Black Pantone 185 U
TRIBUNA
Revistă de cultură • serie nouă • anul V • 1-15 martie 2006
Picasso, Cap de femeie
, primăvara 1961, metal, 39 x 21.5 x 7 cm Colecție privată © Images Modernes. Foto: Marc Domage © Succession Picasso 2005
Cannes,
Picasso
la Istanbul
un reportaj de
Oana Pughineanu
Mihai Dragolea | Teodor Tanco
Laszlo Alexandru
În dezbatere:
Literatura româna
contemporana
Despre memoria lui
Nicolae Steinhardt
într-un dialog cu
Ioan Pintea
(|) Black	Pantone 185 U
-0- Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj,
cu sprijinul
Ministerului Culturii și Cultelor
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Colaționare și supervizare:
Amalia Lumei
Camelia Manasia
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
in memoriam
Tăcerea
“privighetoarei transilvane”
Claudiu Groza
S-a stins din viață la Cluj, în 16 februarie
2006, la vârsta de 95 de ani, soprana Lya
Hubic, una din cele mai cunoscute artiste
lirice ale României. Dispariția ei marchează și dis-
pariția unei întregi generații de iluștri oameni de
cultură clujeni, care au făcut faima capitalei
Ardealului în România interbelică și în deceniile
de după război.
Lya Hubic s-a născut la 9 ianuarie 1911, într-o
familie de muzicieni. Și-a început studiile la
Academia de Muzică și Artă Dramatică din Cluj
în 1931, urmând secțiile de canto și pedagogie.
Printre profesorii săi s-au aflat personalități ale
muzicii românești precum compozitorii Augustin
Bena și Marțian Negrea. Participă, ca studentă, la
Concursul Internațional de Canto de la Viena,
obținând Diploma de Onoare.
Imediat după terminarea studiilor, Lya Hubic
a devenit solistă a Operei Naționale Române din
Cluj, condusă de Mihail Nasta. A debutat în 3
octombrie 1936 cu rolul Musettei din Boema de
Puccini și s-a retras de pe scenă în 13 aprilie 1967.
În cei 32 de ani de activitate la Opera din Cluj,
soprana a susținut peste 2000 de spectacole, în
țară și la Viena, Moscova, Praga sau Budapesta.
În perioada interbelică, pe când cele două orașe
se aflau în România, a cântat și la Operele din
Chișinău și Cernăuți. Artista a evoluat alături de
soliști legendari ai scenei clujene, ca Aca de
Barbu, Petre Ștefănescu Goangă sau Gogu
Simionescu.
Lya Hubic a fost supranumită “Privighetoarea
Transilvaniei”. A interpretat numeroase roluri în
spectacole din repertoriul clasic și mai recent,
printre care Carmen de Bizet, Bărbierul din Sevilla
de Mozart, Traviata de Verdi, Mireasa vândută de
Smetana sau Kir Ianulea de Sabin Drăgoi. Ultimul
său rol a fost Cio-Cio San din Madama Butterfly
de Puccini, compozitorul pe o partitură a căruia
debutase. Celebra soprană clujeană a fost și profe-
soară de canto la facultăți de profil din Cluj și
Brașov, fiind coautoare a unui “Curs teoretic
de cânt”.
O particularitate a vieții și carierei Lyei Hubic
stă în distincțiile primite de artistă, care înre-
gistrează, prin forța hazardului, nu doar viața unei
persoane, ci chiar istoria României. Prima deco-
rație, din 1946, este “Meritul cultural” acordat de
regele Mihai I. Ultima, din 2002, a fost “Steaua
României”, cea mai importantă decorație de stat,
acordată de președintele Ion Iliescu. Lya Hubic a
fost și Cetățean de Onoare al Municipiului Cluj-
Napoca și Doctor Honoris Causa al Academiei de
Muzică “Gh. Dima” din Cluj. La prima ediție a
Festivalului “Oameni de Aur ai Operei”,
desfășurată în 2003, Opera Națională Română din
Cluj a instituit Trofeul “Lya Hubic”, decernat
unor personalități muzicale.
Ultima apariție publică a celebrei soprane s-a
produs la sfârșitul lui 2005, la un concert al
Filarmonicii clujene, alături de alți muzicieni și
intelectuali care militau pentru rezolvarea situației
Lya Hubic în 1939, în Traviata de Verdi
acestei instituții. De altfel, în ciuda vârstei,
Lya Hubic a fost mereu implicată în viața cultu-
rală a orașului.
Lya Hubic a avut numeroase șanse de carieră
în străinătate. S-a întors întotdeauna la Cluj,
orașul de care se declara îndrăgostită. O frază
dintr-un interviu mai vechi, publicat de Formula
AS, poate fi considerată convingerea artistică a
Lyei Hubic. “Dacă nu reușești să te afirmi la tine
Soprana Lya Hubic, decorată de președintele României
acasă, e sigur că nu vei reuși nici în alte locuri,
oricât de colorate și de promițătoare ar părea.”
Dumnezeu s-o odihnească în pace!
■
Radio România Cultural
În fiecare luni, de la ora 22:10,
scriitori, critici, traducători, editori
sunt invitați la
Radio-grafii literare
Un talk-show de literatură
contemporană
101,0
FM
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Din grozăviile lumii
Claudiu Groza
Titlul de mai sus copiază numele unui film
făcut la Cluj prin anii 1920-30, „recuperat”
de organizatorii TIFF °i prezentat la
Festival acum vreo două ediții. Pelicula,
„educativă”, e despre ravagiile sifilisului. După
mai bine de 70 de ani de la realizarea filmului,
sifilisul nu mai sperie pe nimeni. Grozăviile lumii
sunt acum altele, °i pe la noi °i aiurea, mai mari
sau mai mici pentru observatorii din afară, dar
întotdeauna enorme pentru cei implicați, după
binecunoscuta °i admirabila expresie din serialul
TV Ally McBeal: „Problemele mele sunt mai mari
decât ale altora pentru că sunt ale mele!”
Clujul, cătun cultural
Cea mai recentă grozăvie clujeană, bomboana
de pe coliva servită aproape zilnic culturii, are
chiar binecuvântare bisericească. Intrată în posesia
clădirii care adăpostea unica galerie de artă a
plasticienilor clujeni, Parohia Romano-Catolică i-a
mătră°it pe arti°tii care nu erau în stare să
plătească un mizilic de chirie, pretinsă cre°tine°te
de noul proprietar, de vreo 4000 de euro pe lună
pentru 260 de metri pătrați. Oferta UAP, de 600
de euro pe lună, n-a fost nici măcar luată în
seamă de Consiliul Parohial, care a decis
fulgerător, în chiar ziua înaintării ofertei, 13 (!)
februarie, să evacueze galeria. În 14 dimineața, cu
avocat, executor °i muncitori, reprezentanții
Parohiei i-au somat pe arti°ti să-°i ia jucăriile °i să
plece. Ceea ce ace°tia, luați prin surprindere, au °i
făcut, cerând apoi ajutor pe la autorități. Cam
târziu însă, °i cu slabe °anse de succes, cel puțin
deocamdată. Galeria e evident pierdută, pentru că
noii proprietari au câ°tigat-o în instanță, cu
hotărâre definitivă. Un nou spațiu expozițional e
cvasi-imposibil de găsit. De condamnat ar fi doar
naivitatea plasticienilor, care au sperat până în
ultima clipă un gest de bunăvoință al Parohiei
Romano-Catolice. Cât despre aplecarea către
valorile spiritului a oamenilor bisericii, nu prea
merită să discutăm.
În acest moment, Clujul începe să semene din
ce în ce mai mult cu un cătun cultural.
Filarmonica e găzduită - provizoriu, dar de mult
°i pentru mult timp, se pare - în sala-hală a Casei
de Cultură a Studenților, galeria de artă se va
transforma în ceva profitabil, pentru că, dincolo
de cele ale sufletului, Biserica are °i burți de
umplut, trei reviste de cultură - care °i-au părăsit
sediile tot după o retrocedare de clădire,
Arhiepiscopiei Ortodoxe, de această dată - s-au
oplo°it prin chițimii centrale ori zone periferice
ale ora°ului, restaurarea Teatrului Național riscă
să devină un tun financiar, din cauza lăcomiei
constructorului - acuzat de altfel, prin presa
centrală, de numeroase matrapazlâcuri - la Teatrul
de Păpu°i, după o perioadă de acalmie, se
acutizează iar tensiuni interne, căci instituția
stârne°te orgolii nea°teptat de mari pentru
anvergura sa de mic teatru de copii. Nimic nu
pare trainic, a°ezat, lini°tit °i cu viitor în viața
culturală a Clujului. În loc să-°i vadă de treabă,
administrându-°i sărăcia cu un ce folos, oamenii
de cultură clujeni trebuie să execute mereu un
balet al diplomației, umilinței, compromisurilor.
Majoritatea sunt la cheremul unor mahalagii ai
minții care, dacă aprobă subvenții sau
sponsorizări, se cred °i datori în a da indicații
prețioase în domenii la care nu se pricep defel.
Repet ce am mai scris: a sprijini cultura nu este
un act de generozitate, ci o obligație a
comunității. Asta dacă nu vrem să devenim un
popor de analfabeți onomatopeici, buni doar să
culegem căp°uni pe tarlaua spaniolă ori să cărăm
roaba pe °antierele israeliene. Intrarea României
în Uniunea Europeană nu seamănă deloc cu o
accedere în paradis. Ea presupune °i demnitate,
dialog de la egal la egal cu alții, capacitate de
performanță economică °i de civilizație. Să nu ne
ascundem după deget: nu suntem, în acest
moment, capabili de a face față decent acestor
provocări. Economic vom avea de suferit după
integrare °i, din păcate, nici cu alte valori nu ne
putem lăuda. Un singur exemplu, ca să nu se
spună că sunt cârcota°. Anul trecut, agențiile de
turism străine care operează în România au primit
câteva zeci de mii de plângeri față de condițiile
din hotelurile litoralului. Cel mai frecvent repro°
viza zgomotul, adică manelele care spulberau
auzul bietului turist, dar spălau sufletul amărât,
nu-i a°a?, al românului obidit de soartă. Căci
într-atât de bătut de Dumnezeu e locuitorul
acestei țări°oare, încât musai lumea întreagă
trebuie să bage de seamă. Iar asta se poate face,
eficient °i lesne, prin volumul muzicii de of °i vai.
Teamă mi-e că rezultatul acestei căinări răcnite
cu spume la gură va fi că toți ceilalți se vor uita
la noi de departe, cu precauție °i grijă de a se feri
de România. Și nu °tiu dacă ne ajută să fim
ciudații Europei.
Capra vecinului cu pălărie,
capra vecinului cu turban
Scandalul caricaturilor cu profetul Mohamed
este probabil cel mai recent eveniment care pune
în discuție din nou problema „conflictului dintre
civilizații”, nu la nivel de putere, economic sau
militar, ci din perspectiva unei hermeneutici a
mentalităților, dacă termenul nu sună prea
pretențios. În spațiul vestic, problema a rămas,
din păcate, la dimensiunea simplist-cotidiană care
condamna - justificat, de altfel -, excesele
manifestațiilor anti-europene din statele
musulmane. Nimeni nu °i-a pus în mod public
problema culpei, a mojiciei uria°e a civilizației,
față de o jumătate de planetă. Cauza a fost
trecută cu vederea, exhibându-se doar efectele, °i
numai acele efecte care nu implicau negativ
sistemul de valori occidental.
O imagine de la ultima expoziție organizată la Galeria UAP, Salonul de Grafică și Artă Decorativă.
Foto: Claudiu Groza © 2005
Prea puțini au înțeles că, în termeni absoluți,
reacția a fost identică provocării. E o problemă de
atitudine socială. Ceea ce în spațiul european se
consumă prin declarații, luări de poziție, persiflaj
verbal ori campanie de presă, în Orient debu°ează
prin manifestații de stradă. Excesive, în sine, sunt
ambele poziții, °i a celor care au publicat
caricaturile, °i a celor care au incendiat ambasade.
S-a spus că explozia situației la °ase luni după
apariția desenelor a fost instrumentată de grupuri
teroriste islamice. E evident, cel puțin la nivel
speculativ. Dar dacă nu exista acest pretext, ar
mai fi apărut o astfel de criză?
„Scandalul caricaturilor” este, într-un fel, un
semnal de alarmă pentru cele două mari sisteme
de valori ale omenirii. Comunicarea Est-Vest s-a
redus, în ultimii ani, la o negociere dură a sferelor
de influență, la amenințări reciproce °i conflicte
sângeroase, „oficiale” sau secrete. O nepăsare
bazată pe ignoranță °i dispreț, transformată
curând într-o ură alimentată de crimele ambelor
părți au ridicat o nouă cortină de fier a lumii.
Recentul exemplu reproduce, pe dos însă,
parabola biblică a bunului samaritean.
Relevantă pentru inconștiența care domină
actul public, apariția caricaturilor se dovede°te °i
un gest premeditat de desconsiderare a Celuilalt,
mai ales dacă acesta nu îți seamănă. Cu câțiva ani
în urmă, ziarul danez care a provocat marele
scandal a refuzat publicarea unor desene satirice
cu tematică cre°tină, socotindu-le jignitoare pentru
con°tiință. Editorii n-au avut însă scrupule să
jignească sentimentele religioase ale ne-cre°tinilor.
Prostie, răzbunare, goana după tiraj? E greu de
găsit un mobil coerent acestui gest. Cert este că el
alimentează fractura dintre Orient °i Occident,
dând apă la moară fundamentali°tilor islamici -
care nu reprezintă întreaga lume musulmană, a°a
cum cred unii occidentali cu mintea °chioapă °i
lecturi pe closet. Actele excesive ale militanților
vor da, la rândul lor, apă la moara vajnicilor
luptători împotriva terorismului, la fel de fanatici
- adică lipsiți de simțul nuanței - precum primii.
Efectul nu va fi decât baricadarea cu panouri
metalice scrâ°ninde a marii cortini dintre cele
două lumi, în timp ce preoții °i imamii se vor
ruga pentru pace, oamenii nevinovați vor plăti cu
viața prostia altora, iar „gardienii civilizației” din
ambele tabere vor rosti printre dinți sudalme la
adresa caprei vecinului cu turban ori a vecinului
cu pălărie.
Dragi cititori, mi-a° dori ca rândurile de mai
sus să fie doar proză.
■
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cartea
Împotriva „mitocăniei
muzicale”
Ion Muresan
Mircea Tiberian
Notes on music and music notes/note
despre muzică și note muzicale
Nu am citit de multă vreme o carte mai
pasionantă, mai „de referință”, decât
„Note despre muzică și note muzicale”
de Mircea Tiberian, aprută la editura cunoscutei
fundații „Societatea de concerte” din Bistrița,
„Charmides”, ediție elegantă, tipărită cu sprijinul
Fundației Pro Helvetica și al Muzeului Literaturii
Române în prezentarea grafică a lui Marcel
Bunea. Titlul, fin jucat, este, totuși, mai curând
conspirativ. Fiind o carte de muzicologie, de
reflecție asupra jazz-ului, nu pot să nu dau credit
lui Florian Lungu, o autoritate în domeniu, care
consideră demersul livresc al lui Mircea Tiberian
„probabil unic în literatura muzicologică
autohtonă și nu numai”. Cât despre autor,
credem că nu mai are nevoie de prezentare.
Într-o primă aproximare, cartea aceasta este o
antologie de autor. Ea este însoțită de două CD-
uri pe care Mircea Tiberian (ajuns la 50 de ani) a
imprimat ceea ce a crezut el mai semnificativ din
creația sa. Artistul tipărește și partiturile pieselor
antologate, preventiv, căci de multe ori piesele i-
au fost cântate aiurea, reconstituite după tot felul
de înregistrări, or erorile nu sunt un serviciu făcut
autorului. Antologarea e un proces de selecție.
Asta înseamnă că fiecare piesă a fost trecută prin
filtrul exigențelor și slăbiciunilor antologatorului.
Al „bunei creșteri” -cum ar zice Mazilescu. Cum
antologatorul și creatorul sunt unul și același,
rezultatul e mai mult decât cel al unui act critic, e
rezultatul („restul” - mai exact) unui act
autocritic. (Admirabilă mi se pare mărturisirea că
a selectat o piesă tocmai din cauza a două-trei
acorduri pe care le-a „trântit” spre sfârșit și pe
care „le regret la fiecare audiție”).
În al doilea rând, „Note...” este un jurnal de
artist, o „dare de seamă” asupra unui segment de
traseu de viață și de creație, o confesiune, un
„exercițiu de sinceritate” - cum scrie autorul. Asta
dă cărții sare și piper, căci nu scrie nimeni o
confesiune ca să se mintă pe sine. Omul se poate
minți oral, nu-i nevoie să se mintă în scris, ca la
notariat. Cu atât mai mult are cartea magnet, căci
nu cunosc o altă mai mare tentație pentru cititor
decît aceea de a-și băga nasul în intimitatea
creatorului, să vadă el ce se face acolo și cum se
face, să vadă ce-i în capul autorului. (Oare nu
suntem sîcîiți încă din clasele primare cu
întrebarea „Ce a vrut să spună poetul?”, întrebare
stupidă, dar care te face pe vecie curios).
Într-un al treilea rând, cartea este un manual,
un curs de introducere în jazz. Recunosc, eu
însumi mi-am lămurit o groază de concepte de
bază ale jazz-ului (imprivizație, swing, temă, ritm
de jazz, forma etc). Dincolo de concepte, Tiberian
se dovedește un foarte fin analist al universului
uman al jazz-ului, de la relațiile care se pot stabili
în cadrul unei formații, în care componenții sunt
sau nu compatibili afectiv, cultural și chiar moral,
de unde rezultă „inspirație colectivă” sau
„mitocănie muzicală”, până la relațiile dintre
instrumentiști și vocaliști. Foarte subtile observații
are autrul și despre oboseală, epuizarea muzicală,
sinceritate, autenticitate și greșeală în jazz. De
altfel, un eseu poartă titlul „Către cei mai tineri”.
Într-al patrulea rând, există în carte și un
Tiberian filosof, în cel mai serios sens al
cuvântului. Cititorul poate întâlni meditații subtile
despre relațiile dintre inspirație și transă, muzică
și aria lingvistică, muzică și caracter, muzică și
biografie („arhiva stilistică”), gândire muzicală etc.
Între-al cincilea rând, „Note...” e o carte de
atitudine. Observații acide, care, recunosc, te ung
la suflet are Tiberian despre „muzica perisabilă”
care face ca publicul să ajungă „o masă amorfă cu
judecăți simpliste și comportament vulgar”,
despre „banalitatea colectivistă”, „inflația de iubire
și sărăcia sentimentală”, „strada îngustă a culturii
noastre naționale”, artist și cultură” etc.
Dincolo de toate acestea, cartea lasă
sentimentul de forță a ideii și e un regal stilistic:
satisface orice exigențe cărturărești.
După ce lecturezi volumul, îți este limpede de
ce Mircea Tiberian crede că „Numai fanfarele din
Rosa Mystica pe
puntea dintre foc °i apă
Alexandru Jurcan
Lucia Sav
Rosa Mystica
Cluj-Napoca, 2003
Mătușa stă pe treptele de piatră din fața
casei. Murmurul de flaut hipnotizează
seara de vară. șuierul vântului bântuie
“coasta de fum a muntelui”. Două femei, la
vârste diferite, între reminiscențe din paradis, la
marginea satului, pe vremea când teama și
“glaciațiunea computerizată” nu-și arătaseră colții.
Mătușa trăia o dramă “când trebuia să plec/
departe, la marea cea întunecată și rece!”.
Plecările sapă spațiile edenice, casa albastră se
pustiește, albele păsări au dispărut. Încă de atunci
poeta trăia în poveste, în chemarea ficțiunii,
zărind un tărâm straniu, sub clarul de lună, în
nemărginirea de omăt.
Poeta se numește Lucia Sav, iar volumul de
poezii Rosa Mystica, prefațat de ștefan Damian,
înseamnă - din nou - un recviem pentru Vasile
Sav, chiar dacă volumul Testimonii (Cluj-Napoca,
IDC Press, 2004) focalizează trăirile într-un omag-
iu sui-generis, cu citate din Vasile Sav, cu opiniile
critice ale celor impresionați de traducătorul
operei Sfântului Augustin. Soția Poetului știe că
“drumul abrupt/ cu tine l-am urcat”, disociind
între cei superficiali, care credeau “că nu-ți pur-
tam iubire” și între câțiva care recunoșteau în
toate “o nestinsă iubire”.
Ceea ce trebuie subliniat de la bun început
este că Lucia Sav, dincolo de durerile recurente
ale amintirii, din convulsiile aluvionare ale trecu-
tului își reconfigurează un spațiu poetic propriu,
netrucat, fără a se lăsa amprentată de stilul celui
Absent. Dintr-un orizont obturat țâșnește din
New Orleans au ajuns orchestre de jazz. Celelalte
au rămas fanfare”.
■
“pâcla zăbrelită”, ca o irezistibilă chemare, un alt
fel de speranță. Femeie-liliac ori femeie-filomelă,
poeta se supune nopții, Lunii și tăcerii inefabilu-
lui. În fiecare dimineață ea își pune masca. În
fond, fiecare pornește pe drumul său cu inevitabi-
la mască. Iubirea se diluează, iar noi “defilăm
încolonați” într-o solidaritate a deznădejdii.
Condiția umană a ajuns la crepuscul, într-o devas-
tatoare zădărnicie: “stai țintuit între două săgeți”.
Când toți din preajmă s-au refugiat în plăceri, mai
rămâne Rosa Mystica: “din cerul înalt/ mă veg-
hează/ cu blânda-i privire”. Care să fie prețul
supraviețuirii? Paradisul e imperfect, se înmulțesc
cetățile de beton, capcanele, oamenii de beton,
creaturile vulnerabile, sângele “nu mai lunecă lin/
prin matca trupului”, răzvrătindu-se ca o herghe-
lie de cai. Viața înseamnă o iarnă veșnică și, ca la
un semnal, “au început să latre/ câinii din
Lăuntru”. Toate refulările se adună într-un surogat
de trăire și captează “criptice grimase” absconse.
Bulversante sunt versurile ce nălucesc țărmul pon-
tic în iarnă. Acolo s-a produs cândva o hieratică
osmoză a împlinirilor, numai că “spectrul însin-
gurării/ înfrigurat bântuia țărmul”. Doar țipete de
pescăruși, cetatea sumbră, vântul tăios și pusti-
etatea. Parcă vibrează trupul șarpelui Glykon, ven-
erat în luminoasa Elladă. Spiritul antic recentrează
grădinile amurgului.
Pulsiunile subliminale sumbre coabitează cu
viziuni bucolice, într-un imagistic compensatoriu.
Lucia Sav nu-și trădează tipologia, obstinându-se
să-și respecte metaforele captate cu parcimonie,
care devin un garant al viitoarelor volume. ștefan
Damian o compara cu Sylvia Plath, în sensul
“spiritelor neliniștite”. Lucia Sav părăsește
vizionarismul indeterminat, osatura bucolică și
descoperă în volutele memoriei “o lumină de
Dincolo”. Mai apoi, un tren se îndreaptă spre
gară, iar la orizont “zăresc marea, de astă dată cu
irizări de jad imperial.”
■
4
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
În dezbatere:
Literatura româna contemporană
Arca lui Alex Ștefănescu
Mihai Dragolea
După trei decenii de neîntreruptă
îmbrăți°are a cărților literaturii române,
Alex Ștefănescu a publicat somptuoasa
Istorie a literaturii române contemporane 1941-
2000 (Ed. Mașina de Scris, 2005), carte cel puțin
apetisantă; pentru că este o apariție editorială
elegantă precum un album de artă, palpitantă și
savuroasă asemeni unui roman, incitantă ca și un
careu de cuvinte încrucișate cu destule pătrate
goale, în ciuda multiplelor sugestii de completare
aflate la dispoziție. Dar, ne previne autorul, “în
această carte este sărbătorită individualitatea”; așa
stând lucrurile, istoria lui Alex Ștefănescu se
putea numi altfel și autorul evita multe și diverse
reproșuri care i s-au adus; chiar are un titlu
convențional impozantul volum scris de Alex
Ștefănescu, substanța revendicând numeroase alte
titulaturi (plauzibil era și unul ca jurnalul
lecturilor fericite din dramaticul context
contemporan, cel stabilit de autor).
Pentru a ne lămuri asupra impozantei sale
lucrări, Alex Ștefănescu notează: “Autorului îi
place să-și imagineze lucrarea sa ca pe o Arcă
a lui Noe pe care a luat tot ce era mai frumos,
semnificativ și demn de salvat din literatura
română contemporană într-o vreme nefavorabilă
literaturii”. Tot la începutul cărții aflăm că vom
citi “o poveste despre un naufragiat înfometat”;
pe arcă au încăput multe și prețioase făpturi de
hârtie, destule pentru a alcătui un meniu bogat;
că multe altele n-au ajuns pe arcă și n-au fost apte
pentru, altfel, bogatul meniu, este o problemă
care a marcat comentariile de până acum despre
impozanta istorie a literaturii române
contemporane.
Citind cartea lui Alex Ștefănescu, mi s-a impus
o anume imagine a receptării ei: să presupunem
că, într-o catedrală a literelor românești
contemporane s-au strâns, de-a valma toți
scriitorii, puși pe rugăciuni diverse precum ei și
smerite cum nu prea le stă în fire; în liniștea
generală, deodată, se aude un fel de melodie, nici
tristă, nici veselă și deloc asemănătoare unui
fluierat impardonabil; sunt sigur că ar fi
înregistrate cel puțin următoarele reacții: pentru
unii e o surpriză plăcută, pentru destui - o
nedumerire, pentru alții - sună neplăcut și vor fi
și din cei care vor vocifera și vor înfiera.
Compoziția cu scriitori alcătuită de Alex
Ștefănescu este scrisă cu exemplar talent, plină de
formulări succinte, pătrunzătoare, memorabile,
susținute de o cunoaștere profundă a literaturii
române contemporane.
În deschiderea Istoriei literaturii române
contemporane 1941-2000, inspirat, Alex
Ștefănescu a pus o splendidă fotografie de pe
Calea Victoriei pe la 1930, însoțită de un
emoționant comentariu; pentru simetrie, am
căutat o fotografie spre finalul cărții, una cu o
forță artistică asemănătoare; din păcate, n-am
găsit așa ceva; probabil e un semn că realitatea
(inclusiv cea literară) de la anul 2000 nu are, încă,
resurse pentru a hrăni o fotografie pereche celei
de la început.
■
Aparentul sau realul paradox între titlul
si cuprinsul Istoriei literaturii române
contemproane de Alex Ștefănescu
Teodor Tanco
Titlul cărții lui Alex Ștefănescu ridică o
problemă nu doar formală în comentariile
la Istoria literaturii române contemporane
1941-2000, pentru care cronicarii s-au exprimat
contradictoriu în presă. Dar potrivit nu era nici
cel de „literatura română din timpul
comunismului"; ar fi fost bun ca editorial la un
cotidian sau pentru un eseu polemic. Prima
nepotrivire a sesizat-o autorul, căutându-i
rezolvare și alt nume masivului volum, ca după
oscilări și îndoieli vizavi de altele, să ajungă la
acesta de mai sus, destul de aproximativ și el: mai
mult consolat decât mulțumit pentru consacrarea
lui. Foarte fragil fiind, clătinându-se din start,
încât convingerea e pe jumătate.
Un titlu ezitant
Într-adevăr, titlul, ca în multe cazuri, e o
problemă a cărții, motiv pentru care i se aduc
critici îndreptățite în raport cu sumarul literar, cu
cuprinsul ei. Pentru că nu e o istorie în
accepțiunea fenomenului general, cum o
intitulează autorul, ci o felie selectivă a lui din
acea Istorie literară contemporană... pe durata
1941-2000. În ea se inserează doar o parte (destul
de restrânsă) a autorilor și cărților: 109 pe o
durată de 59 de ani, firește că e un paradox între
noțiunile „istorie" și „cuprins". Contradicția e
mult augmentată de cei care fac un rechizitoriu
volumului fără a lua în considerare completul și
exactul titlu așezat pe copertă.
Diverși comentatori nici nu scriu în textul lor
anii de fixare în timp al demersului auctorial:
1941-2000, ci doar atât: Istoria literaturii române
contemporane, sau, și mai grăbiți, alții îl
scurtează: Istoria literaturii contemporane, și în
viziunea aceasta o analizează. Eroare! Și
incomplet citându-l și neprecizând de când începe
în concepția lor epoca contemporană (dacă nu o
acceptă și invocă pe cea de la care pleacă
autorul). Cartea nu-i o istorie de la începuturile
literaturii noastre și până la zi sau până în anul
2004. Nu conține nici măcar perioada
contemporană dată.
Departe de mine gândul de a lua apărarea
autorului și de a respinge opiniile altor
comentatori. Cartea se apără singură. Vreau doar
să-mi lămuresc și să lărgesc exact obiecțiile mele
din articolele publicate în „Adevărul de Cluj" nr.
4638 și 4639/2006, pp. 4, și să sporesc limpezirea
unor probleme și cu alte argumente pe această
temă. Pentru că indiscutabil nu-i o aparență, ci un
sigur paradox real între titlul lucrării și cuprinsul
ei.
Nu-i tot una a zice Istorie... cărțoiului de
douăsprezece sute de pagini și a trata în medie 10
scriitori cu cărțile lor pe 100 de pagini, din
numărul oficial actual de 2.100 membri ai Uniunii
Scriitorilor din România, contemporani cu
autorul. Ce curaj nebun să produci un incendiu
atât de justițiar și purificator, neronic în puritatea
lui! Așadar, aparentul devenit realul paradox în
titlul unei cărți, sunt inutile orice susceptibilități și
interpretări de respingere sau de acceptare. Place
sau nu place, cartea există așa cum este.
Dacă nu a fost mulțumitor și corespunzător
nici unul din titlurile la care s-a oprit autorul, pe
care le-a avut în minte și le-a pus pe hârtie, el l-a
abandonat până și pe cel organic emanat din
cuprinsul valoric în timpul travaliului îndelungat.
E vorba de acel generic formidabil pentru care îi
vibra sufletul și-i scânteia pana, lucrând sub
comandamentul științei și conștiinței, formulând
genial: LA O NOUĂ LECTURĂ! Sub acesta au
apărut destule fragmente în „România literară" și
începuse să intre în arsenalul criticii și în
obișnuința cititorilor lui Alex Ștefănescu. Sunt
convins că titlul ar fi rezonat mult mai bine în
formularea mai succintă: Istoria literaturii
contemporane la o nouă lectură sau, mai larg, ca
să împace toate susceptibilitățile: Istoria literaturii
române contemporane 1941-2000 la o nouă
lectură. Acesta din urmă va rămâne pentru mine
definitiv. Așadar, la o nouă literatură (că veche
nu era nici cea sub comunism și nici ruptă mult
doctrinar cea a tranziției), o nouă literatură, o
nouă interpretare, selectare și provocare. Stabilirea
anilor, 1941-2000, putea să-și găsească așezare pe
copertă tot atât de firesc în titlul acesta
identificând cartea. Din start, cu acest titlu erau
anihilate multe din apologiile și demagogiile de
serviciu în presă și dezbateri.
Pornirea din anul 1941 a investigației și
sintetizarea cuprinsului Istoriei... e un pilon din
cei mai stabili în neclintirea cărții și analiza
fenomenului literar. Sunt argumente și pentru alte
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
5
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
opțiuni calendaristice. Rămân convins de
inspirația autorului care l-a ales, ca și cel al anului
2000, de oprire, pentru rațiunile ce le-am
dezvoltat în articolul de presă amintit.
În afara semnificației temporale, de
continuitate în timp, 1941, nu există nici măcar o
„cumetrie" de esență conceptuală cu Istoria
literaturii române... a lui G. Călinescu. Sunt cărți
diferite, le apropie mult prețioasa ilustrație și se
adeverește dictonul ut pictura poesis; chiar mai
bogată fiind a lui Alex Ștefănescu. Criticul și
istoricul Ilie Rad menționează că în aceasta sunt
„peste 1500 ilustrații (fotografii, desene, caricaturi,
manuscrise, facsimile, reproduceri de carte, afișe,
portrete de cărți, dactilograme dictate de autori,
acte de condamnare la închisoare, acte de
eliberare din închisoare)", în „Tribuna", nr.
81/2006, p. 7. Mai sunt aceste cărți în vecinătate
prin acea scriere avântată, metaforică și pe alocuri
foiletonistă; s-or fi citind ca un roman, și una și
alta, dar nu sunt simplă proză. Posibil și alte
tangențe să fie comune amintitelor impresionante
cărți.
Dar Istoria literaturii române... a lui G.
Călinescu nu este model și preambul pentru
Istoria... lui Alex Ștefănescu; și a acestuia nu este
continuarea primeia.
Îi reușește de minune autorului istoriei
contemporane ca, prin statuarea la 1941, istoric
și cultural (nu numai cu acel argument - războiul,
ci livresc, prin sudura între cele două cărți cu real
statut științific; spre deosebire de Dicționarul
literaturii... până la 1900 de la Iași, în care nu se
mai știe cărui secol aparține un scriitor de vârstă
mijlocie). În Precizări preliminare, Alex Ștefănescu
delimitează fără drept de recurs atât literatura
scrisă în românește, cât și ce cărți însumă din
autorii între vârste: „Prin literatura română în
această carte se înțelege literatura scrisă în limba
română (indiferent în ce țară). Literatura scrisă în
alte limbi pe teritoriul României sau de către
scriitori de origine română în alte țări nu intră în
raza de interes a Istoriei literaturii române
contemporane. Proza lui Mircea Eliade este
înregistrată, în consecință, ca aparținând literaturii
române, iar eseurile lui Emil Cioran - nu. Uneori
distincția se face în cadrul operei unuia și
aceluiași autor - cum se întâmplă în cazul lui
Petru Dumitriu, ale cărui romane scrise în limba
franceză sunt doar evocate succint, pentru
completarea imaginii evoluției sale" (op. cit.,
p. 7). Astfel, stabilește o admirabilă hotărnicie
dintre interior și afară în operă și țară.
Este atât de tranșantă conscrierea redacțională
încât nu necesită interpretări și nici nu e cazul. Ar
fi simple gratuități speculațiile pe tema
comparațiilor, modelelor și continuității între cele
două cărți.
O carte pentru anul 2050
Mai curând se cuvine a-i creiona conturul de
unicat și singularitate duratei în perspectivă.
Pentru că se va citi și atunci. Așa e de totdeauna:
faptele și lucrurile mai aparte se sting imediat
când sunt extravagante sau, cele temeinic
alcătuite, scapă efemerului și au o prelungire
imprevizibilă în timp.
În 1942, când am ajuns în Țară, după refugiul
din Nordul Transilvaniei ocupate de horthyști,
încă nu erau stinse discuțiile în jurul Istoriei
literaturii române... a lui G. Călinescu, care
apăruse în toamna anului precedent. Profesorul
nostru de limba română, Dionisie Popa-
Mărgineni, vorbea cu mânie prefăcută despre
carte că nu-i destul de „școlară", dar ne prevenea
că asta ne va fi utilă când o să fim studenți și
mai târziu în viață. Spărsese oarecum, cartea,
programele școlare tradiționale fundamentate pe
politica anilor și altă ideologie. Schimba canoanele
învățământului blăjean consacrat, dar nu știu cum
se făcea că la ședințele bilunare ale Societății de
Lectură criticile profesorului nostru erau mai
multă laudă și admirație la masiva carte a
autorului universitar. Se dezlănțuia la adresa cărții
cu o bucurie ne ne-o transmitea unor copii de
clasa a V-a (a IX-a de azi). De fapt, atunci am
auzit de importanta carte chiar mai mult decât în
Universitate. Iar în posesia ei am ajuns la a doua
ediție, când unul din preferații școlari ai
profesorului blăjean a fost factorul important a
retipăririi ei, criticul Aurel Martin, directorul
Editurii Minerva, în 1982.
S-ar putea, prin extensia exemplului, să aibă și
opera lui Alex Ștefănescu același destin al
longevității și solicitării sau mai mare. Doar că
recenta a demarat de la nivelul mai ridicat, a
utilității studenților și doctoranzilor, a celei mai
recente și neclasicizate părți ale literaturii noi,
contemporane. Mult din perenitatea acesteia ține
de elaborarea și redactarea și în condiții mai mult
decât favorabile tipăriturilor de azi.
