-Q- Black Pantone 341 U
TRIBUNA
76
15 000
1,50 lei
REVISTĂ DE CULTURĂ • serie noua • anul IV • 1-15 noiembrie 2005
. iu Ex Aequo
A V-a Bienala
Cluj 2005
Internaționala de
Grafica Mica
Avangarda
românească °i politica
Ion Pop
bunele maniere...
Lorin Ghiman
Mihail Vakulovski
Valentina Bumbaș-Vorobiov
moment
Alexandru
aniversar
Zub
Black	Pantone 341 U
-0- Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj,
cu sprijinul
Ministerului Culturii și Cultelor
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Colaționare și supervizare:
Amalia Lumei
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
opinii
Un Nobel întârziat
Adrian Țion
Așteptat și pronosticat ca rezultatul unui
derbi fotbalistic, premiul Nobel pentru
literatură reușește să surprindă în fiecare
toamnă, mai mult decât să mulțumească. Așa se
întâmplă de cele mai multe ori până când nume,
premiu și prestigiu reușesc să se asocieze într-o
permanență valorică indestructibilă. Primele
reacții sunt cam aceleași. Când laureatul
corespunde ca valoare estetică, faimă, notorietate,
surprinde etnia: „Iar un englez-evreu?” Când sunt
luate în calcul coordonate geo-politice evidente,
dezamăgirea sporește direct proporțional cu cvasi-
anonimatul creatorului transformat peste noapte
în nouă stea a literaturii mondiale. Când, în
sfârșit, cei mai sumbri negativiști își dau acordul,
auzi pe la colțuri: „Merita, dar trebuia să-l
primească acum zece sau douăzeci de ani.”
E limpede, calculele celor interesați cât de cât
de fenomenul decernării celebrului premiu nu
coincid întotdeauna cu decizia juriului suedez
specializat. Nici subiectivismele unora nu ajung să
fie anulate de pretinsa obiectivitate a alegerii
candidatului favorit și răsplătit în cele din urmă
cu înalta distincție. De aceea, în jurul decernării,
au fost și vor mai fi cârcoteli, contestații din
partea unor chibiți impulsivi de pe margine, ca
mine. Ba mai mult, unul dintre laureați - e vorba
de J.P. Sartre - a devenit celebru prin refuzarea
premiului. Dar asta, e drept, se întâmpla în 1964.
În actuala perioadă de recesiune economică nu
știu dacă imboldul conștiinței sau al orgoliului
rănit l-ar aduce pe vreun mânuitor de condei
(vorba vine) în situația de a face astfel de gesturi
necugetate. Motivul refuzului - spun gurile rele
(și noi n-avem decât să le credem) - era, în
principal, întârzierea cu care Academia Suedeză
l-a recompensat pe teoreticianul de facto al
existențialismului francez. Cu șapte ani mai
devreme fusese premiat cu Nobel Albert Camus,
prietenul său. Sartre considera că lui i se cuvenea
premiul și evenimentul din 1957 a dus la ruptura
definitivă dintre cei doi. Când l-a primit el, era
deja prea târziu.
Cred că tot despre o întârziere e vorba și în
decernarea premiului Nobel pentru literatură din
acest an. O întârziere fără consecințe nefaste
pentru Harold Pinter, evident. Distincție mai
mare pentru un scriitor nu există. Întârzierea de
acum aruncă o umbră peste modul de evaluare
promovat de Academia Suedeză. Harold Pinter,
dramaturg, scenarist, poet, actor modest și
regizor, fiul unui croitor evreu din Londra, azi în
vârstă de 75 de ani, este noul favorit al juriului
desemnat să acorde înalta distincție. Din
informațiile ce-au irupt în presă cu această ocazie
citim: „Perceput mai întâi ca reprezentant al
teatrului absurd, el a evoluat spre un gen
caracterizat de critici drept comedia pericolului”.
Apartenența la acest teatru al absurdului
înseamnă deja fixarea într-un anumit timp istoric
bine determinat. Evoluția despre care se spune
mai sus e destul de vagă din moment ce el
rămâne ancorat în acest spațiu ca dramaturg. Un
spațiu al stereotipiilor verbale care pun în
evidență imposibilitatea comunicării, un spațiu al
inerțiilor, al periferiei fizice și morale, al alienării,
al violenței. Trăsături ce aparțin deopotrivă
celorlalți reprezentanți ai avangardei teatrale din
anii ’50-’60: Fernando Arrabal, Jean Genet, Artur
Adamov, John Osborne. Simpla lor enumerare
evocă o epocă demult apusă. Mergând pe firul
unei logici a înnobilaților cu Nobel (dar și a
respinșilor) ce aparțin de această latură a teatrului
contemporan numită „absurd”, constatăm că în
1969 Samuel Beckett ia Nobelul. De atunci și
până în 1994, când a survenit moartea lui Eugen
Ionescu, am tot sperat ca marele dramaturg
născut în România, cel care a revigorat ca nimeni
altul teatrul secolului XX, să fie și el recompensat
cu marele premiu. N-a fost să fie. Mai mult chiar,
se răspândise zvonul conform căruia prin Samuel
Beckett a fost cuprinsă întreaga mișcare
avangardistă din teatrul contemporan, deci teatrul
absurd în întregime. Cu alte cuvinte, nu mai era
nici o șansă pentru Eugen Ionescu și m-am
împăcat cu gândul încetării răsplăților pentru
reprezentanții teatrului absurd per ansamblu, deși
nu mă puteam pune nicicum de acord cu Beckett
ca vârf al acestei mișcări, cu toate că nu-i pot
nega importanța. Dar valoarea literară nu poate fi
măsurată la metru... așa că am tras concluzia,
firească și normală, că și pentru Academia
Suedeză fenomenul e încheiat. Ca să constat
acum că nu e așa. Iată vine vestea că un alt
reprezentant al acestui gen de teatru, (a cărui
efervescență a intrat într-un vizibil con de umbră),
cu mult mai obscur ca Eugen Ionescu pe atunci,
primește distincția la care avea tot dreptul autorul
Cântăreței chele.
Nu vreau și nu pot, chiar dacă aș vrea, să
diminuez cu nimic valoarea recentului laureat
Harold Pinter, a cărui influență asupra formării
tinerilor actori și regizori (de la noi și de aiurea)
nu poate fi contestată. Piesele lui, traduse și
tipărite în România, se joacă și se bucură de
succes. Scenariile lui sunt de notorietate
internațională. Luarea în considerație a scrierilor
scenaristice ale lui Harold Pinter e un semn de
deschidere apreciabil pentru Academia Suedeză ce
merită aplaudat. Memorabil rămâne spectacolul
din 1992 în sala studio de la etaj (atunci) a
Naționalului clujean cu Îngrijitorul în regia lui
Radu David și în interpretarea tinerilor Diana
Cozma, Adrian Matioc și Eugen Titu.
Problematica piesei lui Harold Pinter a fost
excelent pusă în valoare atunci. Pentru mine, pe
linia celor expuse mai sus, acordarea premiului
Nobel din acest an exprimă, deocamdată, o
nedumerire, o inadvertență, o întârziere. Vor
urma, cum se întâmplă de obicei ca directă
consecință a premierii, alte traduceri din opera lui
Harold Pinter în anii care vin. Cu siguranță că,
treptat, între nume, premiu și operă se va stabili
acea omogenizare de substanță, obținută și prin
sporirea informației, în stare să solidifice statura
valorică a scriitorului premiat.
■
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
O călătorie în Franța
- reportaj de „fiziologie” culturală -
Claudiu Groza
Orice călătorie are doza sa de parcurs
inițiatic. Cu atât mai mult una departe
de mediul familiar, în care asemănările
tind să se estompeze - ca fiind, într-un fel, de la
sine înțelese -, pentru a face loc în memorie
diferențelor, lucrurilor neobișnuite, dimensiunii
surprinzătoare a întâmplărilor și oamenilor.
O călătorie te face mai atent, mai sensibil, mai
pregătit pentru a înregistra detalii care scapă
celorlalți. Cel puțin eu așa m-am simțit în primul
meu voiaj/sejur francez, „consumat” timp de zece
zile, la Limoges, la Festivalul Internațional al
Francofoniei, și la Paris, pe bulevarde, prin muzee
și biserici.
Prima experiență pariziană este anecdotică.
Fusesem informat, și în țară, și pe aeroportul
Charles de Gaulle, că trenul spre Limoges se ia
din Gara Montparnasse, una din multele gări ale
capitalei franceze. Cei care-mi spuseseră asta erau
oameni absolut credibili, fie români familiari ai
Parisului, fie angajați ai liniei de autocare Air
France. Doar că, ajuns la gara cu pricina, am aflat
siderat că trenul meu pleacă din Gara Austerlitz,
pe lângă care trecusem în drumul dinspre
aeroport. Subit, m-am simțit ca la București,
unde, cu vreo 15 ani în urmă, mi se întâmplase
ceva similar.
Tot „ca acasă” m-am simțit în hotelul limogez
„L’Etap”, un hotel ieftin, „studențesc”, destul de
comod, dar fără... drenaj la baie. Orice duș
semăna cu un mic uragan care lăsa o băltoacă pe
pardoseala încăperii și cerea multă precauție în
mișcări. Am aflat apoi, întâmplător, că toate
hotelurile din marea rețea Etap sunt construite la
fel...
Limoges e un oraș de vreo 150.000 de
locuitori, dar care găzduiește - și finanțează -
cinci teatre, cu repertorii din cele mai diverse.
Numărul companiilor teatrale independente, fără
sedii sau repertoriu permanent, este de 15.
În stagiunea 2005-2006, la Grand Theatre
Municipal de Limoges, denumit și Opera Theatre,
se vor juca Antigona de Sofocle sau o dramatizare
după Rabelais, „fantezia muzicală” Frumoasa și
Bestia, baletul Pasărea de foc, opere „clasice” ca
Răpirea din serai, Werther, Trubadurul, dar și un
spectacol de dans hip-hop pe muzica din Flautul
fermecat. La Theatre de l’Union sunt prezentate,
pe lângă piesele din repertoriul instituției,
spectacole produse de diverse companii
independente, în general dramatizări după creații
contemporane. Dar în prima parte a lui 2006,
programul include și Omul cu valizele de Ionesco
sau Avarul lui Moliere. Theatre de l’Union
dezvoltă și un proiect destinat tinerilor regizori.
Expozițiile de artă plastică sunt extrem de
frecvente în Limoges, ca și spațiile expoziționale,
o parte aflate în vechi hale ale fabricilor de
porțelan care au făcut faima orașului. De altfel,
sediul „comandamentului” Festivalului
Francofoniei, restaurantul unde se hrăneau
participanții și cafeneaua care găzduia concertele
muzicale de seară erau în două hale de acest fel.
Întâlnirile noastre, ale tinerilor critici de teatru
invitați la Limoges, aveau loc într-unul din fostele
cuptoare ale fabricii.
În ciuda acestei efervescențe culturale,
Limoges este totuși un oraș de provincie.
Magazinele, chiar și super-marketul din centru se
închid cel mai târziu pe la 7 seara, iar
restaurantele și barurile frecventabile trag
obloanele pe la zece și jumătate. Astfel că „La
Zebre”, cafeneaua festivalului, deschisă până la
unu dimineața, era mereu ticsită de tinerii
studenți și amatori de muzică și bere bună ai
capitalei limouzine.
Limoges e un oraș cochet. Are, după părerea
mea, cea mai frumoasă gară din câte am văzut
vreodată, case de cuceritoare frumusețe, biserici
gotice masive, impunătoare și totuși calde, cu
vitralii izbitor de frumoase. Din păcate, ultima zi
de sejur limogez a adus și o veste teribilă: în
noaptea dinainte, cîțiva tineri inconștienți au
produs explozia unui tub de oxigen folosit în
lucrările de restaurare a catedralei orașului.
Deflagrația a distrus iremediabil o mare parte a
vitraliilor medievale.
O figură aparte în peisajul urban face Capela
Sf. Aurelian, protectorul măcelarilor, breasla cea
mai importantă, pe vremuri, în Limoges. O
capelă, mică, discretă, ascunsă într-o piațetă a
vechiului cartier al măcelarilor, cu străduțe înguste
și case ce te transpun în alte vremuri. Capela nu e
un simplu monument religios. La momentul
vizitei noastre, ea găzduia întâlnirea unui grup de
doamne vârstnice, care pregăteau tot felul de
proiecte cu țintă comunitară.
Un alt punct de atracție al Limoges-ului este
Muzeul Național al Porțelanului, cu exponate din
toate colțurile lumii și din toate epocile. Un
muzeu în care, alături de adevărate capodopere,
figurează și obiecte-kitsch care, am realizat cu
surpriză, au apărut cu mult înaintea inventării
cuvântului în cauză. Cel mai reprezentativ astfel
de obiect era o tavă ornamentală, din porțelan
glazurat, firește, de mărimea unei mese normale
de patru persoane. Tava era decorată cu șerpi,
țipari, frunze, într-o aglomerare sufocant-barocă,
cu glazură în culori reci - verde aspru sau
maroniu-lucios - dar dureros-stridente.
Încă o picanterie limogeză: la unele
spectacole, desfășurate în afara orașului, eram
transportați de autocare, a căror stație era
marcată de o tăbliță pe care scria „Navette”. Într-o
noapte, întorcându-mă spre hotel, am constatat că
stația cu pricina era „cartierul general” al
prostituatelor din Limoges!
Ce surprinde, în meniurile franțuzești, e
absența supelor, ușor supărătoare pentru un
român „ciorbar”. Restaurantele se întrec în oferte
copioase pentru prânz, dar toate includ doar
antreuri și „plateau chaud”, adică un soi de „felul
doi”, pe înțelesul nostru. Supe am văzut doar la
automatele din aeroportul parizian, unde costau
un euro, cât o cafea sau un ceai. Dincolo de acest
inconvenient, în Franța se mănâncă bine și nu
foarte scump. Un prânz decent la un restaurant
parizian costă cam 15-20 de euro, la un salariu
mediu de 1200.
“La Gare des Benedictins” din Limoges
Una din greșelile mele pariziene a fost că am
vizitat Luvrul înaintea altor muzee pe care mi le
trecusem în programul alert al scurtei vizite în
capitală. Prin urmare, mi-am petrecut întreaga zi
în „combinatul muzeal” uriaș și mereu supra-
aglomerat. O experiență culturală inegalabilă, dar
și una sociologică - sau „fiziologică”, pentru a fi
în ton cu titlul acestui text - pe măsură. Două
secvențe mi-au rămas întipărite, acut, pe retină. În
fața celebrei statui a lui Venus din Milo, un grup
de japonezi stăteau la o coadă perfect aliniată.
Când ajungea în fața statuii, fiecare turist se așeza
cu fața către ceilalți, arborând un zâmbet
triumfal. Aparatele foto clănțăneau ritmic,
imortalizându-l pe fericitul asiatic împreună cu
frumoasa Venus, după care turistul se dădea
deoparte, făcând loc următorului membru al
cozii. A doua secvență s-a consumat lângă
masivul bloc de piatră ce reprezintă Victoria din
Samotrake, în fața căreia s-a așezat, dichisit, un
alt japonez. După ce i-a potolit, prin semne
ferme, pe companionii săi, prea grăbiți să apese
pe declanșatoare, turistul a părut că-și compune
„portretul” de arătat vecinilor și rudelor.
Rezultatul a fost stupefiant: bărbatul a luat o
poză napoleoniană, glorioasă, și și-a înălțat două
degete ale mâinii drepte în „V”. Era doar în fața
Victoriei, nu?
Oricum, Parisul e un oraș irezistibil, de care te
îndrăgostești pe loc. Un oraș în care te simți în
siguranță, căruia-i lipsește ritmul isteric trepidant
al altor metropole-capitale. Un oraș care nu
trebuie fotografiat, ci păstrat în memorie prin
micile secvențe-senzații pe care le trăiești mergând
pe străzile sale. Cum ar putea fi, de pildă,
„captată” într-o fotografie atmosfera din preajma
micului Teatru de la Huchette, „templul” lui
Ionesco, pe care l-am văzut într-o dimineață
calmă, răcoroasă și puțin pâcloasă, pe când
patronii coloratelor restaurante din zonă
deschideau obloanele și pregăteau, în vitrină,
apetisanta „ikebană” gastronomică a zilei?
■
N. red. În numerele următoare ale Tribunei vor
apărea o cronică-sinteză a celei de-a 22-a ediții a
Festivalului Internațional al Francofoniei de la
Limoges, un interviu cu directorul Festivalului,
actorul Patrick Le Mauff °i un altul cu editorul
Emile Lansmann.
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
3
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
L
cartea
Arca plutitoare
Ioana Cistelecan
Petre Barbu
Blazare
Ed. Polirom, Iași, 2005
Obsesia universului post-revoluționar,
înțesat de tare moștenite din regimul
(nu tocmai îndepărtat!) comunist,
transpare în Blazare (Ed. Polirom, Iași, 2005),
proaspătul roman al lui Petre Barbu, nume deja
cu impact în proza întîrziat optzecistă după cum
îl clasează Sanda Cordoș în prefață:
„reprezentant al celui de-al doilea val optzecist”,
sau revendicat de controversata generație 90. Sînt
detectabile o serie de similarități între Dumnezeu
binecuvîntează America (1995) și volumul supus
analizei - ne izbește senzația că familiei
Herneanu îi este substituită familia Enoiu;
statutul de narator-reflector al domnișoarei Pușa
e cedat perspectivei implicate subiectiv a lui
Tache, loser-ul de 41 de ani, iar identitatea
organului este conservată de Grigore Postolache,
care și-a lepădat uniforma de sergent major și a
adoptat ținuta de comisar, la fel de docil și de
supus mușamalizării; odrasla împlinită financiar
nu mai e tînărul Marius, băiatul fugit de acasă în
țara tuturor posibilităților, ci Teodora Enoiu,
milionara în dolari, ce părăsise apartamentul -
cutie de chibrituri la 16 ani și asupra căreia
planează bîrfele malițioase și un soi de mister,
cultivat și înrădacinat în mințile forțate atîția ani
la experimentarea minciunii și a secretului ca artă
de supraviețuire, ale locuitorilor provinciali.
Boala chint-esențială de care suferă
personajele nu mai este frica, ci isteria. Spațiul
prozei lui Petre Barbu e desemnat de orășelul
insignifiant, cu o simbolistică generică astfel
conferită, ce se axează asupra unui cartier fost-
proletar, acum habitat de șomeri, pensionari și
șmecherași; în miezul acestei lumi tronează
Ayoka Yoshii (Japonia)	Premii Ex-aequo
Complexul , din prezervarea intactă a sa făcîndu-
și eroul-narator un scop în sine, unicul modus
vivendi care-i pseudo-regalează sentimentul
utilității sale în lume, căci simbolul stomacului
fomist comunist, aflat în paragină, se cere apărat
de „turbați”: „În closetul Bărbați țineam ascuns
un furtun lung de 40 de metri, peticit și etanșat
la mare meserie cu un ștuț care arunca jetul de
zoaie la aproape 15 metri. (...) Am dat drumul la
pompă și am reglat presiunea, simțind cu o
nemărginită bucurie cum urcau zoaiele prin
furtun.(...) deși erau amețiți de votcă și
preocupați de distrugeri, turbații tresăreau la
orice zgomot venit din afara anturajului lor.
Singura mea tactică era să îi atac prin
surprindere. Eu îi stropeam fără milă cu zoaie,
iar ei răspundeau aiurea cu pietre sau cu ce le
venea la mînă”. Imaginea de cerc înlăuntrul altui
cerc se propagă prin extinderea simbolisticii și
prin efectul păpușilor rusești Marușca -
împroșcarea cu zoaie (emblemă a fecalelor
orașului și materializare a violenței refulate dintr-
o acută manie a persecuției), furtunul șerpuind
pare-se cu o forță și inițiativă proprii deschid
microuniversul înspre piesa sa de rezistență -
frigiderul - nucleul a-tot-îngurgitator, habitatul
unde loserul Tache își pierde la 41 de ani
virginitatea, descotorosindu-se de stigmatul
impotenței, la rîndul său amprentînd frustrări
prelungite nepermis, ca într-o stază de repaos
pueril, pe care și-o recunoaște ironic: „mă aflam
în repaus de cînd mă născusem”.
Prăpastia comunicării se cască binar, de data
aceasta între lumea celor care au trăit
comunismul și „generația pro”, echivalenta celei
coca-cola din primul roman; exponenții lor sînt
Tache și respectiv, „sfrijita”, tînăra Maria,
adjuvantul eliberării întîrziate a erotismului
protagonistului, dar și proba ulterioară a
fertilității sale. Esența maladiei și finalmente a
vindecării lui Tache Enoiu gravitează în jurul
aserțiunii „Eu trăisem totul”, ceea ce punctează
discrepanța între prismele celor două generații:
„Este acceleratul de București. Tata l-a condus
douzeci de ani” (looser-ul); „Aha, tatăl tău a fost
erou al muncii socialiste. (...) Ce mișto!”
(„sfrijita”).
Romanul debutează cu o moarte, a tatălui
Enoiu și se încheie cu o naștere, a fetiței
„impotentului fecund” și, în speță, cu trezirea ca
variantă a maturizării eroului, prin lepădarea
obsesiei: „Nu mai iubeam Complexul și toate
amintirile mele despre acea vreme mi s-au părut,
dintr-odată, niște rahaturi. (...) Nu pot, doream
să-i spun Mariei, nu pot să am grijă de un
Complex pe care-l urăsc, nu pot, nu pot să fiu
tatăl unui copil care vine prea tîrziu în viața mea,
nu pot să trăiesc în lumea care ne așteaptă
dincolo. Nu pot să te iubesc!” Renunțarea la
minciună și asumarea adevărului în plinătatea
sincerității sale se consumă inițiatic, obstaculat,
într-un spectacol fascinant al subzistenței, în care
fiece personaj tipologic își joacă rolul de un
autentic veritabil, experimentînd trădări,
compromisuri, invidii, speculații, circumscrise de
registrul clișeelor și al limbajului de lemn
moștenite și arzîndu-și amintirile cu obstinație
deliberată - elementele cotidianului post-
decembrist („dacă Uniunea Europeană a trimis
ajutoare, înseamnă că le-a trimis și pe adresa
Complexului nostru!”; „Plantate chiar deasupra
ușii din termopan, poftim, termopan!, literele
OBAE erau atît de mari încît se vedeau din capul
străzii, fiind colorate într-un roșu aprins,
strălucitor”), reacții instinctual-pavloviene („Cînd
cisterna portocalie intra în curtea Complexului,
știam că în acea zi vom mînca pește proaspăt”,
„La ora prînzului simțea un gol în stomac ca o
durere palidă, deși mînca la micul dejun. Durerea
reprezenta semnalul că trebuie să coboare la
Complex”), cozi ceaușiste sfîrșindu-se în isterii
hormonale („rîndul înainta repede, pomanagiii
primeau cîte o roată, atît se stabilise, dar cei din
jurul meu dădeau semne de nemulțumire (...)
bodogănind: nu apucăm!”), pattern-ul păcălelilor
capitaliste autohtonizate („...venise în oraș pentru
colaborarea cu Dura, în urma unui anunț
descoperit pe Internet (...) Se caută dansatoare și
patinatoare pentru un spectacol”), tehnica
arhicunoscută a sensibilizării demagogice
mioritice („Dragă Tache, tu vrei ca România să
progreseze, să ajungă o țară bogată și
modernă?...Vrei, pentru că ești român. (...)
Trebuie să muncim!”), kitsch-ul prin nepotrivire
(Va fi Procesul Frigiderului, cel mai mare proces
din oraș”), telenovela, răsturnări de situație -
toate arzînd ritmic într-un balans al naivității și
nostalgiei tîmpe, pe de o parte și realitatea căreia
îi este preferat visul halucinogen, acreditat de
metafora podului de aer, metaforă înhățînd
tentacular pînă și Complexul devenit Arcă, în
care - inexplicabil - „Corporația este prova și
Alimentara este pupa”, ce alunecă sute de
kilometri, evadînd într-o lume a occidentului și a
libertății, pe care Tache o refuză, de astă dată în
deplină maturitate. Întreagă această proiecție
onirică maladivă pare a fi dirijată pînă la un
punct de intrusul ab initio, Adrian Dura,
chiriașul instalat confortabil în apartamentul
familiei Enoiu, în aceeași zi în care tatăl este
îngropat, acumulînd imago-ul unui maestru-
păpușar, stăpînind oarecum vocația magicianului
lui Fowles, cu iz de drăcușor românizat, agent
disturbant, a cărui identitate e deconspirată la fel
de spectaculos, dovedindu-se a fi un „cercetător
la Institutul Român de Istorie Recentă”, dar și
„unchiul lui Daniel Dura”, unul din cei 3 tineri -
victime atît ale Securității, cît - mai ales - ale
trădării Teodorei Enoiu.
Romanul lui Petre Barbu coboară
senzaționalul isteroid în derizoriu și desuet,
cultivă grotescul și parabola, pipăie un tratament
al „de-tabuizării României”, citînd-o pe Sanda
Cordoș, inversează și răstoarnă voit percepțiile,
ironizează și amendează hilar păcatele unui
regim încă viu în conștiința noastră,
radiografiindu-ne într-o oglindă halucinantă,
sintetic metaforizată în „Muzeul Tragediei,
Disperării și al Morții”, plutind către zona 0, ne
aruncă într-un absurd pervertit și ne abandonează
pe un tărîm al de-mistificărilor crude, total
inspirate.
■
4
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
Black Pantone 253 U
r
Black Pantone 253 U
Sub semnul lui Hermes
Ion Cristofor______________
Marcel Mureșeanu
Orbul pământului
Editura Grinta, Cuj-Napoca, 2005
Poet inclasificabil, situat în afara oricăror
mode sau generații literare, Marcel
Mureșeanu este, indiscutabil, unul din cei
mai originali poeți contemporani, în ciuda dis-
creției aristocratice cu care se manifestă. Poetul a
debutat în 1965 cu un volum al cărui titlu con-
vențional (Pe adresa copilăriei) nu indica în nici
un fel metamorfozele uluitoare ale poeziei sale,
mai ales din ultimele două decenii. “Caligraful dis-
cret al sentimentalității predominant bucolice” -
cum îi apare poetul până la volumul Matineu (din
1985) criticului Petru Poantă - evoluează
spectaculos, în direcția unui fantezism ironic, ce
înlocuiește reveriile rustice cu un citadinism dezin-
volt, în care lirismul captează nu atât vocile străzii
cât ecourile unui monolog ale unui spirit hamle-
tian, retras în turnul său de veghe, dincolo de
rumorile urbei și de platitudinile cotidiene, de care
nu face totuși abstracție. Ironia spumoasă, jocurile
lexicale ce alternează cu o solemnitate gravă, dar
deloc țeapănă, fac parte constitutivă din formula
acestui lirism singular, ce are totuși secrete
afinități cu poezia unor Emil Botta, Mihai
Ursachi, Ion Beldeanu, loanid Romanescu sau
Ovidiu Genaru. Mai ales în ultimele volume, liris-
mul se grefează pe un schelet epic, mai mult sau
mai puțin consistent, prin intermediul căruia
Marcel Mureșeanu introduce în scena mobilă varii
personaje, proiecții livrești sau măști ale unui ego
ubicuu, multiplicându-se cu o stranie capacitate
metamorfotică.
Toate aceste trăsături, semnalate de critică, pot
fi regăsite și în ultimele două volume ale poetului
clujean: Valea Tauris (Societatea Culturală “Lucian
Blaga”, Cluj-Napoca, 2004) și Orbul pământului
(Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2005). Sunt două
volume ce-l înfățișează pe Marcel Mureșeanu în
ipostaza deplinei maturități creatoare, constituind
două fațețe ale unui personaj liric retras în spatele
unor măști extrem de diverse și de colorate.
Cuprinzând o poezie a unității contrariilor, cele
două volume îl caracterizează extrem de exact.
Dacă primul conține poeme în care domină gustul
pentru fantezie și parodic, cel de-al doilea conține
terține în genul haiku-ului, de o maximă concen-
trare a expresiei.
Întreaga sa poezie din ultima perioadă se
hrănește din solul bogat al neliniștilor vârstei.
Dacă Valea Tauris mizează pe o formulă în care
vorbirea ermetică, oraculară, se articulează pe un
sâmbure epic, Orbul pământului utilizează o scri-
itură ascetică, redusă la economia verbală a unor
terține. Veritabile haiku-uri, chiar dacă poetul nu
le consideră ca atare, ele sunt noduri poetice iradi-
ante, concentrate verbale în care detaliul
fuzionează cu inscripția lapidară, într-o artă de
bijutier, mizând pe forța sugestiei fine și a notației
implozive. Sunt mici fulgurații, fragmente lucrate
cu o migală de poeta artifex, ce șlefuiește veri-
tabile chihlimbare, în care sunt pietrificate, aseme-
nea insectelor din vechime, spaime, angoase, sem-
nale ale unei lumi neliniștitoare și misterioase.
Iată doar un exemplu de poem transcris cu o
cerneală simpatică, o veritabilă chinezerie lirică:
“Umbra păsării / Peste pielița apei, / Peștii
pândind-o.” Sau un tablou înmuiat în sângele
proaspăt al sugestiei terifiantului:”Miel și ucigaș /
Căzuți în iarba rece.../Corbii deasupra.”
Caligrafia elegantă a acestor micropoeme
atenuează, într-o oarecare măsură, agresivitatea
realului, suflul rece al coșmarescului. Poet al fuziu-
nii contrariilor, al contrapunctului, Marcel
Mureșeanu este un maestru al coșmarelor exis-
tențiale montate într-o secvență simbolică din
care nu lipsesc accentele ludice, ironia fină sau
zâmbetul înțelept al insului ce știe să surâdă de
pe treptele eșafodului. Poemele din volumul
Valea Tauris sunt mici scenarii în care apar voci
discordante, unde afirmația se învecinează cu
negația, într-o pendulare voită între opoziții ire-
ductibile în aparență. Această poezie a limitelor
și interferențelor, a fuziunii extremelor excelează
prin rafinata scriitură ce imprimă dramatismului
un indice de jovială bonomie. Poetul are știința
de a vira spre ludic teme dintre cele mai grave.
Nu întâmplător zeul său tutelar este un zeu
ludic, Hermes, mesagerul forțelor cerești, zeu al
comerțului și schimbului de idei, patron al disci-
plinelor oculte și al scrisului, prin tradiție inven-
tator al lirei lui Apolo:”Stăpânul destinului meu
este Hermes! / Este Hermes stăpânul destinului
meu? / Mă podidesc lacrimile când mă gândesc
/ că am un stăpân atât de hoinar, / însoțitorul
morților, purtătorul de vești, / misterul însuși! /
Mă podidește râsul când mă gândesc / cât de
mult mă pot îndoi / de folosul de a avea un
stăpân! / În mâna zeului strălucește Tabula
Smaragdina / și nici o supărare pe fața lui / pen-
tru necuviințele mele / alcătuite din
sunete.”(Verde smarald). Indiscutabil, lirismul
Critica unui jurnal ratat
Gratian Cormos
Nicolae Turtureanu
Jurnalul post-mortem
Editura TipoMoldova, Iași, 2004
Citit cu multă bunăvoință, Jurnalul post-
mortem semnat de Nicolae Turtureanu
poate părea la o primă vedere o scriere
compozită și cel puțin ciudată. Contextul în care
apare, poate justifica acestă impresie momentană:
„Jurnal post-mortem a fost scris sub starea de
șoc, disperare și derută pe care mi le-au provocat
suferința și apoi moartea soției mele căreia, de
altfel, îi și este dedicat. Jurnalul, conceput ca un
dialog continuu și o mărturisire, recompune
traseele unei existențe, ambianța unei conviețuiri,
liniile unei biografii”.
Primele zeci de pagini păstrează încă registrul
normalității: rememorări ale vieții de cuplu,
petreceri de Revelion, feste jucate de prieteni,
descrieri ale propriilor atitudini imediat după
moartea soției, reflecții filosofice cu conținut
general asupra vieții și morții, asupra spitalelor
noastre rudimentare etc. Permanenta nevoie de
celălalt, de soția dispărută alimentează substanța
narativă a acestor pagini. Totul se construiește în
jurul femeii iubite, evenimentele trecute se cern
și se reașază din perspectiva unei relații afective
atemporale.
Din spatele diaristului se dezvăluie poetul.
Jurnalul post-mortem este presărat cu poezii
evocatoare care reiau parcă într-un alt registru,
mai cald, mai romantic momentele-cheie ale
firului epic. Evocarea soțului îndurerat cuprinde
și întâmplări comice: ca dispariția genții cu rasa
preoțească și alte obiecte personale ale
proaspătului absolvent de Seminar teologic sau
ipostaza unui angajat al băncii care duce în
diplomat pui morți de răceală pe care îi depune
împachetați câte doi-trei la coșul de gunoi de pe
stradă.
Treptat diaristul începe să sară peste cal,
dezvăluind aspecte intime ale relației de cuplu, ca
de exemplu, la pagina 77: „Erai fecioară. Nici nu
mă așteptam să nu fii. Ceea ce nu știai, nici nu
bănuiai (ți-am spus-o atunci) este că și eu eram
neînfruptat. Ne-am inaugurat amândoi, ca Adam
constituie pentru Marcel Mureșeanu o formă de
exorcizare, de taifas cu demonii. În aceste poeme
grave, panica existențială se revarsă în unde con-
centrice, finalul aducând de cele mai multe ori o
calmare a tensiunilor epicizate.
Îmblânzind spaimele vârstei prin eleganța
caligrafiei, poetul se supune la “ încercările
metaforei” văzute ca veritabile probe inițiatice,
ca în poemul cu acest titlu: “E frig în ultima
celulă / de unde strig, / cu grețosul meu strigăt/
de fiară pe moarte, / către temnicerii pedepsiți/
să-și împartă viața cu mine, / atât de frig încât
îmi pare că pe aici trece / însuși aerul rece care
face / ca osia lumii să se aprindă.”
Arta veritabilă nu poate ființa decât în prox-
imitatea morții. Lirica lui Marcel Mureșeanu
devine o lecție a acestei inefabile științe a morții,
desprinsă, desigur, din linia pe care a imprimat-o
marele romantic în nemuritoare sa Odă în metru
antic. Între frisonul neantului și suflul pur și sim-
plu al vieții, poezia lui Marcel Mureșeanu se
impune prin eleganța scriiturii, prin modul său
singular de a articula drama, dar și de a se mi-
nuna în fața miracolelor existenței.
’	■
și Eva. Era Anul Nou, primul nostru an”. Îl
„admir” pe autorul jurnalului pentru câte
indiscreții, ca să nu zic vulgarități, a putut
concentra într-un singur paragraf.
În alte pasaje „povestașul” moldovean ne
oferă deliciile împerechierii la animale, dezvăluie
cu nonșalanță absența talentului sportiv al soției
sale pe când era elevă sau ca în fragmentul
intitulat Recviem pentru sora mea ridică
perdeaua - pe pagini întregi - povestind, în
registrul bârfei viața de coșmar a surorii,
considerată „oaia neagră” a familiei. După ce o
evocă insistând asupra defectelor ei, fratele
iubitor speră să o întâlnească în ceruri.
Într-un delir al sincerității care nu se poate
cenzura, autorul jurnalului publică fragmente din
Albumul de amintiri al Rodicăi, scrise de colege
la terminarea liceului. Cu acest prilej Nicolae
Turtureanu probează în fața potențialilor cititori
calitățile defunctei sale soții.
Nimeni nu îi poate contesta diaristului
dreptul de a dori să ne facă părtași la
evenimentele marcante ale devenirii sale:
frustrări, deziluzii, iubiri pierdute, disputele cu
semenii săi neînțelegători etc., însă el nu trebuie
să-și permită a aduce în prim-plan intimitățile
altora care nu și-au dat consimțământul. Lăsând
în urmă orice presupuse „ipocrizii” pudibonde nu
pot să nu remarc faptul că etalarea intimităților
din Jurnalul post-mortem rămâne una gratuită,
futilă, lipsită de orice finalitate estetică. Asta face
din multiple pasaje o colecție de vulgarități, de
bârfe, fără valențe literare, nicidecum cathartice.
Numai durerea nu e de ajuns pentru a face
literatură, îți mai trebuie talent și bun-simț.
O altă gafă a diaristului o reprezintă tipărirea
de două ori în cuprinsul cărții a poeziilor Rodie,
Zodie și Sonet - între paginile 35-47 și reluate
identic spre final (p. 191-197) - decizie
inexplicabilă.
Nu știm dacă această cronică îl va determina
pe autor să ne servească ceva mai bun în
volumul al doilea al Jurnalului post-mortem. În
orice caz, apariția unui astfel de text
demonstrează că în România se poate publica
orice, fără ca materialul cu pricina să
îndeplinească și anumite exigențe estetice. Nu
există nici autocenzură din partea celui care scrie,
nici principii deontologice ale editurii care îl
publică.
■
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
comentarii
Tentațiile „războiului rece”
Lucian Nastasă
Liviu C. Țârău
Între Washington °i Moscova:
România, 1945-1965
Cluj, Editura Tribuna, 2005
Am crezut până nu demult că istoriografia
română de după 1990 se îndreaptă prea
evident și cu apetit spre vulgarizare și
improvizație, mai ales în problematica complexă a
recompunerii deja apusului regim comunist. Mai
totul ne îndreptățea la o atare constatare, de
vreme ce în câmpul scrisului istoric s-au înghesuit
să se afirme o serie de neprofesioniști ai
domeniului, dar cu condei și cu intuiția că
subiectul este de actualitate.
Așa se face că, în pofida cantității, a
restituțiilor de tot felul, cu titluri percutante și
coperte de reclamă comercială, prea puține lucrări
rezistă prin metodă, deschidere, noutate și
inovație conceptuală. De la o pagină la alta
regăsești idei și concluzii vechi, infestate încă de
ideologiile naționalismului și comunismului,
împănate pe ici și colo cu trimiteri de subsol la
surse - este drept - inedite, dar care cel mai
adesea confirmau ceea ce se știa deja. Pentru că
sintagme precum „vânzarea” de la Yalta, „soarele
de la răsărit” ș. a., toate făceau parte mai demult
din „istoriile” noastre sincere. Lipseau însă
analizele, pe lungă durată (pentru a sesiza
continuitățile și fracturile) și din varii perspective,
de parcă ni s-ar dovedi din nou și din nou că nu
suntem capabili de încheieri, de sinteze, de a
discerne esențialul de nesemnificativ.
Numai că scepticismul pe care-l credeam
îndreptățit cândva a început deja să cadă într-un
con de umbră, câteva reușite istoriografice din
ultima vreme impunându-se pe o scală ce
depășește simplele bucurii și realizării „naționale”.
Din acestea, lucrarea lui Liviu C. Țârău, Între
Washington și Moscova: România, 1945-1965
(apărută la Cluj, Editura Tribuna, 2005, 555 p.) se
detașează aproape de la sine, prin conținut,
Gilline Tran (Canada)
Diplomă de onoare
manieră de abordare, argumentație și
documentare.
Mărturisesc că inițial am fost atras nu atât de
titlu, cât de autor, aflat pe la finele anului 1999 în
centrul unui „scandal” pedagogico-istoriografic
abil instrumentat de „scenografii” deveniți peste
noapte și istorici calificați. (O aducere aminte
asupra evenimentelor, în excelenta lucrare a
Mirelei Luminița Murgescu, Istoria din ghiozdan.
Memorie și manuale școlare în România anilor
1990, București, Ed. Domino, 2004). Pe atunci,
mai nimeni nu le-a venit în apărare, dar poate că
nici nu era prea multă nevoie, cei incriminați
atunci (Sorin Mitu, Lucia Copoeru, Ovidiu
Pecican, Liviu Țârău și Virgiliu Țârău) fiind mult
mai abilitați prin profesionalism s-o facă. Au fost
însă, în primul rând, victimele mass-mediei, al
propriului lor bun simț, dar mai ales al
naționalismului ce bântuia România. Cei care
atunci păreau perdanții în confruntarea cu
vulgarizatorii trecutului și-au văzut liniștiți de
preocupări - poate unii nu fără traume interioare,
Sorin Mitu devenind mult mai cunoscut în afara
granițelor prin suita lui de cărți publicate în
câteva limbi de circulație și edituri de renume,
Ovidiu Pecican, tipărind încă un metru liniar de
volume pe care, personal, le apreciez în mod
deosebit, umanizând o epocă pe care mulți o mai
numesc încă „ev mediu”, iar Virgiliu Țârău
publicând nu demult un impresionant tom
intitulat Alegeri fără opțiune. Primele scrutinuri
parlamentare din Centrul și Estul Europei după
cel de-al doilea război mondial (Cluj, Ed. Eikon,
2005, 600 p.), unicul în istoriografia română prin
dimensiunea lui comparatistă și interpretativă.
Așadar, este explicabilă curiozitatea de a vedea
cum blamatul de atunci (din 1999), Liviu C.
Țârău, se încumetă să recidiveze într-un subiect
atât de complex, delicat, saturat de stereotipii și
care părea mai curând apanajul istoriografiilor
occidentale. Iar efortul a meritat!
