serie nouă • anul III • nr. 52 • 1-15 noiembrie 2004 • 10.000 lei
RIBUNA
revistă de cultură
Apare sub egida Consiliului Județean Cluj
i lustrația
numărului
Alexandru Păsat
Zilele revistei Tribuna
I. Maxim Danciu:
Răspunderi
culturale
Poezii de:
Andreas Saurer
(Elveția)
Paul Vinicius
Theodor Damian
Mircea Petean
în dialog cu
Laszlo Alexandru:
„Unde este
patimă nu este
loc de rațiune"
Black Pantone 130 U
țjj) Black Pantone 130 U
Tribuna
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Revista apare bilunar, cu sprijinul
Centrului de Studii Transilvane Cluj
și al Ministerului Culturii și Cultelor .
Consiliul consultativ
AL REDACȚIEI TRIBUNA
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Mircea BorcilĂ
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Călin Felezeu
Monica Gheț
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Pavel Pușcaș
Ioan Sbărciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae SucalĂ-Cuc
Aurica TothĂzan
Tehnoredactare:
Liviu Pop
Redacția și administrația:
400091 Cluj, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-maiL redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: vvvvvv.revistatribuna.ro
ISSN 1225-8546
^ genda_______________
Evenimente de toamnă
încetat din viață, pe neașteptate, graficia-
nul Mircea Baciu, profesionist de o
energie și o determinare deosebite. L-am
cunoscut în 2000, la ultima Gală a Teatrelor
Naționale, colaborînd la realizarea micii publicații
a festivalului. Ne întîlneam în biroul său
universitar, iar Mircea Baciu macheta revista în
cel mult o jumătate de oră, în timp ce mai dădea
și telefoane la rectorat sau minister, semna hîrtii
oficiale și își consilia studenții. Oboseam doar
privindu-l, în timp ce el deborda de energie și
limpezime interioară. Am mai întîlnit o asemenea
spectaculoasă vitalitate și implicare doar la un alt
mare profesionist, cu destin similar: Marian
Papahagi
Mircea Baciu s-a născut la Dej, în 1946. A fost
profesor și decan la Facultatea de Grafică a
Universității clujene de Artă și Design, după ce
lucrase aproape douăzeci de ani ca grafician al
Editurii Dacia. A realizat cîteva sute de coperți de
carte și afișe, participînd totodată la numeroase
expoziții naționale și internaționale. În ultimii ani
a fost și colaborator constant al Teatrului
Național din Cluj. Numele lui se leagă și de
revista Echinox, a cărei primă înfățișare grafică a
conceput-o împreună cu Florin Creangă.
După 2000, m-am întîlnit cu Mircea Baciu
doar în treacăt, pe stradă, salutîndu-ne din mers.
Părea mereu la fel de energic și vital ca întotdeau-
na. Moartea sa, paradoxală, e cu atît mai tulbură-
toare.
Dumnezeu să-l odihnească!
Începînd din octombrie, la Cluj apare o
revistă aparte în peisajul nostru publicistic: Fabrica
de Cărți, “publicație lunară de informație editori-
ală”, cu distribuție națională și gratuită. Revista,
elegantă, are în Consiliul editorial cunoscuți
universitari clujeni: Pr. Ioan Chirilă, Aurel
Codoban, Achim Mihu, Mircea Muthu, Mircea
Popa și Ion Vlad, iar din echipa redacțională fac
parte impetuoși scriitori, între care Vasile George
Dâncu (inițiator, alături de directorul Claudiu
Mocanu, al proiectului), Letiția Ilea, Vianu
Mureșan și Mihai Goțiu.
Fabrica de cărți este o publicație foarte vie,
deloc gomoasă, întrutotul democratică. Primul
număr marchează un eveniment organizat de
Centrul Cultural Francez: Toamna cărților la Cluj
(printr-un interviu cu directoarea CCF, Manuele
Debrinay-Rizos); mai găsim un interviu cu ener-
gicul editor Mircea Petean, un savuros poem al
lui Vasile Gogea, texte de Tudor lonescu, Letiția
Ilea, Ștefania Nan, Vianu Mureșan ș.a. și o avan-
premieră la Amintirile peregrinului Apter de Valeriu
Anania, în curs de reeditare la Limes. Nu lipsesc,
evident, paginile de prezentare a noilor apariții
editoriale, cu fotografiile cărților și cîteva cuvinte
de prezentare ale editorilor ori criticilor literari,
dar și cu. prețurile opurilor (lucru important
pentru cititor).
Am descoperit, în editorialul revistei, o virtu-
ală profesiune de credință a realizatorilor săi:
“Poate Cartea va salva lumea. Nu știm. Dar
merită să-ncercăm”. Complementară, oarecum, e
Maxima numărului, pe aceeași primă pagină:
“Cartea este o oglindă: dacă se privește în ea un
măgar, n-are cum să vadă imaginea unui apostol.”
(W.H. Auden). Q.e.d.
Imaginea care te întîmpină pe site-ul scri-
itoarei austriece Elfriede Jelinek
(elfriedejelinek.com) e cea a unui mic bibelou-
Bambi, întors cu fundul către tine și privindu-te
oarecum peste umăr. Site-ul e exclusiv în ger-
mană, iar vagile mele cunoștințe în domeniu
m-au împiedicat să-l aprofundez.
Elfriede Jelinek este - o știe de-acum toată
lumea - noua cîștigătoare a Nobelului pentru lit-
eratură, cunoscută în România mai ales prin
intermediul romanului Pianista, ecranizat în 2001
și prezentat - șocînd publicul autohton - la ediția
din 2002 a Festivalului Internațional de Film de
la Cluj.
Ce se știe mai puțin despre scriitoarea austri-
acă este calitatea sa ex-centrică în propria-i cul-
tură, după cum scrie Dana Grigorcea în Dilema
veche, nr. 41/22-28 oct. 2004. Evident, după
cîștigarea celebrului premiu, toată lumea s-a
declarat fan Elfriede Jelinek, iar orgoliul național
a propulsat-o din margine în mijlocul eveni-
mentelor. Destin exponențial, care m-a făcut să
transpun scenariul în spațiul nostru. Dacă, vreo-
dată, un literator român va cuceri Nobelul, va
păți la fel ca scriitoarea austriacă: toți dușmanii îi
vor deveni prieteni, toți cei care l-au înjurat vor
începe să-l laude, autoritățile, indiferente și dis-
prețuitoare pînă odinioară, își vor aroga,
gongoric, meritele “susținerii” culturii naționale,
care, iată, dă rezultate strălucite etc. Curată și
nonșalantă ipocrizie.
Am reținut însă două nuanțe: propunerile
pentru premiu sînt făcute, totuși, de conaționalii
scriitorilor, iar prin prisma experienței austriece,
România nu mai e o țară balcanică, ci intră
binișor în Mitteleuropa.
În octombrie, Clujul a înregistrat și trei
întîmplări artistice semnificative: o expoziție
Margareta Sterian la Muzeul Național de Artă -
cu editarea, totodată, a unui frumos album,
Poeme. Imagini. Proze - și o expoziție Ovidiu
Avram la Galeria Veche. Totodată, colegul nostru
Ovidiu Petca a editat albumul ediției de anul tre-
cut a Festivalului Internațional al Artelor Grafice.
Expoziția Margaretei Sterian a cuprins lucrări
create de-a lungul unei jumătăți de secol (din
1930 în 1980), într-o amplă retrospectivă dedicată
unei artiste complexe. Remarcabilă mi s-a părut
implicarea, în acest eveniment, a firmei ARDAF,
care arată că, în sfîrșit, marile companii românești
dau bani pe cultură.
Expoziția lui Ovidiu Avram e specială pentru
că artistul e relativ discret dar mereu surprinzător
în manifestările publice. Lucrările sale cuceresc
instantaneu prin concepție și colorit. Așa s-a
întîmplat și acum.
Fiecare din evenimentele plastice și editoriale
sus-pomenite merită comentat mai pe larg. Citiți,
așadar, următorul număr al Tribunei.
(Claudiu Groza)
■
TRIBUNA • nr. 52 • 1-15 noiembrie 2004
Black Pantone 130 U
Black Pantone 130 U
ditorial
Răspunderi culturale
■ I. Maxim Danciu
ctualitatea jurnalismului cultural a fost
tema principală de dezbatere promovată la
prima ediție a „Zilelor revistei Tribuna ”
organizată în 21-22 octombrie a.c., cu concursul
Consiliului Județean Cluj, Consiliului Municipal
Cluj-Napoca, Centrului de Studii Transilvane
(Institutul Cultural Român) și a Facultății de
Științe Politice și Administrative din cadrul
Universității „Babeș-Bolyai”. Fără îndoială, o
dezbatere oportună, acum când la ordinea zilei
este nu doar protejarea libertății de expresie de
tot felul de ingerințe politice și economice, dar și
afirmarea libertății de informare și circulația
liberă a ideilor și persoanelor întru susținerea
identităților culturale, care să permită trasarea
unui numitor comun, într-o Europă unită, pen-
tru toate culturile naționale. Jurnalismul cultural,
prin chiar specificul său, nu este altceva decât
forma de a da o expresie concretă potențialului de
creație de care dispune fiecare comunitate națion-
ală, problematizând experiențe diferite și anal-
izând noile provocări pe care tocmai procesul
integrării europene ni le pune în față. De aceea,
într-o sesiune de comunicări, s-a și vorbit difer-
ențiat despre jurnalismul cultural între dileme și
certitudini, despre jurnalismul cultural în presa
scrisă și despre diversitatea jurnalismului cultural,
cadre universitare exprimându-și puncte de
vedere pe care editura „Tribuna” le va tipări în
scurt timp într-un volum.
În ce ar consta actualitatea jurnalismului cul-
tural astăzi în România? - iată problema de fond
care a fost întoarsă pe toate fețele și pusă în con-
textul afirmării explozive a mass media de după
1989 și oarecum în opoziție cu extinderea unui
jurnalism popular axat pe tematici comerciale,
divertisment și senzațional. S-a pornit chiar de la
prezumția că jurnalismul cultural nici nu ține de
jurnalismul propriu-zis, adică de acela anume
interesat de informare și difuzare de opinii și de
comentarii, întrucât el este practicat de o elită, de
profesioniști din cultura înaltă, și care se
adresează doar unui public restrâns, format din
aceiași intelectuali, mai mult sau mai puțin rafi-
nați, care de altfel îl și promovează în interesul
întreținerii propriului lor prestigiu în societate.
Ba chiar s-au găsit ziariști din presa locală care au
ținut să conteste valabilitatea școlilor de jurna-
lism, unde pregătirea viitorilor jurnaliști are și
unele accente culturale precise, pentru a reduce
formarea jurnalistică doar la experiențe practice și
Premiile Tribuna 2004
Cu ocazia zilelor revistei Tribuna desfășurate între 21-22 octombrie a.c., redacția, cu sprijinul
Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca, a acordat premii pentru susținerea actualei serii a
revistei următorilor colaboratori:
LIVIUS GEORGE ILEA
MARIUS JUCAN
ALEXANDRU JURCAN
OVIDIU PECICAN
RADU ȚUCULESCU
ALEXANDRU VLAD
indicații redacționale orientate exclusiv în benefi-
ciul instituției de presă respective și coordonată
de audimat. Nu a fost în discuție precaritatea cul-
turală a multor cotidiene și tabloide, cât necesi-
tatea de a pune în evidență faptul că jurnalismul,
prin structura și menirea sa în societate, se înscrie
într-o practică culturală tot mai diversă și care își
dezvăluie importanța numai în măsura în care
poate orienta cât mai bine pe cetățean într-o lume
tot mai dinamică, cu schimbări bulversante și
prindere de viteză, unde mutații axiologice se cer
explicate urgent pentru a risipi posibilele confuzii
și pentru a evita manipulările de tot soiul, ceea ce
presupune nu doar însușire de cunoștințe, ci și
competență și responsabilitate atunci când te vrei
o prezență activă în sfera publică. Așadar, se poate
susține că o răspundere culturală are chiar practi-
carea jurnalismului, fie că se are în vedere presa
scrisă sau audiovizualul, pentru că marca lor este
orientată în direcția emancipării spiritului civic și
dacă acesta se dorește pus în perspectiva protecției
față de abuzurile ce nu lipsesc aproape niciodată
din practicile guvernamentale și ale proastei
administrații.
Dacă vorbim însă de jurnalismul cultural, ca
practică specializată în zilele noastre, lucrurile se
complică, iar răspunderile cresc și ele pe măsură
ce complexitatea societății sporește, pentru că nu
este vorba doar de prelungirea unei întregi tradiții
jurnalistice ce a trasat direcții stabile în cultura
română modernă, dar și de reevaluări firești, cu
trimiteri la acele reexaminări periodice și dispute
culturale inevitabile pentru orice societate în
schimbare, proces obligatoriu pentru a contura
cât mai precis cu putință ceea ce îndeobște se
numește identitate culturală, însemnând nu doar o
afacere publicitară, de imagine, ci și asumarea
unui patrimoniu cultural și îmbogățirea lui cu
ceea ce considerăm la un moment dat că ne
reprezintă mai bine atunci când este să ne
raportăm la alte culturi. Or, pe acest plan, care
este structural legat de comunicarea publică, jur-
nalismul cultural prezintă valențe proprii,
diferențiate în raport cu practica jurnalistică
obișnuită, dar care nu îl scoate totuși în afara
comunicării mediatice considerate în sensul ei
larg, ci îi conferă o dimensiune particulară, de
dialog cultural și intercultural prin care indivizii
și comunitățile în care aceștia trăiesc intră în
conexiune și își construiesc relații de reciproci-
tate. Prin promovarea jurnalismului cultural
comunicarea socială se relaxează, chiar dacă acesta
întreține tensiuni și controverse privind opere și
autori, pentru că el le prezintă critic, le explică și
le interpretează, făcând accesibil unui public larg
valori și produse culturale cu pretenții de
reprezentativitate pentru o întreagă comunitate,
și, totodată, făcând să se audă o voce distinctă în
competiția și mai largă care este concertul cul-
turilor lumii de azi. Nu este puțin lucru să iei
săptămână de săptămână sau lună de lună pulsul
creativității întreținute de o comunitate națională,
să măsori productivitatea culturală, care - atunci
când este autentică - , cum ținea să precizeze nu
demult filosoful spaniol Fernando Savater, ne
dezvăluie omenia. Pentru Savater este foarte
important să dobândim conștiința existenței noas-
tre unii de la alții nu numai în termeni de
rentabilitate, nu numai în legătură cu ceea ce
putem vinde sau cumpăra, ci și cu ceea ce putem
dobândi, în sensul unui plus de omenie dobândit
de la ceilalți. „Cred că omenia este ceea ce dăm
unii altora, afirmă filosoful spaniol, omenia este
ceva ce schimbăm între noi și prin care ne
îmbogățim unii pe alții, ceilalți fiind cei care ne
pot face să devenim tot mai umani. Producția cea
mai importantă a democrației este producția de
omenie, de mai multă omenie, de omenie mai
bogată, excelentă, creativă, mai plină de posibil-
ități pentru un număr tot mai mare de oameni;
așadar, omenia este, poate, singura comoară care
crește atunci când este împărțită; căci toate cele-
lalte comori scad atunci când sunt împărțite.
Omenia este o comoară care crește atunci când
este împărțită cu alții.” Or, tocmai contribuțiile
noastre culturale dau seama de omenia noastră și
fără a evalua aceste contribuții noi nu am face
decât să ne ignorăm resursele proprii de omenie,
lipsindu-ne de contacte veritabile cu alți semeni
ai noștri. Jurnalismul cultural este una dintre
formele de comunicare prin care se realizează
acest schimb ce duce la un spor de omenie; și
tocmai de aceea el se cere dezvoltat și diversificat,
pentru că altfel am rămâne izolați și falsificați
chiar prin ceea ce este mai scump în noi: omenia
noastră.
„Zilele revistei Tribuna” s-au vrut o pledoarie
pentru afirmarea jurnalismului cultural și, deloc
întâmplător, manifestările care au avut loc cu
acest prilej s-au încheiat cu o masă rotundă
privind situația revistelor culturale din
Transilvania, analizându-se nu doar dificultățile
cu care acestea se confruntă, dar și potențialul
cultural de care spațiul transilvan dispune la ora
actuală. În revistele care apar în acest spațiu -
Steaua, Apostrof, Familia, Vatra, Orizont, Arca,
Discobolul, Poesis, Nord literar, Mișcarea literară,
Korunk, Helikon, Muvelodes ș.a. - se poartă de altfel
un profitabil dialog cultural în măsură să indice
suficient de limpede calitatea unui jurnalism de
înaltă ținută și care trebuie privit aici ca un resort
și ca un generator constant de omenie, ca să
rămânem în termenii lui Fernando Savater.
Revista Tribuna nu a dorit decât să potențeze,
pentru a face încă o dată vizibil, acest resort și să
sublinieze, astfel, ca el să nu fie neglijat de către
cei care se străduiesc în mod sincer să fim în
Europa cu omenia noastră cu tot. Mai mult, cre-
dem că de asemenea răspunderi culturale trebuie
să țină cont toți factorii responsabili astăzi de des-
tinele României, dacă vrem cu adevărat să ne
situăm cu demnitate în Europa și în lume.
■
TRIBUNA • nr. 52 • 1-15 noiembrie 2004
3
Black Pantone 130 U
țjj) Black Pantone 130 U
c
artea
O bibliotecă deschisă
■ Oana Pughineanu
Ion Pop (coordonator)
Dicționar analitic de opere literare românești, vol. IV
Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărții de Știință, 2003
Bxistă un termen cu o carieră uimitoare, de
mai multe secole, în istoria Occidentului,
cel de “criză”: criza spiritului, criza
conștiinței europene, criza individului, criza
subiectului etc. Aș spune că e un fel de cuvânt-
virus, care o dată pătruns în vreo ordine oarecare
îi dezmembrează, pur și simplu, aparatul imuni-
tar. În România, el e însoțit mereu de un “ajutor”
de nădejde: “tranziția”. Pentru unii, ea constituie
o infinită sursă de lamentații, pentru alții însă e
punctul de pornire pentru noi construcții, rearan-
jări, redefiniri... E-adevărat, niciodată definitive.
Nu degeaba una dintre legendele noastre cele mai
dragi e Meșterul Manole.
Literatura nu scapă nici ea de criză, dar cred
că în cazul ei, acest termen capătă conotații pozi-
tive. Și asta nu doar pentru că e legată de imagi-
nație sau de funcția poetică a limbajului, ci
datorită faptului, că spre deosebire de religie,
politică, știință, spiritul ei tinde nu spre a dogma-
tiza, ci spre a problematiza. Chiar și atunci când
se laudă că “face concurență stării civile”, artistul
face mai mult decât să copieze. Oricât de realistă
se vrea, literatura nu este o analiză sociologică.
De altfel în societatea postmodernă criza “departe
de a mai fi o sursă de lamentații [...] e asumată ca
un modus vivendi, în interiorul căruia trebuie
găsite strategiile de supraviețuire cele mai efi-
ciente” (Sanda Cordoș). În literatură “tranziția”
nu poate fi decât trecerea de la o criză la alta,
reconstucțiile fiind în cazul ei reîmprospătări.
Ce legătură au toate astea cu dicționarele lite-
rare? În primul rând, cred că dicționarele au
menirea de a realiza ceea ce se numește un “ma-
nagement al crizei”, punctând cele mai originale
momente ale ei. Un dicționar funcționează, într-
un fel, asemeni unei burse de valori, pe panoul
căreia găsim atât lucrări care își mențin autentici-
tatea în timp, cât și opere noi care abia își fac
intrarea pe piața ideilor. În acest sens, Dicționarul
analitic de opere literare românești este unul dintre
instrumentele cele mai bune - dintre cele apărute
după ’89 - de cuprindere și prezentare a pro-
ducției literare. El “nu exclude nici posibilitatea
unor omisiuni” dar, după cum putem citi în
Cuvântul înainte al primului volum, autorii s-au
străduit “ca perspectiva deschisă spre spațiul lite-
rar românesc să fie cât mai aproape de realitate,
cât mai obiectivă, evitând deformările grave de
situare și evaluare”. Încercând să reducă, pe cât
posibil, “omisiunile”, volumul IV conține și o
Addenda la volumele I-III, încheind astfel un
proiect care datează de dinainte de 1989 și care s-
a materializat între anii 2000 și 2003 prin apariția
celor patru volume (primul volum fiind la a doua
ediție) la editura Casa Cărții de Știință din Cluj-
Napoca.
Dicționarele analitice, făcând mai mult decât
să adune câteva informații istorice, depășind
nivelul pur descriptiv, au menirea de a „vindeca”
istoria literară de carența pe care un Ionesco o
indica sarcastic: “orice istorie literară, cum se
practică, este o istorie de portărese”. Analiza vrea
să ocolească tocmai acest gen de capcană și, după
cum mărturisește Ion Pop, coordonatorul celor
patru volume ale Dicționarului analitic..., inter-
pretările vizează obținerea “unei perspective cri-
tice complexe (descifrarea “mesajului”, lectura
universului imaginar, evidențierea structurilor
specifice ale limbajului, situarea în contextul
creației scriitorului, raportări la literatura națio-
nală și universală etc.)” în speranța de a realiza, de
a contura “o bibliotecă esențială a literaturii române”.
În plus, dicționarele operând selecții pe baza
principiilor exclusiv estetice veghează ca arta să
nu se transforme într-o “chestie de ambiție și
obligație culturală, de solicitudine socială ori
chiar de stat” (Zarifopol). În acest sens, cred că
Dicționarul analitic... este și un punct de pornire
pentru depășirea a ceea ce Irina Petraș numea
într-un interviu, “anticomunismul încremenit în
proiect”, care, după părerea mea, nu face decât să
adauge un alt complex literaturii române pe lângă
cele enumerate de Mircea Martin. Fala literaturii
a constat întotdeauna în crearea de “lumi noi”, și
asta, în mod gratuit, nu numai ca nevoie de a
evada de sub un regim sau altul. De altfel,
Supraviețuirile lui Radu Cosașu demonstrează încă
o dată că talentului îi e indiferentă orientarea
politică. Tocmai de aceea, un Dicționar analitic de
opere literare românești este mai binevenit decât
oricând deoarece critica se oprește atât asupra
structurii semiologice a textului, a tehnicilor
folosite, cât și asupra unui conținut ce face obiec-
tul hermeneuticii vrând astfel să descopere “dru-
mul prin care o experiență devine conștiință”
(Malraux). Dicționarul devine un punct de tre-
cere între “lumea textului” și “textul lumii”
(Ricreur). Analiza literară folosește pe post de
catalizator în dublu sens: pe de o parte, ca orice
analiză, ea se înscrie într-un procedeu general al
gândirii, care constă în trecerea de la “vizibilul
complicat, la invizibilul simplu”, venind astfel în
ajutorul cititorului mai puțin avizat, care are
nevoie de o grilă de interpretare care să-i apropie
o operă ce-i apare total ruptă de felul său de a
înțelege sau chiar de a percepe lumea; pe le altă
parte, elaborarea unui astfel de dicționar aduce în
atenție însuși criticul literar care va fi și el supus
unei “analize” menite să descopere dacă “a refuzat
- sau nu - să măsluiască valorile sau să le
inverseze” (Dumitru Țepeneag). În cazul
Dicționarului analitic..., cred că posibilitățile unor
astfel de falsificări sunt nule. Lista autorilor (pe
care, din motive de spațiu, nu o pot reproduce în
întregime) vorbește de la sine, cuprinzând nume
remarcabile ale criticii românești, nume care nu
mai au nevoie de nici o prezentare: Ștefan
Borbely, Ioana Bot, Corin Braga, Sanda Cordoș,
Doina Curticăpeanu, Vasile Fanache, Mircea
Muthu, Laura Pavel, Ioana Em. Petrescu, Horea
Poenar, Ion Pop, Ion Vartic, Vasile Voia.
Există vreun pericol în practicarea analizei li-
terare? Dacă da, atunci el este acela asupra căruia
Starobinski avertizează: “Critici, analiști, păstrați
aprinsă lampa lui Psyche, dar gândiți-vă la desti-
nul lui Acteon”. Dicționarele au menirea de a
păstra aprinsă lampa lui Psyche într-un vast câmp
cultural. Cât despre destinul lui Acteon vână-
torul, acesta este un risc pe care și-l asumă fiecare
cititor în parte, fie el critic sau nu (a citi înseam-
nă, până la urmă, a “vâna” sensuri). Am convin-
gerea că pentru fiecare dintre noi există o carte
care să aibă un impact atât de puternic încât să ne
schimbe identitatea, să ne transfigureze, să ne
“devoreze”, inversând relația vânător-vânat.
Dicționarul analitic... poate fi citit ca ofertă deschisă
pentru a descoperi astfel de cărți.
■
TRIBUNA • nr. 52 • 1-15 noiembrie 2004
Black Pantone 130 U
(j) Black Pantone 130 U
Despre oaie în
mioriticului...
■	Nicolae Turcan
Vasile Gogea
Tratat despre înfrânt
Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2004
Cu Tratat despre înfrânt (Cluj-Napoca,
Editura Eikon, 2004) Vasile Gogea se
repliază în zona unei inactualități pe
care, dacă n-aș crede-o fatală, aș numi-o provoca-
toare : cum altfel să înțelegi un autor care
„tratează“ despre ceea ce noi, ceilalți, ne străduim
din răsputeri să uităm, și anume despre calitatea de
a fi înfrânt?
„Toate cărțile mele nu sunt altceva decât
înfrângeri organizate.“ Când găsești o asemenea
piatră filosofală, e aproape nepermis să nu
vorbești despre mioară în casa mioriticului,
despre „cât de mare ar fi fost Ștefan Vodă“ dacă în
locul celor patruzeci de victorii „ar fi suportat
patruzeci de înfrângeri“, ori despre o Românie
„care să-și asume o înfrângere catastrofală“.
