Black
Pantone 252 U
serie nouă • anul III • nr. 51 • 15-31 octombrie 2004 • 10.000 lei
RIBUNA
revistă de cultură
Apare sub egida Consiliului Județean Cluj
Gheorghe
Crăciun
La Cluj
Toamna
12004 la
1 Centru
Cultural
i Francez
ISTVÂN KIRÂLY V
CD-Rom-ul
și muntele
l nterviu
Manuele Debrinay-Rizos
Alexandru Nemoianu
Black Pantone 252 U
Black
Pantone 252 U
tribuna
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Revista apare bilunar, cu sprijinul
Centrului de Studii Transilvane Cluj
și al Ministerului Culturii și Cultelor .
Consiliul consultativ
AL REDACȚIEI TRIBUNA
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Mircea Borcilă
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Călin Felezeu
Monica Gheț
Ion Muresan
Mircea Muthu
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Pavel Puscas
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Liviu Pop
Redacția și administrația:
400091 Cluj, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1225-8546
a
telier
Rupprecht Geiger.
Redeschiderea dosarului
artei abstracte
■	Livius Geoige Ilea
Criza imaginii, acutizată în primii ani de
după primul război mondial, declanșând
o avalanșă fără precedent a variilor
curente ale modernismului, o adevărată isterie a
proliferării unor vehement contestatare manifeste
artistice și “-isme”, marchează în mod decisiv,
anii de formare ai pictorului munchenez
Rupprecht Geiger (n. 1908).
Intolerantele discursuri mesianice privind
“noua pictură” avertizau asupra căilor greșite ale
moștenirii artistice încă de la primele ei sedimen-
tări, îndemnând la regândirea problematicii de
esență a picturii, a binomului formă/culoare.
Experiențele traumatice ale ororilor celor
două războaie mondiale, ale atrocităților comise
puneau la rândul lor în discuție valorile umaniste,
filosofice și morale în numele sau sub acoperirea
cărora acestea au fost posibile. Dezgustul de o
atare realitate precum și traseul investigațiilor for-
male dezvoltate au condus în egală măsură o
bună parte a generației interbelice înspre pictura
abstractă. Progresul tehnic și științific tot mai
accelerat a impulsionat și a inspirat la rândul său
această orientare artistică, furnizându-i noi argu-
mente matematice și estetice.
În contrast cu frumosul natural dat,
Rupprecht Geiger mărturisește în jurnalul său
această complex motivată psihologic “distanțare
de concret”: “Omenirea a devenit foarte suspec-
tă”, iar în ceea ce privește imaginea “forma tre-
buie să devină și mai simplă, mai modestă și mai
plină de afecțiune față de materia culorii”. Ceea
ce-l va preocupa de aici înainte va fi limbajul
culorii, potențialul ei expresiv, capacitatea acesteia
de comunicare. Descoperirea unor noi armonii și
culori i se pare “o îndrăzneală mult mai mare
decât căutarea de forme noi” (Jurnal, 1948/49).
Revelația pe care o avea în 1914, în cursul unei
călătorii în Tunisia, Paul Klee, ale cărui lucrări
erau până la acea dată realizate în alb-negru
(“Culoarea m-a posedat... pentru totdeauna...
moment binecuvântat. Eu și culoarea suntem una
= sunt pictor.”) o va avea și Rupprecht Geiger. În
Jurnal (1943) el notează: “Cerul este de o splen-
doare coloristică nemaipomenită și de o incredi-
bilă întindere. Un cer al dimineții este gri-
albăstrui la orizont și în sus trece spre violet, apoi
foarte repede la galben și verde, apoi la gri-oțel
sau este la orizont alb-gălbui, apoi puțin galben-
lămâi, și apoi jumătate din cer este roșu sau violet
la orizont, trecând apoi foarte repede în verde și
apoi în albastru.” Această inimitabilă, miraculoasă
ipostază a splendorii cromatice neîngrădită de
ramă, de spațiu, de focalizări operate ca demers
emoțional sau intelectual este impracticabilă în
artă. Wassily Kandinsky (m. 1944) urmărea și el
să elimine referințele directe la aparențele natu-
rale, mizând exclusiv pe atributele expresive ale
materialelor artistice. Paleta lui Geiger, asociat
membrilor clubului Zen ’49, va aminti de
mesajul subliminal al simbolisticii cromatice a
vechilor mandale indiene.
Pentru artist, roșul este cel care reprezintă
culoarea primă dar care cuprinde în fapt mai
multe culori: “Eu numesc și galbenul o culoare
roșie. Este foarte apropiată luminii. La început
foarte luminoasă, apoi întunecându-se încet de la
portocaliu la roșu își întregește tranziția spre
roșul apusului, coborând în tonuri tot mai adânci,
pentru a trece în întunericul nopții într-o scală pe
care eu am desenat-o dinainte cu exactitate. De la
alb, galben, portocaliu, roșu-portocaliu și treptat
violet, violet închis și apoi și mai adânc, roșu
carmin până la negru. Aceasta este practic scala
mea.”(interviu, 1997)
Forma rămâne totuși o inevitabilă provocare
pentru pictor, chiar dacă “aplicată corect, culoarea
tinde automat către o formă, către o formă pre-
cisă”. Theo van Doesburg și gruparea De Stijl
(1917) susțineau prin revista cu același nume aus-
teritatea și claritatea abstractă a elementelor geo-
metrice simple și a culorilor primare. Suprafața
plană a tabloului nu pune suficient în valoare
culoarea: “Forma de culoare numită imagine ar
trebui să renunțe la sus și jos, la perspectivă și
orizonturi, dar nu și la spațialitate” (Jurnal, 1949).
Lucio Fontana tipărește în 1946, în Argentina,
White Manfesto în care susține transcenderea
pânzei în areal, înspre arhitectură, prin introdu-
cerea în ecuație a celei de-a treia dimensiuni.
Participant la patru ediții Dokumenta Kassel
(1959, ’64, ’68, ’77), Geiger expune și la Bienala
de la Sao Paolo (2002) tablouri tridimensionale.
Sao Paolo este un oval perfect, emanând un roșu
nou, modulat. Brasilia, (omagiu adus lui Oscar
Niemeyer), Rio și Transatlantic sunt expuse în
spații special destinate pentru a spori energia
culorii și experimentarea fizică a acesteia de către
privitor.
Culoarea devine pentru Rupprecht Geiger,
prin materialitatea pigmenților, prin modularea ei
și dispunere contrapunctică, aplicată pe forme
tridimensionale, nu doar simplu vehicul a unor
conținuturi simbolice ci însăși mesajul. Iar
comentariile aprobatoare asupra acestora contra-
zic spiritul acestei picturi fiind, după cum remar-
ca V Vătășianu referindu-se la abstracționism,
inevitabil “alcătuite din cuvinte sau metafore pe
cât de entuziaste, pe atât de ambigue sau ermet-
ice”.
Catalogul având reproduceri color de mare
acuratețe, semnat de Helmut Friede și de care a
beneficiat expoziția Rupprecht Geiger, itinerată
prin Centrul Cultural German din Cluj la
Galeriile U.A.P în această vară a polarizat intere-
sul vizitatorilor, redeschizând pentru artiști și
specialiști dosarul artei abstracte.
■
TRIBUNA • nr. 51 • 15-51 octombrie 2004
Black Pantone 252 U

Black Pantone 252 U
editorial
Frontiera Poesis
■	Ioan-Pavel Azap
e cincisprezece ani, în România apare o
revistă, privită (cel puțin în primele luni,
dacă nu chiar în primii ani) ca o ciudățe-
nie, cu destulă (aparent motivată) neîncredere.
De ce o revistă ciudată? Pentru că s-a vrut, (și a
izbutit să fie!), o revistă (doar) de poezie. De ce
privită cu neîncredere? Pentru că, în noianul de
publicații, culturale și ne- sau aculturale, apărute
imediat după Decembrie 1989, revista nu avea în
spate un nume de tradiție, nu își propunea să fie
de avangardă, nu se răfuia cu nimeni pe criterii
extraliterare, extraestetice. Cu alte cuvinte: nimic
comercial, nici după vechiul, nici după noul
“canon” cu care se măsoară nu atât rentabilitatea,
cât veridicitatea, noima unei publicații culturale.
Dar, în ciuda acestui fapt (sau tocmai de aceea!),
noua revistă nu numai că a rezistat pe piață, dar a
impus (contrazicându-i, contrariindu-i și
nefericindu-i pe toți cei care așteptau nerăbdători
să-și frângă gâtul) o nouă frontieră (singura,
poate, care nu ne-a impus și o limită, dim-
potrivă): Frontiera Poesis. Granița celor patru
puncte cardinale se află la Satu Mare și se
numește Poesis, iar grănicer-șef este, cum se putea
altfel?, un poet și se numește George Vulturescu.
De paisprezece ani, revistă și poet deopotrivă,
organizează un Festival internațional - Zilele
Culturale Poesis.
Și, pentru că tot am ajuns aici, voi încerca să
derulez un “scurtmetraj” al celei mai recente
ediții, cea de a XIV-a, a Festivalului, desfășurată la
începutul lunii octombrie a acestui an. Pentru a
nu dezamăgi pe nimeni, voi începe relatarea cu
un cuvânt care nu mai are nevoie de nici o
„prezentare“: deci!
Deci: Ziua I
În 30 septembrie crt., sussemnatul se
întâlnește în gară cu colegul de redacție, poetul
Ștefan Manasia și cu Dan Moșoiu, “microfonist”
la Radio Cluj, poet și el, pentru a ne îmbarca în
trenul de Satu Mare. Deși întâlnirea trebuia să
aibă loc la 14.50 h, trenul plecând la 15.32 h dar
noi neavând bilete, grupul se întregește abia la
15.00 h și câteva minute, din caza întârzierii, pre-
vizibile, a lui Dan Moșoiu. În sfârșit, ne
cumpărăm bilete, ziare, țigări (numai fumătorii!)
și ne instalăm în tren. Călătoria decurge fără inci-
dente, (dacă ignorăm faptul că signura dovadă a
faptului că suntem pasageri ai clasei I este prețul
biletelor, mai mare decât la clasa a Il-a), și
ajungem în Satu Mare cu o ușoară întârziere. Aici
îi descoperim la coborâre pe Maria Pal și Ion
Cristofor, călători cu același tren (dar într-un alt
vagon) și întru aceeași destinație: Zilele Poesis.
Ne întâmpină în gară George Vulturescu, (spun
acum, pentru a nu omite prin uitare: un amfitri-
on desăvârșit!), ne îmbarcă, împreună cu ceilalți
poeți și scriitori sosiți cu același tren, într-un
microbus, pentru a ne debarca la Vila “Poesis” (ce
urmează să fie inaugurată oficial a doua zi). Aici îi
zărim / salutăm / întâlnim pe mai devreme ajunșii
(la Satu Mare!) clujeni (și tot poeți!): Letiția Ilea,
Mircea Petean, Adrian Popescu și Virgil Mihaiu,
dar și pe (amintesc aleator, fără a epuiza, din lipsă
de spațiu, lista celor peste 130 de scriitori prezenți
la Zilele Poesis, cu precizarea că pe unii dintre cei
amintiți acum i-am întâlnit abia a doua zi):
Cassian Maria Spiridon, Daniel Corbu, Aura
Christi, Ioan Matiuț, Nicolae Breban, Mihai
Cimpoi, Ioan Flora, Paul Vinicius, Sterian Vicol,
Nicolae Țone, Mihai Gălățanu, Dan Mircea
Cipariu, Daniela Sitar, Robert Șerban, Paul
Aretzu, Ioana Crăciunescu, Lucian Vasiliu, Virgil
Podoabă, Grișa Gherghei, Viorel Mureșan, Radu
Sergiu Ruba, Ioan Pintea, Olimpiu Nușfelean.
Orele fiind aproape înaintate, ne supunem și
noi “ritualului” cinei, al unui pahar de vin și al
conversației aferente, derulată, printre saluturi și
săruturi (prietenești!) la și de la o masă la alta.
Într-un nu foarte târziu, cei care nu am fost încă
suntem cazați, apoi avem program de voie. Voia
noastra, a celor trei clujeni amintiți mai la
început, este să facem o plimbare nocturnă. Și
chiar o facem.
Ziua a II-a
Ziua a doua debutează în Sala festivă a
Muzeului Județean de Istorie, cu. deschiderea
festivă a celei de XIV-a ediții a Zilelelor culturale
Poesis. După salutul de bun venit al lui George
Vulturescu se păstrează un moment de reculegere
în memoria celor doi poeți morți cu puțin timp
în urmă: Geo Dumitrescu și Ion Chichere.
Cum această ediție a Festivalului nu are o
temă anume, vorbesc liber - evident, tot pe tema
literaturii, a poeților și a poeziei - Mihai Cimpoi,
Nicolae Breban, Ioan Flora, Ion Tomescu
(președintele A.PL.E.R.), Yves Broussard
(Franța). Se lansează, în încheierea acestui prim
moment al zilei, cea de a doau ediție a masivei și
excelentei antologii a lui Ioan Flora Antologia
poeziei sârbe (sec. XIII - sec. XX), apărută la Editura
Solstițiu din Baia Mare, prezentată cu aplomb de
Miliurko Vukadinovici (el însuși antologat). Ne
deplasăm apoi la inaugurarea Sălilor de conferințe
literare și expoziții de artă Vila “Poesis”, marcată
de lansarea volumului postum al regretatului
Alexandru Pintescu, Retorica aproximației. Breviar
de poezie optzecistă (Editura Timpul, Iași), prezen-
tat de Cassian Maria Spiridon.
După-amiaza, în Catedrala Ortodoxă
“Adormirea Maicii Domnului” are loc momentul
cel mai așteptat al Festivalului: decernarea premi-
ilor literare anuale “Frontiera Poesis”, întregit de
un recital de vioară și harpă, susținut de Rudolf
Fatyol și Erdos Margareta, și de un mic concert al
corului Adagio al elevilor Liceului “Ioan Slavici”.
Actrița-poetă Ioana Crăciunescu, vrând să fie
doar poetă, “refuză” să recite, dar citește câteva
poezii din antologia lui Ioan Flora.
Seara, aceleași (aparent) interminabile (cu si-
guranță inepuizabile!) discuții despre poezie și li-
teratură în general, duse parcă cu mai mult
aplomb și siguranță decât în seara precedentă, în
de-acum “oficializata” vilă-cafenea literară
“Poesis”.
Ziua a III-a (°i ultima!)
Fiind cea mai scurtă - dar și cea mai tristă, dat
fiind faptul că mica-mare comunitate poeticească
a Poesisului sătmărean urma să se destrame -,
ziua a treia voi prezenta-o și eu telegrafic.
Ora 10.00, Vila “Poesis”: editurile Prut
International (Chișinău), Vinea (București) și
Mirador (Arad) se prezintă și pledează, în fața
unui public receptiv, pentru literatura de bună
calitate și pentru nevoia de carte. Ora 12.00, Vila
“Poesis”: Masă rotundă: Poezia la revista Autre Sud
(Franța), moderată de Radu Sergiu Ruba și
susținută de directorul literar și redactorul șef de
la Autre Sud, Yves Broussard și Jacques Lovichi.
Prânzul “de adio”, lipsit de orice festivism
scorțos, oferă “voitorilor” ocazia unui recital
poeticesc ad-hoc, moderat, tot ad-hoc cu aplomb
de prezentator tv Dan Mircea Cipariu. Se schimbă
ultimele cărți (între cei care mai au asupra lor),
reviste, adrese, telefoane, poezii (Paul Vinicius îi
oferă lui Ștefan Manasia o poezie dedicată special
Tribunei, pe care o puteți citi în numărul următor
al revistei noastre), informații despre trenurile cu
care vom pleca, promisiunea-speranță că ne vom
revedea și anul viitor.
Dintre clujeni, primii s-au retras Adrian
Popescu (încă de aseară), Letiția Ilea, Mircea
Petean și Virgil Mihaiu (imediat după prânz, cu
mașina lui Mircea Petean, șofer pasionat).
Sussemnatul, Ștefan (Manasia), Dan (Moșoiu),
Ion (Cristofor) și Maria (Pal) ne (re)întâlnim pe
peronul gării, urmăm procedura standard
(cumpărarea biletului, îmbarcarea, instalarea - de
astă dată într-un intercity confortabil) și, peste
câteva ore de taifas, ajungem la Cluj, într-un oraș
“întunericit” care pare a nu ne fi simțit lipsa.
P.S. 1
Premiile Ediției a XIV-a a Festivalului
Internațional “Zilele culturale Poesis”: Pemiul
“Opera Omnia”: Nicolae Breban și Mihai
Cimpoi; Marele Premiu pentru Poezie “Frontiera
Poesis”: Ioan Flora; Premiul pentru critică lite-
rară: Aurel Pantea; Premii pentru antologie de
pozie (antologie de autor, ediție îngrijită): Lucian
Vasiliu, Nicolae Țone și “triumviratul” Robert
Șerban, Dan Mircea Cipariu, Mihai Zgondoiu;
Premiul “Ion Bledea” (acordat în premieră):
Gheorghe Mocuța; Premiul “Alexandru
Pintescu” (acordat în premieră): Vasil Romanciuc
(Republica Moldova).
P.S. 2
Organizatorii acestei ediții a Festivalului
Internațional “Zilele culturale Poesis” (Satu
Mare, 1-2 octombrie 2004) au fost: Uniunea
Scriitorilor din România, Direcția pentru
Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național a
Județului Satu Mare și A.PL.E.R. București.
Sponsori de suflet: Dumitru Păcuraru și Ilie
Sălceanu.
■
TRIBUNA • nr. 51 • 15-31 octombrie 2004
3
Black Pantone 252 U

Black Pantone 252 U
C artea
Scrisori între prieteni
■	Mihaela Gligor
Tereza Culianu-Petrescu, Dan petrescu
Dialoguri întrerupte.
Corespondență Mircea Eliade - Ioan Petru Culianu
Iași, Ed. Polirom, 2004
elația dintre Mircea Eliade și Ioan Petru
Culianu a constituit subiectul multor
analize ample. Lucrările ce poartă semnă-
turile celor doi sunt bine cunoscute tuturor
acelora care se ocupă de studiul istoriei religiilor.
Dialogul epistolar Mircea Eliade - Ioan Petru
Culianu, frumos intitulat Dialoguri întrerupte, oferă
cititorului o perspectivă diferită a prieteniei dintre
cei doi.
Acoperind o perioadă de 14 ani (1972-1986),
cele 108 scrisori, 70 semnate de Mircea Eliade și
doar 38 emise de Ioan P Culianu (marea parte a
epistolelor trimise de Culianu nefiind găsite),
redau relația specială dintre maestru și mai
tânărul său discipol, conținând importante ele-
mente referitoare la biografia intelectuală a celor
doi. Prezenta ediție, îngrijită de Tereza Culianu-
Petrescu și Dan Petrescu, beneficiază de o Prtfață
semnată de Matei Călinescu.
Corespondența schimbată de cei doi are o
importanță deosebită, după cum observă și pre-
fațatorul. Mai întâi, „ea constituie cel mai bogat
schimb de scrisori între Eliade și un corespon-
dent individual al său, după acela cu Raffaele
Pettazzoni”. Apoi, acest schimb ne oferă infor-
mații despre relația maestru - discipol (Eliade îl
considera pe Culianu un bun prieten și discuta
cu el probleme legate de istoria religiilor și lite-
ratură). De asemenea, scrisorile emise de Eliade
oferă răspunsuri cu privire la implicarea sa în
Mișcarea de Extremă Dreapta din România dintre
cele două războaie mondiale. Și, nu în ultimul
rând, schimbul epistolar dintre cei doi ne prezin-
tă evoluția intelectuală a lui Ioan Petru Culianu.
Dialogul dintre Eliade și Culianu începe în
vara anului 1972 când Ioan Petru Culianu se
hotărăște să rămână în Italia, unde ajunsese cu o
bursă pentru cursurile de vară. De acolo îi scrie
profesorului de istoria religiilor de la Chicago
solicitându-i ajutorul. Deși scrisorile semnate de
Culianu lipsesc, ele nefiind găsite în „Fondul
Eliade” aflat în secția de manuscrise și cărți rare a
Bibliotecii Regenstein din Chicago, din răspun-
surile date de Eliade reiese situația grea cu care
Ioan Petru Culianu s-a confruntat în primii ani
petrecuți în străinătate. În această perioadă difi-
cilă, profesorul Eliade îi dă tânărului său
corespondent sfaturi, îl pune în legătură cu mai
mulți profesori care l-ar putea ajuta și îi trimite
cecuri. Astfel, scrisoarea din 7 noiembrie 1972
începe: „rogu-te, nu te supăra pentru cecul alătu-
rat. Îl vei utiliza cum vei crede de cuviință,
cumpărându-ți cărți sau portocale”. Asemenea
gesturi se vor repeta și-n anul următor.
Scrisorile lui Mircea Eliade conțin observații
și sugestii utile pentru Culianu: „cele șase pagini
din Cărticica la care lucrezi mi se par, în orice
caz, „stimulante" și originale. La § 02.00 aș face
observația că homo faber e contemporan cu
homo religiosus ” (Scrisoarea din 8 decembrie
1974).
În scrisoarea datată 25 iunie 1975, Eliade îi
face lui Culianu „o propunere de colaborare”.
Este vorba despre „un Dictionnaire d’Hist[oire]
des Religions” care „va fi semnat Eliade-
Culianu”. Acest proiect va fi însă dus la
îndeplinire doar de Culianu, 15 ani mai târziu.
Referitor la implicarea sa în Mișcarea de
Extremă Dreapta din România, Eliade îi scrie lui
Culianu în 17 ianuarie 1978: „trebuie să
recunosc: referința la C.Z.C. nu mă încântă, pen-
tru că poate da loc la „confuzii". (Asta îi reproșam
și lui Scagno: simpatia față de Legiune a fost indi-
rectă, prin Nae Ionescu, și n-a avut nici o influ-
ență în gândirea și scrierile mele; a fost doar pre-
textul de-a-mi pierde Conferința la Univ. din
București, și, mai ales, de a fi calomniat între anii
1944-1968, în țară și în străinătate...). În privința
lui C.Z.C. nu știu ce să cred; a fost, desigur, cin-
stit și a izbutit să trezească o generație întreagă;
dar, lipsit de spirit politic, a provocat cascada de
represiuni care a decapitat întreaga generație pe
care o „trezise"...”.
Legat de același subiect, Culianu îi scrie la 11
mai 1979: „Furio Jesi s-a dat definitiv pe față:
pare că victima de predilecție a cărții sale Cultura
di destra sunteți Dvs.”. Culianu îi dă lui Eliade
scurte citate: „autorul afirmă că „profesorul M.E.
îi dădea pe evreii români pe mâna SS-ului în
vreme ce scria tratate f serioase de istorie a religi-
ilor"!”
Pe lângă referirile la procesul de creație a celor
mai importante lucrări din biografia celor doi
autori, corespondența conține și câteva episoade
deosebite, cum ar fi cel amintit în scrisoarea lui
Eliade din 15 octombrie 1976: „îți mulțumesc
pentru frunza din nucul D-tale pe care ai trimis-
o. Sibylle, emoționată, a așezat-o alături de
Evanghelii...”. La rândul său, Culianu îi
împărtășește maestrului bucuriile sale: „[...] ce
am de povestit sună cam romantic. [...] am întâl-
nit o fată [...] de care mi-am permis să fiu foarte
îndrăgostit” (3 septembrie 1979).
Complexitatea relației dintre Eliade și Culianu
reiese din fiecare scrisoare cuprinsă în volumul
de față. Cei doi s-au întâlnit pentru prima dată la
Paris, pe 3 septembrie 1974, iar legătura lor a fost
una foarte strânsă și a durat până la sfârșitul vieții
lui Eliade (22 aprilie 1986).
Toate cele 108 scrisori ale ediției de față bene-
ficiază de importante note explicative, utile citi-
torului pentru o mai bună înțelegere a textului.
Prin noutatea pe care o aduce, volumul Dialoguri
întrerupte reprezintă un important instrument de
lucru pentru cercetătorii operei lui Mircea Eliade.
■
De la “Eidolon” la literatură
■ Dorin Mureșan
Răzvan Țuculescu
Cronicile întunericului
Cluj-Napoca, Ed. Nereamia Napocae, 2004
espre cea de-a doua carte a tânărului
autor clujean am scris cu un ușor senti-
ment de dezamăgire, deși am recunoscut
existența evidentă a talentului. Spuneam atunci că
Eidolon este o "carte degeaba” în măsura în care ea
nu se confirmă ca treaptă intermediară, ca etapă
de tatonare stilistică și ideatică. Căci, vrem nu
vrem, acesta e mersul lucrurilor. Debutul poartă
cu sine toate complexările celui ce intră pe un
teren nou, necunoscut, în timp ce volumul care îi
urmează se desfată într-un soi de înfumurare,
explicabilă prin reușita inițială (dacă e vorba de o
reușită, desigur). Al treilea volum, însă, trebuie să
etaleze profesionalizarea autorului, maturizarea
lui. Și, în cazul lui Răzvan Țuculescu, putem
vorbi despre așa ceva. E concluzia la care am
ajuns parcurgând Cronicile întunericului, carte ce
cuprinde opt povestiri (plus o concluzie) inegale
ca lungime, însă toate consistente, mizând invari-
abil pe subiecte specifice genului horror. De la
primele rânduri am înțeles că tânărul prozator
vrea să se rupă de discursul incredibil de dens și
de artificios pe care l-a folosit în cartea anterioară,
propunând texte mai calde, mai lizibile. De unde
și imaginile fruste, dinamismul narativ, perso-
najele concrete, vii. Scrise din perspectiva unui
observator, deci detașat, povestirile reușesc să te
captiveze. De altfel, una din notele valorice pe
care le-o pot atribui constă în lipsa acelui
monolog interior explicativ, care de obicei
obosește. Adeseori întreruperea firului narativ
este dovada neimplicării autorului în ceea ce face.
Or, simt că de data aceasta Răzvan Țuculescu și-a
scris textele cu pasiune, având la dispoziție sce-
narii pregătite în prealabil. La acest nivel, evoluția
prozatorului este netă.
În ceea ce privește subiectele povestirilor, se
insistă mult pe traumă, căci majoritatea perso-
najelor ajung în apropierea demenței. Cred că
această regresie mentală poate fi convingătoare în
măsura în care ecuația cauzală care a produs-o
este acceptată. Problema ține exclusiv de prefe-
rințele fiecărui cititor, și de aceea nu vreau să mă
învârt prea mult în jurul ei.
M-aș opri, în schimb, la stilul în care sunt
scrise povestirile. Aici, cred eu, tănârul prozator
mai are de lucru. Spun asta fiindcă textele nu
sunt îndeajuns de personalizate. Avem de multe
ori tendința de a asocia literarul cu literalul. De
aici grija extremă pentru corectitudinea scriiturii.
Însă această grijă duce în mod firesc la un stil
rece, ușor imitabil. Nu spun aceste lucruri în ton
de reproș, căci nu e vorba de o eroare. Cred însă
că Răzvan Țuculescu ar avea mai mult de câștigat
dacă ar trece peste acest automatism, mizând mai
mult pe conținutul textelor sale, decât pe fațada
lor.
Concluzionând, mă bucur că autorul
Cronicilor întunericului s-a rupt cu totul de autorul
Eidolonului și retrag oficial expresia pe care am
atribuit-o cărții din urmă. Sunt de părere că des-
tinul literar al lui Răzvan Țuculescu, așa cum l-
am schițat mai sus, este tipic pentru un scriitor
autentic.
■
4
TRIBUNA • nr. 51 • 15-31 octombrie 2004
Black Pantone 252 U

