie se însuflețeau, animate de un uriaș suflu
poetic. Îl ascultam de fiecare dată cu respirația
tăiată, cum țâșnea poematicul ce stătea în el ca
mierea în fagure. Tânărul Doinaș dăruia literaturii
române larghețea unui baroc original, traversând
un interval de mare febrilitate lirică.
Foarte solicitat de sectorul feminin, poetul era
poate mai mult taciturn, dar cu urechea foarte
trează și cu privirea, altminteri pătrunzătoare,
ușor escamontată în dosul lentilelor, montate în
ochelarii cu ramă neagră. Nicidecum coureur,
adoptând o atitudine mai curând solitară, vorbind
puțin, dar cu mult tâlc, ar fi greu de spus din
care parte venea inițiativa. Frumusețea fizică nu
părea a fi un criteriu selectiv, ca atare. Poate căuta
expresia, transfigurată de el însuși în versuri, a
eternului feminin. Discret, deși asaltat, era uneori
excedat de pretențiile erotice ale vreunei partenere
prea hulpave, de care nu mai știa cum să scape.
Alteori eșua în brațele unei tinere cam fade dar
care îl inspira. Recunoșteai iubitele după câte un
detaliu glorificat. O reperasem în acest fel pe
Irina Braniște, cu boiul brun - ca al doamnei din
sonetele shakespeariene. Sprânceana perfect
arcuită nu putea fi a alteia, farmecul aparte,
risipind întunecate sclipiri, erau demne de pana
lui Doinaș.
Și Radu Stanca era foarte sensibil la nurii
feminini, dar - să ne înțelegem - nu la ai mei,
degeaba vroia Nego să fabuleze pe această temă.
Eu nu am fost decât în rol de „elefant" și de
confidentă. După ce trecuse, nu fără dezamăgire,
de episodul Irina N. (nu Braniște!), logodită și
măritată cu Pitu P. Într-o fastuoasă cununie, a
urmat Gertrude Q. Ei bine, ea declanșase, fără să
vrea, o adevărată epidemie amoroasă, asemenea
Simonettei Vespucci cântată în versuri de frații
medicei și pictată languros de Botticelli. Zveltă,
deșteaptă, brunetă cu tenul dalb, primea tacit
omagiile ui Radu. Îl ajutam, cântând în cor la
Cerc: „Trurli, Trurli, dragă..."
Însă, după cum spuneam, Radu nu era unicul
suspinător, aspirând la grațiile Trudei, mai existau
doi. Pufi, care termina dreptul, apela necontenit
la mine să-l însoțesc la florărie, de unde îi
trimitea splendide buchete florale, la a căror
selecție eram îndatorat, să particip. Și mai era
medicinistul (tot în ultimul an) cu o privire
neverosimil albastră, aproape fulminantă, mai
puțin constant în avansuri. Oricum deveneam
nolens, volens martora nemijlocită a eforturilor de
cucerire, depuse mai curând în van, deoarece
Gertrude - aflată în embarras du choix - nu
dădea semne că ar fi dispusă a se decide.
În preajma verii, Radu a organizat în cinstea
ei o excursie colectivă la biserica romanică din
Cisnădioara, spre care întreg alaiul cerchist am
mărșăluit câțiva kilometri buni per pedes.
Doar Nego era absent, cel bântuit de
complexul genialității, care tocmai îmi dăduse să
citesc Povestea ui Ramon Ocg care mi s-a părut
un personaj cam extravagant, într-o ambianță
oarecum confuză. Adevărul este că, deși gustasem
illo tempore din plin Scrumbia afumată (a lui
Tristan Tzara, dacă nu mă înșel), nu eram încă
destul de evoluată spre a rătăci pe tărâmul
suprarealismului. Eram prea conformistă.
Nego era pe atunci un fermecător efeb,
întotdeauna înveșmântat la patru ace, cam
prețios, foarte conștient de rolul său de lider al
Cercului. Dar eu mă lăsam mai curând vrăjită de
trubadurescul resuscitat de Stanca și Doinaș.
Într-o bună zi, îmi spune Radu: „Fă-te dragă
frumoasă și vino cu noi după-amiază să ne
tragem în fotochip". M-am conformat, dar am
rămas surprinsă de împrejurarea că, cu excepția
doamnei Jacquier, născută Cucu, căreia îi făceam
pandant în imagine, nu mai apărea nici o altă
figură feminină. Mă așteptasem să le întâlnesc
măcar pe Fana Kernbach și pe Eta Popovici.
Lipseau de asemenea Eta și al ei soț, Umberto
Cianciolo. În schimb fuseseră acceptați neofiții
Puiu Cotruș, de asemenea Radu Enescu.
La vremea aceea, ne plimbam la amiază, pe
Corso, în compania lui Stanca și a lui Radu
Enescu, care semăna cu un angel byronian, fiind
foarte blond și elegant în sacoul său bleumarin.
Ca să fiu sinceră, eram flatată de însoțitorii care
mă flancau, deși niciodată nu am pășit dincolo de
limitele nete ale unei bune prietenii juvenile,
deopotrivă cu cei din aripa arădeană.
Aș vrea, însă, să o evoc spre final, pe Doamna
Lia Jacquier, cea ochioasă și brunetă. Privirea sa
era foarte vie, în consens cu rolul de zeitate
tutelară a primitoarei sale case. Apărea la ocazii
festive, într-o lungă, vaporoasă rochie roz. Făcea
slalom printre multele scaune, în modul cel mai
grațios, cu măsuța de ceai pe rotile. Ne oferea în
cești de porțelan fin un decoct de tei, îndulcit cu
miere, supremă delicatesă luculiană la sfârșit de
război.
Îmi amintesc, prin asociație, de una dintre
seratele cerchiste pe bază de picnic. Eu
contribuiam cu o tavă mare de choux ă la creme,
în care mătușa mea Valeria Octavia era foarte
expertă. Dovadă că până să mă orientez asupra
celorlalte feluri, tava cu pricina rămăsese goală.
Asta da compliment culinar. Cu acel prilej, am
văzut-o îndeaproape pe Eta, nu de mult căsătorită
cu profesorul ei de italiană Cianciolo. Era
răpitoare în rochia persicie și foarte îndrăgostită
de un soț care divorțase pentru ea. Așa încât, bine
îmbibată de principii ce pretindeau respectul
indiscutabil pentru familie și integritatea ei,
prietenia noastră avea să se amâne câțiva ani.
Ida Proșteanu și Trixi Kekais, mare prieten al
lui Dan Constantinescu, au dansat. Iar Dorin
Speranția ne-a delectat la pian cu marea lui
pasiune pentru Debussy, pe care eu, afonă, îl
căutam în van undeva prin preajma lui Wagner.
Înainte de a părăsi Sibiul, Heidelbergul nostru,
încurajată de binevoitoarea indulgență a lui Radu,
care nu prea știu pe ce temei vroia să vadă în
mine o nouă Louise Labe, deși mai sever evaluată
de alți seniori, m-am lăsat oarecum absorbită de o
părelnică vocație poetică. Ne-am risipit fiecare pe
la vatra sa, în timp ce Stanca era nevoit să
rămână la Sibiu, din cauza unei perfide și
trenante pleurezii. Iar eu aveam să mă
îmbolnăvesc de icter și să rămân pentru doi ani
exilată la Arad. Cantonate pe tărâm epistolar,
legăturile noastre amicale au supraviețuit însă.
■
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
13
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
I. Negoițescu/Epistolar (I)
Corespondență cu Dan Damaschin
În urmă cu doi ani, publicam în revista Apostrof (anul XV, nr. 3/166, 2004), un grupaj alcătuit din 29 de scrisori primite de la
I. Negoițescu în intervalul 1976-1983. Menționam, cu acel prilej, că “epistolarul” respectiv constituie o primă parte a corespondenței
adresate mie de marele critic, corespondență întreruptă în primăvara anului 1983, când, în urma declarării disidenței sale (la Europa
Liberă), I. Negoițescu n-a mai putut coresponda cu cei care se aflau în țară. La începutul lui ianuarie 1990, l-am reîntâlnit la
București, venit, după zece ani de exil, într-o scurtă (singura, de altfel) vizită în țară. Tot în acea perioadă s-a reluat schimbul de
scrisori dintre noi, ce s-a încheiat cu puțin timp înainte de internarea lui I. Negoițescu în clinica muncheneză, unde a decedat în
februarie 1993. Încredințez spre publicare revistei Tribuna scrisorile primite în perioada ianuarie 1990 - decembrie 1992, cu speranța
că acest epistolar ar fi în măsură să prezinte interes atât pentru cititori, cât și (poate) pentru viitorul biograf al lui I. Negoițescu.
(Dan Damaschin)
[1]
[carte poștală]
Munchen, 4 ian. 1990
Dragă Damaschin, ai observat desigur cât de
emoționat am fost la telefon. Ți-am recunoscut pe
loc glasul. Chemarea și propunerea ta editorială au
fost pentru mine primul semn că ne aflăm deja în
epoca de după revoluție: această extraordinară
revoluție românească! Mai demult încă, în vis,
proiectam ca primă apariție un volum de texte
politice și apoi de poezii complete. Iată că visul
începe să se realizeze sub titlul Texte politice. Voi
fi în 12 ianuarie (vineri), seara, în București pe
două zile (aduc manuscrisul). Telefonează la
Doinaș sau Regman.
Istoria lit. (versiunea originală, românească) e
sub tipar în America.
La mulți ani!
I. Negoițescu
[2]
[carte poștală]
Munchen,30 ian. 1990
Dragă Damaschin, azi am primit scrisoarea ta,
datată 24.I pe ștampilă, dar nu știu când ai scris-o.
Mă bucur că merg bine lucrurile cu cartea. Voi
trimite și fotografie (făcută pe aeroportul Otopeni,
la sosire). Eu sunt foarte prins cu Istoria, care
trebuie să apară prin mai: vol. I (1800-1945); iar
vol. II în toamnă. Te rog să-mi confirmi primirea
acestui mesaj și data, ca să văd cum merge acum
poșta (spui că cealaltă c.p. ce ți-am trimis nu ți-a
parvenit). Poate mă înștiințezi și de apariția
articolelor. Poate mai funcționează inamici ai mei !
Poate îmi scrie și Ion Vartic: aș vrea să-i știu
adresa, ca și a lui Papahagi, Ion Pop, Zaciu - să le
trimit revista scoasă de mine aici: viitorul număr
apare spre finele lui februarie.
Te îmbrățișez cu drag
I. Negoițescu
[3]
Munchen, 17.02.90
Dragă Damaschin,
sper că ai primit între timp și cel de al doilea
mesaj ce ți-am trimis. Mă bucur că toate merg bine
cu cartea mea și că astfel ne apropiem de faza
finală a apariției. Îți trimit și fotografia cerută (nu
am alta la dispoziție, dar cred că, transpusă în alb-
negru, asta e chiar potrivită, cu mențiunea: pe
aeroportul Otopeni, după 10 ani de exil - potrivită
având în vedere conținutul volumului). Ce mai e
cu articolele pentru reviste? Dacă nu mă înșel
ți-am dat și un text despre Victor Papilian, care e
de fapt din vol. I al Istoriei literaturii, în curs
de apariție, deci pretinzând o mai mare urgență
revuistică.
Te îmbrățișez, cu drag,
I. Negoițescu
[4]
Munchen, 22.02.90
Dragă Damaschin, răspund abia azi ultimului
tău mesaj, fiindcă am ocazia să trimit mâine aceste
rânduri, împreună cu aceeași fotografie expediată
nu demult - acum însă în alb/ negru -, printr-un
amic care merge în România și ți-o va pune la
poștă acolo: e mai sigur.
Firește, sunt de acord ca să includeți în volum
și textul lui Noica din Viața românească: totul
apare astfel mai clar și mai concludent.
Îți mulțumesc pentru tăieturile din presă. Sper
ca dușmanii mei, de care îmi amintești și pe care îi
presimt (există și la București și în alte părți!), vor
fi puși cu botul pe labe, până în cele din urmă.
Când va apare cartea, aș dori să mi se rețină
100 exemplare, pe care să le plătesc (va plăti
Doinaș pentru mine și, dacă le va obține, mi le va
trimite el aici prin cineva).
Sper pentru noi toți, că lucrurile vor evolua
spre bine în România!
Te îmbrățișez
I.Negoițescu
Mulțumesc și pentru adrese.
[5]
Munchen, 9 martie 1990
Dragă Damaschin, nu mai știu nimic de la
Cluj. Sper că ai primit cele două fotografii (color și
alb-negru) pentru volum. Dar ce se întâmplă cu
articolele mele? Se opune cineva la publicarea lor?
Ți-aș fi recunoscător dacă mi-ai da precizări: nu
mai vreau să apar în postura de solicitant. Poate e
mai bine să le retragi, decât să fie refuzate. Într-o
gazetă din Satu Mare am descoperit un text al meu
din volumul de la Dacia. Cum a ajuns acolo?
Deocamdată nu știu decât de textul despre V.
Papilian, din Tribuna, pe care mi l-ai trimis. Istoria
literaturii trebuie să apară în mai, în America.
Cu aceeași prietenie
I.Negoițescu
[6]
Munchen, 30 martie 1990
Dragul meu Damaschin, bine am făcut că nu
m-am grăbit a-ți răspunde la precedenta scrisoare,
căci aceasta, ce ai trimis în 23 martie și mi-a sosit
în 29 (în fine se pare că poșta română reintră în
normal!) este perfect lămuritoare. Îți mulțumesc
pentru textele tipărite ce mi-ai pus la dispoziție, ca
și pentru lămuriri. Te-aș ruga să atragi atenția să nu
mai fiu iscălit cu Ion ci cu I. (așa cum am iscălit
totdeauna!). Și oare textul (dublu) despre Eta
Boeriu se află între cele ce ți-am încredințat ție? și
oare la editură nu este deasemeni vreo obstrucție
față de mine, ca la Tribuna? Eu sunt în prezent
tare prins cu apariția Istoriei (vol. I), prevăzută
pentru mai sau iunie. Sper ca americanii să trimită
și în România exemplare.
Te îmbrățișez,
I.	Negoițescu
[7]
Munchen, 30 mai 1990
Dragă Damaschin,
încă o dată îți mulțumesc pentru felul atât de

14
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
prietenesc cu care te ocupi de problemele mele
publicistice. Am fost încântat de pagina cu poeziile
tale, în care am apărut amândoi cu pozele! Te-aș
ruga să te interesezi dacă nu s-ar putea să folosești
o procură din partea mea, ca să ridici drepturile ce
mi se cuvin de la revistele care publică articolele
mele. Sumele respective ar putea servi la acoperirea
cheltuielilor poștale ale celor ce-mi trimit revistele.
Am auzit că cineva s-a plâns că nu-mi poate trimite
publicația lui, deoarece poșta e prea scumpă.
Îți trimit alăturat un text - compus din două
părți despre Paul Goma. Dacă e posibil, aș dori ca
el să apară foarte rapid Mă gândesc la Tribuna,
dar poate că acolo nu convine lui Buzura. Încă o
dată îți mulțumesc și te îmbrățișez cu drag
I.	Negoițescu
p.s. procura alăturată ar putea fi folosită cu
ștampila Soc. Scriitorilor - Cluj.
[8]
Munchen, 7 iunie 1990
Dragă Damaschin, am primit azi scrisoarea ta,
cu textul interviului pentru Vatra și tăietura din
Tribuna privind revista Dialog (am trimis-o lui
Solacolu). Deduc că ai primit doar Dialogul politic
și nu cel literar, pe care îl îngrijesc eu și care
tocmai a apărut și el în mai (e vorba de nr. 5 -
oare nu ți-am dat și celelalte patru, când am fost la
București?). Sunt de acord să colaborez permanent
la Vatra (în măsura în care nu este șovină, anti-
maghiară, căci eu respect pe maghiari mai mult
decât pe români) și să răspund la interviul lui
Cistelecan. Întrucât însă el nu mi-a dat adresa lui,
îți voi trimite tot ție răspunsurile, ca să i le predai
(le fac zilele astea). Probabil între timp ai primit
scrisoarea mea cu materialul Goma, care aș dori să
fie publicat cu prioritate. Dar, întrucât am pierdut
evidența, te-aș ruga să-mi comunici lista textelor
mele ce ți-am încredințat și nu au fost încă
publicate. Mi-a scris Regman că, în Argeș ar fi
apărut textul despre Krull-Manolescu din volumul
de la Dacia. Ar fi fost bine ca N. Oprea să-mi
trimită și mie revista sau să-mi scrie.
Volumul I din Istorie va apare abia pe toamnă,
din cauză că i-a luat înainte o carte de M. Eliade.
Volumul II, pe care continui să-l pun la punct: la
anul viitor. Traducerea în germană a vol. I merge
deasemeni spre fine.
Te îmbrățișez cu drag
I.Negoițescu
[9]
[carte poștală]
Munchen, 3 iulie 1990
Dragă Damaschin, am primit Vatra și scrisoarea
ta. Îți mulțumesc pentru toate datele. Nu știu însă
dacă ai primit și răspunsurile mele la interviul lui
Cistelecan. Nu i-am putut scrie direct lui, căci nu
mi-a dat adresa de acasă. Te rog arată această c.p.
lui Tudor Vlad, cu dorința de a încasa tu onorariile
mele și de la Tribuna. I-am scris pe adresa redacției
și i-am trimis materiale de publicat dar n-am primit
nici un răspuns. Poate nu a primit materialele
mele. Foarte bună Vatra! Reviste din țară nu prea
văd, decât uneori, atunci când e câte un articol al
meu.
Te îmbrățișez
I.	Negoițescu
[10]
Munchen, 28 iulie 1990
Dragă Damaschin,
Îți mulțumesc mereu pentru prietenia adevărată
cu care nu încetezi să te ocupi de ale mele. Tudor
Vlad nu mi-a răspuns niciodată la scrisoarea ce
i-am scris-o când i-am trimis materialele și nici
nu-mi expediază vreun exemplar din revistă, așa
că doar de la tine aflu de apariția în Tribuna a
textelor mele despre Martha Bibescu și E. Uricaru.
Poate între timp au apărut și altele, dar n-am de
unde afla. Măcar a acceptat Vlad să primești tu
sumele de colaborare ce mi se cuvin? Și lui Simuț
i-am scris să-ți predea ție onorariile mele de la
Familia. Sper că și Vatra face la fel. Aș dori să știu.
Sunt firește de acord cu propunerea editurii pentru
volumul de versuri. Îndată ce voi avea timp, îl voi
alcătui.
A trecut pe aici Radu Călin Cristea (de la
Amfiteatru) și mi-a spus că a aflat de la Mircea
Zaciu că volumul meu de la Dacia e în fază de
semnal. Să fie oare adevărat?
Te îmbrățișez cu drag
I. Negoițescu
p.s. Dacă de la Tribuna afli hotărârea lor
definitivă cu textul despre Paul Goma, te rog să
mă înștiințezi de îndată, ca să pornim pe alt drum.
p.s. 2 Mi-a scris Cistelecan și i-am răspuns.
[11]
Munchen, 23 oct. 1990
Dragă Damaschin,
Văd că merg tare rău lucrurile cu volumul de la
Dacia. Nenorocirea e că, odată cu trecerea vremii,
și o parte din actualitatea lui se risipește. Îl
concepusem în atmosfera mai degajată parcă a
primelor luni după „revoluție". Așa că fac editurii
următoarea propunere: dacă nu poate apărea în
următoarele două luni, adică până în 20 dec. 1990,
să oprim apariția, ca să mai adaug texte politice
din 1990, de mai mare actualitate. În nici un caz,
în 1991 nu sunt de părere că poate apărea sub
forma actuală. Nu mă îndoiesc nici o clipă de
bunăvoința editurii, dar propunerea mea e în
interesul strict al cărții și al autorului, care trebuie
să dea mereu seamă de profilul politic al lui și al
societății pentru care scrie. Cred că mă înțelegeți.
La Steaua și Tribuna nu mai vreau să
colaborez. Oare au apărut în Tribuna textele mele
despre Martha Bibescu și despre Paul Celan? Dacă
nu, aș vrea să le retrag. Te rog ajută-mă în povestea
asta (am scris demult lui Cristofor, dar nu mi-a
răspuns). Sper că alte texte ale mele nu mai au nici
ei, nici cei de la Steaua. În privința Argeșului: cum
să colaborez, dacă N. Oprea nu mi-a scris și nici
n-am văzut vreun număr din revistă? Nici măcar
pe cel în care mi se pare că am fost publicat!
Mă bucur că interviul din Vatra a apărut cu
bine, iar articolul lui Virgil Podoabă e extrem de
bine gândit și mă recunosc aproape pe deplin
într-însul.
Te îmbrățișez cu drag
I. Negoițescu
[12]
[carte poștală]
Munchen, 30 nov. 1990
Dragă Damaschin, mi-a scris Vartic că s-ar fi
aranjat cu cartea. Sper să fie așa, ca neapărat să
stea scris pe ea că anul apariției e 1990.
Mulțumesc încă o dată de tăieturile din reviste.
Din păcate nimeni nu-mi trimite nimic: aud că în
Euphorion ar fi apărut eseul meu despre Marin
Preda, diferite articole în Contrapunct etc. dar eu
mă mulțumesc să aud... Nu mai știu ce e cu Vatra,
Familia - probabil că sunt și ele în suferință. Ce
situație nenorocită, Doamne! Oare când va mai ieși
din barbarie și țara asta?
Te îmbrățișez
I.	Negoițescu
[13]
Munchen, 5 dec. 1990
Dragă Damaschin,
Îți mulțumesc pentru vestea bună și aștept cu
nerăbdare cartea. Aș dori, înafara exemplarelor ce
mi se cuvin legal, să cumperi pentru mine încă 50
de exemplare. Am scris doctorului Boeriu să-ți dea
suma necesară. De altfel alătur aici și o procură în
privința drepturilor de autor. Sumele primite de la
Tribuna (ca și cele de la Vatra și Familia) înțeleg
să-ți folosească la acoperirea cheltuielilor ce le-ai
avut și le ai cu expedierile poștale pentru mine.
Încă o dată, să fie într-un ceas bun și te îmbrățișez
I.Negoițescu
p.s. dacă exemplarele comandate de mine pot fi
trimise lui Regman, de la el ajung apoi repede la
mine, căci el are ocazii de a le trimite încoace prin
călători încă din primele zile ale lui ianuarie.
■
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
15
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
...les naufrages ressemblent
en hate les atomes de leurs
corps dissous dans les mers
et dans les oceans.
Leon Cathlin
Noi am fost cândva oameni de treabă
°i ne purtam oasele pe sus
foarte orbi °i foarte fericiți
cu încetineală sau cu grabă.
și noi am iubit și am filosofat lângă lună
bâjbâind după vreo himeră sau stea;
din galoparea-i nebună
și noi am implorat timpul să stea.
Alteori așteptam moartea pe străzi, pe alei,
dar când sosea îi făceam loc și ne dădeam ușor la
o parte;
(nu ne temeam de moarte
ci de veșnicia ei.)
...Așa până într-o zi când de pe un vapor mare
am fost aruncați vreo șapte în mare -
trebuia să se recurgă la acest mijloc
fiindcă nu mai era de mâncare.
Disperați valurile - am despicat
Dar probabil că până la fund am sucombat
Nu știu cât a trecut de la acest accident, -
când ne-am revenit ne descompuneam lent;
câteva celule le împrumutasem ca hrană
la vecini: niște pești luminoși și o actinie bălană.
Acum cu membrele în risipire
stăm aci în mare fericire
și nu știu de ce (cel puțin mie) nu-mi pare deloc
straniu
că mi-a pătruns apă în craniu
și că mi se zărește prin carnea străvezie un femur
extrem de alb și de pur.
Luna ne mai vizitează și aci înaltă și goală,
dar mai mult ca o presimțire domoală,
cu chipul ei tot așa de ciudat și livid
irizat prin imperiul lichid.
Altfel o ducem bine. Aci putrezim în tăcere
cu peștii morți, cu algele ce nu mai au putere
să se înalțe sus către cer
să vâneze vreo corabie sau barem vreun corăbier.
Nu ne turburăm decât când ni se pare că auzim
venind vreun scafandru sau vreun delfin, -
atunci ne pitulăm pe fundul mării
să nu ne zărească vânătorii.
Așteptăm însă toți
7 și câți or fi mai pe departe, mateloți,
aventurieri etc., o noapte mai supremă decât toate
nopțile supreme
când trâmbițe cerești or să ne cheme;
atunci ne-om aduna atomii împrăștiați în mare
trăind clipe de grea frământare
și ne vom ridica balansându-ne lin
să spargem suprafața tărâmului marin.
Vom ieși înalți și goi pe valuri
și vom pluti halucinați spre maluri.
Stelele, dându-și seama de a clipei solemnitate,
Poeme de loanichie Olteanu
ne-or lumina drumul imaculate,
strălucind în bolta albastră
ca să fie deplin extazul nostru
și-n liniștea nopții pe valuri,
vom păși halucinați spre ale cerului feerice
maluri!
(Vremea, nr. 8, 1943)
Balada sinucigașului
Să te sinucizi iarna e o idee bună
numai să fie noaptea pe lună
când totul încremenește pe lume
sub omături enorme și brume.
Câmpul se deschide gros înainte
peste baruri și peste morminte -
aici au fost odată religii, orașe,
care creșteau către cer uriașe
dar lipsite cu totul de sens,
străpungând aerul dens.
Acum sunt singur în fine -
ah, prietenii mei, ce bine e, ce bine
că am scăpat de mutrele voastre inteligente.
Ați sucombat cu toții sub zăpezile abundente.
Acoperiți cu blănuri de ninsoare,
dela voi nu mai vine nici un surâs, nici o
tremurare.
Iubito, aerele tale sportive și lejere
dorm sub zăpadă un somn neguros
dimpreună cu sângele albastru apos
care fremăta subțire prin artere.
Peste răsufletul și emoțiile tale
pășesc ca peste niște vreascuri uscate.
Bocancii mei de 7 ocale
nu cunosc nuanțe, grade și carate.
Acum toate câte s’au întâmplat odată
Îmi par atât de neverosimile și atât de străine -
acum când sunt numai eu sub luna înghețată,
numai eu tăind razele cristaline
ale acestui decor de imaculare mată
adiat de brize virgine.
Cu mâinile arse de jarul
ștreangului caut împrejur stejarul
sortit trupului meu de vecie,
care să mă mîntuie și să mă învie.
Va fi undeva pe-aproape strâns în ger
cu 6 brațe profilate pe cer
și-al 7-lea, albastru, plecat către pământ,
adăstând cu iubire trofeul său cel sfânt.
Ăi ghicesc umbra ciudată și mare
culcată pe zăpada lucitoare,
mai aproape, mai îngrozitoare.