În presa cotidiană, unde am arătat detalii
despre construcția editorială, tehnică și
tipografică, intenționat nu am subliniat pe ce a
contat autorul, cine i-a sărit în sprijin ca să
realizeze totodată o carte atât de artistă. Pentru că
citisem pe pagina 2 acel text indubitabil: „Carte
apărută cu sprijinul Railfeisen Bank. Autorul
mulțumește acestei instituții pentru modul elegant
în care susține inițiativele culturale". Am înțeles
de ce, grafic, cartea este împinsă până în margine
de album literar cu texte și comentarii de scriitor
talentat, și nu-i de mirare dacă plastica, prin
piesele speciei, depășește numărul paginilor. A
fost șansa cărții să fie și din acest punct de vedere
un monument literar-plastic. Dar și șansa
autorului de a avea siguranța materială de a o
încheia într-o totală garanție financiară și calm
creator. Fiindcă fusese o fericită întâlnire când:
„Railfeisen Bank anunța cea de-a doua ediție a
Railfeisen Art Project, o inițiativă orientată către
susținerea și promovarea unor proiecte de valoare
ale culturii românești".
Cu încăpățânarea, riscul, tenacitatea și
optimismul autorului tot ar fi fost un opus
deosebit, vizavi de altele, tocmai ceea ce este
pentru mine sub titlu: Istoria literaturii române
contemporane 1941-2000 la altă lectură. Însă
libertatea sufletească și alungarea grijilor și
angoaselor privind tipărirea, i le-a asigurat
Raiffeisen Bank, și autorul s-a dezlănțuit creator,
neîngrădit și în acest plan artistic (secondat de o
echipă pe măsură). Indiferent la câtă distanță este
din acest punct de vedere de suratele în specie
amintite (și la care eu m-am oprit), de a lui Eugen
Barbu (care și aceasta pe ici pe colo selectează) și
de a lui Marian Popa (cu acele hiaturi sau
omisiuni intenționate), totuși pentru mine formal
sunt istorii literare apropiate prin îndrăzneli până
la risc, dar mai cu seamă sunt opere personale,
trăznite, „aiurite" și... de aceea unicate prin
originalitatea acceptării, respingerii și în final
aprecierii valorilor; a analizei și selectării până la
sfidarea oricăror tabuuri și canoane sacrosancte.
Cu deosebire ultima, care depășește orice limită a
dogmei critice neorealiste, aruncând-o la coșul de
hârtii de reciclat. Dacă nu ar fi așa, nu ar fi ce
este: o capodoperă.
În prim-plan sunt 109 nume de literați care
asigură osatura cărții (într-o bună proporție de
Picasso, Femeie, Mougins, 7 Iulie 1971, ulei pe pânză, 81 x 65
cm., Colecție privată © Images Modernes. Foto:Marc Domage
© Succession Picasso 2005
pagini consacrate fiecăruia), alte 80-90 de nume
sunt în planul doi al Istoriei..., cu destule
informații și precizări asupra lor, ceea ce ridică
cifra cam la 200 de nume de scriitori, importanți
gradual pentru Alex Ștefănescu. Și totuși ar
puteau să mai cadă vreo câteva din „stelele" de
mărimea întâi - a fost amintit public, la lansarea
cărții în Cluj-Napoca, numele lui Petre Țuțea - și
locul lor să-l ocupe 10 poeți. E o opinie, și nu
oricare, aceasta. Eu am părerea că mai există
câțiva care numai scriitori nu sunt. Și totuși sunt
în carte. Să le spun numele?... Prin acel surplus
de intelectuali de rasă se împinge Istoria... din
literatură în cultură, și aceasta este una din cele
mai grave scăderi ale lucrării. Ar putea să se
recuze singuri unii, că se știu, fiindcă nu au operă
literară; nu sunt nici în ființa lor scriitori. Fiindcă
scriitor e cel ce scrie poezie, proză și teatru.
Iar cele vreo 2000 de nume din Istorie... citate
în text, sunt importante și aparțin literaturii
selective, cum ar zice autorul. Or fi. Laudă lor și
cărților scrise.
Însă nu-i nici o pagubă că lipsește bibliografia
generală sau din subsolul paginilor. Dar și unii
specialiști au răspuns că e altfel de istorie literară.
Și au mai scris destul, la care eu semnez. Lucrarea
lui Alex Ștefănescu, sui generis, e un fel de roman
foiletonistic; sau se citește așa. (Cu atât mai sigur
în viitor.) Atunci de ce să fie vehiculată atâta
bibliografie și cele vreo 5000 de nume care
lipsesc? Asta chiar că e o treabă de dicționar și
enciclopedie pe care să le facă alții. Au la
îndemână știința lexicografiei.
Să luăm în atenție și să apreciem ce este
cartea, s-o judecăm aspru doar dacă autorul nu și-
a respectat anunțul în precizări preliminare. Altfel
e dezbatere și „sfadă" desuetă. Autorul nu a fost
salariatul decât al propriei autobiografii și a făcut
ce a gândit.
Iar în această carte, dacă se va dovedi că a
fost descoperit un nume de tânăr care a ajuns
printre luceferii noștri literari, lansându-l,
înseamnă că a fost scrisă cu intuiție și premoniție.
Să fie nevoie vreodată de a II-a ediție adăugită
a Istoriei...?
Dă, Doamne, să n-o strice schimbând-o!
■
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Istoria hollywoodiană
a literaturii române (IV)
Laszlo Alexandru
Nu e adevărat că Istoria literaturii române
contemporane e complet lipsită de criterii
de judecată. Nefolosind nici rigla gene-
raționistă, nici pe cea teritorială, nici pe cea tema-
tistă, în “vidul de putere” astfel creat cu deliberare
se insinuează un ciudat mod de croială: perspecti-
va centralistă. Cine a gravitat în sfera de influență
a României literare, a publicat acolo, nu i-a pertur-
bat ierarhiile, a fost comentat de prima revistă
etalon a țării ori s-a aflat în bune raporturi cu
ziariștii săi, se va vedea recompensat. Literatura de
azi devine un fel de bal al operei, unde toți se
văd, se pipăie, se cunosc și se bîrfesc, iar cel
căruia îi lipsește apetența convivialității se vede
exclus de la festin și chiar dojenit cu un aer superi-
or: “Criticul [Gheorghe Grigurcu] nu-și admi-
nistrează bine talentul și nu-și organizează succe-
sul (...), locuiește departe de București, la Tîrgu-Jiu,
și nu ia parte la viața literară” (p. 784); Ion Mircea
“n-a venit la București să-și cucerească, inclusiv
prin prezența fizică, un statut de vedetă” (p.
1065).	’
Lipsit de capacitatea judecății estetice
autonome și responsabile, Alex. Ștefănescu trans-
plantează de fapt în inima sistemului său ierarhiile
descoperite și impuse de cronicarul literar Nicolae
Manolescu, în cei treizeci și doi de ani ai săi de
prezență săptămînală pe baricadele publicisticii.
Peste tot în desenul din covor se recunoaște
gheara leului, vocea stăpînului. Literatura anilor
‘65-‘89 e structurată ca un monolit unitar, în lupta
de gherilă împotriva regimului comunist. La vîrful
piramidei se desprinde net o personalitate exem-
plară, al cărei profil artistic trebuie consolidat cu
orice preț, spre a da coerență și coeziune strategică
edificiului. Vom avea prin urmare Cel Mai Mare
Poet: Nichita Stănescu și Cel Mai Mare Prozator:
Marin Preda. Numai categoria de Cel Mai Mare
Critic Literar cunoaște o ușoară perturbare, în
cazul de față fiind adjudecată ex-aequo de Nicolae
Manolescu și Eugen Simion. Tentativa de a dovedi
critic această construcție artificială e driblată cu
dibăcie. Talentul se impune, nu se discută. Orice
altă personalitate care ar încerca să perturbe ie-
rarhia este descurajată, persiflată sau neglijată. I se
descoperă, brusc, lipsa de talent.
Clasamentul-șablon e fabricat printr-o sumă de
strategii “subțiri”, din sfera ziaristicii de bulevard:
numărul de pagini alocat discutării unui autor,
temperatura entuziasmului sau a reticenței critice,
măsurată prin dozarea precaută a epitetelor sau a
comparațiilor, prin natura benignă sau malignă a
ironiilor etc. Iată uriașa ciudățenie a unei cărți voit
monumentale: avem o istorie literară în care e ca
și inexistentă analiza profesionistă a operelor lite-
rare! “Istoricul” nostru perorează la nesfîrșit,
povestește neobosit, descrie superficial, relatează
mici detalii de can-can, rîde de unul singur etc.
Parcă e Papillon scăpat după ani de izolare și ține
morțiș să ne transmită cele mai mărunte impresii
cotidiene. Cînd îi vine în dreptul gurii o carte de
proză, treaba e mai simplă: este rezumat firul
epic. Dar, cînd dă iama-n poezie e jale mare.
Ici și colo, autorul mai răgușește și, pînă-și
drege vocea cu un gît de apă plată, citează acci-
dental părerea (de cele mai multe ori banală) a
vreunui tovarăș de manivelă. Din principiu, însă,
compartimentul de critică a criticii lipsește cu
desăvîrșire. Nu avem de-a face cu o carte care și-ar
propune să ne demonstreze adevărul ei, ci una
care ne povestește pe ton complice o sumă de
concluzii ale unui club (pretins) select. Sîntem
îndemnați cu binișorul să ne însușim adevărurile
intangibile, finale, ca pe un cod al bunelor
maniere, pentru a fi promovați pe scara socială și
a ne face acceptați în fan-clubul literaturii române.
Alex. Ștefănescu nu caută parteneri de dialog, ci
admiratoare extaziate, cu ochii împăienjeniți.
Nicolae Manolescu, el, a înțeles deja cu cinci-
sprezece ani în urmă pericolul unei asemenea
metode frivole și a găsit în sine forța metamor-
fozei. Între cronicarul literar care primea ce i se
oferea și își dicta concluziile, pe ton autoritar,
respectiv criticul-istoric literar care pleacă la drum
în căutarea valorii estetice, o descoperă oriunde, o
argumentează, o susține și dialoghează pe margi-
nea ei cu predecesorii, constatăm o imensă dis-
tanță. Ucenicul său în ale instrumentelor critice a
rămas însă cu lecția tot neînvățată: își închipuie că
poate scrie istorie literară (contemporană), prin
însumarea articolelor de la gazetă.
Omisiuni
Cine are de pierdut de pe urma acestei cărți
gălăgioase? Iată o problemă de bun simț, absolut
imposibil de evitat. Răspunsul îi are în vedere pe
toți scriitorii care nu intră în raza de priorități a
grupului de la România literară sau a lui Alex.
Ștefănescu personal și care se văd acum minima-
lizați sau direct omiși. Un tur de orizont reparator
ne umple de consternare, dar prezintă și riscul de
a scăpa din vedere numeroase alte cazuri.
Victime de prim rang se regăsesc printre criticii
literari activi de azi. Prin prezența lor policromă și
diversificată, uneori polemică, ei ar fi tulburat
schela de construcție monolitică: Nicolae Balotă,
Paul Cornea, Mircea Martin, Mihai Zamfir, Marin
Mincu, Florin Manolescu, Monica Spiridon, Al.
Cistelecan etc. Alții sfîrșesc direct bagatelizați prin
amputarea operei. Despre I. Negoițescu - critic
artist, cu o biografie aventuroasă și personalitate
civică de excepție - s-a țesut odinioară legenda
unei contraponderi la figura tutelară a lui N.
Manolescu. Asta mai lipsea! Vine degrabă omul-de-
serviciu și-l plasează sub zodia ratării: “Opera lui
Ion Negoițescu arată ca o cameră percheziționată
de Securitate și lăsată vraiște. Nimic nu este dus
pînă la capăt în această operă, iar ansamblul nu
are nici o logică” (p. 690). Ce-i drept, redactată în
condițiile vitrege ale exilului anticomunist, Istoria
literaturii române a fost, după primul volum, între-
ruptă de moartea lui I. Negoițescu, dar contin-
uarea ei implicită poate fi recunoscută în consis-
tenta antologie Scriitori contemporani. Ambele
sale ediții, atît cea de la Dacia, cît și cea de la
Paralela 45, rămîn aici omise.
Literatura exilului e în general evitată (din
ignoranță? din rea-credință?). Autorii români de
peste hotare despre care scrie Alex. Ștefănescu se
pot număra pe degete și nu toți au de ce se bucu-
ra: Mircea Eliade (“Impresia este de funcționare
fără restricții a gîndirii asociative, de fabulație
liberă și, uneori, de dezlînare și prolixitate”, p.
120), Horia Stamatu (“O întreprindere literară
grandioasă ratată”, p. 108), George Ciorănescu
(“În timpul lecturii se simte că poetul reușește
numai cu o anumită încordare, care îl obosește, să
joace rolul de poet”, p. 335), Nina Cassian (“Cea
mai atrăgătoare femeie urîtă din cîte s-au afirmat
în literatura română”, p. 315), Paul Goma (ba are
talent, ba nu-l are, în funcție de raporturile sale cu
România literară) și Monica Lovinescu. În schimb
ghinionistul Vintilă Horia, care - după ce l-a
lingușit în delir pe Hitler (inclusiv în revista
extremistă Sfarmă-piatră, nr. de sîmbătă, 5 iulie
1941, p. 1) - s-a văzut refuzat de la prestigiosul
Premiu Goncourt, e comparat aici, printr-o proce-
dură flagrant aberantă și scandaloasă, atît cu
Văclav Havel, cît și cu Vasili Grossman (p. 365-
366).
Lăudați cu gura plină sînt mai ales nomencla-
turiștii lipsiți de scrupule care și-au luat picioarele
la spinare peste graniță: alde Petru Dumitriu sau
Petru Popescu. (Să fie oare complicitatea și com-
plexul celui care a schimbat baricadele?) Fasciștii și
comuniștii se văd complimentați frenetic pentru
“talentul” lor, antifasciștii și anticomuniștii abia
dacă au brumă de “talent”, în această lamentabilă
istorie a literaturii. Ar fi ridicol, de n-ar fi cu totul
trist.
O rară bizarerie pe care o reușește autorul nos-
tru este de a despărți cu ferăstrăul grupuri “cimen-
tate” în conștiința literară. El scrie mult și ameste-
cat despre Mircea Eliade, dar îi evită pe Emil
Cioran și Eugen Ionescu. El scrie amplu și elogios
despre Monica Lovinescu, dar îl omite pe Virgil
Ierunca (oare din cauza polemicilor scînteietoare
din Românește și Dimpotrivă?; sau cumva pentru
Antologia rușinii care, o dată publicată și în țară,
ar azvîrli în desuetudine schema scriitorilor eroici
sub ceaușism, bricolată cu sîrg de voluminosul
istoric literar?).
Autorii ieșeni sînt probabil “pedepsiți” pentru
gesturile lor de frondă anticomunistă și rămîn sub-
lim ignorați din punct de vedere literar: Dan
Petrescu, Luca Pițu, Liviu Antonesei, Mihai Dinu
Gheorghiu, Al. Călinescu etc.
Masiva școală critică de la Cluj e snobată din
principiu. E nevoie de o sănătoasă doză de nes-
imțire profesională pentru a scrie o istorie literară
contemporană din care să-l excluzi pe Mircea
Zaciu. Oricît de inegal ar fi raftul de volume istori-
co-literare pe care profesorul și polemistul clujean
le-a lăsat în urma sa, intervenția lui hotărîtă în
scandalul plagiatului comis de Eugen Barbu
rămîne de neșters din analele vieții literare în
comunism. Jurnalul său, apărut pînă acum în
patru volume consistente și concentrat tocmai pe
culisele zbuciumate din Uniunea Scriitorilor,
dezvăluie un prozator de primă clasă, cu o ironie
corozivă și un temperament vulcanic. Dicționarul
scriitorilor români realizat sub tripla coordonare
Zaciu-Papahagi-Sasu ar fi trebuit să constituie un
punct de reper profesional, care să stîrnească un
amplu dialog, nicidecum o vinovată și rușinoasă
ocultare. Dar nici alți autori clujeni n-au motive de
jubilație, căci ei nu există în Istoria literaturii
române contemporane: Liviu și Ioana Em.
Petrescu, Ion Pop, Ovidiu Pecican, Petru Poantă,
Mircea Popa, Ion Vlad, Mircea Muthu, Ion
Mureșan, Alexandru Vlad etc. etc.
De departe cel mai scandalos tratament îi este
aplicat lui Adrian Marino. Ironiile vulgare țin locul
analizei științifice și al minimei politeți față de o
operă extinsă și, pe alocuri, impresionantă. Aflăm
noutăți despre “fanfaronada scientistă a lui Adrian
Marino” (p. 716), despre un “Cassius Clay al isto-
riei literaturii” (p.717), precum și alte perle din
vocabularul șuților amnistiați cu ocazii festive.
Falsificarea flagrantă la care recurge Alex. Ștefănes-
cu nu se ilustrează doar prin limbajul golănesc, ci
mai ales prin “metoda” utilizată. Pe spații ample
sînt analizate cărțile de drumeții ale autorului clu-
jean sau se pugilează cu ultimul studiu, de numai
96 pagini, în care savantul se aplecase asupra cen-
zurii, dar pe care îl lăsase nefinalizat din cauza
decesului. În schimb “povestitorul” mahalagiu
ascunde sub masă volume de mare suprafață cum
sînt Dicționar de idei literare, Introducere în critica
literară, Hermeneutica ideii de literatură, Biografia
ideii de literatură etc. Revoltător!
(va urma)
■
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
imprimatur
Catolici în Moldova fanariotă
Ovidiu Pecican
Prezența misionarilor catolici în Țările
Române a devenit un timp, datorită
consistentelor urme scripturistice pe care
le-a lăsat, un subiect canonic pentru cei interesați
de trecutul acestor meleaguri. Nume celebre din
câmpul scrisului autohton și străin și-au pus
amprenta asupra subiectului, dezvăluind treptat,
progresiv, unele dintre mărturiile cele mai de preț
în cunoașterea vremurilor de altădată. Alături de
V. A. Urechia, de Nicolae lorga, de G. Călinescu,
de Francisc Pall, de mai puțin cunoscutul coleg -
plecat prea devreme dintre noi - Lucian Periș, de
expertul italian Carlo Tagliavini, de profesorul
milanez Cesare Alzati, vine să se așeze profesoara
Teresa Ferro cu un recent volum despre
I missionari cattolici in Moldavia (Cluj-Napoca,
Ed. Clusium, 2005, 192 p.). Experta în limba și
literatura română de la Universitatea din Udine,
discipolă și apropiată a profesorului Alexandru
Niculescu, a dat la iveală, cu numai doi ani
înaintea acestei cărți, la editura clujeană Dacia,
o altă culegere de studii: Latino, romeno e
romanzo, ca urmare a interesului ei direct pentru
istoria limbii noastre.
Din lămuririle datorate autoarei rezultă că
Misionari catolici în Moldova este o culegere de
studii ce include concluziile unei vaste cercetări
ale cărei începuturi coincid cu studenția Teresei
Ferro în ambianța Facultății de Litere a
Universității din Catania, sub călăuzirea
profesorului Giuseppe Piccillo. Opera ca atare a
misionarilor de la sfârșitul Settecento-ului (sec. al
XVIII-lea) și începutul Ottocento-ului (sec. al XIX-
lea), adică pe când în Moldova își succedeau
domniile fanariote, urmează să facă obiectul unei
editări masive abia de aici încolo. De fapt,
profesoara încearcă să răspundă pentru cine și de
ce au scris acești misionari, dar dincolo de aceste
aspecte, ea se adresează și unui public mai larg,
român și italian, deopotrivă, căutând să răspundă
curiozității acestuia pentru aspectele mai puțin
elucidate ale relațiilor italo-române. Într-adevăr,
epoca orientalizării accentuate a Moldovei a
cunoscut abordări relativ monocorde, rare fiind
cazurile investigațiilor care să-și propună să
descifreze acolo semnele reformei moderne în
administrație și societate - precum Valentin
Georgescu - ori ale contactelor cu Occidentul
(de la V. A. Urechia și I. Ionnescu-Gion la Neagu
Djuvara). Investigarea prezențelor catolice la
răsărit de Carpați, evocarea episodului iezuit ori a
câtorva figuri de marcă ale timpului nu pot, de
aceea, decât să intereseze prin îmbogățirea
cunoașterii epocii.
Studiile ce alcătuiesc florilegiul Teresei Ferro
își propun să schițeze - relativ succint, pe puține
pagini - tablouri oarecum generice, în care figurile
și faptele apar destul de estompate, lăsând însă,
în schimb, loc glosării savante în marginea lor.
Cele șapte capitole, de fapt studii autonome
circumscrise tematicii volumului fără preocuparea
unei relaționări mai strânse între ele, atacă o serie
de chestiuni cărora obsesia latinității din cultura
noastră modernă nu le-a răspuns încă suficient.
Contribuția catolicilor la cultura țărilor române,
subiect generos, însă de o aparență
confesionalizantă, nu a stârnit încă, în bibliografia
noastră specializată, niște evaluări senine,
eliberate de duhul cenzurant al polemicii
religioase, ba de pe poziții ortodoxiste, ba de pe
altele, catolicizante, ba, încă, de pe unele
caracteristice ateismului comunist. Oricum, Teresa
Ferro nu pare să fi frecventat contribuțiile lui
Ludovic Aloisie Tăutu pe aceeași temă, ceea ce
lasă loc unor reveniri.
Chestiunea comunităților catolice din Moldova
face în ultimii ani obiectul unui interes special,
legat de evaluarea situației ceangăilor moldoveni
atât din perspectivă maghiară, cât și dintr-una
românească. Există chiar rapoarte internaționale
cu privire la această chestiune și, desigur, ele nu
au de ce face obiectul interesului profesoarei
udineze. Cu toate acestea, aspectele istorice
abordate în lucrările respective (studiile semnate
de Tmczos Vilmos ori Pozsony Ferenc, sinteza în
Picasso, Natură moartă cu pește și sticle, Paris, 1909, ulei pe
pânză, 73.5 x 60 cm, Musee d’art moderne de Lille Metropole,
Villeneuve d’Ascq © Musee d’art moderne de Lille
trei volume a lui [...] Ciobanu) puteau constitui
un prilej de îmbogățire nu doar a referințelor
bibliografice, cât mai cu seamă a sugestiilor
discuțiilor.
Capitolul dedicat misionarilor Congregației
„De Propaganda Fide” în Moldova trece în grabă
peste o activitate ale cărei contururi sunt încă
destul de imprecis stabilite. Dezamăgitor este,
mai ales, faptul că autoarea nu găsește de cuviință
să stăruie asupra lui Marco Bandini, autorul uneia
dintre cele mai consistente relatări de călătorie
sub raportul acurateții și amplorii informației. De
altfel, misionarul este numit în text Matteo și nu
Marco, așa cum s-a încetățenit el în bibliografia
românească, fără a deveni clar dacă este vorba
despre o eroare consecventă ori de o corectură
tacită (la p. 84 apare totuși drept Marco, după ce
mai înainte, la p. 64 ori la p. 76 el era Matteo!).
„Limba română ca limbă de cateheză în
Moldova” încearcă ilustrarea naturii reale a
polemicilor lingvistice care au tulburat primii
120 de ani de activitate misionară pe tărâm
moldovenesc (p. 83). Din păcate, se trece cu totul
sub tăcere prima versiune a rugăciunii Tatăl
nostru așa cum a notat-o marele logofăt Luca
Stroici către sfârșitul sec. al XVI-lea la rugămintea
eruditului polonez Stanislaw Sarnicki, în opera
căruia a și apărut. În cultura română revelația a
fost făcută încă în a doua jumătate a sec. al XIX-
lea de către B. P. Hasdeu, al cărui studiu s-a
reeditat către finalul anilor ‘80 ai secolului trecut.
Cu toate acestea, autoarea ignoră contribuția
hașdeană ori poate că o socotește nesemnificativă
în contextul cercetării proprii. Amintesc însă că
tema abordată a făcut obiectul unei cercetări a lui
Eugen Coșeriu și că notarea ei cu alfabet latin
trebuie corelată cu influența occidental-latină, care
în Moldova vremii putea veni mai degrabă
dinspre învățământul organizat de catolici.
Ultimele trei secțiuni ale cărții sunt mai utile
întrucât materia pe care o tratează a rămas mai
puțin frecventată de savanți. „Misionarii catolici
din Moldova și textele lor în limba română” se
ocupă de o categorie de texte foarte diverse,
fiecare cu propria sa coloratură și fizionomie.
„Activitatea misionară catolică din Moldova între
a doua jumătate a sec. al XVIII-lea și primii ani ai
sec. al XIX-lea: premisa istorico-culturală” aduce
în fața cititorului înmulțirea credincioșilor catolici
menționați de izvoare, pe care autoarea o
corelează cu imigrarea din Imperiul Austriac a
unor supuși ai acestuia din urmă. După cum se
știe din alte cercetări, printre noii veniți s-au
numărat nu numai comunități secuiești, ci și
familii ori sate de români ardeleni. În fine,
„Manuscrisele românești din a doua jumătate a
sec. al XVIII-lea” focalizează asupra producției
textuale în limba noastră datorate misionarilor
catolici din perioada indicată, așa cum se
conservă ea în Fondul Mezzofanti, de unde nu au
fost încă preluate spre publicare. Concepute de
mai mulți sacerdoți străini din Moldova între
1790 și 1814 (cu excepția unui script din 1670),
ele au fost duse în Italia de părintele
Gianfrancesco Barbieri, anume spre a le oferi
poliglotului cardinal bolognez. Produs al epocii
napoleoniene - care a fost și cea a războiului
ruso-turc din 1806 - 1812 -, corpusul textelor
românești prezintă atât particularități lingvistice
interesante, cât și o importanță istorică propriu-
zisă, aparținând unei vremi de mutații majore.
Foarte utili și semnificativi sunt appendicii
care includ relațiunea din 1688 a lui F. A. Renzi,
scrierea Conciones latinae-muldavo de Silvestro
Amelio și o omilie din Fondul Mezzofanti,
datorată lui M. Barattani.
Cu toate scăderile pe care le poate antrena
insuficienta frecventare a bibliografiei românești
mai noi, dar și cu beneficiile seriozității erudiției
occidentale, volumul Teresei Ferro face un
serviciu cunoașterii trecutului catolic din
Moldova.
■
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
telecarnet
Basmul stîngii
Gheorghe Grigurcu
ntîlnim deseori în basme metamorfoze
malefice. Făt-Frumos e prefăcut într-o stană de
piatră, Ileana Cosînzeana devine o bătrînă sau
o broască etc. Frumusețea - cîtă va fi fost - a ide-
alului stîngii s-a transformat și ea într-un chip
repulsiv pe care se disting stigmatele totalitarismu-
lui roșu, indiscutabil cel mai cumplit regim politic
pe care l-a cunoscut omenirea modernă. Și se mai
miră căpeteniile P.S.D.-ului că intelectualii îi oco-
lesc! Păi cum să nu-i ocolească dacă numitul par-
tid a luat naștere ca un lăstar viguros din trun-
chiul P.C.R.-ului, păstrînd la vedere oameni, con-
cepții, tactici, metehne ale formațiunii originare! E
drept că partidul lui Iliescu, Năstase, Geoană,
Mitrea are de partea sa cîțiva intelectuali cu care
însă - oare de ce? - pare a nu fi mulțumit: Răzvan
Theodorescu, Eugen Simion, Paul Everac (să-l mai
amintim și pe Adrian Păunescu?). Dar, poate din
impulsul reconstitutiv al “deplinei unanimități” (în
scoica auzului vechilor aplaudaci vuiește încă
talazul retoricii ceaușiste), exponenții precedentei
cîrmuiri voiesc ca întreaga suflare a intelighenției
noastre să li se alăture. Și dacă aceasta nu e cu
putință (să prezumăm că nu le lipsește un dram
de realism), aspiră măcar la o parte din elită, adică
din numele cu răsunet (subînțelegîndu-se și o rep-
utație nepătată). Drept care iau măsuri de racolare
a creierelor. În 2000, dl Iliescu a organizat o
adunare a intelectualilor “simpatizanți” la Clubul
Diplomaților atît de pestriță, încît nu i-a putut
aduce un serviciu real. Dl. Năstase, la rîndu-i,
bizuindu-se, desigur, și pe fumurile d-sale de
colecționar de artă, nu numai de case, a inițiat o
Fundație botezată Titulescu (dacă Ponta s-a văzut
numit “micul Titulescu”, ex-premierul are dreptul -
nu-i așa? - a se legăna în impresia unui Titulescu...
mijlociu). Fundație a cărei încăpere a rămas cam
pustie. Iar dl. Geoană, “reformistul” cum ar veni
al propriului partid a cărui arendă i-a revenit, nu s-
a lăsat nici d-sa mai prejos, încercînd a-i ademeni
pe dificilii intelectuali în cadrul unor “forumuri
social-democrate”. Rezultatul e previzibil.
Pentru a înțelege eșecul postcomunismului de
a atrage intelectualitatea de partea sa, să aruncăm
o privire în trecut. A fost o dată ca niciodată în
România un socialism idilic (sau cel puțin așa ni
se pare nouă, azi) al unor cărturari de bună
condiție precum C. Dobrogeanu-Gherea, C. Stere,
G. Ibrăileanu, Paul Bujor etc., la care cu
bunăvoință ar putea fi atașați cîțiva poeți minori
ce - să precizăm - și-au văzut lungul nasului (ver-
sului) precum D. Th. Neculuță și I. Păun-Pincio,
pe care antrenîndu-i în elefantiaza-i hidoasă, pro-
letcultismul i-a dislocat din ramele epocii, proiec-
tîndu-i într-un ridicol nemeritat. Însă între cele
două războaie, stînga intelectuală a fost la noi
aproape inexistentă, cvasitotalitatea intelectualilor
care contau orientîndu-se spre dreapta, de nu chiar
spre extrema ei. Stîngii i-a rămas un locșor excen-
tric, o mică parte a avangardei. Optînd pentru eli-
tism, prin condeiele unor Vinea și Voronca, aceas-
ta a adăpostit și cîteva accente comunizante, cu
ecou minim, precum cele ale revistelor cu tiraj de
buzunar Viața imediată și Integral. Amuzante ne
apar propozițiile proletcultiste avant la lettre din
paginile ultimului periodic: “Destule rătăciri print-
re intelectualisme! Comici intelectuali, destul!”.
Sau: “Nu indivizi arhangheli plutind peste soci-
etate; prinși în angrenaj trăim în, prin, pentru ea.
Unul reprezenta; reprezentăm însă toți. Mecanici
pasionați de o preocupare. ATÎT”. Spunem și noi:
atît! A urmat dezastrul de după 1945, cînd,
suprimîndu-se drepturile individului, opoziția
politică, justiția, dispărînd libertatea cuvîntului, a-ți
asuma condiția de intelectual însemna doar a-ți
păstra demnitatea de rezistent în fața regimului
discreționar. Compromisurile la care s-au pretat o
serie de scriitori, artiști, oameni de știință n-au
făcut decît a sublinia această situație, deoarece
creația lor s-a alterat ajungînd a reprezenta și ea o
mostră a anomaliei. Firește, în diverse grade.
Firește, cu perspectiva unei relative normalizări,
după “liberalizarea” din jurul anului 1965, urmată
rapid de un nou îngheț. Să adăugăm, dacă mai e
necesar, că extrema stîngă a comunismului tiranic
n-a constituit nici în deceniile cîrmuirii sale o opți-
une reală, expresie a liberului arbitru. În majori-
tatea cazurilor putem vorbi de-o constrîngere
acceptată de nevoie și care, durînd și consolidîndu-
se, a căpătat aparența unui fenomen “legic”, “natu-
ral” pe care l-au slujit deopotrivă scriitorii mari și
veleitarii. Prin ruperea de tradiție, prin epurarea
culturii “burghezo-moșierești” și prin reducerea la
tăcere ori “reprofilarea” exponenților săi s-a ivit
însă un gol considerabil. Acest gol a fost umplut
de așa-zisul intelectual de “tip nou”, creat în labo-
ratoarele partidului. Homunculul multiplicat pînă
la a deveni un produs pe bandă rulantă nu era
decît un executant fidel al comenzilor venite de la
etajul de sus al aparatului. Incapabil de un proiect
individual, se manifesta ca o variantă a activistului
din domeniul culturii, a culturnicului, cum se
zicea cu un termen sovietic. Echivalent cu o
mașinărie (intelectul se vedea și el industrializat!),
acest culturnic beneficia, ca de un mediu vital, de
un șir de instituții. “Repartizat”, după stagiul de
“pregătire” (îndoctrinare) în structura acestora,
profita de structura în cauză pentru a supraviețui
și a avansa și, grație unui raport mutual, pentru a
fortifica instituțiile. Preluîndu-le pe acestea din
urmă, puterea postdecembristă a preluat și clasa
“intelectualului” corespunzător lor, a culturnicului
care - să recunoaștem - se înfățișează uneori în
exemplare mai evoluate, capabile a sugera nepre-
veniților o oarecare prestanță. Universitățile, minis-
terele, redacțiile, uniunile de creație, direcțiile
județene de cultură, multe alte organisme culturale
cuprind și la ora de față asemenea personaje care,
instinctiv, servesc o anume orientare politică.
Conservatorismul lor de fond, legat de formația
dogmatică și de apucăturile servilismului, rimează,
natural, cu cel al politicii postideologice.
Date fiind acestea sîntem îndreptățiți a pune o
întrebare: poate exista în prezent, în România, o
solidă intelectualitate de stînga? Răspunsul e în
funcție de-o altă întrebare: poate fi, azi, legitimată
stînga? Perioada comunistă a discreditat-o în așa
hal, încît, măcar pe sol românesc, reconstruirea
unui pol de stînga, deși în principiu legitimă,
rămîne o operație ingrată. Oricît de spășită și
manipulînd oferte tentante, cu viza democratică la
zi, stînga are închis în dulap un schelet care con-
tinuă a ne tulbura, făcîndu-ne extrem de prudenți.
Nu ne putem șterge din memorie genocidul (o
sută de milioane de victime) provocat de o stîngă
ce s-a voit absolută, o Providența laicizată, evident
cel mai teribil din întreaga istorie. Genocid cu atît
mai odios cu cît autorii săi nu-și declarau deschis
intențiile, așa cum procedau bunăoară naziștii,
care nu făceau un secret din criteriul purității și
din antisemitismul lor feroce. Scrie Carlos Fuentes,
în volumul Crezul meu: “De aceea, poate, minciu-
na stalinismului este mai gravă. Acolo era vorba
de punerea în practică a unei filosofii umaniste,
eliberatoare. Pervertirea visului socialist de către
Picasso, Femeie cu pălărie stînd pe fotoliu (Olga), Juan-les-Pins,
15 Iulie 1920, creion pe hârtie, 43 x 27 cm., Colecție privată ©
Images Modernes. Foto:Marc Domage © Succession Picasso
Stalin - epurările, Gulagul, abolirea celor mai ele-
mentare libertăți, paranoia liderului și cruzimea
supliciilor pe care le aplica - a fost mai rea decît
transpunerea în realitate a coșmarului hitlerist.
Hitler nu a păcălit pe nimeni. Stalin și-a pus
masca umanismului marxist și a înșelat sute de
mii de comuniști onorabili, de bună credință și, de
asemenea, plini de iluzii”. Autorul mexican ce se
declară un “anticomunist de stînga” ne invită să
ținem seama, totuși, de mentalitatea de stînga a
unor democrați ai veacului XX precum Osip
Mandelștam în Rusia, Carlos Franqui în Cuba,
Milan Kundera, Gyorgy Konrăd și Leszek
Kolakowski în Europa Centrală. Ei au conștientizat
însă faptul tragic că stînga a format obiectul unei
“fraude istorice”, confiscată fiind de oligarhii
comuniști, de “noua clasă” după expresia lui
Milovan Djilas, care era departe de a-i reprezenta
pe oamenii muncii. Să mai fie așadar pasibilă de
reciclare utopia stîngii? Se cuvine a-i mai da
crezare? Fuentes însuși se arată ambiguu: “O
stîngă melancolică după valorile lipsite de valoare
ale unui trecut revolut nu poate fi o stîngă care să
construiască viitorul. Stînga care ajunge la putere
trebuie să recunoască însă întotdeauna existența
unei alte stîngi din afara puterii: cea care rezistă
puterii, pînă atunci cînd (și chiar atunci cînd) se
instaurează puterea stîngii. Aceasta va fi provo-
carea pentru stînga secolului al XXI-lea: să învețe
să se opună ei însăși”. Așadar o continuă extrapo-
lare a stîngii, o identificare a sa cu un viitor ce se
amînă mereu. Ne vine în gînd practica dilatorie a
propagandei regimului comunist care-și reprogra-
ma la nesfîrșit finalizarea, cincinal după cincinal,
abstractizîndu-și promisiunile de-o foarte terestră,
palpabilă factură. Așa cum afirmă un jurnalist
autohton, clipa unei stîngi autentice în România
nu a venit încă. Deoarece pentru vechea stîngă e
prea tîrziu, iar pentru cea nouă e prea devreme.