Apropo, nu este oare România o „înfrângere catas-
trofală“?
„O înfrângere bine organizată poate fi mai
prețioasă decât o victorie haotică.“ Nu pot să nu
remarc că apetența pentru înfrângere este pentru
Vasile Gogea atât de insațiabilă, încât preferă să
întărească opoziția celor doi termeni, folosind
atribute inechitabile: căci, în acest pasaj, valoarea
înfrângerii se datorează mai mult faptului că e
„bine organizată“ (spre deosebire de adversara ei
care e „haotică“), decât faptului că e „înfrângere“!
Însă de ce mă mir? „Înfrântul nu plânge
casa
niciodată decât pentru că nu a fost înfrânt
destul“...
Dacă Miorița și-ar fi asumat cultural, iar nu
ontologic, tradiția marilor înfrânți (de la Marcus
Aurelius și Epictet, până la Wittgenstein-ul jur-
nalelor sau Cioran), ar fi câștigat oare cântecul ei
în .fâ$iere? Există o notă muzicală în Tratatul despre
înfrânt care mă face să cred că nu; deși nici o gamă
n-ar putea să și-o revendice, această notă răsună
aproape pe fiecare pagină.
Critica lui Nietzsche împotriva înțelepciunii,
ca și cea pe care o făcea primul Cioran (obsedat
de „schimbare la față“ cu orice preț) sunt confir-
mări de neegalat pentru învingătorii de profesie.
Ce pot ei învăța din laconicele sentințe ale
Tratatului despre înfrânt? Nimic, dacă nu cumva
surprinzătoarea lecție despre cum să devină invul-
nerabili, adică învinși. (Atenție însă la o nuanță:
„Nu te poți «muta» dintr-o victorie, într-o înfrân-
gere. Dintr-o victorie trebuie să te prăbușești “.)
Absența ironiei mă face să cred că și postmoder-
nitatea e depășită. După ce lucrurile au redevenit
grave - așa cum o dovedesc paginile Tratatului -
s-ar putea vorbi chiar despre o depășire înapoi.
(Firește, aceasta numai în cazul când aș pierde
credința că există anumite realități care nu pot fi
măsurate temporal, ci doar cu amplitudinile unui
totdeauna. Sau, în cuvintele autorului: „Victoriile
nu au durată, mai exact: nu durează. Doar înfrân-
gerile țin cât o eternitate“.)
Cum să înțelegi neconcordanța dintre solem-
nitatea cuvântului „tratat“, prezent în titlu, și
dimensiunile reduse ale cărții ori forma ei frag-
mentară? (Că nu este vorba despre o intenție
ironică, devine cât se poate de sigur după lectură.)
Singurul răspuns care îmi vine în minte se leagă
de gravitatea faptului de a fi înfrânt: e atât de
adâncă încât nu poate fi măsurată decât cu
seriozitatea unui tratat, chiar atunci când aceasta e
lipsită de regulile formale sau de dimensiunile
lui.
Făcând diferența între „înfrânt“ și „învins“,
Vasile Gogea ne arată cum cel dintâi este
condiționat de o luptă, așadar de o posibilă victo-
rie, în vreme ce ultimul n-are nevoie decât de
sine însuși. Învinsul e „cel ce și-a ratat“ până și
„condiția de înfrânt“. Păcat că, de-a lungul
paginilor, această distincție nu câștigă în clari-
tate...
Să nu uităm că Tratatul despre înfrânt este o
carte In Memoriam, deschizându-se cu o listă de
autori plecați dintre noi pentru totdeauna. Poate
tocmai de aceea paginile albe, susținute doar de o
singură sentință, par niște pietre de mormânt,
fiecare avându-și epitaful. O colecție funebră
care, cuvântând despre înfrângere, ne aduce
aminte că moartea a avut deja loc.
Pentru cel învins „trecutul“ morții este o evi-
dență interioară; iată de ce el poate fi numit nici
mai mult nici mai puțin decât un om postum.
(N.B.: între autorul postum și opera postumă se
întinde doar simplul, concretul și inevitabilul fapt
al morții.)
Mai degrabă decât „fragmente salvate“, gân-
durile Tratatului despre înfrânt ar putea fi subintitu-
late fragmente salvatoare (fie pentru postumul lor
autor, fie pentru cititorul care a exersat deja un
număr periculos de înfrângeri).
■
Fețele toleranței
■	Ciprian Lup°e
Mihaela Frunză (coordonator)
Fețele toleranței
Iași, Ed. Fundației Axis, 2003
Toleranța. Termen a cărui problematică,
supusă analizei, întărește convingerea
unora privitor la existența ‘crizei spiritu-
lui’, manifestată prin absența marilor sisteme de
gândire, iar altora, interesați mai mult de epis -
temă decât de valori, le sugerează un posibil
model al forjării și redefinirii conceptelor, inte-
grat specificului timpurilor noastre. Însă nici
unul din autorii care și-au adus contribuția la
prezentul volum (lansat cu ocazia programului
Tineri pentru toleranță, 12 decembrie 2003), apărut
sub îngrijirea doamnei Mihaela Frunză, nu ne
propune o atare formulă de metadiscurs.
Aspectele critice, atunci când ele există, și în
măsura în care sunt întemeiate, se integrează
logicii interne a discursului relativ la tema tole-
ranței. Scopul declarat al lucrării, în respectul
“fragilității conceptuale” a termenului de toleranță,
este ca, organizată fiind sub forma unei culegeri
de texte ce se completează interdisciplinar, aceasta
să dea seama de natura ‘mozaicată’ care constituie
specificul conceptului său central.
Filosofia, etica, politica și teologia își reunesc
aici discursurile pentru a oferi, deocamdată pe cât
posibil, un ‘construct’ articulat al toleranței.
Faptul este cu atât mai remarcabil cu cât, în abor-
darea subiectului, toate aceste discursuri întâmp-
ină constant problema alterității, cea care, într-un
mod incomod, le obligă la introspecție și la ches-
tionarea - câteodată autocritică - a unora dintre
premisele lor originare. Cu alte cuvinte, proble-
ma toleranței nu poate rămâne una pur teoretică;
ea nu se poate refugia în formalism fără a intra în
contradicție cu propria sa idee.
Chestiunea de fundal a problematicii tole-
ranței, reținută mai mult sau mai puțin explicit de
fiecare dintre autorii textelor reunite în volum,
este aceea a relației nemijlocite dintre toleranță și
contrariul său, intoleranța. Sub acest aspect in-
eludabil toleranța își dovedește caracterul său
paradoxal; ea nu poate să fie totală, ea este oblig-
ată la intoleranță, cel puțin într-un sens unic:
împotriva intoleranței. Toleranța își relevă astfel
caracterul său intim, acela de instrument - în mod
necesar flexibil - menit să protejeze valorile aso-
ciate alterității.
Fațetarea discursului referitor la toleranță este
utilă (necesară epistemic mai mult decât pragma-
tic) abordării pluridisciplinare a obiectului, iar
autorii fac dovada bunei stăpâniri conceptuale a
acestuia în cadrul domeniului lor de excelență.
Avem în lucrare nu doar o simplă înșiruire de
articole și eseuri ci, prin însăși ordonarea lor suc-
cesivă într-un mod studiat, coordonatoarea își
vădește interesul pentru crearea unui ansamblu
articulat care să (re)construiască după o tehnică
‘arhitecturală’ unitatea de imagine a noțiunii. Ne
este prezentată propedeutic istoria conceptului, în
raport opozitoriu cu intoleranța, ca privind direct
relațiile interumane (Camil Mureșanu), iar ulte-
rior se trece succesiv prin: interpretarea sa
creștină (Ioan Chirilă); fenomenologia politică,
interesată de toleranță în măsura în care concep-
tul poate fi pus drept principiu garant al păcii și
libertății necesare vieții (Egyed Peter); ascenden-
tul ideii acceptării celuilalt asupra conceptului sim-
plu de tolerare a alterității sale (Nicu Gavriluță);
ambivalența axiologică a sincretismului religios și
a corespondentului secular al acestuia, multicul-
turalismul (Peter van der Veer); fundamentalis-
mul religios și implicațiile globalizării pentru ide-
ologia intoleranței, căreia îi servește drept infra-
structură (Sandu Frunză); sinonimia de conjunc-
tură între ateism și anti-clericalism, finalizată în
propunerea ca cel de-al doilea să reprezinte
expresia unui anume tip de liber arbitru, o profe-
siune de ‘credință’ care să elibereze omenirea de
sub imperiul ierarhiei ecleziale (Richard Rorty).
Dintru început declarat “instrument de lucru”
(M. Frunză), volumul este menit, în bună tradiție
filosofică, mai curând să indice zonele de ambi-
guitate ce grevează definiția conceptului de tole-
ranță , decât să ofere răspunsuri pretins definitive
la chestiunea sa centrală.
■
TRIBUNA • nr. 52 • 1-15 noiembrie 2004
5
Black Pantone 130 U
țjj) Black Pantone 130 U
geneveze
Baudelaire citit de
Fundoianu
■	Ioan Pop-Cur°eu
Dacă scriitorul își permite uneori falsități,
criticul trebuie întotdeauna să ajungă,
într-un fel sau altul la filonul potrivit, la
Adevăr. Scriitorul produce ficțiune și sisteme
simbolice cu toată libertatea de care poate să dea
dovadă, în timp ce criticul stă pe o poziție mereu
ambiguă, fragilă, complexă în raport cu obiectul
analizei sale. Când acest obiect este o carte de
critică, situația se complică, deoarece criticul se
vede obligat să gereze o analiză la puterea a doua.
Când, mai mult decât atât, acest obiect este o
carte de critică despre o carte de critică, suntem
într-o analiză la puterea a treia, unde firul ade-
vărului despre scriitorul pe care îl vizează toate
aceste lecturi suprapuse este greu de scos la
iveală.
Să elucidez enigmele de mai sus. La puterea
întâi Fundoianu îl citește pe Baudelaire în celebra
carte din 1947, scrisă înainte de deportarea la
Auschwitz, Baudelaire et l’experience du gouffre
(Baudelaire și experiența abisului). La puterea a
doua se situează analiza pe care o face profesorul
sibian Eugene Van Itterbeek asupra cărții lui
Fundoianu: Le „Baudelaire” de Benjamin
Fondane, Sibiu, Editura Universității Lucian
Blaga, Leuven, Editions Les Sept Dormants,
2003. La puterea a treia s-ar situa analiza pe care
semnatarul rândurilor de față o face asupra cărții
lui Eugene Van Itterbeek: oglindă transformatoare
a unui Fundoianu deja transformat de Itterbeek,
care citește și un Baudelaire deja deformat de
Fundoianu („În comentariile mele asupra cărții
lui Benjamin Fondane mă plasez în punctul de
vedere al lui Baudelaire, Baudelaire este mai
degrabă cel care mă interesează, pornind de la el
și pentru el citesc cartea lui Fondane.”, p. 15). În
rândurile de față, așadar, Baudelaire va fi foarte
îndepărtat, și numai îl vom întrezări, ca prin
ceață.
Afirm de la bun început că textul lui Van
Itterbeek este unul scurt (88 p.), simplu și sim-
plist. Autorul nu își pune întrebări despre
„conștiința nefericită” a lui Fundoianu și despre
felul cum aceasta a funcționat, ca să reluăm o
expresie a lui Georges Poulet, în calitate de
„conștiință critică”. Sigur că se postulează în câte-
va rânduri o similitudine de destin poetic și de
viziune între Baudelaire și Fundoianu (pp. 27-31,
58-63, passim), dar nu în felul în care ne-am
aștepta ca această similitudine să fie postulată. În
fond, este vorba, în L’experience du gouffre, de o
perfectă osmoză între conștiința cititoare și
conștiința citită, urmată de un discurs critic care
se realizează din interiorul conștiinței citite.
Fondane nu este doar un poet relativ nefericit,
care citește un alt poet relativ nefericit, ci este o
conștiință nefericită în acțiune, care scrie din
interiorul altei conștiințe nefericite, cu care s-a
identificat, și nu scrie oricum, ci folosind, uzur-
pând vocea conștiinței citite.
Van Itterbeek nu insistă asupra acestui pro-
cedeu întemeietor și susținător al actului critic, ci
se mulțumește să se ocupe de scrierea lui
Fundoianu exclusiv pe baza unor elemente viz-
ibile, de structură externă. Astfel, cea mai sub-
stanțială parte din Le „Baudelaire” de Benjamin
Fondane, este consacrată trecerii în revistă a
receptării lui Baudelaire în spațiul cultural euro-
pean. Marcel Raymond, Hugo Friedrich, Yves
Bonnefoy văd în Baudelaire punctul nodal al
liricii moderne, de la care pornesc două direcții
poetice principale: pe de o parte cerebralii
(Mallarme-Paul Valery), iar pe de altă parte
vizionarii (Rimbaud-Paul Claudel-suprarealiștii-
Fondane). Avem impresia că întreg demersul crit-
ic al lui Van Itterbeek are drept scop doar să
afirme că la Fondane perspectiva asupra celor
două direcții ale liricii moderne ar fi mai
nuanțată. Baudelaire nu ar fi nici numai un
vizionar sub influența opiului și a hașișului, dar
nici numai un raționalist care și-ar scrie poemele
cu răceală și calculând fiecare efect poetic, așa
cum stipulează Poe în The Philosophy of
Composition: căutarea obsedantă a cadrului for-
mal perfect ar reprezenta la Baudelaire un voal
liniștitor azvârlit peste spaimele și neliniștile
abisului. Până și acest aspect este ilustrat de Van
Itterbeek printr-un citat și nu printr-un comen-
tariu propriu.
Carte scurtă, simplă și simplistă, așadar.
Carnea critică lipsește pe schelet (vezi cuprinsul!)
și este suplinită de citate masive, nu întotdeauna
bine integrate în meta-discurs. Anumite stângăcii
de compoziție, câteva fraze cu totul „belgiene”
(cum ar fi spus Baudelaire în cartea pe care o
proiecta la sfârșitul vieții, Sărmană Belgie!), unele
note prea înghesuite vin să completeze tabloul
cărții Le „Baudelaire” de Benjamin Fondane.
Să trec acum dincolo de critica unor defecte
...umane. Dacă vreodată aș edita cartea lui
Fundoianu despre Baudelaire, aș pune, cred, ca
prefață, după câteva îndreptări serioase, cartea lui
Van Itterbeek, căreia îi rămâne meritul de a fi o
introducere didactică folositoare în demersul crit-
ic vizibil, extern, al lui Fundoianu. Datele sunt
serioase, structurarea materiei din Baudelaire și
experiența abisului iese bine în evidență, și citi-
torul se poate lansa, pornind de la o asemenea
introducere, în profunzimile textului critic de la
puterea întâi.
Căci respectivele profunzimi ale textului critic
există la Fundoianu. Și sunt destul de
neliniștitoare. Sunt profunzimi unde nu dorm
instrumentele ruginite specifice criticului literar,
ci, pe galbene file, lecturi din Shakespeare, Pascal,
Dostoievski, Kafka, constituite într-o grilă de lec-
tură baudelairiană mult mai eficientă decât
obișnuitele concepte ale criticii literare.
Profunzimi unde se construiește nu o simplă
imagine coerentă a operei baudelairiene, ci un
Baudelaire real, un om cu pasiuni, suferințe, dor-
ințe, pe care îl surprindem în chiar momentul
când se pregătește să își transcrie trăirile într-un
cod literar, pe o bucată de hârtie. Baudelaire, așa
cum îl citește Fundoianu, nu este doar viabil, ci și
viu, un scriitor răsărind brusc din uitare și neant
în lumina actualității: cartea lui Eugene Van
Itterbeek dă seamă tocmai de acestă permanentă
actualitate a lui Baudelaire citit de Fundoianu, și
tocmai în acest sens este o apariție editorială bin-
evenită, mai ales că se produce (pe jumătate) pe
teren românesc.
■
6
TRIBUNA • nr. 52 • 1-15 noiembrie 2004
Black Pantone 130 U
Black Pantone 130 U
a
titudini
A pricepe și a înțelege
Un răspuns lui Dan C. Mihăilescu
■ Ovidiu Pecican
Traversând în pas alert vara editorială a
anului 2004, Dan C. Mihăilescu dă și din
mine un citat care îi declanșează
supărarea. Zice cronicarul: „... odată diluată
stupoarea [produsă de ceea ce citise - n. O. P.], te
cuprinde pur și simplu jalea văzând câte energii
intelectuale se topesc pe ranchiună, invidie,
resentiment autodemolator și dogmatism cu
puseuri totalitare” (Idei în dialog, nr. 1, octombrie
2004, p. 8). Jalea de care vorbește nu mi se
datorează doar mie ci, din câte se pot înțelege, și
altor „ranchiunoși”, „invidioși” etc.: debutantului
Ciprian Șiulea, polemistului Laszlo Alexandru,
universitarului american Sorin Adam Matei și
editorilor de la Compania, prozatoarea Adina
Kenereș și poetul Petru Romoșan. Nu mi se
datorează numai mie, dar... carevasăzică... și mie!
„Eu am o problemă cu domnul Pleșu. Nu
mai înțeleg ce scrie”, îmi mărturiseam eu, într-o
convorbire cu Gheorghe Grigurcu și cu Laszlo
Alexandru din volumul nostru Vorbind (Cluj-
Napoca, Ed. Limes, 2004), dificultatea reală de
lectură. În loc să încerce, eventual, să mă
lumineze - lucru mai aproape de specialitatea
liber afirmată a domniei sale decât etichetările
pripite - Dan C. Mihăilescu se rezumă să repro-
ducă mărturisirea mea și să mă taxeze grăbit prin
recurs la locuri comune din sfera psihologiei
populare.
Se prea poate ca anumite circumstanțe să con-
stituie, în cazul meu, un obstacol în calea optimei
receptări a scrisului lui Andrei Pleșu. Observ însă
că prilejul ar fi fast pentru un critic literar pre-
cum Dan C. Mihăilescu care, de dragul luminării
masei cititorilor din România, își face zilnic timp
pentru a servi, în pilule televizate de câteva
minute, cele mai noi apariții livrești. Totuși,
obișnuința lecturilor mestecate pe înțelesul tutu-
ror nu îl determină pe Dan C. Mihăilescu să
încerce un gest caritabil și în privința mea.
Dimpotrivă, deși atunci când ne zărim, la
Chișinău, Cluj ori București - cum a fost, până
astăzi cazul cu noi - afișează o cordialitate ami-
cală, de astă dată luminismul lui se sfârșește
abrupt, într-o deplorare trufașă a celuilalt.
Pot înțelege cauzele exasperării publicistului.
Slalomul de zi cu zi între cărți cum sunt cea
scrisă de asul serviciilor noastre secrete, dl.
Talpeș, și altele, precum cea tratând istoria spi-
talului Fundeni, de dragul modelor intelectuale,
îl vor fi istovind peste poate pe un om cu for-
mație filologic-literară. De ce nu va fi vorbind,
atunci, despre cărțile de beletristică la care cu si-
guranță că se pricepe? O astfel de opțiune l-ar
scuti de „scurtăturile” păguboase în materie de
comprehensiune.
Lui Dan C. Mihăilescu îi este atât de evident
că oricine îl poate înțelege pe Andrei Pleșu, încât,
în locul acestuia din urmă, m-aș simți chiar un
pic vexat. Chiar așa să fie cititorul obișnuit din
România de nărăvit într-ale eticii, esteticii,
filosofiei și teologiei? Măi să fie! Înseamnă că
povestea cu creșterea geometrică a analfabetismu-
lui este o gogoriță, iar tirajul - pe care îl credeam
remarcabil - al cărților patronului spiritual al
Dilemei este ridicol de mic. Unde mai pui că nici
de Dan C. Mihăilescu n-ar mai fi nevoie spre a-l
explica cititorilor?
Deși am studiat filosofia ca pe o specializare
universitară secundară și măcar că mă strădui să
mă mențin la curent cu (cel puțin unele dintre)
aparițiile din acest domeniu, totuși... eu nu îl
(mai) pricep pe Andrei Pleșu.
Pe vremea când se preocupa de pitoresc și de
melancolie, mi se părea că scrisul dumnealui este
plastic, substanțial și în general inteligibil.
Opusculul cu titlul clasicizant de Minima moralia
m-a bucurat încă de pe vremea când apărea în
Viața românească. În pofida titlului său, care mă
trimitea la o lucrare din 1951 a lui Adorno (fără a
o menționa explicit), consideram că este vorba nu
numai despre o eseistică originală, ci și de o posi-
bilă replică la Codul eticii °i echității socialiste, mult
fluturat prin discursurile oficiale ale zilei.
Când Andrei Pleșu a început să scrie despre
„limba păsărilor”, cu tot regretul, nu l-am mai
înțeles. Pesemne că, scriind despre, scria, totodată,
și în acest idiom, având acoperire mai mică în
zona raționalului și mizând mai mult pe o anu-
mită predispoziție pentru experiențe situate în
afara perimetrului acestuia. Misterul prin care,
mai recent, a ajuns să priceapă graiul îngerilor, pe
care, de altfel, declară expres că nu i-a zărit nicio-
dată, mi-l face și mai incomprehensibil, deși este
vorba, și de astă dată, despre același idiom comun
pentru ucellini și Sfântul din Assisi.
Nefiind un ateu încrâncenat, l-aș fi putut
eventual urma, ca alții, cu o anume fervoare, în
desfășurarea acestor exerciții de filologie inefabilă.
Însă nici autorul nu se declară competent în
domeniul vedeniilor văzduhului, al iluminărilor
și al experiențelor extatice ori profetice. Dacă
grațioasele plimbări ale lui Andrei Pleșu prin
lumea dihăniilor cosmice de deasupra omului nu
sunt decât bâjbâielile, seducătoare în formă, ale
unui ageamiu, atunci ceea ce înțeleg este că
respectivele tentative sunt doar dovezile unei
incompetențe mărturisite. (În treacăt fie vorba,
premierea cu bucluc, la ASPRO, a cărții despre
îngeri - intitulată cu trufie sau cu autoironie
drept „tratat” - mi s-a părut mai curând o solie de
pace neinspirată între două tabere ideologice
destul de clar conturate. Nu premiezi o inadec-
vare patentă doar pentru că este caligrafiată și fru-
mos ornamentată cu piruete stilistice.) Or, pentru
asta, nu aplauzi și nu te lași aplaudat. În orice caz,
când vreau să primesc un răspuns adecvat la o
întrebare, apelez la omul care mi-l poate da. Prin
urmare, când vreau o discuție despre îngeri, merg
printre teologi.
Asemenea surprinzătoare extinderi ilicite de
autoritate mă fac să nu îl mai pot „descifra” pe
Andrei Pleșu. Din păcate, ele nu se referă doar la
autorul de cărți, ci și la omul public. În ultimii
vreo cincisprezece ani, l-am văzut pe acest inte-
lectual cu mare potențial în mai multe posturi
jenante. Prestând activități ministeriale prin
guvernări altminteri antagonice, Andrei Pleșu mi-
a arătat că este capabil de o dinamică versatilă,
care îl califica în ordine politică, dar mi-l punea
sub semnul întrebării pe plan, să zicem, etic. Nu
poți fi, cred, de aceeași bună credință și profundă
convingere și ca ministru al culturii în guvernul
de stânga al Frontului Salvării Naționale, și ca
ministru de externe al guvernului de dreapta al
Convenției Democrate. Se va spune, poate, că
omul a fost, de fiecare dată, reprezentantul par-
tidului lui Petre Roman. Dar acest tip de con-
secvență nu îl va scuza, cred, prin simplul trans-
fer de responsabilitate către vârfurile partidului
respectiv. Și apoi, ce are cu toate aceste tribulații
intervalul locuit de îngeri?
Mai mult decât atât, Andrei Pleșu alternează
cele câteva ipostaze contradictorii de până aici cu
încă una: aceea de autor de frivolități prin Plaiurile
cu boi dinesciene. Atâta umor și convivialitate câte
desfășoară autorul articolelor despre Europa berii
și Europa vinului, ori despre imoralul Păunescu,
în publicația care l-a stupefiat și pe Tony Judt, mă
pun în dificultate.
Când este Andrei Pleșu demn de crezut și de
urmat? Când bâjbâie prin teologie, când face
slalom prin politicile dâmbovițene ori când se
aplică tratației cu bere și șpriț prin publicistica
decoltată?
Oricât mă strădui să întrezăresc aici o sintaxă
ori o coerență, până în prezent n-am izbutit. Este
poate vina mea, și o recunosc, dacă mi se explică
irefutabil argumentat. Până atunci însă, cred că
adulațiile boante nu-i fac nici un serviciu con-
deierului și persoanei publice care este Andrei
Pleșu, despre care odinioară credeam că este și o
veritabilă conștiință a epocii și locului.
În loc să ezite, măcar o secundă, înainte de a
recurge la văicăreli patetice, presărate cu ocări la
adresa celor cu opinii inconfortabile, Dan C.
Mihăilescu se dedă la bălăcăreli la botul calului,
pripite și la grămadă, care nu-l onorează nici sub
raport intelectual ori profesional, nici uman. Și
pentru o judecată critică, și pentru pamflet este
prea puțin. Atitudinea lui este adecvată doar parti-
zanatului fără limite și nu are nimic cu luciditatea
gândirii cu adevărat critice. „Ranchiună?”
„Invidie?” „Resentiment?” Mai curând decepție,
ironie, stupoare. Lui Dan C. Mihăilescu, care
citește, pasămite, cel puțin trei sute șaizeci și cinci
de cărți pe an, dacă nu cumva vorbește despre ele,
zi de zi, fără să le citească, și care, în pofida aces-
tei viteze de lectură, înțelege absolut totul, nu-i
trece prin minte că... poți pricepe, dar să nu
înțelegi.
