Black Pantone 7426 U
TRIBUNA
63
15 000
1,50 lei
REVISTĂ DE CULTURĂ • serie nouă • anul IV • 16-30 APRILIE 2005
Regele Ferdinand
Bust de Radu Moraru, realizat prin contribuția publică a
absolvenților Facultății de Medicină, promoția 1946 - Mihai I
Regele Mihai I
la Cluj
Dezvelirea busturilor
Regelui Ferdinand I
și al Reginei Maria
la Universitatea
“Babeș-Bolyai”
Uniunea Scriitorilor °i
premianții ei clujeni
De vorbă cu
Antonio Rizzo
S.O.S. românii °i
româna din Ungaria
1
Black Pantone 7426 U
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj,
CU SPRIJINUL
Ministerului Culturii și Cultelor
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Călin Felezeu
Monica Gheț
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Pavel Pușcaș
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
bour
opinii
Politică, autobiografie
și literatură
HU Mihaela Frunză_______________________________
O carte virtuală - așa cred că s-ar putea ca-
racteriza, în trei cuvinte, volumul care a
făcut atîta vîlvă în ultima vreme în
presa românească - R'estul și Vestul semnată de
Mihaela Miroiu și Mircea Miclea. De ce virtuală?
Pentru că mare parte din substanța ei - prima
parte, și cea mai disputată/discutată - reprezintă
un schimb de e-mailuri între cei doi autori, în
timp ce aceștia se aflau departe de țară - unul în
Olanda, celălalt în Anglia sau America.
Mesajele trimise prin e-mail sînt în genere
scurte și au o anume fragilitate - puțină lume își
păstrează corespondența electronică cu sfințenia
cu care erau păstrate altădată, în cutii parfumate
și legate cu fundiță, scrisorile clasice. Asta
datorită, probabil, și parcimoniei provider-ilor de
poștă electronică, ce oferă un spațiu gratuit limi-
tat pentru stocarea mesajelor.
Din acest motiv, cred că Restul și Vestul este
o carte paradoxală. De ce? Pentru că, de la
McLuhan încoace, repetăm cu toții că the medi-
um is the message - cu alte cuvinte, că
mediul/suportul influențează, determină, constitu-
ie pînă la un punct mesajul. În acest caz, mesajele
pe care și le trimit Mihaela și Mircea - ce-i drept,
mai lungi decît e-mailurile banale pe care și le
trimit adolescenții din internet cafe-uri - sînt clar
marcate de suportul mișcător și - la propriu -
instabil al ecranului calculatorului pe care au
pîlpîit prima dată. Sînt alerte, vioaie, într-un lim-
baj frust, necenzurat, care a creat dureri de cap și
accese de pudoare unor comentatori. Or, cum să
te exprimi în acest limbaj viu despre statuia de pe
piedestal numită Revoluția Română, despre care
se poate vorbi numai dacă este de față un sobor
de preoți și un altul de istorici (plus/minus cîțiva
analiști politici)? Sau despre mitul salvator numit
Integrarea Europeană, pentru care a fost inventată
(reciclată) o nouă limbă de lemn? Sau despre
Infernul Comunist, despre care e musai (ca in-
telectual/ă respectabil/ă) să brodezi pe tema
butadei: "rezistența prin cultură"?
Ei bine, Mihaela Miroiu și Mircea Miclea nu
fac deloc aceste lucruri. Cartea lor nu respectă
nici o astfel de nou-creată regulă, ba dimpotrivă,
le face țăndări pe cele existente. Este o carte
extrem de sinceră, curajoasă și (iarăși atipic pen-
tru așa-zișii intelectuali subțiri) angajată. Autorii
nu se sfiesc să-și afirme, argumenteze și chiar
respecte propriile crezuri: "și totuși, din aceste foi
egografice lipsește cheia ca să înțeleagă cineva
cum de sunt deplin feministă" (Mihaela Miroiu);
sau "nu-mi teoretizez libertatea, ci o trăiesc pur și
simplu, intens, plenar, pînă în vîrful unghiilor"
(Mircea Miclea).
Ceea ce pare cu adevărat remarcabil, în acest
volum este că, "la intersecția dintre Autobiografie
și Curriculum Vitae" se constituie unul dintre
lucrurile despre care se vorbește obsesiv în medi-
ile culturale (și nu numai), dar trecut de la stadiul
de concept gol la cel de realitate vie: și anume,
identitatea. Mai precis, identitățile. Prin folosirea
pluralului nu am în vedere doar faptul că este
vorba de doi autori. Dimpotrivă, acel unu-multi-
plu care continuă să fascineze reflecția filosofică
de mai bine de două mii de ani, și mai recent și
pe cea pragmatic-politică, este dezvăluit aici în
plină mișcare și articulație, trecînd prin etapele
importante ale vieții privat-publice ale fiecăruia,
cu paradoxurile, erorile și excesele fiecărei vîrste
asumate lucid.
Dacă din acest complicat proces, o serie de
comentatori au reținut doar teribilismele adoles-
centine ale unui viitor (și de neprevăzut pe atun-
ci) ministru - lăsînd în umbră tematizările impor-
tante ale cărții și ignorînd în totalitate și pe
nedrept personajul central al acestui volum, o per-
sonalitate pregnantă cum este cea a creatoarei
feminismului românesc postrevolutionar - este
poate un semn al atît de criticatului "patriarha-
lism" al societății românești. La fel și faptul că
ades citatul (prin lucrările de specialitate) slogan
feminist "ceea ce este personal este politic" revine,
paradoxal, și deformat, în interpretările la acest
volum, care "politizează" excesiv, chiar și acolo
unde nu e cazul, memorii personale.
La aceasta se adaugă poate faptul că ne-am
obișnuit prea multă vreme să echivalăm integri-
tatea și inteligența cu morga academică, cu auto-
suficiența. Restul și Vestul ne arată că inteligența
poate fi - și de cele mai multe ori chiar este! -
jovială, antrenantă și uneori chiar spumoasă (vezi
de pildă textele: Lacrimile lui Iuda sau Țara de
suflet). O dovedesc îndeajuns aceste pagini de
confesiuni sau/și de jurnal, ce reconstituie din
urmele (grafice) ale literelor pe ecran parcursul
public/privat a două ego-uri, a două persoane,
Mihaela Miroiu și Mircea Miclea, ce se confundă
pe alocuri cu "personajele" Mihaela și Mircea.
În fine, cartea apărută la Polirom sub cele
două semnături este una cît se poate de reală, dar
nu mai puțin literară. Personal, cred că adesea
scriitorii depun un efort considerabil pentru a
obține efectul de realitate, de autenticitate, în
lucrările lor. Un prozator de talia lui Borges
spunea într-un interviu că suprema grație pe care
o poate atinge un autor de ficțiuni este ca proprii
cititori să creadă că poveștile sale sînt adevărate.
E drept, în cazul confesiunilor sau al jurnalelor,
prezumția de adevăr îi este oferită autorului cu
mult mai multă lejeritate. Dar de aici poate
apărea și pericolul: crezîndu-l pe autor pe cuvînt,
cititorii pot confunda cartea cu jurnalul de actua-
lități și pot scăpa esențialul străduindu-se să
vîneze titlurile îngroșate, detaliile și/sau poantele.
Or, în felul acesta, ca în celebrul proverb, uităm
de pădure din cauza copacilor.
■
2
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Biblioteca de la sat
Ștefan Manasia
Mai înainte de a începe acest articol,
autorul trebuie să mărturisească o expe-
riență a sa: timp de câteva luni a predat
româna într-un sat din sudul județului Cluj, cu
temperaturi veșnic mai mici decât cele din oraș,
cu nămol și ploi și ninsori interminabile.
Așadar, cum să-ți petreci timpul liber la
intrarea în Apuseni? Plimbările în pacea naturii
sunt o metaforă inventată de poeți. Serile petre-
cute în pub dau bine în filmele occidentale,
filmele însele n-au mai ajuns la cinematograful
sătesc (improvizat în Căminul Cultural) de trei-
sprezece ani.
Începi să dai ocol camerei, cu țigara în mână,
observând abia acum fisurile din tavan, relieful
accidentat al pereților. Asculți melodiile imbecile
pe care le difuzează, până la îngrețoșare, posturile
de radio - te feliciți că nu ți-ai adus și televizorul.
Lucrări de control, caiete de temă, planuri de
lecții.
După o săptămână, neîncrezător și blazat, dar
pentru că trebuia să o faci totuși și pe-asta, bați în
ușa deasupra căreia cuminte stă scris: BIBLIOTECA
COMUNALA... O doamnă amabilă îți răspunde,
te poftește înăuntru. Ești noul profesor de
română, știa ea. Dar cărți noi, de istorie sau lite-
ratură contemporană, n-au mai primit de zece ani.
Sumele minuscule sunt alocate achizițiilor din
domeniul bibliografiei școlare - e știut că ma-
nualele, produse de edituri diferite, propun și
autori diferiți. Dacă vrei, apropie-te de rafturi,
caută și măsoară, prețuiește titluri și ediții.
Nu trebuie să fii un bun cunoscător pentru a-
ți da seama că, de ani de zile, cu excepția elevilor
rătăciți, nu a mai intrat nimeni aici. Volume
apărute acum un deceniu au paginile netăiate,
ediții cartonate din Dostoievski și Sadoveanu,
Arghezi și Slavici ar arăta ca tocmai ieșite din
tipografie, dacă nu le-ar proteja, ca o husă din
mătase, o peliculă fină de praf. Cărți pe care în
bibliotecile orășenești le afli cu paginile ferfenițite
și mâzgălite, pătate, batjocorite de cititorii din
tipologia omului nou, aici sînt aliniate - asemenea
unor soldați disciplinați - pe rafturi, așteptând o
atingere, o privire plină de curiozitate sau priete-
nie: Aitmatov și Valentin Rasputin, Llosa și
Hemingway, Tacitus și Properțiu, Adrian Popescu
și Angela Marinescu, Marin Sorescu și A.E.
Baconski ș.a.m.d. Cu ochii lui Jean Genet am
privit dantela roz de pe coperta unui volum de
Gellu Naum.
Zilele umede și friguroase, înserările enorm de
plictisitoare s-au transformat, dintr-odată, în cea-
suri încăpătoare și indolente, în înserări-dimineți
și nopți-după-amiezi cu parfum de pagini proaspăt
tăiate. Orele petrecute în sălile de clasă sau în
cancelarie deveniseră numai pretextul de a medita
asupra volumelor pe care le voi împrumuta. Câte
un roman mă făcea să-mi piară pofta de mâncare,
setea, dorința de a-mi aprinde o nouă țigară.
Am înțeles abia atunci de ce țăranul (și o dată
cu el, orășeanul actual) ocolește biblioteca precum
bețivul biserica, precum orbul sala de cine-
matograf: brazdele lăsate de plugul atașat trac-
torului se vor umple de rod numai atâta timp cât
el își va conduce hârbul fredonând melodiile cu
texte imbecile, până la îngrețoșare, visînd în
nemărginirea luncii la decolteul Andreei Marin.
■
eveniment
Premiile Filialei Cluj a Uniunii
Scriitorilor din România
pentru cele mai bune cârti pe
anul 2004
Joi, 7 aprilie a.c., Filiala Cluj a Uniunii
Scriitorilor din România a decernat premiile pentru
cele mai bune cărți apărute în 2004. Juriul, compus
din Balazs Imre Jozsef, Doinea Cetea, David
Gyula, Mihai Dragolea, Fodor Sandor, Irina Petraș,
Adrian Popescu și Mircea Muthu, președintele juri-
ului, a desemnat cîștigătorii după cum urmează:
Secția literatură română:
poezie (Ion Cocora, Oda Caligrafului; Ruxandra
Cesereanu, Kore Persephona; Marcel Mureșeanu,
Valea Tauris; Ion Cristofor, Sărbătoare la ospiciu),
proză (Alexandru Vlad, Viața mea în slujba
statului; Valentin Tașcu, Miluța), eseu (Ion Vartic,
Bulgakov și secretul lui Koroviev; Ion Vlad,
Romanul universurilor crepusculare), istorie literară
(Petru Poantă, Opera lui George Coșbuc; Teodor
Tanco, Istoria presei românești a județului Bistrița-
Năsăud, de la origini pînă în prezent; Mircea Popa,
De la iluminism la pașoptism), critică literară (Ion
Simuț, Reabilitarea ficțiunii), teatru (Viorel
Cacoveanu, Teatru. Sentință pentru martori; Radu
Țuculescu, Ce dracu' se-ntîmplă cu trenul ăsta), tra-
duceri (Gabriela Lungu - Margaret Mazzantini, Nu
te mișca, și Corrado Bologna, Flatus voci), lite-
ratură pentru copii și tineret (Ion Mureșan, Ana
Mureșan, Carnavalul din poiană), premiul special
al juriului (Cornel Robu, O cheie pentru science-fic-
tion), debut (Liana Hăitaș, A treia feminitate.
Erotica eminesciană; Claudiu Groza, Computerul
cu bibliografii; Marin Mălaicu-Hondrari, Zborul
femeii pe deasupra bărbatului). S-au mai acordat
următoarele premii speciale: Premiul Henri Jacquier
al CCF pentru Corin Braga, Le Paradis interdit au
Moyen Age; Premiul Mongolu pentru debut, lui
Cristian Ciceu, Jim Morrison sau fascinația morții.
Au primit diplome de excelență, pentru jurnalism
cultural, revistele Tribuna, Echinox, Apostrof,
Fabrica de cărți, cotidianul Adevărul de Cluj, coti-
dianul Ziarul clujeanului, editura Eikon, pentru
colecția "Biblioteca Teatrului Imposibil", editura
Limes, pentru promovarea literaturii contemporane.
Secția literatură maghiară:
poezie (Letay Lajos, Cuvinte adresate ție),
proză (Kantor Lajos, Poarta), critică literară (Mozes
Attila, Istoria unor vremuri fățarnice), istorie literară
(Gaal Gyorg, O casă în Piața centrală), debut (Boda
Edit, Camuflaj; Syekely Csaba, Scriitori după gratii).
Nu putem să nu observăm cîți dintre colabora-
torii & rubricarzii Tribunei au fost premiați la
această ediție. Îl felicităm pe colegul nostru Claudiu
Groza pentru premiul obținut și, de asemenea,
mulțumim juriului pentru diploma acordată revistei
■
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
3
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cartea
Urma alege
|||| Maria Vodă Căpușan
Tudor Ionescu
Urme de condei
Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2004
Lasă tot felul de urme prin Cluj, amicul meu
Tudor Ionescu. De culoare, când pune pe
pânză un chip pe care l-ai mai văzut unde-
va, ieri sau mâine, un peisaj ciudat, parcă de
apocalipsă, ori chiar un vis, un coșmar ce știe să
te urmărească, obsesiv. Nici măcar nu stau
cuminte în ramă, tablourile lui. O pornesc uneori
singure pe zid, libere de orice constrângere, după
chipul și asemănarea cui le-a făcut. Alteori îi vine
să iște, din te miri ce, ilustrații, adică imagini
despre textele altora, un poem în proză de doam-
na Yourcenar ori o piesă de tizul său Eugene
Ionesco. Și atunci vâlvătaia focului inundă pânza,
incendiind totul. Sau te întâmpină, agresiv, cornul
Rinocerului argintiu de parcă vrea să te străpungă.
Obiecte onirice virtuale, le numești cum vrei, de
artă sau poate hiperreale, dar care odată intrate în
ființă prin voința și mâna lui își dobândesc un loc
aparte în zestrea noastră artistică, uneori cam
prea așezată în tipare. Nu ne strică să ne mai
trezească din letargie, să ne întrebăm cât de virtu-
ali, de onirici suntem noi înșine. Sau, și mai
multe la număr, urmele pe file de carte. Șăgalnice
adesea, cum îi e și firea; cum se arată a fi, căci se
ascunde mai întotdeauna ceva grav dincolo de
suprafața părelnică. Înțepătoare alteori, după cum
îi e vorba, defel comodă pentru cei mai slabi de
înger, fie și prieteni. Dar și alte urme, ce nu se
văd lesne, dar definitive, în mințile celor ce-l
ascultă, prieteni mai tineri, cu care vorbește de
ani buni prin sălile Facultății de Litere; despre
cum să-l citești pe Proust, cum să-i vezi culorile,
despre cum să tălmăcești ceva intrând până în
miezul cuvintelor ca să le-ntorci în alt grai, bine
potrivite, fie că e vorba de vreun "policier" jucăuș
ori de Yves Bonnefoy. Dacă nu s-ar supăra de
asemenea calificări grav academice, aș spune că e
un maestru în traductologie și poetică a prozei.
Acest gen de urme didactice sunt hotărâtoare pen-
tru cei ce leagă cu el dialog și el le răspunde
chibzuit, deși parcă glumește. Multe s-ar mai
putea glosa despre toate aceste urme - termen
predilect al post-modernității. Despre condiția lor
paradoxală în timp, între un trecut abolit, un
prezent precar, înghițit deja de un viitor marcat
totuși de ele. Dar a spus-o mult mai bine decât
mine Sfântul Augustin și oricum aceste rânduri
nu se vor nici tratat teologic, nici comentariu
filosofic. Mai cuvenit să ne întoarcem la cel ce le-
a lăsat, marcând acum spațiul și durata sa. S-au
născut din toate acestea zeci de tablouri, obiecte
imaginare și mai bine de cincisprezece cărți. Iată,
țin în mână pe cea mai recentă dintre ele, Urme
de condei. Pana-stilou de pe coperta concepută
inspirat de Cristian Cheșuț ne invită agresiv să
depășim hotarele de timp și de loc, cu totul în
spiritul cărții. Ea ne confruntă cu felurite întrebări
iscate pe marginea textelor traduse, comentate.
Un mic eseu strălucitor și inteligent semnat de
Ioana Bot, ne avertizează în introducere despre
arcanele tălmăcirii, așa cum apar ele în paginile
de față. Este marele pariu de a înfăptui imposi-
bilul, de a trăda rămânând totuși fidel, dar oare
cărei limbi de vreme ce fiecare scriitor își reven-
dică de fapt un grai numai al său...
La urma urmei, lui, Tudor Ionescu îi reușește
mereu pariul în traducere: și cei doi termeni
inițial limba-sursă și limba-țintă, ca să le numim
ca la școală, devin de fapt patru graiuri: franceză,
dar și accepția ei aparte la fiecare scriitor tălmăcit,
româneasca dar și limba lui Tudor Ionescu cu
aroma ei inconfundabilă care se întrevede în cura-
jul de a desprăfui formule înțepenite, tot ce e
stagnant în limbă. O "poeticitate" dacă vreți
deopotrivă neaoșă și rafinată, când "poiein"
înseamnă chiar a crea. El se luptă mai totdeauna
cu ce-i mai greu: Proust ori Celine, dar și cu
Alecsandri și chirițismele lui, cu ambiguități și
calamburi. Vine cu argumente scoase din tolba
profesorului, moștenite unele de la excelenta
școala franceză a explicației de text, dornică să-i
pătrundă fiecare nuanță, înarmat cu dicționar și
știind mult mai mult decât zice, ca să-și
dovedească opinia.
Teoria traducerii, așa cum întemeiază ea prima
secțiune a volumului, apare mai suplă și adaptată
obiectului propus, mai "intențională" decât vreun
manual anume. Ea îi dă dreptul lui Tudor Ionescu
să conteste unele puncte în tălmăcirile altora, cu
argumente solide. Se oprește tocmai acolo unde
simte că trebuie apărată deopotrivă integritatea
textului de pornire, deschiderea lui, capacitatea de
a spune mai multe lucruri deodată la mai multe
nivele prilejuind o lectură plurală, unde jocul de
cuvinte și ludicul ascund de fapt grave probleme
de sens.
Nu mai puțin demnă de interes, partea a două
a cărții Despre ce au scris alții, răspunzând într-un
fel primei. Marginalii la Proust, axate pe vechea
pasiune a lui Tudor Ionescu pentru universul său
coloristic; pe urmele călătoriei lui Celine, la capă-
tul nopții dar și dincolo de ea integrată vastului
topos prezent deja la Du Bellay, trecut prin filiera
lui Baudelaire și Rimbaud. Dar și pagini despre
Camus și "ghilotina virtuală", despre subtilele pre-
figurări și virtualități de înțeles din textul
Străinului. Mai apoi, întrebări deschise, chiar
îndoieli "Despre critica arhetipală", ca variantă a
criticii tematice, nu mai puțin despre codurile
prozei post-moderne, de astă dată din perspectiva
nu doar critică, ci a celui care chiar scrie proză
până la afirmații mai puțin obișnuite. El vede în
post-modernitate nu o orientare "post"-ceva, fie și
modernism, răspunzând polemic sau nu, unui tre-
cut, ci mai degrabă "avant-", dar care ezită să vadă
ce prevestește în fapt.
Cartea asumă paradoxul traducerii de care se
ocupă multe pagini ale ei, adică îl trădează "fidel"
pe Tudor Ionescu. Cu marea lui curiozitate artis-
tică intelectuală și nu numai, cu un har neîndoios
al cuvântului, al culorii și al formelor. Cu izul
ludic de provocare, dar și cu tainica profunzime
de înțelesuri.
Tudor Ionescu scriitorul, criticul, artistul, pro-
fesorul - din feluritele urme lăsate de condei, de
pensulă ori spatulă se alege portretul său la
început de mileniu III. Și urma alege.
■
Despre scriitor si alți
demoni
M| Pana Pughineanu________
Ion Vartic
Bulgakov și secretul lui Koroviev
Interpretare figurală la Maestrul și Margareta
Ed. Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2004
A scrie despre Maestrul și Margareta, o
carte cu un subiect atât de împovărător,
nu poate fi decât o muncă intelectuală
sisifică punând cititorul în situația de a se con-
frunta cu o densitate simbolică ce se prăvălește
asupra sa făcându-l să revină neîncetat la însuși
textul operei. Cartea lui Ion Vartic se angajează
într-o astfel de muncă, Interpretarea figurală...
fiind o încercare de a dezvălui un subtil proces
de sublimare, cristalizat în opera unui autor care
găsește în fascinația pentru Diavol sursa unei
mântuiri personale, prin mântuire înțelegând,
până la urmă, salvarea unui stil... de viață, de
scriere, de gândire a propriei libertăți. Doar acest
messire, maestru al disoluției, ar putea dezmem-
bra o întreagă ordine, descătușând, într-un final,
un creator ce și-a pierdut speranța în "magia
bolșevică". Romanul acesta pare să contrazică una
dintre cele mai vechi credințe (de la greci la
creștini): faptul că cele create, în ciuda a toate,
trăiesc într-o familiaritate cu Binele. Dar binele,
atât de idealizat, a devenit indiferent, pe când
răul se interesează de lume, fie și numai pentru a
o dezmembra prin jocuri iluzorii: Diavolul este
un iscusit "consultant străin". Ingeniozitatea bul-
gakoviană constă în a fi inversat în mod ciudat
soluția care de secole ne este propusă de Divina
Comedie. Pentru Bulgakov ieșirea din lume
rămâne "sublunară". Contopirea, fie ea și cu
suprema divinitate ar fi adevărata moarte, o ani-
hilare care pentru că e extatică, nu e mai puțin
anihilare. "Impertinența" creaturală a Maestrului e
supremă și sublimă: aceea de a nu se lăsa corupt
nici chiar de Paradis.
Poate că nicăieri ca în acest roman, dorința de a
avea un loc în univers și dorința de a rămâne neal-
terat nu se exprimă mai acut. Vocea autorului e cu
atât mai puternică cu cât el este un "narator-actor al
biografiei lui". Ion Vartic dezvăluie acest proces
proiectiv prin care Koroviev devine "dublul său
inversat, histrionic", în spatele măștii fiind, de fapt,
un "tip abstras din realitate, apatic, gândindu-se
numai la ale sale". Dedublarea este apanajul unui
"teatru al nevrozei" menit să îndeplinească fantas-
matic, să aplice "în mod burlesc o justiție divină".
Pentru Koroviev birocrația este supremul instru-
ment diavolesc, folosit pentru a-i încurca pe oameni
în ițele propriilor lor idei greșite despre dreptate,
datorie și autoritate. Chitanțele, contractele, autor-
izațiile pe care le are întotdeauna la îndemână nu
sunt decât niște mici piese ademenitoare într-un
decor-vortex, ce înghite personaj după personaj,
aruncându-i într-un final pe toți într-o confuzie
spațio-temporală înnebunitoare. Koroviev împlinește
în jocurile lui ironice chiar sensul vechi al "farsei",
care însemna și "a umple": în spectacolul de magie
neagră reușește să ocupe spațiul cu o abundență
iluzorie, de bani și de articole vestimentare femi-
nine apărute ad hoc și ex nihilo. Toate acestea se
vor transforma în altceva sau vor dispărea pur și
simplu, dezvăluind total (așa cum promitea afișul
spectacolului) nimic altceva decât o vastă scenă a
deșertăciunilor umane.
4
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
În substraturile marii construcții figurale a
romanului, adică în seria acelor prefiguratio -
"balul de la casa Griboedov prefigurează balul
Satanei, Koroviev și maestrul se detașează pentru
a figura dubla natură a autorului, Yeshua e figura
maestrului, iar acesta figura primului" -, Ion
Vartic descoperă "logica divino-demonică" a
romanului unui scriitor care e și "cel coborât de
pe cruce" și cel cu "sângele îndrăcit". Liniștea ce i
se cuvine este, în interpretarea lui Ion Vartic, isi-
hia, singura stare prin care maestrul se poate
dezbăra de memoria lui "împunsă cu un noian de
ace" pregătit astfel să contemple "într-o atmosferă
primăvăratic-funerară, un veșnic divertisment
estetic".
Așteptând din ce în ce mai deznădăjduit tele-
fonul lui Stalin, în mintea scriitorului acest
"tătucă" amăgitor ia proporții monstruoase, pro-
porțiile unui inconștient care începe, la fel ca
arătările de pe strada Sadovaia, să facă semne
nedeslușite ce se vor cristaliza, mai apoi, într-un
sistem pus în slujba soluționării unui conflict psi-
hic generator de situații imposibile. Astfel, după
cum demonstrează Ion Vartic, "în operă nu va
supraviețui doar un «destin trăit» odinioară, ci se
va naște și un destin imaginat" menit să salveze
creația dintr-un sistem precum cel comunist, care
"a desfigurat până și sensurile originare ale pactu-
lui faustic".
Casa de veci simbolizează "eterna reîntoarcere
a aceluiași" care, în cheie psihanalitică nu e decât
eterna reîntoarcere a unui refulat până la urmă
acceptat, îmblânzit prin recontextualizare (sau, în
cazul de față, decontextualizare mistică) și resem-
nificare. Chiar în călătoria sa demonic-cosmică,
maestrul continuă să "mormăie" după "obișnuința
căpătată în rezerva 118". Liniștea (nu mântuirea)
pe care o va căpăta nu este echivalentul unei
eliberări de sine, ci a eliberării sinelui ce-și poate
urma de-acum dorința, la fel cum, odată iertat,
Pilat din Pont își urmează visul. Ion Vartic
sesizează subtil această acută dorință a scriitoru-
lui de a rămâne fidel ființei, specificității sale:
"cazul lui Bulgakov îl reeditează pe acela al lui
Kafka, deoarece amândoi doresc să fie acceptați
și tolerați ca excluși, ca fii rebeli", unul con-
sumându-se în fața unui Castel de nepătruns,
altul imaginând depășirea lui în zbor.
■
Human Nature 100%
J Ioana Cistelecan_________________________
Alexandru Vlad
Viața mea în slujba statului
Pitești, Ed. Paralela 45, 2004
Nu dintr-o pură coincidență și atît, proza
lui Alexandru Vlad oferită spre lectură în
volumul Viața mea în slujba statului se
consumă încadrată de o Autobiografie la minut
și de o transcriere a dialogului radiofonic dintre
autor și Ovidiu Pecican, pe post de Addenda - O
singurătate cu oglindă -; reperele definitorii
deconspirate în primele pagini, și anume: "am
fost, tehnic vorbind, un fel de orfan", "nu am fost
cooptat treptat la muncile agricole"; "am învățat
că lucrurile pot fi pierdute în fiecare clipă";
"detașarea și humorul (repede convertibil în
ironie) au funcționat deseori ca niște supape de
siguranță"; "găsisem iar formula care-mi permitea
maximum de libertate" punctează ab initio o
anticipare/un avertisment asupra unei scriituri
mulate pe jocul intrinsec al de-codării, al pe-
netrării aparențelor proxime sau a convenției
ingrate. Deși anunțată auditoriului postului de
radio ca o apariție în broșură, de sine stătătoare,
a nuvelei Viața mea în slujba statului, aceasta dă
titlul volumului și e privilegiată printr-o ipostază
singulară, ca substanță/consistență, printre cele-
lalte proze; și dacă ar fi să evocăm mecanismul
auctorial de a concepe o carte ("Nu încep [...]
neapărat cu începutul. O încep cu capitolul trei,
cu capitolul cinci [...], etajată, compozită... și mă
întorc să găsesc cel mai bun început [...]"), mecan-
ismul mărturisit de Alexandru Vlad în Addenda...,
identificăm acest pattern în chiar construcția volu-
mului de față, căci - bizar îndeajuns - perspec-
tivele și preocupările personajelor din nuvela ce
conferă titlul cărții se regăsesc în proza Exit, po-
ziționată înaintea nuvelei și comportîndu-se mai
degrabă ca o ieșire din scenă, ca o defulare a acto-
rilor, o dată ce cortina stă să cadă, iar rolul lor se
apropie de final.
Alexandru Vlad, optzecist recunoscut,
probează o certă facilitate în a dezvolta o arhitec-
tură circulară, clasicizată, a prozei, așa cum se
întîmplă cu Amintirea clară și precisă a zilei de
27 septembrie 1970, dar și în a cultiva tehnica
modernă-postmodernă a fragmentarismului, a
parantezelor introspective/explicative - "se auzea
cratima între vei fi și cîndva ca semnul unei
improbabilități pe care o lăsa în seama nemilosu-
lui meu destin" -, practica detaliului minor, însă
percutant în portretizarea personajelor sale ori în
schițarea situațiilor pomenite; voit sau nu (și
înclinăm să credem varianta secundă), registrele
compozite sînt oarecum imposibil de delimitat
clar, ele topindu-se una într-alta fără putința de a
le demarca.
Toate atributele naturii umane se lasă sur-
prinse, radiografiate în proza optzecistului: de la
fascinația întîmplării surprinzătoare, ilogice ("era
încă prea departe, dar mi-am dat seama totuși de
două lucruri: întîiul - că nu-l cunosc, și al doilea -
că venea direct spre mine") la imposibilitatea
refuzării experienței absurde ("Vino mai repede! -
și dacă nu vreau? Dar nu păru să audă, sau se
prefăcu că nu aude, așa că am iuțit pasul pînă
cînd am ajuns să pășesc pe lîngă el"), pînă la ten-
tativa descifrării propriilor reacții ("Cine mă făcea
oare să spun minciună după minciună? [...] Eu nu
aveam responsabilități") - în jocul de a-l ghici pe
celălalt ("O să facă cerculețe, m-am gîndit eu, dar
trăgea cu sete și nu avea treaba cerculețelor").
Condiția eroului este aceea a intelectualului
înțepenit într-o societate proletară ingrată, fixat pe
un post deloc provocator capacităților sale men-
tale, fiind veșnic ținta suspiciunilor colegilor în
grupul cărora personajul nici nu-și manifestă
intenția de a se integra și tolerat de șef, singurul
care i-a făcut hatîrul de a-i acorda un loc de
muncă, dar care nu uită să-l amenințe periodic de
ne-permanentizarea situației sale acolo ("Cuvintele
prostituție și prostituată nu existau, așa cum nu
existam eu dacă partidul hotărîse"); astfel, ar fi
oarecum eronat să ne mulțumim în a-l categorisi
pe erou drept un inadaptat, căci refuzul său și pe
undeva inabilitatea de a se apropria unui grup atît
de străin exigențelor și structurii sale nu reprezin-
tă decît o strategie de a-și conserva nealterate li-
bertatea ca individ, propria subzistență. Eroul nu-
și asumă conștient rolul de reflector, dar îl con-
cretizează, regalîndu-ne un vast spectru al relați-
ilor insolite în grupul proletar, stabilite ca
arhetipuri ele însele între tipologia autorității
isterice a șefului ("Cînd șeful avea, sau mai
degrabă se lansa în una din crizele lui de nervi, îți
dădea impresia unui mecanism total dezacordat
sub o fatală presiune: se congestiona subit și pu-
ternic la față, ochii lui albaștri-deschis deveneau
parcă și mai palizi, iar mîinile lui trînteau dosare
și rupeau creioane, înjurăturile și jignirile irum-
peau ca noroaiele scăpate de sub un zăgaz rupt.
Pretextul putea fi absolut neînsemnat") și tipolo-
gia subalternului lingău ("Gogu se freca de el ca
un dulău din simpatie, admirație, și, mai mult
decît toate, dintr-o frică cleioasă, omogen reparti-
zată în trupul lui masiv") ori a subalternului
șmecher - rebel cu pretenții de lider auto-impus
("Vova era chiar mîndru de originea lui și cerea
un plus de respect pentru asta, ba avea și
mijloacele necesare să-l obțină"), totodată punctîn-
du-și atribuțiile la serviciu cu ironie, sarcasm: "Pe
mine mă puneau să scriu, pe motiv că sunt in-
telectual, deși nu țineam creionul în mînă mai
bine ca ei și în scurtă vreme nu mă interesă nici
măcar ce scriam și dacă respectam rubricatura".
Protagonistul nu arde etapele nici unui traseu
inițiatic, căci maturizarea sa s-a încheiat deja; își
asumă drumul obstaculat ca pe un dat pe care nu
ai cum să-l răstorni și rostește într-un firesc deplin
adevăruri despre mecanismele firii umane, deco-
jind convenția de suprafață, definind cu naturalețe
și inspirat-ludic situații clișeizate, rutinate, insti-
tuționalizate, însă artificioase-artificiale ("Dar
știam că nu va zice nimic, pentru că se ferea ca
de foc să aducă vorba despre bani; am început
să-i fac curte soției mele, adică să-i spun acele
cuvinte pe care ea tot aștepta să i le spun"; "Pe
vremea aceea mă mai gîndeam ca eventual să-mi
continui studiile [...] tot ei au fost cei care m-au
încurcat, i-au umplut ei capul cu tot felul de
prostii și venea la mine la căminul studențesc și
plîngea pe coridoare [.] că prea mulți bani chel-
tuiesc, că știe ea ce anume fac cu ei și cu cine-i
cheltuiesc, pînă cînd am lăsat totul baltă. Am
băut o zi întreagă la Broasca verde și m-am întors
acasă și i-am spart toate farfuriile și paharele de-a
zis că-s nebun și a dormit la părinți în noaptea
aceea"; "prietenia este o generozitate nefolosită,
veșnic disponibilă [.] Credem că prietenia este
sentimentul cel mai democratic, dar chiar și aces-
ta creează obligații"; "Oamenii seamănă nu
neapărat după felul în care văd, ci mai ales după
felul în care orbesc. Se naște un contra instinct
care ne face ca din două variante s-o alegem
mereu pe cea care ne obligă"). Tot el, înlăuntrul
ecuației minciună-adevăr, numește cel puțin două
variante viabile ale celui din urmă termen: ade-
vărul necenzurat al copiilor - "Nu mai sînt acolo.
I-a luat mama și-a zis că-i bei pe toți dacă-i lasă
multă vreme acolo [...]" și adevărul crud, glăsuit
la mînie: "Totuși, de ce și-a adus tatăl tău o
rusoaică de-acolo? N-a găsit o femeie destul de
bună în țară? - Idiotule, pentru că mă avea pe
mine în burtă, d-aia! [...]".
Proza lui Alexandru Vlad este desemnată de
pare, cu ale sale variații de sinonimie - parcă,
poate, era probabil, ca și cum, simțeam, se pre-
făcu, senzația, nu părea, mi se părea - nefăcîndu-
și defel un scop în sine în a da sentințe greu de
combătut/contrazis, ci lăsînd impresia unei multi-
tudini de variante, reacții, gesturi umane, cărora
le amprentează veridicitatea și verosimilul între-
pătrunderii inedite și pitorești a mai multor ade-
văruri ori solitudini în și cu oglindă.
■
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
5
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
comentarii
Andrei Fischof: prefăcuta liniște
sau odele gândului pentru
poemul nescris
bH Rodica Marian_____________________________________
	tizări, în Cuvintele: "Mi-a rămas doar propria-mi
Andrei Fischof
Prefăcuta liniște. Poeme alese
Editura Hasefer, București, 2003
La Andrei Fischof ne întâmpină un cântec al
gândurilor iscoditoare, trecute printr-un
suflet demistificat, o poezie cu sensuri pro-
funde, confirmând vechea mea intuiție că marile
creații lirice sunt înainte de toate pietre de hotar
într-o altă lume, devenită astfel un fel de realitate
în universul cunoașterii. Acest tărâm cucerit este,
în cazul poetului Andrei Fischof, unul al medi-
tației în jurul condiției creației, al statutului onto-
logic al posibilelor ei mijloace, în sensul resurselor
ei intime, al naturii cuvântului, al nespusului, al
nerostitului, al nescrisului. Impulsul creator pare
să fie fundamental diferit de starea nichitiană a
necuvintelor, în care pulsiunea preverbală
urmărește instanța expresivă a sentimentelor, pen-
tru că febrilitatea căutării este închisă în procesul
unei lucidități sfredelitoare, care atinge rolul pri-
mar al nespusului, al tăcerii: "Am învățat să înțe-
leg nespusul. / El nu e liniștea. Nici / tăcerea. /
Este răspunsul imposibil de rostit, / starea de
urgență a cuvintelor / după țâșnirea unui glonte /
crezut orb" (Starea de urgență a cuvintelor).
Totodată, rezerva față de deplinătatea potențelor
cuvântului, ca opțiune ambițioasă pentru "nes-
pusul" din lume, nu este asimilabilă cu poetica
tăcerii blagiene, tăcerea singură nu are aură sacră,
nici cuvântul nu adastă în eminesciana metafizică
a adevărului, doar tangențial și subteran gândul
parțialității cuprinderii lumii prin cuvânt devine
dureros, dar nepatetic, aproape stoic. Chiar dacă
soluția se apropie mai curând de scepticism (nu
în sensul plenar conferit de criticul Al. Cistelecan
în postfața intitulată Imaginația sceptică), neîn-
crederea nu cotropește cu totul uimirea în fața
propriilor "făcute", "în veci neterminate versuri":
"Să fi scris eu acestea - mă întreb, / tresărind ca
piatra săltând pe palma râului, / azvârlită de pe
un mal spre celălalt. / Niciodată ajungând"
(Tresărind ca piatra).
Există la Andrei Fischof, în această suspendare
emblematică, o stare de spirit circumspectă în
fața "liniștii", în fața certitudinii timpului, singura
netrecere este a literelor: "milenii iar se vor pre-
face-n scrum / și noi vom fi / doar litere de cărți"
(Sic transit...), dar și o chemare a nefăcutelor care
să se armonizeze cu faptele trecute: "și-n aer
plutesc deasupra întregului / fărâme de vieți ce se
vor încropite / din ce-a fost și din ce nu s-a-ntâm-
plat" (Elegie cu stradivarius). În versuri, precum
"în tăcerea cuvintelor să ne naștem / a cuvintelor
de rostit / ce trebuie să ne găsească o dată / pe
fiecare la casele noastre" (La casele noastre) rea-
pare, la scara cotidianului, ceva afin cu investiția
blagiană în simplitatea și forța cuvintelor dintâi,
cu care zicea Poetul că "s-au făcut lumea, stihiile,
ziua și focul". Motivul poetic al cuvântului,
căutarea de sine în scriitură și în istoria ei pro-
prie, atinge opulența unei originale problema-
experiență, / neesențială pentru cei care / mă vor
înlocui în patul / cuvintelor fecioare-nefecioare, /
și nesfârșitele-mi încercări / să le spun pe nume,
/ fiecare la timpul potrivit. // În pauza dintre
cuvinte, / parșiva-mbrățișare a poemului / născân-
du-se din caracatița-gând. / Acolo-s adâncurile
mele treze, / în firele de praf ale tăcerii / dintre o
rostire și alta. / Puterea poemului întreg, /
nescrisul".
