(J) Black Pantone 2582 U
Supliment
Tribuna Cenaclu
Claviaturi
Cenaclul literar
din Huedin ■
Letiția Ilea
Les Belles Etrangeres
România 2005
Iulian Boldea
Ion Muresan si
tensiunea limitelor
Marian Barbu	£ ||
Harold Bloom la 75 de ani $
ilustrația numărului
Cristian Cheșuț
-0- Black	Pantone 2582 U
-0- Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj,
cu sprijinul
Ministerului Culturii și Cultelor
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Colaționare și supervizare:
Amalia Lumei
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
opinii
Imagini din România la
Genova
Ștefan Damian
De obicei, atunci când în Italia se vorbește
despre români și despre România,
opiniile sunt împărțite, de cele mai
multe ori lipsind nuanțările, esențiale în
aprecierea sau non-aprecierea realităților noastre.
Se asistă, adesea, la o radicalizare a opiniilor
negative, generalizatoare. Știind aceasta, zilele
trecute, fiind prezent în mai multe orașe (Genova,
Milano, Veneția, Gorizia), am fost foarte atent
când mi-a fost dat să aud cuvinte dintre cele mai
diferite despre români (prin român acolo se
înțelege emigrantul plecat din România), de orice
etnie ar fi el, care, încă neadaptat comunității
locale, rămâne un „extracomunitar”, și, de obicei
nu sunt înțelese aici și acele persoane care s-au
integrat deja în societatea italiană și contribuie,
prin munca lor onestă, la bunul mers al activității
industriale, agricole, comerciale, turistice,
culturale, religioase, contribuind la încasările
fiscului și susținând, astfel, marele număr de
pensionari, înlocuind lipsa de forță de muncă (sau
lipsa de interes) a rezidenților. Emigrantul, în
schimb, dacă a greșit cu ceva, este imediat
mediatizat prin presă (și i se indică naționalitatea
cu un fel de plăcere!), aruncând o lumină
dezagreabilă asupra întregii națiuni de
proveniență. Mai nou generalizările sunt la
îndemâna tuturor mijloacelor de presă, prin vocea
unor redactori sau colaboratori care, de cele mai
multe ori, nu cunosc aproape deloc realitățile
românești, dar nici pe cele local-italiene prea bine.
Iată de ce, oaspete al Universității din Genova,
am fost plăcut surprins să aflu părerile bune
despre studenții noștri ajunși acolo prin
schimburile Erasmus-Socrates, ale distinsului
critic, istoric literar și profesor universitar
Francesco De Nicola (de la Facultatea de Limbi și
Literaturi Străine) și ale unor scriitori cu prezențe
editoriale în România (Bruno Rombi, Elio
Andriuoli, Guido Zavanone, Margherita Faustini)
despre cultura română și despre civilizația
românească. Tot de la De Nicola am aflat și
despre expoziția intitulată „Immagini dalla
Romania. Alle radici dell’Unione Europea”
(„Imagini din România. La rădăcinile Uniunii
Europene”) deschisă la Genova, în Castelul
D’Albertis (16 septembrie - 27 noiembrie 2005)
prin grija consulului onorific al României,
dl. Massimo Pollio. La realizarea expoziției și a
extrem de rafinatului album și-au adus contribuția
mai multe instituții: Ambasada României din
Italia, Institutul Român de Cultură și Cercetări
Umanistice din Venezia, instituții culturale din
Reggio Emilia, regiunea Liguria, provincia Genova,
Primăria genoveză - Sectorul Muzee, Muzeul
maritim și al navigației, câteva institute bancare:
Capital Impresa, Banca Carige, Datasiel, Elsag,
Enel, Odisseus, Oficiul român de turism. Sunt
prezenți cu texte Cristian Colțeanu, ambasadorul
țării noastre la Roma, Massimo Pollio, de curând
numit consul onorific la Genova, Luca Borzani,
asesor pe probleme de cultură la primăria locală,
Maria Paola Profumo, președinta Instituției
Muzeelor Maritime și ale Navigației, Luca
Sturolo, arhitect, Enos Guidetti, colecționar,
Ioan-Aurel Pop, directorul Institutului Român de
Cultură și Cercetări Umaniste de la Veneția,
care, fiecare din punctul propriu de vedere,
motivează și ilustrează aspecte ale civilizației
românești, care stă baza aspirației europene a
României și a românilor, documentând, odată
în plus, necesitatea integrării cât mai rapide în
familia europeană occidentală.
Este o expoziție de ilustrate de epocă (din
colecția lui Enos Guidetti, „un adevărat prieten și
îndrăgostit de România”, specialist în informatică,
organizator, și cu alte ocazii, a unor expoziții
fotografice cu realități românești în alte instituții
și localități italiene. De-a lungul timpului acesta a
adunat imagini de pe întreg teritoriul țării,
constituindu-și, astfel, probabil cea mai bogată
colecție de documente românești de epocă din
Italia).
Expoziția - și catalogul (o operă de artă
tipografică) - sunt împărțite în mai multe secțiuni
care refac un parcurs al vieții cotidiene românești
începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea:
„salutările” de pe vederi provin din România (în
general), din București și din alte orașe (Oradea,
Bârlad, Constanța, Slănic Moldova, Arad, Turnu
Severin, Brăila, Tg. Mureș, Vârciorova și multe
altele), dar ne prezintă și palate, castele, școli,
grădini, biserici și mănăstiri, regiuni și zone în
care sunt prezentate structuri industriale de
odinioară, râuri, lacuri, momente ale vieții
cotidiene, obiceiuri și costume. Un frumos capitol
este dedicat familiei regale și expoziției universale
din București din 1906.
Calitatea deosebită a expoziției și a
catalogului, cărora li se adaugă cuvintele de
prezentare cumpănit alese ale prezentatorilor, fac
în așa fel încât interesul occidentalilor europeni să
se îndrepte spre „noile state” care au aderat sau
sunt în curs de aderare la Comunitatea
europeană, care, diferite fiind unele de altele,
constituie „proba unui nou tip de conviețuire în
Uniunea Europeană” după cum afirma istoricul
Ioan-Aurel Pop în intervenția sa și au mândria de
a nu se considera rudele sărmane ale Europei,
întrucât sunt europene prin rădăcinile și tradițiile
lor multimilenare.
■
Radio România Cultural
În fiecare luni, de la ora 22:10,
scriitori, critici, traducători, editori
sunt invitați la
Radio-grafii literare
Un talk-show de literatură
contemporană
101,0
FM
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Les Belles Etrangeres
România 2005
^^Letiția Ilea
Inițiată de Centrul Național al Cărții de la
Paris și aflată anul acesta la cea de-a treizeci
și șaptea ediție, manifestarea “Les Belles
Etrangeres” își propune să prezinte publicului
francez literaturi mai puțin cunoscute, prin
invitarea unui grup de scriitori din aceeași țară
sau arie lingvistică și organizarea unor întâlniri și
lecturi în întreaga Franță, în școli, mediateci,
librării, universități sau asociații culturale. Anul
trecut cap de afiș a fost Rusia, anul viitor va fi
consacrat Noii Zeelande. Toamna aceasta, între 13
și 26 noiembrie, 12 scriitori români au fost
mesagerii literaturii române în Hexagon: Ana
Blandiana, Gabriela Adameșteanu, Ștefan
Agopian, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun,
Dan Lungu, Ion Mureșan, Marta Petreu, Simona
Popescu, Cecilia Ștefănescu, Vlad Zografi și
subsemnata.
Cei de la Centrul Național al Cărții și-au făcut
conștiincios temele, încă de anul trecut, culegând
date despre literatura română, participând la
târgurile de carte din țară, pentru a oferi
publicului francez un eșantion cât mai
reprezentativ pentru ceea ce se scrie la ora actuală
în România. Au fost consultați scriitori și
traducători români stabiliți în Franța, au fost
contactate edituri franceze în vederea tipăririi
cărților unora dintre cei selectați. O muncă
sisifică, coordonată de Martine Grelle, comisar al
manifestării, asistată de consilierul literar Laure
Hinckel (traducătoare plină de har de literatură
română).
Selecția celor 12 autori, ca orice selecție, a
stârnit discuții, nedumeriri, a trezit ranchiune
adormite prin sertare. “De ce cutare, de ce nu
cutare...” Asta în cel mai bun caz. Altminteri, în
țară, cei 12 au fost aproape ignorați. Dintre
revistele de cultură, doar Observatorul cultural,
Suplimentul de cultură și Apostroful s-au străduit
să mediatizeze manifestarea. Dintre instituții,
doar Centrul Cultural Francez din Iași (tot
francezii...), care a organizat în luna octombrie o
întâlnire cu autorii ce urmau să plece în Franța.
În rest, câte un interviu la vreun post de radio
local, vreun anunț rătăcit între pagina economică
și cea de sport a cotidienelor... Încă o dată,
instituțiile culturale române nu au știut să profite
de șansa oferită de francezi. Mărturisesc că aș fi
dorit să duc în bagaje un dicționar al scriitorilor
români în limba franceză, niște antologii de
literatură contemporană în franceză.... editate în
țară, de către Uniunea Scriitorilor sau Institutul
Cultural Român... am găsit cu greu prin librării și
anticariate Eminescu, Bacovia... Tristețea mea s-a
mai atenuat în seara zilei de 14 noiembrie, când
la Biblioteca Națională din Paris a fost prezentat
filmul Vivre et ecrire en Roumanie (realizat în
vara acestui an în România de către o echipă de
filmare franceză), în care sunt intervievați cei 12
autori, film care însoțește, de altfel, pe DVD,
antologia manifestării, 12 ecrivains roumains
(Editions L’Inventaire, 2005, 176 p.). În holul
devenit neîncăpător al bibliotecii, pe o masă, cel
puțin 20 de titluri de autori români traduși și
editați la edituri franceze... desigur, și cărțile
noastre... Nu apuc să mă bucur bine, că urmează
dușul românesc: echipa Televiziunii Române o
intervievează pe Ana Blandiana, dintre cei 12,
după care dispare, pe motiv că... i s-au terminat
bateriile... no comment...
Seara de 13 noiembrie, în care am fost invitați
la un cocktail la Centrul Național al Cărții, cea de
14, dedicată prezentării filmului, și ultima, 26,
petrecută la Ambasada României, au fost
singurele în care ne-am aflat împreună toți
doisprezece. În rest, în grupuri de doi sau trei, am
parcurs Franța de la nord la sus, de la est la vest.
Poeta Marta Petreu a avut lecturi și întâlniri cu
cititorii la Paris, La Rochelle, Charleroi, Bruxelles,
Manosque, Marsilia și Lille, Ion Mureșan la Paris,
Castelnaudary, Villeneuve-la-Comptal, Lasbordes,
Manosque, Marsilia și Uzerches, iar eu la Paris,
Le Mans, Saint-Nazaire (unde împreună cu
Gabriela Adameșteanu și Ion Pop am participat la
colocviul „L’invention du livre”), La Rochelle și
Uzerches. Am citit în școli, mediateci, case ale
scriitorilor, case ale poeziei (și când vorbesc
despre case ale poeziei nu pot să nu mă gândesc
la cea din Uzerches, o localitate cu trei mii de
locuitori...), pretutindeni interesul pentru
literatura română fiind viu. Ni s-au adresat cele
mai neașteptate întrebări, din partea unor oameni
care nu știau aproape nimic despre România,
legate de istoria țării, Decembrie ’89 sau politica
economică actuală, de nu chiar întrebări care
ne-au pus în încurcătură, cum au fost cea a unui
elev de liceu care dorea să afle ce au spus părinții
mei când au aflat că scriu sau cum știu eu că un
poem este gata...
Nu știu cât de mult am reușit noi, cei
doisprezece, să facem pentru „imaginea
României”, pentru că, e bine știut, aceasta se face
în țară. Însă timp de două săptămâni în vitrinele
librăriilor franceze s-au aflat sumedenie de cărți
legate de România, traduceri mai vechi sau mai
noi din literatura română... Manifestarea a fost
bine mediatizată în presa franceză, prestigioasa
Letiția Ilea, Petre Răileanu, Mircea Cărtărescu și Ion Mureșan la Casa Scriitorilor din Paris
revistă „Lire” a consacrat o secțiune întinsă a
suplimentului său pe noiembrie literaturii române,
de asemenea alte reviste pariziene și regionale, au
existat interviuri cu autorii români la radio și
filmul Vivre et ecrire en Roumanie a fost difuzat
pe TV5. Fiecare dintre noi, în întâlnirile pe care
le-am avut, am vorbit despre literatura română,
Mihai Eminescu, Caragiale sau poezia optzecistă...
din păcate, fără prea multe „argumente” scrise, și
nu vom relua aici problema traducerilor sau a
modalităților în care literatura română poate intra
în circuitul european. Pentru moment, îmi place
să cred în ceea ce spunea Martine Grelle,
comisarul manifestării, care mi-a mărturisit că
fiecare din edițiile precedente ale „Belles
Etrangeres” s-a soldat, în decurs de un an-doi, cu
o sporire considerabilă a interesului publicului,
traducătorilor și editorilor francezi pentru
literaturile respective.
Nu pot nici să spun ce a însemnat pentru noi
acest sejur în Franța, fiecare dintre noi a așteptat
și a sperat lucruri diferite. În ce mă privește, cele
două săptămâni au stat sub semnul Prieteniei.
Plimbările cu Marta Petreu prin Place de l’Odeon,
pe unde își purta pașii Cioran, sau cu Ion
Mureșan, prin Cartierul Latin... acești prieteni
dragi cu care în Cluj arareori am răgazul de a
povesti în tihnă... șansa de a-i fi cunoscut
personal pe Ana Blandiana, Gabriela
Adameșteanu, Ștefan Agopian, Mircea Cărtărescu,
Dan Lungu, Cecilia Ștefănescu sau Vlad Zografi...
care, fiecare în felul lor, s-au dovedit prieteni
minunați de care deja îmi e dor... Martine,
Valerie, Dominique de la Centrul Național al
Cărții care ne-au însoțit în drumurile noastre prin
Franța... Diego, șoferul sud-american, care a făcut
o analiză a cărții mele care l-a uimit pe Ion
Mureșan... români stabiliți în Franța care ne-au
îmbrățișat cu lacrimi în ochi și ne-au cerut
adresele... scriitori români pe care nu îi
cunoșteam, Mircea Iorgulescu, Dinu Flămând,
George Banu, Dan Culcer, pe care am să-i caut cu
siguranță dacă voi mai ajunge la Paris... Les Belles
Etrangeres mi-a oferit, personal, ocazia să
redescopăr Prietenia, în numele poeziei, al
literaturii române.
■
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
3
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
cartea
„De-o parte °i de alta
a cărților”
Raluca Soare
Adrian Grănescu
De-o parte și de alta a cărților
Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2005
Un simbol al culturii, cartea, ca obiect fizic
dar și ca valoare spirituală, a fascinat
societăți diferite, fiind instrumentul prin
care informațiile păstrate de generații erau
transmise posterității. Deși a cunoscut o
modificare continuă până să ajungă accesibilă
oricărei persoane și chiar dacă urmează un traseu
al transformării atât a suportului material cât și a
importanței, nu ne putem imagina o societate
contemporană în care să nu existe cărți.
Despre acest obiect fizic, dar și simbolic ne
vorbește Adrian Grănescu în lucrarea sa intitulată
De o parte și de alta a cărților. Beneficiind de o
bogata experiență acumulată în preajma cărților,
fiind scriitor, absolvent a Facultății de Filologie a
Universității „Babeș-Bolyai”, fost redactor la
editura Dacia și actualmente bibliotecar la
Biblioteca Județeană „Octavian Goga”, autorul
reușește în lucrarea sa să ne prezinte o lume în
care subiectul principal îl reprezintă acest adevărat
forum al culturii și tot ce ne duce cu gândul la el,
toate elementele conexe - scriitorul, biblioteca și
bibliotecarul, colecționarul, anticariatul și
anticarul, editorul și editurile, târgurile și
saloanele de carte etc.
Structurată în două părți distincte, De-o parte
și de alta a cărților atrage pasionatul de lectură
încă de la început. ”Amor librorum nos unit” sunt
cuvintele cu care cititorul este întâmpinat atunci
când își purcede lectura. Este de altfel maxima
care dă titlul unei prefețe în care ne sunt descrise
câteva din amintirile și experiențele trăite de autor
în preajma cărților pe când era redactor la editura
Dacia, dar și câteva din trăirile cotidiene ale
profesiei de bibliotecar. Vă puteți imagina o
bibliotecă în care cititul este interzis? Cu
siguranță că nu! Aceasta este și impresia autorului
care descrie ironic situația dintr-o bibliotecă
românească în care directorul le sugerase
angajaților să nu mai citească în timpul
serviciului.
Oare „Amor librorul nos unit” e doar o
maximă alături de altele care fac referire la cărți,
lectură și cititor precum: „Libri multi magistri
sunt”, „Lectio quae placuit decies repetitia
placebit?” este întrebarea la care se încearcă
găsirea unui răspuns în această prefață.
Aceeași maximă este folosită de altfel și
pentru titlul primei parți a cărții unde sunt reunite
articole publicate în reviste precum Vatra,
Apostrof, Complement și Tribuna. „Cartea
maghiară în România”, „Profesorul Mircea Zaciu”,
„Scriitori evrei din România”, „Hasid hasidimi,
hasidism și povești hasidice”, sunt doar câteva din
titlurile unor articole ce ne descriu momente din
copilărie, adolescentă, studenție, gânduri, dar și
sentimente trăite la un moment dat în evoluția
spirituală și profesională a autorului.
În articolul „Cartea maghiară în România”
apare ideea potrivit căreia o cultură nu poate fi
considerată cunoscută fără a avea acces la
literatura acesteia. Nu este neapărat necesar să
cunoști limba unui popor pentru a-i înțelege
cultura, dar este necesar să-i fie cunoscute
valorile. Iar dacă în limba propriului popor nu
apar traduceri ale lucrărilor de valoare din alte
limbi, în cazul articolului de față maghiara, poți
trece cu ușurință pe lângă o carte valoroasă, poți
ignora numele unui autor reprezentativ pentru
poporul vecin.
Plecând de la o anchetă realizată de revista
Vatra, cu tema „Cum poate fi cineva scriitor
român evreu” autorul încearcă să găsească un
răspuns în articolul „[Nimeni nu m-a lămurit]
scriitori evrei din România”. Printr-o comparație
între scriitorii evrei autorul evidențiază că cei din
România scriu în limba română, încercând prin
aceasta să își manifeste apartenența națională, iar
în momentul în care scriu în diferite alte limbi
precum ebraica veche, ladino, idiș își manifestă
apartenența religioasă. În cadrul articolului
amintește de asemenea de înțelepciunea rabinică,
iar ulterior revine cu un articol mult mai complex
în care lămurește termeni precum hasid, hasidimi
sau hasidism, făra a neglija poveștirile hasidice.
Pentru un scriitor existența unei persoane care
să îi ghideze pașii în drumul creației poate fi
extrem de importantă. Dar sunt scriitori care în
evoluția lor literară au norocul să fie călăuziți de
astfel de persoane, iar alții pornesc singuri pe
acest drum. Cea de-a doua situație se potrivește și
autorului care și-ar fi dorit un părinte spiritual în
persoana unuia din foștii săi profesori. În articolul
sugestiv intitulat „[Ca un maestru] Profesorul
Mircea Zaciu” ne sunt expuse câteva din
gândurile legate de profesorul său, pe care și l-ar
fi dorit ca îndrumător profesional.
Dar profesorul Zaciu nu este singurul scriitor
care îi trezește amintiri. La sugestia Martei Petreu
a fost scris articolul „Buick-uY negru și Teatrul de
păpuși” în care ne sunt istorisite câteva întâmplări
din copilăria autorului legate de episodul clujean
al lui Petru Dumitriu.
Despre cartea care este citită în anumite
momente ale anului ne vorbește în articolul
„Carte de vacanță, sau cartea pur și simplu”, iar
despre cărțile de referință și cele în limba franceză
în ultimul articol al primei părți - „Les Livres
Franțais. Pre limba lui Volaire”, pentru a trece
apoi la cea de-a doua parte intitulată ”De o parte
și de alta a cărților” care cuprinde șase teme.
Unele cuvinte au un impact important asupra
noastră, asupra amintirilor noastre, simple nume
putând duce la extragerea din memorie a unor
seturi întregi de evenimente petrecute în trecut,
din perioada copilăriei, a studenției, a tinereții,
dar nu numai. Pentru autor cuvântul Echinox
deține o conotație deosebită, reprezentând un
început. În „Plimbându-mă prin Cluj pe strada
Echinoxului”, își descrie primele impresii pe care
le-a trăit când a trecut în clasa a V-a Școlii Medii
„Emil Racoviță”, situată pe strada care, în
imaginația scriitorului, purta numele redacției
unde, ulterior, avea să-și facă ucenicia ca redactor,
4
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Recurențe ale etno-mitolo-
giei slave în literatura rusă
Grațian Cormos_______________
Elena Abrudan
Mit și semnificație în proza rusă
Cluj-Napoca, Ed. Cărții de Știință, 2004
Cel mai recent volum al Elenei Abrudan,
Mit și semnificație în proza rusă, (Editura
Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2004)
reprezintă îmbinarea fericită a celor două pre-
ocupări mai vechi ale autoarei, concretizate sepa-
rat în volumele anterioare: Literatura rusă. Proza
contemporană (Editura Echinox, 2001) și
Structuri mitice în proza contemporană (Editura
Casa Cărții de știință, 2003).
Într-un capitol introductiv sunt trecute succint
în revistă toate încercările de interpretare ale
miturilor de la sofiști - care îl vedeau ca alegorie
- până la cele mai recente școli ale lingviștilor
structuraliști ruși care pun accentul pe principiul
diacronic în cercetare. Tot aici, autoarea ne intro-
duce în atmosfera tradițiilor mitologice ale
vechilor slavi pentru a ne oferi o precomprehensi-
une asupra structurilor mitice camuflate în lite-
ratura rusă contemporană. În acest scop, Elena
Abrudan ne formează aparatul receptor,
atenționând cititorul asupra prelucrării și
dizolvării de-a lungul timpului a unor motive și
simboluri ale imaginarului comun - axis mundi,
încercările inițiatice ale eroului, lumea celestă și
cea subpământeană - în etno-mitologia slavă.
Accentele cercetării cad pe proza secolului XX
rus marcat în plan cultural de două curente succe-
sive: realismul socialist și postmodernismul,
deopotrivă de nocive per ansamblu - deși
acționând cu mijloace diferite - față de marile
meta-narațiuni. Denunțând rolul stereotip al mitu-
lui în literatura realismului socialist, Elena
Abrudan ne convinge de triumful imaginarului în
operele unui Cinghiz Aitmatov, Andrei Platonov,
sau Mihail Bulgakov, mărturie clară a modului în
care mitul a falimentat utopia proletcultistă, ca
răzbunare pentru încercarea de demitizare. În
continuare, cercetătoarea demască impostura
mitică a postmodernismului rusesc care - ca și cel
european - preia doar carcasa de basm, dar
impune rezolvarea de circumstanță a conflictului
narativ, nerespectând decât pur formal rețetarul
morfologic al basmului, al structurii mitice de la
care se revendică. Anii ’60 au marcat însă și pro-
movarea din plin a mitologizării omului simplu
care face Istoria, mai precis “întoarcerea la valo-
rile simple și eterne, general umane al căror
păstrător este”. (p. 84)
Trecerea în revistă a literaturii ruse contempo-
rane îi permite Elenei Abrudan reiterarea viziunii
cosmotice (relația de profundă legătură a omului
cu spațiul) ca o condiție sine qua non a perspec-
tivei mitice asupra existenței. Integrarea individu-
lui în spațialitatea sacră se realizează - în viziunea
cosmotică - prin supunerea la ritmurile/riturile
circuitului obișnuit al vieții. Nimic nu e contin-
gent în arhitectura mitică a omului simplu descris
cu acuratețe în proza rurală rusă - susține Elena
Abrudan - ci toate elementele se înscriu cu nece-
sitate într-un complex organism supradeterminat.
De aici derivă spaima și dezgustul în fața
coloșilor de moloz industrial sau refuzul
dezrădăcinării cu multiplele ei variante - pierderea
casei, înstrăinarea, schimbarea moravurilor și a
obiceiurilor, adaptarea la un nou mediu și stil de
viață.
Ce consecință are pierderea contactului cu
substratul mitic al existenței? Mankurtizarea
(spălarea creierului, inconștiența originilor) -
ipostază ilustrată de mitul modern al lui
Aitmatov (O zi mai lungă decât veacul) și reluată
în ultimul său roman, încă netradus în română,
Stigmatul Casandrei.
Pertinentei exegeze asupra prozei ruse îi
urmează în finalul volumului câteva considerații
de ordin general despre actualitatea mitului în
contemporaneitate. Întregul demers analitic al Elenei
Abrudan, demers responsabil de coerența și organici-
tatea volumului de față trebuie văzut ca o pledoarie
pentru mit și simbolism de care nu ne putem
debarasa, nici chiar “evadând” în antimit sau parodie
- pentru că și aceste două forme pervertite ale mitu-
lui sunt purtătoare de semnificații și se raportează
vrând-nevrând la o axiologie arhetipală. Concluzia
exegezei întreprinse de autoare ar fi aceea că omul
trăiește dotat cu o “conștiință mitologică”, care intră
în funcțiune chiar și împotriva voinței lui - în condiți-
ile unei distanțări sau chiar negări a nucleului legen-
dar - deoarece: “mitul este înainte de toate un model
și că orice destrămare a unui mit este urmată de
apariția altui mit, în ciuda unor perioade de ocultare
a mitului, persistența structurilor și motivelor mitice
în conștiința omului și manifestarea lor în cele mai
variate aspecte ale vieții, demonstrează că, din fericire,
cunoașterea rațională nu înlătură cunoașterea intu-
itivă, că există o unitate între imaginația omului în
general și cea mitologică, iar poetica mitologizării face
posibilă evidențierea acestei unități”. (p. 210)
■
atunci când i-a cunoscut pe cei care aveau să îi
devină prieteni și colegi. De fapt prin acest capitol
se face o incursiune în tinerețe, nelipsite fiind
informațiile despre școala generală, admiterea la
facultate, urmată de intrarea în redacția revistei
Echinox, despre atmosfera din această redacție,
amintirile din perioada studenției când își
împărțea timpul cu prietenii săi Vasile Sav și Ioan
Marcoș Livian, gafele profesionale, atât de
caracteristice oricărui început, evoluția în munca
la editura Dacia.
Și dacă cu prima temă a celei de-a doua părți
cititorul este pus în ipostaza unui auditor tacit la
o „mărturie” despre momentele de formare a
autorului, dar și a altora, cu cea de-a doua temă,
„De o parte și de alta a cărților I”, lectorul
pătrunde tot mai mult în universul real sau
imaginar pe care cartea îl reprezintă. Se poate
vorbi despre acesta ca despre o ființă vie? - se
întreabă autorul. Oare cartea are o dată de
naștere? Și dacă da, care este acesta - momentul
creației sau cel al publicării? Dacă până înainte de
1990 evoluția unei cărți era una fixă, în sensul că
ea trecea de la stadiul de manuscris la cel de
editare, în prezent, datorită tehnologiei,
manuscrisul este posibil să nu mai existe. Totuși
aceste etape ale cărții, „cum se scriu cărțile”, „cum
se fac cărțile”, „cum trăiesc cărțile” și „cum se
citesc cărțile” formează patru subteme prin care
se face o analiză din diferite unghiuri.
Informațiile despre lumea scriitorilor, a relațiilor
dintre aceștia și redactori, a anticarilor, a
colecționarilor, a librarilor, a bibliotecarilor, a
editorilor, a bibliotecilor publice sau particulare,
despre cititul aleatoriu sau cititul programat,
cititul de plăcere, despre rezultatul lecturii -
cultura personală, sunt ordonate în aceste patru
subteme ajutând cititorul să realizeze o privire de
ansamblu asupra cărților și elementelor sale
conexe.
În „De o parte și de alta a cărților II” autorul
își pune cititorul la un exercițiu de imaginație.
Cartea poate fi privită atât din fața unui raft cât
și din spatele său, ca și cum te-ai afla în fața unui
ecran sau în spatele său, și nu numai pe
orizontală ci și pe verticală. Cititul este diferit,
raportat la cel care citește, ambele ipostaze
putând fi întâlnite doar la persoanele care
exersează lectura. La această temă sunt descrise
unele situații din care unele ilare, altele ironice,
altele paradoxale dar și simple situații. Este luat în
discuție momentul în care începi lectura și
importanța a ceea ce citești. Dar un cititor
experimentat nu poate fi imaginat fără o
bibliotecă. Modul în care acesta o creează și o
dezvoltă diferă, putându-se vorbi de biblioteci
specializate și de cele generale. Iar alături de
bibliotecile particule cititorul experimentat intră
într-un contact permanent cu bibliotecile publice,
ca instituții care ajută la formarea sa. Pornind de
la importanța formării cititorului, autorul
analizează și cazul formării bibliotecilor indicând
faptul că sunt foarte puține cazurile în care o
bibliotecă pornește de la zero, cum a fost
biblioteca Muzeului limbii române din Cluj,
creată de Sextil Pușcariu. De cele mai multe ori
fondurile acestor instituții culturale și de cercetare
sunt alcătuite din donații succesive, de importanță
crescută sau mai puțin importante, la care s-au
adăugat noi achiziții, devenind în felul acesta
biblioteci de tip enciclopedic.
Nelipsite din viața unui cititor sunt saloanele
de carte și târgurile, ce existau și înainte de 1990
și după, autorul realizând în „Saloane de carte,
târguri, iarmaroace...” o analiză comparativă între
ceea ce însemna atunci un astfel de eveniment și
ceea ce presupune el în prezent. Importanța pe
care aceste organizări periodice o au, participarea
editurilor reprezentative, caracterul lor național
sau din contră local, provincial, eficacitatea și
utilitatea sunt elementele pe care se bazează
analiza intreprinsă.
Uneori viața ne pune în situații în care
credeam ca nu vom ajunge niciodată, iar apoi
constatăm însemnătatea acestora. Vizitarea casei
familiei Petrescu, după moartea acestora, trezește
unele amintiri legate de foștii săi profesori, iar în
„Casele scriitorilor - memoria nealterată a
înaintașilor?” - vorbește tocmai despre moștenirea
pe care aceștia ne-o lasă alături de creațiile lor
culturale. Locuri reprezentative precum casa
memorială din Humulești a lui Ion Creanga, casa
din Ciucea a lui Octavian Goga sau a casa
memorială Emil Isac sunt doar câteva din
exemplele pe care le evocă autorul.
O lucrare dedicată cărților nu s-ar putea
încheia fără anumite previziuni, sugestiv intitulate
„Preliminarii legate de carte (și de bibliotecă) între
„modernizare” și „globalizare”. Deși încearcă să
evite clișeul de „previziune”, autorul nu renunță
la a spune modul în care își imaginează viitorul
cărților și a bibliotecilor și de ce nu a
bibliotecarilor. În concepția sa modernizarea
aduce noi suporturi pentru carte, aduce accesul
rapid la informație prin Internet, dar acest lucru
nu va duce la înlăturarea cărții din suportul său
tradițional, în timp ce „globalizarea” presupune
universalitate, o dată cu acceptarea conceptului de
„literatură universală”.
În concluzie De o parte și de alta a cărților
este o lucrare ce-i incită pe cei atrași de lumea
cărților și prin titlul său, continuând pe tot
parcursul lecturii, presupunând multe analize
calitative și cantitative. Interpretările care se pot
extrage din rândurile celor 286 de pagini sunt
multiple și fațetate, recenzia de față limitându-se
doar la câteva aspecte.
■
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
comentarii
Un volum monumental
Gelu Neamtu
Bibliografia istorică a României
Volumul X, 1999-2004
Bucure°ti, Ed. Academiei Române, 2005
Academia Română, Secția Istorie, a pregătit
pentru Congresul Mondial de Istorie de la
Sydney (Australia) cel de al X-lea volum
din colecția Bibliographia Historica Romaniae
începută cu 35 de ani în urmă (1970).
Bibliografia istorică a României, volumul X,
cuprinde, selectiv, titlurile cărților, studiilor și
articolelor publicate între 1999 și 2004.
Truditorii principali ai acestei monumentale
lucrări, de o importanță fundamentală pentru
istoriografia românească, sunt Gheorghe
Hristodol, coordonator și autorii: Felicia
Hristodol, Gheorghe Hristodol, Stelian Mândruț,
Magdalena Tampa, Ottmar Trașcă, Lucia Turc.
Numeroși alți colaboratori au făcut posibilă
apariția acestui volum fără precedent ca amploare:
cuprinde 30.698 + 759 (31.457) de titluri pe 1174
de pagini. Numărul titlurilor este cu 10.000 mai
mare decât al volumului IX și cu 20.000 mai
mare decât al volumelor de dinainte de 1989! Și
se mai vorbește despre sfârșitul istoriei! Ultimii 5
ani au însemnat în fapt o adevărată explozie în
domeniul lucrărilor de istorie. Volumul constituie
și încoronarea colecției Bibliographia Historica
Romaniae la inițierea căreia a contribuit
întemeietorul științei bibliografice românești,
regretatul prof. univ. dr. loachim Crăciun.
Structura acestui volum este extrem de bogată,
cuprinzând: Istoriografia și activitatea unor
istorici români. Relația dintre istorie și alte științe.
Bibliografii. Dicționare. Enciclopedii. Izvoare
istorice. Științe auxiliare ale istoriei. Heraldică.
Demografie. Imagologie și altele. Istoria străveche
și veche. Istoria medie. Istoria modernă și
contemporană. Istorie locală. Minorități naționale.
Românii de peste hotare. Istoria culturii, științei și
civilizației din evul mediu și până în zilele
noastre. Istorie universală. Istoria bisericii și a
religiilor. Personalități politice și militare. și multe
alte domenii.
Adăugând la toate acestea și un indice
alfabetic de autori cu totul impresionant.
Lucrarea nu este numai de interes național, ci
și de interes internațional prin faptul că titlurile
sunt traduse și într-o limbă de circulație
internațională, cum este franceza.
Volumele de bibliografie sunt vitale pentru un
istoric profesionist și nu numai. Nu te poți așeza
la masa de scris fără să consulți bibliografia
deoarece riști să repeți teme demult epuizate sau
să-ți scape izvoare și informații importante. Iată
de ce numai de aici poți afla tot ce s-a scris
remarcabil pe marginea temei care te interesează.
Aceasta nu înseamnă cu nu au existat
„obstacole extraștiințifice”. Au fost, și nu puține,
mai ales din partea unora ce nu voiau să înțeleagă
că unei astfel de lucrări trebuie să i te dedici, să i
te sacrifici deliberat, renunțând, cu durere uneori,
la proiecte personale.
Omul care a luptat cel mai din greu și care a
fost „stâlpul” celor zece volume, a fost fără
îndoială Gheorghe Hristodol, care și-a închinat
întreaga-i carieră acestui remarcabil „moment” al
istoriografiei românești.
Bibliografia aceasta, în afară de faptul că
ușurează mult munca istoricului, mai are o
însușire interesantă: dezvăluie aproape matematic
diferența dintre autoritatea bazată pe „vorbe
agresive” (pe vremuri se numea „combativitate”)
și aceea bazată pe muncă asiduă și onestă.
Desigur, prin forța împrejurărilor se mai
strecoară și câte-un grafoman sau veleitar, dar
oricum, „opera” acestora nu are șanse de
supraviețuire.
Multe ar mai fi de spus și despre efectul
Bibliografiei asupra orgoliilor, dar ne limităm la a
reitera importanța ei la progresul istoriografiei
românești prin stimularea unei concurențe
benefice între profesioniști.
Această lucrare, atât de valoroasă, de
importantă și de necesară a fost concepută ca o
lucrare generală care urmărește cuprinderea
întregului material bibliografic necesar cercetării
istorice, cu o vastă paletă de probleme care
demonstrează că istoria se intersectează și cu alte
discipline umanistice, având ca scop realizarea
unei cercetări pluridisciplinare a procesului istoric
din toate timpurile, respectând o minimă
obiectivitate și urmărind scopuri exclusiv
științifice.
Bibliografia nu poate să-ți răspundă dacă omul
învață ceva din istorie sau dacă nu învață nimic,
în schimb, îți pune în mână prețiosul instrument
de lucru cu care poți afla acest adevăr atât de
relativ.
Nu putem încheia fără a sublinia că
monumentalul volum X a apărut sub auspiciile a
trei prestigioase instituții: Academia Română,
Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj-
Napoca și Biblioteca Centrală Universitară „Lucian
Blaga” - Cluj-Napoca. El a fost tipărit la București
de Editura Academiei Române.
Celor ce au muncit 35 de ani, ca și tuturor
celor ce au contribuit la vreunul dintre cele X
volume de bibliografie le strângem mâna cu
căldură, mulțumindu-le prietenește și amintindu-le
dictonul: FINIS CORONAT OPUS.
■
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
imprimatur
Dialoguri feministe
Ovidiu Pecican
Printre adeptele feminismului în România,
Eniko Magyari-Vincze s-a făcut remarcată
încă din a doua jumătate a anilor 90, nu
doar ca autoare de studii de nivel academic și de
organizatoare de simpozioane internaționale pe
teme de gen, ci și în calitate de militantă. Cu
puținele resurse pe care le avea, profesoara, care
se formase ca sociolog la Facultatea de Istorie și
Filosofie a universității clujene în anii 80, dar care
a susținut un doctorat în antropologie culturală, a
înființat Fundația Desire și a organizat o serie de
acțiuni centrate în jurul susținerii drepturilor
femeii la egalitate de șanse în România și în
Europa Central-Orientală. Cu o incredibilă
energie, ea a reușit în numai câțiva ani să adune
în jur un grup de colege și colegi interesați de
aceeași problematică a genului social și cultural, a
lansat un program masteral în domeniu și a
pătruns într-o rețea de studioase care cuprinde
nume sonore atât de la noi (Mihaela Miroiu,
Otilia Toderean, Mihaela Frunză), cât și din
străinătate (Gail Kligman, Viola Zentai, Maria
Bucur ș. a.).
O bursă la Universitatea Sussex din Brighton,
alta la Centrul - prestigios - de Studii de Gen de
la Nijmegen, în Olanda, corespondența cu mai
multe personalități din domeniul în care se
ilustrează cu pasiune i-au prilejuit lui Eniko
Magyari-Vincze un volum publicat în limba
engleză. Talking Feminist Institutions. Interviews
with Leading European Scholars (Cluj-Napoca, Ed.
Fundației Desire, 2002, 262 p.) este o apariție
insolită în ansamblul lucrăilor feministe apărute la
noi. Spre deosebire de atâtea cărți care își propun
aclimatizarea problematicii feministe în România,
promovând traducerile din contribuțiile străine ori
rezumând și comentând producția savantă din
alte țări, Vorbind despre instituțiile feministe își
propune, cât se poate de firesc, însă cu
îndrăzneală, să fie o carte care nu mai necesită
adaptări în trecerea ei de la nivelul pieței externe
către exterior. Ea se adresează, în egală măsură,
străinilor și publicului românesc, socotind că și
printre primii și printre ceilalți cunoscătorii de
engleză și pasionații de gender studies formează o
categorie de cititori suficient de copioasă pentru a
putea alcătui destinatarii tirajului. Este un act care
merită subliniat, fiindcă feminismul devine, în
această situație, arealul tematic care anulează
diferența dintre cititorul din țară și cel din lumea
largă. Cu excepția altor cărți ale aceleiași autoare -
una dintre ele trilingvă, reunind studii scrise în
română, germană și maghiară -, predestinate unui
consumator multicultural, culegerea de interviuri
publicată sub titlul Talking Feminist Institutions
marchează o nouă etapă în ștergerea granițelor
receptării livrești și apropierea mai accentuată a
României de Occident.
