-Q- Black Pantone 124 U
TRIBUNA
75
15 000
1,50 lei
REVISTĂ DE CULTURĂ • serie noua • anul IV • 16-31 OCTOMBRIE 2005
Lilioana Oltean (Rcmnia)
ilustrația numărului
Bienala Internațională
de grafică mică - Cluj 2005
intermezzo clujean
Petru Poantă
reportaj
Adrian Țion
filosofia turismului
Olga Rubitschon
interviu
Ioana Crăciunescu
(|) Black	Pantone 124 U
-0- Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj,
cu sprijinul
Ministerului Culturii și Cultelor
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Pavel Pușcaș
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I.	Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Colaționare și supervizare:
Amalia Lumei
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
bour
opinii
Cei unu virgulă cinci ani de
acasă ai domnului Llosa
Paul Vinicius
Ediția din acest an internaționalo-pluvialo-
catastrofic a Festivalului Internațional de
Literatură Zile și nopți de literatură ce se
desfășoară de vreo patru ani la Neptun s-a
bucurat de o breșă meteorologică în perioada 16-
19 septembrie, ultima zi a festivalului, adică 20 a
lui septembrie, amintindu-ne, totuși, că suntem fii
ploii și asta, nu numai meteorologic vorbind; mă
refeream la noi, scriitorii români. Dar să încep cu
lucrurile bune.
Este evidentă și de lăudat străduința
conducerilor breslei scriitorimii române de a
organiza aici, pe țărmul Mării Negre, o mișcare
literară de amploare care să producă acea
atmosferă de comunicabilitate necesară literaturii
române de a fi descoperită și de a ieși în larg.
Vreau să spun că partea cea mai bună a acestei
manifestări este că se pot stabili contacte directe
și importante cu scriitori și traducători din țări și
de limbi materne diferite, din păcate nu și cu
editori. Condițiile sunt bune sub toate aspectele
iar peisajul înconjurător, dimpreună cu
depopularea turistică masivă de după sezonul
concediilor, te îmbie la meditații dintre cele mai
creative. Valoarea financiară a Premiului Ovidius
acordat în fiecare an de Uniunea Scriitorilor din
România, în penultima zi a festivalului, este una
dintre cele mai ridicate și ademenitoare pentru
scriitorii de pe mapamond, dacă e să luăm în
calcul premiile acordate la acțiuni similare și cu
ștaif organizate oriunde în lume. Ne-am întâlnit și
în acest an, scriitori și traducători din 19 țări, am
discutat unii cu alții - în cadru organizat sau nu
-, am legat prietenii, ne-am propus proiecte, am
schimbat adrese, rămânând ca numai timpul să
confirme sau să infirme materializarea acestor
legături. Tema colocviului - la care au fost înscriși
20 de vorbitori și care s-a ținut vreme de trei zile,
împărțit fiind în câte două sesiuni zilnice (cea de
dimineață și cea de după-amiază) - a fost „Eu
scriu. Cine mă citește?”, temă formulată cam
ambiguu și care a creat furnicație unora să se tot
învârtă împrejurul „cozii”, pentru că a stârnit o
sumedenie de interpretări cauzate de diversitatea
perspectivelor. S-a vorbit aici și de importanța
traducerilor, și de avatarurile limbilor de circulație
redusă, și că „Scriitorul ar trebui să modifice
Lumea” (poate dacă și-ar părăsi stiloul și ar pune
mâna pe pistol!), alte și alte năstrușnicii și sărituri
peste cal. În definitiv, era vorba de multitudinea
problematicii relației scriitor-cititor, pe care unii
au decretat-o ca fiind extrem de deteriorată în
ultima vreme și s-au avântat vârtos în găsirea
unor soluții de reabilitare. De aici nu a mai fost
decât un pas pentru ca unul din stimabilii noștri
confrați să propună, nici mai mult nici mai puțin,
difuzarea cărților în regim gratuit (?!!). Personal,
mă declar de acord cu dl Nicolae Manolescu care,
într-un discurs cât se poate de spiritual, nu s-a
arătat a împărtăși ideea „diminuării drastice” a
numărului de cititori: „Problema nu este că nu se
mai citește, pentru că de citit se citește. Nu e
decât o falsă impresie că înainte s-ar fi citit mai
mult, chiar dacă, în ultima vreme a apărut
concurența Internetului. Cumpărătorii de carte au
rămas la fel de mulți. Acum sau aiurea, tot 10%
din populație citește. Dumnezeu să ne ferească să
se apuce de citit și ceilalți 90%! Nu-i vedeți cât de
senini, cât de liniștiți, cât de fericiți sunt? Pe când
cititul creează angoase existențiale, ridică
probleme care dau bătăi de cap, e de-a dreptul
nesănătos.Dumnezeu să ne ferească de o
societate de lectori! Problema nu este că nu se
citește, ci cât se înțelege din ceea ce se citește; și
ce se citește.”
Alături de președintele USR - în prima zi de
colocviu -, moderatorul celei de-a doua, dl prof.
Mihai Zamfir, a fost la rândul lui la înălțime,
reușind să țină în frâu excesele de tip SF sau VP
(Valea Plângerii) sau IG (Idei cu Girofar) prin
replici spumoase și pline de bun-simț. Una peste
alta, multe din comunicările celor înscriși la
cuvânt au fost interesante, echilibrate și la obiect
- printre ele le-aș remarca, într-o ordine
dezordonată, pe cele prezentate de Cengiz Bektaș,
Christian Haller, Gabriela Adameșteanu, Nora
luga, Paulo Moura, Horia Gârbea și Ardian
Kuciuk -, reușind să anime asistența și să suscite
întrebări, întregiri de sens și creșteri în
termometre.
Serile au fost dedicate poeziei (rostite atât în
limba maternă, dar și în traduceri - fie ele în
română, fie în engleză sau franceză), „partea
leului” revenind aici prezentatorilor și
traducătorilor (Denisa Comănescu, Liliana Ursu,
Ioana Ieronim, Adam J. Sorkin, și Brenda
Walker), dar și poetului american Craig Czury - o
prezență neobișnuit de latinească dar și un
muzicuțolog de excepție, care a stârnit ropote de
aplauze cu intruziunile instrumentului său guraliv.
La acest capitol (poeții, Dumnezeule, poeții!) nu
am să mai remarc pe nimeni pentru că știți voi
de ce (dușmanii nu știu de ce).
Una peste alta și alta peste una, Festivalul Zile
și vodci de literangură - cum, cam pe șestache, îi
ziceam eu mai acu’ vreo doi ani -, a fost o
chestie interactivă și benefică, reușită și obositoare
deopotrivă. La mai mare, la mai pescăruși!
Dar fiindcă tot mă cam mănâncă pielea și
fiindcă nici nu pot termina textul ăsta într-o notă
prea festivistă (că doar nu asta mi-a comandat
redactorul șef!), nu pot pune surdină mâhnirii și
frustrării scriitorimii adunate la Neptun (și, mai
ales, celei române - că tot era gazdă), scriitorime
en attendant Llosa și care, până în momentul
decernării marelui premiu și încă vreo câteva
amărâte de ore (după - și mai pe după paravan),
nu l-a prea avut prin preajmă pe marele scriitor,
deși difuzoarele de prin stațiune (dar poate
tocmai pentru a suplini această absență) nu mai
conteneau să ne acopere cu muzică latino. Cred
chiar că până și greierii țârâiau latino Drept
pentru care și titlul prezentei. A bon entendeurs,
salut!
■
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Micile speranțe ale marilor
ambiții
Monica Gheț
££orința clujenilor e, așadar, o
autostradă americană și o universitate
multiculturală” - a tras concluzia Emil
Hurezeanu în finalul emisiunii maraton (Micile
speranțe ale marilor orașe) din 1 octombrie a.c.
organizată la Cluj și difuzată de Realitatea TV,
moderatorul arborînd un zîmbet fin dintre
panourile barocului transilvan expuse la Muzeul
de Artă. Nu mai era cine să-i dea o replică
delicatei ironii. Transmisiunea se încheia aici!
Din fragmentele urmărite, am înțeles că
temele “nevralgice” ale pozițiilor exprimate se
refereau la: 1. Stagnarea economică a orașului față
de centre importante din Ardeal; 2. Chestiunea
spinoasă a “exilării” Filarmonicii Transilvania din
sediul ei tradițional, care a “hrănit” muzical
generații de intelectuali formați la Cluj;
3.	O comunitate de locuitori cu identitate
disjunctă - “fracturată”?, se întreba Emil
Hurezeanu. referindu-se nu doar la componența
etnică a populației,. ci și la conflictele
interconfesionale ale românilor - ortodocși vs.
greco-catolici. 4. Rolul Universității “Babeș-Bolyai”
în Cetate, respectiv dialogul acesteia cu societatea
civilă. 5. Rostul “științific” al gropilor/ săpăturilor
arheologice știrbind aspectul centrului istoric,
Piața Unirii, care nu rezona destul de bine drept
Piața Libertății ? Ori poate că Unirea nu te
eliberează destul?! Ceea ce expedia discuția la
incriminarea “defunctei” administrații locale,
demagogice, xenofobe, izolaționiste ș.a.m.d.
Ca de obicei în astfel de situații s-a bătut nu
puțină apă în “piua politichiei”. Dar, întrebările/
nedumeririle fals naive ale lui Emil Hurezeanu
conduc spre meandrele unor neelucidate mistere
pe cale rațional-discursivă. Să privim îndeaproape
cu “lupa” Logosului (automat responsabil).
Tradiția Clujului, transformat în Cluj-Napoca
dintr-un ordin al lui Ceaușescu la 1974, e, de-a
lungul veacurilor, așa cum se cunoaște,
preponderent maghiaro-germană, concurată (ea,
tradiția) în secolul XIX de intervenția Școlii
Ardelene încurajată de Biserica Unită, și a cărei
operă e latinitatea noastră recunoscută
(schimbarea alfabetului, propovăduirea unității
românilor etc), de care ne ținem mîndri azi
(o mîndrie cam acră în fostul Regat, o făloșenie
țeapănă în Ardeal), toate la un loc trebuiau rase
din memorie de către pseudo analfabetul
Ceaușescu. Ce cultură, ce tradiție!. Industrie
grea, mai apoi, lăsați poporul să se exprime! Și s-a
exprimat omenirea din dormitoarele-blocuri
alegîndu-l primar pe Gheorghe Funar. Prezența lui
în topul administrației municipiului e, fără putință
de tăgadă, expresia unei nevoi de coagulare a
identității de către o imensitate a dezrădăcinaților
veniți de pretutindeni, buni de cea mai demagogic
proletară întrebuințare. Însă, trebuie subliniat că o
parte a politicienilor UDMR s-a bucurat de
fantasmele “funariote” pentru justificarea unor
pretenții în contradicție cu realitatea demografică.
Deci, Funar, și mai cu seamă ideologul său, un
oarecare tovarăș G sau J(?), au instrumentat
xenofobia, izolaționismul au inhibat investițiile,
au vopsit în tricolor vrute și nevrute, au ridicat
statui ridicol grobiene, stilistic vorbind,
au împînzit orașul cu istoric false plăcuțe
comemorative, au săpat în centrul vechi al
Clujului etc., etc. Toate acestea după ’90!!!
Ne întrebăm unde anume se exprima în aceste
condiții societatea civilă, căci Universitatea
i s-a opus micului dictator nu tocmai pe aceste
puncte concrete, ci pe temeiul altor proiecte
- al multiculturalismului, de pildă. Unde erau
intelectualii de vază ai Clujului, cei înrolați
academic ori oameni de cultură din marile
Toshio Yoshizumi (Japonia)
instituții de gen? Unde creatorii de opinie de la
reviste, televiziune, radio? Nicăieri. Au tăcut,
fiindcă le convenea puțină mătrăgună în supa
maghiarilor - căci alții nu mai rămăseseră! Pe de
altă parte, toți cei care se opuneau drepturilor
Bisericii Unite păreau să o facă în numele
autohtonismului neprihănit, ignorînd (pe bune!)
faptul că, la constituirea ei, Biserica greco-catolică
nu fusese “vîndută străinătății” ci îngăduită (dacă
nu inventată. ca în Ucraina și Rusia, pe alte
temeiuri însă) în vederea domolirii maghiarilor
la 1700, (rațiuni demografice, din nou!) și nu era,
prin urmare, deloc agreată de administrația
ungară.
Azi toată lumea se întreabă, intrigată, cum a
fost posibilă hidoșenia batjocoritoare a înălțării
statuii lui Avram Iancu din fața Teatrului
Național. Chiar așa, cum a fost posibilă această
oroare edilitară? Dar cine i s-a opus fățiș lui
Funar? Doar cu ironia nu faci România!
S-au instrumentat nenumărate posibile dihonii
în rîndul populației, care ar fi trebuit să se
cumuleze crîncenelor scene de la Tîrgul Mureș
din 1990 (marșul din jurul Biserii catolice Sfîntul
Mihail, 1994). Înscenările, de-o parte sau alta, au
eșuat. Aici e momentul să aducem un omagiu
întregii populații a Clujului, care n-a marșat la
chemările, flașnetele sau tobele extremismului.
Acum liniștea îi face pe unii să clameze că
“nu se întîmplă nimic”, Clujul a adormit,
administrația vegetează ori navetează.
Normalitatea nu e gălăgioasă, aidoma democrației
ea are o zonă de referință în tonuri cenușii. Lucru
care ne permite să respirăm în voie. Parțial.
Cerberii frustați ai comunisto-securisto-
naționalismului izgoniți (din cînd în cînd..) din
reflectoarele activității clujene se lansează famelic
în halca vieții private a altora ce le oglindește
nimicnicia într-un status democratic. Imaginează,
precum ideologul de aprozar al lui Funar,
tovarăsul G sau J(?) plîngeri la Poliție pe criteriul
că-l deranjează vecinii de cabană montană, fiindcă
există, trimițînd poteră să legimiteze cetățeni în
spațiul lor privat - așa cum am mai trăit-o și eu
datorită altor surse de informatori, astfel încît te
întrebi serios dacă noul dicton: “biologia va salva
România” nu este, în fond, adevărat.
Ca o picanterie de final, relatez o scenă
întîmplată în cartierul meu. După ce s-au colectat
ajutoarele pentru sinistrații primului val de
inundații, la cortul special amenajat a venit un
maior într-o mașină Dacia nu știu cum, de ultimă
oră, și a înghesuit în portbagaj cîțiva saci cu haine
de bună calitate (cetățenii păreau să-și respecte
semenii.). A plecat în trombă. Secvențe
asemănătoare s-au înregistrat în 1970 și 1975,
iar la București în 1977 etc. etc.
Pe cînd ne vom bucura de existența în trena
mult lăudatei tradiții? Ori îl invocăm perpetuu,
“eminescian”-comercial, pe Vlad Dracul? De n-o fi
chiar Dracula simbolul “tradiției” autohtone! Și
atunci, vom prefera, unii, uraganele atlantice.
■
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
L
cartea
Poezia lui Andreas Saurer
■ Ion Cristofor
Andreas Saurer
Berg mit Madonna / Munte cu Madonna
(2005)
Radu Țuculescu s-a afirmat, în urmă cu
mulți ani, ca un excelent prozator,
dramaturg și publicist, fără a socoti și
contribuțiile sale din zona vieții teatrului,
numeroase și mai puțin cunoscute. Chiar și
pentru cunoscătorii operei sale e surprinzător să
descopere că scriitorul s-a exersat în ultima
perioadă și ca un excelent comentator de poezie
contemporană, dar mai ales ca rafinat traducător
din lirica de limbă germană. Cum traducerile de
poezie sunt rareori semnalate la noi, una din
ciudățeniile prelungitei noastre tranziții spre o
stare de normalitate, mai multe volume apărute
datorită osârdiei sale au rămas prea puțin
remarcate. Scriitorul clujean este inițiatorul unei
colecții de “Scriitori elvețieni de expresie
germană”, din cadrul Bibliotecii Revistei Familia.
Până acum, au văzut lumina tiparului antologii
din creația poeților Werner Lutz (Doar liniștea
ierbii, 1999), Tadeus Pfeifer (Poetul râde, 1999),
Rainer Brambach (Cap sau pajură?, 2000), Alois
Bischof ( Pe drum, 2000), Gerhard Meier (De-a
lungul străzii fluieră o mierlă, 2002), Rudolf
Bussmann ( Ia lucrurile, 2003), Frank Geerk
(Circulum vitae, 2003 ), Nicolas Lindt (Femeia pe
Venus, 2004), dar și cartea unui povestitor, Peter
Bicsel (Povestiri, 2001).
Recent, a apărut în colecția amintită un
excelent volum din poeziile lui Andreas Saurer.
Intitulată Berg mit Madonna / Munte cu
Madonna (2005), cartea apare în ediție bilingvă,
ca toate titlurile semnalate mai sus, ceea ce
constituie o bună oportunitate pentru un lector
mai exigent, care dorește să confrunte versiunea
românească cu originalul în limba germană.
Antologia e prevăzută cu o postfață a poetului
Vasile Igna, care oferă o scurtă prezentare a
personalității de excepție a scriitorului elvețian,
ca și un succint, fin comentariu al poeziei sale.
Din prezentarea reputatului poet clujean, la care
se adaugă informațiile oferite de traducător
pe coperta a patra a cărții, reținem că Andreas
Saurer aparține generației tinere de scriitori
elvețieni. Poetul s-a născut în 1963, în Andeer, un
sat de munte din cantonul Graubunden, o regiune
din extremitatea estică a Elveției în care
conviețuiesc vorbitorii unei puțin cunoscute limbi
romanice, romanșii. Jurnalist de politică externă
la cotidianul Berner Zeitung, scriitorul are, la baza
formației sale intelectuale, riguroase studii de
istorie. Este și autorul unui insolit studiu intitulat
Modernizare și tradiție: Satul românesc între
1918-1989, apărut la o editură germană în 2003,
o lucrare pe care sperăm s-o vedem cât de curând
accesibilă într-o versiune românească. Andreas
Saurer s-a afirmat ca poet prin prezența constantă
în reviste și antologii din țara sa, dar și din țări ca
Germania, Slovacia și România. Este deținătorul a
patru premii pentru poezie, decernate în cadrul
unor concursuri ce se desfășoară în capitala
Elveției.
Pentru Andreas Saurer poezia e o formă de
expresie literară concisă, de maximă lapidaritate și
transparență. El practică o lirică anahoretă, ce
mizează nu atât pe fantezie, cât pe o cât mai
clară percepție a realității, surprinsă în secvențe
revelatoare. Arta sa e una a simplității extreme,
mizând pe laconismul formei. Deloc atras de
notația platitudinilor cotidiene, Andreas Saurer e
dotat cu un “ochi rebel” (spre a relua o expresie a
lui Erich Arendt) ce are obișnuința de a descifra
urmele istoriei, dar și de a lua atitudine, adeseori
printr-o consemnare în aparență neutră, cu o abil
mascată ironie. Poetul elvețian are intuiția tragediei
istoriei, a mecanismelor ei ascunse. Iată, de pildă,
un poem intitulat Preludiu 1987, o meditație
asupra efectelor ideologiei comuniste în țările din
Est, poem prevestitor al marilor mișcări de
răsturnare a regimurilor totalitare: “în acele
timpuri unii ocupau nemișcați ore-n șir / o
intersecție de străzi din orașul părinților / și au
fost eliminați prin forță // în numele puterii
ocupară alții într-altă parte zile-n șir/ un tunel
pentru mașini pe axa de trafic nord-sud / în conul
de umbră fu într-o mare veselie/ repetată cu actori
martori o situație de război // peste ani
muncitorii și-au înecat în sticle și bancuri / furia
lor împotriva lui stalin și a puterii / / scurtul ceas
al soartei consilieri activi lasă / sticla să explodeze
sângele să țâșnească roșu din gâtul spintecat /
peste uniforma albastră pe podeaua cenușie / al
sediului central al puterii / dă raportul martorul
ocular / / salutări de noiembrie unei mulțimi
tăcute”.
În concepția sa, poezia e o operație de
descifrare a realității, inclusiv a unor evenimente
politice. Un alt poem al antologiei reține în câteva
linii severe, lipsite de patetism, evenimentele
tragice din fosta Iugoslavie, cu spectacolul
irațional al istoriei, condensând energii și
intensitate în versuri lipsite de punctuație. E o
inventariere sumară, la rece, a unei situații limită:
“năravul / plutește prin sat / pe timp / lucește
praful / fiecare dumnezeu cu ceasul său / de ieri e
debandadă / treabă decretată / înfrigurați ne
măcelărim între noi / scurt împreunăm / o clipă
mâinile /în fața oglinzii / europa își arată /
adevărata față în / permanență / închidem ochii /
iarăși se sfărâmă poetul / singur / azi pe panta
meridională / a alpilor”(Timp iugoslav).
Cu o simplitate calculată, în care fiecare
cuvânt are greutatea și forța proprie de
reverberație, cu versuri pregnante, dar evitând
orice retorică, mizând pe sugestia fină, pe
colaborarea tacită a lectorului, aceste poeme
austere adăpostesc adeseori contradicții și
paradoxuri. Nuclee iradiante ale realității, alveole
sustrase cotidianului, aceste mici compoziții
constituie o lucidă provocare a realității, un dialog
cu un prezent convulsionat și dramatic, unele din
poeziie sale putând fi considerate veritabile
comentarii lirice asupra unor evenimente politice.
Elogiu al libertății cuvântului și al dreptului
inalienabil la memorie, poetul e conștient de
încărcătura demistificatoare a cuvintelor, care
ascund “fitile”, provocând “nesfârșita frică a
tiranilor”. Poemul Prolog este edificator pentru
concepția artistică a poetului elvețian, constituind
o veritabilă ars poetica: “iarăși veniră mulți doar /
unuia îi fu pregătită primirea / și cum / iarăși fu
patria interzisă păstrându-se / amintirea /
doisprezece ani ar fi trebuit memoria să aibă / în
gât întrebarea fără răspuns / cum ar fi să ocolești
cu ea / cealaltă realitate / unde unii îi sfâșie pe
alții furând funcțiile / unde o stație de radio
amplifică deznădăjduite ecouri / în pădure se
rătăcește cărbunarul și nu găsește / vatra /
nesfâșita frică a tiranilor față de cuvinte și imagini
/ scormonind nedumerit / fitile încă se mai pot
afla / în corsetul zilnic / înainte de toate să ne
lepădăm de râs”.
Unele din poeziile cuprinse în această
antologie sunt poeme ocazionale în sensul
goethean al termenului. Deși evită cu discreție
aluviunile biografiei, aceasta e prezentă în doze
infinitezimale mai ales în scrierea unor poeme ce
marchează traseul călătoriilor poetului prin diferite
spații ale Europei, cum ar fi Ahoj 89, Alcatraz,
Promessi sposi, Campo, Seneser Echo, Orvieto și
altele. Andreas Saurer e adeptul unei poezii
democratice, evitând convențiile liricii elitiste și
absorbind realitatea ca un burete. Originea
poemelor sale nu trebuie căutată în fapte de
cultură - livrescul e evitat cu consecvență -, ci în
viața trăită. Poezia autentică nu e concepută ca un
erzaț retoric al existenței, ci ca o prelungire a ei.
Viața adevărată o ia mereu înaintea cuvintelor,
poetul nefiind, în fond, decât un umil “plagiator”
al vieții, ca în poemul intitulat Pleoapăndoliată:
“deja vu și / iute zâmbește / peste buze / sau
lăcrimează / printre pleoape / viața a plagiat-o /
în memoria mea / piciorușe / aleargă mărunt /
cuvinte goale / în urma lor”.
Extrem de concentrate, poemele sale evită
sistematic ermetismul (în ciuda tehnicii
fragmetariste), dorind să surprindă suflul vieții
autentice printr-o formulă nesofisticată, accesibilă
tuturor. Totuși, poetul elvețian știe să evite proza
banalității, conștient fiind că o ajustare a
spontaneității e mai întotdeauna profitabilă artei.
De aceea, Andreas Saurer nu ezită să-și ia mereu
distanța necesară față de cotidian, să treacă zgura
acestuia prin filtrul memoriei proprii: “părăsesc
cotidianul / în urma mea eu / viața mea / e în
ordine / un plămân / inspiră adânc / îl ascund /
sub o pălărie” (Alcatraz). Majoritatea poemelor
cuprind nuclee de viață, estetica sa fiind una a
fragmentarismului. Poetul părăsește postura
orgolioasă a romanticului ce are ambiția totalității,
conștient fiind de limitele cunoașterii în general,
dar și de faptul că, în fond, fragmentul de viață,
surprins de această estetică mimimalistă nu e
decât o sugestivă, revelatoare fărâmă din marea
taină a lumii. Pornind de la viață, nu lipsite de o
undă de autoironie, textele sale ambiționează să se
reîntoarcă în marele circuit al vieții: “verdele
otrăvitor / în ochii tăi / se desfată broaștele /
lumea / se învârte spre / mine venind / mă revărs
în viață (Fosilă).
Gesticulația sobră, redusă, antiretorică a
acestor poeme nu evită uneori nici micile explorări
ale sinelui poetic. Unghiul ironic aruncat asupra
spațiului public e îndreptat în egală măsură și
asupra vieții personale, în câteva mici, fine operații
de autoscopie. Austerele compuneri lirice ale lui
Andreas Saurer sunt un prilej de a scălda eul
poetic în dușul binefăcător de acizi ai ironiei,
soluție a salvării de iluzii, de platoșa convențiilor:
”calul / la orizont / în troia / e o poveste
grosolană / între împerecheri / imaginez cosițe
blonde / castelele / care mă vor face celebru / se
năruiesc”(Dolcevita). Altă dată, transcrie o
secvență a eului surprins în dizarmonie cu lumea
sub forma unui monolog ce evită elocința, textul
vizând maxima esențializare, în genul liricii unui
Paul Celan sau Giuseppe Ungaretti. Spre deosebire
de aceștia, antisentimentalul poet elvețian, ce-și
“bărbierește inima” - cum sună un vers din
poemul Exitus -, refuză programatic postura
poetului inspirat și haloul metafizic al propriilor
cuvinte: “caut timid / prin crăpătura / ferestrei /
după chipuri // sunt / resemnat / într-o zi
zburlită / mă lupt cu cuvintele / înot / împotriva
curentului / curge râul / într-o albie
străină”(Monolog).
Austeră, ca regiunea montană de unde
provine autorul ei, poezia lui Andreas Saurer
impune prin sobrietate, prin “concentrarea
cristalină” - spre a relua expresia lui Vasile Igna -,
prin aerul ei dezinhibat și plin de franchețe, prin
etica adevărurilor pe care le înglobează. Într-o
lume dominată de luminile orbitoare și adeseori
false ale televizoarelor, poezia sa ne dăruiește ceva
din prospețimea și verticalitatea Alpilor elvețieni.
Spre bucuria cititorului, atenta, nuanțata traducere
a lui Radu Țuculescu i-a găsit o haină românească
pe măsură.
■
4
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Proba jocului extatic
■ Adrian Țion
George Vigdor
Arhitectura singurătății
Cluj-Napoca, Ed. Clusium, 2003
Solilocviile lui George Vigdor din Arhitectura
singurătății (Clusium, 2003) sunt rodul
unor meditații fluente, menținute între
evocarea unui întreg ceremonial al iubirii, văzut
ca adorație, și subterfugiile marcate prin
paradigmele interiorizării și tăinuirii afectelor.
Preocupat să-și domine pulsațiile lăuntrice, poetul
ajunge în cele mai izbutite piese ale volumului la
un stadiu al echilibrării emisiei lirice, stadiu vecin
cu reticențele de limbaj ale laconicilor.
Din substanța discursului predominant
cumpănit țâșnesc îndrăznețe construcții
oximoronice care înlătură numaidecât aparenta
prefacere cuminte, edulcorantă a versului: „voi
zvârli metaforele-spermă / la țărmul tău infinit”,
„buldozerul dorinței”, „excrementele îngerilor”.
Motivația dată de context le face acceptabile.
Prin aceste răbufniri tăioase, de un cinism sticlos,
structura de „elegiac suferind” (Valentin Tașcu) a
poetului primește nuanțări specifice, dacă nu iese
chiar ușor șifonată.
George Vigdor se dovedește stăpân pe
interesante alcătuiri sintactice cu un complement
instrumental ridicat la rangul de simbol al
poverilor existențiale sau ale iubirii: „Cu apăsări
de piatră / mă doboară / privirea ta de granit”.
Corespondențele de ordin teluric duc spre
expansiuni grandioase în strictă concordanță cu
unitatea cuprinsă în simbolistica primului ciclu,
Fac dragoste cu pământul. Dar cea mai
edificatoare aliniere la stadiul asimilării inovațiilor
pare lecția stănesciană recognoscibilă prin
transferul verbelor din poziție intranzitivă în
rafinată expresivitate tranzitivă de tipul
„Murindu-ne puțin câte puțin”.
Primul și cel mai închegat ciclu, amintit deja,
anunță din start o modalitate freudiană de
exhibare a trăirii. Fac dragoste cu pământul ar
putea deriva din secvențe analoge întâlnite în
poezie sau proză (spre care propoziția ne trimite
inevitabil). Amintesc numai simbolica sugestie de
acuplare a lui Robinson cu insula sa din Vineri
sau limbile Pacificului de Michel Tournier,
după cum poate concura cu expresii la fel de
dezinhibate, în vogă, din poezia lui Mihai
Gălățanu sau din proza tinerilor. Cu o precizare:
George Vigdor se oprește la limita alunecării în
pornografie. În limbajul său poetic este vorba,
fără îndoială, despre un act de contragere în
metafora unui sărut ritualic, bazat pe forța
repetitivă a imaginilor: „sărut rădăcina trupului
tău”, „îți sărut aripile deschise”. Imagistica densă,
provocatoare e invadată de „nebunia vegetală /
a primăverii în călduri”. Supradimensionarea
cadrului intim la spațialitatea naturală atrage
după sine o modificare a eului liric, dispus să-și
asume în joacă rolul de „saltimbanc sinucigaș”.
Poetul mimează aici o retorică a expansiunii
grandilocvente, traductibilă prin succesive exerciții
de adorație (intensificate în celelalte cicluri până
la banalizare) prinse aici în sintagme pertinente
precum „pasiunea vegetală” și „împreunare
florală”.
O funcție vădit identitară, marcă a căutării
echilibrului interior, dobândește ciclul Eternitatea
în șase colțuri. Dezorientat, prăbușit „în
cotloanele uitării”, eul liric apelează la revigoranta
nostalgie a începuturilor, imagine pierdută pe
„malurile sinuoase ale Dunării / martora
maturelor mele unduiri” (Stea rătăcitoare). Din
„ruinele fumegânde ale singurătății” se desprind
câteva repere ale nealterării fondului intim: steaua
lui David în șase colțuri (de unde sugestia celor
„șase colțuri ale veșniciei”), importantul moment
al revoluției („gaura din steag”) și cele două
ipostazieri ale insului rătăcitor (mit perpetuu) care
vrea să-și uite condiția între „coapse fierbinți de
maghiare” prefigurate în poemul Paradis obscur:
„În afară - țara celor fără de țară. / Înlăuntru -
paradisul limbii române”.
Necruțătoare și extrem de interesante sunt
considerațiile făcute în Sentimente în rețea despre
psihoza răspândirii Internetului și introducerea
termenilor din tehnica de calcul în propriul
inventar poetic. O concluzie (lirică?): „În fața
ecranului magic / omul rămâne o umbră /
a propriului mesaj” (Inter-netizare).
Ultimul ciclu, Cetățenie astrală, dacă nu
Vladimir Zuev (Rusia)
Vitralii existențiale
Răzvan Țuculescu
Margherita Faustini
Sul filo della parola/Pe firul cuvîntului
Cluj-Napoca, Editura IDC Press, 2003
Confruntarea cu neantul, cu absolutul nu
reprezintă, la urma urmei, decît demersul
încrîncenat al spiritului uman de a se
desprinde din magma telurică a existenței. În
cazul Margheritei Faustini, intervenția poetică
urmează un imbold lăuntric de re-trăire și re-
conceptualizare a realității ca unitate ontologică.
Prin ce pot fi surclasate spațiul și timpul? Prin
crearea unei alternative virtuale în care spiritul,
descătușat de el însuși precum și de constrîngerile
impuse prin „legislația” spațio-temporală devine o
entitate, capabilă să se autoevalueze, anulîndu-și
condiția precară, de element tranzitiv între
existența finită și incerta infinitate a
necunoscutului. Prins între luciditatea interogativă
și angoasa căutării răspunsului ultim spiritul își
arogă în cele din urmă dreptul de a decide asupra
propriului destin; chiar dacă acesta este de cele
mai multe ori, o „alunecare” din iluzoria
siguranță a paradisului.
Pline de o sumbră sensibilitate, de durerea
amintirii, în care regretele se împletesc cu o
vizează ironia subțire, jignitoare sau defăimarea
conștientă, autoreferențială, parodică, riscă să
rămână suspendat în gratuitatea retoricii facile.
George Vigdor nu aspiră spre „cetățenia astrală”
la care face referire impetuosul discurs al lui
Alexandru Cristian Miloș. Nu e vorba despre
plecarea în voiaj spre Uranus, Marte sau Jupiter,
ca la poetul bistrițean, ci, afirmă senin George
Vigdor, „Sunt gata de plecare / în țara sublimă
a trupului tău” (Ultima cetățenie). Poetul se lasă
antrenat în jocul acrostihului și în atitudinea
extatică fără relevanță estetică. Formulările își
pierd tensiunea emoțională prin împotmolirea în
clișee: „patul celest al fericirii”, „te caut cu mână
tremurândă printre stele”. Poetul probează prin
scris „șansa iubirii de a transcede (nu „a
transcende”!) / labirintul infernal al
cărnii”( Naștere pe culmi) revenind astfel la
structura discursului său echilibrat în ansamblu,
dar inegal distribuit în acest volum.
■
profund omenească gingășie, poemele dedicate
„trecutului concret” evidențiază, într-o manieră
care ne amintește de un demers asemănător făcut
în proză de Lino Aldani, atașamentul emoțional
al poetei de figurile și etapele care i-au marcat
pozitiv viața: tatăl - imagine emblematică,
conturată cu o ritmicitate obsesivă -, bunica,
mama și fascinanta copilărie. Sînt fresce poetice
admirabile, în care culorile sensibilității
contracarează cu succes cenușiul și regretul
finalității implacabile, readucîndu-i pe cei
dispăruți la viață, prin perenitatea cuvîntului.
Acestea alternează cu regrete secvențiale, în
care spiritul poetic își reconfirmă luciditatea,
indicînd „căderea” semenilor în uitare și
indiferență: „Omul îi uită pe cei morți / și nu le
dă un zîmbet celor vii”.
În Te caut și Te resping Margerita Faustini
desfășoară inevitabila confruntare cu Principiul
Ultim, sfîșiată de îndoieli, îndepărtîndu-se
adeseori de ideea unei divinități îndurătoare,
pentru a propune alternativa rebelă a unui
contrariu, imaginînd un Dumnezeu responsabil
de catastrofele existențiale. Refuzîndu-i în cele din
urmă Învierea, pentru a evita eterna dilemă a
substanței divine, Margherita Faustini îi propune
Fiului măreția și tragismul unui simplu destin
omenesc, prins într-o încleștare fără sorți de
izbîndă cu o entitate indestructibilă: Istoria.
■
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
comentarii
Eternul Jules Verne
■ Mircea Opriță
Despre Ion Hobana am scris substanțial în
Anticipația românească, unde portretul
său expune atât imaginea povestitorului,
cu merite de netăgăduit în redresarea SF-ului
nostru din naufragiul proletcultist general al
anilor 1950-1960, cât și pe cea - mult mai
cuprinzătoare - a exegetului literar. Pentru mulți,
numele său rămâne puternic legat de cel al lui
Jules Verne, datorită interesului arătat de timpuriu
vieții și operei anticipatorului de la Amiens, dar și
ca urmare a duratei și diversității formelor de
„colaborare” cu memoria acestuia. Mai multe
traduceri, dintre care pomenesc acum doar
romanele Insula cu elice și Cele 500 de milioane
ale Begumei, reprezintă o contribuție personală în
difuzarea, la noi, a operei verniene, iar cărți ca
Douăzeci de mii de pagini în căutarea lui Jules
Verne (1979) și Jules Verne în România? (1992)
sunt construcții critice cărora, în domeniu, nu le
văd încă, pe teren românesc, concurența.
Seria acestora din urmă continuă ritmic și
neabătut, ca o dovadă peremptorie că materialul
de explorat este cu adevărat imens, iar, pe de altă
parte, disponibilitățile cercetătorului român
pentru exploatarea substanțialului rezervor al
creației și exegezei verniene rămân pe mai departe
valide și active. Jules Verne. Chipuri, obiceiuri și
peisaje românești (Editura PRO, București, 2004)
reprezintă cartea pregătită de Ion Hobana drept
omagiu pentru anul comemorativ al centenarului
morții autorului celebrelor Călătorii extraordinare
(2005).