Înregistrăm în această privință un impas al vieții
politice care indică, posibil, un vid lustral al isto-
riei ce, în răstimpuri, se autoregenerează. Basmul
ar trebui dus mai departe pentru ca ființa resp-
ingătoare să se prefacă într-una strălucind de fru-
musețe, dar cine, cînd și cum se va învrednici de
un asemenea miracol? Și putem fi siguri că mira-
colul va avea loc?
■
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
incidențe
Plictiseală si akedie
Călin Cristian Pop
Tentativa de-a explicita fiziologia plictiselii
pornind de la stabilirea unor corelații între
textele pascaliene și cele ale tradiției
creștine (Evagrie Ponticul, Toma din Aquino) are
cu certitudine o semnificație ce depășește o
simplă strădanie exegetică. Cartea Danielei
Pălășan, L'ennui chez Pascal et Pacedie [Plictiseala
la Pascal și akedia] (Editura Eikon, 2005, Cluj-
Napoca, cu o prefață semnată de Vlad
Alexandrescu și o postfață de Anca Vasiliu )
indică cu multă subtilitate acest lucru. Cu toate
că intenția explicită a autoarei este aceea de-a
inventaria toate ocurențele textuale ale plictiselii
din opera lui Pascal căutând totodată stabilirea
multiplelor corelații și similitudini cu akedia
preluată în tradiția creștină de la Părinții pustiei
Egiptului, se poate decripta dintru început un
angajament transcultural implicit. Plictisul are
dimensiunea unei determinații esențiale a omului.
Cu toate că s-ar putea identifica multe diferențe
între cauzele, efectele și soluțiile plictiselii așa
cum apar de-a lungul istoriei, o constantă se
impune cu apodicticitate: omul n-a reușit să
înlăture niciodată această dispoziție afectivă
Picasso, Ospăț cumpătat, Paris 1904, decapare pe zinc, 46 x 37.8 cm., Musee Picasso, Paris © Foto RMN / © Jean-Gilles Berizzi
© Succession Picasso 2005
fundamentală oricâte metode a încercat.
Plictiseala va însoți întotdeauna experiența umană.
Având în vedere că o discuție despre
conceptul de plictiseală este dificilă, în măsura în
care diferențierea pur conceptuală se păstrează în
orizontul abstracției, trebuie asumată corelația
dintre discursul asupra plictiselii și experiența lui.
Metoda adecvată surprinderii acestei corelații este
cea fenomenologică. Acest fapt este indicat de
Vlad Alexandrescu în prima propoziție din prefață
(p.5). Nuanțarea acestei metode de
comprehensiune a plictiselii ca stare afectivă
efectivă e precizată de autoare (p.16) unde
sugerează posibilitatea unui „parcurs cinegetic”.
Surprinderea plictiselii în fenomenologia ei
extrem de complexă are ca punct de plecare
urma-text așa cum se prezintă în Cugetări,
precum și în alte opere pascaliene. Completarea
acestor experiențe descrise de Pascal este realizată
în principal de descrierile foarte precise și
concrete ale akediei în textele lui Evagrie Ponticul.
Dacă textele privitoare la akedie au ca intenție
programatică descrierea explicită a simptomelor,
circumscrierea cauzelor și a efectelor concrete ale
acestei stări, textele lui Pascal ne propun ca temă
principală discutarea plictiselii în toate articulațiile
sale. Astfel că prima parte a lucrării Danielei
Pălășan propune investigarea fiecărui fragment din
Cugetări (și din alte texte) care explicitează direct
sau indirect starea de plictiseală. Acest demers
este extrem de minuțios în acribia prezentării
fiecărui text, fiind dublat de punctarea tuturor
corelațiilor posibile între plictiseală și celelalte
dispoziții afective care o pregătesc, o urmează sau
îi sunt coprezente. Fragmentul care exprimă
sintetic experiența plictiselii este 622 - după ediția
Lafuma: „Nimic nu e mai greu de îndurat pentru
un om decât să nu facă nimic, să nu aibă pasiuni,
o ocupație, distracții, sarcini. El își simte atunci
neantul, abandonul, insuficiența dependența,
neputința, vidul. Nu va face decât să scoată fără
încetare din adâncul sufletului său plictiseala,
tristețea, amărăciunea, ciuda, disperarea”.
Omul este într-o permanentă stare de aruncare
(„Suntem plini de lucruri care ne scot în afara
noastră”, fragm. 143) care se manifestă cel mai
adesea ca grijă pentru propriile proiecte.
Proiectivitatea este modalitatea fenomenologică
prin care omul se autoexplicitează pe sine însuși.
Această explicitare este o permanentă luare în
grijă (îngrijorare), o ocupare (preocupare), o
distragere de la sine (tocmai ca uitare de sine în
actul proiectării). Patetismul (implicarea afectivă)
este corelatul necesar al proiectivității în măsura
în care explicitarea omului este o explicare și o
implicare totodată. Dacă această proiectivitate este
esența însăși a omului atunci dimensiunea etică a
divertismentului trebuie dublată de una
ontologică. Omul nu se auto-proiectează în urma
unei decizii, ci în virtutea statutului ontologic pe
care-l posedă (după Pascal și tradiția creștină
această natură este consecutivă căderii).
Presupunând că s-ar putea opera o reducție a
proiectivității (experiența anahoretică vizată de
Părinții pustiei o implică) omul ar fi pus într-o
situație extremă a experimentării afective a
propriei abisalități constitutive precum și a
precarității sale ontologice. Omul nu-și este sieși
suficient pentru că nu-și poate fi propriul temei.
10
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Dacă în situația unui divertisment perpetuu vidul
interior este obnubilat de multitudinea de
proiecte, odată cu dispariția centrifugării ecstatice
își face simțită prezența adevărata stare a omului.
Expresia imediată și efectivă a reducției
proiectivității este plictiseala care invadează
întreaga sensibilitate, având ca origine chiar
centrul afectivității, golul inimii. Corelatul concret-
afectiv al vidului interior este plictiseala care
indică simultan și finitudinea omului. Starea de
plictiseală nu trebuie valorificată etic tocmai
pentru că ea reprezintă un simptom, o figură a
negativității ființării. Dacă omul nu s-ar plictisi, ar
avea statutul de ființă care se poate întemeia și
susține pe sine. Dar facticitatea proprie omului
denunță o astfel de posibilitate. Modalitatea cea
mai adecvată evitării aparente și temporare a
plictiselii o reprezintă divertismentul, ca încercare
de ignorare a propriei situații ontologice. Raportul
plictiseală-divertisment este analizat de autoare în
cea mai întinsă secțiune a primei părți (p.42-92),
realizându-se corelarea între vidul interior
exprimat ca plictiseală și divertisment ca
exprimare a plictiselii.
Trebuie distins între două sensuri ale
divertismentului: o spontaneitate a pre-ocupării ca
manifestare directă a naturii fracturate de negativ
a omului și modalitatea cea mai la îndemână prin
care omul fuge de sine, se distrage de la sine.
Multiplicitatea pusă în act de orice poiect-
divertisment încearcă zadarnic să ocupe golul
ontologic al omului, reușind doar temporar să-l
învăluie. Ulterior acestei distracții, plictiseala
dezvăluie din nou vidul. Proiecția este urmată
imediat de respingere, de revenirea la sinele care
se dovedește absent, păstrând doar urma unei
plenitudini pierdute: „[...] iar acum nu i-a mai
rămas decât semnul și urma goală pe care încearcă
inutil să o umple cu tot ce-l înconjoară, căutând în
lucruri absente ajutorul pe care nu-l mai găsește în
cele prezente, pentru că abisul infinit și imuabil
nu poate fi umplut decât cu un lucru infinit și
imuabil, adică chiar cu Dumnezeu însuși”
(fragm.148). Daniela Pălășan consideră că „acest
vid traduce condiția dublă [a omului] ca prezență
a măreției unei capacități infinite în absența unui
conținut adecvat”(p.59).
Omul are o posibilitate infinită pe care nu o
poate actualiza pleromatic de unul singur, tocmai
pentru că este finit. Paradoxul condiției umane pe
care Pascal îl punctează mereu reprezintă însăși
modalitatea cea mai proprie a omului de a fi.
Tentativa de a se auto-proiecta ca temei este marca
iubirii de sine (paradoxal în absența sinelui) care
naște vanitatea și nefericirea, amândouă fiind
simultan prezente în plictiseală.
Autoarea decriptează soluția plictiselii în
angoasă, Teffroi” (p.134-138). Doar experiența
intelectuală și simultan afectivă a propriei
neputințe în fața infinitului (cosmologic și
teologic) poate induce omului pregătirea unei
existențe autentice. Nu în sensul eludării plictiselii,
ci al asumării propriului vid și implicit al plictiselii
derivate. Angoasa pascaliană implică posibilitatea
aproprierii (improprierii) abisului prin distrugerea
oricăror pseudo-proiecte considerate ca puncte de
sprijin, ca temeiuri ontologic-existențiale.
Sprijinirea pe propriul gol este concretizarea cea
mai adecvată a angoasei. Angoasa este un efect al
asumării plictiselii ca plictiseală în toată greutatea
ei. Posibilitatea efectivă a acestei situații indică
prezența Mediatorului care trebuie să acopere (să
umple) abisul.
Akedia este analizată în partea a doua a
Picasso, Schiță pentru Domnișoarele din Avignon, Paris Iunie 1907, acuarelă pe hârtie, 22 x 17.5 cm., Colecție privată © Images
Modernes. Foto:Eric Baudouin © Succession Picasso 2005
lucrării pornind de la câteva definiții ale lui
Evagrie Ponticul și Toma din Aquino ( pe lângă
multe trimiteri la texte ale lui Grigore cel Mare,
loan Casian etc.). Semnificațiile cele mai
cunoscute ale akediei sunt: nepăsarea, neglijența,
oboseala și epuizarea (p.143). Atonia anahoretului
este efectul unei rătăciri spirituale, unei
incapacități de-a rămâne mono-centrat pe
Dumnezeu. Plictiseala se manifestă prin
nemulțumirea de propria cotidianitate, indicând
ca remediu extrem abandonarea Pustiei și chiar a
călugăriei. Dacă deșertul este locul unde distracția
exterioară rămâne absentă, posibilitatea proiectării
(distrării) în imaginație (ca generare a multiplului)
survine odată cu akedia. Proiectul consumat la
nivelul imaginii trebuie consumat și la modul
concret. Abandonul pustiei este simultan cu
instituirea eului ca temei care trebuie să
gestioneze proiectivitatea, inducând inevitabil o
(înspre o) altă facticitate. După Toma din
Aquino, akedia are un statut special printre
păcatele mortale, deoarece prin ea se ajunge în
starea de dezgust față de cele spirituale, blocând
deschiderea (în)spre grația divină. Remediile
propuse bolii akediei sunt munca manuală și
gândul permanent al morții. Acestea pot deveni
eficiente doar dacă pregătesc redeschiderea spre
grație. În terminologia pascaliană, doar Cristos (ca
Mediator infinit) poate suprima distanța infinită
dintre ordinea Grației și a Spiritului (p.212-215).
Omul este chemat la o „mișcare perpetuă” de
respingere a oricărui pseudo-sine, la o ne-odihnă
asumată cotidian. Doar interiorizarea vidului
poate pregăti parcurgerea abisului.
În ultimele pagini ale cărții, Daniela Pălășan
identifică câteva „locuri akedice” la Pascal, pentru
a pune mai bine în evidență similitudinea dintre
cele două tonalități afective: tristețea, neglijența,
indiferența, ignoranța, imobilitatea, repaosul,
indolența, orgoliul, lenea, evadarea din prezent
(p.215-241). Această rețea de stări afective
însoțește starea de plictiseală sau akedie
exprimând totodată complexitatea acestor
dispoziții și imposibilitatea de a le explicita
schematic.
Plictiseala este epifenomenul tendinței naturale
a omului spre fericire. Ea arată totodată
caducitatea oricărei fericiri instituite prin
intermediul proiectivității. Tematizarea plictiselii
poate configura felul de-a fi al omului în lume
prin punerea în lumină a intențiilor explicite sau
implicite care sunt constitutive ființării umane. O
reluare a tematizării celor două dispoziții afective,
plictiseala și angoasa, o va realiza Heidegger în
celebra prelegere Ce este metafizica? (1928), unde
încearcă să expliciteze importanța lor
fenomenologică în posibilitatea indicării
transcendenței.
■
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
11
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
proza
Povestire cacofonică
Ioan-Pavel Azap
I
Doctorul Luca Caramete citea în bibliotecă
când sună telefonul. Era ora 3 °i 10. Ceasul se
afla pe peretele dinspre est al încăperii °i ticăia
molcom, pe peretele dinspre vest atârna un
tablou idilic, Vaca casei, operă de referință a pic-
torului urbei, Țulearcă Carol, primit de doctor ca
cadou de la un pacient. Luca căscă (nu-i era
somn, dar era 3 și 10 a.m.), puse semnul de carte
la pagina 20, citită aproape în întregime, se ridică
calm de pe scaunul ergonomic din spatele
biroului și se îndreptă spre raftul de bibliotecă
care servea și ca suport de telefon. Biblioteca
casei avea puține cărți, majoritatea de specialitate,
teancuri de reviste de medicină și o colecție mod-
estă de romane polițiste. Doctorul citea mai ales
noaptea, fiind insomniac cronic.
Ajuns la raft, Luca se opri, ridică ca-n vis
mâna, apucă receptorul, îl duse la ureche, tuși și
zise:
Picasso, Natură moartă, Vallauris 7 Octombire, 1948, ulei pe lemn, 60 x 100 cm., Colecție privată © Images Modernes.
Foto:Marc Domage © Succession Picasso 2005
- Alo?
- Alo, domnul doctor Luca Caramete? - auzi o
voce ce vibra ușor.
- Da, eu sunt, răspunse Luca civilizat,
recunoscând, când spuse eu, vocea sorei Monica
Calomfirescu.
- Lucacalm, se pisici vocea, păstrând totuși o
nuanță gravă, vino iute la spital, că... ți-a pus
Dumnezeu mâna-n cap!
Luca calculă repede cât timp îi va trebui să
ajungă, îi spuse sorei, mulțumi și închise fără să
ceară amănunte.
Simțise o ușoară ezitare în vocea Monicăi,
parcă ar fi vrut să spună ne-a pus Dumnezeu
mâna în cap. Luca, ca chirurg, se înfioră gândin-
du-se ce ar însemna să-ți pună cineva mâna în
cap, chiar Dumnezeu de-ar fi, apoi simți o ușoară
erecție numai gândindu-se la sânii sorei Monica.
Lucacalm îl alinta Monica când erau în intimitate,
datorită impetuozității doctorului, întotdeauna
dornic, nerăbdător să facă dragoste. Monica căuta
să-l tempereze și, gâfâind, îi spunea Luca, calm,
dar, excitată și măgulită de dorința lui, nu mai
apuca să pună virgula între Luca și calm. Soția îi
spunea doctorului Luca Caramete, rostit clar și cu
pauza de rigoare, chiar și în momentele - rare, ce-
i drept - ale orgasmului. Luca căută în dulap pan-
talonii și sacoul bej, o cămașă ușoară de in topit,
se gândi să facă un duș, dar se răzgândi, se
îmbrăcă, după care merse la baie și se spălă pe
dinți.
Vila, de fapt doar o casă mai mare, era situată
chiar vizavi de spital. Ieșind, Luca începu să fre-
doneze pe, aproximativ, melodia de la Kalinka
(!?), câteva versuri auzite cu o zi în urmă de la
colegul și cumnatul lui, Milică: Că când te văd m-
apucă doru’ / și-s ca Călin nemuritoru’ / Iubita
mea cu ochii ca cafeaua / și buzele ca
carameaua... Încuie cu grijă ușa, după ce o des-
cuiase înainte de a ieși din casă, traversă curtea,
se apropie de cușca câinelui, care dormea sforăind
și visând că prinde muște, îi spuse la revedere (o
superstiție a doctorului Luca Caramete - n.a.), se
îndepărtă de cușcă, deschise poarta, constatând
cu neplăcere că uitase să o încuie de cu seară, o
încuie, își puse cheile în buzunarul sacoului și
începu să traverseze zelos strada, îndreptându-se
senin spre spital.
II
(Capitol intermediar)
Doamna Anca-Camelia Sorescu își poartă cu
demnitate și mândrie cele peste 100 de kilograme
- între 120 și 125, în funcție de anotimp și marile
sărbători de peste an: tăiatul porcului, tăiatul
mielului etc. - și cei 1,90 m (1,19 în talie). Pentru
onorabila și decenta vârstă de 61 de ani (deși
toată lumea îi spune vai, arătați de 59), Anca-
Camelia consideră că este îndeajuns. Drumul
până la aceste kilograme n-a fost deloc ușor: trei
căsătorii, două divorțuri și un an de văduvie.
Fată “proastă”, de la țară (că așa i-a spus tot
timpul fiică-si, Lica-Carmela, nu fi, tu, proastă -
fără ghilimele - și mărită-te cât mai târziu și cu
cine ți-o zice io, dar Lica-Carmela n-a ascultat-o),
s-a măritat la 18 ani și 45 de kilograme cu Ion,
șofer, care, după ce a dus-o la oraș - singurul
lucru bun cu care s-a ales de pe urma lui - a
abandonat-o la nici un an după nuntă pentru
magazionera de la fabrica de lapte, o femeie cu
zece ani mai în vârstă decât el și cu vreo douăzeci
de kilograme în plus. După divorț, Anca-Camelia
și-a reluat numele de fată pe care nu l-a mai
părăsit niciodată (prenumele i se trăgeau de la
bătrânul Sorescu, chiabur alfabetizat, cu dare de
mână și slugi multe, care dăduse în patima cititu-
lui: Anca de la vajnica eroină a lui Caragiale din
Năpasta, iar Camelia de la... Dama cu camelii a
lui Al. Dumas, Jr.), a tras aer în piept, a părăsit
fabrica de lapte, că Ion o angajase acolo, și s-a
transferat la spital ca femeie de serviciu.
Beneficiind de o inteligență nativă accentuată - în
timpul sarcinii mamei sale tatăl îi citea, convins
fiind că va fi băiat, poveștile lui Petre Ispirescu și
Ion Creangă, iar în ultima lună, vreme de o săp-
tămână, Dama cu camelii, ca să-și familiarizeze
moștenitorul și cu literatura universală - dar neex-
ploatată vreme îndelungată (ați observat desigur
ghilimelele ce însoțeau adjectivul în prima carac-
terizare a Ancăi-Camelia - n.a.), Anca-Camelia a
urcat în doar câteva luni pe scara ierarhică
ajungând bucătăreasă, după care a urmat chiar o
minispecializare și, la mai puțin de un an de la
prima ciorbă făcută în bucătăria spitalului din O.,
bucătăreasă șefă, funcție ce a însoțit-o până la
pensionarea pe motiv de boală, eveniment ce s-a
petrecut loc la etatea de 55 de primăveri.
După eșecul primei căsnicii, în care a fost
cuminte, slabă și supusă, perspectiva ei asupra
instituție familiei s-a schimbat radical. A început
prin a se îngrășa, ajungând, odată cu numirea în
funcția de bucătăreasă șefă, la 75 de kilograme,
unde s-a oprit și a început să-și caute un soț.
Năpasta a căzut pe capul lui Ghiță, magazionerul
spitalului, un ins de 1,65 m și 59 de kilograme,
ales din două motive: fiindcă era pirpiriu și ușor
de dominat și fiindcă era magazioner, asta ca să
se răzbune pe Ion, care luase tot magazioneră,
deși Ion era acum la a patra soție și, ironia sorții?,
se căsătorise cu o bucătărească, e drept că de
restaurant. Faptul că Ghiță avea casă la curte și
livadă (de fapt, în livadă a trasformat-o - bucata
de pământ din spatele casei - Anca-Camelia, care
n-avea chef să sape) și motocicletă cu ataș
aproape că nici n-a contat. Acest al doilea mariaj
a fost mai mult experimental, Anca-Camelia fiind
hotărâtă să-l părăsească pe Ghiță și să-și găsească
fericirea deplină în brațele unui ins pe măsura ei:
înalt, cu greutate (în kilograme) și deștept. Dar
Ghiță o iubea și mariajul lor a durat un cincinal
întreg. Anca-Camelia era să se lase prinsă în cursă
și mai, mai să facă un copil, ceea ce ar fi însem-
nat sfârșitul carierei ei de Doamnă Bovary (o
carte pe care tatăl său, din păcate, nu i-o citise).
După cinci ani a pus totuși punct căsniciei, mai
ales că prunii plantați în grădină în primul an de
viață conjugală alături de Ghiță au început să dea
rod din belșug și Ghiță, simțind în sfârșit că nu
este iubit, își petrecea vremea mai mult lângă
butoi (obicei cu care a rămas și după divorț, fapt
pentru care nici nu s-a mai însurat, a făcut ciroză
și la 43 de ani și jumătate a murit), și pentru că
blegul de Ghiță, în loc s-o iubească atât n-a fost în
stare să transforme (în cinci ani!) motocicleta cu
ataș în automobil.
Anca-Camelia avea acum 28 de ani, 88 de
kilograme, un CEC de 10.000 de lei pe numele de
fată (suntem în anul 1968! - n.a.), urmare a
12
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Picasso, Siesta, Boisgeloup, 18 August 1932, ulei pe pânză, 97 x
Baudouin © Succession Picasso 2005
divorțului (Ghiță a vrut să-i dea casa și să-și
oprească prunii, dar ea l-a refuzat), o bogată expe-
riență sexuală, de care Ghiță era prea puțin
răspunzător, și era hotărâtă ca până la 30 de ani
să-și refacă viața. Pretențiile ei au crescut și-și
dorea de soț nici mai mult nici mai puțin decât
un medic. Până la urmă s-a mulțumit cu Nelu,
șofer pe ambulanța spitalului (similitudinea de
nume și profesie cu Ion, primul soț al Ancăi-
Camelia, este absolut întâmplătoare - n.a.), care
avea mașină, casă, livadă, 35 de ani, 1,95 m și
100 de kilograme. Nunta au făcut-o la restauran-
tul unde era bucătăreasă nevasta lui Ion (care se
oprise la a patra căsătorie), răzbunare rafinată
îndelung gândită de Anca-Camelia, la sfârșitul lui
octombrie 1970. Luna nu a fost aleasă la întâm-
plare, având în vedere că Anca-Camelia ajunsese
în acel an la 93 de kilograme (ambiția ei fiind de
a-l egala pe Nelu!), iar vara ar fi fost infernal să
poarte rochia de mireasă cu trei rânduri de
voaluri, poale, jupoane și alte anexe. Au mers și
la biserică, asta fiind dorința lui Sorescu bătrânul,
dar și a miresei, care până atunci a spus da doar
în fața ofițerului stării civile. Nunta a durat până
la ora 21.30, după care mirii și nașii s-au retras
într-un separeu, au numărat banii, s-au declarat
mulțumiți, au lăsat un bacșiș gras șefului de sală
(cu condiția, impusă de Anca-Camelia, de a da
ceva și bucătăreselor) și au plecat la casa mirelui,
unde cheful a continuat, în prezența nașilor și a
socrilor, până a doua zi seara. Era duminică.
Luni dimineață, cei doi soți s-au întors la servi-
ciu, lăsând luna de miere pentru vara viitoare,
când au mers la mare. Acolo au conceput-o pe
Lica-Carmela (Anca-Camelia ajunsese acum la 100
de kilograme!), astfel că în luna mai 1972 au
făcut botezul. În 1990 Lica-Carmela a intrat din
primul foc la medicină, iar în 1996 a depus
jurământul lui Hipocrates. Tânăra nu se afla la
primul jurământ, în 1994, vara, în vacanță, în fața
preotului și a ofițerului stării civile, a jurat să-l
iubească până la moarte pe doctorul Luca
Caramete. Luca era proaspăt absolvent și, în cei
doi ani de studii pe care îi mai avea de făcut Lica-
Carmela, au locuit cu chirie în orașul universitar,
anul 2002 (când se petrece acțiunea acestei pove-
stiri - n.a.) găsindu-i bine instalați în casa din O.
a socrilor lui Luca, la doi pași de spitalul în care
tinerii își desfășurau activitatea.
Dacă la început Anca-Camelia n-a fost foarte
130 cm., Colecție privată © Images Modernes. Foto:Eric
încântată de alegerea Licăi-Carmela (Luca îi
amintea de Ion și provenea dintr-o familie dezor-
ganizată, cu o stare materială precară și cu mulți
frați și surori), frigiditatea doamnei Caramete, de
care a aflat după nuntă, a făcut-o să-și schimbe
atitudinea, să-i tolereze lui Luca amantele (deși n-
avea cunoștință de nici una și, de fapt, Monica
Calomfirescu era prima relație extraconjugală
serioasă a doctorului, care mai călcase strâmb
doar de două ori, și atunci pe fugă), și să se roage
lui Dumnezeu ca Lica-Carmela și Luca să facă
efortul minim de a-i dărui un nepot. Acesta era
visul văduvei Anca-Camelia la 61 de ani (deși
toată lumea îi zicea vai, arătați de 59), 1,90 metri
(1,19 în talie) și 120 de kilograme, cu variațiuni.
III
-	...Bună seara, domnu’ doctor Caramete Luca,
că cinci minute ațipii și eu, să trăiți!...
-	Cinci minute pe naiba, mormăi Luca, că de
Picasso, Copii la joacă, Vallauris, 25 Decembrie 1950, ulei, smalț pe placaj, 119 x 144 cm., Colecție privată © Images Modernes.
Foto:Marc Domage © Succession Picasso 2005
cinci minute sun eu. Și e dimineață, bă, nea
Sandule...
- Ba nici ca cât, don’ doctor - deveni deodată
familiar, și poet, nea Sandu, portarul de noapte al
spitalului -, că până năpădi-ne-o dimineața, mai
va...
Nea Sandu, obicei rămas din armată - școală
nepreafăcând, sau aproape făcând - se adresa
tuturor, chiar soției și copiilor în prezența
străinilor, a ne-rudelor adică, ca la catalog, rostind
întâi numele și apoi prenumele, regulamentar.
Luca căută o replică usturătoare dar o lăsă
baltă și păși pe aleea ce ducea la Pavilionul nr. 1,
unde, în fostul salon nr. 5 (doar n-o să fie nr. 6,
ce dracu, nici chiar așa! - n.a.) își avea cabinetul,
perete în perete cu WC-ul de la parter, amănunt
ce îl irita teribil pe Luca. Ca să-și alunge indispoz-
iția, doctorul - mare amator de muzică, calitate
moștenită de la o bunică care cântase în tinerețe
(tot noaptea, ca și Luca acum) alături de Leonard,
la un chef într-o grădină din margine de București
- începu să fluiere încetișor, în liniștea nopții,
Iubește, mă, tandru, celebrul cântec al regelui
Elvis. Fluierând, se gândea la Monica și simți o
nouă erecție, de data aceasta mai accentuată (nu e
nici o supralicitare, suntem deja în capitolul al
treilea! - n.a.).
Coridorul era pustiu, lumina chioară răspân-
dită de un neon și de o jumătate de neon (adică
care pâlpâia) plasate la cele două extremități ale
coridorului mai mult accentua umbrele, decât
împrăștia întunericul. De lumina palidă a spitalu-
lui profitau și bolnavii, noaptea, cei din capătul
coridorului opus celui în care își avea Luca cabine-
tul, și nu se mai duceau până la WC, apelând la
cei doi ficuși așezați la geam. Plantelelor le
mergea bine.
Ajuns în dreptul ușii, Luca consultă orarul
(apoi îi veni să râdă de gestul său involuntar),
scoase cheile, deschise, aprinse lumina, își
dezbrăcă sacoul, îl așeză pe umeraș, umerașul pe
cuier, se îndreptă spre filtrul de cafea, puse apă,
amestecă cafeaua cu zahăr, așteptă, își puse cafea
într-o cană mare, se trânti literalmente în scaunul
ergonomic de la birou (doctorului îi plăcea con-
fortul), își aprinse o țigară și începu să (se) gân-
dească.
(Fragment de proză lungă)
■
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
13
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
bitter times
Olga Ștefan
intro
îmi dau capul pe spate °i zic
că în camera asta-i mai frig decât acolo de unde
vin.
mai frig decât în sticlele lor cu bere.
mai frig decât în sicriele familiei tale pur-sânge
mânjit cu gene de țărănci ostile.
iarna se va prăbuși peste torsul meu
ca un violator
în serie. ca un amant.
așa încep timpurile amare. cu glasuri prostești
cu găuri în ciorapi cu ace de gămălie înfipte-n
căptușeala costumului de clown.
cu trupul lui demian în folderul altor femei.
cu gâtul lui demian sub răcoarea altei ghilotine.
bitter one
despre ce n-am vorbit cu tine, demian?
care mușchi
nu i-am încordat pentru tine, demian?
câte oase n-ai
numărat în mine, demian, dezbrăcată
ca o cyber-gheișă
cum dezbracă maică-mea cepele din grădină
de foile lor inutile.
am inundat camerele cu apele murdare din căzile
de duminică seara
când femei și bărbați copii și bătrâni
curve și sfinți
își desfac nasturii cămășilor de noapte
și întind antebrațele tatuate cu numele celor mai
dureroase
răni. atunci era cald. atunci aveam voie să spun:
sunt nefericită și proastă.
bitter morning
dimineața mi se strecoară în pijamale ca o
ploșniță. o strivesc între unghii.
dimineața netezește cutele cearceafului și-mi pune
cuie în pantofii cu toc.
tălpile zdrelite ale țărăncilor renasc sub ciorapi de
mătase.
ești fiul unei prințese.
sângele tău nu se-ncheagă precum sângele meu.
moartea ta va curge dintr-un robinet roșu.
bitter history. by demian.
străbunica olga avea 93 de ani și nici un prieten
în viață. uneori
o ustura spatele. alteori vorbea despre bărbații ei
blonzi ca despre mâinile mele
înțepate de seringile cuvintelor mari. libertate,
frumusețe. dragoste. plăcere.
străbunica olga s-a stins din cauza bășicilor de
puroi crescute peste amintirile ei
de eprubetă. i-am dus lucrurile în cutii și saci ca
pe orice gunoi menajer.
acum îi privesc rochiile înflorate de sus.
peste nasturii lor sidefați
zăpada crește ca un sân de fecioară.
bitter two
demian
tu și eu ne vom dezvăța repede de spălarea
picioarelor amputate din corpurile
acestor soldați de plumb răniți în războaie
și-n dragoste. cu fiecare zi
petrecută sub același tavan plin de igrasie cu
fiecare amprentă de ucigaș
lăsată pe fese mirosim a usturoi și-a cuțite
din ce în ce
mai tare.
bitter two. addagio.
mirosim a usturoi și a cuțite în stare să străpungă
cele mai rigide
vene de fată părăsită pentru mersul pe sârma
subțire
a iubirii de sezon.
demian, tu și eu așteptăm vara.
bitter history, sample. by
demian.
alexei și-a scrântit piciorul alergând după un
superb fluture
cap-de-mort. l-am desenat pe geamul aburit al
camerei mele.
ghipsul i l-au dat jos abia după ce tinerețea mi s-a
făcut grămăjoare
de rahat și chibrite arse. mușchii atrofiați i se zbat
ca aripile lepidopterelor
de-o zi.
bitter love
îmi va fi greu să pătrund sub gheața acestui dans.
așa cum păpușile
din cutii muzicale își încetinesc rotirea
așa și eu mă apropii de tine. e mai simplu să
pierzi decât să găsești.
mai simplu să furi decât să împrumuți.
brațele mele
se umplu de tine ca un recipient alb de colectat
urina hepaticilor cu ochi portocalii
și dinți stricați. pe orbitele tale sticloase
patinele fetelor fără nume
desenează opturi încremenite de spaimă.
bitter history. exclusively.
thx to demian.
xenia împlinise abia 17 ani. la balul mascat al
mătușii glașa
s-a împiedicat de trena unei rochii. nimeni n-ar fi
putut uita umerii ei
îngropați sub carnea decongelată a păcatului. la
18 ani xenia a rămas grea. copilul ei s-a tăiat
în sârma ghimpată care desparte mormântul
pustiu al xeniei de mormântul plin
de frumusețea de timbru poștal a lui alexei.
mormintele xeniei se vor umple mereu
de scânduri șubrede și carne macră.
bitter cry
sunt un inel de nichel. îmi pierd strălucirea.
îți las urme ca de jeg
pe degete. eman prostul gust al sincerității
extreme. degetele tale mă poartă
pe rând mă uită acasă mă scapă după caloriferele
fierbinți ale amorului liber.
sunt un gablonț ieftin, demian.
n-am ce căuta printre bijuteriile familiei tale
nesfârșite.
bitter history. nowadays
elisaveta și-a cumpărat singură inelul de logodnă.
iubitul ei nu știa să ofere
decât hârtii și rânjete vulgare. elisaveta și-a vândut
singură fecioria
a negociat-o scurt și fără teamă. eu, demian, vin
dintr-un da spus încet
sigur ca o înțepătură
bitter sexuality
agorafobie. spaima de mers singură prin piețele
deschise sub pielițele străvezii ale
pleoapelor tale. mâinile înghețate caută disperarea
aripii de pasăre jumulită.
nu va curge sânge din tine, demian, ci melasă.
îmi ascund sexul cu palma.
uneori arăt ca păpușile tale indecente crăcănate.
acum arăt ca o nimfă
de grădină. în hunedoara
praful e o palmă care ascunde sexul
de prostituată al fericirii.
■
14
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
„Am trăit cu voluptate de ucenic
apropierea de Părintele Nicolae”
de vorbă cu Ioan Pintea
Ioan Pintea a fost unul dintre rarii scriitori tineri care în vremea comunismului totalitar a stat în anturajul lui N.
Steinhardt. Nu toți, cei puțini, care gravitau în jurul “evreului convertit” s-au bucurat de o așa mare apreciere cum s-a
bucurat Ioan Pintea, devenind nu numai un confident apropiat, ci și un om de încredere al marelui monah de la Rohia,
un executor al unui testament spiritual, un prieten căruia i-a încredințat toate manuscrisele din chilia de la Rohia, i-a
împărtășit taine și i-a dezvăluit secrete ale creației. Ioan Pintea este preot, trăiește la Bistrița, a editat o parte din opera lui
N. Steinhardt. A publicat următoarele cărți: „Frigul și Frica”, „Mormântul gol”, „Grădina lui Ion” (versuri), „Primejdia
mărturisirii” (dialoguri cu N. Steinhardt), „Însoțiri în Turnul Babel” (eseuri și dialoguri), „Bucuria întrebării” (dialog cu
Dumitru Stăniloae), „Admirații ortodoxe” (eseuri), „Mic jurnal discontinuu”.
2jf^d^ S1
Gavril Moldovan: Dragă Ioan Pintea, aș dori
mai întii să ne povestești, pentru cititorii revistei
Tribuna, împrejurările, fericite pentru tine, în
care l-ai cunoscut, l-ai văzut pentru prima dată
pe autorul Jurnalului fericirii?
Ioan Pintea: Înainte de a ne întîlni față către
față, am să-ți spun, din capul locului, că i-am
citit cu asiduitate și mare interes cărțile, eseurile,
recenziile și feluritele comentarii literare risipite
cu generozitate în majoritatea revistelor din
Transilvania. Înainte de a-l întîlni pe Steinhardt
am întîlnit Rohia. De pildă, atunci cînd am
părăsit liceul (pentru că la un moment dat am
probat și o asemenea aventură) și am fugit la
mănăstirea Rohia, țin minte că, din Dej, dis-de-
dimineață urcat într-un autobuz hodorogit, și
pînă la Tg. Lăpuș, am lecturat cam un sfert din
Incertitudini literare. La vremea aceea nu știam
că Steinhardt venea, cu mici intermitențe, în
fiecare an la Rohia. Nu aveam habar despre
legătura lui cu Mănăstirea Sf. Ana. Îl cunoșteam
bine pe Episcopul Justinian de la Cluj (fost stareț
la Rohia), ocrotitorul meu încă din vremea școlii
generale, eram influențat pînă peste cap de
poezia lui Ioan Alexandru, care (știam foarte
bine!) era legat trup și suflet de acest loc, eram
într-o relație oarecum incipientă ucenic-avva cu
starețul Serafim Man, cel care a fost artizanul
fugii mele la Rohia, și cel care, cu un curaj
nemaipomenit pentru vremurile acelea, avea să-l
călugărească pe “ovreiul convertit”. Dar despre
Steinhardt și despre legăturile lui cu Rohia la
acea dată nu știam mai nimic.
