-A- Black Pantone 253 U
TRIBUNA
5
REVISTĂ DE CULTURĂ • serie nouă • anul IV • 1-15 FEBRUARIE 2005 • 15.000 lei
Ilustrația numărului:
Fotografii de
Oana Pughineanu
Caragiale în poezia generației ‘80
Un eseu de Ion Pop
Interviu cu:
Vasile Fanache
O expoziție eveniment
Poezii de:
Mariana Bojan
Doina Ioanid
Călin Stegerean
Suprarealismul
în Belgia
Black Pantone 1797 U
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj,
CU SPRIJINUL
Ministerului Culturii și Cultelor
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Călin Felezeu
Monica Gheț
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Pavel Pușcaș
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Liviu Pop
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
bour
revista presei
Literatura de top
^JTetiția Ilea
A devenit deja o tradiție ca la sfârșitul
fiecărui an revistele literare să publice
diverse topuri și clasamente referitoare la
producția editorială a anului care tocmai se
încheie. Criticii literari se înverșunează să dea
note, să declare “Cartea anului”, “cele mai bune
cărți ale anului” etc. Câtă încredere poate avea un
cititor naiv în asemena ierarhii? Pentru că, dinco-
lo de doza de subiectivism, de simpatiile și
antipatiile fiecărui critic în parte, vom regăsi pe
aceste liste, cu mici excepții, doar editurile mari,
Humanitas, Polirom, Paralela 45 etc., ceea ce
spune multe despre probleme editurilor mici, care
adesea publica texte de valoare, izbindu-se însă,
fără greș, de problema difuzării. De multe ori,
difuzarea cade în sarcina autorului, dacă el are ce
difuza, din cele douăzeci-treizeci de cărți pe care i
le oferă editura în contul drepturilor de autor. Iar
criticii literari sunt și ei victimele prețurilor pro-
hibitive ale cărții, astfel încât ei nu reușesc, cel
mai adesea, să se pronunțe în deplină cunoștință
de cauză. În consecință, topurile pe care le pu-
blică revistele literare nu reușesc să fie nici măcar
orientative. Iată ce spune Irina Petraș, în “prefața”
clasamentului pe care îl propune în revista
Cultura: “Nu un top complet vă pot oferi: n-am
citit și nici măcar n-am răsfoit toate cărțile anului
2004. Nenumărate noi apariții nici nu ajung la
Cluj. Ce e sigur, am îndoieli adânci când e vorba
despre cărțile răsfățate de presa literară și de tele-
viziune. Cred că reclama poate ajuta unei cărți să
se vândă, iar dacă laudele sunt anume concertate
o carte sau alta poate părea cea mai bună. O
vreme, până intervine lectura în singurătate.”. Și
încheie lista cărților pe care le propune cu o între-
bare amară: “De multe dintre ele nici măcar n-ați
auzit, nu-i așa?”. Așa încât nu ne rămâne decât să
citim cu detașare aceste ierahii, încercând, pe cont
propriu, să ne alcătuim propriul nostru “top”. Nu
ne putem menține însă această detașare în fața
unor inițiative precum cea din ultimul număr din
2004 al României literare, unde Nicolae
Manolescu îi ispitește pe critici cu o invitație
demnă mai degrabă de un concurs de frumusețe:
“Scrieți, în ordine valorică descrescătoare, numele
celor mai importanți zece poeți ai literaturii
ZÂMBETE ÎN PRIER LA VIȘEU DE SUS
- cărțile pot fi trimise până în 1 aprilie a.c. -
Cenaclul de satiră și umor "Pupăza" al Casei 1.500.000 lei; Premiul I - 1.000.000 lei; Premiul
Orășenești de Cultură Vișeu de Sus, Maramureș,
organizează în 13 aprilie a.c. cea de a treia ediție
a Festivalului-concurs de satiră și umor "Zâmbete
în prier".
Tema concursului de epigrame a acestei ediții
este "Fost-ai, lele, cât ai fost!...". Pe aceeași temă
se admit în concurs și alte creații unoristice (în
versuri sau în proză) de maximum 3 pagini dac-
tilografiate. Conform regulamentului, la concurs
pot participa membri și nemembri ai Uniunii
Epigramiștilor din România (din țară sau străină-
tate) cu maximum 5 epigrame la tema propusă.
Materialele vor fi jurizate de personalități con-
sacrate ale genului, președintele juriului fiind
George Corbu, peședinte al Uniunii
Epigramiștilor din România. Se acordă urmă-
toarele premii: Marel Premiu "Pupăza" -
române, din toate timpurile”. Sunt invitați să
răspundă 34 de critici, celelalte categorii fiind
considerate “prea subiective”. Nu putem să nu ne
întrebăm la ce folosesc asemenea topuri, atunci
când e vorba de poezie, care este suferință,
ardere, autenticitate... Cum am putea cuantifica
toate acestea pe o scală de la 1 la 10? În baza
cărui criteriu îl putem compara, de exemplu, pe
Ion Budai-Deleanu cu poeții generației '90? Cu ce
balanță să cântărim sfâșierea din ultimii ani de
viață ai lui Eminescu? Și cât de “obiectiv” este un
critic în clasamentul căruia nu îl regăsim pe
Bacovia printre primii zece poeți ai literaturii
române? Poate că tocmai poeții ar fi cei chemați
să alcătuiască asemenea ierarhii, dar ei nu ar face-
o cu siguranță, pentru că nu poezia are de
câștigat din asemenea inițiative, cum crede Ioana
Pârvulescu, ci relativizarea tuturor valorilor, într-o
lume în care scriitorul, poetul reușește tot mai
greu să ocupe locul care i se cuvine de drept.
■
II - 750.000 lei; Premiul III - 500.000 lei.
începând cu această ediție, organizatorii iniți-
ază și un concurs de volume de epigrame,
apărute în perioada 1 aprilie 2004 - 1 aprilie
2005. Autorii sunt rugați să trimită câte un
exemplar pentru concurs, la adresa: Casa de
Cultură Vișeu de Sus, str. 22 Decembrie 1989 nr.
3, județul Maramureș. Pentru volume se vor
acorda următoarele premii: Premiul I - 1.500.000
lei; Premiul II - 1.000.000 lei; Premiul III -
500.000 lei.
Epigramele pentru concurs vor fi jurizate și
premiate la fața locului. Informații suplimentare
la telefon: 0262 - 354.639 (Casa de Cultura
Vișeu de Sus) sau 0262 - 354.131 (Lucian Perța,
directorul Casei de Cultură Vișeu de Sus).
2
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Lumea care fuge sub noi
Ovidiu Pecican
Inventarea și accesibilitatea internetului, lăr-
girea UE și ridicarea vizelor de acces în spați-
ul Schenggen pentru români, precum și drep-
tul la liberă asociere al cetățenilor sunt numai
câteva dintre circumstanțele care, oricât ar părea
de neașteptat, au făcut din critic un cititor neat-
ent de literatură autohtonă. Ele au permis contac-
tul pe scară largă cu operele literaturilor mari ale
lumii în limbi de circulație la care românii au
îndeobște acces. Bursele și stagiile în străinătate,
înrolarea în oastea mereu crescândă a universitar-
ilor și implicarea în politică ori activism civic sunt
alte condiții care au ținut de intrarea în
democrație și au influențat masiv producția
beletristică de la Dunărea de Jos. Prins de atâtea
oferte și șanse tentante, nu este de mirare că
autorul a amânat - pentru vremuri mai calme
(mai plicticoase?) sau chiar pentru totdeauna -
întoarcerea la masa de lucru cu calmul dinainte.
În fine, depășirea crizei endemice de hârtie, acce-
sul la revuistica occidentală și intrarea jurnlismu-
lui sub semnul economiei de piață sunt alte
condiții care au modificat drastic cererea și oferta
pe piața literară de la noi. Când, la începutul lui
1990, Andrei Pleșu raționaliza tainul de hârtie
Letea cu speranța că astfel va ajunge pentru toată
lumea, când apăreau pe la chioșcuri Newsweek,
Times ori l'Histoire și când Cristoiu dădea lovitu-
ra cu Zig-Zag și Vadim Tudor cu România Mare,
vânzând tiraje uriașe, era clar că se pășea într-o
lume a tiparului guvernată de alte reguli.
Peste toate acestea, ca din senin - dar nu
neapărat chiar așa - au coborât în viteză asupra
noastră, buimăcindu-ne cu totul, explozia rețelei
de distribuție de carte națională în suberețele
zonale și preponderent urbane, formarea primelor
trusturi editoriale românești și chiar cartelizarea
"transversală" din domeniile cultural-civico-politic.
Ocupați, îndeobște cu cercetări aducătoare de
profituri imediate - prin contracte grase, cum sunt
cele pentru sondajele de opinie plătite de par-
tidele politice -, sociologii nu au acordat, deocam-
dată, prea mare atenție acestui conglomerat de
tendințe care azvârlesc de-a dreptul România cul-
turii într-o altă eră, marcată de intense con-
tradicții, comprimări și anamorfoze culturale,
coexistențe contra naturii și superficialitate agre-
sivă. și totuși, nu este un fapt întâmplător că, pre-
luând Ed. Politică, Gabriel Liiceanu își construia
editura Humanitas - aproape fără concurent pen-
tru doi sau trei ani -, nici că, plecând de la
Institutul European, un fost jurnalist cultural
ieșean încropea imperiul de hârtie numit Polirom.
Astăzi, Humanitas produce pe lângă cărți și CD-
uri, și are în posesie o rețea proprie de distribuție
și o salbă de librării. Poliromul, în schimb, deține,
pe lângă același gen de rețea, o subredacție impor-
tantă la București, semn că interesul lui nu se
îndreaptă către cucerirea țării, ci înspre asedierea
metropolei. De restul teritoriului se ocupă Călin
Vlasie, care din Pitești și-a dat drumul spre
Brașov, apoi Cluj, și pe urmă către Banat, spre a
poposi, în cele din urmă, și el, pe malurile
Dâmboviței. Hegemone ale marii circulații
regionale - și, uneori, naționale (dacă vorbim de
orașele mari și mijlocii, neglijând imensa zonă
rurală neacoperită) -, cele trei edituri impun
prețurile pe piața de carte, actualizându-le period-
ic și întrecându-se, nu o dată, în rapacitate. Cine
vrea să publice așa încât să ajungă vizibil pentru
publicul din marile zone ale țării, nu prea are de
ales. Alte soluții la un moment dat promițătoare -
All la București, Amarcord la Timișoara, Dacia la
Cluj - s-au dovedit efemere, neviabile.
Dar dacă ai Ed. Humanitas și ești membru al
Grupului pentru Dialog Social, dacă ești un
preferat al Conferințelor Microsoft iar prietenii tăi
au reviste prestigioase - de la 22 la Dilema Veche
- dacă unii dintre ei sunt ministeriabili și predau,
ca și tine, la una dintre facultățile de filosofie cen-
trale, înseamnă că zodiile s-au așezat foarte
temeinic în favoarea ta și cuvântul tău, fie și ros-
tit peste umăr, valorează enorm în multiple zone
ale vieții sociale. La fel ca și pentru academicienii
care dețin pârghii financiare pentru a urni mari
ediții și dicționare, care își adjudecă, să zicem,
niște Caiete critice și care fac din toate acestea
pârghiile unui joc în care esențială pare nevoia de
a le da cu tifla adversarilor, un mod de a mai
așeza o piatră la edificiul propriului orgoliu.
Pe acest fundal, aceleași figuri și aceleași ticuri
rămân garanția unui liant cultural care s-ar dori
național, însă nu este, nu poate fi decât alianță și
mezalianță literară, coterie de cafenea, patriarhal-
ism orgolios și nesuferit. Dar și o cu totul nouă
dorință de a ajunge, interes pentru grabnică ago-
niseală cu mijloacele culturii. Între timp, analiștii -
atenți la felurite oportunități - trec cu vederea
asemenea dezvoltări (totuși esențiale), dedicându-
se unor zone mai de interes puțin minate.
Un exemplu în acest sens îl oferă o recentă
emisiune televitată. Doi istorici și un animator
cultural atacă într-o emisiune chestiunea
învățământului băștinaș, regretând că astăzi
miniștrii educației nu repetă performanțele lui
Spiru Haret. Ei omit însă - cu bună știință ori din
simplă neglijență - că marele educator al nației își
exersa talentul într-o Românie care era, deocam-
dată, Mică, fiind formată din doar două provincii
istorice și permițând, în consecință, prin însăși
mărimea (micimea?) teritoriului ei atât de lău-
datele deplasări din școală în școală. Aceiași inter-
locutori uită și faptul că educația de atunci -
îndrumând ori spre studii politehnice, ori către
arte frumoase și cultură generală - nu mai poate fi
un scop în România actuală, cu o industrie retar-
dată și o producție de stoc, cu efemere loan-uri și
cu nevroza continuă a atragerii de investitori străi-
ni pentru o mână de muncă ieftină, când nu cu
spaima plecării cetățenilor calificați către largul
unei lumi mai calificate și mai productive. Ca să
ai o reformă adecvată a educației nu ai nevoie
doar de un ministru competent - ceea ce am avut
în mai multe rânduri și poate vom mai avea - și
de un aparat funcționăresc performant; ar fi
nevoie, probabil, mai degrabă de înscrierea țării
într-o direcție clară de dezvoltare, spre a ști
încotro ne îndreptăm și ce program să adopte
educația spre a putea pregăti pilonii umani ai
acelei direcții de evoluție.
Un prozator productiv, admirabil în paginile
lui romanești, deplânge, într-o revistă centrală,
starea criticii literare de astăzi, slăbiciunea provin-
ciei în materie de marketing livresc și revuistic,
lipsa de direcție a Ardealului literar. Toate acestea
îi par o consecință a demisiei criticilor de
prestanță de la profesia care i-a consacrat,
urmarea reflexului de gașcă al mai junilor comili-
toni, efectul unei crize a lecturii și a interesului
pentru ea. Problema este pesemne reală, dar anal-
iza suportă niște completări de neocolit.
Eu mi-aș permite să atrag atenția numai
asupra unei confuzii. În timp ce literații de elită
discută, iar și iar, despre "școala de la Păltiniș",
cea de la Târgoviște ori de Gruparea Echinox, ade-
vărata școală de mare succes în anii 80 și ulterior
a fost grupul celor patru de la "Ars Amatoria", din
pepiniera cărora au ieșit, ulterior, gazetarii de la
Cațavencu și Academia Cațavencu. Astăzi, tot ei
fac suplimentul cultural Idei în dialog și ziarul
Cotidianul, fiind unul dintre cazurile de mare suc-
ces de public dublat și de un succes de prestigiu
și găsindu-și chiar imitatorii (în Aspirina săracului
ca și în Plai cu boi). Și nu am văzut încă, nici pe
departe, totul.
Oare fenomenele diagnosticate de mine mai
sus să nu aibă nimic de a face cu diminuarea
forței culturale și a prestigiului spiritual al
metropolelor regionale românești de astăzi? Să se
reducă lumea la mecanismele sufletești ce pun în
joc, la fiecare individ în parte, lehamitea de lec-
tură, atracția superficialității, simplele pofte lucra-
tive? În opinia mea, scriitorul și cititorul român
de astăzi se bat nu numai pentru pâinea zilnică,
ci și pentru a înțelege tranformările profunde, nu
întotdeauna inocente, pe care societatea noastră le
traversează într-o incredibilă viteză.
■
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
3
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cartea
Paradoxala clarificare
interioara prin mister
Carmen Dărăbuș
Gheorghe Glodeanu
Poetica misterului în opera lui Mateiu I. Caragiale
Cluj, Ed. Dacia, 2004
Cartea reputatului critic și universitar
băimărean Gheorghe Glodeanu este, mai
întâi de toate, un prilej de re-evaluare a
poeticii romanului românesc, dar și universal, în
al cărei context este situat fermecătorul scriitor
analizat în toate registrele pe care el însuși le-a
experimentat, observând eterna dublă apartenen-
tă, atât în poezie, cât și în proză - la estetismul
rațional pe de o parte, iar pe de alta, la registrul
ambiguităților generatoare de mister.
Etichetat ca scriitor balcanic, în nuanțatele
conotații ale termenului, pozitive și negative,
Mateiu se află la granița dintre experimentele
narative ale Occidentului și voluptatea orientală a
plăcerii povestirii. În acest context, Gh. Glodeanu
observă că autorul Crailor... face legătura între
“modelul narativ obiectivat” și “modelul narativ
experimental” - formule specifice perioadei inter-
belice românești. Așadar el nu este o etapă a dru-
mului spre obiectivarea prozei românești, ci este
o etapă sieși suficientă, început și sfârșit, în
același timp. Rudolf Otto, în Mistica Orientului și
mistica Occidentului, după analiza metafizicii lui
Eckhart și a metafizicii lui Sankara, observă că în
ciuda unor căi aparent diferite, ideea lor comună
este cea a mântuirii și a felului în care ajungem la
ea. Ambii gânditori vorbesc, implicit, despre o
“metodă mistică” ce vizează un antrenament per-
sonal de “trăiri extatice”. Artistul cultivator de
mister găsește, de obicei, calea spre mântuire prin
demersuri neconvenționale: "... retragerea în spați-
ul protector al birtului, povestirea și alcoolul
formează niște tentative de a salva un trecut fabu-
los de uitare prin intermediul forței magice a
cuvântului” - forță care devine o mistică salva-
toare, fie ea și aparent de-sacralizată, căci
sacralizarea se produce, de fapt, la nivelul ceremo-
nialului povestirii. Universul degradat al
Arnotenilor se re-substanțializează la nivel estetic.
Scriitorul occidental aplică metoda bisturiului în
inserțiile sociale, pe când cel oriental -
anestezierea prin ceremonial viclean, însă
cunoașterea firii este ambiția lor comună. În vizi-
unea lui Gh. Glodeanu, Mateiu I. Caragiale
coagulează în arta sa literară aceste fațete.
Sentimentul de fabulos ce se desprinde din lec-
tura operei este grefat pe incursiuni în social.
Și la nivelul operei sale poetice, criticul
probează apartenența lui Mateiu la rigoare și la
evaziune, în feluritele ei forme (romantică, par-
nasiană, iar în proză - chiar expresionistă,
suprarealistă și simbolistă, așa cum demonstrează
în capitolul “Vedenia nopților berlineze”
(Remember)); autorul volumului Pajere preferă
poezia cu formă fixă, impusă de clasicism dar ela-
nurile vitale, proiecțiile în fabulos trec din roman-
tism în expresionism, într-un registru individuali-
zat și aparent deconcertant, precum în proza sa.
După o consistentă trecere în revistă a
exegeților mateini (Panait Cerna, E. Lovinescu, G.
Călinescu, Perpessicius, Barbu Cioculescu,
Dumitru Micu, Teodor Vârgolici, Al. George,
Mircea Muthu, Sergiu Pavel Dan, Ion Vartic) Gh.
Glodeanu discută statutul scriitorului în perioada
interbelică, situat între ideea profesionalizării scri-
itorului, idee susținută de L. Rebreanu, și cea de
“scriitor de duminică”, pentru care scrisul este
timp privilegiat - căreia i se subordonează Mateiu,
astfel că el este un “scriitor cu o gestație dificilă
și îndelungată”. Ca replică la romanul de factură
balzaciană, având drept coordonată, căreia i se
circumscriu alte trăsături, raportarea la social,
perioada interbelică fundamenteză romanul
subiectiv, de introspecție și analiză psihologică,
Mateiu aduce propria sa replică - cea a cufundării
în mister în care se integrează, de fapt se insinu-
ează, în calitate de personaj. Lucru ușor de identi-
ficat, pentru că, oricât de mult a dorit critica
literară în anumite perioade ale istoriei sale să se
sustragă biografismului, acesta s-a dovedit mereu
un punct de sprijin în decriptarea unor sensuri ale
operei.
Un capitol aparte este dedicat elementelor
specifice de fantastic în opera lui Mateiu I.
Caragiale. Sfidând ambiguitatea spațio-temporală
specifică prozei fantastice, artistul “cultivă mai
mult un fantastic de atmosferă și se dovedește un
remarcabil poetician al tainei”. Astfel că, în
manieră absolut balzaciană prin fixarea locului și
timpului eveneimentelor (Berlin, 1907), povestirea
Remember se delimitează, în conținut, cu
hotărâre de realismul tradițional. Taina, motivul
dublului - exploatate în romantism - capătă aici
încărcături livrești prin apelul recurent la artele
plastice, de fapt autorul dovedind o adevărată
obsesie a conjugării portretului literar cu cel plas-
tic, precum M. Proust, diversificând, astfel, cali-
tatea emoției. Preocupările ezoterice depășesc
sfera dandysmului facil, trecând în suprarealism;
misterul este cel care consolidează prietenia din-
tre Povestitor și Aubrey de Vere, iar acesta, para-
doxal, duce la cunoaștere de sine, a unuia prin
celălalt. Motivul măștii, exploatat de romantici,
capătă aici alte semnificații decât în curentul lite-
rar care l-a consacrat. Nu mai este ipocrizie
socială, nu este registru repetitiv al aceleiași
esențe, ci este condiție expresionistă a captării și a
păstrării esenței. Adevărata identitate socială nu
contează, atâta timp cât comunicarea ce duce la
cunoaștere se petrece tocmai în absența ei.
Cutumele falsifică, împiedică adevărata
cunoaștere; ceea ce la expresioniști era lumea
copilăriei sau zorii mitului, la Mateiu este igno-
rarea contururilor sociale banalizate și banalizante
ale Celuilalt.
Heraldică este o altă cale de materializare a
fantasticului prin mistica ezoterică ce o implică.
Ea traduce o identitate inițiatică și pentru inițiați.
Structura circulară, care ține de un anumit
tradiționalism realist obiectiv, în Remember are,
observă Gh. Glodeanu, alte semnificații, ale unei
inițieri parcurse pe drumuri interioare și prea
puțin prin clasicile încercări transparente la care
personajul este supus. Întreaga operă poate sta
sub semnul afirmației Povestitorului: “Nu țin să
aflu nimic.” - pentru că el are nevoie de ade-
vărurile pe care el le află în întâlnirile cu Sinele
pus în fața misterelor.
Elementul ce leagă, dincolo de eterogenitatea
paradoxal unitară a curentelor literare identificate,
lumea Pajerelor de Remember și de Craii de
Curtea-Veche este estetismul prin care parnasianis-
mul se încarcă dincolo de picturalul imaginii, pen-
dulând cu măiestrie între sublim și grotesc. Epicul
nu convinge, dar nu este deloc aceasta intenția
scriitorului, a cărui operă trăiește prin “povestire
și prin personajele înfățișate”. Timpul, chiar dacă
nu este unul tipic scriiturii fantastice, el situează
în fantastic prin intermediul misterului, dat fiind
decalajul între timpul trăirii și timpul relatării.
Fascinantul Pașadia stârnește sentimentul de mis-
ter tocmai pentru că nu-și lasă biografia cunos-
cută, alternând o identitate diurnă cu una noc-
turnă - alternanță recurentă la personajele
mateine, de asemenea generatoare de mister.
Interesantă mi se pare ideea, la care subscriu,
că Mateiu I. Caragiale este un precursor al post-
modernismului. Gore Pirgu, prin intervențiile sale
demitizante, tulburând misterul mai curând de
teama de acesta, face legătura între lumea spiritu-
lui și cea a simțurilor. Fragmentarismul stilistic
prin care elemente romantice, clasice (în poezie),
realiste, parnasiene, simboliste (cromatica), intar-
siile de roman polițist, de ezoterism alcătuiesc un
univers literar unic în literatura română - dincolo
de orice sens peiorativ al balcanismului - și o
demonstrație convingătoare a criticului Gh.
Glodeanu, care a găsit un unghi nou din care
privește fantasticul mateian.
■
Amintiri despre Blaga
m Grațian Cormoș
Dorli Blaga
Tatăl meu, Lucian Blaga
Cluj, Biblioteca Apostrof, 2004
Recentul volum de memorialistică semnat
de Dorli Blaga, reprezintă ceea ce am
putea numi, la prima vedere, o “carte la
cerere”. Geneza volumului se datorează întrebării
atât de generale lansate de către colectivului
redacțional al revistei Apostrof: “Ce a însemnat
pentru biografia dvs. tatăl dvs.? (spiritual și ca
evenimente)”.
Deși (sau, poate, tocmai pentru că) întrebarea
revistei Apostrof este generoasă, lăsând mult
spațiu de manevră, autoarea ține să precizeze că,
răspunzând invitației, nu scrie nicidecum “memo-
rii”, ci selectează “amintiri”. Rememorările fiicei
continuă munca de elucidare a vieții tatălui său,
poetul-filosof, alăturându-se celorlalte două vo-
lume: Blaga supravegheat de Securitate și Lucian
Blaga, Corespondență de familie, la care Dorli
Blaga a colaborat din plin.
Volumul de față include pe lângă “amintiri”,
considerații pe marginea dosarului de Securitate
al poetului, o Corespondență de familie comen-
tată (perioada 1920-1961), precum și o Addenda
(formată dintr-o genealogie a familiilor Blaga-
Brediceanu și trei interviuri, acordate de autoare
presei postdecembriste).
Dorli Blaga își asumă cu admirație și
recunoștință - sentimente exprimate, de altfel, și
prin folosirea substantivelor proprii, Tata și
Mama - destinul de fiică a cuplului Lucian Blaga-
Cornelia Brediceanu, dar ține totuși să facă, din
start, câteva precizări oneste: “Dacă destinul a
vrut ca părinții să fie persoane de excepție, fie în
viața publică, fie prin realizări și creație, acesta
4
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
nu e în nici un fel meritul copilului. Dar implică
din partea acestuia o mare responsabilitate și
obligație morală. Într-un fel o povară imensă,
chiar dacă este dulce”. Această explicație este
deosebit de importantă pentru că întreg jurnalul
lui Dorli Blaga va sta sub auspiciile principiilor
formulate mai sus. În ciuda titlului, în aparență
univoc, cel mai important principiu al “amintir-
ilor” ar fi: figura Tatălui nu poate fi tratată sepa-
rat de a Mamei, deoarece ei trebuie priviți ca o
monadă (“În viața lor nu se pot separa apele, așa
încât ei apar mereu împreună”).
Trasând biografia tatălui său, lui Dorli Blaga i
s-a oferit totodată prilejul și pentru a lămuri
aspecte controversate din propria-i viață: copilăria,
traiul alături de părinți, relația cu viitorul soț,
Tudor Bugnariu, inefabilele prefaceri socio-cultura-
le la care a fost martoră etc. Povestea familiei
Blaga se țese într-un ritm calm, cu o delicatețe
care nu lasă loc pentru discrepanțe, fără urme de
subiectivitate excesivă, greu digerabilă. Totul vine
să contureze portretul strălucitului filosof: fișele
dosarului de securitate, corespondența, iubirile
sale depun laolaltă o mărturie despre farmecul
irezistibil al omului care își subjuga, chiar și invo-
luntar, semenii.
Dorli Blaga abordează cu finețe și pietate fi-
lială până și problemele mai delicate, legate de
“muzele” tatălui său sau de boala mamei sale.
Aceeași delicatețe se vădește și în adnotările pe
care ea le face pe marginea dosarului de
Securitate al tatălui său, străduindu-se să nu facă
publice persoanele bănuite ca fiind foști informa-
tori, ci doar numele confirmate. Cu toate acestea,
există o hipertransparență a scrierii biografice, ca
și în cazul corespondenței de familie comentate -
de fapt, numai scrisori ale lui Blaga către soția și
fiica sa -, unde autoarea insistă cu explicații
asupra tuturor pasajelor care necesită, pentru
clarificare, date suplimentare.
Corespondența inclusă în prezentul volum ne
dezvăluie un Lucian Blaga “în carne și oase”, mai
accesibil nouă, profund atașat de viață și de valo-
rile ei cotidiene - perspectivă ce nu impietează cu
nimic asupra imaginii filosofului Blaga, veșnic
ocupat cu arzătoare probleme de cultură și diplo-
mație, mereu pe fugă între Viena, Berna, Cluj sau
Sibiu.
Nu se putea ca Dorli Blaga, născută în Elveția,
să nu dedice câteva pagini acestei “tinde a lui
Dumnezeu” (R.M. Rilke) cu oamenii săi minunați
și ordinea sa imperturbabilă. Descrierea călători-
ilor în Elveția devine prilej (sau pretext) pentru a-i
evoca pe scriitorul Hugo Marti și familia sa, pri-
eteni devotați de-a lungul timpului.
Inserția în volum a numeroase poze de familie
- unele realizate chiar de către Securitate, în tim-
pul supravegherilor (sic!) -, documente din
dosarul politic, manuscrise fotocopiate sporește
aerul de autenticitate, creează o atmosferă de plă-
cută intimitate între cititor și lumea poetului.
Depășindu-și iremediabil condiția de “carte la
cerere”, “amintirile” lui Dorli Blaga reprezintă o
formă nobilă și destul de obiectivă, aș zice, de
restitutio in integrum a personalității plurivalente
a tatălui său, poetul-filosof Lucian Blaga.
■
Memoriile lui Valentin
Saxone
Ion Cristofor
ValentinSaxone
Speranțe în întuneric
București, Ed. Viitorul Românesc, 2004
Prin grija distinsei doamne Liana Saxone-
Horodi, artist plastic și publicist stabilit la
Haifa, au apărut recent memoriile tatălui ei,
Valentin Saxone, un faimos avocat, francmason,
publicist și om politic afirmat în perioada
interbelică. Jurnalul ne descoperă nu numai o
personalitate prestigioasă a epocii interbelice,
intrată într-un nemeritat con de umbră, ci și
tabloul sinistru al închisorilor comuniste,
cunoscute de autor pe viu. Născut la București în
1903, tânărul crescut într-o familie cu frumoase
tradiții iudaice se va afirma, după terminarea
studiilor universitare, ca unul din avocații de suc-
ces ai Baroului de Ilfov, devenind și unul din
membrii marcanți ai Partidului Național Liberal.
Pe plan confesional, își urmează tatăl în postu-
ra de vicepreședinte al Sinagogii Mari din
București. În 1933, când se căsătorea cu Leonora,
Valentin Saxone deținea funcția de președinte al
secției administrative a Comunității Evreilor din
București și pe cea de vicepreședinte al Uniunii
Sinagogilor și Templelor din capitală, a căror
autonomie funcțională o obținuse datorită abili-
tăților sale de avocat și de om politic liberal. Ca
membru al Lojii francmasonice Unirea, aflată sub
obediența organizației internaționale “Grand
Orient de France”, cu sediul la Paris, îl urma, și
pe această linie, pe tatăl său, fost membru al
francmasoneriei, devotat ideilor de solidaritate
umană, de generozitate și bunătate pe care le
propagă doctrina. După cum subliniază fiica
memorialistului în Postfață, Valentin Saxone a
rămas până târziu fidel principiilor de frățietate
ale masoneriei, la bătrânețe activând în cadrul
Lojei Masonice “Hashahar” din Israel, care
funcționa în limba română.
Jurnalul publicat acum, la peste o sută de ani
de la nașterea autorului, ne descoperă nu numai
un autor dotat cu un condei scânteietor, ci și un
viguros apărător al democrației, ce denunță dera-
pajele acesteia, într-o perioadă de ascensiune a
ideilor fasciste. După 1933, când Adolf Hitler a
preluat puterea în Germania, inaugurând o serie
de crime împotriva evreilor și adversarilor politici,
Valentin Saxone devine un publicist activ, ce con-
damnă excesele antisemite. În 1935 scrie, de
pildă, articole de atitudine în Cuvântul liber, o
publicație ce apărea sub direcția lui Tudor
Teodorescu-Braniște. Articole precum cele intitu-
late Bestii cu chip de om în secolul XX și
Abisinia și Germania enunță pericolele ce urmau
să se abată asupra țărilor mici și indivizilor, ca
urmare a ecloziunii ideilor rasiste și xenofobe,
ridicate la nivelul politicii de stat. Publicistul va
continua să colaboreze la Adevărul și Jurnalul de
dimineață, bucurându-se de aprecierile lui Tudor
Teodorescu-Braniște. Cum rinocerizarea societății
era un fenomen din ce în ce mai evident, publi-
cistul va deveni el însuși o victimă a exceselor
rasiale. După 6 septembrie 1940, Valentin Saxone
e împiedicat să mai profeseze avocatura, odată cu
venirea la putere a guvernului legionar condus de
Horia Sima, urmat de dictatura mareșalului Ion
Antonescu, instaurată la 21 ianuarie 1941. La
sfârșitul războiului, Valentin Saxone devenise unul
din cei mai activi publiciști democrați. Cu aproxi-
mativ două luni înaintea evenimentelor de la 23
august 1944, pe care jurnalul de față le prezintă
dintr-un unghi inedit, cotidianul Viața, condus în
perioada războiului de Liviu Rebreanu, este prelu-
at de liberalul Petre Ghiață. Prietenul și tovarășul
său de idei, Valentin Saxone, începe să publice
aici sub pseudonimul Valeriu Stancu. Printre
colaboratorii de acum ai cotidianului se numără
Victor Eftimiu, C. Congopol, Ion Totu, Victor
Ionescu și alții. Împreună cu Petre Ghiață și alți
prieteni, vor fonda în 1944 Partidul Popular
Românesc. Formațiunea politică nou înființată își
va da adeziunea la platforma, dominată deja de
comuniști, a noului guvern format sub conduce-
rea generalului Rădescu. De asemenea, Valentin
Saxone va fonda, la 20 septembrie 1944, cenaclul
democrat, politic, social denumit “Ideea”, o struc-
tură menită să contribuie la apropierea “între
populația creștină și evreiască a țării pe planul
intereselor ei superioare”. Actul de fondare a fost
semnat, alături de Valentin Saxone, de profesorul
universitar Petre Ghiață, ziaristul Tudor
Teodorescu-Braniște, avocatul dr. Mayer Raizel.
Aderau la această nobilă inițiativă personalități
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
5
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
din domeniul universitar (Anton Dimitriu, Eugen
Herovanu, Traian Săvulescu, Alexandru Rosetti,
G. Călinescu, D.I. Suchianu), avocați, ziariști, fig-
uri reprezentative precum părintele Gala
Galaction, Ion Vinea, șef-rabinul Alexandru
Șafran, patriarhul Nicodim, I. Peltz, Isaia
Răcăciuni, Aristide Blank și mulți alții. După o
activitate fructuoasă de combatere a anti-
semitismului, în 1947 partidul comunist, ce prelu-
ase frâiele puterii și anihilase orice opoziție
politică, va interzice și Cenaclul “Ideea”. Cursul
evenimentelor avea să fie sesizat de lucidul autor
al Speranțelor în întuneric încă din 1946, când
Partidul Popular Românesc (înființat de Valentin
Saxone și Petre Ghiață) avea să participe la
alegeri, masiv fraudate, prin mijloace oneroase ce
își dovedesc deplina eficiență și în zilele de azi.
După abdicarea regelui Mihai, Partidul Popular
Românesc, de orientare democrată și monarhistă,
se va autodizolva. Pentru Petre Ghiață și prietenul
său, ce refuză cu demnitate să colaboreze cu
noile autorități comuniste, începea un lung drum
al calvarului. La 20 aprilie 1948, Valentin Saxone
este exclus, din nou, din cadrul Colegiului
Avocaților, ca urmare a atitudinii sale anticomu-
niste și a unor delațiuni pe care le redactase unul
din musafirii casei. În acea perioadă va fi silit să
trăiască din expediente, cum ar fi cea de adminis-
trator al unui imobil bucureștean. Nu va fi reinte-
grat în corpul avocaților decât în 23 iulie 1958,
când va fi obligat să dea un examen. La 10 august
1959 va urma cea de-a treia întrerupere a activi-
tății sale profesionale, fiind “arestat de organele
de securitate ale regimului comunist, sub
învinuirea de crimă de uneltire împotriva ordinii
sociale”. Memoriile sunt centrate mai ales pe
acest eveniment dramatic al existenței și redau
detalii edificatoare despre diversele etape ale far-
sei procesului, ca și despre cele ale existenței
carcerale. Jurnalul de închisoare al lui Valentin
Saxone constituie o demascare fățișă a unui
univers totalitar, surprins în mecanismele utopiei
sale absurde, inumane, de o abjecție pe care doar
fascismul o poate concura. Scrise de autor în
libertate, după ce va emigra în Țara Sfântă,
memoriile sunt un gest polemic, determinate “de
afirmația naivă și necunoscătoare a realităților din
partea scriitorului francez comunist Louis Aragon,
care pretindea că în cazul unui regim comunist în
Franța nu s-ar fi putut întâmpla samavolnicii judi-
ciare, cum a fost condamnarea pronunțată în
Uniunea Sovietică împotriva scriitorilor evrei
Siniavski și Danieli.
Numai cine nu a trecut prin acest regim și
cine nu a simțit pe propria piele caracterul
justiției comuniste putea face o asemenea naivă
afirmație.”
Confesiunile lui Valentin Saxone ne descoperă,
încă o dată, resursele nebănuite pe care le are
ființa umană de a-și regăsi fratele de suferință,
prin lepădare de egoism, prin renunțarea la exce-
sele rațiunii. În fața brutalității și neomeniei sis-
temului penitenciar regăsirea solidarității umane
se dovedește posibilă. Liberalul Valentin Saxone și
fostul legionar Șerban Milcoveanu ajung să frater-
nizeze în bezna celulelor, în ciuda fostelor senti-
mente antisemite ale celui din urmă. Fortul
numărul 13 de la Jilava, unde va fi încarcerat, se
dovedește o bolgie funestă în care mai pâlpâie
totuși flacăra unei speranțe ce refuză să se lase
strivită de mecanismele oarbe ale terorii. În acest
loc, în care cruzimea și oribilul depășesc limitele
suportabilității umane, rezistența la rău e totuși
posibilă. În cazul lui Valentin Saxone opoziția e
posibilă printr-o demnitate inflexibilă, ce refuză să
se lase îngenuncheată, el apelând nu numai la uti-
lizarea argumentelor de drept (pe care con-
damnatul le stăpânește magistral) - și care se
dovedesc în strategia de supraviețuire puțin efi-
ciente -, ci și la forme extreme de rezistență, cum
ar fi greva foamei, pe care o declară pentru a-și
recăpăta bastonul, confiscat de zbiri în ciuda fap-
tului că deținutul avea o invaliditate a piciorului.
Tăria de caracter a lui Valentin Saxone devine
proverbială printre deținuți, unii, cum ar fi pri-
etenul său Petre Ghiață, cedând în fața bătăilor
crunte și recunoscându-și în dosarele de anchetă
vini imaginare. “Am meditat amarnic - scrie
memorialistul - asupra tăriei de caracter a omului
politic care - cu orice risc nu are voie să se abată
de la adevăr. Dar, se vede că «omul este tot OM»,
slab în fața suferinței sau a torturii.”
Rememorarea prin scris a infernului închisorii
devine pentru Valentin Saxone un prilej de medi-
tație asupra naturii umane, de observare atentă a
relațiilor interumane din acest spațiu al suferinței,
care modifică și deformează hidos unele carac-
tere. În ce-l privește pe autor, el face eforturi de a-
și păstra umanitatea în condițiile recluziunii, ale
mecanismului strivitor al represiunii, uzând de
diverse strategii. E edificator pentru profilul moral
al memorialistului faptul că el nu își părăsește
postura de ins civilizat nici în condițiile abruti-
zante ale celulei. Se arată, de pildă, curtenitor cu
femeile-gardieni, pe care le salută ceremonios prin
ridicarea bonetei de pușcăriaș și înclinarea respec-
tuoasă a capului. Valentin Saxone se dovedește un
ochi extrem de atent în observarea comportamen-
tului uman în fața bestialității și a brutalității
supraveghetorilor, evaluând limitele degradării
umane în condițiile recluziunii penitenciare fără
orgoliu, cu o clemență izvorâtă din milă și din
cunoașterea profundă a mecanismelor psihicului.
Ca și cei mai mulți dintre tovarășii de celulă,
autorul luptă cu energie pentru a înlătura
primejdiile sterilității spirituale, ale vegetării ani-
malice. În etapa de relativă relaxare a condițiilor
din Fortul Jilava (în perioada de după moartea lui
Stalin, cu destinderea internațională susținută de
Hrușciov sub formula “coexistenței pașnice”),
deținuții asistă entuziaști la veritabile conferințe
științifice: “În grelele ceasuri ale detenției am avut
șansa să fiu «coleg» de celulă cu Vladimir Streinu.
Era un om de mare cultură, cunoscător profund
al literaturii și limbii engleze, a literaturii și a
filologiei limbii române. Deveniserăm buni prie-
teni și aveam cu el dese discuții politice, literare și
lingvistive. Îmi plăceau mult conferințele pe care
ni le ținea, în mare taină, despre literatura engleză
și în special Shakespeare. Am putut astfel mai
ușor să supraviețuiesc în cotidianul îngrozitor ale
detenției.
Streinu fusese condamnat la șapte ani
închisoare și confiscarea averii. În același proces
au fost judecați actrița Marieta Sadova de la
Teatrul Național și scriitorul Păstorel Teodoreanu,
bine cunoscut ca epigramist. Catrenele lui Păstorel
circulau în epocă spre delectarea oamenilor de
spirit. Marieta Sadova, revenită de la Paris, aduse-
se la București un volum al lui Cioran, scriitor
român din exil, pe care i l-a dat lui Vladimir
Streinu. După ce l-a citit, Streinu l-a transmis lui
Păstorel Teodoreanu, care l-a dat mai departe,
trecând, din mână în mână, pare-mi-se pe la șapte
persoane. Toți au fost condamnați la aceeași
pedeapsă.”