Între 1863 și 1905 (24 martie, ziua când „își
încheia extraordinara călătorie terestră, trecând în
lumea personajelor sale”, cum scrie Hobana),
Jules Verne a publicat majoritatea romanelor din
seria pomenită mai sus, câteva rămânând să apară
în continuare, postum, cu paternitate recunoscută
sau în colaborări mai mult ori mai puțin eluci-
date. Despre om și operă s-a scris și cât a trăit,
dar abia secolul scurs de la moartea sa a stârnit o
veritabilă efervescență a cercetărilor biografice, a
analizelor de text și a speculațiilor de tot felul în
Wolfgang Brenner (Germania)
jurul figurii acestui autor prolific, explorator al
necunoscutului geografic și al miracolelor tehnico-
științifice întrezărite la orizontul timpului său. În
exegeza de tip istorico-literar s-a născut o subdisci-
plină pe care practicanții ei o numesc, cu orgoliu,
„vernologie”. Treptat, admiratul și controversatul
maestru din Amiens a ajuns, metaforic vorbind,
în situația copacului năpădit de iederă în așa
măsură încât frunzișul compact al interpretărilor
îi cuprinde tulpina și crengile în manșoane verzi,
groase, cățărându-se tenace până spre ramurile
mai firave din vârf. Nimic nu rămâne nedescope-
rit, neobservat cu atenție, neanalizat din toate
perspectivele posibile, „neconsumat”, în fond,
fiindcă iedera se hrănește nu numai cu produsele
aspirate prin viguroasa ei rădăcină, ci și cu seva
extrasă discret din corpul folosit drept sprijin pen-
tru propria înălțare deasupra pământului. În
această cursă ambițioasă, iedera reușește uneori
chiar performanța de a sufoca arborele-suport,
oferind ulterior priveliștea propriei sale remodelări
insolite pe o formă asumată. Acesteia din urmă,
frunzișul de împrumut îi simulează prosperitatea
postumă - situație deconspirată și contrazisă doar
de ramurile uscate ce ies la iveală în prelungirea
trunchiului invadat temeinic de o viață străină.
Nu este cazul copacului simbolic Jules Verne,
viu chiar și la o sută de ani după ce omul care i-a
dat numele s-a retras din scenă. Iedera exegezei
zburdă mai departe pe un trunchi indestructibil,
apt să dejoace intenții asasine și să păstreze astfel
raporturile firești cu „agresorul” cățărat în cârca
sa. Andrew Martin, autorul volumului The Mask
of the Prophet. The Extraordinary Fictions of
Jules Verne (1990) nu rămâne singurul prohoditor
al operei verniene, pe care o declară legendară,
dar fundamental necitită și în pericol să zacă de-a
pururi pe rafturile prăfuite ale bibliotecilor. Cât
despre exegeții preocupați de o asemenea
„antichitate” bună să emoționeze doar niște
suflete fanatice, de colecționar, interesul lor i se
pare generat, în cel mai lăudabil caz, de o pasiune
pur bibliofilă. Pentru cercetătorul englez, Verne n-
Manuel Castro-Cobos (Spania)
ar fi astăzi decât obiect de curiozitate
extravagantă: „un brontozaur literar, un monstru
inofensiv sortit dispariției datorită unei schimbări
nefavorabile în ecologie, fiind înlocuit de specii
mai puternice și destinat să supraviețuiască doar
ca piesă de muzeu”.
Iată cum iedera cățărată pe un trunchi încă în
vigoare încearcă să gâtuie copacul, îmbrățișându-l
tandru și stăruitor cu mlădițele ei de cuvinte!
Unor asemenea acțiuni bazate pe aproximări
teribiliste, generatoare de păgubitoare prejudecăți,
Ion Hobana s-a grăbit mereu să le dea replica
potrivită. Modul său de a face studiu istorico-
literar presupune apelul sistematic la document.
Oricât de plastice și de spectaculos ambalate în
figuri de stil, formulări de felul celei de mai sus îi
devin suspecte, încât pune neîntârziat semne de
întrebare deasupra lor. Nimic nu poate „contra”
mai eficient extravaganța critică gratuită -
dovedind-o ceea ce și este: simplă părere
subiectivă, lipsită de un suport real - decât
confruntarea conținutului său cu datele exacte ale
realității. În căutarea acestora, Ion Hobana nu
refuză să facă operațiuni delicate și chiar dificile
din punct de vedere practic, precum studiul de
arhivă, cercetarea dosarelor de corespondență ale
editorului parizian Hetzel, a presei românești și
străine din veacul al XIX-lea și de la începutul
secolului XX, ori explorarea unor monumente de
bibliografie greu de „înghițit”, precum Index
Translationum. În acesta din urmă, de pildă,
găsește răspunsul de necontestat la afirmațiile
incitante, dar neîntemeiate ale lui Andrew
Martin. Cifrele seci din statistici dezumflă imediat
baloanele colorate ale criticii superficial-jucăușe,
prezentându-ni-l pe „brontozaur”, pe „defunctul”
și „necititul” Jules Verne în situația - oarecum
stranie pentru detractorii săi - de conducător de
pluton în marea cursă a traducerilor actuale, cu
mult înaintea lui Balzac, Stendhal, Dickens,
Alexandre Dumas, Mark Twain și atâția alții. Or,
ar fi greu de presupus că editorii de astăzi, ca și
bătrânul Pierre-Jules Hetzel de odinioară, își
investesc cu atâta râvnă averile în cărți
necumpărate de cititori, doar ca să mențină
gratuit în vitrinele lumii imaginea unei fosile
privilegiate.
Demarcându-și cu precizie ținta, cercetarea de
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
(J) Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
acum a lui Ion Hobana îl vizează pe Jules Verne
în relația cu unele subiecte „românești” ale operei
sale, dar și, în sens invers, caută răspunsul
mediilor carpato-danubiene din epocă la dovezile
surprinzătoare ale unui asemenea interes.
Capitolul Măiestrul e mort se leagă în mod
nemijlocit de centenarul pomenit în debutul
cronicii mele, exegetul tăindu-și drum printr-o
„avalanșă de articole în presa franceză și în cea
din întreaga lume”, materiale prilejuite de
moartea ilustrului anticipator. Că a fost o
avalanșă nu se poate tăgădui, din moment ce
Magasin dEducation et de la Recreation, revista
unde s-au publicat în foileton romanele verniene
înainte de a fi tipărite de Hetzel în celebrele
volume „in octavo”, contabiliza nu mai puțin de
350 de ziare care au trimis redacției condoleanțe
cu prilejul nefericitului eveniment. Bineînțeles, Ion
Hobana va fi interesat în mod special de ecourile
românești, extrase direct de la sursă, din ziare
bucureștene de limbă franceză, ca L’Independance
roumaine și La Roumanie, dar și din presa de
limbă română a timpului. Între acestea se numără
publicațiile ardelenești Familia, de unde e preluat
titlul cu inconfundabilă marcă regională al
întregului capitol, și Luceafărul, din care nu mă
pot abține să citez și eu o evocare „de epocă”,
încărcată de un sentimentalism desuet, dar
emoționant, ajuns la întâlnirea cu o amuzantă
limbă arhaică, nelipsită totuși de savoare:
„În fine sunat-a clopotul și pentru bătrânul
unchiaș cu graiu fermecat și condeiu măestru.
Sunat-a să plece în călătoria pe care nu ne-o mai
poate descrie. [...]
Cutreierat-a pampele Americei-de-sud; preeriile
Australiei; rătăcit-a prin codrii «nevăzuți și
neauziți» ai Africei; avântatu-s-a în câteva rânduri
pe la poli, ba și prin centrul pământului a făcut
un voiaj în felul său. Pe supt mare a alergat neted
80.000 (de fapt 20.000 - I.H.) de leghe, în luptă
cu elementul turbat și cu polipii îngrozitori.
Grație colosului de locomotivă (invenție proprie),
care duce trei vagoane și e adaptată cu astfel de
meșteșug, încât merge nebună și pe apă și pe
uscat - s-a avântat prin Indii, convingându-se de
avuțiile fabuloase ale țării, de fanatismul sepoy-
lor, de voința de fer - nu o dată crudă, brutală - a
Englezilor. Încunjurat-a pământul în 80 de zile,
întrecând mult și bine Olandezul zburător, căruia
până la Batavia îi trebuiau trei luni în capăt. Ba
abătutu-s-a și prin Carpații noștri, aducând
aparate de proiecțiune și fonografe.
Când se plictisia de globul nostru, zbura în
glonțuri de tun cătră lună, prin sistemul solar și
așa mai departe, Dumnezeu știe până unde.”
Acest regal al documentului original,
descoperit în pagini prăfuite și servit nouă, astăzi,
spre minunare și degustare rafinată, continuă și în
capitolul Portret în oglinzi. Desprins de urgența și
de emoțiile momentului funerar, Ion Hobana
caută aici semnele pătrunderii operei julesvernene
în spațiul românesc, precum și mărturiile
proaspete ale receptării ei de către români, de la
prima însemnare identificată în Convorbiri literare
(1 ianuarie 1873) și până la controversele
prilejuite de apariția în limba română a Castelului
din Carpați. Informațiile inedite și, trebuie spus,
impresionante ca număr pe care le furnizează
cercetătorul permit să ne orientăm în cronologia
traducerilor inițiale, destule romane din ciclul
Călătoriilor extraordinare fiind publicate ca
foiletoane în ziare uitate - vorba cronicarului de
la Luceafărul - până și de Dumnezeu. Urmărind
fluxul traducerilor, Ion Hobana nu neglijează nici
Akira Abe (Franta)
măcar zvonurile care circulau pe seama	amănunțită a subiectelor până la analiza de nume
scriitorului. Pe toate acestea le verifică scrupulos,
în speranța de a le găsi sursa în presa franceză,
înainte de a le taxa drept pure invenții autohtone.
Așa se întâmplă, bunăoară, cu o știre din ziarul
Românul, care „deconspira” în 1888 așa-zisa
intenție a lui Jules Verne de a scrie un roman cu
acțiunea plasată la Viena, alegându-și drept
personaj principal „clopotarul” turnului Sf. Ștefan.
În Biblioteca Academiei Române, autorul
descoperă o carte de vizită cu un scurt și
convențional mesaj trimis de Jules Verne unei
domnișoare din Focșani, iar din alte biblioteci ies
la iveală scurte scrisori adresate altor
corespondente românce, din Galați. Mai aflăm
amănunte interesante, unele de-a dreptul
amuzante, despre spectacolele de la București și
Iași cu piesa Ocolul pământului în 80 de zile,
cinci acte și 15 tablouri de Adolphe d’Ennery și
Jules Verne. Iar articolele rezervate scriitorului
francez de Elie Dăianu, D.P. Barcianu și Ilarie
Chendi (acesta din urmă un chițibușar caustic și
complet refractar la opera recenzată) contribuie și
ele, cum spune Hobana, la închegarea unui
portret vernian „în oglinzile cu ape tot mai adânci
ale conștiinței noastre critice”. Spectacolul acesta,
care a mobilizat din plin resursele detective ale
cercetătorului, ni se transferă în decoruri și culori
autentice, cu promisiunea unor reveniri ulterioare,
menite să-i adâncească perspectiva prin noi
descoperiri.
Jules Verne. Chipuri, obiceiuri și peisaje
românești mai abordează, cum spuneam, și
discuția unor romane pentru care autorul francez
a ales fie locații „românești” ale subiectului, fie
personaje a căror stare civilă - în ciuda numelor
cu o rezonanță adesea extravagantă, de
nerecunoscut - trimitea nemijlocit la românii
transilvăneni, la valahi, moldoveni, dobrogeni și
basarabeni. Ion Hobana angajează, astfel, analiza
romanelor Încăpățânatul Keraban, Castelul din
Carpați, Claudius Bombarnac și Pilotul de pe
Dunăre (în varianta inițială: Frumoasa Dunăre
galbenă). În cazul unora, nu este pentru prima
dată că o face: în unghiul ei de cuprindere
generală, monografia Douăzeci de mii de pagini
în căutarea lui Jules Verne nu putea să le excludă
participarea, fie și episodică, la tratamentul
rezervat integralei verniene. Acum, însă, exegetul
întârzie îndelung asupra diverselor aspecte și
probleme ridicate de scrierile amintite, cu intenția
clară de a le stoarce de semnificații ca pe niște
fructe exotice. Toate instrumentele analizei sunt
angajate în această operație, de la relatarea
și toponimii (cu sugestiile consecutive), de la
exploatarea sistematică a dovezilor epistolare, a
actelor din dosare judecătorești, până la
investigarea răbdătoare a surselor (jurnale de
călătorie, povestiri istorice și geografice, hărți) pe
seama cărora scriitorul pare să-și fi făcut
documentarea pentru romane. Așa cum ne-a
obișnuit și din alte studii, Ion Hobana se bazează
în cercetările sale nu numai pe lecturi proprii, ci
și pe lecturile altora, pe observațiile, judecățile și
deducțiile lor. Ele sunt chemate frecvent în sprijin,
dar nu de puține ori corectate sau chiar respinse
în funcție de argumente a căror temeinicie i se
impune criticului cu evidență. Analiza tuturor
„mărturiilor” la care poate ajunge este, de
asemenea, un spectacol intelectual prețuit, în care
nu mă îndoiesc că vernologul român găsește mari
satisfacții.
Erudiția lui Ion Hobana tinde să se manifeste
în forme academice, dar spiritul care o
alimentează e complet străin de academism.
Lecturi temeinice, bibliografii imense parcurse cu
atenție și neobosit; ambiția lăudabilă de a nu lăsa
nimic neinvestigat, de a nu rosti nici o judecată
rămasă fără sprijin într-un document; tentația
unor demonstrații clare, logice, exacte și, în
măsura posibilului, exhaustive; toate acestea fac o
excelentă zestre pentru un exeget de tip
universitar. Numai că ele apar, în cazul de față,
dublate de calități provenite din alte zone, ale
creației, pe care în general academismul nu le
cunoaște, ori și le refuză în mod deliberat. Un
demon al polemicii, mai îmblânzit acum decât în
anii tinereții; refuzul uscăciunii didactice și al
pedanteriei, al tonului profesoral; recursul discret
la umor, la ironia fină, expurgată de răutăți;
plăcerea povestirii detaliate, fie că e vorba de un
subiect literar, fie că discută un document de
dosar judecătoresc; în sfârșit, bucuria de a
semnala noi descoperiri, chiar și dincolo de limita
de la care alții se retrag în scepticisme sterpe și în
acreală; asemenea însușiri caracterizează mai
degrabă scriitorul dintotdeauna, neîngrădit în
reguli stricte și în prejudecăți, dispus să-și învăluie
obiectul atenției nu doar în curiozitate savantă, ci
și în iubire.
În eternitatea sa imprescriptibilă, Jules Verne
profită din plin de pe urma conjuncției acestor
divergente calități.
■
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
imprimatur
Iepurele din pălărie
■ Ovidiu Pecican
După ce o întreagă colecție de carte îi
prezintă pe Nietzsche, Freud, Jung,
Lacan, ori curente precum structuralis-
mul sub formă de benzi desenate (și asta fără a
deforma conținuturile conceptuale, ci conferindu-
le mai degrabă ritmul alert și impactul B. D.-
urilor), și după ce Lichtenstein a profitat de
magia personajelor desenate cu contururi de stam-
pă japoneză, colorate ademenitor, care-și vorbeau
folosind niște norișori cu cuvintele scrise în ele,
poate și pentru că era alimentat încă din copilărie
de desenele animate de la 8 fără 10 (1001 de
seri), Cătălin Lazurcă publică volumul Nu, zaeț,
pagadi! (Arad, Ed. Hartmann, 2005, 80 p.) Nu
este primul român care apelează la titluri rusești,
Alexandru Vakulovski proceda la fel cu primul
său roman, Pizdeț. Dar în cazul lui Lazurcă avem
de a face cu o parafrază a aventurilor animate
sovietice în care lupul cătrănit îl amenință pe
Bugs Bunny-ul răsăritean, Zaeț (= Iepure) în per-
soană. Suntem, așadar, preveniți, încă de pe cop-
ertă: autorul umblă la clișee, foarte probabil că le
va întoarce, ca pe o mănușă, pe dos. Însă univer-
sul său de referință sunt desenele animate. Nu
oricare, totuși. Nu cele feerice, sublime, simpatice
ale lui Disney; nici celelalte tiranice și dominante
reformulări americane, semnate Hanna &
Barbeta... Este vorba despre acele aventuri - prin
excelență răsăritene - transformate cumva într-un
semn heraldic al acestei lumi: cele în care lupul
nătărău și confuz fugărește un iepurilă uns cu
toate alifiile.
S-ar putea crede că premisa de mai sus este
suficientă pentru a citi placheta lui Cătălin
Lazurcă sub semnul conflictului ideologic. Numai
că iepurele din titlu nu este, neapărat, un disident
ori un oponent, precum Vladimir Bukovski,
Zinoviev sau mai știu eu cine. La fel, nici Lupul
subînțeles nu se cuvine identificat cu Molohul, cu
vreun Brejnev ori Putin. Protagoniștii cărții vin din
universul animației autohtone pentru copii:
Alberto Tognola (Elvetia)
Creionel, Miaunel, Roboțel și Bălănel puteau fi
văzuți, în anii ‘70-‘80, pe micile ecrane românești,
sub semnul aceluiași generic al lui Nell Cobar, cu
Mihaela și ceata ei de păpuși și jucării. Fără vreo
psihanaliză specială, remarc că perso-najele în
cauză descind din copilăria lazurciană - prelun-
gită, desigur, ilicit - practicând niște parafraze
bufe, inocente, parșive după realitate. Se instituie
astfel, pare-mi-se, o viziune persiflantă, blajin și
calm sictirie, la banalitatea și agresiunile acestei
lumi.
Prin animația cu efecte a lui Cătălin Lazurcă
trec topoi împrumutați - cum se cuvine - comic-
surilor (de la superman la Zorro), dar aerul domi-
nant amintește mai degrabă de cavalcadele avan-
gardiștilor autohtoni de altădată. Urmuz, Grigore
Cugler - cu Apunake al lui -, și chiar Puși
Dinulescu își proiectează intermitent umbrele pe
zidul de hârtie al cărții. Nici măcar siluetele lui
Perjovschi nu sunt străine de toată tevatura, unele
gânduri din Nu, zaeț părând înrudite cu fulgurați-
ile lui săptămânale din rubrica fixă deținută de
caricaturistul moralist de la 22.
Una dintre direcțiile distorsionării practicate
de Lazurcă se referă la proiectarea în derizoriu a
obsesiilor epocii. Iată un exemplu, în care tema
colaboraționismului este demistificată și reamba-
lată pentru gustul furioșilor pe dos: “Miaunel,
știa toată lumea, fusese înainte vreme informator
onorific. Nu făcuse niciodată rău nimănui, însă,
după cum se spunea pe atunci, era un utilizabil.
Totuși, se zvonea că Pic și Poc o pățiseră rău de
tot din pricina lui. Nu exista nici o dovadă, dar,
de prin ’86 încoace, nu se mai auzise nimic de ei”
(p. 10). Relatarea s-ar potrivi oricărui ins din
ambianța în care ne mișcăm astăzi, dar onomasti-
ca infantilă și fablieră subminează seriozitatea
acestui discurs cât se poate de precis despre suspi-
ciune și zvon. Metoda este tipică pentru strădania
prozatorului. El pare să testeze, nici mai mult,
nici mai puțin, decât modalitățile de redobândire
a seninătății sociale prin inocentizarea temelor
obsesive. O re-socializare naivă, o injecție infan-
Natalia Cernetsova (Letonia)
tilă, de un comic ce ar putea părea de-a dreptul
idilic, de n-ar fi ironic și chiar sarcastic, o virare
înspre absurd a situațiilor palpabile de viață - iată
ce încearcă Nu zaeț, pagadi!.
Din când în când, printre animați își ițește
capul câte un personaj din prim-planul actualității
noastre: Țiriac, Vadim, Năstase și Băsescu; ba
chiar și Andreea Marin. Să nu ne lăsăm însă
înșelați. Chipurile lor plutesc pe o mare mecanică,
artificială, tot așa cum cei patru Beatles populau
submarinul galben într-un celebru film animat de
acum trei decenii.
Într-un curent al prozei tinere populat de
zeloși sexocrați, Cătălin Lazurcă își încearcă pute-
rile într-o altă regiune. Cum spuneam mai sus, ea
vine în continuarea uneia dintre tradițiile noastre
literare, modernistă și urbană. Ea denunța, cum se
știe, nu numai convențiile literaturii, ci și pe cele
ale socialului în care autorii ce o secretau se
vedeau siliți să trăiască. La finalul - destul de
rapid - al acestei experiențe, într-un secol al tutu-
ror dezastrelor, efebii care purtaseră formula spre
glorie se regăseau, din nefericire, înregimentați
social: unii de partea extremei stângi, alții împotri-
va extremei drepte, iar futuriștii italieni (și câțiva
imitatori ai acestora) sfârșeau în coloanele brune
ale fascismului. Mă întreb înspre ce direcție se va
orienta scrisul lui Cătălin Lazurcă în anii care vin.
Deocamdată, el pare un receptacul sensibil al
vremii, chiar și în cheia burlescă pe care a ales să
o exploateze. Se regăsesc printre ingrediente
reziduuri ale lumii de care ne tot despărțim - cea
a socialismului real, cum a fost el numit -, a pre-
carității unei economii de piață practicate la
nivelul semi-coloniilor, nu la cel al metropolelor.
și, peste toate fantoșele, nevoia de a revaloriza
asemenea deșeuri disparate prin filtrul unei
copilării cu arealul extins peste tot orizontul exis-
tenței. Concludentă ca tendință, savuroasă în
expresie, netemându-se de poantă și nici de cari-
catură, ba chiar cultivându-le din greu, cartea de
proze scurtissime a lui Cătălin Lazurcă explorează
modalități mai puțin frecventate de retorica
sonoră a vremurilor noastre, reînnodând o
tradiție, dar înscriindu-se în ea cu o originalitate
proprie.
■
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
incidențe
Arta falsificării
■ Horia Lazăr
Literatura °i cinematograful ne-au obi°nuit deja
cu imaginea escrocului simpatic °i a savantului
distrat sau naiv. Există însă fapte reale ce
conțin un potențial ficțional care pune în umbră
capacitatea de invenție a artiștilor.
Michel Chasles (1793-1880) a fost un remarcabil
geometru ce s-a ilustrat îndeosebi în geometria
proiectivă. Printre altele, a descoperit o formulă ce-i
poartă numele și a fost unul dintre fondatorii
Societății matematice din Franța. Între 1867-1869,
Academia de științe din care făcea parte, și care,
creată în 1666, tocmai sărbătorise două secole de
meritorie activitate, a fost teatrul unor dezbateri
tumultuoase, care au cuprins, fulgerător, și alte
societăți savante similare din Anglia, Olanda și Italia.
În iulie 1867 distinsul om de știință a prezentat
Academiei un număr de scrisori autografe, printre
care cîteva adresate de Blaise Pascal „tînărului
Newton”, care lăsau să se înțeleagă că legea
gravitației, enunțată de savantul englez în 1867, dar
a cărei expresie matematică împlinită datează din
1726 (cînd apare a treia ediție a Principiilor filosofiei
naturale) ar fi fost descoperită, într-o formă
embrionară, de Pascal. Acesta deceda în 1662, dată
la care Newton era într-adevăr tînăr - se născuse în
1642 și devenise student în 1661. Ipoteza anticipării
de către Pascal a legii gravitației putea fi măgulitoare
pentru orgoliul patriotard al unora, însă confrații
academicieni ai lui Chasles, greu de tras pe sfoară, -
printre care un eminent cunoscător al textelor
pascaliene, Prosper Faugere - au denunțat imediat
scrisorile ca fiind falsuri grosolane: lucru deloc greu
avînd în vedere redactarea lor nesigură (la un
moment dat, Pascal vorbește de „științele
matematice și geometrice”, s.n.) și erorile izbitoare
(legea gravitației e numită „legea abstracției”, s.n.).
Buna-credință a lui Chasles, absolut inexplicabilă, l-a
făcut ca, pînă în 1869, cînd scandalul s-a stins, să
prezinte în fața Academiei și alte scrisori autografe
(în total 381), în încercarea de a-și convinge confrații
de autenticitatea lor. Într-o sarabandă amețitoare de
semnături ilustre, bunii savanți s-au trezit în
prezența unor scrisori, însemnări rapide, sau bilete
confidențiale purtînd numele lui Galilei,
Montesquieu, Ioana d’Arc, Carol al V-lea (care-i scrie
lui Rabelais), Rabelais (care-i scrie lui Luther), Carol
cel Mare, Alexandru Macedon (către Aristotel),
Cleopatra (către lulius Cezar), înviatul din morți
Lazăr (ce-i scrie lui Petru), ba chiar și... Socrate! S-a
dovedit, în curînd, că scrisorile făceau parte dintr-o
halucinantă colecție de falsuri ce-i erau vîndute
naivului savant, la prețuri piperate, de un anume
Vrain Lucas, încă din 1861. Între 1861 și 1869,
acesta a reușit să-l facă pe Chasles să cumpere de la
el peste 27000 de scrisori semnate de peste 600 de
personaje ilustre, pe care le fabrica după nevoi, într-
un ritm amețitor (media producției zilnice ar fi de 8-
9, fără nici o zi de oprire), încasînd pentru ele peste
140000 de franci - o avere.
Expertize repetate în sînul Academiei au dovedit
în 1869, fără putință de tăgadă, enorma mistificare,
după care blîndul Chasles, a cărui reputație era
periclitată, a depus plîngere penală: excelentă ocazie,
pentru public, de a da ochi cu falsificatorul, de a-i
cunoaște trecutul și personalitatea și de a afla
amănunte în legătură cu tehnicile utilizate în
falsificare. Dincolo de obiectivul profesional al
justiției („trebuie să aflăm dacă, folosind manevre
frauduloase, Lucas a escrocat averea cuiva, în parte
sau în totalitate”, a declarat președintele tribunalului
la deschiderea procesului, p. 77), interogarea
pîrîtului, audierea puținilor martori și verdictul i-au
pus pe cei ce au urmărit procesul în fața unui caz
inedit de escrocherie. Efectul de surpriză s-a datorat,
pe de o parte, enormei cantități de documente
falsificate, iar pe de alta ușurinței cu care
cumpărătorul, vădind o emoționantă bună-credință
de colecționar, le-a luat drept autentice. De altfel, în
intervenția lui, Chasles și-a reafirmat convingerea că
documentele ce i-au fost transmise ar putea fi
originale, și că în jurul lor plutește un mister care ne
cere „să nu tragem nici o concluzie sigură” (p. 25).
Demontînd rapid depozițiile suspectului, ce
încerca să se dezvinovățească pretinzînd că i-ar fi
vîndut lui Chasles și documente autentice, ascunse
de acesta, a căror valoare ar fi fost cu mult
superioară sumei încasate pentru totalitatea pieselor
false (experții au stabilit însă că cele cîteva piese
nefalsificate erau lipsite de valoare), tribunalul a
reușit să reconstituie un dispozitiv de fraudă
impresionant și eficient. S-a văzut, mai întîi, că
Sus (no. 10): scrisoare a lui Pascal către Galilei (fals).
Jos (no. 10 bis): fragment din manuscrisul original al Cugetărilor lui Pascal
falsificatorul era de condiție socială modestă (un act
de identitate îl definește ca „servitor”); fără studii
însă pasionat de lecturi, de istorie și de punerea în
ordine a informațiilor, frecventa cabinete de
genealogie și avea o înclinație remarcată pentru
valorificarea cunoștințelor însușite: pe scurt, un
autodidact cu pregătire rudimentară însă relativ sigur
de el, ce încerca să-și croiască un drum în viață în
lipsa accesului la o carieră intelectuală rîvnită - în
ciuda recomandărilor favorabile, nu a fost acceptat
ca bibliotecar deoarece nu avea bacalaureatul în
litere, și nici librar, deoarece nu stăpînea latina!
(p. 65-66)
Procesul a urmărit, în principal, două aspecte:
sursele de informare ale mistificatorului și tehnicile
utilizate de acesta în confecționarea falsurilor. Cît
despre dezbaterea propriu-zis juridică (putea fi Lucas
socotit un escroc?), verdictul a fost oarecum
surpinzător, cum vom vedea.
În ce privește primul aspect, acuzarea a pus în
evidență, fără greutate, lecturile haotice ale lui Lucas,
în ciuda bunelor lui înzestrări, ca și superficialitatea
și lipsa de discernămînt a acestuia în alegerea
faptelor relatate. De pildă, istoricul Joinville nu a
scris nici un rînd, ci și-a dictat cronica consacrată lui
Ludovic al IX-lea. Cu toate acestea, apare ca un
prolific autor de scrisori, al căror text e luat din
banale culegeri istorice (p. 60). Un exemplu hilar e
cel al corespondenței „secrete” a lui Montesquieu,
care în 1727 și 1728 ar fi făcut două călătorii
incognito în Anglia. La 150 de ani de la acele
„călătorii” nimeni nu știa nimic de ele, însă Lucas le
pomenise din ignoranță înt-o scrisoare anterioară a
filosofului (p. 22). Cît despre bietul Galilei, el ne dă
detalii, în 1641, în legătură cu vederea lui în scădere
(de fapt, savantul era nevăzător încă din 1637) și
despre sateliții lui Saturn, dintre care primul a fost
atestat științific în 1755 (p. 18). Compilația și
plagiatul se adaugă anacronismelor: Enciclopedia lui
Diderot și presa secolului al XVIII-lea au fost pentru
Lucas o mină de informații, pe care acesta nu a
ezitat să le transforme în „scrisori” semnate Pascal,
La Bruyere, Lesage și alții.
Suporturile materiale utilizate de falsificator ne
aduc în față un semiprofesionist. Dacă hîrtia
scrisorilor a fost, adesea, smulsă din vechi registre
iar textul, scris strîns, uneori recto-verso, sugerează o
penurie ce lasă să se ghicească falsul, în vreme ce
filigranele îl preocupă pe Lucas în mică măsură,
cerneala folosită arată că avem de-a face cu un
practician înzestrat. Hîrtia scrisorilor e înnegrită,
afumată, înmuiată în apă și murdărită prin procedee
comune, însă cerneala e savant sofisticată; pînă
acolo încît chimiști reputați din Academie au
declarat, prudent, că „dacă frauda există’ [!] e foarte
veche, exceptînd faptul că noi tehnici de falsificare
ar fi apărut între timp (p. 58). Încheind dezbaterile,
tribunalul a conchis, pe baza mărturiilor și
expertizelor efectuate, că inculpatul nu a avut
complici. Amplificîndu-și complezent frauda, Lucas a
declarat chiar el că, într-un an „bun”, ar fi produs
vreo 10000 de falsuri (p. 76), fără ajutorul nimănui.
Avînd în vedere omogenitatea ansamblului la nivelul
scrierii și al infomației - uneori precare -, neglijențele
ortografice și gramaticale (estje paye în loc de ai-je
paye etc.) ca și uniformitatea tratării suportului
material, curtea a reținut ultima parte a acestei
depoziții.
Apărătorul numit din oficiu a încercat să
conteste calificarea juridică a fraudei lui Lucas drept
escrocherie. Făcînd un portret de-a dreptul elogios al
clientului său, om umil dar dornic de a se cultiva
prin lecturi asidue, el a semnalat, în treacăt, că
multe genealogii de familii ilustre au sfîrșit prin a fi
dovedite drept false. Cu astfel de precedente, frauda
lui Lucas devenea banală, mai ales că, în opinia
apărătorului, lunga serie de falsuri ale lui Lucas ar fi
constituit un simplu schimb de servicii și obiecte
(uneori Lucas primea cărți în schimbul scrisorilor
autografe) în care cauza înșelătoriei nu putea fi
reperată. Curtea nu s-a lăsat impresionată de
încercarea apărării de a reduce manevrele lui Lucas
la un joc lipsit de voința de a-și înșela clientul în
mod expres, și l-a condamnat la doi ani de
închisoare. Deținut exemplar, Lucas și-a ispășit
pedeapsa, după care, cum se întîmplă adesea, a
recidivat fabricîndu-i unui prelat o falsă genealogie.
A fost condamnat din nou, la trei ani de închisoare,
fiind eliberat în 1876. Și-a sfîrșit zilele în tihnă, în
1882, la 63 de ani.
Sensibil la aspectele romanești ale vieții și
înzestrat cu o bună doză de imaginație, Lucas își
prezenta colecția de autografe ca aparținînd unei
familii ilustre, emigrată în America pe vremea
Revoluției franceze, al cărei urmaș, contele de
Boisjourdain, i-ar fi încredințat-o pentru a o vinde la
adăpostul anonimatului. Ca mandatar al afacerii,
Lucas pretindea că percepe un sfert din prețul
scrisorilor drept comision. Pentru a stîrni interesul
cititorilor, mulți autori de romane au recurs la o
ficțiune asemănătoare, susținînd că nu fac decît să
dea publicității manuscrise găsite din întîmplare,
memoriile unor familii celebre sau texte private ce
le-ar fi fost încredințate cu promisiunea lor că nu
vor fi niciodată tipărite. Dacă acest gen de
ficționalizare are scopul de a spori plăcerea lecturii
prin potențarea iluziei de autenticitate, opera de
falsificator a lui Lucas a creat simetric, vreme de
cîțiva ani, o neverosimilă iluzie de realitate. Ea a
dovedit că, uneori, literatura și escrocheria utilizează
tehnici comparabile și merg mînă în mînă, și că
există falsificatori cu suflet de poet.
■
Vrain Lucas. Le parfait secretaire des gens de lettres. D'aprLs Henri
Bordier et Pierre Mabille, Une fabrique de faux autographes, l'aifaire
Vrain Lucas, Paris, Techener, 1870. Editions Cartouche, Paris, 2005,
125 p.
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sare-n ochi
Marian Papahagi:
portret neretușat
■ Laszlo Alexandru
Am urmărit dezbaterea agitată care s-a pur-
tat recent în presa literară în jurul lui
Marian Papahagi °i care s-a încheiat cu
imnuri °i ode la poalele portretului venerat.
M-a surprins să constat că extracția universitară a
preopinenților n-a atenuat grindina de lovituri
piezișe, argumente sofiste și neadevăruri fla-
grante. M-a cuprins nedumerirea. Dacă aș fi dat
crezare bazaconiilor citite, ar fi trebuit să-mi reneg
propriile amintiri și informații dobîndite prin
experiență directă. Mi-am zis: cea mai bună
soluție este să trec în revistă comparativ ce-am
citit și, respectiv, ceea ce cunosc. Să clarific astfel
perspectiva și totodată să explic, unui cititor mai
tînăr sau mai puțin avizat, realitatea.
*
În intervenția sa din ancheta Observatorului
cultural dedicată “Mizelor culturale”, Marin
Mincu își mărturisește pe neașteptate o mare
uimire. I-a fost dat să constate că prestigiosul său
coleg de la Cluj, deși ocupa o funcție relevantă în
propaganda culturală externă a țării noastre, părea
sceptic în legătură cu obiectul muncii sale: “Îmi
aduc aminte că, în decembrie 1997, cînd Marian
Papahagi a fost numit director la Accademia di
Romania în Roma, ne-am întîlnit în biroul său de
la Accademie și i-am propus să ne unim eforturile
pentru a difuza mai bine literatura noastră în
spațiul italian. Am fost extrem de surprins cînd
acesta mi-a replicat sec că «este nevoie să și crezi
în valorile pe care vrei să le difuzezi», enunț din
care rezulta, fără echivoc, că el nu credea în valo-
rile literaturii române”. În ciuda concluziei unila-
terale pe care o enunță Marin Mincu, replica
primită mustește însă de ambiguitate. Ea pare a
reflecta scepticismul noului funcționar cultural nu
atît în propriile puteri, cît mai degrabă în capac-
itățile de acțiune ale interlocutorului său. Ipoteza
poate fi confirmată și de subsemnatul care, în a
doua jumătate a anilor ‘80, am avut prilejul să
aud cîteva opinii deloc flatante ale lui Marian
Papahagi (blocat de regimul comunist timp de ani
îndelungați în România), la adresa lui Marin
Mincu (aflat timp de ani la fel de îndelungați pe
post la o catedră universitară din Italia).
În orice caz, atunci cînd doi universitari get-
beget se înțeapă pieziș, încercînd totodată să
păstreze aparențele de convivialitate, simularea
inocenței nu constituie pentru nimeni o soluție
credibilă.
*
Mergînd înainte cu plata poliței, Marin Mincu
notează dintr-o suflare: “Cu mare regret constat
acum că Marian Papahagi (poate și din cauză că a
decedat prematur) n-a făcut nimic pentru literatu-
ra română (n-a publicat nici un articol de pro-
movare în vreo revistă importantă și n-a vorbit cu
vreun editor pentru a-i traduce și publica măcar
pe Ion Mircea și Adrian Popescu, prietenii săi),
deși ar fi putut s-o facă, în scurtul interval cît a
ocupat cea mai înaltă funcție culturală...”. Pe cît e
de imprudentă afirmația, pe atît e de nefericită
exprimarea ei, încît a stîrnit un val de reacții
mînioase. De fapt Marian Papahagi a fost, în anii
‘80, un observator activ al literaturii române, pe
spațiul cronicilor sale din revista clujeană Tribuna.
A conceput cîteva studii de hermeneutică perso-
nală asupra unor texte clasice ale istoriei literare
române, folosind - de pildă în volumul Critica de
atelier - metoda cercetării variantelor, pe urmele
lui Gianfranco Contini. S-a preocupat de
redactarea și coordonarea, în colaborare cu alții, a
Dicționarului scriitorilor români, publicat postum
și pe alocuri azi cam desuet ca interpretare critică
(dar semnificativ ca bibliografie și ca iconografie).
Totuși nu e mai puțin adevărat că Marian
Papahagi n-a fost românist, în adevărata accepți-
une a termenului, adică n-a publicat studii și
eseuri de popularizare a limbii și literaturii
române în străinătate. Activitatea analitic-specula-
tivă de exegeză înseamnă un lucru, iar efortul sin-
tetic-divulgativ este un altul. Ele nu pot și nu tre-
buie să fie confundate, nici măcar în judecățile
înfierbîntate din presa culturală.