Black Pantone 252 U
Nostalgia timpurilor trecute
■	Ion Cristofor
Berthold Aberman
Trăiri
Bucure°ti, Fundația Culturala Libra, 2003
Berthold Aberman debutează târziu, cu
volumul de schițe și povestiri Trăiri
(Fundația Culturală Libra, București,
2003), după ce a acumulat o vastă experiență de
viață. Volumul e prevăzut cu o scurtă, generoasă
prezentare a scriitorului parizian George Astaloș,
care i-a fost, se pare, coleg la cursurile Școlii de
Ofițeri din București. Născut la 27 ianuarie 1932,
la Galați, prozatorul de mai târziu apucă să facă în
orașul de la Dunăre doar prima clasă a școlii pri-
mare. Urmând traiectoria destinului agitat al
familiei, tânărul se mută la Bacău, unde va fi
înscris la Liceul “Regele Ferdinand”. După 1944,
își continuă studiile la două licee bucureștene,
ultimul fiind Liceul Industrial “Ciocanul”, o
instituție evreiască de stat ce se bucura de renu-
mele de a pregăti excelenți candidați pentru spe-
cialitățile tehnice.
După absolvirea bacalaureatului, junele
Berthold Aberman e atras de cariera militară, spe-
cializându-se în domeniul măsurătorilor terestre.
E o profesie dură dar pasionantă, specificul ei
purtându-l în cele mai îndepărtate colțuri ale
țării. Pentru prozatorul de mai târziu e un exce-
lent prilej de a cunoaște medii și psihologii din
cele mai diverse, dar și de a-și descoperi propria
țară fără să aibă sentimentul de inferioritate al
minoritarului. Disciplinat și pasionat de profesia
aleasă, Berthold Aberman va urca rapid treptele
ierahiei militare, va fi recompensat cu diverse
premii și decorații. Ajuns ofițer superior, se va
pensiona, la cerere, la numai 50 de ani, luând
decizia de a se stabili în Israel. Aflat încă în plină
putere creatoare, va continua să lucreze într-un
domeniu apropiat, ca specialist în hărți și măsură-
tori al Societății de Telefoane “Bezec”. Deschis
spre cultură, spre problemele comunității în care
trăiește, scriitorul va colabora cu diverse materiale
la ziarul local din Nazareth Illit, la Viața noastră, va
participa cu entuziasm la activitățile Cercului
Cultural din Haifa.
Povestirile și schițele din volumul Trăiri
dovedesc că Berthold Aberman este un bun
povestitor, cu o bogată memorie afectivă. Cele
mai multe narațiuni transcriu întâmplări din
perioada tinereții autorului. În majoritatea acestor
povestiri epicul cedează întâietatea stărilor de
suflet, întâmplările fiind învăluite de o undă de
nostalgie, de o poezie discretă. Reacția prozatoru-
lui față de lumea evocată e una sentimentală,
idilizată uneori, deviată spre dramatic alteori, ade-
seori pigmentată de umor. Una din povestirile
cele mai savuroase este cea intitulată La țară sau la
oraș... care-i dferența?, ce narează câteva din
isprăvile din perioada de confruntare a tânărului
absolvent al școlii militare cu rigorile profesiei.
Trimis în zona atât de pitorescă a Sebeșului pen-
tru executarea unor măsurători de teren, tânărul
are posibilitatea de a cunoaște o lume ce trăiește
încă după ritmuri și tradiții ancestrale, generoasă,
fără prejudecăți. Câteva cuceriri erotice ale
tânărului ofițer pe la stânele din regiune, o
poveste de dragoste cu o tânără văduvă din
București sunt prilejuri de sondare a diverselor
fațete ale eternului feminin.
Autorul Trăirilor are indiscutabil o bogată
experiență de viață, iar cunoaștere unor medii atât
de diverse i-a ascuțit spiritul de observație.
Înainte de toate, Berthold Aberman are darul de a
povesti cu farmec, de a capta interesul cititorului
printr-o complicitate subînțelesă cu orizontul de
așteptare al acestuia. În unele schițe, mai ales din
partea a doua a volumului, își face simțită
prezența și o tentație de moralist care aglome-
rează în unele pagini reflecții pe marginea eveni-
mentelor evocate. Transferul propriei experiențe
biografice în pagina epică ne permite să urmărim
formarea morală a autorului însuși, nelipsit de un
spirit autoironic, a cărui maliție nu depășește însă
niciodată limitele unei duioșii cehoviene. lată-l,
de pildă, pe autor revenit în Bucureștiul tinereții
sale, surprinzând pe viu o scenă din unul din
aglomeratele autobuze ale capitalei:
„În dreptul meu, așezată pe scaun, se afla o
frumoasă tinerică, îmbrăcată, cum se spune azi,
modern. Eu o vedeam destul de dezbrăcată. Este
drept că avea și ce arăta, mai ales că eu o priveam
de sus, din picioare. O priveam cu interes
admirând-o, și mi s-a părut că parcă mi-a zâmbit.
Și lucrul s-a întâmplat tocmai când, la o frână mai
bruscă, era să ajung lângă șofer. Am revenit la
locul meu și atunci am văzut cum ea, frumoasa
pentru care crezusem o clipă că mă aflu în al
nouălea cer și că am cucerit-o, se ridică politicos
și îmi oferă scaunul cu multă generozitate. Mi s-a
adresat cu o voce de vis:
- Vă rog să luați loc, tataie. Vă este greu să
călătoriți în acest mod, mai ales la vârsta dum-
neavoastră.“
Deși registrul satiric nu este specialitatea scri-
itorului, prozele sale de observare atentă a carac-
terelor, de suprindere ironică a unor mentalități
retrograde sau a unor erori de comportament
uman, nu sunt lipsite de interes. O bonomie
specifică lui Berthold Aberman diluează mereu
acizii satirei. Prozatorul e interesant mai ales când
se menține pe linia relatării sentimentale a unor
experiențe biografice, când limitează apetitul
reflecției moralizatoare. Rezultatele sunt exce-
lente cu deosebire în bucățile în care memoria
afectivă suplinește cu succes deficitul de imagi-
nație. Mai puțin reușite sunt prozele în care
autorul se lasă dus pe panta relatării unor drame
cotidiene sau când un ghiduș demon al peda-
gogiei își vâră coada în țesătura narativă.
Marcate de “melancolia timpurilor trecute” -
spre a-l cita pe autorul însuși -, pigmentate de un
umor tonic, de fine observații asupra caracterelor,
prozele lui Berthold Aberman respiră mereu
prospețimea observației făcute pe viu, cu un ochi
lipsit de prejudecăți, cu o sinceritate în care
întrezărim o dimensiune umană fundamentală
pentru autorul Trăirilor.
■
Ca un Caron feminin lângă
pontonul Mării Negre
■ Alexandru Jurcan
Andrei Makine
Lafemme qui attendait
Editura Du Seuil, 2004
n 1995 numele lui Andrei Makine capătă
marea rezonanță, întrucât Testamentul francez
fusese încununat cu Prix Goncourt. Născut
în Siberia în 1957, Makine emigrează în Occident
în 1987, la 30 de ani, stabilindu-se la Paris. După
Crima Olgăi Arbelina, Muzica unei vieți, Pe vremea
fluviului Amur, Makine publică La terre et la ciel de
Jacques Dorme, iar la începutul lui 2004 apare la
Editura Du Seuil Lafemme qui attendait (Femeia
care aștepta).
Vera așteaptă de 30 de ani un soldat care n-a
mai revenit de pe front. În comunitatea de lângă
Marea Albă există un respect nerostit pentru
asceza ei sacră, pentru jurământul aproape
neverosimil. Ca și cum ar trăi pe altă planetă, ea
caută mereu o posibilă scrisoare într-o cutie
poștală ruginită.
Personajul-autor abordează o metatextualitate
discretă. Scrie, revine la subiect, analizează, într-o
explozie a timpului ficțiunii (cum ar afirma Jean
Ricardou).
Vera e învățătoare, însă a terminat universi-
tatea, a încercat un doctorat, timp de opt ani
petrecuți departe de Mirnoie. De ce s-a întors aici
între urși și bețivi, să se îngroape, după atâția ani
trăiți la Leningrad? A venit doar la înmor-
mântarea mamei. A găsit ființe umane care se
pregăteau să moară în singurătate, fără să se
plângă ori să caute vinovați. La început, fidelitatea
ei trece neobservată. Mai apoi Vera simte o apro-
bare respectuoasă, apoi un amestec de enervare,
de plictiseală.
El, autorul, începe o confruntare psihologică.
O caută pe Vera, o ajută în strădaniile ei față de
femeile bătrâne și singure (impresionant episodul
cu Katerina, singura locuitoare dintr-un sat, care
își construise o căsuță în mijlocul CASEI ce se
prăbușise și din care vedeai cerul). O urmărește
mereu pe Vera. Oare se întâlnea cu un bărbat?
Viața să fie un amestec de genuri? Oferă pace
bătrânelor singure, îi învață pe copii, visează lângă
lac, așteaptă un soldat, face dragoste cu un amant.
Viața să fie doar dorință carnală, iar - în rest -
minciuni de-ale poeților?
El petrece o noapte cu Vera. Fac dragoste. Se
declanșează orgoliul masculului care a posedat o
femeie ce aștepta de 30 de ani un bărbat. Numai
că în ziarul adus de Zoia se află dezlegarea (acel
Koptev așteptat exista la Moscova, avea familie,
era secretar de partid) gestului ei.
Bărbatul-autor vrea să fugă, crezând că Vera va
proiecta asupra lui o altă așteptare. E dimineața
fugii. Fumul casei, frumusețea lumii, barca, valiza
lui, gheața, noroiul. Un alb nupțial, imaculat.
Cum să-i spună Verei că pentru a-i împărătși des-
tinul ar trebui să învețe să trăiască în acea DUPĂ-
VIAȚĂ? Să fugă, să plece! Însă Vera știe, pricepe
teama lui de a se lega de o femeie mai în vârstă. Îl
lasă pe ponton și îi spune: „Ești mai aproape aici
de oraș. Ai tren la ora 11. Să te aibă Dumnezeu în
grijă!“ Apoi e clipocitul apei din Marea Albă și
silueta bărcii. Ca un Caron feminin, Vera s-a
întors la sufletele bătrânelor singure, să le ajute să
traverseze hotarul dintre viață și moarte.
■
TRIBUNA • nr. 51 • 15-31 octombrie 2004
Black Pantone 252 U
Black
Pantone 252 U
Este înțelepciunea pentru
oamenii de rând?
■	Alexandru Vlad
Joseph-Maria Bochenski
Manual de înțelepciune pentru oamenii de rând
Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2004
xistă în librării o cărticică apărută la editu-
ra Limes, Manual de înțelepciune pentru
oamenii de rând, de Joseph-Maria
Bochenski. Nu știu câți au văzut-o. Ca să o iei în
mână trebuie să îndeplinești două condiții: să te
consideri a fi tu însuți om de rând și să admiți că
în ce privește înțelepciunea mai poți învăța câte
ceva. Cărțile importante sunt cărți groase, îmi
spuneam când eram copil. De aici trebui atacat
câtă vreme avem energie și curaj. După aceea le
va veni și celorlalte timpul. Iată că încep să am
dubii, și-mi vine acum să spun: cărțile cu ade-
vărat importante n-au cum și nici de ce să fie
groase. Pentru că avem în față concluziile și sin-
teza de o viață ale unui umanist, o carte rară, și în
același timp un îndrumător ad usum delphini între
niște coperte subțirele. O carte bună și pentru
omul grăbit de astăzi.
Dacă am deveni cu toții înțelepți, fie chiar
citind această cărticică și respectând preceptele ei,
cum ar arăta oare lumea? Dar șansele să trăim
într-o lume de înțelepți sunt mici așa că putem
profita din plin: dacă socotim că a venit ceasul
putem deveni înțelepți, mai noi înșine, într-o
lume pornită să ne alieneze, să ne depărteze de
ființa noastră funciară, și prin citirea micului
Manual de înțelepciune al părintelui Joseph-
Maria Bochenski.
Îți dai seama de aici că înțelepciunea este o
facultate practică și nici pe departe o sumă de
cunoștințe teoretice sau de maxime din acelea
privind viața. Și cei care n-o știau află că morala,
etica și înțelepciunea sunt lucruri cu totul
diferite. Viața omului este cel mai adesea un
compromis între morală și înțelepciune.
Să mai citim?
■	Oana Pughineanu
Sanda Cordoș
Ce rost are să mai citim literatură?
București, Ed. Compania, 2004
Ce rost are să citim literatură? E o întrebare
pe care și eu mi-am pus-o adeseori, dar în altă
formă: “folosește cultura la ceva?”. Cultura este o
chestiune de destin sau e pur și simplu ceva ce
face parte din instinctul de conservare a acestei
specii numite om? Propoziția “n-am știi să iubim
dacă poeții n-ar fi scris despre asta” a făcut o cari-
eră uluitoare. O spun și cei care citesc poezie și
cei care nu citesc nimic, în general. Exprimă un
cinism, o dezamăgire, un adevăr? Probabil câte
ceva din fiecare. Ceea ce eu personal deduc din
ea este că omul învață despre propriile sentimente
inventându-le și sfârșind prin a se minuna de
propria-i invenție asemeni lui Pygmalion. A
inventa înseamnă a aduce în limbaj. Cred că miza
cărții Sandei Cordoș este de a arăta tânărului citi-
tor că această aducere în limbaj este o formă de
“profilaxie existențială”, că literatura îți “admi-
nistrează vaccinul moral, pentru înfrângere,
suferință și umilință”.
Principiile moralei tind să devină absolute. Ale
înțelepciunii - nu. Moralistul îți spune că trebuie
să spui totdeauna adevărul. Înțeleptul nu face
această exagerare. El spune că adevărul trebuie
spus doar dacă nu-ți cauzează, dacă nu te costă
foarte mult, dacă nu te pune în contradicție cu
tine însuți, dacă nu te face să-ți pierzi un prieten.
“Înțelepciunea este așadar o tehnică“, pare a ne
spune Joseph-Maria Bochenski. „Acesta este un
lucru atât de important încât merită a fi formulat
într-o teoremă specială: Înțelepciunea este
tehnologia vieții lungi și fericite.“ Înțelepciunea
este un lucru aproape științific, și poate fi verifi-
cat prin experiment. Dacă aplicăm legea prin care
să ne spunem în fiecare dimineață că „Totul
merge strună“, ca să-i stabilim valabilitatea nu
avem decât să facem seara o anchetă printre cei
care o aplică și cei care n-o aplică, și să vedem
care din ei au avut o zi agreabilă și care nu.
Înțelepciunea propune o împăcare a individului
cu societatea și în același timp înțelepciunea este
la urma urmelor o întoarcere la esențe, la esențele
bune - am putea adăuga.
Manualul de înțelepciune pentru oamenii de rând
este una din acele cărți uimitoare, scrise la
bătrânețe de unul din acei intelectuali uimitori
care ne mai amintesc oarecum de spiritele
renascentiste, o carte de care avem cu toții cea
mai mare nevoie la tinerețe, când nu toți ne
petrecem vremea citind cărți de vreun fel. Parcă
ar fi scrisă de Nicolae Steinhardt, sau chiar de
Dalai Lama. Și oare trebuie să fim înțelepți și la
tinerețe, sau numai la bătrânețe? Niciodată nu
strică, pare a ne spune autorul. În mod eronat
credem că înțeleptul este acela care știe foarte
multe lucruri. Nu - acesta e savantul, sau profe-
sorul, sau autodidactul.
Morala strictă, un cod etic cu sfințenie urmat,
ne face vulnerabili tocmai în fața celor imorali.
Ceea ce mi se pare deosebit la această carte,
este tonul ei: unul de o familiaritate spontană lip-
sită de artificialități, reiterând parcă o veche
relație maestru-discipol pentru care “a învăța” nu
se reducea la o simplă îngurgitare de informații,
iar educația nu excludea candoarea. Tonul textu-
lui are ceva din grija cu care un părinte admi-
nistrează copilului medicamentul cel mai puțin
amar. În cazul de față e vorba de medicamentul
găsit în literatură, pe care, citind-o “ai șansa
implicită a unei psihoterapii”. Preocuparea pentru
această cură care e în același timp și educație
începe cu întrebarea “Cum și de ce am alege cărți
pentru copiii noștri?”. Răspunsurile, însoțite de
minunate exemple sunt multiple. În primul rând
un cititor - și aici răspunsul se îndreaptă mai ales
spre tânărul și foarte tânărul cititor, care încă nu a
reușit să exprime “filosofia propriei atitudini”
(Pavese) - “vorbește mai nuanțat” reușind “să se
orienteze în acest ocean vorbitor mai ușor decât
necititorii”. A da “nume lucrurilor din geografia
interioară adesea accidentală, înseamnă a o
domestici, luând-o și luându-ne în posesie.
Literatura este pe acest plan, o formă privilegiată a
cunoașterii de sine ”, este un fel de a cultiva “bunele
maniere ale minții” (Proust).
Se vorbește mult de cititul care te ajută să
evadezi. Dar poate că toate cărțile, care nu fac
decât să problematizeze la nesfârșit situațiile exis-
Înțelepciunea exact asta își propune pe cât se
poate să prevină. Așa, că din punctul de vedere al
eticii severe și normative, sfaturile înțeleptului,
provenind aproape totdeauna din evidențele
experienței ar putea părea de-a dreptul cinice,
rămânând în același timp perfect verificabile.
Datorită eșecurilor etice mulți dintre noi
devenim cu timpul cinici, ori înțelepciunea toc-
mai asta îți propune să prevină. Sunt uimit câte
reguli ale înțelepciunii am călcat în viața aceasta,
și consecințele n-au întârziat de fiecare dată să
apară. Nu uita nici o clipă că faci parte din natură,
spune Bochenski cu bun simț, și ar fi foarte greu
să caracterizăm natura drept cinică sau etică. În
orice caz a-l socoti pe orice necunoscut ieșit în cale drept
onest și inteligent, este cu siguranță una din culmile
prostiei. Nu se amintește nicăieri de prezumția de
onestitate și inteligență la care în primul rând cei
ticăloși susțin că au dreptul.
Nu te privi în oglinda anturajului tău! ți se spune
aproape părintește. Nu fi prea amabil la prima întâl-
nire. Se dovedește îndeobște că amabilitatea la întâlnirile
care urmează este mult mai apreciată dacă nu am fost
excesiv de politicoși prima oară. Până la urmă expe-
riența ne va spune aceleași lucruri, dar cât de
scump plătite, după câtă vreme și câte riduri
sceptice adunate în colțul gurii. Și atunci ne vom
aminti de manualul acesta care încercase să ne
prevină fără a ne agasa. Chiar cu modestie.
Suntem sfătuiți să fim înțelepți pentru noi înșine,
nu pentru ceilalți. Aceștia să fie înțelepți la rândul
lor. Deci nu are cum să fie atât de greu să fii la
orice vârstă un înțelept câtă vreme te ajuta prostia
și îngâmfarea celorlalți.
Cine va avea fericirea ca scop n-o va atinge, sun-
tem preveniți la un moment dat și ne simțim
înfiorați de parcă ne-ar avertiza un evanghelist că
trebuie să știm care ne este locul pe lume, și
găsirea acestuia, recunoașterea lui este maximul
de fericire și înțelepciune posibil.
M-am cam inflamat scriind acest text.
Evident, mai mult ca sigur că un filosof ar scrie
cu totul astfel despre Manualul lui Bochenski.
Dar oare este un filosof un om de rând? Sau un
înțelept?
■
tențiale în care suntem prinși, drama propriei
vieți, te ajută să identifici mai bine cușca sau mai
bine spus, să identifici la nesfârșit un șir de cuști
în care de multe ori suntem închiși ca într-o
păpușă rusească: întotdeauna mai rămâne ceva de
descoperit sau de demascat. Evadarea prin litera-
tură e “echivalentă cu o îmbogățire și cucerire,
[...] ea se aseamănă cu evadarea prizonierului, iar
nu ce cea a dezertorului”.
Dacă există vreun rost în a citi literatură, și,
mai mult, dacă există vreo fericire în acest lucru
cred că ea seamănă foarte mult cu aceste cuvinte
ale lui Jean Grenier: “În ceea ce mă privește, sunt
convins de caracterul precar și în același timp
nesfârșita valoare a existenței [...] Dacă mă uit
chiar acum la ceas, și este șapte și patruzeci, văd
care este situația mea la extremitatea acului și mă
aflu bunăoară într-o sală publică plină de
necunoscuți, ca pacient, și sufăr din cauza asta.
Dar în aceeași secundă mă transpun mental într-
un centru ideal, mai fix decât acel al ceasului care
pare pus în mișcare de rotirea acelor, și o dată
ajuns în acest centru pot spune: da, în ciuda a
toate, sunt Fericit! Fericirea mea nu depinde de
nici o clipă trecută, nici de clipa viitoare, ea este
întreagă ca o privire, oricare ar fi culoarea ochilor,
ca un act, oricare ar fi numărul gesturilor”.
■
6
TRIBUNA • nr. 51 • 15-31 octombrie 2004
Black Pantone 252 U