Spun „efort”, pentru că lucrarea oferită acum
de Liviu C. Țârău cu adevărat solicită, nu doar
prin dimensiunea analizei, cât mai ales prin
acribia travaliului. Anevoie îți mai poți imagina
acum oameni dispuși să reia subiecte de o
asemenea factură, în care doar bibliografia în sine
ar putea cuprinde câteva volume, iar în plus să
aibă nebunia de a mai crede că arhivele - oricare
ar fi ele, românești, americane, britanice,
franceze, sovietice - îi sunt accesibile mai mult
decât lui J.L. Gaddis, R. Nisbet, M.P. Leffler, J.R.
Maddox, Mihaly Fulop ș.a. Dar el a reușit și în
Statele Unite, și în Marea Britanie, dar mai ales
acolo unde doar românii au prea puțin acces: în
Arhivele Naționale ale României.
Avem astfel la îndemână, printr-un echilibrat
efort de analiză și sinteză, un cuprinzător volum
ce tratează în fapt originile și evoluția „războiului
rece” pe fundalul antagonismului sovieto-
american, iar în acest context se articulează
procesul de sovietizare a României, dar și al
spațiului central și sud-est european. Între acești
parametri sunt urmărite o varietate de aspecte, de
la viziunile strategice ale URSS și SUA, etapele și
modalitățile sovietizării, până la atitudinea
liderilor români față de colosul răsăritean, gradul
de obediență, dar și limitele autonomiei, mult
invocată de prin anii ’60.
Este o analiză complexă, antrenant desfășurată
de autor, cu multe dileme la care Liviu Țârău
oferă răspunsuri și soluții de interpretare, prin
implicarea actorilor de prim rang, dar și a celor
din eșaloanele executive, care au lăsat de-a lungul
vremii fragmente jurnaliere, pagini de
memorialistică, ori au elaborat rapoarte pentru
uzul cancelariilor occidentale. De altfel, ar fi o
impietate - dar mai ales o imposibilitate - de a
încerca acum să reducem la doar câteva rânduri
problematica volumului invocat acum. Cartea
trebuie citită, cu convingerea că va constitui
pentru viitor un reper de prim rang în
istoriografia tematicii abordate, anevoie de ocolit
în abordările ulteriore ce vor analiza instaurarea și
evoluția comunismului din România. Pentru că
subiectul este generos doar cu aceia înarmați cu
răbdare în investigație, care nu se bucură de
gloriile dobândite prin rapide încropiri
scriitoricești, au gustul lecturilor de calitate, dar
mai ales pasiune de a interoga arhivele. Este cazul
lui Liviu C. Țârău!
■
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
(J) Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
telecarnet
Eros cu delicatese de partid
Gheorghe Grigurcu
Ca și-n cazul precedentului, substanța celui
de-al doilea volum al Ninei Cassian, din
seria Memoria ca zestre, se situează între
doi poli. Unul cinic, altul, să zicem, sentimental.
Cinismul consistă în “credința” comunistă, care,
depășind anii de “ilegalitate” ai adolescenței, în
care, eventual, ar încăpea niscaiva scuze ale
credulității, n-ar putea fi înterpretată decît ca o
asumare responsabilă a unei teribile anomalii.
Într-o tentativă de disculpare, poeta încearcă a se
atașa șirului de “personalități marcante”, care,
după ce au aderat o vreme la comunism, s-au
despărțit de acesta, înfățișate într-o carte intitulată
Dumnezeu care a dat greș: Arthur Kostler,
Ignazio Silone, Richard Wright, Andre Gide, Louis
Fischer, Stephen Spender. “E uimitor cît de
asemănătoare sînt experiențele noastre, susține
Nina Cassian, chiar dacă la decenii distanță și pe
meridiane diferite și pe rațiuni deosebite
(intelectuale, de clasă etc.). E de asemeni uimitor
cum ne-am despărțit de acea “sectă”, de acel
“cult”, pe măsura unor cunoașteri acumulate
treptat, a unei maturizări mai rapide sau mai
încete. ”. Ni se pare și nouă, chiar dacă sub alt
unghi, “uimitor”! Întrucît autoarea noastră a mers
ani îndelungați pe drumul “cultului” scelerat,
răstimp în care era cu neputință a nu-i constata,
inclusiv în proximitate, impostura, dramaticul
clivaj între promisiunea demagogică și odioasa
realitate. Nu era nevoie, în situația d-sale, de-o
“cunoaștere acumulată treptat”, de-o “maturizare”
pentru a-și da seama de ceea ce știa, simțea, trăia
orice om de bun-simț din țară, după 1944 și mai
cu seamă după 1947, cînd în calea puhoiului
comunizării forțate n-a mai existat nici un
obstacol. Iată ce scria Gide, referindu-se doar la
domeniul culturii: “Cînd am ajuns în Uniunea
Sovietică, publicul general încă nu rezolvase
spinoasa problemă a “formalismului”. Am
încercat să înțeleg ce înseamnă această expresie și
să descopăr că operele acuzate de formalism
aparțineau acelor artiști care puneau accentul mai
mult pe formă decît pe conținut. Trebuie, totuși,
să adaug că numai acel conținut era luat în
considerație - de fapt, tolerat - care era “just” și
că orice operă care nu ținea cont de această
direcție era socotită “formalistă” (.). Cultura va fi
întotdeauna în pericol dacă critica nu va fi liber
practicată. În Rusia, o operă care nu e pe linia
Partidului e condamnată iar frumusețea e
considerată o aberație burgheză”. Dar Nina
Cassian nu trebuia să facă o călătorie în Uniunea
Sovietică, precum scriitorul francez, pentru a
conștientiza ceea ce se petrecea sub ochii săi, în
propria-i țară, cu atît mai vîrtos cu cît “organele”
ideologice nu ezitau a-i face șicane, adesea chiar
sub pretextul aceluiași “formalism”! În chip realist
se impune o unică explicație. Și anume aceea că
poeta trecea, în perfectă cunoștință de cauză, de
la “criza mistică”, de la inițiala “adeziune
necondiționată” la o adaptare defel lipsită de
interes, închidea ochii cu abilitate la ceea ce I-ar fi
putut contraria nu doar condiția de intelectual ci
și pur și simplu simțul moral elementar. Era un
oportunism inclusiv în raport cu propria-i
conștiință, căreia se sfia a-I oferi o dublură falsă,
indiscutabil din dorința tot mai impură a unei
“afirmări” și a dobîndirii unor privilegii, deloc
neglijabile pînă-n anii crepusculari ai “epocii de
aur“. Cînd n-a mai rentat slujirea ideologiei,
firește că autoarea s-a “trezit”. Pînă atunci însă, pe
o perioadă de cîteva decenii bune, n-a încetat a se
învîrti într-un vesel carusel care asocia faptele
“angajării” cu amuzamentul îngăduit unei
protipendate (căci să reamintim că, potrivit
paradigmei sovietice, scriitorii, artiștii, oamenii de
știință alcătuiau o categorie privilegiată, o
“pătură” socială între nomenclatură și restul
populației, pînă cînd, degradîndu-se în faza
agonică a național-comunismului, regimul le-a
pretins servicii. pe gratis; cum ar veni, o artă cu
tendință și, concomitent. gratuită!).
Consemnările privitoare la “viața intelectuală”, de
altminteri cu o alură de “clandestinitate” (lectura
din anumiți autori, exponenți ai “putredei” culturi
“burghezo-moșierești”, și, în sporită măsură,
întîlnirile cu ei - nu fusese oare subsemnatul dat
afară din școala de literatură fiindcă îndrăznise a-i
face o vizită, la Mărțișor, lui Tudor Arghezi? -
deveniseră nu mai puțin riscante decît era, înainte
de 1944, colportarea textelor partidului interzis),
alternează în mod pitoresc cu cele ale prestației
politice nemijlocite: “Ieri am condus ședința
grupei de Partid. (...) Un mic chef la Mihnea
Gheorghiu. (...) Lectură cu Marin din Kafka. (...)
Ieri am împlinit douăzeci și nouă de ani. Fără
sărbătorire deocamdată din cauză că tot ieri
Mihnea și Anda s-au căsătorit și au făcut un
chefuleț la ei. (...) Situația la Uniune va rămîne
neschimbată pînă la Congres. Așa a hotărît Ioșka.
Ciudat . Dar nu sînt prea demoralizată. (...) Am
fost cooptată în Comitet. (...) S-ar părea că Mony
o să plece în Albania. Mi-o ia, cum s-ar zice,
înainte. nu-i nimic. Măcar el. (...) L-am revăzut pe
Arghezi la o sărbătorire a Editurii Tineretului. E
îmbătrînit dar m-a recunoscut”.
În ce ar consta polul pe care l-am numit
sentimental, id est mai firesc, uman al scrierii? În
primul rînd în relatarea vieții erotice a autoarei,
bogată, chiar frenetică, însă - atenție! - avînd ca
fundament nu o deschidere afectivă generoasă, ci
o structură egotică. Nina Cassian se confesează
astfel: “E adevărat, nu prea mai am elanuri
afective față de nimeni (cu excepția tatei și a lui
Ali) - și nici nu e rolul meu pe lume să-i scald pe
toți în devotament, căldură și atenție”. Și atunci?
Pe de o parte, credem a putea desluși aci o
senzualitate anafectivă, o “dezangajare” morală,
de tip nimfoman, ce marchează pletora
experiențelor din această categorie, multiple,
interferențe și suprapuse într-un vîrtej al
infidelităților, iar, pe de altă parte, avem impresia
că tocmai “angajarea” propagandistică, măcar pe
undeva frustrantă, ca orice oportunism ce se
oglindește pe sine într-o instanță acut cerebrală, a
favorizat o “dezlănțuire” compensatoare. E, se
pare, dincolo de propensiunile temperamentale,
țîșnirea deviată a unei presiuni nefirești. Poeta
consideră că iubirile d-sale posedau totdeauna “o
aură de puritate” (ceea ce bănuim că n-ar fi
dispusă a pretinde cu privire la producțiile d-sale
literare!) Asistăm la un spectacol hetairic care
îndeplinește poate, funcția unei reechilibrări: “Îl
iubeam pe Ali, fierbinte și total. Mă umplea de
fericire”. Dar și: “Pe Kindy l-am pierdut definitiv.
Ce de dezastre! Oare să-l poată înlocui Fănică
Mangoianu?”. Dar și: “ A apărut Adrian Hamzea,
un băiat frumos, blond cu ochi albaștri, deștept și
cultivat, nefericit, poate farsor, în orice caz
tulburător și care pretinde că mă va iubi și se
îngrozește de pe acum”. Dar și: “Lui L.B. îi voi
purta întotdeauna un tip de recunoștință și chiar
de dragoste aparte pentru fantastica lui capacitate
de a mă fi iubit și perceput”. Dar și: “În viața
mea s-a ivit Bruno. (...) Foarte prezent - Bruno.
(...) diminețile mă trezesc fără Bruno”. Altfel spus
(de însăși Nina Cassian), “sentimente de sezon”.
Pentru ca lucrurile să n-aibă un aspect linear
(“inteligența” poetei, pe care aceasta nu uită a o
menționa mereu, se pune pe lucru), intervin
meandrele unor dubii, contrarietăți, tensiunile
unei dialectici amoroase (contrapondere a celei
marxist-leniniste!): “Mă interesează Mihai, sînt
atașată de el, deși e slab, foarte slab, complexat,
stîngaci, deși mi-aș fi dorit atît de mult să dau de
un om puternic și chiar dominator de la care să
învăț și altfel decît “intelectual”. Sigur, îmi face
plăcere că mi-a spus: “bată-te Dumnezeu, Nina, te
iubesc”, dar frica, viața marginală, toate tarele lui
vizibile și, aș zice, sonore, atrag asupra noastră
tot felul de nenorociri. Sentimentele mele devin
greoaie și jenante”. Sau: “Uneori gîndesc că mă
port iresponsabil față de L. al cărui atașament ia
astfel de proporții (și cu participarea mea)”. Sau:
“Îmi amintesc de săptămîna încîntată - la
Semaine Sainte - petrecută cu Miro, atunci cînd
se părea că nimic nu ne poate clinti alianța și
cînd “multilateralitatea” mea îl “amețea” (îl
obosea, probabil, se depărta de mine lent, în mai,
iunie, aproape că n-am mai fost împreună). Iar
eu, în orbirea mea sau în nonșalanța mea sau în
încrederea necontrolată pe care o trăiam cu
bucurie, nedîndu-mi seama, într-o deplină lipsă de
vigilență, de catastrofa posibilă - decît o clipă!”.
Ni se atrage atenția, nu fără cochetărie, asupra
împrejurării că poeta nu “părăsește”, ci, cu
eleganță, așteaptă să fie părăsită: “Cu puține
excepții (Jany Colin, A.D., poate alții mai puțin
semnificativi), am așteptat ca ei să mă
“părăsească”. Chiar în cazul spectaculosului L.D.,
dar, mai ales, în cazul lui Marin sau al lui
Slavomir, eu n-am plecat pînă n-au apucat ei să
plece”. Iar concluzia e de-o paradoxală inocență a
dezamăgirii: “Am plătit pentru dezinvoltura mea,
pentru ceea ce am primit și am dat, pentru
extazul resimțit - dar oare ce speram?! De vreme
ce eu eram căsătorită și în dregoste cu iubitul
meu Ali”. Într-adevăr toate acuplările menționate
(precum, cutezăm a adăuga, și altele pe care le
cunoaștem din mărturisirea partenerilor
ocazionali, netrecute în analele “zestrei”!) au avut
loc pe fundalul acestei iubiri conjugale, absorbite
într-însa ca un burete ori - cine știe? -
reprezentînd dejecțiile, “purificările” ei ce
însumau un număr impresionant de “acte”.
lustrale.
Dar să mai observăm ceva. Dacă erosul
exuberant al Ninei Cassian poate semnifica o
mișcare de contrabalansare a onerosului artificiu
propagandistic, a ipostazei ideologice antivitale,
acesta se întoarce la un moment dat cu 180 de
grade spre a cuprinde chiar factorul oprimării,
izvorul frustrării mai mult ori mai puțin secrete
chiar față de subiectul auctorial. Poeta se arată
îndrăgostită de partid. Ținînd seama de mărturia
d-sale că avem a face cu o “criză mistică” sau cu
un “cult” sinucigaș, ne gîndim la acele femei
ultrapioase, de felul Sfintei Tereza de Avilla, care-l
iubeau pe Cristos. Momentele în care se produc
defecțiuni în raporturile scriitoarei cu ființa
E
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
7
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
sare-n ochi
Lupta împotriva
anticomunismului?!
Laszlo Alexandru______________________________
Una din preocupările societății noastre,
după decembrie 1989, a fost redobîndirea
propriei identități, prin analiza și con-
damnarea măcar morală a regimurilor dictatoriale.
Mult invocatul proces al comunismului nu s-a
înfăptuit concret, în sfera politică sau juridică,
deoarece la guvernarea țării parvenise garnitura a
doua de nomenclaturiști. Fruntașii ceaușismului
nu s-au recules în anii ‘90 prea îndelung după
gratii. Dar nimeni n-a mai avut autoritatea să
împiedice discuțiile din presa liberă. Cîțiva intelec-
tuali angajați și-au făcut un program din
dezvăluirea abuzurilor și a crimelor comise în tre-
cutul apropiat.
Au apărut însă diverse reacții la eforturile
analiștilor de a-și recuceri spațiul public. Dacă
pumnul și palma nu mai puteau fi vîrîte și
răsucite în gura care rostea adevărul, afirmațiile
trebuiau măcar răstălmăcite. Argumentele trebuiau
măcar diluate. Diferite grupuri de interese s-au
precipitat să relativizeze dorința de transparență.
Foștii șefi comuniști au acceptat cu greu să li se
spună verde-n față că ne-au condus la dezastru.
Ideologul Dumitru Popescu (zis și “Dumnezeu”) a
coborît în arenă, la jumătatea anilor ‘90, pentru a
condamna... “Realismul socialist” anticomunist.
Fostul scriitor al discursurilor lui Ceaușescu venea
să ne explice că toți cei care nu acceptăm cu blîn-
dețe efectele criminale ale trecutului dictatorial
sîntem lipsiți de spirit democratic. Neo-stalinistul
își acuza obraznic victimele de stalinism.
Altă grupare dilematică, pescuitoare în ape tul-
buri, s-a simțit datoare să conturbe apoi analiza
trecutului comunist. Alde Mircea lorgulescu sau
Andrei Pleșu au scos din dulap recuzita de zile
mari: relativizarea savantă, bășcălia rafinată, sofis-
mul manierat. Cînd adevărul e incomod, el tre-
buie persiflat. Ni se povestea așadar de sus despre
“umorile acre ale noilor activiști, care se aferează
spectral [sic!] pe «tărîmul» culturii și artelor. [.]
La orizont își face din nou apariția un concept
clasic al propagandei culturale de tip stalinist:
vinovăția. Nu există scriitori buni și proști, talen-
tați și netalentați. Există scriitori juști și nejuști.
Nu există cărți reușite și cărți ratate. Există cărți
periculoase și cărți recomandabile”. Iată cum
însăși baza etică a discuției era retezată, în
numele “nobilei inutilități” a esteticii evanescente.
Ciudat șir de sofisme prin care frumosul era invi-
tat să-i dea în cap adevărului! De parcă propagan-
diștii comuniști păcătuiseră prin lipsă de gust
estetic, și nu prin neadevăr etic. De parcă minciu-
na trebuia combătută fiindcă era inelegantă, și nu
pentru chiar faptul că era minciună. De parcă
adversarii comunismului puteau cumva să fie
comparați cu. tipologia stalinistă.
După două șarje mincinoase pe acest subiect -
dinspre foștii comuniști care-și apărau pielea și
dinspre dilematicii care-și vînau ascensiunea
socială -, am sperat că vom fi scutiți de noi antre-
namente de echilibristică. Iată că nu e tocmai așa.
Un reprezentant gălăgios al tinerei generații își
caută cu insistență discreditul. Ciprian Șiulea vine
să ne spună povești din București și să atace sub
ochii noștri Anticomunismul (vezi Observator cul-
tural, nr. 281-282/aug. 2005). “În România, anti-
comunismul pare să reușească performanța de a fi
o păcăleală aproape la fel de sinistră ca și comu-
nismul însuși”, ne declară cu aplomb temerarul
sofist. Cu o prestidigitație de zile ploioase,
valența profund etică a dezbaterii este escamo-
tată: victima și călăul se pomenesc pe aceeași
treaptă. Cancerul și lupta împotriva cancerului
sînt în ochii opinionistului nostru întîmplări la fel
de amuzante. Junele dă furtunos cu bota-n baltă
atunci cînd vorbește despre “păcăleala sinistră” a
comunismului și a anticomunismului, probabil
fără a cunoaște sutele de mărturii tragice despre
Gulag (inclusiv acelea legate de experimentul
Pitești). Cu așa o “păcăleală”, dacă i-ar fi căzut
victimă, Ciprian Șiuleaar fi rămas fără zîmbet pe
buze.
Dar nu gîndirea logică reprezintă punctul forte
al comentatorului. Aflăm cu mirare de la el că
“din 1990 și pînă astăzi, România oferă specta-
colul grotesc al unei «societăți civile» predominant
și violent anticomuniste, într-o țară în care
depășirea comunismului s-a făcut și se face nu
3
partidului i se par catastrofale: “Noua lovitură de
măciucă. Joi, la alegerile pentru Biroul
Organizației de Bază, am fost propusă și susținută
cu căldură (datorită “atitudinii mele curajoase”),
dar secretarul Comitetului Orășenesc, Ștefan
Cruceru, s-a ridicat declarînd că are obiecții la
candidatura mea din cauza “manifestărilor” mele
“din ultimul timp”. Stupoare la mine și la cei din
sală. I se cer explicații. Zice: “Nu discutăm acum,
voi discuta cu alt prilej”. Siderată, nu reușesc să
spun nici un cuvînt". Ca și: “ Un nor de stronțiu
plutește asupra mea. Ce urmează? Să mă excludă
din Partid? Pentru ce? Pentru ce vină imaginară și
inventată? Cu moralul scăzut, am hotărît să plec
pentru două luni la Sinaia”. Tribulațiile de partid
dor la fel ori poate mai mult decît cele ale iubirii
trădate. “Misticismul” deturnat al Ninei Cassian,
altoit pe trunchiul hetairismului d-sale funciar, l-a
constituit această pasională abordare a partidului.
E aici o îndoită substituție: amanților le ia locul
(intermitent!) partidul, iar acesta joacă rolul
religiei abhorate. Oricum, o performanță!
Nu putem a nu ne opri la încă un aspect
interesant al cărții de care ne ocupăm: raporturile
“trilateralei” Nina Cassian-Marin Preda-Aurora
Cornu. Declarat drept una din iubirile
“importante“ale poetei, autorul Moromeților e
supus unei analize din imediata apropiere, scrutat
de un ochi care i-a sesizat fără greș “adîncimile”
firii mobile, contradictorii, torturate, de
inadaptabil eșuat, și el, în compromis: “În Marin,
coexistau sublimul și josnicia, puritatea și
sordidul, forța și neputința, cu demarcații mai
nete decît am cunoscut la alții. (...) Meschinărie,
ciudă sterilă, parvenitism - au ieșit din Marin ca
niște paianjeni și au început să-I circule prin
viață". În existența lui s-a ivit “turburător de
frumoasa” nimfă Aurora Cornu (am avut prilejul
a o contempla și noi, la Casa Scriitorilor, în zilele
maximei sale înfloriri, în 1954). Merită a-i
reproduce porteretul în aqua forte ce i-l consacră
emula sa. Inclementă în impulsurile-i incisive,
imaginea are cu toate acestea o densitate
materială, o carnație romanescă: “Aurora Cornu e
o fată înaltă, brună, turburător de frumoasă, cu
cearcăne viorii sub ochii irezistibili, cu membre
lungi, dolente, personalitate fizică insinuantă, cu
o anumită morgă, cu un anumit mister, paralel cu
detalii proaspete, fruste (roșește foarte ușor), cu o
simplitate afectată alteori. La prima vedere, te
solicită prin ceea ce pare a fi extrema ei
sensibilitate, candoarea și un gen de grosolănie nu
lipsită de spirit care te face să-i acorzi credit.
Curînd, prezența ei se precizează, devine vorace și
amenințătoare. Are un rîs cu dinți mărunți și
gingii aparente care, foarte rar, reușește să pară o
garoafă albă, proaspătă în ovalul umbros al feței,
dar, mult mai des, amintește de indiscreția avidă
a unei rozătoare uriașă. La fatala ei frumusețe de
plantă mare și grea, se adaugă un creier atent,
mimetic și o undă de talent poetic bine hrănit cu
ambiții. Orgoliul uriaș (“două genii nu încap într-
o casă”, obișnuia să spună), acut, egolatrie
tiranică. Dar peste toate astea farmec, farmecul
unei distincții vestimentare suprapuse pe gesturi
needucate, farmec și, poate, fascinație: fascinația
răutății!” Autorul Vieții ca o pradă s-ar fi dovedit
pentru Aurora “o pradă ușoară”. Nescutit de
slăbiciuni, nefericit, ambițios, romancierul o
atrăgea totuși prin “promisiunea unei intrări
triumfale în societate și în cadrele unei vieți
înlesnite”.
Cîtă iubire reală i-ar fi putut purta rămîne un
factor incognoscibil. Ea l-ar fi preferat pe Petru
Dumitriu, etalon al succesului din perioada în
chestiune, “bărbat superb și scriitor tot atît de
mare, dezinvolt, puternic, erudit, aristocrat,
cunoscător de limbi străine și om de lume”.
Travaliul aplicat asupra naturii psihice a lui Preda
s-ar fi dovedit nefast. Aurora i-ar fi stimulat o
sumă de trăsături negative, împingîndu-l pe acest
om “slab”, “nehotărît”, “bîntuit de spaime” în
lupta pentru cucerirea unei supremații
conjuncturale, ca și, inevitabilă consecință, în
sfera unor “minore dispute mondeno-literare”:
“Dar, vai, Marin n-a corespuns. S-a îmbolnăvit de
concurență, invidie, neîncredere, lehamite,
neputință și cred că s-a îmbolnăvit mai cu seamă
pentru că a pierdut din greutatea lui specifică
puritatea, liniștea gravă a creației, ordinea pe care,
cînd l-am cunoscut, și-o impunea”. Epilogul nu
era greu de prevăzut. “Văzîndu-și partenerul de
așternut și de afaceri cam prăpădit, riscînd și pe
viitor astfel de eclipse, văzînd, pe de altă parte, că
Marin scrie greu și rar și că nici beneficiile bănești
nu sunt considerabile”, splendida Aurora a
divorțat
Dar oare Nina Cassian, văzîndu-și la rîndu-i,
de la un timp istoric, partenerul “cam prăpădit”,
predispus la “eclipse”, nemaifiind în stare a-i
asigura beneficii bănești notabile, n-a divorțat de
principalul d-sale partener, partidul?
■
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
numai cu imensă greutate, dar aproape din
greșeală”. Sublimă incoerență! Numai creierul lui
C. Șiuleapoate să deplîngă, pe de-o parte, faptul
că depășirea comunismului se face cu greutate, iar
pe de altă parte să persifleze eforturile pe care
societatea civilă le depune în direcția depășirii
comunismului. E ca și cum îl îndemni pe omul
bolnav să se însănătoșească, dar îl iei la palme pe
medicul care îi vine la căpătîi. Curat... “spectacol
grotesc”.
“Anticomuniștii noștri aveau datoria să ela-
boreze un proiect politic de democratizare a
României” - îi admonestează de undeva (foarte
de sus) nervosul povestitor pe puținii intelectuali
militanți de azi. Ei da, trecutul sună bine. Numai
că viziunea autorului e flagrant reductivă și falsifi-
catoare. Tot așa cum comunismul n-a fost numai
un simplu proiect politic, nici anticomunismul nu
se poate reduce doar la atît. Acțiunea antitotali-
tară îmbracă în mod simultan parametri civici,
morali, sociali, artistici, mentali, comportamentali
etc. Activitatea anticomunistă reprezintă un
fenomen mult mai complex decît o simplă
mișcare politică. Eseistul reduce polimorfismul
maladiei, după care persiflează cu suficiență efor-
turile de depășire a ei.
Dar nu e deloc lipsit de sens să ne întrebăm
unde se plasează Ciprian Șiulea în toată această
dezbatere? Dacă este el însuși anticomunist, atunci
reproșul (că n-a elaborat un proiect politic valid) îl
poate formula chiar la sine acasă, în fața oglinzii.
Inutil să mai obosească paginile unei reviste cen-
trale. Dacă însă nu e - căci incoerența sa ideatică
și identitară nu ne ajută s-o pricepem -, atunci
măcar s-o spună răspicat, să-l cunoaștem și noi. În
orice caz, mă întreb și îl întreb: a fi anti-antico-
munist echivalează cumva (prin negarea negației)
cu a fi comunist?
“La noi însă - continuă imperturbabil călcă-
torul în străchini - unii dintre cei mai aprigi anti-
comuniști, precum Ana Blandiana, Gabriel
Liiceanu, Octavian Paler, Emil Constantinescu sau
Gheorghe Ciuhandu, nu provin din rîndurile
disidenților reali, anticomunismul lor fiind foarte
proaspăt. De aceea anticomunismul este în
România o păcăleală sinistră, pentru că el a sărit
în cîteva zile de la cvasiinexistență la o amploare
cosmică. ” De parcă opiniile jugulate de cenzura
comunistă nu mai pot fi exprimate nici măcar
după căderea acesteia. De parcă atitudinile civice
și etice au azi drept de cuvînt doar cu aprobare
de la Ciprian Șiulea. De parcă numai disidenții
reali, dinainte de 1989, se bucură de autorizația
exclusivă de a fi anticomuniști. Ce neghioabă pre-
tenție ca legile prohibitive ale dictaturii să se per-
petueze și în condițiile democrației! Și ce
grosolană aberație de a interzice dreptul la
răzgîndire!
Ceea ce pînă aici părea o simplă bizarerie teo-
retică se revelează a fi, după cum ne dăm seama
deja tot mai limpede, o răsunătoare dovadă de
autism social-politic. Analistul își face impresia -
și ar vrea să ne convingă și pe noi - că în
România “discursul anticomunist ca atare a
devenit anacronic încă din momentul în care
comunismul a căzut ca regim politic, partidul și
ideologia lui evaporîndu-se la fel de brusc”. Pentru
eseistul halucinat, reminiscențele comuniste pe
care noi toți le suportăm gîfîind, de-a lungul aces-
tei tranziții interminabile către democrație, sînt,
ele, pur și simplu inexistente. Ce om fericit!
Asemeni daltonistului, Ciprian Șiulea nu se mai
istovește să facă distincția între culori.
Masaharu Seki (Japonia)
“Fiind clar că nu mai există comunism, a fost
găsit neocomunismul ca obiect pe care să se
exercite virtuțile civice neconsumate înainte de
1989, deși e evident că un neocomunism propriu-
zis nu a existat în timpul tranziției” - continuă cu
noutățile uluitoare prestidigitatorul nostru de
cartier. Inexistența neocomunismului, după 1989,
reprezintă o minciună la fel de flagrantă ca și
evaporarea instantanee a comunismului, cu ocazia
revoluției. E surprinzător cum cineva are convin-
gerea că e suficient să proclame cu voce tare abe-
rația, pentru ca ea să devină peste noapte plauzi-
bilă. Virtuțile civice biciuite aici cu suspectă
indignare exprimă de fapt mișcările spontane ale
societății civile. Ele n-au fost fabricate la comandă
și nu s-ar fi putut menține decît în prezența obiec-
tului lor de activitate, adică numai întrucît viața
socială le-a recunoscut necesitatea. Mai pe șleau
vorbind, nu ar fi apărut mișcările anticomuniste,
în lipsa remanențelor comuniste înseși. Funcția
creează organul.
Realitățile paralele construite de Ciprian Șiulea
zburdă nestingherite pe pagină, în disprețul
oricărei logici. “Faptul că foști nomenclaturiști și
securiști au continuat să domine România nu este
un simptom al neocomunismului, ci al prăbușirii
generale a societății și, mai departe, al lipsei unor
structuri instituționale, morale, economice capa-
bile să susțină o practică politică măcar vag demo-
cratică, măcar vag civilizată.” Ne frecăm la ochi și
încercăm, prin eforturi disproporționate, să recom-
punem piesă cu piesă elementele unui univers
mental halucinatoriu. Va să zică în România n-a
existat neocomunism, deși nomenclaturiștii au
continuat, folosind vechile năravuri, să domine
țara și după 1989. N-au existat structuri insti-
tuționale măcar vag democratice, măcar vag civi-
lizate, dar membrii societății civile care tocmai în
direcția aceasta s-au căznit sînt acum tratați cu
dispreț de imberbul scriitor. Înțeleagă cine poate!
Ciprian Șiulea refuză să ia act de polimorfis-
mul manifestărilor democratice și se repede cu
pumnul să înghesuie ansamblul formelor de
expresie sub o umbrelă unică: politica.
Diplomă de onoare
Anticomunismul ar fi neavenit, întrucît n-a reușit
să monopolizeze realitatea. Intelectualii români ar
fi trebuit, după decembrie 1989, să producă
“«integrare» nu ca un eufemism la asistența
socială, ci pur și simplu ca unificare într-un singur
sistem funcțional a tuturor enclavelor și cir-
cuitelor paralele sau «gri» din societate”. Am mai
auzit de cineva, în trecutul nostru recent, care le
pretindea “tutulor” să stea strîns uniți în jurul
celui mai iubit fiu, dar acum se odihnește în
Ghencea Militari.
Discursul totalitar al lui Ciprian Șiulea devine
însă indigest și scandalos prin nemăsurata sa aro-
ganță. Trebuie să clocești o imensă nesimțire per-
sonală pentru ca, deși contemporan cu
supraviețuitorii comunismului și avînd posibili-
tatea să le cunoști rănile profunde, să vorbești
totuși cu suficiență despre “demagogia anticomu-
nistă”. A scrie fără ezitare: “Ceea ce face din anti-
comunismul și comunismul românești fenomene
esențial identice este demagogia”, înseamnă a
depăși înfumurat orice limită a minimei decențe.
Există un teritoriu al gîndirii unde negocierea
nu-și mai are nici locul, nici rostul: acolo unde în
cauză se află viețile sacrificate ale milioanelor de
oameni. Negarea Holocaustului și a numărului
uriaș de victime pe care le-a produs această cata-
strofă mondială este deja pedepsită cu
închisoarea, iar fanteziile negaționiștilor se izbesc,
pe bună dreptate, de retorsiunile administrative.
Crima rămîne însă la fel de monstruoasă și de
cealaltă parte a baricadei. În mod simetric sînt
convins că se impune o lege aspră, care să-i
sancționeze cu privarea de libertate (inclusiv de
libertatea cuvîntului) pe negaționiștii și persifla-
torii Gulagului.
Atunci cînd această lege va fi promulgată,
obrăzniciile anti-anticomuniste ale lui Ciprian
Șiulea vor trebui dezgropate de la naftalină.
Pentru a fi pedepsite.
■
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
simptome
Portretul-robot al premiatului
Nobel pentru literatură
Ion Simuț
Am promis numărul trecut o analiză
statistică °i vag-sociologică a listei de
premiați Nobel pentru literatură, în
funcție de rase, continente, națiuni, vârste,
notorietate și convingeri politice ale scriitorilor.
Desigur, o astfel de analiză e mult prea
complicată, mai ales pentru ultimele două criterii,
care ar comporta o lungă discuție, cu adevărat
interminabilă. Scopul propus mi-a luat mai mult
timp decât mi-am imaginat și nu sunt prea sigur
nici dacă a meritat efortul. Să nu uităm scopul: o
simplă curiozitate asupra tabloului de valori care
rezultă din listă și asupra distribuției lui
geografice. De asemenea, în funcție de rezultat,
adică în funcție de „cantități” (ar fi trebuit să
lucrez în procente, dar am preferat ierarhizările
numerice), putem face un portret-robot al
premiatului Nobel pentru literatură (în sensul de
„cine l-a luat mai frecvent, din ce categorie”?) și
putem risca previziuni de principiu (încotro va
merge premiul în anii următori). Ne întrebăm,
desigur, cât timp se menține o anumită logică a
atribuirii premiului; cu alte cuvinte, cât timp se
mențin cam aceleași criterii? Kjell Espmark,
actualul președinte al Comitetului Nobel pentru
literatură (cu o vechime considerabilă, e din 1988
în această postură de decizie și coordonare a
selecțiilor), apreciază, în volumul său Premiul
pentru literatură. Un secol cu Nobel (Editura
Institutului Cultural Român, 2003), că se pot
individualiza perioade de 10-15 ani, în care
premiul se acordă aproximativ după aceleași
criterii, în funcție de stabilitatea membrilor în
juriu. Am arătat în numărul trecut că din 1984 ne
aflăm în epoca răspândirii globale a premiului,
după cum o califică autorul cărții menționate.
Nobelul pe continente, națiuni și
vârste
Precizez că analiza mea se bazează pe întreg
intervalul 1901-2004, când premiul a fost atribuit
de 97 de ori (o eventuală analiză procentuală ar
trebui să pornească de la această realitate).
Nobelul pentru literatură nu s-a acordat în anii
1914, 1918, 1935, 1940, 1941, 1942, 1943 - deci
în șapte ani, iar pentru acești ani nu s-a acordat
altă dată în compensație. Pe de altă parte, de
patru ori s-a atribuit așa-zisul premiu împărțit,
adică pentru doi scriitori, valoarea lui fiind
înjumătățită: în 1904 (un francez și un spaniol),
1917 (doi danezi), 1966 (un israelian și o
scriitoare germană naturalizată în Suedia) și 1974
(doi suedezi). Din acest motiv, al premiului
împărțit, va apărea în câteva locuri, fracțiunea de
0,5. Să dăm cuvântul cifrelor.
Pe continente și țări, premiul Nobel a fost
distribuit până în 2004 inclusiv, astfel:
EUROPA, total premii: 69,5, din care, pe țări
(ierarhic, în ordinea numărului de premii):
Franța: 11,5; Marea Britanie: 8; Germania: 7,5;
Italia: 6; Suedia: 5; Spania: 4,5; Uniunea Sovietică:
4; Norvegia, Polonia și Irlanda: câte 3;
Danemarca, Elveția și Grecia: câte 2; numai un
premiu au obținut: Belgia, Finlanda, Islanda,
Iugoslavia, Cehoslovacia, Portugalia, Ungaria și
Austria.
STATELE UNITE ALE AMERICII, total
premii: 11.
AMERICA CENTRALĂ ȘI AMERICA DE
SUD, total premii: 5, din care: Chile: 2 (în 1945
și 1971), iar Guatemala (în 1967), Columbia (în
1982) și Mexic (în 1990), câte unul.
ASIA, total premii: 4,5 (dacă socotim aici și
Israelul), adică: Japonia : 2 (în 1968 - Yasunari
Kawabata și în 1994 - Kenzaburo Oe); India: 1
(Rabindranath Tagore în 1913); Israel: 0,5 (în
1966, Samuel Agnon, premiu împărțit cu Nelly
Sachs) și China: 1 (în 2000, prin Gao Xingjian,
stabilit în Franța). De fapt scriitorii evrei, au luat
mult mai multe premii, dar pentru apartenența
lor la alte literaturi.
AFRICA, total premii: 4, din care, pentru
Nigeria: 1 (în 1986); Egipt: 1 (în 1988), Africa de
Sud: 2 (în 1991, o scriitoare albă, și 2003, un
scriitor alb).
INSULE SAU STATE EXOTICE: 2 premii,
adică 1 premiu pentru Santa Lucia, în 1992, și
unul pentru Trinidad-Tobago, în 2001.
AUSTRALIA: 1 premiu (în 1973, Patrick
Withe, astăzi complet uitat, cel puțin în zona
europeană).
Ierarhia pe continente am evidențiat-o, prin
ordinea de mai sus. În ierarhia pe națiuni intervin
câteva modificări, dacă introducem în ierarhia
europeană după Franța, cu 11,5 premii, Statele
Unite cu 11 premii, apoi vin Marea Britanie, cu 8,
și Germania, cu 7,5 și așa mai departe, celelalte
țări europene. Predominanța occidentală e
categorică, dacă acordăm Occidentului sensul larg,
cuprinzând și Statele Unite. Toată Europa și SUA
adună împreună 80,5 premii, din totalul de 97.
Premiile europene pot fi împărțite pe trei zone
distincte: 1. Occidentul european (fără țările
scandinave): 48,5 (distribuția pe țări se poate
urmări în bilanțul de mai sus); 2. Țările
scandinave: 11 premii, din care 10 atribuite până
în 1951, iar de atunci încoace numai unul: 5 -
Suedia, 3 - Norvegia, 2 - Danemarca și 1 -
Finlanda; 3. Țările din Est (foste comuniste): 10
premii (4 - Uniunea Sovietică, 3 - Polonia, câte
unul Iugoslavia, Cehoslovacia și Ungaria). Scorul
dintre Vest (socotind și Scandinavia) și Est în
Europa este de 59,5 la 10. Raportul dintre
Occident (Europa occidentală plus SUA) și restul
lumii e de 80,5 la 16,5 premii. Să remarcăm la
capitolul analizei pe națiuni că există un singur
arab premiat, egipteanul Naguib Mahfouz, în
1988. Cât despre Salman Rushdie el nu cred că va
fi premiat niciodată din motivul corectitudinii
politice sau pentru a nu-i consacra sfidarea
religioasă din Versetele satanice, sfidare care a
deranjat lumea musulmană. Cum Israelul a
obținut numai o jumătate de premiu în 1966,
începând din 2005, în anii următori, Amos Oz va
urca printre marii favoriți.
O analiză mai delicată e pe rase. Pe listă există
4 asiatici propriu-ziși (2 japonezi, un indian și un
chinez), doar 2 scriitori de culoare (nigerianul
Wole Soyinka, premiat în 1986, și scriitoarea
americană Toni Morisson, premiată în 1993),
restul sunt albi. Aparțin unor culturi exotice și
probabil unui amestec de rase și alți scriitori
(puțini), pe care mi-e greu să-i clasific, cum este
Derek Walcott (premiat în 1992) din Santa Lucia,
și V.S. Naipaul (premiat în 2001), din Trinidad-
Tobago. A sperat multă vreme degeaba poetul
senegalez de culoare Leopold Sedar Senghor la
obținerea premiului Nobel, dar avea o mare
piedică: aceea de a fi făcut politică oficială de
stat, a fost chiar prim-ministru. Or, premiul
Nobel nu se acordă celor care s-au implicat în
politică la vârf. Există o singură mare excepție:
Churchill!
Deci, revenind la problema proporțiilor dintre
rase, putem observa cu ușurință, recuperările la
categoriile scriitori negri, arabi, africani (fie și
albi), asiatici, scriitori din state minuscule, care s-
au făcut în ultimii douăzeci de ani, adică tocmai
cei definiți de Kjell Espmark anii răspândirii
globale a premiului Nobel pentru literatură.
