Black Pantone 711 U
TRIBUNA
77
REVISTĂ DE CULTURĂ • serie nouă • anul IV • 16-30 noiembrie 2005
15 000
1,50 lei
LAO Pi - Romb 89
Întâlnirile europene
de la Cluj
Virgil Mihaiu
“Să ne bucurăm de dar
chiar dacă e mic”
interviu cu academicianul
Alexandru Boboc
subcooltura
C.I.A. cică e cu noi!
Oana Pughineanu
ilustrația numărului: LAO Pi

Black	Pantone 711 U
-0- Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj,
cu sprijinul
Ministerului Culturii și Cultelor
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Virgil Mihaiu
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Colaționare și supervizare:
Amalia Lumei
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
opinii
Adevărata literatura 2
Cosmin Perța______________________________________
Totul e în regulă. Începem așa: am aflat că
primul meu text este o porcărie, o
inutilitate. Este mediocru de fapt. Poezia
mare nu se face așa, îmi spune Omul. Dar cum
se face, întreb. Trebuie să înjur? Nu, nu trebuie,
nicidecum, ba chiar din contră. Dar atunci...
Trebuie să fii tare, să fii bărbat. Textul ăsta al tău
nu rupe, nu modifică nimic. Literatura ta e un
hobby, așa trebuie să fie. Dar totuși, eu, eu cum
trebuie să fiu? Tu trebuie să fii tare, trebuie să ai
verb, versurile tale trebuie să fie memorabile,
trebuie să ai verb.
A mânca, a pierde, a uita, a urî, a fute, a rade,
a șterge, a linge, a râde, a arunca, a distruge, cam
astea sunt verbele noastre. A dragoste, a viață, a
moarte, cam așa ar trebui să miroasă prin ele.
Am verb, cel puțin verb am.
În fiecare vineri cumpăr flori pentru bunica.
Dar până la urmă, despre ce este vorba? E ușor
să scrii poezie când știi despre ce este vorba, îmi
spune Omul.
Așa cum spuneam, în fiecare vineri îi iau flori
bunicii. Ea stă singură și se tânguie, are grijă de
mine. Se întoarce de la piață, îmi toarnă ciorba în
farfurie, se tânguie. Tu ce faci, cine ești, din ce vei
trăi. Așa este bunica mea. Ea nu-mi cunoaște
textele, și oricum, chiar dacă le-ar cunoaște, la ce
folos, s-ar tângui în continuare, ar merge la piață,
doar ele nu schimbă nimic. Eu las ciorba acolo,
mă ridic, sărumâna și plec. În fiecare vineri îi iau
flori, repet, dar despre ce ste vorba până la urmă?
Trebuie să ai verb. Futem, strigăm, murim. Uite
un verb frumos, a se stinge, a se lăsa. Nu, poezia
nu se face așa, ar fi foarte ușor, ar fi meritat. Mă
înfund în birt și gândesc, doar acolo mai pot fi și
eu departe, mai liniștit și mai gol. Doar acolo se
mai poate gândi. Gândesc și eu așa vreo câteva
ore, cât mă țin buzunarele, după care mă car și-
mi propun: tu, c perța nu ai ce face aici, nimeni
nu mai are nevoie de poezia ta, de alcool, acum
textul trebuie să rupă, să aibă verb, să fie ușor de
ținut minte. Tu, c perța, du-te-n australia, acolo
vei renaște. Lor le vei da poezie și ei vor ști s-o
primească. Nu temele mici și nu lamentația te fac
valoros, nu, c perța, nu așa, nu azi. Eu vinerea
cumpăr flori de fapt, dacă nu mă gândesc foarte
anunț
Joi, 17 noiembrie 2005, ora 11, la Expo Transilvania, în cadrul Salonului Editurilor Transilvane și Universitaria va
avea loc lansarea dicționarului CLUJUL LITERAR. 1900-2005, și a volumului
MERIDIAN BLAGA (tom I - Literatură, tom II - Filosofie).
Cu același prilej, se va deschide seria Lecturilor publice ale USR, Filiala Cluj -
“SCRIITORUL ȘI CITITORII SĂI”. Participă: Ruxandra Cesereanu, Doina Cetea, Mihai Dragolea, Sigmund
Zoltan, Ion Vartic. Prezintă: Irina Petraș.
mult, bunica toarnă ciorba în farfurie, se face
seară, se face somn, mă afund într-o plapumă
roasă, mă uit cu scârbă la textele mele, la textele
lor. Nu acum. Departe, în australia, un cangur
așteaptă să inventez poezia. Dormi, c perța,
dormi, măcar acum.
Anunț:
tânăr poet, cumpăr mandoline stricate, aparate
de ras și untură de porc. Toate la prețuri cât mai
rezonabile. Prin intermediul acestui anunț doresc
de fapt să transmit un mesaj extrem de important
către eventualii mei exegeți: brânză varză viezure
oaie. mesaj terminat. către posteritate.
De o lună îmi tot potrivesc uneltele. Cele mai
bune mi se par cele de mai departe, cele de aur.
LAO Pi	Ochiul
Întotdeauna au fost cele mai bune. De mic îmi
spunea tata, uneltele tale nu au tărie, forța lor e
în carne, uneltele tale se mișcă încet în fiecare
dimineață. Ai grijă la vârstele lor, la urma de praf.
Rezistența mea este măsurată, ieftină, îmi
calculez mișcările și inspir, îmi calculez mișcările
și expir.
■
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
“Frontierele interioare”
Oana Pughineanu
A 7-a ediție a Întâlnirilor Europene la Cluj a
avut ca temă „Frontierele interioare”, un
subiect care, deși strâns legat de cel al
identității, a fost salvat (pe cât posibil) de un
limbaj de lemn pe care ideea de Europa nu
încetează să ni-l ofere. ea nouă și noi ei.
Asemenea întâlniri, chiar cu riscul repetării și
clișeizării temelor sunt binevenite: trebuie să ne
reamintim constant că Europa nu e doar un
spațiu în care culesul căpșunilor e rentabil, și că
România, la rândul ei, nu e sinonimă doar cu
corupția și rromii. Chiar de la prima întâlnire,
invitatul Jean-Christophe Victor (geograf,
directorul Laboratorului de studii politice și
cartografice LEPAC, realizatorul și producătorul
emisiunii televizate Le dessous des Cartes) a ținut
să demonstreze importanța frontierei ca „instituție
politică” și, nu în ultimul rând, faptul că „Europa
nu este UE și nici UE, Europa”. Europa dispune
de legalitate, dar nu de „legitimitate” - un cuvânt
care șubrezește mereu frontierele, inclusiv pe cele
interioare - motiv pentru care, o întrebare
fundamentală pentru UE este dacă ea „trebuie să
ofere fiecărui popor un stat?”, mai mult, trebuie
ea să se ralieze la ceea ce Jean-Christope Victor
aprecia ca fiind o „reconectare cu ideea de
purificare etnică” ce a luat amploare în ultimii
ani? Dificil de răspuns unor întrebări atât de
tranșante, mai ales după vizionarea filmului
Danse avec les ruines realizat de Mylene Sauloy
(Franța). Grupul micilor dansatori ceceni care se
pregătesc în frig, confruntați cu toate lipsurile
imaginabile pentru turneul lor în Europa (Berlin,
Paris) nu putea fi privit fără un nod în gât.
Adolescenții nu dansează atât de plăcere, cât
pentru salvarea „sufletului” cecen. Știu ei oare că
există posibilitatea sinistră ca filmul acesta să nu
reprezinte pentru mulți dintre occidentali decât
un soi de Big-Brother cu oameni săraci? Se va
pierde „sufletul” cecen în marele flux al
divertismentului? În mod evident, cecenii,
victimele cecenilor (și încă câți alții?) au nevoie
mai mult decât de aplauze.
Virgil Ciomoș (conferențiar UBB, Catedra de
Istorie a Filosofiei și Logică) a reamintit faptul că
frontiera e „limita propriei experiențe”, deși
„limită și experiență se opun”. Cetatea ideală
platoniciană, utopia (și eutopia) cea mai prolifică
a istoriei occidentale, care continuă și acum să
eșueze, s-a diseminat (și) la nivel individual.
Psihanaliza nu face decât să asiste „căderea” dintr-o
vârstă de aur a fiecăruia dintre noi. Virgil Ciomoș
propune tocmai de aceea să aducem agora,
„centrul oricărei locuiri, care nu este locuit”, în
eul nostru, devenit o „piață publică pentru altul”.
Dar cum să-l vezi pe „celălalt prin sine însuși”?
Psihanalista de origine marocană, Rita El Khaiat
aproape că a contestat o atare posibilitate în ceea
ce privește relația Occident - Islam, subliniind
faptul că „problema islamică” e strâns legată de
„problema statutului femeii”, care conform unei
zicale „iese din pântece doar pentru a intra în
mormânt”, în condițiile în care „orice femeie
(indiferent de rang) face mai puțin decât orice
bărbat”. Psihanaliza de sorginte freudiană e un
eșec total în lumea islamică, Rita El Khaiat,
considerând că ar exista un „Oedip musulman”,
diferit de cel occidental. În timp ce occidentalul a
renunțat și la iluzia unui Bildung, islamul e
perceput tot mai mult ca un „fundamentalism”.
Dar, la urma urmei de ce frontiere interioare
s-ar putea vorbi din punct de vedere psihanalitic?
Freud ne-a învățat că nu există decât grade diferite
de realitate, iar Melanie Kleine a făcut pasul
decisiv făcând din fantasmă nu atât o metodă
alternativă de descărcare corporală, ci însoțitor al
percepției. Frontiera nu pare a fi, din acest punct
de vedere, decât o altă iluzie. Dezideratul oricărei
Războinicul
LAO Pi
cure rămâne însă același: „acolo unde era sinele
trebuie să fie eul”. încă o încercare de a
desprinde rațiunea de pasiune. încă o încercare
de a construi frontiere. Dreptul occidental nu face
decât să securizeze această continuă stare de
insecuritate psihosomatică. Dar problema constă
în faptul că el e preocupat doar de coerența lui
interioară și a uitat demult de orice justificare
escatologică. Agora noastră e în derivă și suferă
doar de poezie când vorbește de „bine”,
„frumos”, „virtute” (Rorty propune chiar modelul
poetic ca model al rațiunii, devenită un mecanism
ce ajustează contingențe la alte contingențe).
Preocuparea pentru coerență exclude „străinul”,
chiar dacă el e „singurul universal” (Kristeva).
Valurile gândirii deconstructiviste au evidențiat
inclusiv fundătura ospitalității, în care, mai
devreme sau mai târziu, oaspetele devine un
„ostatic” (Derrida). Recentele conflicte din Franța
nu fac decât să confirme eșecul „ospitalității”,
care - trebuie să o recunoaștem - nu e decât
reversul unei bulimii economice (ajunsă la ora
regurgitării, după cum se vede) care ne flutură
prin față sloganul „interesului comun”. Ar trebui
să ne întrebăm - chiar și retoric - dacă după mult
râvnita împlinire a acestui interes comun, nu
avem, totuși, fiecare alte interese? Ar fi singura
justificare (în bine și în rău) pentru frontierele de
orice fel. Ar fi posibilitatea prin care cercul
vicios (frontierele justifică interesele și interesele
justifică frontierele) să se transforme într-unul
hermeneutic. O speranță (nicidecum o
garanție..., garanțiile în istorie rimează prea bine
cu ideologiile) pentru frontierele care nu vor să
devină fronturi.
■
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
3
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cartea
Nel mezzo del camin
Vasile Igna
Teodor Baconsky
Insula Cetății
Bucure°ti, Ed. Curtea Veche, 2005
Am fost °i sunt un mare cititor de memorii
și jurnale. Ele satisfac, în bună și aproape
egală măsură, atât nevoia mea de realitate,
așa-zicând identificabilă, cât și pe cea de ficțiune.
Trucajul deliberat, dar și sinceritatea liminară pe
care le le presupun jurnalul nu-l fac pe acesta nici
mai puțin credibil și nici mai puțin legitim, în
ordine artistică, decât orice altă operă de ficțiune.
În fond, orice diarist e un romancier care se
ignoră, în aproape orice pagină de jurnal doarme
sămânța unui personaj, crochiul unui peisaj sau al
unei fizionomii, schița unei fresce.
Citindu-l pe cel al lui Teodor Baconsky (Insula
Cetății, Curtea Veche, 2005), îmi întăresc, o dată
în plus, convingerea că imaginarul oricărui scriitor
nu e decât expresia sublimată și pe alocuri degra-
dată a unei memorii imposibil de reprimat.
Mărturisind el însuși: “De când mă știu, am
scris (...) Am simțit că atâta vreme cât pot scrie,
am și ce scrie”, autorul jurnalului parizian din
anii 1991-1994 nu face decât să dea formă irepre-
sibilei sale dorințe de a resuscita (și, în acest fel, a
ordona, a “îmblânzi” și, eventual, a legitima)
uriașa dezordine pe care o strecoară în suflet
înaintarea tumultuoasă a unor experiențe
covârșitoare. Căci șederea ca bursier în Parisul
primilor ani de după 1989 este o experiență exis-
tențială, dar, mai ales, una cărturărească, în egală
măsură formatoare și bulversantă. Un “dar al des-
tinului”; capricios, dar, finalmente, binevoitor.
Asemenea majoritații intelectualilor români
născuți în comunism, Teodor Baconsky ajunge re-
lativ târziu la Paris. Însemnările lui încep în sep-
tembrie 1991, după ce se consumase deja expe-
riența, nu știm cât de frustrantă sau de îmbogăți-
toare, al unui prim an. Oricum, testul “occidenta-
lizării” pare a fi fost trecut cu bine, căci noul
“caiet” se deschide sub semnul “începutului de
rutină pariziană” și a unei explicite voințe de
“regăsire”. Așa se face că Orașul lui e un loc geo-
Cântăreața cheală
LAO Pi
metric exact circumscris (Insula Cetății/ Île de la
Cite), dar respirând mai mult prin porii cărților
decât prin cei ai străzilor, piețelor, monumentelor
sau muzeelor sale. Agasat de afișarea ostentativă
a prosperității întemeiate pe acumulare și con-
sum, de semnele omniprezente ale “americanizării
și macdonaldizării”, bursierul doctorand ezită, nu
rareori, între revolta directă, vag adolescentină, și
comprehensiunea resemnată. Această blândă
schizofrenie sfârșește, însă, de fiecare dată între
pereții marilor biblioteci, unde se împlinește
promisiunea renașterii (și a doritei “regăsiri”) și
unde bucuriile sunt de durată.
Intr-un asemenea context, Țara însăși, cu
realitățile ei contradictorii, vâslind printre speranțe
îndreptățite și umilitoare căderi în deriziune,
rămâne un fundal ambiguu, un background
sâcâitor și capricios, unde se mișcă, asemenea
unor umbre chinezești, amici fideli și companioni
de ocazie, gazetari, oameni politici, slujitori ai
Bisericii. Portretele memorabile, realizate din câte
o singură trăsătură de condei, sunt numeroase și
ele demonstrează, dacă mai era nevoie,
înzestrarea de fizionomist a autorului.
Căci ceea ce trăiește diaristul la Paris nu e un
exil în toată puterea cuvântului, ci o
detașare provizorie; patria lui e “de hârtie”,
înconjurată de umorile prezentului, de spaimele
și, rareori, de speranțele viitorului. Și chiar dacă
“memoria românească” arde “precum cămașa lui
Nessus”, Teodor Baconsky își temperează
nemulțumirile, substituie cu naturalețe viitorului
imprevizibil un prezent neutru și pacific
(“computerul e cel mai bun curs de neurologie”)
și acceptă scindarea sufletului ca pe o virtuală
sursă de vitalitate și îndemn la obstinata căutare
a sinelui profund și nepervertit.
Frecvența cu care revin, explicit sau
subtextual, întrebările fundamentale de genul
“ce sunt? cine sunt?” își găsesc astfel
îndreptățirea și conferă autenticitate nu puținelor
momente de severă autoscopie (“mi-e jale de...” ;
“mă dor...”) și spleen existențial.
Teza DEA și teza de doctorat ( despre “Râsul
Patriarhilor”) devin, în acest mod, întâi pretextul,
apoi prilejul de a se căuta pe sine și “adevărul
său”. Un adevăr pe cât de simplu, pe atât de
neechivoc: “vin de la Dumnezeu, merg spre
Dumnezeu, îmi ajunge!”. În puține cărți această
frază ar suna la fel de firesc și neretoric ca la
Teodor Baconsky! Căci nu e vorba aici de
profesiunea de credință a teologului, ci de
revelația, înzecit confirmată, a ființei muritoare.
Raportat la acest adevăr, interesul față de
lumea în care evoluează nu devine inutil, ci doar
relativizant. Sunt reduse, adică, la dreapta lor
măsură și intelectualitatea din România și insipida
emigrație românească din Paris și servituțile
măruntelor slujbe de supraviețuire (“zilier la
Notre Dame”), și “stângismul” culturii franceze și
tracasările administrației universitare și prezența
ubicuă a “sfântului principiu al teleologiei
românești: fie ce-o fii”.
Cele câteva “stele fixe” (Marina, “dublul
feminin”; nașterea primului copil) adaugă sens
acestui univers în care stăpânitor pare a fi “uriașul
nonsens al unei lumi fără Dumnezeu”. O
certitudine este și prezența/absența tatălui, umbră
când protectoare, când angoasantă, potențată ea
însăși de amintirea unor fervori adolescentine ori
temperată (dar nu ignorată) de luciditatea vag
resemnată a maturului. O povară plăcută și, din
toate punctele de vedere onorantă, care chiar dacă
adaugă un plus de responsabilitate întrebării “de
ce nu am scris niciodată literatură?”, ar trebui să-l
îndemne pe autor să caute răspunsul mai degrabă
în depășirea unor inhibiții decât într-o presupusă
lipsă de vocație.
Din acest punct de vedere, Insula Cetății nu
este doar un veritabil Bildungsroman, ci și
mărturisirea unei crize. Criză pe care postfața de
la Lisabona, scrisă zece ani mai târziu, o
configurează nu fără oarecare patetism. Căci, de
astă dată, nu adevărul ființei îl caută Teodor
Baconsky, ci adevărul propriei evoluții creatoare.
Un adevăr interogat fără condescendență,
necruțător, dar cu o cultură a modestiei
(panadant inconturnabil al “culturii rușinii”) de
cel mai bun augur pentru opera sa viitoare.
Scrisă admirabil, cu o tensiune intelectuală ce
nu scade nici o clipă, Insula Cetății este o carte
deschisă, un prag luminat de certitudinile
identificării unei viziuni și de promisiunile
stilului.
■
4
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Trei texte de teatru
Adrian Țion____________
Viorel Cacoveanu,
Teatru
Cluj-Napoca, Societatea Culturală
„Lucian Blaga”, 2004
M-am repezit mai întâi la piesa Recviem
pentru teroriști, corupți și lepre din al
treilea volum de Teatru care adună
piesele scrise de Viorel Cacoveanu de-a lungul
anilor. Motivul? E cea mai nouă și-mi era
necunoscută. Pe celelalte două - Seneca sau
sfârșitul unei iubiri, Sentință pentru martori - le
cunoșteam transformate în spectacole.
Așadar un alt Recviem literar. Al câtelea?
Termenul a ajuns să se degradeze în așa măsură
încât cu greu mai acoperă conotația gravă,
liturgică, inițială. Nu știu cum e în alte literaturi,
dar la noi, poeții dau des acest titlu poeziilor lor,
iar de când Augustin Buzura a scris Recviem
pentru nebuni și bestii se pare că termenul a
intrat pe linie dreaptă și pentru uzul autorilor
dramatici care se iau în serios, accentuându-i
valoarea peiorativă.
De fapt, ecuația conflictuală a subiectului din
comedia lui Viorel Cacoveanu pune în lumină un
simulacru de recviem ca țintă a satirizării și
condamnării fără drept de apel a unei clici de
oportuniști și canalii fără scrupule. Prima parte a
piesei e pregnant expozitivă, cu personaje
prezentate în racursiu elocvent grefat pe
dominante și hilare trăsături de caracter:
servilismul și clientelismul Generalului (director al
Agenției Naționale de Informații),
iresponsabilitatea Geaninei Cucuruz, demagogia,
șiretenia lui Sorin Chioțea, senator. Dialogul
dintre personaje se transformă adesea într-o
panoramare cinică a societății românești
postdecembriste. Controlul efectuat de comisia
parlamentară de supraveghere și control la
Agenția Națională de Informații, un alt simulacru,
nu-i împarte pe participanți în controlori și
controlați, ci în parteneri de mușamalizare a
adevărului, deși toți cunosc „haosul general” sau
pe corupții anchetați și vorbesc lejer despre ei și
despre „condițiile excelente” în care vor sta
Moscopol, Mânăscurtă, Lumânăraru, Moise,
Mielu. În fruntea acestei transparente enumerații
onomastice ingeniozitatea autorului așază pe
Ciolănaru și Crivăț. Manipulatorii jocului politic
nu se dau în lături de la sporovăiala prezumțioasă
și denigratoare vizavi de „democrația prea
încăpătoare... de second-hand”. Astfel, Eugen
Dinu, directorul executiv al Agenției, vorbește
despre „omul cu bani mulți, obținuți fără muncă,
prin jaf și șantaj”. El „este cea mai recentă și
periculoasă sălbăticiune creată de această
democrație în statul de drept, în regnul uman”.
Iar Chioțea ia apărarea partidului său: „Celelalte
partide n-au baroni? N-au corupți? Europa - din
Vest - n-are? SUA nu au? I-am inventat noi? I-am
cultivat? Politica Vestului zămislește monștri,
adică baroni și corupți.”
Acțiunea începe practic în partea a doua a
piesei o dată cu intrarea în scenă a teroriștilor.
Găselnița e de real efect comic. Teroriștii, de pe
scenă și din spatele ei, care au luat ostatici pe
membrii Agenției dar și pe călătorii dintr-un avion
înainte de decolare, cer în schimbul eliberării lor,
100 de corupți. Agitația și tensiunea sporesc.
Generalul, Chioțea, Dinu telefonează de zor la
Jilava sau Văcărești implorând să predea
teroriștilor corupții ceruți. Dar... stupoare! Nu se
găsește nici un corupt. „Criza de corupți îi
stimulează brusc pe „parlamentarii ostatici” la
alte speculații. Ei vin cu „o propunere legislativă”
în care să se prevadă „măsuri compensatorii
pentru parlamentarii care cad ostatici fie în țară,
fie în străinătate”. Teroriștii renunță în final la
tranzacție pe motiv că au vrut să ne ajute și îi
numesc pe ostaticii de lângă ei călăi ai propriei
noastre deveniri întru democratizare reală.
Tonul demascării acestor „corupți și lepre” are
ceva din coloratura exhibării caracterologice a
pestrițelor personaje ale lui Vasile Rebreanu din
piesa intrată în dizgrație Marea năpârlire iar
atmosfera care se degajă din tratarea subiectului
își găsește corespondențe și cu teatrul lui Marius
Tupan sau Viorel Savin (ultimele creații). O
atmosferă de bulversante schimburi de valori și
incredibile manipulări de conștiințe. Aceasta este
imaginea noii Românii desprinsă din oglinda
purtată nu numai de prozatori, dar și de
dramaturgii momentului, de-a lungul drumului
realităților care ne copleșesc și ne revoltă.
Piesa cea mai rezistentă a volumului este, fără
îndoială, Seneca sau sfârșitul unei iubiri, un alt
dialog despre timpul istoric intrat în delir,
scrupuloasă analiză a fantasmelor tiraniei și
criminalității. Nu poate fi ignorat aici modelul
camusian numit Caligula, raportare ce nu
prejudiciază textul scriitorului clujean, ci mai
degrabă ajută la încadrarea în genul atât de gustat
și frecventat altădată al parabolei istorice. Fragilul
conflict dintre Seneca și Nero, dintre rațiune și
isterie, dintre cumpătare și nechibzuință trece în
plan secund, interesul fiind captat în întregime de
excentricitățile și crimele împăratului care a
transformat „imperiul într-un abator”. Reproșul
lui Seneca, preceptorul lui Nero devenit „amicus
principi” este sintetizat în cuvintele care
marchează durerosul „sfârșit al unei iubiri”:
„Omul, această lumină a Universului, este
credință și adevăr. Omul moare, dar
supraviețuiesc credința și adevărul lui. Tu ai făcut
din om animal, nu o lumină, iar în locul credinței
și adevărului său, ai impus, prin teroare
supunerea”. Replicile sunt de o maximă
Peștera existențială
Răzvan Țuculescu
COSTEL STANCU
Ieșirea din peșteră
Timișoara, Editura Marineasa, 2005
Atent la detaliile „eliberării” din carcasa
unei peșteri existențiale, poetul Costel
Stancu tatonează perspectivele descătușării
de viață, abordînd interogativ divinitatea,
închinîndu-se în același timp cu evlavie unui etern
simbol păgîn, soarele. Din aceste motive,
demersul poetic poate fi foarte bine asociat cu un
joc de ping-pong, autorul trecînd săltăreț din
brațele Domnului în domeniul uneori prea încins
al stăpînirii solare.
Se încearcă totuși stabilirea unui echilibru prin
prezența unui alter ego, un Celălalt pregătit în
orice clipă să preia incertitudinile, nesiguranța și
ambiguitățile demersului poetic. Deși confuz,
Costel Stancu oferă verdicte, un soi de cugetări
menite să întoarcă cititorul de la nedumeririle
inițiale: „Un perete de pe care a fost furată
colecția de tablouri prețioase - / așa e omul fără
iubire”, susține poetul, încercînd să ofere un strop
de culoare cenușiului care străbate nepăsător
întregul volum. Dumnezeu versus Soare, veșnica
întrecere între doi concurenți universali poate fi o
temă fascinantă dacă este instrumentată din mai
multe perspective.
concentrare a mesajului, vădind nu numai o
documentație temeinică, dar și o transpunere în
limbaj metaforic a faptelor. Seriozitatea tratării
subiectului, răscolitor în sine, și valorizarea
conținutului de idei pun în umbră pe autorul de
schițe umoristice, al cărui spirit critic, extrem de
incisiv, îmbracă aici formele unui acid rechizitoriu
asupra tenebrelor cuibărite în ființa umană.
Ultimul text dramatic al volumului - Sentință
pentru martori - aduce un aer vetust și ne
întoarce practic la problematica pieselor tip
dezbatere, angajate să critice unele aspecte
reprobabile din viața societății dinainte de 1989.
Să critice atât cât era permis. Piesa s-a jucat în
1977 și poartă tarele acelei perioade, fără
implicații ideologizante evidente. Viorel
Cacoveanu nu se ferește să-și ia în brațe toți copiii
și bine face până la urmă. În ciuda înscrierii
subiectului în tematica șablonardă a anilor
șaptezeci, trama poate fi generos încadrată în
eternul conflict dintre generații. Trecând peste
situarea acțiunii în proximitatea mediului uzinal și
peste alte vagi ecouri dintr-un stupid limbaj de
lemn, conflictul dintre Gimy și părinți sau dintre
acesta și profesorii săi, s-ar putea să reziste fără
fasonări și la o nouă lectură. Întorsătura pe care o
propune autorul de a strămuta sentința de pe
inculpatul Gimy care a comis o crimă conducând
beat mașina tatălui său pe martorii prezenți la
proces (și de aici, pe întreaga societate vinovată
de felul în care-i tratează pe tineri) amintește de o
altă piesă cunoscută în epocă - Anchetă asupra
unui tânăr care n-a făcut nimic de Adrian
Dohotaru - înregistrată ca permisiv (pe atunci)
atac la structurile prea rigide ale convențiilor
sociale.
Cele trei piese ale volumului, cu reușitele și
scăderile lor, recomandă pe Viorel Cacoveanu ca
pe unul dintre dramaturgii ardeleni susceptibilili
de a trezi interesul nu numai specialiștilor în
domeniu, ci și oricărui iubitor de teatru adevărat.
■
Preocupat exclusiv de propria sa ieșire poetul
caută elemente ajutătoare, menite să-i stabilizeze
avîntul către ceea ce acesta consideră a fi
izbăvirea. Moartea, sufletul, timpul, cuvîntul,
actul scriptic, focul, fluxul sînt o serie de „repere
existențiale” subordonate unui orgoliu de
aventurier preocupat să-și dezgroape comoara, în
timp ce amăgește băștinașii - respectiv cititorii -
cu iluzii conceptuale, înșirate ca mărgelele de
sticlă pe firul anost al existenței. Elocvente în
acest sens sînt cele trei fericiri poetice; departe de
banala matrice biblică, fericirile sînt în viziunea
poetului prilejuri de gîlceavă cu un Dumnezeu
copilăros, antrenat într-o joacă de-a uite-o, nu e!
În linii mari, la atît se reduce oferta conceptuală.
Cititorul se poate orienta apelînd la crezul său
intim, pentru a nu fi nevoit să parcurgă întreg
volumul.
Recomand iubitorilor de soare lecturarea
poemelor care slăvesc respectivul astru în timpul
iernii; vor suporta mai ușor frigul. Volumul poate
poate fi util pentru toți cei care doresc să-și
completeze caietul de maxime, cugetări și pilde
înțelepte.
Rămîne însă o mică enigmă; o rugăminte ușor
bizară, a cărei interpretare o las în seama
cititorilor, pentru a nu emite, Doamne ferește,
cine știe ce enormitate: „Gol, Doamne, vin în fața
ta. / Tu umple-mă cu orice...”. Un prilej
excepțional pentru cei care vor să-și antreneze
mușchii imaginativi...
■
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
frontiere interioare
Întâlnirile europene de la Cluj
ea de-a °aptea ediție a Întâlnirilor
europene de la Cluj, organizată de către
Centrul Cultural Francez din Cluj-Napoca
între 20-22 octombrie 2005, a avut ca temă
Frontierele interioare. Deși unii dintre invitații ce
figurau pe afiș (Sorin Antohi, Mircea Martin,
Gabriela Adameșteanu) nu s’au regăsit și în
cadrul discuțiilor, acestea au fost urmărite cu
interes de publicul clujean, cunoscut pentru înalta
sa ținută intelectuală. Argument-ul filosofic pus la
baza dezbaterii atrăgea atenția că „experiența
europeană relevă un fel de sinteză paradoxală
între grecescul empeiria și latinescul experientia,
redefinite drept depășirea limitei (a frontierei) în
cadrul limitei (frontierei) înseși. Pentru a depăși
frontiera trebuie înainte de toate să ți-o asumi... E
un act de curaj și de responsabilitate.” Chestiunile
puse în dezbatere au fost grupate în patru
categorii: filosofie, istorie & geopolitică,
psihanaliză, creație. Participanții au încercat să
elucideze dintr’o perspectivă personală întrebări
cu vaste implicații, cum ar fi: Care e statutul
intermediarului în filosofia europeană? Este
frontiera interioară efectul unei interiorizări a
frontierei exterioare? Pot fi depășite frontierele
spațiale și temporale prin asumare? Există o
frontieră infranșisabilă între pulsiunea vieții și
pulsiunea morții? Care sunt diferențele dintre
frontiera interioară și cele exterioare în cazul
nevrozei? Ce frontiere există între creator și
creația sa, respectiv publicul său? „Estetizarea”
lumii reprezintă „finele” artei?
Pentru conștiința vulnerabilizată a foștilor
subiecți ai lagărului socialist, nici după căderea
regimurilor totalitare din Europa Orientală trauma
frontierelor aberante nu mi se pare a fi fost
depășită. E suficient să ne gândim la enclavele
create de Stalin conform dictonului divide et
impera, rămase în continuare ca focare de
tensiuni pe harta Europei actuale (Transnistria,
Kaliningrad, Karabahul de Munte, Abhazia,
Osetia...). Acestea generează bariere mentale
similare celor cu care ne-am confruntat timp de o
jumătate de secol, cât ne fusese interzis accesul
dincolo de fruntariile politice ale României. După
1989, când finalmente mi s’a dat dreptul de a
voiaja liber, am constatat cu tristețe că punctele
de frontieră minate de fricțiuni nu dispăruseră
odată cu zidul de la Berlin. Am traversat granița
ultrafortificată dintre Irlanda de Nord și Eire
(Republica independentă Irlanda), am fost
martorul comportamentului deloc amical al
autorităților de frontieră ale unor state din
Uniunea Europeană sau din USA față de cetățeni
care avuseseră ghinionul de a se naște în țări „de
rang inferior”, am văzut ofițeri de la frontiera
unui stat care nu recunoșteau existența țării
vecine etc. Cazul extrem e însă acela al frontierei
trasate la Departamentul de Stat al USA între
Coreea de Nord și de Sud, imediat după a doua
conflagrație mondială, prin consultarea ... unui
manual școlar de geografie și prin utilizarea unei
rigle. Paralela 38 a devenit, într’un mod pe cât de
arbitrar pe atât de absurd, linia de demarcație care
avea să distrugă viețile câtorva generații de
coreeni prinși în capcana primului stat-lagăr-de-
concentrare din istorie (chiar dacă nici pendantul
său sudic n’a excelat prin libertăți civice).
Masa rotundă introductivă i-a avut ca
protagoniști pe Jean-Fred Bourquin, expert în
chestiuni de criză și conflict, ex-director al
Centrului European de Cultură din Geneva, Virgil
Ciomoș, conferențiar la Catedra de logică și
filosofie a Universității Babeș-Bolyai și Adina
Ledeanu, directoarea revistei Secolul 21. La
discuțiile consacrate aspectelor filosofice și
psihanalitice - moderator același Virgil Ciomoș -
au intervenit Blanche Decombes/Franța, Rita El
Khayat/Maroc și distinsul nostru scriitor și
psihiatru Ion Vianu (coincidența face ca, fără să fi
știut că voi avea onoarea de a-l cunoaște, tocmai
terminasem de recitit fundamentala operă a
părintelui său, Tudor Vianu, ca „armătură” pentru
Cursul de Estetica Jazzului pe care îl susțin la
Academia de Muzică G. Dima din Cluj). În
cadrul secțiunii de istorie și geopolitică moderată
de Giovanna Tanzarella au avut intervenții Jaques
Levy, profesor la școala politehnică federală din
Lausanne și la Institutul de studii politice din
Paris, Paul Hermant, responsabilul Asociațiunii
Causes Communes din Belgia și Jean-Christophe
Victor, director al Laboratorului de studii politice
și cartografice din Franța.
Ca vechi amic al jazzmanului, muzicologului
și realizatorului de emisiuni Jurg Solothurnmann
din Berna, am urmărit cu maxim interes Masa
rotundă consacrată Frontierelor interioare din
creația artistică, unde acest constant vizitator al
țării noastre și promotor al culturii române și-a
expus pe larg punctul de vedere. Pornind de la
aforismul german Musik ist die wichtigste
Nebensache der Welt (Muzica e cea mai
importantă chestiune secundară a vieții) și de la
ideea unui emigrant politic român al anilor 1970 -
Cele mai rele închisori sunt construite din frică -
Solothurnmann a efectuat o analiză în
profunzime a fenomenului muzical contemporan,
cu accent special pe componenta jazzistică,
improvizatorică - inovativă - libertară. În acord
cu experiența britanicului Fred Frith, muzicologul
helvet consideră că soluția pentru rezolvarea
antagonismelor constă în a ne confrunta cu ele, la
modul constructiv: a percepe atitudinile diferite
sau chiar opuse, a învăța să trăim cu ele, sau
chiar să le utilizăm spre a ne face viața mai
fertilă. E adevărat că atunci când vizităm o
cultură străină putem avea probleme cu mâncarea
- spune Solothurnmann. Dar - continuă el - a
crea o fuziune a artelor culinare de pe Terra ar fi
cât se poate de fastidios. Așadar, limitele nu sunt
întotdeauna condamnabile, exact cum biologia ne
învață că anumite specii își creează propriile
cochilii sau învelișuri protectoare. Muzicalmente,
estetica de tip frithian nu aspiră spre fuziuni, ci
LAO Pi	Agora
spre deconstrucția modelelor, decodarea pozițiilor
stilistice și reasamblarea lor într’un mod diferit.
Doamna Nicole Foucher, profesoară de istoria
cinematografiei la Universite Lumicre Lyon 2, a
prezentat un colaj intitulat Frontierele pe ecran,
conținând secvențe semnificative pentru tema
colocviului. Execrabila prestație a echipei tehnice
ne-a obligat la o vizionare fără sunet și fără
culoare (dacă nu cumva, în condițiile date, se va
fi încercat o demonstrație legată de
imposibilitatea depășirii ... barierei sunetului). În
schimb, acest handicap a pus și mai bine în
valoare travaliul documentaristic și comentariile
subtile ale conferențiarei. La rândul său,
cunoscutul și apreciatul caricaturist Ion Barbu a
venit cu două originale propuneri de, aș zice,
remodelare prin spirit și humor a acelui colț de
natură paradisiacă degradat la nivelul de Vale a
Plângerii, în speță deplorabila așezare minieră
Petrila. „Ruinuri” dezolante ale unui trecut
triumfalist peste care Ion Barbu plasează, într’un
sardonic contrapunct, bannere cu citate din Ion
D. Sîrbu, sau graffiti-uri cu versuri din poeți
români. În fine, Ruxandra Cesereanu s’a
autopropus drept „studiu de caz”, cu trei poeme
din anii 1980, spre a decela în ce măsură pe
atunci limitările cenzurii oficiale erau dublate și
de o prezumtivă cenzură interioară. Concluziile și
închiderea colocviului au avut loc în prezența
Excelenței Sale, Herve Bolot, Ambasadorul Franței
în România.
Succesul manifestării a fost asigurat de o
echipă coordonatoare, exclusiv feminină, alcătuită
din d-na Manuele Debrinay-Rizos, directoarea
Centrului Cultural Francez din Cluj, Irina Costiuc,
coordonatoare, Simona Pulbere și Lidia Matei. În
calitate de invitat la numeroase acțiuni europene
de anvergură (chiar săptămâna trecută am fost la
Siena, ca reprezentant al României în proiectul
pan-european al editării Istoriei Jazzului
European, sub patronajul Jazz Institut-ului din
Darmstadt), sunt încântat că la Cluj cooperarea
culturală româno-franceză își asumă asemenea
dimensiuni continentale.
■
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
telecarnet
Aprecieri mai-mult-decât-dezinvolte
Gheorghe Grigurcu____________________
Teza d-lui Ion Simuț e abruptă, dătătoare de
fiori reci: “Paul Goma și Doina Cornea fac
astăzi, involuntar și inconștient (?) - și, pe
deasupra, perfect inutil - jocurile defunctei
Securități (?), al cărei obiectiv «cultural» era
compromiterea scriitorilor incomozi” (Disidenții
nocivi sau jocurile perverse ale Securității noastre,
în Tribuna, nr. 73/2005). E, să admitem, o
propoziție cel puțin tot atât de senzațională
precum o titrare de pe prima pagină a unei foi de
scandal. Albul a devenit negru și viceversa? S-a
întors lumea cu susul în jos? Terifiați, îi vedem pe
cei doi cunoscuți oponenți ai regimului comunist
mergând pe un drum mai impredictibil și mai
“pervers” decât cel pe care l-au urmat, bunăoară,
“disidenții” care au ajuns, după ’89, în barca
puterii post-comuniste, răsplătiți cu funcții înalte
și cu onoruri pe care abia le pot duce în brațe.
Oare situația e așa de cumplită? Convingerea
preopinentului nostru pare categorică: “Sunt
convins că foștii securiști cu atribuții culturale,
rămași în structurile S.R.I., jubilează la diatribele
sistematice ale lui Paul Goma, cu un efect
devastator în sensul distrugerii imaginii onorabile
a scriitorilor români”. Până una alta, noi
observăm că dl Simuț e cel ce “jubilează” din
măcar trei motive. În primul rând pentru că a
găsit un pretext de a se împotrivi revizuirilor pe
care le asimilează “compromiterii”, “distrugerii
imaginii onorabile a scriitorului român”, de parcă
toți ar fi o apă și un pământ. Evident, ocolind cu
maximă grijă analiza faptelor evocate, jocul
argumentelor și al eventualelor contraargumente
pe care onestitatea l-ar fi obligat să le ia în seamă.