Black Pantone 252 U
b loc notes
Doi din patru
■ Ovidiu Pecican
Fapt neașteptat, aflu că pe data de 3
octombrie a. c. doi dintre membrii fostei
grupări studențești Ars Amatoria au împli-
nit o anumită vârstă. La francezi, expresia asta ar
însemna, dacă nu mă înșel, între patru și cinci
decenii de viață. Aici însă este vorba de altceva.
Ioan Groșan a făcut jumătate de secol, în timp ce
prietenul lui - și al meu -, George Țâra, are de-
acum 52 de ani. Evenimentul merită să nu treacă
neobservat, fiindcă scriitorii - unul afirmat ca
strălucit prozator, celălalt ca excelent animator
cultural și jurnalist -, împreună cu comilitonii lor
Radu G. Țeposu și Lucian Perța au intrat, vrând-
nevrând, în istoriile apocrife ale literaturii române
postbelice. Vorbesc despre cele apocrife, pentru că
ele sunt singurele care interesează, care incită, în
care viața mai vibrează.
Cei patru studenți în filologie care alcătuiau
prin anii șaptezeci și ceva grupul Ars Amatoria la
Facultatea de Litere clujeană, intrând apoi și în
redacția Echinoxului (sau invers) sunt, fără
îndoială, una dintre cele mai simpatice mișcări
literare din cultura noastră. Ei par un fel de
mușchetari ardeleni cu aerul lor insolent, dar
înduioșător, de eroi burlești ai unui timp de blân-
dețe înșelătoare; de fapt o vreme a delațiunilor și
constipației ideologice. Din alt unghi, prin
raportare la cultura locului, ei îmi apar și mai și,
ca o replică târzie, eroicomică, la Școala Ardeleană.
Să fie oare Țeposu un Athos ori mai degrabă un
Petru Maior? Să fie Lucian Perța un Aramis sau
tocmai un Budai-Deleanu? Ar putea fi George
Țâra Porthos ori Samuil Micu? Dar Ioan Groșan,
să fie d’Artagnan ori însuși Gheorghe Șincai? Ce
este simpatic și amuzant în asemenea identificări
este că, până la urmă, oricare poate fi oricare. Ba,
mai mult, din parodiile lui Perța și una dintre
prozele scurte alcătuită cvasiexclusiv de Groșan -
la Insula mă refer - poți construi un Budai-
Deleanu și mai complex.
De fiecare dată când se vorbește cu multă
morgă despre Școala de la Târgovi°te eu mă gândesc,
cu un surâs complice, la Ars Amatoria. Băieții ăștia
care pe la începuturile anilor ‘80 scriau despre
„Fotbalul românesc de la origini până la...
Regulamentul Organic”, subversivi pe față, dar și
mai subversivi prin umorul lor incredibil, persi-
flând locurile mitice (dar comune) ale națiunii,
nu doar templele comunismului, îmi apar - poate
printr-o defecțiune a văzului meu - mult mai
importanți decât se cred ei înșiși. Ei sunt, în top-
urile mele, ca formația Phoenix înainte de dezer-
tarea în Occident, ori ca Beatles-ii literaturii tinere
de la noi în era postzecismului textualist.
Slavă Domnului, ei n-au plecat „dincolo” de
ger și de Ceaușescu, și nici nu trebuiau citiți cu
teascul de struguri alături. Râsul pe care îl dega-
jau textele lor a răscumpărat, în ochii mei, o
întreagă perioadă cenușiu-letală, „etapa pașilor
mici” din literatura noastră aflată în plin exercițiu
de mersul piticului.
Unii s-au grăbit să-l decreteze pe Ioan Groșan
un prozator gata clasicizat, un maestru al prozei
scurte, un romancier ratat sau un publicist
ubicuu, din stirpea căruia urma să descindă Adi
Cioroianu. Pe George Țâra l-au redus la postura
de maestru al faimosului Cenaclu din Tei, ori la
cea de inițiator a vreo zece gazete. În Lucian Perța
s-a văzut doar autorul de parodii lirice, tot așa
cum pe Radu G. Țeposu l-au aproximat mai cu
seamă ca magistru de publicistică la școala de
presă de la Cuvântul ori ca pe un cronicar literar
înzestrat, convertit la istoria literară.
Eu prefer să mă bucur de prietenia lor exem-
plară ca de un mare eveniment al culturii noastre
și mi-aș dori o ediție de opere Ars Amatoria, unde
titlurile tuturor să fie aduse împreună sub ochii
cititorului, într-o culegere unică la patru mâini.
Și aș mai face ceva, de m-ar aduce vreun prilej
împreună cu cei trei dintre ei rămași disponibili:
m-aș așeza cu un reportofon alături la taifas cu
Ars Amatoria, scriind o monografie necesară.
Acum, până nu se apucă să-și scrie marile cărți
care amenință să se prăvălească asupra noastră din
ceruri maramureșene, bistrițene și de la
București.
■
| iteratură și film
Prințul lui Tudor
Teodorescu-Braniște
și Orient Express-ul lui
Sergiu Nicolaescu
■	Alexandru Jurcan
n 1944 apare romanul Prințul, cartea funda-
mentală a lui Tudor Teodorescu-Braniște. La
curtea boierească din Munteni totul era
“vechi, prăfuit de ani, totul căzuse în paragină”.
Prințul Jean-Andrei Munteanu s-a întors ruinat
în conacul său. A avut o viață de fast, iar când
banii s-au terminat, el s-a retras. În roman se
instaurează o atmosferă ciudată, ireală, numai că
Sergiu Nicolaescu în recentul său film Orient
Express, inspirat din romanul Prințul, se debara-
sează de jocul umbrelor, renunță la “strania tris-
tețe” a priveliștei. Conacul nu pare prea prăfuit.
Doar imaginea exterioară transmite o senzație
acută de magie, precum și începutul inspirat al
filmului, unde trenul apare drept personaj -
obsesie, iar iminența sinuciderii planează în
“învăluiri de umbră”.
Multe dialoguri sclipitoare au fost cu grijă
decupate din carte, însă adesea se exagerează,
ajungându-se la discursiv, explicativ. Sergiu
Nicolaescu joacă rolul prințului, suferind de
același narcisism. Multe scene sunt prea explica-
tive, cu voce din off care sporește redundanța.
Uneori muzica intervine pleonastic, alteori e bi-
nevenită. Răpăitul ploii devine prea strident, arti-
ficial, plantat peste dialogurile cursive, alături de
muzica de pian, astfel că nu prea auzim frazele.
Prințul (Sergiu Nicolaescu) cântă la pian, fără să
se încurce, discută cu Ana Criveanu, trage cu
ochiul la aparatul de filmat, ține în mână și un
sfeșnic. Imola Kezdi e convingătoare în rolul
Anei, însă accentul maghiar distonează pe alocuri.
Cu siguranță, bunele intenții există.
Costumele Doinei Levintza au distincție,
Gheorghe Dinică, Maia Morgenstern și Valentin
Teodosiu sunt în rol, Isabelle (Ioana Moldovan)
transmite fragilitate, mister, irealitate, numai că
regizorul n-ar fi trebuit să joace în film, ci să
aleagă un interpret care să-și poarte spleen-ul
într-o aură de mister și de grotesc abia schițat.
Perpessicius opina că Prințul “pare mai curând un
cabotin al propriului său zenit, un expert al far-
durilor, o victimă a propriilor sale artificii”. Ca să
joci artificialul, îți trebuie o mare doză de
disponibilitate artistică, de propunere empatică.
Poate că Ștefan Iordache ar fi reușit să impună o
gamă a libertăților combinatorii.
Regizorul nu este preocupat să opună două
lumi, să contureze “celula” în care Prințul s-a
închis de bunăvoie. Alteritatea ar fi dus la șocul
intruziunii celorlalți în vraja domeniului lui
Andrei, pentru că “oricât încerca el să se izoleze,
ecouri din afară ajungeau până la el”.
În final “trenul trecu apoi peste el, într-un
vârtej de fum și de scântei; în urma lui rămase o
împroșcare de sânge, ciozvârți de carne sfârtecată
și, undeva, mai departe, un petec din smochingul
Prințului”. Filmul, în schimb, sugerează
impactul, însă mută registrul spre echivoc,
arătându-l pe Prinț urcând în tren și întâlnindu-și
personajele vieții sale. Desigur, e un punct de
vedere, dar sugestia artistică nu are forța
începutului filmului.
■
TRIBUNA • nr. 51 • 15-51 octombrie 2004
7
Black Pantone 252 U
7
Black
Pantone 252 U
g rofil
Un roman de excepție adus
emoționant (și) la Cluj
■	Mihai Dragolea
J^^n plină vară, într-o zi călduroasă și destul de
umedă a lunii iulie, câteva afișe anunțau lansarea
romanului Pupa Russa (Ed. Humanitas, 2004),
al scriitorului Gheorghe Crăciun; pe seară, într-un
restaurant cochet situat în centrul orașului, urma să se
petreacă evenimentul cu pricina. Și a fost, s-a întâmplat,
dar cu totul alfel decât am fost obișnuiți: autorul, fără
prea multe fasoane și cuvinte introductive, a citit câteva
fragmente din această carte de zile mari, lectură acompa-
niată, la pian, de un foarte cunoscut și iubit autor de
jazz, Mircea Tiberian. După lectura textelor pentru
iubitorii de literatură așezați la mesele de lemn din nu
prea scunda tavernă deloc mohorâtă, ba chiar destul de
ciudată, lăsată să respire datorită cărămizii la vedere a
zidurilor, a urmat o prezentare a cărții, operată de
cunoscuți autori ai locului și destul de buni cunoscători
ai literaturii lui Gheorghe Crăciun; și au mai fost discu-
ții animate între cei participanți și interesați, plus un
recital de-a dreptul cuceritor, al aceluiași Mircea
Tiberian. Sigur, s-au spus multe și felurite, cum că
Gheorghe Crăciun este un fermecător cititor al propriilor
texte, cum că pianul lui Mircea Tiberian fascinează. Așa
s-a întâmplat totul încât s-a instaurat atmo.fera de firesc
și normalitate culturală de care avem nevoie, plăcuta
conviețuire între cei prezenți, deloc viciată de scrobeli
protocolare. Așa ceva n-am mai văzut, în viața mea,
decît într-o seară, departe, era vorba de un botez literar
similar, al unui roman de Michel Butor.
Înainte de lectura-lansare și pe când - încă - nu
erau mușterii culturali la mesele de lemn, pe când
Mircea Tiberian încerca pianul localului, a fost loc și
pentru o discuție între subsemnatul și Gheorghe
Crăciun:
Mihai Dragolea: Gheorghe Crăciun, bine ai
revenit la Cluj, de această dată pentru că s-a copt și a
apărut, la editura Humanitas, romanul Pupa Russa;
în așteptarea evenimentului, am răfoit cărțile tale și,
așa, am dat de un pasaj însemnat de la începutul volu-
mului Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe
autorul ei). Fragmente cu Radu Petrescu și
Mircea Nedelciu (Ed. Grinta ,Chj-Napoca, 2003);
acolo, scrii după cum urmează: „Dacă ar fi să recapit-
ulez aici elementele importante care au contribuit la for-
marea mea intelectuală, atunci ar trebui să spun că
Mircea a stimulat în mine pofta de a trăi liber și de a
mă dărui în cît mai multe experiențe ale vieții, des-
chiderea atenției spre cotidian și mobilitatea privirii și a
auzului. De la Radu Petrescu am învățat, în schimb,
detașarea de lucruri și avantajele interioare ale stărilor
contemplative, regulile construcției lucide, fără risipă de
cuvinte, și faptul ca literatura e un uriaș organism irigat
de sânge propriu." Rămân valabile cele scise în Doi
într-o carte ?
Gheorghe Crăciun: Recunosc această frază,
dar, pentru că m-am obiectivat în raport cu
această carte, pot să spun cu precizie în ce raport
scriitura lui Mircea Nedelciu și Radu Petrescu
m-a influențat; dar ei.mi-au confirmat și niște
intuiții pe care le aveam, confuz, despre ființa
mea scripturală. Există în mine două tropisme,
două tipuri de fascinație: pe de o parte, mă
interesează corporalitatea ca formă de manifestare
autentică a ființei și a persoanei, o anume sponta-
neitate la nivelul senzațiilor, sentimentelor, ver-
balizării și naturalețea aceea funciară pe care cu
greu o redescoperim în noi; pentru că, odată cu
alfabetizarea, nu facem altceva decât să ne în-
fășurăm în pojghițe succesive de stereotipii, de
rigori, coduri, ritualuri care țin de componenta
socială, și astfel e greu să ajungi la esența ta, la
natura ta, și asta e o componentă care era în
mine, pe care scrisul lui Mircea Nedelciu m-a
ajutat să o definitivez. Cealaltă ar fi o componen-
tă celebrală, sigur, simt și știu că în mine este o
voință de ordine, există o dorință și o încercare de
a conceptualiza ceea ce pare de neconceptualizat,
de a raționaliza, de a pune într-o logică a trans-
parenței exact aceste elemente care țin de exis-
tența imediată, de manifestările spontane ale
ființei și, în această a doua fascinație pe care o am
pentru un model, firește că se întâlnește și o anu-
mită voință de constrângere, sinteză, construcție,
ordine; chiar o anumită ordine a structurilor arhi-
tecturale, muzicale pe care trebuie să le conțină
scrisul, în special - textul de proză.
-	Că pomenești de structura muzicală, marile înfăp-
tuiri în domeniu au fost operate prin modulații, jocuri
chiar de a proba rezistența unor structuri fundamentale
simple.
-	Da, este și nu este adevărat. De ce nu este?
Chiar aseară, în trenul care ne aducea la Cluj,
discutam cu admirabilul Mircea Tiberian despre
nimic altceva decât despre ritm, element comun
literaturii și muzicii; discuția a început de la o
anumită bibliografie a problemei în zona literaru-
lui. Așa mi-am adus aminte de diverse viziuni și
interpretări interesante, cum este aceea promo-
vată de Henri Mechonick, care tinde să reducă
ritmul, ritmurile artistice la pattern-urile lor bio-
logice. Eu nu gîndesc așa această reducție a unui
anume tip de respirație, cum spunea Isaac Babei,
autorul unei cărți extraordinare, din care orice
prozator are ce învăța, Armata de cavalerie; în cele
câteva formidabile pagini de mărturisiri, într-una
(fac o paranteză: atrag atenția asupra stilului lui,
unul sincopat, care mizează mult pe propoziția
scurtă, un fel de flash-uri ale percepției și pe o
anumită aglutinare de senzații disparate, însă aici
e vorba de o tehnică scriiturală, dincolo de
conținuturi) spune așa: „Am învățat să scriu așa,
scurt, pentru că sînt un om cu respirația scurtă,
am suferit toată viața de astm.“ Ei bine, iată un
mod de a reduce artisticul la biologic. Ce vreau să
spun - dincolo de această reducție la corporali-
tatea componentă! este ceea ce se întâmplă în
punctul de întâlnire dintre corp și lume, acolo se
naște scriitura. Pentru mine, corpul deja conține
lumea, pentru că este toată zestrea lui de infor-
mații senzoriale, afective, perceptive. Lumea
despre care vorbesc autori consacrați (Roland
Barthes, Julia Kristeva etc.) este lumea textuală,
deci acea lume care a fost deja pusă în literă, tur-
nată în formă sintactică, o lume care funcționează
prin tipare; dacă stăm să ne gândim ce înseamnă
această lume a textului, ea este de o varietate și
întindere aproape incomensurabile, începând -să
zicem- de la o simplă inscripție pe o piatră
tombală și terminând cu epopeile întinse, enorme
din Grecia, India, alte spații culturale. Deci: zona
aceasta a textualului nediferențiat este un spațiu
în care tu, ca scriitor, te implantezi și simți, prin
educație, cultură, ca ea este neconstrîngătoare,
gata să te absoarbă, performată de niște structuri
preconstituite; și atunci este normal ca tu sa
încerci să impui acestor structuri propriul tău dis-
curs și ritm. De fapt, în final, scriitura apare ca o
variațiune pe teme date de câteva tipare cu rezis-
tența verificată.
- Citind Pupa Russa, pe anumite porțiuni, mi-am
adus aminte de Gaston Bachelerd, de Poetica
spațiului; am avut senzația că experiențele Leontinei
Marcu sunt, în buna parte și dincolo de „naturelul" ei,
datorate spațiului.
- Ai mare dreptate, pentru că în romanul aces-
ta, legătura dintre spațiul exterior și cel interior,
cuplat cu experiențele intime ale eroinei, este
esențială. Ceea ce vreau să spun este că scrierea
n-a fost o problemă majoră; problema, a fost
intenția de a face acest personaj feminin să treacă
prin toate experiențele posibile, de la copilărie la
maturitate și până când începe degradarea ei;
încercând să țin seama de complexitatea acestei
rețele a vârstelor, am descoperit eu însumi niște
tipuri de spații care țin cont de inconștiența
speciei, și așa ne-am apropiat de Bachelard; am
constatat că am practicat, în roman, inconștient, o
simbolistică a subteranului, alta - a podului, a
spațiilor agresive și a spațiilor care oferă o anu-
mită intimitate, că, apa însăși e un spațiu al pro-
tecției, cum nu poate fi, în anumite condiții, aerul
sau lumina. Dar lucrurile acestea le descopeream
ca și cum aș fi citit un alt autor. Ceea ce e recon-
fortant e că tu, ca om și scriitor, apelezi la topo-
suri stabile, că funcționezi normal.
- Pentru mine a fost o bucurie să constat că această
ființă foarte complexă e dependentă de un spațiu domes-
tic care îi determină multe din gesturile pe care le face;
este spațiul copilăriei, esențial în ceea ce o privește?
- E mitologia ei secretă, a fericirii. Personajul
e făcut să treacă prin niște experiențe sociale și
politice, recunosc, niște cercuri ale existenței și,
în mod conștient, m-a interesat relația, legătura
dintre corp, senzitivitate, afectivitate și politic la
nivelul unei existențe mărunte, altfel - cred - s-ar
fi ajuns la o scriitură ideologizată. Eroina mea
trece prin niște cercuri ale existenței, prin niște
spații care înseamnă o altă configurare, unde ea
8
TRIBUNA • nr. 51 • 15-31 octombrie 2004
Black Pantone 252 U

Black Pantone 252 U
are un comportament fie de pliere pe valorile
propuse de aceste spații, fie de recul, de con-
tracarare a acestora; deci - ea este o ființă con-
formistă și agresivă concomitent. Și, sigur, ținând
seama de felul cum e relaționat trupul feminin cu
spațiul acesta al politicului, se ajunge la o pro-
blematică a sexului, a sexului ca valoare în sine și
de schimb, de parvenire. M-a interesat acest caz,
să-l studiez pentru că este specific, a ținut de
lumea comunistă; nu cred că personajul meu e
neverosimil, dar aici nu e vorba, de neverosimila
aristotelică, dar, ca formulă existențială, perso-
najul își poate găsi un corespondent în lumea
comunistă românească.
- Mi-a plăcut °i e bine că personajul este atât de viu,
de atrăgător - performanță epică în toate felurile! Cum e
după un asemenea fort, de aproape un deceniu?
- Da, a fost de aproape un deceniu, dar baza a
fost scrisă în ultimii ani ai acestei perioade, 1994-
2002. Am terminat, am avut norocul - nenoroc
de a mă îmbolnăvi foarte grav, mulți se întrebau
ce va fi cu mine, mai aveam de scris 50-60 de
pagini, cele mai grele, și în mine a rămas, chiar în
momente de inconștiență, obsesia de a termina
cartea, orice s-ar fi întâmplat; trebuia să ajung la.
finalul cărții! Când l-am scris, cu mâinile chiar
pline de ace și perfuzii, eram eliberat, era o dato-
rie față de viața mea trecută; treci printr-o expe-
riența limită, continui să fii, dar atunci a fost alt
om; acum scriu un alt roman, care n-are nici o
legătură cu cel al Leontinei Marcu, are un stil și o
tematică total diferite de Pupa Russa.
- Mulțumesc, sănătate °i succes!
***
La o masă a elegantei taverne s-au strâns
Gheorghe Crăciun, Mihaela Ursa, Virgil
Podoabă, Alexandru Vlad, până și subsemnatul;
admirabilul autor a citit patru fragmente din
roman, vreme în care, la masa pomenită, a venit
și profesorul Ion Pop.
Mihaela Ursa, în chip de gingașă moderatoare,
mărturisea: „Lectura acestui text a fost o lectură
frisonantă, pentru că la fiecare pas se deschid, așa,
niște guri flămînde, niște vîrtejuri în care parcă
ești obligat să te arunci, să te dizolvi cumva în
personajul principal. Finalul, mie, mi-a dat lovi-
tura de grație, pentru că, până acolo avusesem
angoase, destule anxietăți; la final, însă, m-am
descoperit cititor; locul cititorului e foarte impor-
tant, e greu să scape de fascinația păpușii rusești,
el trebuie să ducă la bun sfârșit o lectură, dar și
un act criminal.
Virgil Podoabă: „Pupa Russa este un roman
copleșitor, dă senzația de operă care te domină, te
face să te simți mic, n-am mai avut senzația
aceasta de la lectura romanelor lui Radu Petrescu.
Aici Gheorghe Crăciun revoluționează tema
dragostei și, aici, l-aș compara, din nou, cu Radu
Petrescu, pentru diferența radicală de viziune.
Alexandru Vlad: „Am citit și alte texte semnate
de Gheorghe Crăciun, cu un creion (când albas-
tru, când roșu) în mână; cu albastru subliniam
exactitatea exprimării, formulării, cu cel roșu
metafora construită mai ales din atribute; am și
acum un astfel de exemplar bicolor. Tot atunci
observam că mă îndreptam, oarecum, în aceeași
direcție cu Gheorghe Crăciun, dar el ocupase,
deja, locurile. Am hotărât să mă opresc undeva la
jumătatea drumului și să încerc să găsesc misterul
undeva între privire și țintărie. Crăciun aglom-
erează amănunte, senzații, lucrează cuvântul ca
un adevărat maestru, așa încât, de multe ori când
lucrez și eu un text, și îmi dau seama că l-aș putea
împinge mai departe, spre o zona limită, mă gân-
desc dar de ce s-o fac, a făcut-o excelent George.
Cu privire la păpușa rusească, aici cred că se
ascunde o aporie: ca să vedem ce se ascunde într-
o păpușă rusească trebuie să spargem, una după
alta, pe cele încorporate; când ajungem la ultima
și-o spargem, atunci se rezolvă marele secret: ea
nu ascunde nimic, dar noi n-am fi aflat asta
niciodată, dacă nu le-am fi spart pe celelalte.“
Ion Pop: „Citind Pupa Russa, m-am gândit la
un autor pe care nu știu dacă l-ați citit, eu am
avut această șansă printr-un coleg de origine itali-
ană, trăitor la Paris; așa am citit o carte foarte
interesantă de Milorad Miodrag, Eros °i Priap, un
fel de roman-eseu, despre raportul de putere -
fascinație al poporului de jos, cvasi sexuală și
cvasi psihanalizabilă față de putere, față de
Musollini chiar, și asta m-a încântat! Este pentru
prima dată când am găsit o asemenea violență ex-
presivă, mi-a plăcut, seamănă într-o oarecare
măsură cu ceea ce a făcut Mircea Cărtărescu,
anume tentativa de a regăsi capilaritatea unui
univers celular, care devine până la urmă foarte
sensibil; e prima dată când - în proza aceasta mai
nouă - am avut un șoc regenerator, să zic așa, care
mă invită să citesc mai multă proză, lucru negli-
jat, din păcate, de mai mulți ani; vreau să mai
adaug un lucru: nu știu dacă este valabil pentru
ansamblu, dar din ceea ce am citit și am dedus
din comentarii, cred că avem de-a face aici cu o
ciudată, paradoxală, agresivă solidaritate între per-
sonaj și limbajul pe care e obligat să-l depună
personajul, o solidaritate paradoxal agresivă pen-
tru că sunt aluviuni de tot felul, când pure, când
murdare, care vin dinspre discursurile epocii și
care, într-un fel, caracterizează acest personaj și
umple vidul aparent, pentru că sub toate aceste
straturi, toate aceste cărnuri ale cuvintelor se
ascunde un mare, puternic mascat sentiment de
alienare; cred că aici este miezul, dacă bănuiesc
bine. E alienarea pe care ți-o dă o epocă, aici e
adevărata profunzime a cărții, pentru că spectacol
lingvistic am mai văzut, am mai văzut personaje
bizare, am mai văzut femei senzuale, care și-au
trăit la modul revoltat, de respingere propriile
emoții. De data aceasta cred că este vorba de ceva
foarte trist, dramatic, pentru că în această senzu-
alitate care se consumă cumva flamboyant, așa,
visceral, se ascunde o mare tristețe și o mare
revoltă, pentru că la mijloc e vorba de un caz de
scandal existențial; personajul e prizonierul lim-
bajului și al lumii în care trăiește și nu poate
scăpa; prizonieratul, captivitatea sunt chinuitoare
și se întâlnesc în această stare de ratare. Repet,
acest roman ascunde un caz de alienare, ceva
foarte trist, o stare de scandal existențial, o
dureroasă neîmplinire.
Mihai Dragolea: „Prezentarea pe care o încerc
astăzi e cu adevărat dificilă din mai multe pri-
vințe, de la marea, impresionanta neașteptata
valoare și intensă frumusețe ale acestui roman,
până la prietenia de o bărbătească pudoare dintre
autor și mine. Mai este greu și din pricina unei
întâmplări recente care scapă clasificărilor
obișnuite, dar pe care o voi supune atenției dom-
niilor-voastre: aflat într-o vacanță pitică și săracă
într-un târg amorțit, am primit un telefon de la
Gheorghe Crăciun, să-mi spună că romanul a
ieșit în lume, că vrea să-l lanseze și la Cluj,
invitându-mă să particip. Sigur, am acceptat ime-
diat și mult încântat. Urma să trimită cartea aici,
în urbea de pe Someș, era oarecum bine așa, dar
îmi doream să citesc romanul la timp, pe în-
delete; mai erau puține zile până să mă întorc
aici, dar, într-o dimineață ploioasă, m-am adăpos-
tit de stropii de ploaie în unica și prăfuita librărie
a urbei. Cu totul întâmplător, pe un raft oarecare,
am văzut un unic exemplar din Pupa Russa; l-am
luat, nu mai aveam răbdare până la întoarcere. Cu
Leontina Marcu sub braț, am pornit, mulțumit
foarte, spre casă; asta cam până în dreptul pieții
orașului, unde, surpriză consistentă!, am dat cu
ochii de fosta mea frumoasă colegă de liceu, pe
numele ei -Leontina (Tina) Tripon, vedetă a ado-
lescenței personale, acum femeie încântător
plauzibilă; am și povestit puțin, ce elegantă e, că
pielea și strălucirea ochilor s-au păstrat intacte.
Am mers apoi mai departe, năucit de coincidența
onomastică (și nu numai) parțială. E ceva, nu?!
Și acum - câteva cuvinte despre romanul Pupa
Russa, scris în aproape un deceniu, cu o forță și
un talent cu adevărat ieșite din comun, cum decis
afirmă Mircea Horia Simionescu în delicata
prezentare autografă a cărții. Istorii epice ale unor
femei celebre sau anonime au apărut, aiurea ca și
aici, câtă frunză și iarbă. Ceea ce o distinge pe
Letiția Marcu între suratele-i din cuvinte întru-
pate, este profunda, răvășitoarea ei umanitate; nu
feminitate numaidecât, ci umanitate atotcuprin-
zătoare în bine si în rău, în sublim și derizoriu, în
zbor și umilit tîrîș-grăpiș, în luminos și întunecat,
avânt și abandon, sacru și scabros. E interesant
cum își tratează ea experiențele, nu cât de multe
și diverse sunt acestea. Am convingerea că forța
uluitoare a romanului, a ansamblului, precum și a
părților, se hrănește din talentul cu carul al
autorului, până acum lăudat mai mult pentru
instrucție și dexteritate narative. În mod fericit,
Pupa Russa e locul de întâlnire dintre expertul în
ale literaturii și prozatorul, dar și poetul
Gheorghe Crăciun (aveți ocazia să apreciați
înălțimea celui din urmă citind fie și numai
paginile despre iarbă, unele care mie, instantaneu,
mi-au evocat catalogul norilor din Norii lui Petru
Creția). Carnea de peste istoria Leontinei Marcu
și a celor care trec prin deloc liniștita ei viață
crește datorită subtilității, energiei, profunzimii
frazei lui Gheorghe Crăciun. Așa se face că
întreaga poveste este copleșitoare, până acolo
încât aș fi vrut să continue dincolo de previzibilul
deznodământ petrecut într-o odaie a unui hotel
din Mangalia; pentru că este dragoste (după par-
adisul copilăriei rurale), este și sex (dar de ce cali-
bru!) și comunism (capitolele creșterii Republicii
Populare - apoi - Socialiste sunt de tot rîsu-plîn-
su). Mai adaug ceva: într-o duminică de 27 febru-
arie 1994, autorul îmi scria într-o misiva urmă-
toarele: „Vreau să scriu o Doamnă Bovary, dar
una pe viață și pe moarte, cu o femeie bărbată,
ambițioasă, sensibilă, futăcioasă, nefericită,
disponibilă, fără scrupule și fără Dumnezeu, cu
țâțe mari și tari, exigentă, focoasă, fatală, ipocrită,
cleptomană, sterilă, spășită, sportivă, irezistibilă”.
Exact după zece ani, femeia a ieșit în lume, în
Pupa Russa, pre numele ei Leontina Marcu,
zguduitor de vie; într-un roman pur și simplu
dureros de frumos.”
Și așa a fost seara deosebită a lansării romanu-
lui lui Gheorghe Crăciun, Pupa Russa, la Cluj,
încheiată cu un recital al admirabilului Mircea
Tiberian. Cu totul - o sărbătoare a iubitorilor de
literatură română contemporană.
■
TRIBUNA • nr. 51 • 15-31 octombrie 2004
9
Black Pantone 252 U
Black
Pantone 252 U
^komunism și comunisme: modelul românesc
Comunitatea maghiară din
Transilvania în perioada
instaurării comunismului
în România (1944-1947)
■ Lonhart Tamas
Comunitatea maghiară din România, ca
urmare a realității politice postbelice
românești, definită de prezența militară
sovietică nemijlocită și conturarea unei zone de
influență sovietică în Europa Est-Centrală, a tre-
buit să se confrunte, împreună cu întreaga socie-
tate românească, cu efectele procesului de instau-
rare a regimului comunist, materializată prin
impunerea prin forță a unei noi elite ce urmărea
edificarea unui sistem totalitar. Acest proces nu a
reflectat câtuși de puțin opțiunile politice reale ale
societății românești în ansamblu, devenit obiect al
actelor de putere a celor ce au uzurpat puterea
politică ca urmare a actului din 6 martie 1945.
În perioada imediat următoare, comuniștii
aflați la putere, puternic contestați de forțele
politice concurente, și-au confecționat discursul
de legitimare a guvernării pe baza detractării
opoziției politice ca „reacționară”, „intolerantă”,
„fascistă”, sugerând imaginea sumbră a resus-
citării războiului în cazul revenirii acestor forțe la
cârma țării. Imaginea conflictualității etnice, a
atrocităților și stării generale de nesiguranță a fost
asociată cu numele liderilor acestor partide în
cadrul propagandei politice comuniste. Un exem-
plu bine cunoscut al acestei strategii este tentativa
de asociere a imaginii proceselor intentate de
Tribunalele Poporului criminalilor de război, pre-
cum și a psihozei create de memoria tristă a
Gărzilor Maniu și a zvonurilor privind posibili-
tatea unor noi valuri de atrocități cu imaginea
partidelor de opoziție, în special a liderilor PNȚ.
Paralel, imaginea partidului comunist a fost asoci-
ată cu termenii „adevărata democrație”, „pace”,
„unitate nealterată” - fiind mult speculată
proiecția conform căreia revenirea Transilvaniei
de Nord sub suveranitate românească a fost posi-
bilă ca urmare a instaurării guvernului Groza.
Comuniștii au vehiculat intens imaginea conform
căreia reforma agrară a fost o realizare exclusivă al
alianței forțelor „adevărat democratice”.
Promisiunea făuririi egalității în drepturi a tutu-
ror cetățenilor țării, aflată în concordanță cu
convingerile „egalitariste” ale comuniștilor a fost
manipulată intens de propaganda ce uzita întreaga
infrastructură în acest scop.
În același timp, din punctul de vedere al
Uniunii Populare Maghiare, organizație ce și-a
asumat reprezentarea intereselor comunității
maghiare din România, precizarea propriei poziții
în cadrul noilor raporturi de forță a însemnat
însăși asigurarea existenței fizice și a intereselor
vitale ale acestei minorități. Cooperarea cu pute-
rea politică românească de după 6 martie 1945 în
vederea asigurării intereselor vitale ale comu-
nității maghiare în cadrul statului român însemna
însăși axioma strategiei de reprezentare a intere-
selor minorității maghiare, conform concepției
conducerii Uniunii Populare Maghiare, ceea ce
confirma și crezul politic al liderilor uniunii, for-
mați în a doua parte a perioadei interbelice ca
parte a noii generații de intelectuali maghiari din
Transilvania, cu convingeri politice de stânga.
Ideea de bază a acestei strategii a fost integrarea
cadrului instituțional economic, politic, cultural
al vieții comunitare a minorității maghiare prin
codificare legislativă, ca parte a statului de drept.
Uniunea Populară Maghiară a sprijinit guver-
nul Groza, liderii uniunii identificând stânga
politică românească drept garantul drepturilor
comunităților minoritare. Stânga politică
românească a fost valorificată ca partenerul posi-
bil pentru realizarea unei societăți bazate pe prin-
cipiile reconcilierii, democrației și integrării
întregii societăți, trecând peste conflictualitatea
generată de viziunea etnicistă. Comunitatea
maghiară urmărea instituționalizarea drepturilor
colective, instituțiilor economice, culturale,
educative proprii. Astfel a fost argumentată nece-
sitatea reprezentării întregii comunități printr-o
organizație unică, puternică, care să dispună de
ponderea necesară acestei meniri în cadrul
regimului politic din România.
Unii lideri ai UPM denunțau soluționarea
problemei transilvane prin rectificare de frontieră,
deoarece o astfel de abordare slăbea numeric
comunitatea maghiară din România și implicit,
prin readucerea în prim planul vieții politice și a
dezbaterilor publice a conflictualității româno-
maghiare, slăbea șansele dialogului interetnic,
aducând astfel grave prejudicii maghiarilor rămași
în cadrul statului român, a căror existență depin-
dea direct de realitățile politice românești. Aceste
convingeri au fost dublate de necesitatea găsirii
sprijinului din partea puterii politice în privința
garantării prin lege a cadrului instituțional eco-
nomic, social, politic și educațional al comunității
maghiare, al cărei viitor a fost gândit în paradigma
integrării acestei comunități în cadrul statului
român. Gesturile guvernului Groza au întărit
încrederea în realismul orientării adoptate.
Această viziune asupra strategiei de
reprezentare a intereselor maghiare nu a fost
însușită de toți liderii comunității maghiare din
România. Comunitatea maghiară a fost măcinată
de frustrări, nemulțumiri, generate mai ales de
poziția adoptată de conducerea UPM cu privire la
problema Transilvaniei. Comisia Maghiară a
Partidului Social Democrat din România a con-
testat conducerea Uniunii Populare Maghiare pe
temeiul nereprezentativității acesteia. Problema
reprezentativității conducerii uniunii a fost adusă
în discuție și de către gruparea moderată formată
în jurul lui Jordâky Lajos. Unele grupări contes-
tatare căutau soluții alternative, chiar posibile noi
alianțe politice. Putem să constatăm în acest sens
eforturile de a negocia cu reprezentanți ai
Partidului Național Țărănesc și chiar ai Partidului
Național Liberal.
În privința strategiei electorale conducerea
UPM a hotărât depunerea candidaturii pe liste
proprii. Această hotărâre a fost luată ca urmare a
nevoii de regrupare a minorității maghiare în
sprijinul unei UPM identificabilă cu interesele
acestei comunități. La rădăcinile acestei hotărâri
trebuie notată și necesitatea creării unei departa-
jări între alianța condusă de PMR și organizația
de reprezentare a intereselor minorității maghiare
- Uniunea Populară Maghiară -, PMR urmărind
să-și clădească o imagine de forță politică ancorată
în societatea românească, reprezentant al intere-
selor naționale românești, reinterpretate ca
urmare a condiționării revenirii Transilvaniei de
Nord, de instaurarea guvernului condus de
comuniști.
Lista electorală proprie și demersurile liderilor
UPM, mai ales al președintelui organizației,
Kurko Gyârfâs, de reprezentare a intereselor reale
ale comunității maghiare au fost interpretate ca o
revenire la o poziție centristă, moderată, ca o
10
TRIBUNA • nr. 51 • 15-31 octombrie 2004
^1
Black Pantone 252 U