■
TRIBUNA • nr. 52 • 1-15 noiembrie 2004
7
Black Pantone 130 U
Black Pantone 130 U
| raduceri
■ Andreas Saurer (Elveția)	cînd miracolul albastru
Andreas Saurer s-a născut în anul 1963, în satul Andeer, can-	m-a momit
tonul Graubunden. Este istoric, jurnalist și poet elvețian. Din	peste elba
1995 lucrează ca redactor pentru politică internațională, cu pri-	în două sunete
oritate Italia și țările balcanice, la cotidianul Berner Zeitung din	colorate-n major
capitala Elveției. În 2003 a apărut la o editură germană studiul	am șchiopătat bîlbîit
său Modernizare si traditie: Satul romanesc intre 1918-1989. O	iar cu piciorul umflat
ediție în limba română se află în pregătire. Poeziile sale au apărut în reviste de literatură și în antologii, în Elveția, Germania, Slovacia, precum și în România (Luceafărul). Un volum de poezie se află în traducere, de către Radu Țuculescu, volum aflat în pregătire sub egida editurii Familia din Oradea. În 1995 Andreas Saurer s-a aflat printre Analiștii concursului de lirică literaturWERKstatt în Berlin. El este de	pocnesc nuci Soția hai valea!
asemenea deținătorul a patru premii decernate cu ocazia mai multor concursuri lirice din Berna. Dolcevita	pornește-o în față și știi precis umil mă țin în urma ta rugîndu-mă să cedeze cel deștept apucă-mă strîns în pielea ochilor tăi leagănă-te dulce important pentru tine
calul la orizont în troia e o poveste grosolană	
între împerecheri	ecstau în umbra vîntului
imaginez cosițe blonde	visurilor tale
castelele care mă vor face celebru	hai grăbește pasul!
se năruiesc Alcatraz	Due mori a morcote
	vag te iau în serios mîna mea călătorește peste genunchiul tău înapoi scuzați să ne lăsăm purtați de pași în fugă ori plimbîndu-ne mînă în mînă
părăsesc cotidianul în urma mea eu viața mea e în ordine un plămîn inspiră adînc îl aduc	
sub o pălărie	pe străzi
Pleoapăndoliată	Unghii de foc
deja vu și iute zîmbește peste buze sau lăcrimează	culoarul europei operă vrăjită calea lactee
printre pleoape viața a plagiat-o în memoria mea	unghii arzînd se-ncrucișează pe cer
piciorușe	
aleargă mărunt cuvinte goale	în vis mușcă și latră cîinii
în urma lor	a pustiu
Gustarea de dupămasă	mîndru ruginesc unghiile tale
locul de muncă își mijește ochii pe drum în oglindă	în carnea mea
și uită de mine la loc	Crescendo
pe perete atîrnă portretul ei	trag o linie finală
îngălbenind aici la mine	încet
acasă e fiecare noapte	crește din ea
o altă poveste	o nouă scriere
Miracol albastru	Fosilă
cînd despărțirea	verdele otrăvitor
mi-am plătit-o scump	în ochii tăi
am văzut ciori	se desfată broaștele
picioare peste fața mea călătorind	lumea se învîrte spre mine venind
pentru iarnă	
mi-am procurat cafea	mă revărs
și o muiere în minor aveam treizecișișapte	în viață
Lama
nici o jumătate de oră în mașină
îl transformă în victimă
în binefăcător pe ea
la urcare se lovesc amîndoi
răsucindu-se după aer
capetele
împăcate cu soarta
din partea lui lama
un suflet o inimă
o bombă peste timp
Rețea
distruge sfîșiind
torpilînd
totul ea
în timp ce el
neobosit
înnoadă plase
de la criză la criză
cu ochiuri tot mai largi
pînă cînd
rămîne o gaură
una neagră
ca șansă
Promessi sposi
rîde
chelnerița
așa seducător
se-nalță mireasma
din farfurie
promessi sposi
se numește locul
ce spun
țara clipește
confidențial
răscumpără în ochi
o promisiune
Traducere de
Radu Țuculescu
■
8
TRIBUNA • nr. 52 • 1-15 noiembrie 2004
Black Pantone 130 U
(j) Black Pantone 130 U
e
seu
Un supraviețuitor al infernului
■ Ion Cristofor
Doctorul Alexandru Marton este unul din-
tre puținii supraviețuitori ai infernului
lagărelor naziste. Scriitorul s-a născut în
1927, pe valea Mureșului, la Toplița, un orășel
care, la sfârșitul iernii, avea ulițele “pline de băl-
toace și noroi”. Scriitorul provine dintr-o familie
de mici burghezi, destul de înstărită. Strada prin-
cipală a orășelului de munte era dominată de
prăvăliile evreilor, care alcătuiau, după cum își
amintește mai târziu Alexandru Marton, o treime
din populația orașului. Românii și maghiarii con-
viețuiau, în proporție egală, cu evreii. Între cele
trei etnii existau, pe vremea copilăriei scriitorului,
cele mai bune raporturi. Desăvârșita armonie
dintre oameni va fi tulburată doar de ivirea
ideilor extremiste. “Naționaliștii maghiari îi urau
pe români, naționalistii români - legionarii din
Garda de Fier - îi urau pe maghiari, și toți îi urau
pe evrei”.
Provenind dintr-o familie de intelectuali,
viitorul medic va primi o educație tipic evreiască,
lipsită însă de orice excese religioase. La sfârșitul
săptămânii, copilul asistă la aprinderea
lumânărilor de Șabat, iar de sărbători își însoțește
tatăl la sinagogă. În timp ce părintele său își face
rugăciunile tradiționale, Alexandru și fratele său
mai mic, Andrei, se joacă în curtea sinagogii cu
ceilalți copii veniți la “șil”. Cei doi băieți ai fami-
liei Marton învață limba germană cu o Frăulein,
urând, din instinct, această limbă, ca orice lucru
ce este impus.Totuși, cunoașterea ei, scrie
Alexandru Marton, avea să-l salveze, mai târziu,
din “ghearele morții”. Școala primară o urmează
în limba română la Toplița, iar apoi va face câteva
clase la Liceul “Petru Rareș” din Miercurea Ciuc.
După dictatul fascist de la Viena, liceul românesc
e desființat, în locul său funcționând Liceul
maghiar de stat “Horthy Micloș”. Odată cu
cedarea Ardealului de Nord, „toate instituțiile
evreiești și românești au fost închise“. Acțiunile
antisemite ale invadatorilor horthyști ajung la
apogeu. Prăvăliile evreiești sunt jefuite, bărbile și
perciunii sunt tăiați cu briceagul în plină stradă.
La intrarea în restaurante și prăvălii se pot citi
afișe de genul “Intrarea câinilor și a jidanilor
interzisă.” Erau doar primele semne prevestitoare
ale infernului. „În primăvara anului 1941, într-o
sâmbătă dimineață, când ne întorceam de la sina-
gogă, au apărut la poartă doi jandarmi unguri,
numiți “kakas tollas” (pană de cocoș) pentru că
purtau o pană de cocoș pe boneta militară. [_]
Cei doi jandarmi, însoțiți de un ofițer de poliție,
ne-au predat un decret al comandamentului de
poliție, prin care toți evreii din oraș erau somați
să părăsească orașul în 48 de ore. Acest lucru fu-
sese hotărât de comun acord cu primăria și
comandamentul armatei, evreii fiind nedoriți de
populația orașului Csiksezreda, declarat primul
oraș fără evrei din tot Ardealul.Ț “
De la Miercurea Ciuc, familia se mută la Cluj,
unde tânărul Alexandru Marton va urma cur-
surile liceului evreiesc “Antal Mark”, în limba
maghiară, până în penultima clasă. În 1944,
familia Marton va cunoaște experiența tragică a
ghetoului, a deportării la Auschwitz, unde mama
sa va sfârși gazată. Scriitorul este singurul mem-
bru al familiei care va scăpa cu viață din lagărele
de la Mauthausen și Melk, unde dispar, pe
coșurile de fum ale sinistrelor crematorii, tatăl și
fratele său mai mic. Mai norocos, Alexandru
Marton va supraviețui și “marșului morții” spre
lagărul de exterminare Ebensee din Austria, de
unde va fi eliberat, la 6 mai 1945, de armata
americană.
După sfârșitul acestui coșmar se întoarce în
țară, absolvind Facultatea de Medicină de la Târgu
Mureș (1951). Cu nobilă pasiune, se va dedica
profesiei, efectuându-și stagiul de medic de cir-
cumscripție la Gura Humorului, Solca și Suceava
(1951-1954). În 1954 obține postul de medic
secundar ginecolog la Spitalul din Rădăuți, iar în
1960 se specializează în acest domeniu la Iași. Va
emigra cu soția și cele două fiice în Țara Sfântă în
1961, angajându-se ca medic secundar la Spitalul
Bikur Holim din Ierusalim, la secția de obstre-
tică-ginecologie. În 1961 devine medic primar,
pensionându-se în 1990. Va lucra la propriul cabi-
net până în 1997. Abia odată cu pensionarea,
debutează editorial cu cartea de memorialistică
Speranța, apărută la Editura Minimum în 1998, cu
o prefață a renumitului Al. Mirodan. Cartea va fi
reeditată în 2000 la Editura Hasefer din București
cu titlul Am scăpat de la Auschwitz. A fost tradusă și
în ebraică la o editură de la Yad-Vashem (2000).
Cartea va fi încununată cu premiul literar al
Fundației Culturale “Sarah și Haim lanculovici”
din Haifa (1999). Pe bună dreptate, căci volumul
este, după cum arăta Al. Mirodan, “una din cele
mai valoroase scrieri în legătură cu soarta evreilor
din Ardealul anilor 1940-1945”.
Autorul reconstituie viața micului oraș natal,
Toplița, cu amănunte pitorești, menite să reînvie
o epocă în care a domnit, orice s-ar spune, o veri-
tabilă armonie între diversele etnii care-l populau.
După cum rezultă din citatele de mai sus, viața
lipsită de griji a acestei familii evreiești se schimbă
radical în urma ocupării de către fasciștii maghiari
a Ardealului de Nord. Va urma un veritabil calvar
al populației majoritare, iar minoritatea evreiască
avea să cunoască infernul “soluției finale” a
Holocaustului. Indiscutabil, cele mai consistente
pagini ale distinsului medic-scriitor sunt cele
memorialistice, de un tragism necăutat, dedicate
deportării evreilor din Ardealul cedat în sinistrele
lagăre de exterminare. Este și cazul propriei sale
familii, care va dispărea înghițită în cuptoarele
unei istorii nemiloase. Ca și în alte cazuri, volu-
mul Speranța este scris “în memoria celor pieriți
în Holocaust, printre care și părinții și fratele
meu”. Este o carte ce denunță “ororile de
necrezut săvârșite de hitleriști”, autorul fiind
conștient că nazismul, antisemitismul și ura față
de alte rase nu au dispărut cu totul, că răul are, în
toate epocile, o mare capacitate de regenerare.
Deși această scriere memorialistică e, în
primul rând, un text hibrid și documentar, co-
lorat de inevitabila subiectivitate, dramatismul o
plasează în rândul operelor literare. Dezvăluirea
nudă a întâmplărilor acestui infern pe care
autorul îl traversează se face cu luciditate, cu o
economie de mijloace ce refuză literaturizarea,
căutarea de efecte ieftine. Scriitorul se
mulțumește să înregistreze crudul adevăr cu sin-
ceritate, fără nimic convențional și decorativ. Din
numeroasele pagini revelatoare pentru imensa
dramă a Holocaustului, s-ar putea da numeroase
exemple ce demonstrează că și această scriere
memorialistică are tendința de a se transforma
într-o veritabilă scriere romanescă, de înregistrare
metodică a unui coșmar ce pare a se fi ivit din
imaginația unui Kafka. Nu mai puțin stupefiante
sunt paginile de la sfârșitul cărții, în care autorul
revine pe locul fostului lagăr din Austria, căutând
urmele ororii: „La Ebensee, atât lagărul cât și
“scările morții”, precum și depozitele de arma-
ment au fost rase de pe suprafața pământului.
Toată regiunea s-a transformat într-o zonă rezi-
dențială, un cartier de vile. Intrând din casă în
casă, am întrebat oameni tineri și bătrâni unde
este locul pe care se afla lagărul cu 20 de ani în
urmă.Toți au dat din umeri, negând că ar fi exis-
tat vreodată așa ceva în orășelul lor. Le-am
povestit de crematoriu, de scările morții; ei
clătinau doar din cap a negare.“
Stupefiant, acest pasaj ne aduce aminte o afir-
mație a lui Vladimir Jankelevith, din eseul intitu-
lat L’imprescriptible (1986): “a uita aceste crime
gigantice împotriva umanității ar însemna a
comite o nouă crimă împotriva speciei umane”.
Aceste mărturii ale doctorului Alexandru Marton
au, desigur, menirea de a împiedica uzura tempo-
rală, dizolvarea memoriei colective. Dar nu tre-
buie uitată nici funcția catharctică a acestor pagi-
ni, de spovedanie, de purificare a insului de oro-
rile al căror obiect a fost. Această mărturie a unui
supraviețuitor al uzinelor morții, cu șirul nesfârșit
de orori al lăgărelor naziste se prelungește și în
alte volume ale scriitorului. Volumul Speranța
surprinde tocmai prin faptul că toată această
industrie a morții era ordonată și controlată după
criterii “științifice”. Mâna doctorului Mengele
indică, asemenea celei a unui zeu cinic și atotpu-
ternic, printr-un gest scurt, calea de urmat a
nefericiților. În dreapta - cei bătrâni și inapți de
muncă, trimiși direct în camerele de gazare. În
stânga, cei apți de muncă, deținuții ce încă mai
speră că formula “Arbeit macht frei” (Munca te
face liber) are un dram de acoperire. Cu o con-
strucție mai complexă, romanul Ieri, astăzi, mâine
(Israel, 2003) e dedicat tot rememorării tragediei
Holocaustului. Destinul unei familii de evrei din
Budapesta, deportați la Auchwitz, se intersectează
cu cel al altor evrei, acțiunea desfășurându-se pe
un plan temporal și spațial mai mare decât cel al
prozei memorialistice din volumul Am scăpat de la
Auschwitz (numele ediției românești a Speranței).
O povestire precum cea intitulată Sidurul, din
volumul Din viața unui medic ginecolog (Israel,
1999), reia tema prigoanei naziste dintr-un unghi
mai spectaculos, dar încărcat de autenticitate și
realism. Toate aceste pagini expun o experiență
traumatică ce analizează modul în care natura
umană se întoarce, printr-un mecanism aberant,
prin diverse tehnici ale ororii, împotriva vieții
semenilor întru rațiune. După aceste experiențe
tragice pe care autorul le-au cunoscut pe propria
piele, e un miracol că doctorul Alexandru Marton
mai găsește puterea sufletească de a-și păstra re-
zervele de umor și de ironie, descoperite în
povestirile din volumele Din viața unui medic gine-
colog și Valurile amintirilor (Ierusalim, 2000).
Scriitor complex, Alexandru Marton se
dovedește un excelent povestitor în volumul Din
viața unui medic ginecolog, în care umorul și buna
dispoziție caracterizează cele mai multe din
povestiri. Filonul autobiografic poate fi descoperit
și în aceste volume în care darul său de povestitor
iese din nou la iveală.
Scăpat dintr-o situație limită, în care omului
încarcerat în lagărele naziste i se refuza însuși
statutul de ființă umană, distinsul medic și scri-
itor găsește în sine miraculoase resurse de a
renaște, în ciuda traumelor sufletești. Mai ales
volumele de povestiri ne descoperă un om ce știe
să zâmbească și să provoace zâmbete.
Funciarmente generos, doctorul Alexandru
Marton știe să judece asupra unor grave pro-
bleme de viață cu nebănuită seninătate, cu umor.
În toate aceste proze domină un sentiment pro-
nunțat al apartenenței la o comunitate, cea
evreiască, dar și la cea umană în general.
■
TRIBUNA • nr. 52 • 1-15 noiembrie 2004
9
Black Pantone 130 U
Black Pantone 130 U
^komunism și comunisme: modelul românesc
În căutarea legitimității
■	Istvân Csucsuja
n cercuri din ce în ce mai largi este
împărtășită opinia potrivit căreia numai acel
regim poate fi considerat legitim, care se
bazează pe alegeri libere, este rezultatul unui
“contract social”, fapt ce se va reflecta și în
acceptarea legilor. În cadrul unor astfel de
regimuri cetățenii respectă puterea impersonală și
orânduirea socială și o consideră a fi expresia
voinței lor, drept urmare nu se consideră simplii
supuși ai acesteia. Și Max Weber întemeietorul
sociologiei moderne în cunoscuta sa operă clasică
Wirtschaft und Gesellschaft (Economie °i societate) a
formulat ideea potrivit căreia este pe deplin legit-
im un regim politic, dacă acest caracter îi este
asigurat de alegeri desfășurate pe temeiul pluralis-
mului. Acest tip de legitimitate este caracterizat
de Weber drept “legitimitate rațională”. În fond
aceeași idee o dezvoltă despre legitimitatea
regimurilor și Giovanni Sartori când, în 1991, își
formulează constatarea: “cu toate că în majori-
tatea celor 175 de țări existente nu întâlnim nici
măcar o minimă democrație, Zeitgeist-ul contin-
uă să recunoască o singură formă de legitimare;
este vorba de acea putere, care derivă de la popor
și se bazează pe alegerea făcută de popor. În
lumea modernă de astăzi, poate exista un singur
guvernământ legitim, guvernământul ales în mod
liber”.
Pornind de la aceste poziții mulți susțin că în
cazul regimurilor comuniste, socialiste de stat
este imposibil de a ajunge la obținerea de către
aceștia a oricărei legitimități. Așadar, în cazul lor,
se poate vorbi numai de absența îndelungată a
legitimității. Instaurarea comunismului s-a reali-
zat în fiecare țară a socialismului real din Europa
de Est prin folosirea forței, în prezența trupelor
Uniunii Sovietice. Aici facem precizarea că există
și păreri potrivit cărora liderii regimurilor comu-
niste nu s-au preocupat de chestiunea legitimi-
tății, întrucât ei, locțiitori ai puterii moscovite,
nu erau nevoiți să urmărească evoluția opiniei
publice, nu trebuiau să se îngrijoreze de con-
secințele unor înfrângeri electorale, în ultimă
instanță nu trebuiau să fie preocupați nici de lipsa
legitimității puterii și regimului lor.
În cartea și în pasajele amintite, Weber subli-
niază însă că în privința legitimității unei puteri
nu putem vorbi de criterii absolute, de norme
obiective. Legitimitatea nu este altceva decât
încrederea manifestată față de un regim, în fond
acceptarea puterii respective. Și dacă un popor
consideră că puterea este legitimă, atunci acea
putere devine într-adevăr legitimă.
Întreaga istorie a regimurilor comuniste, a
regimurilor socialiste de stat, este de fapt istoria
eforturilor lor de a obține legitimitatea. Aceste
eforturi în anumite state, în anumite momente și
perioade au dat rezultate și au avut succes.
Făcând o retrospectivă istorică prin această
prismă, reiese clar că problema legitimității pute-
rii în spațiul Europei de Răsărit este cu mult mai
complexă decât în partea de apus a continentului.
Weber. în afara tipului “rațional” sau modern
al legitimității, a celei dobândite în urma alege-
rilor democratice libere, descrie încă două alte
tipuri; anume tipul numit “tradițional” și al
treilea pe cel al legitimității puterii carismatice.
Spre deosebire de legitimitatea rațională, moder-
nă, bazată pe ordinea de drept și contract social,
în societățile tradiționale dreptul cutumiar, obi-
ceiurile fac ca locuitorii să fie obedienți față de cei
care sunt înzestrați cu puterea, de cei cărora li s-
au atribuit demnități.
În societățile aflate în tradiția modernizării
oamenii acceptă și regimuri agresive născute în
urma unor revoluții pline de cruzimi, drept pu-
teri legitime. În amărăciunile lor adânci și în
crezul lor orb unele popoare par înclinate să
accepte conducători carismatici, capabili să-i
convingă că îi conduc spre fericire și bunăstare.
Promisiunile lor și profețiile lor li se par garanți-
ile succesului. În condițiile istorice din perioada
postbelică, în urma compromiterii legitimității
sistemului parlamentar, întrucât Hitler a ajuns la
putere prin respectarea întocmai a regulilor aces-
tuia, și când s-a clătinat încrederea popoarelor în
mai multe regimuri considerate legitime și care
mai târziu și-au pierdut legitimitatea, popoarele
din Estul Europei erau ușor dispuse să
îmbrățișeze idei și profeții noi, mai ales că,
datorită distrugerilor imense și situației disperate,
viața li se părea aproape insuportabilă. Ideologii
staliniști au exploatat din plin starea de spirit și
atmosfera generală deprimantă și au lansat noi
programe mesianice. Marxism-leninismul
întruchipa profețiile, promitea lichidarea
rămânerii în urmă, a sărăciei, realizarea egalității
sociale. La toate acestea s-a mai adăugat victoria
uriașă a sovieticilor asupra lui Hitler, fapt care în
ochii multora era o demonstrație a superiorității
militare, economice și sociale.
În spațiul de răsărit, în unele țări, unde în
timpul războiului o serie de conducători comu-
niști s-au afirmat ca lideri carismatici ai luptei de
rezistență - cum era Iosif Broz Tito în Iugoslavia
sau Enver Hodja în Albania - puterea lor nu a
fost contestată până la moartea lor în anii ’80. În
Iugoslavia în teritoriile eliberate de partizani s-au
format în mod spontan comitetele naționale,
organe ale puterii locale, iar Frontul de Eliberare
Națională a devenit puterea centrală, beneficiind
de susținerea necondiționată a comitetelor locale.
Cu prilejul alegerilor din Noiembrie 1945, Tito -
eroul națiunii și care se bucura de prestigiu
internațional incontestabil - a obținut 90,5% din
voturile exprimate. Astfel, din mișcarea anti-
nazistă cea mai eficientă s-a născut un regim
comunist monolit. Profesorul comunist Enver
Hodja, și-a transformat mișcarea de partizan în
front democratic și, astfel, a obținut în decembrie
1945, 95 % din voturi. Puterea lui Tito s-a întărit
prin faptul că rupând cu trecutul său stalinist în
1948 a devenit una din cele mai marcante figuri
ale procesului de destalinizare, iar prestigiul și
legitimitatea regimului său au fost confirmate din
nou după moartea lui Stalin, atunci când noii lid-
eri sovietici au cerut iertare în mod public pentru
greșelile din trecut, și au recunoscut că Tito avu-
sese dreptate. Pe de altă parte, Enver Hodja, prin
refuzul aplicării politicii hruscioviene, a reușit sa
apară drept apărător al intereselor naționale.
Promovând o politică stalinist-naționalistă a ieșit
din Tratatul de la Varșovia și CAER, decizii
socotite a fi acțiuni curajoase în apărarea
independenței naționale și care, pentru o vreme,
i-au asigurat și legitimitatea regimului său.
În celelalte țări însă, tragicele eșecuri ale
perioadei staliniste, activitatea conducătorilor
comuniști numiți sau ajunși la putere prin
crâncene lupte intestine, profețiile eșuate au sub-
minat total eforturile și năzuințele acestor
regimuri de a dobândi legitimitate. La început
grupuri mari de intelectuali entuziaști, idealiști,
generații de tineri fără experiență, largi pături de
săraci și de marginalizați și, bineînțeles, mulți
carieriști, sau alăturat mișcării comuniste și put-
erii, au urmat conducătorul văzut un timp caris-
matic, și au crezut în misiune, dar masele s-au
simțit repede dezamăgite, iar intelectualii treziți la
realitate au început să se împotriveasca regimului.
Astfel, în spațiul est-european puterea stalinistă
nu a reușit să dobîndească legitimitate.
Mișcările reformiste și schimbările produse în
era poststalinistă au deschis un capitol nou în
istoria luptei pentru legitimitate a regimurilor
comuniste. În unele țări, au apărut noi conducă-
tori “carismatici, Ianos Kadar în Ungaria, Nicolae
Ceaușescu în România”. În alte țări, ca Bulgaria,
Cehoslovacia și Polonia au rămas “aparatcikii”,
sau, în cel mai bun caz, puterea a ajuns pe mâna
unor tehnocrați. Ambele tipuri de lideri au
desfășurat o luptă permanentă pentru legitimarea
10
TRIBUNA • nr. 52 • 1-15 noiembrie 2004
Black Pantone 130 U
Black Pantone 130 U
regimurilor lor; au încercat să-și raționalizeze în
sens weberian, să legalizeze și să consolideze pu-
terea.
În urma unei serii de evenimente - răscoala
de la Berlin și din Poznan, grevele din Pilsen și
apoi revoluția din 1956 din Ungaria - acesti lideri
au conștientizat că regimul nu poate exista fără
legitimarea puterii lor.
Toate măsurile luate în această perioadă, zisă
“nouă etapă”, seria reformelor erau menite să
contribuie la legitimarea puterii, astfel încât con-
ceptul de “teroare revoluționară” a cedat locul
conceptului nou al “legalității socialiste”.
Obiectivele viitorului îndepărtat au fost redefi-
nite, cu obiective mai apropiate care să contribuie
la creșterea consumului și a ridicării nivelului de
trai. Acele țări și regimuri care n-au trecut la
reforme au început să puna accentul pe “misiu-
nea națională” a puterilor.
În România, logica refuzului destalinizării,
îndepărtarea presiunii din partea sovieticilor au
dus la înlocuirea garantării sovietice a regimului
comunist cu altfel de legitimitate, obținută prin
erijarea conducătorilor de partid în apărători ai
intereselor naționale. “Regimul comunist și
poporul român au ajuns la o platformă comună
acceptabilă” - constată lozeph Rotschild abor-
dând problema disputelor româno-sovietice.