În această (capitală) direcție o tăcere deplină...
Criticul ce și-a făcut încălzirea îndată după
decembrie pretinzând a servi revizuirile cele atât
de firești n-a ezitat a trece rapid în tabăra adversă,
a căuta, spre a-i face pe plac, chichițe avocățești, a
se deda la speculații pe muchia nu doar a logicii,
ci și a bunului-simț spre a le bloca. O evoluție! În
al doilea rând pentru că-și poate exprima
devotamentul ancilar față de actualii proteguitori,
“persoane însemnate”, oferindu-le pe tavă o
arguție conservatoare. Cariera unor conservatori
le este unora ca d-sa, după toate probabilitățile,
far luminos, un exemplu stimulativ la culme. Iar
în al treilea rând întrucât, neîmpăcat pesmne cu
gândul că s-a cam depersonalizat, că s-a
dezumflat de când cu schimbarea macazului
publicistic, are ocazia de-a se înfoia, de a părea
iarăși combativ, polemic, intransigent nevoie
mare. Chiar dacă pe seama celor socotiți slabi,
lipsiți de funcții academic-universitar-politic-
administrativ-economice, ușor de “pus la punct”...
Nietzschean de circumstanță, exegetul orădean e
atent la bascularea valorilor puterii, alipindu-se
fără greș celor aflați pe creasta ei, înfingându-și
colții în cei aparent marginalizați, excluși de la
festinul succesului de moment. Paul Goma și
Doina Cornea sunt victime ideale, nu-i așa?
Spre a gâdila plăcut auzul postideologilor, dl
Simuț cel consecvent declară fără clipire că cele
două personalități “s-au comportat demn până-n
1990, dar s-au compromis progresiv după aceea”.
Noroc că dl. Simuț nu s-a compromis deloc!
Noroc că există un asemenea creștin care poate
arunca piatra, împăcat cu sine și cu Dumnezeu!
Făcându-și curaj cu fiecare aserțiune, ca și cum ar
mări turația unui motor, îi caracterizează pe cei
doi cu o severitate la care s-ar zice că are tot
dreptul etic din lume: “S-au îndreptat fatal spre
situația de a nu mai avea nici un credit. Sunt
rupți de realitate. Două personaje din manualul
de istorie. Două piese triste de muzeu”. Vai, vai!
Ce bine că dl. Simuț dispune de un mare credit
(vesel!), că e ancorat în realitate și că nu se teme
că va ajunge într-un fel sau altul în istorie sau în
muzeu! Că se consumă în actualitatea pe care o
slujește ca o feștilă ce arde pentru a înlesni
drumul maimarilor zilei, pentru a le pune la
îndemână un discurs convenabil! Instinctul
oportunist, foarte bine marcat, îl ghidează către
ceea ce corespunde naturii d-sale intime pe care,
din păcate, a fost silit o vreme a o oculta prin
texte prodemocratice, reformiste. În fine, masca
incomodă a căzut și criticul își poate înfățișa în
plenară lumină profilul de om reprezentativ al
epocii de “tranziție”, dependent, spre a-i relua
chiar propriile-i vorbe, “ca oportunistul de epocă”.
Cuvântul de ordine al d-lui Simuț e cel
conservator, cu patentă eugensimionescă: critica
se cuvine zădărnicită cu orice preț. Și nici un
mijloc nu e neglijabil pentru a obține rezultatul
pe care l-a urmărit cârmuirea comunistă pe
întreaga-i durată, pe care brațul său înarmat,
Securitatea, și-a dat toate silințele pentru a-l
atinge. Dacă, la ora de față, e cineva care
continuă mentalitatea și limbajul publicațiilor
exponențiale ale oficialităților comuniste, vârfuri
de lance ideologice forjate în atelierele Poliției
secrete, precum Săptămâna și Luceafărul, acela se
dovedește a fi - acum surpriza nici nu e prea
mare! - dl. Simuț însuși. Ca și cum n-ar fi curs
atâta apă pe Crișul Repede din anii ’70-’80
încoace, criticul de la Familia se năpustește asupra
disidenților în care vede ce altceva? - decât Răul
major, Răul relelor (utilizăm aci termenul
disidenți, interpretabil desigur, cu sensul de
adversari activi ai comunismului). Bun coleg de
condei cu Eugen Barbu, Adrian Păunescu,
Corneliu Vadim Tudor, Mihai Ungheanu, dl
Simuț probează o remarcabilă decizie, stabilind,
din capul locului, clinic, “o bună doză de
paranoia comună, după cum bine știm, tuturor
disidenților”. Ah, acest truc jurnalistic stalinist,
“după cum bine știm”! Pluralul oficialității
totalitare fără păs menținut (tupeu autoritarist),
ca și recursul la o “evidență” (tupeu
propagandistic), excluzând pluralitatea opiniilor și
libertatea reațiilor, îi îngăduie criticului să emită
asemenea rânduri: “păstrându-se în aceeași notă
negativistă împotriva tuturor, disidenții și-au
dovedit încă o dată nocivitatea. Au fost nocivi în
comunism (sic!) (ceea ce ar fi crezut unii că e
bine, pentru că ducea la ruinarea sistemului) și au
rămas nocivi, ba chiar mult mai nocivi, și în
democrația postdecembristă (sic!) (ducând la
ruinarea tuturor prestigiilor, făcând ineficientă și
ilegitimă orice autoritate)”. Nici Artur Silvestri nu
s-ar fi descurcat mai bine! Așadar nu comunismul
ar fi fost nociv, ci... disidenții. Așadar nu penibila
bâjbâială a democraturii postdecembriste ar fi
nocivă, ci, dimpotrivă, atitudinea critică a
disidenților care ar duce la ruinarea - atenție! - a
“tuturor prestigiilor”, ca și cum toți am fi în egală
măsură culpabili (e aici o manevră teroristă: în
fața profitorilor de ieri și de azi sunt scoși
inocenții pentru a nu se putea trage în profitori!).
Și apoi de unde până unde ilegitimizarea din
partea disidenților a “oricărei autorități”? De ce li
se pune în cârcă, pe lângă o pletoră de alte
păcate, și un impuls spre anarhie care n-are nimic
a face cu principiul democratic la care au subscris
și subscriu disidenții? Numai pentru că reflex, dl.
Simuț simte nevoia a lua apărarea “autorității”
totalitare, unica pe care au contestat-o disidenții?
Elanul negator al lui Ion Simuț nu se oprește,
după cum vedem, nici în pragul absurdului.
Delirul anticritic al d-sale duce la ceea ce, cu mai
multe decenii în urmă, profețea Edgar Morin:
antistalinismul va fi furat de staliniști
antistaliniștilor spre a fi folosit în interes propriu
(sper să nu fie contrariat exegetul orădean că-l
așez într-o naturală filiație stalinistă, chiar dacă
prin verigi intermediare; nu posedă oare întreg
dispozitivul comunist și postcomunist o asemenea
filiație?): “În 2005, la 14 ani de la Revoluție, stăm
mai rău decât în 1960, la 15 ani de la Eliberare
(sic!). Disidenții noștri cei mai severi gândesc ca
prima generație de staliniști: criteriul dosarului e
suveran. Vigilența față de dușmanul de clasă face
selecția cadrelor”. Prin urmare critica e
confundată cu... “dosarul de cadre”. Frumos! Iar
conceptul “dușmanului de clasă” e azvârlit cu
nonșolanță (o pisică moartă!) în curtea
conștiințelor critice, ca și cum acestea l-ar fi
manipulat și n-ar fi fost, ele, victimele lui! Hoțul
de păgubaș e pus să plătească, chiar cu o
dobândă... post-revoluționară! Și încă una dulce
de tot: “Desprinderea de dogmă (comunismul în
anii ’50, anticomunismul în anii ’90) încă nu s-a
produs”. De unde nu s-ar putea pricepe altceva
decât că anticomunismul n-ar fi decât “o dogmă”.
Ne întrebăm: oare n-a ostenit dl. Simuț să mute
atâtea lucruri (practic întregul mobilier) din
încăperile torționarilor în cele ale victimelor
acestora? Oare nu se expune astfel unui surmenaj
dacă nu fizic cel puțin moral (presupunând că i-a
rămas în funcțiune o câtime din fibra morală)?
N-am putea încheia decât menționând că
aprecierile mai mult-decât dezinvolte ale d-lui Ion
Simuț la adresa disidenților au în valoare,
inevitabil, o întreagă categorie de scriitori și
militanți civici precum Paul Goma, Dorin
Tudoran, Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea
Dinescu, Octavian Paler, Gabriel Andreescu, Bujor
Nedelcovici, Dan Petrescu, Radu Filipescu, alături
de care mă tem că s-a aflat majoritatea
intelectualității românești. Și se află încă, în
pofida unor libele precum cea pe care am
comentat-o, pe care le-ar putea reproduce cu
satisfacție publicațiile partidului România Mare. E
un caz în care legatarii unei “linii” politice se
înțeleg de minune.
P.S.
Cât privește învinuirea adusă d-nei Cornea,
figură legendară a rezidenței anticomuniste, cum
că d-sa ar fi săvârșit “un act imoral” gândind, în
2005, “ca staliniștii din 1950” etc., pentru (ironie
strepezită!) a “elimina un dușman al poporului”
în persoana d-lui Eugen Uricaru, președintele
Uniunii Scriitorilor, nu putem decât constata un
alt abuz. D-na Cornea a fost de bună credință și
de data aceasta, ținând seama de informația ce i-a
fost oferită de un organ abilitat, CNSAS. Cât de
veridică e acea informație, constituie o chestiune
ce privește acel organ.
■
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
7
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
imprimatur
Rituri literare de trecere
Ovidiu Pecican
/n lumea nouă (Cluj-Napoca, Ed. Dacia,
2004, 192 p.) este, din câte °tiu, cea mai
recentă carte a Sandei Cordo°. Pentru că,
după cum se specifică dintru început, „În
decembrie 1989 mie nu mi se încheiase, încă,
tinerețea...” (p. 6), s-ar putea spune că autoarea
scrie despre lumea pe care o reflectă cărțile
propriei juneți; în ultimă instanță, despre lumea
acesteia, neîncheiate nici după turnura politică de
la sfârșitul lui 89. O vârstă primăvăratecă întinsă
pe ambii versanți, și de-o parte, și de cealaltă, ai
revoluției televizate. Numai că, de astă dată,
schimbarea și continuitățile sunt diagnosticate
prin foaia opacă de hârtie, ca într-un teatru de
umbre. Te și întrebi în ce fel poate fi calificată, la
urma urmei, cartea aceasta. Să fie ea, oare,
culegerea tradițională de cronici literare în
marginea unor apariții? Ori e puțin altceva, mai
curând însumarea unor întâmpinări într-o
antropologie literară orientată tematic de câteva
lecturi care au trecut proba calității estetice sau, în
orice caz, au răspuns unui gust beletristic? Titlul
cărții nu te ajută prea mult să decizi. Aparent
parafrază după Aldous Huxley - Brava lume nouă
- nu se dovedește genericul sub care autoarea își
prezintă propria utopie negativă sub forma unei
selecții livrești comentate. În lumea nouă este la
antipodul oricărei intenții de factură distopică. Ea
vrea să vorbească despre „literatura ca acasă”,
după cum avertizează o confesiune înscrisă pe
coperta ultimă; „să adăpostească (în tranzit sau
pe termen lung) conștiința solitară a unui cititor
ce se apropie, fermecat, de bunăvoie”.
Nu contest că, la un anumit nivel, lucrurile
stau așa cum le evocă Sanda Cordoș. Cu toate
acestea, un imaginar subiacent acompaniază în
surdină intenția deslușit exprimată, iar acesta vine
LAO Pi	Ochiul
de mai departe, chiar dinspre doctoratul exegetei.
Într-adevăr, tema care i-a ocupat anii de pregătire
a tezei, problema crizei în literatura română -
comparată în cercetarea respectivă cu literatura
rusă -, apare și aici, cu destulă limpezime, încă
din elucidările amintite mai sus. Ca și în teza
publicată sub titlul Literatura între revoluție și
reacțiune (Cluj-Napoca, Ed. Apostrof, 1999),
Sanda Cordoș se interesează, și în volumul În
lumea nouă, de chestiunea centrală a crizei. În
mod evident, revoluția socială, răsturnarea de
regim din Europa și de la noi, echivalentă cu o
modificare de paradigmă politico-economică, a
însemnat o punere în criză acută a vechilor
structuri la toate nivelurile, inclusiv cele de
mentalitate. Cum literatura se hrănește din
reprezentări, fantasme, plăsmuiri ale imaginației,
investigarea replierii literaturii din 1990 încoace
nu poate fi interpretată decât ca un interes abia
disimulat pentru clivajul înregistrat la acest nivel,
din prisma unicelor fapte cu adevărat
„măsurabile”, fie și prin metode calitative, aparent
mai imprecise: operele literare ale autorilor și ale
perioadei date.
Proiectul este și demn de tot interesul, și
cutezător, într-o atmosferă mai aplecată către
adaptarea servilă a tot felul de „isme” occidentale
ori, și mai și, către narcisismul autosuficient. El
pare înrudit, dincolo de orice falsă impresie, cu
proiectul lui loan-Petru Culianu din Eros și magie
în Renaștere. 1484, unde istoricul religiilor căuta
să explice configurați imaginarului european al
modernității pornind de la criza reprimării
tentației magice și erotice în Renaștere și imediat
după aceea de către Inchiziție și gândirea
protestantă. La Sanda Cordoș, pe cât se poate
înțelege, ruptura se produce din pricini de
destrămare a domniei cenzurii ideologice de
extremă stângă, printr-o lărgire accelerată a breșei
social-politice și economice. Eliberat de opresiune,
individul creator și lumea căreia acesta îi aparține
se regăsesc într-un Disneyland populat de
promisiuni în jerbă, luminate feeric și pline de
strălucire, rezultatul în planul investigat de
cercetătoare fiind o îngustare a interesului pentru
literatură. De-acum, aceasta din urmă încetează să
mai fie un refugiu din fața fructului oprit și o
iresponsabilizare socială, devenind, în schimb,
Ithaca oricărei mari expediții în arenele realității
brutale și nemijlocite.
Ipoteza este, mi se pare, unilaterală și pe
nedrept redusă la o singură dimensiune, căci ea se
structurează într-o manieră mult mai polimorfă
decât atât. Cu toate acestea, demonstrația se face
cu pricepere și talent, evidențierea
monodimensionalității pentru care s-a optat, fiind
întreprinsă cu succes. Frecventată superficial și
sporadic, liman existențial simbolic, literatura
rămâne, chiar și în tumultul de după decembrie
1989, mai mult decât atât. Autoarea este prima
care o știe, după cum atestă și introducerea
publicată de ea la Ed. Compania referitoare la
foloasele literaturii. Și totuși, să îi concedem că,
poate din pricini de rigoare ori prudență,
opțiunea pentru elucidarea unei singure funcții a
literaturii produse de criza social-politică a
cotiturii postcomuniste s-a dovedit o sarcină
convingător asumată și bine rezolvată.
Cea mai aproape de continuumul unei
construcții eseistice și bine documentate, și
fluente, mi se pare că este prima parte a cărții,
„De la o lume la alta”. În celelalte trei - „Trezirea
la viață a cărților”, „Arabescuri interioare” și „Din
lumea nouă” -, gruparea fără o coeziune internă
evidentă a unui set de întâmpinări critice, fără a
dăuna ansamblului, rămâne o metodă de
structurare care putea fi, mi se pare, ameliorată.
Bine scrise, cronicile care o alcătuiesc se citesc cu
satisfacție ca texte de sine stătătoare. În calitate
de piese ale unui mozaic, însă, ele puteau fi
dispuse mai convergent în zidăria pe care sunt
convocate să o susțină. Remarca de mai sus se
referă, cum se poate lesne înțelege, la opțiunea
pentru un tip anume de structură livrescă. Mai
important este, desigur, ce izbutește tentativa
Sandei Cordoș la nivelul conținuturilor. Aici
satisfacția nu întârzie, fiecare dintre cărțile
prezentate slujind demonstrației. Rămâne la urmă
întrebarea dacă, în posesia unui timp de gestație
ceva mai îndelungat, nu s-ar fi putut găsi și
criterii mai ferme de grupare a cărților,
depistându-se tendințe suplimentare care le
subîntind. Integrarea acestora, apoi, în fluxuri
temporale și în trenduri literare mai ample ar fi
permis schițarea unei geografii de mentalitate și
culturală ce putea transforma cartea într-o piatră
de hotar și într-un best seller. Poate că o reluare,
cu un proxim prilej, într-o ediție secundă,
îmbogățită la capitolul cazuistică și strânsă și mai
puternic în șuruburi, ar releva mai pregnant la
Sanda Cordoș calitatea la a cărei recunoaștere
publică merită cu tot dinadinsul să spere: aceea
de unul dintre cei mai ambițioși autori de
proiecte din critica actuală, în ciuda aparenței de
calm și a transparenței stilistice atât de
înșelătoare.
■
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sare-n ochi
Italienistul Alexandru Marcu
Laszlo Alexandru_______________________________
O carte importantă, care vine să umple
un mare gol, publică Veronica Turcu°:
Alexandru Marcu (1894-1955). Viața și
opera (Buc., Ed. România Press, 2004).
Personajul investigat era pînă acum învăluit într-
un halou de mister pentru italieniștii mai tineri,
ca mine, care știam despre el mai ales că a pie-
rit în închisorile comuniste, plătind astfel opți-
unea sa pro-mussoliniană și funcțiile publice
deținute sub guvernarea Antonescu. Știam de
asemeni că e unul din cei cinci traducători care
au reușit să transpună integral Divina Comedie
în limba română. Cercetarea monografică de azi
ridică vălul de pe multe jumătăți de zvonuri,
lămurește multe bănuieli, le confirmă sau le
infirmă.
Prima dificultate în urmărirea activității
biografice și profesionale a lui Alexandru Marcu
era legată de puținele surse existente la îndemî-
na publicului larg. Printr-un orwellian obicei al
defunctului regim, bibliotecile au fost ferecate și
Fondul Secret a decimat scrierile notabilităților
care au precedat comunismul. Monopolul
asupra informației și teleghidarea subiectelor în
dezbaterea publică izbeau nu doar în realitatea
cenușie a fostului regim totalitar, ci și în trecu-
tul nostru istoric. Autoarea nu s-a descurajat în
fața obstacolelor și a înfruntat cu tenacitate
secretul artificial impus, făcînd ample zigzaguri
documentare: prin diverse biblioteci publice și
private, pe la Arhivele Naționale, prin Fondurile
Secrete, investigînd colecția completă a peste 60
de publicații interbelice, parcurgînd cu răbdare
mărturii olografe sau bibliografe etc. A rezultat
prima sinteză amplă și convingătoare despre
această personalitate complexă.
Veronica Turcuș lucrează temeinic și
gospodărește, își împarte lucrarea în două mari
segmente: I. Alexandru Marcu: Viața și opera;
II. Bibliografia operei lui Alexandru Marcu.
Prima parte este, la rîndul ei, subîmpărțită în
secțiuni distincte: Începuturile; Perioada tinereții
științifice; Perioada maturității și a deplinei con-
sacrări științifice; Sfîrșitul. A doua parte con-
semnează cu acribie circumstanțele bibliografice
ale publicațiilor profesorului. Toate datele sînt
cernute și cumpănite atent, atitudinea scriitoarei
este prudentă și rezervată, îl susține afectiv și
ideatic pe protagonistul cercetării sale, dar nu
ezită nici să își exprime disocierile sau să
plaseze anumite opțiuni ale lui în contextul isto-
riei frămîntate.
Născut la Burdujeni, în județul Botoșani, în
familia unui lucrător feroviar, tînărul Alexandru
Marcu se mută cu părinții la Craiova unde
frecventează gimnaziul precum și liceul “Carol
I”, renumit pentru calitatea instrucției pe care o
oferea. Îl influențează în direcția viitoarelor
studii de italienistică excursia amplă pe care o
întreprinde, la inițiativa școlii și împreună cu
alți colegi, în Italia. Al doilea impuls major îl
dobîndește în cadrul studiilor universitare de la
București cînd, alături de Anita Belciugățeanu,
Alexandrina Mititelu, Al. Popescu-Telega și
George Călinescu, este selectat printre discipolii
preferați ai profesorului Ramiro Ortiz. Obține
licența în filologie modernă în 1919. Publică în
diverse reviste ale vremii, printre care și în
Sburătorul lui E. Lovinescu, diverse notițe și
recenzii despre cultura italiană. Își continuă
studiile la Universitatea din Florența, sub îndru-
marea profesorilor Pio Rajna, E.G. Parodi și
Guido Mazzoni. Obține tot aici doctoratul în
Litere (1922) cu o teză despre I. Nievo.
Asistă la Florența în 1921 la amplele mani-
festări prilejuite de comemorarea a șase sute de
ani de la moartea lui Dante, descoperă și
frecventează asiduu, pentru tot restul vieții sale,
opera dantescă. O altă descoperire importantă a
lui Alexandru Marcu e personalitatea sclipitoare
din epocă a lui Giovanni Papini, cu care
menține o stabilă prietenie de-a lungul deceni-
ilor. Colaborarea sa cu profesorul perugin
Giovanni Cecchini se concretizează într-o remar-
cabilă inițiativă de traducere și publicare a auto-
rilor români în Italia (Mihail Sadoveanu, Emil
Gârleanu, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu,
Regina Maria etc.).
Sub conducerea lui Ramiro Ortiz apărea
între timp la București, din 1921, cea mai semni-
ficativă revistă italiană de cultură a vremii,
Roma, la care Alexandru Marcu are o susținută
colaborare din străinătate. Devine, în calitate de
discipol al lui Vasile Pârvan, unul din membrii
școlii române de la Roma (actuala Accademia di
Romania), încă de la inaugurarea sa la 1 noiem-
brie 1922. Desfășoară o intensă activitate științi-
fică în perimetrul instituției nou înființate și
publică substanțiale contribuții în Anuarul
școlii.
De mare interes în paginile monografiei pe
care o comentez sînt nu doar datele concrete de
istorie și biografie literară, ci și unele detalii de
culise din activitatea italieniștilor noștri interbe-
lici, aduse acum la suprafață. Iată de pildă situ-
ația creată de transpunerea în română a lui
Giovanni Papini. Bazîndu-se pe relațiile sale per-
sonale cu autorul, Alexandru Marcu demarează
încă din Italia traducerea volumului Un uomo
finito. Pe de altă parte, Ramiro Ortiz îl susține
activ în țară pe G. Călinescu, ba chiar îl zorește
în corespondența lor privată să i-o ia înainte în
publicarea volumului: “La prego insistentemente
di farmi sapere qualcosa a questo riguardo per-
che se poi la traduzione la farr Marcu e lei avrr
lavorato inutilmente sarr colpa sua e del suo
curioso modo di procedere. Se ha finito la
traduzione, la porti subito alla «Cultura
Națională» o, meglio ancora, dal Prof Pârvan e
scriva a Marcu (...) che la traduzione esiste gir e
l’ha compiuta lei”1. Viitorul autor al Bietului
loanide nu se dă în lături să proclame cu un an
mai devreme finalizarea traducerii, pentru a-și
bloca fără scrupule concurentul, căruia îi mai
rămîne doar șansa de a redacta prefața cărții și
de a obține o scrisoare de mulțumiri din partea
LAO Pi_____________________Sfânta Mânăstire Nicula
lui Papini.
O altă situație cînd Alexandru Marcu a fost
net defavorizat de opțiunile lui Ramiro Ortiz -
însă de această dată perfect întemeiat - este
legată de traducerea Divinei Comedii.
Clarvăzătorul profesor italian susține din toate
puterile geniala traducere în versuri a lui George
Coșbuc (îngrijind între 1924 și 1932 publicarea
capodoperei, prefațînd-o în cuvinte emoționante,
prezentînd-o vibrant în aula Academiei Române
etc.). Prin repercutare, traducerea în proză a lui
Al. Marcu, apărută în 1932-1934, cade într-un
anumit con de umbră, în ciuda comentariilor
favorabile de presă pe care autoarea monografiei
le consemnează aici minuțios.
Pe de altă parte, la revenirea în țară, decisiv
se dovedește sprijinul lui Ramiro Ortiz în ocu-
parea unui post universitar la catedra de italiană
a Universității din București. Profilul științific al
lui Alexandru Marcu se consolidează treptat, pe
baza unor merite incontestabile. Colaborările și
traducerile sale se răspîndesc în cele mai diferite
periodice ale vremii: Gîndirea, Lamura, Viața
Literară, Universul Literar, Adevărul Literar și
Artistic etc. Devine principalul colaborator al
revistei de italienistică Roma. Tipărește în 1928
versiunea română a amplei cărți a lui Papini,
Storia di Cristo, sub titlul Viața lui Isus.
Traduce primele trei cărți din Decameronul lui
Giovanni Boccaccio. Cursurile sale de la univer-
sitate și conferințele publice îmbrățișează întrea-
ga literatură italiană, de la începuturi, San
Francesco, Jacopone da Todi, Dante, Petrarca,
Boccaccio și Renaștere, prin Torquato Tasso și
Ludovico Ariosto, pînă la Romantism și
Novecento, Marinetti, Soffici și Papini. Dintre
cărțile sale se remarcă titlul cel mai important,
Valoarea artei în Renaștere, precum și Aspecte
italiene, Conspiratori și conspirații în epoca
renașterii politice a României 1848-1877, Figuri
feminine din Renaștere etc. Trebuie menționat
primul dicționar litografiat italian-român pe care
îl publică profesorul, precum și succesivele
antologii ale literaturii italiene, culminînd cu
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
LAO Pi
S
masivul Corso di letteratura italiana. Letture
scelte dalle origini ai giorni nostri. Una din pre-
ocupările săptămînale la care nu renunță cu nici
un preț este cursul de “Lectura Dantis”. Este
ales președinte al asociației “Vasile Pârvan” a
foștilor bursieri de la școala română din Roma
și coordonează timp îndelungat, cu migală, pu-
blicarea Anuarelor școlii. Se implică în fondarea
la București a Societății “Cultura Italo-Romena”,
sub președinția de onoare a lui Nicolae Iorga și
a ambasadorului Italiei la București, avînd ca
director pe Ramiro Ortiz și ca secretar general
pe Alexandru Marcu (1929).
Între iunie 1931 și iulie 1932 este ales depu-
tat în Parlament, pe listele Uniunii Naționale,
formațiune politică alcătuită din coagularea tem-
porară a unor grupări eterogene, conduse de
Nicolae Iorga, C. Argetoianu etc. Începînd cu
1927 deține unele demnități statale, de la subdi-
rector al Biroului Presei și Propagandei din
Ministerul Regal al Afacerilor Străine și pînă la
ministru subsecretar de stat al Propagandei
Naționale (în anii celui de-al doilea război mon-
dial). În calitățile sale oficiale are întîlniri
repetate cu Mussolini, față de care își exprimă
insistent admirația, inclusiv în scris. Publică în
presă o antologie de discursuri ale Ducelui.
Atunci cînd țara peninsulară este sancționată de
Societatea Națiunilor pentru agresiunea împotri-
va Etiopiei, o serie de intelectuali români țin
neapărat să-și exprime solidaritatea cu agresorul,
semnînd în ianuarie 1936 manifestul Per l’Italia.
Printre ei se disting N. Iorga, Al. Vaida-Voevod,
A.C. Cuza, O. Goga, C. Argetoianu, M.
Omagiu Eroilor Români
Manoilescu, I. Petrovici, D. Gusti, Al. Marcu
etc. Benito Mussolini le apreciază gestul și le
transmite mulțumiri prin intermediul Legației
italiene din București.
În anul 1933, cînd profesorul Ramiro Ortiz
se vede nevoit să plece de la catedră și din țară,
Alexandru Marcu preia atît șefia catedrei cît și
revista Roma, al cărei titlu îl schimbă în Studii
Italiene. Aceste evenimente stîrnesc comentariile
acide ale lui Alexandru Ciorănescu: “Ortiz a ple-
cat în Italia, în împrejurări foarte neplăcute pen-
tru el. Catedra de italiană dispunea, în afară de
un asistent, de un post de conferențiar, ocupat
de Alexandru Marcu, om foarte bine pregătit,
fost elev al școlii din Roma, autor de studii
serioase și interesante, bun traducător al lui
Dante și al lui Papini, dar dotat cu un caracter
execrabil. Cum era și ambițios, a făcut tot ce a
putut ca să-l oblige pe Ortiz să plece, și în cele
din urmă a reușit. (...) L-am apreciat sincer la
adevărata lui valoare ca italienist, dar nu m-am
împăcat niciodată cu felul lui de a fi, orgolios și
sforar, binevoitor și atent ca de pe înălțimi, con-
descendent și taler cu două fețe, florentin și
machiavelic, din cap pînă în tălpile picioarelor”.
Din a doua jumătate a anilor ‘30 datează
interesul lui Alexandru Marcu pentru dramatur-
gia italiană, din care traduce în vederea punerii
în scenă diverse piese de Carlo Goldoni (Il
Bugiardo), Nicolo Machiavelli (Mandragora),
Vittorio Alfieri (Mirra), Gabriele D’Annunzio
(La figlia di Iorio), Luigi Pirandello (Enrico IV,
Questa sera si recita a soggetto) etc. În 1940
este distins în Italia cu prestigiosul premiu inter-
național “San Remo - autore straniero”. În
același an este ales membru corespondent al
Academiei Române. Este decan al Facultății de
Filosofie și Litere a Universității București între
9 octombrie 1940 și 4 decembrie 1941. În cali-
tatea de Secretar General al Ministerului
Educației Naționale, Alexandru Marcu pro-
movează în anul școlar 1940-1941 decizia minis-
terială de introducere a limbii italiene ca
materie obligatorie de studiu în întregul
învățămînt secundar din România. Își ia o mai
veche revanșă publicînd în 1943 propria sa versi-
une din cartea lui Giovanni Papini, Un uomo
finito, pe care, din lipsă de timp datorită
numeroaselor solicitări oficiale, o traduce prin
dictare unui stenodactilograf (!). Se folosește de
prerogativele sale din structurile cenzurii de stat
pentru a bloca timp de mai mulți ani publicarea
cărții lui G. Călinescu, Istoria literaturii române.
Compendiu. Face parte din delegația României
pentru ratificarea acordurilor culturale cu Italia,
primită oficial de Benito Mussolini. În aceeași
calitate este primit în audiență de regele Vittorio
Emanuele III și îi este prezentat Papei Pius al
XII-lea.
Venirea la putere a comuniștilor curmă în
plin avînt o carieră științifică și personală
uluitoare. Alexandru Marcu este exclus din
Societatea Scriitorilor Români (noiembrie 1944),
este dat afară din Universitate (ianuarie 1945) și
este arestat (mai 1946). Este condamnat în feb-
ruarie 1948 la 12 ani de temniță grea, sub
acuzația că a provocat dezastrul țării, în lotul
celor 17 foști miniștri și subsecretari de stat ai
lui Ion Antonescu. Moare datorită condițiilor
atroce din închisorile comuniste, înainte de exe-
cutarea completă a condamnării, la 27 februarie
1955, la vîrsta de 60 de ani și 2 luni. Nu se
cunoaște nici măcar locul precis al morții sale:
închisoarea Văcărești (potrivit lui Cicerone
Ionițoiu), închisoarea din Aiud (potrivit lui
Nistor Chioreanu).
Cercetarea întreprinsă de Veronica Turcuș
este pe cît de spectaculoasă în informațiile și
detaliile pe care ni le oferă, pe atît de prudentă
în afirmațiile și datele pe care ni le prezintă
(verificate întotdeauna la prima sursă). Stilul
autoarei este limpede, precis și fluent. Puținele
ei neglijențe sînt neglijabile: traducerea lui
Coșbuc nu putea conține xilogravuri după ediția
princeps a Divinei Comedii (p. 85), întrucît nu
există o asemenea ediție princeps, căci nu ni
s-au păstrat manuscrise dantești originale; în
lista de publicații a profesorului Marcu, vol-
umele și articolele ar fi trebuit grupate separat,
pentru un plus de claritate; ordinea volumelor
trebuia indicată nu alfabetic, ci cronologic.
Personalitatea bogată și contradictorie a ita-
lienistului Alexandru Marcu se întoarce azi în
conștiința publică românească (“l’ombra sua
torna, ch’era dipartita”). S-o întîmpinăm cu
atenție și considerație.
Notă:
1	“Vă rog insistent să-mi comunicați cum stau
lucrurile în această privință, fiindcă dacă va face Marcu tra-
ducerea și dumneavoastră veți lucra degeaba va fi din vina
dv. Și a felului dv. ciudat de a acționa. Dacă ați terminat
traducerea, duceți-o imediat la «Cultura Națională» sau, și
mai bine, la prof. Pârvan și scrieți-i lui Marcu (...) că tra-
ducerea e gata și ați făcut-o dv.”
■
10
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
simptome
Nobelabilitatea literaturii române
Ion Simuț
Am prevăzut că Norman Manea va fi primul
scriitor român care va lua Premiul Nobel. Și
am avut dreptate. Profeția mi-a fost
împlinită, în ciuda tuturor scepticilor. În 2002, sub
numele lui Kertesz Imre, Premiul Nobel pentru
literatură i-a fost atribuit și lui Norman Manea,
care ilustrează cu exactitate aceeași categorie: un
scriitor evreu din Europa Centrală, care transcrie în
opera sa și experiența Holocaustului (sau a
deportării în timpul nazismului), și experiența
traumatizantă a comunismului. Proza lui Norman
Manea, ca și a lui Kertesz Imre, transpune cele
două traume în egală măsură: nazismul și
comunismul. Pe deasupra, nu este un scriitor de
mare notorietate. Înaintea lui Kertesz Imre sunt alți
doi-trei scriitori maghiari mai mari și mai
îndreptățiți ca valoare estetică să fi luat premiul
Nobel, după cum înaintea lui Norman Manea
există alți doi-trei scriitori români ce pot fi
considerați mai mari și mai îndreptățiți, dar nici
unul dintre scriitorii maghiari sau români mai
prestigioși nu are încorporată în operă o valoare
morală, politică și socială, comparabilă simbolic cu
a celor doi. Amândoi au beneficiat de afirmarea în
limba germană (condiție esențială în fața juriului
Nobel pentru scriitorii proveniți din Europa
Centrală sau de Est) ca primul spațiu lingvistic de
lansare europeană. Limba engleză a venit după
aceea. Amândoi au contat pe sprijinul internațional
al mediului evreiesc, extrem de favorizant și de
eficient pentru difuzare, influență și consacrare.
Acum, că premiul Nobel pentru literatură a fost
acordat la această categorie (suferința evreiască în
Europa Centrală), evident că șansele lui Norman
Manea nu mai există. Ar fi ca și cum unui scriitor
i s-ar acorda a doua oară premiul Nobel.
Niciodată nu am fost mai aproape de premiul
Nobel decât atunci când i s-a atribuit lui Kertesz
Imre, în 2002, și i s-ar fi putut atribui la fel de
bine lui Norman Manea. Kjell Espmark, în
volumul Premiul pentru literatură. Un secol cu
Nobel (Editura Institutului Cultural Român,
2003), foarte bine documentat direct în arhivele
premiului și ale dezbaterilor, nu pomenește numele
nici unui scriitor român care să se fi aflat într-o
poziție eligibilă printre candidați. Propunerile sunt
o industrie neglijabilă dacă numele nu ajung
printre ale celor cinci-șase scriitori intrați în discuția
finală a juriului. Laurențiu Ulici, în volumul Nobel
contra Nobel (ediția a doua, 1998), imaginează
îndreptățirea câtorva scriitori români de a fi
obținut premiul Nobel pentru literatură. Pe I. L.
Caragiale l-ar fi văzut biruitor (retrospectiv, desigur)
în 1910, în defavoarea mediocrului scriitor german
Paul von Heyse, câștigător atunci. Pe Liviu
Rebreanu îl imaginează câștigător în anul 1940,
când Nobelul pentru literatură nu s-a acordat. Pe
Tudor Arghezi îl imaginează mai îndreptățit, în
1950, în locul lui Bertrand Russell. Iar pe Lucian
Blaga îl contrapune lui Saint-John Perse, premiat în
1960. Pentru literatura noastră contemporană,
adevăratul biruitor nu ar fi putut fi decât Nichita
Stănescu, în 1980, în contrapartidă cu Czeslaw
Milosz. În prima ediție a cărții sale, Laurențiu Ulici
îl mai propusese pe Marin Sorescu, propunere la
care renunță în ediția a doua, când îl mai pune în
poziție de posibil câștigător pe Nicolae Breban
pentru 2000. Să recunoaștem că modul de a gândi
al lui Laurențiu Ulici este foarte plauzibil pentru
unul sau altul dintre scriitorii români propuși;
evident, nu pentru toți, în serie. E greu de imaginat
că, de-a lungul unui secol, am fi putut lua premiul
Nobel pentru literatură de șase-șapte ori, dar măcar
o singură dată l-am fi meritat. Laurențiu Ulici nu-l
propusese și pe Mircea Eliade, gândindu-se probabil
că simpatiile de dreapta l-ar fi dezavantajat
categoric. Toate aceste vise sunt spulberate de
cartea menționată a lui Kjell Epsmark, care nu
găsește nimic demn de menționat despre vreun
scriitor român care să fi ajuns pe lista eligibililor cu
o minimă șansă. Că au circulat vești despre
propunerea lui Rebreanu, Arghezi, Blaga sau
Nichita Stănescu are prea puțină importanță și
relevanță. Propuneri sunt cu sutele în fiecare an.
Deschid aici o mică paranteză legată de
probabila șansă a lui Liviu Rebreanu. Circulă o
prejudecată, pe care am văzut-o reactivată de
curând în editorialul Gabrielei Adameșteanu
Premii, autori, editori apărut în Bucureștiul cultural
nr. 21-22, supliment la revista „22”, nr. 810 din 13-
19 septembrie 2005: „Se pare că Rebreanu a fost
aproape de Nobel, iar polonezul Reymont care l-a
învins nu era mai bun”. E, din păcate, una din
informațiile „folcloristice” despre șansele unui
scriitor român la premiul Nobel. Lui Reymont i s-a
acordat acest premiu în 1924, când cariera
internațională și traducerile din proza lui Rebreanu
erau la un început modest. În 1924, Liviu
Rebreanu nu avea cum să fie un candidat credibil
la premiul Nobel, pentru a-l concura pe Reymont.
Paralela dintre cei doi este ulterioară obținerii de
către Reymont a premiului Nobel și a devenit, cu
timpul, un loc comun. Dar concurența dintre ei
este o pură invenție, complet nemotivată. Opera
polonezului fusese tradusă în bună parte în
germană, iar prin intermediul acestei limbi a
cunoscut-o și Rebreanu. În 1924, Reymont avea 56
de ani (fiind născut în 1868), iar Rebreanu (născut
în 1885) avea doar 39 de ani și, repet, în 1924 nu
era aproape deloc cunoscut pe plan european, nu
avea nici pe departe o reputație comparabilă cu a
lui Reymont. Ar fi fost senzațional să obțină
atunci, în 1924, premiul Nobel, căci ar fi fost cel
mai tânăr premiat din toată istoria premiului. Am
arătat că Albert Camus, la 44 de ani, a fost cel mai
tânăr premiat. Deci, speculația cu faptul că
Reymont i-ar fi fost preferat lui Rebreanu e
gratuită, chiar fantezistă.
Ce speranțe am putea avea de acum încolo? E
ridicol să discutăm despre ele? Eu cred că nu. E o
discuție ca oricare alta. Eu nu simt nici un fel de
frustrare pentru literatura română faptul că nu a
obținut până acum nici un premiu Nobel, când
citesc în lista premiaților atâtea nume mediocre.
Dar nici să nu facem iluzii că a-l obține e vital.
Lista lui Harold Bloom din Canonul occidental
(nici acolo nu figurăm cu nimic) e mai importantă
decât lista premiaților Nobel pentru literatură. Și
totuși...