Pe-aici trebuie să pășesc cu multă evlavie și teamă,
cu ștreangul în mână arzând,
spre ramul care mă îmbie și mă cheamă
să-l îmbrățișez tremurând.
Îndată umbra mea va fugi speriată
pe zăpezile reci și voiu rămâne
suspendat în văzduh, cu privirea beată
de albul întinderilor line -
numai eu sub luna înghețată
numai eu adiat de brize virgine.
Vremea, 19.III.1944
Turnul1
Stam singur lângă vânturi într’un pustiu de turn
amețit de fantome, bântuit de furtuni, -
la fiecare sfert de ceas amar se mai clatină
copleșit de o neagră boltă de platină.
Ah, câte blocuri de piatră și cât beton armat
n’am căptușit în zidul acestui turn blestemat
dar se vede că e putrec mai jos -
de ploi sfârtecat, de vifornițe ros.
Era o vreme când turnul părea că stă drept,
atunci ploile-i cădeau liniștite și calde pe piept,
vântul și apa nu pătrundeau prin pereții lui groși
să tulbure somnul liliecilor somnoroși
doar în câte-o noapte cu ceață tomnatecă
se strecura prin creneluri ca o capră sălbatecă
luna, care îmi provoca foarte adânci fiori -
o amețeală ciudată - mă trezeam vorbind singur
uneori.
Acum prin firidele lui
răbufnesc rafalele vântului
și stafiile care noaptea mai mult mi-o’ntunecă
pe scări putrezite în sus și în jos alunecă.
Până acum nu m’am temut prea tare
dar acum trăiesc în disperare;
o fi mult până jos la pământ!
ziua și noaptea mă’ndoiesc, mă frământ.
Turnul meu e un turn degradat
de atâtea mistere câte l-au cercetat.
În fiecare zi cade câte-o bucată
din blocurile falnice odată.
Pe vremuri în jur erau arbori stufoși -
acum pe o distanță de 5 mii de metru
nu mai cresc decât șerpi veninoși
și plante amare și lauri și pietri.
Mă’ntreb deci, mai suporta-voiu oare
această stare de lucruri, această oroare?
Mâine în zori când vor veni să ne dea târcoale
turnule, oameni cu târnăcoape și sapa în brațele
goale,
printre panoplii și sicrie îmi voiu târî pașii
gânditor,
apoi ars de o febră, voiu alerga spre pământul
arzător
și druguri de fer - o, turn! - și topoare țintate
vor potoli poate revoltele mele comprimate.
Tribuna Nouă, 5.I.1946
1	Din volumul de poezii care va apare în curând
Detvay Jeno - Fluierat de furnica 2004
16
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
însemnări despre I. Negoițescu
Gheorghe Grigurcu
O paralelă între I. Negoițescu °i Eugen
Simion. Față de încordarea partizană și
de jocul tendențios al ultimului, pe care
le percepem frecvent, cel dintâi era infinit
tolerant, spiritualmente foarte cuprinzător,
transparent. De-o inteligență incontestabil
superioară, care înțelegea toate resorturile, intuia
toate motivațiile, fără a le sancționa neapărat
restrictiv, o inteligență sensibilă și concomitent
morală. Deși foarte iubitor de publicitate
(slăbiciune pe care și-o asuma cu inocență),
autorul Engramelor nu era un egoist (egolatria e
altceva: o postură estetă), dispunând de-o
deschidere largă asupra oamenilor și lucrurilor
care-i divulgă o generozitate structurală. Îmi
permit a afirma că această generozitate devenea,
în scrisul și-n relațiile sale cu semenii, o formă
cognitivă care-i îngăduia să înțeleagă adesea ceea
ce se ascunde dincolo de aparențe, să se
substituie obiectivității autorilor și proceselor
creației, să le decripteze printr-un act de dăruire,
adică de transcendere a subiectului său atât de
subliniat. Pe scurt, exista o considerabilă diferență
între personalitatea sa contemplativă, deschisă
spre infinit, și cea reducționistă, cantonată în
proximitatea pragmatică, a actualului președinte al
Academiei Române. Din care pricină, I.
Negoițescu - nu e un secret - nu l-a agreat prea
mult pe confratele său, mai implicat într-o
empirie dirijată, într-o sferă de interese mai mult
ori mai puțin dată în vileag, însă totdeauna reală,
fie de-o bunăvoință excesiv de largă, snobă, față
de autorii ajunși, fie suficient, strepezit, opac,
când interesul d-sale nu e în joc. Pe când Eugen
Simion e tipul intelectualului axat pe carieră, I.
Negoițescu e tipul intelectualului pe care cariera
nu l-a ispitit, subsumând-o libertății de conștiință,
aventurii interioare. Primul dă impresia unui
manechin care așteaptă să i se monteze un
costum de gală. Al doilea e un om viu, pe care-l
interesează cu precădere trupul, nu veșmintele.
Eugen Simion dă impresia unui om dintr-o serie,
fie și, până la un punct, „onorabil". D-sa
ilustrează prin excelență epoca sa. E o medie a
aspectelor acesteia. I. Negoițescu, în schimb, e un
novator, un deschizător al unui drum propriu,
prin acel amestec unic de creație și pasionalitate,
de conștiință abstractă și biografie acută care
indică personalitatea de excepție. Adaptării
continue, conjuncturalismului neobosit, chiar dacă
sub forme relativ rafinate, ale lui E. Simion, i-a
ripostat printr-o tărie de caracter, printr-o
consecvență cristalină, cu implicații sacrificiale.
Nu ni-l putem imagina nici lingușind un regim
politic, nici dând din coate pentru a dobândi un
titlu, nici arătându-se ingrat cu confrații care l-au
ajutat, atunci când socotește că nu mai are nevoie
de ei. I. Negoițescu a suportat încercările
închisorii, interdicției, exilului. Deși de-o
religiozitate discretă, însă reală (l-am auzit
vorbind cu înfiorare despre Dumnezeu și chiar
l-am surprins rugându-se), acest homo aestheticus
a ilustrat cu putere sacrul, care nu se cuvine tratat
unilateral, restrâns la utilizarea preceptelor
teologice și la comportamentele formal religioase,
ci recunoscut în orice formă de spiritualitate
substanțială și... lăsat așa, în înfățișarea sa
firească, în înțelesul în care Mircea Eliade vorbea
despre sacrul camuflat. Pe când I. Negoițescu ni
se înfățișează de o autenticitate copleșitoare
(din care cauză riscantă, vulnerabilă, expusă la
agresiuni din diverse direcții), Eugen Simion ne
apare în bună măsură artificial, un „produs în
retortă", rezultat al unei tactici laborioase de
adaptare la mediul instituțional, căruia, având un
sine evident mai sărac, i-a acordat, compensator,
o mare importanță.
*
Am apreciat la Nego o deosebită elasticitate a
personalității sociale. Prietenos, amabil,
comunicativ, nu trecea, cu toate acestea, peste
anume limite, fin, aproape inobservabil trasate,
care păreau a nu face parte din ființa sa, așa cum
ai scrie pe o foaie translucidă, sub care ai pus o
altă foaie, liniată, pentru a păstra rândurile drepte.
Politețea sa desăvârșită (într-o cheie voioasă) făcea
casă bună cu o neobișnuită sinceritate. O
sinceritate uneori învolburată, patetică, alteori
redusă la notificări calme, ușor ironice, inclusiv în
domenii asupra cărora se lasă, de regulă, draperia
tăcerii. Într-o seară m-a rugat să cobor (eram în
locuința sa de la capătul Căii Victoria, ultima pe
care a avut-o în Capitală), spre a-i cumpăra (din
banii lui) două sticle de vin, pe care le-a băut
singur ( nu i-am putut ține tovărășie la pahar,
întrucât nu mă simțeam bine), timp în care mi-a
vorbit emoționant despre existența sa plină de
privațiuni și opreliști („am făcut și pușcărie, dar,
slavă Domnului, că nu pentru homosexualitate"),
închinată literaturii române („dacă scriam despre
scriitorii străini, mi-aș fi putut face un nume în
Occident"). Natural, s-a plâns în chip deosebit de
persecuția la care l-a supus regimul comunist.
Unul din marii săi prigonitori: „obtuzul",
„ticălosul", Ion Dodu Bălan, pe care se pare că
nici Al. Rosetti nu l-a putut îndupleca, în ciuda
unei intervenții prompte, în favoarea criticului
interzis. „Sunt un artist al comportamentului",
declara cu candoare. Știu să salut, la nevoie,
primul și pe un om mai tânăr decât mine, în așa
fel încât gestul meu să pară firesc". „Nu mă
împrietenesc decât cu autori despre care nu mi-ar
fi rușine să scriu favorabil". În final, l-au podidit
lacrimile. Altădată, acasă la Cornel Regman, l-am
văzut plângând în hohote, cu fața desfigurată și
cu mâini tremurânde, acuzându-și cu patimă
destinul vitreg. Nu era niciodată ridicol. Avea o
ciudată căldură cuceritoare chiar în confesiunea
abruptă, în cochetărie, în demersurile - nu puține
- pe care obișnuia a le face pentru a-și asigura
publicitatea („știu că ții la mine, de aceea te rog
să scrii despre cartea mea, dacă se poate, până la
termenul cutare, în cutare loc"). Ochii săi albaștri,
germanici, surâsul său delicat, ușor glumeț,
produceau o neîndoielnică simpatie. Unii cred că
aș fi întreținut cu el... raporturi intime, dar... nu e
adevărat! Din câte știu, Negoițescu nu obișnuia să
forțeze nota în atari situații, mergând doar pe
liberul consimțământ. Într-o seară târzie de iarnă,
ne întorceam împreună dintr-o vizită. Frig tăios,
întuneric, oboseală. Nego locuia pe atunci pe Ana
Ipătescu, în fosta locuință a pictorului Anestin,
ale cărui numeroase lucrări atârnau pe pereți.
Subsemnatul ar fi trebuit să meargă departe, până
pe strada Maxim Gorki, din cartierul Floreasca.
Săritor, confratele m-a invitat să dorm la el. „Să
nu-ți fie frică, ne vom culca în camere separate".
Dar ajunși la fața locului, am constatat că odaia a
doua nu era încălzită. Ce era de făcut? Nu exista
altă soluție decât să ne culcăm în același pat!
Dându-și seama că nu mi-ar face plăcere vreo
insistență erotică din partea sa (mi-a vorbit
deschis și despre acest lucru), Nego a fost de o
delicatețe fără cusur. Întinși alături, sub plapumă,
am stat de vorbă până s-a luminat de ziuă. A fost
o noapte de neuitat, în conversație cu acest mare
om. Iarăși relatări asupra numeroaselor tribulații
la care a fost supus, amintiri, înduioșări și, în cele
din urmă, o izbucnire de luminoasă recunoștință
adresată Providenței pentru că, la vârsta lui, i-a
scos în cale „un băiat tânăr", un adolescent
prozator, care-l vizita frecvent. Mi-a indicat și
numele lui... Mi s-a întâmplat să bat la ușa lui
Nego și acesta să-mi spună că nu mă poate primi,
deoarece e ocupat cu o „chestiune sexuală". O
singură dată, e drept, am fost puțin contrariat.
Era o duminică și, în urma unui telefon matinal,
convenisem să-l caut acasă. Prezentându-mă la ora
stabilită, l-am văzut că tocmai ieșea, însoțit de
Ioana Postelnicu și de un domn pe care mi l-a
recomandat ca fiind soțul lovinescienei
prozatoare. „Scuză-mă, au venit între timp, la
mine, prietenii mei și mergem la un restaurant.
Noi ne vom întâlni altădată". No comment! Însă
nu pot uita alte atitudini ale criticului de-o
mărinimie, de-o tandră omenie, pe care nu le-am
întâlnit decât rareori. Astfel, în zilele unei tranziții
rapide de la o toamnă caldă la o iarnă aspră, care
m-au surprins la București, mi-a împrumutat
pentru mai mult timp unica sa haină îmblănită,
un superb „Alain Delon", procurat din străinătate
și, - mai presus de toate - când am rămas fără
serviciu, prin demiterea mea abuzivă de la
redacția revistei Familia, în 1974, cine altul decât
bunul Nego s-a zbătut să-mi aranjeze situația, în
cele din urmă intervenind insistent pe lângă
amicul său, doctorul Ionel Vianu, pentru a-mi
facilita pensionarea? O soluție profund
dezagreabilă, nedreaptă și umilitoare la vârsta pe
care o aveam, dar singura posibilă, în acele
circumstanțe dure, pentru a-mi asigura
supraviețuirea. Păstrez și acum câteva dragi relicve
de la mai vârstnicul meu prieten, a cărui
dispariție, oricând s-ar fi produs, mi s-ar fi părut
prematură: cărți cu autograf și scrisori, fotografii
cu dedicație și două tablouri al căror desen
tortuos, al căror colorit dens, delirant, par o fidelă
respirație a senzorialității sale suav frământate.
■
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
1
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Cele două texte „parodic-polemice” de mai jos, ambele
publicate, cum se face trimiterea, în revista România literară
din 1970, se leagă, subtil dar neîndoielnic, de un alt
„moment de întâlnire” a semnatarilor, care poate justifica,
într-un fel, tonul persiflant din aceste versificații. În 1971,
Adrian Păunescu publica un volum de interviuri cu diverși
oameni de cultură români - Sub semnul întrebării - realizat
între 1968-1970 la îndemnul lui Geo Dumitrescu și reeditat,
cu secțiuni adăugite, în 1979, la Editura Cartea Românească
- ediția în care l-am consultat. Unul dintre numeroșii
interlocutori ai lui Păunescu era Ștefan Aug. Doinaș.
Interviul, după cum se precizează la final, a fost realizat
prin corespondență. Tonul „contondent” e sesizabil încă de
la început, Doinaș părând ușor iritat de o virtuală - poate
concretă, dar inaccesibilă nouă, acum - impertinență a
intervievatorului. Întâi, Păunescu e comparat cu un notar
public, apoi cu un responsabil de cadre, din cauza
întrebărilor cu privire la statutul civil ori numele „din
buletin”. Prima întrebare la care Doinaș rezonează este „Ce
a fost, ce trebuia să fie și ce este Cercul de la Sibiu?”
Transcriu integral răspunsul, pentru că este, probabil,
prima referire a lui Ștefan Aug. Doinaș la Cercul literar,
cu o prezentare de Claudiu Groza
după reabilitarea sa. Totodată, subsecvent, acest răspuns
este și o „lecție”.
„- În sfârșit, iată o întrebare adevărată, cu toate
«fitilurile» de rigoare!... «Cercul literar de la Sibiu» a fost,
mai întâi, un grup de studenți eminenți: tineri pentru care
studiul serios al literaturii și filozofiei intra în procesul
formării intelectuale, ca un dat absolut necesar. A fost, după
aceea, un grup de tineri scriitori pentru care valorile literare
și artistice au devenit treptat un fel de puncte cardinale.
Contactul cu aceste valori nu se poate face decât într-o
atmosferă de totală libertate spirituală, libertate al cărei
exercițiu ar fi fost un joc van, dacă n-ar fi implicat
responsabilitatea morală a fiecărui act public. Noi n-am știut
ce înseamnă invidia literară, megalomania creatoare,
susceptibilitatea «genului iritabil» și alte pseudovirtuți care
înfloresc astăzi în viața noastră literară. Una din legile
nescrise ale comunității noastre de idei era aceea de a
justifica orice afirmație sau negație. N-am fost bătăioși: nu
ne-am bătut nici cu alții, dar nici cu morile de vânt; am
crezut că «armele» de care dispunem pot fi utilizate, mai cu
folos, pentru edificarea noastră, nu pentru surparea altora.
N-am dărâmat idoli, pentru că n-am avut așa ceva; noi am
avut, și avem și azi, modele, de la care ne mândrim că încă
știm să învățăm. N-am confundat niciodată valoarea cu
succesul care - nu-i așa? - nu e decât ecoul ei social. În fine,
«Cercul literar» a fost un adevărat laborator artistic. E greu
de spus acum care e valoarea «esențelor» ce s-au decantat în
acest «athanor>; știm însă că ele s-au limpezit într-un climat
al discernământului critic avizat, al respectului față de
Două parodii polemice
opinia literară, al pasiunii poentru idei, al emulației
reciproce.
Ce trebuia să fie «Cercul literar>? Exact ceea ce a fost;
adică: scrisoarea-manifest către E. Lovinescu din 1943,
«Revista Cercului Literar» din 1945. În toate acestea e
implicat un program literar bine definit, precum și o clară
conștiință asupra artei și răspunderii noastre în lumea în
care trăim.
Ce este azi «Cercul literar>? Un grup de prieteni, poate
o «familie de spirit>. Nefiind niciodată o asociație statutară,
«Cercul» nu poate fi decât un spirit, un climat de muncă și
delectare artistică. Cu mare întârziere, tinerii de altădată
sunt astăzi scriitorii maturi care se definesc ei înșiși, prin
operele lor, pe zi ce trece: Radu Stanca, a cărui operă
cunoaște postum gloria pe care o merita de mult; Cornel
Regman, Ion Negoițescu, Ovidiu Cotruș, Nicolae Balotă,
loanichie Olteanu și alții”.
Accentele iritate continuă să apară în interviu și după
această succintă, exemplară „sinteză” a unui ideal și țel
cultural, mai ales prin răspunsuri seci - „Care este anotimpul
dumneavoastră preferat? - Dezghețul” -, dar și prin răbufniri
„pedagogice” ale lui Doinaș. Replica nu se lasă așteptată, ci
e prezentă chiar la finalul dialogului. „O, ce ne-a venit -
citind răspunsurile - să dialogăm! Dar nu s-a mai putut”,
scrie Păunescu, într-un fel de post-scriptum sarcastic și
frustrat. Probabil că textul său de mai jos - cu semnătură
cameleonic-camuflată -, e o reacție la „lecțiile” pe care i le-a
administrat, direct ori indirect, Ștefan Aug. Doinaș.
Sibiada în delir
Adrian Sorescu, Marin Păunescu
Prieteni, peste tot vă sună pasul,
aici mai mort, dar în trecut mai viu,
voi mă-nvestirăți „Omul cu compasul”,
dând formă Cercului de la Sibiu,
precum cetatea ce ne fusă tată,
ca un Socrate pentru un Platon,
ni-i datul ontologic și ni-i dată
aceeași toană, în același ton.
Mai țineți minte noaptea fără glume
ardelenești, de sfânt Corneliu? Brusc,
un naș, de-al nost’, s-a țâpurit spre lume
boltit ca toarta unui vas etrusc.
Atunci văzurăm, ochii larg crescându-i,
cum zidurile au căzut buluc,
și voia la București. Care, la rându-i
ne prinse. Eu de-aici nu mă mai duc.
Familia și Tomis împreună
iar la nevoie pontul literar,
susțin același cerc, și e a bună;
dar regretăm că n-avem și-un ziar.
Revanșă uimitoare, de baladă,
reînviind ce nu e revolut,
noi suntem acolada sibiadă,
în marș, din viitor, înspre trecut.
Forțați, prieteni, porțile deschise
cu-avântul clasic și rațional,
noi suntem oniriștii fără vise,
considerând Ardealul noul val.
( în România literară, nr. 5, 1970)
Autoparodie
Cercul cu zimți de
argint
Ștefan Augustin Doinaș,
Un Bard din Levant, îndrăgind pricopseala,
prin parcuri și-alese locante trecea.
Sugându-și cu sârg din pocale cerneala,
trântea parodii de sezon și zicea:
Veniți să vânăm prăfuite hârțoage
și Cercul cu zimți de argint, fioros,
ce zilnic, cu schimbul, mă scoate din doage,
rotind prin reviste profilu-i sticlos.
Maestre, ziceau corifeii, știi oare
că Cercul își are fasoanele lui?
Mai bine să-mpungem pătratele care
cu mers hurducat nu slujesc nimănui.
Dar Bardul trecea durduind înainte,
pândea printre rânduri, atent la confrați,
lăsând să dospească-n culcuș de cuvinte
pe toți cei născuți mai la sud de Carpați.
La Capșa îi pică șalăul din gură:
-Priviți cum înfulecă Cercul zbanghiu,
sonete, eseuri, creveți și friptură.
Veniți să-l lovim cu-n viclean interviu!
Maestre,-i Doinaș- un elin printre traci,
zicea un discipol, șăgalnic zâmbind.
Dar el răspundea întorcându-se : - Taci!.
și Șt. Aug. tăcea ca un cerc de argint.
În parc, el își cheamă confrații- balauri:
Priviți cum se scrie pe soclu, fălos,
obraznicul Cerc, cu ghirlandă de lauri.
Trimiteți să-l tragă oniricii jos!.
Maestre, e Nego, pictând sub copaci,
zicea un discipol, extatic privind.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci!.
și Nego tăcea ca un cerc de argint.
La Candrea, el strigă de sparge taifasul:
Priviți blestematul de Cerc, unison,
cum râde și își bagă în cronice nasul.
Veniți, geanabeți, să-l turtim cu-n sifon!.
Maestre, e Regman stârnind vărcolaci,
Zicea un discipol mai tânăr, pălind.
Dar el răspundea întorcându-se : Taci!.
și Regman tăcea ca un cerc de argint.
Dar vai! cum cerca să sustragă din lacăt
o rimă cu care să-mpungă din nou,
un cerc de copil îl atinse în treacăt
lăsându-l foflenchi chiar la el în birou.
Ce formă-nvechită mă umple de sânge
curmând sfânta pândă a Cercului meu?
Ce premiu rămâne în urmă și plânge?
Ce om cu compasul mă înțeapă mereu?.
Maestre, chiar cercul cu zimți, argintiul,
te-a-ncins și te gâdilă. Ce vrei să faci?
În turma lui Bucur berbec e Sibiul.
Dar Bardul răspunse-ntorcându-se : - Taci.
Mai bine dă-mi cercul- să-mi fie măsură:
să crape în zece pe pântecu-mi plin.
Atunci îi intră o baladă în gură
și Cercul crăpă, însă foarte puțin.
(în Româmia literară, an III, nr. 6, 1970, p. 31)
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
18
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Aladin Tătaru
Anul fiului
Giuseppe zis giusepe poveste°te
Între infernul II 25
°i paradisul I 314
Orbul B îi cumpără ciocolată copilului căruia
Campos i-a urmat din greșeală
Anul maestrului
(pe M P nu l-am cunoscut și nici pe bunicul U
huiduma cu brațe ușor subțiri care rătăcise într-o
vreme pe acolo și nici câți erau la număr în
noaptea aceea leșinați de un bâzâit de prunc pe
șira spinării)
Landgraful de Homburg adoarme în fiecare seară
cu un pahar de lapte cald așteptând vești de la
tânărul Ho
În capătul foburgului Heidegger înghite lumina
afumată din primus
Campos scrie deja ca un bătrân
respiră prin piele
negura-i rece în ținutul plin de capre iar noul
născut albește și mai mult plajele calcaroase
Patmos
e numele lor și paznicii din faruri au datoria să
țină cristale aprinse ziua și noaptea
La ceasul cinei pupila crește tot crește
noctambulii bâjbâie lângă finistere secretul
nisipul cade și se desface
în aerul sărat
se poate scrie cu un clește de crab edictul prin
care toți caligrafii vor fi izgoniți pentru că au
amestecat boala limbii cu limbile
tăcute și discontinuue
ale opaițelor
care
prevedeau liniștit moartea în inima lui Ioan
și el izgonit
pe promontoriu
cartul bate înlăuntrul unui clopot ora în care
celălalt trebuie să ia locul de veghe
ultimul ceasornicar s-a prăpădit
pe cadranul încins pisicile nasc pui umezi și orbi
calcarul absoarbe
sângele
din umbrele lor minuscule se ridică încă o
amiază uscată
în Patmos
cel mai cunoscut joc al copiilor este
dies irae
tânărul Ho îl anunță pe Heidegger că frânghia de
aur s-a rupt
Anul păgânului I
(tandre jivine
printre imense
căderi ale somnului
ne locuiesc ultimele zile)
nimic despre casa din deal
despre livada cu peri
despre V dacă i-au dat dinții de lapte
ultima scrisoare din fiorduri
strâns în snopi părul vikingilor cu un an înainte
părul cuțitarilor din Palermo
nimic despre întoarcerea țapilor la ape
Anul păgânului II
palid din vremea muncilor de acasă
mă întorc prin ceea ce a fost odată
întoarcerea altora prin imperii
aceeași cenușă ne împarte cu grâul de o palmă
în picoteala musului care-și citește lent hărțile din
piept
acolo au scrijelit cu unghia au zgâriat cu un cuțit
mic clisura nopții
de mici ne-am făcut ucenicia cucutei
între imense dormitoare pe roți
același model din pielea găinii
sau într-o altă limbă un tors ruginit
Azaplar
La începutul anilor 1800
cum s-a numit locul
din care au venit
cu pasul întins
în coarda de arc
Agiakai Kurtuap
cu tot neamul său
de cai mici și ușori
cu izma uscată
în zodia
Berbecului
cu Pazar și Pazartesî
cu Favorabilele și Nefavorabilele
cu somnolența lor
urmărind
Giruetele
Fotografie făcută noaptea
unor tătari
Sabrie ține un pieptene de os sub pernă
Birsen nume de fată ultimul copil
Actan a venit mai târziu
în urma lui doisprezece rațe legănându-se
Beaty Czeto, Per Pier Paolo
NO NAME-CC Vasile
Am uitat toate cuvintele care mă țin treaz nevasta
copil job dimineață rate etc
Dumnezeu scrie adam și eva cu cratimă ca
heidegger adam-și-eva știe el ceva
Inventează un nou alfabet morse menit să salveze
specia bărbat linie femeie bărbat
liniebărbatliniefemeieliniefemeie sos etc
Dumnezeu îi înțelege pe poligami bigami etc El
este știe tot tot timpul că ți-e bine cu unul cu una
cu alta cu altul whatever fiecare cu treaba lui
oricum de la el nu am primit mai mult decât o
cameră o bucatărie cu duș ca la vasile acasă (așa
mi-a povestit fractal fog) vasile e al doisprezecelea
sfânt rezerva portarului titular îngerul păzitor etc
veghează ca platonov sa nu dea aștia iar foc
cutiilor poștale să nu scuipe semințe pe scări să
păstreze liniștea dimineața târziu când toți
oamenii normali dorm etc
■
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
19
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Chipul
Alexandru Tiepac
De unde veneau ninsorile de atunci
era flacără în cer și lacrimă nu stinge
văzduhul trăgea sanie pe drum priveam pe geam, era liniște și...