Black Pantone 252 U
ușoară detașare de stânga radicală, care a ajuns să
domine uniunea la sfârșitul anului 1945. Kurko
Gyârfâs a fost văzut ca garantul acestei tendințe,
care prin vociferarea prejudiciilor suferite de
maghiari și deschiderea unei campanii de pro-
movare deschisă a intereselor comunității
maghiare a fost redescoperit de către o parte a
membrilor UPM ca un adevărat lider al comu-
nității. Listele electorale întocmite de UPM au
fost compuse în conformitate cu ideea de a
include nume reprezentative și agreate, persona-
lități ce se bucurau de respect general, de un
prestigiu necontestat din întregul Ardeal care să
atragă toți membrii comunității maghiare cu cele
mai diferite opțiuni politice și în același timp să
fie prezenți - dar în număr mult mai mic - și
membrii conducerii uniunii, care să fie purtați
spre victorie de opțiunea pozitivă stârnită de
prima categorie mai sus prezentată. Astfel se
explică prezența masivă a intelectualității
maghiare pe listele UPM și neincluderea în liste
în număr mare a unor lideri ce reprezentau stân-
ga radicală, dezagreați de o parte considerabilă a
comunității maghiare. Ca urmare a entuziasmu-
lui stârnit de strategia UPM-ului, s-a realizat
coagularea unui sprijin politic expres pentru pro-
gramul propus de conducerea uniunii.
Liderii UPM au avut greutăți în ceea ce
privește poziția PMR și PSDR față de listele elec-
torale separate ale uniunii. Comuniștii au propus
soluția listelor proprii ale UPM, pe de o parte
pentru a se detașa formal și de a nu putea fi
denunțați ca fiind străini de majoritatea
românească, pe de altă parte pentru câștigarea
unui suport cât mai larg din partea tuturor seg-
mentelor societății din România. O reală reușită a
UPM - ului de a-și însuși adeziunea comunității
maghiare pe baza unui discurs „național și inde-
pendent” nu a fost însă agreată de loc, PMR
voind să canalizeze o bună parte a voturilor aces-
tei comunități direct către listele BPD. În ajunul
alegerilor Comisia Maghiară a PSDR a fost
instrumentalizată de cele două forțe ale Frontului
Unic Muncitoresc (PMR și PSDR) în vederea
construirii unei formațiuni electorale menite să
dizolve listele separate ale UPM, dar nici această
încercare nu a reușit.
Liderii UPM au nutrit mari speranțe în pri-
vința viitoarei Reprezentanțe Naționale,
înțelegând că decepțiile provocate de nerezolvarea
dezideratelor au fost efectul necesităților impuse
de campania electorală și vor fi remediate imediat
după victoria în alegeri a BPD-ului și constituirea
noului for legislativ. Totuși existau temeri în pri-
vința cooperării postelectorale, președintele uniu-
nii, Kurko Gyârfâs, a impus un ritm alert privind
campania de instituționalizarea a cadrului juridic
cu privire la drepturile minorităților naționale.
Rezultatele reale reconstituite arată în unele
localități din Transilvania o prezență mai bună în
alegeri a Uniunii Populare Maghiare decât a
BPD, constatată cu indignare de PMR. Falsificare
rezultatelor actului electoral a atins chiar și
interesele Uniunii Populare Maghiare. Prin falsi-
ficarea rezultatelor au fost diminuate rezultatele
Uniunii Populare Maghiare în favoarea BPD-
ului. Au existat contestații și sesizări la nivelul
conducerii locale ale UPM și PMR, urmate de
consultări între reprezentanți ai celor două orga-
nizații la nivel local, soldate cu unele mici modi-
ficări.
Rezultate au fost valorificate de liderii uniunii
ca un câștig enorm, înregistrându-se o creștere a
prestigiului UPM în cadrul comunității
maghiare. Conducerea Uniunii Populare
Maghiare a salutat victoria Blocului Partidelor
Democratice, sperând continuarea activității iniți-
ate anterior în alianță cu guvernul Groza, piatră
de temelie a strategiei uniunii. Rapoartele
cadrelor PMR subliniau însă necesitatea “corec-
tării” evoluției relației UPM-PMR din ultimele
luni, consemnând totodată revitalizarea extraordi-
nară a uniunii.
Comparația cantitativă între acest rezultat și
cele ale Partidului Național Maghiar (Orszâgos
Magyar Pârt), organizația de reprezentare a
intereselor comunității maghiare din România
interbelică relevă, o valoare superioară absolută a
rezultatului din 1946 al Uniunii Populare
Maghiare față de rezultatele realizate în perioada
interbelică. Cele 29 de mandate înseamnă un
rezultat maxim, ce a valorificat întreaga putere a
electoratului maghiar din România. Rezultatul
UPM-ului a însemnat 8% din totalul voturilor
exprimate, transformate în 29 de locuri, adică 7%
din totalul mandatelor pentru noua
Reprezentanță Națională. În același timp, acest
rezultat rămâne doar o confirmare parțială a
estimărilor preelectorale și a rezulatelor evaluate
de conducerea UPM în concordanță cu numărul
real cunoscut al voturilor primite în unele regiu-
ni. Având în vedere însă diferența majoră dintre
natura regimului politic din România interbelică
și cea rezultată din procesul instaurării regimului
comunist în România, intrat în ultima etapă după
alegerile din 1946, valoarea rezultatului electoral
al Uniunii Populare Maghiare trebuie reevaluată
considerabil. Monopolizarea puterii politice de
către comuniști, anihilarea opoziției democratice
și instaurarea unui regim dictatorial ce va avea ca
finalitate un sistem totalitar comunist a lipsit
Uniunea Populară Maghiară de șansa valorificării
reale al acestui rezultat. Regimul totalitar comu-
nist a proiectat transformarea societății într-o
masă amorfă de manevră.
În faza finală a procesului de instaurare a
regimului comunist sursele de legitimitate pro-
prie, identitatea autonomă au fost considerate
potențiale surse de pericol prin promovarea unor
valori concurente față de omnipotența partidului-
stat. Confiscarea, lichidarea oricărei surse de
legitimare a unei identități proprii, independente
de partidul-stat a devenit imperativă ca urmare a
logicii totalitare ce gândea în termenii controlului
absolut, a impunerii unui set de valori unic și
exclusiv la nivelul întregii societăți. Astfel se
explică regândirea problemei identitare și sub-
sumarea discursului privind „lupta de clasă” și a
identității de clasă. Partidul comunist era singurul
abilitat să interpreteze interesele societății - ter-
menul de națiune fiind înlocuit de cel de popor -
toți cei ce contestau abilitatea exclusivă în acest
sens al partidului-stat fiind etichetați „dușmani ai
poporului” și sancționați conform legislației de
stat. Această proiecție a denunțat ideea de comu-
nitate națională ca „unitate fără de principii”. Cei
ce gândeau în paradigma comunității naționale au
fost denunțați și eliminați, fiind calificați
„dușmani ai poporului”, „reacționari”, „ațâțători
la război” - conform canoanelor marxist-leni-
niste. Acestei evoluții i-au căzut pradă și liderii
Uniunii Populare Maghiare, exponenți ai unei
politici reale de reprezentare a intereselor comu-
nității maghiare din România. Începând cu 1947 a
fost inaugurată de PMR o politică de eliminare a
liderilor ce mențineau linia de reprezentare a
intereselor reale ale comunității maghiare și de
confiscare a identității proprii a Uniunii Populare
Maghiare. Dominată de reprezentanții extremei
stângi, epurată, golită de legitimitatea și funcția
proprie, aliniată și încadrată în structurile impuse
de comuniști, UPM a devenit o curea de trans-
misie a Partidului Muncitoresc Român în cadrul
minorității maghiare din România, evoluând spre
(auto)dizolvarea survenită în 1953.
■
TRIBUNA • nr. 51 • 15-31 octombrie 2004
11
Black Pantone 252 U
11
Black
Pantone 252 U
a nul Ioan Slavici - Tribuna 120
Ioan Slavici despre
pasivism °i activism
■ Iulian Negrită
La 10 / 22 februarie 1867 s-a încheiat acor-
dul austro-ungar privind crearea statului
dualist Austro-Ungaria, în cadrul căruia
Transilvania își pierde autonomia, fiind încorpo-
rată, contrar voinței poporului nostru, Ungariei.
Din acest moment asistăm la o etapă a luptelor
politice și naționale românești, care au dus la
constituirea primelor forme de organizare pe plan
profesional și apoi politic.
Astfel, în decembrie 1867 a avut loc la Arad o
conferință a fruntașilor românimii, inițiată de
Miron Romanul, care a pus bazele primului
Partid Național Român din Transilvania, ce și-a
propus să lupte pentru egala îndreptățire a
românilor din Austro-Ungaria cu celelalte
națiuni.
La 20 ianuarie / l februarie 1869, Antoniu
Mocioni adresează un apel românilor din părțile
Ungariei și Banat, convocându-i pentru confe-
rința din 26 ianuarie / 7 februarie 1869 la
Timișoara, cu care ocazie se înființează Partidul
Național Român din Banat și Ungaria, ce și-a
ales ca președinte pe Alexandru Mocioni, iar ca
linie politică, activismul.
La 22 februarie / 3 martie 1869, românii din
Ardeal au dat un apel semnat de Ilie Măcelariu,
pentru ținerea unei conferințe la Miercurea
(Sibiu), în data de 23 februarie / 4 martie 1869, în
vederea constituirii Partidului Național Român
din Transilvania, al cărui președinte a fost ales Ilie
Măcelaru, iar ca tactică de luptă s-a adoptat
pasivismul.
În rândul națiunii române din Transilvania se
conturaseră, deci, două curente, cu privire la linia
politică ce urma să fie aplicată: activismul și pasivis-
mul .
Dar autoritățile austro-ungare, prin legea din
10 / 22 martie 1869, au izolat Partidul Național
Român din Transilvania, motivând că în Ungaria
nu există altă națiune decât cea maghiară. Din
această cauză partidul a avut mai tot timpul o
existență semilegală, iar întrunirile sale erau mas-
cate sub denumirea de conferințe electorale,
impunându-se tot mai mult unificarea acțiunilor
pe plan politic, pentru intensificarea luptei de
eliberare națională a românilor transilvăneni.
Astfel, între 30 aprilie / 12 mai - 2 / 14 mai
1881, are loc conferința de la Sibiu, la care se
hotărăște unificarea Partidului Național Român
din Banat și Ungaria cu Partidul Național Român
din Transilvania, într-un singur partid, cu numele
acestuia din urmă, iar programul său prevedea ca
tactică de luptă politică: activismul.
Cu toate acestea, la 23 februarie / 7 martie
1887, la conferința de la Sibiu a Partidului
Național Român se hotărăște să se adopte în
viitor tactica pasivismului (adică neparticiparea la
alegeri). Atunci au fost aleși George Barițiu ca
președinte și Ioan Slavici ca secretar al partidului.
În legătură cu această orientare, Ioan Slavici
dă unele explicații în manuscrisul său intitulat
Rostul rezistenței pasive. Acest manuscris se află la
Arhivele Statului din Arad, Fond Roman
Ciorogariu, dosar nr. 21, filele 80 - 84 și-l
prezentăm în cele ce urmează:
„...la 1895, - se zice în numărul de la 30 ianuarie
a.c. al «Tribunei poporului», «Tribuna», în schimbul
unei legi electorale europenești, punea în vedere că am
putea să ne hotărâm pentru activitate“.
Deși destul de lămurite, aceste vorbe, azi după șapte
ani, ar putea să fie luate și în înțelesul că, la 1895, cine-
va a stăruit în coloanele «Tribunei», ca românii din
regatul ungar să-și trimită reprezentanții autorizați în
dieta Ungariei, după ce dieta aceasta va fi creat o „lege
electorală europenească".
Deoarece articolele, în care la 1895 s-a vorbit despre
o „lege europenească", au fost scrise și semnate de mine,
e o chestiune de bună credință să fac declarațiunea, că eu
nu am stăruit niciodată ca frații mei din regatul ungar să
iee parte la viața constituțională a patriei lor și că ideea
unei „legi electorale europenești" nu e plăsmuită de
mine.
Au stăruit alții, care stau sus în scara vredniciilor
politice, dar nu îi cunosc nici pe maghiari, nici pe
români atât de bine ca mine; iar eu mi-am dat silința
să-i conving, că e peste putință, ca românii să iee parte
la viața comună a Ungariei, fiindcă în Ungaria tot se
mai mențin stările de barbarie asiatică și întregul ei sis-
tem electorale croit anume așa, ca românii să nu-și poată
trimite oamenii de încredere în dietă.
-	Și, dacă se va crea în Ungaria o „lege electorală
europenească" ? - mi s-a zis.
-	Eu nici atunci nu i-aș fătui să intre în dieta
Ungariei, am răspuns; dar nimeni în lumea asta nu ar
mai putea să-i oprească, fiindcă ei vor cu tot dinadinsul
să intre.
-	Dacă e adevărat lucrul acesta, reforma electorală se
va face, căci e în interesul statului ungar ca românii să
nu persiste în rezistența lor pasivă.
-	Nu se va face, am răspuns eu, fiindcă maghiarii
sunt și azi tot ceea ce au fost, oameni deprinși a trăi pe
nemuncite și nu are nici unul dintre oamenii de stat ai
Ungariei destul autoritate, ca să pună capăt apucăturilor
barbare.
Am scris și publicat acele articole, pentru ca din efec-
tul pe care-l vor fi produs ele, să se poată convinge
orișicine, că văd bine lucrurile și sunt de bună credință.
De aceea, nici nu le-am publicat unul după altul, ci cu
intervale, pentru ca efectul să se dea mai lămurit pe față.
Știm cu toții, că efectul a fost pe cât se poate de viu și
de concludent și azi după șapte ani de zile, nu am nici
un cuvânt de a mă plânge de cei ce m-au ocărât...
Da, e adevărat că vor românii din regatul ungar
să-și trimită reprezentanții autorizați în dieta Ungariei
și sunt ispitiți a crede că până chiar d-l luliu Coroianu
n-ar refuza candidatura, dacă „legea electorală europe-
nească" ar fi creată.
Nu mai puțin adevărat e însă și că legea aceasta nu
a fost creată nici după șapte ani de zile și sunt ispitit a
mă teme, că statul ungar, așa cum e alcătuit azi, nici nu
are în el destulă vâlvă europenească pentru ca s-o poată
crea.
Multă pricepere politică, multă bărbăție, multă
stăpânire de sine, luminat patriotism ar trebui să aibă
oamenii de stat ai maghiarilor, ca să dovedească, că e
europenizabil statul ungar și capabil de o de.fășurare
normală.
Orișicât de bine intenționate ar fi silințele de a-i
determina pe românii din regatul ungar să iee parte la
viața constituționala a patriei lor, ele rămân zadarnice
câtă vreme nu se va fi dat dovada aceasta, căci românii
sunt europeni în puterea cuvântului și se depărtează cu
oroare de o viață comună, în care corupțiunea și apucă-
turile barbare hotărăsc succesul.
Crește, ce-i drept, din zi în zi contingentul celor ce
vor să urmeze lupta în parlament; aceasta dovedește însă
numai, că românii trăind împreună cu maghiarii, se
maghiarizează și ei dezbrăcându-se de firea lor europe-
nească. Mulțimea cea mare sunt și au să și rămâie
români nealterați, care vor să intre în parlament, nu
pentru ca să facă gălăgie, ci pentru ca să lucreze și să
spr.jineascăpe guvern în silințele lui de a consolida
patria comună.
Nu suntem noi românii în stare să susținem lupta
cu maghiarii, fiindcă nu ne iartă firea să ne folosim de
armele cu care se luptă ei. Un reprezentant al românilor,
care s-ar încumeta să fie insolent față de coroană, ori față
cu guvernul, cum sunt reprezentanții maghiarilor, ori
să-i insulte pe maghiari, cum reprezentanții maghiarilor
insultă pe români ori pe sași, ar fi omorât cu pietre de
alegătorii săi și alungat ca un nemernic din mifocul
poporului român.
12
TRIBUNA • nr. 51 • 15-31 octombrie 2004
12
Black Pantone 252 U