*
Afirmațiile lui Marin Mincu, în parte inabile,
în parte justificabile, primesc replica lui Ion Pop
(în Observator cultural nr. 278/2005). Corifeul
Maria Nichita (Romania)
Echinoxului de odinioară insistă că avem de-a face
în această situație cu “o învinuire pe care nu ezit
s-o calific drept deplasată. Ar fi destul să se
citească, pentru a o contrazice radical, volumul
Rațiunea de a fi, care adună, postum, mărturisir-
ile de credință ale lui Marian Papahagi: e înscris
acolo întreg devotamentul unui om pentru valo-
rile culturii naționale, inclusiv cele literare, și o
voință aproape patetică de a le face cunoscute
prin instituții solide și proiecte de mare format.
Faptul că n-a reușit decît să le pună în șantier se
datorează, cum recunoaște chiar emițătorul
nedreptei judecăți din Observator cultural, tocmai
acelui deces prematur și scurtimii «intervalului»
de care fostul director al Accademiei di Romania
a dispus pentru punerea în practică a unor iniția-
tive culturale de genul celor invocate”.
Pe cît e de precipitată defensiva lui Ion Pop
(transcriind greșit chiar titlul volumului Rațiuni de
a fi), pe atît este ea de șubredă în argumentații.
Mărturisirile publice de credință nu înseamnă încă
fapte. Voința (“aproape patetică’”) de proiecte
mari și de instituții solide nu înseamnă încă
realizarea de proiecte mari și de instituții solide.
Decesul prematur al lui Marian Papahagi a sur-
venit totuși după împlinirea a 50 de ani, vîrstă la
care “proiectele de mare format” tind îndeobște
să depășească stadiul de “voință patetică”. A
proclama intenții uriașe, dar... neînfăptuite, pen-
tru a consfinți o imaginară statură gigantică, nu
este altceva decît tot un proces de intenții, și
anume de intenții. nerealizate. Indiferent că
zdravăna exagerare se produce cu vreun scop
generos sau nu.
Dar ce ciudat întoarce Ion Pop ideile pe după
cap! Deși pleacă la drum contestînd fățiș ipoteza
lui Marin Mincu (“nu ezit s-o calific drept
1O
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
deplasată’”), totu°i, după un mărunt ocol, termină
admițînd-o implicit, cu scuza circumstanței ate-
nuante (“scurtimea intervalului’”). Ah, farmecul
desuet al sofismului provincial.
*
“Dacă ar fi avut în față, ca Marin Mincu, încă
vreo douăzeci de ani italieni, ar fi scris, desigur, și
acele «articole» de susținere, ar fi făcut și acele
propuneri de editare” - scrie fără a clipi Ion Pop
despre Marian Papahagi. Stupefiantă argumentație
a temeiniciei culturale, introdusă prin verbe la
condițional trecut, destinate a descrie un viitor
imaginar! În sfera gramaticii italiene, o asemenea
perioadă ipotetică exprimă acțiunea improbabilă.
Iar în sfera paremiologică, ea se contracarează
printr-un îndemn abrupt: “nu lăsa pe mîine ce
poți face azi”. Oare chiar nu deranjează pe
nimeni sofismul flagrant prin care intențiile și
proiectele sînt promovate la rang de realizări și
victorii?!
*
Mănușa azvîrlită cam zgomotos de Marin
Mincu e ridicată de un grup de profesori specia-
lizați în divulgarea culturii române în Italia:
Gheorghe Carageani, Marco Cugno, Bruno
Mazzoni, Alexandru Niculescu, Lorenzo Renzi și
Luisa Valmarin (în Observator cultural nr.
278/2005). De toată mirarea că așa o strălucită
pleiadă academică s-a reunit pentru a naște o
măruntă reglare de conturi pamfletară. Cititorii
află vești despre. Claponii lui Renzo Tramaglino
(încă din titlu) și se întreabă, împreună cu autorii:
a fost Marin Mincu profesor titular sau mai
degrabă suplinitor, la Universitatea din Florența?
A fost concediat pe merit sau în mod abuziv?
Iată amănunte cîtuși de puțin academice, ba chiar
jenant de mărunte, care cu subiectul în dezbatere
n-au, firește, nici în clin, nici în mînecă.
Atunci cînd vine vorba și despre italienistul
clujean, avocații săi peninsulari se lansează în
estimări înfierbîntate și își propun să ne
împărtășească, nici mai mult, nici mai puțin decît
“adevărul despre ce credea și despre ce-a făcut
pentru cultura română Marian Papahagi, cel mai
generos și strălucit savant român care a călcat
pămîntul Italiei în a doua jumătate a secolului
XX”. Temerară întreprindere. Nesăbuită hiperbolă.
Se presupune totuși că nu la o ședință para-
normală sîntem invitați să asistăm, chiar dacă
cineva ne explică. “adevărul despre ce credea”
un om care nu se mai află printre noi. Rămîne de
verificat, în acest caz, temeiul științific al aprecie-
rilor lansate. Pămîntul Italiei a fost călcat de nu
puțini români, unii dintre ei cu adevărat savanți.
În ce-l privește însă pe Marian Papahagi, între
1968 și 1972, ca student la Roma, putea fi cel
mult un tînăr de viitor. Examenul său pentru
obținerea bursei de studii conținea “cele mai
multe greșeli de limbă” italiană, după cum își
amintește una din examinatoarele sale de atunci,
profesoara Doina Condrea Derer (vezi Tribuna,
nr. 72/2005, p. IX). De la încheierea studiilor și
pînă în decembrie 1989, lui Marian Papahagi i s-a
interzis cu desăvîrșire să mai călătorească în occi-
dent. Intervalul decembrie 1997-ianuarie 1999,
cînd profesorul a funcționat ca efemer director la
Accademia di Romania, a constituit o “prea scurtă
durată” (după cum o recunosc și cei șase magnifi-
ci de la universitățile italiene). Astfel încît “a doua
jumătate a secolului XX” în care. “strălucitul
savant român” a călcat pămîntul Italiei se reduce
la vreo doi ani de zile, cu diverse intermitențe.
Cui servesc aceste grosolane exagerări partizane?
*
O adevărată Mărturie mincinoasă publică
Ioan-Aurel Pop în România literară (nr. 30/2005).
În strădania de a răsturna observația întemeiată a
lui Marin Mincu (legată de faptul că italienistul
echinoxist n-a fost, în același timp, și românist),
cel de-al doilea Pop scrie ferm și tăios, prevalîndu-
se de propriile sale amintiri: “L-am cunoscut pe
Marian Papahagi din 1976, în ambianța
«Echinox»-ului de la Cluj, unde «creștea» tineri
apți să ilustreze literatura română, s-o cunoască, s-
o înțeleagă, s-o perpetueze. În același timp, preț
de vreo două decenii, înainte de a reînvia studiile
de italienistică de la Cluj (fapt petrecut după
1989), Marian Papahagi a seminarizat și predat
literatură română multor promoții de studenți. A
făcut-o cu o pricepere de neegalat și a stîrnit
numai admirație, după cum mărturisesc la unison
studenții de odinioară, azi ei înșiși creatori pe tărî-
mul literaturii române”. O experiență personală
este egală cu alta, iar ambele pot fi verificate prin
realitatea faptelor. Studiile de italienistică s-au suc-
cedat firește la Universitatea “Babeș-Bolyai” din
Cluj, în perioada anilor ‘70-‘80, la nivelul grupelor
secundare. Ce fel de profesor - și istoric! - este
acela care habar n-are de curricula propriei univer-
sități? Marian Papahagi n-a seminarizat și n-a pre-
dat la Cluj literatura română, ci a condus cursuri
și seminarii de limbă și literatură italiană, de
limbă portugheză, precum și de filologie roma-
nică. O simplă consultare a C.V.-ului profesional
expus la finele D.S.R. l-ar fi scos pe Ioan-Aurel
Pop din eroarea amintirilor prefabricate. E uluitor
cum un intelectual de azi confundă discuțiile
despre un personaj public cu crima de lezmajes-
tate. Cum el permite doar exprimarea elogiilor,
dar reprimă formularea rezervelor. Cum
echivalează dezbaterile libere cu “atentatul la
memoria culturală românească”. Se vede limpede
că Ioan-Aurel Pop se prăpădește după mirosul de
mirt și tămîie. Această problemă personală însă
nu-l îndreptățește să-și difuzeze opțiunile private
în sfera publicistică, prin intermediul mărturiei
mincinoase.
*
Doriana Unfer este, în ultimii ani, o harnică
responsabilă cu activitățile Centrului Cultural
Italian de la Cluj. Dăruirea sa în promovarea cul-
turii peninsulare a determinat-o probabil să orga-
nizeze o dezbatere pe marginea figurii lui Marian
Papahagi, cu intervenții prestigioase consemnate
în suplimentul revistei Tribuna (nr. 72/2005).
Spre deosebire de alți vorbitori care au insistat, în
mod justificat, pe vivacitatea, dinamismul, farme-
cul personal și raționalismul intelectualului come-
morat, Doriana Unfer se consideră datoare să sub-
linieze calitățile lui morale: “În fața lui Marian
Papahagi, am avut întotdeauna totala siguranță că
deciziile lui, drepte ori greșite, se puteau naște din
erori de apreciere, omenești, dar niciodată din
considerații ce ne conduc la motive de ordin per-
sonal. Absoluta lui integritate morală se baza
mereu pe buna lui credință și pe absența patimi-
lor care nu totdeauna sînt despărțite de profesia
de intelectual”. O dată în plus, o experiență per-
sonală este egală cu alta și ambele pot fi verificate
prin realitatea faptelor. Doriana Unfer încă nu
Eugen Paul (România)
ajunsese la Cluj cînd, în anul 1994, asistenta Ana
Covaciu demisiona de la catedra de italiană
condusă balcanologic de profesorul Papahagi, pre-
cum și de la doctoratul desfășurat sub tutela lui.
Tînăra italienistă îi imputa șefului său favoritisme-
le cu care trata anumiți studenți slab pregătiți, spi-
ritul autoritar cu care lua deciziile, fără a-și
consulta colaboratorii, încurajarea figurilor obe-
diente, descurajarea personalităților cu spirit critic,
precum și acțiunile sale venind în flagrantă
contradicție cu principiile zgomotos clamate.
Profesoara nota sec, în scrisoarea de demisie:
“Dacă vreți să fiți convingător, nu vă puteți per-
mite să afirmați cu toate ocaziile posibile că uni-
cul criteriu valabil în selecția noilor membri ai
catedrei va fi activitatea științifică și nu virtuțile
de dascăl, pentru a promova apoi persoane care
n-au demonstrat niciodată vreun interes pentru
studiul filologic serios și aprofundat. / În sfîrșit,
dacă vreți să fiți credibil, nu vă puteți permite să
folosiți principiile ca pe cămășile Dvs., în funcție
de interesele de moment. (...) Plec fiindcă am
înțeles că pentru Dvs. lucrul cel mai important e
să aveți mereu dreptate și să le-o impuneți celor-
lalți și că pentru a cîștiga veți folosi mereu toate
cărțile. (...) Dacă Dvs. și anumiți colegi ai Dvs. v-
ați obișnuit să amestecați albul și negrul, pînă la a
face cenușie lumea în care acționați, să nu credeți
că toți sînt obligați să accepte asta. Ba dimpotrivă,
eu sper din tot sufletul că nu veți reuși în încerca-
rea Dvs. de a dărîma spiritul critic al studenților”.
*
Alte detalii despre personalitatea duplicitară a
lui Marian Papahagi le țin la dispoziție pentru
viitoare intervenții în presă, bazate pe ceea ce am
citit, pe ceea ce am trăit. Desantul echinoxiștilor
și româniștilor năpustiți să rescrie cu orice preț
trecutul este invitat să ia deocamdată o pauză de
respirație.
■
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
11
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Viorel Tautan
Intermezzo pe circuit închis
1.
Nestingherit trupul printre spiritele celorlalți
cu obraji ofiliți clamează eufemisme
într-o limbă străveche - păsările de curte
scormonesc antractul dintre două glaciațiuni,
câte vieți au trecut din acolo până aici
mărturisește cine vrea. Mihai înlăcrimează
fără încetare păduri, fericit Nichita se întâmplă
că este. Tema iubirii încurcă vârstele
precum dorința supraviețuind naiv...
2.
Mai reușești disputa cu manuela dacă
plumbii vor țâșni prin țeava frântă
oțelindu-se doar când expulzează
șir sacadat în pântec steril înseamnă
s-o iei razna pe aleea gloriilor eterne
din cimitirul central, neobosit trecându-ți
hoitul printre spiritele celorlalți,
știi că vei prinde momentul tău de glorie,
antum sau post festum își vor
preamări descendenții linia sanguină,
vor împroșca asupră-ți venin adunat
cu fervoare străinii...
3.
Copil eternel tu, viorel tăutan, personaj
fictiv al propriilor iluzii, declari ficțiunea
noțiune inadaptabilă cu sine, soră
geamănă realității desăvârșite prin
divorțul dintre părinți - tatăl inventator
de situații, mama imaterială - împreună
stând cu marii autori ai genezei prea puțin
cunoscuți, într-un depozit virtual de antichități.
Sub-semnatul declari pe proprie răspundere
că nu poți să-ți urăști dușmanii
ori să-ți iubești prietenii, visul îți pare
Intermezzo pe circuit închis cum
alternanța sentimentelor antinomice
în cugetul aceluiași subiect, mai frecvent
decât se crede te constrângi la
redactarea prezentei posibile cărți.
Se desprinde cât de nemulțumit ești de tine
și cât de lene îți e să te schimbi.
Reporter
Peste câteva zile o să știm mai multe,
presupune un reporter sportiv pe canalul
românia regional
Celina Kirchner (Polonia)
precum disimulat, stă scris în cărți,
în antica eladă oracol orb.
Oare cât din ce știm azi vom uita?
Legea compensației universale îți va îngădui, ție,
care lipsești
de-atâția ani din preajmă-mi, purtând stigmatul
amintirilor trunchiate
să apari, cum?
Mă vei îmbrățișa, buzele strivite până la sânge
într-un sărut pe care te învățasem din prima seară
să-l primești transfigurată de uimire, pân’a-nvăța
singur să fiu.
Cum să prevadă ar putea reporterul poimâinele meu,
sau despre ieri-ul nostru comun și indestructibil o
ști mai mult decât noi? Timpul său nu coincide
cu-al nostru, oricât ar vrea.
Înger alb, înger negru
Sanctității Sale Papa Ioan Paul al Il-lea
In memoriam
Spun copiilor mei, priviți-l pe Sanctitatea Sa.
toți purtăm pe umărul stâng un înger alb
pe care îl cheamă Angelus Clarus ține în mâini
aripi argintii pregătite pentru sărbătoarea
Câmpului dintre omoplații noștri. Pe umărul
drept - îngerul roșu, sau poate negru, sau
impur ține pe brațele-i unduioase aripi cenușii
spre a fi montate, la nevoie între omoplați.
Stă în cutezanța noastră să alegem
Când miluim vreun sărman, copiii mutilați,
ori sprijinim bolnave trupuri, sub zâmbet ascunzând
mâhnire, Angelus Clarus ridică priviri înspre
albastru și vorbește râzând Celui știut din Înalt,
Îngerul roșu, sau negru, sau impur frânge aripi
cenușii între gheare împăroșate și împroașcă
ho-ho-tind smolite sudalme către-ntunecimi
de Adâncuri terestre. Spun copiilor mei
priviți pe Sanctitatea Sa, poartă de o vreme pe
umărul stâng
Îngeri Albi, iar pe umărul drept Angeli Clari.
Căutare pe internet
Deschizi un computer oarecare cu-arătătorul
pe creștet pleșuv și bleu al unui pitic,
te întâmpină ochii aprinși, în joc brownian -
grafeme,
apoi vocea de pușlama îți urează pe ton aluziv
welcome, ca și cum nu ar ști cât te bucuri.
și așa, pe neașteptate, ești aspirat în mijlocul
lumii,
prins de valul personajului colectiv,
dezmembrat, călcat în adrese, revendicat, înjurat,
iar tu cauți febril
- nici nu știi ce mai cauți. E noapte sau zi,
ești treaz sau visezi, lumea îți agresează iriși,
pupile se dilată în frenetică ondulare prin
coclauri de internet cauți... cauți... până când...(?)
Asun Del Pozo (Spania)
Adio sau bun venit
Prietenului incomod, Vasile Sav,
In memoriam
Sărbătorisem pe cineva dimpreună cu atleticul
meu prieten -
Poetul învingător al personajului principal negativ
înveșmântat
în odăjdii preoțești și autor de unic poem vast cât
un incunabul
în latinește scris.
Îmi slobozisem din lesă credința pe spinarea
câinelui liber
amușinând drumul spre casa din copilărie pe o
stradă pavată
cu granit neted când am zărit-o într-un jeep
decapotabil. Zâmbea
cu chip străluminat
de un gând misterios secunda primă doamnă a
maturității
mele. Năbădăioasă și tristă revenise din rătăcirile-i
de ingenuă
și nu m-a găsit, doar ale părinților mei trupuri
odihnind
sub metalice cruci
în cimitirul din centrul orașului; acum o
petreceau la plecare,
iar eu bucuros îi făceam semne cu mâna de adio
sau bun venit
zburând: „Timpul m-a lepădat pe-o margine de
tinerețe!” -
un strigăt pe-o râpă
sau pe mal abrupt de apă curgătoare învățat cum
fusesem
la marea cacialma fastuoasă a trecerii cu simțurile
măcinate
în jocuri pătimașe sărbătoream pe cineva sau ceva
alături de
atleticul prieten.”
■
12
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Beigbeder pentru
Bridget Jones
■ Valentina Bumbas-Vorobiov
Dragostea ține trei ani”. Mai exact, din
2001, de la Bridget Jones' Diary până
„	în 2004 la Bridget Jones: The Edge of
Reason. Se pare deci că Beigbeder avea dreptate
să spună că dragostea nu durează decât trei ani.
Mai mult de atât nu ne putem minți sau ascunde
faptul că ceva s-a schimbat față de prima zi.
Bridget Jones este un exponent tipic al
generației de yuppies (young urban professional
person), categorie pentru care contează prea puțin
dacă ești bărbat sau femeie, slab sau gras sau de
ce anume ești dependent (droguri, țigări, alcool).
Semnul distinctiv pentru această categorie este
acela că toate relațiilor par a fi sortite eșecului,
mai devreme sau mai târziu, deși ceea ce ei
dezbat cu ardoare și își doresc mai mult decât
orice este tocmai dragostea veșnică.
Imposibilul acord dintre bărbați și femei este
tratat de ei într-o dublă manieră. Mai întâi, prin
conversațiile dintre prietenii care nu lipsesc din
anturajul nici unui personaj de asemenea calibru.
Nu mai este într-adevăr vorba de a pune pe scenă
soți sau amanți. După „conversația conjugală” atât
de caracteristică filmelor din anii ’50-’60,
Hollywood-ul ne propune dezbaterile în cadrul
unui grup mixt de prieteni. Dar conversațiile se
poartă - a doua trăsătură distinctivă - într-un
registru lingvistic remarcabil, care este marca
acestor producții: tonul nu este nici „liber”, nici
„galant” și cu atât mai puțin „curtenitor”; el este
„fără tabuuri” sau, măcar, așa se vrea. Conversația
este aici extensia modelului confesiunilor „între
fete” sau întâmplările povestite „ca între bărbați”
la ansamblul discuțiilor amicale, rolurile fiind
interschimbabile fără reguli precise. Experiențele
împărtășite între bărbați și femei traduc deci un
soi de proximitate, de vreme ce între prieteni se
poate spune sau, mai exact, ar trebui să se spună
totul, concomitentă cu sentimentul de
incomunicabilitate, de vreme ce micile mărturisiri
dintre prieteni spun în o sută de feluri că este
imposibil să formezi un cuplu.
Faptul că trebuie să fii responsabil, demn de
încredere și axat mai degrabă pe tine însuți decât
pe o comunitate a celorlalți a schimbat modul de
a privi și alege partenerul de viață. Confortul și
siguranța materială nu mai trebuie să vină din
exterior pentru femeia yuppie. În schimb, ea
trebuie cu necesitate să se îndrăgostească de
partenerul ei pentru a fi fericită. Studiile au arătat
că în societățile în care prima comunitatea, și nu
individualul, această dragoste avea o importanță
mai mică, deoarece ea era fie răsfrântă, fie
împărtășită de comunitate (familie, prieteni,
vecini etc). Or acum, una dintre regulile de bază
după care funcționează aceste grupuri mixte de
prieteni este tocmai neimplicarea sexuală sau
amoroasă dintre membrii unui grup.
Când am văzut Jurnalul lui Bridget Jones am
fost chiar dezamăgită de finalul fericit în modul
cel mai clasic cu putință, de sărutul care împacă-
iartă-promite în decorul unei ninsori feerice. Criza
burlacului de 30 de ani părea să ia sfârșit. Nu se
poate, mi-am zis, și Ally McBeal care s-a străduit
atâtea episoade să rămână singură. Și asta cu
toate că Bridget Jones este mai grasă, fumătoare și
băutoare.
Au trecut exact trei ani de atunci. Și m-am
liniștit: „La limita rațiunii”, dragostea dintre
Bridget Jones și iubitul ei mult căutat, Mark
Darcy, nu era menită să dureze o veșnicie.
Basmul s-a sfârșit și, întorși în viața de zi cu zi,
cei doi protagoniști trebuie să înfrunte
problemele, neajunsurile și ispitele cotidianului.
Cel de-al treilea pion, prezent de altfel în orice
cuplu, își face apariția și aici. Învățăm să o urâm
pe Rebecca așa cum am fost învățați să urâm
toate amantele din istorie, să le privim ca pe niște
intruse, ca pe ceva care strică echilibrul tradiției.
De fapt apariția Rebeccăi este semnul că viața
James Todd (SUA)
merge mai departe. Că lucrurile nu pot rămâne
într-o perpetuă ninsoare lină la lumina felinarelor.
Iată de unde vine eșecul relației lui Bridget Jones:
din neînțelegerea faptului că dragostea este un
organism viu, care se schimbă odată cu trecerea
vremii și cu toate schimbările prin care trec cei
doi. Fanteziile despre „acela care.”, întărite în
fiecare an de industria hollywoodiană cu același
clișeu al iubirii (re)găsite chiar în momentul în
care nu mai sperai la ea și al „cavalerului cu
armură strălucitoare” (citat din Pretty Woman!)
fac din Bridget Jones și Ally McBeal două femei
condamnate de fapt la singurătate.
De sub masca personajului principal al
romanului său Dragostea ține trei ani Beigbeder
așteaptă cu sufletul la gură împlinirea celor trei
ani de conviețuire cu prietena sa. E ca un blestem
care se întâmplă orice ai face, după trei ani fix, ca
o vrajă care se declanșează la miezul nopții.
Povestea se izbește de zidul realității și se
transformă în teribilul cotidian: minunata prințesă
devine o veritabilă vrăjitoare, iar Făt-Frumos
devine un. bărbat! Și atunci, dacă ne simțim
imediat trădați, mințiți, înșelați, de ce am mai
rămâne împreună? Ceea ce El spune prietenilor
lui este că nu știe când și de ce Ea s-a schimbat,
iar ceea ce Ea spune prietenelor ei este că El nu
mai este „la fel de.” ca în prima zi.
Peliculele care gravitează în jurul unor
personaje ca Bridget Jones ne fac să credem că a
fi fericit este o datorie, o obligație pe care trebuie
să ne străduim să o îndeplinim cu orice preț. În
vreme ce fericirea ține de o securitate ce pare
înghețată, de lipsa perpetuă a oricărei griji,
dragostea ține mai degrabă de prezența unui
spațiu de fugă-și-întoarcere, mai degrabă de un
spațiu de joc. „Fericirea se sprijină pe încredere în
vreme ce dragostea are nevoie de îndoială și
neliniște”, scrie Beigbeder.
Numai că aici se produce o ruptură între
nevoia de a fi fericiți și condiția dragostei: cum
am putea noi rămâne alături de aceeași persoană
toată viața în epoca zapping-ului generalizat? „De
ce sentimentul amoros ar face excepție de la
schizofrenia generală?”, se întreabă Beigbeder.
Tocmai pentru a ne alimenta nouă o iluzie. Că
dacă „fericirea e un chip” acesta trebuie să fie
același mereu sau, mai grav, același pentru toată
lumea. Este păcatul poveștilor care spun aceleași
lucruri despre toți Feții-Frumoși și, mai mult,
numindu-i chiar la fel, ne lasă impresia că ei s-ar
potrivi tuturor fetelor de împărat. Este păcatul
revistelor gen Cosmopolitan care oferă mii de
rețete pentru prinderea în mreje a Lui și alte mii
de teste-șablon care îți pot spune dacă el este chiar
El, mărginind astfel dragostea la o ecuație în care,
dacă urmezi pașii întocmai, nu poți să nu ajungi
la rezultatul bun. Adică exact siguranța care ne
asigură fericirea. Și atunci cum rămâne cu iubirea?
Adică: unde a greșit Bridget Jones dacă a redus
numărul de țigări, a mers la sala de fitness, a
slăbit, a redus numărul „unităților” de alcool și, în
cele din urmă, tot nu a reușit să fie fericită? Dacă
fericirea este obligatorie, înseamnă că ea trebuie să
fie accesibilă tuturor. Privind astfel fericirea,
căpătăm iluzia că o putem poseda ca pe oricare
din produsele de pe piață. Plătim, o obținem și e a
noastră. De tot.
Ei bine, se pare că lucrurile nu sunt chiar atât
de simple, clare și mai ales nu atât de fixe.
Dorința de nou ne seduce cu o forță irezistibilă și
asta nu poate să nu modifice și relațiile amoroase
sau expectanțele în domeniu. O iubire eternă nu
se poate păstra decât în afara timpului, spune
Beigbeder, „lumea modernă este cea care omoară
dragostea”. Acest nomadism universalizat contra
cronometru ne lasă într-adevăr prea puțin timp -
pentru a nu spune chiar deloc - pentru un ego
mereu reactualizat. Odată înscriși pe o traiectorie,
nu putem ajunge decât acolo unde lumea și
cultura contemporană ne-au prezis că vom ajunge.
„Femeie de afaceri de succes, 30 de ani, caută Făt-
Frumos pentru iubire veșnică”. Sau invers, declinat
la masculin. Iată de ce Bridget Jones, Ally McBeal
și toate celelalte milioane de femei anonime, dar
care se regăsesc în ele, rămân singure în cele din
urmă: pentru că își doresc să trăiască ceea ce nu
poate ține de viață.
Lor - cu precădere - le recomand cu căldură
romanul Dragostea ține trei ani al lui Frederic
Beigbeder, pentru a afla că dragostea „nu ține”
doar pentru că ne așteptăm ca ea să rămână
veșnic la fel. Termenul de garanție al iubirii nu va
expira totuși dacă suntem de acord să o lăsăm să
trăiască alături de noi, în noi sau în cei de lângă
noi. „Pe scurt, în mare, căsătoria a fost concepută
pentru a te face fericit, nu pentru a rămâne
îndrăgostit.”
■
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
13
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
simptome
încotro va merge premiul
Nobel pentru literatură?
Ion Simuț
Se apropie sezonul premiilor Nobel °i n-ar fi
rău să ne găsească pregătiți să-l receptăm cel
puțin pe cel pentru literatură. Va fi un
maestru recunoscut sau un ilustru necunoscut.
Dar pentru asta ar trebui să cunoaștem modul de
a gândi al juriului și criteriile lui. Exigența
testamentară a lui Nobel prevedea să fie premiate
operele și descoperirile realizate spre binele
întregii omeniri „în direcțiune ideală”. Cum a fost
tradusă această mențiune de-a lungul timpului?
Evident, s-ar putea la fel de bine să nu ne pese.
Indiferența este filosofia multora. Lăsându-i pe
aceștia în liniștea lor netulburată, mă întreb dacă
se poate prevedea ceva, din simplă și pură
curiozitate. Pentru asta e nevoie însă în primul
rând de o analiză aprofundată a istoriei recente,
dar și a istoriei mai îndepărtate, a acordării
premiului Nobel pentru literatură.
Discutând despre premiul literar Nobel,
discutăm o anumită politică a valorilor literaturii
universale din jurul unui eveniment atât de
important. Nu am în vedere deci o obsesie a
noastră, a românilor, nici nu problematizez o
frustrare națională sau un complex iluzoriu.
Am trei instrumente principale de lucru
pentru investigația mea privitoare la portretul-
robot al posibilului premiat Nobel pentru
literatură (numai după aceea voi putea estima mai
corect încotro ar putea merge premiul):
1.	Cartea suedezului Kjell Espmark,
președintele actual (din 1988) al Comitetului
Nobel pentru literatură, Premiul pentru literatură.
Un secol cu Nobel, tradusă în românește de
Carmen Nicolaescu și apărută în 2003 la Editura
Institutului Cultural Român. Autorul, documentat
la sursă, întreprinde o analiză pe epoci a modului
de acordare a premiului, o analiză ce ține cont de
criteriile estetice, morale și general-ideologice ale
operei și ale biografiei scriitorilor premiați sau
Jaesik Jung (Corea de Sud)
posibili candidați, printr-o raportare vag-
speculativă la mentalitățile schimbătoare ale
secolului XX. Autorul ne atrage atenția asupra
secretului profesional al arhivei, păstrat 50 de ani;
prin urmare, deconspirările de culise (liste de
propuneri, nominalizați, referate, verdicte,
corespondență între membrii Academiei) se
bucură de libertatea comentariului numai pentru
intervalul 1901-1950.
2.	Antologia și contra-propunerile lui Laurențiu
Ulici din volumul Nobel contra Nobel, în ediția
a doua, din 1998, apărută la Editura DU Style.
Am apelat, desigur, și la dicționarele românești de
literatură universală sau pe literaturi (din păcate,
toate sunt depășite, cu excepția Dicționarului
literaturii americane de Dan Grigorescu, Editura
Floarea Darurilor, 1999), pentru a-mi asigura o
minimă orientare acolo unde aveam ezitări de
apreciere sau de situare.
3.	Site-ul nobelprize.org, unde informațiile
elementare se găsesc mai repede, pentru toți
scriitorii premiați, din 1901 până în 2004. Îl
recomand curioșilor.
Analiza premiilor Nobel, pe epoci
Cum juriile Nobel pentru literatură s-au
schimbat complet la intervale de peste un
deceniu, Kjell Espmark le-a găsit o anumită logică
a argumentației, specifică unei anumite perioade.
Criteriile s-au schimbat prin translatări ce țin,
neîndoielnic, și de presiunea spiritului vremii.
Principalele diferențe, pe epoci, provin din modul
de interpretare a acestui deziderat testamentar: de
a premia opere care să prezinte năzuința omenirii
spre ideal.
Pentru anii 1901-1912 a contat „idealismul
înalt și sănătos” (exemple: Sienkiewicz, Carducci,
Kipling, Hauptmann; Tagore în 1913 e primul ne-
european).
Perioada de după primul război a absolutizat
„politica de neutralitate” a scriitorilor candidați,
pentru ca în anii '20 să fie invocat drept criteriu
„umanismul generos”, iar în anii '30
accesibilitatea pentru „cititorul de rând” (Anatole
France, Reymont, Shaw, Thomas Mann,
Galsworthy, Bunin, Pirnadello, Martin du Gard);
apar primii premiați americani: Sinclair Lewis în
1930, O' Neill în 1936, Pearl Buck în 1938;
premiul iese, nefericit ca alegere valorică, dar
inaugural ca direcție geografică, și spre America
de Sud, cu Gabriela Mistral din Chile, în 1945.
În epoca 1946-1977 s-au acordat cel mai bine
(după părerea mea) premiile Nobel pentru
literatură pe criteriul „deschizătorilor de
drumuri”: Hesse, Gide, T.S. Eliot, Faulkner,
Mauriac, Hemingway, Camus, Pasternak,
Quasimodo, Saint-John Perse, Steinbeck, Seferis,
Beckett, Soljenițîn, H. Boll, Montale, Bellow. Cele
mai multe nume durabile de pe lista Nobel,
scriitori canonici, aparțin acestei epoci. Tot acum
se face însă simțită politizarea premiului prin
alegerea lui Șolohov în 1965, ca un fel de
compensație față de nemulțumirea regimului
sovietic că premiul fusese acordat în 1958
indezirabilului Pasternak, obligat să-l refuze. Apoi,
în 1970, juriul încearcă să dreagă impresia de
tranzacție politică cu Uniunea Sovietică acordând
premiul disidentului Soljenițîn. Totuși, cea mai
mare bizarerie din întreaga istorie a acordării
premiului Nobel se produce în acest interval, prin
acordarea premiului în 1953 unui politician, lui
Churchill, fără nici un merit literar, o bizarerie
mai mare decât acordarea aceluiași premiu de
literatură istoricului german Mommsen, în 1902.
În acest interval, premiul iese din Europa de
patru ori spre SUA, o dată spre Israel, de două ori
spre America de Sud (Asturias și Neruda) și,
exotic, o dată spre Australia (Patrick White) și o
dată spre Japonia (Kawabata). Se face simțită
politica distribuției geografice a premiului Nobel
pentru literatură.
Cea mai derutantă epocă, prin numele
nesemnificative ca valoare, e intervalul 1978-1983,
numit de Kjell Espmark, vremea „maeștrilor
necunoscuți”. Ideea, în principiu nu era rea, dar
trist e că necunoscuții din momentul acordării
premiului au rămas și după aceea la fel de
neconvingători. Marea excepție e Marquez,
nobelizat în 1982. Epoca de după 1984 este
numită de academicianul suedez, epocă la care
participă el însuși decizional, aceea a „răspândirii
globale”. Aproape în fiecare an, premiul Nobel
pentru literatură merge imprevizibil în direcții
necunoscute și spre nume fără notorietate: 1984,
Seifert, Cehoslovacia; 1985, Claude Simon,
Franța; în 1986, pentru prima dată în Africa,
Wole Soyinka, Nigeria; 1987, Joseph Brodsky,
SUA; în 1988, pentru prima dată atribuit unui
arab, Naguib Mahfouz, Egipt; 1989, C.J. Cela,
Spania; 1990, Octavio Paz, Mexic; 1991, Nadine
Gordimer, Africa de Sud; 1992, Derek Walcott,
Santa Lucia; 1993, Toni Morisson, SUA; 1994,
Kenzaburo Oe, Japonia; 1995, Seamus Heaney,
Irlanda etc. Ai impresia, citind lista, că pentru
juriu a contat țara, nu scriitorul și valoarea lui. La
rigoare și exigență maximă, din 1982, de când
premiul Nobel a fost acordat lui Marquez, și până
astăzi numai două nume sunt cu adevărat
importante: Jose Saramago (1998), Gunter Grass
(1999).
Exotismul și curiozitățile au continuat și
pentru ultimii cinci ani: 2000, pentru prima dată
unui chinez, Gao Xingjian, stabilit în Franța (un
premiu similar, politic, cu cel atribuit lui
Soljenițîn în 1970); 2001, V.S. Naipaul, Trinidad-
Tobago; 2002, Kertesz Imre, Ungaria; 2003, John
M. Coetzee, Africa de Sud; 2004, Elfriede Jelinek,
14
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Austria. Consolarea trebuie să continue °i pentru
țările care nu au primit premiul Nobel pentru
literatură, dacă juriul va fi consecvent. Simt că
trebuie să vină și rândul nostru, dacă va proceda
la fel. Și noi suntem exotici pentru Europa!
Privind la scară universală selecțiile juriului
Nobel timp de un secol și având în vedere
perspectiva de astăzi asupra valorilor, bilanțul este
dezamăgitor. Niciodată criteriul estetic nu a
funcționat netulburat, fără să fie contrabalansat
sau alterat profund de alte criterii: opțiunea
politică de stânga a scriitorilor, viziunea umanistă
manifestă până la tezism, tip Romain Rolland
(premiat în 1916), promovarea maeștrilor
necunoscuți prin alegeri nefericite, distribuția
geografică a selecțiilor. Mult peste 50 de nume
din cele 100 sunt astăzi neglijabile, unele au fost
la fel și la momentul acordării premiului.
Marii absenți sau „catalogul negli-
jențelor”
În ultimul capitol al cărții sale, Kjell Espmark,
Premiul într-o abordare critică, analizează
reproșurile grave care au fost făcute, de tipul
„Antonio Machado sau Unamuno ar fi trebuit
premiați în loc de Benavente, Virginia Woolf în
locul lui Pearl Buck” (p. 254). În primii ani ai
secolului XX, e de mirare că au scăpat juriului
Nobel: Tolstoi, Ibsen, Zola, Strindberg, în timp ce
sunt promovate nume mediocre. El recunoaște că,
în perioada interbelică, „un lung șir de mari
creatori a trecut, într-adevăr, pe sub ochii
Comitetului Nobel, fără ca performanța lor să fie
remarcată”: Hardy, Valery, Claudel, Stefan
George, von Hoffmansthal, Hesse (premiat mai
târziu, în 1946), Unamuno, Gorki și Freud; acesta
ar fi „catalogul neglijențelor” fără scuze, după
părerea lui K. Epsmark. Reproșul altor absențe
este întâmpinat de K. Espmark cu explicații și
justificări: Joyce, Proust, Kafka, Rilke, Kavafis,
Musil, D.H. Lawrence, Mandelstam, Garcia Lorca,
Pessoa, Ezra Pound, W.H. Auden, iar dintre
scriitorii mai recenți, Borges și Cortazar. Desigur
că lista absențelor flagrante nu e încheiată:
Malraux, Broch, Moravia, Nabokov, Graham
Greene, Kazantzakis, Ahmatova, Paul Celan.