Una din formele de regăsire a libertății se
manifestă, în perioada ultimă a detenției, prin
înființarea unei orchestre de jazz, pe care Valentin
Saxone o dirijează. Un tânăr tovarăș de celulă,
fost securist, imită cu gura sunetele banjoului, iar
alți trei deținuți bat toba pe dosul castroanelor în
care li se servea mâncarea. Orchestra inter-
pretează șlagăre la modă sau improvizează noi
melodii, spre deliciul lui Vladimir Streinu, care
apreciază talentul dirijorului, poreclindu-l, în
glumă, Mantovani. Avocatul e un suflet sensibil,
ce se dovedește, prin cele câteva poezii pe care le
conservă în spațiul jurnalului, un poet autentic.
Una din creațiile lirice salvate din bezna carcerelor
de la Jilava îl surprinde în postura celui care
privește cu aviditate, prin fereastra celulei, mira-
colul vieții de afară, succesiunea anotimpurilor.
Revenirea rândunicilor din țările îndepărtate dau
deținutului, în capitolul Viața de ocnaș la Jilava,
prilejul creionării unor mici bijuterii lirice de
genul: “Primăvara-n soare scaldă/Muguri roșii de
cais;/Cerului, cu mâna-i caldă,/Colivia i-a
deschis./Vezi, de-aceea-n astă seară/Pe la cuiburile
vechi,/S-au întors sub streșini iară/Rândunelile
perechi./Luna cată trist la mine/Tremură pe cer o
stea./Inimă! Tu știi mai bine,/Nu e primăvara
mea./Primăveri și veri de-a rândul/Borangicul și l-au
tors/Dar la cuibul meu cu gândul/Doar tristețea s-a
întors”.
Experiența carcerală, cu analiza diverselor
ipostaze ale individului aflat în situații limită, e
descrisă cu o sobrietate exemplară, mărturia lui
Valentin Saxone ferindu-se de literaturizare, deși
tentațiile nu lipsesc, după cum am văzut inclusiv
din transcrierea unor poeme create în celulă.
Volumul intitulat Speranțe în întuneric e încadra-
bil în așa numita literatură de detenție, menită să
conserve documente, mărturii, amintiri ale orori-
lor spațiului carceral. Paginile de autentică tensi-
une spirituală semnate de Valentin Saxone ne
descoperă nu atât un scriitor, cât o mare
conștiință, un caracter ce denunță energic o lume
a ororii, a unui sistem impus prin desființarea
libertăților individuale și colective, în care justiția
e o umilă servitoare aflată la cheremul politrucilor
comuniști.
În lungul șir al jurnalelor de detenție, recent
apărute, al mărturisirilor despre o epocă și despre
mediul carceral străbătut, memoriile lui Valentin
Saxone rămân un document cutremurător.
Trebuie omagiat gestul fiicei sale, Liana Saxone-
Horodi, care a îngrijit, cu filială devoțiune și com-
petență, textul recent apărut, adăugând ediției un
corpus de documente edificatoare. În secțiunea de
Anexe a volumului au fost cuprinse scrisori,
fotografii și note ce ridică valoarea cărții, precum
și fragmente din amintirile lui Constantin
Hărășescu, autor ce a făcut parte din același lot
de deținuți de la Jilava. Nu în ultimul rând tre-
buie amintite schițele de portret semnate de
poeții Shaul Carmel și Solo Har-Herescu, care l-au
cunoscut pe autor în perioada petrecută la Tel-
Aviv, în care acesta își redacta amintirile. Speranțe
în întuneric sunt o dramatică mărturie despre
grelele încercări prin care a trecut un intelectual
evreu, în diverse etape de nebunie istorică ale
țării, ce au culminat cu ororile epocii comuniste.
Pentru naivii și eventualii inconștienți care mai
continuă să vadă în comunism o invenție a “con-
spirației sioniste”, lectura cărții le va permite să-l
însoțească în bolgiile fortului Jilava pe evreul
Valentin Saxone, una din numeroasele victime ale
dictaturii comuniste, prieten și tovarăș de celulă
cu personalități ale politicii, culturii și economiei
românești, ce s-au ilustrat cu strălucire în epoca
interbelică.
■
Erată
Dintr-o regretabilă eroare în cronica la volumul
Deșertul roșu de Daniel Dragomirescu, semnată
de Răzvan Țuculescu, apărută în numărul prece-
dent al revistei, numele autorului Daniel
Dragomirescu apare în text Romulus
Anghelescu. Facem cuvenita rectificare și
adresăm scuzele noastre autorului și cititorilor.
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentarii
Războiul gîndului cu literele
sau caligrafia japoneză
Sanda Berce
Nu întîmplător, eseurile de literatură amer-
icană și engleză Războiul gîndului cu
literele a lui Virgil Stanciu, apărută la
Editura Tribuna, la finele anului trecut se
înfățișează cititorului cu o ilustrație a copertei
reproducînd o pictură japoneză, după Toshi
Yoshizumi, intitulată Chip C (Coexistență). Ne
asumăm ignoranța (nu știm prea multe
despreToshi, suntem sub presiunea timpului și nu
putem să ne informăm...pe internet!). “Volumul
acesta s-a născut printr-un proces de eliminare”,
afirmă autorul, încă de la început, printr-o
“Lămurire” care deschide cele 350 de pagini. “El
nu este, stricto sensu, o carte, ci un obiect con-
fecționat din texte - texte adunate de-a lungul mai
multor ani în care fascinația pentru cuvîntul scris
m-a îndemnat să-mi aștern pe hîrtie gîndurile acti-
vate de lectura cărților (uneori și de lectura min-
uțioasă și repetată numită traducere), într-o per-
petuă luptă cu îndărătnicia literei”.
Să ne explicăm, așadar. Cel ce citește susținut,
constant, din interes și plăcere intelectuală, coex-
istă cu obiectul-subiectul plăcerii sale, iar acesta
din urmă îi configurează devenirea, în același fel
în care o ideogramă japoneză reprezintă gînduri și
idei, linii de forță ale umanității. În timp-spațiul
contemporaneității, aventura lecturii este tot mai
dificilă, dacă nu este chiar anulată de cîmpul opți-
unii. Cartea electronică, cea “scrisă” și citită pe
suport electronic (sau chiar “accesată” pe inter-
net), prin tentația oferită de “link-uri”, stimulează
diavolește dorința de “a afla”, transformănd
umanitatea dorinței într-un spectacol, spectacular
și specular. Sublimul omenesc, pus la grea încer-
care, își regăsește (nu fără dificultate) abilitatea de
a supraviețui - ființînd și nu mimînd docil - prin
creație, prin imaginarul care este un atribut al
omului și nu al mașinii/mașinilor create de el,
prin cuvîntul scris-simțit și tipărit pe o carte, prin
valoarea intrinsecă a obiectului numit carte - valo-
roasă interfață între imaginarul unei epoci, imagi-
nația celui care scrie și fantastica disponibilitate a
cititorului. Cartea lui Virgil Stanciu, prin întrega
sa alcătuire înseamnă o cale de a lua pulsul unei
dinamici, a unui proces, aflat ca toate celelalte în
desfășurare sub chiar ochii curioși ai spectatorilor,
actori ei înșiși fiind, procesul devenirii unor litera-
turi ca cea americană și engleză și chiar de expre-
sie engleză (vezi admirabilui eseu despre
Ishiguro). Ea mai reprezintă ceva - din perspectiva
unui viitor-trecut ce ar trebui consemnat (și aici
nu suntem de acord cu autorul care afirmă că a
ales “cîteva modeste încercări, considerate vredni-
ce de recitire, cu tot aerul lor vetust”): frag-
mentele (eseurile) care dau (nu întîmplător) rotun-
jime și unitate întregului volum prin selecția și
combinarea lor, în trei mari capitole ea exprimă
preocuparea axiologică pentru formă și pentru
substanța cognitivă a judecății de valoare, cea care
aduce în prim plan esteticul, valabilitatea, val-
oarea de adevăr și posibilitatea de verificare a
celor transmise de textul literar. Citite retrospectiv
și retroactiv ele semnifică - dincolo de cultură și
atitudine intelectuală - un model al dinamicii
evaluării literaturii, model ce se autogenerează
contextual (în funcție de momentul în timp și
spațiu în care are loc lectura) și pe care actul
receptării îl înregistrează. Mai mult decît atît,
adunate în volum, eseurile configurează (paradox-
al) o istorie literară, un spațiu al istoriei literare
romanești, într-un cîmp al interferențelor cultur-
ale, “cu alte spații de spiritualitate”. Acest spațiu
consemnează, în cartea lui Virgil Stanciu, sincopa
istorică prin care a trecut România și curajul anga-
jării într-o competiție intelectuală, ca mod de
fixare și de apărare a individualității, în condițiile
neprielnice date și, mai apoi ale izolării. Istoria lit-
erară la care ne referim nu “se înscrie într-un capi-
tol marginal al istoriei literare romanești” ci, mai
curînd, reprezintă continuitatea în discontinuitate,
cea care a înregistrat sincopele istorice și efortul
creator al cititorului mereu atent la dialogul inter-
cultural, la necesitatea medierii valorilor și
exprimării. Un demers, atunci, dureros, dar eliber-
ator al gândului prin literă și cuvânt, un proces
prin care gîndul învingea cuvîntul, iar “Cuvîntul”
învingea “Lumea”. De aceea ele sunt vrednice de
recitire și nu au un aer “vetust”. De aceea, demer-
suri similare trebuie încurajate. Căci autorul însuși
(și nu neapărat criticul care scotocește prin
colecțiile prăfuite, uitate în biblioteci, ale revis-
telor de cultură) selectînd și ordonînd propriile-i
texte te poate conduce spre adevăr, nu un adevăr
absolut, ci adevărul al trăirilor sale omenești, cu
înălțări și căderi, cu entuziasme și dezamăgiri, cu
judecăți lucide și tăioase. Virgil Stanciu își ia liber-
tatea să explice cititorului toate cele de mai sus,
în “cuvîntul înainte lămuritor”, direct sau printre
rînduri (cum cel mai adesea o face), sistematic, cu
metodă, academic, auto-reflexiv: “Dar dacă infor-
mația s-a perimat, în unele cazuri (în altele nu,
pentru că ea poate fi coroborată cu date mai
recente, contribuind la închegarea unei imagini, la
conturarea unui profil), am speranța că inter-
pretarea, deși tributară unui «umanism liberal»
considerat depășit în era noastră post-structural-
istă, a rămas, în unele locuri, corectă și pe alocuri,
sper, incitantă”. Precizie academică, sentiment
acut al perimării informației, în aceeași măsură.
Nenecesară trăire, dar de înțeles în omenescul ei,
am adăuga noi, întrucît “istoriile” se scriu sub
imperiul trecerii, al consumării și consemnării fap-
tice, singurele în măsură să înregistreze re-
așezările. Istoria (de orice fel ar fi ea, literară sau
alta) nu este numai o “povestire” a unor fapte tre-
cute, ci și o interpretare, dintr-o anumită perspec-
tivă, a acestora. În lumea contemporană a “difer-
ențelor” clamate din nevoia (omenească, din nou)
de a identifica “asemănări” și nu atît deosebiri,
“umanismul liberal” devine o necesitate (de pe
principiile complementarității) ce concurează, fără
pic de complexe, alte forme, în actul creator și,
poate, într-un viitor nu prea îndepărtat va deveni
indispensabil în procesul de socializare a culturii.
Căci el poate pune în lumină autenticitatea
oricărei producții culturale, producînd mutații în
receptivitatea noastră și, implicit în sistemul nos-
tru de valori. Suntem, fără să ne dăm seama, mar-
cați de informație, deformați de ea. Datorită inter-
netului am ajuns să folosim ideile altora (sintaxa
sub care se prezintă informația și nu neapărat
informația), fără să ni se mai pară un păcat valori-
ficarea informațiilor (neverificabile) ce plutesc în
ciberspațiu. Ocolim gîndul proprietății asupra lor
și pierdem din autenticitate. Pacătuim prin mîn-
drie și uităm valoarea modestiei, a “migălirii
atente a cuvîntului scris”. Poate de aceea am
recitit, de mai multe ori, primul eseu datat, în
ordine cronologică, 1974 și publicat acum treizeci
de ani, “În primul rînd al scriitorilor de mîna a
doua”, eseu despre bijuteriile în filigran, cărțile
scriitorului englez William Somerset Maugham.
Unul dintre cele cincisprezece eseuri de literatură
engleză, modernă și contemporană (volumul, nu
am spus-o, cuprinde trei capitole, după cum
urmează: Sub aripile mele totul prosperă, eseuri
de literatură americană; Privind peste Marea
Mînecii, eseuri de literatură engleză și britanică și
Varia, conținînd, după cum citim în “Lămurire”,
interviuri, recenzii la cărți aparținînd altor culturi
și “vreo două-trei articole cu o notă personală mai
apăsată, care trădează, poate, ceva din alcătuirea
sufletească a autorului”) eseul despre Maugham l-am
citit, fără să vrem, în registrul pe care autorul său l-a
gîndit (asta dacă teoriile despre intenționalitate stau
în picioare), adică auto-reflexiv, ceea ce conduce
spre conturarea unei atitudini intelectuale și a
unei profesiuni de credință: “În goana noastră
după valori literare de excepție, după cărți care să
ne inspire gînduri despre arta scrisului, despre
cuprinderea scriitorului în operă și în lume,
despre dialectica subiect-obiect în procesul creator,
îi uităm uneori, pe nedrept, pe aceia care, în mod
programatic, se mulțumesc să ne satisfacă apetitul
pentru fabulație povestind frumos, pe înțeles și
omenește, fără a revoluționa neapărat arta scrisu-
lui, lucruri în care ne recunoaștem. Există o tris-
tețe adîncă în soarta acestor scriitori modești, dar
onești, care sunt înlăturați fără remușcări atunci
cînd vine vremea ierarhizărilor valorice, dar ne
dau hrana spirituală de fiecare zi, construind răb-
dător fundaluri în lipsa cărora valoarea ieșită din
comun a capodoperei n-ar avea cum să se
reliefeze....O viață lungă [...], dar consacrată
aproape minut cu minut migălirii atente a cuvîn-
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
7
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
tului scris, i-a adus lui Maugham atenția mai mult
formală a istoriei literare... unde este expediat în
cîteva rînduri... Superb de indiferent față de
comentariile adeseori mușcătoare ale criticii,
Maugham a căutat, în scrierile sale, să fie, în
primul rînd, fidel vieții. «Sunt, în eul meu, un
realist» - mărturisește el, «iar în povestirile pe
care le scriu caut să fiu verosimil. Mă feresc tot
atît de scrupulos de bizarerii pe cît caut să evit
capriciozitatea...»” Nu-și revendica nici o calitate
decît pe cea de povestitor. E adevărat că de cele
mai multe ori controlul strict și inteligent la care
își supune materialul de viață îi permite să ajungă
la concizia și organizarea formală atît de des lău-
date, dar disciplina profesională îi impune, toto-
dată, destule limite... Cu toate defectele evidente,
milioane de oameni din toate țările citesc
romanele și nuvelele lui Maugham, traduse în
cîteva zeci de limbi. Le citesc tocmai pentru că ei,
ca și el, cred în povestire, pentru că autorului
actul povestirii i-a făcut plăcere și și-o însușește. Îl
citesc pe Maugham pentru că vorbește simplu,
firesc, despre om și acelea dintre problemele lui
care nu se vor rezolva niciodată” (pp.155-159).
Ne-am permis să reproducem un fragment
mai lung din acest eseu în care, în lupta cu
literele, gîndul învinge. Ca dovadă, textul este
“sprințar” și astăzi, după treizeci de ani. El
vorbește despre valoarea autenticității în fața arte-
factului, a gîndului liber exprimat în fața unui
construct încorsetat de propriile-i limite. Prin
urmare, este acest eseu despre Maugham un ter-
men de referintă de la care poate pleca lectura
celorlalte despre Hemingway și Faulkner, John
Irving și Updike, Malcolm Cowley și John Barth,
William Styron, literatura Sudului american și
Margaret Atwood, despre un secol de roman
american și din nou despre Orwell, despre
Kingsley și Martin Amis, Premiul Booker și Sir
William Golding “candidatul la Purgatoriu”,
imprimatur
Despre tribunul insomniac (II)
Ovidiu Pecican
Indecizia Martei Petreu între mai multe abor-
dări posibile ale cărții cioraniene Schimbarea
la față a României, observabilă la nivelul
structurării cărții ca o ezitare între pârtia ideolo-
gică, cea filosofică și cea simili-teologică (viziona-
rismul profetic), între palierul textual propriu-zis
și lectura contextuală, se lasă descifrată și în text.
“În răspăr cu istoria culturii noastre, Cioran
deplânge faptul că n-am avut «gânditori mesia-
nici»” spune autoarea la p. 199. Intuiția este
corectă și, urmată ca premisă principală a
cercetării, ar fi condus la o interpretare mai
apropiată de impulsul originar al tânărului eseist
dintre războaie, după cum o confirmă și urmă-
torul citat din viforosul eseist: “Un profetism
național, în deosebire de tradiționalism, pune cen-
trul de greutate pe viitor, considerat ca o comoară
de împliniri naționale” (ibidem). Atunci când
caută să descifreze gândul acesta, exegeta vede
întruchiparea lui în maniera monstruoasă pe care
ne-a rezervat-o viitorul postbelic: în dictatorul
național-comunist Nicolae Ceaușescu. Dar Marta
Petreu se interesează, în principal, de alte chestiu-
ni decât, să zicem, de urmărirea formulării cio-
raniene, care ar fi condus-o către depistarea liniei
profetice naționale la care trimitea însuși autorul
analizat. Ea i-ar fi putut include în aceasta pe
despre romanul britanic al anilor 80-90 prin
Julian Barnes, Jan McEwan, David Lodge și Yann
Martel, despre moartea și înălțarea în Parnas a lui
Iris Murdoch (pe care o citim, vorbindu-i autoru-
lui într-un interviu din 1979) și nu în ultimul rînd
despre “puterea și gloria” lui Graham Greene, a
lui Shakespeare care l-a fascinat pe Burgess,
despre scriitorul Gulag-ului Soljenițîn, despre
filme și viață, despre Clujul traducătorilor și
despre Noi și intelectualii, intelectualii de pre-
tutindeni, așa cum sunt văzuți de Paul Johnson,
în volumul Intelectualii, reapărut în 2002 la editu-
ra “Humanitas”. Lăsăm cititorului plăcerea lecturii
tuturor acestor eseuri, ordonate nicidecum crono-
logic ci, bănuim, tematic și ideatic. Dorim să
adăugăm doar că volumul se deschide, dincolo de
Cuvîntul care-i lămurește alcătuirea, cu un eseu
despre Motivul “condamnării la moarte” în
nuvelele lui Hemingway (“Parcurgîndu-i nuvelele,
rămînem cu gîndul la mai vechiul adagiu: “fiecare
oră rănește, iar ultima ucide”, p.24) și că se
închide cu lumea traducătorilor clujeni, o
încheiere emblematică. Căci autorul volumului pe
care tocmai l-am parcurs este unul dintre cei mai
cunoscuți traducători de roman contemporan
american și britanic. Romanul care ne măsoară,
nouă cititorilor, trecerea timpului, iar scriitorilor
nemărginirea (“...și-i îndemnăm pe toți traducă-
torii să dea uitării maxima potrivit căreia «tra-
ducțiile nu fac o literatură», p.346). Este o carte
despre oameni și locuri, dar mai ales despre Timp
și scurgerea lui, timpul aflat sub “tirania
nemiloasă a ideilor” și despre cei care fac, adese-
ori, “obiectul unei suspiciuni speciale atunci cînd
încearcă să ofere colectivității un sfat” (p.312).
“De acord”, răsună vocea autorului. “Dar
rămînem fără răspuns la întrebare. Dacă nu tre-
buie să-i ascultăm pe intelectuali, de cine să
ascultăm?”
■
mulți dintre pașoptiști și pe făuritorii României
Mari, ca și pe alți gânditori interbelici (inclusiv
colegi de generație precum Mircea Eliade).
Ceea ce îi reține atenția prin caracterul ei fra-
pant pare să fie lovinescianismul cioranian.
“Orientarea revoluționară, prooccidentală, anti-
tradiționalistă și modernistă a lui Cioran separă
doctrina sa națională de toate orientările naționale
și naționaliste din epocă, cu excepția orientării
lovinesciene, pe care Cioran o continuă într-un
mod cu totul surprinzător, dar evident” (pp. 166-
167). De fapt, descendența lovinesciană a lui
Cioran se reduce, din câte se poate înțelege, la
opinia că sincronismul cu Europa este un impera-
tiv. Neasociat însă cu valorile democrației, ca la
mentorul Sburătorului, sincronismul din
Schimbarea la față a României rămâne vag, gene-
ric și, în orice caz, adeziv altor doctrine.
Opțiunea ideologică de care se leagă poate fi de
extremă stângă - câtă vreme “sincronism”
dovedeau și liderii revoluției socialiste din
Germania (Roza Luxembrug și Karl Liebknecht)
din 1919, ori liderul celei similare, declanșate în
Ungaria (Bela Kun) în strădania lor de a se alinia
modelului rusesc (“cealaltă” Europă, ortodoxă la
origini, însă împrumutând prin ideologia lui Marx
și Engels unul dintre chipurile posibile ale
Occidentului) -, și poate balansa și către extrema
dreaptă, ca în Germania lui Hitler, care ajungea
să se sincronizeze cu Italia mussoliniană;
moștenitoare, și aceasta din urmă, măcar în
parte, a tradițiilor avangardiste ale futuriștilor lui
Marinetti, tot așa cum în răsărit, avangardiștii
ajungeau, în mare măsură, niște adepți ai comu-
nismului (precum Maiakovski) și niște antifasciști.
Investigarea acestor rădăcini comune ale revoltei
față de establishmentul burghez a fost făcută,
mai recent, de A. James Gregor în volumul Fețele
lui Ianus. Marxism și fascism în secolul XX
(București, Ed. Univers, 2002, traducerea lui Liviu
Bleoca din volumul apărut în 2000 la Yale
University). Din această perspectivă ar fi poate
interesant de analizat posibilele apropieri dintre
Cioran și avangardiștii români (Geo Bogza și
ceilalți antifasciști) și tot din același unghi devine
explicabilă strădania Alexandrei Laignel-Lavastine
de a-l alătura, dincolo de toate deosebirile reale,
pe Eugene Ionesco prietenilor lui parizieni, exi-
lații Mircea Eliade și E. M. Cioran, într-o carte
care a produs mult zgomot în România. De toți
acești artiști îl apropie pe protagonistul exegezei
aceeași opoziție la modelul democrat burghez,
socotit incomplet, insuficient de radical, ipocrit,
prea imperfect. Este exact ceea ce îl separă de E.
Lovinescu, pe el, dar și pe ceilalți, iar separația
este mai decisivă decât orice asemănare.
Desigur, lucrurile ar fi fost mult ușurate dacă
preluarea critică a lui E. Lovinescu ar fi inclus
deja și investigații serioase cu privire la sursele
gândirii criticului. Dar dincolo de tradiționalele
referiri la Gabriel Tarde și la Dobrogeanu-Gherea,
gândirea lovinesciană rămâne, sub aspectul orig-
inilor ei ideologice, un continent semiscufundat.
Așa se întâmplă, de pildă, că Marta Petreu vede
Lovinescu acolo unde se află, poate, mai curând
Fr. Nietzsche (p. 154).
Se prea poate, prin urmare, ca înțelegerea
Schimbării la față a României să trebuiască să
treacă prin exerciții comparatiste mai ample și
etajate. Există idei care circulă în epocă în mai
multe direcții și revin la mai multe niveluri, și pe
care Cioran le putea cunoaște din surse multiple
(de la Nietzsche, Spengler și Lovinescu
deopotrivă). Dintr-un alt unghi de vedere, autorul
este, la vremea respectivă un tânăr înfometat de
cultură înaltă, el citește autori și opere, nu cărți
disparate, de unde, printre alte efecte (el vorbește
mai ales de saturația produsă de filosofii asupra
lui și de consecința acesteia, refuzul demersurilor
sistematice și ample), și acela al eclectismului.
Legionaroid dar nu legionar, admirator al lui
Stalin însă nu comunist stalinist, pseudolovines-
cian în sensul sincronismului cu Europa, însă
antidemocrat, Cioran cel din Schimbarea la față a
României se dezvăluie privirilor ca un adevărat
câmp de luptă ideatică pe terenul unei subiectivi-
tăți inflamate (dar și inspirate). Marta Petreu are
dreptate să stăruie asupra acestei cărți cruciale în
destinul autorului. El se dezvăluie acolo la o ade-
vărată răscruce nu doar ca autor, ci și ca voce a
unei comunități supuse presiunilor multiple și
divergente ale istoriei. Ameliorabilă din anumite
unghiuri, exegeza eseistei de la Apostrof rămâne
admirabilă din multe altele, nu doar prin
împlinirile ei, ci și prin deschiderile pe care le
întreprinde fără a le și epuiza monografic. O
ediție ulterioară i-ar putea prilejui autoarei o redi-
mensionare problematică, parțiale redimensionări
ale arhitecturii cărții ce ar putea transforma con-
tribuția într-o carte exemplară a anilor din urmă.
Este tocmai spiritul în care am încercat să discut
mai degrabă șantierele cărții decât împlinirile ei,
cu gândul că sugestiile de față ar putea folosi
cândva.
■
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
răstălmăciri
Există scriitori romi?
U Mihaela Mudure_______________
De la Vasile Alecsandri ori Zaharia Stancu,
Miron Radu Paraschivescu până la
Pușkin, Garcia Lorca ori D.H. Lawrence
romii/țiganii au fost o fertilă sursă de inspirație
literară. Aura de libertate și exotism pe care mar-
ginalitatea lor a creat-o cu ușurință i-a transformat
în eroii preferați ai fantasmelor noastre, ale gadge-
lor1, de libertate neînfrânată, pasiune și senzuali-
tate. La fel de cunoscută este existența unei
bogate literaturi orale de limbă romani, poezii,
descântece, povești, basme, snoave. Mult mai
puțin este cunoscut este faptul că există și scri-
itori romi.
Mateo Maximoff (1917-1999) poate fi conside-
rat unul dintre clasicii acestei literaturi. S-a născut
la Barcelona, în 1917, într-o familie care reunea
ramura estică și vestică a neamului romilor din
Europa. Tatăl lui Maximoff era rom căldărar, orig-
inar dintr-o familie cu rădăcini atât în Rusia, cât și
în România. Strămoșii paterni ai lui Maximoff
emigrează în Occident după ce Principatele
Române dezrobesc robii țigani la 1855 (Moldova),
respectiv 1856 (Țara Românească). A fost, în
opinia multor istorici, a doua mare migrație a
romilor după intrarea lor în Europa, treptat, pe la
începutului Evului Mediu. Din partea mamei,
Maximoff se trăgea dintr-o familie de manouche,
neam al romilor care trăiesc, astăzi, mai ales în
Franța și Belgia și care au migrat din Germania
unde au trăit timp de secole împreună cu sinti2.
În timpul copilăriei scriitorului, familia trece
Munții Pirinei și se stabilește în Franța. În 1938,
Mateo Maximoff e implicat într-o dispută între
două clanuri rome. O fată tânără este răpită în
vederea căsătoriei cu toate că familia ei nu-și
dăduse consimțământul, potrivit vechilor tradiții
rome. Urmează o încăierare între cele două cla-
nuri, violențe. Maximoff ia și el partea familiei
sale în această pedepsire a clanului rival, pedep-
sire decisă la judecata tradițională a romilor,
krisul. Dar justiția statelor moderne nu
recunoaște aceste practici juridice tradiționale și se
consideră singur depozitar al capacității de a face
dreptate. Cele mai avansate practice multicultura-
le sau interculturale actuale nu au reușit să
rezolve, încă, această problemă delicată, prin
implicațiile ei politice vizând autoritatea și
suveranitatea statelor moderne. În consecință,
justiția franceză intervine și condamnă pe toți
participanții la aceste violențe, la pușcărie. Dar
pentru Mateo Maximoff, pușcăria va fi nu numai
o perioadă de recluziune forțată, ci și momentul
debutului literar.
În 1938, fiind închis în închisoarea din
Clermont-Ferrand, îl cunoaște pe avocatul Jacques
Isorni, desemnat ca avocatul său din oficiu.
Mateo Maximoff era unul dintre puținii romi care
știau scrie și citi. Învățase singur, autodidact, în
timpul lungilor peregrinări în căruța cu coviltir a
părinților. Jacques Isorni îi cere să scrie despre
practicile krisului și despre obiceiurile romilor,
pentru a folosi aceste informații în pledoaria lui.
Cîteva zile mai târziu, obține un caiet în care
ficțiunea se împletește cu relatarea etnografică.
Fermecat de talentul de povestitor al tânărului
rom, avocatul Isorni îl încurajează să scrie și să
încerce să publice.
În timpul celui de-al doilea război mondial,
Mateo Maximoff cunoaște ororile discriminării
impuse și exaltate de ideologia nazistă. După ocu-
parea Franței de către Germania nazistă, romii sunt
internați în spații concentraționare de pe teritoriul
francez. Dictatura nu agreează deplasările căruțelor
cu coviltir. Toți trebuie să fie ușor controlabili și la
adrese fixe. Viitorul scriitor trăiește tragedia neamu-
lui său care e lipsit de libertate și supus privațiunilor
de tot soiul. Este închis într-un lagăr pentru romi, la
poalele Pirineilor. Continuă să scrie în cele douăzeci
de zile când nu are voie să iasă din spațiul concen-
traționar. Zece zile pe lună avea voie să bată satele
și să-și câștige existența reparând sau confecționând
găleți, ibrice, cazane, ori alte obiecte de metal.
După cel de-al doilea război mondial și
eliberarea din lagăr, se stabilește la Montreuil și
continuă să scrie și să citească. Se reîntâlnește cu
avocatul Isorni care îl și ajută să-și publice primele
romane. Pe de altă parte, își câștigă existența
practicând meseria tradițională a tatălui său,
căldărar. Tot în această perioadă se convertește la
creștinismul penticostal și devine chiar pastor
penticostal, fiind unul dintre cei mai activi disci-
poli ai lui Clement Le Cosssec, inițiatorul bisericii
penticostale rome în Franța, în anii 50 ai secolului
al XX-lea.
Mateo Maximoff a scris mai multe romane,
povestiri și a fost, de asemenea, un important tra-
ducător în limba romani, dialectul căldărarilor. În
1946, publică primul său roman, Les Ursitory
(Ursitoarele), urmat de Prix de la liberte (Prețul
libertății) (1955) și de Savina (1957). Anii 80 și 90
au fost extrem de prolifici pentru romancierul
rom. În această perioadă el publică numeroase
romane și volume de povestiri: Condamne a sur-
vivre (Condamnat să supraviețuiești) (1984),
Septieme fille (A șaptea fiică) (1982), La Poupee de
mameliga (Păpușa de mămăligă) (1986), Vinguerka
(1987), Dites-le avec des pleurs (Spune-o plângând)
(1990), Ce Monde qui n'est pas le mien (Lumea
aceasta care nu-i a mea) (1992), Route sans
roulottes (Drum fără rulote) (1993) și Les Gens
de voyage (Oamenii drumului) (1993). Încă din
timpul vieții, opera lui s-a bucurat și de deosebit
un interes internațional. Romanul Ursitoarele este
tradus, pentru prima dată, în limba engleză, în
1949. Până în prezent, Ursitoarele au fost traduse
în paisprezece limbi.
Mateo Maximoff a publicat și o serie de
povești cu fantome, gen foarte gustat în tradiția
literară orală manouche.
Scriitorul și pastorul Mateo Maximoff și-a
dedicat energia și priceperea scriitoricească și unei
opere de mare răspundere și semnificație cultura-
lă: traducerea Bibliei în limba romani3. Mateo
Maximoff trudește nouă ani pentru a traduce
Vechiului Testament în limba romani, dialectul
căldărarilor. Traducerea este terminată în 1981,
dar până în prezent nu s-au publicat decât două
dintre cărțile Vechiul Testament, din versiunea la
care a ostenit mulți ani Mateo Maximoff. Pastorul
penticostal, scriitorul Maximoff nu se lasă înfrânt
de dificultăți și reușește să traducă și Noul
Testament, traducere publicată în 1994.
Romanul Prețul libertății este una din lucrările
cele mai bogate în substrat politic și istoric ale
autorului rom și, totodată, una din lucrările de cel
mai mare interes pentru cititorul român, deoarece
este localizat în România. Romanul a apărut în
1955, la Editura Flammarion, o editură de mare
prestigiu din Franța. Ulterior, romanul s-a bucurat
de câteva re-editări: în 1981 apare la Editura
Concordia, iar în 1996 la Editura Wallada.
Romanul Prețul libertății a fost scris cu pre-
tenția, cel puțin aparentă, de a fi un roman
istoric. Pentru cititorul român, însă, această pre-
tenție este mai greu de susținut. Este știut faptul
că într-un roman istoric, ficțiunea trebuie să se
bazeze pe informație istorică și geografică, avân-
tul imaginativ al scriitorului trebuie limitat de
ceea ce istoricii consideră a fi adevărul istoric.
Romanul Prețul libertății nu respectă, în prea
mare măsură, aceste convenții ale genului.
Autorul reține, ca atare, faptul reprobabil și oribil,
în sine, al robirii unor ființe omenești de către
altele. Dincolo de aceasta, Mateo Maximoff ne
prezintă o Românie ficțională, imaginată și imagi-
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
nară a cărei geografie și istorie autentică nici nu o
cunoaște și nici nu e interesat a o cunoște.
Romanul lui Maximoff își propune cu totul altce-
va. El intenționează a crea o istorie prestigioasă a
poporului rom, prin crearea unor figuri
emblematice, cum este haiducul rom, Isvan, edu-
cat, sensibil, nobil în sacrificiul său pentru a
respecta, în totalitate și cu orice preț, codul
onoarei militare și masculine. Că pe alocuri,
autorul mai cade și în păcatul exaltării virtuților
macho este o cu totul altă chestiune. Romnia
(fetele sau nevestele rome) mai primesc și câte o
palmă, mai sunt și bruftuite verbal. Dar nici ele
nu se lasă mai prejos: iubesc cu pasiune, luptă
alături de bărbații lor pentru libertate. Așa de
exemplu, pasionala Raica înșală, minte, în final,
ucide chiar, dar trăiește cu patimă, conform pro-
priului ei adevăr și este unul dintre cele mai
impresionante personaje ale romanului.
Intelectualul Mateo Maximoff este conștient
de necesitatea poporului rom de a avea o istorie
glorioasă care să-i coaguleze și încadreze reven-
dicările moderne. Romanul Prețul libertății este o
încercare de a oferi un astfel de episod de istorie
romă cu mijloace ficționale. Discursul narativ
atinge pe alocuri patosul, dar și parțialitatea dis-
cursului naționalist, etnocentric.
Specialistul, cunoscătorul, chiar simplul iubitor
de istorie va remarca incongruența unor elemente
materiale cu epoca descrisă de Maximoff:
începutul secolului al XIX-lea, înainte de dezro-
birea robilor țigani în Principatele Române.
Autorul își pune personajele să folosească cu
dezinvoltură unități de măsură moderne: metrul,
kilometrul, care au fost, în realitate, introduse
mult mai târziu. Maximoff nu pare a fi familiari-
zat nici cu detaliul istoric că în epoca descrisă de
el, statul România nu exista. Voievodul Andrei
este guvernatorul unei ficționale provincii transil-
vănene integrate în fruntariile statului român (pe
la 1830?) și locuiește într-un castel construit, tot
ficțional, cam după modelul celor franțuzești.
Personajele fac dese referințe la ilustre personaje
din istoria franceză: Jeanne d'Arc sau Napoleon la
Waterloo de parcă acestea ar fi făcut parte din
imaginarul colectiv al robilor din Principatele
Române, la început de secol al XIX-lea. Revolta și
revendicările robilor seamănă mai degrabă cu
mișcările revendicative ale unor muncitori agricoli
din țările occidentale. Luptele dintre haiducii romi
și armata română din niște imaginari Carpați, în
care robii fugiți în munți au săpat pe sub munți,
în ultimele două secole de frondă, tunele cu sco-
puri militare, aduc cu luptele partizanilor din
maquis-ul francez din timpul celui de-al doilea
război mondial. Aceste incongruențe istorice, aces-
te transferuri al motivului haiducului peste
motivul robului țigan sunt neobișnuite pentru citi-
torul român. Dar ele sunt, mai mult ca sigur,
mult mai puțin surprinzătoare, șocante pentru
majoritatea covârșitoare a cititorilor occidentali
obișnuiți să fantazeze despre o Transilvanie tene-
broasă, situată undeva la marginea Europei.
Intenția artistică a lui Mateo Maximoff nu
este reconstituirea unui episod din istoria
românească, ci sensibilizarea cititorului la proble-
ma robiei și oprimării romilor. În acest cadru,
hotărârea eroică a unor haiduci romi de a-și alege,
ca osândă, rugul pentru a semnala celorlalți
tovarăși ai lor primejdia trupelor române prin sa-
crificiul vizibil al propriului trup, ajuns material
de combustie, e semnificativă pentru strategiile
artistice ale autorului. Victimă el însuși a
Holocaustului, Maximoff semnalează discret, dar
eficient cititorului o cruntă continuitate de
prigoană și discriminare a romilor: de la robia feu-
dală până la deportarea și arderea pe rug în
lagărele morții din secolul al XX-lea. Asemenea
corelații, asemenea paralele sunt mai importante
pentru strategia artistică a romancierului decât
reconstituirea minuțioasă a unui secol al XIX-lea
românesc.
Descrierea istorică nu este, deci, punctul forte
al romancierului rom. De altfel, nici nu se insistă
prea mult pe descrierea de interioare sau de
natură. Câteva propoziții succinte sunt conside-
rate mai mult decât suficiente pentru creionarea
spațiului tramei. Există, în schimb, o evidentă
preferință pentru dialog și pentru pasajele narative
vii, dinamice, pline de mișcare. Vedem aici și
influența stilului narativ tradițional, așa cum s-a
păstrat el în povestirile, basmele romilor, în care
descrierea e expediată în câteva expresii laconice,
importantă e trama, dialogul dintre personaje și
dialogul dintre povestitor și ascultător/cititor. De
altfel, Mateo Maximoff introduce și el în discur-
sul său narativ de tip clasic - povestirea la per-
soana a III-a singular - asemenea interogații
adresate destinatarului narativ, cititorului implicit
a cărui participare afectivă și cât mai efectivă la
suferințele romilor robi este insistent căutată de
romancier.
Mateo Maximoff este deosebit de iscusit în
construirea scenelor tensionate, a răsturnărilor de
situație. Patima boierului Dimitro pentru femei,
violul Lenei, logodnica lui Isvan, pasiunea Raicăi
care iubește și urăște cu aceeași fervoare, iubirea
fără speranță a boieroaicei Cătălina pentru robul
Isvan, toate aceste intense mișcări sentimentale
sunt foarte bine surprinse în momentele lor de
criză, chiar dacă autorul nu insistă, prea mult,
asupra nașterii lor. Ecloziunea violentă a senti-
mentelor mistuitoare, aceasta e specialitatea lui
Maximoff și nicidecum grațioasa acumulare de
impresii și fapte mărunte care duc la nașterea sen-
timentelor. Personajele lui Maximoff trăiesc
intens, violent, deplin.
Unul dintre cele mai interesante personaje este
logofătul Ion, intermediar între voievodul Andrei
și robii de pe moșie, personaj incert din punct de
vedere etic, nesigur prin chiar originea sa, pentru
care suferă cumplit. Ion este fiul nelegitim al
voievodului Andrei, fratele niciodată recunoscut al
răsfățaților coconi domnești: Dimitro și Mihai.
Răzbunându-se pe sine, dar și pe alții, Ion are
numeroase legături amoroase, copii nelegitimi pe
care îi pedepsește pedepsindu-se pe sine prin
refuzarea paternității, într-o încercare masochistă
de perpetuare a răului pe care îl cunoaște atât de
bine din proprie experiență. Uneori logofătul
suferă atracția irezistibilă a binelui și mai ajută pe
câte cineva, dar el nu reușește niciodată să își
găsească echilibrul și locul său propriu în soci-
etate. Liminal prin origine, el rămâne într-un
spațiu etic liminal prin faptele sale, prin propria
sa voință care nu se poate dezice de la marea și
fundamentala lege a tatălui. Ezitând între bine și
rău, incert, dar și rapace, el va ispăși, în final,
prin pumnalul justițiar al Raicăi.
Orfană de ambii părinți, copil al șatrei, aceasta
este, la rândul ei, lipsită de o origine clară și evi-
dentă care i-ar fi dat un loc de necontestat în
grupul social. Ființă pătimașă, senzuală, vicleană,
geloasă, dar și mare iubitoare de libertate, Raica
își plătește, astfel, propriile ezitări și patimi ego-
iste, devenind brațul dreptății. Lipsa unei ascen-
dențe parentale evidente, limpezi, marginalizează.