Black Pantone 252 U
„Oameni cu obrazul mai subțire" - cum zicea
răposatul Diamandi Manole - românii nu pot să intre
în o societate, în care chiar împărat să fii, nu poți să spui
adevărul fără ca să fii insultat.
Să ne închipuim pe părintele dr. Vasile Lucaciu de-
putat în dieta Ungariei, șezând într-o bancă din sala
splendidă°i având la dreapta un sas blajin, la stânga un
slovac încă mai blajin, iar în față pe un Konjathy, ade-
văratul maghiar și pe un Tichler, europeanul
maghiarizat.
Ar fi destul să-l vadă acolo, pentru ca cei din fața lui
să se zbuciume „Terremtettuind”pe-nfundate.
Dar, când se ridică?
Dar, când își ia răsuflarea, ca să vorbească!?
Dar, când oratorul oțerit începe să spună adevărul!?
Ar fi un scandal european, o rușine pentru patria
comună și de nici un folos, pentru români îndeosebi.
Dacă românii din regatul ungar ar fi oameni cu bun
simț practic în materie de politică, ei s-arfi înțeles între
dânșii, ca să aleagă cu ocaziunea alegerilor de curând
trecute pe câțiva dintre oamenii lor de încredere și să-i
trimită în dieta din Pesta ca reprezentanți autorizați ai
lor. Făcând lucrul acesta, ei ar fi produs pretutindeni
convingerea, că rezistența pasivă e singura atitudine
corectă, pe care un element de ordine și de civilizațiune
poate s-o aibă în fața deprinderilor barbare ale ele-
mentelor ajunse la predominare în viața comună a
Ungariei.
Sunt între maghiari oameni culți și cu deprinderi
europenește, cetățeni luminați și leali, care sunt mâhniți
și ei când văd cele ce se petrec împrejurul lor. Rostul
românilor în viața politică a regatului ungar e, ca dim-
preună cu concetățenii lor germani și slavi să ajute pe
acești maghiari luminați a pune capăt apucăturilor bar-
bare și a crea stări europenește în patria comună.
Lucrul acesta e peste putință câtă vreme românii nu
iau parte la lucrările parlamentului ungar. Românii și
maghiarii au neliniștit destul pe binevoitorii lor prin
luptele urmate până acum. Azi, dorința generală e, ca ei
să se apropie unii de alții și să caute o formulă pentru
asigurarea conviețuirii pașnice. Intrând însă în împre-
jurările de astăzi în dieta Ungariei, românii nu s-ar
apropia de maghiari, ci ar înăspri lupta.
Întreaga discuțiune pentru și contra activității mi se
pare deci lipsită de rațiune practică, fiindcă nu de români
atârnă, dacă ei vor mai persista ori nu în rezistența lor
pasivă. Rațiune practică are deocamdată numai între-
barea: Se va crea ori nu „legea electorală europenească?“
Ioan Slavici
Părerile lui Ioan Slavici din acest manuscris
sunt pline de adevăr, raportate la momentul
vremii, el dezvăluind fața reală a lucrurilor din
interiorul guvernelor maghiare, pe care le carac-
terizează în modul cel mai obiectiv.
Ideea activismului a câștigat însă teren tot mai
mult, mai ales după moartea lui Ioan Rațiu, în
1902 și după încetarea Tribunei (Sibiu), în 1903.
Astfel, în 1903, este ales ca deputat, la Dobra, dr.
Aurel Vlad, iar la conferința de la Sibiu din 10 / 23
ianuarie 1905 a Partidului Național Român din
Transilvania, s-a hotărât trecerea la activism. La
alegerile din același an, au obținut victorie opt
deputați ce reprezentau Partidul Național Român
din Transilvania, lupta națională românească luând
astfel un curs ascendent, iar rezultatele acesteia au
culminat cu înfăptuirea, la 1 Decembrie 1918, a
statului național unitar român.
■
ț omentarii
Generație - „degenerație” -
„regenerație”
Încercări pe marginea unui text vulcănescian
■ Mirela Calbaza-Ormeni°an
Mircea Vulcănescu, cunoscut mai ales ca
autor al Dimensiunii românești a existenței,
este un gânditor român care, printre
altele, ne face să fim atenți la cuvintele pe care le
folosim. Putem să ne distribuim atenția în două
direcții precise. Pentru început să scotocim print-
re semnificațiile multiple ale unui cuvânt în
căutarea unei idei, lăsându-ne călăuziți de ceea ce
s-ar putea numi începutul unui gând, sau în
căutarea momentului în care, fiind în proximi-
tatea „hulitei” speculații, ne retragem cuminți, nu
fără a păstra totuși „ceva” din imaginea neclară,
care ne-a tulburat mințile. Ei bine, pericolul
speculației nu este singurul cu care se confruntă
cel care are de-a face cu semnificațiile multiple
ale unui cuvânt. Atenția ne este din nou solicitată
în cazul în care constatăm că termenul care ne
interesează „dă naștere la numeroase confuziuni
în mintea celor ce îl întrebuințează”. Aceasta este
situația care a l-a determinat pe Mircea
Vulcănescu să analizeze principalele accepții ale
cuvântului generație (articolul Generație, în
Mircea Vulcănescu „Tânăragenerație”, Crize vechi în
haine noi. Cine sunt și ce vor tinerii români? Ediție
îngrijită de Marin Diaconu, București, editura
Compania, 2004). Contrar așteptărilor (ne refe-
rim la demersul din Dimensiunea românească a exis-
tenței ) autorul nu realizează propriu-zis o arheolo-
gie conceptuală în magma înțelesurilor
românești. Citind textele autorului pe tema gene-
rației ni se pare absolut normal să fie așa. La
prima vedere avem de-a face cu un fel de ideolog
al generației ’27, cu un gânditor care se interesa
de corecta situare a generației sale în cultura
română. Incontestabil, clasificările, luările de po-
ziție, intervențiile în dispute sunt elocvente în
acest sens. Totuși, modul în care Vulcănescu
încearcă să surprindă înțelesul termenului „ge-
nerație” poate fi analizat ca atare și nu doar invo-
cat ca „martor” al frământărilor din perioada
interbelică. Cu alte cuvinte autorul nu se
mărginește să înregistreze faptele. Analiza sem-
nificațiilor termenului „generație” depășește sim-
pla trecere în revistă a acestora. Variatele sensuri
(biologic, sociologic, statistic, istoric, psihologic,
cultural și politic, economic) se contopesc într-o
definiție care respectă două principii fundamen-
tale: trecerea progresivă dintr-un înțeles în altul și
corelarea trecerilor cu date concrete. Astfel, se
evită amalgamarea dezordonată a înțelesurilor,
precum și îndepărtarea de realitățile concrete la
care se referă acest termen; un demers bine struc-
turat din punct de vedere științific care ajunge la
următoarea concluzie: „natura esențială a ter-
menului se arată a fi de ordin sociologic”
deoarece „toată această multiplicitate de aspecte,
indisolubil legate între ele, nu este întâmplătoare
și incoerentă, ci corespunde structurii sistematice
a faptului social”. Prin urmare, de funcționarea
coerentă și unitară de factură sociologică a sem-
nificațiilor depinde utilizarea corectă a conceptu-
lui „generație”. Astfel, dobândim un instrument
de lucru grație căruia putem desemna corect prin
termenul generație anumite „fenomene”.
Evident, un sociolog poate aduce lămuriri supli-
mentare, și de ce nu, critici în ceea ce privește
poziția vulcănesciană.
Dincolo de această valență operativă a ter-
menului „generație” este identificabilă o obser-
vație interesantă: „generațiile sociale se definesc
mai ales în formele vieții culturale, unde îngână
toate ritmurile respirației sociale; adică la înche-
ietura dintre ceea ce se întâmplă orb, fatal, într-o
societate, și ceea ce această societate simte ca
vrednic să i se întâmple; adică la confluența din-
tre condițiile care determină viața socială și reacți-
ile prin care omul se smulge acestor condiții,
construind elementele «propriei sale drame» pe
pământ” (articolul Tendințele tinerei generații în
domeniul social și economic. Activismul prin disperare,
1934).
Se insinuează ideea existenței unui criteriu de
selecție a întâmplărilor. Din păcate nu am găsit la
Vulcănescu dezvoltări sistematice în acest sens.
Acest „simț” al societății pare a fi apanajul umani-
tății care încearcă să-și ofere condițiile optime. În
alți termeni poate fi vorba despre imposibilitatea
de a gândi pasajul natură-cultură, însăși ideea de
socialitate fiind pusă în joc ca un fel de termen
mediu în această relație. Aceste observații conduc
la următoarea întrebare: care este raportul dintre
întâmplări și generațiile care dau seama de ele? Să
se fi gândit oare Vulcănescu la un mecanism mis-
terios care reglează cele două „realități” când afir-
ma că generația „este un fapt unic, o întâmplare
care nu se petrece în viața unui om decât o sin-
gură dată, o experiență socială necomunicabilă, pe
care n-o pot înțelege decât cei care au trăit-o lao-
laltă!”? În acest caz toate încercările de a înțelege
manifestările culturale ale unei generații se
rezumă la clasificarea acestora în cadrul celorlalte
manifestări, osificate deja, ale generațiilor prece-
dente? Autorul atrage atenția asupra faptului că
„cu tot acest caracter stringent și ireductibil, o
generație nu este decât ceva precar!” Manifestările
unei generații se osifică: „«generația» nu mai
rămâne decât ca o aventură de altă dată, ca o
primă aproximație pentru destine mai clare”.
Paradoxal acest mecanism misterios asigură linii
de continuitate între generații, vizibile în cadrul
pozițiilor spirituale comune în care acestea se
regăsesc. Solidaritatea conjuncturală care prescrie
manifestările unei generații se convertește în soli-
daritate spirituală, poziția spirituală fiind „o reali-
tate totală, absolută și intemporală”. Astfel, înde-
părtându-se de întâmplări generația devine „o
aventură de altă dată”, într-un anume sens
încetează să fie, „degenerază”. Poate fi vorba oare
despre o posibilă „regenerare”? În cazul unui
răspuns afirmativ se pot face corelații temeinice
între generațiile de ieri și cele de azi. În acest
context ne vine în minte întrebarea lui
Vulcănescu: ce înseamnă că un lucru se petrece
românește?
■
TRIBUNA • nr. 51 • 15-51 octombrie 2004
15
Black Pantone 252 U
Black
Pantone 252 U
m
ărturii
Represiunea comunistă
în comuna Bistra, județul
Alba, 1946-1952
■ Gheorghe Iancu, Virgiliu Țârău
n domeniul cercetării istoriei, schimbările
survenite în țara noastră după decembrie
1989 sunt radicale și binevenite. Ideologia
comunistă, care sufocase și încorsetase spiritele, și
o dată cu ea instituțiile de partid și de stat care
schimonosiseră “fața” istoriei, au ajuns în neant.
Vălul s-a ridicat de pe multe subiecte consi-
derate tabu, astfel că paleta tematică a cercetării
s-a îmbogățit considerabil.
În cadrul acestora, analiza științifică a instau-
rării și consolidării regimului comunist a devenit
o preocupare statornică pentru istorici, politologi,
sociologi și psihologi. Acum, luând în calcul și
scrierile străine și analogiile cu situații din alte
state fost comuniste, cadrul general este destul de
bine conturat.
Ceea ce Rusia Sovietică nu reușise după 1917,
adică exportul de revoluție comunistă, a realizat
Armata Roșie, sprijinită de lachei credincioși și
supuși, începând cu toamna anului 1944. S-a
impus un regim de import, marca “made in
U.R.S.S.”, cu caracteristicile specifice ale sis-
temului totalitar. O structură nelegitimă și-a făcut
loc cu forța, lichidând treptat instituții firești și pe
oamenii care le reprezentau. Demagogia și
teroarea au devenit instrumente de guvernare.
Arestări, torturi, condamnări, deportări în
Bărăgan, teritoriu ce simboliza o minusculă
Siberie caldă, internări în lagăre de muncă forțată
și execuții s-au abătut, ca o grindină roșie, asupra
unei părți a societății românești. Cea mai mare
parte a oamenilor s-au plecat sub greutatea
Secerii și a Ciocanului, păstrându-și doar spe-
ranța în ajutorul lui Dumnezeu.
Și totuși, în mai multe zone ale țării și în
perioade diferite, obida, pasivitatea mută,
scrâșnetul dinților au irumpt în manifestări de
revoltă, care prin zgomotul lor au spart clișeul
confecționat. Chiar dacă pentru timp scurt,
țăranii, unul lângă altul, s-au descătușat de teamă,
devenind demni, și în timp priviți cu admirație
de cercetătorii onești ai epocii. Curajul de a se
ridica împotriva unui sistem pe care-l știau că nu
e de al lor, l-au plătit scump, fiind înghițiți de
hăul represiunii. Ei n-au dorit să devină eroi sau
personaje pozitive într-o istorie postumă, ci au
pretins atunci condiții omenești de viață.
Exemplul la care ne-am oprit noi acum îl
reprezintă evenimente din comuna Bistra, județul
Alba, petrecute între anii 1946-1952*.
Punctul de pornire al investigației noastre îl
constituie documente din Arhiva Serviciului
Român de Informații, fondul Colectivizarea agri-
culturii, pe care le-am publicat în anul 19981.
Pe baza lor putem împărți și aici actorii eveni-
mentelor în palierele devenite clasice:
- pe de o parte Organele de Securitate
(Direcția Regională a Securității Poporului Cluj,
șef colonel Mihai Patriciu, lt. colonel Gheorghe
Cutean; Serviciul Turda, șef maior Kovacs
Mihaly; maior N. Dumitrescu, Circumscripția de
miliție Câmpeni);
- pe de altă parte „bandiții” fugiți în munți,
adversari cu arma în mână ai comunismului:
Traian Ihuț și Sălagea Nicolae, zis Mișu, chia-
burii, elementele „dușmănoase” din sat, care-i
susțineau cu alimente pe fugari, se opuneau înfi-
ințării C.A.P în comună și lansau lozinci
alarmiste cu privire la reizbucnirea războiului:
Iosif Trifa, Traian Pom, Ioan Andreșel. Și unii și
alții trebuiau lichidați în opinia regimului - pen-
tru liniștirea spiritelor. În fapt era vorba de lichi-
darea oricărei forme de rezistență față de regimul
comunist.
Cei trei chiaburi au și fost împușcați de
organele de Securitate în ziua de 16 august 1950,
iar cei din munți, la scurt timp.
Fundalul tabloului imaginat de noi era format
din rude și ceilalți oameni din sat.
După peste 50 de ani am descins în comună -
atrași și de mirajul locurilor natale - și am discu-
tat cu oamenii în vârstă despre cele petrecute la ei
în comună în vara anului 1950 și nu numai.
S-au înregistrat pe bandă tristețea și durerile lor,
pe care nu le-au uitat, datorate pierderii celor
dragi, bătăilor, perchezițiilor făcute cu predilecție
noaptea, incendierii unor bunuri și deportării în
Bărăgan. Din aduceri aminte a apărut și figura
unui al patrulea martir anticomunist, Alexandru
Ganea.
Prin transcrierea de pe casetă se estompează,
din păcate, vibrația vocilor, atinse de ani, sus-
pinele răscolitoare, durerile survenite. Rămân
însă specificul rostirii, cuvintele, propozițiile și
frazele, de o frumusețe aparte, împrumutate de la
sobrietatea și singurătățile prezente în Țara
Moților.
Începutul dialogului l-a făcut cu aplomb și
detașare, Alexandru Pop, născut în anul 1927.
El s-a referit, mai întâi, la alegerile parla-
mentare din anul 1946 din comună. „Oamenii
știau de la cei bătrâni, care făcuseră Primul
Război Mondial, ce au fost comuniștii” - și de
aceea nu-i iubeau. „La vremea votării, 19 noiem-
brie - continua el - studenta Pop Alexandrina a
luptat împotriva comuniștilor. A luat un buletin
de vot și l-a arătat oamenilor. Nicidecum să votați
Soarele, să nu ajungă comuniștii la putere. Nici
nu au reușit la putere” - în Bistra. „În 1947
începură arestările, unii că au avut arme, alții că-s
împotriva comuniștilor. Bătăi ca pe vremea
comuniștilor nu se mai pomeniseră”. Și intere-
sant, constatăm noi, ”studenta n-a dat îndărăpt de
loc”. Sofia Goia, nepoata „chiaburului” împușcat,
Ioan Andreșel - asupra relatării dânsei, lungă,
precisă și plastică vom mai reveni - a adus-o, din
nou, în prim-plan, într-un alt context, pe A. Pop.
Ea a fost alături de partizani în munți, în timpul
ultimei lupte cu Securitatea, „când i-au prins și i-
a ajutat pe răniții din ambele tabere. Apoi, pe ea
au pus-o cu mâinile în zăpadă când au adus-o jos
în sat îi erau aproape înghețate mâinile. Nu mai
era bine. Și au dus-o la Penitenciar la Turda, când
au judecat-o au dus-o la Sibiu și acolo au con-
damnat-o la moarte și acolo, un ofițer de la
Securitate a zis că a tratat în munți și pe securiști
și să n-o condamne la moarte și așa au con-
damnat-o la 25 de ani și o zi. Și n-am mai știut
nimic despre ea. Au împușcat-o sau nu?” S-ar
cuveni ca cineva din comună să-i deruleze firul
vieții. Merită din plin, mai ales că ea a murit în
închisoare2. Și soarta altui locuitor din Bistra,
Gheorghe Balea, a fost legată de Tribunalul
Militar din Sibiu. Atunci în vârstă de 47 de ani,
„plugar”, a fost „învinuit pentru crima de uneltire
contra ordinii sociale” și condamnat „la 10 ani
muncă silnică și confiscarea averii”. Lăsăm, în
continuare, documentul să vorbească: „Acuzatul,
animat de sentimente dușmănoase față de orân-
duirea democratică din țara noastră și având
cunoștință (sic!) despre organizația teroristă de
sub conducerea acuzatului Dabija Nicolae3, între-
14
TRIBUNA • nr. 51 • 15-31 octombrie 2004
14
Black Pantone 252 U
Pantone 252 U
prinde acțiuni de ajutorare în favoarea acestei
organizațiuni, a membrilor ei și scopurilor
urmărite de ea”. Concret, el a cumpărat de trei
ori alimente pentru grupul Dabija, din banii
primiți de la Macavei din Roșia Montană4, unde
și-a ispășit pedeapsa, un timp. Acum, noi îl
așezăm cu pietate în lanțul lung și nu complet
cunoscut al luptătorilor anticomuniști din
România.
A. Pop s-a referit și la Grupul Dabija, afir-
mând că „partizanii și-au construit o cazemată în
munți în anul 1948. În anul 1949 maiorul Dabija
a fost văzut în Bistra, însoțit de Traian Ihuț”. În
același an, în ianuarie, ar fi avut loc, la Cluj, o
„întrunire a comandanților anticomuniști, la care
a participat și Dabija” - afirmație greu de verifi-
cat. Grupul a „căzut” prin trădare.
Viețile celor doi partizani din comună, Traian
Ihuț și Nicolae Sălagea, zis Mișu, ca și cele ale
„chiaburilor”: losif Trifa, Traian Pom și Ioan
Andreșel au fost violent curmate de Securitate, în
același context de lichidare a rezistenței armate
față de regimul comunist. Împușcarea celor trei
în zilele de 15 și 16 august 1960 s-a datorat exclu-
siv sprijinirii fugarilor din munți, Traian Iluț și
Sălagea Nicolae. În rapoartele Securității apare
încă o cauză: împiedicarea de către ei a înființării
gospodăriei agricole colective în comună.
Opiniile interlocutorilor noștri infirmă însă cate-
goric acea aserțiune fictivă. „Nici nu era pomenit
așa ceva pe vremea aceea despre colectivizare”, a
afirmat L. Pop. „Nu se vorbea de înființarea unei
G.A.C., după aceea s-a vorbit să te înscrii la
întovărășire”, a spus un altul. Pentru trei oameni
uciși în două zile într-o comună, ofițerii de
Securitate de la Cluj și Turda aveau nevoie măcar
de două justificări în fața superiorilor.
Să plonjăm acum, cu ajutorul gazdelor noas-
tre, în “apele” învolburate și uneori murdare din
Bistra, din lunile, săptămânile și zilele premergă-
toare actelor criminale comise de Securitate și
Miliție.
Prezența celor fugiți în munți - în cazul nos-
tru Traian Ihuț și Nicolae Mișu Sălagea - le
provoca coșmaruri oamenilor Securității.
Descinderile pentru prinderea lor, în timpul
cărora le terorizau familiile, tulburau viața coti-
diană a oamenilor.
Ilie Bustan, născut la 30 noiembrie 1929, l-a
caracterizat astfel pe Ihuț: “El făcând armata la
jandarmi era om mai dezghețat, cum am zice noi,
s-a dat cu partizanii”. Sora lui Ihuț, născută în
1919, afirmă că fratele ei avea o pușcă “rămasă de
la un moș al meu care a fost pădurar, pe care n-a
dat-o. A stat pe pădure câțiva ani. Și au tot zis că-l
împușcă. Ei, și până la urmă tot l-au pușcat.”
Înainte de aceasta, a fost și ea arestată și a stat în
închisoare trei luni. “Pentru ce?” am întrebat noi.
“Au zis că am fost la Abrud să cumpăr cucuruz
pentru el. Mai ziceau că-s cu politicile.” „Erați cu
politicile?“ “Eu nu știam ce-s politicile. Copilul
mic îmi rămăsese acasă și bărbatul meu a tot
umblat de m-o scos”. Ca un susur de apă, po-
vestirea continuă: “De multe ori veneau partizanii
la casa lui Traian. De mai multe ori veneau jan-
darmii, le înconjurau casa, le hurducau pe la
păreți, mai târziu, într-o noapte au venit, au
înconjurat casa, că acolo e Ihuț Traian, să-l capete.
Nu l-au căpătat. Atunci soția lui s-a dus la un
vecin și a stat cu copiii mici într-o poiată de oi și
vite. Mai târziu, după ce l-au împușcat pe Traian,
s-a dus la mama ei în Gârde”.
Același Ilie Bustan a redat o întâlnire pe care a
avut-o el și alți vreo 20 de oameni din comună în
drum spre Valea Ierii, cu Mișu Sălagea. “A venit
la noi Mișu și doi ofițeri. Se plimbau. A dat cu
toți mâna. Măi fraților - a zis el - știți ce ne spun
americanii? Să rezistăm că vin și ne scapă”.
Tragică iluzie.
În evenimentele narate de I. Bustan apare și o
altă posibilă victimă, fratele lui Nicolae, Ioan
Sălagea. În 1947 era cu carul la Câmpeni. A fost
arestat de miliție. “A sărit palangul [gardul] și a
fugit până la Mușca, la canton. A luat trenul și s-a
dus la Turda la Securitate și le-a spus: “Eu am opt
copii, ce aveți cu mine. Eu nu țin nici o legătură
cu fratele Culae”. Așa a fost lăsat în pace.
Gheorghe Sălagea, văr cu Nicolae, avea pe atunci
5-6 ani. “Într-o noapte - spune el - ne-a sculat
cineva cu vorbe puternice să deschidem ușa. A
sărit mama, a deschis ușa și au năvălit câteva per-
soane necunoscute, nu puteam identifica pe
nimeni. Ne-au scos afară, pe mama, cei trei copii,
pe tata și bunica și au început cercetările. Au scos
tot din strujac. Îl căutau pe Mișu. S-au urcat în
podul casei. L-au luat pe tata de gât, cerându-i să
le spună unde e Mișu. Cu tata discutau, între
timp, în casă. Nu știu dacă l-au bătut. Mama
plângea, buna plângea, noi plângeam. Nu știam
ce se întâmplă.” După împușcarea lui Mișu, care
îi “alimentase” și apoi se alăturase partizanilor, „în
corpul mamei și cel al bunicii au rămas mari
emoții.” Copiii lui “duceau o viață amărâtă
rămânând fără tată”. Sora lui Mișu fusese bătută,
chinuită. Nu te mai puteai înțelege cu ea. O
întrebai una, ea îți răspundea alta”. Înregistrăm,
cu tristețe, încă o familie din Bistra în derivă.
Sofia Goia, nepoata lui Ioan Andreșel, ne-a
impresionat prin exactitatea și claritatea celor
expuse, prin analiza profundă a realităților din
țară și din comună. Nenorocirile din acei ani nu
le-a putut uita. “Toți suntem distruși la inimă de
atunci” - a spus dânsa cu năduf. “Andreșel n-a
fugit de Securitate... Moșu a fost la vite la munte.
L-au luat și l-au împușcat”, fiind bănuit că i-a
ajutat pe partizani. După aceea “au luat pe mama
de la seceră, au vrut s-o împuște, dar a venit
ordin să nu mai împuște”. Cine l-a înmormântat?
Rudele? “Nu rudele l-au îngropat. Nu s-a lăsat
nici o rudă să se apropie.”
Situația a fost identică și în cazul lui Iosif
Trifa. Abia soția lui, Maria, a fost în preajma mor-
tului. “Nu s-a putut apropia nimeni să le sape
groapa. A fost înmormântat fără sicriu, fără
nimic. După 2-3 săptămâni l-au scos câinii afară”.
Consemnăm pe aceeași temă un lucru valabil
pentru cei trei bărbați împușcați. Nici o rudenie
n-a participat la îngroparea lor. “A adunat
oamenii înstăriți de pe dealuri. Ei au săpat gropile
și li s-a spus: «Așa urmați și voi.» Miliția a stat la
fața locului până i-au băgat în groapă, așa cum
bagi un animal”. „Le-a pus cineva cruce?“ am
întrebat noi. “Nu, nu le-a pus nimeni cruce. Și
așa a fost o spaimă a comunei Bistra, ca să nu se
mai pomenească niciodată.”
„Credeți că activiștii de Partid din comună au
avut vreun rol în împușcarea celor trei?“ Sofia
Goia: ”Eu vă spun că au avut.” “Tot așa cred și
eu” - a adăugat Lungu.
În familii, în comună s-a vorbit doar în șoaptă
despre crimele care șocaseră oamenii. Au trecut
ani mulți până când crimele comise au fost
dezvăluite în toată hidoșenia lor.
Liniștea nu s-a înstăpânit deplin în comună.
Sofia Goia relatează: „Dacă venea miliția în
fiecare zi în curte și tot întorcea și tot amenințări,
cum au venit și atunci noaptea, în anul 1952,
când ne-au deportat în Bărăgan.” A fost un alt
calvar pentru familia ei și cu siguranță și pentru
altele din Bistra. „Au bătut în ușă și au cerut
numai certificatele de naștere de la mama. Și i-au
zis că atât să-ți iei cât poți duce în spate. N-au
spus că mașina e la poartă, ca să nu-și iee haine și
mâncare pentru copii. Totul a rămas acasă și noi
am mers cu nimica în Bărăgan și acolo am stat
patru ani de zile.”
La întoarcere cum v-ați găsit gospodăria?
“Numai paradeală peste tot, vitele toate luate,
terenuri distruse, casa, grajdurile dărăpănate.
Nouă ne-a fost foarte greu și în Bărăgan și apoi
fiindcă nu am avut bărbat la casă. Eram doar cu o
bunică de aproape 80 de ani, mama și noi patru
copii. Tata era la închisoare. În 1958 tata s-a elib-
erat din pușcărie. N-am aflat niciodată ce a răbdat
el în pușcărie. Spunea că a fost terorizat, dar cum,
nu. Abia din Serialele Durerii am văzut condițiile
de viață din pușcăriile comuniste”.
Noi am făcut, pe parcursul lucrării, doar câte-
va considerații cu privire la esența criminală a
regimului totalitar comunist din România, care a
afectat toate regiunile țării, Bistra fiind doar unul
din punctele cernite de pe harta represiunii
comuniste.
Cuvintele supraviețuitorilor se cer dăltuite pe
monumente istorice comemorative și în conști-
ințele tuturor celor iubitori de democrație, de
adevăr și de cinste.
■
Note:
* În deplasarea noastră am fost însoțiți de profesoara de istorie
Margareta Ghiran și de fiul dânsei, medicul Cristian Nichita.
Pe alocuri, ei au fost °i participanți la dialog.
1.	Un episod din implicarea Securității în colectivizarea agri-
culturii românești, în „Anuarul Institutului de Istorie Cluj-
Napoca”, 1998, 37, p. 267-290. Vezi și Octavian Roske,
Colectivizarea agriculturii. Tipologia represiunii. Execuții demonstra-
tive , în „Arhivele totalitarismului”, 1994, nr. 4, p. 132-152.
2.	În “Memoria. Revista gândirii arestate”, nr. 13 din mai
1995, p. 66 s-a publicat o listă intitulată: Luptători asasinați de
Securitate după pronunțarea de către instanțele judecător^ti a unei
pedepse cu închisoarea; sunt 11 persoane, cu numele și prenu-
mele, vârsta, ocupația și localitatea de domiciliu. La poziția 9
apare: ”Pop Alexandra, studentă din Bistra-Alba”. Lista a fost
întocmită de Zaharia Urdea, secretarul filialei Sibiu a
Asociației Foștilor Deținuți Politici.
3.	Organizația din care făcea parte Dabija se numea Frontul
Apărării Patriei Române. În momentul arestării avea 42 de
ani. A fost condamnat la moarte și executat, cu încă 7 membri
ai Grupului, la 28 octombrie 1949. Vezi, crâmpeie din
biografia maiorului, Raportul de execuție, listele cu 17 luptă-
tori ai Frontului căzuți în luptele cu Securitatea și 11
Luptători asasinați de Securitate, după arestare, fără a mai fi
deferiți justiției, în care apar și frații Trifa din Bistra. Loc cit.,
p. 59-61; 65-66.
Groapa comună a celor executați la 28 octombrie 1949 s-a
descoperit după 1990 cu ajutorul țăranului Ioan Silaghi, fost
gropar. Ibidem, p. 63-64.
4.	Document din Arhiva Ministerului Apărării Naționale, care
ne-a fost pus la dispoziție de interlocutori.
TRIBUNA • nr. 51 • 15-31 octombrie 2004
15
Black Pantone 252 U
Black
Pantone 252 U
țnterviu___________________________
Toamna 2004 la Centrul
Cultural Francez din Cluj
Letiția Ilea: Doamnă directoare, Centrul Cultural
Francez este, de multă vreme, o prezență fără de care
viața culturală din Cluj ar fi greu de conceput. Vă pro-
pun să discutăm despre activitățile pe care le organizează
în această toamnă, începând cu “Toamna cărții”, ce s-a
de.fașurat între 7-9 octombrie, °iprimul său moment,
“Primăvara cărții”.
Manuele Debrinay-Rizos: La originea
“Primăverii cărții” se află un salon al cărții care se
situează în oraș, pentru a merge în întâmpinarea
publicului, în întâmpinarea oamenilor din Cluj,
care poate, mulți dintre ei, nu au un acces privile-
giat sau regulat la carte. Există numeroase și
variate saloane ale cărții în Cluj și în Transilvania,
dar se află adesea în spații închise, în universități,
în muzee, deci rezervate unui public de cititori.
Dorința noastră a fost să aducem cartea în piața
publică, astfel încât toată lumea să se poată întâlni
cu ea, să o poată atinge și, poate, să o
descopere.“Toamna cărții” nu a fost prevăzută la
început. Ne gândeam să facem un salon al cărții,
o primăvară a cărții anuală pentru a continua
această inițiativă care a mers bine. A mers însă
atât de bine, editorii au fost prezenți și publicul și
cititorii au fost atât de fericiți de acest moment
încât au dorit să aibă un al doilea moment în
toamnă, “Toamna cărții”.
-	Care sunt partenerii °i cum colaborați cu editurile
din Cluj?
- Parteneriatul cu editurile din Cluj este sim-
plu. Am făcut apel la editurile din Cluj prop-
unându-le să-și prezinte lucrările, noutățile, scri-
itorii și la “Primăvara cărții” am avut nouă edi-
turi. Acum am avut 24 de edituri participante,
deci succesul a fost rapid. Nu există criteriu de
acceptare, drepturi de participare, doar voința edi-
torilor de a-și expune cărțile în mijlocul marelui
public.
- Care este opinia dumneavoastră asupra producției
editoriale din România?
-	România este o țară care are totuși un mare
număr de editori și un nivel editorial foarte ridi-
cat, mai ales în domeniul literaturii și al științelor
umaniste. Editorii au dificultăți de viabilitate, dar
e normal, pentru că meseria de editor este o
meserie grea și rentabilitățile sunt greu de obți-
nut. Asta se vede bine în Europa de Est, unde
ansamblul marilor proiecte editoriale aparține
unor grupuri naționale. Există mulți editori în
România și extrem de interesanți. Terenul este
foarte bogat.
-	Vă întoarceți de la Lyon, unde se de.fășoară
festivalul „Transilvania Express“.
-	Mă întorc din Franța unde s-au desfășurat la
Lyon două evenimente care au angajat artiști
români. Primul dintre ele este Bienala
Internațională a Dansului, unde artiștii români au
fost prezenți în timpul primei săptămâni, invitați
la prezentarea ansamblurilor, sub forma unei
mari parade, numită “defilarea”, ca un mare car-
naval. Celălalt eveniment pe care îl evocați,
„Transylvania Express“, este efectiv un eveniment
pe care l-am creat pentru Centrul Cultural
Francez și pentru a profita de Bienala Dansului,
care reunește un public foarte, foarte numeros și
un mare număr de ziariști din lumea întreagă.
Mi-am spus că e bine să prezentăm și să propu-
nem la Lyon șase tineri artiști din Cluj care sunt
foarte reprezentativi pentru vitalitatea creației
artistice românești.
-	Veți organiza, între 21-23 octombrie, a șasea
Ediție a Întâlnirilor Europene, având ca temă condițiile
creației artistice în Europa lărgită. Cine va participa?
-	Aceste întâlniri sunt destinate esențial unui
public și unor participanți români, unor profe-
sioniști, care vor vorbi despre statutul artistului,
despre locul artistului în societate și despre
mobilitatea oamenilor și operelor.
-	Considerați că există dferențe notabile între statu-
tul artistului, al creatorului în România °i în Franța?
-	Pe plan juridic, da, există câteva lucruri
diferite, ca în toate țările. Pe planul percepției pe
care publicul o are despre artiști, cred că România
recunoaște destul de bine artistul român.
Condițiile de viață ale artiștilor sunt diferite de la
o țară la alta, pentru că diferă și condițiile eco-
nomice.
-	Există încă lucruri de făcut...
- Peste tot există lucruri de făcut, pentru că
există un anumit număr de oameni care sunt
recunoscuți și alții care nu sunt, oameni care ar
vrea să fie recunoscuți și nu sunt... Nu putem
separa recunoașterea artistului de starea societății.
Asta fluctuează prin forța împrejurărilor.
Fluctuează și în funcție de lumea politică și de
politicile culturale desfășurate de guverne. Se
poate întotdeauna face mai mult în domeniul
artistic așa cum se poate face întotdeauna mai
mult în domeniul social pentru toate țările.
- Care este, în opinia dumneavoastră, relația dintre
politică °i cultură?
- Orice dezvoltare a societății care trece și
printr-o conștientizare politică a ansamblului
oamenilor și a clasei politice înseși, prin sporirea
exigenței pe care societatea o are față de clasa sa
politică e bună pentru guvernul unei țări. La un
moment dat, asta se repercutează și asupra sec-
torului cultural, pentru că mai multă conștiință
politică, mai multă maturitate din partea societății
față de politicieni nu pot aduce decât mai multă
democrație, mai multă deschidere și mai mult
progres în societate. Lumea culturală este o lume
sensibilă, o lume care percepe modificările tutu-
ror segmentelor, fie ele și imperceptibile.
- În noiembrie, Centrul va organiza colocviul
Michel Foucault.
- Este un colocviu pe care îl organizăm în
colaborare cu Universitatea. Nu suntem singurii
organizatori ai acestui colocviu asupra omului
Michel Foucault, care este un militant, un om
foarte angajat politic.
- Aveți o bună colaborare cu Facultatea de Litere a
Universității din Cluj. Anul trecut, v-ați implicat în
colocviul Ionesco.
- Da, ne-am implicat în colocviul Ionesco, în
colocviul Yourcenar, în colocviul Perec și o vom
face și pe viitor, de fiecare dată când Universita-
tea, Facultatea de Litere vor avea propuneri să ne
facă.
- Cum colaborați cu celelalte instituții culturale din
Cluj?
- Avem o bună colaborare cu majoritatea
instituțiilor culturale din oraș. Dorim să să stabi-
lim mai multe parteneriate, mai multe proiecte, și
să nu fim invitați în ultimul moment, cum se
întâmplă uneori.
-	Vă mulțumesc.
■
Interviu realizat de
Letiția Ilea
16
j TRIBUNA • nr, 51 • 15-31 octombrie 2004 j
16
Black Pantone 252 U