Ne-am întîlnit mult mai tîrziu, după
consumarea șederii mele (din păcate, cu ajutorul
miliției și a inspectorului de română), foarte
scurte la Rohia, după absolvirera liceului, grație
generozității lui Radu Săplăcan. După ce
Steinhardt s-a stabilit la Mănăstire, Radu a fost
cel care l-a scos pentru prima dată în lume. La
Dej, pe urmă la Beclean, unde, cum spui tu, l-
am văzut pentru prima dată. Venise la una din
întîlnirile Saeculum, un cenaclu extrem de
important la acea vreme, care aduna la un loc
cei mai valoroși tineri scriitori din Transilvania.
Saeculumul era mereu urmărit și hăituit de
Securitate. De aceea, după un stagiu la De,j s-a
mutat la Beclean. Aici ne-am cunoscut. Am
conversat pentru prima dată. Aici mi-a mărturisit
că, de fapt, m-a recunoscut. Știa de la Părintele
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
Serafim Man, care îi era duhovnic, despre
aventura mea monahală. L-am însoțit aproape
toată ziua, am vorbit despre Vladimir Bukovski,
poezie, ortodoxie, cei doi evrei convertiți:
Avramescu și Widler, am spus, făcîndu-ne
nenumărate cruci, și cîteva anecdote picante.
Seara ne-am retras în cămăruța, pusă la
dispoziție de către Cornel Cotuțiu, de la Liceul
Metalurgic... Am continuat să tăifăsuim. Aici mi-
a arătat, fericit și mîndru, Cartea de Rugăciuni
pe care o purta tot timpul cu el și din care se
ruga. Era o carte cu coperte cartonate, de
culoare neagră, puțin șifonată pe la colțuri,
primită ca suvenir de la marele său prieten, Dinu
Pillat. Aici și acum am hotărît împreună ca peste
două săptămîni să urc din nou (!) la Rohia... Cu
reviste literare proaspete, cu manuscrise de-ale
mele, cu cîteva întrebări pentru un viitor
interviu...
- Despre Nicu Steinhardt s-a scris enorm de
mult în presa literară. Ai putea tu să ne relatezi
ceva inedit, o întîmplare din care să reiasă carac-
terul acestui om, ceva semnificativ sub diferite
aspecte, din care să putem accentua calitatea lui
de bun creștin, de scriitor, de prieten și de bun...
român?
- Dragă Gavrilă, eu am trăit cu voluptate de
ucenic apropierea de Părintele Nicolae. Pentru
mine el a fost Avva, Antrenorul. Antrenorul
acesta nu a scos din mine un jucător de elită,
pentru că m-a antrenat mai mult pe “margine”,
dar, fără doar și poate, a scos din mine un
iubitor de joc, de jucători. Admirația pentru ma-
rile spirite, pentru marile jocuri și jucători, pen-
tru campioni, o dețin, desigur de la el. El numea
cultura, ca și Huizinga, un mare joc.
Am tăifăsuit zile întregi la Rohia. Cîteva din
aceste taifasuri le-am consemnat în scris sau pe
bandă magnetică. O parte au apărut în cartea
noastră Primejdia mărturisirii. Am povestit foarte
multe lucruri inedite în cartea mea recent
apărută la Editura Eikon din Cluj, Mic jurnal
discontinuu. Ce aș putea să-ți mai spun? Mă
întrebi de caracterul Părintelui Nicolae. Am
cunoscut extrem de puțini intelectuali cu un
asemenea caracter. Din păcate, sunt rari. Păi, ia
gîndește-te. Steinhardt a intrat în pușcărie pentru
că nu și-a trădat prietenii, pentru că nu a vrut să
facă jocul Securității, iar bărbăția cu care a
Facsimil din ultima scrisoare a lui N. Steihardt
înfruntat un regim concentraționar diabolic este
pilduitoare. Omul Steinhardt (în ciuda sănătății
precare și a unui fizic firav) a avut puteri
nebănuite. Curajul lui, îndrăzneala de-a nu se da
bătut, i-au fost dăruite de sus. Steinhardt a fost
un creștin autentic. Convertirea lui, în ciuda
părerilor exprimate de Vera Călin și Alexandru
Sever, a fost fără dubii, sinceră și neinteresată.
Evreu prin naștere, a fost, indiscutabil, un foarte,
foarte bun român. Recitește paginile lui despre
poporul român, despre Miorița, Meșterul
Manole, Eminescu, ortodoxie, Blaga, Caragiale,
Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Eliade și
vei vedea că e topit după dimensiunea
românească a existenței, că se identifică prin tot
ceea ce face cu partea frumoasă, eroică și
cumsecade, fascinantă, a neamului nostru. El
însuși vorbește la un moment dat de o dublă
îndrăgostire: de Biserica Ortodoxă și de poporul
român.
- Din cîte știu, N. Steinhardt ți-a încredințat
manuscrisele și dactilogramele din chilia de la
Rohia cu scopul de-a hotărî tu ce să faci cu ele
în viitor. Ce manuscrise ți-a lăsat?
- Toate manuscrisele și dactilogramele din
chilie, cum bine ai spus. Că nu mi-au fost
predate toate, asta e o altă poveste!
Dactilograme vechi și noi, dactilograma întreagă
din cartea de predici și o parte din manuscrisul
acesteia. Ultima scrisoare pe care am primit-o de
la N. Steinhardt insistă foarte mult pe cartea de
predici. Îmi cere să fac verificarea textului, să
încerc să o public cu ajutorul Mitropolitului
Plămădeală. Îmi dă amănunte: "Manuscrisul (4
exemplare) pînă la pagina 99 se află într-o cutie
de carton deasupra dulapului cu sticlă și foto,
din stînga ușii de intrare. (Textele le-am despărțit
în patru.) De la pagina 100-205 sunt tot sus, pe
dulap, lîngă cutie, învelite în foiță albă. Separat,
tot în foiță albă, sunt ciornele (dactilografiate și
ele), după care urmează a se face confruntarea
/.../ Știu că-ți dau o bătaie de cap, dar mă
încred în prietenia, afecțiunea și devotamentul ce
15
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
mi-ai dovedit din bel°ug.” Dar hai să-ți spun pe
scurt aventura manuscriselor. Cu o săptămînă
înainte de a muri, Părintele Nicolae mi-a dat
telefon și m-a chemat de urgență la Rohia pentru
cîteva zile. A insistat mult să fiu însoțit de soția
mea, Violeta, și de fetița noastră, Ioana
Alexandra. Graba asta a lui m-a cam tulburat,
dar, în sfîrșit, am făcut ascultare și a doua sau a
treia zi eram cu toții în chilia de la Rohia.
Violeta și Ioana i-au făcut curățenie în chilie, iar
Părintele Nicolae și cu mine am stat la taifas în
acele zile mai mult ca niciodată. Am urcat în
Lighet, am stat la Bibliotecă, am participat la
Miezonoptica. În cele din urmă mi-a spus și
motivul pentru care am fost chemat atît de
urgent. Presimțea că nu mai are mult de trăit și
dorea, din inimă, să-mi încredințeze toate
dosarele cu manuscrise și dactilograme din
chilie. Îmi spunea toate acestea hotărît, fără nici
un fel de ambiguitate, urcînd poteca pietruită
înspre Casa Poetului. Am avut, pe loc, un
moment de ezitare, m-am oprit și l-am întrebat:
“de ce mie?” “Pentru că mi-ai fost devotat”, a
venit răspunsul scurt și cuprinzător. “Oricum am
de gînd să plec la București,” mi-a mai spus, “și
dacă, dacă mă întorc sănătos, îți voi trimite o
parte din cărțile primite cu autograf de la
Caraion.”
Am revenit la Bistrița oarecum neliniștit.
Vizita de la Rohia m-a pus serios pe gînduri.
Bătrînul meu Părinte se pregătea serios de
veșnicie. și dorea ca toate să fie în rînduială,
după dorința inimii lui. Eram trist și mă
simțeam ca un copil părăsit, abandonat, singur.
Eram în așteptare.
Peste cîteva zile am primit un plic. L-am
deschis. Înlăuntru o scrisoare. De fapt, ultima
scrisoare. Un testament. Începe astfel: "Dragă
Ioane, o duc din ce în ce mai greu cu angina
pectorală. Crize din ce în ce mai dese și mai
dureroase. Se prea poate să nu mai am decît
puțin, foarte puțin de trăit. Am rugat pe Părinții
Justin (actualul episcop-vicar al Maramureșului
n.n.) și Emanoil (actualul stareț al Mănăstirii
Bixad, n.n.) să-ți remită toate dosarele aflate în
camera mea. Nu cuprind noutăți ori lucruri prea
importante; te rog totuși să le preiei tu, să nu fie
azvîrlite la gunoi.” Scrisoarea e datată: 27 martie
’89. E de fapt, după știința mea, ultima scrisoare
expediată cuiva de N. Steinhardt înainte de a
muri. În ziua în care am primit-o, Părintele,
pornit, așa cum îmi spusese, în drum spre
București, trecea la cele veșnice într-un spital din
Baia-Mare. După citirea scrisorii am pus mîna pe
telefon și, pînă noaptea tîrziu, am sunat ca un
bezmetic Rohia. Telefoanele erau mute. Nu se
putea vorbi în ruptul capului. Securitatea își
făcea datoria. De-abia la miezul nopții legăturile
s-au refăcut. M-a sunat scurt și concis Părintele
Emanoil: "Ioane, Părintele Nicolae a murit azi
dimineață la Baia-Mare. Acum două ceasuri l-am
adus Acasă. Vino mîine dimineață urgent la
Rohia. Părintele ți-a lăsat un mesaj”.
Am purces spre Rohia abia a doua zi,
pregătit sufletește pentru ziua înmormîntării și
pentru ceasul despărțirii vremelnice de Părintele
meu. Nu doream în ruptul capului să se
înțeleagă că mă grăbesc pentru a pune, hrăpăreț,
mîna pe manuscrise! De aceea, cu bună știință,
am și întîrziat.
Ajuns la Rohia, am intrat în Bisericuța
Mănăstirii și l-am privegheat clipe îndelungi pe
cel care mi-a fost Avvă și Pedagog deopotrivă.
Așezat în sicriu era cel mai frumos mort pe care
l-am văzut vreodată. Îmbrăcat impecabil în rasă
monahală, cu un pieptar moroșenesc sub cap,
mă impresiona și de data asta prin poziția
hotărîtoare cu care ocupa sicriul.
Într-un tîrziu m-am întîlnit, pe rînd, la chilia
lor, cu Părinții Justin și Emanoil. Mi-au povestit
calmi, cu detașare monahală, despre cît de ușor
a acceptat Părintele, asumîndu-și-l, ca un creștin
deplin, ceasul morții. Pe urmă, și unul și celălalt
(oarecum tainic, nevrînd să știe unul de celălalt),
mi-au citit bilețelele scrise și lăsate fiecăruia de
Părintele Nicolae, prin care erau rugați să-mi
remită toate dosarele din chilie. M-au uimit
aceste bilete care întăreau dorința Părintelui că
manuscrisele trebuie să ajungă la mine. Au
rămas surprinși cînd, la rîndu-mi, le-am arătat
scrisoarea. Dispuși să respecte dorința Părintelui,
mi-au predat un geamantan mare, burdușit de
manuscrise și dactilograme. Mult mai tîrziu mi-
am dat seamă că era doar o parte din ceea ce
mi-a lăsat Steinhardt. O mare parte, totuși! Am
acceptat, la rugămintea starețului Justin, ca
pachetul de corespondență Steinhardt să rămână
la Rohia, deși și acesta făcea parte din “dosarele”
menite destinatarului, în idea că într-o zi (zi care
nu a mai venit!) îl vom cerceta, valorifica și reda
posterității. De remarcat: ca să ajungă la mine
"dosarele”, a fost nevoie ca Părintele să pună la
cale o întreagă strategie: o scrisoare-testament
(juriștii o numesc legat testamentar) și două
bilete cu explicații clare privind această
chestiune, lăsate unor frați călugări apropiați. O
strategie curat evreiască! Oare de ce?! Oare de
ce, două cărți esențiale - Jurnalul fericirii și
Cuvinte de credință (Dăruind vei dobîndi) au
fost încredințate unor prieteni și n-au fost lăsate
Rohiei?! Scrisoarea despre care îți spuneam și
din care ți-am citat e destul de explicită, însă
trebuie citită cu atenție.
- Dintre aceste manuscrise cîte ai publicat?
- Un exemplar din dactilograma cărții de
predici, deși îmi era încredințată mie, am predat-
o la cerere pentru publicare imediat după
Revoluție starețului Justin. Ea a apărut la Editura
Episcopiei de Baia-Mare cu titlu schimbat și cu
un sumar contrafăcut (textele nu mai respectau
așezarea originală, au fost inventate, de către
cine, nu știu, capitole în limba latină). O
adevărată babilonie. Prefața mea a devenit
postfață. Titlul original: Cuvinte de credință s-a
transformat în Dăruind vei dobîndi. Eu nu am
avut nici un control asupra acestei ediții! Însă
după ce am primit un exemplar tipărit m-am
supărat foarte tare. Dacă îmi aduc bine aminte,
am tras o ceartă de pomină cu secretarul
Episcopiei, Ionică Pop, care, am aflat mai tîrziu,
s-a ocupat de editarea acestei prime ediții. Din
păcate edițiile apărute la Dacia, în care am fost
implicat, au și ele o sumedenie de scăderi. Drept
pentru care anul trecut am lucrat pe brînci cîteva
luni de zile ca să scot, în sfîrșit, o ediție cu
adevărat critică a Cuvintelor de credință. Ea este
gata și, din păcate, datorită unor strîmbe
călugărești, încă în așteptare la Humanitas.
Probabil știți din presă că împreună cu Cristian
Bădiliță, Virgil Ciomoș și Viorica Nișcov
pregătim o serie de autor Steinhardt la
Humanitas. S-a iscat și un scandal pe această
temă. Mănăstirea Rohia (la care țin atît de
mult!) e total împotriva acestui proiect. Deși i s-
au oferit pe tavă drepturi de autor și
menționarea ei pe fiecare volum în parte din
serie, frații călugări nu primesc și basta! Nu-ți
dai seama cît de mult mi-am dorit ca Steinhardt
să apară, în sfîrșit, la o editură prestigioasă! Eu
încă mai cred că Dumnezeu ne va lumina pe toți
și sper că din pricina unor orgolii mărunte nu
vom umbla prin judecăți, cum se insinuează,
pătînd, ca urmași nevrednici ce suntem, numele
Părintelui Nicolae! Steinhardt trebuie să apară la
Humanitas! Aici îi este locul. Lîngă Eliade,
Cioran, iluștrii lui prieteni: Virgil și Monica
Lovinescu. Sau, dacă, între timp, lucrurile se
încurcă, la Polirom, de pildă. Sau, de ce nu, la o
altă editură de prestigiu. Dacă eram avid de
cîștig, cum spun unii, puteam să tipăresc
manuscrisele și dactilogramele lui Steinhardt la
editura. Parohiei din Chintelnic! Și ce mare
brînză aș fi făcut?! Aș fi îngropat cu bună
știință, ca un avar, darul de aur pe care l-am
primit.
Revenind la întrebare: multe din manuscrise
și dactilograme le-am dăruit lui Virgil Bulat
pentru a completa sumarul la volumul de eseuri
Monologul polifonic. Cîteva manuscrise
16
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
compacte le-am publicat eu însumi, oferindu-le
unor edituri, mai mici sau mai mari, dispuse la
un moment dat să editeze Steinhardt. Am dat
un mic ajutor °i lui Ion Vartic pentru splendida
Carte a Împărtășirii. De pildă, am făcut dar un
manuscris despre Eminescu Muzeului Literaturii
din Ia°i. Altele, nu puține, își a°teaptă editorul.
În general am lucrat cu Dacia. O editură care a
câ°tigat financiar foarte, e adevărat, foarte bine
pe seama lui Steinhardt, dar a °i făcut foarte
mult pentru cărțile monahului de la Rohia.
Practic ea l-a livrat - prin cărțile esențiale -
cititorului român. Să nu-i uităm pe editorii Virgil
Bulat (cel care s-a luptat efectiv înainte de ’89
pentru Incertitudini literare °i Critică la persoana
întâi), Vasile Igna, Mircea Petean, Ion Vădan!
Li se cuvin laude °i mulțumiri!
- Ești amintit de două sau de trei ori în
recenta carte intitulată N. Steinhardt în dosarele
Securității sau Dosarul de urmărire informativă a
lui N. Steinhardt, apărută la Editura Nemira,
anul trecut. Te-aș ruga să ne spui dacă nu
simțeați că sunteți urmăriți toți cei ce aspirați
sau erați în anturajul și compania lui Steinhardt?
Nu vă temeați? Din această carte, pe care am
citit-o cu mare interes, am aflat că în momentul
în care N. Steinhardt călătorea prin țară, să-și
viziteze prietenii, o armată de securiști era pe
urmele lui Sunt amintiți printre prietenii lui
Virgil Bulat, Virgil Ciomoș, tu, Radu Săplăcan și
alții. Ce ai de spus în legătură cu acest episod?
- Dosarul de urmărire e un document
zguduitor, dar incomplet. Din păcate, în revistele
literare s-a scris prea puțin despre el. Un foarte
bun text, amplu °i, într-un fel, de atitudine, a
scris Cornel Cotuțiu în ultimul număr din
Mișcarea literară. Acest dosar dovede°te din plin
cît de eroic a fost acest “ovrei convertit” (cum îi
plăcea singur să-°i spună) °i cît de ticălo°i, °ireți
°i °mecheri au fost mulți din cei apropiați lui.
Cazul Caraion e notoriu! Cazul informatorului
Cozmescu, de exemplu, e, pentru o minte
sănătoasă, absolut de neimaginat. Să urmăre°ti
un om din 1964 pînă în 1988, cu diabolică
regularitate, e într-adevăr un ... progres. Negru °i
satanic progres! De multe ori am povestit cu
Părintele Nicolae despre Securitate. Pe cîțiva
dintre informatori îi °tia. Niciodată nu se temea
pentru el. Se temea pentru cei din mănăstire,
pentru noi, pentru familiile prietenilor. Îmi
spunea adeseori că e pregătit să se alăture
Doinei Cornea, dar se temea grozav ca să nu
aducă pacostea peste frații călugări, peste
starețul Serafim care l-a primit în mănăstire
boiere°te. Din pricina asta da înapoi. De°i în
colțul secret avea depozitată, în regim de
samizdat, Proba labirintului de Eliade în
traducerea Doinei Cornea. Dacă ne temeam?
Stînd în preajma lui nu aveai cum să te temi. Îți
oferea ceea ce el însu°i deținea pe deplin: curaj
°i libertate. Asta am învățat de la el. A, că (în
ceea ce mă prive°te) n-am fost tot timpul eroic,
că am fost ceea ce se cheamă prudent, că am
mai scăldat-o °i eu, e cît se poate de adevărat,
dar de temut nu m-am temut. Părintele Nicolae
mi-a spus odată: "Dragă Ioane, înainte de a intra
în închisoare, Tata mi-a zis: să nu fiu jidan fricos
°i să nu mă cac pe mine. Fricos nu am fost, dar
de căcat m-am căcat pe mine pentru că am avut
dezinterie". Eram tînăr, necopt, dar nici nu
ie°eam în față să strig în gura mare că sunt
ucenicul Părintelui Nicolae. Foarte puțini prieteni
°tiau de legătura mea cu el. Pot să-i număr pe
degete. Mircea Oliv, Cornel Cotuțiu, Părintele
Georgică Cira, regretatul Gheorghe Suciu. Pe unii
dintre ei i-am dus cu mine la Rohia să-l
întîlnească față către față pe Steinhardt. Eram
discret. Părintele îmi cerea mereu acest lucru.
Îmi spunea: "Ai grijă, o ai pe Violeta, pe Ioana,
nu face pe eroul"... °i îl ascultam. Pe cît s-a
putut. Pe cît s-a putut, vorba lui.
- Să revenim la manuscrise. Ce ai de gînd să
faci cu cele rămase nepublicate?
- Să le public, bineînțeles. Dar la momentul
potrivit. În orice caz pot să anunț cititorii ca am
cîteva proiecte în lucru: o expoziția de
manuscrise Steinhardt, cîteva manuscrise °i
dactilograme de pregătit pentru tipar °i un mic
voluma°, intitulat Arta de a fi călugăr, aproape
definitivat.
- Te-ai gândit să le oferi - toate manuscrisele
și dactilogramele - unei instituții de cultură:
Muzeul Literaturii, Biblioteca Academiei?
- Încă din ziua în care am primit această
mo°tenire m-am gândit că, la un moment dat,
ea va trebui, contrar dorinței Părintelui, să se
reîntoarcă la Rohia. Însă, în situația în care frații
călugări de aici s-au împotrivit (cu încăpățânare...
laică!) apariției lui Steinhardt la Humanitas
gândul meu a fost subjugat de tristețe, mâhnire
°i indignare. Îmi pare rău că spun acest lucru,
dar, după cum vedeți, dezamăgirea mea are o
motiviație absolut serioasă. Dar fiți lini°tit,
gândul cel bun, totu°i, nu m-a părăsit.
- Crezi că Nicu Steinhardt este un mare scri-
itor sau mai degrabă, ca și Paul Goma, un ca-
racter puternic, un justițiar, un om care a făcut
mai puține compromisuri decît alții în împre-
jurările triste ale dictaturii?
- Steinhardt e un mare scriitor. Crezi că tre-
buie să-l comparăm cu Goma? Eu nu cred.
Steinhardt e un foarte mare scriitor cre°tin. Din
stirpea lui Chesterton, Virgil Nemoianu, Balotă,
Lewis, Joseph Pearce. Și cînd spui scriitor
cre°tin, spui tot. Din nefericire la noi critica nu
consacră °i nici nu “canonizează" această sintag-
mă. Și atenție! Steinhardt nu a făcut nici un fel
de compromis în "împrejurările triste ale dicta-
turii".
- Cu ce dorești să încheiem acest dialog
despre un om pe care l-ai iubit și de prietenia
căruia te-ai bucurat cu asupra de măsură?
- Cineva spunea că eu i-am bucurat lui cărun-
tețele °i el mi-a fericit mie tinerețele. Avea drep-
tate. A°a e!
Însă acum, în încheierea dialogului nostru, a°
vrea să-ți comunic un gînd, o nelini°te care m-a
fulgerat °i mă fulgeră de cîte ori meditez la
convertirea Părintelui Nicolae. Dragă Gavrilă,
sunt fericit că Părintele Nicolae a devenit
ortodox. De aceea spun: n-ar trebui să existe
bucurie mai mare pentru Biserica mea decît
convertirea unui evreu °i dai lanu că fiul lui
Oscar Steinhardt a devenit fiu al Bisericii
Ortodoxe.
Dar mă întreb: ce a fost în inima °i în sufle-
tul lui N. Steinhardt atunci cînd în fața u°ilor
împărăte°ti °i înaintea Părintelui Serafim (care l-a
călugărit) a dat răspuns lepădărilor din Rînduiala
primirii la credința ortodoxă a celor de credință
mozaică? Chiar °i pentru mine, care sunt preot,
din mila lui Dumnezeu, aceste lepădări, urmate
de grozave afurisiri din partea celui care vine sin-
cer °i nesilit de nimeni la credința ortodoxă, mi
se par terifiante. De pildă: "Întrebare: Cu ade-
vărat te-ai lepădat de toată credința evreilor care
nu cred că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, °i de
învățăturile lor care sunt împotriva lui Hristos; le
afurise°ti °i le lepezi pe ele? Răspuns: cu ade-
vărat m-am lepădat de toată credința evreiască °i
de învățăturile lor care sunt împotriva lui Hristos
Dumnezeul nostru, °i le afurisesc °i le lepăd pe
ele."
Mult, sincer °i din inimă a iubit N.
Steinhardt credința ortodoxă dacă a putut da un
asemenea răspuns!
Interviu realizat de
Gavril Moldovan
noiembrie 2005
■
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
1:
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
arhiva
Ștefan Aug. Doinas/Inedit
cu o prezentare de Dan Damaschin
Odă- Patriei/variantă
Mărire ție, o! tu, Patria mea luminată!
Instinct răsboinic limpezit, cu joc,
într’o copilărie fermecată.
Prin pulberea din sânge după foc
greu obosim în falnica ta zare
ca spre un țărm văzut cu’nfricoșare.
Mărire ție, chip pierdut în vis
pe dinăuntru modelat de duhuri!
Pe sânii mari ai mamelor stă scris,
din frunze, clar, s’aude în văzduhuri
sunetul grav al veșniciei tale,
sălbatic laur, orgă, osanale!
O, lacrimă de aur pe pleoape
sfântă și mare ca un ochiu de bou;
mărire ție, cer căzut în ape
mort de trei ori și înviat din nou,
tu, astru stins, cu blestem atârnat
de brațul slab al celui ce-a trădat.
Mărire ție, spaimă a acvilei
prinsă pe steaguri, liberă pe stânci;
tu, cerc de săbii’nalte’n zorii zilei!
Răsboinicul umblând, bolnav, pe brânci
cu umerii atinge fier și lemn
cercând tăișul, purpuriul semn.
Ascunsă ești mereu vederii noastre,
o, Patrie, de ochii cu albeață.
Numai eroul dintre lănci albastre
o clipă te privește drept în față
și cade fulgerat ca Luci fer
lovit de moarte, mort de adevăr.
O, nu cunosc mai mare fericire,
nici adevăr mai greu, mai luminos
ca fața ta de bură’n limpezire,
soare apropiat și nebulos
plin de văpăi și friguri pentru cei
ce se’ndoiesc, grăind, de marii zei.
Inima vântului din nopți târzii,
clopot de lut al liniștei de jos,
oasele morților lovind în vii
dau sunetul profund, melodios,
rotund în fructe, ascuțit în soare
din șapte corzi ce cântă în fecioare.
O, Patrie! Sortită ești să fii
puternică și mare pe pământ!
Cu plisc aprins, cu pene aurii
păsări vor trage spațiul tău prin vânt
și jumătatea lumii o să stea
sub slava ta de foc, ca sub o stea.
Prea slabă-i mintea, libertatea, glasul
ca să putem cânta îndeajuns.
Tu început al morții ești în ceasul
ce va să vie, viu și nepătruns
cu limbă grea lovind în veșnicie.
O, sfântă Patrie, mărire ție!
Existența a trei versiuni ale aceluia°i poem
ne prilejuiește o nouă incursiune în labora-
torul poetic doinașian, după cea întreprinsă
în numărul anterior al “Tribunei”, când am pro-
pus și comentat o variantă inedită a poeziei
Istoria se repetă...Textul prezentat acum, în pre-
mieră, intitulat Odă patriei, reprezintă o variantă
a celui omonim publicat în “România nouă”, XII,
1944, nr.88 (22 dec.) și reluat în volumul Ștefan
Aug. Doinaș, Poezii din tinerețe, Ediție îngrijită și
prefațată de Mircea Popa, Biblioteca Revistei
Familia, Oradea, 2005. O altă variantă a poemu-
lui, purtând titlul Odă, a fost inclusă de autorul
însuși în volumul antologic Ștefan Aug. Doinaș,
Alfabet poetic, prefață de Aurel Martin, Biblioteca
pentru toți, Editura Minerva, București, 1978.
Procedând la compararea celor trei versiuni, se
impune constatarea că textele se deosebesc între
ele, atât la nivelul structurii poematice, cât și la
cel al expresiei. Diferențierea începe însă chiar de
la numărul de versuri ce diferă de la o variantă la
alta. Astfel, poemul apărut în “România nouă”
(1944) conține 30 de versuri, cel tipărit în
Alfabet poetic (datat, de asemenea, 1944)
cuprinde 48 de versuri, în timp ce varianta publi-
cată acum, nedatată de autor, are 54 de versuri.
Faptul că această versiune inedită se prezintă ca
mai amplă în raport cu celelalte două, dar mai
ales modificările survenite în cazul variantelor
apărute în revistă și, respectiv, volum, ne deter-
mină să considerăm textul manuscris de față ca
primă variantă. Afirmația noastră are în vedere
procesul de șlefuire a formei, actul de epurare a
tot ceea ce autorul a considerat balast liric, ope-
rații evidențiate în celelalte două texte. Precum în
atelierul unui alchimist, asistăm la tentative succe-
sive de înnobilare a materiei (poetice), prin
decantări și transmutații ce au ca scop obținerea
chintesenței. Într-un elan autopurificator, sub-
stanța lirismului doinașian traversează, de la o
variantă la alta, veritabile stadii de epurare a ceea
ce autorul socotește a fi zgură sau reziduuri ver-
bale.
Astfel, prin eliminarea lor în întregime,
primele douăsprezece versuri ale textului manu-
scris, precum și ultimele șase ale aceluiași, nu se
mai regăsesc în variantele publicate. Acestea, la
rândul lor, prezintă deosebiri atât în raport cu
varianta pe care o socotim originară, cât și una
față de alta. Cităm, spre edificare, secvența cu
care debutează fiecare versiune în parte : “Mărire
ție, o! tu, Patria mea luminată!/Instinct răsboinic
limpezit, cu joc,/într’o copilărie fermecată./Prin
pulberea din sânge după foc/greu obosim în falni-
ca ta zare/ca spre un țărm văzut cu'nfricoșare.”
(textul de față); „O, nu cunosc mai mare fericire,/
nici adevăr mai greu, mai dureros,/ca fața ta de
bură-n limpezire,/ soare apropiat și nebulos,/ plin
de văpăi și friguri pentru cei/ ce se-ndoiesc,
grăind de marii zei” (varianta publicată în
“România nouă”, 1944); “Mărire ție, Patrie ascun-
să!/O, ce văpăi scrumindu-se-n secret/ sau ce delir
în marmură și frunză/ dau frumuseții tale trup
concret?/ Ce ani de vis, ce clipe fulgerate/ îți
scriu profilul în eternitate?” (versiunea inclusă în
volumul Alfabet poetic, din 1978).
Diferențele sesizate (ce pot fi exemplificate
prin numeroase alte citate, inclusiv prin
secvențele finale) conferă celor trei texte o anume
autonomie, chiar dacă matricea comună este evi-
dentă. Variante ale unui poem care, abia prin
însumarea lor se lasă dedus sau sugerat, cele trei
versiuni cvasi independente comunică totuși între
ele atât prin sintagme pe care și le împrumută,
valorficându-le în alte contexte, cât și prin
prezența comună a unei secvențe aproape iden-
tice, pe care o reproducem în cele trei ipostaze:
“O, lacrimă de aur pe pleoape/ sfântă și mare ca
un ochiu de bou;/ mărire ție, cer căzut în ape/
mort de trei ori și înviat din nou,/ tu, astru stins,
cu blestem atârnat/ de brațul slab al celui ce-a tră-
dat.” (manuscris); „O, lacrimă de aur pe
pleoape/ sfântă și mare ca un ochiu de
bou;/mărire ție, cer căzut în ape,/ stins de trei ori
și înviat din nou,/ tu astru mort, cu blestem atâr-
nat/ de brațul laș al celui ce-a trădat!” (versiunea
din „Națiunea română”); „ Tu, lacrimă de aur pe
pleoape,/ plângând în sine, ca un ochi de bou!/
Mărire ție, cer căzut în ape,/ stins de trei ori și
înviat din nou,/ în care-un astru drept cu-o simplă
rază/ ciuntește brațul celui ce trădează! (varianta
din Alfabet poetic). Sublinierile noastre vor să evi-
dențieze modificările intervenite chiar în cazul
acestei stanțe ce pare că se repetă.
Metamorfozele pe care discursul poetic le
suportă, de-a lungul celor trei variante, probează
o dată în plus, excepționala conștiință artistică și
înaltul profesionalism ale lui Ștefan Aug. Doinaș,
calități pe care iată- autorul o dovedește cu
prisosință - elaborarea unui poem “patriotic” nu
le exclude, ci, dmpotrivă, le reclamă, confirmând
aceste rânduri semnate de I.Negoițescu : “Poezia
patriotică! - genul cel mai dificil, cel mai
pretențios în literatură. (...) l-a practicat cu suprem
succes cel mai mare poet al lumii, Holderlin”.
■
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
18
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remarci filosofice
Falimentul filosofic francez
Jean-Loup d'Autrecourt
Despre crizele economice care au bântuit
occidentul s-a discutat îndelung.
Impactul lor asupra istoriei a fost nefast
și este destul de bine cunoscut sau cel puțin
destul de bine analizat. Adeseori crizele
economice au fost cauze importante în
declanșarea conflictelor militare, dar și al
tragediilor sociale, culturale și politice de tot felul.
Termeni ca supraproducție, inflație, speculație,
spirală inflaționistă, krash bursier, șomaj,
recesiune, depresiune etc. sunt termeni deveniți
familiari publicului larg. Aceste noțiuni permit
explicarea unor fenomene destul de complicate și
adeseori imprevizibile. Ceea ce mi se pare
interesant, în rândurile de față, este transpunerea
noțiunilor economice, care au virtuți explicative
indeniabile, în domeniul culturii și al moralei, în
general și în cel al filosofiei, în particular.
Altfel spus, am operat în mod surprinzător un
transport de semnificație al unor termeni dintr-un
domeniu într-altul. Rezultatul metaforic poate fi
pe atât de uimitor pe cât de folositor în plan
explicativ. Bineînțeles că sensibilitatea lectorilor
obișnuiți poate fi șocată la simpla citire a unor
expresii ca: inflație și speculație intelectuale,
șomaj și supraproducție spirituale, faliment
cultural etc. Dar dincolo de pudoarea lingvistică a
cititorului neavertit, mi se pare mai interesantă și
deci mai profitabilă bogăția semantică și puterea
de înțelegere conferite de această grilă de
interpretare a fenomenului major de criză
culturală contemporană. Nu este deci vorba de
simple figuri de stil, care să accentueze efectul
retoric sau poetic al textului. Scopul imediat fiind
de a înțelege și de a explica procese de criză
culturală pentru care, culmea, nu dispunem de
noțiuni fiabile și în același timp apropriate.
Bineînțeles că această alegere nu este nici
arbitrară, nici inocentă. Ideea centrală, care se
impune cu necesitate, presupune un principiu
comercial de funcționare a culturii contemporane,
conform concepției culturii de masă, a culturii
populare ca să nu spunem populiste, pe scurt a
unei culturi anti-elitiste, egalitariste, vulgare,
ieftine, accesibile și deci foarte competitive. Este
vorba aici de a dezvălui și de a explica fenomene
care există și funcționează efectiv, rezultate reale
ale unor ideologii care nu sunt nici naive, nici
inocente prin violența și capacitatea lor
destructivă. Aceste procese, care atacă prin toate
mijloacele valorile tradiționale occidentale, se
desfășoară sub semnul masificării și al profitului
comercial, al câștigului imediat. Nu întâmplător
consecințele sunt dezastruoase.
Să considerăm pe rând, depășind simplele
analogii economice și stilistice, cazul
supraproducției, al speculației, al inflației, al
șomajului și al falimentului din cultura
occidentală, în general și a celei franceze, în
particular. Voi privilegia exemplul filosofiei
franceze în rândurile care urmează, deoarece
aceasta mi se pare victima cea mai importantă.
1.	Bogăție si supraproductivi-
tate culturală
Despre bogăția culturală, despre diversitatea
concepțiilor și a teoriilor filosofice occidentale
este inutil să mai discutăm. Avem de-a face cu o
realitate de necontestat. Exemplul marilor filosofi
francezi care au marcat istoria filosofiei moderne
ilustrează destul de bine această idee. Roscelin,
Guillaume de Champeaux, Pierre Abelard,
Montaigne, Descartes, Pascal, Malbranche,
Voltaire, Montesquieu, Rousseau nu sunt decât
cei mai cunoscuți. Iar masa enormă de scrieri
filosofice pertinente ale autorilor secundari nici
nu poate fi rezumată aici.
Din păcate, epoca contemporană a multiplicat
producțiile intelectuale cam după același mod de
funcționare al proceselor industriale. Cantitatea a
fost privilegiată calității, iar reversul progresului
technologic s-a tradus printr-o regresie filosofică
creativă. Astfel, aparițiile unor personalități
intelectuale sunt puțin probabile, sau foarte
timide și pentru scurte perioade de timp (pe
perioada vieții, adică timpul în care autorii sunt
susținuți de prieteni influenți). Henri Bergson,
Michel Foucault și probabil Paul Ricoeur sunt
singurele exemple contemporane mai demne de
reținut. Concepțiile lor nu sunt suficient de
originale pentru a produce mutații importante în
istoria filosofiei sau cel puțin pentru a constitui
evenimente istorice în gândirea occidentală. Ecoul
lor rămâne destul de anemic, în ciuda câtorva
partizani disperați care le fac propaganda peste
hotare.
Însă previziunile pe care le putem face pentru
secolul care abia a început sunt și mai pesimiste.