Politica punerii în valoare a marginalilor e
evidentă. Trebuie să privim acești ultimi 20 de ani
ai premiului Nobel pentru literatură, dacă vrem
să-i judecăm adecvat, ca exemplu de politică
postmodernă a valorilor, în favoarea marginalilor.
E un simptom major al actualității culturale
universale.
O analiză pe diferențierea între scriitori și
scriitoare își are și ea mica ei relevanță. De-a
lungul celor peste o sută de ani de premiu Nobel,
au fost premiate 10 scriitoare: în 1909, suedeza
Selma Lagerlof; în 1926, italianca Grazia Deledda;
în 1928, norvegiana Sigrid Undset; în 1938,
scriitoarea americană Pearl Buck, căzută în
anonimat; în 1945, chiliana Gabriela Mistral; în
1966, Nelly Sachs, scriitoare germană stabilită în
Suedia; în 1991, scriitoarea albă Nadine Gordimer,
din Africa de Sud; în 1993, scriitoarea de culoare
Toni Morisson, din Statele Unite; în 1996,
poloneza Wislawa Szymborska și, în sfârșit, în
2004, scriitoarea austriacă Elfriede Jelinek, cea
mai libertină în subiecte și în limbaj dintre toți
premiații Nobel pentru literatură. Deci scorul ar fi
de 10 scriitoare la 87 de scriitori premiați.
Probabil că în viitor se gândește și aici o
recuperare a diferenței. În ultimii 15 ani (1991-
2004) au fost premiate 4 scriitoare, prin
comparație cu 6 scriitoare premiate într-un
interval de șase ori mai mare, din 1901 până în
1990.
O investigație mai dificilă (pentru că necesită
un timp de lucru mai îndelungat) e aceea privind
vârsta scriitorilor în momentul acordării
premiului. Cei care au avut până la 55 de ani
sunt puțini, iar cei sub 50 de ani și mai puțini.
Iată câteva exemple și curiozități. Cei mai tineri
premiați Nobel pentru literatură, la 44 de ani, au
fost englezul Rudyard Kipling (premiat în 1907) și
francezul Albert Camus (premiat în 1957). La 45
de ani a fost premiat americanul Sinclair Lewis
(în 1930), la 46 scriitoarele Sigrid Undset (în
1928) și Pearl Buck (în 1938); la 48, elvețianul
1O
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Carl Spitteler (în 1920) °i americanul Eugene
O'Neill (în 1936); la 49, Romain Rolland (în
1915) și Maurice Maeterlinck (în 1911); la 50,
Gerhart Hauptmann (în 1912); la 52, Al.
Soljenițîn (în 1970); la 52, Tagore (în 1913); la 54,
Thomas Mann (în 1929); la 53, Grazia Deledda
(în 1926). Am găsit 14 scriitori (din 97) care au
avut sub 55 de ani în momentul acordării
premiului Nobel. Cei mai mulți scriitori sub 55
de ani au fost premiați în primele decenii din
secolul XX. Mai aproape de noi, cel mai tânăr
premiat Nobel a fost Gabriel Garcia Marquez,
care avea 54 de ani în 1982, când i-a fost atribuit
premiul Nobel. Tendința evidentă a devenit ca
premiul să se acorde unor scriitori din ce în ce
mai bătrâni, pentru a nu se compromite și a nu
compromite premiul Nobel prin eventuale opțiuni
politice (de dreapta) sau chiar prin orice fel de
implicare politică de stat, după acordarea
premiului Nobel. Cazul cel mai compromițător
din istoria premiului Nobel a fost al
norvegianului Knut Hamsun, premiat în 1920, la
vârsta de 61 de ani, dar care, longeviv (a murit în
1952, la vârsta de 93 de ani), a avut timp să-și
exprime o atitudine profascistă în preajma celui
de-al doilea război. Și dintr-o astfel de precauție,
premiul Nobel se acordă la o vârstă cât mai
înaintată. O concluzie care ne va folosi pentru
trasarea portretului-robot decurge de aici:
premiatul Nobel e, mai frecvent, un scriitor în
vârstă, adesea depășind 65 de ani, dacă nu chiar
70.
Convingeri politice și notorietăți
În privința convingerilor politice ale scriitorilor
premiabili, a devenit notoriu faptul că juriul s-a
îndreptat mai mult spre cei de stânga decât spre
cei neutri, dar niciodată, după știința mea, nu a
ales scriitori cu convingeri explicite de dreapta
(nici măcar în forma unui liberalism bine
articulat). De aceea, probabil, Mario Vargas Llosa
nu are nici o șansă la premiul Nobel, pentru că a
candidat la președinția Peru-ului cu un program
liberal. De aceea, Ernst Junger, fost ofițer nazist,
dar mare scriitor, nu ar fi obținut niciodată
premiul Nobel, nici nu e de imaginat că ar fi
putut ajunge în selecția finală; probabil că nici nu
a fost nominalizat vreodată (arhivele ultimelor 50
de ani sunt secrete). Cum nu e de imaginat să fi
fost considerat un candidat demn de luat în
seamă marele poet german Gottfried Benn (el a
trăit până în 1956), trecut și el printr-un scurt
episod de simpatie nazistă (participant printr-o
funcție culturală la regim doar șase luni în 1934,
după care demisionează și este continuu
persecutat și marginalizat).
Mi-e greu să fac o investigație statistică pe
acest criteriu politic. Ar fi în discuție două
situații: 1. angajații în funcții politice; 2. scriitorii
cu simpatii politice manifeste. Aceștia nu ar fi
trebuit să fie premiați. Scriitorii care fac politică
nu sunt agreați de juriul Nobel (cel puțin așa se
spune). Totuși, câteva exemple ne stau împotrivă.
Premierea lui Winston Churchill, în 1953, deși a
fost șeful guvernului englez în timpul celui de-al
doilea război, dar într-o acțiune anti-fascistă,
rămâne pentru mine (și pentru mulți alții) o
enigmă, argumentul nefiind bazat pe texte
palpabile și convingătoare ca literatură. Ciudată a
fost și premierea lui Mihail Șolohov în 1965,
compensată în 1970 prin disidența recunoscută a
lui Soljenițîn. Exemple sunt nenumărate pentru
premii Nobel acordate unor scriitori cu convingeri
de stânga notorii, până la tendințe comuniste sau
filocomuniste, de tipul Gide (premiat în 1947),
Hemingway (în 1954), Sartre (în 1964, i s-a
acordat, dar a refuzat premiul), guatemalezul
Asturias (în 1967), chilianul Pablo Neruda (în
1971) și desigur Marquez, devenit după acordarea
premiului Nobel în 1982 mare prieten al lui Fidel
Castro (nu știu dacă nu cumva a fost și înainte!).
E adevărat că în ultimii 20 de ani, deci după
Marquez, au dispărut scriitorii filocomuniști de
pe lista premiului Nobel pentru literatură, dar
trecutul unor astfel de favorizări e frapant.
În privința notorietății scriitorului în
momentul acordării premiului Nobel iarăși încap
multe discuții, dar nu mă aventurez pe acest teren
instabil. Reamintesc situația că premiul se acordă
din ce în ce mai frecvent în ultimii 20 de ani
unor scriitori dacă nu total necunoscuți, atunci
unor scriitori foarte puțin cunoscuți. De la
Marquez încoace singurele excepții ar fi Camilo
Jose Cela și Octavio Paz în 1989 și 1990, Jose
Saramago și Gunter Grass în 1998 și 1999. În
rest, mai nimic notabil în sensul marii literaturi.
Această politică nu mai poate merge multă vreme
așa, fără ca premiul să nu fie amenințat de o
pierdere a prestigiului și de o dezamăgire
constantă a publicului și a specialiștilor.
Adunând toate aceste constatări, cum ar arăta
portretul-robot al premiatului Nobel pentru
literatură, pe baza celor mai frecvente cazuri? Iată
principalele trăsături după care poate fi
recunoscut: premiatul Nobel pentru literatură e,
cel mai frecvent, un SCRIITOR ALB,
OCCIDENTAL, STÂNGIST (sau dintr-o
CULTURĂ MARGINALĂ ori DE
INTERFERENȚĂ), VÂRSTNIC (peste 65 de ani),
DE MICĂ NOTORIETATE (un singuratic, un
izolat). Aceasta spune, statistic și sociologic,
istoria acordării premiului Nobel. Practica recentă
contrazice punctual portretul-robot: nu merge pe
regula absolută, ci pe mici abateri.
Viitorul premiului Nobel pentru
literatură
Prezentul optează din ce în ce mai mult
pentru contrazicerea uneia sau a două dintre
aceste constante, în felul următor:
a)	nu un scriitor, ci o scriitoare: din 1991 până
în 2004 s-au acordat 4 premii pentru scriitoare,
din totalul de 10 premii pentru scriitoare, dintr-un
secol; e o recuperare semnificativă.
b)	nu un alb sau un occidental, ci un afro-
asiatic: în ultimii 20 de ani Europa pierde teren în
statistică, pentru a acorda loc unor scriitori din
Nigeria (1986), Egipt (1988), Mexic (1990), Africa
de Sud (1991), Santa Lucia (1992), Japonia
(1994); China (2000), Trinidad-Tobago (2001), din
nou Africa de Sud (2003). O mică revanșă față de
Occident își ia și Estul european: Cehoslovacia (în
1984), Polonia (în 1996), Ungaria (în 2002).
Tabloul e total schimbat față de cum arăta lista
premiilor Nobel în prima jumătate a secolului XX
sau chiar până prin 1970-1980, când Occidentul
era categoric dominant. În ultimele două decenii
occidentalul a devenit excepția de pe listă. În
viitorul apropiat poate avea șanse japonezul
Haruki Murakami sau cineva cu totul neașteptat,
dintr-o zonă-surpriză. Nu ignor, ca ipoteze, nici
revanșa Estului, prin adevărați maeștri
recunoscuți, cum sunt Ismail Kadare și Milan
Kundera. Dar aceștia din urmă, au „defectul” de a
fi prea la îndemână, chiar previzibili. Israelianul
Amos Oz e o variantă bună la acest capitol.
c)	locul stângismului explicit este luat de
scriitorul provenit dintr-o cultură marginală sau
culturile de interferență: un evreu american (ca
Saul Bellow, în 1976) sau un evreu americanizat,
originar din Polonia (Isaac Bashevis Singer în
1978) sau un evreu de limbă germană, născut în
Bulgaria și stabilit în Marea Britanie (Elias
Canetti, în 1981) sau un chinez stabilit în Franța
(Gao Xingjian în 2000). Mergând pe această
logică ne putem aștepta să fie premiați în viitorul
apropiat un japonez naturalizat în Anglia (Kazuo
Ishiguro) sau un francez-arab, originar din Liban
(Amin Maalouf) sau un rus francofon (Andrei
Makine) sau o scriitoare suedeză, originară din
România (Gabriela Melinescu, cred foarte mult în
această posibilitate) sau o scriitoare germană,
originară din România (Hertha Muller) sau un
scriitor evreu, de origine română, stabilit în SUA
(Norman Manea). Cu aceste trei ipoteze din
urmă am anticipat articolul din numărul viitor
despre posibilii noștri premiați Nobel.
d)	mai greu va fi de contrazis, din portretul-
robot, previziunea de scriitor vârstnic; nu cred că
juriul Nobel își va îndrepta atenția spre un scriitor
sub 50 de ani, ca spre Albert Camus altădată; nici
nu aș ști la ce nume să mă gândesc, din această
categorie; o opțiune de acest fel ar fi cu adevărat
ceva senzațional în istoria recentă a acordării
premiului Nobel pentru literatură. Să zic Tracy
Chevalier ar fi prea extravagant pentru premiul
Nobel acum: născută în 1963, ar fi cea mai tânără
premiată din întreaga istorie a premiului. La fel de
senzațional și de neimaginat (cel puțin în
următorii zece ani) ar fi un premiu pentru Mircea
Cărtărescu.
e)	o ciudățenie ar fi (într-adevăr, cea mai
mare) ca premiul Nobel să nu se acorde unui
scriitor de profesie, ci unui intelectual umanist de
alt profil. Nu ar fi o premieră. În 1902, premiul
Nobel pentru literatură a fost acordat istoricului
german Theodor Mommsen, în 1927 filosofului
francez Henri Bergson (pe listele de candidați cu
mari șanse a figurat o vreme și Freud), în 1950
filosofului englez Bertrand Russell, în 1953
politicianului Winston Churchill. Sunt patru
excepții, sprijinite de argumentul „umanismului
generos”, adesea invocat de juriul Nobel și în alte
cazuri. E adevărat că după 1953 nu a mai
recidivat prin astfel de excepții descumpănitoare.
Ce ați zice de premierea lui Bill Clinton sau a lui
Gorbaciov? Vorbesc de premiul Nobel pentru
literatură, doar cei doi și-au scris autobiografiile și
au dat dovadă de un „umanism generos” în
misiunea lor politică epocală!
f)	nu știu când își va strica juriul proasta
tradiție de mai bine de două decenii de a acorda
cel mai frecvent premiul unui scriitor de mică
notorietate; există singuratici de mare notorietate,
maeștri recunoscuți, pe care i-am mai pomenit în
articolul din numărul anterior: J.D. Salinger,
Norman Mailer, John Updike, Kurt Vonnegut jr.,
Thomas Pynchon, John Fowles, Umberto Eco,
Michel Tournier, Cinghiz Aitmatov, Valentin
Rasputin. La aceștia l-aș adăuga, fie și printre
aspiranții fără șansă, pe mai activul și mai
vizibilul Mario Vargas Llosa. Numai cu o serie de
maeștri recunoscuți (de felul celor pe care i-am
enumerat), premiați câțiva ani la rând, s-ar
reabilita premiul Nobel pentru literatură. Altfel
este trist în lume, fără victoria marilor valori...
■
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
11
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
moment aniversar
Alexandru
Zub
Un senior al culturii
Ovidiu Pecican
In persoana istoricului Alexandru Zub s-au
întrunit calitățile unui om de cultură
complex, dintr-o specie mai rară prin părțile
noastre. Alura suplă și delicată a academicianului,
vorba calmă și, în egală măsură, plină de căldură
anunță un spirit seren, deși textele publicistului și
ale istoricului dezvăluie amploarea orizontului
ideatic și anvergura unui pariu consecvent urmat,
etapă cu etapă.
Profesorul poartă părul pieptănat pe spate, iar
privirea îi este directă și senină. Pe coridoarele și
prin cabinetele de lucru de la Institutul de Istorie
„A. D. Xenopol” te conduce ca un amfitrion
discret și amabil, invitându-te în cele din urmă să
te instalezi într-un scaun cu spetează dibuit cu
greu printre potecile improvizate între turnurile
fragile de cărți care acoperă podeaua biroului său.
Al. Zub se simte acolo acasă. Cafeaua ți-o
servește în ceșcuțe de porțelan fin și între timp îți
povestește, indică locuri pe câte unul dintre
pereții-bibliotecă, ticsiți cu volume felurite, îți
arată șantiere începute și lăsate pentru o vreme să
se așeze, cu mormane de fișe legate în pachete
compacte.
A știut să-și adune în jur o sumă de excelenți
profesioniști, punând la cale împreună programe
de cercetare consistente, simpozioane
internaționale, queste spirituale felurite. Dintre
istoricii români, este unul dintre cei care fac
școală, dau viață și credibilitate unor căutări
aparent îndepărtate, sprijină cu coloana lui
Generozitatea cărturarului
Lucian Nastasă
Dintre cei care s-au aflat mai îndelungă
vreme în preajma lui Alexandru Zub și
care au profitat substanțial de întâlnirea
providențială cu un intelectual atât de rafinat,
poate că eu am scris cel mai puțin despre
Domnia Sa. Poate că unii s-au grăbit să mă
califice de ingrat și nerecunoscător, alții de
orgolios, iar cei mai binevoitori aproape că nu au
observat această reținere din partea mea. A mai
venit apoi despărțirea dintre noi, doar spațială,
interpretată de unii ca un abandon al exigențelor
Profesorului, iar de mulți alții ca o inevitabilă
despărțire de traiecte dintre magistru și discipol.
Însă în toate cazurile s-a exagerat prea mult!
N-am scris despre Alexandru Zub doar
dintr-un soi de pudoare (deși sunt și două-trei
excepții, la care și acum mă înfior de plăcere), iar
apoi - în modestia sa - el nu are nevoie de
asemenea gesturi. Pe când aveam doar douăzeci și
doi de ani m-a copleșit cu atenția și încrederea de
care prea puțini au avut parte, m-a implicat în
proiectele sale, a fost stimulul și artizanul
primelor mele cărți, am petrecut prea mulți ani în
apropierea sa, am discutat prea multe lucruri,
mi-a făcut prea multe destăinuiri, m-a ocrotit prea
mult de influențele nefaste ale ideologiei anilor
’80 (dar și de oamenii acelor vremi, care nu știau
decât să „poruncească” și să fie ascultați fără
cârtire), adeseori i-am fost printre primii lectori ai
volumelor sale, mi-a cerut exigență în tot ceea ce
fac și vorbesc, fără să-mi ceară nimic în schimb:
nici obediență, nici loialitate, nici lingușire. A fost
vertebrală o viziune generoasă asupra trecutului
istoriografic românesc.
Frecventând de-a lungul și de-a latul scrisul
cărturarilor preocupați de retrasarea trecutului ,
Al. Zub are, totuși, preferințe nete, vădite de mai
multe cărți. Prima lui iubire, marcată de reveniri
concentrice și aprofundări pe măsură, pare să fi
fost Mihail Kogălniceanu. Alt maestru de suflet
reluat mereu rămâne Vasile Pârvan. Între istoricul
abandonat politicii majore și cel repliat în
eseistica solemnă și oraculară se deschide un
spațiu istoriografic și o cronologie a modernității
cărora academicianul Zub le-a conferit o strălucire
și o densitate unică.
Una dintre cărțile dragi mie din vasta producție
a magistrului de la Iași este volumul dedicat
anului de turnură 1990. Să scrii istoria din mers,
din goana calului, cu părul fluturând în vânt și
călimara din mână amenințând să își verse
cerneala în coama bidiviului nu e lucru la
îndemână, ci mai degrabă de măiestrie. Încropind
studii și comunicări, evaluări de etapă și articole
de câteva sute de cuvinte, profesorul și le-a adunat
fără să ezite, în virtutea vreunei false modestii,
punându-le la dispoziția celui ce s-ar grăbi să
aprofundeze înțelegerea epocii. Astfel, Chemarea
istoriei. Un an de răspântie în România
postcomunistă (1997) se constituie într-o pledoarie
pentru crochiu și acuarelă, pentru curajul de a
reține efemerul, nuanța, jerba, explozia, salvând-o
în vederea evaluărilor ulterioare, la fel cum Gh.
Grigurcu practică același tip de abordare în spațiul
criticii și polemicii literare.
un pedagog perfect, generos cu mine și cu alții,
însă cumplit de intransigent cu sine.
Or, a vorbi despre Alexandru Zub, fără a intra
în intimitatea intransigenței și personalității lui
complexe, însemnă a nu spune mai nimic din
ceea ce oferă dimensiunea reală a cărturarului de
excepție. De aici reținerea mea pentru orice
evocare, principiu pe care însă, acum, mi-l reprim,
nu fără ezitare, la moment aniversar, dar nu și
bilanțier, pentru că Al. Zub mai are încă multe de
spus.
Când, în 1994, i-am dedicat Profesorului un
volum intitulat sugestiv Istoria ca lectură a lumii,
înregistrând cu fidelitate întreaga lui
impresionantă producție istoriografică, totul părea
la jumătate de drum, cunoscându-i proiectele și
laboratorul. Însă numai după un deceniu de
atunci constat cât de imprevizibil a fost prin
prolificitatea scriitoricească, aproape triplându-și
aparițiile editoriale, fără egal până acum în spațiul
nostru istoriografic, deși creuzetele lui intelectuale
și documentaristice îmi par încă neatinse. Iar cine
nu-l cunoaște, ar putea crede că nu face nimic
altceva decât să scrie (ceea ce este foarte
adevărat), însă prea puțini percep dimensiunea -
în fapt, vocația - lui organizatorică, pentru care
mereu a avut un veritabil cult.
Institutul pe care îl conduce de un deceniu și
jumătate la Iași a strălucit în acest interval de cele
mai elevate inițiative istoriografice, perfect
racordabile la toate progresele din domeniu pe
plan mondial. Este și explicația pentru care mai
Când vreo editură va asuma salutarul proiect,
Al. Zub își va putea reordona rafturile de cărți al
căror autor sau editor este, evidențiind astfel
continuitățile de la un proiect la altul, vizibile,
altminteri, numai pentru observatorii mai
stăruitori. Un asemenea corpus ce ține de istoria
istoriografiei, dar simultan o plasează pe aceasta
în șirul construcțiilor culturale de mare ținută,
poate fi deja descifrată ca una dintre realizările
cărturărești mari ale unei epoci în multe privințe
modeste.
Al. Zub îmi apare ca unul dintre motivele de
speranță ale României de azi și ale celei de mâine.
■
toți intelectualii marcanți din cele mai diverse
colțuri ale lumii, aflați în trecere prin Iași, au ca
principală așteptare șansa de a poposi câteva clipe
în preajma lui Alexandru Zub.
Dar poate ceea ce i se datorează cel mai mult
lui Alexandru Zub este existența în perioada post-
comunistă a unei pleiade de cărturari (nu doar
istorici) din generația anilor optzeci și nouăzeci,
deloc infestați de viciile ideologiei comuniste, apți
acum - după cum s-a dovedit deja - a elabora
lucrări perfect racordabile la marile curente
culturale europene, debarasați de prejudecăți și
tare provincialiste. Este un adevărat creator de
„școală”, în sensul cel mai exact al termenului,
displăcându-i profund tot ce înseamnă „coterie”,
„grup de influență”, „presiune”.
Posesor al unei biblioteci personale
impresionante (poate unică în spațiul românesc),
ținută la zi cu tot ceea ce este peren în sfera
creației umaniste, cu un spirit generos în a da și
altora din agoniseala sa bibliografică, risipitor
până la inconștiență în ceea ce privește rodul
cugetării proprii și din care mulți și-au creat deja
un nume, Alexandru Zub a rămas cel mai
calificat și sârguincios artizan al marilor
construcții cărturărești și modelator de caractere.
A refuzat cu obstinație orice provocare de
ascensiune pe filiera carierei politice (cândva,
zidurile Universității din Iași purtând însemnele
graffiti „Zub președinte”), în profitul statutului de
„monarh” al literelor și științei.
Iată de ce, fidel reținerilor mele, dar mai ales
din admirație nedisimulată față de Magistru, nu
voi tulbura liniștea lui dintre cărți și gânduri,
rostind abia șoptit urările mele de zi aniversară,
știind cât de dragă îi este discreția.
’	■
12
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Avangarda românească °i
politica
___________________________________
Unul dintre termenii definitorii pentru
orice mi°care de avangardă este, cum se
°tie, cel de opoziție sau de ruptură, cum
se exprima Eugene Ionesco, în solidaritate cu toți
interpreții fenomenului. Revoltă, insurecție,
revoluție au fost mereu variantele unei stări
generale de nesupunere față de ordinea stabilită
prin tradiție, acceptată de majorități,
“oficializată”. “L’ennemi a abattre est le systeme
dominant dans son ensemble, eleve au rang
d’heritage culturel, avec son appareil, sa
discipline, sa hierarchie” - scrie Adrian Marino (v.
Les avant-gardes litteraires au XX-e siecle,
Akademiai Kiado, Budapest, 1984, p. 634) fără să
uite că, într-o expresie semnificativă, suprarealiștii
se considerau “des specialistes de la revolte”. Îi
precedaseră futuriștii, expresioniștii (în”activismul”
cărora componenta socială era esențială), mișcarea
Dada, pentru care “numai opoziția ne leagă de
trecut”, propunând o versiune anarhică și nihilistă
a revoltei. Și, cum se știe, tot ei vor fi cei care vor
considera la un moment dat că “revoluția
suprarealistă” nu e suficientă (ca expresie strictă
a revoluției spiritului) și își vor pune mișcarea
“au service de la revolution”, marcând o angajare
politică de stânga, marxizantă. Starea de
“revoluție permanentă” e afirmată peste tot în
cadrul avangardei istorice și la toate nivelele vieții
sociale și creației. Iar dacă e vorba despre reperul
social atacat, el e fără îndoială “burghezia” și
spiritul burghez, acesta din urmă numind -
trebuie precizat - dincolo de clasa socială ca
atare, o realitate categorială ce concentrează și
actualizează emblematic o tipologie a “vechiului”
respins programatic, a tot ce sugerează
convenționalizarea extremă, conformismul,
filistinismul, prozaicul pozitivism, imobilismul
social și estetic resimțite mai mult ca oricând spre
sfârșitul secolului XIX și debutul celui următor.
Asemenea atitudini pot fi regăsite, firesc, și în
spațiul mișcării românești de avangardă, cristaliza-
tă, cum știm, cu o anumită întârziere față de cea
europeană, în condițiile specifice, locale, pe care
nu le evocăm pentru prima oară: contextul social-
istoric ce încuraja, în preajma marii Uniri din
1918, mai curând construcția și reconstrucția
culturală decât contestarea unei tradiții relativ
recente, totuși, a modernității. Societatea
românească se afla, în epoca de cristalizare a
avangardelor europene, în plin proces de consoli-
dare “burgheză”, iar în plan cultural trecutul nu
apăsa încă atât de greu încât să pretindă respin-
geri și rupturi radicale. Premise nefructificate la
timp ale unei modernități insurgente vor trebui
să-și găsească aiurea terenul mai fertil (ca în cazul
dadaismului, cu manifestări concludente și con-
secințe majore în cadrul mai larg, european, și nu
în patria de origine a capului mișcării), după cum
programe iconoclaste lansate peste frontiere, pre-
cum futurismul, nu vor avea decât ecouri asimi-
late în “sinteza modernă”, oarecum reconciliantă,
de factură “integralistă” dinspre mijlocul anilor
’20 ai secolului trecut. Traducătorul, cu simpatii
socialiste, al manifestului futurist al lui F.T.
Marinetti, din 20 februarie 1909, publicat în
aceeași zi la Craiova, se arătase, - știm iarăși - nu
întâmplător, foarte rezervat în materie de revoltă,
deopotrivă artistică și socială, mărturisind mai
curând o atitudine de simpatie comprehensivă și
compătimitoare pentru suferințele celor oprimați,
pe linia unui reformism socialist pozitiv, construc-
tiv, scutit de zguduiri și acțiuni extreme.
Revista “Contimporanul”, care prelua, în
1922, moștenirea publicației socialiste apărute
între 1881 și 1891 (ce înregistrase prezența sub-
stanțială a criticului marxizant Constantin
Dobrogeanu-Gherea) și în jurul căreia se încheagă
prima grupare de avangardă cu program limpede
articulat, pe fundamente constructiviste, în mai
1924, era, desigur, un organ al stângii politice.
Autorul Manifestului activist către tinerime, publi-
cat aici ca prim program clar avangardist, adică
Ion Vinea, avea deja un trecut de jurnalist de
stânga semnificativ, de marcă social-democrată, iar
din textul său nu lipsește nici trimiterea la poli-
tică. După ce debutase cu sloganul radical negativ
“Jos Arta, căci s-a prostituat” și găsise concentrate
definiții ironice pentru poezie, teatru, literatură,
pictură, muzică, Manifestul spune că: “Politica
(este) îndeletnicirea cioclilor și a samsarilor”, insi-
nuând, desigur, eșecul regimurilor burgheze fali-
mentare, pentru care totul era, pe de altă parte,
de negociat și comercializat în vederea unui profit
material. În acest moment, rubrica “politicii” este,
cum se vede, subordonată unei atitudini mai
general antiburgheze (Teatrul fusese definit drept
“o rețetă pentru melancolia negustorilor de
conserve”, iar ceva mai jos se va cere, “teatrul de
pură emotivitate, teatrul ca existență nouă, dezbă-
rată de clișeele șterse ale vieții burgheze”), fără
vreo adresă precisă, la o grupare politică sau alta.
Situația nu se va schimba mult până în anii
’30. Micile grupuri avangardiste românești se vor
menține, în general, în sfera contestării “burghe-
zului” categorial, evitând angajările directe în
numele unui program politic propriu-zis, și cu
atât mai puțin al unuia radical-revoluționar.
Micul, insignifiantul Partid Comunist, înființat în
1921 sub zodie moscovită, fusese, de altfel repede
interzis din cauza atitudinilor sale antistatale
(pusese, la inspirația Cominternului, sub semnul
întrebării unirea cu țara a unor provincii istorice
românești, în 1918), iar nonconformismul avan-
gardist era oricum, din principiu, suspectat de ile-
gitimitate în mediile tradiționaliste, într-o epocă
obligată, cum spuneam, la o nouă construcție cul-
turală și la reconsiderări echilibrate ale stării de
lucruri în toate domeniile vieții sociale și culturale
în anii imediat următori Marii Uniri. Aceste
grupări vor pune, așadar, accentul pe ceea ce Ion
Vinea numise, într-un mic text din revista
“Punct”, Vorbe goale, apărut în 1925, “revoluția
sensibilității, cea adevărată”, dincolo de litera
unor programe (în cazul în speță, unul literar, cel
al futurismului și constructivismului, ce foloseau
abuziv și superficial vocabularul tehnic, de
“contramaistru de uzină”).
Din acest punct de vedere, foarte semnifica-
tivă a fost în acei ani și poziția lui Ilarie Voronca,
unul dintre militanții cei mai fervenți pentru pro-
gramele novatoare, în acord cu “spiritul epocii”.
Nu e locul să reevocăm aici numeroasele și expre-
sivele lui luări de poziție în materie de respingere
a formulelor și convențiilor moștenite, “burgheze”
prin excelență, marcate de conformism și mărgini-
re, grav afectate de preeminența intereselor strict
materiale. Ca și Vinea, confratele ceva mai tânăr
avea în vedere tot o transformare, în primul rând,
a sensibilității, cu grija de a menține problematica
creației artistice în spațiul care îi este specific.
Când e vorba s-o pună în relație cu mutațiile de
ordin social-politic, reticența lui e evidentă și,
oarecum, chiar surprinzătoare, dacă ținem minte
formulările iconoclaste proferate abundent în acei
ani în care poetul e privit ca sfărâmând, în dome-
niul său, “legile cunoscute” și aducând noi “table
ale legii”, ca pe un alt munte Sinai. Este vorba, în
fond, de nuanțări necesare, care atrag atenția asu-
pra faptului că orice proces novator se produce pe
o anumită bază preexistentă și presupune o anu-
mită evoluție în timp: ceea ce apare “spectatoru-
lui” ca revoluție, ar fi mai degrabă împlinirea unei
evoluții, a unor stăruitoare, permanente “cercetări
de atelier”, experimentale: “Pentru el (spectato-
rul), arta nouă e o artă de revoluție, lipsită de
suportul continuitate în timp. Inexact. De altfel,
în artă, ca pretutindeni, în domeniul social de
pildă, revoluția este exclusă. Se vorbește despre
revoluția franceză, revoluția proletară sau revo-
luția cubistă, neținându-se seama de însuși
esențialul proces de dezagregare a unei stări de
fapt și de cristalizare lentă a unei alteia următoa-
re” (v. Cicatrizări. Poezia nouă, în “Integral”,
numărul 4, 1925). O astfel de propoziție trebuie
citită, desigur, cum notam mai sus, și ca expresie
a unei precauții a poetului de avangardă, conștient
de dificultatea receptării, în contextul socio-cultu-
ral în genere ostil și mai degrabă conservator, a
unor atitudini prea radicale. Căci și avangarda are,
cum știm, complexele ei, dintre care cel al ilegiti-
mității nu este cel mai puțin însemnat.
Oricum, în acest moment raportarea la politic
nu e foarte directă, ci se menține într-un fel de
generalitate principială. Ea va fi mai precisă și mai
fermă în cazul lui Ilarie Voronca, doar ceva mai
târziu, mai exact în 1934, când va publica
articolul cu titlul semnificativ Literatură sau
politică?, evocând opțiunea relativ recentă a
suprarealiștilor pentru „ideologia marxistă”. Or,
în față cu exemplul dezastruos sub raport estetic
al lui Aragon, care tocmai publicase volumul
Houra l’Oural, de strictă obediență politică cu
sursă sovietică, el constată fără ezitare că „pasul
odată făcut de pe tărâmul poetic pe acel politic, o
debilitare a resurselor poetice avea fără întârziere
să se facă simțită”. Constatarea e valabilă pentru
întregul grup parizian, căruia îi remarcă
„dezagregarea și anemierea” datorate aceleiași
angajări, chiar dacă contribuția lui Andre Breton și
a restului grupării „s-a mărginit la o cochetărie
dubioasă, cu formule și atitudini disparate”.
Rezervele sale mari față de o asemenea
subordonare programatică sunt susținute și de
realitățile sovietice nu prea încurajatoare:
„Problema unei arte în slujba unui program
politic sau a unei clase sociale e din cele mai
intersante - scrie el - dar nu e mai puțin adevărat
că abordarea ei, fie teoretic, fie din punctul de
vedere al creației, comportă riscuri dintre cele mai
greu de înlăturat. În Republica sovietică, tema
aceasta a fost, pare-se, amplu dezbătută, dar felul
în care a fost parțial soluționată nu e în favoarea
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
13
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
^
susținătorului tezei artei °i poeziei tendențioase”.
Sinuciderile unor mari poeți ruși precum Esenin
și Maiakovski, pentru că „n-au putut suporta
supunerea unui program politic”, se adaugă
argumentației sale. Chiar dacă, pentru
avangardistul român, „poezia poate fi orice”,
esențială rămâne totuși libertatea absolută a
poetului de a-și „alege singur cântecul”, urmând
unui impuls interior, refuzul oricărei injoncțiuni
„din afara geografiei poetice”. Cât privește
„problemele legate de proletariat”, Voronca crede,
de asemenea, că „pot forma materialul unui elan
poetic. Dar - adaugă el imediat - dacă e vorba de
poezie proletară, ar trebui să ne înțelegem întâi ce
e anume poezie proletară”. Iar la această
întrebare răspunsurile nu sunt, iarăși, în favoarea
„planului dinainte stabilit” (v. „Adevărul”,
XLVIII, nr. 15494, 18 iulie 1934).
Autorul acestor reflecții avusese, desigur,
ocazia să citească un text cam pe aceeași temă,
publicat de compatriotul său, B. Fundoianu,
devenit deja scriitor francez, sub semnătura
Benjamin Fondane, în „revista de sinteză
modernă” Integral (nr. 12, 1927). El se intitula
Revoluția și intelectualii și comenta tocmai
adeziunea, din acel moment, suprarealiștilor la
ideile marxiste. Această angajare fusese, și pentru
el, contrariantă. Fondane sesizase acolo
contradicția dintre doctrina poetică suprarealistă,
axată pe ideea de libertate absolută a spiritului,
pe sustragerea de sub controlul rațiunii treze, pe
respingerea - zicea el, în linia filosofiei lui Lev
Șestov - a oricărei subordonări față de
„evidențele” convenționalizate ale realului și
determinismul, esențialmente economic, marxist,
ca și față de o revoluție socială a cărei împlinire
ar fi „dictatura proletariatului”. Or, scria Fondane,
„Dictatura proletariatului prin rațiune, obligată să
învingă la fiecare pas arbitrarul, baletul omului și
al dorințelor sale, omul și miturile sale, omul și
propria sa libertate - cum va accepta ea, oare,
iraționalul pe care-l propunem ca pildă vieții?
Căci noi vrem, nu-i așa?, ori atunci nu vrem
nimic - să facem să țâșnească poezia răspândită
în realitate, s-o facem activă, să facem din ea un
motor, un miracol perpetuu - să deschidem
ecluzele unicei realități profunde, în stare să-i dea
omului o semnificație acceptabilă, - noi vrem ca
poezia să înlocuiască Rațiunea”. „Reglarea
spiritului” îl deranjase și pe el, iar exemplul
sovietic era departe de a argumenta în favoarea
acestei noi ordini impuse, căci observă, foarte
lucid, că „ideile URSS-ului (sunt) tot atât de vechi
și de burgheze pe cât e lumea”. În acest context,
singura mișcare de avangardă care se adaptează,
după părerea sa, unei Europe dominate de
„Religia progresului, de morala Vitezei, de politica
confortului material”, trecând în plan secundar
crizele spiritului și înlăturând „orice viață
contemplativă”, ar fi futurismul. „Futurismul -
continua el - se adaptează, de altfel, infinit mai
bine civilizației bolșevice decât celei a Italiei lui
Mussolini, discipolul său; e de remarcat că le este
comun acest vis al unei voințe de putere, al unei
lumi în care energia se vrea liberă de orice jenă a
spiritului, în care riscul, pericolul, saltul
primejdios nu sunt încă îmblânzite, în care vechea
cultură a Europei cu calculul său de probabilități
și cu pariurile sale - nu ne invita, oare, Breton, pe
terenul îndoielii? - n-ar putea decât să bântuie”.
În același număr al revistei „Integral”,
Voronca însuși înregistrase spusele lui Tristan
Tzara, care se exprimase, la fel, în favoarea
libertății absolute a individului, fie și „contrare
interesului general”: în numele lor ar fi „ucis”
voluntar mișcarea Dada și tot din această cauză
condamnă orice angajare politică sub semnul unei
revoluții care ar fi alta decât una a spiritului: „A
recunoaște materialismul istoriei, a-l rosti în fraze
clare, chiar într-un scop revoluționar, nu poate fi
decât profesiunea de credință a unui abil
politician; un act de trădare față de Revoluția
permanentă, revoluția spiritului, singura pe care o
preconizez, singura pentru care aș fi în stare să-
mi dau pielea”... De pe această poziție, afilierea
suprarealiștilor la marxism ar fi și pentru el un
gest de frivolitate și de oportunism al unor
„voioși renegați ai gândirii individualiste”. Încă o
dată, comunismul este sancționat drastic:
„Comunismul este o nouă burghezie pornită de la
zero; revoluția comunistă este o formă burgheză
a revoluției. Ea nu este o stare de spirit, ci o
„regretabilă necesitate”. După ea, ordinea începe
din nou”... (v. Tristan Tzara parle a „Integral”, în
numărul citat).
Fostul militant dadaist Georges Ribemont-
Dessaignes nu gândea altfel. Înregistrate
rezumativ, tot de Ilarie Voronca, de data aceasta
în paginile revistei „unu”, cu patru ani mai târziu,
opiniile sale despre angajarea politică a scriitorului
se întâlnesc cu cele ale lui Tzara și Fondane. Căci,
dacă recunoaște că „actuala criză a spiritului este
în legătură cu ritmul mișcării sociale”, deși „nu,
însă, în întregime”, poetul francez face, în esență,
observații similare: „Marxiștii lasă de o parte
problema spiritului. Pentru ei nu există decât o
cauză socială (...) Comunismul e, bineînțeles, o
constrângere a colectivității, pe când democrația
constituie, dimpotrivă, o destindere, o mărire a
libertății”. Deplasarea spre stânga politică a
suprarealiștilor e, de aceea, comentată cu o
rezervă identică, ce-i pune în cauză credibilitatea,
tocmai pentru că „vrea să cuprindă o antinomie:
două elemente contrarii: spiritul-individ și
colectivitatea. Socotesc că poezia va fi
întotdeauna revolta individului împotriva lumii
exterioare. Viitorul ei este așadar legat de mai
marea sau mai mica ei înverșunare împotriva
oprimării” (v. Georges Ribemont-Dessaignes
vorbește cu „unu”, în nr. 36, iunie 1931).
