serie nouă • anul III • nr. 50 • 1-15 octombrie 2004 • 10.000 lei
RIBUNA
revistă de cultură
Apare sub egida Consiliului Județean Cluj
regionale în
România și
în Europa
PRo....R;R
Radu Țuculescu
( iIMb. -TT ;
Regiuni și
l lustrația numărului
Art’ 2004 - Sângeorz-Băi
Inedit
Ioan Slavici
Corespondență
Eveniment
Dascălul blăjean
Tribuna
Director fondator:
Ican Slavici (1884)
Revista apare bilunar, cu sprijinul
Centrului de Studii Transilvane Cluj
și al Ministerului Culturii și Cultelor .
Consiliul consultativ
AL REDACȚIEI TRIBUNA
DianaAdamek
Mihai Bârbulescu
Mircea Borcilâ
Aurel Codoban
Ion Cristofor
CĂLIN FELEZEU
Monica Gheț
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Pavel Pușcaș
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
R EDACȚIA
I.	Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan- Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucala-Cuc
Aurica Tothâzan
Tehnoredactare:
Liviu Pop
Redacția și administrația:
3400 Cluj, Str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina vveb: vvvvvv.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
O pinii_____________________________
Provincia: cronica unei morți
anunțate?
■ Oana Pughineanu
cum câțiva ani Grupul Provincia format
din istorici, politologi, critici literari,
X -A sociologi, scriitori, artiști plastici etc. au
redactat un Memorandum pentru construcția regională
a României. Ideile propuse acolo vizau prin mode-
lul regional “redobândirea identității noastre
europene”, doreau “alocarea unor competențe
administrative și politice entităților teritoriale și
nu comunităților naționale sau etnice”, dezicân-
du-se astfel de “secesionism” sau “iredentisme de
orice natură”. Nu enumăr aici toate punctele care
au fost abordate în acest document. Ceea ce pot
să remarc este claritatea și luciditatea cu care au
fost marcate probleme spinoase nu atât pentru
Transilvania cât pentru toate regiunile care ar fi
de dorit să aspire la o “identitate transetnică”.
Desigur, în spatele acestui proiect stă poate o rea
mare încredere (speranță?) - de care și eu sufăr -
în ceea ce ar însemna UE și Euroregiunile.
Membrii Grupului Provincia se regăsesc și în
colegiul redacțional al revistei cu același nume,
care a funcționat între 2000-2003. Editura Pro-
Europa a publicat în trei volume, o antologie a
acestei reviste, care a reprezentat - era să spun un
punct de rezistență - un mod de a da spațiu și
altor voci decât celor oficiale, și poate, chiar de a
crea, cu greu, un alt tip de mentalitate. Este poate
unul dintre cele mai mari neajunsuri ale naturii
umane faptul că de multe ori “idealurile”, sau
scopurile cele mai înalte degenerează într-o limbă
de lemn care trage după ea o lungă trenă
birocratică ce ne consumă viețile manipulând și
adâncind prejudecățile noastre. Poate că este una
din prejudecățile mele faptul că eu văd România
ca fiind specialistă în “a sta la coadă”, iar în tim-
pul în care stă la coadă o văd șușotind și com-
plotând, făcând alianțe nefericite și contradictorii
(a se vedea partidele politice), subminându-și din
timp, chiar momentul în care ar primi ceea ce
așteaptă (Integrarea Europeană de exemplu).
Ceea ce am schimbat după multe decenii în care
ne-am specializat în acest “a sta la coadă”, a fost
coridorul. Acum suntem pe cel bun: ne vom “sin-
croniza” și noi, în sfârșit, nu atât cu Occidentul
cât cu occidentalul din noi care stă să iasă la
suprafață. Are totuși câteva jene, începând cu
greutatea cu care își plătește întreținerea până la
greutatea de a înghiți - să spunem - “ Discursurile
pentru Transilvania” (Al. Cistelecan, Provincia
2000). Așa stând lucrurile, chiar dacă am schim-
bat coridorul pe care stăm la coadă, am reușit mai
puțin să schimbăm un stil care cred că a fost
excepțional ilustrat de Diavoliada lui Bulgakov.
Semănăm foarte bine cu bietul Korotkov pierdut
printr-un labirint de holuri, năpustindu-se spre
clanțe, strigând din când în când disperat. “Dar
eu sunt Korotkov!”. Poate că minunata Uniune
Europeană ne va aștepta și pe noi asemeni
bătrânelului înțelept: “Ce faci omule? Tot umbli
de pomană? Mai bine m-ai asculta pe mine, că-s
om bătrân, și te-ai lăsa păgubaș, că doar te-am
șters de pe listă”.