Din tot acest univers al nespusului, al
nescrisului, al chemării nefăcutelor, plin de tăceri
nepetrecute, nu lipsește uitarea de sine, protejată
într-o conștiință rătăcitoare, binecuvântând nemar-
ginile necunoașterii eului și ascultarea respirației
divine: "Alunecând pe cerurile de cuvinte: / cât de
ușor ne-am fi prăbușit, Doamne/ [...] pasăre ucisă
de ecoul propriilor aripi" (Rătăcitor). Ipoteticul
verb ne-am fi avertizează asupra unei viziuni nu
întru totul dominată de lamento-ul melancoliei,
fondul ideatic al adâncurilor treze, chiar sus-
pendate între o rostire și alta, lasă deschise unele
căi spre șansa exprimării nespusului. Astfel, poeti-
ca lui Fischof nu va fi nici dominată exclusiv de
scepticism, nici subsumată excesiv zădărniciei
melancolice, în ideea unui paradis definitiv pier-
dut. Infuzia de deșertăciune, care conduce per-
cepția critică spre efigia elegiacă și spre predomi-
nanța unui "sever recitativ melancolic" (Al.
Cistelecan), justificată la nivelul semanticii de
suprafață a textului, cred că se poate contracara
prin relevarea unui impuls creator, destul de
ascuns, în care menirea scrisului este intim
asumată ca parte a ființei poetului: "Durerea de a
scrie, diabolică, surdă, / ca dorul după cineva
care încă este cu tine"(s.n.) (Fecundare), vers în
care prezentul verbului este revelator. Acest
impuls rămâne activ în profunzimea reflexivă a
stării poetice, aruncând punți peste imposibil,
păstrând clarviziunea asupra eului poetic în netre-
cerea literelor, în suspendarea firelor de praf ale
tăcerii, sau în tresărirea pietrei aruncate de pe un
mal spre celălalt, fulgurație surprinsă în veșnica ei
acțiune, niciodată ajungând. Încrederea în actul
creator este mai mult decât subsidiară, uneori,
asociată regăsirii unui timp astral: "de-aș fi fost
într-o rachetă spațială / aș fi strigat Doamne oare
mă recunoști / [...] / aș fi pândit viețuitoarele din
alte constelații / le-aș fi ademenit citindu-le
poeme / [...]/ iar boala uitării și-ar fi găsit vinde-
carea" (De-aș fi fost).
Expresia predilectă a poemului este pentru
Andrei Fischof determinată de luciditate, ocolind
cu oarecare discreție reverberațiile sentimentale,
estompând plângerea elegiacă cu o anume sobri-
etate și dezlegând gândul spre o exprimare frustă,
în general o fantezie strunită în elemente
esențiale și reflectate în lumea imediată. Actul
poetic se cantonează în arealul meditativ al posi-
bilei revelații în care s-ar putea (optativul și
ipoteticul sunt moduri predilecte în poemele lui
Fischof) suprapune limitele dintre gând și ima-
gine, menținându-le într-un timp nelimitat: "În
pauza dintre cuvinte, / parșiva-mbrățișare a
poemului / născându-se din caracatița-gând" (s.
n.).
Volumul de poeme alese al poetului Andrei
Fischof are un titlu exponențial pentru poetica sa
- Prefăcuta liniște -, totodată și pentru conturul
atât de special al scriiturii sale, inconfundabilă și
greu de definit în cadre preexistente. Punctul de
intersecție dintre fondul meditativ și arta poetică
s-ar putea specula în citirea cu prefix și fără a
determinantului "prefăcută", iar în forma fixată
poetic se poate oscila prolific între sensul trans-
parent de falsă liniște, ca o contrafacere din
voința poetică, ori alternativa de înțelegere con-
textuală în care însăși starea metaforică de liniște
nu este reală, nici onestă, ci numai înșelătoare
funciar. Neostentativa construcție a versului,
notația discretă, sugestivă și simpatetică ascunde,
ca apele adânci, o propensiune a eului liric spre
un echilibru lipsit de zădărniciile zgomotoase, dar
și spre constatarea amară, că acolo în străfunduri,
adastă gravitatea metafizică a imposibilei
cunoașteri depline: "Uimite de puterea slăbiciu-
nilor, / cuvintele se opresc la mijlocul drumului: /
stalactite sângerânde la gura peșterii. / Nu le
atingeți - șoptește dumnezeul-ghid - / stalactitele
se frâng / și durează veac de veacuri până. / Prins
în tăcerea opririlor, / simt cum mă înec în prefă-
cuta liniște a asurzirii" (s. n.). Aparenta delicatețe
a trăirilor, indusă prin simplitatea expresiei,
dezvăluie, la o mai atentă analiză, în multe
poeme, precum cel cu titlul împrumutat volumu-
lui - Prefăcuta liniște - , un flux reflexiv dramatic,
surprins parcă înainte de sfârșitul procesului, în
momentul așezării gândurilor în "mijlocul drumu-
lui". Acest fel de a simți meditația nu desfoliază
misterul, dar nici nu-l personalizează pe "dum-
nezeul-ghid" din peștera prototipurilor (cum face,
de pildă, Lucian Blaga în Psalm, prin muta,
neclintita lui identitate), astfel cuvintele ating
paradoxal un fel de cumpănă între ascunderea
gândului și sângeroasa lui întrupare.
Într-un alt poem, plasat, neîntâmplător, în
alcătuirea antologiei, alături de Prefăcuta liniște,
cu titlul Dezertoare, liniștea, semantica textuală
delimitează haloul de conotații ale "liniștii" în
semnificația specifică universului poetic al lui
Fischof, configurând sensul bipolar al abandonu-
lui în comoditate și/sau neștiință, asimilându-l fie
cu plăcuta și tainica durere a mâinii "amorțite pe
sânul iubitei", fie cu contraponderea acesteia, o
"hibernare a minții, fără leac". Indecizia ("dezer-
tarea") determinată de scurtul interludiu al
ființării menit oricărei liniști din sufletul întrebă-
tor al poetului, va păstra integră neliniștea trium-
fătoare pentru "când va fi prea târziu să-i aflu
numele adevărat".
Liniștea ca expresie textual-poetică îmi pare un
cuvânt cheie, consecvent păstrat - în acest statut
analog unei forme de locuire heideggeriană -, de-a
lungul evoluției în timp a liricii lui Fischof, poate
și din cauza legitimei profunzimi semantice a le-
xemului poetic. În anii '70 , liniștea avea sinon-
imul "tihnă" și era un liman, ca un dor (chiar
dacă nu ultimul): "albe liniști a colind să sune"
(Albe liniști). Apoi, în anii '80, în poemul în
proză Festinul, cu titlul invers simbolic pentru
frustrarea ce domina atunci eul poetic, ea devine
"marea liniște fără hotare", pentru ca la început
de mileniu metafora din Cocoașa liniștii să
includă grava împlinire a trecerii în alt tărâm:
"teamă mi-e că nu voi apuca să povestesc /
drumeților veniți să se-odihnească / pe cocoașa
liniștii-mplinite". Substratul ideatic al acestui
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poem se detașează însă de orice lamento, prin
intuiția unui alter nealienant, ca o desprindere de
evenimentul însuși al morții: "nu mie mi se-ntâm-
plă / îmi spun de fiecare dată / când clipa mă
îngroapă sub ea". Neașteptata apariție a alter-ului
produce o elocventă sinergie cu nespusul, cu
nescrisul, cu nerostitele izvoare, cu "boala" uitării
de sine, în fine, cu Adânca lume paralelă din noi,
care "se desprinde ca ramura de trunchi".
Polisemantismul titlului avertizează asupra
unor coordonate majore ale liricii lui Fischof, în
ordinea tematicii, de pildă. Un accent semnifica-
tiv cade pe fundalul stării creatoare care poate fi
circumscrisă în acea formă de vacatio, numită în
Renaștere melancolie și care, din punctul meu de
vedere, este un impuls primar al creației, verifica-
bil pretutindeni și oricând în poezia lumii, este
deci o stare de spirit a unei dulci, amare și
imponderabile gravități, stare a clarviziunii și a
premoniției, după cum la antici melancolia era
condiția generatoare a genialității; tot atâtea
tonuri care despart melancolia de dramatismul și
sfâșierea romantică investite mai curând în lexe-
mul devenit termen literar descriptiv, decât în
cuvântul poetic rămas activ. Scepticismul lui
Fischof este tocmai liniștea, seninătatea din
emblematica trăire și imaginare a tristeții.
Sfâșierea dramatică autentică nu transpare din
sufletul unui sceptic, iar angoasele mascate nu
anulează cu totul obsesia liniștii.
Astfel, în acest univers de "prefăcută" liniște,
asumat ca atare, angoasa nu-mi pare totuși aprio-
rică și nu poate fi deci disimulată, dar neîncre-
derea adâncă îl ajută pe poet să presupună
inadecvarea realității împrejmuitoare, ca și a
cuvântului, a gândului, a stărilor de simțire înseși
la absolutul mai de dinainte imaginat, într-un
avânt primar: "Încet, încet, lucrurile crezute
absolute / mă părăsesc. / Fiecare, încă un scaun
pus pe masă / cu picioarele spre tavan: / sfeșnice
ale singurătății. / Ca și cum ora închiderii se
apropie, / iar petrecăreții de altă dată o pândesc /
din tablourile atârnate pe pereții umbrelor. /
Legat sunt de brațul acestei ore, / ca o sentință a
oracolului invidios" (s. n.) (Invidia oracolului).
Precaritatea și parțialitatea din orice desăvârșire
umană, altfel spus, desincronizarea ivită între ide-
alul imaginar și actul exprimării de sine ca lume
se pune aici în scenă într-o manieră insolită,
golirea de absolut prinde viață în imaginile
elocvente ale sfârșitului unei petreceri (în timpul
ei trebuie să fi fost tumult și antren), ora
închiderii devine ora prezisă destinului poetic, dar
prezicerea oraculară are o caracteristică șocantă,
ea este pizmașă, ceea ce, în semantica profundă,
recompune ambiguu și subteran orgoliul creator
ipostaziat ca un demiurg subaltern, supus și el
moirelor și, paradoxal, suscitând invidii făuritoru-
lui de destine. Sub amărăciunea neputinței ("legat
sunt...") se strecoară orgoliul creator. Pentru că
această "fericire" se simte totuși, dincolo de
semantica de suprafață a metaforelor din sfera
singurătății și a umbrelor, suntem în timpul poe-
tic, prezent veșnic, perpetuu, la sfârșitul unui fes-
tin, deci nostalgia și durerea nu sunt cronice, iar
lumea imediată a lui Andrei Fischof redevine
magică, împrejurul intim, tangibil se metamor-
fozează într-o neașteptată icoană a misteriosului
absolut, atins în urmele sale tainice: "încă un
scaun pus pe masă / cu picioarele spre tavan: /
sfeșnice ale singurătății".
Discreția, ușor dezabuzată, a materiei expre-
sive, nu anulează însă tensiunea unei neașteptate
mitizări, de pildă cea a scaunelor răsturnate,
pauza lor de după obișnuita funcționare prinde
sens, devenind recuzită ceremonioasă, chiar atin-
să de sacralitate, într-un univers întors spre sin-
gurătate. Imaginația nu este săracă, ci deliberat
constrânsă la un teritoriu existențial, subminat, de
altfel, de obsesia condiției poetice plasată sub alte
orizonturi, ca și propensiunea spre liniște, spre o
reconstrucție a întrebărilor esențiale în miezul
lucrurilor.
Și totuși marea liniște fără hotare, presimțire a
ceva de dincolo, se insinuează peste histrionismul
devoalat al "prefăcutului", ca într-o transsub-
stanțiere, acroșând din adânc etimonul spiritual al
reflexivității asupra timpului, asupra increatului, a
nerostitului, conferind luminii nedefinite o para-
doxală șansă, mai bine pusă în evidență pe fun-
dalul întunericului existențial: "Poate nici nu
există întuneric absolut. / Ochiul obișnuindu-se
vede umbrele din umbră, / Întunecate mai puțin
Tipologia imbecilului politic
în opera lui Eugen Ionescu
Dan Ruj ea
Acest eseu ar putea avea ca punct de plecare
considerațiile teoretice expuse de un cunoscut
autor de la începutul secolului XX, francezul
Gustave le Bon, care, în cartea sa intitulată
Psychologie politique (apărută în traducere
românească realizată de Simona Pelin la Ed. Antet
XX Press, Prahova) ne vorbește, urmând mai vechea
cale deschisă de Machiavelli, despre știința guvernării,
dar și despre o temă de mare actualitate postmo-
dernă, repusă în vogă de cercetători precum I. P.
Culianu, și anume știința și tehnica manipulării, temă
direct relaționabilă cu domeniul politicii, totalitare dar
nu numai. Am putea pleca de la premiza că un inte-
lectual de talia lui Eugen Ionescu, iubitor al lecturii
celor mai variate cărți a putut lua cunoștință de
această lucrare, precum și de altele de același tipar,
precum cea a filosofului spaniol Ortega y Gasset,
autor al unei cărți de un extraordinar impact în rân-
dul intelectualilor din perioada interbelică, intitulată
La rebelion de las masas. Plecăm de asemenea, de la
premisa "intertextualității lărgite", formulată de I. P.
Culianu în mai multe din lucrările lui, care arată că
un autor poate suferi influența unor idei și doctrine
chiar în mod inconștient, ca reminiscențe ale unor
lecturi anterioare și ca urmare a apartenenței lui la un
câmp noetic, i. e. un mediu ideologic și cultural în
care aceste idei și doctrine circulă fără opreliști.
Această premisă ar putea foarte bine explica analogiile
existente între autorii citați mai sus și dramaturgul
român de limbă franceză Eugen Ionescu.
Chiar de la începutul cărții sale, Gustave le Bon
scoate în evidență importanța noii științe pe care el o
numește "psihologie politică", al cărei rol și scop ar fi
de a furniza mijloacele prin care popoarele pot fi
guvernate într-un mod util. Autorul relizează o suges-
tivă sinteză între două științe aparent incompatibile,
psihologia și politica, străduindu-se să demonstreze o
teză la prima vedere paradoxală, anume că "o analiză
atentă a greșelilor politice cu care e presărată urzeala
istoriei arată că ele au avut în general drept cauze
niște greșeli de psihologie" (op. cit., p. 5). Le Bon nu
ezită să facă elogiul lui Machiavelli, pe care-l consi-
deră fondatorul acestei științe. El ne mai vorbește, de
asemenea, despre "fantasmele (sau "fantomele") trecu-
tului", acele fantasme pe care Eugen Ionescu le va
demasca mai târziu atât în paginile jurnalului cât și,
implicit, prin structura simbolico-alegorică a unor
piese de teatru. Dar, să revenim la Le Bon; în con-
cepția autorului francez, majoritatea evenimentelor
trecutului au fost realizate "sub influența fantomelor"
(a "fantasmelor", am spune noi), iar istoria umanității
întregi se prezintă "drept colecția eforturilor
popoarelor de a crea fantome sau de a le distruge.
Politica, veche sau modernă, nu este decât o luptă
între fantome" (Ibid., p. 45). Există, însă, deosebiri
între aceste fantasme, deosebiri care nu trebuie igno-
decât întunecarea" (Despre întuneric). Nici cuvin-
tele, nici gândurile "fugind de propriul sens" nu-l
împlinesc pe poetul Fischof, precum forma nu-l
încăpea, mărturisit, pe Eminescu, dar poetul bi-
lingv găsește parcă vocația construcției prin
cuvânt: "Scriu cuvântul / ca și cum aș construi o
casă. / Coridoarele, labirint al sensurilor, / lumi-
nate-s doar de odăile crescând din ele, / ca dintr-
un ram. / Ziduri se-nalță din palma-mi / legând
pivnița de podul casei. / Pământul de cer. /
Gândul de rostire. / Ca niște clădiri, cuvintele"
(Cuvintele, ca niște clădiri).
■
rate și care se referă la capacitatea lor de a se impune
mentalului (sau imaginarului) colectiv. Din acest
punct de vedere ele se pot chiar ierarhiza și clasifica,
această clasificare fiind chiar necesară, din rațiuni
metodologice. Ceea ce și face autorul citat, când scrie
că în vârful acestei ciudate și malefice ierarhii
domnește un mic grup de fantome foarte puternice,
foarte redutabile, împotriva cărora orice rezistență ar
fi zadarnică. Aceste "umbre suverane sunt cele ale
fondatorilor marilor credințe". De dincolo de mor-
mânt ei "dictează imperios legile lor la milioane de
oameni". Pe treapta următoare a ierarhiei s-ar situa
fantomele eroilor. Unii dintre acești eroi "se limitează
la a crea legendele și miturile care dirijează idealul
popoarelor", alții, însă, "sunt destul de puternici pen-
tru a-și exercita influența, binefăcătoare sau nefastă,
asupra unor evenimente foarte îndepărtate de ei". La
extremitatea opusă a acestei ierarhii "mișună o legiune
imensă de mici fantome zgomotoase, stridente și
vane, fără putere reală și fără durată". Acestea "terifi-
ază. sufletele temătoare, dar se sparg ca niște
baloane de săpun în momentul în care ești destul de
temerar ca să te apropii de ele" (Ibid.).
O altă idee pe care o considerăm demnă de a fi
scoasă în evidență se referă la rolul și importanța
elitelor în politică. Urmându-l pe spaniolul Ortega y
Gasset, Gustave le Bon crede, și el, că elitele se opun
mulțimii, maselor și alcătuiesc singura sursă a progre-
sului științific, artistic sau industrial ce constituie forța
unei țări și asigură prosperitatea a milioane de
oameni. Unul din pasajele cele mai semnificative ale
cărții este cel în care autorul ajunge la o temă de
acută actualitate prin demascarea tehnicilor de mani-
pulare folosite, nu numai de promotorii societății de
consum dar și de politicienii abili, fără scrupule. La
acest capitol, "docilitatea mulțimilor", afirmă Le Bon,
"este extrem de mare..., atunci când știi cum. să le
ghidezi. Arta de a le manevra este destul de bine
cunoscută de către marii conducători de astăzi". În
contrast cu conducătorii lor, mulțimile "manifestă
uneori eroism, un devotament orb pentru anumite
cauze, dar judecată, niciodată" (Ibid., p. 90). Această
din urmă considerație ar putea foarte bine servi drept
motto sau epigraf unor piese precum Rhinoceros sau
Le Maître.
Să vedem, prin urmare, pe scurt, cum se mani-
festă omul Eugen Ionescu în contextul politic al
epocii sale care este, desigur, una mult mai convul-
sionată, mai dramatică și mai violentă decât aceea
pașnică, arhaică și tradiționalistă a precursorului său
admirat, I. L. Caragiale. Este vorba, în primul rând,
de anii de tinerețe ai dramaturgului, așadar, de perioa-
da bucureșteană, corespunzătoare istoriei interbelice a
României. Această perioadă este marcată, după cum
bine știm, de evenimente de un intens dramatism,
E
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
7
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
translații
Învățarea dezgustului pe o
platformă programatică
llll Alexandru Jurcan
Michel Houellebecq s-a născut în 1958.
După romanul Particule elementare pub-
lică în 2001 romanul Platforma (tradus
la noi în 2003 la POLIROM de Emanoil Marcu).
În 2002 devine primul francez căruia i s-a acordat
prestigiosul IMPAC Dublin Literary Award. Să nu
uităm că s-a făcut cunoscut în 1994, cu primul
roman intitulat Expansiunea câmpului de luptă,
unde expune deprinderea dezgustului, subliniind
că relațiile umane devin imposibile și că fața
morții apare în toată splendoarea. Nu mai rămâne
decât instalarea durabilă într-o viață absentă.
Societatea dezgustă, publicitatea scârbește, infor-
matica te face să vomezi. Expansiunea câmpului
de luptă cuprinde toate vârstele, mai apoi tinerii
licențiați, cărora le produce depresie psihică.
Platforma e un roman tăios la adresa
Occidentului. Satiră, sarcasm, ironie, bășcălie,
umor - un șir de nuanțe printre care face slalom
ideea turismului sexual.
Într-o lume a lucidității și cinismului se dez-
voltă iubirea dintre Michel și Valerie (când la
Paris, când în decoruri exotice).
Emanoil Marcu împlinește o traducere coeren-
tă, cursivă, atrăgătoare, depășind de fiecare dată
dificultățile unui vocabular sexual direct. Autorul
nu e un pudibond, însă nici nu practică o vulgari-
tate gratuită. Michel își bate joc de cartea Firma -
de exemplu - după care se masturbează pe carte,
ca să încununeze șirul de posibile metafore cu o
imagine elocventă a revoltei, a refuzului de a
accepta o lume atrofiată, în derivă.
^
provocate de ascensiunea dreptei fasciste, a legiona-
rilor și a Gărzii de Fier. În acest context, atitudinea lui
Eugen Ionescu trebuie coroborată cu cea a altor mari
intelectuali contemporani lui, și prieteni până la un
punct, precum Mircea Eliade și Emil Cioran. În
momentul în care conflictul politic se acutizează iar
pozițiile partizane pro și contra se radicalizează, între
cei trei intervine ruptura, în sensul că se manifestă un
antagonism din ce în ce mai pregnant între opiniile
lui Ionescu, pe de o parte, și cele ale emulilor lui,
Cioran și Eliade, de cealaltă parte. Aceștia din urmă
își manifestă, în repetate rânduri simpatia față de
mișcarea fascistă, în vreme ce opoziția lui E. Ionescu
față de această mișcare devine tot mai fățișă, și asta
în contextul în care ea se afla la apogeul puterii.
Desigur, se pot face diverse comentarii pe marginea
motivelor ce l-au împins pe dramaturg spre o astfel
de opțiune. Unii critici, au vorbit, despre ascendența
evreiască a acestuia (de ex., Alexandra Laignel-
Lavastine în studiul intitulat Cioran, Eliade, Ionesco,
l'oubli du fascisme, Presses Universitaires de France,
Paris, 2002). Alt motiv al rupturii îl constituie, după
cum arată aceeași autoare, divergența de opinii în ce
privește deshiderea culturală a României spre valorile
culturii și civilizației occidentale. Pe de o parte
tradiționaliștii autohtoniști care promovează apologia
românismului (Eliade), de cealaltă parte cei ce se pro-
nunță, fără rezerve și fără echivoc pentru "occiden-
talizarea" țării și renunțarea la ideea absurdă a căutării
la nesfârșit a unei ipotetice, anacronice și inutile
românități.
Acest conflict ideologic, politic și cultural pare a fi
constituit punctul de plecare pentru piesa de mai târ-
ziu, Rinocerii, piesă ce întruchipează, simbolic, exact
tema care ne interesează, anume tipologia "imbecilu-
Varietatea umană devine uluitoare: iată thai-
landezi, californieni, australieni, englezi, ger-
mania O mulțime eterogenă cu o singură deviză:
a trăi cât mai colorat. Problema rasială nu e, însă,
abolită. Se anticipează chiar un rasism de tip nou,
bazat pe masochism, iar de aici până la violență
și masacru e foarte puțin.
Michel se autocompătimește uneori, într-un
stil persiflant. Ceea ce rămâne e speranța lui de
viață, care "o egala pe cea a unui elefant sau a
unui corb" (p. 117). Îi place enorm să facă
dragoste ("Aș fi putut chiar să-mi dau viața pentru
un moment ca acela" - p. 124). Simte cu claritate
că e prins în sistemul social, trăind într-o
economie mixtă, care evolua încet spre un libera-
lism mai dur.
Valerie lucrează cu Jean-Yves la organizarea
excursiilor. Deși specialist în marketing, Jean-Yves
un credea în publicitate. Valerie se întoarce seara
obosită, străzile sunt foarte periculoase. Poți fi
atacat la semafor sau vânat de o bandă pe moto-
ciclete. Cei mai bine dotați au pistoale-mitralieră
și aruncătoare de grenade. Și, totuși, oamenii
explorează dimensiunea sado-masochistă a sexual-
ității, crezând că ating esențialul dacă se apropie
de suferință și cruzime. Au apărut barurile sado-
masochiste, formate din inși sătui de practicile
sexuale obișnuite și care "nu mai frecventau
localurile cu orgii clasice".
Oamenii vor să epuizeze rapid toate posibi-
litățile. Ajung la atrofia vieții: "Nu doar că nu mai
făcea dragoste, că nu mai avea timp să încerce,
lui politic". În această perspectivă, Rinocerii poate fi
citită ca o piesă autobiografică cu trimitere concretă la
sentimentele de panică și singurătate ce au pus
stăpânire pe autorul ei în deceniul al patrulea al seco-
lului trecut, în momentul în care majoritatea colegilor
de generație (M. Eliade, E. Cioran, C. Noica, A.
Acterian) se îndreaptă spre ideologia fascistă, sub
bagheta mentorului Nae Ionescu. Rolul jucat de inte-
lectuali a fost, în acel moment, imens, crede Eugen
Ionescu, lucru ce reiese clar din cronica anilor referi-
tori la perioada românească. Aluzia pe care dramatur-
gul de mai târziu o face la colegii de generație este
exprimată direct, fără rezerve, și aici apare pentru
prima oară termenul de "imbecil politic". Astfel,
despre Eliade, scria, în 1936, că "unește, într-o
manieră paradoxală, erudiția cu imbecilitatea". În
repetate rânduri, E. Ionescu acuză și demască imbe-
cili-tatea politică a intelectualității. Aceștia sunt cu atât
mai condamnabili cu cât acționează, asemenea fan-
tomelor lui Gustave le Bon, ca niște manipulatori de
conștiințe, ca niște falși eroi pe care masele îi
urmează orbește: "Atunci când va fi cunoscut, în cele
din urmă, întreg adevărul despre fascism (...) umani-
tatea va trebui să facă față unei uriașe imposturi. Se
va verifica atunci faptul că acesta a avut drept maeștri
făuritori intelectualii, laboratoarele de idei, univer-
sitățile, Bisericile, liceele, iar nu industriașii sau
bancherii, și nici declasații, șomerii, țăranii, masele
largi" (Cf. Laignel-Lavastine, op. cit., p. 236). Iar mai
târziu, deja în plină perioadă a dictaturii comuniste,
într-o convorbire cu Frederic Towarnicki, Eugen
Ionescu, aflat în Franța, face o trimitere foarte expli
cită la geneza Rinocerilor, oferindu-ne o definiție
explicativă a acestei imagini simbolice: "Rinocerul este
omul ideilor de-a gata. În piesă, am dorit pur și sim-
plu să prezint un caz de contagiune ideologică. Eu
dar nici nu mai simțea cu adevărat dorința; și mai
grav, simțea această atrofie a vieții invadându-i
trupul, începea să miroase a mort" (f. 214).
Oamenii au devenit prea reci, raționali. Nu se
poate face dragoste fără un anume abandon, "fără
să accepți, măcar temporar, o anume stare de
dependență și slăbiciune" (p. 217). Zilnic se
anunță crime, accidente, însă Michel, "într-o stare
de exaltare puțin utopică", elabora o platformă
programatică de împărțire a lumii. Referitor la
religii se afirmă că islamul impune monoteismul,
iar "cu cât o religie e mai aproape de monoteism,
cu atât e mai intolerantă și mai crudă" (p. 239. În
fiecare săptămână psihoza crește, ziarele publică
știri abominabile ("citindu-le zilnic, aveai impresia
că războiul civil era iminent" - p. 236).
Ecourile din Camus devin tot mai pregnante.
Michel se simte un străin față de ceilalți fără să
știe ce e solidaritatea. Iubirea lui pentru Valerie e
stopată de atentatul terorist musulman. Valerie
era pe punctul de a rămâne cu Michel în
Thailanda. Valerie moare, Michel zace în spital,
conștient de vidul instaurat după iubire. "După
mine nu va rămâne nimic și nici nu mertit să-mi
supraviețuiască ceva; am fost, sub toate aspectele,
un ins mediocru" (p. 317). Disprețul față de
Occident continuă: "știu doar că toți, până la
unul, puțim a egoism, a masochism și a moarte.
Am creat un sistem care a devenit pur și simplu
irespirabil; și, pe deasupra, continuăm să-l
exportăm" (f. 316).
Un roman subversiv, citit adesea (și) pentru
excesele sexuale, investigând turismul sexual - iată
că Platforma demască reversul Occidentului, într-o
traducere atât de reușită (Emanoil Marcu), încât
te întrebi dacă Houellebecq nu scrie cumva direct
în românește.
■
am trăit-o, pentru prima oară, în România, în
momentul în care intellighentsia devenea încetul cu
încetul nazistă, antisemită, Gardă de Fier.
Intellighentsia, în acel moment, era la extrema dreap-
tă, acum ea este la extrema stângă" (Cf. Laignel-
Lavastine, op. cit., p. 237). Iată deci cum, încă o dată,
convingerile totalitare ale scriitorului merg împotriva
curentului, în perioada războiului rece, când majori-
tatea intelectualilor francezi, lăsându-se păcăliți de
ideologia marxist-leninistă sau mituiți de regimul sovi-
etic stalinist, își manifestă adeziunea față de acesta.
Rinocerita, boala intelectualității secolului XX, se va
aplica de această dată unei noi forme de totalitarism,
comunismul. Paginile în care Eugen Ionescu ana-
lizează la cald diferitele faze ale acestei mutații ideo-
logice sunt, prin justețea și fulguranța lor, printre cele
mai profunde scrise de el vreodată. "Oamenii noi",
adică "rinocerii" sunt adevărații mutanți (a se citi:
"imbecili") intelectuali. Prima, în ordine cronologică a
fost "mutația" legionară. Conversiunea la ideologia fas-
cistă a prietenilor săi este percepută și comentată în
termeni de alienare a personalității, adică de psihoză,
noțiune care și ea poate fi plasată în sfera imbeci-
lității. Chiar și cel mai bun prieten al său, Acterian, se
transformă, sub ochii lui, în fiară, într-un animal
feroce și stupid, adică, într-un imbecil. Reacția scri-
itorului este de un profund pesimism, un sentiment
de solitudine cosmică pune stăpânire pe el. Dar, para-
doxal, așa cum reiese din paginile piesei Rinocerii,
acest sentiment de solitudine se transformă în opusul
lui, într-un profund sentiment al solidarității umane,
confirmând încă odată faptul că ideologia politică a
marelui dramaturg este una de esență umanistă și
umanitaristă, care respinge fanatismele, indiferent de
ce parte al spectrului politic s-ar situa acestea.
■
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
imprimatur
Pe când maneaua era poezie... (II)
Ovidiu Pecican
n cartea lui A doua tradiție. Poezia naivă
românească de la origini până la Anton Pann
(Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2003, 394 p.), origi-
nalitatea lui Gh. Perian la nivelul abordării teoreti-
ce - o originalitate cu atât mai remarcabilă, cu cât
nu sunt mulți nici printre medieviști cei cu o
asemenea anvergură și bună intuiție a "generali-
tăților,, - este să combine sugestiile venite dinspre
Jacques Le Goff cu teoria... postmodernă.
Conform acesteia din urmă, cultura de masă (pe
care lectura lui Perian o echivalează cu această
tradiție a naivității) este o realitate demnă de luat
în considerație în măsura în care ea este populară.
Criteriul popularității - deci al răspândirii, dar și al
accesibilității, al unui anumit tip de simplitate -
este specific nivelurilor culturale care alimentează
mulțimile indistincte. S-ar zice că lucrurile stau
într-adevăr astfel, numai că "masele" sunt mase
doar întrucât cercetătorul păstrează o distanță
sanitară, autoprotectivă, între sine și mulțimea
grupurilor sociale care par să le alcătuiască. Cine
se străduie să cartografieze aceste miriade sociale,
poate constata că, la rândul lor, sunt structurate
în funcție de o serie de reguli luate în calcul de
ele însele, ori instituibile de investigatorul însuși
(profesiune, venituri, grupuri de vârstă, preferințe
culturale etc.). Acest lucru devine vizibil îndacă ce
raportezi poezia pe care Gh. Perian o explorează
la consumatorul căreia îi era destinată. Chiar dacă
el pare ascuns de un văl opac, acesta poate fi
îndepărtat, măcar în parte, investigând funcțiile
îndeplinite de creațiile poetice în cauză, de la caz
la caz. Se va putea constata astfel că publicul
acestui gen de literatură nu este chiar atât de
masificat cum se credea. "Povestirile în versuri" -
de fapt cronici versificate, câtă vreme relatează cu
destulă acuratețe evenimente de relevanță istorică
(în capitolele I și II Gh. Perian se ocupă de creați-
ile Pitarului Hristache, de Zilot Românul - identi-
ficat de istorici cu târgovețul bucureștean Ion
Fănuță - și de Al. Beldiman) - vorbesc despre anu-
mite segmente din trecutul comunității unui pu-
blic interesat de istorie, fie ea și prezentată într-o
formă versificată și dramatizată după un gust
vodevilian. Cântecele de lume îndeplinesc, în mod
evident, o funcție mai puțin pedagogică și
răspund unui gust adaptat ocaziilor în care erau
performate; sunt produse destinate benchetuirii,
loisir-ului în forma lui cea mai deschisă spre exu-
beranță afectivă (vezi cap. III). Mica poezie reli-
gioasă se leagă de universul reprezentărilor eclezi-
astice și al pietății - individuale ori colective -, de
timpul sacru, reglementat de calendarul sărbăto-
rilor bisericești, de un alt tip de sensibilitate (cap.
IV). Autorul acordă un spațiu amplu și tratării
"celei de a doua tradiții", ocupându-se de așa-zisa
literatură populară. În această chestiune, crucială
din perspectiva unei mai bune reconstituiri a
genurilor și creațiilor dintr-o sferă astăzi mai puțin
cunoscute ale creației literare, Gh. Perian ar fi
putut găsi un sprijin consistent în câteva dintre
cercetările școlii Analelor privitoare la "sensibili-
tate și istorie" (Lucien Febvre), la religia populară
(Michel Vovelle) ș. a. O foarte utilă antologie -
accesibilă - rămâne cea alcătuită de istoricul
Toader Nicoară sub titlul Introducere în istoria
mentalităților colective (Cluj-Napoca, PUC, 1998,
400 p.). Cercetarea lui Roger Chartier despre
Lecturi și cititori în Franța Vechiului Regim
(București, Ed. Minerva, 1997, 408 p.) i-ar fi fost,
iarăși, de mare folos. Există, de asemenea, o
întreagă bibliografie despre raporturile dintre cul-
tura scrisă și cea orală, care ar fi nuanțat, poate,
unele dintre clasificările utilizate de autor și ar fi
sugerat mai multă precauție în fața unor concepte
centrale adoptate de cercetător. De la Marshall
McLuhan, în Galaxia Gutenberg, la Walter J. Ong,
inclus în antologia Dimensiunea umană a istoriei
de către regretatul Al. Duțu - dar autor al mai
multor investigații solide în domeniu, precum
Orality and Literacy. The Technologizing of the
Word (Routledge, 1989) - asemenea aporturi i-ar
fi sugerat, poate, lui Gh. Perian că logica tradiției
literare secunde este alta decât una a "naivității".
Termenul, prezent în cultura noastră în cercetări
mai vechi - precum cea a lui Al. Alexianu - și
revenind și sub alte condeie, s-ar cuveni reexami-
nat înainte de preluarea lui ca atare. În virtutea
unei perspective antropologizante atente la falsi-
ficările de perspectivă, "naiv" este un atribut con-
ferit, din perspectiva unei superiorități postulate
în virtutea unor criterii ce rămân enigmatice, unei
categorii de obiecte (creații, sentimente, idei, indi-
vizi umani) ce corespund decupajului efectuat
într-o manieră ce rămâne arbitrară până când își
va etala argumentele. Aș fi așteptat ca Gh. Perian
să țină seama de obiecțiile ce se pot aduse, prin
această prismă, noțiunii de "naivitate" aplicată lite-
raturii și, în consecință, să examineze cazuistica
după o discutare metodică a conceptului. Deși îi
conferă un loc central în reconstrucția lui, autorul
nu discută naivitatea literară nici în raport cu
autorii anteriori care au făcut din ea o categorie a
judecății estetice, nici în ideea de a impune un
înțeles propriu al ei. La urma urmei, cea anume
caracterizează desenul naiv al tradiției literare
investigate? Schematismul? Dacă ar fi așa, atunci
în imagologie cele mai naive reprezentări artistice
ar fi, poate, pictura bizantină și... desenul animat;
mult mai naive, în orice caz, decât reprezentările
de bizoni și siluetele umane de pe pereții pește-
rilor de la Altamira și Lascaux! Superficialitatea?
Atunci, poate, ar trebui incluse în aceeași cate-
gorie a naivității și scenariile majorității zdro-
bitoare a filmelor artistice americane, commedia
dell'arte și music hall-ul.
Provocarea de a regândi categoriile prin care
recuperăm trecuturile alternative ale unei creativi-
tăți prodigioase - cum este cea din Evul Mediu și
din prima modernitate românească - nu i se
adresează doar lui Gh. Perian, chiar dacă volumul
lui pasionant și bine scris este prilejul lansării ei.
Prin asumarea unor astfel de teme și prin străda-
nia de a le rezolva, istoria literaturii și a vechii
culturi autohtone s-ar îmbogăți și s-ar renova sub-
stanțial. Dar este sigur că într-o asemenea acțiune
de anvergură, Gh. Perian ar avea ceva esențial de
spus. Cartea lui despre tradiția secundă o
dovedește, prin îmbogățirea substanțială a cazuis-
ticii. Lectura diverselor cazuri poetice luate în dis-
cuție - completată sau, mai precis, anunțată, de
studiile de caz dedicate lui Dosoftei și Costache
Conachi într-un volum anterior, Pagini de critică
și de istorie literară (Cluj-Napoca, Ed. Ardealul,
1998, 220 p.) - o demostrează exemplar.
Marele merit al monografiei lui Gh. Perian
rămâne aceea că propune, pur și simplu, în ter-
meni tranșanți, valorizarea estetică și istorico-lite-
rară a unei tradiții expediate anterior, când sub
pretextul lipsei de dovezi, când sub cel al margi-
nalității ori al kitsch-ului. Acum însă vremea când
asemenea eschive mai păreau legitime s-a cam
încheiat.
■
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
telecarnet
“Sunt un daltonist mental
care nu distinge
marginea de centru” (II)
Mircea Petean în dialog cu Gheorghe Grigurcu
Mircea Petean: - Să zăbovim puțin asupra
fenomenelor negative ale criticii curente pe care le
acuzați.
Gheorghe Grigurcu: -- De acord. Funcționează
în cadrul criticii noastre, pe suprafețe extinse, un
oportunism direct, voalat, care scapă unei
sancționări directe (să mai precizăm că evitarea
unei asemenea sancțiuni e tot o formă de opor-
tunism?). Astfel unele publicții se dedică aproape
exclusiv unor teme generale, prea generale, unor
dezbateri "dilematice" cu schepsis, abstrăgându-se
comod din tumultuosul prezent, asigurându-și în
felul acesta laurii unei cvasiunanimități de
aprecieri favorabile. Ocolind cu diplomație ceea ce
e dificil, ceea ce ar putea "supăra", ajung la succes
pe drumul cel mai lesnicios. Altă rețetă "abilă".