Cel care nu are o ascendență clară, este, la rândul
lui, ambiguu, ezitant din punct de vedere etic.
Legea tatălui este condiția de neclintit a șatrei, ea
introduce ordine și echilibru.
Acestei legi i se supune fără șovăire și Isvan
însuși, eroul principal al romanului. De remarcat,
că Isvan este și el orfan, dar de mamă, tatăl său,
Damo, fiind unul din membrii respectați ai șatrei.
Această ascendență paternală oferă sprijin și legiti-
mitate în interiorul șatrei. Dar Isvan este atras și
de un alt tată simbolic. Simpatia, aproape
parentală, pe care i-o oferă voievodul Andrei,
instrucția pe care o primește, prin grija aceluiași
aproape patern Andrei, alături de coconii
domnești riscă să îl lipsească pe Isvan de legitimi-
tate în cadrul propriului grup. Isvan își re-confir-
mă devotamentul față de tatăl adevărat și față de
șatră, prin fapte. El nu ezită să accepte nuntirea
impusă cu Lena pentru a-i salva acesteia reputația
și onoarea, el luptă cu eroism în munți, alături de
haiducii romi. Dar în virtutea aceleași legi a
tatălui pe care orice bărbat respectabil trebuie s-o
respecte înainte de orice, se hotărăște el să
părăsească șatra, sperând într-o reîntoarcere, dar și
într-o viață de familie alături de nobila Cătălina.
Isvan nu poate risca a-și transforma propriul fiu
într-un alt Ion, respins de propriul tată, căutând
cu disperare a se înscrie în fundamentala lege a
tatălui chiar atunci când o încalcă voluntar prin
procrearea voită de noi și noi copii nelegitimi.
O mare problemă narativă îi pune romancieru-
lui Mateo Maximoff Lena, frumoasa șatrei, logod-
nica lui Isvan și victimă a unui viol boieresc.
Moartea ei eroică în timpul luptelor din munți
dintre armata română și haiducii romi are două
avantaje narative: spală păcatul sexual și îl
eliberează pe Isvan pentru o eventuală unire suge-
rată, în final, cu marea sa iubire, nepoata voievo-
dului Andrei, frumoasa Cătălina, mama fiului lui
Isvan.
Sfârșitul indecis al romanului este încă o
reușită soluție narativă. După clarificarea situației
juridice și sociale a lui Isvan în noua Românie în
care robia a fost abolită dar prejudecățile au
rămas, după deconspirarea și pedepsirea ade-
văraților vinovați pentru crimele comise în capi-
tolele precedente, Isvan hotărăște să părăsească
șatra, cel puțin pentru moment. Dacă cele două
siluete care-l așteaptă la un colț de drum sunt, cu
adevărat, Cătălina și fiul ei și al lui Isvan, nu mai
știm sigur. Romanul se termină indecis, în acest
punct. O evidentă și explicită soluție happy-end
ar fi fost neconvingătoare și mult prea facilă. Este
reușită această stratagemă a romancierului rom
prin care suntem obligați, ispitiți a mai zăbovi un
timp, cu gândul și cu sufletul, în lumea ficțională
propusă de Mateo Maximoff pentru a alege noi,
cititorii, una sau alta din posibilele soluții de
final.
Nu credem că Mateo Maximoff este un
Stendhal rom, ori un Walter Scott al romanului
istoric rom, dar, cu siguranță, exemplul vieții și
activității sale literare poate risipi unele din ideile
preconcepute despre o importantă minoritate
etnică despre care noi, majoritarii, credem că știm
destul, de nu cumva chiar prea mult.
■
Note:
1.	Cei care nu sunt din neamul romilor, ceilalți.
Noțiunea este similară, din punctul de vedere al con-
strucției mentale, cu ceea ce înseamnă goy-ii pentru evrei.
2.	Neam al romilor vorbitori ai unui dialect de
sorginte germană.
3.	Încă din secolul al XIX-lea o serie de intelectuali
romi au încercat să ofere traduceri ale acestei opere funda-
mentale a umanității. În 1821, Anton Puchmayer traduce,
pentru prima dată, în limba romani fragmente din Biblie.
El se oprește asupra capitolului X din Evanghelia lui Luca.
În 1837, George Borow traduce, pentru prima dată în
limba romani, una dintre Evangheliile Noului Testament,
în întregime.
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
incidențe
O enciclopedie pentru toată
lumea
Horia Lazăr
Larousse gastronomique
Paris, Larousse, 2000, 3 vol., 2751 p.
4 000 de articole în°irate alfabetic, consacrate
materiilor prime °i procedeelor culinare,
tehnicilor de lucru, obiectelor °i ustensilelor
din bucătărie, istoriei °i tradițiilor culinare din
Franța °i din alte țări ale lumii; 3000 de rețete,
dintre care 400 semnate de cei mai mari
speciali°ti ai artei culinare; 23 de “portrete gastro-
nomice” ale regiunilor franceze ce se ilustrează
prin puternice particularități ale bucătăriei locale;
135 de imagini fotografice ale gesturilor cele mai
curente ce însoțesc prepararea produselor culinare
- iată, rezumat într-o frază, esențialul conținutului
dicționarului enciclopedic Larousse dedicat
bucătăriei °i artei mae°trilor într-ale gătitului, pre-
cum °i publicului pasionat de ele.
În materie de dicționare, editura Larousse
încearcă să nu lase descoperit nici un domeniu °i
nu face niciodată lucrurile pe jumătate. Cantitatea
impresionantă de informații cuprinse în enciclope-
dia gastronomică, prelucrarea inteligentă °i succin-
tă a acestora ca °i punerea în pagină, agreabilă °i
aerisită, fac din această operă colectivă o referință
de neocolit a literaturii de specialitate. Versiunea
precedentă datează din 1996; ea a fost reactualiza-
tă în 2000, la sfîr°it de mileniu. Operă masivă,
are 47 de autori (nutriționi°ti, profesori universi-
tari, medici, inspectori ai concurenței, micologi,
cronicari gastronomici, responsabili cu certificarea
produselor agroalimentare etc.), cărora li se
adaugă 12 colaboratori, toți sub autoritatea unui
“comitet gastronomic” ce numără 11 persoane,
prezidat de Joel Robuchon. În el figurează oameni
de meserie (bucătari, speciali°ti în patiserie °i pro-
duse din ciocolată, creatori în domeniul gastrono-
miei, scriitori, jurnali°ti °i experți în arta culinară).
Proiectul unei astfel de “sume gastronomice” a
fost inițiat în 1938 de Prosper Montagne, cum ne
informează prefața. Adus la zi, el oferă un îndru-
mar practic destinat celor cărora le place să
mănînce bine °i profesioni°tilor artei culinare,
care-i pot ajuta să o facă, spre plăcerea tuturor. În
el, diversitatea, bogăția °i uneori exotismul insti-
tuției gastronomice, deschisă în egală măsură spre
tradiții °i spre inovații, face din priceperea de a
fabrica produsele, de a le prezenta, de a le con-
suma °i de a le aprecia un fapt de istorie °i de
cultură. “Artă a efemerului” (p.5), îndemînarea
me°terilor bucătari ascunde, în spatele ei, o lungă
istorie, ce define°te “constantele unei civilizații”
(ibid.).
Fructe, legume, produse din pe°te, din carne °i
din lapte, băuturi fără alcool, u°or, mediu sau
puternic alcoolizate, brînzeturi, deserturi, compo-
turi, gemuri °i dulcețuri; ustensile de bucătărie °i
tehnici de condiționare a alimentelor; practici
sociale organizate în jurul prezentării °i vînzării
produselor; oameni de cultură interesați de practi-
cile gastronomice °i renumiți prin înclinația lor de
a mînca bine, ce face din ei embleme ale publici-
tății culinare din zilele noastre; rețete specifice,
datorate bucătăriei mediteraneene, central °i est-
europene, africane, asiatice sau sud-americane -
totul defilează sub ochii cititorului cuprins de
minunare °i amețit de mirosuri °i savori ce par să
iasă din paginile celor trei volume, pe întrecute.
Gestica cotidiană a experților culinari, evocată
într-o lungă serie de verbe (a decanta, a decupa, a
degresa, a pune carnea în apă pentru a elimina
impuritățile sanguine - degorger -, a scoate stridiile
din scoica lor, a dezosa a desăra, a înveli în aluat,
a înlătura penele păsărilor sau măruntaiele, a
fierbe, a frige, a prăji, a coace, a usca), căreia i se
adaugă o amplă paletă de instrumente culinare,
unele dintre cele mai banale (pîlnie, tigaie, satîr,
tirbu°on, furculiță, ma°ină de gătit - cuisiniere -,
baterie de accesorii de bucătărie) constituie o
bună ocazie pentru a ne reaminti, de pildă, că la
început furculița a fost o piesă de argintărie cu
doi dinți °i cu mîner rabatabil, de uz strict per-
sonal, înainte de a avea trei sau patru dinți; în
Franța, ea a fost introdusă în 1574, de Henric al
IlI-lea, care a folosit-o pentru întîia dată la
Veneția, la curtea dogelui (p.1095). În versiunea ei
clasică, tigaia e fabricată din tablă de oțel negru °i
trebuie să fie “groasă °i grea” (p.1872): nimic
comun cu tigăile postmoderne, polivalente sau
destinate unor utilizări specifice (pregătirea
pe°telui, a clătitelor, a omletelor, coacerea cas-
tanelor). Ce să mai spunem despre bateriile cu
accesorii, care, în mare, au fost cunoscute de
evrei, de greci °i de latini °i care, în zilele noastre,
trebuie să numere, după autorii enciclopediei, cel
puțin 20 de piese pentru pregătirea alimentelor,
cam tot atîtea pentru fiert-copt-prăjit-fript, lăsînd
la o parte întreaga gamă a ustensilelor electrice
(p.202)?
Articolele consacrate produselor - naturale sau
preparate - sînt deseori însoțite de rețete °i de
tabele sinoptice ce conțin rubrici precum: prove-
niența °i varietățile produsului, aspectul, perioada
calendaristică în care a fost recoltat sau fabricat,
consistența lui tactilă (pentru fructe, legume °i
carne), savoarea specifică. Aici avem o bogăție
exuberantă de preparate: 15 din rață, 40 din ficat
de gîscă sau de rață, în jur de 30 din cartofi, vreo
50 de salate °i tot atîtea specialități din ouă, 30
de rețete din limbă de mare (sole), cam 60 din
carne de vițel °i peste 100 de sosuri, “podoaba °i
fala bucătăriei franțuze°ti” (p.2176). Cum era de
așteptat, brînzeturile °i vinurile se bucură de un
tratament privilegiat. Unele din brînzeturi au o
origine alta decît franceză (vestitul Roquefort era
produs la Roma, brînza Emmental a apărut în
Elveția, Gloucester sose°te din Anglia, telemeaua
din Grecia iar ca°cavalul din România), însă
covîr°itoarea lor majoritate sînt specialități
franceze (v. tabelele de la p. 1128-1139, în care
apar în jur de 150 de sortimente consumate zilnic
în Franța, toate înregistrate, dintre care mai bine
de jumătate sînt autohtone). Cît despre vinuri,
articolul ce le e consacrat se limitează la a semna-
la criteriile de clasificare a lor, condițiile de păs-
trare, degustarea, asocierea lor cu diverse feluri de
mîncare; în sfîr°it, utilizarea unora dintre ele în
pregătirea sosurilor, a pe°telui, fripturilor, deser-
turilor (p.2543-2552).
Personalități istorice, literare °i muzicale, femei
mondene, oameni publici °i filosofi °i-au legat
numele °i activitatea de cultura culinară °i de
plăcerile rafinate ale convivialității. În Antichitate,
scriitorul grec Ateneu (secolul al IlI-lea) evocă cu
talent viața cotidiană °i practicile culturale ale
epocii sale în Banchetul învățaților (p.141), în
vreme ce Ausonius, poet latin din secolul al IV-
lea, consacră o idilă rîului Moselle °i
numeroaselor soiuri de pe°ti ce-l populau. Tot el
ne-a lăsat un studiu asupra cre°terii stridiilor. La
bătrînețe, retras pe una din proprietățile sale din
regiunea bordeleză, a elogiat vinurile locului, din-
tre care unul îi păstrează numele °i în zilele noas-
tre (Château-Auson). În literatura franceză,
numele unor scriitori (Saint-Amant) sînt asociate
cîntecelor de pahar, la fel cum în Germania
Schubert, care ne-a lăsat un imens repertoriu de
lieduri, a intercalat printre ele cîte un superb cîn-
tec de pahar (trinklied) executat de un mic cor
bărbătesc. Celebrului aventurier galant Casanova
îi datorăm, printre altele, o mică listă de produse
afrodisiace (trufele, stridiile, °ampania, lichiorul
de cire°e amare, p.485), iar romancierului
Alexandre Dumas un Grand Dictionnaire de
Cuisine (1152 de pagini, încheiat cu puțin înain-
tea morții scriitorului, în 1870. Lucrarea abundă
în anecdote pitore°ti, iar autorul o socotea cea
mai reu°ită carte a sa!).
Client obi°nuit al restaurantelor pariziene,
Dumas e °i creatorul unei savuroase salate ce-i
poartă numele (p.930). Pe aceea°i linie, Honore de
Balzac, foarte sensibil la plăcerile mesei, a editat o
culegere de texte pentru gurmanzi (Le
Gastronome franpais, 1828), publicînd mai apoi o
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
11
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Physiologie gastronomique (1830) și un Traite des
excitants modernes (1833). Contemporanul lui
mai vîrstnic, Brillat-Savarin (1755-1826), care e
asociat cu prăjitura care-i poartă numele, magis-
trat și membru al Adunării Constituante pe vre-
mea Revoluției franceze, pasionat de astronomie,
arheologie și chimie, e unul dintre cei mai mari
gastronomi francezi. În 1825, o carte cu titlu
răsunător, Physiologie du gout ou Meditations de
gastronomie transcendante, îl face repede celebru.
Utilizînd cunoștințe și metode din chimie, fizică,
medicină și astronomie, Savarin încearcă să facă
din arta culinară o adevărată știință, tratînd cu
vădită înzestrare didactică chestiunile slăbiciunii și
ale obezității, ba chiar și influența dietei asupra
postului, repausului, epuizării fizice și morții.
Adesea reeditată, cartea a contribuit la educația
gastronomică a tinerei burghezii prospere și lumi-
nate, cu atașament pentru trecut și istorie, și de
asemenea deschisă cu hotărîre spre modernitate,
bunăstare și bunele maniere (p.367-369). În sfîrșit,
ajunși în secolul al XX-lea, semnalăm interesul
pentru gastronomie al scriitoarei Colette, ce
relatează în romanele sale modul de recoltare a
trufelor, cu ajutorul scroafelor duse în lesă, și care
a dat numele ei unui aperitiv din portocale, le vin
de Colette, bine cunoscut în sudul Franței
(p.670).
Plăcerea de a mînca bine, ce se însoțește cu
schimbul de opinii și cu dezbaterea culturală, a
dat naștere pretutindeni în Europa unor locuri de
socializare specifice: taverna, cabaretul, cafeneaua.
Active în viața cotidiană și foarte prezente în
imaginarul literar, ele consacră deplasarea schim-
bului de idei din domeniul privat (saloane, acade-
mii, societăți savante - spații închise, “elitiste”,
clădite pe principiul discriminării intelectuale și al
excluderii sociale) în cel public, deschis tuturor.
Taverna din Evul Mediu, esențialmente populară
și, ca atare, mult frecventată de studenți, prop-
unea doar vinuri, spre deosebire de cabarete, unde
se putea lua o gustare (p.2387). Privilegiul de a
servi mîncăruri în taverne a dat naștere, în Parisul
secolului al XVIII-lea, “tavernelor englezești”, ren-
umite prin calitatea produselor cu specific britan-
ic, îndeosebi a grătarelor în sînge (p.2388). Cît
despre cabaretele de modă veche (fără spectacole,
cum se obișnuiește în zilele noastre), ele au fost
frecventate, în Franța secolului al XVII-lea, de
mari scriitori precum Racine, La Fontaine,
Boileau. În epoca romantică, unii scriitori sînt
atrași de cabarete foarte modeste, chiar sordide:
Le Chat blanc își păstrează și astăzi renumele
macabru - aici a fost găsit spînzurat scriitorul
Gerard de Nerval. În sfîrșit, instituția cafenelei
marchează apariția unui “nou mod de viață”
(p.407): citirea publică a ziarelor, practicarea
jocurilor de cărți și a șahului, fumatul, dezbaterea
literară, ideologică sau politică în “cenacluri”
improvizate. Iar dacă în Germania cafeneaua își
asociază de timpuriu cîntecele de cabaret, în
Austria ea reprezintă o “prelungire a căminului și
a biroului” (p.408): aici vienezii își petrec o mare
parte a zilei citind ziare, tratînd afaceri, primindu-
și prietenii, jucînd biliard; și tot la Viena a apărut
cafe-concertul.
Enciclopedia gastronomică Larousse rezervă
un spațiu amplu bucătăriilor regionale din Franța
și, de asemenea, artei culinare din țările lumii.
Alături de bucătării de mare tradiție, renumite
prin varietate (italiană, spaniolă, asiatică, mexi-
cană), apar, în articole scrise cu mare acuratețe a
informației, rețete, obiceiuri și practici culinare
din Bulgaria, Elveția, Finlanda, Indonezia, Japonia,
Polonia, Portugalia, România, Rusia, Suedia,
Thailanda, Turcia, Ucraina etc. Textul acestor arti-
cole impresionează prin bogăția de date și prin
precizia cu care sînt prezentate.
Anuarul statistic al Franței din 1999 pune în
oglindă consumul de alimente din hexagon în anii
1950 și 1996. În 1996, consumul anual de pîine a
fost de 60 kg. pe cap de locuitor, față de 121 în
1950; cel de cartofi de 64 față de 152; cel de
legume de 115 față de 59; cel de fructe de 65 față
de 37; cel de carne de 84 față de 44 iar cel de vin
de 68 l. față de 123 (v. L'Histoire, 291, oct. 2004,
p.60). La ce bun atunci să scriem și să consultăm
enciclopedii, dicționare de specialitate și cărți ale
experților cînd obiceiurile și practicile se schimbă
atît de repede ? Tocmai pentru că, făcînd-o, ne
putem adapta mai bine noilor condiții și moduri
de viață, prin propria noastră alegere. Iar dacă e
vorba să alegem, Larousse gastronomique ne arată
cu prisosință că avem ce - și de unde.
■
telecarnet
M Gheorghe Grigurcu__________________________________
De la un punct, memoria devine o probă a
caracterului. Reții ceea ce te poate realmente ca-
racteriza.
*
Întâlnesc următoarele cuvinte ale Sfântului
Augustin, în De magistri, în măsură a îndreptăți
conștiința criticului: “Când e vorba de fapte pe
care le discernem cu mintea, în zadar ascultă
spusele celui competent cineva care nu poate să
le discearnă el însuși. (...) în schimb, cineva care
poate discerne el însuși lucrurile devine în interi-
orul său un discipol al adevărului, iar în exterior
judecător al celui care vorbește, sau mai bine spus
al vorbirii însăși; căci de mai multe ori ascultă-
torul înțelege ceea ce se vorbește. În vreme ce
chiar cel care rostește ceva nu-și înțelege spusele”.
*
Dacă nu ți-ar reveni din când în când slăbiciu-
nile, unele naivități, unele capricii ale unor vîrste
spuse, te-ai simți dintr-o dată cumplit de bătrân,
până la pierderea identității și probabil n-ai mai
putea supraviețui.
*
Această retorică, sarcastică prin chiar încrede-
rea excesivă ce-o are în sine.
*
Poți deveni un artist al cuvântului doar treptat,
printr-o anume reducție a pornirilor ființei tale teres-
tre, reducție care-ți intensifică idealitatea. Se vede
clar tot ce ai de plătit. Cel ce-și începe viața precoce,
prin maxima strălucire a artei, e un demon.
*
Credința venită ca o noapte a limpezirii, ca o
claritate a tenebrelor.
*
Nu poți oferi ceea ce nu mai posezi, deci nici,
în integralitate, ipostaza ta trecută, fizică și psi-
hică. Și cu toate acestea de câte ori nu te com-
porți cu semenii ca și cum ai fi cel-ce-ai-fost!
*
Stângăcia. Un posibil numitor comun al defici-
tului și al excesului de forță.
*
Paradoxul laudei: “Înseamnă să pui prea puțin
preț pe laudă dacă lauzi pe cineva care merită
vădit laude” (Kafka).
*
Paradoxul zborului: “Nu este slăbiciune oare și
faptul de-a fi gata să-ți iei zborul, întrucât înseam-
nă, șovăială și lipsă de fermitate și nestatornicie?”
(Kafka).
*
Ești ca o pasăre ciugulind înțelesuri în cel mai
umil hazard.
*
Nu te pot întrista numai oamenii ci și
lucrurile care se strică, își arată falsitatea, reaua
calitate, ori cel puțin îmbătrânesc, intrând în cel
mai apăsător crepuscul, al structurii materiale,
care, spre deosebire de spirit, nu are nici o spe-
ranță de salvare.
*
Prostia: imoralitatea proximă a inteligenței.
*
Credincioșii sînt îndeobște monarhiști, din
nevoia unei legături organice între fenomene, pre-
cum cea dintre lumânare și flacără.
*
Nașterea ca o boală, întreaga viață ca o uriașă
convalescență.
*
Lichelelor nu le putem acorda nici măcar acel
dispreț incolor, “neutral”, pe care-l avem față de
resturile, de gunoaiele gospodăriei noastre. Pentru
că ele fac parte dintr-un regn sui generis, sub-
material.
*
Fiecare creație, oricât de modestă, e smulsă,
prin luptă, Imposibilului.
*
Veșmântul somptuos al unor adevăruri simple,
supunându-le paradoxal la penitență.
*
Certitudinile sînt statice. Numai îndoielile sînt
curgătoare. Dar evidențele reprezintă deseori
incertitudini înghețate. Studiindu-le, poți ajunge la
originile lor labile, precare.
*
Efectul cel mai cumplit al minciunii este acela
că, des repetată, ea riscă a-l imbeciliza atât pe cel
ce-o ascultă, cât și pe cel ce-o rostește.
*
“Va mai trece multă vreme până când nevino-
văția va găsi tot atâta ocrotire de câtă se bucură
nelegiuirea” (La Rochefoucauld). Cum ar veni, o
“tranziție” indefinită!
*
Te simți mai departe de ceea ce ai fost decât
de ceea ce nu ți-a fost dat a fi.
■
12
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Caragiale în poezia
generației '80 (I)
Ion Pop
In interiorul generației de scriitori care s-a
articulat în anii '80 ai secolului trecut, dar și
în jurul ei, s-a rostit, cu o semnificativă
frecvență, numele lui I.L. Caragiale, propus ori
identificat ca model și factor catalizator. Marele
clasic face parte dintre foarte puținele repere
românești recunoscute de o vârstă literară cel
puțin reticentă în raportările la modele și exem-
ple, decisă mai degrabă să pună în evidență
desprinderile și rupturile față de trecut, fie el și
imediat (de exemplu, cel reprezentat de generația
“neomodernistă” a anilor '60, numită și a lui
Nichita Stănescu), pentru a plasa în avanscenă un
program ce se dorește cât mai original. Atitudinea
e, de altfel, firească, și califică, în cazul dat, o
reacție de tip neo- sau post-avangardist, de vreme
ce primele schițe de program poetic apăsau toc-
mai pe ideea rupturii și a noutății mai mult sau
mai puțin radicale. În 1979, de pildă, Mircea
Cărtărescu vorbea, răspunzând la o anchetă a
revistei clujene “Echinox”, despre “un vacuum
poetic” precedent și despre “inventarea” unei noi
poezii. N-a fost singurul, căci mulți dintre con-
generii săi au întărit, cu timpul, convingerea (alt-
minteri discutabilă) că, nesusținută suficient de
criticii de autoritate ai momentului, a fost obli-
gată să facă eforturi speciale de afirmare,
menținându-se până târziu în posturi militante, de
luptători pe baricada “generaționismului”. În
momente de reflecție mai nuanțată, “optzeciștii”
acceptă, totuși, că nu sunt cu totul lipsiți de stră-
moși, și lasă să pătrundă în discursul lor fondator
un nume ca Bacovia, altele din spațiul avangardei
literare, iar dintre constant respinșii “șaizeciști”,
considerați în genere estetizanți, desprinși de reali-
tățile imediate ori producători în exces de
metafore deschise către un orizont adesea
“metafizic”, un Mircea Ivănescu - “bacovian” sub
anumite aspecte - sau “oniricul” Leonid Dimov, ce
rămăseseră, debutând la câțiva ani după 1960,
oarecum în marginea scenei dominate de Nichita
Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ioan
Alexandru și alții câțiva. Din când în când, se mai
fac trimiteri și la avangarda literară ori la poezia
anilor ‘40, în care spiritul avangardist a cunoscut
o anumită resuscirtare.
Caragiale a fost, însă, de la început recuperat
de strănepoții optzeciști printre membrii familiei.
Motivele sunt, astăzi, destul de bine clarificate.
Cu ocazia unei anchete a revistei “Caiete critice”
din 1984, poetul Florin laru, reprezentativ pentru
generația '80, spunea decis că “cel mai frapant
model se impune a fi Caragiale” (v. Modelul
Caragiale, reprodus în vol. Competiția continuă,
Ed. Vlasie, 1994, pp.152-156), iar peste zece ani,
în sinteza dedicată Postmodernismului românesc,
Mircea Cărtărescu se referea la Caragiale ca la “un
autor pentru care poeții bucureșteni din «Cenaclul
de luni» au avut un adevărat cult” (Op. cit., p.
383). În volumul său de proze Cu ochii blânzi,
publicat în 1985, Ion Lăcustă are pagini puse sub
titlul La ușa domnului Caragiale, iar un alt proza-
tor din aceeași generație, Sorin Preda, scrie în
1988 că: “Forțând nițel o zicală memorabilă, am
putea spune că mai toți prozatorii tineri din
«Căldura»... cea mare a lui Caragiale se trag.
Oralismul, concizia, atenția îndreptată spre cate-
gorii sociale nou apărute, spre lumea intermediară
ce desparte satul de oraș, umorul, ironia, refuzul
literaturizării, transparența textuală prin care con-
venția să apară la suprafață (...) sunt de la
Caragiale citire” (v. Sorin Preda, Competiția con-
tinuă, în volumul cu acelașți titlu, deja citat,
p.330).
Critica a remarcat “caragialismul” ca una din-
tre notele definitorii pentru scrisul altor prozatori
precum Ioan Groșan sau Bedros Horasangian. În
introducerea la a sa Istorie tragică și grotescă a
întunecatului deceniu literar nouă, din 1993 (dar
încheiată, practic, în 1985), Radu G. Țeposu scrie
că “o primă observație ar fi că proza anilor 80 l-a
redescoperit, sub diverse forme, pe Caragiale din
momentele și schițele sale, manevrând chiar cu
voluptate clișeele pe care nenea Iancu le punea în
gura ipochimenilor. Acești prozatori fac din pro-
priii naratori niște personaje care caragializează,
ca să zic astfel, care vorbesc deliberat în registru
parodic, având ei înșiși conștiința pastișei, a for-
jeriei. Narațiunea lor e una livrescă și culturală,
care a asimilat cu înțelegere și ironie benignă
toate stereotipiile de limbaj vehiculate de literatu-
ra caragialiană” (Op. cit. pp. 20-21).
În reflecțiile sale pe această temă (v. O nouă
școală a lui Caragiale, în “Familia”, nr. 7, iulie
1989), Ion Simuț merge mai departe, lărgind aria
de investigație a “caragialismului” noii literaturi și
căutând motivații mai atente la ceea ce el
numește “reiterarea perspectivei caragialești asupra
lumii”. Și el vede în Caragiale “unul dintre patro-
nii spirituali ai generației '80, în toate genurile lite-
rare”. Proza, de pildă, “caută temele cotidianului,
comicul de limbaj, personajul anonim, rudă mai
apropiată sau mai îndepărtată a lui Mitică”. S-ar
adăuga, printre alte apropieri, “programatica
radiografie a banalului”. Importante sunt și moti-
vațiile de ordin sociologic remarcate de criticul
care invocă “tranziția precipitată de la un nivel
social la altul, de la o etapă socială la alta, crezută
superioară”, “iluzia progresului (care) creează
brusc o adevărată fanfaronadă politică” și, mai
ales, “beția de cuvinte” din fazele de tranziție” -
provocând, toate, reacții critice lucide și realiste. În
rezumat, Ion Simuț e de părere că această reiterare
a perspectivei caragialești asupra lumii “nu este
determinată să apară din motive pur livrești, fiind
un produs al unei hiperlucide conștiințe critice față
de realitățile morale, sociale, politice, estetice” (v.
Competiția continuă, ed. cit., p.45). Spiritul lui
Caragiale nu lipsește nici din discursul critic al
generației - de pildă, la un Al. Cistelecan, Val
Condurache, Dan C. Mihăilescu, și nu doar la ei.
În ce privește poezia optzecistă, care face
îndeosebi obiectul notelor de față, Ion Simuț
accentuază asupra unor date care reieșeau încă de
la primele schițe de “manifest” al poeților tineri,
la începutul anilor '80. Mult vehiculatul “impact
cu realul”, “coborârea poeziei în stradă” se află
printre ele. Căci, zice criticul: “În poezie,
fenomenul este integrabil tendinței optzeciste de
demistificare a poeticului și «coborâre» a lirismu-
lui în firescul cotidian”, “Aluzia caragialească
apare ca o soluție in extremis a antipoeticului, a
celei mai aspre ironii la adresa lirismului roman-
tic, dizolvat în anodin” - trimiterile făcându-se
punctual la Poeme-le de amor ale lui Mircea
Cărtărescu (Op. cit., p.41).
Însumând asemenea opinii, notăm în primul
rînd motivarea numitului “caragialism” printr-o
reafirmare a conștiinței convenției literare, care
este, implicit, o conștiință critică vizând literatura
mai mult sau mai puțin oficializată de până a-
tunci (de exemplu, în proză, tematica “majoră” a
“obsedantulului deceniu” șase, cultivată cu anu-
mite libertăți critice în anii relativei destinderi ide-
ologice -1965-1971- iar în poezie uzul și abuzul de
metafore și simboluri, menținerea, în genere, în
registrul înalt-modernist, “pur” al limbajului).
Practica “textualistă” în proză (la autori ca
Gheorghe Iova sau Gheorghe Crăciun, cu particu-
larul interes acordat solidarității dintre actul scrip-
tural și trăire, lecțiile, ca să zicem așa, de
anatomie și fiziologie a narațiunii ale lui Mircea
Nedelciu), reînnodarea, în poezie, a legăturilor cu
neo-avangardismul ironic și ludic al generației
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
13
Black Pantone 253 U
13
Black Pantone 253 U
anilor '40 (Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru),
profitabilă pentru de-solemnizarea expresiei lirice
și repunerea ei în contact cu “viața imediată”, cu
banalitatea și derizoriul ei (mai ales la poeți ca
Mircea Cărtărescu, Florin laru, Traian T. Coșovei,
Alexandru Mușina) au facilitat “recuperarea” lui
Caragiale printre modelele mari.
Foarte importantă mi se pare a fi situarea so-
ciologică a fenomenului, căci ceea ce spun tinerii
despre propriul lor program înainte de 1989,
raportat la “o anumită realitate individuală sau
socială”, care e a “tranziției” spre altceva,
numește, chiar dacă cu jumătate de gură, o situ-
ație definitorie și pentru momentul istoric comu-
nist al anilor '80, cu dereglările de ordin social
reflectate în limbaj și, mai ales, cu contrastul din-
tre lozincile proclamate retoric de ideologia comu-
nistă, cu “fanfaronada” caracteristică, și lipsa de
“fond” real. Vidul discursurilor oficiale, numita,
încă de Maiorescu, “beție de cuvinte” aduceau
aminte de critica “formelor fără fond” la autorul
Scrisorii pierdute. Pe de altă parte, așa cum o
spune, de pildă, Florin laru, lumea lui Caragiale
nu dispăruse încă din realitatea imediată, ce ofer-
ea destule personaje de tipul Coriolan Drăgănescu
(din “momentul” intitulat Tempora, 1901), Conu
Leonida (din Conu Leonida față cu reacțiunea) ori
Jupân Dumitrache (din O noapte furtunoasă), pre-
cum și mentalități specifice unui anume “balca-
nism”, fie el surâzător-superficial, minimalizând
lucrurile grave printr-o continuă luare în râs, sau
cum ar spune francezii “prise a la legere”. Și e
semnificativ că același poet, membru al
“Cenaclului de luni” bucureștean, îndrumat de
criticul Nicolae Manolescu (între anii 1977-1984)
pune interesul pentru Caragiale și pe seama unui
“automatism geopsihic, de reacție, pur balcanic”,
mai evident la “aripa bucureșteană” a generației
sale. Și e foarte adevărat că exemplele de poeți
îndatorați maestrului trebuie căutate aproape
exclusiv printre frecventatorii cenaclului amintit, -
temperamente “meridionale”, mobile, vorbărețe,
tentate de un anumit pitoresc lingvistic, ironice,
iubitoare de spectacol.
Nu sunt de neglijat, pentru o corectă situare
în spațiul socio-literar a acestei generații, nici
mutațiile evidente care au avut loc în spațiul mai
larg, european și nu numai, în sensul afirmării
până la dominație a așa-numitei “culturi de masă,
“culture du loisir”, cultură a divertismentului, într-
o societate pe care Guy Debord o calificase drept
“societate a spectacolului”. Fenomenul nu scapă
nici criticilor tineri români ai anilor '80. Ioan
Buduca, de exemplu, referindu-se, ce-i drept, doar
la schimbările stilistice ale discursului critic, scrie
că acest tip de critică rezultă “dintr-o viziune a cul-
turii ca spectacol; sau, altfel spus, din capacitatea
de a transforma participarea la cultură într-un
spectacol în sine” (cf. Ion Simuț, articolul citat).
În fine, înscrierea progresivă și programatică a
practicii poetice și mai larg literare a acestei gene-
rații sub eticheta “postmodernismului” a reactivat
tendințele de raportare mai îngăduitor-critică la
trecutul literar, de îmbrățișare “ironică” a lui, în
sensul în care un Umberto Eco definea atiti-
tudinea postmodernă în cunoscutele sale Glose la
“Numele trandafirului”. Or, toată opera lui
Caragiale a putut fi citită, de exemplu, de Nicolae
Steinhardt, sub semnul unei finale concilieri și
complezențe, al unei convivialități, dincolo de o
anumită critică și satirizare a moravurilor.
Dacă pătrundem, acum, în spațiul poeziei
optzeciste, numele și cărțile care stau mai mult
sau mai puțin sub semnul lui Caragiale sunt ale
deja citaților Mircea Cărtărescu și Florin laru. Cel
dintâi s-a arătat de la început interesat, cum se
vede din ancheta de la “Echinox”, de o “poezie
totală”, “în care se trec în revistă cât mai multe
istorii: geologice, biologice, literare, în care se con-
centrează, într-o fabuloasă opulență, cât mai mult
spirit; circ, melodramă, cinema, sală de concert și
desen animat, din când în când catedrală și din
când în când cartier de locuințe confort II,
poemul tinde să preia, în viziunea multor poeți
de azi, funcțiile vitale universului unic și ale uni-
cei limbi vorbite care ne înconjoară”. Cât despre
limbajul acestei poezii, el este “cel colocvial,
frazarea are ritmul limbii vorbite”. Pentru tema
care ne preocupă, putem reține, în tendința mai
largă de apropiere a poeziei de realitatea mai
modestă, de fiecare zi, mai ales accentul pus pe
“limba vorbită”, pe oralitatea discursului. Spre
finalul intervenției sale, poetul sintetizează, oare-
cum concluziv, imaginea propusă pentru poezia
nouă: “Deci, ca să fie ale acestei generații și al
tuturor timpurilor, poetul tânăr de azi trebuie să
găsească drumul spre lucrul cel mai miraculos
posibil: realul, și spre lucrul cel mai complex cu
putință: cotidianul” (Competiția continuă, ed. cit.,
pp. 76-78).
Lectura cărților de poezie ale lui Cărtărescu
atrage atenția mai ales asupra acestui din urmă
aspect: limbajul liricii caută expresia colocvială,
orală, vizând o comunicare mai destinsă cu citi-
torul, degajată de solemnitatea discursului
“august”, “nobil”, purist-estetizant. Este o trăsă-
tură mai generală a discursului său poetic foarte
liber în invențiile sale și extrem de mobil în
asocierile imagistice, realizate cu o evidentă dega-
jare, adesea în spirit ludic, manevrând spectaculos
convențiile literare. Una dintre acestea este cea a
“discursului amoros”, dintre cele mai afectate de
retorică, mai epurate de elemente prozaice, chiar
în cadrul generației imediat precedente, cu
excepția, de exemplu a unui Marin Sorescu, din
cărți precum Descântoteca (1976). Or, exemplul
lui Caragiale devenea productiv în primul rând în
acest spațiu al poeziei cu tematică erotică, date
fiind scenele emblematice, înscrise în memoria
colectivă, precum cele din O noapte furtunoasă
(declarațiile de dragoste pline de emfază, de o
teatralitate burlescă, ale lui Rică Venturiano).
Acest model fusese, de altfel, prelungit, în primul
deceniu la secolului XX, în Romanțele pentru mai
târziu (1908) ale lui Ion Minulescu, poet “sim-
bolist”, dar reeditând mai ales ipostaza “trubadu-
rului”, temperament meridional, locvace, tentat
de o gesticulație grandilocventă, incapabil de trăiri
sufletești grave, imprimând discursului său patetic
mai degrabă o tentă umoristică, vag ironică. Sunt,
desigur, trăsături care l-au determinat pe George
Călinescu să-l vadă pe Minulescu, în a sa Istorie a
literaturii române de la origini până în prezent
din 1941, ca pe un personaj de factură cara-
gialiană, atunci când scria că: “Ion Minulescu
(literar vorbind) este un tip caragialian, tânărul
muntean volubil, facil emotiv, incapabil de a lua
ceva în serios, producător neobosit de «mofturi».
Poeziile lui Minulescu (...) trebuiesc «zise» precum
trebuie jucate «momentele» lui Caragiale, fiindcă
Ion Minulescu este în bună măsură un Mitică, un
Cațavencu și un Eleutheriu Poppescu deveniți li-
rici”. (v. G. Călinescu, Op. cit. p. 863).
Se poate spune că, în cazul lui Mircea
Cărtărescu, cel din Poeme de amor (1983), avem
de-a face cu un “personaj” din aceeași familie
caragialian-minulesciană, cu observația că, dincolo
de unele date temperamentale comune, contează
la mai tânărul poet îndeosebi programul “democ-
ratizării” discursului, al coborârii lui în registrul
comun, al limbii de fiecare zi. Într-o poezie atentă
la ambianța cotidiană a orașului, cu lumea
pestriță a străzii, și în care îndrăgostitul e “concu-
rat de instalator, de șofer, de dentist” și chiar
primăvara apare îmbrăcată modest în “jacka ei de
turcoaz jerpelit”, discursul amoros, fie el și mar-
cat elegiac - căci evocă o iubire consumată - nu
mai poate apela la retorica tradițională. Cu atât
mai mult cu cât poetul, uzând de intertextualitate
și atrăgând în context, de exemplu, sintagme din
poezia de dragoste a lui Eminescu, le expediază
sub formula: “în fine, toată recuzita”, arătând că
este deplin conștient de pericolul clișeului poetic
(v. poezia Clementina, ți-am dat toată dragostea
mea). Or, parodierea “declarației de iubire” fusese
deja împinsă foarte departe de Caragiale, în dis-
cursul amintit al unui Rică Venturiano sau în
destule scene din D'ale carnavalului, suficiente
pentru a “cenzura” orice tentație a gesticulației
excesive. În arier-planul noilor declarații de
dragoste primul care stă de veghe este, așadar,
tocmai Caragiale. O poezie precum Să ne iubim
chera mu, ce include în acest titlu și un grecism,
chemat să accentueze nota de sentimentalism
romanțios parodiat, nu lipsesc nici câteva
franțuzisme cu trimitere directă la autorul celor
două piese menționate. “să ne iubim chera mu, să
ne iubim per tujur / ca mâine vom fi pradă inun-
dațiilor, surpărilor de teren, bețiilor crâncene, / ca
mâine un ieri cu labe de păianjen de fân îți va
umbla în cârlionții de florio ai coiffurii / zăpăcin-
du-te, ambetându-te”. Și, ceva mai jos. “să ne
iubim, să ne amăm, să creștem,. să ne înmulțim /
cântau tergalurile și velurul”... Între iubita pier-
dută a lui Cărtărescu și caragialienele Zița ori
Mița, cu “ambetările” ei sentimentale și limbajul
aparent cultivat al “alfabetului de tranziție” al
epocii sale, relația “hipertextuală” parodică este
evidentă. (De altfel, însuși titlul cărții substituie
cuvintelor iubire ori dragoste, vocabula amor,
latinism reînviat prin filieră franceză și care și-a
păstrat în limba română tenta ușor ironică,
livrescă, convențională, sugerând mai degrabă
superficialitatea sentimentului decât profunzimea
și constanța lui.) În același poem, inserția unui
comentariu auctorial - un dialog cu “iubitul citi-
tor” - care riscă, la un moment dat, să cadă în
verbiaj, atrage de asemenea citatul, de data aceas-
ta în sens propriu, din O scrisoare pierdută. Când
discursul riscă să devină emfatic, excesiv, să-și
piardă logica și să se blocheze, “eul” auto-comen-
tator are la îndemână textul lui Caragiale, ca au-
xiliar salvator: “trăim în aceeași secundă, fratele
meu, și în aceeași secundă cu șiretul de pantofi și
sticluța de ojă. Când totul e pentru divertisment,
noi suntem pentru autodestrucție. Când totul e
miniaturizarea, noi ne umflăm în pene. Și ne
umflă plânsul, și cu toate acestea epiteliul delicat
care căptușește arterele noastre nu-și pierde decât
spre bătrânețe elasticitatea care... (asudă și se
rătăcește din ce în ce)... care, mă-nțelegi, prin ele
curge adică însuși principiul vieții și fericirea, care
pe pământ nu este decât... (asudă și se rătăcește
mai rău)... un actor al vehiculării iluziei... “și... și..
idei subversive... care lovesc soțietatea, dacă mă
pot pro... și... / ...și, în sfârșit, să trăiască!” Și e
semnificativ că în alt poem, O seară la operă,
unde “maimuțoiul” ca alter-ego al poetului (aici în
ipostază de îndrăgostit) recapitulează, prin
pastișare, câteva din stilurile poetice de referință
în literatura română, de la poeții Văcărești, la
Arghezi, Blaga, Bacovia, Barbu, femeia căreia i se
adresează toate aceste variante de discurs amoros
se servește, pentru a pune capăt suitei parodice
convenționale, tot de o frază din Caragiale: “- stai,
ajunge, lasă-le-ncolo de poezii, că nu de vorbe
proaste îmi arde mie”...