Pe termen scurt, de patru-cinci ani, prima șansă
o are, după părerea mea, Ana Blandiana. Pe termen
mai lung, mai mult de zece ani, a doua șansă ar
putea-o avea Mircea Cărtărescu, dacă traducerile
vor continua, dacă se vor înmulți cele în germană
și dacă prestigiul lui se va consolida. Pentru epoca
răspândirii globale a premiului Nobel contăm și
noi! Tot restul propunerilor sau al ipotezelor care
au circulat sunt naivități: fie cea cu Gellu Naum,
ca și aceea cu Mircea Ivănescu. Nu mai spun de
ce, pentru că mi se pare evident.
După cum am constatat din analizele
anterioare și după cum se poate specula din
statistică și din tendințe, premiul Nobel are de
recuperat la categoria „scriitoare”. De aceea Ana
Blandiana intră serios în calcule. În primul rând,
desigur, pentru că e o mare poetă - acesta ar fi
argumentul principal; să spunem adevărul, pentru
a nu cădea în ridicol. În al doilea rând, pentru că
are un prestigiu european și universal din ce în ce
mai mare (în momentul de față, cel mai mare,
dintre scriitorii români). Și are acest prestigiu
inclusiv în mediul german, care contează foarte
mult în fața juriului suedez (cum am mai spus)
pentru scriitorii europeni care scriu într-o limbă de
mică circulație.
O altă categorie de speranțe ne-o putem face
prin filiera scriitorilor exilați din România înainte
de 1990. Aici cel mai bine plasată ar fi - din câte
se pare, deși eu nu cred în această variantă - Herta
Muller. Poeta și prozatoarea germană nu a fost și,
cu atât mai puțin, nu este scriitoare română. Dar
prin ea se poate imagina o compensație la
categoria scriitorilor provenind din mediile
culturale de interferență. Din punctul de vedere al
unor ce par mai informați, ar fi o așteptare perfect
îndreptățită, întrucât numele Hertei Muller se
vehiculează pe listele mai extinse ale posibililor
candidați. Tot din această categorie, ar putea face
parte Gabriela Melinescu, jumătate scriitoare
română, până a plecat în exil, și cealaltă jumătate
(o jumătate mai mare!), scriitoare foarte
prestigioasă. Aceste două nume, trei cu Ana
Blandiana, contează pe culoarul feminin, dacă
juriul suedez va înclina cu timpul mai frecvent în
această parte.
O idee puțin probabilă ar fi miza pe Dumitru
Țepeneag și Nicolae Breban, care au avut și mai au
experiența exilului, beneficiind de o difuzare
europeană pe această situație, îndeosebi în Franța.
Sunt în mare parte de acord cu Gabriela
Adameșteanu, opinie exprimată în articolul citat
mai sus, cu lista posibililor noștri candidați (o
redau întocmai): Norman Manea, Ana Blandiana,
Mircea Cărtărescu, Herta Muller, Oskar Pastior,
Dumitru Țepeneag, Eginald Schlattner, Gabriela
Melinescu, Richard Wagner, Nicolae Breban,
Augustin Buzura. Principala diferență e că Gabriela
Adameșteanu pariază pe mai mulți scriitori
germani originari din România.
Categoric, România are cu ce concura încă
timp de cel puțin zece ani. Problema gravă e cu
„rezervele” pe termen lung. După Mircea
Cărtărescu și Matei Vișniec (alt nume important),
nu mai avem mari scriitori de prestigiu, pe care, în
acest moment, să putem prevedea că am putea
conta ca speranță la vârful consacrării europene.
Numai dacă vor apărea surprize. Și ele trebuie să
apară.
Cel puțin în următorii 20-30 de ani nu văd
cum ar mai putea crește un poet sau o poetă de
anvergura Anei Blandiana. Sau cum au fost Nichita
Stănescu și Marin Sorescu. Șansele cele mai mari
prin ei le-am pierdut în perioada postbelică. Și,
poate, mai devreme, prin Arghezi și Blaga.
Problema e că eu cred din ce în ce mai puțin ca un
poet să devină, în această epocă, mare scriitor -
atât în spațiul limitat al literaturii române, cât și în
sfera nobelabililor.
A devenit din ce în ce mai clar - de cel puțin
20 de ani încoace - că există o altă politică a
premiului Nobel pentru literatură decât cea a
valorii. Împărțirea pe zone geografice - dacă nu
echitabilă, măcar consolatoare - ne poate da o
foarte slabă și vagă speranță în fața atâtor teritorii
exotice extraeuropene.
De ce să nu fim însă chiar foarte decepționați
de această politică? Dacă acest premiu l-a luat în
2004 austriaca Elfriede Jelinek, una dintre cele mai
proaste alegeri din toată istoria premiului Nobel
pentru literatură, ar fi de așteptat ca premiatul din
2005 să-l refuze în semn de protest. Dar dacă
alegerea va fi la fel de contestabilă și detestabilă
din punctul de vedere al valorii estetice?
■
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
11
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
incidențe
Paranoia si modurile ei
Horia Lazăr
Pe vreme de vacanță, subiectele apăsătoare
sau nevralgice pot fi abordate, uneori,
mai destins. Numărul din iulie-august al
cunoscutei reviste Le magazine litteraire ne
propune un amplu dosar consacrat paranoiei și
„bucuriei de a ne crede persecutați” (p.31). Printr-o
explorare în care umorul (1) se întîlnește cu cel
mai ales profesionalism, psihanaliști și literați,
psihiatri și filosofi, politologi, juriști și antropologi
adîncesc o interogație deja veche de aproape un
secol, „emblematică pentru o societate ce cultivă
cu o pasiune morbidă spaimele, catastrofismul și
comploturile de toate felurile” (p.3). Dacă fiecare
epocă își alege propria-i boală mintală (isteria și
epilepsia apar în discursul medico-antropologic
la sfîrșitul secolului al XIX-lea; paranoia în 1911,
odată cu publicarea de către Freud a analizei
Memoriilor unui nevropat ale lui Schreber, pe care
Freud nu l-a întîlnit niciodată), ce pătrunde în
imaginarul colectiv sub forma riscului de epidemie
sau, mai liniștitor, a unei simple mode („ce plăcut
e să fim paranoici!”, p.3), înțelegerea fenomenului
pleacă de la izolarea acestuia, pe fundalul unui
context bine definit și cunoscut, și se exprimă în
încercarea de a-i sesiza articulațiile interne.
„Paranoia” e un cuvînt de origine greacă ce
înseamnă, etimologic, „împotriva minții”. În secolul
al XIX-lea, școala psihiatrică germană îl introduce
în lexicul ei tehnic. De atunci, termenul
desemnează starea psihopatică în care se împletesc
pierderea simțului realității, delirul de persecuție și
variate manii ori obsesii. În prezent, paranoicul e
socotit, vag, o persoană al cărei psihic e minat de
exces, de lipsă de măsură și de o hipertrofie a
conștiinței de sine, pe care „bolnavul” o percepe ca
fiind împiedicată să se manifeste de cei din jur. Un
paranoic e, prin urmare, cineva a cărui valoare nu
ar fi recunoscută cum se cuvine, și ale cărui
capacități ar fi subestimate; pe de altă parte, un ins
ale cărui juste îngrijorări (frica de hoți, de microbi,
de conspiratori ascunși, exprimată uneori prin
pasiunea acumulării, prin hiperactivitate sau prin
comportamente agresive) nu sînt luate în seamă.
Aici, dosarul se deschide spre numeroase
referințe literare ce ne aduc în atenție, de-a valma,
atît texte propriu-zise cît și biografii ale unor
scriitori: paranoici reali sau inventați de cei reali.
Fluidă și extensibilă, eticheta îi poate cuprinde pe
Harpagon, Alceste, Arnolphe și Argan ai lui
Moliere: toți victime ale furiei de a poseda și,
simultan, ale spaimei de a fi deposedați de
lucrurile la care țin (p.46-47); pe Rousseau, victimă
a unui „complot ascuns” pus în mișcare de
autoritățile politice și religioase ale vremii lui (în
1761, Contractul social și Emil au fost
condamnate); pe eroul dostoievskian din subterană,
obsedat de mărturisire și minat de propria-i
abjecție; pe Adele Hugo, fiica poetului, erotomană
ce-l hărțuiește fără cruțare pe omul cu care ar fi
dorit să se căsătorească, înainte de a se izola într-
un autism întrerupt de halucinații auditive, ce o va
aduce, vreme de patruzeci de ani, într-un azil de
alienați; pe Strindberg, „egomaniac înveterat”
(p.51), marcat de înclinațiile mistice ale mamei
și de asemenea de alcoolism; pe naratorul kafkian
din labirintul Vizuinii, un animal bizar care, din
golul lucrului făcut și rostit, știe că va fi devorat în
curînd; pe Celine, al cărui delir antisemit se
resoarbe în vizionarismul persecutatului ce instituie
o comunitate imaginară a persecutorilor, în dorința
de a-și spori masochist suferința (p.53); în sfîrșit,
pe omul invizibil al lui Wells, în măsură să facă să
dispară propria-i imagine, simultan existent și
inexistent, a cărui „dezordine interpretativă” (p.60)
îl duce la moarte - identificare asimptotică cu
propria-i ființă și cu propria-i alteritate de torționar.
Meritul lui Freud, care nu a putut obține nici o
informație în legătură cu personalitatea lui
Schreber, construindu-și așadar teoria prin
consultarea unei singure surse narative, memoriile
bolnavului, în absența contactului clinic cu acesta,
stă în finețea analizei: distincția între delirul de
persecuție și cel de mîntuire (în faza acută,
bolnavul se declară persecutat de medic, care ar fi
vrut să-l preschimbe în femeie pentru a-l viola; în
cea cronică de Dumnezeu, care, făcînd din el o
femeie și fecundîndu-l cu lumina sa, ar fi pregătit
nașterea unei noi generații umane); evidențierea
rolului inversării și al proiectării inconștiente,
mecanisme defensive ambigue prin care pacientul,
admirator pînă la iubire al persecutorului, îi
atribuie acestuia tot ce respinge pentru sine;
introducerea complexului lui Oedip în analiza
paranoiei, sub formă inversată, adică tendențial
homosexuală, denumit pentru aceasta „complex
patern”: intensitatea sentimentului filial al lui
Schreber -față de medic și față de Dumnezeu- l-a
dus pe Freud la concluzia că tatăl pacientului era
decedat, presupunere ce s-a dovedit exactă. În
sfîrșit, paranoia, „apărare împotriva dorințelor
homosexuale refulate” (p.38) îi apare lui Freud ca
efect al unei blocări a dezvoltării psihosexuale în
timpul copilăriei: fixare care, în psihoze, e mai
precoce decît cea din nevroze.
Blocare a evoluției subiectului, sentiment de
frustrare și de persecutare, reversibilitate a rolurilor
de persecutat și persecutor, amplificare halucinantă
a nesiguranței: iată cîteva dintre elementele pe care
se sprijină, în zilele noastre, reflecția asupra
„hărțuirii”- sexuale sau, mai nou, „morale”; un
imens cîmp de interogații și un șantier care, de-abia
deschis, anunță o deplasare a valorilor de
civilizație.
Sînt oare „hărțuiții” - și îndeosebi „hărțuitele”-
niște banali paranoici, asemenea lui Rousseau,
Kafka, Celine și mulți alții? Într-un interviu,
filosoful Ian Hacking, specialist în problemele
personalității multiple, pune în evidență apariția
unor noi coduri culturale, parțial suprapuse celor
vechi, fapt ce generează un efect de continuitate
fisurată, de exemplu între paranoici și persoane
extrem de neîncrezătoare (p.41). Această
continuitate e detectată de cercetător și între
cruzimile îndreptate împotriva copiilor în secolul al
XIX-lea și hărțuirea minorilor din zilele noastre;
între oprimarea muncitorilor în epoca revoluției
industriale și hărțuirea morală sau, mai recent, în
sindromul personalității multiple, a cărei
funcționare se bazează pe imitare, contaminare și
interacțiunea dintre nevinovat și vinovat, ce creează
un „efect de buclă”. In ce privește raporturile
dintre hărțuire și paranoia Hacking arată, oportun,
că marile probleme pe care le pun acestea sînt de
ordin social (excluderea, oprimarea) mai degrabă
decît sexual (delirul de persecuție); că Freud a
simplificat lucrurile reducînd fenomenul paranoic
la o nevroză de origine sexuală, acolo unde, de
fapt, e vorba de un tabu generalizat într-un cod de
comportament și de discurs impus: interdicția de a
vorbi despre excludere, încercînd, prin aceasta, să o
anulăm - nu refulare ci ocultare a discriminărilor.
„Retorica pericolului” semnalată de Hacking se
exprimă în numeroasele teoretizări contemporane
ale riscurilor (uragane, cutremure, epidemii,
inundații, terorism, conflicte armate neprevăzute),
dar și în voga noilor grile de lectură a raporturilor
interpersonale prin politici penale represive. Într-un
articol acid, Marcela Iacub demontează
mecanismul prin care suferința și agresivitatea
paranoică sînt recuperate în zilele noastre ca delicte
de manipulare mentală, hărțuire morală la locul de
muncă, hărțuire sexuală, violențe psihologice în
sînul cuplurilor etc. Din obiect medical, paranoia
devine, sub înfățișări schimbătoare, unul penal.
Creată sub presiunea mijloacelor de informare în
masă, a rețelelor de asociații și a unor lideri cu
vocație de denunțători publici, noua „democrație
de opinie” îi diabolizează indistinct pe șarlatani,
escroci, șefi de mișcări religioase, făcînd din ei, la
un mod foarte puritan, niște perverși ce trebuie
neutralizați (p.66). Printr-o „suprainterpretare a
semnelor” ce asociază răul cu o voință de a dăuna
exterioară celui ce-l suportă, noii justițiari invită
corpul judecătoresc la „validarea complotului”,
prezentîndu-l ca pe o mașinație ce vizează
totalitatea corpului social, și nu doar un număr de
indivizi izolați.
Presupozițiile ce inspiră teoriile conspirației
universale nu vizează eliminarea tuturor
„influențelor rele” asupra societății. Părinții vor
putea continua liniștiți să-și oprime copiii la
adăpostul intimității vieții private, psihiatrii vor
putea să le administreze în continuare pacienților
tratamente scumpe și inutile (mai ales că vor putea
să-și procure o asigurare de risc de eroare
profesională care-i va face să ocolească legea) iar
Biserica va putea, în afara oricărui pericol, să lase
suspendată mai departe problema limitării
contaminării cu sida prin mijloace mecanice.
Dispozitivul noii reprimări distinge, fățarnic,
influențele „bune” de cele „rele”, introducînd
morala în justiție și pregătind o instituționalizare
totalitară a relațiilor interpersonale prin
transformarea fascinației pentru celălalt în voință
de dominare (p.67) și a nevoii umane firești de
protecție în apel la violența legală.
Blîndul paranoic freudian, inhibat și agresiv în
același timp, trăia într-o logică duală a puterii, în
care seducătorul e și sclavul celui sedus, ceea ce nu
poate da loc decît la un „proces în oglindă” (p.67)
în care obiectul e ambivalent și reversibil, cum
arată Marcela Iacub. Spre deosebire de patronul
psihanalizei, încruntații apărători ai „celor slabi”
din zilele noastre au uitat probabil versurile lui
Baudelaire, paranoic fără iluzii și sado-masochist
fără scăpare care, acum aproape 150 de ani, scria
memorabilele versuri din Heautontimoroumenos:
Sînt rana, și cuțitul sînt!
Obraz și palmă totodată!
Sînt brațele, dar sînt și roată,
Victima și călăul sînt.
(Trad. Șerban Bascovici)
■
Note:
(1)	Complice ocazional al operațiunii, cititorul e inter-
pelat într-o Scrisoare a redacției pe un ton de veritabilă fra-
ternitate paranoică: „Nu spuneți nimănui că ați cumpărat
acest număr. Citiți-l la adăpost de priviri indiscrete. Paranoia
se cultivă pe ascuns, în tăcere și suspiciune. Ați ghicit:
dosarul de față trebuie să rămînă între noi” (p.3).
12
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Avangarda românească și
politica
Ion Pop
( Urmare din numărul trecut)
In versuri, "angajarea” lui Gheorghe Dinu
rămâne aluzivă, cu ieșiri, din când în când la
suprafața textelor a câte unei asocieri de
cuvinte mai explicite, precum în penultima strofă
din poemul Pași pe afară, unde “Cu vacarm de
profeți și stele bătute în grumaz / Trecu cavalerul
de fier al materialismului dialectic”, purtând pe
brațe “epoci de metal / și pe frunte un geologic
strat viitor”. Pentru ca în Primăvară roșie să apară
o “crizantemă proletară cu pulpele drepte /
Drepte ca două cariatide ale lumii”, după “dialec-
tica implacabilă a oțelului”. O procesiune munci-
torească finală, de memorie livrescă, lasă aici
deschis, în chip semnificativ, un orizont al schim-
bării revoluționare a lumii: “Dar gesturile fulgerau
/ În instantaneele roșii / Când scoborați străzile
largi / În paginile de Germinai / Doi câte doi
spre un alt patru al istoriei”.
La rândul lor, textele-poeme în proză, cu
caracter de reportaj poetizant, încep să evoce
lumea muncitorească (precum Golful proletar, în
“unu”, nr. 48, octombrie 1932). Altele, cu un
caracter mai subliniat programatic, insinuează un
început de neîncredere în “revoluțiile” pur
artistice, înscrise în “manifestele adorabile de
spartacuși literari”, de tipul celor lansate de
dadaismul calificat drept “mitralieră de confetti,
de rachete și artificii, care a devastat grădina cu
arbori de gips” - ca în Cuvinte fără degete (“unu”,
nr. 41, decembrie 1931), unde se vorbește și
despre “imperativul economic” și despre “un
umanism, nu în sensul unei morale benigne,
tolstoiene, ci unul de o potență mai avansată, mai
universală”. Și autorul continuă: “Cunosc un și
mai nou testament: economia politică; cunosc un
Isus și mai răstignit, și mai profetic: proletarul”.
O anumită ezitare se mai simte totuși, căci se
recunoaște, în treacăt, “desuetudinea dintotdeauna
a poeziilor filosofice și sociale”, “poetul fiind un
trubadur, oricare ar fi evoluția lui socială, sistemul
său estetic”.
Un alt articol, Dialectica în diagonală (nr. 44,
aprilie, 1932) evocă din nou “coloana mobilă a
proletarului”, pentru ca în Sugestii înaintea unui
proces (nr. 49, noiembrie 1932), prilejuit de
acuzațiile de pornografie aduse confratelui Geo
Bogza, să renunțe la orice precauții de stil și să să
se exprime răspicat despre o angajare politică
decisă. “Procesul” despre care vorbește Gheorghe
Dinu este mai degrabă cel făcut de el însuși
epocii sale, “tinerei generații” aflate sub semnul
“exasperării”, într-un timp în care se constată
“falimentul ortodoxiei, purismului intelectual al
Occidentului, filosofiile birocrate, grefate aici
(care) nu s-au altoit și nici n-au soluționat criza de
conștiință”. Nu scapă privirii critice nici fascismul,
care “își ascute, și el, pumnalele în mâinile subțiri
ale unor pesimiști tragici”, pe când exemplele de
urmat ar fi “realizările unei generații din răsărit”,
“venirea unui colectivism social ca singura
posibilitate”, într-o “epocă de lichidări totale, de
elucidări uriașe”, pe care doar “cei cu viziunea
exactă a determinismului social”, optimiști, o vor
putea depăși, ei putând fi “avangardiști, generația
efectivă a acestui nou ev”.
Lecția determinismului marxist pare deja
asimilată în termenii ei generali, încât sub
formula avangardei nu se mai află pentru el pura
“revoluție a spiritului” de altădată, ci se înțelege
înrolarea concretă în lupta politică. De pe această
nouă poziție, suprarealiștii pot fi văzuți ca
marcând “finalul unei culturi, unei eboșe artistice,
fiind niște magnifici decadenți”, angajarea lor de
ultimă oră (“trecerea lor la revoluția socială”)
rămânând neconvingătoare. Scriitori de prim plan
ai avangardei, ca Breton, Eluard, Tzara, Desnos,
chiar Aragon, “rămân în domeniul pur al
burghezismului artistic. ca florile glorioase pe
catafalcul acestei culturi, ca agonia delirantă cu
reveriile ei paradisiace”! Toți ar fi, în frunte cu
Andre Breton (”un conservator, un laș, un
arierat”), “constipați de avangardism, de falsul
avangardisnm, cel cercetat cu elucubrații mistice,
cu efervescențe verbale, în formulele diagnostice
ale lui Freud, în epurația eliptică și imagistă a
poemului, în dogmele de formă ale creației
suprapuse fondului vetust, perimat și deconfit”.
Exemplul mare e și aici al “republicii proletare”
ruse, cu “suflul unei lumi formidabile în
construcție”, invocându-se numele unui Andre
Gide, admirator, într-un prim moment, al URSS-
ului. Concluzia textului este, de data aceasta,
foarte limpede: “Metafizica de altădată trebuie
schimbată în materialismul științific de azi, ca
alchimia în chimia științifică”.
Iată, așadar, că practicantul de până mai ieri al
“epurației eliptice și imagiste a poemului” își
reneagă, de fapt, propriul trecut poetic! Va reveni,
de altfel, peste un an, publicând în ziarul de stân-
ga “Cuvântul liber” un articol și mai dur, sub
titlul Suprarealism sau falsa avangardă, unde argu-
mentele respingerii avangardei artistice sunt luate
din depozitul de formule marxist-leniniste
devenite deja clișee și utilizate dezinvolt.
Nihilismul manifestelor Dada, tragedia unor poeți
ca Rimbaud și Lautreamont sunt puse în relație cu
“contradicțiile sistemului capitalist din faza lui
imperialistă” și cu “concepția și ideologia
burgheză ce-i reprezenta prin educație, mediu, sis-
temă”, care nu făceau decât să ascundă “deter-
minismul istoric implacabil al lumii”. Încă o dată,
“revizuirile” lui Tzara și ale suprarealiștilor sunt
apreciate ca insuficiente și neconvingătoare, fiind-
că s-au sprijinit, doar, pe marxism, nerecunoscân-
du-i primatul, rolul de autentică avangardă. Pildele
pozitive le-ar fi dat numai Aragon și Georges
Sadoul, cei ce se întorseseră convertiți, “prole-
tarieni., încolonându-se în lupta de clasă a prole-
tariatului”, imediat după participarea la Congresul
de la Harkov din 1932. “Singura avangardă” e,
așadar cea proletară, unica soluție valabilă a scri-
itorului fiind “o încadrare în proletariat” și “o
cunoaștere științifică a determinismului istoric”.
Retorica limbii de lemn începe să funcționeze
de-acum înainte, neîmpiedicată de scrupule nova-
toare: “Momentele critice de azi, agonia spasmo-
dică a sistemului trebuie să-i transforme pe fiecare
într-un soldat dârz al frontului, să-i puie în
primele linii, în avantgarda adevărului, în
coloanele de foc ale noii culturi proletare”. Numai
că, evocându-l pe Maiakovski, la două decenii de
la. sinuciderea lui din motive care se cunoșteau
prea bine în epocă, Gheorghe Dinu va omite
acest adevăr, preferând să vorbească exclusiv
despre angajarea lui de partea poporului și a pro-
letariatului revoluționar. (v. Vladimir Maiakovski,
în “Meridian”, caietul 9, 1936).
Problema angajării avangardei literare și
artistice în serviciul “revoluției” se va pune, cu o
nouă intensitate, odată cu întemeierea, în 1940, a
Grupului Suprarealist Român, de către Gellu
Naum și Gherasim Luca, din care vor mai face
parte Paul Păun, Virgil Teodorescu și D. Trost.
Dintre aceștia, Gherasim Luca și Paul Păun aveau
deja un trecut avangardist semnificativ la efemera
revistă “Alge”, cu ale sale două scurte serii din
1930 și 1933, unde, sub influența puternică a lui
Geo Bogza, scriau o poezie programatic
antipoetică, de stil “reportericesc”, interesată de
concretul cotidian, cu accente sociale importante.
Într-un număr al revistei “Cuvântul liber” (43,
septembrie 1933), cei doi vor putea fi prezentați,
astfel, de către un redactor, drept “primele nume
ale poeziei proletare” din România.
Îndeosebi Luca scrisese poeme foarte
“angajate”, sfidând ordinea socială burgheză și
situându-se de partea lumii marginale, periferice, a
celor excluși. În acest deceniu al patrulea, mai
exact între anii 1933-1938, el a fost și o prezență
publicistică notabilă în presa de stânga, precum
periodicul menționat, apoi în “Lumea
românească”și "Reporter”. Articolele sale, foarte
critice la adresa stărilor de lucruri din societatea
vremii, se referă la lumea muncitorească
oprimată, evocă “proletarizarea actorului tânăr”,
resping decis ideologia fascistă, în întruparea
românească a “Gărzii de Fier”, pun în discuție
starea de spirit tulbure a “tinerei generații”
intelectuale a momentului. Angajarea politică e
fără echivoc, publicistul făcând frecvent apel la
doctrina marxistă, cu determinismul ei economic,
cu necesitatea unor schimbări revoluționare ale
ordinii existente. Nu surprind, ca atare, luările
sale de poziție contra “izolării” scriitorului de
societate, a “poeziei pentru inițiați”, estetizante,
“construcție estetică și de birou”, expresie a unui
individualism îngust, “compromisă” tocmai de
aceea. El pune în evidență, în acest context,
“marile ei posibilități de a intra în ritmul istoriei,
de a deveni reflexul imediat al ciocnirilor
fierbinți din atelierele muncii mai întâi, dintre
două morale și două filosofii, după aceea”. (v.
Denaturarea poeziei, în “Cuvântul liber, nr. 27,
1935). Formula “poeziei proletare” revine în mai
multe rânduri sub condeiul său și, fapt
remarcabil, de subliniat pozitiv, ea este pusă, în
ciuda militantismului afișat, în mod destul de
nuanțat: Gherasim Luca refuză să o confunde cu
poezia accesibilă nivelului redus de cultură actual
al muncitorimii, vorbește despre “naivitatea
impunerii unui obiect limitat” la anumite teme
specifice universului “proletar”. “Pentru că poezia
proletară nu trebuie - adaugă el - să se adapteze
unui nivel intelectual de joasă tensiune, dar e
aceea chemată să presimtă și să profetizeze o
nouă cultură, de proporții și posibilități mult mai
largi, mai aprofundate, mai grele. Misiunea
poeziei nu se reduce la una de dascăl și de
educator”. Poeziei “curente”, convenționale,
trebuie să i se opună “numai o poezie a
investigațiilor, a descoperirii, o poezie sinceră și
deschizătoare de noi drumuri, nu numai ca
preocupare dar și ca program estetic” (v. Cultură
și poezie, în “Cuvântul liber”, nr. 30, 1935).
Pentru că - observa în alte pagini - “nu e de ajuns
o scuză socială, preocupare valabilă, ca poezia să
fie de mare actualitate” (v. Poezia pentru inițiați,
în “Cuvântul liber”, nr. 19, 1935). “Materialismul
istoric - adaugă el tot acolo - cere o permanentă
primenire, actualizare, tinerețe socială; cere să-ți
apropii ultimele invenții, ultimele investigații”. De
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
13
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
pe o asemenea poziție antidogmatică, va amenda
°i atitudinea ironică a unui Ilia Ehrenburg, din
cartea sa, Vus par un ecrivain d’URSS din 1935,
față de suprarealiști, care se soldase, de altfel, cu
“corecția” aplicată de Breton în plină stradă
scriitorului sovietic și cu un protest de grup
privind limitarea dreptului la exprimare în cadrul
Congresului pentru apărarea culturii din vara
anului 1935, organizat la Paris sub directivă
moscovită. Chiar dacă apreciază mișcarea lui
Breton drept o “mișcare greșită”, Luca pretinde o
corectă situare istorică a ei și recunoașterea
voinței de înnoire care o definește. Va publica în
1938, în ziarul “Reporter”, și o prezentare foarte
favorabilă a lui Lautreamont, ca prefață la un
“cânt” tradus de confratele Paul Păun.
Angajamentul politic comunist al lui Gherasim
Luca trece, însă, de nivelul pur principial, în
domeniul practicii literare. O probă edificatoare e
romanul său, Fata Morgana, publicat în 1937,
scriere ratată estetic tocmai din cauza “tezei” pe
care autorul ține cu tot dinadinsul s-o demon-
streze. Ea afișează, în formula unei alegorii de o
transparență ucigașă pentru roman, tocmai tema
“dată” a necesității angajării scriitorului în lupta
socială, renunțarea la “turnul de fildeș” și la o izo-
lare condamnabilă. Paginile de atmosferă
suprarealistă, de o oarecare consistență, nu
reușesc să salveze de la eșec ansamblul cărții. E,
în fond, o probă a dificultății “angajării”, atâta
vreme cât chiar formula literară pentru care
prozatorul optează aici e departe de a exploata cu
profit evident “ultimele invenții, ultimele investi-
gații” în materie de estetică a romanului,
nedepășind formula comodă și anacronică a ale-
gorismului ce schematizează stângaci și păgubos
perspectiva asupra lumii, aservind-o ideologic.
E o dificultate resimțită, în parte, și în anii
imediat următori, după constituirea grupului
amintit, din 1940. Suprarealiștii bucureșteni erau
atunci la curent, de o bună bucată de veme, cu
încercările de punere a mișcării franceze “în
serviciul revoluției” și se înscriseseră ei înșiși în
rândurile tineretului militant, de stângă
comunizantă. La debutul din 1936, cu placheta
Drumețul incendiar, Gellu Naum demonstrase
deja că poate împăca expresiv inovația poetică cu
ideea angajării revoluționare, într-un discurs de un
subliniat nonconformism, în care jocul poeziei,
arta combinatorie de o mare libertate inventivă,
ironic-ludică și burlescă, se întemeia organic pe
solul doctrinar abil exploatat. Al său “drumeț
incendiar” “își pipăie geanta cu semnele vremii”, e
avertizat că “lumea a început să pută” și cere, ca
atare, smulgerea penelor “tuturor păsărilor din
Balcani / să ne scriem cronici noi”, pe când seara
cade “ca o broșură de propagandă”. Iar în 1945,
când publică manifestul Critica mizeriei, semnat
și de Paul Păun și Virgil Teodorescu, va situa
suprarealismul, chiar din fraza inițială, dincolo de
“certurile, scandalurile, rupturile, inerente oricărui
grup viu” sub semnul major al “permanentului
efort pentru eliberarea expresiei umane sub toate
formele ei, eliberare care nu poate fi concepută în
afara eliberării totale a omului”. (v. Critica
mizeriei, București, 1945, p. 3). Asemenea certuri
și rupturi capătă aici, de altminteri, expresie
polemică, nu doar prin detașarea categorică față
de prima vârstă a avangardei românești, taxată
drept “confuzionistă”, ci chiar prin critica acidă la
adresa unor camarazi de grupare, precum
Gherasim Luca, acuzat de propunerea formulei
“misticului Non-Oedip” și de înlăturarea luptei de
clasă. Un alt text polemic, din finalul volumului
de proză Teribilul interzis, tot din 1945,
Inventatorii banderolei, reia atacul, denunțând
“caractreul fals dialectic, confuzionist și
reacționar” al poeziei lui Gherasim Luca, cu al său
“mistic Non-Oedip”, cu ceea ce Naum consideră a
fi pesimismul” poetului ce sesizase imposibilitatea
rezolvării conflictului dintre eu și lume în
societatea împărțită în clase, “știind că ritmul
biografic al omului poate să difere de ritmul
eliberării lui istorice”, cum se exprimase în
Inventatorul iubirii. Tot așa, este respins
“polițismul oniric” de care ar fi dat dovadă D.
Trost, care ceruse eliminarea “resturilor diurne,
reacționare” din visul ce trebuia trăit și exprimat
doar ca vis pur. În cartea sa de poeme în proză
cu caracter, totuși, accentuat programatic, Luca
lansase formula spectaculoasă a Non-
Oedipianismului ca exprimându-l pe omul eliberat
de complexele analizate de Freud și jonglase
destul de liber și în formulări poetice cu sintagme
hegeliene de felul “negației negației”.
Jargonul “revoluționar” va domina și
importantul manifest Dialectique de la
dialectique, semnat alături de D. Trost, unde
problematica angajării suprarealismului de partea
proletariatului amalgamează elemente de
marxism-leninism și de freudism, din Sade, cu
altele care ar putea trimite la viziunea paranoic-
critică a lui Salvador Dali. Culoarea poetică a
discursului se păstrează și aici, căci tema
bretoniană, de tradiție romantică, a “iubirii
nebune”, transfiguratoare, atinge sub condeiele lui
Luca-Trost cote retorice spectaculoase, “hazardul
obiectiv” fiind, de exemplu, plasat printre
“mijloacele de a descoperi contradicțiile societății
împărțirte în clase”, în timp ce iubirea e
transformată în agent revoluționar, pus în relație
intimă cu lupta de eliberare a proletariatului. Se
vorbește, în acest sens, despre “transformarea
calitativă a iubirii într-o metodă generală de
revoluție”, despre o “iubire dialectizată și
materializată (care) constituie metoda
revoluționară relativ-absolută pe care
suprarealismul ne-a dezvăluit-o”, despre
“erotizarea fără limite a proletariatului”! Cei doi
autori ai manifestului afirmă chiar că “O revoluție
totală... nu mai poate accepta salturile darwiniste
ale naturii, influențele contrariante ale biologiei
umane sau indiferența abstractă a cosmologiei”.
Asemenea propoziții exaltate, marcate emfatic,
conferă volens nolens un anumit caracter teatral
utopiei “revoluționare” propuse de Gherasim
Luca, antrenat de reveria, nelipsită de accente
ludice, a acelei “eliberări totale a omului”, într-o
variantă personală, detașată de orice dogmatism.
Din acest punct de vedere, angajarea lui Gellu
Naum are, cel puțin în textele citate mai sus, un
notă de “realism” pe care poezia sa n-o va mai
afișa, totuși, urmând mai degrabă calea
înscenărilor parodice. Ceea ce propune, însă, Luca
rămâne totuși destul de deconcertant prin
ambiguitate. Căci adeziunile politice ale viziunii
sale sunt în egală măsură “sincere” și “jucate”.
Doctrinarul pune chiar o oarecare pedanterie în
etalarea ideilor sale “revoluționare”, împinse
imediat într-un joc actoricesc și de regie sugerat
de excesul și frenezia terminologică și gestuală ce
marchează discursul până la a-i conferi
dimensiuni carnavalești (v. și Dominique Carlat,
Gherasim Luca lintempestif, Ed. J. Corti, Paris,
1998, p. 138). Din acest punct de vedere,
“poeticul” o ia cu mult înaintea “realului”,
insinuând, poate, o doză mărită de relativism în
ecuația dintre eu și lume, limbaj și referenții săi.
Ar fi excesiv să vorbim atunci despre un fel de o
angajare politică ce-și destinde, ca să spunem așa,
tensiunile și rigiditățile, în favoarea foarte liberei
mișcări a semnificanților? Gravitatea
angajamentului ideologic apare, oricum,
subminată de complementul ei ludic, de cealaltă
“angajare” în jocul verbal, al înscenării
propozițiilor de manifest, nestrăine, cum s-a
observat deja, de tradiția dadaistă a revoltei.
Rezumând acest parcurs, se poate reține,
așadar, faptul că avangarda românească n-a rămas
străină, nici ea, de „politică”. Militanții săi au
fost, însă, niște „revoluționari de profesie” a căror
pornire spre „revoluția permanentă” s-a lăsat
canalizată cu o oarecare dificultate în direcția
unei angajări constrânse ideologic. Nu e nimic
surprinzător aici. Căci, dincolo de rațiunile
evocate la începutul acestor glose (context socio-
cultural specific, „complexe” particulare legate de
condiția marginală a mișcării, o anumită tradiție
locală modelată și pe direcția combaterii
„tezismului”, a artei cu tendință prea strident
afișată), însăși definiția stării de spirit
avangardiste, sub semnul unui tipic dinamism
asolut al spiritului, liber de orice subordonare
exterioară, obliga la evitarea adeziunilor la
programe și acțiuni politice determinate. Chiar
foarte tineri fiind, majoritatea militanților
avangardiști români au sesizat la timp pericolul
aservirii ideologice a scrisului lor, iar exemplul din
imediata apropiere a frontierelor României, al
„Sovietelor”, cu politica lor culturală dogmatic-
stalinistă, i-a pus în gardă pe oameni ca Fondane
și Voronca în privința consecințelor unei angajări
politice cu ochii închiși. Lucru remarcabil, ei s-au
menținut, totuși, pe poziții constant democratice,
antixenofobe și antifasciste. Nu e de neglijat nici
faptul că doi dintre marii reporteri ai epocii
interbelice, Geo Bogza și F. Brunea-Fox, spirite
critice acute, s-au format în cercurile avangardei
din anii ‘20- ‘30. Pe de altă parte, când, în
contextul european cunoscut, s-au produs
deplasările spre o stângă politică manipulată de
Moscova, s-a putut constata destul de repede
contrastul radical (evidențiat curajos, între primii,
de Panait Istrat, ce pusese într-o crudă lumină
realitățile „socialismului victorios” din URSS)
dintre libera „angajare” într-o revoluție a spiritului
de largă respirație și cealaltă, mascând o aservire
cumplită, ce nu putea duce decât la o jenantă
palinodie, la o negare de sine sterilizantă, ca în
cazul lui Gheorghe Dinu-Stephan Roll, cu saltul
său mortal de la avangardă la condamnarea „falsei
avangarde”. Eșecul, ceva mai târziu, al
prozatorului Gherasim Luca, apoi încercarea
dificilă și cu incerte rezultate de a împăca scrisul
poetic cu crezul politic, în scrieriele dn anii ‘40,
arată cât de problematică a rămas, în spațiul strict
al creației, numita angajare politică. În fine,
căderea brutală a României în condiția de satelit
sovietic, cu toate consecințele dramatice asupra
libertății de creație, a dus și la interzicerea
mișcărilor de avanagardă, condamnate ca fiind
burghez-decadente... Drept care poeți precum
Gherasim Luca și Paul Păun au părăsit România,
alții, ca Gellu Naum, au trebuit să tacă foarte
multă vreme. Dacă nu au trecut, cu arme și
bagaje, de partea "realismului socialist”,
dezastruos pe plan estetic, cum a fost cazul unor
Stephan Roll, Sașa Pană, Virgil Teodorescu sau al
reporterului Geo Bogza, călător, în anii ‘50,
ghidat oficial și entuziast pe „meridiane
sovietice”. Nonconformiștii și revoltații de
altădată deveniseră slujitorii necondiționați ai unei
ideologii dogmatice, opresive, angajați servili ai
politicii partidului unic, ai unei necruțătoare
dictaturi ce înăbușise orice libertate de creație.
Avantajele materiale ale acestor demisii, și etice și
estetice, n-au putut răscumpăra efectele
dezastruoase asupra scrisului mutilat până la
nerecunoaștere de noua angajare, în serviciul a
ceea se dovedea a fi, de data aceasta, în chip tot
mai bruta, o falsă avangardă politică. Vor trebui
să treacă mai mult de două decenii pentru ca, în
perioada relativei liberalizări ideologice din anii
’70, să reînceapă procesul de lentă, dificilă
repunere în discuție și recuperare unei avangarde
românești devenite „istorică”.