Gheorghiu-Dej, căutând să-și asigure rămânerea
la putere, în vara anului 1957, “a pornit pe calea
proprie a socialismului și a identificat regimul cu
națiunea română” - scrie și Fischer Galați. În
declarația din 26 Aprilie 1964 , care de multe ori
este citată drept “declarație de independență”, se
precizează faptul că nu există un “model unic“, “o
singură rețetă” pentru construirea comunismului.
Este dreptul suveran al fiecărui partid de a-și
alege forma construirii socialiste. Conflictul sovi-
eto-chinez a mărit posibilitățile de manevră ale
țărilor mai mici. Comunismul a fost combinat cu
succes cu naționalismul. Este semnificativ că, în
anii considerați cei mai problematici, sub raportul
relațiilor româno-sovietice, între 1962-1965, au
fost deschise larg porțile partidului comunist
român, fiind acceptați 600 de mii de noi membri.
Au fost îndepărtate cadrele vechi și înlocuite cu
intelectuali și tehnocrați nationaliști, entuziaști,
care au aderat și au susținut noul curs naționalist.
În vremea lui Nicolae Ceaușescu, urmașul lui
Gheorghiu Dej acest curs s-a întărit și mai mult.
Nouă constituție adoptată în 1965 a declarat că
România este un stat socialist, partidul și-a luat
denumirea de partid comunist, subliniind astfel
statutul său egal cu partidul sovietic. Potrivit noii
viziuni, nu clasa muncitoare constituia forța
motrice a societății, ci națiunea socialistă. Pentru
dezvoltarea demografică a națiunii au fost adopta-
te legi drastice prin care s-a interzis avortul și
divorțul. Simbolurile naționale au fost puse în
slujba propagandei de partid și în acțiunile menite
să amplifice cultul personalității. Ceaușescu s-a
erijat campionul dreptății și al legalității. În tim-
pul lansării planurilor de integrare economică și
ale creării unor instituții supranaționale în cadrul
CAER, Ceaușescu s-a împotrivit și a declarat ca
acestea nu sunt în concordanță cu interesele
naționale ale țărilor membre, adăugând că
“România vrea să își dezvolte relațiile cu toate
țările indiferent de regimul politic și social al
acestora”.
La 21 august 1968, când s-a lansat invazia
asupra Cehoslovaciei, România era singura țară
membră care nu participase la acțiune, mai mult,
a condamnat-o în mod deschis. În aceeași zi,
Ceaușescu a convocat un miting de mare
amploare. O mulțime entuziastă a avut prilejul să
asculte și să ovaționeze conducătorul curajos. S-a
declanșat un real entuziasm național; s-au format
gărzi patriotice. Ceaușescu a devenit un erou
național, cel mai consecvent apărator al națiunii.
Generalul de Gaulle s-a grăbit să facă o vizită la
București, pentru a restabili relațiile tradiționale
româno-franceze, apoi a venit Richard Nixon, iar
în anii 1970-1971 Ceaușescu a fost primit cu
mari ceremonii în democrațiile din apus . Toate
acestea au contribuit în mare măsură la întărirea
puterii sale în interior. Românii au fost mândri de
el și de regimul lui independent. Au fost mândri
că sunt români. Orice contestație sau critică
îndreptată împotriva lui Ceaușescu se interpreta
drept trădarea națiunii române. Ceaușescu a
reușit să instaureze treptat un despotism stalinist-
naționalist, concentrând în mână o putere extra-
ordinară, dar popularitatea sa personală și legitim-
itatea puterii sale erau incontestabile. Însă
regimul lui Ceaușescu era acceptabil pentru pop-
ulație câtă vreme era suportabil în termenii
intereselor naționale.
În celelalte țări central-europene, în Ungaria
de pildă, în 1960-1970, populația a început să
constate că regimul care li s-a impus poate să sa-
tisfacă anumite nevoi economice și unele ambiții
nationale. Cazul Ungariei demonstrează faptul că
succesele durabile pot conferi legitimitate unui
regim politic. Sistemul bipolar, în cadrul căruia
locul Europei centrale și de est nu putea fi conte-
stat nici într-un mod, a determinat și posibilitățile
de opțiune pentru alternative ale conducătorilor
de partid și de stat. Cehoslovacia și Polonia, de
pildă, având o situație geopolitică specială și din
cauza prezenței masive a trupelor sovietice, nu
puteau recurge la politici naționaliste nici în
vederea obținerii unei legitimități. Polonezii,
potrivit tradiției lor, erau în permanentă luptă cu
regimul. În schimb, Cehoslovacia, care fusese o
democrație dezvoltată în anii ce au precedat
instaurarea comunismului, nu a putut să profite
deloc de regimul socialist, spre deosebire de țările
agrare, înapoiate - a manifestat o rezistență speci-
fică, păstrând caracterul pașnic al acesteia.
În țările unde vremelnic s-a reușit legitimarea
regimului comunist, această legitimitate s-a ero-
dat rapid, iar criza declanșată în întreaga zonă la
sfârșitul anilor ‘70 și care s-a amplificat din ce în
ce mai mult în deceniul următor, a dus la
prăbușirea sistemului.
■
TRIBUNA • nr. 52 • 1-15 noiembrie 2004
11
Black Pantone 130 U
țjj) Black Pantone 130 U
a
nul Ioan Slavici - Tribuna 120
Pădureanca, sau despre tragic
și anularea lui
■	Speranța Milancovici
desea, în opera lui Ioan Slavici, se
deslușește, răzbătând prin toți porii textu-
lui, o „voce“ care coboară spre timpuri
străvechi, spre rădăcini situate în înțelepciunea
ancestrală. Cadrul, debordând de semnificative
amănunte etnografice, dar și de viață, dovedește,
fără putință de tăgadă, o bună cunoaștere a sufle-
tului omenesc, în toată complexitatea și mișcările
sale spontane. Filosofia populară, acumulând
bagajul atâtor dureri și regrete, nu se poate dis-
pensa de termeni ca: „soartă“, „noroc“, „ceas
bun“ sau „rău". Experiența de viață, strânsă de
generații în cugetări înțelepte, face astfel de sin-
tagme „imposibil de evitat“ 1.
O trăsătură esențială a acestui mod de
raportare la lume este aceea că recomandă
cumpătarea și acceptarea datului existenței. Astfel
începe bine cunoscuta nuvelă Moara cu noroc:
„Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e
vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face
fericit...“2. Vorbele profetice ale bătrânei soacre a
lui Ghiță nu grăiesc, în esență, altfel decât cele,
conclusive de această dată, ale lui Busuioc, boga-
tul proprietar din Pădureanca: „N-are în lumea
aceasta averea nici un preț! Era om bogat : ce
folos avea de bogățiile lui ?!“3. La o lectură atentă,
devine evident faptul că vocea autorului, ecou al
legii morale, se ascunde dincolo de cea a perso-
najului în cauză.
Similar Morii cu noroc este inițiat discursul epic
și în Pădureanca: „Fă trei cruci și zi «Doamne-
ajută!» când treci pragul casei, fie ca să ieși, fie ca
să intri, căci lumea din întâmplări se alcătuiește,
iar întâmplarea e noroc sau nenorocire, și nimeni
nu știe dacă e rău ori bun ceasul în care a pornit,
nici dacă va face ori nu ceea ce-și pune în gând.“4
Această cugetare și îndemn totodată degajă idea
credinței în fatalitate și predestinare, posibilitatea
omului de a ieși din limitele impuse de soartă
fiind, practic, anulată. Acțiunile umane stau,
inevitabil, fie sub semnul întâmplării, fie al
norocului sau neșansei.
Nu e lipsit de semnificație faptul că această
cugetare morală este repetată în ultimul capitol al
nuvelei, în momentul în care pe Iorgovan
nenorocirea îl ajunsese năprasnic ...“5. Situația
este ipotetic extrapolată, tot omul putând
împărtăși aceeași soartă : „Cine e oare acela care
s-ar încumeta să se laude că nu i s-ar fi putut
întâmpla și lui una ca asta ?“6. A încerca să „ sari
peste umbra ta„ am putea spune, este echivalent
cu a forța limitele condiției umane și a încerca o
reconstrucție a soartei pe măsura voinței proprii.
Maximele cuminți, născute din ancestrala expe-
riență populară, propovăduiesc resemnarea în
marginile propriei condiții, care, implicit, te
situează la antipodul tragicului. Te pune la adă-
post, am putea spune. Concepția conform căreia
individul nu e decât un prizonier neputincios al
predestinării, ale cărui încercări nu sunt numai
neputincioase, dar și absurde, duce la anularea
tragicului. Aceasta deoarece tragicul ia naștere în
condițiile aplicabilității teoriei limitei considerată
în raportul ei cu conștiința7. Limita, care, potrivit
modului tradițional de raportare la existență, este
anulată, se definește practic ca o întretăiere a li-
bertății spirituale cu natura finită a condiției
umane. Această finitudine ontologică devine,
practic, singura limită insurmontabilă, fiind
„dreptul la tragic al fiecărui individ."8
„Eroii lui Slavici însă - atrage atenția losif
Cheie-Pantea - acționează în sensul ieșirii dintr-o
condiție dată, având șansa măreției tragice"9.
Frământările, zbaterile sufletești ale nefericitului
Iorgovan, au o doză de tragism. Demonul inte-
rior îl îndeamnă să încerce o transgresare a lim-
itei. Patima pentru o femeie îl determină să
încerce o evadare din cadrele consacrate ale
condiției umane. (De fapt, e vorba de încercarea
de forțare a limitei...). Însă enormele discrepanțe
sociale din lumea satului acelei vremi se răsfrâng
fatal asupra modului de a gândi și de a exista al
oamenilor. Eroul simte pericolul latent care
pândește, ascuns în pătimașa sa dragoste, și chiar
dorește să evite primejdia, dar în zadar. Voința sa
nu e suficient de puternică: „Trecuseră luni de
zile de când n-o mai văzuse în gândul lui: știa
numai c-a văzut-o, știa cum fusese, dar nu mai
simțise acreala de care i-a fost cuprins tot sufletul
în timpul cât a stat dânsa la Curtici; acum, dim-
preună cu oamenii de la păduri i se ivi și chipul
pădurencii și simțământul de acreală, nu amărăci-
une, acreală ca și acreala vinului stătut de fiert și
încă nelimpezit. Cât a stat dânsa la Curtici, zâm-
bet în fața lui nu s-a ivit, mâncarea lui n-a fost
mâncare și somnul lui n-a fost somn, și totuși de
câte ori era vorba de plecarea ei, îi venea să răc-
nească și-și înfigea ghearele în șolduri. E grozav
lucru când vrei să nu voiești ce vrei și sâmți că nu
poți voi nimic, și te duce altul după cum te
poate."10
Elementele tragicului se regăsesc în nuvelă
încă de la început. E vorba de imbatabila forță a
destinului, de caracterele orientate vocațional spre
disoluție, și, finalmente, spre moarte. Tragicul se
întrepătrunde vizibil cu idilicul, pe alocuri, sau cu
majestuoasul ritualic păgân, ca în grandioasele
scene redând bucuria strângerii roadelor.
Metamorfoza permanentă a tragicului în idilic
sau invers este datorată și situării întregului
demers epic între limitele existențiale trasate de
cugetarea morală inaugurală, respectiv finală.
„Care ar fi atunci elementele care neutrali-
zează și absolvă tragicul?"11 se întreabă un critic
avizat al operei slaviciene. E vorba despre moda-
litățile majore de anulare a tragicului, descris în
limitele peratologiei: „ a) relativizarea limitei
absolute, care trimite la anularea tragicului exis-
tențial prin postularea unui paradis extramundan;
b) absolutizarea limitei relative, care trimite la
anularea tragicului istoriei prin ...postularea unui
paradis terestru"12. Eliminarea limitei se reali-
zează în nuvelă prin așezarea omului sub semnul
destinului. Se generează astfel un pol opus trag-
icului, un refugiu. E de remarcat că personajele
au la îndemână o variantă pentru a se îndepărta
de epicentrul conflictului, de a-l refuza, atunci
când se simt copleșite: plecarea. Iorgovan iese din
sat de numeroase ori pe parcursul nuvelei, intră
în contact cu alți oameni și alte valori . La fel,
Simina și Șofron preferă ca loc alternativ spațiul
satului Socodor, exterior focarului conflictual. La
adăpostul distanței, sufletul își poate domoli pati-
ma, iar rațiunea are șansa de a-și reintra în drep-
turi. „În Pădureanca, timpul devine răgazul necesar
evoluției și modificărilor afective, și deci al
deplasării conflictului într-un chip gradat și
logic... Astfel devine concretă o cronologie abso-
lut trebuitoare în primul rând modificării inte-
rioare a Siminei"13, notează Magdalena Popescu.
Cu alte cuvinte, personajele au timp. Timp să se
gândească și să se răzgândească, fapt nespecific
cursului precipitat al evenimentului tragic. De
acesta din urmă se leagă însă funciar modul cum
se reflectă în această nuvelă - sau mic roman,
după unii — avertismentul constant din adâncul
ființei și din adâncul înțelepciunii populare:
„Ceea ce vine din interior e un avertisment:
...nimic mai periculos decât câinii cei răi ai spiri-
tului."14, subliniază, în monografia dedicată
autorului, Cornel Ungureanu.
În altă ordine de idei, personajul purtător al
așa-numitei vini tragice este oarecum scos de sub
acuzație, e absolvit de o vinovăție totală, într-ade-
văr, ceea ce deschide poarta înaintea nenorocirii
este patima tânărului Iorgovan, care nu-și
înfrânează pornirea instinctuală care îl mână spre
Simina. El se agață disperat de ideea cum că este
doar o victimă a fatalității, însă nici nu acționează
pentru o posibilă salvare. Simina - nu cea reală, ci
acel „fel de Simina" , proiecție a sufletului său,
exercită o fascinantă putere asupra sa, angrenân-
du-l permanent în tensiuni psihologice de natură
tragică. Deși eroul e atras fatal și obsedant de
toată ființa ei, acesta nu are potența de a răspunde
pasiunii pe care dânsa i-o transmite. În acest con-
12
TRIBUNA • nr. 52 • 1-15 noiembrie 2004
Black Pantone 130 U
Black Pantone 130 U
text, iubirea Siminei se găsește într-o fundătură.
În ciuda imensității ei voluptoase, este con-
damnată la sterilitate. „Pădureanca este o nuvelă
construită pe mixtura idilei cu elemente ale tra-
gicului, marcat mai ales la nivel psihologic, fie ca
incapacitate decizională (Iorgovan ), fie ca încăl-
care a normelor etice sub incidența hazardului
(Simina).“15
Maestru al analizei sufletului feminin, Slavici
redă trăirile Siminei; eroina e conștientă de dis-
tanța ce o separă de Iorgovan, fapt care reiese din
chiar cuvintele sale:,, știu, urmă ea, tot liniștită, o
văd, o simț în tot ceasul că ți-e rușine de
dragostea ce o ai cătră mine și te ferești, ca nu
cumva lumea să afle despre ea; dacă nu mă pot
supăra de asta, Iorgovane, n-o să mă supăr de
nimic în viața mea."16 Motivul pentru care flăcăul
amână să o ceară în căsătorie pe fată este imposi-
bilitatea sa de a opta. „Indecizia sfărâmă indivi-
dualitatea aflată la impactul cu o dorință, pe care
rațiunea și voința o refuză“17. Deși, în plan con-
cret, copilul de om bogat nu riscă nimic prin
mezalianța cu o fată mai săracă, rigida convenție
socială își înfige atât de adânc rădăcinile în men -
talitatea sa, încât acesta extrapolează urmările
unui posibil gest al său, bănuind repercusiuni
asupra întregii colectivități . „... socialul s-a inte-
riorizat aici într-o personalitate care percepe
interdicția de castă ca pe un ax formativ și o lim-
ită a propirei ființe“18. Deși nimeni nu-l îndeam-
nă, nici nu-i interzice, nimeni nu îl presează,
Iorgovan rostește o frază memorabilă și emble-
matică pentru o anumită mentalitate: „ Pentru că
nevastă-mea nu are sa-mi fie numai mie nevastă...
ci și părinților mei noră și rudelor mele om din
casă ...“19. Uimitor e faptul că flăcăul ezită chiar și
atunci când familia sa acceptă ideea nunții;
evoluția sa permite cititorului să intuiască
motivul acestei ciudate, la o primă vedere, atitu-
dini. Drama sa e provocată, în lipsa unor con-
strângeri clare de chiar lipsa constrângerilor, iar
instanța supremă decizională și valorizatoare
devine pentru el gura satului. Aceasta s-a impus
atât de puternic în structura personalității lui
Iorgovan, încât acesta devine un fel de emblemă a
speciei sale, o proiecție a cărei concretețe depinde
de social. „Iorgovan e numai o aparență, formă
goală pe care numai opinia consecventă a « celor-
lalți » o poate umple de conținut”20. Tânărul, cres-
cut în răsfăț, se dovedește incapabil să biruie pe
cont propriu. El ratează experiența intelectuală,
nefăcând față liceului și eșuând, spre disimulata
dezamăgire a familiei în încercarea de a deveni
„domn" . Însă, prin plecarea la școală, eroul s-a
desprins, chiar dacă într-o mică măsură, de ai săi;
astfel, nu mai e nici țăran, însă nici orășean nu se
poate numi. Încercarea sa de a reitera traseul
tatălui nu are sorți de izbândă, munca sa pe lângă
casă neavând constanța și dăruirea celei a lui
Busuioc. Condițiile formării sale au anulat posi-
bilitatea conturării unui caracter ferm. El fuge
permanent de asumarea responsabilității. Iată ce
își dorește eroul: „Nu dar la Simina se gândea
Iorgovan, ci numai la un fel de Simina, care vine
și trece și nu lasă în urma ei decât o scurtă părere
de bine c-a fost“21. Fără a întreprinde nimic spre
rezolvarea, de o manieră sau alta, a situației,
Iorgovan se eschivează permanent, lamentându-
se: „Era o nebunie ... era o mare nenorocire pe
capul lui pădureanca aceea; dar îi ieșise odată
primejdia în cale și nu se mai putea feri de
dânsa“22.
Convertind total legea socială nescrisă a satu-
lui, cu privire la amestecul între caste, și
transpunând-o în structura profundă a propriei
ființe, Iorgovan devine însăși „limita“. În afară de
factor care suportă efectele acțiunii sale („pacient
tragic“), Iorgovan devine și „agent tragic“, cu alte
cuvinte el personifică limita provocată și înfrun-
tată de el însuși23. Pentru Simina, marea iubire se
metamorfozează în însăși esența tragicului. Fata e
ființa care încalcă, în mod absolut conștient, pro-
pria sa lege, pentru a fi ulterior forțată să
recunoască adevărul și valabilitatea acesteia. De
fapt, Simina se trădează pe sine, se umilește,
trădându-și totodată statutul de femeie. Ea se
transformă din obiect al dorinței, al cuceririi, în
obiect cuceritor. Persistând în realizarea unei
comuniuni, nu doar între două clase deosebite
social, ci și ca mentalitate, ea trădează statutul său
de pădureancă și, mai grav, de fiică, refuzând să
își urmeze tatăl în migrația pentru muncă.
Discuțiile tată-fiică sunt în mod deosebit sugesti-
ve și au valoare premonitorie. De altfel, părintele
folosește o cugetare care va funcționa ulterior ca
un blestem:„Nu te face, fata mea, pui de cuc în
cuib de cioară... că nu-ți este firea pentru aceasta.
Tu ai durmit astă-noapte aici, întinsă pe un braț
de fân, și ai durmit bine, dar ei au durmit în
pături cu perine de puf și n-au să uite niciodată
c-ai durmit în șura lor.“24 Gura lumii și convenția
socială nu pot fi eludate. Iorgovan se teme că
alianța sa cu Simina ar însemna o nouă greșeală a
sa în ochii comunității. Interesant, drama sa „nu e
provocată de prea multe constrângeri, dimpotrivă,
ea izvorăște din absența oricărei constrângeri
clare, în funcție de care să-și delimiteze conduita,
adversarii și partizanii.“25Personajul, mereu inde-
cis, recurge, finalmente, la o soluție radicală,
având ca scop eliberarea de ceilalți: un fel de
sinucidere între roțile morii, similară morții, de
această dată din pur accident, a renegatului său
unchi, Pupăză. „Sfârșitul său este lipsit de
măreție, chiar lamentabil, ca al oricărui om care
se recunoaște învins, înainte de a fi dat măcar
câteva bătălii"26, remarcă D. Vatamaniuc.
Repetând destinul acestuia, Iorgovan, ca și
unchiul său, devine o victimă a vanității sociale.
Iubirea de aparențe, grija pentru ca acestea să fie
permanent păstrate, acestea nsunt valorile vala-
bile. În acest context, Iorgovan devine eroul trag-
ic care ratează, „dovedindu-se jalnic când trebuie
să fie mare, nehotărât în acțiunile hotărâtoare ale
vieții lui."27
Relația Simina-Iorgovan, focalizând, în bună
măsură, energiile epice, suferă la nivelul comu-
nicării. Expresia sentimentelor se realizează cu
dificultate, ca de altfel și în cazul relațiilor
părinte-copil (Busuioc-Iorgovan, Neacșu-
Simina). Protocolul rural e mai puternic. Critica
literară a remarcat și incidența scenelor mute28
dintre cei doi, precum și o ilustrativă opoziție
între potențialele cupluri Simina-Iorgovan și
Simina-Șofron: dacă, în primul caz, nuvela redă
un apogeu al sentimentului, cu rădăcini înaintea
începerii relatării, traiectul fiind unul descendent,
în cel de al doilea caz e vorba despre un firav
început care, în potențialitate, frizează apogeul.
Personajele se intercondiționează permanent. De
asemenea, se impune o remarcă în ceea ce
privește „biografia“ personajelor: traseul exis-
tențial, atât de opus în cazul Simina-Iorgovan,
apropie potențialul cuplu Simina-Șofron. Ambii
sunt „pădureni“, ambii coboară la câmpie pentru
a munci. Ambii sunt caractere capabile de decizie,
dar și de mari sacrificii. Chiar îndrăgostită ireme-
diabil de o formă fără fond, care este Iorgovan,
Simina recunoaște calitatea umană a celui care, la
rândul său, e iremediabil îndrăgostit de ea:„ Tu
vorbești de Șofron? adause ea aspru, tu?! Șofron e
om, Iorgovane!"29 Vorbele ei fixează magistral pe
fiecare dintre cei doi, în adevărata lor condiție.
Nu trebuie scăpată din vedere nici biografia
părinților, ca matrice pentru devenirea tinerilor.
Busuioc se opune evident lui Neacșu. Dacă
primul este, poate, cel mai reprezentativ personaj
pentru categoria socială a „bogătanilor“, din
întreaga operă a lui Ioan Slavici, Neacșu e tipul
omului simplu, drept și demn, deprins cu munca
și care nu își acordă nici o clipă de răgaz. Nici
măcar înaintea morții. Unic părinte, își iubește
fiica; dăruirea sa e absolută și necondiționată: „O
iubea și el pe Simina, ar fi iubit-o chiar și dacă nu
era frumoasă, iar așa cum era, ar fi iubit-o chiar și
dacă nu i-ar fi fost tată."30
La o analiză în detaliu a aplicabilității noțiunii
de tragic în Pădureanca, trebuie avută în vedere
evidențierea prezenței sau absenței terorii tragice,
ca însușire esențială a unei astfel de narațiuni.
însă, după cum notează, just, Magdalena Popescu,
„...Iorgovan e până la sfârșit o victimă inocentă și
senină. Teroarea tragică, frica pe care anticii o
identificaseră ca supremă însușire a tragediei, se
dizolvă în tonurile blânde ale unei melancolii
împăcate cu sine"31, în structura narațiunii își face
loc din nou, spre final, necruțătorul ton al
reflecției asupra celor petrecute și a cauzelor
întâmplărilor. Aceste potențialități spre intro-
specție, Slavici le-a recunoscut ca aparținându-i,
și ca venind din foarte îndepărtate fonduri
sufletești. „Vocea" scoborâtoare din timpuri
străvechi și înțelepte se aude din nou, cu claritate.
Pe fundalul acesteia, acțiunea nuvelei Pădureanca
evoluează dinspre tragicul autentic, înspre
idilizarea dramatică. Sau, cum ar spune
Magdalena Popescu, înspre o “tragedie fericită”.32
■
Note:
1.	*** Istoria literaturii române.III. Epoca marilor clasici, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973, p.