■
(va urma)
14
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Doi exilați: poetul Ovidiu și
episcopul Inocențiu Micu
Viorica Lascu
Pare surprinzătoare această apropiere de
nume, dar condiția de exilat stabilește legă-
turi umane dintre cele mai neașteptate, însă
explicabile. Ruperea de solul natal și lipsa perspec-
tivei de întoarcere acasă constituie o dramă trăită
la fel de dureros, deși nuanțată, la distanță de
secole. În zilele noastre asistăm la adevărate
“migrațiuni” - exilați voluntar sau forțați
împânzesc lumea.
Exilul este puntea care leagă, peste un interval
de 1700 ani, pe poetul relegat la Tomis de capri-
ciul împăratului de la Roma și pe episcopul alun-
gat din Transilvania la Roma, de capriciul
împărăteseidin Viena. Între aceste două puncte
obiective se țese specificul fiecărui destin, după
cum între poeți e, însă, o sfântă legătură.
Măcar că fiecare pășește pe alt drum.
E chiar constatarea lui Ovidiu, citat de
Inochentie:
Sunt tamen inter se communia sacra poetis,
Diversum quamvis quisque sequatur iter1
În scrisoarea (latinească) pe care Vlădica
Inochentie Micu o adresează succesorului său de
la Blaj, episcopul Petru Pavel Aron, la 27 noiem-
brie 1756, pateticul exordiu “Nescio qua natale
solum dulcedine cunctos ducit, et immemores
non sinit esse sui” este, de fapt, reproducerea
unor versuri ovidiene (Pont. 1,3, v. 35-36), în tra-
ducerea primă: “Nu știu prin ce dulcime ne atrage
pământul natal pe toți și nu ne îngăduie a nu ne
aminti de el”2. Această preluare a formulei ovi-
diene de către Vlădica Inochentie ne-a îndemnat
să considerăm, în paralel, cele două destine.
Inochentie Micu trecuse prin școlile iezuiților3
- în Colegiul din Cluj între 1713-1724; fusese chiar
repartizat în clasa de “poetică” (versificație). El
poseda nu numai o bună cunoaștere a limbii
latine ci și a literaturii. Aceasta avea să îl ajute, îm
primii ani ai exilului roman, să-și găsească uitare
și alinare în durerea sa, compilând o antologie
poetică latină, care abia recent a fost tipărită, deși
o semnalase încă la 1900 învățatul canonic
Augustin Bunea4. Nu putem să nu amintim că un
personaj complet opus lui Inochentie, cu care
avea în comun numai dragostea pentru cultura
clasică și statutul de exilat - Niccolo Machiavelli -
în perioada de exil, seara, intra în societatea degli
antiqui huomini, îi întreba și aceștia îi
răspundeau5. Prin marele număr de citate ovidi-
ene, Inochentie voia să arate că și tenerorum
lusor amorum are note grave în toate operele sale.
Versurile din Pontica, de la care pornim, sunt:
“Nescio qua natale solum dulcedine cunctos
Ducit, et immemores non sinit esse sui, Quid
melius Roma? Scythico quid frigore peius?
Huc tamen ex illo barbarus Urbe fugit.”
In traducerea lui Teodor Naum:
“Cu ce-i vrăjește oare pe toți pământul țării,
Ce nu-l mai poate nimeni de-a pururea uita ?
Ce bine e la Roma! ce rău e frigul scitic!
Și totuși, de la Roma, barbarul fuge-aici“6. Era
exact raportul invers între Ovidiu și Inochentie:
primul, alungat din splendida Romă imperială, la
Tomis, își dorea Urbea; dar înțelegea că și un scit,
prizonier la Roma, tânjea după țara sa.
Inochentie, din Roma grandioasă, păstrătoare a
vestigiilor antice, îmbogățită prin monumentele
Renașterii și cele baroce, se dorea, cu toată
ardoarea sufletului,, în modesta Transilvanie, în
Blajul abia schițat. Nu e greu să ne închipuim de
câte ori va fi recitit, cu lacrimi în ochi, versurile
ovidiene care exprimau sentimentele-i proprii.
Amândoi își proclamaseră nevinovăția (Dante
Alighieri folosise formula exul immeritus); dar în
timp ce Ovidiu pătimea pentru că nu avea
încotro, Episcopul accepta exilul în spirit
creștinesc, transformând suferința în merit:
“Melius est enim innocenter pati, quam
nocenter pati, nam si innocenter et patienter
sustinemus, ad aeternae per ea vitae gloriam
disponimur.”7
Ovidiu apela la ajutorul prietenilor din Roma
ca să îl ajute să se întoarcă acasă; iar Inochentie le
trimetea vorbă compatrioților săi: “...state fortiter,
tanquam boni milites Christi, opponite vos
murum pro domo Domini... Hoc est enim
diligere Deum, ipsius gratia pati et nihil turbari.
Ego autem impotens aliter iuvare, flecto genua
mea... ad Patrem...” (26 februarie 1763, către
notarul soborului).
În timp ce Ovidiu se plânge soției că:
“Slăbit și eu sunt astăzi de atâtea suferințe!
Vai mie! Și-nainte de vreme-mbătrânit”8,
Inochentie spune: “Și de va vrea iarăși Dumnezeu
să mă cheme, măcar că îngreuiat cu bătrânețele,
pentru binele de obște nu voi ocoli munca și oste-
neala, ci iarăși voi încinge arma mea pe coapsa
mea... Să aveți inimă tare, voile tuturor unite
împreună, să deschideți și să înălțați cuvântul, să
lăpădați toată frica, pentru dreptate”9.
Se adresa nu numai contemporanilor săi, ci și
nouă, peste un sfert de mileniu, cu îndemnul de a
fi boni milites Christi, zid în jurul Bisericii, uniți
și plini de curaj.
Amândoi erau considerați vinovați de puter-
nicii zilei. Lui Ovidiu i se imputa carmen et error:
versuri considerate prea licențioase de austerul
Augustus și că a văzut ce nu ar fi trebuit să vadă
(probabil ceva în legătură cu Iulia, nepoata
împăratului; va rămâne un mister). Error -
greșeala de neiertat a lui Inochentie este că, după
ce a fost numit episcop a fost înnobilat baron
Klein și a pătruns in Dieta Transilvaniei: acolo a
ridicat glasul întru apărarea românilor oprimați,
mai întâi numiți de el natio și nu plebs.
Fiecare dintre protagoniștii noștri își avea caris-
ma specifică, pe care și-a păstrat-o. Ovidiu, ca
poet, a lăsat o importantă operă literară, care pen-
tru noi e și un document; ba a învățat și limba
localnicilor, și a compus versuri care nu s-au păs-
trat. Inochentie era preot și episcop și nici o clipă
nu și-a desmințit statutul. Episcopatus regale est
sacerdotium. Episcopus est Sponsus suae Ecclesiae
et cum Ecclesia sua, ut caput, corpus unum per-
ficit (11 nov. 1746, către Papa Benedict XIV).
Formula Sponsus Ecclesiae revine și în alte
scrisori. Ca preot, îi caută pe soldații transilvă-
neni, dezertați din armata austriacă, îi catehizează
și alfabetizază, și caută să îi ajute să se întoarcă
acasă nepedepsiți10. Ba chiar, în preajma
deschiderii anului jubiliar 1750 îi scrie Pontifului
Roman ca să-și ofere serviciile sacerdotale pentru
eventualii pelerini români11. Inochentie, împreună
cu soldații amintiți și cu alumnii trimiși din Blaj
la studii, sunt primii participanți la un Jubileu. Și
cum atunci s-a celebrat prima dată devoțiunea Via
Crucis, ni-l închipuim oferind iarăși propria sa
cruce.
Ovidiu, în epitaful pe care și l-a compus, își
exprimă dorința să nu fie uitat; iar Inochentie
dorește să fie înmormântat în catedrala de el cti-
torită la Blaj, pentru că “nu poți învia decât din
pământul Patriei”, gândindu-se la a doua venire a
Mântuitorului.
Amândoi, la timpul său, au fost considerați
“învingători” învinși (formula îi aparține lui
Vintilă Horia12. În realitate. Evul Mediu - și
epocile următoare - îl consideră pe Ovidiu unul
dintre marii poeți romani; iar în ce privește vina
sa, error, un tribunal anume constituit la
Sulmona, în 10 decembrie 1967, 10 ani după ser-
bările bimileniului nașterii sale, a examinat “legali-
tatea” sentinței imperiale. Singurului invitat din
afară, Nicolae Lascu, i s-a repartizat rolul de
procuror, pe care astfel l-a îndeplinit, încât Ovidiu
a fost declarat inocent și împăratul vinovat.13
Iar Inochentie este unanim recunoscut drept
deschizătorul epocii moderne a istoriei României
și osemintele sale au fost triumfal așezate în cate
drala Blajului la 19 octombrie 1997.
■
Note:
1.	Carte de înțelepciune latină (Illustrium poetarum
flores, ed. Florea Piran și Bogdan Hâncu) Buc., Ed. Științi-
fică, 1992.
2.	Z. Pâclișanu, Corespondența din exil a Episcopului
Inochentie Micu Klein, 1746-1768. Buc., Ed.Cultura
Națională, 1924. Acad. Rom., p. ll6.
3.	Francisc Pal, Inochentie Micu-Klein. Exilul la Roma.
1743-1768. Vol. I-II. p. I și II. Fundația Culturală Română.
Centrul de Studii Transilvane. Cluj, Ed. Viața
Creștină,1997. Vol.I, p.2l6.
4.	Augustin Bunea, Din istoria românilor. Episcopul
Inocenția Micu Klein. 1746-1768. Ed. Arhidiecezană, Blaj,
1900. P. 268-9. El văzuse ms. în 1893, cu ocazia unui
pelerinaj la Roma.
5.	Scrisoarea către Francesco Vettori, 10 dec. 1513
6.	Illustrium..., p. 384-5. Pdnt. I. 3, v. 35-38. Trad. T.
Naum. 7. Scrisoarea din 17 iunie 1757. V. Pâclișanu, p.117.
8.	Pontice, I, 4, v. 19-20. Trad. T. Naum.
9.	21 aprilie 1764, Către notarul soborului. V.
Pâclișanu, p. 138.
10.	Scrisoarea 29 aug. 1749. V. Pâclișanu p. 117 și
Pali,II,p,57.
11.	V. Pall. I, p. 215.
12.	Vintilă Horia, Dumnezu s-a născut în exil. Trad.
rom. Al.Castaiug, Craiova, Ed. Europa, 1990.
13.	Nicolae Lascu, Processo a Ovidio. Italia Editoriale,
Sulmona, 1968.
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
15
Black Pantone 253 U
15
Black Pantone 253 U
Parteneriat cultural european Tribuna - Magyar Naplo
Aproape de moarte la Veneția
Ekler Andrea
"Lăsați-mă! Am ajuns la capătul drumului, și
acum înțeleg tot. Lumea trebuie citită în sens
invers."
(Italo Calvino: Castelul destinelor încrucișate)
Pasiunea mea pentru Italia începuse pe când
aveam trei ani, în magia operei, urmată nu
peste mult timp de fascinația renașterii și a
literaturii, jocul meu preferat fiind să cutreier în
gând străzile orașelor italiene, și să port dicuții
ingenioase în cursul acestor călătorii în timp cu
Leonardo ori cu Francesco de Assisi. Trecuseră
mai bine de treizeci de ani de la revelația
primelor semne de simpatie când, printr-o favoare
a sorții am putut face drumul la Veneția. În timp
ce Florența devenise orașul viselor mele prin con-
cepte ce puteau fi bine conturate, pentru Veneția
aveam un sentiment vag, nedefinit de nostalgie
ambivalentă. M-ar fi surprins dacă cineva mi-ar fi
spus că acesta din urmă va deveni cândva parte a
definirii mele existențiale...
Am avut la dispoziție luni întregi să mă
pregătesc de drum sufletește și spiritual, tot n-am
reușit. Mi s-a părut că practicile profane,
pregătirea obiectivă, concretă, materială din
noaptea de dinaintea călătoriei nu permiteau
inițierea, procesul însuși de inițiere, separarea
sacrală a spațiilor. Odată că n-am găsit nici urmă
de spațiu limitat, ceva ce se poate lăsa în urmă
liniștit: obligații neîndeplinite, gânduri întrerupte,
fraze suspendate, un adio ratat, o ușă rămasă
deschisă. Doar o incertitudine plină de temeri. M-am
simțit ca o fată, care dorește să-i facă o surpriză
iubitului printr-o vizită, dar nu știe dacă la capătul
călătoriei sale îndelungate va fi primită sau nu cu
poarta deschisă. Sentimentul de tranziție pe care
ți-l procură drumul, deplasarea, deci, nu are ca
sursă trecerea propriu-zisă dintr-un spațiu în altul,
ci agitația emanată de nesiguranță. În mod ciudat,
călătoria în sine reprezenta punctul cel mai stabil.
Atunci mi-am adus aminte pentru prima oară de
Gustav Aschenbach, personajul principal al
nuvelei Moarte la Veneția de Thomas Mann, care
"își dădu seama că, în chip ciudat, se trezise ceva
în el; simțirea îi devenise parcă mai cuprinzătoare
- părea că-l bântuie o neliniște hoinară, o sete
tinerească de a cutreiera depărtările --, o simțire
atât de vie și de nouă, sau poate mai veche, dar
de care se dezobișnuise, uitând-o. Aschenbach, cu
mâinile la spate și cu ochii în pământ, rămase ca
încremenit locului, vrând să-și dea mai bine
seama de sensul și de rostul simțirii acesteia răs-
colite." Nu credeam, că acest personaj literar stra-
niu va deveni în curând un punct decisiv în "expe-
riențele" mele din Veneția... Îmbarcată pe puntea
vaporului m-a cuprins în sfârșit curiozitatea să
văd ce împresie îmi vor face piața San Marco,
Bazilica, Podul Rialto, CaD'Oro, Palatul dogilor,
Puntea Suspinelor, plimbarea pe Canalul Grande.
Sugerat deja de imaginile ivite din depărtare,
apropiindu-ne, a devenit și mai elocvent că "a sosi
la Veneția cu trenul ar fi ca și cum ai pătrunde
într-un palat prin ușa din dos, și că, prin urmare,
nu se cuvine să intri în acest cel mai neverosimil
oraș din lume decât așa (...) venind cu vaporul,
dinspre largul mării." Existența Veneției este
definită de apa din care se înalță ca o nimfă
strălucind ca o regină dar captivă elementului său
primordial. Apa îi dă viață dar ar putea să și
înghită oricând, cu ușurință această frumusețe efe-
meră. Mare admiratoare a culturii fiind, m-a uluit
constatarea că fragilitatea Veneției, frumusețea ei
exotică, existența sa autonomă rebelă, forța sa
mistică nu provin din stilul gotic sau renascentist,
nici din surse istorice sau culturale ci din însăși
condiția ei elementară de creație destructibilă.
Privind în urmă, mi se păru providențial fap-
tul că, în loc să vizitez curiozitățile culturale
eterne, mi-am îndreptat pașii spre Bienală.
Rătăcind printre operele de artă și pavilioanele
naționale meditam asupra titlului motto al acestei
a Cinzecea Bienale, Vise și conflicte, când în
mijlocul unui grup de germani gălăgioși, am
remarcat o figură cunoscută. Parc-ar fi fost Gustav
Aschenbach: era "mic de stat (...) era brunet și se
purta ras. Avea un cap puțin prea mare în raport
cu trupul bine făcut. Fruntea înaltă, brăzdată și
cu urme de cicatrice, era încadrată de un păr dat
pe spate, puțin rărit în creștet încolo foarte des și
încărunțit pe la tâmple.(...) Gura era mare (...)
obrajii îi erau trași și adânc brăzdați, cu o gropiță
în bărbie." Îl urmăream năucit de la un pavilion la
altul, găsind eu însămi ridicol că asemănarea lui
cu un personaj literar străin mă determină să fac
acest lucru.
Înaintând încet printre obiectele expuse, între
secvențele de filme surprinse în diferite colțișoare,
limita dintre realitate și idee, dintre viață și
moartea atotdistrugătoare a început să-mi pară
mai clară și mai evidentă și am resimțit un șoc
confruntându-mă cu o realitate în care viața se
transforma în idee, iar pacea în utopie. Mi-a dat
de gândit "jocul" unor mingi vopsite în culori
naționale, de dimensiuni direct proporționale cu
mărimea statelor, un "joc" ale cărui reguli
schimbătoare le produceau mingile "mari" și la
care cele "mici" participau inconștient.
Dimensiunea punctuală - ca de fir de praf - a
omului și "șuvoiul" maselor în mișcare au fost
sugerate de Michel Rovner din Israel printr-un
tablou unde un val de oameni lipsiți de personali-
tate, semănând cu un vierme, un puhoi se trans-
formă treptat într-un model geometric. A fost
șocant să întâlnești pe tabloul Patriciei Piccinini
din Australia copii tineri înarmați cu telefoane
mobile care joacă jocuri la calculator în fața unor
poze de familie a unor pocituri de om-porc-
șobolan. Pozele surprindeau scene intime de fami-
lie prezentând ființa umană ruptă de tradiția
firească de a percepe familia, dragostea sau viața
atât de sarcastic încât părea să fie rușinos pentru
animale încrucișarea lor cu oamenii. Zidul înălțat
din medicamente, sau automatul care te servea în
câteva clipe cu pașaport, droguri, alcool, prezerva-
tive, cu marțipan pentru tortul de mireasă, casete,
CD-uri, odorant, supe, cafea instant și multe alte
lucruri de importanță "vitală", erau ca o oglindă
cumplit de fidelă pusă în fața omului de rând,
lepădat de vise, generator permanent de con-
flictele de care încearcă apoi să scape în zadar.
Expresia cea mai dramatică a distrugerii, a pieirii,
a vegetării sortite morții, a putrezirii rapide sau
lente la cheremul naturii dezlănțuite a fost un
vapor vopsit în negru, părăsit pe mal... Mi s-a
părut că aud gândurile lui "Aschenbach": "Omul
singuratic în muțenia lui vede și simte lucrurile în
același timp mai șters, dar și mai pătrunzător
decât cel ce trăiește în mijlocul mulțimii; gân-
durile îi sunt mai grele, mai ciudate și au totdeau-
na un iz de tristețe. Imagini și constatări ce-ar
putea fi ușor îndepărtate cu o privire, un zîmbet
sau cu un schimb de păreri îl preocupă peste
măsură, capătă în tăcere proporții, se adâncesc, se
prefac în eveniment, în aventură, în sentiment.
Singurătatea dă naștere originalității, fru-
museții îndrăznețe și stranii, creează poezia. Dar
în același timp singurătatea generează absurdul,
falsul, disproporționatul și nepermisul." Putea să
pară ridicol pentru un observator străin, dar
amândoi ne-am oprit lung în fața unei "opere de
artă" care a reușit, după părerea mea, să redea cel
mai bine titlul și mottoul Bienalei: Vise și con-
flicte. Ea nu era altceva decât un morman de
excremente aurite. În acest context, atitudinea
noastră părea să fie cea a unor intelectuali din
breasla criticilor de artă, care, contemplând îngân-
durați două ecrane albe, se pregătesc să dea la
iveală descoperiri menite să zguduie lumea. În
realitate, "opera" a trezit în mine asociații multi-
ple. Eu și prietenii mei suntem considerați conser-
vatori în domeniul moralei și eticii, suntem anco-
rați bine în cultură și avem chemare pentru ceea
ce facem dar cum conservatismul nu este la
modă, nu are nici popularitate. (...) Important
este să ne păstrăm simțul umorului. Sub semnul
acestuia, putem decide deliberat dacă dăm la o
parte aurul spoielii să se vadă clar limita și difer-
ența dintre excrement și aur, și astfel fiecare să
ajungă în locul care îi este destinat, la băligar sau
la aurar, ca să poată reprezenta valori în forma
lor primordială. Și să nu acordăm niciunuia
importanță mai mare decât cea pe care o merită.
Să nu uităm nici ceea ce această "operă" ne sug-
erează deopotrivă: să ne abținem să judecăm
lucrurile superficial, să cercetăm ce se ascunde
sub spoiala sclipitoare, pentru că "nu-i aur tot ce
lucește"! Și să ne ferim de soluțiile formale, de
aparențe, pentru că un excrement învelit în aur
rămâne tot excrement...
Mi-am revenit brusc din reverie, pentru că
"Aschenbach" dispăruse. Am desperat, pe urmă
mi-am făcut reproșuri cu voce tare. Capul îmi
vâjâia, eram obosită, simțeam nevoia să fiu în aer
liber. Ieșind din pavilion am găsit o bancă și m-
am așezat. De undeva s-a ivit un tânăr cu tele-
fonul mobil în mână. Umbla de colo până colo
agitat, forma numărul cuiva, asculta cum sună,
apoi închidea busc. După ce a repetat operațiunea
de zece-cincisprezece ori, am conchis cu bucurie
că nu eu sunt pe aici cea mai sonată și că, vezi,
Veneția nu poate exista fără dragoste. Atunci însă
tânărul s-a decis în sfârșit să vorbească și a spus:
"Ar fi mai bine să nu ne mai vedem, eu nu sunt
supărat pe tine, nu fii supărată nici tu, te rog...".
Așa se transformă poezia în proză, a fost prima
mea reacție, dar imediat mi-au apărut în minte
imaginile Bienalei despre dragoste. Concepția
"carpe diem" a copiilor din flori, dragostea care a
devenit o producție exasperată, haotică, sălbatică
și superficială, făcută în fața unui public care
aplaudă, de personaje care nici nu se cunosc, într-
un film șocant...Cât de departe e tânărul acesta
tulburat de toate acestea! Figura lui, în mod bizar,
îmi redă speranța în ideea că poezia va
supraviețui chiar dacă dragostea moare. Privindu-l
mi-am amintit versurile lui Jozsef Attila: "și-n
sinea ta între un nu și-un da/ nu dorul stă, ci
16
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
frica stă pe gânduri.// Tu singură decizi! Eu sunt
mîhnit/ că despre viață nu-ți mai pot da seamă./
În mine doarme, căci a obosit,/ durerea, și mă-
adoarme, ca o mamă." (Trad. Paul Drumaru)
Dintr-o dată se porni un mare zgomot de
parcă s-ar fi dat alarma de foc în toate pavi-
lioanele, șuvoaie de oameni se revărsau în alei.
Băiatul s-a pierdut în mulțime, nu l-am mai văzut.
Privind masa mare de oameni am început să dis-
ting prezența a două generații: copiii și bătrânii.
Copiii simbolizau, prin forța lor elementară clară,
însăși viața, posibilitatea și speranța. Bătrânii... Ei
bine, mesajul Bienalei din Veneția din 2003 a
devenit hotărâtor și de neuitat pentru mine din
cauza unei scene concrete. Am fost martoră la o
situație banală, firească de viață, cum unui om
destul de înaintat în vârstă i s-a făcut rău, iar
evenimentele care au urmat imediat după aceea,
ca secvențele unui film (un strigăt de spaimă,
strigătul de ajutor, ambulanța, medicul, seringa,
rudele plângând, grupul de oameni îngrijorați,
resuscitarea, targa, ambulanța) au făcut ca cei
prezenți-acolo, din întâmplare poate, să perceapă
mesajul Bienalei în toată complexitatea lui. Cel
puțin asta se reflecta pe fețele și în ochii lor.
Viața s-a oprit acolo pentru un moment, și la pro-
priu și la figurat, și a devenit clar, ce poate pierde
omul. În loc de strigăt de moarte am auzit un
stigăt de copil iar omul înaintat în vârstă a rămas
în viață. A fost un semn, un avertisment asemănă-
tor acelora din Biblie, exact ca și surpriza pavi-
lionului Izlandei, minunea Bienalei: Arhiva lui
Ruri cu apele periclitate. În pavilion vizitatorul
era întâmpinat de imaginea unor cataracte puse
pe niște rame ce puteau fi trase ca niște sertare.
Dacă mișcai imaginea, se auzea zgomotul căderii
de apă respective. Trăgând de mai multe tablouri
deodată, sunetele se uneau într-o muzica
elementară, creată de natură, îmbogățindu-ne cu
experiența frumuseții și forței elementului care stă
la originea noastră și a Veneției, element care
poate pieri în orice clipă luându-ne și nouă viața,
apa, forța elementară a naturii.
Efemerul are ceva cutremurător de captivant.
Lucrurile se simplifică-în prezența lui. Nu mai
contează dacă omul înaintat în vârstă a fost sau
nu "Aschenbach"-ul meu, dacă Bienala a trezit în
mine reminiscențe de Heidegger, Kafka, Eliade,
Lennon sau alți autori, eu aud cuvintele lui Ady
Endre: “Trăiește Viața și vrea să trăiască, / Și nu
ne-a dat aceste flori frumoase / Pentru ca azi să
calce peste ele, / Neghioabele prăpăduri,
sângeroase. / E jalnic să fi om și bestialele-s /
Războinicele atâțări semețe. / Dar aste nopți ce
scapără de stele / Ne ajută să ne ținem neclintită
/ Credința omenească-n frumusețe. / Voi toți ce,
orfani, stați încă în picioare, / Străjeri, cu ochi-n
patru fiți pe zare.” (Trad. Eugen Jebeleanu)
A cincizecea Bienală de la Veneția, suita
"morților amânate", mi-a revelat irevocabil o certi-
tudine, o evidență sortită de mult timp uitării,
aceea că mortea n-are altă rivală decât viața. Eu
vreau să trăiesc aici, în Ungaria. Dumneavoastră?
■
Traducere de
Balăzs Katalin
ochiul lecturii
Sub zodia pharmakon-ului
U Ștefan Melancu
Perioada actuală, una a tranziției, dar și a
schimbărilor profunde, este, fără îndoială,
marcată de interogații multiple, de la cele
care se așază în sfera rarefiată a valorilor, la cele
aproape banalizate prin recurența cotidiană. În
prima categorie se înscriu chestionări arătând
înspre paradigmele culturii și ale cunoașterii în
general, epistema modernității și indecizia post-
modernității, globalizarea și resurgența spiritului
religios, în timp ce în cea de-a doua categorie își
face loc o paletă a chestionărilor mult mai con-
crete și mai lipite de viața de zi cu zi, precum
cultura și moștenirea noastră culturală, mentali-
tatea și educația în care ne situăm, dominația
politicului și a economicului, ofensiva și manipu-
larea mass-media, toate alăturate unui nesfârșit șir
al crizelor: a cărții și a imaginii, a moralei și a
spiritului civic, a timpului liber și a propriei iden-
tități. Astfel de interogații sunt prezente, deseori
cu insistență, în diverse studii ale ultimilor ani,
înscrise în spațiul, mai cu seamă, al eseisticii și
discursului filosofic. Lectura acestora, oferă, evi-
dent, anumite chei de înțelegere a timpului și a
lumii în care trăim: cea a relativismului sau a
pragmatismului, a scepticismului sau a nihilismu-
lui, a raționalității unice sau, dimpotrivă, a unor
raționalități multiple, cea a revitalizării mitului, a
poeticului sau (pe urmele lui Nietzsche și
Heidegger) a zeului care va să vină; sau - după
cum ne lasă să înțelegem o apariție relativ recen-
tă, Logica pharmakon-lui, semnată de către Ionel
Bușe - prin impunerea unei chei ce le poate sinte-
tiza, în parte, pe toate acestea, una așezată sub
semnul pharmakon-lui.
Universitar cu un dublu doctorat în filosofie,
la București și la Dijon, Ionel Bușe a debutat edi-
torial cu un volum de studii și eseuri filosofice la
începutul anilor '90, conținând, în marea sa parte,
exerciții, încă juvenile, situate mai cu seamă sub
semnul admirației pentru Heidegger și Noica, pe
cel din urmă cunoscându-l, ca atâția alții, și per-
sonal. A semnat apoi, la puțin timp, un studiu
dedicat interpretării basmului, mai exact a sim-
bolisticii acestuia, trecută prin aceeași grilă
filosofică. Logica pharmakon-ului, cartea cea mai
recentă a autorului, apărută în colecția de studii și
eseuri a Editurii Paideia (2003) și premiată de
curând de către filiala craioveană a Uniunii
Scriitorilor (premiul pentru eseu), este, de
departe, cartea cea mai bună de până acum a lui
Ionel Bușe. O carte ce se bucură de prezentarea
lui Jean-Jacques Wunenburger - filosof francez,
actual, al imaginarului, intrat de câțiva ani și în
spațiul nostru cultural -, fiind ambițios structurată
pe câteva paliere: Logica pharmakon-ului, Creație
și imaginar, Imaginarul politic și Dilema lui
Prometeu, și tinzând să acopere o largă arie a
chestionărilor actuale despre care vorbeam: imagi-
nația, alăturată funcțiilor realului și irealului și tre-
cută prin paradigma cunoașterii kantiene și niet-
zschene; gândirea europeană asupra iraționalului,
alături de poetica reveriei; civilizația modernă și
paradigma raționalității ce o însoțește, alături de
logica dualității ce transpare în "metafizicile miti-
zate"; paradigma culturii europene ("un phar-
makon al scrierii, completat astăzi de unul al
imaginii") și necesitatea recuperării mitului; sensul
istoriei, sfârșitul acesteia, alături de imaginea
Europei, înțeleasă drept "creație faustică", și de
"insuficiențele credinței"; oboseala istoriei, ca și a
filosofiei (cândva primă știință și redusă astăzi,
cum ar spune Jurgen Habermas, la stadiul de
locțiitoare și interpretă), vizavi de pragmatismul
relativist care "pare a fi scos definitiv din creație
simbolicul și filosoficul", impunând, în sublinierea
unui Richard Rorty, "instanța clipei lui time is
money"; imaginarul feminin și misterul totalității,
trecut prin paradigma romantică, ca și prin epis-
tema contemporană; criza imaginilor contempo-
rane, anexată "omului-ecran", simulacrului și
atomizării sociale; imaginarul etnic, alături de
imaginarul european (subsumat mitului unității)
și cel "antiamerican" ("eclectic și difuz"), alături de
deconstrucția actuală a filosofiei tradiționale, prin
punerea în paranteză a marilor sale teme; în
sfârșit - într-o axare cu proponderență pe spațiul
cultural românesc -, modernitatea interbelică și
înțelegerea așa-numitului "naționalism românesc"
prin prisma unor repere precum Noica, M. Eliade
sau Cioran, resuscitată în afară, din păcate, prin
câteva luări de poziție echivalente unei lecturi
"totalitare" și unei logici "bivalent-reducționiste"
("logica comisarului"), alături de analiza unor
repere ce țin de înrădăcinări ale metalității noas-
tre, precum mitocanul și farseurul, încremenirea
ideologică în proiect sau supralicitarea actuală a
politicului ("noul rege taumaturg al istoriei").
Toate acestea, spuneam, trecute prin grila unei
logici a pharmakon-lui (remediu și otravă, lao-
laltă), pe care Ionel Bușe își sprijină, speculativ,
dar și angajant și deseori polemic, demersul inter-
pretărilor. O logică, înțeleasă de autor drept "joc
al dualității imaginar - raționalitate", ca și în sen-
sul pe care i-l dă Derrida, filosoful diseminării:
sensul care "introduce diferența". Într-o astfel de
circumscriere, "orice discurs a devenit un phar-
makon" (Derrida), acestuia subordonându-i-se atât
modernul culturii europene, paradigma gândirii
"tari", cât și postmodernul actual, gândirea rela-
tivului și a diferenței.
■
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
7
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
puncte de vedere
Paul Goma antisemit (III)
Laszlo Alexandru
6.	Incompatibilități?
Paul Goma a intrat în conștiința publicului
românesc prin verticalitatea sa nezdruncinată de
agresiunile comunismului. Cunoscut militant pen-
tru drepturile omului, simbol al gîndirii demo-
crate și al literaturii curajoase, cel mai important
opozant din țară al lui Nicolae Ceaușescu a părut
pînă acum, de-a lungul întregii sale biografii, că își
depășește vremurile. Acționînd în numele principi-
ilor, parcă avea capacități vizionare, parcă știa că
viitorul îi va confirma legitimitatea sacrificiului de
sine pentru democratizarea României contempo-
rane. În orice caz, granițele erau clar trasate: de-o
parte Paul Goma (și foarte puțini alții), de cealaltă
parte Nicolae Ceaușescu și lacheii săi propagan-
diști. Iar la mijloc, ceilalți scriitori români (esteții,
supraviețuitorii prin cultură, colaboratorii din
umbră și atîția alții).
Acum însă lumea riscă să nu mai știe, cu noua
turnură pe care au dobîndit-o lucrurile, de unde
“să-l ia” pe Goma. Cine mai este el de fapt?
Paradoxul acestei posturi îl semnalează Ovidiu
Pecican: “Va trebui, deci, să ne obișnuim cu ima-
ginea unui Goma luptător pentru drepturile omu-
lui, însă în același timp antisemit? Iată un tip
uman interesant”1. Și încă de-ar fi așa! Dar ima-
ginea propusă de O. Pecican este de fapt o efigie
retrospectivă, o privire de ansamblu. Tare mă tem
că cele două laturi ale lui Paul Goma nu se regă-
sesc în același timp, ci în mod succesiv. Căci e o
imposibilitate fizică să te afli concomitent de
ambele părți ale baricadei.
Din păcate ne vedem nevoiți a consemna o
involuție extrem de tristă. Prea puțin mai există
din ce-a fost, dacă stăm să ascultăm noile idei ale
scriitorului parizian. Eforturile depuse în secolul
al XIX-lea de puterile occidentale spre a proteja
minoritățile din România sînt azi comentate
mînios de fostul disident și calificate drept “ne-
simțire, obrăznicie, brutal amestec” (S.R., p. 104).
Tezele troglodite ale propagandei ceaușiste în
domeniul istoriei sînt scoase de sub obroc, li se
dă un lustru ofilit și sînt așezate în geam tocmai
de către cel mai acerb adversar al Geniului
Carpaților. Cerința neamestecului străinătății în.
treburile interne (de fapt în abuzurile succesive
ale dictaturilor românești) devine azi “unul din
puținele adevăruri rostite de Ceaușescu” (S.R., p.
104) - și ne frecăm la ochi privind numele autoru-
lui de pe copertă. S-a întors lumea cu susul în jos!
Reabilitarea mareșalului s-a declanșat, în
romanul Delirul de Marin Preda, prin comandă
comunistă de stat în anii ‘70. Paul Goma preia în
2004 și duce pe noi culmi procesul, din proprie
inițiativă (S.R., 245): “Vorbeam de Antonescu și
de imaginea lui în inima mea de copil, de adoles-
cent: un erou. După ce a fost executat, a devenit
și martir. / Erou-martir, Antonescu? Nu știu ce le
făcuse evreilor? Cum de îndrăzneam să pun lauri
pe fruntea unui criminal? / Știu. Dar mai știu.”
- după care se trece la enumerarea reprobatoare a
altor criminali ai istoriei: Stalin, Horthy etc., de
parcă asta l-ar inocenta fie și cu o fărîmă pe
Antonescu. Iată “logica” imorală, vicleană, cu care
operează autorul: pune crima pe cîntar!
Atît prin stilul, cît și prin ideile antisemite vio-
lente pe care le profesează în ultimul timp, Paul
Goma pare a fi clona lui Corneliu Vadim Tudor
(cel dinainte de recenta “cizelare” oportunistă).
Comparînd cîteva citate, ne este greu, aproape
imposibil să-i deosebim pe cei doi, fie și în cadrul
unui concurs județean de tipul Recunoașteți
autorul. Încercați să ghiciți cine vorbește în con-
tinuare: “Holocaustul n-a fost decît o stratagemă
sionistă, pentru a stoarce din Germania cam 100
de miliarde de mărci, în 40 de ani, și pentru a
ține sub teroare pe oricine nu e de acord cu jugul
evreiesc”2 - “Obrăznicia, impostura (dictează,
amenințînd, în numele Statelor Unite ale
Americii!), brutalitatea cu care execută țări ruinate
economic de comunismul instaurat pentru decenii
și de către ei, evreii.”3 - “«Holocaustul româ-
nesc» este o minciună, un fals, o escrocherie, o
ticăloasă amenințare («Punga sau viața!»)”4 -
“Așteptăm vremea cînd va fi recunoscut, oficial, și
holocaustul împotriva românilor, cu nimic mai
prejos decît holocaustul împotriva evreilor”5 -
“Nu eu sînt dator, primul, să răspund la acuzațiile
de «antisemitism», de masacrare a lor, ci ei să
răspundă întîi la acuzațiile noastre, doar este
limpede că Holocaustul Roșu pus la cale și de ei
[evreii] a început pentru noi, românii, cu un an
mai devreme decît al lor: la 28 iunie 1940 - și nu
s-a încheiat nici azi”6.
Alți istorici, de cea mai scandaloasă orientare
(Gheorghe Buzatu, Ion Coja), organizează - în
anul 2001 (!) - la București simpozioane în care
se întreabă cu falsă uimire “Holocaust în
România?” și semnează rezoluții conform cărora,
în al doilea război mondial, evreii “au suferit cam
peste tot în Europa acelor ani, dar nu și în
România”7. Un personaj ca Iosif Constantin
Drăgan este președinte de onoare al Fundației
Mareșal Ion Antonescu. Adrian Păunescu
îndrăznește să afirme cu un cinism inimaginabil
că Antonescu i-a deportat pe evrei în Transnistria
pentru a-i salva de foametea care bîntuia în
România8! La inițiativa primarului naționalist
Gheorghe Funar, principala stradă a cartierului
clujean în care eu însumi locuiesc (în momentul
cînd scriu aceste rînduri) poartă nume de mareșal
criminal.
Iată cercul select de V.I.P.-uri rrromânești în
care se învîrt iubitorii de Antonescu și “mîncă-
torii” de evrei: Iosif Constantin Drăgan, Corneliu
Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Gheorghe Funar,
Gheorghe Buzatu, Ion Coja etc. Ce are Paul
Goma în comun cu asemenea spectre dezumflate
ale totalitarismului, încît să le împărtășească furo-
rile și viclenia, minciunile și grosolănia?9
Dar mai seamănă oare Paul Goma cu sine
însuși, cel de acum cîțiva ani? Nu mai departe de
1997, el se lansa în imprecații la adresa Editurii
Vremea XXI din București, care comisese un fals
grosolan publicînd în mod neprofesionist (fără
explicații și contextualizări adecvate) documente
despre reeducări din închisorile comuniste de la
Pitești și Gherla. În opinia polemistului, editura
cu pricina era pe atunci doar o anexă a
Securității: “Documentele prezentate în volumul
de la Vremea nu sînt nici obiective, nici adevărate
și nici vii: duhnesc a moarte; răzbat din ele miro-
suri de sudoare, de lacrimi, de sînge, de pișat:
sucul vieții stors de Securitate de la nefericiții
căzuți în labele Monstrului, care i-a obligat, prin
tortură, să-și tortureze semenii, apoi i-a lichidat pe
unii dintre ei, ca «vinovați»”10. Aceeași editură
Vremea XXI din București, specializată în con-
trafaceri “la stînga” și atît de precis caracterizată
nu demult, a fost considerată acum de către scri-
itor adecvată pentru contrafacerile “la dreapta”,
adică pentru tipărirea și difuzarea unei cărți
negaționiste care nu e nici obiectivă, nici ade-
vărată, nici vie - căci duhnește a moarte:
Săptămîna Roșie 28 iunie - 3 iulie 1940 sau
Basarabia și Evreii. Nu ține de competența mea să
mă pronunț asupra laturii penale a acestei afaceri.