Dacă vrei să apreciezi favorabil pe un autor con-
troversat fără a-i indispune pe "puternicii" zilei
care nu-l privesc cu bunăvoință, scrii despre el
într-un loc dosnic, într-un periodic mărunt, de
mică circulație. Astfel prinzi doi iepuri dintr-o
lovitură. Pari "obiectiv" și nu te pui rău cu cine nu
trebuie. Spre a nu mai vorbi de un fapt încă mai
izbitor și anume fetișizarea unor nume noi, într-o
manieră foarte apropiată de cea a odiosului
regim, nume aparținând neonomenclaturii, însă cu
nota hazlie că unele din aceste personaje au tre-
cut prin faza "oponenței" sau a "disidenței", după
care au cârmit-o spre zări mai pragmatice ("opo-
nență" și "disidență" ce de bună seamă vor alcătui
cândva un atracțios subiect de cercetare).
-- Care credeți că este rolul metodei în meca-
nismul de funcționare al criticii literare?
- Secolul XX a fost supranumit și secolul
metodelor. Ele au luat naștere prin impulsul evo-
lutiv al gândirii de la simplu la complex, ilustrând
o apetență rațională maximă, o tentație a expli-
citării ultime a misterului creației. "Orice fapt, fie
el și cel mai simplu, conține în sine o teorie", afir-
ma Spengler. Nu putem a nu recunoaște tensi-
unea speculativă, ingeniozitatea și finețea unor
discursuri metodologice, dar nici nu putem accep-
ta tirania vreuneia dintre ele. E rezonabil să
apelăm la metode doar la modul în care acestea
slujesc elaborările intelectului aplicat viului estetic,
concreteții ireductibile a operelor, dozându-le,
alternându-le ori... neglijându-le în funcție de ima-
nența celor din urmă. Metodele în sine nu acordă
nimănui nici o dispensă de înzestrare. Să nu
uităm o vorbă teribilă a lui Blaga, de dantescă
alură: "De câte ori aud vreun om de știință pro-
nuntând cuvântul «metodă», am impresia că văd
un șarpe care a înghițit penibil un corp mai mare
decât el".
-- Sunteți unul dintre cei mai atenți, mai harni-
ci și mai avizați comentatori ai fenomenului lite-
rar contemporan. Vă rog să numiți acele cărți și
acei autori care credeți că s-au impus în acești ani
postrevoluționari de așa manieră încât să deter-
mine schimbări de paradigmă în evoluția ulte-
rioară a literaturii.
- Mi-e foarte greu să dau, hic et nunc, un
răspuns la întrebarea dvs. Fie și din motivul că
perioada "postrevoluționară" încă nu s-a decantat
satisfăcător, nu s-a "rotunjit" ca o entitate
autonomă. Ea reprezintă prin multe trăsături o
continuare a perioadei precedente, de care n-a fost
în stare a se detașa nici măcar prin efectuarea
substanțială a revizuirilor, care i-ar fi ajutat să-și
cristalizeze o conștiință distinctă. N-avem ce face:
"Tranziția" e cuvântul la ordinea zilei! În ochii mei
rămân paradigmatici acei critici care au inițiat
revizuirile și le-au dat avânt, frecvent încă în cir-
cumstanțele ingrate de dinainte de decembrie '89,
de la Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, la I.
Negoițescu, Cornel Regman, M. Nițescu,
Alexandru Paleologu, Alexandru George, Barbu
Cioculescu, Luca Pițu, fără a uita propunerile ca-
sante nu de mult schițate de către Virgil
Nemoianu.
- Multă vreme literatura de ficțiune a înregis-
trat un recul. Acum se vorbește tot mai insistent
despre reabilitarea ei. Care sunt șansele ficțiunii
de a recâștiga terenul pierdut?
-- Ficțiunea este o floare a libertății.
Deschiderea ei n-a fost avantajată în anii de "recu-
perare" de după răsturnarea cârmuirii comuniste,
întrucât au prevalat, cum era și normal, scrierile-
document, cu miză reconstitutivă, memoriile, jur-
nalele, corespondența etc., care s-ar putea prea
bine să alcătuiască într-un viitor mai mult sau mai
puțin apropiat humusul care s-o alimenteze într-o
nouă fază. Dar să recunoaștem că fiorul ficțiunii
trece prin orice text cu calificare literară, că este
chiar un criteriu al artei, separate de realul care e
nonficțiune.
-- O problemă spinoasă este aceea a deteri-
orării statutului social al poetului și al poeziei în
epoca noastră. Mulți critici se mulțumesc să con-
state această situație, alții se duc mai departe și
vorbesc despre pierderea statutului de regină a li-
teraturii dacă nu chiar - funestă perspectivă - de
moartea poeziei. Știu că ați intervenit energic în
această discuție dar vă rog să vă precizați din nou
poziția.
-- O asemenea tentativă de declasare a poeziei
ca gen literar ni se pare - iertați-mi expresia - o
stupiditate. Se dă astfel în vileag o gândire scolas-
tică ce nu ține seama de ridicol, propunându-se să
consumăm la masă nu un măr, ci imaginea unui
măr. Benedetto Croce se răsucește în mormânt.
Precum orice gen și orice specie, poezia nu e
decât un tipar ce se umple de substanță prin con-
tribuția poeților care, aceasta, poate fi, în imensa-i
varietate, omologabilă ori blamabilă, de la caz la
caz. Iar a socoti că poezia, "regina literaturii", cum
ziceți, și-a trăit traiul, s-a delegitimat, înseamnă a
ilustra o îngustime de gândire și o meschinărie
câtuși de puțin inevitabile. De la o asemenea
insalubră teză până la o poliție sui generis, care să
apere literatura de... poezie, nu e decât un singur
pas, ca o încununare a grotescului său.
-- E moda clasamentelor. S-au făcut și se fac tot
felul de topuri. Ați văzut! Care sunt primele zece
romane românești? Care sînt primii zece poeți
români? În Occident în mare vogă sunt colecțiile
de genul: primele 50 de cărți ale omenirii, cele
mai frumoase 100 de poeme de dragoste din toate
timpurile etc. Dincolo de rațiunile de ordin comer-
cial sau politico-literare, care credeți că este rele-
vanța clasamentelor de acest fel?
- Sînt copilării. Naivități. Jocuri ale minții cri-
tice care se amuză ca și cum ar juca table.
Dovadă: chiar năștrușniciile unor topuri precum
cele închinate, în ultima vreme, celor mai bune
zece romane ori celor mai mari zece poeți
români. Însă - atenție! - sub asemenea simulări
axiologice transpar câteodată, dincolo de automa-
tismele inerente lor, mari figuri imaginative, sal-
turi în gol de factură aș zice suprarealiste, pe care
liniamentele lucidității nu le-ar accepta și care-și
au neîndoios savoarea lor.
- Poezia română este de o calitate excepțion-
ală. I-am auzit cu urechile mele pe mulți occiden-
tali afirmând aceasta. Nu v-ați gândit niciodată să
realizați o istorie ilustrată (în sensul că însoțită de
o microantologie) a poeziei române care să fie
tradusă în câteva limbi de mare circulație?
- Mi s-au mai adresat întrebări asemănătoare.
Repet ce-am mai răspuns. Locația mea, cum se
zice acum, care nu-mi permite accesul la o mare
bibliotecă modernă, mă împiedică, întâi de toate,
să produc o astfel de istorie-antologie. Se vorbește
de central-europeni. Nu uitați că eu nu sunt nici
măcar central-român.
- Una dintre obsesiile literaturii române este
cucerirea Occidentului. Prea multe victorii nu s-au
obținut până în prezent în această bătălie care nu
știu dacă este purtată cum trebuie. S-a vorbit de o
criză a instituțiilor abilitate, de puținătatea ba-
nilor, de absența mediatorilor etc. Credeți de
pildă, că schimbarea la vârf de la Institutul
Cultural Român va fi benefică în acest sens?
- Iată o chestiune ce depășește capacitatea
mea de interpretare. Nu am călătorit niciodată în
Occident, n-am trecut niciodată fruntariile țării și
nici n-am întreținut vreo relație cu numitul
Institut. Cunosc din presă că i s-a schimbat con-
ducerea - urez cu acest prilej noii conduceri o
activitate cât mai fertilă - însă "obsesiile" modestei
mele persoane sunt cu totul altele. Mă absedează
văzutele și nevăzutele viețuirii mele, durerile ei ce
s-au cronicizat în durată. Nu mai merg departe.
Așa cum spune Kafka, dacă-mi îngăduiți să-l citez:
"Vechimea rănii, mai mult decât profunzimea și
zvâcnirile ei, e ceea ce o face atât de dureroasă".
- Faceți parte dintre scriitorii care și-au asumat
un puternic angajament etic și politic în toată
această perioadă haotică, plină de convulsii, în
care puținele victorii au fost obținute cu prețul
unor sacrificii enorme. Mulți colegi preferă să nu
se implice. Nu ați ajuns să le dați dreptate?
- Cum să nu? Dar există apolitici și "apolitici".
Nu m-a stânjenit câtuși de puțin tăcerea unui
Leonid Dimov și a unui Radu Petrescu, nu mă
stânjenește câtuși de puțin tăcerea unui M.
Ivănescu și a unui Emil Brumaru. Numai că
aceștea n-au devenit precum "apoliticii" directori,
academicieni, senatori, miniștri. Nici măcar, după
umila-mi știință, bursieri în străinătate. Le dau
dreptate celor ce tac nelucrativ, neoportunist,
potrivit firii lor, așa cum tac obiectele în firescul
conturului ce li s-a dat, așa cum tace sticla în
transparența-i loială. Cât îi privește pe în genere
prosperii "apolitici", clienți de vază ai ciocoismului
de curte nouă, atât de stupefiant asemănător cu
cel vechi, s-a ocupat de ei, preventiv, genialul
Caragiale când i-a căptușit cu faimoasa deviză a
revizuirii care nu schimbă nimic.
- Credeți că noi, ca popor, avem șanse să ne
impunem în ochii străinătății? Care ar fi domeni-
ile de excelență (să ne aducem aminte, de pildă,
că Franța, într-un moment de răscruce, a ieșit din
impas exportând «haute couture et haute cul-
ture»)?
- Nu neg, evident, utilitatea unor programe de
export spiritual (sub raportul exportului forței de
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muncă stăm optim: culegătorii de căpșuni și
șoferii români atârnă greu în talgerul Europei!),
însă... nu-mi dau seama până unde ar putea merge
această utilitate. E oare bine să forțăm nota? Ce
combinație este tolerabilă între birocrație și spon-
taneitate? Există o gamă de situații. Eliade, Cioran,
Ionesco au plecat spre Apus fără nici o "planifi-
care", Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Ion
Vianu, Basarab Nicolescu, Toma Pavel, Bujor
Nedelcovici, ca să nu mai vorbim de Goma sau de
Dorin Tudoran, s-au desțărat împunși de pintenul
ascuțit al opresiunii - și mă gândesc, în contrast, la
puzderia de delegații oficiale, de scrieri proaste și
de antologii la fel de proaste, traduse la comandă
și purtând girul propagandei comuniste, din care
nu s-a ales nimic. Asta pentru a aminti în contin-
uare diplomația noastră în curs, atât de pleoștită
sub unghi cultu-ral (Al. Paleologu a fost dat afară,
nu-i așa?), care, oricum, exclude valorile noastre de
frunte. Și atunci? N-ar fi mai conzult cum spune
ardeleanul să ne limpezim, în prealabil, stările de
lucruri de la noi, să ne așezăm temeinic în noi
înșine și apoi să visăm, oleacă mai realiști fiind, la
"libertatea, egalitatea, fraternitatea" Occidentului?
Nu sărim peste cal cu Europa? Îmi dau seama că
pare ciudat ce vă spun acum, în febra "integrării",
generatoare de atâtea declarații pompieristice, din
toate direcțiile spectrului politic, devenită o modă
chiar și pentru chibiți, dar cultura e un domeniu
atât de vitregit - mai vitregit decât sănătatea și
învățământul ai căror exponenți pot face greve! -
încât cu redresarea condițiilor noastre de viață și
de activitate s-ar cuveni să începem "europe-
nizarea".
- Ați simțit vreodată că vă manifestați ca un
marginal într-un spațiu situat dincolo de marginea
marginii?
-- Sintagmă interesantă "marginea marginii"! E
mai ceva decât cercul polar? Desigur că mă
recunosc marginal, dacă vreți mai-mult-decât-mar-
ginal, însă am un avantaj. Aidoma acelor indivizi
pe care medicina îi numește daltoniști pentru că
nu disting roșul și verdele, eu nu disting marginea
de centru!
- Credeți că un scriitor mai poate face succes
cu o carte excepțională din punct de vedere este-
tic? Credeți că este important să ai succes în lite-
ratură?
-- Succesul? E un subiect ce mă intimidează.
Aș minți dacă aș afirma că mi-e indiferent, aș da
dovadă de-o dizgrațioasă prezumție dacă v-aș
spune că-l urmăresc cu asiduitate. Ar fi potrivităm
o analogie. Când vrei să cucerești o femeie, ești
mânat de impulsul de a-i mărturisi sentimentul
tău ardent, dar mărturisindu-l fără acol, s-ar putea
să pierzi mult în evaluarea Evei celei nespus de
pretențioase. Așadar e o chestiune de tact.
-- Procesul de descentralizare a culturii române
continuă. Iată: cea mai bună Universitate nu este
cea din București; unii dintre cei mai importanți
scriitori nu locuiesc acolo; câteva edituri provin-
ciale fac o concurență foarte serioasă celor din
capitală etc., etc. Care ar fi beneficiile pe termen
lung ale unei astfel de orientări?
-- Ca daltonist în felul meu, repet că nu pot
face distincție între margine și centru. Cu toate
că, teoretic, nu pot decât aproba descentralizarea,
care e un indiciu al liberalizării, care e un indiciu
etc.
- Aveți uneori nostalgia Clujului? Dacă vi s-ar
oferi șansa de a alege locul unde v-ar place să
viețuiți, care ar fi acela?
- Nu-i așa că vă așteptați la o tiradă pe tema
dragostei ce m-a trădat? Scuzați-mă dacă vă deza-
măgesc, renunțând a vorbi despre Cluj în cuprin-
sul unui dialog ce, în intenția noastră, va fi găz-
duit de o revistă clujeană.
- Îmi place să-mi închei dialogurile rugându-i
pe conlocutorii mei să-mi spună un vers, o strofă,
o poemă, care le ocupă spațiul minții. Domnule
Gheorghe Grigurcu, la finalul discuției noastre,
care sunt versurile ce vă obsedează acum?
- Poate că vă voi dezamăgi din nou, dar mă
simt "obsedat" nu de poezia ci de proza vieții
care, de la un punct, îi absoarbe precum un
burete și o parte din poezie, acea poezie
întunecată, uleioasă, lipsită de seducție, ce
rimează cu combustibilii de care se folosește
viața.
-- Vă rog să formulați o întrebare pe care ați
așteptat-o zadarnic.
- De la o vreme nu mai aștept alte întrebări
decât cele pe care mi le pot pune eu însumi și
care se consumă în tăcere.
■
ochiul lecturii
“Blaga a murit interzis...” (I)
Ștefan Melancu
Iată o afirmație ce ilustrează unul dintre cele
mai cutremurătoare adevăruri care au marcat
viața ultimilor ani ai lui Blaga și, implicit, des-
tinul operei lui. Afirmația aparține lui Dorli Blaga,
fiica poetului, cea care semnează cartea intitulată
- cum altfel? - Tatăl meu, Lucian Blaga, apărută la
Ed. Biblioteca Apostrof, 2004. O carte tulbură-
toare, într-un dublu sens: prin faptul că este scrisă
de cea care, ca fiică, a stat atâția ani, cu prezența
și gândul, alături de Lucian Blaga ("ceea ce voi
scrie e amintirea mea", afirmă, din capul locului,
Dorli Blaga - p. 7) și, dincolo de acest lucru, prin
aceea că, în sine, conținutul acesteia relevă
momente importante, unele cu totul aparte,
legate de viața și opera marelui scriitor. În cuprin-
sul cărții, Dorli Blaga subliniază în două rânduri
afirmația pe care o invocăm aici: o dată atunci
când comentează o notă din propriul jurnal,
început în anii 1960-1961, și din care sunt
prezente în cartea de față fragmente ale anilor
1961-1967 (vezi cap. Fragmente de jurnal., p.
151-179) și, apoi, într-un interviu acordat lui
Marin Iancu, publicat inițial în revista Apostrof,
în 2002 (vezi p. 348-358) - revistă căreia i se
datorează imboldul pentru scrierea cărții -, de
unde și cităm: "Trebuie să accentuez asupra faptu-
lui că Tata a murit ca scriitor interzis, scos din
programa analitică a școlilor și universităților, din
manuale, din biblioteci publice. Lucrările lui
puteau fi citite numai cu aprobare, la fondurile
speciale ale marilor biblioteci. Lucrările lui nu
puteau fi citate decât dacă comentariul era nega-
tiv. În general, nu era acceptat în bibliografii. Iar
cine aducea în școli sau facultăți lucrări de Blaga
risca sancțiuni foarte grave" (subl. aut.).
Sigur, faptul în sine este cunoscut, în linii
mari, în lumea noastră literară, însă trebuie rea-
mintit mereu, o dată cu sublinierea mizeriei
morale a perioadei care îl însoțește. Este vorba
mai cu seamă de anii de după 1948, anii dogma-
tismului cultural, când, practic, Blaga este scos nu
doar din Universitate, ci, pentru câțiva ani, și din
literatură. Revine după 1955, semnând însă doar
traducerile știute (la elaborarea cărora, într-un
mod admirabil și cu o mare devoțiune, a fost aju-
tat, după cum ține să precizeze Dorli Blaga, de
Cornelia Blaga, soția poetului): Faust, de Goethe,
Natan înțeleptul, de Lessing, și antologia Din liri-
ca universală. Există, sub acest aspect al destinului
scriitoricesc al lui Blaga, o anume similaritate cu
un alt mare nume al literaturii timpului său, cu
Arghezi. Ca și în cazul lui Blaga, în anii respec-
tivi, autorului Cuvintelor potrivite i s-a luat, se
știe, pentru câțiva ani dreptul de semnătură -
după ce, în pamflete incendiare, atacase, fără nici
o rezervă, instituțiile noului regim, obediența
acestora și oportunismul slugarnic al "culturalni-
cilor" ce le patronau. Cu o deosebire marcantă
însă, îndeosebi în ceea ce privește "situarea" celor
doi scriitori în perioada de după 1954-1955: după
tăcerea impusă politic, Arghezi a acceptat în cele
din urmă "pactul" cu noul regim (așa cum au pro-
cedat, din păcate pentru destinul nostru cultural,
și alți mari scriitori, Sadoveanu sau G. Călinescu),
revenind cu volume originale (e adevărat, mult
sub cota valorică anterioară) și bucurându-se
chiar, până la moarte, de grația noii puterii comu-
niste. Tăcerea lui Blaga, în schimb, cu excepția
traducerilor amintite, va fi una oarecum defini-
tivă, până la stingerea sa din viață, și chiar prelun-
gită după acest moment.
Ce a însemnat această tăcere, pentru Blaga și
pentru opera lui? În nici un caz, n-a fost o tăcere
"rodnică", așa cum ținea să precizeze, de pildă,
Eugen Simion (în Scriitori români de azi, II, 1976)
analizând creația blagiană editată după 1962, o
dată cu reintrarea sa în circuitul editorial.
Dimpotrivă, sunt anii cei mai întunecați pentru
existența scriitorului și, implicit, pentru destinul
operei sale. A fost înlăturat de la catedra de
filosofie a Universității (în ciuda faptului că este
filosoful român cel mai important al timpului), e
obligat, prin prigoana ce se abate asupra lui, să
scrie pentru "sertar", este dat afară din Academie
(Academie care nici astăzi, în paranteză fie spus,
nu se înghesuie să-i publice opera), este văduvit
(prin "grija" instituțiilor statului și cea a confraților
de breaslă) de un Nobel ce l-ar fi meritat prin va-
loarea operei sale, e urmărit permanent de
Securitate (și poetul, dar și familia lui), în sfârșit,
este atacat, în Academie și în presa culturală, de
către cei care, altfel, într-o societate nepervertită
valoric, ar fi trebuit să-l sprijine. În plus, chiar și
după moartea poetului, opera blagiană a revenit
cu o extremă dificultate în matca receptării crit-
ice, volumul de Poezii, din 1962, fiind meritul în
primul rând al lui Dorli Blaga, cea care, cu
înverșunare chiar, a făcut tot ceea ce era omenește
posibil să redea circuitului literar poezia blagiană -
și aceasta, după ce trecuseră aproape douăzeci de
ani la publicarea Nebănuitelor trepte, ultimul din-
tre volumele antume de versuri. În același sens,
pare aproape de prisos să mai amintim că roma-
nul Luntrea lui Caron, a cărui redactare Blaga a
început-o în anii pribegiei cauzate de război, este
editat de abia după 1990. În atare condiții, a
vorbi de "rodnicie" a creație ar fi, în cazul lui
Blaga, o amară ipocrizie, eludându-se în mod voit
fondul dramatic al existenței lui Blaga din ultima
perioadă de viață, ca și distorsionarea destinului
operei lui în toți acești ani luați în discuție.
Cartea lui Dorli Blaga, și mai ales câteva dintre
capitolele acesteia - asupra cărora mă voi opri în
cele ce urmează - sunt, în acest sens, cât se poate
de concludente.
■
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
11
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sare-n ochi
Păcală învață istorie (I)
M Laszlo Alexandru___________________________________
”- De unde ești, măi creștine?
-	- Ia din sat de la noi, răspunse Păcală.
-	Din care sat de la voi?
-	- Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătînd negus-
torului cu mîna spre un deal.
-	- Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l știu.
-	Ei! cum să nu-l știi; e satul nostru, și eu de acolo
vin.
-	Nu așa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui
moșie este și cum îi botezat?
-	- Doamne! da' nu știi că moșiile sunt boierești și asta-i
a cuconului nostru, ce șede la București? Iar satu-l botează
popa într-o căldărușă cu apă, cum îi scrie lui în cărți."
(Ion Creangă)
Am arătat în studiul Paul Goma antisemit
gravele neadevăruri istorice exprimate în
ultimele scrieri ale autorului parizian. Spre
final m-am oprit în trecere și la unul din servanții
săi, Mircea Stănescu. Oricine va arunca o privire
asupra acelui pasaj, va constata că prea puțin m-
am referit acolo la realitatea istorică răstălmăcită.
Am formulat în special obiecții de procedură:
modul necinstit în care M. Stănescu citește și
citează; tehnicile sale dizoneste de desfigurare a
adevărului; ticurile sale nervoase de supralicitare;
vicleniile prin care lansează absurdități. Nu prea
mai era vorba despre evrei sau basarabeni, despre
Antonescu sau Hitler, despre Basarabia sau
Bucovina, ci mai mult despre un set de reguli ele-
mentare în comunicarea publică și științifică
decentă. Îi contestam în mod explicit lui M.
Stănescu buna credință. Fără ea, orice schimb de
idei se transformă în gesticulație gălăgioasă, inde-
pendentă de obiectul dialogului. Întrucît junele
pescuitor în ape tulburi schițează în direcția mea
o replică prin care își prelungește parada minci-
noasă, mă văd din nou obligat să le arăt cititorilor
cine este Mircea Stănescu.
La majoritatea obiecțiilor mele, preopinentul
nu are răspunsuri sau produce replici aiurite,
după cum se va vedea în continuare. În schimb
(?), îmi aruncă el mie în cap un munte de insa-
nități aberante, în dorința de a mă vedea îngropat
sub ele. Nu va fi după voia lui. Ridicînd mănușa,
îi propun cititorului să-și îndrepte atenția, alături
de mine, asupra detaliilor.
1.	I-am reproșat avocatului improvizat că
exagerează ponderea unor infime neconcordanțe
de citate din textele lui Radu Ioanid, pentru a-și
diaboliza adversarul de idei. La acest aspect M.
Stănescu nu-mi răspunde.
2.	I-am reproșat avocatului improvizat că
răstălmăcește cauza reală a acestor minore
nepotriviri și, în loc să le ia drept erori invo-
luntare, cum erau de fapt, le consideră neade-
văruri premeditate; în loc să li le impute traducă-
torilor, le pune pe seama autorului. La acest
aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.
3.	I-am reproșat avocatului improvizat că scrie
neghiobii despre Michael Shafir, atribuind ipoteti-
ca lipsă de sens a cuvintelor sale unei lipse de
argumente - de parcă lipsa de argumente ar pre-
supune în mod necesar lipsa de sens! La acest
aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.
4.	I-am reproșat avocatului improvizat că falsi-
fică sensul unor pasaje pe care le citează. Atunci
cînd Goma vorbește despre "motivul, pretextul,
temeiul - sau/și cauza pentru care." românii i-au
masacrat pe evrei, postfațatorul deduce că autorul
nu face ceea ce tocmai face; afirmă că el nu
aruncă vina masacrelor pe umerii victimelor, așa
cum se întîmplă de fapt. La acest aspect M.
Stănescu nu-mi răspunde.
5.	I-am reproșat avocatului improvizat că legi-
timează caracterul neavenit al construcției cauză-
efect realizate de Goma (care avea impresia că
Holocaustul din România ar fi derivat pe cale
directă din agresiunile evreilor din Basarabia și
Bucovina de Nord). În realitate Holocaustul a
avut un întreg ansamblu de cauze interne și inter-
naționale evidente, puse în lumină de numeroși
cercetători. La acest aspect M. Stănescu nu-mi
răspunde.
6.	I-am reproșat avocatului improvizat că
ignoră falsitatea tendențioasă a schelăriei logice a
lui Goma: autorul parizian exagerează flagrant în
prezentarea pseudo-cauzelor (agresiunile evreiești),
în schimb diminuează forțat expunerea pseudo-
efectelor (exterminarea evreilor). La acest aspect
M. Stănescu nu-mi răspunde.
7.	I-am reproșat avocatului improvizat că
neagă în mod indirect Holocaustul din România,
deoarece plasează conceptul între ghilimelele de-
riziunii și îl însoțește cu un epitet relativizator
(vorbind despre "originea vreunui presupus
"Holocaust din România""). La acest aspect M.
Stănescu nu-mi răspunde.
8.	I-am reproșat avocatului improvizat că
ascunde gravitatea gestului prin care Goma
încearcă să reabiliteze imaginea criminalului de
război Antonescu. (În timp ce Goma îl laudă pe
mareșalul Antonescu atribuindu-i titlurile de
"erou" și de "martir", postfațatorul său ne garan-
tează că "nicăieri, dar nicăieri Goma nu-l disculpă
pe Antonescu pentru crimele făcute"). La acest
aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.
9.	I-am reproșat avocatului improvizat că
atenuează prin eufemisme afirmațiile irespon-
sabile ale lui Goma, punîndu-le pe seama. mem-
oriei sale ("memoria intră în conflict cu istoria") -
cînd în realitate doar antisemitismul lui Paul
Goma e cel care intră în conflict cu istoria! La
acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.
10.	I-am reproșat avocatului improvizat că își
minte cititorii, atunci cînd îi asigură că "citează pe
larg" cuvintele mele, dar în realitate elimină toc-
mai argumentele pe care îmi întemeiam rezervele
la adresa lui Goma. La acest aspect M. Stănescu
admite oarecum că m-a citat trunchiat, dar
susține că pasajele escamotate nu prezentau
interes în argumentație. Cu toate că și această
scuză este neadevărată, rămîne celălalt aspect: de
ce și-a anunțat cititorii că "citează pe larg", cînd
de fapt a procedat invers?
11.	I-am reproșat avocatului improvizat că
emite absurdități în scopul de a-și contrazice cu
tot dinadinsul interlocutorii. Întrucît eu îi
imputasem lui Paul Goma lipsa de echilibru și de
imparțialitate în discursul istoric, postfațatorul a
intrat în vorbă lansînd părerea că "e o groasă
exagerare" să se pretindă, în general, echilibru și
imparțialitate într-o cercetare științifică. Am califi-
cat ipoteza lui drept crasă neghiobie. La acest
aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.
12.	I-am reproșat avocatului improvizat că
deformează sensul ideilor mele, care se refereau la
relația dintre evrei și basarabeni în contextul agre-
siunii spre Est a mareșalului Antonescu. Întrucît
M. Stănescu insistă să nu priceapă limba română,
mă văd nevoit să-mi reiau a treia oară propriile
cuvinte, însoțindu-le de explicația necesară: "eu, ca
scriitor, aleg să mă transpun în pielea evreilor per-
secutați de Antonescu, discriminați, spoliați, alun-
gați și decimați în Transnistria, iar nu în pielea
basarabenilor care, pentru puțini ani, s-au regăsit
printr-un accident istoric fericit la pieptul patriei".
În situația alipirii Basarabiei la România și a
deportării evreilor în Transnistria, am considerat
că basarabenii au fost privilegiați, iar evreii au fost
persecutați. Am punctat șansa istorică a primilor,
respectiv neșansa ultimilor, cu care m-am soli-
darizat. M. Stănescu se apleacă de două ori
asupra cuvintelor mele și le comentează de două
ori în mod mincinos. În prima intervenție, post-
fațatorul are impresia că aș stabili semnul ega-
lității între evrei și basarabeni (?), dar aș deplînge
numai una din tabere (Laszlo Alexandru este
"doar aliatul victimelor evrei, nu și al victimelor
basarabeni", "argumentația sa etică este și
chioară[,] și șchioapă"). În a doua intervenție,
scandalagiul admite jumătate din punctul meu de
vedere - basarabenii nu mai sînt numiți explicit
victime -, dar continuă să refuze a doua jumătate
- anume că basarabenii au fost în acel context
chiar privilegiați ("Laszlo Alexandru alege să se
situeze cu mintea, cu imaginația etc. doar în situ-
ația evreilor persecutați, iar nu și a basarabe-
nilor"). Nu mă interesează absolut deloc dacă
Mircea Stănescu este sau nu de acord cu mine.
Dar datoria lui profesională era ca, înainte de a-și
exprima disocierea, să expună corect ideea pe care
o combate!
Și cum pot eu să stau de vorbă cu cineva
căruia trebuie să-i explic de trei ori ce gîndesc,
pînă cînd el să declanșeze efortul de-a pricepe?!
13.	I-am reproșat avocatului improvizat că
habar n-are de logica temporală, atunci cînd afir-
mă că, în loc să mă disociez de Paul Goma, ar fi
trebuit să condamn. afirmațiile lui Radu Ioanid.
I-am atras atenția că eu însumi am fost primul
critic al antisemitismului lui Paul Goma (în
octombrie-noiembrie 2002), nu Radu Ioanid (în
iulie 2003) și nici Michael Shafir (a cărui cer-
cetare s-a difuzat în România abia după noiem-
brie 2002). Cum îmi răspunde M. Stănescu la
acest aspect? El face observația că rîndurile mele
polemice s-au tipărit cu întîrziere în revista
Columna. Mie-mi spune? Dar acest detaliu nu
schimbă prin nimic prioritatea formulării lor.
Apoi îmi povestește că cercetarea lui Michael
Shafir a avut anterior o variantă în limba engleză
- publicată în august 2002 la Centrul Internațional
Pentru Studierea Antisemitismului de pe lîngă
Universitatea Ebraică din Ierusalim - așadar pre-
tențiile mele de prioritate cronologică în critica
antisemitismului lui Paul Goma sînt neîntemeiate.
Așa ar fi, dacă Mircea Stănescu ar avea dreptate.
Dar el și aici minte cu aceeași dezinvoltură carac-
teristică. Îl informez că faimoasa variantă engleză,
publicată la Ierusalim, invocată de el cu dezin
hibiție, ei bine, nu conține nici o critică la adresa
lui Paul Goma! (Autorul ei nu reușise încă la acea
dată să distingă în mod clar, din textele apărute
în presa literară, noua orientare a romancierului
parizian.) E totuși uluitor cum "istoricul" Mircea
Stănescu poate cita în sprijinul său o carte de al
cărei conținut habar n-are, fără să treacă în ochii
comunității științifice drept un lamentabil escroc.
Michael Shafir mă autorizează să fac publice
următoarele afirmații: "mă alătur acuzei pe care
ați lansat-o primul" privind antisemitismul lui Paul
Goma și "consider "producția" lui Mircea Stănescu
execrabilă din toate punctele de vedere, de la
logic la metodologic sau deontologic".
Dar chiar dacă M. Stănescu ar fi avut dreptate
și chiar dacă Michael Shafir m-ar fi precedat
întîmplător în critica antisemitismului lui Paul
Goma - tot rămîne nerezolvată stupefacția mea
inițială. Cum puteam să dau curs îndemnurilor
postfațatorului și să mă refer, în octombrie 2002,
la cuvintele lui Radu Ioanid, care s-au publicat
doar în iulie 2003?! La această întrebare doar
Mircea Stănescu poate da un răspuns!
■
12
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
incidențe
Versailles (I)
Horia Lazăr
jEAN-FRANțOIS SOLON
Histoire de Versailles
Paris, Perrin, 2003, col. "Tempus", 380 p.
Cu trei milioane de vizitatori anuali,
castelul de la Versailles e unul dintre cele
mai frecventate muzee din Franța.
Indisolubil legat de persoana lui Ludovic al XIV-
lea și de istoria absolutismului monarhic francez,
admirat de unii și denigrat de alții, loc oficial și
totodată secret, originalul ansamblu arhitectural
merită privit cu toată atenția. Căci dacă forfota
cotidiană a palatului-oraș e primul element reținut
de contemporani și prelucrat cu instrumente mo-
derne de istorici ("un tumult de cai, de slujbași,
de scribi, de preoți, de curteni, de lucrători la
terasamente și de vagabonzi" 1, semnificația
istorică, politică, simbolică și culturală a con-
strucției poate fi oricînd rediscutată cu folos.
1.	Istoric
Interesat doar de război și de vînătoare și
ducînd o viață simplă, lipsită de confort, Ludovic
al XIII-lea, tatăl Regelui-Soare, a pus să se constru-
iască în 1623 la Versailles, pe o colină bătută de
vînt, în locul unei mori, un soi de cabană în care
se putea odihni după partidele de vînătoare.
Dimensiunile ei modeste (25 x 27 m) îl fac pe
ambasadorul Veneției să o numească piccola casa,
iar pe alții "un castel amărît" (p. 17). Reședință
strict privată, mai degrabă refugiu de vînătoare al
unui monarh puțin sensibil la farmecul societății
feminine, aproape misogin (în 1626, cînd regele
își invită mama și soția la Versailles pentru a le
arăta construcția nu le poate oferi nici să mănînce
și nici un loc de dormit), cabana se transformă cu
încetul într-un mic castel în stil franțuzesc,
îndeosebi prin adăugarea a două spații de grădină,
în 1631 și 1639 (p. 23).
Farmecul originar al castelului a fost așadar
vegetal, iar înclinațiile galante ale tînărului
Ludovic al XIV-lea nu au schimbat mult lucrurile,
cel puțin la început. Amator de vînătoare ca și
tatăl său, însă aplecat în egală măsură spre con-
vivialitate și spre rafinamentul monden, în care
plăcerea de a mînca a avut un loc important,
deteriorîndu-i în cele din urmă sănătatea2, noul
rege și-a început cariera de "constructor"
redeschizînd, în 1652, șantierul palatului Luvru,
abandonat după moartea tatălui său. Reînnodînd
cu obiceiurile predecesorilor din Renaștere (itine-
ranța anturajului regal, devenită inevitabilă în tim-
pul Frondelor), tînărul suveran a limitat totuși
nomadismul curții, chiar de la începutul domniei,
încercînd să o fixeze la Paris în marile reședințe
ale trecutului (Luvru, Tuileries, Vincennes), pe
care le-a supus unor vaste lucrări de restaurare și
extindere. Celebra sărbătoare dată de Fouquet în
castelul din Vaux, în august 1661, al cărei lux rafi-
nat, insolent și sfidător a stîrnit invidia regelui, a
fost un util catalizator: încîntat de calitatea
jocurilor și divertismentelor din Vaux, regele a
procedat, prompt și simultan, la arestarea lui
Fouquet acuzat de deturnări masive din tre-
zorerie, și la redeschiderea șantierului de la
Versailles.
Începînd cu 1661, castelul devine spațiu de
vilegiatură, și de asemenea de plăceri galante. Pînă
în 1682, anul în care regele face din el propria-i
reședință, amenajările tot mai numeroase
alternează cu sărbătorile. Căsătorit în 1660 cu
Maria-Tereza a Spaniei, Ludovic al XIV-lea își va
inaugura acolo viața extraconjugală, cu Louise de
la Vallicre. Adevărată "garsonieră regală" (p. 29),
castelul va fi în 1664, timp de trei zile (7-9 mai),
scena superbelor spectacole dedicate primei
amante a regelui, Plăcerile insulei fermecate. Iar
dacă, în 1665, Bernini, socotind castelul cam
neîncăpător, crede, cu măsură, că regele poate
trage acolo totuși "cel puțin de două ori pe săp-
tămînă" (p. 32), în vreme ce Colbert, ministru
econom, încerca să reducă investițiile somptuare,
Regele-Soare grăbește extinderea construcției și
diversifică componentele artistice ale ansamblului.
Spectacolele se înmulțesc, culminînd cu Marele
divertisment din 1668 și cu sărbătorile din 1674
consecutive victoriei militare ce a adus alipirea la
regat a provinciei Franche-Comte, ambele închi-
nate marchizei de Montespan. Bun amfitrion,
regele cere deja ca noile apartamente să fie mobi-
late, pentru a putea primi oaspeți permanenți, iar
după 1670 acordă teren gratuit curtenilor ce vor
să-și construiască rezidențe în apropiere: Versailles
e pe punctul de a deveni un mic oraș autonom.
În ciuda exasperării încercate de unii membri
ai familiei regale în anii de maximă intensitate a
lucrărilor (1682-1684 cînd, arată cumnata regelui,
"toate erau făcute și desfăcute, și nici un loc nu a
fost modificat de mai puțin de zece ori") și a
unor greve sporadice ale lucrătorilor ("răzmerițe",
spun textele), castelul e inaugurat oficial în 1684.
Monarhul itinerant e de acum instalat într-o
reședință stabilă, din care va coordona eficient
birocrația regatului. Pe lîngă familia regală,
Versailles găzduiește majoritatea miniștrilor și un
număr în creștere de curteni (după unii cercetă-
tori aproximativ 3000 de persoane, după alții pînă
Apartamentele reginei, la primul etaj al castelului, dau spre grădina de flori de la sud, numită și “Grădina dragostei”
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
13
Black Pantone 253 U
13
Black Pantone 253 U
la 5000, la care putem adăuga cam tot atîția servi-
tori3. Grădinile mai vechi se completează cu
superbe boschete dispuse etajat, ceea ce creează
impresia unor "saloane în aer liber" (p.90), iar
ornamentația vegetală se întregește cu subtile
jocuri de apă (bazine, izvoare, fîntîni) ce-i vor
aduce castelului o faimă durabilă.
La moartea lui Ludovic al XIV-lea, în 1715,
Ludovic al XV-lea avea doar cinci ani. Curtea
revine la Paris pînă în 1722, cînd regele se
întoarce la Versailles, unde va face noi amenajări
acvatice în anii 1735-1740, inaugurînd, în 1770,
sala de operă a castelului. Iar dacă în 1691 doam-
na de Maintenon inaugura Marele Trianon din
vecinătate, doamna du Barry, ultima amantă a lui
Ludovic al XV-lea, s-a instalat în Micul Trianon în
1764. Sub domnia lui Ludovic al XVI-lea, castelul
se golește cu încetul de locatari (regina Maria-
Antoaneta prefera intimitatea Micului Trianon),
iar în 6 octombrie 1789 regele îl părăsește defini-
tiv, după ce parizienii îl invadaseră în ajun,
nemulțumiți de tergiversările sale privind legife-
rarea abolirii privilegiilor nobiliare și recunoașterea
Declarației drepturilor omului și cetățeanului.