412
2.	Ioan Slavici, Moara cu noroc, Editura Tineretului, București,
s.a., p. 33
3.	Ioan Slavici, Pădureanca, Editura pentru Literatură,
[București], 1965 , p. 101
4.	Ioan Slavici, Pădureanca, .Editura pentru Literatură,
[București], 1965 , p.5
5.	Idem,ibidem,p.l35
6. Idem, ibidem, p. 135
7. Gabriel Liiceanu, Tragicu, Editura Humanitas , București,
1993 , p.43
8.	Gabriel Liiceanu, op.cit., p. 50
9.	Iosif Cheie-Pantea, Istoria literaturuii române. Epoca marilor
clasici, Tipografia Universității din Timișoara, Timișoara, 1986
, p.82
10.	Ioan Slavici, op .cit., p.14
11.	Magdalena Popescu , Slavici, Editura Cartea Românească,
[București], s.a., p. 210
12.	Gabriel Liiceanu, op.cit., p.53
13.	Magdalena Popescu, op.cit., p.212
14.	Cornel Ungureanu, Ioan Slavici - monografie, antologie
comentată, receptare critică, Editura Aula, [ Brașov], 2002, p. 10
15. Pompiliu Crăciunescu, Prelegeri de literatură română în epoca
clasică, Tipografia Universității din Timișoara, Timișoara, 1997
, p.137
16.	Ioan Slavici, op. Cit, p.45
17.	Magdalena Popescu, op.cit., p.190
18.	Idem ibidem, p. 192
19.	Ioan Slavici, op.cit., p.64
20.	Magdalena Popescu, op.cit., p. 193
21.	Ioan Slavici, op.cit., p.9
22.	Idem, ibidem, p.21
23.	Gabriel Liiceanu, op.cit., p.49
24.	Ioan Slavici, op. cit, p.50
25.	Magdalena Popescu, op. cit., p. 194
26.	D. Vatamaniuc, Ioan Slavici. Opera literară. Editura
Academiei Republicii Socialiste România, [București], 1970,
p. 162
27.	Eugen Todoran, Secțiuni literare, Editura Facla, Timișoara,
1973, p. 125
28.	George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până
în present, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Minerva,
București, 1982, p.510
29.	Ioan Slavici, op. Cit., p.47
30	Ioan Slavici, op. cit., p. 47
31.	Magdalena Popescu, op. cit., p. 213
32.	Idem, ibidem, p. 210
TRIBUNA • nr. 52 • 1-15 noiembrie 2004
13
Black Pantone 130 U
13
Black Pantone 130 U
mterviu_______
“Unde este patimă, nu este
loc de rațiune”
Laszlo Alexandru s-a născut în Cluj la 4 mai 1966. Polemist,
critic literar, italienist. A absolvit Facultatea de Filologie a
Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj, specializarea română-
italiană. Este doctor în științe filologice al aceleiași universități.
Profesor la Colegiul Național “G. Barițiu” din Cluj. A fost
directorul revistei româno-italiene Amici. Directorul revistei E-
Leonardo. Dintre volumele publicate: Între Icar și Anteu (1996);
Orient Expres (1999); Griul °i neghina (2002); Criticul literar
Nicolae Manolescu (2003); Dicționar practic italian-român °i român-
italian (2003); Vorbind - cu Gh. Grigurcu °i O. Pecican (2004). A
tradus diverse cărți din franceză în română, din italiană în
română sau din română în italiană.
“Clujul este o citadelă trufașă”
Mircea Petean: Despre Laszlo Alexandru se
vorbește, printre altele, ca despre un polemist înverșunat.
Să le luăm pe rînd. Să încercăm o prezentare mai pre-
cisă a ta. Spune-ne două vorbe despre biografia ta spiri-
tuală. Marchează, te rog, cîteva noduri importante ale
unei evoluții.
Laszlo Alexandru: Mă consider clujean, prin
naștere - ceea ce deja este un dat obiectiv - dar și
în mod subiectiv. Țin foarte mult la acest oraș, de
aceea n-am plecat și nici n-am de gînd să plec din
el. E adevărat, restul familiei mele a părăsit
Clujul, eu am insistat să rămîn. Situația mea e
puțin mai neobișnuită, din acest punct de vedere.
Sînt filolog ca formație, am terminat Facultatea
de Litere aici la Cluj, secția română-italiană. Am
continuat să practic ambele aceste specializări,
prin biografia mea intelectuală. Am scris cîteva
cărți și continuu o activitate publicistică destul de
susținută, în planul literaturii române mai ales
contemporane. De asemenea mă încăpățînez să
țin steagul sus pe domeniul italienisticii, pe care
m-am format, predînd zi de zi limba italiană
elevilor mei. Am publicat un dicționar italian-
român și român-italian. Am alte proiecte alături
de colegii de catedră, pentru întocmirea unei
antologii școlare a literaturii italiene. Coordonez
pe internet o revistă poliglotă, unde limba
română are ponderea cea mai pregnantă, dar este
însoțită îndeaproape de italiană, franceză, engleză,
cîteva texte în germană, maghiară, spaniolă și așa
mai departe. Am încercat să îmi lărgesc, inclusiv
lingvistic, sfera activității. Cam acestea despre
mine, foarte pe scurt, după care putem intra pe
fiecare domeniu și să adăugăm două-trei vorbe,
dacă vei considera interesant.
-	Mi-ai spus că nu vrei să pleci din Cluj, că ești
născut aici, dintr-o familie de proletari, dacă am înțeles
bine.
-	Da.
-	Părinții tăi au plecat?
- A fost opțiunea lor, care în primele
momente mi-a căzut destul de prost, fiindcă
știam că nu îi voi însoți. Apoi însă am acceptat-o
și am respectat-o. Am o fire liberală, în ciuda a
ceea ce s-ar spune împotriva mea. Consider că
fiecare are dreptul să-și aleagă unde să se sta-
bilească, unde să trăiască.
- Am auzit nu o dată diverși intelectuali clujeni,
care nu erau neapărat născuți aici, dar trăiau în Cluj și
îi reprezentau cultura, vorbind foarte urît împotriva
acestui oraș. De pildă regretatul Mircea Zaciu avea une-
ori puseuri de mînie, era indignat de ceea ce se întîmpla
aici. Avea porniri violente împotriva urbei care îl adă-
postise și unde se afirmase. La el era explicabil. Cum îți
explici tu aceste puseuri, care provin din diverse zone
intelectuale?
- Da, sînt “puseuri”, cum le-ai numit. Iar în
ce-l privește pe Mircea Zaciu, trebuie să îi și dăm
dreptate, dar nici să nu-l credităm prea mult.
Avea anumite motive să fie nemulțumit, mai ales
de atmosfera dinainte de 1989, cînd cultura era
sugrumată. Se făcea cu adevărat rezistență - une-
ori prin cultură, dar de cele mai multe ori
împotriva inculturii, fiecare cum reușea. Cultura
se făcea mai degrabă individual, sau în orice caz
asta a fost și continuă să fie opțiunea mea. Nu
m-am afiliat la nici una din taberele, redacțiile
sau bisericuțele de la fața locului. Mă simt bine
astfel și foarte clujean. Avea tot dreptul Mircea
Zaciu să se plîngă de Clujul care este o citadelă
destul de trufașă, de impermeabilă și exclusivistă
prin clanurile care mereu se înțeapă reciproc.
- La Mircea Zaciu e explicabil și din punctul de
vedere al biografiei, pentru că el și-ar fi dorit să trăiască
la București. Săfie în centru. Și s-a trezit toată viața că
trebuie să stea la margine. E ecoul unei frustrări, fără
nici o îndoială.
- Orașul nostru a fost pentru el ca o nevastă
pe care o mai sudui, o mai bați, dar pe urmă o
îmbrățișezi și o iubești. Oricît și-a dorit să plece,
tot aici s-a întors! A mers în Germania, dar nu
putea sta acolo fără a reveni să muncească intelec-
tual, să-și depună ofranda culturală pe fruntea
Clujului.
-	Ura lui era un mod de a iubi Clujul.
-	Sigur că da. Nu trebuie să-l luăm totdeauna
foarte în serios.
-	Ura este o iubire din disperare.
-	El era uneori destul de susceptibil, ranchiu-
nos, mai făcea și din țînțar armăsar.
“Învățămîntul de tip vechi °i cel de
tip nou”
- Așa e. Dar mi-ai spus că, rămînînd la Cluj,
predai italiana. Cum vezi, din interiorul sistemului,
învățămîntul românesc?
- Învățămîntul a fost în mod clar, înainte de
1989, unul din pintenii regimului comunist. Era
destinat să formeze “omul nou”: îl lua de mic și-l
pregătea în direcția obedienței, a supușeniei. Nu
trebuia să fie copilul prea isteț și cu inițiativă, ci
dimpotrivă. Funcționa de cele mai multe ori o
contraselecție. Profesorii înșiși erau orientați ast-
fel.
- Să știi că unii au nostalgia învățămîntului de altă-
dată. Sefăcea carte pe atunci! Erau mulți dascăli de
ispravă, care știau carte ei înșiși. Pe de altă parte, ceea ce
spui este adevărat, anume că, vrînd-nevrînd, copiii
învățau să mintă, să înșele, să fure, erau njlexe pe care
le deprindeau de obicei la școală... Iată un paradox.
Erau manuale bine lucrate, profesori de calitate la
matematică, fizică, geografie, istorie etc., care erau
deschiși și spre alte discipline. Eu am predat o vreme și
veneau colegii de la celelalte materii la orele mele, intere-
sați să mă asculte.
- Printre primele perplexități pe care le-am
avut ca elev, la materiile umaniste, s-a strecurat o
neliniște a mea. Voiam să fiu ca și ceilalți, să
învăț, să fiu bine pregătit și căutam febril volu-
mul care să cuprindă faimosul comentariu literar
despre care vorbea toată lumea. Exista acea idee
înspăimîntătoare: “Ți-ai făcut comentariul pe
azi?”. Se vorbea despre el cu respect, ca despre
textul Bibliei: ceva unic, nemișcat și intangibil, pe
care dacă-l știai, ajungeai departe în viață. Elevul
trebuia să-l învețe pe dinafară. Ca să nu mai
vorbesc despre faptul că majoritatea profesorilor
(inclusiv cei de literatură română) își dictau lecți-
ile și comentariile! De parcă acea poezie sau
proză putea fi înțeleasă doar într-un unic fel, care
era exprimat doar prin respectivele cuvinte. Cînd
corectau apoi la examene de bacalaureat sau de
admitere, se trezeau cu zeci de lucrări identice,
parcă trase la xerox. Nu era aproape deloc solici-
tată inteligența candidaților, ci doar memoria lor
mecanică. Lumea trebuia să învețe, cît mai obedi-
ent, anumite fraze și formule fixe.
-	Care ar fi dferențele mai importante dintre
învățămîntul de tip vechi și cel de tip nou?
- Cum spuneam, împreună cu colegii de cate-
dră pregătim în acest moment o antologie a
literaturii italiene. Am fost confruntați cu urmă-
toarea chestiune fundamentală: după ce principiu
redactăm volumul? Căci înainte de a trece la tre-
abă, desigur trebuie să ne planificăm felul în care
vom lucra. Dar cum să evităm învățarea mecanică
a unor comentarii fixe? Am ajuns la concluzia că
vom pune la dispoziția elevilor textele literare
înseși (poezii, fragmente de proză etc.) și le vom
ghida înțelegerea prin întrebări succesive. După
citirea textelor, răspunzînd la întrebări, fiecare
elev va veni cu varianta sa proprie de interpretare.
Ca atare, de la o singură clasă vom obține
douăzeci sau treizeci de comentarii diferite. Aici e
deosebirea între felul cum se preda înainte - cînd
toți trebuiau să înțeleagă obligatoriu același lucru
- și cum încercăm să predăm în prezent. Ne stră-
duim să le dezvoltăm niște capacități individuale
de comprehensiune...
-	...gîndirea divergentă...
- .curajul de a lua decizii, de a avea iniția-
tivă, de a-și spune punctul de vedere. Înainte de
1989, dacă îți exprimai cu voce tare opinia,
greșeai; acum greșești, invers, dacă te păstrezi în
expectativă. Societatea noastră atît de agitată și
nărăvașă, care a venit peste noi buluc, cu rit-
murile ei debordante, îi împinge la o parte pe
oamenii pasivi, care se lasă duși de val. Cei care
rezistă și supraviețuiesc sînt oamenii cu inițiativă,
cu personalitate.
-	...și curaj! Și voință de a învinge.
-	Sigur. Asta e dator să facă învățămîntul.
Dincolo de faptul că elevii mei vor înțelege o
“A
TRIBUNA • nr. 52 • 1-15 noiembrie 2004
14
Black Pantone 130 U
Black Pantone 130 U
poezie a lui Dante sau a lui Petrarca și mi-o vor
comenta, fiecare după felul său de a pricepe, de
fapt eu le formez niște aptitudini individuale. Ei
se vor folosi de ele apoi în viață. Indiferent că vor
lucra ca inginer, pantofar, șofer sau astronaut, vor
avea nevoie de curaj, de spirit de inițiativă, de
franchețe în exprimarea opțiunilor și atitudinilor
proprii. Iar toate acestea se pot învăța prin inter-
mediul lui Dante sau al lui Petrarca.
-	Mi-ai zis că voi veți opera selecția textelor. Este un
lucru foarte important și acesta: din cine selectezi? cum
selectezi? pe ce bază?
- Evident că sînt autorii cei mai reprezentativi.
O altă carență a vechiului tip de învățămînt era
centralizarea sufocantă. Puteai să faci o socoteală
destul de exactă: la data de 27 octombrie, să
zicem, toți elevii claselor a IX-a de pe întreg
cuprinsul patriei studiază la literatura română
Miorița sau cutare poezie de Vasile Alecsandri.
Profesorii erau chiar calendaristic obligați la anu-
mite lecții. Nu se mai poate nici astfel. Noul
învățămînt presupune descentralizare, responsa-
bilizare pe plan local și chiar individual: fiecare
profesor trebuie creditat cu autoritatea propriei
sale materii. Îi dai dreptul să-și aleagă traseul de
studiu. Sigur că un cadru didactic bine pregătit va
alege un autor important, ca Dante sau Petrarca,
și nu unul minuscul, ca Cino da Pistoia sau
Folgore da San Gimignano.
-	Dar eu cred că ar merita să intre în lista aceasta și
nume din generațiile care sînt active în contemporanei-
tate.
- Ai dreptate. Însă mai există următorul
aspect: însuși traseul de studiu poate fi foarte
diferit. Poți să predai literatura pe un parcurs
cronologic: din vechime pînă azi (e și preferința
mea). Dar poți să urmezi un parcurs tematic:
iubirea sau natura la marii autori - și atunci te
ocupi doar de poeziile și romanele din acest
domeniu. Sau poți să segmentezi după criteriul
genului literar - în clasa a X-a: proza, în clasele a
Xl-a și a XlI-a: poezia. În aceasta constă marele
pas pe care l-am făcut după 1989: descentralizarea
responsabilității, a opțiunilor și a metodelor.
“Un pariu greșit”
-	Mă gîndesc că tu ești profesor la liceu, de°i puteai fi
foarte bine dascăl la universitate.
-	Asta e o poveste foarte lungă.
-	Eu cred că locul tău ar fi, de ce nu?, chiar acolo. A
fost opțiunea ta? Sau ai fost silit să rămîi la liceu?
- Eu chiar am susținut un examen pentru a
deveni pe vremea aceea, adică în ianuarie 1994,
asistent universitar. Iată, au trecut deja zece ani.
Am fost respins de către regretatul profesor
Marian Papahagi.
- Nu te-a primit în examen?
- Nu. M-a respins în urma examenului. Deși
aveam cîteva titluri publicate, iar contracandidata
mea nu avea nimic tipărit. Profesorul a considerat
însă că persoana aceea este mai de viitor decît
mine. Ea a plecat după doi-trei ani definitiv din
țară, nu mai are nimic în comun cu meseria la
catedră. Marian Papahagi s-a stins din viață. Iar eu
continuu să țin strîns îmbrățișată cauza italienis-
ticii. Deci se pare că pariul lui a fost greșit. Îi zic
“pariu” și nu-i zic altfel, “dușmănie personală”,
“patimă”, “nedreptate flagrantă”. Nu vreau să
intru în prea multe detalii. Pe alocuri am mai
atins acest subiect în cărțile mele. Sigur că a fost
un moment care mi-a afectat evoluția profesio-
nală, dar m-a și întristat, pentru că înainte aveam
un mare respect pentru Marian Papahagi.
- Admirația bănuiesc că ți-a rămas.
- Este o admirație întretăiată de imensa
decepție. Admirație pentru mintea strălucitoare
pe care o avea, pentru limba italiană desăvîrșită și
uluitoare pe care o stăpînea, pentru pasiunea
extraordinară față de Dante Alighieri, pe care
mi-a transmis-o. Toate acestea le voi admira în
continuare. Pe de altă parte, am o serie de
decepții majore în ce privește distanța frapantă
dintre vorbele și faptele lui, sau în ce privește
anumite opțiuni pe care le-a avut, în repetate rîn-
duri, în privința mea și a unor realități de după
1989. Dar e un subiect delicat, pe care n-aș vrea
să mai insist acum.
“Sub lumina reflectoarelor rațiu-
nii”
- Da. Trăiești în Cluj, un oraș pe care îl iubești cu
patimă. De fapt tu urăști și iubești cu mare patimă.
- Încerc să nu urăsc. Prefer să am anumite
rezerve pe care să le argumentez. Ca expresie, mă
străduiesc să fiu un tip rațional. Patima întunecă
rațiunea. Unde este patimă, nu este loc de rați-
une. Încerc, chiar dacă am un anumit sentiment,
să-l filtrez prin creier, să mi-l explic și pe urmă să
le explic și altora la ce concluzie am ajuns. Deși
există o bază sentimentală, afectivă, în luările
mele de poziție, ele se desfășoară preponderent
sub lumina reflectoarelor rațiunii. Îmi dau silința
să fiu mai degrabă apolinic decît dionisiac.
Spuneam undeva că există o deosebire foarte clară
între polemică și pamflet. Polemistul își folosește
rațiunea, pamfletarul își folosește pasiunea.
Pamfletarul se enervează și scrie, polemistul scrie
și enervează el pe altul. Este o diferență. Pe cît
mi-a stat în puteri, am ocolit pamfletul pe care îl
consider chiar destul de degradant. Cînd aruncă
cineva cu un pamflet după tine, e ca și cum ar
azvîrli cu un bolovan, sau cu un pumn de noroi.
Nu te poți apăra. Nu poți replica. Nu te poți
coborî la un nivel atît de lamentabil, al izbucnirii
pătimașe. În schimb atunci cînd la mijloc se află o
polemică, aceea presupune idei, argumente,
informație, coerență și persuasiune. Cînd exprimi
pasiuni, nu trebuie să convingi pe nimeni, trebuie
doar să impresionezi. Cînd ești polemist, atunci
da, trebuie să convingi.
- Ce portret mai frumos al lui Laszlo Alexandru se
putea face oare? M-aș fi străduit degeaba să-l creionez
eu, cînd te-ai definit atît de bine. Îți mulțumesc. Dar
iată ce-am mai înțeles, citindu-te: ești un marginal. O
spune Gh. Grigurcu într-o carte apărută de curînd.
Vorbind se cheamă volumul apărut la Editura Limes și
deja se scrie îndesat și îndelung despre el în presă,
Gheorghe Grigurcu, Laszlo Alexandru și Ovidiu
Pecican sînt semnatarii lui.
- Dă-mi voie să te întrerup o secundă spunînd
că este o carte foarte ciudată. Dialoguri în doi
s-au mai făcut. Dar nu țin minte să mai existe în
literatura română un precedent în care trei scri-
itori să se așeze în jurul unui microfon și să se
completeze așa de bine. Este într-adevăr o carte
vorbită, de asta am intitulat-o Vorbind (dar nu
numai de asta!). Noi ne-am întîlnit, timp de doi
ani, la perioade de cîteva luni, venea Grigurcu la
Cluj, sau am mers noi, Pecican și Laszlo, la Tîrgu
Jiu. Totul și-a avut de fapt originea într-o primă
emisiune radiofonică, unde ne-am descoperit
reciproc. Am observat că sîntem buni mînuitori
ai floretei vorbirii, toți trei, și că sîntem destul de
apropiați, în ciuda faptului că ne mai și contra-
zicem și polemizăm între noi. A ieșit astfel
această carte, care vreau să cred că e un unicat.
Doi scriitori e drept că s-au mai întîlnit, mă gîn-
desc de pildă la dialogurile lui Florin Mugur cu
Marin Preda, o carte substanțială.
- Sau dialogurile lui Florin Mugur cu Paul
Georgescu.
- Mă rog. Acesta este deja un alt personaj.
- Așa l-am descoperit pe Paul Georgescu și să știi că
mie mi se pare un nedreptățit...
- Cred că și el a nedreptățit pe mulți!
- E adevărat. Însă eu vorbesc de prozator acum.
Proza lui e suculentă, cel puțin Vara baroc mi se pare o
capodoperă. Nu se prea vorbește despre această carte.
- Probabil fiindcă autorul a fost o figură destul
de tristă a stalinismului.
- A fost o modă aceasta, a dialogurilor, la noi și în
alte părți. După revoluție a venit Stelian Tănase, care a
publicat o carte.
- .de dialoguri cu Alexandru Paleologu, care
a făcut acolo o dezvăluire senzațională, anume
colaborarea lui cu Securitatea. Dar să revenim.
Trei scriitori nu știu dacă s-au mai întîlnit astfel,
pentru că e destul de greu să faci un asemenea
dialog.
- Voi vă știați binișor dinainte?
- Cu Gheorghe Grigurcu mă știam eu. Cu
Ovidiu Pecican mă știam eu. Am fost oarecum
liantul.
- Deși pe moderatorul face Pecican. El era realiza-
torul emisiunii radiofonice.
- Da, i-am sugerat lui Pecican - și el s-a bucu-
rat de această sugestie - să facă o emisiune cu
Gheorghe Grigurcu. Probabil din politețe, fiindcă
am făcut legătura, mi-a zis să vin și eu, dacă tot
stăm de vorbă. Inițial n-am vrut, dar el a insistat,
în ideea că poate în trei va merge mai bine.
Grigurcu în schimb nu se lăsa convins cu nici un
preț, spunînd că este un timid și nu are o fire cu
expresie preponderent orală. Cu chiu cu vai a
căzut de acord, dar numai dacă va primi o invi-
tație formală, din partea realizatorului. Însă atunci
cînd l-a invitat Pecican, spre stupoarea mea l-a
TRIBUNA • nr. 52 • 1-15 noiembrie 2004
15
Black Pantone 130 U
Black Pantone 130 U
3
refuzat! A trebuit să iau de la capăt întreaga
muncă de lămurire. Pînă la urmă, îndată ce
ne-am întîlnit a decurs totul foarte spontan, natu-
ral, interesant și vivace. De acolo ni s-a tras că am
vorbit pînă am făcut o carte întreagă.
-	Gheorghe Grigurcu descrie o tipologie interesantă,
ți anume există în literatura română cîțiva autori mar-
ginali: el însuți, locuind în Amarul Tîrg, adică la Tîrgu
Jiu, tu care trăiești la Cluj, Luca Pițu care trăiește.
-	..la Focșani.
-	.sînt oameni marginali, care au un avantaj al
distanței.
-	...sîntem cu mîinile dezlegate.
-	Există oare într-adevăr avantajul omului care stă
pe margine? Care ar fi acesta?
-	Noțiunea centru-margine începe să nu mai
fie azi foarte funcțională. Lucrurile sînt mobile,
atenția se deplasează.
-	Centrul e acolo unde se întîmplă ceva, la un
moment dat.
-	Sigur. Fusese o discuție cu ceva timp în
urmă despre faptul că noi am preluat, din păcate,
modelul franțuzesc, unde centrul este la Paris.
Dar uităm că mai există de asemeni modelul ger-
man, potrivit căruia centrul nu mai este la Berlin
sau la Bonn, ci în fiecare Land în parte și chiar în
fiecare localitate. Ca să nu mai vorbim despre
Italia, unde sătucuri pierdute în munte se apucă și
fac serbările satului cu niște focuri de artificii la
fel de impresionante ca la Cluj sau la București.
Acele focuri de artificii - nu exagerez - eu le-am
văzut într-un sat prăpădit cu vreo trei mii de
locuitori din Italia. Dădeau de mîncare la toți
turiștii pe străzi, se ciocnea șampanie absolut pe
gratis, fiindcă erau zilele satului!
-	Un mare poet al lor, Andrea Zanzotto, trăiește
într-un cătun!
-	Pe de altă parte, ce înseamnă să fii marginal?
Noi ne scriem textele și le publicăm acolo unde
reușim, în capitală sau în provincie. Grigurcu
însuși este colaborator permanent la România lite-
rară , una din revistele cele mai reprezentative.
Există la Gheorghe Grigurcu o anumită
cochetărie în a-și deplînge marginalitatea.
-	E vorba de marginalitatea prezenței fizice.
-	Și pînă la urmă nici nu contează să fii mar-
ginal sau central. Contează să fii autentic. Să fii
onest în ceea ce spui. Dădeam exemplul acelui
text al lui Vaclav Havel, care se referea la o situ-
ație de pe timpul dictaturii, dar tipologia se aplică
destul de bine și pe vremea noastră. Se vorbea
despre un meșter berar care insista să-și facă bine
meseria. Într-un sistem totalitar, unde toți chiu-
leau, furau, trăgeau mîța de coadă, cineva care e
conștiincios, chiar dacă e un amărît de meșter
periferic, pînă la urmă sare în ochi și toată lumea
începe să se uite la el interlocată. Acel om devine
central.
-	Am uitat să-ți pomenesc un alt mare marginal,
Paul Goma, care trăiește la Paris, dar se socoate el însuți
un marginal. Spune la un moment dat ceva despre pri-
etenii lui din România. Mărturisețte într-unul din jur-
nalele sale, nu mai știu unde: nu mi-a mai rămas decît
un singur prieten în țară, Laszlo Alexandru!
-	Nu știu dacă avea doar unul singur, mai era
prieten și cu Luca Pițu.
-	Era o însemnare care m-a zguduit. Mi-am zis
atunci: Doamne, cîtă singurătate la acest om!
- Nu l-am întîlnit personal pe Paul Goma nici
pînă în acest moment. Dar a fost indiscutabil o
relație foarte importantă pentru mine. Poate că și
pentru el. Timp de aproape zece ani am avut o
legătură epistolară, există cîteva sute de scrisori pe
care cîndva poate că le vom publica.
-	Eu ca editor tresar. M-ar interesa să tipăresc un
volum de corespondență Laszlo Alexandru - Paul
Goma.
-	Încă poate că e prematur. Dar există peste
șase sute de pagini.
-	Corespondența voastră continuă, nu?