Ultima propoziție a lui Ribemont-Dessaignes
a rămas în memoria altui avangardist notoriu al
acelor ani, Geo Bogza, care o relua într-o notă din
numărul următor al revistei (iulie 1931). În arti-
colul Urmuz premergătorul, publicat tot în “unu”
(nr. 31, noiembrie 1930), declarase că și-l
închipuia pe precursorul avangardist “mai ales în
viața socială de mizerabile conveniențe - ca pe un
copil încuiat de părinții lui într-o cameră. Acolo,
singura lui acțiune conformă e o răsturnare a
ordinei apăsătoare, o schingiuire și o schimbare a
sensului utilitarist al fiecărui obiect cu care a fost
închis”. Numita “oprimare” citată din Ribemont-
Dessaignes se va menține într-un regim de gene-
ralitate și va fi mereu sintetizată în formula con-
vențiilor lumii burgheze, revolta debordând li-
mitele strict identificabile ale vreunui grup social
altfel determinat decât ca “burghez”. Din texte
fundamentale pentru definirea stării de spirit
avangardiste a momentului, precum Exasperarea
creatoare și Reabilitarea visului, publicate în
numerele 33 și, respectiv, 34 ale revistei (februarie
și martie 1931), accentul politic, în sens propriu,
lipsește. Sunt manifeste agitate de un spirit al
revoltei extrapolate spre metafizic, vizând însăși
condiția umană, fără a se lăsa îngrădită între
repere de clasă ori de ideologie. “Scrisul nostru
nu e căutarea de a ajunge într-o lume pe care am
năzui-o, ci trebuința implacabilă de a evada din
alta, care ne exasperează. Nu exasperarea împotri-
va unei lumi, unei țări, unei categorii oarecare, ci
o exasperare totală, organică. O exasperare cos-
mică” - se poate citi în primul text. Iar în conti-
nuare: “Viața noastră e arsă de conflicte. Dinamul
nostru, o luciditate corosivă intentând un drastic
și permanent proces lumii de dinafară și nouă
înșine. Exasperarea noastră e o exasperare pură. O
exasperare împotriva a tot ce există. O exasperare
împotriva a tot ce nu există. O exasperarea
împotriva noastră. O exasperare împotriva exas-
perării (...) Totul cu o intensitate, cu un tumult
făcând ravagii”. Vorbind despre scrisul ca “o ac-
țiune în panică”, autorul atașează acestei stări de
spirit dimensiunea angoasei, caracteristică momen-
tului de afirmare al unei viziuni existențialiste
despre lume, foarte puternică la “tânăra generație”
a anilor ’30, excedată de pozitivismul raționalist și
obsedată de “autenticitate”, atât în reflecția
filosofică cât și în scrisul literar. Este generația
unor Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu.
Tot așa, când propune o “reabilitare a visu-
lui”, Bogza pornește de la constatarea că
decăderea acestuia ca și a altor stări și sentimente,
s-a produs odată cu “traversarea lumii burgheze”,
meschin-confortabile, alcătuită din indivizi incapa-
bili de “a sesiza convulsiv frumosul”.
Semnificativă este însă, în ocurență, precizarea
făcută cu câteva alineate mai jos, în sensul că
noțiunii de burghez nu i se opune “câtuși de
puțin noțiunea de proletar, încă mai confuză și
mai mototolită cerebralicește”, ci “o spiritualitate
pură, eliberată de alterările pe care le produc
revendicările materialiste” și “punctul de vedere
riguros și aristocratic al unor atitudini pure față
de tot ce întâlnim în viață”.
S-ar putea glosa, desigur - a câta oară? - asu-
pra “elitismului” oarecum paradoxal al avangar-
dei (despre care vorbise, de exemplu, Renato
Poggioli, în a sa Teoria dell’arte d’avanguardia,
încă în 1962), însă ar fi doar pentru a sublinia o
dată mai mult “idealismul” avangardist, neoro-
mantic în esență, ce se refuză oricărui tip de înre-
gimentare ideologică, de “angajare” restrictivă în
serviciul vreunei “revoluții” dubioase din princi-
piu, căci amenințată de deformări și manipulări.
Revoluției în sens realist-social i se preferă mai
generala și indeterminata “revoluție a spiritului”
sau, cum am văzut mai sus, a “sensibilității”, din-
colo de orice interes de grup social-politic. Căci,
la urma urmei, foarte “burghez” poate fi și prole-
tarul, ba chiar caricaturizând habitudinile burghe-
ze marcate de conformism și suficiență intelec-
tuală și sufletească.
Ora acestei angajări va veni, totuși, foarte
curând, într-un context în care imixtiunile ideolo-
gice în doctrina “pură” avangardistă se vor simți,
chiar în cercul grupării “unu”, în viața și scrisul
unuia dintre militanții notorii de până atunci ai
avangardei românești: Gheorghe Dinu, care își
semna articolele de atitudine cu acest nume,
rezervându-și pseudonimul - Stephan Roll - pen-
tru scrierile poetice. Atras de mediul comunist
abia camuflat, acesta dă semne tot mai clare de
înregimentare politică, deopotrivă în poemele
sale în proză, încă stufoase și supraîncărcate de o
imagistică barocă, și în ultimele două poezii publi-
cate în revista “unu” în cursul anului 1932, la
care publicația își va și înceta apariția.
■
(continuare în numărul următor)
14
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
mentalități
Comportament si bune
maniere în societate
Impertinența rațiunii. Conflict, violență, rațiune și bunele
maniere
Lorin Ghiman__________________________________________
Existența conflictelor e o realitate cu care
societățile (occidentale) nu s-au putut împăca
niciodată pe de-a-ntregul. Se poate însă imagina
o istorie fără conflicte - știind că istoria este coloana
vertebrală a civilizației? Conflictul face parte din
cultura și civilizația europeană, mai mult, le
orientează. Cu toate acestea, ne-am străduit să-l
eliminăm, sau măcar să-l disciplinăm - adică să ducem
conflicte non-violente, dacă e cu putință de imaginat
asta. Bunele maniere, normele de comportament
civilizat, cărora le putem observa atît de adesea
originea în regulile nescrise ale polemos-ului, nu sunt
decît efortul de a „steriliza" conflictele, de a le izola și
de a le înscrie în bunul mers al lucrurilor, într-un firesc
al vieții sociale. Conflictele își cîștigă dreptul de cetate
cîtă vreme nu degenerează în „scandal", cîtă vreme
violența lor nu transgresează granițe trasate după
reguli dificil de reconstruit.
Dacă acceptăm să ne îndepărtăm de întrebările
privind originea conflictului în societate, precum și
asupra caracteristicilor sale intrinseci, recunoscînd, într-
un al doilea rînd, violența ca marcă inconfundabilă și
element constitutiv al acestuia, apar cel puțin două
chestiuni problematice: dacă violența domesticită
sfîrșește în a deveni non-violență și dacă am putea să
sperăm astfel la o neutralizare a conflictelor (de pildă
prin universalizarea unor „bune maniere") și, în
continuare, care ar putea fi sursa capabilă să genereze
aceste comportamente?
Cu alte cuvinte, întrebarea căreia vrem să-i schițăm
implicațiile aici este: se poate imagina un spațiu
necontaminat de violență?
Există un răspuns foarte „violent" care se poate da
întrebării noastre: că acest loc al non-violenței ar
exista, și ar fi cel al rațiunii (iar acest răspuns nu este
un simplu loc comun, după cum se va vedea). Atunci,
în acest spațiu vidat de contradicții am putea să
Lea Livne (Israel)
Diplomă de onoare
reconstruim bucată cu bucată relațiile sociale, pentru a
le reda, curățite, realității.
Desigur, se poate formula obiecția că această
epură a relațiilor sociale nu poate să devină factice fără
un instrument de impunere, care ar fi, el însuși,
violent. Acest instrument ideologic se numește destul
de adesea „bine comun", și el este opus spectrului
anarhiei, al luptei fiecăruia împotriva tuturor, al
conflictului generalizat. (E greu de imaginat o origine
mai nefericită a atîtor teorii politice cu influență pînă
în zilele noastre, alta decît aceasta.)
„În numele” binelui comun se exercită o violență
de neînțeles pentru toți cei angrenați în conflicte, căci
cei care se legitimează de la acest bine comun
declanșează un conflict monstruos, universal, în
același timp fără nici o miză. Nu binele comun este
servit atunci cînd toată aparatura socială - de la
sistemele etatico-juridice și pînă la structurile de
profunzime ale comunității, numite pe la noi „cei
șapte ani de-acasă” - se mobilizează împotriva
violenței conflictelor particulare, ci însuși binele
acestor structuri, care se dezvoltă ca mecanisme de
autoconservare. În acest fel, toate reflexele și tehnicile
sociale care sunt puse în mișcare cînd apare un
conflict, căutînd să-l dezamorseze, creează o entitate
care nu a existat niciodată: un subiect colectiv voitor
de pace și de liniște. Același subiect colectiv, este însă
pus, și o știm prea bine, în numele aceluiași bine
comun, chiar în cel al umanității, „să lupte pînă la
ultima picătură de sînge” în conflicte de un fel aparte,
numite războaie, pe care individul, ca atare, le privește
la drept vorbind cu indiferență, ca pe niște lucruri care
nu-l privesc.
Orice are o limită. Nu și violența. Și nici rațiunea,
dacă nu încetăm să credem că, într-adevăr, totul se
poate rezolva pașnic, civilizat, rațional. Se vede că e o
chestiune de limită, sau de lipsă a limitei, de măsură și
de ne-măsură. Dacă rațiunea e măsura (cum i-am
putea reinterpreta - forțind lucrurile - pe antici) ea
trebuie să fie ne-limitată în puterea ei; iar acest atribut
nu e unul al măsurii; de aici rezultă că această
nelimitare trebuie să-și găsească o expresie domestică,
comodă, liniștitoare. Mai multe chiar: încrederea în
progresul umanității, în cunoaștere, în autoritatea
statului sau a legii, ș.a.m.d.
Conflictele se vădesc astfel a fi imposibil de redus
printr-o simplă operație de transpunere rațională.
Totuși, ele trebuie cumva gestionate, de dragul binelui
comun. Bunele maniere joacă aici un rol dublu: de de-
o parte, acela de a asigura zone de non-agresiune reci-
procă și, pe de alta, de a stabili sfera și „regulile” con-
flictului. Este însă dificil de găsit o formulare convena-
bilă acestor bune maniere, la fel cum este greu de
determinat o zonă în care conflictele să fie absente.
Walter Benjamin credea că poate să găsească „în
măsura în care este total inaccesibilă violenței, o sferă
nonviolentă a acordului uman: sfera propriu-zisă a
«înțelegerii», limba.(...) Cel mai profund exemplu este
poate dialogul, considerat drept o tehnică a acordului
civil."1
Am putea începe să credem că limbajul ar putea
să joace rolul pe care îl prescriam înainte rațiunii. La
drept vorbind, rațiunea urmează limbajului în calitatea
sa de liant al unei comunități umane universale, anteb-
abelice. Însă caracterul universal al limbajului rațiunii
este violent în sine, după cum am arătat mai sus.
Dialogului trebuie să i se stabilească țeluri mai mode-
ste. Aici este, poate, tensiunea în care stă proiectul
habermasian și neînțelegerile care subminează eforturi-
le lui Patapievici, care se străduia, nu cu mult timp în
urmă, în paginile revistei Idei în dialog, să dea o
formă și un rol unei etici a dialogului și a disputei în
spațiul public. Obiecțiile pe care le-aș putea formula
împotriva acestei încercări, altminteri respectabile, ar
lua prea mult spațiu pentru a le da curs aici. Ele pot fi
înlocuite cu o singură nedumerire: ce-i pasă politicianu-
lui aflat într-o luptă electorală de această etică a dialo-
gului, și de ce ar trebui să-i pese? Cînd a fost vreodată
politica - rațională? Și de ce ar trebui să ne-o ima-
ginăm astfel?
Limba poate să constituie un spațiu al conflictului
non-violent doar în afara spațiului rațiunii, și nicide-
cum printr-o impertinentă intervenție în dialog a ace-
steia din urmă, în calitatea auto-arogată de legiuitor
sau de arbitru. Apelul la rațiunea părților e una dintre
cele mai ridicole încercări de a aplana un conflict.
Care este atunci originea bunelor maniere, dacă nu
o raționalizare a relațiilor inter-umane? „Curtoazia,
simpatia, iubirea de pace, încrederea și altele care mai
pot fi aici menționate sînt premisele lor subiective.
Însă apariția lor obiectivă determină legea (a cărei
enormă importanță nu poate fi discutată aici), în sen-
sul că mijloacele pure nu sînt niciodată ale unor soluții
nemijlocite, ci întotdeauna ale unora mijlocite. Prin
urmare, ele nu se referă niciodată nemijlocit la aplana-
rea conflictelor interumane, ci numai la modalitățile
referitoare la lucruri concrete."2
Cu alte cuvinte, pentru a încheia într-o manieră
poate prea abruptă, bunele maniere pun la dispoziția
oamenilor capacitatea de a rezolva situațiile ireductibi-
le, unice, în care se află de fiecare dată, iar nu un set
complet de reguli care se aplică identic. Căci bunele
maniere sunt mai degrabă de asignat caracterului.
Nimic mai departe de bunele maniere înțelese astfel
decât regulile de politețe pe care trebuie să le învățăm
și semnele de bună creștere pe care trebuie să le pur-
tăm, dacă e cu putință, în carnea noastră. Bunele
maniere nu se pot deprinde. Și nimic mai dăunător
decât a suprapune bunele maniere cu o conduită rațio-
nală, de parca indivizii ar fi niște mașini Turing.
■
Note:
1.	Walter Benjamin, "Critica violenței”, în Walter
Benjamin și Jacques Derrida Despre violență, Idea
Design&Print, Cluj, 2004.
2.	Ibidem.
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Despre cum „educația” nu
este întotdeauna benefică
Mihail Vakulovski_________________________________
Scriindu-mi romanul despre un tînăr care-°i
face studiile la Chișinău (facultatea) °i la
Bucure°ti (doctoratul), am ajuns la o fază
care s-a întîmplat în Hotel Ci°migiu, „hotel” care
e de fapt un cămin jegos („hrubă” - Vama Veche)
și cu bulină (adică e-n mare pericol de prăbușire
la cutremure) din București, în care au fost băgați
mulți studenți basarabeni. Acolo s-a întîmplat un
caz dramatic care din păcate i-a avut în centru pe
doi basarabeni, dar asta n-are nici o relevanță.
Acest caz a ajuns și într-un cîntec, fără de care
probabil că ar fi uitat toată lumea de el, cum se
întîmplă de obicei, căci, nu-i așa, orice minune
ține doar trei zile. E vorba de piesa „Hotel
Cișmigiu” a trupei Vama Veche, o formație rock
foarte populară în România, trupă al cărei solist e
Tudor Chirilă, fiul părintelui ziaristicii sportive,
care - fie vorba între noi - tot basarabean e,
maestrul Ioan Chirilă. Iată ce spune Tudor Chirilă
în introducerea piesei: “De ce cîntăm noi acest
cîntec? Deci, eu nu vreau să ne judece nimeni,
înțelegi? Nu vreau să ne judece greșit, nu, să nu
ne judece. Vreau să se știe exact ce-a fost. Nu
vreau să zică lumea că am făcut un cover ca să
vindem discul și ca să avem succes. Trebuie să se
știe ce a fost Hotel Cișmigiu.
-	Nu asta e problema.
- Ba da. Trebuie să se știe că Hotel Cișmigiu e
fostul cămin al facultății de teatru și într-o seară o
fată a căzut acolo în casa liftului și nimeni n-a
intervenit timp de trei ore. Tu știi asta? Nimeni n-
a intervenit.
-	Deci nu trebuie să uităm asta. E o realitate
crudă.
- Pur și simplu e o realitate crudă!”.
Ce s-a întîmplat acolo? O fată a căzut în casa
liftului, zăcînd jos pînă a decedat.
De ce am zis că nu e relevant că protagoniștii
ELVIS, HANK & JAMES, RIDE OFF INTO THE SUNSET
acestei nenorociri sînt/ au fost basarabeni? Fiindcă,
în primul rînd, ar fi fost posibil ca în locul lor să
fie aproape oricine altcineva. De ce zic „ei”/„lor”,
cînd a căzut „o fată”? Fiindcă așa s-a întîmplat: în
fața liftului erau doi, s-a deschis ușa, băiatul i-a
permis respectuos fetei să intre ea prima -
„Poftim-poftim” - fata, onorată - „Mersi frumos” -
a pășit, liftul era defect, ea a căzut și a murit. Iată
cum „educația” generală/tradițională este absolut
nocivă, în cazul dat chiar tragică, alteori aceeași
„educație excesivă” fiind comică, motiv folosit
excelent în comedii ale cinematografiei sovietice
cu Nikulin & Co, după cum putem să ne
amintim. N-am nici o îndoială că băiatul (care
acum e mare șef la o universitate din Chișinău) a
avut intenții bune și a vrut să pară cît mai educat,
cît mai civilizat și s-a și purtat conform educației
primite în familie și-n societatea în care a crescut.
Așa l-ar fi învățat părinții, asta o fi înțeles el de la
cea mai politicoasă zicală populară: „Numai după
dumneavoastră”. Din păcate, el n-a avut de unde
să știe că există locuri unde mai întîi intră
bărbatul și apoi femeia, de exemplu în restaurant
și, iată, în lift, dar și în scara blocului sau în
cabina telefericului ș.a.m.d. Vă amintiți (deși vi s-a
întîmplat demult...) cîtă bătaie ați primit pentru
că în copilărie arătați cu degetul. Doar că părinții
noștri nu știau că să arăți cu degetul e semn de
bună purtare și de bună educație, și nu invers,
cum susțin majoritatea mămicilor, astfel fiind, la
rîndul lor, educate. Cînd arăți cu degetul știi ce
vrei, vizezi pe cineva concret, ceva clar, nu lași
loc de dubii. De obicei copiii arată cu degetul,
ceea ce înseamnă că acest semn e natural și
sincer. Nu pot să uit cît am pătimit pînă am
învățat să țin furculița așa cum vroia tata, ca să
aflu mai tîrziu că așa cum țineam furculița în
copilărie (și acum!) e corect și civilizat, doar că...
Song Ji-Xin (China)
Marele Premiu
în civilizația germanică, nu francofonă. Îmi
amintesc de un bătrîn căruia i-am cedat locul în
tramvai, cum se revoltau tinerii rromi cînd
guvernanții horărîseră să le rezerve în universități
cîteva locuri special pentru ei. Despre cum poți
să-l jignești pe-un om cedîndu-i locul în
transportul public. Despre discriminarea pozitivă.
Despre cum uneori „educația” nu este benefică, ci
din contra...
Presa românească e supărată pe basarabeni că
la Eurovision au primit din partea Republicii
Moldova „doar” 7 puncte, iar România i-a acordat
Moldovei 12 puncte, adică maximum posibil. Păi
ce faceți, domnilor ziariști & doamnelor/ domnișoarelor
ziariste, încurajați clientelismul, pilele și blaturile?
Nu vă ajung cele pe care le aveți în viața de zi cu
zi și în campionatul românesc de fotbal, de la
origini și pînă în prezent? Nu e mai important ca
oamenii să fie liberi & sinceri și să judece arta
din punct de vedere cultural, știința - din punct
de vedere științific, sportul - din punct de vedere
sportiv, politica - din punct de vedere social-politic
etc.? Și dacă tot am ajuns la acest concurs dubios
- păi artiștii români n-au cîntat nici un cuvînt
românesc la această întrecere - de ce atunci ar
trebui să-i votăm „românește”-frățește? Cu ce au
fost ei mai români decît ceilalți, dacă tot într-o
limbă străină au cîntat? Sau au bătut în butoaie
mai românește și mai tare decît bunica din Casa
Mare? „No hai să fim serioși acuma”, vorba unui
personaj din Ardeal dintr-un roman scris de-un
tînăr scriitor basarabean. Și încă ceva: dacă la
ediția aceasta a Eurovision-ului, de la Kiev, trupele
ar fi fost corect judecate și apreciate, adică din
punct de vedere muzical, nu social-politic,
geografic ș.a.m.d., atunci noi cu Zdob °i Zdub am
fi fost mult-mult mai sus (mă apucă amețeala)
decît v(n)oi cu Luminița Anghel și Sistem și nu
așa cum s-a întîmplat de fapt. Părerea mea...
■
HEY ELVIS, HANK, JAMES, WHERE'RE YOU GUYS GOING?
D. Capobianco (SUA)
Diplomă de onoare
16
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Feminism vs. cavalerism
Valentina Bumbas-Vorobiov
Ne asaltăm zilnic cu imagini, mirosuri,
comportamente, zgomote neplăcute.
Lumea contemporană arată din ce în ce
mai mult ca o junglă, în ciuda regulilor care
desemnează un comportament civilizat.
Mi-am petrecut copilăria lângă o bunică
educată la pension și în compania unui frate (cu
mult) mai mare. Primele lecții de bună purtare m-
au învățat așadar nu numai cum ar trebui să se
poarte o tânără domnișoară, ci și ce ar trebui să
aștepte - și eventual să primească - de la un băiat.
Totul a mers conform planului, toate situațiile și
reacțiile la ele se înlănțuiau oarecum armonic și
firesc, nimic nu era contradictoriu în micul meu
univers. Și totuși...
Lucrurile s-au schimbat brusc odată cu ieșirea
din acest cadru. Ceea ce era de la sine înțeles
până atunci, a fost dintr-odată repudiat. Am aflat
că diferențele de gen aveau mult mai multe fațete
decât îmi fuseseră mie arătate până atunci, iar
cavalerismul avea de înfruntat în realitatea
cotidiană un dușman destul de puternic:
feminismul, în manifestările lui radicale și de
multe ori prost înțelese și practicate.
Diferența, spre exemplu, dintre băiatul care
mi-ar fi făcut loc să intru înaintea lui și cel care
nu, dădea naștere unei noi probleme: cea a
egalității dintre sexe. Dar și a apartenenței la o
anumită paradigmă. Feministele, spun bărbații, nu
merită gesturi de politețe pentru că încep o
întreagă discuție cu privire la modul în care sunt
privite și tratate în societate, ca incapabile să se
descurce singure. Și în locul unui simplu zâmbet
sau mulțumesc drept răspuns, acestea încep (sau
continuă) lupta lor pentru obținerea „egalității
dintre sexe” și „ieșirea de sub opresiunea clasei
dominatoare a bărbaților”. Celelalte, în schimb,
vor ști să aprecieze gestul la adevărata lui valoare.
Dar oare cum știu bărbații de apartenența la o
ideologie? Aici, lecția bunicii despre „a aștepta
să.” mă tem că nu ar duce decât la situații
penibile.
Am descoperit, cam tot în această perioadă, că
de problema genurilor și a galanteriilor nu sunt
afectate doar femeile. (Dacă tot era să fim egali.)
și bărbații se plâng de aceleași nedumeriri,
desigur, declinate la masculin. Este sau nu este în
regulă să plătești consumația de la local? Gestul
iese din firescul lui, oricare ar fi el, și capătă
pentru individ o semnificație mult mai complexă,
în stare să îl edifice asupra naturii relației cu
partenera.
Gestul așteptat și respectat sau vânat și
repudiat își pierde orice urmă de normal, comun,
obișnuit, după ce este cântărit, analizat pe toate
părțile și catalogat. Indiferent de extinderea spațio-
temporală a unui obicei sau a unei reguli de bună
purtare, de semnificația mistico-religioasă sau
estetico-igienistă a sa, toate societățile au astfel de
reguli. Am întâlnit, nu fără uimire, gesturi identice
care căpătau conotații complet diferite în funcție
de spațiul și nivelul cultural în care operau. Un
astfel de exemplu ar fi înmuierea bucății de pâine
în sare sau sos. Inițial repudiat ca fiind analog
gestului făcut de Iuda în timpul Cinei cea de
Tină, mi-a fost prezentat ulterior ca fiind „urât”,
pentru ca în cele din urmă să se stabilească în
paradigma igienistă a lui „nu e sănătos”. Oricum,
toate societățile au reguli, construite pe diferite
fundamente, cu care nu te naști, ci le înveți și le
cultivi.
Manualele de reguli de bună-purtare îl
prezintă pe omul manierat ca pe cel căruia aceste
reguli îi sunt indispensabile și ca făcând parte din
chiar personalitatea sa. Ceva care ține mai
degrabă de cine ești, nu de cum ești. Bunele
maniere au la bază ceva cu adevărat foarte
demodat în ziua de azi: altruismul. Discuția
despre rolul „celuilalt” riscă să inverseze raportul
dintre cine dă și cine primește. Și spunem aceasta
bazându-ne tocmai pe faptul că asemenea seturi
de reguli funcționează numai în și prin societate.
S-a creat și dezvoltat o reconsiderare a
sensului termenilor prin combinarea
„cavalerismului” cu „bunele maniere”, care stă la
baza situațiilor descrise mai înainte. În vreme ce
primul însemna cu precădere un anumit
comportament față de femei, bunele maniere se
practică fără distincție de gen, vârstă sau ierarhie.
O glumiță care circula într-o vreme ne povestea
despre indignarea unei doamne atunci când i-a
fost oferit un loc în autobuz. Nu pentru că ar fi
fost femeie, ci pentru că cel care îl oferea era un
gentleman. Dincolo de ironia replicii, se
întrezărește un adevăr prea puțin luat în
considerare: gestul are nu doar un adresant care
este vizat, ci și un expeditor. De multe ori este
greu să judeci nedreptatea și jignirea suferită de
cel căruia îi este refuzat, mai mult sau mai puțin
subcooltura
Cultura si untura
Oana Pughineanu___________________________
Acum vreo două săptămâni, la Realitatea
TV a avut loc o emisiune maraton care
avea ca temă speranțele marilor orașe.
sau așa ceva. Ziua a fost dedicată Clujului și
diferite personalități s-au perindat încercând să
dezvăluie calitățile și metehnele dragului nostru
Cluj, încercând în același timp să aibă grijă de
imaginea propriilor instituții, afaceri etc. Evident,
nu putea să lipsească din emisiune nici Doina
Cornea, care a ținut să anunțe națiunea despre
starea deplorabilă a Clujului și clujenilor care ar
consta printre altele și în faptul că orașul n-a dat
un Pleșu, un Liiceanu. E bine că-i avem, însă,
trecând peste faptul că mai sunt și alții în afară
de aceștia doi, alții pe care ea nu-i cunoaște
pentru că nu este la actualitate cu ce se întâmplă,
după cum a recunoscut-o, trebuie să mă întreb:
oare ar trebui să-i clonăm? N-ajunge câte o bucată
din fiecare? Doina Cornea și-a exprimat și
gusturile arhitecturale, fiind o admiratoare a
Clujului medieval și a construcțiilor austro-ungare.
Casele superbe din Andrei Mureșanu nu o lasă
rece. Desigur blocurile, aceste cutii ceaușiste
oribile, Mănășturul și celelalte cartiere în care
trăiesc sute de mii de oameni îi repugnă. Probabil
Doina Cornea nu a avut ocazia să mai treacă prin
zona „de sub pădure” din Mănăștur, sau prin
zona „Lacurilor” sau prin multe alte colțișoare
care nu de mult erau spații verzi. Printre firele de
iarbă se înalță - să vezi domnule, ce drăcie! - tot
niște blocuri, cu adevărat oribile, dar ce-i drept
particulare. Aceste construcții lipsite de orice
imaginație, fie și de una bolnavă, sunt numite de
popor vile, dar eu le văd tot ca pe niște blocuri.
Oricum, trecând peste dezgust, am și eu o
întrebare: dacă blocurile ceaușiste sunt oribile, iar
casele din Andrei Mureșanu superbe, ce-ar trebui
să facă cei care nu-și permit o astfel de casă (și se
înțelege, n-au bani nici pentru o vilă)? Să se facă
servitori la cei din Andrei Mureșanu? Să intre în
politică? Grea alegere. Și că tot veni vorba de
construcții, nici UBB nu o duce rău: trecând de
mai multe ori prin Hașdeu astă-vară am văzut cu
ostentativ, gestul. Căci, dacă cel ofensat va fi și
cel care va protesta, nu se poate spune același
lucru și despre cel care a fost admonestat pentru
gestul său și care rămâne de cele mai multe ori
perplex și înconjurat de reacțiile acuzatorii ale
celor din jur. Și atunci pentru mine se naște
următoarea întrebare: unde este adevărata
nepolitețe? Adevărata nedreptate? Nu devine cel
care nu știe sau nu poate primi un semn de
politețe cel cu adevărat prost-crescut?
Bineînțeles că este mult mai ușor să răspunzi
mecanic, cu lozinci. A ști să primești un gest
frumos este încă o artă pe cale de dispariție, o
moarte mai mult sau mai puțin anunțată. Este
ușor să răspunzi urât, fără să te gândești, având
acoperire și căutând scuze tocmai într-o diferență
pe care încerci să o abolești. Pentru că, să fiu
sinceră, nu am văzut niciodată vreun bărbat
ofensat de faptul că cel care a ajuns înaintea lui în
fața ușii i-a ținut ușa și i-a făcut loc să intre.
Să fii politicos este mult mai greu. Ai nevoie
de deschidere, de înțelegere pentru ceea ce
înseamnă Celălalt. Însă a le cere oamenilor să fie
flexibili în ceea ce privește regulile tradiționale de
politețe, nu înseamnă a nu respecta minima
decență.
■
admirație cum două dintre cămine (sau poate mai
multe?) au întrat în procesul de renovare: li s-au
dat jos geamurile și tencuiala, probabil ca să fie
înlocuite cu termopane și pereți curați. Desigur,
de câte ori treceam muncitorii tocmai fumau o
țigară, mâncau o slană și altele de acest fel.
Problema e că aceste cămine (tot oribile
construcții ceaușiste) și azi, când a dat frigul și
cazările s-au făcut demult sunt în aceeași stare.
Dar să facem un calcul. Ce înseamnă asta? Câte
cinci studenți în 20 de camere pe palier: adică
800 de studenți (cât intră în două cămine) vor
îmbogăți buzunarele clujenilor, care pe orice rahat
cer 100 de euroi, minimum. De altfel, într-un
cămin renovat o cameră costă 1.800.000 de cap
(adică 3.600.000, tot cam 100 de euroi). Aragazul
nu e inclus în tarif. că doar nu se lasă UBB-ul
mai prejos decât economia de piață.
Ce să-i faci, grea viața dacă te hotărăști să faci
facultate fără să fii copil de bani gata. Cine vrea
cultură, să mănânce untură. Zappând ieri pe Tv.
am descoperit - a câta oară? - de ce studiul e
pentru fraieri: pe Acasă erau imagini de la
petrecerea unei tinere telenoveliste care e deja la
al doilea rol. Tânăra talentată tocmai împlinea 18
ani!!! Hm. Oare ce să însemne asta? Că scenele
fierbinți de care au vorbit toate ziarele (apreciind
stilul românesc de a face telenovele) au fost
filmate când ea avea 17 ani? CNA, CNA dormi și
tu în plata ta! Important era că părinții tinerei
erau deosebit de bucuroși și mulțumiți. Cred și
eu. Cu așa o comoară în casă nu se mai pune
problema debranșării. Arta și politica la noi au
înrâuriri speciale: de cum îți arăți dosul în fața
națiunii începi să o duci bine tu și cu tot neamul
tău mult timp de-acum înainte.
La final, un No Comment Coelho a apărut în
emisiunea Andreei Marin, Surprize! Surprize!.
■
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
17
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
profil poetic
Romea Cantemir
Pianul de Magdeburg
Numai în somn suntem egali cu Legea;
în rest e ea cu mult mai mare °i ca
o flacără deschide ochii din cenușă,
pîndind e r o a r e a -
(pe ascuțișul spadei - pasul - ,
repercutat în creier.)
Nici o mișcare în afara țărmurilor.
Peștii înnoată; se înmulțesc și n-au
intimități cu cei deja captivi. Sunt
verzi și alungiți spre zimții gurii;
naivi cu ochi sticloși sau lacom
bulbucați; nativi cu smalțuri sidefii
pe burți albastre, de rang înalt;
incerți pioni de-atac, felini, prin
spuma magnetizînd o-ntreagă seminție.
Un simplu gest îi face să se devore,
ori, îndreptînd asupra-le o
armă - brusc vor schimba oceanul cu-o
baltă de petrol .
Ce legi sunt încălcate? - de nu-s
probe, nici amprente și nimeni vinovat,
pentru schimbările la față (ale vieții),
cînd degetele-i apăsau pe clape, pești,
- la pianul de Magdeburg, înterpretînd -
unul din cele două r e c v i e m u r i.
Vinerea mare
Cădeau petale din ceruri,
în Vinerea Mare, de Crini,
albe esențe de ocru marin,
din sertărașele nimbus.
Am fost pescari și am tăiat
apele-n cercuri egale; am
avut bărci și corăbii;
de toate-am uitat, cînd
unul mai Mare a zis să
facem așa; . să fumege un
vas cu aur din adîncuri, iar
brațele vor susține apa
ce rămîne deasupra
noastră (lumea veche) -
peste care, desculță, trece
o alta . și lui, îi cade
crucea din mîini (golu-n
care-ar trebui să fie) -
e-o Mare Vinerea, de Crini.
Farul Alexandriei
Sărut viața cu care EA vine la mine;
limbile cerești din ceasul bun;
vînturile prielnice și-o nouă, verde
mare (- netăgăduit, de toate are
corabia noastră) bine clădită pe
valurile - fierăstraie; sferturi
făcînd jumătățile și apa-n rouă
împărțind-o, de la Întreg spre
Margini către Nimic.
Frumoasă, dar muritoare-i lumina pe-o
sabie de santal, mirosul de parîme
ruginite, plutirea-n derivă pe-o
mare crudă.
Seri multe s-a rugat să nu fie așa;
cu ochii spre Pești și Vărsător;
două vieți să fi avut; (să ticsesc
bordul cu jurnalele înălțării)
- Farul din Alexandria -
unde
eroarea se distingea de Adevăr
Sinea unui trandafir
. cînd am sădit eu primul trandafir.?
mai demult, sau acum în zilele noastre
(cît un punct, aroma lui), avînd surori
și alte rude înalte . cînd am căzut eu
în genunchi (ca-n fața unei iconițe),
cerîndu-I iertare, că-l dau vieții fără
de voia lui .
mai demult, sau acum în zilele noastre;
o viață am sărutat țărîna, ca la
nașterea cuiva foarte drag.
... înaintea tuturor l-am văzut, înaintea
luminii l-am atins, a aerului de apă,
cu mult; avînd ceva ce nimeni n-are -
( o urechiușă de melc - purpura crista -)
Pocalul băut de Dumnezeu la recepția
Andra Oana Rotaru
“Colecții expuse în timp privat”
cearșaful are pete de floarea soarelui
le întorc cu degetul și
urmăresc desene
mai puțin geometrice decât
forma corpului meu
așezat pe canturile de sub
forma trupului de sub
cei ce strivesc culorile
ca și cum degetul poate desena
o natură moartă
Am visat o imagine crestată
din două retine
priveam același ochi
fără să știu
cu care se sfârșește bărbatul
pe care îl visam
două
oră înaintată
îmi. spui cum vii. și
îmi. adulmeci blana
ca pe o căpiță de oase
cum sângele de la gura mea e îngerul
“iert animalele ce-mi tresaltă din
vise”
sunt muscă. am ochi dilatați de înțelegere
în care picurăm degetele
(cu ele îmi sunt iertate
păcatele la spovedanie)
mă simt animal
să mă schingiuiască
a doua iertare
a treia iertare
poartă poruncile cu
picioare desfăcute de animale
mai mici ca noi
Raiului; cînd tron era . bobul, boaba
de rouă .
Pîlpîire - pîlpîitoare
Ursa mică, roșie garoafă și crin alb -
înserează drumurile ce duc spre
cuvioase păpădii, - în globuri calde
iluzia toată-adunată-ntr-un punct,
(făcîndu-i greu) gata să cadă.
Pe-o astfel de apă călcînd, pe roțile-i
de fum și aur . cu ochii mai întîi
. apoi cu talpa .
. și-n cele din urmă, cu tine pe
suflet, ca prin ruinele Paradisului,
unde Cineva culege rodul copt; bun
pentru pîine și vin, la Cina cea Mare.
. Cineva. - pîlpîire - pîlpîitoare -
■
se înfig ca o lamă de bărbat
de unde vin și eu
prinsă în plasă
din vizorul muștelor
nu se vede tot
ne-am apucat unul pe altul
de mâini
cadre fotografice
ritmuri gestante
ne-am făcut sepii alb negru
în somn
știm ce se petrece
avem gust de cremene
fără scântei
de-abia mai respir
nu dau drumul la vise
mi-e frică să nu se întindă
păpușa de pe noptiera cu două sertare
desface coajă cu coajă suflul iubitului
vreau un băiat
fără respirări
vreau un bărbat
cu nașteri
din care vin și eu
am o pată maro peste centrul vieții
gura mi s-a deschis pentru păcate
sunt o zaharniță. îmi port
copiii secați
de-a lungul malului alb
îi împroșc cu mizerii îi oblig să înghită
sunt mâna curată a nașterii
■
Premiul revistei Tribuna la a XXXVII-a ediție
a Concursului Național de Poezie “Nicolae
Labiș”, Suceava-Mălini, 8-10 octombrie 2005
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
18
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
reportaj
Autoetnografie:
25 iulie 2004, Shrinagar
Laura Stana
După mâncare °i ritual, am luat-o cu S. înspre
You see, Sir, that in this enlightened age I am bold enough to
confess that we are generally men of untaught feelings; we cherish
them to a very considerable degree, and, to take more shame to our-
selves, we cherish them because they are prejudices; and the longer
they have lasted, and the more generally they have prevailed, the more
we cherish them.
Edmund Burke (1729-97),
Rellections on the Revolution in France
M-am trezit pe la nouă. Am făcut duș și
m-am grăbit jos, să iau micul dejun. Azi
urma să îl vizităm pe Uncle la el acasă,
și, sincer, eram nerăbdătoare să aflu mai multe
despre cel căruia S., prietena mea de 23 de ani,
studentă la medicină, îi încredința toate secretele.
M-a cuprins depresia pe scări în jos, gândindu-
mă la toate lucrurile cu care mă obișnuisem de
acasă și care îmi reveneau în minte și pe care
învățam să le apreciez - paradoxal - tocmai când
eram la o distanță insurmontabilă față de părinți,
prieteni, rude, locuri iubite. Însăși cultura diferită
în care mă integram încet-încet, fie că purtam
shalwaar-kameez și duppatta, sau că salutam cu
Salaam Waleikum!, mă scotea din sărite. Era atât
de monoton să mânânc același meniu în fiecare
zi, să îmi petrec după-amiezele zăbovind prin casă
sau mergând la cumpărături, chiar să mă prefac
că apreciez gesturile mamei prietenei mele de a
mă proteja. Panteonul grecesc sau cele treizeci și
trei de milioane de zei ai religiei hinduse apăreau
mult mai veridice în mintea mea decât superstiția
cu care eram “binecuvântată” de fiecare dată când
ieșeam pe poartă: “Ia această rupie învelită într-un
șervețel, păstreaz-o cu grijă în buzunar, și dă-o
unui sărac în drumul spre casă”. Zakat, oferirea
de ajutor săracilor, constituie, de altfel, al treilea
stâlp de credință al religiei musulmane. Urma ce-
remonialul pâinii rotunde: mama lui S. aducea o
felie de pâine coaptă în tandoor, ne punea pe
amândouă să ne aplecăm și desena cu pâinea cer-
curi imaginare deasupra capetelor noastre. Sigur,
teroriștii pakistanezi sau cerșetorii leproși din
Bihar nu se vor apropia de noi pentru că avem
rupia în buzunar!
Katarzyna Winczek (Polonia)
Premii Ex-equo
stația de autobuz. Nu purtam ținuta tradițională,
ci niște blugi Levis 501 Dangerously Low și un
maieu roz pe care scria “100% Benetton/100%
ME”. Din când în când, trecea câte un bărbat sau
o femeie care își întorceau capul după mine.
Deodată, m-am speriat, ca și cum s-ar fi derulat
în fața mea momentul culminant al unui film de
Alfred Hitchcock. Apăruse o fantomă. Prima oară
când am văzut o astfel de persoană, hoții mascați
cu cagule și mitraliere pregătite tot timpul pentru
a declanșa focul erau singurele personaje cu care
o puteam asocia. După mine, femeile care purtau
burqua erau la fel de dificil de definit ca traficul
din Agra sau Delhi: “brainless, eyeless, earless...
Senseless”, și, e cazul să adaug, “faceless”. Mă
întrebam chiar dacă această femeie din fața mea
nu avea cuțite ascunse într-un buzunar secret pen-
tru a jefui trecătorii. Însă ea a dispărut în timp ce
eu meditam astfel. Absorbită în gânduri, aproape
am trecut cu vederea doi băieți pe o motocicletă -
fluieratul lor mi-a atras atenția - care și-au lungit
gâturile atât de tare când erau deja la câțiva zeci
de metri depărtare de noi, încât am crezut că se
vor răsturna în praful de pe drumul nepavat. Un
bărbat de vreo patruzeci și cinci de ani vine din
direcția opusă. Se întoarce cu spatele la zid și
urinează. Mi-am întors privirea în direcția diame-
tral opusă, și m-am scârbit mai tare, poate, decât
dacă nu mi-aș fi întors ochii. Un pârâu mic, lat
de o jumătate de metru, murdar ca Gangele, și în
plus, plin de deșeuri, curgea încet la cealaltă mar-
gine a străzii. Noroc că ajunsesem deja la stație.
Nu a durat mult până am ajuns la Uncle, cu toate
că a trebuit să schimbăm mijlocul de transport și
să luăm autoriksha pentru a ajunge în acel colț de
lume în care locuia.
Îmi venea să leșin de căldură pe tot parcursul
drumului. Nu era deloc inteligibil pentru mintea
mea cum femeile îmbrăcate cu burqua treceau
printr-un adevărat chin pentru a aduce un tribut
religiei lor. Sau poate le era frică de eventualele
Kei Ito (Japonia)	Premii Ex-aequo
priviri deocheate ale trecătorilor deja prea
obișnuiți de a nu vedea săptămâni, poate luni
întregi, o femeie prin a căror haine se pot ghici
formele corpului. Știam că ascunderea părului
reprezintă o formulă de respect la adresa femeii
în general, și în plus, constituie o protecție
împotriva bărbaților gata să flirteze cu oricine,
bărbați care nu au în gând o relație stabilă atunci
când abordează o femeie. Zeul instinctului era
anatemizat în Kashmir. Castitatea sufletului și
integritatea erau socotite, în schimb, cele mai de
preț valori la o femeie.