Cred că vocile care au lansat revista și Grupul
Provincia l-au ghidat și l-au ajutat cât de cât pe
“Korotkov” al nostru să-și îndrepte pașii, să fie
mai fermi, să-și găsească ținta. Cred că a fost și
este o mișcare care contrazice o realitate pe care
aș vrea să o văd din ce în ce mai des contrazisă,
aceea că “elita culturală, politică, jurnalistică
suferă de o combinație jalnică de lașitate cronică
și populism acut” (Renate Weber, Provincia 2000).
Dar pericolele pândesc la tot pasul. S-ar putea ca
această minunată idee, a regionalizării, să
degenereze în practică: “pentru o licență de
export de cherestea sau cereale, de exemplu, nu
va mai trebui provincialul să facă diligențe și să
dea mită la București - se vor trage sforile pe
plan local și mita va rămâne în familie, spre ben-
eficiul tuturor” (Alexandru Vlad, Teama de federal-
ism , Provincia 2002).
Reiese clar că lui “Korotkov” al nostru îi tre-
buie mai multe informații. Nu e de ajuns să știe
unde e holul și care e coada la care merită să stea.
Are nevoie să mai știe și ce se întâmplă în spatele
ușilor mai marilor săi. Înainte să poată negocia cu
acel Centru, trebuie să se lupte cu lipsa lui de
transparență, care musai că are rațiunile ei dacă
depune atâtea eforturi să rămână opacă. Voi face
din nou un ocol, de data acesta nu prin literatură,
ci prin propria noastră istorie. Citeam zilele tre-
cute o carte pe care o găsesc fascinantă, Sub trei
dictaturi a lui Lucrețiu Pătrășcanu. Lăsând la o
parte aspectele ideologice pe care autorul vrea să
le “deconstruiască” nu poți să nu rămâi șocat de
datele economice pe care le găsești acolo: statul
român avea și atunci admirabile capacități de a
acționa asemeni unui om de afaceri: urmărind
profitul maxim și gândindu-se exclusiv la “per-
soana” lui. În urma acestui stil mafiot de a se
folosi de pârghiile economice reușea uneori să
aibă un profit de 910 %. Recent, mass-media a
dezvăluit o informație șocantă: în România se
fură în medie, pe zi, cam 15 miliarde de dolari.
Nu o să spunem că le fură numai statul (nu de
alta, dar împotriva lui nu sunt niciodată destule
probe), dar cu siguranță că putem trage concluzia
că nu e un stat prea eficient dacă asemenea mon-
struozități se pot produce sub ochii lui vigilenți.
Cu astfel de realități bine mascate trebuie să se
lupte bietul nostru “Korotkov” care-și dorește
provincii autonome, Euroregiuni. Poate că cineva
acolo sus, nu-l iubește de loc și nici prin cap nu-i
trece să-l ajute, chiar dacă e dispus să-i folosească
propriile vise și propriul limbaj pe post de propa-
gandă electorală. Asta în ceea ce-i privește pe cei
care manipulează opinia publică fluturându-i
prin față “dorința de schimbare”. Restul continuă
să aibă succes folosindu-se de “concepția națion-
alismului interbelic, fortificată de cel ceaușist”
care rezistă “la condițiile de după 1989 într-un
aliaj conceptual logic ce face din viața statală măr-
turia unui progres continuu al organizării comu-
nității etnice” (Ovidiu Pecican, Despre stat nimic
nou, Provincia 2002).
■
2
-1 TRIBUNA ♦ nr. 50 ♦ 1-15 octombrie 2004 |-
Editorial
Septembrie.
Aceeași Românie
■ Claudiu Groza
omânii au plecat în vacanță, la începutul
verii, lăsînd în urmă cîteva scandaluri ce
și-au prelungit ecourile pînă tîrziu. Abia
amorțeala estivală ce ne caracterizează eterna și
fascinanta țărișoară în anii din urmă le-a estom-
pat, pregătind terenul pentru pălălaia de toamnă.
Care a și început. Aș fi preferat ca acest editorial
să aibă alt subiect. În cele din urmă, însă, și presa
culturală e tot presă, așa că nu poate evita
subiectele fierbinți. Mai ales cînd acestea ating și
chestiuni culturale.
Mă văd silit să încep cu ce credeam că am
încheiat în precedentul meu editorial: cea mai
faimoasă sală de sport din România, care conti-
nuă să fie construită nestingherit în spatele cimi-
tirului din Lancrăm. Da, vorbim tocmai de cimi-
tirul lui Blaga, cel mai mare filosof român.