■
14
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Discurs împotriva împrejurul
deasupra si dedesubtul acestei pete
pe creier (cântec patriotic)
Paul Vinicius______________________________________
dar nici măcar nu am zis
că a° fi descifrat eu
misterul acestei nevrednicii
numită om
precum nici nu am zis
că singură
umbra mea
ar putea să strice o clanță
fără măcar a mai da socoteală.
eu am spus doar că nu-mi plac
vacile elvețiene
statele unite
și becul din fața blocului.
eu am zis numai
că nu-mi place unsoarea acestei dimineți
untura acestor ziare
grăsimile acestor proști
burțile acestor miniștri
șuncile acelui șef de haltă
osânzele neveste-si
grimasele de animăluș durduliu ale progeniturii-
acar
slana porcului de haltă
grăsimile și târtițele grase ale găinilor de haltă
scociorând prin gunoi
grăsimile grăunțelor grase de grâu
lungimea pleznindă de bunăstare a râmelor
solzii mucilaginoși ai peștilor
zborul gras al libelulelor
grăsimile mustinde ale hârciogilor de haltă
cântecele grase ale greierilor
grăsimea boltită ale serilor la haltă
și apoi cea a haltei următoare
și a haltei următoare
și a haltei următoare
și așa tot mai departe
până la toată grăsimea grăsimilor grăsimii
unei țări trândave
și năpădită de grăsime
toată grăsimea acestui popor costeliv
și uitat de osatură
de mușchi
de frumusețe
toată
dar toată claviatura lui grăsuță
pe care se lamentează
pe care se plânge
pe care cerșește
pe care se închină
pe care se pișă
toată -
Și
în definitiv
toată grăsimea
care mi s-a depus pe creier -
începând de la născare -
și care
iată:
nu mă mai lasă
să mă urnesc.
■
Tristețea îngerului
Florica Ichim
Unde ești, Îngere?
Ai îmbătrînit?
Glasul
ți-l aud tot mai rar,
obosit,
când și când
mai ajunge la mine
blând cuvânt.
Mi-e dor
de gîndul tău dulce
și sfânt.
Cât șușoteam
amândoi
când eram doar copii...
Nu mă mai vizitezi?
Nu mă mai știi?
M-am înrăit într-atât
încât nici nu mai vrei să mă vezi?
Nu te mai bucuri de vorbele mele?
Nu mă mai crezi?
Te-am auzit,
Îngerul meu,
Plângând într-o seară:
- Femeie,
scara pe care cobori
e amară.
Zadarnic
sfatul cel bun
ți-l strecor în șoaptă,
te faci că n-auzi
cu urechea cea dreaptă,
drumul cel drept
îl străbați
tot pe lângă
ascultând răzvrătiri
din urechea cea stângă.
Dar cum să te-ajut,
Femeie,
Mai e vreo scăpare?
- Strigă, Îngere,
strigă mai tare!
Strigă, îngere,
să te aud,
chiar dacă între mine și tine
se cască un hău!
Strigă mai tare
decât gândul cel rău,
strigă, Îngere, strigă din greu!
...cum strigă spre tine
sufletul meu...
■
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
15
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
proza
Jurnalul lui Demitri
Radu Țuculescu
Un carnet cu coperți soioase. Lunguieț,
mîncat la colțuri de șoareci și de timp.
Paginile nu sînt îngălbenite. Culmea, au
rămas albe. Pe alocuri, de-un alb cenușiu.
Amprente vagi de degete groase. E carnetul lui
Demitri. Jurnalul său de-o șchioapă. Scris cu
creionul, se întinde pe cîteva pagini. Urmează
prețuri de cereale și animale. Datoriile pe care le
au vecinii la el. Datoriile sale. Cîteva calcule și
numărul de porci din grajdurile colectivei. În con-
tinuare, cu litere mari: PUTE GROAZNIC.
O pagină pe care a desenat un fluier între
două țîțe. Se odihnește acolo, cu evidentă satis-
facție. Zîmbesc amuzat, încîntat să descopăr o
nebănuită latură a firii soțului mameibătrîne.
Pe la mijloc, trei pagini rupte. Zdrențe iscate
din cotor. Apoi, scris apăsat:
viața e o balegă în mijlocul drumului
cînd se usucă nici muștele nu se așează pe ea.
Sub acest text este desenată, stîngaci, o vioară.
Și cu asta, gata. Pagini goale, pînă la sfîrșit.
Am citit jurnalul, cu ajutorul Ditei.
"m-au luat și pe mine chiar dacă am o familie
de întreținut adică nevasta mi-era gravidă. i-am
spus că vreau băiat și băiat să-mi facă. am rîs
amîndoi și mi-a făcut valiza cea din lemn și am
plecat pe jos la gară ea nu m-a însoțit că avea
burta deja destul de mare. era cald și nu m-am
grăbit aveam timp pînă la tren și pe drum m-am
gîndit cum o fi războiul. ea a apărut din lanul de
porumb al lui Timar dracu știe de unde știa dar
ea e în stare să le știe pe toate. mi-a spus că mă
omoară dacă o să mor în război și am rîs tare că
nu era nimeni pe cîmp era la jumătatea drumului
mai aveam vreo doi kilometri și timp destul. și a
trebuit să-mi iau rămas bun de la ea m-a bocit
ceva puțin să mă impresioneze și eu i-am spus că
degeaba plînge tot aia va fi dar mai tîrziu m-am
gîndit de cîteva ori la ea îmi tot apărea în minte.
și la gară mai era unul gras și mare tot ca mine
dintr-alt sat mergea la război și ne-am cunoscut.
n-am fost singur. comandantul ne-a dat haine și
Grădina mea cu petunii
LAO Pi
pușcă gloanțe grenade rucsac și cască și ce mai
trebuia. cineva ne-a făcut poze așa echipați și
veseli. a doua zi am pornit-o. eu am nimerit-o ală-
turi de grasul din gară era bine că eram deja
cunoștințe. și la marginea unui lan de porumb a
trebuit să săpăm o groapă adîncă de am nădușit
leoarcă eram ud pînă la izmene. și cînd am termi-
nat ne-am băgat în ea și am sprijinit puștile cu
țevile afară îndreptate în direcția dușmanului așa
ni s-a spus și am așteptat. după cît am muncit m-
a apucat somnul și pe gras la fel soarele ne
încingea caschetele ca focul. și dracul știe cînd au
început dușmanii să arunce cu grenade ori să
bombardeze că nu am apucat să pun și eu mîna
pe pușcă și să le trag cîteva gloanțe în cap că m-
au și nimerit de n-am mai știut de mine. m-am
trezit într-un pat destul de alb tot eram legat pînă
sus la gît nici nu mă puteam bine mișca și nu
prea îmi simțeam brațul stîng. am aflat că m-au
nimerit dar nu chiar bine altfel eram sub pămînt
de nu mă mai aflau cei de acasă în veci. și după
o vreme am ajuns la bucătărie unde am continuat
războiul printre mormane de cartofi și varză și
altele. degeaba eram acolo și tot mîncam că nimic
nu se punea pe mine tot slăbeam și nu mă căcam
deloc. și mi-au băgat apă în cur ca să iasă ceva că
așa ceva nu mai văzuseră medicii de cînd îi
făcuse mama lor. dar nimic timp de o lună nu m-
am căcat și nici nu simțeam că mi-s mațele pline
cu rahat tot slăbeam de nu mai știa lumea dacă
mă vede din față ori dintr-o dungă. chef de jucat
însă aveam chiar dacă eram mereu trist și aveam
dor de casă. și i-am învățat pe unii să joace și pe
căpitanul neamț juca ceardaș de-i sărea moțul
blond din cap ca lovit de nebunie. și zicea că
după ce vor cuceri lumea toți vor trebui să învețe
ceardaș toate popoarele că nu va mai fi decît un
singur popor blond cu ochi albaștri vorbitor de
limbă nemțească. nu era chiar prost dar era
nebun și apoi am început să ne retragem de am
văzut mai multe țări pe unde am stat. prin orașe
din ungaria și din cehia și din germania nu mai
am habar cum se numesc cine dracu le mai ține
minte. în cehia m-am căcat prima oară după
multă vreme și am crezut că mor așa de tare m-a
durut la început că nu mai eram obișnuit. și une-
ori mă mai chemau la ei să le fluier din gură că
se aflase de fluieratul meu și tare mult le plăcea
rîdeau și se îmbătau ca porcii și încercau și ei să
fluiere ca mine dar numai scuipat le ieșea din
gură și duhori. și de ea mi-am mai adus aminte
odată una dintre femeile lor cam bătoacă era cu
mare chef a venit la mine și a zis s-o dansez și pe
urmă a țipat la mine că de ce nu ridic și mîna
stîngă pînă la țîțele ei că-mi bat joc un nimeni ca
mine. eu nu puteam să mișc brațul stîng prea
bine era cam neputincios și mi-a venit să-i trag o
palmă la aia cu mîna dreaptă dar m-am abținut că
altfel mă și împușca neamțul. erau tot mai triști
că deja era clar că nu mai puteau ei cîștiga nimic
și mă gîndeam cum o fi arătînd băiețelul meu că
băiat i-am spus nevestei să facă. și cînd ne-au
găsit americanii ne-au întrebat ce vrem să facem
să rămînem în germania să plecăm în america ori
să ne întoarcem acasă. eu am zis că vreau acasă
acolo am familia și tot ce cunosc mai drag și m-
am întors după un drum foarte lung de mai
multe zile. mare prost am fost de unde dracu să
fi știut eu atunci cînd m-au întrebat americanii ce
era cel mai bine de făcut. dacă nu intram în
colectivă tot mă împușcau ori mă lovea noaptea
careva în cap definitiv așa că am făcut ce-au făcut
și alții nu-mi mai păsa. am ajuns la grajdurile
colectivei cu nevasta care mă ajută datorită brațu-
lui meu stîng și am un băiat așa cum mi-am dorit
doar că e cam leneș și nu-i prea pasă nici lui de
multe pe lumea asta. că nici nu știu dacă există
ceva de care să-ți pese. mi-e rușine de brațul meu
stîng chiar dacă nimeni nu rîde de el adică nu în
fața mea și am început să mă îngraș îmi place să
mănînc asta e plăcerea ca și în război doar că
acum începe să se vadă. și joc și dansez cît pot pe
la nunți și pe uliță dacă ne apucă cheful și fluier
iar moti și vioara lui mi-s prieteni sau așa cred și
poate mai mi-e cineva așa de drag dar nu știu nici
nu are rost să-mi bat capul. am reușit să ter-
minăm casa a ieșit așa cum am vrut în odaia de
jos de lîngă bucătărie am lăsat pămînt pe jos ca
să pot scuipa în voie cînd îmi vine și altceva nu
mă mai interesează acum. dacă am terminat casa
poate să nu-mi mai pese. doi copii mi-au murit
unul la naștere, altul după un an s-a răcit sau
naiba știe dar mai am o fată e destul important e
să fie harnică și s-o ajute pe mă-sa altfel o cotono-
gesc cînd crește. ar fi bine să mai plantez butuci
de vie să-mi măresc via și producția de vin că este
bun și sănătos mai bun decît țuica care îți
nenorocește mințile de-o înghiți zilnic cu
polonicul. la vară trebuie să chem pe unul de se
pricepe să curețe fîntîna că nu-mi place gustul
chiar dacă lui nanapeter îi este indiferent iar mari-
ca are mereu în gînd altceva. și acoperișul șurii
trebuie reparat adică să înlocuiesc țiglele sparte de
grindină."
Aici se încheie jurnalul lui Demitri.
Am întrebat-o pe Dita dacă bănuiește cine era
femeia cu care s-a întîlnit lîngă lanul de porumb,
în drum spre gară. La ea, scrie tot el dar cam
ambiguu, s-a mai gîndit de cîteva ori. Dita rîde și-
mi mărturisește că Demitri n-a fost ușă de bise-
rică la viața lui, i-au plăcut femeile dar despre
asta, mă asigură, mamabătrînă nu are să-mi
povestească niciodată.
■
(Fragment din romanul Povestirile mameibătrîne în curs de
apariție la editura Cartea Românească)
16
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
O seară cu ceai amar
Lucian Pop
A fost un moment de fericire deplină pe
care Tavi nu-l va uita. Mama gătea gula°
de oaie - mâncarea lui preferată - °i tata
citea relaxat ziarul pe canapea. După o campanie
furibundă, mama reușise să-l rețină pe tata acasă.
De regulă, tata își petrecea serile ori la bufetul din
centru, ori la prăvălia ticălosului de Diuluș unde
juca cu alți iresponsabili cărți. Mama intra într-o
panică inutilă, când îl vedea pe tata că se îmbracă
tacticos pentru ieșirea în lume.
Dar atunci era o seară în care triumful mamei
se împletea cu seninul înalt al toamnei târzii.
Uitase că mâncase cu două ceasuri în urmă bătaie
și fugea exaltat pe uliță să cumpere zahăr cu cele
două monezi bine strânse în pumnul vârât adânc
în buzunar.
În pragul prăvăliei lui Diuluș, picotea gârbovit,
fără nici un folos pentru societate, domnul
Hamed, îmbrăcat și vara și iarna într-un palton
negru uzat. Tavi se încruntă. Bunicul din partea
lui mama, Pulbuc, era la pușcărie ca fost chiabur.
Avea niște întrebări pe care i le punea numai
viitorului. Cu el se înțelegea cel mai bine dar nu
abuza de această relație să-i ceară de exemplu,
fotografia de pe vremea când el va poza ca toți
bărbații proaspăt însurați, stând pe scaun cu soția
în brațe. Îl și vedea pe Viitor încruntându-se
dezamăgit. Că numai de aceea s-a făcut prieten cu
el.
-	De ce nu se găsea și domnul Hamed în
pușcărie? De ce Socialismul, care avea niște aripi
atât de mari că nu putea să zboare în voie cu ele,
decât pe plan mondial, deasupra maselor largi
populare, coborî în fața pipernicitului exploatator
și-i zise:
-	Măi Hamed, în loc să te bag în pușcărie ca
pe toți din categoria ta, te las să stai în pivnița
fostului tău conac. Oare de aceea făcuse excepție
Socialismul, că, fără să știe, domnul Hamed
construise conacul exact pe mărimea sediului
gospodăriei agricole, care numai trebuise să cadă
din planificare direct între pereții lui?
Intră plin de sine în prăvălie.
Diuluș nu se învăța minte și își pierdea lună
de lună salariul la cărți. Dacă Socialismul lăsa
după capul lui, toate mărfurile ar fi fost de o mie
de ori mai scumpe. Dar așa, de frica pușcăriei, se
prefăcea că vinde bucuros la prețurile stabilite, în
timp ce-și rodea unghiile de flămând ce era.
Și încă ceva. Socialismul îl obligase să aibă în
prăvălie jucării pentru copii.
-	Asta da palmă pe obrazul tău de burlac
îmbătrânit în rele! - îi râse cu poftă mama în față,
când într-o zi, cu Tavi de mână, intrară în prăvălie
și văzură o garnitură de tobe și trompete de
pionier cu stegulețe roșii ce atârnau din tavanul
afumat.
Fiindcă era prieten cu tata, Tavi îl salută
respectuos. La rândul lui, cu o indiferență
complice, Diuluș îi cântări un jumătate de
kilogram de zahăr de cea mai bună calitate. Apoi,
neașteptat, morocănos, îi vârî în mână două
bomboane preferate. De lapte.
Ieși din prăvălie, confuz,amețit de încântare.
Dar pe dată îl trezi, ca apa rece cu care era
obligat să se spele dimineața, vocea tunătoare a
preotului Simulea.
-	Ce târguiești, Tavi?
-	Zahăr, îi răspunse iritat, din vârful buzelor.
Milițianul Șucoș se găsea permanent în centru.
Înregistrase scena. Socialismul nu-l înghițea pe
Dumnezeu. Ca reprezentant al Slăvitului, cum îi
spunea cu o fervoare intimă mama, Simulea
petrecuse câțiva ani buni la canal. În sinea lor, și
Tavi și unchiul Nechita se mirau. De ce se
întoarse acasă, când erau atâtea șantiere de
reabilitare? Să țină slujbe în biserică, fără nici o
perspectivă, cum în câțiva ani Dumnezeu v-a fi
scos din mințile înguste ale oamenilor?
El mergea la biserică numai de dragul mamei.
Dumnezeu îl îngrozea. Să nu existe nici un dubiu
al cui este meritul deplin, Slăvitul nu lăsă armata
izraieliților să se bată cinstit cu armata
filistienilor. Alese doar un pumn de izraieliți
pirpirii care de-abia se țineau pe picioare, pe când
în față, dușmanii erau puhoi. Când dușmanii se
repeziră chiuind de bucurie, ce repede îi vor face
terci pe slăbănogi, Dumnezeu ieși la vedere. Opri
soarele în loc, provocă alte catastrofe cerești.
Filistienii ce-i luară numele în derâdere zăceau la
sfârșit pe spate, cu burțile spintecate.
Luându-i exemplul, odată, când dădu peste un
bărzăun cât degetul de mare, ce mânca o albină
utilă, Tavi îl prinse protejându-și degetele cu o
frunză, și-l aruncă pe un mușuroi de furnici.
Cum la beție se dezvăluie părțile ascunse,
Șucoș era obligat, prin fișa postului, să bea câte
un pahar de tărie, absolut cu toți sătenii care
intrau în bufet, așa că seară de seară era dus pe
brațe la postul de miliție.
Dumnezeu însă, vorba Rodichii, se strecura
fără pericolul cirozei în mințile oamenilor.
După ridicarea domnului profesorului Cornel,
refuzase să se roage o săptămână întreagă. În
nopțile acelea de criză, aștepta plâns ca
Dumnezeu, înalt cât muntele, să-l strivească
folosindu-și degetul arătător. Mai ales că, indirect,
îndrăznise să-l sfideze. De revoltat ce era, îl
întrebase în gura mare pe Viitor. Slăvitul cât mai
are de trăit?
LAO Pi
Spiritual Haycocks
Dar reluându-și rugăciunile, Dumnezeu își
înfrână mânia lui fără de margini și-i făcu niște
surprize plăcute. Se rugă la începutul anului
școlar pentru câte un zece la matematică și citire.
Îi primise. Sări în ajutorul mamei. Uite că în seara
asta minunea se produse. Tata citea ca niciodat
ziarul pe canapea.
Și ceva, ce-l lăsă cu gura căscată.
La marginea satului era un deal de la
începutul lumii. Ca dovadă a bătrâneții lui, era
chel pe creștet, nu-i creștea fir de iarbă. Acolo, în
ultima duminică, Dumnezeu îi așeză în cale, pe o
piatră, un fluture cât palmele lui lipite una de
alta. Roșu cu desene negre. În aceeași seară,
imediat după rugăciunea de culcare, îl întrebă pe
Slăvitul cum se împacă pumnii lui grei, care la
nervi îi strivește fără salvare pe obraznicii ce-i pun
la îndoială cuvântul, cu minunata fragilitate a
fluturelui? Pentru că, frecându-i între degete o
aripă, să vadă din ce material este făcută, aripa se
prefăcu în pulbere. Să-i repare simetria, i-o smulse
și pe cealaltă. Din frumusețea ce-a fost, rămase
doar un fel de greieraș păgubos, care se grăbi prin
iarbă să se amestece cu alte gâze.
Negreșit, în seara asta, cum era în grații, după
rugăciune îl v-a întreba ce trebuie să înțeleagă din
lăsarea de izbeliște a profesorului?
Ca toate celelalte cadre didactice și bisericosul
domn Cornel, în loc să fie lăsat la pensie, a fost
pus să-i lămurească pe țăranii mărginiți despre
intențiile bune ale Socialismului și să-i liniștească,
cum țăranii paralizau de frică numai când îi
auzeau numele.
-	Voi credeți că Socialismul vă i-a pământurile?
Deci nu mai aveți nimic sub picioare? Deci cădeți
în prăpastie? Cum să facă una ca asta?
Dimpotrivă. Le strânge grijuliu într-un tot mare să
fie arate cu tractoarele.
-	Dar ce, și tractoarele ară?! se minunau
plugarii, că în sat era un singur tractor, al
Neamțului, care nu știa să are. Trăgea numai
după el batoza când venea vremea secerișului și-o
punea în mișcare să treiere grâul.
Bătrânul profesor mergea din casă în casă pe
E
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
17
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
^
ulița dosnică ce-i fusese repartizată. El la mijloc,
în urma lui coada de copii curioși, iar în față,
câțiva țărani filozofi, care-l așteptau în fiecare
gospodărie să poarte cu el același dialog despre
prăpastie și tractoare.
Abia către capătul uliței, Tavi se dumiri. În
secret, luau cu toții în derâdere numele
Socialismului. El nu zise nimic, era neutru, treaba
lor. Dar îi părea rău că Viitorul, numai dacă îi
erai prieten dădea perdeaua la o parte să-ți arate
cum vin de dincolo de dealuri luminile
misterioase ale Socialismului.
Odată campania de lămurire încheiată, urma
înscrierea solemnă în gospodăria colectivă. Cu o
zi înainte de înscriere, se ținu o adunare
populară. În piață, sub cerul liber, să încapă toată
suflarea. La masa lungă a vorbitorilor era și
domnul Cornel. Când îi veni rândul, se ridică în
picioare cocoșește, dând din mâini, cum s-ar fi
luptat să iasă de sub o grămadă de cuvinte ce-l
strivesc. Le aruncă orbește în toate direcțiile ca pe
niște pietre și, în vreme ce oamenii se fereau să
nu fie loviți, străluci deodată deasupra lor, pentru
o clipă, ca un solz de pește ideea că Dumnezeu
nu-i îngăduie Socialismului să se așeze pe
pământurile lor și să facă ce-l taie capul lui ciudat
cu ele.
O răscolire, o clătinare grea de valuri
nevăzute, ei având doar din auzite noțiunea
mării, aduse întreaga mulțime în pragul unui leșin
alb. Dumnezeu era deasupra cu ochii crispați pe
domnul Cornel. Izbucniră țipede de groază.
Domina sentimentul că Dumnezeu răbdase cât
răbdase și într-atâta se umflase de furie încât nu
mai gândea limpede și era gata să dezlănțuie
iadul pe pământ în momentul în care cineva
îndrăznea să se atingă de domnul Cornel.
Însă Socialismul, mai calculat, așteptă destin-
dera apelor. Abia atunci, când întâmplarea se
banaliză, trimise duba neagră după domnul
Cornel.
Preotul Simulea nu terminase cu el. Înadins,
să vadă milițianul Șușoc de partea cui se găsea
Tavi, îl lăudă în gura mare ce copil cuminte este,
și-i ciufuli familiar părul de pe creștet, urându-i:
Dumnezeu să te aibă în pază!
-	Sărutmâna domnule părinte, se despărți
țeapăn de preot și porni ca din pușcă, în galop, să
traverseze piața. Altfel, ar fi trebuit să-l salute pe
Burtă Verde ce vegeta tihnit în mijlocul pieței, pe
banca lipită cu spătarul de micul obelisc închinat
eroilor din primul război mondial.
Burtă Verde cu bunicul Pulbuc erau fruntași ai
satului. Și unul și altul, ca înțeleși, nici să nu
audă de înscriere în gospodărie. Cei doi nătăfleți
care se pișau contra vântului au fost duși cu duba
neagră în oraș pentru lămuriri suplimentare.
Pentru prima dată, duba neagră, ca un semn
de domesticire, după trei zile se reîntoarse în sat
și-l debarcă pe Burtă Verde. Lumea puhoi în jurul
lui să vadă minunea. Burtă Verde era cel mai
plictisitor plugar, nici în stânga, nici în dreapta, ca
boul, își vedea numai de trasul lui. Lumea
observă că se întoarse de la oraș cu caracterul
schimbat. Devenise vorbăreț și tot la trei cuvinte
gâlgâia sub formă de râs căte un hî,hî.
-	Unde păcatele tale te-au dus?
-	Am fost, hî,hî, în palatul securității.
Însuși comandantul, auzind cu cine are de-a
face, cu cel mai bun agricultor din satul cutare,
veni grăbit și dădu mâna cu el rugându-l să fie
președintele gospodăriei colective din acel sat, că
Socialismul, neștiind prea multe despre muncile
câmpului, are mari emoții ca totul să iasă bine.
Pentru gândire și recreere, l-au lăsat două zile într-
o cameră mare, bună de întors carul în ea, unde a
fost tratat cu cea mai albă pâine văzută în viață,
mai albă decât prescura, și cu un salam de zece
ori mai gustos decât cel adus la Diuluș. Peste cele
două zile, când l-au invitat iarăși în fața
comandantului care-i aștepta răspunsul cu sufletul
la gură, numai ce, pe parchetul galben, lustruit ca
ghiața, hopa!, a lunecat și s-a trezit cu cracii în
sus. De la căzătura aceia i se trage tremuriciul
mâinii drepte pe care n-o mai poate folosi nici să
se șteargă la fund.
-	Ce păcat, hî,hî, domnule Burtă Verde, tocmai
mâna dreaptă cu care, hî, hî, trebuie să semnezi
acte. Du-te acasă, hî,hî, și tratează-te.
-	Dar cu Pulbuc ce-au făcut?
-	Pe el, hî,hî, l-au întrebat dacă este adevărat,
hî,hî, că tăbăcește în timpul liber piei de oaie.
Când au auzit, hî,hî, că are un secret în domeniu,
hî,hî, și-i ies cele mai moi piei din lume... hî,hî...,
i-au cerut iertare că alt loc... hî,hî... să le
tăbăcească la toți ofițerii, hî, hî, pentru câte un
cojoc, hî,hî... n-au!..., dar îi dau cea mai bună
celulă, hî,hî, cu vedere l-a stradă, uscată, hî,hî, cu
toate sculele ce-i trebuie...
Într-adevăr, după prima vizită la bunicul,
mama se întoarse bucuroasă nevoie mare, și-l
liniști pe Tavi.
-	Nu te necăji, o duce bine, are căutare cu
talentul lui la piei, e răsfățat... Tavi nu se necăjea
deloc. Dimpotrivă. Sperase că în pușcărie,
profesorii de-acolo îi vor scoate din cap ideile
învechite despre agricultură.
Oare își dădea seama Socialismul ce se
petrecea acolo? Că tocmai arma lui cea mai
convingătoare îi scăpase de sub control, dacă în
loc de educație se tăbăceau piei?
Până să scoată Burtă Verde niște hî,hî-uri,
înainte de a-l întreba dacă mai au ceva vești de la
Pulbuc, Tavi trecu pe lângă el, ținând-o în același
galop început brusc odată cu despărțirea de preot.
Burtă Verde îl v-a urmări cu privirea minunându-
se: Oare ce probleme urgente are Tavi de rezolvat,
că nici de un bună ziua n-a avut vreme?
Ajunse la marginea pieței.
Traversă podul și în loc să meargă tot înainte
pe ulița principală, vulnerabilă, expusă tuturor
directivelor ce veneau de la oraș, și mai ales
implacabilei dube negre, o coti pe ulicioara lor
unde se putea duce o viață discretă, cum ei n-ar fi
luați în evidență.
Nu făcu nici trei pași pe ulicioară și îl văzu pe
micul tractorist grăbindu-se cu o sticlă goală sub
braț către prăvălia lui Diuluș.
Înainte de înscrierea generală, Neamțul își
agăță în văzul lumii batoza de tractor și puf, puf,
o luă ca melcul către vestul țării, de unde-i era
nemțoaica. Toată jalea satului se îndulci cu-n
strop de ironie. Uite că din moment în moment
trebuie să pice Socialismul, și cu ce o să schimbe
fața satului, dacă tocmai i-a fugit de sub nas
instrumentul de bază?
Milițianul Șucoș, îi temperă resemnat. Vedeți-
vă de treabă, unde credeți că s-a dus? Acolo în
vest s-au făcut primele gospodării, încă de acum
zece ani.
Ambiționat de scepticismul lor, Socialismul se
dădu peste cap și cine știe de unde și cum, făcu
rost de un tractor roșu. Și ca să le astupe gura
definitiv, îi atârnase în spate un plug nemaivăzut,
cu două brăzdare.
Atenția sătenilor însă, se concentră asupra
tractoristului. Ziceai că este din țara piticilor.
Carâmbul cizmelor de cauciuc îi ajungeau bietului
până la genunchi și salopeta îi lucea complet
neagră, cum s-ar fi îmbăiat în motorină. Prin
contrast, îi ieșea în evidență barbuța roșie. Chiar
și Tavi se nemulțumi în fața Viitorului. Cum
prima impresie contează, Socialismul trebuia să
trimită un tractorist înalt, în salopetă albastră.
Piticul venise în sat doar cu ce era pe el, fără o
boccea, și, supărat pe toată lumea, bea de stingea,
litrul și ziua.
Dar și așa, nu conta cum arăta, de acuma
înainte el era cel mai important om în planurile
Socialismului de transformare a agriculturii.
Cum misiunea primarului, de înscriere
generală, se încheiase în mod fructuos, s-ar fi
cuvenit ca Socialismul să-l scoată pe acesta cu
binele din casa morarului și să i-o ofere
tractoristului. Dar primarul profită că Socialismul
își făcuse sediul la oraș și de la distanța aceea nu
vedea până la capăt toate manevrele din sate. Așa
că, fără frică, îl cază pe nevinovatul ăsta mic, dar
cu inimă mare, în căsuța aproape surpată, înecată
în bălării, a lui moș Toacă, dus din lume fără
urmași.
Tenebros, unchiul Nechita se jură că lucrurile
nu v-or rămâne așa.
-	Bună seara domnule tractorist! îl salută
încurajator.
Dar tractoristul, gârbovit ca domnul Hamed,
fără nici o speranță de-a ajunge în casa arătoasă a
morarului, mormăi flegmatic un “Salutcopile” și
ciors, ciors, trăgându-și cizmele, își continuă
drumul.
Tavi răsuflă ușurat. Nu va mai întâlni pe
nimeni până la ei acasă.
Pe partea stângă a uliței îl așteptau înșirați
salcâmii mohorâți că degeaba crescuseră în sute
de ani uriași, dacă oamenii trec pe lângă ei fără să
se oprească și să-i întrebe: Voi ce părere aveți de
lumea asta?
În partea dreaptă, grădinile de porumb se
împietriseră într-o așa de mare bogăție că nu
merita să le păzești cu garduri.
Mai avea câțiva pași de făcut și la capătul
gardului viu de lemn cânesc trebuia să apară cele
două ferestre curioase ale casei lor.
Deasupra, bolta cerească îi striga să profite de
moment și să alerge în neștire pe ea, până când
nu apucă să o împânzească luceafărul de seară cu
celelalte stele.
Refuză iritat oferta.
De ce, ca niciodată, tata rămase acasă. Dar
Diuluș? Ce-l apucase cu generozitatea lui? Apoi
ochii preotului. Îl fixară insistent, chinuiți de
neputință. Iar în vreme ce traversa piața, parcă îl
văzuse pe Șucoș, cum îndepărtat, căzut într-o
melancolie definitivă, își flutura mâna către el,
într-o încercare de-ai spune că nu are nici o vină,
vremurile sunt pe oameni, nu oamenii pe
vremuri.
Scăpă de spaimă punga din mână chiar pe o
piatră ascuțită. Buf! tot zahărul se împrășie. Nu-i
păsa. Îl amestecă în praful uliței cu picioarele
până își pierdu albeața. Tremura din toate
încheieturile. Nici să plângă nu putea. Tortura
incertitudinii îl împinse înainte și făcu cei câțiva
pași de unde se vedeau cele două ferestre. Dar în
dreptul casei lor, pustiu ca de obicei, doar Rex îl
aștepta răbdător în mijlocul uliței, cu botul pe
labe.
Tata citea ziarul pe canapea.
Mama îl cântări critică.
-	Unde-i zahărul?
Dădu indiferent din umeri. Nici să mai vor-
bească nu putea după spaima prostească ce-o
trase.
■
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
18
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
puncte de vedere
Scrisoare deschisă membrilor
Consiliului Uniunii
Scriitorilor din România
întruniți la 10 noiembrie
2005 la București
Dan Culcer
Domnilor Consilieri,
În calitatea mea de membru al Asociației scriito-
rilor din Tirgu Mureș, de membru al uniunii
noastre profesionale, și în baza articolelor 1,2,4,7
ale Statutului USR, vă adresez acest mesaj public,
într-o chestiune de maxima urgență și de maximă
gravitate : încercarea de reinstalare a post-cenzurii
in presa culturală din România, după ce am con-
statat că, între 9 septembrie 2005 si data acestei
scrisori, Uniunea scriitorilor din România, prin
reprezentantul său legal, președintele, nu
răspunde nici mesajelor private, nici celor publice
pe care eu sau alți confrati scriitori i le-au adresat.
Iar cind, totusi, se exprimă in spațiul public, inter-
vențiile unor membrii ai Comitetului director sunt
autoritariste, evazive și neargumentate.
Prin prezenta, contest cu fermitate decizia
Comitetului director, despre conținutul căreia am
aflat din presă, privind demiterea din postul de
redactor sef-adjunct al revistei «Viața românescă»
a ziaristului si scriitorului Liviu Ioan Stoiciu.
Aceasta decizie, care implică reinstaurarea cen-
zurii, pe care eu o calific formă gravă de abuz de
putere și de interpretare, folosește ca pretext al
demiterii lui Liviu Ioan Stoiciu, apariția unui frag-
ment de Jurnal semnat de scriitorul exilat, Paul
Goma, in numărul 6-7 al revistei Viața
românească.
Contestația mea se bazează pe următoarele seturi
de argumente:
Primo: Jurnalul este o specie literară. Textul în
cauză este un jurnal și are un autor.
Responsabilitatea pentru conținutul textelor, asa
cum se menționează pe coperta a IlI-a a revistei,
revine in întregime autorilor, deci lui Paul Goma.
Citez :
«Redacția revistei Viața românească publică opini-
ile, oricît de diverse, ale colaboratorilor ei.
Responsabilitatea pentru conținutul fiecărui text
aparține, în exclusivitate, autorului.»
«Conform prevederilor Statutului, Uniunea scriito-
rilor din România nu este responsabilă pentru
politica editorială a publicației și nici pentru
conținutul materialelor publicate.»
Acționînd în contrasens cu aceste prevederi,
Comitetul director încalcă Statutul. În consecință
vă rog să analizați și sancționați această încălcare
a prevederilor statutare prin care, în mod explicit
și implicit, Comitetul director și președintele
Nicolae Manolescu își arogă funcția de post-cen-
zură, așa cum era aceasta practicată de către
Direcția publicații a fostului Consiliu al culturii și
educației socialiste.
Ignorarea acestor implicațiiși aprobarea acestor
decizii, v-ar face, domnilor consilieri, corespons-
abili de reinstaurarea cenzurii în România anului
2005.
Secundo: Funcția lui Liviu Ioan Stoiciu este aceea
de redactor șef-adjunct, aceasta implică publicarea
și nu cenzurarea operelor confraților săi.
Tertio : Calificarea, de către Comitetul director,
care este autorul comunicatului, a jurnalului lui
Paul Goma ca fiind «antisemit», și implicit a
autorului cu același termen, nu are nici o bază
morala și legală. Simpla calificare, afirmație lipsită
de orice argumentare, citare sau analiză contextu-
ală, este o calomnie și va fi tratată ca atare de
orice instanță. Iată în ce termeni face Nicolae
Manolescu această calificare 'incontestabilă':
«Problema noastră era că in revista Uniunii a
apărut un text pe care noi l-am considerat anti-
semit și, din păcate, nu e discutabil, chiar așa
este.» (Revista 22, nr. 813, interviu de Rodica
Palade). Adică Nicolae Manolescu își declară
opinia indiscutabilă. Din fericire, chiar și o
hotărîre de justiție poate fi contestată.
Ceea ce este mai cu seamă grav : o acuzație de
natură penală este lansată, în modul cel mai ire-
sponsabil, direct în presă, fără măcar lectura inte-
grală a textului incriminat, adică a seriei de frag-
mente care au fost publicate în numerele ante-
rioare ale «Vieții Românești». Declarațiile unuia
din membrii Comitetului, consemnate de presă,
stau mărturie că această lectură nu fusese făcută
la data Comunicatului. Iar scoaterea din contextul
unei opere a unui fragment, pentru a defini opțiu-
nile morale și politice ale unui scriitor, pentru a-l
acuza penal, descalifică moralmente si intelectual-
mente un critic literar, devenit acuzator, agent al
poliției spiritului sau cenzor.
Acestea să fie calitațile pentru care Nicolae
Manolescu a fost ales președinte al Uniunii scri-
itorilor, acesta mandatul care i-a fost încredințat?
Articolul 1 al Statutului este ignorat de Domnia
sa.
Quarto: Revista «Viața Românească» este editată
de Uniunea scriitorilor și de Redacția Publicațiilor
pentru Străinătate, un departament al Cancelariei
Primului-Ministru. O decizie cu caracter punitiv
cere aplicarea Codului Muncii cu implicarea
ambilor editori. Care este temeiul legal pentru a
decide degradarea cu aspect punitiv, dintr-o
funcție superioară într-una inferioară, a unui
ziarist care nu a făcut nimic contrar legislației
muncii?
Organizațiile internaționale de apărare a ziariștilor
față cu abuzurile editorilor vor fi sesizate.
Cancelaria Primului ministru, Redacția
Publicațiilor pentru străinătate, deasemenea.
Aspectul penal al acuzației aduse autorului
Jurnalului, Paul Goma, repet, singur responsabil,
este o chestiune care depășește competența
Domniilor voastre. Nu sunteți istorici.
Nu mai există nici o împuternicire prin care unii,
scriitori-activiști de partid, se erijau în judecători,
în numele oamenilor muncii de la orașe și sate,
așa cum se practicau, sub Comunism, ședințele
publice de acuzare, pe care Paul Goma și Liviu
Ioan Stoiciu le-au îndurat deja. Unii dintre dv. le-
au cunoscut de asemenea. și eu.
In schimb, in planul culturii, decizia (administra-
tivă) a unei comitet nu absolvă de responsabilitate
conștiința intelectuală individuală. și, din acest
punct de vedere, o conștiință critică are dreptul și
obligația să se disocieze de o atitudine sau decizie
administrativă pentru că datele problemei sunt
complet schimbate : analiza se petrece in spațiul
public, unde veghează justiția și ridicolul.
Sunt sigur că veți avea forța și înțelepciunea să
contestați inerția etichetelor. Să judecați cu lucidi-
tate consecințele unei decizii pripite a
Comitetului director. Să interveniți cu răbdare
pentru a-i convinge pe membrii săi că se află pe o
cale a abuzului. Să curmați abuzul. Si să lăsați
justiția sau înțelepciunea cercetătorilor, a istori-
cilor - odată adunate suficiente elemente proba-
torii, care pentru moment lipsesc în bună parte,
să judece situația la care se referă scrierile lui Paul
Goma.
Iar dacă dl Nicolae Manolescu va consideră că a
fost dezavuat de decizia Dv. calmă și vă va prop-
une demisia sa, acceptați-o. Nu e singurul om din
România care poate salva de rușine și ridicol
Uniunea scriitorilor, și prin ea pe noi toți, mem-
brii săi. Se vor mai aflînd chiar printre Dv.
oamenii liberi de care avem nevoie.
Dan Culcer
Anexă: Istoricul petiției
Am trimis mesajele de mai jos pe adresa mail a Uniunii
scriitorilor, fără înregistrarea vreunui reacții. Apoi, dată
fiind natura situației °i urgența, m-am adresat ziarelor
din București.
«Jurnalul național» a reprodus în rezumat textul meu.
El a fost urmat de un Protest, care a fost difuzat prin
Internet, pe grupurile de discuții specializate în cultura,
în presa nationale °i internaționale, în fine trimis, după
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
19
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
J
semnarea sa de peste 190 de persoane, prin poștă pe
adresa Uniunii scriitorilor.
(Vezi http://www.asymetria.org sau Ziua on line)
Inițiatorii Protestului nu au primit nici o confirmare,
nici măcar un mail automat. Nici eu. Procedeul de a nu
răspunde scrisorilor membrilor Uniunii îmi aminteste,
și poate mai amintește și altora, perioada cînd D. R.
Popescu era încă președinte, după ce depășise, în mod
abuziv, cu mulți ani durata legală a mandatului său, cu
ajutorul partidului comunist. Oare nu mai există nici
măcar obligația de civilitate?
Mesaj mail a fost adresat dlui N. Manolescu la
redactia România literara.
Stimate Dle Nicolae Manolescu,
Cu ocazia convorbirii telefonice de la Paris, m-ati invitat
sa colaborez la Romania literara; Fiind adeptul separarii functi-
ilor de persoane, va raspund multumindu-va pentru amabili-
tatea invitatiei.