Comme tout passe, ma cherie, je t’aime
aujourd’hui..., stăteam pe scaunul din
stânga, în tramvai era cald, chiar în colțul
de jos al podelei radiatorul degaja căldură, m-am
ghemuit în haina mea de stofă, am ridicat
picioarele pe bara joasă din față și o priveam,
probabil priveam foarte insistent, dar la început
nu mi-am dat seama, pur și simplu așteptam
momentul în care putea să facă o mișcare, să
întoarcă capul să-i pot vedea fața, semăna mult cu
ea, izbitor, părinții ei se mutaseră în cartier de
curând și mă gândeam că poate se duce să-i
viziteze, mă agățam de acest gând ca să pot privi
în continuare, ești tu, chiar tu ești, nu puteam să-i
văd fața, părul negru îi cădea în bucle largi peste
chipul aplecat, aproape că-i atingea mâinile albe,
mici, fine, era profund absorbită de ceea ce citea,
se urcase cu siguranță înaintea mea, iar eu nu mai
mergeam mult și peste două, trei stații ar fi
trebuit să cobor, mă înspăimânta gândul că nu-i
voi vedea chipul, era chiar în dreptul meu dar nu
făcea nici o mișcare, un semiprofil perfect, în
afară de chipul ascuns, semăna mult cu ea pe
vremea când eram împreună, la fel de copilă, e
absurd să cred că a rămas și acum la fel, dar eu
așa mă aștept să o văd, exact așa cum arată fata
asta, poate fi chiar ea dar nu pot să-mi dau seama
până nu o văd și chiar de n-ar semăna izbitor cu
tine, cine ești, îmi este imposibil să-ți dau un
nume, pentru o clipă am întors capul spre
fereastră, imaginile pe care le știam atât de bine
dispăreau încet în spate, tramvaiul mă ducea
acasă, mai aveam două stații, am privit-o din nou,
apoi în jur, vagonul era aproape gol și ea citea
mai departe, citea dintr-o carte nouă copertată în
carton negru, paginile extrem de curate, rânduri
rare, spații largi între mine și tine, cartea aceea
miroase la fel ca celelate, spune-mi, îi simți
mirosul, mirosul hârtiei tipărite și împăturite până
Săndor Edit, Joc dublu 2005
când nu mai rămâne nimic de spus, cine ești,
lasă-mă să te vad, lasă-mă, și-a ridicat capul și a
privit pe geam, n-am reușit să-i văd chipul
reflectat, timpul a fost prea scurt, timpul dintre
tine, oricine ai fi, și eu, orice aș fi, distanța e prea
mare dar nu te pot lăsa așa, distanță dictată
irevocabil, avea o jachetă crem ca de catifea peste
care părul cădea în bucle negre, strălucitoare, așa
cum străluceau odată stelele, și cum strălucesc
acum, ți-aș putea atinge sânii, copilă, sânii ce nu
par a fi prea mari dar tineri, vii, așa cum putem
fi amândoi, dar amândoi este doar o ficțiune,
cine ești, nu și dacă mi-ai putea răspunde, o
geantă ușor hippy, din bluejeans cădea peste
pantalonii din același material strâns pe picior, nu
era înaltă și nici prea plină, ba chiar slăbuță, așa
cum n-aș mai vrea să fie cineva acum, acum
privesc pe geam, privesc la bradul din copilărie în
fața căruia rămâi extaziat, rămâi mereu la fel de
departe și la fel de temător să nu dispară, aceleași
locuri, în tramvai și afară oamenii vorbesc, cui îi
pasă de tine, de mine, cine sunt ei, același lucru
ca și noi, oricând eu pot fi celălalt, privesc pe
geam și tramvaiul se îndreaptă fără să știe nimic
spre stația unde voi coborî iar eu am renunțat
demult să mai cred că ești tu, căci, acum, tu ești
blondă iar tu ești brunetă, câte pagini au trecut
dincolo, cât a fost pentru tine și cât pentru mine,
pentru că iată, nu mă vei cunoaște niciodată,
pentru o fracțiune de secundă am putut vedea
mai mult decât un semiprofil dar tot nu pot să-mi
dau seama cine ești și nici dacă îți pasă că vreau
să știu cine ești, există oare acolo vreun personaj
care să fiu eu sau tu, o fată cu părul negru
atingând ușor bluejeanși și geanta peste haina ca
de catifea, ghete maro închis, peste un picior mic,
pielea ușor creolă și un profil de adolescentă, nu
cred și nici măcar nu știu dacă mai are acum
cineva loc, acolo, tramvaiul, suspendat între
poveste și realitate, se îndreaptă cu zgomot
astupat, astupându-ne pe noi, spre stația mea, nu
mai este prea mult timp dar mi-ar fi plăcut să țes
Balla D. Kăroly, Altar Pasolini cu cod pin
o pânză de păianjen în care să mă pot juca,
chipul tău în oglindă, aici sau dincolo, cea din
urmă posibilitate, spune-mi, te rog, unde ești
acum, în ce capăt de frază, ce este acolo unde ești
acum și cine este cel care este dincolo, cine ești,
este pentru ultima oară când te întreb acest lucru
pentru că știu că nu voi afla niciodată, niciodată
nu voi ști măcar dacă m-ai remarcat, dacă a
existat cineva în stânga ta sau doar am visat că
sunt acolo unde este, în realitate, doar imaginația
mea, tu nu poți spune tu, eu însă da, așa, la fel
cum tu poți spune tu pentru altcineva, povestește-
mi ceva de la poluri, spune poetul, de la polurile
mâinilor tale calde, afară e frig, mi-am permis
doar să stau puțin pe acest scaun, te rog să mă
scuzi dacă te-am deranjat, eu cobor la prima, mă
ridic de pe scaun, un ultim efort și ultimele
priviri insistente, cu siguranță nu este ea, nu e
nimeni, doar eu și un tramvai oarecare ca un fir
de pânză peste trupul gol al unei femei, am să
încerc să rămân, oprește-mă la tine, tramvaiul s-a
oprit, dacă intră la depou vom coborâ împreună,
te-aș putea urma, îți voi simți pașii bătând
cadența în ritmul tău firesc, te voi privi întreagă,
de la spate, de aproape, lângă tine ți-aș răpi
chipul pentru mine, te voi întreba ce carte citești,
iar tu, fără să te superi, mi-ai spune, mi-ai povesti
totul despre ea iar eu o voi ști înainte de final, în
lumea gândurilor reflectate a-i pleca mai departe
gândind poate că vreau să te cunosc și spun da,
tu spui da iar noi amândoi vom fi împreună,
pentru a câta oară, pentru prima, pentru a doua
și pentru ultima oară, știu că vei spune da, de
aceea te și urmez, pentru a nu ne lăsa singuri
aici, atunci când această poveste s-a încheiat de
mult, tramvaiul a plecat, aplecat, mai sunt câteva
sute de metri, ești la fel de concentrată ca în
prima clipă, același interes pentru ceva care nici
măcar nu s-a terminat ca să poată începe, poate
acum, nici nu mai contează câte pagini pentru că,
iată, tramvaiul a oprit, ușile se deschid, cobor, te
privesc pe geam și pentru ultima oară încerc să
mă salvez, dar nu-ți pot vedea chipul, ușile se
închid, continui să citești, privesc în jur, tăcut,
pierdut, povestea despre mine s-a terminat, iată,
sunt acum pentru tine ceea ce ai fost tu, îți pot
vedea din ce în ce mai clar chipul căci în mijlocul
întâmplărilor e liniște și ninge.
■
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
"2ăj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Spațiul academic transilvan
din perspectiva controverselor naționale
(urmare din pagina 2)
fusese privit ca având funcții minore în cadrul
Imperiului Austro-Ungar, o instituție provincială,
menită a satisface doar exigențe de interes
regional prin distribuirea diplomelor de bază în
materiile didactice (litere, filosofie, matematică,
științe naturale, geografie) și cele liberale (drept,
medicină și farmacie). Faptul s-a datorat, în mod
evident, mai ales puternicei concurențe exercitată
pe plan intern de Universitățile din Budapesta și
Viena, dar și de cele apusene care, printre altele,
au servit drept model pentru organizarea
instituției nou create la Cluj în 1872. Nu
întîmplător, îndeosebi Universitatea din Budapesta
a cunoscut o mare concentrare nu numai de
studenți maghiari, dar și nemaghiari (printre care
mulți români; vezi lucrarea lui Cornel Sigmirean,
Istoria formării intelectualității românești din
Transilvania °i Banat în epoca modernă, Cluj,
Presa Universitară Clujeană, 2000), întotdeauna
metropola constituind un puternic punct de
atracție pentru provinciali. Pe de altă parte,
trecerea printr-un atare stabiliment era considerată
ca un indice de calitate, de bună pregătire
profesională, prin care se spera - mai ales în cazul
provincialilor nemaghiari - accesul la veritabila
elită socială. Cînd românul Axente Banciu, de
pildă, a trebuit să opteze pentru o instituție de
învățămînt superior, “singura hotărîre definitivă
pe care o luasem - afirmă în memoriile sale - era
de a nu mă duce la Cluj, ci la Budapesta. Îmi
dădeam seama că alt orizont sufletesc ți se
deschide într-un oraș mare, decît într-unul de-a
doua sau a treia mînă” (Axente Banciu, Vălul
amintirilor, ed. S. Mândruț, A.A. Rusu, Cluj,
Presa Universitară, 1998, p.177).
Treptat însă, îndeosebi de pe la 1900, Clujul a
devenit într-adevăr de “interes național”, prin
producția inflaționistă de diplome, mai ales în
cadrul Facultății de Drept și ca loc de concentrare
a studenților mai puțin ambițioși, proveniți nu
numai din Transilvania, dar și din regiuni mai
îndepărtate ale Ungariei. Este tocmai epoca pe
care o analizează Pălfy Zoltăn într-un capitol
distinct, utilizând în demonstrații semnificative
tablouri statistice care conduc tocmai la concluzia
de mai sus. Pe de altă parte, dacă autorul ar fi
avut posibilitatea să analizeze - de exemplu -
transferul studenților de la Universitatea din
Budapesta la cea din Cluj, dar a căror localitate
de naștere sau de rezidență nu justifică aceasta
(fiind vorba deci de un transfer fortuit), în
corelare cu studiul comparativ al succeselor lor
școlare (în învățămîntul secundar și superior), ar
fi adus elemente suplimentare pentru a înțelege
mai bine ceea ce a vrut să spună Istvăn Apăthy în
1912, pe când era Rector al acestei Universități, și
afirma că stabilimentul de la Cluj devenise “o
fabrică orientală de diplome pentru întreaga
Ungarie”.
Cu alte cuvinte, așa cum indică și analiza lui
Pălfy Zoltăn, în ultimul deceniu de până la
Primul Război Mondial, Universitatea din Cluj a
contribuit la o anume devalorizare a diplomelor,
prin numărul lor inflaționist: Facultatea de Drept
din Cluj, de pildă, distribuia de 2-3 ori mai multe
diplome decît în metropolă: în 1905 - 837 la Cluj,
281 la Budapesta; în 1907 - 757 la Cluj, 340 la
Budapesta ș.a.m.d.
Subcapitolul “Ethnic Romanians of
Transylvania in the Hungarian Academy” îmi pare
exemplar realizat și cu consecințe, în planul
concluziilor, pe care viitoarele abordări
istoriografice vor trebui să le ia serios în seamă.
Autorul a abordat unul din aspectele cele mai
semnificative, ce trebuie asociat apartenenței
etnice, și anume opțiunile profesionale ale
publicului românesc. S-a evidențiat deja, prin mai
multe studii socio-istorice, deși nu întotdeauna
explicit, faptul că grupurile etnice din Vechea
Ungarie și îndeosebi din Transilvania și-au
gestionat în mod diferit investiția școlară, în
cadrul eforturilor lor de mobilitate socială. Iar
lucrul acesta s-a derulat și în funcție de strategiile
vizând asimilarea sau menținerea identității
culturale. Or, în acest context, Palfiy subliniază
faptul că în afară de filiera tradițională deja
evidențiată de alți autori - teologia -, românii s-au
îndreptat cu prioritate și spre Facultatea de științe
Juridice, mulți din ei reușind să-și rentabilizeze
studiile în plan profesional, poziția cea mai
frecvent ocupată fiind aceea de funcționar public.
Însă partea majoră de interes îl constituie
capitolul “The Romanian Rule and the
Restructuring of the Educational Market in
Transylvania”, acesta fiind, după știința mea,
singura abordare de o asemenea amploare și
complexitate. De altfel, pe acest segment, și
Zoltăn Pălfy se simte „acasă”, favorizat poate și
de situația de a analiza într-o manieră inedită
multe din aspectele specifice perioadei. Ceea ce
Irina Livezeanu doar intuise în lucrarea sa,
Cultural politics in Greater Romania.
Regionalism, nation building and ethnic struggle,
1918-1930 (Cornell University Press, 1995), fără
să fi avut la îndemână analize sociologice și
făcând adeseori referințe la unul din naționaliștii
români excesivi (Onisifor Ghibu), acum Zoltăn
Pălfy vine să confirme și să ducă mai departe, în
profunzime, aspectele definitorii a ceea ce a
însemnat „românizarea” Universității clujene. În
primul rând autorul reușește să cuantifice
numărul studenților de etnie maghiară pe care i-a
pierdut noua Universitate, ce va căpăta numele
„Ferdinand I”, nu fără a surprinde impactul
acestui lucru pe piața universitară ungară și
românească. Apoi, printr-o minuțioasă analiză
comparativă cu „piața” universitară de pe întreg
teritoriul României și în strânsă legătură cu
reformele din învățământ, se reușește realizarea
unui cadru cât se poate de veridic pentru ceea ce
a însemnat dezvoltarea Universității din Cluj. Un
lucru însă n-a surprins autorul, că spre deosebire
de celelalte două instituții provinciale - din Iași și
Cernăuți, care au fost un fel de antecamere
pentru cea de la București -, Universitatea de la
Cluj a făcut figură aparte prin calitatea
învățământului, bucurându-se de un corp
academic de excepție și dotări la nivelul
stabilimentelor occidentale. Este și motivul pentru
care viața științifică de aici s-a impus la nivel nu
doar național, făcând o puternică concurență
Universității din Capitală, prin mecanisme pe care
lucrarea lui Vasile Pușcaș - invocată mai sus - le-a
evidențiat în multe din detalii.
Pe acest fond, Zoltăn Pălfy reușește să
deslușească regândirea „domeniului național” de
către autoritățile de la București și câteva din
strategiile de integrare într-un spațiu unitar
românesc a teritoriului transilvănean, recent
anexat. În acest context, „problema maghiară” a
devenit una din preocupările fundamentale, ce a
evoluat în strânsă legătură cu teoria dominării
sociale. Astfel, autorul reușește să depisteze
mecanismele subtile de blocare „obscură”,
imperceptibilă prin articole de lege, de accedere a
unor maghiari într-o instituție de învățământ
superior. Totodată sunt relevate și tarele unui
discurs extremist, ce milita pentru aplicarea unui
numerus clausus (numerus valahicus). În aceste
împrejurări, în conformitate cu materialul oferit
de autor, se poate constata că minoritarii
(maghiari și evrei) au pus în lucru o serie de
mecanisme compensatorii, alegând ca branșe de
studiu domenii în care concurența românilor ar fi
mai slabă.
Revenirea Transilvaniei la Ungaria - în urma
Arbitrajului de la Viena din august 1940 -, a făcut
ca vreme de alți patru ani (1940-1944)
Universitatea din Cluj să se remaghiarizeze, în
timp ce mai vechiul stabiliment românesc și-a
mutat sediul la Sibiu. Analiza pe care o face
autorul acoperă o perioadă perturbată de anii
războiului, în care mari efective de studenți
(români și maghiari) sunt antrenați pe câmpurile
de luptă și sunt mai puțin apți a-și continua
studiile universitare. De aceea, dincolo de cifrele
seci care ne sunt oferite, Zoltăn Pălfy insistă
deopotrivă și asupra nuanțărilor pe care le
presupune o atare perioadă, viciată în plus și de
resentimentele activate dintre autoritățile române
și maghiare.
Sfârșitul conflagrației a adus însă cu sine
probleme complexe pentru viitorul României.
Deși legitimați de primatul actului de la 23 august
1944, vizavi de Ungaria, guvernanții români s-au
aflat până la hotărârile finale ale Tratatului de
Pace de la Paris sub spectrul nesiguranței în ceea
ce privește viitorul Transilvaniei. Exista temerea că
Uniunea Sovietică vedea Ungaria ca o țară mult
mai sigură în ceea ce privește instaurarea
regimului comunist, fapt pentru care se impuneau
strategii menite să aducă recunoașterea
Transilvaniei ca parte componentă a României, iar
din multitudinea acestora două au fost
fundamentale: obediența dusă la extrem a
comuniștilor români față de Uniunea Sovietică și
oferirea garanției că aici s-a instaurat un regim
sigur orientat spre URSS; măsuri veridice de
protecție a minorităților, prin înlăturarea oricărui
tip de discriminare pe principii etnice.
În acest context, problema funcționării și pe
mai departe a universității maghiare la Cluj intra
în competiție cu necesitatea revenirii universității
românești în același important centru urban
transilvan. Factorii de decizie ai instituției
temporar mutată la Sibiu ar fi dorit reîntoarcerea
în localurile pe care le deținuse în perioada
interbelică, iar pentru a îndepărta orice
concurență sugerau mutarea universității maghiare
la Târgu Mureș, în vreme ce conducerea acesteia
din urmă se opunea oricărei inițiative de acest
gen. De aceea, la nivel guvernamental, deciziile
nu erau ușor de luat, pentru a menaja
susceptibilități și de o parte, și de alta.
Finalmente, prin două Decrete Regale promulgate
la 29 mai 1945, se consfințea funcționarea la Cluj
a două universități distincte, una de limbă
maghiară, iar cealaltă de limbă română, ce vor
dăinui în această postură până în 1959, când se
vor unifica sub titulatura: „Universitatea Babeș-
Bolyai”.
Fără a mai insista acum prin diverse formule
de „laudatio”, lucrarea lui Zoltăn Pălfy este
meritorie, un element de referință indispensabil
oricărei abordări viitoare.
■
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Un histrion în bibliotecă
Poezia lui G. Călinescu
Ion Pop
Comportamentul subiectului liric frapează
prin postura „actoricească”. Nu fiindcă ar
introduce în scrisul său în chip expres figura
actorului (cum se întâmplă, bunăoară, la un Emil
Botta, la care „fantasticele roluri” sunt doar
succedante ale unei personalități în căutare
dramatică de sine), ci pentru că se imaginează
mereu în societatea unei umanități citite, de
convivi, căreia îi împrumută adesea măștile, la
vedere; o face, însă, cu evidenta plăcere a
recursului la o garderobă prestigioasă, și într-un
univers a cărui „naturalețe” a fost de multă vreme
convenționalizată ca atare. Abia intrarea în rol,
într-o lume a lui ca și cum, pare promite accesul
la un soi de firesc. Or, cel ce laudă „lucrurile”,
propune de fapt o convenție a naturalului, o
natură cultă, anunțată încă din Poesii ca
întinzându-se între „templul” romantic și, mai
ales, cel antic, acesta din urmă plasat în peisaj
idealizat, arcadian. În ambele spații, solemnitatea
este jucată, costumația sumară ori cea burghez-
romantică, de croială mai complicată,
dezvăluindu-se a fi una de împrumut, pentru
momente de răgaz, de „vacanță”, când omul de
bibliotecă simte nevoia să-și completeze, cum
spuneam, trăirile intelectuale cu aceste ieșiri în
natură, cu pământ reavăn și la iarbă verde, pe
care le știe, totuși, fără să facă din asta o dramă,
ca aflându-se în anexele Bibliotecii, de nu chiar în
mijlocul ei.
Poetul Laudei lucrurilor interpretează, în fond,
cu mici variațiuni, un personaj de pastorală, cu
tot ceea ce specia mult gustată în saloanele
Europei clasicizante presupune drept convenție
rafinată a naturalului. Lume, acolo, de păstori
arcadieni, evocată și interpretată idilic de o
societate de nobili cultivați, feerie luminoasă a
unei „grecități” stilizate ori a unui Georgicon
vergilian restaurat. Univers, dincoace, în care
omul de litere se repoziționează cu modelele
omului vechi în față, fie el bardul-cântăreț al
Cetății, autor, ca Pindar, de ode, și purtând, ca
atare, vorba lui Ion Barbu, „cununa înflorită și
lyra”, fie în ipostază de Orfeu lăudând „materia”
(un ciclu de poeme se intitulează Lauda materiei
și evocă marile elemente din fizica clasică, astre,
anotimpuri, munci agricole, obiecte de interior
domestic), ori de îndrăgostit desfășurând, în
mișcări studiate, baletul discursului amoros; ori,
lărgind evantaiul referințelor livrești, în roluri
dintre cele mai diverse ce intră în raza
comparațiilor și a echivalențelor. Ne aflăm de cele
mai multe ori, cu aceste texte, în spațiul reveriei
clasicizante, pe care o poate exemplifica un poem,
și el în ritm clasic, precum Eu sunt grec: „Când
mă așez lângă unda sărată a Pontului negru, /
Pulpele goale-ntinzând pe nisip, visez că sunt
grec. // Plin de-o pojghiță de sare, bronz răsturnat
de pe soclu, / Spumele trec peste mine lăsându-
mi trupul lucios. /Thetis aruncă pe țărmuri
pletele-i îngrozitoare, / Vrând să le-apuc, rămân
cu șuvițe de alge. / Mii de sirene cântă în scoica
urechii mele, / Mii de tritoni își saltă din apă
spinările verzi”...
Spațiul reveriei se populează astfel treptat cu
făpturi readuse din mitologie, reîncarnate în
registre ale senzualității, înainte de a dispărea ca
orice făptură onirică. Un titlu ca acesta
concentrează, de fapt, mișcarea însăși a
transpunerii în rol, la care poetul recurge aproape
fără excepție: el este ceea ce visează că este și este
atât timp cât țin visul și rolul. Momentul trezirii
din vis e ca și absent și rămâne fără consecințe
aparente în biografia „reală”, confruntarea cu
prezentul nepoetic nu mai interesează, o dată ce
s-au consumat clipele de euforie, după cum nu se
poate spune nici că visarea ar fi chemată în chip
de reparație a vreunei grave frustrări, mărturisite
ca atare. Reveria „clasică” e, în genere, cum
spuneam mai sus, mai degrabă o prelungire ce
adaugă experiențelor de lectură, pe care le putem
bănui ca deja delectabile, celelalte desfătări,
imaginate, ale unei vieți consumate în elementar,
pecum cea presupusă a fi a omului „vechi”. De
altfel, „natura” invadează nu o dată spațiul
cărților, dar invazia are loc, în chip semnificativ,
tot dinspre cărți, ca în poezia Greierii: „Aseară-n
biblioteca mea, / Din sobă, ușă, dușumea, / Din
rafturile de stejar / Am ascultat un cântec rar.
/.../ Părea că în odaie / Crescuse deodată o livadă
/ și buruieni în ladă, / și printre tomuri cu
cotoare roșii / Foșnesc lin chiparoșii, / Ca în
Machiavel și Guicciardini / Se zbat de vânt
măslinii /.../ Credeam că dorm pe culmi la oi /
și-un Tytir zice-mi din cimpoi”...
Poetul erudit nu poate, iată, recupera
„natura” decât prin filtrul culturii, hiperbolizându-
i trăsăturile „primare” și supradimensionându-și,
în chip corespunzător, reacțiile față de ele.
Gheorghe Grigurcu, care a identificat cu finețe
cele mai multe dintre trăsăturile specifice acestui
„lirism livresc”, a sesizat, astfel, ca un ”al doilea
timp” al său, „în registru ironic, supralicitarea
forțelor autorului, cu o îndrăzneală împinsă până
la teatral”, notând și că: „o manieră favorită este
cea a deghizării într-un primitiv debordând de
vitalitate, părăsit în voia (măreață) a proceselor
naturale, exuberant și lasciv, emițător de chiote
dionisiace, iubitor de vin și fanfaron” (v. De la
Eminescu la Nicolae Labiș, Ed. Eminescu,
București, 1976, pp. 306, 307). Am notat, încă în
cartea de debut poetic, asemenea apăsări pe
coarda senzorialității fruste. În Lauda lucrurilor,
ele sunt omniprezente: „Cu mâna pâlnie la gură /
Un chiot dau pentru Echo /.../ Semăn la chip cu
Polifem / (Pe-un ochi un sloi mi-a pus peceți) / Pe
Eol și Boreu blasfem, / și pe Zamolx cinstit de
Geți. / De frig am promoroacă-n palme, / Polei
pe sculele de fier, / și mă-ncălzesc răcnind
sudalme, / De Hercule și Jupiter. (...) Închin
Cotnar pentru Echo, / Care-mi răspunde. O-o-o!”
(Mistrețul). Sau, în alte locuri: „Mărețul Solomon
/ Nu-și bălsăma talarul și tunica, / Cu mir și
cinamon, / Precum de rouă mi-e jilavă chica”;
„Printre măslini, smochini și cipri, pare-mi-se / C-
aș fi putut să fiu Ahile sau Ulise, // Aș fi mâncat
oi fripte, naramze și lămâi”... Un Georgicon
sintetizează la modul superlativ astfel de
elemente, nu însă fără a contrapune unei
Biblioteci, ce-i drept mai savante și mai austere,
tot o natură retrăită prin intermediu cărturăresc,
exemplul vergilian fiind, desigur, cel mai la
îndemână. Așa încât, presupusa incendiere a
Bibliotecii absolvă de flăcări doar un volum cu
natura presată între file: „S-adun visez grămadă
volumele vestite, / și să le văd nuiele de flăcări
mistuite, / și numai cu Virgilii Georgicon
subsuoară / Să plec apoi la țară. // Pe-un corn de
plug să-mpart în largi răstimpuri, / În gânduri cu
Poemul, mari chiote la câmpuri /.../ și de
pământul jilav piciorul zdravăn, lesne, / Mânjit
până la glezne, / / S-ar scufunda pe brazde; și arși
obrajii, cruguri, / S-ar umple de-o sudoare ca
boabele de struguri, / Iar brațu-ar tremura de
cazna pe pogon, / Sucit ca un otgon. // În părul
gros ca alga s-ar năpusti avântul, / Jucându-mi
flamuri sumbre pe lângă tâmple vântul., / și
cozile cămășii mi-ar pâlpâi spre vale / Ca pânzele
navale”... Apoape că nu mai e nevoie să adăugăm
„pâinea fierbinte pe la muchi” pe care personajul
ar „frânge-o pe genunchi”, nici mușcătura
„sălbatecă” a aceluiași din „cașul de zăpadă”, ori
băutura „umplând cu sânge barba și pieptul (său)
păros / Pe care (și l-ar) șterge cu mânecele-n cute,
/ Cu deștele hirsute”... Îngroșarea „telurică” a
liniilor desenului plastic al obiectelor și gesturilor
e frapantă, în paralelă permanentă, trasată de la
început, cu Poemul din gânduri.