Ideea de a marca interesul pentru instituțiile
feministe prin mai multe dialoguri cu experți în
materie de studii de gen provenind din mai multe
țări este inspirată. Întâi și întâi, ea pune în
contact într-o manieră directă, accesibilă, mai
puțin pretențioasă pe cel care se interesează de
subiect fără a fi neapărat un studios. Dialogul
rămâne, în orice domeniu, o modalitate
privilegiată de a exprima ideile, opiniile și
atitudinile, bucurându-se de avantajele oralității,
plasticității, ușurinței necaracteristice construcțiilor
erudite, armate de un aparat critic (note de subsol
și bibliografie, construcție și deconstrucție
argumentativă etc.).
Recrutarea protagoniștilor din mai multe țări
și deci din diverse ambianțe universitare ori civice
dă o imagine diferențiată, bogată, complexă
despre peisajul european actual al dezbaterii pe
tema feminismului. Rosi Braidotti tratează studiile
feministe ca pe o politică a diferenței, atrăgând
atenția asupra valorii acesteia din urmă după
eșecurile repetate ale politicilor moderne ale
unanimității. Barbara Einhorn se referă la idealul
egalității între genuri pe toată suprafața
pământului. Mieke Verloo este interesată de
sutura între știință și actul politic. Carol Kedward
visează o organizare dincolo de limitele disciplinei
științifice la care aderă. Politica sensibilă la
problematica genului este și preocuparea lui Joyce
Outshoorn. Construirea cunoașterii științifice din
perspectiva genurilor face obiectul preocupărilor
lui Ineke Klinge. Reproducerea interculturală a
științei ocupă locul central în dialogul cu Maya
Unnithan. Lin McDevitt-Pugh afirmă posibilitatea
de a crea informații pornind de pe o platformă
feministă, ceea ce conferă, desigur, o putere
suplimentară acestui tip de informație. Cu un
nou tip de proiecte deconstructiviste intră în
discuție Stefan Dudink, propunând ca punct de
pornire studiile despre masculinitate și studiile
referitoare la homosexualitate. Expandarea spre
margini a educației stă în centrul atenției lui
Gerry Holloway, iar Marjolein Verboom
regândește multiculturalismul, propunând o
atenție a antropologului cultural față de femeile
din interiorul unei culturi.
La prima vedere, o asemenea înșiruire de teme
și motive centrate în sfera aceleiași problematici
pare o selecție destinată celor deja inițiați în
câmpul investigațiilor de gen. Pe cine să intereseze
în România, cunoscută ca țară cu tradiții
patriarhale consolidate nu doar de trecutul
îndepărtat, ci și de machismul ultimilor
cincisprezece ani? Adevărul este însă că aceia
interesați nu sunt chiar atât de puțini pe cât s-ar
putea crede și, în plus, există teme care, odată
puse pe tapet, își și crează publicul. De ce, la
urma urmei, ar fi mai încununată de succes
colecția de scrieri dedicate religiei pe care o
publică Ed. Humanitas în format de buzunar? În
cuprinsul acesteia din urmă, Cristian Bădiliță
publica un volum de interviuri cu savanții
contemporani din domeniu, carte care, la rigoare,
poate fi privită ca fiind simetric opusă acesteia, ca
una ce ilustrează același tip de demers, în
cuprinsul unui areal la fel de îngust sub raportul
specializării, dar într-o direcție de înaintare aflată
în răspăr față de secularismul feminist profesat în
Talking Feminist Institutions?
Cartea conține trei capitole și o concluzie,
ordonând în cadrul fiecărei secțiuni de două ori
câte patru, iar în final numai trei interlocutori. În
total unsprezece convorbiri, așadar, cu un spectru
amplu, în pofida unității de fond a volumului.
Dincolo de acestea, un interes unic, devorator,
împreună cu setea de a lansa pe apele noastre
teritoriale o sondă înspre Occidentul expert în
materie: al antropologei culturale specializate în
studii feministe, Eniko Magyari-Vincze. Cea care
chestionează este, în aceste pagini, organizatoarea
de studii în domeniu din Ardeal. O carieră
asemănătoare, însă la București, face cu egal
succes profesoara Mihaela Miroiu, autoare de cărți
de filosofie feministă, coordonatoarea unei colecții
de profil la Ed. Polirom și polemistă elegantă în
presa cotidiană și de cultură, oricând cauza de
care este atașată îi reclamă intervenția. În timp ce
autoarea bucureșteană acordă atenție consecventă
teoriilor feministe, militanta clujeană preferă să
pregătească terenul propriilor inițiative
instituționale informându-se cu privire la
instituțiile feministe de la colegii ei occidentali.
Este și acesta un mod de a descoperi modele
posibile, chiar dacă nu le vei urma integral, și nici
pe toate. Crearea unui context problematic și a
unor referințe plurale pnetru propriile tentative,
mai ales atunci când se face sub auspiciile
conversațiilor colegiale, nu poate decât să
îmbogățească atmosfera și să prezideze la ctitoriile
zilei. Văd în volumul semnat de Eniko Magyari-
Vincze un început semnificativ pentru domeniu și
o frumoasă piesă de istorie orală recentă.
■
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
telecarnet
Pe marginea presei
Gheorghe Grigurcu
(Urmare din numărul trecut)
acă tot am ajuns la condamnare oficială,
din partea Comitetului Director al
Uniunii Scriitorilor, a lui Paul Goma ( în
ce mă prive°te, am fost °i am rămas neîmpăcat cu
ideea de cenzură), hai să ne extindem câmpul
privirii °i asupra altor manifestări ale publicisticii
noastre, de-o lipsă de onorabilitate ce se
învecinează, prin forța lucrurilor, cu reprobabilul
antisemitism! Să n-avem aerul că ne precipităm
exclusiv într-o singură direcție °i că ne răfuim
exclusiv cu un singur autor! Oricât de odios ni se
prezintă Holocaustul, nu mai puțin odioase sunt
crimele regimului comunist. Nu o graniță
artificială se cuvine stabilită între suferință °i
suferință, ci o punte a solidarității umanului adus
la dramatismul ultim al experiențelor istoriei sale,
măcar a celei recente. Trufia unei dureri izolate,
precum orice trufie °i cu ceva pe deasupra, mă
tem că e antiproductivă, riscând a-i diminua
impactul afectiv scontat, a o face antipatică.
Fire°te, a minimaliza, a distorsiona ori, mai grav,
a nega Holocaustul e un act nesăbuit. Dar a jigni
memoria victimelor comunismului, a-i insulta pe
cei ce i s-au împotrivit nu e, la rându-i, un act
nesăbuit? Dacă azi putem publica, vorba vine,
orice dorim, (să recunoa°tem, totu°i, epocalul
progres realizat de dispariția cenzurii ca
instituție), inclusiv ignominii la adresa celor pe
care, cu un termen generic, îi numim disidenți,
faptul se datorează în mare măsură acțiunii
acestei minorități luminate, curajoase, care, prin
sacrificiul său, jalonează istoria contemporană.
Minoritate care, în pofida unor triste dezerțiuni
din rândurile sale, menține °i în prezent spiritul
critic cel atât de deranjant la o cotă înaltă.
Ofensele aduse acestor oameni, pentru tot ceea ce
au făcut °i pentru tot ceea ce fac, nu echivalează
oare cu o sfidare la adresa memoriei noastre
colective °i, în egală măsură, la adresa speranțelor
noastre de ie°ire la liman pe care, a°a naiv-
dureroase cum sunt, n-am încetat a le nutri?
Circumstanțe ce nu-l împiedică pe un critic -
temerar în felul d-sale! - a scrie ritos: “Disidenții
°i-au dovedit încă o dată nocivitatea. Au fost
nocivi în comunism (ceea ce ar fi crezut unii că e
bine, pentru că ducea la ruinarea sistemului) °i au
rămas nocivi, ba chiar mult mai nocivi, °i în
democrația postdecembristă” (Ion Simuț, în
Tribuna, nr. 73/2005). Cuvinte antologice, în
întunecimea lor de smoală! Ce părere are
Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor? S-ar
cuveni, credem, a lua o atitudine °i în această
privință!
*
Dilema veche (nr. 93/2005) stabile°te o
insolită relație între procesul comunismului °i
medicină: “Ca urmare a intervenției profesorului
dr. Andrei Firică despre situația din spitalul
«Colentina» (Dilema veche, nr. 88, 23-29
septembrie), primim un drept la replică semnat
de actualul director al spitalului, dr. Sorin Simion.
Îl publicăm, după ce am tăiat toată partea de atac
la persoană, referitoare la trecutul comunist al
profesorului Firică. «Nu e în chestie» (sic!). Nu ni
se pare corect să declan°ăm procesul
comunismului începând cu ortopedia, el ar trebui
început, poate, de la bolile inimii °i ale
creierului”.
*
Tot în Dilema veche (nr. 94/2005), dl. Radu
Cosa°u are nostalgia lui Paul Georgescu,
“«monsieur Paul» cum îi spunea Ion Vinea”. E
adevărat că oarecum îl °tiam pe răposatul critic
compus pe bază de oximoroane, ca un dogmatic
erudit, ca un comunist ironic, ca un proletcultist
subtil, dar dl. Cosa°u ne propune primenirea
oximoroanelor: “Caragialian până-n măduvă”,
“leninist polivalent”; “luptase ca să aducă la
putere un sistem pe care-l justifica, disprețuindu-i
pe mai toți oficialii lui; îi spiona permanent,
punând mai presus de orice - cu un soi de
junimism - anecdota bucure°teană”; “congestionat
la orice egalizare între Hitler °i Stalin, de unde
faima sa de stalinist” etc. Rezumând ar veni cam
a°a: un caragialian dogmatic, un junimist
prototalitar, un democrat stalinist. Nu e rău!
*
În acela°i text (plin de stafide!), dl. Radu
Cosa°u ne aduce la cuno°tință că “monsieur paul”
detesta “obscuritatea misticoidă”. Idiosincrasia
“paulgeorgesciană” mă proiectează în trecut...
nu °tiu cine a utilizat prima oară cuvântul
“misticoid”, dar îmi amintesc că l-am întâlnit
într-un articol al lui Silvian losifescu, de prin
1958, apărut în Lupta de clasă, care, cu ajutorul
lui, mă “înfiera” în calitatea mea de tânăr poet °i
totodată de foarte primejdios vrăjma° “de clasă”.
Termenul cu un iz de mare combativitate
partinică l-a amuzat pe Blaga, când i-am adus la
cuno°tință textul... “Demascat” astfel grație
vigilenței companionilor lui “monsieur Paul”,
Ov. S. Crohmălniceanu °i Georgeta Horodincă,
ani în °ir am avut bucuria de a nu mai putea
publica nimic, odihnindu-mă în conul semnăturii
prohibite ...
*
În lipsă de ceva mai bun ori pur °i simplu din
spaima vidului, micile ecrane precum °i gazetele
de senzație - dar care gazete, acum, la noi, nu
sunt măcar în largă parte de senzație? - care ca °i
natura, au oroare de vid, °i-au îndesit de la o
vreme prezentările unor “foști”. Burtică, Niculescu
- Mizil (care °i-a reconstituit cu demnitate coada
numelui, retezată fără cruțare de Ceau°escu!),
Constantin Olteanu, Ștefan Andrei, până °i “ge-
neralul” Pleșiță își derulează tacticos amintirile, î°i
strecoară ofurile °i nu se dau în lături, ca ni°te
purtători ce sunt ai unei vaste experiențe, să-°i
dea cu părerea asupra unor chestiuni mai mult
sau mai puțin delicate ale societății noastre
prezente. Fosilele au încă un rest de viață, sunt
chiar insuflate de un respectabil elan al defensivei.
Împăiate ce e drept, figurile lor de panopticum
totalitar mai au puterea de-a surâde, de-a
gesticula, de-a emite judecăți - cum altminteri? -
moralizatoare. Remarcă dl. Barbu Cioculescu în
România literară (nr. 40/2004): “Supraviețuitorii
vechii gărzi ne trimit bezele prin eter. Cine ar
avea ceva împotrivă? Vremurile au fost aspre, ba
chiar teribile, mulți au căzut, °i nu numai din
rândurile adversarilor politici, dar °i ale celor mai
buni fii ai poporului gratificați cu ciocănituri de
levier în țeastă. Însă ace°ti vorbitori ce-°i îndreaptă
privirile senine către noi, pe când susură aforisme
sapiențiale, au supraviețuit, ceea ce nu dovede°te
că au fost mai vulpi decât vulpile, ci, dimpotrivă,
că o sănătoasă prudență altoită pe moderație, i-a
scos din impas, în câte °i mai câte rânduri. Nu
chiar în toate - imprevizibilul stăpân era urgisitor
- cusur ce se trece în rândurile celor rele ale celor
bune”. Discursul “foștilor” e o pledoarie pe tema
“variațiilor” (calitative) ale regimului
antedecembrist, astfel încât părțile lui “bune
(Simpla prezență a acestor revenitorine confirmă
o dată mai mult că «trecutul regim» °i-a avut
părțile lui drăguțe, cum zicea Pirgu)” să nu fie
carecumva date uitării. Se cade să le deslu°im
conform principiilor dialecticii, să restituim până
la urmă binele binelui, cu riscul de-a constata că
acesta predomină izbitor într-o benefică unitate a
realizărilor “epocii de aur”: “Pe scurt, părțile bune
ale părților rele °i părțile rele ale celor bune
simetric dispuse, dialectic compuse, misterios
difuze se leagă atât de strâns între ele, încât a
încerca să le separi surpă o unitate sacră, de genul
noapte-zi, yang-ying, sânge °i apă etc”. La ce bun
să-i mai vorbim “de rău” pe morții (moral), dacă
ace°tia nu pregetă a se vorbi pe ei în°i°i numai
“de bine”?
*
În fine, în balcanica noastră politichie în care
interesul (personal) poartă fesul (atitudinilor
conjuncturale) °i-a făcut loc un moment de
onoare. Un ministru, cel al învățământului, dl.
Mircea Miclea, n-a pregetat a demisiona pentru că
bugetul alocat domeniului d-sale era prea mic,
penibil de mic, în discordanță chiar cu programul
actualilor guvernanți. Aflăm din ziarul Adevărul
(27 octombrie/2005) “«Este nevoie de o alocație
de 5 la sută din PIB pentru ca sistemul să
funcționeze °i pentru a face reforma în educație»,
a precizat Mircea Miclea, ministrul educației °i
cercetării, după °edința comună de ieri a
comisiilor de învățământ din Camera Deputaților
°i Senat. Această solicitare echivalează cu
aproximativ 13.000 miliarde de lei, bani care nu
pot fi acoperiți prin realocările de la serviciile
secrete °i parlament, a mai spus ministrul
demisionar”. Și următoarea precizare prețioasă
pentru conturul moral al gestului cu pricina:
“Mircea Miclea nu revine asupra demisiei din
funcția de ministru al educației °i cercetării, chiar
în condițiile în care bugetul alocat domeniului va
fi majorat. El a atras atenția că nu trebuie creat
un precedent imoral, prin care un ministru se
joacă de-a demisia ca să facă presiuni pe propriul
guvern, apoi, obținând bani mai mulți, să revină
asupra demisiei”. Aferim!
*
Le roi est mort! (Alexandru Paleologu). Vive le
roi (Toader Paleologu)! Cităm din al doilea:
“Spunea tatăl meu nu demult că «și pentru bârfă
trebuie să ai talent». Gre°ea: mai cu seamă pentru
bârfă e nevoie de talent. Pentru că, întorcând
vorba lui Stendhal, «il n’y a rien de plus
detestable que le commerage mal fait». Adică
nimic nu e mai detestabil decât bârfa veninoasă,
resentimentară °i trivială. «Talent» nu înseamnă
doar capacitatea de a găsi formule. Este vorba,
mai degrabă, de un «talent» moral, de ironia
dublată de generozitate. (...) Cu totul altceva este,
însă, vorbitul de rău. Părintele Arsenie Papacioc
spunea într-un interviu că acesta e păcatul cel mai
grav la români. Cum, nu orgoliul sau necredința,
a°a cum ne-am a°tepta poate să auzim de la un
om al Bisericii? Ei bine, nu. Acestea sunt pesemne
noțiuni prea abstracte, iar duhovnicul de la
Techirghiol vorbea pe baza experienței lui
personale. De aceea, îmi încep °i eu catalogul
metehnelor române°ti prin aceea°i dezagreabilă
realitate. «La chose du monde la mieux partagee»
pare a fi, în spațiul mioritic, spiritul bănuitor,
acuzator, clevetitor. Orice ai face °i oricât de bune
intenții ai avea, tot e°ti suspect de cine °tie ce
ticălo°ie. U°urința cu care ți se atribuie mobiluri
josnice e pur °i simplu uluitoare. Cu ajutorul
prostiei, se ajunge uneori la scenarii de-a dreptul
fantastice” (România liberă, 10 noiembrie 2005).
De ce oare? Poate că pentru români calomnia e o
fantasmă a laturii lor balcanice, un complement
malign al scepticismului °i ironiei, al unui
pragmatism negativ care simte nevoia unei ieșiri
în imaginar. “Vorbitul de rău” e astfel o
suplimentară tentativă de “realizare”, de plantare
a realului ireal într-un ireal real ...
■
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sare-n ochi
Un protest avortat
Laszlo Alexandru_____________________________________
Protestul public este o formă extremă de
reacție la nedreptatea comisă împotriva unei
persoane sau a unui grup de indivizi, în
urma încălcării unor legi sau principii comunitare.
Protestul e o formă zgomotoasă de disociere, de
pedeapsă morală, o tentativă de reparare a
abuzurilor. El e adeseori urmat de gesturi efective,
în plan juridic, pentru punerea în acord a valorilor
clamate cu cele oficial recunoscute de societate.
Condiția elementară de exprimare a oricărui
protest ține de legitimitatea sa morală. Constituie o
vulgară batjocură acel protest care, simulînd revol-
ta, prezintă fapte distorsionate, neadevărate. Care
refuză, în numele indignării trucate, să recunoască
evidențele. Care recurge la campanii de amenințare
și intimidare. Care vine în sprijinul unor idei anti-
sociale, sancționate prin legislație.
Un protest cu totul inedit a fost lansat de
curînd pe piața românească. Vreo 200 de semnatari
s-au năpustit să-și clameze solidaritatea cu fostul
disident Paul Goma și cu scrierile sale antisemite.
Iată o rară performanță izbutită de autorul exilat!
Cu treizeci de ani în urmă, în Drumul Taberei, în
condiții de clandestinitate, a strîns sute de semnă-
turi împotriva dictaturii comuniste din România.
Astăzi, tocmai din Belleville, de la periferiile
Parisului, a strîns sute de semnături împotriva
legilor democratice europene și în favoarea anti-
semitismului arogant.
Căci stereotipurile din prezent ale lui Paul
Goma sînt puține, dar fixe. Deși evreii au fost
alungați aproape în întregime din România contem-
porană, iar comunitatea este pe cale de extincție,
de vină pentru toate aceste fapte sînt victimele. Ele
au fost cele care s-au dedat la provocări, de-a lun-
gul deceniilor, au dovedit lipsă de devotament față
de țărișoara care i-a găzduit cu maternă căldură.
Orice pretext pentru a strecura iar și iar acest
refren adînc insultător este binevenit pentru Paul
Goma: fie că se referă la răscoala din 1907, fie că
vorbește despre evoluția frontului în primul război
mondial, fie că simulează analiza unor fapte din al
doilea război mondial, fie că se lansează în invec-
tive la adresa statului Israel, fie că biciuiește pasivi-
tatea scriitorilor români din vremea lui Nicolae
Ceaușescu, fie că pedepsește complicitățile postde-
cembriste cu Ion Iliescu, toate drumurile duc la
aceeași destinație: evreii sînt de vină.
Scrierile sale antisemite din ultimii ani au stîrnit
ample dezbateri în presa noastră cotidiană și cul-
turală. Dar convingerile sale n-au fost clintite din
loc de numeroasele opinii, argumente și citate care
i-au fost contrapuse de o duzină de intelectuali.
Autorul nu pare îngrijorat nici de vecinătatea la-
mentabilă în care au eșuat halucinațiile sale nocive,
preluate și intens popularizate de revistele Obiectiv
legionar (nr. 20-21/2005) și România Mare
(nr. 766, 767, 768, 769/2005).
Paul Goma n-a fost împiedicat să-și expună pe
larg fandacsiile, în ziare de mare tiraj, uneori
repetîndu-și aceleași texte aberante în două-trei
rînduri, prin diverse colțuri geografice ale României
și predicînd aceeași politică a urii antievreiești.
S-a întîmplat însă că, după ce revista Viața
Românească din București (nr. 6-7/2005) a tipărit
al 1001-lea fascicol antisemit semnat de Paul
Goma, Consiliul Uniunii Scriitorilor din România
s-a săturat și, printr-un comunicat oficial, s-a disoci-
at de conținutul revoltător al publicației ce apare
sub auspiciile sale. Iar redactorul-șef adjunct Liviu
Ioan Stoiciu, responsabil de apariția textului, și-a
pierdut funcția.
Excelentă sămînță de scandal! Iată minunatul
pretext pentru ca victimizatorul să fie transformat
în victimă, printr-o zbuciumată tentativă de-a i se
spăla imaginea compromisă. Vreo 200 de
(tele)spectatori de toate extracțiile, de la vlădică la
opincă, din țară și de-afară, s-au năpustit să vocife-
reze împotriva Uniunii Scriitorilor. Ziarul Ziua din
14 septembrie a fost difuzorul potrivit al con-
traofensivei. Cel mai lamentabil e cînd cineva
protestează, dar habar n-are de ce. Dacă o sută-
două de oameni își pun semnătura sub o serie
întreagă de minciuni, devin ele brusc adevăruri?
Acumulările cantitative, conform teoriei marxiste,
sînt oare în măsură să provoace saltul calitativ -
inclusiv în sfera morală?!
Protestatarii de ambe sexe afirmă fără a clipi:
“Detractorii consacrați ai scriitorului exilat i-au
atribuit mai demult acestuia infamul calificativ [de
antisemit], mai ales pentru lucrarea sa istorică
Săptămîna Roșie sau Basarabia °i evreii, pe care, s-a
dovedit, nici unul dintre ei nu a discutat-o în fond,
limitîndu-se s-o eticheteze”. Trebuie arătat însă că
lucrarea “istorică” amintită a fost tipărită de Paul
Goma abia în anul 2004, la Editura Vremea XXI
din București, așa încît nu putea să stîrnească “mai
demult” atribuirea vreunei etichete. Nimeni n-avea
cum să judece cartea înainte de apariția ei.
Volumul respectiv l-am discutat eu însumi, în mod
extrem de detaliat, în studiul Paul Goma antisemit
(vezi E-Leonardo, nr. 5/2004; vezi Tribuna, nr. 56-
57-58/2005). I-am consacrat vreo 35 de pagini, cu
50 de note de subsol și peste 30 de citate ample.
Ce-ar fi trebuit să mai adaug pentru o discuție “în
fond”?\ Alte 300 sau 400 de pagini? Să public altă
carte, pe marginea primeia, aberante și mincinoase
de la început pînă la sfîrșit? Calificativul de anti-
semit i l-am atribuit autorului din Belleville după
lectura și analiza detaliată a ipotezelor sale. În ce
mă privește n-am fost un detractor al lui Paul
Goma, căci pînă atunci îl lăudasem și îl apărasem.
Nu sînt un detractor al lui Paul Goma, căci afirm
adevărul despre el, pe bază de citate, argumente și
demonstrații.
Superb protest public: trei minciuni într-o sin-
gură frază!
Dar protestatarii de ambe sexe merg înainte,
fără a șovăi: “Pentru noi toți e totuși evident că
scriitorul Paul Goma nu este antisemit nu doar
pentru că este soț și tată de evrei. Ci de asemenea
pentru că nu a negat și nu neagă Holocaustul și
toate celelalte crime grave comise împotriva
evreilor, inclusiv de conaționalii săi”. Situația famil-
ială a unui intelectual nu constituie însă circum-
stanțe atenuante pentru opiniile sale părtinitoare,
adînc nedrepte și insultătoare la adresa unei întregi
comunități etnice. Paul Goma a negat în mod
explicit Holocaustul, atunci cînd a scris:
“Holocaustul românesc este o minciună, un fals, o
escrocherie, o ticăloasă amenințare (Punga sau
viața!)” (vezi vol. Săptămîna Roșie..., Buc., Ed.
Vremea XXI, 2004, p. 273). Pentru aceste afirmații
- ca și pentru multe altele, la fel de grosolane -
n-am văzut încă nicăieri scuzele sau regretele
autorului.
Dacă 200 de oameni afirmă despre Paul Goma
că n-a scris ceea ce el în realitate a scris și a publi-
cat, au ei dreptate?! Dacă se indignează ipocrit cei
200, istoria poate fi falsificată? Legea poate fi încăl-
cată?
Dar protestatarii de ambe sexe merg înainte,
fără a ezita: “În legătură cu acuzația de anti-
semitism, dar și cu multe altele care i se aduc azi
lui Paul Goma, este semnificativ faptul că practic
toate i-au fost aduse în trecut și de Securitate”.
Faptul că în trecut Paul Goma a fost atacat pe
nedrept de Securitate nu îl absolvă de acuzația
legitimă și întemeiată, dovedită printr-o avalanșă de
citate, din prezent.
Își închipuie cumva cei 200 că, sprijinindu-se
diversionist pe legitimitatea morală a lui Paul
Goma de atunci, pot ascunde sub covor impostura
sa morală de acum?!
Dar protestatarii de ambe sexe merg înainte,
fără a se șifona: “Paul Goma a anunțat că de data
aceasta îi va chema în justiție pe cei care l-au
acuzat de antisemitism”. Eu însumi am fost unul
dintre cei care l-am acuzat și îl acuz pe Paul Goma
de antisemitism, după ce i-am studiat amănunțit
volumul Săptămîna Roșie.. Aștept să mă cheme și
pe mine autorul în justiție. Voi aduce cartea sa în
instanță și voi face lecturi cu voce tare.
Cred cumva cei 200 că intimidarea e cel mai
bun pumn în gură, pentru a face să tacă adevărul?!
Dar protestatarii de ambe sexe merg înainte,
fără a se perturba: “Ne adresăm conducerii Uniunii
Scriitorilor (...) considerînd că celor doi le-a fost
încălcat - printr-un act de cenzură greu de justificat
- dreptul cel mai natural al oricărui scriitor, acela
de a-și publica scrierile”. În realitate cei doi (Paul
Goma și Liviu Ioan Stoiciu) și-au publicat nest-
ingheriți opiniile, și anume în cărți și reviste.
“Cenzura”, conform dicționarului, reprezintă “con-
trolul prealabil exercitat asupra conținutului publi-
cațiilor, emisiunilor de radioteleviziune etc. ”. Dacă
scrierile lor ar fi fost cenzurate, n-ar mai fi fost
comentate. A aprecia critic și a te disocia moral de
un text deja publicat nu înseamnă nicidecum a-l
cenzura. Uniunea Scriitorilor, la fel ca orice obser-
vator particular, și-a luat dreptul de a se pronunța
(negativ) în legătură cu opinii deja apărute care -
prin urmare și pe cale de consecință - n-au fost
cenzurate.
Dacă 200 de observatori de pe tușă confundă
dezavuarea publică a unui text tipărit cu cenzu-
rarea lui, dovedind astfel că habar n-au ce înseam-
nă conceptul de “cenzură”, înseamnă oare că ei au
dreptate?!
Spuneam la începutul acestei intervenții că
prima condiție de expresie a unui protest este să
aibă perfectă legitimitate morală. Scriitorul care-și
ridică vocea pentru a-și căuta în public adevărul
nu o poate face recurgînd la arma minciunii, a
intimidării, a ignoranței, a manipulării. Cu atît mai
mult trebuie să fie el atent la aliații pe care și-i
cooptează.
În cazul de față, unul dintre inițiatorii și
susținătorii protestului “celor 200” - prin inter-
venții directe pe forumul ziarului Ziua, furnizarea
adresei proprii, coordonarea campaniei de strîngere
a semnăturilor etc., a fost nimeni altul decît Mircea
Stănescu, notoriu postfațator de negaționiști, tra-
ducător de antisemiți și cabotin gălăgios al
cercetării istorice (vezi și textul meu Păcală învață
istorie). Același Mircea Stănescu publica în
numerele 6-11/2004 ale revistei Timpul un amplu
studiu, unde fura în mod scandalos cercetările efec-
tuate de alți doi colegi. Junele-prim al minciunilor
tipărite s-a văzut confruntat cu grava acuzație de
plagiat. Fără a se tulbura excesiv, și-a azvîrlit cu
îndemînare o găleată de cenușă în cap, de-a ajuns
să arate ca-n Togo: “Dată fiind gravitatea acestei
greșeli, care reprezintă o însușire nepermisă a pro-
ducției intelectuale a colegilor noștri, doresc să le
cer scuze (.). Apoi doresc să-mi cer scuze pentru
violarea standardelor și a eticii cercetării științifice”
(vezi Timpul, nr. 5/mai 2005, p. 17).
Să vină așadar plagiatorul din luna mai și să
acuze Uniunea Scriitorilor de cenzură, în luna sep-
tembrie, atrăgînd alături de sine alți vreo 200 de
dezorientați, îmi pare culmea absolută a imposturii
din viața publică autohtonă cotidiană!
Ideea de protest colectiv a fost consacrată ca
armă de luptă împotriva dictaturii ceaușiste, în
anul 1977. Ideea de protest colectiv a pierit de
moarte violentă, sub ochii noștri uluiți, încercînd
să legitimeze în prezent scrierile antisemite ale lui
Paul Goma.
■
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
incidențe
Copilul în fața legii
Horia Lazăr
Perceput uneori ca ferment de dezordine în
sînul familiei, copilul turbulent poate
deveni, în anumite condiții, un pericol
social. Într-o serie de articole publicate în revista
Le Debat1, Dominique Youf, autor al unei sinteze
asupra drepturilor copilului2, punctează
momentele semnificative ale evoluției acestei
probleme.
Pe fundalul fragilizării reperelor la care se
raportează copilul (familia, școala) și al
destructurării instituțiilor în care se dezvoltă
copilul și adolescentul, ca și al progreselor
înregistrate de reflecția juridică axată pe drepturile
minorilor, importante schimbări de optică sînt de
semnalat în acest domeniu foarte sensibil, ce
privește ansamblul societății.
Dezbaterea a fost redeschisă în 2002, odată cu
publicarea lucrării lui Alain Renaut, Eliberarea
copiilor. Contribuție filosofică la o istorie a
copilăriei3. Dintr-o perspectivă filosofico-
antropologică, acest autor se opune imaginii
copilului vehiculată de istoria mentalităților a lui
Philippe Aries, hotărît antimodernă. Aries
interpretează instituția școlară ca pe o oprimare
subtilă a copilului - un dispozitiv de supraveghere
și de excludere întru totul asemănător celui
descris de Michel Foucault în cărțile sale
consacrate instituției ospitaliere și carcerale.
Reluînd texte optimiste ale umanismului
renascentist (tratatul Despre copii al lui Erasm,
din 1529) și ale epocii Luminilor (cu deosebire
Rousseau, al cărui Emil vede în maturizarea
copilului împlinirea umanității printr-o
autonomizare inerentă condiției umane), Renaut
definește modernitatea ca pe un un proces de
emancipare și de acces la egalitate; un model
explicativ care, arată el, are avantajul că ne face să
înțelegem mai bine criza actuală a instituției
familiale și școlare prin raportare la o pasiune
veche de cînd lumea: a egalității, lipsită însă, în
zilele noastre, de un suport democratic real și de
un proiect educativ bine articulat4. La drept
vorbind, alternativa explicativă a lui Renaut, deși
ingenioasă, e strict teleologică: ea ne pune în fața
„dinamicii inevitabile a libertății” (CDE). În
același fel, vechea interpretare teologică a lui John
Locke îi atribuia prin compensație copilului,
eternul minor fără evoluție, drepturi întemeiate în
vulnerabilitatea și neasemănarea lui cu adulții.
Precaritatea omului, rezultat al căderii lui Adam,
introduce dreptul natural al copilului la protejare
și educare, drept al cărui garanți sînt, solidar,
ambii părinți. În viziunea lui Locke, nu există o
putere a tatălui: autoritatea părinților e împărțită,
în vreme ce starea de neîmplinire a copilului îi dă
acestuia drepturi specifice.
Cum se împacă însă drepturile copilului cu
statutul de minor, adică de persoană lipsită de
responsabilitate? Care sînt limitele libertății
copilului în condițiile în care demnitatea sa
personală trebuie respectată? Altfel spus: cum se
poate construi o legislație a minorilor care să
evite confuzia făcută de Renaut între persoana
juridică (cumulînd, ca om, drepturile generale ale
speciei) și subiectul de drept, care răspunde în
fața legii pentru fapte precise? (CDE)
Dreptul penal al minorilor acoperă o realitate
psihoantropologică neomogenă: copilăria,
adolescența și începutul tinereții - fapt ce explică
dificultățile constituirii lui. În Franța, Codul civil
napoleonian promulgat în 1804 și tributar în
unele privințe ideologiei familiale a Vechiului
Regim (familia e un factor esențial de coeziune
socială) înzestra tatăl cu „mijloace de corectare” a
conduitei copilului rebel. Confruntată cu
probleme sociale (munca copiilor) și cu
obligativitatea școlară recent instituită, a Treia
Republică va inaugura o politică de protejare a
copilului. Două legi succesive, promulgate în 1889
și 1898, consacră pierderea de către părinții
nedemni a drepturilor parentale, încredințînd
copiii acestora, victime pe cale de a deveni
delincvenți, instituțiilor de caritate și evitînd, pe
cît posibil, închisoarea sau casele de corecție.
Măsura, salutară pentru copiii supuși relelor
Executarea unui copil vinovat de uciderea unui părinte (prima jumătate a secolului al XIX-lea). Pe acea vreme,
Codul Penal prevedea, pentru această crimă, acoperirea feței criminalului cu o pînză neagră și tăierea mîinii drepte.
tratamente în familie însă infamantă pentru
părinți, a dus la blocaje în aplicare, mai ales că
corpul judecătoresc era foarte atașat ideii de
autoritate a părinților.
Ordonanța din februarie 1945 privitoare la
copiii delincvenți reprezintă o cotitură. Instituind
un sistem unic de protecție pentru copiii părăsiți,
inadaptați și delincvenți și refuzînd distincția
dintre minorii victime și cei vinovați, textul se
focalizează, optimist, pe protejarea prin măsuri
educative a copilului. În această optică, copilul
maltratat și adolescentul delincvent, ființe
neîmplinite și lipsite de răspundere, au drept la o
protecție identică, prin faptul că sînt victime ale
unei situații sociale sau familiale pe care ei nu o
pot stăpîni (EVEC). Crearea unei noi magistraturi,
judecătorul pentru copii, ca și reversibilitatea
victimei și vinovatului, opusă simțului comun, fac
ca exigența de protejare a minorului și cea de
educare să conveargă într-un proiect desemnat, pe
atunci, ca unul de „asistență educativă”. Expresia
juridică a acestei stări de fapt e medierea
conflictelor prin persoana judecătorului de copii,
în locul dezbaterii publice contradictorii:
instrument de pacificare funcționînd în cadrul
unui „stat sanitar și social” (EVEC) ce premerge,
în Franța, „statul-providență” al anilor 60-90,
născut odată cu a Cincea Republică. Apărute ca
răspuns la nevoia de a preveni și a limita riscurile
sociale, cele două proiecte juridico-educative pun
în mișcare dispozitive de educație supravegheată
și de ajutor social, încredințîndu-i judecătorului și
clarviziunii sale copiii aflați în pericol, simultan
victime și vinovați fără răspundere, cum sînt
definiți într-o importantă ordonanță din 1958.
Lipsit de discernămînt, minorul anilor ‘50 (pe
atunci, în Franța majoratul e atins la 21 de ani) e
plasat în afara noțiunilor de delict și de pedeapsă.
Obiect al unei solicitudini educativ-paternaliste pe
care statul o distribuie cu egală dărnicie copiilor
turbulenți și părinților nedemni (mai bine părinți
nevrednici decît o copilărie fără familie) și trăind
într-o lume în creștere economică, cu tensiuni
estompate, minorii anilor ‘50 nu pot fi încarcerați
decît prin hotărîre bine motivată a judecătorului
pentru copii, în mod excepțional. Dacă ordonanța
din 1945 era încă tributară logicii disciplinar-
penitenciare (minorii delincvenți urmau a fi
izolați departe de părinți), cea din 1958
promovează „acțiunea educativă în mediu
deschis”, creînd în acest scop structuri de primire
a minorilor în dificultate, al căror obiectiv nu e
10
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
transmiterea de cuno°tințe, ci resocializarea.
Aplecîndu-se asupra cauzelor delincvenței juvenile,
judecătorii anilor 60 văd în aceasta un simptom
al răului social, în vreme ce actele de protest și
împotrivire ale copiilor (fuga de acasă, furturile
ostentative, vandalismele) le apar ca expresie a
unei inadaptări la mediul socio-familial, și nu a
„neascultării” sau a „lipsei de respect” față de
părinți.
Declarația drepturilor copilului din 1959,
document al ONU, e o tranziție semnificativă
spre definirea „drepturilor-libertăți” ale copilului și
a dinamicii acestora. Pe fundalul prăbușirii
ideologiilor și al afirmării drepturilor individuale,
drepturile omului se vor clădi, preponderent, pe
restrîngerea puterii statului, iar drepturile copilului
vor dobîndi relief prin limitarea autorității
parentale. Într-o reașezare a raporturilor dintre
stat, familie și copil, în care criza statului-
providență e paralelă cu explozia delincvenței
juvenile, dualitatea copil victimă/ copil vinovat
reapare sub noi aspecte. Un minor delincvent nu
e, desigur, un major delincvent, însă imaturitatea
adolescentului (obiect educativ) e de acum aceea
a unui subiect de drept specific, respectat și
totodată responsabilizat. Anii ‘80 au fost, în
Franța, o ultimă tresărire a autorității parentale, în
care părinții, asociați organismelor publice ca
parteneri educativi, pregăteau reintegrarea copiilor
în sînul familiei, limitînd astfel acțiunea puterii
publice asupra derapajelor juvenile. În acest sens,
raporturile tardive publicate în 2000 arată,
copleșitor, imperfecțiuni ale plasamentului
minorilor în instituții de asistență educativă și
sentimentul de insecuritate al tinerilor găzduiți
acolo (de exemplu interdicția, ridicată în 2002, de
a avea acces la dosarul prin care delincventul
urma să fie inculpat). În virtutea respectului
datorat vieții familiale și private, plasarea
adolescenților în centre specializate a fost
considerată de mulți părinți ca o nedreptate.
Legislația anilor 90 a încercat să elimine
frustrările tinerilor și ale familiilor, și de asemenea
să clădească un nou drept penal al minorilor. În
1993, legislația copiilor integrează ca răspuns
simbolic la delincvența juvenilă repararea
pierderilor (scuze publice, mici activități în folosul
colectivității etc.): noțiune strict juridică - nu
educativă - care face din minor autorul propriilor
acte, și care se centrează pe victima infracțiunii și
pe interesele ei, nu pe copilul delincvent, a cărui
personalitate va fi supusă analizei de către
lucrătorii sociali. Legînd repararea pierderilor de
actul comis, legislatorul încearcă să evite
asimilarea primeia cu munca forțată în interes
obștesc, ca și confuzia cu medierea penală în
cazul delincvenților majori, ce presupune
indemnizarea victimei sub controlul procurorului
(NDPM). În sfîrșit, pentru a înlătura impresia de
impunitate și a preveni recidivele, noua legislație
înlocuiește, în situație de recidivă, repararea cu
retribuirea, disociind dreptul la educare al
minorului de principiul responsabilității progresive
(NDPM).