Construcția merge înainte, în ciuda asigurărilor
date de autorități acum două luni - prompt con-
trazise, de altfel, de prefectul de Alba, participant
la discuțiile de-atunci - că lucrările vor fi oprite,
că se va reevalua situația, că înălțimea sălii nu va
depăși șapte metri bla-bla bla-bla. Momentul de
criză a trecut, intelectualii își văd iar de “chestiile
slabe” cu care se ocupă, iar oficialii din Alba
bifează de zor agenda cu “prețioasele indicații” de
la București. În România, se dovedește încă o
dată, opinia soicetății civile e un moft (ah, coane
lancule!). La urma urmei, decît să ratăm,
Doamne păzește!, edificarea unui atît de
reprezentativ monument al înțeleptei noastre
conduceri, mai bine îi mutăm, pe Blaga și pe
ceilalți răposați, în... spatele sălii de sport, care
are astfel toate șansele să devină cel mai atrăgător
obiectiv turistic al zonei. Puhoaie de turiști indi-
geni ori alogeni, pasionați mai mult de arhitec-
tura halelor decît de cea a bisericilor ori de ves-
tigiile cultural-istorice, vor năvăli la Lancrăm,
întru belșugul comunității locale, nu-i așa?
Prostia nu doare, dar uzează. Aferim, dom-
nilor!
În fiecare an, pe la sfîrșitul lui august, subiec-
tul predilect al presei noastre e începutul școlii.
Se fac estimări ale cheltuielilor cu rechizitele,
Scheletul metalic al sălii de sport din Lancrăm. Foto: © Marta Petreu
hainele, ghiozdanele, ni se prezintă școli de terifi-
antă șubrezenie și internate ori cămine abia mai
răsărite decît niște grajduri, ni se explică, doct și
înțelept, de către diverși demnitari, că “nu sînt
bani” - refrenul politic național de după ’89.
Anul acesta situația a fost la un pas de explozie,
datorită coalizării protestatare a sindicatelor din
școlile românești. Conflictul și rezolvarea sa se
cunosc, așa că nu le discut, deși semnarea unui
acord în chiar noaptea dinaintea deschiderii anu-
lui școlar are un iz de absurd cu specific româ-
nesc. (Că cea mai mare federație de profil a
recuzat documentul e, în context, o simplă
paranteză.)
M-au frapat însă, în această toamnă, cîteva
știri și reportaje pe care le încadrăm, de obicei, în
categoria fapt divers. Femeia de serviciu a unei
școli sătești a văruit singură toată clădirea, după
ce, anul trecut, profesorul de matematică a.
rașchetat podelele. Copiii și învățătorul dintr-un
alt sat se bucură că s-au mutat dintr-o școală de 9
(nouă!) metri pătrați într-una de 22 mp. N-are a
face că în aceeași încăpere studiază, cot la cot și
concomitent, elevi de clasele I-IV, toți sunt feri-
ciți. La un post de radio, o învățătoare care
plătește un milion de lei pe navetă, dintr-un
salariu de patru milioane, declara că a venit la
școală și că n-a fost de acord cu greva “de dragul
copiilor “ (s.m.).
În ciuda aparenței lor de romanțiozitate pre-
fabricată jurnalistic, am convingerea că toate aces-
te secvențe sînt reale. și că demonstrează altceva
decît declarațiile primului-ministru1, cu “sfaturi”
pentru profesori.
Jumătatea lui septembrie a adus în atenția
publică și două scandaluri din presa cotidiană.
Redactori de la Evenimentul zilei și România liberă
și-au acuzat patronii - elvețieni, respectiv ger-
mani! - de ingerință în politica editorială și de
cenzură. Cei de la România liberă au oferit chiar
detalii asupra documentului remis redacției de
reprezentantul trustului WAZ, în care, printre
altele, jurnaliștilor li se cere ca pagina eveniment
să conțină ”evenimente mondene”. Pagina cu
pricina ”trebuie să ia treptat locul paginii 3 de
Politică internă” (!?). Fenomenul era previzibil și
are rădăcini prea complexe pentru a le sintetiza
aici. Cert este că, de la o vreme încoace, modelul
tabloid (care nu e, altfel, deloc de condamnat) a
devenit predilect în România, nu doar în presa
scrisă, ci și în audio-vizual. Citim/auzim/vedem,
cu precădere, știri despre crime, violuri, nunți
mondene, acuplări/decuplări de vedete, palate
țigănești °.a., printre care se mai strecoară, discret
și nu pe prima pagină, cîte ceva cu adevărat sem-
nificativ. Campaniile se fac atunci cînd miza e
spectaculoasă, dar nu deranjează cercurile de
influență. Presa noastră funcționează precum
piața de zarzavat: e supraproducție de morcovi,
dar kilogramul costă peste tot la fel. Concurența
înseamnă doar a striga mai tare decît vecinul de
tarabă, cu care dimineața cîrdășești prețul de
peste zi. Patronii media sînt, de fapt, niște
angrosiști de zarzavat. Și, din păcate, în România,
jurnalistul e transformat, în ciuda voinței sale,
din dulău de pază al democrației într-un chi -
huaua de care nu se sperie nimeni.