Instalat la Paris, în palatul Tuileries, Ludovic al
XVI-lea devine ostaticul poporului răsculat, iar
castelul de la Versailles încetează pentru totdeau-
na de a fi reședință regală.
Revoluționarii din 1789 au împrăștiat colecțiile
Fîntîna lui Bachus. Zeul este înconjurat de satiri culcați
pe o somptuasă recoltă de struguri
de artă din castel și au vîndut la licitație
mobilierul. Cu toate acestea, transformînd ansam-
blul în muzeu național (noiembrie 1793), l-au păs-
trat ca operă de artă și i-au asigurat întreținerea
din bani publici. În 1804 Napoleon l-a ridicat, efe-
mer, la demnitatea de reședință imperială, însă
fără entuziasm. Cel care a încercat să facă din el
un muzeu al reconcilierii naționale a fost Ludovic-
Filip, care a redeschis șantierele în 1843, vizitîndu-
le în patru ani de aproape 400 de ori - ultima
dată în decembrie 1847, cu puțin înainte de a
abdica.
După înfrîngerea Franței în războiul cu Prusia
(1870), Versailles a devenit provizoriu, pînă în
1879, locul de întrunire a celor două camere ale
parlamentului. Între 1879 și 1953 aici au fost aleși
președinții Franței de cele două camere, iar
începînd cu 1962 e locul în care camerele reunite
în congres votează propunerile de revizuire a
Constituției.
2.	Viața cotidiană și "societatea de
curte".
Norbert Elias analizează cu acuratețe dinamica
"civilizării" elitelor europene începînd cu secolul al
XVI-lea ca "transformare a conduitei"4 într-un
mediu social specific, curtea5. Axată pe practica
conversației, a solicitudinii galante și a respectării
ierarhiilor, integrarea socială a vechii aristocrații
războinice prin "curializare" (6) definește, în
Franța secolului al XVII-lea, profilul socio-cultural
al "omului onest" (honnete homme). Descris nega-
tiv (nici om de știință, nici literat, nici moralist)
printr-o universalitate a deschiderii spre toate
domeniile cunoașterii, nespecialist cu competențe
numeroase și limitate (știe "cîte puțin din toate"),
cizelat într-o ambianță nouă al cărei simbol istoric
e curtea de la Versailles, omul "civilizat" al epocii
moderne e rezultatul interiorizării (al "priva-
tizării") constrîngerilor politeții și al autodisci-
plinării voluntare: adevărat dresaj al trupului, al
emoțiilor și al instinctelor. Opus în egală măsură
feudalului războinic însetat de înfruntări private și
de sînge, nobilului sedentarizat pe domeniul său,
contaminat de rusticitatea moravurilor de la țară,
și burghezului citadin ce trăiește din afaceri mer-
cantile și adună avar, fără a risipi niciodată nimic,
el face din curtoazie un model de civilizație și din
"urbanitate" un criteriu de conduită7.
Expansiunea dispozitivului de inginerie urba-
nistică, socială și culturală de la Versailles a avut
un scop politic: întărirea centralismului monarhic
prin stăvilirea anarhiei și turbulenței clasei nobi-
liare. Adusă sub ochiul regelui și încadrată într-o
etichetă strictă în care emulația și dorința de a-i fi
pe plac suveranului se îngemănează cu arta de a-l
măguli și de a-i smulge favoruri, aceasta e simul-
tan neutralizată, manipulată și încărcată cu
onoruri și bunuri. Devenit "instrument al dom-
niei" (p.134), Versailles e teatrul publicității și
transparenței actului de guvernare, afișat într-o
subtilă scenografie ierarhică. Accesul direct la
persoana regelui fiind îngrădit de etichetă,
monarhul se arată supușilor de departe, se lasă
admirat și măgulit, distribuie recompense
îndelung așteptate8. Dacă sculatul și culcatul pub-
lic al regilor Franței e un ritual bine cunoscut,
protocolul mesei regale nu e mai puțin complex.
Ludovic al XIV-lea mînca seara numai în fața
curții, însă doar cu familia, fără invitați (vizibili-
tate și refuz al contactului privat cu supușii).
Ludovic al XV-lea, dimpotrivă, se plictisea ușor:
motiv pentru care a inaugurat cinele intime (petits
soupers) în tovărășia a aproximativ 20 de per-
soane desemnate de fiecare dată de suveran. La
aceste cine, servirea nu era însă asigurată de per-
sonalul protocolar, ci de unul distinct, "interior"
(p. 249), pentru a sublinia semnificația privată a
actului. Pierderea în intensitate publicitară, ce
marchează slăbirea contactului cu supușii și înde-
părtarea de aceștia se accentuează sub domnia lui
Ludovic al XVI-lea și a Mariei-Antoaneta. Primul a
făcut o singură călătorie oficială în regat (o
inspecție în portul militar Cherbourg), în vreme
ce soția sa, indocilă, nonconformistă și rebelă la
constrîngeri, a simplificat eticheta și protocolul
împovărător al curții9, atrăgîndu-și rumori și
calomnii. Retrasă în intimitate, familia regală va
deveni ușor prizoniera unui mic anturaj de intri-
ganți, adesea corupt, în orice caz detestat.
La Versailles existau peste 200 de apartamente
în care, printr-o favoare expresă, erau găzduiți pe
cheltuiala regelui cei ce-i erau apropiați.
Proximitatea față de apartamentele regale era sem-
nul prețuirii, deși confortul locuințelor și securi-
tatea chiriașilor erau uneori precare: înghesuială,
insalubritate, absența bucătăriilor, a încălzirii și a
toaletelor, mirosurile pestilențiale degajate de tot
felul de deșeuri aruncate la întîmplare, riscul
incendiilor (în 1707 focul a răvășit castelul, care a
scăpat ca prin minune de ardere; 4000 de oameni
au reușit să-l stingă cu greu, p. 168). În ciuda
acestor neajunsuri, ambianța de sărbătoare și de
petrecere neîntreruptă era aproape permanentă.
Bucătăriile serveau cam 200 de mese pe zi pentru
invitații regelui, bugetul operațiunii fiind, sub
Ludovic al XIV-lea, dublu față de cel al tatălui său
și de patru ori mai mare decît cel al bunicului
său, Henric al IV-lea (p. 171). Lipsa furculițelor la
începutul secolului al XVIII-lea (toată lumea se
servea doar de cuțit) nu dăuna calității și varietății
meselor: din 28 de feluri servite la un prînz în
1702, 14 erau în permanență pe masă printr-o
savantă rotație (ulterior acest mod de prezentare
va fi numit a la franșaise, p. 144). În sfîrșit, cina
publică a lui Ludovic al XIV-lea era precedată de
"serile de apartament" private: iarna, în zilele de
luni, miercuri și joi, între orele 19 și 22, regele
primea cîțiva invitați cărora le erau prezentate
spectacole, lecturi literare, dansuri și jocuri de
societate (p. 135). Tradiția acestor primiri intime
se va perpetua, în forme diferite, pînă în 1789:
după 1775, în fiecare miercuri între 1 ianuarie și
începutul postului, Maria-Antoaneta invită curtea,
pe rînd, la "balul reginei" (p. 296).
Spațiu al plăcerilor, divertismentelor și festi-
vităților, Versailles a cunoscut totuși rupturi de
ritm în desfășurarea acestora: momentele marilor
amenajări, anii de reduceri bugetare datorate ma-
rilor cheltuieli militare (în special după 1690) și,
îndeosebi, lanțul de decese în familia Regelui-
Soare după 1710, cînd castelul devine lugubru.
Adăugăm perioadele de regență, cînd curtea se
dispersa spontan în reședințe pariziene, și de
asemenea efervescența în creștere a activităților li-
terare, de teatru și de operă în Parisul secolului al
XVIII-lea. În epoca Luminilor, capitala va concura
cu succes reședința regală în materie de creație
muzicală instrumentală, prin ansambluri și asoci-
ații de melomani precum Concertul spiritual, fon-
dat în 1725, și Concertul amatorilor, creat în
1769.
■
Note:
1.	Pierre Goubert, Louis XIV et vingt millions de
Franțais, Paris, Fayard, 1966, reed. 1989, col. "Pluriel", p.
214.
2.	V. Jurnalul sănătății lui Ludovic al XIV-lea întocmit
succesiv, pentru perioada 1652-1711, de cei trei medici care
s-au ocupat de starea fizică a regelui (cf. Stanislas Perez,
"Louis XIV, le roi tres-malade", in L'Histoire, 292, nov.
2004, p. 62-65).
3.	Printre ultimii, Franțois Bluche, Louis XIV, Paris,
Fayard, 1986.
4.	Norbert Elias, Procesul civilizării, trad. rom., Iași,
Polirom, 2002, 2 vol.
5.	Norbert Elias, La societe de cour, trad. fr., Paris,
Calmann-Levy, 1974.
6.	Ibid., p. 240. V. și Robert Muchembled, Societes,
cultures et mentalites dans la France moderne. XVIe-XVIIIe
siecle, Paris, A.Colin, col "Cursus", 1994, p. 154 și urm.
7.	"Urbanitatea" omului de curte e princiară, nu citad-
ină. Ea se afirmă împotriva moravurilor de la oraș, definit
adesea ca o "maimuțăreală a curții" (Elias, op.cit., p. 11).
8.	Prima virtute a curteanului e răbdarea. "E greu să te
obișnuiești, notează sarcastic La Bruyere, cu o viață petre-
cută într-o anticameră, în vreo curte sau așteptînd pe o
scară".
9.	În 19 decembrie 1778, din cauza unui ceremonial
arhaic care-i impunea reginei să nască în public de teama
substituirii noului-născut, Maria-Antoaneta, pe cale de a
naște, a fost pe punctul de a se asfixia din lipsă de aer în
camera invadată de curteni și de curioși (p. 292).
14
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
universitaria
M. S. Regele Mihai I: "M-am simțit totdeauna
ACASĂ CÂND AM INTRAT ÎNTR-O UNIVERSITATE..."
Prin aceste cuvinte din Discursul Majestății Sale Regele Mihai I al României, prefațăm, în revista Tribuna, inter-
vențiile prilejuite de dezvelirea busturilor Regelui Ferdinand și al Reginei Maria, cu ocazia aniversării a 85 de ani
de la deschiderea cursurilor Universității "Regele Ferdinand I" - astăzi "Babeș-Bolyai" -, la Cluj, în ziua de 25 martie
a.c. Într-o atmosferă festivă, Majestatea Sa a fost întâmpinat, în Aula Magna, de oficialități, cadre universitare, per-
sonalități ale vieții publice clujene, membri ai promoției
Universitatea ca
omnium
scientiarum universitas
Andrei Marga
Președintele Consiliului Academic
Cuvânt la dezvelirea busturilor
Regelui Ferdinand I și al Reginei Măria
la Universitatea "Babeș-Bolyai", în 25 martie 2005
Sire,
Majestățile Voastre,
Domnule Rector,
Colegi,
Doamnelor și Domnilor,
Este o învățătură simplă dar adevărată aceea
că, oricare ar fi orgoliul celor ulterior născuți,
aceștia stau inevitabil pe fundamente așezate de
înaintași. Această învățătură simplă este confir-
mată de istoria Universității "Babeș-Bolyai", mereu
principala universitate din Transilvania.
Universitatea noastră își datorează multe din atu-
urile ei de astăzi istoriei academice pe care se
sprijină - evident cea mai lungă istorie academică
din țara noastră. În 2003, chiar în Aula Magna,
Regele Mihai I amintea, pe bună dreptate, trecu-
tul aparte al acestei instituții, sub formula potri-
vită de "universitate imperială", căreia austriecii,
germanii, maghiarii, românii i-au imprimat, în
timp, pecetea. Iar dintre personalitățile de primă
mărime pe scena istoriei, care au marcat prin
deciziile și orientările lor evoluția acestei univer-
sități, Regele Ferdinand I a avut un rol de coti-
tură.
Regele Ferdinand I a fost nu numai primul
Suveran al României reunite, nu numai Suveranul
sub domnia căruia s-a întemeiat prima
Universitate românească la Cluj, dar și dătătorul
unor orientări ce s-au dovedit fecunde. Cu pil-
duitoare pioșenie Suveranul nu ezita să-și înceapă
discursul din 2 februarie 1919, din această Aula
Magna, omagiindu-i pe cei ce s-au dedicat idealu-
lui universității românești.
Astăzi ne amintim prezența Regelui Ferdinand
I în această universitate, împreună cu rolul
excepțional îndeplinit de Rege în împrejurările
primului război mondial și ale anilor ce au urmat.
Cu recunoștința neîndoielnic sporită de expe-
riențele deceniilor ce au urmat, Universitatea
"Babeș-Bolyai" de astăzi îi cinstește memoria și-i
eternizează încă o dată meritele dezvelind bus-
turile în bronz ale Regelui Ferdinand și ale neo-
bositei și inspiratei Regine Maria.
La rațiunile acestei inițiative a Universității
"Babeș-Bolyai" - pe care distinșii vorbitori le vor
academice "1946 Regele Mihai".
(Ștefan Manasia)
evoca - vreau să adaug una care, în ce mă
privește, m-a mișcat mereu. Este vorba de imagi-
nea asupra universității pe care Regele Ferdinand
a proiectat-o în discursul de inaugurare a
Universității românești. Această imagine se lasă
sintetizată în trei opțiuni. Mai întâi a fost opțiu-
nea - venită pe cursul bunei tradiții humboldtiene
- pentru o universitate ce "formează generații de
oameni de caracter, însuflețiți de vederi largi,
pătrunși de iubirea de glia strămoșească și de
dragostea de învățătură și de muncă, dornici de a
pune energia și capitalul lor de știință în slujba
patriei române". Cunoașterea formează, iar for-
marea trebuie să treacă prin cunoaștere - acest
adevăr era o axiomă în cuvântul Regelui. Apoi, a
fost opțiunea - venită pe cursul patriotismului
luminat al erei moderne - pentru universitate ca
"templu senin al învățăturii și iubirii de patrie".
Acel civism patriotic -sau patriotism constituțion-
al, cum îi spunem astăzi - ce însuflețește această
formulă a putut fi, mai târziu, marginalizat sau
falsificat, dar nu a mai putut fi înfrânt. În sfârșit,
a fost opțiunea pentru universitate concepută - în
marea tradiție occidentală - ca omnium scien-
tiarum universitas. Universitatea este universală -
adică comprehensivă sub aspectul cuprinderii dis-
ciplinelor și specializărilor ce compun cunoașterea
și, în același timp, deschisă fără limitări spre cul-
tura universală și situată la nivelul acesteia. O uni-
versitate monodisciplinară sau provincială era per-
cepută drept contradicție în termeni. Această con-
cepție a putut și ea să fie ignorată sau lăsată în
biblioteci, dar pe zi ce trece se dovedește cu ade-
vărat actuală.
Regele Ferdinand I a exprimat aceste opțiuni,
ce se dovedesc și astăzi cruciale pentru reușita
acestei Universități. Suveranul își începea discur-
sul, în care exprima opțiunile amintite, reluând
un obicei din vechime, cu binecuvântarea: sic ora-
tor antequam dictor. Fie ca binecuvântarea aceas-
ta să continue să fie, prin ani, imbold și fie ca
busturile Regelui Ferdinand I și Reginei Maria să
amintească mereu generațiilor aceste opțiuni ce
stau la fundamentele Universității noastre și
mintea vizionară și generoasă care le-a exprimat.
■
Cuvântul de
deschidere a reuniunii
solemne a Senatului
U.B.B.
Nicolae Bocșan,
Rectorul Universității "Babeș-Bolyai"
Sire,
Doamnă,
Vă mulțumesc în numele profesorilor și stu-
denților, a tuturor slujitorilor Universității "Babeș -
Bolyai" că ați acceptat invitația de a participa la
această ceremonie, prilejuită de împlinirea a 85
de ani de la inaugurarea solemnă a Universității
din Cluj, între 1-3 februarie 1920, în prezența
Majestății Sale regele Ferdinand I, a Majestății
Sale regina Maria și Alteței Sale Regale Principesa
Elisabeta. Vă salut în numele Universității "Babeș
- Bolyai" și vă urez să aveți o ședere agreabilă la
această universitate, al cărui membru de onoare
ați fost proclamat.
Închinăm această ceremonie înaintașilor
Majestății Voastre, care au ctitorit aici, în inima
Transilvaniei, noua universitate românească, con-
tinuatoarea universității imperiale anterioare.
Atunci regele de fericită amintire Ferdinand I
a declarat că a considerat "o datorie plăcută" să
prezideze "inaugurarea universității române din
Cluj în ziua solemnă când un nou duh își face
intrarea în aceste ziduri". Vă mulțumesc că ați
urmat datoria vrednicului Vostru înaintaș și astăzi
sunteți prezent, alături de slujitorii Universității
Babeș - Bolyai, la aniversarea a 85 de ani de la
serbările inaugurării Universității românești din
Cluj, când universitatea noastră aduce un omagiu
înaintașului dumneavoastră, regele Ferdinand, și
reginei Maria, dezvelindu-le busturile în calitatea
lor de întemeietori.
Atunci, în februarie 1920, regele Ferdinand a
rostit următoarele cuvinte: "Prin știință și lumină
putem numai întării prezentul și pregăti temeliile
unui viitor rodnic. Precum în ordinea vieții mate-
riale spiritul pune în mișcare materia, asemenea și
în ordinea vieții sociale forța unei națiuni crește
prin impulsionarea dezvoltării sale morale. Și cine
poate da această impulsiune mai eficace decât
creierul unei națiuni: Universitatea".
Împărtășim și astăzi această idee generos afir-
mată de regele Ferdinand și considerăm universi-
tatea un loc privilegiat, creierul și motorul
propășirii unei țări.
Majestate, acele cuvinte profetice ale regelui
Ferdinand I-ul s-au împlinit. Universitatea
românească din Cluj, Universitatea "Regele
Ferdinand I" și apoi Universitatea "Babeș -Bolyai",
este continuatoarea întregii tradiții academice
transilvănene de la începuturile acestui așezământ
în secolul al XVI-lea, continuând apoi cu universi-
tatea imperială, după expresia Majestății Voastre.
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
15
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Universitatea Transilvaniei și-a împlinit misiunea
asumată de-a lungul secolelor, aceea de a fi un
focar de știință și cultură pentru toate neamurile
și confesiunile locuitoare pe acest tărâm. Astăzi
este una din cele mai mari și mai performante
universități ale României, este o universitate mul-
ticulturală și multiconfesională, în care învață
români, maghiari, germani, evrei, ucrainieni, dar
și mulți alți studenți din Europa.
Acum 85 de ani, Regele Ferdinand aprecia
următoarele: "îmbrățișând tot domeniul gândirii,
la ea, ca la un izvor nesecat, aleargă tineretul stu-
dios ca să își potolească setea de lumină și de
știință și cu cât ea se va ridica mai sus pe aripile
luminoase ale cugetării, cu atât mai bogat, mai
limpede și mai binefăcător va curge acest izvor".
Atunci Regele Ferdinand a definit rolul și mis-
iunea acestei universități, un rol înalt și nobil, "nu
de a scoate un număr cât mai mare de titrați - nu
cantitatea, ci calitatea este factorul important - de
a forma oameni de caracter, însuflețiți de vederi
largi, pătrunși de iubire de patrie și de dragoste
de învățătură și de muncă, dornici de a pune
energia și capitalul lor de știință în slujba acestei
țări", convins că noua universitate va ști să
răspundă așteptărilor sale.
Vă pot asigura, Majestate, că universitatea a
răspuns acestor așteptări, că astăzi este o casă
bună pentru neamurile și confesiunile ardelene,
așa cum Regele Ferdinand a dorit și cum a rostit
la serbările prilejuite de inaugurarea universității
în 1820: "Așezată într-o țară în care diferitele
naționalități au trăit viața lor proprie culturală și
intelectuală, în raport cu aspirațiunile lor etnice și
cu puterile lor civilizatoare, ea are frumoasa
menire de a deschide ușile sale tuturor acelora
cari au dorința să se încălzească la razele luminii
ei arzătoare, dovedind lumii întregi că în
România întregită știința nu face deosebire cărui
neam aparține tânărul studios, cu aceeași dragoste
îi va primi pe toți sub aripile ei materne".
Universitatea "Babeș-Bolyai" și-a împlinit
această menire. Astăzi studiază aici cel mai mare
număr de români și unguri, un mare număr de
tineri învață în limba germană, studiază aici evrei
și alte neamuri. Universitatea are patru facultăți
teologice, care reprezintă toate bisericile istorice
ale Transilvaniei, un institut de studii iudaice.
(_)Dar cel mai bogat și mai prețios tezaur al uni-
versității îl reprezintă studenții, viitorul acestei
țări și al Europei unite. În urmă cu 85 de ani,
regele Ferdinand saluta studenții în care vedea
"viitorul acestei țări", "pe vrednicii conducători de
mâine", exprimând încrederea în noile generații.
Tot așa i-a caracterizat și primul rector al univer-
sității, Sextil Pușcașiu, numindu-i "fruntași ai nea-
mului", "ce dau întregii societăți timbrul indivi-
dualității lor și o duc spre un trai mai bun și mai
frumos".
Studenții de atunci ca și cei de astăzi nu ne-au
dezamăgit. În numele lor și al profesorilor lor, al
tuturor slujitorilor acestei universități, salutăm
prezența Majestății Voastre și a Reginei Ana în
Aula Magna cu ocazia împlinirii a 85 de ani de la
serbările inaugurale ale universității din Cluj,
ocazie cu care dorim să omagiem pe ilustrul
vostru înaintaș, regele Ferdinand, dezvelind bus-
turile regelui și ale reginei Măria, care acum opt
decenii și jumătate au inaugurat solemn universi-
tatea românească.
Vă rog să primiți expresia recunoștinței noas-
tre deosebite.
■
"Gest simbolic, gest
fondator"
Toader Nicoară
Prof. univ. dr.
Decanul Facultății de Istorie și Filosofie
(...) Atmosfera de astăzi ne face să rememo-
răm cu emoție și satisfacție momentele solemne
din anul trecut, cînd în aceeași atmosferă însu-
flețită, în această aulă magnifică, Universitatea a
acordat Majestății voastre, titlul de profesor hon-
oris causa și de Senator ad honerem. Gest simbo-
lic, gest profund reparator prin care universitatea
noastră și-a onorat suveranul, și prin el și-a onorat
patronul fondator, și-a îndeplinit datoria de
onoare față de patronajul intelectual și cultural pe
care suveranii României l-au exercitat cu beneficii
intelectuale și științifice imense pentru știința și
cultura românească.
Astăzi, în aceste circumstanțe fericite, ducem
cu un pas mai departe gesturile reparatorii pentru
restaurarea memoriei înaintașilor iluștri, prin
descoperirea busturilor celor doi suverani întregi-
tori de țară, regele Ferdinand și regina Măria, ca
patroni intelectuali ai universității noastre. Nu
este de prisos să reamintim în aceste împrejurări
solemne, faptul că însăși nașterea universității
noastre a fost posibilă prin victoria strălucită a
strămoșului Majestății voastre, Regele Ferdinand I,
întregitorul României în hotarele sale istorice, în
hotarele sale naturale, în urma întâiului război
mondial. Cum nu este deloc de prisos să
amintim, - deoarece istoria a consemnat acest fapt
la loc de cinste, - că Universitatea noastră a pur-
tat cu onoare și glorie, - între 1927 și 1948 -
numele aceluiași ilustru strămoș, numele de
"Universitatea Regele Ferdinand I".
Deschisă în 3 noiembrie 1919, de către intelec-
tuali români din Ardeal și din Vechiul Regat, uni-
versitatea noastră i-a avut în foarte scurt timp pe
regele Ferdinand I și pe regina Măria, ca pe cei
mai de seamă invitați de onoare, la serbările prile-
juite de inaugurarea sa oficială, din 31 ianuarie - 2
februarie 1920.
Cuvintele regelui Ferdinand, rostite cu acest
prilej, și-au păstrat prospețimea și actualitatea, sta-
bilind comandamente morale și științifice pe care
universitatea noastră s-a simțit mereu onorată să
le susțină și să le promoveze.
"Am ferma convingere - rostea, cu acel prilej,
regele Ferdinand I - că tânăra Universitate
românească va ști să răspundă în viitor tuturor
așteptărilor mele. Așezată într-o țară în care
diferitele naționalități au trăit fiecare viața ei cul-
turală și intelectuală proprie, în raport cu aspirați-
ile lor etnice și cu puterile lor civilizatoare, ea are
frumoasa menire de a deschide ușile sale tuturor
acelora care au dorința să se încălzească la razele
luminii ei arzătoare, dovedind lumii întregi că în
România întregită știința nu face deosebire cărui
neam aparține tânărul studios. Cu aceiași dragoste
îi va primi pe toți sub aripile ei materne.
Închinat adevărului pe căi de dreptate - sin-
gurele care duc la concordia între diferitele se-
minții ale lumii - acest așezământ de cultură va
putea fi de folos neamului și umanității, cinstin-
du-se și cinstindu-ne deopotrivă prin munca sa
științifică."1
Iar ca gest de ctitor fondator, după pilda
vechilor voievozi, regele Ferdinand a făcut cu
aceiași ocazie o donație de 400 000 lei, suma
urmând să fie întrebuințată pentru înființarea
unui Institut de istorie națională, institut con-
cretizat de altfel la foarte scurt timp.
Gest simbolic, gest fondator, plin de semnifi-
cații, printre multe altele care i-au urmat, prin
care s-a îmbogățit patrimoniul universității, și
căruia istoricii îi vor rămâne mereu îndatorați.
Universitatea n-a rămas deloc datoare regelui
întregitor de țară și fondator de instituții, onorînd
cu numele său, la 1927 însăși numele acestei mari
instituții. Din 1927 pînă la 1948, universitatea din
Cluj a purtat cu onoare și glorie, numele regelui
său întregitor de țară. Ea s-a numit "Universitatea
Regele Ferdinad I."
Relația dintre Universitate și Casa Regală a
devenit tot mai strânsă, gesturile de generozitate
tot mai semnificative. Apogeul îl reprezintă festi-
vitățile anului 1937, când au loc momente de
mare solemnitate la Universitatea din Cluj, unde
în prezența regelui Carol al II-lea, și a Majestății
voastre, Mare Voievod de Alba Iulia, au fost inau-
gurate o serie de instituții ale comunității univer-
sitare clujene : Colegiul academic, Palatul
Clinicilor, Muzeul de Botanică, Institutul de
Studii Clasice și Biblioteca Universității.
Gestul de astăzi, de dezvelire a celor două
busturi ale iluștrilor suverani, Ferdinad și Măria,
vine ca un arc peste timp, să reîmprospăteze
memoria colectivă a contemporanilor noștri, și să
repună, printr-un act de normalitate, adevărul
istoric la locul pe care-l merită aceste două per-
sonalități, cu un rol atât de marcant în istoria și
cultura României moderne și contemporane.
■
Notă:
1.	Cuvântarea Majestății Sale regelui, în Serbările pentru
Inaugurarea Universității din Cluj, București, 1920, p. 16-17.
16
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Promoția 1946
Regele Mihai I
Dr. Vasile Lucaciu
Mi se oferă prilejul ca, la vârsta senec-
tuții, în numele colegilor absolvenți ai
Facultății de Medicină promoția "1946,
Regele Mihai" din cadrul Universității - atunci -
"Regele Ferdinand I" din Cluj și în numele acelora
din țară și de peste hotare care au susținut moral
și material inițiativa noastră de a realiza și așeza,
cu sprijinul conducerii Universității "Babeș Bolyai",
în această instituție, busturile Regelui Ferdinand I
și al Reginei Maria, să am marea cinste de a
primi printre noi pe Majestățile lor Regele Mihai
de România și Regina Ana, care ne onorează cu
prezența în această cetate universitară.
Nu între zidurile care despărțeau odată pe cei
intramuros de cei extramuros, ci o cetate a cul-
turii, a științei, a înțelegerii interetnice, interconfe-
sionale, o cetate multiculturală cu menirea pre-
cizată la inaugurarea ei la 1 februarie 1920 de
Regele Ferdinand I.
(,,,)ESTE o ZI ISTORICĂ 25 MARTIE 2OO5.
Pentru că, după abolirea Monarhiei, Talibanii (am
avut și noi Talibanii noștri) au dărâmat tot ceea
ce reprezenta monumente cu valoare de simbol
din trecutul țării, cu precădere acelea monarhice.
Astăzi, cu respectul datorat tradiției, dezvelim
aceste simboluri, busturi în bronz, ridicând vălul
care a acoperit în perioada dictaturii ideologice-
comuniste adevărata istorie și cultură ale poporu-
lui român.
Carol I Regele care a dobândit independența a
domnit alături de Regina Elisabeta, deschizătoare
de drumuri pentru marii noștri oameni de cul-
tură, artiști și scriitori, ea însăși scriitoare sub
pseudonimul de Carmen Sylva.
Regii României au fost un simbol al înțelegerii
populației majoritare cu etniile conlocuitoare și
cultele lor.
Pe această linie, Regele Carol în Proclamația sa
către armata română în 14 noiembrie 1878 pre-
cizează: "Veți merge în Dobrogea nu în calitate de
cuceritori ci de amici, ca frați ai locuitorilor care
de azi înainte sunt concetățenii noștri... veți găsi
și locuitori de alt neam și alte credințe. Toți
aceștia au același drept la protecțiunea și
dragostea voastră. Veți găsi mahomedani; să le
respectați credința lor. Fiți apărători ai drepturilor
ai legalității și ai civilizației Europei."
Tot Regele Carol I a fost un apărător și
susținător al românilor de peste hotare (Ardeal).
A aprobat textul Memorandumului: "Bine faceți,
aceasta este calea pe care trebuie să o urmați!" La
intervenția Lui împăratul Francisc losif a grațiat
pe cei închiși la Seghedin pe motiv că au luptat
pentru libertate, împotriva discriminării etnice,
religioase, sociale și politice.
Regele Ferdinand I împreună cu Regina Maria,
după actul Unirii din 1918, au cutreierat provinci-
ile alipite pentru a cunoaște locuri și oameni. În
Munții Apuseni s-au oprit la mormântul lui
Avram lancu, apoi la Cluj, unde în februarie 1920
au inaugurat prima Universitate română din acest
colț de țară. A fost ziua în care s-a marcat
începutul unei noi epoci în istoria culturală nu
numai a românilor ci și a altor etnii și confesiuni
existente în acest teritoriu. "Când în urma oștilor
biruitoare au descălecat dascălii Regatului meu, ei
au aflat nestinsă vatra de foc sacru pe care
românimea ardeleană - vestală credincioasă - o
păstrase peste veacuri. Rod al acelorași străduințe
e și Universitatea română pe care o inaugurăm
astăzi aici." În continuare: "Această universitate
este așezată într-o țară în care diferite naționalități
au trăit viața în proprie cultură și intelectualitate
în raport cu aspirațiile lor etnice. Ea are frumoasa
menire de a deschide ușile tuturor acelora care au
dorința să se încălzească la razele luminoase, arză-
toare dovedind lumii întregi că în ROMÂNIA
ÎNTREGITĂ ȘTIINȚA NU FACE DEOSEBIRE
CĂRUI NEAM APARȚINE TÂNĂRUL STUDIOS.
CU ACEEAȘI DRAGOSTE Îl VA PRIMI PE TOȚI
SUB ARIPILE SALE MATERNE" a cuvântat
Regele.
Zece ani mai târziu (octombrie 1930), Reginei
Maria, mama răniților, i se acorda titlul de Doctor
Honoris Causa la propunerea fostului primrector
al Universități Sextil Pușcariu: "Măria Ta, cum
putea să arate Universitatea "Regele Ferdinand I"
mai evident legăturile cu Casa Domnitoare și
recunoștința veșnică pe care o poartă marelui ei
ctitor? Domnule rector (Emil Racoviță, n.n.),
Facultatea de Litere și Filozofie Cluj Vă roagă să o
onorați proclamând întâiul ei "Doctor Honoris
Causa", pe Majestatea Sa Regina Maria."
În acea vreme era domnia Regelui Carol al II-
lea, personalitate mult discutată cu privire la viața
lui personală. Dar, ca "Voivod al literaturii" a fost
un mecena al artelor științelor și culturii. Cu toate
frământările cu caracter extremist în anul 1939, la
Universitatea "Regele Ferdinand I" au absolvit
Facultatea de Medicină 60% români (ortodocși și
greco-catolici) și 40% maghiari, germani, evrei
(catolici, protestanți, mozaici), iar Facultatea de
Drept: 58% români și 42% maghiari, germani,
evrei. Plecarea din țară a Regelui Carol al ll-lea n-a
înlesnit instalarea democrației, din contră.
Redresarea, atât cât s-a putut în condițiile de
dictatură extremist-ideologică, a venit tot din
partea unui Rege: M.S. Regele Mihai I, în fața fur-
tunii sprijinit de Regina Măria mamă. Alături la
bine și la greu de poporul său, în timpul domniei,
în exil, apoi revenit îi țară, cu înțelegere, pricepere
și demnitate militează pentru aceleași obiective
ale precursorilor familiei Sale: înțelegere
interetnică, interconfesională, multiculturală. La
data când, în această Aula Magna (12 aprilie
2003), i s-a acordat titlul de Doctor Honoris
Causa pentru întreaga lui activitate dusă în slujba
Absolvenții Facultații de Medicină, promoția 1946, la 50 de ani de la absolvire (1996)
țării Sale România, declara: "Niciodată n-am
crezut că diversitatea etnică aduce prejudicii țării
noastre. Dimpotrivă toleranța și acceptarea diver-
sității etnice ne face mai bogați, ne face parte
integrantă a familiei europene a națiunilor.
Legătura dintre generațiile care au suferit pentru a
vedea România prosperă și noua generație va face
ca aceasta din urmă să se bucure de roadele pros-
perității. Legătura este pentru noi toți indiferent
de naționalitate, limbă sau tradiție". Iar în mesajul
transmis românilor cu ocazia Anului Nou 2005
declară: "Nu trebuie să uităm de frații și surorile
noastre din Moldova vecină. Mă adresez tuturor
românilor să sprijine vecinii noștri basarabeni care
vorbesc limba noastră și care împărtășesc istoria
și tradițiile noastre. Nu-i vorba de teritorii ci de
respectarea dreptului internațional, cerinței pentru
stabilitate în acest colț de Europă".
Majestate, suntem generația născută o dată cu
România Mare pe care părinții și bunicii ne-au
predat-o liberă, democrată, monarhică, europeană.
Ca și Măria Ta care faci parte din generația noas-
tră, ne-am născut în istorie, am învățat istoria ade-
vărată a românilor și a altor popoare, am trăit
istoria zbuciumată a unui neam chinuit sub două
dictaturi ideologice, facem istorie după o schim-
bare de la evenimentele din 1989, după schim-
barea acelei schimbări ajunși astăzi la schimbarea
schimbărilor în noua orientare a liberalismului
portocaliu.
Majestățile Voastre,
Onorați participanți la această adunare asistați
la o zi istorică în care absolvenții Facultății de
Medicină promoția 1946 Regele Mihai, din cadrul
Universității "Regele Ferdinand I" Cluj, în numele
lor și al acelora din țară și de peste hotar care ne-
au sprijinit moral și material, predăm busturile
Regelui Ferdinand I și al Reginei Maria
Consiliului Academic și Rectoratului Universității
"Babeș-Bolyai" Cluj-Napoca, chezășie a continu-
ității spiritului de toleranță și înțelegere în activi-
tatea prin care profesorii acestui lăcaș de cultură
să transmită știința și experiența noilor generații,
cu mesaj către popoarele creștine ale Europei:
NIHIL SINE deo.
■
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
7
Black Pantone 253 U
17
Black Pantone 253 U
Discursul Maiestății
Sale Regele Mihai I
al României
Doamnelor și Domnilor,
În ciuda diferenței de vârstă, m-am simțit tot-
deauna acasă când am intrat într-o universitate,
oricare ar fi ea. Să nu uităm niciodată că primii
oameni care au ieșit în stradă și au început re-
voluția, care au înlăturat dictatura comunistă în
urmă cu mai mult de 15 ani, au fost studenții și
personalul academic, cei mai mulți dintre ei năs-
cuți sub comunism. Ei au fost destinați să fie
prima generație cu creierele complet spălate de
regim, dar s-au dovedit a fi conștiința noastră, sol-
dații noștri în lupta pentru democrație.
Evenimentele lui 1989 din Timișoara și București
sunt, bineînțeles, cunoscute. Dar nu ar trebui să
uităm nici mișcarea studențească din această
Universitate și lupta eroică a celor de aici pentru
libertate. Și nici faptul că acesta a fost un
fenomen unic al propriei noastre vieți. Să ne
amintim de primii studenți și de primul personal
academic care au pășit pe porțile acestei univer-
sități, imediat după sfârșitul Primului Război
Mondial, când lupta încă mai continua în anumite
colțuri ale Europei Centrale, ca sa învețe limba
românească sau să asculte cu interes lecturile lui
Vasile Pârvan intitulate Datoria Vieții Noastre. Au
fost primul exemplu al reîntoarcerii la o viață nor-
mală după sfârșitul războiului, al unui nou început
într-o Românie unită.
Sărbătorim astăzi a 85-a aniversare de când
Regele Ferdinand și Regina Maria, auguștii mei
Bunici, au deschis festiv această universitate
românească în Ardeal. Aș vrea să vă reamintesc
contextul în care acest eveniment a avut loc. La
acea vreme România a fost pentru un an deschisă,
după sfârșitul groaznicului război, care a distrus o
Regina Maria. Bust relizat de sculptorul Radu Moraru, din inițiativa familiilor Vasile Lucaciu și Gheorghe Telea
mare parte din Europa. Trupele ei erau încă dislo-
cate pe tot continentul. Nu mai puțin de trei
imperii se dezintegraseră în acel timp, Rusia către
nord ca și Ungaria către vest erau într-o totală
dezordine. Înăuntrul Țării noastre circulau șapte
valute diferite, o mare parte a agriculturii era aban-
donată, țăranii noștri erau încă în uniformă mili-
tară, și întreaga noastră viață politică era transfor-
mată irevocabil prin Marea Unire care adusese
milioane de români și membri ai altor grupuri
etnice la noi în Țară. Și, în fine, granițele noastre
nu erau încă complet acceptate de Marile Puteri.
Am putea recunoaște că țara avea multe alte prior-
ități decât înființarea unei universități.
Și totuși, în acel moment, Regele Ferdinand și
Regina Maria au venit aici să deschidă festiv
această academie.
Ar trebui să onorăm astăzi nu numai pe Regele
Ferdinand și Regina Maria, ci pe toți ceilalți
români care au fost destul de înțelepți să vadă că
o bună educație reprezintă temelia unui stat mod-
ern, la fel ca economia sau apărarea. Datoria unui
monarh constituțional este să încurajeze națiunea
și să călăuzească politicienii, să prevadă nevoile
imediate ale poporului. Sunt sigur că Bunicul Meu
ar fi fost mândru de voi toți astăzi. Voi reprezen-
tați una din cele mai bune tradiții ale învățământu-
lui academic român. Și sunt impresionat de faptul
că, la mai mult de opt decenii de la acest eveni-
ment, contribuția personală a Regelui Ferdinand
este onorată acum aici, așa cum se cuvine, în felul
în care și viitoarele generații își vor aminti de noi.