Pentru a rupe definitiv cu filosofia
penitenciară, în anii ‘90 vechile dispozitive de
„educație supravegheată” dispar, lăsînd locul unui
organism nou: Protecția judiciară a tinerilor. Ca
prealabil, legislatorul stabilește că delictele
juvenile sînt efectul unei „raționalități limitate”,
refuzînd însă identificarea minorilor aflați în
pericol cu minorii delincvenți. De acum, copilul
în pericol e copilul maltratat sau agresat, iar
distincția dintre constrîngere și reprimare
introduce noțiunea de „terț social” într-o
construcție triunghiulară ce se substituie dualității
victimă/vinovat. Conjugînd proiectul educativ cu
nevoia socială a reprimării delictelor, noua
legislație face din adeziunea minorului la proiectul
educativ un obiectiv, nu un prealabil psihologic.
Apoi, constatînd realist că măsurile strict
educative nu fac decît să sporească sentimentul de
impunitate, noul drept penal al minorilor
recuplează educarea și penalizarea în lumina
exigențelor de ordine publică, asociind
responsabilizarea cu reprimarea.
Înăsprirea legislației minorilor, întemeiată pe
abolirea prezumției generale de iresponsabilitate,
începută în anii ‘90, se traduce printr-o gradare a
penalizărilor și prin crearea de noi centre de
găzduire a adolescenților infractori. După 1990,
în Franța au apărut Centrele de plasare imediată
(CPI) și Centrele de educare întărită (CER).
Primele nu sînt locuri de detenție iar ultimele au
ca principiu de funcționare îndepărtarea copilului
infractor de mediul său natural - familial și
geografic. Cît despre modalitățile de penalizare,
noua legislație înlocuiește „măsurile educative” cu
„sancțiuni educative” (s.n.), chiar și pentru
minorii de 10 ani; din septembrie 2002,
alternativa juridică de bază e sancțiunea sau
pedeapsa. Cu toate că minorul face și în prezent
obiectul unor măsuri penale diferite de cele
aplicate adultului, în principal prin atenuarea
răspunderii, „simplificarea” procedurilor penale
prin legea din 2002 pune sub semnul întrebării
prezumția de nevinovăție (votată în ultima ei
versiune în 2000), instaurînd, de pildă, o „referire-
detenție” ce-i îngăduie procurorului să se opună
eliberării condiționate a tinerilor infractori,
pronunțată de judecători. La acestea trebuie
adăugată crearea, tot în 2002, a Centrelor
educative închise (CEF) destinate criminalilor ce
au împlinit 13 ani și delincvenților de peste 16
ani. Prin juridizare și politizare, problemele
minorilor sînt scoase din contextul etico-social și
încredințate unilateral spre rezolvare unui corp de
magistrați ale căror instrumente conceptuale sînt
insuficiente. De altfel, aceștia s-au opus chiar ei,
în repetate rînduri, agravării pedepselor ce-i lovesc
pe minori, subliniind incompatibilitatea dintre
principiul educativ și penalizarea disciplinară sau
izolarea penitenciară.
Sentimentul insecurității generalizate,
determinat de creșterea violenței urbane în
Europa industrializată - un peisaj în care
delincvența juvenilă e doar o parte a unui întreg
complex - face ca populațiile să aibă impresia că
intervențiile puterilor publice împotriva minorilor
delincvenți sînt marcate de laxism. Cu toate
acestea, în Franța anilor ‘90 încarcerările de
minori au crescut cu 81% (4326 în 1999 față de
2368 în 1993). Între 1999-2002 evoluția a fost
sinuoasă: 9% în plus în 1999, 3% în minus în
2000, 10% în plus în 2001 și 37% în plus în
2002. În 1996, 310 minori au fost condamnați
pentru crime, în 2000 - 580. În ce privește
violurile, în 1996 au fost înregistrate 202
condamnări iar în 2000 numărul lor s-a dublat
(393). Minorii violatori ai sfîrșitului de mileniu II
s-au semnalat prin precocitate: 45,8% aveau între
13-16 ani, în vreme ce „vîrstnicii” (16-18 ani) au
fost 46,6% 5.
Un specialist în domeniu arată că „altădată
delictul unui tînăr era perceput ca expresie și
consecință a unei suferințe. În prezent e
considerat mai curînd ca începutul unei cariere de
delincvent”6. Culpabilizare facilă, în care o
„dinamică egalitară prost stăpînită” (CDE) îl
asimilează tot mai mult pe tînărul infractor -
adolescent în majoritatea cazurilor - persoanelor
majore, ca recidivist potențial și fără scăpare.
Acest reductivism sacralizează vulnerabilitatea
copilului și solicită reprimarea urgentă a
adolescentului, ca și cum între cele două etape ale
copilăriei ar exista un prag ce poate fi stabilit
științific. Pentru liniștirea conștiinței adulților,
copilul, ieșit din cercul lor de interese, e divizat,
împărțit în două vîrste greu de definit și opus
persoanelor „mature”. Consfințind abdicarea
părinților de la vocația educativă, noul drept
penal al minorilor, esențialmente disuasiv și străin
„sociologiei delincvenței” (NDPM), intens
focalizat asupra victimelor și nevoii de reparare a
pierderilor, face din adolescentul sau copilul
infractor o ființă deja autonomă, împlinită și
responsabilă. Un bun motiv pentru ca fragila
făptură deținătoare de „drepturi” să poată fi
reprimată pe măsură, într-o democrație
redefinită, al cărei principiu de funcționare nu
mai e echilibrul puterilor în vederea anulării
influențelor și presiunilor, cum credea
Montesquieu, ci primatul juridismului orchestrat
politic. Cu cîtva timp în urmă, iritați de
posibilitatea de a fi traduși în justiție în timpul
mandatului, unii oameni politici occidentali au
semnalat prompt presei, foarte dispusă să-i
asculte, pericolul unei democrații „în derivă”,
numită de ei „republica judecătorilor”, în care
oamenii legii ar încerca să se substituie clasei
politice. Cine-i va feri pe copiii de azi și de mîine,
neglijați de părinți și uitați de societate, de
vigilența necruțătoare a „republicii procurorilor” -
a adulților de „bună credință”?
■
Note:
1.	« Construire un droit de l’enfance (CDE), in no.
121 (sept.-oct. 2002) »; « Le nouveau droit penal des
mineurs » (NDPM), in no. 127 (nov.-dec. 2003) și Enfance
victime, enfance coupable, in no. 132 (nov.-dec. 2004).
2.	Penser les droits de l’enfant, Paris, PUF, 2002.
3.	La liberation des enfants. Contribution
philosophique a une histoire de l’enfance, Paris, Bayard,
2002.
4.	Cf. Georges Vigarello, « Les paradigmes d’une
histoire de l’enfance », in Le Debat, 121, p.155.
5.	Cf. « Les CEF seront-ils vraiment educatifs ? », in
Le Monde de l'education, oct. 2002, p.52-53.
6.	Ibid.
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
11
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
simptome
O confesiune
Ion Simuț
Efortul meu de interpretare se pune în mod
firesc în serviciul literaturii române, cum
cred că trebuie să se întâmple cu munca
onestă a oricărui critic sau istoric literar. Sunt un
simplu mijlocitor între literatură și cititor, nimic
mai mult, dar nici mai puțin. Sunt un împătimit
al literaturii, în sensul bun al patimii: un
îndrăgostit de întreaga literatură română, inclusiv
de literatura română de după 1945, pe care atâția
o blamează și o judecă inchizitorial. Sufăr când se
pronunță o condamnare fără discernământ. Din
1945 încoace literatura română nu a făcut numai
fapte rele (pe acestea le detest și eu), ci și destule
și notorii fapte bune. E un mare neadevăr să spui
că nu am avut valori redutabile în această
perioadă. Va mai trece o vreme până să se
cristalizeze personalități literare de calibrul
poeților ștefan Augustin Doinaș, Leonid Dimov,
Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Ana
Blandiana, prozatori de talia lui Marin Preda,
ștefan Bănulescu, Nicolae Breban sau Augustin
Buzura, critici de prestigiul lui Nicolae
Manolescu, Eugen Simion, Lucian Raicu sau
Adrian Marino. Cred că nu trebuie să privim
înapoi cu mânie, ci cu înțelegere - iar rostul
istoricului literar este tocmai acela de a ajuta la
elucidarea împrejurărilor dure, nefaste, prin care a
trecut literatura contemporană după 1945. Un
simplu rechizitoriu nu e suficient; o reconstituire
înțelegătoare e de mai mare folos. Dar o
reconstituire care să explice, nu să justifice
devierile, renunțările, compromisurile, resemnarea,
să explice, atât cât e posibil, și micile sau marile
izbânzi realizate în pofida vicisitudinilor. Istoricul
literar nu trebuie să fie un călău al trecutului, ci
un confesor capabil să înțeleagă păcatele.
Adevăratul judecător va fi, oricum, altcineva.
Fără o capacitate superioară de înțelegere a
operei nu există posibilitatea unei cât de firave
explicații a valorii estetice. Nu poți iubi literatura
fără să o înțelegi, de aceea cred cu tărie că iubirea
e o formă de inteligență afectivă. Actul critic, în
general, e un aliaj de iubire, comprehensiune,
explicație și iluzie, aceasta din urmă poate,
uneori, în proporție mai mare decât primele. Dacă
nu-ți faci iluzii, fie și cele mai modeste sau banale
iluzii, nu poți iubi pe termen lung. Actul critic se
naște, în fond, dintr-o utopie a comprehensiunii și
dintr-o iluzie că plăcerea estetică poate fi elucidată
printr-o explicație rațională.
*
Autoritatea criticului se fondează pe elemente
de susținere sau piloni de rezistență din materiale
foarte diferite: inteligență, gust estetic, prețuire
superioară, adică iubitoare, a valorilor, dicțiunea
ideilor, moralitate, politică literară onestă,
continuitatea exercitării profesiunii. Îmbinarea lor
se realizează în proporții diferite în profilul unor
clasici ca Titu Maiorescu, E. Lovinescu sau G.
Călinescu. Inteligența și gustul estetic conduc spre
înțelegerea și promovarea noilor direcții, ivite la
un moment dat, vitale pentru dezvoltarea unei
literaturi. Dicțiunea ideilor asigură cristalizarea
opiniei adecvate și impunerea răspicată a unei
atitudini juste în vacarmul întotdeauna derutant
al actualității. Moralitatea implică nu numai
exercitarea independentă a magistraturii critice, ci
și viața personală. Dacă un poet genial poate fi
hoț, afemeiat, morfinoman, bețiv sau homosexual
(vezi cazurile celebre Villon, Baudelaire, Rimbaud,
Verlaine), fără să piardă peste timp încrederea
cititorilor în opera lui, unei autorități critice nu îi
e admis nici unul dintre aceste defecte, vicii sau
ciudățenii. Fără o politică literară bine coordonată
și susținută printr-o revistă și un grup de presiune
al adepților, o autoritate critică nu are cum să fie
validată social. Continuitatea exercitării actului
critic de-a lungul mai multor decenii e una din
necesarele probe de vitalitate și verificare a
programului critic, o cale de a se impune prin
publicistică stăruitoare (cronică literară, articole de
opinie, susținerea preferințelor printr-un program
consecvent), un mod de a prefigura prin sinteze o
nouă ierarhie a valorilor. Consolidarea unei
autorități critice nu se poate realiza fără concursul
ocult al unor imponderabile estetice, intelectuale,
morale, politice, conjuncturale. Căci o autoritate
critică se construiește în primul rând în funcție de
și în relație cu literatura unei anumite perioade,
pe care o modelează și de care se lasă modelată.
*
Dacă nu rezultă din necesitatea de a înțelege
valoarea și de a interpreta opera, dacă nu rezultă
din urgența unei mărturisiri și dacă nu sfidează
anumite prejudecăți sau inerții, critica literară
riscă să devină un act intelectual ratat. Scriu
pentru că așa înțeleg mai bine ceea ce am citit.
Scriu cu sentimentul unei mărturisiri necesare:
o confesiune despre ceea ce am înțeles.
Criticul nu trebuie să-și uite menirea de
mediator; de aceea, acțiunea lui (interpretarea
unei opere, promovarea unei cărți) include
necesarmente o subtilă complicitate cu cititorul,
pentru a-și câștiga încrederea, pentru a se bucura
de o anumită priză de comunicare și pentru a
satisface o febrilă așteptare, pe care e decent să o
presupună că există. Fără sentimentul unei
confidențe, fără ambiția deconspirării unui secret,
care poate să țină de viața intimă a unei opere
sau de penumbrele biografiei unui autor, ori de
zona defecțiunilor de logică estetică dintr-o
construcție, ori de zona carențelor de moralitate
din istoria unei vieți de creator, critica literară se
transformă într-un doctoral și prăfuit document
de arhivă, își pierde rațiunea de existență. Pentru
a interesa, ea trebuie să se implice în expertiza
culturală a actualității, depășindu-și adesea, cu un
risc asumat care face farmecul meseriei, restrânsa
competență estetică, pentru a se îndrepta cu toată
îndrăzneala și dezinvoltura intelectuală spre
domeniile politicii, ale psihologiei colective, ale
antropologiei imaginarului, ale simptomelor
sociale sau ale conștiinței morale ce caracterizează
o epocă. Un critic trebuie să fie omul timpului
său, un intelectual - adică un participant activ
(prin incisivitatea gândirii critice) la construcția
unei societăți și la gestiunea bunurilor ei
simbolice. Cantonarea în estetic predispune critica
la o criză de autoritate, o conduce spre un eșec al
eficienței și spre un deficit de audiență. Ea trebuie
să fie un ferment novator în arena actualității și,
prin reprezentanții ei de marcă, de la Titu
Maiorescu și E. Lovinescu până la G. Călinescu și
Nicolae Manolescu, și-a asumat întotdeauna o
astfel de misiune, dincolo de literatură.
*
Arta nu poate să salveze lumea, dar poate să
întrețină frumusețea morală a sufletului omenesc,
poate să țină trează conștiința individualității
irepetabile, poate să cultive și să rafineze estetic
disponibilitatea comunicării interumane.
■
12
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Ion Mureșan °i tensiunea
limitelor
Iulian Boldea
Volumele de poezii ale lui Ion Mure°an
(Cartea de iarnă, Poemul care nu poate fi
înțeles) ne pun în fața unui vers abrupt,
tensionat la maximum, din care se făurește o
viziune tragică și o vocație a esențialității, laolaltă
cu o exaltare expresionistă a vitalului. Starea
esențială a ființei pe care o mărturisește Ion
Mureșan în poemele sale este starea de criză:
reculegerea, contemplarea patetică a lumii sunt
înlocuite cu un regim al urgenței care, refuzându-
și iluminarea extatică, se mulțumește cu fervoarea
profetică, apocaliptică. Poetul percepe contururile
lucrurilor cu o acuitate dramatică, pătrunde în
interioritatea lor cu o neobosită pasiune a
demitizării, reclamându-se de la o abia bănuită
nostalgie a paradisului ce alimentează viziunile
sale cu energiile vagi ale unui profetism al căderii.
Prăbușirea, declinul, agonia, crepusculul - sunt
stări tipice pentru un univers damnat, lipsit de
coerența sensurilor, stihial și dezagregant, din care
orice urmă de sacralitate s-a retras: “șapte capete
însângerate ies din valuri/ deasupra mării, pe
rând, scuipă nisipul și sângele/ din gură./ Tam-
taram, sunt cele șapte sobe ruginite aruncate/ la
marginea lanului de porumb,/ tăblărie în care
toată noaptea ai bătut cu pumnii și/ ai mormăit,
tam taram./ Sunt cei șapte sâni ai beznei” (Poem
de vară).
Poetica dizgrației existențiale pe care și-o
asumă Ion Mureșan are aroma unei magii
perceptive: iluminarea poetică se produce prin
spasm și fractură, într-o extraordinară tensiune
existențială și scripturală iar imaginea cea mai
relevantă pentru nașterea viziunii poetice este
ecorșeul, sfâșierea, descărnarea. Poetul cultivă și
viziunea delirantă, dar imaginația incongruentă,
suprarealismul percepției se travestește în
spectacol tragic, ca în poemul Orfeu: “Eu am
întors capul și asta ar fi trebuit să fac/ de la bun
început./ Prin aerul ca smântâna eu singur am
scobit și/ am văzut:/ până departe paravan după
paravan./ Iar deasupra fiecăruia zeci de capete ale
ei ținute/ între mâini/ cu mănuși negre./ Oh,
zecile ei de capete mici și/ rotunde, capete cât
bănuții de aramă”.
Percepția tragică, viziunea apocaliptică,
proiecția terifiantă asupra lumii sunt învestite cu
literaritate printr-o expresie pregnantă, eliberată de
marasmul utopic, închipuind un hotărât paroxism
semantic. Poetul resimte cu dureroasă acuitate
presiunea oricărei convenții, împotrivirea tiparului
la explozia fluxului vital și falsitatea oricărei
norme prestabilite. În această oroare față de fals,
idilizare ori idealizare își află sursele dinamismul
verbului lui Ion Mureșan, directețea notației
acute, percepția nudă, detașată, prin care poetul
înregistrează convulsiile realului. Inclemența lui
Ion Mureșan față de precaritățile realului este, se
poate spune, manevrată de o dimensiune etică,
tutelată de imperative (disimulate în străfundurile
textului) morale. Exigențele etice pe care și le
arogă poetul sunt relevante mai cu seamă în acele
poeme despre poezie, despre condiția poetului
situat între extaz și supliciu, între iluminare și
dezabuzare, între Viață și Text. Aflat între
“draperiile existenței”, poetul este magician al
imaginii și profet al apocalipsei, hipnotizat de
Idee dar confiscat, în egală măsură, și de
spasmele realității, precum în poemul Poetul.
Mărturia unui copil: “Se însera când am rezemat
scările sub fereastra lui./ Stătea în mijlocul
camerei și vorbea liniștit./ Două vreascuri, două
putregaiuri pluteau arzând/ deasupra capului
său./ Grămezi de pietre pe podele./ Și mărar într-
o cutiuță de argint (...) Dar cuvintele lui s-au
umflat ca niște baloane./ Cuvintele lui cârtitoare
și clevetitoare și în toate/ culorile/ au înconjurat
maimuța și i-au închis gura./ Când am plecat
numai capul i se vedea dintre cuvinte,/ cap de
om bătrân, strigând ceva, cu totul/ nelămurit,/ în
mijlocul unei cirezi cu bivoli”.
Virtuozitatea limbajului, remarcabila
dexteritate verbală se pliază, în aceste poeme, pe
fondul unei viziuni profunde, tulburătoare. Lirica
lui Ion Mureșan e una de substanță, o lirică în
care interogația și sarcasmul își adună energiile
semnificante într-un desen poetic lămuritor.
Cum poate coexista iluminarea și scepticismul
în trupul aceluiași poem, cum poate sta alături
disperarea, angoasa de cea mai acută intensitate și
vizionarismul? - ne întrebăm citind versurile lui
Ion Mureșan. Sunt versuri neverosimil de
expresive, o expresivitate încordată, tensionată la
maximum, alcătuită din frustrări și inclemențe,
din vizionarism și decepții. Supliciu, voluptate
dureroasă, cruzime, refuz al emoției, frison - sunt
câțiva dintre termenii cu alură conceptuală prin
care critica literară a căutat să circumscrie
identitatea lirismului lui Ion Mureșan.
Este dincolo de orice îndoială că în poemele
lui Ion Mureșan stă adăpostită o conștiință mereu
trează, care privește, în exercițiul deplinei
lucidități, spectacolul derizoiu al existenței, o
conștiință sceptică, uneori abulică, alteori
sarcastică, ce-și manifestă întotdeauna îndoiala,
repulsia ori impulsul polemic față de alcătuirile
precare ale unui real cu sensuri demonetizate.
Se poate, de asemenea, observa că Ion
Mureșan părăsește orice încercare de înțelegere a
poeziei ca „limbaj fericit”, ca extaz incantatoriu
ori ca spațiu compensatoriu. Dimpotrivă, poezia
este, în viziunea poetului, un receptacol al
propriilor neliniști, o alchimie promptă a răului
ontic, o iluminare fracturată a dizarmoniilor și
spasmelor lucrurilor. Poetul presimte, cu fervoare,
existența unui hiatus între trăire și expresie;
condamnat la o dicțiune fragmentară, la o
expunere deficientă a unui sens care se ascunde
necontenit dedesubtul aparențelor fenomenalității,
autorul Cărții de iarnă recurge la un limbaj
alegoric, la alura simbolică a cuvântului, la
dimensiunile aluziv-încifrate al verbului poetic.
Eugen Simion subliniază o astfel de ipostază
lirică: ”De la poeții expresioniști a deprins Ion
Mureșan, nu mai încape îndoială, acest limbaj
aluziv, parabolic, deschis spre marile simboluri
nedeterminate (...). Se pot relativ ușor observa
tensiunea, discrepanța care există aici între
violența limbajului de la suprafața poemului și
ambiguitatea, indeterminarea simbolurilor din
adâncul lui. Este un poem sarcastic, un refuz
tăios al lucrurilor din afară și al cauzalităților
Ion Mureșan și Letiția Ilea, lectură la Casa Poeziei
din Uzerches
evidente, o contestare aspră a memoriei, o
sugestie, în fine, a spaimei de cuvântul
proliferant. Câteva imagini vin din literatură.
Poetul este orb ca Demodoc la curtea regelui
Alcinou sau ca tracul Tamiris pedepsit de Muzele
geloase... Ca să vadă cu ochii imaginației, el
trebuie să-și piardă vederea din afară, iar ca să
poată comunica esențialul, incomunicabilul,
poetul nu trebuie să folosească limbajul
transparenței”.
În poemul Înălțarea la cer, regăsim aceleași
trăsături ale liricii lui Ion Mureșan care l-au
consacrat: viziunea oraculară, cu o simbolistică
vag hieratică, limbajul aluziv, dar, cu toate acestea
minat de o funciară „impuritate”, cu termeni din
sfere lexicale dintre cele mai disparate, proiecția
referentului cotidian în orizontul metafizicii etc.
Prima parte a poeziei rezumă imaginea eului
liric situat în propria imanență, ritmurile sale
secrete consunând cu ritmurile derizoriului
existențial. Recursul la biografie, la gesticulația
cotidiană este aici programatic, poetul focalizând
întâmplări și obiecte ale prezentului, dar și ecouri
ale timpului trecut, într-un exercițiu anamnetic ce
încearcă să refacă un contur ideal al ființei supuse
mereu demoniei clipelor. Două dominante ale
scriiturii se pot distinge aici: mai întâi, o
focalizare intensă a detaliilor realului, prin care
elementarul aparent irelevant, de anvergură
infinitezimală e ridicat la scara monstruosului și a
unei viziuni de largă amplitudine și, pe de altă
parte, o relaționare aproape suprarealistă a
elementelor realului, cu asumarea unei poetici a
hazardului, a unei sintaxe aproape aleatorii a
imaginarului, prin care cuvintele își trădează
natura lor duală: referențială (mimetică) și
simbolic-transfiguratoare: „Vorbesc din propria-mi
piele, singura care îmi stimulează/ ambiția de a
huzuri/ oferind cuvintelor un fel de demnitate cu
pori și delicate/ firicele de păr/ (aceeași pe care la
zece ani o conferisem puiului de șarpe/ după ce
zvîcnise scurt în piept/ și i-am simțit capul
răcoros între buze./ Și sora mea aplaudînd veselă
crezînd că așa deodată am/ reușit să vorbesc/ un
cuvînt negru cu ochi:/ - Uite, mamă, ce cuvinte
lunguiețe au limbile străine!/ Apoi același șarpe în
vasul de tablă foșnind ca o carte/ tipărită pe
hîrtie proastă)/ Cutare și cutare fenomen
sufletesc se pierde, iar/ cutare și cutare organ nu
se pierde și totuși/ gol și înfricoșat în fața oglinzii
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
13
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Theodor Pallady si Radu
Petrescu: po(i)etici în dialog
Andrei Simuț_______________________________
In jurnalul Catalogul mișcărilor mele zilnice,
Radu Petrescu relatează pe larg întâlnirea
emoționantă cu o „superbă natură moartă de
Pallady” pe care o achiziționează intrând din
întâmplare într-un magazin, întâmplare extrem de
semnificativă pentru destinul întâlnirii între doi
artiști cu temperamente artistice similare,
po(i)etici înrudite și aspirații convergente. Sunt
doi creatori care năzuiesc spre transgresarea
limitelor impuse de convențiile artei pe care o
practică fiecare. Mai mult, ambii sunt încercați de
ispita irezistibilă de a practica arta celuilalt.
Pallady mărturisea undeva: „dacă n-aș fi pictat,
mi-ar fi plăcut să scriu, să găsesc termenul exact
care să-mi exprime clar gândul, într-o ordine
riguros firească” (Ionel Jianu, Pallady, p. 7). Sau
altundeva: „Pictura n-a fost decât un mijloc de
exprimare a artei mele. Aș fi putut deveni tot atât
de bine scriitor, dacă mi-aș fi îndreptat atenția și
efortul în direcția literară. Pictura nu e pentru
mine decât o formă de expresie și nimic mai
mult. Eu nu sunt pictor, ci artist.” (Ionel Jianu,
op.cit., p. 28). Radu Petrescu se întreabă în
Ocheanul întors: „nu sunt pictor? S-ar putea să fi
greșit făcându-mă scriitor și nu pictor? Întrebare
delicată.”(p. 101). Fiecare resimte o
incompletitudine dureroasă datorată nepracticării
artei „surori”, carență compensată de Pallady prin
titlurile literaturizante ale câtorva dintre tablourile
sale (Vis °i realitate, Nostalgie, Trecute °i uscate,
Cum mă vrei) și prin nevoia stringentă de a se
mărturisi într-un jurnal, iar de Radu Petrescu prin
caracteristica picturală a scrisului său, o constantă
de ansamblu a prozei sale.
Cea de-a doua asemănare majoră dintre cei
doi se referă la conceperea artei ca o continuă
confesiune. Pallady spune: „pictura mea e jurnalul
existenței mele cotidiene. Un jurnal intim în care
se desfășoară pulsul vieții mele, cu variațiile lui
fatale”. Radu Petrescu a încercat să facă din jurnal
operă artistică, dovada cea mai concludentă fiind
volumul Ocheanul întors, unde găsim și o
afirmație concludentă: „orice carte de literatură e
un jurnal, în realitate, al duratei noastre inefabile”
(p. 100). Mulțimea afirmațiilor celor doi creatori
care reflectează asupra procesului de creație e în
măsură să oglindească acuta conștiință artistică ce
îi însuflețește. Una din consecințele materiale ale
faptului că Pallady gândește arta ca pe o
confesiune este numărul mare de autoportrete
care împânzește opera sa. Preferința lor pentru
această specie a „efemerului”, a scriiturii
provizorii cum e jurnalul (Radu Petrescu se
considera un „prizonier al provizoratului”) e în
măsură să configureze niște trăsături comune ale
esteticii la care aderă: intimismul, dorința de
transfigurare a banalului și simplității existenței
cotidiene, propensiunea pentru fragmentar ca
formă predilectă de expresie (Pallady își concepe
tabloul ca fragment, frântură, importantă fiind
captarea aspectului fugar și nestatornic al
existenței), cerința de fi autentic, dar totodată de
a cultiva rafinamentul, nefinalizarea operei ca
tehnică de a sugera dinamismul vieții, ideea de a
dinamita granița dintre viață și creație, refuzul
virtuozității tehnice și totodată practicarea ei.
Ascetismului la nivel existențial îi corespunde
maxima economie a mijloacelor tehnice, desenul
ca esențializare a picturii la Pallady și
lacunaritatea notației diaristice la Petrescu,
exigența cu sine și față de ceilalți din care derivă
nemulțumirea față de propria creație (practica
retușării/rescrierii), și față de oameni rezultând în
nevoia mărturisită de solitudine, în repulsia față
de mondenitate. Pallady notează: „Din ce în ce
mai singur. Din ce în ce mai în afară de această
viață care mi se pare tot mai mult o comedie la
care eu nu am luat parte”, ținîndu-se departe de
contactul cu lumea, iar Radu Petrescu va savura
până la urmă exilul la țară, departe de agitația
capitalei. Cu toate că jurnalele sunt scrise în
perioade agitate ale istoriei (Al Doilea Război
Mondial - în cazul jurnalului palladyan,
instaurarea comunismului - în cazul lui Radu
Petrescu), cei doi intelectuali vor încerca să se
sustragă terorii timpului, izolându-se în
atemporalul creației. Notațiile lor sunt sărace în
amănunte privind evenimentele istorice
contemporane. Ei rămân ancorați în propriile
obsesii, în special în legătură cu problematica
creației, de exemplu teoretizări ale importanței
ritmului și armoniei în creația artistică. Radu
Petrescu spune: „o carte trebuie să fie astfel scrisă
încât ritmul compoziției să se poată urmări ca al
inimii, și ritmul acesta să fie esențialmente
muzical” (Ocheanul întors, p. 92). Pallady
notează importanța ritmului și armoniei într-un
3
îmi strîng trupul în brațe./ Dar ce puteam face cu
două voci în gură?/ Fără îndoială acum umblu
prin oraș cu demnitatea pe băț/ îmi bălăcesc
degetul în conștiință la fel de ușor ca într-un/
borcan cu iaurt/ și amestec pînă se face moale,
moale, moale./ În plină amiază un om stă
gînditor se scarpină în cap și/ scuipă în propria-i
memorie ca într-o/ fîntînă părăsită:/ - Memorie?
De parcă eu mi-am dorit din lăcomie niște/
pleoape cu dinți și măsele/ ca să îmi rumeg toată
ziua ochii!/ Îl vom mai vedea pe acest om mai
spre sfîrșitul poemului/ sub forma unui roi de
musculițe de oțet (Drosophila/ melanogaster)/
cum intră șchiopătînd pe porțile culturii”.
Atent la detaliile realului, poetul vrea să
surprindă insesizabilul mister ce se ascunde
îndărătul gesturilor și suprafețelor aparent
incoerente, aparent banale și nesemnificative.
Simbolizarea cotidianului, refacerea dimensiunilor
metafizice camuflate în straturilor profanului se
produce în același timp cu reacția contrară, de
demitizare a temelor și „obiectelor” poetice
consacrate. A doua secvență a poemului
conturează datele esențiale ale unei arte poetice,
fundamentată pe legătura directă, placentară,
nemediată dintre poet și elementaritatea lumii.
Identitatea eului liric este, așadar dependentă de
gradul de asimilare a realului în structurile
poemului. O scenografie a hilarului și grotescului,
a miraculosului macabru și a infrarealității de cea
mai acută concretitudine este relevată în aceste
versuri nu lipsite de apetență vizionară, dar nici
de o vocație metafizică: “Oricum, eu stau în fața
crezului poetic ca în fața unei femei/ fără piele/
ce își pudrează venele, iar dacă o sărut uneori cu
ce sînt eu/ mai presus decît măcelarul ce după
închiderea prăvăliei plîngînd își/ îngroapă fața în
hălcile de carne/ care i-au rămas nevîndute./
Adică eu îmi pun grumazul între lucru și cauza
sa/ adică grumazul meu stă între poem și cauza
sa/ cum stă uterul femeii între spermatozoid și
ovul./ Iar dacă prietenii mei se laudă că le-a
crescut vreo ureche/ pe burtă/ cu burta să li se
vorbească. Îi știu prea bine: ei stau cu un/
sîmbure de adevăr în gură/ și îl tot sug ca pe o
bomboană./ Am numărat destul, am mai multe
încheieturi decît degete. În ultima vreme scrisori
tot mai insistente îmi cer să hotărăsc/ vîrsta la
care voi înnebuni”.
Secvența poetică următoare este marcată de
prezența dinamizatoare a unor imagini poetice ale
înălțării, de anumite sugestii ale depășirii spațiului
terestru cvasicarceral și de înălțare în zodia unei
imagistici aproape transcendente. Prin intermediul
scrierii, al claustrării în arhitectura fragilă a grafiei,
concretitudinea existenței capătă noi determinații
și contururi, o anumită prestanță metafizică, o
detentă simbolică și vizionară. Finalul poeziei
confirmă un astfel de deznodământ al vizunii
poetice, în care eliberarea de constrângerile și
limitele concretitudinii se face pornindu-se de la
detaliul aparent insignifiant, ridicat la puterea
ficțiunii, într-un scenariu soteriologic subliminal:
“He, he mîine dimineață voi prinde un cîine
roșcat de un/ picior și rotindu-l deasupra capului
ca/ pe o elice/ cu adevărat o să mă înalț la cer./
Iată ce am știut dintotdeauna: cei care își
mărturisesc puterea/ o fac prin mirosul de animal
sterp./ Iată ce am învățat: încă fiind copil se
prevăzuse că trebuie/ să trăiesc o întîmplare./
Apoi în școala primară literele înfloreau pe hîrtie
la fel cu/ micile pete de rujeolă/ animale mici,
jucăușe schimbîndu-și culoarea pe fața colegului/
de bancă./ «Vara aceasta am fost la oraș unde am
avut posibilitatea de/ a mă plimba foarte mult/
cu scopul de a respecta regulile de circulație. O,
cu cîtă/ emoție/ traversam străzile în
conformitate cu indicațiile/ semaforului...»/ Ay,
trup al meu astfel stai tu în lume ca o fiertură
colorată/ clocotind într-o căldare de preț!/ Și
tocmai acum rațiunea mea sîngerează peste
singura mea/ reprezentare despre liniștea
sufletească:/ un soldat cu părul alb pieptănîndu-se
în ferestrele mici și/ blînde ale băii comunale./
He, he mîine dimineață voi prinde un cîine roșcat
de un/ picior și rotindu-l deasupra capului ca/pe
o elice/ cu adevărat o să mă înalț la cer”.
Poem în care angoasa, teroarea cotidianului și
credința, subtextuală, a izbăvirii prin poezie stau
alături, Înălțarea la cer are și alura unei arte
poetice, al unui document liric programatic,
redactat într-un stil frust și sublimat, totodată,
într-un limbaj în care anecdotica prezentului
cotidian e filtrată prin retortele orfismului, ale
unui vizionarism sarcastic.
Distorsionat precum însăși realitatea, textul
poetic își arogă, în deplin regim al lucidității,
funcția de stenogramă lirică a unei lumi
fragmentate, minate de spectrul dezagregării, al
disoluției. Vizionarismul este, în poezia lui Ion
Mureșan, învestit cu semn negativ, este unul
întors. Poetul percepe lumea nu sub semnul
beatitudinii și transfigurării, ci, dimpotrivă, prin
filtrul unei fervori dezabuzate, lipsite de orice
avânt spiritual.
■
14
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
tablou, „fără de care acesta nu e decât pictură, iar
nu operă de artă” (Jurnal, p. 65). Ionel Jianu a
remarcat corespondența picturii sale cu muzica,
folosirea unor procedee muzicale precum
leitmotivul și faptul că picturii i se cere să
pătrundă tainele firii, corespondențele dintre
elementele de real (Jianu, op. cit, p. 24). Ambii
doresc să practice o artă totală, dincolo de
codurile specifice picturii sau literaturii, dincolo
de curente sau epoci culturale. Pallady e un
modernist (deși el declară: „nu sunt modern. Sunt
din toate vremurile.”) care se ferește în
permanență de excesele experimentaliste ale
epocii: „Să nu te lași influențat de extravaganțele
momentului în artă. Opera de artă este
universală. Ex tempora” (Jurnal, p. 110), iar Radu
Petrescu e un anticipator al postmodernismului
prin aderarea la o estetică a efemerului (năzuința
de a face din jurnal operă de artă, ștergerea
diferenței dintre eul personal și cel creator). Cu
toate acestea, ambii fac parte dintr-o tipologie de
sorginte clasicistă, apreciind simplitatea,
franchețea, asprimea, concizia obiectului artistic,
aspirând spre atemporalitate, distanțându-se de
excese, având un acut simț al echilibrului. În timp
ce Pallady caută să se ferească de voluptatea
culorii, suprimând orice hedonism din finalitatea
imaginii, Radu Petrescu recitește o întreagă
bibliotecă „clasicistă”, de la Homer și până la
Racine, trecând prin Vergiliu, Dante și Ariosto.
Ambii refuză aderarea și încadrarea propriei
creații în curentele artistice ale vremii lor,
preferând vecinătatea marii tradiții („nu sunt
modern - spune Pallady. Sunt din toate
timpurile”).
Afirmația de la care se poate porni în
compararea celor două poetici îi aparține lui Radu
Petrescu: „A scrie cum pictează Pallady”
(Ocheanul întors, p. 101). Cu alte cuvinte, o
formă de artă își propune în mod explicit să imite
modalitatea de abordare a realității folosită de o
alta. În loc de pensulă și șevalet, Radu Petrescu
folosește cuvântul și fraza pentru a construi
imagini. Astfel facem o incursiune în
tulburătoarea istorie a luptei dintre cuvânt și
imagine, cea mai celebră fiind cea purtată între
bogata cultură a imaginii de la sfârșitul celui de-al
doilea mileniu și noile religii ce doreau să sfâșie
vălul amăgitor de imagini ce se așternuse peste
lume. Se știe că imaginea postulează prin esența
ei reversibilul, libertatea sensurilor mișcării. Nu
intrăm în amănunte, e de ajuns să reliefăm
opoziția dintre circularitatea, modul spațial al
imaginii și linearitatea scrisului căreia îi
corespunde conștientizarea mersului ireversibil al
istoriei, deci și al timpului. Pallady sintetiza astfel
acest paradox: „pictorul e un poet mut, poetul e
un pictor care vorbește”.
Radu Petrescu își propune de fapt să picteze
realitatea cu ajutorul cuvintelor, de unde și
caracterul atemporal al jurnalului său care
estompează forța de schimbare a evenimentului,
deci și devenirea, progresia specifică narativului.
Jurnalul său devine o antologie de imagini
(peisaje, naturi moarte, scene), imagini de sine
stătătoare ce se construiesc nu din pigmenți de
culoare, ci din cuvinte. Descrierile fragmentează
linearitatea temporală a jurnalului, desfășurarea
narativă e redusă la scene autonome ce își poartă
în ele însele semnificația, constituind împreună
un straniu album de pictură textuală. Interesant
este că realitatea la care referă scrisul lui Radu
Petrescu posedă deja toate elementele codului
pictural. Se pot da numeroase exemple în care
diaristul introduce nume de pictori celebri pentru
a da pregnanță descrierii: „Lacul, precis, nemișcat,
primește toate luminile și transformat într-o baie
de argint, reflectă cu perfectă tușă Cezanne
sălciile găunoase, malul dinspre șosea cu plopii
topiți în aer.” (Ocheanul întors, p. 31); „am privit
dealurile cu flori mov și roșii, subiect pentru un
Pissaro, am privit cerul albastru tare ca fildeșul cu
nori albi” (p. 84); „pădurile lui rotunde, ovale, de
o culoare roșie de Goya” (subl. n.). Alteori ne
surprinde cu capacitatea sa de a „cataloga” doar
culorile: „caleidoscop de ceruri verzi, albe,
portocalii, albastre”; „în tramvai, roz. În expoziția
de pictură de la Universul, galbenul. Între
Cișmigiul care e încă verde, are ceva de chermeză,
un balon verde” (Catalogul mișcărilor mele
zilnice, p. 243). Chiar și unii scriitori clasici sunt
văzuți prin prisma picturii: „doi scriitori
rembrandtieni: Balzac și Baudelaire”; „forma
plină, culoarea nutrită și largă, vie și somptuoasă
a Renașterii sunt în Ariosto”.