Dar îmi iau deplina libertate de a ridica vocea pe
plan moral împotriva unei asemenea dezgustă-
toare aventuri editoriale. Obosit pesemne să-și
mai devanseze vremurile, Paul Goma a slăbit rit-
mul și a început să tîrîie pasul pînă cînd a ajuns
la coada plutonului, de unde se răstește încruntat
la cei din jur.
7.	Tehnici defensive
Nu sînt de neglijat tehnicile de care se slujește
Paul Goma pentru a-și strecura afirmațiile scan-
daloase sub ochii publicului. La fel cum, într-un
atac aerian, avioanele de bombardament (mai
greoaie) sînt de obicei însoțite și protejate cu
avioane de vînătoare (mai agile), și aici minciunile
cele mai devastatoare sînt sprijinite prin viclenii
circumstanțiale, care angajează lupta în prealabil
cu ipoteticii contraopinenți.
Iată, bunăoară, unul din cele mai revoltătoare
capitole ale cărții, dedicat reabilitării mareșalului
Antonescu (S.R., pp. 239-261). În ce fel este con-
struit? Pînă să vorbească despre figura de “erou”
și de “martir” a unui notoriu criminal de război
(și care om în toate mințile ar mai îndrăzni azi
să-l considere pe Hitler “erou” sau pe Mussolini
“martir”?!), autorul reamintește că a fost primul
care s-a referit critic, în cărțile sale precedente, la
teme dureroase cum sînt deportarea și masacrarea
țiganilor sau evreilor din România. Incontestabil.
Cu un asemenea titlu de glorie, al avantajului
cronologic, el întocmește o listă neagră de scriitori
și publiciști - evrei sau nu - care în mod previzibil
se vor scandaliza de enormitățile pe care urmează
să le citească în pagină și îi persiflează cerîndu-le
sarcastic permisiunea de a reveni asupra acestui
subiect istoric. Apoi înșiră pe ton coleric o altă
listă neagră de intelectuali și politicieni care au
subscris la încheierea recentă a tratatului cu
Ucraina. Îl invectivează pe Corneliu Coposu pen-
tru că ar fi refuzat să-i accepte pe basarabeni în
România (?). Îi scutură pe Adrian Păunescu, Ioan
Alexandru și Nicolae Balotă fiindcă au fost “lingăi
ceaușiști”. Cititorul stă uimit și se întreabă: ce-i cu
toate acestea? Care-i legătura dintre tratatul cu
Ucraina, părerile (ipotetice) ale lui Coposu despre
basarabeni, odele ceaușiste ale cutărui scriitor și
imaginea cosmetizată a lui Ion Antonescu?
Legătura e doar. subcutanată, în ordinea raționa-
mentului “moral”: dacă ceilalți au greșit (fiindcă s-
au pronunțat mai tîrziu, sau mai prudent, sau
mai aberant decît el pe anumite subiecte), atunci
are dreptul și Paul Goma să dea cu bidineaua
peste vinovăția mareșalului. Nu alta este logica
infractorului de drept comun: de ce mă acuzați
pe mine, care am furat, cînd există atîția criminali
care au violat? Goma își închipuie probabil că,
prin delegitimarea adversarilor de idei, va izbuti
legitimarea propriilor minciuni. Își imaginează
pesemne că, atacînd el preventiv, toată lumea se
intimidează și nu mai îndrăznește să-l amendeze.
18
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
O strategie des folosită de autor, preluată
direct din arsenalul de bază al propagandei, este
repetiția istovitoare, încăpățînată, perseverentă a
propriilor idei, a propriilor cuvinte, ba chiar și a
propriilor texte. Goma este, dacă nu mă înșel, sin-
gurul scriitor român de la ora actuală care solicită
foarte senin să fie tipărit, cu aceleași aberații anti-
semite, în mai multe publicații concurente, în
mod simultan. Basarabia și “problema” a apărut
de două ori la București (Jurnalul literar, Viața
românească), dar și la Tîrgu Mureș (Vatra), în
volumul de pe internet (expus în nenumărate vari-
ante succesive) precum și în cartea tipărită la
Editura Vremea XXI. Pasaje ample din romanul
Basarabia au fost grațios preluate în Săptămîna
Roșie. Prin acest brouhaha mediatic are cumva
impresia polemistul că își va umple ideile de cre-
dibilitate? Repetînd la nesfîrșit o minciună, devine
ea oare adevăr?
Un argument patetic și impresionant lansează
Paul Goma în favoarea sa atunci cînd se
prevalează de ascendentul de victimă: “Sînt
român basarabean și am fost, cu întreaga familie
a mea, cu neam de neamul meu de români aban-
donați în iunie 1940 rușilor, ca toți basarabenii,
bucovinenii, herțenii, victimă a bolșevicilor, dintre
care o bună parte: evrei” (S.R., p. 19). Cuvinte
adevărate în esența lor, cutremurătoare, ce nu pot
lăsa pe nimeni indiferent. Revoltător e doar con-
textul retoric în care sînt întrebuințate, pentru
persuadarea cititorilor. Căci statutul de victimă nu
permite nimănui să victimizeze, la rîndul său, o
categorie etnică sub falsul pretext al “adevărului
istoric”.
Un subterfugiu al autorului constă în. “pro-
tocronizarea” propriului antisemitism. Întrucît a
fost acuzat încă din anii ‘70-‘80 de ură împotriva
evreilor, toți cei care îi aruncă astăzi imputația
respectivă își irosesc puterile în zadar, bat deja la
uși deschise. Așa să fie oare? Care este realitatea
în această situație? În calitatea sa de acerb critic
al comunismului, Paul Goma a intrat în conflict
inevitabil și cu anumiți propagandiști evrei (e.g.
Edgar Reichmann), care n-au ezitat cu decenii în
urmă să-l califice calomnios. Dar nu, Goma n-a
fost antisemit acum douăzeci de ani, în mi-
nunatul său roman autobiografic Din calidor, cu
toate că a involuat lamentabil astfel în mediocrul
său pseudo-roman Basarabia și mai ales în nocivul
său delir Săptămîna Roșie.
O viclenie naivă a scriitorului este reprezen-
tată de contestarea proprietății unor denumiri, pe
motive semantic-lexicale. Ar fi neadecvată și prea
generalizantă folosirea termenului “antisemit” la
adresa dușmanilor evreilor, întrucît și arabii sînt
semiți (S.R., pp. 262-266). Ar fi improprie și prea
extinsă folosirea termenului “fascist” pentru toți
extremiștii de dreapta, întrucît cuvîntul se justifică
- prin argumente de natură etimologică - doar în
situația politică a Italiei (S.R., p. 109-110).
Explicațiile autorului ar putea într-adevăr da
naștere unor discuții interesante, dar n-ar face aici
decît să abată atenția: de la esența conceptului la
aparența sa. Prin aruncarea în criză a semnifican-
tului, se încearcă o tulburare de percepție în
ordinea semnificatului.
Ignobilă e agresiunea pamfletară împotriva
persoanei biografice a contestatarilor lui Paul
Goma. Ni se sugerează cîteodată că ideile lui
strîmbe, scandaloase, revoltătoare sînt amendate
nu datorită improprietății lor faptice, istorice și
mai ales morale, ci în special datorită provenienței
etnice a comentatorilor. Însă, deși analiști ca
Radu loanid sau Michael Shafir sînt evrei, această
origine nu le afectează prin nimic legitimitatea
sau coerența discursului științific, nu îi avanta-
jează sau dezavantajează ca intelectuali. Mai com-
plicat era cazul meu, scriitor român aparținînd
minorității maghiare și avînd la activ peste zece
ani de polemici publicistice în apărarea ideilor
anticomuniste ale lui Paul Goma. Dar pînă la
urmă vajnicul biograf parizian a găsit și aici o
“soluție”: eu am ajuns să mă disociez de mai
noile sale idei antisemite deoarece. am o amantă
evreică față de care mă simt obligat în activitatea
mea scriitoricească11! Măcar de-ar fi avut dreptate!
Aș fi izbutit astfel să îmbin plăcutul cu utilul.
Nu pot schița o replică științifică la frecventa
afirmație (azvîrlită și în direcția mea) potrivit
căreia cei care l-au criticat nici nu i-au citit cartea.
Cum să-l dezmint? Să-mi fac o fotografie în timp
ce-l citesc și să i-o trimit prin poștă?.
8.	Turcul și pistolul
Lucrul straniu la un volum publicat în ediție
“princeps” este că apare împreună cu o postfață
care se și grăbește să-i ia apărarea împotriva con-
testațiilor pe cît de precise, pe atît de extinse, la
care a fost deja supus. Înscrierea la cuvînt a lui
Mircea Stănescu merită mai mult decît simpla
menționare, alături de celelalte tehnici defensive.
Înverșunarea lui Paul Goma, acreditarea unila-
terală a izvoarelor istorice, goana după demon-
strarea forțată a preconceptelor își găsesc, toate, o
armonioasă reflectare în patenta rea-credință a
postfațatorului său. Atunci cînd una citești și
altceva comentezi, ești fie un retardat, fie un
nelegiuit. Prin abilitatea cu care răsucește și
răstălmăcește ideile preopinenților, pentru a-i
acuza apoi cu arțag, Mircea Stănescu dovedește cu
prisosință că nu este retardat.
lată-l luînd în discuție substanțiala intervenție
a lui Radu loanid. Deși admite că e vorba de un
text tradus dintr-o limbă străină, certărețul nostru
face din țînțar armăsar și îi impută nesemnifica-
tive neconcordanțe de citate: dincolo scrie “e ade-
vărat”, dincoace apare “este adevărat”; dincolo
scrie “ar fi putut să fie”, dincoace apare “ar fi
putut fi”; dincolo scrie “prin foame și prin sete”,
dincoace apare “prin foame și sete”. Aceste exem-
ple și altele, la fel de neconcludente, îl împing
spre zgomotoasa concluzie că activitatea lui Radu
loanid ar dovedi “lipsa funciară de respect pentru
surse, în general, și pentru document, în special”
(S.R., p. 310). Junelui scandalagiu nu-i trece prin
minte că minusculele inadvertențe pe care le-a
semnalat pot fi eventual reproșate traducătorilor
studiului critic, dar nu autorului, că e vorba de
greșeli involuntare, nicidecum de neadevăruri pre-
meditate. Însă fără umflarea artificială a gogoașei,
cum și-ar fi putut el însuși scoate din mînecă fal-
surile flagrante?
Aflăm cu interes din partea lui Mircea
Stănescu noutatea că Paul Goma “nu încearcă să
explice (în fapt, să aibă pretenția că justifică!) fap-
tul că la originea vreunui presupus [sic!]
«Holocaust din România» s-ar afla victimele
evreiești însele” (S.R., p. 316). După care ni se
reproduce ca ilustrare prima frază a lui Goma,
care vorbește despre “motivul, pretextul, temeiul -
sau/și cauza pentru care.” românii i-au masacrat
pe evrei. De fapt teza centrală a cărții tocmai în
aceasta constă: motivul, pretextul, temeiul, cauza
pentru care evreii au fost masacrați este faptul că
ei înșiși i-au agresat pe români, în timpul
retragerii din Basarabia și Bucovina de Nord (iar
dacă M. Stănescu n-a priceput atîta lucru, e cazul
să recitească ceea ce a postfațat). Cuvintele
“motiv” sau “cauză” înseamnă, potrivit dicționaru-
lui, un “fenomen sau complex de fenomene care
precedă și, în condiții determinate, provoacă
apariția altui fenomen, denumit efect, căruia îi
servește ca punct de plecare”. Va să zică, în opti-
ca reducționistă a lui Goma, avem o cauză - agre-
siunea evreilor - și un efect - Holocaustul din
România (“presupus”, cum atît de inteligent
nuanțează postfațatorul). Dacă asta nu vrea să
spună că Paul Goma aruncă responsabilitatea
Holocaustului pe umerii evreilor, atunci înseamnă
ori că eu sînt pașa de la Vidin, ori că Mircea
Stănescu e un mincinos neobrăzat.
Dar mai aflăm cu același interes că Goma “își
așează discursul în logica explicației cauzale, care
presupune că ceea ce a fost cronologic înainte
explică - și în nici un caz nu justifică! - ceea ce a
fost mai apoi” (S.R., p. 316). De comentat am
următoarele: 1) “ceea ce a fost cronologic înainte”
nu explică, în cazul de față, mai nimic, întrucît e
vorba de realități masiv contrafăcute, preluate
prin optica propagandei fasciste a vremii; 2) sim-
pla anterioritate cronologică nu presupune cu
necesitate un raport de cauzalitate; 3) Paul Goma
admite în două-trei fraze seci responsabilitatea
românilor pentru victimele evreiești, după care se
dezlănțuie pe 300 de pagini în acuze virulente
împotriva evreilor înșiși, ceea ce spune multe
despre simțul echilibrului său de judecată; 4)
“ceea ce a fost mai apoi” e permanent relativizat
(se contestă cifrele morților, se contestă inocența
evreilor, se contestă însuși Holocaustul din
România - care e doar “presupus”, în optica post-
fațatorului, sau inexistent, în optica autorului).
Halal discurs logic, prin hipertrofierea artificială a
“cauzei” și diminuarea forțată, pînă la ocultare, a
“efectului”!
Acolo unde M. Stănescu ne comunică înfier-
bîntat că “nicăieri, dar nicăieri Goma nu-l disculpă
pe Antonescu pentru crimele făcute” (S.R., p.
320), ne jignește căci ne consideră mai stupizi
decît era cazul. A trata un notoriu criminal de
război drept “erou” și “martir”, a mărturisi, de la
înălțimea semnificativă a personalității de fost
mare disident, recunoștința personală față de un
asemenea specimen, cum altfel se poate numi
decît “disculpare”, “reabilitare”, “inocentare”?! Și
ce gălăgios eufemism ne servește Mircea Stănescu,
enunțînd generalitatea că “memoria intră în con-
flict cu istoria” (S.R., p. 321), cînd mult mai sim-
plu ar fi fost să spună pe șleau: memoria lui
Goma intră în conflict cu istoria! Sau și mai
corect: Goma se preface aici că scrie istorie, dar în
realitate ne oferă o răfuială a sa personală cu isto-
ria. Romancierul din el își închipuie că poate cos-
metiza și ficționaliza trecutul, inclusiv într-o inves-
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
19
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
tigație cu pretenții și aparențe de obiectivitate.
Pledoaria lui Mircea Stănescu alunecă uneori
dinspre viclenie spre neghiobie, atunci cînd, după
ce a luat în discuție la fel de neconcludent re-
zervele exprimate de M. Shafir, comentează: “Am
citat integral pasajul pentru a arăta că lipsa lui de
sens derivă din completa lipsă de argumente a
autorului” (S.R., p. 323). De parcă lipsa de argu-
mente ar presupune în mod necesar lipsa de sens!
Suprinzătoare sînt comentariile... cazone cu
care “onorează” Mircea Stănescu intervenția mea
precedentă în dispută. Celorlalți măcar le rezer-
vase un tratament mai subtil - am tot dreptul să
mă consider nedreptățit. Lăsînd oarecum gluma la
o parte, să relev totuși un amuzant contrasens al
postfațatorului care, referindu-se la textul meu, își
anunță cititorii că. “citează pe larg”, după care
elimină din pasaj tocmai argumentația pe care îmi
sprijineam eu rezervele. Redau opiniile respective
din dialogul purtat cu Ion Solacolu, marcînd prin
litere cursive fragmentul amputat de către comen-
tator: “Nu cunosc în detaliu atrocitățile comise de
evreii din Basarabia împotriva românilor și deci,
pînă la proba contrară, îi acord deplin credit lui
Goma în descrierea faptelor. Dar datoria de obiec-
tivitate îi pretindea să așeze în pagină informația
în mod echilibrat. Prin selectarea unor date și
înșirarea lor, orice scriitor dibace poate orienta
atenția cititorului într-o anumită direcție predeter-
minată. Trecînd sub tăcere motivațiile celeilalte
tabere și exhibînd doar violența barbară a ges-
turilor, autorul ne oferă o imagine parțializată.
Chiar unilateral a fost conflictul, așa cum l-a
descris Goma? Evreii au fost într-adevăr niște
bestii, iar românii au fost cu toții căsăpiți ca niște
neajutorați? “Tăcerea mieilor” poate fi o metaforă
de succes pentru un film comercial, dar nu o
premisă validă în cercetarea istorică. / Fapt este
că autorul pune cap la cap o serie întreagă de
ignominii săvîrșite de anumiți evrei împotriva
anumitor români. Pot fi toate acestea adevărate.
Dar să te sprijini pe asemenea premise disparate
pentru a încerca atenuarea (ba chiar, pînă la un
punct, explicarea) valului antisemit românesc care
a urmat mi se pare o groasă exagerare”.
Mircea Stănescu sare sprinten peste reproșul
meu adresat lui Paul Goma, legat de unilateralis-
mul datelor și manipularea atenției cititorilor,
probabil fiindcă îi era cam greu să contraargu-
menteze. Dar afirmă senin că, dimpotrivă, e o
“groasă exagerare” din partea mea să-i pretind
unui cercetător științific echilibru și imparțialitate
în tratarea subiectului său (S.R., p. 326), ba chiar
că această pretenție a mea “iese din sfera științei”
(S.R., p. 327). La asemenea neghiobie n-am de dat
nici o replică.
La fel de ofensat am dreptul să mă consider
de stupizenia următoarei obiecții a lui Mircea
Stănescu: “Întreaga discuție a celor trei intelectuali
- Laszlo Alexandru, Ion Solacolu și Ovidiu
Pecican - pornește de la o întrebare falsă: dacă
Goma este sau nu antisemit, iar nu de la o evalu-
are critică a acuzelor puse în joc de asertori cu
profilul lui Radu loanid” (S.R., p. 327). Desigur
nu puteam să mă refer, în luna octombrie 2002,
cînd s-a desfășurat preponderent dialogul meu cu
Ion Solacolu, la comentariul lui Radu loanid, de
care nu aveam cunoștință întrucît s-a publicat în
Observator cultural doar în luna iulie 2003.
“Istoricul” Mircea Stănescu are probleme cu
cronologia: eu însumi am fost primul critic al
antisemitismului lui Paul Goma, nu Radu Ioanid
și nici Michael Shafir (cartea ultimului are bunul
de tipar din noiembrie 2002 și s-a difuzat firește
ulterior)! Această realitate nu-l împiedică pe post-
fațator să ne trateze în ordine inversă, probabil
fiindcă celorlalți doi comentatori le poate reproșa,
prin atacuri la persoană, evreitatea, pe cînd
despre mine n-are încă date că aș fi fost circum-
cis. Și apoi cauza scandalului se leagă de aberațiile
publicate de Paul Goma, nicidecum de replica
legitimă a lui Radu Ioanid: în dezbaterea noastră
urcam la rădăcina fenomenului. Iar în planul rele-
vanței istorice, sociale și literare, personalitatea lui
Goma o surclasează pe aceea a lui Ioanid, astfel
încît noi tratam problemele în ordine nu doar
cronologică, ci și a importanței argumentelor și a
vorbitorilor.
Mă limitez la a răspunde unei ultime minciuni
a postfațatorului pe care l-am onorat oricum cu o
atenție nemeritat de extinsă. Nu m-am declarat în
intervenția anterioară “doar aliatul victimelor
evrei, nu și al victimelor basarabeni”, deci con-
cluzia lui că “argumentația mea etică este și
chioară [,] și șchioapă” nu e în chestiune (S.R., p.
327). Am spus că “eu, ca scriitor, aleg să mă
transpun în pielea evreilor persecutați de
Antonescu, discriminați, spoliați, alungați și deci-
mați în Transnistria, iar nu în pielea basarabenilor
care, pentru puțini ani, s-au regăsit printr-un acci-
dent istoric fericit la pieptul patriei”. Nici mai
mult, nici mai puțin de atît.
Mircea Stănescu are probleme serioase legate
de felul cum citește, de felul cum citează și de
felul cum percepe curgerea lineară a timpului,
toate provenind dintr-o carență unică de profunz-
ime: lipsa de bună credință. Pentru istoricul care
se pretinde a fi, chiar și una singură din aceste
deficiențe are deja o pondere devastatoare.
9.	Despărțire
De cînd am devenit conștient de mine însumi,
de propriul meu statut social și profesional, efor-
tul principal pe care l-am depus a fost de a
cunoaște cît mai multe lucruri despre realitatea
înconjurătoare, prin intermediul cărților. Înainte
de a mă considera elev, sau student, sau acum, de
vreo cincisprezece ani, profesor, m-aș fi putut
defini mult mai precis prin categoria de cititor.
Din adîncul întregii mele experiențe intelectuale
de cititor, vreau să declar aici răspicat că n-am
mai avut pînă acum prilejul de a cunoaște cărți
atît de mizerabile precum Săptămîna Roșie 28
iunie - 3 iulie 1940 sau Basarabia și Evreii.
Mărturisirea aceasta poate părea cu atît mai
neașteptată cu cît vine din partea celui mai perse-
verent susținător al personalității și literaturii lui
Paul Goma (prin zecile de comentarii și analize
pe care i le-am consacrat). Chiar de mi-ar sta în
putință, n-aș avea oricum nimic de schimbat sau
de regretat din trecutul meu.
M-am gîndit de multe ori nedumerit la expe-
riențele ciudate ale lui Mihail Sebastian, la
ezitările sale, la felul în care, deși evreu fiind, nu
s-a putut desprinde de sub fascinația mentorului
Nae Ionescu nici chiar după “rinocerizarea” aces-
tuia, după dezgustătoarea prefață antisemită pe
care i-a scris-o la romanul De două mii de ani.
Nu puteam accepta faptul că Sebastian înțelegea
rațional enormitatea - după cum reiese prea bine
din Jurnalul său -, și totuși nu se rupea afectiv de
ea. Nu-i va surprinde probabil pe cititori cînd
afirm că și pentru mine Paul Goma a fost un
mentor (deși nu ne-am întîlnit personal niciodată
și întreaga noastră prietenie s-a manifestat doar în
scris sau prin telefon). Am golit însă pînă la fund
cupa amărăciunii, în aceste luni și săptămîni,
după ce am constatat “rinocerizarea” scriitorului
parizian și m-am văzut nevoit să optez între
afecțiune și rațiune, între recunoștință și
conștiință. Ce-i drept, eu nu sînt evreu, iar el nu e
filosof.
Pînă la urmă fiecare scriitor e stăpînul, dar și
responsabilul propriilor sale opțiuni. Destinul li-
terar - ca și cel personal - este prin excelență soli-
tar. Nu-mi mai rămîne decît să trag un ultim sem-
nal de alarmă, în deplin acord cu avertismentul
lansat de prietenul Ovidiu Pecican: “Retragerea lui
Paul Goma din avangarda democrată românească
trebuie înregistrată cu mîhnire, ca o demisie.
După ce s-a împotrivit mai multe decenii dicta-
turii cu mijloacele scrisului și a devenit o instanță
civică singulară, după ce a fost una dintre vocile
de autoritate ale exilului cultural și politic româ-
nesc din vremea comunismului, prin romanul
Basarabia și prin Săptămîna Roșie scriitorul
vădește una dintre limitele serioase ale gîndirii lui.
Opțiunea actuală pare să survină după ani de
meditație pe tema dată și, reprezentînd rezultatul
unui efort documentar și de lectură critică ce nu
trebuie să treacă neremarcat, e de luat cît se poate
de în serios”12.
Oamenii se despart - scrisul rămîne pentru a
fi judecat.
(Cluj, august 2004)
■
Note:
1.	O. Pecican, Sub flamuri vechi., art. cit. și exem-
plele continuă: “La fel de interesant era și un Gh. Calciu-
Dumitreasa, fost torționar ajuns preot, oponent al dicta-
turii însă de pe poziții de dreapta care aminteau de trecu-
tul lui legionar. Sau D. Țepeneag, opozant la dictatură care
a ajuns să se dezintereseze ani buni de limba și cultura
română, după ce inițial luptase pentru ambele din exil,
pentru ca după 1989 să se ralieze tot mai mult suporte-
rilor regimului Iliescu. Sau Virgil Tănase, luptător pentru
libertatea cuvîntului prin literatura lui suprarealistă, dove-
dit însă agent al Securității.”
2.	C.V. Tudor, în România Mare, 4 martie 1994; citat
de M. Shafir, op. cit., p. 36.
3.	Paul Goma, Săptămîna Roșie., ed. cit., p. 117.
4.	Id., ibid., p. 273.
5.	C.V. Tudor, în România Mare, 22 iunie 2001; citat
de M. Shafir, op. cit., p. 119.
6.	Paul Goma, op. cit., p. 20.
7.	M. Shafir, op. cit., p. 91.
8.	Vezi rev. Totuși iubirea, nr. 12/2-9 aprilie 1992;
citat de M. Shafir, op. cit., p. 110.
9.	Vezi și Radu Ioanid, art. cit.: “Este foarte grăitor că
în România un negaționist primitiv al Holocaustului și fal-
sificator al istoriei ca Ion Coja, care a primit recent premi-
ul revistei România Mare, folosește într-o broșură negațio-
nistă larg răspîndită în Parlamentul și în Academia
Română un fragment substanțial din cartea lui Goma,
Basarabia (cu sau fără permisiunea autorului)”.
10.	Paul Goma, Scrisuri (1972-1998), Buc., Ed. Nemira,
1999, p. 426.
11.	Ipoteza era lansată, împreună cu alte “amabilități”,
în șpalturile volumului Jurnal de apocrif (Cluj, Ed. Dacia,
1999), ca o replică tîrzie la polemica noastră în jurul
tinereții legionare a lui Mircea Eliade. În timp ce par-
curgeam varianta de trimis la tipar, în vederea întocmirii
unui indice de nume, am găsit cu stupoare pasajul respec-
tiv, m-am indignat (da, eram mai naiv pe vremea aceea) și
am redactat un răspuns tăios: De ce m-am despărțit de
Paul Goma?. Autorul s-a dezis atunci din proprie inițiativă
de acele afirmații, nu le-a mai inclus în volum, și răspun-
sul meu a rămas netipărit. Cartea lui a apărut fără indice
de nume.
12.	O. Pecican, Paul Goma istoric, art. cit.
21
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
filosofie
Semiosfera, o lume a libertății
umane
Jl Cristian Radu__________________________________
Noțiunea de semiosfera, preluată din volu-
mul lui Daniel Bougnoux, Introducere în
științele comunicării (Polirom, 2000), ne
îndrumă spre întrebarea posibilă dacă, în definitiv,
celebra metaforă a “vălului Mayei” din gândirea
vedantină nu este o creație umană... Dacă acest
nivel al realității aparente, “iluzorii” diferit de - și
suprapus peste realitatea esențială nu se datorea-
ză, în fond, funcției semiotice specific umane,
capacității (impulsului fundamental) de a
înveșmânta lumea într-o imensă textură alcătuită
din simboluri și, în sfârșit, dacă existența acestui
“văl” nu e interpretabilă, prin urmare, mai
degrabă ca o probă a puterii și libertății omului
decât a neputinței sale. Perspectiva semiotică tinde
să corecteze viziunea vechilor hinduși, înclinând
spre un răspuns afirmativ la această serie de între-
bări.
Este recomandabil să plecăm pentru
limpezirea unei atari perspective chiar de la
temelia teoretică a acestei discipline: cunoscuta
definiție peirceană a semnului. “Un semn sau rep-
resentamen este un prim care întreține cu un
secund numit obiectul său o relație triadică atât
de autentică încât ea poate determina un terț
numit interpretantul său să întrețină cu obiectul
său aceeași relație triadică pe care o întreține el
însuși cu acest obiect. Relația triadică este auten-
tică, adică cei trei membri ai săi sunt legați împre-
ună într-un mod ireductibil la vreun complex de
relații diadice” (Peirce, 1990:285). Este definiția
care impune așa-numitul triunghi semiotic în locul
relației binare a lui Saussure dintre semnificant și
semnificat. Trebuie subliniat că viziunea lui Peirce
e anticipată atât de Aristotel, care arăta că
“sunetele emise de voce sunt simboluri ale stărilor
sufletești” (Despre interpretare, 16a., apud
Todorov 1983:27), cât și de Sfântul Augustin, cu a
sa afirmație potrivit căreia “semnul este un lucru
care ne face să ne gândim la ceva dincolo de
impresia pe care lucrul însuși o face asupra
simțurilor noastre” (Doctrina creștină, II, I, 1,
apud Todorov 1983:57).
Deschiderile teoretice ale definiției lui Peirce
sunt dintre cele mai importante. Întâi, se impune
observația că în cazul oricărui semn verbal există
un interpretant pe care îl putem numi “canonic”,
convențional, echivalent cu denotația, definită ca
reuniunea dintre intensiunea și extensiunea ter-
menului. Actul vorbirii presupune însă, de fiecare
dată, o distanțare, variabilă după caz, față de
această denotație. În termeni comuni, aceasta
înseamnă că, în vorbire, nu sunt utilizate practic
niciodată (sau sunt utilizate foarte rar) sensurile
de “dicționar” ale cuvintelor. Mai precis, apelând
la unul din volumele lui Umberto Eco (1988:67-
70), este de operat distincția dintre denotație
(sensul abstract, convențional) și semnificat -
realizare concretă a sensului în procesul viu al ros-
tirii. Ca nuanțări ale acestei distincții avem, în
același volum, distincția dintre semnificatul lexical
și cel textual și aceea dintre semnificatul con-
vențional și cel situațional, toate acestea
reductibile, în fond la distincția dintre semantică
și pragmatică. Dacă cea dintâi vizează relația
abstractă, codificată sistematic a semnului cu o
denotație generică, cea de-a doua are în vedere
relația concretă dintre semn și semnificatul
actualizat în rostire. Cu alte cuvinte, vorbirea
însoțește, de fiecare dată, denotația cu o sumă
imprecisă de conotații, care, așa cum arată
Greimas (1975:112), sunt variabile determinate
social, cultural, individual sau conjunctura!.
În volumul citat, Eco lămurește problema și
dintr-o altă perspectivă, reintepretând implicit
(nedeclarat) accepțiunea saussuriană a limbajului
cu cele două dimensiuni ale sale: langue și parole.
Semioticianul italian introduce noțiunile de
dicționar, ca inventar de cuvinte, de semne
relaționate abstract cu un referent generic, și enci-
clopedie, înțeleasă ca un set de norme culturale,
asimilate empiric, care orientează pragmatic inter-
pretarea, deviind-o, într-o măsură variabilă, de la
sensul literal, al dicționarului. Competența lingvis-
tică presupune așadar, pe lângă o competență
semantică, și o competență enciclopedică, văzută
ca abilitate de a opera eficient cu conotațiile posi-
bile ale cuvintelor (de a orienta interpretarea spre
unul sau altul dintre sectoarele experienței
umane).
Două consecințe majore se desprind din con-
siderațiile anterioare. Cea dintâi impune, pe de o
parte, actul vorbirii ca act de creație lingvistică și,
pe de altă parte, actul interpretării ca act de tra-
ducere, de re-creare a sensului. În ce privește actul
receptării ca traducere, George Steiner s-a pro-
nunțat elocvent cu decenii în urmă. Volumul său
dedicat traducerii literare, După Babel, pleacă, în
fond, de la premisa că orice act de comunicare
autentică implică în mod necesar din partea
receptorului un demers de traducere, că, prin
urmare, a traduce presupune a turna în gând în
veșmântul altor cuvinte și nu neapărat în al unor
cuvinte străine. “Procesul de traducere din interio-
rul limbii noastre materne este atât de constant, îl
executăm fără să ne dăm seama, încât arareori ne
oprim un moment fie pentru a remarca complexi-
tatea sa formală ori rolul decisiv pe care îl joacă
în însăși existența civilizației” (1983:54). Este de
fapt o chestiune de pragmatică aceea de a înțelege
rolul activ al receptorului în actul comunicării,
faptul că acesta din urmă este, în mod esențial,
un demers comun de semnificare.
Din celălalt punct de vedere, al locutorului, a
vorbi de act de creație lingvistică înseamnă a
vorbi de stil, de capacitatea de a turna experiența
în formule verbale, care se constituie în tot atâtea
creații individuale, acte de libertate intelectuală.
Altfel spus, stilul se măsoară tocmai după acea
distanță pe care locutorul o stabilește, în actul
vorbirii, față de exprimarea comună, după aura de
conotații pe care o asociază denotațiilor, după
competența enciclopedică pe care o suprapune
celei semantice. Stilul se definește, în definitiv, ca
“abatere de la banal” (cf. Wald, 1986:128), deci,
încă o dată, ca act de libertate, de expresie liberă
a personalității. Din acest punct de vedere,
avalanșa de clișee lingivistice, sărăcirea și tendința
vizibilă de nivelare a limbajului sunt în cel mai
înalt grad îngrijorătoare pentru că sunt simptome
dintre cele mai evidente ale depersonalizării, ale
nivelării conștiințelor.
Cea de-a doua consecință impune omului
statutul de interpret al lumii, de receptor al
infinității de mesaje pe care aceasta le emite. Este,
putem spune, un statut a cărui asumare constituie
o condiție necesară și suficientă a unei existențe
autentice. Întrebarea imediat consecutivă pune în
discuție gradul de libertate ce însoțește acest
statut. Este limpede că acest act al interpretării
lumii este guvernat de o sumă de coduri mai
mult sau mai puțin rigide. Cel dintâi e constituit
de alcătuirea fizică a realității, de legile fizice care
ordonează alcătuirea și evoluția universului. Sunt
apoi o serie de coduri culturale și sociale, dobân-
dite prin educație și prin experiență, care limi-
tează, la rândul lor, actul interpretării (împiedicân-
du-i, bunăoară, pe musulmani să vadă în carnea
de porc un aliment comestibil sau pe japonezi să
vadă în actul sinuciderii un păcat capital). Este o
chestiune de instrucție, de cantitate de informații
stocate de intelect. Aceste informații, explicite sau
nu, în număr mai mare sau mai mic, se
ordonează în coduri, fie ele morale, religioase,
sociale, profesionale sau științifice. Pentru un
creștin, de pildă, Biblia se constituie într-un “mare
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
21
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
cod”, decisiv pentru modul de reprezentare a
lumii, de valorificare simbolică a acesteia: copiii
vor fi văzuți ca daruri divine, boala sau seceta,
dimpotrivă, ca pedepse, căsătoria e o instituție
sfântă, bogăția un lucru indezirabil etc. Sub îndru-
marea unui cod științific sau a unuia social, aceste
“semne” își vor modifica în mod evident valoarea.
Interferând, completându-se, concurându-se, toate
aceste coduri se concretizează ca o vastă rețea de
reguli care orientează mai mult sau mai puțin
constrângător actul interpretării.
Aceste considerații ne călăuzesc ferm spre
întrebarea capitală, dacă există un Cod Suprem, o
sumă de principii imuabile, care impun o anumită
semnificație, și doar una, fiecăruia dintre semnele
lumii, sau dacă, dimpotrivă, lumea e alcătuită din
semne virtuale a căror actualizare rămâne în sarci-
na omului. Altfel spus, cunoașterea umană este o
încercare de aproximare a unui Cod prestabilit,
ascuns în complexitatea lumii sau, dimpotrivă,
este o încercare de alcătuire a unui astfel de cod
care să acopere complexitatea lumii? Este o încer-
care de a găsi sensuri sau de a institui sensuri?
Sau este o conlucrare între cele două tipuri de
demers, analogă conlucrării dintre disciplinele
exacte și cele umaniste? Sunt întrebări ce nu-și
vor afla prea repede un răspuns ferm, dar, prin
aceasta, căutarea unui răspuns nu este sub nici un
chip zadarnică.
Perspectiva semiotică îndrumă spre o soluție
de compromis a acestei dileme, o soluție sugerată
de afirmația, aparent paradoxală, a lui Peirce,
potrivit căreia omul și semnele “se educă reci-
proc” (1990:106). Caracterul paradoxal al afir-
mației este anulat de îndată ce acceptăm afirmația
că “întreaga experiență umană e o structură inter-
pretativă, mediată de semne și bazată pe acestea”
(Deely 1997:5). Umberto Eco subliniază și el că
semioza este instrumentul prin care se
construiește subiectivitatea umană: “În acest sens,
subiectul e vorbit de limbaje (verbale sau nu), de
rețeaua semnificantă, de dinamica funcțiunilor
semiotice. Noi suntem, ca subiecți, ceea ce forma
lumii produsă de semne ne face să fim” (Eco,
1988:61). Observația imediată este, însă, că acea
“formă a lumii” este, în ultimă analiză, un produs
al spiritului uman, câtă vreme acesta conferă
obiectelor lumii statutul de semn și le struc-
turează în rețele de semnificații. Este adevărat,
există acele coduri ce limitează activitatea semnifi-
cantă, dar trebuie spus că și acestea sunt creații
umane. În al doilea rând, ele pot fi acceptate și
manevrate potrivit voinței și inteligenței omenești.
În sfârșit, și acesta e lucrul cel mai important,
chiar dacă există o “formă a lumii”, prestabilită și
evidentă, funcția semiotică ce stă ca temei onto-
logic al naturii umane va remodela această formă,
redefinindu-i valoarea simbolică sau, mai precis,
atribuindu-i o anume valoare simbolică. În ter-
meni comuni, pentru om realitatea nu poate fi
așa cum este, nici un obiect al lumii nu e privit
așa cum este, considerat în sine (exclusiv cu pro-
prietățile sale intrinseci) și în mod izolat (neinte-
grat într-o structură). Spiritul uman este emina-
mente formativ și structurant, două caracteristici
ce țin, în fapt, de funcția semiotică.
În capitolul 6 al volumului său Bazele semi-
oticii, John Deely ia în discuție noțiunile de
fitosemioză și fiziosemioză, întrebându-se în ce
măsură elementele regnului vegetal și ale celui
mineral se constituie în semne. (Este de fapt o
reformulare a întrebării ce viza existența unui
“cod universal”). Răspunsul schițat este acela că
în natură există relații efectiv diadice și virtual tri-
adice, că, în consecință, realitatea e constituită din
semne virtuale, ce așteaptă un interpret pentru a-
și găsi actualizarea. Urmează cu necesitate că, așa
cum am spus anterior, omul este cel care conferă
statut de semn obiectelor lumii, integrându-le în
structuri semnificante. Este cel care atribuie pro-
prietăți extrinseci, completând și, adesea,
transfigurând proprietățile intrinseci; este cel care
instituie relații “transcendentale” (Deely, 1997:31-
35), completând și transfigurând relații fizice pre-
existente. Se poate asocia aici concepția foarte
pertinentă expusă de G. Călinescu în Istoria liter-
ară ca știință inefabilă și sinteză epică (Călinescu,
1974:153-190). Obiectivul acestui studiu este dis-
cursul criticii literare, dar, în mod vădit, Călinescu
ia în discuție discursul critic în mod generic și
finalitatea acestuia de a forma realitatea. Ideea
majoră este aceea că un fapt izolat este lipsit de
semnificație cât timp nu e integrat într-o structură
stăpânită de un sens coerent. Menirea omului este
aceea de a construi astfel de structuri, definite ca
“sinteze epice” prin care să ordoneze și să
investească cu sens o materie a realității ce ar
rămâne altminteri inertă și tăcută. Prelungind
ideea, conceptul de opera aperta, aplicată de Eco
realității ficționale din operele literare, este aplica-
bil, în ultimă instanță, întregii realități fizice, care
devine astfel o imensă operă, deschisă unei
infinități de interpretări posibile. Ar urma de aici
că omul se definește ca un critic, al cărui rost aut-
entic este acela de a interpreta, conferindu-i abia
astfel existență deplină, Cartea ce pare să fi fost
creată tocmai pentru a-i încerca virtuțile “interpre-
tative”. În termenii lui John Deely, omul e un
“interpretant” ce are ca obiect universul în totali-
tatea lui (Deely, 1997:79).
În definitiv, oricare ar fi răspunsul la între-
barea noastră anterioară (anume, aceea dacă prin
cunoaștere omul caută descifrarea unui cod preex-
istent sau instituirea unui cod peste o realitate
preexistentă), acest statut al omului ar rămâne
neschimbat și obligația sa de a-l asuma ar fi la fel
de actuală. Fie și din simplul motiv că, așa cum
au arătat mai nou cercetările fizicii subatomice
(pe lângă filozofiile agnostice) esența realității
rămâne incognoscibilă, ne este interzis accesul la
nivelul ultim. Te poți apropia cu gândul de acesta,
eventual prin relații de incertitudine, cum sunt
acelea ale lui Heisenberg. Oricum, soluția rămâne
aceeași, cea a unei interpretări posibile, niciodată
infailibile. Este provocarea pe care lumea, ca un
nesfârșit câmp de semne virtuale, o adresează în
permanență omului: forma ei efectivă, actuală,
este aceea pe care omul i-o conferă, construind o
interpretare posibilă a Creației și contribuind ast-
fel la desăvârșirea ei. Este provocarea pe care i-o
adresează Creatorul, plămădindu-l așa cum spun
acele cuvinte, tulburătoare prin gravitatea lor,
“după chipul și asemănarea” Lui. În măsura în
care acceptă această provocare, omul se definește
ca un critic al Cărții care este lumea, el oferă prin
cunoaștere o lectură ce actualizează sensuri
latente ale lumii, înălțând-o, abia astfel, la nivelul
deplinei ființări.