Nu-mi amintesc prea bine de Bunicul Meu.
Dar am fost totdeauna călăuzit, de faptele lui.
Deși născut în afara granițelor, a trăit și a murit ca
un român, profund atașat de Țara lui. O singură
propoziție a vieții lui spune totul despre aceasta.
Când, la 14 august 1916, Consiliul de Coroană de
la București dezbătea intrarea României în război
alături de Aliați, după ce i-a ascultat pe toți politi-
cienii care nu puteau, într-un final, decide, i-a oprit
și a spus: "Domnilor, cu Dumnezeu înainte". A
fost o propoziție simplă, care în numai patru
cuvinte a adunat toate aspirațiile de secole ale
românilor. Și când a venit la Cluj, la mai puțin de
patru ani după rostirea celor patru cuvinte, victo-
ria lui și triumful națiunii noastre erau depline.
Doamnelor și Domnilor,
Instituția voastră este un exemplu al legăturilor
României cu întregul continent european, cu
întreaga familie a națiunilor europene. De-a lungul
lungul timpului a fost o instituție a Imperiului
Austriac, un așezământ educațional Austro-Ungar,
o instituție maghiară și românească. A fost de
asemenea o instituție de religie calvinistă, catolică
și ortodoxă. A predat în multe limbi și s-a luptat
pentru independența ei împotriva multor Guverne,
incluzând periodic și pe proprii noștri politiceni de
la București. Este în același timp foarte veche și
relativ nouă. Rămâne locul de întâlnire al
diferitelor noastre naționalități. A suferit de aseme-
nea teribila soartă a războilui și dictaturii, dar a
supraviețuit intactă și mândră, așa cum s-ar fi
așteptat Regele Ferdinand și Regina Maria să se
întâmple. Peste tot pe continentul nostru există
înțelegerea că oamenii trebuie să păstreze o puter-
nică identificare cu statul, dar statul trebuie, de
asemenea, să respecte individua-litățile separate ale
diverselor comunități.
În scurt timp vom deveni membri plini ai
Uniunii Europene. Multe din disputele care ne pre-
ocupau în trecut nu vor mai fi atât de relevante.
Limba română și maghiară vor fi limbi oficiale ale
Uniunii Europene vorbite în fiecare instituție euro-
peană. Vom fi în continuare nevoiți să găsim pro-
priile soluții pentru sistemul educațional din țara
noastră. Dar confruntările vor fi de neconceput.
Toleranța și acceptarea diversității etnice este ceea
ce ne face pe toți mai bogați și este ceea ce ne
face să fim o parte a Familiei Europene de națiuni.
Sunt mulțumit că această universitate este acum
privită ca un model de to-leranță etnică și cultur-
ală.
Doamnelor și Domnilor,
Doresc să închei prin a vă mulțumi pentru
organizarea acestei ceremonii, reprezintă un act de
recunoaștere istorică, un moment de mândrie pen-
tru noi toți. De asemenea, doresc să vă
mulțumesc, încă o dată, pentru onoarea pe care
mi-ați acordat-o, mie personal, în trecut. Așa cum
v-am spus și atunci nu privesc aceste onoruri ca
pe ceva ce mi se cuvine mie personal. Ci mai
degrabă ca pe o legătură între generația care a
suferit în scopul de a vedea România prosperă,
pentru ca noua generație, care se află astăzi în fața
noastră, să poată să se bucure de roadele prosper-
ității în decada următoare. Când Bunicii mei au
venit în această clădire, au făcut legământ să pro-
tejeze și să promoveze Universitatea în care ne
aflăm. Astăzi, mă simt onorat să reînnoiesc
această promisiune, în numele Meu și al Familiei
Mele.
■
Fotografii de Cristian Gudaș
18
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
18
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
puncte de vedere
Uniunea Scriitorilor
și premianții ei clujeni
Anchetă de Daniel Moșoiu
Joi, 7 aprilie a.c., Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor a
decernat, într-o atmosferă destinsă, premiile pentru cele
mai bune cărți apărute în 2004. După momentul festiv,
cu cîteva întrebări gata fixate în minte, am intenționat
să realizez pentru Tribuna și Radio Cluj un sondaj
sprințar printre laureați. Nota comună a dialogurilor, în
afara întrebărilor prestabilite, a fost graba. A inter-
vievaților - să nu rateze momentul protocolar, cu cele
aferente (ceea ce nu s-a întîmplat), a reporterului - să
nu-i rateze pe ceilalți premianți (ceea ce s-a întîmplat).
Pînă la urmă, a ieșit ceva mai mult decît ne-am propus.
Poate și mai interesant, în măsura în care interviurile
care urmează și din care publicăm astăzi doar o primă
tranșă, reușesc să ofere, printre altele, și o imagine vie
a vieții literare clujene. (D.M.)
Ion Cristofor:""Voi fi fericit de
fiecare dată cînd voi publica, fie și
numai două rînduri, în Tribuna"
- D-le Ion Cristofor, această a patra carte de
poeme pe care o semnați, "Sărbătoare la ospiciu",
se dovește a fi și o sărbătoare a poeziei pentru
dvs. !
- Se poate spune și așa în măsura în care
orice carte este o boală învinsă. Și mai e o sărbă-
toare pentru mine faptul că mi-am văzut apărută
cartea la Editura Casa Cărții de Știință, în redacția
unui critic literar pe care îl apreciez foarte mult,
Irina Petraș.
-- Există nuanțe, tonuri noi față de volumele
anterioare? Putem vorbi de o altă atmosferă?
-- Este o schimbare, după cum au observat
anumiți comentatori, și chiar o deviere de la lini-
ile în care eram încadrat de critica literară. Mă
refer la echinoxism și optzecism, de care bineînțe-
les că nu mă dezic. Nu mă situez în afara timpu-
lui și a unor influențe pe care epoca și le pune
inevitabil asupra ta. Însă e limpede că e o carte
diferită față de celelalte. E o carte mai brutală
prin expresie, mai apropiată de cotidian, mai
biografică, dacă vreți, sînt seisme sufletești care se
resimt, sînt, ca să spun așa, mai realist, iar calofi-
lia care mi s-a pus în cîrcă de către unii critici a
rămas undeva în urmă.
- Sînteți mulțumit de ecourile pe care acest
volum l-a avut în presa literară?
-- Astăzi se scrie foarte puțin, însă, ținînd cont
de faptul că această carte a fost recenzată și într-o
revistă cum este Minimum, care apare la Tel Aviv,
și în reviste prestigioase precum Convorbiri liter-
are sau România literară, mă pot declara mulțu-
mit.
- Sînteți angajatul Primăriei clujene. Cît de
mare a fost implicarea administrației locale în
decernarea acestor premii?
-- N-aș spune că este un efort foarte mare,
însă trebuie să recunoaștem că, spre cinstea lor,
primarul și Consiliul Local au alocat o sumă,
totuși, impresionantă, 500 de milioane de lei, cea
mai mare de pînă acum. Se spune că nu se face
suficient pentru cultură. Niciodată nu se face
suficient pentru cultură, însă acesta este un spri-
jinit binevenit pentru breasla noastră. În fond,
aceasta este obligația unei administrații locale, să
sprijine în toate formele și prin toate mijloacele
cultura. În acest sens, există o mare disponibili-
tate din partea primarului și a Consiliului Local,
se lucrează la un plan pe termen scurt, mediu și
lung de gospodărire cît mai eficientă a resurselor
financiare pe care le are administrația locală în
domeniul culturii și al învățămîntului.
- Credeți că aceste premii pot influența, pot
schimba anumite ierarhii literare?
-- Un premiu literar este numai un premiu lit-
erar, o diplomă, o sumă de bani, dar și o
recunoaștere a confraților aflați în juriu, oameni
cu mare greutate în cetatea culturală și universi-
tară a Clujului. Nu cred că se schimbă ierarhiile.
Acestea le stabilește numai posteritatea.
-- Cum vedeți viața literară de astăzi a
Clujului?
-- Una extrem de agitată, extrem de tur-
bionară, cu tot soiul de cutremure, de luări de
poziție mai mult sau mai puțin adecvate. Sînt
șocat, bunăoară, de modul în care presa clujeană
atacă o revistă cum este Tribuna. E păcat că nu
există solidaritate între cei care mînuiesc condeiul.
Ar trebui să ne dăm seama că ne aflăm în aceeași
barcă și că o revistă literară este o corabie extrem
de șubredă. Pierderile se vor vedea în timp.
Atacurile trebuie temperate. E nevoie, de aseme-
nea, de mai multă diplomație, pentru că adminis-
trația sprijină cultura, dar, cum se spune, nu-ți
bagă în traistă. Cred că direcția atacurilor trebuie
îndreptată în cu totul și cu totul altă parte. În
rest, putem discuta dacă o revistă literară este
bine sau mai puțin bine făcută. Întotdeauna vor
exista păreri contrarii și întotdeauna e loc de mai
bine. Nu cred că Tribunei i se poate reproșa fap-
tul că înghite bani publici. Nici o fabrică nu a
produs cît a produs în economia națională Mihai
Eminescu...Cultura este o investiție pe termen
lung. Din acest punct de vedere, important este
că a existat continuitate în destinul Tribunei. Din
cîte știți, redactorii revistei au lucrat 3-4 ani fără
salariu. Nici atunci n-a existat solidaritate în jurul
ei. Ciudat, oamenii nu s-au "mobilizat" atunci
cum o fac astăzi. Bănuiesc că la mijloc sînt niște
orgolii, niște complexe. S-ar putea ca aceste
atacuri să aibă și un anumit dram de adevăr, nu
sînt eu cel care să dea verdicte. Însă, părerea mea
este că Tribuna a atins o formulă literară fericită,
cu o echipă de tineri extrem de dotați, o echipă
dinamică, deschisă tuturor orientărilor culturale.
Cred că trebuie să-i acordăm încredere.
- Cum se împacă statutul dvs. de fost redactor
al Tribunei cu cel actual, de colaborator?
- Pentru mine, Tribuna a fost o mare familie.
Și cred că este o mare onoare să lucrezi la o
revistă de prestigiul Tribunei, cum o onoare este
să lucrezi și să publici la celelalte reviste culturale
ale Clujului. Prin urmare, orice s-ar întîmpla,
indiferent cine va conduce revista, eu rămîn tri-
bunist și voi fi fericit de fiecare dată cînd voi pub-
lica, fie și numai două rînduri, în Tribuna.
Alexandru Vlad: "Clujul a polenizat
țara cu talente, în loc să le păstreze
pentru sine"
- D-le Alexandru Vlad, sînt în măsură aceste
premii să modifice anumite ierarhii literare?
- Mai degrabă le confirmă, dacă nu mă taxați
ca lipsit de modestie! Pentru că, într-o ordine
întîmplătoare, Ion Simuț, Ion Vartic, Petru Poantă,
Ion Mureșan sînt valori de vîrf ale orașului și, în
contextul acesta zonal, cel puțin, cărțile lor, de
fiecare dată, sînt practic automat de talia premi-
ilor.
-Se poate spune același lucru și despre
Alexandru Vlad?
-Poate că da, măcar pentru faptul că scot atît
de rar cîte o carte.
- Cum ați plasa, în contextul celorlalte cărți
de proză ale dvs., acest volum premiat?
- O să fiu sincer, cartea aceasta este, practic, o
rămășiță.Dintre aceste texte, unele au căzut la
cenzură, altele n-au intrat în volumele anterioare
pentru că produceau un anume efect de supra-
punere tematică. Textele au rămas și eu le-am cău-
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
19
Black Pantone 253 U
19
Black Pantone 253 U
tat multă vreme un mod de a le "pune" împreună,
o miză comună, o unitate tematică. Imediat ce
această miză a apărut, prin textul introductiv și
prin cel final, ele au devenit parcă de la sine o
carte și, cum scrisul meu s-a schimbat, nu mai
aveam de ce să aștept, să zicem, texte viitoare,
pentru că nu s-ar fi împăcat nicicum cu acestea.
- Cum s-a schimbat scrisul dvs. ?
-- Probabil că meseria de jurnalist pe care o fac
de vreo 15 anim-a obligat la un stil mai asertiv, la
fraze mai scurte, mai directe, la alternări de fraze
lungi și scurte. Scrisul zilnic sau săptămînal la un
ziar te obligă la o anumită transformare care pînă
la urmă e transformarea spiritului tău, a modului
tău de a vorbi și de care nu te mai dispensezi nici
ca prozator.
- Sînteți redactor la revista Vatra, scrieți în
Evenimentul zilei, colaborați la Tribuna, aveți, cu
singuranță, și alte obligații contractuale, legate de
traduceri. Mai aveți timp și pentru proiectele dvs.,
mai vechi sau mai noi?
-- Proiecte există, și vechi, și noi, în
desfășurare. Numai că întotdeauna proiectele de
lungă durată sînt primele abandonate în fața
obligațiilor de scurtă durată. Nu-mi place să măr-
turisesc asta, bănuiesc că nici nu face o bună
impresie nimănui, dar asta e viața. Proiectele aces-
tea nu sînt abandonate, însă, și în obsesiile mele,
sînt hotărît să mă întorc la ele atunci cînd voi
avea răgaz. Răgazul ăsta se amînă, eu mă
schimb.
- De ce ați fugit de Cluj? Mărturisiți undeva
că vă simțiți ca un orășean eșuat la sat.
- Știu eu, în primul rînd orașul acesta, în clipa
devenirii mele, a fost destul de ostil cu mine și cu
nenumărați alții care acum sînt în alte orașe sau
în străinătate. Am încercat să găsesc o formulă de
supraviețuire și formula a fost să-mi scot cărțile la
Cartea românească și nu la Dacia, să fiu membru
al Asociației din București și nu din Cluj, să
lucrez la Vatra și nu la o revistă clujeană, cu asta
reușind să-mi încropesc un statut de locuitor al
Clujului care nu deranjează foarte mult, îmi place
mie să cred, deși cîteodată constat că nu e chiar
așa. Poate de aceea am ales să-mi mut uneori
viața de la oraș la țară.
- Mai există și astăzi acea ostilitate de care ați
amintit?
- Nu mai există ostilitate, dar ea n-a fost
înlocuită cu foarte multă prietenie. Vechea ostili-
tate care îi lăsa pe tineri pe dinafară a fost
înlocuită de neglijență, de dezinteres față de cul-
tură. Ar fi bine ca orașul să fie mai atent în spe-
cial cu foarte tinerele talente. E bine ca unor val-
ori depistate devreme să li se întindă o mînă de
ajutor, să primească, știu eu, o slujbă, o garson-
ieră. Clujul, care a fost întotdeauna o pepinieră de
talente, mai degrabă a polenizat țara cu ele, decît
să le păstreze pentru sine. De aceea, aș insista
asupra rolului revistelor literare și al editurilor.
Este semnificativ faptul că nu avem o editură de
talia Poliromului, să zicem, și că pe ici, pe colo,
se mai manifestă o anumită ostilitate față de
revistele literare. Ele sînt așa cum sîntem noi, încă
o dată o spun, ele nu sînt mai bune pentru că la
Cluj n-au rămas valorile consacrate, dar, ca orice
oraș universitar, ca orice oraș mare, sînt convins
că are capacitate de regenerare. Pentru asta ne tre-
buie spațiile pregătite, revistele, tinerii trebuie să
aibă unde să se manifeste.
- Ați fost de curînd subiectul unei povești deli-
cate în jurul Tribunei. Despre ce a fost vorba?
-- Cred că despre acel interviu pe care l-am
acordat ziarului Ziua. În naivitatea mea, probabil,
am încercat în redacția ziarului să le explic con-
fraților mei ziariști, din rîndurile cărora fac oare-
cum parte, ca bigam ce sînt, situația, rosturile și
complexitatea unei reviste literare și să le spun că
atunci cînd gazetele intervin în presa literară e ca și
cum ar interveni poliția într-o unitatea militară pe
motiv că nu e disciplină. Ajutorul e oricînd bin-
evenit, dar făcut nu cu răutate, ci cu intenții con-
structive. Ei, textul în presă se transfigurează, în
mintea celor care îl citesc se mai transfigurează o
dată și, pînă la urmă, bietul autor plătește oalele
sparte. Eu voiam să spun că nu există ostilitate la
Tribuna, nu știu nume de scriitori tineri, de alți
autori care să spună că au fost refuzați pe motive
extra-literare de revista Tribuna. S-a înțeles probabil
mai greu, spuneam că Tribuna este un receptacol
al orașului, așa cum există el, că Tribuna nu este în
nici un fel de primejdie. Ar fi chiar o monstruozi-
tate, după ce a renăscut în urma unei respirații
gură la gură, după o intervenție aproape medicală
din partea autorităților. Eu atrag atenția că fără ea
nu se poate.
-- Faceți abstracție de reportofon, de faptul că
acest interviu va apărea în Tribuna și spuneți-ne
ce-i lipsește acestei reviste?
-- Tribuna trebuie să-și lămurească ce vrea să
fie. Dacă vrea să fie un săptămînal, cum am înțe
les că tinde a redeveni, atunci trebuie să-și asume
dinamica vieții culturale a orașului și literatura
vie, în curgere, nu literatura de tezaur care este
apanajul unor reviste trimestriale, să zicem. Un
săptămînal este o revistă-laborator, o revistă în
care talentele sînt în desfășurare. Din această
pepinieră ies pe urmă cărțile sau materialele care
se tezaurizează în revistele cu o dinamică mai
lentă, cumulativă. Deci, o revistă care trebuie să
fie oglinda unei săptămîni sau a acelui interval
scurt de timp în care lucrurile se întîmplă, se
desfășoară, se scriu, probabil că spre asta tinde
Tribuna.
- Să încheiem oarecum rotund acest interviu
revenind, în final, la volumul dvs.: sînteți mulțu-
mit de ecourile lui critice?
-- Ecouri critice n-au prea existat. Pentru că,
asta e realitatea, generația tînără este cu ochii pe
scriitorii tineri. Iar cei care sînt avizi azi de lectură
sînt interesați de autorii propriei generații. Dar, la
vîrsta mea, îmi scriu cărțile într-un dialog cu mine
însumi, mai degrabă, decît cu atenția îndreptată la
ecourile pe care le-ar putea stîrni. Și, pînă la
urmă, premiul acesta este și el un ecou, nu?
Radu Țuculescu:"Viața literară
clujeană este plină de convulsii,
sîntem campioni în dezbinare"
- D-le Radu Țuculescu, iată-vă la primul
volum de teatru, după 32 de ani de la ceea ce ar
fi trebuit sa fie debutul dvs. Care este istoria aces-
tei cărți premiate de filiala Cluj a Uniunii
Scriitorilor?
-- În urmă cu 32 de ani am predat un volum
de teatru la Editura Dacia care însă n-a mai
apărut niciodată. În perioada aceea exista un con-
trol sever asupra teatrului, nu se putea publica
decît teatrul care se juca pe scenă și nu se putea
juca decît teatrul publicat! Erau doar anumiți
autori agreați, drept pentru care am și renunțat să
mai scriu multă vreme teatru. În acest volum, n-a
mai rămas nici una din piesle de atunci, nici n-aș
mai publica decît una singură, Ultima bătălie, la
care mai țin și pe care o consider valabilă și la
această oră. Acum doi ani, acest volum a fost
cerut de Editura Dacia, pentru că se împlineau 30
de ani de cînd ar fi trebuit să debutez. Un an de
zile mai apoi am fost tot amînat cu vechile și
binecunoscutele tertipuri editoriale. Între timp,
George Vasile Dâncu, editorul de atunci, a plecat
de la Dacia, și-a făcut editură proprie și, la un
moment dat, cum este el, așa, mai timid, a
îndrăznit să-mi propună publicarea acestui volum
la editura lui, pentru că la Dacia oricum nu mai
avea nici o șansă. Așa a apărut. Sigur că acest pre-
miu mă bucură, dar trebuie să fac o mențiune: un
premiu nu este un ajutor social. Sînt unii autori
care urlă sau șușotesc pe la colțuri că e cazul să
mai ia și ei cîte un premiu, că le-a venit și lor rîn-
dul! Să fie clar, premiul se dă pentru cărți, nu
pentru autori! De aceea, mi se pare și absurd să
nu mai poți lua trei ani de zile premiu, după ce ai
fost laureat.
- Pare ciudat să vă amîne o editură! Sau nu?
Se mai întîmplă astfel de "scurtcircuite" în relația
dintre autorii consacrați și editori?
- Din păcate, se întîmplă. Iată, un alt exem-
plu. I-am propus Editurii Paralela 45 romanul care
sper să apară în curînd, dar la Editura Tritonic
Transilvania, într-o serie de literatură română con-
temporană. Lumea crede că eu am publicat mult,
dar ultimul meu roman datează din 1991. În afara
Cuptorului cu microunde, restul cărților sînt ori
reeditări, ori texte scrise cu multă vreme în urmă,
jurnalele de călătorii le-am început încă din 1972.
Și am propus editurii respective romanul. La care,
maestrul Călin Vlasie a replicat că nu mai publică
clujeni, pentru că nu li se vînd cărțile. Drept pen-
tru care, un angajat de-al lui i-a atras atenția că
Aventuri în anticameră nu se mai găsește nici în
librării, nici în depozitul editurii. El a băgat în
aceeași oală pe toată lumea. Nu așa se discută cu
un autor. Cu atît mai ciudat ți se pare atunci
cînd, cazul de la Dacia, un editor îți cere un ma-
nuscris și pe urmă nu-l mai publică, invocînd
motive puerile: "Mi s-a stricat tipografia! Știi, sînt
probleme, nu putem publica decît volume sub-
2
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
țirele de poezii, dar luna viitoare, sigur!" Ca să
aflu apoi că nici măcar n-a scos manuscrisul din
sertar!
- Nici nu vă mai întreb atunci care sînt șanse-
le unui tînăr autor să debuteze la o editură cunos-
cută!
-	- E o bulibășeală totală, sînt foarte multe edi-
turi. Dacă ai niște bani, poți oricînd să publici.
Mi-au venit autori la studio (TVR Cluj, n.n.) cu
cîte 10 volume publicate. Nici n-am auzit de ei,
nici de respectivele edituri, edituri de cartier care
n-au nici un fel de desfacere pe piață, îți publică
volumul și ți-l pun în brațe. Nici nu știu care e
rostul cărții, dacă nu circulă?! Arăți la vecini, la
prieteni că ai tipărit și tu o carte? Editorul ți-o
tipărește, ia banii și... gata.
-	Probabil că românul s-a născut editor...
-	Exact, românul nu mai este poet, ci editor.
S-a născut editor!
- Poate un astfel de premiu schimba ierarhiile
literare, pe ici, pe colo?
- Nu cred. Nici măcar premiul Nobel n-a
schimbat ierarhii... În ce privește premiile Uniunii,
premiile mari, există laureați de care nu s-a mai
auzit, de care n-a mai vorbit nimeni. Sigur, un ast-
fel de premiu pentru autor este o bucurie, mai
ales că acum se implică și autoritățile orașului,
bravo lor, și premiul este ceva mai... substanțial!
E un lucru care nu poate decît să facă onoare
urbei, mai ales că Clujul a avut întotdeauna prob-
leme cu latura asta...
- Chiar așa, care sînt problemele Clujului? Cît
de integrat vă simțiți în viața literară clujeană?
- Nu prea știu care e viața literară clujeană. În
ultimii 15 ani e o confuzie teribilă de valori, o
bulversare totală, o mulțime de veleitari... Dacă
au scris trei articole, și ălea agramate, se cred scri-
itori. Și stilul ăsta agresiv care acoperă, de fapt, o
incultură crasă... E foarte ușor să înjuri fără să ai
nici o motivație. E ușor să spui că cutare e prost
scriitor dacă n-ai citit nimic de el! Dacă spui că e
prost scriitor, trebuie să și motivezi de ce. Poate
să nu-ți placă cineva, e opțiunea ta. Dar cînd spui
că scrie prost, trebuie să și argumentezi. Din con-
fuzia asta totală de valori și din grămada asta de
cărți care apar, așa, cu lopata, pînă la urmă pu-
blicul va discerne. Eu am mare încredere, mai ales
în tineri. Revenind, viața literară clujeană este
plină de convulsii pe care eu nu le înțeleg. După
ce că sîntem numai o mînă de oameni, sîntem
campioni în dezbinare, în fariseism, nu sîntem
uniți. Nu știu, eu atît timp cît am încredere în ce
scriu, n-am de ce să-l invidiez pe nu știu care. Ce,
nu încăpem într-un raft? Din păcate, caracterul e
problema unor scriitori.
- N-ați făcut parte din gruparea Echinox și, în
general, n-ați fost un apropiat al redacțiilor revis-
telor clujene, dar în ultimii ani ați devenit un
colaborator constant al Tribunei....
- Eu cu Tribuna am colaborat din totdeauna.
Țin minte perioada în care revista era înfiorător
de săracă și părăsită cam de toți, trebuie să mă
laud un pic, am făcut atunci foarte multe, fără să
primesc un ban, numai în virtutea prieteniei cu
Maxim Danciu și cu alți cîțiva. De Tribuna mă
leagă și alte amintiri. A fost singura revistă care
mi-a publicat fragmente din unele piese de teatru
cu care am avut mari probleme pentru că se
jucau pe ascuns de către trupele studențești.
Acum, cînd Tribuna merge bine, evident că tre-
buie înjurată de unii. Are românul un stil de a-și
da singur picioare în fund... Merge în sfîrșit ceva
bine sau a început să meargă bine și trebuie să
urlăm că de ce merge și să găsim nod în papură...
Revista Tribuna e deschisă oricui, mai puțin
veleitarilor, îmi pare foarte rău! Găsesc în această
revistă niște tineri foarte buni. Mi se pare o
redacție cu care merită să colaborezi. Repet, am
ținut la această revistă și pe vremea cînd apărea
cu foarte, foarte mare greutate. E proastă revista
Tribuna? Păi, explică, pe pagini, pe articole! Cu
creionul în mînă. E ușor să spui că merge prost
cînd tu nici măcar n-ai citit-o.
-	Și merge chiar așa de bine, cum spuneți?
-	- Dacă revista n-ar fi bună, n-ar mai înjura-o
nimeni. Dacă nu ești de compătimit, atunci tre-
buie să fii înjurat.
-	Cititorii prozei dvs. vor fi curioși să afle cîte
ceva despre romanul anunțat. La ce să se aștepte?
- La o surpriză, sper. Fragmente din această
carte au provocat deja un scandal la Oradea, după
ce au fost publicate în Familia, un editorialist s-a
inflamat în presa locală. Dar și acolo atacurile
erau îndreptate, de fapt, împotriva revistei, adică
uite ce publica Familia pe banii contribuabililor, îl
publică pe Țuculescu. Replicile au fost extrem de
dure și pînă la urmă respectivul și-a cerut scuze.
Vreau să spun că Mircea lorgulescu trebuia să
scrie prefața acestui roman, dar după ce l-a citit
mi-a spus că pur și simplu nu știe unde să-l
încadreze, a fost derutat, ceea ce m-a și bucurat,
dar m-a și întristat. E un roman ciudat și intere-
sant, pentru că cea care mi-a povestit romanul,
vreme de cinci ani de zile, o bătrînă, "mam-
abătrînă", bunica soției mele, nu știa românește
deloc. Mi-a povestit în ungurește întîmplări abso-
lut extraordinare din satul ei. Eu nu știu
ungurește decît cam 60 la sută. Deci, neînțelegînd
tot, restul am inventat. Dar asta a fost în favoarea
mea, pentru așa se naște literatura, din întîmplări
adevărate și din închipuiri. La un moment dat,
spun asta în roman, am avut impresia că și eu
eram, de fapt, povestit de "mamabătrînă". Nu mai
existam ca autor.
■
În numărul următor răspund: Ion Simuț, Marcel
Mureșanu, Ion Mureșan, Claudiu Groza
Anunț
“Tânărul jurnalist al anului”
Fundația Freedom House și Edipresse As cu sprijinul
Connex - partener fondator, GlaxoSmithKline,
Rompetrol și UniCredit Romania lansează a șaptea
ediție a concursului anual destinat încurajării și re-
compensării tinerilor jurnaliști.
Concursul 'Tânărul jurnalist al anului" are 5 secțiu-
ni:
-	Cultură;
-	Telecomunicatii;
-	Social (piața muncii, probleme sociale etc);
-	Sănătate (sistemul de sănătate, industria farma-
ceutică, campanii de informare pe diverse afecțiuni,
proiecte sociale);
-	Economic / afaceri;
-	Financiar / bancar;
Pentru fiecare secțiune în parte, va fi desemnat cel
mai promițător tânăr jurnalist care a publicat în cursul
anului 2004 articole tratând subiecte din domeniile
anunțate. Câstigătorul fiecărei secțiuni primește un pre-
miu în valoare de 1000 Euro. La fiecare secțiune se vor
acorda și două mențiuni de 100 Euro.
Participanții trebuie sa aibă maxim 35 de ani.
Pentru înscrierea la concurs, candidații sunt rugați
să trimită: 3 articole (minim 1000 de cuvinte / articol)
în original, 3 fotocopii ale fiecărui articol, și o
prezentare succintă a experienței profesionale. Articolele
trebuie să fie la prima participare la un concurs de acest
gen. Selecția articolelor va fi facută de către persona-
lități ale mass-media din România.
Trimiteți înscrierile la concurs pâna la 15 mai (data
poștei), cu mențiunea: Pentru Concursul 'Tânărul
Jurnalist al Anului" (secțiunea) pe adresa FREEDOM
HOUSE, B-dul Ferdinand nr. 125, et. 1, ap. 2, București.
Pentru detalii, contactați Fundația Freedom House,
la telefoanele: 253 28 38, 0722 205 549, 0740 089 253
sau la adresele de e-mail: freedomhouse@freedom-
house.ro; marinescu@freedomhouse.ro
Persoana de contact: Mălina Marinescu, Program officer
"Ioan Petru Culianu"
Cu prilejul împlinirii a 10 ani de activitate, Editura
Polirom lansează concursul anual "Ioan Petru Culianu".
Concursul este adresat debutanților, autori de studii și
eseuri în domeniul științelor socio-umane
Editura Polirom anunță instituirea unui concurs
anual de debut pentru cărți de studii și eseuri.
Concursul va purta numele de "Ioan Petru Culianu".
Lucrările prezentate trebuie să se înscrie în domeniile:
istoria religiilor, studii culturale, mentalități, antropolo-
gie. Pot participa și manuscrise din domeniul altor
științe socio-umane (psihologie, sociologie, știință
politică, studii de gen, asistență socială), comunicare,
relații publice, studii media.
Valoarea premiului este de 1000 de euro, iar
lucrările premiate vor fi publicate. Sunt acceptate în
concurs și manuscrise ale autorilor care au participat
cu materiale în volume colective deja publicate.
Manuscrisele vor fi expediate în plic, fără semnă-
tură și prefațate de un motto, pe adresa editurii din
Iași, B-dul Carol nr. 4, C.P. 266, în format electronic și
print (ambele obligatorii). În plic separat, concurenții
sunt rugați să introducă același motto, precum și un
CV al autorului. Ambele plicuri vor purta mențiunea
Pentru concursul "Ioan Petru Culianu". Manuscrisele
nu se înapoiază.
În anul 2005 vor fi luate în considerație manu-
scrisele primite în perioada 1 aprilie - 30 septembrie
a.c. Este de preferat ca manuscrisele să conțină între
200 și 300 de pagini a câte 2000 de semne.
Manuscrisele sosite pe adresa editurii vor fi examinate
de un juriu a cărui componență va fi comunicată la
data anunțării premiului.
Informații suplimenatre pot fi obținute prin e-mail
la adresa concurs@polirom.ro sau la telefon
0722.609.478.
TRIBUNA • NR. 63 • 16-30 aprilie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
U Viorel Mureșan
***
Anul în care n-a înflorit forsytia
ei văd doar crepusculul
deasupra minereurilor
și urcînd o ploaie de pumnale
de aur
un ho-hot de râs face să cadă
toată noaptea
un șir de bastoane albe
și pata aceea de lapte uscat
de pe cer
locul trupului meu în apă se umple de praf
după ploaie ambalaje de plastic
fac pe străzi vânătoare
o sticlă roșie poate fi oricând o suplă căprioară
bidoanele verzi au puști cu lunetă
găletușele negre mai la o parte
parcă ar scurma în noroaiele cerului
apoi un dulap în care foiau șobolanii
trecu prin mintea senină a celui ce abate luntrea
și numai galbenul foarte departe pe ape
absent-
se șterse ca o burtă de vacă
de atâtea bănuitoare priviri
locul gol al trupului meu se umple
de o iarbă cu fața spre mare
prin fumul țigărilor strivite în scrumieră
tot răzbate gâfâitul morții
Haiku
vocea unei fete
prinsă în arcul întins
al genunii
...idem est...
era de piatră neliniștea în muzeul acela din
salzburg
când un soare gol bătea deasupra noastră
eu continuam să fiu craniul lui wolfgang amadeus
mozart
în vreme ce tu
pe rând erai
floare de urzică
paianjen
bufniță
broască
pereche de ochelari
și clapele de la clavecin
având exact aceeași culoare
cu craniul gol de sunete al lui mozart
Copilăria se piede ca o șosea
printre două șiruri de case
moartea
nici ea nu vine dintr-odată
la o oră cândva hotărâtă
vine pe rând
cum ies șobolanii la baltă
să se adape
cum se adună frigul iernii
în bare metalice
Descrierea unei zile de iarnă
culorile atârnă undeva sub pământ
legate la ochi
cineva coboară să le smulgă unghiile
altcineva coboară să le ardă cu fierul înroșit
de-aceea se aud scârțâind treptele
de-aceea e liniște
Scade râul
cum s-ar lăsa un animal în genunchi
la auzul săgeții
Porumbițe pe calea ferată
fulger cu etaje locuit de hulubi
colivii de oțel
să-și deschidă sertarele
pentru ouă
porumbeii puși pe foc de un clown
fâlfâie pe țeava de gaze
"- ne vedem la anu’ în grădina circului mai ușori
așteptați-ne acasă"
deschidem robinetul la sobă
ei vin
câte doi
ce nuntă la păsări
pe terase cu noi trag din pipe amare
obișnuit după miezul nopții trec la culcare
prin defileul de fum
din cimitirul orașului
sosia pare-se cu momeala
se învârte pe aici
cu mustăți parfumate
poate că șina e fulgerul în care vom locui
cineva la balcon lasă
bile să cadă
în apartamentul de jos
discută hotărât despre creșterea porumbeilor
în cartierele fumurii dintre litere
inima porumbiței în cana cu lanț
soarele-soarele alb pe traverse
și-ar mai fi coșurile de tablă din gări
oasele porumbiței
rochie dansatoare
pe aerul lung dintre șine
Haiku
o, fluture ver-
de, ești râsul umblând de
la oameni la zei
Monolog după actul I
sala e lungă trandafiri se usucă în galbenul ei
un mort schimbă apa-n oglinzi pune flori
pe-o dungă de cer
pe-o dungă de ceară
șterg ceasul clădirii de praf sala e lungă
fumez trandafiri fumul
îmi intră în buzunare subtil cineva
lovește un nor cu bastonul
anunțând actul al doilea
(din Sâmbăta lucrurilor, antologie în pregătire la
editura Limes)
■
22
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
Cognitia umană °i noile tehnologii
HH De vorbă cu Antonio Rizzo___________________________________
Antonio Rizzo este profesor al Universității din Siena, Italia, fiind responsabil de cursurile Multimedia Design și
Interacțiunea Om-Calculator și director al Laboratorului MultiMedia. A absolvit facultatea de Psihologie a
Universității "La Sapienza" din Roma. A participat și este implicat în diverse proiecte europene dintre care amintim:
POGO WORLD (Narrative Environment for Learning), COSI (Training and Mobility Program. Complexity in Social
Sciences), I-Mass (IST Information Management and Interoperability of Content for Distributed Systems). Este
membru în diferite asociații și societăți științifice: ACM - Association for Computing Machinery, BPS - British
Psychological Society, EACE - European Association of Cognitive Ergonomics, IFAC - International Federation of
Automatic Control, SIE - Societa Italiana di Ergonomia, API - Associazione Italiana di Psicologia. A publicat
numeroase cărți și articole în edituri italienești și internaționale.
Ioana Codoban: - Care este perspectiva dum-
neavoastră asupra domeniului Interacțiune Om-
Calculator (Human Computer Interaction - HCI)?
Antonio Rizzo: - Poziția mea, care, de altfel,
este împărtășită de cea mai mare parte a comu-
nității HCI, este că elementul fundamental este
interacțiunea, nu aspectele strict umane sau
aspectele strict tehnologice. Din punctul meu de
vedere, cel al psihologiei culturale sau istorico-cul-
turale, care studiază evoluția artefactelor umane,
tehnologia este parte integrantă a cogniției
umane. Deci nu în contrapoziție, nu în alterna-
tivă, nu separată de modalitățile de elaborare a
informației, ci parte integrantă. Din perspectiva
mea, psihologia ar trebui să studieze evoluția arte
factelor umane în același mod în care studiază
evoluția proceselor cognitive, pentru că tehnologia
reprezintă o altă față a sistemului cognitiv uman.
Interacțiunea este deci un alt mod în care această
dimensiune psihologică se manifestă, devine vizi-
bilă, devine accesibilă studiului, dar, mai ales, și
acesta este punctul cel mai important, devine
disponibilă pentru design (proiectare).
-	- Abordarea pe care o aveți pare inspirată de
școala sovietică. Ce părere aveți despre arheologia
cognitivă?
-- Da, perspectiva mea e inspirată puternic de
școala socio-culturală sovietică, inițiată de
Vîgotsky, Luria, de constructiviștii iar mai apoi de
elaborările succesive ale lui Michael Cole, James
Werts, Michael Tomaselo. Studierea din punct de
vedere istoric a evoluției instrumentelor este un
aspect important al studiului cogniției umane
după cum consider că este și un fundament pen-
tru design în același mod în care inginerii care
proiectează poduri au beneficii din analiza
evoluției tehnicilor de construcție a podurilor. Fac
aici referire punctuală la Henry Petrovski și la
cărțile sale despre istoria și evoluția tehnologiei,
unde aceste parcursuri evolutive nu au doar un
rol de evocare a trecutului, ci și un rol euristic
pentru noile tehnologii, pentru modalitățile de
proiectare în construirea obiectelor specifice, care
pot să fie poduri sau mina creioanelor. Ingineria
minei creioanelor este un proces foarte sofisticat
care a beneficiat mult de istoria evoluției acestei
tehnologii. În același mod, arheologia studiază
procesele cognitive, pornind de la practicile
sociale legate de acele instrumente care au permis
transformarea într-o manieră substanțială a activi-
tăților noastre cognitive, a modalităților de
raționare și organizare a gândirii - scrisul și tre-
cerea de la societatea orală la cea scrisă, sistemele
de numerotare și trecerea de la sistemul roman la
cel arab, care a transformat modalitatea de calcul.
Spre exemplu, sunt povești foarte frumoase
despre aurarii florentini care utilizau instrumente
speciale pentru a realiza calcule și a face comerț,
instrumente care erau adevărate depozite de
cunoștințe, și aveau modalități de raționare și
organizare a gândurilor care erau puternic influ-
ențate de instrumentele în cauză. Erau așa de
bine înrădăcinate încât au fost abandonate doar
datorită unui edict al lui Napoleon al III-lea care a
impus numerotarea arabă. Doar cu ajutorul unei
legi s-a putut renunța la acea modalitate...
Cogniția umană este puternic mediată de instru-
mentele care sunt utilizate în fiecare zi pentru a
realiza o anumită activitate. Poziția școlii sovietice
ne oferă o bază privilegiată de la care se poate
porni o perspectivă asupra HCI, tocmai datorită
faptului că permite o lectură a acestui fenomen ca
un fenomen fundamental al cogniției umane în
sine și nu doar ca un simplu derivat sau o simplă
aplicare sau o relaționare cu o realitate care nu
este însă umană.