Din însemnările lui Radu Petrescu putem
desprinde o întreagă teorie privitoare la rolul
imaginii în opera literară: „Să obții imagini
geometrice, spațial geometrice. Sferă, con, cilindru
etc. Impresionismul literar trebuie înlocuit cu
scrieri care să nu se mai risipească în aer pe
măsură ce le parcurgi, ci care să fie intr-un fel sau
altul în întregime prezente, aproape fizic
prezente, în fiecare moment al lecturii, umplându-
te de bucuria tonică a construcției” (Ocheanul
întors, p. 165). Tot în Ocheanul întors scrisul e
definit astfel: „a scrie înseamnă să-ți pui urechea
pe pieptul imaginilor, să le asculți spusele, să le
accepți și înțelepciunea și absurditatea”. Accesul la
real nu se face deci direct prin cuvânt, ci se
recunoaște existența unui alt ecran ce se
interpune între artist și lume, acela al imaginilor.
Ceea ce e mai intersant este că aceste imagini nu
obstaculează calea către real. Cuvântul și
imaginea se contopesc, revelând lumea cu o
putere sporită. Cuvintele nu mai sunt doar simple
semne, își redobândesc o aură magică. Iată o
posibilă clasificare semnificativă: „în frază: cuvinte
ca niște spini uscați, ca niște frunze răsucite și
incinerate, lângă cuvinte de porțelan, din pânză
de sac și cuvinte de aer. Cuvinte care miros a
iarbă cosită, ori a covor plin de praf” (Ocheanul
întors, p. 342). Cartea ideală e definită în termeni
muzical-picturali: „orchestrație perfectă a
sunetelor și imaginilor aduse în stare de
incandescență până la a dispărea, și imagini și
sunete, într-o singură și foarte înaltă vibrație.”
(Catalogul mișcărilor..., p. 25). Idealul scriitorului
ar fi realizarea unei sinteze a celor trei arte
pictura, muzica și literatura. Radu Petrescu
transformă critica literară într-una plastică. El
percepe o frază din Flaubert ca „un voal
străveziu, colorat, magnific și delicat, pe care
două mâini îl întorc în toate felurile, făcând să-i
strălucească apele și culorile.” (Ocheanul.., p. 17).
Prozatorul resimte acut faptul că scriiturii îi
lipsesc volumetria și tridimensionalitatea.
Limbajul e incapabil să redea conturul inefabil al
formelor lucrurilor, distanțele și adâncimea
imaginii: „cum s-ar putea realiza o carte de 300
de pagini în care să nu fie decât două imagini și
atât de materiale și de simple încât să le simți
grele”. În altă parte el explică modul cum
imaginea capătă volum, și anume prin faptul că
într-o operă artistică acestea trimit unele la altele
alcătuind o serie menită să configureze o
arhitectură, „umplând spațiul cu volumele
adăugate unele altora”. Ne putem întreba care e
cauza predispoziției de a descrie formele
fascinante ale norilor, cerul și nuanțele sale sau
volumul aerului ce distanțează lucrurile. O
posibilă explicație ar fi că aceste aspecte din real
se pretează cel mai bine modului său pictural de
a vedea și descrie lumea.
Este interesant de comparat acest proces
scriptural petrescian de redobândire a adâncimii
imaginii cu tendința contrară a picturii lui Pallady.
Tendința acesteia merge către bidimensional, spre
aplatizarea a dâncimilor, spre abolirea volumului,
de unde și preferința pentru desen în dauna
culorii: „desenul se poate dispensa de pictură și
de culoare, dar nu și pictura de desen”; „pictura e
incoerentă fără desen”; „desenul este modul în
care vedem forma, adică decantatul, esențialul, cu
toate amănuntele subordonate” (Jurnal, p. 42).
Dialectica pictură-desen o repetă pe cea dintre
materie și spirit, Pallady optând pentru cel din
urmă. Pictura sa este o căutare cu mijloace
raționale a Ideii, a perfecțiunii formale, de unde și
nevoia de rafinament: „Am vrut să exprim
frumosul, nu prin materie, ci prin armonie, prin
ritm și corespondențe” (Ionel Jianu, Pallady, p. 4).
Cu toate acestea, Pallady simte necesitatea unei
compensări artistice care să imprime o amprentă
de autenticitate artei sale, care să o facă aptă de a
sugera durata și caracterul efemer al momentelor
vieții. Au fost remarcate de critică năzuința spre
elementar, ruperile de ritm, aparentele stângăcii
sau discontinuitatea frazei picturale.
Contemporanii săi au ezitat între observarea
geometrismului său clasicizant și această
neașteptată predispoziție spre primitivism. Am
remarcat deja la Radu Petrescu un contrast
asemănător între formația sa clasicistă și tentația
experimentalismului, adoptarea jurnalului ca
formă privilegiată de redare a autenticității vieții
și încercarea de a rafina expresia diaristică.
Excelenta abilitate de a construi naturi moarte,
arta văzută ca un act al minții, dorința de a
atinge perfecțiunea formală au drept compensare
caracterul programatic nefinisat al unor picturi,
dorința de a schița efemerul unei mișcări,
necesitatea de a asimila trivialul cotidian al
existenței prin inserția unor obiecte voit banale.
Cele două creații au aceeași premisă implicită,
care le apropie: dorința de a sonda invizibilul
lumii. Paginile lui Radu Petrescu devin o explicație
a picturilor lui Pallady, iar acestea devin
palimpsestul pe care se așează scriitura celui
dintâi, un fundal ce sugerează poetica acestora.
■
Bibliografie:
1.	Petrescu, Radu, Ocheanul întors, Editura Cartea
Românească, 1977.
2.	Petrescu, Radu, Catalogul mișcărilor mele zilnice.
Jurnal 1946 / 1951 / 1954-1956, Editura Humanitas,
București, 1999.
3.	Pallady, Teodor, Jurnal, Editura pentru literatură,
Prefață de Henri Catargi, 1966.
4.	Zambaccian, H. J., Pallady, Casa Școalelor, 1945.
5.	Jianu, Ionel, Pallady, Editura Căminului Artei,
Maeștri Picturii Contemporane, 1944.
6.	Peleanu, Georgeta, Omagiu lui Theodor Pallady.
7.	Paler, Octavian, Un muzeu în labirint. Istorie
subiectivă a autoportretului, Editura Cartea Românească,
1986.
8.	Blaga, Lucian, Zări și etape. Aforisme, studii,
însemnări, Editura Humanitas, București, 2003.
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
meridian
Harold Bloom la 75 de ani
Marian Barbu
O fișă gen Webster’s Dictionary of
American Authors (1995) ori cu
trimitere la alte codicile critice gen
publicitate ar preciza: Harold Bloom - n. 11 iulie
1930, la New York. Critic literar american foarte
cunoscut prin interpretări noi, istoric literar al
multiplelor forme de creație pe care le-a dezvoltat
literatura universală de-a lungul timpului. H.B. a
urmat Univ. Cornell, începându-și cariera de
profesor în 1955 la Univ. Yale. Ulterior, la cele
din Harvard și New York.
Desigur că puținele date de biografie
prezentate trebuie relaționate cu scrierile lui
Bloom. Numeroasele sale cărți, 29 (în 2004), au
impus câteva direcții de lucru. Le ordonez în mod
didactic, cu toate că sistemul de vase
comunicante funcționează în permanență.
Prima, cu privire de ansamblu, gen panoramă,
pe care aș defini-o antologie tematică: O lectură
din poezia romantică engleză - viziunea unei
grupări (The Vizionary Company: A Reading of
English Romantic Poetry - 1961, ed. rev. 1971),
Clopotele din turn - studii în tradiție romantică
(The Ringers in the Tower: Studies in Romantic
Tradition - 1971), vizând importanța influenței
acesteia asupra unor poeți ca A. R. Ammons și
Allen Ginsberg, Geniul - o multitudine de
interpretări și texte create de o sută de minți
deosebite (Genius - A Mosaic of One Hundred
Exemplary Creative Minds - 2002).
Concepând cultura ca pe un tot unitar,
omogen, Harold Bloom a văzut în genii spiritele
creatoare de excepție care asigură omenirii
dezvoltarea și progresul. Precum odinioară Tudor
Vianu, care s-a ocupat și el de prezentarea
Geniului în spațiul universalității, Harold Bloom
stăruie în paginile unei cărți voluminoase, de 814
pagini (2002) asupra ideii călăuzitoare.
Formulează și desprinde texte cu motivație
direcționată din operele lui Platon, Socrate,
Mohamed, Lucrețius, Chaucer, Shakespeare,
Cervantes, Montaigne, Lev Tolstoi, John Milton,
Sf. Augustin, Dante Aligheri, Kafka, Pirandello,
Camoes, Baudelaire, Valery, H. James, Paul Celan
etc.
Oricum, descoperind prezența lui Paul Celan
în suita de anvergură propusă, m-am bucurat,
dându-mi mai bine posibilitatea de a înțelege
metoda de lucru, de concepere și tratament critic
a lui Harold Bloom. Ea nu diferă cu nimic de cea
cunoscută în Europa și în România - gen Eugen
Lovinescu.
Nu cu multă imaginație, antologiile tematice
sunt reale simpozioane cu dezbateri orientate,
unele având, în final, circularitate notorie.
A doua, cu tendință monografică, vizându-i
pe: P.B. Shelley - Crearea mitului la Shelley
(Shelley’s Mythmaking - 1959), W. Blake -
Apocalipsa lui Blake (Blake’s Apocalypse - 1963),
Yeats (1970), Wallace Stevens - Poemele naturii
noastre (The Poems of Our Climate - 1977),
W. Shakespeare - Shakespeare - invenția umanului
(Shakespeare - The Invention of The Human -
1998), Hamlet - poem nemărginit (Hamlet: Poem
Unlimited - 2003).
A treia direcție ar fi a studiilor de graniță,
dintre teorie literară și analiză practică, prin texte
edificatoare și trimiteri pe măsură. Reținem pe
unele de largă audiență, nu numai în posteritatea
imediată a aparițiilor editoriale: Neliniștea
influenței (The Anxiety of Influence - 1973),
Ghidul citirii incorecte (A Map of Misreading -
1975), Reprezentanți deosebiți ai imaginației(
Figures of Capable Imagination - 1976), Canonul
occidental - cărțile și școala vârstelor (The
Western Canon - The Books and School of The
Ages -1994, ed. rev. 1995 - carte tradusă și la noi
în 1998), Cum să citești și de ce? (How to Read
and Why? - 2000).
Ca o exemplificare mai accentuată a ideii de
lectură completă, împlinită, în care imaginația
beneficiarului se cuvine să funcționeze neîncetat
pentru decodare multiplă și corectă a textului,
Harold Bloom a publicat două cărți de anvergură:
Povestiri și poeme pentru copiii inteligenți de
toate vârstele (Stories and Poems for Extremely
Intelligent Children of All Ages - 2001), Cele mai
frumoase poeme ale limbii engleze (The Best
Poems of the English Language: From Chaucer
Through Frost - 2004).
A patra direcție de lucru conține comentarii
specializate, reflecții de tip existențial,
circumscrise religiosului: Cabală și criticism
(Kabbalah and Criticism - 1975), Decăderea
adevărurilor sacre (Ruin of the Sacred Truths -
1989), Cartea lui Iisus (The Book of J. - 1990),
Religia americană - emergența națiunii
postcreștine (The American Religion - The
Emergence of the Post - Christian Nation - 1992),
Profeții ale mileniului - Cunoașterea îngerilor,
viselor și reînvierii (Omens of Millenium - The
Gnosis of Angels, Dreams and Ressurection -
1996). Și Unde va fi găsită înțelepciunea? (Where
Shall Wisdom Be Found? - 2004).
Comentatorii americani ai acestei ultime
direcții au fost unanimi în a recunoaște modul
original de citire a Bibliei de către Bloom. El vine
din lumea modernă, cu altă putere de înțelegere a
Psalmilor lui David, a învățăturii lui Solomon și
în general a scrierilor despre Iudaism. Ideea ar fi
că răspândirea iudaismului în lume a condus la
conlucrarea cu autohtonul, la dezvoltarea
spiritului formativ local, prin comparație imediată
și de perspectivă.
Cartea din 2004 se deschide cu o dezvoltare
științifică a termenului de înțelepciune la
popoarele Asiei, Africii, Europei, Occidentului,
urcând de la religie, la Cervantes (prin Don
Quijote) și Shakespeare (prin Hamlet). Where
Shall Wisdom be Found, aflată și în librăriile
americane din Chicago, însumează 284 pagini,
fiind apărută în condiții grafice excepționale. Ea
cuprinde trei părți cu 9 subcapitole: Puterea
înțelepciunii (I), cu trei subcapitole, vizând cei doi
termeni la evrei și popoarele antichității asiate, la
greci (Platon și Homer), la Cervantes și
Shakespeare, Cele mai mari idei sunt cele mai
mari evenimente (II), cu patru subcapitole -
comentarii la Montaigne și Francis Bacon, Samuel
Johnson și Goethe, Emerson și Nietzsche, Freud
și Proust, Înțelepciunea Cristianității (III), cu două
subcapitole - Evanghelia lui Toma (The Gospel of
Thomas), Sf Augustin și învățătura (Saint
Augustine and Reading), plus o Coda - Nemesis
și Înțelepciunea (Nemesis and Wisdom).
Subiectul tratat, pe cât de delicat, pe atât de
dificil în întemeierea comunicării sale. Și totuși,
termenul wisdom, în limba engleză nu înseamnă
numai înțelepciune, ci și sagacitate, învățătură.
| ntr-un plan semantic mai larg, revelație. Așa se
motivează popasurile de antologie făcute de
Harold Bloom în lumea evreilor, grecilor, a
filosofiei lui Platon, a literaturii lui Homer,
evaluată până în epoca Renașterii spaniole și
engleze, cu cele două spirite reprezentative -
Cervantes, Shakespeare.
Parcă într-o concurență cu sine însuși, Bloom,
cel din The Western Canon (The Books and
School of the Ages - 1994, 1995), consideră acum
că în lume au supraviețuit acele nume de oameni
care au lansat și impus idei tot atât de folositoare
omenirii ca și unele evenimente ce au schimbat
destinul acesteia.
Ca să-și întregească demersul investigației
vizând înțelepciunea, Bloom apelează în mod
corelativ, deloc dominant, la răspândirea
învățăturilor christice, a căror influență rămâne
nelimitată.
Se poate observa, fie și dintr-o astfel de fugară
notiță informativă, că pentru cunoscutul profesor
american, cultura are omogenitate când vine
vorba de structuri și osaturi ale ideilor. Acestea
devin canon prin puterea lor de influență, nu
numai în posteritatea imediată, ci în timp. Adică
atât filosofii, moraliștii, scriitorii, psihanaliștii și
alte categorii de gânditori ai cuvântului pot fi
reperați alături de profeții religioși. Pe scurt,
contribuțiile de fond ale tuturor au vizat Omul,
analizat piramidal, în spațiul interior al fiecăruia
existând o credință, un ideal.
Răzbat aici, ori reverberează, gânduri și
observații, exemple din alte două cărți ale lui
16
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Harold Bloom: din 1987 - The Strong Light of
the Canonical, °i 1996 - Omens of Millennium.
La urma urmelor, circulația ideilor, ca °i a
limbajelor care le dau viață, aparține exclusiv
autorului, nu?!
Dacă ar fi să găsim un corolar al studiilor lui
Harold Bloom, acela ar viza subtitlul cărții despre
Shakespeare - Invenția Umanului.
Ca o ironie a soartei, într-o lume becisnică,
înclinată prea mult spre tragedie °i dramă, din
cauza conflictelor internaționale tot mai
numeroase, în care americanii, ori mai precis
locatarii unor medii politice °i militare ocupă
poziții de ofensivă, un concitadin al lor devine...
renascentist. Adică, el î°i întoarce gândul spre
Om, spre frumusețea vremuirii sale, care, numai
prin cultură, prin asumarea tradiției, prin
provocarea propriei imaginații, necesară în
înțelegerea °i selectarea influențelor, poate să se
definească mai bine, stabilindu-°i singur ierarhii
față de semeni.
În diverse împrejurări, recunoa°terea
contribuțiilor de teorie, critică °i istorie literară ori
ca profesor i-a fost încununată lui Harold Bloom
cu premii °i titluri onorifice. El este posesorul
Premiului “Mac Arthur” (1989). Este membru al
Academiei Americane de Arte °i Litere (1999).
Are medalia de Aur a Academiei pentru Arte
Frumoase °i Critică, Premiul Internațional al
Cataloniei (2002), Premiul Internațional Alfonso
Reyes (2003) al Mexicului. Ș.a.
De precizat că oferta mexicană mai include în
istoria impunerii ei °i alte nume: Octavio Paz,
Andre Malraux, Jorge Luis Borges, Carlos Fuentes.
Iar cea catalană a inclus pe Jacques -Yves
Cousteau, Mstislav Rostropovich, Vaclav Havel.
În spațiul specializat al literaturii române,
înainte de 1989, cărțile lui Harold Bloom °i-au
găsit prezența ori ecourile numai în rândul celor
direct interesați. Iar după aceea, prin revista
“Euresis” °i editura Univers, cartea care a tulburat
spiritele criticii literare a fost cea intitulată
Canonul Occidental.
La noi, când influențele (nu numai în cultură)
au găsit teren fertil de absorbție °i dezvoltare,
literatura le-a creat °i vertebre de susținere pentru
un corp cu identitate națională. Vezi umanismul,
iluminismul, pa°optismul, romantismul,
clasicismul, modernismul. Ba nu trebuie neglijat
faptul că unii români s-au clasat printre ctitori ori
purtători de influențe în alte arii europene
(simbolismul, dadaismul).
Lângă statornicirea unor limbaje de teorie °i
critică literară - devenite bunuri ale întregii
omeniri, uitându-se, în mod firesc, inventatorii
sau inițiatorii ori trecuți la un capitol privind
istoricul domeniului, românii au reacționat în
multe cazuri °i prin °ocuri. A°a se face că
termenul de canon, cu derivatele sale din justiție
°i Biserică, de largă substantivizare sau formație
verbală, a venit brusc °i cu insistență în
comentariile de critică literară. Totul a început
“organizat” de după 1997-8.
Înțeles în cele mai diferite feluri, haosul creat
l-a determinat pe cunoscutul Marin Mincu, în
2003, să adune mozaicul de opinii într-o incitantă
carte, de 153 de pagini. Intitulată Canon și
canonizare, cartea a reunit 35 de răspunsuri la
trei întrebări legate de: 1) înțelesul sintagmei
“canon literar”; 2) canonizarea literară în perioada
postbelică; 3) relația textualism/canon literar.
În ciuda faptului că actanții au fost nume
sonore ale criticii literare contemporane, în
majoritate, cadre universitare, rezultatul mi s-a
părut a fi al unui spectacol dadaist. A°a cum
conchidea Marin Mincu, “noțiunea de canon a
devenit, după publicarea traducerii cărții lui
Harold Bloom, un fel de cheie franceză, în
limbajul urechist al criticii °i teoriei noastre
literare, cu care se montează °i se demontează
fără discernământ totul”. Pletora opiniilor, de°i
n-a fost stopată, ulterior, termenul s-a folosit cu o
anume prudență.
Pus în fața unei atari situații, universitarul
bucure°tean Mircea Martin, cel care fusese
“împingătorul” termenului în limba română prin
revista “Euresis”, a revenit în 2001, publicând
articolul Lista lui Bloom (“România literară”- nr.
24, 20-26 iunie, p. 12-13).
Reluându-°i restrictiv opiniile anterioare,
cunoscutul profesor a juisat pro °i contra unor
limbaje ale americanului, încheind, paradoxal:
“Chiar dacă obiecțiile aduse listei lui Harold
Bloom riscă să apară, la rândul lor, expresia unui
resentiment, am crezut că ține de condiția mea de
critic român (°i est-european) să le formulez ca
atare, nu fără a sublinia, în încheiere, că pentru
lipsa noastră de vizibilitate actuală, suntem noi
în°ine primii °i principalii vinovați”.
Oricât m-am străduit să înțeleg, să decodez
(oare?!) o asemenea ciudată “mea culpa” a lui
Mircea Martin, nu pot să-i subscriu acesteia, nici
cu îngăduință. Cu toate că °tiu ce reprezintă
influența, particularitatea națională, specificul ei,
până la pierderea identității.
Profesorul american Harold Bloom n-avea
obligația, în principiu, să survoleze toate culturile,
atâta timp cât limitele pe care °i le-a impus vizau
exclusiv Occidentul. Iar din rândul scriitorilor
acestuia, a selectat 26 de nume, toate înscrise,
excesiv, pe orbita cercului canon ideal, numit
Shakespeare. O nostalgie după perfecțiunea
literară a Marelui Will se desprinde din diverse
texte, în care Bloom, exaltat, pare să afirme lipsa
de predecesori care să-l fi influențat. În schimb,
toți care i-au urmat îi sunt îndatorați peste
măsură.
Harold Bloom, dându-°i seama că euforia sa
nu va putea fi credibilă, că nu poate primi
argumente pe măsură, include în capitolul al
doilea (Vârsta aristocratică - The Aristocratic Age)
imediat °i pe Dante, Chaucer, Cervantes,
Montaigne, Moliere, Milton, Samuel Johnson °i
Goethe.
Capitolul al treilea (Vârsta democratică - The
Democratic Age) are referințe despre
Wordsworth, Jane Austen, Whitman, Emily
Dickinson, George Eliot, Lev Tolstoi, Henrik
Ibsen.
Capitolul al patrulea (Vârsta haotică - The
Chaotic Age) conține comentarii despre Freud,
Proust, Joyce, Virginia Woolf, Kafka, Borges,
Neruda, Pessoa, Beckett.
Împărțirea pe vârste, propusă de Bloom, i-a
determinat pe mulți comentatori, în special
americani, să-i aprecieze cartea ca briliantă,
originală °i unicat.
La prima vedere, entuziasmul aprecierilor s-ar
bizui pe eclatarea °i surclasarea valorilor
naționale, care în parte trebuie motivată. Adevărul
pare să fie °i-n altă parte. În comentariile cărții,
scriitorii americani sunt puțini în rândul celor 26.
Cei mai mulți sunt prizați prin prisma virtuților
universale pe care le degajă opera lor. Pentru toți,
Harold Bloom folose°te paradigma tradiției ca pe
o elegie a canonului, a valorii pierdute în lumea
contemporană sie°i. De aceea se declară făți° un
adversar al oricăror forme de intruziune în
distorsionarea esteticului, produs de valorile
naționale ale lumii. Intru°ii ar veni din partea
politicului, ideologicului, marxismului °i
mi°cărilor adiacente acestuia °i a altor curente
contemporane.
Pe bună dreptate, Bloom °i-a încheiat rotund
cartea, după ce o deschisese cu 28 de pagini,
intitulate Elegia canonului. Partea finală este
intitulată Elegiac Conclusion (12 pagini). Ediția
din 1994 are 578 de pagini.
De°i meritoriu, gestul istoricului literar de a
redeschide dosarul valorilor universale,
cauzalitatea apariției originalității, după teoria sa,
rămâne mai mult decât discutabilă. Pe scurt, după
opinia lui Bloom, influențele °i nelini°tea acțiunii
permanente a acestora vin din trecut, din tradiție.
Cine °tie să le separe ori să °i le asimileze în stil
propriu poate obține o operă canonică. Și când
aceasta se redactează într-o limbă privilegiată,
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
adică de circulație, șansa ei de a lumina în timp
cre°te în mod vizibil. Indirect, comentariile la cei
26 de scriitori au avut în vedere operele apărute
în limbile engleză, franceză, germană, italiană,
spaniolă, portugheză, rusă. Cât a citit sau nu în
original Harold Bloom nu este așa de important,
atâta timp cât internaționalizarea se datorește și
traducerilor.
Teoria influenței/lor are complexitate
comportamentală și nu poate fi explicată doar
printr-o variantă propusă de Bloom. În cazul
temelor de interes existențial, sau a celor eterne,
nici nu este nevoie de influențe. Principiile de
selecție și de reflectare se descifrează identic la
toate vocile literare (ca într-o cameră circulară -
W.Booth). Pe de altă parte, a pune totul sub
semnul canonului iradiant presupune a înlătura cu
bună știință specificitatea în sine, particularitatea
stilistică, individuală. Până unde se poate coborî
pe scara timpului ca să verificăm începutul
influenței?
În forme cunoscute nouă românilor, de la
Eugen Lovinescu citire, sincronismul și diacronia
sunt mărci ale modernismului în întreaga Europă,
cu precădere după 1920. Canonul poate fi
integrat unei asemenea discuții dacă ea este
organizată cu chibzuință și cu perspectiva unor
beneficii reale, nu speculative.
Ajuns la capătul demonstrației cu argumente
din operele celor 26 (și acestea selectate!), Harold
Bloom a inclus un Apendice, o Anexă
denominativă de scriitori și opere din literatura
universală, respectând împărțirea...pe vârste și pe
țări. Așadar:
•	Vârsta teocratică indică Epopeea lui
Ghilgameș, scrierile apocrife, Biblia, Cartea
Egiptului, Cărțile Indiei vechi, ale Greciei vechi,
ale Greciei noi, ale romanilor, ale Evului Mediu-
latin și arab de dinaintea lui Dante.
•	Vârsta aristocratică reține titluri de cărți din
Italia (începând cu Dante), Portugalia, Spania,
Anglia și Scoția, Franța și Germania.
•	Vârsta democratică poate fi marcată de cărți
din Italia, Spania și Portugalia, Franța,
Scandinavia, Marea Britanie, Germania, Rusia,
SUA.
•	Vârsta haotică: Profeția canonică - Italia,
Spania, Catalonia, Portugalia, Franța, Marea
Britanie și Irlanda, Germania, Rusia, Scandinavia,
Sârbo-Croația (Ivo Andric, Vasko Popa, Danilo
Kis), Cehia, Polonia, Ungaria (Attila Jozsef, Ferenc
Juhasz, Laszlo Nemeth), Grecia modernă, Idiș,
Arabia, America Latină, Indiile de Vest, Africa,
India (în engleză), Canada, Australia și Noua
Zeelandă, SUA (cu 161 nume!).
Din spațiul românesc nu figurează în această
Anexă nici un nume de scriitor. Tristan Tzara
apare trecut la francezi, iar numele lui Paul Celan
este amintit, în trei rânduri, alături de Trakl
(p.203), de Kafka (p.293), ori de Dickinson și
Rilke (p.298).
Desigur că Lista de la sfârșitul cărții ne incită
și irită pe noi românii, dar să nu uităm că oricât
de poliglot l-am crede pe american, dincolo de
inaccesibilitatea pentru limba română nu putem
să-i cerem ceea ce nu și-a propus.
În afara cărților cu dominantă ideatică și
analitică pur religioasă, majoritatea dintre celelalte
sunt concepute pe formula eteroclită a
antologiilor. Autorul are propensiune pentru doi
termeni - idee și imaginație. Aceștia se desprind
încă din lucrările datate 1973 și 1975. Neliniștea
influenței ca și Ghidul citirii incorecte au adus în
primă audiție (lectură) o teorie originală
referitoare la nașterea Operei din tradiție sau din
revelație. Adică, devierea inspirației poate fi
motivată de puterea exercitată de influențe ca
rezultantă a interpretării voit greșite a acestora.
Ori ca să obții așa ceva este nevoie de imaginație,
de voință în a forța-o să apară și să-ți aparțină.
Apoi, prin materializarea în cuvinte sau în altă
formă de manifestare, autorul se angajează să o
circumscrie umanului.
În lumina acestei observații de bază, se cuvine
înțeleasă apariția cărții următoare din 1976,
Figures of Capable Imagination. Iar de la aceasta,
până la Canonul Occidental, Harold Bloom a
reînviat literatura unor mari spirite creatoare,
evidențiind nu numai o pasiune devoratoare
pentru lectură, printr-o muncă impresionantă, dar
și un gust artistic aparte. Deloc straniu.
Dintre multele note critice reținem că în “The
New York Times Book Review” se preciza cum
activitatea lui Harold Bloom s-a afirmat de-a
dreptul eroică, formidabilă și curajoasă.
Desprindem o frază: “ Canonul Occidental rămâne
o demonstrație pasionată a unui motiv important,
prin care câțiva scriitori au reușit să scape uitării,
în care timpul îngroapă adesea întregul efort
uman”.
Elogii, unele copleșitoare, pot fi întâlnite și în
“The Washington Post Book World”, “The
Washington Times”, “Philadelphia Inquirer”, “
Booklist”, “Kirkus Reviews”, “The Boston Globe”.
Se va înțelege acum de ce cartea, dar mai cu
seamă termenul de canon, scos din contextul
propus de Bloom, a produs atâtea controverse și
confuzii în rândul specialiștilor români. Pentru
mine, una dintre vocile critice de primă instanță,
în stabilirea judecății de valoare a unei opera
literare, care a tranșat canonul de analiza clasică,
tradițională, se numește Nicolae Manolescu. Un
grup de învățăcei i-au tipărit în 2001, la
importanta editură brașoveană “Aula”, trei volume
de articole critice, din cele publicate până atunci,
cărora le-a dat titlul generic - Literatura română
postbelică. Volumul I - Poezia, este precedat de
un Cuvânt înainte al criticului. Ex abrupto, acesta
scrie: “Canonul se face, nu se discută. Aceasta ar
trebui să fie axioma”.
Termenul de canon a revenit de 63 de ori în
cele 7 pagini ale... prefeței. De fiecare dată,
cuvântul, deși folosit diferit, a rămas inflexibil,
dovedindu-se un cal troian gata de fugă înapoi în
ograda lui Harold Bloom.
În partea a doua a volumului au fost adunate
zeci de articole și cronici literare redactate de
Nicolae Manolescu cu ani în urmă, când
americanul Bloom nu avea nici în proiect cartea
despre canon. Într-o asemenea situație, mi se pare
normal să rostesc cui prodest? folosirea
nejustificată a unei influențe care nu poate defini
în vreun fel fenomenul literar românesc. Ba, aș
spune că nici pe cel occidental într-o măsură
deplină. Excesul de atașament al unor voci
americane se explică în context, dar noi românii,
și nu numai noi, avem deja suficientă experiență
și maturitate în cultura lumii. În atari condiții, nu
putem să subscriem fără discernământ, fără
personalizare la tot ceea ce se emană de către unii
locuitori ai pământului dintre cele două oceane -
Atlantic și Pacific. Deoarece, de mai multă vreme,
s-au insinuat, tot așa fără irizări notabile, termeni
și sintagme ca sat planetar, globalizare, viață
tribală, pe care breasla scriitorilor români s-a
grăbit să le pună în discuție (oficială) într-o
toamnă la Neptun, de față fiind și reprezentanți
ai Occidentului.
Pe acest fond vizibil prooccidental, termenul
de canon, preferat prea rapid de americani, a
intrat în competiție cu echivalentul lui european -
clasic. În fond, de valoare literară permanentă.
Nici Harold Bloom nu înlătură termenul ca
atare, numai că-i dă altă coloratură formală,
apropiindu-l de aparițiile lui identitare din religie.
Exemplul tipic, confundându-se cu principiul în
sine, cu universalul, întâlnindu-se admirabil,
tutelar, la genii ca Shakespeare.
Pentru Bloom, scriitorul englez a fost
Modelul, Unicatul. De aceea, înțelegerea operei lui
vibrează la unison în întreaga lume. Iar ca să
actualizeze receptarea renascentistului englez,
americanul de astăzi apelează la informația unui
confrate evreu, născut în Bulgaria și stabilit în
Israel. Acesta i-a mărturisit despre reacțiile
studenților săi când au văzut, la Sofia,
spectacolulo de teatru cu “Furtuna”. Regizorul
Petrov i-a oferit acestei piese o montare aparte, pe
care ar fi fost în stare s-o înțeleagă, la același nivel
de umanitate, japonezii, rușii, spaniolii,
indonezienii și italienii.
Deloc în trecere, să reamintim că influența lui
Shakespeare în literatura română a început în
zorii anului 1840, prin antologica nuvelă istorică
“Alexandru Lăpușneanul". Odată cu prezența
Junimii în cultura română, limba engleză și
valorile ei se alătură, nu numai prin studiu,
limbilor franceză, italiană, germană, rusă și
greacă, cunoscute în parte la noi.
Stând în calea multor imperii, românii și-au
format un tonus, aproape o vocație pentru
poliglotism, în mod implicit, pentru
enciclopedism. După 1990, asemenea semne ale
tradiției au revenit în forță, iar beneficiul lor se
resimte cel mai bine în cultură, dar și în limba
vorbită.
După părerea mea, Harold Bloom, prin tot
ceea ce a publicat, a reiterat ideea de globalizare
prin cultură, adică de cunoaștere multiplă, în care
literatura are un rol privilegiat.
■
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
18
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
bloc-notes
Cimitirul Hăzsongărd
Marius Rus
Înființat în anul 1585 prin hotararea Consiliului Orășenesc, aici au fost înmormântati vreme de sute de ani cetățeni
ai Clujului indiferent de religie sau naționalitate. În el se odihnesc întru veșnicie oameni de seamă sau oameni săr-
mani, lucru posibil doar prin grija diriguitorilor acestei urbe. Creat pentru a pune rânduială în bunul mers al trebilor
cetății Clujului, cimitirul Hăzsongărd are o istorie mai mult decât tumultoasă, cunoscând o seamă de vicisitudini, o
altă seamă de greutăți în exploatarea să precum și- cel mai important lucru- o seamă de bogății culturale, deosebit
de importante din punct de vedere istoric. Este, pe lângă toate cele, unul dintre cele mai vechi cimitire din
Transilvania, având anul acesta mai mult de 420 de ani de funcționare neîntreruptă. Semn al trecerii acestui popor
prin negura timpului, Cimitirul Central cum îl cunoaștem cu toții, continuă să existe grație unor oameni cu suflet
deosebit care nu au precupețit nici un efort ca acest sit să reziste și să funcționeze negreșit.
Istoria prin “Grădina Iepurilor”
Poate prea puțini știu că Hăzsongărd este tra-
ducerea directă a unei expresii săsești, Haselgarten
(Grădina Iepurilor, și, de asemenea numele unui
oraș din acea zonă a secuilor). Prin donația făcută
de groful Miko Imre, Clujul acelei vremi, respectiv
în anul 1585, dobândea cu acte în regulă teritoriu
pentru un nou cimitir față de cele existente până
atunci în jurul bisericilor deja construite. Lucrările
de împrejmuire au început conform documentelor
în 11 mai 1585 când, “adunarea constituită din o
sută de bărbați” decide că locul respectiv va
rămâne cimitirul cetății Clujului. Astfel, una din-
tre sursele noastre de documentare pomenește
(traducerea este la modul general) că acest consi-
liu a decretat următoarele: “Văzând în primul
rând înălțimile lor biciul Domnului și numărul
morților pe zi ce trece crescând, starea jalnică a
cimitirului, corpuri aflate peste tot unde se putea
săpa o groapă (...) înălțimile lor au gândit și
hotărât împreună să cumpere și alte terenuri din-
colo de Poarta Mică a Drumului Turzii, loc în
care să fie îngropați săraci și bogați deopotrivă.
Această muncă fi-va dusă la bun sfârșit de Szabo
Lenărt și Diacul Bălint. Neîncetat acești doi
domni să fie acolo, să procure parii pentru
împrejmuire și nuielele pentru împletirea gardului.
La împrejmuire și la construcție va participa și
Mausoleul Sigmond
domnul primar precum și încă opt persoane alese
de domnia sa. Domnul primar va fi prezent acolo
și va da tot ajutorul său până când această
muncă va fi dusă la bun sfârșit...”. Lucrarea, cu
tot ce a fost de trebuință (pari, șindrilă, nuiele,
grinzi, cuie etc.) a fost scrisă în registrul de chel-
tuieli al municipalității. Construcția porții,
împodobită inițial cu două bile de lemn, a fost
asigurată de Asztalos Benedek, ulterior cele două
canaturi fiind decorate cu câte o emblemă.
Cimitirul cel nou a început să funcționeze încă
din 1585, an marcat de o cumplită epidemie de
ciumă ce durat până în 1586. Luna august a lui
1585 a fost cea în care Hăzsongărd și-a deschis
porțile pentru înhumarea primelor cadavre ale
oamenilor atinși de această gravă maladie.
Corpurile au fost înhumate în locuri separate și
împrejmuite de restul mormintelor aflate în cimi-
tir. Este vorba despre parcelele notate All, respec-
tiv Alll, considerate ca fiind “nucleul” cimitirului
Hăzsongărd (secolul XVl), unul dintre cele mai
bine păstrate morminte din acea vreme fiind cel
al primarului Boncidai Gergely, decedat în 15
iunie 1600.
Valurile succesive de ciumă (1622-1623, 1633-
1634, 1645-1646) duc la extinderea masivă a cimi-
tirului. Doar din primele două valuri de ciumă au
mai putut fi găsite însă morminte întregi. Ca
semn al bunei griji față de cimitir, în 1611,
Consiliul Municipal a decis să interzică pășunatul
“în locul în care tații, mamele și strămoșii noștri
odihnesc”. Mai apoi, cimitirul a fost împrejmuit,
parțial doar (în latura de sus și cea de jos), pe de
o parte fiind mărginit de zidul cetății. Ca urmare
a numărului mare de morți din anii 1738-1739,
decese cauzate de un nou val de ciumă,
Hăzsongărd se extinde din nou, ajungând la o
suprafață de peste 16 hectare. Conform datelor
din acele vremuri, au fost numerotate
mormintele din parcelele All și Alll, urmând mai
apoi Bll, Blll și Cll cu mormintele mai impor-
tante. Partea de cimitir lutheran, prima ei parte
mai bine spus, a fost botezată “cimitirul celor o
suta de morminte”, denumire ce datează de prin
secolul al XVlll-lea. Terenul despre care aminteam
anterior a fost donat municipalității de baronul
loannes Fabritius de Gladis al cărui mormânt se
afla chiar acolo. Locul lui de veci este marcat de
o piatră funerară în stil baroc. De Gladis a donat
respectivul teren bisericii lutherane în anul 1739.
Doar prin anul 1910, familiile mai înstărite au
primit aprobarea de a-și cumpăra teren pentru
locurile de veci în această parcelă din cimitirul
unitarian, tot în acest an fiind semnalată și
începerea construcțiilor pentru cavouri, fiind per-
Kos Karoly Cimitirul luteran
mise chiar și înmormântările rudelor și prietenilor
celor care dețineau aceste terenuri. A fost admisă
de asemenea inclusiv prezervarea și reînnoirea
vegetației cu arbuști ornamentali și copaci.
Cimitirul evreiesc, situat pe partea răsăriteană,
la marginea parcelei Blll, parcelă separată de restul
cimitirului, nu a găzduit morminte ale per-
soanelor de altă religie. În 1840, în Hăzsongărd-ul
evreiesc erau aproximativ cincizeci de morminte.
O primă tentativă de a pune în ordine
mormintele și înhumările în parcelele respective
prin separarea față de celelalte culte a fost sem-
nalată între anii 1881-1885. Totodată,
mormintelor mai vechi de trei sute de ani precum
și celor neîntreținute le-au fost extrase pietrele
funerare, acestea fiind fie depozitate la marginea
cimitirului, fie, parte din ele, vândute ca materiale
de construcție sau duse la reșlefuit. Singurul mor-
mânt care a făcut excepție de la acest tratament a
fost cel al preotului unitarian Lachovius Andrăs,
decedat în anul 1691. Aglomerarea și dezordinea
din Hăzsongărd a ajuns din nou la paroxism,
Consiliul Municipal hotărând închiderea sa tem-
porară la data de 26 februarie 1892, fiind
interzisă prin acel decret săpararea unor noi
morminte. Soluția pentru a scăpa de această situ-
ație a fost extinderea, din nou, a perimetrului
cimitirului cu “încă cinci holde”. Faptul s-a petre-
cut sub administrația lui Schutz Jănos, obținându-
se chiar ceva mult: încă trei holde ce au fost
cedate cimitirului evreiesc. Cotidianul “Ellenzek”
pomenește într-una din edițiile sale de o
împotrivire pentru acordarea acestui teren venită
din partea geologului Szădeczky Gyula (aprilie
1904). Se va ajunge la redeschiderea cimitirului
nou descoperindu-se totodată pe acest areal și
primul mormânt din perioada respectivă, el fiind
datat ca aparținând anului 1920.