Un alt subiect discutat prin presă - prin cea
culturală, mai ales, dar nu exclusiv - vizează noul
val de prozatori români, promovați in corpore de
Editura Polirom, într-o șarjă editorială unică la
noi. Inițiativa editorilor ieșeni e exemplară, iar
“pariul” indiscutabil cîștigător. Neobișnuitul
aflux de literatură indigenă, într-un răstimp scurt
și în aceeași colecție le-a dat unora, probabil, sen-
zația de asalt. Oricum, a atras atenția și a stîrnit
prompt reacții. Scriitorii au fost învinuiți - la gră-
madă și, cred, pe necitite - de pornografie, acuză
rizibilă, ce ascunde frustrări de altă natură. Abila
- și lăudabila - manevră de marketing a
Poliromului, alături de existența unui public ce
rezonează la noua manieră discursivă au provocat,
evident, o oarecare panică a unor autori mai vîrst-
nici, al căror stil n-are impactul scontat. Nu tre-
buie uitată, de asemenea, fricțiunea dintre anu-
mite grupări ale “junilor” și instituțiile breslei
scriitoricești. Cîțiva tineri promovați de Polirom
fac parte tocmai din astfel de grupuri. Privit în
ansamblu, conflictul nu e unul de substanță. Ba
poate fi chiar amuzant, dacă te gîndești că, hăt
demult, un anume Delavrancea a fost și el acuzat
de pornografie. Și-acum e-n manuale.
Rămîne să vedem/evaluăm producția anului
ce stă să se încheie. După părerea mea - empati-
că, iar nu musai critică -, în România apare o alt-
fel de literatură, care adîncește brazda trasată,
vrînd-nevrînd, de “nouăzeciști”, cea a realismului
brutal manufacturat pe tehnici postmoderne.
Apare o literatură frustă, reportericească aproape,
scrisă pentru cititor, nu pentru delectarea ombili-
cal-contemplativă a scriitorului. O literatură a
firescului, a environment-ului, a reacției imediate,
care-și asumă riscul deriziunii, al conjuncturalu-
lui. O literatură angajată, în ciuda aparenței de
blazare, derivă ori apatie a tinerilor ei creatori. O
literatură sincronă cu societatea. Cu viața, adică.
Colecția publicată de Polirom e, după părerea
mea, cel mai frumos lucru petrecut anul acesta în
cultura română.
Între timp e septembrie, ba chiar octombrie,
cînd citiți voi. Tribuna împlinește, în noua serie,
50 de numere.
În rest, aceeași Românie. Sau mă înșel?
■
Notă:
1.	Pentru detalii, consultați și articolul lui Mircea
Vasilescu - Profesori °i chirpici - în Dilema veche, nr. 36, 17-23
sept. 2004.
-1 TRIBUNA ♦ nr. 50 ♦ 1-15 octombrie 2004 |-
jartea
O saga transilvană
■ Viorel Mureșan
George Vulturescu
Stânci nupțiale
Iași, Ed. Princeps Edit, 2003
Dacă volumul precedent al lui George
Vulturescu, Nord, °i dincolo de Nord îmbi-
na etnograficul cu elemente de utopie
negativă, cel de acum, Stânci nupțiale (Editura
Princeps Edit, Iași, 2003, colecția "Poesia
mirabilis"), continuă aceeași viziune apăsătoare,
dând - împreună - profilul unei scrieri de tip saga
a nordului transilvan. Paginile ambelor cărți sunt
bântuite de figura fantomatică a lui Row, orbul,
personaj ce are aerul unui alter ego auctorial.
Omniprezența îi conferă o poză de taumaturg
homeric, fiind de altfel situat sub zodia ochiului
"închis afară", ce "înlăuntru se deșteaptă": "Azi în
piața orașului am văzut șiruri de oameni care
așteptau. M-am oprit și l-am văzut pe Row,
orbul. Ședea pe o bancă și ei treceau prin fața lui.
În cuvinte sumare, precise, le spunea ce boală au,
unde le sunt rupte oasele, ce tumoare incipientă
poartă în carne. / Dar tu ești orb, îi șoptesc la ure-
che. De ce faci asta? / Sunt orb în lumină dar / nu
prin mlaștina cărnii . ..," (Cum e cu putință Ochiul
Orb, p. 46).