Nu puteam atunci decât să compar cultura
musulmană cu cea europeană: în Renaștere, în
Europa, ridicarea fustei care cădea până la pământ
sau chiar simularea scăpării unei batiste erau con-
siderate invitații indecente din partea unei femei.
Astăzi, pentru unele femei musulmane, până și
descoperirea capului constituia un sacrilegiu. Însă
în Europa, narcisismul feminin a atins apogeul
prin toaletele scumpe și extrem de inconfortabile
etalate nu doar la serate sau petreceri, ci chiar și
la cea mai banală întâlnire în oraș cu vreo pri-
etenă. Confruntarea cu aceste femei, umile și aus-
tere prin vestimentația lor, m-a făcut într-un târz-
iu să realizez, la fel ca Mrs. Dalloway, că tot ce
însemna glamour și exuberanță în moda feminină
occidentală nu era nici măcar o trivialitate, ci
pură iluzie. Simțeam totuși în aceste femei o
răzvrătire a Eros-ului inuman, glorios și teribil
totodată. Probabil fără a lua în seamă incompati-
bilitatea mea de a da un verdict cu privire la psi-
hicul feminin, găseam că în fiecare din aceste
femei Lilit trăia suprimată. Pentru mine, ele erau
ca niște sclave: uneori nici nu mâncau cu familia,
ci îi serveau pe ceilalți, și ele luau masa separat,
aveau grijă de copii, ieșeau rareori din casă, nu
interacționau aproape deloc cu vecinii. Îmi
aminteam cuvintele lui Esther Harding: Propriile
sentimente, nu contractele sau legile, sunt cele
care ar trebui să ghideze viața unei femei, pentru
ca individuația să se poată produce. Aveam să îmi
dau seama: ceea ce reprezenta pentru mine un
joc între ilar și grotesc era o autentică valoare
pentru multe femei musulmane. Flaubert sau
Freud eșuaseră în încercarea lor de a mă convinge
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
19
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
că starea de fapt prezentată de ei are o aplicabili-
tate în lumea Orientului. Pe măsură ce îmi
lărgeam orizontul cultural, vedeam că civilizația
musulmană este, în fiecare regiune, diferită: pre-
cum sentimentele umane sau marea, religia ia
forma malului la care ajunge.
Religia islamică are aproximativ 1,2 miliarde
de credincioși, ceea ce alcătuiește 20% din popu-
lația lumii. În jur de șaptezeci și cinci de țări au o
populație musulmană majoritară. Și, totuși, există
anumite caracteristici tipice femeii musulmane. În
Islam, toate dimensiunile vieții sunt subsumate
voinței lui Allah. Cuvântul “musulman” înseamna
etimologic “cel care se supune” voinței lui
Dumnezeu. Planurile individuale și sociale con-
verg spre divin, astfel că “omul nu are altă opți-
une decât să urmeze religia care este o cale pe
care Dumnezeu a așezat-o în fața omului așa
încât pășind pe ea omul să ajungă la El”
(Coranul). Spre deosebire de alte cărți sfinte,
Coranul oferă atât reguli de guvernare a unui stat
cât și o serie de credințe spirituale. Litera de lege
a femeii musulmane e Coranul, iar alegerea
partenerului va reflecta în mod direct legătura
femeii cu ceilalți membri ai familiei și cu divini-
tatea. Teologia șiită (ramură a religiei islamice, de
care aparținea și S) pune accent pe inteligență.
Iubirea ocupă un loc privilegiat în șiism.
Poate că a fost crescut în spiritul acestei religii,
sau poate aceasta era natura sa. Oricum, am fost
primite în casa lui Uncle cu cea mai mare căl-
dură. Copiii lui, care se jucau în curte, ne-au
întâmpinat și ne-au condus pe scări, la etaj, în
camera lui Uncle. Soția lui a venit să ne servească
cu suc. Părea foarte tânără și zâmbea tot timpul;
nu cred că avea mai mult de treizeci de ani, în
timp ce Uncle avea probabil patruzeci. Uncle a
făcut prezentările și soția lui a zămbit și ne-a
îmbrățisat pe S. și pe mine. Pe urmă, ne-a lăsat
singuri. Atunci am putut să mă uit în jur fără să
par nepoliticoasă. Camera era mobilată spartan;
era foarte răcoroasă, lucru neobișnuit în acea
perioadă a anului în Kashmir. Perdelele erau trase,
așa încât lumina și căldura nu obstrucționau
deloc pe cei prezenți. Pe podea era un covor co-
lorat, într-un colț o masă cu niște poze ale
maestrei spirituale a lui Uncle, mai multe poze pe
pereți (una a femeii și una cu o adunare enormă
Yuki Saito (Japonia)
Diplomă de onoare
de oameni). Pe un dulap care ocupa un perete
întreg erau aranjate mai multe diplome, probabil
cronologic.
Între timp, Uncle începuse să vorbească cu S.
Timp de jumătate de oră, m-am concentrat la
ceea ce vorbeau, dar, cum nu cunoșteam
Kashmiri, nu am înțeles decât numele băiatului cu
care S. voia să se căsătorească și “Pakistani”.
Știam despre ce discutau; S. îl ruga pe Uncle să o
ajute într-o problemă extrem de delicată. Mi-am
ținut în frâu curiozitatea, dar când eram în auto-
buz în drum spre casă, am început să o
interoghez.
“Ce ți-a spus Uncle?”
“Mătușa mea se va căsători anul viitor, iar
sora mea mai mare peste doi ani.” S. îmi spusese
că în Kashmir, tradiția cere ca sora cea mai mare
să se mărite prima, căci altfel întregul oraș
bârfește și consideră că ceva este în neregulă cu
acea familie.
Devenisem destul de interesată de subiectul
căsătoriei, și am început să o descos pe prietena
mea:
“Există anumite criterii pentru a-ți alege
viitorul soț?”
“În general, musulmanii se pot însura și cu
evrei sau creștini, dar tatăl nostru vrea ca surorile
mele și cu mine să ne căsătorim doar cu musul-
mani, pentru a perpetua tradiția religioasă
urmașilor noștri. În ceea ce îl privește pe fratele
meu, tatăl meu ar accepta ca el să se însoare cu
cineva de o religie diferită. Vezi, tatăl meu îl con-
sideră pe fratele meu extrem de echilibrat în
luarea deciziilor corecte. A călătorit mult, în India
și în Anglia, acum locuiește și studiază în Londra,
și a învățat foarte multe de la verișorii noștri din
Statele Unite. A petrecut mult timp cu ei. Toate
acestea l-au făcut foarte matur pentru vârsta sa,
ceea ce îi permite să ia decizii mature”.
“Ceea ce tu spui nu arată decât faptul că băr-
bații sunt un fel de pater familias, cu toate că
aparent toți membrii unei familii contribuie la
luarea de decizii și au drepturi egale,” mă gân-
deam eu, dar nu am îndrăznit să spun cu voce
tare.
Între timp ajunsesem acasă. S. m-a rugat să nu
pomenesc o vorbă despre drumul nostru. Nu am
înțeles de ce, însă gândurile mele s-au orientat
aproape instantaneu în altă direcție. Unchiul lui S.
din partea mamei era în vizită, și cum acest om
avea la rândul său copii și mai multă experiență
de viață decât S., l-am rugat să îmi explice cum
are loc alegerea partenerului pentru o fată musul-
mană în Kashmir.
“Ce rol au părinții în determinarea mariaju-
lui?” l-am întrebat pentru început.
“În Kashmir, în general, femeile se mărită cu
bărbați “selectați” de către părinți; părinții aran-
jează o întâlnire pentru fată și ea decide dacă îi
place sau nu băiatul, dacă vrea să continue relația
și să se mărite cu el. Opinia părinților contează
90%, iar opinia copilului doar 10%.”
“Care sunt criteriile de alegere a parteneru-
lui?”
“Soțul trebuie să fie din aceeași castă, cu toate
că există unele excepții. Însă, de obicei, chiar dacă
la început părinții unui tânăr dintr-o castă supe-
rioară condamnă căsătoria sa cu o femeie dintr-o
castă inferioară, după o vreme, părinții acceptă
decizia lui, se împacă și integrează noul membru
în familie.Tradiția castelor începe să piardă din
importanță pe măsură ce din ce în ce mai mulți
tineri din Kashmir se căsătoresc cu străini.”
La restul conversației nu am fost foarte atentă.
Unchiul lui S. vorbea atât de mult despre subiecte
care mie îmi erau străine sau care nu mă intere-
sau, încât abia așteptam să se facă seară și să mă
scuz că îmi e somn și să mă duc la culcare, adică
să citesc Toni Morrison. Într-un sfârșit, m-am
retras în cameră într-o stare de somnolență. Am
început o discuție cu S., pentru că nu înțelegeam
de ce era atât de secretoasă cu privire la băiatul
pe care îl plăcea.
“Cum v-ați cunoscut?”
“Am fost la fratele meu la Londra și... într-o
zi, mi-a făcut cunoștință cu prietenul lui, H.” A
mai construit câteva detalii în poveste pentru ca
să îi confere autenticitate.
“Chiar așa? Și atunci de ce atâta șușoteală?”
“Nu, de fapt alta e realitatea. Când eram la
fratele meu, iarna trecută, m-am rătăcit și am
cerut ajutorul unui străin. Am schimbat adresele
și numerele de telefon. Ne-am dat seama că
aveam multe în comun, iar această relație la dis-
tanță a continuat de atunci. El mă suna în aparta-
mentul în care locuiam cu prietena mea, iar eu îl
sun din oraș când sunt în vizită la părinți. Știi...
nu pot pomeni nimic despre H. în fața tatălui
meu, care e o persoană tradițională și de modă
veche. Dar mamei i-am povestit totul și chiar îi
cer sfaturi. H. m-a cerut în căsătorie.”
“Prin internet... Și ce i-ai răspuns?”
“I-am spus că da, dar trebuie să o întreb pe
mama.”
“Și mama ce a răspuns?”
“Mama a spus că da, dar trebuie să îl întrebe
pe Uncle.”
Ah, da, Uncle! Uitasem că în orice decizie care
se ia în această familie, chiar și decizia de a
plânge, ultimul cuvânt îl are Uncle. M-am gândit
cu sarcasm, “Ce ar fi dacă i s-ar întâmpla ceva lui
Uncle într-o zi și nu ar mai fi întotdeauna accesi-
bil pentru voi? Probabil v-ați maturiza...”
Între timp însă, S. se hotărâse să mi se
destăinuie.
“Când o prietenă mi-a povestit că pakistanezii
care intră în Kashmir sunt arestați fără nici un
motiv, mi-am dat seama că aceasta ar putea fi și
soarta lui H, care locuiește la Londra, însă e de
origine pakistaneză. Pentru mine aceasta ar fi o
adevărată tragedie: dacă relația cu H. va dura și
dacă noi doi vom locui împreună la Londra, eu
nu voi putea reveni în Kashmir cu el, pentru că el
ar fi imediat persecutat de către poliție. Pe de altă
parte, părinții îmi sunt foarte dragi și nu concep
o despărțire de ei. Chiar dacă nu voi mai locui în
Kashmir după ce mă căsătoresc, îi voi lua pe
ambii părinți cu mine, pentru că nu îmi imaginez
că voi trăi fără ei.”
E
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
"2ăj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
arhiva
Premiul Ady Endre
Grigore Beuran_____________________________________
De când preluasem, mulțumită lui Teofil
Bu°ecan, activist la regionala de partid,
sediul Tribunei de la A.R.L.U.S., care se
mutase în altă clădire, moștenisem o statuetă ori-
bilă a lui Ady Endre, care circula din birou în
birou, ca sperietoare.
Până la urmă, statueta cu pricina s-a convenit
să domicilieze la secția beletristică, pe care, for-
mal, o conduceam eu.
Într-o dimineață, ne trezim în redacție cu
Nicolae Mărgeanu, care fusese obligat să ne
părăsească din cauza administratorului, fost ofițer,
și care avea pe atunci un cuvânt hotărâtor în pro-
blemele de cadre - chiar dacă peste numai un an
avea să emigreze. Spre regretul meu, iată, domnul
George Brainer n-o să poată citi aceste rânduri,
care cinstesc simbolic pe aceia care ne-au învățat
un anumit tip de “comunism”, după care și-au
luat valea...
George Brainer acela a revenit la vechea lui
meserie, aceea de ospătar, dar numai după ce ne
dăduse tot felul de lecții, inclusiv în cultură, să nu
uităm cumva noi, intelectualii, că partidul a
devenit factorul hotărâtor în societate.
Nicolae Mărgeanu, care fusese ani în șir în
inima Tribunei, ca secretar general de redacție, era
foarte bun prieten cu mine și cu Alexandru
Căprariu.
După ce am discutat noi ba de una, ba de alta,
am hotărât să ne întâlnim după orele de serviciu
în biroul redactorului șef, să facem o mică partidă
de cărți, că așa eram noi, timpul liber ni-l con-
sacram cărților.
În liniștea secondată doar de tovarășul
Dumitriu, care făcea pe administratorul, ne
amuzam de festele pe care ni le rezerva hazardul.
Deodată, ciocănește cineva la ușă și, până să
ne hotărâm noi a răspunde, intră poetul Ion Sofia
Manolescu, timid, admirabil poet, și om să-l pui
pe rană.
- Haide, domnule Sofia! Ce vânturi te aduc pe
la noi? îl poftim noi în birou.
Alexandru Căprariu îl roagă să pună versurile
aduse pe masă și să ne scuze, dar noi trebuie să
ne continuăm munca, pentru că altfel nu se poate
face o literatură serioasă.
Dar Ion Sofia Manolescu s-a dovedit atunci și
un admirabil chibiț. Din când în când ne servea,
plin de amabilitate, cu câte un foc. Și, deodată,
îmi veni în minte o idee, pe care o și exprim cu
glas tare:
- Domnule Ion Sofia Manolescu, ați fost pre-
miat pentru susținuta dumneavoastră colaborare la
^
Crezusem înainte că dilema lui S. era una
legată strict de tradiție: de ideea că a avea o legă-
tură (chiar și virtuală) cu cineva fără ca familia să
aprobe aceasta în unanimitate este greșit. Era con-
siderată Haram! în religia musulmană. Mi-am dat
încet seama cum politica își pune decisiv și impla-
cabil amprenta asupra vieții unei comunități,
asupra sentimentelor oamenilor, pe care le
suprimă sau le atrage înspre neant. Incapacitatea
regimurilor politice și a grupărilor naționaliste
radicale de a controla problemele care
obstrucționează calea spre pace sau chiar indepen-
dență, neconcordanța dintre regulile promovate de
religie și realitatea politică ce pare că le încalcă
necontenit, nu fac decât să se îngrămădească în
subconștientul localnicilor care devin imobili în
fața a ceea ce este pentru ei o putere incompre-
hensibilă a destinului.
Tribuna cu premiul “Ady Endre”, o statuetă pe
care, profitând de faptul că sunteți aici, vă rugăm
să o primiți, împreună cu urările noastre de bine
și cu îndemnul de a ne trimite și de acum încolo
poezii cât mai frumoase.
Alexandru Căprariu și Nicolae Mărgeanu fac și
ei pe statuile un moment, apoi se ridică ceremoni-
os și îl felicită.
Ion Sofia Manolescu rămâne cu respirația tă-
iată. Ne mărturisește cu răsuflarea întretăiată că
este viu emoționat și că nu se așteptase ca
Tribuna să-i aprecieze chiar atât de mult colabo-
rarea.
Alexandru Căprariu, care era și o autoritate în
redacție, deținând funcția de secretar general de
redacție, îl strigă pe Dumitriu:
- Adă, te rog, statueta lui Ady Endre, cu care a
fost distins poetul Ion Sofia Manolescu.
- Vă fac cinste, ce beți? ne întreabă poetul.
- Noi, orice, dar nu primim cinste de la cola-
boratori, îi cinstim noi, îi replică Alexandru
Căprariu, scoțând la iveală o sticlă de coniac.
Și nu este câtuși de puțin o exagerare, ci purul
adevăr. Nu primeam să fim cinstiți de colabora-
tori, ci dimpotrivă, dacă era cazul, plăteam noi.
Sosește Dumitriu cu statueta lui Ady Endre în
brațe, executată de un sculptor anonim, probabil
un debutant și, dacă n-ar fi scris pe ea Ady Endre,
greu era de identificat. Era un bronz de vreo șase-
șapte kilograme.
Ion Sofia Manolescu privi așa-zisa statuetă și
zise:
- Cum s-o duc la București? N-am loc, și apoi
nu-i nici ambalată...
- Se rezolvă, maestre, și ambalatul și trans-
portul. Plecați cu același tren cu care pleacă și
Mărgeanu. Vă conducem la gară. Dumitriu,
ambalează, te rog, pe colegul Ady.
Ion Sofia Manolescu, prea delicat ca să o
spună, nu e prea încântat de realizarea artistică a
statuetei și asta se simte. Noi, însă, ne continuăm
jocul. Mai sunt două ceasuri până pleacă trenul.
Dumitriu a transpirat de atâta muncă, dar se pre-
zintă cu statueta ambalată perfect, în hârtie albă.
Se apropie timpul să plecăm la gară. Nicolae
Mărgeanu se duce la baie, să se spele.
- Domnule Ion Sofia Manolescu, se hotărăște
Alexandru Căprariu, premierea a fost o glumă. Ne
iertați...
- Vai de mine, dar eu înțeleg la glume.
- Atunci, e bine. Vă rog să nu suflați nici o
vorbă lui Mărgeanu. O să introducem statueta în
valiza lui și când o să ajungă la București și o să
desfacă valiza, o să aibă surpriza.
După câteva clipe de pauză, am continuat:
“Vrei să te căsătorești și să pleci din țara ta?”
“Da, vreau.”
“Trebuie să știi că nu îți va fi ușor să te
adaptezi la o nouă cultură. În special cu chestia
pe care o porți pe cap... lumea te va judeca.”
“La început, da, dar am cunoscut o familie în
Londra care m-a apreciat foarte mult odată ce le-
am explicat ce înseamnă pentru mine a purta
eșarfa. Dacă văd că nu am o gândire îngustă,
străinii mă vor aprecia.”
“Și, cum să îți spun... nu e doar asta.
Conduita ta e incompatibilă cu codurile bunelor
maniere din vest. Tu efectiv plângi când crezi, te
cerți cu oamenii în magazine. Nu vreau să o spun
în nume de rău, dar mi-e jenă să merg cu tine în
magazine. Ieri, efectiv ai urlat la vânzător.”
“Dar nu voia să îmi schimbe eșarfa și nu se
- Știți, nu aș vrea... se scuză Ion Sofia
Manolescu că nu vrea să participe la o glumă, ca
să nu se supere domnul Nicolae Mărgeanu.
În câteva cuvinte l-am convins să se facă că nu
știe nimic. Vârâm statueta în geamantanul lui
Mărgeanu și Al. Căprariu conchide:
- E grea al dracului. Eu am să-i car valiza până
la tren, că altfel observă, tu o iei înainte cu el și-i
spui o bârfă, că doar ești specialist, nu mai trebuie
să te învăț eu.
În fine, intră și Nicolae Mărgeanu.
- Hai, Nae, că pierdeți trenul.
Alexandru Căprariu ia valiza, făcând eforturi
lăudabile să nu se observe că abia o duce,
Mărgeanu protestează, nu vrea să i-o care
Căprariu.
- Lasă-l, îi spun, hamal trebuia să se facă. Hai
odată...
Râdem și pornim la gară. N-avem mult de
mers, câteva sute de metri până la stația de taxi
din fața catedralei Sfântul Mihail.
Eu cu Mărgeanu mergem înainte, să prindem
un taximetru.
- Ce l-a apucat pe Sandu, de-i așa politicos?
Auzi, să-mi ducă el valiza mie!...
- Funcția l-a schimbat. De când e secretar, e
de-o politețe cu adevărat demnă de admirat...
Alexandru Căprariu nu lasă pe nimeni să pună
mâna pe valiză. O așază în portbagaj singur-sin-
gurel. Sosim la gară, tot el se grăbește, nevoind să
cedeze cinstea altora, să o ia din portbagaj și n-o
lasă din mână până ce nu reușește să o așeze în
plasa de bagaje a compartimentului în care călă-
toresc cei doi musafiri ai noștri.
Ne îmbrățișăm, ce mai, tot protocolul ce ține
de o despărțire.
Trenul pornește, iar eu și Alexandru Căprariu
izbucnim în râs.
- Ce mutră o să facă Nae când s-o trezi cu
statueta în valiză, ce să-ți mai spun, vere...
Epilog
Ajunși la București, Nicolae Mărgeanu și-a luat
valiza din plasa de bagaje și simțindu-i greutatea
neverosimilă, mintea i-a scăpat fulgerător. A
deschis valiza, a luat statueta în brațe și i-a întins-
o lui Ion Sofia Manolescu, punându-i-o în brațe:
- Poftiți, maestre, e a dumneavoastră. Eu ți-am
asigurat transportul până la București, dar acum,
descurcă-te...
După câte am aflat și noi ulterior, statueta și-a
găsit loc în grădinița din fața casei poetului Ion
Sofia Manolescu.
Și trebuie să mai spun că redacția, aflând de
premierea poetului Ion Sofia Manolescu, n-a infir-
mat hotărârea noastră.
■
potrivea cu costumul!”, spuse ea pe un ton
copilăresc.
Erau mai multe lucruri pe care doream să i le
spun: europenii nu își suflă nasul în mâneca
hainei, nu râgâie, folosesc hârtie igienică și nu
apă, nu spun “pardon” după ce își suflă nasul, nu
întreaba “Ha?” pe un ton ridicat când nu înteleg
ceva, ci “Poftim?” pe un ton calm, și multe
altele... Însă m-am oprit.
Îmi dădeam seama că salvarea nu consta în
emancipare, așa cum ar vedea-o mulți europeni
sau americani, ci în conștientizarea faptului că
există diverse alternative chiar în interiorul
aceleiași tradiții; iar a urma o cale tradițională nu
înseamnă neapărat a întoarce spatele imaginației
și invenției, ci reinventarea și reactualizarea
tradiției care te ajută să îți regăsești propriul sine.
■
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
interviu
„La noi, din păcate, sunt
sacrificați tocmai cei care fac ceva...”
De vorbă cu Gabriel Stănescu
Letiția Ilea: Gabriel Stănescu, ești editorul
revistei Origini - Romanian Roots, un prestigios
mensual în limba română distribuit în Statele Unite,
Canada, Franța, Germania, Anglia, Italia, Belgia,
Republica Moldova, România. Cui i se adresează
această publicație și care e orientarea ei?
Gabriel Stănescu: Primul număr al revistei
Origini a apărut în vara lui 1997 și a fost distribuit
în mare parte gratuit la Câmpul Românesc din
Ontario, Canada, un mare eveniment cultural anual
al românilor de pretutindeni. Aici am făcut primele
abonamente și am câștigat câțiva colaboratori.
Origini a fost inițiativa mea și a câtorva intelectuali
români din Statele Unite: Ștefan Stoenescu, Sanda
Golopentia, Constantin Eretescu, Zahu Pană.
Aventura a început cu un an înainte. M-am
trezit cu un telefon al doamnei Silvia Cinca, care
inițiase cu câtva timp în urmă o asociație oarecum
fantomatică cuprinzând 7-8 scriitori, regizori,
pictori, jurnaliști româno-americani care intenționau
să acorde premii în dolari colegilor lor din țară.
Primisem 300 de dolari de la Silvia Cinca,
contravaloarea unor cotizații la o organizație
profesională non-profit în stare născândă: Asociația
Internațională a Scriitorilor și Oamenilor de Artă
Români, pe scurt LiterArt XXI și numele
cotizanților. Primul lucru pe care l-am făcut a fost
să înregistrez asociația apoi să dau „sfară în țară”
așa cum se procedează în cazul apariției unei noi
publicații. Am scris și unor foruri din România, dar
nu am primit nici un răspuns. În schimb am primit
un amplu articol de la Ștefan Augustin Doinaș, pe
care l-am publicat în primul număr al revistei. Celor
dintâi colaboratori li s-au alăturat alte nume la fel
de prestigioase: Constantin Virgil Negoiță, Horia
Ion Groza, Mircea Săndulescu, Mirela Roznoveanu,
Liviu Georgescu, Șerban Chelariu, Theodor
Damian, Șerban Andronescu, Alexandru Nemoianu,
George Alexe. De la Paris mi-au scris, salutând
inițiativa și trimițând contribuții: Paul Barbă Neagră,
George Astaloș și Matei Vișniec, din Germania:
Titu Popescu, Nicholas Catanoy, Dan Dănilă,
Traian Pop Traian, Teresia B. Tătaru, din Canada:
Erast Călinescu, Dumitru Ichim și Corneliu Florea,
din Anglia Mariana Zavati Gardner, din Italia
Caludio Mutti, din Elveția Svetlana Paleologu-Matta,
Georges Dumitresco și Baruțu T. Arghezi. Unii au
rămas colaboratori fideli și azi, câțiva și-au redus
colaborarea, iar nu puțini s-au retras din diverse
motive.
După dispariția Revistei Scriitorilor Români în
primii ani de după 1990, cea mai notabilă revistă
de cultură a exilului ce apărea la Munchen, se
simțea nevoia unei noi publicații de același gen.
Întâmplarea a făcut ca ea să apară în America, țară
cunoscută pentru pragmatismul și materialismul
cetățenilor ei. Unii consideră această revistă elitistă,
alții legionaroidă. Cert este însă că, indiferent de o
opțiune sau alta am menționat pe coperta a doua
un lucru ce mă scutește de orice comentariu: „Nu
toate punctele de vedere exprimate în articolele
colaboratorilor corespund opiniilor editorului”.
Sigur, peisajul exilului, ideatic vorbind, este nu
numai divers, eterogen, ci și controversat. Nu există
doar o istorie a exilului, un manual cu idei clare și
precise despre o personalitate sau alta, despre un
eveniment sau altul, ci mai multe istorii, mai multe
experiențe de viață, mai multe puncte de vedere, fie
și amendabile, nu-i așa?
Origini a crescut de la număr la număr, dar mai
ales a supraviețuit din bruma de abonamente și din
cotizațiile membrilor LiterArt XXI, risipiți în cele
cinci continente, conștienți că orice dolar contribuie
la susținerea cauzei românismului în lume. Primul
număr al revistei a debutat... cu 28 de pagini, iar
astăzi ea numără peste 100.
Fiecare număr a fost de la început tematic și va
continua să fie tematic. O revistă nu se face din ce
găsești în „șpec”, adică din ceea ce colaboratorii au
în sertar și oferă redacției spre publicare, ci
punându-i pe aceștia în situația paradoxală de a
gândi și a scrie despre un subiect sau altul,
decupând felii de realitate trăită, filtrată prin propria
experiență, tributară condiției de exilat. Origini
funcționează ca o punte de legătură între Țară și
Exil, iar pe frontispiciul ei scrie clar în limba
locului: revistă de literatură, arte, idei. De fapt ideile
sunt prioritare; ele sunt acelea care ne dau bătăi de
cap, care ne provoacă, ne ispitesc, ne incită la
meditație și dialog. Problematica este una specifică,
legată de condiția exilului intelectual, dar și de
tentațiile lumii de azi, de personalitățile românești
care, departe fiind de țară datorită „terorii istoriei”
au contribuit după puteri la „creșterea limbei
românești și-a patriei cinstire”, în condițiile în care
țara noastră era sugrumată politic și supusă unui
proces de rusificare. Închipuiți-vă că aflându-ne unul
de altul la mare distanță, datorită internetului
comunicăm ca și cum ne-am afla nu la o masă
(altfel decât cea imaginată de romancierul englez
Forster, care credea că toți scriitorii din toate
vremurile scriu în același timp), ci la una în jurul
căreia înțeleg să converseze între ei, pe un anume
subiect, colaboratorii revistei Origini. Interesant este
că vorbim toți în același timp și reușim să ne
înțelegem, indiferent de opiniile fiecăruia.
Eliade remarca, dacă îmi aduc bine aminte, prin
anii ‘30 faptul că, asemenea prototipului său
intelectual și filosofic, profesorul Nae Ionescu,
marii scriitori ai vremii sale, Ortega, Unamuno și
alții s-au remarcat nu doar ca autori de cărți de
succes, ci și ca autori de articole de ziar publicate
în marile cotidiene, implicându-se astfel în
eveniment, în imediata realitate culturală, socială și
politică.
- Ești de asemenea și editorul Caietelor
internaționale de poezie. International Notebook of
Poetry. Cum ți se pare această alegere când poezia
devine o cenușăreasă a lumii moderne? A edita o
revistă de poezie nu e o întreprindere
donquijotescă?
- Nu doar a edita o revistă de poezie, a scrie o
carte echivalează cu o întreprindere donquijotescă,
ci însăși condiția mea de trăitor între două lumi:
una de esență anglo-saxonă, în care timpul
înseamnă bani și o alta în care comunismul a lăsat
urme adânci mai ales la nivelul neutralității omului
de pe stradă, în care, iată timpul nu e numai ban ci
și petrecere în sensul de ușurătate și mai puțin de
ardere interioară, de prefacere spirituală.
Îmi amintesc că prin anii ‘80 am primit de la
Ștefan Baciu din însoritul Honolulu, Hawaii unde
își găsise un ultim popas, revista Mele, subintitulată
Scrisoare internațională de poezie. Revista lui Baciu
apărea într-un tiraj confidențial și în condiții
modeste, însă ideea de a publica o revistă de poezie
în toate limbile pământului, cu prioritate în limbile
de circulație, mi s-a părut interesantă așa că am
preluat și continuat acest proiect mai vechi al
românului de la capătul lumii, începând a face
cunoscută poezia românească în traduceri de
calitate. Există prejudecata că un profesor de limba
engleză e capabil să traducă, în afară de acte
notariale, orice. Greșit! Din această cauză
traducerile din română în engleză făcute de români
stârnesc cel mai adesea crampe de râs în rândul
cititorilor anglo-saxoni. Știu asta din relatările unor
americani nativi, unii dintre ei universitari, interesați
realmente de cultura română. Caietele care apar
anual numărând peste 300 de pagini, se publică din
dorința de a face cunoscută poezia românească în
lume, iar pe de alta de a familiariza cititorii români,
indiferent unde viețuiesc, cu poezia care se scrie azi
și care probabil, este foarte puțin cunoscută chiar în
țările de origine.
- Ca editor, te-aș întreb, care sunt valorile
promovate de Editura Criterion Publishing?
- Odată înființată cu un plan bine pus la punct,
o editură mică funcționează, există, „se vede”.
Criterion Publishing își propune să publice tot ce
înseamnă literatura exilului; nu a „diasporei” și nici
a „emigrației”, termenii fiind incompatibili cu
noțiunea de exil intelectual. E singura editură din
exil (înregistrată și în România) care nu-și propune
doar publicarea manuscriselor și cărților celui care a
înființat-o. Dimpotrivă, publică ceea ce alte edituri
ignoră. Păcat că funcționărimea de la
Departamentul pentru românii din străinătate nu
pare interesată să sprijine proiectele mele editoriale
și nici Institutul Cultural Român, două instituții
inaccesibile care chiar pretind că promovează
cultura românească în străinătate. Dincolo de bine
și rău trebuie să remarcăm un fapt esențial: ne
lipsesc cărțile fundamentale, cărțile de referință ale
culturii române, antologiile, dicționarele,
compendiile, culegerile de texte pentru uzul
studenților. Ar fi cazul să se instituie și la noi un
fond cultural național care să includă într-o secțiune
și operele fundamentale ale exilului, însă ca parte
integrantă a culturii române în ansamblul ei.
Academia Română, Institutul “G. Călinescu”,
Muzeul Literaturii Române, Uniunea Scriitorilor,
editurile și publicațiile culturale lucrează într-un
ritm balcanic, specific ca să zic așa. Timpul însă ne
presează din urmă. Presupun că există oameni și
instituții cu un program mult mai limpede și cu
proiecte mult mai mari și care nu cer salarii sau
stipendii pentru a se înhăma la această treabă. Pe
de altă parte există unii funcționari culturali care nu
fac nimic, ba pun și bețe în roate celor care vor să
se implice, să devină utili. Dar la noi din păcate,
sunt sacrificați tocmai cei care fac ceva și sunt
protejate nulitățile cu relații.
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Desigur, proiecte sunt multe, banii °i sponsorii
lipsesc. Din cele 30 de titluri de carte propuse
Ministerului Culturii pentru subvenție mi s-au
aprobat anul acesta doar patru, iar sumele alocate
tipăriri fiecărei cărți sunt de-a dreptul rizibile. După
nouă ani de activitate în America și un an în
România, fără angajați, fără distribuție, fără
publicitate, Criterion Publishing se confruntă cu
inerția factorilor culturali, cu tendința de jecmăneală
a distribuitorilor, cu lipsa fondurilor de achiziție a
bibliotecilor.
Cu toate acestea, sunt și semne că ceea ce fac
interesează, place. M-au bucurat recent cuvintele
elogioase aduse mie de distinsul cărturar Dan C.
Mihăilescu în cadrul unei recente emisiuni TV,
Omul care aduce cartea cu prilejul noii apariții la
Criterion Publishing a voluminoasei monografii
Rădăcinile românești ale lui Mircea Eliade, singurul
studiu nepărtinitor despre perioada românească a
istoricului religiilor. Sunt două volume apărute
inițial în engleză la Columbia University Press în
1988, traduse și editate acum pentru prima dată în
limba română.
-	Ai încercat să scrii poezie în engleză?
-	Sigur că am scris poezie în engleză și chiar
am publicat în câteva reviste americane, fără ca
Adam J. Sorkin să-mi ceară permisiunea, așa cum
cere el de obicei permisiunea autorilor români care
se autotraduc, să semneze alături de autor în
calitate de co-traducător. Ca să respect obiceiul
locului și dorința profesorului american, în
antologia de poezie editată împreună Day Ater
Night. Twenty Romanian Poets for the Twenty-
One Century am inclus doar poezii scrise de mine
în românește, traduse și stilizate în manieră
sorkineză așa cum s-a procedat și cu ceilalți
antologați: Mircea Dinescu, Traian T. Coșovei,
Mircea Cărtărescu, Gabriel Chifu, Mariana Marin,
Magda Cârneci etc.
Recunosc că nu am mai scris de câțiva ani buni
poezie în engleză. Și știi de ce? Engleza mi s-a
părut o limbă mult mai puțin poetică decât
româna; și nu folosesc termenul de poetic în sens
tradițional...
-	Cum te simți într-un dublu exil, geografic și
lingvistic?
-	Resimt acut lipsa de comunicare pe de o parte
cu americanii nativi, pe de altă parte mă revoltă
românii veniți în America doar să se căpătuiască,
uitând sau vrând să uite cu desăvârșire de unde vin,
cine sunt. Ce comunicare poate exista între mine și
acești aventurieri? De nouă ani, de când editez
revista Origini am observat la unii dintre ei
modificări ciudate de comportament, în momentul
în care ieși din rând, încerci să faci altceva decât să
te conformezi programului unei slujbe obscure la o
companie obscură; sunt invidioși, susceptibili,
încăpățânați, răuvoitori. Chiar și cei cu o anumită
stare, care ar putea ajuta, financiar vorbind,
mărturisesc că nu mai citesc românește, că nu-i
interesează limba și cultura română, dar nici nu fac
nici un efort pentru a se integra culturii de adopție.
Nu pot să spun că nu am avut și surprize plăcute
însă doar din partea unui segment limitat al
comunității românești. Acești oameni, prin
contribuția lor intelectuală și financiară mi-au
susținut proiectul, înțelegând foarte bine că ceea ce
fac nu este altceva decât un act de cultură absolut
necesar care presupune efort, pasiune, sacrificiu,
charismă chiar. Din punct de vedere lingvistic nu
mai simt „răzbunarea” limbii engleze, ca la început.
Acum încerc să mă raportez la ea în cunoștință de
cauză. Pentru mine engleza americană a devenit o a
doua limbă. Trăiesc de fapt între două lumi atât
geografic, politic cât și cultural, diferite una de alta,
încercând nu să le apropii ci să le celebrez într-o
manieră proprie. Altfel spus încerc să mă situez eu
însumi în postura aceluia care trăiește într-un exil
interior, singurul care contează pentru creație. Îți
amintești cum definește Carl Sandburg poezia?
„Poezia e jurnalul unui animal marin care trăiește
pe uscat și ar vrea să zboare”.
Nu știu dacă astăzi problema exilului geografic
ar putea să mai lase urme, atâta timp cât trecerea
peste Atlantic, cel puțin pentru mine a devenit un
fapt obișnuit. Vin și plec din România cu
sentimentul că la noi mai persistă, după 16 ani de
libertate, o serie întreagă de mentalități învechite, o
lipsă totală de educație civică și politică, ceea ce
duce la anumite forme de înstrăinare ale omului
contemporan în raport cu sistemul politic dar și în
raport cu civilizația contemporană.
-	Ce diferențe crezi că există între americanul
din clasa de mijloc și românul mediu?
-	În timp ce clasa de mijloc americană începe să
se reducă sub administrația Bush ca număr și
importanță, datorită inflației și a unei politici
economice austere și antipopulare, datorită
războiului din Irak, în România nu cred că se poate
vorbi despre o clasă de mijloc, ci mai degrabă de o
prăpastie între clasa superîmbogățită după ’90 și
marea masă spoliată în acești 16 ani de așa-zisă
democrație. Ceea ce m-a impresionat mai mult e
lipsa de perspectivă a omului de pe stradă, mai ales
a tinerilor deținători de diplome universitare care
nu găsesc de lucru în propria lor țară și care ar
pleca oriunde bucuroși să se realizeze în domeniul
în care s-au pregătit. Cred că nu greșesc dacă afirm
că America este țara ce creează oportunități pentru
fiecare nou-venit, chiar dacă de cele mai multe ori
emigranții lucrează sub calificare. În România mă
uimește să constat, dincolo de mitocănia omului de
pe stradă care scuipă semințe și vorbește cu glas
tare răstindu-se și vociferând fără motiv, faptul că
diverse persoane din noua nomenclatură
monopolizează funcții importante, două-trei în
același timp, primind salarii exorbitante în
comparație cu salariu mediu pe cap de locuitor.
-	Ce te leagă de Cluj?
-	Foarte multe amintiri, oameni, întâmplări. Nu
pot să nu evoc prima întâlnire din 1969 ca membru
al cenaclului elevilor bucureșteni Săgetătorul condus
de prof. Tudor Opriș cu colegii clujeni de același
leat: Alexandru Vlad, Virgil Mihaiu, Ion Mureșan,
Ana Maria Pop. Apoi o alta petrecută prin 1973-
1974 în calitate de membru fondator al Cenaclului
Charmides, al studenților Universității din
București, invitat fiind de Cenaclul și Revista
Echinox. Ședința de cenaclul la care am citit și noi
bucureștenii și clujenii echinoxiști s-a ținut, făcându-
se o excepție, în aula Universității clujene,
continuând a doua zi, cu câteva ore de discuții la
redacția revistei Echinox, la vremea respectivă cea
mai bună revistă studențească, dacă nu cumva cea
mai bună revistă de cultură din România. Îmi
amintesc că venisem împreună cu Stelian Tănase,
Călin Vlasie și alți câțiva colegi de cenaclu. Ca să
putem convinge conducerea de atunci a facultății că
nu vom citi cine știe ce poezii „abracadabrante”, că
suntem „pe linie”, întrebați de profesorul Nicolae
Tertulian ce vom citi, i-am oferit câteva mostre de
poezie patriotardă copiată din Scânteia și din alte
publicații de același gen.
Anul trecut am avut o seară de prezentare a
Editurii Criterion Publishing la Teatrul de Operă,
invitat fiind și profesorul Aurel Sasu, cunoscut co-
autor al Dicționarului Scriitorilor Români și al
Dicționarului Scriitorilor Români din Statele Unite
și Canada. Voi reveni curând cu prilejul lansării
cărții profesorului american Mac Linscott Ricketts,
Rădăcinile românești ale lui Mircea Eliade, la
Librăria Humanitas din Cluj.
Mărturisesc că mi-ar place, i-am spus-o anul
trecut și profesorului Aurel Sasu, să predau un curs
de antropologie culturală și unul de creative writing
(scriere creativă) la Universitatea din Cluj. Cursurile
de scriere creativă sunt incluse în lista cursurilor nu
numai la universități și colegii din toată America,
ele fac obiectul unor cursuri speciale în cadrul
ultimelor clase de liceu, iar profesorii, ei înșiși
scriitori, le concep sub forma unor lecturi de poezie
ale studenților (elevilor) pe anumite subiecte
anunțate dinainte, urmate de discuții și comentarii
ale textelor. Am participat și eu la un astfel de curs
la Georgia State University unde a fost invitat
poetul Snodgrass, care a citit din poeziile sale,
vorbind studenților despre mobilul scrierii acestora.