Că s-a putut vedea în asemenea versuri „o
caricatură bonomă a elementarității”, în celalalt
registru mare al Laudei... poezia de dragoste
comportă, cu aceeași conștiință ludică, o stilizare
adaptată, de data aceasta, sugestiei ceremonialului
erotic. Discursul amoros nu e mai puțin „jucat” în
aceste versuri ce desfășoară ipostaze ale eului
evoluând de la modelul clasic grecesc la cel biblic,
al Cântării Cântărilor, cu senzualitatea rafinată
ornamental, ori la al micului balet de salon
rococo, cu „piruete” și jocuri de copilă delicat-
răsfățată, al unei Otilii din nou enigmatice și suave
ori ale unei sprintene Rozine. (Nu e, poate, inutil
să ne amintim, în context, că rossiniana, „amabila
Rozina” apărea astfel în cântecelul dedicat pupilei
sale de bătrânul unchi Bartolo, din Bărbierul..., în
postură de suspinător târziu și comic). S-a vorbit,
cu dreptate desigur, despre un „aprins lirism
bovaric” (Gh. Grigurcu), dar aici el e corectat încă
o dată, ca eventual efect negativ, de aceeași
complicitate ușor autoironică, necăzând niciodată
în ridicolul purei emfaze. Mecanismul transpunerii
în roluri e, în fond același, ca în poemele de
„Georgicon” reabilitat, comentate până acum. La
vârsta senectuții, subiectul poetic „pozează” în
mire și cuceritor, incitat de fantasme ale energiei
tinere, compensând austerități și asceze întreținute
de alte rafturi ale Bibliotecii, adică de cele menite
focului, din poemul citat mai sus. Cu un dram de
cochetărie, dar și cu conștiința pozei, el
supralicitează, iarăși, angajamentul sentimental,
aglomerează lista referințelor culturale reputate, -
cum o face în aceste variațiuni pe tema
cunoscutului imn studențesc medieval,
Gaudeamus igitur. „De Eros încă silă n-am, /
Vetust nu sunt precum Priam, / Diotima, aici în
poale / Așează-te cu șoldul moale, / Gingaș
întoarsă-așa încât / Să te cuprind pe după gât, /
Să-ți gust de-aproape suflul pur, / Gaudeamus
igitur!” Sau, în același ciclu, decorurile și
costumele de ceremonie antică, descinse parcă din
marmoreene basoreliefuri: „Deci în sălile cinabre,
/ Să cinăm sub candelabre, / Îmbrăcați în
laticlave, / Slujiți nu de triste sclave, / Ci de
zânele eline, / Purtând amforele pline”...
Declarația de iubire devine de cele mai multe ori
declamație, discurs mimat, voluntar emfatic,
interpetat pe o diversitate de tonuri. Unul este al
fundamentalelor, insolubilelor, solemnelor
întrebări filosofice puse femeii, care nu are cum să
răspundă la ele și frapant disproporționate față de
natura momentului evocat: „Ce este-această lume,
/ Otilio, să-mi spui /.../ Consult toți filosofii, / Pe
Platon și Socrat, / Să știu dacă pantofii / Sunt
semn c-ai existat. / Consult toți filosofii”...
Înscenarea unui discurs persuasiv, vizând
supunerea femeii față de „teribilul mire de taine
știutor”, are toate atributele excesului baroc de
artificii, aici de sursă livrescă, recoltate, iarăși, din
pagini de tomuri exemplare: „Nimeni de vârsta-și
darul de-a te slăvi nu are, / Toți sunt niște profani.
/.../ Eu știu să te slăvesc cu palmele pereche, /
Precum în Vatican, / Un papă umanist, uimit de
lumea veche, / Bronzul atenian. / / Am, învățat
anume saluturi monahale / De l-Alighieri Dante, /
Smerite genuflexii, suspine, osanale, / Gentile și
pedante. / / Nainte de-a te trage-n alcovul lin de
umbre, / În arca lui Noah, / Iți voi cânta preludii
pe clavicordii sumbre / Din Haendel și din Bach”
(Epitalam).
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Regia, punerea în scenă sunt cum nu se poate
mai clar deconspirate în asemenea versuri ce
desfășoară o întreagă recuzită teatrală. Recoltate
din universul biblic, alte trimiteri livre°ti compun
un ceremonial de aceeași natură în Deborah ori
Vin din Liban, mireasă și Apa vie, în timp ce
texte precum Erotocrit, Haricleea, Aretuza, Safire,
fac ecou liricii neoanacreontice bine cunoscute de
istoricul literar. O Idilă teocritiană recompune, la
rândul ei, decorul și gestica din versurile poetului
antic, neuitând să așeze un accent decorativ mai
solemn în finalul dansant: „Pot să te strâng în
brațe cât timp ard șapte facle, / Fiind săltăreț ca
Pan și tare ca Heracle”... Câteva dintre reușitele
certe ale acestei lirici aparțin ciclului dedicat
Otiliei-Til, unde - cu amintirea, în fundal, a
„enigmaticului” personaj de roman - discursul
amoros calchiat cu grațioase corecturi după
modele are ambiguitatea sugestivă a confesiunii
lirice tardiv-recuperataoare, dublate de caietul de
regie al artistului experimentat în materie de
efecte teatrale și stlilizări ale retoricii replicilor. O
piesă exemplară e, desigur, Nu, aproximând în
metru antic o scenă de respingere a ofertei iubirii
unui îndrăgostit rostandian. Convocarea de
elemente cosmice și de impunătoare repere
mitologice subliniază natura ludică, de joc cu
convențiile, a momentului: „Mă iubești, pe Til
întrebai, strângând-o în brațe, / Părul pe-obraz
revărsându-mi, râzând zise: nu. // "Cugetă bine
ce spui, am strigat cu fața spre lună, / Zeii stau
martori în stele cu ochii la noi.” // Til mă scrută
cu privirea albastră ca marea, / Candid și galeș
zâmbind, din nou zise: nu. /.../ Vrei tu să fiu
Agamemnon, Alexandru sau alt erou mitic? /
Troia vrei, Theba? Mă vrei cu spada sclipind?” / /
Noaptea era măreață, se-auzea al planetelor
cântec, / Til, mângâindu-mi coama, zise iar: nu.
// Degetele-ncet eu prin aer le resfirai ca pe liră, /
Vaiete triste de fiare răsunau prin păduri. / / Știi
cât a plâns Orfeu pierzând pe Euridike, / Jalea
mea este mai neagră, „nu” de-mi răspunzi”. // Til
mă cuprinse de gât, pe umărul meu lăsă capul. /
Buzele abia mișcând, ca un ecou șopti: nu”.
Alteori, postura comică a bărbatului îndrăgostit e
recunoscută direct: „Eu, rigă-ntr-o ureche, / Cărui
de oști nu-i arde, / Înșir rime pereche, / Păzit de
halebarde”.
În felul acesta, uzând conștient de „cuvinte
tocite din vechime”, dar care-i „par sublime”,
poetul-histrion afișează când masca gravității,
până la ipostaza „eroică” ori la cea de îndrăgostit
în prada lamentației (v. „Ades în casa mea mă-
nchid, / Să plâng ca regele David / Pe fiul său
Avesalom / De plete spânzurat în pom, / Cu
gândul la Otilia / Cu părul ca vanilia”), când pe
cea a autoironiei complezente față de zisul
bovarism, în fond recunoscut. Discursul său e
construit în egală măsură cu un soi de hedonism,
de a face „ce-au făcut cei vechi”, și cu o anume
conștiință a distanței față de roluri. Unul din
rarele poeme ce mărturisește direct o atare
distanțare, tratată umoristic, datează deja din
1940. Se intitulează Chloto și se încheie așa:
„Eheu! Un timp imens de-Aheea mă desparte, /
Am fost ursit de Chloto să dorm cu capu-n
carte”. Nu e cea mai subtilă formă de expresie a
acestei conștiințe a convenției asumate, după cum
nici o compunere ca Război troian rezumat nu-i o
capodoperă. Însă astfel de compuneri spun destul
de mult despre „programul” de timpuriu schițat,
al „tăinuitei lirici”. Poemele cu adevărat împlinite
sunt cele în care convenția clasicizantă (sau de
inspirație romantică) nu e periclitată de gestul
tranșant demitizant ori de superficiala
bagatelizare ironico-umoristică (aceasta, de tipul,
să zicem Topârceanu). Efectele convingătoare vin
dinspre zona de echilibru al atitudinilor, în care
„înscenarea” e rezultatul unei regii estetizante, de
sensibilitate neobarocă, ce dozează subtil efectele
de „frustețe”, calculând accentele de registru
senzorial hiperbolizat, puse în plină desfășurare a
coregrafiei „pastorale”. Sunt șocuri, bruscări de
cert efect, pe care poetul le exploatează adesea cu
profit maxim, și care dau farmec discursului său
în aceste zone de frontieră, în care se confruntă și
intră în simbioză două, în fond, tipuri de
„rezumat”, de „schematizare”: unul care
caligrafiază, cumva, mișcarea scenică în decorul și
el atent stilizat, - altul care îngroașă aproape
caricatural imaginea de contrast, telurică și
sangvină, a protagonistului ce evoluează în
peisajul de convenție arcadiană. Și într-un caz, și
în celălalt, histrionismul, în sensul lui pozitiv, iese
în evidență, uneori din paralelismele manifeste ale
prezetului „trăirii” cu un odinioară mitologic,
alteori doar sugerat de un soi de mecanică a
rolurilor. E multă știință regizorală aici, dar e și
un lirism mediat, adesea puternic, care nu poate
scăpa spiritelor cultivate.
Dar cine vorbește, de fapt, în poezia lui G.
Călinescu? Cele spuse până aici ar sugera mai
degrabă un subiect plural, optând pentru soluția
unor succesive travestiri . El pare a nu se putea
exprima aproape niciodată în nume propriu,
având o nevoie... vitală de referința culturală,
livrescă. Când încearcă să se autoportretizeze,
propune, cam în același sens, un chip plin de
contraste, migrator pe sub măști diverse, ca
mânat de un duh al metamorfozei, sugerând o
complexitate de Proteu baroc: „În viață am fost
plin de contraste, / Cu zile albe sau nefaste. /
Am fost centaur în poieni / și o șopârlă-n
buruieni. //O sepie stropind cu tuș, / Un alb, pe
mare, pescăruș, / / Ostaș purtând sabie grea, /
Curtean în mână cu-o lalea. //...// Sofist ironic
din Elada, / Fanatic, sumbru Torquemada, // În
arta vieții un Socrate, / Neliniștit ca Mitridate, //
Atlet senin de Polictet, / Extravagant, nocturn
Hamlet, //...// Nebun ca neamul lui Atrid, / Poet
ca regele David” (Contraste). E o dinamică a
măștilor resimțită pozitiv,, cum se vede mereu,
fără tensiuni problematizante, afișând o
complementaritate a trăirilor și a modurilor de
manifestare în fond benefică. A trece de la o
ipostază la alta e mișcarea cea mai caracteristică a
acestei personalități ce se simte în largul său într-
un univers plural, cu vârste ale culturii care
comunică pașnic și armonios. E o familiaritate cu
faptele spiritului pe care histrionul din Bibliotecă
o trăiește în stări de distinsă destindere. Și ea e
cea care-i dă un anume sentiment al duratei, al
rostului scrisului său. Doar tâta vreme cât se lasă
antrenat de variațiunile reconfortante pe teme
„clasice”, poate persevera în iluzia că a construit
ceva mai tare decât bronzul (cum sună titlul unei
„parafraze horațiene”); pe pagina imediat
următoare acestui poem, altul, pe aceeași temă,
însă ieșit de sub vraja parafrazării, mărturisește,
dimpotrivă, conștiința fragilității „monumentului”,
care-i apare ca simplu „castel de foiță, transparent
ca o aripă de musculiță”, unic, precar „document”
de a fi existat, „fragil ca balonul de păpădie”...
r aceste poeme-autoportret devin interesante și
elocvente și dintr-un alt punct de vedere, ratașabil
convenției de „pastorală” a jocului călinescian.
Este vorba despre cele câteva texte ce deschid
Lauda lucrurilor, în care poetul vrea, conformist,
să-și probeze fidelitatea de tovarăș de drum al
noii puteri „proletare”, într-un moment în care
ideologia comunistă se arăta mefientă față de
„elitele” intelectuale, așa-zicând izolate, rupte de
„mase”. Sofistica acomodării la noua ideologie,
din articolele jurnalistului Călinescu (analizată
pătrunzător în paginile dedicate scriitorului de
Angelo Mitchievici în recentele, coleciv Explorări
în comunismul românesc), transpare și în versuri,
punând într-o falsă stare de criză raporturile
dintre Bibliotecă și „viață”. „Pe nici o poartă a
vieții nu-mi văd numele pus!” - exclamă, culpabil,
poetul ce se simte obligat să se angajeze (o
compunere se intitulează chiar Raport!), coborând
de la înălțimea austeră, conotată negativ, a elitei,
în fertila „vale” populară: „Eram bărbatul care-n
singurătăți petrece, / Ca vulturul pleșuv pitit în
stânca rece. / Nesuferind câmpia, fugeam de cei
de jos. /.../ Când coama-mi străluci la tâmple
sideral, / Mă coborâi în vale ca un Virgil pe cal, /
Cu lira într-o mână, cu hățurile-n alta, / Unde
foșnește grâul ori așchii scoate dalta. /.../
Descălecai. Le-am zis: - În obște mă prenumăr, /
Lăsați-mă bușteanul să-l țiu și eu pe umăr, / Din
moară să scot sacii, albit tot de făină, / Să trag cu
voi din baltă de pește plasa plină”... Or, cum se
vede, actorul de „pastorală” nu face decât să
schimbe un costum cu altul sau, mai degrabă, să
încurce costumele și rolurile, provocând
involuntare, însă revelatoare, stridențe: de sub
hainele muncitorești, ca de „vizită de lucru”
regizată, ies drapările șifonate ale togei eline, iar
lira antică, depusă demonstrativ lângă bușteni,
saci de făină și schele, face flagrant simulacrul
înscenării sumare. Aerul operetistic e agravat și de
alte poeme din același ciclu, incompatibilitățile
sporind prin schematizare clișeistică, alimentată
de depozitul de recuzită deja compromis de
industria proletcultistă a versificației fals-idilice
din anii 50. Întâlnirea programată între histrionul
din Biblioteca-salon-pastoral și păstorii „de jos”,
reali, este, de data aceasta, de un convenționalism
împins fără voie în parodie, ca în poemul intitulat
pur și simplu Agricultură: „Am curățat ogorul,
egali în muncă grea, / de buruiana rea, / Din vite
și semințe, am scos prin lungi altoiuri, / Cele mai
bune soiuri. /.../ Punând la jug tractorul, / Ar
într-un ceas ogorul, / Strigându-i hăis, cea, /
Ecoul îmi răspunde voios dintr-o vâlcea. /.../
Acum, descins din vis, / În obște cu țăranii
pornesc la câmp deschis, / Pe-a soarelui căldură, /
Ca Flaccus și Virgil m-ocup de-agricultură. /.../
Păstorii cu opinci, / Aduc turma de oi în cântec
de tilinci. / Atunci pe toți îi chem / și le recit în
prag din ultimul poem”. „Tristețea este stearpă,
iar fapta lăudată, / Voios să cânți prin văi” - scrie,
altundeva, poetul cu o sprinteneală programatică
suspectă, mai ales că recurge la sloganul emfatic
al „comenzii sociale”, sumar figurat în stereotipuri
imagistice: „Cuptorul înroșește, fă secere, ciocane
/ pentru întreg poporul. // În loc să-nalți cu
spada, sălbatic călăreț, / Un groaznic osuariu, /
Tractorul ia de hățuri, și fi-vei mai măreț / Decât
trufașul Dariu”. Tot așa, pasul de defilare adoptat
de cântăreț ca termen de contrast pentru viața
sedentară, în izolare prăfuită, a unei „mătuși” din
vechea societate, se poticnește comic în clișeele
propagandei ("La ce e nou, tresare fără minte, /
Iar noi cântăm, pășind tot înainte”), un dialog cu
„tovarășul colectivist” e de o falsitate frapantă, iar
elogiul cu care e întâmpinată „rufăria / Țesută la
fabrică de fruntașa Maria” compromite definitiv,
prin formula de gazetă de perete „stahanovistă”,
o Laudă a zăpezii ce începuse promițător.
Convenția delectabilă, trăită până acum
euforic de histrionul din Bibliotecă, într-un joc cu
reguli propuse de el însuși, liber acceptate, cu
identificări și distanțări față de rol productive
pentru imaginație, apare astfel, în final, grav
afectată. Forțat să iasă din spațiul său familiar,
omul Cărții și al reveriilor livrești întregitoare de
personalitate își rezumă, mai întâi, deformat
trecutul, din rațiuni de adaptare vinovată la
comanda ideologică, pentru o palinodie de
circumstanță. Apoi, acceptă o altă regie decât a sa
proprie, aici manipularea ideologică, ce viciază
însăși regula jocului, invitând la considerarea
convenției societății ideale, drept realitate. Are loc
aici acea corupere a jocului, despre care vorbește
Roger Caillois, tocmai în legătură cu jocul
mimetic: „ea se produce atunci cînd simulacrul
nu mai este luat ca atare, când cel care e deghizat
crede în realitatea rolului, a travestiului și a
măștii. El nu îl mai joacă pe acel altul pe ce-l
reprezintă. Pierderea identității sale profunde
reprezintă pedeapsa celui ce nu știe să oprească la
joc gustul pe care-l are de a împrumuta o
personalitate străină. Avem de-a face, la drept
vorbind, cu alienarea” (v. Les jeux et les hommes,
Gallimard, 1958, p.111). Este prețul plătit, din
fericire doar parțial, și de poetul Laudei lucrurilor.
■
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
„Avem nevoie să înțelegem cum spațiul °i
timpul interacționează pentru a produce
cele mai bune rezultate pentru oameni.”
de vorbă cu Paivi Vilkki, vicepreședinta Asociației de feng shui din Finlanda
Doamna Paivi Vilkki va susține la Cluj cursuri de feng shui și astrologie chineză (Cei patru stâlpi ai destinului, în
perioada 20-25 mai. A fost interesată încă de timpuriu de astrologie și artele divinatorii ca și de filosofie și religie așa
cum există ele în diverse culturi. S-a specializat treptat, având șansa de a studia cu maestrul chinez Joseph Yu, care
a fondat în Canada un Centru de cercetare pentru studiul feng shui-ului și al astrologiei chineze. Este consultant feng
shui oferind servicii atât în Finlanda cât și în alte țări și, ca urmare a expertizei demonstrate, a fost abilitată de
maestru să predea cursuri în domeniile deja menționate. Domnia sa a avut amabilitatea de a clarifica penttu cititorii
revistei "Tribuna" câteva aspecte legate de domeniul în care activează.
Margareta Petruț: Se poate observa în zilele
noastre un interes din ce în ce mai mare pentru
feng shui la nivel mondial. Ne puteți explica în ce
constă feng shui-ul tradițional?
Paivi Vilkki: Feng shui-ul este o străveche artă
de a trata spațiul, dezvoltată inițial în China
antică, care îi ajută pe oameni să-și
îmbunătățească sănătatea, prosperitatea,
capacitatea de a procrea. În aspectul ei cel mai
primitiv, este utilizată de toate formele de viață
organică. Aspectul fundamental este acela al
adaptării la climă și mediu, pentru ca indivizii
speciei să poată găsi hrană și adăpost, să poată
supraviețui și da naștere generației următoare.
Chinezii antici au realizat un studiu detaliat și
sistematic al diverselor aspecte din natură și a
impactului lor asupra ființelor umane. Ei au
observat că mediul ne influențează viața pe mai
multe niveluri decât suntem noi conștienți aici în
Vest. În plus față de efectele evidente, anumite
energii invizibile par să afecteze oamenii în
funcție de spațiul în care se află, locuiesc sau
muncesc.
În stadiul inițial al acestei arte, oamenii erau
preocupați în principal de formele vizibile, munte
și apă, și de felul în care acestea influențau
așezările omenești. Autoritatea și bunăstarea
împăratului ca și capacitatea sa de a deține
puterea și a-și înfrânge inamicii erau de
importanță majoră. Astfel, capitala și împăratul se
aflau în centrul atenției. Trebuiau să existe munți
care să protejeze locul și apă care să favorizeze
agricultura și comerțul. Formele munților și
râurilor indicau calitatea energiei care influența
fiecare loc.
Când chinezii au descoperit proprietățile
magnetice ale magnetitului, au inventat busola.
Tot ce era vizibil în cer și pe pământ era legat de
direcții, așa cum erau ele indicate de busolă.
Aceasta a devenit o nouă metodă în feng shui.
Orice clădire putea fi poziționată, prin diverse
calcule, în raport cu anumite direcții. Pentru
oameni, tot ce se află în lume are sens doar dacă
se raportează la ființele umane individuale. Astfel,
anumite metode erau folosite pentru a stabili o
relație între anul de naștere al unei persoane și
energiile casei, așa cum erau ele indicate de către
direcție. Folosind aceste metode, era posibilă o
evaluare a factorilor care făceau ca într-o casă o
persoană să prospere iar în alta să aibă o serie
nesfârșită de întâmplări nefericite.
Chiar dacă un loc era aducător de noroc un
timp, în cele din urmă lucrurile se schimbau..în
rău. Zonele prospere decădeau, unele capitale
erau distruse în timp ce altele erau construite,
case bogate cădeau în paragină iar unele care
fuseseră sărace începeau să prospere. Aceasta a
dus la includerea unui alt factor în ecuație:
timpul. Pentru a evalua potențialul unei clădiri,
trebuiau observate influențele timpului asupra
diverselor energii. Astfel, importanta triadă
chineză Cerul (timpul), Pământul (feng shui) și
Omul este completă, acesta fiind semnul
adevăratului feng shui. Avem nevoie să vedem
cum spațiul (mediul nostru) și timpul
interacționează pentru a produce cele mai bune
rezultate pentru oameni.
- Cum a ajuns feng shui-ul în Occident? În
ultimii ani s-au tradus și în România o mulțime
de cărți cu intenția de a dezvălui cititorilor
diverse aspecte legate de acest subiect. Din
păcate, la fel ca în alte domenii, există cărți care
nu fac decât să inducă în eroare și sunt departe
de a facilita o înțelegere corectă a conceptului și
practicii tradiționale feng shui. Cum poate fi
distins feng shui-ul tradițional de perspectivele
false asupra lui?
- Feng shui a devenit o modă în Occident în
anii optzeci. A fost adus în Statele Unite de către
o americancă. Ea și profesorul ei chinez au
renunțat la utilizarea busolei și au avansat o
metodă ușoară și accesibilă. Se preda și se învăța
ușor. Era o metodă nouă, bună la toate: aranjați-
vă casa folosind câteva lucruri simple și veți
deveni sănătoși și bogați. Dacă vreți bani, puneți
apă în colțul bogăției. Dacă vreți o relație bună,
așezați două rațe în colțul corespunzător
relațiilor.
Orice persoană cu o inteligență normală poate
înțelege că asta este o prostie. S-au înregistrat
câteva succese însă eșecurile, prea numeroase, nu
au fost descrise în cărți, care au început să se
înmulțească aproape exponențial. Oricine putea să
participe la acest gen de curs și apoi să vadă ce
cărți au scris alții și să producă una la fel, într-un
format ușor diferit. Teoriile de acest tip par ușor
de învățat. Oamenii nu și-au pus întrebarea de ce
chinezii au nevoie de ani sau decenii pentru a
învăța această artă.
Într-o etapă ulterioară, oamenii au început să
amestece tot felul de metode New Age cu feng
shui-ul. Curățarea spațiului, Feng shui celtic, Feng
shui-ul și bijuteriile, săpun, haine, coafură, hrană,
astrologie, hârtie igienică... feng shui. Nu există
limită pentru inventivitatea oamenilor de a face
bani, etichetând lucrurile ca fiind obiecte feng
shui. Feng shui a creat piețe pentru simbolurile și
obiectele chinezești. Acestea sunt fără îndoială
legate de feng shui din necesitate culturală,
deoarece fac parte din mediul chinez. Ele nu sunt
însă feng shui în orice context. Nu e necesar
pentru nici un occidental să folosească obiecte
chinezești pentru „a crea un feng shui bun”.
Există acum și multe cărți bune despre feng
shui-ul tradițional deși varianta occidentală tip
„fast-food” încă domină piața. Este însă clar că
această variantă pierde teren. În cazul în care
doriți să aflați dacă o carte tratează despre feng
shui-ul autentic, verificați dacă menționează
direcțiile. Dacă vedeți în ea ilustrații cu cele 9
pătrate corespunzând zonelor etichetate cu
termenii Carieră, Bunăstare, Relații, etc., veți ști
că aveți în mână o carte despre feng shui în stil
occidental. Pe de altă parte, cu o carte de feng
shui care va face referiri constante la Nord, Sud,
etc., pentru a indica zonele unei case, veți ști că
este vorba de o abordare tradițională..
Trebuie însă să vă amintiți întotdeauna că feng
shui, asemeni oricărei alte profesii, necesită ani de
studiu și practică pentru a o învăța. Nici o carte
destinată publicului larg nu poate conține mai
mult decât o prezentare superficială a
metodologiei feng shui. Ar mai trebui să ne
amintim faptul că și cărțile își au și ele partea lor
de greșeli.
- Care sunt maeștrii cu care ați studiat?
- Mi-am cumpărat prima carte de feng shui la
sfârșitul anilor șaptezeci. Aceasta era înainte ca
feng shui-ul să fie la modă. Când a început să fie
la modă și cărțile au inundat piața, le-am
cumpărat îndată ce apăreau în librării. Mi-am luat
partea de experimentări și am obținut câteva
(ne)reușite interesante. La un moment dat
ajunsesem să constat că nici o carte nu oferea
nimic nou despre subiect. Apoi am găsit pe web
cursul prin corespondență al lui Joseph Yu, pe
care l-am considerat de atunci cheia spre
perfecționarea mea în consultanța feng shui.
24
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
24
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Joseph Yu a devenit maestrul °i mentorul meu cel
mai important. Devenind membră a Asociației de
feng shui din Finlanda, am participat la
organizarea vizitelor mai multor maeștri chinezi
în Finlanda și am studiat cu ei. Aceștia sunt Liu
Shanlin din China, Jes T:Y. Lim și Howard Choy.