Pentru unii, ar exista explicații plauzibile, pentru
alții, nu. Iar această contra-listă, ce poate fi
extinsă, grevează păgubitor asupra prestigiului
premiului Nobel pentru literatură, mult diminuat
și din ce în ce mai puțin credibil. Dacă toate
politicile nefaste de până acum nu vor fi
înlocuite, măcar pentru un interval de câțiva ani,
de politica valorii, singura valabilă, premiul Nobel
va fi receptat ca o afacere nefericită, cu un rol
mai degrabă de alterare a adevăratei imagini a
valorilor literaturii universale decât de consacrare
a lor. Sunt deja mai mult de 20 de ani de când
premiul Nobel pentru literatură universală se
acordă foarte prost, din punct de vedere strict
axiologic.
Laurențiu Ulici, în foarte buna lui antologie de
literatură universală, realizată tocmai cu gândul de
a contrapune alte valori, mai îndreptățite, pentru
premiul Nobel, atrage atenția și asupra altor
absențe decât acelea pe care le-am notat: Henry
James, Jack London, D 'Annunzio, Andreev,
Conrad, Svevo, Esenin, Bulgakov, Scott Fitzgerald,
Cesar Vallejo, Bontempelli, W. Stevens,
Montherlant, Pavese, Huxley, Ungaretti, Henry
Miller, Lawrence Durrell, Tennessee Williams, E.
Ionesco, Sabato, Yourcenar, Cinghiz Aitmatov,
Valentin Rasputin etc. Dintre români, îi vede ca
perfect îndreptățiți să fi obținut premiul Nobel pe
I.L. Caragiale, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi și
Lucian Blaga. Dintre contemporani, Laurențiu
Ulici i-ar fi ales pe Nichita Stănescu și pe Marin
Sorescu. Cum antologia sa apărea în 1998, criticul
paria că în 2000 Nicolae Breban va obține
premiul Nobel pentru literatură. E un tablou
încurajator al valorilor literaturii române prin
comparație cu cele universale și trebuie să
Plamena Doycheva (Bulgaria)
recunoaștem că ele rezistă în competiție, nu
numai dacă le alăturăm listei dezamăgitoare, pe
mari porțiuni, a premiaților Nobel. Dar despre
nobelabilitatea literaturii române vreau să discut
separat, într-un număr viitor al revistei Tribuna.
Deocamdată, punând în cumpănă numele
scriitorilor premiați și numele marilor nedreptățiți,
putem face o observație esențială: în jurul
centralității europene a valorilor (luând în seamă
și scriitorii premiați, și pe cei premiabili), canonul
se extinde semnificativ spre America de Nord (în
primul rând), apoi spre America de Sud, mai ales
în a doua parte a secolului XX. În politica
geografică mai recentă juriul Nobel i-a în calcul
din ce în ce mai evident spațiul cultural afro-
asiatic.
Se întreabă periodic, toamna, cei preocupați
de subiect cine va lua premiul Nobel în anul în
curs sau în anul următor. Răspunsul meu de
acum ar fi, oarecum în dodii:
a)	. Un maestru recunoscut (de preferință
american sau englez, de pildă: J.D. Salinger,
Norman Mailer, John Updike, Thomas Pynchon
sau Harold Pinter, John Fowles), dacă juriul vrea
să refacă prestigiul amenințat al premiului Nobel
pentru literatură; dacă vrea să refacă acest
prestigiu pe criteriul esențial al valorii și să lase
deoparte toate celelalte politici decepționante, mai
mult sau mai puțin justificate, mai mult sau mai
puțin subtile;
b)	. Un scriitor suedez, dacă juriul vrea să
potolească nemulțumirile interne că fondurile se
risipesc în cele patru zări, iar un scriitor suedez
nu a mai fost premiat de mai bine de 30 de ani,
din 1974, când au fost premiați simultan doi
poeți. Dacă ne gândim așa, toată zona scandinavă
suferă, neglijată în ultima jumătate de secol, după
ce până în 1951, premiul Nobel pentru literatură
a revenit de zece ori spațiului scandinav: de patru
ori Suediei (în 1909, 1916, 1931 și 1951), de trei
ori Norvegiei (în 1903, 1920 și 1928), de două ori
Danemarcei (în 1917 pentru doi scriitori un
premiu împărțit și în 1944) și o dată Finlandei (în
1939). După 1951, numai suedezii au fost
premiați o dată, în 1974, iar ceilalți scandinavi au
fost uitați. E vremea unei răzbunări a
scandinavilor, în mod special a suedezilor, la
premiul Nobel pentru literatură!
c)	. Un necunoscut din Insulele Ferroe, Haiti,
Cipru, Maroc, Brazilia (nu, desigur, Paolo Coelho,
care e o celebritate a literaturii mediocre) sau din
Taiwan, Coreea, de ce nu? - dacă juriul aplică
principiul echității geografice sau al exotismului,
cum l-aș numi mai bine.
Las pentru numărul imediat următor
creionarea unui portret-robot al premiatului Nobel
pentru literatură, așa cum rezultă din analiza
sociologică și statistică pe rase, continente,
națiuni, vârste, notorietate și convingeri politice
ale scriitorului (la premiere), după premiile
acordate până acum. După aceea voi discuta
despre nobelabilitatea literaturii române, așa cum
am mai promis.
Propun două întrebări pentru Forumul de
DISCUȚII
1.	Avem sau nu avem în literatura română
contemporană scriitori demni de premiul Nobel
pentru literatură?
2.	Cine credeți că va lua în acest an premiul
Nobel pentru literatură?
■
N.B.
Premiul Nobel pentru literatură a fost luat de
Harold Pinter. (n. red.)
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
15
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
reportaj
Trecut si prezent la Balcic
■ Adrian Țion
Balcanism în floare
Vama Veche, punctul de trecerea frontierei cu
Bulgaria, își merită pe deplin numele. Atmosfera
de aici e într-adevăr veche, conservată cel puțin
de pe vremea comunismului. Vara, în plin sezon,
traficul e anemic. În comparație cu punctele de
trecerea frontierei spre Occidentul atracțios, aici
totul pare ofilit, în paragină: gherete abandonate,
ruginite, cu geamuri murdare, WC-uri prost
întreținute; un spațiu pustiu, mort. Nu la fel este
vigilența vameșilor. La primul filtru ni se spune că
pentru a trece granița avem nevoie de 50 de euro
de persoană pe zi. De ce? Bulgaria nu e în spațiul
Schengen. Nu vrem să comentăm dispozițiile
vameșilor care susțin că „așa spune legea”.
Încurajați de oficiile de schimb valutar și de cele
care eliberează „cartea verde” pentru autoturisme,
așa cum există la vămile Borș sau Nădlag, am
lăsat pentru Vama Veche aceste formalități în
speranța că și aici s-a schimbat ceva în bine. Rău
am făcut. Aici nu există nici o posibilitate de
schimb valutar, nici pomeneală de „carte verde”.
Verde e numai natura inocentă din jur. Așa că
facem frumușel drumul înapoi (12 km) până în
Mangalia pentru a ne pune în regulă cu
autoritățile vamale.
Reveniți la vamă, stăm cu ochii în soare la 35
de grade Celsius, opriți nu se știe de ce. Abia
după un timp ni se iau pașapoartele. Vamă veche,
obiceiuri vechi. Dar mai brutal vechi sunt
obiceiurile vameșilor bulgari. Stau cu Dacia mea
între un Peugeot negru, ultimul tip, cu număr de
Arad și un motociclist solitar din Slovacia.
Asfaltul e încins, capota Daciei la fel. Nici o
umbră în jur. De la semidistanță, vameșii bulgari
cu burți bine evidențiate de umbra în care se pare
că-și fac siesta ne aruncă priviri mirate: „Oare ce
vor ăștia?” șoferul din Peugeot coboară, cobor și
eu. „Ce așteptăm?” îl întreb destul de nervos.
Arădeanul mă sfătuiește să mă calmez că e mai
bine să nu-i înfuriem că până la urmă nu se știe...
Temeri moștenite. El are experiență, a mai trecut
pe aici anul trecut și acum vrea să ajungă din nou
la Nisipurile de Aur. N-are de gând să-și rateze
concediul, așa că așteaptă. Umiliți de vameșii unei
țări la fel de codașă ca a noastră. Stăm bine când
ne punem unii altora bețe în roate. Citim pe un
panou că avem de plătit taxa de drum 4 euro.
Așteptăm semnul de apropiere de la semidistanță.
Nu vine. Impasibili, de-a dreptul nesimțiți chiar,
vameșii fac parada burților pline fără să se
sinchisească de așteptarea noastră. Într-un târziu,
suntem chemați la control. În loc de 4 euro ni se
cer 6 pentru taxa de drum. Să protestez? La ce
bun? Poate se înfurie Măria Sa Vameșul și nu se
știe... Suntem doar la Porțile Orientului unde...
hoția proliferează în plin soare. Trăiască
balcanismul înfloritor! Ce cred ei, europenii, că
vor stârpi aceste practici strămoșești?
Vameșii manifestă un viu interes pentru
ultimul tip de Peugeot al arădeanului. Când îl pun
să deschidă portbagajul rămân muți de admirație
văzând că acesta îl deschide automat punând
degetul pe spațiul din mijlocul o-ului din Peugeot,
literele ce indică marca mașinii pe tăblăria din
spate. De fapt o-ul este un buton mascat. Rămân
și eu mască de câtă ingeniozitate dau dovadă noii
fabricanți de mașini. Când ajung la noi, vameșii
n-au nici un fel de curiozitate pentru Dacia mea.
Nu ne întreabă nici câți euro avem în pungă.
Excesul de zel al vameșilor români mi se pare
evident. Ca să zică ceva, unul dintre ei se preface
că vrea să afle ce profesii avem, deși, buni
psihologi, par a cunoaște răspunsul.
Gustul amar al trecerii frontierei nu dispare
nici pe drumurile destul de răblăgite și intens
peticite din fostul Cadrilater sau Dobrudjia
(Dobrogea) de Sud, cum îi spun bulgarii. Mai ales
că pe tablele rarelor localități rurale prin care
trecem nu vedem nici o inscripționare bilingvă,
după cum ne așteptam și după cum suntem
obișnuiți din Ardeal. În limba română sau în
grafia latină nimic. Nici o urmă oficială că pe aici
ar mai fi vreo sămânță din neamul românesc.
Sămânță nu. Doar fructe stafidite, uscate, după
cum vom constata. Trecutul românesc e doar în
sufletul nostalgicilor.
Apropierea de Balcic îmi amintește de
descrierea făcută împrejurimilor orașului
Cernavodă de Mircea Eliade în Memoriile sale.
Numai că „dealurile cărămizii calcinate, pe care
creșteau măceși și flori mărunte, cu petale palide,
uscate” sunt aici aproape albe și înaintează până
în mare. În despicătura dintre două dealuri e
așezat orașul. Se pare că, trecând pe mare prin
dreptul așezării spre exilul său, poetul Ovidiu ar
fi exclamat: „Oh, oraș de pietre albe, te salut
pentru frumusețea ta unică!” Coborâm
vertiginos spre centru pe artera principală a
orașului care șerpuiește până la micul port cu
vase de pescuit și agrement. Strada se numește -
cum altfel! - Ciornoe More. La numărul 16 dăm
peste un anunț scris destul de primitiv și discret
FOR SALE dar și KVARTIRÎ dar și HOTEL
ESPERANZA. Un proprietar de magazin de peste
drum ne îndeamnă să sunăm în căutare de
cameră, după ce ne chestionează și află că
suntem români. Se scuză că nu știe în românește
decât „Mărie și Mărioară... Ia un par de mă
omoară...” și începe să cânte și să pocnească din
degete în plină stradă. Începutul pare promițător.
Dacă primul bulgar cu care stau de vorbă
cunoaște ceva din folclorul românesc sunt șanse
de mai bine. Ele nu întârzie să apară. Încurajați,
sunăm la numărul 16. Ne deschide o doamnă de
vreo 50 de ani, plinuță, blondă și foarte energică.
După câteva cuvinte convenționale în engleză ne
declinăm naționalitatea și ea o dă imediat pe
românește. Ne scade din prețul camerei pentru că
suntem români. E româncă, își spune Janette (așa
o cunoaște toată lumea în Balcic) deși o chemă
Vasilica. Locuiește împreună cu mama ei de 80 de
ani, doamna Ghinca Iliescu (după cum aveam să
aflăm mai târziu) într-o casă veche, românească,
cu un singur cat, unde are și câteva camere de
închiriat. Ăsta e hotelul care are în strâmtul, dar
răcorosul hol un simulacru de recepție situat chiar
înaintea scărilor scârțâitoare de lemn. Doamna
Iliescu (ca să vezi până unde se întinde acest
nume) susține că în casa lor s-a vorbit numai
românește. Mai precizează că se trage dintr-un sat
de lângă București și că părinții ei s-au așezat în
Balcic la începutul secolului trecut. O întreb câți
români mai sunt în Balcic și fața voluntară a
bătrânei doamne se întristează. „Românește mai
știu doar bătrânii, dar n-au cu cine să vorbească.”
Evocarea Balcicului de altădată îi aduce sclipiri de
lumină în ochi. Acum, deplânge politica proastă a
românilor și a bulgarilor deopotrivă. O aprob cu
gândul la ultima criză de guvern din parlamentul
bulgar care le amenință și lor intrarea în UE.
Mână în mână, aderarea se amână.
Janette, mândră de oaspeții ei, ne conduce la
paznicul unde lăsăm mașina în parcare, la terasa
unde ne prezintă unui chelner tânăr și simpatic,
unde putem mânca ieftin, salută în românește cu
„bună ziua” pe cunoscuții din fața magazinelor pe
lângă care trecem. Aceștia par destul de surprinși.
Apoi cazează o tânără englezoaică în camera de
lângă noi. Ieșim la plimbare.
De pe faleză, dealurile „calcinate” și casele
pipernicite, îngrămădite în arcul terasat al
golfulețului, pot fi admirate în voie. Printre
construcțiile vechi au apărut vilele îmbogățiților și
hotelurile noi care-și așteptă turiștii. Prețurile sunt
mult mai mici decât cele din Albena, Sfinții
Constantin și Elena sau Nisipurile de Aur. Berea
Kamenitza - cea mai populară - o poți bea pe o
terasă din Balcic la 0,75 leva, iar berea Varna la
0,64 leva. La Albena de pildă - stațiune elegantă,
cochetă, extrem de bine întreținută de pe litoralul
bulgar - nu găsești bere mai ieftină de 3 leva în
cel mai modest local.
16
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Descoperirea unei minuni
Castelul alb cu minaret situat spre capătul
falezei e, de departe, clădirea cea mai impozantă
care atrage atenția vizitatorilor. Nu degeaba e
considerată emblema orașului Balcic și e întâlnită
pe mai toate ilustratele expuse spre vânzare de
comercianți pe tarabe. E parte din trecutul nostru
pe aceste meleaguri, un castel nerecunoscut astăzi
altfel decât ca semn al unei extravagențe regale,
care se întâmplă să fie a reginei României, Maria.
Din restaurantul Korona pătrunzi în
miraculosul complex botanic și arhitectural numit
de regină Tenha Juvah - Cuibul Liniștit - ca într-o
feerică oază de răcoare și splendoare. Aici timpul
s-a oprit în loc. Intru sleit de puteri, toropit de
caniculă, în Architectural and Parkcomplex - afară
sunt 38 sau 40 de grade Celsius - și-mi apare în
față cascada miraculoasă. Simt cum mă umplu
treptat de energie pozitivă. Nu e un simplu parc,
e limpede. E o binecuvântare regească, venită de
departe, e o binefacere pe care o resimt cu
satisfacție și admirație toți vizitatorii. S-ar putea
spune că e și o magie bine pusă la punct de
arhitecții italieni Amerigo și Augustino,
realizatorii ansamblului. Aceștia, împreună cu
grădinarul elvețian Jules Jeany și, bineînțeles, cu
aportul meșterilor bulgari locali, s-au străduit și
întrecut de-a lungul a 16 ani să pună în practică
visele reginei Maria. O sarcină nu tocmai ușoară.
Pentru regina noastră locul acesta a însemnat „un
coup de foudre” și transformările aduse peisajului
natural sunt azi tot atâtea prilejuri de încântare
pentru oricine.
Construcțiile sunt bine păstrate și aleile
acoperite cu dale de piatră te conduc spre
edificiile răspândite pe cele 35 de hectare ale
parcului. Cascada și Puntea Suspinelor (construită
după modelul celei venețiene), Capela Sfintei
Fecioare, Moara veche, transformată, Vila
prințului Nicolae, tronul de piatră cu locul de
belvedere, coloanele romane, alternanța acestora
cu spații împodobite cu o mare varietate florală,
în speță trandafiri, colecția de cactuși, smochini
crescuți parcă la întâmplare, vorbesc despre
gusturile rafinate ale reginei și despre armonia
ambientală în stare să susțină „reveriile estivale
ale unei regine”.
Dacă palatul Peleș de la Sinaia, reședința de
vară a unchiului ei, i se părea rece, neprimitor, îi
trezea chiar repulsie prin austeritatea construcției
și a exesivei ornamentații arhitecturale, având
„ceva din însușirile unei cuști” și fiind o clădire
„prea falnică pentru o locuință de vară” (după
cum apreciază regina în Povestea vieții mele)
modestul, dar cochetul palat din Balcic, situat pe
malul mării, ce îmbină stilul oriental cu cel
mediteranean, e un revers al celui de la Peleș. E o
construcție de dimensiuni reduse, primitoare,
caldă și intimă în simplitatea ei, de o eleganță
mai mult discretă, lipsită de fast și ostentație, cu
terase deschise spre soare și nemărginirea mării,
cu pereții acoperiți în acel alb oriental atât de
liniștitor. Iată de ce a iubit regina Maria atât de
mult Balcicul și a dorit ca, după moarte, inima ei
să rămână aici. Se pare că dorința i-a fost
îndeplinită. În 1938, după ce trupul a fost
înmormântat la Curtea de Argeș, inima ei a fost
depusă într-o casetă specială aici, la palatul din
Balcic. La cedarea Cadrilaterului inima ei a fost
mutată la castelul Bran, apoi la Muzeul Național
de Istorie din București. Astea sunt informațiile
pe care le dețin.
Ne întâlnim pe o alee cu un cuplu de
pensionari români, stabiliți de zece ani în
Germania. Sunt oameni de lume, respectabili, dar
se fac ecoul gurilor cârcotașe de care neamul
nostru nu duce lipsă. Au auzit - toate „legendele”
astea încep cu „am auzit”, „se spune” etc. - că
Regina Maria la Balcic
inima reginei a fost furată de englezi. Auzi
minune! Ba mai mult, că regina a construit
palatul pentru iubitul său clandestin, un
mahomedan pe nume Ali întâlnit aici, pentru care
a făcut, se pare, o mare pasiune. Măi să fie! Cum
faci un pas lateral din armonia înconjurătoare,
bogată în flori și priveliști edenice, care te
copleșesc cu farmecul lor de uiți de tine, cum
constați că dracul și-a vârât coada și pe aici!
Desigur că doamna Ghinca Iliescu trebuie să
știe mai multe despre aceste clevetiri. Când i le
amintesc, seara, sare la mine revoltată: „Minciuni!
Minciuni! Numai minciuni! Să vă spun eu cine a
fost regina Maria! Mergea din casă în casă la
oamenii nevoiași din Balcic și le aducea daruri,
dulciuri și cafea. Stătea de vorbă cu ei, cu fiecare.
Umbla peste tot pe aici, însoțită de un turc, de
Ali, un lotrean, un om de jos pe care-l ajuta
plătindu-i serviciile. O plimba cu barca. Mie mi-a
adus turcul niște păpuci, a fost aici la mine în
casă și l-am întrebat. Ei, lumea vorbește... Dar el
mi-a spus că nici vorbă de așa ceva. Cum să
ajungă un lotrean la nasul unei regine? Vorbe,
numai vorbe. Numai minciuni...” Doamna Iliescu
își încheie negarea rechizitorului compromițător
pentru imaginea reginei cu un oftat după Balcicul
de altădată când pe malul mării vedeai pictori
români, artiști. O întreagă generație de femei din
perioada interbelică au îndrăgit-o pe regină, au
încercat s-o imite în vestimentație și coafură.
Printre ele, cu siguranță și doamna Iliescu. Regina
Maria a fost pentru toate româncele timpului un
idol, o icoană.
Încăperile castelului păstrează o masă și o
oglindă, un ceas de perete din secolul al XIX-lea
achiziționat de la Constantinopol, un dulap din
l764, icoane ortodoxe și amfore din secolul X,
cabinetul de lucru al reginei. Baia este în stil
turcesc și arab cu ferestruici din sticlă colorată ca
niște vitralii.
În partea vestică, după gardul grădinii, se
întinde bazarul. Ne atrage un borcănel cu miere
de albine de o culoare roz-rubinie. Ni se spune că
e miere de trandafiri și ne amintim subit că
Bulgaria e țara trandafirilor. Cumpărăm ilustrate
și un steguleț cu culorile naționale bulgărești
pentru colecția de acasă.
Surprizele valurilor istoriei
A doua zi vizitez Muzeul de Istorie din Balcic,
adică trei încăperi cât trei săli de clase mai mici,
în care se găsesc exponate din Antichitate până în
perioada modernă. Mai exact, câteva mărturii ale
valurilor timpului ce și-au lăsat amprenta peste
vechea așezare de pescari. Trec repejor peste
vertebre de mamut bine conservate, amfore
obeze, torsul lui Dionisos sau Pan, statuete
reprezentând virtuali satiri, un basorelief minuscul
cu Zeus și Hera. Oare chiar ei or fi? Ce mă
interesează este perioada de după 1913. Îmi mai
atrag atenția un tun din secolul al XVIII-lea,
obiecte de podoabă din zona balcanică, monede
și icoane. Urmează seria fotografiilor: de la
înființarea Partidului Democrat Bulgar (21
septembrie 1900), nu știu ce ședință a Partidului
Liberal (1908) și cu participanți la „războiul
balcanic” (1913). Cucerirea Dobrogei de a treia
armată bulgară în 1916 e bine reprezentată. E
expusă și o carte, Za Dobrudja, editată la Sofia în
1925. Dobrogea apare ca un teritoriu al disputelor
dintre români și bulgari. Istoria ne pune în față
adevărurile ei. Citesc un text în care se spune că
atunci când, în 1918, Bulgaria a cedat teritoriul de
7500 mp cu orașele Silistra, Tutrakan, Dobrich,
Balchik și Kavarna, populația era de 300000 de
oameni, în care bulgarii predominau. Acest
principiu e azi precumpănitor, indiscutabil și
acțiunile iredentiștilor de oriunde nu-l pot ignora.
Alte fotografii ni-i arată pe liderii „revoluției
dobrogene” Docho Mihaylov și Dimitar Donchev
(medic). Urmează eroii Georgi Dimov Krosnev,
omorât în închisoarea din Jilava și Nikola
Atanasov Stoykov, mort în 1943 în Ploiești. E clar
E
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
^
din materialul expus că dușmanii români le-au
făcut mult rău bulgarilor. Dar asta e valabil
numai până când cele două popoare au ajuns să
lupte pentru un țel comun: comunismul. Și
valurile istoriei se schimbă din nou.
Apare fotografia destul de încețoșată a
închisorii Doftana. De ce? Pentru că prin ea au
trecut și doi tovarăși uniți de un ideal comun:
unul este, nimeni altul decât (surpriză!),
Gheorghe Gheorghiu-Dej al nostru și celălalt un
tovarăș de-al lor, Dimitar Ganev. Aranjamentul
sălii poartă încă amprenta indicațiilor primite din
partea conducerii locale a fostului partid
comunist bulgar de a înfățișa poporului înfrățirea
încă din închisoare a liderilor comuniști ca semn
al înfrățirii dintre cele două popoare vecine și
prietene... etc etc. (spre aplanarea nemulțumirilor
privind teritoriul disputat și dintr-o parte și din
cealaltă). Acum stăm bine. Suntem la fel înfrățiți
în regres economic și corupție. Iată numai un
motiv pentru care nu mai are sens să mai
revendicăm teritorii. Nici dintr-o parte, nici din
cealaltă.
Ce mai vedem în muzeu? Cătușe și haine
dungate de deținut ca cele purtate de Gheroghiu-
Dej în poză. Haine grosuțe ca să nu le fie frig la
răcoare celor ce au stat în „celule H” dotate cu
celebra „picătură chinezească”. Și o altă surpriză!
În românește în faximil procesul-verbal din 13
august 1935 al directorului Penitenciarului
Doftana, Eugen Savinescu, de constatare a grevei
deținuților comuniști, asociați la „rebeliune și
refuz de muncă întrucât nu doresc să-și facă
curățenie nici a celulelor în cari locuiesc și nici a
curților în care își fac plimbările zilnice.” Drept
consecință „urmează a fi supuși executării
separațiunii de zi și noapte, suspendarea
corespondenței și a primirii pachetelor de la
familii”. Textul românesc îl numește pe directorul
închisorii „călăul Savinescu”. De ce? Pentru că i-a
izolat pe „deținuții comuniști și antifasciști”.
Totuși, datorită întunericului și întortochelilor
coridoarelor, deținuții reușeau să-și transmită
materiale cu ajutorul „măgăreței”, foaia volantă
purtătoare de mesaje.
Surprinzător cât de multe amănunte
românești din lupta ilegaliștilor comuniști sunt
prezentate în muzeu! Dovadă că propaganda
comunistă a funcționat impecabil și s-a conservat
În preajma Castelului
Balcic: Castelul Cuniarzilor
bine în muzeu alături de exponate. Atât de bine
încât ai impresia că afară, pe străzi e tot
Republica Populară Bulgară a lui Todor Jivkov. În
câteva inscripționări sunt prinse valurile istoriei
care au dus la situația actuală: „Prin acordul de la
Craiova din vara anului 1940 se suspendă
injustiția națională față de Dobrogea de Sud. La
21 septembrie 1940 poporul bulgar a primit
vestea eliberării cu indescriptibil entuziasm.” Sunt
alăturate fotografii din Balcic cu mulțimea fericită
adunată în piața centrală și cu migrarea bulgarilor
în vagoanele de marfă ale epocii din Dobrogea de
Nord în Dobrogea de Sud. Sunt reproduse
cuvintele generalului Georgi Popov ca punct final
al contegiosului româno-bulgar: „Dobrogea este a
noastră. Sunt fericit să am această onoare.”
Trecând peste talazurile încremenite ale
istoriei, bine ar fi ca românilor din acest teritoriu,
câți au mai rămas, să li se dea posibilitatea de a-și
păstra tradițiile, obiceiurile și limba. Dar la Zilele
Balcicului, unde evoluau diferite ansambluri
folclorice, nici unul nu e românesc. În schimb a
fost invitată o cântăreață din Serbia. Atracția
slavismului își spune cuvântul. Dacă pentru o
perioadă culturile noastre s-au intersectat, acest
accident istoric trebuie privit ca un impuls de
promovare a valorilor comune, fără ură și fără
părtinire, după cum ne învață părintele istoricilor.
Publicitate tv
Ies din muzeu în căldura înăbușitoare a
străzii. E o altă zi toridă de la sfârșitul lui iulie.
Nu, nu e Bulgaria lui Todor Jivkov, deși distincția
de „artist al poporului” acordată lui Constantin
Kișinov - actor, probabil - al cărui bust îl
contemplu pe Ciornoe More, e deja un semn că
aparține acelei epoci. Mă jenez că faima lui n-a
ajuns la urechile mele. Acum nu cred că se mai
acordă astfel de distincții onorifice artiștilor
bulgari. Cum nici la noi nu se mai obișnuiește. A
fost o modă... comunistă nu tocmai rea, aș zice.
Comercianții te întâmpină cu „ce faci?” când te
aud vorbind românește. Ei sunt primii care sar
peste dușmăniile trecutului. Mai la vale, pe
stânga, statuia unui scriitor. E reprezentat destul
de neconvențional: trântit pe spate, cu barbă
mare, ținând o carte deschisă în brațe. Janette mă
informează promt că a scris nuvele și povestiri.
Așa este, aflu mai târziu că acest Liuben
Karavalov aparține curentului realist al secolului al
XIX-lea și că a trăit între 1869 și 1877 la
București, unde a editat ziarul Svoboda. Iată că
românii n-au fost numai dușmani pentru
intelectualitatea bulgară, ci și gazde primitoare,
prieteni.
Dacă regina Maria se plângea în jurnalul său
că vara e prea scurtă pentru reveria sa în Cuibul
Liniștit din Balcic, regretăm și noi că sejurul în
Balcic se termină brusc. Urmează Albena în
periplul nostru bulgăresc unde ni se mai oferă o
dată posibilitatea de a privi în urmă spre Balcic,
într-un mod surprinzător. Mă relaxez în camera
de la hotelul Drujba făcând slalom pe canale cu
telecomanda televizorului în mână. Albena are un
canal local plin de reclame, reportaje și
recomandări pentru turiști. Sunt prezentate
hotelurile, obiectivele din Albena și împrejurimi.
Dau întâmplător peste un reportaj destul de
amănunțit și bine făcut, în limba română, despre
palatul din Balcic vizitat cu câteva zile în urmă.
Comentariul însoțitor al imaginilor este citit de o
femeie. Aceasta face uneori adorabile greșeli în
pronunție. Rezultatul e încântător. A doua zi
dimineața, pe același canal local, același reportaj
în limba germană. Bulgarii știu să-și promoveze
oferta turistică vorbind fiecăruia pe limba lui.
■
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
18
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
„Cred că suntem comunicativi
prin niște rețele mai evoluate
decât internetul
De vorbă cu Ioana Crăciunescu
Letiția Ilea: - Ioana Crăciunescu, ești o poetă
fară de care cu greu s-ar putea vorbi despre
literatura noastră de azi, o artistă care nu mai are
nevoie de nici o prezentare. Totuși, te-aș ruga să
te definești prin cinci substantive, cinci sintagme...
Ioana Crăciunescu - Mă încurci din cauza
numerelor; sunt total handicapată în fața
numerelor. În mine sunt tot felul de numere care
nu-și găsesc perechea. Cred că ceva nedesăvârșit
în toate, în cumpănă în permanență, cu o plăcere
enormă pentru risc, cu o nostalgie a echilibrului,
cu o enorm de mare energie sinucigașă, aș spune,
cu un potențial sinucigaș de cea mai bună
calitate.
- Propulsor... Privind în urmă, te-aș ruga să-mi
spui când ți-ai dat seama pentru prima dată că
ești poetă, când ai conștientizat tu că “eu, Ioana
Crăciunescu, sunt poetă”?
-	De la vârsta la care încă nu voiam să
vorbesc. Părinții mei povestesc că am tăcut cam
până pe la vreo patru ani. A fost perioada când
mi-am dat seama că nu e cazul să vorbesc într-un
limbaj în care nu pot fi înțeleasă. Cred că
limbajul meu cel mai coerent a fost în perioada
aceea și în rest a trebuit să mă adaptez la ceea ce
m-au învățat familia, școala, societatea. Cred că
traversez cu greu acest handicap - de a fi învățat
toate aceste trei reguli de familie, școală, societate
- de câte ori vreau să mă întâlnesc cu poezia,
inclusiv cu arta pe care o fac, pentru că e ca și
cum aș fi pierdut un spațiu miraculos în care
comunicarea se făcea foarte simplu și nu avea
nevoie de atâtea piruete, prefaceri, machiaje și
restul. Am anunțat la cină, mi se pare - din ce mi
se povestește, nu am o memorie chiar atât de
bună - , pe la vârsta de cinci ani - ca de obicei,
multe mătuși, unchi, mulți bunici și străbunici te-
ntreabă ce vrei să te faci când vei fi mare - am
anunțat deci când am început să mă exprim că
vreau să fiu actriță și scriitor. Cred că și astăzi, pe
terenul de aici, pe terenul de dincolo, sunt un
exemplar nereușit al familiei, dintr-un motiv
simplu : sunt pe neînțelesul familiei. Hotărârea
mea a avut loc și mă țin de cuvânt și probabil că
și după moarte tot la aceste pasiuni voi ara, într-o
formă văzută sau nevăzută. În rest, cum ai spus
și tu acum vreo două zile, plec ochii când spun
cu ce mă ocup. Să spun că sunt actriță, că sunt
poetă, că sunt scriitor. nici măcar nu am studii
foarte serioase, să faci Facultatea de Teatru e deja
penibil când ți se pun întrebări, pentru că nu te ia
nimeni în serios. Deci le recunosc ca și cum aș
spune că am avut pojar, varicelă, ca pe niște
infirmități cu care a trebuit să mă lupt de-a lungul
vieții și pe care le-am vindecat pe alocuri, dar mai
răbufnesc în corpul și în mintea mea.
-	Cred că nu facem decât să ne căutăm de-a
lungul unei vieți și să ne găsim în rare și prețioase
momente. Unde și când simți tu că te-ai găsit?
-	Adevărul este că atunci când vorbim de
dublurile noastre, de fațetele noastre, intrăm în
paranoia aceea simplă de a nu ne cunoaște de
fapt. Adică, eu am cincizeci și - haide să mai sper
în admiratori, să nu dau si restul cifrelor - dar
totuși nu mă recunosc în tot ceea ce fac. Îmi ofer
surprize în permanență. De când mi-am dat
seama că pot să-mi ofer surprize, nici măcar nu
mă mai înfrânez, pentru că perioada în care am
vrut să mă adaptez a fost cea mai aridă. Unde să
mă găsesc, dacă nu mă cunosc? Mă găsesc în
«miettes», cum spune francezul, în firimituri, mă
regăsesc mai mult în lucrurile pe care le las în
urmă. Nu mă refer la cărți sau la filme, mă
gândesc la un surâs, la o brumă, la o ploaie, ca și
cum aș fi posibilul administrator al miracolului.
- Lorca avea un text splendid despre oamenii
care au cărți de vizită, de o ironie
cutremurătoare.. Dacă totuși ți-ai imagina o carte
de vizită, ce ai scrie pe ea? Ioana Crăciunescu,
autoarea cărei cărți, interpreta cărui rol?
- Ioana Crăciunescu, trecătoare.
- Am vorbit despre copilărie, să ne apropiem
puțin de momentul de față. Ai fost asociată cu
generația ’80. În ce fel simți că aparții acestei
generații. Cum apreciezi impactul ei în epocă și
evoluția ei până azi?
- Sinceră să fiu, eu am fost ca o bilă de
popice, de pe un culoar pe altul, ba în generația
’70, ba în generația ’80. Nu cred că ține de
oscilația mea, ci mai mult de singurătatea mea.
Îmi plac și iubesc de fapt toate generațiile. Dacă-i
citesc pe poeții anului 2000, cred că fac parte și
din generația lor. Eu nu cred în împărțirea asta în
câte 10 ani, nu suntem tranșați, nu suntem un
mare rechin tăiat pe felii și băgat la congelator.
Cred că fiecare ne hrănim din ce aduce celălalt și
așa mai departe. Nu cred nici măcar în deziceri,
mă dezic de unii pentru a intra împreună cu alții.
Poezia nu este un meci de rugby. Nu cred că
asemenea împărțiri ne pot fi de folos, nici măcar
criticilor care mizează pe noi ca pe niște cai sau
ca pe niște cocoși de luptă. Nu cred în asta. Cred
că suntem comunicativi prin niște rețele mai
evoluate decât internetul. Suntem educați în haită
și de fapt suntem cai de rasă sau animale de rasă
fiecare în parte.
- Cum ai identifica «ingredientele» poeziei
tale? Un «cocktail» de gravitate, singurătate,
violență.. după lectura căruia nu mai suntem
aceiași.. ceea ce este, desigur, unul dintre
atributele marii poezii..
- Nu știu să mă judec. Pot să spun altceva.
Traversez o perioadă mai dificilă, trecând în
spațiul altei limbi, al altei culturi, al unor
experiențe umane, existențiale. E prima oară în
viață când mi se pare că trișez. Mi se pare că
iubind foarte mult ceea ce se întâmplă aici, și
simțind că fac parte din familia literară, culturală
de aici, sunt pe cale să-mi ajustez și să-mi ascund
transformările, să nu fie văzute, ca și cum aș fi
făcut un păcat transformându-mă sau cunoscând,
înțelegând alte drame, experiențe, pe care oamenii
de vârsta mea - sau mai în vârstă sau mai tineri -
nu le-au traversat. E importantă și trecerea asta
într-un alt univers lingvistic. Nu public de vreo 15
ani în România dintr-un amestec de frică și
rușine. Rușinea pe care o aveam când eram mică
să-i judec pe cei mari într-un anume fel,
înțelegând că nu voi fi acceptată. Acum am o
rușine de om mare că îi judec pe ai mei știind că
iarăși nu voi fi acceptată. Nu îi judec pentru că
am învățat alte reguli, ci pentru că distanțarea îți
dă o cruzime dureroasă, e o cruzime cu care nu
te împaci nici tu singur noaptea în pat, nici
dimineața când te trezești. Nu-ți place cruzimea
asta, dar distanțarea asta e ca povestea cu lupa,
cu ocheanul. E foarte urât să vezi că într-o
picătură de apă sunt atâtea microorganisme cu
plăntuțe și mizerii. Ți-e frică de judecata
E
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
19
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
copilului căruia îi spui: «Măi, tu știi ce bei tu, ce
e aicea?» Nu poți să-i spui asta. Ori distanțarea a
dus la soiul ăsta de grijă maternă, paternă, nu
știu cum să-i spun, triplo-miriapodică - pe de-o
parte sunt îngrijorată, pe de altă parte ascund, pe
de altă parte n-am curajul să-mi asum
transformarea care a avut loc cu mine.
- Te-aș ruga, pentru că te-ai referit la
experiența ta franceză, să o rezumi în câteva date
cronologice. Și mă interesează felul în care te-am
marcat ea.
- Biografic vorbind, au apărut multe erori, în
multe dicționare și publicații. Unii mi-au atribuit
plecarea înainte, după evenimente... Nu. eu am
plecat pentru trei luni în primăvara anului ’90,
după ce trăisem toate evenimentele în România,
ca să fac un spectacol despre poezia românească
cenzurată, invitată de Ministerul Culturii Francez.