Cursul mi s-a părut foarte apropiat de ședințele de
cenaclu din România, cu lecturi și comentarii la
prima vedere. Ceea ce le distinge este faptul că
profesorul anunță la sfârșitul fiecărei clase tematica
sau subiectul spre care studentul își va orienta
atenția.
Cred că ar trebui încercat și la noi un astfel de
curs, măcar experimental. Cu atât mai mult cu cât
aud că și Mircea Cărtărescu încercase acum câțiva
ani la Universitatea din București ceva similar.
Titularul lui de obicei invită pe parcurs câțiva
scriitori contemporani să recite (de obicei cu plată)
câteva din poeziile incluse în cea mai recentă carte
de versuri sau să citească un capitol din noul lor
roman. Universitatea, de obicei acordă statutul de
scriitor în rezidență unor scriitori tineri, oferindu-le
posibilitatea să stea în campus și să predea aceste
cursuri studenților. Ce ar fi dacă li s-ar putea oferi
astfel de posibilități și tinerilor scriitori români?
Antropologia culturală, domeniu în care m-am
specializat, ca să zic așa, susținând și o teză de
doctorat despre valorile native și adaptative la
românii americani, este din păcate la noi puțin
cunoscută datorită, probabil, necunoașterii unor
surse bibliografice americane clasice, care
necirculând în lumea universitară autohtonă creează
o serie de confuzii și inadvertențe care dezavuează
acest obiect de studiu. Un singur lucru aș vrea să
subliniez în argumentarea punctului meu de vedere:
termenul de cultură spre exemplu este definit într-
un dicționar american de peste 100 de ori,
subliniindu-se astfel multitudinea de sensuri în care
apare într-un context sau altul, în timp ce în limba
română noțiunea de cultură este înțeleasă într-un
sens doar având conotații spirituale când de fapt el
acoperă o zonă extrem de largă.
-	Ce proiecte ai în viitorul apropiat?
-	Proiectele sunt numeroase și datorită lipsei de
fonduri încerc să le tot amân sine die. E vorba de
proiectele editoriale, desigur. Cu toate acestea sper
să apară până la sfârșitul anului o amplă antologie
a poeților români din Lumea Nouă având în jur de
500 de pagini. O voi edita împreună cu profesorul
Ștefan Stoenescu, anglist de mare finețe și probitate
intelectuală, care semnează prefața și prezintă
fiecare autor antologat sine ira et studio. Ea se va
deschide cu un grupaj semnificativ din opera
poetică din perioada americană a lui Aron Cotruș,
continuând cu alte câteva grupaje din opera lui
Ștefan Baciu, Vasile Posteucă, Zahu Pană etc. Și se
va încheia cu texte aparținând ultimei generații
poetice româno-americane.
Tot până la sfârșitul anului voi încerca să adun
între filele unei cărți o parte din publicistica și
eseistica apărută în revista Origini în ultimii 4-5 ani.
Volumul se va numi Aventurile culturii românești
în America. Sper să definitivez crestomația E.M.
Cioran n conștiința contemporanilor săi care va
cuprinde mărturii, articole, interviuri, corespondențe
despre filosoful francez de origine română. În
sfârșit voi ieși în câteva săptămâni cu o nouă
plachetă de poezii, Păcatele tinereții.
- Îți mulțumesc.
’	’	■
interviu realizat de
Letiția Ilea
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
!3
(J) Black Pantone 253 U
[23”
Black Pantone 253 U
“M-am ferit mereu de găștile
literare”
De vorbă cu Viorel Cacoveanu
Daniel Moșoiu: - Domnule Viorel Cacoveanu,
ați ajuns, de curând, la o vârstă frumoasă, vreme
în care s-au adunat numeroase cărți și o mulțime
de piese, jucate sau doar publicate, dar și un
volum impresionant de publicistică... Privind
acum în urmă, ce sentimente încercați?
Viorel Cacoveanu: - Amestecate. Și de
mulțumire și de dezamăgire, de bucurie și de
tristețe. Pe potriva vieții.
- Le puteți nuanța?
- Mulțumire și bucurie pentru că, în cărțile și
piesele mele, am depus mărturie despre lumile
prin care am trecut, despre vremurile ce n-au fost
și nu vor fi sub cârma omului de aici, ci a altuia,
mai aproape sau mai de departe! Dezamăgire
pentru ceea ce n-am putut să fac și tristețe pentru
cărțile care apar în tiraje simbolice azi și pe care,
deseori, nu doar că le scriu, le plătesc să apară,
dar le și vând și dau bani editurii... Ieri publicam
romane polițiste în 100.000 de exemplare și cele
de proză umoristică în tiraje de 30.000-40.000 de
exemplare; azi, tirajele rar trec de 500 de
exemplare. Și mă întreb: pentru cine scriu?
- Sunteți cam pesimist...
- Umoriștii - vedeți-l pe Caragiale - sunt
oameni, în fondul lor, triști. Umorul adevărat bate
chiar la poarta tristeții, a tragicului.
- Vi se joacă acum vreo piesă?
- Nicăieri. Altădată mi se scoteau din
repertoriu sau din scenă cele ce se jucau. Am
progresat: azi nici nu intră în repertorii...
- De ce? Cum vă explicați?
- Bătrânii, cei în vârstă, trebuie să dispară, să
lase locul altora. Se taie, ca-n natură, copacii
puternici fără rost și pe urmă vin apele, viiturile și
devastează om și lume! În scara de valori a
teatrului, importanți sunt doar regizorii. În rest,
cum zicea Shakespeare, vorbe, vorbe, vorbe...
- Dar ați avut succes cu teatrul.
- Trecutul e dus, e mort. Am avut piese care
s-au reprezentat de peste 100 de ori, iar la al 40-
lea sau 50-lea spectacol se jucau cu casa închisă.
Toate astea țin de satisfacțiile de odinioară.
- În această primăvară v-a apărut un roman,
Veșnica închinare, amplu, profund, despre
vremuri dramatice pentru om și pentru țară.
- E o carte care luminează dintr-un unghi
aparte căderea sau, mai exact, vinderea noastră la
talciocul politic comunismului, de către doi mari
conducători și... ai lumii: Roosevelt și Churchill. E
viața Ardealului cu luptele sale ascunse sau la
vedere, dar crâncene, pentru a-l poseda. E, dacă
vrei, tranziția noastră spre Gulagul sovietic; o
carte de literatură, de istorie, de viață. Și iarăși
am o dezamăgire: ea a apărut la București în
câteva sute de exemplare, dar la Cluj și Sibiu,
unde se petrece acțiunea, nu s-a pus în vânzare în
librării nici un exemplar! Lipsit de modestie cum
sunt de o vreme, voi spune că această carte este
acum a literaturii române și apoi a mea. Alții, în
alte părți, ar fi lansat această carte ca un
document, în două limbi europene...
- De ce vă simțiți un om marginalizat, retras,
privit de departe și fără interes?
- Mi-am ales singur acest destin încă de la
primele pagini scrise și de la primele cărți
publicate. Am vrut să merg singur, pe puterile
mele, pe drumul greu spre literatură. Un mare
profesor de limba și literatura română, Leontin
Gherganu, pe care l-am avut la Liceul „Gh. Bariț”
din Cluj, ne spunea mereu: „Băgați de seamă să
nu ajungeți ca geamantanele în gări: duse de
toartă de cineva!”. Ei, bine, eu m-am ferit de
găștile, cercurile, grupările literare și, mai târziu,
de haitele literare. Ca în junglă, haitele literare au
teritorii (edituri, reviste, teatre), au membri ce
trebuie apărați, impuși, au de luptat mereu
împotriva altor haite! Iar haita dominantă
domnește peste literatura română, dă note, face
clasamente, inventează scriitori, clasici în viață și
chiar genii. De unul singur e extrem de greu,
haitele te marginalizează, te alungă, te doboară.
La fel e și în partidele politice; și ele sunt tot
haite. Pe lista unui partid intri mult mai rapid și
mai ușor în Parlament, decât ca independent!
- De ce s-a ajuns aici?
- Pentru că în capitalism totul e o afacere. Iar
cartea a devenit o afacere din care câștigă bani
imenși editurile, managerii, impresarii, autorii cei
mari. O carte a unui autor e lansată cu surle și
trâmbițe, deodată, în cinci capitale hispanice.
Succesul afacerii e garantat, chiar dacă respectiva
carte e mediocră, modestă sau un rateu. Sigură e
afacerea! Uitați-vă la noi, librăriile sunt pline de
Coelho; dar sunt niște povestioare simple, ușoare,
vizibil făcute, care au devorat păduri întregi și au
adus bani grei editorilor. Dacă un român scria
acele cărți, nu-l băga nimeni în seamă nici peste o
sută de ani. În Coelho e o atmosferă, ceva
metafore, în Dostoievski, Cehov, Tolstoi e o viață
tulburătoare, o lume, ceva divin și unic. Priviți
premiile literare! Și ele sunt o afacere. Ele vin nu
să înnobileze o operă, o valoare, ci un interes!
Premiile Nobel pentru literatură din ultima vreme
se atribuie aleșilor, intereselor, nu unor opere fără
egal.
- Și ce e de făcut?
- Să-și scrie fiecare cărțile. Istoria și urmașii
îndreaptă deseori nevredniciile înaintașilor. Avem
această firavă șansă. În rest, om muri și om
vedea.
- În această ordine a ideilor, critica nu are și
ea o vină?
- Ar trebui să aibă, dar asta se întâmplă destul
de rar. De ce? Întâi pentru că și critica te
încadrează, te înrolează în haitele amintite și, de
voie, de nevoie, se supune regulilor nescrise din
interiorul lor. Apoi, mai sunt critici care se tem
pentru statutul lor. Un amic m-a felicitat pentru
romanul Veșnica închinare, i-a plăcut și s-a angajat
să scrie pentru o revistă. După trei luni mi-a spus,
scuzându-se ca un elev de liceu: „Nu te supăra,
dar nu pot scrie. Cartea cuprinde unele lucruri
sensibile, problematice și n-aș vrea să mă expun”.
Deci eu am putut să scriu despre niște adevăruri
tragice, chiar sensibile fiind, dar el se temea de o
cronică... “Înjură-mă!”, l-am rugat. „Nu pot!
Imposibil! Cum să înjur o asemenea carte?!” Asta
e viața, Dan Moșoiu! O frumoasă și dură
apreciere a criticii - evident de teatru - a dat-o
dramaturgul american Tennesee Williams:
„Criticii! Criticii sunt ca niște eunuci în harem.
Sunt castrați. Stau acolo în fiecare noapte, știu ce
se petrece și cum, dar nu pot ei înșiși același
lucru. S-o lăsăm baltă...”
- Ați scris multă proză umoristică, schițe și
povestiri. De ce ați ales genul și nu l-ați mai
părăsit?
- Mă vreau cu sfială și o mărturisesc cu greu,
ca pe un păcat: să fiu un ucenic al lui Caragiale.
Momentele și schițele lui au conturat, desecat și
studiat sub lupa umorului conștiința unui popor,
a unei societăți. Lucrurile mici definesc și
caracterizează lumea. Umorul e oglinda
necruțătoare în care lumea de oricând și de
oriunde își vede ridurile, petele, defectele,
murdăria... Lumea noastră de azi, ca și cea de
odinioară, a lui nenea Iancu, e de un umor teribil,
ce alunecă des și pe neobservate în ridicol și în
tragic. Petițiune, să iau la întâmplare o schiță, e și
azi, ca și ieri, C.V.-ul nostru social perfect. Scria
atât de profund profesorul Ștefan Cazimir: „Ceea
ce spunem noi despre Caragiale este supus
revizuirii neîncetate. Ceea ce a spus Caragiale
despre noi rămâne turnat în bronzul eternității.”
- Câte volume de umor aveți?
- Vreo opt și două reeditări.
- Veți mai scrie?
- Cu siguranță. Este atât de mult umor în viața
noastră... Trebuie doar decantat, turnat în bronzul
eternității, dacă se poate.
- Să ne oprim și asupra publicisticii. Ce rol a
jucat în scrisul dvs.?
(continuare în pagina 32)
24
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
~2*1
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remarci filosofice
Cuvânt dat, cuvânt ținut
Jean-Loup d’Autrecourt
Ar fi interesant să se facă un studiu serios,
documentat, fie în domeniul filosofiei lim-
bajului, fie în domeniul sociologiei sau al
psihologiei mulțimilor despre importanța «cuvân-
tului dat» și a «cuvântului ținut». De asemeni ar fi
interesant ca studiul respectiv să fie comparativ,
prin punerea în relație a două culturi, două civi-
lizații, a două epoci sau, de ce nu, a două comu-
nități etnice. Subiectul ar fi suficient de interesant
pentru o teză de doctorat, de exemplu. Nu este în
intenția mea de a proceda astfel în cazul de față.
Aș dori în rândurile următoare să fac doar câteva
speculații modeste pe această temă, rezultat al
unor experiențe personale care sunt deci destul de
subiective, dar care sunt în același timp filtrate de
spiritul critic al filosofului.
Intelectualii, care au șansa să călătorească mult
și deci posibilitatea de a cunoaște comportamente
și obiceiuri diferite, în cazul unor nații diferite,
fac chiar și fără să vrea remarci despre stilul,
despre relațiile interumane, despre raporturile din-
tre indivizi, despre modurile convenționale de
comunicare și deci de înțelegere reciprocă. Fără
excepție, toate aceste comportamente sunt contro-
late și regulate de limbaj, adică de o formă rațio-
nală de exprimare a gândirii, a sentimentelor, a
voinței, dar și de adecvare la realitate. Limbajul și
în general cuvântul vorbit reprezintă mijlocul cel
mai utilizat în încercarea de comunicare și de
adaptare la lumea reală. În ciuda relativismelor
care sunt acum la modă în occident, cu toate
ambiguitățile care caracterizează orice limbaj, nu
ne putem lipsi de anumite repere și reguli fixe,
atât în idei, cât și în cuvinte. Altfel, ne-am afla
într-o stare permanentă de incomunicare, de eșec
de gândire, de comportamente anti-sociale și deci
anti-umane. Un relativism extrem ar produce un
fel de regresie biologică de la spiritual către ani-
mal, de la cultural către natural. Or, nu acesta
este scopul nostru atunci când trăim și comu-
nicăm în societate.
«Cuvântul dat» este unul dintre aceste repere
de limbaj și de comportament, un fel de cheie
miraculoasă care poate deschide toate porțile
reușitei unui individ sau a unei țări; reușită in-
telectuală, materială, spirituală și bineînțeles
reușită morală. Faptul pare uimitor! O simplă
expresie metaforică poate genera atâtea reușite?
Pe cât de incredibil, pe atât de adevărat. Numai
că, ceea ce este simplu la nivel conceptual, nu
este în mod obligatoriu la fel de simplu în prac-
tică. Motivul principal este următorul: cuvântul
dat trebuie și ținut!
Chestiunea este deci importantă și merită să
fie lămurită și explicată, fie și în câteva rânduri.
Ce se ascunde în spatele acestor expresii
metaforice pe care aparent toată lumea le
înțelege? Cum este posibil să dai cuvântul, ba
chiar mai mult, cum este posibil să-l ții? Suntem
obișnuiți să dăm, să schimbăm, să ținem sau să
păstrăm lucruri, obiecte materiale, concrete.
Acestea sunt ușor de recunoscut și de regăsit. Le
putem încredința cuiva pentru o perioadă de
timp, după care le putem recupera. Putem împru-
muta unui prieten o carte, o sumă de bani sau o
unealtă de care se poate servi și pe care, după ce
le-a utilizat, ni le putem reapropria.
Este posibil să procedăm la fel, așa cum su-
gerează expresia metaforică, cu vorbele, cu cuvin-
tele, cu ideile? Faptul pare posibil, și fiecare dintre
noi a făcut această experiență, de fiecare dată
când se găsesc într-o relație umană cel puțin două
persoane care dispun de capacități cognitive de
exprimare și de înțelegere, de inteligență, de me-
morie, de voință și de speranță. Sunt necesare
două persoane, pentru că altfel nu am putea sta-
bili o relație inter-umană, relație de comunicare de
tip rațional, dar și afectivă. Singur cu sine însuși,
în mod absolut, echivalează cu starea de alienare
extremă, ceea ce filosofii numesc solipsism (în la-
tină, solus; singur). Este o poziție filosofică idea-
listă care are un anume interes, dar care este difi-
cil de apărat. Această concepție susține că nimic
nu există în afara sinelui propriu: eu singur exist.
Avem, de asemeni, nevoie de capacități cogni-
tive de exprimare și de înțelegere pentru că în
cazul contrar ne-ar fi imposibil să instaurăm o
relație inter-lingvistică, de schimb de idei, de
învățare, de educație, de conviețuire. Pentru aceas-
ta, prin limbaj se fixează regulile și ideile, opiniile,
părerile, cunoștințele etc. Inteligența este necesară
pentru distingerea și recunoașterea diferitelor situ-
ații și mai ales pentru stabilirea unor raporturi
sau relații între lucruri, idei și cuvinte. Memoria
este importantă la acest nivel pentru stabilizarea
raporturilor inter-umane, pentru permanentizarea
lor de-a lungul timpului. Fără memorie nu ar fi
posibile relațiile noastre cu realitatea existentă, cu
lumea înconjurătoare și nici chiar cu noi înșine.
În ceea ce privește voința și speranța, acestea țin
de trăirea noastră interioară, de viața psihologică
și de atitudinea morală. În absența lor nu putem
elabora proiectele de viață, profesionale, intelec-
tuale, afective etc. Există experiențe confirmate în
neuropsihologie prin care s-a arătat că indivizii
care au suferit traumatisme psihologice grave, lip-
siți fiind de capacitățile afective, se află în imposi-
bilitatea luării unor decizii raționale. Altfel spus,
este greu de conceput o activitate absolut rațio-
nală fără o bază afectivă sănătoasă.
Iată că limbajul apare ca un suport, cu mult
mai important decât ne-am fi închipuit la prima
vedere, cu o dublă dimensiune: pe de o parte,
rațională și psihologică, iar, pe de altă parte, fizică
și socială. În acest context foarte dinamic, de
schimb permanent, de mișcare continuă, de relații
mai mult sau mai puțin fragile, sunt necesare
puncte de reper fixe, stabile. Or, cuvântul «dat» și
«ținut» este unul dintre reperele cele mai impor-
tante în raportul nostru cu ceilalți, dar și cu noi
înșine. El face parte din aceeași listă de cuvinte ca
«promisiune», «angajare», «contract», «jurământ»,
chiar dacă nu este un sinonim perfect al acestora.
Cuvîntul dat corespunde unei promisiuni care
dacă nu se realizează se transformă într-o înșelăto-
rie, într-o minciună. În acest caz promisiunea est
un eșec. Cuvîntul dat corespunde îndeplinirii
promisiunii făcute, realizării ei; în acest caz
promisiunea este un succes.
Bineînțeles că nimic nu ne obligă să respectăm
cuvîntul dat. Câți dintre concetățenii noștrii o
fac? Dar nerespectarea angajamentului, al contrac-
tului încheiat prin «darea» cuvîntului ne situează
într-o poziție de eșec. Iar multiplicarea situațiilor
de eșec, în care ne punem pe noi înșine dar și pe
semenii noștri, nu este în avantajul nostru. A
prefera eșecul succesului este o atitudine irațio-
nală. De unde vine această tendință către irațional
mai degrabă decît către rațional în spațiul carpato-
balcanic? Problema este importantă și ar merita
să fie aprofundată.
Dar dacă nimic și nimeni nu ne obligă să
ținem cuvântul dat, propriile interese ar trebui
totuși să ne stimuleze în sensul respectării angaja-
mentelor noastre. Facilitatea cu care facem o
promisiune ar trebui să ne apară ca fiind suspec-
tă, deoarece de aici pleacă o mulțime de
neplăceri. Unul dintre cei șapte înțelepți din
Grecia antică, afirma exagerând: «că nu trebuie să
promiți niciodată nimic». Ideea care se ascunde în
spatele acestor cuvinte uimitoare este simplă: o
dată ce am promis ceva, trebuie să facem tot ce
este posibil ca să respectăm promisiunea făcută.
Or, cuvântul dat este un angajament pentru viitor,
în timp și în spațiu, elemente pe care noi nu le
putem stăpâni întotdeauna. Pot interveni tot felul
de cicumstanțe care ne pot împiedica în
respectarea cuvântului dat și care nu depind de
voința noastră. În acest caz, este mai bine să nu
facem nici o promisiune care ar fi susceptibilă să
nu se realizeze.
Dacă dispunem de suficiente informații care
să ne permită să știm că promisiunea făcută nu se
va realiza, în acest caz atitudinea noastră este
vădit nesinceră. Opțiunea noastră pentru miciună
este evidentă. Bineînțeles că atâta timp cât mai
există șanse ca să ne ținem cuvântul dat, pentru
că este vorba despre o promisiune și ca orice
promisiune aceasta se poate realiza în viitor, min-
ciuna nu este efectivă față de interlocutorul nos-
tru, minciuna poate eșua deasemeni. Însă în ceea
ce ne privește, cuvîntul dat este o adevărată farsă
atunci când promitem știind dinainte că nu ne
vom ține de cuvânt. Ceea ce mi se pare bizar este
faptul că suntem mai degrabă tentați, în spațiul
carpato-danubian, de reușita minciunii decât de
reușita adevărului. Păcală este mai mult decât un
personaj de poveste, el apare ca un arhetip cultu-
ral, un simbol social.
O consecință importantă a respectării cuvîntu-
lui este încrederea. Printr-o practică susținută se
poate ajunge la o societate a încrederii. Totul se
fondează pe încredere. Societatea occidentală este
o societate a încrederii. Acesta este principalul
secret al forței occidentului față de orient. Pe
meleagurile sud-est europene se trăiește încă într-o
stare de banuială, de neîncredere permanentă.
Încrederea conferă stabilitatea sistemului social și
cultural al unei comunități, în timp ce neîncre-
derea est factor de instabilitate și de dezordine.
În urma acestei analize foarte succinte, impor-
tanța cuvîntului «dat și ținut» apare și mai bine,
deoarece ilustrează opțiunea morală și rațională
pentru adevăr în defavoarea minciunii, alegere
care ar trebui să fie fără ezitare a nostră a tuturor.
Acest simplu fapt constituie factorul cel mai
important de coeziune socială, de coerență
morală, de dezvoltare intelectuală și a persona-
lităților, de creativitate, ba chiar de productivitate
și de bunăstare materială. Atâta timp cât se va
neglija valoarea cuvântului dat, toate relațiile noas-
tre interpersonale dar și internaționale vor eșua
sistematic.
■
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
bloc-notes
Brâncuși revăzut
un dialog cu Sorin Lory Buliga, directorul Centrului de Cultură și Artă Constantin Brâncuși
Mihai Gută
e întâlnim în Târgu-Jiu, în frumosul
parc central ce adăpostește ansamblul
Poarta Sărutului și Masa Tăcerii.
Liniștea locului contrastează cu agitația pe care o
găsesc la centrul Brâncuși: se renovează, biroul e
plin de planuri și machete. Dialogul se înfiripă
firesc, plecând de la alegerea pentru opera și
administrarea operei lui Brâncuși.
Brâncuși mi-a trezit o curiozitate vie, oarecum
metafizică, încă de când eram în liceu °i veneam
aici în parc. Unii sunt atra°i de aspectul estetic,
de frumusețea acestor forme... la alții se trezește
mai degrabă un soi de curiozitate intelectuală, și
există și o a treia categorie, cei care „simt ceva”
contemplând lucrările lui Brâncuși. Ce au toți în
comun este taina prin care se trezesc pasionați de
aceste opere sculpturale și faptul că această
pasiune îi face pe toți să evolueze. Este important
ca oamenii să le privească (ideal ar fi să „se uite”
la ele), să simtă bucurie sau să își pună întrebări
referitor la semnificația lor.
Brâncuși i-a răspuns odată lui Nicolae
Titulescu că nu contează ce interpretare dă cineva
lucrărilor sale, doarece în acest fel el intră pe
făgașul căutărilor și astfel devine creator și „se
înfrățește cu el”. Așa m-am înfrățit și eu cu
Brâncuși.
Din păcate Centrul de Cultură și Artă
„Constantin Brâncuși” nu este doar un centru
perfect specializat pe viața și opera lui Brâncuși;
el este o fostă casă de cultură a orașului. Tot aici
organizăm și festivalul „Filocalia”, zilele
Eminescu, spectacole de Dragobete și Valentine’s
Day, festivalul de folk „Poarta Sărutului”,
festivalul de muzică cultă etc.
Opera lui Brâncuși după renovări
cu bucluc
Vă răspund ceea ce știu. Procesul de renovare
s-a încheiat în anul 2003, iar cel de amenajare
peisagistică anul trecut. Este foarte interesant că
tot ceea ce a însemnat renovare și amenajare a
Ansambului Monumental „Calea Eroilor” a avut o
poveste cam „înnorată”, în sensul că de fiecare
dată la început s-a dat greș, pentru ca numai a
doua oară să se facă lucrurile cum trebuie. Așa a
fost și la Coloana Infinitului, așa a fost și la
operele de piatră din parcul public, așa este și în
cazul amenajării peisagistice.
În orice caz, operele sunt acum renovate. A
urmat procesul de amenajare peisagistică, ce a
suscitat și continuă să suscite multe discuții. Ideea
de amenajare a cadrului înconjurător a plecat de
la World Monument Found, și a fost finanțată
de acest organism și de banca mondială (parțial și
pe baza unui împrumut făcut de România). S-a
desemnat de către W.M.F. o firmă de arhitecți din
Philadelphia (Olin Partenership Inc.), care a fost
autorul de concept al lucrării. Ea a fost
reprezentată în România de către firma Rostrada
S.A. București, care a devenit proiectantul general
al lucrării de amenajare, și care a strâns în jurul ei
alte firme de specialitate. După ce a câștigat
licitația care a avut loc la Ministerul Culturii,
firma de construcții Consmin S.A Petroșani a pus
în practică amenajarea peisagistică a celor două
parcuri ce adăpostesc tripticul brâncușian.
Discuțiile au vizat în primul rând proiectului
general al acestei amenajări în stil american, în
sensul că în Parcul Coloanei nu se mai respectă
planul inițial al lui Rebhuhn (arhitectul peisagist
al lui Carol al II-lea al României) agreat de
Brâncuși, din care acum nu se mai recunoaște
nimic. A fost total schimbat traseul aleilor, s-a
realizat un rond mult prea larg în jurul Coloanei
și s-au pus specii de arbori și arbuști la care
Brâncuși nici nu se gândea.
De asemenea, în Grădina Publică s-au pus
niște trepte largi înainte de Masa Tăcerii care
înainte nu existau... bine, Brâncuși nu a zis să nu
punem trepte, dar, în sfârșit, nici să fie puse...
Una peste alta mulți consideră că s-a intervenit în
opera artistului.
Partea cea mai supărătoare este însă legată de
pavimentul aleilor. Vreau să adaug însă că pe
timp de vară acesta nu arată tocmai rău; chiar
după ce plouă el absoarbe apa meteorică, deși la
ploi puternice se pot forma depresiuni și chiar
rigole, ceea ce necesită o îngrijire permanentă a
acestuia. Nu vreau să fiu cârcotaș; aș spune că
este acceptabil așa cum este. dă și impresia unui
drum simplu de țară... poate i-ar fi plăcut lui
Brâncuși.
Sub aspect tehnic acest paviment are o
grosime cam de 0,10 m, iar sub el este un sistem
de filtrare a apei alcătuit din nisip și pietrișuri
care să permită filtrarea apei, care este apoi
drenată în Jiu prin două drenuri subterane, aflate
cam la un metru adâncime. Pavimentul este
format în mod concret din granule granitice
aparținând la două sorturi granulometrice
apropiate (de 0-4 mm și 4-8 mm), aduse din
cariera Porceni din Gorj, legate între ele printr-un
liant care este un stabilizator ecologic pe baza
unui extract de pătlagină. Pătlagina respectivă
trăiește în Orientul apropiat, dar extrasul se
Sorin Lory Buliga
realizează în Franța și în Statele Unite. Eu cred
însă că fie au greșit dozarea extrasului, fie au
greșit pătlagina (glumesc) pentru că nu îmi pot
explica de ce se transformă pavimentul atât de
ușor în noroi, mai ales la ciclurile de îngheț-
dezgheț de la începutul și sfârșitul iernii (și mai
ales în luna martie), căci aici e problema. Am
avut o surpriză colosală atunci când au venit
reprezentanții firmei Olin Partenership Inc. din
S.U.A. și ai firmei din Canada care se ocupa de
liant, care au concluzionat că „pavimentul se
comportă normal”. Iar Herve Saint-Luc,
responsabil cu liantul ecologic, a sugerat să
închidem câteva săptămâni parcul pe perioada de
îngheț-dezgheț, lucru însă inadmisibil în cel mai
important parc al României, unde s-a încercat
această amenajare experiment.
De fapt explicația nu este chiar așa de
complicată în ceea ce privește comportamentul
problematic al pavimentului: în aceste perioade
partea superioară a pavimentului se dezgheță, iar
partea de jos a acestuia rămâne mai departe
înghețată. Apa nemaiputând fi drenată,
pavimentul se transformă la partea sa superioară
în nămol (ceea ce, în treacăt fie zis, a făcut de
multe ori deliciul presei și a dus la exasperare pe
unii târgujieni).
Ce-i drept această lucrare este încă în garanție
până pe 10 noiembrie a.c., dar mă îndoiesc că îmi
voi pune semnătura pentru recepția acestei
lucrări. Ideea mea - și voi informa în acest sens
Ministerul Culturii și Cultelor - este de a amâna
data de recepție a lucrării până pe 31 martie
2006, pentru a observa dacă și în această iarnă el
va ridica aceleași probleme.
Dacă se va pune problema să schimbăm acest
paviment cu un altul, din câte informații am
strâns eu (de fapt mărturii ale celor care au lucrat
cu Brâncuși, așa cum ar fi de exemplu cioplitorul
Ioan Alexandru, care l-a ajutat pe Brâncuși la
Poarta Sărutului), se pare că una din ideile agreate
de sculptor era aceea de a pune între Masa
Tăcerii și Coloana Infinită plăci din piatră de
munte, neregulate ca formă, iar între ele cam doi
centimetri de pământ înnierbat, pentru a se da
astfel impresia generală a unui drum de munte.
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
"26]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Drum de țară și aer rural pe aleea
scaunelor... De ce nu?
Da. Era dorința lui Brâncuși pentru o astfel de
cale. Ideea acestui tip de paviment nu este rea în
sine. Problema este că s-a făcut un experiment
inedit pentru țara noastră cu acest paviment,
experiment efectuat, din nefericire, în cel mai
important parc din România. De ce? Păi întrebați-
l pe domnul Răzvan Teodorescu, care a fost de
altfel și tras la răspundere de curând, deoarece de
la semnătura lui au plecat toate. De ce nu s-a
consultat cu brâncușiologii asupra planului de
amenajare peisagistică? De ce primăria nu a fost
consultată sau măcar informată, când se știa încă
din 2003 de comportamentul neadecvat al
pavimentului (avem date certe în acest sens)...
Ce veți face în continuare?
Voi încerca să înlocuiesc acest paviment cu
ceea ce am amintit mai devreme. Dar nu înainte
de a vedea cum se comportă și în această iarnă...
Dacă întrebarea dumneavoastră se referă însă
în general la activitatea Centrului Brâncuși, pot să
vă spun că de când am venit aici (10 octombrie
2004) mi-a revenit sarcina foarte dificilă să fac ca
centrul acesta să se dezvolte. Până în acest
moment am pus bazele unei biblioteci și ale unei
mediateci, editez revista „Brâncuși” (cu lucrările
celor mai reputați brâncușiologi, cu rezumate în
engleză și franceză) care va fi trimisă în exterior
la centrele de excelență din lumea civilizată
pentru schimb și contacte culturale, realizarea
primului pliant serios, în română, franceză și
engleză, cu prezentarea capodoperei brâncușiene,
demararea proiectului Brâncuși on-line, ce constă
din două camere de luat vederi fixate pe Masa
Tăcerii și Poarta Sărutului, care prin intermediul
unui server trimit imagini în direct prin internet
oriunde în lume, organizarea în luna august a
acestui an a primului simpozion internațional de
sculptură din România, numit „Constantin
Brâncuși”, atragerea elevilor din colegiile
importante din Târgu-Jiu spre studiul și
înțelegerea operei brâncușiene. și lista poate
continua.
Ideea mea este de a construi o punte culturală
direct între Târgu-Jiu și Europa, mai ales prin
intermediul operei brâncușiene, care este o cheie
ce poate deschide multe uși. Este de fapt esența
ofertei mele manageriale, aceea de a înscrie Târgu-
Jiul în circuitul turistic european și de a-l
transforma într-un oraș cultural de talie
europeană. Lucrurile încep să meargă încet-
încet...Chiar acum sunt în legătură cu un for
cultural din Salerno pentru a perfecta un schimb
cultural italiano-român, însoțit și de înfrățirea
orașului San Giorgio cu Târgu-Jiul.
Adevăr sau speculații asupra
înlocuirii ale unor elemente din
Ansamblul sculptural
Gurile rele spun că domnul Radu Varia dorea
să înlocuiască o bună parte din elemente, dar nu
se știe cu precizie acest lucru și cu atât mai puțin
de ce... Au fost discuții serioase între el și domnul
Ion Caramitru... după ce Ion Caramitru a ajuns
Ministrul Culturii Coloana a rămas în forma ei
originară. Pot să garantez că nu e este nimic
înlocuit și de fapt este perfect vizibil acest lucru.
Sunt tot felul de zgârieturi în material care nu au
putut fi îndepărtate; au rămas în forma lor
originară și unele pot fi identificate. Toate
romboedrele sunt autentice. De fapt nici nu au
fost transportate de aici. Știu însă că s-a luat o
carotă din elementul bazal al Coloanei, care a
dispărut ulterior ca prin farmec.
În ceea ce privește operele din piatră din
grădina publică, ele au fost restaurate de către o
firmă italiană. Știu că s-au folosit rășini sintetice
pentru remedierea spărturilor sau umplerea unor
crăpături. Travertinul de Banpotoc în care s-au
lucrat operele a fost fie spart din cauza unor
accidente, fie distrus în timp din cauza
dizolvărilor pe care le produc apele pluviale
bogate în bioxid de carbon.
Cum a fost afectată frecvența
turiștilor în perioada lucrărilor?
Destul de puternic. chiar și acum resimțim
lucrul acesta. Dar totuși la începutul verii din
acest an a fost un flux de turiști extraordinar.
Până la inundații.
Am urmărit aceste lucruri deoarece mă ocup
și de turismul cultural printre altele și încercăm să
atragem turiști aici. suntem in legătură cu
diferite firme din lume care trimit turiști. Firește,
problema este cum să convingi mai ales firmele
românești care au contacte cu firmele străine să
includă în traseul turistic și Târgu-Jiul. Sunt mai
multe atracții în zonă: pe lângă monumentele lui
Brâncuși din oraș și muzeul memorial din
Hobița, mai sunt și alte elemente de atracție:
Tabăra internațională de sculptură
Dr. inginer Sorin Lory Buliga s-a născut în 1960 la Târgu-Jiu, a absolvit Facultatea de Geologie a Universității din București,
doctoratul în paleo-botanică și zăcăminte de cărbuni la Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, inginer geolog la
întreprinderi cu activitate în domeniul explorării zăcămintelor de cărbune și petrol, profesor de geografie la colegii și licee din
Timișoara și Târgu-Jiu. Din 2003 este specialist în probleme de poluare a mediului cu produse petrolifere al grupului științific
“UNICERMED” al Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu. Din ianuarie 2003 este custode al Muzeului Memorial
„Iosif Keber”, iar din octombrie 2004 este șeful Centrului de Cultură și Artă „Constantin Brâncuși” din același oraș. Este
căsătorit și are doi copii.
Cercetările științifice personale s-au concretizat în realizarea unor studii, publicate în mare măsură, în mai multe discipline
geologice, dar și de largă interdisciplinaritate.
Principalele lucrări publicate în domeniul culturii și mai ales asupra operei brâncușiene sunt:
•	Evoluția simbolisticii magico-religioase a mineralelor, metalelor și rocilor, de la culturile arhaice și până în prezent, Caietele
“Columna”, nr. 2-3 (35-36), p. 8 și 22, 2000, Tg.-Jiu.
•	Magia fierului și fierul-tabu în credințele oculte ale omenirii, Caietele “Columna”, nr. 4 (37), p. 14, 2001 și nr.1 (38), p. 12,
2001, Tg.-Jiu.	’
•	Sursele filosofiei creatoare la Constantin Brâncuși, Caietele “Columna”, nr. 4 (37), p. 9-12, 2001, Tg.-Jiu.
•	“Spirit” și “materie” în viziunea unui artist mistic: Constantin Brâncuși, Caietele “Columna”, nr. 1 (38), p. 8-9, 2001, Tg.-Jiu.
• Desacralizarea Occidentului (1), Caietele “Columna”, nr. 4 (37), p. 26, 2001, Tg.-Jiu.
•	Capodopera nerealizată a lui Brâncuși: “Templul Descătușării” din Indore, Antemeridian & Postmeridian, nr. 1, p. 73-80, Ed.
Clusium, 2001.
•	Istoricul realizării “Căii Sufletelor Eroilor” din Târgu-Jiu, Antemeridian & Postmeridian, nr.2, p.77-82, Ed.Studii Europene,
Pâigu-Jiu, 2002.
•	Simbolistică sacră indiană în sculptura lui Brâncuși “Regele Regilor” (“spiritul lui Buddha”), Litua, Studii și cercetări, Ed.
Rhabon, v.lX, p. 333-363, Târgu-Jiu, 2002.
•	Biserica “Sfinții Apostoli” din Târgu-Jiu și credința ortodoxă a lui Brâncuși, Actualitatea Copului, Anul lll, nr. 606, p.4,Târgu-
Jiu, 2002.
•	Simbolismul mitic al “Coloanei Infinitului”, Moșteniri culturale,p.93-101, Muzeul de Etnografie Reghin, 2002.
•	Simbolistica sacră a “Templului eliberării” din Indore, Litua, Studii și cercetări, Ed. Rhabon, v.X, p.239-264, Târgu-Jiu, 2004.
•	Filosofia naturalității strămoșești la Constantin Brâncuși, Curierul Primăriei, nr. 10 (53), p.1-2, Târgu-Jiu, 2004.
mânăstirile Lainici, Polovragi și Tismana, peisaje și
trasee montane extraordinar de frumoase. E
ciudat că nu s-a făcut mai nimic până acum nimic
în acest domeniu. De altfel însă în toată țara se
constată aceeași criză. Turismul cultural este o
pisică moartă care se pasează de la Ministerul
Culturii la Ministerul Turismului și invers.
Tabăra de sculptură de la Târgu Jiu
Între 1 și 31 august 2005 am organizat la
Târgu-Jiu prima tabără internațională de sculptură
din România, gândită tot ca o punte între Târgu-
Jiu și lumea civilizată. Au participat sculptori din
România, Bulgaria, Spania și Japonia. Am
beneficiat, în premieră, și de sprijinul financiar al
Ministerului Culturii și Cultelor din România. A
fost foarte dificil de realizat așa ceva în doar
patru luni, dar a meritat. Au rezultat sculpturi
deosebit de interesante. La vernisajul
simpozionului au participat atât și doamna
ministru Mona Muscă, cât și domnul secretar de
stat Virgil Nițulescu.
Pentru anul viitor, când aniversăm 130 de ani
de la nașterea lui Constantin Brâncuși, părintele
sculpturii moderne, ne propunem să realizăm o
manifestare de amploare, asemănătoare
Festivalului Enescu.
■
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
27
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
religie
Creștinismul în jocul social
Vianu Muresan
Caracterul afirmativ al mesajului lor,
legitimat de la instanța non-chestionabilă
a transcendenței, comunicată în
modalitatea specială a revelației, așează religiile pe
soclul unei infailibilități false. Falsă, pe de-o parte,
pentru că, privită din afara sistemului lor circular-
exclusiv, există pluralitate religioasă, modele
concurente, contemporane, fondate pe aceeași
pretenție a revelației unice/ultime, și, pe de altă
parte, pentru că le sustrage conștiinței critice.
Ideea însăși de revelație, fără de care n-am avea
tipul credințelor monoteiste indiferent de
modalitatea în care s-ar consacra - profeție, text
sacru, trimis al lui Dumnezeu, Mesia - este
contrapusă principial spiritului interogativ-critic.