- S-a spus că feng shui este o artă dar și o
știință și că poate ajuta oamenii să-și
îmbunătățească viața. Cum este acest lucru
posibil?
- Feng shui este o artă și nu o știință dacă
luăm în calcul faptul că nu poate fi studiat
folosind ceea ce se consideră a fi metode
științifice moderne. Totuși, modul de operare
poate fi verificat prin observație. Când învățăm
metodologia de bază, putem privi evenimentele
din viața noastră și din jur realizând modul în
care teoria se aplică realității. Putem începe să
experimentăm, făcând schimbări în mediul nostru
și observând dacă au sau nu efect asupra vieții
noastre.
Scopul feng shui-ului este de a crea un mediu
care ne ajută să fim sănătoși și prosperi. Dorim să
poziționăm clădirile astfel încât să beneficieze de
cele mai bune energii iar intrările lor să fie
localizate în zone favorabile. Deoarece majoritatea
dintre noi avem prea puțin de spus în această
privință, ne aranjăm cel puțin interioarele caselor
pentru a ne îmbunătăți starea de bine. Aceasta se
realizează de obicei prin modul de aranjare a
mobilierului și alegerea culorilor. Încercăm să
aducem în mediul nostru energie pozitivă, activă.
Plasarea ușilor și ferestrelor este de maximă
importanță în această privință. Dorim să reținem
această energie cât mai mult, pentru a ne hrăni.
De aceea avem nevoie de pereți pentru a o reține.
Utlizând culorile, mobilierul și alte obiecte,
conducem și transformăm energia în așa fel încât
să ne fie cât mai benefică.
Efectele feng shui-ului par adesea de domeniul
miracolului deoarece nu am învățat să gândim că
mediul nostru are un impact invizibil asupra unor
aspecte precum sănătatea, fertilitatea sau relațiile
cu ceilalți. Dacă membrii familiei se ceartă mereu,
este ceva normal, nu-i așa? Sau dacă soțul și soția
au conflicte. Sau cineva este mereu bolnav. Sau
altcineva are un acccident. Sau un altul nu poate
avea copii, deși nu există un motiv medical
evident. Modul de aranjare a energiilor în casă
poate avea o contribuție surprinzător de mare în
crearea unor semenea probleme. Câteva culori
bine alese sau reorientarea mobilierului poate face
minuni.
Trebuie să ne reamintim însă că aspectele care
țin de feng shui nu sunt singurele care ne
influențează viața. Acesta nu poate vindeca tot.
Nu există un feng shui perfect așa cum nu există
o ființă umană perfectă sau o viață perfectă. Cu
toții avem un destin propriu cu suișuri și
coborâșuri. Rolul feng shui-ului este de ne face
calea mai ușoară, folosind factorii care țin de
mediu. El nu poate eradica această cale nici nu
poate schimba viața noastră cu a altcuiva.
- Ca practician feng shui și ca vicepreședintă a
Asociației de feng shui din Finlanda aveți o
experiență remarcabilă. Ne puteți spune câte ceva
despre ea?
- La fel ca toată lumea, am început să
experimentez acasă. Deși mă gândeam că trebuie
să fie ceva adevărat în feng shui (altfel nu ar fi
rezistat atâtea mii de ani), eram de fapt sceptică
în privința valabilității fiecărei reguli. Consideram
că multe din ele se leagă de efecte psihologice.
Prima observație reală pe care am făcut-o se
referea la un material verde pe care l-am adăugat
într-una din camere. Pe neașteptate, atmosfera din
familie s-a deteriorat, ajungâdu-se la ceartă și
amenințând să se agraveze. După ce am
îndepărtat materialul, lucrurile au revenit la
normal. De atunci, mi-am schimbat părerea
asupra multor efecte, după ce le-am experimentat
pe propria piele. Acestea includ efectele oglinzilor,
ale, culorilor, colțurilor (muchiilor), a unor
obiecte cu energii speciale. Unele relatări despre
aceste efete le puteți găsi pe pagina mea de web:
http://koti. welho. com/ivilkk/Sharp_forms.html
De ani de zile am grijă de sănătatea familiei
folosind metodele feng shui. Când cineva arată
semne de îmbolnăvire, verific energiile
momentului respectiv, energia celui care este
afectat și energia legată de respectiva problemă
de sănătate. Astfel, aflu unde trebuie să schimb
ceva în casă pentru a reface echilibrul. De fapt,
sănătatea familiei mele este motivul cel mai
important pentru mine în practicarea feng shui-
ului.
Cele mai convingătoare confirmări ale
efectelor armonizării energiilor, obținute prin feng
shui, vin uneori și prin reacțiile animalelor.
Pisicilor le place să stea în zone cu energii
dăunătoare oamenilor. În ultimele luni, am avut
doi clienți cărora le-am sugerat anumite schimbări
în unele camere cu energii nocive. Fiecare a
remarcat, după modificările operate, că pisica
proprie, căreia îi plăcea să stea și să doarmă
acolo, părăsise camera și refuzase să mai stea în
locurile preferate anterior. E o indicație clară a
faptului că energiile din acele locuri își
schimbaseră calitatea.
O doamnă trecea printr-o perioadă dificilă
deoarece soțul începuse o relație cu o altă femeie.
El făcuse și un atac de cord și era atât de
deprimat încât își lăsase baltă afacerile. Doamna
era și ea consultant feng shui dar se specializase
într-un domeniu diferit. Ea mi-a cerut să verific
dacă pot vedea ceva ce ea nu sesisează. I-am dat
câteva sfaturi privind interiorul dar am indicat
mai ales o anumită piatră în exterior în zona
dormitorului și i-am spus că este elementul a
cărui energie ataca echilibrul căminului. A
îndepărtat-o și de atunci viața cuplului s-a
îmbunătățit mult chiar dacă răul făcut în trecut
nu poate fi eliminat.
Atunci când practic mă concentrez în a găsi
sursa acelor probleme pe care clientul le reclamă.
Dacă nu există nici o problemă, nu trebuie nimic
schimbat. Orice schimbare n-ar aduce decât o
înrăutățire.
- Sunt deja persoane care ar dori să știe mai
multe despre cursurile pe care le veti susține în
mai, la Cluj. Ce le puteți spune despre conținutul
primelor două module?
-	Modulul 1 introduce toate teoriile
fundamentale ale metafizicii chineze. Este
intensiv dar pentru a începe un studiu care ține
de cultura chineză trebuie să cunoaștem bine
aceste probleme generale. Cum trebuie ele
aplicate constituie obiectul unei activități de-o
viață.dacă suntem atrași de feng shui. Aceste
elemente generale trebuie cunoscute și în cazul în
care studiezi medicina chineză. Acest modul
introduce de asemenea Shuozhuan, "Explicarea
trigramelor”. Acesta este un capitol și într-una din
cele mai vechi cărți care există Yijing (cunoscută și
cu ortografierea I Ching) - Cartea Schimbărilor, o
carte utilizată inițial în divinație. Chinezii
consideră că orice aspect care nu poate fi
demonstrat că derivă din Yijing și în mod
deosebit din acest capitol, nu este feng shui
autentic. Modulul mai conține și considerații cu
aplicabilitate la arhitectură și design interior.
Modulul 2 se ocupă de "munți” și "ape” și
prezintă metodologia care ține de utilizarea
busolei. Munții și apele erau aspectele
fundamentale ce trebuiau observate de la început.
Chiar dacă această parte poate fi studiată
corespunzător doar sub îndrumare unui maestru,
timp ani de de zile, urmărind formele de teren
reale, avem nevoie de o idee generală despre
modurile fundamentale în care să le clasificăm.
Cursanții vor învăța cum se aplică acești termeni
la peisajul citadin. Un alt aspect ce va fi prezentat
va fi cel referitor la cei 28 Xiu, ce-i va familiariza
pe cursanți cu un aspect esențial ce ține de
astronomia chineză și face parte și din sistemul
astrologic. Va fi prezentată și cea mai simplă și
populară metodă ce se bazează pe utilizare
busolei, școala celor 8 case. Modulul 2 se încheie
cu prezentarea Qing Nang Jing, una din cele mai
importante scrieri antice referitoare la feng shui.
- Veți susține și un curs ce va prezenta
informație esențială legată de astrologia chineză
(cei patru stâlpi ai destinului). Prin ce diferă
aceasta de astrologia occidentală?
- Astrologia occidentală se bazează pe
mișcarea planetelor, Cei patru stâlpi ai destinului
nu se bazează pe acest aspect. Cel puțin nu este
evident din metodologia ei. Ea măsoară însă
energiile reale care se presupune că sunt efectul
net al energiilor cerești. Anul, luna, ziua și ora
nașterii sunt exprimate fiecare prin două
caractere, o astfel de pereche formând un "stâlp”.
Folosind cele 8 caractere putem analiza tipul de
personalitate, punctele tari și slabe ale persoanei,
realizările ei, potențialul în căsnicie și tipul de
actvitate care îi este cel mai potrivit. Putem vedea
și modul în care viața persoanei evoluează în
timp.
În Occident, oamenii știu despre animalele
care guvernează anul nașterii deoarece există o
mulțime de cărți despre acest subiect. Animalul
care guvernează anul este legat de unul din cele 8
caractere care sunt analizate (câte două pentru
fiecare "stâlp”) dar adevărata astrologie "Cei patru
stâlpi ai destinului” nu este interesată de analiza
caracterului care se bazează pe animalul care
guvernează fiecare an. Ea analizează elementele
caracterelor, relația dintre ele, cu ce aspecte ale
vieții și cu ce persoane sunt în relație.
Interviu realizat și tradus de:
Margareta Petruț
■
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
15
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
tradiții
Muzeul Țăranului Român
Radu-Ilarion Munteanu
(urmare din numărul trecut)
Promiteam, în episodul trecut, referiri la un
mai vechi interviu cu doamna Ioana
Popescu, director al departamentului de
cercetare la Muzeul Țăranului Român. Cum inter-
viul poate fi găsit, integral, în destinația aferentă,
omonimă, a secțiunii Destinații culturale a por-
talului cultural Liternet.ro, vom sublinia, vom
contura, în primul rând în beneficiul muzeelor
etnografice regionale ca atare, dar și în speranța
unei minimale dezbateri publice în coloanele
Tribunei, două concepte promovate cu con-
secvență de muzeul de la șosea, la inițiativa
departamentului de cercetare: ecomuzeul și
muzeopareea. Iată o deschidere sugestivă, fără
pretenții de definiție riguros științifică, făcută de
doamna Ioana Poescu, pe ton colocvial, adecvat
contextului publicistic, în fapt o “traducere” sui
generis, pe limba publicului, a conceptului rig-
uros:
Ne-a bântuit și ne bântuie de mult ideea orga-
nizării unui ecomuzeu. Din păcate ar fi singurul
ecomuzeu din România. Intenționăm să-l orga-
nizăm la situl pe care Muzeul Țăranului îl are la
Herești, județul Giurgiu. Ecomuzee au mai apărut
cu numele în România. Unul sau altul dintre
muzele în aer liber din provincie s-au autodenu-
mit ecomuzee. Ecomuzeul nu are aproape nimic
în comun cu muzeul în aer liber, este cu totul
altceva. E o noțiune inițiată de muzeologia
franceză contemporană. Deocamdată nu s-a
răspândit decât în Europa. Este vorba despre un
muzeu care poate avea zonă pavilionară și zonă
în aer liber, sau numai zonă pavilionară. Un
muzeu plasat în interiorul unei comunități locale
interesante, având menirea să valorifice comuni-
tatea locală, să o determine să se oglindească în
discursul muzeal și chiar să o determine să con-
tribuie la organizarea muzeului însuși. Muzeul
devine astfel un produs comun al specialistului și
al comunității locale cu scopul cunoașterii, valori-
ficării și autoreprezentării acestei comunități.
Pot evolua muzeele etnografice, regionale, în
necesarul lor demers de apropiere simultană de
realitatea socio-etno-culturală a secolului malrauxi-
an, către un model structural care să înglobeze o
componentă ecomuzeală, în sensul în care
Muzeul Țăranului Român, iată, își propune a o
cultiva? E o întrebare care frământă simultan
reporterul, scriitorul și visătorul liric itinerant,
conjugate în persoana semnatarului acestui serial
publicistic, e o întrebare pe care însuși faptul găz-
duirii serialului de către o revistă de prestigiul cul-
tural al Tribunei o accentuează. În numele respon-
sabilității civic-culturale.
Să mai aruncăm un ochi asupra explicațiilor
conceptuale ale directoarei de cercetare Ioana
Popescu, interlocutoarea noastră:
...Voiam să preluăm această tradiție, pe care
s-o inserăm cumva în activitățile ecomuzeului. Ce
voiam noi? Voiam să ducem ecomuzeul un pas
mai departe. Prin colaborarea dintre specialiști și
comunitatea locală, voiam să obținem ceea ce se
cheamă muzeopareea. O comunitate temporară,
configurată strict pe afinități, în scopul de a face
ceva împreună, cu plăcere. Pareea (asociere tem-
porară, productivă cu conotație plăcută), în
grecește, presupune și ideea de plăcere, de drag.
Ideea era, deci, să prindem în această comunitate
publicul însuși. Noi speram să obținem o comuni-
tate formată din grupul local, specialiști diverși,
pentru că intenționam să facem acolo și un cen-
tru cultural, unde să vină specialiști din țară și din
străinătate și public. Public deschis către contacte
sociale, deschis către curiozitatea de a învăța fie și
o rețetă alimentară. Să vină și să facem împreună
colaci. Să vină și să facem împreună dulceață de
trandafiri. Anvizajam posibilități de cazare în casa
Stolojan, în așa fel încât, timp de o săptămână, în
jurul acestor târguri mari să putem chiar locui
împreună. La târguri să putem valorifica ceea ce
am produs, am creat împreună cu comunitatea
locală și cu publicul nostru fidel, deci intenționam
o joacă serioasă, care să ducă cu un pas înainte
conceptul de ecomuzeologie.
-	Nu-i un fel de antropologie aplicată? (rep.)
Un fel de antropologie aplicată și muzeului și
comunității locale, de fapt un fel de antropologie
împărtășită. De comuniune antropologică. Așa.
Bun. Este interesant că ideea n-a venit din nimic.
Nu pentru simplul fapt că se poartă ecomuzeolo-
gia ne-am gândit, hai să organizăm un ecomuzeu
la Herești, ci pentru că, realmente ceea ce se
petrece în Muzeul Țăranului pare să aibă tangență
și, cumva, in nuce, ține de ecomuzeologie. De la
început am plănuit pentru muzeul nostru și
expoziții temporare, care să fie organizate de
țărani, de meșterii care vin la noi și care colabore-
ază cu noi, să organizeze propria expoziție, în
care să vorbească despre ei înșiși. Putând să
folosească orice obiecte aduc de acasă, orice
obiecte create de ei, noi le oferim spațiu, le ofer-
im consiliere dacă o cer, dar mai ales le oferim
public. Vorbirea despre sine prin propriile obiecte,
prin propriul mod de a vedea lumea, este o com-
ponentă a ecomuzeologiei. Muzeul nostru de la
început a încercat să pună în practică principii ale
ecomuzeologiei...
Aici intervine necesitatea unei precizări.
Muzeele regionale ale satului nu trebuie, în nici
un caz, să considere drept prezumpțioasă poziția
acestui set de articole. Nici reporterul, nici scri-
itorul, nu sunt specialiști în domeniile presupuse
de condiția de conducător de muzeu. Tonul dis-
cuției, fie ca gând cu voce tare, fie ca sugestie
implicită sau chiar explicită, e departe de unul ex
cathedra, funcția pe care aceste texte o asumă e
aceea de vector cultural, adică, în termeni medico-
biologici, de agent de diseminare a ideilor. Fără
îndoială, e o poziție activă, consonantă semnifi-
cației titlului revistei, propunându-și a declanșa
dezbateri, ceea ce, în opinia semnatarului, ar
accelera propagarea în mediul profesional muzeal
al acestor idei, generate de muzeul moștenitor al
ideii la Tzigara Samurcaș, muzeu aureolat exact
acum 10 ani cu acolada titlului de muzeu euro-
pean al anului.
Ne vom despărți, la finele acestui al patrulea
episod (al optulea în general), de Sighetul
Marmației, oferind, pentru ultima dată, cuvântul
profesorului Mihai Dăncuș, pentru a schița câteva
elemente istorice prind Muzeul Etnografic al
Maramureșului:
Deci, privită retrospectiv, ideea de muzeu în
această zonă se regăsește în scopurile pe care și
le-a propus Asociațiunea pentru cultura poporului
român din Maramureș. Dezideratul principal al
Asociațiunii a fost culturalizarea marelui public, a
oamenilor de la sate, propășirea lor în plan cultu-
ral și, implicit, trezirea conștiinței naționale.
Ca președinte al Asociațiunii a fost ales losif
Man de Șieu, comitele suprem al Maramureșului,
iar din comitet făceau parte personalități de
marcă ale vieții politice și spirituale a
Maramureșului. Dintre acestea, în timp, s-a evi-
dențiat loan Mihalyi de Apșa, personalitate științi-
fică și culturală de excepție.
Înzestrat cu o temeinică pregătire științifică
(studii de drept, istorie, arheologie, numismatică,
arhivistică), dar și cu o bună cunoaștere a limbilor
clasice (latina, greaca, slavona) precum și a celor
moderne (franceza, germana, maghiara,
ucraineana), acesta străbate satele zonei făcând
valoroase descoperiri arheologice (colecții din
neolitic, epoca bronzului), semnalează ruinele
bisericilor voievodale din perioada medievală de la
Cuhea și Giulești, realizează o bogată colecție de
numismatică (în special monede romane din
secolele II-IV, descoperite în satele
Maramureșului), colectează de la țărani așa-zisele
diplome maramureșene (pergamente din secolele
XIV-XV), studiază în arhivele fostului Imperiu și
realizează în casa proprie un muzeu de mare
valoare (astăzi casa are statut de muzeu, aflându-
se în centrul orașului, pe strada ce-i poartă
numele).
Paralel cu activitatea lui Mihalyi la Sighet, în
1899, un grup de intelectuali maghiari și români,
condus de Dr. Szilagyi Istvan, din care făcea parte
și loan Mihalyi, creează o Asociație ce avea să
fondeze un muzeu de istorie și istorie naturală
(din păcate, colecțiile acestuia s-au dispersat în
timp).
După unirea Maramureșului cu patria mamă,
începând cu anul 1921, din inițiativa profesorului
Gheorghe Vornicu și datorită impulsului ASTREI,
începe o amplă acțiune de organizare a unui
muzeu etnografic al Maramureșului. Eforturile
profesorului Vornicu au fost în cele din urmă
încununate de succes, în anul 1926, cu ocazia
Congresului profesorilor de geografie din
România, care s-a ținut la Sighet, în prezența
savantului Simion Mehedinți, se inaugurează
Muzeul Etnografic al Maramureșului în clădirea
Palatului Culturii.
Odată cu luna mai, ne vom regăsi în altă
provincie, peripatetizând împreună prin muzeul ei
sătesc.
■
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
"26]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
tutun de pipa
Despre pipă ca instrument de
întregire a ființei
Alexandru Vlad
N-ați observat niciodată că un om care
fumează face gesturi pe care un om care
se știe singur nu le face? Sau că dă
impresia ciudată că s-ar mai afla cineva lângă el?
Se oprește, se scotocește fără grabă în buzunare,
scoate țigările sau pipa de parcă s-ar afla sub
privirile cuiva, se întoarce împotriva vântului și
scapără din chibrit sau din brichetă. Uneori nu se
aprinde din prima încercare. Dar apoi, aproape că
zice mulțumesc, pufăie satisfăcut și ridică
deasupra propriului cap un nor de fum ca o aură,
nu prea sfântă din moment ce tutunul se mai
numește “iarba dracului”. După care face pași.
De-acum pașii lui și-au găsit ritmul: mai hotărâți
dacă de fapt se grăbea, sau mai liniștiți dacă e
vorba de plimbare. Fumătorul de pipă dă o
imaginea de calm, de contemplare, de fumător
solitar. Că are timp în plus. Prin comparație, cel
care fumează țigări aproape întotdeauna
dovedește nervozitate: țigară de la țigară, o
movilă de mucuri în scrumieră, chiștoace
aruncate dizgrațios pe stradă. Cu totul altă
categorie.
Din copilărie îmi amintesc un om care, singur
din tot satul, fuma pipă. Avea umerii puțin
aplecați și păcănea scoțând nori de fum. Eram
convins în sinea mea că omul călătorise, nu avea
cum să fi învățat în sat să fumeze pipă, n-avea de
unde să și-o fi cumpărat. Un obiect adus de
departe. Țigări și-ar fi putut cumpăra ca oricine
de la prăvălia din sat. Dar pipe cu inel de alamă
nu văzusem acolo.
Ca obiect, pipa îți aparține tot mai mult pe
măsura trecerii timpului, muștiucul din steatită
sau din os păstrează urma dinților, lemnul cupei
se lustruiește aciuându-se în căușul palmei, iar
spuma de mare își schimbă progresiv culoarea, de
la alb la roz, apoi devine maronie ca tovalul. Am
cunoscut oameni care, la insistențele medicului,
s-au lăsat de fumat, dar nu s-au despărțit de
pipele lor favorite, de parcă n-ar fi putut să
renunțe la un organ asimilat de-a dreptul
anatomic. Țin neapărat ca aceasta să nu lipsească
din portretul executat de pictorul familiei, din
Ovidiu Petca, Dimensiunile morții-Mască
fotografia-portret pe care și-o înrămează și o anină
pe perete, deasupra mesei de scris.
Treci printr-un muzeu memorial și vezi acolo,
printre alte obiecte din trusoul personal, pipa
marelui scriitor, roasă între dinții lui, lustruită de
palma în care o ținea până când simțea cum se
încălzește prin lemnul ei. După moartea omului
nu poți să-i arunci pipa așa cum nu poți să-i
arunci ochelarii - poartă prea mult din ființa lui.
Între ceea ce scrisese și pipă trebuie să existe o
legătură. A ținut-o gânditor între dinți tocmai
când vâna cuvântul. Un obiect respectat până și
de familie. Un adaos al ființei pe care și l-a făcut
singur, un stimulent al gândului. Dacă-i iei pipa
aproape că ajungi să nu-l mai recunoști pe stradă
sau pe coperțile din spate ale volumelor. Vorbim
aici despre pipa lui Max Frisch, pipa lui Faulkner,
și ale altora. Unde ajung până la urmă ele?
Cineva, prin Sibiu, mi-a arătat odată o pipă uzată
și mi-a spus: pipa lui Blaga! Pe lângă asta ce mai
contează irecuperabila țigară a lui Malraux? Dar,
atenție, pipa te poate face și ridicol: pipele
snobilor, pipa lui Mătală, cu care patrula prin
restaurantul scriitorilor din București. Iar scriitorii
cu pipă au creat personaje cu pipă, pipa lui
Maigret, cea a lui Sherlock Holmes. Îmi amintesc
și de pipa lui conu’ Alecu Paleologu, pe care o
scotea rar din buzunar, o freca în podul palmei, îi
punea cu vârfurile degetelor puțin tutun și o
aprindea, după care asculta mai departe pe cel
care vorbea, dar încet încet părea că-și recucerește
singurătatea. O plăcere pe care și-o oferea singur
și o savura. Se sustrăgea din preajma ta și se
cufunda în sine. Pipa predispune la cugetare.
Cunoștințele mele sunt limitate dar careva din
eseiștii englezi trebuie să fi scris și despre pipă.
Mai sunt pipele care ți se fură, pipele pe care
ți le cer prietenii când s-au îmbătat la tine. Pipele
care s-au spart și nu te înduri să le-arunci. Pipa lui
Hulot. Pipele de cocean ale bătrânilor. Pipa lui
Popeye. Narghilele nu ne interesează. Modul
turcesc de-a fuma așezat pe pernă și conectat la
un fel de samovar sofisticat care bolborosește
n-are nimic de-a face cu muștiucul de os ros între
HAâsz Agnes, Ce sunt norii 2
dinți de un marinar care încearcă să-și mai
îndulcească orele de cart. Pipa este masculină, e
un element care întregește imaginea de sine. Nu
se potrivește orice pipă, ea trebuie aleasă cu grijă,
în funcție de ținută, de ovalul feței, de barbă.
Există pipe agresive și pipe timide. Între o pipă
ieftină și o pipă scumpă, de marcă, este o
diferență mult mai mare decât între o pereche de
pantofi ieftini și una scumpă, manufacturată. Iar
în vremea aceasta în care fumatul este ostracizat,
plăcerea parcă devine și mai mare. Mai există
instrumentele de curățat. O trusă intimă și
masculină. Din câte pipe ai în casă știi de fiecare
dată de care anume ai nevoie, și te învârți până
când o găsești. N-am prea cunoscut doamne care
să fumeze pipă nici măcar în intimitate (Poate cu
excepția doamnei Olga Rubischon, profesoară de
filosofie la Basel, care mi-a arătat mândră colecția
ei de pipe mici și de tutunuri asortate, a fumat
chiar în prezența mea, savurându-ne împreună
cafelele). După care mi-a mărturisit că tatăl ei ar
fi vrut foarte mult să aibă un băiat. Am vizitat,
tot în Basel și la îndrumarea ei, și un magazin
care vindea tutunuri alese. Erau acolo zeci de cutii
și sute de pachete colorate, ca într-o bibliotecă a
aromelor pentru cunoscători. Amestecurile
scumpe erau numerotate, renunțând la nume
pentru o cifră ca un cod. Mirosul era acela prin
care erau identificate. Clienții cu raglane lungi, de
toamnă, miroseau cu luare aminte o priză de
tabac luată între degete. Clienții statornici ieșeau
uneori până afară ca să-și facă o pipă și să tragă
un fum sau două, ținând strada sub ochi și
făcând abstracție de ea în același timp. Pentru o
clipă nu mai conta pentru ei nici măcar dacă e zi
sau noapte.
Iar dacă pipa s-a stins nu ai decât de scăpărat
un chibrit și curgerea timpului se înoadă la loc
într-un mod pe care ceilalți nu-l vor cunoaște
niciodată.
■
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
Science Fiction dar nu numai
Ing. Licu Stavri
■	Decanul de vârstă al autorilor francezi de
science-fiction este, după ziarul Liberation, Jean-
Pierre Andrevon, care a debutat în 1968 cu o
povestire în revista Fiction. Astăzi, la 68 de ani,
i s-a publicat în colecția “Rendez-vous ailleurs”
romanul Le Monde enfin. Se înțelege din titlu că
romanul propune o viziune escatologică amară,
fiind alcătuit din douăsprezece părți - texte mai
noi sau mai vechi pe tema sfârșitului lumii scrise
de Andrevon și înșirate pe firul roșu care străbate
povestea, călătoria unui bătrân prin Franța post-
cataclismică în căutarea urmelor de civilizație
umană. În acest roman, J-P. Andrevon se
concentrează asupra marilor teme (și probleme)
ale omenirii din viitorul apropiat: epuizarea
resurselor, distrugerea echilibrului ecologic,
suprapopularea, sfârșitul lumii.