Capela
Construcția capelei a început în anul 1897 pe
locul vechiului amplasament al cabanei străjerilor,
în pivnița ei fiind amenajate spații pentru depo-
zitarea sicrielor și a uneltelor necesare săpării
(continuare în pagina 22)
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
19
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Florin Partene
******
,...trăiesc în patru camere deodată
°i respir într-o ma°ină veche
de o săptămână deasupra mea
un pitic obraznic °i toate patru
când sunt negru mă spăl cu roșu curat
și deodată respir mai ușor
un aer mai cald decât cel dintr-o gonflabilă
mai dulce și desigur mult mai aromat
pentru astăzi am inventat
pentru astăzi tot mai des fac lucruri
când voi ieși voi fi mai curat
și voi cunoaște o mulțime de trupuri...,
,...nici ploaie veche
nici alte semne în lucruri
nu trebuie
și nu e nici un motiv de frică
frica e doar un dinte stricat
nu-mi amintesc cine
nu mai știu când sau de ce am intrat
iau acum singur
dezacordat și clasic cu alt cap în cap
nu trebuie
desigur nu e nici un motiv de frică
frica nu e decât un dinte stricat...,
,...de zile întregi aceeași țigară
același fum populat cu mirosuri roșii
și eu același
urc pe aceiași pereți
și cobor printre cărnurile vineții
ca într-o grădină
de zile întregi aceeași țigară
același lucru explicit
iar în cap aceeași pasăre a dimineții
sunt pregătit acum să-mi văd chipul
așadar încet
încet...,
Florin Partene și Marin Mălaicu-Hondrari
,...aceasta e camera dragostei
trebuie să intri
sătul și cu ultimul nasture încheiat
aici ochiul e proaspăt închis
iar mintea niciodată destulă
aici nu e nevoie de gură și nici de cuvinte
poți orișicând să faci bube
sau să te trezești
cu cea mai netedă piele potrivit călcată
sau așa deodată să nu mai conteze
aceasta e camera dragostei
și uneori noaptea băltește aici...,
******
,...știam că aici seva ajunge
încă de luni zilele toate mi-au fost învelite în ziar
iar eu încercând pe furiș să citesc titluri
știam
nu pot dovedi cu nimic
și-atunci e mai bine așa:
transformat în seringă împing aer în venă
și mă-nfior
iată ceva explicit melancolic
sătul acum
încă de luni zilele mi le-am înfășurat în ziar...,
■
Marin Mălaicu-Hondrari
Ce se trece sub tăcere
eu eram cel singur și nebun după poezie.
nu-mi trebuia familie
nici să înalț o casă;
n-am plantat în viața mea un arbore.
eu voiam să scriu poezie.
totul până când a apărut ea.
mai întâi a făcut dragoste cu perdeaua
apoi cu fereastra
apoi cu lumina care intra pe fereastră.
nu-și dorea copii
nu o interesa ziua de mâine
nici ce va face în viață.
scria poeme atât de frumoase!
ne-am dus să trăim împreună.
ne trezeam noaptea:
ea ca să alunge greierii aciuiți pe sub mobilele
grele
eu pentru a mișca vinul ca nu cumva să
mucegăiască
burduful căptușit cu păr de capră.
și avem un copil.
mâine vom cumpăra un câine.
la răstimpuri fiecare se furișează unde-și ține
hârtiile.
acum se înserează.
vântul mână norii către est.
o, voi, mâini albe, degete lungi,
unghii roase până la sânge.
plouă cu grindină
și iubita mea umblă în haine negre.
când mă cheamă
aerul dinăuntrul a o sută de case-mprejur
nu-mi mai este îndeajuns.
Portretul altei doamne
o văd la ea acasă.
aceeași privire fastă înălțată peste bariera
evantaiului,
numai umerii par spălați într-un hârdău cu apă
stătută.
vorbea atât de încet încât
abia o auzeam din cauza ploii
„sunt o curvă bătrână, dragul meu
și am ajuns ca la-nceput:
o mare masturbatoare.
și-mi place să beau. asta este.
băutura mă încântă.
vinul îmi dă mărinimie.
duc paharul la gură cum aș duce
crucifixul la buze.
mă îndop cu bere și rachiu de anason,
băuturi triviale, e drept,
dar ce vrei,
suntem ai pământului și ai întunericului. din
stirpea șobolanilor cârtițelor vampirilor. locuim
odăițe maghernițe gropnițe. viermuim. frigul și
umezeala nu ne dăunează, asta da. bodogănim
prin liniștea lutului. ne închinăm la scursori și alb
ne-a mai rămas numai părul bărbatului ce zicea la
răstimpuri : eu sunt tatăl vostru și am venit să vă
arăt un petic de cer.
desigur,
sunt cazne cumplite
cum ar fi să supraviețuiești unei beții cu lichior
dar trupul duce și greul acesta.
să mergem la măsuță.
am preparat cele mai negre cafele.
de acum - gata , nu voi avea nimic mai bun de
oferit”
bem din cești a căror toartă micuță ne obligă la o
delicatețe a gesturilor care merge de minune cu
sporovăiala ei molcomă
„și nu știu cum se face că e mereu dimineață
o dimineață întunecată, rece
cu ceața ridicându-se de pe lac alene
ori neverosimil de repede, aspirată de un plămân
uriaș
cu cafeaua răcindu-se dinaintea mea
și cu nevoia de băutură.
masturbarea vine mai târziu.
partea proastă e că rezist tot mai greu frigului,
dar nici nu pot suporta pledul acesta care pare de
carne.”
odată cu tăcerea ei se lasă și soarele în Păcurariul
Vechi.
acolo iubita mea trebuie că încă mă așteaptă.
„acum du-te.
se întunecă.
nimic din ce-aș mai spune acum n-ai înțelege.
ori ai înțelege, dar în felul tău
care e al morții.”
■
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
"2ăj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Flexistențialism
fragment de roman
Mihai Mateiu
buna cuviință
N-am fost niciodată egoist, am înțeles de mic
că nu există bucurie mai mare decît aceea de a-ți
dedica viața celorlalți, de a-i face fericiți. Am
început să observ lucrurile care fac plăcere
oamenilor și pe cele care-i supără, încercînd să-mi
restrîng activitățile la sfera celor dintîi. De mare
ajutor mi-au fost lecțiile de comportare civilizată,
pe care se părea că toată lumea e dispusă să mi le
servească gratuit. Am învățat deci cu rîvnă ce e
frumos în materie de comportament și ce nu e,
ce pot să fac și ce nu trebuie să fac sub nici o
formă. Lista celor din a doua categorie era
simțitor mai extinsă, tindea să cuprindă totul.
În vizită nu era frumos să mănînc ceva, ca un
nehalit, mai ales în vremurile grele pe care le
trăiam. Salivam așadar în fața platourilor cu
sandvișuri delicate și a celor cu prăjituri de casă
asortate, mă înecam în propriile-mi bale alături de
cîte-un bol în care frișca se scurgea în valuri peste
salata de fructe, dar refuzam totul clătinînd
energic din cap și emițînd un politicos și stins
“nu, mulțumesc”. La grădiniță și apoi la școală nu
mă cerem la baie în timpul orelor, pentru că așa
ceva nu s-ar fi făcut, așteptam sfîrșitul
programului rugîndu-mă să nu-mi pleznească
bășica sau sfincterele. Treaba mare n-o făceam
nici în pauze, de fapt n-o făceam niciodată în
locuri publice, pentru că ar fi putut intra cineva
după mine și-ar fi simțit dezgustătorul miros.
Nu mă scobeam în nas. Nu rîgîiam și nu trăgeam
pîrțuri, simțind uneori c-o să mă ridic în aer ca
un balon plin cu gaze, îngrijorat să nu explodez
înainte de-a ajunge la o distanță sigură. Nu
strănutam normal pentru c-aș fi putut stropi în
jur, mă apucam bine de nas și-nchideam gura,
expunîndu-mă riscului de-a-mi proiecta ochii din
orbite sau de a-mi perfora timpanele. Nu citeam
la masă pentru că nu era politicos față de ceilalți,
mestecam cu gura închisă și le admiram felul
discret de a conversa între îmbucături. Nu
dormeam și nu mă preumblam despuiat prin casă
pentru a nu supune pe cineva neplăcerii de a-mi
admira nuditatea rușinoasă. Nu vorbeam tare ca
să nu deranjez pe nimeni, nu țipam, nu rîdeam în
hohote, nu tropoteam pe capul vecinilor de sub
noi. Nu vorbeam urît de față cu străinii,
nu răspundeam obraznic și nu contraziceam pe
nimeni. Nu înjuram ca să nu-mi cadă limba
și nu mă strîmbam ca să nu rămîn așa. În ruptul
capului nu m-aș fi arătat dezamăgit și n-aș fi
recunoscut că nu-mi place ceva, cum ar fi fost
un cadou idiot pe care-l primeam sau un costum
oribil asupra căruia cineva, vizibil încîntat de
achiziție, îmi cerea părerea. Nu poți să jignești
oamenii în felul ăsta! Am eradicat din vocabular
grosolanele sintagme “nu-mi place”, “nu vreau”,
“nu mă interesează”, “n-am timp”. M-am luptat
ani în șir să-mi controlez pornirile naturale în
virtutea unei morale pe care mi-o asumasem fară
s-o cercetez, urmînd niște reguli pe care nu mi-a
trecut prin gînd să le pun la îndoială. Am
acceptat toate acele “nu-i bine”, “nu-i frumos”,
“nu se face” fară să mă-ntreb “de ce?”. Tabu-urile
funcționau asemenea lemelor matematice, fără a
avea nevoie de demonstrații. La fel ca superstițiile,
acele interdicții mistice care m-au oripilat din
copilărie: “Nu umbla încălțat cu un singur pantof
că-ți moare tatăl!”, “Nu vărsa sare pe masă că iese
scandal!”, “Nu călca cu stîngul peste prag că o să-
ți meargă rău toată ziua!”. Nu face asta și aia că
“NU-I BINE!!!” Ce forță colosală avea acest “nu e
bine”! Forța iraționalului care n-are nevoie de
argumente facile.
Am conștientizat valoarea imensă a scuzelor și
a mulțumirilor și-am început să excelez în
folosirea lor. Nu spuneam “pardon” doar cînd
atingeam pe cineva, ci și atunci cînd altul se lovea
de mine, mulțumeam “frumos”, “din suflet”, “din
adîncul inimii” pentru orice și, mai abitir, atunci
cînd refuzam ceva. Întotdeauna mă scuzam sau
mulțumeam de mai multe ori pentru același
lucru, insistînd pînă cînd exasperarea celuilalt
mă convingea că m-am făcut înțeles. Mi-am dat
seama că cel mai nobil lucru e să te pui
dezinteresat în slujba celorlalți, să te faci util.
Reparam tot ce se strica prin casă, eram dispus să
mă apuc de șurubărit chiar și-n deplasare. Mă
supăram pe Tanti dacă nu-mi solicita ajutorul în
orice problemă. Din cauza lui taică-meo casa
noastră devenise un loc riscant, în care mama se
sfia să invite pe cineva. În rarele ocazii cînd
se-ntîmpla totuși să ne viziteze cineva, mă
dădeam peste cap ca totul să fie perfect. Făceam
curățenie ca un maniac, aliniam totul la poloboc,
aranjam masa ca la restaurant. Apoi o ajutam pe
Tanti să servească mîncarea, alergam într-un suflet
dacă mai era nevoie de ceva de la magazin,
rezolvam orice problemă prompt și eficient. Am
fost jignit de moarte cînd o prietenă a mamei a
întrebat-o dacă sînt așa de harnic tot timpul sau o
fac doar demonstrativ, de ochii ei, căci mă
apucasem să demontez yala de la ușă, care nu
voise să se deschidă cum trebuie cînd sosise
doamna. Dumnezeule, cum putea să se-ndoiască?
Eram la fel de sensibil și la aprecieri, și nu doar
față de stînjenitoarele remarce de genul “cuminte
și harnic ca o fetiță”, cu care mă gratulau de
obicei femeile, ci legat de orice fel de laudă. Mă
roșeam violent și dispăream într-o clipă din fața
ochilor admiratori, făcîndu-mi de lucru în altă
parte. Uneori însă, în secret, îmi lăsam sufletul
becisnic să se încălzească la flacăra deșertăciunii
acestor aprecieri.
Cu timpul am înțeles și că cea mai înaltă
treaptă a dezinteresului și a renunțării de sine e să
refuzi tot ce ți se oferă, dar să nu refuzi nimic
din ce ți se cere. Mi se parea rușinos să emit vreo
pretenție, să afișez vreo meschină dorință
personală. Cînd mama mă întreba ce să-mi ia de
ziua mea sau de Crăciun răspundeam perfect
împăcat că nu vreau nimic. Mă alegeam apoi cu
ceva ce nu-mi plăcea și sufeream fără s-o arăt,
înghițindu-mi lacrimile și simțind cum modestia
îmi stă în gît. În schimb consideram că o invitație
sau o rugăminte venite din partea altuia sînt
lucruri cărora, chiar dacă nu-ți fac nici o plăcere, e
o datorie să le dai curs. Eram un copil ascultător,
adică ascultam tot ce simțeau alții nevoia să verse
în prezența mea. Nu lăsam să se vadă că vreau să
plec sau să rămîn singur nici atunci cînd simțeam
că următoarea secundă în compania lor mi-ar
putea fi fatală, nu-i contraziceam nici cînd ceea ce
spuneau era strigător la cer. Le aprobam
necondiționat părerile și deciziile, mi-era extrem
de ușor să mă pun în pielea lor și să văd lucrurile
ca ei, să-i înțeleg. Ăsta era poate cel mai mare dar
al meu: îi înțelegeam pe toți. Și ei își dădeau
seama de asta din mimica sugestivă care-mi
schimonosea fața, se topeau ca niște înghețate
încălzite în palme, își simțeau sufletele vindecate
mai ceva decît la spovedanie. Era nespus de
frumos să le fac tuturor servicii, să răspund
tuturor solicitărilor, să-mi amîn treburile personale
pentru ale celorlalți, toate astea mă umpleau de
fericire, dădeau un sens vieții mele - am devenit
capabil să-mi acordez sufletul la frecvențele
înțelegerii și compasiunii, ale iertării și
solicitudinii. Încetul cu încetul, reprimîndu-mi
nevoile și pornirile firești, deveneam un om bun.
Incapabil să omoare o muscă, cum se spune. Ce
contează dacă musca aia poartă asupra ei molima
care va ucide întreaga omenire?!
rușinea
Chefurile din clasa a opta m-au făcut să pătrund
în casele multor colegi, îmbogățindu-mi impresiile
imobiliare. Pînă atunci nu intrasem decît în casele
puținilor prieteni de familie și ale cîtorva vecini.
Ca să-mi sondeze spiritul critic, taică-meo m-a
întrebat într-o zi: “Ai văzut vreo casă mai faină ca
a noastră?”. M-am roșit și-am clătinat din cap. N-
am putut să-i spun că de fapt toate mi se păreau
minunate, că peste tot mă simțeam mai bine
decît acasă. Nu cîntăream mobilele și covoarele,
candelabrele și perdelele sau serviciile de porțelan
și tacîmurile, rareori observam opulența bunului
trai, ca în casa Janninei, unde am rămas fascinat
de o panoplie cu săbii dintr-un hol mare cît
apartamentul nostru. Ceea ce mă impresiona cu
adevărat era liniștea, armonia pe care o detectam
asemenea unui maestru Feng-shui prospectînd
casele colegilor. Adulmecam de la intrare un
miros curat, septic, în care nu se amestecau
izurile înțepătoare ale resentimentelor, sesizam
imediat felul în care obiectele se scaldau în
lumina bunei înțelegeri. Mă șoca să-mi văd colegii
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
^
atît de calmi în prezența părinților lor, pe care-i
lăsau să vorbească cu noi nesupravegheați și-apoi
să stea singuri în bucătărie, fără să se teamă că
au cuțite la îndemînă. Din reflex țineam sub
observație spațiile în care se retrăgeau acești adulți
imprevizibili și hohotele lor de rîs mă uimeau
mai mult decît orice, mai ales cînd urmau unor
ridicări amenințătoare de voce sau zgomotelor
de veselă spartă. Toată relaxarea asta, pe care o
percepeam pînă și-ntr-o șosetă murdară aruncată
neglijent la vedere, pe mine mă neliniștea, pentru
că simțeam că mi-ar fi putut scădea vigilența. Și
odată întors acasă aș fi putut deveni vulnerabil.
De îndată ce-am putut face comparații, am înțeles
în ce consta unicitatea casei noastre, la care
probabil se referise taică-meo: urletele impregnate
în pereți, lumina cenușie, ca într-o colivie cu ciori
fîlfîind agonic din aripi și vînturînd un puf mortal
și găinațuri lipicioase, praful deșertului de iubire
persistînd timpului dedicat de Tanti cîrpelor,
zumzetul perceptibil al demonilor de seară,
vibrația corzilor prea întinse și pocnetele lor seci,
trepidațiile înfricoșătoare ale pereților care indicau
proasta amplasare pe ceafa sensibilă a unui
balaur. În casa asta n-am chemat niciodată vreun
coleg, nici pe cei mai buni prieteni, evitînd abil
insinuările lor. Nu pentru că n-aveam gresie pe
hol și-n bucătărie și-n băi, nu fiindcă n-aveam
pereții proaspăt zugrăviți și covoare impecabile
sau pentru că serviciul de tacîmuri era
desperecheat. Nu! Rușinea mea purta un alt
nume, îi spuneam simplu „tată”! Se întorcea tot
mai greu de pe insula Robinsonilor anonimi,
din ce în ce mai sălbăticit și mai incapabil să
comunice, închis ca o stridie în carapacea
propriului dezgust, îmbuteliat într-o lume cenușie
și tulbure. Probabil mesajele vizionare pe care le
găsea în sticle îi comunicau inevitabilitatea unei
apocalipse. În zece ani decăzuse atît de mult încît
era de nerecunoscut pînă și pentru prietenii lui
(urmare din pagina 19)
mormintelor. Construcția cea nouă a fost dotată
cu un clopot ce anunța fiecare înmormântare,
ulterior fiind utilizat doar la înhumarea personal-
ităților. Clopotul va mai suna apoi doar la
încheierea slujbelor de îngropăciune, apoi numai
la încheierea slujbei oficiate de Ziua Morților. În
prezent, clopotul tace, el nemaiavând nici măcar
frânghie.
Achiziția de teren a continuat înspre Calea
Turzii, parte deschisă în 1914, odată cu izbucnirea
primului război mondial, acest loc fiind denumit
Cimitirul Eroilor și alocat exclusiv militarilor.
Ulterior, în acel loc au fost înhumate trupurile
militarilor din cea de-a doua mare conflagrație
mondială, precum și ale celor din Revoluția din
1989. Parcelarea “la bucată” a luat amploare prin
1920, când s-a aplicat metoda “caroiajului”. Astfel,
un loc de veci devenea pe harta cimitirului un
număr unic atribuit ce era determinat de poziția
pe parcela în care era situat. Neplăcerile s-au ținut
însă lanț până la numerotarea efectivă a fiecărui
mormânt în parte. Unii cercetători ai istoriei cimi-
tirului central susțin că numărul real al morților
este cu mult mai mare (de aproximativ zece ori)
față de cei 60.000 catalogați până în prezent. O
mare parte din încurcăturile în numerotare și
administrare a locurilor libere din cimitir, susțin
aceiași cercetători, provin de la utilizarea alfabetu-
lui specific limbii maghiare. Trecerea la alfabetul
limbii române a produs noi dureri de cap,
ajungându-se la închiderea părții vechi a cimitiru-
lui, excluse de la această interdicție fiind doar
marile personalități.
din tinerețe. Din cele mai selecte restaurante din
centru ajunsese să bea la birtul de sub bloc, vinul
se preschimbase pe parcurs în coniac, apoi în
votcă, sfîrșind într-un rachiu alb și radioactiv.
Nu-și mai cumpăra de ani de zile haine, iar cele
în care-l știam dintotdeauna se uzaseră și erau tot
timpul murdare, făcîndu-l să arate ca un cerșetor.
Fața i se umflase și venele-i plezneau sub pielea
obrajilor. Încărunțise. Își pierduse aproape toți
dinții, purtînd acum o proteză pe care seara o
băga într-o cană cu apă. Puțea. Doar vederea unei
sticle mai făcea să-i sclipească ochii, în rest erau
goi, de un albastru tot mai spălăcit. Dimineața
mîinile-i tremurau atît de tare încît trebuia să
coboare pînă la bufet înainte de-a risca să se
bărbierească. Orele de serviciu și le petrecea mai
mult la “Cafe București”, cu un pahar cu apa și
unul cu votcă in față, fumînd și lîncezind în
conversații împleticite. Seara se-ntorcea de multe
ori cu hainele pline de noroi, cu mîinile și fața
însîngerate, cu ochii pustiiți - supraviețuitorul
îndobitocit din subteranele unui razboi imaginar.
Nu mai avea suflu nici să urle, se prăbușea în
haosul patului nefăcut de luni de zile, acoperindu-
se uneori cu ziare. Îl lăsam să zacă în mizerie, nu-
l mai dezbrăcam și nu-i mai curățam rănile. Cînd
îl trezea foamea și apărea despuiat în bucătărie,
mama îl alunga îndurerată și-atunci mai încerca să
muște, ca un cîine bătrîn și știrb. În glasul lui se
mai auzea un ecou al răgetelor de leu din
tinerețe, îmblînzit de biciul cumplit al ratării și
dezamăgirii. Urla acum ca dintr-o cușcă îngropată
sub pămînt. Eu mă obișnuisem însă să mă tem,
simpla lui prezență era paralizantă ca un venin
volatil.
De cîteva ori l-am întîlnit în centru în timp ce
mă întorceam de la școală cu colegii. Am trecut
de fiecare dată înainte, prefăcîndu-mă că nu-l
cunosc, sperînd să nu mă vadă și să nu fie
recunoscut de ceilalți. Simțeam că iau foc de
rușine văzîndu-l cum se clatină, cum se agață de
Inscripții pe monumentele funerare
și stiluri
Inscripțiile au început să apară prin secolul
XVl, fie în limba latină, fie în limba maghiară,
conform lui Herepei Janos. Dintre cele șase
morminte foarte vechi descoperite pe teritoriul
Hăzsongărd trei sunt inscripționate în limba lat-
ină și trei în limba maghiară. Ulterior,
inscripționarea pietrelor funerare în limba latină a
rămas doar apanajul oamenilor de știință. Prima
inscripționare descoperită în limba germană
aparține familiei Wolf, emigranți înmormântați în
Hăzsongărd înspre sfârșitul secolului al XVll-lea.
Ea a fost declasată de o altă piatră funerară găsită
în urma unor cercetări ulterioare. Este cea care
străjuiește mormântul principelui Felten și datează
din anul 1599.
Sfârșitul anului 1690 aduce cu sine începutul
perioadei baroce și bizantine, un curios amestec
regăsit și în cimitirul Hăzsongărd pe câteva ele-
mente de arhitectură a monumentelor funerare.
Un exemplu îl constituie mormântul soției lui
Szathmăr-Nemethi Mihaly decedată în 1697, pia-
tra funerară de la căpătâiul mormântului fiind
construită în stilul amintit anterior. Piatra de mor-
mânt a preotului unitarian polonez Wissowati
Andrăs a fost cioplită în formă ovală și are emble-
ma unei jumătăți de cupă, elemente tipice stilului
baroc. Singurul mormânt a cărui piatră funerară
este lucrată în stil pur baroc este cel al lui
loannes Fabritius de Gladis, ctitorul cimitirului
lutheran. Pe monumentele funerare din prima
decadă a secolului XlX-lea se recunosc elemente
ale stilului clasicist, respectiv empire. Spre exem-
ziduri, uneori pișat pe el sau rănit, căutînd cu
disperare un punct de sprijin în tangajul orașului.
Nu i-am întins niciodată mîna, am pășit înainte
zdrobind ceva în mine și în lume, ascunzînd totul
de ochii prietenilor, glumind. Uneori mi se făcea
milă de el, căci Tanti se străduise să-mi sădească
în suflet sămînța rodnică a moralei creștine și
regretele mă împungeau cu sulițele sfinților
luptători. Mă gîndeam că ar fi trebuit să-l ajut,
să-l iau de mînă și să-l conduc prin haosul pe
care-l vedea în jur, ferindu-l de ispitele diavolești,
să-l culc în pat după ce i-am spălat noroiul cu
care lumea i-a împroșcat obrazul. Că la urma
urmei eram cel mai vinovat de starea în care-a
ajuns, pentru că numai lipsa dragostei poate
întărîta atîta sufletul și să-l întoarcă împotriva lui
însuși. Că ar trebui să stau la capul lui ca un
tămăduitor și să-l mîngîi, să-l înțeleg și să-l ajut.
Dar era de-ajuns să deschidă gura și să aud ce
spune, răutatea împroșcată ca un torent sau
prelingîndu-i-se într-un fir subțire pe bărbie,
ca să uit toată bunătatea și mila și să-l urăsc din
nou, roșu și violent, să vreau să-i zdrobesc capul
ca unui șarpe. Din frică se naște ura și violența.
Tot acolo duce și rușinea, am citit asta într-o
carte. După cîtă rușine simțeam eu, aș fi putut
deveni un criminal în serie. Mi-era rușine de
atîtea lucruri încît mi se părea că mă bălăcesc
într-o mare de foc care mă sufocă. Mi-era rușine
că am bunici la țară, mi-era rușine cu Tanti cînd
venea să mă caute la școală în hainele ei bune,
mi-era rușine să spun numele părinților mei, care
mi se păreau caraghioase, și să recunosc vîrsta lor,
pentru că mi se păreau prea bătrîni. Mi-era rușine
cu taică-meo și cu casa noastră, mi-era rușine de
trupul meu, de chipul meu, de gesturile mele. Mi
se făcea rușine pînă și cînd cineva cunoscut făcea
o gafă, de parc-aș fi fost direct răspunzător. Mi-
era rușine de viața mea, mi-era rușine să trăiesc!
■
plu, mormântul lui Mauksch Tobias, decedat în
1802, este un exemplu al barocului târziu pentru
ca, imediat în spatele acestui mormânt, să găsim
cripta Mauksch-Hintz care prezintă un interesant
amestec de elemente ale clasicismului și stilului
empire. În 1840, stilul neogotic își pune amprenta
foarte repede pe monumentele funerare. Treizeci
de ani mai târziu (prin 1870) eclecticul se face
simțit în varii combinații cu stilul neogotic.
Parcela Grădini (Kertek), în care sunt înmormân-
tați aristocrați, este un frumos exemplu în acest
sens. Criptele din această parcelă sunt una în stil
mozaic, clasicist, alta neogotică, respectiv o alta
în stil mozaic cu elemente neoromâne. După anul
1920, betonul invadează arhitectura cimitirului
central, mai întâi sub formă de centuri turnate la
baza mormintelor, apoi ia locul plăcilor scumpe
de marmură (ternele amestecuri de beton cu frân-
turi de mozaic).
În 1930, mai multe pietre funerare au fost
dărâmate. Refacerea lor a însemnat un alt dezas-
tru: echipele de muncitori care începuseră
lucrările de reabilitare în 1950 au produs
nenumărate stricăciuni, mai mult sau mai puțin
voluntare. Nenumărate pietre funerare fără
aparținători au fost scoase din pământ și apoi dis-
truse. În plus, epoca betonului și a uniformizării
comuniste și-a pus amprenta în arhitectura cimi-
tirului Hăzsongărd.
Altele, respectiv detalii despre marile personal-
ități înhumate aici și despre această importantă
parte a orașului nostru, într-una din edițiile urmă-
toare ale revistei.
■
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Pagasinul
Mariana Bojan_________________________________
Pot spune cu mâna pe inimă că e util,
dezirabil, chiar de bon ton să ai un pagasin.
Vă asigur că după ce veți fi cunoscut efectul
pagasinului asupra dumneavoastră, nu vă veți mai
putea dispensa de el; bucuria dumneavoastră îl
încântă, indispoziția și nervozitatea îl fac mic,
umil, mângâios și dulce, tristețea îi dă idei, mânia
îl preschimbă în paratrăznet și, nu de puține ori,
blânda lui comprehensiune deschide ușa norocu-
lui dumneavoastră. Colaborarea cu pagasinul este
chiar o experiență inițiatică. Să-l ții în brațe, să-l
ostenești, să te lași purtat de el ca de un val tan-
dru, apoi, furios de vei fi vreodată, să-l arunci cât
colo, să-i tragi un șut, pentru ca a doua zi să-l
cauți înnebunit prin toată casa, prin tot orașul, pe
toate undele hertziene, să-l strigi, să-l momești; ce
ușurare apoi să-l găsești în apropiere, la îndemână,
unde nu ți-ar fi trecut niciodată prin minte să-l
cauți, pentru că pagasinul are acest dar de a se
face invizibil în momente neprielnice pentru cel
pe care-l servește, dar nu are niciodată dezgustă-
torul obicei al trădării.
Plouă și pagasinul se umple de apă pentru că
ai fost neglijent și l-ai uitat pe terasă, în noapte;
uite, parcă a și început să ruginească! - da, și
pagasinul poate rugini; reacția lui mai lentă, mai
anevoioasă, mai puțin binevoitoare. Acelea sunt
perioade de mare tristețe, când pagasinul îți simte
ostilitatea, distanța, indiferența. Deși știe că îți
este bine, pagasinul se simte rănit și stă la pândă.
Se numește frustrarea pagasinului și ține câteva
zile, sau, mai rău, câteva luni, până se schimbă
anotimpul în bine.
E din nou primăvară, o primăvară viorie cu
narcise și fluturi și, din fericire, cu pagasin... și
pentru că nu ai o iubită, îți îmbrățișezi pagasinul
și-i mulțumești că există, îl săruți, dansezi cu el, îi
reciți poezii, îl iei în excursii, ori la teatru (pe un
singur bilet). Unii spun că ești zărghit. Dar aceia,
desigur, n-au avut niciodată un pagasin propriu,
nici nu știu că există. Dacă ar ști totul despre
mine și pagasinul meu, sunt sigur că m-ar invidia,
Spaima
Mariana Bojan
Nu a fost să fie o noapte obișnuită.
Pesemne, așa cum există zile plate, som-
nolente, care nu lasă nici o urmă pe
memoria patronului lor spiritual, se pot întâmpla
și nopți active, situate la antipod, nopți marcate
de o intensitate specială a percepției, care te lasă
stors de vlagă ca după o zi grea de muncă.
Îmi petrecusem seara în compania lui Marcel
Moreau, acest distins bântuit, care-și hrănește
angoasele cu voluptatea morții, la rându-i dând
aripi poeticești spaimelor mele. Uneori, când mi-e
prea bine, crește în mine un monstru masochist,
care mă îndeamnă să cobor din rafturi cărțile cele
mai puțin recomandabile pentru somn, iar
Farmecul și groaza este tocmai o astfel de carte.
Așadar, căzusem în jocul autorului care trans-
formă marea trecere într-o călătorie spirituală,
construindu-și până la urmă un fel de mecanică
creatoare și suportabilă a morții.
Gândindu-mă că ar trebui să-mi valorific som-
nul, măcar pe jumătatea de noapte rămasă, am
stins veioza lăsându-mi celulele cenușii să se con-
centreze în voie la ritmul curgerii râului. Trebuie
m-ar tortura, poate chiar m-ar ucide; dar ei nu au
și nu vor avea niciodată un pagasin adevărat, pen-
tru că nu îl merită. Cei care sunt sortiți să posede
un pagasin, îl descoperă de mic, când nici măcar
nu i se văd deslușit aripioarele.
Într-o noapte am avut un coșmar care mi-a
stricat sufletul pentru o săptămână întreagă. Am
visat că mi-am vândut pagasinul, sau că, mai
degrabă, l-am schimbat pe două bilete de cinema
și tocmai rula un film oribil despre un tip care și-
a trădat pagasinul, iar pagasinul s-a întors la el o
dată, și încă odată și încă odată... (Ah, nu mai
pot să povestesc) să-i ceară socoteală și tipul i-a
spus pagasinului:
- Te-am trădat, sunt nemernic, nu știu ce poți
să-ți închipui despre mine... Banii i-am folosit
demult, nici nu erau prea mulți... Cu nimic nu m-
am ales din povestea asta urâtă. Ah, nu merit să
mai trăiesc, aș vrea să mor. Să fiu pulverizat, nici
o moleculă din alcătuirea-mi ticăloasă să nu mai
facă umbră pământului... și pagasinului, care în
ciuda celor întâmplate mai era de bună credință
față de tipul ăsta, i-a fost tare milă și pentru a-i
curma suferința și remușcările, despre care nu știa
că-s doar închipuite, l-a strangulat, a turnat peste
el pagasinată și i-a pus cruce. Numai, vezi că,
tipul n-ar fi vrut cu adevărat să moară...
Iată, acesta este visul meu cu și despre pagas-
inul fără de care unii nu pot trăim în aer, pe
pământ sau în apă, deși sunt o mulțime și din cei
care habar nu au că îl posedă. și e mare păcat,
mare păcat; acei pagasini sunt orfani și au să
moară orfani și nimănui nu-i pasă.
Totuși, într-o zi, pe al meu am început să-l
urăsc.
Îl uram și pace. Nici eu nu înțelegeam de ce -
dar cine a spus că ura este ceva rațional?
Cum zic, îl uram, așa, fără motiv, în timp ce
pagasinul suferea în tăcere. Nu-mi era milă de el,
nu era decât un pagasin... Iar eu eram pe val. Îmi
aminteam cu revoltă perioada în care mă însoțise
pretutindeni fără să pot scăpa de el, când se uita
în ochii mei, îndrăgostit, ca un nebun. Eu eram
să fi ațipit, când am simțit o atingere rece pe față,
mult prea concretă pentru a aparține fantasmelor
visului. Inima mi se strânge ghem, apoi începe să
bată cu putere. Îmi adun tot curajul pentru a
aprinde lumina. Mă aflu în casa mea din Bologa,
izolată în dosul gospodăriilor țărănești, într-o
noapte fără stele. Dincolo de râul care-mi trece pe
la poartă, încep pădurile grele, mustoase, cu miri-
ficele lor colonii de ciuperci, care fac deliciul
anotimpului lor dar și al bucătăriei mele. Mă
liniștesc cu greu admițând că o fi fost totuși o
farsă a nopții. Peste câteva minute, timp în care
am reușit să readorm, mișcarea s-a repetat: un
șfichiu tăios, urmat îndată de un zgomot scurt ca
o piedică... Ascult în întuneric, înțepenită de
groază... Nu poate fi un fluture; fluturii nu fac
zgomot. Nu poate fi o pasăre; păsările nu zboară
noaptea. Ascult nemișcată. Un nou zbor scurt și o
aterizare dură undeva, în direcția stivei de lemne
pentru foc. La lumina slabă a lunii, mi se pare că
deslușesc o umbră neagră, îngrijorătoare, proiec-
tată pe albul teracotei.
Aprind lumina. Obiectul neidentificat se
retrage undeva și tace... Apoi începe vânătoarea.
țelul, bucuria, speranța și suferința lui și el, a
mea. Ce mai! Eros și Thanatos de pagasin;
amin!... Speram să moară sau măcar să-și ia o
vacanță departe, departe de mine, să fiu liberă ca
râma, ca limaxul, (Uf, ce dezgustător!)..., ca vra-
bia, ca eretele, ca mortul în păpușoi - azi nu-mi
iese...
Oricum, știam că pagasinul este pe aici pe
undeva, prin apropiere, adulmecă, stă la pândă,
iar eu îl tratez ca pe un Torquemada, un
Bismarck, ca...
Într-o duminică îmi omoram timpul pe o
bancă din Parcul Feroviarilor și mi-a atras atenția
un tip care se lamenta gagicii lui, dorind s-o
impresioneze: Toată viața m-am luptat cu pagasin-
ul!
-	Cei acela un pagasin? - întreabă cu inocență
fata.
-	Habar n-am. știu doar că există.
Pot pune pariu cu dumneavoastră că tipul
acela va rămâne singur.
■
Până la urmă, sleit de zborurile fără țintă printr-
un spațiu nefamiliar, găsesc pitit printre surcele,
un trupșor negru, tremurând, strâns între niște
aripi prea mari, parcă ale altcuiva, care în loc să îl
ajute îl dezechilibrau. L-am prins cu greutate chin-
uindu-l nițel (din dorința de a-l liniști, totuși). Ați
ghicit poate: era un pui de liliac nedeprins cu
zborul. A trebuit să-mi folosesc toată iscusința
pentru a-l păstra în pumnul meu, prin deschizătu-
ra căruia își strecurase căpșorul catifelat, cu un
cioc coraliu, căscat într-un țipăt fără glas, în care
se zăreau două șiruri de zimțișori minusculi. Era
de o drăgălășenie fără seamăn acest diavol al
Evului Mediu. Admit încă odată că spaima iese
din noi pentru a ne elibera de sedimentele mon-
struoase ale propriei noastre ignoranțe, ori ca
avertisment, sau pedeapsă pentru lenea minții.
L-am dus la fereastră și i-am dat drumul în
noaptea din care venise. A zburat de parcă ar fi
făcut asta dintotdeauna, știind încotro se îndreap-
tă. Probabil a fost primul lui zbor adevărat.
Intrase în casa mea pui și ieșise adult. Iar eu am
adormit, în fine, simțind încă pulsul trupșorului
catifelat în palma mea păcătoasă.
■
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
Black Pantone 253 U
pT
Black Pantone 253 U
interviu
„Este si cultura dumneavoastră!”
De vorbă cu Sorin Adam Matei
Celor care au urmărit, în presa culturală românească, disputele și polemicile aprinse purtate în 2004-2005, după apariția cărții
profesorului Sorin Adam Matei, cu siguranță că premisele le sunt cunoscute: o generație de „post-moderni” și „stângiști” acuzată
că încearcă să dărâme zidurile ce apără și susțin cultura românească. Cât adevăr este în această viziune asupra lucrurilor? Cine este
Sorin Adam Matei? Interviul își propune să lămurească și să nuanțeze măcar în parte, dacă nu poate dizolva, tensiunea care există
între diverse personalități ale culturii române, ce par să creadă încă în valorile culturale ale unei societăți bazate pe ierarhii și
paternalism și cei care au ales să părăsească România și să îmbrățișeze, cu aplomb, valorile democrației egalitare americane. De
partea cărora se află viitorul, rămâne de văzut. Evoluția unei culturi nu se poate anticipa sau prescrie. Ideal ar fi însă, ca această
evoluție să nască mai puține controverse și mult mai multe ocazii de colaborare și de sinteză.
Sanda Văran: Domnule Sorin Matei, “cum se
face că (nu) ne dăm seama de misterele care ne
înconjoară?”
Sorin Adam Matei: Poți, te rog, să precizezi la
ce mistere te referi? Sociale? Culturale? Politice?
- În 1988 erați arestat de Securitate, pentru că
ați împărțit prin facultățile din București, alături
de alți studenți, manifeste anticomuniste. Acum,
în 2005, când trăiți și lucrați de mai mulți ani în
Statele Unite ale Americii, prestigioși intelectuali
români vă consideră un fel de militant de stânga.
Nu credeți că putem vorbi aici de un “mister”?
Cum puteți explica acest fenomen?
- Aici e vorba de mister și nu prea. Ideile mele
și miza cărții “Boierii minții” discută deschis
mecanismele agregării sociale și ale structurării
puterii în câmpul cultural din România. Din acest
motiv volumul meu a fost interpretat ca un act de
contestare personală a grupului dominant în
cultura română și la adresa d-lor Patapievici,
Liiceanu, Pleșu etc. În fapt, pentru cine citește cu
atenție acuzațiile care mi se aduc, cum ar fi cele
lansate de domnul Mircea Mihăieș, atacul este,
din păcate, nu la adresa ideilor, care nu au fost
discutate de frică să nu fie legitimate, ci a
intențiilor mele. Aceasta arată că puterea în
câmpul cultural nu e disputată și câștigată cu
argumentele logicii, ci, ca să-l parafrazăm pe
Aristotel, cu cele ale unei etici a patosului.