În acest sens tipul de „produs” al mesajului
religios parvenit prin revelație nu este, la modul
propriu consacrat de filozofie și știință, un
adevăr. Totuși predicatorii lui operează cu o teză
necritică, hiperbolizată a adevărului, deoarece în
arta persuasiunii acest concept beneficiază de cel
mai înalt prestigiu. Or, nu poți oferi o doctrină
religioasă fără a insinua că ea vehiculează sau
dezvăluie adevărul, și asta la modul metafizic,
ultim și definitiv. Ca atare, suprapus fără un
criteriu de interpretare adecvat peste diversele
grile epistemice cu care s-a operat de-a lungul
dezvoltării culturale a lumii monoteiste, mesajul
religios a putut produce seturi de mutații atât de
diverse la nivel de teorie a adevărului, încât în
urma acestora să se ivească școli, doctrine, secte
și biserici diferite, toate având nota comună a
unei revelații, principial postulate și generatoare la
rându-i de adevăruri închise.
Exigența modernă a chestionării
critice.
Întrucât creștinismul e paradigma în care
tradiția noastră se înscrie, asumând caracterul
determinant, formativ al principiului religios ca
atare, trebuie să ne interogăm dacă, prin esența
lui revelațională, acesta poate manifesta în raport
cu propriul mesaj un tip de interogație critică.
Adică, suspendând în răstimpul necesar procesului
de fondare caracterul absolut, evident și definitiv
al propriilor susțineri, să încerce a detecta
elementele a priori ale acestora, din care derivă
ulterior practicile efectiv cultice și cele social-etice,
adică asumările comportamentale. Ar putea face
creștinismul acest examen critic, ar avea curajul
să-și supună transcendența unor chestionări
radicale, ar admite să capete fondare
transcendentală?
Trebuie specificat, pentru a nu permite
interpretări parazite și neconforme cu intențiile
noastre, că examenul critic sau, mai precis,
criticist, nu vizează natura divină, nici caracterul
absolut al lui Dumnezeu per se, pentru că nu
acestea constituie referenții direcți ai limbajului
religios. Vizată în mod direct este relația de
receptare, asumare și transpunere a naturii și
determinațiilor divine în comunicarea religioasă.
Iar acestea sunt indiscutabil produse de forme a
priori, de arhivele tradiției, de natura limbii și de
tipul de intenționalitate cu care transmițătorul
mesajului religios operează. O distincție de natură
conceptuală se impune, suplimentar la cele spuse
deja în înțelegerea creștinismului, a modalității lui
culturale, despre care în fapt se poate discuta la o
primă încercare disociat între conținut
(transcendent) și formă (transcendentală). și asta
pentru că există o singură revelație majoră,
întruparea cu scop mesianic a Fiului lui
Dumnezeu, și mai multe forme de practică
religioasă, bisericile, cultele, sectele, la rândul lor
contrapuse de tensiunea arbitrată neliniștitor în
relația ortodoxie-heterodoxii, catolicitate-caracter
local.
În istoria creștinismului, strict cu privire la
formele pe care le ocupă în sensibilitatea
adepților, în cultura și comportamentele acestora,
perioada modernă aduce o exigență nouă -
întemeierea critică. Este vorba de cea mai
importantă schimbare de metodă survenită de-a
lungul gândirii europene, care se emancipează de
caracterul dat, revelat, transcendent al propriilor
teze, idei și convingeri, expunându-le interogației,
somându-le să se legitimeze. Depășirea scolasticii
nu se produce prin simpla denunțare a
infailibilității dogmelor, nici prin rebeliunea oarbă
împotriva Bisericii. Revelația Subiectului,
formalizată oarecum canonic de către Descartes,
este deopotrivă mutația majoră a filozofiei, cât și
a sensibilității religioase. Subiectul nu vine să
substituie prestigiul ontologic al lui Dumnezeu, ci
să-i fundamenteze posibilitatea de-a se revela, de-a
se face cunoscut și, ca atare, de-a se impune. Mai
simplu spus, prestigiul ontologic al transcendenței
depinde acum de legitimitatea lui transcendentală.
Dacă Dumnezeu există, și încă n-avem de unde
ști asta, atunci trebuie să ne asigurăm pornind de
la urmele pe care El, ipotetic, le lasă în
sensibilitatea noastră - ca exemplu ideea
infinitului. Iar dacă o astfel de urmă este
evidentă, fapt de care nu ne mai putem îndoi, se
poate infera, parcurgând regresia cauzală, că la
originea ei se află ființa infinită, Dumnezeu,
animată de principiul veracității.
Invers actului revelării, pretins obiectiv, în
fond naiv, descumpănit critic și vulnerabil la orice
modificare, Descartes, și după el modernitatea -
idealismul transcendental, fenomenologia, școala
de la Viena, perspectivismul nietzschean,
structuralismul - mizează pe actul fondării.
Pasajul de la scolastic la modern, auster formulat
ar fi, așadar, trecerea de la caracterul revelat la
caracterul fondat (în termeni fenomenologici,
constituit) al lui Dumnezeu, ceea ce implică
înlocuirea treptată a falsei infailibilități cu o
veritabilă fundamentare transcendentală. Nu se
schimbă nimic în ființa divină, ci în cultura
teologică, în relaționarea, reprezentarea și
asumarea lui Dumnezeu. Nu un nihilism radical,
nu teza agresivă a morții lui Dumnezeu, devenită
pur clișeu retoric în mințile sumar comprehensive,
e cea care funcționează în conținuturile lumii
moderne. Asumarea critică, constituirea formelor
în care transcendența să fie operabilă,
identificarea transcendentaliilor, acestea schimbă
categoric locul lui Dumnezeu în lume. Fără a
atrage după sine o deteriorare a sensibilității
religioase, în modernitate începe să funcționeze
un Dumnezeu constituit, contra-simetria
rezonabilă la umanismul de tip scolastic în care
funcționa un om creat. Tradiția creștină a impus
o relație Dumnezeu creator - om (persoană)
creatură, pe care modernitatea o modifică în
direcția Subiect constituant - Dumnezeu
constituit. Transcendența și caracterul de creator
sunt înlocuite treptat cu transcendentalul și
caracterul constituant, iar acest proces ar trebui
recunoscut drept schimbarea de paradigmă,
epistemă în termenii foucaultieni, adusă de
modernitate. Dacă umanismul tradițional creștin
este întemeiat transcendent, în modernitate
teologia este constituită transcendental. Prin asta
se deschide calea pluralismului și relativismului,
coordonate în care se mișcă astăzi cultura
religioasă.
Ce credem de fapt când credem în
Dumnezeu?
Putem ști în cine credem, dacă în prealabil nu
avem o noțiune a lui Dumnezeu? Iar dacă avem
această noțiune, în ce modalitate a fost ea
obținută, anterior credinței, și care e valoare
religioasă a conținutului ei? Orice noțiune e
obținută printr-un exercițiu de abstractizare, din
nevoia de a da unitate semantică unui fenomen,
decupat mai precis prin descrieri. Presupunând că
pentru a obține conceptul lui Dumnezeu sau
noțiunea divinului operăm abstractizări și
descrieri multiple, aceste procedee nu implică în
chip necesar o adeziune propriu-zis religioasă, nu
pun în practică o credință. Dacă se crede într-un
Dumnezeu deja definit, înțeles sau descris,
credința este o confirmare a unei precunoașteri.
Dacă se crede pur și simplu în Dumnezeu fără a
avea nici o noțiune, nici o descriere sau indicație
simbolică asupra lui, în momentul asumării
referentului credinței de fapt se întâmplă că
aceasta a rămas fără obiect. Sau, pentru a
împrumuta un motiv kantian, acea credință este
oarbă. Necunoscut, nedescris, nedefinit,
nedecupat prin determinații pozitive sau negative,
acel Dumnezeu nu e nimeni, cu toate că permite
abuzul oricărui pretins credincios de a se
revendica de la el.
Dar dacă avem o precunoaștere a divinului, ce
legitimitate are aceasta, câtă vreme a fost
dobândită în absența unei nemijlocite participări a
lui Dumnezeu, încă nepostulat din nevoia de-a nu
asuma nici un idol, la exercițiul facultăților
mentale? Un răspuns simplu și imediat nu e
optim, pentru că de fapt nu se poate stabili
gradul de participare/neparticipare a ceea ce ar
putea fi divinul la exercițiile intelectuale, ce au
drept scop posibil, între altele, tocmai stabilirea
ipotezei divinității. Neștiind niciodată suficient de
mult despre natura și modurile acțiunii lui
Dumnezeu, e imposibil de stabilit în ce moment
ființa și actele noastre sunt autonome sau
heteronome. Astfel, somați de metoda întemeierii
convingerilor noastre religioase, putem adopta
doar două căi: i) fie îl gândim pe Dumnezeu, în
absența convingerii că el ne acționează din
necunoscut, cu dorința de-a crea un sens pentru
credința noastră ce așteaptă a se manifesta
direcționat; ii) fie susținem că Dumnezeu lucrează
în noi pentru a ne ajuta să creăm un limbaj care
să-i facă posibilă comunicarea.
În primul caz ne arogăm autonomie, câtă
vreme nu am definit ce este Dumnezeu, pentru a
performa astfel o formă a conținuturilor obscure,
nocturne, amorfe ale credinței noastre. Credem în
ceea ce știm că e Dumnezeu. În a doua situație
ne arondăm, printr-un exces de credință oarbă,
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
28
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
unui Dumnezeu despre care nu °tim nimic,
prezumând fără temei că el este adevăratul
Dumnezeu. Astfel credem într-un Dumnezeu
indistinct, pură asumpție metafizică, fără a elibera
seturi de enunțuri și fără a-l proteja de
suspiciunea falsității. Nici verace, nici falsificabilă,
o astfel de instanță e impropriu considerată de
natură divină, aducând mult mai precis cu
indicibilul din filosofiile neoplatonice, exploatat
mai cu seamă de către Damascius în Despre
principii. De fapt, în atare manifestare aparent
religioasă ne irosim credința, ce voiajează
fantomatic și nedirecționat către vidul unei
divinități principial admise, dar privată de orice
caracteristici, ceea ce ar putea fi la fel de bine fie
o mistică apofatică, fie un nihilism radical mascat
sub falsa devoțiune. Pe scurt, din situația
dilematică ieșim fie crezând într-un Dumnezeu
precunoscut și motivați de identificarea prealabilă
a instanței divine cu asignația ei semantică, fie
risipindu-ne în emulație religioasă cu o instanță a
cărei necunoaștere derogă orice postulat, de unde
răsare o arbitrarietate teoretică totală. De această
eclipsă epistemică e urmărit atât creștinismul
mistic, cât și religiile concurente ce mizează
excesiv pe transcendența lui Dumnezeu.
Corecția cu care s-ar putea veni într-un
entuziasm precoce, anume ideea că Dumnezeu
poate fi mai degrabă simțit, intuit sau aprehendat
în manieră participativă, performanțe mai
adecvate relaționării cu el decât vulgara
cunoaștere, nu are decât caracterul patetic al
alternativei goale. În fapt toate experiențele
particulare, senzoriale sau afective ce pretind a-l
formaliza într-un fel sau altul pe Dumnezeu, de a
conferi „substanță” revelărilor lui, sunt
intransferabile, n-au caracter intersubiectiv și de
ele nu poate depinde nici o formă socială a
religiei. Ceea ce nu intră în limbaj și nu capătă
sensurile care prin acesta pot fi accesate, nu
dezvoltă nici idei, nici comportamente religioase.
Va trebuie deci să luăm în discuție teza jocului
social, pentru a înțelege constituirea și
modificările faptului religios.
Creștinismul ca joc social
Înțelegem prin joc un sistem de acte, derulate
în funcție de un set de reguli finite, cunoscute de
toți actorii, care pot performa anumite rezultate.
Jocul social aduce specificația că actorii coexistă
atât în grupuri formale (biserici, instituții, cluburi,
echipe) cât și informale (vorbitorii unei limbi, toți
botezații ortodocși, toți minoritarii, toți cei care
au votat, toți dependenții de insulină etc.),
regulile sunt incomplet cunoscute, însă nu de toți
în egală măsură, iar participarea oferă cadrul unor
diferențieri specifice după gradul de
adecvare/inadecvare la acestea. În jocul social
regulile sunt convenționale, impuse și obligatorii.
Ele fac posibilă ordinea, mereu relativă, permit
identificarea rolurilor și statusurilor, garantează
cel puțin pe un perimetru restrâns capacitatea de-
a prognoza asupra actelor și reacțiilor. Există
instanțe de autoritate - Satul cu instituțiile și
funcționarii lui, Biserica, ierarhii și funcționarii ei
- care sunt acceptate de către societate ca fiind
drept legitime. Ele creează seturi de reguli, le
popularizează și controlează modul asumării
sociale a acestora, având în ultimă instanță și
dreptul de-a amenda sau condamna agenții rebeli,
subversivi și anarhici. Nu există comportament
social care să nu fie reglat de reguli, convenții,
cutume, chiar dacă nu se obține nici consens total
și nici o evaluare unitară a rolului acestora în
definirea persoanei sociale. Prin urmare, atâta
vreme cât practica religioasă se petrece într-un
mediu social, ea devine subsistem al sistemului de
reguli sociale, modalitate a jocului social. Până și
practicile cele mai excentrice, precum izolarea,
retragerea din lume, ascetismul, asumă sensuri ale
jocului social, fie că-i vorba de orizontala umană,
căreia i se ostentează totalitarismul, fie de
verticala persoanelor divine, împreună cu care se
întreține o oarecare sinergie.
Ce înseamnă acum faptul că creștinismul e un
joc social? Câteva indicații pot fi probabil
lămuritoare. Înseamnă că: ceva trebuie crezut;
ceea ce este crezut trebuie apoi comunicat și, în
consecință, ceva trebuie făcut Ceea ce este crezut
nu are caracterul unei convingeri solitare, nu este
o gnoză sub care să se refugieze reveriile vreunui
geniu privat. Se crede ceva care a fost crezut
anterior de alții, devine tradiție și capătă caracter
imperativ. Nu poți fi creștin crezând orice, oricât
de discordant cu crezul altui creștin. Unitatea
credinței e un element decisiv al jocului social
creștin. Apoi, elementele credinței intră în limbaj,
capătă circuit intersubiectiv, se rafinează și
exprimă din ce în ce mai mult, din ce în ce mai
adecvat, compun o doxă populară, o paradigmă.
Comunicarea și comunitatea creștină se
interconstituie în toate fazele și modificările pe
care le comportă de-a lungul istoriei. Credinței și
comunicării le este convergentă în mod
obligatoriu o anume practică socială, o etică a
relațiilor, și le sunt divergente altele, de unde și
grila de evaluare. Pe scurt, pentru că se crede ceva
și nu altceva, se spune ceva și nu altceva, se face
ceva și nu altceva, iar elementele de credință,
comunicare și practică sunt reguli ale jocului
creștin, din aceste pricini e posibil ca o persoană
sau un grup să poată fi recunoscute ca aparținând
sau neaparținând modusului creștin. Crezul,
limbajul teologic și etica sunt prea cunoscute
pentru a le mai repeta. Trebuie precizat doar că
jocul religios se constituie ca familie de reguli.
Acestea pot fi diseminate, alături de anumite
excepții, în jocuri diferite, fără a se altera
principiul, dar producând modalități plurale ale
aceluiași joc - ca și în cazul bisericilor tradiționale
creștine, alături de care, asumând anumite
elemente ale jocului creștin, proliferează sectele
moderne sau, între anumite limite, ceea ce e
considerat erezie. Spre a da un singur exemplu,
atât ortodocși, cât și trinitarienii și unitarienii
revendică un Dumnezeu din punct de vedere
ontologic identic ființei absolute. Dar, pe când cei
dintâi îl gândesc prin relația unitate-ființă și
trinitate de persoane, trinitarienii pierd ideea
unității, în vreme ce unitarienii pierd sensul
persoanelor treimice. Cu toate acestea la modul
afirmativ și unii și ceilalți aderă la jocul teoretic al
creștinismului.
Între regulile jocului creștin găsim obligatoriu
transcendența și „lumea de dincolo”, indiferent ce
o fi însemnând asta în intelectul credincioșilor
diverși. În graba ei de a modifica totul, de-a
înlocui venerabilele clișee, erezia post-modernității
asumă pe orbita proiectelor ei iconoclaste și
referiri la coordonatele jocului creștin, redus la
modestul statut de „narațiune” mitologică.
Dezafectarea „lumii de dincolo”,
autoafectarea cu dimensiunea tran-
scendenței.
La întrebarea cât de diferită poate fi lumea de
dincolo față de cea de aici se poate răspunde în
multe moduri. Se pot elabora scenarii de ficțiune,
și se elaborează în neștire, fără a se putea depăși
pragul asemănărilor cu lumea de aici. Principial o
lume imaginată nu poate diferi radical de
condițiile de mediu, de topologia celui ce și-o
imaginează. Există o determinantă a toposului
lumii noastre în toate scenariile mitologice, în
toate reveriile profetice și în ficțiunile artistice.
Acest lucru e suficient pentru a suspecta că
preocupările pentru „lumea de dincolo” extind în
mod perfid preocupările pentru cea de aici, se
folosesc de jocul translației pentru a-și garanta
mediul derulării hiperbolei narcisiste, dorința de
nemurire. Este nevoie de alibi-ul „celeilalte” lumi
pentru a ne da întâlnire cu noi înșine și lumea
noastră „dincolo”. Este limpede că dacă nu ne-am
regăsi în ea, cu toate fantasmele, angoasele și
iluziile, presupusa realitate a lumii de dincolo nu
ne-ar interesa, nu ar colecta atâta ardoare din
partea noastră.
Acest interes condiționat probează că esența
preocupărilor noastre revine vertiginos către sine,
căpătând forma autosalvării, formalizată de regulă
în teza nemuririi sufletului, ce declanșează
automat tabloul unei topologii a derulării
acesteia. Întrucât această coalescență nu poate fi
relativizată, o dată cu criza sceptică, o dată cu
abandonul tezei nemuririi practicată de multe
filosofii moderne, este dezafectată și lumea de
dincolo (moartea lui Dumnezeu, epurarea cerului
de figurile mitice, denunțarea platonismului,
dispariția substratului, a esenței, reducerea
realității la pura suprafață, artefact textual). Iar
pentru a nu lăsa să planeze pe deasupra noastră
pustiul devorator al nimicului, esența lumii de
dincolo, transcendența, este preluată și asumată
dimensiunii mundane, devine o coordonată a
cotidianității. Eliminând „cealaltă” lume, asumăm
un exces de calitate celei ce ne-a rămas - această
lume, această viață, acest timp. Simplu formulat,
transcendența e altoită pe condițiile vieții noastre
de aici, intramundane, luând forma instituțiilor, a
statului, a regulilor. În cvasi-totalitatea derulării
lui, jocul social e prins între regulile de
funcționare a instituțiilor, între care biserica și
statul ocupă încă poziții de prestigiu.
Integrată totalmente în cadrele instituționale,
viața noastră e obligată să se adapteze, să se
înscrie, să joace după reguli, ceea ce revine la o
continuă autoafectare cu această transcendență
devenită interfață instituțională. Nu mai există
lume de dincolo, iar noi ne estompăm figura
chiar în cea de aici pe măsură ce ordinea
instituțională, ce ne golește de libertate și
intimitate cu propriul destin, se țese împrejurul
nostru ca un labirint, devine un sistem
atotprezent, expunându-ne coercițiilor în
modalitatea eficace a ordinii transcendente.
Instituția a preluat pentru societățile actuale și
funcția de ritualizare a comportamentului, care,
însă, nu mai beneficiază de miza mistică,
euharistică, ci de una mult mai modestă, cea
profesională, de specializare și calificare. În
binomul instituție-profesie se regăsește
răstălmăcită, contrafăcută, răsturnată relația
religioasă cu ordinea transcendentă. Din această
pricină un creștinism neinstituțional e de
neconceput astăzi, iar acest fapt e încărcat de-o
gravitate pe care nu suntem încântați s-o
recunoaștem. Problema nu este acum necredința,
ci tocmai profesionalizarea, instituționalizarea
totală a criteriilor, emoțiilor, speranțelor și
angoaselor religioase.
■
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ex-abrupto
Printre poeți...
Radu Țuculescu__________________________
La Sighetu Marmației, de douăzeci °i °apte
de ani se petrece o sărbătoare a poeziei.
Începută la oraș și continuată „la țară”, în
Desești. De mai multe ori aici, de bună voie și
nesilit de nimeni, a poposit și Nichita Stănescu.
De aceea are el o „odaie comemorativă” la
Desești. Și din alte motive care țin de inefabilul
demersului poetic. De nevăzutele sale legături,
mai mult ori mai puțin periculoase.
Festivalul de poezie (uneori internațional,
precum cel din luna octombrie, anul acesta) de la
Sighetu Marmației are admiratori și contestatari,
cum îi stă bine să aibă orice faptă (manifestare)
de cultură făcută cu aplicațiune, din care se
elimină veleitarismul, precum un viermișor
subțirel. Una peste alta, cea care are de cîștigat
este, pînă la urmă, poezia, ființă destul de fragilă,
de plăpîndă adesea, necesitînd infuzii de încredere
și optimism, mai ales toamna și primăvara...
Și se întîmplă cel mai adesea ca în zilele
festivalului să fie o toamnă dodoloață,
rubensiană, plesnind de sănătate, de soare și de
culori, cu mici frisoane matinale repetate pe la
miezul nopții, cînd poeții nu le mai simt, sîngele
mustind de versuri și de parfumul tare al
prunelor stoarse.
Anul acesta au fost mai puțini participanți
decît altă dată. Motive au existat. Din aceeași zi
(poate chiar și de la aceeași oră...) au „pornit” și
alte festivaluri prin țară. Astfel, truditorii într-ale
scrisului s-au „împărțit” într-un mod aproape
aleatoriu iar înghesuiala nu mai fu atît de mare,
motiv care nu a provocat, pînă la urmă, prea mari
supărări organizatorilor, și așa mereu aflați în
dificultăți financiare.
După o deschidere mai mult ori mai puțin
oficială, mai mult ori mai puțin sentimentală
(umbrele celor dragi dispăruți, Ion și Laurențiu și
Radu și... plutind deasupra noastră) s-a purces la
blînde dezbateri pe tema , normal, a poeziei, a
existenței sale, cui mai folosește ea și alte
„probleme” mai mult ori mai puțin false. S-a
continuat cu lansări de carte, toate prezentate la
modul apreciativ, fără a se recurge la superlative
zgomotoase, nu care cumva să plesnească fețele
purpurii ale autorilor. Seara, neobositul și
vulcanicul Gheorghe Pârja i-a provocat pe toți să
recite din creația personală, într-un cadru
neconvențional, printre farfurii și pahare și
scrumiere pline. Provocarea a prins (ca de fiecare
dată) și s-a improvizat un spectacol plin de spumă
și culoare. Așa au rostit versuri, într-o dezordine
ordonată, Daniel Corbu (blînd și parcă uimit de
propriile cuvinte...), Grigore Chiper, din Republica
Moldova (cu o fermă delicatețe), Vasile Gogea
(concis precum o lamă de brici, din cea mai fină
calitate), Vasile Muste (mereu emoționat, precum
un copil la o serbare școlară), Andreas Saurer, din
Elveția (cu subtilă ironie disecînd o realitate vîrîtă
sub lupă), Aron Gaal, din Ungaria (plin de
bonomie, exultînd de-o aproape suspectă bucurie
de viață), Gavril Ciuban (simțindu-se ca-n rai...),
Gelu Dorian (sobru, zîmbind liric în barbă...),
Ioan Pintea (senin, serafic, încercînd a evita orice
agresivitate...) și iarăși Gheorghe Pârja,
rostogolind versuri peste capetele noastre cu
bucuria și exuberanța celui încolțit de patima
scrisului. Iar recitalul din spațiul neconvențional
avea să se repete a doua zi, în sala căminului
cultural din Desești, în fața unui public eterogen
dar ascultător, celor amintiți mai sus alăturîndu-se
și Mircea Petean, veșnic îndrăgostit de Ana dar și
de poezie de care nu v-a scăpa pînă la sfîrșitul
vieții sale, și alții..
Ca de fiecare dată, ne-am adunat în curtea
casei lui Pârja (după momentele de reculegere din
cimitir), lîngă măicuța lui, printre mere, struguri,
nuci, plăcinte și horincă și s-a decernat Marele
premiu Nichita Stănescu al serilor de poezie de la
Desești lui Mircea Petean, pentru întreaga creație
și au mai fost premiați Gelu Dorian și Grigore
Chiper. Iar a treia zi s-au decernat premiile
festivalului: marele premiu lui Gh. Pârja, premii
pentru antologie au primit Daniel Corbu și Gavril
Ciuban, pentru volum Gaal Aron iar pentru debut
Andreas Saurer. Și s-au mai făcut niște emisiuni
de radio și televiziune, s-au mai vizitat locuri din
zonă și... gata. Așteptăm următoarea ediție.
Voi încheia, urîndu-i lui Gheorghe Pârja, care a
împlinit 55 de ani, să mai trăiască măcar încă pe
atît și să nu se mai lase păcălit de nimeni, nici
măcar de... propria-i inimă.
■
aspiratorul de nimicuri
Plăcinta “Frână”, pixul de
partid, spanacu
Mihai Dragolea
O suavă doamnă uitase să mănânce din
pricina grijilor oarecum amoroase, urma
să se trezească pe cap, concomitent, cu
doi amorezi virtuali (până la data respectivă, dar
hotărâți să se întrupeze); mai grăbit a fost cel mai
recent cunoscut, el s-a dat peste cap și a cheltuit
o groază de bani pentru a o cunoaște în carne
fragedă și oase delicate de mignonă; dar, surpriză
enormă!, amorezul de mai demult, care-o chinuise
cu capriciile lui inexplicabile, și-a anunțat, și el,
apariția în direct; juna doamnă era încurcată rău,
nu mai știa cum să procedeze, cutreierată de tot
felul de intenții, dorințe care aveau dezavantajul
de a nu se potrivi în aceeași teacă; ba, mai mult,
o chinuia și foamea, la locul de muncă, printre
dosare voluminoase care trebuiau rezolvate
urgent, să poată să se întâlnească, în fine!, cu
amorezii virtuali. Din amiciție și ca să-i mai
domolească chinurile gastro-amoroase, am căutat
să-i cumpăr ceva de mâncare (că de diminuat
cumplitele dureri pornite de vestea apariției
concomitente a celor doi nu putea fi vorba). Așa
că am luat-o pe bulevard, cu ochii pe firme și
vitrine, să văd ce ofertă de potolit foamea există;
la o intersecție prevăzută cu sens giratoriu, într-o
zonă nu cine știe ce întinsă, mirosea destul de
îmbietor a plăcintă, chiar am văzut și locul faptei
gastronomice, dinspre care veneau două femei
(mamă și fiică, după înfățișare), vesel tatonând
aluatul copt; și m-am așezat la rând; decât să mă
uit la ceafa model bulgăresc din fața mea, mi-am
ridicat privirea nu la ceruri, ci la firma dughenei,
acolo scria “Plăcinta «Frâna»”; șoc bogat, nu mi-
am dat seama decât când am priceput că groasa
ceafă dinaintea mea se depărtase considerabil. Mi-
a venit și mie rândul și, plătind una bucată frână
cu brânză, am întrebat-o pe vânzătoare de unde
vine denumirea plăcintei; surâzătoare, femeia mi-a
răspuns că e așa consistentă plăcinta pe care o
prepară, încât “stopează brusc foamea, ca o frână
bună”. Turtit de explicație am grăbit, să ajung cu
“frâna”caldă la amărâta amică; s-a bucurat de
plăcintă, aproape a înfulecat-o; mă uitam la
devoratul “frânei” (nu-i spusesem numele), eram
curios să văd efectele. N-au fost spectaculoase,
totuși s-a mai luminat puțin la față și, măcar cât a
îngurgitat “frâna” tânăra doamnă s-a liniștit, n-a
mai pomenit de ciudații ei curtezani. A fost bine,
a fost corect, mi-era și mie mai senin. Ceva mai
târziu am întâlnit un prieten și ne-am hotărât să
vizităm o piață, mai vedem ce se găsește, mai
cumpărăm și noi câte ceva; cum ne apropiam de
una din intrările în piața noastră preferată, îi
povesteam amicului că, pentru mine, inundațiile
se întind între două imagini: prima - cetățenii cu
picioarele în apă și paharele în mână, strânși și
uniți la cârciuma satului; a doua - nenea
parlamentar cu umbrela deschisă în sala
Senatului. și pe când îi explicam că acestea sunt
dimensiunile năpastei care s-a abătut peste țară,
chiar la intrarea în piață, am dat peste doi
cetățeni care grozav ce se mai certau; unul dintre
ei, țipând, a înșfăcat sacul cu spanac din dotare și
a pornit, strigându-i bosumflatului cunoscut că el
nu se încurcă cu tot soiul de terchea-berchea, el
are de-a face numai cu intelectuali, cu oameni cu
școală, universitari, oameni deștepți, nu cretini ca
ăia cu care s-a încurcat el, cunoscutul; furiosul cu
sacul cu spanac în spinare s-a oprit brusc înaintea
noastră și, continuând să strige aceleași fraze, și-a
desfăcut halatul albăstriu, ca să ne arate un pix
prins la un buzunar al vestei pe care o purta;
minune, pe agățătoarea de plastic alb a pixului era
însemnat cu litere roșii numele unui lider de
partid (într-adevăr, universitar, adică om cu
școală); mândru și mulțumit, și-a luat sacul cu
spanac și dus a fost. Am mai lălăit prin piață,
doar-doar îl mai văd pe individ, undeva la o
tarabă, cu pixul de partid la vestă și vânzând
vesel spanac. Să cumpăr și eu, să merg acasă și să
prepar o plăcintă frână cu spanac.
■
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
"30j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
Panoramic britanic
Ing. Licu Stavri
■	O intempestivă vizită la Londra, într-o
săptămână de-a dreptul palpitantă, ba chiar, am
putea spune, glorioasă pentru cultura Marii
Britanii, ne face să ne referim în “Flash”-ul de față
cu precădere la evenimente culturale (dar și
mondene) britanice. Asupra câtorva dintre ele va
trebui să reveni mai pe larg. În primul rând, este
vorba de decernarea Premiului Nobel pentru
literatură unui dramaturg englez care n-a mai scris
o piesă de 15 ani: Harold Pinter, scriitor cunoscut
drept reprezentantul din Albion al teatrului
absurdului, autor al unor piese ca The Room
(Camera), The Caretaker (Îngrijitorul) sau The
Birthday Party (Aniversarea), precum și a altor
texte claustrofobice (majoritatea dramelor sale se
petrec într-o singură cameră), numite de unii
critici “comedii amenințătoare”. Pinter a realizat și
numeroase scenarii de televiziune și de film,
acestea din urmă de o oarecare celebritate, fiind
făcute după romane cunoscute: The Go-Between
(Intermediarul), The Servant (Servitorul), The
French Lieutenant’s Woman (Logodnica
locotenentului francez). Literatura britanică luase
ultimul Premiu Nobel în 2001, prin romancierul
de origine vest-indiană V. S. Naipaul. Ultimul
dramaturg distins cu această onoare a fost Samuel
Beckett. În piesele sale ceva mai recente - One for
the Road (Una mică pentru drum), Ashes to
Ashes (Cenușă la cenușă), The New World Order
(Noua ordine mondială), Party Time (E vremea să
petrecem) - Pinter s-a arătat obsedat de violență,
de abuzul de putere, de strivirea inocenților. “Am
scris 29 de piese”, a declarat el recent, “cred că
am dreptul să mă opresc.” De altfel, Pinter a
devenit în ultima vreme mai puțin un dramaturg
și mai mult un comentator politic, adoptând o
atitudine extrem de critică față de participarea
Angliei la invazia Irakului. Imediat după ce a
primit vestea premierii, el a publicat în The
Independent un articol virulent, “Am adus tortura
și nefericirea sub numele de libertate”, cu
precizarea publicitară a ziarului: “By Harold
Pinter, who yesterday won the Nobel Prize for
Literature”. Academia Suedeză și-a justificat
opțiunea spunând că “Pinter a readus teatrul la
elementele sale de bază: un spațiu închis și un
dialog imprevizibil, unde oamenii sunt unii la
cheremul altora și prefăcătoria se fărâmițează.”
Pinter a fost preferat unor scriitori pe care pariau
mass media, ca turcul Orhan Pamuk, americanca
Joyce Carol Oates sau suedezul Tomas
Transtromer. Alegerea sa a fost întrucâtva
surprinzătoare, dar cel puțin anul acesta
Academia Suedeză nu s-a făcut de râs, ca anul
trecut, când i-a acordat premiul total
nemeritouoasei Elfriede Jelinek.
Al doilea eveniment important este câștigarea
premiului Man Booker pentru același an, 2004, de
către irlandezul John Banville, pentru romanul
The Sea. Ziarele britanice nu debordează de
entuziasm față de rezultatul votului juriului; ba
chiar și unii jurați și-au exprimat dezamăgirea.
Mulți l-ar fi preferat pe Julian Barnes, al cărui
roman Arthur and George e mult mai complex și
este și serializat în prezent de Radio Four în
emisiunea longevivă “A Book at Bedtime”. Bun
stilist, John Banville a scris un roman despre
tristețile și regretele bătrâneții, tematic înrudit cu
Marea, marea, al altei irlandeze, Iris Murdoch.
Eroul romanului, Max Mordern, un istoric de artă
(la Murdoch era un regizor) vizitează, după
moartea soției, vila de la mare unde, copil fiind,
fusese când alintat, când brutalizat de băieți și
fete de bogătași, astfel deșteptându-se în el
instinctul sexual, furia, auto-compătimirea și ura
de clasă. Profesorul Sutherland, președintele
juriului Man Booker, care și-a dat votul decisiv în
favoarea lui Banville (Banville a câștigat la
diferența de un singur vot față de Kazuo
Ishiguiro), consideră că romanul este “un studiu
minunat al durerii, memoriei și iubirii”. Pe de altă
parte, Tibor Fischer în The Guardian consideră că
atribuirea premiului lui John Banville nu va
contribui deloc la prestigiului premiului Man
Booker. După el, The Sea este “un text nebulos,
exagerat de subtil, de citit de către esteții din
Hampstead, nu de către cititorul obișnuit.” Vom
reveni.
■	Iată și fenomenul monden de care, credem,
merită să ne ocupăm, chiar dacă nu ne pierdem
de obicei vremea cu chit-chat-uri: recepția oferită
de Lady Margaret Thatcher, cu ocazia împlinirii
vârstei de optzeci de ani, la hotelul Mandarin
Oriental din Knightsbridge. Printre cei 670 de
invitați s-au numărat membri ai familiei regale,
politicieni, aristocrați, staruri ale ecranului și
scenei, ba chiar și prințul Mangosuthu Buthelezi,
liderul Partidului Inkata al Libertății din Africa de
Sud. Cităm, fără a mai traduce, începutul listei
oaspeților de onoare, publicată în The
Independent: “HM The Queen & HRH The Duke
of Edinburgh; HRH The Princess Alexandra; The
Prime Minister & Mrs Tony Blair; The Rt Hon Sir
John Major & Lady Norma Major” etc. Baroness
Thatcher, “Doamna de Fier”, cum este îndeobște
cunoscută, este primul ministru al Regatului Unit
cu cel mai lung mandat - 12 ani - de după război
și ei i se datorează orientarea țării spre o politică
pragmatică de încurajare a inițiativei capitaliste și
corporatiste - cu consecințe sociale uneori
dramatice. Deși pe timpul mandatului ei relațiile
Yoshizumi (Japonia)
dintre Margaret Thatcher și regină erau, se spune,
glaciale, la acesată recepție cele două mari
doamne s-au întreținut cordial. Deși a apărut rar
în public după moartea soțului său, Denis, în
2003, de curând Margaret Thatcher și-a făcut
cunoscute unele opinii critice cu privire la
participarea Marii Britanii la războiul împotriva
Irakului lui Saddam Hussein, deoarece “motivele
pentru intrarea în război nu au fost suficient de
clare.” Remarcabil comentariu, din partea unui
politician care a militat neabătut pentru o alianță
fermă cu Statele Unite!
■	Cel mai recent roman al “reginei crimei”, P. D.
James, se intitulează The Lighthouse (Farul).
Recuzita este cea bine-cunoscută, scrie The Times:
un grup de oameni izolați, o serie de crime urâte
și inspectorul Adam Dalgliesh, care, petrecând un
week-end la mare, deși bolnav de SARS, rezolvă,
cu aplomb, totul. P. D. James aparține vechii școli
a romanului detectiv: ritmul este lent, personajele
descrise minuțios și psihologia lor sondată în
profunzime, decorul redat realist, logica respectată
cu sfințenie. “Când baronesa James din Holland
Park contemplă Londra, scrisul ei devine mai
energic”, scrie Mark Sanderson, căruia, evident,
nu i-a prea plăcut cartea.
■	Dacă vrem să mergem la film, să alegem
Domino, de Tony Scott, nu pentru că ar fi o
realizare epocală, ci pentru că scenariul pleacă de
la un fapt de viață real, mai puțin cunoscut
cinefililor: fiica actorului Lawrence Harvey
(Romeo-ul lui Castellani), numită Domino, a fost
model, soră de caritate și în ultimă instanță
vânătoare de recompense - un fel de rock star
înarmat, care-și câștiga traiul aducându-i pe cei răi
în instanță. Rolul lui Domino este jucat de Keira
Knightly, Mickey Rourke este un bounty hunter
cu filosofia sa proprie de viață, care devine
mentorul lui Domino, iar demonicul Christopher
Walken este un producător TV care face un
“reality show” cu cei doi. Se pare, citim în
Camden New Journal, că Tony Scott a cunoscut-o
pe Domino în ultimii ei ani de viață, dar n-a vrut
ca filmul acesta să fie un documentar, ci un
amalgam de ficțiune și realitate, precum și o
sărbătoare vizuală.
■
Diplomă de onoare
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
31
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
nopți °i zile
Noile Biblii cu 42 de rânduri
si alte aberații
Mihai Bărbulescu________________________________
Sunt 550 de ani de când Gutenberg a tipărit
prima carte - cu litere mobile - din Europa,
Biblia cu 42 de rânduri. Nu °tiu care i-a fost
tirajul °i nici câte exemplare (oricum, foarte
puține) se mai păstrează astăzi. Bibliotecile,
muzeele, seifurile băncilor care dețin o asemenea
raritate °tiu bine cât valorează. Am avut ocazia,
cu mulți ani în urmă, să văd un exemplar al
Bibliei cu 42 de rânduri la Cologny, în marginea
Genevei, în celebra Bibliotheca (am putea-o numi,
în egală măsură, muzeu) Bodmeriana. Cele mai
prețioase manuscrise °i cărți erau păstrate acolo
într-un coridor subteran care unea două corpuri
de clădiri. În felul acesta erau mai ferite de praf,
de variațiile de temperatură °i lumină, poate °i de
hoți. N-am mai văzut de atunci nicăieri un alt
exemplar.
Dar, de la o vreme încoace, decanatele din
România, senatele universitare, precum °i Comisia
Superioară care confirmă titlurile °i gradele acade-
mice se îmbogățesc continuu cu tipărituri
rarisime, prețioase precum incunabulele, pentru că
tirajul lor a fost de câteva exemplare, iar uneori -
un singur exemplar. Autorii acestor rarități bib-
liofile sunt conferențiari °i profesori universitari in
spe. Printre alte condiții academice, pentru a
putea avansa la gradele didactice conferențiar °i
profesor, candidații trebuie să fie autori de o
carte-două, ori chiar mai multe. Editurile tipăresc
o carte în oricâte exemplare dore°te autorul (pe
banii acestuia, evident), chiar °i în aberantul tiraj
de... un exemplar. Am văzut chiar reclame de edi-
turi care anunțau că publică lucrări începând de
la un singur exemplar în sus. Astfel încât, de mai
mulți ani s-a ajuns la situația penibilă, de notori-
etate °i tolerată, ca anumiți conferențiari °i profe-
sori să fie autorii unei cărți tipărite în două-trei
exemplare, ori chiar într-unul singur. Motivele
sunt diverse: lipsa banilor, criza de timp din preaj-
ma concursului, conținutul modest al opului °i
gândul că ulterior va îmbunătăți cartea °i abia
atunci o va tipări într-un tiraj mai de Doamne-
ajută... Cert este că nimeni, în afara comisiilor de
concurs, nu vede aceste cărți. Ele nu folosesc
nimănui, decât candidatului la ocuparea unui post
universitar superior. Aberația este deplină: devii
profesor pentru că ai scris o carte. inexistentă.
Cu diferite prilejuri, profesorilor, cercetătorilor,
tuturor celor din mediul academic, li se cere lista
propriilor publicații. Mai puțin firească este pre-
tenția apărută în ultimii ani de a prezenta
“citările”: cine, unde °i cum ți-a citat lucrările.
Când aveam 25 de ani °i apucasem să public
două-trei articole în reviste de specialitate eram,
bineînțeles, foarte mândru, °i urmăream să văd
dacă bagă cineva de seamă în vreo notă infrapa-
ginală articolele mele. Dar la altă vârstă, cu un alt
statut academic, cu o listă bibliografică mai lun-
guță, a urmări cu ardoare “citările” mi se pare
ceva între pierdere de vreme °i infatuare.