■	Un Papă al S-F-ului francez este considerat
criticul și istoricul literar Jacques Sadoul, căruia i-a
apărut volumul Cest dans la poche! Memoires
(E în buzunar! Memorii). Titlul face aluzie la
faptul că Sadoul a îngrijit seria de cărți de
buzunar “J’ai lu/SF”, care a apărut începând cu
1970. Amintirile redau cincizeci de ani de carieră
densă, din 1956, când tânărul Sadoul sosea la
gara Austerlitz din Paris, până în prezent,
insistând însă pe segmentul 1968 - 1999, când
criticul a funcționat ca director literar la “J’ai lu”.
Printre momentele de vârf ale carierei - altminteri
nespectaculoase - Sadoul numără întâlnirile cu
Barbara Cartland și Stephen King și participarea
la Festivalul SF de la Rio de Janeiro din 1969.
■	Romancierul englez Julian Barnes a lansat la
Londra ceea ce International Herald Tribune
numește “o campanie de interes internațional”.
Francofil convins, Barnes vrea să persuadeze
autoritățile locale să cumpere casa de la adresa 8
Royal College Street, din boemul cartier londonez
Camden Town, care a adăpostit amorul dintre
Verlaine și Rimbaud în mai - iulie 1873. Barnes
și-ar dori ca această casă, amenințată cu
demolarea, să devină o reședință pentru tinerii
scriitori. “Rimbaud, un provincial, nu a fost
acceptat niciodată de către parizieni. E firesc să-i
cinstească Londra memoria”, susține el. În ziarul
din Camden Town - Camden New Journal -
Rimbaud și Verlaine sunt prezentați drept “amanți
înfocați, devotați plăcerilor cărnii, alcoolului și
auto-mutilării, a căror operă i-a influențat pe
Picasso, Bob Dylan și Jim Morrison.” Rimbaud
este considerat “cel dintâi poet punk”.
■	Sidney Lumet, unul dintre realizatorii legendari
ai Hollywood-ului - cunoscut pentru filme ca
Doisprezece oameni furioși, Lanțul etc. - revine
pe ecrane, la 82 de ani, cu un film despre unul
dintre cele mai lungi și mediatizate procese din
istoria mafiei americane, procesul clanului
Luchesse, scrie hebdomadarul Time. Filmul este
realizat în cheie comică, iar titlul - probabil
inspirat de ritmul de melc al procedurii judiciare -
este Find Me Guilty (Găsiți-mă vinovat). În rolul
principal, Van Diesel.
■	Stanislav Lem, cel mai cunoscut autor polonez
de Science Fiction și unul dintre cei mai
însemnați din istoria genului, a încetat din viață
la Cracovia, în vârstă de 84 de ani. Cu un an
înainte fusese nominalizat pentru premiul Man
Booker International (câștigat de Ismail Kadare).
Autor al unor romane în care extrapolările
științifice și tehnice sunt măiestrit combinate cu
meditația serioasă despre timp, viitor și moarte,
Lem a luat adeseori o poziție critică față de SF-ul
practicat de contemporanii săi, atât față de
triumfalismul romanelor utopice sovietice de tip
Nebuloasa din Andromeda (Efremov), cât și față
de SF-ul “soap-opera” produs de anglo-americani
(ceea ce, în 1976, i-a adus excluderea din
exclusivistul club al membrilor de onoare ai
asociației Science Fiction Writers of America).
Cele mai populare romane ale lui Lem sunt Norii
lui Magellan și Solaris - ultimul a servit drept
punct de pornire filmului eponim al lui Tarkovski,
pe care însă Lem nu l-a agreat, pe motiv că
absolutizează disperarea metafizică a rasei umane.
■ Cum arăta, de fapt, Shakespeare? Imaginea pe
care ne-o facem despre dramaturgul elizabetan se
bazează pe un număr restrâns de portrete, a căror
autenticitate a fost întotdeauna pusă la îndoială.
Recent, aflăm din Le Monde, la National Portrait
Gallery din Londra a fost deschisă - cu prilejul
împlinirii a o sută cincizeci de ani de la
înființarea muzeului - expoziția “Searching
Shakespeare” (În căutarea lui Shakespeare), care
prezintă șase dintre portretele cunoscute ale
Marelui Bard. În afara portretelor, printre
exponate se numără câteva gravuri și o mulțime
de obiecte autentice din perioada 1564 - 1616,
când a trăit dramaturgul: încălțăminte, haine,
hărți, costume de scenă, potrete ale
contemporanilor, scrisori. Cele șase portrete au
fost supuse unei analize atente - inclusiv cu raze
X - de către experți. Rând pe rând, toate, în afară
de unul, au fost descalificate în ceea ce privește
corespondența dintre ele și adevăratul chip al lui
Shakespeare. Portretul “Soest”, pictat la cincizeci
de ani după moartea Bardului, îl idealizează.
Portretul “Janssen” a fost realizat în timpul vieții
dramaturgului, dar un restaurator a dovedit încă
din 1988 că artistul i-a accentuat calviția, pentru a
întări impresia de geniu. Portretul “Grafton”
înfățișează un tânăr cu fața prea angelică, purtând
o jachetă de catifea roșie rezervată, la acea vreme,
în exclusivitate nobililor. Portretul “Sanders”
datează din 1603, dar arată o față mult prea
tânără pentru un om de 39 de ani. Marele
perdant este “The Flower Portrait”, fără îndoială
cel mai celebru și cel mai des reprodus, care, însă,
după analizele cele mai recente, ar fi fost pictat
între 1820 - 1840 de către un artist necunoscut.
Cel care câștigă este “The Chandos Portrait”,
atribuit pictorului John Taylor și executat între
1600 - 1610, când dramaturgul avea circa
patruzeci de ani. Tabloul degajă o impresie de
forță și este mult mai puțin flatant față de
Shakespeare decât altele. El a fost, de altfel, lăsat
moștenire de către pictor lui William Davenant,
finul lui Shakespeare, numărându-se și printre
primele donații făcute National Portrait Gallery,
imediat după inaugurare. Criticii de artă s-au
codit să accepte portretul “Chandos” drept cel
mai fidel, pe motiv că înfățișează un chip ce nu
corespunde fizionomiei clasice engleze.
■	Un succes de librărie în Italia este cartea lui
Umberto Eco A passo di gambero, cu subtitlul
“Războaie calde și populism mediatic”(Bompiani),
ne informează La Repubblica. Volumul reunește
articolele, analizele și eseurile consacrate de Eco
între anii 2000 - 2005 actualității cultural-politice
din Italia și Comunitatea Europeană, ideea
centrală fiind că Războiului Rece i-au urmat o
serie de războaie calde. Lumea se înfierbântă pe
teme cum sunt ciocnirea civilizațiilor,
antisemitism, creaționism vs. evoluționism. În
Italia, Ecco intrevede pericolul recrudescenței
fascismului, dar și pe acela al enclavizării (prin
federalismul improvizat al Ligii Nordului), care ar
duce țara înapoi la situația de dinaintea lui
Garibaldi. Cea mai mare primejdie, după Eco,
este instaurarea de către Berlusconi a unei forme
de guvernare bazate pe populism, dar urmărind,
în ultimă instanță, interese personale. Numeroși
alți scriitori italieni - Tabucchi, Fo, Camilleri -
și-au exprimat public opoziția față de Berlusconi,
se arată în articol.
■
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
"2^
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ex-abrupto
Celălalt peste
Radu Tuculescu
Nedumeritor titlu al unui volum de poezie
semnat de Ioan Moldovan (la Paralela
45) °i care te incită să-l cite°ti. Pe°tele
este, desigur, simbolul elementului Apă. Este,
deopotrivă, Mîntuitor și instrument al Revelației.
E o aluzie la botez. Dacă Hristos e pescar, atunci
creștinii sînt pești. Peștele e și un simbol al vieții
și fecundității. Iar pentru egipteni era, în general,
o făptură ambiguă... În astrologie, Peștii sînt al
doisprezecelea și ultimul semn al Zodiacului. Ei
simbolizează psihismul, lumea lăuntrică,
întunecată, prin care omul comunică fie cu
Dumnezeu fie cu diavolul. Ei, bine, acuma
începem a ne apropia de poezie și de poet. Și el
comunică fie cu unul , fie cu.celălalt. Ioan
Moldovan s-a născut în ultima zi a Peștilor.
Ioan Moldovan este un individ înfiorător de
răbduriu, de blînd și de înțelegător, capabil a
asculta lamentațiile celuilalt cu multă
condescendență. Dă impresia de bonom, de hîtru.
Dar ironia i se ascunde dincolo de zîmbetul
constant al ochilor. E abia perceptibilă, pentru că
nu dorește să jignească pe nimeni. Știe să asculte.
Să accepte. Să suporte... Asta, pînă cînd nu-l calcă
celălalt pe bătătură. Rar mi-a fost dat să cunosc
un om mai lipsit de ranchiună, de invidii, de
frustrări... Are un cult pentru prietenie, chiar dacă
tot mai rar i se dă ocazia să o cultive. Nu se
manifestă gălăgios și spectaculos. Discreția la el
ascunde o vie neliniște, o lăuntrică foame de a
cunoaște mereu, de a afla, de a se întreba, de-a
răscoli mainimicul vieții noastre cea de toate
zilele.
Ioan Moldovan scrie și acum (la al nouălea
volum!) o poezie extraordinar de proaspătă, de
vie, de... tînără! Dar asta nu înseamnă deloc
teribilism ori superficialitate (cum cîrîie unii
împotriva tinerilor...) Dimpotrivă. Dacă cineva ar
citi volumul fără a știi cine-i autorul, ar băga
mîna în foc că trebuie să fie vorba despre un
tînăr și deosebit de talentat poet, extrem de
personal și de... actual, cu o scriitură la zi, la
modă, cum s-ar spune. Scrisul său nu dă nici un
semn de oboseală (chiar dacă Ioan a scris , mai
demult, un... tratat de oboseală...), te ține,
constant, „în priză”. Fiecare pagină citită îți
stîrnește curiozitatea, îți alimenteză interesul
pentru a continua. Poeziile sale sînt o invitație
ludică la a gîndi, a contempla, a visa, a urî ori a
iubi, a încerca să descoperi mainimicul în care ne
bălăcim și de care sîntem imbecil de mîndri.
Poetul e sătul de eternitate și melacolie,
simțind cum începe să miroase ca altcineva, poate
ca celălalt pește, ăla zodiacal care face lungi liste
de obligațiuni, rostind însă cu mare sfială
pronumele eu. Liste cu mainimicul care fumegă și
el ca viață. Se enervează rar, de exemplu sîmbăta
la unu fix (uneori...), după ce a vizitat o expoziție
tristă cu o lucrare de doctorat despre lehamite. Se
crede un bucătar amărît care prepară tăiețeii cu
brînză și scrisul cu gel. Deoarece poeții produc
mereu irealitate, privind în gol spre industriile
îngurgitării... Poetul descoperă cum
întrerupătoarele își clatină clitorisele tumefiate și
rîd de el pe îndelete taman cînd venise vremea
moțăielii peste detalii picante... Uneori copilele
(Lolitele?...) îi spun neneaion iar el n-are nici o
vină, zău, nici una... Asta deoarece știe că orice
cuvînt e răzbunarea cuiva! Chiar și hieroglifele
mainimicului...
Citiți poemul Acum patru ani și învățați,
stimați cetățeni, ce înseamnă poezie, ce înseamnă
proză, cum te poți înfiora citind un text doar
de-o pagină care face cît o sută! Entuziasmul
meu nu se oprește aici. Sub un alt poem am
notat dintr-o suflare: Doamne, ce frumos scrie
băiatul ăsta! Cam banal și patetic, veți spune. Așa
o fi. Sau, ca să vă placă mai mult, așa oi fi. Vi-l
citez în întregime, întru edificare: “Îmi mîngîi
urechile clăpăuge și/ o clipă am impresia că am
luat între mîini capul tatălui meu/ acum mort și
mort de multă vreme/ și-n timp ce el surîde
îngăduitor eu nu știu cum să ies/ din această
înduioșare plină de cruzime”.
■
translații
Ne înverzim și nimeni nu poate
scăpa de dependența de clorofilă
Alexandru Jurcan
Cum poate un om normal să ajungă
dependent de stupefiante? Personajul
nostru s-a născut în 1914 într-o casă de
cărămidă cu două etaje, într-un oraș din Midwest.
De mic îl rodea frica de coșmaruri, de întuneric.
Spaima de grup, de serviciul militar. Devine
detectiv privat, apoi barman. După luni de
injecții, el va fi dependent de drog, “fiindcă nu ai
motivații puternice în nici o altă direcție”. Ce a
învățat între timp? Ecuația mărfii. “Marfa nu e un
mijloc de a spori bucuria de a trăi, ca alcoolul sau
iarba. Marfa nu e o plăcere. E un mod de viață”.
În unele vise tinerii se îmbolnăveau de turbare. În
altele erau dependenți de clorofilă. “O doză și ești
agățat pe viață. Ne transformăm în plante”.
Vorbim aici despre romanul Junky de William
S. Burroughs, tradus de Sorin Gherguț, la
Polirom, 2005. Tot la Polirom a apărut în 2003
Pederast de același. William Burroughs, în traduc-
erea lui Dan Croitoru, un roman despre o pasi-
une homosexuală desfășurată în Mexico City. Să
revenim însă la Junky și să subliniem calitatea de
excepție a traducerii lui Sorin Gherguț, atent la
termeni de mahala, la limbajul de specialitate, la
argou. O traducere care îi dă dreptate lui G.
Steiner (“A înțelege înseamnă a traduce”), care
trece cu succes peste obstacolul intraductibilității,
cum afirmă Paul Ricoeur (Despre traducere,
Polirom, 2005) Sorin Gherguț utilizează: “fiole,
bold, folie protectoare, siretă, etc”, dar și “borfaș,
cacealmist, gagiu, homalău, etc.” Traducătorul
respectă vorbirea familiară prin “po’ să mai fac
rost, treiș' cinci, frate-miu, etc”.
Iată barul unde se întâlnesc traficanții. Se
caută mereu “tipul cu schema”, mai precis cineva
care să pună la cale combinații. Uși strâmte, me-
talice, tipi dubioși care vor să “mărite” morfină.
Morfina se simte întâi “în partea din spate a
picioarelor, apoi în ceafă, o undă de relaxare care
te cuprinde treptat, destinzându-ți mușchii din li-
gamente, în așa fel încât ți se pare că plutești fără
contur, ca atunci când ești întins într-o apă sărată
și caldă”. Cum e - însă - cu sireta? Ce înseamnă?
E ca un tub de pastă de dinți cu un ac de seringă
la capăt. “împingi un bold prin acul de seringă,
boldul găurește folia protectoare și sireta e
pregătită pentru injecție”.
William Burroughs s-a născut în 1914. Este
arestat de mai multe ori pentru posesie de
droguri, astfel încât nu putem neglija tenta autobi-
ografică. Tinerii derbedei din Brooklyn caută câte-
o goangă (în argoul american înseamnă chiștocul
de la o țigară de marijuana). Se spune că de la
iarbă “o iei razna”. Există într-adevăr o “formă de
nebunie provocată de folosirea ierbii în exces”.
Iarba perturbă simțul timpului, al raporturilor în
spațiu. Dependentul privește deodată în oglindă și
nu se mai recunoaște. Viața se focalizează pe
marfă. “Dacă vrei să faci trafic, primul pas e să
găsești un furnizor angrosist”. Cum se procedează
la barul lui Tony? “Tony îmi spune câte capsule
vrea, iar eu mă duceam în cabina telefonică sau la
toaletă și îi împachetam capsulele în staniol”.
Dintre clienți, unii deveneau “ciripitori”, dând
informații poliției”. Agenții de la Narcotice
lucrează în mare parte cu ajutorul informatorilor.
“Agentul scoate niște capsule și le pune pe masă.
Asta e ca și cum ai turna un pahar cu apă rece în
fața unui om care moare de sete”.
Spaime, poliție, anchete, clienți, baruri
dubioase, cartiere, dube, celulă... “Un junky
funcționează după timpul mărfii. Când e privat
de marfă, ceasul i se blochează și se oprește. Tot
ce poate face e să stea și să aștepte să înceapă
timpul fără marfă”. De la cura de dezintoxicare,
la bar. “Când un junky care s-a lăsat de marfă se
îmbată până la un anumit punct, gândurile îi fug
tot la marfă”.
Un roman cutremurător, fascinant, despre
alienarea modernă într-un stil alert, cuceritor,
convingător.
■
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
zapp-media
Meciul politic
Adrian Țion
De aur sau nu, blițul isterizează. Cre°te
adrenalina, accelerează bătăile inimii.
Psihopații se lasă posedați de staze
spectaculoase. Știindu-se fotografiat și filmat la
finalul partidei Steaua-Rapid, panglicarul Gigi
leșină teatral de fericire. Preinfarct sau delirium
tremens? Meciul fără goluri în teren aduce un gol
imens în tribune. Toată lumea se îngrijorează din
această cauză. Băsescu refuză invitația
finanțatorului stelist, cu toate că în Giulești fusese
toată gașca-n păr. Între timp au avut loc doar
câteva mutații: un pion, o afirmație, o suspiciune.
Tactica de pe terenul de joc e nimic în comparație
cu tactica din terenul politic.
Președintele (nu de bloc, ci de țară), uzând de
năstrușnicele-i idei, alege Golden Blitz ca loc al
iertării. Nu de propriile-i păcate. Știm doar că
năbădăiosul Gigi tocmai îi insultase în ajun
premierul, numindu-l, în păsăreasca lui rupestră,
“veri import papagal”. Trebuia să se supere
mediatic! Refuzul îndelung comentat în presă e
cel puțin bizar. El scoate în evidență driblingul
politic, strategiile de tatonare ale adversarilor.
Supărarea prefăcută pe Becali iese în evidență
înainte de “pacea de la Golden Blitz”. Președintele
a mărturisit sincer, cu câteva zile înainte de meci,
în fața instanței mediatice reprezentate de Tucă la
Antena 1, că regretă numirea lui Popescu
Tăriceanu în post. Bietul premier, transformat în
sac de box după câte a încasat în ultimul timp, a
refuzat să ia loc în tribuna oficială. Firesc.
Repartiția printre suporteri arată unde le este
locul aleșilor: aproape de masele care încep să-i
huiduiască pe sereiștii aflați sub acoperire.
Tăriceanu și Copos s-au așezat la tribuna...
electorală. Mircea Lucescu a preferat să se
ascundă prin mulțime, iar Băsescu, rămas același
(ca eul liric eminescian) a ales Golden Blitz, din
cine știe ce nostalgii elenistice, zise secrete dar
cunoscute de toată lumea.
După cum s-a văzut și din elicopter, problema
mediatizaților neamului a fost unde să-și așeze
fundul, vreau să zic în vecinătatea cui. La stânga
sau la dreapta... finanțatorului rămas cam cu
buza umflată; că despre stânga sau dreapta lor
politică râd și ciorile. Dar până la urmă Gigi
Becali Hopa Mitică Dă Un Pumn și Se Ridică s-a
scos. A stat la dreapta președintelui! Cine-i ca el?
Constatând cu această ocazie ce om bun e. Și a
tot constatat până pe la 4 dimineața. În acest
timp paharul președintelui a fost umplut de mai
multe ori. Vorba unuia: “indignarea prezidențială
e solubilă în șpriț”. Apoi, beat de fericire, s-a
urcat în mașina personală, conducând-o personal
spre soția personală. Din atâția polițiști de
serviciu în noaptea cu pricina, nici unul nu l-a
așteptat la intrarea în locuința personalizată să
sufle în bășică. Se pare că până și polițiștii se
feresc de sonorități urât mirositoare. Va fi
sancționat sectoristul care l-a lăsat să urce la volan
cu toate că știa că se află sub influența băuturilor
alcoolice?
După meci, fotbaliștii se retrag la vestiar. Eu
vă propun să contragem conținutul acestor rân-
duri în eternul bestiar moralizator susținut de
maxime și proverbe precum Quod licet Iovi, non
licet bovi! Cine se amestecă în tărâțe îl mănâncă
porcii. Nu locu’ ci dobitocu’ Vă rog să le puneți
pe fiecare unde trebuie, adică în meciul politic lip-
sit de fair-play.
■
reactiv
Colocviu cu prozatori si...
brebanism
Continuă să apară la Sibiu, într-o formă
grafică de excepție, lunarul de cultură
Transilvania. Așa cum ne relevă ultimele numere,
Transilvania pare a valorifica îndeosebi cercetarea
istorică și filologică, critica literară practicate sub
egida Universității sibiene. Un interes special îl
comportă moștenirea interculturală a burgului
Hermannstadt, aspecte ale culturii scrise în latină
și germană, studii de arhitectură și arte plastice
etc. (Poate fi și acesta un punct important în
alegerea Sibiului drept capitală culturală a Europei
în anul 2007.)
Din numărul 2/ 2006 al Transilvaniei rețin
atenția „stenogramele” Colocviilor de proză ale
Revistei, desfășurate între 18-19 noiembrie 2005,
cu o participare încurajatoare și unde au fost
atinse temele & tonurile recurente în discuțiile
despre „starea prozei” (vezi și dosarul despre
romanul românesc din Vatra) ultimilor ani. Autori
și comentatori din generații diferite și-au exersat
elocința doct și riguros (sau ironic și spumos),
urmărind nu atît declanșarea unor polemici
sterile, cît constatarea că, sub - în special - masca
de oxigen poliromistă, proza autohtonă (re)începe
să dea semne vitale: „se scrie mult în proză, la
ora actuală, se citește, datorită unor circuite
editoriale, care nu sînt localizate doar la editura
Polirom sau doar la Iași... Această proză a început
să fie din ce în ce mai popularizată, în fine,
cumpărată, intrată în circuitul criticii într-un mod
destul de pregnant”, avertizează criticul ieșean
Doris Mironescu, prezent la manifestare, alături
de importantul prozator 60-ist D.R. Popescu, de
loan Groșan, de Angelo Mitchievici și Andrei
Ungureanu (ultimii doi, reprezentanți ai celei mai
noi promoții în proza românească). În felul său
inimitabil, hîtrul Groșan ne încîntă cu un savuros
brebanism: „Eram cu dl. academician Nicolae
Breban, cu C.M. Spiridon și cu Al. Condeescu în
China, și ne prezenta, normal, criticul Al. C.,
directorul Muzeului de Literatură. Nici pentru el,
nici pentru mine nu era importantă această
particulă acad., și-l prezenta pe Nicolae Breban,
unul din cei mai importanți scriitori români,
tradus la Flammarion [...] Bun. Chinezii s-au uitat
la el, ei și?... Și aveam 15 feluri de mîncare. După
a treia seară, dl. Breban spune: Condeescu, spune
și că sunt academician. Și Condeescu spune: și
academicianul Nicolae Breban. În momentul ăla
s-a făcut liniște în delegația oficială, toată lumea s-
a uitat la el cu niște ochi... extraordinari... Din
seara aceea am primit 25 de feluri de mîncare, în
tot turneul; pentru că și la ei sunt, tot ca la noi,
100 de academicieni, dar sunt la un miliard [...]
Deci este foarte important să fii academician.” La
capătul anecdotei lui Groșan, ne întrebăm ce s-ar
fi întîmplat dacă din delegația română ar fi făcut
parte și dl. Eugen Simion - nici nu îndrăznim a
gîndi...
Am mai citit, în Transilvania, exigentele
comentarii semnate de Dragoș Varga-Santai și
Radu Vancu, la apariția Istoriei... lui Alex.
Ștefănescu, rubrica de „recuperări provizorii” a lui
Bogdan Crețu, eseul lui Doris Mironescu, În
marginea absurdului: M. Blecher și Bruno Schulz,
articolul programatic al lui Claudiu Komartin,
Pentru noutatea literaturii, poeme de Ștefan
Manasia, Bogdan Arizancu, Radu Vancu și Mihai
Curtean.
O revista care ia aLtitudine
Am așteptat, să recunoaștem, cu entuziasm și
curiozitate, lansarea noii reviste conduse de Ion
Bogdan Lefter, aLtitudini (nr. 1 martie 2006): titlu
sprinten, memorabil, reușit. În editorialul pe care
îl semnează La început de drum, I.B.L.
marchează: „e o revistă de cultură liberală
(formulă inclusă în caseta redacțională), cu
program democratic, european, <occidentalizant>
[...]. Concret vorbind, grafic și tipografic,
propunem o imagine inedită în presa culturală
românească: mai multe fascicule, în mare parte
color, și un design construit pe asimetrii și
flexibilități. Încercăm să punem în acord dinamica
de conținut pe care
ne-o dorim cu un ritm alert al punerii în pagină.”
Revista e structurată astfel încît să se poată
transforma - dacă piața o va cere - în bilunar sau
săptămînal. Dacă paginarea prietenoasă cu
cititorul constituie un atu, paginile de actualitate
politică & culturală, „dosarul european” nu curg
deloc „dinamic”, sînt plicticoase, redactate
(adesea) în noul vocabular de lemn al epocii (cu
toate că în conformitate cu orientarea liberală).