- Corespondența noastră s-a întrerupt de vreo
patru-cinci ani, dintr-o neînțelegere care s-a acu-
tizat, s-a aprofundat. Mă refer la ultima direcție
de creație și meditație a lui Paul Goma, tot mai
pregnant antisemită. Cu aceasta n-am putut fi de
acord. În timpul dialogului nostru din 1997, pe
care l-am publicat deja, au apărut primele sem-
nale, de care eu m-am disociat. El a persistat. Eu
am refuzat să-l urmez în asemenea fundătură. Ca
atare, de vreo cîțiva ani relația dintre noi s-a sus-
pendat. Am ajuns pînă la stadiul în care, în acest
moment, am scris un studiu foarte aspru împotri-
va lui, care sper să fie publicat în curînd. E vorba
de textul intitulat Paul Goma antisemit.
-	Unde va apărea?
-	În revista E-Leonardo cu precădere. Sau cu
siguranță.
-	Hai să dăm ți adresa revistei.
-	Da. Am această revistă, care nu este a mea,
este a noastră, eu sînt director, Gheorghe
Grigurcu este director onorific, iar Ovidiu
Pecican este redactor-șef. Este vorba de E-
Leonardo, pe internet la adresa www.eleonardo.tk.
E o publicație foarte complexă, poliglotă cum
spuneam, dar care include și pictură, paginile se
deschid pe fonduri muzicale clasice: Beethoven,
Mozart, Schubert, Chopin etc. Există cîte puțin
din toate: muzică, pictură, literatură (poezie,
proză, eseu, polemică), studii istorice etc.
“De ce refuzăm să ne privim cum
sîntem?’
- Am impresia că ai fost ți ești solidar cu un anumit
gen de intelectual foarte critic împotriva comunismului, a
unor tare sociale, morale ți ața mai departe.
- Este foarte adevărat. În ultimii ani, după
1989, a apărut la noi un curent surprinzător, în
care personaje din cîteva revistuțe și grupulețe se
ridică. împotriva anticomunismului. Împotriva
anticomunismului - am zis bine. Oamenii vin și
lansează ideea că oricum s-a terminat comunis-
mul, ce sens are să tot lungim povestea? Eu am
gîndit însă problema în felul următor. Există
multe voci care pun pe același plan fascismul și
comunismul. (Iar dacă ne uităm la numărul vic-
timelor, al abuzurilor, al nenorocirilor și al
nemerniciilor, paralela este cu totul îndreptățită.)
Dar antifascismul nu s-a încheiat în 1945! Dacă
deschidem ochii în jurul nostru, prin ziare și la
televiziune, chiar și acum mai sînt vînători de
naziști, după mai bine de cincizeci de ani! Și
nimeni nu se scandalizează de acest lucru, tuturor
li se pare foarte normal. Iar noi, după ce am tre-
cut printr-o asemenea experiență traumatică și
înnebunitoare de o jumătate de secol, cum a fost
comunismul, să ne aruncăm în uitare biografia
peste noapte? Să refuzăm să ne mai privim cum
sîntem? Cum am ajuns? Cum am mai rămas? Mi
s-a părut că ne confruntăm cu o judecată falsă și
interesată. Adică există interesul ca unii să-și
ascundă trecutul sub preș, fiindcă se cam simt cu
musca pe căciulă. Iar în ceea ce privește angaja-
mentul meu social, prin scris, da, pot să-l con-
firm. Eu unul nu cred că scriitorul trebuie să sus-
pine la lună (lasă că acesta e un subiect deja
epuizat de pe vremea Romantismului, din secolul
al XIX-lea.), sau la ochii iubitei etc. Dacă este
vreunul care face așa ceva cu bună credință - “să
fie primit!”. Dar dincolo de asta, scriitorul cred că
are o datorie. Devine scriitor cel care vede puțin
mai bine lucrurile. Văzîndu-le mai bine, are dato-
ria, față de cei care îl înconjoară, să le explice și
lor ce anume a văzut.
- Nu-ți plac scriitorii care n-au spirit civic. Am
simțit asta citind intervențiile tale din această carte. De
pildă nu-ți plac echinoxițtii. Asta le reproțezi lor, în
primul rînd, faptul că nu au simț civic. Deți există o
excepție, ați amintit-o ți voi: Augustin Pop.
- Da. Nu cred că asta era problema: “nu-mi
plac pentru că n-au simț civic”. Mulți - sau toți -
știau foarte bine ce se întîmplă, dar se prefăceau
că nu știu. Mai degrabă aici am fost deranjat.
Am perceput o anume ipocrizie. Pentru că nu
poți să spui că trăiai în anii ‘70 sau ‘80 și nu
vedeai cozile. Nu “vedeai” frigul. Nu “vedeai”
foamea. Dar ei continuau să vorbească despre
Heidegger, despre Hegel - pînă la Kant nu
ajungeau, raționamentul și simțul moral kantian
poate că îi cam deranjau. Așa că ipocrizia lor m-a
supărat.
-	Dar faptul că îl citeau pe Hegel.
- E foarte bine! Însă pînă să-l citești pe Hegel,
trebuie să constați că ți-e foame. Întîi îți pui
ordine în ogradă și doar după aceea te apuci de
lucruri mărețe. În discuția noastră în trei, Ovidiu
Pecican spunea la un moment dat că foarte mult
și-ar dori pentru cultura română un Hegel. I-am
răspuns că, pînă la Hegel, eu îl aștept pe Havel!
Nu era un simplu joc de cuvinte. Trebuie să vină
mai întîi un Havel, care să limpezească situația
socială, pe cale democratică firește (eu nu sînt un
spirit dictatorial, să aspir după cineva care să dea
cu pumnul în masă, nici vorbă). Pe cale civică, e
nevoie să instaurăm o societate funcțională, în
meandrele ei democratice, iar pe urmă putem
aspira și la o cultură înaltă. Dar nu putem face
cultură de mare performanță, cînd gunoiul e cît
casa în fața porții!
-	Da. Laszlo Alexandru, îți mulțumesc pentru par-
ticiparea la acest dialog.
■
Interviu realizat de
Mircea Petean
161
TRIBUNA • nr. 52 • 1-15 noiembrie 2004
16
Black Pantone 130 U
Black Pantone 130 U
Cu Alexandru Nemoianu
despre sufletul lumii de ieri
și de azi (II)
- Trăiți, domnule Nemoianu, de peste două decenii
în Statele Unite. Cât de ușot/dficil este pentru
românul- american de astăzi să rfacă "firul Ariadnei"
cu patria originilor în acest labirint al diversităților pe
care s- a sedimentat mitul Lumii Noi?
- Cred că și în acest caz este vorba de opțiuni
personale. Sunt destui cei care au ales să își vor-
bească de rău țara de origine. Sunt, mai ales, cei
de foarte proastă calitate, dar și destul de mulți
intelectuali (altcum cu excelente credențiale căr-
turărești), așa- zisa "elită de mahala" care a optat
să își exorcizeze pasiva complicitate cu regimul
bolșevic, vorbind de rău valorile românești și, mai
ales, pe cele naționale și creștine. Dar, în realitate,
"țara" pentru emigrant devine încet, încet, un
tărâm care atârnă între lumea de aici și cea de
dincolo. Personal, cred că emigranții, față de țara
de origine, au un singur drept și o datorie: să o
iubească necondiționat.
-	După 1990,fiul risipitor (ați vorbit despre el în
Cuvinte despre românii americani, I, 1997) a
redescoperit drumul înapoi spre casa ființei sale! Care a
fost sentimentul reîntâlnirii cu țara?
- A fost unul de enormă bucurie. Desigur,
erau multe schimbări (slavă Domnului!), dar
între ele am găsit permanențele după care tân-
jeam și ceva din duhul copilăriei și lungii mele
tinereți. Mulți ani, ca primă manifestare, erau
câteva zile de excese bahice. Din bucurie
prostească, nestăpânită.
-	Știu că de cîțiva ani, în scurtele vacanțe, vă regăsiți
liniștea în casa bunicilor din Borlovenii- Vechi (Banat).
Mai poate vorbi astăzi un sat românesc lumii despre
veșnicie?
-	Satele românești sunt realități care dăinuie
în afara timpului. Sunt încredințat că cele mai
multe din ele sunt efectiv dintotdeuna (indiferent
dacă ele s- au mutat în cadrul aceluiași hotar).
Satele vor continua să vorbească de "românism"
mereu celor care vor voi să le caute și să le
respecte rânduielile, care sunt discrete, dar cate-
gorice, și fără urmă de sentimentalism lacrimo-
gen. Ca exemplu aș oferi cazul casei Boldea, casa
familiei mele materne din Borloveni. În două
rânduri (și asta în istoria relativ recentă), familia
mea s- a recules acolo după cataclisme istorice
(căderea Imperiului și ocupația bolșevică), și a
reușit să se reinventeze și să redevină semnifica-
tivă social. De fapt, acum nici măcar nu știu dacă
noi, cei vii, controlăm destinul acelei case, ori
destinul casei ne controlează pe noi. Iar cam așa
stau lucrurile cu satele românești.
-	Cum arată lumea de azi privită din "poarta ma-
rilor dezvăluiri" ale unui asfel de sat?
-	Din poarta unei case țărănești, ori de pe
banca din fața unei asemenea case, "problemele"
lumii contemporane apar penibil de fără impor-
tanță și trecătoare.
-	Poetul Grigore Vieru spunea: "Cine are o limbă
are o credință. Cine are o credință are o biserică. Cine
are o biserică are o țară". Mai este astăzi biserica trupul
spiritual al comunităților româno- americane?
- Pentru românii-americani, bisericile lor
(indiferent de cult) sunt singurele entități care țin
comunitatea la un loc și fac pentru ea viitorul cu
putință.
- Ați scris cu o pasiune puțin obișnuită despre istoria
comunității românești din Statele Unite (personalități,
instituții, viață socială, tradiții). Participă în vreun fel
instituțiile guvernamentale din țară la acest efort de sin-
teză culturală?
- Până la sfârșitul anului 1989 (până la revo-
luția națională anticomunistă), regimurile din
România i- au tratat cu ostilitate pe românii-
americani. După 1990, au existat și există încer-
cări de apropiere (și aș cita ca unic meritoriu,
perioada când ambasador al României în S.U.A. a
fost Mircea Geoană). Din nefericire, există și aici
tendința, pentru cei care se ocupă de această
problemă, să își facă viața mai "ușoară". În atari
împrejurări, ei nu caută să înțeleagă dinamica
reală a comunității, și continuă, din obișnuință, să
coopereze cu instituții, fie muribunde, fie nesem-
nificative, fie cu instituții care au murit (cazul
"Uniunii și Ligii Societăților Române din
America", o instituție care, fără glorie, a decedat
încă din 2002). În plus, există indivizi obraznici,
care se prezintă drept "reprezentanți" ai comu-
nității ori membrii acriți ai "elitei de mahala"
("foști" ori foști copii de ștabi, cel mai strident
este cazul lui Vladimir Tismăneanu, care acum
dau "lecții" în anticomunism!), care reușesc să
influențeze relația țării cu românii- americani.
Remediul lor ar fi foarte simplu. Autoritățile din
țară ar trebui să trateze direct cu pastorii
duhovnicești, cei care au autoritatea morală în
comunitate, și cu cele câteva instituții semnifica-
tive (între ele, "Centrul de Studii și
Documentare"). Finalmente, așa se va și întâmpla,
dar ar fi bine ca asta să aibă loc mai devreme
decât mai târziu.
- Cititorul român știe foarte puține despre "Centrul
de Studii și Documentare al Românilor Americani
Valerian D. Trfa" din Jackson, Michigan. Care este
istoria și programul instituției?
- Acest Centru a fost întemeiat din gândul
Arhiepiscopului Valerian. A fost întemeiat în
1975, și în 1978 a căpătat o frumoasă clădire
modernă, în care sunt adăpostite documentele
istorice ale comunității. Din 1983 și până în 1996,
Centrul a fost condus de către Traian Lascu, un
amator care, cel puțin până la un punct, a fost
animat de dorințe pozitive. Necazul este că, fiind
amator, nu putea să își dea seama că în cercetarea
istorică adevărul are prioritate absolută, și nu
loialitatea, ori credințele personale. Din 1984,
Centrul a devenit deplin funcțional pentru anga-
jarea, cu jertfe materiale personale majore, a unui
istoric profesionist bilingv (Alexandru
Nemoianu). Apoi, în 1996, Centrul a fost
binecuvântat cu un președinte tânăr, generos, ide-
alist, inteligent și deschis la minte, Eugen Raica.
De atunci, Centrul a progresat spectaculos.
Colecția de ziare a fost microfilmată, clădirea,
dramatic îmbunătățită, calitatea publicației a făcut
un salt de categorie, s- au stabilit relații trainice
cu cei mai buni cercetători ai istoriei comunității,
din S.U.A. și România, mulți dintre ei fiind
incluși între colaboratorii permanenți ai excelen-
tei publicații Information Bulletin (care, sub
redacția lui Eugen Raica, a devenit cu adevărat o
sursă de difuzare științifică a istoriei româno-
americane).
- De cât timp ați avut nevoie până să descoperiți
sufletul Americii? Sau încă nu l- ați descoperit!? Cum
arată acest suflet?
- Sufletul Americii este complex, dar domi-
nantă rămâne generozitatea oamenilor și
uluitoarea lor putere de muncă și eficacitate. Ar fi
greu de spus cât timp a fost necesar până ce am
înțeles că aparțin acestei țări și până ce am înțeles
că o iubesc. Paradoxal, cred că mi- am dat seama
de această iubire și de obligația de a o manifesta,
în vremea catastrofalei administrații a lui George
W. Bush, care, în adevăr, reprezintă o tristă aber-
ație în istoria americană. Aș zice că reprezintă o
insultă!
- Ce- ar putea însemna românismul pentru
America de mâine? Cum s- ar putea defini el?
- Cred că va trebui să mă repet. Pentru
românul-american de mâine (ca și pentru cel de
poimâine și din totdeauna), românismul nu poate
însemna alta decât modelul existențial românesc,
înțelegerea românească a diferenței dintre bine și
rău și trăirea lui activă.
- Când și în ce condiții devine exilul "ca și deșertul,
o stare duhovnicească"?
- Termenul de "exil" este un termen abuzat și
de fapt cam neînțeles. Învățații poporului evreu
au arătat limpede ce este "exilul" (galut):
pierderea silită a vetrei strămoșești și periclitarea
valorilor naționale tradiționale. Ducerea lor (a
acelor valori), repet, silit în lume, și respectarea
lor creează starea de exil (ceea ce minunat spune
Psalmul 136, "de te voi uita, Sioane, atunci uitată
să fie dreptatea mea"). În atari condiții, lacrimile
exilaților fac deșertul să înflorească. Pentru
români, exilul a încetat în decembrie 1989. În
momentul de față, putem vorbi, cel mult, de o
"diaspora" românească. Dar între "exil" și "diaspo-
ra" este o diferență de categorie.
- Imaginea de pe coperta volumului În America la
Vatra Românească (2001) reprezintă câțiva copaci
împovărați de incendiul toamnei ("o lumină nostalgică
până la lacrimi"). Ce este precumpănitor în pustnicia
dumneavoastră de la Jackson, Michigan, resemnarea,
statornicia, credința sau bucuria singurătății asumate?
- Singurătatea la "Vatra Românească" este un
privilegiu. Nu am căutat- o, ci mi- a fost dăruită.
De ce, sincer, nu știu. Paradoxal, "Vatra
Românească" are mult în comun cu casa Boldea
din Borloveni. Amândouă sunt, aș zice, "extra-
teritoriale", viețuiesc în afara timpului imediat. În
acest chip, din "Vatra Românească" poți contem-
pla evenimentele și le poți pune într- o mai
dreaptă măsură. Evenimentul zilei nu are putere
dominantă. Iar frumusețea locului, desigur că
face singurătatea încă mai atrăgătoare.
- Spuneți atât de frumos: în limba locului purtăm
grfile zilei, în limba maternă (ca stare de duh) ne
rugăm. În ce limbă visați, domnule Nemoianu?
- Pentru orice emigrant, limba viselor este
limba maternă. Psihiatrii sunt probabil gata cu tot
soiul de explicații "științifice", dar eu cred că în
asta stă dovada de netăgăduit a "identității năs-
cute".
'	_	■
Interviu realizat de
Carmina Popescu
TRIBUNA • nr. 52 • 1-15 noiembrie 2004
17
Black Pantone 130 U
Black Pantone 130 U
Poezia
■	Paul Vinicius
nimeni nimic niciodată
îmi voi spune mereu
că nimic nu poate fi mai devotat omului
decât o sticlă de vodcă
încă plină.
pentru că odată golită
de orice strop de viață,
de orice picătură de vino-ncoa,
omul este cel care trădează
omul este cel ce înșeală
el este cel care își umple din nou groapa
cu cifra neagră a trădării încrustate în carne
(căreia îi mai spune și inimă)
intrând în prima dugheană din colț.
nici pașii noștri nu știu unde ne duc
cu atâta libertate în păcat
fiindcă suntem oricum
și de-a pururi vom fi
fiii dragi ai iadului.
nici prietenii cu vorbele lor de plastilină
nici câinele credincios al casei
nici femeia căreia mereu i-ai dăruit
luna și cinci stele găurite
nimeni și nimic niciodată
nu îți vor întoarce atâta tihnă
atâta înfricoșătoare libertate:
nimeni nimic niciodată.
mereu îmi voi spune -
așternând astfel alb peste negru
și zahăr peste amar -
că nimic nu poate fi mai devotat omului
decât ultima lui sticlă de vodcă
ce îl va înălța peste case
în rochia ei albastră
și va fi prima dată
când nu o va trăda.
Gogea
■	Radu Țuculescu
O siluetă delicată precum un fir de iarbă,
precum o trestie („..sîntem un fir de
trestie gînditoare...” afirma un antic
filosof); un trup subțire pe care lumina se stră-
duie, în zadar, să găsească un punct de sprijin. Un
bărbat care nu pășește ci alunecă prin aer, printre
trecători, cu mare atenție să nu-i atingă. Să nu-i
atingă nici măcar cu o floare, carevasăzică. Un
chip prelung, amintind, vag, de Modigliani, dar
cu aspre modelări în unghiuri ascuțite. O frunte
înaltă, neînfrîntă de nemernicia vremurilor (tre-
cute ori prezente) și doi ochi care ard, cuprinși
constant de-o febră pe care nu o poate măsura
banalul termometru. Dacă lumina nu-și găsește
popasuri pe trupul său, ochii sînt un focar viu de
lumină. Una care explodează afară și-n care
deslușesc o permanentă curiozitate, o constantă
revărsare de înțelegere și, uneori, îngăduință față
de prostia, lașitatea, bicisnicia mediului. Un
revoltat prin vene curgîndu-i poezia. Un revoltat
care nu se isterizează, nu țipă, ci scrie despre ceea
ce vede, observă și analizează cu febrilitatea unui
■	Theodor Damian
Fie
Așa ne sufocăm când abisul cade
peste noi
mirosind a flori de tei
când romanța copilăriei se toarce
în cuibul ascuns în frunziș
ce bine ne stă în hlamida ei
de purpură și vis
ne despart universuri de planeta aceea
atât de departe și atât de aproape
o aud bătând la poarta cea mare
ca o umbră a dorului
ca nebunii pentru Hristos
Dați drumul, strigă, încăpățânat
și exasperat
ca femeia canaaneancă în părțile
Tyrului și ale Sidonului
O, ecoul chinuitor și superb
ca o suflare de vânt în dimineața creației
abia ieșită din strălucirea slavei divine
mă sufocă și mă învie
la tot ce văd și aud
la clocotirea din lucruri
atâta răspund
Fie.
Ca un câine al nimănui
Suferea ca un câine al nimănui
așa l-am cunoscut
târându-se încet
ca o mașină blocată în trafic
venind s-ajungă la timp
într-un loc prea departe
un suflet oropsit trage la cântar
mai mult decât un trup mort
vai de zilele în care trupul
își răstălmăcește sufletul
gx abrupto
scormonitor în realitatea imediată. Iar dacă își
adună poeziile între coperțile unui volum, le
numește Propoieziții. Și toate lumea le citește cu
prețuire, îl laudă sonor dar uită să scrie despre
ele..., ceea ce autorului, pînă la urmă, prea puțin
îi pasă. El continuă să privească lumea cu ochii
arzînd de-o mereu vie curiozitate și asta înseam-
nă spirit tînăr, fără vîrstă, constant creator, unde
indiferența nu-și găsește culcuș. Un spirit care nu
riscă să fie invadat de pînze de păianjen.
Iar dacă are o perioadă mai „dificilă” , ce-ar
putea face mai bine decît să scrie? Asta și face,
scriind un Tratat despre îtfrînt, semnîndu-se Vasile
Gogea și, imediat, „sar” două edituri deodată ca
să-l publice (Charmides și Eikon) de-ai putea
crede că-i un volum de mii de pagini pe care nu
l-a putut „duce în spate” una singură. Nici vorbă!
Ba, din contră. Sînt gînduri, meditații, un soi de
„definiții”, cugetări și așa mai departe. Scurte.
Pertinente. Melancolice. Ironice. Sarcastice.
Autoironice. Amare. Lucide. Înfiorător de lucide.
Pentru mine, sînt tot propoieziții, în alte straie.
„Prima regulă a înfrîntului va fi de a-și orga-
niza viața în așa fel încît să supraviețuiască
învingătorului.” (aici deslușesc zîmbetul lui
Gogea, subtil ironic plus ochii garnisiți cu un
strop de optimism sarcastic). „Sîntem egali în
ajunge ca o caravană
abandonată
înainte de a fi văzut ținta
măcar de departe
pe trapeza stelară a merelui circ
mă balansez între viață și moarte
Când m-am uitat mai adânc
sufletul meu oropsit era mic
nu știam dacă e adevăr
sau șiretlic
acum ar fi momentul să am
o povață
când simt cum moartea
îmi tot rupe
câte-o halcă din viață.
■
înfrîngere și inegali în victorii. Înfrîntul va fi tot-
deauna un democrat; învingătorul: despot, tiran,
dictator.” (bună lozincă ar fi asta, de purtat pe
străzi în timpul campaniei electorale...). „Toate
cărțile mele nu sînt altceva decît înfrîngeri orga-
nizate.”(...pentru a supraviețui celor scrise de
învingători, zic eu...). Tratatul lui Gogea ar trebui
să-l țină fiecare pe noptieră iar cînd „i se urcă
prea tare la cap” să-l deschidă și să citească cîteva
pagini, întru readucerea cu picioarele pe pămînt.
Pe Gogea mi-l imaginez mereu o siluetă abia
perceptibilă, mișcîndu-se prin ploaie fără ca
stropii să-l atingă, confundîndu-se cu umbrele lui
Poe, murmurînd strofe pentru Klausenburg, oraș
pe care-l iubește și-l urăște în egală măsură... „Un
cal alb fără stăpîn / umblă prin cetate. /Un frizer
fără clienți / taie beregate.... „În canalele mizere /
se-ntorc șobolanii. / Scriitorul de mistere / și-a
pierdut toți fanii”... „Un lunatec pe-o cornișă /
face-un salt mortal. / Un cocoș de tablă, negru /
tace triumfal”...
Și-l mai văd pe Gogea conducînd o veche
locomotivă, la fel precum este mersul său prin
lume: într-o... tăcere triumfală.
■
18
TRIBUNA • nr. 52 • 1-15 noiembrie 2004
18
Black Pantone 130 U
Black Pantone 130 U
Hrhiva___________________________
CD-Rom-ul și muntele
vrăjit (II)
■	Istvăn Kirăly V.
Din aceste perspective trebuie deci să dis-
cutăm acum caracterul “selectiv” al bi-
bliografiei analizate. Evident, nu poate fi
vorba aici decât de aspecte esențiale și decisive, de
legate de concepție, fără a putea intra în toate
detaliile de “meserie a profesiei”. “Autorii care
figurează în bibliografie - se spune în Prezentarea
tehnică - sunt sau au fost cadre didactice ale
Universității din Cluj-Napoca. Data menționată
în dreptul fiecărui autor indică perioada funcționării
sale în cadrul Universității, iar în bibliografie au
fost cuprinse numai lucrările elaborate în această
perioadă (sublinierea autorilor). Trebuie
menționat faptul că, deși unele cadre didactice au
publicat lucrări în mai multe domenii ale științei (s.n. -
I.K.V.), ele au fost cuprinse integral la domeniul
unde și-au de.fășurat în principal activitatea didactică.”
(subl. aut.)
Se ridică acum întrebarea: ce înseamnă - ce
acoperă - de fapt în această bibliografie, expresia:
“domeniul unde și-au desfășurat în principal
activitatea.”? Iar răsfoind fasciculele/volumele ei
ne dăm repede seama că “domeniu” nu înseamnă
aici în fond nimic altceva, decât numele generic și
pur instituțional-administrativ al Facultății la care
cadrul didactic universitar respectiv
“funcționează” potrivit repartizării încadrării sale
principale, fixate în evidențele “serviciului de
cadre” ale instituției și fără a lua în vre-un fel în
considerare măcar disciplina sau disciplinele ale
cărui titular este! Astfel, - de ex. - până ce în
lucrarea semnată de I. Crăciun, la Facultatea de
Drept publicațiile cadrelor didactice sunt organi -
zate în funcție și pe baza a 14 discipline-descrip-
tori care indexează numai 250 de înregistrări și
sunt distribuite pe doar 12 pagini, în anul 1974,
931 de înregistrări, desfășurate pe 107 pagini,
“ordonate” - doar - în ordinea alfabetică a auto-
rilor și a anilor de apariție a lucrărilor., sunt
“indexate” - de fapt vărsate și amestecate - sub
un singur “descriptor”: “Drept”. “Descriptor”
care, repetăm, nu înseamnă nimic mai mult și
altceva, decât simplul fapt că autorul respectiv
“activează” ca fiind încadrat administrativ la fa-
cultatea respectivă. “Descriptorul tematic” sau de
“domeniu” al activității științifice nu este deci aici
decât cadranul încadrării administrative în insti-
tuție! Adică: de fapt nici nu este “descriptor” și
prin urmare nici nu poate fi vorba aici de nici un
fel de “indexare”.