Îl făceam în calitate de scenarist și de regizor, mai
puțin de interpret. Am lucrat cu Alain Paruit
pentru traduceri, am făcut o muncă, să spun, de
seriozitate scriitoricească. Spectacolul a avut loc.
S-a întâmplat ca augustul cu mineriadele să mă
hotărască să nu spun „nu” la ceea ce se numea
“deschiderea” mea personală de a înțelege, de a
afla. Fusesem invitată cu foarte multe burse, una
în Anglia, una în Germania, refuzate până în ’90
de către Securitate. Unele s-au reactivat în ’90, am
făcut Goethe Institut vreo șase luni, am avut niște
premiere, am luat niște premii. Întâmplător, am
zis că de data asta nu mai spun “nu” destinului
meu, las destinul să gândească el mai bine decât
mine, pentru că eu poate spun prea multe “nu”-
uri pe zi. Mai ales că spuneam “nu”-uri de
dimineața până seara, în materie de ofertă de
«murdărire» a destinului, ca să spun așa. Pe urmă
s-a schimbat și viața mea personală; nu suntem
numai creatorii unor mituri poetice, artistice,
suntem și victimele propriului nostru destin sau
fericiții purtători ai destinului nostru. Drept care
s-a prelungit existența mea în Franța și a devenit
în foarte puțin timp o a doua viață. Și acum,
când mă duc acasă, îi spun mamei mele cu o
anumită jenă : «eu mai am o casă pe care tu nu
o cunoști, e o casă pe care mi-a dat-o o țară, mi-a
dat-o o limbă, mi-a dat-o un univers de
normalitate». Și dacă iubesc enorm Franța, nu e
pentru că aș fi dorit să fiu în Franța, nu mi-am
dorit să rămân niciodată în altă parte decât în
spațiul nostru. Întâmplător, din aproape în
aproape, am primit o iubire și o regenerare a
spiritului și a existenței mele care m-au ridicat în
alt cerc, un cerc de civilizație la care nu puteam
să am acces dacă nu traversam acest tunel. A fost
un tunel greu, am muncit greu, n-am avut, nu
am, dar e fascinant pentru că traversez niște
experiențe existențiale ca în Jules Verne, trecând
cu viteza sunetului dintr-un spațiu în alt spațiu,
dintr-o epocă în altă epocă, și mă simt cum e
cățeaua Laika, prima plecată în Univers, la o
vârstă bătrână. Nu eram un aluat maleabil, eram
deja rigidă, cu un nume, cu o istorie, mi se părea
că de aici încolo mai urmează două-trei gesturi și
sumarul definitiv. Am început o viață de la zero
și acestei vieți îi sunt datoare să o dau la
facultate, să o cresc și așa mai departe.
- Cincisprezece ani petrecuți în Franța ca
scriitor. Te simți acasă în limba franceză?
- Nu, nu mă simt acasă, pentru că am fost
puțin „lăutar” cu limba franceză. Eu n-am făcut
studii de filologie, am fost obligată și grăbită să
învăț după ureche pentru că trebuia să joc; a juca
presupune să iei foarte repede muzicalitatea,
exprimarea ș.a.m.d., în timp ce studiile
Istvăn Csăki (Ungaria)
ortografice, gramaticale rămân undeva în linia a
doua. E foarte greu iarăși, ai niște reflexe
anchilozate, să faci liniuțe și bastonașe și ovale, să
faci caligrafie, nu mai ai răbdare, ți se pare că
viața trece printre degete. Cred că scriu oral, cum
se spune, sunt un bun folclorist francez; pot să
compun poeme care sunt perfecte, dar în materie
de ortografie am enorm de multe zerouri, simt o
dirigintă în spatele meu...
- Te-aș ruga să vorbești despre cărțile tale
apărute în Franța. Cum au fost ele receptate, ce
difuzare au avut?
- Nu sunt eu cea mai în măsură să vorbesc
despre asta. Am fost într-o colecție foarte bună de
poezie, care se face între Franța, Belgia, Canada și
Luxembourg. Avantajul acestei edituri este că
scoate un tiraj destul de mare în fiecare țară. E ca
și cum ți-ar apărea cinci cărți în cinci țări diferite.
Fac un minimum de 300 de exemplare pentru
fiecare țară, în țări de limbă franceză. Am auzit
că s-au făcut scenarii și spectacole după cărțile
mele. Dar acolo trăiești o mare singurătate, nu ai
acest soi de micuță bucățică de zahăr la paradă,
că ți se lansează o carte, că vin prietenii, că vin
cronicarii pe care-i cunoști... Poți să faci lansarea
cărții, să fii la niște festivaluri, să vezi că ești
apreciat, chemat la alte festivaluri, că te
contactează alții, dar singurătatea e mult mai
mare decât aici când îți apare o carte. Pentru că
aici e bucuria aceea familială să o dai la prieteni,
să o oferi. Nici măcar asta nu pot, exemplarul
costă mult prea mult pentru ca eu să pot să-mi
permit să cumpăr să zic 30 de exemplare ca să le
dau la prieteni. Deci nu am ce să vorbesc. Poate
ce de altă parte, eu păcătuiesc având două
meserii. Nu pot să le dau dreptul la vorbire decât
cu rândul. În timp ce joc eu pot să scriu dar nu
pot să public. Nu pot să mă ocup de publicarea
unei cărți în timp ce am două premiere.
- În Franța te-ai realizat atât ca poetă, cât și din
punct de vedere actoricesc. Care ar fi ponderea,
dacă putem cântări așa, cum simți tu că te-ai
împlinit mai mult, pe ce plan?
- În Franța m-am împlinit cel mai mult ca
cetățean, dintr-un simplu motiv. Ce m-a fascinat a
fost normalitatea. Eu sunt poet și scriitor, și
scenarist sau regizor, fac multe lucruri. Franța mi-
a dat anonimatul normal. E tare bine să fii un
anonim normal. Nimic nu e mai jenant decât să
fii judecat altfel decât ești. Franța oferă un
anonimat fericit pentru cel care vrea să facă ceva
și care are la dispoziție o societate care merge
înainte, care are biblioteci, muzee, un loc în care
singurătatea nu este o formă de râs pentru
ceilalți, ci o formă de invidiat. Nu vorbesc de
singurătatea sufletească, vorbesc de cotidian. Mi-e
foarte dor de aici, de casă și de familie, de
prieteni și de micuțele divagații literare sau
încurajări poetice pe care mi le dă breasla. Când
mă pierd însă acolo pe străzi, îmi dau seama că
mi-am găsit un echilibru prin această experiență a
despărțirii de comunitate. Poate că noi am trăit
prea mult în colectivism, toate bunurile noastre
fiind puse la mijloc, colectivist vorbind. Cum spui
și tu în poemele tale, fiecare vecin sau ființă
contribuie cu ceva la viața ta într-o formă abuzivă
și deviatoare, îți deviază simțul, îți deviază
sensibilitatea, te face să devii agresiv când tu nu
ești, te face să devii retractil când tu nu ești, te
face să devii singuratic când tu nu ești... Franța
mi-a limpezit această simplă relație dintre mine și
cei din jurul meu, mi-a adus normalitatea
dureroasă de a-mi da seama că nu suntem egali
cum am fost obișnuiți, nu putem fi egali. Și
egalitatea nu înseamnă diferența de bani sau de
clasă socială, înseamnă simplul fapt de a privi
lumea din jurul tău, felul în care îți consumi
timpul, felul în care investești pentru societatea
din care faci parte. Eu cred că anormal sunt
dotată să investesc pentru ceilalți, așa sunt făcută.
Din cauza asta sunt actriță, probabil, din cauza
asta fac ce fac... E foarte greu să dai când de
partea cealaltă nimeni nu așteaptă nimic și
nimeni nu vrea nimic.
- Ca scriitor, ca actor, ai făcut enorm pentru
cultura română, prin calitatea înaltă a prestației
tale ca poet, ca actor, pe toate planurile. Ce crezi,
cum am putea noi scoate literatura noastră din
exilarea ei pe o orbită îndepărtată? Ar trebui să se
implice scriitorii din exil, ar trebui să înlăturăm
indiferența instituțională crasă, e vorba de
problema traducerilor, care e părerea ta?
- Din păcate, sunt multe. Aici începem să
înșirăm pagini și pagini de lucruri nevorbite. Nu
poți să ceri unor instituții în care activează
oameni care nu au fost pregătiți cât de cât,
minimal, pentru a-și ocupa posturile, pentru
contactul cu o lume cu viteza asta de
transformare. Să nu uităm că apariția internetului,
a acestei întregi schimbări de tip mediatic vine pe
o generație care de abia știa să facă socoteli cu
abacul. Oamenii care ocupă funcția n-au nici o
vină că sunt nepregătiți. Nici n-au când să se mai
pregătească. În schimb, transformările vin pe
societatea noastră dinspre niște societăți în care
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
"2ăj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
un copil... Și aici fac o paranteză: primul meu °oc
când am văzut un manual de clasa întâi al unui
copil din Franța, manual care avea tot ce eu nu
știam. Aveam patruzeci de ani și vedeam că eu n-
am știut niciodată asta - erau compuse niște
perechi mici desenate, cu câte nații și culori de
oameni există, cu câte drapele și religii... Înainte
să învețe literele sau ovalurile sau liniuța, ei
învățau că planeta e compusă din nu știu câte
religii, din nu știu câte culori de oameni etc. Eu
nici astăzi nu știu ce învăța un copil de clasa întâi
la vremea aceea. Să nu uităm că noi intrăm într-o
concurență cu copii cărora butoanele și toate
astea le sunt date de douăzeci de ani... La ora
aceea internetul era cunoscut la noi, dar nu
puteam să comunicăm, nu ni se dădea voie, era
folosit numai de armată. Acest handicap al
diferențelor o să-l trăim toată viața. E un
handicap care nu ne aparține nouă, nu avem cum
să-l remediem, dar noi putem să remediem, să
spun, bunul simț. Cred că în toată vâltoarea asta,
noi am pierdut învățătorii de țară, am pierdut
preoții, am pierdut tatăl de familie, prietenul,
colegul, am pierdut ceea ce însemna puținul
respect față de cel care voia să te-nvețe ceva, care
și el a la rândul lui a învățat și nu vrea să-ți facă
nimic, vrea să-ți dea. Noi nu știm să primim. Noi,
dacă cineva ne dă, spunem: ”Dă-l încolo, dă
pentru că are”. Noi nu mai știm să fim atenți la
gestul de a dărui mai departe, de a înțelege, de a
pune întrebări. E foarte straniu, spun întotdeauna,
eu vin aici ca să aud verdicte, niciodată n-am
auzit o întrebare, în afară de întrebările tale,
bineînțeles.
- Vorbeai despre starea de normalitate, pe
care, peste toate, ai constatat-o în Franța. Cum
s-ar traduce această normalitate din punct de
vedere literar, artistic?
- Cred că orice creator, indiferent de calitatea
lui, că este nemuritor sau că este doar un grăunte
care asigură baza din care să iasă nemurirea,
trebuie să aibă disponibilitate mai mare, mult mai
mare, pentru a înțelege ce se întâmplă în jurul lui,
pentru a fi mai puțin egocentric. Uite exemplul
marilor valori: chiar dacă destinul lor a fost să
Denise Pelletier (Canada)
stea închiși într-o casă, închisoare, celulă,
comunicarea lor cu lumea a fost de o deschidere
normală... Pielea aceea care reacționează la cea
mai mică mișcare... Pe noi cred că istorie ne-a
bătucit, ne-a tanat, ne-a făcut o piele de animale
jupuite și puse cu sare la afumat... Cred că
suntem îngrozitor de monologhiști, vorbim de
unii singuri, nu ne auzim unii pe ceilalți, nu
comunicăm unii cu ceilalți... Nu spun să facem
grupuri, grupări și cenacluri, nu la asta mă refer,
ci la un bun circuit al valorilor în natură, o bună
aerisire a ideilor, a comunicării. Multe lucruri nu
se fac de unul singur. Poezia se face de unul
singur, dar la rândul ei ea crește din ceva; pictura
sau muzica se fac de unul singur, dar cresc din
ceva, au nevoie de aceste canale de comunicare.
Ori mie mi se pare că noi ne ostracizăm și ne
închidem fără să mai avem zidul Berlinului, fără
să mai avem închisorile obișnuite, dar ni le
reconstruim noi din propria noastră voință.
- Consideri că scriitorul, artistul, sunt tratați
în mod diferit în Franța, față de ceea ce se
întâmplă la noi?
- Eu pot să intru aici în conflict cu enorm de
multe alte păreri. Cred că cei de acolo acceptă nu
valoarea de excepție, acceptă că fiecare ființă
umană este o valoare potențială. De aici încolo
discuțiile pot să meargă în enorm de multe
direcții. Eu cred că noi punem un enorm accent
pe valoarea excepțională, neavând nici un criteriu
de a o selecta. De aici apar enorm de multe valori
excepționale care sunt alese după niște criterii
necunoscute nimănui. Drept care apar suișurile,
coborâșurile, scandalurile, dezagreabilele
demascări... Cădem și intrăm în manualul
cititorilor de dimineața până seara ca membri din
oricare partid, suntem o echipă de fotbal care
n-are nici portar, n-are nici margine, n-are nici
arbitru, dar dă la gioale de nu se vede...
- Te-aș ruga să-mi vorbești despre fundația
Ioana Crăciunescu.
- Fundația Ioana Crăciunescu de-abia a luat
ființă. Se numește așa dintr-un criteriu deloc
orgolios, pur și simplu e o fundație făcută cu
ajutorul lui Thierry Chaillous, un prieten care s-a
apropiat de România într-o formă naturală, tot
așa cum m-am apropiat și eu de Franța, cu o
curiozitate deschisă. El a vrut să contribuie la
crearea acestei fundații, și a fost și dorința lui să
se numească așa, fiindcă eu am fost cea care i-am
făcut deschiderea către acest univers. Cred că am
adus foarte mulți francezi și i-am apropiat de
România, pentru că am putut să fac asta; și o
definiție a mea este că sunt transmițător de
căldură, sunt un metal bun transmițător de
căldură. Nu o fac cu vreun scop, nu o fac cu vreo
necesitate, pur și simplu pot să duc niște valori
de aici în Franța și să aduc niște valori de acolo
aici. Fac eu pe cărăușul. Fundația a apărut exact
din această necesitate, pot să ajut să fie cunoscută
cultura română în Franța, cum de asemenea
cunosc destul de multe valori franceze sau din
alte țări din Europa cărora pot să le înlesnesc
colaborarea într-o Europă normală, cu oameni de
aceeași valoare, de aceeași calitate sau
complementari, să spun, pentru proiecte mai mari
decât cele pe care le putem face de unii singuri.
Această fundație se numește și „Urgent” pentru că
cred că unul din factorii care ne lipsesc este
urgența. Dacă ai o criză cardiacă și chemi mașina
urgenței, și dacă ea ajunge după trei ore e prea
târziu. Prefer să fiu la fața locului, să-l iau pe om,
să-l duc în cârcă și să-l salvez. Vreau să intervin în
acel spațiu dintre „se poate”, dar trebuie chiar să
se și poată, nu e un „se poate” virtual, trebuie să
și ajungă unde trebuie un lucru. E o fundație pe
care am gândit-o de tip „civilizație și cultură”,
punând pe primul loc civilizația, pentru că știu că
avem multă cultură, avem și să exportăm cultură,
dar în materie de civilizație, n-avem loc de
import. La capitolul civilizație stăm destul, destul
de rău. Putem vedea asta inclusiv la nivelul
oamenilor din diplomație. Poate se supără cineva
că spun asta. Noi punem pe ultimele locuri
formele minime de civilizație. Civilizația e ca și
regulile de circulație cu automobilul, e un alfabet
pe care îl respectă toată lumea, e un cod.
- Există în viața fiecăruia dintre noi niște
întâlniri capitale. Care ar fi acestea pentru tine?
- Am o enormă trezorerie pe care o numesc
„prieteni”, dar întotdeauna mi-e greu să-i enumăr,
dintr-un motiv simplu: precis că omit pe cineva.
Dar aș putea să spun că o mare parte din viața
mea am avut norocul să cunosc oameni ieșiți din
comun și ei să mă accepte pe lângă ei și eu să
învăț de la ei. E ciudat, uneori am învățat de la
cei care n-aveau nici un nume celebru. Alteori m-
am îmbogățit cu starea asta poetică, cum a fost
prietenia cu Nichita sau cu Mazilescu, sau cu
Madi... Mi-e greu la nume, pentru că realmente
intru într-o zonă de suferință, intru în Dunăre și
mă înec de una singură de câte geamanduri
sufletești port la gât. Dar cred că sunt și întâlniri
importante, de genul celor pe care le-am avut
când eram la Institutul de Teatru. Eram la
Actorie, dar am învățat mult teatru de la
profesorii de la Regie, cum au fost Penciulescu,
George Banu... În film, o întâlnire cu Pintilie și cu
Danieliuc, cu Mureșan; Dan Micu, în teatru...
Acum doi ani l-am cunoscut pe Lobo Antunes și
am discutat lucruri despre scrierea poemului, a
încercat să-mi arate pe un poem de-al meu o
traducere în portugheză și am înțeles cred într-un
sfert de oră ce n-am înțeles timp de douăzeci de
ani de când ștergeam eu cu guma la cuvinte...
Cred că am întâlnit oameni extraordinari în
lumea asta, cu care am putut vorbi și care mi-au
dat ceva: ceea ce se numește siguranța că suntem
familii, desigur împrăștiate pe planetă, dar că
dintr-o privire ne putem întâlni și putem să ne
transmitem acea undă de bucurie și energie de a
ne trăi fiecare secundă din viață, pentru că
merită...
-	Nu pot să nu te întreb despre planurile tale.
- Am în România proiectul inevitabil de a
scoate o antologie selectivă de care se ocupă
poetul Marian Drăghici, la Editura Vinea, o
culegere de poeme noi tot la Editura Vinea. În
franceză nu scriu o carte acum, am în schimb un
proiect legat de fotografie și scriitură, împreună
cu Mihaela Marin, o carte cu fotografii legată de
factorul civilizator al închisorilor. În rest, joc
multe spectacole și pregătesc multe spectacole,
unele cu baza de lansare dinspre România spre
Franța, altele cu baza de lansare din Franța spre
România și... Dumnezeu să-mi dea sănătate.
-	Ce te leagă de Cluj?
- „Supa de ceapă” apărută la editura Dacia,
poeții din Cluj, tu, Muri, puțin din Grădina
Botanică. Și m-a și pupat un băiat în Cluj odată
când eram tânără.
-	Îți mulțumesc.
■
Interviu realizat de
Letiția ILEA
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
filosofie
Încotro se îndreaptă călătoriile?
Cine participă la ele?
Olga Rubitschon (Elveția)
I.	Observații preliminare
Cuvântul „filozofie" semnifică de la Platon
încoace "dragostea pentru înțelepciune" și nu
cunoașterea. Arta filozofării constă înainte de
toate în a formula întrebări. Pentru Immanuel
Kant întregul domeniu al filozofiei este reductibil
la patru întrebări: Ce pot cunoaște? Ce trebuie să
fac? Ce pot spera? Ce este omul? Meșteșugul filo-
zofiei constă în dezvoltarea și motivarea unor răs-
punsuri la aceste întrebări. În teza mea, confrun-
tarea filozofică cu turismul, problema eticului
ocupă locul central. Acest lucru se raportează la a
doua întrebare kantiană: Ce trebuie să fac, ce tre-
buie să facem? „A trebui" îl înțelegem ca obligație
morală și promovare a unor acțiuni responsabile.
Călătoriile pe care le întreprindem, în zilele
noastre, cunosc deja o tradiție. Cum se desfășurau
ele acum două sute de ani? Joseph Haydn pără-
sește Viena - după ce Salomon îl convinsese cu
greu să accepte invitația la Londra - pe data de 15
decembrie 1790. El călătorește cu caleașca și trece
prin Munchen, Wallerstein și Bonn. La sfârșitul
lunii ajunge în Calais unde urcă la bordul unui
vas cu pânze și datorită vântului favorabil sosește
în prima zi a anului 1791 în Dover. La Londra
ajunge în ziua următoare. Deci, s-au scurs mai
bine de două săptămâni de la plecarea din Viena.
Astăzi călătorim altfel și, mult mai des, din
pură plăcere. Privit astfel, turismul, după pionera-
tul pe care-l cunoaște în secolul al Xl-lea, devine
piesa de rezistență a secolului XX. Se poate for-
mula, puțin polemic și astfel: pământul, trecând
prin diferite trepte ale civilizației, a devenit de la
desțelenirea terenurilor pentru agricultură, la
exploatarea resurselor naturale și industrializare și
până la configurarea timpului liber, un articol de
consum. Rezultatul: colapsul ușor de imaginat
acum, al eco-sistemului, duce la creșterea interesu-
lui pentru filosofie, pentru etic. Cine e în măsură
să ofere modele de acțiune viabile, raportate la
situația noastră actuală? Cum e de întâmpinat
amenințarea pe care noi înșiși am creat-o? Unde
am greșit? În concluzie: ce e de făcut în momen-
tul de față?
Prin această interogație se formulează indirect
două așteptări fundamentale din partea filozofiei.
Eu le numesc: diagnoză și terapie și utilizez în
mod conștient acești termeni proveniți din
domeniul mai puțin exact al științei medicinei.
În partea a-II-a, diagnoza, aduc în sprijinul
tezei mele două temperamente foarte diferite:
Ulrich Horstmann și Gernot Bohme. Pentru posi-
bila terapie (III) îl propun pe Hans Jonas. Iar ulti-
ma parte, concluzia (IV), reprezintă rezumatul
„durabilității" lucrării mele.
II.	Diagnoza
Ulrich Horstmann: Apocalipsa a început deja
„Apocalipsa e în casă. Noi, bestiile, o știm de
mult și o știm cu toții... există o înțelegere
ascunsă, un mare acord nerostit: trebuie să ter-
minăm cu noi și cu cei de o seamă cu noi cât de
curând și cât de irevocabil cu putință - fără par-
don, fără scrupule și fără supraviețuitori... ce ar
purta mai departe ceea ce bestia numește „istoria
lumii", decât speranța unei catastrofe, a unei esca-
tologii, a ștergerii urmelor..., bestia este astăzi în
sfârșit sătulă de poveștile religiei, de utopiile viziu-
nilor paradisiace și de istorisiri despre mântuire,
ea a prins curaj și privește în față inevitabilul...
Adevarata grădină a Edenului - pustietatea.
Scopul istoriei - un câmp de ruine. Sensul - nisi-
pul ce curge suflat din țeastă prin fostul locaș al
ochilor." „Suspecte și arogante" numește Ulrich
Horstmann însuși aceste fraze, care stau la înce-
putul cărții lui Bestia - Conturul unei filozofii a
evadării omului. Rostirea acestor fraze necesită o
perspectivă antropologică, posibilă și într-o cap-
sulă spațială care s-ar găsi pe o rută ce face impo-
sibilă întoarcerea pe Pământ și lucrul acesta ar fi
știut. Unei astfel de perspective i se supune întrea-
ga istorie a omenirii de la primele mitologii
trecând apoi prin istoria filozofiei de la Platon la
Macchiavelli, Montaigne, Hobbes, Leibniz,
Voltaire, d' Holbach, Hegel, Schopenhauer,
Nietzsche și până în secolul nostru la Gehlen,
Cioran, Foucault. Judecata ce rezultă de aici, „...că
noi nu am fi mai buni", ascunde sensul istoriei
bestiei, propria ei distrugere fizică și ștergerea
oricărei amintiri a eufemismului om. Abia după
aceasta va fi din nou „Edenul pe Pământ".
Aceasta este obligația unei rațiuni antropofage:
„Să prindem curaj... să distrugem planeta noastră
cu metabolimul sleit."
Ulrich Horstmann și-a publicat cartea în 1983,
deci cu șase ani înainte de Rio, dedicând-o
„Nenăscutului și acelor Yahoo care sunt în
măsură să deosebească știința de satiră" (Yahoo
sunt animalele-oameni din împărăția cailor nobili
în Gulliver al lui Jonathan Swift). Turul de ori-
zont al lui Horstmann trebuie înțeles ca istoria
acelei rațiuni, care a văzut întotdeauna ceea ce ar
putea fi și nu este, faptul că noi suntem furnizați
fără drept de apel unui proces prin care ne auto-
eliminăm și pe care nu suntem în stare să îl con-
trolăm.
Ulrich Horstmann nu este filozof de profesie,
el este filolog. Cartea sa o înțeleg ca pe o încerca-
re de filozofare diagnostică, ce ia în considerare
cel mai periculos talent al „bestiei": să ia locul
celuilalt și să pozeze nevinovăția.
Gernot Bohme: Relația noastră cu natura s-a
transformat
„Dacă am putea alege între o baie în mare și
una într-un bazin, dacă am putea alege între un
măr netratat și unul crescut prin mijloace artificia-
le, dacă am putea alege unde să ne petrecem con-
cediul, în mijlocul naturii sălbatice sau într-an loc
industrializat, atunci alegerea ar fi clară: bineînțe-
les, natura. Presupunând evident că în mare nu
înoată rechini, meduze veninoase sau pungi de
plastic, presupunând că mărul nu are pete și că
nu este plin cu viermi. Presupunând că natura săl-
batică este un paradis."
Cu aceste fraze provocatoare începe cartea lui
Gernot Bohme Bineînțeles, natura, care apare în
1992, trei ani după Rio. Autorul pune surprin-
zător de clar diagnosticul relației noastre cu „natu-
ra": o relație dereglată. Nici o definiție a naturii
oferită de-a lungul istoriei de către filozofia natu-
rii nu poate cuprinde în totalitate relația actuală a
omului cu natura.
O privire asupra celor cinci încercări, devenite
deja clasice, de definire a ceea ce este natura va
scoate în evidență lucrul acesta. Într-adevăr au
fost oferite diverse „antonime" termenului
„natură" și calității de „natural", dar în fond ace-
stea mai mult au obturat privirea asupra naturii
decât au clarificat-o.
În primul rând ar fi diferențierea (făcută de
sofiști) între natură și regulament, așa cum o
cunoaștem în diferența dintre dreptul natural și
cel pozitiv. Oricum, pornind de la acest fundal au
fost definite drepturile omului.
O a doua definiție (după Aristotel) vede natu-
ra în opoziție cu tehnica. Ceea ce este natural,
trăiește prin sine însuși, ceea ce e tehnic este
dependent de om. Aristotel a dat următorul
exemplu: Dacă îngropăm în pământ un pat din
lemn de salcie, nu va crește din el alt pat, ci o sal-
cie. Natura se regenerează.
În al treilea rând se face distincție între natural
și simulat, pervertit (tradiția Socrate-cinici-stoici).
Un mod de viață cumpătat este în acest sens
natural. Aceasta distincție cuprinde și ceea ce nu
este privit drept natural, respectiv ceea ce e în
contradicție cu ordinea creației (tradiția lui Pavel),
de exemplu homosexualitatea.
O a patra definiție opune natura culturii, deli-
mitează naturalul de civilizat (de exemplu maxi-
ma lui Rousseau „Retour a la nature" se apropie
de această definiție, cu toate că Rousseau refuza
interpretările istorice). Expedițiile din secolul al
XVIII-lea promovează imaginea „sălbaticului bun"
(exemple: Karl May, Castaneda).
În sfârșit, în al cincilea rând, există distincția
natura interioară și natura exterioară (Descartes,
Kant). Privind astfel lucrurile, există natura lumii
exterioare, obiectele, pe care le putem percepe
prin simțuri, și există natura interioară, sufletul.
Cu alte cuvinte e vorba despre diferența dintre Eu
și non-Eu.
Concluzia care se poate trage din enumerarea
principalelor definiții ale „naturii" este, potrivit lui
Bohme, următoarea: „Ele sunt și astăzi valabile ca
și presupoziții atunci când vorbim despre natură.
Însă aceste presupoziții pot să nu mai fie legiti-
me, pentru că numitele opoziții nu se mai susțin.
Prin aceasta termenul de natură conține ceva
nedeterminat, referirea la natura devine ideolo-
gie...".
Ce înseamnă mai clar acest lucru? Cine
vorbește astăzi în numele naturii se referă doar
aparent la ceva de la sine înțeles, pentru că de
fapt nu este clar ce este natura și ceea ce înțele-
gem prin aceasta, și la fel de puțin clar este care e
natura pe care o dorim. În același timp nu trebuie
omis faptul că termenii vechi referitori la natură
sunt și ei în esență responsabili de problemele
actuale ale mediului. Filozofia este deci provocată
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
să găsească un răspuns alternativ la întrebarea: ce
este natura?
În centrul întrebării filozofice „ce este natura",
stă pentru Gernot Bohme relația omului cu natu-
ra. Este necesară o revizuire a acestei relații, care
trebuie dezvoltată din dialectica apartenenței sau
a non-apartenenței omului la natură. Scopul este
un termen al naturii, care să se reflecte normativ
asupra acțiunilor noastre. Interesul pentru o nouă
etică este, după Bohme, în fapt interesul pentru o
nouă filozofie a naturii; aceasta este premisa unor
recomandări etice responsabile pentru comporta-
mentul și atitudinea noastră față de natură și față
de noi înșine. La fel de clar este unde trebuie
începută această revizuire: „Dacă (într-adevăr)
prin gândire... poate fi introdusă o revizuire a
relațiilor omului cu natura, atunci critica la filozo-
fia rațiunii, filozofia conștiinței și filozofia subiec-
tului, la care se lucrează în prezent, ar putea con-
stitui fundalul acestui demers."
Gernot Bohme împreună cu fratele său,
Hartmut, au oferit această critică. Alteritatea rațiu-
nii descrie critic raționalismul ca pe un proces al
scoaterii în afara granițelor în primul rând a ceea
ce nu este rațional, a iraționalului, a indecentului, a
trupului, a dorinței, a sentimentelor, a fanteziei - a
naturii. „Ceea ce apare pe scena istorică a sfârșitu-
lui de secol al XVIII-lea, sub veșmântul universa-
lității antropologice, ca om, ca eu inteligibil, ca
cetățean matur, este un produs și o decizie."
Revizuirea acestei decizii și crearea pe această bază
a unei noi etici este misiunea unei noi filozofii a
naturii.
Și acum? Ce se întâmplă mai departe? Ce e
de făcut cu provocarea antropofagă a lui
Horstmann și cu apelul pentru o „alteritate a
raționalului", pentru o nouă filozofie a naturii și
o nouă etică?
După părerea mea, Hans Jonas a preluat și a
acceptat - parțial, sau altfel zis, preventiv - atât
provocarea cât și invitația. Cuvântul „preventiv"
nu trebuie să ne mire: filozofii nu inventează pro-
blemele care ne preocupă, ei sunt pe de o parte
vizați și afectați, iar pe de altă parte discuția a
început demult. Asupra „dialecticii raționalismu-
lui" au făcut deja referiri, de exemplu,
Horkheimer și Adorno, și asta se întâmpla în
1944.
III.	Terapia
Hans Jonas: Principiul responsabilității
Hans Jonas nu vorbește explicit despre o etică
a filozofiei naturii. Însă subtitlul lucrării lui de
bază, Principiul responsabilității, este Încercare de
etică în civilizația tehnologică. Astfel și Jonas
revendică o nouă etică. „Prometeu înlănțuit defini-
tiv, căruia știința nu îi oferă puteri, iar economia
îi dă un impuls neobosit, recurge la o etică ce își
înfrânează de bună voie puterea, pentru a nu
aduce nenorocire omului... Subordonarea naturii
în scopul fericirii umane are urmări excesive, care
se reflectă asupra naturii umane însăși, și care
conduce la cea mai mare provocare ce a rezultat
vreodată din propria acțiune a existenței umane."
Ce trebuie să realizeze în concluzie o „nouă"
etică? Jonas formulează aproape platonic: aceasta
nu este interesată „doar de soarta omului, ci și de
imaginea omului, nu doar de supraviețuirea fizică,
ci și de integritatea ființei (omenești)". Noua etică
nu vorbește doar despre mine și despre aproapele
meu aici și acum. Ea vorbește despre posibilitatea
ființării umane inclusiv pentru viitor. De această
dimensiune a viitorului nu a ținut cont în mod
special nici un fel de etică de până acum.
Noutatea constă în faptul că acum este vorba
despre acțiuni ale căror urmări merg foarte depar-
te în viitor.
Altfel spus: Binele de la care trebuie să por-
nească o nouă etică cuprinde nu numai oamenii
cu care am de a face, sau care trăiesc în prezent
și sunt indirect afectați de acțiunile mele, ci uma-
nitatea ca idee. Binele de la care trebuie să por-
nească o nouă etică se răsfrânge nu doar asupra
prezentului sau a viitorului apropiat în care eu voi
trăi sau asupra viitorului generației care îmi
urmează, ci asupra viitorului în mod generic.
Binele pe care îl presupune o nouă etică trebuie
să fie în măsură să indice direcții chiar și atunci
când amenințarea sau pagubele sau eficiența, ca
rezultat al unor acțiuni umane, nu pot fi prevăzu-
te clar sau nu sunt indisolubil legate una de
cealaltă.
Astfel responsabilitatea, ca element purtător al
eticului, este provocată maximal. Sunt necesari
mega-pași: de la om ca individualitate la comuni-
tatea întregii lumi, de la Aici și Acum la un viitor
deschis, de la confruntarea cu sau bun-sau rău la
rezolvarea atât a binelui, cât și a răului. Mai
departe trebuie luată în discuție puterea de con-
vingere care să fie în măsură să conducă la recun-
oașterea globală a acestui bine.
Hans Jonas crede că a găsit un imperativ, care
să corespundă acestor pretenții: „Acționează în
așa fel încât rezultatele acțiunilor tale să fie com-
patibile cu permanența adevăratei existențe
umane pe pământ." Indirect sunt presupuse aici
următoarele valori: libertatea și demnitatea indivi-
dului care sunt intrinseci adevăratei existențe
umane. În condițiile date avem dreptul să punem
în joc propria noastră viață, dar în nici un caz pe
cea a umanității. Toate acțiunile vor fi judecate în
funcție de efectele pe care le pot provoca.
Umanitatea viitorului are pretenția de a exista, iar
acest lucru devine pentru noi, cei care trăim azi,
obligație.
Jonas este conștient că imperativul propus de
el nu este ușor de argumentat. El reușește doar în
măsura în care abrogă o teză care până acum nu
a fost contestată în istoria filozofiei. Filozoful
englez, David Hume a constatat că nu se poate
trece niciodată de la un „este" la un „trebuie". Se
pot face nenumărate observații asupra obiectelor,
cum anume sunt acestea, dar în mod logic nu
vom putea trage niciodată vreo concluzie despre
cum ar trebui ele să fie. (Cine face totuși așa
ceva, cade în capcana unei „greșeli de concluzio-
nare naturaliste".)
Jonas nu acceptă constatarea lui Hume, pen-
tru el este valabil exact contrariul. Orice „a fi"
uman îl presupune pe „a trebui". Pretenția lui „a
fi" pentru un „a trebui" se poate exemplifica prin
responsabilitatea pe care părinții o au față de noul
născut. Aceasta este pentru Jonas dovada concretă
că viața trebuie să existe pe pământ. Faptul că
părinții sunt capabili să ofere îngrijire copilului,
este dovada că trebuie să facă acest lucru. Kant
afirma: „Poți, fiindcă trebuie!". Jonas modifică
aceasta afirmatie în: „Trebuie, fiindcă poți!".
Perceperea efectivă a responsabilității, care este
revendicată de către acest imperativ, este posibilă
datorită unei așa zise virtuți, de care sunt capabili
toți oamenii: ei au capacitatea să prevadă și să
gândescă înainte pericolul. Jonas numește aceasta,
„euristica fricii". Nu e ușor de înțeles această
denumire, pentru că termenul de frică are în mod
normal conotație negativă. Frica la care se referă
Jonas nu este una descurajantă, din contră - ea
îndeamnă la acțiune.
Ce înseamnă aceasta? Recunoașterea răului ne
este mult mai la îndemână decât cea a binelui.
Abia când ceva ne îngrijorează recunoaștem și ne
dăm seama de valoarea lui. Doar frica de a pierde
ceva ne permite accesul la o soluție de natură
etică. Când ieșirea dintr-o situație este neclară,
când nu putem face o evaluare a posibilelor
urmări negative sau pozitive ale acesteia, atunci
Jonas recomandă să pornim în acțiunea noastră
de la prognozele cele mai sumbre. Recurgerea la
această soluție presupune curaj și putere de deci-
zie. Astfel la baza acțiunii susținute etic, stă un
sentiment care are o eficacitate globală și poate fi
receptat intersubiectiv. Forța vitală este cea care
face viabil imperativul lui Jonas: „Nu pune în pri-
mejdie condițiile dăinuirii umanității pe pământ!".
Cu „principiul responsabilității", Jonas concepe
o etică conștientă de pericolul situației în care ne
aflăm, chiar dacă îl citează „numai" pe Prometeu
și nu Apocalipsa. Cu „euristica fricii" a pus bazele
unei etici care se închide raționalismului unilateral
și face eficientă acțiunea „alterității rațiunii", fără
a renunța la rațiune. Chiar dacă Jonas nu
folosește în mod explicit acest termen, etica res-
ponsabilității, așa cum o vede autorul, este o etică
a durabilității. Ea constituie o posibilă terapie.
IV.	Concluzie
O recapitulare în pași repezi:
Primul pas: ne găsim în mijlocul problemei. Al
doilea pas: Care este de fapt problema? Două dia-
gnosticări exemplare: Ulrich Horstmann și Gernot
Bohme. Al treilea pas: terapia. Hans Jonas
Principiul responsabilității, proiectul exemplar al
unei etici a durabilității.