-- În ce loc intervine psihologia în interacți-
unea om-computer (HCI)?
Din punctul meu de vedere domeniul HCI
este psihologie pură, nu este un sector separat,
complementar. Această convingere a mea m-a
determinat să scriu și să susțin că psihologia ar
trebui să devină o disciplină de design, de
proiectare, pentru a putea efectiv transforma sem-
nificația termenului de proiectare/design în acti-
vitățile inerente practicilor umane. Pentru că una
este termenul de design în cazul proiectării
podurilor sau structurilor, reacțiilor termo-
nucleare etc., și cu totul altceva este în cazul
proiectării aparatelor de înregistrare radio, sau
proeictarea media. Media este un mediator cogni-
tiv important și are proprietăți fundamental
diferite față de cele pe care le au, de exemplu,
reacțiile chimice.
Acolo unde, în proiectarea obiectelor, este
implicată și o manipulare umană directă pentru a
media activitatea, intrăm în câmpul designului
interacțiunii, intrăm în câmpul proiectării, al HCI,
pentru că, în cadrul proiectării, un element funda-
mental sunt tocmai modalitățile de manipulare și
exploatare din cadrul respectivei activități. În
acest sens se deschide un nou spațiu atât pentru
studiul cogniției umane cât și al interacțiunii cu
noile materiale pe care le va produce activitatea
umană.
-	Ați putea să ne dați un exemplu mai concret?
Un exemplu concret este cel al echipei de la
Royal College of Art din Londra care a realizat o
pătură pentru a-i adormi pe copii. În interiorul
materialului, există fire care atunci când sunt,
chiar puțin deformate, generează un câmp mag-
netic care este utilizat pentru a genera energie
electrică, o energie electrică care alimentează
micro rezistențele care se luminează. Pătura poate
fi spălată în mașina de spălat. Atunci când copilul
este acoperit cu ea și nu se mișcă, pătura este
stinsă, dar, imediat ce copilul începe să miște un
genunchi sau altă parte a corpului, încep să se
aprindă lumini în locul mișcat. Aceasta s-a realizat
tocmai pentru a-i putea adormi pe copii, deoarece
lor le este frică de întuneric: datorită păturii, când
sunt treji lumina este aprinsă, iar când încep să se
relaxeze lumina se diminuează; deci mișcarea cor-
porală se traduce în mod direct în intensitate
luminoasă în mediu. În scurt timp aceste pături
vor fi și comercializate. Și acesta este unul dintre
sectoarele în care lucrăm acum, cel în care modal-
itățile de interacțiune cu obiectele fizice care
determină o producție de energie pot să fie uti-
lizate pentru a oferi energia necesară funcționării.
Astăzi suntem obișnuiți să avem surse de ali-
mentare complet separate de cele care sunt uti-
lizate în cadrul interacțiunii, iar gesturile noastre
sunt amplificate de energia electromagnetică,
facem mici operațiuni și suntem obișnuiți cu
automatizarea. Aspectul complementar este încer-
carea de a utiliza aceeași energie pusă în joc de
activitatea umană pentru a situa într-un anumit
mod alimentarea cu energie și informația chiar în
instrumente, ca în exemplul cu pătura unde sim-
pla mișcare a copilului dă energia și informația
asupra locului unde se manifestă interacțiunea și
servește la iluminare: când vrei să vezi cât este
ceasul ar ajunge să miști brațul și se luminează
cadranul.
-	Ce alte tendințe sunt actuale în HCI?
Una dintre cele importante este comunicarea
de tip wireless. Ideea, care la început a fost
folosită pentru a explica existența luminii prin
existența unui mediu eteric prin care se propaga
lumina, o folosim astăzi în mod deliberat: suntem
scufundați într-un câmp care permite comunicarea
wireless. Și aici în universitate utilizăm acest
câmp: antena este în camera alăturată iar eu mă
pot conecta cu computerul la rețeaua wireless, la
fel și în cazul telefoanelor, etc. Comunicarea wire-
less, posibilitatea ca omul să creeze acest tip de
eter, cu care să înconjoare spațiile în care trăiesc
indivizii este în mod cert una dintre tehnologiile
abilitante care deschid spațiul pentru noi moda-
lități de interacțiune și oportunități de comunicare
sau de realizare a activităților sau de proiectare a
unor noi activități.
-	Care credeți că este impactul tehnologiei
asupra societății umane?
-	Inovațiile tehnologice cele mai puternice
sunt acelea care ne permit să utilizăm energie,
TRIBUNA • nr. 61 • 16-28 februarie 2005
23
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
3
mai ales cele din spectru electro-magnetic, pentru
comunicare. Acestea trebuie conjugate cu ideea
noilor forme de comportament, de activitate
socială. Noi credem cu tărie în faptul că, ten-
dințele inovatoare își găsesc locul în acest dialog
dintre noile forme de tratare sau generare a
energiei și noile practici sociale. Față de o abor-
dare mai inginerească a designului, unde se
proiectează mai ales funcționalități, proprietăți ale
instrumentelor, din punctul de vedere al psi-
hologilor, al designerului interacțiunii (interaction
designer), ceea ce trebuie proiectat sunt acti-
vitățile, practicile umane; dar pentru a proiecta
acestea este nevoie de instrumente abilitante,
tehnologii abilitante. Acest aspect este interesant
dintr-un punct de vedere istoric: a vedea cum au
evoluat practicile sociale, cum au fost mediate de
către noile tehnologii abilitante. O comparație
care îmi place în mod deosebit este cea dintre
practici staționare, cum sunt cele din domeniul
religios, și transformarea practicilor în domenii ca
moda sau activitățile ludice: unele se transformă,
în vreme ce celelalte rămân la fel, egale cu ele
însele. Aici se poate observa influența noilor
instrumente: noile instrumente produc noi practi-
ci, în timp ce religiile încearcă să mențină practi-
cile vechi. E antitetic ca religia să încerce să deter-
mine o evoluție a practicilor sociale. Există marile
exemple ale luptei catolicismului împotriva
științei, există astfel de exemple de rezistență
împotriva noilor instrumente în toate religiile. La
baza evoluției practicilor sociale stau aproape
întotdeauna inovații tehnologice, transformări ale
instrumentelor care mediază activitățile umane. Pe
de altă parte, Vîgotsky, a susținut că introducerea
unor stimuli artificiali produși în cadrul activității
umane, introduși în dinamica sistemului nervos
produc comportamente care sunt în general
imprevizibile, deci tocmai în baza acestei pre-
supuneri a școlii sovietice, dacă introduci în activi-
tatea umană noi instrumente de mediere ajungi să
transformi practicile în cauză.
-- În ultimii ani am fost martorii evoluției uti-
lizării tehnologiei electronice, digitale, în cadrul
procesului de învățare. Ce influență vor avea aces-
tea asupra educației? Și mai ales, care credeți că
vor fi evoluțiile viitoare?
-- Toate inițiativele de e-learning se focalizează
pe raportul profesor-student, între persoana care
cunoaște și cea care nu cunoaște. Marea parte a
tehnologiilor, a instrumentelor de e-learning nu
s-au preocupat deloc de raportul între egali, rapor-
tul între studenți. Or, ceea ce eu consider că este
deosebit de important pentru practicile didactice
și nu este suficient tratat în abordările teoretice
ale educării, care se limitează la metafora lichide-
lor, a transferului cunoștințelor de la o persoană
care cunoaște la cea care nu cunoaște.
Tehnologiile e-learning au fost, în principal, o
prelungire a acestei concepții, susținute de
tehnologiile digitale în direcția sistemelor de self-
learning, auto-learning, distance learning, în care
instrumentele trebuiau, pur și simplu, să pună în
legătură pe cei care știu cu cei care nu știu.
Raportul între egali, în schimb, este un raport
între persoane care nu știu, sau care știu în mo-
duri diverse, amândouă părțile vor să știe, dar
aceasta este una din cheile pentru achiziția
cunoștinței și pentru evoluția culturală. Adică,
dacă noi am ales să fim studioși, cercetători, o
facem pentru că vrem să aflăm de la cel care știe,
dar o facem și pentru a lucra cu cei care nu știu
pentru ca aceștia să învețe. A descoperi, dă un
plus de motivație; achiziția cunoștințelor prin
intermediul unei participări active, chiar dacă
faptele sunt deja cunoscute în alte părți sau sunt
cunoscute sub forme diverse, este una dintre
activitățile care a fost considerată printre cele mai
intrigante și fermecătoare. Raportul între studenți
caracterizat de această situație, uneori este chiar
stopat de prezența profesorului sau a materialului,
care sunt într-un anume fel normative în com-
parație cu procesul de descoperire. Tehnologiile e-
learning au înrăutățit situația pentru că au accen-
tuat și au făcut indispensabil sistemul de referință
absolut. Noi am lucrat, în schimb, pe sistem de e-
learning în care există o co-construcție a
cunoștințelor, în conformitate cu o abordare con-
structivistă a învățării. Atunci când am intrat în
școli pentru a studia activitățile formative care
conduc la succes, sau, mai exact, acelea care per-
mit o implicare din partea copiilor am văzut că
unul dintre elementele fundamentale comune,
care caracteriza această activitate era co-con-
strucția conținuturilor în manieră dinamică, dia-
logică, între student și profesor. Deci nu era vorba
de o situația ca în cazul LEGO, spre exemplu,
când eu am cărămizile și hotărâm ce putem face,
ci o situație în care trebuie tocmai să hotărâm
care sunt cărămizile. Aceasta a fost util mai ales
pentru experimentarea proiectului POGO, pentru
care am pornit de la ideea de a permite oricui să
aducă propriile conținuturi și a iniția împărtășirea
lor în interiorul procesului. Bineînțeles că aceasta
necesită timpi mai îndelungați, adică nu poate fi
încadrată într-un format didactic de o oră sau
două
. Această co-construcție a conținuturilor este
un lucru important, pe care dorim să-l utilizăm și
în cadrul cursurilor universitare. În momentul de
față lucrăm la un experiment didactic în care nu
avem doar partea conținuturilor propuse de profe-
sor, dar există o parte mai dinamică, pe care stu-
denții o propun mai întâi între ei, adică pentru a
verifica dacă întrebările propuse nu au primit deja
un răspuns într-un anumit mod, apoi, când aces-
tea apar ca fiind întrebări îndeajuns de plauzibile,
le propun în cadrul timpului alocat procesului
didactic. Aceasta ne permite să observăm și back-
ground-ul divers al persoanelor, să adaptăm
conținutul, chiar dacă nu este satisfăcută condiția
unificării. Am încercat să realizăm aceasta cu aju-
torul instrumentelor digitale, pentru a le permite
tratarea acestor conținuturi într-o manieră mult
mai plăcută în comparație cu situația "hârtie și
creion".
Motoarele de căutare, ca și google, dau avan-
tajul rețelei, nu simpla depozitare și acces
potențial la conținuturi, ci posibilitatea de a căuta
conținuturi. Dacă ar fi fost doar un mare depozit,
o bibliotecă imensă, fără posibilitatea de a crea
configurări dinamice în funcție de obiective,
această structură ar fi puțin utilă. Din această
cauză se vorbește din ce în ce mai mult de web-ul
semantic care ar permite îmbunătățirea căutării și
a realizării legăturilor între subiectele căutării.
- Când vor deveni astfel de proiecte accesibile
publicului?
Anumite proiecte, cum ar fi utilizarea tehnolo-
giei în cadrul procesului educativ împărtășit sunt
deja utilizate în cadrul universității, de exemplu la
cursurile mele sau la cursurile realizate de Patrizia
Marti. Tehnologia wireless este utilizată, în acest
caz pentru a permite conectarea studenților între
ei și cu profesorii. Studenții au acces la computer
și la alte obiecte, preexistente, nu ca și în cazul
proiectului POGO unde totul a fost creat în mod
special pentru mediul în cauză. Bineînțeles că și
economia joacă un rol foarte important pentru
difuzarea și utilizarea tehnologiei...
Interviu realizat de
Ioana Codoban
■
24
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
24
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cultura civica
S.O.S. românii si româna
din Ungaria
Viorel Hodiș în dialog cu Traian Cresta
Viorel Hodiș: -- Domnule Președinte al
Autoguvernării pe Țară a Românilor din Ungaria,
revista de cultură Tribuna din Cluj vă solicită,
prin mine, câteva informații despre problemele
românilor din Ungaria, informații avizate, din
sursa cea mai credibilă care este -- credem --
Autoguvernarea Românească. A propos, de când
s-a acreditat în Ungaria această formulă, numită
atât de frumos: autoguvernare?
Traian Cresta: -- Din 1994, la un an după ce
Parlamentul Ungar a votat Legea Minorităților
Etnice. O lege născută -- la sugestiile cele mai
"europene" -- cu intențiile cele mai bune, dar, în
ciuda acestora, plină de imperfecțiuni...
- De exemplu?
-- De exemplu, ca să pornim din start, de la
înființarea și organizarea unei asemenea autogu-
vernări, iată cum se derulează filmul. După
prevederile acestei Legi, e suficient ca un număr
infim, de numai 30 (treizeci) de auto-declarați
minoritari (nu contează etnia) să ceară Comisei
Guvernamentale împuternicite, pe bază de listă
de semnături, că pe loc li se satisface cererea de
înființare a autoguvernării solicitate, fără nici o
verificare a autenticității declarațiilor lor, a iden-
tității etnice a declaranților. Astfel, nici nu mai
miră pe nimeni faptul că s-a traficat în așa mare
măsură această problemă, încât au apărut autogu-
vernări precum ciupercile după ploaie. De exem-
plu, numai în capitală, Budapesta, avem, astfel
înregistrate, 18 (optsprezece) autoguvernări
"românești", dintre care 14 (paisprezece) n-au nici
un membru român. Afacerea a devenit notorie.
De altfel, ea a și primit un nume de răsunet euro-
pean: "ethno-business"! Și aceasta, din cauză că
Legea are grave păcate congenitale: A.Ț.R.U. (ca și
celelalte autoguvernări pe țară) nu este abilitată să
controleze, să legitimeze pe cei ce se declară etni-
ci români.
- În "compensare", se aude și se poate consta-
ta cu ușurință, că sunt români autentici care nu
se declară toți români. Nu-i așa?
-- Așa-i! Să vă dau doar câteva date oficiale,
prelevate din rezultatele publicate ale recentului
recensământ (2001) al populației din Ungaria: în
satul Micherechi din județul Bekes (cel mai româ-
nesc, cu 99% români), din 2.365 de locuitori, se
auto-declară români doar 1.572!; un alt exemplu:
satul Chitighaz (aproape oraș, tot din același
județ, sat cu 70% români), din 4.354 de locuitori
se declară români doar 857 de suflete; iar în cen-
trul urban cel mai românesc din Ungaria, "capita-
la" Autoguvernării pe Țară, Gyula, oraș cu
istoricele denumiri ale cartierelor sale: Orașul
Mare Românesc și Orașul Mic Românesc, din
totalul de 33.000 de locuitori (incluzând aici și
alte etnii, evident!), avem doar 500 de autodecla-
rați români.
-- Trăim mari paradoxuri, văd: străini de etnia
noastră se declară (la Budapesta, cum afirmați mai
sus, dar poate că și-n alte părți) români, în timp ce
autenticii români din Ungaria "uită" sau vor "să
uite" că-s români. Cum vedeți, domnule
Președinte, rezolvarea pentru viitor a acestei
spinoase probleme?
- Numai într-un singur fel: prin schimbarea
Legii Minorităților Etnice, despre care v-am vorbit
la început. Ne-am gândit la acesta și avem deja un
proiect de nouă Lege, nici el perfect, totuși con-
ceput în așa fel, încât cele mai grave răni să fie
pansate, vindecate definitiv, dacă se poate!...
Comisia Guvernamentală abilitată cu punerea în
aplicare a noii legi -- care, sperăm, va fi votată în
curând -- să fie propusă de Autoguvenările pe
Țară, A.Ț.R.U. pentru minoritatea română. Mai
propunem ca în Budapesta, ca-n fiecare localitate,
să fie organizată o singură autoguvernare, formată
numai din români, prin îndepărtarea ethno-busi-
ness-ului, drept de legitimare și control integral
privind identitatea etnică a membrilor fiecărei
autoguvernări etc...
-- ...și instituirea unor criterii ferme de admitere
pe liste a candidaților, spre exemplu, dacă pre-
tendenții vorbesc sau nu românește?
-- Nu, asta în nici un caz! Testul limbii nu
poate fi nicidecum invocat drept criteriu, din
moment ce nici unii -- mulți, chiar! -- autentici
originari români, născuți aici, cunoscuți și
recunoscuți ca atare din tată-n fiu, nu mai vorbesc
românește!
-- Domnule Președinte, ați pus degetul pe rană:
aceasta-i problema cea mai importantă, recte cea
mai dureroasă. Mai deunăuzi, într-un colțișor de
gazetă (Foaia Românească), citii că din
douăzecișidouă de localități din Ungaria în care
trăiesc (și) români, doar în două e uzuală româna
ca limbă de contact între români. E adevărată
informația?
- De vorbit românește nu se vorbește aproape
nicăieri.
-- Cum se explică această dramă a limbii
române aici, în Ungaria?
- De explicat, se explică și prin fapte ale trecu-
tului istoric, și prin unele stări de lucruri ale
prezentului.
-- S-o luăm pe firul istoriei... Dar să nu plon-
jăm prea adânc.
-- Precum se știe, în nu prea îndepărtatul trecut
al monarhiei bicefale austro-ungare, în perioada
dualismului (1867-1918), nu numai etnia română -
cea mai numeroasă printre minorități, incluzând
întreg Ardealul - , ci toți nemaghiarii au primit
lovituri grele în sensul dorit de autorități: dez-
naționalizare totală și rapidă, maghiarizare gene-
rală forțată, precum e foarte bine atestat de istorici.
- Se știe: școala, presa, cultura -- totul era
maghiarizat. Dictonul ridicat la rang de politică
de stat suna drastic: "Extra Hungariae non exist
vita"! Dar după 1918? Care era situația românilor
cuprinși între noile frontiere ungare?
- După primul război mondial -- și după cel
de-al doilea! - pentru românii din Ungaria etapa
rămâne, în continuare, una dureroasă: din 1920
până-n 1990 - cu deosebirile de rigoare, desigur! --
timp de 70 de ani, o întreagă viață de om,
românii de aici au fost lipsiți de intelectuali din
țară, bisericile au fost lipsite de preoți români
ortodocși și închise, școlile -- lipsite de învățători
români, asistența juridică -- nulă pentru români
etc., etc.
Abia după 1990 avem contacte mai bune, mai
strânse cu Țara-Mamă; vin lectori din Țară, vin
preoți misionari; din 1999 avem instituită
Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria, cu se-
diul în acest oraș, Gyula; avem slujbă ortodoxă
săptămânal în fiecare biserică, avem școli și gră-
dinițe bilingve, avem un liceu, "Nicolae Bălcescu",
în care principalele materii se predau în limba
română (orașul Gyula) și încă trei licee în care
româna se predă ca limbă străină (în orașele
Mako, Battonya și Gyula); avem anual schimburi
de formațiuni cultural-artistice, didactice și
sportive cu Țara-Mamă, avem colaborări pe linie
școlară cu Universitățile și cu Inspectoratele
școlare din județele românești de frontieră (Bihor,
Arad și Timișoara) etc., etc.
- Dar, pe de altă parte...
- ...pe de altă parte, trebuie să menționăm că
cele trei județe în care trăiesc și români (excep-
tând Capitala, Budapesta), și anume: Bekes,
Csongrad și Hajdu-Bihar, nu-s cele mai bogate din
Ungaria: n-au industrie, nici turismul, aici, nu-i
prea dezvoltat; neavând locuri de muncă, oamenii
pleacă prin alte părți, chiar în alte țări, comu-
nitățile etnice se destramă, se împestrițează cu
alte etnii, românii tind irevocabil spre pierderea
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
identității, etniei, limbii...
-- Limba strămoșească! Aceasta-i problema cea
mai importantă; pierderea ei -- cea mai dureroasă!
Pierzându-ți limba, îți pierzi identitatea! Știți cum
se vede aceasta din Țară, din România? O să vă
redau impresia ce-o are o maghiară din România,
altfel un foarte avizat observator, scriitoarea
Ferencz Zsuzsanna, care-și exprima satisfacția că
între minoritarii unguri din Ardeal "scriitorii
[maghiari, n.n., V.H.] sunt foarte, foarte respec-
tați", și limba maghiară la fel. La întrebarea
reporterei dacă, în Ungaria, minoritarii români își
prețuiesc la fel limba, scriitoarea maghiară îi
răspunde dureros de franc: "Îmi pare nespus de
rău, dar românul din Ungaria nu prea există. Asta
e... Nu prea are identitate... și, oricum, conducă-
torii...". Dar opresc citatul aici. Spuneți-mi, vă
rog, ce se-ntâmplă? Și, mai ales, dacă avem o
rază de speranță că procesul de degringoladă
etnică și lingvistică poate fi stopat?
- Da. Așa este. Cu toate limbile minoritare se
întâmplă cam același fenomen, se pierd... Dar o
rază de speranță, aș zice "luminița de la capătul
tunelului", se întrevede. Autoguvernările celor
treisprezece minorități etnico-lingvistice din
Ungaria lucrează intens la proiecte parțiale, pen-
tru unicul Proiect Comun al Noii Legi a
Minorităților Etnice, care - cu binecuvântarea, dar
și cu o masivă asistență și sponsorizare din
partea Consiliului Europei - credem că, devenind
lege, va schimba totul înspre bine.
-	Așa să ne ajute Cel de Sus!
-	Și ce mai declara scriitoarea maghiară din
România, cum suntem noi văzuți acolo?
- Cu voia Dumneavoastră, continui citatul
din interviul Zsuzsannei Ferecz: "...și, oricum,
conducătorii nu sunt în regulă. Am auzit un
interviu cu un conducător al românimii din
Ungaria care nu vorbește românește, adică
vorbește atât de prost, că nu-l înțelegi!" (Cultura,
săptămânal al Institutului Cultural Român,
București, anul II, nr. 4 (45) din 2-8. II. 2005, p.
19 și 24). Desigur, nu e cazul celor ce vorbesc --
ca Dvs. -- perfect românește. Dar sunt români
care-și aleg conducătorii dintre cei certați cu
limba română, cu limba strămoșească?
-	-- Din moment ce avem actuala Lege imper-
fectă - precum vorbirăm -- sunt și autoguvernări
"românești" fără nici un român...!? Cumu-i turcu' -
- și pistolul!
-	- Dacă-n România și-a făcut un oarecare vad
o carte intitulată imperativ: S.O.S. -- Românii din
Covasna și Harghita, apărută la Târgu-Mureș în
1999, s-ar mai putea mira cineva de titlul intervi-
ului nostru ?
-	Socot că nu.
-	Vă mulțumesc, d-le Președinte și vă urez
succes cu noua Lege, la care trudiți din greu, spre
binele etniei și al limbii.
-- Și eu vă mulțumesc.
■
școala
Literatura între
competențe si capacitate
Adela Fekete în dialog cu Mihai Gherman
Activitatea de predare-învățare în școală pare să fie din ce în ce mai mult influențată de evaluare. Motivul ar fi că
factorii de decizie, specialiștii și mai cu seamă practicienii, profesori examinatori și subiecți examinați - elevi/stu-
denți deopotrivă - firește, fiecare cu rolurile lor, sunt interesați să realizeze nu doar o evaluare obiectivă, bazată pe
criterii unitare, care să demonstreze la ce nivel se ridică capacitățile și competențele elevilor, ci și una care să core-
spundă nevoilor/trebuințelor dezvoltării lor ulterioare, pe scara valorică a cerințelor societății actuale.
În ceea ce ne privește, nu am ales să descriem metode și instrumente de evaluare, ci, dimpotrivă, ne-am oprit asupra
unor aspecte concrete, care ajută la îmbunătățirea performanțelor elevilor și care pot îmbogăți desfășurarea proce-
sului de evaluare. Toate acestea sunt văzute din perspectiva didacticii disciplinei Limba și literatura română. Ghidul
nostru, în acest sens, este domnul Profesor univ. dr. Mihai Gherman de la Universitatea Decembrie 1918, din Alba
Iulia. În opțiunea noastră, pe domnia sa îl recomandă nu doar experiența la catedră, ci și faptul, că și-a format o
anumită viziune a fenomenului de literatură, în calitatea sa de cercetător, la care se adaugă și experiența de "ghid"
pentru numeroase generații de elevi, care au dorit să cunoască laboratorul literaturii, așa cum poate fi el descris de
Biblioteca Academiei din Cluj-Napoca. Domnia sa ne-a răspuns la câteva întrebări care sperăm să fie nu doar sug-
estii și observații, ci și pretexte de discuție pentru acțiunile viitoare de gen.
Adela Fekete: - Domnule profesor, prezența
noastră la una dintre cele mai valoroase biblioteci
din Transilvania, Biblioteca Academiei și implicit
lângă dumneavoastră se justifică prin încercarea
de a găsi surse și modalități adecvate pentru a
îmbunătăți procesul de predare-învățare, dar mai
cu seamă de preocuparea de a găsi formula
potrivită pentru ca evaluarea cunoștințelor să se
facă în funcție de capacități și competențe viabile,
dictate de contextul socio-cultural pe care-l traver-
săm. Așadar, permiteți-ne să purtăm o discuție
neconvențională despre modul în care dumnea-
voastră percepeți, la ora aceasta, procesul de
instruire.
Mihai Gherman: -- Mă simt stingherit să
răspund întrebărilor dumneavoastră pentru că, de
la bun început, cred că alții sunt mai potriviți,
având o experiența mai vastă în învățământ, da
totuși am să vă răspund.
- Dacă ne oprim la definiția de dicționar a ter-
menului "capacitate" avem următoarea descriere:
"o cantitate maximă de materii sau de energie pe
care o poate acumula un corp sau un sistem"; iar
"competența" apare descrisă ca și "capacitatea
cuiva de a se pronunța asupra unui lucru, pe
temeiul unei cunoașteri adânci a unei probleme în
discuție". Așadar, școala trebuie să formeze capa-
cități sau competențe?
-- Aș spune că ambele în egală măsură.
Trebuie să existe un echilibru, așa încât elevul să
acumuleze un volumul de cunoștințe necesar, cu
care să se poată orienta în restul cunoștințelor pe
care nu le are încă. În ceea ce mă privește, unul
din exemplele cele mai incitante a fost în timpul
facultății, când un profesor care ne-a fixat o temă
nepredată la curs, ne-a lăsat în biroul lui cu toată
bibliografia la dispoziție. Esențial într-o astfel de
situație este să știi de unde să începi cercetarea
informației și mai ales organizarea ei. Și ca să
răspund la întrebare, eu, personal, apreciez mult
mai mult când își exprimă studentul un mod de
gândire și de a-și organiza informația original,
când își expune un punct de vedere care, chiar
dacă nu e corect până la capăt, e preferabil unei
reproduceri mecanice a informației. Prefer ca stu-
dentul să știe să interpreteze un text, decât să
recite o poezie pe dinafară. În materie de lite-
ratură, după părerea mea, pericolul cel mai mare
este absolutizarea unei perspective sau a unui
punct de vedere. Totdeauna, un text literar trebuie
analizat dintr-un punct de vedere alternativ. În
măsura în care se poate, formația mea de filolog
al literaturii vechi mă obligă la acest lucru, trebuie
ținut cont de elementele "biografice" ale textului.
-- Ce înțelegeți prin "elementele biografice" ale
textului?
- Un text este creat de o persoană care este
integrată într-o anumită atmosferă culturală, are o
lectură diferită totdeauna dintr-un mediu în altul,
de la o epocă la alta, are o motivație specifică în
redactarea textului; această perspectivă ține atât
de o parte sociologică -- așa numitul orizont de
așteptare -- cât și de una psihologică, adică de
dorința de exprimare a individului. Textul trebuie
văzut, după părerea mea, ca o parte a unui moza-
ic care include mentalul social, religios, inciden-
tele politice etc. De aceea, nu cred că un text
poate să aibă o singură lectură.
- Cât trebuie, din toate acestea, să-și asume pe
cont propriu elevul/studentul și cât profesorul?
- Această integrare în atmosfera culturală, tre-
buie să fie una dintre primele sarcini ale profe-
sorului, pentru că nu se poate aștepta de la un
tânăr să-și asume o asemenea integrare, fără a
avea punctele de reper disponibile. Așadar, deși
nu pot să dau un procent, sunt împotriva acelor
tipuri de lectură prin care textul este scos în afara
persoanei (autor) și a epocii care l-a generat.
Toată teoria aceasta a operei deschise care a fost
extrem de populară în a doua jumătate a secolu-
lui al XX-lea este o foarte frumoasă intuiție a
unui lucru care de altfel era știut dinainte, respec-
tiv faptul că în funcție de sensibilitatea receptoru-
lui, nu numai a individului, ci și a epocii respec-
tive, un text poate să fie sau nu interesant, să
spună sau nu ceva. În literatura veche, de exem-
plu, un specialist bucureștean vorbește de expre-
sivitatea involuntară descoperind frumuseți
neașteptate în texte care nu intenționau să se
21
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
26
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
exprime frumos. Cred că este o greșeală. După
părerea mea, o operă trebuie discutată în
întregimea ei și în nici un caz decuplând-o de
contextul genezei sau fragmentând-o pentru a
descoperi similitudini neașteptate cu alte epoci.
- Cum considerați că ar putea să se deruleze o
activitate de predare-învățare la finalul căreia
subiectul să fi acumulat suficiente cunoștințe, dar
și să considere sarcina incitantă/stimulativă?
-- După știința mea, s-a renunțat foarte mult în
învățământul actual ca prelegerea să fie expunerea
experienței personale. Ceea ce încerc să fac eu la
cursul meu de literatură veche este un lucru care
a dat uneori rezultatele scontate. Și anume, încerc
să fac relație cu lucrurile concrete, care pot să le
facă lor mai plastică mentalitatea unei epoci.
Uneori discut o frescă, de exemplu portretul lui
Vlaicu Vodă, de la Curtea de Argeș, care este
îmbrăcat în cavaler medieval occidental. Alteori,
iau în discuție o pictură murală de la bisericile și
mănăstirile din Nordul Moldovei. Cei care au fost
acolo fac imediat o relație pe care nu o vor uita
între textul literar și acea comparație/paralelă. Pe
de altă parte, uneori, încerc să prezint în curs așa
numitele detalii anecdotice, dar care își găsesc
locul lor important în înțelegerea textului.
Vorbind despre Divanul lui Cantemir, de exem-
plu, le arăt facsimilul din manuscris, în care
Cantemir marchează cu semne speciale parabolele
sau lucrurile importante. Am dus în mai multe
rânduri, studenții la bibliotecă și am discutat
teme și autori expunându-le diferite lucruri prin
prezentarea unor manuscrise sau cărți vechi.
- Este atât de important rolul pe care îl joacă
vizualul, imaginea în a-și lăsa amprenta în mintea
subiectului, copil sau tânăr?
- Îmi aduc aminte un lucru, când, copil fiind,
în anul 1954, a fost o expoziție itinerantă Ștefan
cel Mare cu diferite obiecte din epocă, dar mai
ales manuscrise. Profesorul ne-a îndrumat să
mergem să vedem și noi evenimentul. Pentru un
copil de nouă ani, a fost o experiență care mi-a
marcat viața întreagă. Pasiunea mea pentru lite-
ratura veche de acolo a început.
-- Ce altceva poate să ajute experiența profe-
sor-elev/student?
-- Pe de altă parte, îmi place foarte mult să
lucrez în măsura posibilului individual. Mai ales
în faza redactării unei lucrări, să discut textul, să
discut punctele lor de vedere, acceptându-i ca
parteneri egali de discuție. Cred că unul dintre
pericole mari este să ai atitudinea ex-cathedra: "eu
îți spun așa, atunci așa este".
-- Cum denumiți competența și cum o vedeți
formată în cadrul disciplinei în discuție?
-- Competența minimă este o lectură obligato-
rie a unui set de texte care nu trebuie să fie nicio-
dată identic de la o epocă la alta. Există sensibi-
lități ale generațiilor. Noi căutam în lecturi și un
model într-o situație în care conjunctura exte-
rioară directă nu ți-l oferea. Lectura era și un
refugiu din aceeași lume înconjurătoare. Elevii tre-
buie să aibă un bagaj de lecturi de la o operă la
alta, dar nu obligatoriu aceleași. Spre exemplu,
generația mea citea Romain Rolland. Mi-ar părea
ridicol, astăzi, un tânăr care ar citi lectura mea de
atunci. Lectura lor este alta datorită unor alte sen-
sibilități.
-- Propuneți un anumit nucleu de lecturi pe care
le considerați obligatorii?
- Nu vreau să fiu ipocrit și atunci, aș începe
cu Biblia, care este cartea cărților, apoi, nu
neapărat în această ordine, Shakespeare,
Dostoievski, Cantemir, Neculce, Eminescu,
Creangă, Caragiale, Slavici (...încă câțiva). Acestea
sunt câteva dintre numele care nu trebuie să
lipsească din lectura obligatorie a unui om. Exist
și altele, în funcție de sensibilități, inclusiv de con-
junctura unei biblioteci pe care o ai sau nu la dis-
poziție.
- Ce înțelegeți prin capacitate?
- Capacitatea este puterea de a integra o lec-
tură nouă în niște repere care sunt fixate de com-
petența minimă, la care eu aș adăuga încă un
lucru: puterea și plăcerea de a accepta surpriza,
necunoscutul, care să modifice acea competență
minimă. De aici vine bucuria marilor descoperiri
personale.
-	Ce vi se pare mai important în a realiza
tânărul prin acest efort de capacitate?
-	Categoric: sinceritatea și bunul simț.
-	Explicați.
- Sinceritatea cu tine însuți. Să nu cazi în cap-
cana lucrurilor comune și nici într-un anumit
oportunism cultural (toată lumea merge să vadă
același film, să citească o anumită carte). Bunul
simț trimite la o intuiție a valorii reale.
■
subcooltura
Țara Maggiernițelor
Oana Pughineanu
Săptămâna trecută am participat de bună
voie și nesilită de nimeni la un curs din
cadrul unui masterat de Filologie. Auzisem
că se vor comenta oarece texte de pe vremea
"odiosului" și m-am gândit că e un bun mod de a-
mi petrece o după-masă prea însorită, prea fru-
moasă ca să o îngrop în sala întunecoasă de la
BCU, dar numai bună pentru a o savura din sala
Auger. Ceea ce a urmat a depășit așteptările noas-
tre (eram cu o prietenă cu care chicotesc mereu,
nesocotind orice ocazii solemne). Textele pe care
le-am auzit erau extrase din volume omagiale și
tot felul de cărți gen "Ceaușescu. România. Pace".
Pe lîngă aceleași formule care se repetau la nes-
fârșit, din când în cînd, dădeam de căte o perlă
demnă de Ciao Darwin. Magnificul fiu al țării
avea cîte "două inimi în piept" care presupun că
să băteau “cap în cap”, iar tovarășa academician
era mama milioanelor de copii, cu toții căzuți în
mrejele ei. Mi-o și închipui ca pe o regină într-un
stup, înconjurată - bineînțeles! - de tot soiul de
trântori. Oricum, cireașa de pe tort o constituia
această minunată sintagmă adresată "tovarășului"
care era "Transfăgărășanul sufletelor noastre". Ce-i
drept e drept! Cam stătea lumea cu inima împie-
trită. Știau marii poeți de atunci (aceeași care sunt
și acum) cum să-și exprime adeziunile. E o expe-
riență folositoare chiar și în ziua de azi... mai pică
un premiu, un titlu... Mă întrebam de mult de ce
se chinuie scriitorii așa de mult să obțină "deco-
rații" și fani gata să sară-n foc pentru ei? Mi-am
dat seama într-un final (deși, ce putea fi mai evi-
dent?) că ei nu luptă pentru viața lor, ci pentru
eternitate. Ce faci cu mâna ta e mai sigur. De ce
să-i lași pe alții să judece? E mai bine să-i
cucerești din timp. Dar s-ar putea să fiu interpre-
tată greșit: nu vreau să acuz pe nimeni de nimic.
Dacă aș fi trăit sub presiunea continuă că părinții,
copii, rudele mele ar putea fi supuse unor torturi
de neimaginat aș fi scris singură întregi volume de
poezie realist scoialistă. Dacă nu aș fi trăit sub
această presiune, îmi place să cred despre mine că
aș fi ales să nu fac exces de zel ... Uneori medio-
critas optima est poate fi o soluție. Oricum, dacă
literatura se fălește mereu că imaginează noi
lumi... realismul socialist e și el un soi de artă. Ce
poate fi mai îndepărtat de realitate decât el?
Dar, nu despre asta voiam să vorbesc, ci
despre istoria post-decembristă care mi-a trecut
prin fața ochilor cînd am auzit minunata formulă
"Transfăgărășanul sufletelor noastre". Să vedem pe
scurt ce au încercat românii să facă: au împușcat
mai întîi "Transfăgărașanul" (ei sau rușii) și l-au
înlocuit cu un soi de "TransSiberian" camuflat
(asta ca să nu fie trecerea de la un regim la altul
prea bruscă) despre care se zvonea că încă trăsare
la țârâitul unui oarecare telefon roșu. Chestie de
gust... urmele mnezice nu se șterg prea ușor.
Săturându-se totuși și de asta, ultima încercare a
românilor a fost aceea de a înlocui
"TransSiberianul" cu un fel de "TransAtlantic" cu
alură de "Titanic", dar totuși specialist în privința
flotei și a liniei de plutire. Poporul privește, ca
întotdeauna, spre același "obicetiv": cu ochii spre
zările albastre. Există totuși o transformare semni-
ficativă: trecerea de la țara maghiernițelor, la cea a
Maggiernițelor... Pentru 200 de euroi inima împie-
trită devine condimentată (cu tendințe spre acru)
și expusă pe geam... Românu-i om deschis: nu
ascunde nimic, mai ales că nu are ce... Totuși,
dacă se întâmplă să aibă, atunci e generos și le
"trece" pe toate la nevastă, fiu, soacră etc.
Și uite-așa ne-am ales cu o țară de inimi condi-
mentate care și-a cîștigat prin revoluție dreptul la
libertate... libertatea de a culege căpșuni în
Spania. Și eu, care puteam să jur că revoluțiile se
fac pentru bucăți de salam... Se vede că am neso-
cotit tendințele ecologic-vegetariene ale noilor
politici.
■
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
filosofia
De la precarizarea suveranității
la anormalizarea individului (II)
^[silviu Szekely
Familia și disciplina
Efectul prim al puterii disciplinare este consti-
tuirea cunoașterii permanente a individului.
Modelul Panopticon-ului1 s-a constituit ca instru-
ment de individualizare și de cunoaștere: „este un
aparat de cunoaștere și de putere care, pe de o
parte individualizează și care, individualizând,
cunoaște”2. Dar există ceva care rezistă, ceva care
opune o rezistență în acest sistem disciplinar de
putere, ceva care scapă panoptismului generalizat:
este vorba de familie, a cărei structură este cea a
puterii de tip suveran. „Mi se pare că familia este
tocmai - aș spune: o rămășiță, dar nu neapărat -
un fel de celulă în interiorul căreia puterea care se
exercită nu este, cum se spune de obicei, discipli-
nară, ci dimpotrivă, este o putere de tipul
suveranității.”3
După părerea lui Foucault, nimic în func-
ționarea familiei nu permite să se vadă o continui-
tate între familie și instituțiile și dispozitivele dis-
ciplinare. De aceea Foucault face o comparație
între suveranitate (ale cărei caracteristici l-am indi-
cat mai sus) și familie: mai întâi, există în familie
o individualizare în sens ascendent, înspre „vârf”,
în persoana tatălui. „Prin urmare, aveți aici o indi-
vidualizare prin intermediul vârfului care
amintește de și care este tipul însuși al puterii de
suveranitate, absolut contrară puterii disciplinare.”