Nu există, la ora actuală, nici cel mai mic semn,
nici cea mai mică promisiune de apariție a unui
gânditor original în Franța. Fenomenul de
masificare filosofică, prin egalitarismul vulgar
promovat de ideologii violente, și-a dat roadele.
Mediocritatea, ideile comune și succesul imediat
sunt compensate de multiplicarea inutilă (o
adevărată inundație editorială) a scrierilor de
popularizare. Altfel spus, competitivitatea
intelectuală este asigurată de supraproducție, de
cantitatea scrierilor redundante, iar nu de
ameliorarea lor calitativă. Un exemplu uimitor
este simptomul traducerilor repetitive. Pe o
perioadă foarte scurtă, de numai cinci ani, putem
descoperi în librării cinci traduceri “diferite”,
făcute de autori diferiți, în cinci edituri diferite, a
aceleiași opere (care se vinde bine) a lui
Schopenhauer, sau Machiavel, sau Kant, sau
Platon etc. De preferință sunt privilegiați autorii
clasici, care nu mai pot revendica drepturile de
autor. Deocamdată nu există nici un semn că
fenomenul nu se va amplifica.
O idee filosofică originală în “filosofia
franceză contemporană” (expresie inapropriată cu
valoare eufemistică) este mai greu de găsit decât
acul din carul cu fân. În schimb, un același
articol, o scriere filosofică cu caracter minimalist,
se “metamorfozează” prin simpla reproducere ca
piesele industriale: într-o conferință publicată în
actele unui colocviu internațional, într-un seminar
“de cercetare”, într-o comunicare științifică la o
universitate de vară, într-un articol, într-o culegere
tematică, într-un capitol al unei “noi opere”, într-
un curs, într-o emisiune radio sau de televiziune,
într-o publicație pe rețeaua Internet, etc. Atunci
când o astfel de pseudo-creație, rezultat al muncii
de compilație, are în jur de treizeci de pagini,
produsul capătă o anumită respectabilitate
cantitativă. Însă atunci când elucrubațiile
metafizice ating doar cinci, șase pagini geniale, nu
se mai poate vorbi nici de calitate, nici de
cantitate, nici de respectabilitate.
Lista poate continua ilustrând bogăția și
supraproducția intelectuală universitară. Ceea ce
este important de fiecare dată, este obținerea
fondurilor publice necesare: pentru publicarea
aceluiași text sub titluri diferite, pentru efectuarea
călătoriilor de turism universitar, pentru
finanțarea dineurilor copioase, pentru obținerea
subvențiilor de traducere, pentru premiile
editoriale etc. Astfel, cu un singur text filosofic
bine cosmetizat puteți ocupa un post la Sorbona,
ba chiar la College de France, după care puteți
viza obținerea unui loc la Academia franceză, cu
o singură condiție: să faceți parte dintr-o “rețea”
de colaboratori care să vă susțină în acest demers
mediatic și comercial.
Excesul cantitativ de producție filosofică
reprezintă bariera cea mai importantă în
selecționarea valorilor. Faptul este explicabil cu
ajutorul unei imagini metaforice foarte sugestive:
ideile și teoriile filosofice valoaroase sunt ușor de
înecat într-un ocean de deșeuri. Cine are curajul
să plonjeze în adâncurile obscure ale filosofiei
contemporane, riscă să fie dus de curenții
puternici ai ideologiilor populiste. Astfel,
produsele de calitate îndoielnică, dar care se vând
mai bine, fiind pe gustul publicului larg, se impun
în fața scrierilor de calitate, care sunt prea
scumpe ca să fie profitabile.
2.	Supralicitare si speculație
intelectuală
Se trece astfel de la speculația filosofică,
înțeleasă în sensul ei originar (ca meditație, ca
cercetare abstractă în planul ideilor), la speculația
profitabilă, financiară, specifică economiei de
piață. Filosoful nu mai este un speculator
metafizic, în sensul de observator, aflat într-un
loc superior, care consideră lumea de sus, curios
să descopere principiile metafizice ale existenței
(latinul speculația). Viziunea și înțelegerea
sintetice, forța raționamentelor argumentate și
deasemeni capacitățile sale creatoare și de analiză
devin astfel inutile.
Sensul actual al speculației filosofice este cel
vulgar. Astfel, filosoful francez contemporan
speculează în sensul profitului imediat, își vinde
ideile banale, bine ambalate, bine cosmetizate și
la un preț ieftin. Concurența este redutabilă, iar
rezultatul este deplorabil: fie un post bun
într-o universitate pariziană sau, de ce nu,
într-una dintre instituțiile cele mai reputate -
College de France; fie o îmbogățire rapidă prin
vânzarea unor tiraje imense, urmare a publicității
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
19
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
făcute de prieteni sârguincio°i; fie ambele; fie,k în
cazul cel mai nefericit, un post politic important,
drept recunoaștere a serviciilor aduse: discursurile
demagogice scrise pentru oamenii politici aflați la
putere. Bogăția, gloria și puterea își dau mâna în
același timp pentru recompensarea unui individ
ilustru prin mediocritatea sa.
Aceste forme de speculație și de supralicitare a
ideilor comune, ordinare, vulgare au consecințe
nefaste în plan filosofic, deoarece conduc la
devalorizarea inteligențelor și deci la o adevărată
inflație intelectuală. Simptomele cele mai prezente
sunt apariția universităților populare (les
universites de tous les savoirs).
3.	Inflația si devalorizarea
inteligențelor
Într-adevăr, devalorizarea inteligențelor a
produs o adevărată inflație filosofică, o stare
patologică (latinul inflatio, “umflare anormală”,
“exagerare”). Urmare a unui dezechilibru între
cerere și ofertă, a protecționismului ideologic și a
menținerii profitului cu orice preț, această inflație
este resimțită în primul rând de studenți și de
tinerii cercetători, iar mai apoi de cercetătorii și
de specialiștii în științele exacte și, nu în ultimul
rând, de publicul larg, debusolat, care este
interesat din ce în ce mai mult de filosofie, în
căutarea unor repere morale și metafizice iluzorii.
Consecința imediată a inflației filosofice este
discreditarea veritabilor cercetători, cu precădere a
tinerelor talente, a celor care încă nu au înțeles
(în naivitatea și onestitatea lor) că criteriile de
competență profesională nu au nici o importanță
în fața selecției ideologice. Opere importante zac
în sertare atunci când nu sunt plagiate de
directorii de cercetare, de responsabilii de proiecte
sau de tot felul de pirați universitari. Profesorii
universitari nu au nici cea mai mică ezitare atunci
când se inspiră din lucrarea de diplomă a unui
student care a obținut masterul. Bineînțeles că
există încă persoane oneste și care dovedesc o
anumită probitate intelectuală, însă insuficiente
pentru a influența fenomenul general de
depreciere a tinerelor speranțe. Profesorii
veritabili, adevărații savanți sunt mai rari decât
produsele de lux; iar, atunci când există, sunt
marginalizați. O expresie franceză foarte sugestivă
și bine cunoscută de universitari este: “on m’a
range dans un placard”; aceasta înseamnă în
traducere literală, “am fost închis într-un dulap”,
iar echivalentul ei românesc ar putea fi ceva de
genul “am fost pus la păstrare, am fost izolat”.
Consecința nefastă a “conservării” inteligențelor
creative este ușor de bănuit.
Numărul tinerilor care obțin în fiecare an
doctoratul în filosofie este enorm. Singurele cifre
furnizate de statistici nu pot decât să satisfacă
orgoliul național. În realitate, majoritatea acestor
specialiști, cu titlul de doctor în buzunar,
exersează meserii necalificate, atunci când nu sunt
șomeri; în cazul cel mai fericit, absolventele devin
casiere în marile magazine comerciale
(supermarche). Astfel, cei mai mulți doctori sunt
aruncați la groapa de deșeuri reciclabile a
societății. Se întâmplă la fel ca în cazul
produselor din alimentația publică. Pentru
păstrarea prețurilor și a beneficiilor, se preferă
aruncarea și distrugerea unor cantități uriașe de
alimente: produsele lactate, produsele de
panificație, produsele de carne, legumele, fructele
de bună calitate sunt distruse în cantități uriașe
pentru prezervarea produselor de calitate
îndoielnică, dar care aduc un profit mai
important. Astfel, se confirmă chiar principiul
care stă la baza mediocrității filozofiei
contemporane: economia de piață.
4.	Șomajul creativității
Iluziile pierdute, idealurile demolate, visele
spulberate sunt tot atâtea efecte negative a
încetării activității filosofice, a pierderii lucrului, a
șomajului în plan creator. Acolo unde nu există
creativitate filosofică, nu poate exista nici forță
morală, nici stabilitate socială, nici coeziune
culturală. Orice civilizație este condamnată să
dispară atunci când omite aspectul creator în
planul gândirii privilegiind în mod exclusiv
productivitatea materială. Aceasta din urmă este
necesară, deoarece asigură condițiile minime de
viață, dar este insuficientă, deoarece nu poate
răspunde întrebărilor metafizice fundamentale.
Implicite sau explicite, problemele filosofice legate
de chiar misterul existenței noastre nu găsesc nici
un fel de soluție în spirala infernală a comerțului
mondial.
În schimb inactivitatea filosofică, șomajul în
activitatea creatoare, lipsa de productivitate
ideatică sunt tot atâtea surse de angoasă și de
teroare existențială, de debusolare și de rătăcire
morală, de disperare și de haos politic etc. Un
fenomen important, care are loc de aproape un
deceniu în țara marii filosofii, este interesul
crescând al publicului larg pentru filosofie. Nu
este vorba despre un simplu efect de modă sau de
curiozitate intelectuală ci, contrar aparențelor
îmbucurătoare, este vorba despre un proces
neliniștitor, îngrijorător.
Majoritatea celor care caută repere iluzorii în
filosofia universitară sunt persoane ieșite la
pensie, care se înscriu la universitate și încearcă să
urmeze cursurile la fel ca proaspeții absolvenți de
liceu. De asemeni cafenelele filosofice,
conferințele publice și în genere toate
manifestațiile de acest gen sunt aproape asaltate
de publicul larg. Ba, și mai grav, marile
întreprinderi industriale, profesioniștii comerciali,
inginerii încep să-și pună întrebări filosofice și
caută efectif ajutorul filosofilor sperând soluții
miraculoase în fața impasurilor profesionale.
Populația riscă să opună rezistență produselor “hi-
tech” (de înaltă technologie) din motive filosofice!
Deci trebuie recuperat discursul critic al
filosofului și folosit în scopul promovării nano-
tehnologiilor, de exemplu; altfel spus, în sensul
manipulării.
Aparent, rolul filosofului este valorizat. În
realitate în spatele acestor simptome sociale se
ascund grave deficiențe și insuficiențe ale
activității filosofice contemporane, care nu a dat
rezultate pozitive, care nu a răspuns așteptărilor
publicului larg. Conștiința publică, ca să nu
folosesc expresia nefericită - conștiința de masă -
este astfel frustrată și neputincioasă. Dacă filosofii
și-ar fi făcut doar simpla datorie, conform
exemplului socratic, aceste fenomene sociale nu ar
exista. Faptul este cu atât mai uimitor, cu cât se
vinde iluzia că există răspunsuri la orice și că,
atunci când aceste răspunsuri nu sunt încă
cunoscute, știința o să le descopere în mod sigur.
Ideea de problemă metafizică perenă este ceva de
neînțeles pentru ideologii contemporani.
5.	Falimentul spiritual și
moral
În aceste condiții, nici indivizii, nici
comunitățile, nici populația în general nu-și mai
pot onora angajamentele morale tradiționale, nu-și
mai pot ține promisiunile intelectuale, nu-și mai
pot îndeplini proiectele educaționale și culturale.
Avem de-a face cu o incapacitate generalizată de a
ne plăti datoriile față de generațiile prezente și
viitoare. Aptitudinile reflexive ale francezilor,
spiritul lor cartezian le-au fost practic confiscate,
dacă nu amputate, pentru cel puțin două generații
viitoare. Datoriile morale și culturale par
imposibil de rambursat. S-a ajuns astfel la un eșec
total al politicii culturale, în general, și al celei
filosofice, în particular. Este vorba într-adevăr
despre falimentul spiritual și moral al uneia dintre
cele mai importante culturi și civilizații din istoria
umanității. Dar dacă am reveni la sensul originar
al termenului faliment (din latinescul popular
fallire, “a înșela”, care a dat în italiană fallita,
“greșeală”), semnificația stării actuale de lucruri
ne apare ca fiind cu mult mai gravă. Ea este bine
ilustrată de recesia, de sărăcia și de criza culturale.
6.	Sărăcia, recesia °i criza
culturale
Insuficiența și lipsa de resurse bibliografice
franceze se manifestă în toate domeniile filosofiei:
în etică, în estetică, în epistemologie și în filosofia
științei, etc. Doar în istoria filosofiei mai putem
găsi câțiva specialiști importanți. Dar și în acest
domeniu, referințele sunt mai degrabă anglo-
americane. Aceasta nu înseamnă nicidecum că
virusul metafizic s-ar fi răspândit mai mult
dincolo de ocean, ci doar că efectul lingvistic (la
origine comercial), dominația limbii engleze, își
arată roadele în acest fel. și acolo (sau mai ales
acolo) se fabrică filosofie de consum, filosofie
industrială.
Această sărăcie spirituală este punctul
culminant al crizei intelectuale franceze. Ea are
aerul unei maladii. De altfel, acesta este chiar
sensul originar al cuvântului (latinescul crisis
“faza gravă a unei maladii”). Cine nu a auzit
sde “criza cardiacă”, de “criza de astm”, de “criza
de nervi”. Este faza decisivă care se manifestă
printrun acces violent, printr-o agravare subită a
unei perioade grave, critice. Această situație
corespunde unei rupturi de echilibru, care
provoacă dezordine și haos intelectual. În vidul
creat, orice idee periculoasă, orice ideologie
extremistă își poate găsi ușor adepții. Nu
întâmplător, treizeci la sută din populația actuală
(cu drept de vot) este fie de extremă dreapta, fie
de extremă stânga.
Pe scurt, pentru a rămâne în contextul
metaforic economic, am să închei precizând că
faza de recesie culturală (latinescul recessio
«încetinire, retragere») a început deja. Nu numai
că filosofia franceză este în pierdere de viteză, dar
limba filosofică franceză este înlocuită în mod
masiv cu limba engleză în cazul conferințelor,
colocviilor și scrierilor universitare. Or, acesta este
semnul cel mai puternic de dispariție al unei
culturi, atunci când începe să se estompeze, să se
prăbușească chiar suportul, chiar vehicolul
principal de difuzare a acesteia: limba franceză,
una dintre cele mai frumoase, mai clare și mai
coerente limbi din lume.
21 decembrie 2005, Bordeaux
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
"2ăj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
puncte de vedere
“Ei, evreii”
Mențiuni privind aportul evreilor
la identitatea muzicală a Transilvaniei1
Francisc Lăszlo
Nu sunt evreu, dar, ca fiu de preot calvin
am beneficiat de o educație bazată pe
Biblie. Astfel, istoria veche a poporului
ales îmi este familiară încă din copilărie. Drept
simbol al sorgintei iudeo-creștine a formației mele
spirituale, în afară de prenumele occidental,
Ferenc - Francisc, cum îmi spun mulți prieteni -
am primit în sfântul botez și unul din
Testamentul Vechi, Aron. Bineînțeles, știu cine a
fost fratele lui Moise, al cărui nume îl port,
primul mare preot al Israelului, ascendentul
tuturor predicatorilor evrei și creștini. În marea
noastră familie nu se petrece nici o sărbătoare la
care să nu cântăm celui sărbătorit
“Binecuvântarea aroniană”. Canonul la cinci voci,
compus pe acest text sfânt de Lăszlo Draskoczy,
un muzician reformat din Budapesta, este un fel
de “imn al familiei Lăszlo”, care, la onomastici și
aniversări, se va cânta la noi și peste generații.
Nefiind evreu, am stârnit o oarecare senzație
când, în 1991, având la săptămânalul clujean
Helikon o rubrică de publicistică muzicală, “Casa
europeană a muzicii”, am publicat aici un articol
intitulat “Noi, evreii”.2 Evenimentul reflectat în
articolul meu a fost un dialog public purtat de
doi compozitori din prima linie a muzicii
contemporane, la care am avut privilegiul de a fi
prezent în sala de concerte a Academiei de
Muzică din Koln. Cei doi au fost, în ordine
alfabetică, Mauricio Kagel și Gyorgy Ligeti,
amândoi evrei. Întrebarea-cheie care li s-a pus a
fost următoarea: cum se manifestă evreitatea lor
în creația lor muzicală? Discuția a fost
coordonată de un moderator inteligent și bine
informat. Un public de 3-400 de oameni aștepta
de la cele două mărimi mondiale, cu sufletul la
gură, revelarea unor confesiuni de credință.
În perorația lui Kagel, accentul a fost pus pe
spiritul de dubitare a normelor consacrate. În fața
valorilor canonizate, evreul se întreabă mereu:
“oare?”, “chiar așa?” - spunea domnia sa. Aceste
întrebări, care adesea par a fi arogante, pot fi
extrem de fructuoase și constructive. Muzica pe
care o scrie el este evreiască în măsura în care ea
pune sub semnul întrebării orice muzică compusă
anterior. Personal, cunosc prea puțin creația lui
Kagel pentru a fi putut verifica justețea
autodiagnosticului, dar nu am avut nici motive să-
l întreb, pe loc: “oare?”, “chiar așa?”
Ligeti și-a axat discursul pe conștiința de sine
a evreului veșnic amenințat. De milenii, evreul
știe că lui i se pot întâmpla lucruri nedemne și
chiar tragice, doar drept consecință a evreității
sale, că istoria și societatea pot crea situații de
viață în care el ajunge, fatal, la discreția unor
neevrei răuvoitori. Dacă există ceva evreiesc în
muzica pe care o compune el, acel ceva este legat
de acest sentiment existențial al ființei umane
periclitate. Pentru a-și explicita retorica, Ligeti a
povestit un eveniment crucial al anilor săi de
tinerețe. Ca supraviețuitor al Shoahului și
antifascist convins, avuse și el o oarecare
responsabilitate în organizația studențească
procomunistă de la Academia de Muzică din
Budapesta. La un moment dat i s-a cerut de către
superiori să întocmească o listă a studenților
catolici fideli bisericii, care să fie demascați într-o
viitoare ședință plenară a organizației ca agenți ai
Vaticanului, apoi exmatriculați. Acesta a fost
momentul în care Ligeti s-a despărțit, odată
pentru totdeauna, de stânga politică. S-a dus
imediat la Lajos Bărdos, profesorul lui de teoria
muzicii, despre care toată lumea știa că este un
catolic practicant, fiu devotat al bisericii, i-a
povestit cele întâmplate și l-a rugat să-i avertizeze
pe tinerii săi coreligionari de ceea ce li-se
pregătește. “În acel moment”, relata Ligeti foarte
convingător, “mi-am dat seama că trăiesc într-o
țară locuită de zece milioane de evrei, oameni
ajunși la cheremul unei odioase minorități,
uzurpatoare a puterii”. Revelația acestei
redistribuiri a rolurilor l-a obligat, moral, să se
solidarizeze cu mulțimea persecutată. Acest
sentiment de solidaritate a declanșat în el acel
proces de psihologie a creației care a condus,
peste câțiva ani, la compunerea unei importante
lucrări bazate pe un text ritual catolic, a
Requiemului. Acest concept general-uman al
evreității, expus magistral de Ligeti, m-a îndemnat,
ca pe unul care până la căderea dictaturii
ceaușiste m-am simțit și eu tot timpul amenințat,
să-mi intitulez articolul “Noi, evreii”. Dacă Ligeti,
prin metafora lui inspirată, i-a primit pe toți
cetățenii asupriți în rândurile poporului ales, din
care el face parte și prin dreptul sângelui, m-am
bucurat și eu, cronicarul clujean al acestui
eveniment, să pot declara, din partea mea, cu
mijoacele mele de publicist, acceptarea acestei
“oferte” nobile.
Având onoarea de a fi invitat la această
conferință internațională de iudaistică muzicală,
am simțit dintru început un îndemn lăuntric de a
prezenta un referat care să constituie o continuare
a articolului meu din 1991. Vorbind despre evrei,
de data aceasta, nu la persoana întâi, ci la
persoana a treia plural, voi încerca să schițez
portretul muzicianului evreu în temeiul
experienței mele personale, dobândite ca muzician
neevreu, născut și rămas în capitala spirituală a
Transilvaniei, orașul Cluj, menționat pe hărți și în
documente și sub denumirile Kolozsvăr,
Klausenburg sau Claudiopolis, mai recent și Cluj-
Napoca. Nu o voi face fără a creiona întâi unele
trăsături definitorii ale spiritualității proprii acestei
provincii istorice.
Ca transilvănean, sunt și eu mândru că, în
1568, la noi - mai precis, la Turda - s-a legiferat
prima oară în istoria Europei libertatea religioasă.
Relevanța istorică a evenimentului este cu totul
extraordinară, chiar dacă istoricii ne atenționează
că legiuitorul a recunoscut doar patru religii, cea
catolică, evanghelică, reformată și unitariană, nu
și cea ortodoxă a maselor de români, ceea ce din
punctul de vedere al posterității iluminate a fost o
nedreptate. Posteritatea iluminată consideră și mai
nedreaptă acea Unio trium nationum din 1438,
care recunoștea drept “națiuni” numai nemeșimea
maghiară, comunitatea secuilor și cea a sașilor, nu
și masele de români, deși nu se poate tăgădui că
acest pact al națiunilor feudale, chemată în viață
Picasso, Cap de femeie (Olga), Juan-les-Pins, vară 1924, ulei, man-
gal și nisip pe pânză, 22 x 16 cm., Colecție privată © Images
Modernes. Foto:Marc Domage © Succession Picasso 2005
împotriva iobăgimii răsculate, a constituit
sâmburele constituționalității din Transilvania de
mai târziu, principat mai mult sau mai puțin
autonom la linia de demarcație dintre imperiul
catolic al Habsburgilor și cel musulman al
sultanilor turci. În condiții geopolitice ingrate,
această formație statală a știut să facă față
presiunii politice a ambelor mari puteri ale zonei
și a fost leagănul Transilvaniei moderne, provincia
pluriculturală3 prin excelență a României
contemporane, pășită pe calea integrării europene.
Istoria culturală a Transilvaniei plurietnice este
o torsătură rezultată din fire de culori distincte.
Istoriile culturale ale românilor, maghiarilor și
germanilor s-au împletit, dar nu prea s-au colorat
reciproc și nici nu s-au decolorat decât foarte
puțin. Pluralismul religios al populației a servit
drept model unui pluralism cultural specific.
Promotorii învățământului au fost bisericile care
funcționau mai exclusiv pe criterii naționale.
În procesul de laicizare și îmburghezire a culturii,
sașii au jucat rolul avangardei. Menționez trei
date semnificative: ei și-au întemeiat al lor Verein
fur Siebenburgische Landeskunde în 1840,
maghiarii au urmat exemplul lor în 1857, creînd a
lor Erdelyi Muzeum Egyesulet, urmând ca
românii să li se alăture în 1861 cu a lor ASTRA,
recte Asociațiunea Transilvană pentru Literatura
Română și Cultura Poporului Român (nota bene,
cinci ani înainte de înființarea Societății Literare
Române din București, care în 1867 s-a
transformat în Societatea Academică Română, iar
în 1879, în Academia Română!). Sașii
transilvăneni devenind sub ochii noștri din
națiune o infimă diasporă, azi își continuă
cultivarea identității naționale la Sibiu, în cadrul
unui institut subordonat Academiei Române,
respectiv în asociații ce funcționează în Germania,
celelalte două “academii” însă există și sunt active
și în zilele noastre. (Ca un semn remarcabil al
nostalgiei pentru vremurile când secuii constituiau
o națiune politică distinctă față de maghiari, la
Sfântu Gheorghe există și un Szekely Nemzeti
Muzeum, recte Muzeul Național Secuiesc.)
Bineînțeles, există și (cel puțin) trei istorii ale
±
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Transilvaniei, întrucât istoricii celor trei națiuni au
vederi sensibil diferite despre trecutul lor comun,
pe care îl descriu altfel și altfel, cu accente și
sublinieri particulare. În ultimă instanță,
interpretând conceptul geopolitic-istoric în sens
strict cultural, există o “Transilvanie românească”,
o “Transilvanie maghiară” și o “Transilvanie
săsească”. Coeziunea spirituală a fostei provincii
istorice o asigură comunitatea de interese a “celor
trei Transilvanii” și spiritul de toleranță civică a
transilvăneanului față de alteritatea celorlalți, iar
mai recent, apariția instituțiilor culturale comune,
cum sunt de exemplu orchestrele simfonice, care
azi nu mai au nici o culoare etnoculturală, sau
Universitatea “Babeș-Bolyai” cu cele trei “linii” de
învățământ: română, maghiară și germană.
Precum se știe prea bine, istoria paralelă a “celor
trei Transilvanii” spirituale a cunoscut și
evenimente ce contraziceau flagrant mitul
toleranței și comandamentul coeziunii. Este destul
să ne gândim la ceea ce s-a întâmplat la noi în
1848-49.
Se pare că în zilele noastre, când Europa unită
trebuie să facă față presiunilor globalizatoare,
venite dinspre Statele Unite ale Americii, iar
spațiul euroatlantic, presiunilor - deocamdată
numai demografice și economice - ale marilor
puteri ale Asiei, tradiționala toleranță etnică, cu
care ne place să ne lăudăm, este o paradigmă
onorabilă, dar depășită. Pentru a ne putea păstra
identitatea regională pluriculturală, azi și în
viitorul previzibil nu mai ajunge să ne tolerăm
reciproc, ci avem nevoie de cultivarea unui interes
activ unii pentru alții, de o deschidere spirituală
largă a fiecăruia dintre noi față de alteritatea
celorlalți. Transilvăneanul viitorului, fie român,
maghiar sau german, va vorbi toate cele trei limbi
tradiționale ale patriei sale mai restrânse și se va
simți mai mult sau mai puțin “ca acasă” și în
cultura concetățenilor săi vorbitori de altă limbă
maternă. Utopie? Om vedea. Deocamdată afirm,
în temeiul experienței mele personale, că în zilele
noastre, numărul acelora care văd în pluralismul
cultural al Transilvaniei un bun comun definitoriu
pentru provincia noastră și benefic din punctul de
vedere al integrării europene a României este în
creștere față de numărul celor stăpâniți de idei
exclusiviste sau chiar himere hegemonice. Ceea ce
nu este puțin la numai un deceniu și jumătate de
la prăbușirea dictaturii național-comuniste.
Când postulăm necesitatea acestei schimbări
de paradigmă culturală, trebuie să conștientizăm
și rolul și menirea istorică a celorlalte comunități
etnoculturale ale provinciei noastre, printre care,
nicidecum în ultimul rând, rolul și menirea
istorică a evreilor, prezenți în Transilvania chiar și
înainte de secolul al 17-lea, când ei și-au format
prima comunitate la Alba lulia, capitala
principatului. Nu este cazul să recapitulez aici și
acum istoria lor care, între 1867 și primul război
mondial, a cunoscut o scurtă perioadă de
adevărată înflorire, urmând să cunoască iadul pe
Pământ în Transilvania de Nord de după martie
1944. În ultimul timp, aidoma sașilor și șvabilor,
care au devenit o populație cvasi-irelevantă a
României din punct de vedere demografic, dar,
prin tradițiile lor culturale, ale căror beneficiari
suntem cu toții, sunt încă o prezență vie și
valoroasă în Transilvania contemporană, și evreii
noștri s-au împuținat dramatic, dar ne sunt cu
atât mai dragi pentru ceea ce le datorăm în
domeniul culturii: în primul rând pentru culoarea
lor distinctă în torsătura culturii transilvănene,
dar în aceeași măsură și pentru deschiderea lor
specifică față de valorile culturale ale celorlalte
neamuri transilvănene și aportul lor la primenirea
spirituală a acestora.
În ceea ce privește filonul evreiesc propriu-zis,
valorile spirituale create de evreii transilvăneni
pentru comunitatea lor, trebuie să recunoaștem
insuficiența gradului nostru de informare. Pentru
a da un exemplu din realitatea cotidiană a vieții
muzicale: l-am venerat pe Geza Czitrom, tenor al
Operei Maghiare din Cluj, și la moartea lui i-am
dedicat un necrolog scris sub semnul admirației.
Numai ulterior am aflat că fusese timp de decenii
cantorul admirat al comunității evreiești din Cluj.
Un alt exemplu: pregătindu-mă pentru un congres
internațional și interconfesional de liturgică, în
nici o istorie a muzicii din Transilvania nu am
găsit măcar o singură mențiune despre muzica de
cult practicată în sinagogile de la noi. În secolele
trecute, discreția ce înconjura intimitatea vieții
culturale a evreilor avea motive firești. Cu atât
mai justificată este azi nevoia de transmitere de
informații aferente, de la evrei la neevrei, de la
comunitate la “comunitatea comunităților”
transilvănene, pentru a li se cunoaște și a li se
înțelege mai bine trecutul spiritual.
Nu este îndeajuns cunoscută nici ponderea
prezenței evreiești în viața spirituală a celorlalte
comunități etnoculturale din Transilvania. Această
insuficiență are și motive independente de voința
spre mai-bine a istoriografilor și comentatorilor
neevrei. Printre acestea, pe primul loc trebuie
amintită relativitatea calității de evreu. Este
arhicunoscut faptul că, după turnura istorică din
1867, integrarea social-culturală a evreilor a luat,
și în Transilvania, o asemenea amploare, încât ea
a frizat asimilarea sau, în numeroase cazuri, chiar
a împlinit criteriile acesteia. În ce măsură este
“indicat”, “oportun” sau “permis”, respectiv
“contraindicat”, “inoportun” sau “nepermis” să
declari pe cineva evreu este, adesea, o problemă
spinoasă. Pentru a nu greși față de evreime,
subapreciind eventual contribuția ei spirituală,
conștiința ne obligă din când în când să aplicăm
“regula” pragmatică, potrivit căreia “sunt evrei cei
considerați ca atare de anturajul lor direct”. Mă
refer la un exemplu eclatant, la pianistul Halmos
Gyorgy alias Gheorghe Halmoș, care nu s-a
manifestat niciodată ca un evreu militant, totuși,
a fost și este considerat de cei care l-au cunoscut,
atât de români cât și de maghiari, un
reprezentant proeminent al poporului ales.
Când m-am născut eu, în 1937, calitatea de
evreu sau neevreu a cetățeanului se stabilea de
către autoritatea de stat, în temeiul criteriului
Picasso, Femei făcându-și toaleta, Paris 1938; tapiserie terminată în 1970, tapiserie (lână, mătase), 290 x 425 cm.,
Colecție privată © Images Modernes. Foto: Marc Domage © Succession Picasso 2005
rasial. Era în vigoare legea Numerus Valachicus,
care limita brutal accesul evreilor la învățământ și
cultură. Evreii au răspuns la acest atac prin
crearea unor instituții noi, proprii, printre care se
număra și Societatea Filarmonică “Karl
Goldmark” din Cluj, chemată în viață de Săndor
alias Alexandru Boskovits care, în 1938, a “rămas”
în Israel, unde, sub numele Alexander Uriyah
Boskovich, a făcut o frumoasă carieră de
compozitor al națiunii. În aprecierea mea, acest
act de ctitorie a fost o superbă demonstrație de
forță morală și culturală a evreimii clujene.
Consider o lacună impardonabilă lipsa unei
lucrări monografice despre această instituție.
După prăbușirea nazismului ca forță ideologică
și militară și după încheierea tratatelor de pace de
la Paris, Transilvania a fost locul unui spectaculos
reviriment cultural al evreimii. În anii mei de
studenție (1954-59), evreii au fost o prezență și
cantitativ relevantă în viața muzicală a
Transilvaniei, inclusiv în rândurile corpului
didactic al Conservatorului “George Dima” din
Cluj. Printre profesorii de la Facultatea de
pedagogie și compoziție, îi aveam pe Max
Eisikovits, Wilhelm Fischer-Demian și pe tânărul
Erwin Junger, la catedra de pian, pe Gheorghe
Halmoș și Magda Kardos, la pian auxiliar, pe
Ileana Eisikovits și Rozalia Furst, pentru a-i aminti
numai pe cei de care mă leagă și amintiri
personale. Pensionara Julia Szeg se bucura de
reputația unui muzicolog de seamă. Prin anii
aceia a devenit asistent eminentul student al lui
Halmos, Ferdinand Weiss. A fost numeroasă și
prezența studenților evrei, la ambele facultăți.
Ce am știut noi despre evreitatea lor? Mai
nimic. În jurul anului 1950, Eisikovits a fost
personalitatea-cheie a vieții muzicale clujene. În
1948, el a fost directorul fondator al Operei
Maghiare, iar în 1950 sub directoratul său au fost
unificate cele două conservatoare clujene, cel
românesc si cel maghiar, înființându-se
Conservatorul de Muzică “George Dima” cu două
secții, română și maghiară. Cine a știut atunci
despre el, ceea ce am aflat mult mai târziu, din
lexicoane, că deja în anii 1930 editase la
Moravetz din Timișoara dansuri hasidice pentru
pian, că avea în sertar culegeri folclorice efectuate
la evreii hasidici din Maramureș și prelucrări de
cântece populare evreiești pentru voce și pian,
scrise în 1939? Cu dirijorul, compozitorul și
profesorul Wilhelm Fischer-Demian am devenit

TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ulterior prieten. Nici el nu mi s-a lăudat cu
meritele sale istorice de succesor al lui Boskovits
în fruntea orchestrei “Karl Goldmark”. Ca °i cum
ei toți ar fi jurat tăcere cu privire la identitatea lor
etnoculturală. În realitate, cred că erau încă
terorizați de acele mecanisme psihologice pe care
Ligeti le-a conceptualizat când a vorbit la Koln
despre “evreul ve°nic amenințat”.
Totu°i, dacă evreii no°tri nu s-au remarcat
deschis ca atare, cu tot ce aveau mai particular, ca
românii, maghiarii sau sa°ii °i °vabii la rândul lor,
cum puteau să fie identificați?
Kagel °i-a definit evreitatea prin reflexul
negării generale, Ligeti, prin exprimarea
simțământului ontologic de amenințare.
Ambele paradigme sunt pe deplin credibile. Eu
doresc să adaug la acestea încă una: deschiderea
nemărginită a evreilor no°tri față de toate valorile
culturale neevreie°ti.
La Conservator, noi, ceilalți studenți, trăiam în
comunități parelele. Exista o secție română °i o
secție maghiară. Numai anumite ore practice,
pregătirea militară °i °edințele UTM erau comune.
(Încă nu se putea întrevedea desființarea treptată
a secției maghiare, de°i unele măsuri
administrative erau semne de prost augur.) Colegii
no°tri evrei nu s-au lăsat influențați de micile
noastre resentimente sau tensiuni
intercomunitare, ci, dimpotrivă, constituiau
adevărate punți între studenții celor două secții
paralele. Ei își făceau studiile la secția română,
dar, cu foarte puține excepții, vorbeau perfect
maghiara °i le era familiară °i cultura
comilitonilor lor de la secția noastră. Cei veniți
din Timi°oara sau Sibiu vorbeau în germană cu
colegii lor sa°i °i °vabi.
Și profesorii no°tri evrei erau oameni-punte.
Eisikovits, bunăoară, evreu care își datora fondul
de cultură generală Liceului de Băieți Greco-
Catolic, românesc, de la Blaj, °i-a înscris numele
în istoria culturii maghiare din Transilvania mai
ales ca director-fondator al Operei Maghiare, dar
lucrările sale de cea mai mare anvergură, operele
Povestea Țapului °i Fântâna cu bucluc, le-a
prezentat în premieră la Opera Română, în limba
română. În specia liedului, care constituie,
probabil, partea cea mai valoroasă a mo°tenirii
sale artistice, el a excelat în ambele limbi, lirica
lui Tudor Arghezi, Emil Isac, Mihai Beniuc, Vasile
Voiculescu °i Marin Sorescu inspirându-l în egală
măsură cu cea a lui Endre Ady, Attila Jozsef,
Lorinc Szabo, Sandor Weores sau Sandor
Kanyadi.
Consider că acest spirit de mai-mult-decât-
toleranță etnică, acest interes viu °i intens pentru
mediul transilvănean plurietnic, care, în domeniul
creației, poate să ajungă până la identificarea
totală cu semenii de alte limbi °i alte tradiții
culturale, fără a se pierde identitatea proprie, face
parte °i din zestrea spirituală a celor mai mari
creatori evrei pe care Transilvania i-a dat lumii.