Totuși, cei care au conceput bibliografia edi-
tată în 1974, au - poate - “meritul” că ei măcar
“văd”, declară și mărturisesc “problema”. Mai
târziu - vom vedea - “problema” chiar ca “pro-
blemă” va dispărea din orizont. Iar în ceea ce
privește metodologia de culegere și de verificare a
datelor. asupra ei se pătrează, și aici și de acum
îmcolo, o tăcere desăvârșită. Deși, pentru
această ediție au fost cu siguranță și în mod nece-
sar efectuate asemenea cercetări, măcar pentru
intervalele imediat următoare și neacoperite de
cercetările lui I. Crăciun. La el lucrurile stau însă
cu totul altfel și în această privință.
În ciuda acestui fapt, Prezentarea tehnică din
1974 face nu numai o trimitere expresă la
lucrarea lui I. Crăciun, dar îi și revendică tradiția,
încorporând-o - mai precis: însușind-o - în mod
expres. În realitate - analizele noastre de până
acum sunt destul de grăitoare, credem, în acest
sens - odată cu publicarea în 1974 a Activității
șiințfice..., în mod paradoxal, poate, dar tocmai
prin “reracordarea” la tradiția constituită de
cercetările - neegalate nici până astăzi - ale lui
Ioachim Crăciun, are loc exact ruptura acestei
tradiții și - ca atare - chiar începutul declinului
ei. Ediția în cauză instituie însă prin aceasta și o
nouă “tradiție”, care se va înscrie și ea pe calea
formalizării, golirii și decăderii ei: aceea a “intro-
ducerilor”, a “prefețelor” etc. semnate de rectorii
aflați de fiecare dată în funcție.
2.	Diagrama declinului
“Invocarea” - chiar dacă neexplicitată de
fiecare dată - a tradiției cercetărilor efectuate de I.
Crăciun va intra totuși de acum înainte în multe
dintre “formulele” limbii de lemn a diferitelor
“note”, “introduceri” ale edițiilor următoare ale
lucrării, golindu-se treptat, sinuos, dar neîncetat,
de la o publicare la alta.
Ediția din 1979 cuprinde activitatea științifică
a cadrelor didactice și a cercetătorilor
Universității din perioada 1974-1978 și este orga-
nizată tot în acord cu structura Universității. Ea
nu mai este totuși realizată “sub auspiciile” rec-
torului, ci ale unui for “impersonal”: Biroul
Senatului Universității. Dispare și “veriga” de
responsabilitate nominalizată a decanilor fa-
cultăților, însă redactorii generali din cadrul
Bibliotecii rămân aceiași și sunt nominalizați în
continuare în mod expres împreună cu specifi-
carea funcțiilor. Din p.d.v. al metodologiei bibli-
ografice, singura noutate mai importantă este fap-
tul că aici - ca și de aici încolo de altfel - sunt
menționale separat lucrările publicate “În vo-
lume” și cele din “Publicații periodice”. Structura
“organizării” - mai precis: ne-organizării! - “te-
matice” și a “încadrării de specialitate”, rămâne
însă aceeași. Poate merită menționat faptul că
totuși chestiunea încadrării de specialitate consti-
tuie încă măcar o “problemă” pentru concepția
ediției. Ea fost însă “tranșată” - potrivit unei
“Note asupra lucrării” în felul următor: “Cadrele
didactice care funcționează la facultăți de alt profil
decât acela al specialității lor (s.n. - I.K.V.), sunt
incluse în fascicula domeniului căruia îi aparțin.
(Ex. matematicienii de la Facultatea de științe
economice figurează la fascicula “Matematică”.)”
Adică: nicicum.
“Problema” încadrării de specialitate a
lucrărilor - în genere ca fiind încă “o pro-
blemă”. - dispare însă cu desăvârșire odată cu
editarea în anul 1988 a bibliografiei care acoperă
acum perioada 1979-1986. Mai mult, metodele
utilizate până aici - neanalitice, cum am văzut -
sunt acum declarate deja drept “norme
metodologice”. Ediția apare tot sub auspiciile
Biroului senatului Universității, dar funcția ie-
rarhică a “coordonatorilor generali” din cadrul
bibliotecii nu se mai menționează deloc. În ge-
neral se poate identifica în timp - din p. d. v. ie-
rarhic - o tendință de de-personalizare (Biroul.)
la vârfuri, împreună cu coborârea responsabi-
lităților la grade ierarhice inferioare. Acest lucru
ar putea fi în fond și ceva firesc și pozitiv, căci
este normal ca tocmai cei care concep și
efectuează lucrările, să și răspundă de calitatea lor.
Prima ediție de după 1989 a bibliografiei apare
în anul 1994 și “acoperă” perioada 1987-1992.
Deși bibliografia se prezintă în continuare ca
fiind tot “selectivă”, în Cuvântul său înainte, rec-
torul de atunci, Andrei Marga se referă totuși la
ea ca vizând “întreaga publicistică universitară”,
salutând-o în continuare ca un “eveniment” ce se
înscrie în reformarea universității aflată în plin
proces de desfășurare. Și aceasta arată însă că
autorii acestor cuvinte prefațatoare, de cele mai
multe ori - cum este și firesc -, nu sunt de fapt
informați despre adevărata natură a bibliografiei
în cauză - și cu atât mai puțin asupra metodologi-
ilor efective de producere a datelor despre care -
ce-i drept, nimeni nu poate de altfel afla mai
nimic din publicație -, ele devenind, se pare, în
marea lor majoritate texte de conjunctură publi-
cate ca fațade și antet.
După ’89 dispare și “auspiciatul” biroului se-
natului universității, coordonatorii generali ai
ediției fiind I. Hentea, O. Curta și L. Tomuța.
Este totuși prima ediție a bibliografiei care a fost
prelucrată prin mijloace computerizate, sub
îndrumarea Laboratorului de informatică a bi-
bliotecii.
Acest lucru însă trebuie să ne dea tocmai de
gândit! Căci în pofida introducerii metodelor
computerizate, lucrarea apare totuși în continuare
cu aceeași structură, concepție etc. Adică sfidările
trecerii la utilizarea mijloacelor computerizate -
deci, informatizarea - nu a însemnat în nici un
chip vre-o ocazie pentru regândirea sau remodelarea
ei. Dimpotrivă, se pare că problemele de natură
tehnică ale “informatizării” lucrărilor au avut mai
mult darul de a acapara atenția, și ca atare de a
reduce șansele reproblematizării și regândirii
acelei tradiții în care - în fond negândit - se
încrie concepția și metodologia bibliografiei,
începând chiar cu ediția ei din 1974.
■
TRIBUNA • nr. 52 • 1-15 noiembrie 2004
19
Black Pantone 130 U
19
Black Pantone 130 U
c
ultura civică
Regiuni și politici regionale
în România și în Europa
Ancheta Tribuna
Redacția revistei Tribuna a inițiat o dezbatere privitoare la trecu-
tul, prezentul și viitorul regiunilor și al politicilor regionale în
România, văzută ca parte a Europei. În acest context o serie de
experți, oameni de cultură, lideri de opinie din țară și din
străinătate au fost invitați să răspundă întrebărilor ce urmează:
1.	Ce importanță au regiunile în context național °i
european °i care credeți că sunt atributele °i utilitatea lor
cele mai semnificative?
2.	Cum poate fi folosită tradiția regională a
României pentru o cât mai relevantă punere în joc a
potențialului zonal?
3.	Este moștenirea regională o tradiție specfică
Europei în raport cu alte continente? În ce fel poate ea fi
sau deveni un atu pentru revenirea Europei într-unul
din locurile de frunte în competiția globală?
„Europa ar deveni mai omogenă
dacă s-ar constitui mai degrabă din
euroregiuni decât din țări.“
Prof. univ. dr. Aurel Codoban
1.	Cred că regiunile reprezintă o încercare de
a repara pierderea, odată cu modernitatea și cu
eliberarea socială a individului, a comunității.
Adică regiunile reprezintă în plan național încer-
carea de a reveni la formule comunitare prealabile
națiunii. În plan european perspectiva este puțin
diferită: la acest nivel regiunile reprezintă încer-
carea de a media distanțele prea mari care s-au
creat între națiuni. Am putea spune că Europa nu
poate primi națiunile decât descompuse în const-
ituienții lor primi: comunitățile regionale. Prin
urmarea națiunile ar fi niște forme de comunitate
susținute spațial, care continuă să funcționeze în
epoca burgheză a triumfului națiunilor.
În contextul național regiunile, ca și comu-
nități, se limitează reciproc și în bine și în rău.
Națiunea face un fel de profil mediu al regiu-
nilor. Îndeosebi în România post-ceaușistă nați-
unea a fost concentrată în capitală. Nu știu când
altcândva - poate totuși înaintea celui de al doilea
război mondial - Bucureștiul a mai transformat
restul ca acum într-un Hinterland. În perioada
ceaușistă măcar formal relația dintre capitală și
provincie a fost incomparabil mai echilibrată
decât astăzi. Resursele unor regiuni au fost și
atunci folosite altundeva, dar în profitul unor
regiuni care trebuiau să se dezvolte. Or astăzi
resursele regionale sunt folosite în profitul exclu-
siv al capitalei, pentru a păstra, ca în vechea
Romă, bunele relații ale puterii de orice orientare cu
“plebea”. La București multe din facilitățile pu-
blice au costuri incomparabil mai mici decât ale
celor din provincie datorită subvențiilor din banii
publici. Tot astfel, multe dintre medicale sau de
învățământ sunt mai bine înzestrate decât cele din
restul țării din bani publici colecționați din
provincie. Dacă regiunile ar dobândi o bine ve-
nită autonomie, dacă s-ar recentra, câștigul prim
ar fi o mai corectă distribuire a banilor publici,
adică un feed-back mai corect și cu implicații
politice în ceea ce privește administrarea locală. E
adevărat, într-o lume lipsită de simț instituțional
cum este România ar exista și pericolul ca, elibe-
rate din sistemul centralizat, unele regiuni să de-
vină pur și simplu feude ale unor baroni locali.
2.	În Europa tradiția regiunilor este mai
degrabă germanică, respectiv nordică decât latină,
sudică. Franța a fost un stat centralizat, pe când
realitatea socio-politică a Germaniei au constituit-
o landurile, adică regiunile sau Elveția cu can-
toanele. Poate fi mai degrabă o tradiție europeană
care vine de la orașele state grecești sau de la
orașele renașterii italiene. Revenirea la regiuni ar
facilita integrarea țărilor europene în comunitate
pentru că ar media sau neutraliza tensiunile din-
tre națiunile europene. Pe de altă parte și în con-
cret ar disemina o putere politică care, la nivelul
național funcționează în actuala formulă politică a
europei cu prea mare autonomie și prea con-
trastant sau cu prea mari diferențe de interese
statale. Cu siguranță Europa ar deveni mai
omogenă dacă s-ar constitui mai degrabă din
euroregiuni decât din țări.
3.	România este o realitate mult prea specifică
pentru a putea face pronosticuri cât de cât rea-
liste. În ceea ce mă privește, cu tot interesul pen-
tru constituirea unor regiuni sunt în același timp
temător pentru realele posibilități de despotism
local care apar astfel. Pe de altă parte, întrevăd
posibilitatea apariției unor multiple tensiuni deloc
benefice între naționalismul românesc centrat pe
simboluri istorice și naționalismul maghiar local,
care în pofida tăcerii respectuoase de care este
înconjurat există și el și nu e deloc mai puțin
nociv numai pentru faptul că, fiind mai modern
în expresie, este mai eficient.
"Un pas înainte, nicidecum un
obstacol pentru buna funcționare a
statului"
Liviu Radu (politolog, cadru universitar,
Universitatea „Babes-Bolyai”, Facultatea de
Științe Politice, Cluj):
În momentul de față în România regiunile au
o importanță foarte scăzută. Conform legislației
în vigoare ele nu au prerogative, ci sunt conce-
pute doar ca o formă prin care județele compo-
nente pot să colaboreze. Conform informațiilor
care există la momentul actual această colaborare
nu se prea realizează. (De exemplu, nu am
cunoștință de situații în care județele componente
au alocat fonduri pentru proiecte comune).
Dacă ar fi să ne referim la rolul lor, aș spune
că într-o lume dinamică și din ce în ce mai com-
plexă apare necesitatea transferului unor sarcini
administrative sau prerogative de la guvernul
central spre unități administrativ teritoriale. Este
evident că pentru a transfera sarcini complexe
este nevoie ca aceste unități administrativ terito-
riale să aibă capacitatea de a le gestiona. Uneori
apare nevoia concentrării unor servicii adminis-
trative, din motive de eficiență sau datorită faptu-
lui că unitățile administrativ teritoriale mai mici
nu mai reușesc să le gestioneze. Soluția este pre-
luarea lor de către entități administrative mai pu-
ternice. De aici a apărut necesitatea tehnică de a
crea regiuni care să fie mai întinse și să aibă un
potențial mai mare. În ceea ce privește preroga-
tivele pe care le au, acestea diferă de la țară la țară,
fiind foarte extinse în țări ca Spania și Italia și
mult mai restrânse în Franța. Atributele sunt și
ele diverse. În Franța ele au un rol aproape exclu-
siv tehnic, administrativ, în vreme ce în Spania se
poate vorbi de un aspect etnic foarte pronunțat.
Comunismul a fost un regim care a nivelat
diferențele, inclusiv pe cele dintre regiunile așa -
zis istorice. Prin urmare cred ca este greu de spus
în ce măsură vechile provincii istorice mai au re-
levanță, mai ales că între timp s-au dezvoltat
loialități legate de județe. Cred că o reorganizare
administrativă a României ar trebui să se bazeze
în primul rând pe studii foarte serioase care să
analizeze resursele disponibile, în primul rând
cele umane, precum și alte aspecte în așa fel încât
să nu existe decalaje mari între noile regiuni în
momentul inițierii procesului.
Diferențe între subdiviziuni teritoriale există
în întreaga lume. În Statele Unite, de exemplu,
există multe grupuri cu origine etnică sau rasială
comună care locuiesc în zone relativ distincte.
Este o mare deosebire, de exemplu, între nord-
estul Statelor Unite, care a fost colonizat inițial
de puritani, și sudul cu moștenire spaniolă sau
franceză. Deși diversitatea este mare și în Europa,
autonomia de care s-au bucurat diferitele grupuri
sociale sau diferitele subdiviziuni teritoriale a fost
și încă mai este mult mai redusă decât dincolo de
Atlantic. Din acest punct de vedere, cred că țările
europene trebuie să parcurgă în un drum lung în
direcția descentralizării, a dereglementării în așa
fel încât diversitatea europeană să poată fi cu ade-
vărat pusă în vedere.
Cum am afirmat mai sus, nu cred că
„reatribuire” este cel mai fericit termen. Învierea
vechilor regiuni nu trebuie exclusă a priori, dar
nici nu trebuie să devină „unica soluție” sau
soluția miracol. Crearea unui nivel administrativ
regional este obligatorie datorită faptului că se
înscrie în strategia de viitor a Uniunii Europene.
Nouă ne rămâne sarcina să desenăm aceste re-
giuni și să le dăm viață. Aceasta va fi o decizie
politică, dar ar fi bine ca ea să se sprijine pe ana-
lize extrem de serioase, dar să aibă și un suport
popular adecvat. Iar acest suport ar trebui obținut
de la o populație conștientă. Prin urmare este
necesar un proces de informare a avantajelor, dar
și a eventualelor dezavantaje pe care un astfel de
pas le presupune.
Fiecare din soluțiile posibile are avantaje și
dezavantaje care trebuie puse în balanță. Oricum
este bine să gândim regionalizarea ca pe un pro-
ces mai îndelungat în timpul căruia pot fi aduse
ajustările necesare și nu ca pe un eveniment care
poate fi pus desăvârșit la o anumită dată.
Experiența altor țări europene arată cu clari-
tate că regionalizarea a fost un pas înainte și
nicidecum un obstacol pentru buna funcționare a
statului.
'	■
Anchetă realizată de
Amalia Lumei
20
TRIBUNA • nr. 52 • 1-15 noiembrie 2004
Black Pantone 130 U
Black Pantone 130 U
|eatru
„La Teatrul din Turda, în
sfârșit, se întâmplă ceva"
Adrian Țion: La .fârșitul stagiunii trecute ați
devenit director al Teatrului Municipal Turda. Ce s-a
întâmplat cu actorul Cornel Răileanu în momentul în
care a început această activitate de manager ?
Cornel Răileanu: Bună întrebare. Trebuie să
recunosc că este o turnură importantă în viața
mea de actor. Din fericire sau mai bine zis din
nefericire, solicitarea mea ca actor la Teatrul
Național din Cluj a intrat într-o perioadă mai
relaxată. Asta mi-a permis să investesc mai multă
energie și preocupare în activitatea mea manage-
rială ca director al Teatrului Municipal din Turda.
Sigur că aceste două activități nu se exclud una pe
alta, dimpotrivă, se completează, aș zice în mod
fericit, pentru că mi-am dat seama de un lucru:
am un atu pe care mi-l oferă profesia mea de
bază, pentru că în manageriatul artistic cel puțin
este nevoie de o doză mare de improvizație.
- În afară de spectacolele regizate în cadrul Catedrei
de Teatru a Facultății de Litere din Cluj, unde sunteți
profesor de actorie, împreună cu soția Dvs., actrița
Cristina Pardanschi, ați mai făcut regie până la specta-
colul turdean cu D ale carnavalului?
- Da. Vorbind despre lucrul cu studenții în
cadrul clasei de actorie, inevitabil ajungem și la
genul ăsta de prestație ca să spun așa. Sigur, pre-
tențiile noastre nu sunt de a deveni regizori sau
de a pune în valoare efortul nostru ca regizori la
spectacolele-examen.
- Cum a fost primit spectacolul Caragiale cu piesa
menționată deja ? Ați fost cu el și la Târgu-Mureș mi se
pare.
- Da. Am participat la Open Festival de la
Târgu- Mureș unde a fost foarte bine primit. Am
avut cam cinci reprezentații, datorită faptului că
premiera a survenit destul de târziu, și în orașele
mici, cum este Turda, de altfel și în Cluj, este un
efort să prelungești stagiunea până la sfârșitul
lunii iunie, dar în orașele mici, repet, stagiunea se
încheie în luna mai.
- Ați amintit aici de orașele mici. Într-adevăr, Turda
este un oraș mic și împărtășește soarta tuturor teatrelor
din orașele mici de la noi ca Piatra-Neamț sau
Petroșani. Dar într-o anumită perioadă, la Piatra-
Neamț și la Petroșani s-au întâmplat lucruri extraor-
dinare. A existat în teatrele din aceste orașe o epocă de
adevărată emulație artistică și de afirmare a tinerilor.
Cum vedeți promovarea tinerilor actori la teatrul din
Turda?
-	Intenția cu care am pornit în această aven-
tură...
-	Aventură în sensul bun al cuvântului...
- În toate sensurile acestui cuvânt, pentru că,
din păcate, există și aspecte mai puțin faste. Nu
m-am hazardat să numesc acest demers o aven-
tură. Intenția primordială, ziceam, a fost aceea de
a revigora teatrul din Turda, de a-l readuce în
peisajul teatral românesc, de a redobândi renu-
mele de care s-a bucurat pe bună dreptate într-o
anumită perioadă. A doua mare ambiție pe care
țin s-o duc la bun sfârșit este de a face din teatrul
turdean o rampă de lansare pentru tinerele ta-
lente, pentru absolvenții de teatru, nu neapărat
pentru absolvenții de Cluj, dar, cu precădere,
pentru că ar fi și păcat să nu fructificăm această
oportunitate extraordinară pe care o avem, adică
pepiniera de tinere talente care ne este la
îndemână. Fiind și coordonator de clasă de acto-
rie, eu și soția mea avem, să spun așa, accesul
direct la această comoară inestimabilă. În școală
timpul este limitat, reușim doar să stabilim un
minim arsenal de mijloace pentru actori, adesea
abc-ul acestei profesii și când în sfârșit ajungem
la un limbaj comun fiecare își ia zborul. Faptul că
am preluat destinele acestui teatru ne dă posibili-
tatea de a le oferi acestor tineri o continuitate în
actul de perfecționare profesională.
-	Putem spera în viitor la - să-i spunem așa - glo-
ria pe care au avut-o înainte vreme teatrele din Petroșani
și din Piatra-Neamț ?
- În ceea ce mă privește, ne privește, adică nu
numai pe mine, ci întreaga echipă de care m-am
înconjurat la Turda, în ceea ce ne privește avem
chiar certitudinea că acest lucru este posibil și am
convingerea că se va întâmpla. Rămâne doar să
sperăm în sprijinul scontat din partea autorităților
locale...
- Cum vă ajută Primăria ?
- Avem din fericire un primar care iubește
teatrul, care îl sprijină, care este deschis spre acest
fenomen. Rămâne doar să-i convingem și pe
consilierii locali, care fiind acum marea majori-
tate dintre ei la primul mandat încă nu sunt
deprinși și nu au luat pe deplin în cunoștință de
ceea ce înseamnă actul teatral, ceea ce înseamnă
să ai un teatru în administrare și mai ales un
teatru cu pretenții profesioniste și înalte aspirații.
- Experiența Dvs. de actor, un actor important,
foarte bine cotat, care a evoluat atâția ani pe scena
Naționalului clujean și-a spus cuvântul. Aș zice, într-o
împnjurare mai puțin cunoscută publicului. Este vorba
despre rolul Oedip din Regina locasta de Constantin
Zărnescu. Reușita a pornit tot de la o aventură. Îmbol-
năvindu-se interpretul lui Oedip, ați învățat în câteva
zile rolul în limba franceză și ați urcat pe scenă în fața
francezilor. Spuneți-mi ce importanță are cunoașterea
din interior a fenomenului teatral european pentru un
director de teatru dintr-un orășel de provincie?
- Este un atu deosebit de important, este un
ascendent pe care puțini actori din România îl au,
din păcate, care te îmbogățește deosebit de mult.
Da, bine, ați evocat termenul „aventură”, de data
asta țin eu să precizez, în sensul bun al cuvântu-
lui pentru că eu sunt un aventurier și cred că asta
ar trebui să fie orice actor până la un moment
dat, între anumite limite, firește. În sensul că
accepți să intri într-o aventură, însă căutând
foarte bine, pe cât posibil, riscurile și limitele
până unde poți să împingi această aventură. Eu
m-am conformat acestui principiu, mi-am stabilit
limitele, am determinat faptul dacă le pot atinge
sau dacă le pot depăși chiar și am acceptat să intru
în acest joc. A fost, într-adevăr, un lucru deosebit
de dificil. În primul rând pentru că rolul era
oricum dificil, dar faptul că trebuia interpretat
într-o limbă străină l-a făcut de mult mai multe
ori dificil. A trebuit să lucrez destul de intens ca
să-mi perfecționez limbajul, pentru că una este să
poți comunica într-o limbă străină să zicem la
nivel de conversație și altceva este să interpretezi
un rol pe o scenă. Partea cea mai dificilă a fost că,
deși am avut cam două săptămâni la dispoziție,
am avut un handicap imens. Partenerii mei, cei
care interpretau pe locasta și pe Creon, erau
actori francezi cu care nu m-am întâlnit decât cu
o zi înainte de reprezentația din Festivalul de la
Grenoble, festivalul european de teatru. Acest
lucru i-a uimit cel mai tare pe francezi și nu
numai pe ei. A fost un lucru de neimaginat pen-
tru ei. Nu s-au gândit că un actor poate intra
într-un timp atât de scurt în rol, poate să aibă o
prestație - acum vă rog să-mi scuzați lipsa de
modestie, dar nu fac decât să relatez o parte din
ecourile presei la festival - să aibă, ziceam, o
prestație atât de impresionantă și faptul că eu nu
am repetat cu partenerii mei de scenă a fost ceea
ce i-a uimit. Unul dintre ei chiar a menționat că
ar fi un eveniment demn de cartea recordurilor,
de Guiness Book.
- Să ne întoarcem la teatrul din Turda. Concret,
câteva proiecte, premierele pe care le pregătiți în această
stagiune.
- Am început deja stagiunea cu două specta-
cole. Una dintre premiere a avut loc, este vorba
despre un spectacol pentru copii și elevi, Cei trei
TRIBUNA • nr. 52 • 1-15 noiembrie 2004
21
Black Pantone 130 U
Black Pantone 130 U
purceluși după scenariul consacrat al lui Walt
Disney. Un spectacol pentru copii, dar nu infan-
til, spectacol plin de încărcătură dramatică, de
bun gust și moralitate, pentru că eu am convin-
gerea că teatrul nu înseamnă doar divertisment, ci
este un instrument foarte util în modelarea carac-
terelor tinerilor noștri și mai ales a conștiințelor.
A doua premieră este Cele două orfeline, o parodie
muzicală, o adaptare a lui Eugen Mirea după
piesa a doi autori francezi. Este vorba despre un
spectacol cu priză la public oriunde și oricând și
care, în același timp, dincolo de aspectul comer-
cial pe care vrând-nevrând trebuie să-l luăm în
calcul, va fi un spectacol de înaltă ținută artistică,
începând de la decorurile și costumele semnate
de Alexandru Radu, coregrafia doamnei Gabriele
Tănase și regia lui Andrei Mihalache, până la
muzica originală compusă special pentru acest
spectacol de Glad Berindei, un alt absolvent al
Facultății de Litere din Cluj, deci nu de
Conservator, nu de Teatru, ci un absolvent în
Litere, compozitor excelent cu care am mai avut
ocazia să colaborăm la o producție studențească
Alice în țara minunilor. Avem în proiect un specta-
col-eveniment în regia lui Alexandru Dabija după
piesa Omul cu valizele a lui Eugen Ionescu. Acest
eveniment va readuce teatrul din Turda, cu sigu-
ranță, în circuitul teatrelor românești valoroase.