Apoi, în interiorul familiei găsim întotdeauna o
referință constantă la un act anterior (căsătorie,
naștere, legături de dependență etc.) care conferă
soliditate familiei. În sfârșit, în familie „aveți tot
acest amestec al raporturilor care ar putea fi
numite heterotopice” care amintesc de puterea de
suveranitate și nu de izotopia sistemelor discipli-
nare. Dar pentru Foucault acest fapt nu înseamnă
că „familia este rămășița anacronică sau, în orice
caz, rămășița istorică a unui sistem în care soci-
etatea era în întregime pătrunsă de dispozitivele
de suveranitate. Familia nu este o rămășiță, un
vestigiu al suveranității, ci este, dimpotrivă, mi se
pare, o piesă esențială, din ce în ce mai esențială
a sistemului disciplinar”4. Aceasta înseamnă că
familia, ca dispozitiv de suveranitate, reprezintă
punctul de legătură absolut indispensabil
funcționării tuturor sistemelor disciplinare.
Așadar, în ipoteza formulată de Foucault, familia
este instanța care fixează în permanență indivizii
de aparatele disciplinare, ea este instanța suverană
care deține puterea de a decide, de a constrânge,
de a respinge.
Rolul prim al familiei în raport cu aparatele
disciplinare este deci acest gen de „țintuire”
(epinglage) a indivizilor de aparatele disciplinare
(școala, armata, atelierul etc.). Dar familia este și
„punctul de legătură care asigură trecerea de la un
sistem disciplinar la altul, de la un dispozitiv la
altul”. De exemplu, când un individ este respins
succesiv de anumite sisteme disciplinare ca
inasimilabil, indisciplinabil, ineducabil, el este
respins chiar familiei sale. Așadar, familia este
„elementul de sensibilitate ce permite să se deter-
mine care sunt indivizii care, inasimilabili oricărui
sistem de disciplină, nu pot să treacă de la unul
la altul și trebuie să fie în cele din urmă respinși
de societate pentru a intra în noi sisteme discipli-
nare care sunt destinate pentru aceasta”5.
Observăm că familia, la rândul său, este
instrumentul care contribuie indirect (și care este
traversată de puterea disciplinară) la margina-
lizarea individului: ea precarizează statutul copilu-
lui, de exemplu, permițându-i psihiatriei să țină
FOUCAULT
Dits et ecrits II, 1976-1988
k QUARTO
■ GA LL1MARD
un discurs despre starea anormală a copilului
masturbator și despre necesitatea intervenției
directe asupra corpului copilului6. Este vorba de o
alianță între familia suverană și dispozitivul de
putere disciplinară, tocmai pentru că acest dispo-
zitiv, pentru a funcționa și pentru a-i lua în vizor
pe toți indivizii, are nevoie de această aparență de
suveranitate conferită de familie. Dacă discursul
său, pentru a se aplica indivizilor, trebuie să
obțină un statut suveran, dispozitivul disciplinar
trebuie să procedeze la o apropiere subtilă de
familie, la o alianță care nu face altceva decât să-i
„fure” familiei suveranitatea. Astfel, puterea de
normalizare (puterea disciplinară) nu înlocuiește
pur și simplu o putere suverană, ci este „o
modalitate de funcționare a puterii care există
întotdeauna alături de alte forme de putere, când
în poziție dominantă, când în poziție dominată.
Există deci o probă de suveranitate pentru fiecare
cunoaștere care își cere dreptul la existență: orice
cunoaștere trebuie să treacă printr-un moment
suveran înainte de a intra într-un moment de nor-
malizare”7.
Dar cum a fost posibilă o asemenea articulare
între suveranitatea familiei și disciplinele norma-
lizatoare? Motivul pentru care în jurul familiei s-a
stabilit o rețea disciplinară este acela că familia a
fost martora disoluției sale: ea a trecut printr-o
criză a suveranității sale, printr-un proces de
descompunere a solidității sale. Așadar, întreaga
rețea de dispozitive disciplinare, de discursuri nor-
malizatoare s-a constituit tocmai în jurul familiei
slăbite, măcinată de criza suveranității sale. Pe
parcursul întregului secol al XIX-lea a existat o
puternică încercare de refamiliarizare a familiei:
„patronii, filantropii, puterile publice folosesc
toate mijloacele posibile pentru a reconstitui
familia, pentru a-i forța pe muncitori să se căsă-
torească, să facă copii și să-i recunoască”8. Iar
măsurile efective de refamiliarizare utilizează o
întreagă serie de dispoziții care sunt de tip disci-
plinar. Slăbirea suveranității familiei, punctul unde
nu mai există familie (copii orfani, familii dezor-
ganizate etc.), toate acestea permit avansarea și
infiltrarea sistemelor disciplinare. „Familia, celulă
de suveranitate, se află continuu, în cursul seco-
lului al XIX-lea, în această acțiune de refamilia-
2
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
28
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
rizare, secretată din nou de țesutul disciplinar,
deoarece ea este de fapt - oricât de exterioară ar
fi sistemului disciplinar, oricât de eterogenă ar fi
și tocmai pentru că este eterogenă sistemului dis-
ciplinar - un element de soliditate a sistemului
disciplinar.”9
Iar ipoteza lui Foucault este aceea că, în orga-
nizarea substitutelor disciplinare care au ca scop
refamiliarizarea familiei (asistența socială, asociați-
ile filantropice etc.) apare ceva pe care Foucault îl
numește „funcția-Psi”.
Discursul Psi
Ce este acest discurs Psi? Discursul Psi este
discursul psihiatric, psihopatologic, psihosociolo-
gic, psihocriminologic, psihanalitic, care apare
într-o raportare directă la familie și care
funcționează acolo unde familia e într-o stare cri-
tică. Funcția-Psi a apărut din partea psihiatriei.
Astfel, psihiatria se va da ca acțiune instituțională
de disciplinare care va permite refamiliarizarea
individului. Utilizarea disciplinară a acestei funcții-
Psi este o modalitate prin care întreaga societate
cade sub incidența practicilor și dispozitivelor dis-
ciplinare: această funcție se extinde asupra
închisorilor, uzinelor, școlilor, cazărmilor, azil-
urilor. Extinderea sa face să apară un amestec al
instanțelor de putere, unde judecătorul este medic
iar medicul este judecător, unde funcția de a
pedepsi este și trebuie să fie întotdeauna și
funcție de a vindeca, unde părinții trebuie să dev-
ină medici și să deschidă spațiul familial inter-
venției medicului, unde conduita care tulbură
ordinea familiei este înțeleasă ca dezordine a orga-
nizării sexuale care semnalează prezența latentă a
nebuniei, adică unei posibile crime, a unui peri-
col de luat în seamă în vederea stabilității ordinii
sociale.
Această funcție-Psi a jucat deci rolul de disci-
plină pentru toți indisciplinabilii. De fiecare dată
când un individ era incapabil să se integreze în
disciplina școlară (sau în cea de atelier, de armată,
de închisoare), funcția-Psi intervenea imediat. În
calitate de instanță de control social, ea interve-
nea ca discurs prin care desemna lipsurile și slăbi-
ciunea familiei, precum și caracterul indisciplina-
bil al individului. Această funcție este instanța de
control a tuturor instituțiilor și a tuturor dispozi-
tivelor disciplinare: psihopedagogia pentru disci-
plina școlară, psihologia muncii pentru disciplina
de atelier, criminologia pentru disciplina de
închisoare, psihopatologia pentru disciplina azi-
lară. Ținând acest discurs, această funcție-Psi are
ca referențial constant familia, suveranitatea fami-
liei, deoarece această funcție este tocmai ceea ce
trădează apartenența profundă a suveranității
familiale la dispozitivele disciplinare.
Urmând această ipoteză, Foucault va studia în
cursurile următoare (cele din 5 și 12 decembrie
1973) raportul dintre familie și puterea psihiatrică.
Puterea psihiatrică fiind ceea ce dă un plus de
realitate realității însăși, fiind „acest supliment de
putere prin care realul este impus nebuniei în
numele unui adevăr deținut o dată pentru tot-
deauna”10, se va constitui ca instanță disciplinară
care, în interiorul azilului, manipulând realitatea,
va fabrica indivizi re-familiarizați, în măsura în
care familia însăși, desemnând nebunul, i-a dat
psihiatriei posibilitatea să intervină ca funcție-Psi.
Apariția acestei funcții-Psi nu poate fi separată
de o anumită revendicare economică, de o soli-
citare a economiei capitaliste care constă în a
scoate din circuit un anumit număr de indivizi
inasimilabili în aparatul de producție.
„Sistemele disciplinare au avut o primă funcție, o funcție
masivă, o funcție globală, pe care o vedem apărând clar în se-
colul al XVIII-lea: a ajusta multiplicitatea indivizilor la
aparatele de producție sau la aparatele de stat care-i con-
trolează, sau a ajusta principiul acumulării oamenilor la acu-
mularea capitalului. Aceste sisteme disciplinare, în măsura în
care erau normalizante, făceau să apară în mod necesar la
marginile lor, prin excludere și cu titlu rezidual, atâtea ano-
malii, ilegalități, iregularități.”11
Deci, pe lângă această problemă economico-
socială există întotdeauna un efect de producere a
anormalității, a incorigibilității. Așa cum am
văzut, individul anormal apare ca țintă a inter-
venției discursului Psi atunci când familia este în
criză, atunci când suveranitatea sa este slabă, pre-
cară, inconsistentă. Astfel, în spațiul social disci-
plinat, ordonat, figura anormalului este codificată
ca pericol: societatea trebuie protejată, și este pro-
tejată punând în joc această funcție-Psi care refa-
miliarizează, care normalizează. Pentru că anor-
malii sunt atât indivizii periculoși actuali cât și cei
posibili. Întreaga problematică a Anormalilor
(cursul din 1974-1975) constă în aceea că figurile
anormalității sunt figuri care ridică problema peri-
colului care pândește o societate. De unde
urgența psihiatriei de a identifica figurile pericolu-
lui și nu doar indivizi periculoși. Domeniul anor-
malului depășește, din acest punct de vedere, indi-
vidul periculos, nu doar pentru că individul pe-
riculos este perceput în funcție de criteriile puterii
de normalizare care se raportează la acesta, ci îl
depășește deoarece construiește o tipologie a indi-
vizilor periculoși. Categoria anormalilor determină
întreaga pluralitate a indivizilor periculoși. Acest
proces de determinare, de formare se obține prin
referința la o anomalie. Căci anormalul este cel
care, prin comportamentul său, revelează exis-
tența unei anomalii. Anomalia provoacă continui-
tatea, reclamată de către psihiatrie, între vizibili-
tatea comportamentelor și invizibilitatea unei psi-
hologii. Anomalia este cea care, ca vizibilitate
majoră a unui comportament dezechilibrat, per-
mite identificarea focarelor de pericol și pătrun-
derea într-o zonă a perversităților mascate de o
psihologie aparent normală. Trei figuri, pentru
Foucault, constituie domeniul anomaliei: monstrul
uman, individul de corijat, copilul masturbator.
Aceste trei figuri ale anomaliei dau sens figurii
anormalului așa cum apare în secolul al XIX-lea.
„Cred că se poate spune, pentru a situa acest gen
de arheologie a anomaliei, că anormalul secolului
al XIX-lea este descendentul acestor trei indivizi
care sunt monstrul, incorigibilul și masturba-
torul.”12 Anormalul secolului al XIX-lea
moștenește trei forme ale anomaliei. Figura indi-
vidului anormal dispune monstrul uman, indisci-
plinatul și onanistul pe o altă configurație a
cunoașterii și a puterii, configurație marcată de
instaurarea psihiatriei moderne.
Dacă anormalitatea este o iregularitate care
scapă regularității ce definește o ordine discipli-
nară, se poate afirma că preocuparea imediată,
grija majoră a societății disciplinare este aceea de
a pune în aplicare tehnici capabile să reducă și să
anihileze efectele amenințătoare ale iregularității.
În acest context, miza cunoașterii psihiatrice (care
este originea funcției-Psi) este aceea de a furniza
un operator teoretic de descalificare a individului
anormal/anormalizat și, în același timp, de califi-
care a unei discipline punitive care să poată justi-
fica descalificarea anormalității. Prin urmare, disci-
plina s-a constituit ca disciplină a indisciplinaților.
„A deveni disciplina indisciplinaților înseamnă a
construi o cunoaștere a indisciplinei, o psihologie
care luminează umbrele, întunecimile, negativul
omului periculos, care face să apară, în locul scan-
dalului absenței rațiunii unei crime sau a unei
masturbări, un interes, un motiv.”13
Iar această umbră, aceste întunecimi care iau
câteodată chipul nebuniei și al delirului, sunt
sădite în interiorul omului prin agresiunea pozi-
tivistă și normalizatoare care face din om o ființă
psihologică, psihologizabilă, psihiatrizabilă. De
aceea, astăzi, nu mai putem vorbi de o suverani-
tate reală, căci suveranitatea regelui a fost trans-
formată, a dobândit alte voci, alte forme și alte
chipuri. Experiența interioară a suveranității și
suveranitatea experienței interioare au devenit
maladie, anomalie, obiect pentru cunoaștere. „Tu
nu (mai) ești rege”, această propoziție atât de
dragă psihiatrilor începutului de secol XIX, sem-
nifică faptul că nu se mai poate trăi, astăzi, într-o
stare de excepție și că suntem cu toții „destinați”
să trăim într-o regularitate tăcută, vigilentă, rațion-
ală. Într-o lume în care omul nu se mai valorifică
pe sine prin/în exemplaritatea experienței de sine,
în care este pur și simplu un instrument adus la
dispoziția lumii, omul devine într-un fel valoarea
în plus, plus-valoarea, adaosul prin excelență, can-
titatea neglijabilă de ființă ce se adaugă lumii. De
aceea a ajuns să fie prins în acest joc cu lumea și
cu puterile lumii într-o ipostază mereu precară,
aceea a unui rege fără regat, a unui corp fără
suflet.
■
Note:
1.	Pentru o situare a panoptismului în istoria gândirii
occidentale, cf. Michel Foucault, „L’oeil du pouvoir” (con-
vorbire cu J.-B. Barou și M. Perrot), in Dits et Ecrits II,
Gallimard, Paris, 2001, pp. 190-207; de asemenea, în cursul
din 28 noiembrie 1973, Foucault schițează o istorie a dis-
pozitivelor disciplinare care ajunge la formalizarea acestor
dispozitive în modelul Panopticon-ului lui Bentham.
2.	Michel Foucault, Le pouvoir psychiatrique, p. 79.
3.	Ibid., p. 81.
4.	Ibid., p. 82.
5.	Ibid., p. 83.
6.	Acțiunea psihiatriei asupra familiei, instaurarea psi-
hiatriei ca discurs discriminant între normal și anormal,
bun și rău etc., precum și medicalizarea instinctului, codifi-
carea psihiatriei în discurs politico-juridic, fac obiectul
cursului din anul imediat următor, 1974-1975, intitulat
Anormalii (Gallimard/Seuil, Paris, 1999).
7.	Frederic Keck, Stephane Legrand, „Les epreuves de la
psychiatrie”, in Foucault au Coll ege de France: un
itineraire, (sub dir.) Guillaume le Blanc și Jean Terrel,
Presses Universitaires de Bordeaux, Pessac, 2003, p. 68.
8.	Michel Foucault, Le pouvoir psychiatrique, p. 85.
9.	Ibid., p. 85.
10.	Ibid., p. 132.
11.	Ibid., p. 111.
12.	Michel Foucault, Les anormaux, p. 55.
13.	Guillaume le Blanc, „Les indisciplines ou une
archeologie de la defense sociale” in Foucault au College
de France: un itineraire, p. 46.
■
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
Black Pantone 253 U
29
Black Pantone 253 U
historia
Deschideri ale României spre
Statele Unite la începutul
anilor ‘60 ai secolului trecut (II)
Virgiliu Țârău
Am urmărit în numărul anterior un aspect
al raporturilor româno-americane la
mijlocul anilor șaizeci ai secolului trecut.
Opiniile istoricului american Stephen Fischer-
Galați cu privire la schimbările petrecute în medi-
ul academic românesc, respectiv cele referitoare la
deschiderile propuse de oficiali români cu privire
la cercetarea trecutului recent al României, aveau
și menirea de a încerca să schimbe imaginea sta-
linistă a politicilor dezvoltate în statul român, în
mediile diplomatice din Statele Unite. În aceeași
direcție, prezenta intervenție, aduce în atenție
felul în care schimbările interne din România anu-
lui 1964 au fost înregistrate de chiar reprezen-
tanții Statelor Unite ale Americii la București.
În mai multe documente elaborate pe parcur-
sului anului 1964, dar și în raportul final transmis
Departamentului de Stat, la 5 martie 1965,
ambasadorul William A. Crawford a subliniat
necesitatea înregistrării schimbărilor interne pro-
duse în România pe parcursul acelui an, cele care
în opinia sa afectaseră consistent imaginea stali-
nistă a comunismului românesc1. Dincolo de
modificările structurale în domeniul politic (de la
afirmarea unui curs independent al construirii
socialismului și până la ascensiunea tehnocraților
în pozițiile de conducere guvernamentale) sau
economic (politicile active de reluare a rapor-
turilor economice cu statele occidentale), diplo-
matul american și subalternii săi au înregistrat cu
multă atenție noua manieră de raportare a
regimului comunist față de societate, încercarea
acestuia de a se împăca cu propriul popor.
Eliberarea celor peste 11 000 de deținuți politici,
treptata liberalizare a restricțiilor de călătorie în
țară, deschiderea granițelor pentru turiștii străini,
chiar dacă petrecute fără o publicitate adecvată au
arătat dorința regimului de a deschide noi canale
de comunicare cu societatea. De altfel, încă din
1962, prin schimbările adoptate cu prilejul
Plenarei PMR din aprilie și prin măsurile organi-
zatorice adoptate mai apoi, liderii comuniști au
deschis larg porțile partidului, renunțând la sec-
tarismul și puritatea socială a compoziției acestu-
ia. Până în 1964 numărul membrilor a crescut de
la 900 000 la 1 300 000, cei mai mulți nou veniți
provenind din mediul rural și din rândul intelectu-
alilor. Mai important era faptul că vinovățiile
politice din trecut - i.e., apartenența la o formați-
une politică burgheză - erau scoase de pe lista
restricțiilor la intrarea în partid, încurajându-se ast-
fel o schimbare de la sloganurile „cine nu este cu
noi, este împotriva noastră” și „cine este împotri-
va noastră, nu poate fi alături de noi”, spre linia,
mai pacifică, „cei care nu sunt împotriva noastră,
sunt alături de noi, chiar dacă au fost cândva
împotriva noastră”.
În plan cultural deschiderile s-au dovedit chiar
mai ample. Înlocuirea sau marginalizarea mai
vechilor patroni ideologici ai culturii române (vezi
cazul lui Beniuc la Uniunea Scriitorilor) au fost
înregistrate, ca atare, de către diplomații ameri-
cani la București. Identificând o dezvoltare a
naționalismului pe mai multe fronturi, ei sublini-
au dezvoltările în planul derusificării instituționale
- scoaterea din curricula școlară a obligativității
studierii limbii ruse, desființarea unor instituții
culturale și a publicațiilor în limba rusă - cel care
adusese un consistent suport din partea popu-
lației. Efectele unei asemenea politici, care promo-
va într-un alt orizont tradițiile naționale
românești, se relaționau cu noua atmosferă, libe-
ralizată, din viața intelectuală. Începuturile timide
de reevaluare a operelor intelectualilor români de
dinainte de război au primit, de la sfârșitul anului
1963, un nou imbold, atunci când la o reuniune a
principalelor edituri din România a fost adoptat
principiul „maximei utilizări a patrimoniului liter-
ar național”. Ca urmare, o parte importantă a int-
electualilor burghezi, până atunci puși la index,
au fost reprimiți în cultura română. Exemplele lui
Eugen Ionesco sau Mircea Eliade sunt ilustrative
în acest sens. Pe de altă parte, de la începutul
anului 1964, după aproape 20 de ani de izolare,
se înregistra o constantă preocupare pentru racor-
darea culturii române la curentele și fluxurile cul-
turale din occident. Faptul că la București se
jucau, în 1964, zece piese de teatru ale unor
autori americani (O’Neill, Steinbeck, Miller,
Albee, Saroyan, Sherwood sau Williams) și doar
una după un autor sovietic sau că cinematografele
proiectau în aceeași proporție filme occidentale în
detrimentul celor sovietice, sunt elemente semni-
ficative ale acestor noi direcții în dinamica vieții
culturale. Publicarea unor autori occidentali, până
atunci ostracizați, precum Kafka, Proust sau
Joyce, dar și eforturile făcute de critica literară
românească de a se debarasa de obtuzitățile realis-
mului socialist erau, de asemenea, înregistrate de
reprezentanții diplomatici americani. Dezbaterile
din presa culturală, cu precădere cele din toamna
anului 1964, care au chestionat canoanele realis-
mului socialist în plan cultural, unii dintre critici
chiar înlocuindu-l cu „socialismul umanist”, au
creionat dezvoltări liberale în producțiile literare
românești. Și artele plastice sau muzica au înregis-
trat distanțări serioase de realismul socialist pe
parcursul anului 1964, abstracționismul sau noile
curente muzicale din occident devenind
omniprezente în peisajul public și de specialitate
românesc.
Felul în care diplomații americani au perceput
aceste schimbări îl ilustrăm în finalul intervenției
de față, printr-o imagine mai puțin personalizată,
dar plină de semnificații, pe care o oferă un docu-
ment mic, aparent lipsit de importanță, care
înregistrează felul în care regimul a pregătit sărbă-
torile de iarnă ale anului 19642.
A-207
Folosirea limitată oficiali
Către: Departamentul de Stat
De la: Ambasada Statelor Unite București Data: 23 decembrie
1964
Subiect: Bucureștiul în timpul Crăciunului, 1964
Există un consens în București cu privire la faptul că anul aces-
ta sărbătorile de Crăciun și Anul Nou, sunt de departe cele
mai bune din perioada postbelică. Treptatul progres economic
a adus creșterea puterii de cumpărare a populației, care este
acum bombardată cu un agresiv program de publicitate, în
stilul celui de pe Madison Avenue, în cadrul tradiționalei
„Lună a Cadourilor” - promovate prin spoturi muzicale la
radio, pagini speciale în ziare și aranjamente specifice în vi-
trinele magazinelor. Toate acestea au menirea de a-i face pe
proletari să cumpere daruri. Pentru întâia dată, de la
încheierea războiului, magazinele din București au fost
deschise în duminica de dinaintea Crăciunului, tocmai pentru
a stimula cumpărăturile. Cei mai mulți români declară că ofer-
ta de daruri este cea mai bogată de la instaurarea Republicii
Populare Române. În orice caz, aceste sortimente sunt încă
sărace și destul de scumpe după standardele occidentale.
În toate sectoarele orașului, în ultima săptămână, au fost
văzuți nenumărați români care duceau acasă brazi de Crăciun.
Cei mai mulți pomi de Crăciun erau de slabă calitate, unii
nefiind însă răi, toți fiind foarte ieftini și, ca urmare, ușor
accesibili pentru cumpărătorii obișnuiți. Pomul oficial, ridicat
ca de obicei în Piața Republicii cu prilejul sărbătorilor de
iarnă, a fost pregătit cu mult mai devreme în acest an. A fost
iluminat încă din 22 decembrie, la timp pentru sărbătorirea
Crăciunului, spre deosebire de alți ani, când nu era gata
înainte de 25 decembrie. Mai mult, cel puțin în prima zi a
expunerii sale publice, bradul nu a purtat în vârf, gigantica
stea roșie care întotdeauna îl decora în anii anteriori.
În acest an, la fel ca și în 1963, toți studenții au fost lăsați
liberi de la școală (în 22 decembrie) pentru o neobișnuit de
lungă vacanță, ce acoperă atât sărbătorirea Crăciunului, cât și
pe cea a Anului Nou. Înainte vacanța școlară începea de abia
după Crăciun.
Guvernul comunist a adoptat în trecut o politică de discri-
minare împotriva sărbătorilor religioase, favorizând substitute
seculare (Anul Nou în loc de Crăciun, Moș Gerilă în locul lui
Moș Crăciun etc.) ceea ce a dus la îndepărtarea unei impor-
tante părți a maselor românești, tradiționaliste și religioase.
Această politică pare a lăsa actualmente locul unei abordări
mai pasiviste a regimului, în raport cu răspândita dorință a
publicului de a reveni la tradiționalele sărbători, inclusiv a
celor religioase. Această schimbare tăcută pare a fi apreciată de
marea majoritate a românilor, care pe parcursul acestui an au
fost curtați cu numeroase măsuri guvernamentale, menite a
asigura suport popular pentru regim. Fără nici o îndoială, anul
1964 se încheie pentru regimul RPR cu o popularitate mai
extinsă decât oricând în istoria sa. Crăciunul, din acest an,
pare a simboliza o creștere a speranțelor românilor față de
felul în care actualele politici guvernamentale încep să aducă
îmbunătățirea așteptată în modul lor de viață.
John P. Shaw
Consilier al Ambasadei
■
Note:
1.	William A. Crawford to Department of State, (info.
Belgrad, Berlin, Bonn, Moscova, Londra, Paris, Praga, Sofia,
Varșovia, Viena, Munchen), Airgram 281, 5 martie 1965,
National Archives Record Administration, Record Group
59, Political Affairs, Rum/US, Pol. 2, box. 2621.
2.	John P. Shaw to Department of State, Airgram 207,
23 decembrie 1964, Record Group 59, Political Affairs,
Rum/US, Pol. 2, box. 2621.
30
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ex-abrupto
Viața la țară
Radu Țuculescu
Eo dimineață sticloasă. Soarele strălucește
vesel, chiar dacă puterea termică îi este încă
limitată. Păsărelele ciripesc zglobiu, găinile
cîrîie inconfundabil, cîte un cocoș își amintește,
sonor, cît este de viril. Vacile s-au adunat în
turmă taman sub ferestrele mele. Aerul răcoros
din cameră plus razele zîmbărețe ce pătrund
printre plantele din dreptul ferestrelor îmi
infuzează homeopatice doze de optimism. Mă
aflu la țară pentru un sfîrșit de săptămînă. Aici
sper să mă retrag într-o bună zi. La țară viața e
mult mai calmă, atmosfera mai puțin poluată
(chiar dacă viorelele - cu stupefacție am descope-
rit - nu mai au miros) iar la țară, după cum am
învățat, s-a născut veșnicia. La țară sînt grădini,
livezi, vii, păduri, dealuri și văi, cîini, oi și altele.
Laptele e adevărat iar brînza mereu proaspătă.
Țuica e și ea adevărată și vinul așijderea.
Mama soacră trebăluiește prin bucătărie.
Zdrăngăne cratițe și vase. Din cînd în cînd,
vorbește singură. Asta i se trage de la faptul că a
lucrat mult la oraș, a făcut naveta și s-a stresat. L-
a trezit pe tata socru, să dea drumul găinilor și să
aducă două găleți cu apă. Tata socru e un individ
înfiorător de calm, chiar dacă și el a făcut naveta,
pe vremuri. Înainte de a executa sarcinile trasate,
coboară rapid pînă în pivniță. Acolo are butoiașe
de diferite mărimi. Trage un gît, două, de țuică
plus o țigară. Întors cu gălețile pline în bucătărie,
mama soacră îl ceartă ușor, explicîndu-i că își dis-
truge sănătatea cu atîta alcool plus țigări. Tata
socru dă replica, zîmbind gras. Păi tu ai văzut că
și papa de la Roma a murit, după ce a suferit de
o mulțime de boli. Păi dacă el n-a dus viață
cumpătată, atunci cine? O fi avut mereu doctori
pe lîngă el, n-a făcut nici un fel de abuzuri și s-a
îmbolnăvit de o mie de ori... Replica nu primește
răspuns, se trece la alte subiecte. Cum Buni,
bătrînul cîine, iar a venit dimineața acasă mușcat
zdravăn. Pentru că prostul mai umblă după
femele la vîrsta lui. Apoi, subiectul Jiga. Bătrînul
Jiga, paralizat pe trei sferturi, în vîrstă de 70 de
ani, aflat în fața porții, de două zile! De cînd se
făcu vreme frumoasă, zice tata socru. Povestea
(adevărată) e următoarea: Jiga se iubea cu Ana, de
tînăr. Dar era însurat și cu doi copii. Asta nu-l
împiedica să se drăgostească cu Ana și să stea mai
mult pe la casa ei, s-o ajute la gospodărie. În
urmă cu cinci ani, soția lui Jiga a murit. El s-a
mutat la Ana și cam după o lună a paralizat.
Trebuia hrănit și schimbat ca un bebeluș. Ana nu
a mai suportat chestia asta și a tot anunțat băieții
(acum maturi) să vină să-și ia tatăl înapoi. Ceea
ce nu s-a întîmplat, drept urmare Ana l-a pus pe
Jiga în uliță. Pe-un scaun. Să-l ducă ai lui la un
azil ori unde-or vrea. Încă nu a venit nimeni.
Doar cîinii vizitează, uneori, picioarele scaunului.
În rest, păsărelele ciripesc la fel de zglobiu ca altă-
dată iar soarele se screme să încălzească plăcuta
dimineață de primăvară.
■
tutun de pipă
A treisprezecea
Alexandru Vlad
Mai mult ca sigur că există oameni care nu ies
din casă înainte de a fi ascultat horoscopul la una
din emisiunile matinale de "specialitate", previziu-
nile pe care le formulează o puștoaică așezată
uneori în fața unei complicate scheme cabalistice,
sau în fața unei hărți stelare, peste care se supra-
pun figuri geometrice complicate. Fata nu e
îmbrăcată oricum, mărgelele sau cerceii ei nu sunt
oarecare. Ochii îi sunt dați cu beladonă. Chiar
frizura sa poate fi specială. Poate că doar și-a pier-
dut noaptea prin localuri ascunse și n-a apucat să-
și dreagă ținuta răvășită. Dar ea este un fel de
preoteasă matinală pe care o ascultăm prefăcându-
ne că facem altceva înainte de-a ieși din casă să
mergem la serviciu. De exemplu ne căutăm gean-
ta, sau mai turnăm din ibric în ceașca de cafea.
Vocea titularei de rubrică trebuie să fie și ea spe-
cială, eventual răgușită. Ne va spune că vom
primi vești de vreun fel, că vom semna un con-
tract avantajos, că vom avea o zi bună din punct
de vedere sentimental, ne sfătuiește să ne ținem
firea și să nu răspundem la provocări. În general
nu se anunță catastrofe: în caz că acestea se
împlinesc vom considera prevestitoarea ca fiind ea
însăși vinovată, în caz că nu se împlinesc o vom
considera a nu fi mai mult decât o Casandră iste-
rică. Vom scrie s-o schimbe de pe post! Ne-a pus
pe jar pe degeaba, ne-a făcut să ieșim din casă
încruntați, să ezităm prea mult înainte de-a ridica
receptorul telefonului de pe birou tocmai când a
sunat șeful. Și până seara vom rămâne precauți și
cu o senzație de frustrare.
Aruncăm o privire pe coloana de însemne
zodiacale prezentă în orice ziar. O căutătură
fugară, așa cum ne uităm și la buletinul meteo al
zilei. Sau vom face chiar o combinație între astea
două. În privința sănătății ni se spune s-o îngri-
jim, în unele zile mai mult decât în altele. Putem
pune în buzunar câteva pastile, ne luăm tensiunea
zodie
cu aparatul special cumpărat pentru asta. Vom fi
atenți la tot ce ne iese în cale. Vom trece numai
pe la semafor, vom evita coloanele și nu vom
trece pe sub scările rezemate de pereți. O memo-
rie ancestrală ne ține încă victime acestor
douăsprezece semne indiferent de educația noas-
tră științifică, decenii de educație materialistă sunt
date uitării mai spre bătrânețe. Pentru că indife-
rent ce spune horoscopul, mai există zilele de
marți, cele de vineri, zilele de treisprezece, există
pisici negre care traversează aleile prin fața noas-
tră, hornarii aducători de noroc sunt tot mai rari.
Nici eu nu fac excepție, ba mai adaug la toate
aceste semne și pe vecina care-mi este cea mai
antipatică și care deschide totdeauna ușa când
trec, coborând scările, prin fața ei.
O pisică neagră de pe una din aleile pe care
ies eu de la bloc spre bulevard trecea totdeauna
ca din pușcă prin fața mea, ieșind de sub o
mașină înțepenită în noroiul parcării, oprindu-se
scurt să-mi arunce o privire, și dispărând sub
mașina de peste drum. Neagră ca păcura și cu
ochii galbeni. Până seara uitam de ea, și nu mai
știam care din ghinioanele de peste zi i s-o fi
datorând. Într-o zi, probabil de frică să nu mă
scape, țâșni exact sub un taximetru care se întâm-
pla să vină în viteză. A rămas presată definitiv pe
asfalt, ca umbra unei pisici zburătoare. Nu m-am
simțit mai norocos din clipa aceea. Probabil e un
ghinion și pentru pisici să traverseze strada tam-
nesam, prin fața unor taximetre galbene.
Cu ani în urmă, mă aflam în somptuoasa sală
de protocol a unor pivnițe celebre din Basarabia,
Krikova după câte-mi amintesc. Parchetul era de
stejar, masa lungă era cu inserții de nuc, fotoliile
erau din piele, iar lumina indirectă cădea din
lucarne savant încastrate în ziduri. Sticlele erau
lungi, puțin prăfuite și cu etichete sobre pe care
puteam vedea bănuții unor medalii de la com-
petițiile internaționale. Am văzut cum cei de
lângă mine, după ce admirau căderea luminii în
licoarea din pahar, gustau pe îndelete și lăsau
miraculosul lichid să alunece încet pe gât,
ridicând privirile în sus ca păsările când se adapă.
Am făcut la fel și am dat cu ochii de însemnele
stilizate ale zodiilor, bătute în aramă și fixate pe
peretele din fața mea. Am căutat din priviri Leul
și nu l-am găsit datorită excesului de stilizare. Le-
am luat de la stânga la dreapta și de la dreapta la
stânga cu același rezultat. Am avut un sentiment
de incertitudine și neliniște cosmică. Gustul tani-
nos al vinului se amplifică, circulația mi se acce-
leră și apoi mi-am dat seama că sunt pe cale să
mă înec: treisprezece! Adică erau treisprezece
semne zodiacale. Am schimbat vinul roșu cu unul
alb și am numărat din nou, apoi le-am luat pe
rând, zodie cu zodie, așa cum se aflau ele - într-o
învălmășeală circulară. Trebuia mai multă metodă
și probabil mai multe pahare de vin ca să mă
edific. Și cu acea claritate a minții pe care numai
vinul gustat cu finețe o dă am constatat că prin-
tre zodiile cunoscute se afla și chipul lui Gagarin!
Evolua printre ele ca printre aștri. Și atunci mi-am
adus aminte că în copilărie visasem să devin avia-
tor. Crezusem că m-am născut sub această a treis-
prezecea zodie. Soarta, dacă există, mă urmărise
până aici, știa că voi sta la un moment dat pe
acest fotoliu, cu un pahar de vin în mână.
Și atunci am înțeles că zodiile sunt întotdeau-
na douăsprezece plus una, cea pe care o căutăm
și abia dacă n-o găsim ne mulțumim ca toată
lumea cu cele din ziarele și revistele consultate în
fugă înainte de-a ieși din casă și a pleca, pe ace-
leași alei care dau în aceeași stradă, la serviciu.
■
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
31
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
aspiratorul de nimicuri
Lovitura evoluționistă,
presa din autobuz
si grădina întrebărilor imbecile
Mihai Dragolea
Precum mulți dintre compatrioți, încep ziua
alunecând la șes cu liftul; așa, într-o
dimineață, după aterizare, am privit spre
cutia poștală și am văzut acolo ceva portocaliu.
M-am apropiat încet, prin micul hublou decupat
în placaj, părea o bombă partinică, prea era porto-
calie; când colo, am descoperit o broșurică, ceva
mai mare decât un pachet de țigări; sub titlul-
întrebare "Ai fost vreodată forțat să accepți
evoluționalismul?" sunt șase desene de capete, trei
de maimuță, trei de om; între coperți, vreu 20 de
foițe cu text și desene întruchipând plante și ani-
male; mereu apare chipul unui nene savant, când
cu, când fără ochelari, explicând ceva, desigur în
legătură cu evoluționismul. Așa, uitându-mă la
broșurică, am pierdut vreo două minute, destul ca
să pierd autobuzul. Mai să mă apuc din nou de
citit cărțulia, dar a apărut omul de autobuz, un
individ pe care-l întâlnesc din când în când, în
stație, cel care-mi povestește, până la destinația
comună, cam tot ce i se pare lui interesant în
presă, omul care știe și explică tot, e ca un fel de
manual viu și nevătămat de făcut și pierdut afa-
ceri. În dimineața cu broșurica, omul mi-a
povestit cum a clacat o afacere cu var; el a pri-
ceput cum că ar fi nevoie de așa ceva, a găsit și
un partener străin, să-i dea acela utilajele necesare
obținerii varului; totul s-a dus pe apa sâmbetei
când a fost să găsească un amplasament, n-a dat
decât peste primari bătuți în cap, degeaba le-a
explicat el ce viitor luminos ar putea avea cu
varul, n-a mers; dar tot a mers ceva, că s-a dus
prin cea străinătate, la partenerul cu utilajele. Așa,
a mai văzut și el ce se petrece prin lume și tare
mult l-au impresionat studiourile de radio și tele-
viziune tip apartament. Și tocmai când îmi expli-
ca el mai cu amănunte cum e cu studiourile
apartament, ce afacere de soi e să ai așa ceva, toc-
mai am ajuns la destinație, ne-am văzut fiecare de
treabă, dar eu am rămas nelămurit, asemeni afac-
erii cu var a energicului om din autobuz.
După-amiază, de soare și oboseală, m-am oprit
să beau o cafea într-o grădină de vară mai dom-
noasă, frecventată de doamne și domni din lumea
bună, în general eleganți și foarte civilizați; în plă-
cutul zumzet general, am aflat, mai la umbră, o
masă, am comandat cafeaua și, aducându-mi
aminte de ea, am scos broșurica evoluționistă,
mai ales că pe mine nu mă forțase nimeni să
accept evoluționismul; am recunoscut câteva per-
soane pe la unele mese, serveau diverse, mă bucu-
ram de liniște pentru lectură. Și ce citesc, pe două
pagini, printre desene: pe o pagină "Planta de
mare care răsuflă se presupune că este strămoașa
vertebratelor"; de la plantă la "peștele modern" (și
ăsta e desenat, seamănă cu un guvid) scrie așa:
"Lipsesc sute de mii de legături între nevertebrate
și vertebrate"; recunosc, m-am zăpăcit teribil,
naufragiat printre ne-și vertebrate, dar mirat că
savantul n-a descoperit decât o plantă răsuflă-
toare; am alergat la pagina următoare, unde omul
descoperă ceva de toată minunea: "Toate categori-
ile mai evoluate de lucruri vii, cum ar fi neverte-
bratele complexe, peștii, amfibienii, reptilele, rep-
tilele zburătoare, păsările, liliecii, primatele și
omul, apar dintr-o dată". Apoi, să mi se taie răsu-
flarea: toți am ajuns la categoriile "mai evoluate
de lucruri"; și nu orice fel de lucruri, ci "lucruri
vii". Ehei, cândva am fost și noi serioși, adevărate
lucruri vii, nu ca acum, amărâte ființe strâns
interesate de ce mai face guru național. Și așa,
rumegând constatările savantului, aud zumzetul
mătăsos al grădinii de vară sfâșiat de o întrebare
larg strigată: "Ce, tu, ai fost să te urinezi?!" Am
tresărit și-am văzut că retorica întrebare provenea
de la o individă, și era adresată unei colege de-ale
ei, știam că lucrează, amândouă, la aceeași insti-
tuție. După cum arăta cea cu întrebarea, da,
savantul avea dreptate, în grădina de vară o între-
bare imbecilă dovedea că avem în jur destule
"lucruri vii".