Infatuarea celor care au inventat °i susțin acest
sistem.
■
interviu
Istoria °i urmașii...
(urmare din pagina 24)
- Prin ea mi-am format condeiul, gustul °i
antrenamentul, ochiul pentru a cerceta cu folos
lumea din jur. În vremea din urmă, publicistica
decade. Cei ce scriu tri°ează: ocolesc adâncimile
omene°ti, sufletul, °i se rezumă la adunarea a
ceea ce e senzațional, a bârfei de mahala.
Publicistica m-a învățat să caut esențe °i să spun
mult în puțin. Acum, enervat sau otrăvit de
atitudinile sau de vorbele unor politicieni, simt
nevoia să înjur, să dau cu barosul, de°i, recunosc,
e mai elegant să lucrezi cu umbreluța bulgărească!
- Ce ar trebui să fie publicistica?
- O hrană spirituală zilnică pentru cel căruia îi
e adresată. Dar deseori e o pierdere de vreme, o
abureală a lui...
- Ce vi s-a întâmplat deosebit, frumos, hazliu
în ultima vreme?
- Într-un articol, Cristina Modreanu, cronicar
de teatru, scria că sunt ni°te dinozauri în
dramaturgia românească °i-i nominaliza: Everac,
D.R. Popescu, Cacoveanu... Mărturisesc că mă
simt chiar onorat să fiu între sau alături de ei.
Paul Everac a scris o carte subintitulată:
Experimentele și obsesiile unui Dinozaur.
Subscriu la cartea domniei sale!
- Eterna întrebare de final: la ce lucrați,
domnule Viorel Cacoveanu?
- Nu lucrez pe nimeni, n-am făcut-o niciodată
°i mă bucur. Scriu un roman memorialistic care
se va numi, cred: Spre viitor cu... turma! Dau
socoteală ca un martor, cobai °i om, de agonia °i
extazul lumilor prin care am trecut. Căci am
trecut prin multe. Încerc să le încredințez hârtiei
°i cititorului a°a cum le-am văzut, simțit °i trăit.
În pauze, citesc, mă relaxez însăilând o schiță sau
cizelând o epigramă.
- Chiar așa, ce-ar fi să încheiem - e total inedit
- cu o epigramă acest interviu?
-	De acord. Autocritica scriitorului: „Nu °tiu să
fur, să mint °i să ucid, / Să fiu corupt sau
membru de partid. / Eu °tiu să scriu! Mă iartă,
Țară, / Că-s pentru tine o povară”.
-	Vă mulțumesc!
■
Interviu realizat de
Daniel Moșoiu
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
~32j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
Kanjiza: întâmplări transmuzicale
^[Virgil Mihaiu
De°i în vara anului 2005 circulasem deja
peste frontiere mai mult ca oricând - cu
repercusiuni evidente asupra gradului meu
de extenuare - nu am putut refuza invitațiunea
primită din partea celor doi organizatori ai
Festivalului Jazz - muzică improvizată de la Kanjiza.
Amândoi poartă același prenume și sunt irezistibili
prin perseverența cu care urmăresc promovarea
artelor de avangardă: Zoltan Bicskei și Zoltan Balint.
Îi cunoscusem la festivalul Mediawave de la Gyor, în
urmă cu puțini ani (vezi colecția Tribuna).
Perspectiva unui voiaj de unul singur cu mașina prin
labirintica rețea de șosele a Banatului Sârbesc nu mi
se părea prea încurajatoare. Însă amabilitatea cu care
Consulatul Serbiei și Muntenegrului din Timișoara
mi-a furnizat viza mult-râvnită (grație inestimabilei
intermedieri oferite de poetul & teleastul Robert
Șerban), m’a făcut să prind curaj. Așadar, am reușit
să ajung cu bine în minusculul dar cochetul oraș
situat pe malul Tisei, în extremitatea nordică a
Serbiei.
De cum văzui edificiul în care urmau să aibă loc
spectacolele, mi-am amintit că ajunsesem de fapt în
localitatea natală a lui Josef Nadj, unul dintre cei mai
Josef Nadj
influenți coregrafi contemporani. Acesta și-a
consolidat cariera la Paris, dar nu și-a uitat deloc
ținutul copilăriei. Din contra, ediția 2005 a
apreciatului festival kanjizan a coincis cu inaugurarea
unui șantier: acela al Centrului Creativității Artistice
ce va purta numele lui Nadj! La inaugurare a rostit o
alocuțiune ministrul culturii din Serbia-Muntenegru,
într’un cadru cât se poate de festiv, apoi am asistat
la un mic ritual coregrafic, am fost invitați la un
cocktail ș.a.m.d.
În pofida zonei periferice în care și-a consolidat
tradiția, festivalul de la Kanjiza reprezintă un punct
de referință în viața culturală a țării vecine. Cred că
meritul principal îi revine lui Bicskei, el însuși
plastician talentat, cu vechi state de serviciu în
promovarea jazzului. Oricât ar părea de neverosimil,
în acest orășel de dimensiunile Marghitei sau ale
Careiului au cântat „în bunele timpuri ale lui Tito și
în deceniul 1980”, cum mi-a mărturisit însuși
managerul artistic al festivalului, muzicieni precum
Steve Lacy, Chet Baker, Art Ensemble of Chicago,
Louis Sclavis împreună cu Workshop de Lyon,
Anthony Braxton ș.a. Dar tradiția fu continuată chiar
și în anii din urmă, după ce fosta țară-pivot a culturii
est-europene trecuse prin calvarul dezmembrării.
Concertul inaugural i-a aparținut lui Gyorgy
Szabados, nume de referință al jazzului inovativ. De
data asta, dânsul s’a orientat spre o compoziție
grandioasă, intitulată Muzică rituală în onoarea
Soarelui-rege. Poate părea curios, cel puțin pentru
cunoscătorii creației szabadosiene, că pianistul-
compozitor care militase decenii la rând pentru o
artă virulent individualistă optează acum, la etatea pe
care Mathias Ruegg o denumește Zeit der
Alterswerke (adică a operelor de bătrânețe), pentru
un ansamblu de aproape 40 de interpreți.
Instrumentiștii proveneau în majoritate din Ungaria
și Serbia/Muntenegru. Dintre ei nu pot să-i trec cu
vederea pe violistul Silard Mezei, probabil cel mai
reprezentativ tânăr muzician din nordul Vojvodinei
(și, implicit, al Serbiei), sau pe cunoscutul Akosh S.,
naturalizat în Franța. Megaproiectul lui Szabados a
inclus și un sextet vocal compus doar din bași, plus
un grup de “cordari” de factură clasică. Poate că
locul era prea mic pentru o concepție atât de ...
wagneriană, oricum momentul va rămâne unul de
referință, îndeosebi în contextul istoriei jazzului
maghiar.
Că rezultatele estetice nu depind de anvergura ci
de profunzimea unei opere au demonstrat-o Josef
Nadj și Vladimir Tarasov, cu al lor Ultim peisaj, un
spectacol conceput pentru Festivalul de Teatru de la
Avignon, care va fi reluat de asemenea și la celebrul
Bitef din Beograd. E vorba despre o coregrafie
interpretată de însuși Nadj pe muzicile lui Tarasov,
fără îndoială, unul dintre percuționiștii de frunte ai
lumii. Deși cei doi artiști provin din domenii diferite
- al sunetului muzical și al mișcării dansate - ambii
manifestă afinități speciale pentru artele plastice.
Amândoi apar din beznă, se apropie de un fel de
masă de biliard pe care sunt plasate obiecte
rezonatoare, își pun pe față nasuri de clown roșii
(chiar luminate din interior când reflectoarele se
sting) și încep un fel de joc aleatoriu aruncând mici
sfere peste cinelele și clopoțeii plasați pe postavul
verde. Apoi se despart, Tarasov trece în spatele
bateriei, unde se lansează într’unul dintre
inepuizabilele sale solo-uri (să nu uităm că, de vreo
două decenii el nu încetează să editeze albumuri de
percuție solo, sub titulatura generică ATTO), în timp
ce Nadj “traduce” sugestiile sonore în mișcări de o
dramatică austeritate. În numeroase pasaje cei doi
apelează la măști, la actul în sine al pictării, la jocul
de umbre pe ecranul luminat din spate... Felul cum
utilizează acest din urmă procedeu mi-a reamintit
debutul regisoral, din urmă cu 10 ani, al lui Horațiu
Mihaiu, cu spectacolul 17 acte cu Piet Mondrian, de
la Teatrul Național din Cluj - dovadă că între
culturile țărilor central și est-europene există certe
afinități elective. La fel ca și în proiectele încurajate
de Festivalul de la Roccella Jonica, despre care
relatam nu demult în paginile Tribunei, propunerea
teatral-muzical-coregrafico-plastică a lui Josef Nadj și
Vladimir Tarasov demonstrează că jazzul a devenit
astăzi un veritabil liant între arte, capabil să
catalizeze spectacolul total.
De altfel, aspectul teatral al festivalului a cuprins
încă două spectacole, programate în piața orașului și
în curtea unei școli. O altă gală ne-a facilitat
întâlnirea cu unul dintre cele mai interesante grupuri
de ethno-jazz pe care le-am văzut în ultimii ani. Este
vorba despre Ansambul Csaba Tiîzko, care pe
albumele discografice funcționează ca septet, dar aici
a evoluat în formulă de cvintet. Având în vedere
actuala inflație de pseudo-jazz cu intenții
folclorizante, cred că formația budapestană e
într’adevăr o prezență de mare forță și autenticitate.
Meritul îi revine în primul rând liderului, un maestru
al instrumentelor cu ancie, capabil să se înconjoare
de câțiva tineri extrem de muzicali și de deferenți
față de tradițiile muzicale ale Ungariei și ale țărilor
vecine. Îmi face o deosebită plăcere să vi-i prezint:
Andras Mohay/baterie și Matyas Szanda/ contrabas
Vladimir Tarasov
alcătuiesc o secție ritmică de o rară subtilitate,
Miklos Lukacs creează surprinzătoare conexiuni
armonice la țambal, iar Tuzko și Peter Bede
desfășoară în prim-plan temele melodice - de la
csardas la doină, sau de la geamparale la horă -
splendid remodelate sub semnul swing-ului sau al
hard-bop-ului. Cred că trupa aceasta ar fi o achiziție
ideală pentru puternica reuniune a ethno-jazzului
mondial de la Chișinău.
În fine, mult-așteptatul recital Archie Shepp a
fost prezentat de către Slobodan Arandjelovi?, pe
care mi-am permis să-l numesc amicalmente knjaz
jugoslovenkcg djazolcgiji - jazzolog de frunte și ex-
lider al Cinematecii belgrădene, ale cărui eseuri
despre jazz și cinema le-am publicat în Steaua în a
doua jumătate a deceniului trecut. A fost o seară a
amintirilor emoționante - pe Shepp nu-l mai
văzusem de la festivalul brașovean de acum câțiva
ani (încă o trimitere la cronica mea publicată atunci
în Tribuna), iar pe Arandjelovi? nu reușisem să-l
reîntâlnesc din 1998. Marele jazzman american
(născut în 1937, dar aparent mult mai vârstnic,
datorită cine știe căror maladii ale sistemului motric)
s’a dovedit perfect valid în intervențiile sale, fie la
saxofon tenor, sopran, la pian, sau chiar vocal. Deși
cvartetul de mare forță al lui Mihaly Dresch avea
aceeași componență instrumentală ca și formația din
seara precedentă (cu Lukacs la țambal, Szanday la
contrabas, dar cu experimentatul Istvan Balo la
baterie), soundul de ansamblu era
fundamentalmente diferit. Shepp și-a demonstrat
disponibilitatea și abilitatea de a se plia așa-numitului
Hungarian Bop promovat cu multă consecvență de
către vigurosul Dresch (încă o dată îmi exprim
regretul că acesta face apel prea rar la clarinetul-bas,
instrumentul ce-l reprezintă la potențialul maxim).
Angularele solo-uri și idei armonice desfășurate pe
țambal de către Miklos Lukacs par descinse direct
din estetica monkiană, dar dacă e dificil de estimat
cum ar fi reacționat Thelonious ascultându-le, în
schimb am văzut încântarea lejer deconcertată cu
care le-a primit Shepp. O demonstrație pe viu că
jazzul mondial a ieșit de sub tutela exclusivistă a
originilor afro-americane și s’a transformat într’un
limbaj universal.
Ca încă o dovadă că jazzul poate fi un mod de
viață, în scurtul interval petrecut în Vojvodina reușii
să fac și un salt de o zi până la Novi Sad. Acolo
l-am revăzut pe vechiul meu amic Pavel Gătăianțu,
poet autentic și realizator de emisiuni la Radio Novi
Sad/Departamentul Român. Am dat o tură și pe la
sediul asociației culturale coordonate de către Vesna
Kaceanski, sub auspiciile căreia reușisem amândoi să
organizăm fulminantul recital al grupului basarabean
Trigon. Asta se petrecea la ediția 2001 a faimosului
Festival de Jazz din capitala Vojvodinei. Pe atunci
podurile peste Dunăre zăceau frânte în apele
fluviului. Acum, în septembrie 2005, urmele
bombardamentelor la care fusese supusă civilizata
urbe în 1999 sunt șterse, iar lumea normală speră în
revenirea la... normalitate.
■
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
literatura °i film
Bunurile vieții
si ochelarii de cal
Alexandru Jurcan_________________________
Nu prea vedem mare lucru în jurul nostru,
până în momentul în care spectrul morții
se face simțit în raza noastră de acțiune.
Foarte târziu avem dorința de a ne cunoaște pe
noi înșine. Poate că de aceea scriitorul Paul
Guimard a ales pentru romanul său Les choses de
la vie (tradus Bunurile vieții de Matilda Banu și
George Anania la Editura „Humanitas”, 2005) un
motto din E. Ionescu: „această înverșunare în a
mă cunoaște, ar fi trebuit s-o am mai devreme”.
Romanul a fost premiat cu Prix des Libraires,
apoi ecranizat. Paris-Match sublinia faptul că Paul
Guimard a scris marea tragedie a „timpului nostru
motorizat”, pornind de la un fapt simplu, divers,
banal. Bărbatul de la volan (cartea e scrisă la
persoana întâi) are întipărit pe față optimismul
îngust, pervers al celui care ține în buzunar o
scrisoare de despărțire. I-a scris Helenei că relația
lor s-a plafonat. Cu o știință deconcertantă a
ralentiului și a reluărilor scriitorul descrie
acidentul care urmează. Curba, stopul, copacul ce
vine spre victimă („Acest copac, l-am văzut
venind spre mine, dar nu l-aș putea numi. Măr?
Stejar? Platan?”). Timp scurt, senzații prelungite,
din cauza mecanismelor creierului speriat.
Căzut undeva, personajul „vede” mai bine cu
ochii închiși. Interiorul său se luminează. La spital
ar vrea să fumeze, să știe că mai aparține acestei
lumi. I-ar plăcea să-l bată pe negustorul de porci,
care a condus „ca un porc” și a provocat
accidentul. În starea de letargie calmă, el aude
voci. Corpul nu mai transmite mesaje, conștiința
e fragilă, fără materialitate, cufundată într-o
hipnoză prelungită. Bărbatul regretă scrisoarea pe
care a conceput-o. Știe că nu suntem pregătiți
pentru nimic, nici pentru suferință, că „neatenția
celor vii este uluitoare; de fapt, nu vedem decât
ce se înscrie în câmpul pe care ni-l lasă ochelarii
de cal al preocupărilor de moment”. Dacă te
ocupi de moarte, se ocupă și ea de tine. Toți cei
care îl iubesc vor reveni de la înmormântarea lui
și vor mânca. Vor mânca DUPĂ! Viața nu se
oprește din linia-i implacabilă. Scrisoarea rămâne
în buzunar, el moare, iar în final Helene va intra
în posesia ei, a scrisorii... Cercul se închide
perfect: scrisoarea de la început își pierde
relevanța, însă devine monstruoasă prin
neadevărul ei, proiectat de dincolo de moarte.
Romanul a fost ecranizat de Claude Sautet.
Actori: Romy Schneider și Michel Piccoli. Filmul
se dispersează în flash-back-uri, creează personaje,
situații, sacrificând discontinuitatea monologului
interior. Umbra privirii celui accidentat devine
lumină, dialog. Accidentul devine un leitmotiv
care segmentează discursul filmic. Claude Sautet
încearcă să ordoneze fluxurile (atât de reușite în
roman) memoriei involuntare. Drama personajului
nu convinge, rămânând în imponderabil.
■
biblioteca britanica
Cunoaștere si înțelegere
J	J	J
reciprocă
^[Virgil Stanciu
Sub titlul Mutual Understanding (Înțelegere
reciprocă) s-a desfășurat la Londra, în ziua
de 12 oct. a.c., o conferință bipartită,
găzduită de prestigioasa instituție British Library,
dedicată predării limbii, civilizației și culturii
engleze în România și, în contrapartidă, studiilor
de limbă română și civilizație românească din
Marea Britanie. Ambasada României în Regatul
Unit, prin consilierul ei cultural, doamna
Sânzâiana Dragoș, și British Library, prin domnul
Stephen Bury, șeful Colecțiilor Europene și
Americane, s-au numărat printre organizatorii
acestui eveniment, menit să discute probleme de
identitate culturală și aspecte ale dialogului
lingvistic și cultural româno-britanic la împlinirea
a 125 de ani de la stabilirea legăturilor
diplomatice dintre România și Regatul Unit al
Marii Britanii și Irlandei de Nord. În România,
pregătirea conferinței a fost coordonată, cu multă
abnegație și mult suflet, de către prof. Mihaela
Irimia, din capitală. În somptuoasa sală de
conferințe a noului sediu al British Library de pe
Euston Road - sediu a cărui arhitectură modernă
a fost contestată de unii, dar apreciată de alții -
un public numeros a ascultat prezentările făcute
de specialiști în domeniu din cele două țări.
Conferința a fost deschisă de către directorul
British Library, după care lordul Alan Watson of
Richmond, președinte al English Speaking Union
(Uniunea vorbitorilor de limba engleză), prezent
și în țara noastră la începutul lunii octombrie,
când a organizat, sub auspiciile Președinției
României, conferința “Engleza pentru educație și
integrarea europeană”, a vorbit despre importanța
definirii identităților naționale prin dialogul inter-
lingvistic și inter-cultural. Angliști români au
prezentat în continuare secvențe importante din
istoria acestor contacte, de la cele de ordin statal
și diplomatic, până la chestiuni legate de predarea
celor două limbi, de traducerea reciprocă a
literaturilor respective și alte aspecte ale
confluențelor româno-britanice. Profesorul Adrian
Nicolescu de la Universitatea din București nu a
putut călători la Londra, din motive de sănătate,
dar prezentarea sa, “Royal Visits to the Court of
Romania and the Court of St. James in the late
19th Century” (Vizite regale la Curtea României
și la Curtea Regală britanică în ultima parte a
secolului XIX) a fost citită de colega sa de
catedră, prof. Mihaela Irimia. Prof. M. Irimia a
abordat subiectul “English Studies at the
University of Bucharest since the Foundation of
the English Department in 1936” (Studiile engleze
la Universitatea din București de la înființarea
Catedrei de Engleză în 1936), insistând asupra
rolului jucat de unele personalități marcante ale
anglisticii românești, precum profesorii Dragoș
Protopopescu, Ana Cartianu, Leon Levițchi,
Andrei Bantaș, Dan Duțescu, Ioan Aurel Preda,
Dumitru Chițoran, precum și asupra contribuțiilor
specialiștilor din generațiile mai noi. Profesorul
clujean Virgil Stanciu a prezentat comunicarea
“Transenglish - English in Transylvania”,
discutând rolul de pionierat jucat de lectoratul de
engleză înființat la Universitatea “Ferdinand I” din
Cluj în 1921, trasând succint istoria evoluției
Catedrei de Engleză de la UBB, din zilele lui Petre
Grimm, trecând prin mandatul prof. dr. doc.
Mihail Bogdan, până în contemporaneitate.
Cuvântarea sa a ridicat și problemele legate de
stabilirea de noi “centre de învățătură” a limbii
engleze în Transilvania. Profesorul ieșean Dumitru
Dorobăț s-a referit la “Traditions of Teaching
English at the “Al. I. Cuza” University, Iași”
(Tradiții ale predării limbii engleze la
Universitatea “Al. I. Cuza” din Iași), analizând
activitatea didactică sau cărturărească a unor
întemeietori ca Ion Iancu Botez, Viorica
Dobrovici, Grigore Vereș, și continuând cu
activitatea rodnică a membrilor de azi ai Catedrei
de Engleză. În încheiere, profesorul Dennis
Deletant de la University College, London - bine
cunoscut ca specialist în istoria României
contemporane, doctor honoris causa al UBB - a
vorbit despre “Romanian Studies in the UK”
(Studii de românistică în Regatul Unit), abordând
cu precădere activitatea SSEES (School of Slavonic
and East European Studies), înființată în 1915 din
inițiativa lui R. Seton-Watson și Thomas Masaryk,
un centru puternic pentru studierea limbilor și
culturilor est-europene, unde, pe lângă profesorii
britanici, și-au desfășurat activitatea și mulți
universitari români, în calitate de lectori. Un
public numeros, alcătuit din tineri cercetători
aflați în Marea Britanie pentru definitivarea unor
proiecte masterale sau doctorale, din specialiști în
lingvistică romanică (profesorul oxonian Martin
Maiden) sau în istoria Europei Răsăritene ( Peter
Siani Davis), din persoane care au lucrat în
România pe linie diplomatică sau culturală (Helen
Meixner, fostă directoare a British Council,
Romania), din descendenți ai specialiștilor
invocați (dl Paul Beza, din familia anglistului-
pionier și diplomatului Marcu Beza, sau Brian
Davis, nepotul profesorului Eric Tappe, primul
deținător al postului de profesor de română la
SSEES) s-a întreținut în continuare cu vorbitorii la
recepția care a urmat în foaierul British Library.
Cele cinci comunicări au fost deja publicate de
către editura “Humanitas” într-un elegant volum
prefațat de ministrul român de externe, Mihai-
Răzvan Ungureanu.
■
34
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
”34]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
11. Pommer - Mayer
Marius Sopterean
Există personalități cinematografice, precum
°i școli sau curente de cinema care apar și,
pentru o vreme, pun o amprentă majoră
asupra dezvoltării, asupra evoluției artei
cinematografice, pentru ca mai apoi să se stingă
renăscând, de fiecare dată, cu strălucire, doar în
cinematecile, volumele sau cursurile de cinema ale
unor iluștri pedagogi sau cronicari entuziasmați ai
artei filmului. Aceștia, cu perseverență și admirație
fără de sfârșit, analizează complexitatea și
performanța unor creații și cineaști fără de care
cinematograful contemporan, în forma în care se
găsește el astăzi, nu ar fi cu putință. Arta filmului
este, în raport cu majoritatea celorlalte arte, alături
de arta spectacolului teatral, o artă a colaborării, a
conlucrării, o artă a reușitei prin echipă, asemeni
plutirii perfecte a unei corăbii aflate într-o tainică,
extraordinară și dăinuitoare călătorie.
În general arta filmului este un loc în care
primează strălucirea starurilor, iar pentru un
public aflat pe un palier mai înalt de receptare
artistică locul următor este ocupat de regizori. Mai
puțin interesează directorii de fotografie și, mai
rar, scenariștii sau producătorii. Nu este vorba de
ignoranță, ci doar de lipsa de timp pe care, uneori
din comoditate sau oboseală, o instaurăm atunci
când suntem supuși citirii unor generice de
cinema. Asta în cazul în care mergem la cinema,
pentru că la televizor aceste generice de final,
uneori nejustificat - întotdeauna nejustificat! -,
sunt tăiate pentru a face loc promo-urilor sau
reclamelor cel mai adesea de gust îndoielnic.
Istoria filmului universal este locul unor
întâlniri miraculoase, locul în care, providențial, și-
au dat mâna mari personalități ale artei filmului:
regizori, directori de fotografie, scenariști,
Erich Pommer
scenografi sau producători. Aceștia formează mici
echipe care duc în final la formarea unor
aisberguri artistice fără de care performanța
estetică nu ar fi cu putință. Unul din primele
cazuri - pomenit adesea mai mult sub aspect
anecdotic și strict informativ - a fost relația (prima
cunoscută la un asemenea nivel de combustie
artistică) dintre producătorul Erich Pommer,
scenaristul Carl Mayer și regizorul William
Frederich Murnau, întâlnire datorată exploziei în
cinematograful german a expresionismului. Echipa
formată de aceștia era atât de sudată, încât, în
clipa în care primejdia instaurării nazismului era
iminentă au emigrat cu toții în America.
Erich Pommer abia trecuse de 20 de ani când
hotărăște să plece într-un stagiu de informare la
Paris în studiourile Gaumont, unde învață rigoarea
și disciplina producției de film de la însuși marele
Leon Gaumont, cel care, cu o mână de fier și un
ochi iscusit, conducea destinele celei mai mari
companii cinematografice din Europa. Pommer era
încă de atunci un foarte bun organizator și nu
credea în moda scenariștilor care doreau să ajungă
regizori. Iar acest curent se întorcea de foarte
multe ori împotriva calității filmului. De fapt asta
era și una din problemele lui Gaumont: lipsa
scenariștilor cu idei și capacitatea acestora de a
concretiza în imagini vizuale o poveste. Pe atunci,
în Franța - ca și în întreaga lume -, scriitorii sau
gazetarii erau cel mai adesea solicitați să scrie
pentru ecran iar rezulatele erau îndoielnice. A scrie
literar era una și a scrie filmic era cu totul altceva.
De cele mai multe ori Gaumont își plătea
scenariștii la bucată (cincizeci de franci) și apoi îi
concedia. Plasa lucrarea unui alt scenarist și așa
mai departe. Întotdeauna era nemulțumit de
rezultat, iar scenariile, de multe ori, se rătăceau
prin rafturile birourilor sale, făcându-l pe marele
magnat să dea din umeri a neputință. Pommer,
după un stagiu de un an, a înțeles ce avea de
făcut la întoarcerea în Austria.
În anul 1914, odată cu nașterea în întreaga
Europă a unei mulțimi de firme de producție
cinematografică, apare și la Viena o sucursală a
firmei franceze Eclair numită D.E.C.L.A., condusă
de Erich Pommer. În ajunul războiului se naște
astfel compania care va fi răspunzătoare aproape
în totalitate de marea explozie a filmului german
de factură expresionistă.
Fiind un mare admirator al teatrului, Pommer
colindă sălile de teatru, mai ales pe cele din Berlin,
unde leagă o serie de amiciții cu personalitățile
vremii. Era tânăr și dorea ca firma de producție pe
care o conducea să aducă lumii altceva decât se
văzuse până atunci pe ecrane. Dorea ceva de
genul filmului de artă promovat pe la 1907 de
frații Laffitte - curent mai apoi adoptat de
companiile franceze Pathe, Gaumont sau Eclair -,
dar cu un impact mai mare la public. În Austria,
Germania, Franța, Italia situația scrierii scenariilor
era una relativă. Imaginea relatată de Sadoul, care
se referă la anii 1907-1908, se poate extinde până
dincolo de 1914-1915: „Cinematografului îi lipsea
imaginația. Un scenariu era plătit cu câteva piese
de cinci franci unor scriitori fără glorie, ziariști
fără slujbă, foști actori sau vagi publiciști. Cum
aceștia plagiau subiecte celebre, era firesc să se
recurgă la repertoriul teatrului și literaturii.
Cinematograful cerea subiecte nobile, care să-l
scoată dintr-un cerc vicios și care să atragă în săli
un public mai cu dare de mână decât publicul de
«bâlci»”.
Dincolo de aceasta, ca simplu cetățean al unui
Imperiu, Pommer avea o oarecare aversiune nu
numai pentru filmul francez de calitate mediocră
dar, mai ales, pentru invazia filmului american în
cinematografele vieneze sau berlineze. La acea oră
Berlinul cucerea lumea artistică, încă înainte de
răbufnirea expresionismului în plastică, în primul
rând prin teatru. Berlinul, prin personalitatea
excepțională a lui Max Reinhardt, domina scena
europeană. Perioada de aur a acestui mare creator
începe cu anul 1903 când devine regizor la Neue
Theater din Berlin (odată cu remarcabilul succes
repurtat prin spectacolul Pelleas și Melisande de
Maeterlinck), pentru ca anul 1905 să-l găsească
Carl Mayer
director și regizor la Deutsches Theater Creator
total al unor grandioase montări (multe dintre ele
de sorginte expresionistă) a beneficiat, la acea
vreme, de toate avantajele pe care tehnica scenei i
le oferea: culoare, lumină, sunet și mecanisme
complicate care traversau vertical și orizontal
scena punând în valoare o imaginație regizorală
debordantă. Spectacolele cele mai importante
făcute sunt Neguțătorul din Veneția de
Shakespeare, Deșteptarea primăverii de Wedekind,
Strigoii de Ibsen, Regele Oedip de Sofocle etc.
Aceste succese au atras atenția unei societăți de
producție cinematografică, Pagu, care l-a angajat
pe Reinhardt cu un contract de 600.000 de mărci
pentru a intra în lumea cinematografiei. Astfel el
realizează câteva pelicule extrem de originale și
interesante (Noaptea venețiană, Insula fericiților)
dar fără nici un ecou la public. Pommer, mare
admirator al lui Reinhardt, a fost martor pe viu al
tuturor acestor temerare realizări teatralo-
cinematografice care-i vor da încredere și îl vor
determina să plece, așa cum am arătat mai sus, la
Gaumont, pentru a vedea pe viu rigorile creației
cinematografice. Știe ce are de făcut și știe pe
unde trebuie să caute pentru a descoperi virtualii
făcători de cinema. Pe Carl Mayer îl descoperă
tocmai în teatrul lui Reinhardt. Aici, în agitata și
prolifica lume a scenei berlineze și vieneze, își
descoperă viitorii colaboratori, viitoarele echipe
cinematografice. De aici își recrutează cei trei mari
scenografi pentru textul scris de Mayer și
Janowitz, Cabinetul doctorului Caligari. Este vorba
de Hermann Warm, Walter Rohring și Walter
Reimann - la acea oră afiliați mișcării literar-
artistice patronate de revista Der Sturm. În 1916
Pommer se întâlnește cu Hans Janowitz, la acea
dată gazetar praghez, și-i propune să adapteze
pentru ecran o povestire din cele trei recent
publicate de acesta sub titlul Trei capitole din
Hamburg. Janowitz îl contactează pe prietenul său
Carl Mayer, un tânăr total necunoscut, dar harnic
secretar literar a lui Rezidenz Theater din Berlin,
un personaj, de altfel, curios de care Pommer își
amintește că lucrase timp de doi sub bagheta lui
Reinhardt și pe care acesta i-l recomadase cu
căldură înainte de a pleca la Paris. Pe Mayer și pe
Ernst Lubitch... De altfel nu numai pe aceștia îi
descoperă în vecinătatea marelui regizor de teatru
austriac. Tot aici el îl descoperă și pe Fritz Lang
căruia, încă din 1916, îi propune scenarii pentru
Decla Bishop. Tot sub bagheta lui Reinhardt
debutează și Murnau în 1912, la Deutsches
Theatre, în Pasărea albastră de Maeterlinck.
■
(Continuare în numărul următor)
TRIBUNA • nr. 76 • 1-15 noiembrie 2005
5
Black Pantone 253 U
Black Pantone 341 U
plastica
opinii
Adrian Țion: Un Nobel întârziat * 2
editorial
Claudiu Groza: O călătorie în Franța * 3
cartea
Ioana Cistelecan: Arca plutitoare * 4
Ion Cristofor: Sub semnul lui Hermes * 5
Grațian Cormoș: Critica unui jurnal ratat * 5
comentarii
Lucian Nastasă: Tentațiile „războiului rece” * 6
telecarnet
Gheorghe Grigurcu: Eros cu delicatese de
partid * 7
sare-n ochi
Laszlo Alexandru: Lupta împotriva
anticomunismului?! * 8
simptome
Ion Simuț: Portretul-robot al premiatului
Nobel pentru literatură * 10
moment aniversar
Ovidiu Pecican: Un senior al culturii * 12
Lucian Nastasă: Generozitatea cărturarului * 12
eseu
Ion Pop: Avangarda românească și politica * 13
mentalități
Lorin Ghiman: Comportament și bune
maniere în societate * 15
Mihail Vakulovski: Despre cum „educația” nu
este întotdeauna benefică * 16
Valentina Bumbaș-Vorobiov: Feminism vs.
cavalerism * 17
subcooltura
Oana Pughineanu: Cultura și untura * 17
profil poetic
Romea Cantemir * 18
Andra Oana Rotaru * 18
reportaj
Laura Stana: Autoetnografie: 25 iulie 2004,
Shrinagar ' 19
arhivă
Grigore Beuran: Premiul Ady Endre * 21
interviu
De vorbă cu Gabriel Stănescu: „La noi, din
păcate, sunt sacrificați tocmai cei care fac
ceva...” • 22
De vorbă cu Viorel Cacoveanu: “M-am ferit
mereu de găștile literare” * 24
însemnări filosofice
Jean-Loup dAutrecourt: Cuvânt dat, cuvânt
ținut * 25
bloc-notes
Mihai-Vlad Guță: Brâncuși revăzut * 26
religie
Vianu Mureșan: Creștinismul în jocul social * 28
ex abrupto
Radu Țuculescu: Printre poeți... * 30
aspiratorul de nimicuri
Mihai. Dragolea: Plăcinta “Frână”, pixul de par-
tid, spanacu * 30
flash-meridian
Ing Licu Savi Panoramic britanic * 31
nopți și zile
Mihai Bărbulescu: Noile Biblii cu 42 de rânduri
și alte aberații * 32
muzică
Virgil Mihaiu: KanjiZa: Întâmplări trans-
muzicale * 33
literatură și film
Alexandru Jurcan: Bunurile vieții și ochelarii de
cal • 34	’
biblioteca britanica
Viigil Stanciu: Cunoaștere și înțelegere reci-
procă " 34
1001 de filme și nopți
Marius Șopterean: 11. Pommer - Mayer * 35
plastica
Călin Stegerean: Iepurele și broscuțele • 36
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
Iepurele și broscuțele
| Călin Stegerean___________
Doar în fabule broasca este mai iute decît
iepurele. Cine i-ar mai pune azi în
competiție, așa cum făcuseră Esop sau La
Fontaine, decît cei care ar vrea să ilustreze
principiile politicii corecte sau cele ale
discriminării pozitive. Într-o competiție reală
broasca va pleca întotdeauna cu handicapul știut
iar morala actualizată ar spune că o competiție cu
miză și rating trebuie să adune competitori de
calibru asemănător.
Cam așa ar arăta rezumatul gîndurilor mele
iscate de prezența în juriul celei de-a 5-a Bienale
de grafică mică deschisă de curînd la Cluj, în
momentele vizionării lucrărilor trimise de artiștii
japonezi. Se știe, sînt puține competiții în artele
grafice în care japonezii să rămînă fără premii. O
tradiție șlefuită în sute de ani de exersare a
meșteșugului gravurii în lemn, într-o țară în care
semnele alfabetului nu se scriu ci se desenează, a
făcut din artiștii japonezi performeri aproape
imbatabili.
Modernitatea occidentală a omologat recursul
la formele fundamentale, intuit de Cezanne și
dus mai departe de cubism și alte isme, abia la
începutul veacului trecut, imaginarul european
fiind mult prea legat de cultura logosului din
secolele în care artele vizuale au fost principalul
vector de propagandă al doctrinei creștine. În
paralel, Orientul îndepărtat dezvolta o cultură
vizuală bazată pe simbolul redus la componentele
plastice de bază, formînd treptat un vocabular în
care formele vorbesc prin ele însele. Secularizarea
societății occidentale a mutat treptat accentul pe
semnificația formală dar eliberarea totală de
servituțile mimesis-ului și logos-ului nu s-a produs
nici pînă acum. De aici fascinația unei arte
eliberate de narativ în care spiritul este provocat
spre contemplație pură. Orientalii au reușit, așa
cum în tehnologie au depășit inovator patentele
cumpărate din Vest, performanțe uluitoare în
artele grafice inventate în Occident: aquaforte-ul,
aquatinta sau mezzotinta au căpătat în mîinile lor
subtilități descoperite doar de ei, duse uneori pînă
la rangul de supratemă plastică. Dar originile artei
japoneze conduc spre China, țară aflată acum
într-o ascensiune artistică similară celei
economice, fulminante. Blocate timp de decenii
de rigorile dogmatice maoiste resursele artistice
chineze se recuperează galopant în ultimii ani,
fiind larg recunoscute internațional: premii la
festivalurile de film, un Nobel în literatură,
prezențe remarcabile la marile expoziții de artă.
Nu am fost surprins să constat că majoritatea
opțiunilor pentru marele premiu al acestei bienale
au condus spre Song Ji-Xin din China. Tradiția
seculară își spune din nou cuvîntul printr-o
imagistică distilată în rafinate raporturi de culori,
în rezonanțele sofisticate ale liniilor și, nu în
ultimul rînd, printr-o interfață comunicațională
bazată pe recursul la simbolistica animalieră, un
soi de esperanto comprehensibil în toate culturile.
Senzația aparteneței și la exigențele modernități
eclectice pe care o trăim, dar care în Orient,
repet, vine din tradiția autonomiei limbajelor
vizuale, a atras, cred, votul final în favoarea sa.
A revenit în aceste considerații cuvîntul
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 90.000 lei, 9 lei - trimestru, 180.000 lei, 18 lei - semestru, 360.000 lei, 36 lei - un an
Cu expediere la domiciliu: 144.000 lei, 14,4 lei - trimestru, 288.000 lei, 28,8 lei - semestru, 576.000 lei, 57,6 lei - un an. Persoanele
interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze
prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
tradiție: el nu este este folosit în sensul
conservator ci în cel al unei continuități, al
exersării unei practici în generații. Cred că nu
întîmplător am remarcat, ca de altfel și alți colegii
ai juriului bienalei, dintre sutele de lucrări trimise
din peste 50 de țări, în special lucrările provenind
din zone în care artelor grafice le-a fost dată
șansa tradiției sau afirmării: Japonia și China
după cum am arătat, Polonia, organizatoare timp
de decenii a bienalei de gravură de la Cracovia și
a celei de afiș la Varșovia, Cehia, cu celebra sa
bienală a artelor grafice de la Brno, țările din
fosta Iugoslavie, unde Rijeka sau Ljubljana
adunau periodic vîrfurile graficii mondiale. În
toate aceste țări, captive ale lagărului comunist ca
și România, expozițiile de grafică le-au dat șansa
unui contact cu lumea pe care, altfel, nu și-l
puteau permite. În afara unor colecții fabuloase
realizate în acei ani, ele au oferit publicului
alternativa unui demers plastic diferit de rețetele
dogmatice ale epocii. Artele grafice au adus cu ele
aerul de libertate care, în literatură sau cinema,
nu trecea de ștampila cenzurii. Dar, mai cu
seamă, ele au dezvoltat un amplu curent în rîndul
artiștilor, i-a stimulat să experimenteze, a creat
interes pentru grafică și tehnicile ei, consolidînd
în timp adevărate școli, au creat trasee ale
turismului cultural.
La noi, doar într-un deceniu, Bienala de grafică
mică de la Cluj a făcut România mai cunoscută
decît naționala de fotbal. Nu întîmplător, acum
cîțiva ani, marele premiu al celei mai importante
competiții europene de gravură, cea de la
Cracovia, a fost cîștigat de o tînără artistă
clujeană formată în ambianța primelor ediții ale
bienalei. Desigur, aceste performanțe nu contează
în discuțiile care se încing săptămînal între
microbiștii adunați în fața restaurantului Ursus.
Pentru aceștia, universitatea înseamnă doar o
echipă ce se căznește să rămînă în divizia B.
Pentru această mînă de oameni și pentru cei care
își sparg periodic capul la meciurile de pe
stadionul municipal, niciodată plin, autoritățile
locale au hotărît să construiască un supersofisticat
stadion. Evident, filarmonica, galeriile de artă și
alte proiecte culturale mai pot aștepta sau bate la
alte uși. Bienala de grafică, o marcă în formare a
urbei noastre a intrat și ea sub semnul fatidic al
sindromului Meșterul Manole. O tradiție
meritoriu dar firav construită doar pe parcursul
unui deceniu, cu toate consecințele sale benefice,
se va surpa asemeni mănăstirii din legenda ce ne
urmărește nația ca un blestem.
Organizatorul bienalei, artistul Ovidiu Petca,
se întreba zilele trecute, cu o preocupare ce-i
desena cute adînci pe frunte, care ar fi formula
cea mai elegantă de a comunica participanților că
nu mai sînt bani pentru trofeele bienalei, pentru
catalog și chiar pentru returnarea lucrărilor.
Ovidiu dragă, scrie-le așa: la noi, concursurile
de fugă le mai cîștigă încă broscuțele!
■
Black
Pantone 341 U