In asteptare lamuririi cazului Viata romaneasca, unde
opiniile mele diverg radical de cele ale Comitetului director, al
carui presedinte sunteti, voi amina trimiterea ofertei de colab-
orare pe care o pregatisem, un eseu in lucru despre
HPBengescu, Cruciada femeilor.
=EEn discutie numeroase aspecte curente ale activitatii
acestei organizatii. Printre ele s-a aflat si situatia creata
de aparitia =EEn revista Viata rom=E2neasca, nr.6-7 din
2005 a unui text cu caracter antisemit care a generat vii
proteste si a determinat redactarea unui
comunicat prin care conducerea Uniunii =EEsi expri-
ma regretul fata de
publicarea acestuia.”
Doua intrebari :
1.	Cine sunt nominal autorii “viilor proteste”?
Oamenii muncii? Mai tineti minte formula?
2.	Cine si cind a demonstrat ca textul incriminat al
lui Goma are caracter antisemit?
Cu doua zile inainte in ziarul =B3Gardianul=B2 din
6.09.2005, pagina de Cultura
(articol de fond, cu trimitere din pag. 1) se citeaza un
anterior text emis de acelasi Comitet Director : “Conducerea
Uniunii mai precizeaza, in finalul comunicatului, ca “din suc-
cintele extrase din Jurnalul lui Goma, retinute in
=ABGardianul=BB, rezulta ca autorul este anticomunist si
foarte critic la adresa confratilor, nicidecum ca este antisemit,
ori, in definitiv, comunicatul USR nu avea in vedere decat
antisemitismul”.
Ca si cum Comitetul Director ar fi cunoscut atunci textul
lui Paul Goma doar din citatele Gardianului.
Ce sa mai intelegem?
Cer reintegrarea imediata in functie a dlui Liviu Ioan
Stoiciu, a carui demitere din functie este un abuz. Ca scriitor,
membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, si fost redactor
de revista in Romania nazional-comunista, protestez impotriva
cenzurii la care este supusa revista Viata Romaneasca. Pot
intelege cauzele supunerii unor redactori si a unui ambasador
la o decizie (fara comentarii publice); dar nu pot admite ca
letala combinatie dintre interese de grup si presiuni anarhice
sa cenzureze vreo scriere semnata (nu anonima!) inainte sau
dupa publicare. Pentru a incorona supusenia, drapata in prin-
cipialitate si respect al Legii (al Legii cui?) mai ramine ca, la
cererea anonimilor protestatari, sa fie retras de pe piata si ars
(sau topit) numarul respectiv al Vietii Romanesti. De ce sa nu
mergem pina la capat?
Dan Culcer
■
Dintr-o simpla dorinta de claritate.
Marturisesc ca sunt uimit de modul in care s-a tratat acest
caz.
Ca sa va puteti forma direct o opinie despre analizele
mele, va trimit dv doua texte pe care le-am adresat presei,
unul copiat mai jos (mai nou) si primul in anexa.
Cu bine, Dan Culcer
Doua Întrebări pe marginea unui
Comunicat
(urmeaza textul reprodus mai jos)
Mesaj mail adresa lui Nicolae Manolescu
User-Agent: Microsoft-Entourage/10.1.6.040913.0
Date: Fri, 09 Sep 2005 12:21:50 +0100
Subject: Dan Culcer : Doua intrebari pe marginea
unui Comunicat al
Comitetului D. U. S.
From: Dan Culcer <dculcer@teaser.fr>
To: Nicolae Manolescu
<nicolaemanolescu@yahoo.com>
Message-ID: dculcer@teaser.fr>
In-Reply-To: dculcer@teaser.fr>
Mime-version: 1.0
Content-type: text/plain; charset=”ISO-8859-1”
Content-transfer-encoding: quoted-printable
Două intrebari pe marginea unui Comunicat
“Comunicat din partea Comitetului Director al
Uniunii Scriitorilor
=CEn Sedinta din 8 septembrie 2005, Comitetul
Director al Uniunii Scriitorilor din Rom=E2nia a luat
LAO Pi
Capiță spirituală în formă de inimă
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
"2ăj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
“Să ne bucurăm de dar
chiar dacă e mic”
De vorbă cu academicianul Alexandru Boboc
Alexandru Boboc (n. 1930), profesor dr. la Facultatea de Filosofie a Universității București, specialitatea filosofie
modernă și contemporană, filosofia culturii. Lucrări principale: Kant și neokantianismul (1968), N. Hartman și
realismul contemporan (1973), Neopozitivismul și știința contemporană (1974), Fenomenologia și științele umane
(1979), Filosofia contemporană (I-III, 1976, 1980, 1982), Confruntări de idei în filosofia contemporană (1983),
Adevăr și conștiință istorică (1988), Filosofia contemporană. Orientări și stiluri de gândire semnificative (1995),
Limbaj și ontologie. Prolegomene la o filosofie modernă a limbajului (1997), Semiotică și filosofie (1998),
Hermeneutică și ontologie. Prolegomene la o reconstrucție modernă în filosofia culturii (1999), Zugange zum Sein
(1999), Cunoaștere și comprehensiune. Hermeneutica și științele umane (2001). Traduceri din: Descartes, Leibinz,
Kant, Hegel, Schopenhauer, Nietzche, Rickert, Husserl, Scheler, N. Hartman, Heidegger, Carnap, Gadamer. Studii
de filosofie universală și comparată, cu preocuparea de a reliefa poziția gândirii românești în contextul filosofiei
universale. Autorul este membru al unor societăți științifice internaționale (Kant - Gesellschaft, Leibniz -
Gesellschaft), membru al Asociației Germaniștilor din România, membru al Academiei Române.
Vasile Gogea: - Stimate Domnule Profesor, vă
rog să-mi permiteți să încep acest interviu fără
prolegomena: „traducerile nu fac o literatură”, se
spune. Dar în filosofie? Care sunt statutul,
valoarea și rolul traducerilor în filosofie?
Alexandru Boboc: - Traducerile fac, totuși, o
literatură! Constituind singura formă nemijlocită a
intrării în spațiul de lectură al unor interesați de
creația lietrară, dar care nu cunosc limba în care
se află o anumită operă, traducerea realizează
condițiile unei deschideri spre alte orizonturi ale
creației valorice. În ciuda dictonului: „traduttore,
traditore”, orice traducere redă (cumva
hermeneutic, întrucât nu există echivalență
absolută între limbi!), originalul. Trebuie să
admitem, însă, ceea ce logica modernă a
recomandat ca „toleranță pragmatică”, relevantă
pentru contextul dat: căci „traducerea nu are o
determinare absolută”, putem vorbi de expresii
sinonime și de identitate de semnificații „numai
când indeterminarea nu e relevantă”. Am citat din
Sprechphilosopfie, de J. Simon.
Pe de altă parte, să nu uităm că traducerea
face parte din contextul mai larg al comunicării
între spații ligvistice diferite - și tipuri umane
diferite -, ceea ce ridică problema căutării
echivalentului semantic cu cel ontologic. Ca
urmare, o traducere ar trebui să aducă totodată
„lumea” din texte, să constitue o intertextualitate
- ca formă a intersubiectivității. Traducerea devine
astfel ea însăși o operă, o formă de creație și
implică delimitări în sensul că nu oricine poate
traduce orice. E necesară aci buna cunoaștere a
domeniului și exersarea în travaliul critic și
hermeneutic. Aceasta cu atât mai mult în
filosofie! Nu văd, de pildă, cum s-ar putea traduce
din Descartes sau Kant fără cunoașterea istoriei
filosofiei și a specificului culturii moderne!
Traducerea cărții filosofice este necesară însă; ea
face parte din creația teoretică, metodologică a
fiecărei epoci. O cât de sumară incursiune istorică
ne arată că epoci întregi au fost dominate, sub
aspect teoretic, de traduceri.
- În acest orizont problematic, cum se
profilează raportul național-universal în filosofie?
- În filosofie raportul dintre național și
universal nu se realizează pur și simplu ca între
specific și universal. Despre „naționalitate” în
filosofie s-a discutat adesea, îndeosebi în secolul
20, și se discută încă. Este clar că dincolo de
forma lingvistică în care se prezintă o elaborare -
sistem, teorie - filosofică poartă și amprenta
autorului ei, care nu poate fi desprins de mediul
culturii naționale, materne în care a viețuit și a
creat.
Structural, o filosofie aparține valorilor
teoretice, dar prin funcția ei - formativă,
îndeosebi - în epoca dată interacționează cu
diverși factori, inclusiv cu cel etnic. Dar, prin
aceasta, o veritabilă filosofie nu e reductibilă la
formula „filosofie națională”.
Naționalul poate marca modalitățile de
expresie, ilustrare și argumentare la nivelul
specificului, dar nu structura valoric-ideatică
propriu-zisă, care, chiar în formulările lingvistice
specifice, este în universalitate prin însăși
sincronizarea activă - prin creație valorică - a unei
culturi date la ceea ce s-a configurat istoricește
drept „cultură universală”. Așa cum observa Ion
Petrovici, în - de-acum cunoscuta sa conferință
ținută la Sorbona în 1932, cu titlul La nationalite
en philosophie, „spiritul uman universal nu și-ar
putea îndeplini rolul dacă diversele spirite
individuale nu ar aduce nota lor aparte și
contribuția lor separată”. În ceea ce privește
etnicul, ilustrul filosof scria: „Il faut preciser que
l’impossibilite d’eu excluse completement
l’element ethnique est une toute autre chose que
de le rechercher”.
- Pentru că l-ați evocat pe acest mare
ambasador al spiritului românesc, Ion Petrovici,
vă întreb, Domnule Profesor, cum apreciați
contribuția la fundamentarea și dezvoltarea
culturii române moderne a „liniei kantiene” din
filosofia românească?
- Într-adevăr, există „linia kantiană” în cultura
română, chiar mai înainte de Maiorescu și
Eminescu, în epoca lui Gheorghe Lazăr și a
generației de început de veac 19. Prin C.
Rădulescu-Motru, I. Petrovici, Mircea Florian ș.a.
se propunea un gen de filosofie originată în
spiritul raționalității, chiar - parțial - în accepția
criticismului kantian, implicând ideea că acesta
reprezintă numai începutul criticismului filosofic.
Întrucât a contribuit la afirmarea spiritului critic,
de discernământ în cultura română, „linia
kantiană” a contribuit substanțial la modernitatea
istoriei și culturii naționale. Este de reținut, însă,
că nu sunt de neglijat, în acest sens, contribuțiile
celeilalte „linii”, legată de Nae Ionescu, C. Noica,
E. Cioran ș.a., care urma un alt tip de
„raționalitate”, cumva în genul „filosofiei vieții”,
cultivând de preferință forma eseului. Important
este să nu le reținem în expresia exclusivității
valorice și, dincolo de ele, să admitem o unitate
în diversitate, caracteristică și filosofiei românești
contemporane, în care sunt de cuprins încă, în
specificul lor, istoricii (A.D. Xenopol, V. Pârvan,
N. Iorga) și oamenii de știință (S. Mehedinți,
Danielopolu, Gr. Moisil, O. Onicescu, Odobleja
ș.a.), precum și L. Blaga, D.D. Roșca ș.a. Dar,
prin aceasta nu am epuizat „cuprinsul” unei
istorii a filosofiei românești. Orice istorie a acestei
gândiri rămâne parțială - dacă nu părtinitoare! -,
nu numai prin cultiuvarea exclusivă a unei „lumi”
sau a alteia, a unui filosof sau altul, ci și prin
neglijarea a ceea ce-i particularizează ca mari
personalități ale culturii române moderne.
- După Decembrie 1989, febra „revizuirilor” a
cuprins dezbaterile din câmpul literaturii, artelor...
În filosofie, cum ar trebui - dacă ar trebui -
abordată această chestiune?
- Dacă o „febră” a „revizuirilor” a cuprins și
filosofia românească după 1989? Depinde în ce
sens „revizuire”! Dacă e să comparăm cu răfuielile
din câmpul literaturii, cu accente de
minimalizare a creației majore, cu motivarea
numitelor „concesii”, - atunci putem spune că în
filosofie situația ste alta: aci nu s-a așeptat
decembrie ‘89 pentru a trece la înscrierea sa în
matca modernității, a participării la dialogul de
idei și la reconstrucția modernă în filosofie.
Dincolo de ceea ce spun anumiți „contestatari”,
putem vorbi de o continuitate a „liniilor” amintite
cum și de o depășire a lor. Ar fi timpul să ne
debarasăm de maniera etichetărilor globale și, mai
ales, de ceea ce fiecăruia - subiectiv - nu ne place!
Spiritul de discernământ, de critică, demult
„constitutiv spiritului nou” - cum spune Mircea
Florian - își va spune cu timpul cuvântul. Este,
însă, mult de făcut pentru unirea energiilor în
promovarea noului și, îndeosebi, în încurajarea a
ceea ce survine azi ca propunere de valoare.
- Husserl, Leibniz - doar două nume mari din
opera cărora ați tradus și îngrijit critic ediții
recente. Cum evoluează receptarea marii filosofii
universale în orizontul de meditație românesc?
- Receptarea „marii filosofii universale” în
România este o componentă a gândirii românești
de la începuturi, accentuându-se pe măsura
afirmării unei școli filosofice naționale.
Traducerile - și avem acoperire, la acest capitol -
din operele marilor gânditori, ca și studiile,
monografiile chiar, stau mărturie pentru o
receptare activă, hermeneutică și constructivă în
același timp. Din păcate, în medii varii nu e
prețuită această muncă, după cum nu e prețuită
nici îndeletnicirea cu filosofia, fiecare (oricine)
considerând că „știe de pe acasă” - cum spunea
Hegel - cum stau lucrurile în filosofie!
-	Bun! Domnule Profesor, să-l lăsăm o clipă -
retorică - pe Hegel! Cum „se știe” pe la București
despre învățământul filosofic din Universitatea
„Babeș-Bolyai” din Cluj?
-	Universiatea din Cluj se „vede” bine - și s-a
„văzut” totdeauna bine! - de la București. Ca
participant, parțial, la înnoirea învățământului
filosofic în ambele centre universitare pot spune
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
filosofie
Problema mântuirii creștine în
cadrul preocupărilor de filosofie
a religiei la Mircea Vulcănescu
_______
Mântuirea creștină și problema
salvării
În genere, ideea de a investiga geneza
abordărilor unui filosof pe o anumită temă
presupune un demers sintetic menit să coaguleze
sub formă cronologic-cauzală mai multe aspecte
legate atât de viața autorului, cât și de prezența
temei respective în activitatea științifică a
acestuia. Considerăm că problema iubirii și a
mântuirii creștine are un statut aparte în ceea ce
privește geneza preocupărilor religioase ale lui
Mircea Vulcănescu. Formula inițială în care este
prezentă această problemă are o tentă
programatică și militantă, după cum reiese din
primul text publicat de Mircea Vulcănescu
Aspirația la creștinism și sensul ei actual (1923)1.
Scris în perioada studenției, acest articol
reflectă atitudinea autorului față de raportarea
societății românești la problema religiei. În
viziunea autorului sensul actual al aspirației la
creștinism este „în primul rând, renaștere”2 adică,
readucerea religiei în prim planul preocupărilor
culturale. Acest demers este motivat de faptul că
societatea modernă aflată în criză a deturnat
interesul poporului român pentru religie, cu toate
că în fondul intim al acestuia religia are un
caracter important. În acest text, autorul nu se
mulțumește să sublinieze, tranșant, importanța
revitalizării creștinismului. El „oferă” și o metodă
prin care se poate împlini acest deziderat:
„sinceritate și viața integrală trăită-n Dumnezeu”3.
În acest sens, creștinismul este abordat
programatic. În centrul acestui program stă
problema iubirii și a mântuirii creștine. Nevoile
esențiale ale sufletului omenesc „se împacă
armonios4,, cu Idealul Creștin (care este singurul
absolut)5.
Maxima creștină a iubirii aproapelui trebuie
realizată activ:
„Creștinismul ne cere, pentru restabilirea
armoniei sufletului cu sine, cu omenirea și cu
firea, în primul rând, curagiul sincerității, curagiul
de a privi lumea drept în față, curagiul de-a nu fi
indulgenți cu noi înșine și severi cu alți, care-i tot
una cu curagiul de a fi drepți, cu cugetul nostru
pentru noi, cu faptele noastre pentru alții”6.
Insistența autorului pe rolul decisiv pe care îl
au iubirea și mântuirea creștină în depășirea crizei
modernității reiese clar din fraza finală a
textului7.
Ideea centrală care se desprinde din textul
analizat este aceea că reactualizarea interesului
pentru creștinism este opțiunea esențială dacă
vrem să depășim starea de criză a modernității -
starea de criză însemnând imposibilitatea acestei
societăți de a satisface nevoile esențiale ale
sufletului: setea de certitudine, iubirea aproapelui
și posibilitatea mântuirii.
Cercetările efectuate asupra perioadei
anterioare elaborării acestui text (anii 1921-1923)
conduc la următoarea observație: au existat mai
mulți factori care, într-un anume sens, au
contribuit la formularea acestei idei. Am
sistematizat evenimentele și mărturisirile
autorului, referitoare la această perioadă, conform
ideii de criză. Astfel, criza apare în dublu sens:
criza individului și criza individuală.
Nevoia sufletească de a trăi conform unui
ideal superior („Idealul creștin” cum spune
Vulcănescu) nu poate fi împlinită în condițiile
societății actuale. Individul se află în criză.
Aceasta este ceea ce numim criza individului.
Această criză a fost trăită și de colegii săi de la
A.S.C.R. Criza individuală este cea trăită exclusiv
de Mircea Vulcănescu în urma evenimentului
tragic de la Pasărea. Căutările perioadei 1921-1923
stau sub semnul acestor două tipuri de criză.
Criza individului
În Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut,
Mircea Vulcănescu rememorează perioada anilor
1921 - 1923. Evident, intenția sa era aceea de a
arăta influența pe care Nae Ionescu a avut-o
asupra lui și a colegilor săi de la ASCR. Când l-au
întâlnit pe Nae Ionescu, aceștia treceau „printr-o
adâncă prefacere sufletească”8. Alături de colegii
săi aseceriști, „proaspăt ieșiți din ateismul
crunt”9, refăcea „pe cont propriu conversiunea la
o viziune creștină”. Inițial, această „grupare”, în
care domina „entuziasmul... religios confuz și
generos”10, răspundea chemării creștinismului
social și aștepta „mântuirea în veac, prin
realizarea Evangheliei, în suflete și în societate
imediat, într-o generație”11.
Entuziasmul militant, specific căutărilor din
perioada tinereții, a fost stârnit și de anumite
fenomene, care îi nemulțumeau profund pe acești
tineri: lipsa traducerilor accesibile din Sfinții
Părinți (Mircea Vulcănescu preciza că aseceriștii
au trebuit să depună un efort considerabil pentru
a-și alcătui „micul bagaj de cunoștințe asupra
ortodoxiei noastre - atunci când, pentru a obține
o informație sau un text patristic, trebuie să te
căciulești șase luni pe la cei ce au menirea să le
pună la dispoziția celor ce vor să afle”)12,
încetarea activității religioase a bisericii în școli,
evoluția sectarismului (considerat de autor ca
fiind rezultatul incapacității bisericii de a
răspunde nevoilor religioase)13.
Din cele menționate anterior, reiese faptul că
nevoia spirituală a aseceriștilor de a-și raporta
existența la idealul superior al creștinismului nu
putea fi împlinită în cadrul societății. Această
neîmplinite se datora și lipsei de interes a
învățământului în ceea ce privește problema
religiei cât și „sărăciei” materialului bibliografic
(în cazul menționat de autor, textele patristice).
Aceste idei corespundeau realității acelei
perioade14.
De constatarea acestei lipse a interesului
pentru filosofia religiei se leagă și rolul atribuit de
Mircea Vulcănescu cursurilor lui Nae Ionescu:
„.vedem că (alături de) realizările setei
domniei sale de veșnicie, cursul domniei sale
umple (dacă e destinat să umple sau umple fără
să fie destinat, nu discutăm aici), se umple în
actualitatea intelectuală de la noi, o lipsă care-l
face și oportun, și simptomatic. (Nu-i vorba de
libertatea de a gândi oricând la cele religioase, ci
de oportunitatea de a vorbi oricând de ele de la
înălțimea unei catedre universitare. Acum 4-5 ani
mi s-a râs în nas la aceeași Facultate de Filozofie,
când mărturiseam unor colegi simpatiile mele
creștinești?” 15
Din cele menționate anterior, reiese faptul că
nu exista la acea dată un fundament teoretic pe
^
că totul se află sub zodia sincronizării active la
gândirea universală și a reconstrucției teoretico-
metodologice. Dacă unii mai cultivă ideea
opoziției între cele două medii universitare,
aceasta este o chestiune de gust și nu vreau să
cred că ține de resentimente!
- Apropos de „opoziția” - desigur abstractă -
dintre cele două medii universitare, cum vedeți
disputa Liiceanu - Tilinca, în jurul întâietății
asupra traducerii celebrului trartat Sein und Zeit,
al lui Martin Heidegger?
- Prețuite mai tânăr coleg, o să revin la
disputa în jurul traducerilor celebrei scrieri Sein
und Zeit - respectiv, varianta de la Editura
„Grinta” și cea de la „Humanitas” - spunând, așa
cum am mai făcut-o, că prezența unor traduceri
diferite ale aceleiași scrieri nu poate fi decât
benefică și o mărturie a maturizării condeielor
încercate în acest sens. Ca salahor vechi al acestei
munci, mă bucur atunci când lucrări traduse de
mine apar și în alte traduceri, uneori cam în
același timp! De ce să nu vedem - și să acceptăm?
- utilitatea perspectivelor, a semnificațiilor
multiple convocate prin hermeneutica traducerii?
În ce privește „numărătoarea”, regret, de pildă, că
monumentala Critică a rațiunii pure se află - la
200 de ani de la moartea lui Kant - numai în
două variante în limba română! Pe când, o a
treia?
În acest domeniu ar trebui să domnească
spiritul de toleranță și înțelegere, promovarea
inițiativelor. Ar fi trist să capete drept de cetate
un gând, nutrit pentru alte vremuri, de Vergiliu,
în Eneida: „Timeo Danaos et dona ferentes” (Mă
tem de greci, chiar când fac daruri), cuvinte prin
care marele preot Laokoon îi îndeamnă pe cei din
Troia să nu primească în cetate faimosul cal pe
care grecii îl „abandonaseră” pe țărm. Mai
degrabă aș spune, ca Homer, „să ne bucurăm de
dar, chiar și atunci când e mic”!
- Noi vă mulțumin pentru „darurile” domniei
voastre!
■
Interviu realizat de
Vasile Gogea
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
care să fie consolidată o poziție filosofică a
religiei. Lipseau atât valorizarea textelor patristice,
esențială pentru cei ce vor să aducă problema
ortodoxiei la nivelul unei teorii filosofice, cât și
receptarea filosofică a creștinismului medieval.
Cursurile lui Nae lonescu suplineau, într-o
oarecare măsură, asumarea textelor patristice ca
fundament teoretic al unei posibile filosofii
creștine în ortodoxie.
Criza individuală
În 14 mai 1922 a avut loc accidentul de la
Pasărea16. Acest tragic episod a lăsat urme
dureroase în sufletul autorului. Într-un anume
sens acestea pot fi detectate și în textul Aspirația
la creștinism și sensul ei actual. Acest text, scris
abia la un an după eveniment, se concentrează pe
criza lumii moderne, care păcătuiește prin
relativism, prin lipsa unui ideal care să înlocuiască
„idolul cel nou”: setea de cunoștință și
mecanizarea. Tonul său oscilează între entuziasm
și deznădejde. Afirmarea entuziastă a idealului
creștin, care corespunde nevoilor fundamentale
ale sufletului omenesc (setea de certitudine,
nevoia de a ieși din sine, speranța iertării
păcatelor) este în contrast cu sentimentul de
deznădejde în fața relativismului, disprețului,
lipsei normelor, care caracterizează lumea
secolului XX. Deși nu o afirmă explicit concluzia
este evidentă: lumea contemporană păcătuiește
prin imposibilitatea de a oferi un ideal spiritual,
și, ceea ce ni se pare esențial în acest context,
prin distrugerea posibilității de a ieși din tine (de
a iubi aproapele cum ne învață creștinismul) și de
a fi iertat (mântuit).
După accident Vulcănescu scria:
„O durere fără margini - metafizică - și, ca
atare, fără leac mi-a pătruns înăuntru pe sub
suflet, mi-a ruinat și dragostea, și credința, și
nădejdea. ... Să fiu vesel, să fiu simplu? Da.
Idealuri scumpe pe care nu le poți atinge, pentru
că în sufletul meu s-a rupt ceva. S-a rupt ceva în
fața morții: am trăit sentimentul radical al
neputinței metafizice a mântuirei prin puterile
■■»’17
proprii .
Într-o altă mărturie autorul consemnează
schimbarea propriei ființe în urma evenimentului:
„Pasărea, Râmnicul, milităria, într-un cuvânt:
Asecereul. Au venit, într-un cuvânt: «Înfrângerile»
Bune lecții. Din ele am ieșit întregit mai mult
decât din izbânzi”. 18
Rolul celor două crize
Trăită ambivalent, în sfera propriilor suferințe
și cea a secolului XX, criza potențează
preocupările de filozofie a religiei. Evident, nu se
poate institui o relație cauzală între cele două
crize. Imaginea sumbră pe care Mircea
Vulcănescu și-a format-o despre veacul al XX-lea
nu derivă exclusiv din trăirile sale19.
În articolul Aspirația la creștinism și sensul ei
actual descoperim, de asemenea, o altă constantă
a gândirii vulcănesciene: dublul rol pe care
creștinismul și-l poate asuma cu succes în fața
problemelor existenței: „gnoseologic” și
existențial. Creștinismul are atât forța creatoare de
a explica criza, cât și funcția de ferment activ care
inițiază depășirea crizei prin renaștere spirituală.
Studiul consacrat exclusiv problemei relației
dintre iubire și cunoaștere în filosofia creștină,
Logos și eros în metafizica creștină (1930), este
prima încercare de filozofie a religiei realizată de
Mircea Vulcănescu. Din anul 1923 până în anul
1930 autorul a coagulat experiențele trăite atât în
mediul românesc, care din 1923 începe să fie
preocupat de problema religiei, cât și în mediul
parizian, perioada 1925-1928, în care a avut
ocazia să întâlnească personalitățile culturale ale
vremii care erau preocupate de reabilitarea Evului
Mediu. În această perioadă i-a întâlnit atât pe
reprezentanții reabilitării filosofiei creștine
medievale, J. Maritain, E. Gilson, M. Blondel, cât
și pe teologii și gânditorii ruși.
Gânditorii ruși au exercitat o atracție specială
asupra lui Vulcănescu deoarece aveau în comun
problema ortodoxiei, respectiv rolul pe care
aceasta poate să și-l asume în criza veacului XX.
Totodată, în perioada pariziană Mircea
Vulcănescu a participat la cercul de studii
religioase și sociale ale studenților români de pe
lângă Biserica Ortodoxă română din Paris. În
același timp era în relații apropiate cu Federația
Universală a Asociațiilor Creștine Studențești.
Există două articole scrise de Vulcănescu care
demonstrează acest fapt: Cercul de studii
ortodoxe de la Paris (1927) și Conferința Sud-
estului european (1927) 20.
Prin urmare, problema iubirii și a mântuirii
creștine la Mircea Vulcănescu s-a cristalizat
teoretic în jurul ideii de criză. Un aspect
interesant care poate fi constatat în urma
cercetării perioadei 1921-1930 este acela că
autorul a coagulat treptat cele două medii
culturale în care s-a format (cel francez și cel
românesc) într-o manieră specifică. Influențele
suferite, oricât de acribic ar fi catalogate, nu dau
măsura semnificației pe care o au ideile
exprimate de autor. Miezul abordărilor de
filozofie a religiei este dinamic. Un prim pas în
consemnarea acestui dinamism a fost înfăptuit
prin încercarea de a detecta „legătura” dintre cele
două texte, Aspirația la creștinism și sensul ei
actual (1923) și Logos și eros în metafizica
creștină (1930). Următorul pas ar fi acela de a
medita la semnificația acestei legături.
■
Note:
1	Mircea Vulcănescu, Aspirația la creștinism și
înțelesul ei actual, în Buletinul Asociației Studenților
Creștini din România, an I, nr. 1, aprilie, 1923,
republicat în volumul Mircea Vulcănescu, Bunul
Dumnezeu cotidian. Studii despre religie, Ediție îngrijită
de Marin Diaconu, București, Humanitas, 2004.
2	Mircea Vulcănescu, Bunul Dumnezeu cotidian.
Studii despre religie, Ediție îngrijită de Marin Diaconu,
București, Humanitas, 2004, p. 90.
3	Op. cit., p.91.
4	Op. cit., p.91.
5	„Setea de certitudine se satisface prin credința în
Dumnezeu; nevoia de a ieși din sine, prin iubirea de
aproape; zbuciumul în rele se risipește față de speranța
mântuirii”. Op. cit., p. 91.
6	Op. cit., p. 91.
7	„Nu suntem adevărați creștini decât în măsura în care
lucrăm ca agenți conștienți în serviciul idealului Divin. Căci
viața religioasă nu e altceva decât revizuirea de fiecare clipă a
omului față de Dumnezeu, precum spune James, «reacțiunea
totală a personalității omenești la Univers» (credința că viața
are un sens în Dumnezeu), la care noi am adăuga reacțiunea
la umanitate (iubirea de aproape pentru valoarea pe care o
acordă creștinul persoanei omenești) și reacțiune la noi înșine
(credința că ne vom mântui)”. Op. cit., p. 91.
8	Mircea Vulcănescu, Nae lonescu așa cum l-am
cunoscut, București, Humanitas, 1992, p. 41.
9	Op. cit., p. 41.
10	Op. cit., p. 43.
11	Op. cit., p. 43.
12	Confesionalism și interconfesionalism în viața
Federației Asociațiilor Creștine Studențești din
România, în Mircea Vulcănescu, Bunul Dumnezeu
cotidian. Studii despre religie, Ediție îngrijită de Marin
Diaconu, București, Humanitas, 2004. p. 160.
13	Mircea Vulcănescu, Bunul Dumnezeu cotidian.
Studii despre religie, București, Humanitas, 2004, p.
246.
14	În acest sens sunt elocvente concluziile
formulate de Bogdan Tătaru - Cazaban. Acest autor,
interesat de problema receptării tomismului în
România, constată lipsa studiilor independente de
filozofie medievală. Spre exemplificare vom cita din
lucrarea sa intitulată Sfântul Toma în România:
„Mircea Florian... este reprezentativ pentru tipul
universitar dominant de raportare la tomism, și în
genere la medievali, căci la el onestitatea și interesul
real pentru relația dintre credință și cunoaștere
rațională sunt contrabalansate de o certă insensibilitate
la spiritul Evului Mediu. Trebuie spus însă că deși este
tributar unei culturi filosofice medievale insuficiente,
chiar pentru acea vreme. cursul lui Florian neagă cu
fermitate prejudecata iluministă despre întunecimea
evului de mijloc, atât de prezentă la începuturile
învățământului filosofic românesc, recunoscând
filosofiei medievale o originalitate restrânsă și o
contribuție decisivă la nașterea gândirii moderne. El
aplică astfel o gândire strict istoricistă asupra Evului
Mediu, „corectată” de „cercetările din vremea noastră”,
integrându-l pe Toma alături de ceilalți medievali, în
progresul cugetării europene, singura reverență
necompromițătoare pe care ar fi putut-o face un
modern consecvent”.
Un alt aspect confirmat de Bogdan Tătaru Cazaban
este următorul: receptarea filosofiei medievale a fost
îngreunată de nivelul scăzut al valorizărilor teoretice ale
ortodoxiei. Autorul se referă la faptul că încă în anii
‘40 „voci dintre cele mai autorizate, precum cea a
patristicianului Ioan G. Coman, deplângeau. prezența
insuficientă a culturii patristice”. Bogdan-Tătaru
Cazaban, Sfântul Toma în România, în Studii Tomiste,
An. I, 2001.
15	Op. cit., 246.
16	„Împreună cu câțiva colegi și prieteni, vizitează
mănăstirea Pasărea. La înapoiere, barca, cu șase fete și
băieți, se răstoarnă. Mircea Vulcănescu este singurul
care știe să înoate. Salvează pe câțiva. Nu reușește să-i
salveze pe Gabriella și Polychron Ionescu, fii ai prof.
Constantin Ionescu («Barbă Roșie») de la Liceul
«Gheorghe Lazăr)” Marin Diaconu, Repere bibliografice
și spirituale. 1904-2001, în Mircea Vulcănescu. Profil
spiritual, București, Ed. Eminescu, 2001, pp. 7-8.
17	Mircea Vulcănescu, Prăpastie în care se prăvălesc
toate, după Manuscriptum, an XXVII, nr. 1-2, 1996, pp.
203-206, reluat în Mircea Vulcănescu. Profil spiritual,
București, Ed. Eminescu, 2001, p. 64.
18	Op. cit., p. 63.
19	Experiența terifiantă a culpei și a lipsei de sens a
fost atât de puternică, încât în mintea autorului a
încolțit ideea sinuciderii. Datele concrete ale existenței
sale ne arată că el și-a depășit dorința de a se sinucide
prin credința creștină. Se poate observa că tema
depășirii crizei modernității urmează același drum:
credința creștină. Vezi Marin Diaconu, Mircea
Vulcănescu. Profil spiritual, București, Ed. Eminescu,
2001.
20	Ambele publicate de Marin Diaconu in Mircea
Vulcănescu. Bunul Dumnezeu cotidian, București, Ed.
Humanitas, 2004.
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
!3
(ț) Black Pantone 253 U
pT
Black Pantone 253 U
însemnări filosofice
Progresul sau libertatea?
_____________
Noțiunile de “progres” °i de “libertate”
au devenit atât de frecvente și de uti-
lizate în limbajul comun încât s-au
demonetizat. Folosirea lor abuzivă în situații și
în contexte politice și istorice dramatice sau de
criză a condus la un fel de inflație semantică.
Altfel spus, aceste noțiuni fundamentale și-au
pierdut valoarea semnificativă, au sărăcit în
sens. Faptul nu ar fi atât de grav dacă s-ar rezu-
ma doar la acest aspect. Ar fi suficient ca scri-
itorii, poeții, lingviștii etc. să se ocupe de pro-
blema aceasta revalorizând noțiunile respective
: fie în mod creator prin utilizarea figurilor
stilistice, a imaginilor poetice ș.a.m.d.; fie
printr-o muncă de cercetare filologică de
redescoperire a rădăcinilor și filoanelor etimo-
logice. Astfel s-ar putea lupta destul de eficace
împotriva demagogiei printr-un proces de re-
semnificare, de îmbogățire semantică a limbaju-
lui curent, de reabilitare a noțiunilor impor-
tante.
Însă ceea ce este grav, așa cum se întâmplă
în cazul tuturor inflațiilor (ca să prelungim
metafora inițială), este generalizarea fenomenu-
lui: simpla demonetizare lingvistică degenerează
într-o spirală inflaționistă psihologică, socială,
politică și nu în ultimul rând filosofică. O con-
secință imediată a acestui proces este demo-
larea concepției și viziunii noastre despre lume,
răsturnarea și distrugerea valorilor, pe scurt :
sărăcirea culturală. Altă consecință supărătoare
este accentuarea ignoranței și pierderea
inteligenței și, prin urmare, pierderea libertății
de gândire. În fine, aceste efecte nefaste dau
prilejul manipulării, punând astfel în pericol li-
bertatea individuală și chiar viața democratică.
Faimoasa sintagmă “limba de lemn”, cunoscută
ca fenomen curent atât în sistemele totalitare
cât și în cele democratice, ilustrează foarte bine
starea de teroare intelectuală generată de prem-
izele expuse mai sus. Mi se pare deci suficient
de importantă o discuție, fie ea speculativă și
doar în câteva rânduri, pe marginea acestor
tematici, chiar dacă scopul este unul modest :
clarificarea noțională.
În accepțiunea imediată, în sens larg, sun-
tem tentați să acordăm noțiunii de “progres” o
semnificație valorizantă deoarece se opune
ideilor de regresie și de decadență. Entuziasmul
facil, speranțele infantile, succesele tehnologice
rapide amestecate cu falsele mituri create de lit-
eratura științifico-fantastică, utopiile vehiculate
de ideologii extremiste au creat o stare generală
de euforie în jurul ideii de progres. Astfel pro-
gresul tehno-științific a devenit o nouă religie
pe care o pot practica toți cei care sunt lipsiți
de credințe religioase, toți cei care confundă
tehnologia cu știința, toți cei care păcătuiesc
prin ignoranță neavând nici o idee despre li-
mitele cunoașterii umane, în general și despre
limitele științei, în particular.
Termenul a intrat în limba română prin
intermediul noțiunii franceze progres, dar
provine la origine din latinescul progressus,
care înseamnă “acțiune de a avansa”, format la
rândul lui din progredi “a merge înainte”.
Aceste ocurențe și-au făcut apariția în limba
franceză în jurul anului 1532, iar către 1611
apare o nouă semnificație, de “dezvoltare”. De
aici nu mai este decât un pas până la ideile de
evoluție, de inovație, de înnoire, de trecere de
la inferior la superior, de dezvoltare de la sim-
plu la complex, de avansare de la trecut spre
viitor etc.
Numai că noțiunea de progres, ca mai toate
noțiunile fundamentale, este puternic ambiva-
lentă. Polisemia pozitivă este însoțită de o alta
peiorativă. Din perspectivă filosofică aceasta
din urmă este mult mai interesant de analizat.
De altfel ocurențele pozitive nu sunt adoptate
decât de sensul comun, vulgar care privilegiază
concepția naivă, simplistă și deci trivială, despre
viață. În mod uimitor limba oferă exemple
numeroase care denotă o viziune sumbră
despre progres. Astfel se vorbește despre “pro-
gresul epidemiei”, despre “progresul maladiei”,
despre “progresul trupelor inamice”, despre
“progresul incendiului”, despre “progresul inun-
dației” etc.
Dar aceste câteva remarci etimologice sunt
insuficiente pentru a ilustra amploarea peri-
colelor care stau în spatele ideii de progres
tehno-științific către un viitor mai bun al uma-
nității. Oricât de surprinzătoare și de derutantă
ar fi, această remarcă nu este nici alarmistă,
nici exagerată ; este o simplă constatare care
arată că “progresul cu orice preț” amenință în
mod direct libertatea indivizilor și sistemele
democratice. Care sunt premizele filosofice
aflate la baza ideii de progres tehno-științific?
În accepțiunea contemporană conferită ter-
menului de specialiștii în domeniul tehno-
științelor, care rămâne cea naivă, progresul este
un proces inexorabil de ameliorare a perfor-
manțelor tehnologice bazat pe descoperirile
științifice de vîrf. Acest proces trebuie să se
desfășoare în mod previzibil și sigur. Plecând
de la date și realități prezente, trebuie pre-
văzute și deci cunoscute în mod cert rezultatele
viitoare. Altfel spus, progresul nu se poate rea-
liza decât într-un mod predictiv, care să asigure
succesul rezultatelor proiectate în viitor și deci
controlarea viitorului. Nu se poate concepe, în
accepția naivă, un progres haotic și întâmplător.
Dimpotrivă, progresul trebuie să fie un pro-
ces ordonat, regulat, sigur și de aceea aflat sub
control permanent. Nu este vorba doar de con-
trolarea și de stăpânirea timpului prezent, dar
mai ales de exersarea controlului asupra real-
ității viitoare. Orice fenomen, orice activitate
care nu s-ar supune progresului nu ar face decât
să-l împiedice, să-l perturbe. Deci înaintarea
inexorabilă a acestui tip de progres tinde să
elimine sau să distrugă orice formă de opoziție
umană, naturală sau artificială. De unde și vio-
lența cu care se produce progresul tehno-științi-
fic. Exemplele sunt atât de numeroase că sunt
dificil de enumerat. Armele de distrugere în
masă, industriile de tot felul care poluează și
distrug natura sunt dovezi palpabile ale acestei
violențe.