Black Pantone 252 U
Cu Alexandru Nemoianu
despre sufletul lumii de ieri
și de azi (I)
Carmina Popescu: Domnule Nemoianu, sunteți
un apreciat istoric al comunității româno-americane. Ce
înseamnă, pentru dumneavoastră, să te simți „acasă" în
istoria acestei comunități ?
Alexandru Nemoianu: Implicarea în istoria
românilor-americani înseamnă imersiunea direc-
tă, personală, în ceea ce este principala ei, să-i
zicem misiune: păstrarea modelului existențial
românesc, a înțelegerii românești a diferenței
dintre bine și rău. Mai înseamnă și un efort de a
face cunoscut acest model, fără laudă, dar nici cu
sfială fără rost, celor din jur, dacă nu ca alterna-
tivă, măcar ca sursă de inspirație.
-	Există un model existențial „carefce posibilă
supraviețuirea românilor în starea de exil"? Cât din
păstrarea acestui model înseamnă compromis, sacrficiu
°i cât reinventare a eului?
-	Modelul exisțential românesc, eu cred că
este etern (în fond el nu este altceva decât vede-
rea ideii prin care și pentru care neamul româ-
nesc a fost adus în ființă) și indestructibil.
Formele de manifestare sunt multiple și ele se
pot schimba, preschimba, reinventa, ascunde etc.
În momentele-limită însă, acest model se strânge
la esențe, așa cum în eforturile maxime mușchii
apar în totalitatea lor.
-	Întrevede istoricul Alexandru Nemoianu un .fârșit
al conflictului dintre „globalism" °i „neamuri"? Ce rol
ar juca, în acest context, „valoarea mântuitoare a
tradiției" ?
-	Da. Globalismul este în fond o religie și încă
una foarte veche. Globalismul nu este altceva
decât o altă formă a „Turnului Babel” care,
dorind să facă, lumește, una din toți și toate, a
sfârșit prin a separa, căci la separare și la conflict
duce închinarea la lucruri, adică la idoli.
Neamurile sunt realități istorice, dar, în egală
măsură, dacă nu încă mai vârtos, realități
duhovnicești, și sunt expresia specifică și provi-
dențială a ideii divine. Reconcilierea în lume va
veni sub forma unei gigantice treziri spirituale.
-	Cât de dramatică este sau poate fi problema
pierderii identității individuale °i (sau) colective într-o
cultură (țară) de adopție ? Care sunt momentele cele
mai dficile ale unei astfel de experiențe?
-	Pierderea identității nu este posibilă, căci
identitatea este „pecetea spirituală cu care ne
naștem. Identitatea poate fi însă uitată, pervertită,
batjocorită. Acestea sunt însă acte voluntare,
expresii ale liberului arbitru, făcute sub inspirația
și în conlucrare cu negativitatea pură. Dar identi-
tatea personală, rostul pentru care existăm, ne va
bântui sub forme și coșmaruri despre care este
mai bine nici să nu vorbim.
-	"Nu murim ușor, agonizăm cumplit", spunea
Hortensia Papadat-Bengescu. Există în traiectul inițiatic
de la „lumea veche" la „lumea nouă" °i un teritoriu al
agoniei, al morții latente? Care este rolul nostalgiei în
această „transhumanță sufletească"?
-	Trecerea de la „lumea veche” la cea „nouă”
înseamnă, în termeni imediați, reconcilierea
imaginii despre lumea „nouă” adusă în sacul de
emigrant. Mai importantă este însă definirea
locului personal în lume și asta înseamnă
adoptarea identității româno-americane; cetățean
al lumii „noi”, dar păstrator al modelului exis-
tențial românesc.
-	Poate biografia dumneavostră ilustra, în integrali-
tatea lui, fenomenul de americanizare? Dacă nu, unde
(când) ați simțit că procesul suferă efectul „identității din
naștere"?
-	Toate, absolut toate biografiile emigranților
ilustrează procesul de „americanizare”, care este
obiectiv obligatoriu și înseamnă integrarea socială
în structura noii țări. Am simțit starea „identității
din naștere”, pentru prima dată, în stare de vis,
când am realizat că pentru mine „casa” ideală în
lumea asta este casa bunicilor mei materni din
satul Borlovenii Vechi, Valea Almăjului, Banat. În
acea casă, cel mai puternic simț, și îl parafrazez pe
părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia, e pre-
simțirea Paradisului, a cărui nostalgie nu va înceta
să ne chinuiască niciodată.
-	Care a fost cea mai importantă „modficare inte-
rioară" la care v-a supus experiența exilului? Ce forme
ia bucuria în această metamorfoză? Dar tristețea?
-	Modificarea interioară se produce la toți
emigranții. Emigrația este o situație-limită și ea îți
dă măsura tuturor limitelor personale, brutal, fără
putință de tăgadă. Acest lucru ar trebui să îl facă,
pe fiecare emigrant, mai puternic, mai înțelept,
mai tolerant. Dar, deoarece nu trăim într-o lume
ideală, sunt destui care își „alină” frustrările sub
forma unor critici neavenite aduse României și
românilor sau, mai penibil, refuzând să mai vor-
bească sau alegând să vorbească prost limba în
care s-au născut. Pentru mine, ca emigrant, cea
mai mare bucurie este conștiinta identității
româno-americane, care asigură certitudine și
originalitate.
-	Este memoria o instituție a durerii, un purgatoriu
al conștiințelor afixiate de istorie sau un spațiu de
reconciliere a omului cu sine și cu lumea?
-	Cred că memoria, practicată și exersată în dis-
ciplină, și mai ales în adevăr, este un enorm dar și
calea optimă de a reconcilia „eul” cu „lumea”.
Aceeași memorie, ori aducere-aminte, ar trebui să
ne învețe cum să devenim mai buni și cum să ne
rupem din ghearele modelelor repetitive ale răului.
-	Ați reușit să puneți de acord, în anii de exil, trecu-
tul cu prezentul? Care este calea reconcilierii cu tine
însuți?
-	Cred că da, cel puțin până la un punct. Cred
că cea mai bună cale este de a nu absolutiza
momente din viață și de a refuza să te iei prea în
serios sau, mai rău, de a deveni sursă de sfaturi
plictisitoare și irelevante, rostite semeț și, fără
îndoială, cu morgă prostească.
-	Trecerea prin lume, trecerea prin istorie, trecerea
prin viață: punți succesive spre ineluctabilul „dincolo".
Există, domnule Nemoianu, un prag peste care, ca
ființe, nu putem trece niciodată?
-	Putem avea experiențe dintre cele mai
diverse, putem vedea sau gândi stări dintre cele
mai incredibile, dar niciodată nu vom putea
„dovedi” certitudinile. Putem doar (și personal
cred că avem datoria) de a crede în ele. Iar cre-
dința nu este altceva decât nădejdea în cele
nevăzute.
-	Care sunt dficultățile comunicării și colaborării în
interiorul comunității româno-americane? În ce fel con-
tribuie sau nu presa la armonizarea unor tensiuni, con-
flicte sau interese divergente? Se poate vorbi de programe
distincte în acest domeniu mai puțin vizibil (în țară) al
publicisticii românilor din Statele Unite?
-	Comunitatea românilor-americani este
diversă, dar fundamental omogenă. În fond este
un trup viu și în permanentă devenire și transfor-
mare. Dar trăsăturile esențiale, „permanențele”,
se reașază mereu după un model care are peste o
sută de ani. Presa românilor-americani, poate cu
excepția publicațiilor religioase, este dusă, mai
ales, prin amatori. Ea nu poate, și cred nici nu ar
trebui, „să educe”. Dacă în totalitate ar fi cinstită
profesional, ar fi destul. Din păcate, corecti-
tudinea și probitatea profesională sunt mai
degrabă excepția decât regula. Așa cum sunt
mijloacele de informare în masă din toata lumea
și din tot locul.
-	Ați abordat în mai multe rânduri tema conflictului
dintre generații în interiorul grupului etnic românesc din
Statele Unite. Mai există acest conflict? Sub ce forme
s-a manfestat în trecut și cum se manfestă astăzi?
-	Atunci când vorbim despre „conflictul” între
generații în interiorul comunității românilor-
americani, vorbim despre etapele istoriei lor.
Primii români așezați în Lumea Nouă aveau
foarte puțină (dacă și atâta) educație formală. În
schimb, compensau prin respect pentru valorile
românești, și ei sunt cei care au pus temeliile și
au alcătuit structura de dezvoltare a comunității.
Urmașii lor, în majoritate și ca efect al crizei de
identitate, au crezut că, vorbind doar englezește,
vor deveni brusc „americani”. Nu au devenit, dar
în schimb au rămas cu resentimente și complexe,
unele de superioritate și cele mai multe de inferi-
oritate, față de românii veniți după al doilea
război mondial, și încă mai vârtos, pentru cei
ajunși relativ recent și care, profesional, le sunt
superiori la toate modurile. În timp, aceste „con-
flicte” (mai degrabă „frecușuri”) vor dispărea sau
se vor manifesta între cei mai recent veniți și cei
care vor sosi în viitor. Repet, în interiorul comu-
nității nu există „conflicte” cu semnificație, ci
doar „frecușuri” și, eventual, ciocniri de persona-
litate.
■
Interviu realizat de
Carmina Popescu
TRIBUNA • nr. 51 • 15-31 octombrie 2004
17
Black Pantone 252 U
Black
Pantone 252 U
0oezia
■	Ion Machidon
***
de vreme ce mă împac cu gândul că te voi găsi
prin fața magazinului de papetărie
de vreme ce îți scriu rostind după principii de modă
a metaforei calde cuvinte cu zâmbetul ironic
spre acel ce nu cutează a-mi înțelege (forturile
de-a fi la capătul firului de telefon prin galsul nostru
trăind într-o comunitate de reverii
care mai de care mai stranii
mai impefecte decâtgutuile toamnei
din papomița olteanului acela ce umblă pe străzi
și-și irosește pasul pentru o simbrie de câțiva bănuți
de vreme ce orașul cu zgomotul lui de motoare într-o
ardere de cai viteji - numai de-a fi în pas cu știința
iată că eu te-aștept la fel ca altădată
cu poezia să-ți pozezi plasvaisul sentimentelor
***
covrigi calzi vindea băiatul acela negricios
la sprâncene cu o soră prostituată
trebuiau să trăiască sărmanii alte venituri nu aveau
el cu covrigii săi, iar ea, pe ea!
ziua întreagă munceau pe rupte
aveau datorii la întreținere - fondul de rulment se
schimbă
seara se-ntorc la căminul cu ferestrele zgribulite
de-amarul tatălui lor răpus
și mă-sa plivea buruienile de pe morminte
altă șansă de-a exista nu mai aveau cale de întoarcere
la timpurile trecute...
Băiatul covrigi calzi vindea cât e ziulica de lungă
sora lui tăinuia cu necunoscuți dezbrăcată
în paturi parfumate de amorul ei
***
cui să spun că poetul acela cu plânset pe gură
cui să spun că poetul cândva frumos ca o duminica teiu-
lui
cui să spun să mă creadă pe cuvânt că poetul acela știut
de anonimii în mjlocul cărora trăiește dar cu dragoste
de amintiri despre copilăria lui că întunericul
bântuie înăuntrul lui și pic pic îi stinge din felinare
cui să spun că umbra e de el - poetul acela ce ne saluta
cujloare de busuioc la vorbă
sătul de sine de chinul prin care trece și tot trece
sătul de trupul său revoltat pe bucuriile ce nu-i mai bat
și lui în poartă - el, Doamne, iartă-l că a decis să vină
către tine să-ți ceară bani să-și publice din versuri
poetu-acela: îl știi tu, întreaga-i viață s-a rugat la
Ceruri
neputincios e azi de-iplângi de milă...
■
■	Eugen Cojocaru
Pentru sonete cu păpuși
La cafeneaua "Valentin"
se scriu sonete-n rime date,
stropite doar cu vin pelin
și cu pafumuri demodate.
Sună, în cupe de cristal,
pe la răstimpuri, banul lunii,
când se întrec, din Tj-Mahad,
cămilele purtând nebunii.
Secunde din pendule cad,
ca bolovanii, - din catrene,
la un damen-tangou nomad
și în terține lesbiene.
Râd, prin unghere, spiriduși
și-și schimbă masca măscăricii,
pentru sonete cu păpuși
cu nurii doldora de vicii.
Scrisoare către iubita laponă
Îți scriu, iubita mea laponă,
la care, în igloo, o noapte
m-am închinat ca la Madonnă,
în aburul de ceai cu lapte,
căci mă întorc, pentru vecie,
călare pe-un căluț de mare,
ca să te iau cu cununie,
pe o banchiză oarecare,
ținându-te-n epitalamuri
trei zile și trei nopți polare.
Vom călări reni fără hamuri,
iar pe păgânele altare
j’erf-voi Soarelui și Lunii
tot ce-adunai drept avuție
în Sudul cald, - unde nebunii
au urinat pe poezie.
■
qx abrupto
Letilia
■	Radu Țuculescu
Letiția Ilea este O persoană serioasă, de profe-
siune incertă avînd °i studii corespunză-
toare, numai bune pentru ca ea să poată tri-
cota armuri din pînză de păianjen. Dar, pe lîngă
asta, Letilia, cum am numit-o eu, habar nu am de
ce, °i-a adunat noi poezii sub braț °i a mers la
editura Limes, o editură serioasă, condusă de
Mircea Petean, un poet la fel de serios care i le-a
publicat în volum. Un volum prefațat de foarte
seriosul poet °i critic Ion Pop. Intr-un asemenea
caz, noi ce am mai avea de spus? Păi, în cazul
unui volum serios, vor fi multe de spus, fiecare
din punctul său (serios) de vedere. Pe Letilia o
văd mereu stînd de veghe în lanul de secară,
fumînd țigări pe care nu ar dori să le fumeze °i
gîndindu-se la prietenii despre care a scris °i care,
poate, nici nu există, sînt doar un produs al ima-
ginației sale. S-a născut, într-una dintre variante,
într-o dimineață lucrătoare cînd circulația era
oprită pentru trecerea unui convoi mortuar.
Desigur, Letilia pozează în indiferentă, în
miserupistă, imaginîndu-°i că e o mobilă de care
mereu te love°ti indiferent unde o a°ezi. Adică, o
persoană nu doar serioasă dar °i incomodă pentru
„mic burghezii” care nu °tiu la ce-ar folosi un lan
de secară unei persoane serioase. Pentru ei, toți
ăia de stau pitiți acolo nu pot fi decît ni°te
vagabonzi. Dar dincolo de afi°atul „spirit de
frondă”, de nonconformismul ostentativ, Letilia
este o sentimentală care scrie poezii puțin plîngă-
cioase, puțin obosite, puțin ironice °i, ceva mai
mult, autoironice. Pierderea tatălui nu e un sim-
plu enunț, are rezonanțe adînci, tulburătoare,
chiar dacă Letilia încearcă a nu recunoa°te asta,
ascunzîndu-se printre... firele de secară... unde-l
visează pe tata, unde se hotără°te să nu mai plîngă
atunci cînd se gînde°te la el. Din poezia ei răz-
bate, pregnant, aproape dureros, chiar dacă lipsită
de orice ostentație, de orice virulență, dar cu atît
mai impresionantă, o mare singurătate. Letilia °i-
o analizează adesea cu luciditate, cu umor, cu
tristă ironie, cu grimase ce aduc a zîmbet, pentru
a nu fi acuzată că e o lamentacioasă, o smiorcăită,
o... plîngăcioasă. Ba chiar i se pare că culcu°ul
singurătății e de-a dreptul tandru, chiar dacă
miroase a cîine ud. Oare culcu°ul acesta să fie
haina tatălui mort în care îi plăcea, cînd era
micuță, să se ascundă?
Letilia iube°te terasele, cel mai mult îi place ei
acolo să citească ziarele, să bea o cafea °i să
strivească, în fel °i chip, țigările în scrumieră. Dar
terasele, mai ales cînd ele se găsesc departe de
casă, într-altă țară, îi nasc dorul după o persoană
pe care o bănuim că e cea iubită. Textele scrise pe
mesele de acolo, nu sînt alceva decît scrisori de
dragoste neexpediate. O dragoste doar mocnită,
fără explozii artificioase. Și-nchei aceste rînduri
despre volumul Letiției Ilea cu propriile ei
cuvinte: „cartea mea sunt coperta ta dacă asta / te
încălze°te cu ceva cartea mea / mai lasă-mă dracu-
lui în pace...“ Adică pe ea, nu pe noi, cititorii.
PS. In urma unui articola° semnat de-o jună
ce se dore°te jurnalistă, apărut într-un ziar local,
în care revista TRIBUNA este „criticată”, Letiția
a luat poziție răspunzînd prompt °i cum se
cuvinte. Juna jurnalistă manipulată pe la spate a
denaturat cam tot ce i s-a spus în redacție, încer-
cînd a minimaliza (eufemism) tot ce a făcut
proaspăta redacție pînă acum. Din punct de
vedere economic, revista °i-a îndeplinit obligațiile
încă de la mijlocul anului, ceea ce e de apreciat.
Cu toate că are condiții tehnice redacționale
necorespunzătoare. Cît despre acuza că e prea
intelectuală (cam a°a urlau °i dictatorii, fie ei
fasci°ti ori comuni°ti) juna manipulată e gro-
biană, jignind pe tinerii redactori angajați (doc-
toranzi) °i pe toată intelectualitatea urbei, în
frunte cu studenții ei. Oare dore°te cineva ca
revista să se transforme într-una de benzi dese-
nate în care eroul principal, Slavici, să apară pe
post de Rambo, pentru a fi pe-nțelesul tuturor?
■
18
TRIBUNA • nr. 51 • 15-31 octombrie 2004