Acuzațiile sunt rar însoțite de demonstrații
concrete, pe text, a faptului că eu aș fi ideologic
de stânga. Cum, în România, a fi de stânga este
identificat cu “extrema stângă” sau cu
comunismul, fiind pus în categoria stângiștilor aș
fi un agent al forțelor răului care atacă forțele
binelui. În lumea culturală românească, stângismul
este un fel de pașaport pentru iad și uitare.
Ideea a fost de a elimina din câmpul cultural
perspectiva oferită de “Boierii Minții” prin
descalificarea morală a autorului ei.
În același timp, acuzația de stângism e pentru
oricine a citit “Boierii Minții” de-a dreptul
amuzantă. Cartea folosește modelul analitic al lui
Max Weber, unul dintre cei care l-au contestat pe
Marx. Eseul “O poveste românească despre
globalizare”, critică excesele stângii culturale
radicale. Ce a oferit, însă, ocazia pentru
etichetarea “Boierilor Minții” ca un volum de
stânga? Cred că a fost critica pe care o fac
“genialității” și faptului că spun că în lumea
intelectuală românească sub masca căutării
geniului se ascunde o profundă nevoie de a găsi o
identitate de grup. Promovarea genialității ca stație
ultimă în viața culturală din România și elitismul
care o însoțește sunt două caracterstici ale culturii
române, care, așa cum arătam într-un eseu recent
din “Observatorul Cultural,” nu țin de o autentică
aventură intelectuală, ci de una socială și de
putere. De aceea, criticând cultul genialității eu nu
resping individualitatea, raritatea și
excepționalitatea acestui fenomen, de pe poziții
stângiste, cum spun criticii mei. Eu încerc să
demonstrez numai faptul că geniul a devenit dintr-
o vocație individuală o funcție socială și o
monedă de schimb între grupurile de prestigiu din
România.
Cei care au citit volumul știu că exaltarea
geniului e boală veche în cultura română.
Romantismul pașoptist a fost primul care a
idolatrizat personalitățile excepționale. Sub
impactul ethosului cultural german și al
pozitivismului anglo-saxon, ambele obsedate de
ierarhizarea strictă a societății, lumea culturală
românească a îmbrățișat mai târziu și elitismul
intelectual, care a consolidat venerarea exagerată
a genialității în cultura română.
Cultivarea geniului ca funcție socială, nu ca
vocație individuală, împinge mii de intelectuali
români, inteligenți și competenți, dar nu tocmai
geniali, în bovarisme fără ieșire. Cum spuneam în
“Observatorul Cultural”, cultul geniului creează o
lume intelectuală dominată de un enciclopedism
amator, populată de generaliști abstracți și inutili.
Din păcate, s-ar putea ca aceste argumente să
rămână fără ecou. Mulți vor continua să aplice
“Boierilor Minții” eticheta de “stângism” sau
“post-modernism” pentru că lupta lor nu e cu
conținutul cărții, ci cu implicațiile ei sociale.
- Dl.Mihăieș a fost doar unul dintre cei care
“acuză” și, de altfel, Domnia Sa nu pare întru
totul convins de acuzațiile pe care le aduce. Se
poate citi în articolul “Oierii minții”: “N-aș putea
spune că acești mărunți resentimentari (n.n.
printre care se presupune că se numără și Sorin
Matei) măcar împărtășesc valorii stângii [...]”. Dl.
Mihăieș recunoaște că nu v-a citit cartea, dar e
convins, că ideile pe care aceasta le propune sunt
“un drapel” sub care se adună cei care “..au
trecut la asaltul sistematic al puterii.” Care a fost
reacția dumneavoastră publică în România la
această încercare, pe care o numiți de
“descalificare morală”?
- În primul rând că Dl. Mihăieș are dreptul,
până la urmă, să se contrazică. Cât despre reacția
mea față de atacul în sine, ea a fost, sincer, una
de uimire. Îl știam pe d-l Mihăieș ca pe un
profesor cu maniere ardelenești, cu apetență
pentru nou și deschidere către ideile non-
conformiste. Articolul său mi-a relevat o atitudine
total diferită. Domnia sa punea sub acuzare nu
numai o carte sau o persoană, ci chiar o generație
de români care s-au mutat și lucrează în America.
Mai mult, punea la zid cultura americană
contemporană. Ce e amuzant e că domnia sa o
face crezând că cultura americană, chiar cea
universitară, e monolitică. Atât eu, cât și mulți
dintre colegii mei din universități, dar și din
lumea publicistică sau politică americană, avem
păreri foarte diverse despre valorile sociale și
culturale, multe dintre ele diferind simțitor de
ceea ce domnul Mihăieș numește “stângismul
american”. E surprinzător că un specialist în
studiile literare și culturale americane nu a aflat de
această diversitate.
- După primul moment de uimire, ați încercat
un dialog cu dl.Mihăieș, prin intermediul presei
sau poate chiar privat? Sau ați considerat mai
potrivită conceperea acelei scrisori deschise
adresate președintelui Traian Băsescu, în care un
alt “grup de prestigiu”de universitari româno-
americani, constituit ad hoc, atrăgea atenția
opiniei publice din România că domnul Mihăieș
ar fi, citez: “nepotrivit pentru a ocupa funcția de
vicepreședinte al Institutului Cultural Român”?
Mi se pare că totuși nu ați semnat scrisoarea.
E adevărat?
- Sincer, nu cred că descrierea inițiativei celor
din America ca “o reacție a unui grup de
prestigiu,” în luptă cu cei rămași în țară, e una
exactă. Dacă te uiți la lista de semnatari, ai
să vezi că sunt în mare oameni care nu
se cunosc și nu întrețin relații sociale sau
profesionale regulate. Nici ideatic nu cred că se
aliniază în spatele unei ideologii comune. Reacția
a fost, cred eu, una naturală, la poziția extremă
adoptată de domnul Mihăieș. Aș vrea să îți aduc
aminte că nu numai “americanii” s-au mirat, ci și
Andrei Cornea, care în general e puțin receptiv
față de ideile mele, și-a manifestat rezervele în
revista 22 față de ieșirea domnului Mihăieș.
Cât despre parerea mea față de articolul
“Oierii minții”, eu cred că acesta e expresia unei
stări de spirit umorale, de jurnalist ce încearcă
să pună la punct un adversar, în parte inventat,
pentru a face articolul mai interesant. Din
principiu, eu nu răspund la astfel de exerciții
retorice, pentru că nu duc nicăieri. Sunt și prea
ocupat și am un anume respect față de persoana
mea privată, pe care nu o vreau amestecată într-o
dispută care consider că ar trebui să fie, în primul
rând, intelectuală. Când cineva te acuză că ești un
oier resentimentar, pierdut în statul “Milwakee”
(sic!), dacă propui conceptele de paramodernitate
și grup de prestigiu, ce poți să răspunzi? Sunt
gata, însă, să mă angajez în orice fel de discuție
care are un dram de argumentație ideatică.
- În unele din textele sale, domnul Horia
Roman Patapievici apreciază (cu argumente!)
“corectitudinea politică” drept un fel de
“comunism american”, care înflorește mai ales în
universități, iradiind apoi în întreaga societate.
Cum vedeți dumneavoastră de acolo, dintr-o
universitate americană, “corectitudinea politică”?
- Corectitudinea politică este o mișcare destul
de prezentă în viața culturală americană. E, însă,
o sub-cultură, un mod de a te uita la lucruri, nu
o politică coerentă a unui anume grup. În esență,
este o mișcare de protejare a demnității anumitor
grupuri și de interpretare a limbajului public din
perspectiva acestui criteriu. E o mișcare de
reformă a vocabularului și prin aceasta a ideilor
publice. Nu se mai spune, de exemplu, “negru”,
ci american de origine africană, ca să se purifice
reziduurile negative (sărac, infractor, inferior, etc.)
asociate cu numele de negru. La origine ideea e
una de bun simț, deoarece cuvintele au o
24
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
24
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
încărcătură ideologică. În practică însă, se uită de
multe ori că limba este natural polisemică, având
darul de a spune mai multe lucruri cu același
cuvânt și că blocând cuvintele nu schimbăm
realitatea de dedesubtul lor. Vorba lui
Shakespeare, despre trandafirul ce ar mirosi la fel
sub oricare nume, “What's in a name? That
which we call a rose / By any other word would
smell as sweet.”
Pe de altă parte, trebuie spus că lumea
culturală americană, mai ales cea din afara
universităților, este foarte diversă. Corectitudinea
politică este în continuu război cu mai multe
grupuri, de la adolescenții sau minoritarii care
folosesc cuvintele “nebune,” cum ar fi “nigger,” ca
să ia în derâdere establishmentul, la cei care au
propriile lor agende politice. Există însă, mulți
oameni de bun simț în America, care știu să
distingă între ridicol și curtoazie, între reformă și
revoluție intelectuală. Aceștia resping excesele și ei
formează coloana vertebrală a Americii.
- Spuneți că nu sunteți ideologic de stânga.
Sunteți însă post-modern?
- Nu, nu mă aliniez cu post-modernismul
intelectual, dacă acesta este definit ca o școală de
gândire “pură și dură,” inspirată de Rorty,
Foucault, Derrida, Jamieson etc. Nu mă consider
nici măcar un post-modern “moderat,” cum ar fi
Giddens sau Bourdieu, deși îmi plac unele dintre
argumentele lor, pe care le menționez uneori în
lucrările mele. Sociologii și filosofii care m-au
influențat cel mai tare îi numără pe Alfred Schutz,
Ernst Cassirer, Georg Simmel, Clifford Geertz,
James Coleman, GH Mead, Max Weber, Talcott
Parsons, Robert Merton, Robert Bellah, Robert
Wuthnow, Edward Banfield, John Q Wilson,
Robert Nisbet etc.
Mai mult, în context românesc, post-
modernismul, ca și teoriile și ideile care i se
opun, sunt tratate în “Boierii Minții” ca niște
forme culturale moderne proiectate pe fonduri
mentale și sociale tradiționale. În carte explic, de
pildă, de ce “generația 80” a literaturii române a
fost și ea tentată de modelul grupului de prestigiu
și de ce post-modernismul ei declarat mi se pare o
formă culturală tot atât de paramodernă pe cât mi
se par și mentalitățile școlii de la Păltiniș. Volumul
e departe de a îmbrățișa postmodernismul pentru
simplu motiv că este unul dintre obiectele
(minore!) de studiu al acestuia!
Pe de altă parte, sunt un contemporan al
timpului meu. Cum spuneam în eseul din
„Observatorul Cultural”, revoluția individu-
alismului din ultimii 40 de ani este un proces cu
două fețe. Una este întunecată, cea a prăbușirii în
sine, a încrederii nejustificate în Eu, a căutării
fanatice de soluții carismatice pentru criza
modernității. Cea de-a doua este a redescoperirii
ideii de democrație culturală, a reinventării culturii
pop și a rafinării instinctelor ei într-un produs de
care ne putem folosi. În muzică, redescoperirea se
numește rock, mai nou hip hop. În literatură,
temele ei au fost explorate de poeții beat și post
beat. Nu pot să vă ascund că, împreună cu sute
de milioane de tineri sau adulți, îmi place muzica
rock sau hip hop (cea din urmă mai ales în
versiune românească și mai ales cântată de BUG
Mafia). Am citit cu nesaț, în anii '80 poezie beat.
Primul vers al poemului lui Ginsberg Howl
“I saw the finest minds of my generation
destroyed by madness, starving hysterical naked”
îmi este la fel de întipărit în memorie ca versurile
lui Lucretius din De rerum natura “Aeneadum
genetrix, hominum divomque voluptas,/ alma
Venus, caeli subter labentia signa” pentru că
ambele mi-au oferit numeroase motive de
amuzament histrionic în liceu și facultate.
Modul în care cultura pop sau neclasică poate
fi incorporată în limbajul cultural modern
(american, global sau românesc) mă preocupă de
aceea continuu. Și, din câte îmi dau eu seama,
aceasta este o chestiune deloc simplă. Ea necesită
o discuție ce trebuie purtată în mod inteligent, cu
argumente. Ce lipsește în România însă este chiar
înțelegerea necesității acestei discuții. Dacă spui că
trebuie să fim mai atenți la egalizarea șanselor (nu
a rezultatelor!), în ceea ce privește subculturile,
grupurile, și limbajele, ești imediat calificat de
“stânga” și aici se închide discuția. Eu cred că
dacă intelectualii români ce au aceste reflexe vor
să facă parte din marea dezbatere culturală
mondială, și nu numai ca pe de poziția celui din
afară, care respinge totul pentru că nu se
potrivește pe calapodul său local, atunci ei trebuie
să angajeze și aceste chestiuni.
În ceea ce privește substanța dezbaterii, și aici
cred că se face o mare confuzie. Dacă accepți
“democratizarea” culturii, nu trebuie să accepți
neapărat și soluțiile radicale sau chiar moderate
ale acestei propuneri. Chestiunea este
asemănătoare cu cea din politică. Dacă vrem
democrație, nu putem spune că nu e și pentru
căței. Ca în politică, marea dezbatere
contemporană este nu care ideologii politice
trebuie interzise, ci care au mai multă dreptate. În
cultură, cred eu, dezbaterea este nu care Homer
trebuie să fie prezent în manuale, Simpson sau
poetul grec, sau dacă Atena a fost o zeiță africană,
sau dacă trebuie să de-normalizăm familia — teme
la modă în discursul post-modern — ci dacă aceste
idei pot fi lăsate să fie, pur și simplu. Eu cred că
da, atâta timp cât fiecare este lăsat să își exprime
ideile și să își măsoare puterile cu ceilalți
participanți la discurs. Vorba lui John Stuart Mill,
chiar dacă o idee este evident adevărată, ea
trebuie continuu contestată și apărată pentru a nu
se transforma în dogmă. Scopul este de a menține
dialogul social viu și de a refuza dogmatismele
care ne spun că există teme alese și idei
intangibile în discursul public. Aici ar trebui să
adaug că nu numai unii intelectuali români ar dori
să fie lăsați să se joace în solitudinea grupurilor
lor. Există intelectuali americani care cred că în
numele libertății sau demnității unui grup, unele
teme trebuie interzise sau cenzurate. Această
poziție îmi e străină și nu mă recunosc în ea în
nici un fel.
Pe de altă parte am pornit o inițiativă, o
enciclopedie a culturii moderne române facilitată
de colaborarea prin Internet — Idei, Mișcări,
Personaje (IMP, http://imp.unwiki.com) — care
urmărește dinamizarea dialogului și deschiderii
culturale din România. Este un site la care orice
poate contribui cu idei și articole, și la care,
mai mult, oricine poate interveni cu comentarii,
corecturi, adaugări, șamd. E un experiment de
democratizare a culturii moderne române, o
enciclopedie “populară,” scrisă de cititori, pornit
sub stindardul, “este și cultura dumeneavoastră!”
- Revenind la „grupurile de prestigiu”, credeți
că acestea, de orice fel și de oriunde, distrug
șansele de reușită și împiedică afirmarea unor
intelectuali independenți pe piața culturală?
- Întrebarea este, după părerea mea, construită
în așa fel încât să sugereze că eu am lăsat să se
înțeleagă în “Boierii minții”, chiar și prin aluzie, că
în cultura română se întâmplă lucruri ce țin de
“teoria conspirației”. Că piața a fost confiscată
prin mijloace tenebroase. Că ridicarea unor
grupuri de prestigiu a avut loc prin eliminarea
unor indivizi anume. Toate aceste argumente pot
fi respinse foarte ușor, cum o fac și domnul
Liiceanu sau Patapievici, arătând că operele lor și
ale celor care se aliniază cu ei sunt publicate și
vândute “la liber.”
Ei bine, eu nu spun în carte că Humanitas sau
Liiceanu, Patapievici, Pleșu țin pe cineva sub
obroc, că ei blochează cu mijloace tenebroase
publicarea autorilor cu adevărat valoroși sau că
publicul din România este forțat (cine ar putea s-o
facă?) să cumpere și să consume știința, arta și
literatura propusă de grupurile de prestigiu de
vârf. Problema este mult mai profundă și mai
delicată decât această imagine simplificatoare a
ceea ce se întâmplă în România. Cum arătam în
eseul “Ce nu știe împăratul” (http://matei.org/
research/publications/cenustie.pdf), “teoria
conspirației” presupune că în România anilor post
1989 a existat o piață perfect funcțională de idei,
bunuri culturale etc. care a fost ulterior confiscată
de grupurile de prestigiu. În fapt, grupurile au
precedat piața, care a crescut de fapt în crevasele
lor. Piața e ca un copac care a crescut pe ruinele
unui templu căzut în paragină, adaptându-se cum
a putut terenului.
Piața a fost distorsionată de la bun început de
grupurile de prestigiu pentru că ea a apărut în
interstițiile lor, ca zeii lui Epicur, care trăiau în
“golurile” materiei. Grupurile au devenit puternice
pentru că au lovit publicul nu după, ci cu mult
mai înainte de 1989, cu mesajele lor îmbătătoare:
naționalism, post-modernism, ortodoxism,
existențialism-pășunist, etc. Ele sunt produsul unei
istorii locale, sunt fructul unei evoluții istorice și
nu au trebuit decât să aștepte să le cadă para
coaptă a prestigiului pre-revoluționar în poală ca
să o transforme în putere de toate felurile, inclusiv
capacitatea de a vinde mai mult și de a fi auziți
de alții, după 1989. Vorba lui Woody Allen, “80
percent of success is showing up”, succesul în
viață e garantat în proporție de 80% de simplul
fapt că ai fost omul potrivit, la momentul potrivit.
Din acest punct de vedere, poate că domnii
Patapievici, Liiceanu, dar și alți membri din
diverse alte grupuri de prestigiu, cum ar fi Vadim,
Păunescu, Theodorescu etc. sunt tot ce poate să
producă mai bun și mai “tare” cultura română în
acest moment și în această formă.
Chestiunea este, deci, nu dacă grupurile de
prestigiu elimină anumiți indivizi, ci dacă nu
cumva ele modelează opțiunile culturale ca un fel
de cod genetic, dacă nu cumva denaturează (chiar
fără să o știe) piața în așa fel încât să nu genereze
decât un anume tip de produs. E ca și cum
grădinarul ar spune: “Cum poți să spui că tufele
mele de zmeură au înăbușit căpșunile? Nu e nici
o umbră de căpșuni sub ele!”, când el nici măcar
nu s-a gândit să cultive vreodată căpșuni....
Deci, nu spun că grupurile au confiscat
puterea prin “silnicie,” ci că nu au făcut vreun
efort să creeze un cadru de discuție cu adevărat
plural, care să le depășească limitele.
“Boierii minții” este, mai presus de toate, o
pledoarie pentru întemeierea culturii române pe o
clasă de mijloc a spiritului formată din specialiști
realiști, modești, constructivi, pluraliști și deschiși
ideii de egalitate a șanselor pentru toți actorii
sociali.
-- Se pare că totuși această “pledoarie” nu a
fost înțeleasă și ca urmare nici binevenită pentru
numeroși reprezentanți ai intelighentiei române.
În acest context, cum vedeți dumneavoastră
viitorul? Ce soluții credeți că există pentru o
modernizare reală a culturii române?
- Cultura română e un organism viu. E greu să
o obligi să meargă într-o direcție anume, dacă
părțile sale nu vor să se îndrepte în aceeași
direcție. Sunt sceptic în ceea ce privește viitorul pe
termen scurt. Grupurile de prestigiu locale sunt
foarte puternice și vor domina, așa cum sunt ele,
piața de idei. Tocmai am avut un schimb de
replici cu revista „Dilema”, căreia îi atrăgeam
atenția că ideea, vehiculată de unii dintre
colaboratorii lor, că aș fi de stânga, e fără bază
reală. I-am rugat pe redactori să publice un text în
care îmi explicam poziția. Mi s-a răspuns că nu
pot face așa ceva pentru că autorii nu au voie sau
nu ar trebui (nu am înțeles prea bine de ce), să
amendeze modul în care este modificat și
propagat mesajul operei lor. Un mod ce s-a crezut
elegant de a refuza dialogul!
Reflexele de control sunt deci puternice, dar și
reacțiile sunt uneori pe măsură. Problema este că
sunt puțini încă cei care au independența
necesară, atât social-materială cât și intelectuală,
de a-și spune opiniile clar și răspicat. Sper însă că
din ce în ce mai mulți intelectuali, în special
tineri, vor înțelege care sunt neajunsurile lumii
intelectuale românești și vor încerca, și ei, să
schimbe câte ceva.
Un dialog realizat de
Sanda Văran
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
însemnări filosofice
Supraveghere, control si manipulare
Jean-Loup d'Autrecourt
Sistemele totalitare nu pot funcționa decât prin
utilizarea mijloacelor umane, tehnice, psiho-
logice, ideologice și culturale de manipulare,
de control și de supraveghere a populațiilor. De
ce? Răspunsul se bazează pe o idee pe cât de sim-
plă pe atât de inacceptabilă. Principiul de existență
al unei dictaturi totalitare este exersarea puterii
fără nici un fel de limită, fără nici un fel de opo-
ziție, printr-o supunere totală a indivizilor umani,
prin anihilarea oricărei forme de libertate individu-
ală și colectivă. Acest gen de sistem nu poate dura
în mod permanent deoarece intră în conflict cu
ceea ce este mai prețios omului, demnitatea sa și
libertatea personală. Dorința de libertate este atât
de profundă, atât de puternică, atât de organică
încât constituie o dimensiune fundamentală în
definirea ființei umane. Ea este aproape biologică.
Nu avem nevoie nici de erudiție, nici de teorii
filosofice, nici de cunoștințe științifice, nici de edu-
cație pentru a dezvolta și exprima acest sentiment
exploziv care este aspirația la libertate. Ea se poate
manifesta chiar împotriva instinctului de conser-
vare, prin sacrificiul de sine. De aceea sistemele
politice și ideologiile care disprețuiesc această
dimensiune umană primară se prăbușesc mai
devreme sau mai târziu.
Pentru a înăbuși aspirația firească a indivizilor
umani la libertate (de gândire, de imaginație, de
expresie, de mișcare etc.), sistemele dictatoriale fac
apel la numeroase tehnici printre care cele mai
importante sunt cele semnalate în titlul acestui
articol. Ceea ce mi se pare însă mai grav și prin
urmare mai interesant nu este cazul dictaturilor și
al sistemelor totalitare, ci cazul sistemelor demo-
cratice. Argumentul este simplu. Într-o societate
totalitară, ca cea comunistă, de exemplu, toate
aceste mijloace de supraveghere, de control, de
manipulare sunt impuse populațiilor cu forța, fără
a se ține cont de voința și de aspirațiile indivizilor.
Minciuna, propaganda și ideologizarea sistematice
sunt cunoscute și recunoscute ca atare aproape de
toată lumea. Astfel riscul de a fi manipulat este
minim pentru că nimeni nu crede în informațiile
difuzate de mass-media. Nici o informație nu este
fiabilă într-un astfel de sistem, fie ea istorică, eco-
nomică, politică sau culturală. Chiar și în domeni-
ile cu aparență neutră din punct de vedere ideolo-
gic (dar care sunt totuși mijloace eficace de mani-
pulare - ca în cazul meteorologiei), informațiile
sunt destul de puțin credibile. Astfel, cel puțin în
aparență, oamenii se pot apăra mai ușor împotriva
manipulării într-un sistem ne-democratic.
Bineînțeles că ideea trebuie nuanțată. Deoarece
chiar dacă neîncrederea este generalizată exprimân-
du-se printr-un fenomen de refuz sau revoltă
pasive, indivizii umani pot fi manipulați prin alte
mijloace, care sunt cele ale cenzurii, constrângerii
materiale, terorii și în general ale interdicțiilor de
tot felul.
În schimb, într-o societate democratică, în care
libertatea și demnitatea indivizilor umani sunt
recunoscute, chiar dacă nu sunt perfect respectate,
riscul manipulării este enorm. Mai mult decât
riscul, realitatea manipulării este mult mai catas-
trofică, deoarece e mai eficace, mai subtilă și deci
mai perversă. Cum se poate explica acest fapt
uimitor? Foarte simplu: oamenii sunt obișnuiți cu
adevărul. Informațiile mass-media sunt destul de
fiabile, istoria nu este falsificată în mod direct,
politica este decisă prin vot liber și deci prin
voința populară, cuvântul dat este respectat, și în
general contextul social și al relațiilor interumane
se bazează pe încredere: exact opusul societăților
totalitare unde suspiciunea și neîncrederea sunt un
mod de viață. Or, incovenientul faptului de-a avea
încredere este acela de a fi indus în eroare, de a fi
păcălit, de a fi mințit, de a fi manipulat foarte
ușor. Suntem manipulați ori de câte ori gândim,
luăm decizii sau acționăm crezând că aceste pro-
cese sunt rezultatul propriilor noastre inițiative,
când de fapt ele au drept cauze voința unor
grupuri sau a unor indivizi care stăpânesc diverse
forme de putere și în special pe cea mass-media.
De aceea nu ne dăm seama când suntem manipu-
lați, ba chiar acceptăm cu greu ideea că am fost
manipulați. Este ceea ce se întâmplă în societatea
occidentală, de exemplu, iar Franța nu face
excepție.
Manipularea este forma cea mai abilă de exer-
sare a puterii, deci este un principiu de
funcționare a puterii, oricare ar fi ea: putere mili-
tară, putere politică, putere financiară, putere cul-
turală etc. Argumentul este următorul. Oricare ar
fi tipul de putere care se exercită asupra unui sis-
tem, aceasta are tendința de a se permanetiza și
de a se întări. O condiție fundamentală pentru ca
puterea să persite este ca sistemul care o suportă
să fie stabil, organizat și previzibil. De aceea
starea de haos politic și social, starea de anarhie,
panica generalizată a populațiilor sunt factori
destabilizatori ai formelor de putere care con-
trolează sistemul respectiv. De asemeni atitudinile
originale, independența de gândire, concepțiile ra-
dicale, atitudinea critică, spiritul creator, libertatea
de expresie etc. sunt tot atâtea forme subversive
care destabilizează sistemul social, politic, econo-
mic, cultural, ba chiar național.
De aceea în sistemele democratice apare o con-
tradicție puternică între: pe de o parte, garantarea
libertății indivizilor; iar pe de altă parte, asigurarea
stabilității sistemului respectiv. Singura soluție este
deci manipularea. Prin manipulare li se oferă
oamenilor iluzia de a fi liberi, de a exersa con-
trolul democratic, de a produce ei înșiși structurile
sistemului social, economic, politic sau cultural în
care trăiesc. Dar ceea ce este mult mai periculos,
deorece mult mai pervers în manipulare, este
ideea de control și de previzibilitate pe termen
lung. Diferitele forme de manipulare care sunt de
tip educațional, informativ și în special cultural
asigură pregătirea, formarea (ba chiar formatarea)
și ideologizarea indivizilor pe termen lung. Astfel
ideile, concepțiile și comportamentele oamenilor
sunt controlate, dar mai ales previzibile în timp. O
bună campanie de propagandă și de manipulare,
făcută din timp și în mod subtil, va împiedica
reacțiile imprevizibile ale mulțimii în cazul unor
evenimente grave: crize economice, crize politice,
conflicte militare etc. Se pot astfel anticipa, con-
trola și utiliza voințele și sentimentele indivizilor
manipulați în scopuri precise care servesc interese-
le unor grupuri restrânse: oameni politici, oameni
de afaceri, militari, lobby-uri, congregații oculte,
rețele ideologice universitare etc. Astfel manipu-
larea servește nu numai la preluarea și la obținerea
puterii, dar mai ales la conservarea acesteia.
Toate aceste simptome care sunt anti-democra-
tice au permis diagnosticarea sistemelor occiden-
tale contemporane, de anumiți filosofi, ca fiind
niște sisteme pre-totalitare. De altfel, reacțiile
cetățenilor sunt din ce în ce mai violente, mai con-
testatare, mai masive. Numai prin luptă perma-
nentă se reușește prezervarea libertăților civice,
obținerea justiției, garantarea drepturilor sociale.
Din păcate, această luptă nu se mai poate
desfășura normal într-o societate super-tehnicizată
unde formele sofisticate de supravegheghere și de
control s-au răspândit, în bună parte, chiar prin
voința populației.
De exemplu, telefonul mobil a cărui utilizare
s-a generalizat, este un mijloc ideal de localizare
spațială a individului și de ascultare a conversați-
ilor private (chiar când aparatul nu funcționează,
acesta poate fi declanșat la distanță). Un alt exem-
plu, mai puțin cunoscut în estul Europei dar ge-
neralizat în occident este cardul bancar. Cu
această carte electronică, de mărimea unei cărți de
vizită, se fac practic toate operațiile bancare care
sunt înregistrate pe calculatoare. Astfel se poate
reconstitui «profilul» utilizatorului care conține
toate informațiile despre venituri, despre tipul de
produse consumate, despre cheltuieli, despre
deplasarea în timp și în spațiu (pe autostradă, în
vacanță, cu avionul, cu trenul etc.). Băncile occi-
dentale dețin mai multe informații despre indivizi
decât poliția. Dar forma cea mai generalizată de
control la distanță este Internet -ul. Literatura anti-
utopistă din secolul trecut nu a anticipat nici pe
departe gravitatea fenomenului de control și de
supraveghere a oamenilor cu ajutorul tehnicii.
Fascinația față de produsele electronice și infor-
matice, care este firească și justificată prin dimen-
siunea lor magică, a dus prin generalizarea con-
trolului și supravegherii la anihilarea libertății indi-
viduale.
Bineînțeles că manipularea nu se întâmplă
întotdeauna așa cum a fost prevăzută. Exemplul
faimoasei firme Beneton care a încercat, destul de
recent, să introducă pe piață “hainele inteligente”
este revelator. Este vorba despre un concept de
“obiecte comunicante” din care fac parte
chiar și pantofii, șosetele, tricourile etc. Aceste
obiecte sunt prevăzute cu etichete care înre-
gistrează și transmit toate informațiile personale
fiziologice (temperatura corpului, ritmul cardiac,
tensiunea, greutatea etc.), dar care pot avea în
memorie o listă întreagă cu date profesionale, psi-
hologice, civice, de identitate, preferințe, gusturi
etc. Astfel, când intrați într-un restaurant, calcula-
torul vă înregistrează imediat, masa rezervată vă
este semnalată automat și de asemenea meniurile
preferate ca și ambianța personalizată vă vor fi
servite în conformitate cu datele înregistrate în
eticheta hainei pe care o purtați. După ce ați ter-
minat consumația puteți pleca fără să plătiți
deoarece calculatorul va efectua operațiile necesare
debitând contul bancar în mod automat și ime-
diat. Ba chiar mediul înconjurător se poate modifi-
ca în funcție de personalitatea fiecăruia. Astfel
puteți face în toată “libertatea” tot ceea ce doriți.
Prefer să nu fac comentarii detaliate despre această
psihologie infantilă, visul coșmaresc al unor adulți
debili, probabil traumatizați de părinți în copilărie
și care și-au găsit refugiu în literatura SF, în
jocurile electronice, în utopiile futuriste inumane și
în ideologiile tehnocrate extremiste, deoarece
lumea reală prezentă li se pare insuportabilă.
Beneton a eșuat în prima sa tentativă deoarece
populația a refuzat ideea, nefiind bine pregătită (a
se citi “manipulată”). Dar un prim eșec nu exclude
succesele viitoare.
Într-adevăr procesul de control, de suprave-
ghere și de manipulare continuă și se amplifică în
mod sigur și implacabil cu noile tehnologii (nano
și micro-tehnologii): în școli, în universități, pe
stradă, în instituții, în vacanță, la mare sau la
munte. Generalizarea radarelor automate pe
autostrăzi, a camerelor de video-supraveghere, a
controlului informatic bancar și pe Internet, a
identificării automate a indivizilor, a mijloacelor
de comunicație în masă, toate acestea pentru secu-
ritatea noastră, pentru lupta împotriva terorismu-
lui, pentru liniștea noastră, pentru fericirea și
bunăstarea noastră, pentru sănătatea noastră, pen-
tru o lume mai bună, minunată, ordonată, curată,
organizată, sigură, automatizată, antiseptizată,
magnifică și tehnocrată... Quel bonheur en per-
spective !
■
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
"26]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
din istoria presei românești
O revistă de excepție: Cultura
Gabriel Vasiliu
Poate ar fi fost mai bine dacă puneam °i noi
unul din cele două titluri, cel din 1967 sem-
nat de profesorul Mircea Zaciu, sau cel pu-
blicat după zece ani (1977), semnat de Nae
Antonescu. Un lucru este cert, atât M. Zaciu cât
și Nae Antonescu scot în evidență valoarea de
excepție a revistei comentând conținutul și progra-
mul gândit de directorul ei, nimeni altul decât
profesorul Sextil Pușcariu.
Încă din 1883, sub conducerea lui N.
Beldiceanu, se tipărea, în capitala Moldovei o
revistă intitulată Cultura. Înainte de anul 1924, în
România numărul revistelor cu profil cultural nu
era mare. Sextil Pușcariu, în perioada apariției
revistei, era și membru al delegației României la
Liga Națiunilor Unite, deplasându se de câte ori
era cazul în Elveția. Impresiile de la lucrările aces-
tei organizații internaționale, în care omenirea își
pusese mari speranțe, vor fi subiectul articolului
semnat de directorul ei. Concepută să apară în 6
numere pe an, revista este condusă de un comitet
format din Yves Auger (pentru limba franceză),
Lucian Blaga (pentru limba română), Georges
Kristof (pentru limba maghiară) și Oskar
Netoliczka (pentru limba germană). Valeriu
Bologa îndeplinea funcția de secretar de redacție.
Toți redactorii și majoritatea autorilor erau per-
sonalități marcante ale culturii din România.
Redacția era în incinta Muzeului Limbii Române
de pe strada Elisabeta nr. 23 (azi Emil Racoviță)
unde se elabora și cunoscuta publicitate de spe-
cialitate Dacoromania. Mai mult ca sigur articolul
program a fost redactat de Sextil Pușcariu, care
scoate în evidență menirea publicației: „.are
drept scop să creeze o punte de legătură între trei
etnii diferite în esența lor intimă, dar unite prin
numeroase și nobile interese comune. Ea nu are
intenția să consacre talente, nici să răstoarne
scara valorilor consacrate”. Nu uită să scoată în
evidență un alt principiu care stătea la baza pro-
gramului: „Departe de orice influență politică,
vom avea curajul opiniilor noastre, dar vom păs-
tra imparțialitatea la care ne obligă respectul reci-
proc, al unora față de ceilalți.” Nae Antonescu, în
articolul amintit o compară cu revista Aurora
(1922-1923), care apărea la Oradea, în limbile
română și maghiară. Asemănarea este parțială.
Directorul revistei de la Oradea, C. Bacaloglu își
propusese ca principal obiectiv informarea citi-
torului despre activitățile culturale din Ardeal și să
prezinte „toate mișcările literare și artistice de
ambele părți”. O revistă în limbile română și
maghiară mai tipărise și Gheorghe Moldovan, la
Cluj, la începuturile secolului XX, se intitula
Hungarian și avea o țintă precisă: atragerea in-
telectualității românești, din Ardeal, la planurile
guvernului de la Budapesta. Aurora a fost o
revistă cu idealuri mari însă materialele publicate
erau de nivel mediu. Cultura a fost „.o revistă
originală specific transilvăneană...” cu „...ținută
științifică fără reproș”. La scurt timp de la apariție
a fost prezentată elegios de peste 15 publicații
românești, nemțești și ungurești din țară și de
peste hotare. Au fost „voci” care au criticat ideea
tipăririi în patru limbi, chiar și a planurilor pro-
puse. Încă din 1923, în revista Ramuri (nr. 24),
din Craiova se anunța publicarea ei, la Cluj.
Aprecieri pozitive au susținut și la Londra, Paris,
Geneva personalități marcante ale politicii și cul-
turii românești ale timpului: Nicolae Titulescu,
Elena Văcărescu, George Oprescu.
S-au publicat doar 4 numere, 396 de pagini.
Mult așteptatul număr dublu (5-6) nu s-a mai
tipărit. Greutățile financiare, dar nu numai, au
dus la sistarea ei, care era un unicat în spațiul jur-
nalistic românesc. În volumul Memorii, Sextil
Pușcariu dă o serie de explicații, cititorul de azi
poate descoperi mai multe adevăruri, lecturând cu
atenție aceste pagini.
Fiecare număr are aproximativ 100 de pagini.
S-au publicat 50 de articole și 37 de cronici. Toate
articolele erau însoțite și de un rezumat în limba
franceză. 18 articole au fost scrise în limba
română, 17 - în limba germană, 14 - în limba
maghiară și unul singur în franceză.
De o reală valoare sunt și cele 37 de cronici
(32 în franceză și 5 în germană). Începând cu
numărul 3, apare o nouă rubrică intitulată suges-
tiv bibliografie, unde sunt semnalate cărțile și
revistele primite la redacție. Directorul ei, colegiul
de redacție nu-și puteau închipui ce soartă crudă
le va rezerva anumite persoane: sistarea susținerii
financiare și ca atare încetarea publicației.
Publicația clujeană se deschide cu articolul
semnat de N. Iorga intitulat „Dimitrie Cantemir”
(nr. 1). Redacția își propusese să publice mai
multe materiale comemorative; din suita acestor
articole mai fac parte și cele semnate de S.
Pușcariu - „Gheorghe Lazăr” (nr. 1); Gheorghe
Oprescu despre Michel Bouquet (nr. 2).
Directorul revistei a publicat doar două articole, a
preferat să-i lase pe alții, cel menționat mai sus și
un material intitulat „Liga Națiunilor” (nr. 1). Ne
aflăm în fața unei succinte și documentate
prezentări a Instituției care-și câștigase, deja, un
prestigiu internațional. G. Vâlsan semnează arti-
colele „Menirea etnografiei în România” (nr. 2), o
prezentare atent gândită sub multiple aspecte a
Basarabiei, provincie răpită Moldovei (nr. 3) și
„Valea superioară a Prahovei” (nr. 4), o pledoarie
pentru specificul geografic și economic al zonei.
Autorul se călăuzea după o idee care a fost o per-
manență în studiile sale: „Origine, trecut,
vechime, fapte mari, sunt lucruri pe care nu tre-
buie să le uite niciodată un popor”. O cercetare
interesantă este cea publicată de Gheorghe
Popoviciu, intitulată sugestiv „Diferențe și
asemănări în structura biologică de rasă a
popoarelor României” (nr. 3). Singurul articol în
limba franceză este semnat de M. Haret:
„Tourisme et Parcs Naturels” (nr. 4). Rubrica
„Resumes - Chronique” era redactată, în general,
în limba franceză, fiind o concisă prezentare a
materialelor tipărite. Dintre articolele apărute în
limba maghiară îl menționăm pe cel semnate de
Karocsonyi Janos: „Ungurii și Românii în lupta
contra turcilor” (nr. 1) o nouă și informată inter-
pretare a luptelor din 1395. Roska Marton își va
prezenta părerile personale într un studiu apreciat
de specialiști „Migrația popoarelor în oglinda
arheologiei” (nr. 2). Âcs Karoly și Kadar Imre tra-
duc din poezia populară românească (nr. 3).
Cunoscutul profesor, de altfel și resposabilul cu
segmentul „limba maghiară”, va fi prezent cu
studiul „Personajul important din lirica maghiară
transilvăneană” (nr. 4). Un capitol reușit sunt tra-
ducerile din română în maghiară sau germană a
scriitorilor: M. Eminescu, Șt.O. Iosif, Al. Vlahuță,
I.L. Caragiale, Nichifor Crainic, Cezar Petrescu,
M. Sadoveanu, dar și a celor din maghiră în
română: Octavian Goga îl va prezenta pe Any
Endre (n. 1), Lucian Blaga, sub pseudonimul Luca
Moga, se va opri asupra lui Egon Hajek (nr. 2).