Unde rămâne răspunsul la întrebarea mea?
Încotro călătoria? Cine participă? Ce trebuie să
facem pentru dezvoltarea unui turism care să fie
durabil și să rămână așa și pentru generațiile viito-
are? Să practicăm o durabilitate resposabilă?
Concluzia mea: nu avem altă soluție decât să
ne prescriem principiul responsabilității. Trebuie
(!) în mod benevol (!) să ne supunem unei terapii,
care eliberează forțe pe care până acum le-am des-
calificat. Trebuie să exersăm utilizarea fricii în sco-
pul a ceea ce e pus în joc; și acest lucru să-l pri-
vim dintr-o perspectivă foarte largă. Nu mai e
vorba de interese individuale (indiferent dacă vor-
bim de interese egoiste sau de altruism), ci de
întreaga lume în totalitatea ei și de întreaga
omenire văzută ca posibilitate. Concretizarea celui
mai mic detaliu, luarea oricărei hotărâri presupu-
ne curaj. Curaj este necesar și în înțelegerea faptu-
lui că ceea ce hotărâm și ceea ce facem se mișcă
în spațiul tensional „atât binele-cât și răul".
Gunther Eich a spus cândva: „Totul te
privește". Aici mai e de adăugat: „Nimic nu e
ușor". A vedea și a concretiza aceste lucruri, iată
scopul călătoriei noastre. De vrem, de nu vrem,
participăm cu toții la ea.
■
Traducere de
Mirela Pop
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
3
T) Black Pantone 253 U
[23”
Black Pantone 253 U
intermezzo clujean
Locuri °i personaje (II)
Petru Poantă
Casa își afirmă vocația fondatoare de
evenimente culturale de anvergură cu
prima ediție a Festivalului național
“Primăvara studențească" din 1966. Asupra lui voi
reveni. Începînd din acel an și cam pînă la criza
mondială a petrolului, străzile orașului erau
spălate mecanizat noapte de noapte. Dar mașinile
cu aspersoare, pe care le numeam tulumbe,
împrospătau doar spre dimineață asfaltul ce
fusese luat la purecat de măturători zeloși și
disciplinați. Îi vedeam uneori cum trebăluiau: în
grupuri mici, silențioși, păreau niște prezențe
fantomatice pe străzile înguste din preajma
Universității, străzi cu atmosfera lor sfumato,
redate imaginarului baroc. Despre ei scria atunci
echinoxistul Dinu Flămând un poem glorios, iar
noi, ceilalți, copii teribili ai nopții, ni-i imaginam
drept ultimii descendenți fanați ai amorezilor
pătimași și senzuali din Cîntecele țigănești ale lui
Lorca și M.R. Paraschivescu. Măturătorii Clujului,
cu apariția lor vag neliniștitoare, cu grația lor
primitivă, dădeau o culoare indicibilă orașului.
Meseria însăși avea prestanță; ea întreținea lustrul
de pe panașul cetății și constituia o sursă a faimei
acesteia. Vreau să spun, astfel, că o comunitate
care respectă o asemenea meserie are o profundă
Marcin Bialas (Polonia)
vocație a salubrității. Promiscuitatea străzilor
clujene a început o dată cu decăderea acestei
meserii, respectiv cu invazia măturătorilor amatori
pe care municipalitatea n-a putut să-i înlocuiască
cu aspiratorul. Reîntorcîndu-mă la anii studenției
mele: iluminat cu discreție odihnitoare, după
miezul nopții orașul somnola într-un fel de
penumbră vag-elegiacă. Străzile, aproape pustii,
erau locuri securizante și spații ale reveriilor
sentimentale. Restaurantele, în schimb, forfoteau
de lume pînă la ore tîrzii, unele avînd chiar
program de noapte. Devenise celebră "Ciorbăria”,
în incinta berăriei Ursus. Se deschidea la orele 24
și funcționa pînă în zori, cu un meniu bestial,
potrivit ieșirii din mahmureală: năpraznicul turț,
de peste 50 de grade, și ciorbe dureros de acre.
Acolo, împreună cu prietenul Petrișor Ciorobea,
l-am cunoscut într-o noapte pe poetul Alexandru
Căprariu, secretar general al revistei Tribuna în
acea vreme, urmînd să devină din 1969 primul
director al editurii "Dacia”. Verva sa bahică,
insolent condimentată cu trivialități și măscări
argotice, ne-a aruncat de-a dreptul în stupoare.
Vedeam pentru întîia oară un poet turmentat, dar
în curînd aveam să descopăr că boema constituia
o a doua natură pentru mulți scriitori români. La
chefuri, Al. Căprariu devenea un personaj fabulos
și contradictoriu. Pe uscat, avea agudezza, acea
ascuțime manieristă a spiritului aptă de
paradoxuri subtile. Alcoolul luat cu măsură i-o
punea în spectacole de ironii feroce, care puteau
însă declina, cu întețirea consumului, în cinisme
grobiene. Oricum, era o figură pitorească a
Clujului, dar una "amfibiană", aparținînd
deopotrivă boemei și nomenclaturii. Poet și
publicist talentat, rămîne totuși un scriitor de
linie secundă, principala lui operă fiind editura
"Dacia”. A construit temeinic o instituție și a dus-o
eficient în spate mulți ani cu relațiile sale oculte.
Un alt boem din aceeași generație, tot tribunist
pînă a ajuns director al Studioului de radio Cluj,
deputat pentru o legislatură în Marea Adunare
Națională, a fost prozatorul Vasile Rebreanu. Ca
și Al. Căprariu, era un risipitor din grandomanie,
dar își satisfăcea frenezia boematică de preferință
în medii tavernale, cu indivizi marginali și
dubioși. Om al cotloanelor impure și al culiselor
politice, din atracția pentru abjecție a reușit,
compensativ, să scrie unul dintre cele mai
frumoase romane de dragoste din literatura
română, Un caz de iubire la Hollywood (1978).
Este o love story, contaminată de o scurtă
experiență americană. L-am văzut însă prima dată
într-o împrejurare solemnă, în incinta Casei, în
1966. În sala de spectacole, în prezența a
aproximativ o mie de participanți, își lansa micro-
romanul Călăul cel bun. Cartea era un
experiment literar foarte îndrăzneț în acel
moment, el polemizînd fătiș cu clișeele încă
redutabile ale "realismului socialist”. Constituit pe
o schemă de basm, imaginarul prospectează
zonele lirice și absurdul existenței. Dar, înainte de
orice, avem de-a face cu o scriitură insolită în
context, ceea ce făcuse din Vasile Rebreanu
protagonistul unui eveniment cultural neobișnuit.
O mie de oameni la o lansare de carte: este
imaginea de început, cumva halucinantă, a unui
interval în care fascinația cărții a instaurat unul
dintre cele mai prolifice mituri ale cotidianului. În
Cluj, eu am văzut primele cozi la volumul de
Poezii al lui Lucian Blaga și la Procesul lui Kafka.
Tot la Casă, la o conferință a lui Liviu Rusu
despre Titu Maiorescu, de curînd reabilitat, se
adunase lumea ca la un concert de muzică rock.
Prin nu știu ce miraculoasă intuiție colectivă, se
năștea un cult al valorilor, pe care discursul
ideologiei oficiale a încercat să-l îngîne un timp.
Apăruse și un fenomen în aparență degradant:
cărțile foarte căutate, cu o anumită aură
subversivă (de pildă, Mircea Eliade ori Istoria... lui
G. Călinescu) deveniseră prețioase obiecte de
șpagă sau cadouri de lux. Multe intrau în circuitul
comerțului la negru, se vindeau pe sub mînă, la
prețuri de speculă sau prin relații. Detestabil în
sine, un asemenea mecanism transformase totuși
cartea într-o marfă privilegiată. Un fapt ciudat
însă: în acest mediu cultural explosiv și dominat
de prezența cărții, Casa nu și-a întemeiat o
biblioteca redutabilă. E o absență semnificativă
pentru mentalitatea managerială de atunci,
orientată aproape exclusiv de cultura de
divertisment. În sediul ei, cartea intra cu chirie, își
consuma diversele ritualuri imaginate din afară,
precum lansările ori, mai tîrziu, mici "saloane”
improvizate pentru o zi, apoi pleca.
*
În anii ’60, orașul avea consistență intelectuală
și o densitate șocantă de personalități aparținînd
24
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
~2*1
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
“culturii înalte”. Inteligențele creative ie°eau din
subterană, într-o vizibilitate publică de veritabile
vedete. Începea, pentru o scurtă vreme, lumea
starurilor intelectuale. În universități, epurările din
anii '50 n-au distrus structurile de rezistență.
Mediocritatea și incompetența parveniților din
deceniul șase nu apucaseră să se consolideze, iar
modelele, chiar marginalizate politic, au rămas
mereu active, măcar ca prezențe. Figura tutelară a
Clujului, dezirabilă oficial, era atunci Constantin
Daicoviciu, rector pînă în 1968 al Universității
“Babeș-Bolyai”. Prestigiul îi venea din autoritatea
de istoric, însă și dintr-un anume nonconformism
care părea să-l situeze în răspăr cu oficialitățile.
Personaj cu aură, fascinant, vorbea fluent limba
latină, însă era un om modern și cu o discretă
înclinație spre boema “subțire”, rasată. Avea
tabieturi publice, formatoare de imagine. Zilnic își
lua cafeaua și coniacul la cofetăria “Silvia”
(„Verde”), la o masă reținută în permanență
pentru el. Se spunea că el însuși numise astfel
cofetăria după numele frumoasei șefe a acesteia.
și o făcuse într-un fel de recidivă a tinereții
amoroase. Dar în imaginarul colectiv,
popularitatea definitivă și-o dobîndise ca
“descoperitor” al cetăților dacice, și asta pe fondul
renașterii ideii naționale. Prin opera și prin
prestigiul personal, el reactualiza cultul colectiv al
strămoșilor. Devenea fondatorul și garantul
sentimentului național care izbucnea exaltant la
începutul deceniului șapte. În 1967, în seara de
24 ianuarie, de ziua Unirii Principatelor, în Piața
Păcii din fața Casei se adunase o mare mulțime
de studenți. În masivitatea sa radiantă, “bătrînul”
apăruse ca însuși strămoșul mitic, cîntînd cu
tinerii aceia parcă iluminați Hora Unirii, de curînd
ieșită de sub interdicție. A fost și un ctitor. I se
datorează în bună măsură complexul de cămine
studențești din strada Clinicilor și, mai ales,
construirea Casei. Edificînd parcă marca
naționalismului fondator al deceniului șapte. E
primul “corp arhitectural” al românismului în
ofensivă.
*
Constantin Daicoviciu nu-i o singurătate și
nici o excepție. Ai putea spune că în spațiul
culturii umaniste valorile abundă, unele cu
celebritate deloc provincială. E istoricul David
Prodan, marele Arhivar și naționalistul elegiac,
scriind în taină magnifica Răscoala lui Horea. În
Universitate, avea pregnanță intelectuală istoricul
de artă Virgil Vătășianu, cu studii solide în
Occident și autor al monumentalei sinteze Istoria
artei feudale în Țările Române. Însă într-adevăr
substanțială și catalitică era prezența filosofului
D.D. Roșca, a cărui notorietate venea din
interbelic și se datora atît carierei universitare, cît
și eseului său filosofic, de orientare existențialistă,
Existența tragică. În anii '60, se concentrează
asupra traducerii în românește a operei filosofice
a lui Hegel: un proiect exorbitant, în mare parte
realizat. Însă, dincolo de performanța în sine,
acest efort al filosofului, devenit public, avea în
mediile intelectuale semnificația unei renașteri a
gîndirii, în speță a limbajului filosofic.
Actualizarea lui Hegel echivala, în mentalitatea
epocii, aproape cu o contestare a marxismului. În
Filologie, în schimb, după moartea lui D.
Popovici, modelele lipseau. Liviu Rusu, neputîndu-
și încă reedita lucrările care îi aduseseră
celebritatea înainte de război, își consumă mai
degrabă apatic ultimii ani de profesorat cu niște
cursuri speciale și opționale de literatură
comparată, în care nu era de fapt specialist. Dar,
oricum, exista acolo, legitimator al culturii înalte.
Se afirma însă o altă generație, a lui Mircea Zaciu
și Ion Vlad, în apropierea cărora creșteau Ion Pop,
Vasile Voia, Liviu Petrescu, Ioana Em. Petrescu,
Ion Vartic, Ion Șeuleanu, Doina Curticăpeanu,
Mircea Borcilă, Sergiu Pavel Dan. Nu e doar o
listă de nume. Sînt persoane care dădeau
densitate ambianței intelectuale. Publicau în
revistele vremii, eliberați, prin nu știu ce minune,
de clișeele dogmatismului. De altminteri, Clujul
era (și este) conservator, dar nu habotnic în
dogmatism. Biblioteca profundă a rămas în
permanență vie și activă. Ea a alimentat o elită
consistentă și penetrantă, niciodată coruptă de
limba de lemn. Ei îi aparțineau și mulți medici
străluciți, profesori la Facultatea de medicină,
actori, regizori, muzicieni, artiști plastici, ingineri.
Pe un nivel vizibil și semnificativ, orașul începuse
să trăiască estetic. Mitocanul și navetistul nu-i
devastaseră încă intimitatea. Casa a fost locul în
care, în diverse moduri, elitiștii Clujului s-au
întîlnit între ei de-a lungul timpului. A funcționat
ca un spațiu public sau ca un substitut al
salonului aristocratic pentru această lume care
încerca să-și afirme vitalitatea printr-un cult
estetizant al artelor.
*
Trei scriitori canonici ai literaturii române
trăiesc în Cluj după al doilea război. Doi au fost
agreați de comuniști: Emil Isac (m. 1954) și Ion
Agîrbiceanu (m. 1963). Lucian Blaga moare în 6
mai 1961. Situația lui e specială: neacceptînd nici
un compromis în relația cu puterea comunistă, i
se interzice publicarea creațiilor originale și este
scos de la Universitate. Clujul totuși îl tolerează.
Devine cercetător la Institutul Academiei și
bibliotecar la Biblioteca Universitară. Traduce și
publică Faust (1955) de Goethe, două volume din
scrierile lui Lessing și o antologie din lirica
universală. Aflăm, după 1990, că în toată această
perioadă securitatea l-a urmărit în permanență,
dar și că, din culise, o autoritate ocultă l-a
protejat. Oricum, n-a trăit în mizerie și a avut
libertate de mișcare. Scrie enorm acum. Își
încheie trilogiile, definitivîndu-și incoruptibil
sistemul filosofic. Scrie cîteva volume de versuri,
memorii, romanul Luntrea lui Caron ș.a.
Scriitorul se afla, așadar, într-un soi de semi-
clandestinitate și într-o rezistență cumva acceptată
de oficialități. Era o prezență reală și fantomatică,
deopotrivă; un marginal paradoxal, care focaliza
asupra existenței sale diverse și contradictorii
interese, așteptări, curiozități, aprehensiuni.
Tocmai acest destin de marginal glorios i-a
conferit poetului calitatea și prestanța unui reper
moral și intelectual fundamental. Absența publică
a operei intensifică și enigmizează întrucîtva
prezența autorului. În imaginarul decompensat, al
elitei cel puțin, existența lui Blaga este încet, încet
mitificată. În cercuri privilegiate opera sa e,
desigur, cunoscută și citită. Scriitorii tineri, cu
vederi liberale, îl frecventează în secret și, la
început timid, acceptă autoritatea modelului.
Lirica blagiană, îndeosebi, a avut în acest interval
o acțiune fermentativă. S-au lăsat seduși de ea
poeții de la Steaua (A.E. Baconsky, Aurel Rău,
Aurel Gurghianu), dar și unii care trăiseră la Cluj
sub magia scriitorului și debutau după 1960,
precum Ana Blandiana ori Ioan Alexandru. Chiar
primii echinoxiști (Adrian Popescu, Horia
Bădescu, Ion Mircea) sînt, în parte, niște blagieni.
Volumul de debut al lui Ion Mircea, Istm,
probează influențe șocante, de la sintaxa poetică
pînă la regimul imagistic. Fascinația față de
mitopoetica blagiană a poeților afirmați în
Karol Felix (Slovacia)
deceniul șapte și începutul deceniului opt
dovedește această prezență copleșitoare, mitic-
paradigmatică, deși de subterană, a operei
blagiene în sensibilitatea literară a epocii. Uimitor
însă este altceva: sub “stare de asediu”, urmărit,
persecutat, Blaga are o viață amoroasă intensă.
Sfidează nu numai “codul eticii socialiste”, ci și
prejudecățile moralei burgheze, convenționalismul
familial. Creația sa pretinde stimulente erotice și,
prin urmare, poetul devine un seducător, urmînd
probabil modelul goethean. Se îndrăgostește de o
preoteasă și de soția unui medic celebru, fără a
avea complexul adulterului. Își arogă libertatea
(a)morală a geniului. Scrie iubitelor poezii, le
vizitează în căminul conjugal; în aparență, totul în
orizontul “afinităților elective” și al unui eros
spiritualizat. Însă voluptatea faunescă a bărbatului
crepuscular e reală, deși sublimată într-o lirică
ardentă și tulburătoare. Interior e liber,
interdicțiile de tot felul au asupra lui un efect
afrodisiac, iar erotismul activ îi întreține vitalitatea
creatoare. Desigur, Blaga nu a avut
comportamentul unui amant, în sensul comun al
cuvîntului. Iubirile sale sînt, într-un fel, experiențe
inițiatice, “mistere” care transcend realitatea
trivială. Iubește cu sentimentul că practică un cult
al femeii. Aceste aventuri mai mult sau mai puțin
galante ale poetului erau cunoscute și tolerate de
către contemporanii săi. Ele trebuie să fi fost
percepute în deceniul șase ca un nonconformism
conspirativ al omului superior și inadaptabil la
morala ipocrită a timpului, dar și ca un soi de
model fantasmatic. Nimeni nu pare să se fi
scandalizat de această exhibare a omenescului.
Avem de-a face, în fond, cu un “caz” relevant
pentru existența diverselor paradoxuri ale
comunismului autohton. Ca să închei: orașul l-a
salvat pe Blaga, dar, compensativ, ambianța sa,
din deceniile șase și șapte mai ales, a fost
îmbibată de prezența radiantă a acestuia. În
prezent, este, într-o dublă ipostază, vecinul
magnific al Casei: prin Biblioteca Universitară,
care îi poartă numele, și prin bustul din micul
scuar de lîngă bibliotecă.
■
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
umanul cotidian
De ce sociopsihologia si
antropologia familiei?*
■ Petru Iluț
Astfel formulată, întrebarea de mai sus
conține mai multe posibile răspunsuri,
desfăcându-se ea însăși într-un evantai
bogat de subîntrebări, între care cu proeminență
apare următoarea: De ce și de unde asocierea în
același text, practic, a trei discipline în analiza
familiei: sociologie, psihologie și antropologie?
Mai mult, aglutinarea primelor două într-o
singură expresie? Aici răspunsul vine din
constatarea că o disciplină de mult consacrată pe
plan mondial (deceniile 2 și 3 ale secolului trecut
în SUA și, după cel de-al doilea război mondial, și
în Europa), care își face prezența tot mai viguros
și în spațiul cultural autohton - e vorba de
psihologia socială -, cu deosebire la europeni, este
de multe ori echivalabilă cu psihosociologia. De
fapt, în cadrul psihologiei sociale s-au remarcat
două orientări, funcție de metodologie, cadru
teoretic și practicanți: o psihologie socială a
psihologilor (mai mult experimentală și
ocupându-se de reacțiile subiecților în prezența
fizică a altor oameni) dezvoltată de psihologi, și
una a sociologilor, ce vizează legătura dintre
psihic și social la nivel de colectivități în contexte
de viață naturale. Față de aceasta din urmă,
“sociopsihologie” semnifică un accent suplimentar
pe social și deci pe ponderea datelor (teoretice și
empirice) ale sociologiei.
Așa se întâmplă și în lucrarea de față. Ea este
în primul rând una de sociologie a familiei, dar
am încercat articularea cât mai strânsă cu
informații științifice provenite din câmpul
psihologiei sociale. Ar fi fost și neonest și
păgubitor a proceda altfel atunci când se are în
vedere familia ca microcosmos uman, sau
fenomene ce stau plenar sub semnul
psihosocialului, cum sunt alegerea partenerului
conjugal, divorțialitatea, recăsătoria, coabitarea.
Andras Butak (Ungaria)
Cu atât mai mult era necesar acest lucru în
discutarea problemelor și stresurilor pe care
aproape cu fatalitate orice familie le încearcă, și
cu asistența și terapia lor (Cap. 9 și Cap. 10). Aș
menționa aici satisfacția și, în același timp,
mâhnirea provocate de constatarea că în
descrierea și explicarea diferitelor probleme,
carențe, disfuncționalități, și traume familiale
(certuri, neglijențe, violențe, abuzuri etc.) inclusiv
psihologii scot în evidență determinarea tranșantă
a factorilor (macro)sociali, dintre care sărăcia
(asociată cu școlaritatea redusă) e decisivă.
Satisfacție din punct de vedere epistemologic, ca
sociolog, adâncă mâhnire, ca umanist, pentru
gravele inegalități ce există în lume. Mai precis, în
cazul de față, pentru amara concluzie că asistența
și terapia, cu toată importanța lor socială de
netăgăduit, au putere redusă exact acolo unde,
paradoxal, ar fi mai mare nevoie: la segmentele și
grupurile sociale precare ca statut socioeconomic.
Cu privire la antropologie, inițial am
intenționat a numi lucrarea “Socioantropologia
familiei”. Era cu totul îndreptățit, dat fiind faptul
că în general între sociologia și antropologia
culturală există întinse suprapuneri conceptuale și
metodologice, iar în abordarea unor comunități,
structuri sau procese sociale, diferențele sunt
minimale. Fără a intra aici în discuția despre
raportul dintre sociologie și antropologia socială și
culturală (pentru unele observații vezi și Cap. 1,
și în special secțiunea 1.2. ale lucrării de față), voi
spune doar că am ținut să prezint succint
problematica “relațiilor de rudenie” (kinship), care
era conceptul cheie în antropologia culturală
clasică. Acesta din simplul și bunul motiv că în
societățile simple, iliterate, exotice, ce formau
obiectul de studiu al respectivei discipline, în jurul
“relațiilor de rudenie” (a diferitelor configurații
familiale) se desfășura întreaga viață socială. Ele
constituiau instituția pivot a organizării și
controlului social. Dar, cu toate că în societățile
complexe actuale, familia, și cu atât mai mult
relațiile de rudenie, au pierdut din relevanța lor
socială, parentalitatea (forma modernă a kinship-
ului) ce cuprinde, pe lângă familia restrânsă
(părinți, bunici, frați, surori și copii), și alte rude
(unchi, mătuși, verișori, cumnați etc.), continuă să
aibă mare importanță pentru viața individuală și
colectivă. A se vedea, de exemplu, modelele și
mecanismele de migrație externă definitivă sau
pendulatorie de la noi din țară, din trecut și
prezent. Am dezvoltat în lucrare considerații de
acest fel, inclusiv în contextul prezentării
schimburilor intergeneraționale în familia lărgită
(Cap. 8).
Datele antropologice sunt însă semnificative
pentru cultura noastră generală, pentru
dobândirea necesarului coeficient de deschidere
culturală, de înțelegere a varietății formelor de
familie din lume. Necesitate care, în condițiile
interacțiunii tot mai intense și complexe dintre
populațiile lumii, nu mai reprezintă o simplă
problemă de cunoaștere și curiozitate, ci devine
din ce în ce mai accentuat, una pragmatică. Teză
valabilă nu doar pentru cei ce se formează ca
antropologi și sociologi, dar și pentru asistenți
sociali și psihologi, ca, de altfel, pentru tot mai
mulți cetățeni de rând. Tema diversității familiei
contemporane inter- și intraculturale (vezi
secțiunea 8.4.) este astfel una de mare rezonanță
teoretică și practică.
Spațiul cel mai larg este alocat însă analizei
vieții de familie tipice culturii euroamericane,
insistând și asupra unui fenomen din ce în ce mai
răspândit, divorțul, și a dezvăluirii consecințelor
lui. De asemenea, am analizat procesul
semnificativ al perioadei premaritale, precum și
alternativele nonmaritale (celibatul, coabitarea,
familiile monoparentale, văduvia), ilustrate și cu
date statistice. Preîntâmpin în acest sens un
posibil reproș. S-ar putea spune că, deși multe din
cifre se referă la situații de după anul 2000, sunt
numeroase și cele din anii ’70 și ’80 ai secolului
abia încheiat. Cititorul trebuie să aibă însă în
vedere că lucrarea nu este una de demografie,
statisticile nu contează atât în sine, cât au valoare
în argumentația și ilustrarea unor teorii și
concepte care, la rândul lor, încearcă să descrie,
explice și să interpreteze cât mai riguros
fenomene majore ale restructurării instituției
familiale în lumea modernă și postmodernă.
Închei cu remarca că, dincolo de bagajul de
cunoștințe pe care cei ce se specializează în
disciplinele socioumane le pot găsi în textul de
față, cititorul obișnuit însuși poate beneficia de
mai buna înțelegere a unei realități nu doar
complexe și fascinante, ci și acut prezentă în viața
majorității dintre noi, care este familia, cu
antecedentele și implicațiile sale. Așa încât
informațiile de alură științifică despre dragoste,
alegerea partenerului, dinamica contextului
familial - de unde e adevărat că nu lipsesc uneori
grave probleme ca violența, abuzul, gelozia și
infidelitatea, dar unde, ca regulă, găsim și cele
mai mari satisfacții -, și alte teme conexe, pot
avea valoare și pentru uzul personal, pentru
raționalizarea deciziilor premaritale și optimizarea
vieții de familie.
■
Notă:
* Carte cu același titlu în curs de apariție la Editura
Polirom, Iași, 2005.
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
"26]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ex-abrupto
Leul vierului
Radu Țuculescu
Vier, adică podgorean, adică viticultor.
Normal. Se potrive°te perfect celui care se
cheamă Mihai Vieru °i care ne-a pocnit în
cap cu un volum greu, fără a ține cont de
sensi(de)bilitățiile noastre craniene. O carte de
poezie intitulată, hodoronc-tronc, Leul greu
(Editura Brumar, 2005) avînd drept motto
superbe fragmente caragialești care au legături
evidente cu titlul. Aceste „legături” se limitează,
aprubt, doar la atît. Titlu și motto. În rest, e
altceva, stimați tovarăși. O astfel de „nucă în
perete” nu putea decît Mihai Vieru să ne-o
servească. Ceea ce și merităm, în nesfîrșita,
inconștienta și penibila noastră tranziție din toate
domeniile, inclusiv ălea sentimentale. Mihai e un
ludic pînă-n vîrful unghiilor, depășind uneori
margini ludice fără a fii marginal. E capabil de-a
se arăta mereu proaspăt și limpede în priviri, cu
gesturi lipsite de ambiguități, cu rîsul suspect de
curat, cu un umor garnisit de-ascunse melancolii,
nefardat în sentimente (chiar dacă mai
plastografiază sentimente și le aruncă-n sertarul
cu salvări...) ceea ce îi oferă un plus de fragilitate,
dar și (paradoxal pentru unii gomoși) de forță.
Om de teatru, fără a fii teatral, Mihai ne mînjește
cu poezie, încercînd să ne dea un aspect cît mai
terestru, obligîndu-ne să plescăim din palme de
bucurie ori să ne mai narcotizăm cu cîte un sîn
întîlnit pe stradă și să ne credem deștepți dacă
zicem după el: the Pope is the Pope but brother
Torquemada is brother Torquemada. Îi place să
înghită sentimente precum un înghițitor de săbii,
iar imaginile le hăpăie ca și cum ar bea wiskey cu
lingurița.
Poetul are cîteva cuvinte preferate care revin,
nu tocmai obsesiv, în versurile sale. În primul
rînd sîni (parcă noi nu?). Ei sînt blazați, asudați,
plantați, poetul scriind, uneori, pe-un sîn de
hîrtie. Apoi ceața, pliuri de ceață precum faldurile
unei cortine din spatele căreia actorii își arată
ochii creponați de sintagme șchioape, scăldați în
cădelnița uleiului corneean. Consoane cețoase. Și
verde. Nici nu se putea ca Mihai să iubească altă
culoare decît verdele cel tainic, cel simbolic, cel
plin de contraste. Verdele mugurului și verdele
mucegaiului (viața-moartea), cristalul verde al
alchimiștilor ori verdele marțienilor și verdele
pășunilor (green pastures), verdele tinereții lumii.
Mi-l închipui, uneori, pe Mihai singur pe-o imensă
pajiște, lasciv de verde, mestecînd bucățele de
lumină, scotocind norii lui Baudelaire de rațiune,
imaginîndu-și tablouri pe care Durer n-a apucat să
le picteze, visînd delfini decojiți de piele ca niște
piersici zemoase, lăsîndu-se îmbrățișat de-o
căldură căpruie, zîmbind ardent amintindu-și că
odată, taman pe el îl pocnise gîndul să calce pe
urmele lui Cleopa, el care ar fi arat o cîntare a
certurile pe buzele pioase pentru novicii sybillei,
el care a reușit performanța unei apocalipse
egoiste, doar pentru el însuși.
Lui Mihai îi place (asta se întîmplă tot mai rar
în timpurile noastre sexoase, soioase,
sensibiloase, sentențioase, stupizoase, scrofuloase)
să cultive prieteniile, atît cît se mai poate, cît mai
are cu cine... Chiar dacă, în ultimul timp, se
simte printre prieteni precum o casă cu storurile
trase. Prea puțini dintre ei, cei smulși din pavaj
pentru a înfrăți depărtarea cu timpul, au reușit să
rămînă cretin de sinceri, simpli golani inofensivi,
copii ai aceluiași EON. Sînt de acord cu tine,
prietene, dar hai să n-o dăm pe telenovelă. Să ne
prefacem burdușiți de optimism, să ne băgăm
picioare în toată mizeria asta umană ce ne-
nconjoară, în toate amenințările venite de sus, de
jos, de pe laterale și să ne prefacem că nu auzim
cum moartea își încearcă șperaclul la poarta
fiecărei cetăți. Iar dacă face pe nebuna, o vom
pocni-o drept în scăfîrlie cu... leul greu. Să-nvețe și
ea ce-i aia poezie!
■
tutun de pipa
Fotografia
Alexandru Vlad
Mă uit la o fotografie veche, alb-negru,
bătând vag în sepia datorită unei
neglijențe de laborator. Sunt eu însumi,
într-o vie pe jumătate sălbăticită din care se văd
mai mult țărușii și un păiuș mai înalt ca ei.
Trebuie să fi fost toamna - atunci venea
fotograful ca să ne prindă la școală, să ne facă
fotografii de grup și astfel să câștige mai mulți
bani dintr-un singur film. O colecție de capete
tunse, grămădite spre mijloc de teama că am
putea ieși din cadru (în lipsa dovezilor oricine îți
poate contesta existența!) - asta e tot ce mai pot
vedea acum în fotografiile acelea sărăcăcioase,
cum a fost și copilăria noastră.
Dar să mă întorc la fotografia în care sunt
singur în via neglijată. În spate se vede o frântură
de șosea încă neasfaltată, un colț al prăvăliei
sătești. Zâmbesc - un zâmbet lătăreț și plângăcios.
Nu știam ce e aceea a zâmbi până nu mi-a
explicat fotograful: să râzi discret, doar cu buzele,
fără să ți se vadă dinții. Mai degrabă un rictus.
De câte ori l-oi fi afișat de atunci?
Hainele stăteau prost pe mine. Erau
cumpărate de gata și întotdeauna mai mari ca,
fiind în perioadă de creștere, să nu le las cumva
în urmă. Să nu rămână pantalonii scurți și
mânecile până la coate. O iluzie a părinților,
pentru că pantalonii se rupeau în fund și în
genunchi, haina ceda la coate, înainte de-a fi
apucat să depășim semnul făcut cu creionul pe
tocul ușii. Așa că se luau alte haine, la fel de largi
și la fel de ieftine. Văd reverul răsucit, nasturii
lipsă, buzunarele lăbărțate pentru că puneam în
ele tot ce-mi era la îndemână: mere de furat, un
obiect găsit pe drum, o minge de cârpe, și te miri
ce altceva. În ele înfundam șapca imediat ce
ieșeam din curte. De mici disprețuiam orice șapcă
de parcă ar fi fost un rest de placentă. Trebuia să
simțim vântul în păr. Astăzi dacă vântul îmi
răvășește părul puțin cărunt mi-e jenă ca unei
femei bătrâne care se rușinează că vântul i se
joacă cu fustele. Prefer să îndes o șapcă pe cap,
să-mi umbresc puțin ochii și să strâng o pipă
veche între dinți, de parcă aș spune tuturor: nu
doresc mai mult.
De altfel nu-mi mai pasă, copilăria s-a dus, și
odată cu ea și potențialitățile acelea infinite de
dinainte de-a fi optat în viață. Sau de-a fi optat
viața pentru noi.
Nu știu de ce, dar când văd această fotografie
mi se pare acum că tot eu trebuie să fi fost și cel
din spatele aparatului de fotografiat. Cine
altcineva? Nu seamăn prea mult cu cel de acum,
și totuși n-am nici un fel de îndoială, nici măcar
interioară, că eu sunt cel din imagine. Simțurile
mele merg cumva până atunci, în acel moment,
firave - dar n-am curajul să le pun sub îndoială.
Hainele acelea lălâi sunt și acum ale mele: cele pe
care tocmai le port nu stau cu mult mai bine.
I-am făcut odată o fotografie unei fetițe care se
juca veșnic singură în fața blocului, până când se
întorcea mama ei, obosită, de la serviciu. N-o
ținea nimic înăuntru, dar nici afară nu avea cu
cine se juca. Ceilalți copii îi evitau compania, și
ea însăși prefera să fie mai departe de cei care
aveau sandvișuri sau fructe în mână. A trecut
ceva vreme până când i-am dat fotografia mică și
lucioasă, și uitase momentul când o
fotografiasem, cu câteva săptămâni în urmă. Sau
pur și simplu nu știa ce-i aia, nu făcea nici o
legătură între cutia neagră cu lentilă și oprirea
timpului. S-a privit multă vreme în tăcere, fără a
cotesta că ea este cea de-acolo. “Dar ce nu înțeleg
eu”, spuse după o vreme, “este de unde ai știut că
exact acestea sunt hainele mele!”
■
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
zapp-media
Între „păcălitor”
si „orgasmorator”
Adrian Țion
a formator de opinie, televiziunea deține
supremația în manevrarea „vocilor din
public”. Dirijarea sondajelor de opinie
după bunul plac aparține abilității de formulare a
întrebărilor. Asupra acestei teledirijări în
„guvernarea sondajelor” atrage atenția același
pătrunzător analist al fenomenului, Giovanni
Sartori, în Homo videns: „...răspunsurile depind în
mare măsură de felul cum sunt formulate
întrebările (și prin urmare de cine le formulează)
și că felul de a pune întrebarea este cel care
forțează deseori un răspuns improvizat pe
moment”.
După căderea lui Ceaușescu, moda sondajelor
a atins la noi un punct culminant. De la cele
politice la cele distractive. Nu-ntrebăm să
informăm, ci-ntrebăm să ne-amuzăm - părea să fie
motivația. Fata cu microfonul în mână și băiatul
cu camera pe umăr erau omniprezenți pe
trotuarele patriei. Fata oprea un bătrânel bine ales
din aglomerație (de preferință de la țară), știrb și
nebărbierit de o săptămână, îmbrăcat sărăcăcios,
având de obicei o plasă în care ducea spre casă
pâinea cea de toate zilele. „De când n-ați mai avut
orgasm?” trântea intempestiv fata cu o mină
foarte serioasă, pătrunsă de gravitatea
evenimentelor politice prin care trecea țara. Bietul
om rămânea blocat, dar flatat că a fost ales chiar
el din mulțime ca să-și dea cu părerea despre
importantul mers al evenimentelor, firește,
politice, sociale, nicidecum intime. Ca să facă față
situației, omul răspundea bâlbâit, emoționat, fără
să știe în ce capcană e prins: „De mult...”.
Obrăznicătura cu microfonul insista: „Cine credeți
că e de vină pentru că nu avem orgasm?”.
Capcana armată, bucățica de caș la vedere,
șoricelul azvârlit asupra momelii nu mai avea
scăpare. Răspunsul nu putea să fie decât: „Păi... e
de vină... guvernul și... parlamentul...”. Ce mojicie!
Ce umor ieftin obținea fâța (mândră de
cunoștințele ei în materie de sex) în fața unui
amărât apăsat de ani și de griji, complexat - poate
- de neștiința sa. Ce se urmărea cu sondaje de
acest fel? Să se sublinieze gradul de cultură al
românilor? Atunci de ce nu erau chestionați în
acest sens oameni mai instruiți?
Bine că acestor interviuri stradale li s-a pus
capăt între timp. Nu e moral să-ți bați joc de un
nenorocit în văzul lumii și să consideri „făcătura”
un succes profesional. Bătrânelul a trăit în altă
lume. O lume în care cuvinte ca sex sau orgasm
erau cu desăvârșire interzise pe post. Lipsa de
instrucție și-a spus cuvântul. Cu ce suntem mai
câștigați azi când cuvinte tabu în trecut invadează
până la dezgust și fără pic de cenzură morală
media românească?