Progresul este un fenomen bizar care se
bazează pe un principiu auto-destructiv. Poate
fi ilustrat prin imaginea șarpelui care-și
mănâncă coada. Ideea unui proces infinit de
dezvoltare este absurdă deoarece contravine
principiului de conservare a energiei. Nimic nu
se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transfor-
mă. Dacă respectăm acest principiu “științific”
(de fapt este un principiu metafizic), cunoscut
chiar și de copii, atunci nu mai putem adopta
ideea naivă a progresului infinit, ideea ca
putem câștiga tot timpul. Experiențele noastre
ne arată că noi pierdem mai degrabă decât
câștigăm. Cum se explică acest fapt dificil de
acceptat? Principiul de conservare a energiei
poate fi ilustrat prin ideea “jocului cu sumă
nulă”. Trăim într-o lume în care nu putem să
câștigăm mai mult decât pierdem. Ceea ce se
câștigă pe de-o parte se pierde pe de alta. Suma
câștigată de cineva la jocurile de noroc este
egală cu suma pierdută de ceilalți participanți.
Zicala franceză “Le bonheur des uns fait le mal-
heur des autres” (fericirea unora produce
nenorocirea altora) traduce foarte bine acest
echilibru și deci imposibilitatea unui progres
infinit și implacabil.
Mai este nevoie să dăm exemple din econo-
mia mondială? Oricine poate face acest exer-
cițiu și găsi exemple nenumărate. Există pe de
o parte țări care se îmbogățesc, iar pe de altă
parte țări care sărăcesc. Ceea ce câștigă unii,
pierd ceilalți. O nouă autostradă, o nouă uzină
permit dezvoltarea economică, creșterea veni-
turilor, a confortului etc., în schimb se pierde
la nivelul calității de viață prin poluarea naturii.
Aceste remarci nu sunt doar de tip ecologic ci
ilustrează foarte bine spirala infernală a progre-
sului.
Dar cea mai gravă consecință este aspectul
utopic al progresului care astfel se opune în
mod direct ideii de libertate. Ca orice proces de
tip utopist și progresul se situează printre
fenomenele ordonate, controlate, geometrizate,
previzibile, sigure, principiul filosofic funda-
mental fiind cel al cauzalității. Pentru aceleași
cauze vom avea aceleași efecte și oricărei cauze
îi coresponde în mod necesar un efect. Acest
principiu ne permite să prevedem și să cal-
culăm evenimentele viitoare. Totul trebuie să se
întâmple în mod determinat și ineluctabil.
Astfel sunt îndeplinite toate condițiile care se
opun libertății: necesitatea, determinismul,
supravegherea, controlul, ordinea,
condiționarea, manipularea etc.
Există în mod sigur indivizi care sunt abso-
lut indiferenți față de această dilemă. Libertatea
lor personală este ceva ce nu contează; prin
urmare nu ezită ca măgarul lui Buridan, ci aleg
progresul în schimbul libertății. Dar acești
oameni nu sunt normali. Simțul libertății, do-
rința profundă de libertate care sunt esențiale
artiștilor și filosofilor ar trebui în realitate să
fie specifice omului înțeles ca umanitate. Din
păcate realitatea este alta. Oamenii se lasă
încântați de aparențele progresiste nu numai ale
descoperirilor tehno-științifice, dar și ale
diferitelor ideologii antiumaniste. Sub masca
inovării se ascund monștrii utopiilor egalitare,
totalitare, antidemocratice și antiumane.
Concluzia este simplă: inflația lingvistică a
unor noțiuni de bază ca “progres” și “libertate”
duce nu numai la un adevărat faliment cultural,
dar și la un faliment democratic. Avansarea cu
orice preț, mersul înainte orbește, credința că
vom câștiga neîncetat, speranța puerilă într-o
lume mai bună, entuziasmele utopice și deci
periculoase, lipsa de reflecție, ignoranța etc. ne
conduc într-un cerc viciios, împotriva nouă
înșine, distrugând ceea ce îi este mai prețios
omului: propria sa libertate.
Lyon, 2 noiembrie 2005
■
24
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
~2*1
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
religie
Al 265-lea Vicar al lui
Christos
Vasile Mihai Cucerzan
Odată cu intrarea în amintirea credincio°ilor,
care l-au iubit °i apreciat atât ca păstor
spiritual cât °i ca om, activitatea celui mai
popular Papă din istoria bisericii, loan-Paul al Il-lea,
se cerea continuată.
Cu siguranță că așteptările și pretențiile
creștinilor erau foarte ridicate. Cu siguranță că
fiecare dintre cei 115 cardinali electori dintre care
trebuia să fie ales noul Papă era conștient că
misiunea lui era deosebit de dificilă.
Întotdeauna, odată cu dispariția unei
personalități, apare un gol imens iar menirea
succesorului ar fi, printre altele, și încercarea de a
continua și speranța de a depăși, dacă se poate,
munca predecesorului. Însa problema unei
succesiuni la ocuparea Sfântului Scaun, în fruntea
unui stat atât de mic, dar atât de important
spiritual nu doar pentru cei peste un miliard de
catolici cât și pentru întreaga umanitate este cu atît
mai dificilă. Întotdeauna desemnarea unui nou Papă
stârnește așadar responsabilități majore.
Întrebarea este cine ar putea continua și s-ar
putea bucura de rezultatele și aprecierea pe care le-a
avut loan-Paul al Il-lea. Nu este momentul să
amintim ce a realizat Karol Wojtyla în fruntea
Bisericii Catolice în cei peste 26 de ani de
pontificat. Nu am putea cuprinde în rândurile
acestui articol ceea ce s-ar putea încadra în paginile
unei cărți. Care ar fi meritul cel mai mare al acestui
Papă? Faptul de a fi primul Papă slav din istorie, că
a avut cel de-al treilea pontificat ca lungime până în
prezent, că a scris 14 Enciclice, 5 cărți, 14 Exortații
apostolice, 11 Constituții apostolice, că a prezidat
15 Sinoade ale episcopilor, că a făcut 114 călătorii
în Italia și 104 vizite apostolice în străinătate
(printre care și cea dintâi vizită a unui Pontif roman
într-o țară majoritar ortodoxă - România),
parcurgând peste un milion de kilometri, adică de
28 de ori circumferința Pământului sau de trei ori
distanța de la Pământ la Lună, că a primit la Roma
în medie un milion de pelerini anual, că a realizat
în fruntea Vaticanului relații diplomatice cu 90 de
state, că a proclamat 1339 de Fericiți (printre care și
pe Fericitul Ieremia Valahul) și 483 de Sfinți? Sau
toate laolaltă? Un ultim moment de glorie a fos
ocazionat de momentul despărțirii de umanitate,
atunci când precesiunea funerară a fost transmisă în
direct în aproape toate statele lumii în urma unui
maraton mediatic impresionant iar la înmormântare
au participat milioane de persoane printre care circa
400 de reprezentanți ai vieții politice (președinți,
monarhi, șefi de guverne) și religioase (lideri ai
Bisericilor Ortodoxe, Protestante, precum și
delegații reprezentând religiile necreștine- islamism,
iudaism, budism etc.).
Conclavul care a decis alegerea noului Papă a
început luni, 18 aprilie 2005 în Capela Sixtină iar
după două tururi de scrutin eșuate, în seara zilei de
19 aprilie, Cardinalul Jorge Arturo Estevez a
transmis Cetății și Lumii: „Annuntio Vobis gaudium
magnum: Habemus Papam! Eminentissium ac
Revendissium Dominum Josephum Sanctae
Ecclesiae Romanae Cardinalem Ratzinger, qui sibi
nomen imposuit Benedictum XVI”. (Vă anunț cu
multă bucurie: Avem Papă! Excelența Sa Joseph
Ratzinger, Cardinal al Bisericii Romane, care a
preluat numele de Benedict XVI).
De la balconul Aulei Fericirilor Sfântul Părinte
a salutat mulțimea și a adresat prima
binecuvântare: „Iubiți frați și surori, după marele
Papă Ioan-Paul II, cardinalii m-au ales pe mine, un
simplu și umil lucrător în via Domnului. Mă
mângâie faptul că Domnul știe să lucreze și cu
instrumente insuficiente și în mod deosebit mă
încredințez rugăciunilor Voastre. În bucurie
Domnului Înviat, încrezători în ajutorul Său
permanent, mergem înainte. Domnul ne va ajuta
iar Maria, Preasfânta Sa Mamă, va fi de partea
noastră. Mulțumesc!”.
Un mesaj scurt însă deosebit de cuprinzător. Un
mesaj caracteristic stilului noului Papă. Acesta nu
uită să evidențieze greaua misiune de a fi
succesorul lui Ioan-Paul II, o personalitate
inegalabilă. Cu multă modestie își exprimă speranța
că va beneficia de ajutorul Divin și se încredințează
rugăciunilor credincioșilor. Benedict XVI subliniază
dificultatea momentulului însă afirmă: “mergem
înainte” deși, după cum spunea, ar putea fi un
„instrument insuficient” întrucât este un „ simplu și
umil lucrător în via Domnului”. „Mergem înainte”
reprezintă și un îndemn la adresa tinerilor care
reprezintă viitorul și sunt continuatorii responsabili
ai mesajului cristic predicat lumii de două milenii.
Nu este așadar întâmplator faptul că prima vizită
externă a noului Suveran a avut loc la Koln, în
Germania și a fost ocazionată de Ziua Mondială a
Tineretului.
Însă cine este noul Suveran Pontif?
Joseph Ratzinger s-a născut la 16 aprilie 1927 în
localitatea Marktl am Inn, în Germania. Tatăl său
era polițist și provenea dintr-o familie de agricultori
bavarezi. Tânătul Ratzinger și-a petrecut adolescența
la Traunstein. A studiat teologia și filosofia la
Universitatea din Munchen și la școala Superioară
din Freising. În 1951 a fost hirotonit preot și a
debutat într-o carieră didactică.
Poporul și Casa lui Dumnezeu în doctrina
Sfântului Augustin despre Biserică este titlul tezei
sale de doctorat, susținută în 1953. După doar
patru ani obține titlul de profesor universitar. În
această calitate Ratzinger predă dogmatică și
teologie fundamentală la diverse universități
precum Freising, Bonn, Munster sau Regensburg. La
35 de ani a devenit consulor al Conciliului Vatican
II (1962). Dintre numeroasele sale cărți amintim
doar Introducere în creștinism (1968) și Dogmă și
revelație (1973).
În 1973 Papa Paul VI l-a consacrat Episcop,
ulterior devenind Arhiepiscop și Cardinal de
Munchen și Freising în Bavaria, inima
catolicismului german.
Papa Benedict XVI a deținut funcția de
președinte al Comisiei pentru redactarea
Catehismului Bisericii Catolice, este Doctor Honoris
Causa la Universitatea Maria Santissima Assunta și
membru de onoare al Academiei Pontificale.
În 1981 a fost ales de către Papa Ioan-Paul II
prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței,
președinte al Comisiei Biblice și aș comisiei
pontificale Teologice Internaționale. Din anul 2002
a fost Decanul Colegiului Cardinalilor până la 19
aprilie 2005 când a fost ales Papă.
Din această sumară biografie a Papei Benedict al
XVI-lea se remarcă și principalele calități ale omului
Ratzinger. Colaborator apropiat al regretatului Ioan-
Paul al II-lea, teolog eminent renumit prin
activitatea sa de o viață în slujba Bisericii, filosof
creștin, dar și bun organizator, papa Benedict este
totuși o fire diferită de cea a predecesorului său. La
prima vedere pare un om introvertit, deosebit de
sobru, rece, un om care apreciază valorile interioare
ale persoanei umane. Nu pare influențat de unele
„valori” apreciate în contextul modernității. Nu este
o persoană populară, zâmbește rar, nu are carisma
fostului Papă în fața mulțimilor. Considerat
tradiționalist, acest om nu susține abaterile de la
dogma creștină ori cât de învechite ar părea unele
dintre ele în contextul actual. Cu certitudine va
impune Bisericii o linie mai sobră, încliată spre
valorile creștine. Alegerea sa nu este așadar
întâmplătoare. Experiența acumulată în decursul
anilor îi va permite să reprezinte un garant al
păstrării și respectării adevărurilor dogmatice în
această epocă a transformărilor socio-culturale care
nu sunt întotdeauna corelate cu învățătura
Evangheliei.
Fiecare nume reprezintă un fel de a fi și
caracterizează un anumit tip de personalitate.
Faptul că a dorit să poarte numele de Benedict este
o dovadă în acest sens. Acest nume a primit
consacrarea datorită Sfântului Benedict de Norcia
(circa 480-550), întemeietorul monahismului
occidental și al ordinului benedictin - cel care e dat
Bisericii cei mai mulți Papi. Virtuțile esențiale ale
Sfântului Benedict, calitățile sale de evanghilizator și
civilizator al Europei Apusene își aveau originea în
dictonul ”ora et labora”(roagă-te și muncește). În
același timp Sfântului Benedict i s-a încredințat și
calitatea de patron spiritual al Europei pentru
primul mileniu. Regula de viață monahală a
ordinului benedictin, bazată pe îmbinarea a trei
elemente esențiale - rugăciunea, munca și studiul
pare a se potrivi perfect și portretului noului Papă.
Rugăciunea - dialogul spiritului cu Divinitatea,
Studiul - învățarea și cunoașterea adevărurilor
biblice în vederea evanghelizării maselor și a
propășirii spirituale și Munca- drumul către
menținerea Pâinii Zilnice și astfel a menținerii vieții
trupești sunt acele virtuți pe care Joseph Ratzinger
le-a apreciat mereu și de la care nu vrea să se abată
nici în calitate de Întâistătător al celei mai
răspândite religii a umanității. Prin alegerea cestui
nume, fostul decan al Colegiului Cardinalilor
dorește să readucă în actualitate aceste calități
universal valabile și prin intermediul cărora poți
ajunge la desăvârșire
În momentul instalării oficiale în Scaunul
Pontifical, tradiția cere ca noul Papă sa coboare în
criptele Vaticanului și să rostească în fața
mormântului Sfântului Petru: „din acest loc în care
Tu te-ai oprit voi continua eu”. Sfântul Părinte
Benedict al XVI-lea este cel de-al 264 succesor al
Sfântului Petru și reprezintă garanția continuării
muncii marelui său predecesor Ioan-Paul al II-lea, al
cărui proces de sanctificare a fost demarat.
Nu în cele din urmă trebuie menționat faptul că
datorită meritelor teologice și filosofice de excepție
Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj i-a oferit
Sanctității Sale pe data de 4 noiembrie a.c. înaltul
titlul academic de Doctor Honoris Causa.
■
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
intermezzo clujean
“Casa” de partid
Petru Poantă
La sfîrșitul deceniului °ase °i începutul
deceniului °apte, presa vuie°te de
comunicate °i reportaje despre elanul
constructiv al țării. Se configurează imaginea
patriei ca un șantier euforic, unde oamenii muncii
trebăluiesc entuziaști din zori și pînă-n seară. În
orașe începea industrializarea și, odată cu ea,
ghetoizarea. Apăreau primele cartiere de blocuri,
de regulă cu distrugerea periferiilor semi-rurale
care constituiseră încă o sursă de alimente pentru
piața urbană. Imprevizibil și devastator se năștea
și în România „orașul lui Prometeu”. Locuința
tipizată avea să creeze foarte repede un tip uman
exotic, cumva amfibian; marginalul agresiv căruia
i se induce iluzia apartenenței la o clasă socială
privilegiată. Dar, acolo unde a existat o civilizație
citadină robustă, orașul istoric a rezistat destul de
bine și durabil la agresiunea noii periferii.
Urbanistic nu va rămîne însă intact. Regimul va
căuta să planteze în interiorul său îndeosebi
corpuri arhitecturale simbolice: expresii imaginale
ale noii ideologii. Ca și literatura sau artele
plastice, arhitectura devine o formă a
propagandei. Într-o asemenea situație se aflau și
cele două edificii din Cluj ale căror proiecte au
demarat simultan: Casa și Sala sporturilor.
Anunțul public apare prima dată în ziarul „Făclia”
din 16 iulie 1959. Comunicatul e pur tehnic,
lipsindu-i ingredientele propagandistice. Abia în
final se introduce, mobilizator, „tema” specifică
epocii: „Sîntem convinși că tineretul nostru
universitar, întreg tineretul din orașul Cluj, va
participa cu entuziasm la munca patriotică pentru
realizarea noilor construcții, știind că prin ele i se
asigură condiții minunate pentru a-și desfășura
activitatea cultural-sportivă”. Iată acum textul
fondator al Casei, un document licărind autentic
dintr-o arhivă media care nu-i integral
demagogică:
”După cum se știe, Consiliul de Miniștri al
R.P. Române a aprobat construirea la Cluj a unei
Case de cultură a studenților și a unei mari săli
de sport, care va fi completată ulterior cu un
bazin acoperit de înot.
Aceste construcții vor avea un aspect
impunător și vor constitui adevărate podoabe
arhitecturale ale orașului nostru, contribuind
efectiv la înfrumusețarea lui.
Casa de cultură a studenților va fi amplasată
în Piața Păcii, față-n față cu Biblioteca
universitară. Frontul noii lucrări va limita
deschiderea pieței, dîndu-i acesteia un aspect mai
frumos, de un ridicat nivel urbanistic. Casa de
cultură a studenților se va înscrie organic în
regimul de construcție al pieții amintite, care
urmează a mai fi limitată și de cîteva blocuri
înalte ce se vor ridica pe străzile Republicii și
Șincai încă în cursul acestui an.
Șantierul de construcție a Casei de cultură a
studenților funcționează de cîteva săptămîni. Pînă
în prezent au fost demolate clădirile vechi de pe
locul unde urmează să se înalțe noul lăcaș de
cultură. Construcția propriu-zisă a casei de cultură
a studenților va începe la 1 august, urmînd ca la
1 mai 1960 să fie terminată și dată în folosință
într-un cadru festiv.
Pentru a-i ajuta pe cititori să-și formeze o
imagine anticipată asupra Casei de cultură a
studenților, și sălii sportive, ne-am adresat
Institutului regional de proiectare. Cu acest prilej
am aflat date foarte interesante despre noile
construcții, pe care le redăm mai jos.
Casa de cultură a studenților va avea o fațadă
cu patru niveluri (trei etaje) și va cuprinde în
mare: o sală de spectacole cu 1000 locuri, o sală
de gimnastică în lungime de 26 metri și un club
complex. La parter vor fi construite și amenajate
intrările, un mare foaier, sălile de repetiții și de
dansuri pentru formațiile cultural-artistice,
vestiarele, holurile de acces în sala de spectacole
și în sala de gimnastică.
Etajul I va cuprinde o sală de reuniuni
tovărășești, o sală de ședințe, săli de studiu, săli
pentru cercurile de radio și televiziune, birouri
pentru conducerea Casei de cultură a studenților.
La etajul al II-lea vor fi amenajate încăperi
pentru cercurile de literatură, muzică, foto, artă
plastică, birouri pentru Consiliul orășenesc al
U.A.S.R., pentru clubul sportiv „Știința”, precum
și pentru comitetul U.T.M. al centrului universitar
Cluj.
La etajul al III-lea vor fi amplasate biblioteca,
sala de lectură, depozitul de cărți, sălile de șah,
precum și diverse birouri.
La toate etajele, coridoarele vor fi proiectate în
așa fel, încît lărgimea lor să permită organizarea
de diferite expoziții.
În partea posterioară a clădirii va fi amenajat
un mic parc și un ring de dans.
Pentru a urgenta construcția lucrării au fost
preconizate soluții economice, precum și folosirea
pe scară largă a prefabricatelor de beton”.
Așadar, un proiect ambițios care s-a chiar
realizat, și încă într-un timp record judecînd după
precara tehnologie din dotarea tinerei
administrații locale. Aventura construcției va avea
totuși un parcurs accidentat. Există, în acest sens,
un fel de jurnal public al șantierului constînd din
informații și scurte reportaje despre mersul
lucrărilor, publicate ritmic în „Făclia”. Însă,
deocamdată, să încercăm deslușirea cîtorva
semnificații ale „ctitoriei”. Mai întîi, este vorba
despre un eveniment fondator și legitimator care
ține de mitologia pe cale de construire a
regimului comunist. Casa e concepută ca loc
desacralizat unde se vor oficia noile forme de cult
ale propagandei partidului. Ea are din pornire o
structură ambivalentă: spațiu cultural și sediu al
puterii. Sala de spectacole, încăperile pentru
diferitele cercuri de creație se găsesc în bizară
simbioză cu birourile unor organisme politice
(Consiliul orășenesc al U.A.S.R., comitetul U.T.M.
al centrului universitar, mai tîrziu va fi și
comitetul de partid). Mesajul e limpede: cultura și
politicul sînt indestructibil îngemănate. Dar Casa
mai conține și un alt soi de mesaj. Întemeiată
imediat după unificarea celor două universități, pe
de o parte ea reprezenta un dar făcut orașului,
respectiv tinerei generații, de către noul regim, iar
pe de alta, satisfăcea ambiția de grandoare, de a
construi monumentul acestuia. Era parcă un vis
realizat al Bietului Ioanide. Nu-i exclus ca, tacit,
construirea edificiului să fi fost o imitare a
gestului regelui Ferdinand care, după Marea
Unire, subvenționase construcția Casei
Universitarilor; căci și în cazul Casei există o
atribuire de magnificență, ea purtînd o vreme
numele ctitorului simbolic, adică al șefului
partidului, Gheorghe Gheorghiu Dej. De altfel,
acesta făcea o vizită la Cluj în martie 1960, chiar
în toiul lucrărilor. O fotografie din ziarul local îl
surprinde studiind pe îndelete macheta Casei. În
dreapta sa și cu o jumătate de pas în spate se află
Nicolae Ceaușescu, într-un palton elegant, la două
rînduri de nasturi, cu un fular bogat, probabil alb,
și șapcă. Dej e doar în costum, cu cravată și
pălărie. Mai sînt și alții. Întregul grup are o
solemnitate ușor rigidă și ritualizată: ca într-un rit
de consacrare. Vizita conducătorilor partidului la
Cluj confirma despărțirea orașului de un trecut
ambiguu, îndeosebi sub raport etnic și începutul
unei ofensive a românismului. Casa era semnul
arhitectural al acestei răspîntii.
a
Casa nu va fi terminată la 1 mai 1960. La
sfîrșitul lunii martie era complet ridicată însă și
începeau finisările în exterior. O performanță,
fără îndoială, și asta cu atît mai mult cu cît se
lucra, concomitent, și la Sala Sporturilor și la alte
construcții, blocuri de locuit în special. Presa nu
mai comentează deloc mersul lucrărilor. Bomba
venea abia în 21 august, ca o avanpremieră la
iminentul eveniment: inaugurarea Casei, cu ocazia
sărbătorilor de 23 august. E un articol pompos,
încercînd să descrie contextul ritualic în care se va
produce evenimentul indiscutabil semnificativ.
Merită citat un fragment chiar și numai pentru
reprezentarea naiv-feerică și antropomorfică a
„palatului tinereții”. Este „vocea” unei mîndrii
sincere a orașului explosiv: „Am văzut invitațiile:
dreptunghiuri mici de carton subțire, de teancuri
înalte, așteptau încă pe masa comitetului de
organizare să li se prezinte destinatarul... „să luați
parte la spectacolul de gală dat de formații
artistice de tineret cu prilejul inaugurării festive a
Casei de cultură a tineretului”. Poftiți la
sărbătoare! Palatul tinereții, din Cluj, e gata! Sigur
că printre dumneavoastră sînt mulți cei ce trec
zilnic prin Piața Păcii și, datorită acestui avantaj,
au văzut noul edificiu arhitectonic clujean
ridicîndu-se etaj cu etaj, i-au văzut apoi strălucirea
albă a zidurilor dezbrăcate de schele,
armonizîndu-se cu albastrul deschis al ferestrelor,
au consemnat după aceea înlocuirea, peste
noapte, a grămezilor de moloz cu asfaltul neted
al trotuarului larg sau cu verdele timid al
rondurilor proaspete de flori. L-am văzut crescînd
și, în urmă, gătindu-se, cochet, să-și primească
musafirii, cărora le va zîmbi astă-seară, prin
geamurile luminate ale celor peste o sută de
încăperi”. În schimb, comunicatul despre
inaugurarea propriu-zisă e tern. Consemnează
respectuos prezența autorităților și desfășurătorul
programului festiv. Ar fi de observat că n-a fost
nici un invitat din capitală, cineva redutabil adică.
Inaugurarea a constat aproape integral într-o
sărbătoare artistică, ocultîndu-se, probabil
intenționat, semnificația politică a evenimentului.
Iată documentul cu pricina, publicat în „Făclia”
din 23 august 1960:
„Integrîndu-se minunat în atmosfera de
sărbătoare a acestor zile, duminică seara a avut
loc festivitatea inaugurării Casei de cultură a
tineretului din Cluj.
La festivitate au participat tovarășii: Vasile
Vaida, membru al Comitetului Central al
Partidului Muncitoresc Român, prim-secretar al
Comitetului regional Cluj al P.M.R., Clement
Rusu, membru al Comitetului Central al
Partidului Muncitoresc Român, președintele
Comitetului executiv al sfatului popular regional,
Cornel Barbu, Tompa Istvan și Gheorghe
Moldovan - secretari ai comitetului regional Cluj
al P.M.R., Iosif Breban, membru al Biroului
Comitetului regional Cluj al P.M.R., Bencze
Ștefan și Ion Răduțiu - secretar al Comitetului
orășenesc Cluj al P.M.R., Gheorghe Lăpădeanu,
președintele Comitetului executiv al Sfatului
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
"26]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
popular al ora°ului Cluj, C. Chirilă secretar al
Comitetului regional Cluj al U.T.M., activi°ti ai
organelor de partid °i de stat, oameni de știință și
cultură, scriitori cadre didactice universitare,
studenți, tineri muncitori.
Sala de spectacole a Casei de cultură, cu o
capacitate de o mie de locuri a fost arhiplină.
Festivitatea inaugurală a fost deschisă de
tovarășul lector universitar Aurel Turcu, membru
în Consiliul Uniunii Asociațiilor Studenților din
centrul universitar Cluj. În numele studenților și
tinerilor din orașul nostru, tovarășul Turcu a
mulțumit partidului și guvernului pentru
minunatul dar ce le-a fost oferit: Casa de cultură.
Vorbitorul a amintit apoi că tineretul studios și
muncitor clujean își arată recunoștința față de
grija părintească a partidului pentru a le asigura o
tinerețe fericită, participînd cu entuziasm la opera
de construire a socialismului în patria noastră.
A urmat un bogat program artistic, la care
și-au dat concursul tineri artiști amatori.
Semnalul de deschidere a cortinei a fost dat
de un grup de pionieri trompetiști aflați în partea
din spate a sălii. Pe scenă, un cor numeros și un
cor recitativ, alcătuit din studenți și membri ai
brigăzilor artistice de agitație de la Fabrica de
porțelan și de la I.R.I.C. Toți cei din corul
recitativ (care au interpretat versuri ale unor tineri
poeți clujeni, închinate partidului) aveau buchete
de flori în brațe. După întîiul punct al
programului purtătorii buchetelor au coborît de
pe scenă și au înmînat florile unor activiști ai
organelor regionale și orășenești de partid și de
stat, muncitorilor care au lucrat la construirea
Casei de cultură, spectatorilor.
Programul artistic a cuprins, în continuare,
dansuri populare românești, sovietice și maghiare,
interpretate de formații studențești și ale Palatului
culturii”.
a
Aproximativ un an a durat construirea Casei.
Cum ziceam, o performanță și încă în dublu
sens: ca execuție propriu-zisă, dar și ca imagine
arhitectonică. Trebuie să fi fost o apariție
uimitoare în lumina coaptă a lui august.
Masivitatea ei suplă și geometrizată, de o eleganță
austeră, propunea orașului un limbaj arhitectural
inedit, contrastînd sugestiv cu acela, vibrînd de
melancolia altei lumi, al Bibliotecii universitare
din imediata vecinătate. Dar Casa însemna, cel
puțin în contextul epocii, mai mult decît un stil
nou, iar polisemantismul ei începea chiar de la
amplasament. Ea reorganiza spațiul public al Pieții
Păcii care avea drept punct de fugă Biblioteca. De
acum, piața e acaparată de Casă, a devenit, parcă,
„anexa” vastă a foaierului ei central. Vroia astfel
să domine ca un semn al prezentului și, într-o
rețea imaginară, ea se integra de fapt în
constelația căminelor studențești din complexul
Hașdeu. Ea se situa pe itinerariul studenților spre
Universitate, reprezenta un reper esențial al
acestei itineranțe în fond spirituale. „Senzația”
copleșitoare o dăduse însă interiorul edificiului cu
cele o sută de săli, cu holurile, camerele anexe și
coridoarele sale. Funcționalitate polivalentă,
răspunzînd și unor exigențe ideologice, dar și
unui model educațional complex. Distribuirea
inițială a spațiilor nu mai corespunde integral cu
cea de astăzi. Asupra modificărilor și asupra
„fizionomiei” unor săli voi reveni. Deocamdată
reproduc un „document de epocă”, un fragment
din articolul unui contemporan al Casei originare,
articol în care prevalează amestecul de admirație
și mirare genuină, deși avem de-a face cu o
descriere tehnică. Solemnitatea tonului ține de
retorica „eroică” a timpului:
“Cuvîntul de bun sosit îl veți simți rostindu-se
în eleganța mută, și atît de expresivă totuși, a
„foaierului cel mare” cu cele opt coloane albe ale
sale. Aici e „răspîntia”. Deschizînd ușile din părțile
laterale, vizitatorii se vor găsi în alte foaiere din
care pornesc scările ce duc la etaj. Latura din fund
urcă într-o pantă ușoară și se oprește în fața unui
perete de uși ce-i ocupă mijlocul, preț de jumătate
din lungimea ei. Dincolo de uși - sala de
spectacole. O mie de fotolii capitonate cu vinilin
ni se aliniază în fața privirilor. Exceptînd sălile
Teatrului Național și Teatrului Maghiar de Stat, nu
e în orașul nostru o altă sală de spectacole mai
frumoasă și mai modernă decît cea în care ne
aflăm acum. Lungă de 27 de metri, lată de 24,
înaltă de 11. Bolta tavanului este întretăiată, de la
o margine la alta în nouă fîșii de cercuri
luminoase - globurile celor 202 de becuri. Pentru
spectatori scena oferă o deschidere de 14 metri cu
o înălțime de 7,50 și o adîncime de 8 metri și
jumătate. Aflîndu-se pe scenă, actorilor le vor fi
oferite alte dimensiuni: 20 m lungime și 16 m
înălțime „podului”. Proiectată pentru a fi complet
mecanizată, deocamdată întrunește condițiile
cerute de spectacolele ansamblurilor de cor și
dansuri. Curînd după 23 August, se va instala o
cortină metalică, urmînd ca, ulterior, scenei să i se
aducă toate îmbunătățirile necesare. O mulțime de
camere și cămăruțe înconjoară scena, destinate să
devină fie depozite pentru decoruri, costume și
altele, fie cabine pentru artiști. Deasupra scenei, la
nivelul etajului doi, se află o sală de gimnastică cu
dimensiunile: 23x12x7 m.
Cu aceasta, am sfîrșit de văzut ceea ce în
limbajul constructorilor înseamnă „corpul patru și
cinci” al clădirii. Ne reîntoarcem în „foaierul cel
mare” pentru a ne continua vizita în „corpul
unu”, adică aripa laterală stîngă a Casei. Parterul
acestui „corp” are o destinație administrativă, aci
instalîndu-se conducerea Casei de Cultură.
Împărțirea în săli, cu respectarea dimensiunilor, se
repetă cu fiecare etaj, care sînt ocupate de: Clubul
sportiv (etajul 1), consiliile orășenesc și regional
U.C.F.S. (etajul 2), Comitetul U.T.M. pe centrul
universitar Cluj și Consiliul Uniunii Asociațiilor
studențești din centrul universitar Cluj (etajul 3).
„Corpul trei”, aripa laterală din dreapta, este
identic cu primul „corp”. Aci, parterul, etajul 1 și
etajul 2 - vor fi ocupate de diferite „cercuri”. Fără
a preciza în care săli anume își vor desfășura
activitatea (amănunt necunoscut deocamdată)
sîntem în măsură să ne informăm cititorii despre
ce fel de cercuri e vorba. Anume: chitară,
acordeon, pian, croitorie, foto, cineclub, cercul
prietenilor prin corespondență, al tinerilor scriitori
și altele care se vor înființa de acum înainte (al
„amatorilor plastici” - de exemplu). O altă parte
din sălile etajelor amintite ale „corpului trei” vor
servi drept săli de repetiție pentru echipele de
dansuri, de teatru, brigăzi artistice de agitație,
coruri, recitatori. La cel de-al treilea etaj sînt:
redacția revistei în limba maghiară pentru copii
„Napsugar” și filiala Editurii Tineretului.
Ne-a mai rămas mijlocul, sau „corpul doi”, al
cărui parter este în întregime ocupat de „foaierul
cel mare”. Pe înălțimea de două etaje (1și 2) sînt
două săli mari: sala de reuniuni (28x9 m) și o
altă sală (28x6 m) destinată expozițiilor. La
ultimul etaj, împărțit în cinci săli încăpătoare, se
va instala biblioteca, cu săli de lectură și de club...
lată-ne la capătul vizitei noastre, în care n-am
făcut altceva decît să aruncăm o privire fugară
prin cele circa 80 de săli, peste o sută, dacă
socotim și dependințele.
Adăugînd că întreg edificiul este dotat cu
încălzire centrală, cu ventilație modernă și aer
condiționat - micul nostru ghid e destul de
complet ca să folosească oricărui vizitator. Dar,
întrucît noi n-am dat decît indicații de orientare și
cum controlul frumosului e mult prea greu de
făcut ca să-l încercăm în aceste puține rînduri -
rămîne să vă întregiți, la fața locului, impresiile”.
a
Proiectul Casei a fost realizat de arhitecta
Natalia Mănduc, avîndu-l ca principal colaborator
pe inginerul Matei Popescu. Aceleiași arhitecte îi
aparține și proiectul blocului de pe str. Horea nr.
XXXX bloc a cărui compoziție, după opinia unui
specialist ca Virgil Pop, e dominată de limbajul
clasicist, dar care nu se va regăsi în detaliile
arhitecturale ale Casei, aceasta urmînd să adopte
o „compoziție monumental rigidă”, conformă
principiilor estetic-urbanistice ale stalinismului în
arhitectură”. „Plastica fațadelor este, în schimb,
contaminată de modernismul care începe să-și
facă loc și în arhitectura românească”. Și
evaluarea finală a lui Virgil Pop: „Clădirea CCS
reprezintă faza de tranziție între stalinismul
clasicizant în arhitectura românească și
modernism. Judecată în acest context, clădirea are
o certă valoare arhitecturală și istorică marcînd
limpede o etapă în evoluția societății românești”.
Sînt, desigur, niște definiții lapidare, de dicționar,
care abia dacă indică o apartenență stilistică și
situarea într-un context istoric a edificiului. Să
precizez, totuși, că „stalinismul” nu e aici un
termen descalificat, și raportîndu-ne strict la
arhitectura Casei, nici nu se găsește într-o
disjuncție radicală cu modernismul. Pentru o
înțelegere mai nuanțată a asocierii celor două
noțiuni sînt necesare cîteva observații: după
instaurarea regimului comunist, se înființează,
printre altele, și institute regionale de proiectări,
în cadrul cărora se elaborau proiectele pentru
orice construcție publică. Se formează din mers o
„viziune” arhitecturală unitară, predominant de
influență sovietică, respectiv stalinistă. Dar
imediat după moartea lui Stalin, stilistica unor
asemenea construcții era contestată în chiar țara
de origine. Consecințele noii orientări nu întîrzie
nici în România. Astfel, în revista „Arhitectura
RPR”, nr. 2 din 1958, apărea, sub semnătura
arhitectului sovietic K. Ivanov, articolul Să
învingem concepțiile estetizante, unilaterale, din
arhitectură. Pentru ce ne interesează acum, două
lucruri spune sovieticul: 1) arhitectura nu este o
artă, ea nu poate crea opere cu o valoare estetică
în sine și 2) raportul dintre estetic și funcțional
trebuie rezolvat în favoarea decisivă a celui din
urmă. Un proiect de arhitectură are „rațiune”
doar în măsura în care prevede „toate
particularitățile procesului de construcție”.
Autorul demască „concepțiile estetizante-
unilaterale”, prin care înțelege „exagerările
decorative” și „înfrumusețarea butaforică”. Era
vorba, în esență, despre evacuarea decorativului în
principal de pe fațadele clădirilor. Or, se știe că și
în poetica modernismului decorativul e considerat
ca un fel de delict. Articolul lui Ivanov va fi avut
mare trecere în acei ani, căci limbajul fațadelor
„linse” s-a impus definitiv și pentru destul de
multă vreme. Natalia Mănduc a conceput
proiectul Casei în ambianța acestor idei, astfel că
a evitat orice element decorativ pe fațada clădirii,
optînd pentru un raționalism sever, în principiu
modernist. Fațada nu-i însă opacă stilistic.
Geometria ritmată a ferestrelor în dreptunghiuri
alungite dă o anumită suplețe masivității
compacte a clădirii. Sobrietatea ei ușor
posomorîtă e îmblînzită, apoi, de amploarea
generoasă a intrării, cu treptele lungi și
primitoare, răsărite parcă direct din stradă. Casa
nu face parte dintre splendorile arhitecturale ale
orașului, însă rămîne o singurătate expresivă:
imagine concentrată a unei lumi care, pe zi ce
trece, se voalează și pare să nu mai fie decît
ficțiunea unei ideologii.
■
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
27
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
tutun de pipa
Poveste cu bandiți
Alexandru Vlad_____________________________
lui Ovidiu Pecican
Am sosit la fața locului tocmai la timp ca
să aflu despre îngrozitoarele evenimente.
De la interesecție până la poartă întâlnesc
trei grupuri ciopor, care răspund la salutul meu,
dar își văd mai departe de discuții. Am simțit că
nu e în regulă ceva. Oricui mă adresam îl
întrerupeam de fapt dintr-o discuție. Lumea se
perpelea. În timp ce îmi aprind pipa Fabia e
agitată, stă cu mâinile în șolduri și-mi povestește
într-un limbaj colorat pe care cândva abia dacă îl
înțelegeam. Cunosc eu oare Labașințul cel izolat
între păduri, sat pustiu în care s-au aciuat tot felul
de venetici, ocupând casele pe care le-au părăsit
localnicii, fugind din fața colectivizării? Da,
fusesem de câteva ori acolo: drum de pământ cu
făgașe adâncite de ploi, păduri năpădite de
vegetație, satul pustiu în care la lăsarea nopții se
vedeau doar câteva fumuri. Oamenii s-au făcut
treptat nevăzuți și în lipsă de mână de lucru
colectiva s-a desființat, au rămas pe-acolo câțiva
oameni în deplina libertate a celor care pot să-și
facă de cap în lipsa oricărei autorități. În zonă
împărățea de ani de zile familia Surducan, ai lui
Joska. Oameni răi, da’ răi de tot. Nou venți? Nu,
familie veche. Casa la lor era la capătul satului,
sub deal și având pădurea în spate. Femeile lor
erau supuse, tăcute, la cheremul bărbaților. Se
vorbește și astăzi destre cei treizeci de câinii ai
lor, mai răi decât lupii, care au sfâșiat la un
moment dat un om, pe care bărbații lau îngropat
încă înainte de-ași fi dat ultima suflare. Bine dar
miliția, poliția, procuratura, ce-au făcut? Miliția
nu se punea cu ei. De altfel dăruiau oricând un
miel, caș și brânză. Mergeau la oraș cu sarsanaua
plină, stăteau cuminți în anticamere, plăteau și
reveneau în sat hotărâți să-și scoată pârleala.
Conivențele sunt aici tradiționale și de durată - ce
știam eu!
Ei, dar acum li s-a înfunat. Au intrat mascați
să-l jefuiască pe un tânăr care se întorsese de la
București să-și facă o casă în satul natal.