Revenind la noțiunea din titlu, ea își găsește
concretizarea tocmai în această lectură, în univer-
sul de simboluri circumscris realității prin activi-
tatea spiritului uman, prin manifestarea funcției
semiotice, specifice exclusiv acestuia. Este răspun-
sul uman dat provocărilor lumii, este modalitatea,
unica posibilă, a omului de a se înstăpîni asupra
realității. Că acest răspuns se constituie ca un
“văl” ce acoperă temeiurile ultime ale realității
sau, dimpotrivă, e o oglindă, menită să reflecte
esența lumii e o problemă ce rămâne deschisă. În
ultimă instanță, omul are libertatea, justificată de
funcția semiotică ce-i definește natura, de a opta
pentru oricare dintre aceste două interpretări posi-
bile...
■
22
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cultura civica
Regiuni °i politici regionale în
România °i în Europa
Anchetă Tribuna realizată de Amalia Lumei
Redacția revistei Tribuna a inițiat o dezbatere privitoare la trecutul, prezentul și viitorul regiunilor și al politicilor
regionale în România, văzută ca parte a Europei. În acest context o serie de experți, oameni de cultură, lideri de
opinie din țară și din străinătate au fost invitați să răspundă întrebărilor ce urmează:
1.	Ce importanță au regiunile în context național și european și care credeți că sunt atributele și utilitatea lor cele
mai semnificative?
2.	Cum poate fi folosită tradiția regională a României pentru o cât mai relevantă punere în joc a potențialului zonal?
3. Este moștenirea regională o tradiție specifică Europei în raport cu alte continente? În ce fel poate ea fi sau deveni
un atu pentru revenirea Europei într-unul din locurile de frunte în competiția globală?
evoluțiile sociale și politice
recunoscute pentru acest secol:
mondializare, globalizare, regiona-
lizare.
Daniel Vighi, scriitor
1.	Cred că în acest punct trebuie mai întâi
specificat despre ce regiuni este vorba cu
precădere în cele două contexte, și înclin să cred
că despre (aproape inexistentele) regiuni autoh-
tone. În acest caz importanța lor este una care
derivă din cel puțin două considerente: unul care
ține de realitățile interne și altul de cerințele
externe.
Necesitatea provocată de criteriile aderării la
structurile europene nu provoacă, de regulă, dis-
cuții ascuțite referitoare la crearea de entități
regionale. Motivul este relativ simplu: nici un
organism european nu impune anumite delimitări
sau anumite atribuții unităților regionale, ci doar
anumite utilități și finalități, esențială fiind în cele
din urmă receptarea în condiții cât mai bune a
fondurilor structurale. Ceea ce nu ar putea fi
subiect de dispută decât, eventual, pentru spiritele
mult prea extremiste ca să accepte și cea mai
insignifiantă schimbare în vechile modalități de
abordare a aspectelor legate de organizarea
administrativă, chiar și la acest nivel sub-mini-
mal.
Crearea de regiuni a fost însă aclamată nu
doar din exterior, ci și din interior, dar pe cu
totul alte baze, mult mai concrete, care țin de
anumite realități istorice (reperate de o manieră
diacronică) și economice (reperate mai mult sau
mai puțin sincronic pentru poziționări geografice
și culturale diferite). Această a doua abordare a
atins corzi (încă) sensibile chiar și pentru perso-
naje care se consideră receptive față de evoluțiile
sociale și politice recunoscute pentru acest secol:
mondializare, globalizare, regionalizare.
Aceasta pentru că atunci când anumite
curente își fac loc în spațiul căruia aparținem,
ideile devin mai greu de digerat.
Totuși, necesitatea regiunilor ca unități în mod
real funcționale în spațiul românesc nu ar trebui
și nici nu își are fundamentul doar în anumite
cerințe legate de angajamentele externe ale
României.
2.	Fie că acest fapt poate fi considerat pozitiv
sau negativ, România nu a cunoscut o continui-
tate a tradiției regionale sau, altfel spus, nu are
doar o singură tradiție regională, ci chiar mai
multe, și se poate afirma chiar că toate aceste
tradiții au cunoscut paradoxul de a nu fi transfor-
mate în realitate, decât, eventual, pentru un timp
cu mult prea scurt pentru a produce cu adevărat
efecte sau pentru a produce efecte la nivelul men-
talului colectiv. Ceea ce s-ar putea constitui ca o
tradiție regională îmbracă fie un caracter pur teo-
retic (cum este cazul lucrărilor lui George
Ciorănescu sau ale lui Aurel Popovici), fie cel al
unei norme de drept. Dacă nivelului teoretic nu i
s-ar poate imputa decât, eventual, caracterul spe-
culativ, normei legislative (cea care a reușit să
depășească etapa proiectului și să obțină aprobare
adunării legislative) i se poate imputa fie neapli-
carea, fie întreruperea aplicării cauzată de modifi-
carea condițiilor istorice, fie aplicarea defectuoasă.
Este cazul normelor legislative apărute între 1837
și 1938 și a celei staliniste de la jumătatea anilor
‘50. La această moștenire regională se mai pot
adăuga proiectele lui Iuliu Maniu sau ale lui
Romulus Boilă, și ele însă rămase fără urmări
practice. Ideea se va relua abia după 1989 prin
articolul 11 al Proclamației de la Timișoara, prin
cerbicia lui Sabin Gherman, prin revendicările
grupului Provincia și munca tăcută și continuă a
Ligii Pro Europa.
Toate aceste teoretizări și proiecte legislative
sunt insignifiante pentru cei care au nevoie de o
materializare la nivel funcțional a noțiunii de
regiune, o ante-existență practică a acesteia pentru
a o utiliza ca punct de plecare în (eventuala)
creare a regiunilor ca unități administrative cu un
oarecare statut printre celelalte forme de organi-
zare ale statului. Această fostă existență la nivel
funcțional, într-adevăr, nu putem afirma că se află
printre moștenirile noastre, iar acest fapt ar putea
fi (și chiar a fost) invocat ca motiv al respingerii
reorganizării administrative. Refuz servit cu
precădere atunci când argumentul cererii reconsi-
derării anumitor principii de funcționare ale statu-
lui îl constituie (și) aceste posibile surse ale
tradiției regionale românești. (Tot astfel nici
despre principiile democrației nu se poate afirma
că ar avea o tradiție în viața politică românească,
însă nimeni nu ar avea inconștiența să invoce
lipsa acesteia pentru o eventuală întoarcere la
ceea ce se pare că, forțând nota, ar constitui o
tradiție, și anume dictatura.)
Tradiția are desigur rolul ei în abordarea într-
un anumit fel a unei anumite problematici, fie ea
și cea a regionalizării, mult mai importantă este
însă în prezent voința de a face lucrurile să
meargă, chiar dacă aceasta ar putea însemna o
împărțire a puterii și cu alte niveluri de decizie.
În anumite condiții tradiția, indiferent la ce s-ar
referi ea, ar trebui să aibă un rol minim în
adoptarea sau nu a unei anumite decizii. Rolul
major nu poate reveni decât studiilor multidisci-
plinare (în variabilele cărora să se regăsească și
problema tradiției) care să demonstreze că o anu-
mită decizie ar putea crea condiții mai bune pen-
tru realizarea unui anumit obiectiv, mai ales
bunăstarea, după care tânjim de prea multă
vreme.
3.	Europa mai “regională” decât alte conti-
nente. Ar putea fi o interpretare, una printre
altele. Eticheta pe care o atașăm anumitor forme
de organizare internă a unui stat poate fi diferită,
depinde ce se ascunde sub aceasta. Regiunile pot
fi landuri, cantoane, departamente, state etc.
Important este ceea ce oferă pozitiv și negativ sis-
temului în care se regăsesc și balanța dintre cele
două variabile.
Cât despre a face speculații pe marginea posi-
bilelor dezvoltări din interiorul procesului globa-
lizării, las această îndeletnicire celor mai avizați.
Ceea ce este evident însă în acest moment este
faptul că în cadrul rețelei globale small is indeed
beautiful.
■
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
23
Black Pantone 253 U
23
Black Pantone 253 U
interviu
În
slujba rânduielii
De vorbă cu prof. univ. dr. Vasile Fanache
Mihai Dragolea: Domnule profesor Vasile
Fanache, ați împlinit de curând 70 de ani. La
Mulți Ani, sănătate și toate cele bune! Sunteți la
o vîrstă care predispune la bilanț, socoteli cu tre-
cutul, ce anume s-a împlinit, ce nu - din ceea ce
ați dorit, fiind, atîția ani, profesor la literele clu-
jene. Vă plac, în continuare, Literele?
Vasile Fanache: Evident! Este, pentru mine, nu
numai o meserie, ci - pur și simplu - o vocație
interioară, în mijlocul celor care îndrăgesc și se
pregătesc pentru această profesie de dascăl. Da,
aici, eu m-am simțit întotdeauna excelent!
- Cum ați ajuns la literatură?
- N-aș spune că ceva anume m-a făcut să mă
îndrept către literatură, dar m-am trezit, ca să zic
așa, în spațiul literaturii și, treptat, treptat, m-am
inițiat în secretele ei și am devenit pînă la urmă și
un comentator al ei, nu tocmai perfect, dar - în
orice caz - în limita posibilităților mele, al unor
valori literare certe.
- De-a lungul vremii ați publicat mai multe
volume, de la cel numit Poezia lui Mihai Beniuc,
în 1972, la Revista “Gînd Românesc” și epoca sa
(1973), Întîlniri (1976), Caragiale (1984), Vîrstele
poeziei... (1990), Bacovia -ruptura de utopis
romantică (1994), Lecturi sub vremuri (2004),
pînă la recentul eseu Chipuri ale veșniciei în lirica
lui Lucian Blaga. Dacă ar fi să ne luăm doar după
nume pomenite, Caragiale, Bacovia, Blaga, vă sunt
aproape autori foarte diferiți între ei. Cum ați
ajuns aici?
- Se poate stabili o legătură: s-ar putea spune
că spre Caragiale m-a îndreptat o anume posibi-
litate de a cunoaște lumea românească nu în
partea ei pozitivă, ci în răul ei. Am avut nevoie și
constat în ce măsură Caragiale a inițiat un duș
rece asupra firii românului, pentru ca să-l scuture
puțin spre îndreptare, spre căile reale ale creati-
vității, disculpîndu-l și, în același timp, separîndu-l
de trișare, de vorbărie, de tot ceea ce - într-un fel
sau altul - ne întîrzie existența în lumea noastră
și ne face să fim mereu puși la coada istoriei.
Dar, dacă este să fac o apropiere, Caragiale a
folosit pentru toate neîmplinirile noastre cuvîntul
“moft” care, se știe, înseamnă “fleac”, “lucru de
nimic”, produs insignifiant, fără valoare, dar, în
același timp, sclipitor, așa cum se întîmplă în
lumea bîlciului, unde sînt o sumă de obiecte care
strălucesc foarte tare, dar care nu spun de fapt
nimic și n-au nici o substanță.
Bacovia continuă pe Caragiale, dar într-o linie,
aș zice, tragică, pentru că la el cuvîntul “moft” se
preschimbă în “plumb”, pentru că în Bacovia
lumea evoluează către o încremenire definitivă,
spre inexistență, spre un neant care nu mai poate
fi deloc supus unei eventuale resurecții. Este o
lume fără întoarcere, și din acest motiv cred că el
explică partea de suferință a lumii românești, cea
care, dacă vreți, trăiește veselia tragi-comică a
lumii lui Caragiale.
Blaga este scriitorul care m-a preocupat în ulti-
ma vreme pentru o trăsătură extraordinară, și
anume: pentru el, obsesia lumii de dincolo de
om, a transcendenței, traversează întregul edificiu
al sale atît de vaste. Meditația îl conduce pe
Blaga la concluzia că ar exista o transcendență
mixtă, despre care și vorbește în Filozofia culturii,
o transcendență care e - de o parte - de ordin
obiectiv, intangibilă, impenetrabilă, imposibil de
atins, iar - pe de altă parte - o transcendență care
provine din ridicarea unor valori ale lumii, ale
umanității, la nivelul permanenței, al eternității;
este, se poate spune, o soluție mai degrabă poet-
ică decît una reală, în orice caz tonică, pentru că
el vine să pună laolaltă atît exacerbarea comică
din lumea lui Caragiale, cît și tragismul împins
spre absolut din lumea lui Bacovia, stabilește un
echilibru al ființei umane și, aș zice chiar, al
ființei umane românești, relativizînd atît o
extremă, cît și cealaltă, și adunîndu-le sub cupola
unei seninătăți care înțelege viața și moartea cu
toate reverberațiile lor, în toată adîncimea pe care
ele o sugerează.
- Probabil că nu e întîmplător amănuntul
dintr-un studiu care însoțește traducerea Ironiei
lui Jankelevitch, unde notați: “Indescifrabilă pre-
cum viața și precum moartea, iubirea, ironia
poate fi descrisă în diferitele ei înfățișări, revelată
de diversele școli filozofice sau literare”. Există,
așadar, ceva indescifrabil și în ironie și mă gîn-
deam de ce ați ales să traduceți tocmai Ironia lui
Jankelevitch.
- Toate cărțile mele, inclusiv această traducere,
sînt stîrnite de nevoia lăuntrică de a-mi explica niște
componente ale condiției umane. Și cînd m-am gîn-
dit la Ironia lui Jankelevitch am vrut să subliniez ce
important e să aplicăm grila relativității în
considerațiile noastre, să nu cădem în extreme, să
încercăm să vedem că orice aspect al existenței are
și un revers. Or, ironia subliniază tocmai lucrul
acesta, ambiguitatea faptelor, ambiguitatea tuturor
celor ce ne interesează și ne preocupă. Fiecare
aspect uman are, de fiecare dată, și un element
invers decît cel care se oferă contemplației, ne dă
soluția că nu totul este pierdut, după cum putem
spune că nu totul e cîștigat.
- Un fel de rîsu-plînsu'! În volumele publicate
pînă acum, ați scris despre Titu Maiorescu,
Lovinescu, Creangă, Caragiale, Blaga, Bacovia,
Rebreanu, V. Voiculescu, Marin Preda, Urmuz,
Cioran, Eliade, Marino, Ion Vartic, Petre Poantă,
D. Prodan, Iosif Pervain, Vasile Băncilă, despre
scriitori francezi, mai ales. Din toate aceste nume
celebre care fac literatura noastră și nu numai,
poate chiar o parte din mentalitatea românească,
trei nume par să vă fie foarte apropiate: David
Prodan, Vasile Băncilă, Iosif Pervain.
- E adevărat, toți trei m-au marcat, mi-au
determinat profilul intelectual, într-un fel sau
altul. Pe David Prodan l-am cunoscut prin 1971,
cînd începusem să mă interesez de revista “Gînd
Românesc”, cea mai importantă publicație a
Transilvaniei interbelice. Era un interes pe care
mi-l stîrniseră cîțiva dintre marii oameni, intelec-
tualii pe care i-a avut Clujul de altădată, cum ar fi
Ioan Mușlea, George Marica, Liviu Rusu etc. În
rezumat, era vorba să demonstrez că, imediat
după Unire, se încerca o sincronizare a literaturii,
a spiritului creator din această parte de țară, cu
spiritul general românesc. Prin urmare era vorba
și de o replică pe care doream s-o dau mult circu-
latei teorii a transilvanismului, teorie cu substrat
politic care, la urma urmei, nu încerca decît
destrămarea țării abia constituite, și cred că “Gînd
Românesc” a reușit într-o foarte mare măsură să
creeze direcțiile prin care să demonstreze unitatea
de fond, sincronismul esențial intern al culturii
române, fiindcă în revistă întîlnim numele lui
Ioan Mușlea, Pavel Chinezu, David Prodan, Vasile
Băncilă, care scrie un studiu celebru: Lucian Blaga
- energie românească. Plecînd de la colaboratorii
revistei, i-am contactat pe cei mai importanți, și
aceștia au fost cei trei, de la maestru la ucenic, pe
care i-ați menționat. Cu David Prodan am fost în
relații cordiale, firește, de la maestrul la ucenic,
vizitîndu-l acasă, la Biblioteca Academiei, stînd de
vorbă cu el ceasuri întregi. Era un om fermecător,
dincolo de istoricul aplecat asupra documentelor,
era un vorbitor ales și un cugetător remarcabil.
De la el puteai deduce filosofia lumii românești,
marile teme care ne preocupă pe noi dintot-
deauna, vizibile în cărțile pe care le-a dat și-n
altele, pe care le preconiza. Bunăoară, m-a con-
vins pînă aproape de stupefacție demonstrația lui
că iobagii de care s-a ocupat în atîtea cărți, erau,
de fapt, niște oameni cu o stare materială excelen-
tă; coborîți la nivelul de slugi, de supuși din
ordinul stăpînilor, pentru că ei, dacă ar fi fost
lăsați la nivelul lor de oameni cu stare, de boieri
chiar, n-ar fi avut dreptul să-i scoată din clasele cu
drept de a ocupa un loc în politică și în societate.
A fost deci o coborîre, mai gravă decît
deznaționalizarea, a lumii românești la un nivel
pe care a trebuit să-l suporte secole întregi. David
Prodan a venit și a demonstrat cum cutare iobag
din cutare sat avea sute de oi și de hectare. Cum
se explică această stare de lucruri. Era însă o
avere strînsă în timp, nu cum se face astăzi, prin
“capitalism sălbatic”. Cred că a rămas cu regretul
pe care mereu mi-l exprima, că n-a putut să se
ocupe de a doua mare temă pe care o avea mereu
în minte, a lumiii românești din Ardeal și asimi-
larea în pături ale altor etnii, în special cea
maghiară. Ar fi fost într-adevăr un spectacol,
despre care se știu astăzi niște lucruri, extraordi-
nar pe care, cu acribia lui, ar fi putut să-l reali-
zeze. Trecînd acum la Vasile Băncilă, trebuie să
spun că a fost o mare bucurie să-l cunosc și, prin
el am ajuns la o sumă de documente legate de
“Gînd Românesc”, la arhiva revistei. Trebuie să
spun că întîlnirile cu Vasile Băncilă erau adevărate
lecții de filosofie și cultură, care se petreceau la
București, pe strada Cercelu, nr. 73, unde, pe vre-
mea aceea, cînd se putea ajunge în capitală cu
bani mai puțini, eram prezent aproape lună de
lună. De la Vasile Băncilă am învățat o anumită
etică a muncii și a valorilor autohtone. Era, la
vîrsta pe care o avea, încă entuziast, legat prin
toate fibrele ființei sale de tot ceea ce însemna
creativitatea locală, știa să vadă în oamenii și
tinerii locului pe cel care avea ceva de spus pen-
tru această lume și așa ceva era pentru mine,
firește, foarte tonic, mai ales pentru tînărul de
atunci. Profesorul Iosif Pervain mi-a fost dascăl
direct, de el mă leagă o sumă de amintiri, într-o
24
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
24
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezie
Poezie de trecere
Doina loanid
***
Mă doare întruna umărul, umărul meu stîng. și
chiar, pe zi ce trece, e mai lăsat, așa, fără vreun
motiv anume. O simplă promisiune făcută unei
femei mature, înainte de a se scufunda într-un
corp cu totul străin. O să-ți dau Viena acasă,
samovar cu ceață, miercure crețească, să nu-ți fie
greață. și încă-ți voi aduce zile cu soare, nopți cu
fervoare și marea în cîntare.
***
În cele din urmă, totul mă trădează, pielea,
memoria și puloverul meu turcoaz, deja lăsat.
Trăiesc în umbra zidului, a ștreșinii, fără jurnal,
fără proiecte, fără destinații precise. Trăiesc deo-
dată cu ziua ce se scurge.
***
Ce cauți tu, duducă, pe lumea asta, unde au tre-
cere numai femeile blonde cu gust de piper, băr-
bații cu țepi de oțel implantați în vîrful capului,
păpușile gonflabile și copiii precoci ? De ce te
plimbi pe străzile pline de praf ca o vrabie fără
pene? Doar nu crezi în promisiunile făcute
înainte de-a te naște?
***
Mama știe niște povești grozave. Povestește de ți
se ridică părul măciucă. Fără rușine, fără teamă,
așa cum ar povesti un cîine sau o pisică. Despre
Mărioara, sora ei mai mică, mi-a zis c-au dus-o
dincolo de Cernica, la nebuni. și-au mîncat-o
purecii: erau picioarele ei numai răni sub șosetele
jegoase. Nimeni nu-i iubește pe nebuni, nici
purecii, nici femeile de serviciu, nici asistentele,
nici doctorii. Mi-am pus pătura pe cap și mi-am
acoperit bine picioarele. Dar tot o vedeam, o
vedeam bătînd drumul cimitirului, pupînd crucile
și rugîndu-se de cei morți s-o ia lîngă ei. și-am stri-
gat la ea, de sub pătură, să se roage mai bine să
nu înnebunească iar. Roagă-te să nu înnebunești
iar, Mărioară !
***
Intru în cabina de duș, dar nu dau drumul la apă.
Mă uit numai perplexă la găurile de scurgere.
Întunericul urcă din adîncurile instalației și se
întinde spre tălpile mele.
***
În întuneric, mi-a zis Maia, să ții totdeauna ochii
închiși. Poate ți se pare o prostie, dar nu e.
Întunericul de sub pleoape nu e niciodată atît de
negru și rece ca întunericul de afară. De-aia li se
închid întotdeauna ochii morților.
***
Mi-am plîns ura ca pe un mort, ca pe un mort
drag. Ura față de cei care-și dau copiii la porci,
ura față de păpușile barbie, față de hienele
mediocre. Ura cu strălucirea ei orbitoare, cu
arome tari, ura cu frumusețea ei netrucată.
Cînd urăști, înseamnă că îți pasă, că ai greutatea
ideală, că nu ești prea ușoară, că nu ești o
gogoașă goală, din cele ce se numesc minciunele.
și acum ce mă fac? Acum, cînd am început să-
nțeleg sau pur și simplu am îmbătrînit și am
obosit, acum, cînd ura s-a dus? Ce-o să mă fac
numai cu mila asta, cu pacostea asta miloagă, cu
buruiana asta care nu se dă smulsă?
***
Fă un copil și-ți vei găsi împăcarea. Mama o să
danseze de bucurie, cosmosul întreg se va
deschide pentru tine. Fă un copil și ai scăpat de
toate belele. Vei fi o ființă armonică, bolile nu se
vor mai lipi de tine și nu vei mai simți timpul
torcînd înăuntrul tău. Fă un copil și lumea va
deveni străvezie.
și dacă nu vreau? Cine-a zis că vreau să mă
împac? Cine-a zis că vreau să mă “integrez”?
Dacă vreau să-mi port bolile și nevroza ca pe
niște pistrui sau ca pe niște brățări?
■
3
bună măsură aș putea să-l numesc mentorul meu,
cu toate dificultățile pe care le-am îndurat, pentru
că prietenia cu Iosif Pervain era extrem de costisi-
toare, sancționată cu duritate de toți tinerii profe-
sori care, ca să zic, îmi ofereau lecțiile lor cu un
soi de pornire împotriva marilor dascăli. Dar Iosif
Pervain era, de fiecare dată, neabătut în concepți-
ile lui. El nu se sfia să vorbească despre plevușca
care a invadat facultatea de litere clujeană și să
discute cu nonșalanță și cu un spirit critic inegala-
bil. Trebuie să spun că două mari spirite m-au
cucerit în vremea tinereții mele: cel dintîi a fost
Vasile Băncilă -- prin calitatea și profunzimea gîn-
dului; cel de-al doilea a fost Iosif Pervain -- prin
mobilitatea intelectuală, avea întotdeauna ceva fer-
mecător, inepuizabil în tot ce observa mereu plin
de idei și gata să sancționeze orice fel de impos-
tură.
- Cred că nu întîmplător (și se vede asta) pro-
fesorul Pervain s-a ocupat de Ion Budai Deleanu,
alături de regretata Ioana Em. Petrescu.
- Într-adevăr, pentru autorul Țiganiadei avea o
simpatie specială, pe care știa s-o deceleze în cele
mai mici amănunte; îl preocupa enorm mai ales
omul I.B. Deleanu, firea acestui individ ludic, într-
o mare măsură necunoscut, al cărui portret nu-l
știm, al cărui mormînt este undeva ascuns, prin
actuala Ucraina. Trebuie să spun, în amintirea
profesorului Pervain, că am cunoscut un doctor-
and interesat de I.B. Deleanu, a realizat o teză și
o carte excelentă, este vorba de Ion Urcan, el
însuși poet înzestrat.
- E un subiect de primă mărime; într-o
scrisoare, domnul Livius Ciocârlie îl situa pe I.B.
Deleanu între primii zece autori de care dis-
punem, dar care nu este cunoscut, promovat așa
cum s-ar cuveni.
- Eu cred că I.B. Deleanu se adresează lumii
noastre în cuvinte care nu și-au pierdut actuali-
tatea. Cel mai des folosit termen în Țiganiada
este cel de rînduială și ceea ce-l preocupă pe Ion
Budai Deleanu este absența rînduielii, prin care se
înțelege de fapt absența unei ordini statale, a unei
administrații în măsură să ne ridice de la nivelul
haotic, de la dezordinea și incapacitatea de a ne
fixa o direcție pe care s-o păstrăm consecvent.
-	Domnule profesor Vasile Fanache, dacă ar fi
s-o luați de la început, tot de litere v-ați ocupa?
- Tot, dar cu înțelegerea faptului că azi lite-
ratura a decăzut de la nivelul de considerație de
care se bucura altădată, fără să am vreun regret
pentru vechea orînduire pe care am ironizat-o de
cîte ori am putut, după cum știu cei care mi-au
fost aproape. Eu cred că astăzi desconsiderarea
celui care scrie, felul cu totul imprevizibil și cîteo-
dată de-a dreptul meschin în care este tratată
această parte a culturii, favorizîndu-se spoiala de
tip Becali -- ne face să stăm retrași, să așteptăm
alte vremuri care -- sînt sigur! -- vor veni.
-	Ce vă doriți acum?
- Ce să zic, în afară de sănătate, nevoia de a-mi
păstra luciditatea pentru a nu deveni ridicol față de
alții, nu îmi propun lucruri foarte mari pentru că,
în general, puterea te ocolește, meritele sînt
acordate te miri cui, iar tu, oricîte-ai drege, rămîi
același. Ce se întîmplă e înaintarea în vîrstă, or
vîrsta este, în esență, ceva ce nu mai spune nimic;
ce ar putea spune ceva sînt faptele noastre, sîn-
tem de fapt niște fii ai faptelor noastre de-a lun-
gul vremurilor.
-	Vă mulțumesc și vă doresc alte admirabile
fapte literare.
■
Interviu realizat de
Mihai Dragolea
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
25
Black Pantone 253 U
25
Black Pantone 253 U
biserica °i societate
Bucea - poarta spre vest a
județului Cluj
Interviu cu Mircea Dej eu
Dinu Bălan: Prea cucernice părinte Mircea
Dejeu, Tribuna a fost prezentă în data de 17
decembrie 2004 la Bucea. Aici am văzut pe viu
un sat european. Se distinge îndeosebi o Casă de
Cultură extrem de modernă, cu bibliotecă, sală cu
calculatoare conectate la internet, Crucea Roșie,
grupuri sanitare, o sală de spectacole la o capaci-
tate de 400 de locuri. Adică această instituție cti-
torită de dvs. e departe de obișnuitele case de cul-
tură, enorme, nefuncționale, cu acustică proastă,
cu frig, mizerie, igrasie, slabă iluminare, realizate
în trecutul nu tocmai îndepărtat. Însăși con-
strucția unei astfel de instituții e rarissimă în
utimul timp. Ne-a furat ochiul o anumită atmos-
feră, un fel atrăgător și intim al clădirii, întrucât
fiecare sală, dotare are o funcționalitate precisă și
impregnată de un suflet care și în care (s)-a zidit.
De unde ideea și cum s-a derulat lucrarea?
Mircea Dejeu: Această casă de cultură a apărut
ca o necesitate. În 1980, în urma revărsării unui
pârâu, vechea Casă Națională, ridicată în 1936, a
fost distrusă.
Timp de 10 ani, până în 1990, au existat
numeroase promisiuni, că va fi construit un nou
cămin cultural, dar toate fondurile locale se
îndreptau spre Casa Poporului, așa încât primul
gând, după Revoluție, a fost construirea unei case
de cultură multifuncționale. Proiectul a fost execu-
tat de un văr al meu, d-l. ing. Viorel Tămaș, sub
formă de sponsorizare. 2/3 din valoarea clădirii,
estimată la 8 miliarde de lei, au fost suportate de
către prietenii mei din Germania de la Crucea
Roșie din Lorsch și de către prietenii mei din țară.
Cel mult 1/3 din costuri a fost din bugetul
Primăriei. Inaugurarea a avut loc în 26 octombrie
2003, după 10 ani de muncă, de speranță și
deznădejde. Au fost prezenți printre alții P.S.
Vasile Someșanul, autoritățile județene și cele
locale, Crucea Roșie și primarul din LORSCH.
Probabil activitățile cultural-educative cons-
fințesc spiritual această instituție. Noi înșine
(redactorii Tribunei printre care redactor-șef I.
Maxim Danciu, Claudiu Groza, Alexandru Vlad
și cei ai revistei Glasul din Huedin) i-am văzut la
lucru pe copiii de clasa IV-a (îndrumător înv.
Anca Raita) cu colinde în limba engleză, 2 echipe
a câte 7 așa-intitulați stelari-elevi cls. V-VIII, cu
colinde specifice zonei, precum și ceata de co-
lindători alcătuită din 20 de tineri între 18-22 de
ani, “Feciorii satului”.
- Ce se mai întâmplă/ce mai există, în plus, în
viața obișnuită a acestui lăcaș de cultură?
- Din 2003 s-au înfiripat deja ca tradiție ser-
bări școlare, o suită de spectacole folclorice, de
teatru și de amuzament, până acum au fost
prezenți Radu Moș, Ioan Seleș, îi așteptăm
curând pe Florin Piersic și pe Ioan Bocșa, de
asemenea trupa de teatru francofonă din Huedin
“Assentiment” (regizor: Alexandru Jurcan). Ca
membru al revistei Glasul am invitat revista
Tribuna care caută să afle ce se mai întâmplă în
județul nostru, ceea ce este de apreciat.
Ca președinte al Crucii Roșii din Negreni și
membru în Biroul Județean, alături de soția mea,
asistentă medicală, am căutat să echipăm cabine-
tul medical și camera de tratament și să asigurăm
o activitate viguroasă și eficientă. Până acum aces-
tea au fost folosite pentru donările de sânge care
au loc de două ori pe an, cu câte 40-50 de dona-
tori. Bucea e de altfel prima localitate din mediul
rural cu astfel de acțiuni de interes obștesc și, ca
număr de membri și cotizații, localitatea noastră e
pe primul loc între comunele județului. În viitor
sper să avem în Bucea un medic de familie, un
cabinet stomatologic și o farmacie.
Ce poate n-ați văzut sunt câteva instrumente
muzicale - 2 acordeoane, 2 chitare, 2 orgi - un
TV conectat la cablu, combină muzicală JVC,
DVD Toshiba, aparatură medicală, mobilier în
casa de oaspeți, încălzirea centrală, biblioteca pen-
tru care așteptăm donații de carte și din partea
cititorilor Tribunei. Toate aceste dotări creează
condiții și premise ale unor activități eficiente
educativ și agreabile.
- Din ce ne-ați spus, din ce-am văzut la fața
locului, există o Bucea europeană și modernă, o
Bucea diurnă, cu activități multiple pe diverse
tărâmuri, o Bucea nocturnă, o Bucea ecologică, o
Bucea parohială și monahală și, de ce nu, o Bucea
a prieteniei. Detaliați!
- Să le luăm pe rând. Putem vorbi de o o
Bucea europeană încă de la intrarea în localitate
unde urările de “Bun Venit” și “Drum Bun” (la
ieșire) în limbile română, germană și engleză îi
întâmpină pe vizitatori. De asemenea
“Monumentul celor 37 de eroi”, fii ai satului,
căzuți în cele două războaie mondiale, e flancat
de 3 catarge pe care flutură tricolorul românesc,
drapelul NATO și cel al UE. Ca sat modern, tre-
buie să amintim centrala telefonică digitală cu 3
cabine, TV cablu cu 25 de programe, cele 50 de
coșuri stradale la 50 de m fiecare, clubul internet
din incinta Casei de Cultură cu 5 calculatoare și
nu e de trecut cu vederea că mulți tineri au profi-
tat de programul guvernamental “200 de euro”,
astfel încât aproape 100 de copii au calculatoare,
unele legate la internet. Lângă Casa de Cultură se
află un parc pentru copii și adulți, cu topogane,
hinte, o căsuță în miniatură pentru joacă, achiz-
iționată de la Metro, o fântână arteziană, bănci,
arbuști ornamentali, 2 căruțe rustice.
Bucea diurnă, ați văzut-o deja.
Bucea nocturnă? Invit Tribuna să o vadă. Pe
lângă iluminatul public, toate obiectivele impor-
tante ale comunității sunt iluminate cu reflectoare
puternice, cu becuri cu halogen și bare metalice,
după model german. De exemplu, Biserica Nouă
este, putem să spunem așa, învestită sacru și
printr-un iluminat din toate laturile ei astfel încât
din depărtare este delimitată precis. Nu se putea
altfel ca de Crăciun ghirlande multicolore și un
brad uriaș, împodobit, să creeze atmosferă și
feerie.
În cadrul Bucei parohiale și monahale există
Biserica Nouă cu o pictură de mare valoare rea-
lizată de prof. Petru Botezatu. Biserica Nouă am
găsit-o ridicată în 1980, când am venit aici ca
preot paroh. Am finalizat-o prin asigurarea exe-
cutării sus-menționatei picturi, prin dotarea cu
cele necesare, inclusiv clopote, candelabre, obiecte
de cult, numai din sponsorizări. Acestea, după
cum știți erau neoficiale, vremurile atunci erau
vitrege pentru cei ce se încumetau să ridice o bi-
serică, spre deosebire de situația actuală. În plus,
Bucea are o Biserică veche de lemn, monument
istoric, datând din 1791, construită de primele
șapte familii bucene. Bucea monahală e reprezen-
tată de Mănăstirea Sfântul Ioan Iacob din Piatra
Craiului începută în 1995. Acolo se află o biseri-
cuță de lemn pe care am construit-o împreună cu
credincioșii într-un timp record, două săptămâni și
jumătate, și pe care am dotat-o cu cele necesare,
inclusiv cu un clopot luat de la Biserica Nouă din
Bucea. Mănăstirea a realizat un program Sapard
încă în fază de evaluare în vederea realizării unui
centru monahal și turistic.
Bucea ecologică e asigurată prin curățirea
coșurilor, șanțurilor, pârâurilor împreună cu copi-
ii, credincioșii și cu lucrătorii comunitari asigurați
de către Primărie. Tot cu aceștia am plantat 250
de puieți în apropierea Bisericii Vechi de lemn. Pe
copii îi stimulez în cadrul orelor de religie cu un
FB sau 10 și pentru că plantează un pom, toamna
fac o căsuță pentru păsărele, sapă o groapă de
gunoi în colțul grădinii, umblă cu colindul, au
fost de mai multe ori la biserică, au ridicat un
număr de hârtii de pe stradă și le-au aruncat la
coș.
Bucea prieteniei cuprinde din ce în ce mai
numeroși prieteni. Amintim pe primarul Klaus
Jăger din Lorsch și familia Gerda și Daniel
Brunnengrăber de la Crucea Roșie din aceeași
localitate - landul Hessen, Germania - apoi mulți
prieteni din România, astfel încât o enumerare ar
fi dificilă din motive lesne de înțeles, colegii mei,
preoți parohi din cadrul Protopopiatului Ortodox
Huedin și membri în revista Glasul și, nu în
ultimul rând, redactorii de la Tribuna.
- Mă surprinde plăcut inocularea încă din
vârsta junioratului a unor deprinderi ecologice
practice. Spun aceasta pentru că mass-media au o
influență devastatoare în rândul tinerilor în gener-
al prin inducerea unui gust viciat pentru sex, vio-
lență, calomnierea, judecarea și disprețuirea
aproapelui. I.P.S. Bartolomeo Anania în mesajul
de Crăciun pleda pentru o ecologizare spirituală a
sufletelor tinerilor poluate de libertinajul mediatic,
pentru sărbătorile privite ca “o superbă celebrare
a purității”. Ca un preot, opinez eu, modern,
aceste dotări și acțiuni îi pot scoate concret din
această zonă anarhică din punct de vedere moral.
Care este situația în Bucea?
- Țin să menționez că în Bucea nu este nici
un bar, ci numai un mic bufet de 2/3 m, cu 3
mese și de ani de zile continuă acest conserva-
2
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
26
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
torism. Tinerii, repet, sunt implicați în foarte
multe activități, inclusiv schimburi culturale între
Bucea și Lorsch, în cadrul acestora evidențiindu-se
o expoziție de pictură apreciată în străinătate. Ca
preot și profesor de religie i-am atras de partea
bisericii și a acțiunii comunitare. Gândiți-vă, cu
atâtea posibilități de petrecere a timpului liber,
prin încurajarea păstrării întocmai a tradițiilor
sfintelor sărbători de iarnă, prin împărtășirea cu
Sfintele Taine, prin curățirea sufletului și a mediu-
lui înconjurător, consider că suntem pe drumul
cel bun. Sunt mândru de tinerii pe care îi am,
avem discuții despre proiectele lor de viitor cu cei
mari și mici, și deviza lor în privința localității
nostre, atunci când îi întreb la orele de religie,
este să facă cel mai frumos și cel mai curat sat de
pe ruta Cluj-Oradea.
- Sunteți membru în Grupul European al pre-
oților din mediul rural, la care ați participat
recent. Care este scopul acestui grup și care e
impactul asupra vieții Bucei?
- Într-adevăr, am participat în perioada 9-13
mai la un seminar în cadrul conferinței “Europa
îndrăzneață” organizată de către Rețeaua de
Biserici Europene din Zone Rurale (CERN),
Academia Tineretului Evanghelic Rural din
Altenkirchen (Germania) și Comisia Bisericească
și Socială din cadrul Conferinței Bisericilor
Europene (KEK). Programul seminariului a constat
în discuții bazate pe experiența practică a partici-
panților asupra impactului Politicii Agricole
Comune a Uniunii (CAP), o prezentare a activi-
tății Consiliului Europei pentru susținerea nivelu-
lui de trai în regiunile rurale, rolul politicii agri-
cole a UE corelat cu impactul acesteia asupra
vieții fermierilor în țările în curs de dezvoltare. S-a
subliniat că Bisericile joacă un rol special în
dezvoltarea regiunilor rurale din Europa, ele
îndeplinesc atât sarcini pastorale și diaconice, cât
și un rol particular în protejarea și conservarea
valorilor și identităților acestor regiuni. Pe agenda
acestor seminarii mai sunt și probleme în ceea ce
privește dezvoltarea unilaterală a condițiilor de
viață în aceste regiuni, distrugerea naturii și a
mediului, precum și lipsa de transparență în politi-
ca agricolă și în comerțul cu produse agricole.
Participanții au fost teologi, pastori și experți
în domeniul agriculturii și dezvoltării rurale din
toată Europa. Din România au participat doi pre-
oți reformați, un preot luteran și un preot orto-
dox - singurul de altfel din această confesiune
între cei prezenți la conferință. Sper că Bucea va
avea de câștigat prin faptul că suntem racordați la
ceea ce se petrece în UE, în rândul preoților din
mediul rural, pentru a cunoaște problematica cu
care aceștia se confruntă și a acționa în con-
secință.
Mai ales în orașe, potrivit statisticilor de pe
site-ul BOR, există așa-zisa diaconie socială, cari-
tatea în societate în numele credinței, pe cale de a
rezolva multele problemele legate de sărăcie,
aceasta fiind alături de lipsa educației cauza
mizeriei morale.
- Sunteți și președintele Clubului Rotarii din
Huedin care organizează diverse acțiuni caritabile
sub deviza “Să-i servești pe alții”. Ce acțiuni s-au
desfășurat în zona Huedinului în cadrul clubului
și la Bucea, în cadrul Parohiei păstorite de dvs.?
- Împreună cu colegii mei de la Huedin am
dăruit pachete de sărbători în valoare de 500 000
lei pentru 30 de familii de Crăciun și Paști. Am
organizat o tabără la Muntele Mic, lângă Lugoj,
timp de 10 zile pentru 5 copii săraci. Am strâns
în cadrul clubului zeci de milioane pentru un
copil bolnav de leucemie din Huedin și o altă
sumă pentru o operație a unui copil din Valea
Drăganului în străinătate.
La Bucea în schimb nu se poate vorbi de sără-
cie. Zona noastră, grație reliefului, n-a fost în
perioada comunistă cooperativizată, fiecare om
având gospodăria lui. În Bucea apoi mai există o
Fabrică de scaune curbate cu o tradiție de peste
100 de ani, unde lucrează peste 400 de muncitori,
majoritatea localnici. Sunt așadar prosperi,
emancipați, au carduri la Bancomat și sunt buni
gospodari și creștini săritori la acțiuni obștești. În
acest sens, ca un amănunt mai interesant, literele
localității BUCEA sunt asigurate financiar după
inițiala numelor câtorva familii care s-au oferit să
sponzorizeze costul lor deloc neglijabil. E vorba
de un anume patriotism local.