Mizînd declarat pe profesionalism, pe seriozitate,
pe o - mult prea scoasă în relief - competență,
aLtitudini riscă să piardă din capitalul de simpatie
cu care a fost primită. Altminteri, sînt suficiente
texte care ne-au plăcut în acest număr princeps:
interviul luat de dl. George Arion lui Victor
Rebengiuc, practic o discuție savuroasă între doi
seniori ai vieții publice românești, cronica
semnată de Mihai Dragolea la apariția cărții lui
Livius Ciocârlie, Bătrânețe și moarte în mileniul
trei, articolul Alinei Purcaru despre Vladimir
Nabokov. Vrăjitorul și ucenicii, portretul cald
redactat de Nichita Danilov sub titlul Un poet al
gesturilor: Constantin Acosmei, textul de
atitudine civică, semnat pe ultima pagină de
Gabriel Andreescu, despre Dimensiunea culturală
a cazului Bivolaru, o punere sub lupă a
Dificultății intelectualilor de a fi simpatetici cu
victima. Concluzia amară a eseistului impune
meditația: „Rămîne o rușine fără seamăn ca astăzi
societatea românească să fi devenit solidară cu
torționarii care-i zdrobeau trupul [lui Gregorian
Bivolaru, n.n., B.P.] înainte de 1989. În loc să-i
caute pe călăii lui și ai colegilor lui, foști
procurori și securiști ascunși în instituțiile care
prigonesc astăzi MISA, pentru a-i deconspira,
cititorii și telespectatorii aplaudă scenariul călăilor,
repetat cu insistență aproape 15 ani”. (Benny
Profane)
■
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
30
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Oedip (mai puțin) rege
Adrian Țion
Transferul tragediei lui Sofocle din
Antichitate până în zilele noastre a îmbră-
cat forma personalizată a intermediarilor
care au valorizat, s-au apropiat și au răsucit pe
toate fețele mitul lui Oedip. Forma dată de ulti-
mul interpret al textului clasic, după 2500 de ani,
poate părea la prima vedere scandaloasă. Mihai
Măniuțiu, un vârf de lance recunoscut al avan-
gardei noastre teatrale, ne propune, după cum îi e
obiceiul, într-un limbaj total dezinhibat, un Oedip
dezbăratat de orice convenții rigide, anacronice,
pudibonde. Mai mult chiar: un Oedip dezbrăcat
la propriu pe scenă. Dezbrăcarea se produce la
Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, unde este direc-
tor Tompa Gabor. Asta spune multe în direcția
susținerii proiectelor novatoare.
Oidipusz kiraly, bazat pe un text adaptat de
Visky Andras după traduceri din Babits Mihaly,
Csengeri Janos și Csiky Gergely, este un spectacol
focalizat pe ritul purificării. Mai exact, pe ritul
provocării adevăratei purificări. Întrebarea majoră
a mesajului scenic înaintează hotărât spre
devoalarea tezei dacă primenirea mai e posibilă în
atari conjuncturi. Fără nici un indiciu vestimentar
de însemne regești, Oedip/ Biro Jozsef, ușor
cocârjat, simte pe umerii săi apăsarea implacabilă
a destinului. Actorul are mereu pe față expresia
unui ins împovărat de trecut, amenințat de forța
oarbă a destinului nedrept. El nu are nimic din
ținuta și strălucirea unui rege din montările
clasice. Regizorul subliniază ferm: omul e gol,
neputincios și chiar umil în fața zeilor, în fața
unui fatum dinainte stabilit cu care nu poate
lupta orice ar face. Toate reprezentările alegorice
ale stării în care se află personajul se revarsă
explicativ sau oracular spre conturarea profilului
său psihic, a drumului său spre cunoașterea
adevărului despre el însuși. De aceea, locasta/
Kezdi Imola apare ușor umbrită, retrasă în
tenebrele propriei angoase existențiale, actrița
punând în evidență trauma dorinței de adâncire
în uitare. Ea este victima întâmplătoare a
destinului care, prin personalizarea Sfinxului/
Skovran Tunde, îi violează intimitatea (vezi scena
violului de tip lesbian) în urma căreia locasta își
caută ispășirea în uitare provocată.
Repetatele dezbrăcări ale bărbaților tebani
(înlocuitori ai corului) au în vedere această
insistență ostentaivă de a ieși de sub incidența
blestemului zeilor, purificarea propriu-zisă fiind
amânată sine die. Măniuțiu supralicitează în
direcția izbăvirii din criză prin simbolul vindicativ
al seringilor aruncate după întrebuințare în alveola
cilindrică și transparentă care îl adăpostește pe
Sfinx, de fapt o “sfinxă” cu mers hidos,
tentacular, atunci când iese din ascunzătoare
pentru a-și implementa diabolicele-i profeții și
pentru a-și înhăța prada ca un păianjen uriaș.
Patul și noptiera metalice, albe, de spital,
induc pe scenă o atmosferă de carantină, sărind
dezinvolt peste determinări temporale. Lichidul
administrat din seringi pare a fi când unul aplicat
pentru recuperarea sanității pierdute, când un
mijloc amăgitor al eludării memoriei prin efecte
halucinogene.
Pantomima rezonează complementar în
ansamblul construcției scenice, introducând ele-
mente de comic buf și de sugestii colaterale care
ating pe alocuri simboluri din panoplia psihana-
lizei. Doar în corul tebanilor îți amintești la un
moment dat că Freud și-a extras de aici expli-
citarea teoriilor sale. Discursul nu supralicitează
în această direcție. Măniuțiu păstrează din vechile
obsesii de decor fulminant frunzișul ca element
contrapuntic insinuant al fiorului vieții placide, al
naturii martore, încremenite în splendoarea sim-
plelor ritualuri. Decorul realizat de Cristian Rusu
răspunde cerinței. Aceste ramuri bogate în frunze
învelesc protector cele două laterale ale scenei,
inclusiv spațiul de deasupra, revărsându-și harul
purificator peste destinele eroilor prinși în cap-
cana propriului lor destin absurd.
Oricât de șocant pentru neinițiați, Oidipusz
kiraly de la Teatrul Maghiar din Cluj ne obligă să
privim tragedia eroului antic, nici mai mult nici
mai puțin decât ca pe o cutremurătoare dramă a
omului din toate timpurile, captiv în ghiarele
hrăpărețe ale destinului. Un om simplu în univers
absurd, subliniază Măniuțiu. Un arhetip al omului
îngenunchiat de soartă. Mai puțin un rege.
■
Atrizii. Actorii. Atrizii. Actorii
Florian-Rares Tileagă
De când îi știm, ne-am obișnuit să-i găsim
la studioul „Radu Stanca” și la Teatrul
Național din Cluj, prin tot soiul de
spectacole cu lipici la public, de la Alcesta,
Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, la
Frumoasa din pădurea adormită și Fuck you
Eu.Ro.Pa. Sau treci drumul, unde sigur îi găsești
în „ArtClub”, celebrul țarc al artiștilor cu chef de
vorbă (un fel de „Capșa reloaded”, din Momente
și schițe, știți voi), de fapt cea mai șoadă parohie
din tot Cluju’. Iar dacă tot vrei să-i vezi altfel
decât pe scenă, ajunge să dai o tură prin teatre, ca
să-i vezi risipiți prin săli sau, de ce nu, în sălile
Facultății de Teatru și Televiziune, unde au ei
cursuri. De teatru. Pentru că sunt (încă) studenții
anului IV de Actorie.
Unul din spectacolele lor de absolvire, recent
preluate de către TNC, este Atrizii1. Atrizii, în
traducere „povestea tragică a urmașilor lui Atreus,
cuprinsă într-un colaj de situații preluate din
textele lui Eschil, Euripide, Seneca, Homer și din
imnuri orfice”. Scenariul și regia, lucrate de
Miriam Cuibus - „tutorele” acestor nouă studenți-
actori - împreună cu Filip Odangiu, încearcă să
păstreze ceva din izul de exotism, pe care-l emană
vechile texte. De fapt, încearcă și reușesc, câtă
vreme cele două ore de spectacol devin un timp
special, cu tot tacâmul de orori, threnos-uri,
recunoașteri și ne-recunoașteri absolute... Iar dac-
ar fi să vezi de ce se petrec atâtea grozăvii, de la
un cap la altul al tragediei, n-ai decât să fii atent
la toate replicile, rostite sau șoptite de acești
actori, pe scena Naționalului. Nici n-ai cum să
nu-i auzi, pentru că spectacolul are loc cu
publicul pe scenă (poziția e frontală în relație cu
spațiul de joc), fiind astfel foarte aproape de
cadrul tragediei. Cât despre decor, deh! Cam
lipsește el, spațiul fiind uneori colorat ba de câte
o mantie căzută, ba de recuzita minimală,
plimbată de actori de colo până colo, prin tot
acest cadru întunecat. E excelent așa, fiindcă totul
are loc în semi-beznă, acolo unde fatalitatea și
imprecațiile capătă conturul potrivit: lugubru.
Atrizii e un spectacol în care totul merge pe
dos. Adică înapoi, din moment ce acțiunea
prezentă - suntem la șase zile de la uciderea
cuplului regal Klytemnestra-Egist, zi în care
Orestes și Elektra îl așteaptă pe Menelaos, doar-
doar îi va salva de la osânda Erinyilor - e de trei
ori întreruptă de flashback-urile lui Orestes, în
momentele lui de delir, când revede cele mai
hot-weird scene al crimelor, din care nu lipsesc
fantome și viziuni grotești. Scena devine un meci
între real și ireal, între concret și halucinatoriu, cu
toate că tranzițiile de la un plan la altul rămân
destul de insesizabile. Ceea ce nu face decât să
înece, în confuzie, multe din virtuțile diegezei și
să nu mai dea seamă asupra a ceea ce e real sau
nu. Păcat. Dincolo de asta, coloana sonoră și
eclerajul ajută la conturarea unui profil tragic,
vecin cu parodia. Și cu horror-ul...
Ieșind de la Atrizii, rămâi convins că ai văzut,
în sfârșit, un spectacol actoricesc. Baiul ar fi că e
unul din multele spectacole în care nu toți actorii
au parte de un rol suficient de ofertant pentru
capacitatea lor interpretativă. Uneori îți vine să
zici că e un spectacol gen work in pairs, unde
mai mulți actori aleg, în grupe parcă, același tip
de interpretare a unor partituri net diferite una de
alta.
Una din grupe ar putea fi compusă din Anca
Doczi, Patricia Boaru, Marian Parfeni și Radu
Văduva. Doczi (Elektra) e cea care impune, de la
început, senzația de sfârșeală monotonă, prin
pozele corporale, masca facială și emisia specială
a vocii - o voce amplă, apăsată, fără modificări de
înălțime -, dar nimeni din cei pomeniți nu mai
modifică registrul. Tonul rămâne decisiv, ca
într-un epilog grav, dar publicul se obișnuiește și
insolitarea își pierde savoarea. Avem și excepții:
peste replicile Helenei (Boaru) adie un hieratism
care, împletit cu gălăgia Erinyilor și a coloanei
sonore, te surprinde. Și e ceva în comportamentul
scenic al acestei actrițe, dincolo de sculpturalitatea
gravă (de care abuzează), care se cere exhibat. O
energie ce nu se potrivește cu rostirea în picioare
(a la serbarea școlară) a unui text hiper-vetust,
cum e acela din Atrizii. De reținut scena jocului
cu lanterna, când Orestes decupează din beznă
chipul expresiv al Helenei.
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
31
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
Lui M. Parfeni - care excelează în rolul infantil
al Erinyiei, prin tot soiul de efecte vocale
interjecțial-onomatopeice, care desenează un
spațiu mai degrabă grotesc, decât tragic, prin
mimică variată și plină de un umor straniu (cum
straniu e întreg corul Erinyilor) - i-am sugera să
fie o idee mai precaut când vrea să joace pathos-
ul. În Menelaos, Parfeni e stângace când plânge,
urlă, scandează, pe voce de piept, pentru că
experiențele mai vechi (din Vițelul de aur,
Metamorfozele lui Proteu, Mumia din Levant) i-
au format un fel de reflex de parodiere
teatralizantă, inoportun acestui rol care se vrea
grav și linear. Un reflex care se simte. Și care
supără.
Radu Văduva păstrează și el monotonia, tonul
final, dar o îndulcește cu câteva accente familiare,
dovadă că nici Atrizii nu a reușit să dea un
răspuns întrebării „cum să joci tragedie, fără să fii
familiar când nu-ți reușește pathos-ul?” În ciuda
fizicului impunător, viril, Văduva posedă o
expresivitate și un timbru vocal potrivit unor
ipostaze mai degrabă candide, dar și intens
dinamice, ca în Vițelul de aur. Acolo să-l vedeți!
Mai e o grupă, desprinsă de ansamblu prin
vivacitatea jocului și, mai ales, prin diversitate.
Mă gândesc la Andrei Zagorodnîi (Orestes), care
detonează din start albia tensională a Atrizilor. N-
are cum să nu-ți rețină atenția: e un actor ce-și
amână replicile, ca să-și umple spațiul mut cu
gestică. Paroxismul neașteptat, cu care actorul
îmbracă primele minute ale spectacolului, prin
smuciri bruște, gesturi contorsionate, împinse în
delir, dau laolaltă o senzație autentică de coșmar
la turație maximă.
Revoluția de cafenea,
revoluția de stepă
Claudiu Groza
O galerie de personaje excentrice, “acompa-
niate” de un grup de figuranți bizari,
populează cea mai recentă premieră de
la Naționalul clujean - Travestiuri de Tom
Stoppard, în regia Monei Chirilă.
Piesa lui Stoppard recreează ficțional câteva
întâlniri între doi mari scriitori și un politician
care a influențat decisiv istoria secolului 20, toți
trei niște “revoluționari”, în sensul simbolic ori
propriu al cuvântului. Cei trei sunt prozatorul
James Joyce, poetul Tristan Tzara, fondatorul
dadaismului, și Lenin. “Reuniunea” lor e “găz-
duită” de imaginația lui Henry Carr, un
funcționar obscur, care l-a cunoscut pe Joyce și a
devenit chiar personaj în romanul Ulise. “Buricul”
acestui univers e camera lui Carr din Zurich,
orașul-ferment al artelor și politicii la începutul
secolului 20.
Textul e destul de stufos și are destule dia-
loguri cu tentă eseistică. Acțiunea se consumă la
nivelul interacțiunii intelectuale dintre Joyce și
Tzara sau prin monoloagele “ideologice” ale lui
Lenin. De aici și o anumită discontinuitate în
linia regizorală.
Travestiuri e un spectacol greu de rezumat și
la fel de greu de analizat, pentru că evoluează
secvențial, iar nuanțele sunt întotdeauna abun-
dente. Regizoarea Mona Chirilă a urmărit foarte
fidel textul, încercând să atenueze ușoara ariditate
Pe Cătălina Pop nu o intimidează amploarea
celor două partituri ale sale (Kasandra și O
Erinyie), la fel cum nu ezită să treacă de la
elemente de virtuozitate vocală (în Kasandra), la
cele de dinamică gestuală și kinestezică (în
Erinyie). Amintim secvența monologului
Kasandrei, un moment plin de calitate
actoricească, dată mai ales de efectul alternării
tipurilor de emisie vocală.
Deoarece publicul e atent la ceea ce e
dinamic, nu trebuie omisă nici Romina Merei,
care acoperă nu mai puțin de patru roluri. Lejer,
ea reușește să treacă de la pițigăiala stridentă a
Erinyiei, prin voce și mișcare, la slow-motion-ul
cu care o joacă pe Iphigenia. Și n-ar fi prima oară
când actriței i se exploatează înfățișarea, îmbibată
de o expresivitate de catifea, cu riscul de a-i
forma unele ticuri actoricești de durată...
Ultima grupă e a lui Cristi Grosu (Egist) și a
Cristinei Ragos (Klytemnestra), pentru că, în acest
spectacol, ei sunt actorii ce te conving, de sus
până jos, că actoria înseamnă dinamică și precizie
a expresiilor. Sunt grupa măștilor, a salturilor de
la o încremenire la alta, toate trecute sub umbrela
stranietății. Împreună, fac un cuplu gălăgios, plin
de nervul temerii că ceva rău îi așteaptă după
colț. Cu toate urletele și pozele sale isterice,
Ragos nu poate să nu ne amintească de Maia
Morgenstern, așa cum o știm în Orestia lui
Purcărete. E imprevizibilă când își termină replica
cu câte o mască facială de râs forțat sau când
parodiază pathos-ul. Nici Grosu nu ocolește
grotescul cel mai feroce, când joacă un Egist
stresat nevoie mare și clovnesc până dincolo. Sunt
și totuși, în spectacol se întâmplă ca, de la atâta
a unor dialoguri prin elemente scenice care
dinamizează acțiunea.
Fiecare din personajele centrale ale piesei se
remarcă printr-o “manie identitară”. Tzara
(Dragoș Pop) e un soi de “dandy” ușuratic, mereu
paradoxal, pentru care arta e “căcat”. Joyce (lonuț
Caras), alcoolic și coleric, pare pus tot timpul pe
harță. Lenin (Ovidiu Crișan) e emfatic, încruntat,
preocupat doar de revoluție. Iar Carr (Cornel
Răileanu), bolnav, în pragul morții, are rolul de
“chibiț” care stârnește acțiunea. În jurul lor
gravitează sora lui Carr, Gwendolen (Ramona
Dumitrean), urâțică și “în călduri”, Cecily
(Angelica Nicoară), o iubită de tinerețe a
funcționarului și Nadia (Maria Seleș), celebra
Nadejda Krupskaia, soția și “secretara” lui Lenin,
care e și o “portavoce” a acestuia. Iar spațiul e
aglomerat de soldați, măști “cu specific” românesc
și femei anonime. Intriga e pigmentată de “vân-
zoleala” acestor personaje, care dau culoare
ansamblului. Totul pe ilustrația muzicală a
Corinei Sârbu, cu melodii de cabaret,
“Internaționala”, sonuri balcanice și cântece
rusești și cu proiecții video, “montate” de
Cozmin Hodiș, de afișe propagandistice ori
fotografii ale “grupului dada”. Decorul simplu al
lui T. Th. Ciupe, o cameră cu un pat uriaș în
mijloc și străjuită de două uși prin care intră și ies
personajele, ca și costumele expresive și bogate
stridență (întărită și de machiaj), unele momente,
mult prea pestrițe, să nu mai poată fi controlate.
Cum spuneam, spectacolul păcătuiește prin
sculpturalitate excesivă, în mișcarea scenică,
devenind un fel de spectacol „fotografic”. O altă
bilă neagră ar fi desuetudinea limbajului și, de
aici, inaccesibilitatea poveștii. Oricum, pentru ce
fac în Atrizii, toți cei nouă actori sunt beyond
any recognition! Deci, ce mai, haideți să pornim
de la gândul că Atrizii e la fel de mult un act
teatral, pe cât e unul pedagogic. Așa că, rezonabil
și omenește ar fi ca rezervele exprimate până aici
să fie privite, de astă dată, nu ca reproșuri, ci ca
repere pentru cariera scenică a fiecărui student-
actor în parte. Pentru că, nu-i așa, ce zice codul
etic al criticului de teatru? Nu cumva „să vadă, în
debutant, mai întâi calitățile și, în celebritate, mai
întâi defectele’’2?
Note:
1	Reprezentația a putut fi văzută în data de 23 martie
2006, pe scena Teatrului Național din Cluj. Regia și
scenariul: Miriam Cuibus. Asistent: Filip Odangiu.
Distribuția: Andrei Zagorodnîi (Orestes), Anca Doczi
(Elektra), Cristina Ragos (Klytemnestra), Cătălina Pop
(Kasandra; O Erinye), Patricia Boaru (Helena), Radu
Văduva (Agamemnon; Apollon), Romina Merei
(Hermione; O Eumenidă care cântă la flaut; O Erinye),
Cristian Grosu (Egist), Marian Parfeni (Menelaos; O
Erinye). Lumini și sunet: Victor Lup. Regia tehnică:
Arhidiade Mureșan. Durata spectacolului: 2 h 5 min.
2	Miruna Runcan, Modelul teatral românesc,
București, Ed. UNITEXT, 2000, p. 235.
■
ale lui Cristian Rusu completează onorabil ansam-
blul.
Discontinuitatea regizorală remarcată mai sus
stă în faptul că prima parte a spectacolului sur-
prinde filonul intelectual, dialogal, al piesei, cu
referințe culturale, pe când partea a doua, unde se
vede “amprenta” substanțială a Monei Chirilă, e
elaborată într-o cheie ironică, îngroșată uneori
spre grotesc. De aici apare o fractură stilistică.
Dialogurile primei părți pun în valoare “dez-
baterea de idei” pe care a mizat construcția dra-
maturgică. Deși li se contrapun diverse elemente
de mișcare scenică, exploatându-se mai ales
“grupul de presiune” al figurației, o parte din con-
versații sunt excesiv-eseistice, plictisind nu doar
publicul avizat - pentru care replicile sunt “de
popularizare” - ci și spectatorii de rând, care nu
au reper cultural pentru o bună parte din eveni-
mentele evocate.
Partea a doua câștigă în culoare și dinamică,
dar se îndepărtează evident de linia sobră a textu-
lui. Aici, Mona Chirilă a mizat pe tot ce înseam-
nă dinamica revoluției, “devălmășia” unui atare
moment. E “clipa lui Lenin”, călătoria sa către
Rusia, momentul dinaintea exploziei revoluționare
care va schimba fața Europei. Într-un fel, fractura
dintre cele două părți ale piesei, capătă cea mai
mare valoare simbolică: la ce bun dezbaterile int-
electuale din cabaretele neutrei Elveții, când lumea
e străbătută de frisonul unei furtuni?
Travestiuri e un spectacol bun, un tur de forță
al echipei de la Național, care merită văzut, fără
ezitare. Dar e din categoria de spectacole de
amploare, care are nevoie de un “rodaj” scenic
până să-și atingă viteza de croazieră. Atunci va
deveni și mai coerent, și mai cuceritor.
■
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
~32j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
Mai sunt câteva zile până
când reîncepe fiesta jazzului
la Sibiu
Virgil Mihaiu
ntr’un peisaj jazzistic mondial tot mai
aglomerat, festivalul anual de la Sibiu își
menține statutul referențial. Indubitabil, avem
de-a face cu cel mai cunoscut eveniment
românesc de acest tip. La drept vorbind, nu sunt
multe festivaluri de jazz pe glob care să fi depășit
35 de ani de existență. Prin istoria, dar și prin
atmosfera sa unică, sărbătoarea primaverală a
jazzului reprezintă un argument forte pentru
desemnarea Sibiului drept capitală culturală a
Europei în 2007.
Din simpla lectură a programului pentru acest
an se desprinde anvergura fără precedent pe care
i-au imprimat-o organizatorii. Ultimul cuvânt
subînțelege eforturile non-stop ale Fundației Pro
Jazz din Sibiu, conduse de infatigabilul director
Titi Schmidt și de a sa armă secretă, promotoarea
Simona Maxim. Dacă-mi permiteți un joc de
cuvinte, proiectele forjate în atelierul încins al
„fierarului jazzistic” (cuvântul german Schmied
desemnează vocația pentru o profesiune fără de
care cavalerismul ar fi fost de neconceput) sunt
apoi lansate prin acțiunile în câmp deschis ale
unei Simone solicitate la maximum.
Așadar, luați-vă liber pentru săptămâna 8-14
mai a.c., și faceți-vă rezervările pentru Sibiu. În
prima zi, marching-band-ul local Snaco Dixie va
prezenta concerte stradale, în buna tradiție a New
Orleans-ului de acum un secol. Seara, la Casa de
Cultură a Sindicatelor (loc legendar al istoriei jaz-
zului din România) se vor reuni tinere talente ale
genului din marile centre universitare ale țării -
sub titulatura Galele studențești de jazz, ediția VI.
Pe 9 mai va fi sărbătorită Ziua jazzului european,
tot cu fast stradal, după care sala antemenționată
își va oferi scena formațiilor invitate, pe toată
durata festivalului. Mai întâi vom face cunoștință
cu grupul belgian Tricycle, ce ne propune o mu-
zică de factură vizuală, adresată unui public
deschis spre aventură. Vedetele aceleiași seri so-
sesc din Austria (devenită în ultimii ani un fel de
placă turnantă pentru convergențele occidental-ori-
entale ale acestui gen muzical):
saxofonistul/ flautistul Wolfgang Puschnig, a cărui
artă s’a afirmat eclatant împreună cu Vienna Art
Orchestra, „conspiră” acum alături de senzualele
buze ale Lindei Scharrock. Celor doi li se alătură
alte staruri ale scenei austriece - trompetistul
Franz Hausinger, vibrafonistul Woody Schabata,
basistul Achim Tang, bateristul Reinhart Winkler -
precum și un reprezentant al percuției braziliene,
Laurinho Bandeira. Sper ca acest „aperitiv” să
anunțe invitarea, pentru ediția 2007, a magnificei
orchestre vieneze conduse de Matthias Ruegg,
V.A.O., care de atâția ani aspiră să cânte în
Transilvania!
Miercuri 10 mai îl vom revedea pe poliinstru-
mentistul francez Sylvain Kassap, atât de fascinat
de arealul românesc, încât în septembrie trecut a
dat un memorabil recital, împreună cu Gunter
Sommer și Didier Levallet la festivalul din
Chișinău. De data asta, locul lui Sommer va fi
luat de Christophe Marguet, iar cel al lui Levallet
de către Helene Labarriere. Nu e un secret că în
prezent cea mai prosperă “școală națională de
jazz” este cea norvegiană. Eldbjorg Rakknes
Tingeling Band ne va învălui cu boarea răcoroasă
a jazzului de factură scandinavă; pot paria că din
arsenalul formației nu lipsesc gadget-urile compu-
terizate de ultimă oră.
Interesantă se anunță propunerea de jazz sim-
fonic pe care ne-o face, în seara de 11 mai 2006,
septetul pianistului Florin Răducanu împreună cu
orchestra Filarmonicii din Sibiu. Răducanu și-a
fortificat grupul cu câțiva instrumentiști de elită -
saxofoniștii Cristian Soleanu și Cătălin Milea,
trompetistul Sebastian Burneci, contrabasistul
Artur Balogh, bateristul Vlad Popescu... În partea
a doua a galei, vom avea șansa de a vedea la
lucru arhetipalul World Saxophone Quartet.
Membrii săi sunt multipli laureați ai clasa-
mentelor anuale stabilite de critica mondială în
cadrul revistei Down Beat (DB Jazz Critics Poli),
adică un fel de campioni mondiali ai categoriilor
instrumentale respective: Oliver Lake/ sax alto,
David Murray/sax tenor și clarinet-bas, Bruce
Williams/sax sopran și alto, Hamiet Bluiett/ sax
bariton. Și, ca și cum atâta nu ar fi fost de ajuns,
WSQ beneficiază pentru acest turneu european
2006 de suportul altor trei “grei” americani: trom-
bonistul Craig Harris, bateristul Lee Pearson și
basistul Jamaaladeen Tacuma. Cât privește ideea
recitalului, ea e de-a dreptul incendiară: transfigu-
rarea revoluționarelor solo-uri de ghitară ale lui
Jimi Hendrix în armoniile suprasaturate de glu-
cide ale instrumentelor cu ancie.
Gala din 12 mai e intitulată Seara
luxemburgheză. O bună ocazie de a cunoaște
două formații provenite din urbea ce va împărți
cu Sibiul onorantul titlu de capitală culturală
europeană: Jeli Herr Corporation și Marc Mangen
Trio. Pentru seara următoare este programat un
grup-surpriză din Israel - cvartetul cântăreței
Hadara Levin-Arredy, urmat de Balogh/Dresch
Quartet, ce poartă cu sine certificatul de
seriozitate asigurat de școala jazzistică ungară. În
fine, pentru duminică 14 mai 2006 sunt așteptate
trei formații: Trio-ul pianistului Antonio Flinta din
Italia, Cvintetul vocalistului Grzegorz Karnas din
Polonia și o formație cosmopolită din Cehia, cu o
pronunțată tentă latino asigurată de prezența
vocalistei cubano-polone Yvonne Sanchez.