Gyorgy Kurtag este un compozitor multicul-
tural prin excelență. Născut la Lugoj, în 1926,
într-o familie evreiască de condiție relativ modes-
tă, el °i-a făcut studiile superioare la Budapesta,
apoi s-a stabilit în Ungaria, unde s-a identificat
plenar cu majoritatea țării, dând capodopere
definitorii pentru istoria muzicii maghiare ca de
exemplu Bornemissza Peter mondăsai (Spusele lui
Peter Bormenissza), un amplu concerto pentru
soprană °i pian, precum °i numeroase lieduri °i
coruri pe texte de poeți maghiari. Francofilia lui
funciară are mobile biografice, el studiind, după
Budapesta, la Paris, cu Darius Milhaud °i Olivier
Messiaen °i devenind autorul de casă al celor mai
importante ansambluri de muzică nouă de la
Paris. Nimeni nu se miră că acum, la zenitul ca-
rierei, el a optat pentru un cămin, probabil defi-
nitiv, în Franța. De Germania îl leagă nu numai
amintirea anilor deosebit de fructuo°i, petrecuți la
Berlin, ci °i afinitatea lui pentru Holderlin, pentru
a numi un singur poet german care l-a inspirat în
repetate rânduri, precum °i colaborarea istorică cu
Filarmonica din Berlin care, printr-o comandă
istorică, în 1995, l-a scos pe compozitor din prac-
ticarea exclusivă a genului cameral. Limba rusă,
învățată °i ea la perfecție, stă la baza unei serii
întregi de compoziții vocale ale lui Kurtag, azi
notorii în lumea întreagă, ca Mesajele regretatei
Trusova, Cântecele deznădejdii și ale amărăciunii,
Recviem pentru un prieten, Scene dintr-un roman,
capodopere care nu pot fi cântate în altă limbă
decât în rusă. În 1995, când la Stuttgart, în cadrul
Festivalului Muzical European, s-au comemorat 50
de ani de la terminarea celui de-al doilea război
mondial, interpretându-se Recviemul Împăcării,
creație a 14 compozitori din tot atâtea țări, foste
beligerante, ale Europei, Asiei, respectiv Americii,
Gyorgy Kurtag nu reprezenta, printre autori, o
țară (ca Berio Italia, Penderecki Polonia, Schnittke
Rusia, Cerha Austria, Joji Yuasa Japonia, John
Harbison SUA °. a. m. d.), ci întregul spațiu
supranumit de organizatori “Mittelost-
/Sudosteuropa”! Dacă ar mai fi nevoie de dovezi
ale calității lui Gyorgy Kurtag de homo
europaeus, a° putea trimite la capodopera sa Ce
este cuvântul?, scrisă pe un text de Samuel
Beckett sau la titlul grecesc STELE al capodoperei
sale orchestrale, la admirația lui pentru muzica
gregoriană, ca limbă maternă muzicală comună a
cre°tinismului occidental, la afinitatea lui pentru
ora°ul Amsterdam, unde, de asemenea, a petrecut
un stagiu îndelung °i fructuos. Dar în care colț al
continentului nostru cultural nu este el acasă?
Pe de altă parte, însă, Kurtag a rămas fidel
toată viața lui impulsurilor asimilate la orele de
română de la Liceul “Coriolan Brediceanu” din
ora°ul său natal, unde a dat bacalaureatul. El afir-
mă °i azi că a devenit intelectual în limba lui
Eminescu. Ata°amentul lui pentru cultura
românească s-a materializat în motto-ul arghezian
al compoziției sale prevăzute cu solemna indicație
“opus 1”, în ecourile de colind din capodopera sa
simfonică STELE, prin subtila Doină din caietul
cel mai recent al pieselor sale de pian, intitulate
Jătekok (Jocuri) °. a. m. d. Bineînțeles, Kurtag nu
°i-a disimulat niciodată nici identitatea evreiască,
cantata sa Kafka-Fragmente pentru soprană °i
vioară fiind, probabil, cea mai importantă com-
poziție muzicală bazată pe mesajul celui mai
mare prozator al evreimii europene. În aprecierea
mea, el întrupează strălucit acel tip de paneu-
ropenism spiritual evreiesc care este, în fond,
extinderea asupra continentului întreg a unei
deschideri pluriculturale pantransilvane.
Bineînțeles, acela°i lucru s-ar putea demonstra °i
despre paneuropenitatea lui Gyorgy Ligeti, născut
la Târnăveni, în 1923, care °i-a absolvit studiile
liceale la Cluj, în limba română, care a îmbogățit
patrimoniul muzical cu o operă vastă °i variată,
mai cunoscută °i mai de mult recunoscută, decât
aceea a lui Kurtag. Întrebat la Koln de caracterul
evreiesc al muzicii sale, el a spus ceea ce a fost
cel mai important pentru el. Pentru noi, este mai
important faptul că în luxurianta multilateralitate
a creației sale recunoa°tem impulsurile asimilate
de el în tinerețe, în Transilvania pluriculturală. Pe
care nici el nu le reneagă. Ligeti este un “evreu
maghiar”. Nu o dată a declarat cât de importantă
este pentru el, înainte de celelalte, pe care le
stăpâne°te în mod suveran, limba maghiară. Dar
când îmi scrie în particular, el amestecă frazele
maghiare cu fraze române°ti, afirmând prin acest
gest - probabil involuntar, de aceea cu atât mai
convingător! - că “Transilvania românească” îi
este °i azi la fel de apropiată ca cea “maghiară”.
Picasso, Cap de războinic, Boisgeloup 1933, bronz,
121 x 69 x 32 cm. Colecție privată © Images Modernes.
Foto:Eric Baudouin © Succession Picasso 2005
Când ne gândim la “Ei, evreii”, la muzicienii
de rând °i cei de geniu, reprezentanți
transilvăneni ai poporului ales, noi, neevreii, le
mulțumim în primul rând pentru disponibilitatea
lor de identificare sprituală cu celelalte culturi ale
provinciei noastre °i pentru aportul lor de
“oameni-punte” între comunitățile noastre
etnoculturale. Regretăm profund că în procesul de
integrare europeană a vieții muzicale
transilvănene, reprezentanții evrei ai acestei
“mai-mult-decât-toleranțe” intercomunitare °i
interculturale sunt prezenți doar prin creația °i
amintirea lor. Sa°ii mai au un compozitor °i
câțiva interpreți de seamă în Transilvania. Evreii-
muzicieni de gabarit național ne lipsesc cu
desăvâr°ire.
Închei cu mențiunea că, în cele rostite, am
încercat doar să schițez ce cred eu că înseamnă
“ei”, evreii no°tri, pentru viața muzicală
pluriculturală a Transilvaniei °i a Europei. M-a°
bucura nespus dacă °i un reprezentant al lor ar
vorbi, aici sau într-un alt cadru similar, despre
ceea ce a însemnat pentru ei transilvanismul ca
°coală a mentalității paneuropene.
Note:
1	Toponimul Transilvania are mai multe accepțiuni. Cea
istorică, restrânsă, nu cuprinde Maramureșul °i Țara Crișurilor,
cu atât mai puțin Banatul. În numeroase scrieri mai recente se
vehiculează o accepțiune largă, care desemnează totalitatea
teritoriilor dezlipite de Ungaria °i alipite României prin
Tratatul de pace de la Trianon (1920), deci inclusiv Banatul. În
textul de față se face uz de ambele accepțiuni: pentru secolele
precedente anului 1920, toponimul desemnează Transilvania
“istorică”, pentru cele de după, Transilvania “mare”.
2	Laszlo Ferenc, “Europai zenehaz. Mi, zsidok”, in:
Helikon, II, 7, Cluj, 15.02.1991, 11.
3	Prin folosirea atributelor “plurietnic” și “pluricultural”,
în loc de obișnuitele “multietnic” °i “multicultural”, doresc să
subliniez faptul că etniile °i culturile Transilvaniei, deși “mai
multe”, nu sunt “multe”.
■
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
d) Black Pantone 253 U
pT
Black Pantone 253 U
info art
Picasso la Istanbul
Oana Pughineanu
Picasso în Istanbul (25 Noiembrie 2005 - 26 Martie 2006) este prima mare expoziție dedicată acestui artist în Turcia,
precum și prima mare expoziție care vizează prezentarea un singur artist occidental publicului turc. Organizarea ei este
efortul Muzeului Sakip Sabanci și, pe lângă o vastă echipă de cunoscători ai operei lui Picasso (Marylin McCully, Michael
Reaburn), la selecția celor 135 de lucrări (pictură, ceramică, sculptură, fotografii cu artistul) a participat nepotului artistului
Bernard Ruiz-Picasso alături de Marta-Volga Guezala, alegând exponate reprezentative pentru mai multe perioade din vasta
carieră a sa. Lucrările au fost împrumutate în special din colecții private, dar și din Muzeele Picasso din Barcelona și Paris,
precum și de la Fundația Almine y Bernard Ruiz-Picasso para el Arte. Vizitarea ineditei expoziții a fost posibilă la invitația
marelui Holding Sabanci din Turcia, în colaborare cu Institutul Cultural Român Dimitire Cantemir" -- Istanbul,
prin amabilitatea directorului prof. univ. dr. Mihai Maxim și a directorului adjunct prof. univ. dr. Călin Felezeu.
Lucrările Picasso din paginile revistei Tribuna sunt reproduse potrivit unui acord de presă, fiind selectate în prealabil de
Muzeul Sabanci care deține drepturile de copyright.
Să faci un reportaj despre o expoziție Picasso
cred că e comparabil cu încercările, mai
mult sau mai puțin nebunești, ale celor ce
vor să surprindă cu ajutorul camerei de filmat
tornade, vulcani sau alte forme de uriașe
dezlănțuiri de energie. Expoziția Picasso a fost o
astfel de dezlănțuire, din mai multe puncte de
vedere: primul și poate cel mai izbitor era vizibil
chiar la intrarea în Muzeul Sabanci, unde sute de
oameni așteptau calmi momentul în care vor fi
față în față cu un Picasso. Copiii veneau cu clasa,
însoțiți de profesori, pentru că, după cum ne-a
explicat un curator, una dintre marile mize ale
acestei expoziții e aceea de a-i familiariza pe cei
tineri și foarte tineri cu arta occidentală. Picasso e
prima expoziție dintr-un șir mai lung dedicat artei
occidentale.
La prima vedere, Picasso și Istanbul nu par să
aibă multe în comun, dar dacă ținem neapărat să
găsim o paralelă o putem face. În spațiul nostru,
neeuclidian (curb ca o coapsă pictată de Picasso),
chiar și paralelele gândirii se pot uni: musulmanii
nu cred într-o artă antropomorfizată (Moscheea
Albastră) deoarece zeul e prea măreț pentru a se
Picasso, Doi fauni și o naiadă, Paris, 7 ianuarie, 1938, ulei pe pânză, 50 x 61 cm., Colecție privată © Images Modernes.
Foto:Eric Baudouin © Succession Picasso 2005
arăta simțurilor noastre. Picasso, la rândul lui este
și el un fel de „iconoclast” modern, desfigurând,
colând, reducând aproape totul la linie. Unii se
supun pioși unui transcendent, Picasso și arta
non-figurativă (în special suprematismul lui
Malevici) care i-a urmat vor să scape de prea
multele senzații factice care ne copleșesc. Pentru
ambele stiluri însă, omul devine ceva neînsemnat.
În cubismul său Picasso pictează - după cum s-a
spus - noțiunile, conceptele, ceea ce știm despre
un obiect și nu ceea ce vedem. Eu cred însă că
Picasso se mulțumește adeseori să picteze
energiile care străbat corpurile: erosul, furia,
oroarea. Omul e un mecanism de receptare a lor,
iar secolul trecut a demonstrat capacitatea lui de
a deveni o simplă rotiță a „totului” vrăjit de
succesive ideologii, aceste miraje în deșertul
istoriei. Consumismul apelează și el la mecanica
producerii și livrării plăcerii.
Odată pătrunsă în sălile răcoroase ale
muzeului nu am putut să nu remarc o oarecare
„frenezie” cu care se privește Picasso: spre
deosebire de lumea care privea un impresionist în
Orsay, țintuită mai mult de cinci minute în fața
Picasso, Autoportret, Barcelona c.1899, creion pe hârtie,
39.5 x 27.5 cm., Colecție privată © Images Modernes.
Foto: Marc Domage © Succession Picasso 2005
aceluiași tablou, privitorul de Picasso, mai
degrabă decât să se lase absorbit de pânza din
fața lui, străbate întreaga expoziție „dintr-o
suflare”, ca mai apoi să revină în fața lucrărilor,
iar și iar, ca într-un vertij, ca într-un carusel. Este
un joc respingere-atracție, mai degrabă decât
farmecul calm al unei contemplații. Chiar și
tablourile în stil „academic” au același efect: fețele
pictate în culori reci, în stil El Greco nu par să se
ridice asemenea unor siluete de lumânări topite,
ci parcă abia rezistă pe o suprafață, fie ea și cea a
pânzei. Au o greutate de plumb. Privitorul devine
instantaneu un soi de Athos. O astfel de pictură e
Femeie purtând un șal (Barcelona, 1903) sau
Ospăț cumpătat (Paris, 1904) aparținând uneia
dintre cele mai comentate perioade ale artistului:
perioada albastră. Personajele, sau ce a mai rămas
din ele, sunt prelungiri ale unui univers mizer. Un
bărbat și o femeie, stând la o masă acoperită cu o
bucată de pânză ale cărei unduiri seamănă cu ale
unei ape pe care plutesc o farfurie, o sticlă și
două pahare... cum să nu te îneci? Fundalul e
practic inexistent, iar unicul punct de „sprijin” e
chiar fața aceea de masă fluidă, care aruncă pe
suprafața ei, ca pe niște butuci plutitori, acele
prezențe mumificate, făcute după chipul și
asemănarea omului.
Multe picturi sunt în stilul cubist, urmând
„rețeta” atât de comentată a „distrugerii spațiului
renascentist”. Pentru Picasso „prin intermediul
artei exprimăm concepția noastră despre ceea ce
natura nu este”. Construcția câștigă lupta cu
mimesisul, cu inventarul lucrurilor și expresiilor.
Într-un spirit nietzschean, Picasso susține
afirmarea voinței pictorului, care ia lumea cu asalt
asemenea unui Minotaur. Femeie scriind o
scrisoare (Juan-les-Pins, 1936) este un experiment
„cubist-pointilist”, dar aici punctele nu sunt puse
în slujba „formei”, ci în cea a luminii, singurul
punct opac al tabloului fiind, în mod paradoxal,
oglinda. În stilul specific lui Picasso, lumina este
și ea defragmentată. Nu are o sursă, nu există un
punct din care ea să curgă asemenea unui fluid, ci
lumina e văzută ca sumă de particule ce pică
24
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
24
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
asupra obiectelor asemeni fulgilor de zăpadă.
Femeie stând la soare (Boisgeloup, 1932) cred
că a fost una dintre cele mai interesante
exponate. Pentru un novice într-ale artei, poate cel
mai dificil lucru constă în a identifica, pe urmele
criticilor, fețele pe care Picasso le-a pictat: unii
dintre ei susțin dependența artistului de „viața de
zi cu zi” (John Richardson, Picasso in private în
albumul Picasso in Istanbul), alți comentatori,
precum Michel Leiris mizează mai mult pe o
ironie și autoironie pe care Picasso nu a încetat să
o practice prin arta lui. Poate că Femeie stând la
soare ar merita interpretată și din perspectiva
acestui ultim punct de vedere. Câteva romburi și
un cerc pot semnifica atât omul cât și „natura”
care-l înconjoară. Sintetizarea aceasta e semnul
unei sărăcii sau a unei bogății? Ce vedem e mult
sau puțin? E aparență sau esență? Atât
răspunsurile pozitive, cât și cele negative sunt
valabile și cred că aici putem identifica doza de
ironie pe care Picasso o folosește poate mai mult
decât bănuim. În Femeie stând la soare nu se
ascunde nici figura lui Fernande, nici a Olgăi sau
a altei iubite, ci felul în care un corp devine
simbolul său.
De altfel, Picasso - după mărturisirile lui John
Richardson - nu se dezice de ironie, nici în viața
de zi cu zi. Mim și farseur, uneori pictorul cade
în tot soiul de cinisme existențiale. Îi place să
primească cadouri felurite, le apreciază chiar și pe
cele de la funny-shop-uri. Primind un sul de
hârtie igienică imprimat cu dolarul american,
Picasso exclamă că și-ar fi dorit și un sul
imprimat cu ale lui Pascal pioase Pensees.
„Pioșenia” nu-și prea avea locul în viața și
gândurile unui artist pentru care „ceea ce e contra
trece înaintea a ceea ce e pentru”. Și există atâtea
chipuri în care poți fi contra: „Din motive
ideologice, mai mult decât estetice, el nega,
considerându-le burgheze, micile plăceri ale
impresionismului: picta tot în albastru sau în roz
tocmai deoarece culoarea nu diferă față de desen,
și este un act intelectual și nu senzorial” (Giulio
Carlo Argan, Arta moderna). Cubismul este un fel
de a juca șah cu spațiul, anticipând viitoarele
poziții ale „adversarului”. Pictura nu mai trebuie
să fie rodul unei impresii sau a unei expresii, ci să
fie un act de reflecție. Ceea ce e tridimensional e
iluzoriu. Spațiul devine cartezian, profunzimii îi
ajunge o line oblică, iar volumului una curbă.
Cuvintele lui Braque sunt un soi de manifest
pentru cubism: „Nu poate exista ceva adevărat și,
în același timp, verosimil”.
Poate că alta din mizele picturii cubiste era să
excludă chiar și plăcerea, care la urma urmei nu e
decât o formă de comerț cu obiectul de artă: e
obligatoriu ca el să ne dea ceva în schimbul
timpului pe care-l petrecem privind. O altă miză
ar fi distrugerea scenei și, mai ales, a scenariului
cu care ne obișnuise pictura academică. Mitul
relației, după care totul trăiește în „simpatie” cu
totul, nu mai e valabil. Mitul contextului ar putea
să-și facă apariția, dar dacă există vreun context la
Picasso, de cele mai multe ori el e redus la forma,
la figura umană. Impresionantul portret a lui
Vollard este un exemplu în acest sens: nu există o
diferență semnificativă între obraz și ceea ce-l
înconjoară. Spațiul îl închide și îl conservă
precum chihlimbarul păstrează o fosilă. Această
presiune spațială se produce indiferent de voia
subiectului. Lumea e produsul unei „reacții în
lanț” și nu al unui consimțământ. În tablourile
perioadei roz găsim adesea mai multe personaje
situate în același „spațiu”, apropiate fizic, dar
privind fiecare în altă direcție. Apariția câinelui nu
e nici ea întâmplătoare, ci face probabil referire la
prezența acestui animal în monumentele funerare
spaniole.
Privindu-l pe Picasso am avut întotdeauna o
impresie de claustrofobie. Mi se părea că
modelele lui sunt mai întâi sufocate într-un
acvariu, sau presate într-un ierbar, înainte de a fi
„pictate”. A păși într-o expoziție Picasso este - cel
puțin pentru mine - o experiență care are, cred,
aceeași consistență ca o „plimbare” printr-o
morgă. De altfel, unii critici au observat această
pasiune a lui Picasso de a diseca, de a fi un fel de
anatomist medieval în căutare de mecanisme.
Nimeni mai mult decât Picasso nu a pus mai
multă viață în reproducerea unor cadavre. E felul
lui specific de a se pregăti pentru o moarte pe
care s-a străduit să o amâne cât mai mult posibil.
Visa la un Picasso, centenaire și devenise un
obsedat în ceea ce privea propria sănătate: la 80
de ani, mergea săptămânal la doctor și în fiecare
zi la dentist (John Richardson, Picasso in private).
E cunoscută de asemenea și celebra remarcă a
artistului despre păsările sale care ar fi
„nemuritoare”. Jacqueline avea grijă să le
Picasso, Sărut cu flori, 25 August 1929, Dinard, ulei pe pânză, 22 x 14 cm., Colecție privată © Images Modernes.
Foto:Marc Domage © Succession Picasso 2005
înlocuiască repede cu altele. Deși tablourile sunt
„o sumă de distrugeri”, moartea e un subiect tabu
pentru Picasso. Se luptă împotriva ei cu orice
mijloace: ține să fie imortalizat în poze, e
preocupat de fiece articol sau carte scrisă despre
el, își ține admiratorii și prietenii prin preajmă.
„Picasso știa totul, până și propria-i convertire în
valoare la Bursă” (Helene Parmelin, Călătorie prin
tărâmul Picasso). Totuși, uneori „fanii” și
admirația întrec limitele (limitele pe care Picasso e
dispus să le traseze, fluctuante și capricioase ca
el): două suedeze câștigă un concurs televizat
intitulat „Visul vieții tale poate deveni realitate”.
Iar visul lor este să-l vadă pe Picasso. Ajunse în
dreptul ușii lui artistul nu le primește și strigă
enervat: „Nu am de gând să fiu premiul întâi în
concursul nimănui”. Uneori mărturisește că
succesul ucide creatorul. E conștient că până și
cea mai originală creație va deveni sursă de
nesfârșite „citate”. Tocmai de aceea răspunzând
întrebării lui Helene Parmelin despre cum se
desăvârșește un tablou, Picasso se exprimă în
mod radical: „D’un bon coup de revolver dans la
tete.”
■
! 5
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
istorie orala
“Îmi
lipsește celula”
de vorbă cu Traian Popescu
Livius George Ilea: Sunteți unul dintre puținii
supraviețuitori ai unui secol în care istoria a
luat-o razna. Cum apreciați, din perspectiva
zilei de azi, funesta risipă a zilei de ieri?
Traian Popescu: Este delicat, nu °tiu cum să
încep... Generația din care am făcut eu parte, pe
care am denumit-o generația 1948, legată de anul
marilor arestări din România de la 15 mai 1948
(după datele lui Pacepa, într-o singură noapte au
fost arestați atunci cca. 15.000 de opozanți ai
comunismului) constată azi, cu infinită durere, o
alterare fără precedent a societății românești.
-	Criza economică mondială a anilor ’30 a
resuscitat tensiuni și conflicte ireductibile într-o
Europă interbelică aflată sub iluzia unei false sta-
bilități. Erați un adolescent care având reperele
acelor ani visa la “un viitor de aur”?
- Eu am crescut în școală, ca și în familie,
sub o anumită tentă națională și religioasă,
susținute de un puternic sentiment de familie.
Tenta religioasă, printr-o fericită coincidență,
mi-a fost imprimată și cultivată în liceul “Aurel
Vlaicu” din București. Acolo am făcut cele opt
clase de liceu având prilejul de a participa la sluj-
bele religioase din incinta instituției. Profesorul
Nicolae Lungu, viitorul dirijor și compozitor,
care a tradus în limba engleză și a publicat tran-
scrierea muzicii psalmice în scriere modernă, ne
făcea răspunsurile la liturghie. Tot liceul dădea
acele răspunsuri. Tot el era acela care ne ducea
prin anii '35-'36 la Biserica Amzei, la ocolitul
bisericii în Vinerea Mare, unde participam cân-
tând în cadrul corului de copii. În '37, '38,
N. Lungu ne-a dus la Ateneul Român pentru
tradiționalul concert de Crăciun, care se ținea cu
câteva zile înainte de Nașterea Mântuitorului,
pentru a cânta în Oratoriul de Crăciun unde
exista un cor de copii care cânta Kirie Eleison.
La aceste concerte participa și Regina României,
îmi amintesc, în loja din stânga cu baldachin
mov. La Radio am înregistrat, tot cu corul de
copii, cântece de stea, eu fiind și solist.
-	Un climat “angelic” care nu oferea prea
multe elemente prevestitoare pentru ororile care
vă vor marca existența...
- Era un climat de entuziasm național.
Constat că a dispărut treptat prin nefolosință
termenul de șovinism, incriminându-se încet,
încet termenul de naționalism. Națiunea română
a fost altceva, nu a fost șovină, agresivă, ci pre-
ocupată de păstrarea unei identități. Cu acest
sentiment național am fost eu crescut. Noțiunea
de libertinaj a dispărut la rândul ei, libertatea
neexistând ca formă absolută și neamendabilă:
nu poți fi liber dacă nu respecți libertatea celui
de alături.
-	Aceasta pare o experiență de dată recentă...
-	Este lucrul cel mai dăunător după '89, când
suntem obligați să legiferăm o serie de aberații.
S-a confundat libertatea cu libertinajul și s-a
instaurat imoralitatea și libertatea furtului.
-	Să revenim la anii de după 1944...
- Aveam 21 de ani, eram tânăr, dar nu atât
încât să nu pot pricepe ce se petrecea în sânul
națiunii noastre. Dușmanul era la noi acasă și
am hotărât, împreună cu majoritatea colegilor
mei, că nu puteam rămâne în expectativă. Când
s-a deschis anul la Politehnică fără slujbă reli-
gioasă am protestat oficial, iar anul următor cur-
surile universitare au fost deschise cu preot. În
paralel tipăream, cu patru-cinci prieteni, în câte-
va sute de exemplare, la mine acasă, un foileton,
Neamul Românesc, pe care îl difuzam prin cuti-
ile poștale diverselor personalități ale vremii. Am
reușit să le răspândim până prin '46. Tot în acel
an am participat și eu la greva studenților de la
Politehnica bucureșteană, ca răspuns la greva stu-
denților de la Cluj, când au fost atacați de
muncitorii de la Dermata.
- O altfel de mineriadă a noilor strategii
importate de peste Nistru, de manipulare a
maselor în tentativa de cucerire a puterii...
- Promoția '48 de la Facultatea de
Construcții a fost una extrem de plină de
înțelegere și compasiune pentru toți cei năpăstu-
iți în acele vremuri. Există referiri în cărțile mele.
Am publicat recent și în Analele Sighet un mate-
rial pe această temă. Îmi amintesc că la Cluj s-a
scris atunci: “până aici cu democrația, de aici
începe Mănășturu'”.
- Deși evenimentele erau greu de anticipat,
anumite semnale nu erau foarte încurajatoare....
Regimul comunist, proaspăt instaurat, nu v-a tre-
cut cu vederea...
- Nu știam atunci de prevederile de la lalta,
după cum nici marele om politic luliu Maniu nu
știa, afirmând ulterior că, dacă ar fi știut, ar fi
acționat cu totul altfel în '44-'45. Așteptând
sprijin, noi trimiteam în continuare aliaților
informații care erau decodificate într-un centru
american unde se aflau și câțiva români.
Toate aceste elemente au condus la arestarea
mea, alături de alți 15.000 din toată țara, în acea
noapte de 15 mai 1948. Și desigur arestările au
continuat.
- Cum v-ați raportat la acest nou statut de
deținut politic?
- Starea de conștiință pe care am avut-o atun-
ci, ca și mai târziu, a fost că eu am încălcat
legile statului de atunci și de a urma rigorile
impuse de instrumentarea unei apărări, de a nu
mai sta cu pieptul dezgolit... Eram un opozant,
sau mai mult, nu atât un “anti”, cât un apărător
al valorilor cu care crescusem și care erau ata-
cate în mod bestial: instituțiile statului, biserica,
armata, școala, familia. Absolut totul era a fi
dezintegrat.
- După război, un nou cataclism...
- Cu această conștiință am intrat în
închisoare. E drept că după ani de zile de
închisoare mi-a fost dat să suport pe piele pro-
prie și alte grozăvii, după '51, prin acel criminal
“experiment Pitești”. Am sechele și acum, deși
Traian Popescu
pentru mine nu a durat decât patru luni, fiindcă
acest mod de torturare a deținuților prin deți-
nuți, monitorizați permanent de administrația
penitenciarului, a luat sfârșit în '52 datorită pre-
siunilor internaționale. S-a pus în scenă atunci
un proces trucat - “Țurcanu” - prin care se încer-
ca a se acredita pentru străinătate ideea că
torționarii experimentului Pitești erau exclusiv
persoane care au avut tangențe cu mișcarea
legionară, o diversiune grosolană care avea ca
scop disculparea autorilor morali și propriu-ziși
ai acestui “fenomen”. Astfel în acest proces nu
au fost incluși cei care au avut atitudinile cele
mai distrugătoare și teroriste. Am scris în acest
sens, ca unul dintre cei câțiva supraviețuitori ai
acelui moment funest, un articol-document inti-
tulat Adevărul despre torționarii de la Pitești.
- Cum ați reușit să vă păstrați verticalitatea
în aceste condiții?
- Am rezistat cumva, mi-a ajutat Dumnezeu,
pentru că dacă acele patru luni pe care le-am
trăit în acel context ar fi fost să zicem șase-zece
luni, probabil că mi se întâmpla și mie ce li s-a
întâmplat multora: dădeam măcar o palmă și eu.
Dar când mi s-a pus ciomagul în mână de către
Țurcanu, am refuzat să fac treaba asta și mi s-a
spart și mie osul de la piciorul stâng. Repet, mă
consider norocos că am trecut numai patru luni,
la Gherla, prin rigorile acestui experiment.
- Ați amintit de un al doilea proces, după cel
al lui Țurcanu...
- S-a instrumentat în 1955 un al doilea pro-
ces în care eu am fost anchetat un an și șapte
luni la Securitate, scăpând doar cu o tentativă de
sinucidere: mi-am tăiat venele și am luat 80 de
hidrazive, economisite din rația mea zilnică
medicamentoasă (mă îmbolnăvisem, făcusem un
TBC testicular bilateral). Mai târziu, în 1957,
când s-a judecat acest proces, am fost martor al
apărării la Popa Aurel. Au încercat și alții din cei
opt din boxă să-mi pună întrebări, însă atunci
când m-a întrebat Gh. Calciu-Dumitreasa,
Președintele completului de judecată a interve-
nit spunând că martorul, adică subsemnatul, este
doar în cazul lui Popa Aurel. A intervenit atunci
Valeriu Negulescu: “Domnule Președinte, nu
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interveniți, nu intimidați martorul. Lăsați să i se
pună întrebări, să se termine odată cu această
mascaradă.” A fost condamnat la moarte, ulte-
rior comutându-i-se pedeapsa în ani grei de
închisoare. În același proces au fost folosiți prin-
tre alții și cinci martori ai acuzării, condamnați
inițial la moarte, cărora li se comutase sentința
fără ca să li se aducă la cunoștință aceasta. Ei au
fost ținuți în mod deliberat, din 1954 până în
1957, după proces, cu această sabie a lui
Damocles deasupra capului.
- Ați supraviețuit unor experiențe limită.
Când ați simțit că sunteți în pericol să cedați?
- Eu doresc să spun doar că am scăpat. M-
am ales în schimb cu altceva, ceea ce eu nu înțe-
leg, iar alții nici atâta. Brusc, în beciurile de la
Interne, în 1955, aflat într-o stare de semialie-
nare mentală, mi-au venit primele versuri pe care
le dedicam Mamei. Cum mi-au venit, nu știu,
pentru că nu avusesem niciodată tentative, nici
măcar în tinerețe, să scriu versuri. Așa mi-a dat
Dumnezeu, le țineam minte, s-au impregnat în
engramele de pe creierul meu traumatizat, iar pe
19 octombrie când era ziua mamei mele, ședeam
în genunchi, plângeam, râdeam, “mamă iartă-mă,
Doamne iartă-mă”. Seara, când am fost întors de
la program și eram convins că voi fi dus din nou
la tortură am comis acea tentativă de sinucidere
pe care v-am menționat-o.
- Credința era cea care vă apărase până
atunci... dar planurile pentru dumneavoastră
nu puteau fi cunoscute...
- Aici a fost momentul declanșării acestor...
nu știu cum să spun, cum să le numesc... După
un an, când am fost mutat de la “secret” și
introdus în circuitul obișnuit al închisorii
Văcărești, în infirmeria TBC cu trei camere, l-am
cunoscut pe părintele lovan, fost duhovnic la
Vladimirești (în momentul de față este la o
mănăstire lângă Târgu Mureș). Părintele mi-a
povestit despre minunile de la Vladimirești și
atunci și acolo, destins, am conceput în două
săptămâni Imnul Mănăstirii Vladimirești.
Mi-am întâlnit tot acolo și câțiva prieteni,
doi-trei, și eram într-o stare deosebită de euforie.
Între 1957-1962 am memorat și versurile scrise
pe pereții celulelor de cei care au fost încarcerați
acolo înaintea mea și pe care intenționez să le
public într-o carte. În tot acest răstimp am com-
pus muzică, printre care trei lucrări cu caracter
simfonic, am scris versuri. După ’89 aceste
lucrări mi-au fost interpretate de corul
Filarmonicii George Enescu, în 1991-1993, și de
către corul și Orchestra Națională Radio, la Sala
Radio, în 1997.	’
- Ați compus aceste lucrări fără a avea o
pregătire de specialitate...
- Când am revenit din detenție, printre
primele lucruri, am luat lecții de pian. Mai
luasem lecții în clasa a șaptea de liceu, de la
mama mea, când am avut pentru scurt timp un
pian în casă. Astfel nu mi-a fost greu să
transpun pe portativ ceea ce aveam în cap - tex-
tul și muzica știind oarecum cum să le scriu -
dar vă repet, dacă mi se pune în față o partitură,
eu nu știu ce scrie pe ea, dacă aud sunete nu
pot să spun dacă e sol sau la.
- Cum ați reușit totuși?
- Ajutat de pian mi-a fost ușor să trec tot ce
știu și în dreptul notelor, deasupra, să scriu că
mie îmi sună în cap aici coarde grave, aici ală-
muri, aici suflători în lemn. Ascultasem multă
muzică și îmi amintesc faptul că la șase ani,
stând la Brașov, unde tatăl meu era șeful
depoului de cale ferată m-au găsit la Biserica
Neagră ascultând orga... Ce pricepeam eu? M-au
dus și la Operă. Nu realizasem mult timp că știu
unele partituri muzicale pe dinafară. Iar după
’91 am găsit un profesor de muzică și compozi-
tor dispus să-mi facă orchestrarea ținând cont de
indicațiile mele. Oratoriul Calvar mi l-a prelucrat
Mariana Ungureanu, azi profesoară la Paris, iar
profesorul Radu Lăzărescu mi-a făcut partea de
cor.
- Împlinește muzica dumneavoastră un fel de
catharsis al traumelor îndurate?
- Păi..., marii muzicieni spun că n-ar fi niște
lucrări așa de extraordinare, sunt greșeli de
armonizare, de ... Dar eu spun: faptul că la
ultimul concert, la Sala Radio, erau peste o mie
de oameni în auditoriu, și elevi printre ei, și s-au
entuziasmat până la delir, pentru mine asta-i
marea satisfacție. “Popescu, inginer constructor,
fără hârtie, fără creion, cum ai făcut?” - sunt
întrebat. Păi, nu știu nici eu. În Almanahul 2005
al prestigioasei reviste Origini, Gabriel Stănescu
mi-a publicat în 25 de pagini Cum a fost posibil
- povestea asta cu muzica, din momentul în care
am avut acea revelație. Încerc totuși un senti-
ment de întristare pentru că nu găsesc posibili-
tatea ca, fie Calvarul, fie Patimile și Învierea
Domnului să mi le cânte cineva, nu mai am sufi-
cienți bani. Concertul din ’97 a costat 26 de mi-
lioane, iar în 2000 mi-au cerut sume exorbitante
pentru mine (7000 de dolari), azi poate 10.000.
Deci am partiturile scrise, chiar și unele lieduri,
cântate de o soprană de la Opereta din
București. Poate mai trăiesc să mă mai aud.
- Mizați mult pe muzică, dar ați terminat o
prestigioasă Politehnică... Aveți nostalgia unor
mari construcții nerealizate?
- Încă din liceu am ascultat muzică cu vene-
rație, am citit foarte mult; le socoteam așa de
sus. Cu toate acestea nu m-am îndreptat spre
umanistică, ci, ghidat și de un spirit egoist, am
ales politehnica unde, alături de medicină, stu-
denții erau scutiți de armată în timpul războiu-
lui. Armata se făcea în cadrul Politehnicii și 23
August m-a prins ca student la Școala Politehnică
și elev militar pe linia Nămoloasa-Focșani-Galați.
Am fost arestat înainte de a-mi ridica diploma și
după ’64, printr-o ordonanță de guvern neapli-
cată am fost nevoit să întreprind demersuri
îndelungate pentru a-mi obține după ani de zile
diploma de inginer. După ce am fost pus în li-
bertate am participat la construcția a
nenumărate fabrici, desigur, ca fost deținut
politic, numai în România. La Industria Sârmei
din Câmpia Turzii, la Tunelurile de la Boju, până
în 1980. După ’80 am avut două lucrări mari la
care am fost cooptat, podurile de la Fetești și
Cernavodă - dar nu sunt consemnat din același
motiv. Am avut o inovație publicată în revista
Constructorul, împreună cu directorul meu...