Simplificând, impactul dintre teleasta cinică,
mândră de orgasmele ei și bătrânelul nebărbierit e
confruntarea dintre cultura video (agresivă) și cea
populară, arhaică, a bunului simț. Această cultură
video, redusă tot mai mult la vidul culturii,
produce monștri proliferant antipudibonzi de tipul
Căpitanului Orgazmo din filmul lui Trey Parker
(regizor, scenarist, actor principal). Comedia lui
Orgazmo dată pe postul național (care mi-a
amintit prin titlul licențios, rebarbativ de
„interviul” de mai sus) este una dintre sutele sau
miile de prostioare fără valoare, produse de
cinematografia americană în serie. Joe Young, un
mormon din Utah, se lasă ademenit de bani
intrând în producția porno din L.A. ca super-erou
de film. Registul pornoșagurilor se întinde de la
falusul purtat pe cap de Choda Boy până la
numele regizorului-personaj Maxxx Orbinson. Asta
da, libertate de expresie a putredului capitalism
sau neo-păgânism! Dar super-eroul, ca un veritabil
„Sfânt din Ultimele Zile” va pedepsi pe cei
păcătoși (adică pe toți cei ce întrețin această
industrie a dezmățului) cu ajutorul unei arme
inventate de Choda Boy. Aceasta este un aparat
magic precum „păcălitorul” lui Păcală, numit nici
mai mult nici mai puțin decât „orgasmorator”. Cu
aparatul atașat de braț și îndreptat spre dușmani,
Orgazmo provoacă - ce altceva! decât - orgasm
instant rivalilor, reușind să-i anihileze. Ce să spun?
Inventivitatea licențioasă nu cunoaște margini.
subcooltura
Gândirea în prezervativ
Oana Pughineanu
iața sexuală a lui Immanuel Kant (căci
trebuie să-mi respect promisiunea din
numărul trecut, de a scrie despre ea) nu e
o carte care să fie citită pentru argumentele sale
(deși nu lipsesc), ci pentru savuroasa „speculație”
asupra unei vieți insipide. E, dacă aș vrea să
folosesc un limbaj apropiat autorului, o cozerie
istorică (scuze pentru expresia redundantă) care
combină puținele și, uneori, hilarele date biografice
despre Kant. Jean-Baptiste Botul găsește în filosoful
de la Konigsberg exponentul prin excelență al
faptului „că scopul ultim al Umanității nu este
acela de a se reproduce. [.] Nu suntem niște câini,
nu suntem niște protozoare, nu suntem iepuri.
Filosofia este afirmația că există un mod nesexual
de a te perpetua. [.] Trebuie acum să explic prin
ce mijloace neobișnuite se reproduc filosofii. Iată:
ei nu penetrează, ei se retrag. Această retragere
poartă un nume: melancolia”. Programul strict:
trezirea, ceaiul, lucrul, plimbarea la aceeași oră pe
același traseu etc., această uriașă compulsie la
repetiție care comprimă o viață într-o zi. aceeași
zi e însoțită de ipohondrie și de tot soiul de
obsesii: să nu transpiri, să nu-ți irosești saliva și, în
nici un caz, sămânța despre care Diogene Laertios
credea că nu poate fi alcătuită din altceva decât
din „picături de creier”. E de neconceput ca
filosoful să se irosească oricum, oricând, oriunde
sau, doamne ferește, cu oricine. Se știe că sexul
frumos nu e capabil de „principii”. Filosoful nu se
irosește, ci, în cel mai bun caz, se lasă strivit de
sublim. concepe asceze, comportamente, trasee
prestabilite și așteaptă. Așteaptă chiar și-atunci
când prezice inutilitatea așteptării. Speră atât de
tare în existența unui „lucru în sine”, încât
sfârșește prin a-l inventa. Ingenios, îi conferă un
statut enigmatic, „fetișismul lucrului fiind de-a
dreptul uimitor”. Sistemul e făcut doar pentru a
preveni orice rătăcire, e un soi de gândire în
prezervativ (te ferește de fundăturile logice ca de
sifilis), un fel în care „tocmai întemeietorul
filosofiei critice să nu fi trăit nici un moment
critic. iată un frumos paradox!” Kant e conștient
de existența anomaliilor, dar, precaut, le clasează
fără să clacheze. Sămânța filosofului e cerneala, iar
copii legitimi sau nu îi sunt exegeții. Căsătoria ar fi
o greșeală fatală. Spre deosebire de minunata
metafizică, ea are această odioasă manie de a te
trezi la realitate: visezi cai verzi pe pereți și te alegi
Înainte să-l învinuim pe scenarist de cretinism -
intențiile lui par moralizatoare, împotriva
mijloacelor - trebuie să observăm că Trey Parker
apelează la ce este și ce se vinde pe piață, adică se
folosește de abundența de orgasmobile care
tembelizează lumea. El este un produs al erei
„post-gândirii”, eră instalată de atotputernicia
televiziunii, eră acaparată de cultura video. Cultură
pipernicită, la foc stins.
Pentru bătânelul interogat pe stradă, un film ca
Orgazmo spune cu siguranță mai puțin decât o
snoavă simplă, sănătoasă cu Păcală, erou popular
care-i pedepsește pe proști cu „păcălitorul” său.
Chiar așa! Ce salt în derizoriu de la înțelepciunea
populară la aberantele „instrumente” propuse de
vizual și de industria erotică! Oare nu ne lăsăm
prea ușor și prea mult păcăliți de orgasmoratoare?
Unde este candidul nostru Păcală cu
„instrumentul” lui de îndreptat vicii omenești?
■
cu măgari, boi sau alte specimene în carne și oase.
Minunatele salturi logice, chiar și cele care sfârșesc
în aporii, s-ar încarna brusc în tot soiul de isterii.
Devenirea-i o pacoste căreia filosoful ar trebui să-i
facă față: „Două lucruri mă umplu de un dezgust
reînnoit fără încetare: delirul din mine și noaptea
neagră de deasupra mea”. În schimbul lor, bătrânul
Kant preferă ideile fixe sau, mai bine spus, îl
preferă ele, în sfârșit cucerite, înlănțuindu-l într-o
castă îmbrățișare paranoică. Copilul Hegel asistă la
această orgie și decide să devină rușinos de
pragmatic: „«Am atins (...) scopul meu terestru,
căci cu o funcție și o soție iubită ai tot ce-ți trebuie
pe această lume». Cumplite cuvinte! Unde e
măreția filosofului? O funcție și o soție.”
Vremile s-au schimbat și Don Juanii metafizici
nu mai sunt la modă. S-au ostenit și ideile tot
trecând de la un filosof la altul. Miturile trebuie
distruse sau demonstrate. Citeam de curând într-o
carte prost scrisă (Miturile secolului XX) că Don
Juan și-ar fi făcut veacul în fața punții Suspinelor,
dând raite prin piața San Marco. Asta în timpul
liber. În rest era ușierul unui hotel. Cvadragenarul
Umberto mărturisește că între anii 1983 și 1991 ar
fi avut 8000 de cuceriri feminine. Asta ar însemna
2, 435. femei pe zi. Dimineața și la amiază câte
una întreagă, iar seara partea infinitezimală,
inefabilă. presupun. Ceea ce e cu adevărat uimitor
e faptul că în urma acestei mărturisiri, „cu ajutorul
acordat de mass-media, Umberto a primit aproape
40 000 F supliment de salariu, împreună cu
felicitările președintelui tribunalului. Mirror a
semnat un contract de 80 000 F pentru a obține
exclusivitatea declarațiilor și a fotografiilor sale”.
Mi-l închipui pe Umberto un erou al socialismului
erotic: „de la fiecare după posibilități, la fiecare
după nevoi”. Am însă două nedumeriri: 1. Nu că
aș fi feministă, dar oare ce-ar fi primit o femeie în
urma unei declarații asemănătoare? 2. Nu pot să
înțeleg nicicum pentru ce acest premiu în bani? Să-
și mai poată Umberto recupera „picăturile de
creier” irosite? Să fi fost Kant mai precaut cu
eternitatea păstrându-se pentru un bordel mai
„elevat”, biciuind natura cu morala și înfășându-se
strâns cu plapuma de noapte ca într-o cămașă de
forță (remediul clasic împotriva masturbării în
internate)? Epuizat, dar premiat sau conservat, dar
neremunerat?
■
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
"2^
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
nopți °i zile
La doctoraaat, înainte!
■ Mihai Bărbulescu
Presa de toate culorile a anunțat pe tot
românul, cu ocazia deschiderii anului uni-
versitar, că studenții care încep studiile în
această toamnă, le vor încheia cu examen de
licență după numai trei ani, după care vor urma
masteratul (un an ori doi), iar apoi vor “studia
doctoratul” trei ani, aceste cicluri fiind în confor-
mitate cu noile prevederi europene (Convenția de
la Bologna) la care, evident și bineînțeles,
România a aderat dintru început și necondiționat.
S-a mai menționat că masteratul e o formă de
învățământ “agreată” în Europa de vest și în
Statele Unite (slavă Domnului, ne-am liniștit!) și
că studenții, prin sistemul de credite transferabile
(care le asigură recunoașterea unui examen
indiferent de universitatea unde l-au promovat)
vor putea mult mai ușor să studieze la diferite
universități din străinătate.
În realitate, masteratul nu e o formă nouă de
învățământ. Masteratul (de două, trei ori patru
semestre) a apărut după ce învățământul universi-
tar s-a redus de la cinci la patru ani, pentru a
completa în mod necesar studiile care tocmai fu-
seseră ciuntite. Deși s-au născut dintr-o nevoie
reală, treptat, majoritatea studiilor de masterat
din România s-au fâsâit. În puține domenii mas-
teratul îți aduce în mod direct o pâine mai albă.
Pentru mulți studenți masteratul e o formulă de a
prelungi letargia studiilor universitare la capătul
cărora nu îi așteaptă nimic. Pentru unii profesori
“Măria” care o predau la masterat poartă aceeași
pălărie pe care o avea și la studiile de licență.
Numai introducerea obligativității masteratului
pentru înscrierea la doctorat a mai salvat câte
ceva din ideea de masterat. Ceea ce presa n-a
anunțat, pentru că n-are de unde s-o știe, câtă
vreme nu știu nici diriguitorii învățământului
românesc, este dacă masteratul, de-acum în trei
ani, va fi deschis tuturor absolvenților-licențiați ai
primului ciclu, ori va funcționa în sistem numerus
clausus și care vor fi condițiile de admitere în
această treaptă. Era însă normal ca aceia care
încep acum studiile universitare să știe ce îi
așteaptă peste trei ani.
Nici sistemul european al creditelor transfe-
rabile (ECTS) nu e nou. El se aplică în România
formal de mai mulți ani, iar foarte puținilor stu-
denți români care fac o parte din studii în străină-
tate li se recunosc examenele mai degrabă printr-
un consens decât aplicându-se ECTS în spiritul și,
mai ales, în litera sa. Studiul la mai multe univer-
sități s-a făcut de când lumea. El presupune ca-
lități intelectuale și bani mulți, nu sistem de cre-
dite transferabile.
Ceea ce este realmente nou (la noi, căci în
unele state europene sistemul a început să
funcționeze mai demult, iar în altele mă îndoiesc
că va funcționa în această formă vreodată) este
structurarea celor trei cicluri: 3 ani licență + 2 ani
(sau un singur an) masterat + 3 ani doctorat.
Ceea ce nu știe omul de rând este că profesorii
universitari din România și din Europa, cei care
sunt profesori și nu profesori-funcționari, au mari
rezerve în legătură cu scurtarea ciclurilor de
învățământ. După ce pornește de la observația că
nici un stat european nu alocă fonduri suficiente
învățământului superior, comparația făcându-se în
primul rând cu universitățile americane,
“Convenția” ori “Declarația” de la Bologna, în
mod cu totul curios, propune soluția reducerii
învățământului (nivel licență) la “trei sau patru
ani”. Presupunând că guvernele ar aloca aceleași
fonduri ca până acum, este un fel de “rezolvare”
a problemei financiare. În același spirit, un
învățământ superior de numai un an ar beneficia
de încă mai mulți bani!
M-a neliniștit ușurința cu care se vorbește de
doctorat ca despre un ciclu de studii aproape
obligatoriu. Cu dezinvoltura cu care până mai ieri
se spunea: copilul va face patru clase primare,
apoi ciclul gimnazial, după care urmează liceul, se
prezintă acum schema 3 + 2 + 3 ca ceva absolut
normal până la capătul ei. Masificarea doctoratu-
lui va avea aceleași consecințe proaste, în unele
privințe chiar catastrofale, pe care le-a avut și le
are masificarea învățământului superior.
Reducerea stagiului de doctorantură la trei ani
(după ce că termenul era nelimitat în urmă cu ani
de zile, iar apoi s-a stabilit procustian la patru ani
în cazul doctoratului cu frecvență și la șase ani în
cazul doctoratului fără frecvență) pune problema
temei de cercetare. Sunt puține subiecte care pot
fi rezolvate bine într-o teză de doctorat pregătită
Alan Beciri (Serbia si Muntenegru)
în numai trei ani. Dar, în sfârșit, este treaba pro-
fesorilor conducători de doctorat, care vor trebui
să-și schimbe concepția despre ceea ce înseamnă o
teză de doctorat: debutul carierei academice și nu
o încununare a acesteia. În definitiv, în multe țări
europene, stagiul de doctorat este de trei ani. Este
adevărat că acolo acest stagiu se desfășoară altfel.
În Italia, de pildă, în cei trei ani de bursă, docto-
randului i se cere să “facă” teza. La noi, în cei trei
ani, i se cere să prezinte referatele și să treacă
examenele de doctorat stabilite de conducătorul
științific, iar mai nou să urmeze și școala docto-
rală (cu cursuri care nu-l interesează), să treacă
examenele școlii doctorale și să presteze gratuit
(mă rog, în schimbul bursei!) niște ore, niște se-
minarii, colea, la studenții din anii mici. Da, era
să uit, în finalul celor trei ani trebuie să prezinte
teza. Recentele reglementări în domeniu ale
Ministerului Educației și Cercetării consideră că
primul an de pregătire a doctoratului este un fel
de continuare a studiilor (ceea ce îmi pare o
recunoaștere tacită a precarității pregătirii la nivel
licență și masterat a doctoranzilor), iar următorii
doi ani, țineți-vă râsul, sunt rezervați cercetării. Ce
bine că aflăm prin decret că doctoratul implică și
cercetare!
Ceea ce n-a aflat tot românul din presă este că
noile reglementări stabilesc sistemul de doctorat:
“cu frecvență” (când doctorandul poate obține o
bursă, ca și până acum) și “fără frecvență”, caz în
care doctorandul - noutate! - plătește. Plătește
timp de trei ani, iar apoi plătește și susținerea
tezei. Studenții de la nivel licență care sunt “ta-
xaliști” plătesc, mă rog, pentru salariile profeso-
rilor, pentru regia clădirilor etc. Ce anume
plătește doctorandul de la “fără frecvență” timp
de trei ani e greu de spus. Știm însă cât plătește.
La Universitatea “Babeș-Bolyai” plătește anual
între 22 și 32 de milioane (lei vechi), în funcție
de facultate și specializare. La aceasta se adaugă
20 de milioane pentru susținerea tezei.
Văd două consecințe imorale ale introducerii
taxei la doctorat. De la doctorat vor fi excluși, pe
nedrept, cei care până acum lucrau ca să se
întrețină și, în același timp, erau interesați de un
doctorat în sistemul fără frecvență. Din salariul
unui intelectual începător care, în unele domenii,
se “ridică” la 40 milioane anual, nu se poate plăti
o taxă de 30 milioane. A doua consecință va fi
proliferarea în doctorantură a tarelor sistemului
“cu taxă” din învățământul superior (nivel licență)
așa cum le cunoaștem până acum. Vor fi destui
neaveniți care își vor închipui, ei, mamițica și
tăticuțu’ lor, că doctoratul se dă pe bani. Și - vai!,
mai devreme ori mai târziu, în condițiile în care
cuvântul de ordine în universități va rămâne
goana, hrăpăreala după bani, visul lor se va împli-
ni.
Așadar, să purcedem la atacarea ultimei redute
a învățământului superior românesc. “La docto-
raaat, înainte!” ori, dacă sunteți de acord să mai
sucim proverbele astea, că prea sunt prăfuite pen-
tru noua societate, “dacă ai parte, s-ar putea să ai
și carte”.
■
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
aspiratorul de nimicuri
Amiază cu portavoce, noapte
cu alarmă, sărbătoare cu cercei
°i piercing
Mihai Dragolea
Cuminte °i serios, retras °i modest, domnul
Nelu e foarte respectuos cu sinele destul
de tulbure. Încet, singur (n-a avut prieteni
niciodată, nu i-a plăcut să stea la taclale cu
vecinii, cu colegii, nu a cultivat pe nimeni dintre
oamenii importanți pe care i-a întâlnit), domnul
Nelu și-a transformat locuința dintr-un bloc
anonim într-un soi de seif o adevărată fortăreață.
Și-a montat filtru de apă, termopane, se încălzește
cu niște lămpi sofisticate, a renunțat la gaz pentru
o butelie, închide totul etanș, nici de aerisit nu se
prea îndeamnă, să nu se contamineze cu tot felul
de microbi; nu-i plac excursiile, călătoriile, de nici
un fel. Îi plac ciocolata, femeile - dar numai de
departe și pentru foarte scurt timp, studierea
unor fenomene bizare, mai ales cele cu impact
negativ.
Acum stă și cască gura la manifestările
artistice și sportive dintr-un biet târg de provincie,
niște banale “zile ale localității...”, locul unde
trăiseră, cândva, bunicii lui din partea tatălui; nu
i-i plăcut nici de taică-său, nici de bătrâni. Într-un
fel, bine că au dispărut toți, a scăpat, prea îl
sâcâiau, că să se însoare, să facă, să dreagă, mereu
aveau ceva observații de făcut. Bine că a rămas
moștenire o casă după ei, a bunicilor, a închiriat-o,
ies ceva bani și din asta. N-a venit nici să-și
primească banii, nici de plăcere, pur și simplu a
fugit de acasă, că era să-l apuce damblaua de
nervi și sperietură. Că era zi de sâmbătă, la
amiază, el mânca ceva grâu încolțit și asculta
muzică când, dintr-o dată, a auzit țipându-se la
portavoce poliția, că să stea lumea în case, că
vine o mare furtună. Și tot așa, de zeci de ori, că
i-a intrat spaima în oase, mai ales că trebuia să
plece, era de serviciu după-amiază. Când a pornit
spre serviciu, n-a văzut nimic, nici o mașină, nici
un polițist, liniște de mormânt; și nici furtună
n-a fost, dimpotrivă, vremea a fost deosebit de
frumoasă. A doua zi, duminică, figura cu anunțul
la portavoce, cu furtuna năpraznică, s-a repetat;
el, domnul Nelu, n-a mai rezistat, a pornit
imediat, nici nu și-a terminat mâncarea; cum a
ieșit din scara blocului a văzut, la intrarea din
blocul de peste drum, vreo trei golani din cartier,
ei își băteau joc de toți locatarii! Veseli nevoie
mare, unul ținea într-o mână portavocea, alți doi
tot meștereau ceva la un casetofon; în jurul lor,
prăpădindu-se de râs, figurau câteva nenorocite
minore, le știa fizionomiile, toată ziua frecau
bordurile, se îmbrăcau ca niște pupeze, dar nu
știau decât să râdă ca niște oligrofene și să
mănânce semințe, ceea ce făceau și atunci,
uitându-se la băieții de băieți. Domnul Nelu nu
s-a oprit din mers, deși tare ar fi vrut să-l
cârpească pe imbecilul cu portavoce, cel care se
dădea de la poliție și anunța marea furtună și îi
îndemna pe onorabilii locuitori ai blocului să
rămână prin case, să nu-i prindă potopul pe-afară;
nimeni n-a luat atitudine, tinerii se distrau lejer, n-
a văzut pe nimeni din șefii blocului să intervină,
deși a auzit pe câțiva, după repriza din ziua
precedentă, văitându-se că erau pe punctul de a
face infarct când au auzit tâmpeniile urlate la
portavoce. Mizerie generală, ce mai încoace
încolo!
Totuși, ceva s-a întâmplat, că idioții n-au mai
apărut cu porcăria lor de portavoce; când tocmai
s-a liniștit și viața a reintrat în normal,
a intervenit întâmplarea care l-a făcut să plece de
acasă, să stea să se uite la toate prostiile de la
zilele târgului bunicilor lui! A fost o seară plăcută,
normală, a citit câteva articole interesante despre
schimbările climatice ale globului și s-a culcat
devreme, să fie odihnit a doua zi. Numai că, la
patru dimineața, a început să piuie alarma unei
mașini; nu putea înțelege unde era proprietarul
limuzinei, n-a catadicsit să vină și să oprească
alarma. Așa a ținut până la opt dimineața, n-a
mai dormit o clipă, n-a putut face nimic, la un
moment dat chiar a luat o șurubelniță ascuțită,
de nervi voia să meargă la mașină, să-i înțepe
toate cauciucurile, să se sature de alarmă noaptea.
Dimineața, când a plecat, bolnav de nervi și
nesomn, la intrarea în bloc erau mai mulți care
protestau pentru întâmplarea de peste noapte,
aduse de la chioșc
Războiul sfîrșitului verii
Așa ar putea fi intitulat scandalul cel mai
recent din lumea literară românească,
provocat de fragmentele din Jurnalul 2005
publicate de Paul Goma în paginile revistei Viața
Românească, nr. 6-7/2005. Urmare a acestuia și a
reacțiilor comunității evreiești (culpabilizate in
corpore de incomodul Goma, pentru presupuse
crime împotriva românilor), Uniunea Scriitorilor,
patroana revistei, s-a autosesizat și a denunțat textul
incriminat, totodată demisionîndu-l pe redactorul
responsabil de număr, poetul Liviu Ioan Stoiciu.
Ca-ntotdeauna, lumea literară de la noi s-a polarizat,
unii (majoritatea celor „pictați” în diatribele lui
Goma) savurînd ostracizarea ex-dizidentului, ceilalți
făcîndu-i proces de intenție lui Nicolae Manolescu -
chipurile - autor moral al demiterii. A curs multă
cerneală pe Dîmbovița, cele mai inflamate fiind
cotidienele naționale Ziua și România liberă, la polul
opus, al decenței și al investigației nepartizane,
situîndu-se săptămînalul Observator cultural:
editorialele semnate de redatorul-șef al publicației,
doamna Carmen Mușat, în numerele 29 și 30,
interviul luat de excelentul Ovidiu Șimonca
demisionarului Stoiciu, precum și articolul celui
dintîi din numărul 30, Paul Goma - tăceri, proteste,
rupturi mi-arată că se poate face, în România, presă
culturală și fără pripeli, fără umori, fără
resentimente, fără invective. Prin profesionalismul
de care actuala echipă redacțională a dat dovadă
acum și cu alte prilejuri cred că Observator cultural
conduce în topul celor mai bune săptămînale de la
noi. Iată concluziile celor doi: „între Paul Goma cel
tâmpita de administratoare pretindea că ea n-a
intervenit pentru că n-a auzit nimic; a rezistat, nu
s-a plâns de ce teroare a fost toată noaptea, s-a
dus direct la gară, să scape de balamuc. Nu știa
nimic de zilele târgului, așa că a nimerit tot la
ceva asemănător, numai că tâmpenia de acum se
desfășura oficial, la vedere.
Alți nervi, altă pierdere de vreme! Domnul
Nelu și-a cumpărat o pungă de fulgi de porumb,
ronțăie cuminte pe trotuar, printre alți gură cască,
localnici veniți la serbări, îmbrăcați în haine de
sărbătoare; așteaptă și el parada portului popular
călare, asta urmează în programul pe care l-a
primit de la gară chiar. Și începe parada; călăreții
au costume populare frumoase, din zonă, unii cu
pălării, alții cu căciuli; e și un car. Tras tot de cai,
plin cu femei și bărbați care au în mâini ploști cu
țuică și colaci, toți foarte veseli; mai vine un rând
de călăreți, ăștia parcă sunt de la grupa mică,
foarte tineri; între ei, unul seamănă cu golanul
care avea portavoce, la el la bloc; are căciulă, dar
are câte doi cercei în fiecare ureche; mai mult, și-a
pus ceva piercing pe gură și pe barbă, arată ca
dracu’ așa, cu costum popular, cercei, perciuni
blonzi și piercing; nu-i vină să creadă, dar chiar
seamănă cu banditul cu portavoce; și dacă junele
călăreț cu piercing și căciulă nu e cumva
proprietarul mașinii cu alarma care a țiuit toată
noaptea, de i-a distrus lui somnul și liniștea?!
N-ar fi exclus, după cum urlă călare, tot agitându-
se, să i se vadă cerceii și piercing-ul.
■
din 1977 și Paul Goma cel de acum este o mare
diferență. Îl respect pe primul și-i sînt profund
recunoscătoare. În același timp, intervențiile publice
ale celui de-al doilea îmi lasă un gust teribil de amar.
Dar la fel de deconcertante îmi par a fi
inconsecvența și lentoarea cu care reacționează
instituțiile noastre culturale și reprezentanții lor cei
mai autorizați”(Carmen Mușat); „Imagine
apocaliptică, răutate originară, dispreț antiromânesc
- acestea sînt tezele lui Goma cînd discută de evrei.
E generalizare injurioasă, după părerea noastră, o
generalizare care ar putea primi termenul de
«antisemit» și s-ar putea încadra într-o «direcție
antisemită»”, observă Ovidiu Șimonca în analiza
Săptămânii roșii, ultimul op gomist, căruia îi opune
Culoarea curcubeului ‘77, cartea anticomunistului
curajos. „Căderea” lui Goma a reflectat poate cel
mai bine fisurile adînci ale lumii românești, lașitățile
și resentimentele, indecizia sau deciziile (de multe
ori pripite ale) noastre. Am mai reținut, din
Observator cultural, articolul lui Paul Cernat, Poezia
tînără trebuie să poarte un nume (1), opiniile lui
Ștefan Borbely... Despre oieri °i bariere, textul lui
Michael Finkenthal despre același „caz Viața
românească”, rîndurile emoționante scrise de
Nicolae Coande la 16 ani de la trecerea în neființă a
lui I.D. Sîrbu, suplimentul Mario Vargas Llosa,
precum și splendida rubrică Scrisori din mica mea
latinitate, susținută de Liviu Franga. (Benny Profane)
■
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
"30j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
Arthur Conan Doyle,
personaj de roman
Ing. Licu Stavri
■	La Rentree este cuvântul prin care se
desemnează, în Franța, revenirea la normalitate
după vacanța de vară. La Rentree este perioada
cea mai fertilă din punct de vedere cultural:
teatrele, operele și filarmonicele își deschid
stagiunile, iar editurile își lansează cărțile pregătite
pe timpul verii. În anul acesta, între 1 septembrie
și 31 octombrie, în Franța vor fi publicate 663 de
romane, cu 2 mai mult decât în 2004, ne
informează Le Monde des livres. Dintre acestea,
214 sunt traduceri și 449 romane originale (96 de
romane de debut). Cea mai așteptată operă în
proză a fost noua carte a lui Michel Houellebecq,
La Possibillite d’une ile, la Editura Fayard, lansată
cu mare tam-tam publicitar la 31 august, într-un
tiraj incredibil: 272.000 de exemplare.
Ultimul roman al lui Julian Barnes, ajuns pe lista
scurtă a nominalizărilor pentru premiul Man
Booker, se numește Arthur and George și este un
nou exemplu de biografie ficționalizată: el
narează un episod din viața lui Sir Arthur Conan
Doyle, în care creatorul lui Sherlock Holmes
încearcă să elucideze misterele unui caz real, acela
al unui avocat de origine iraniană din
Birmingham, George Edjali, condamnat pe
nedrept pentru o serie de mutilări de animale
domestice în Staffordshire - o eroare judiciară pe
care unii o consideră un caz Dreyfus al Angliei.
Ca și Zola în afacerea Dreyfus, Conan Doyle a
scris un pamflet demascator, în care se lega direct
de ideile preconcepute ale englezilor din epoca
victoriană. S-a spus că după Flaubert, eroul
capodoperei Papagalul lui Flaubert (transpus în
românește de concitadinul nostru Virgil Stanciu),
Julian Barnes a avut nevoie de figura încă unui
scriitor pentru a construi o altă viață ficțională.
De data asta, Conan Doyle pare să ilustreze
teoria lui Flaubert, că scriitorului îi este imposibil
să trăiască într-un turn de fildeș. În interviul
acordat lui Stuart Jeffries pentru The Guardian,
autorul afirmă că a încercat să evoce nostalgic o
Anglie veche și în același timp să dea cale liberă
plăcerii de a scrie un roman de investigație. Se
știe, de altfel, că Julian Barnes este și autorul a
șase romane polițiste, semnate cu pseudonimul
Dan Kavanagh. Două dintre acestea au apărut
recent la Editura Nemira, în traducerea lui Gabriel
Stoian. E interesant de observat că Julian Barnes a
mai figurat de două ori pe lista scurtă (6 romane)
a premiului Booker, cu Papagalul lui Flaubert, în
1984, și England, England, în 1998, când a fost
bătut de Ian McEwan, cu Amsterdam. De data
aceasta, romanul Saturday de Ian McEwan nu s-
a plasat printre finaliști, printre care se numără
Ishiguro, Rushdie, Koetzee și Zadie Smith.
■	Monumente franceze devenite platouri de
filmare. În Paris Match citim că mai multe mega-
filme cu succes de casă asigurat sunt turnate în
zilele acestea în decoruri naturale de mare
prestigiu, cum ar fi Muzeul Luvru sau castelul
regal de la Versailles. Regizorul american Ron
Howard a instalat la Luvru camerele de filmare
pentru supraproducția Codul Da Vinci, pentru
care celebrul muzeu încasează zilnic 24.000 de
euro. Sophia Coppola, autoarea filmului Lost in
Translation, a filmat la Versailles o bună parte din
noul ei film Maria Antoaneta, plătind o taxă de
15.245 de euro pe ziua de filmare și devenind... a
160-a realizatoare care a filmat aici, după regizori
ca Abel Gance sau Sacha Guitry. Premiera
mondială a filmului Maria Antoaneta va avea loc,
probabil, tot la Versailles, în Bazinul lui Neptun.
■	Cea mai recentă carte a romancierului
american Michael Cunningham (autor al
popularului roman Orele și aflat acum pe rafturile
librăriilor noastre cu o traducere mai recentă,
Casa de la capătul lumii, realizată pentru Polirom
de Antoaneta Ralian) se numește Specimen Days
și își are acțiunea plasată în New York, la
mijlocul secolului XIX și în secolul XXI. Nu este
atât un roman, cât mai mult o culegere de nuvele
lirice, legate între ele, ne spune cronicarul
săptămânalului The Observer, Jane Stevenson,
prin tematică și protagonistul comun. Cele trei
secțiuni dezbat într-un mod subtil ideea
carteziană a separării minții de trup, care face din
individul ce percepe realitatea un “strigoi în
mașină”. În prima nuvelă eroul este o victimă a
industrializării frenetice a metropolei în secolul
XIX, iar în ultima, cu o tentă science-fiction
pronunțată, el devine un android. Între aceste
extreme, Simon, protagonistul, încearcă fără
succes să se convingă de propria sa autenticitate.
Laureat al premiului Nobel pe 1985, Elias Canetti
și-a redactat memoriile despre viața sa la Londra
(orașul în care a trăit după ce în 1939 a fugit de
naziști din Viena) cu câțiva ani înainte de
moartea sa din 1994. Intitulate Party in the Blitz:
The English Years (Petrecere în timpul războiului-
fulger: anii englezi) aceste amintiri au fost
publicate anul acesta de Editura Harvil și
recenzate în The Observer de către Tim Adams.
Se pare că autorul a dorit, după cincizeci de ani,
să-și ia revanșa pentru primirea cam glacială pe
care a avut-o în cercurile literare și intelectuale ale
Londrei din timpul Bătăliei pentru Anglia.
Rezultatul este o serie de portrete în acva-forte a
personalităților culturale britanice cu care a a
venit în contact: William Empson, T. S. Eliot,
Veronica Wedgewood. Canetti nu are milă nici
pentru fostele sale iubite: cea mai celebră dintre
acestea, Iris Murdoch, este descrisă drept un fel
de Babă Dochia care, în budoar, a scos de pe ea
“strat după strat de haine groase de lână, care n-
aveau nimic de-a face cu dragostea.” Singurul
scriitor tratat cu simpatie este Dylan Thomas,
apreciat pentru faptul că submina morga și
aroganța unor Eliot sau Epsom.
■	Dacă s-ar realiza un clasament al celor mai
prolifici prozatori americani, Joyce Carol Oates s-
ar plasa, cu siguranță, pe unul din primele locuri,
cu cele 29 de romane serioase, 8 thriller-e și 23 de
culegeri de nuvele pe care le-a publicat, ca să nu
Sergey Hrapov (Ucraina)
mai aducem în discuție piesele de teatru,
plachetele de poezie și eseurile ce completează o
bibliografie amețitoare. Pe deasupra, romanciera e
și profesor de literatură la Universitatea Princeton.
Romanul ei cel mai recent, Rape: A Love Story
(Viol: o poveste de dragoste), are un substrat
polemic, după cum ne încredințează recenzenta
Kate Kellaway în The Guardian. Pornind de la
descrierea unui viol și a urmărilor acestuia pentru
persoanele implicate, romanul, scris cu
remarcabilă tensiune și furie stăpânită, este,
consideră recenzenta, un atac împotriva
misoginismului. Este remarcabil felul în care
Oates reușește să se proiecteze credibil în mințile
misoginilor pe care îi descrie cu repulsie, dispreț,
dar și ironie, vizibilă chiar din titlu. O carte
răscolitoare, care ar trebui, poate, să fie dată spre
lectură atât victimelor violului cât și acelor care-l
comit.
■
Giancarlo Pozzi (Italia)
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
31
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
“Teatrul de păpuși e o scenă des
vizitată de îngeri”
■ De vorbă cu Mona Chirilă
Radu Țuculescu: — Ai optat, cu fermitate aș
spune, pentru Teatrul de Păpuși “Puck”, unde te-
ai mutat cu carte de muncă cu tot, de la facultate.
Înseamnă că este vorba de o mai veche și mai
trainică iubire?
Mona Chirilă: — Nu prea cred în expresii de
genul “trainică iubire”, „veșnică dragoste” etc. E
ca și cum dintr-o privire bovină ai stoarce cu
deznădejde efecte orientale, sentimentale. Cu
teatrul de păpuși, pe care l-am îndrăgit, eu m-am
cam ars. De ce? Multă vreme ești calificat regizor
de păpușele, te simți vinovat, plângi cu sughițuri,
debutul tău ca regizor nu e marcat, te umpli de o
ură copilărească, neputincioasă și te întorci obosit
la teatrul cu actori. Sigur, acum eu m-am întors la
teatrul de păpușele dintr-un soi de avânt spre li-
bertate, mă simt ca un copil care fantazează,
visează la expediții și-și povestește sieși un basm...
”iată peisajul de carton, mestecenii, marionetele
care plutesc, cerul meu iubit și cenușiu, ploaia
măruntă.”. Acum serios, m-am întors la teatrul
de păpuși pentru că, poate, era nevoie de mine,
pentru că trupa era nemulțumită de vechea con-
ducere și m-au chemat cu insistență.
— Care sunt legăturile, vizibile și invizibile,
între teatrul de păpuși (de animație, de marionete
etc...) și cel cu “actori vii”?
— Teatrul de păpuși te învață cum să constru-
iești un spectacol, te învață să gândești imagini,
pentru că este un teatru preponderent vizual, să
schimbi fotogramele cu o anumită frecvență,
informația să fie scurtă și concisă și să te folosești
de instrumente teatrale unice pentru a da realitate
iluziei. Teatrul de păpuși e teatrul magiei.
Masaaki Ohya (Japonia)
— Bănuiesc că munca regizorală cu păpușarii
este cu totul diferită de cea cu actorii
profesioniști... Ori mă înșel?
— Nu neapărat. Cred că diferă intensitatea
credinței. Ca actor păpușar trebuie să crezi total
în ceea ce faci pentru că altfel riști să faci un
teatru pe care eu îl numesc “clinic”. Ce poate să
fie mai bizar decât un matur care face pe
copilașul? Actorul păpușar alternează tot timpul
între o stare paradisiac-copilăroasă și alta de impli-
care fanatică, matură, în munca lui. Sunt două
stări-ființă aparent diferite, de un contrast incredi-
bil, aproape ilariant. Ce e unic în lumea lor e că
aceste două stări-ființă se topesc într-una singură
care însuflețește materia, bucata aceea de lemn
sau de cârpă care e păpușa. Și vocea mică de
copilaș devine vocea copilului, vocea alterată de
vrăjitoare devine vrăjitoarea. Atunci când e bine
făcut, în acest teatru de cârpe, lemne, carton se
înfăptuiește miracolul. Teatrul de păpuși e o scenă
des vizitată de îngeri.
— Pregătești un important festival internațio-
nal. Despre ce este vorba și cam ce ai dori tu să
însemne pentru viața culturală a orașului?
— Aici trebuie să spun câteva lucruri despre
teatru în general și despre teatrul de păpuși în
particular. Asta pentru că un festival de teatru e
un moment festiv în care ne susținem credințele.
Îmi amintesc de un text al unui mare autor de
teatru care suna cam așa: Robinson Crusoe a tre-
buit să caute cuvinte în memorie și să încerce să
reconstituie cu ele povești citite demult.
Singurătatea l-a făcut să uite multe dintre ele și
atunci a început să schimbe cuvintele cu un gest.