La terminarea fiecărei gale se preconizează
organizarea de jam sessions în holul mare al
Casei de Cultură a Sindicatelor. Va exista și o
secțiune intitulată CineJazz, rezultat al pre-
ocupărilor cinefile ale directorului festivalului.
Atelierele de Arta improvizației vor fi susținute de
vibrafonistul californian (originar din Israel) Eldad
Tarmu și de reputații profesori de jazz Marius
Popp și Florin Răducanu. Va avea loc o Întâlnire a
școlilor și academiilor de muzică, sub genericul
Importanța jazzului în perimetrul academic româ-
nesc. Iar pentru ca activitățile paraconcertistice să
atingă un punct culminant, organizatorii s’au gân-
dit să programeze și o Întâlnire a rețelelor de
jazz, muzică contemporană, muzică creativă și
imprivizată din Europa - Sibiu Jazz Meeting - ce
va avea loc în sala de conferințe a Hotelului
Continental în zilele de 12 și 13 mai a.c.
Așadar, aura montreuxiană își pune tot mai
marcat amprenta asupra stilului managerial pro-
movat de Titi Schmidt. Din câte am înțeles, ten-
dințele “expansioniste” ale Fundației ProJazz vor
determina anul acesta o lărgire a ariei sale de acți-
une pe plan național, prin co-organizarea în
aceeași perioadă a unor mini-festivaluri derivate
din cel sibian, la Cluj (10-14 mai), Ploiești (11-13
mai) și Brașov (11-13 mai).
După cum se vede, fiesta sibiană are suficiente
elemente de atractivitate și varietate spre a-i deter-
mina pe fanii jazzului să o frecventeze. Keep on
Swinging, Sibiu!
■
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Scurt/6
Lucian Maier
Vineri, 31 martie 2006, cinema Victora,
Cluj-Napoca. O privire asupra unor
debuturi regizorale autohtone, șase
scurtmetraje realizate în ultimii ani de artiști
(hmm - n.a.) clujeni sau bucureșteni.
Privire generală: per ansamblu, în fiece film
era câte un element bun, ceva de la care s-ar
putea pleca în viitor sau care s-ar fi putut
exploata în filmul prezent în grupaj, numai că: ori
regizorul își trădează tinerețea în teribilismul
numit a arăta tot ce știu; ori își arată nepriceperea
în dorința de a mulțumi pe toată lumea (aceasta
este o mare problemă în cinematografia noastră
postcomunistă - iar acum îmi vin în minte doar
patru oameni care nu o fac - Puiu, Caranfil,
Mungiu și, oarecum, Munteanu) amestecând
situațiile răsuflate gen vacanța mare cu momente
mustind într-un mult prea căutat tragism... un fel
de cocteiluri a la Italiencele; ori ambele puncte de
mai sus!
Așa că avem următoarele:
Feedback (r. Sorin Misirianțu)
Un tip, Nikki (de la Nicolae), întâlnește gagici
după anunțuri date de ele la Matrimoniale. Se
vede cu vreo două până ce dă peste el Mara și
începe a se crede cel mai norocos om de pe
pământ. Dar după întâlnirea lor... bărbatul nu are
ce face și o urmărește, pentru a constata că e la
brațul altuia... pe care ăsta, norocosul, îl răpește și
îl chinuie trei zile pentru a-l abandona apoi la
groapa cu gunoi... Dar, vai, era fratele Marei de
fapt (vă dau toate aceste detalii pentru a vă
aminti că ați mai văzut povestea în Scarface)...
Părinții ei, mimând o supărare vecină cu
catatonia... Totuși, fratele are noroc, e recuperat
de țigani, e repus pe picioare și i se dă și o
mașină (da, aici filmul intră în galeria Guy
Ritchie) plus un cuțit care va intra în trupul celui
care îl răpise, aflat în casa Marei în vizită... Filmul
se închide cu o lungă înfățișare a chipului
ucigașului sub duș.
Joc actoricesc slab, forțate și notele
întreprinderilor personagiilor prezente... și o
muzică extrasă parcă de pe coloana lui Va, vis et
deviens!
2.	Advertising
(r. Florin Piersic Jr.)
Putea fi cel mai bun scurtmetraj din echipă,
fără să fie el însuși bun în absolutul smurilor
dacă, numai că... ar fi fost excelent dacă nu ar fi
avut în coloana sonoră efecte a la Ry Cooder
(vezi Paris, Texas, par aduse de acolo) și dacă nu
ar fi avut finalul cu reclama pamfletară - viitorul
sună bine. Adică de era un cu totul alt film,
rămânând la a povesti felul în care bătrânica
împarte pensia între facturile la lumină, telefon,
apă... în firescul întâmplărilor din realitatea
românească. Tocmai banalitatea realului acestor
fapte le face deosebite în prezentare..., numai că
regizorul alege un sfârșit moralizator, o adresare
ironico-prea-sugestivă, care duce întreaga poveste
într-un fel de derizoriu/indiferență al/a
comercialului neîmpărtășit.
3.	Caffe Abuse
(r. Mircea Marica)
Aparent, despre un tată bogat (dar care nu știe
să-și faca prieteni - în final bea singur șampanie la
birou - poate după moartea soției, eveniment
pomenit în film) și fiul său (probabil), care nici el
nu-i e prieten, e șmenar fiul, și se trezește
dimineața după beție cu pantalonii pe vine lângă
un zid unde, probabil, încercase să urineze... (!?)
4.	Pentru o mână de bom-
boane (r. Gabriel Sandru)
A rulat și la TIFF anul trecut, despre un
copilaș care, pentru o mică sumă de bani,
trasportă ceva între doi bărbați. Realizează că
transportă droguri unuia, ăsta lăsându-i un pachet
de bani în geantă pentru a-i duce furnizorului.
Dar copilașul hotărăște să cumpere dulciuri de
acești bani, iar traficantul se răzbună. Deși e
plictisitor încât nu poate fi considerat nici măcar
trist, în lipsa vreunui film mai bun, pe acesta îl
consider cel mai reușit.
5.	I want to be a superstar
(r. Virginia C.)
Un melanj de personaje idioate (cuplul de
retardați mintal, prietenii lui, ai celui cu drama
personală - vedeți mai încolo - vin la el ca să îl
roage să îi lase să și-o tragă în liniște - fiindcă își
doreau un copil!, - niște papagali râzând și făcând
bașcălie din orice, adică din tot ceea ce știu ei,
(într-un vocabular cuprinzând aproximativ opt
cuvinte), drame personale nefiresc tratate -
scenaristul care nu mai poate crea nimic de un
an, de când iubita l-a părăsit pentru a fi un, ați
ghicit, zupastaP.
Iar după o ceartă cu producatorul (probabil) de
animații care-l angajase într-un proiect în urmă cu
un an, ploaia (singurul cuvânt pe care reușise să-l
pună în office-ul macului său) începe, fiind astfel
mântuit. Eu unul am fost fiindcă filmul s-a
încheiat.
6.	Mihai si Cristina
(r. Cristian Nemescu)
Începe cu o pixelație, apoi încearcă niște cadre
a la Wong Kar Way (cel din Fallen Angels), apoi
o schimbă pe petercerile juvenile a la Moodysson,
apoi pe scenele de dragoste a la Lost Highway
sau Wild at Heart, și înapoi la Wong Kar Way
Repaszki Ferenc, P.P.P.
(din Chungking Express, acum) și iarăși o
pixelație și beaturi și simfonie și liceenii (filmul) și
rockerul virgin și frustrat sexual care intră în
pielea lui Gianny (tatuajul, nu-i așa?) fără a o dori
conștient și e mâncat de gagici, și dup’aia, plin de
vână, merge la iubita lui secretă - liceanca - și o
întreabă: do you want some action baby? du-re-
re! Și, per ansamblu, din nou: Eu găsesc că actorii
noștri tineri (în afara Ancăi Ularu sau a lui
Dragoș Bucur, ei îmi vin acum în minte) nu prea
dau bine pe marele ecran. Să fie din cauza că
sunt pregătiți pentru teatru și sunt cam prea
teatrali, adică exagerează fiece gest, fiecare trăire,
emoție... ceea ce îi face nenaturali pe marele
ecran. Adică au o atitudine de film mut în cazul
și cadrul cinema-ului sonor, tind să ducă puțin
prea departe fiecare mișcare, să evidențieze într-
un mod care aruncă emoția în mediocritate,
fiindcă o îngroașă prea tare, o subliniază cu prea
multe linii, astfel încât nu mai știi ce vor în fapt...
Referitor la dorința de a arăta întregul bagaj
de cunoștiințe filmice încă dela debut... Din
păcate, acolo unde un om pare că ar ști multe
(mă rog, la nivelul la care le posedă, că tocmai
aici e hiba), dar într-o clipă vrea să îți arate totul,
mărturisește de fapt și confuzia în care se află,
imposibilitatea de a decide, nehotărârea și... un fel
de neseriozitate, de superficialitate.
La fel cum o simfonie are un ritm și o măsura
în fiecare parte, și filmul trebuie să se oprească
(să-și definească în fiecare producție) la o formă
de a povesti, nu să le aducă pe toate în față încât
să nu mai realizezi ce contează de fapt: stilul
primează poveștii, cinematografia se povestește pe
sine, povestea e mai importantă...
Iar problema reperelor! Două filme sunt
colecții de imagini - românizate - din pelicule
mult mai bune. Mai domol! Măcar fiindcă
suntem în Transilvania!
Cam atât.
■
34
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
~34]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
15. Leni Riefenstahl
Marius Șopterean
n urma unui turneu epuizant (peste 70 de
spectacole) în Elveția, Austria, Cehoslovacia °i
Germania, turneu desfășurat între 1923 și
1924, Leni Riefenstahl, celebra dansatoare a
scenelor europene, obosește. Nu avea decât 22 de
ani și, conform mărturisirilor ei, dorea altceva. La
un moment dat a dorit să lucreze cu marele
Reinhardt dar viața ei urma să ia o altă turnură.
L-a cunoscut pe doctorul Arnold Fanck, un geolog
care se specializase în realizarea filmelor de
munte. Aici se găseau toate ingredientele filmului
turistic de mai târziu: peisaje sălbatice, poteci
necunoscute, o anumită prospețime a privirii
dublată de calități plastice neobișnuite ale
imaginii. Leni Riefenstahl a fost cucerită de
această artă încă aflată în faza copilăriei. A
început să învețe tehnica cinematografică. Între
1924 și 1925 vede o serie de filme realizate de
Lang, Murnau, Sternberg, Stroheim și Eisenstein.
Crucișătorul Potemkin a fascinat-o. L-a văzut de
câteva ori și a purtat lungi discuții cu doctorul
Fanck pe marginea acestuia. În 1932 cei doi
realizează pelicula Lumina albastră, un film
tulburător care câștigă simpatia publicului și este
răsplătit cu Marele Premiu la Festivalul de la
Veneția din anul 1933. Tot în acest timp îi cade
în mână lucrarea Mein Kampf care o fascineză și
decide că trebuie să-l cunoască mai îndeaproape
pe Hitler. Întâmplător sau nu, Hitler vede Lumina
albastră - împreună cu Goebbles, cei doi erau
mari admiratori ai cinematografului - și decide că
trebuie la rândul lui să o cunoască pe Leni
Riefensthal, despre care își amintește că în urmă
cu ani a văzut-o într-un spectacol pe scena lui
Berliner Ensamble. Cei doi se întâlnesc tocmai în
momentul când Goebbles este desemnat de către
Hitler să preia conducerea Asociației de cinema a
celui de-al treilea Reich - organism menit a
promova în cinematografie comandamentele
guvernului condus de Hitler. Leni Riefensthal a
acceptat imediat să devină membră în acest
organism, deoarece i s-a propus un contract de
film. Riscurile acestui gen de colaboraționism s-au
văzut în timp, pentru acest gest Riefensthal
nefiind iertată niciodată. Până la moarte, în 2004
- a murit la 102 ani - a fost hărțuită fără încetare
de presă, de producători, de prieteni, chiar dacă
iertarea oficială s-a produs în 1954 când a fost
declarată nevinovată. A avut parte de sute de
procese de calomnie și pe toate le-a câștigat trăind
ani buni din sumele de bani încasate și
considerate drept pagube morale într-un moment
când toată lumea îi întorcea spatele. Și toate
acestea pentru două filme realizate în perioada
nazismului: Triumful voinței (1935) și Olimpya
(1938), ambele fiind considerate unanim drept
capodopere, primul - a filmului de propagandă,
cel de-al doilea - a filmului sportiv.
Triumful voinței a fost un film realizat în
mare parte sub supravegherea și directele sugestii
ale lui Hitler. Acesta a chemat-o pe Leni
Riefenstahl și i-a cerut să facă un film despre
forța și puterea celui de-al treilea Reich.
Evenimentul care trebuia să fie consemnat în
acest film era celebrarea celui de-al șaselea
congres al Partidului Nazist, convocat în
septembrie 1934 la Nurnberg. Exemplul lui Hitler,
conseiat îndeaproape de Goebbels, a fost filmul
lui Eisenstein, Crucișătorul Potemkin. Ordinul lui
Hitler a fost ca filmul Triumful voinței să fie
pentru germani ceea ce a fost pentru ruși
Potemkin. Să fie un film care, pe de o parte, să
mobilizeze iar, pe de altă, parte să arate puterea
absolută, forța celui de-al treilea Reich. Chiar
Hitler i-a sugerat lui Leni Riefenstahl cum să
înceapă filmul: din nori aeronava îl aduce pe
pământ pe el, Hitler, semn al unei descinderi
zeiești. Jos, mulțimea formată din sute de mii de
oameni trebuie să-l aclame și să-l întâmpine ca pe
o ființă nepământeană. Nurnberg a fost
transformat într-un imens platou pe care urmau
să se petreacă scene diferite.
Puterea primită de Leni, ca producție și
mijloace regizorale, a fost maximă. S-a filmat cu
30 de aparate și peste 150 de tehnicieni, totul sub
supravegherea forte a regizoarei. Practic nu a
existat un buget ci totul s-a făcut în funcție de
discuțiile pe care Hitler avea timp să le poarte cu
regizoarea iar ea găsea acele soluții, mai ales de
ordin metaforic, care-i conveneau lui Hitler. Totul
trebuia să aibă o greutate tipică muzicii lui
Wagner. Să impresioneze și să producă teamă.
Filmul trebuia arătat întregii Europe și să fie un
prim avertisment. S-au filmat peste 400.000 de
metri de peliculă din care, în urma unui proces
de montaj istovitor, se stătea în medie 20 de ore
pe zi în cabina de montaj, au rămas doar 4.000
de metri, aproximativ 115 minute. În cartea 1001
de filme de văzut într-o viață se spune despre
acest film: „ Triumful voinței constituie o
demonstrație lipsită de subtilitate, dar inovativă,
de tehnică cinematografică, de la unghiulațiile
ingenioase și compozițiile frapante până la ritmul
susținut al unui montaj abil. Este un testament
cutremurător și fascinant al forței
cinematografului de a impune o estetică spirituală
falsă peste politicul evident.” Se spune că după
premieră, care a fost un succes de răsunet, Hitler
a așteptat-o pe Leni Riefensthal cu un buchet de
flori în mână și a declarat Triumful voinței drept
o „teologie politică”.
Doi ani mai târziu Leni Riefensthal primește o
nouă comandă: un film despre Jocurile olimpice
desfășurate în 1936 la Berlin. Beneficiind de o
locație unică dar și de experiența anterioară avută
cu Triumful voinței, Leni Riefensthal a trecut la
masive pregătiri pentru că acest eveniment,
conform sugestiei lui Hitler, trebuia să îmbrace o
aură planetară. Luni de zile regizoarea a exersat
cele mai sofisticate unghiuri de filmare, mișcări
de aparat, încadraturi pentru ca zecile de
operatori și miile de tehnicieni să nu dea greș
având în vedere condițiile teribil de grele de
filmare. Una din clauzele organizatorilor
olimpiadei era ca aparatele de filmat și tehnica
adiacentă acestora să nu perturbe cu nimic Marea
Olimpiadă în care noțiunea de superioritate ariană
trebuia afirmată cu toată tăria. Pentru aceasta
trebuia ca trupurile atleților să fie văzute cât mai
îndeaproape, în toată splendoarea desfășurării lor
sportive. Leni dorea ca aparatele să fugă alături de
sportivi, să sară de la trambulină și să se scufunde
odată cu aceștia, să execute salturi în aer, să se
realizeze travlinguri aeriene aruncându-se
deasupra stadionului zeci de baloane care aveau
atașate camere de filmat. În Jurnalul ei, apărut în
1984, Leni Riefensthal spune: „În timpul unei
curse, de exemplu, am instalat o șină de travling
de 100 de metri, dar mi s-a părut că lungimea
cursei trebuia acoperită în totalitate și mișcarea
urmărită de la o distanță constantă. Cum nu se
punea problema să ne apropiem de alergători,
trebuia să folosim lentile telescopice. Eu am
încercat să fac rost de ele, să le folosesc și, din
acel moment, niște lentile telescopice gigantice
ne-au însoțit pe tot parcursul filmărilor”. S-au
filmat peste 300 de ore pentru a rămâne două
părți de o oră fiecare: Sărbătoarea popoarelor și
Sărbătoarea frumuseții, filmul primind la
Festivalul de la Veneția Cupa Mussolini pentru cel
mai bun film și fiind considerat până astăzi cea
mai impresionantă mărturie despre sport și
competiție fizică, acest film servind ca model
pentru toți aceia care doresc să realizeze filme
sportive. Premiera absolută a avut loc pe data de
20 aprilie 1938, dată care coincidea, deloc
întâmplător, cu cea a zilei de naștere a lui Hitler.
După ce a fost clasificată în 1952 de către
noul guvern german drept simpatizantă a puterii
naziste, dar fără a răspunde direct față de crimele
naziste - ea fiind considerată doar o colaboratoare
pe probleme cinematografice -, Leni Riefenstahl a
început un turneu de promovare a filmelor sale
pe pământ american unde mai toți distribuitorii
și, mai apoi, producătorii i-au întors spatele.
Totuși, la începutul anilor ‘70, Leni impresionează
din nou, devenind prima femeie scafandru-
fotograf din lume iar fotografiile ei magnifice
realizate în diferite zone ale lumii au făcut
înconjorul pământului.
Criticul de film Dana Costea, într-o admirabilă
lucrare dedicată regizoarei germane, scrie:
„Atmosfera ce înconjoară viața cineastei și epoca
în care a trăit este marcată de gelozii, ură și
contradicții. Munca ei pe celuloid a rămas, de
aceea e mai ușor să te concentrezi asupra artei ei
decât să te lași influențat de bârfe, deși
scandalurile și indiscrețiile sunt cel puțin la fel de
fascinante, dacă nu chiar mai interesante decât
opera ei. Riefenstahl a fost una dintre cele mai
aventuroase, curajoase și impulsive femei ce au
traversat granițele existenței cotidiene burgheze.
Calomniile grave și punerea la zid de către criticii
ei pot de asemenea să certifice acest fapt. Leni
Riefenstahl și-ar fi făcut și ei, și restului lumii un
mare serviciu dacă o dată pentru totdeauna ar fi
admis că s-a alăturat liderilor naziști dintr-o eroare
morală regretabilă, născută din oportunismul unei
artiste ambițioase și talentate”.
■
TRIBUNA • nr. 87 • 16-30 aprilie 2006
35
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 247 U
opinii
Lucian Nastasă
Spațiul academic transilvan din perspectiva controverselor
naționale	2
editorial
Ștefan Manasia
Parastasul primăverii poeților, la debut de colocviu 3
cartea
Ioana Cistelecan
Una bucată Robert Șerban...	4
Grațian Cormoș
Ecleziastul medicinist	4
Gabriela Lungu
Scrisori italiene din Războiul Mondial	5
aniversare
Gheorghe Grigurcu la 70 de ani
Laszlo Alexandru
Criticul de direcție	6
Ovidiu Pecican
Argumente	7
comentarii
Ștefan Petra
Actualități în sociologia maghiară ardeleană	8
bloc-notes
Mihai Dragolea
O dimineață cu Mircea Cărtărescu Despre text, o cutie de
pantofi și notorietate	10
Retroproiecție: Cercul literar de la
Sibiu/Cluj
Viorica Guy Marica
Remember cerchist	12
I.	Negoițescu/Epistolar (I)	14
Corespondență cu Dan Damaschin 14
Poeme de loanichie Olteanu	16
Gheorghe Grigurcu
Însemnări despre I. Negoițescu	17
Două parodii polemice
cu o prezentare de Claudiu Groza	18
poezie
Aladin Tătaru	19
proza
Alexandru Tiepac
Chipul	20
eseu
Ion Pop
Un histrion în bibliotecăPoezia lui G. Călinescu	22
tradiții
Radu-llarion Munteanu
Muzeul Țăranului Român	26
tutun de pipa
Alexandru Vlad
Despre pipă ca instrument de întregire a ființei	27
flash-meridian
Ing. Licu Stavri
Science Fiction dar nu numai	28
translații
Alexandru Jurcan
Ne înverzim și nimeni nu poate scăpa de dependența de
clorofilă	29
ex-abrupto
Radu Tuculescu
Celălalt pește	29
zapp media
Adrian Tion
Meciul politic	30
teatru
Adrian Tion
Oedip (mai puțin) rege	31
Florian-Rareș Tileagă
Atrizii. Actorii. Atrizii. Actorii	31
Claudiu Groza
Revoluția de cafenea, revoluția de stepă	32
muzica
Virgil Mihaiu
Mai sunt câteva zile până când reîncepe fiesta jazzului la
Sibiu	33
film
Lucian Maier
Scurt/6	34
1001 de filme °i nopți
Marius Șopterean
15.	Leni Riefenstahl	35
plastica
Ovidiu Petca
Pasolini și gripa spaniolă	36
plastica
Pasolini si gripa spaniolă
Ovidiu Petca
Cu sigurață cititorii revistei Tribuna își mai
aduc aminte de numărul 56/2005,
dedicat asociației Electrografia din
Ungaria, cu un bogat material ilustrativ. Înființată
ca o alternativă la asociația graficienilor din
Ungaria, gruparea condusă de artista HAăsz
Agnes a reușit să focalizeze atenția lumii artistice,
a mass media maghiare asupra unei noi
modalități de exprimare: arta digitală. După
expoziția aniversară Jozsef Attila și o nouă ediție
a bienalei Matrițe, asociația s-a implicat într-un
lung șir de manifestări dedicate aniversării a
treizeci de ani de la moartea regizorului, poetului
și, de ce nu, a plasticianului italian Pier Paolo
Pasolini. Această moarte tragică a oferit un
subiect incitant membrilor asociației și invitaților
speciali să ofere creații interesante, meditații
asupra morții și hazardului. Printre participanți aș
aminti nume familiare nouă, datorită prezenței
asociației pe simezele Muzeului de Artă din Cluj
în anul 2003: Bohăr Andrăs, Kovăts Borbăla,
Nagy Stoica Georgeta, Pal Csaba, Săndor Edit,
Sos Evelin, Vass Tibor, Lux Antal, Hegedijs Măria
și HAăsz Ăgnes.
O colaborare exemplară cu redactorul șef al
revistei web bilunare Gripa Spaniolă, poetul și
plasticianul din Miskolc, Vass Tibor, a făcut
posibilă realizarea unui număr special, care pe
lângă materialul vizual a prezentat eseuri și
poeme dedicate regizorului italian. Revista multi-
media, având la activ douăsprezece numere, încă
de la apariția sa, mult comentată de presa
HAăsz Agnes alături de Szabo Zsolt, redactorul șef al revistei
clujene Muvelodes, Budapesta 26 octombrie 2005
maghiară, a reușit să focalizeze interesul asupra
unor fenomene culturale marginalizate, tehnic
nepublicabile sau lipsite de interes pentru
revistele culturale oficiale. Această denumire
ciudată, sinistră, care mai degrabă determină la
prudență, s-a născut în urma cercetărilor făcute de
Vass Tibor asupra vieții cunoscutei scriitoare
maghiare Kafka Margit, decedată în urma unei
epidemii de gripă spaniolă. Nu este un caz
singular în cultura maghiară, pentru că trupul
slăbit de sifilis al lui Ady Endre a fost răpus tot
de acestă boală, ca și un personaj fictiv, eroul
pricipal al celebrului roman pentru tineret Copiii
de pe strda Păl. Dar să nu uităm că și poetul
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 90.000 lei, 9 lei - trimestru, 180.000 lei, 18 lei - semestru, 360.000 lei, 36 lei - un an
Cu expediere la domiciliu: 144.000 lei, 14,4 lei - trimestru, 288.000 lei, 28,8 lei - semestru, 576.000 lei, 57,6 lei - un an. Persoanele
interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze
prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
Vass Tibor, Fără titlu 1
Apollinaire a avut același sfârșit.
În cazul de față este vorba de o contaminare
culturală prin participare, care duce la creșterea
numărului celor ce accesează aceste pagini, și nu
doar ca simpli lectori. Cititorii își pot oferi
colaborarea în măsura în care se încadrează în
temele propuse de redacție. Făcând o comparație
cu virușii care circulă pe net, acestă epidemie
culturală poate fi o benefică provocare pentru cei
care poate, dintr-un motiv sau altul, nu se pot
exprima prin intermediul mediei culturale oficiale.
Rolul revistei este de sondare, de căutare a noi
talente, a noilor modalități de exprimare din toate
domeniile culturale. Revista își oferă spațiul
pentru toți cei care vor să colaboreze, exploatând
la maximum mijloacele moderne de comunicare.
Acestă revistă virtuală nu este un fenomen unic
în cultura maghiară. Numeroasele linkuri ne oferă
o conexiune rapidă la reviste web similare.
Gripa Spaniolă ar putea fi un exemplu și
pentru revista noastră. În locul punerii în rețea a
unor numere apărute deja pe piață ale Tribunei,
s-ar putea iniția o revistă alternativă pe domeniul
nostru, care pe lângă texte inedite, nepublicate în
paginile revistei, să includă film, muzică,
spectacol, interviu și galerii de artă plastică, un
atractiv mozaic multi-media.
În încheiere vreau să mulțumesc asociației
Electrografia pentru sprijinul acordat revistei
Tribuna pentru buna desfășurare a întâlnirii,
devenită deja tradițională cu redacția revistei
Magyar Naplo, care a avut loc în toamna anului
trecut la Budapesta.
■
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
~36|
Black Pantone 247 U