Black Pantone 252 U

Black Pantone 252 U
arhiva____________________________
CD-Rom-ul și
vrăjit (I)
■	Istvân Kirâly V
Când Hans Castorp devine locuitorul sana-
toriului de pe muntele vrăjit, el află, - ca
un fel de explicație pentru experiențele
sale tulburătoare de început - că primul dintre
efectele acelui mediu privilegiat este acela că, mai
întâi el scoate la arătare - în întreaga ei amploare
- boala, pentru ca apoi ea să poate fi întrevăzută și
- dacă se poate - înfruntată în mod lucid și cores-
punzător. Într-o altă “stațiune”, aflată tot la înălți-
mi, (la Păltiniș), un alt “diagnostician”,
(Constantin Noica) a ajuns și el la concluzia, nu
neapărat optimistă ce-i drept că, anumite maladii
(cele ale spiritului) se caracterizează tocmai prin
faptul că ele nu “deranjează” niciodată și mai cu
nimic viața purtătorilor lor și de aceea acestea nici
nu se pot recunoaște decât, sau mai ales, prin
efectele lor... Și, de regulă, doar post festum.
Adică: la “vămile culturii”.
Nu numai “mediul înălțimilor”, dar și “medi-
ile” tehnicilor informaționale performante pot
avea însă asemenea efecte. De a scoate deci la
iveală și de a aduce la “arătare” unele “semne”
care - deși ascunse și greu vizibile până atunci -
vor conta totuși și cu siguranță la vămuirile cul-
turale ale timpurilor, și / dar care - la o adică - ne
pot determina și acum să ne interogăm, printre
altele, și asupra stărilor noastre de integritate și de
sănătate “spirituală”.
Cu siguranță, publicarea recentă și într-o ver-
siune electronică - pe CD-Rom - a bibliografiei
activității științifice a cadrelor didactice și cercetă-
torilor Universității „Babeș-Bolyai“, perioada
1987-2003, constituie și ea o asemenea ocazie de
meditație și de analiză actuală., însă care trebuie
să fie în același timp și una retrospectivă!
Tradiția °i ruptura ei
Cu aproape fiecare prilej, editarea “succesivă”
a bibliografiei în cauză invocă, explicit ori implicit
- însușindu-și parcă obsedant - o tradiție care se
naște odată cu publicarea, în anul 1936 (1935) a
voluminoasei cercetări efectuate de către loachim
Crăciun, (Conferențiar supl. la Facultatea de
Litere): Activitatea științifică la Universitatea Regele
Ferdinand I din Cluj - în primul deceniu - 1920-
1930, Tipografia “Cartea Românească”, 1936 [pe
copertă], (1935) [pe pagina de titlu], numărând
în total 321 de pagini.
Este vorba despre o lucrare într-adevăr
deosebită, novatoare și integratoare (în fluxul
vieții academice apusene), având totodată un car-
acter aniversar și demonstrativ: aniversarea a zece
ani de la inaugurarea oficială a universității clu-
jene românești și demonstrarea / ilustrarea - cu
mijloacele grăitoare ale bibliografiilor și ale statis-
ticilor pe care numai ele le permit - a nivelului
academic al performanțelor ei științifice din dece-
niul la care se referă cercetarea.
Lucrarea lui I. Crăciun nu este o operă colec-
tivă! Ea s-a efectuat deci pe baza unor cercetări
individuale, asidue și migăloase - tocmai “așa
cum se face acest lucru și în Apus” -, care se află
în contact permanent și firesc, pe de o parte, cu
toate forurile academice, științifice și administra-
muntele
tive ale universității, cât și, pe de altă parte, cu
personalul academic însuși. Însă biblioteca uni-
versității clujene, ca instituție, nu este implicată
în nici un chip în lucrare, ea servind pentru autor
- ca și Biblioteca Academiei din București, de alt-
fel - doar ca un spațiu și sursă pentru culegerea
informațiilor și pentru efectuarea cercetărilor
aferente, întrucât - fapt ce ilustrează orizontul și
soliditatea concepției lucrării -, activitatea într-
adevăr științifică desfășurată de către personalul
bibliotecii a fost și ea inclusă în bibliografie.
Bibliografia activității științfice la universitatea
clujeană întocmită de I. Crăciun se structurează
potrivit ordinii și succesiunii Facultăților univer-
sității, care corespundea cu ordinea “obișnuită” a
succesiunii facultăților epocii. Trebuie însă
remarcat și subliniat faptul că activitatea științifică
a diferiților universitari este clasificată aici nu
numai după numele generic al facultății al cărui
“angajat” este - Drept, Medicină, Filosofie-Litere,
Științe -, ci tocmai în acord cu catedra / disciplina
/ specialitatea în care el activează, predând și
creând! Altfel spus: menționarea și utilizarea dis-
ciplinelor ca fiind criterii de clasificare și
ordonare expresă a înregistrărilor bibliografice ale
lucrărilor științifice ale universitarilor clujeni îi
conferă bibliografiei semnată de I. Crăciun - din
start -, un caracter deopotrivă analitic, tematic și
sistematic, având pe deasupra și intenții exhaus-
tive. Chiar dacă - cel puțin în versiunea tipărită -
nu se regăsește un indice (sau listă) a acestor dis-
cipline, ele sunt deci utilizate totuși - în fapt -
tocmai ca “descriptori tematici”, “cuvinte cheie”,
“vedete de subiect”, “indice tematic” etc...
Implicarea instituțională a bibliotecii univer-
sitare clujene în conceperea, realizarea, redactarea
bibliografică și publicarea activități științifice a
cadrelor didactice ale Universității are loc de fapt
tot cu un - cu totul alt - prilej aniversar, și se
realizează pe baza unei idei conturate de rectorul
de atunci al instituției - sub auspiciile căruia se și
redactează, de altfel, întreaga lucrare: academi-
cianul Ștefan Pascu. Ea a apărut în anul 1974, cu
titlul: Activitatea științifică a Universității din Cluj-
Napoca 1919-1973 - Bibliografie selectivă -, și a fost
editată sub stindardele comune ale Universității și
Bibliotecii Centrale Universitare, fiind însoțită -
în două exemplare identice atașate sub formă de
broșură separată celor două pachete de volume
cuprinzând, primul: științele umaniste și social-
politice, iar al doilea: științele naturii - de un text
argumentativ, demonstrativ și aniversar, semnat
de rector și intitulat: Dezvoltarea Universității din
Cluj-Napoca.
Aniversarea se referă acum la împlinirea a 55
de ani de la funcționarea universității clujene
românești, iar demonstrația țintește evidențierea
evoluțiilor instituției mai ales în anii perioadei
comuniste. În ciuda acestui fapt - acest lucru tre-
buie subliniat cu claritate -, nici ideea, nici con-
cepția și nici modul de realizare a lucrării nu au
în nici un fel nici o trăsătură a vreunui act “de
conjunctură”! Nici din partea universității și nici
din cea a bibliotecii. În fond colecționarea, prelu-
crarea și valorificarea documentară - deci și prin
bibliografii publicate - a lucrărilor cadrelor didac-
tice și a cercetătorilor care activează într-o univer-
sitate, intră în mod firesc în logica misiunilor
esențiale ale oricărei biblioteci a ei.
Astfel, în sânul universității s-a constituit o
adevărată “rețea de responsabilități” prin
însărcinarea și nominalizarea expresă a decanilor
de la diferitele facultăți, iar biblioteca s-a implicat
și ea prin mobilizarea și responsabilizarea nomi-
nală a directorilor ei - general și adjunct, respec-
tiv: Constantin Negulescu și Andrei Veres - cât și
a șefului Serviciului de informare și docu-
mentare, Adela Iurea. Prin urmare, fiecare volum
/ fasciculă al lucrării - ordonate potrivit structurii
de atunci al Universității - este editată cu
menționarea nominală a decanului facultății
respective, a corpului de redactori generali,
împreună cu specificarea redactorilor și - separat
- a colaboratorilor fasciculelor în cauză. Ca și
bibliografia lui I. Crăciun, și aceasta cuprinde și
lucrările științifice ale personalului bibliotecii,
grupate într-o fasciculă separată, intitulată
Auxiliaria, care conține și o Prezentare tehnică a
structurii și a metodologiei de elaborare a ediției.
Prezentarea tehnică ne permite, desigur, să
facem și o comparație cu lucrarea “inițiatoare” a
lui I. Crăciun, cu atât mai mult cu cât în textul ei
se și face o trimitere expresă la ea. Prima particu-
laritate care ne atrage din start atenția la lucrarea
publicată în 1974 este faptul că ea se prezintă ca
fiind deja o “bibliografie selectivă”. Pentru cei
care sunt mai puțin familiarizați cu terminologiile
bibliografice trebuie, cred, subliniat faptul că ter-
menul de “bibliografie selectivă” nu este -
esențial vorbind - cu nimic mai puțin pretențios,
decât cel de “bibliografie exhaustivă”.
Dimpotrivă, bibliografiile selective trebuie să-și
precizeze extrem de limpede și cu rigoare catego-
rială criteriile lor de selecție și de structurare, iar
în “interiorul” acestor criterii ele trebuie să aibă
în vedere tocmai exhaustivitatea funcționării lor!
Iar “rigoarea categorială” a criteriilor de selecție
înseamnă în fond tocmai faptul că ele nu pot fi în
nici un caz arbitrare sau pur conjuncturale, ci tre-
buie să dispună de o coerență proprie - de regulă
- disciplinară-tematică, istorică și legată de fina-
lități. La toate acestea se mai adaugă și necesitatea
expresă de a clarifica și de a expune detaliat
metodologia de cercetare prin care au fost
obținute și verificate - iarăși: prin cercetările efec-
tive ale bibliografului - datele/informațiile care au
intrat apoi proriu-zis în bibliografie, pentru ca
utilizatorul ei să-și poate face și o imagine despre
calitatea și seriozitatea ei.
■
TRIBUNA • nr. 51 • 15-51 octombrie 2004
19
Black Pantone 252 U
Black
Pantone 252 U
C ultura civică____________________
Regiuni și politici regionale
în România și în Europa
Ancheta Tribuna
Redacția revistei Tribuna a inițiat o dezbatere privitoare la trecu-
tul, prezentul și viitorul regiunilor °i al politicilor regionale în
România, văzută ca parte a Europei. În acest context o serie de
experți, oameni de cultură, lideri de opinie din țară °i din
străinătate au fost invitați să răspundă întrebărilor ce urmează:
1.	Ce importanță au regiunile în context național °i
european °i care credeți că sunt atributele °i utilitatea lor
cele mai semnjicative?
2.	Cum poate fi folosită tradiția regională a
României pentru o cât mai relevantă punere în joc a
potențialului zonal?
3.	Este moștenirea regională o tradiție specfică
Europei în raport cu alte continente? În ce fel poate ea fi
sau deveni un atu pentru revenirea Europei într-unul
din locurile de frunte în competiția globală?
4.	Reatribuirea unui rol important regiunilor în
funcționarea statului român ar fi benefică sau ar complica
ori împiedica bunafuncționare a acestuia?
5.	Dacă se va întreprinde o reformă regională a stat-
ului român care credeți că ar fi cea mai potrivită opțiune
pentru realizarea acesteia?
„Guvernul.. eprea toate de
realitatea fiecam regiuni. “
Prof. univ. Zoe Petre:
1.	Regiunile europene au, în opinia mea, trei
funcții majore, a căror interferență reciprocă le
conferă o vitalitate cu totul remarcabilă: ele
facilitează realizarea unor proiecte de dezvoltare
economică și socială sustenabile, pe care le aduc
cît se poate mai aproape de beneficiarii lor,
cetățenii regiunii respective. Termen mediu între
micile proiecte locale și proiectele (trans)naționale
de mari dimensiuni, proiectele regionale rămîn la
scară umană, fără a pierde din generozitate și
suflu. Ele pot fi imaginate și realizate fără a
pretinde intervenția de la distanță a administrației
centrale, și creînd condițiile unei colaborări
optime între diferitele comunități aparținînd
aceluiași spațiu. Pe de altă parte, aceste proiecte
utilizează în beneficiul modernității vechile legă-
turi, căi de comunicare și complementarități care
s-au instalat de-a lungul istoriei într-o regiune sau
alta, oferind fluiditate și firesc circulației de
bunuri și de idei. În fine, dar nu în ultimul rînd,
apărute la confluența dintre mediul natural și
lenta emergență a comunităților omenești regiu-
nile oferă comunităților care le compun o legătură
directă cu timpii lungi ai istoriei - acei timpi în
care rețeaua de relații interumane, de cultură, civi-
lizație și comportament s-a cristalizat ca o identi-
tate anume, afină dar distinctă de identitatea
națională sau europeană. Cu mult înainte de
Europa națiunilor, Europa regiunilor a dominat
istoria continentului. E de-ajuns să ne gîndim la
Italia - care păstrează și azi vie și dinamică identi-
tatea distinctă a Piemontului față de Sicilia, a
Toscanei față de Veneția - sau la Franța - care, în
ciuda unui efort nu odată brutal de ștergere a
identităților regionale în beneficiul unității
naționale a reușit poate să elimine graiurile
regionale, nu însă și geografia economică și
umană care deosebește Provența de Bretania sau
de Alsacia.
2.	Identitatea regională a persoanelor și a
comunităților s-a dovedit a reprezenta, în Europa
în curs de unificare, atît un liant generator de si-
nergii, cît și o aproximare a unei identități
autonome, generatoare de stabilitate socială.
Pentru a evita dintru bun început orice confuzie,
încep însă prin a afirma că acest demers trebuie să
excludă orice știrbire a unității și integrității terito-
riale a statului român. Unitatea României și a
cetățenilor ei în interiorul hotarelor țării este un
bun istoric, cîștigat de secole de eforturi, luptă și
gîndire înaintată, și se cuvine să refuzăm explicit și
energic orice interpretare a temelor regionalizării
care nu ar ține seama de acest fapt. Pe de altă
parte, regionalizarea pe care o propunem exclude
orice variantă de segregare pe criterii etnice, care
riscă să distrugă conceptul modern de națiune
civică în favoarea unor structuri de caracter arhaic,
tribal, și să readucă în societate stări conflictuale și
discordie, limitînd artificial resursele la care regiu-
nile europene trebuie și pot avea acces - într-un
cuvînt, segregarea nu este compatibilă cu o viz-
iune politică eficientă, dinamică și orientată către
viitor. Dar, dacă acceptăm o viziune integratoare și
nu segregaționistă a regiunilor, e foarte clar că
România ar putea beneficia de o perspectivă
interesantă de dezvoltare dacă ar renunța la asime-
tria flagrantă dintre Centrul centralist și județele
nu odată minuscule, puse de aceea în imposibili-
tatea de a negocia efectiv și pe plan național, și pe
plan european: cum poate rezista județul Tulcea
presiunilor Capitalei? Cum poate concura cu
proiecte viabile județul Vaslui cu Lombardia sau
cu Bavaria? De ce să risipim în puseuri intermi-
tente de febră autonomistă și vehement anti-
bucureșteană energiile Ardealului - sau ale
Olteniei - cînd am putea să le canalizăm într-o
competiție cordială? Multe decizii care în prezent
se adoptă exclusiv la nivel național provoacă rigid-
itate în aplicare, stereotipie în rezultate și o frus-
trare legitimă a celor direct interesați de
bunăstarea și buna administrare a comunităților în
care își duc viața de zi cu zi. Blocarea reformelor
și a controlului cetățenesc direct asupra actului de
administrație văduvesc categorii sociale impor-
tante de cetățeni de oportunități care i-ar putea
scoate din sărăcie și resemnare. În ce privește
proiectele de dezvoltare economică, socială și cul-
turală pe termen mediu, nici guvernul, care e prea
departe de realitatea fiecărei regiuni, nici județele
- care sînt, în structura lor actuală, decupaje mai
degrabă artificiale fragmentînd spații și identități -
nu le pot dezvolta într-o viziune coerentă. Multe
dintre programele necesare continuării reformelor
din România se referă la măsuri care trebuie luate
la nivel regional. Acest nivel intermediar nu poate
fi reprezentat corect și eficient de administrația
județeană din România. Actualele județe sînt
unități teritorial-administrative care au moștenit
din experiența istorică a României tradiționale
doar numele de județ, dar care permanentizează
de fapt un decupaj destul de artificial, conceput și
realizat în primii ani ai regimului ceaușist. Așa
cum se prezintă azi județele, acestea nu dispun de
resursele materiale și umane necesare unei dez-
voltări rapide și saltului în modernitate pe care
societatea românească îl așteaptă de 14 ani.
Județele nu au nici capacitatea necesară de
negociere cu guvernul, nici forța de a fi competi-
tive în obținerea și utilizarea fondurilor europene.
3.	Cred că nu e vorba de o particularitate
europeană, ci mai degrabă de o caracteristică mai
generală a vechilor continente, unde comunitățile
omenești au avut la dispoziție milenii de istorie
pentru a-și croi albiile. India sau China sînt în
egală măsură cu Franța sau Germania niște entități
geopolitice supraordonate în raport cu străvechile
solidarități regionale, pe care le vedem totuși
reapărînd ca elemente de diversitate convergentă
(din nefericire uneori și grav divergentă) și ca
părți integrante ale marilor unități politice
naționale. Chiar și în cele două Americi, unde
spasmele cuceririlor coloniale au dus la mari rup-
turi de continuitate, mai dăinuie totuși pe alo-
curea asemenea subsisteme eco/istorice. Drept
însă e că împrejurări istorice dificile - vizibile mai
ales acolo unde frontiere generate de imperii sau
de imperii coloniale au impus decupaje ale fron-
tierelor naționale care au divizat, cu mai multă sau
mai puțină brutalitate, vechile solidarități.
Experiența vest-europeană a euro-regiunilor ar
putea, măcar într-o lume mai bună decît cea în
care trăim azi, să fie multiplicată și să reechilibreze
prin integrare ceea ce frontierele statelor naționale
au despărțit dureros cîndva.
4.	Orice reformă administrativă de anvergură
presupune dificultăți și costuri deloc neglijabile.
Dar, punînd în balanță aceste costuri cu benefici-
ile posibile ale acestui nou/vechi decupaj, cred că
ar trebui să avem curajul de a proiecta și de a dez-
bate o atare reformă. Ea este singura care poate
asigura competitivitatea spațiului românesc în
spațiul Europei unite, poate - singură - oferi acele
paliere de subsidiaritate care dau soliditate unei
construcții integrate la nivelul continentului, și
poate să determine o dinamică nouă proiectului
unei Românii europene. Acestor considerente
generale, cred că se cuvine să le adăugăm și o cir-
cumstanță specifică: mai ales în ultimii ani, un
fenomen economico-politic care a parazitat proce-
sul de dezvoltare al țării noastre a fost, fără putință
de îndoială, apariția și proliferarea fenomenului
așa-numiților baroni locali - potentați care au aca-
parat cîte un județ întreg, pe baza unei relații priv-
ilegiate cu guvernul, cu atît mai eficace cu cît
această relație era mediată de partidul dominant.
Principala forță interesată în conservarea actuale
fragmentări în unități mici și relativ lipsite de forță
este, de aceea, oligarhia aparatului administrativ și
politic central, care și-a construit clientela și put-
erea pe relația preferențială dintre administrațiile
județene și o administrație centrală extrem de
politizată și de coruptă. Clientelismul politic,
marea corupție și birocrația excesivă se hrănesc și
proliferează prin concentrarea deciziei în mîna
administrației centrale, la care cetățeanul simplu
nu are niciodată acces, spre deosebire de marii
baroni, parlamentarii, marii îmbogățiți din clien-
tela partidului de guvernămînt care pot decide
printr-un telefon de soarta unor localități și chiar a
unui județ. Acest model, centrifug și dăunător
pentru coerența statului în întregul său, nu poate
fi dislocat doar prin măsuri politice, și riscă să se
recompună cu fiecare ciclu electoral, oarecum
independent de intențiile mărturisite ale deci-
denților politici. Fără o măsură radicală care să
transfere puterea de decizie la un nivel în același
timp capabil de negociere efectivă cu Centrul și
mai aproape de cetățean și de problemele lui coti-
diene, riscul unei stagnări inerțiale e dublat de
riscul monopolizării deciziei în mîna unei oli-
garhii trans-partidice și perene.
5.	Cred că o nouă hartă administrativă bazată
pe regiuni de dezvoltare trebuie să aibă drept cri-
teriu coerența fiecărei regiuni. Asta înseamnă
înainte de toate o coerență și o minimă autarkie
economică, dar înseamnă deoptrivă și solidaritate
culturală, pe care doar luarea în considerare a
identităților locale subiective, istorice, etno-
lingvistice și mai ales culturale o poate genera. Nu
aș reface Moldova de Jos doar de dragul tradiției,
dar nici n-aș propune menținerea decupajului, în
mare măsură artificial, dintre Tulcea și Constanța,
componente integrante ale aceleiași Dobroge
istorice, dar și contemporane.
Anchetă realizată de
AmaliaLumei
20
TRIBUNA • nr. 51 • 15-31 octombrie 2004

Black Pantone 252 U

Black Pantone 252 U
teatru
Căruța cu surprize
■	Adrian Țion
S-au dus anii aceia când teatrele aveau
obligația să deschidă stagiunea cu o piesă
românească. Bine că s-au dus. Ordinul
venea „de sus” și trebuia respectat. Dar azi n-ar
strica să ne întrebăm dacă n-ar fi bine să reintro-
ducem obiceiul, de data asta nu conformându-ne
unui ordin venit „de sus”, ci servind un interes
cultural național pornit din conștiința fiecărui
manager teatral. Deocamdată, în atmosfera laxă
până la delăsare, instalată în unele instituții sub-
venționate de stat, fiecare teatru începe stagiunea
cum vrea sau cum poate, pornindu-și agale căruța
cu „surprize” repertoriale înțepenită în planuri
îndrăznețe la sfârșit de stagiune care devin
irealizabile toamna sau mai târziu. Astfel, căruța
cu decoruri și costume, percepută ca simbol al
comedianților de pretutindeni, își începe drumul
cu opintiri stânjenitoare pentru multe colective.
Nu așa stau lucrurile la Teatrul Național din
Cluj. Dimpotrivă. Aici s-a pus în mișcare în
această toamnă un adevărat convoi de surprize
reale: un colocviu național de critică teatrală și nu
mai puțin de trei premiere în două zile (25 și 26
septembrie) bătându-se astfel recordul în materie
de relansare a activității. Toate manifestările au
stat sub semnul incitant al descoperirii și
redescoperirii valențelor cuprinse în actul teatral
autentic. Participanții la colocviu au avut ocazia să
dezbată, polemic și cu probitate profesională,
temele propuse și să se convingă, dacă mai era
cazul, de posibilitățile colectivului clujean de a se
menține în avangarda mișcării teatrale naționale.
Pentru argumentarea afirmației voi da numai trei
nume de pe afiș, afirmate ca atare în ultimul
timp, nume corespunzătoare celor trei premiere:
Radu Afrim (semnatarul regiei la Mansardă la
Paris cu vedere spre moarte de Matei Vișniec), Vava
Ștefănescu (autoarea poemului coregrafic Solo On-
line ) și Mona Chirilă (realizatoarea, alături de
Miriam Cuibus, a spectacolului Pescărușul).
Nume prestigioase deja, în vogă, ale scenei clu-
jene și nu numai.
Spectacolul lui Radu Afrim s-a dovedit a fi cu
priză la public, ceea ce mă îndreptățește să sper că
va avea multe și gustate reprezentări pe scenă.
Deși se înscrie pe linia unor experimente cu
tradiție în teatrul clujean, spectacolul coregrafic
Solo on-line este o curajoasă provocare nu numai
pentru publicul conservator, ci și pentru cel
avizat, deschis inovațiilor de orice fel. Prima sur-
priză care ne lasă muți este prezența Irinei Wintze
în postură de dansatoare. Talentata și apreciata
actriță a teatrului devine partenera Vavei Ștefănes-
cu într-un spectacol miracol al expresivității cor-
pului. Apoi, este surprinzător cum cele două pro-
tagoniste, extrem de înzestrate, s-o recunoaștem,
dar modeste și fragile în simplitatea cu care se
înfățișează publicului, reușesc să umple
perimetrul scenic, reușesc să confere unui
demers coregrafic atâta încărcătură de sensuri și
tensiune emoțională încât nu poți decât să
încremenești în admirație.
Pornind de la un scenariu extrem de subțire,
numit în treacăt, autopersiflant, „un fel de jurnal
(schizoid)” partenerele se lansează, cu seriozitate
și dezinvoltură, cu fantezie și sensibilitate, într-un
joc, uneori sublim, alteori necruțător, al căutării
și rostirii de sine. Treptat ele pun stăpânire pe un
limbaj de o mare acuratețe, rafinat și sugestiv
până în cele mai mici amănunte.
Dedublarea solitudinii, multiplicarea și
oglindirea în fețele realului sunt spații ale exteri-
orizării neliniștii existențiale în care durerea și
incertitudinea, perseverența pozitivării perma-
nente a sinelui și depresia se iau mereu la harță
impunând reguli și aparențe în vederea cuceririi
unei identități dorite, ideale, dar fatalmente
schimbătoare. Îmbrăcările și dezbrăcările succe-
sive marchează, înaintea ironizării unor automa-
tisme cotidiene, etape de viață cu un bogat
conținut de vizualizări agasante ale unei căutări
de substanță ce vizează eliberarea din chingile
precarității și primenirea în seninul visului sau al
iluziei suverane. Izbăvirea întrezărită se înde-
părtează imperceptibil, în cadențe ceremoniale,
golind interioarele trudnic mobilizate pentru a
instala în drepturi exterioarele inerte, neutre,
fade. Lupta cu fantasmele trecutului e reluată
mereu și asumată ca necesitate de redobândire a
sinelui. O confruntare profundă, necruțătoare cu
himerele din noi, o formă de agresare a
indolenței, a lenei de a gândi și simți, într-un
cuvânt, o formă de relansare a spectacolului core-
grafic. Scenografia Adrianei Grand și sonorizarea
lui Marius Rusu urmăresc îndeaproape evoluția
protagonistelor într-o empatică înlănțuire de
plasticizare și augmentare a mișcării. Rezultatul:
un spectacol în care dansul îmbracă idei și trăiri
de o cuceritoare forță expresivă.
Căruța cu surprize a adus la Cluj și un
Pescăruș atipic. Acoperirea acestei afirmații are în
vedere nu neapărat vechile montări, fastuos rea-
liste și clasicizante în manierism cehovian, ci și
puneri în scenă mai recente ale celebrei piese.
Textul cehovian se bucură de o longevitate de
invidiat, aș zice suspectă, pe scenele noastre. S-a
jucat în vară la Casandra și anul trecut la
Târgoviște, iar Marius Olteanu a dat un Pescăruș
de bun-simț artistic la teatrul din Turda în 1997.
Interesul pentru această piesă se explică prin cel
puțin două aspecte: trama propriu-zisă cu accent
pe puternica individualizare a caracterelor și
deschiderea spre noua sensibilitate teatrală la care
Cehov a fost receptiv. Dificultatea de căpătâi pen-
tru regizorul tentat de montare este să mențină
un echilibru cât de cât pertinent între cele două
laturi complementare ale textului. Partea
atracțioasă pentru Mona Chirilă și Miriam
Cuibus pare să fi fost oportunitatea de a reliefa
sensibilitatea ultragiată a generației tinere de
artiști de la începutul secolului XX, al cărei
reprezentant devine în piesă Konstantin
Gavrilovici Treplev. Cele două regizoare ale spec-
tacolului clujean au supralicitat nerealist latentul
conflict dintre generații (Trigorin, scriitorul cu
faimă adulat - Treplev, novicele marginalizat), în
detrimentul definirii caracterologice a persona-
jelor și a sublinierii idilei dintre Nina și Trigorin.
În demersul lui, cuplul regizoral feminin a elimi-
nat bună parte din personajele masculine (Sorin,
fratele Arkadinei, administratorul Șamraev,
învățătorul Semion și pe argatul lakov) conside-
rate „de prisos” în consumarea dramei, deși rolul
lor - cu excepția argatului - nu era decorativ. De
la suprimarea unor replici de o poezie specific
cehoviană, precum replica Mașei de la început
„Port doliul vieții mele” și până la renunțarea în
întregime la niște scene-cheie cum e aceea dintre
Nina și Trigorin, din care înțelegem fiorul
dragostei de care sunt pătrunși cei doi, cu
medalionul dăruit și rândul indicat din propria
lui carte „Dacă vreodată vei avea nevoie de viața
mea, vino și ia-o” e un pas mic pentru regie,
mare, uriaș pentru spectator. Dar un pas înapoi.
Un pas care trage spectacolul afară din atmosfera
cehoviană.
Se pare că autoarele mizează prea mult pe
spectatorul citit, instruit, eventual teatrolog cu
doctorat, plictisit de cât Cehov a mâncat într-o
carieră și care nu poate decât să savureze eșafoda-
jul de sugestii inteligent și superrafinat servite.
Doar el trebuie să înțeleagă - ce dracu! - legătura
dintre rochia neagră a Mașei și replica lipsă, trăi-
rile neexteriorizate ale Ninei și ale lui Trigorin
ca-ntr-o lectură pentru avansați. Îmi cer scuze că
n-am avansat atât în Cehov încât să aplaud lipsa
duioșiei cehoviene despre care John B. Priestley
spunea că este un element esențial în teatrul său.
Această duioșie este repede înlocuită cu tot felul
de artefacte năstrușnice dintre care merită
menționată scena în care Arkadina, metresa lui
Trigorin, înarmată cu un borcan cu clei, o pen-
sulă lată și cartea iubitului ei Trigorin Zile și nopți,
se apucă să lipească, într-un elan răzbunător, file
din ea pe scena tinerilor artiști unde a evoluat
Kostea, fiul ei. Așa, ca să se știe! Ce se poate
înțelege din acest gest pripit? Eventual că ambiți-
ile artistice sunt pe primul plan. Dar asta, cu
multă bunăvoință. Și încă ceva. De ce trebuia să
ni se sugereze că aceeași Arkadina e și lesbiană?
În conturarea profilurilor eroilor piesei se ajunge
de multe ori la tușa îngroșată a caricaturii, pre-
cum în cazul semnalat. De ce?
Poate că îndrăzneala autoarelor spectacolului a
fost prea avântată. În direcția acestei cutezanțe,
Kostea interpretat de Cătălin Codreanu este per-
sonajul cel mai corect reliefat și motivat psiholo-
gic. În jocul actorului simți zbuciumul unui
revoltat. Dragoș Pop în Trigorin pune în evidență
o singură dimensiune a personajului: infatuarea.
Despre pasiunea lui secretă nu aflăm nimic decât
într-o scenă neconvingătoare în care îi cere
partenerei de viață permisiunea de a încerca să se
salveze din lâncezeală cu această iubire proaspătă
pentru Nina. Cuplul Trigorin - Arkadina e con-
ceput ca revers comic la perechea ideală, tragică,
neîmplinită Nina - Kostea. Chiar și așa, Dragoș
Pop apare prea tânăr și lipsit de prestanța unui
scriitor renumit. Arkadina întruchipată de
Miriam Cuibus e o femeie bizară, nu doar mon-
denă și libertină, ci chiar înclinată spre hedonism,
decăzută până și din drepturile de amantă păti-
mașă a lui Trigorin. Actrița care ne-a încântat cu
roluri memorabile nu reușește să ne convingă cu
această coloratură stridentă, artificial adăugată
personajului. Eva Crișan ar fi putut acoperi
strălucit latura temperamentală a Ninei dacă s-ar
fi insistat suficient în această direcție. Elena
Ivanca în Polina Andreevna și Ramona
Dumitrean în Mașa (fără învățătorul ei medio-
cru) sunt prezențe ce sporesc impresia de destine
debusolate, aruncate în vârtejul vieții provinciale,
fără speranța că-și vor găsi vreodată alinarea
sufletească sau împlinirea. Această viziune extinsă
asupra celorlalte personaje ale piesei reprezintă
un bun câștigat în valorizarea sensurilor textului.
Decorul imaginat de T.Th. Ciupe, cu scena
mică așezată pe malul lacului, central, în fața
spectatorilor, atrage atenția asupra nucleului con-
flictual instaurat de aceasta printre aspiranții la
glorie artistică. Scena aceasta e ca un ghimpe
înfipt în corpul peisajului. Trăirile, sentimentele
eroilor sunt expediate pe la colțuri sau chiar în
culise. Costumele lui Cristian Rusu nu sunt în
dulcele stil clasic și ajung adesea stropite sau
murdărite ca efect al unei nervozități accentuate a
personajelor în perfect acord cu radiografierea
noii sensibilități. Ovidiu Crișan în rolul medicu-
lui Dorn, retras abil în colțul observatorului
impersonal, subliniază, de fapt, conclusiv: „Ce
nervoși sunteți cu toții!” Chiar așa! Această ner-
vozitate este nu numai surprinsă magistral, dar
parcă se insinuează peste tot umbrind părțile
luminoase, duioase ale unui discurs teatral puter-
nic personalizat.
Autoarele spectacolului clujean au intrat cu
multă imaginație și creativitate în textul lui
Cehov, uitând, pesemne, că trebuie să te apropii
cu sufletul mai întâi de personajele Pescărușului,
pentru că... dacă dragoste nu e, nimic nu e. Și
acest lucru se simte.
■
TRIBUNA • nr. 51 • 15-51 octombrie 2004
21
Black Pantone 252 U