Se mai desprind apoi clar două clase de per-
sonaje. Prima ar fi o categorie de figuri locale, de
un pitoresc reținut, dar aparținând unei spețe
umane robuste. Ele vin, în cea mai mare parte, în
Stânci nupțiale, din cartea precedentă, se întâlnesc,
ca acolo, la cârciuma lui Humă (asupra acestui
topos vom insista ceva mai încolo) și n-aș spune
că se disting printr-un pictural onomastic aparte,
căutat, în afara unui vag aer biblic: Moș Achim,
Dumitru - diacul, Irinca, Ana, Ursina, Tudoroaia,
baba Melinda, Ion, Paraschiv, Timotei, Baradan,
Luca, Varlaam, nea Axinte clopotarul, Bodârlău,
Moș Leandru etc. Numele livrești care apar sunt
mai degrabă figuri de stil decât personaje, ținând
de o anumită tehnică literară ce dă cărții o marcă
postmodernistă. Prezența lor aduce chiar o notă
discordantă într-un sistem imaginar rural, având
deci tot o funcție stilistică. E, dacă suntem de
acord să acceptăm convenția, biblioteca de litera-
tură universală a poetului, adusă într-o zi de Row
orbul și așezată în mijlocul cârciumii lui Humă:
Ghelderode, Rainer Maria Rilke, Bachelard, Van
Gogh, Confucius, Nietzsche, Celan, Eliot,
Mallarme, Elytis, Pessoa, Sf. Augustin, Cioran,
Blake, Platon, Reiner Kunze, Trakl, Blanchot,
Saul Bellow.
Bipolaritatea Nordului vulturescian stă pe bine
și rău, principii reprezentate pe diferite trepte de
simbolizare de Iisus / Îngerul și de Diavol (perso-
naje și ei, dar de o consistență mai rarefiată), de
mâna care scrie și mâna de pe cuțit. "Eu aș lua cenușa,
zice Diavolul. Îi las / Îngerului cuvintele... / Însă
nu-l văd nicăieri pe înger. «Vezi», / îmi șoptește,
din nou, Diavolul, «eu stau / mereu alături de tine.
Dă-mi cenușa, / merit ...» (Litera °i putregaiul zilei,
pp. 7-8). Nu întâmplător, sunt invocate din loc în
loc și "tablele de legi ale Nordului". Alături de
prezențele livrești la nivel onomastic, un nucleu
special al cărții se conglutinează în jurul scrisului ca
temă, de-acum, recurentă în poezia lui Vulturescu:
literă, cuvânt, pagină, poem, lectură, cititor.
Precum în comunitățile de tip arhaic, lectura e un
act colectiv, un exercițiu magic, având funcție
apotropaică: "Îmi pare rău, cititorule de peste veac,
/ nu scrisul meu te salvează: / lectura
e un cerc al fricii în care eu / te țin de mâini ca pe-
un băț aprins / când te încolțesc lupii" (Lectura e un
cerc al fricii, p. 33). De altfel, în carte se simte
prezența unui poet-paleograf, care traduce pentru
noi ceea ce el a citit în pietre, pe palimpseste ori pe
o hartă a Nordului. Cu o imaginație ofensivă, fix-
ează pe pagină "faptul divers" reavăn din cercul
umbros al satului, avizând lexicul cu paradoxele
literaturii moderne: "Tot scriu la poemul despre
Haana, / fata stăvarilor din Tireac: / stătea pe dâmb
și privea caii cu atâta / benedicțiune încât Ion o
aștepta prostit. / «Tu de ce te ții după mine», îl
întreba. / «Eu vreau să te iau...» «Numai caii se iau,
/ «mă, eu mă dau după cine vreau...» // Când Ion i-
a sfârtecat cămașa de pe / pulpe și le-a cuprins în
palme ea a răcnit / și caii s-au dezlănțuit între gar-
duri și-au / rupt-o peste câmp. Când i-a dezvelit
sânii / a răcnit Ion: Haana avea sânul stâng /
acoperit de păr, o pată deasă, ca un smoc / de iarbă
rea... // Se zice că Ion a rămas prin păduri gemând
/ ca animalele din hunceaguri, avea hainele /
sfâșiate de spini, murdare de luturi. Apoi / nu l-a
mai văzut nimeni..." (Haana, p. 26). Ca orice
univers uman veridic, cel de aici e balansat între
hazard și primejdie, purtând pe blazon "gheara" și
"zarul", de atâtea ori nelipsite în aceste versuri.
Stânci nupțiale e și o carte care ne propune o
lectură a semnelor printr-o lentilă bachelardiană.
Stânca asociată cu noaptea în titlu trasează con-
turele unei mape crepusculare, unde e încă activă
"memoria apei" și captivantă flacăra lumânării: "A
cerut «apă neîncepută» - trasă la miezul / nopții
din toate fântânile satului. Câte o / stacană a tur-
nat în ciubărul ei din / odaia din față. Dimineața a
adus fetele / Irincii, ale Anei, ale Ursinei și ale /
Tudoroaiei - 9 fete, neatinse de bărbați, / de 9 ani.