Este un spectacol pe care-l pregătim de mult. Am
luat legătura cu Alexandru Dabija și atunci când a
aflat că teatrul din Turda va fi îmbogățit cu o
trupă de actori tineri, a acceptat imediat să cola-
boreze cu noi. Acest proiect are sprijinul
Fundației Familiei Rațiu care ne-a acordat o
sponsorizare de 10000 de euro. Este, poate, una
din garanțiile cele mai proeminente, să zic așa,
asupra faptului că la Turda, la teatrul din Turda,
în sfârșit, se întâmplă ceva. Acest proiect teatral
este de fapt pretextul unui întreg ansamblu de
proiecte colaterale care vor să relanseze nu numai
teatrul, ci municipiul Turda în ansamblu.
Fundația Rațiu și firma Bis-Bash din București,
care este o firmă de consultanță de marketing, vor
asigura cu ocazia premierei acestui spectacol un
tur cultural în care vor fi antrenate o serie
întreagă de personalități din lumea afacerilor, din
politică, din diplomație, din lumea culturală evi-
dent. Avanpremiera va avea loc înainte de
Crăciun. Asta pentru că vrem neapărat cel puțin
pe ultima sută de metri să prindem anul Ionescu,
anul 2004 a fost declarat anul Eugen Ionescu. În
primăvară, în luna martie cel mai probabil, va
veni să monteze la Turda Radu Afrim. Un regizor
absolvent în Cluj, în vogă, pe val, care deja și-a
făcut o carieră în teatrele bucureștene și care a
acceptat să monteze și la Turda un spectacol după
povestirile lui Cehov, un spectacol-colaj deosebit
de interesant.
- Împreună cu soția Dvs., actrița Cristina
Pardanschi, ați realizat un spectacol studențesc.
- Da. Am participat cu el la Festivalul Artei
Medievale de la Sighișoara. Au fost acolo tot felul
de manifestări care s-au axat în principal pe cos-
tume de epocă. Au fost concerte de muzică folk
sau muzică medievală. Surprinzător, spectacolul
nostru de commedia dell arte după un scenariu
de Locatelli a fost cel mai bine primit, commedia
dell arte a revenit acasă, a fost la ea acasă, în piața
din Sighișoara. Deși durata spectacolului era de o
oră și treizeci, o oră și patruzeci și cinci, vreau să
spun că nimeni nu s-a mișcat din fața scenei, cele
două sau trei sute de persoane care au participat
nu s-au mișcat, n-au părăsit spectacolul. Doamna
care asigura sonorizarea acelei scene ne-a mărtu-
risit că, din abundența de montări care au avut
loc acolo, spectacolul nostru a fost cel mai reușit
și cel mai bine primit. Ba mai mult, un student
de la U.A.T.C. din București ne-a mărturisit că
este invidios că se face așa ceva.
-	Ce strategii veți aplica pentru a chema, pentru a
aduce publicul în sala de spectacol ?
- De altfel din prima zi am început demersul
în această privință. Rezultatele sunt încurajatoare
și am convingerea că lucrurile se vor îndrepta
într-un timp destul de scurt. Am început o cam-
panie foarte agresivă de presă. Avem sponsori și
colaboratori care ne ajută cu materiale publicitare,
adică în sfârșit teatrul din Turda are un număr
mare de afișe, de fluturași, caiete-program,
parteneriate media cu toate publicațiile locale, cu
posturile de radio locale și cele din Cluj. Ne
deplasăm efectiv în școli, pentru că, surprinzător,
întâi trebuie să convingem profesorii și educatorii
de necesitatea participării lor în sala de spectacole
și apoi elevii.
-	Se mai fac abonamente ?
- Da. Intenționez să reintroduc sistemul de
abonamente care este, de asemenea, întâmpinat
cu oarecare reticență pe care mărturisesc că n-o
pot pricepe. Sunt atât de multe pretextele pe care
le avansează unii turdeni și atât de inconsistente,
încât, practic, prima intenție ar fi să dezarmezi și
să renunți. Dar nu și aceasta este intenția mea.
Publicul turdean s-a îndepărtat de teatru dintr-un
motiv justificat, găsesc eu, în mare parte deși e un
fenomen absolut general în România. Recâști-
garea publicului într-o primă etapă este un lucru
extrem de anevoios, cronofag dar și consumator
de energie. Cu toate acestea sunt sigur că demer-
sul nostru va da rezultate.
-	Vă mulțumesc foarte mult °i vă doresc în numele
iubitorilor de teatru ca proiectele Dvs. să se împlinească.
_	■
Interviu realizat de
Adrian Țion
r evista presei culturale
•	Numărul 5/2004 al “Caietelor
Internaționale de Poezie/ International Notebook
of Poetry” (Revistă anuală sponsorizată de
Asociația Internațională a Scriitorilor și
Oamenilor de Artă Români - LiterArt XXI, edi-
tor Gabriel Stănescu) are ca temă a anchetei sale
“Ce înseamnă să fii poet azi?”, la care răspund
Ștefan Stoenescu, Liviu Ioan Stoiciu, Andrei
Zanca și Horia Ion Groza. Scepticismul lui Liviu
Ioan Stoiciu (“Nu doresc nimănui să se pună în
pielea mea de “poet”, repet, nici măcar post-
mortem. După cum nu-mi doresc să fiu eu în
pielea oricărui alt poet, azi. Îi invidiez doar pe
“oamenii normali”, care se bucură de viață. Cu
vocația” de a fi “poet profesionist” (nu doar în
timpul liber), nu am ajuns nicăieri././Degeaba
mi-am diversificat registrul, am scris și proză și
dramaturgie: am rămas același om nefericit, obse-
dat de deșertăciune și inutilitate, de neîmplinire,
nemulțumit de el însuși și de “condiția de scriitor
român” în general.”) este contrabalansat de
încrederea absolută în poezie a lui Andrei Zanca:
“Câtă vreme se vor naște prunci. așa cum s-au
născut de milenii, câtă vreme va exista aerul și
văzduhul acesta al nostru atât de amenințat, va
exista implicit - și nu mă îndoiesc de acest lucru
-, și poetul °i pasărea °i poezia (la care se vor
întoarce generațiile viitoare cu certitudine), în
ciuda unei gratuități ale cărei roade sunt - ca tot
ce ne constituie în sine: iubirea, sentimentele etc.
-, nezărite, invizibile. Toate trei pot sta sub parola
celebră a lui Luther/./ “Hier bin ich. Kann nicht
anders”. Semnalăm, din bogatul sumar al
aceluiași număr, traducerile în limba engleză din
Mihai Eminescu, Mihai Ursachi, Mircea
Ivănescu, Gheorghe Pituț, Nichita Stănescu, Ana
Blandiana, Dan David, Lucian Vasiliu, Alexandru
Mușina, Adrian Popescu, Liliana Ursu, Varujan
Vosganian, Mirela Roznoveanu, George Băjenaru,
Gabriel Stănescu, Denisa Comănescu, Gheorghe
Grigurcu, Mircea Bârsilă, Petre Got, Theodor
Damian, poemele lui Dan Culcer, Traian Pop
Traian, Clara Mărgineanu, Dan Dănilă,
Constantin Hrehor și Paul Vinicius, traducerile
din poeți germani și poeți polonezi contempo-
rani. Mai sunt prezentate două poete britanice
contemporane, Myra Schneider și Mimi Khalvati,
care răspund la întrebările “Ce-nseamnă să fii
poet/ poetă astăzi?”. Putem citi, în același număr
al “Caietelor Internaționale de poezie”, comen-
tarii critice despre poezia lui Cezar Ivănescu,
Denisa Comănescu, Bogdan Ghiu și Dan Dănilă,
poezii de Mallarme, Li Tai-Pe, William James
Austin, Prevert, Rilke, Remco Camper și Fleur
Adcock în limba română. O publicație care
reușeste să-și realizeze ambițiile, pe care o răs-
foim, totuși, cu regretul prea restrânsei sale
difuzări.
•	În numărul 9-10/ 2004 al revistei “Origini /
Romanian Roots”) se pronunță asupra temei
“Intelectualul și puterea, hic et nunc” Dan
Dănilă, Nicholas Dima, Sorin Alexandrescu,
Șerban Chelariu, Dan Culcer, Claude G. Matasa,
Isabela Vasiliu- Scraba, Mariana Zavati Gardner,
Liviu Ioan Stoiciu, Ion Coja, Octavian Roske.
Mai semnalăm un interviu cu Ismail Kadare,
realizat de Ioan Adam. Iată ce răspunde scriitorul
albanez cu privire la șansele scriitorului din Est
de a reuși în Occident: “Cred că este un vis nor-
mal, un vis nobil al scriitorului, acela de a deveni
cunoscut pretutindeni în lume, și mai ales în
Occident. E foarte bine să ai succes cu literatura
pe care o scrii. Șansele există, dar nu trebuie să
avem prea multe iluzii. Uneori scriitorii își
închipuie că e suficient să publice o carte în
Occident. Poți publica acolo o carte, dar dacă ea
n-are succes, porțile rămân închise. Pe scurt,
publicarea unei cărți nu-i un lucru mare. Un
lucru mare este ca această carte să aibă un ecou de
public și de critică. Or, asta e foarte greu chiar și
pentru scriitorii care trăiesc acolo! Poate că știți că
în Franța debutează anual 300-400 de scriitori,
dar cea mai mare parte dintre ei sunt uitați după
doi ani.” În același număr, poeme de Ion
Nedelescu, Paul Doru Chinezu, Gelu Vlașin, o
evocare a poetului maramureșean Ion Șiugariu
semnată de Vasile Leschian, cronici de Mircea A.
Diaconu, Constantin Aronescu, eseuri de
Virginia Stănescu, Andrei Iustin Hossu, un dialog
între Lidija Dimkovska și Vasile Andru la apariția
romanului “Păsările cerului” în limba mace -
doneană. (Letiția Ilea)
■
22
TRIBUNA • nr. 52 • 1-15 noiembrie 2004
Black Pantone 130 U
Black Pantone 130 U
s
alonul defavorizatului
Autogara cu zahăr de succes,
oi călduroase și-un limbaj fript
■ Mihai Dragolea
i era o înserare destul de frumoasă, cu un
admirabil asfințit de soare, cu o piață
pustie, vecină cu o autogara garnisită doar
cu^câțiva întârziați, în așteptarea ultimelor auto-
buze; mă număram și eu printre acești oameni;
un tinerel prevăzut cu o demoazelă doldora de
gablonțuri atârnate, spânzurate, înfipte pe tot
cuprinsul arătosului ei trup, se tot juca, absorbit,
cu un aparat de radio portativ, nu mai mare decât
un telefon mobil; junele căuta muzică, dar nu
prea avea la dispoziție o ofertă generoasă; în
schimb am auzit o reclamă în care, la un moment
dat, se dă o indicație foarte, enorm de prețioasă:
să utilizăm, să vorbim pe rupte „limbajul
cartofilor prăjiți“! La auzul acestui îndemn m-am
așezat pe unica bancă de lemn aparținând auto-
gării, să mă gândesc la folosirea corectă a ineditu-
lui limbaj; veneam dintr-un oraș care-și sărbă-
torise zilele festive. Acolo vremea fusese mizer-
abilă, m-am strecurat și eu la două manifestări ca
vai de capul lor, am trecut printr-un parc unde,
de o parte - țipau prin ploaie ceva formații și
bâțâiau niște adolescenți rebegiți, iar de alta -
câteva tonete așteptau clienți la suvenire care,
serios, se află pretutindeni, pe margini de șosele,
la munte și la mare, în nod egal; ceva cu specific
local nu exista; au trecut prin dreptul meu niște
aleși locali, am îndrăznit să întreb o cucoană
intens coafată dacă nu găsesc ceva care să repre-
zinte localitatea, dama s-a zbârlit falnic la mine, a
și spus ceva de neînțeles, s-a întors spre membrii
grupului de aleși; eu am rămas în ploaie, ei au
continuat să meargă agale și să converseze, cu
siguranță, în limbajul cartofilor prăjiți. Tinerelul
a mai butonat, ceva muzichie tot a găsit, eu mă
uitam la caldarâmul pe care îl răsfoiau, ca pe o
carte, un pâlc de țigănuși, interesați mai ales de
hârtii și cutii, de sticle și pahare; o pală de vânt a
adus în dreptul meu rămășițele unui pachețel de
zahăr, din cel care se oferă pe lângă o cafea; cu
litere albastre, pe o față a pachețelului sta scris:
„S.C. Radu Succes Prest Serv“; la câți Radu sunt
pe lumea asta, de unde să știi care se numește
Radu Succes?! Și care mai e și Serv Prest?! Și, da,
așa, încet-încet, ne apropiem și noi de „limbajul
cartofilor prăjiți“! Mai era până să vina auto-
buzele, tinerelul n-a fost mulțumit de muzică, a
mai căutat ceva, dar s-a plictisit: și atunci, s-a
apucat „se butoneze“ părțile moi si rotunde ale
domnișoarei, spectacol gratis și chiar prea des
întâlnit, aproape plictisitor; deloc plictisitor ceea
ce s-a auzit la micul aparat de radio: un grup de
savanți americani a descoperit de unde ni se trage
cu „încălzirea globală“: de la bietele oi, doam-
nelor și domnilor, ele sunt responsabile pentru
periculosul fenomen; savanții au descoperit că
mioarele tradiționale produc un exces de căldură,
râgâind? S-au făcut cercetări, s-au luat măsuri și
s-a descoperit un soi de vaccin care anulează efec-
tul caloric produs de blândele patrupede; acum se
testează pe turme întregi. Nu e rău, bine că s-a
descoperit sursa încălzirii globale, nu va mai trece
mult și, în loc de fluier și toiag, ciobanul va fi
dotat cu seringă, să mai avem parte de tempera-
turi normale!
n eledependenta
Kalinka la papa Wojtila
■	Monica Gheț
Istoria are vanități fioroase, timpul trece însă
și la un moment dat istoria se senilizează” lăsînd-
o...mai moale: intră sub cupole academice ori la
dineuri diplomatice. Cînd adevărul și interesul
dau nas în nas pe aceeași punte (șubredă și
îngustă), adevărul își “suge burta”, duce mîna la
chipiu, iar interesul trece țanțoș mai departe. În
limbajul cocktail-urilor la mare ținută, amnezia
principial indusă se numește “compromis accept-
abil”, respectiv, e o împăciuire sau nepăsare croită
în avantajul tuturor.
Săptămîna trecută TV5 a difuzat imagini de
necrezut, iar dacă ai necesara detașare față de
perisabilitatea gesticulației istorice, de tot hazul: la
aniversarea pontificatului Papei loan-Paul al II-
lea, un detașament al armatei Federației Ruse s-a
prezentat la Vatican cîntîndu-i Sfîntului Părinte
polonez tradiționala Kalinka - fără balalaică! Și-o
ziceau din gură, cu drag și focKaaallinka, Kalinka
mija... etc. S-or fi răsucit în morminte cei
patruzeci de mii de ofițeri uciși la Katin, nu de
nemți ci de sovietici? Cine poate ști? Papa îi
asculta impasibil și conform uzanțelor misiunii
sale, binevoitor.
Cine l-a asasinat pe Kennedy?, dar pe Robert
Kennedy? e întrebarea recurentă a celor ce n-au
chiar nimic de spus despre Decembrie ’89.
Cine a făcut poliție politică în România
comunistă? Parțial se știe și n-are nici o impor-
tanță, adică totuși, da! - socotind avansarea lor
ierarhică împreună cu paralizarea activității
CNSAS, de unde au demisionat scîrbiți Pleșu,
Patapievici și Dinescu. Televiziunea nu s-a prea
obosit cu această nouă înfrîngere a societății
civile, ea are priorități europene, ceea ce în esență
e lăudabil, numai că pare neliniștitoare orientarea
acestor privilegii europene: este ea doar pentru
unii sau pentru toți? Faptul că Euronews va
difuza programele sale în limba română nu înlă-
tură vălul surzeniei generale.
PRM se anunță acum mai european decît
Europa, din moși strămoși, de la Traian și
Decebal. E un partid filosemit și filo-american.
Președintele său declară că iubește “America pro-
fundă”, nu marionetele guvernante și moftangiii
intelectuali veșnic cîrtitori.
Ai zice că lumea e un bal luminat de focuri de
artificii, iar pașii valsului doar teroriștii îi mai stîl-
cesc. Așa cum opoziția, oricare ar fi ea, claxonează
neavenit, perturbînd visele puterii.
Că scriitorii, artiștii în genere s-au lăsat fer-
mecați în deceniile trecute de șoaptele ororii,
lucrînd la comandă de frică și foame ignorînd
exemplaritatea eroică, mai are vreo importanță?
Dacă da, trimiteți un SMS, dacă nu trimiteți un
e-mail. Adresa de expediere, dacă există, o veți
afla dumneavoastră.
■
TRIBUNA • nr. 52 • 1-15 noiembrie 2004
23
Black Pantone 130 U
23
Black Pantone 130 U
Sumar
a
rte
Agenda
Claudiu Grazn: Evenimente de toamnă* 2
Editorial
I. Maxim Danciu: Răspunderi culturale • 3
C artea
Oana Pnghineann: O bibliotecă deschisă • 4
Nicolae Turcan: Despre oaie în casa mioriticului... • 5
Ciprian Lupse: Fețele toleranței* 5
Renoveze_____________________________________
loan-Pop Cnrșen: Baudelaire citit de Fundoianu • 6
Atitudini
Ovidiu Pecican: A pricepe și a înțelege. Un răspuns lui
Dan C. Mihăilescu • 7
traduceri
Andreas Sanrer: Poezii* 8
Cseu
Ion Cristifor: Un supraviețuitor al infernului • 7
Comunism și comunisme: modelul românesc
Istvân Csncstja: în căutarea legitimității • 10
Anul Ioan Slavici - Tribuna 120
Speranța Milancovici: Pădureanca sau despre tragic și anu-
larea lui* 12
Interviu
Lâszlo Alexandru • 14
Alexandru Nemoianu • 17
poezia
Pani Vinicius • 18
Theodor Damian *18
ex abrupto
Radn Țncnlescn: Gogea • 18
Arhiva
Istvân Kirâly V.: CD-Romul și muntele vrăjit (II) • 19
Cultura civică
Ancheta Tribuna - Regiuni și politici regionale în
România și în Europa • 20
teatru
Adrian Țion: „La Teatrul din Turda, în sfârșit, se
întâmplă ceva" *21
revista presei culturale
Revista presei culturale • 22
Salonul defavorizatului
Mihai Dragolea: Autogara cu zahăr de succes, oi
călduroase și-un limbaj fript • 23
teledependența
Momea Ghcț: KalinkalapapaWcjtila • 23
Arte
Livius Geoige Ilea: Aerul tare al simpozioanelor • 24
Abonamente
CU RIDICARE DE LA REDACȚIE:
60.000 lei - trimestru
120.000 lei - semestru
240.000 lei - un an
CU EXPEDIERE LA DOMICILIU:
90.000 lei - trimestru
180.000 lei - semestru
360.000 lei - un an
Persoanele interesate sunt rugate să achite
suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să
o expedieze prin mandat poștal la adresa:
Revista de Cultură Tribuna, cont nr.
5010.9575592 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Aerul tare al simpozioanelor
■	Livius George Ilea
ntr-o lume a risipirii, grăbită până la inde-
cență, sculptorul își rezervă tot mai rar vino-
vatul privilegiu de “a sta locului” o clipă, un
timp... Atunci, uitând de lume și de sine, el își
reevaluează opțiunile. La început precipitate,
ideile se nasc ca întrebări însuflețite, printr-o
miraculoasă contagiune, în dialogul lor cu ambi-
entul predestinat, insinuîndu-se firesc în mono-
logul unui proiect deschis.
Sculptor clujean, Alexandru Păsat (n. 1955 la
Plenița) a absolvit Institutul “Ion Andreescu”,
secția sculptură în anul 1980. Participă la
numeroase expoziții naționale și internaționale,
unde obține premii și notorietate.
A început inițial să modeleze, ajutat și de o
manualitate, de un instinct artistic de excepție, în
zona figurativismului, a plasticii mici. Moderne,
bronzurile sale, rafinate, cu trimiteri la marile
epoci ale istoriei sculpturii , instaurau un dialog
amiabil cu varii capodopere ale genului,
redefinindu-le valențele decorative, în spirit post-
modern, în actualitatea estetică a momentului.
Renunță, nu ușor, la această etapă a creației sale.
În 1988 a fost organizatorul unui Simpozion
de sculptură (piatră) la Cluj. De atunci se raliază
cu entuziasm diverselor manifestări similare
învingându-și reținerile provocate de “clasica”
tabără de creație de la “Măgura Buzăului” unde,
cu unele notabile excepții, se (re)produceau
lucrări pre-executate de artiști în atelier, fără nici
o legătură cu mediul natural, cu ansamblul de
sculpturi de acolo sau se improvizau - uneori la
limita minimei rezistențe, prin aleatorii decupaje
abstracte - “măgurisme”. Pietrele de Viștea aduse,
în 1988 pentru Simpozionul de la Cluj, în ochii
artistului “erau atât de frumoase... în sine - mari,
imense - că îți era și milă să te apuci să le strici”.
Îi încolțește un gând - care-l urmărește peste ani
- cum că această furie de a de a degroșa masiv, de
a ciopli adânc în trupul pietrei, lăsând în mijlocul
unui morman de sfărâmături o mică lucrare,
ștearsă, nesemnificativă prin dimensiuni în con-
textul ambiental, este, dacă nu imorală, con-
traproductivă. Ideea salvatoare ar fi, nu să
micșorezi piatra, ci, dimpotrivă, să o mărești.
Astfel, în 1988, în cadrul Simpozionului inter-
național de sculptură de la Beratzhausen
(Germania), sculptorul realizează una din
lucrările sale de referință, “Pătratul doarme”. O
idee de un purism conceptual apropiat de doctri-
na Bauhaus-ului, conform căreia calitatea estetică
a obiectului rezidă în forma funcției sale, este
virată în cheie suprarealistă spre un imaginar
poetic, emanând un simbolism criptic. Blânda
energie potențială a desfășurării unei
plăpumi/perne “pătrate”, pliate, conduce piatra,
prelucrată cu intervenții minimale dar extrem de
laborioase în modularea rotunjimilor “moi,
pufoase”, în sfera imaginarului pur, spre margin-
ea visului concretului. Pătratul imaterial, metafiz-
ic poate visa în somnul rațiunii forme senzuale,
calde de un erotism difuz, acuzând, în poetica
sculptorului, șocul impactului cu duritatea, cu
materialitatea rece a pietrei. Mărirea vizuală este
indusă privitorului drept potențialitate argumen-
tată în ambient prin tunderea gazonului din jurul
sculpturii astfel încât să lase iluzia unei abia
întâmplate despăturiri/reîmpăturiri cât și promisi-
unea iminenței uneia viitoare. Manipularea
vizuală și emotivă a privitorului plasează această
sculptură în zona experimentului, prin pro-
cedeele regăsite ale avangardei clasice.
Schimbarea materialității reale, a raporturilor
contrariante cald/rece, moale/rigid, animat/inani-
mat deschid la rândul lor un sertar privilegiat al
“schizofreniei” suprarealiste.
Aerul tare al simpozioanelor de sculptură,
experimentarea dimensiunii arhitectonice și
ambientale a operei sculpturale îl fac să viseze
mai departe.
Adept al obiectului solid, artistul realizează
pentru o mare expoziție - Munchen 2004, unde
din cei 5000 de artiști care au concurat au fost
selectați 250 de expozanți - “Cubul negru”,
aluzie la titlul picturii/manifest “Pătratul negru”,
aparținând lui Malevici (Kasimir Malewitsch).
Spre deosebire însă de principiile suprematismu-
lui, Alexandru Păsat nu renunță, în tendința for-
mală de abstractizare, la referințe vizând realul,
lumea naturală. Realizat prin secționarea unui
trunchi de copac în zona bifurcării sale în două
tulpini gemene, cubul vopsit negru este încorse-
tat împrejur, procustian, în metal. Revelând, în
secțiune, pe fața sa superioară, în pofida crăpă-
turilor materiei organice uscate, cercurile vârstei,
urme/trasee ale unei istorii reale, cubul atinge
granița iluzorie dintre misterul concretului și al
“zării metafizice”.
Expune totuși și lucrări în care implicarea
directă, lipsită de ambiguitate în probleme de
strictă actualitate primează în fața rigorismului
formal: o lucrare executată din două scânduri
mici, elastice, prinse la capăt într-o menghină și
ținând captive la celălalt capăt niște baloane col-
orate vizând falsa solid-itate a promisiunilor elec-
torale.
Realizează în tot acest timp zeci, sute de
schițe/proiecte, consemnând în notații fugare ges-
turi irepetabile, trăirea clipei, nașterea ideii.
Ceea ce îl preocupă acum este reîntoarcerea la
(un nou) figurativism, la un “primitivism” al
formelor elementare de figurare, epurate de acci-
dentele survenite în căderea lor în istorie dar
păstrând întreaga lor încărcătură magic-simbolică,
forța lor de reprezentare și comunicare. În
proiectul apropiatei sale expoziții se vor regăsi cu
siguranță materializări surprinzătoare ale noilor
sale demersuri prospective.
■
24
TRIBUNA • nr. 52 • 1-15 noiembrie 2004
24
Black Pantone 130 U