Black Pantone 252 U
/] i lm
Michael Moore în pași de dans
■	Flavia Pucea
ăzboiul din Vietnam, afacerea Watergate,
terorismul internațional, angoasa
nucleară... au antrenat o criză a încrederii
în liderii politici, un climat de pesimism și cata-
strofă iminentă. Esențialul ne scapă printre degete
și o apatie finală se manifestă cu putere, în ciuda
realității catastrofale prezentate și comentate de
mass-media. Minți abrutizate de sentimentele
comercializate pe micul ecran, cetățenii sunt
menținuți în ignoranță de spectaculoasele contro-
verse dintre analiștii politici, specialiști în etică
sau alți măscărici ai birocrației, a căror primă
sarcină e să „inflameze” și să distreze cetățenii
care sunt menținuți la statutul de furnizori de
opinie pentru sondaje și consumatori. O critică a
societății americane, o critică a „evului media” vă
veți întreba. Nicidecum! Ar fi prea răsuflată. Sunt
doar niște gânduri pe care ni le-a stârnit ultimul
film al lui Michael Moore.
Da! Michael Moore e din nou în centrul
atenției. Cu fiecare apariție TV, cu fiecare inter-
viu, cu fiecare film, mă face să mă gândesc cât de
bine i se potrivește titlul de balerin prin care M.
Kundera îi desemna pe cei care vor să poarte cu
orice preț titlul de eroii zilei, intervenind în con-
flicte publice, apărându-i pe cei oprimați, hrănin-
du-și gloria cu emoția și compasiunea publicului.
Tactica lor e simplă - se conduc după sintagma
„dacă nu ești cu mine, ești împotriva mea”;
îndreptând lumina reflectoarelor pe tine, te obligă
să le sprijini cauza pentru că așa e normal. N-ai
de ales. Altfel te alegi cu oprobiul unei întregi
națiuni care nu vede complexitatea ce se ascunde
în spatele unei decizii și care nu vrea să audă
decât un DA sau un NU.
Un amestec de pamflet documentar și repor-
taj TV, Farrenheit 9/11 e un film de stânga, anti-
Bush, ce se adresează unei Americi avertizată
neîncetat asupra pericolului terorist. Va reuși
acest „John-Bove cu șapcă de base-ball” (cum e
numit de/în Newsweek) să scoată America din
apatie? Ziua de 11 septembrie a fost o puternică
lovitură pentru americani; a devenit o datorie
pentru ei să nu mai fie indiferenți; despre ce se
ascunde în spatele războiului din Irak s-a vorbit
mult. Și totuși, încet-încet apele s-au liniștit și
totul părea să reintre în apatia normală. Mesajul
lui Moore ar putea părea unul răsuflat, deja
fumat, dar arma pe care o deține e imbatabilă -
cinematografia. Mai mult, urmând parcă sfatul
atât de american - să fii omul potrivit la locul
potrivit, s-ar părea că Moore vrea să demonstreze
că știa despre ce vorbește când, în 2003 pe scena
Oscarului îl numea pe Bush un „președinte fic-
tiv” ce poartă „un război fictiv”. Nu trebuia decât
să aștepte momentul potrivit. Turnura pe care a
luat-o războiul din Irak, care l-a făcut pe J.
Chirac să exclame că Bush a deschis o adevărată
cutie a Pandorei, precum și campania electorală
din SUA pun sub o cu totul altă lumină mesajul
filmului.
„Când am ținut discursul, va spune Moore
referindu-se la noaptea în care-i fusese decernat
Oscarul pentru Bowling for Columbine, puțină
lume mi-a susținut ideile. Trebuia să mă fac mai
clar”, și într-adevăr a reușit. Scenele cu Bush pe
terenul de golf sau la masă cu investitorii saudiți
ce alternează cu scene oribile înfățișând soldați
americani arși și spânzurați, părinți adunați în fața
Casei Albe, plângându-și morții au reușit să sen-
sibilizeze atât vedetele (Madonna afirma: „Nu
cred să fi plâns vreodată atât de mult la un
film.”), cât și publicul american, de acum hotărât
să meargă la vot, să scape de acel Bush ignorant și
leneș, care antrenează lumea într-un război fictiv
- armele de distrugere în masă? inventate! -
relația Saddam - Al Qaeda? inventată! - doar
pentru a pune mâna pe o puternică sursă de
petrol.
Marea întrebare: va influența aceasta alegerile?
Deja sute de scrisori primite pe site-ul lui Moore
vin să confirme acest lucru. Cert e însă că Moore
va fi învingător și și-a pregătit cu multă abilitate
gloria. Moore a jucat rolul victimei tocmai în
pragul festivalului de film de la Cannes, scanda-
lizând presa internațională - lumea trebuia să știe
că Moore a fost cenzurat: concernul Walt Disney
a refuzat să-i preia documentarul, autoritățile l-au
clasat în categoria R (interzis minorilor neînsoțiți
de un adult), iar conservatorii au cerut ca filmul
să nu fie difuzat. Toate acestea îi ofereau până la
urmă cea mai bună publicitate, creând o oarecare
complicitate între Moore și public. („Dacă vreți
să vă strecor în sala de cinema, anunțați-mă!” se
adresa el tinerilor.)
Multă lume s-a îndoit de calitățile artistice ale
filmului, controversele pe care le-a stârnit s-au
dovedit mai interesante decât filmul însuși și
totuși: ”E cel mai bun film pe care l-am văzut” va
spune Q. Tarantino, președintele juriului de la
festivalul din acest an de la Cannes, în timp ce-i
înmâna marele premiu - Palme d’or - controver-
satului regizor, insistând totodată că decizia n-are
nimic de-a face cu problemele politice.
Moore și-a ales cea mai bună armă, calitatea
muniției însă rămâne sub semnul întrebării -
multe scene scoase din context, manipulare mai
mult sau mai puțin rafinată, înlănțuire de imagini
șocante, decupaje și jumătăți de adevăr. Criticile
nu s-au lăsat așteptate, dar, fie că era numit „the
ugly american”, fie că era considerat arogant sau
chiar antiamerican, Moore nu avea de ce să se
supere. El trebuia să știe cel mai bine că nu se
poate vorbi de publicitate negativă. Cum
spuneam, Moore și-a asigurat deja gloria -
nimeni nu poate nega impactul pe care filmul l-a
avut și, dacă alegerile vor fi câștigate de Kerry,
Moore își va revendica măcar o parte din victorie.
Dacă va câștiga Bush, Moore va invoca din nou
poziția de victimă și cenzurările la care a fost
supus.
Cu toate acestea, un lucru rămâne cert - e
vorba de un film care merită văzut și indiferent
de poziția pe care o luăm față de el, Farrenheit 9/11
nu permite să fie ignorat. Criticile n-au scăzut
numărul oamenilor înșirați în fața casei de bilete
(dimpotrivă). În ceea ce-l privește pe controver-
satul regizor, el rămâne un „balerin” - noua
specie a timpului nostru. „Dacă-ți închipui că
urmăream să-i atac pe balerini, te înșeli. Îi apăr!”,
va spune Kundera. Eu îmi mențin rezerva...,
poate sunt răul necesar. Rămâne să vă convingeți
singuri. Iată! un motiv în plus să vizionați filmul.
■
r evista presei culturale____________
Top 3+2 al revistelor culturale
5.	Revista Ateneu a împlinit recent 40 de ani
de la înființare. Le dorim colegilor din Bacău
aniversări numeroase și numere consistente.
4.	La Cluj apare, începînd cu luna octombrie,
o nouă revistă: EcoTerra, “publicație de cultură
ecologică”, editată de ICPE Bistrița și Facultatea
de Știința Mediului a Universității “Babeș-
Bolyai”. Primul număr, tipărit full-colour, pe hîrtie
lucioasă, cuprinde materiale interesante nu doar
pentru specialiști. Substanțiale sînt, în această
ordine de idei, cele două pagini despre “cazul”
Roșia Montană, în care se demonstrează cu argu-
mente științifice de ce proiectul actual de
exploatare auriferă este riscant. EcoTerra e o publi-
cație necesară în peisajul ecologic dezastruos al
României de azi. Viață lungă!
3.	Mișcarea literara publică, în nr. 2 (10)/2004,
un grupaj Aurel Rău, cu versuri și proză de și un
interviu cu scriitorul clujean. “Bonusul” îl consti-
tuie însă scrisorile primite de fostul redactor-șef
al revistei Steaua de la Al. Kirițescu, Petru
Dumitriu, Geo Bogza și Ștefan Aug. Doinaș.
Savuroase sînt și articolele teatrale ale lui
Rebreanu, semnate Puck și apărute în Rampa nouă
ilustrata din 1915, în ciuda capului de rubrică
“Rebreanu inedit” (sic!) și a unor erori de tran-
scriere ale îngrijitorilor secțiunii (“nici odată”,
“De oarece” sau “Alexandri”, care trebuiau actu-
alizate ori corectate tacit).
Altfel însă, Mișcarea literară se dovedește încă o
dată o revistă substanțială.
2.	Excepțională, în Cultura, nr. 29/29 sept.-5
oct. 2004, ancheta despre Profesionalismul
j’urnaliștilor români (partea a II-a). Răspunsuri per-
tinente, amărui uneori, ușor didactice alteori,
putînd fi sintetizate astfel: avem nevoie de “o
presă în care informația e separată de opinie și
partea editorială de cea de afaceri” (Ioana
Avădani). În prelungirea subiectului, de citit
interviul luat de Ara Șeptilici lui Paul Grigoriu.
Nu ratați, tot în Cultura, emoționantul repor-
taj al Georgianei Sârbu despre depopularea și
părăginirea satelor din sudul României.
1.	Incitant, consistent și benefic pluridiscipli-
nar este primul număr din Idei în dialog
(octombrie 2004). Temele abordate sînt dintre
cele mai diverse - de la Văra literară 2004 de Dan
C. Mihăilescu, la studiul despre mercurial al lui
Vlad Topan -, iar semnatarii așijderea: Daniel
Barbu, Traian Ungureanu, Ovidiu Pecican,
Mircea Mihăieș, Ioan-Aurel Pop, Stelian Tănase,
Alexander Baumgarten, Alex. Leo Șerban ș.a.
Dacă-și păstrează “cosmopolitismul”, Idei în
dialog poate deveni prima publicație românească
dedicată dezbaterilor pe teme culturale pluri- și
inter-disciplinare.
Manifest-ul lui H.-R. Patapievici statuează, de
altfel, acest lucru: “Urgența de a exista a revistei
noastre este blocajul de comunicare din cultura
română. [...] Revista noastră își propune să fie
locul comun între culturile de specialitate care se
afirmă azi cu vigoare în România. Își propune să
readucă în cultura publică [...] realitatea unei
culturi comune, la care să putem participa toți
[-]”.
Să sperăm în buni auguri pentru Idei în dialog.
Replica lunii: “România este acel amestec ciu-
dat care pune față în față laptop -ul cu tîrnăcopul”
(Marius Tucă, în Academia Cațavencu, nr. 39/28
sept.-4 oct. 2004). (Cl.G.)
■
22
TRIBUNA • nr. 51 • 15-51 octombrie 2004
221
Black Pantone 252 U

Black Pantone 252 U
S alonul defavorizatului____________
Drumeția, vaca și firul de
busuioc
■ Mihai Dragolea
u fost destule zile mohorâte și ploioase
nejustificat la acea vreme a anului. Asta
până când s-a arătat o dimineață de
duminică de vară autentică, plină de soare, de
lumină și de un aer binevoitor, blând. Așa am
hotărât că este nimerit să pornesc într-o
drumeție, însoțit de o ființă foarte dragă; am por-
nit fără nimic asupra noastră altceva decât dorința
de a vizita un peisaj cunoscut bine cu mulți ani în
urmă. Drumul, asfaltat destul de corect, însoțea
un râu care cobora dinspre un masiv muntos pu-
ternic, impresionant. De o parte și de alta a șose-
lei și râului au fost, la început, blocuri, nu cu
multe etaje, dar înconjurate de tot soiul de
improvizații, garaje, cotețe, un fel de grădini
miniaturale. Am trecut de blocuri, am ajuns într-
un fel de cartier mărginaș alcătuit din case deloc
impozante, dar fiecare ambiționând la multă
curățenie și chiar delicatețe, aveau ferestrele pline
de flori, grădini și curți mărunte, dar foarte
meticulos lucrate și bine întreținute, pereți văruiți
simplu și proaspăt, rame și canaturi la uși, ferestre
vopsite conștiincios; prin curți se agitau,
ciuguleau găini, rațe, chiar bibilici, supravegheate
de câte un câine tolănit și el, la soare. Era chiar
un aer de duminică liniștită, tihnită, calmă.
Bucuria a durat până când, de-o parte și de alta a
drumului, peisajul a fost de-a binelea spart de
niște vile; ceea ce se poate spune, cu certitudine,
despre ele este că sunt mari și foarte mari; mai
au, în față, covor de gazon și alei pentru limuzine
din cele fine, până la gardurile înalte, din fier for-
jat (aproximativ). Știam ale cui pot fi, am avut
confirmarea din partea a două femei care, incre-
dibil!, veneau de la cumpărăturile din oraș cu
desagile pline pe spate. Minunile abia au urmat,
după accidentul scârbos -arhitectonic- al vilelor
fără tată, fără mamă: au început să apară ade-
văratele case ale locului muntos, clădite mai
departe de șosea, pe coame de deal, mai toate din
lemn, deloc înalte, dar foarte trainice, ridicate cu
o migală și îndemânare din care mulți designeri
contemporani sigur că ar avea ce învăța. Până la
micile și pașnicele cetăți de lemn se ajungea pe
poteci subțiri, desenate prin iarba grădinilor pline
de pomi, mai ales meri și pruni, un peisaj animat,
din loc în loc, de vite păscând într-un fel de
definitivă împăcare cu lumea și cu propria lor
soartă. În mod întâmplător, am aflat că nu este
nici o pensiune rustică în zona, lumea fiind prea
preocupată cu fânul, vitele, pământul pentru a
mai avea vreme și de altceva. După un scurt
popas pe malul râului (într-un loc nu din cale
afară de poluat), am făcut cale întoarsă; aici a
început delirul: dacă până atunci șoseaua deținea
un grafic acceptabil, le ora amiezii urcau spre
munte zeci, sute de limuzine, era mai ceva ca pe
marile bulevarde ale unei metropole, un fel de
raliu pentru a afla o pajiște demnă de grătare,
mititei, beri și manele; am aflat că, sus, chiar pe o
poiană a impozantului munte, s-a croit un abe-
rant sat de cabane și căbănuțe, multe din
limuzine îndreptându-se într-acolo. Era o lume
desfigurată sinistru, o lume scoasă din țâțâni!
Coboram destul de temători, lipiți de garduri,
când am văzut și, în chip de coadă la cireașă, o
Dacia coborând vertiginos, avea și o remorcă pre-
cum o colivie, în care era cazată o biată vacă; cret-
inul șofer al mașinii conducea într-atât de haotic
și brutal, încât bietul animal era izbit de zăbrele
cu o violență fără seamăn, ce-i păsa idiotului care
asculta, cu difuzoarele date le maxim, un șlagăr
de ultimă oră, pre numele lui "Bumba"? Când am
ajuns în oraș, era liniște și pace de prânz dumini-
cal; drumul de întoarcere se dovedise a fi fost un
dezastru. Și totuși, preumblarea a fost salvată la
final: dinspre pistă s-a ivit o femeie mică, foarte
bătrână, cu un chip neașteptat de frumos în
sobrietatea și simplitatea lui; bătrâna femeie, în
haine închise la culoare, purta, ca pe un odor, un
mic ghiveci în care era numai atât, un fir subțire
de busuioc.
■
ț eledependența
Limbile străine și preotesele lor
■ Monica Ghe/
Cum se învață o limbă străină? Oricum,
dacă există interesul sau dorința de a
cunoaște acea limbă. Prin urmare, expe-
riența multora o dovedește, se poate învăța o
limbă chiar de unul singur, cu dicționarul, citind
textele necesare subiectului. Cum se învață rapid
și eficient o limbă străină? De regulă asistat
(îndrumat) de un profesor, beneficiind de supor-
tul mijloacelor audio-vizuale. Televizorul a fost
considerat un asemenea adjuvant benefic. Pe vre-
muri, existau lecții / ore de limbi străine reparti-
zate după amiaza la posturile TV TVR Cultural a
preluat într-un tîrziu metodologia mai veche, și
transmite dis de dimineață ore de franceză, ger-
mană, engleză, spaniolă. Cam atît.
Dacă întrebi pe cineva de ce este importantă
cunoașterea unei limbi străine, bunăoară engleza,
răspunsul, mai întotdeauna bălmcjit, e stereotip
la majoritatea subiecților (să zicem la studenți...):
comunicarea cu străinii în cazul foarte jinduitelor
călătorii peste hotare sau imperativul dialogului -
de mare avantaj - cu invitații de marcă sosiți la
noi de aiurea; abia pe locul doi, necesitatea
descifrării bibliografiei de specialitate, apoi e bine
să știi o limbă - așa în general, pentru orice even-
tualitate.
Un mai vechi proverb comun mai multor
spații culturale spune că ești sporit în umanitatea
ta în funcție de numărul limbilor vorbite.
Înțelepciune populară greu de contrazis. Dar
nimeni nu specifică faptul că și idioțenia se poate
multiplica lingvistic. Cu alte cuvinte, dacă nu ști
gîndi și nu te exprimi corect măcar într-o limbă,
să zicem cea maternă, tot un bîlbîit cerebral vei fi
în alte zece. Iminenta intrare în U.E. a țării noas-
tre, omologarea programelor de învățămînt cu
cele de talie europeană încurajează programele
vizînd stăpînirea a cel puțin două limbi moderne
de vastă circulație. Nu este, așadar, vorba de
idiomurile majorității populației globului:
chineza și hyndi. ci de limbile dominației glo-
bale la nivelul economiei, politicii și a aportului
cultural. Asta e situația. O.K., lumea se con-
formează. Orice, numai de limba rusă să nu mai
audă românul. Și e de înțeles. Dar ce te faci cu
tot mai numeroasele catedre de slavistică din
Occident? Treaba lor, occidentalii n-au traversat
sîngerînd comunismul asiatic via limbii lui
Tolstoi, cumplit stîlcită de bolșevism. Să trecem,
deci, la engleză, franceză, germană, spaniolă -
aflate în grila educațională a TVR:
- la orele de engleză apare pe ecran un
motănel ochelarist care toarce sonorități presu-
puse a constitui limba engleză. La celelalte limbi,
vezi dudui de vîrste atractive, în principiu îmbră-
cate modern, dar cu ținută mai degrabă victoriană
decât academică, demoazele de pension ad hoc
TV, expunînd școlărește scenariul stabilit cu
redacția programelor abilitate. Nici tu sare, nici
piper. Ceva filmulețe amuzante dacă te îndeamnă
gîndul al Cîntărea/a cheală a lui E. Ionesco. Căci și
lui Eugen Ionesco i-a venit ideea celebrei piese
tot de la învățarea englezei. Cîteva locuri
comune: aici un Big Ben, dincolo o catedrală
Notre Dame, turiști rătăciți, sau funcționari con-
venționali în dialog mai degrabă cu moartea lim-
bii iar nu cu viața ei. O pedagogie bătrînicioasă,
care mă face să cred că metoda Eckersley (patru
volume, plus dicuri) e, prin comparație, mult mai
ofertantă.
Totuși, s-au făcut enorme progrese în
metodologia predării limbilor de circulație.
Editura Longman este o intituție a inteligenței în
acțiune lingvistică, cu opuri consultate de toți
specialiștii actuali. Enorme posibilități se deschid
și pentru celelalte limbi. Condiția fiind să știi ce,
de ce și cum spui ceva în spiritul respectivei
limbi. Dar lecția aceasta e prea grea, nu numai la
TVR. Fiindcă prima comînduire este să ai idei de
împărtășit. Limba nu te ajută altfel.
■
TRIBUNA • nr. 51 • 15-51 octombrie 2004
25
Black Pantone 252 U
Black
Pantone 252 U
Sumar
a rte_____________________________________
a telier
Livius George Ilea: Rupprecht Geiger. Redeschiderea
dosarului artei abstracte. • 2
e ditorial
Ioan-Pavel Azap: Frontiera Poesis • 3
C artea
Mihaela Gligor: Scrisori între prieteni • 4
Dorin Mure°an: De la „Eidolon“ la literatură* 4
Ion Cristofor: Nostalgia timpurilor trecute • 5
Alexandru Jurcan: Ca un Caron feminin lângă pon-
tonul Mării Negre * 5
Alexandru Vlad: Este înțelepciunea pentru oamenii
de rând? * 6
Oana Pughineanu: Să mai citim? * 6
b loc notes
Ovidiu Pecican: Doi din patru • 7
l iteratură și film
Alexandru Jurcan: Prințul lui Tudor Teodorescu-Braniște
și Orient Express-ul lui Sergiu Nicolaescu • 7
profil________________________________________
Mihai Dragolea: Un roman de excepție adus emoțio-
nant (și) la Cluj • 8
Comunism și comunisme: modelul românesc
Lonhart Tamas: Comunitatea maghiara din
Transilvania în perioada instaurarii comunismului în
România (1944—1947) • 10
a nul Ioan Slavici - Tribuna 120
Iulian Negrii: Ioan Slavici despre pasivism și activism • 12
C omentarii
Mirela Calbaza-Ormeni°an: Generație - „degenerație“
- „regenerație“. Încercări pe marginea unui text vul-
cănescian.* 13
m ărturii_____________________________________
Gheorghe Iancu, Virgiliu Țârău: Represiunea comu-
nistă în comuna Bistra, județul Alba, 1946-1952 • 14
l nterviu
Manuele Debrinay-Rizos • 16
Alexandru Nemoianu • 17
P oezia
Ion Machidon • 18
Eugen Cojocaru • 18
ex abrupto
Radu Țuculescu: Letilia • 18
a rhiva
Istvan Kiraly V: CD-Romul și muntele vrăjit (I) • 19
Cultura civică
Ancheta Tribuna - Regiuni și politici regionale în
România și în Europa * 20
t eatru
Adrian Țion: Căruța cu surprize * 21
film__________________________________________
Luciana Pucea: Michael Moore în pași de dans * 22
r evista presei culturale
Top 3 + 2 al revistelor culturale* 22
S alonul defavorizatului
Mihai Dragolea: Drumeția, vaca și firul de busuioc * 23
t eledependența
Monica Ghep Limbile străine și preotesele lor * 23
a rte
Tabara internațională FASTART 2004 Valea Ierii * 24
Abonamente
Cu ridicare de la redacție:
60.000 lei - trimestru
120.000 lei - semestru
240.000 lei - un an
Cu expediere la domiciliu:
90.000 lei - trimestru
180.000 lei - semestru
360.000 lei - un an
Persoanele interesate sunt rugate să achite
suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr 1) sau să
o expedieze prin mandat poștal la adresa:
Revista de Cultură Tribuna, cont nr
5010.9575592 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Tabăra internațională
FASTART 2004 Valea Ierii
Construcția / Obiectul “Punct de vedere” a
grupului 1 + 1 + 1 + 1 pornește ca și moti-
vație și aspirație profesională de la / din-
spre celebrarea aflării ființei umane întru identitate
de sine, cu respect și admirație către tot ce bănuit
și / sau explicit o înconjoară, cu acel respect și
aceea admirație specifică unor reflexe, iubiri,
bucurii și chiar spaime arhetipale încă actuale prin
neatinse de modernism, zone de la margini și
capăt de planetă.
Construcția / Obiectul “Punct de vedere”
pornește și din manifestele lucide ale arhitecturii
contemporane, cea a ultimului / trecutului recal
(încă atât de aproape încât poate purta genericul
“contemporan”), care deja experimentând,
deslușind, dezbătând și stăpânind modernismele
(cu toate accentele pozitive și negative ale acestora)
fac ca arhitectura, urbanismul și designul să poată
fi bogații și liniștiții proprietari / posesori / profitori
/ profesioniști ai unei largi / întinse / extinse linii
de orizont, cea care le conferă arhitecților,
urbaniștilor, designerilor și artiștilor plastici liber-
tatea de a alege de pe rafturile profesiei și a
condiției umane, ingredientele necesare în
numărul și proporția aleasă liber și (de regulă)
responsabil.
Construcția / Obiectul “Punct de vedere”
pornește, mai apoi, și de la una din importantele
coordonate / repere ale condiției umane care face
ca fiecare dintre noi, ca simple și unice ființe /
ființări ce ard / se mistuie pe un traseu de odată
existențial metafizic, și în același timp performează
întru-o măiestrie a faptei și / sau gândului, să
refacem pe tot parcursul vieții sau pe segmente ale
ei, să refacem “ab ovo” istoria posibilă și plauzibilă
a universului, a lumii, a planetei în / întru care
trăim.
Aceste repere aflate întru confiscarea și / sau
libertatea nașterii arhetipale și cea a respirației pro-
fesionale și existențiale de ultima oră îmi par a fi
existențiale în a întâmpina, celebra, mărturisi și
comenta fapta grupului 1 + 1+1 +1.
Membrii grupului, deocamdată studenți, deo-
camdată trei dintre ei la secția Design a
Universității de Artă și Design Cluj și unul stu-
dent la secția Arhitectură a Facultății de
Arhitectură și Urbanism din cadrul Universității
Tehnice din Cluj, au avut ocazia unei măiestre
întâmplări. Invitația / Provocrea de a participa la
Tabăra Internațională FESTART 2004 , ediția a
treia, organizată de Ministerul Educției din
România și de Palatul Copiilor din Cluj, sub sem-
nul și gestionarea artistică a sculptorului clujean
Alexandru Lupu, în Munții Apuseni, în localitatea
CAPS, i-a adus / aruncat pe membri grupului
1 + 1 + 1 + 1 în aventura generoasă specifică unei
adevarate călători inițiatice. Aici, în Munții
Apuseni, la CAPS, ei s-au aflat, singuri și împre-
ună, sub cer de zi și de noapte, la sfat și la tacla cu
acel sentiment de axis mundi pe care îl oferă în
clipe și momente de grație călătoria inițiatică, cea
facută în orice fel, fie întru-lăuntric, fie peste mări
și țări. Aflarea împreună a generoșilor (copii / elevi,
studenți, artiști deja maturi) a generat / iscat
avalanșe de idei transformate în minunate fapte
permise și favorizate de această aflare întru lume și
în același timp întru departe de lume.
Cei din grupul 1 + 1 + 1 + 1 au adus tot într-un
gând până să își asume fapta, o anume faptă.
Încurajați, consiliați (dar nu cenzurați) de
sculptorul Alexandru Lupu ei au decis să își asume
un “Punct de vedere”. Schițe, idei, revelații și mai
apoi cruciala descindere în / întru faptă. (G + G)
■
Între 19 - 29 august, pe Valea Ierii, la CAPS,
am luat parte ca invitați, la Tabăra Internațională
FESTaRt 2004, organizată de Palatul Copiilor
Cluj-Napoca.
În mijlocul naturii, toată lumea muncea, pro-
fita de ce oferea această tabără. Așa am hotărât și
noi, cei patru studenți, să realizăm o lucrare
colectivă, o lucrare care să valorifice locul în care
ne aflam și care era impresionant.
Specificul zonei era dat de priveliștea care
avea destule detalii încât să nu te saturi chiar dacă
ai privi toată ziua în jurul tău, și de materiale care
erau din abundență, piatră, lemn, pământ.
Gândul nostru mergea spre ceva inedit ca
formă, ceva care să îți atragă privirea de la
depărtare și totodată ajuns în interiorul acestui
spațiu să îți atragă privirea, prin trunchiurile de
con împletite din coajă de alun, spre detaliile
exterioare punctate de noi.
Am urmărit contrastul, în formă și la materi-
alul din care am realizat lucrarea. Se distinge con-
trastul în forma organică a spațiului alăturată
formei rectangulare a rampei de acces; un drept-
unghi tangent unui ovoid în vedere plană. Rampa
de acces marchează intrarea și faptul că se întâm-
plă ceva înăuntru. Alt contrast, îl face piatra grea
care leagă de sol structura ușoară, volatilă din
împletitură de alun.
Transaparența spațiului, bine delimitat totuși,
leagă exteriorul cu interiorul, te lasă să vezi ce se
întâmplă acolo și îți stârnește interesul.
Detali precum: împletiturile, felul cum sunt
aranjate pietrele și desenele de pe discurile de
brad fac promenada spre interior și în interior
mult mai interesantă.
Cam în asta constă "Punct de veder"; am
muncit mult, am realizat ce ne-am propus și am
avut parte de o experiență minunată lucrând
împreună. Acesta a fost primul nostru experi-
ment de acest gen și să sperăm la cât mai multe.
(Mihai Pop)
■
24
TRIBUNA - nr. 51 - 15-31 octombrie 2004

Black Pantone 252 U