Le-a descântat și a aprins o / lumânare deasupra
apei din ciubăr. / «Parcă eram într-un lan pârjolit,
mi-a / zis peste ani fata Ursinei. Ca o gheață / s-a
făcut apa, ca o oglindă în care am / văzut chipul
schimonosit al lui Dâlău / cum îl ucide între
jnepeni pe Toma.» // Sunt și-acum în jurul
paginii, când / scriu, până la unul. / Astfel e
poemul meu: // un ochi de apă care vede (s.a)"
(Memoria apei, pp. 20-21). Numai dintr-o astfel de
perspectivă complexă, însumând deopotrivă scris
și lectură, magie și veghe, petrecere dar și - prea
puțin explorat, din păcate - misterul morții,
cartea de față ar putea fi o îndrăzneață "gnoză" a
Nordului.
Partea a doua din volum cuprinde un pseudo-
jurnal (decadent), alternând cu poeme sui gene-
ris, situate în prelungirea tematică a celor din
prima secțiune. Intenția diaristică are rolul de a-l
purta pe cititor într-un alt registru stilistic și a-i
spori astfel curiozitatea. De multe ori însă, aceasta
e subminată de amprenta prea puternică a poetu-
lui: "Știu că poemul despre Munte nu e muntele
și că-n orice / literă e doar reptila din mine: / de
pe Munte n-ar trebui niciodată să ne întoarcem
decât / înfigându-ne în văzduh" / (Jurnal decadent
111 27 aprilie. Amiaza, p. 53).Toposul predilect al
'jurnalului decadent" e din nou cafeneaua/cârciu-
ma lui Humă, adevărată "agora" turnată după
tiparele labirintului (... "crâșma lui Humă / cu o
mie de uși..."), în care un cerc de inițiați dezbat
într-un pitoresc și curios amestec chestiuni
despre poezie, condiția bețivului, etica scrisului.
Insolit e că și intervențiile ca atare iau forma
labirintului, fiind structurate după o tehnică a
povestirii în sertare, unde rama principală rămâne
cârciuma. Sunt prezente și rudimente para-
lingvistice dintr-un ritual ce însoțește povestirea,
dându-i viață: "Humă aduse încă un rând de
pahare dar / nimeni nu observă. Vocea lui Ioan
acoperi / vacarmul cafenelei: / "- ... Veac împuțit,
nu sunt poetul tău!/ Ramân pe pietrele
Nordului, / sub soare și vânt, sub fulgere!..."
(Versanții lui Bachelard. Un symposion, p, 65).
Pentru a înteți senzația de realism magic,
instalată de la începutul lecturii, reluăm dinspre
finalul volumului o nouă filă de "jurnal deca-
dent": "E sâmbătă și din nou a coborât la crâșmă
Volomir, / pietrarul. / Miroase a piei de animale și
a iarbă jilavă./ Înjură de fiecare dată și-și trage o
masă într-un ungher / unde e locul lui. Bea pahar
după pahar, întotdeauna / 10. Nu întreabă nimic,
nu privește spre nimeni. Iese apoi, / proaspăt, ca
dintr-o cadă de baie și se pierde printre
oamenii/orașului precum pietrele rostogolite pe
râuri." (29 septembrie, după-amiază, p. 78). În con-
textul unei literaturi poetice pline până la sațiu de
răceala unor forme citadine de viață, ori de tex-
tualisme cu un greu și uneori căutat abur exis-
tențial, noua carte a lui George Vulturescu e o
convingătoare aventură contemporană ce răs-
colește patriarhalul ca pe o lavă, pe cale să se
stingă. Poemele sunt “plein-air”-uri ale unui
artist dintre cei mai viguroși.
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 50 ♦ 1-15 octombrie 2004 |-
Lectura e un cerc al fricii...
■ Letiția Ilea
£xistă cărți de poezie, prețioase curcubee,
care ne întăresc speranța că totuși poezia
va salva lumea. O astfel de carte este
Stânci nupțiale a poetului George Vulturescu
(Princeps Edit, Iași, 2003). Mărturie a “sufletului
nordic” al poetului (“stirpea mea din Nord îmi
hotărăște scrisul”), acest volum este rezultatul
unei decantări alchimice care a înlăturat orice
“zgură” din cuvinte, lăsând în urmă doar
minereul nobil, aleasă Poezie. În amalgamul de
mode poetice și postmodernisme de împrumut
pe care ni-l oferă producția editorială de azi,
George Vulturescu “păstrează Nordul”, scriind o
poezie care ne cheamă să revenim mereu la ea. Și
ce e Nordul pentru poet? “Nordul e aici: e alveo-
la, e cercul care/ susține echilibrul lumii”. Nordul
indicat de acul busolei, Nordul Stelei Polare,
Nordul spre care poetul tânjește și la care se
întoarce mereu, chiar părăsindu-l...“De partea cui
sunt când scriu?” se întreabă George Vulturescu.