Eminentul profesor de germană din Brașov, Oskar
Netoliczka va rezuma istoria învățământului supe-
rior din Transilvania (nr. 1) și Lutz Korodi va dis-
cuta specificul popular din Banat (nr. 1). Un arti-
col bazat pe documentele timpului, cu noi con-
tribuții, semnează Fr. Teusch: „Lupta sașilor din
Transilvania pentru drepturile lor” (nr. 3).
Am spicuit doar câteva titluri din cele 50, lec-
tura lor dar și a celorlalte este de un real folos
pentru cititorul de azi, deși au trecut peste 80 de
ani de la apariția revistei Cultura, într un fel dată
uitării, cum spunea profesorul Mircea Zaciu.
■
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
27
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
puncte de vedere
Pentru cine bat clopotele?
Onufrie Vințeler________________________________
In vara acestui an, întâmplător, mi-a picat în
mână cotidianul Clopotul Bucovinei, an I ,
nr. 1, din aprilie 2005, despre care se spune
că este o “Publicație a Asociației Culturale
Flondor și a Societății Mihai Eminescu” din
Cernăuți și Rădăuți. Am parcurs repede cele opt
pagini și fiind vorba de primul număr al ziarului
m-am întrebat: oare nu ar fi trebuit să existe și un
articol de fond în care să fie expus programul
ziarului? În acest sens recomand Comitetului de
redacție să facă cunoștință cu câteva lucrări
privitoare la istoria presei care au apărut la noi.
Am în vedere unele monograii ca cele semnate de
mari specialiști în acest domeniu ca I. Hangiu, M.
Popa și alții. Cea mai recentă lucrare pe această
temă se intitulează Sextil Pușcariu - director de
publicații, semnată de Gabriel Vasiliu și care are
tangență cu Bucovina.
A doua observație este că din cele opt pgini
cititorul obține prea puține informații. Cu toate
acestea, am aflat că Mykola Tkaci, fost rector, pe
care l-am întâlnit în toamna anului 2003 la
Universitatea din Cernăuți, apoi în 2004 la Cluj-
Napoca, cu ocazia vizitei făcute la Universitatea
“Babeș-Bolyai”, a devenit guvernator al Regiunii
Cernăuți, fapt care, desigur, m-a bucurat. Am
primit observații noi despre Stepan Bandera și
Simon Petliura despre care am învățat mulți ani
că au fost contrarevoluționari șovini și cu multe
alte epitete, persoane care au luptat împotriva
planurilor bolșevice. Am aflat lucruri interesante
și despre generalul Aurel Ion Racoviță. Și cam
atât.
Tot întâmplător, în toamna acestui an, am
intrat în posesia unui număr al ziarului
Concordia, nr. 22 (497) din 11 iunie 2005. Dacă
celălalt ziar se distribuie gratuit, acesta are “Preț
negociabil” și mă întreb cum vine asta, cum se
poate așa ceva? Cel care îl vinde cere cât vrea, iar
cel care îl cumpără dă cât vrea ori cât poate?
Interesant că pe prima pagină este trecut prețul
unui abonament. Cum rămâne cu “negocierea”?
Mi-a reținut atenția titlul articolului de la
pagina a treia, semnat de Dragoș Olaru, Dangăt
de clopot sau zăngănit de talangă spartă. Am citit
cu atenție acest articol al cărui titlu chiar denotă
că în acest caz avem de-a face cu “discordie”, nu
cu “concordie”. Nu cunosc toate dedesubturile și,
sincer să spun, nici nu mă interesează. Fără
îndoială, numărul amintit al ziarului Clopotul
Bucovinei are anumite carențe, dar este primul
număr și cred că i s-ar fi putut da anumite sfaturi
cu alt ton, un ton mai conciliant. Articolul lui
Dragoș Olaru este publicat în nr. 497, deci este o
distanță destul de mare de la numărul unu.
Subscriu la ceea ce s-a afirmat cu privire la
rolul lui Sextil Pușcariu ca om politic, om de
știință, un excepțional conducător și organizator,
inclusiv ca publicist, dar și el a fost invinuit de
colaborare cu nemții. Sunt învinuiți M.
Sadoveanu, T. Arghezi (publicat la pag. 5 din
numărul respectiv al ziarului Concordia). A fost și
este învinuit Dimitrie Cantemir că a colaborat cu
rușii, dar nu de dragul rușilor. El a avut un scop
bine definit, dar nu a reușit. Am relatat cazurile
de mai sus ca să ne dăm seama că și acuzarea
generalului A.I. Racoviță de complicitate cu
regimul comunist trebuie, cred, verificată și văzut
ce a fost pozitiv la personalitatea respectivă. Așa
cum mulți profesori, la examene, se străduiesc
din răsputeri să afle ce nu știe elevul sau
studentul, în loc să scoată în evidență ceea ce știe
și cât știe.
Aș dori să fiu bine înțeles, nu doresc să mă
amestec în treburile interne ale românilor din
Ucraina sau din altă parte, dar fiind minoritari, ar
trebui să vă înțelegeți, să vă ajutați și să vă
susțineți în activitățile D-voaste comune. Nu este
bine să vă hărțuiți unii pe alții și să aruncați
injurii unii asupra altora. Sunt președintele
Asociației Culturale România-Ucraina și constat
cu părere de rău, că și ucrainenii din România se
mănâncă unii pe alții și se învinuiesc de lucruri
care nu își au rostul. Și toate acestea au ca scop
lupta pentru “ciolan”, pentru putere. Apariția
unui cotidian nu trebuie să fie considerată o
concurență concurent al Concordiei, ci un sprijin,
un stimul, care trebuie ajutat, susținut nu distrus.
Rușii lipoveni de la noi au două ziare bune, unul
la București și altul la Iași. Vă sfătuiesc să le citiți.
Bine merg treburile la sârbi cu care, de asemenea,
am legături, ca să nu mai vorbesc de cele ale
maghiarilor de pretutindeni. Publicația lipovenilor
Zorile este citită atât de ruși, cât și de români.
Oare de ce nu s-ar putea să știe și ucraineni câte
ceva despre limba, literatura, cultura și istoria
românilor. Doresc din inimă tuturor celor de la
Concordia și Clopotul Bucovinei, colectivelor de
redacție, precum și cititorilor bună înțelegere,
succese și o viață mai bună în anul care vine.
■
traduceri
Fericirea năvălea de peste tot
ca o armată napoleoniană
Alexandru Jurcan
David Foenkinos s-a născut în 1974. După
romanele Entre les oreilles și Inversion de l’idiotie
a scris Potențialul erotic al soției mele (tradus de
Dan Rădulescu la Editura Humanitas). Nici vorbă
de atmosfera de la Georges Perec („Lucrurile”),
unde Jerome și Sylvie trăiau o fericire amenințată,
purtând conversații despre bani. Condamnați la
obișnuință, ei se plictiseau împreună. La David
Foenkinos cuplul e supus satirei, umorului,
persiflării, ironiei. Hector avea o figură de erou.
De aceea, în final, soția lui va naște trei copii.
Aluzie la apetitul lui de colecționar, o manie pe
care încearcă să și-o vindece. Dacă există
societatea alcoolicilor anonimi, atunci de nu
și ... a colecționarilor? Care se întâlnesc, se plâng
reciproc.”Vindecarea devenea posibilă îndată ce
constatai suferința celorlalți”.Imaginația lui
Foenkinos dă la iveală replici de tipul: „Am avut
o lungă perioadă huhulofilistă până în martie ‘77,
exact înainte să devin clavalogist”. După lupta cu
cordonul ombilical (familia), Hector are o
tentativă de sinucidere, apoi începe o viață
normală, fără colecții. Răul universal s-a refugiat
în ... colecții! Foenkinos nu scapă nici o ocazie
să-și etaleze umorul inedit. Mama lui Hector
vărsa câte o lacrimă la despărțirea de fii.
Cântărind lacrima, „afli exact peste câte zile se va
întoarce fiul”. Hector o cunoaște pe Brigitte, se
căsătoresc și cunosc „o fericire care năvălea de
peste tot, ca o armată napoleoniană în Prusia”.
Ca să evite plictiseala, înființează o agenție de
voiaj pentru mitomani (AVM). Și unde se va
ajunge după atâta fericire? „Lipsa de curățenie a
geamurilor este începutul dramei noastre”. Hector
își propune să... colecționeze momentele când
Brigitte spală geamurile (aluzie la mania
curățeniei). El instalează o cameră de luat vederi
(secretă), să se delecteze cu munca soției. Mai
apoi. vede clar că „ea îl înșela cu un
neanderthal de sâmbăta”. Hector nu-I spune
nimic .Când o privește „vede o nevastă în care se
înfipsese un bădăran”. Numai că adevărul e altul ,
iar împăcarea devine inevitabilă. Făceau dragoste
sâmbăta seara până la epuizare, „pentru ca
duminica, zi uneori greu de omorât, să se
petreacă în toropeala unei recuperări fizice”.
Fantasma Brigittei era ca Hector ... să-și arate
sexul prietenilor. Orice aberație e posibilă în
satirizarea patologicului, maniilor. Autorul
utilizează aluzii livrești cu o precizie care
stârnește umorul. Rareori avem ocazia să citim un
roman mai tonic, fixat într-o epopee comico-
satirică extrem de ritmată, modernă, cuceritoare.
Dacă Georges Perec alunecă spre un pesimism
existențial, dacă Alain de Botton în Eseuri de
îndrăgostit filozofează lucid asupra cuplului
(„prăpastia dintre idealul imaginat și realitatea
revelată de trecerea timpului”), atunci David
Foenkinos surâde învingător într-un happy-end
care poate oricând să însemne o satiră atenuată
de umorul spontan.
■
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
28
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
aspiratorul de nimicuri
Priveghi tabloid cu omul-
numa, bricheta din toaletă °i
OZN-ul din vecini
Mihai Dragolea
Doamna Suzana se stabilise în comună
demult, pe cînd soțul ei fusese numit șef
de post; viața ei în sat n-a fost ușoară,
dar nici chinuită de necazuri mari. Avea, în
ultima perioadă, probleme cu inima, dar nu foarte
grave; destul însă că, într-o seară, liniștită,
obișnuită, una dintre nepoate a găsit-o pe bunica
Suzana înțepenită pe pat, în fața televizorului.
Asta a fost tot, acum e întinsă cuminte,
impasibilă la tot ceea ce se întîmplă în jurul ei; e
seara tîrziu, locul femeilor (primele la priveghi) a
fost luat de bărbați, așa e obiceiul; care cum intră
rostește formulele clasice, apoi se așează pe unul
din scaunele aflate la îndemînă și se integrează în
cele ce se povestesc, se formează astfel adevărate
grupuri de interese, uneori vocile se întrepătrund,
se amestecă, e chiar dificil să urmărești exact
relatările înflorind în jurul decedatei Suzana.
Doi dintre participanții la priveghi joacă celebrul
„felcău”, ceva precum șepticul, dar întrerup jocul
la apariția lui Aurel Jucan; bărbatul, destul de
trecut, filiform, cu ochelari, e mai ales beat, se
mișcă greoi, dar ajunge cu bine pînă lîngă sicriu,
se proptește de el și, timp de vreo două minute,
se chinuie să se smiorcăie, lăudînd-o pe defunctă
ca tot omul rău amețit; are ce are cu nurii de
altădată ai Suzanei, evident că-i amintește cu
regretul subînțeles că n-a apucat să se înfrupte din
ei. După smiorcăială se prăbușește pe o canapea
și nu răspunde la nici o întrebare decît cu
variante mai lungi sau mai scurte ale unui „hîm”,
asta pînă cînd insistențele lui Dumitru Căstăian
nu-l dezmorțesc, cît să explice că el face cum
făcea, demult, Nușfalău: acela obișnuia să plece
des din sat pe dealurile din jur, totdeauna cu un
geamantan mic, cît o servietă, în mînă, nimeni nu
știa ce are acolo și unde se duce, de fiecare dată
cînd era întrebat încotro se duce și ce face, el
răspundea invariabil „Numa’”, atît. Cei care l-au
ascultat rîd înfundat, jocul de cărți soioase se reia,
la fel poveștile agricole; intră în încăpere și Ion,
fiul Suzanei, are în mîini o tavă, trece pe la
fiecare și-i îndeamnă să servească un pahar de
țuică, abia o făcuse săracul, cînd a venit
nenorocirea; după ce și-a băut porția, cu glas
șoptit, Ruvin comentează: „Da, e bună, se simte
că-i nouă, proaspătă, n-are nici o săptămînă!
Acolo, pe la cazan, s-a îmbătat Jucanu’ - uite c-a
adormit, amărîtul! - , tot pe-acolo s-a învîrtit, cînd
a ajuns la bufet era ca pitpalacu’, era cu unu’ de
la ceva ziar, parcă îi zice Țara mea, și ăla era rău
de tot, mai ca Jucanu, și murdar pe haine ca
porcu! Cine știe pe unde o fi acum redactoru,
unde l-o fi lăsat Jucanu, că nu mai era bun de
nimic; cînd au venit la bufet deja erau făcuți, că
au fost la Stoican acasă, acolo s-a murdărit
redactoru, că s-a dus după șură, la budă, și după
aia s-a băgat prin poiată, să vadă vadcile, și a
alunecat de-a căzut chiar unde era mai mare
chișelău; dar s-a mai trezit puțin după căzătură,
la bufet chiar a fost simpatic redactoru’, că le-a
povestit ce-a pățit el la un restaurant, tot la veceu:
s-a dus el acolo, și chiar se ușura cînd ziceacă a
intrat un tip tînăr care nu s-a oprit la pisoarul
liber de lîngă el, s-a dus la ușa de la cabină și s-a
apucat să lovească în ea și să strige “Dă, mă,
bricheta!”; redactoru’ sta cuminte cu sula-n mînă,
a auzit din cabină o voce care numai atîta a zis,
greu: „Așteaptă, mă boule!”; asta l-a enervat rău
pe tînărul pletos, iar a început să strige, „dă, mă
cretrinule, bricheta, că sparg ușa și te violez!”,
lovea șiușa de la cabină, la redactor îi era frică să
nu încerce nebunul să-l violeze pe el, dar a scăpat,
că ăla din cabină a zis că bricheta e undeva pe
masă, nu-i la el, numai așa a plecat prostu’ ăla!”
Ruvin se abține cu greu să nu rîdă, la fel ceilalți,
pînă și cei doi care jucau cărți au uitat de felcăul
început; comentează surîzînd întîmplările cu
redactorul, Aurel Jucan a ațipit de-a binelea,
doamnei Suzana nu-i pasă de nimic, stă cuminte,
cu mîinile pe piept. Din cînd în cînd bunii
consumatpri mai ies în curte, la o țigară, acolo
pot vorbi tare și mai e o masă, plină de pahare cu
țuică, neîncepute; nici nu e frig și e senin, cerul e
plin de stele, jalea nu-i prea mare; nu e decît
puțin după miezul nopții. Pe poarta larg dechisă
mai intră, mai ies, rar, oameni; așa apare și Nelu
:tef, o namilă de bărbat; nu se oprește în curte,
intră în casă, se închină și bolborosește formulele
consacrate, după care așezat pe un scaun, le
șoptește celor din jur că, la capătul satului, a
venit un OZN, l-a văzut Vasile Basarab, a anunțat
deja poliția, o să vină de la județ, să și filmeze, el
nu mai stă la priveghi, vrea să vadă ce și cum;
nu mai are răbdare, se ridică, la fel alți doi care
l-au auzit, ies în curte și le spun consumatorilor
despre ce este vorba, mai pleacă încă vreo doi
curioși; doamna Suzana rămîne liniștită, multe
pahare - neîncepute.
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ex-abrupto
Scrisoare deschisă adresată cititorilor prezenți la
lansarea volumului Fals tratat de alchimie onirica
(Editura Eikon, 2005) de Radu I. Munteanu
Radu Țuculescu________________________________
Stimate doamne, domni°oare, stimați domni
°i, eventual, stimați negri...
De fapt, ar trebui să folosesc un generic
mult mai simplu, și anume stimați cititori, pentru
că, din moment ce ați venit aici, vă recunoașteți
și condiția de cititori. Aceea de cititori de
literatură. Literatură cu literă mare. Iar dacă ați
venit la lansarea cărții lui Radu I. Munteanu,
adică mai pe scurt zis RIM, atunci înseamnă că
nu sînteți consumatori de literatură de McDonald
iar pentru asta sînt obligat să vă felicit și să vă
respect totodată.
Buuun. Și acum să trec direct la subiect. Să fiu
scurt și concis pentru că la o lansare de carte (o
știm cu toții dar nu cu toții și recunoaștem...) cel
mai mult contează partea... a doua, aia cu
autografe, nu vă gîndiți la altceva.
RIM este un autor pantagruelic, chiar dacă nu
scrie tomuri groase precum Thomas Wolfe ori
Nik Breban. El a înghițit, de-a lungul vieții sale,
cu polonicul cel uriaș, rafturi de bibliotecă,
kilometri de peliculă cinematografică (plus casete,
CD-uri, DVD-uri etc...) și saci cu informații
aruncați în căpșorul său de către chestia aia
ciudată numită INTERNET. E un soi de Borges al
timpurilor moderne, garnisit cu dorul după
ninsorile de altă dată, care scrie în disprețul
oricăror reguli ale compoziției, imun la inevitabila
sfîrtecare profesionistă a textului. Un Borges mai
hîtru, ce pare uneori el însuși extras ba dintr-o
realitate virtuală, ba din raftul unei vechi și
prăfuite biblioteci, ba dintr-o realitate îngrozitor
de terestră în care se simte atît de bine încît își
permite să bată cîmpii fără nici o grație. Și
culmea, cînd face treaba asta, produsul final, în
cazul lui RIM, sînt încîntătoare pagini de
literatură. Multă ironie fină, uneori de-a dreptul
rasată, un soi de ironie „cultă”, dacă-mi permiteți
să mă exprim astfel, stimate doamne și
domnișoare, stimați domni și, eventual, stimați
negri. În același timp, însă, la fel de multă
autoironie, cum îi stă bine unui autentic creator,
în cazul nostru, un autentic scriitor. E de ajuns să
citiți bucata intitulată Aproape o sută de ore de
singurătate ori cele Patru călătorii imaginare,
pentru a pricepe că afirmația mea are acoperire.
RIM este, cu adevărat, un literat pantagruelic
(asta o mai repet, ca să vă intre bine-n cap)
deoarece el cu adevărat vede enorm și simte
monstruos... chiar dacă aparențele ar putea înșela
pe unele persoane mai puțin vigilente.
Frazele și propozițiile acestui autor sînt de-o
mare diversitate muzicală. Cînd în ritmuri de jazz
clasic, cînd în cel al castanietelor spaniole, cînd în
ritmul țiuit al cimpoaielor scoțiene dar și în
ritmul hăulitor al spațiului nostru prea mioritic.
Titlul cărții e o haioasă și mare derută. Fals
tratat de alchimie onirică. ADICĂ NU-I
TRATAT... PENTRU CĂ-I FALS. Nici alchimie
pură nu-i, pentru că-i onirică... Ori tocmai pe dos.
Și nimic din toate astea în carte. Ori... tocmai pe
dos! Alchimie onirică fals tratată!
Una peste alta, cel mai bine vă veți lămuri
singuri, stimate doamne, domnișoare și domni...
citind volumul pe de-a-ntregul. Eu nu pot decît să
vă asigur că nu veți pierde timpul de pomană.
■
tutun de pipă
După-amiaza unui faun
Alexandru Vlad
Constat că, treptat, nu mai fac parte din
categoria celor care își cumpără neapărat
cărțile de care au nevoie. E un fel de
andropauză despre care nu fusesem prevenit și la
care nu mă așteptam, și iată-mă trecând prin tot
felul de stări și complexe lipsite de precedent.
Cititor vorace și bântuitor de anticariate vreme de
o viață întreagă, ies acum pe stradă cu banii de
un ziar scăzuți prin artificii de calcul de la cei
pentru cumpărăturile casei, ocolesc librăriile care
mi-au fost atîția ani repere pe orice traseu în acest
oraș, și-mi văd de treabă. E adevărat că și librăriile
sunt mult mai puține acum. Nu-ți mai ies
inevitabil în cale. Nu e mai puțin adevărat însă că
au proliferat tarabele unde totul se amestecă în
fiecare zi de la început, titluri și coperți, în așa fel
încât să te alarmeze și să faci de fiecare dată un
nou inventar. După care trec mai departe. Însă
după o sută de pași apare următoarea tarabă, și
vânzătorul mă salută politicos. Mă cunoaște mai
mult ca pe un competent comentator, decât ca pe
un cumpărător care îi asigură lui comisionul. De
altfel nu e lipsit de simpatie, dar mai mult de
atâta nu poate face, nici pentru mine nici pentru
sine. Mai sărac nu m-am simțit nici măcar atunci
când eram copil și veșnic nu-mi ajungeau banii
pentru o înghețată. Mai lipseau câțiva firfirici.
Iar atunci când totuși nu mă pot abține să nu
iau o carte, mult râvnită cândva, în mâini, o iau
și-i cercetez prețul, editorul și traducătorul, după
care încep să-mi inventez motivele pentru care nu
mai trebuie neapărat să mi-o cumpăr. Macheta
coperții nu e chiar inspirată, e vorba totuși de o
carte veche indiferent că apare abia acuma în
românește, pentru generația mea e totuși prea
târziu, iar traducătorul - cine e această doamnă-
domnișoară și cine i-a dat ei cartea s-o traducă?
Cât despre preț, pe care îl cercetez discret, la
urmă - ei, poftim! E ca atunci cînd admiri o
femeie văzută din spate, silueta, mersul,
picioarele, cum îi flutură părul, ca să constați,
ușurat, când o vezi din față că nu e nici pe
departe chiar ceea ce ți-ai închipuit. Mai bine așa!
Pe urmă, însă, mă bate un alt gând: oare nu
ajung eu precum acei scriitori despre care se
spunea cu ironie că scriu mai mult decât citesc?
Apoi calculez câte articole trebuie să public prin
reviste ca să-mi pot cumpăra o singură carte. Mă
încurc și o iau de la capăt, până ajung la un
rezultat. Mda! Imediat după aceea complic
calculele scăzând costul hârtiei, cernelii, plicului și
timbrelor. Nu-mi mai iese nici o socoteală și astfel
mă las păgubaș. Mai există publicații care nu
plătesc, plătesc puțin și cu întârziere, sau unele
care dau faliment înainte de-a plăti colaboratorii.
Mai trec cîteva clipe și sunt deja plin de
compasiune față de revistele și editorii care
întârzie să mă plătească.
Mie îmi mai rămân, oricum, vechile cărți
cumpărate cu ani în urmă care îmi acoperă pereții
și care constituiau cândva, în fața oaspeților, un
prilej de plăcere și mândrie. Doar că mă sîcâie
gîndul că acestea nu sunt integrale, că au trecut
prin mâinile cenzurii și că așa cum le zboară
acum filele dospite așa le zburau cuvintele din
fraze, paragrafele sau referințele sub pana largă a
vigilentului cenzor. Cum să mai citești acum
astfel de ediții?! Cum să explici unui oaspete de
ce arată atât de jalnic cărțile tale cu cotoare
decolorate și file pătate?
La altă tarabă cu cărți e ceva mai multă
înghesuială - femeile cumpără broșuri despre
îngrijirea tenului și recuperarea siluetei, un individ
cu barbă și aparență de proroc cumpără o carte
despre paranormal, o studentă plătește o sumă
imensă pentru un manual lucios pe care scrie
Windows, fără autor. Așa - nimeni n-a luat cartea
pe care mi-o doream eu, fie că n-au destui bani,
fie că nu se pricep.
Îmi continui, ușurat, drumul. Dar de ce
cumpăr eu, în fiecare zi, ziarul? Care mă
deprimă. Cu banii pe care îi dau pe ziare timp de
o lună mi-aș putea cumpăra cartea pe care tocmai
o văzusem. Dar oare o mai găsesc, sau nu cumva
într-o lună se scumpește? Să mai calculez o dată?
Începe să-mi vuiască mintea. Mai bine să
cosmetizez eu încă puțin lista de cumpărături,
poate nu se vede acasă (m-am încurcat, sunt
bărbat, noi nu ne pricepem!), să adaug ceva la
banii de ziar și să beau o cafea. Asta e. Mi se
pare ideea cea mai bună, cea mai compensatorie,
cea cu care înfrunt eu zilnic lumea.
Ajuns în zona centrală năvălesc peste mine
cerșetorii, mărunței, nespălați și atît de abili în a
depista un spirit nehotărît. Ca să scap de ei le
cedez banii mei de ziar, scăpînd astfel și de doza
zilnică de otravă politică. Doi din ei îmi smulg
monezile din mână și năvălesc cu ele la jocurile
mecanice. Se îmbrâncesc ca niște sălbatici,
cumpără fise, apoi încep să manevreze febril
manetele zgomotoaselor instalații. Când monezile
încep să cadă în contor parcă mi-ar fi căzut mie
în stomac.
■
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
30
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
În
căutarea lui Moș Crăciun
Ing. Licu Stavri
■ Crăciunul se apropie cu pa°i mari.
Săptămânalul Time ne avertizează că, dacă dorim
să mai putem crede în ideea că Mo° Crăciun va
coborî pe hornul sobei ca să ne aducă daruri, este
bine să ocolim cartea lui Jeremy Seal, Santa: A
Life (Moș Crăciun: Povestea unei vieți), un volum
în care se amestecă legenda, geografia și istoria.
Autorul își duce fetițele, în căutarea Moșului, din
Birmingham în Laponia, regiune unde se spune
că-și are obârșia, iar de aici înapoi în trecut, până
la episcopul bizantin Sf. Nicolae, patronul
marinarilor, sanctificat pentru că făcea daruri
anonime celor nevoiași. După ce rămășițele sale
au fost transportate de aventurierii italieni în
portul Bari, în 1087, toți nenorociții pământului -
pușcăriașii, prostituatele, cămătarii, hoții - au
căutat sanctuar sub aripa sa protectoare. Curând,
toate orașele creștine au dorit să aibă relicve
provenite din trupul său, în jurul cărora să înalțe
biserici. În jurul anului 1300, reputația lui a ajuns
la Amsterdam, unde, în cele din urmă, a devenit
sfântul care aducea daruri copiilor cuminți.
Pelerinii olandezi l-au dus în America și, în New
York City-ul secolului al nouăsprezecelea, maeștii
publicității de atunci l-au transformat în
bătrânelul rubicond, cu barbă albă, care ne
vizitează în Ajun. Concluzia? Moș Crăciun =
Moș Nicolae.
■ Harold Bloom declara odată că cel mai bun
romancier american contemporan, al cărui roman
Blood Meridian (Meridianul sângelui) îl și
prefațase, ar fi Cormack McCarthy. Iată că
McCarthy a publicat recent un nou roman, cu un
titlu împrumutat dintr-o poezie de W. B. Yeats,
No Country for Old Men (Aceasta nu-i o țară
pentru bătrâni), un fel de western modern,
avându-l ca protagonist pe șeriful Bell, a cărui
misiune ingrată este să rezolve misterul unui lanț
de crime înfăptuite în pașnicul Sud-Vest.
Criminalul în serie din roman, Chigurh, un
manic-depresiv filosofard, care se crede trimis din
ceruri pentru a împărți justiția pe pământ, este
din stirpea lui Hannibal the Cannibal, crede
recenzentul săptămânalului The Observer.
■ Cu toții știm de existența actorului Dustin
Hoffman (Midnight Cowboy, Rain Man, Wag the
Dog etc.-) dar ignorăm faptul că în SUA mai
există un Hoffman, apreciat mai mult ca actor de
teatru, co-directorul LAByrinth Theater Company
din New York City. Acest Hoffman - Philip
Seymour Hoffman - joacă mai rar în filme.
Totuși, l-am văzut în Talentatul Domn Ripley,
după romanul Patriciei Highsmith. Phillip
Seymour Hoffman a acceptat să joace rolul
scriitorului Truman Capote într-un film scris de
prietenul său Dan Futterman și regizat de un alt
amic, Bennett Miller, ne informează
hebdomadarul Time. Filmul - intitulat Capote -
dramatizează episodul din viața romancierului
când, documentându-se pentru romanul In Coold
Blood (Cu sânge rece) s-a împrietenit cu Perry
Smith, unul dintre asasinii unei familii de patru
persoane în statul Kansas, în 1959, și a petrecut
câteva săptămâni interogându-l pe acesta în celula
condamnaților la moarte, pentru a înțelege
motivația crimei și psihologia ucigașilor.
■ Și, pentru că tot vorbeam despre Truman
Capote, aflăm din revista Bookseller că Penguin
Books va publica în 2006 un roman inedit, scris
de romancierul american la 19 ani și rămas în
manuscris, Summer Crossing (Traversare de vară).
Manuscrisul a fost vândut la licitație de Sotheby’s
anul trecut. Romanul deapănă povestea unei
adolescente, Grady McNeil, care, lăsată singură în
apartamentul din New York de către părinții
plecați în voiaj de plăcere în Franța, înfiripă o
poveste de dragoste cu un veteran de război
evreu, care lucrează ca paznic de parcare. Fanii
stilului Capote speră să fie o poveste cel puțin tot
atât de bine scrisă ca Breakfast at Tiffanys.
■ De strania relație (l’etrange liason) dintre Jean-
Paul Sartre și Simone de Beauvoir se ocupă un
volum apărut nu în Franța, ci în Statele Unite:
Tete-a-Tete, de Hazel Rowley. Autoarea este
specialistă în de Beauvoir și volumul ei, informat
și informativ, adună scrisori inedite, mărturii
directe, interviuri, publicistică, pentru a
reconstitui un straniu pact amoros care, atât prin
ineditul lui (de Beauvoir era lesbiană), cât și prin
cruzimea lui ocazională a intrigat lumea literară
de pe cele două continente. Poate, scrie
recenzentul lui Le Monde des livres, că niciodată
această celebră prietenie literară n-a părut atât de
stranie și fascinantă, atât de franceză, ca în ochii
criticii americane. Să nu uităm: cartea a fost
publicată în plin an Sartre.
■	Clint Eastwood, care, ca regizor, are la activ
26 de filme (s-a apucat să le facă în 1971, cu Play
Misty for Me), animat parcă de ambiția de a
doborî toate recordurile în acest domeniu,
lucrează simultan la două filme despre bătălia de
la Iwo Jima din timpul celui de al Doilea Război
Mondial, una dintre cele mai eroice lupte de pe
frontul din Pacific. Primul, Flags of our Fathers
(Drapelele părinților noștri) spune povestea
tragică a șase pușcași marini care au reușit să
înalțe stindardul american pe o înălțime a insulei
Iwo Jima. Cel de al doilea, Lamps before the
Wind (Felinare în vânt) transpune pe ecran
versiunea japoneză a aceleiași bătălii (n. b.: din
22. 000 de apărători japonezi ai insulei strategice
Iwo Jima au supraviețuit circa 2000). Scenarista
celui de al doilea film este americanca de origine
japoneză Iris Yamashita, care l-a ajutat pe
Eastwood și la documentarea pentru Flags of Our
Fathers. Cronicarul revistei Time e de părere că
cele două filme vor arăta că la Iwo Jima s-au
ciocnit nu numai două puteri militare
formidabile, ci și două civilizații.
■	Recentul laureat al premiului Man Booker,
irlandezul John Banville, a semnat un contract cu
Picador pentru o serie de romane detective pe
care le va publica sub pseudonimul Benjamin
Black. Primul, intitulat Quirke, se petrece în
Irlanda la mijlocul secolului XX și are drept erou
un medic legist (pace, Patricia Cornwell!) care
descoperă o conspirație a catolicilor, întinsă din
Dublin până în Boston, citim în revista
Bookseller.
■	Roberto Benigni, regizorul-actor care ne-a stors
atâtea lacrimi cu filmul La Vita e bella,
recidivează cu o altă melodramă, La tigre e la
neve (Tigrul și zăpada), scrie ziarul La
Repubblica). Învățătorul Attilio, în timpul liber
poet, se îndrăgostește de frumoasa Vittoria, care
declară că-l va iubi doar când va vedea, la Roma,
un tigru pe zăpadă (acesta fiind titlul unei
plachete de versuri a lui Attilio). Vittoria scrie un
studiu despre poezia poetului irakian exilat Fuad,
pe care-l și urmează la Baghdad, când acesta vrea
să se repatrieze după căderea regimului Saddam
Hussein. Vittoria e rănită într-un atentat, Attilio
merge s-o salveze și câștigă încrederea soldaților
americani (care au auzit de Whitman!) când le
spune că e poet. Dar Vittoria, tot cu Fuad. Ușor
ridicolul Attilio este jucat, firește, de Benigni. Dar
ce părere aveți de scenariu?
■	Ca o consecință a câștigării premiului Nobel
de către Harold Pinter, editura londoneză Faber a
publicat volumul compozit Various Voices
(Diverse voci), care conține poezie, proză și
discursuri politice ale dramaturgului-dizident din
perioada 1948 - 2005 (Bookseller).
■	Mai sunt câteva zile până la sfârșitul acestui
an, pe parcursul căruia Ing. Licu Stavri și-a dat
osteneala să vă informeze, în 23 de episoade ale
rubricii Flash-Meridian, despre evenimentele
majore și, în general, știrile culturale vrednic de
luat în seamă de pe mapamond. Mulțumindu-vă
dacă l-ați citit și promițând să-și continue
modestul travaliu, el vă urează, cu ocazia
sărbătorilor de iarnă, să aveți sănătate pentru a vă
putea bucura de daruri frumoase sub pom, de
mâncări îmbelșugate și băuturi delicioase pe
mesele de Crăciun și de Revelion, de căldura
familiei și a grupului de prieteni și, în 2006, de
foșnetul pașnic al filelor cărților și revistelor
preferate, de satisfacția spectacolelor bune văzute
în sălile de teatru și de cinema. LA MULȚI ANI!
■
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
31
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
„15”
loan-Pavel Azap________________________________
Despre Sergiu Nicolaescu am mai scris în
paginile Tribunei. Despre personalitatea,
despre filmele °i despre involuția domniei
sale de după 1989 (un traseu asemănător
majorității regizorilor români care au făcut film și
înainte de Revoluție). N-o să insist acum asupra
domnului Sergiu Nicolaescu, mă voi referi doar la
ultimul său film, „15” (România, 2005; r. Sergiu
Nicolaescu; sc. D.R. Popescu și Sergiu Nicolaescu;
cu: Cristian lacob, Ioana Moldovan, Mihaela
Rădulescu, Daniela Nane, Maia Morgenstern,
Șerban Ionescu). Titlul filmului, mă credeți sau
nu, semnifică (vorba vine!) cei cincisprezece ani
trecuți de la Revoluția din Decembrie 1989. Cel
puțin așa a declarat regizorul în conferința-de-
presă-întâlnire-cu-publicul care a avut loc după
premiera clujeană a filmului. Mai mult. Dincolo
de radiografierea acestei perioade, dl Nicolaescu
ne-a asigurat că „15” este și un film curajos, care
spune adevărul, maximum de adevăr!, despre
Revoluție, adică atât cât se poate spune în
momentul de față. Dacă întâlnirea ar fi avut loc
înainte de proiecție, aș fi murit de curiozitatea de
a vedea cât de curajos este filmul. Dar, din
păcate, după proiecție afirmația mi s-a relevat a fi
un banc. Răsuflat.
De fapt, ce se întâmplă? În zilele
premergătoare Revoluției, Marinică (Cristian
lacob), marinar abia întors acasă, merge de la
Constanța la Timișoara pentru a se căsători cu
iubita lui, Imola (Ioana Moldovan), care este
însărcinată. Aici, la Timișoara, izbucnește
Revoluția. Trec peste amănunte și vă spun doar
că Marinică este împușcat, apoi aruncat în
camionul frigorific care a transportat peste 40 de
cadavre la București pentru a fi incinerate la
crematoriul Cenușa. Marinică nu e mort de tot,
iar înainte de a fi vârât în cuptor are un vis, în
care se reîntoarce la Timișoara, își salvează iubita
și totul se termină cu bine. În vis. De fapt,
Marinică este incinerat de viu. Apar și câteva
personaje reale: primul-secretar de la Timișoara,
dacă nu mă înșel, un șef al Securității etc. Care
dezvăluiri? Care curaj? Ce adevăr despre
Revoluție? De cadavarele din Timișoara se știa
din ‘90, ca și despre personajele reale inserate în
povestire. Să fie domnul Nicolaescu atât de naiv
încât să creadă în afirmația mai sus menționată?
Mă îndoiesc. Cred că, mai degrabă, este vorba de
inconștiență, de un narcisism cu care prolificul
regizor ne-a intoxicat în ultimii ani (și în ultimele
filme). Dovadă și faptul că regizorul se
autocitează, autoparodiindu-se involuntar, reluând
secvențe din Revanșa și Osânda (acesta din urmă
poate cel mai bun film al domniei sale, de
revăzut și azi). Mai mult, Nicolaescu nu s-a
mulțumit cu scenariul oferit de D.R. Popescu,
intervenind în text, total neinspirat, cel puțin
personajul ziaristei franceze, Irenne (Maia
Morgenstern) este parazitar, complicând inutil
povestea. Surprinzătoare, la modul plăcut, este
interpretarea actorilor, mai mult decât onorabilă,
de la Mihalea Rădulescu sau Ioana Moldovan,
până la Cristian Iacob (mai puțin Maia
Morgenstern, căreia partitura nu-i oferă aproape
nici o șansă).
Altfel, filmul este destul de banal, cu secvențe
plate - unele, modeste - altele. Dar, una peste alta,
„15” e cel mai bun film al lui Nicolaescu realizat
după 1989. Putem spune că, în momentul de față,
cu această peliculă, Sergiu Nicolaescu este un
regizor care promite.
■
zapp-media
Dintre sute de canale
Adrian Țion
Monitorizarea se întețește. Cercul se
restrînge. Adevărul iese la iveală.
Instalat confortabil în Occidentul
arogant, dar la fel de găunos ca Orientul (nostru),
Argus (monstrul monitorizării) stă ațintit cu suta
lui de ochi asupra plăpândei noastre democrații
scrutând sever și exigent sector după sector,
structură după structură. Nu mai ai unde să
ascunzi un ac din calea vigilenței lui. Mai cu
seamă când „harnicul nimica” se apucă de cusut
cu spor la costume arătoase în ateliere subterane.
De la economie și politică la securizarea
frontierelor și libertatea presei nimic nu-i scapă.
Mai nou s-a apucat să scotocească prin burțile
pline ale televiziunilor autohtone. Nu după fraude
fiscale, ci după conținutul emisiunilor. Incriminate
mai înainte de lipsă de transparență și de
manipulare mârșavă, acum, de când și-au luat
libertatea de expresie în cap, posturile autohtone
de televiziune sunt învinuite că au emisiuni prea
slabe calitativ. Și nu o spune oricine, ci structura
abilitată să controleze piața audiovizualului din
România: European Union Media Advocacy
Program. Pe scurt EUMAP.
Cu ochii pe noi, încolțiți din toate părțile, nu
e de mirare că ne simțim ca naufragiații pe așa-
zisa „Planetă a maimuțelor” închiși în cuști de
către urangutani și gorile pentru a fi studiați ca
animale bizare ce suntem de cercetători
academicieni precum Zira și Cornelius (de altfel
simpatice maimuțici gânditoare imaginate de
Pierre Boulle). Acum, pentru că tot suntem bipezi
și purtători de creier în cutiuța numită în acest
scop craniană, ni se recunoaște dreptul de a
importa prin licență (banii n-au miros) unele
emisiuni ca mai apoi să fie considerate de proastă
calitate. Mai înțelege ceva dacă poți!