Ca o consecință, din Bucea n-a plecat nimeni
să lucreze în străinătate, decât rare excepții.
Dar oricum întrajutorarea e naturală și stimu-
lată în cadrul bisericii. Dacă unei familii i-a murit
un animal, preotul anunță în biserică și e ajutat.
Dacă cineva are o nuntă sau o inmormântare,
aproape tot satul contribuie cu alimente sau bani.
Dacă s-a întâmplat o nenorocire în țară sau în
străinătate, se fac colecte, așa cum se face și
acum la îndemnul P.F. Patriarh Teoctist pentru
sinistrații din Asia. Desigur că intervenim și punc-
tual. De exemplu, am fost cu un credincios în
Germania pentru a i se confecționa o proteză
pentru piciorul stâng în valoare de 3 500 de euro.
Femeile din Comitetul Parohial Bucea
activează ori de câte ori le solicit. Le-am vorbit
despre activitatea Femeilor Catolice din Lorsch, s-au
realizat schimburi de experiență, cu mare câștig
pentru noi la nivel de mentalitate.
- Prin Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române din 12 februarie 2004 politica
e separată net de biserică. Deși pare să fie o
decizie de primenire spirituală, pe dvs. care cău-
tați să atrageți fonduri de la Consiliul local,
hotărârea aceasta oare nu vă impietează în demer-
surile specifice și la nivel de lobby?
- În privința acestei hotărâri am unele rețineri.
Pot să afirm cu toată sinceritatea că dacă n-aș fi
fost consilier local, lucrările de la Casa de cultură
ar mai fi durat 5 ani. Lăsând la o parte problema
avizelor pentru construcție, drumurile făcute cu pri-
marul la București, pe care-l zăpăceam cu pro-
blemele construcției, împărțirea bugetului este cea
mai importantă. Când aparțineam până în 2002 de
comuna Ciucea, nu de Negreni, căutam să-i conving
pe ceilalți consilieri locali, ba chiar ne certam pentru
câteva zeci de milioane în plus. Aceștia porneau de
la ideea că lucrarea de la Bucea e prea mare pentru
un sat atât de mic (800 de suflete), și că n-ar fi
nevoie de marmură în sală (de fapt mozaic
venețian), în timp ce în Căminul din Ciucea soba
de teracotă n-are ușă, iar de tavan atârnă un sin-
gur bec. Din 1997, în fiecare an, cu ajutorul lui
D-zeu și a puterii de convingere, am. obținut cam. cât
mi-am. propus. În fața noilor proiecte - vrem să intro-
ducem încălzirea centrală și la Casa parohială, iar
la mănăstirea de la Piatra Craiului noul stareț, P.
Cuv. Antonie, cum spuneam, are planuri mari -
simpla prezență a preotului în Consiliul Local ar
fi rezolvat lobby-ul pentru obținerea de fonduri.
Într-o comună vecină din județul Bihor primarul
și 5 consilieri sunt neoprotestanți, iar din cele 5
parohii ortodoxe nu există nici un preot consilier,
semnând practic în mare parte rezolvarea
defavorabilă a problemelor.
Prin hotărârea Sfântului Sinod Biserica a
câștigat într-un plan, dar a pierdut în altul. O cale
de mijloc ar fi fost mai potrivită și anume să se
permită candidatura clericilor doritori ca indepen-
denți, fără nici o apartenență politică, acolo unde
comunitatea i-ar fi acordat votul de încredere pen-
tru a apăra interesele bisericii și cele ale obștii.
- Sunt sigur că ați mai avea multe de spus și
numeroase lucruri am omis din textura acestui
interviu. Drumul spre Vest nu poate trece decât
prin Bucea, ultima localitate a județului Cluj. În
timpul acestui interviu, ați fost apelat de
nenumărate ori de diverși lucrători, care vă cereau
sfatul asupra unor lucrări în desfășurare. Dvs.
coordonați totul aici și fondurile se lipesc de
Bucea ca de-un magnet. Care e satisfacția după
atâta muncă în folosul comunității?
- Satisfacții? Să spun că primăria m-a numit
director onorific al Casei de Cultură și ca o
apreciere a eforturilor în cei 10 ani cât a durat
construcția ei au hotărât ca aceasta să-mi poarte
numele, Casa de cultură “Preot Mircea Dejeu”?
Dar datoria unui preot e să judece în altă scară de
valori astfel că am amânat punerea în practică,
până când voi considera de cuviință. Dincolo de
aceste aspecte pământești rămâne satisfacția lucru-
lui făcut în numele lui Dumnezeu și al Bisericii
creștine. Deviza mea ar fi următoarea: “Tot ce
faci pentru tine piere o dată cu tine, tot ce faci
pentru alții rămâne”. Să te pui în slujba altora
ține, după opinia multora, de o doză de nebunie
sau naivitate, dar satisfacția e mare când vezi ală-
turi de tine oameni fericiți.
’	■
Interviu realizat de
Dinu Bălan
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
27
Black Pantone 253 U
27
Black Pantone 253 U
poezie
Mariana Bojan_____________________
Nu calc pe apă
Am părăsit orașele
Coloniile lor de stele moarte
și gropi de cuvinte
la semafoare,
Orașe moi
nisipuri mișcătoare
sub coloniile în derivă
Orașe hemiplegice
în care visezi că visezi,
proptite de oameni-sandvici
lingând boturile limuzinelor.
Orașe în care înveți moartea
din A.B.C.-dare alternative.
Stelele rămase-n viață
au venit cu mine în munți.
Vrei să fii singură?
Calcă pe apă,
urcă pe curcubeu,
așază-te pe cruce".
Nu calc pe apă
nu urc pe curcubeu,
nu mă așez pe cruce.
Arunc din mine pământul de groapă
pentru a mai pluti puțin.
În lumea pomilor, mici plânsete
albe
Vino, iubitule, să înviem grădina
Să ne jucăm puțin de-a Paradisul.
Privește-o!
Parcă un înger mânios
ar fi răsturnat-o cu piciorul.
Cei doi
Au murit pe prag
așteptându-și copiii.
Câțiva puieți
Se luptă cu ghearele negre
ale cireșilor
aruncând în neant
mici plânsete albe.
Pesemne și-n lumea pomilor
Poți rămâne orfan.
O iubire în vis
A trecut tinerețea
prin parcul orașului
fără să mă recunoască.
Mama stă cu coatele pe gard
urmărind o înmormântare.
În nisipurile mișcătoare
ale rubedeniilor
mi s-a scufundat satul
Toate trenurile
mi-au înghețat în gând,
Călătoresc
doar când mă aleargă pe cer
mielușeii Domnului,
Fiecare clipă a mea
a fost o iubire în vis.
și acum
de ce mă privești Doamne
de parcă m-ai vedea
întâia oară?
Fericire la pachet
Orașule, nu te-am văzut
de multă vreme în zori.
Te privesc cum îți schimbi
cămașa de ieri
pe cea de alaltăieri,
abătut, de parcă o mână grea
te-ar fi îmbrâncit
de pe banca
pe care ai ațipit
cu capul în mâini.
Porumbeii tăi
gunguresc neliniștiți
sub cornișa barului de navetiști.
În sfera lor imaginară
doi copii se sărută îndârjit
- fericire la pachet
peste care noaptea sare
cu duioșie -
Vă iubesc, micuților.
Dragostea voastră
e măcar o literă
în alfabetul bucuriei.
Rugă
De ce îmbătrânești
împreună cu mine?
De ce Atotputernicul
ți s-au strâmbat mâinile
și mă privești prin pânza albită
a ochilor
de parcă m-ai vedea
întâia oară?
De ce mi se pare
Că vrei să rămâi singur
Cu gândurile tale?
Te rog, Doamne,
nu deveni Om.
Vis cu barbari
Au năvălit barbarii mileniului trei
Au început Războaiele Punk
S-au înmulțit contabilii nebuni
și bipezii de tablă.
Ei conduc convoaiele muritorilor
spre Altarul de Sare
unde un "dumnezeu" cu proteza perfectă
distribuie pachețele cochete.
Îmi așteptam iubitul în Poarta Sărutului
când au năvălit barbarii mileniului trei
Au mistuit pământul și zarea
Apoi au construit o poartă
ca un lătrat
și o grădină de urlete.
Întâlnirea cu nebunul
A venit nebunul
Mi-a așezat mâna pe frunte Am simțit ca o pajiște
care separă durerea
de trupul ei muritor. El cântă
când eu doar visez cântecul, El dansează
când eu îmi mutilez încheieturile
cu minciuna statorniciei, El strigă
când eu ucid strigătul
sufocându-l cu inima mea,
A venit nebunul Luați-l degrabă de aici...
Mi-e teamă
Să nu stric acest nebun
Pleacă, omule!
Te voi ocoli
Pentru că ai un suflet
Ca o ghirlandă de flori carnivore.
Intri adânc în carne, în sânge,
În cerul celuilalt
Aidoma sepiei
Inunzi oglinzi inocente
și totul devine gri
Vâscos și confuz și
Insuportabil.
Ești o ființă clădită
Din singurătate.
Pleacă, omule! dacă om ești.
Tu ești creat pentru a stăpâni
Sau pentru a fi zdrobit
Paznicul cel bun
Lasă bucuria să vină la mine
iubirea mea,
Nu te preschimba în plasă de fluturi
Mai bine fereastră de aer prin care soarele să intre
dansând în sufletul meu,
Vreau să înțeleg șoapta
fină a pământului
îngropată de păsări în propriu-mi trup.
Ascultă!... Ar putea fi o rugă un poem sau chiar
un copil
Dă-te la o parte
când mă vizitează ginii și efriții grădinilor sus-
pendate în vis
Voi freca podelele mai târziu, voi coace plăcinte,
poate chiar vom mânca pe ascuns o bucată de
stea reformată
Dar în seara aceasta nu sunt decât un biet călugăr
pribeag...
Dă-i binețe și un codru de pâine pentru ca sufle-
tul său să se încredințeze că drumurile exprimă
putința oamenilor de a se orienta în sine
'	■
2
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash meridian
Romantism coreean, filme
germane, literatură
|||| Ing, Licu Stavri____________________________
•Vasili Axionov, autorul monumentalului roman
Copiii din Arbat (cea mai complexă și interesantă
cronică a stalinismului și a impactului acestuia
asupra oamenilor de rând), și-a făcut, figurativ
vorbind, o întoarcere triumfală în țara în care a
fost proscris atâta timp, primind Premiul Booker
al Rusiei pentru noul său roman Voltarieni și
voltariene. Interesant este că, după cum ne
informează Liberation, premiul este finanțat de
gigantul petrolier lukos.
•Din ultimul număr pe 2004 a prestigiosului săp-
tămânal Courier international aflăm că scriitoarea
canadiană Alice Munro, considerată îndreptățită
să revendice titlul de cea mai importantă proza-
toare a Americii de Nord (de către nimeni altul
decât Jonathan Franzen, autorul monumentalului
roman The Corrections) a publicat un nou volum
de nuvele, Runaway (Evadarea), cuprinzând opt
piese scurte, în care, cu aparentă simplitate, dar
cu formidabilă intuiție și profunzime psihologică,
descrie relația personajelor cu mediul și peisajul
aparte ale provinciei British Columbia. Născută în
1931, Alice Munro s-a remarcat îndeosebi prin
publicarea a numeroase volume de nuvele,
obținând de trei ori cel mai prestigios premiu li-
terar canadian, Premiul Guvernatorului General.
În pofida marii popularități de care se bucură în
Canada, nuvelista este insuficient cunoscută din-
colo de hotarele țării sale de baștină.
•"Dosarul” ultimului număr al revistei Courier
international se ocupă de invazia romantismului
sud-coreean pe ecranele țărilor din estul Asiei. Se
pare că foiletoanele televizate sud-coreene -
echivalentul asiatic al “telenovelelor” latino-ameri-
cane - s-au impus telespectatorilor din Taiwan,
Japonia, Hong Kong și chiar China Continentală,
reușind să smulgă piața din mâinile producăto-
rilor japonezi, ale căror telefilme erau favoritele
programatorilor la începutul anilor nouăzeci. Prin
1998, canalul-satelit din Hong-Kong Star TV a
început să importe în masă producții sud-coreene,
inaugurând o politică de programare esențial-
mente asiatică. Mari succese au fost foiletoanele
televizate Poveste de toamnă și Sonată de iarnă,
care au făcut telespectatorii din câteva țări asiatice
să înțeleagă că simt și gândesc la fel în ceea ce
privește marile adevăruri ale vieții. Mai mult, prin
pan-asiatismul lor, aceste producții contribuie la
estomparea unor mari resentimente la scară
națională, cum sunt cele dintre coreeni și
japonezi, sau dintre China și Japonia. După succe-
sele recente ale filmului sud-coreean - prin regizori
ca Kwak Jae-young - iată că și producțiile lor pen-
tru televiziune cuceresc lumea. Nouă însă nu ni s-
au șters definitiv din minte filmele produse în
“Țara dimineților liniștite” pe vremea Marelui
Lider, Kim Il Sung. După umila noastră părere,
scenariile filmelor nord-coreene erau alcătuite
după o rețetă infailibilă. Păcat că astfel de filme
nu se mai pot vedea.
•La 3 ianuarie 2005 a încetat din viață la Fort
Lauredale, Florida, William Erwin Eisner (n.
1917), “ultima legendă a epocii de aur a benzilor
desenate” (comics), după cum titrează Le Figaro.
El intră astfel în panteonul legendelor Vestului,
alături de Charles Schultz, creatorul rubricii
Peanuts, preluată de zeci de ziare de limba
engleză, sau Bob Kane, care a dat viață lui
Batman. Will Eisner este inventatorul personajului
Spirit, erou justițiar popular ale cărui aventuri
sunt desenate pe fundalul unui New York hiperre-
alist, cât și al așa-zisului “roman grafic” - ultima
apariția în acest gen fiind, în vara lui 2004, Fagin
the Jew, adaptare comics a romanului lui Dickens
Oliver Twist.
•Cel mai celebru Adolf Hitler al ecranului este,
aproape sigur, cel interpretat de Charlie Chaplin
în capodopera satirică din 1940 Dictatorul. Pe
locul doi se va clasa, probabil, personajul interpre-
tat de Bruno Ganz în filmul Prăbușirea al regi-
zorului Oliver Hirschbiegel, produs de Bernd
Eichinger, “Papa” cinematografului german.
Povestind agonia celui de Al Treilea Reich și
ultimele momente din viața dictatorului, filmul a
stârnit o vie controversă printre intelectualii ger-
mani, fiind condamnat cu fermitate de persona-
lități ca Gunther Grass sau Wim Wenders, pe
motivul că ar prezenta un Hitler umanizat. Filmul
a avut un enorm succes de casă în Germania,
unde s-au înregistrat 4,5 milioane de intrări în trei
luni și jumătate de exploatare. Scenariul se
bazează pe cartea Ultimele zile ale lui Hitler, a
respectatului istoric Joachim Fest și pe memoriile
secretarei particulare a Fuhrer-ului, Traudl Junge,
care au constituit un mare succes de librărie în
Germania. După cum scrie cotidianul France soir,
în Prăbușirea se materializează tendințele de eli-
berare ale unei națiuni stigmatizate timp de șai-
zeci de ani: o deculpabilizare, printr-o lectură mai
puțin intransigentă a istoriei, care, însă, nu place
tuturor, filmul fiind la fel de controversat ca
Patimile lui Christos.
•Una dintre enigmele literaturii universale este
scriitorul B. Traven (nici până azi nu se știe ce
nume se ascunde sub inițiala B.), care a preferat
să trăiască incognito și să-și lase cărțile să vor-
bească în locul său. Puțină lumină s-a făcut,
totuși, în biografia acestuia. După Le Figaro li-
tteraire, adevăratul nume al lui B. Traven ar fi
fost Otto Max Feige, el ar fi fost actor de avan-
gardă și redactor al unei publicații anarhiste, pre-
cum și revoluționar angajat, care a participat la
constituirea Republicii Sovietelor din Bavaria, iar
după sângeroasa reprimare a acesteia s-a refugiat
în Mexic, unde a renăscut în mijlocul indienilor
Chiapas, scriindu-și binecunoscutele romane
Comoara din Sierra Madre, Revolta spânzuraților,
Rosa blanca. Aceste amănunte le sunt oferite citi-
torilor cu ocazia retipăririi, la Gallimard, a popu-
larului roman Podul din junglă.
•Nu numai Anne Perry scrie romane polițiste
plasate în epoca victoriană (a doua jumătate a
secolului XIX), ci și Sarah Waters, pe care Sunday
Times a proclamat-o “autorul tânăr al anului” pe
2002. Sarah Waters combină erudiția privitoare la
secolul al XIX-lea englez cu psihologia misterului,
care, potrivit recenzentului din Le Figaro litteraire
care discută cartea ei Affinities, tradusă la Denoel,
o apropie de Dickens, Wilkie Collins și Conan
Doyle. Affinities este “un polar gothique” în care
secvențele de închisoare se amestecă savant cu
prezența supranaturalului și a maleficului,
autoarea fiind o “expertă a senzaționalului
macabru, care pictează din cuvinte o frescă în
care își dau întâlnire Jeronimus Bosch și Francis
Bacon (pictorul, nu umanistul). Autoarea a scris o
teză despre literatura gay, vinde cărți într-o librărie
londoneză, studiază istoria pornografiei.
Romanele sale combină libertinajul cu ocultismul.
•Vă amintiți de Asterix? El este un gal care
vorbește galeza. Galeza a fost o străveche limbă
indo-europeană, ca și latina, cu deosebirea că, prin
cucerirea și romanizarea Galiei (Caesar: Galia
omnia divisa est in partes tres...), această limbă s-a
stins, fără să lase în urma ei nici un document mai
substanțial, ci doar inscripții fragmentare gravate în
piatră sau toponime. Galeza era o limbă celtică,
înrudită cu irlandeza veche și velșa. De asemenea,
multe cuvinte franceze posedă o rădăcină galeză
(se pare că în Franța galeza a avut cam soarta
limbii traco-dacilor de la noi). Un specialist în
limbi moarte, Jean-Paul Savignac, traducător al lui
Pindar, a compilat primul dicționar francez-galez,
demonstrând, într-o substanțială prefață, în ce
măsură particularitățile limbii franceze se datore-
ază fondului galic, ne informează Le Figaro.
■
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ex-abrupto
Mă doare-n cot de Mozart! sau
Nu înțeleg nimic din țara asta!
H|[ Radu Țuculescu_____________________________
Programele TV de tip magazin sînt fru-
moase, colorate °i instructive. Din paginile
lucioase ale acestora afli numeroase infor-
mații utile. De exemplu, cît de mult î°i iube°te
propriul cur o vedetă muzicală care, însă, nu °i-ar
arăta ce are între picioare decît ginecologului per-
sonal (se trage concluzia că nici soțul nu vede ce
are ea acolo!); despre altă vedetă înnebunită după
parfumuri °i sticlele acestora; despre actori celebri
care-n pauzele de filmare se-mbată criță °i se
descheie la șlițul pantalonilor în văzul tuturor (de
ginecolog, în cazul ăsta, nu mai poate fi vorba...);
despre cum și-a vopsit unul părul ca să scape de
fosta nevastă; despre cît sînt de mari țîțele unei
folcloriste °i cum nu are ea silicoane în dînsele;
despre cum postul tv care editează respectivul
program magazin este pe primul loc la mai toate
emisiunile iar filmele difuzate de ei sînt cele mai
audiate (aceea°i declarație-statistică o fac °i cele-
lalte posturi concurente despre programele lor,
invocînd, la rîndul lor, alte foruri competente în
stabilirea ierarhiilor); despre cum e mai bine să
deschizi o firmă de pompe funebre decît să faci
pe actorul pe vreo scenă amărîtă dintr-o provincie
la fel de amărîtă; despre un DJ care știe despre
țara noastră doar că-i locul de ba°tină al lui
Dracula °i care (DJ-ul) °i-ar dori noaptea să fie
vizitat de-o vampiriță (treabă extrem de simplă la
noi căci vampirițele autohtone sînt fete modeste,
dacă nu apucă să sugă sînge se mulțumesc °i cu
mai puțin); despre rețeta fericirii (asta se dă, ca °i
soluția ideală împotriva cheliei, de pe vremea
străbunicilor no°tri, cînd nu existau televizoare
dar existau reviste-magazin tipărite alb negru...) °i
multe alte chestii interesante. Apoi, în sfîr°it, vin
paginile cu programele TV °i recomandările de
rigoare. Cei care fac aceste recomandări ori au
intenții de manipulare ori sînt idioți. Mai degrabă
manipulare, e un cuvînt care sună bine °i mai
potrivit situației. Filme de clasă, unele de excepție,
sînt expediate într-un colț umbros al paginii, cu
cîteva rînduri °i oarece steluțe. Un Bărbierul din
Siberia al lui Mihalkov, un film cu Bette Davis,
Satyriconul lui Fellini, un film cu Mastroiani, un
film de Elia Kazan °i a°a mai departe. Se reco-
mandă, în schimb, filme de duzină, mediocre,
unele de-a dreptul imbecile (pumni în gură,
picioare-n nas, sute de cartu°e, sînge peste tot,
ochi sco°i, femei violate, super eroi, super răi,
super buni, super tembeli, super super...) Și
majoritatea difuzate pentru a nu știu cîtea oară.
Îți vine să te cutremuri de indignare dar... nu o
faci. Ar fi inutil. Ți-ar produce doar ție o perma-
nentă stare de disconfort. Și-apoi de ce naiba mă
mir eu de aceste... mici nimicuri? (a°a se intitu-
lează o suită de Mozart, dacă nu știați...) Am
întîlnit “cazuri” °i mai hilare că, grave-i fără sens
(ori fără sex?) să le numim, dragi cetățeni.
Studenți la actorie care nu au auzit de Bette Davis
ori de Meryl Streep. Studentă (92-60-98) la jurnal-
istică (!), convinsă că fiul lui Mozart (!!!) a dirijat
în cadrul Toamnei muzicale clujene!!! Zău, n-am
inventat nimic, creierii mei de prozator nu-s în
stare de asemenea.... invenții! Concluzia este
următoarea: cel mai bine °i mai sănătos pentru
minte, inimă și... organism este să afirmăm
mereu, constant (ca o terapie), completînd replica
unui un personaj din filmul lui Mihalkov: mă
doare-n cot de Mozart... °i de tot restul!!!
■
trăire °i poezie
Alegerea credinței
Claudiu Komartin
Purtând mesajul universal al împăcării prin
ispă°ire °i credință, °i o concepție filosofică
°i morală pe care pecetea valorilor cre°tine
e lesne de recunoscut, poezia religioasă a secolu-
lui XX pare a avea două căi esențiale de sur-
prindere °i descoperire luminoasă a Absolutului
prin cuvânt. Două căi imposibil de conceput una
în absența celeilalte.
Prima presupune o participare totală, drama-
tică °i definitivă, cu tensiuni greu de imaginat, a
ființei poetului în marea încercare de a învinge
durerea, zbuciumul °i întunecimile prin care, însă,
odată trecut, va ieși izbăvit °i limpede ca o rază
de lumină vie, topit în Absolut - căci credința în
Dumnezeu aduce o formă plenară de cunoa°tere
°i alungă spaima înnebunitoare a rătăcirii -, °i,
mai ales, responsabil față de semeni °i deta°at de
sine ca ființă muritoare. Este, într-un fel, calea
martirilor, a credincio°ilor care dau impresia că
°terg fără a sta pe gânduri granița dintre poezie °i
trăire, că se implică total în descoperirea
Dumnezeului cel adevărat, chiar dacă Golgota
pătimirii lor va sfârși prin a-i înfrânge, fie °i
trupe°te, carnea desfăcându-li-se izbăvitor într-un
text gravat pe dalele celuilalt cer, atât de pur °i
imaculat.
A doua cale, în fond la fel de greu de parcurs,
are latura ei asumat spectaculară - prezentându-se
ca o ceremonie continuă de celebrare a vieții °i
armoniei, ca într-o geometrie celestă, prin care
Poetul, cuprins de patima desăvâr°irii prin revelare
înțelege °i trăie°te din plin febra tăcerilor majes-
tuoase, adânci, atent, precum Claudel, la imensa
octavă a Creației.
În poezia română a veacului trecut, Vasile
Voiculescu rămâne cel mai important poet religios
(volumele dintre 1921 °i 1964, de la Pârgă la
Sonete, constituie o inegalabilă operă de durare a
credinței °i îndurare a urcu°ului: “Căci noi °i
ve°nicia vorbim aceea°i limbă”), într-o vreme în
care scriau cu râvnă marii poeți Blaga °i Arghezi,
precum °i martirul întru credință °i libertate a
spiritului Radu Gyr. După război, într-un fel
anacronici (căci în anii '60-'80, în lume poezia reli-
gioasă era mai degrabă o opțiune vetustă, prefe-
rându-se experimentul °i postmodernismele de tot
felul), poeți români de primă mărime au cultivat
acest filon, de astă dată însă pe linie eminesciană,
cu certe influențe expresioniste (marca lui Blaga):
Ioan Alexandru, Cezar Ivănescu, Constanța
Buzea, Nicolae Ionel, până la Adrian Popescu °i -
deja spre sfârșitul veacului - la Daniel Bănulescu,
poet mereu surprinzător, în ultimele texte ale
căruia (Daniel al rugăciunii) înclinațiile mistice
par a-l purta spre o formulă proprie de cea mai
mare pregnanță °i adâncime (vezi Cântecul de dis-
perare al lui Daniel Bănulescu).
Dintre marii poeți catolici ai veacului trecut,
de la Oscar-Venceslas de Lubicz-Milosz până la
Patrice de la Tour du Pin °i Karol Wojtyla (cel din
urmă, autor inspirat de Cânturi °i Cugetări despre
moarte), inegalabil rămâne - nu doar în con°tiința
credinciosului - Paul Claudel, pentru care totul pe
lume î°i are locul clar determinat, justificarea
fiecărui obiect realizându-se prin partea sa de par-
ticipare la sacralitatea lumii. Claudel nu este doar
un dramaturg de excepție, dar are °i o operă poe-
tică importantă, întemeiată pe un sistem filosofic
ce transpare cu atâta claritate din profunzimile
celor Cinci Mari Ode, de unde vom °i transcrie
un fragment din Oda a Treia, intitulată
Magnificat. Puține sunt poemele religioase scrise
vreodată care să merite într-o asemenea măsură să
fie citite °i recitate în biserică, putându-se număra
printre cele mai însemnate - °i mai inspirate,
fiind dăruite cu har - creații care slăvesc în religia
cre°tină Divinitatea.
“Căci nu numai trupului trebuie să-i dau de
rost, ci din întregul acestei lumi să iau
Ceea ce m-ar face s-o înțeleg, să o topesc °i s-o
fac una
Cu Tine, să nu mai am nimic
Potrivnic luminii tale care este-n mine!
Există cei ce văd cu ochii °i cu urechea lor
aud,
Însă eu doar cu spiritul aud și văd.
Vedea-voi, chiar cu această lumină împâclită!
Ce-mi pasă de lucrul cel văzut cu ochiul,
De viața ce-o primesc, dacă n-o dăruiesc, de
toate cărora le sunt străin,
De toate câte-s altceva decât Tu însuți,
Și de această moarte, pe lângă viața Ta, pe
care o numim °i viața mea!
Sătul sunt de zădărnicie! Și iată, sunt supus
zădărniciei fără să vreau!
De unde-mi vine, că mă uit fără plăcere la
lucrurile mâinii tale?
Nu-mi mai vorbi de trandafir! Nici unui fruct
nu-i mai simt gustul.
Ce-i moartea, pe care mi-ai gonit-o, față de
adevărul că exi°ti
Și față de nezdruncinatul Neant ce însumi
sunt și-n care trebuie°te să le port?
O, îndelungarea vremii!
Mă sfâr°esc °i sunt asemeni celui care se
sprijină cu-o mână de perete!”
(Traducere din limba franceză: Victoria Ana Tăușan)
■
30
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
30
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Succesele sfârșitului de an la
Academia de muzică “G. Dima”
^^Virgil Mihaiu
Stagiunea concertistică a Academiei de
Muzică “G. Dima” contribuie din plin la
menținerea dinamismului vieții culturale
din capitala Transilvaniei. La finele anului 2004
recitalurile valoroase s'au succedat aici într-un
ritm ce depășea capacitatea melomanilor de a-i
face față. Ar fi păcat să nu consemnăm, spre be-
neficiul posterității, măcar trei asemenea episoade.
Seara Bartok
În primul rând, inspirata idee a profesorului
Ion Haplea de la Catedra de folclor de a oferi
spectatorului zilelor noastre (cam dezabuzat, s'o
recunoaștem) Melodiile de colinde românești,
culese de Bela Bartok în Transilvania în urmă cu
aproximativ un secol. Dl. Haplea, folclorist cu
reală apetență pentru sfera culturii, a procedat
metodic la redarea acestor nestemate muzicale:
mai întâi am audiat una dintre melodiile de co-
lindă (cum le numea Bartok însuși), așa cum fu-
sese înregistrată de către compozitor în pere-
grinările sale prin magicele ținuturi transilvane.
Apoi, zece colinde - provenind din zonele
Hunedoara, Timiș, Maramureș, Alba, Reșița și
Bihor - au fost intonate de către două grupuri
corale separate, unul de fete și celălalt de băieți,
alcătuite din studenți ai Academiei clujene. Între
aceste redări congeniale ale surselor din care s'a
nutrit inspirația compozitorului, înzestratul
pianist Horea Haplea interpreta transfigurările lor
în limbajul muzicii culte, conform partiturii elabo-
rate de Bartok. Acest placaj între o ancestralitate
quasi-uitată și ecourile ei în marea muzică a se-
colului 20 a conferit spectacolului tensiunea inte-
rioară și hieratismul pe care le-aș asocia unei abor-
dări de tip eliadesc a convergențelor dintre sacru
și profan. Fără îndoială, intelectualul cultivat al
epocii noastre va rezona integral mai curând la
Ion Haplea
Diana Dava-Barb
rafinatele condensări - prin multiple “grile”
armonice post-impresioniste - ale monodiilor ori-
ginare, decât la repetitivitatea frustă, adeseori
macerantă, a acestora din urmă. Dar nu putem
rămâne insensibili nici la “sămânța de genialitate”
a creatorului anonim, de la care muzica actuală
continuă să se revendice pe scară largă (apropo de
tehnicile repetitive: curentele minimaliste din
ultimele decenii ale secolului trecut le-au exploatat
cu asupra de măsură).
Nu pot trece cu vederea noblețea gestului
bartokian de a conferi universalitate, prin ale sale
veritabile poeme muzicale miniaturale, unor cân-
tece rituale românești cu profunde semnificații în
arealul daco-roman. Compozitorul maghiar a
investigat și aspectul verbal al fenomenului colin-
delor. Textele culese de Bartok de-a lungul
aceleiași documentații au fost recitate pe parcur-
sul programului inițiat de Ion Haplea, ca un bi-
nevenit complement liric la muzica propriu-zisă.
Iar ca epilog, dl. Haplea ne-a citit un scurt text-
parabolă ce dădea întregului său demers spectaco-
logic o proiecție religioasă, în consens cu sărbă-
toarea Crăciunului.
Seara de muzică americană
O altă inițiativă lăudabilă a venit din partea
pianistei Diana Dava-Barb și a eminentei sale pro-
fesoare, Ninuca Oșanu-Pop. Dânsele au conceput
un program dedicat muzicii americane contempo-
rane. Centrul de greutate l-a reprezentat
medalionul ocazionat de împlinirea a 130 de ani
de la nașterea și 50 de ani de la moartea unuia
dintre corifeii școlii componistice americane -
Charles Ives (1874-1954). Ne-au fost prezentate -
în interpretarea tinerei Diana Dava-Barb (a cărei
acuratețe și acribie aplicate partiturii se îmbină cu
grația, aș zice, picturală a prezenței sale fizice)
două extinse fragmente din Sonata pentru pian
“Concord”. Politonalismul neo-primitiv al acestei
lucrări, compuse în deceniul doi al secolului tre-
cut, anticipează anumite cuceriri extreme ale jaz-
zului free. Spre exemplu, improvizațiile “totali-
tare” cu care Cecil Taylor martelează claviatura în
valuri de clusters pot fi recunoscute in nuce la
Ives. Atâta doar că, spre deosebire de impulsivi-
tatea demersului jazzistic, compozitorul își calcula
efectele într'un asemenea grad, încât utiliza rigla
pentru determinarea ambitusului clusters-urilor ce
urmau a fi redate pe claviatură.
Din programul aceleiași seri s'au distins
duetele interpretate de Mihaela Vana și Zsolt
Molnar la marimbafon, vibrafon și instrumente
de percuție. Cei doi au excelat în gradarea
nuanțelor câtorva piese cu viguroase filiații jazzis-
tice, semnate de Dave Samuels, Jonathan Haas și
David Friedman (o constatare dătătoare de spe-
ranțe, după ce tinerii instrumentiști clujeni ne pro-
puseseră la Festivalul de jazz Brașov 2004 o mu-
zică văduvită tocmai de subtilitățile ce dau farmec
genului improvizatoric). Dacă momentul ghitaris-
tic al serii ni s'a părut (eufemistic vorbind) cam...
palid, în schimb am savurat piesa Mirrors and
Reflections de Jerry Sieg, în versiunea captivantă
conferită de bine-rodatul tandem al pianistelor
Ramona Munteanu și Mara Pop.
Recital de saxofon și pian
În fine, un al treilea recital demn de interes i-a
avut ca protagoniști pe saxofonistul Zoltan
Reman și pe pianistul Marius Popescu. Sunt doi
muzicieni în plină maturitate, cu personalități
bine conturate: Reman, absolvent al clasei de cla-
rinet coordonate de Ioan Goilă la Academia de
Muzică G. Dima și ex-component al big band-ului
Gaio condus de Stefan Vannai, e un instrumentist
riguros, cu o intonație precisă și elegantă, decis să
dea o mai mare vizibilitate saxofonului pe scena
muzicii erudite. Companionul său - Marius
Popescu - are un temperament tumultuos-turbu-
lent, abordând pianul nu doar ca instrument
melodico-armonic, ci și percusiv. Energetismul
dezlănțuit al pianistului constituie pandantul adec-
vat pentru desenul limpede intonat pe instrumen-
tul cu ancie din prim-planul sonor.
Delectabilul program a cuprins piese pentru
saxofon alto și pian de Darius Milhaud, Paule
Maurice, Paul Creston și David Amram. Punctul
culminant al recitalului a fost atins în Fantezia
pentru saxofon sopran și pian a emblematicului
compozitor brazilian Heitor Villa-Lobos. Grație
celor doi excelenți interpreți, exultanța atmosferei
tropicaliste (cum se și numește un curent princi-
pal din artele braziliene ale secolului 20) și-a aflat
rezonanțe plenare în sufletele noastre perpetuu
însetate de frumusețe.
’	■
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Teatrul - de la isterie la istorie
Claudiu Groza
Pe Elisabeta Pop am cunoscut-o prin 1993, la
una din edițiile Săptămânii Teatrului Scurt
de la Oradea. Fragilă, dar de o energie
debordantă și o căldură umană admirabilă, ea a
fost un fel de zână bună pentru cei câțiva stu-
denți clujeni prezenți la Festival. Mereu zâm-
bitoare, mereu prezentă, reușea să fie pe placul
tuturor pretențioșilor musafiri. De-a lungul anilor
ne-am cunoscut mai bine, astfel că știam de
intenția ei de-a reuni într-o carte “sacii” (chiar la
propriu) de amintiri adunate în decenii de teatru.
Rezultatul este un amplu volum (aproape 500
de pagini) - Istorii și isterii teatrale, Arad, Ed.
Nigredo, 2003. O carte extrem-personalizată, tre-
buie s-o spun, pentru că temperamentul autoarei
se arată în fiecare pagină, chiar de e vorba de
scrisori primite, file de jurnal ori articole de presă.
Elisabeta Pop adnotează, completează, contextuali-
zează evenimentele, mânată parcă de un demon
al acribiei cronologice. Nu-și reține afectele, dim-
potrivă, le exhibă uneori, dintr-un cult nu prea
des întâlnit al prieteniei necondiționate. Istorii și
isterii... nu este un volum “științific”, ci unul de
memorii, pur și simplu, dar capătă, printr-un sub-
til proces de tranziție simbolică, aspectul unui
gest admirabil de recuperare culturală, în cel mai
autentic și academic sens al termenului.
Cartea Elisabetei Pop este un puzzle. Întâlnim
aici evocări - mai toate empatice - a unor persona-
lități culturale pe care autoarea le-a cunoscut,
amintiri despre diverse montări “cu cântec” ale
teatrului orădean, cu tentativele de înșelare a cen-
zurii și cu micile “comploturi” ale directorilor,
regizorilor, secretarului literar și chiar ale autorilor
pentru ca spectacolele “să treacă” și multe altele,
într-o avalanșă copleșitoare, dar în voia căreia tu,
cititorul, te lași. Unele secvențe au o doză evi-
dentă de rizibil, azi, precum cea despre o piesă
“cu probleme” pentru că unul din personaje era
un mic pantofar! Doar piesele cu pantofari erau
tabu pe atunci, nu?
Anecdoticul, picanteriile nu lipsesc nici ele,
umanizând peisajul nu tocmai idilic al teatrului
românesc dinainte de '89. “Consfătuirile ideologi-
ce”, de pildă, erau un bun prilej pentru rezolvarea
corespondenței (Elisabeta Pop mărturisește că, din
cauza programului ei foarte încărcat, răspundea la
scrisorile primite aproape numai la astfel de întâl-
niri. Și nu era singura.). Exemplele anecdotice -
unele minate, totuși, de o bine strunită tristețe a
naratoarei - sunt nenumărate, și destule depășesc
mundanul pentru a contura atitudini culturale.
Cel mai evident este cazul amintirilor despre Ion
D. Sîrbu, prieten apropiat al autoarei.
Elisabeta Pop scrie despre Birlic, Octavian
Cotescu, D.R. Popescu, Teodor Mazilu, Zoe
Anghel-Stanca, Mircea Cornișteanu, Leopoldina
Bălănuță, Ioana Mărgineanu și mulți alții, sur-
prinzând, cu bună știință psihologică dar și cu
dragoste (chiar dacă termenul e prea tare, poate),
felii de viață, evenimente care, ne-scrise, s-ar fi
pierdut. Evocările acestea compun un univers al
istoriei mici, determinant însă pentru Istorie.
Incisivitatea prietenoasă a Elisabetei Pop se
vădește cel mai bine în dialogurile directe, în
interviuri. Acolo își arată autoarea harul de a
provoca, de a stârni replica conlocutorului.
Elisabeta Pop este un intervievator documentat.
Chiar succinte, întrebările au mereu un subtext ce
trebuie musai lămurit, așa că răspunsul nu poate
fi lapidar, sec. Printre partenerii de dialog se află
Valeria Seciu, Val Butnaru, Mihai Fusu, Petru
Vutcărău, Radu Enescu.
Am remarcat, dintre articolele publicate de
Elisabeta Pop în reviste ori caiete-program, un
splendid studiu despre o piesă legendară a teatru-
lui românesc - prea puțin comentată, din păcate:
Occisio Gregorii. Cu siguranță, dacă nu și-ar fi
asumat necondiționat postura cronofagă de secre-
tar literar, autoarea ar fi devenit un hermeneut
redutabil.
Segmentele cele mai spectaculoase ale cărții -
în ordinea istoriei teatrale/literare - sunt însă
scrisorile primite de la dramaturgi, regizori, actori
etc., majoritatea inedite și de mare interes cultu-
ral. Interlocutorii epistolari ai Elisabetei Pop sunt -
alături de pomenitul deja Gary Sîrbu - Marin
Sorescu, Marie-Claire Ștefănescu (soția dramatur-
gului Mircea Ștefănescu), Tudor Popescu, Ana
Blandiana, Ion Zamfirescu, Kitty Mușatescu (soția
lui Tudor Mușatescu), Valentin Silvestru, dra-
maturgul Radu Iftimovici, Ion Vartic, Ecaterina
Oproiu, C. Cubleșan, traducătoarea Polixenia
Karambi, istoricii teatrali Olga Flegont și Mihai
Florea, eseista Izolda Vîrsta, I. Igiroșianu, C.
Paraschivescu, Radu Penciulescu. Fie scrisori de
afaceri teatrale, fie semnale personale, toate epis-
tolele - unele cu adnotări, adesea necesare, ale
destinatarei - dezvăluie o dimensiune intimă a
expeditorilor, o marcă a personalității greu de
dedus din intervențiile publice cu tentă personali-
zată (interviuri, de exemplu). Am descoperit cu
un ușor frison trauma interioară a comediografu-
lui Tudor Popescu; am recunoscut tonul catedratic
al lui Valentin Silvestru ori distincția aristocratică
a Soranei Țopa.
N-am pomenit multe din personajele acestei
cărți cu totul speciale, un real document cultural,
personalizat de temperamentul catalitic al
Elisabetei Pop. Istorii și isterii teatrale ar merita,
poate, o cronică-studiu, cu capitole și subcapitole.