- Și totuși, vă reamintiți uneori versul lui
O. Goga - “Nu câte-au fost îmi vin în minte, ci
câte-ar fi putut să fie”?
- În anul 1996 am fost la Mănăstirea
Vladimirești și am dus o casetă video cu ultimul
concert din ’93 și în fața întregului sobor de
maici s-a pus un televizor și s-a prezentat
lucrarea Mântuire cântată de Filarmonica
bucureșteană. Întâmplător se afla acolo un preot
ortodox de la Vatican care făcea slujbe și la
ortodocși și la catolici și la protestanți, care a
L J TRAIAN POPESCU
FILE DIN PROCESUL
COMUNISMULUI
TEROAREA Șl DIVERSIUNEA
POLITICA DE STAT
ținut să spună: “Vă dați seama ce ar fi însemnat
acest om dacă nu făcea 16 ani de închisoare”.
Poate lipsit de respect, l-am întrerupt: “Părinte și
dragi măicuțe, dacă nu intram în închisoare,
dumneavoastră nu ați fi ascultat acuma
Mântuirea”. În 1993, la un concert la care a par-
ticipat și Patriarhul, am fost întrebat de acesta
“Când ne mai chemați la un astfel de specta-
col?” Erau spectacole pe care le-am organizat sin-
gur, singurel și unde în prima parte au recitat
din poezia detenției mari actori ca Leopoldina
Bălănuță, Victor Rebengiuc, Ion Caramitru,
Mariana Buruiană. În a doua parte se cânta
muzica mea. “Păi, Preafericite, un asemenea
spectacol costă...” am răspuns. “Nu, nu asta, da’
ce-ați mai creat?” m-a întrebat. “Preafericite, știți
unde am făcut eu treaba asta? Acum nu mai am
condiții.” “Cum nu aveți condiții, domnule
Traian?” m-a întrebat intrigat. “Îmi lipsește celu-
la.” Nu a fost o figură de stil; după ieșirea din
penitenciar eu nu am mai putut să fac altceva
decât să pun pe note, să transcriu ce am făcut
acolo. De aia am scris Mi-e dor de Aiud la
cerere, pentru că nici eu, nici ceilalți nu putem
retrăi acum, nu amintirea torturilor, ci acele
momente de profunzime, de trăire pe care nu le
mai poți reedita.
- Ați întâlnit în pușcării nume de referință
ale elitei societății românești...
- Am avut norocul să stau alături de Valeriu
Gafencu, denumit Sfântul Închisorilor, de Mircea
Vulcănescu, de profesorul Ernest Bernea, de
savantul George Manu, și mulți alții. Circulau
nume ca Radu Gyr, Petre Țuțea, Nichifor
Crainic...
- Sunt nume care v-au inspirat, v-au susținut
moralul. Cum v-ați evalua destinul în acest con-
text?
- În primul rând eu nu mă consider un erou.
Eroii sunt morți, în morminte. Victimă, nici
atâta. Dacă m-aș fi socotit astfel, cădeam. Ce-aș
fi putut să fac altfel? Ajungeam un profesor uni-
versitar, probabil, ajungeam un constructor ultra-
cunoscut... Așa, am scris că mănăstirile și-au
continuat trăirea în închisori. Iar acum, după
cum v-am spus, îmi lipsește celula.
Interviu realizat de
Livius George Ilea
■
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
tradiții
Muzeul etnografic al
Maramureșului (I)
Radu-Ilarion Munteanu
Am vizitat Muzeul satului din Sighet
într-o zi de pe la mijlocul lui octombrie,
o zi de pe vremurile aproape apuse când
octombrie însemna soare călduț, cer limpede,
înalt și nu prea cristalin, ci oarecum mat, vag
pastelat, cu nori albi, pufoși, rostogoliți alene,
către marginea dinspre nord vest a orizontului,
de un vânticel jucăuș ce ți-ar mângâia, în joacă,
pletele arămii, de-ai fi prințesa Ariel. Cu nebunia
cromatică a frunzelor de toate culorile, de la gal-
benul lanului de grâu al lui van Gogh, nostalgie
a verii coșbuciene, la cafeniul putred mimetizând
arătura de sezon. Trecând, imparțial, prin roșul
imperial, etalat orgolios de câte un arbust cu
nume exotic, ori prin arămiul metalic al acelorași
plete, frunze de stejar, de fag, de orice esență
neaoșă, dar care, când le ridici în palmă iau,
miraculos, cu toatele, forma frunzei de arțar.
Iată cum prezintă profesorul Mihai Dăncuș,
directorul Muzeului Etnografic al
Maramureșului, în lucrarea Sighetul Marmației -
Muzeul Etnografic al Maramureșului (Editura
Museion, București, 1995), plasarea acestui ținut
mirific în context istorico-geografic:
“Maramureșul, acest ținut sfânt al pământului
românesc, se întinde în partea de nord a
Carpaților Orientali care, prin lanțul munților
Rodna - Carpații Vulcanici de nord și Munții
Maramureșului, închid cea mai mare depresiune
a acestora: Depresiunea Maramureșului.
Zonele deluroase, terasele râurilor, luncile și
văile, dar și părțile montane până la o anumită
altitudine au oferit dintotdeauna condiții priel-
nice întemeierii așezărilor.
Din perspectiva istoriei, «Țara
Maramureșului» este o străveche vatră
românească locuită din timpuri imemoriale.
Săpăturile arheologice și descoperirile întâmplă-
toare au scos la lumină vestigii de cultură și civi-
lizație încă din perioada neolitică”.
Octombriele meu generic e neapărat vălurit,
iarba-mi îngroapă complice pașii, îmi lustruiește
încălțările cu mustul ei viu, purtându-mă într-
adins, de parcă aș fi aruncat o piuliță ascunsă-n-
tr-o batistă, numai și numai pe frunzele arămii.
Octombriele meu generic are atmosfra lui,
diferită de a oricărui alt spațiu, o atmosferă cu
lumină proprie, înțesată de stranii ființe traspa-
rente, rarefiate, ușoare dar la fel de vii precum
poveștile despre un Maramureș mitologic, la fel
de expresive precum horea lungă silabisită de
Bartok Bela ori Grigore Leșe. Pe care le inspir în
plămâni, devenind eu însumi octombrie.
Adăugați la acest peisaj acareturile risipite,
aparent, la întâmplare, dar prefigurând ordinea
unui sat sintetic, simultan de pe văile Izei sau
Marei, de pe delurimea interstițială, ori de pe
contraforturile montane. Un sat străjuit de... de
ce? De ce altceva decât de Biserica
moroșenească, mai de lemn ca oriunde, cu turla
țuguiată semeț, pe cel mai înalt mamelon al
sitului, dar cu un pridvor intim, deschis spre
tăpșanul de unde se vede tot satul.
“Continuitatea pe parcursul primelor veacuri
ale mileniului este marcată de structurile sociale
de obști”, - spune profesorul Dăncuș, în lucrarea
citată -, “cu elemente specifice dacilor liberi și
simbiozei daco-romane-celtice. În perioada
medievală apar formațiunile cnezatelor de vale și
voievodatul, care au făcut să funcționeze relațiile
dintre oameni, neamuri și sate, opunând rezis-
tență presiunilor din afară”.
Persistența elementului celtic în Maramureș a
devenit un loc comun, temperamentul
moroșenilor deosebindu-se net de cel în general
molcom din toate celelalte zone intracarpatice,
dar, din perspectiva temei noastre ce ne intere-
sează, e în ce măsură găsim urme în arhitectura
rurală.
Există cel puțin un simbol de origine celtică
în limbajul grafic al lemnului cioplit în stil
moroșenesc, și anume roata cu patru spițe în
formă de cruce, vizibilă în fața bisericii și
amestecata printre alte motive geometrice legate
de roată. Dincolo de linia generală a caselor,
panta acoperișului fiind unul din elementele care
diferențiază zonele hărții etnografice a țării, cele
mai multe dintre casele semănate pe această co-
lină se disting prin motivele geometrice specifice,
cioplite în stâlpi și rezemătoare.
Privit de afară, muzeul are simultan aspect
natural, evocativ și artificial, lipsindu-i străzile.
Firește, asta e structura standard a oricărui
muzeu etnografic în aer liber, care valorifică
relieful local, fiecare pantă dând autenticitate.
Față de ansamblul de aici, de la Sighet, Muzeul
satului din Herăstrău are, prin relativa ordine a
caselor, un paradoxal aer artificial. Dacă intri în
interiorul caselor, impresia e aceeași. Nu însă la
toate. Mai retrasă, la oarece distanță de alee, o
casă mai largă decât celelalte adăpostește un
necesar muzeu în muzeu, cu înscrisuri și
fotografii, jalonând istoria muzeului. Meritorie
mi se pare complementaritatea informației con-
densate și prezentate în raport cu ghidul elabo-
rat de profesorul Dâncuș. Ceea ce dă o notă de
profesionalism a discursului muzeal. Să punem
însă acest interior în contextul istoric definit de
autorul ghidului: “Instituții culturale prestigioase
ca Asociațiunea pentru cultura poporului român
din Maramureș, întemeiată la 13 decembrie
Muzeul satului Sighet - biserica
1860, care reprezenta și nucleul primului muzeu
al zonei - și-au adus din plin contribuția la
emanciparea culturală și națională a românilor
din zonă, la păstrarea, conservarea și trans-
miterea elementelor de identitate cultural-națion-
ală locală”.
Am vizitat, cum spuneam, muzeul satului
din Sighet în plină și tipică toamnă. Aș dori să
am timp să-l revizitez de cel puțin încă trei ori,
pentru a completa impresia, mi se pare improba-
bil să nu simți ceva deosebit în mirosul
primăvăratec, în arșița verii, dar mai ales când
tăpșanul vălurit ce-l adăpostește se transformă în
mirificul și bucolicul sau pastelatul peisaj
înzăpezit, rezonând cu poezia clasică
românească. Dar mai ales aș vrea ca aceste patru
anotimpuri să mai existe.
Puterea inspiratoare a aramei frunzelor
căzute, ochi magici de trecere către peisaje
arămii de pe alte tărâmuri, fie acolo unde vântul
rostogolește norii, în drum spre Avalon, fie în
pădurile de arțar de pe pantele line ale malurilor
unuia din marile lacuri, unde imaginația liberă le
închipuie despărțind megalopolisul, mă face să
văd cu ochii minții satul sintetic în hainele
anotimpurilor virtuale.
Dar ce mi-au văzut ochii minții, în numărul
următor.
■
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
"2^
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
universitaria
Jurnalism otoman la Cluj
Gratian Cormos
n prima săptămână de cursuri de după
vacanță, Facultatea de Științe Politice a
Universității “Babeș-Bolyai” le-a avut ca invi-
tate pe dr. Candan Qelik, dr. Serra Gorpe și Ph.D.
Nilufer Ocel, sosite în calitate de visiting lecturer
de la Facultatea de Comunicare
a Universității din Istanbul.
Invitația a venit din partea prof. dr. Călin Rus
și prof. dr. Ilie Rad în urma întâlnirii preliminare
de la Școala de Vară din Ede, Olanda, unde s-au
reunit specialiști în comunicare și reprezentanți ai
învățământului jurnalistic din țara gazdă,
România, Turcia și Ungaria.
Universitarele turce au ținut cursuri și semi-
narii despre Publicitatea internațională și cultură,
pe teme de PR și jurnalism, atât pentru studenți,
cât și pentru cei înscriși la programele masterale
ale departamentelor de Comunicare și Jurnalism.
Colaborarea cu studenții a fost una deosebit de
fructuoasă. Iată și câteva dintre impresiile celor
trei profesoare invitate:
Dr. Candan Qelik: “Pentru că nu știam nimic
despre nivelul de cunoștințe al studenților am fost
puțin stresată, dar după primele minute de curs
am realizat că aceștia erau foarte interesați în
domeniu și activi în cadrul cursului. Pe lângă fap-
tul de a le fi împărtășit cunoștințele mele, am
învățat multe de la ei despre cultura de consum
din România și despre piața economică
românească”.
Dr. Serra Gorpe: “Sper că a fost un succes. Îi
apreciez foarte mult pe studenții de aici. Au fost
foarte atenți la prelegerile mele și și-au demon-
strat entuziasmul punând o mulțime de întrebări.
Nu numai la nivelul universitar, dar chiar și la
nivelul educației elementare, se simte calitatea sis-
temului de învățământ din România”.
Ph.D. Nilufer Ocel: “Studenții jurnaliști au
fost foarte entuziaști și comunicativi. Poate, și
pentru faptul că, pentru mulți dintre ei, nu am
fost doar un profesor invitat, ci și primul
reprezentant al Turciei și al sistemului de
învățământ turc. A fost ușor să stabilim conexiuni
între cele două culturi. Am văzut calitatea studiu-
lui lor, nivelul lor teoretic, precum și experiența
lor practică. Am fost în numeroase alte centre
universitare din lume și cunosc câte ceva despre
diferitele profile ale studenților. Dar, din câte am
văzut, studenții jurnaliști de aici au un calibru
ridicat și Catedra este una din cele mai bune din
Europa”.
Picasso, Pasăre, Vallauris 1947-48, ceramică, 32 x 26 x 14 cm.,
Colecție privată © Images Modernes. Foto:Marc Domage ©
Succession Picasso 2005
În paralel cu activitatea didactică profesoarele
invitate au vizitat diferite muzee, locuri istorice și
instituții clujene (Centrul de Studii Transilvane și
Asociația Scriitorilor din Cluj). Au plecat cu
promisiunea că vor reveni.
■
zapp-media
Figura leului cu cap de muscă
Adrian Țion
Dacă n-ați știut, Boschito e un cățeluș al
nimănui. La început nu e prea clar dacă
e negru cu pete albe sau invers. Dacă în
basme albul simbolizează Binele iar negrul Răul,
e greu de stabilit în ce măsură sfrijitul mamifer
năpăstuit este un personaj pozitiv sau negativ.
Dar ce ne facem? Evaluarea, în cazul câinilor, ne
întinde o nouă cursă. Un câine bun trebuie să fie
rău. După cum stă încolăcit într-un colț al noului
său domiciliu unde a fost introdus până la urmă
de mâna unui hingher grijuliu, s-ar spune că e
blând și nevinovat ca un înger. Numai că
Boschito al nostru a ucis un om.
Dintr-o dată, dilema se lămurește. Blana lui
devine complet neagră. Nu mai e prietenul credin-
cios al omului. Nu mai e un animăluț drăgălaș, ci
devine un fel de leu cu cap de muscă. Adică acea
muscă neomorâtă în viața ei de Adriana
Bahmuțeanu, prezentă la OTV (îmbrăcată toată în
negru ca să empatizeze cu Prigoană sau cu
Boschito? nu e prea clar nici asta), dar înțelegem
că vrea să-i ia apărarea amărâtului patruped și,
eventual, să-l adopte.
Nebunie mare cu câinii ăștia, dom’le! Atât de
mult ne-au emancipat legile democrației că nu
mai ai voie să jignești nici o potaie. Ce să mai
vorbim de un profet în spatele căruia unii
terorizează o lume întreagă! Asemenea practici nu
mai au ce căuta într-o lume civilizată. Nu, să nu-i
mai spunem „maidanez”! Doamne ferește! Să-i
spunem „nefericit abandonat”. Să nu-i mai
spunem jigodie, să-i spunem Boschito. Vai, ce
drăguț! Parcă ar fi primit botezul unei case de
discuri. Parcă nu s-ar trage din boscheți să omoare
japonezi. De, începând cu trupa Bosquito și
terminând cu celebrul patruped, onomastica
manelistă e la mare cinste pe OTV.
Ca orice inculpat pe banca acuzării, Boschito
beneficiază de un apărător autorizat, la fel de
celebru. De fapt o apărătoare. De la Nicu
Ceaușescu, tot un nefericit abandonat, Paula
Iacob a trecut cu aceeași miloasă inimă la
Boschito. Pledoaria ei pentru iubirea animalelor
merge didactic până la Puiul lui I. Al. Brătescu-
Voinești și Fefeleaga lui I. Agârbiceanu. Să-ți rupă
inima, nu alta! Și lumea devine subit mai bună.
Telefoanele în direct curg, printre ele și cel dat de
Lucia Hossu Longin. Toate întru apărarea
ostracizatului nevinovat. În ziarul Libertatea
6 VIP-uri îl vor acasă pe Boschito. Ce viață îl
așteaptă! Un adevărat rai sau basm mediatic în
care negativul se pozitivizează sub ochii noștri.
Boschito e acum de un alb imaculat. Urmează
să-și mai întîlnească Boschetina ca să trăiască
fericiți până la adânci bătrâneți.
Dar basmul trebuie să aibă și personaje
negative ca să iasă în final învingător Binele.
Moderatorul-narator Dan Diaconescu are grijă și
de acest lucru. Introduce pe un anume Nicolae
Bocăneț, un agramat doctor inginer cu două
facultăți, pe post de „Hitler al câinilor”. Proiectul
lui macabru este să construiască cuptoare pentru
câini după modelul celor din lagărele naziste.
Conflictul e asigurat. Și încă ce conflict! Nu
basm, ficțiune de doi bani, ci adevărat circ
mediatic. Că tot e circ și în curtea politicului cu
dulăi mai acătări: Năstase, Mitrea și ai lui... Se
țipă din toate colțurile, se insultă diagonal și în
cruciș. Intervenția telefonică în direct a lui Becali,
cel pus pe harță cu toată lumea, ridică scandalul
la cote paroxistice. Nevroticul fost oier latră
turbat la toată lumea, deși pare a-l susține inițial
pe marginalizatul Hitler al câinilor. Distinsa
avocată Paula Iacob, reprezentanta Asociației
„Cuțu Cuțu”, mârâie cu tact profesional punând
la punct pe toată lumea. În mijlocul insultelor,
Adriana Bahmuțeanu, amușinând cu bot de
buldog, hămăie întreruptă de chicote scurte că e
deranjată de mirosul domnului cu care se ceartă,
rigidul Hitler al câinilor, întrucât acesta duhnește
a alcool. Numai vocea competentă a altei invitate,
conducătoare de asociație pentru protecția câinlor,
o doamnă serioasă și responsabilă, nu se mai
auzea în vacarmul generat, deși soluțiile propuse
erau rezonabile.
Așa se întâmplă de obicei la noi. Primează
scandalul cu orice preț. Fie că e ținut în lesă la
distanța Cuțu Cuțu sau expandat la scara Bau
Bau.
■
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
Antonio Lobos Antunes:
Să închizi o viață întreagă
între coperțile unei cărți
Ing. Licu Stavri
n acest număr oferim cititorilor Tribunei
fragmente din interviul luat de către Raphaelle
Rerolle romancierului portughez Antonio
Lobos Antunes °i publicat în hebdomadarul Le
Monde des livres. Antunes s-a născut în 1942 la
Benfica, o suburbie a Lisabona, într-o familie
burgheză înstărită °i a fost multă vreme medic
psihiatru la Lisabona. Experiența de psihiatru se
regăse°te în primul său roman, Memorie de
elefant (1983). Între 1971 - 1973 este medic
militar în Angola, la acea vreme teatrul unui
violent război civil. Romanul Fundul lui Iuda
(1983) este inspirat din acest episod biografic.
Alte romane: Splendoarea Portugaliei (1998),
Manualul inchizitorilor (1999, tradus în
române°te de Michaela Ghițescu °i publicat de
“Humanitas”), Nu te grăbi să intri în noaptea asta
neagră (2001), Ce voi face când totul în jurul
meu va arde? (2003).
- Ați început prin a scrie romane, apoi cărțile
dumneavostră s-au îndepărtat tot mai mult de
forma romanescă, dând impresia că se apropie de
poezie. Cum le-ați defini, în momentul de față?
- Nu °tiu cum să le etichetez, habar n-am. Pe
ultima, Bună seara lucrurilor din preajmă, am
subîntitulat-o “roman”, dar la modul ironic.
Grozav mi-ar fi plăcut să fiu poet, cum mă
vedeam la 19 ani, când scriam zilnic o poezie
(toate la fel de proaste), ca să respect preceptele
lui Max Jacob. Totu°i, nu posed talent de poet.
Dar îmi aduc aminte cât am fost de transportat la
12 ani, când un unchi m-a abonat la Nouvelles
litteraires, în franceză. Am descoperit în acea
revistă ce se poate face cu cuvintele: Cendrars °i
pe urmă Apollinaire, pe care °i astăzi îl iubesc
mult. Un vers de-al lui îmi revine în minte: “Pitie
pour nous qui travaillons aux frontieres . După
atâta vreme mai trăie°te, mai mi°că °i ne
emoționează.
-	La ce vă așteptați de la o carte, dumnea-
voastră, un lector asiduu?
- O carte bună este una scrisă anume pentru
mine: ea mă dezvăluie mie însumi, ca un soi de
oglindă... De exemplu, La răscruce de vânturi, de
Emily Bronte. În orice caz, respect în mod
deosebit numai trei scriitori: pe Tolstoi, de dragul
căruia încerc să învăț ruse°te, pe Proust °i pe
Conrad. Dar totul e o problemă de epocă, lucru
valabil °i în cazul filmelor. În tinerețea mea
fragedă, filmele lui Bergman mă enervau ... Mi-au
trebuit douăzeci de ani ca să înțeleg că pur °i
simplu nu eram suficient de pregătit pentru a le
pătrunde. Acum că le iubesc am impresia că au
fost turnate special pentru mine.
-	Părinții dumneavoastră puneau preț pe
literatură?
- Cu puțin înaintea morții tatei, care a
survenit anul trecut, unul din frații mei l-a
întrebat ce-ar fi dorit să le lase mo°tenire celor
°ase fii. Răspunsul lui: “Dragostea pentru lucrurile
frumoase”. Consider că a spus ceva minunat. În
ce mă prive°te, acest om - cercetător în domeniul
neuro-°tiințelor - mi-a insuflat ura față de
minciună, de necinste °i de lipsa de rigoare. Când
aveam gripă se a°eza lângă pătuțurile noastre °i
ne citea din autorii lui preferați. Nu înțelegeam
absolut nimic. A început cu poeții, a continuat cu
scriitorii pe care-i considera mai accesibili, Oscar
Wilde, Somerset Maugham. Pe urmă a trecut la
francezi, la Flaubert, de care era îndrăgostit. Prin
puterea repetiției, m-am îndrăgostit °i eu de
Flaubert.
- Ați fost foarte răsfățat în acea familie
aparținând marii burghezii lusitane?
- Din fericire, nu. Dar dacă n-am fi fost iubiți,
frații mei °i cu mine, cred că nu m-a° fi apucat de
scris. Aveam, totu°i, unchi °i mătu°i, care ne
încălzeau cu tandrețea lor. Dar nu-mi aduc aminte
ca mama să-°i fi sărutat vreodată copiii, sau ca tata
să fi făcut cuiva vreun compliment. Când mi-a
apărut prima carte, mi-a zis: “Se vede că este textul
unui începător” , după care n-am mai discutat
niciodată despre îndeletnicirile mele literare, de°i el,
mult mai târziu, i-a mărturisit unui frate că
nutre°te sentimente de admirație față de mine. Cu
mama - nici atât; n-am avut cu familia mea decât
relații formale, chiar °i cu frații pe care-i iubesc, dar
care nu-mi sunt prieteni - îmi sunt frați.
Picasso, Mamă și copil, Paris, toamnă lui 1921, ulei pe lemn,
14.5 x 9.5 cm., Colecție privată © Images Modernes. Foto:Eric
Baudouin © Succession Picasso
Picasso, Femeie purtînd un șal, Barcelona 1903, acuarelă pe
hârtie, 50 x 37 cm., Museu Picasso, Barcelona © Museu
Picasso. Barcelona, Ramon Muro © Succession Picasso 2005
- Să revenim la roman - de ce v-ați îndepărtat
de acest gen?
- La început, credeam că vreau să fac romane,
dar intriga °i epicul au început să mă intereseze
tot mai puțin. Nu am nimic împotriva lor, ba
chiar îmi place să ascult pove°ti, dar am înțeles că
pentru mine este vorba de o manieră facilă de
rezolvare a problemelor pe care le ridică o carte,
dacă vreau cu adevărat să realizez ceea ce mi-am
propus °i ceea ce este aproape imposibil: să pun
viața întreagă între coperțile unei cărți. Trebuie
să-mi confecționez o pernă bună pe care să-mi
reazăm capul, când îmi va bate ceasul. Atâta timp
cât nu sunt satisfăcut, am un motiv ca să
continuu.
-	Vi s-a întâmplat, totuși, să vă mulțumească
vreo scriere a dumneavoastră?
- Mulțumirea de sine este o formă de
necinste: cu încă puțin efort, poți obține oricând
un rezultat mai bun. Când termin ceva sunt
totdeauna foarte satisfăcut °i îmi zic că nimeni nu
scrie mai bine ca mine. După o lună îmi dau
seama că a° fi putut proceda altfel °i încep o
carte nouă prin care să le corectez pe toate
celelalte, o nouă tentativă de a realiza ceea ce nu
voi izbuti niciodată: cartea perfectă, după care să
nu mai pot continua să scriu. Sunt mereu ros de
dorința de a-mi corija cărțile precedente, dar n-am
dreptul s-o fac: e ca °i cum ele ar fi fost scrise de
străbunii mei. Chiar °i pe scriitorii care-mi plac îi
citesc ca să văd cum fac ei romanele °i mă apucă
pofta să-i corectez. A°a e viața. În orice caz, °tii
de fiecare dată că nu ți-a reu°it cartea, mai ales
dacă ai cronici elogioase, care nu ți-s de nici un
folos. Trebuie să te îndoie°ti: dacă toată lumea te
laudă, înseamnă că nu merge.
-	Cum procedați când scrieți un roman?
-	De obicei există starturi ratate, capitole
întregi pe care le arunc. După aceea scriu o primă
versiune pe foi mititele, capitol de capitol, pe care
o transcriu apoi pe foi ceva mai mari. Pe urmă
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
"30j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
tutun de pipa
Retrograd și disperat
Alexandru Vlad
Vuie°te satul: a apărut ca din senin un fel
de investitor strategic care dore°te să
cumpere toată Valea Fundăturii! Adică
fâneața aceea care intră adânc între păduri, toate
ogoarele acelea nelucrate unde se punea cândva
cânepă (cânepă textilă, fac precizarea necesară
astăzi). Adică locul acela mirific pe care-l am sub
ochi din curtea casei și de pe terasă. Adică
peisajul - pentru care de fapt mi-am și făcut casa
aici, și nu pe marginea unei autostrăzi
aglomerate. Și m-am gândit: dacă-mi cumpără el
peisajul, eu cu ce mai rămân, de ce să mai
rămân? Unchiul meu a venit până la mine
gâfâind din plămânii lui bătrâni. Trebuie să vinzi
și tu, îmi spune el. De ce? întreb oțărât. Păi, în
primul rând omul pune banii jos. Și dacă omul ia
tot, n-o să mai ai pe unde ieși. Cât am eu acolo?
întreb. Ai 7 ari, mă informează el a nu știu câta
oară. Ia să facem o socoteală: toată lumea știe că
omul dă 30 de milioane pe hectar, deci mie mi-ar
veni, ia să vedem, cam două milioane și ceva
pentru terenul pe care-l am acolo. Mi-ar ajunge
timp de o lună întreagă bani ăștia pentru tutun
de pipă. Dar omul are, mai mult ca sigur, și
pretenția să clarific situația juridică a terenului,
să-l întabulez întâi. Situația se schimbă mult. Va
trebui să cheltuiesc pentru asta vreo zece
milioane. De fapt acest investitor strategic e
avocat de meserie, după câte se-aude. Și, cu
generozitatea recunoscută a tuturor avocaților, îmi
poate spune după cum urmează: zece milioane
întabularea, din care vom scădea două și jumătate
prețul terenului, deci mai trebuie să-mi dai mata
șapte și jumătate, plus terenul. Nu vând! îl anunț
eu hotărât pe unchiul meu. Bătrânul o ia răbdător
de la început: Dar dacă el cumpără tot în jur, tu
pe unde ieși cu carul? Pe unde intri ca să ari?
Nu-mi vine să-mi cred urechilor. Oare omul
acesta din fața mea vorbește serios? m-am
întrebat, sau unchiul meu, sărmanul, a cam sărit
de pe fix din cauza sărăciei și bătrâneții. Chiar
dacă speculantul acela pus pe achiziții, pe
chilipiruri de fapt, reușește să cumpere toată valea
și să facă aici un cartier de blocuri, pătrățelul meu
Picasso, Cap de capră, Vallauris, 5 iunie 1952; decorat, Cannes,
16 februarie 1956, ceramică, 51 x 31 cm., Colecție privată ©
Images Modernes. Foto:Marc Domage © Succession Picasso 2005
se va vedea din elicopter ca un dreptunghi tăiat
de extratereștrii. Iar valoarea lui “circumscrisă” va
crește tot mai mult, exorbitant. O căruță de bani.
Omul va constata că îi stau ca paiul în ochi, va
veni la ușa mea cu pălăria în mână să se roage, își
va lua lumea în cap și va pleca aiurea, bombănind
că oameni proști se pun de-a curmezișul în calea
progresului. Și eu voi rămâne cu valea mea în
care m-am refugiat neputincios din calea
tranziției. Voi număra fazanii ca până acum.
■
recitesc și mă minunez că totul are sens, deși am
uitat începutul. Recitesc, rescriu. Încerc cu
disperare să mă transpun într-o stare vecină cu
reveria (bunăoară, scriind când sunt foarte
obosit), ca cenzura mea personală să lase garda
jos. Înainte, avusesem impresia că textul în curs
de scriere este al meu; acum, trăiesc tot mai des
senzația că mă înalț pe vârful picioarelor ca să
apuc un obiect de pe dulap, fără să știu ce voi
găsi acolo. E o muncă pe care n-o asociez cu
plăcerea, dar care, totuși, comportă momente de
plăcere imensă, când ai impresia că cineva îți
dictează ce să scrii.
- Cărțile dumneavoastră parcă ar funcționa
uneori după un ritm muzical.
- Înveți multe despre cum să compui o frază
ascultând jazz: Charlie Parker, Miles Davis ...
- Ca și alte volume scrise de dumneavoastră,
Bună seara lucrurilor din preajmă își are rădăcinile
în Angola, țara în care ați fost medic militar în
timpul Războiului de Independență, înainte de a
reveni în Portugalia ca să practicați meseria de
psihiatru. Asta, cu toate că Angola, în romanele
dumneavoastră, este un teritoriu mai mult
imaginar.
- Am avut o copilărie protejată și am trecut de
partea luptei contra dictaturii. În Africa, am
înțeles că nu eu sunt buricul universului. Recitind
scrisorile către fosta mea soție, redactate în
timpul războiului, descopăr noi aspecte ale
personalității mele. De exemplu, eram laș, ceea ce
mă dezgusta. Ca urmare, mă ofeream voluntar
pentru misiunile periculoase. Spectacolul lașității
fizice este ignobil - știți, l-ați văzut. Ei bine, cu
scrisul e la fel: înainte de a te apuca, ți-e tare
frică. Ți-e frică să nu-i dezamăgești pe cei care au
în tine o încredere nețărmurită, pe care tu n-ai
împărtășit-o niciodată. E atât de trist să vezi
oameni dăruiți cu talent sfârșind ca niște biete
caricaturi ale propriei lor personalități!
■
Picasso, Model și sculptură suprarealistă, Paris, 4 Mai 1933, decapare, 26.7 x 19.3 cm., Colecție privată © Images
Modernes. Foto:Marc
© Succession Picasso 2005
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
31
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
Înfruntând frigul
Virgil Mihaiu
Monotonia antipaticului anotimp invernal
e contracarată, prin varii strategii, de
creatorii °i organizatorii de spectacole
clujeni. Să luăm două exemple.
La Teatrul Național Cluj, cu
două Daniele
Anca Daniela Mihuț e lector universitar la
Facultatea de Artă Scenică a Academiei de Muzică
G. Dima, pentru disciplinele regie teatru muzical,
dramaturgie muzicală, ansamblu de operă. Veți
recunoaște că e un domeniu în care ofertele nu
prea excelează și asta din simplul motiv că, pe
plan mondial, el se susține prin enorme investiții
materiale, în timp ce la noi stăm mai bine cu cele
... spirituale. De aceea, am primit cu interes
inițiativa ei de a realiza un spectacol de autor,
intitulat Mă joc cu voi așa cum doriți, pe un colaj
din textele teatrale ale lui Lucian Blaga. Rostirea
acestora cade în sarcina actriței Elena Ivanca,
secondată pe alocuri de un grup feminin, alcătuit
din studente ale Academiei de Muzică - Diana
Todea, Luminița Vișan, Ștefana Frăteanu, Noemi
Veres, Roxana Mihai, Roxana Costeanu, Bianca
Pătraș, Oana Moți și Imola Orosz. Ingenioasa
scenografie e semnată de Adriana Grand, regia
tehnică îi aparține Esterei Biro, iar mișcarea
scenică a fost asigurată de către Daniela Timofte.
Așadar, după mărturisirea regisoarei, „este un
spectacol cu femei, despre femei, realizat de
femei, dar nu purtând stindardul feminismului.”
Sunt convins că despre aspectele teatrale ale
reprezentației se va pronunța, mult mai
competent decât aș putea-o face eu, cronicarul de
specialitate al Tribunei, Claudiu Groza. Pe mine
mă bucură însă, cum bine se știe, orice tentativă
de apropiere între arte, iar demersul Ancăi Mihuț
de fuzionare a textelor purtând amprenta geniului
blagian cu muzica și coregrafia cred că e demn de
toată atenția. Ideea de a apela la grupul de tinere
DanielaTimofte
Anca Daniela Mihuț
dă o notă de prospețime viziunii scenice. Din
punct de vedere plastic, tandemul Mihuț/ Grand
propune o rafinată exploatare a arhitecturii celui
mai spectaculos edificiu teatral din România. În
mod paradoxal, inserțiile muzicale mi s’au părut
oarecum timorate pentru o regisoare provenită
tocmai din sfera „artei artelor”.
Nu întâmplător, la acest spectacol am asistat
alături de Daniela Timofte, o foarte talentată și
activă absolventă a minusculei (dar
interesantissimei) secțiuni coregrafice a Academiei
G. Dima. Chiar dacă spațiul ei de desfășurare era
destul de restrâns, iar cele zece siluete feminine
de pe scenă nu aparțineau unor dansatoare
profesioniste, ideile coregrafei se inserau firesc în
curgerea spectacolului și contribuiau la atingerea
acelor inefabile momente de poesie apte să
rămână în memoria afectivă a spectatorului.
Anca Daniela Mihuț și Daniela Timofte ne
oferă suficiente argumente spre a aștepta cu
interes viitoarele lor manifestări într’un domeniu
al interferențelor artistice pe cât de dificil, pe atât
de rar abordat prin părțile noastre. Și sper ca
atunci când îmi voi cumpăra proximul program
de sală, el să fie integral redactat cu ortografia
adevărată a limbii romÂne și nu cu aceea impusă,
prin ucazul stalinist de jalnică amintire din 1953,
în Republica Populara RomÎnă.
Cu Sorin Saladie
la Clubul Roland Garros
Claudiu Mărginean perseverează. Localul pe
care-l conduce - Roland Garros, de lângă
principalul pod peste Someș al Clujului - își
consolidează buna reputație în domeniul jazzului.
De data asta am asistat acolo, în plină iarnă, la
un concert cu doi artiști ale căror rădăcini se află
într’una dintre cele mai vechi țări ale Europei,
situată la limita ei sud-estică: Armenia. Înainte de
a trece la cronica propriu-zisă, țin să menționez
că evenimentul mi-a ocazionat reîntâlnirea cu
vechi și buni amici, iar oaspetele meu personal a
fost Sorin Saladie, vajnicul reprezentant al școlii
clujene de psihologie în chiar „marele măr” al
psihanalizei mondiale - New York. Acum însă, el
nu s’a folosit de vreuna dintre canapelele localului
clujean spre a psihanaliza cine știe ce spectator
depresiv, ci a preferat să-și exercite talentul
fotografic pe tot parcursul programului.
Cei doi muzicieni care au reușit să umple sala
până la refuz (inducându-mi chiar o oarecare stare
de inchietudine, căci acolo există doar o singură
cale de acces/evacuare) sunt pianistul Harry
Tavitian și acordeonistul David Yengibarian.
Primul s’a născut la Constanța în 1952, al doilea
la Erevan în 1976, dar de câțiva ani buni trăiește
la Budapesta (de aici și transpunerea grafică a
numelui său, care în alfabetul fonetic conceput de
Mesrop Maștoț sună Enghibarian). Amândoi însă,
îndrăznesc să afirm, reprezintă cu onoare
„amprenta culturală” a țării străbunilor chiar în
condițiile în care națiunea lor trăiește majoritar în
diaspora.