EUMAP se erijează în instanță supremă ce
vine dinspre societatea deschisă ca să certe
televiziunile românești. Întrebare: de ce nu ceartă
și alte televiziuni europene că nici cu ele nu mi-e
rușine? Nu că n-ar avea dreptate, dar după cum
sună lista reproșurilor s-ar părea că numai la noi
se practică o politică de tabloizare și de
trivializare a știrilor. Numai la noi „specialiștii
intoxicării” creează non-evenimente. Numai la noi
se uzează de prea multe ingrediente comerciale
pentru a-i asigura unei emisiuni succesul. Firește,
nu numai la noi. Dar la noi prostul gust abundă,
trebuie să recunoaștem. Isteria becaliană nu poate
fi oprită nici de fisc, cea vijeliană accentuând
criza de identitate culturală în care plutim de cel
puțin un deceniu și jumătate. „Mai văzut-ați om
frumos” s-a transformat în „ins faimos și auros,
norocos, vilos, milos”. Ai aici sintetizat tot ce
trebuie invidiat în lumea de azi. Alte repere s-au
evaporat pur și simplu. Mai văzut-ați atîtea
kilograme de aur pe atât de puține grăsane ca la
„Aventurile familiei Vijelie” de pe Prima TV?
Faimos prin manele, milos prin daruri oferite
sinistraților, Vali Vijelie devine un model. Pentru
cine?
La OTV se afirmă și cântă transexuali (după
moda occidentală; ne-am scos!). Unul dintre ei
povestește că a fost refuzat să cânte la concursul
de la Mamaia ca băiat. Când s-a transformat în
fetiță a avut un adevărat succes. Modelul trebuie
urmat așadar! Nu are a face că încurca pe Vasile
Vasilache cu Vasile V. Vasilache sau cu Ion
Vasilescu. Ce importanță are cine a compus
Truli? Talentul contează. Și tânărul Elena e
salvat/ salvată de Cornelia Catanga, interpreta
care-și dă drumul cu La crâșma din Ferentari...
după care urmează întinsă zilnic pe pâine „crima
din Primăverii”. Viață grea viața de VIP! Tocmai
de aceea nu se prea înțelege de ce se îmbulzește
tânăra generație să se înhămeze la o muncă atât
de extenunantă. Concerte, filmări, interviuri,
turnee. Ăștia chiar vor să îmbătrânească înainte
vreme? Dacă aspirațiile tinerilor sunt de înțeles, -
de, minte zvăpăiată! - ce te faci cu emisiunile care
prezintă niște fâțe abia ieșite din umbra
anonimatului drept VIP-uri cu vechi state de
funcțiuni? Geanina Corondan chiar încearcă să
acrediteze sintagma de „vedete începătoare”. O
fi, dacă există și o „școală a vedetelor”! Nu
contează dacă de la fabrica de vedete a lui Titus
Munteanu va îmbătrâni vreuna ca star autentic.
În prezent se consideră chiar dacă nu e.
Tineretului bolnav de vedetism televiziunea îi
satisface orice moft, pentru că, altfel nu se știe de
ce e în stare. Și atunci toți e vedete, toți e geniali!
Trăiască noua șăgălnicie! vorba poetului.
Pe firul sintagmelor frapante lansate în media,
TVR Cultural mai adaugă una. Din gura lui Radu
Afrim, invitat să-și dea cu părerea despre ceea ce
face în prezent, dar și despre literatura actuală.
Talentatul regizor nu contenește să se mire de ce
mai sunt subvenționate revistele culturale și
recomandă spre lectură numai literatura tânără de
la Polirom și de la Cartea Românească. Bătrânii să
se ascundă! Sergiu Nicolaescu și D.R. Popescu
sunt incluși la „generația expirată”. Adio vreo
considerație! Nu știam că la TVR Cultural se
practică discriminări pe criterii de vârstă. Nu țin
să iau apărarea celor denigrați, dar discriminările
nu au ce căuta într-o democrație reală. Aici
intervenția EUMAP-ului e binevenită. Așa că nu
cei ce au făcut ceva pentru cultura acestei țări
trebuie să se ascundă, ci poate TVR Cultural cu
interviuri de acest fel. Ca post public de
televiziune trebuie să știe ce valori apără. Sau
generația tânără e prea grăbită să se afirme
vijelios. Sperăm, nu la nivelul lui Vali Vijelie. Căci
vijeliile doboară catarge și în urma lor nu se mai
înalță nimic. Pachebotul rezistă.
’	■
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
~32j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Deteatralizarea - actul II
Oana Cristea Grigorescu
Kamikaze de Alina Nelega
Cu Elena Purea-Todoran și Bogdan Farcaș
Regia: Alina Nelega
Premiera: 7 octombrie 2005, programul
Underground, Târgu-Mureș
Actul doi dintr-un declarat program estetic
pe care dramaturgul și regizorul propriilor
texte Alina Nelega îl aplică cu consecvență
prin programul Underground, se numește
Kamikaze și e - ce altceva? - un spectacol de
teatru. Intitulat deteatralizare și enunțat în
Decalogul deteatralizării stagiunea trecută (în
primăvară) la premiera spectacolului Paraziți de
Marius von Mayenburg, programl său estetic
punctează principiile regiei în spectacolele pe
texte noi, principii coagulate din exercițiul
regizoral asupra poeticii hiperrealiste a pieselor
scrise sau montate de Alina Nelega. Forța textului
duce la o firească simplificare și filtrare a
mijloacelor de expresie scenică, reinvestește
cuvântul în teatru și pune în valoare actorul, în
condițiile distrugerii programate a convențiilor. În
Paraziți forța frustă a limbajului, violența lui, ne
obligă să luăm act de drama unor destine, care
adesea nu e străină de a noastră și care merge
până la a provoca în spectator senzația fizică de
rău existențial.
Ucenicii Thaliei
Adrian Somesan
Luna noiembrie a anului 2005 a înscris în
istoria învățământului din România trei
săptămâni de grevă. Cu toate acestea,
Festivalul de Teatru școlar din Câmpia Turzii n-a
cunoscut nici un rabat de la planificarea făcută cu
mult înainte de declanșarea conflictului de
muncă. Se poate spune că, din acest motiv, elevii
n-au avut de suferit. Dimpotrivă, în lipsa orelor
de curs, ei au avut posibilitatea să facă mai multe
repetiții pentru confruntarea care a avut loc pe
scena Casei de Cultură „Ionel Floașiu” din
localitate începând din 25 până în 27 noiembrie.
Poate așa se explică faptul că și prestația lor a
fost superioară edițiilor anterioare. Profesorii
organizatori Petru Muntean și Vasile Feurdean de
la Liceul Teoretic „Pavel Dan” din Câmpia Turzii
n-au abandonat o clipă gândul de a realiza și a
treia ediție a festivalului, în ciuda greutăților (mai
ales financiare) întâmpinate. Astfel că activitatea
profesorilor îndrumători în ale actoriei, regiei, dar
și în scrierea textelor, împreună cu elevii lor, s-a
mutat din sala de curs în sala de spectacol. S-ar
părea că această manifestare teatrală primește tot
mai mult aspect de atelier de creație, pe lângă
faptul că oferă elevilor excepționale posibilități de
exersare a limbilor străine. Mă refer la școlile care
au prezentat scenete în engleză sau franceză.
Elevii s-au prezentat mai siguri pe ei, și-au dat
denumiri trupelor, acestea au dat impresia că sunt
mai bine închegate. De la Classica și Humana la
Nouă fix și așa mai departe. Au învățat să-și facă
propriile afișe cu distribuția, cât mai arătoase,
lucrând pe computer, ceea ce înseamnă deja o
formă de personalizare a activității.
Școlile participante au susținut 25 de
reprezentații, surprinzător de diverse ca tematică,
Kamikaze, recenta premieră, duce mai
departe refuzul convenției. Actorii singuri într-un
spațiu care nu mai e scena de teatru, nici chiar
spațiul protejant al sălii studio, “joacă” o posibilă
scenă de cuplu într-un spațiu public (club, bar,
pub), la care consumatorii, spectatori
întâmplători, devin martori. Fără decor, fără
ecleraj (actorii joacă în spotul a două reflectoare
puse față în față), fără muzică, cuvîntul nud e
unicul vehicol al actorului pus în fața unei dificile
lupte cu sine, pentru a ne convinge fără
cosmetizări sau estetizări artificiale, doar cu
glasul și emoția pe care e capabil să o trezească
întâi în sine, apoi în noi. Actorul e asemeni unui
surfer care urcă pe valul cuvintelor, dar a cărui
supraviețuire în marea textului dramatic depinde
de capacitatea sa de a se menține pe val.
Piesa conține două monoloage cu martor. Cu
toate că cei doi parteneri au contact direct, se
ating, se bruschează, ajung chiar la violență
extremă, spectacolul e mai degrabă o privire
interioară, o scrutare a conștiinței confruntată cu
faptele unui trecut dureros. Paradoxal,
monoloagele nasc un dialog secund, care implică
un al treilea personaj: cel care dispărând a dat
peste cap viețile celorlalți doi. Povestea foștilor
rebeli ai anilor 80 poate deruta spectatorul care
vrea identificare cu personajele sau caută să
citească aici marca generației sale. În fond nu toți
durată și nivel de interpretare. Unele piese au fost
reprezentate și anul trecut, acum s-au schimbat
interpreții și spectacolele reluate au fost mai bine
lucrate. S-au prezentat mai multe dramatizări
după schița lui Caragiale Five o’clok, cea mai
reușită fiind varianta propusă de Colegiul
Național „Mihai Viteazul” din Turda, profesor
coordonator Carmen Bugnar. Pentru cele trei
piese interpretate în limba engleză de elevii
Liceului Teoretic „Pavel Dan” din Câmpia Turzii,
Petunias, Cinderella și The Strangler, au fost
răsplătite cu premii de interpretare Hermina
Dobre și Bianca Bănescu (profesor coordonator
Petru Muntean). Alte premii de interpretare au
fost acordate elevilor Andrada Pleșa, Tudor
Drăghici (Palatul Copiilor Cluj), Oana Mezei,
Florin Man, Cristina Boroș și Cristina Ludușan
(Liceul Teoretic „Pavel Dan”) Diana Tușa (colegiul
Național „M. Viteazul Turda).
Latinul spunea: Varietas delectat. Într-adevăr,
varietatea punerilor în scenă, policromia
costumelor fastuoase din piesele cu conținut
istoric sau de basm, diversitatea problematicii
textelor dramatice au încântat pe cei prezenți în
sală și au pus în dificultate pe membrii juriului,
format din Gabriela Leoveanu, Mircea Ioan
Casimcea, Adrian Țion, la care s-a alăturat în
această ediție și actorul turdean Cornel Miron. De
la banalele montări școlărești la teatrul absurd, de
la basm la tematica poluării, de la problemele
cuplului la cele ale suicidului, de la comedie la
comemorarea holocaustului, toate și-au găsit loc
pe scena Casei de Cultură din Câmpia Turzii.
Acestă diversitate e în măsură a atrage atenția
asupra libertății de expresie de care se bucură
elevii de azi și a maturității artistice fără
cei trecuți de 30 de ani au parcurs furia punck-
rock a deceniilor 7-8, deși toți am simțit de-a
lungul anilor că e necesar un efort suplimentar
pentru a nu dilua esența libertății cu compromisul
comodităților. Libertatea: cea care răstoarnă
convențiile, cea în numele căreia te arunci cu
ochii larg deschiși în viață, așa cum o face Kami,
sinucigașa lucidă, pentru care valoarea vieții este
măsura curajului de a o înfrunta, de a sfida
constrângerile sistemului, de a-i smulge prezentul
prețios. Când amintirile devin unicul motiv de a
mai trăi e timpul să te extragi din simulacrul
existenței sterpe cu gestul unui kamikaze lucid,
care își apără astfel integritatea iluziilor. Joc de
cuvinte cu numele personajului feminin din piesă
(Kami) și trimitere la statutul soldatului japonez,
Kamikaze e flamura sub care defilează cei ce-au
rămas fideli idealului implicit al tinereții, care
alimentează constant revolta generațiilor.
Spectacolul Alinei Nelega este o vibrantă
pledoarie pentru fragila libertate amenințată de
pericolul înregimentării în sistem. Elena Purea-
Todoran și Bogdan Farcaș găsesc tonalitatea și
ritmul firesc al partiturii, dau adevăr și vibrație
textului, ne obligă să medităm la întrebarea care
plutește în aer la finalul spectacolului: Tu ce preț
ești dispus să plătești pentu libertatea ta
interioară? Pentru Kami prețul propriei vieți e un
preț firesc chiar dacă, să recunaștem, puțini
suntem dispuși să îl plătim. De aceea, o face
teatrul pentru noi, eliberându-ne.
■
precedent a participanților. S-au remarcat
reprezentațiile susținute de trupa elevilor din
școala Generală „Ioan Opriș” din Turda, care au
evoluat pe scenariul original The Sad Princess,
aparținând profesoarei coordonatoare Adriana
Goia, dificilele tablouri dramatice precum
Sandwich on panee (profesor coordonator
Cristina Feneșan) sau The children’s crusade
(profesor coordonator Monica Trif). Dezinvoltură,
lipsă de inhibiții au afișat elevele de la Colegiul
Național “M. Viteazul” din Turda interpretând un
text de ele compus, intitulat Profesorul de
franceză (profesor coordonator Iulia Steplecaru).
Prestații remarcabile au avut și elevii de la școala
Generală „A. șaguna” Turda, elevii îndrumați de
profesoara Maria Vălean de la școala „M.
Viteazul” Câmpia Turzii și nu în ultimul rând
trupa Nouă fix cu eleve de la Liceul „M.
Eminescu” din Cluj. Spectacolul Nervi după Ion
Băieșu, prezentat de profesorul Alexandru Jurcan
din Huedin (el însuși pe scenă), s-a apropiat de
evoluția unor profesioniști, dar fiind prea matur s-
a încadrat mai greu în grila festivalului.
Memorabilele realizări din această ediție,
spectacolele - le putem numi așa - care au
obținut cele mai mari premii sunt Regele moare
de Eugen Ionescu (Liceul „Pavel Dan” Câmpia
Turzii), Miriam și nisipurile mișcătoare de
Dumitru Solomon (trupa Classica, regia prof.
Vasile Feurdean) și Apa de Havel de Matei
Vișniec (Palatul Copiilor Cluj).
Ceea ce s-a întâmplat între 25-27 noiembrie la
Câmpia Turzii dovedește că activitatea
profesională de la catedră poate fi continuată,
întregită în mod exemplar chiar în plină grevă a
cadrelor didactice. Reușita manifestării subliniază
faptul, altfel greu observabil, că pasiunea pentru
profesie și teatru este un dar care nu cunoaște
constrângeri de ordin sindical. Înseamnă că acești
copii, ucenici ai Thaliei, sunt pe mâini bune.
■
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
Concert pentru oboi de
Martinu cântat de Aurel Marc
^[Virgil Mihaiu
Filarmonica Transilvania din Cluj ne-a oferit
un nou concert memorabil. Din lipsa unui
spațiu adecvat, magnificul ansamblu
simfonic a evoluat în Sala Studio a Academiei de
Muzică G. Dima, plină până la refuz. Dirijorul
olandez Theo Wolters se integrează tot mai bine
specificului orchestrei transilvane, împreună cu
care a dat viață, și de această dată, unor lucrări de
aleasă frumusețe: uvertura la Freischutz de Carl
Maria von Weber, Simfonia a cincea de Piotr Ilici
Ceaikovski și Concertul pentru oboi și orchestră
de Martinu. Mă voi opri asupra acestui din urmă
punct al programului, întrucât el a evidențiat un
compozitor din păcate prea rar cântat la noi.
Ilustra linie componistică Smetana-Dvorak-Suk-
Novak și-a aflat un demn continuator cu
recunoaștere internațională în persoana lui
Bohuslav Martinu (1890-1959). Elev al lui Albert
Roussel, compozitorul ceh aduce o inedită
amprentă parisiană într’o cultură muzicală
profund marcată de modelele austro-germane. El
se afirmă și printr’un spirit creativ insubordonabil
formulelor estetice prestabilite. De altfel, Martinu
deține o poziție bine consolidată în sfera relațiilor
dintre muzica postserială și jazz, fiind considerat
un precursor al așa-numitului third stream (un
avatar târziu al jazzului simfonic, inițiat de George
Gershwin prin a sa Rhapsody in Blue) Nu putem
trece cu vederea fascinația pe care o exercitau
asupra lui Martinu dezordinea, tumultul,
busculada, vacarmul. O adevărată prioritate o
Bohuslav Martinu, caricatură de Ondrej Sekora
reprezintă poemul simfonic sportiv intitulat Half-
Time, în care Martinu realizează de fapt o
frapantă transpunere orchestrală a unui meci de
fotbal. Și - rețineți - asta se întâmpla în 1925, cu
trei ani înainte de celebrul Rugby al lui Honegger.
Ca multe alte lucrări inovative, Half-Time a fost
huiduit la premiera pragheză, însă avea să
amplifice faima ulterioară a compozitorului.
Concertul pentru oboi °i orchestră de Bohuslav
Martinu a fost scris spre finele vieții autorului,
special pentru remarcabilul oboist ceh emigrat în
Australia, Jiri Tancibudek (prima audiție a avut loc
în 1956 la Melbourne, avându-l ca solist tocmai pe
interpretul căruia îi fusese dedicată această
frumoasă lucrare). Așa cum se întâmplă cu mulți
artiști nonconformiști la tinerețe, ei devin cu mult
mai blânzi - din punct de vedere conceptual și
stilistic - pe măsură ce se apropie de inevitabilul
moment al plecării din această lume. Ca atare,
piesa posedă mai curând atributele unei construcții
neoclasice, meticulos echilibrate, edificate pe un
sentiment al împăcării cu destinul, nu lipsit însă
de accente melancolice. Totul se concentrează
asupra valențelor emoționale intrinseci muzicii,
fără divagații ilustrativiste sau anecdotice. Piesa
începe cu o îndrăzneață fanfară de trompete pe
fundalul corzilor. Pianul - voce proeminentă în
orchestrației - punctează mișcarea avântată a
ansamblului. Pasajul calm desenat de primul solo
de oboi se dezvoltă nemijlocit în sincopări
dansante. Mișcarea a doua urmează o progresie
Aurel Marc
armonică disolvată într’un solo de corn, căreia îi
răspunde oboiul acompaniat de pian, după care o
succesiune similară conduce la o cadență
pasională. Mișcarea finală solicită la maximum
resursele tehnice (și fizice) ale solistului, căci -
după cum observa muzicoloaga americană Jeanne
Belfy - „una dintre virtuțile stilului Martinu este
capacitatea de a trece de la lacrimi la râs într’o
fracțiune de secundă, cu dezinvoltură pe cât de
perfectă pe atât de uimitoare.” Deși aparent
excentrică, mi se pare justificată opinia aceleiași
Belfy, conform căreia Martinu ar fi un fel de
Aaron Copland al Cehiei.
Concertul în speță poate fi privit și ca o
celebrare a frumuseții în sine a oboiului, un
instrument a cărui delicatețe contrastează flagrant
cu brutalitatea epocii noastre. Oboiul-David pare a
se confrunta acum cu Goliathul-amplificării-
electronice, sub a cărui teroare trăim zi de zi. O
partitură de o asemenea dificultate tehnico-
expresivă și-a întâlnit, după o jumătate de secol de
la prima-audiție, un interpret parcă predestinat în
persoana oboistului Aurel Marc. Muzicianul se
află în plenitudinea capacităților artistice, bine
susținute de calitatea orchestrei clujene și de
empatia dirijorului olandez. Așa cum afirmasem și
cu alte ocazii, Aurel Marc dispune de un atu
imbatabil: de-a lungul prodigioasei sale cariere, nu
s’a temut să abordeze, cu egală fervoare, toate
etapele dezvoltării istorice a artei sunetelor, de la
domeniul preclasic, până la cel al avangardelor de
ultimă oră. O astfel de viziune de anvergură i-a
permis să dea un memorabil vestmânt sonor
concisei dar intensei partituri solistice imaginate
de Martinu. În plus, ca bis-uri, Aurel Marc ne-a
delectat cu o Sarabandă bachiană și cu o
Metamorfoză dedicată de Benjamin Britten zeului
vinului, sprințară și spirituală asemenea catrenelor
lui Păstorel Teodoreanu.
Ca de fiecare dată când arta cehă e prezentă,
într’un fel sau altul, la Cluj, am regretat că
doamna Libuse Valentovă, lidera Asociației
Culturale Cehia-România cu sediul la Praga, nu
vine mai des prin urbea noastră, despre care îmi
place să cred că are ceva din aerul „cetății de aur”.
■
34
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
34
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
12. Grierson - Flaherty
Marius Șopterean
In disputa cu Murnau asupra manierei de
abordare a lumii Polineziei poate că Flaherty
avea dreptatea lui. Cu doar °ase ani înainte
de premiera filmului Tabu (1931), realizat de
Murnau, se consumase o întreagă istorie polemică
între producătorii °i distribuitorii de la
Hollywood pe de o parte °i Robert Flaherty, pe
de altă parte, privitoare la filmul Moana mărilor
Sudului. Producătorii de la Paramount doreau să
realizeze în Polinezia, mai precis în Insula Samoa,
locul în care se instalase Flaherty împreună cu
familia, un film tipic hollywoodian, „doreau -
cum se exprimă John Grierson - să impună
materialului brut o formă dramatică fixă.
Regizorului i se cerea să contravină autenticității
documentarului °i să prezinte bă°tina°ii într-o
montare de operetă, cu rechini °i fete frumoase
făcând baie. Robert Flaherty a refuzat cu hotărâre
să aplice acest sistem”.
Când a realizat în 1922 filmul documentar
Nanuk al Nordului Flaherty era con°tient că face
Robert Flaherty
operă de pionierat. Nu era doar primul
documentar etnografic, cum crede Marcel Martin,
ci era o adevărată operă de cercetare
antropologică într-o vreme când antropologia, ca
știință, abia se nă°tea.
Încă de la începuturile sale, cinematograful era
prin excelență o astfel de infrastructură, iar
Lumiere, prin reportajele sale, s-a dovedit a fi
primul cineast antropolog din istoria
cinematografului mondial (°i totodată cel care are
meritul de a fi pregătit a°a numiții „operatori
Lumiere” care au născut °i dezvoltat, prin
activitatea lor cinematografică, genul filmului
documentar, cu toate sub-genurile acestuia, de la
film °tiințific la filmul de călătorie). De altfel aici
merită a aminti că primii documentariști
recunoscuți au fost doi operatori Lumiere,
francezii Felix Mesgish - cel care a vizitat cu
aparatul de filmat în mână între 1896-1910 o serie
de țări din Europa °i Asia - °i Francis Doublier
care în anul 1898, fiind ata°at în Rusia,
traversează o vastă regiune cu populație evreiască.
Relevantă este °i anecdota petrecută cu unul
dintre operatorii lui Lumiere, polonezul Boleslaw
Matuszewski, ajuns celebru în urma acestei
întâmplări nu lipsită de implicații politice.
Pre°edintele Franței, Faure, a fost invitat în 1897
de către prințul Bismark la St. Petersburg. După
înapoierea în Franța, acesta a fost acuzat cum că
în timpul unei ceremonii militare ar fi salutat cu
mâna în timp ce protocolul spunea să-°i ridice
pălăria. Toată această întâmplare fiind filmată de
Matuszewski a fost proiectată ulterior
pre°edintelui la palatul Elysee. Proiecția care
dovedea mincinoasa încercare de discreditare a
fost dată de zeci de ori ofițerilor garnizoanelor
din Paris salvând astfel onoarea pre°edintelui. O
dată cu acest eveniment cinematografic, este
pentru prima dată în istoria audio-vizualului când
cinematograful î°i relevă absoluta sa putere
documentară °i-°i câ°tigă sie°i, pentru totdeauna,
acel cod unic, profund moral, al respectării
adevărului realității, cod care, mai târziu,
transformat într-un arsenal întreg de principii
deontologice va influența decisiv istoria filmului
documentar iar mai apoi pe cea a televiziunii.
Înainte de a discuta despre extraordinara
operă de pionierat a lui Robert Flaherty este bine
a puncta câteva date privind filmul documentar
în general.
Într-o carte fundamentală pentru înțelegerea
genului documentar, About documentary -
Antropology on film, teoreticianul american
Robert Edmonds spune undeva, reducând la
maxim concluziile sale: “Documentarul este
antropologie. Antropologia este documentar.”
Asemeni unui Fleischman, Edmonds Robert
crede că filmul documentar este, în esență, sur-
prinderea omului atât în relațiile cu ceilalți cât °i
cu mediul din care face parte. Ca °i antropologia.
Pentru că spune Robert pe bună dreptate:
„Aparatul de filmat nu poate să surprindă relații
ca idei abstracte. Imaginea vizuală surprinde
oamenii a°a cum trăiesc °i cum muncesc, într-o
permanentă inter-relaționare”.
Dar acest lucru nu poate fi înțeles decât dând
ocol altui gând al aceluia°i Robert: „Să fim de
acord că °i cuvântul «documentar» denotă un fel
de film care prezintă într-o manieră sau alta reali-
tatea, actualitatea - indiferent ce înseamnă aceas-
ta. Dar dacă această realitate sau actualitate nu
reflectă într-o manieră clară umanul, cum să
ajungem la sensul ultim al realității sau actual-
ității? Întotdeauna îl vom cita pe Paul Rotha.
Desigur, este un punct sensibil, dacă nu prea sen-
sibil de a vorbi de lumea care ne înconjoară fără
să ne fundamentăm temele noastre pe relațiile
omului cu lumea în care trăie°te. Spune Rouch,
«cum trăiesc oamenii, ce vor, °i cum pot să
obțină acest lucru». Aceste puncte de vedere
demonstreză poziția noastră: PUR ȘI SIMPLU,
DOCUMENTARUL ESTE ANTROPOLOGIA ÎN
FILM!”.
Ne este deci îngăduit să spunem că filmul
documentar, indiferent de genul pe care îl abor-
dează, ne vorbe°te despre lumi, lumile noastre,
cele socio-cultural istorice, lumile trecutului °i ale
prezentului, cu oameni reprezentând tipuri de
existență stratificate pe culturi °i civilizații. Este
vorba, în cele din urmă, de o imensă arhivă
antropologică, adevărată arheologie în imagini,
John Grierson
pentru că prin aceasta se poate oricând restitui °i
reconstitui modul de viață al unui popor. Dar,
dacă este adevărat că pentru antropologie scopul
final este studiul spiritualității umane, documen-
tarului i-ar fi °i lui îngăduit studiul subcon°tientu-
lui colectiv, °i poate, din punct de vedere istori-
ografic, ar fi îndreptățit într-o măsură mai mare
s-o facă decât filmul de ficțiune.
Cuvântul documentar a fost pentru prima
dată utilizat de John Grierson - (poate cel mai
important teoretician al filmului documentar,
creatorul °colii britanice de film documentar din
anii ‘30, conducător al cinematografiei canadiene
de stat pe durata celui de-al doilea război mondial
°i important producător al unor documentare
semnate de clasici ai genului: Robert Flaherty,
Paul Rotha, Alberto Cavalcanti etc.) - atunci cînd
a vorbit de Moana al lui Robert Flaherty realizat
în anul 1926. Și tot lui îi aparține cea mai exactă
°i succintă definiție a genului documentar, ca
fiind „o tratare creatoare a realității”. Vorbind
despre documentar ca „elaborare °i transfigurare
creatoare”, Grierson stabile°te în manifestul său
din 1934, Principiile fundamentale ale
documentarului, câteva direcții esențiale de
existență ale acestuia: „1. Noi credem că folosind
capacitatea pe care o are cinematograful de a privi
în jur, de a observa °i selecționa evenimentele
vieții adevărate, se poate obține o formă de artă
nouă °i viabilă (...). 2. Noi credem că actorul
original sau autentic °i scena originală sau
autentică constituie călăuza cea mai bună pentru
interpretarea cinematografică a lumii moderne:
ele oferă cinematografului o mai bogată căutare
de materiale (...). 3. Noi credem că materialul °i
subiectele găsite la fața locului sunt mai frumoase
(mai reale în sens filosofic) decât tot ceea ce
produce interpretarea actoricească. Gestul spontan
are pe ecran o valoare singulară. Cinematograful
posedă extraordinara capacitate de a readuce la
viață mi°cările create de tradiție sau consumate de
timp. Dreptunghiul arbitrar al ecranului în care
sunt închise, revelează °i potențează mi°cările,
dându-le maximă eficacitate în timp °i în spațiu”.
Vorbind despre documentarismul lui Grierson,
Aristarco observă pe bună dreptate: „Grierson
vorbe°te de fapt de o metodă, ca să zicem a°a,
stenografică, cu ajutorul căreia să se observe °i să
se descrie viața; afirmă că micile probleme ale
vieții cotidiene, simplele întâmplări ale existenței
de toate zilele sunt mai importante °i mai
dramatice decât toate atracțiile fictive pe care le
pot născoci oamenii. Dar oare, în unele privințe,
manifestul despre documentar nu se poate
considera un neorealism avant la lettre?”.
(Continuare în numărul viitor)
■
TRIBUNA • nr. 79 • 16-31 decembrie 2005
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 2582 U
opinii
Ștefan Damian: Imagini din România la
Genova * 2
editorial
Letiția Ilea: Les Belles Etrangeres România
2005 • 3
cartea
Raluca Soare: „De-o parte și de alta a cărților” •
4	’
Adrian Grănescu • 4
De-o parte și de alta a cărților • 4
Grațian Cor moș
Recurențe ale etno-mitologiei slave în literatu-
ra rusă • 5
comentarii
Gelu Neamțu: Un volum monumental • 6
imprimatur
Ovidiu Pecican: Dialoguri feministe • 7
telecarnet
Gheorghe Grigurcu: Pe marginea presei • 8
sare-n ochi
Laszlo Alexandru: Un protest avortat • 9
incidențe
Horia Lazăr: Copilul în fața legii • 10
simptome
Ion Simuț: O confesiune • 12
eseu
Iulian Boldea: Ion Mureșan și tensiunea lim-
itelor • 13
Andrei Simuț: Theodor Pallady și Radu
Petrescu: po(i)etici în dialog • 14
meridian
Marian Barbu: Harold Bloom la 75 de ani •
16
bloc-notes
Marius Rus: Cimitirul Hăzsongărd • 19
poezia
Florin Partene
Marin Mălaicu-Hondrari
proza
Mihai Mateiu: Flexistențialism • 21
Mariana Bojan: Pagasinul • 23
Mariana Bojan: Spaima • 23
interviu
De vorbă cu Sorin Adam Matei: „Este și cul-
tura dumneavoastră!” • 24
însemnări filosofice
Jean-Loup dAutrecourt: Supraveghere, control
și manipulare • 26
din istoria presei românești
Gabriel Vasiliu: O revistă de excepție: Cultura •
27	’
traduceri
Alexandru Jurcan: Fericirea năvălea de peste
tot ca o armată napoleoniană • 28
puncte de vedere
Onufrie Vințeler: Pentru cine bat clopotele?
• 28	’
aspiratorul de nimicuri
Mihai Dragolea: Priveghi tabloid cu omul-
numa, bricheta din toaletă și OZN-ul din veci-
ni • 29
ex abrupto
Radu Țuculescu: Scrisoare deschisă adresată
cititorilor prezenți la lansarea volumului Fals
tratat de alchimie onirică (Editura Eikon,
2005) de Radu I. Munteanu • 30
tutun de pipă
Alexandru Vlad: După-amiaza unui faun • 30
flash-meridian
Ing. Licu Stavri: În căutarea lui Moș Crăciun
• 31
film
Ioan-Pavel Azap: „15”	• 32
zapp-media
Adrian Țion: Dintre sute de canale • 32
teatru
Oana Cristea Grigorescu: Deteatralizarea -
actul II • 33
Adrian Someșan: Ucenicii Thaliei • 33
muzică
Virgil Mihaiu: Concert pentru oboi de
Martinu cântat de Aurel Marc • 34
1001 de filme și nopți
Marius Șopterean: 12. Grierson - Flaherty • 35
plastica
Mircea Petean: Un fabulos bazar • 36
plastica
Un fabulos bazar
| Mircea Petean
Pe cât de ușor de reperat e - cu alura sa de
baschetbalist în retragere - pe atât de ușor
riscă să se piardă în mulțime, așa discret,
modest, de un bun simț uriaș, cum îl știm,
prietenul și colaboratorul nostru cel mai bun,
Cristian Cheșuț.
Altfel e un tip sobru, hotărât să treacă degrabă
la fapte, fără prea multă poliloghie. Când l-am
cunoscut, în biroul pe care-l împărțeam cu grafi-
cianul editurii, la Dacia, în afara unei corectitu-
dini, care-l făcea mai degrabă antipatic, nu cred să
fi remarcat ceva special la el deși Costică Rusu,
jucan nobil ca și mine, mai marele peste
tehnoredactori, a repetat de câte ori i s-a ivit prile-
jul aserțiunea conform căreia meseriaș mai bun ca
C.C.-ul nostru nu există oricât ai umbla și ai cer-
ceta, “ori cel puțin eu n-am dat încă de unul ca
dânsul", ținea el să precizeze dacă te vedea
căscând ochii și radicând din sprânceme.
Mi-a fost dat mai apoi să mă conving singur
de precizia acestei intuiții. Iar în clipa în care am
decis, încurajat frenetic de Ana, că ar fi vremea
să-mi iau soarta în mâini și, în loc să lucrez cu și
pentru te miri cine, ar fi mult mai bine să-mi
deschid propria "prăvălie”, cum îi plăcea lui
Mircea Zaciu, "nașul” nostru de botez, să spună,
nu am ezitat nici o clipă și i-am propus să urce în
aceeași barcă ceea ce el a făcut deîndată. Căci nici
măcar o clipă nu i-a trecut prin cap să mă trateze
cu refuz, după cum am aflat.
Unde sunt serile petrecute în fața
calculatorului, urmărind fascinat modul în care o
idee, o sugestie, o trăznaie prinde formă? De
fapt, nu forma ci metamorfozele ei, formele,
care se perindă într-un ritm incredibil, ele
contează, până când - hopa! - o imagine răsare
din neant și se impune cu o forță teribilă, forța
revelației. Aceasta e, ea va rămâne, dar de aici
până la construcția finală mai e drum, un drum
pe care el se duce singur, eu cad într-un soi de
somnolență, cu gesturi mecanice schimb casetele
- Jethro Tull cu Santana, Dire Straits cu Simon &
Garfunkel și alții de felul lor, muzica anilor
adolescenței noastre, anii ’70. Așadar imaginea
cu pricina devine element al unei construcții, al
unei compoziții în care totul este cântărit cu grijă,
inteligență, migală. Elaborarea, acesta este
cuvântul magic! Sigur, e vorba de o dublă
semnificație a termenului: pe de o parte procesul
de creație ca atare, jocul ale cărui reguli Cristi le
știe bine, după cum la fel de bine îi știe
subtilitățile, jocul pe care Cristi îl joacă cu
bucurie, pricepere, dexteritate și, pe de altă parte,
produsul artistic - fie că e vorba de copertă,
desen sau icoană - extrem de elaborat. Până și
ilustrațiile la cărțile pentru copii sau caricaturile
sale sunt așa: geometrizate, supralicitând la
maximum expresivitatea liniei. De ce va fi
procedat așa, m-am întrebat nu o dată. Probabil
din oroarea de superficialitate, de efecte facile.
Sau va fi fiind mai degrabă vorba de spaima de
vid, de spațiul alb...
Ceea ce intră, de asemenea, în joc este
memoria fabuloasă a creatorului nostru. O
memorie culturală, înainte de toate, un stoc uriaș
de imagini disparate din muzeul imaginar al
umanității. O memorie afectivă, apoi, a spațiilor
străbătute cu pasul; fotograf pasionat, Cheșuț știe
să surprindă detalii care poartă pecetea
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 90.000 lei, 9 lei - trimestru, 180.000 lei, 18 lei - semestru, 360.000 lei, 36 lei - un an
Cu expediere la domiciliu: 144.000 lei, 14,4 lei - trimestru, 288.000 lei, 28,8 lei - semestru, 576.000 lei, 57,6 lei - un an. Persoanele
interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze
prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
creativității artistului de geniu, a meșterului
anonim, sau a naturii. O face cu tenacitate și cu
convingerea că nu se știe când se va vădi că sunt
bune la ceva. Așa se face că el este mereu în
lucrare. Chiar și atunci când ai zice că e prins în
alt soi de angrenaje, că se destinde sau se
odihnește, el continuă să gândească la proiectele
sale sau să schițeze altele noi. De fapt nici nu
cred că există creație autentică în afara obsesiei.
Este ceea ce, în primă instanță, îl desparte pe
creator de omul obișnuit. În vreme ce ultimul se
risipește, alergând în toate direcțiile, primul se
concentrează pe una singură: creația sa.
Există prejudecata, întreținută chiar de
mărturisirile împricinaților, că artiștii, în general,
și cu precădere artiștii plastici sunt răi vorbitori și
dacă-i pui să-și comenteze creația, necum să
teoretizeze în marginea demersului creator, vor
debita fie banalități, fie prăpăstii. Nu e obligatoriu
să se întâmple așa. Și o excepție este, în acest
sens, Cristian Cheșuț, care, din clipa în care și-a
descoperit tema, a purces la treabă. Tema sa este
aceea a jocului, perceput în multiplele sale
ipostaze, de la jocurile animalelor la cele de copii,
de la jocurile de noroc la cele sportive, de la
spectacolele de toate felurile la jocul cultural.
Ceea ce ni se oferă deocamdată este o delimitare
precisă a teritoriului, o trecere în revistă a
trupelor și o inventariere exactă a decorurilor și
elementelor de recuzită. Artistul a cedat locul
cercetătorului de sorginte pozitivistă, decis să ia
în stăpânire un domeniu pe cât de vast, pe atât
de contradictoriu în ceea ce privește înțelegerea
structurii, resorturilor și finalității sale. Și nu este
la prima încercare de acest fel, de vreme ce el
este deja autorul unei alte lucrări, care și ea își
așteaptă botezul editorial, o Istorie ilustrată a
ilustrației de carte pentru copii din România.
Iată-l, așadar, scotocind în poduri și debarale
în căutarea păpușilor de cârpă, de lemn sau a
celor confecționate din coceni! Iată-l răsfoind
străvechi bucoavne în căutarea mingilor de păr,
de cârpe, sau a celor confecționate din piei de te
miri ce dobitoace! Cercetătorul le va descrie cu
lux de amănunte, zăbovind inclusiv asupra
detaliilor privitoare la jocurile în care acestea sunt
implicate, desigur. Așa s-a născut acest bazar
fabulos subintitulat mai mult sau mai puțin în
joacă Păpuși, mingi, teorii. Odată pătrunși
înăuntru, suntem convinși că nu-l veți părăsi fără
a târgui dacă nu altceva măcar un chilipir, o
informație aparent lipsită de orice importanță, un
suvenir. Dar la fel de adevărat este că artistul le
va utiliza în compozițiile sale grafice ca pe niște
soluții dintre cele mai fericite. În acest fel spiritul
de geometrie al cercetătorului intră în rezonanță
cu ingeniozitatea jucătorului, amândoi
contribunid din plin la reușitele copertorului.
E destul să aruncați o privire asupra celor
aproximativ 500 de titluri apărute la LIMES în cei
șapte ani de existență ca să vă convingeți că
Cristian Cheșuț și-a pus amprenta atât de apăsat
încât a vorbi despre o marcă Cheșuț nu e deloc
o exagerare. Și nu e puțin lucru.
Există fără îndoială întâlniri providențilale.
Întâlnirea mea cu Cristi Cheșuț a fost una dintre
acestea. Căci el face parte dintre cei aleși care,
dacă n-ar fi, ar trebui inventați.
■
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
~36|
Black Pantone 2582 U