Prefer însă o cronică-puzzle, precum e și volumul,
tocmai pentru a păstra ceva din farmecul său
copleșitor.
Sacii cu scrisori și note ai Elisabetei Pop
seamănă cu sacii magici ai lui Moș Crăciun. Unul
din cadouri l-am primit, iată. Dar eu aștept, pofti-
cios, și volumul/”Crăciunul teatral” următor.
■
Anul trecut, Teatrul Național din Timișoara, în colaborare cu Atelierul European de Traduceri de Dramaturgie și Editura Omonia, a editat nu mai puțin de șase piese din dra-
maturgia europeană recentă, într-o colecție ce se va îmbogăți, probabil, de-a lungul timpului. Deocamdată, autorii traduși sunt Ascanio Celestini, Valere Novarina, Olivier Py,
Dimitris Dimitriadis, Ursula Rani Sarna și Juan Mayorga. Inițiativa Naționalului timișorean este notabilă, și ar merita susținută. De aceea, promit să revin cu analize ale celor
șase volume cât mai curând posibil. (Cl.G.)
32
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
32
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Și-avea un cal, ce cal avea...
loan-Pavel Azap
Despre Oliver Stone se poate spune orice,
numai că ar fi un regizor comod nu.
Sau, mă rog, se putea spune până la
acest nefericit, pentru cariera lui, Alexandru (SUA,
2004). Între Plutonul (1986), Wall Street (1987),
Născut pe 4 iulie (1989), The Doors (1991), JFK
(1991) sau Nixon (1995) - nu intră în calcul aici
Născuți asasini (1994), film controversat dar nu
atât de bun pe cât părea (te păcălea!) la data
apariție - și acest recent Alexandru e o diferență
atât de mare, încât nici nu par a fi opera aceluiași
regizor. Nu scandalul de homosexualitate (în
fond, în epocă homosexualitatea masculină nu era
defel blamată, dimpotrivă), care a precedat
lansarea filmului, deranjează, cât proasta realizare
a acestuia. Și dacă scenariul e unul decent, con-
vențional, demersul regizoral lasă (mult prea)
mult de dorit, fiind vorba de Oliver Stone. Deși
se dorește a fi o abordare modernă, în concepție
a istoriei (vezi visul lui Alexandru de a crea nu
atât un imperiu cât o lume liberă, o comunitate
mondială în care fiecare stat să se simtă liber și
să fie mai puternic - respectiv mult discutata glo-
balizare de azi), filmul reușește să nu fie
convingător, să plictisească, să treneze minute în
șir (trei ore sunt prea mult pentru puterea de
rezistență a bietului spectator plătitor de bilet; și
se spune că - slavă Domnului, dacă e adevărat! -
au mai fost eliminate din durata inițială circa 30
de minute). Acțiunea este monotonă, intervențiile
povestitorului (un Anthony Hopkins blazat, parcă
tot așteptând să se termine mai repede filmările)
sunt anoste, plicticoase și irelevante, putând
foarte bine să lipsească. Nici scenele de luptă,
uneori singurul punct forte al unei superproducții
de acest gen, nu sunt mai reușite. Dimpotrivă,
par sabotate de Oliver Stone însuși. Fără maliție,
Sergiu Nicolaescu, în anii lui buni, le-ar fi făcut
mai bine. Cât despre interpretare, și aceasta lasă
mult de dorit. Despre Anthony Hopkins am
amintit într-o paranteză anterioară; Angelina Jolie
(Olimpia, mama lui Alexandru) este monocordă,
monotonă, liniară - nici măcar prezența sexy cu
care ne-a obișnuit în alte pelicule (aparițiile ei,
“vrăjitorești”, înconjurată mai întotdeauna de
șerpi, sunt, uneori, de-a dreptul hilare, stârnind pe
bună dreptate râsul); Jared Leto (Hefestion), iubi-
tul de-o viață al lui Alexandru, face și el ce poate,
dar aparițiile sale sunt sporadice și nu au prea
mare pondere în economia filmului. Se salvează,
ca prezență strict fizică însă, Rosaria Dawson
(Roxana, soția lui Alexandru), dar și ea apare, din
păcate, prea puțin. Singurul credibil (e de bănuit
ca i-a plăcut și partitura: un rol de ins mutilat -
chior -, violent și grobian) rămâne Val Kilmer, în
rolul lui Filip, tatăl lui Alexandru. L-am lăsat
intenționat la final pe Collin Farrel (Alexandru),
un actor altfel onorabil. Dar Oliver Stone n-a știut
să exploateze carisma acestuia (vezi Războiul lui
Tom Hart, Cabina telefonică sau Recrutul), îm-
pingându-l spre excese nemotivate. Când nu
răcnește, plânge cu lacrimi de-o șchioapă sau are
ochii mereu umezi, concluzia care se impune
fiind că acest Alexandru cel Mare era cam plângă-
cios de felul lui: plânge din cauza tatălui, a
mamei, a amantului (a soției, ba!), a soldaților
care mor pe câmpul de luptă, a celor pe care vrea
să-i elibereze și aceștia nu și nu, cred că plânge
până și din cauza calului său iubit, de te și întrebi
cum de un asemenea individ a reușit să
cucerească aproape întreaga lume cunoscută pe
timpul lui (secolul IV, î.Chr.). Dar există în film
un personaj care nu ține seama de indicațiile
regizorale și reușește să se impună, să fie frumos
și credibil de la început până la sfârșit: Ducipal,
calul lui Alexandru, într-adevăr un exemplar
superb (și acesta, ca mai tot - puțin! - ce e bun în
film, prea puțin exploatat). Dar, cu un cal nu se
face un film, nici măcar unul despre hipism!
Oliver Stone a reușit performanța de neinvidiat
de a face dintr-un personaj istoric real un personaj
de film neverosimil, previzibil, șters, anost. Și
totuși, din Alexandru ar putea ieși un bun video-
clip, alegând cu parcimonie câteva secvențe cu
Ducipal, Rosaria Dawson și Jared Leto (Val
Kilmer nu, că e din alt film...). Strict în această
ordine!
■
minute fiind absolut debordante, delirante de-a
dreptul, dar ușor, ușor virează spre melodramă,
deloc facilă însă, spre o poveste de dragoste
desfășurată pe fundalul parcă eternului conflict
din fosta Iugoslavie, din Balcani de fapt. Dacă în
prima parte avem o aglomerare năucitoare de per-
sonaje, predominând registrul animalier, restul fil-
mului este mult mai lent, mai încet, povestea
construindu-se pas cu pas, fără să se piardă
motivele sau personajele secundare propuse
inițial, savuroase și emblematice în economia fil-
mului, majoritatea tot zoomorfe: o pisică, un
câine, un măgar - acesta din urmă un personaj,
fără ghilimele!, antologic, suferind din dragoste,
care vrea să se sinucidă pe o linie ferată pe care...
nu trece nici un tren!
Subiectul e relativ simplu. Un inginer con-
structor de tuneluri și șef de haltă, cu o soție
ușor nebună, cu un fiu plecat în război, se îndră-
gostește de o tânără din tabăra adversă (care sunt
sârbi, care sunt musulmani nu mai contează),
fiind dispus să își sacrifice familia din acest
motiv. Dar tânăra i-a fost adusă ca monedă de
schimb, pentru a-și recupera fiul, prizonier în
tabăra adversă... Avem în Viața e un miracol de
toate: și lirism, și umor negru, și - cum am spus -
melodramă, și o privire ironic-cinică asupra isto-
riei recente (dar nu numai), și eterna plutire de-
asupra lumii din filmele lui Kusturica. Deși i se
poate reproșa finalul ușor convențional, anumite
lungimi, deși se observă un oarecare manierism,
deși povestea nu mai este la fel de bine articu-
lată, în amănunt, ca în filmele anterioare, se
simte la Kusturica, și în acest Viața e un miracol,
imensa plăcere de a filma, de a se juca cu specta-
torul, de a-l manipula, de a-l convinge de magia
filmului. Pentru că, dincolo de implicarea socială
mai mult sau mai pțin accentuată, Kusturica este
în primul rând un magician al imaginii, redând
filmului dimensiunea sa originală: aceea de spec-
tacol popular - în cel mai profund sens al ter-
menului -, de vis, chiar dacă uneori visul are
accente de coșmar.
■
O lume nebună, nebună,
nebună...
Emir Kusturica, copilul teribil al marilor fes-
tivaluri în anii '80-'90, “ultimul mare liric
al celei de-a șaptea arte” cum a fost
(supra)numit, este, probabil, unul dintre cei mai
“naivi”, mai viscerali, mai autentici regizori con-
temporani, chiar și atunci când nu se ridică la
nivelul așteptărilor, cum este cazul ultimului său
film, Viața e un miracol (Franța, 2004; scenariul:
Ranko Bosic, Emir Kusturica; regia: Emir
Kusturica; cu: Stavko Stimac, Natasa Solak, Vesna
Trivalic, Vuk Kostic). Nu se ridică la nivelul aștep-
tărilor dacă-l judecăm prin prisma filmelor ante-
rioare, Underground (1995, Palme d'Or la
Cannes) fiind capodopera sa, și o capodoperă uni-
versala indiscutabilă (de altfel, se spune că un cri-
tic francez l-ar fi implorat să nu mai facă nici un
film după Underground, pentru că, oricum, ar fi
spus tot ce avea de spus), opera din filmografia sa
la care, vrând nevrând, ne raportăm. Dar, în
paranteză fie spus, câți regizori onorabili nu și-ar
dori să ajungă la nivelul celui mai “slab” film al
lui Kusturica?...
Nici un film al regizorului bosniac nu este lip-
sit de umor, dar singura comedie sută la sută este
Pisica albă, pisica neagră (1998). Și Viața e un
miracol începe ca o comedie, primele 15-20 de
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
33
Black Pantone 253 U
33
Black Pantone 253 U
nopți °i zile
Piețele Unirii
Blllllll Mihai Bărbulescu_______________
Cluj
Sunt zece ani de când a izbucnit scandalul
săpăturilor arheologice din centrul Clujului.
Napoca este cel mai puțin cunoscut oraș din
Dacia. Plasarea orașului medieval și modern face
dificilă cercetarea orașului antic de dedesubt, dar
într-un centru academic cum este Clujul, cu atâția
arheologi (la Muzeul de Istorie, la Institutul
Academiei și la Universitate), este totuși greu de
explicat de ce întotdeauna altele au fost prio-
ritățile cercetării, iar Napoca a fost ocolită. În
1974, pornindu-se de la presupunerea că Napoca
a devenit oraș în timpul împăratului Hadrian, în
anul 124 (specialiștii știau de pe atunci că ipoteza
e eronată !), s-au "aniversat" 1850 de ani de viață
municipală la Cluj, botezat cu acel prilej "Cluj-
Napoca". Săpături arheologice sistematice de o
oarecare amploare nu s-au făcut niciodată, doar
sondaje. Câteva ruine romane, la care se execu-
taseră lucrări de conservare primară, se vedeau
acum câțiva ani lângă obeliscul din Piața
Muzeului. Locul, ajuns rapid groapă de gunoi -
sub nasul Muzeului de Istorie a Transilvaniei! - a
fost "asanat" de un întreprinzător particular, care
a acoperit groapa și a pavat strada. În vecinătate,
un mic "parc arheologic" cu ruinele unor case
romane din Parcul Caragiale ar merita și el mai
multă îngrijire din partea Muzeului și a edililor.
Cercetările arheologice din Piața Unirii au
debutat în 1994 într-o atmosferă tensionată. Unii
au văzut în aceste săpături un pericol pentru sta-
tuia lui Matei Corvin și chiar pentru Biserica
Sfântul Mihail, datorită unor vorbe prostești arun-
cate de responsabili administrativi locali ("dacă va
fi nevoie, vom extinde săpăturile și sub biserică"),
datorită inabilității și lipsei de comunicare din
partea unor arheologi, datorită suflatului în foale
pentru întețirea scandalului din partea unor
gazetari. Ulterior discursul s-a schimbat: săpă-
turile distrug piața, o urâțesc. Nu este voie să se
facă săpături arheologice într-o piață istorică.
Unde s-a mai văzut așa ceva ?!
"Ce zici de săpăturile din piață ?" era între-
barea-test pentru a fi apoi catalogat, în funcție de
răspuns, drept deschis la minte, european, adept
al progresului (dacă te declarai împotriva săpă-
turilor), sau antieuropean, naționalist (!), "om al
lui Funar" (dacă te pronunțai pentru săpături).
Cineva mi-a atras chiar atenția că lipsa de atitu-
dine publică (se subînțelegea: împotriva săpă-
turilor) este similară cu tăcerea care a permis
instaurarea nazismului. Trec peste gogomănie
(dar numai de această dată !). Atitudine am luat
în presă și la televiziune, dar într-un mod "nein-
teresant", fiindcă mi-am spus părerea proprie, fără
a adera la una din cele două tabere. Pentru cei
care urmăreau scandal cu orice preț era neintere-
santă opinia că săpăturile sunt necesare, că m-aș
bucura dacă ruinele descoperite ar fi atât de
importante încât ar justifica lăsarea lor la vedere,
într-un parc arheologic.
Din păcate, după vreo trei-patru ani de
cercetări, săpăturile au fost abandonate - deși
exista o hotărâre a Ministerului Culturii care
prevedea finalizarea lucrărilor arheologice pentru
a se lua apoi o decizie. Pentru ca nu cumva săpă-
turile să fie acoperite de către cei care se pro-
nunțau împotriva lor, Primăria a transportat
pământul excavat și, după un timp, a încropit un
gard în jurul suprafeței săpate. Cercetările n-au
descoperit, cum sperau unii, forul orașului
Napoca, ci ruinele câtorva clădiri romane, nu lip-
site de importanță pentru arheologi, dar nici atât
de semnificative încât să justifice lăsarea lor
descoperită. Presa locală s-a interesat o vreme
îndeaproape de mersul cercetărilor, consemnând
și fleacuri, precum "descoperirea unei monede
austriece din sec. XVIII", adică o "pițulă" din cele
cu care se jucau copiii din Ardeal (măcar cei din
generația mea!).
Scandalul săpăturilor din Cluj este un exem-
plu al amestecului politicului în treburi despre
care își imaginează că-l privesc. Ce s-a realizat?
Nimic: nici săpături finalizate din punct de
vedere științific, nici aspect civilizat al pieții - fie
prin parc arheologic, fie prin acoperirea săpă-
turilor și redarea aspectului inițial al pieței. S-a
ajuns la cea mai proastă variantă: o groapă în
centrul Clujului.
Că în lume se fac săpături arheologice în piețe
istorice, unii o știu, dar s-au prefăcut a nu ști, iar
alții chiar nu au de unde să știe, ceea ce nu i-a
împiedecat, firește, să dea verdicte. La Viena, în
Michaelerplatz, săpăturile arheologice au depistat
câteva fragmente de ziduri romane, un colț de
bastion medieval, pivnițele unor clădiri din sec.
XVIII, canalizarea din sec. XIX. Până la urmă,
ace, brice și alice
Cantata rustica
jH Monica Gheț_______________________
•Deși nimeni nu știe ce va urma pe agenda com-
batanților “bourești” (de la timbrul Cap de Bour)
la Putere - fi-va mai puțin Parlament ori mai puțin
președinte - oamenii de omenie ce-și spun “de
bine” vor putea oricum merge acasă să asculte
melodia preferată la TV, la radio, pe casetă ori
CD. Folclorul născocește texte/ pretexte pentru
toate împrejurările. Pentru că suntem cea mai
“folclorică” dintre democrații, și avem un ultra
democratic folclor vechi și nou extins asupra
întreagii modernități globalizate. Să nu uităm însă
că distinsa doamnă a folclorului autohton, Maria
Tănase, a fost descoperită de un etno-muzicolog
evreu, pe numele său Harry Brauner, fratele cele-
brului pictor surrealist Victor Brauner și soțul
faimoasei Lena Constante, plastician și scriitor,
mărturisitor unic al “gulagului” românesc, unde
ea și soțul ei au petrecut cca 14 ani de regim
carceral, în calitatea lor de prieteni ai lui
Pătrășcanu. În jurul Mariei Tănase s-a zidit - cam
de multișor - o impenetrabilă tăcere!
•Vrei nu vrei, kitschul de extracție folclorică te
petrece: emisiuni foarte onorabile, spre exemplu
acel metru cub de cultură al lui Alex Ștefănescu
de la Realitatea TV se desfășoară pe fundal roz-
moviu cu modele ale cusăturilor tradiționale
stilizate, ce dă aiurea cu măsuța de sticlă proptită
de volumoace superintelectuale. Așijderi, decorul/
scenografia concepută pentru excelent suculenta
emisiune Idei în dialog (numai că dialogul e între
oamenii acelorași idei...), coordonată de H.R.
Patapievici (la TVR Cultural), e un spațiu al tranz-
iției stilistice de la cel de al Doilea Imperiu
(francez), nostalgice locuiri ale lui Alexandru Ioan
Cuza în Iași, pîn'la intimitatea cu fason a odăilor
proprii moftangiilor lui Caragiale: un desen floral
nimic extraordinar. Săpăturile au fost acoperite,
păstrându-se o suprafață de vreo 300 metri
pătrați, unde ruinele au fost exemplar conservate
și amenajate pentru vizitare, într-o formulă arhi-
tecturală care îmbogățește ansamblul pieței,
prezentând un crâmpei din "stratigrafia" Vienei,
de la Vindobona până în epoca modernă (vezi în
revista muncheneză Detail. Zeitschrift fur
Architektur und Baudetail, 6, 1996).
La Cluj, soluția poate fi următoarea: mai întâi,
continuarea și finalizarea cercetărilor arheologice,
în limita unui termen stabilit, după care se va lua
o decizie: fie transformarea ruinelor în parc arhe-
ologic, fie acoperirea lor și refacerea aspectului
inițial al pieței (cu marcarea, la nivelul solului, a
vestigiilor de sub pământ, așa cum se face pre-
tutindeni în lume). Recent, primarul Emil Boc
declara că în anul 2005 se va lua o hotărâre refe-
ritoare la Piața Unirii, cu consultarea specialiștilor.
În sfârșit, o poziție înțeleaptă.
Din nou în zig-zag peste Piață: Catedrala orto-
doxă, “biserica cu lună”. La sfârșitul anilor '50 a
apărut în fața bisericii o stație de taxiuri, niște
“Pobede” gri ori bejulii, cu spinările bine arcuite.
Dar înaintea lor, acolo stăteau birjele negre, cu
acoperiș de piele în burduf și felinare laterale, cai
cuminți, cu capul în sacul cu iarbă ori fân. Iarna,
locul roților mari, cu spițe subțiri vopsite în roșu
și negru, era luat de tălpi groase de lemn, iar bir-
jele se transformau în sănii. Fiindcă pe atunci
iarna ningea, iar caii de la sănii purtau la gât
zurgălăi. Acum e un Decembrie foarte cald, fără
zăpadă.
■
pe un perete scorojit cu aspect de cărămidă
aparentă (ori reală?!), canapele și fotolii eclectice
cu măsuță neasortată; în planul doi, un fel de
debara-culise de teatru provincial cu motiv
pisicesc viu (o pisică veritabilă zace ori se plimbă
înălțînd coada lin unduită ca în montarea Chiriței
lui Alecsandri interpretată de Miluță Cheorghiu -
anii '60!). Serviciu de porțelan acceptabil pentru
ceai ori cafea, de fabricație incertă. Colonade spi-
ralate formate din cărți la Parte de carte moderată
de Cristian Tabără - de m-am tot străduit să aflu
din ce carton sau burete se-ntrupează - dar n-am
soluționat dilema. Știri zilnice și talk-show-uri
unde invitații sunt așezați școlărește pe scaune
aliniate pe o treaptă spațial inferioară sau la o
extremitate mai joasă a mesei redacționale unde
tronează ziaristul pedagog, căruia nu-i lipsesc
decît rigla corecționară și călimara pentru iute
vărsătoare ocări (scrise familiei).
•Ar fi prins bine o filmare comparativ exemplară
de la MȚR (Muzeul Țăranului Român) ca să știe
lumea civilizațiilor temporale ce-am avut și ce am
pierdut din transtemporalitate după “plecarea” lui
Horea Bernea. Nimeni nu-i contestă pictorului
geniul artistic și managerial, dar intelectualii din
“provincie” au dificultăți în a-și face o imagine
“obiectivă”.
•Singura emisiune vast gustată, în ton cu inspi-
rația și scopul propus e Bucătăria fabulosului
Radu Anton Roman (la Pro TV) - inegalabilă în
bucate fantasmatice și limbaj explicativ-descriptiv.
Aici se îmbrățișează armonios tonul muzicii, culo-
rile mobilierului amenajat, al scoarțelor autentice
cu aromele povestite și promise. Mai scapă un
“dampf” de cergă ori iutele înnecăcios “parfum”
al cojocului de oaie, dar la atîtea ingrediente
maștere-ntru ademeniri papilare, “le treci cu ve-
derea” - fiindcă ele țin treaz apetitul sud-est euro-
pean la vremea cînd lumii largi i s-a dus naibii
pohta ce-a pohtit-o.
■
34
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
34
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
aspiratorul de nimicuri
Cabana, capela și frumusețea
vieții în rate
Mihai Dragolea
ntr-o zi de iarnă, nu tocmai friguroasă, m-am
aflat într-un orășel de munte; ziua nu era una
oricare, era zi de salariu! Străzile erau mai
animate ca de obicei, lumea dăduse năvală la ban-
comate; de la bancomate oamenii porneau val-
vârtej spre bănci, magazine și alte instituții cu rol
de burete, gata să absoarbă sumedenie de facturi
și rate de tot felul; dacă ascultai ce-și spuneau
cunoscuți care se întâlneau întâmplător, inevitabil
auzeai că mărșăluiesc la plătit ceva. Acțiunea se
petrecea la vremea unor cuvinte aflate în topul
vocabularului suflării naționale: “incendiarul”,
“pus pe jar”, “imoralitate”; nici un program infor-
mativ, nici un ziar nu dădea la iveală o ediție fără
să apeleze la amintitele vocabule. Omul cu
incendiul nu e altul decât președintele țării: a dat
un interviu care s-a transformat instantaneu în
cremene, chibrit, napalm, benzină; tot instanta-
neu a apărut și jarul, s-au “ars etapele”, cum se
spune. Omul cu incendiul, cu jarul, a fost și omul
cu țopăitul, pentru că întreaga suflare politică și
administrativă s-a pus nu pe dans calm și elegant,
că pe țopăit harnic și chiar dizgrațios. Iar în tim-
pul dezlânatei țopăieli nu se auzeau mai tare alte
vorbe decât “imoral” și “imoralitate”; când
vedeam și ascultam cine se pronunță în materie
de moralitate-imoralitate, mă gândeam că morala
a ajuns ceva precum guma de mestecat, calmează
nervii, curăță impuritățile, ba mai dă și un gust
plăcut și proaspăt. Ar fi fost ceva dacă cei țopăind
la incendiu ar fi fost rugați să dea definiție
moralei. Până la urmă, chiar a fost un spectacol
reușit să dea definiția moralei. Până la urmă,
chiar a fost un spectacol reușit, realizat cu costuri
minime: un interviu! Bine că n-au ars casele,
pădurile, bunurile! Așa încât, în sfântă zi de
salariu, oamenii se veselesc stând la coadă ca să-și
plătească ratele, cum se întâmpla în micul orășel
de munte, unde mă aflam. N-aveam cum să mă
aliniez majorității pentru simplul motiv că nu
acolo aveam de plătit ratele; aveam, în schimb,
întâlnire cu un amic. În drum spre locuința lui,
pe o stradă, am văzut o clădire, destul de gri,
având scris pe cel mai întins perete doar atât:
“CAPELA S.C. BOBOCUL”; până la casa amicului
meu n-am fost în stare decât de a învârti în minte
două expresii: “un boboc de fată” și “un boboc de
defunct”. Bine că am ajuns la amic! Omul avea de
rezolvat o afacere, la o cabană de munte,
recondiționată recent, mi-a propus să-l însoțesc, să
văd și să mă minunez și eu. Am fost, am văzut,
mi-a plăcut, cabana chiar arăta multă eleganță și
bun gust în noua ei alcătuire; foarte aproape de
cabana strălucind de curățenie și prospețime, era
o alta, mult mai modestă ca volum, ridicată
numai din bârne de lemn și doar cu două nivele;
aici, elanul fusese întrerupt înainte de vreme, de
funcționat nu funcționa decât restaurantul de la
parter, un fel de cârciumă ceva mai spațioasă; de
etaj nu s-a mai ocupat nimeni, ramele ferestrelor
încă mai așteptau dreptunghiurile de sticlă. Firmă
de culoare albastră, însă, avea: “LA
MOMÂRLANUL MULȚUMIT” (“momârlanii”
sunt numiți țăranii munteni din zonă). Din tot
ansamblul și din amănunte am priceput că popu-
lația din zonă se mulțumește cu puțin și repede.
Excursia n-a durat mult, ne-am întors în oraș și,
fiecare, și-a văzut de ale sale; eu am verificat
starea străzii trepidând de bucuria achitării ratelor
și facturilor; nici vorbă de incendiu, de panică;
după cum arătau cetățenii, nu am văzut nici un
chip muncit de problemele moralității sau imoral-
ității, n-aveau oamenii fețe muncite de asemenea
probleme. Liniștit astfel, am intrat într-o cofetărie,
mi-era poftă de o prăjitură. Și, cum m-am convins
că între “CAPELA S.C. BOBOCUL” și
“MOMÂRLANUL MULȚUMIT” nu arde și nu
frige creierele imoralitatea, am ales să mă înfrupt
din prăjitura, destul de arătoasă și îmbietoare,
numită “Felii TANDREȚE - 15 mii lei”.
’	■
grafomania
Cu cămașa pe cer
Matei Burlacu
Cu greu am dus la bun sfârșit volumul
Cămășile de după de Ion Drăgușanul (Gr.
Ed. Ion Grămadă, Suceava, 2004) și asta
nu din cauza celor 285 de pagini ci, mai degrabă,
din cauza a ceea ce stă scris în ele. Din pagina a
patra afli că redactori de carte au fost Ana
Drăgușanul și Andrei Drăgușanul. Coordonator
editură: Ion Drăgușanul. Prefața semnată tot Ion
Drăgușanul și împânzită de prețiozități de limbaj
și elemente din Ramayana încearcă să ateste
vocația de poet a autorului încă din fragedă prun-
cie. Iată niște exemple: “[...] răsfoind paginile
copilăriei, am trecut prin Bala-Kanda, teritoriul ei
sacru, apoi prin Sundara-Kanda, partea frumoasă
a vieții, înainte de a mă aventura, întărit de
copilul care am fost și care nu m-a părăsit nicio-
dată, spre Uttara-Kanda sfârșitului”; “Apoi, brutal,
textul copilăriei mi se adresează iarăși mie: «lartă-
mă că scriu și cu pana. [...] Acum înțeleg că sin-
gura filosofie valabilă e numai arta de a trăi»”.
Ciudate cuvinte în gura unui copil de mai puțin
de 10 ani.
În fine, putem trece cu bunăvoință peste pre-
față și citim primul poem al operelor complete
(căci despre un volum de opere complete e vorba,
autorul include până și textele scrise în copilărie
iar volumele publicate de-a lungul timpului sunt
așezate anticronologic). Citim, deci, poemul intit-
ulat Balada liniștii depline și suntem puși față-n
față cu primul dezastru: “Curge aprig vremea
vreme / și încearcă să mă cheme / să mă iarnă,
să mă vară, / să mă ziuă, să mă seară, / să mă
alte substantive / fără pricini emotive”. Și tot așa.
În Căutătorii de boabe Ion Drăgușanul are ceea
ce s-ar putea numi o revelație tardivă a lipsei sale
de talent. Peste care trece, desigur: “Ultima literă
mi s-a uscat pe umăr. / E târziu. E pustiu. E târ-
ziu. / Poezia și-a tras obloanele. / Să mai sper? Să
mai fiu?”.
Următoarea “secțiune” a cărții (de altfel și cea
mai “cărnoasă”) se intitulează Elegii. Elegiile aces-
tea sunt, de fapt, acrostihuri ale unui versificator
de duzină, fiecare poem fiind cu dedicație. Nici
Adrian Păunescu, dar nici Sofia Vicoveanca nu
scapă. Spicuiesc din Elegia cumințeniei: “Mi-e dor
să fiu copilul care-am fost / Iar lui i-i dor de clipa-
n care sunt / Hoinar pe-un drum știut pe
dederost (!)”. Ion Drăgușanul dă dovadă de umor
involuntar în titlul acrostihului dedicat lui Adrian
Păunescu: Elegia păsării de pradă. Încă un exem-
plu din elegii și putem trece la Opriți planeta, eu
vreau să cobor!, a treia secțiune. Iată deci Elegia
supunerii: “Răzbește!, mi-a zis înspre zori
inorogul / Apoi s-a topit într-o clipă anume /
Durată, clipa întoarcerii / Ursitoarelor în lume. //
Răzbește!, repetă după-aceea ecoul / Uriaș risipit
până spre asfințit; / M-am supus inorogului,
dovadă / Postumă: Am trăit!”.
Măcar în această a treia parte, poate autorul
să fi reușit o minimă apropiere de poezie, doar ne
apropiem de debutul său. Din păcate, nu cu
titluri de genul: Bea, omule, hai bea și dumneata!
se poate realiza asta. Dar nici cu versuri cum
găsim în Noaptea săgetătorului: “[...] mi-am făcut
din silabe cunună de laur / mi-au pecetluit gura
stelele căzătoare / cu zăvoare în formă de graur”.
Greu la deal... Poemul cu titlul Cu cămașa pe cer
ar putea fi dat exemplu în întregime. Ar fi însă
irosire de spațiu tipografic, deja ne-am lămurit că
avem de-a face cu un grafoman: “ieri am spart un
pahar plin cu vin / peste nori ciob cu ciob
cioburând, / eram deal cu cămașa pe cer /
atârnând, chiar așa, atârnând // și de ieri mă tot
mustru cu mine / ceru-i ud cioburos cioburat”.
Următoarele versuri vor întări cu siguranță impre-
sia: “în zadar îmi vorbești despre om, libertate, /
înțelegi? nu-nțeleg! înțelegi? înțeleg...”. N-am înțe-
les, sincer să fiu.
Foarte pe scurt câteva exemple din debutul
autorului, Cornul de vânătoare, debut care punea
premisele viitoarei producții “poetice”: “În zale de
argint pășește grâul / peste ruine, cântece,
morminte, / copacii trec cu crengile-mpușcate / și
numai grâul n-a-ncetat să cânte” (Grâul); “știu
totul, zice domnul învățător / și se închide într-o
liniște mută, / pietrele grăbesc dinspre râu și-l
înconjură, / lumea lui o voi trăi la fel de durută”
(Domnul învățător Costache Neagu).
Închei exprimându-mi sincera speranță ca Ion
Drăgușanul să-și considere, totuși, cariera poetică
încheiată, și să nici nu ne trezim la redacție cu
vreun roman de junețe.
■
TRIBUNA • nr. 58 • 1-15 februarie 2005
35
Black Pantone 253 U
Black Pantone 1797 U
revista presei
Letiția Ilea: Literatura de top * 2
editorial
Ovidiu Pecican Lumea care fuge sub noi * 3
cartea
Carmen Dărăbuș: Paradoxala clarificare inte-
rioară prin mister ' 4
Grațian Cormoș: Amintiri despre Blaga * 4
Ion Cristofor: Memoriile lui Valentin Saxone * 5
comentarii
Sanda Berce: Războiul gândului cu literele sau
caligrafia japoneză * 7
imprimatur
Ovidiu Pecican: Despre tribunul insomniac (II) ’ 8
răstălmăciri
Mihaela Mudure: Există scriitori romi 4 * 9
incidențe
Horia Lazăr: O enciclopedie pentru toată
lumea * 11
telecarnet
Gheorghe Grigurcu * 12
eseu
Ion Pop: Caragiale în poezia generației ‘80 (I) * 13
Viorica Lascu: Doi exilați: poetul Ovidiu și episco-
pul Inochențiu Micu * 15
Parteneriat cultural european
Tribuna - Magyar IVaplo
Ekler Andrea: Aproape de moarte la Veneția * 16
ochiul lecturii
Ștefan Melancu: Sub zodia pharmakon-ului * 17
puncte de vedere
Lâszlo Alexandru: Paul Goma antisemit (III) " 18
filosofie
Cristian Radu: Semiosfera, o lume a libertății
umane * 21
cultura civică
Ancheta Tribuna * 23
interviu
Vasile Fanache * 24
poezie
Doina loanid * 25
biserică și societate
Interviu cu Mircea Dejeu: Bucea - poarta spre vest
a județului Cluj * 26
poezie
Mariana Bojan * 28
flash medirian
Ing. Licu Stavri: Romantism coreean, filme ger-
mane, literatură " 29
ex-abrupto
Radu Țuculescu: Mă doare-n cot de Mozart! sau
Nu înțeleg nimic din țara asta! * 30
trăire și poezie
Claudiu Komartin: Alegerea credinței " 30
muzică
Virgil Mihaiu: Succesele sfârșitului de an la
Academia de muzică “G. Dima” * 31
teatru
Claudiu Groza Teatrul de la isterie la istorie * 32
film
loan-Pavel Azap: Și-avea un cal, ce cal avea...;
O lume nebună, nebună, nebună... * 33
nopți și zile
Mihai Bărbulescu: Piețele Unirii * 34
ace, brice și alice
Monica Gheț: Cantata rustica* 34
aspiratorul de nimicuri
Mihai Dragolea: Cabana, capela și frumusețea vieții
în rate* 35
grafomania
Matei Burlacu: Cu cămașa pe cer * 35
plastică
Călin Stegerean: O expoziție eveniment:
Suprarealismul în Belgia * 36
Tipar executat la imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
O expozitie-eveniment:
Suprarealismul în Belgia
| Călin Stegerean______________________________
Spre deosebire de alte capitale europene,
evenimentele culturale remarcabile sînt atît
de rare la București încît, atunci cînd unul
se produce, ai un acut sentiment al irealului sau
al suprarealului, dacă ne gîndim că acest termen
poate fi asimiliat în bună măsură cu cel al visului.
Cu atît mai mult, am putea spune supralicitînd,
cînd această stare este indusă chiar de titlu:
Suprarealismul în Belgia, o expoziție organizată în
perioada octombrie-decembrie 2004 la Muzeul
Național de Artă București de Comisariatul gene-
ral pentru Relațiile internaționale al Comunității
Valonia-Bruxelles, în cadrul programului de coo-
perare între România, Comunitatea franceză
Valonia-Bruxelles și Regiunea valonă.
Dincolo de valoarea intrinsecă a lucrărilor
expuse, felul în care a fost conceput parcursul
expozițional, varietatea exponatelor, modul de
prezentare, demersul critic califică această expo-
ziție printre cele mai spectaculoase și elocvente
care au avut loc în România. Muzeele occidentale
au înțeles de mulți ani că expozițiile nu mai pot
fi o simplă expunere de lucrări; de regulă ele sînt
răspunsul la o problemă de ordin teoretic, chiar și
cele dedicate unei personalități artistice consacrate
adaugă o trăsătură inedită, rezultat al multor ani
de cercetare. În ilustrarea demersului critic atît de
necesar într-o lume dinamică, în care feed-back-ul
societății impune mereu reconsiderări de ordin
valoric sau contextual, datorat interferențelor
mereu crescînde dintre genuri, expozițiile se con-
struiesc mizînd tot mai mult pe elementul specta-
col. În acești termeni care răspund cerințelor
actuale ale organizării expoziționale a fost realizat
și acest adevărat eveniment artistic.
Expoziția, dublată de un amplu catalog bilingv
francez-român, (amendabilă totuși acuratețea tra-
ducerii) circumscrie nuanțele de coloratură bel-
giană ale unuia dintre cele mai spectaculoase
curente artistice ale secolului XX: suprarealismul.
Cuprinzînd un material limitat față de amploarea
fenomenului, expoziția face totuși posibilă con-
statarea că deși mișcarea belgiană suprarealistă și-
a păstrat mereu o anumită independență față de
grupul tutorial parizian, configurarea sa se înscrie
în trăsăturile generale ale curentului iar unul din
argumente este aportul substanțial al artelor plas-
tice, care, prin Magritte, a dat unul din termenii
de referință absoluți. Spre deosebire de ceea ce s-a
întîmplat în restul Europei, unde suprarealismul a
sucombat după 1947, expoziția demonstrează o
vitală continuitate a “facțiunii” belgiene, ale cărei
producții ajung pînă în zilele noastre și “ar fi greu
să-i semnăm acum un certificat de deces”, așa
cum scrie în catalog comisarul expoziției, Xavier
Canonne. Ca și în celelalte țări, gruparea belgiană
se constituie în jurul unor publicații efemere, care
se regenerează mereu sub alte titluri, în care
fuzionează literați și plasticieni și a căror constan-
tă este spiritul polemic, contestatar, atașat valo-
rilor ideologice de stînga și permanenta fluctuație
a afinităților și antipatiilor. În expoziție, o
fotografie la dimensiuni monumentale, conținîn-
du-i pe mentorii mișcării, constituie un fel de
nucleu imagistic în jurul căreia se structurează
exponatele. Manifestările celor care aveau să con-
stituie fundamentul grupului suprarealist belgian
au debutat în același an cu apariția Manifestului
suprarealist al lui Andre Breton, 1924. Un an mai
tîrziu se produce adeziunea lui Rene Magritte, cel
care va cunoaște o fulminantă consacrare mondia-
lă devenind în artele plastice, alături de Salvador
Dali, exponentul emblematic al suprarealismului
internațional. Aportul său este ilustrat prin șapte
exponate, dintre care patru uleiuri, de o calitate
excepțională. Două, Campagne III și Pădurea sînt
realizate chiar în perioada de început a mișcării,
1927, și conțin deja elementele care au consacrat
autorul: asocierea insolită de elemente, metafora
vizuală, trompe l'oeil-ul, subsumate așa cum
rezultă din primele sale scrieri devoalării “acelor
lucruri” care se ascund în spatele fiecărui obiect.
Dacă accesul dincolo de mister este ars poetica
pictorului, maniera în care o realizează practic are
ascendențe în cele mai bune exemple ale picturii
Țărilor de Jos din veacurile trecute. Liberă de
orice artificii facile, o știință a înfăpturii actului
picturii, care nu se transmite probabil decît prin
același sînge, trezește admirația la contemplarea
de aproape a tablourilor sale. De altfel, am putut
constata și la alți pictori belgieni prezenți în
expoziție cu opere datînd din anii '70, cînd intere-
sul pentru calitatea suprafeței picturale se diminu-
ase în favoarea conceptului, aceleași rădăcini în
marea pictură, în care tușa aplicată devine act
artistic.
Alături de pictură, fotografia a fost un medi-
um favorit al suprarealiștilor, cunoscînd prin
aceștia consacrarea în spațiul artelor, spre care
este adusă din zona documentarului și a divertis-
mentului. O serie de fotografii realizate de Paul
Nouge, unul din inițiatorii mișcării, surprind încă,
și în epocă cu siguranță au frapat prin insolitul
compoziției ce trece peste canoane, exprimînd o
atmosferă ce trimite la seance-urile spiritiste.
Aceeași stranietate dintr-o lume de dincolo, în
fotografiile lui E.L.T. Mesens, același care a reali-
zat împreună cu Magritte unicul număr al revistei
Oesophage. O altă surpriză în această expoziție
sînt fotografiile datînd din anii '30 ale lui Raoul
Ubac, inventatorul procedeului expunerii multiple,
ilustrat aici prin Lupta Pentesileei, în care adaugă
procedeului amintit solarizarea, o altă tehnică cult
a suprarealismului.
Fotomontajul, deși n-a fost inventat de
suprarealiști, a fost intens utilizat răspunzînd
nevoii de a asocia elemente disparate a căror ală-
turare mizează pe șoc vizual, ilustrat aici cu
lucrările lui Marcel Marien, Louis Scutenaire,
Gilbert Senecaut, Max Servais, Andre Stas. O altă
categorie de exponate o reprezintă ready-made-uri
și obiecte artistice, gen moștenit de la dadaiști, de
regulă purtătoare ale unui mesaj ironic ce
stîrnește zîmbetul, chiar dacă acesta poate fi
amar, opere ale lui Marcel Marien, Jean
Wallenborn, Claudine Jamagne, Tom Gutt, intrat
în mișcare în 1959 cu ocazia participării strălucite
ca actor la realizarea filmului L' imitation du cine-
ma al lui Marcel Marien.
Desigur, aceste considerații nu și-au propus
decît să semnaleze un eveniment excepțional, deși
materialul expozițional ar merita un studiu apro-
fundat ce ar depăși însă dimensiunile revistei. Un
ziarist belgian îmi spunea că acasă asemenea
artiști și opere rar sînt reuniți pe aceleași simeze,
că operele lui Magritte părăsesc extrem de rar
muzeele și colecțiile de origine. Cu atît mai mult,
Suprarealismul belgian de la București privile-
giază, poate nu întîmplător, un public dintr-o țară
care i-a dat pe Tristan Tzara, Brâncuși, Brauner
sau Marcel Iancu.
■
Black Pantone 1797 U