Și răspunsul se impune după lectura volumului,
ca în cazul oricărui poet dăruit cu har: a autentic-
ului, a adevărurilor ce ne întemeiază ființa,
dându-i consistența pietrei, a stâncii. Și ce il
definește pe poet, dacă nu gravitatea spunerii,
urgența rostirii care se opune morții? Într-o lume
în care suntem amenințați fără încetare, în care
actul poetic a devenit derizoriu în ochii semenilor
noștri (“știm că suntem atacați în permanență// pe
șirul de cuvinte al versurilor urcă frigul”), încred-
erea poetului în gestul său rămâne absolută, nez-
druncinată, ca ultimă modalitate de salvare:
“scrisul meu e un cuțit proptit/ pe gâtul morții.”
Alte scene (de
viața lui Klein
■ Ștefan Manasia
ntr-o discreție spectaculoasă (pentru contex-
tul timpului pe care îl trăim), Mihai Ignat
publică volum după volum (versuri rafinate
și intens personalizate, purtînd o marcă înregis-
trată). Căci autorul nostru ambiționează un
proiect poetic propriu, vizibil (deja) astăzi, cînd
samizdatului Klein spuse îi urmează Poeme în doi
(București, Editura Vinea, 2003).
Klein spuse este un „romanț” monologat, în
versuri albe, o spovedanie plictisită (și deloc plic-
tisitoare) a unui ins chinuit de desfășurarea
(inflaționară) a lucrurilor din jur și de eclecticele
sale lecturi din literatura universală. Amorsat în
text, melanjul de banalitate cotidiană și de livresc
filtrat în vers (pînă la irecognoscibilitate) dădea,
astfel, un farmec indicibil. În sensul acesta, con-
sider Klein spuse una din reușitele ale narativismu-
lui poetic românesc - cartea poate fi recoman-
dată, la rigoare, oricui privește cu scepticism
„actualitatea” (și necesitatea) speciilor lirice.
Învestit cu funcție socială, textul lui Mihai Ignat
captivează în maniera romanelor cu ritm trepi-
dant, fiindcă mărturisirile „escrocului” Klein sînt
tăieturi rapide de bisturiu, sentințe devastatoare,
afirmații și negații totale, reci sau patetice (aici
poetul profită din plin de priceperea de teoreti-
cian literar a lui Mihai Ignat).
Căci mai ales despre Poezie, despre scris depune
mărturie această carte (“stâncile nupțiale” sunt
literele). Poemul e “un ochi de apă care vede”,
ochiul de apă nemaifiind doar oglinda, el
devenind ființă: poemul ne privește, are o viață a
lui în afara, uneori împotriva, celui care l-a scris.
Este însă imposibil a nu-l scrie: ”Când nu mai
scriu carnea mâinii / mi se face neagră”, cu
îndoielile inerente:”în fond, ceva precum literele
există?”, în ciuda tuturor amenințărilor care vin
nu numai din lumea înconjurătoare, ci din însuși
actul scrisului, pierdere și regăsire de sine:”Sunt
fiare la marginea poemului / în mijlocul poemu-
lui și în mijlocul zilei / sunt fiare din ochii cărora
țâșnește bezna”. George Vulturescu este autorul
unor versuri care se rețin, revin după lectura
volumului: ”Pe dâra fulgerelor, / pe tablele de legi
ale Nordului / m-a lăsat îngerul:«Mâna de pe
cuțit / e tot una cu mâna care scrie». Mâna ce ține
cuțitul, în apărare sau înspre crâncenă lovitură
instituie o nouă ordine, așa cum actul scrisului
(ne) întemeiază, ordonează haosul în care am fost
aruncați la naștere. și poetul spune mai departe:
“Minunat este cuțitul / el nu plutește pe ape pre-
cum cadavrele / el nu se strecoară în miezul
mărului/ precum viermele, el nu infestează/
carnea precum puroiul // și scrisul este la fel: / un
trăznet scurt / și spicele cumplite ale literelor s-au
copt”. Dar poate poemul nostru să răscumpere
ceva, să salveze pe cineva? E o întrebare pe care
cred că și-a pus-o orice poet autentic. Răspunsul
lui George Vulturescu, de o frumusețe tulbură -
toare este: “Îmi pare rău, cititorule de peste veac,
q genda pignastyl
dragoste) din
Poeme în doi continuă ciclul acesta poetic, alter-
ego -ul Klein aflîndu-și o cutie de rezonanță în
persoana iubitei, brunetă sau roșcată, cu pielea
albă sau bronzată, cu buzele „arse” de ruj sau
livide °.a.m.d. „Zidit / în epiderma / unei singure
femei”, Klein își închipuie „colonii de imagini”
pe tema cuplului, prin care se preumblă apoi, ca
un voyeur blazat. În fotografiile pe care - inde-
cent și maniac - ni le oferă, iubita se sprijină sau