■
nopți °i zile
Un examen ciudat
IUI Mihai Bărbulescu__________________________
Cu câteva zile în urmă ziarele au anunțat
că la un concurs pentru ocuparea a 614
posturi de magistrați s-au prezentat 825
candidați, din care unul singur a reușit, și acela cu
o notă la limită. S-a menționat că "modalitatea
examinării a fost o premieră, pentru că toți candi-
dații au fost lăsați să rezolve spețele cu legislația
pe masă. Spre deosebire de alți ani, au fost intro-
duse însă și două noi materii, Convenția
Europeană a Drepturilor Omului și Organizarea
Judiciară, care se pare i-au încurcat de tot pe can-
didați".
Stupefiant este că la un concurs aproape lipsit
de concurență, unde puteau - teoretic - să
reușească 614 candidați (din 825), reușește un sin-
gur candidat! Numai pentru nesimțiți este un fapt
divers. Când cei chemați să hotărască mâine soar-
ta semenilor lor ajung în această situație, este nor-
mal să ne punem întrebări cu privire la pregătirea
candidaților și la organizarea concursului.
Așadar: candidații au avut de rezolvat spețe cu
legislația pe masă, un lucru cuminte. Nu li s-a
cerut să învețe pe de rost textele de lege. Un
judecător, un procuror, se duce oricum la legis-
lație, doar n-o să se încreadă atât de mult în pro-
pria-i memorie. S-au introdus "două noi materii".
Ne-am plictisit de cât auzim despre Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, numai candi-
dații la magistraturi n-au auzit. Cât privește
"Organizarea Judiciară", bănuiesc că o fi având
vreo legătură cu magistrații, că doar nu-i
"Organizarea Grădinilor Botanice". Totuși, între-
barea este dacă a fost anunțată din timp introdu-
cerea celor două noi materii. Apoi, prin târg se
vorbește că nu toți candidații au știut că pot avea
asupra lor legislația. Desigur, prin prisma rezul-
tatelor concursului, nu pare să fi avut vreo impor-
tanță dacă aveai ori nu pe masă codurile de legi.
Dar, pentru corectitudine, că tot suntem între
oamenii legii, era importantă egalitatea (formală)
de șanse a tuturor concurenților. Un proces se
amână (mai ales când judecătorul n-are chef să
judece, ori nu știe ce soluție să dea într-o cauză
mai complicată) pentru cel mai neînsemnat
motiv: se putea proceda similar și la acest con-
curs.
Poate că rezultatul dezastruos al concursului
(cu o excepție, care reperează onoarea breslei!)
reflectă obiectiv neștiința candidaților. Atâta știu,
atâta au învățat pentru a-și lua diploma universi-
tară. Spre finalul anilor '80 cele trei facultăți de
Drept din țară scoteau două sute de absolvenți
anual. În anii '90 "Dreptul" era absolvit anual de
zece mii de studenți. O asemenea masificare a
învățământului superior (nu numai la Drept!) pro-
duce, obiectiv, scăderea exigenței, scăderea nivelu-
lui de pregătire al studenților. Poate că rezultatul
concursului este momentul adevărului. Cu zece
mii de "juriști" se îngroașă anual rândul celor
care visează la un post foarte bine plătit ca magis-
trat, excelent ori de-a dreptul revoltător de bine
plătit (în mijlocul sărăciei generale) ca avocat ori
ca notar. Examenul despre care a fost vorba
spune ceva despre pregătirea lor? Rezultatul exa-
menului e de râs? e de plâns?
Poate că subiectele de tratat, spețele de rezolvat
etc. au fost imposibile și că gradul de dificultate a
fost atât de mare, încât și celor mai competenți
magistrați din țara aceasta, cu cea mai mare expe-
riență, le-ar fi creat probleme. Așa spune majori-
tatea concurenților. Și oricare va fi fost pregătirea
concurenților, este de necrezut ca doar un singur
candidat din 800 să obțină o medie de trecere. În
primul moment, auzind de nu mai puțin de 600
locuri de judecători și procurori, am crezut că
România a redevenit "dodoloață" și eu n-am știut.
Dar, mă rog, se crede că procesele nu vor mai dura
10-12 ani, pentru că vor fi mai mulți judecători. Se
crede. De aceea unii au creat posturile. Dar, după
cele întâmplate, ai sentimentul că alții n-au dorit
ocuparea acestor posturi. Și atunci te întrebi, de ce-
au mai organizat concursul?
Și acum al treilea poate, singurul important:
poate cei care pregătesc pe viitorii juriști, cei care
organizează concursurile și cei care îi angajează
pe magistrați au ceva să ne spună? Ca să nu cre-
dem că poate când doi se ceartă (Ministerul
Justiției și Consiliul Superior al Magistraturii) al
treilea pierde.
■
32
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
De la Russel Banks
la Victor Erofeev
|||| ing. Licu Stavri___________________________
•Russell Banks, unul dintre romancierii americani
de frunte ai noii generații, cunoscut la noi prin
traducerea romanelor Deriva continentelor (la
Univers) și Dulcea lume de după (la Polirom), și-a
publicat la Harper Collins cea de a zecea carte,
intitulată The Darling. Spre deosebire de
romanele anterioare, care se petrec în lumea
micilor așezări din Noua Anglie, ultimul se ocupă
de instabilitatea și mașinațiunile politice dintr-un
stat african creat de americani: Liberia. Eroina,
Hannah, este o teroristă șic, membră a organiza-
ției Weathermen, care, ajunsă în Liberia, se căsă-
torește cu un membru al guvernului condus de
sergentul Samuel Doe, întemeindu-și o frumoasă
familie. Șeful statului însă, obsedat de ideea con-
spirației, o obligă să se întoarcă în America, unde
Hannah începe să facă jocul Departamentului de
Stat, care dorește înlocuirea lui Doe cu rivalul
său, populistul Charles Taylor, întemnițat în
Massachusetts, pe care Hannah îl eliberează.
Revenită în Liberia, femeia trece prin încercări
dramatice pentru a-și salva familia în timpul
sângerosului război civil la declanșarea căruia
chiar ea a contribuit, încheie săptămânalul The
Economist rezumatul consacrat acestui roman
politic, în fundalul căruia recunoaștem eveni-
mente și personalități reale.
•Noul roman al autorului australian Thomas
Keneally (Lista lui Schindler), The Tyrant's Novel
(Romanul tiranului), etalează direct influența lui
Orwell. Într-un imaginar stat totalitar, dictatorul
îi cere romancierului-narator să scrie o carte pro-
pagandistică prin care să ilustreze idei diametral
opuse idealurilor în care crede. Keneally scrie ca
să descopere cât de departe poate fi silit să
meargă un om cu trădarea convingerilor sale, dacă
îi este amenințată însăși existența.
•Ultimul volum de nuvele al lui John Barth - con-
siderat un scriitor reprezentativ pentru postmoder-
nismul american - poartă titlul The Book of Ten
Nights and a Night (Cartea celor zece nopți și o
noapte). El începe cu invocarea muzei de către un
bătrân scriitor, Graybard, care o întreabă ce se va
întâmpla cu seria de unsprezece povestiri pe care
dorește să le publice după ce atacurile de la 11
septembrie 2001 au schimbat viața americanilor.
Răspunsul muzei este că multe povestiri nemuri-
toare au fost izvodite în vremuri de restriște - vezi
Decameronul. Recenzentul din TLS al cărții
remarcă fascinația lui Barth față de povestirile
înseriate, formulă folosită de el și în volumele
Lost in the Funhouse (Rătăcit prin bâlci) și
Chimera (Himera).
•Aflăm din Le Monde des livres că asociația edi-
torilor și librarilor germani, Borsenverein, a insti-
tuit un Deutscher Buchpreis, care, dincolo de
ambiția de a deveni un Booker sau un Goncourt
german, dorește să încurajeze promovarea cărții
germane în lumea întreagă. Decernat anual cu
ocazia Târgului de Carte de la Frankfurt, acest
premiu poate fi, deci, acordat oricărui roman
redactat în limba germană, indiferent de țara în
care este publicat. Premiul cel mare are valoarea
de 25.000 de euro, iar fiecare dintre ceilalți cinci
finaliști va primi 2.500 de euro.
•La Centre d'art contemporain din Geneva s-a
vernisat expoziția de fotografii a artistei iraniene
Shirana Shahbazi. Ceea ce este straniu, remarcă
ziarul La Tribune de Geneve, este că, deși făcute
în Iran, China sau Statele Unite, fotografiile
iraniencei nu poartă pecetea locului ci degajă,
toate, un aer de mister, ca și cum lentila aparatu-
lui ar fi surprins o realitate secundă, imposibil de
perceput cu simțurile.
•Alexandre Najjar este unul dintre cei mai
cunoscuți scriitori libanezi de azi. Născut în 1967
la Beirut, într-o familie de creștini maroniți, a stu-
diat științele juridice la Paris, specializându-se în
dreptul financiar. Astăzi conduce o firmă de avo-
catură la Beirut, fiind și consilier al Ministerului
Culturii. Este autorul a 15 cărți: poezie, romane
istorice, nuvele, o biografie a lui Khalil Gibran
etc. A șaisprezecea operă a sa, apărută recent în
limba franceză la editura Plon, se intitulează Le
Roman de Beyrouth și trece în revistă, cu
mijloacele ficțiunii, o jumătate de secol din istoria
agitată a țării sale. Există în acest roman, spune
cronicarul lui Le Monde des Livres, tot ce trebuie
pentru a-l face palpitant: o saga de familie, eveni-
mente istorice, povești de iubire, aventuri militare,
dar, mai ales, o meditație asupra soartei individu-
lui în istorie. Naratorul-protagonist este un ziarist
născut în 1923 care, la sfârșitul secolului XX,
aproape orb, rememorează istoria Libanului așa
cum este oglindită de destinele membrilor familiei
sale, ajungând la concluzia că farmecul Libanului
a supraviețuit, cu toate vicisitudinile istoriei, și că
o țară nu moare când este ocupată, ci numai
când cultura ei este distrusă.
•Victor Erofeev, unul dintre scriitorii ruși la
modă, a devenit cunoscut în mediile literare după
ce, în 1979, a publicat la Moscova, împreună cu
încă alți douăzeci de autori, almanahul Metropol,
care s-a sustras cenzurii și a circulat într-un tiraj
restrâns. Erofeev și Evgheni Popov, cei mai tineri
contribuitori la almanahul Metropol, au fost
excluși atunci din Uniunea Scriitorilor Sovietici și
li s-a interzis să publice în URSS timp de mulți
ani. Acum i-a apărut în Franța, la Plon, romanul
autobiografic Ce bon Staline (Acest bun Stalin), al
căruzi protagonist este tatăl lui Victor, adjunct al
ministrului afacerilor externe Molotov și interpre-
tul de limba franceză al lui Stalin, ulterior consi-
lier cultural la Paris și ambasador la Viena. Figura
tatălui (și a "tătucului") ocupă deci un loc central
în acest roman, care, după cum spune Le Monde
des livres, arată cum fiul și-a ucis tatăl din punct
de vedere politic, publicând în Metropol schițele
dizidente.
•Vârsta de 70 de ani era considerată foarte înain-
tată pentru un jazz-man. Astăzi, însă, mulți muzi-
canți își continuă activitatea și după acest prag
biologic. Dave Brubeck, controversatul pianist al
anilor 1950 - 1960, va împlini anul acesta 85 de
ani, dar noul său CD, "Private Brubeck
Remembers", îl arată a fi în formă și în plină forță
creatoare. La împlinirea vârstei de 70 de ani,
pianistul sud-african Abdullah Ibrahim, considerat
urmașul lui Duke Ellington, a imprimat discul "A
Celebration", în care, în afară de pian, cântă și la
saxofon și la fluier de bambus. The Economist
arată că și ultimul disc din cele închinate
"operelor complete" ale lui Louis Armstrong,
"Satchel Mouth Swing", cu melodii compuse în
amurgul vieții, este un remarcabil succes.
■
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
33
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Hormonii au înnebunit la Cluj
M Adrian Țion_____________________________________
Când spectacolul de operă s-a simțit
amenințat de căderea în desuetudine, i-au
venit în ajutor regizorii de teatru care au
suflat un aer proaspăt peste prăfuite montări și
decoruri. Cazul reputatului coregraf belgian Marc
Bogaerts, venit în această primăvară la Teatrul
Național din Cluj să monteze un basm clasic, îmi
trezește bănuiala că și reprezentația teatrală tra-
versează o criză din moment ce e nevoie de o
intervenție "din afară" pentru a o revigora.
La această ipotetică previziune trimite, cred,
pe oricine, participarea la un asemenea angaja-
ment artistic precum cel inspirat din basmul
Frumoasa din pădurea adormită, demers de o
cutezanță frapantă, aparte, găzduit de Teatrul
Național din Cluj. Acum, chestiunea cu partici-
piul din titlu rămîne destul de confuză. Nu se știe
dacă "pădurea" (convențiilor teatrale?) a dormit o
sută de ani sau frumoasa prințesă trezită de un
sărut magic (titlul e destul de ambiguu în această
privință), dar fapt e că subtilul coregraf Marc
Bogaerts, în postură de regizor, a trezit la viață
energiile creatoare uimitoare ale colectivului într-un
mod exemplar. Cu toată aparența unui limbaj
compozit folosit în exclusivitate, adică inedit, cu
accente avangardiste chiar, aici au mai avut loc
astfel de experimente și cel mai la îndemână
exemplu, accentuat vizual, care îmi vine acum în
minte este Nunta lui Măniuțiu. Iată de ce Marc
Bogaerts a găsit la Cluj un climat propice pentru
materializarea viziunilor sale. Pe deplin mulțumit
de felul în care acest colectiv a răspuns solici-
tărilor, reputatul coregraf a afirmat: "Voi aveți aici
un mare potențial artistic, mai mare decât cre-
deți".
Conceput ca un basm pentru tinerii de peste
16 ani, spectacolul se axează pe dezvăluirea/
învăluirea misterului sexualității într-un joc extrem
de bine articulat, care pornește de la parodierea
duios-ostentativă a tramei și se extinde exploziv
în dans modern, muzică, mișcare, pantomimă,
Festival “Man.In.fest”
Radio Isotope
Un spectacol al Companiei CIE 13, din Antwerp,
Belgia
Compania CIE 13 (fondată de Rosa Mei) are
mai mult de 10 ani de activitate, timp în care a
realizat numeroase creații, concepute atît pentru
spații neconvenționale (pe străzile pietrute din
Edinburgh, o sufragerie în Antwerp etc.) cît și
convenționale (Teatrul Național din Guatemala,
Royal Gardens etc.).
chiar acrobații spectaculoase, limbaj nonverbal în
toată regula. Într-un cuvânt, curat miraj scenic,
coane Fănică! Pentru că ceea ce îmbină și com-
bină regizorul e cu adevărat fascinant. El constru-
iește frenetic, inspirat și sugestiv, scene de o rară
expresivitate, mult gustate de public. Pune linea-
ritatea story-ului în oglinzile multiplicatoare ale
sensibilizării de tip foarte actual. Astfel că
povestea Regelui și Reginei (dezbrăcați de fastul
decorativ ca în Henry Moore, sculptorul, sau
Eugen lonescu, dramaturgul) e povestea oricărui
cuplu care dorește un copil. Tevatura implicării în
cotidian, în socialul comun și tern, primește
accente când comice, când ironice, când grotești,
niciodată banale însă. De pildă, când Regina e
prinsă în chinurile facerii, Regele tocmai își
pregătește discursul. Lupta dintre sexe (persona-
jele Femei și personajele Bărbați, multe la număr)
se încheie cu înmormântarea de către aceștia din
urmă a idealului de a naște un băiat. Fata ajunsă
adolescentă este instruită în tainele amorului în
limbajul introdus în vorbirea curentă de utilizarea
calculatorului. Ea nu se mai înțeapă în fus (ce
arhaism îngrozitor în comparație cu tehnica de
calcul!), ci "adoarme" în urma unui accident de
automobil spre a se trezi sărutată, pentru că din
turnul unde găsește în basm pe bătrîna care
toarce ea scoate un vehicul bizar, simbol al
mașinismului care ne-a înrobit pe toți, pe ado-
lescenți în special. Nu lipsește limbajul medical
aplicat explicării ciclului menstrual. Detaliată ast-
fel, asamblarea limbajelor poate părea forțată, cu
aspect de puzzle sau colaj, dar pe scenă impresia
secvențială dispare în spatele vitalității de sub-
stanță a spectacolului, a jocului închegat, unitar.
Simpla numire a lui Ovidiu Crișan în rolul
Regelui echivalează cu un punct bine țintit.
Regizorul obține de la actor exact profilul dorit,
demitizant, tratat în tușă inocent-ironică, al unui
suveran lipsit de ținuta impozantă, dar cuceritor
prin jocul dezinhibat, care induce uneori senti-
Între 26 iunie și 3 iulie 2005 va avea loc la Cluj, în organi-
zarea Teatrului Imposibil, prima ediție a Festivalului
Internațional de teatru experimental "Man.In.Fest". Un fes-
tival cu participare exclusiv internațională, "pentru ca pub-
licul și specialiștii din domeniul teatral să-și poată face o
părere obiectivă despre ceea ce înseamnă teatrul azi în
lume", se specifică în argumentul organizatorilor.
Protagoniștii evenimentului sunt 11 companii teatrale din
opt țări europene și din SUA. Pentru a putea evalua anver-
gura acestui festival și pentru a sensibiliza eventualii spon-
sori, am considerat oportun să prezentăm companiile și
spectacolele participante. (Claudiu Groza)
În prezent - datorită performanțelor trupei,
aproape întotdeauna multinațională, direcției inov-
ative a producțiilor și prezenței constante pe mai
multe continente - compania este subvenționată
de foruri locale și naționale belgiene.
RADIO ISOTOPE este o creație a anului
2004, care folosește ca modalități de expresie
mijloace aparent incompatibile cu... teatrul: mu-
zică hip-hop, break-dance, arte marțiale, dansatori
și... spații industriale. Fostă vicecampioană mondi-
ală de wushu, cu diplomă MFA (University of
Michigan) în dans contemporan, Rosa Mei con-
mentul că ne aflăm la o repetiție oarecare. Deci
ni se dezvăluie, parcimonios, câte ceva din culise.
Ramona Dumitrean în Regina procreatoare urcă
în ierarhia rolurilor importante cu siguranța acto-
rilor devotați scenei. După alte acrobații răspân-
dite prin spectacole mai vechi, săriturile
Broscoiului Ruslan Bârlea nu mai surprind, dar
încântă pe toată lumea, inclusiv pe frumoasa
Prințesă mignonă Romina Merei, deșteptată din
somnul vrajei la vraja iubirii. Carabossa, stăpâna
sorții, primește în interpretarea excelentei Miriam
Cuibus coloratura misterioasă a unor Parce
străvechi, dar parcă ea trebuia să depene de pe
torcătoarele supranumerale la un moment dat
firele destinului. Deh, mai sunt și rupturi (de fire,
de idei), completate în imaginația spectatorului.
Salvatoare apare, în acest context al extremei fle-
xibilități narative tratate parodic, contragerea
Povestitorului la un simplu pretext de exhibare
pantomimică, moment minunat exploatat de con-
torsionistul Rareș Stoica de la Teatrul de Păpuși
"Puck". Dar greul spectacolului este dus de trupa
de dans modern care umple scena cu o
spumegoasă distribuție a mișcării.
Feeria oferită cu atâta dezinvoltură și bun gust
de Marc Bogaerts vorbește de la sine despre
realele posibilități de îmbunătățire a limbajului
scenic, cu un aport din ce în ce mai bogat primit
dinspre vizual, în care "pot exista elemente de
dans clasic, circ sau gimnastică, imagini video"
etc. Mergând pe mâna strălucitului coregraf de
talie europeană ai tot mai acut senzația că textul
devine treptat o bagatelă sau o atelă care susține
brațul și osul noii șăgălnicii într-ale expresivității,
de mare forță latentă și cu impact clar asupra
publicului (în special tânăr). Studiul aplicat în
Frumoasa din pădurea adormită năvalnicelor stări
ale adolescenței legate de sexualitate dă impresia
că, în această întârziată primăvară, hormonii au
înnebunit la Cluj și-au irupt pe scenă ca să
danseze hora vieții. Numai la Cluj?
■
struiește un spectacol care e imposibil de încadrat
într-o categorie anume, într-un stil sau o direcție.
Asemeni unui puzzle, surprinzînd la fiecare nouă
secvență, Radio Isotope se dez-ordonează pe mai
multe paliere ale discursului, lipsa unei povești
propriu-zise fiind suplinită prin forța conceptului
care îi servește drept cadru: instabilitatea atomică
și emisia de particule care, în medicină, este
folosită pentru a detecta celulele cancerigene din
corpul uman. În cazul spectacolului, corpul uman
devine unul social - spațiul industrial abandonat -
iar radiațiile, veritabile "fantome ale muncitorilor"
de altădată, părți integrate în marele mecanism pe
care l-au generat. Spectacol marcat de interacțiune
violentă și ruperi de ritm, alternanțe energetice,
Radio Isotope are parte de aprecieri critice
aproape... radioactive atît în Europa cît și în
Statele Unite:
Un spectacol de o finețe și virtuozitate
uluitoare - Brian Cooper, în The Stage, Londra;
Rosa Mei inventează un vocabular al mișcării
bazat pe conceptualizare și cerebralitate - Lisa Jo
Sagolla, în Backstage, New York;
Rasdio Isotope este un spectacol pe care
nimeni nu-și poate permite să-l piardă - Antwerp
TV.
■
34
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
34
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
De-a v-ați ascunselea
M loan-Pavel Azap___________________________
O distribuție care îl are în capul listei pe
Robert De Niro nu poate decât să atragă
atenția asupra filmului propus spectato-
rilor (deși nu toate filmele lui De Niro de ridică
la nivelul lui... De Niro!). Și filmul regizorului
John Polson chiar promite în prima jumătate. De-
a v-ați ascunselea debutează, oarecum anacronic
pentru un thriller, cu o sinucidere. Viața familiei
Callaway este bulversată de sinuciderea doamnei
Alison Callaway (Amy Irving). Cel mai afectat de
moartea lui Alison pare a fi copilul acesteia,
Emily (Dakota Fanning), o fetiță de zece ani,
drept care tatăl, David Callaway (Robert De
Niro), hotărăște să părăsească New York-ul și să
se mute la țară, într-o casă relativ izolată unde
speră ca Emily să uite tragedia și să fie "recupe-
rată". La scurt timp după mutarea în noua
locuință, în viața lui Emily își face apariția un per-
sonaj misterios, Charlie, singurul prieten al fetiței,
personaj pe care nimeni nu-l vede și pe care
David, psiholog de meserie, îl consideră rodul
imaginației fetiței, aflată, crede el, încă în stare de
șoc. Emily se izolează tot mai mult, refuză con-
tactul cu alți copii și, până la un punct, pare feri-
cită în compania lui Charlie, spre îngrijorarea lui
David.
Cum am spus, în prima jumătate a filmului
tensiunea se acumulează treptat, povestea, bine
condusă regizoral, este ținută în frâu, creând chiar
și un oarecare suspans. Urmează alte câteva
minute bune previzibile, în care acțiunea (atâta
câtă e) trenează, își face apariția un personaj nou,
Elizabeth (Elizabeth Shue), o tânără proaspăt
divorțată, cu care David începe o vagă idilă, apar
sau revin, mai mult sau mai puțin motivat, alte
câteva personaje secundare: doi vecini, șeriful din
mica localitate, medicul curant al lui Emily.
Filmul își anulează promisiunile pe ultima sută de
metri, când acțiunea se precipită și cadavrele
încep să curgă (patru morți, dacă numărăm și
pisica familiei Callaway!). Nu cadavrele deran-
jează într-un thriller, ci modul în care crimele
sunt "puse în pagină". Iar aici regizorul John
Polson apelează la cele mai facile mijloace:
întuneric, noapte, peșteri pline de apă, cuțite etc.
(Totuși, ni se face o "concesie": personajul negativ
odată ucis, mort rămâne, nu mai revine într-o
ultimă "spectaculoasă" și initilă apariție.) Toate
acestea pentru a afla că este vorba de o dedublare
a personalității, asasinul fiind nu fetița, așa cum
suntem lăsați să credem o vreme, ci... rămâne de
văzut cine! Robert De Niro își joacă onorabil par-
titura, dar fără a se pierde prea mult cu firea.
Remarcabilă este interpretarea puștoaicei Dakota
Fanning, care uneori își eclipsează partenerii.
De-a v-ați ascunselea se vrea un thriller psiho-
logic. Reușește acest lucru doar în măsura în care
personajul David Callaway este psiholog de
meserie. În memoria spectatorilor români va
rămâne, cel mult, drept primul film de pe
ecranele noastre care propune două variante de
final. Din păcate, cele două variante ale filmului
rulează doar la multiplexul bucureștean. Cinefilii
din restul țării vor vedea doar un singur final,
cum le-o fi norocul...
■
1001 de filme °i nopți
1. Lumiere
Marius Șopterean
Orice început se scaldă într-o aură de mis-
ter. De exemplu Europa. Nimeni nu
poate preciza cărei făpturi umane i se
datorează începuturile continentului nostru. Sigur,
există mituri, legende, povești care abundă în
nume eroice. Dar despre nici unul dintre ele nu
putem fi siguri. Altfel stă situația în privința
Americii. Avem un an sigur: 1492, și un nume la
fel de sigur: Cristofor Columb. Acesta a fost un
european pasionat de arta navigației. El a fost
sigur că, mergând spre vest, va ajunge în Indii.
Dintr-o eroare, între temerarul navigator și Indii s-
a suprapus un alt pământ...
După multe sute de ani de la acest teribil
eșec, spre sfârșitul secolului XIX, un francez
pasionat de fizică și fotografie avea, se spune, un
hobby: viața lui Cristofor Columb. Acest francez
îl diviniza pe Columb. Fiind un savant, un tip
extrem de echilibrat, rațional și exact în tot ce
făcea își permitea din când în când să citească, în
rarele lui ore de odihnă, jurnalul lui Columb. Își
permitea să alerge împreună cu celebrul navigator
pe întinderile Atlanticului. Așadar își permitea să
viseze. Dar când revenea din reverie căuta să facă
în așa fel încât să poată anima fotografia. Căuta
să redea fotografia în mișcare. El se numea Louis
Lumiere.
Dacă pentru prima fotografie, realizată în
1823, lui Niepce îi trebuiseră 14 ore de pozare, în
următorii ani s-a pus problema nu numai a
scurtării timpului de expunere dar și a mișcării
imaginii surprinse. Practic animația mișcării s-a
petrecut în 1851 în atelierele fotografilor europeni
dar, după asidue căutări în care au fost implicați
renumiți inventatori ai epocii (Marey, Murbidge,
Edison etc.), abia în martie 1895, Louis Lumiere
inventa un aparat de surprindere a mișcării și,
totodată, de redare a ei, numit cinematograf.
Ieșirea din uzinele Lumiere..., Intrarea trenului
în gara..., Dărâmarea unui zid..., Femei care ard
ierburi..., Ieșirea unei bărci din port sunt primele
filme ale lui Lumiere. Întocmai ca pe vremuri pic-
torii, mai aproape de Lumiere fotografii, iată-l și
pe Lumiere luându-și aparatul în spate, ieșind cu
el în exterior, așezându-l pe un trepied și aștep-
tând. Oricât ar fi viața de plictisitoare ceve-ceva
trebuia să se întâmple. Iar datoria aparatului
numit cinematograf era să surprindă. Și iată că
aparatul lui Lumi ere așezat în fața uzinelor
Lumiere ne arată cum ies muncitorii la sfârșitul
orelor de lucru. Cum, într-un alt film, într-o gară
obscură, La Ciotat, intră un tren, oprește și, extra-
ordinar, din el coboară călători care pleacă fiecare
încotro. Cum pe un câmp câteva femei ard ier-
buri și, inexplicabil, rotocoalele de fum se ridică
la cer. Cum într-un mic port o barcă iese în larg
la pescuit înfruntând spectaculoasele valuri ale
oceanului. Și cum la toate acestea, spectatorii
anilor 1895 asistau într-o tăcere ruptă doar de
exclamații de spaimă, uluire și fascinație. Toate
acestea aveau un singur numitor comun:
mișcarea.
Așadar la sfârșitul secolului al XIX lumea, prin
cinematograf, descoperea uluită mișcarea.
Mișcarea valurilor, mișcarea frunzelor, a
trenurilor, a oamenilor. Realitatea căpăta o cu
totul altă perspectivă. Ea nu mai stătea înghețată
ca în pictura realiștilor sau în obiectivul aparatului
de fotografiat ci trăia într-o seducătoare mișcare.
Imediat operatorii lui Lumi ere, fascinați de
invenția numită cinematograf, au părăsit Franța și
au invadat Europa. Astfel s-a născut un nou lim-
baj, un nou cod de citire a realității. Lumiere și
operatorii lui au pus bazele actualităților (a știrilor
de astăzi), a documentarului, a reportajului.
Curând aceștia au descoperit că o dată cu lumea
și aparatul de filmat trebuie să se miște. Au
apărut astfel primele travelinguri și primele mon-
taje dramatice ale diferitelor evenimente mon-
dene, sociale, politice etc. Prin cinematograf
Europa alerga cu putere înainte și se pregătea să
intre în secolul XX. Părea să renască, iar locomoti-
va istoriei înainta eroic. Nu și cinematograful.
Nu se mai putea inventa nimic. Totul părea să fie
spus în materie de cinematograf... Obosit și aflat
către sfârșitul vieții, Louis Lumi ere declară că "cin-
ematograful nu are nici un viitor"...
În orele dedicate lecturii, omul de știință
francez știa că, spre deosebire de el, Columb era
un visător. Visătorii sunt marii descoperitori.
Visătorii sunt marii eroi. Eroii creează miturile și
legendele, continentele și oceanele. În timp ce
inventatorii - în pragmatismul lor funciar - creează
acel ceva ce va fi ușor de depășit în clipa urmă-
toare. De aici, poate, disperarea lui Lumi ere. Și
poate singurătatea. Dar nu o disperare și nici o
singurătate duse până la capăt...
Poate să pară paradoxal. Columb nu ar fi exis-
tat fără Lumiere. Chipul și faptele navigatorului
portughez au ajuns la noi într-o măsură excepțion-
ală și datorită cinematografului. Fără Lumiere,
Columb ar fi existat doar în pictură și în literatu-
ra de gen. Figura lui nu ar fi fost reprezentată în
sute de pelicule de film documentar și de ficți-
une. Cu alte cuvinte, povestea lui Columb fără
cinematograf nu ar fi existat. Nu ar fi existat tre-
cutul, prezentul. Și nici viitorul.
Așa cum Columb nu a descoperit Indiile ci
America, așa și Lumiere s-a înșelat: el, la urma
urmelor, nu este un inventator ci un descoperitor.
Un Erou. Pentru că inventând cinematograful el a
descoperit de fapt o altă artă. A șaptea artă. O
artă în care, din nou paradoxal, Columb nu mai
este primul... El este un erou între alți eroi ai
umanității. Primul a fost doar el, francezul...
Totul a început la 1895. De atunci, prin cine-
matograf lumea merge înainte și înapoi. Așa cum
vrea povestea și creatorii ei...
■
TRIBUNA • nr. 63 • 16-30 aprilie 2005
35
Black Pantone 253 U
35
Black Pantone 7426 U
opinii
Mihaela Frunză Politică, autobiografie și literatură * 2
editorial
Ștefan Manasia: Biblioteca de la sat * 3
eveniment
Premiile Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din
România pentru cele mai bune cărți pe anul 2004 * 3
cartea
Maria Vodă Căpușan: Urma alege * 4
Oana Pughineanu: Despre scriitor și alți
demoni * 4
Ioana Cistelecan: Human nature 100% * 5
comentarii
Rodica Marian: Andrei Fischof: prefăcuta liniște
sau odele gândului pentru poemul nescris * 6
Dan Rujea: Tipologia imbecilului politic în opera lui
Eugen lonescu * 7
translații
Alexandru Jurcan: învățătura dezgustului pe o
platformă programatică " 8
imprimatur
Ovidiu Pecican: Pe când maneaua era poezie (II)* 9
telecarnet
Mircea Petean în dialog cu Gheorghe Grigurcu * 10
ochiul lecturii
Ștefan Melancu: “Blaga a murit interzis...”(1) *11
sare-n ochi
Laszlo Alexandru: Păcală învață istorie (I) * 12
incidențe
Horia Lazăr: Versailles (I) * 13
universitaria
M.S. Regele Mihai I: “M-am simțit todeauna
acasă când am intrat într-o universitate..." * 15
puncte de vedere
Uniunea scriitorilor și premianții ei clujeni* 19
poezia
Viorel Mureșan * 22
interviu
Antonio Rizzo: Cogniția umană și noile
tehnologii * 23
cultura civică
S.O.S. românii și româna din Ungaria * 25
școala
Adela Fekete: Literatura între competențe și
capacitate * 26
subcooltura
Oana Pughineanu: Țara Maggiernițelor * 27
filosofia
Silviu Szekely: De la precarizarea suveranității
la anormalizarea individului (II) * 28
historia
Virgiliu Țârău: Deschideri ale României spre
Statele Unite la începutul anilor ‘60 ai secolului
trecut (II) * 30
ex abrupto
Radu Țuculescu: Viața la țară * 31
tutun de pipă
Alexandru Vlad A treisprezecea zodie * 31
aspiratorul de nimicuri
Mihai Dragolea: Lovitura evoluționistă, presa din
autobuz și grădina întrebărilor imbecile * 32
nopți și zile
Mihai Bărbulescu: Un examen ciudat " 32
flash-meridian
ing. Ucu Stavri: De la Russel Banks la Victor Erofeev * 33
teatru
Adrian Țion: Hormonii au înnebunit la Cluj * 34
Festival “Man.In.Fest”: Radio Isotope " 34
film
loan-Pavel Azap: De-a v-ați ascunselea * 35
1	□□ 1 de filme și nopți
Marius Șopterean: 1. Lumiere * 34
muzică
Virgil Mihaiu: Un duo tânăr cu frumoase
perspective * 36
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989, nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
Un duo tânăr, cu frumoase
perspective
| Virgil Mihaiu
n faza extrem de tulbure prin care trece actual-
mente jazzul românesc, concertul de debut al
duo-ului Black and Tan aduce o rază de sper-
anță. Nu este vorba despre doi interpreți care s'ar
numi Black și Tan, ci despre talentații studenți ai
Academiei de Muzică "G. Dima" din Cluj, Nora
Denes și Sergiu Rad. Amândoi dispun de o exce-
lentă pregătire în domeniul muzicii clasice, Nora ca
violonistă, iar Sergiu ca pianist. Încă de la venirea
lor în Academie, acum trei ani, am încercat să le
valorific apetența pentru sfera improvizației,
invitându-i să urmeze Cursul de Estetica Jazzului
pe care îl susțin la numita instituție. Prin 2002 -
când emisiunea Jazzorelief, pe care o realizasem
timp de un deceniu la TVR Cluj, nu-mi fusese încă
"rasă" din grila de programe - apucasem să-i imor-
talizez pe peliculă pe acești interpreți de jazz
înnăscuți, împreună cu colegii lor Felix Moldovan
la baterie și Daniel Vesa la contrabas. Spiritul de
abnegație al operatorului Alexandru Marius a sur-
clasat condițiile de forță majoră în care lucram, ast-
fel încât filmările de atunci rezistă exigențelor de
azi. Însă programul prezentat la începutul
primăverii 2005 în Sala Studio a Academiei denotă
progrese pe toate planurile.
Publicul a savurat din plin un recital rotund,
echilibrat, chiar dacă încă foarte cuminte. Cei doi
studenți nu și-au propus să transgreseze câmpul
de acțiune al jazzului clasic, în care vioara ca
instrument solistic era dominată constant de
muzicienii francezi. Nora Denes se află încă sub
influența profundă a "modelului Grappelli", care a
funcționat ca reper suveran de-a lungul celei de-a
doua jumătăți a secolului 20. Din fericire, juna
violonistă (și vocalistă!) nu se mulțumește cu
asimilarea deplină a frazării tip Grappelli, ci
tatonează și modalitățile de diversificare a expre-
sivității în raporturile cu instrumentul dar și cu
improvizația vocală. Astfel, interpretarea fluentă
con arco este alternată cu picante pasaje în pizzi-
cato, sau sunetul plin cu cel stins în flageolet.
Piesele, fie ele dinamice sau lirice, reflectă stări
de spirit variate, infuzate cu binevenite doze de
optimism și accente humoristice. De remarcat
feeling-ul specific jazzistic demonstrat de Nora
Denes și Sergiu Rad, swing-ul lor contaminant,
claritatea și muzicalitatea expresiei. Între cei doi
interpreți există o reală alchimie creativă, acel
interplay fără de care combustia jazzistică nu se
poate produce.
Interesant de urmărit mi s'a părut și progresi-
va "încălzire" a protagoniștilor pe parcursul
recitalului lor. După un început marcat de emoții
și ezitări, piesele au devenit din ce în ce mai...
comunicative, culminând cu interpretarea celebru-
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 90.000 lei, 9 lei - trimestru, 180.000 lei, 18 lei - semestru,
360.000 lei, 36 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 144.000 lei, 14,4 lei - trimestru, 288.000 lei, 28,8 lei -
semestru, 576.000 lei, 57,6 lei - un an.
Persoanele interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str.
Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat poștal la adresa: Revista de Cultură Tribuna, cont nr.
R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
n r inii i r m1 ti ti r 411
Nora Denes, Sergiu Rad Iosif
lui standard gershwinian I Got Rhythm. Aici,
potențialul improvizatoric al celor doi s'a manifes-
tat plenar, cu acea lejeritate și relaxare specifice
autenticilor practicanți ai genului. Dexteritatea și,
totodată, profunzimea ideatică a modului cum
Sergiu Rad abordează claviatura ar putea face din
el un pianist redutabil, cu condiția ca această
înzestrare virtuală să fie rodată în cât mai multe
situații concertistice reale.
Cred că punctual vulnerabil al prezentei for-
mule rămâne, totuși, fragilitatea vocală a Norei
Denes (îndeosebi în pasajele de scat care ating
registrul acut). Probabil că asta s'ar putea rezolva
prin cooptarea, să zicem, a unui contrabassist de
factura amintitului Daniel Vesa, sau chiar prin
extinderea combinațiilor instrumentale (știu că e
vorba de un deziderat dificil de împlinit, în
condițiile actualei crize de jazzmeni).
Deocamdată, frumosul efort în duo a fost încu-
nunat de un binemeritat succes de public și
anunță certe perspective într'un domeniu pe cât
de minunat, pe atât de dificultuos. Să le urăm -
băimărencei Nora Denes și târgumureșeanului
Sergiu Rad - baftă și cât mai multe apariții
scenice care să confirme aceste prime impresii
pozitive.
■
36
Black Pantone 7426 U