Nostalgia. Tânărul venise cu bani, mai primise și
de la fratele lui din Germania și voia să se-apuce
de construit. La un moment dat s-a auzit ceva
zgomot pe-afară. Au intrat pe geamuri în puterea
nopții și l-au hăcuit pe tată cu coasa, tânărului i-
au tăiat laba piciorului, dar acesta l-a tăiat și el pe
unul, l-a tras pe bătrânul stâlcit în mașină și-a
fugit. Întâi cu bătrânul la spital și apoi la postul
de poliție din oraș. Praf și-a făcut mașina prin
pădure. Și poliția n-a putut sta ca de obicei cu
mâinile în sân pentru că noul ministru e pus pe
rele, schimbă șefi. Nu știam eu toate acestea? Nu.
Astfel de lucruri sunt obișnuit doar să le citesc în
cărți, un anume gen de cărți. Eh, să fiu eu
sănătos, dar s-a auzit și la radio, au scris ziarele
locale.
Tot ei sunt, mai mult ca sigur, cei care l-au
jefuit și pe italianul care cumpărase în ultimul
timp aproape toate terenurile. I-au luat
medalionul, lanțul de aur de la gât, gros cât
degetul, și l-au abandonat legat. Norocul lui a fost
că de fapt nu i-a recunoscut. Ceea ce nu s-a
întâmplat cu ăștia doi, consăteni vechi, care i-au
recunoscut după gesturi, statură și tușit. Îți
cunoști consătenii și prin beznă. Unul a fost prins
la graniță, unul la spital, și unul a dispărut. Fabia
dă din cap, își leagă nodul de basma ca pe o
mască și iese să-și vadă de treburi, mă lasă singur
să cântăresc lucrurile.
Sigur, exista tradiția lotrilor locali, dar n-am
știut că se-ntinde până astăzi. Șiria lui Slavici cu
cetatea ei priponită pe culme, e la doi pași. Îl văd
în minte ca pe-o umbră pe Lică Sămădăul, așa cu
mi-a rămas din film. Am văzut din tren dealurile
lungi din jurul Ineului. Nici autoritățile imperiale
n-au putut stârpi fenomenul altfel decât
concentrând satele, îngrămădindu-le pe văi ca să
poată fi apărate și supravegheate. De fapt tot
acestea livrau lotrii, uneori chiar și câte un preot
al satului se ocupa cu indescriptibile activități
nocturne. Se descotorosea în pripă de odăjdii și
dispărea prin fundul grădinii parohiale, pentru că
i se vânduse un pont bun.
Simt nevoia să ies din casa prea mică să iau
aer. La o poartă niște pensionari inflamați: trebuia
să-i fi alungat noi din sat de la bun început,
atunci când ne-am dat seama cu ce fel de lucruri
umblă! Vitejia senilă a bieților oameni nici măcar
nu m-a amuzat. I-am privit mai degrabă cu
suspiciune. Fabia mă strigă să mă-ntorc, să intru
înăuntru: nu voiam ceva tocană de vânat? și ce-i
dacă încă nu era sezon de vânătoare!
■
aspiratorul de nimicuri
Obezitate globală, libertatea
piticilor de grădină si batalul
în toamnă
Mihai Dragolea
In dulce stil clasic, nimic nu se arată
neobișnuit într-una din diminețile reci, dar
mieros însorite ale toamnei ce ne-a fost dată;
ca o garanție - cerul impecabil senin. Ast a durat
puține ore, pentru că am urmărit un fel de
rezumat al factorilor care fac, la ora actuală, clima
noastră cea de toate zilele de nerecunoscut,
amestecă anotimpurile, provoacă furtunile și
zbâlțâie dureros-spectaculos lumea. Explicații
serioase, documentate; între ele - două care m-au
convins că nu e de joacă. Cele două argumente
cum că nu mai e calm și limpezine în privința
climei au fost următoarele: Pământul a început să
se clatine și, tocmai acum, a început să sufere de
“obezitate ecuatorială”; Doamne, ce imagine
compromițătoare poate avea bietul blob
pământesc în noile circumstanțe!; că sunt atîția
oameni care și-au cumpărat cu bani grei terenuri
pe satelitul nostru natural, Luna, și va veni ziua
când proprietarii selenari vor sta pe noile
proprietăți și vor contempla de acolo locurile
pământești natale; și cât de indignați, revoltați,
dezamăgiți vor fi ei când vor vedea planeta natală
decăzută disgrațios, cu apucături și ținută de bețiv
sadea, clătinându-se suspect și cu pântecele
ecuatorial umflat îngrijorător; cu schimbările
anunțate, proprietarii, latifundiarii lunatici nu vor
mai vedea un fel de voinicel rotofei și cuminte, ci
un soi de boschetar amețit rău și dizgrațios obez
ecuatorial.
Rumegând asemenea prăpăstioase imagini, am
încercat să văd o arătare omenească asemănătoare
descrierii planetei ca ființă dedată viciului cu
alcool; din fericire, la acele ore n-am întâlnit nici
o posibilă întruchipare. Am și uitat de clătinatul
terestru și obezitatea ecuatorială când am fost
învitat la un prânz, într-un loc nemaivăzut, dar -
am fost asigurat! -, foarte plăcut, civilizat; cum
navigam alert pe șoseaua cu trafic intens, la un
moment dat am văzut un fel de grădină-țarc,
plină cu pitici de gips, bănuiesc, artistic și hâtru
colorați - majoritatea. Nenorocirea a fost că nu
m-am putut amuza cinstit, asta din cauza unei
știri proaspete: în Franța s-a constituit o
organizație cu scopul, atenție mărită!, eliberării
piticilor de grădină (ea, organizația, făcând
pereche brează cu agenția germană de turism
pentru păpușile din pluș)! După cum arătau piticii
expuși la vânzare pe marginea șoselei, costumați
artistic și râzând tâmp, ăștia habar n-aveau cum
că un grup de francezi entuziaști transpiră
strigând că lor, piticilor de gips, le-a venit vremea
eliberării; gata cu împilarea pe lângă legume, s-a
sfârșit cu sclavia la corolele parfumate! Da, să-i
elibereze pe bieții pitici de gips vopsit, să-I scoată
din grădină și nesimțire, să-i înscrie și pe ei în
frumoase sejururi la agenția de turism pentru
păpuși de pluș, doar suntem frați de UE! Ce
plăcut ar fi să întâlnești pe autostrăzi autocare
plimbând frumos perechi chiar deosebite, el -
pitic zâmbăreț, proaspăt eliberat din pușcăria
grădini, ea - suavă damă fină cu obrăjorii de pluș
roz pudrați! Până la urmă, cum să nu se clatine
bietul Pământ, strivit și amorțit de alcoolurile tari
produse de asemenea organizații și agenții?!
Dar am ajuns la locul prânzului, cadru natural
emoționant amenajat, cu pârâu limpede, lac cu
pești vioi, gazon, terase și poduri de lemn, gazon
tuns regulamentar, alei cu pietriș alb, curat, cu
arbuști ornamentali și discrete fântâni arteziene
din piatră cioplită, cu acoperișuri pudrate cu
mușchi și licheni; restaurantul - pustiu la acea
amiază de zi lucrătoare, foarte dichisit (poate
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
~28j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
Road-movies și romane
despre cruciați
Ing. Licu Stavri
■ Cel mai recent film al originalului regizor Jim
Jarmush, Broken Flowers (Flori strivite), este mult
mai convențional decât cele precedente, scrie Joe
Queenan în The Guardian. Atât premisa acțiunii,
cât și desfășurarea ei, se regăsesc în nenumărate
opere cinematografice clasice. Eroul filmului, un
celibatar mai vârstnic, interpretat de Bill Murray,
află, printr-o scrisoare anonimă, că este tatăl unui
băiat de nouăsprezece ani. Restul filmului este un
fel de road movie, pe care este altoită povestea lui
Don Juan: protagonistul pleacă la drum ca să afle
care dintre nenumăratele fete iubite odinioară este
mama fiului său și autoarea scrisorii. Cele două
teme - a dorinței irepresibile de a afla ce-au
devenit persoanele iubite cândva și teama de a nu
fi covârșit, brusc, de responsabilitățile paterne -
sunt, după Queenan, tipice filmelor despre
universul heterosexual, deci atipice pentru
Jarmush. Broken Flowers ar fi cel mai accesibil
(citește normal) film al lui Jarmush, ceea ce
dovedește că regizorul, cândva dornic să șocheze,
este acum dornic să se arate capabil de a produce
succese comerciale. El nu a renunțat, însă, la
critica dură a modului de viață american, datorită
căreia filmele sale sunt atât de populare în
Europa.
■ Orhan Pamuk este scriitorul turc despre care
se vorbește - el a vizitat și țara noastră,
participând la evenimentul numit “Zile și nopți
de literatură”. Cu toate acestea, pentru cititorii
români este, practic, un necunoscut. Pentru
îndrăzneala de a afirma că guvernul țării sale este
responsabil de sângeroasa persecutare a armenilor
și a kurzilor, a fost chemat în fața justiției, dar
Pamuk refuză să se considere un martir, ba nici
nu crede că se poate pune semnul egalității între
el și Salman Rushdie. Născut la Istanbul în 1952,
crescut în stilul de viață occidental (a frecventat
liceul american din acel oraș), flirtând în anii
șaptezeci cu marxismul, rusofil, Pamuk a devenit
un autor tradus în toate limbile importante, fiind
considerat demn de premiul Nobel, la care a și
candidat, pierzând, însă, în favoarea britanicului
Harold Pinter. În Franța i-a fost tradus recent
romanul Neige (Zăpadă), recenzat în Le Figaro
litteraire de către Manuel Carcassonne. Un roman
pe care criticul francez îl consideră a fi simultan
oriental și postmodern, kafkian prin temă și
atmosferă, avându-l ca erou pe un poet turc exilat
la Frankfurt, care se întoarce la Kars pentru a
ancheta epidemia de sinucideri din rândurile
tinerelor musulmane obligate de autorități să
renunțe la stilul de viață tradițional. Un roman
g
chiar prea încărcat), muzică fină, curățenie
impecabilă, mai totul din lemn și piatră, servire
de-a binelea suavă; spre sfârșitul gustosului prânz,
chiar la masa mai lungă din spatele meu, a apărut
și s-a așezat zgomotos, temeinic, un grup de vreo
opt persoane mature, domni și doamne, evident
de la centru, negreșit ceva comisie care a verificat,
constatat, decis, mustrat, consiliat, avertizat,
evidențiat; comisionarii dovedeau strașnică poftă
despre însăși dilema Turciei, țară cu solide și
rezistențe tradiții musulmane, care aspiră să joace
un rol european. Orhan Pamuk a fost distins la
Târgul de Carte de la Frankfurt din octombrie
a. c. cu Friedenspreis 2005 (Premiul Păcii).
■	La Palatul Pitti din Florența s-a deschis o
expoziție de obiecte de artă, gravuri, sculpturi de
marmoră din secolul XVIII, având ca temă
“amorul și mitologia”, citim în Le Figaro. Farfurii
decorate cu motive erotice, tapiserii înfățișând
metamorfozarea lui Jupiter în lebădă pentru a o
cuceri pe Leda sau în taur pentru a o răpi pe
Europa, tablouri cu satiri și bacanale, toate arată
conviețuirea firească a miturilor și a iubirilor
carnale, dar și rafinamentul artiștilor și al
consumatorilor de artă din timpul dinastiei
de Medicis.
■	Printre filmele menționate de Antoine de
Baecque în articolul “La France en plein tournage”
din Liberation, găsim și unul intitulat
Transylvania, peliculă a cărei realizare a început
în luna octombrie în România, mai precis la
București și Timișoara. Regizorul Tony Gatlif a
conceput un road movie, a cărui protagonistă
(interpretată de Asia Argento) călătorește în
România în căutarea surorii ei dispărute.
Cititorii noștri ar putea crede (dată fiind
traducerea susținută și mediatizarea operelor sale)
că Paolo Coelho este singurul autor brazilian care
a reușit să facă o carieră internațională. Iată,
totuși, că în Franța, țara care crează reputații
literare, Bernardo Carvahlo se bucură de un inters
la fel de larg. Acest autor, ne previne Philipe
Lancon într-un articol din Liberation, întreține
relații clandestine cu propria sa experiență,
preferând să nu-și povestească viața, ci s-o
transforme în proză de imaginație. Anul trecut,
parizienii s-au delectat cu romanul Mongolia
(bazat, ați ghicit, pe o călătorie a autorului în
acea țară), pentru ca mai recent să fie tradus
romanul Neuf nuits (Nouă nopți), care evocă anii
din copilărie ai autorului și întemeierea familiei
sale în Amazonia. Cartea, observă Lancon, s-ar fi
putut intitula Tropice triste, dacă titlul n-ar fi fost
adjudecat deja. Aflăm, în trecere, că Bernardo
Carvalho l-a și întâlnit pe Claude Levi-Strauss
când acesta a călătorit în Brazilia, spre sfârșitul
vieții. Organizat în jurul unui personaj absent și
într-un decor muribund (pădurea tropicală),
romanul lui Carvahlo împletește amintirile,
senzațiile, istoriile personale și visurile într-o
țesătură romanescă în care primitivul coexistă cu
rafinamentul, fiind un bun exemplu de realism
magic latino-american.
de bunătăți mai ales din zona “specificului casei”,
reale finețuri - după descrierea din mediu. Au
dezbătut, au hotărât, au comandat; în așteptarea
bucatelor - comentarii, încâlceală de alocuțiuni,
amintiri din delegații; la un moment dat, prin aer
a fâlfâit și cuvântul “batal”; una din doamne
avrut să se lămurească, nu prea știa ce vietate
desemnează sonorul cuvânt; iar încurcătură în
voci și explicații; până când unul dintre domni a
răspândit peste vesela adunare o definiție cât o
■	Romanul clasic sud-african The Story of an
African Farm (Povestea unei ferme africane) de
Olive Schreiner a fost recent ecranizat, având
premiera la New York și Los Angeles în
octombrie, scrie săptămânalul South African
Times. Este vorba de una dintre cărțile cele mai
îndrăgite din producția literară a țării și un reper
al literaturii feministe. Scris între 1874-75,
romanul a fost primit cu entuziasm la Londra,
când a fost publicat acolo, după opt ani. El spune
povestea unei proprietare de fermă, Tant Sannie,
a managerului Otto și a fiului genial al acestuia,
Waldo, ale căror vieți sunt întoarse cu susul în jos
de sosirea vicleanului dar fermecătorului
Bonaparte Blenkins, care uneltește s-o ia pe Tant
de nevastă, râvnind la imaginara bogăție a
acesteia. Scenarista și producătoarea Bonnie
Rodini și-a dedicat, de fapt, o jumătate din viață
transpunerii în imagini a acestei povești. În cele
din urmă a identificat fondurile necesare pentru
filmare și l-a convins pe legendarul actor sud-
african Richard E. Grant (cunoscut de noi din
Gosford Park) să accepte rolul lui B. Blenkins.
Scenariul a fost filmat de regizorul David Lister,
chiar în zona unde a locuit autoarea Schreiner,
între Matjiesfontein și Laingsburg.
■	Wim Wenders, realizatorul filmului Paris,
Texas, se întoarce în Statele Unite și în Vestul
american cu cea mai recentă peliculă a sa,
intitulată Don’t Come Knocking (Să nu vii să bați
la ușă), un road-movie al cărui erou este o fostă
stea de cinema, distrus de alcool și de femei, aflat
în căutarea unui fiu pe care nu l-a cunoscut
niciodată. După doisprezece ani de sejur la Berlin,
regizorul n-a mai suportat atmosfera cenușie din
Germania și s-a întors la Los Angeles pentru a
turna acest film, cu Sam Shepard în rolul
principal, în care a dorit, conform interviului
publicat de Vogue, să-și canalizeze toată nostalgia
provocată de peisajul american. O notă picantă o
dă faptul că din distribuția filmului fac parte și
iubita din tinerețe a regizorului, Jessica Lange,
precum și fiul lor, Gabriel Mann.
Noul roman al lui Patrick Beson, Saint-Sepulcre
(Sfântul mormânt), propune, conform revistei
Vogue Paris, o viziune sinistră a Evului Mediu.
Istoria se pare că este marota lui Patrick Beson,
care o folosește în romanele sale pentru a sonda
natura relațiilor omenești, aceeași de secole. Dacă
în La Science du baiser (Știința sărutului) se
cufunda în antichitatea greacă, iar în La Statue du
commandeur (Statuia comandorului) evoca
romantismul rus, în Saint-Sepulcre cadrul este
Franța din timpul Cruciadelor, văzute ca niște
mari mișcări de oameni, de inspirație politică,
religioasă și militară, pe fondul cărora
romancierul urmărește mai multe destine
excepționale.
■
explozie: “Dragă Maricica, batalul este un miel la
care nu I-au crescut pene!“ Cum Dumnezeu să nu
se turtească Pământul de obezitate, după ce a
înghițit și un “miel fără pene“?! Din siestă, asta a
rămas. La plecare mergea urarea: “Și să serviți
caviar/Fără frison aviar.”
■
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
nopți °i zile
Elogiu principelui renascentist
Mihai Bărbulescu
Matei Corvin (în maghiară Hunyadi
Matyas, în slovacă Matej Korvin, în
cehă Matyas Korvin, în croată și
slovenă Matija Korvin) este considerat cel mai de
seamă rege al Ungariei și una din cele mai
importante personalități europene din a doua
jumătate a secolului al XV-lea. Prin vinele sale
curgea sânge amestecat. Bunicul său patern era
Voicu, român din zona Hațegului, înobilat pentru
serviciile militare aduse regelui Sigismund de
Luxemburg. Tată i-a fost lancu de Hunedoara,
voievod al Transilvaniei și regent al Ungariei, iar
mama sa era Szilagyi Erzsebet, descendenta unei
familii nobiliare din Slavonia ori din comitatul
Solnocul de Mijloc.
Matei vorbea latina, italiana (limbile în care
fusese educat de Antonio Bonfini, profesorul și
istoricul său de curte), maghiara, româna, ger-
mana, ceha, slovaca și croata.
Prin educație, Matei Corvin a fost fascinat de
Renaștere, iar Beatrix (Beatrice) de Aragon, a doua
sa soție, pe care o aduce din Neapole, l-a secon-
dat perfect în toate inițiativele sale culturale și i-a
încurajat comportamentul de adevărat principe
renascentist. Mecena al artelor, Matei cheamă în
Ungaria arhitecți și artiști plastici din Italia și din
alte țări vest-europene. Sunt reconstruite palatele
regale din Buda și Visegrad (cu celebra “fântână a
lui Hercules”, în stil Renaștere, realizată de
meșteri italieni, cea reprodusă pe bancnota de
1000 de forinți !), dar și alte orașe au beneficiat
de pe urma acestei emulații constructive. Biserica
Sfântul Mihail din centrul Clujului (orașul natal al
regelui) îi datorează continuarea lucrărilor de con-
strucție și decorare.
De la Bonfini, cel care descrisese în însem-
nările sale monumente romane din Transilvania,
copiind inscripții latinești pe piatră, a deprins
Matei gustul pentru antichități. Cele mai la
îndemână monumente antice - sculpturi, inscripții
- pe care să le transporte în palatul său de la
Buda, erau cele din O-Buda (“Buda Veche”) -
nume semnificativ, deoarece acolo erau ruinele
celui mai mare oraș și castru din Pannonia:
Aquincum. Cu toate acestea Matei a dus la Buda
și monumente romane din Transilvania, din fosta
capitală a Daciei romane, Ulpia Traiana, dar și
din Alba lulia ori Cluj.
La Buda, Matei întemeiază și una din cele mai
celebre biblioteci ale timpului, cu peste 5000 de
manuscrise (adunate din Italia, Grecia, Asia Mică)
și, bineînțeles, primele cărți tipărite (incunabule).
Peste 200 din acele manuscrise s-au păstrat până
astăzi în diferite biblioteci europene. O expoziție
de mare succes privind Bibliotheca Corviniana s-a
organizat cu mai mulți ani în urmă la Budapesta,
iar în prezent un program cultural paneuropean
urmărește reconstituirea virtuală a bibliotecii.
Despre biblioteca lui Matei Corvin s-a scris o
bibliotecă întreagă, ca și, în general, despre
receptarea Antichității în vremea și la curtea sa.
Una din cele mai recente lucrări în domeniu este
o teză de doctorat la Universitatea din Jena
(2003), aparținând cercetătoarei Pataki Zita Âgota,
LAO Pi	Soarele negru japonez
Nympha ad amoenum fontem dormiens: Studien
zu einem Nymphenbrunnen sowie zur
Antikerezeption und zur politischen Ikonographie
aus Hof des ungarischen Konigs Mathias
Corvinus.
Grupul sculptural din centrul Clujului prezintă
un Matei Corvin războinic, deși ipostaza de
principe al culturii ar fi fost nu doar mai fru-
moasă, ci și mai adevărată. Două coloane romane
au răsărit, nu de mult, din porticul unei case, ve-
ghind asupra curții pavate cu lespezi de piatră, și
o fântână, în fața statuii lui Matei. O relicvă a
acelei antichități pe care el a prețuit-o și a imitat-o.
Ce omagiu mai frumos putea să-i aducă hazardul?
■
subcooltura
C.I.A. cică e cu noi!
Oana Pughineanu
Nici nu comentez (prea mult) scandalul
închisorilor C.I.A. pe teritoriul
României. Că trăim într-o țară de... știm
noi ce, pe care continuăm să-l mâncăm (și) prin
reprezentanți, e atât de clar și evident că nu mai
are rost să supun această realitate nici unei
îndoieli hiperbolice. O fi intrând și România
astfel în cursa pentru dezvoltarea... planetei, de
data aceasta. Or fi prin acele închisori și ceva
doctori. Că vorba aia, dacă după doctorii lui
Hitler am ajuns pe Lună, după ăștia ai C.I.A.
sigur vom ajunge pe Marte sau ne vom integra
direct în absolut. Sunt convinsă că „expertul” de
la PROtv nu are habar de chestii de-astea, dar ce
contează? El e convins! Nici nu știi dacă să te
apuce nervii sau râsul când auzi așa ceva
(aproximativ): „În clădirile în care ni s-a dat
voie să intrăm nu am descoperit nici o urmă.”
Ce să zic, dom’le! M-ai dat gata! Că parcă dacă
închisorile sunt secrete, or fi puse la vedere, mai
ales pentru reporterii PROtv. Și oricum, le-o fi
tare greu la ăia de la C.I.A. să facă curățenie, să
zugrăvească și să pună mochete în câteva ore.
așa. special pentru reporterul PROtv. Eu zic să
facem din toată România o bază secretă. Poate ne
zugrăvesc și ne „curăță” pe toți și-atunci ne-am
aranjat. Dar eu zic să ne bucurăm că suntem o
țară așa mică. Câțiva prizonieri încap fără
probleme. Mai intră și ceva deșeuri radioactive,
dar e mai greu să detonezi bombe pe-aici. Am
aflat cu stupoare, că de la fabricarea bombei
atomice s-au mai detonat în lume peste 1200 de
bombe (inclusiv cu hidrogen). așa, de dragul
experimentului. Și eu care-mi făceam probleme cu
meteoriții.
Între timp, românii au descoperit noi metode
de euforizare. Prin dragile bombe ale țărișoarei
noastre un comerciant isteț, demn de ordinul
„mâncatul lebedelor de pe lac”, a început să
vândă pe post de alcool, apă de gură. O metodă
de a scăpa de accize. nu vă gândiți la prostii,
adică la vreo încercare de a populariza igiena. În
urma unui sondaj efectuat de străini se pare că
suntem cei mai slabi consumatori de pastă de
dinți. Dar iacătă că nu același lucru se poate
spune despre apa de gură. Românii n-au auzit de
degustare. Tot ce zboară sau are patru picioare se
mănâncă și tot ce ajunge în gură se înghite. Iar vă
gândiți la prostii?
Pe unul dintre „tronurile” țării noastre
continuă să stea nestingherit Gigi Becali. Ca prin
vis am auzit la o știre sportivă că nu știu ce
pictor i-a făcut lui Gigi o reproducere după Cina
cea de taină, cu el pe post de Isus!!! Încearcă
omu’ toate posibilitățile. nu ne-a mântuit cu
filosofia lui, dar poate că ne trăznește cu vreo
minune bâlbâită: „Ce-o fi fost dom’le în capul
ăluia de-a pictat Cina cea de taină? Nu știa că o
echipă de fotbal are numai 11 jucători? Acolo’s
prea mulți d’ăștia. cum le zice, dom’le? Dă’știa
de umblă prin lume fără bani. Apostoli, bre!.
behehe. behehe! Da’ las’ că mai cumpăr io unul
dacă trebe’. cumpăr tot dom’le. behehe.
behehe! Și-mi fac și televiziune ca să spun io
adevăru’ la poporu’ român. behehe. behehe!”
■
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
"30j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Andărgraund
■ Florian-Rareș Tileagă_________________________
Dacă nu știți ce se întâmplă sub asfalt, e
clar că n-ați fost în Clubul „Diesel”, pe la
sfârșitul lui octombrie, ca să vedeți New
York (Fuckin’ City)1. Adică producția Teatrului Luni
din București, de la „Green Hours”, venită la Cluj
să-i dea pe spate pe toți împătimiții teatrului
underground. De fapt, pe toți nostalgicii acelor
vremuri când Teatrul Imposibil își făcea veacul cu
câte-un spectacol, în fiecare luni, în același
„Diesel”...
Cobor la cinci metri sub trotuar, în pivnițele
clubului unde spectacolul trebuie să înceapă, dar nu
găsesc aici un ditamai spațiu de joc, umplut cu
decoruri complicate, speciale. Ci o canapea, o masă,
o ușă. Pentru că, nu-i așa, dramaturgia cotidianului
- în care se înscrie și Peca Ștefan, autorul
spectacolului din „Diesel” - e o prelungire aproape
fizică a lumii reale, comune, din care nu contează
decât vehiculul limbajului verbal și situațiile
exprimate prin acesta... Oricum, sărăcia texturii
vizuale a scenei se pare că e din plin compensată
de înghesuiala și foiala publicului.
În textul lui Peca - New York (Fuckin’ City) -
nu găsim altceva decât farmecul unui caz banal de
ratare existențială. Iar cazul se petrece în Târgoviște,
adică oriunde în România. Proaspăt întors din New
York, unde a trăit decepții din cauza infidelității
iubitei, tânărul actorul Laur nu găsește acasă decât
lentoarea specific românească și zero perspective pe
plan profesional. E pe punctul de a se sinucide,
chiar de ziua lui de naștere, dar îl sprijină, moral,
Adrian și Irina, doi „porumbei” înamorați, cu
pretenții și idealuri în consecință. Cei doi sunt elevi
în clasa de actorie a unui regizor șablonard, astfel
că dezgustul lor pentru provincie (spațiu ratat, plin
de clișee și rutină) e complementar cu fascinația
pentru București, singurul oraș unde șansele de
lansare în teatru par sigure. Oricât ar fi de
nepragmatic, elanul celor doi îndrăgostiți împinge la
suprafață ghemul de dureri al acestui actor obosit
de viață, Laur, petrecându-se cu acesta un fel de
catharsis, ca în superbul text al lui Will Calhoun, Zi
că-i bine. După un set de dialoguri încărcate de
dinamică și întrerupte de câteva situații intens
comice, acțiunea se încheie brusc cu recuperarea
morală a lui Laur. De remarcat ar fi atât numele
acestuia, confundat, ironic, cu simbolul succesului
actoricesc, cât și faptul că personajele sunt
desprinse fără jenă din realitate. Piesa se topește
într-un fel de „Cehov reloaded”, cu conflicte
psihologizate, disperări colective și amenințări cu
sinucideri, dar nimic nu cade în ridicol. Oricât ar fi
de didactic sau critic, patetic sau parodic, textul lui
Peca atacă, frontal, nu doar resemnarea și orgoliul,
cât și condiția actorului și clișeele din învățământul
vocațional românesc. De aceea, New York (Fuckin’
City) rămâne un spectacol în care cărțile sunt
făcute de identificarea asociativă a spectatorului cu
personajele, atâta vreme cât două treimi din public
sunt oameni de teatru.
Discursul dramaturgic este epurat de orice
eufemism, scenele fiind „felii de viață”,
recognoscibile și șocante, dar cu o finalitate suspect
de naivă. Acțiunea, atâta câtă e, rămâne liniară,
deținând un timp diegetic egal cu acela mimetic,
astfel că „povestea” se desface înaintea spectatorului
fără salturi în timp, fără trucaje, ceea ce ajută o
receptare alertă a acestuia. Regia - semnată
pseudonimic, Peter w. Brook, chiar de autorul
piesei, ca și când l-ar mai durea pe cineva în cot de
regizor - întărește senzația de decupaj real. Dar
fidelitatea copiei din cotidian e susținută mai ales
de jocul actorilor, firesc, fără inflamări post-post-
postmoderne, un joc atent la intensitatea replicii.
New York... se înscrie, ca o palidă mostră de
avangardă, în zona teatrului pe care îl numim
underground, dar care începe să prezinte ceva
semne de clasicizare. Cu toate astea, apetența
publicului pentru acest soi de dramaturgie încă e
suficientă ca să ne convingă de valabilitatea
fenomenului. Așa că New York (Fuckin’ City),
primul episod al serialului „Un(der) Theatre”
(program de spectacole cu desfășurare în cluburile
clujene), e la fel de ok ca oricare alt spectacol care
doare, ca un dinte în gura urâtă și bolnavă a lumii.
■
Notă:
1.	Spectacolul a fost reprezentat în 30 octombrie 2005,
în programul “Un(der) Theatre”, organizat de publicația Zile
și Nopți. Au jucat Laurențiu Bănescu, Adrian Nicolae, Irina
loniță. O producție a Teatrului Luni de la „Green Hours” din
București, realizată cu sprijinul GDS.
Comedie în picioare
_______________
Luni, 31 octombrie 2005, Teatrul Imposibil
și-a deschis cea de-a treia stagiune, 2005-
2006, cu un Stand-up Comedy realizat de
Nicu Bendea, în studioul Euphorion al Teatrului
Național din Cluj.
După lupte seculare ce-au durat aproape trei
ani, Teatrul Imposibil s-a putut lăuda cu un
fabulos record de audiență, rupt parcă din
basmele românești cu teatre care se satură de
prea mult public... Însuși bătrânul studio
„Euphorion” s-a șocat văzându-se neîncăpător
pentru sutele de tineri, nădușiți de atâta
înghesuială, al căror neastâmpăr l-a respirat timp
de cincizeci de minute, cât a durat spectacolul.
Nicu Bendea - component actual al trupei de
umor „Comedica” și profesor de matematică la
Liceul de Coregrafie din Cluj - a propus
publicului, încă din start, să intervină în
spectacol și să aleagă, pe parcurs, diverse teme.
Printre ele, s-au numărat unele precum
„Politică”, „Elevi”, „Gripa aviară”, „Femeile
mele”, „Manele” ș.a., astfel că sunt lesne de
închipuit atât apelul umorului la fondul narativ
real, actual, cât și receptarea alertă a publicului.
Prestația lui Nicu Bendea, deprins cu rigorile
spectaculare încă din activitatea sa de la
„Comedica”, a fost un tur de forță,
impresionant prin lejeritatea saltului de la o
temă la alta, fără fisuri în rostirea textului
comic. Multă parodie, mult cinism și ironie
directă au legat, unele de altele, temele
spectacolului. Cu toate acestea, discursul
comediantului a fost destul de monoton, fiind
evidentă dependența acestuia de „poantele” din
text și de sprijinul aplauzelor. Spectacolul a fost
nevoit să se încadreze unui ritm obositor,
uneori iritant, iar publicul a fost primul care să
semnaleze acest deficit. Motivul ar fi acela că
discursul construit de Bendea nu a fost îmbrăcat
într-o rostire legată, firească, aparent spontană și
improvizată, ci a părut o sumă monotonă și
rutinată de bancuri despre elevi, manele,
politică... Mai mult, un semn că umorul variat e
mereu cea mai grea provocare pentru un
comediant a fost că Nicu Bendea a apelat
ostentativ și constant la poante de-a dreptul
trivial-pornografice. Astfel, umoristul și-a
asigurat dintru început adeziunea publicului,
care, până spre final, a simțit totuși un soi de
oboseală a râsului despre același sex, sex, sex...
Nădejdea poporului e ca la o nouă
reprezentație a Stand-up Comedy cu Nicu
Bendea umorul să triumfe într-un discurs mai
relaxat decât acela de luni seara. Firește,
emoțiile debutului, trăite vizibil de Bendea, au
fost inevitabile și ar fi malițios să-i apreciem
prestația în funcție de ele. Cel puțin pentru
curajul de a ieși la înaintare, singur-singurel, cu
un Stand-up Comedy de talia și durata celui de
luni seara, Nicu Bendea merită de pe acum
încurajări.
Teatrul Imposibil trăiește, la rândul său,
succesul acestui Stand-up Comedy, prin a cărui
cheie comică își deschide stagiunea.
■
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
31
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Dacă e octombrie, e Amifran
Alexandru Jurcan______________________________
Florin Didilescu nu-a dat semne de oboseală
nici anul acesta °i a anunțat a XlII-a ediție a
Festivalului Internațional de Teatru
Francofon, între 22-27 octombrie 2005, mereu la
Arad, sub egida AMIFRAN. Cineva spunea că
Didilescu organizează atât de minuțios festivalul,
încât mașinăria, odată pusă în mișcare, ar putea
funcționa și fără... Florin Didilescu. Te așteaptă o
echipă judicioasă, primești cazare, masă, broșuri,
mape, afișe. Programul se respectă cu sfințenie. O
toamnă generoasă lasă loc soarelui infiltrat peste
clădirea Teatrului Municipal, în spatele căruia se
desfășoară târgul de vinuri. “Pâine și circ”! - cine a
zis că s-a schimbat ceva la noi și aiurea?! Mititei,
bere și vin în spatele Teatrului, iar în Teatru o
mulțime de trupe din România, Franța, Italia,
Spania, Serbia, Cehia, Ungaria, Austria, gata să
evolueze pe scena apărată de micul “zeu” al
festivalului. La deschidere, dintr-o “regretabilă
eroare” a coborât pe scenă... o găină (aluzie
bășcălios-românească la gripa aviară). Românul
nu-și va sacrifica corabia, va continua să râdă
printre capcanele destinului! Iar la încheierea
festivalului nu va fi ca la alte festivaluri din
străinatate (pișcoturi și șampanie!) ci vor curge
bucate alese și băuturi din belșug. O ducem ori
n-o ducem bine, noi știm să consfințim
ospitalitatea strămoșească.
Dacă după-mesele însemnau spectacole și
dezbateri, diminețile erau consacrate atelierelor,
Caragiale la revistă
Adrian Țion
Avea dreptate Demostene Șofron când se
plângea în ziarul local că deschiderea
stagiunii din această toamnă la Cluj cu
piesa lui Visky Andras Julieta a fost prea sumbră.
Eu mă așteptam la o mai amplă desfășurare de
forțe actoricești, nu la o piesă cu un singur
personaj. Abia a doua premieră, O noapte la
“Union”, s-a dovedit a fi pe placul lui, al meu, și,
după toate probabilitățile, al publicului numeros din
sală. Într-adevăr, cu acest muzical pe ritmuri de
soul, swing, tango și charleston ar fi trebuit să
înceapă stagiunea. Formula e simplă: cabaret cu
“dans sexos” + cuplete deocheate = atracție. Asta
se cere pe piață, asta livrăm - pare să spună Petre
Băcioiu, autorul scenariului, apreciatul actor al
Naționalului clujean. Și nu vindem orice, dom’le!
Avem Caragiale, marfă de Galați! Sau de Ploiești
(cum doriți)! Pentru că asta are la bază muzicalul
lui Petre Băcioiu: un colaj din opera lui Caragiale,
împrospătat și asezonat cu propriile partituri
textuale și muzicale care vor să omogenizeze
decupajele din scrierile maestrului. În ce măsură
reușesc rămâne de văzut. Pentru că la revistă e ca la
revistă. Totul curge și decurge... a la legere. Conu’
Iancu însuși nu pare câtuși de puțin deranjat de
conjunctură. Zâmbește pe sub mustață din timbrul
închipuit pe cartea poștală ce ține loc de caiet-
program. Teatrul o expediază spre inima virtualilor
săi spectatori. (Ingenioasă și ieftină metodă de
cunoaștere a distribuției!) Doar el, inegalabilul, a
nemurit „lunionul” care în spectacolul clujean
devine loc de întâlnire pentru personajele lui
arhicunoscute: Jupân Dumitrache, Ipingescu, Veta,
Zița (sunt prezente mai ales cele din O noapte
furtunoasă), dar și Farfuridi, Tipătescu (evocați la
trecerea în revistă a pieselor dintr-un posibil muzeu
unde liceenii se organizau în trupe ad-hoc,
eterogene, ca să învețe “alfabetul” actoriei.
După deschiderea oficială s-a prezentat piesa
lui The Bouffon Psihoza la curtea Regelui Soare,
în regia lui Florin Didilescu. Nici o abatere de la
stilul Didilescu (ton hâtru, gaguri, comedie pură),
și totuși, o inventivitate epurată de orice artificii.
Trupa AMIFRAN a fixat (și continuă) jaloanele
clare ale unei calități teatrale de netăgăduit. Micii
Amifran au abordat un Ivan Turbincă în regia
Gabrielei Pavel. Muzică, dans, costume și, în
primul rând, farmecul nativ al celor mici.
Interesant a fost Ubu Cocu după Alfred Jarry, al
trupei din Belgrad, în regia lui Djordje
Stanimirovic. Conștiința lui Ubu iese mereu dintr-o
ladă, încercând, fără succes, să împiedice acțiunile
lui Ubu. Trupa din Spania a prezentat Lecția lui
E. Ionescu, apelând la intertextualitate și citându-l
pe Jacques Prevert (Page d’ecriture). Regizorul
Pilar Martinez a ratat finalul, expediindu-l, fără să
sugereze proliferarea autorității.
Un spectacol extrem de apreciat a fost
Tombola de Pascal Martin, jucat de trupa lui
Nicolae Weisz din Baia Mare. Cele 7 păcate
capitale au fost ilustrate în teritorii ce conjugă
absurdul, drama, umorul negru. Cortina roșie din
final, surprinzătoare și derutantă, a captivat
spectatorii. Liliana Șomfălean din Cluj-Napoca a
pus în scenă romanul lui Eric Orsenna, Gramatica
este un cântec dulce. Text primordial, de talia
cu figurine de ceară) sau Lache și Mache din
Amici. Adică „toată gașca-n păr”, ce mai tura-vura!
și apoi distracție neicusorule, ca la revistă! Sau ca la
Union! Sau ca la Teatrul Național. Cu acest show
instituția a dezbrăcat una din rigiditățile sale.
Pretextul evocării acestor personaje mult
îndrăgite de public este susținut de amintirile celor
doi bătrâiori nostalgici (interpretați de Petre Băcioiu
și Lucia Wanda Toma) care oftează după „les neiges
d’antan”. Punctul strategic specific caragialian
(berăria, localul public, grădina de vară) se umple
de forfotă, de culoare, mișcare și cântec după toate
regulile spectacolului de revistă. Un dramaturg din
sud spunea că „nenea Iancu” nu poate fi jucat cu
succes de ardeleni pentru că aceștia nu-i pot
pătrunde în profunzime spiritul. Dar atunci nici
Moliere nu poate fi jucat cu succes decât de
francezi... Și așa mai departe. Despre abisalul
Caragiale s-a scris. Despre incisivitatea observației,
omologată drept revanșă a mucalitului moralist
Caragiale, exercitată la nivelul sclipitorului său
dialog, nu e nevoie să se exprime cei din sud
pentru că s-ar putea să facă din flecăreala adorabilă
a personajelor sale cețoasă profunditate filosofică
(vezi De ce trag clopotele, Mitică? a lui Lucian
Pintilie). În cazul muzicalului clujean problema care
se pune este de a accepta coborârea din „măreția”
mitului lui Mitică în ușurel spectacol de revistă.