După o multitudine de duo-uri cu excelenți
muzicieni din diverse țări, dar cu rezultate artistice
sistematic inferioare celui (devenit legendar) alături
de percuționistul Corneliu Stroe, în fine Tavitian a
găsit un partener muzicalmente foarte interesant
și, în plus, tot armean. Dacă la precedenta sa
apariție pe aceeași scenă, spre finele anului trecut,
pianistul/vocalistul constănțean s’a mulțumit cu
un program solid dar destul de concesiv față de
tentațiile comercialismului, acum el și-a mobilizat
partenerul în direcția explorărilor emoționale de
profunzime. În prima parte am urmărit două lungi
suite interpretate solistic de către ambii
protagoniști. Dezavantajul sunetului spart,
nenuanțat, al pianului electric și al amplificării sale
excesive a fost până la urmă întors în beneficiul
construcției muzicale: ceea ce părea să rămână un
fel de infinită perifrază în regim fortissimo a
celebrului Dans al săbiilor compus de Haceaturian
s’a dizolvat, finalmente, într’un inspirat final
meditativ. La rândul său, Yengibarjan ne-a purtat -
metodic și macerant - prin variate peisaje stilistice,
derivate primordial dintr’o temă ferm ancorată în
tango nuevo-ul piazzollan. Dintru început a
devenit clar că avem de-a face cu un interpret care
favorizează efectele puternice, de factură
expresionistă, în dauna unei virtuozități facile,
superficiale.
În partea secundă s’a produs întâlnirea mult
așteptată dintre cele două viziuni artistice. Spre
avantajul amândurora, și spre deliciul auditorilor,
ca „teren comun” au fost preferate temele de
autentică sorginte armeană. Prin sine însele,
ele conțineau deja un dramatism intrinsec,
asemănător celui acumulat într’un prețios vin
vechi. Dar dincolo de atractivul material tematic,
dominat de melismatica orientală, se desfășurau
improvizațiile tot mai audacioase ale pianului și
acordeonului. Cele două instrumente se completau
și se împleteau, dialogând, chestionându-se,
urmărindu-se reciproc. Melodiilor emise în forță de
către Tavitian le răspundeau ezitantele contorsiuni
ale acordeonului mânuit de Yengibarjan. Acesta
din urmă și-a perfecționat o tehnică pe care aș
numi-o „organistică”, bazată pe schimbări de
registre timbrale, pedale sonore cu rezonanțe de
catedrală, ca și un arsenal de bruitisme utilizate cu
mult discernământ - o contribuție personală la
îmbogățirea patrimoniului de ronas (sunetele
„murdare” cu care își pigmentează evoluțiile acele
orquestas tipicas inaugurate în lumea tangoului de
Vicente Greco și al său ansamblu în 1911).
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
~32j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Din mentalitatea orientală, muzica armeană
preia o raportare mai relaxată decât cea
europeană față de timp. De aceea, piesele de
sorginte folclorică devin în varianta
Tavitian/Yengibarjan mai curând pretextul unor
suite bazate pe dialogul spontan, neafectat, dintre
protagoniști. Asta lasă spectatorului senzația că
asistă la ritualul atât de specific numit vizita
armenească. Un concept caracterizat, în primul
rând, printr’o durată generoasă, ca bază a
treptatei implicări afective din partea tuturor
participanților. Stress-ul și precipitarea de tip
occidental sunt ignorate, dacă nu total uitate, iar
ascultătorul realizează că în tot acest demers
există un crescendo interior, spre o gratificare
finală, născută din treptate acumulări. Atmosfera
e înrudită cu aceea a narațiunilor autoregenerative
din Cele o mie și una de nopți... Sunt multe
detalii pe parcurs prin care atenția e stimulată în
continuare - uzitarea neașteptată a unor
instrumente secundare (cum ar fi fluierele cu
sunet de cimpoi, sau micile generatoare percusive,
acționate de Tavitian), tremolourile insistente -
redate „în oglindă” pe cele două claviaturi - care
evocă vibrația interiorizată a melos-ului armean,
dar fac aluzie și la rotunjimile și asperitățile
blues-ului.
Apoi însă și o piesă sculptată integral în regim
liric, cu respirația tăiată, pentru al cărei final
pianistul recurge la un timid și rudimentar sunet
de talangă. Brusc, imaginația noastră e proiectată
în acea țară de piatră dominată de Muntele
Ararat, împodobită de străvechi biserici creștine,
cântată de Komitas, redefinită arhitectural de
Toramanian, pictată de Martiros Saryan. Acesta
din urmă, autor al unei veritabile transfigurări
picturale a Armeniei, își manifesta în 1906 - exact
în urmă cu un secol - mândria față de
monumentele istorice ale patriei sale, printre care
„întâlnim creații impregnate de spiritul armean,
sau, pentru a utiliza un termen arhitectural, de un
stil armenesc pur.”
Dincolo de unele scăderi inerente fazei
incipiente în care se află colaborarea
Tavitian/Yengibarjan, ei au potențialul de a
transpune spiritul armean în edificii sonore de
amplă respirație jazzistică.
■
Jazzul, complement
al culturii noastre
Andre Hodeir
Când o artă face apel la formele cele mai
elaborate ale unei culturi, adesea ea nu este
abordabilă decât pentru spiritele cu o “edu-
cație “ aleasă. Când o artă este străină unei culturi
se pare, dimpotrivă, că o condiționare completă a
educației poate să-i întârzie, ba chiar sa-i interzică
accesul. Pentru multă vreme am fost convins că sin-
gura modalitate de a întâmpina jazzul era „să-ți faci
o sensibilitate asemănătoare celei a negrilor”. Astăzi
îmi apare foarte clar tot ce era iluzoriu într-o astfel
de propunere. Oricare ar fi datele care determină
sensibilitatea negro-americană, în care atavismul sau
mediul joacă un rol preponderent, este imposibil
pentru un european să se identifice cu un negru,
dacă nu doar într-un mod superficial. Dacă s-ar reuși
acest lucru, nu ar fi decât cu prețul unei renegări
totale a culturii europene în tot ceea ce are ea mai
bun. Michelangelo, Vermeer, Bach, Baudelaire,
Kafka ne-au marcat prea tare pentru a ne putea
imagina o respingere atât de monstruoasă. În plus,
oricât de mari ar fi meritele jazzului, ar însemna să
plătim prea scump asimilarea unei arte care nu ne
aparține.
Mai este posibilă o atitudine intermediară. A lua
jazzul nu ca pe un antidot pentru „otrăvurile intelec-
tualismului“, ci ca pe un complement al culturii
noastre, este, pentru noi europenii, singura soluție
rezonabilă. Ce ne aduce această muzică? Nu este ea,
oare, „muzica de neascultat cu fruntea sprijinită în
palmă”, după spusele lui Cocteau? Muzică în care
„interesele senzoriale” depășesc cu mult “pasiunea
intelectuală”; muzică puțin meditativă, dar în care
farmecul existenței pure se găsește exaltat; muzică
în care senzualitatea exacerbată ține loc de elevare și
de fuziune a individualităților, jazzul căpătând o ati-
tudine auditivă total diferită de cea pe care o cer de
obicei capodoperele clasice. Dar, oricine știe cum să
o asculte își va vedea eforturile răsplătite. În epoca
noastră, când arta europeană cea mai avansată se
angajează pe calea abstractului, care nu exclude o
anumită formă de sensibilitate, dar una foarte subli-
mată, jazzul aduce un element de echilibru, poate
necesar, dar cu siguranță benefic.
Epoca noastră are valoare prin ceea ce a știut să
dea naștere. A ști să participi la manifestările cele
mai diverse ale omului modern când ele tind nu la
ce distruge sistematic, ci la a edifica, a accepta filo-
zofia contemporană, a face un loc jazzului lângă
arta abstractă, iată ce ne îmbogățește. Este, oare,
imposibil să auzim limbi străine, să le apreciem fru-
musețea fără a renege și a uita în prealabil limba
maternă? Dimpotrivă, sunt convins că ne este dat să
putem adopta, atunci când trebuie, diverse atitudini
de receptivitate și de înțelegere. Aceasta nu ne
îndrumă cu necesitate la a judeca jazzul din perspec-
tiva artei occidentale; ar trebui, mai degrabă, să ne
lărgim orizontul pentru a face loc singurei muzici de
spirit popular a timpului nostru care este universală
și nu a căzut în vulgaritate. Nu este vorba de a
renunța la ceea ce am dobândit, ci de a dobândi
mai mult.
traducere de
Roland Szekely
■
Festival-concurs de satiră si umor „Zâmbete în prier"
- lucrările pot fi trimise până în 1 aprilie 2006 -
Casa Orășenească de Cultură Vișeu de Sus organizează cea de-a IV-a ediție a Festivalului-concurs de satiră și umor „Zâmbete în prier”. Festivalul se
va desfășura la Vișeu de Sus în data de 13 aprilie 2006, orele 13 și 13 minute fix, la sediul Casei Orășenești de Cultură.
Tema concursului de epigrame din acest an este „Colac peste pupăză”. Pe această temă se admit în concurs și alte genuri umoristice, în versuri sau
proză, texte care să nu depășească 3 pagini A4.
Conform regulamentului, pot participa la concurs toți cei păliți de muze, membri sau nemembri ai Uniunii Epigramiștilor din România, fiecare
concurent putând prezenta minimum 5 epigrame la temă. Epigramele vor fi jurizate ad-hoc și pe loc de personalități consacrate ale genului, sub
coordonarea Președintelui Uniunii Epigramiștilor din România, domnul George Corbu.
Se vor acorda următoarele premii: Premiul „Pupăza”: 150 RON; Premiul I - 100 RON; Premiul II - 75 RON; Premiul III - 50 RON.
La concursul de volume (tipărite) de epigrame pot participa autorii care și-au publicat volumele în perioada 1 aprilie 2005 - 30 martie 2006.
Volumele trebuie expediate până la data de 1 aprilie 2006 pe adresa: Lucian Perța, Casa Orășenească de Cultură Vișeu de Sus, str. 22 Decembrie
1989 nr. 3, Vișeu de Sus, jud. Maramureș, cod 435700. Pentru volume se vor acorda următoarele premii: Premiul I - 150 RON; Premiul II - 100
RON; Premiul III - 75 RON.
În timpul agapei de la finele festivalului se va organiza un concurs de epigrame pe rime date (pe gratis) de organizatori și cu premii surpriză oferite
de Biblioteca Orășenească din Vișeu de Sus (secretul se păstrează în casa de bani a Primăriei).
Informații suplimentare la telefoanele: 0262-354.639, 0262-354.131
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Cartea de căpătâi
Ioan-Pavel Azap
Anunțat cu surle °i trâmbițe °i așteptat,
oarecum, cu sufletul la gură, Cartea de
căpătâi (The Pillow Book, Anglia, 1996,
r. Peter Greenaway, cu: Vivian Wu, Ewan
McGregor, Zoshi Oida, Roschdz Zem) este o
dezamăgire. Povestea tinerei japoneze care,
asemeni unei curtezane ce a trăit în urmă cu o
sută de ani, ține o „carte de căpătâi”, un jurnal în
care își consemnează toate experiențele erotice, ar
fi putut fi interesantă, chiar exotică, dacă nu ar fi
fost tratată regizoral prea... exotic! Avatarurile lui
Nagiko (Vivian Wu) depășesc sfera eroticului prin
relativ complicata poveste de răzbunare față de
editorul homosexual care i-a umilit tatăl, scriitor
de succes constrâns să răspundă avansurilor
erotice ale acestuia. Metoda este mai mult decât
originală. Îndrăgostită de Jerome (Ewan
McGregor), amantul editorului, Nagiko îi promite
acestuia din urmă douăsprezece cărți după ce îi
trimite primul volum scris direct pe trupul lui
Jerome. Nici relația Nagiko-Jerome nu este lipsită
de avataruri stranii, care se încheie odată cu
sinuciderea lui Jerome. Nagiko își continuă opera
trimițându-i editorului carte după carte, toate
scrise pe corpul unui mesager, care este în același
timp și un cadou sexual. Ultimul capitol este scris
pe trupul unui... asasin plătit!
Cartea de căpătâi nu este nici pe departe un
film prost. Are atmosferă, în partea a doua
dobândește chiar coerență. I se poate reproșa
doar stilul prețios-pretențios adoptat de
Greenaway, lungimea și un oarecare calofilism ce
devine, de la un moment dat (destul de repede),
obositor. I s-ar mai putea reproșa finalul
melodramatic, dar acesta aproape că nici nu mai
contează în economia filmului.
■
Munchen - „războiul lumilor”
în variantă reală
Geanina Sălăgean
Septembrie, 1972. Munchen. Germania de
Vest. 900 de milioane de telespectatori din
întreaga lume urmăreau cea de-a doua
săptămână a Jocurilor Olimpice de Vară.
Spectacolul a debutat cu startul înotătorului Mark
Spitz și cu încântarea produsă în rândul
publicului de gimnasta Olga Korbut, continuând
apoi cu tragedia neașteptată a unui atac terorist.
Extremiștii palestinieni din gruparea teroristă
„Septembrie Negru” au omorât doi membri ai
echipei olimpice israeliene și au luat ostatici nouă
atleți. După 21 de ore de transmisie în direct a
tragediei, s-a anunțat că, până la urmă, au fost
omorâți toți ostaticii. Ironie a sorții, Jocurile
Olimpice de Vară de la Munchen se numeau
Olimpiada Păcii și a Veseliei. După această
tragedie, lumea a rămas cu trei lucruri: șocul,
confuzia și violența teroristă.
Pe scurt. Întreaga lume participa la un
eveniment important. Deodată, a avut loc un
atac, o invazie. 2 morți + 9 ostatici = 11 victime.
Steven Spielberg și Eric Bana
Apoi, șocul omenirii în fața unui eveniment
consumat deja, dar care părea doar începutul.
Totul continuă cu încercarea de a descoperi de ce
și cum, cu încercarea de a dezlega enigma.
Dacă în această ecuație se înlocuiește termenul
teroriști cu termenul extratereștri avem un
excelent scenariu de film SF. Dacă regizorul
filmului este Steven Spielberg, atunci avem de-a
face cu Războiul lumilor. De fapt, lucrurile stau
altfel. Într-adevăr avem de-a face cu un scenariu
de film transpus pe ecran de Steven Spielberg, cu
diferența că nu este vorba despre un film SF. Mai
mult decât atât, este vorba despre o tragedie
reală, care a marcat întreaga lume. Munchen este
povestea a ceea ce se întâmplă după.
Se întâmplă că Serviciile secrete israeliene -
Mossad - întreprind o misiune fără precedent în
istoria Israelului. Pentru aceasta, sunt recrutați
cinci bărbați din diferite colțuri ale lumii.
Conducătorul echipei este Avner (Eric Bana), un
tânăr ofițer obsedat de tragedie care-și părăsește
soția însărcinată pentru a pleca în misiune. Scopul
lor este să-i lichideze pe cei unsprezece bărbați
acuzați de Mossad că au produs masacrul de la
Munchen. Răzbunarea pornește de la o miză
egală cu tragedia suferită: unsprezece contra
unsprezece. La început, pare corect.
Pentru a-și îndeplini planul, echipa face ocolul
Pământului: Geneva, Frankfurt, Roma, Paris,
Londra, Beirut, New York. Scopul lor este să
ucidă, totul petrecându-se în afara legilor
internaționale și fără implicarea Guvernelor.
Misiunea secretă le limitează sfera de relații
interumane, aceasta rezumându-se la relațiile
dintre ei. Sunt fascinante momentele de respiro
dintre asasinate, în care cei cinci servesc mese
copioase și elegant aranjate de Avner, un pasionat
de arta culinară. Discuțiile și întreg ceremonialul
din timpul meselor îi umanizează și îi salvează
parcă în fața spectatorilor. De fapt, ei sunt plătiți
ca să ucidă. Problemele intervin atunci când nu
mai este de ajuns faptul că sunt uciși cei trecuți
pe listă. Li se cere să-i ucidă și pe alții, care ar
putea deveni la fel de periculoși. Răzbunarea nu
mai este răzbunare; ea se transformă într-un
adevărat război secret al Mossadului cu teroriștii
palestinieni. Cei cinci ajung la rândul lor să fie
vânați de către teroriști. Avner devine paranoic,
mereu suspicios, pierzându-se de sine și
nemaiștiind pe cine și de ce omoară, de fapt. Cu
atât mai mult, nu mai este convins că, facând
ceea ce face, va contribui cu ceva la stoparea
terorismului. Nu-și mai dorește decât să trăiască
liniștit alături de familia lui, dar își dă seama
curând, de vreme ce a intrat în joc, că nici acest
lucru nu mai este posibil.
Povestea captivează în totalitate, iar cele 140
de minute ale filmului par mult mai puține, de
fapt. În plus, decorurile, costumele, efectul de
peliculă și atmosfera de film vechi, plus coloana
sonoră imposibil de neremarcat, fac situația
extrem de autentică, ceea ce contribuie la
participarea afectivă a spectatorului. În mare, pe
lângă faptul că este vorba despre o tragedie reală,
meritul filmului constă mult în artificiile
regizorale.
■
34
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
~34]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
13. Eisenstein
Marius Șopterean
(Continuare din numărul trecut)
Aprilie, 1917, Petersburg
S.M. Eisenstein devine student la Institutul de
ingineri civili din Petersburg, dorind, la sugestia
mai ales a tatălui său, să urmeze o carieră în
arhitectură. Este o perioadă de acumulare
intelectuală desebit de fertilă. Studiază cu pasiune
picturile și scrierile științifice ale lui Da Vinci. Prin
intermediul pictorului Callot ajunge la un studiu
asiduu al teatrului comediei dell’arte. Gravurile
acestui pictor îl fascinează și-i induc un sentiment
de nesiguranță. Este vorba de celebrele gravuri
numite generic Ororile războiului. Prin tipologia,
situațiile și structura subiectelor găsite în teatrul
italian se apropie, încă fără a știi, de una din
temele dragi ale teatrului lui Meyerhold -
commedia dell’arte. Acum, în paralel, cercetează și
teatrul japonez, poezia de tip haiku, tipologia
personajelor lui Hogarth, Goya etc. Citește cu
pasiune și meditează pe marginea capodoperei lui
Milton, Paradisul pierdut...
Noaptea de 25 spre 26 octombrie 1917
„Lupta fusese caldă. Pe străzile care duc la
Palatul de iarnă al țarilor, puștile și mitralierele
pârâiseră neîntrerupt de la orele 4 înainte. Înspre
miezul nopții tunul bubuise întâiași dată în
Petrograd. Guvernul provizoriu capitulase. Kerenski
fusese nevoit să fugă. Victoria era întreagă,
netăgăduită, a proletariatului revoluționar.
La 1 noaptea, sala cea mare de ședințe a
sovieturilor era plină. Oratorii se perindau la
tribuna roșie. Proclamau, cu gesturi înflăcărate și
cu glasuri răgușite, triumful revoluției. Un vuiet
continuu, ca zgomotul mării, umplea sala imensă.
Ușile se izbeau de perete. Muncitorii întârziați, cu
ochii aprinși, cu fețele înegrite de pulbere de pușcă,
intrau înarmați, priveau aiuriți și cădeau ca
plumbul în fundul fotoliilor. Din cinci în cinci
minute vești uimitoare, de noi lupte, noi victorii,
ridicau sala în picioare. Poșta cedase. Cazarma
cadeților era înconjurată. Cutare regiment predase
armele. Arsenalul căzuse. Urletele sălbatice salutau
fiecare știre și glasuri sumbre intonau
Internaționala. Oratorii se perindau mereu la
tribună. Dar sala clocotea de strigăte, de vuiet, de
ură și de răzbunare.” (N.D. Cocea, Secolul XX, nr.
301-303)
9 noiembrie 1917, Moscova
Este înființată o subsecție specializată în
cinematografie numită Narkompros în cadrul abia
înființatului Departament al Educației Naționale.
Revoluția din octombrie aduce schimbări profunde
și dramatice. Etatizarea cinematografiei face ca
multe nume valoroase ale cinematografiei rusești,
actori, operatori, regizori să părăsească țara.
Organismul abia înființat avea ca sarcină o nouă
orientare a infrastructurii cinematografiei, o selecție
atentă a temelor dar și a noilor cineaști care
trebuiau să răspundă imperativului politic al acelor
timpuri. În acest scop, în vara anului următor, se
organizează prima caravană cinematografică care își
propunea răspândirea noii propagande
revoluționare pe întreg cuprinsul Rusiei. La
indicația lui Lenin (căruia i-a aparținut inițiativa
caravanei propagandistice) vagoanele erau pictate
cu scene alegorice care glorificau puterea și
victoriile armatei bolșevice. Interiorul acestor
vagoane cuprindeau o sală de conferințe, o mini-
școală (prevăzută cu manuale pentru alfabetizare),
o tipografie, sală de proiecție, laborator de
developare și montaj și o impresionantă cantitate
de peliculă. În tren se afla, printre alți operatori, și
Eduard Tisse, operatorul de mai târziu a lui
Eisenstein, alături de un tânăr monteur, Dziga
Vertov. Să mai spunem că primul film realizat
pentru aceste scopuri propagandistice, Semnal,
semnat de Alexandr Arkatov, a avut premiera la
Moscova pe data de 27 iulie 1918.
20 septembrie, 1918, Petrograd
S.M. Eisenstein este înrolat, la cererea lui, în
armata roșie. Imediat pleacă pe front. Ironia sau
hazardul fac ca tatăl său să se înroleze și el dar
alături de armata rusă albă...
27 august, 1919, Moscova
Vladimir Ilici Ulianov-Lenin semnează decretul
de naționalizare a cinematografiei. Acesta va sub-
linia și va recunoaște - cum o va face și Stalin mai
târziu - imensul potențial propagandistic pe care îl
deține limbajul cinematografic. De altfel, pe data
de 4 martie al aceluiași an, Sovietul din Moscova
emite Decretul privind introducerea controlului
muncitoresc asupra întreprinderilor cinematografice
iar câteva zile mai târziu se naște Comitetul cine-
matografic, organ al puterii proletare, care preia
toate sarcinile organizatorice și de îndrumare
politică specifice domeniului. Primii ani au însem-
nat un recul imens în cinematograful rusesc bazat
pe filme convenționale, simpliste, făcute de dragul
unei propagande ieftine și gratuite. Însuși Lenin
recunoaște că fără subiecte și personaje
excepționale propaganda este vorbă goală. Abia
după 1925 se nasc studiouri independente de film
care vor așeza filmul sovietic pe un adevărat drum
de respirație artistică. La studioul de film Goskino
va debuta și va lucra Eisenstein, la Mejrabpom va
colabora Pudovkin, la VUFKU, Dovjenko. De altfel,
perioada 1920-1930 va fi o perioadă excepțională
pentru filmul sovietic. Acum cinematograful rusesc,
aducându-și parcă aminte de experiența europeană
a filmului de artă, intră într-un excepțional dialog
cu celelalte arte: literatura, pictura și nu în ultimul
rând, teatrul.
1 septembrie 1919, Moscova
Se deschide școala de stat de cinematografie
cunoscută astăzi sub numele Institutul Unional de
cinematografie (VGHIK). După anul 1927
Eisenstein va deveni unul dintre cei mai importanți
pedagogi-formatori ai acestei instituții de
învățământ atât de prestigioase. De fapt, datorită
acestui VGHIK, condițiilor performante de aici,
prezenței unor iluștri pedagogi, cinematografia sovi-
etică s-a făcut cunoscută în toată lumea prin creați-
ile cinematografice de vârf ale unor Bondarciuk,
Ciuhrai, Kalatozov, Tarkowski, Klimov, Reazanov,
Pamfilov, Mihalkov, Koncealowski,
Piciul etc.
1	august, 1920, Bielorusia
Eisenstein este numit scenograf al teatrului de
front. La Smolensk și Minsk participă la decorarea
trenurilor agitatorice. Dorința de se apropia de
Moscova, de extraordinara viața artistică de aici -
mai ales cea teatrală - îl aduc la secția de
orientalistică a Academiei Marelui Stat Major unde
se dedică studiului aprofundat al limbii japoneze, a
cărei grafie, mai ales a semnelor ideografice de
origine chineză numite Kanji, îi va cristaliza
viitoarele teorii artistice cu precădere cele din zona
montajului de atracții.
15 septembrie, 1921, Moscova
Serghei Mihailovici Eisenstein este admis, prin
concurs, la GVIRM - Institutul de Stat pentru
Studii Superioare de Regie de Teatru, condus la
acea dată de V.E. Meyerhold, al cărui student va fi
și care va avea asupra sa o puternică influență.
Dar, așa cum vom vedea mai departe, în ceea ce
privește viitorul teatral și cinematografic a lui
Eisenstein, nu doar Meyerhold îl va influența, ci și
marele Evreinov a cărui concepție despre teatru,
despre mizanscenă, despre rolul actorul în
concertul dramaturgic și regizoral îl vor marca
puternic pe viitorul creator al Crucișătorului
Potemkin.
21 iulie, 1922, Leningrad
Regizorul Grigori Mihailovici Kozânțev,
regizorul și scenograful Leonid Trauberg (fratele
criticului și asistentului de mai târziu al lui
Eisenstein - Ilia Trauberg) împreună cu regizorul
Serghei Iutkevici fondează la Leningrad FEKS -
Fabrica actorului excentric, de fapt o școală care
dorea să revoluționeze interpretarea actoricească
atât în teatru cât și în cinematografie. Prin această
instituție se urmărea adoptarea unei estetici
interpretative luxuriante, excesive, absolutiste în
care gesturile, plastica corporală, cuvintele rostite
trebuiau să șocheze, să alarmeze. Să frizeze
absurdul și, de multe ori, se dorea programatic o
trecere dincolo de bunul simț. Scenografia voit
deformată, mai degrabă pe linia burlescului decât
pe cea a școlii de scenografie expresionistă
germană, dorea a sugera o lipsă de echilibru care,
împreună cu mecanicitatea corporală excesivă,
numerele de circ - spectaculoase și adesea
periculoase -, strâmbăturile și urletele actoricești
conduceau și tindeau, în esență, spre o rupere de
tradiția teatrului stanislavskian.
Primul film, Aventurile Oktiabrinei, o comedie
excentrică, al școlii FEKS, apare trei ani mai târziu
și este semnat de cuplul Kozânțev-Trauberg,
cineaști care vor colabora de acum încolo la mai
multe proiecte cinematografice.
5 septembrie 1922, Moscova
Recomandat de Meyerhold, Eisenstein se
angajează la Teatrul Proletkult ca scenograf și
semnează decoruri inspirate din arta modernă
(constructivism, futurism), spații plastice
schematice dar cu o mare putere vizuală și
dramatică. Tot acum aderă, nu pentru mult timp,
la cursurile de bio-mecanică a lui Meyerhold și,
după ce înțelege fenomenul impus uneori prea
autoritar de Meyerhold, se desparte de această
școală, considerând-o prea departe de actor. Va
încearca să creeze el însuși o școală de interpretare
actoricească bazată în exclusivitate pe studiul
plasticii și expresivității corpului uman.
25 aprilie, 1923, Moscova
Are loc debutul regizoral în teatru al lui
Eisenstein. Este vorba de comedia lui Ostrowski
Orice naș își are nașul, prilej cu care, la mijlocul
spectacolului proiectează un filmuleț, Jurnalul lui
Glaumov, parodie după filmele cu detectivi. Întreg
textul ostrowskian, doar pretext pentru Eisenstein,
se transformă prin numerele de burlesc folosite,
acrobații, circ, cinematograf, într-un spectacol-frescă
ce caricaturiza climatul politic internațional.
Suntem cu un an înainte de Greva, la trei ani
distanță de marile spectacole în aer liber făcute de
Evreimov cu prilejul aniversării a trei ani de la
revoluția din octombrie și în plină biomecanică
meyerholdiană.
Suntem în 1923, anul morții lui Sarah
Bernhardt dar și al debutului în cinematografie al
unei tinere actrițe, speranță pe atunci, pe nume
Marlene Dietrich.
(Urmare în numărul viitor)
■
TRIBUNA • NR. 84 • 1-15 martie 2006
35
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 185 U
	
in memoriam Claudiu Groza Tăcerea “privighetoarei transilvane”	2
editorial Claudiu Groza Din grozăviile lumii	3
cartea Ion Mureșan Împotriva „mitocăniei muzicale”	4
Alexandru Jurcan Rosa Mystica pe puntea dintre foc și apă	4
în dezbatere: Literatura română contemporană Mihai Dragolea Arca lui Alex Ștefănescu	5
Teodor Tanco Aparentul sau realul paradox între titlul și cuprinsul Istoriei	
literaturii române contemproane de Alex Ștefănescu	5
Laszlo Alexandru Istoria hollywoodiană a literaturii române (IV)	7
imprimatur Ovidiu Pecican Catolici în Moldova fanariotă	8
telecarnet Gheorghe Grigurcu Basmul stîngii	9
incidențe Călin Cristian Pop Plictiseală și akedie	10
proza Ioan-Pavel Azap Povestire cacofonică	12
poezia Olga Ștefan bitter times	14
interviu de vorbă cu Ioan Pintea „Am trăit cu voluptate de ucenic apropierea de Părintele Nicolae”	15
arhiva Ștefan Aug. Doinaș/Inedit cu o prezentare de Dan Damaschin	18
remarci filosofice Jean-Loup dAutrecourt Falimentul filosofic francez	19
puncte de vedere Francisc Lăszlo “Ei, evreii”	21
info art Oana Pughineanu Picasso la Istanbul	24
istorie orală de vorbă cu Traian Popescu “Îmi lipsește celula”	26
tradiții Radu-Ilarion Munteanu Muzeul etnografic al Maramureșului (I)	28
universitaria Grațian Cormoș Jurnalism otoman la Cluj	29
zapp-media Adrian Țion Figura leului cu cap de muscă	29
flash-meridian lng. Licu Stavri Antonio Lobos Antunes: Să închizi o viață întreagă între coperțile unei cărți	30
tutun de pipă Alexandru Vlad Retrograd și disperat	31
muzica Virgil Mihaiu Înfruntând frigul	32
Andre Hodeir Jazzul, complement al culturii noastre	33
film Ioan-Pavel Azap Cartea de căpătâi	34
Geanina Sălăgean Munchen - „războiul lumilor” în variantă reală	34
1001 de filme °i nopți Marius Șopterean 13. Eisenstein	35
plastica Călin Stegerean Big Bang (cu români)	36
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
plastica
Big Bang (cu români)
| Călin Stegerean_______________________________
Culorile în care este pictată periodic
România în presa internațională i-a făcut
pe mulți conaționali să dobîndească un
complex ce dă multă apă la moara celor care cred
în teoria conspirației. Am cunoscut intelectuali
care se feresc să spună că sînt români atunci cînd
călătoresc în străinătate, declarîndu-se originari
din Transilvania, „țară” cu o presă mult mai bună
datorită filmelor cu Dracula, știute în întreaga
lume. Cu un orgoliu național construit mulți ani
exclusiv pe gloria unor stele din lumea sportului,
ca Ilie Năstase, Nadia sau Hagi, a căror efemeră
strălucire a dat efemeritate și amintitului feeling,
românii uită sau sînt încurajați să uite (vezi rețeta
show-urilor cu rating mare ale diverselor
televiziuni) că și valorile culturale pot furniza
combustibilul acestui sentiment.
M-am surprins coborînd vocea, în metroul
parizian care ne ducea la Beaubourg, ca să nu fim
reperați de cîntărețul la „pianul de piept ” ce
„zicea” de pe la noi, întinzînd apoi călătorilor
paharul de plastic în care zdrăngăneau cîteva
monede. Urmăriți de acordurile în care se
împleticea un medley din hiturile lui Gică
Petrescu dăm cu ochii de atelierul lui Brâncuși,
reconstruit alături de alambicata construcție a
Centrului Pompidou - Muzeul Național de Artă
Modernă. Adoptat de Franța, originea artistului,
ne en Roumanie, este menționată în toate
monografiile sau publicațiile care îl au ca subiect,
subliniindu-se, în plus, influența sa fundamentală
în configurarea artei moderne. Cît de serioasă
este această afirmație o dovedește chiar decizia
statului francez de a-i reconstrui atelierul, ca
entitate separată, în imediata proximitate a
muzeului în care găsim una din prezentările cele
mai pertinente și cuprinzătoare ale genezei și
istoriei artei moderne.
O privire asupra acestei istorii a fost propusă
într-o nouă formulă expozițională și oferită
publicului în perioada iunie 2005 - februarie 2006
ca parte a unui plan mai vast de reconsiderare
dinamică a patrimoniului de care dispune muzeul.
Noul concept își găsește în titlu exprimarea cea
mai sugestivă: Big Bang. Asimilat nașterii unui
nou univers artistic, dată fiind ruptura sa
programatică în raport cu tradiția, parcursul artei
moderne este pentru prima dată oferit într-o
prezentare interdisciplinară prin opere aparținînd
artelor vizuale, cinematografiei, arhitecturii și
literaturii, subsumate unui număr de opt teme
majore: distrugere, deconstrucție, arhaism, sex,
război, subversiune, melancolie și „re-fermecare”.
La rîndul lor, acestea sînt constituite din alte
subcategorii ce au rezultat din analiza operelor
provenind în cea mai mare parte din propria
colecție, dar și de la Tate - Londra și de la
Muzeul Whitney al Artei Americane din New
York. Nici unul din marile nume ale artei
secolului XX care au contat în lansarea și
susținerea principalelor direcții artistice nu este
absent. De aceea, selectarea în expoziție a trei
artiști provenind din România poate fi un
argument în reconsiderarea complexului de care
vorbeam la început. Marcel lancu, cel care alături
de Tristan Tzara a lansat la Zurich dadaismul,
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 90.000 lei, 9 lei - trimestru, 180.000 lei, 18 lei - semestru, 360.000 lei, 36 lei - un an
Cu expediere la domiciliu: 144.000 lei, 14,4 lei - trimestru, 288.000 lei, 28,8 lei - semestru, 576.000 lei, 57,6 lei - un an. Persoanele
interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze
prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
ilustrează secțiunea Oglinda în cadrul tandemului
Construcție-Deconstrucție, cu reprezentarea unui
spațiu fictiv, reflectat, fără consistență și
stabilitate, generator de entropie. Victor Brauner
este semnificativ pentru momentul descoperirii
purității originare a artei primitive, pe care, opera
sa o afirmă prin reprezentări hibride în care
regnurile se contopesc sau, în altă secțiune, cea
intitulată Subversiune, unde parodia și pastișa sînt
mijloacele operante predilecte ce conduc la
realizări circumscrise și capitolului Grotesc unde
Brauner este din nou reprezentat. Constantin
Brâncuși îi dublează pe cei doi în secțiunile
Oglindă și Arhaism/Hibrid unde găsim lucrarea
Prințesa X, care se putea la fel de bine introduce
în secțiunea Sex, gîndindu-ne la scandalul
reprezentării echivoce declanșat în epocă.
Suma sumarum, prezența celor trei români în
uriașa desfășurare expozitivă întinsă pe cei 4500
de metri pătrați ai etajului cinci, alături de Tzara,
Cioran sau lonesco din secțiunile dedicate artelor
scrisului, înseamnă o evaluare la nivelul
discursului critic, susținut aici la nivel global, cel
puțin măgulitoare. Această situare vorbește direct,
convingător, fără retorisme răsuflate, despre o
problematizare a crizei spiritualității moderne pe
care o regăsim în opera artiștilor noștri, generată
aici, la un capăt al continentului ce pare că acum
produce doar milogi.
Europa modernă, Europa de azi, nu s-a
construit nici pe terenurile de tenis nici în sălile
de gimnastică. Europa la care aspirăm, cea a
frontierelor deschise, a toleranței și a tabuurilor
demolate a fost la început lumea închipuită de
artiștii sau scriitorii în rîndul cărora lancu,
Brauner și Brâncuși făceau și fac figură primă.
De aceea, în locul chipurilor lui Ilie, Nadia și
Hagi de pe cardurile bancare în ediție specială,
făcîndu-ne să ne gîndim la averile lor făcute cu
mușchii, chipurile artiștilor noștri brăzdate de o
spiritualitate ce și-a făcut loc în patrimoniul
indeniabil al lumii, ar fi reamintit românilor că
țara lor contează și altfel decît în topul
clasamentelor sportive de altădată.
P.S. Aflăm că parohia romano-catolică clujeană
a evacuat din spațiu, în ziua Sfîntului Valentin,
Galeria Uniunii Artiștilor Plastici care funcționa
aici din 1968. Totodată, autoritățile locale au
anunțat construirea unui nou stadion la Cluj-
Napoca.
■
Black
Pantone 185 U