Pe măsură ce memoria nu-l mai ajuta, gestul a
înlocuit cuvântul. Bucuria ficțiunii l-a copleșit pe
bietul singuratic: acum trăia povestea, nu o mai
citea. El deborda acum de o viață pe care doar
cuvintele nu o cunoșteau. E o parabolă superbă ce
definește teatrul. În teatru numai noi existăm: nu
există scenă, sală, fără noi; nu există text fără noi
și fără cel care ne privește. Teatrul e opera de artă
care se confundă cu autorul său; teatrul trăiește
pentru că noi trăim. El e principiul de cultură ce
ne asigură o bogată înflorire interioară și de o
bună asimilare a lui va depinde ceva din dez-
voltarea noastră viitoare. Teatrul adună la un loc,
pune în comun oameni care se alătură într-un
efort pozitiv. El adună comunitatea ce exprimă
astfel o disciplină redată colectiv. În pedagogie
schimbul strict între pedagog și elev este condiția
unei discipline productive. Teatrul ne strânge în
comunitate în numele unui principiu de cultură și
de instrucție colectivă. Artă a jocului prin exce-
lență, teatrul a fost creat pentru mobilitatea sufle-
tului viu. Copilul îi lasă teatrului ceva din propria
lui viață pentru a o primi de la acesta reordonată
și transfigurată după modele esențiale. Asta pen-
tru că teatrul de păpuși este arta ce consacră bas-
mul și-i oferă rangul de realitate. Din această
cauză, teatrul de păpuși implică o serioasă respon-
sabilitate civică din partea creatorilor săi. Aici și
acum învățăm societatea tânără să capete reflexele
pozitive de civilizație. Am mai spus, un festival
de teatru pentru copii e un moment miraculos,
în care trebuie să ne declarăm, prin spectacole de
calitate, credința că putem schimba lumea în
bine. Copilul e aici și acum centrul nostru de
atracție, de interes și de acțiune. Un astfel de fes-
tival trebuie gândit proiectând visele copilului.
Închei prin a spune un singur lucru pe care eu îl
consider teribil de important: cine ne va sprijini
pentru crearea acestui moment fabulos participă
în fapt la credința noastră.
Interviu realizat de
Radu Țuculescu
■
Teatrul de Păpuși “Puck” așteaptă în continuare sponsorizări
pentru Festivalul Internațional al Teatrelor de Păpuși și
Marionete, care va avea loc la Cluj între 24-28 oct. a.c.
Detalii se pot obține la e-mail teatrupuck@yahoo.com. sau
tel.-fax: 0264/595992.
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
32
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
Discernământ și creativitate
la Toamna Muzicală Clujeană
■ Virgil Mihaiu
Având în vedere condițiile ingrate în care
activează Filarmonica de Stat Transilvania
din Cluj (probabil ca recompensă din
partea oficialităților fiindcă se ambiționează să
rămână una dintre instituțiile culturale de frunte
ale țării), e demnă de laude performanța ei de a
organiza cea de-a 39-a ediție a prestigiosului
festival Toamna Muzicală Clujeană. Mai mult
chiar - o ediție încununată de succes, așa cum ne-
a mărturisit secretara artistică Oana Andreica.
Dânsa a menționat cu gratitudine aportul
Festivalului Enescu și al agenției Artexim din
București la organizarea a șase dintre galele
incluse în program. Acesta mi s’a părut alcătuit
cu discernământ și seriozitate. Publicul clujean a
avut parte de un consistent regal muzical - de la
concertul inaugural, în care orchestra simfonică a
Filarmonicii-amfitrion a interpretat lucrări de
Beethoven, Enescu și Bartok, sub bagheta
Răzvan Metea
dirijorului austriac Sascha Goetzel, avându-l ca
solist al Concertului beethovenian pentru vioară și
orchestră în Re major pe italianul Uto Ughi, până
la mult-așteptata reîntâlnire, după patru ani, cu
apreciatul Cristian Mandeal, a cărui carieră
dirijorală consemnează și o inubliabilă perioadă
clujeană. Ediția 2005 a Toamnei Muzicale a
cuprins și alte momente de real succes: recitalul
organistului Tibor Barta, prezentat la Biserica
Reformată de pe strada Kogălniceanu; The King’s
Consort cu integrala Concertelor Brandenburgice
de J.S. Bach; concertul cameral al grupului
britanic Schubert Ensemble; recitalul dat de
Cvartetul Filarmonicii din Viena pe scena Sălii
Studio a Academiei de Muzică G. Dima;
concertul oferit de doi dintre laureații Festivalului
Enescu, pianistul Evgeny Izotov și violonistul
Valeriy Sokolov la Casa de Cultură a Studenților
și, la aceeași sală, concertul simfonic dirijat de
Misha Katz (Franța) - două lucrări de Berlioz,
plus Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră de
Saint-Saens, avându-l ca solist pe compatriotul
dirijorului, pianistul Jean-Bernard Pommier; un
medalion dedicat compozitorului Ede Terenyi,
interpretat de soprana Carmen Vasile, pianista
Silvia Sbârciu, percuționiștii Grigore Pop și
Nicolae Coman, trombonistul Narcis Vieru,
clavecinista Ecaterina Bota și harpistele Anamaria
Gergely și Kinga Szabo, în frumoasa ambianță a
Muzeului Național de Artă; recitalul excelentului
Cvartet Transilvan alcătuit din violoniștii Gabriel
Croitoru și Nicușor Silaghi, violistul Marius
Suărășan și violoncelistul Vasile Jucan; recitalul
trio-ului Ookina Ki din Japonia.
Din lipsă de spațiu, dar și din solidaritate cu
tânăra generație de muzicieni ai Clujului, mă voi
referi în continuare la atractivul Panoramic
componistic clujean desfășurat în două gale
consecutive la Academia de Muzică G. Dima.
Fără exagerare, aceste două seri ne-au procurat
momente de adevărată maturitate conceptuală,
deși majoritatea autorilor fac parte din cele mai
recente promoții ale clasei de compoziție a
instituției ce patrona concertele. Astfel, Cristian
Bence-Muk a „dat tonul” primului Panoramic cu
Zi și noapte, o miniatură abundent pigmentată cu
imagini sonore proaspete, derulate în regimul de
viteză al muzicilor pentru desene animate.
Ritmurile aksak bine marcate de instrumentele cu
coarde și ieșirea la rampă a clarinetului-bas
aduceau o boare stravinskyană, cu efecte
reconfortante, redate cu aplomb de
instrumentiștii studenți - Liliana Cadar, Noemi
Hary, Răzvan Poptean, Zsolt Molnar, Ana
Bogățilă, Mihaela Miron, Zsolt Torok, Cristian
Goia - sub conducerea judiciosă (dar nu lipsită de
empatie pentru ludicul acestei piese) a dirijorului
Cristian Para. lulia Cibișescu-Duran/pian și Eugen
Duran/vioară au interpretat o Suită pentru vioară
și pian compusă de jumătatea feminină a
tandemului, în care ea și-a transfigurat apetențele
poetico-muzicale într’o succesiune de șapte piese
având structuri de tip impresionist-poematic, cu
finaluri suspendate, menite să incite la prelungirea
meditației.
Următoarele cinci puncte din program au fost
interpretate de ansamblul Giovani Musicisti,
inițiat și competent condus de tânărul dirijor
Cristian Sandu. Într’o alocuțiune introductivă,
acesta și-a exprimat justificatul protest față de
lipsa de susținere de care sunt înconjurați
talentații instrumentiști dispuși să-și sacrifice
tinerețea pentru bucuria sufletelor noastre și, aș
adăuga eu, pentru prestigiul culturii noastre, în
eterna ei aspirație către afirmarea internațională.
Mai întâi am audiat o frumoasă lucrare de Vasile
Herman, intitulată Belagines, cu prestigiosul
Șerban Marcu
Matei Pop
flautist Gavril Costea ca solist. Am recunoscut
imediat câteva dintre „toposurile sonore” ale școlii
componistice clujene afirmate de prin anii 1960 -
atmosfera pastorală, sunetele rarefiate, sugestiile
peisagistice, crescendo-urile lente, pasajele grave
pe fundal de clopote, tremolo-urile flautului
îmbinate cu pizzicato-urile coardelor - și ne-am
convins că, atunci când asemenea elemente sunt
prelucrate cu har, muzica poate înfrunta timpul.
Divertismentul pentru orchestră de coarde al lui
Zsolt Garai frapează prin arta aranjamentului și a
edificării formale, însă lasă impresia unei excesive
înfeudări față de suveranul model bartokian.
Sonata pentru flaut, percuție și orchestră de
Răzvan Metea ni l-a arătat, din nou, în plină
formă pe unul dintre cei mai înzestrați tineri
compozitori clujeni. Deși o împrejurare de forță
majoră a cauzat absența din concert a însuși
percuționistului-solist (lăsând impresia unei piese
stereo din care se poate asculta doar un canal),
chiar și ceea ce a rămas după o asemenea
amputare a reușit să ne impresioneze. La Metea
se produce o recoagulare postmodernă a
limbajelor muzicale, pusă nu sub semnul (adesea
sterilizant) al repetitivității macerante, ci sub acela
al unei inventivități melodice originale,
dezinhibate, capabile să-l transporte pe ascultător
dincolo de bine și de rău. Deși piesa e edificată
pe armătura formală a unei sonate tradiționale,
compozitorul știe să evite/camufleze senzațiile
fastidioase ce decurg din schemele prestabilite. Se
întâmplă același lucru ca în fabuloasele compoziții
ale lui Thelonious Monk (doar un exemplu:
Misterioso), în care trama armonică a blues-ului
este surclasată de ingeniozitatea componistică. Și
tot ca Monk, sau alți mari creatori, Răzvan Metea
știe că râsul e un apanaj al ființei umane, și nu se
sfiește să-i lase pe instrumentiști să-și răscumpere
efortul, la finalul Sonatei sale, printr’un mare
oftat colectiv de ușurare.
O altă revelație din recenta promoție a clasei
de compoziție a Academiei de Muzică G. Dima
din Cluj este Matei Pop. Ale sale Patru lieduri
pentru mezzosoprană și orchestră pe versuri de
R.M. Rilke, având-o ca solistă pe lulia Merca,
denotă o personalitate componistică deja formată,
cu apetențe aproape wagneriene pentru frazări
orchestrale ample, împletite cu cântul vocii
feminine (bine strunite). Fuziunea metaforei
literare cu cea muzicală nu se produce mecanic, ci
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Moartea domnului Lăzărescu
■ Ioan-Pavel Azap
Trebuie spus dintru început, pentru a nu ne
autoiluziona, că Moartea domnului
Lazărescu nu este o capodoperă, iar Cristi
Puiu nu este (încă) un mare regizor. Dacă debutul
în lungmetraj cu Marfa și banii (2001) a trecut
practic neobservat pentru marele public din
România, critica, spre cinstea ei, a reacționat
prompt, văzând în tânărul regizor mai mult decât
o promisiune. Marfa și banii (re)aducea în filmul
românesc ceea ce părea iremediabil pierdut: un
firesc al dialogului și al situațiilor (care amintea,
oarecum, de filmele bune ale lui Mircea Daneliuc:
Cursa, Proba de microfon, Croaziera) și, mai ales,
un mod de a povesti pur cinematografic (sau
poate strict cinematografic?), de care regizorii
noștri, cu puține excepții, ne-au dezobișnuit. Ceva
mai multă vâlvă a stârnit scurtmetrajul Un cartuș
de Kent și un pachet de cafea (2004), poate și
datorită premiului obținut la Berlin, în fond un
simplu exercițiu stilistic, o „autopastișare”,
probabil deliberată.
Cu Moartea domnului Lăzărescu (deja
încununat cu mai multe premii naționale și
internaționale), Cristi Puiu își confirmă debutul,
ba chiar și-l depășește. De ce filmul nu este totuși
o capodoperă? Pentru simplul fapt că este un film
normal, urmare a unei evoluții firești a unui
regizor, un film mediu - în cel mai bun sens al
termenului -, atâta doar că în România, firescul,
normalitatea sunt excepții, ceea ce duce la o
supralicitare a acestora, în toate domeniile.
Inspirat de un caz real (un om abandonat de
mașina salvării pe o stradă din București), filmul
are marele merit de a „îmblânzi” realitatea, fără a
o edulcora, de a transfera un caz particular, dintr-
o țară a „tuturor posibilităților” mai mult sau mai
puțin aberante, în sfera general-umanului.
Povestea domnului Lăzărescu, un bătrân singur,
care nu ezită să mai tragă la măsea chiar
așteptând salvarea, s-ar fi putut petrece oriunde.
Povestea este, cred, arhicunoscută: simțindu-se
rău, domnul Lăzărescu (Ion Fiscuteanu) cheamă,
în repetate rânduri, salvarea. Prima jumătate de
oră a filmului se desfășoară în timp real,
dezvăluindu-ne fără grabă câteva date ale
personajului: este văduv, are o fiică plecată în
străinătate cu care ține vag legătura, relații nu
tocmai armonioase cu sora și cumnatul, o
înclinație spre băutură etc. Când, în sfârșit,
sosește salvarea avem portretul unui om în datele
lui esențiale, un om normal, nici mai bun nici
mai rău ca atâția alții (ba chiar balanța înclină
ușor spre „bunătate”). De aici începe un periplu
infernal prin spitalele capitalei, pacientul, care
necesita o intervenție chirurgicală de urgență,
fiind trimis de la un spital la altul sub diverse
pretexte, mai mult sau mai puțin plauzibile, prilej
pentru regizorul-coscenarist (alături de Răzvan
Rădulescu) de a crea o galerie de portrete ale
unor medici absolut remarcabile și memorabile
(Se detașează Florin Zamfirescu, în dr. Ardelean
și Mihai Brătilă, în dr. Breslașu. De altfel, unul
din punctele forte ale filmului rezidă în
interpretarea actorilor, toate personajele, chiar și
cele mai neînsemnate, fiind conduse cu mână
sigură de Cristi Puiu, rămânând în memoria
spectatorilor). Singura „de partea” bietului domn
Lăzărescu este Mioara (Luminița Gheorghiu),
asistenta de pe salvare, în ciuda faptului că, o
bună parte din orele petrecute împreună, acesta o
înnebunește cu o incontinență verbală ieșită din
comun. Când, în sfârșit, cei doi găsesc un medic
dispus să facă operația, este prea târziu. Atât!
Nimic ostentativ, nici un fel de umoare, nici un
fel de resentimente sau prejudecăți „post-
comuniste” (s-a vorbit destul de mult despre
faptul că filmul ar fi o critică acerbă a sistemului
medical românesc; nimic mai fals - este o „grilă
de lectură” deformantă, „inspirată”, probabil, de
viziunile mai mult sau mai puțin apocaliptice ale
lui Mircea Daneliuc sau Lucian Pintilie din
majoritatea filmelor realizate după 1989), doar o
poveste plauzibilă despre singurătate, despre
indiferență, despre condiția umană.
Moartea domnului Lăzărescu este, în primul
rând, un film extrem de trist, poate cel mai trist
film românesc de după 1989. Dar este o tristețe
care, odată depășită, îți cicatrizează o rană, o rană
despre care, până la vizionarea filmului, nici nu
știai că există.
■
^
urmează o logică internă atent elaborată de către
compozitor. Matei Pop recurge la o paletă
timbrală diversificată - de la ansamblul de coarde,
la flaut, clarinet-bas, xilofon, toba mare, celesta,
clarinet, piatto sospeso, maracas, trianglu și alte
instrumente de percuție - și la un amplu arsenal
de proceduri compoziționale măiastru îmbinate.
El nu se sfiește să declanșeze, spre exemplu,
violente „ruperi de nori” ale percuției, peste
continuum-ul de armonii profunde din fundalul
sonor. Calitatea tinerilor instrumentiști clujeni e
valorificată pe tot parcursul dificilei lucrări,
îndeosebi prin sunetul de ansamblu cu
transparențe cristaline cizelat de dirijorul Cristian
Sandu.
La rândul său, Aaron Fazakas se dovedește
același compozitor de o dezinhibiție aș zice
hollywoodiană, despre care am scris la finele
anului trecut în Tribuna. Lucrarea sa Growing
toward the Light reprezintă, de fapt, o coloană
sonoră de film (concepută la comanda companiei
sud-coreene I.N.I. Steel), care s’a bucurat deja de
o înregistrare de înalt calibru din partea
Orchestrei simfonice naționale a Ucrainei din
Kiev, dirijate de același Cristian Sandu. Față de un
asemenea standard, varianta în „format redus” de
la Cluj nu a fost scutită de câteva mici
inadvertențe, în special la secțiunea de alămuri.
Dar, per ansamblu, nu a trecut neobservată
încrederea compozitorului în virtuțile muzicii ca
artă perenă, indiferent de tribulațiunile sau
modele temporare. Dedicația și lipsa de complexe
cu care Fazakas aspiră să comunice cu un număr
cât mai mare de spectatori e recompensată prin
interesul și gratitudinea publicului. Un fenomen
îmbucurător, după atâtea decenii de schismă între
compozitorii post-serialiști și o mare parte dintre
melomani.
Impresii la fel de tonice și de la cel de-al
doilea Panoramic componistic clujean. Tânăra
generație a fost reprezentată prin Ionică Pop, cu
ale sale sensibile filtraje transilvane aplicate temei
Dubai Adventures (interpretate de el însuși la
pian); Anamaria Meza ne-a propus Descântec - o
interacțiune pentru mezzosoprană, oboi și pian,
pusă în scenă cu ajutorul cântăreței Iulia Merca și
al oboistei Noemi Hary, în timp ce autoarea își
interpreta propria partitură pe claviatură; Ciprian
Pop a conceput o abilă combinațiune de elemente
electronice (domeniu predilect al compozitorului
mânuind el însuși sintetizatoarele) cu instrumente
acustice: pianul (Mara Pop) și percuția (Corina
Bălaș).
Șerban Marcu se distinge prin constanta
preocupare pentru transpunerea muzicală a unor
opere literare românești. De data asta, el a
realizat câteva subtile îngemănări ale versurilor lui
Lucian Blaga cu limbajul sonor esențializat al
clarinetului, violoncelului și pianului. Remarcabilă
este buna stăpânire a tehnicilor componistice de
către tânărul autor, dar și echilibrul viziunii sale,
siguranța cu care știe să dozeze pasajele
instrumentale și cele vocale, fără să abuzeze de
efecte facile. Un artist capabil să ne dăruiască
reale plăceri estetice.
Cei doi compozitori reprezentând generația
deja consacrată au fost, în ordinea din concert,
Adrian Pop și Constantin Rîpă. Primul își
continuă investigațiile de adâncime în potențialul
expresiv al unui număr restrâns de instrumente.
În cazul de față e vorba despre violoncelul solo.
Piesa Gordun, interpretată cu virtuozitate de către
Vasile Jucan, demonstrează că un singur
instrument poate condensa valori muzicale
echivalente cu ale unui întreg ansamblu.
Compozitorul recurge la o amplă paletă de
sugestii, mergând de la contrabasul ancestral-
folcloric până la rafinamentele polifonice
contemporane. Adrian Pop se afirmă astfel, încă o
dată, ca un maestru al intensității emoționale
obținute prin mijloace creative esențializate. La
rândul său, Constantin Rîpă pare a-și fi transferat
imbatabilele cunoștințe din domeniul muzicii
corale contemporane în cel al ansamblului de
percuție. Structuri III este o compoziție vitalistă,
plină de culoare, de certă creativitate și forță.
Probabil că în subconștientul autorului va fi
acționat și un anume impuls spre a da o replică
românească faimosului Iannis Xenakis, cel născut
pe plaiuri dunărene, cam în aceeași zonă ca și
compozitorul naturalizat la Cluj. În orice caz,
compoziția lui Constantin Rîpă, beneficiind de
viguroasa interpretare a lui Grigore Pop și a
discipolilor săi - Nicolae Coman, Miklos Badi,
Dominic Csergo și Felix Moldovan - ne-a transmis
un veritabil flux vital, ca o ideală modalitate de a
încununa această nouă demonstrație a valorii
școlii compoziționale clujene.
■
34
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
”34]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme și nopți
10. Fritz Lang
Marius Șopterean
In minunata peliculă regizată de Giussepe
Tornatore, Legenda lui 1900 (sau, în altă
traducere, Povestea pianistului de pe ocean),
există următoarea secvență: îndrăgostit și sătul de
viața dusă pe oceanele lumii, 1900 - acesta este
numele personajului interpretat de Tim Roth - se
hotărăște să pună, pentru prima oară în viața lui,
piciorul pe uscat. Portul se numește New York,
iar pianistul privește încremenit de pe pasarela
care leagă vaporul de uscat scenografia orașului:
un conglomerat de zgârie nori pierdut într-un
intens și neverosimil smog. 1900 contemplă acest
tablou rupt dintr-o expresionistă scenografie și...
renunță. Se întoarce pe vapor de unde nu va mai
coborî niciodată. În secvența care precede finalul,
1900 îi va mărturisi prietenului său, trompetistul
Max, motivul pentru care s-a decis să nu coboare
în oraș: „Ce să fac într-un oraș fără sfârșit... ai
văzut câte străzi avea? Mii și mii de străzi... cum
să alegi o stradă, o casă, o bucată de pământ, o
iubire... orașul este prea mare pentru mine...”
În 1924 producătorul Erich Pommer și Fritz
Lang se aflau în America, mai precis la New-York
și Hollywood, într-o vizită de informare asupra
modalităților de organizare a producției
cinematografice. Aflându-se pe puntea unui
pachebot, Fritz Lang are aceeași viziune
apocaliptică la vederea orașului New-York.
Dureroasa verticalitate arhitecturală a zgârie-
norilor naște în Fritz Lang ideea filmului
Metropolis. Avea 31 de ani iar proiectul mai avea
să aștepte câțiva ani. Se întoarce în Germania și
lucrează cu o forță și o dăruire rar întâlnite. Știa
că în anii care vor veni proiectul Metropolis îl
așteaptă undeva. Până în anul de care vorbim,
Fritz Lang crease cele două opere majore ale
trilogiei destinului omului german. Dacă prin Dr.
Mabuse, jucătorul, realizat în 1922, are în vedere
prezentul, Nibelungii se înscrie pe traseul
trecutului legendar, iar Metropolis, care urma să
fie realizat în 1926, este dovada intuiției majore a
unui spirit artistic futurologic, Lang devenind cu
acest film primul creator al imaginii orașului
alienat. De fapt, după 1933, anul în care se
hotărăște să părăsească Germania nazistă și să se
refugieze în America, intuiția sa din Metropolis
devenea aproape o realitate: „Mai târziu, când am
plecat să mă stabilesc în America - spune Lang -
aveam să observ că multe lucruri pe care le
arătasem deja în Metropolis se realizaseră.”
Cea mai importantă societate germană de film
, UFA, îmbrățișează proiectul-ecranizare după un
roman de Thea von Harbou și, copiind structuri
de organizare și de producție marca Hollywood,
se decide - cu ajutorul a trei bănci germane
extrem de puternice - să investească cea mai mare
sumă cheltuită vreodată pentru realizarea unui
film german: peste șase milioane de mărci au fost
necesare pentru a fi înregistrați 620.000 de metri
de negativ conținând acțiunea filmului, care
cuprindea vaste întinderi de decor în care au fost
antrenați peste 40.000 de figuranți. Întocmai ca și
în cazul filmului Intoleranță, realizat de David
Wark Griffith zece ani mai devreme (producătorii,
ca și acționarii de la UFA, nutreau în secret
speranța că această producție va fi cea mai amplă
realizare cinematografică și se dorea să depășească
cantitativ și calitativ filme precum cel pomenit
mai sus sau Cabiria al italianului Pastrone), nu s-a
precupețit nici un efort din partea realizatorilor.
Tudor Caranfil, în eseul dedicat filmului
Metropolis din a sa carte Vârstele peliculei,
consemnă: ”Am clădit un nou Babel! - exclama cu
mândrie, după premiera lui Metropolis,
realizatorul acestuia. Ziua sa de muncă începea la
nouă dimineața și lua sfârșit aproape de miezul
nopții. În timpul acesta, electricienii și recuziterii,
împărțiți în trei echipe, se schimbau de două ori,
fără ca regizorul să pară a remarca ceva. Nucleul
principal al trupei - operatorii, colaboratorii
tehnici, actorii - rămâneau pe platou alături de
regizor timp de 14-15 ore, îngăduindu-și pauze
numai pentru masă, când se hrăneau frugal cu
sandvișuri aduse de la cel mai apropiat bufet. Și
asta nu o săptămână, nu o lună, ci 310 zile
încheiate (și 60 de nopți!) cât a durat turnarea,
între mai 1925 și octombrie 1926”.
Primele imagini ale filmului șochează: o
construcție gigantică ce crește în geometrii
cameleonice dospite în torente misterioase de
raze de lumină determină locația și sensul
viitoarei drame. În acest Metropolis imaginat de
decoratorii și maeștrii de efecte speciale de la
UFA se ridică cele două planuri: cel al paradisului
constructivist bogat în viaducte și grădini
suspendate, autovehicule și amfibii zburătoare
(cât de aproape ne găsim de imaginile futuriste
ale unor filme SF ca Blade Runner al lui Ridley
Scott sau Al cincilea element al lui Luc Besson) în
care huzuresc stăpânii Cetății, printre ei și
atotputernicul Fredersen, iar undeva jos, în
măruntaiele orașului zac, în proporții și mișcări
geometrice fragmentate, milioanele de muncitori
agonizanți și ordonați în labirinturi și catacombe
demne de grafica unui Escher. În savante și
subtile ecleraje care deconstruiesc un univers
sumbru aflat la limită se construiește povestea
scrisă de Thea von Harbou și Fritz Lang.
Inventivitatea plastică se dovedește a fi una de
pionierat, uluind prin efecte speciale, nicicând
văzute pe ecran până atunci, și asta datorită unor
idei originale imaginate și puse în practică de
operatorul Eugen Schuffam, un fost plastician al
școlii germane belle arte, convertit acum la
imaginea de film, ajutat de scenografii Otto
Hunte, Erich Kettelhute și Karl Vollbecht.
Povestea este una simplă. Hazardul face ca fiul
magnatului Fredersen, tânărul Freder, să ajungă în
această apocaliptică lume subterană. Aici se
îndrăgostește de Maria, cea care propovăduiește
mulțimilor lumea de dincolo, cea din ceruri, ca
unică soluție salvatoare. Diabolicul inventator
Rotwang, aflat în slujba lui Fredersen, creează o
făptură mecanică, făptură care, în scurt timp, va
înlocui mâna de lucru umană. Blânda și
carismatica Maria va fi înlocuită cu o dublură-
mașină identică, realizată în detaliu în cabinetul
supertehnologizat al acestui Caligari futurist și,
prin această mască, adevărat robot al viitorului, se
va încerca să fie destabilizat precarul echilibru
existent în catacombele Metropolisului, ținta fiind
îndepărtarea de la putere a lui Fredersen. Ultima
parte, cea în care o greșeală tehnică face ca întreg
subsolul să se inunde, salvarea adevăratei Marii
de către Freder, urmărirea cu sufletul la gură și
apoi duelul dintre fiul magnatului și diabolicul
Rotwang sfârșit cu prăbușirea celui din urmă de
pe înălțimile catedralei, capătă proporțiile unor
desfășurări de mase magistral realizate, ducând
către un suspans intens care transformă filmul
într-un thriller parabolizant unic și de neegalat.
Forța vizuală este atât de puternică încât întreaga
operă, de la primele cadre și până la ultimele,
pare în sine o demonstrație plastică ieșită din
Fritz Lang
comun. S-a spus, și nu de puține ori, că povestea
în sine - deși considerată o fascinantă profeție
futurologică - nu l-a convins nici măcar pe Fritz
Lang. El spune mai târziu, învins de propriile lui
himere ideologice: “Personal, nu iubesc acest film,
deoarece mi se pare că încearcă să rezolve o
problemă socială într-o manieră puerilă”.
Căderea care a urmat a fost una pe măsura
ambițiilor. Publicul nu a înțeles nimic iar critica a
fost una mai mult decât rezervată. Această
Intoleranță germană, primul film cu adevărat în
genul SF-ului, va mai aștepta ani de zile pentru a
fi înțeles la adevărata lui valoare.
În celebra sa carte Ecranul demoniac, dedicată
cinematografului expresionist german, Lotte
Eissner scrie: „Expresionismul nu vede, ci are
viziuni”. Iar toate aceste simfonii dirijate magistral
de un Lang, Murnau, Wienne sau Pabst stau
mărturie ororilor care aveau să se întâmple.
Expresionismul a anticipat, a presimțit catastrofa.
Krakauer își intitulează sugestiv cartea dedicată
cinematografului german De la Caligari la Hitler.
Marii cineaști ai Germaniei antenaziste au avut -
calitate a marilor artiști - acele antene ale rasei
umane (Ezra Pound) care au intuit sensul
teribilelor vremi ce aveau să vină.
Urmând o mare parte a artiștilor germani, și
Lang a plecat, la mijlocul lui 1933, în America,
devenind, astfel, personaj al propriului său
Metropolis. Ultimul său film (1962), ca o ironie a
sorții, îl face în ajunul nașterii Noului
cinematograf german, acea splendidă școală de
film care cu nedisimulată și arogantă mândrie
spunea în manifestul său de la Oberhausen:
„Vechiul film a murit. Noi credem în cel nou”.
Era prea bătrân pentru a începe un nou exil.
De altfel de aici înainte Lang s-a autoexilat în
tăcere, iar când aceasta nu a mai fost de ajuns, în
1976, la venerabila vârstă de 86 de ani, a trecut
dincolo de granița definitivului. Cam tot la timpul
în care, la vârsta de 31 de ani, un alt mare
contestatar al vechiului film german, Wim
Wenders, trecea o graniță. Cea americană...
Și de aici, ca într-o veșnică, imperfectă și
fascinantă dublă cinematografică, povestea
filmului german poate să o ia de la capăt...
TRIBUNA • nr. 75 • 16-31 octombrie 2005
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 124 U
plastica
opinii
Paul Vinicius. Cei unu virgulă cinci ani de acasă
ai domnului Llosa * 2
editorial
Monica Gheț Micile speranțe ale marilor
ambiții * 3
cartea
Ion Cristofor Poezia lui Andreas Saurer * 4
Adrian Țion: Proba jocului extatic’ 5
Răzvan Țuculescu: Vitralii existențiale * 5
comentarii
Mircea Opriță: Eternul Jules Verne ’ 6
imprimatur
Ovidiu Pecican: Iepurele din pălărie ’ 8
incidențe
Horia Lazăr Arta falsificării * 9
sare-n ochi
Laszlo Alexandru: Marian Papahagi: portret
neretușat * 10
poezie
Viorel Tăutan * 12
eseu
Valentina Bumbaș-Vorobiov. Beigbeder pentru
Bridget Jones * 13
simptome
Ion Simuț: Încotro va merge premiul Nobel
pentru literatură? " 14
reportaj
Adrian Țion:Trecut și prezent la Balcic * 16
interviu
De vorbă cu Ioana Crăciunescu: „Cred că sun-
tem comunicativi prin niște rețele mai evolu-
ate decât internetul...” * 19
filosofie
Olga Rubitschon: Încotro se îndreaptă călă-
toriile? Cine participă la ele? * 22
intermezzo clujean
Petru Poantă: Locuri și personaje (II) *24
umanul cotidian
Petru Iluț: De ce sociopsihologia și
antropologia familiei? • 26
ex abrupto
Radu Țuculescu: Leul vierului * 27
tutun de pipă
Alexandru Vlad: Fotografia * 27
zapp-media
Adrian Țion: Între „păcălitor” și „orgasmora-
tor” ’ 28
subcooltura
Oana Pughineanu: Gândirea în prezervativ * 28
nopți și zile
Mihai Bărbulescu: La doctoraaat, înainte! • 29
aspiratorul de nimicuri
Mihai Dragolea: Amiază cu portavoce, noapte
cu alarmă, sărbătoare cu cercei și piercing * 30
aduse de la chioșc
Războiul sfîrșitului verii * 30
flash-meridian
Ing Licu Stavti Arthur Conan Doyle, personaj
de roman * 31
teatru
De vorbă cu Mona Chirilă “Teatrul de păpuși e
o scenă des vizitată de îngeri” * 32
muzică
Virgil Mihaiu: Discernământ și creativitate la
Toamna Muzicală Clujeană ‘33
film
Ioan-Pavel Azap: Moartea domnului
Lăzărescu * 34
1001 de filme și nopți
Marius Șopterean: 10. Fritz Lang * 35
plastica
Ovidiu Petca: A V-a Bienală Internațională de
grafică între agonie și extaz ’ 36
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
A V-a Bienală Internațională
de grafică între agonie si extaz
Ovidiu Petca
e curând s-a deschis la Muzeul de Artă
Cluj a V-a Bienală Internațională de
Grafică Mică, având în spate aproape un
deceniu existență. Manifestarea este organizată de
Fundația Culturală Bienala Internaționala de
Grafică Cluj în colaborare cu Muzeul de Artă,
Biblioteca Județeană „Octavian Goga” și
Universitatea de Artă și Design. Chiar de la prima
ediție, nume foarte mari ale graficii internaționale
au fost prezente pe simezele bienalei, iar o serie
de publicații au socotit Clujul ca fiind unul dintre
importantele centre ale graficii mondiale.
Începând cu a doua ediție, odată cu înființarea
fundației care poartă numele bienalei,
manifestarea s-a transformat într-un festival al
artelor grafice, cu expoziții satelit ale membrilor
juriului internațional, sau expoziții de grup cu
participare internațională. Aceste ediții au
beneficiat de sprijinul unor importante instituții
culturale clujene. Aș aminti: Direcția Județeană
pentru Cultură, Culte și Patrimoniu, Filiala
Interjudețeană UAP Cluj-Bistrița, Muzeul
Etnografic al Transilvaniei, Alianța Artelor,
Centrul de Studii Transilvane.
Trebuie remarcat aportul Primăriei
Municipiului Cluj-Napoca, care s-a oferit, încă de
la început, să patroneze manifestarea acordând un
sprijin financiar, nu pe măsură, dar suficient
pentru tipărirea catalogului și acoperirea costurilor
de expediere în toate colțurile lumii, nefiind un
act ieșit din comun, pentru că mai toate
manifestările similare din lume beneficiază de
acest sprijin, fiind considerate o importantă carte
de vizită, aducătoare de prestigiu. Acest minim
sprijin material a fost dat ca o recompensă (dar și
ca o obligație), pentru valoroasele colecții din
lucrările donate de artiști, cu multă generozitate,
în schimbul doar a unui catalog. Donația - 6.169
lucrări - se află în prezent în Colecțiile Speciale
ale Bibliotecii Județene „Octavian Goga” și la
Muzeul de Artă din Cluj. Într-o periodă nefastă
când practic nu există fonduri pentru achiziții,
este benefică o asemenea colectare de valori, mai
ales dacă oprele vin din partea unor vârfuri ale
artei contemporane.
Clujul a beneficiat în decursul anilor de
prezența unor nume mari ale graficii
contemporane. Toshio Yoshizumi (cetățean de
onoare al municipiului Cluj-Napoca) și Kohsei,
amândoi din Japonia, au vernisat două
impresionante expoziții, atât ca dimensiune cât și
ca valoare, care au fost donate Muzeului de Artă
Cluj. Printre invitați i-am avut pe celebrul gravor
ucrainean Oleg Denisenko, reprezentantul
binecunoscutei școli de gravură din Lviv, Lukasz
■
Milos Cywicki din Polonia, cu o expoziție de
linogravuri de mari dimensiuni, Agnes Haasz din
Ungaria, cu o expoziție de artă digitală, Wolfgang
Brenner din Germania, care a adus pe simezele
clujene o mostră a artei colajului, și clujeanul
Cristian Opriș, câștigătorul unui premiu al
bienalei. Prin el bienala a oferit o mostră a valorii
graficii clujene.
Mai mult, prin intermediul catalogului, artiștii
clujeni au fost promovați pe toate meridianele,
intrând în circuitul expozițional mondial.
Printre expozițiile internaționale de grup aș
aminti expozițiile de mail art Cartea, Nord, Micul
dejun cu Dracula și o expoziție a școlii de gravură
din Lviv, cu lucrări extrase deja din colecțiile
clujene. Expoziția Asociației Electrografia din
Ungaria a permis contactul clujenilor cu cele mai
noi tendințe în domeniul artei digitale.
Din păcate, acestă ediție face un pas înapoi,
renunțând la formula festivalului, lasând loc doar
expoziției bienale din cauza dezinteresului
primăriei, instituție care s-a oferit, odată, să
patroneze aceste evenimente. Subliniez că acest
pas înapoi nu este unul în defavoarea calității. A
crescut numărul artiștilor participanți, a crescut
calitatea expoziției, însă organizatorul a sperat,
fiind un eveniment jubiliar, un sprijin cel puțin pe
masura edițiilor anterioare. Proiectul, asemenea
altor proiecte culturale, a fost blocat încă din faza
inițială la Direcția Învățământ, Cultură,
evidențiind obtuzitatea față de un eveniment
cultural benefic și aducător de valori perene.
Proiectul nu a putut intra nici măcar în discuția
consiliului local, fiind blocat de un aparat
birocratic deficitar și lipsit de experiență. S-a
acordat o atenție deosebită unui efemer festival
de majorete care reflectă puterea de discernămînt
a celor care vegheaza cu atenție soarta culturii
clujene. Ca să nu zic că s-a pus un accent
deosebit pe renovarea și „lansarea” cu mult tam-
tam pe toate canalele mass-media a WC-ului
public din parcul central. Se pare că din punct de
vedere propagandistic, cînd ești pus să alegi între
necesitățile fiziologice și cele culturale, accentul
cade pe cele primare. Cel puțin acum, la Cluj.
Dacă acest sprijin nu se acordă acum, în ceasul al
doisprezecelea, cel puțin pentru tipărirea
catalogului și expedierea acestuia artiștilor,
organizatorii sunt obligați să returneze lucrările
donate, bineînțeles cu explicațiile de rigoare si să
pună capăt acestei bienale, care prin valoare și
amploare este unică în România.
~36|
Black Pantone 124 U