Accepți metamorfoza, pornești la analizarea
reușitelor sau nereușitelor. Nu accepți compromisul,
dărâmi construcția. Eu cred că și această grilă de
lectură a lui Caragiale e posibilă tocmai pentru că e
într-adevăr mare, „monșerule”, și poate străluci
oriunde, chiar și pe o scenă din Ardeal. Dar să
punem punct disputelor regionale, acum, când din
substanța regionalizării culturale ne vom reîntrupa.
Micului Prinț, cu aventuri extraordinare din
ținutul magic al cuvintelor - iată un punct de
pornire pentru un spectacol dinamic, colorat,
poetic, unde costumele și decorul Lilianei
completau inventivitatea actorilor. Trupa
Assentiment din Huedin, dirijată de Alexandru
Jurcan, Doru Ioan Rus și Dacian Ovidiu Văidean
a prezentat Mici istorii de seară după povestirile
lui Dino Buzzati. Temele majore (așteptarea,
fantasticul, jocul, gelozia) fixează corespondențe
misterioase într-un spectacol vizual cu tentă
onirică, cu metafore abundente și mai multe chei
de “lectură”. Un spectacol prea intelectualizat
pentru gustul celor tineri. Spectacolul trupei din
Viena (regia: Frangoise Babits și Anne-Marie
Bauer) a propus un scenariu după texte de actori
francezi contemporani, adică fantezii umoristice
sau burlești despre micile și marile drame ale
familiei. Trupa din Dej a prezentat în regia Ligiei
Clinciu textul lui Yannick Rucelle (francez care
trăiește în Dej) Negustorii de fericire. Totul se
petrece în culisele unui circ, prilej benefic pentru
vervă, culori, animație. Teatrul Municipal din
Arad a onorat scena cu spectacolul Lilianei
Didilescu Sous les draps, de Pascal Coulan, cu
Bogdan Costea și Angela Petrean. Trupa din
Rennes a propus confruntări, qui-pro-quo-uri,
deziluzii în Meli-Melo, montat de Regina Trotel.
Bistrița a readus textul Cameliei Toma (Carre
d’avares) în regia inspirată a autoarei.
Dacă e octombrie, e Amifran și e Arad. Ceea
ce continuă poartă girul ADEVĂRULUI.
■
Și-apoi nu văd de ce n-am muta Unionul la Cluj
într-un show atât de antrenant care valorifică și
muzical factologia caragialiană. În formula de
muzical, cu multe „cânticele” comice și secvențe de
dans, nota aparte ce adie dinspre „lumea-lume” nici
nu e miza principală. Nu întâmplător spuneam „la
revistă ca la revistă”, pentru că structura în sine a
acestui tip de spectacol permite o trecere în revistă
de o anume calitate a secvențelor clasice, devenite
bun comun. Dar la revistă se întâmlă de multe ori
ca textele să fie puse pe acordurile unor șlagăre. În
acest păcat O noapte la „ Union” nu cade. Muzica
lui Jimi Loco se vrea originală în totalitate și
reușește, în cele mai multe cazuri, să placă. La fel
se întâmplă și cu aportul coregrafei Livia Gună,
semnatară a regiei împreună cu același Petre
Băcioiu. Un spectacol de autor, nu-i așa?
Un muzical ca acesta solicită din plin pe actori.
Dintr-o dată ei trebuie să-și pună în valoare
aptitudinile de dansatori și cântăreți. La dans stau
foarte bine Irina Wintze, Ramona Dumitrean și
Ruslan Bârlea. La cântat se complică lucrurile, dar
nu se poate spune că apelul la intonația parodică n-
a salvat multe din cupletele interpretate de Cătălin
Codreanu, Ionuț Caras, Cătălin Herbo. Dacă în
general fetele se descurcă mai bine cântând
individual, băieții formează un ansamblu reușit în
secvențea „berea e ca muierea” sau cea a chefului
între burlaci. Vocile nu sunt întotdeauna bine
sincronizate și omogenizate, iar atunci când apar
sincope în fondul orchestral glasurile sună spart.
Desigur, aceste incongruențe mărunte, accidentale,
vor fi eliminate la următoarele spectacole.
Ce vreți? Pentru un început în zona muzicalului
e mai mult decât promițător. E chiar genul de
spectacol ce lipsea la Cluj. Păcat că e cam scurt.
■
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
~32j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
zapp-media
Pandemii aviare sau mediatice?
■ Adrian Țion
Monitorizarea a ajuns o boală pandemică.
Toată lumea e cu ochii pe toată lumea. S-ar părea
că homo videns l-a înghițit pe homo faber.
Televiziunea e noul Argus, monstrul cu o sută de
ochi (între timp aceștia s-au înmulțit ajungând la
sute de milioane) care ține sub control tot ce
mișcă. Mecanismul înregistrează avid, prelucrează
și furnizează de zor imagini cu toptanul. E un
monstru insațiabil, câtuși de puțin fantastic, ba
chiar dureros de real, ușor de dirijat, folositor
celor puternici. Înainte vreme, taman în mitologia
greacă, geloasa Hera l-a pus pe Argus s-o păzească
pe Io, una din iubitele lui Zeus, apoi i-a implantat
ochii pe coada păunului. În prezent, puternicii
zilei pun de-un scandal mediatic, după care se
așază în fața ecranului ca să privească, plini de
inocență, incredibilul spectacol al lumii.
Așa stând lucrurile e limpede că nu-ți mai poți
ascunde intimitățile, infirmitățile, bolile și
secretele nici în gaură de șarpe. Iscoditori,
necruțători, ochii lui Argus răscolesc prin cotloane
fizice și metafizice, râmă prin „mucegaiul uman”
(Cristian Tudor Popescu) întocmai ca râtul
porcilor prin mocirlă și transformă orice țânțar în
știre-armăsar sau eveniment bun de servit pe post.
Așa au ajuns trei rațe moarte în Ceamurlia de Jos
(localitate dobrogeană necunoscută chiar
românilor) motiv de panică aviară în atenția
întregii planete.
Nu integrarea europeană, nu șugubețele
declarații ale președintelui, nu podul de la
Mărăcineni, nu inundațiile catastrofale din acest
an, ci trei rațe pricăjite (poate, bune pe varză) au
scos România din anonimat. Confirmat sau nu,
virusul aviar H5N1, pus în evidență la curcanii
din Turcia, a alertat lumea în asemenea măsură
încât, doar în câteva zile, Actualitatea în limba
franceză de pe Google afișa nu mai puțin de 450
de articole cu acest subiect selectate din Nouvel
Observateur, L’ Expres, Liberation, Le Figaro,
LHumanite etc. O recoltă impresionantă, dacă
avem în vedere că pot trece luni în care - în
aceleași publicații - nu se suflă un cuvânt despre
România. Aceste valuri în presă n-au rămas fără
urmări. Ele au apărut chiar înainte de confirmarea
virusului. S-a trecut urgent la măsuri dure:
distrugerea efectivelor de păsări, vaccinarea
populației, țările din UE au sistat importurile de
carne de pasăre din România. Ce beneficii trag
unii de pe urma acestor măsuri e limpede. S-au
epuizat stocurile de vaccin antigripal, ieșirea de pe
piața cărnii de pasăre atrage după sine
imposibilitatea de a te impune din nou luni sau
ani de zile. Însuși președintele Băsescu, pătruns
de „spaima de a hăhăi într-o tragedie” (Octavian
Paler) a recunoscut că din punct de vedere
mediatic „prezentarea a fost prea abruptă”. Să fie
de vină numai primii scormonitori de evenimente
trimiși la Ceamurlia? Se pare că nu numai ei, dar
și cei ce au preluat de-a gata știrile din zonă, au
uitat de compunerile făcute în clasele mici, în
care scriau caligrafic, albastru pe alb, că toamna
păsările pleacă în țările calde (din deltă și de pe la
noi) și nicidecum nu fac drumul invers aducând
din Asia temutul virus. Înainte de orice
confirmare a virusului, prin știrile răspândite cu
repeziciune, inocentele zburătoare au devenit
„inamicul public numărul unu”. Dar aversiunea
nu s-a descărcat pe migratoare, ci pe domestice!
De la 64 de victime făcute în Asia de virusul
aviar până la psihoza mondială a „gripei aviare
de la porțile Europei” care n-a ucis pe nimeni e
cale lungă. Să înțelegem că televiziunile trebuie și
ele să trăiască din ceva? „Evenimentul mediatic”
astfel creat sensibilizează o lume în parte credulă,
în parte prea grăbită să analizeze cu discernământ
informația. Până la urmă virusul a fost confirmat.
Asta nu înseamnă că legea verificării și
confirmării știrilor funcționează cum trebuie. În
aceste circumstanțe, pericolul real e mai puțin
important decât muntele artificial creat.
Televiziunea se apără: ea doar a avertizat. Când
de fapt a indus panică. Vorba lui Giovanni
Sartori: „și imaginea minte”. Depinde cum e
manevrată și de cine. În ce scop. De multe ori
„muntele” creat de imaginea livrată pe micul
ecran e din carton și gol pe dinăuntru. Ca și așa-
zisul „focar Ceamurlia” (în realitate trei rățuște
decedate), adică o păstaie de sulcină care a făcut
explozie (ca să-l parafrazez pe Topârceanu).
Pentru a nu fi înțeles greșit, adaug:
E bine și necesar să se ia din timp măsuri
preventive împotriva unei virtuale pandemii aviare
sau de altă proveniență. Dar vâlva stârnită pune
în evidență pericolul unei alte maladii: extinderea
sindromului monitorizării și influențării opiniei
publice la dimensiuni halucinante. Acum, cineva,
în spatele ecranelor, își râde în pumni și trage
foloase. Dacă nu sunt profitorii ordinari, e, cu
siguranță, Zgândărilă cel șiret și duplicitar, mereu
cu plus în inventar, care a introdus virusul
intoxicării prin televiziune. Iată! Eficiența noului
Argus e dovedită. Am mai participat la un
eveniment baban din zilele noastre. Poate spune
cineva că n-a fost așa?
■
muzica
Festivalul Ethno Jazz
Chișinâu în plin avânt
^[Virgil Mihaiu
Cu o consecvență demnă de admirat,
Anatol Ștefăneț și echipa sa managerială -
în frunte cu distinsele doamne Natalia
Ștefăneț și Mariana Postică - reușesc în fiecare
septembrie să facă din Chișinău o capitală a
ethno-jazzului internațional. Din fericire, și
sponsorul general al Ethno Jazz Festival-ului
rămâne la fel de consecvent pe poziții (lucru
destul de rar întâlnit prin alte părți), așa încât mă
simt obligat să îl menționez elogios încă din
startul cronicii mele: compania de telefonie
mobilă Moldcell (n'aș trece însă cu vederea nici
implicarea Vinăriei Purcari și a companiei Air
Moldova în susținerea festivalului).
Ediția 2005 a acestui veritabil eveniment de
cultură a evidențiat voința și capacitatea
organizatorilor de a-l ameliora și amplifica:
festivalul și-a extins durata la cinci zile; concertele
s’au ținut la Sala cu Orgă (a cărei acustică e mai
adecvată muzicii decât cea a Teatrului Național
Mihai Eminescu); programul a inclus patru
formații basarabene, compatibile valoric cu cele
venite din străinătate; pe lângă galele propriu-zise,
am fost invitat să susțin o prelegere în cadrul
Universității Artelor, la care au participat atât
profesori și studenți din domeniul muzicii,
artelor plastice și coregrafiei, cât și oameni de
cultură precum lingvistul Andrei Crjanovschi, sau
Vitalie Ciobanu, lider al PEN Club-ului din
Republica Moldova și vajnic editor al revistei
Contrafort (mi-ar fi plăcut să asiste și alții, cărora
Trigon
le adresasem invitațiuni exprese, cum ar fi poetul
Emilian Galaicu-Păun, sau Dumitru Belinschi - ex-
student al primei grupe de la cursul de estetica
jazzului pe care l-am inițiat la Academia de
Muzică din Cluj, dar succesele lor profesionale
probabil că-i vor fi extenuat prematur...)
În afară de fenomenalul grup Trigon, condus
de același Anatol Ștefăneț, din spațiul basarabean
au mai fost prezente trei formații. Trio-ul 25th
Frame, despre care am scris de bine în cronica de
anul trecut, urmează să-și editeze primul album
discografic. Îl voi asculta cu mult interes, întrucât
anul acesta am ratat recitalul lor din debutul
festivalului (nici măcar redutabilul medic și
meloman Liviu Almașu, care a avut amabilitatea
să-mi asigure transportul cu automobilul său, nu a
putut zbura peste hârtoapele insurmontabile
dintre Silivașul de Câmpie și Reghin, în estul
Transivaniei). Trupa Life Model mi s’a părut
interesantă la nivelul tinerelor talente ce o
compun, dar oarecum confuză în privința
concepției muzicale. În orice caz, inițiativa
bateristului Alexandru Zavalii de a alcătui un
asemenea grup e lăudabilă și merită a fi
dezvoltată. Încă o mostră de admirabilă
consecvență o reprezintă septetul UniVox, condus
de Ilona Stepan și lansat la Conservatorul Gavriil
Muzicescu din Chișinău în 1999. Actualmente
formația a renunțat la orice fel de suport
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
instrumental °i își permite să abordeze, cu
dezinvoltură și profesionalism, un dificil
repertoriu - de la clasicele standards, până la
emoționante aranjamente inspirate din melosul
româno-moldav. Piesa de rezistență a recitalului a
fost prelucrarea Somnoroase păsărele, în
aranjamentul lui Igor lachimciuc (anunțând, cum
se speră, reîntoarcerea acestuia acasă după câțiva
ani petrecuți în U.S.A.). Certamente, UniVox nu e
deloc o formație facilă, nici ca propunere estetică,
nici ca șanse de a efectua turnee. Speranțele se
leagă în primul rând de abilitățile manageriale ale
Ilonei, dar și de șarmul scenic al Violei Julea,
Georgetei Burlacu sau al basului Nicolai Andus.
Prin contrast, am avut parte de două recitaluri
ce nu își propuneau deloc să depășească succesul
facil și imediat la public. Grupul polonez Beltaine
a acordat prioritate unei easy-listening music de
factură celtică, excesiv subordonată laturii „ethno”
din titulatura festivalului. Formația trăiește prin
entuziasmul și omogenitatea celor șase tineri
interpreți, din păcate însă mult prea îndepărtați
ideatic de memorabilele performanțe ale jazzului
polon de inspirație autohtonă din anii 60-70 ai
secolului trecut (ca să nu amintesc aici decât
albumele Winobranie și Kujawiak Goes Funky ale
lui Zbigniew Namyslowski). Aproape la fel de
monoton stilistic mi s’a părut și cvartetul
cultivatului saxofonist Tevet Sela din Israel.
Incontestabilul talent al tinerilor săi componenți
era pus în serviciul acelei variante edulcorate de
smooth jazz prin care mass-mediile tot mai
comercializate pe plan global încearcă să
devitalizeze o muzică neînregimentabilă prin
însăși esența ei! Altminteri, atunci când au
abordat o temă inspirată din patrimoniul muzical
ebraic, junii instrumentiști din Tel Aviv au dovedit
că se pot exprima și într’un mod mai
personalizat.
Un spectacol mult mai diversificat ne-a oferit
grupul saxofonistului Oleg Kireyev. Acesta știe să-
și valorifice dubla ascendență bașkiro-rusă, dar și
solida tehnică post-bop acumulată prin studiile
efectuate chiar în patria jazzului. Intențiile sale se
bucură de suportul lui Viktor Matyuhin, care
reușește să transforme ghitara-bas într’un
instrument maleabil, de o învăluitoare ductilitate
sonoră, și al subtilului ghitarist Valeriy Panfilov.
În plus, cei trei l-au avut ca invitat pe însuși
bateristul formației Trigon, o bună ocazie pentru
Gari Tverdohleb de a-și etala prezența de spirit și
adaptabilitatea. Conceptual vorbind, proiectul lui
Kireyev poate prezenta interes pentru festivaluri
de tipul celor din Sfântu Gheorghe, Roccella
Jonica, sau KanjiZa, despre care am relatat pe
parcursul anului în revista Tribuna: o combinație
jazzistico-teatrală ce include elemente din
ceremonia chineză a ceaiului, cântul glotal
mongol, artele plastice, body-art etc., cu scopul
de a crea un show-interactiv în care să fie atrași și
spectatorii. Nu întâmplător, formația se
intitulează Feng Shui Jazz Project.
Sub egidă olandeză (datorită domiciliului
interpreților) au evoluat patru tineri muzicieni
proveniți din diverse tradiții culturale, reuniți însă
prin spiritul ce-i animă: vocalistul Raj Mohan și
percuționistul Suresh Sardjoe reprezintă
comunitatea indiană din Surinam, dar și
disciplinele muzical-improvizatorice din nord-estul
Indiei, în timp ce constrabasistul Meinrad Kneer
și flautistul Mark Alban Lotz sunt formați la
școala avangardei germane, cu preocupări în
direcția combinațiunilor dintre poesie și jazz.
Printre profesorii lui Mohan s’a numărat și
faimosul Ravi Shankar. Cântărețul își însoțește
melodiile cu un elocvent limbaj gestual, un
permanent balet al brațelor și mâinilor, dar și cu
o mimică expresivă, cu vizibile rădăcini orientale.
Versurile sunt cântate de preferință în limba sa
maternă - bhojpuri, specifică statului bengalez
Bihar. Interpretul nu ezită să facă atractive
comentarii referitoare la tradițiile culturale
indiene, sau să interpreteze piese din vastul
repertoriu compus de Rabindranath Tagore, pe
care noi îl cunoaștem aproape exclusiv în calitatea
sa de literat. Pulsația ritmică a celor două tabla
percutate de degetele și palmele lui Sardjoe,
sunetul suculent al contrabasului lui Kneer și
intervențiile flautistice ale lui Lotz creează o
țesătură sonoră adecvată hipnoticelor melodii
propuse de Raj Mohan.
Puternica școală muzicală a Cehiei a fost
reprezentată de Vit Svec Trio. Invers față de
colegii lor polonezi, tinerii jazzmeni praghezi au
pus accentul exclusiv pe cel de-al doilea termen
Gunter Sommer
din titulatura festivalului. Procedând astfel ei au
fost totuși mai aproape de sensul profund al unei
asemenea reuniuni, întrucât jazzul înglobează
fațetele cele mai semnificative ale artei muzicale
de un secol încoace, iar originile sale implică
fuziunea quasi-folclorică dintre tradițiile africane
și cele americano-europene. De aceea, nu m’aș
ralia opiniilor conform cărora contrabasistul Vit
Svec, pianistul Matej Benko și bateristul Jan
Linhart ar suferi de o incapacitate de a-și defini
identitatea. Din contra, aș aprecia tocmai efortul
lor de a-și delimita un spațiu propriu, caracterizat
prin sensibilitate și acuratețe romantică, într’o
glorioasă tradiție a piano trio-urilor, ce se întinde
de la Bud Powell sau Bill Evans, până la Keith
Jarrett.
Gala de referință a ediției nr.4 a Ethno Jazz
Festivalului a avut loc duminică 25 septembrie
2005. În fața câtorva sute de spectatori
entuziasmați a evoluat mai întâi trio-ul franco-
german Sommer/Kassap/Levallet. O dezlănțuire
de creativitate, preponderent atonală, desfășurată
de către cuplul Sylvain Kassap la clarinet-bas și
alte clarinete mai mici / Didier Levallet la
contrabas, și susținută de nemiloasa inventivitate
ritmică a lui Gunter Sommer. Nu mă mir că
magnificul show al acestuia din urmă i-a stârnit
lui însuși amintiri agreabile despre timpurile când
prezența sa pe scenele românești ne aducea gustul
libertății într’o țară supusă represiunii totalitare.
S’au scris nenumărate eseuri și chiar studii menite
să expliciteze cumva fenomenul Sommer, însă e
clar că acest geniu al percuției, ca orice geniu,
scapă oricăror tentative de definire precisă. Din
fericire, evoluția sa la Chișinău a fost transmisă în
direct de televiziunea națională (încă o dată,
echipa coordonată de Violeta Gorgos s’a dovedit
la înălțime). Asemenea spectacole - ca și recitalul
de încheiere, prezentat de Trigon - nu pot fi
descrise în cuvinte, ci trebuie vizionate.
Într’adevăr, noua formulă păstorită de Anatol
Ștefăneț îi furnizează maestrului incontestabil al
violei în jazzul mondial actual un mediu sonor
restructurat. Chiar din piesa de deschidere -
Șchiopătata - se observă cum s’a produs
„remodelarea”: anumite puncte de forță ale
discursului melodic sunt fortificate (cu discreție și
bun gust totuși!) prin acțiunea sintetizatoarelor
manipulate de Dorel Burlacu, iar
poliinstrumentistul Vali Bogheanu intervine cu
savuroase strigături. Adeseori pe parcursul
recitalului, în anumite pasaje ce trebuiau rezolvate
solistic doar de către violă, aceasta e dublată de
unisoane fie cu saxofonul sopran, trompeta,
fluierele, cavalul sau alte instrumente din
arsenalul lui Bogheanu, fie de pianul lui Burlacu.
Așadar - o marcantă diversificare timbrală a
avanscenei, în timp ce fundalul e abundent
colorat de fantezia percusivă a bateristului Gari
Tverdohleb (uneori acesta recurge cu egal succes
la xilofon, la toba mare mobilă, sau - în cazul
extrem al Blues-ului japonez - la baghetele cu care
percutează griff-ul unei ghitare-bas). În piesa
Trenul vechi, în prim-plan trece Dorel Burlacu la
muzicuță, Bogheanu îi ia locul la claviaturi, iar
Ștefăneț ciupește corzile violei în sugestive
repetiții de triolete. Dacă demonstrația de
virtuozitate individuală a lui Anatol Ștefăneț
combină Ciocârlia cu Zborul cărăbușului de
Rimsky-Korsakov, mai apoi Horantella aliază de
minune o temă în maniera lui Nino Rota
(compozitorul lui Fellini și Zeffirelli) cunoscutului
dans popular din părțile noastre. Edificarea
discursului muzical e impecabilă, planurile sonore
alternează fulgerător, într’un montaj aproape
cinematografic. Poate că dinamica sonoră -
oricum ferm calculată - înclină balanța mai mult
spre elementul de forță decât spre cel de reflexie,
însă e și acesta un semn de adaptare la
sensibilitatea timpului. Ce altceva li s’ar putea
reproșa acestor maeștri ai jazzului în caracter
popular românesc (cum ar fi zis Enescu) decât că
sunt prea perfecți? Când intelectualii noștri
cârtitori vor să-i înfunde pe cei care ne pot
realmente crea o imagine bună, atunci le rămâne
reproșul ultim: opera e prea reușită, prea
meticulos elaborată. Eu, în schimb, sunt încântat
de progresele Trlgon-ului întinerit și contez pe
imbatabilul gust muzical înnăscut al lui Anatol
ștefăneț, mentorul acestui grup de referință nu
doar pentru cultura din arealul nostru, ci și
pentru tendințele jazzului mondial la început de
secol 21.
Dacă ar fi vorba să-mi exprim o doleanță,
atunci i-aș ruga pe organizatori să găsească o altă
echipă de luminiști, sau, dacă asta nu e posibil,
să renunțe complet la (de)serviciile celor ce ne-au
agresat ochii în timpul concertelor. Cele două
ecrane mari de pe fundalul scenei, pe care
spectatorii mai rău plasați puteau urmări în
acțiune interpreții, induceau suficiente elemente
paramuzicale, ca să nu mai fie necesare
cumplitele jocuri de lumini tip disco. Sunt
convins că minunații spectatori basarabeni vin la
astfel de concerte spre a vedea cum e creată
muzica, pe care altminteri o pot asculta cu ochii
închiși și acasă. O anomalie de alt ordin, ce nu
poate fi reproșată organizatorilor, e absența
muzicienilor români de jazz de la un festival de
asemenea anvergură. Pare-se că nu ne-am dezbărat
de sindromul unei ipotetice superiorități culturale
față de țările situate mai la est de noi (chit că nici
nouă nu ne convine când alții ne disprețuiesc din
aceleași „considerente geografice”). Dacă
reprezentanții că jazzului românesc n’au
participat la nici una dintre cele patru ediții, în
schimb orice meloman venit din țară la festivalul
Ethno Jazz a rămas plăcut impresionat de cele
văzute. Nu voi înceta să afirm că jazzul ori este o
muzică a concordiei universale, ori nu există ca
atare. Mergeți la Chișinău în septembrie 2006 și
convingeți-vă.
■
34
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
34
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
11. Mayer-Murnau
Marius Sopterean
(Urmare din numărul trecut)
O caracteristică comună, pe care trioul
Pommer, Mayer °i Murnau o văzuseră -
sigur, fiecare independent unul de
celălalt - în arta spectacolului lui Max Reinhardt,
era o impresionantă și splendidă vizualitate dată
pe de o parte de tehnica folosită de multe ori în
premieră atunci (o impecabilă tehnică a luminilor
și a umbrelor, o tehnică scenică formată din
mecanisme complicate de scripeți, uriașe
mașinării rotative, sau troliuri verticale extrem de
spectaculoase, trape invizibile puse toate desigur
în slujba interpretării creatoare a textelor
dramaturgice alese de Reinhardt), dar și, pe de
altă parte, de modalitatea în care regizorul știa să
lucreze cu actorii, să-i conducă acolo unde dorea,
printr-o îndrumare spre un joc economic,
oarecum raționalizat, echilibrat și îndepărtat de
naturalețe.
Cert este, și asta o spun toți exegeții operei lui
Max Reinhardt, că acesta nu a fost niciodată
expresionist pâna la capăt, chiar dacă actori ca
Emil Jannings, Conradt Veidt, Paul Wegener, regi-
zori ca Ernst Lubitch, Murnau, Paul Leni, Lupu
Pick sau scenografi ca Hermann Warm, Robert
Herlth, Hans Poelzig, cu toții reprezentanți de
vârf ai filmului expresionist german, s-au conside-
rat descendenți și ucenici ai maestrului.
Nosferatu, realizat în anul 1922 (numit de
către însuși Murnau „o simfonie a ororii”), prima
adaptare cinematografică cunoscută a romanului
lui Bram Stoker, formează, alături de Cabinetul
doctorului Caligari al lui Robert Wiene și
Metropolis a lui Fritz Lang, triunghiul de aur al
expresionismului cinematografic german. Până la
acest titlu (considerat de Sadoul drept „o
capodoperă a expresionismului”), Murnau mai
realizase câteva opere cinematografice: Satanas,
Capul lui Janus, Drum în noapte, Castelul
Vogelod etc., toate supuse poeticii expresioniste.
Marea schimbare de viziune se produce doar
un an mai târziu, în anul 1923, când vechiul și
bunul său prieten, producătorul Pommer, îl invită
să citească scenariul lui Carl Mayer Ultimul dintre
oameni. Tendința lui Murnau, de până atunci,
spre topirea exterioarelor și obiectelor în imagini
simbolice, înclinația, ca atmosferă, către oroare și
morbid, către naturalismul stilizat în interpretarea
actorilor, toate acestea îl făceau cel mai puțin
îndreptățit în a lua și a realiza scenariul lui
Mayer. Dar Pommer, unul dintre cei mai temerari
și intuitivi producători ai cinematografului mut,
surprinsese deja lumea filmului când, peste
noapte, îl scoate de la naftalină pe necunoscutul
Robert Wiene, și îi oferă, în 1919, scenariul unui
alt debutant, Carl Mayer, Cabinetul doctorului
Caligari, care devine, astfel, capodopera absolută a
expresionismului german.
Se știe că în anul 1906 Reinhardt construiește
o anexă a teatrului său Deutsches Theatre, pe
care îl numește Kammerspiel Theatre, unde urma
să pună în scenă doar autori și, mai ales, subiecte
contemporane. Primul spectacol pe care îl
realizează la acest teatru are loc în data de 8
noiembrie 1906: Strigoii de Henrik Ibsen, în
scenografia pictorului norvegian Edvard Munch.
În teatrul său, Reinhardt dorea o orientare spre
anumite subiecte, teme, personaje descifrate într-o
citire simbolico-psihologică. Acestei orientări îi
datorează mult cinematograful de tip
Kammerspiel promovat de un Leopold Jessner,
Lupu Pick sau Murnau. Cinematograful cobora,
prin această nouă școală inițiată și promovată de
Reinhardt în teatru, din zonele onctuoase ale unei
splendide imaginații îndreptate programatic spre
sordid, întunecat și morbid, către drama cotidiană
a unor personaje de umilă și derizorie condiție
umană, a căror finalitate existențială aluneca de
cele mai multe ori, fie în deznădejde, fie în
violente și necontrolate răbufniri ale firii.
Cel care dă orientare în cinematograf unei
astfel de linii este scenaristul Mayer care,
propunându-i producătorului Erich Pommer
scenariul filmului Ultimul dintre oameni, inițiază
linia realism-psihologică în filmul expresionist
german. Murnau, în urma lecturii scenariului,
înțelege imediat dramea bătrânului ușier angajat al
somptuosului hotel Atlantic înștiințat că, de a
doua zi, este pensionat și, prin urmare, uniforma
lui impecabilă nu mai are valoare, devine o dramă
universală, o dramă a unui ciclu uman care se
termină și care nu mai poate fi înlocuit decât de
un vid al unei disperări existențiale trăite la cote
pe care cinematograful nu le întâlnise până
atunci. Cu această operă, Murnau a dat jos masca
personajelor filmului expresionist și a descoperit
chipul și trăirea pur umană. A descoperit actorul.
Înainte de începerea filmărilor, în ceea ce se
numește în mod curent pre-producția sau
pregătirea filmului, Murnau a stabilit cu
operatorul Karl Freund și Emil Jannigs, sub
privirea discretă a producătorului Pommer, linia
stilistică a viitorului film. Pe măsură ce se discuta
fiecare secvență, iar imaginația lui Karl Freund era
tot mai debordantă, Murnau se preocupa de linia
interpretativă a lui Emil Jannings. Se știe, acesta
se formase la școala lui Reinhardt pentru care
totul, în scenă, se subordona textului și a artei
interpretative, și nu de puține ori își afirmase
teama că în toată această dramă cinematografică,
performanța vizuală va estompa creația
actoricească. Și asta, chiar dacă scenariul scris de
Mayer era o garanție că povestea se învârtea
numai în jurul dramei personajului bătrânului
portar. Pe Jannings complicațiile datorate
performanțelor aparatului de filmat, a
travelingurilor aeriene sau a încadraturilor, a unor
chei de lumină nefirești care ștergeau consistența
materială a contururilor și te apropiau de ireal și
mistic, îl derutau și le considera artificiale și false.
Prin urmare, speriat că personajul său se va pierde
într-o contorsionată vizualitate, Jannings s-a plâns,
nu o dată, producătorului Pommer. Dar, după ce
toată bucătăria pregătirii a fost pusă la punct,
Murnau, sfătuit în permanență de acest
extraordinar scenarist Carl Mayer (adevărat poet
expresionist, probabil primul scenarist profesionist
al istoriei cinematografiei universale), a început să
Carl Mayer și F.W. Murnau
lucreze cu Jannings. Între actor și regizor au
urmat ample discuții, timp în care Murnau s-a
transformat peste noapte într-un regizor de
tehnică actoricească punând în practică, în arta
filmului, lecțiile învățate în teatrul lui Reinhardt.
Nimeni, până la acea dată, nu mai studiase pe
celuloid atât de intens chipul, gesturile, starea,
respirația, profilul, umbra actorului. Ființa și
trupul lui Jannings se transformaseră într-un
continuu câmp de cercetare pentru Murnau. De
exemplu, atunci când Freund inventase o
modalitate de travling aerian prin care aparatul de
filmat se apropia de trupul strâns al bătrânului
traversat de un spasmodic gest al disperării (este
momentul când portarul pleacă concediat noaptea
de la hotel), trupul actorului, redescoperit și
remodelat de Murnau, se prelinge transparent
prin imensitatea pieței într-o imagine grafică a
neputinței și a încremenirii demne de o pictură a
lui Munch. Față de celelelate filme expresioniste
unde obiectele capătă direct echivalență simbolică
printr-o violentă deformare a acestora, de data
aceasta lumea lui Murnau devenea un spațiu
umplut de obiecte concrete care, din cauza unei
intense stări de liric și patologic în exprimarea
vizual-interpretativă, se transformau, alunecau
spre o diluare simbolică. Astfel banala poveste a
unui om ce își pierde mantaua se transformă,
prin scrierea lui Mayer și viziunea tragico-
simbolică a lui Murnau, într-o creație asupra
dramei condiției umane ultragiate.
Impactul în epocă al acestei opere a fost atât
de mare încât, la un moment dat, a existat
dorința unui remake la Hollywood realizat de
același cuplu Mayer-Murnau. Interesant totuși este
faptul că producătorii americani erau mai degrabă
entuziasmați de vizualitatea filmului punând pe
planul al doilea performanța actoricească
uluitoare a lui Emil Jannings. Acest proiect cade
dar Compania Fox îl invită în 1927 pe Murnau la
Hollywood (William Fox considerându-l pe acesta
geniu german) alături de scenaristul Mayer pentru
a realiza o adaptare cinematografică a unui roman
de Hermann Sudermann, Călătorie pe Tilsitt.
Filmul se va numi Aurora (Sunrise) și va deveni,
conform cercetătorilor filmului american, un
apogeu al filmului mut.
■
(Continuare în numărul următor)
TRIBUNA • nr. 77 • 16-30 noiembrie 2005
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 711 U
plastica
opinii
Cosmin. Perța: Adevărata literatură 2’2
editorial
Oana Pughinenu: “Frontierele interioare” * 3
cartea
Vasile Igna: Nel mezzo del camin * 4
Adrian Țion: Trei texte de teatru " 5
Răzvan Țuculescu: Peștera existențială * 5
frontiere interioare
Viigil Mihaiu: Întâlnirile europene de la Cluj ’ 6
telecarnet
Gheoighe Grigurcu: Aprecieri mai-mult-decât-
dezinvolte * 7
imprimatur
Ovidiu Pecican: Rituri literare de trecere ’ 8
sare-n ochi
Laszlo Alexandru: Italienistul Alexandru
Marcu " 9
simptome
Ion Simuț Nobelabilitatea literaturii române * 11
incidențe
Horia Lazăr: Paranoia și modurile ei * 12
eseu
Ion Pop: Avangarda românească și politica * 13
poezia
Paul Vinicius " 15
Flora Ichim. ’ 15
proza
Radu Țuculescu: Jurnalul lui Demitri * 16
Lucian Pop: O seară cu ceai amar *17
puncte de vedere
Dan Culcer. Scrisoare deschisă membrilor
Consiliului Uniunii Scriitorilor din România
întruniți la 10 noiembrie 2005 la București * 19
interviu
De vorbă cu Alexandru Boboc: “Să ne
bucurăm de dar chiar dacă e mic” * 21
filosofie
Mirela Calbaza-Ormenișan: Problema mân-
tuirii creștine în cadrul preocupărilor de
filosofie a religiei la Mircea Vulcănescu * 22
însemnări filosofice
Jean-Loup dAutrecourt: Progresul sau liber-
tatea? * 24
religie
Vasile Mihai Cucerzan: Al 265-lea Vicar al lui
Christos * 25
intermezzo clujean
Petru Poantă: “Casa” de partid * 26
tutun de pipă
Alexandru Vlad: Poveste cu bandiți * 28
aspiratorul de nimicuri
Mihai. Dragolea: Obezitate globală, libertatea
piticilor de grădină și batalul în toamnă * 28
flash-meridian
Irg. Licu Slavii Road-movies și romane despre
cruciați * 29
nopți și zile
Mihai Bărbulescu: Elogiu principelui renascen-
tist * 30
subcooltura
Oana Pughineanu: C.I.A. cică e cu noi! * 30
teatru
Florian-Rareș Tileagă: Andărgraund* 31
Florian-Rareș Tileagă: Comedie în picioare * 31
Alexandru Jurcan Dacă e octombrie, e amifran * 32
Adrian Țion: Caragiale la revistă * 32
zapp-media
Adrian Țion: Pandemii aviare sau mediatice? * 33
muzică
Virgil Mihaiu: Festivalul Ethno Jazz Chișinău
în plin avânt * 33
lOoi de filme și nopți
Marius Șopterean: 11. Mayer-Murnau * 35
plastica
Teodor Botiș: LAO Pi * 36
LAO Pi: Mărturie de autor • 36
LAO Pi
| Teodor Botis____________________________________
Pictorul LAO Pi este la vârsta maturității
depline. Absolvent al secției de pictură
a Institutului de Arte Plastice “Ion
Andreescu” Cluj-Napoca, promoția ’81.
Încă din anii studenției s-a impus în cadrul
generației sale prin patima căutărilor în fascinanta
lume a culorilor. De la bun început și-a propus
un drum fără concesii. Este exigent cu tot ceea ce
“spune” în fața iubitorilor de artă.
Ultima expoziție din luna septembrie 2005 de
la Muzeul Național de Artă din Cluj confirma pe
deplin un pictor adevărat cu un loc aparte în
pictura clujeană cât și în cea națională.
Tema dominantă a acestei expoziții este
“Căpița spirituală”, singura în măsură să impună
adevăratul spirit în estetica picturii semnului, ea
fiind revenirea dinspre labirint spre puritatea
luminii, are forma înaltă, verticală ori oblică,
orizontală ori în cruce.
LAO Pi	Ochi
Mărturie de autor
LAO Pi
Căpița spirituală
Este singura în măsură să impună ceva ade-
văratului spirit în estetica picturii semnului.
Căpița Spirituală este românesc și universal,
omenesc și vegetal.
Nu e nimic hazardat și nu e pierdere în neant:
este revenirea dinspre labirint spre puritatea
luminii.
Toate miresmele înțelepte(frumoase) ale câm-
pului se regăsesc în ea!... Și tot în ea se cuprind
marea, muntele, cerul și pământul îmbibat cu sân-
gele omului...
Are forma cea înaltă, verticală ori oblică, ori-
zontală ori în cruce!
E verde, roșie, negru-albă sau aurie ca Soarele:
precum lumina cea sfântă.
Nu o egalează decât piscurile, brazii, stejarii
ori coloșii din Insula Paștelui!
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 90.000 lei, 9 lei - trimestru, 180.000 lei, 18 lei - semestru, 360.000 lei, 36 lei - un an
Cu expediere la domiciliu: 144.000 lei, 14,4 lei - trimestru, 288.000 lei, 28,8 lei - semestru, 576.000 lei, 57,6 lei - un an. Persoanele
interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze
prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
Este verde, roșie cu tente de alb și negru sau
aurie ca soarele, ea definește ca timp și spațiu un
spațiu etern românesc. Aceste concepte așează
pictura lui LAO Pi în zona fericită a
presemnificantului și relația dintre semnificat
și semnificant.
Pictura lui are un mister al suprafețelor
plastice.
El iubește emoția care interoghează regula, dar
și regula care controlează emoția, tocmai de aceea
el prin propria-i vigoare interioară, definește
suprafața picturii.
Raportul cantităților, locul lor în formație de
linie de forță, armonie de culoare, sunt foarte
vizibile pentru un ochi versat.
Toate aceste lucrări cât și expoziția de față îl
pe LAO Pi ca pe un pictor adevărat.
■
O Căpiță Spirituală (cu adevărat spirituală)
este atât de sublimă (perfectă) încât pare ceva
neomenesc și transcendental, fantastic ori
absurd...
Toate “căpițele mele spirituale” sunt o horă
imensă națională cu toate dramele cumplite și
invizibile ale tuturor timpurilor prezente, apuse și
viitoare.
Complexitatea “Căpițelor Spirituale” constă în
propria lor putere de violență spirituală asupra a
tot ceea ce le împresoară și le definește ca timp și
spațiu etern românesc.
EA este Goticul și Barocul laolaltă, ca într-o
filozofie obiectivă dar și eterogenă a semnului cât
și a nesemnului picturii!!!
■
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
~36|
Black Pantone 711 U