gravitează printre felurite, insignifiante obiecte,
numai ele capabile să-i construiască realitatea și
să-i (re)dea coerența pe care, altminteri, nu o va fi
avut niciodată. Klein este păstaia în care se
ascunde iubita cu viață „opacă”. Pentru că des-
crierilor lui Klein le lipsesc întotdeauna culoarea,
sentimentul. Pentru că enunțurile au răceala unui
ochi de mort și trădează o subiectivitate autistă:
„Eu plec și după douăzeci de minute / tramvaiul
îmi poate călca umbra. / Un muncitor perforează/
asfaltul. // Femeia vieții mele mă așteaptă / la
capătul refugiului”. Iubirea lui Klein se consumă
lăuntric, în reverii, ca la tuberculoșii din literatura
interbelică (de pildă, Blecher), sentimentul nu are
niciodată incandescența leonină din Sensul iubirii
și nici limbuția și nuanța turmentată din cărtăre-
scienele Poeme de amor. Mihai Ignat propune, în
schimb, o ars amandi a discreției, a gesturilor
/ nu scrisul meu te salvează. / lectura e un cerc al
fricii în care eu / te țin de mâini ca pe-un băț
aprins / când te-ncolțesc lupii”, căci poeții au fost
dintotdeauna cei care veghează, cei care, chiar și
alungați, ne-au apărat de noi și de ceilalți. Ce
refugiu mai putem găsi, în fața dezastrelor și vio-
lenței lumii de azi, decât o carte de poezie? Frica
cititorului este însă și a poetului: “O frică neagră
zboară peste / pagina mea”. Ea nu poate fi alun-
gată decât prin spunere, prin descrierea, numirea
lucrurilor: “Știu că / descrierea Ochiului Orb /
conține deja vederea lui”. Chiar dacă “poemul
despre Munte nu e muntele”, în fulgerarea
cuțitului / arderea până la capăt a poetului dis-
tanța dintre semnificat și semnificant se anulează,
și vom prefera cu siguranța poemul despre
munte, muntelui...°i urmează o altă întrebare, a
oricărui poet veritabil: “Cine și-ar da viața pentru
/ un poem unic / care să dureze cât un fir de praf
/ în vânt?” Vom spune că poetul își dă viața în
fiecare clipă, el a ales între “ a trăi pentru a privi și
a privi pentru a arde”. Așa cum “Sufletele, în
Nord, nu se pot elibera / decât prin fulgerul cuți-
tului”, poetului îi este imposibil orice alt drum, el
a fost ales, nici măcar nu a ales, chiar dacă citi-
torul vrea încă o firimitură din ficatul lui, chiar
dacă “scrisul vede cum mori”... Pentru a ridica
cuțitul trebuie să fii rege” spune George
Vulturescu. Pentru a scrie o poezie precum cea
din Stânci nupțiale, al cărei arcuș înfioară corzile
esențiale ale omului contemporan între existență
și moarte, și mai ales ale celui care a fost ales/con-
damnat să scrie, trebuie să fi parcurs cu smerenie
toate treptele purgatoriilor acestei lumi, să fi tra-
versat bezna de zi cu zi. Abia atunci versul care
întemeiază se oferă ca ultimă răsplată, superb în
gratuitatea lui, dar desigur etern, gravat în stâncă.
■
mărunte, tandre sau cinice (și care, totuși, pertur-
bă grav habitudinile, comoditatea noastră de citi-
tori). În sine, minimalismul formulei nu este
original. Însă consecințele demersului poetic din
Pa°i în doi („Pași în doi / prin orașul livid // vara s-
a umflat e imperfectă / pași în doi // dragostea
decapitează”) duc estetica optzecistă puțin mai
departe. Procedeele textualiste, parodia și inter-
textul, volutele retorice se retrag - asemenea
cornițelor de melc - în magma poemului, lăsînd
la suprafață autenticitate, un realism (aproape
romanesc), descrierile neimplicate pe care Mihai
Ignat le cultivă în modul cel mai personalizat cu
putință. Știința poetului este de a manevra ca un
prozator ritmul și suspansul, de a coagula imagini
noi din resturi, din fragmente ale unor imagini
mai vechi, de a recicla realul și de a lipi cioburile
realului cu supetglue-ul ficțiunii, în poeme pre-
cum acestea: „Azi am colorat / ultima noastră
ieșire în oraș. // Ploaia era o ușă / sfîrcurile tale
arătau nordul. // Acum citești// poeme în doi/
timpi” sau „Cu firele de păr / culese din apă/
compun pe faianță / isterii de duminică // de-a
lungul piciorului tău / o picătură de brandy / ar
coborî / p/ î/ n/ ă // luni dimineața.”
Cu volumul Pa°i în doi, Klein își mai dezvăluie
o față, o însușire, se reîntoarce în mijlocul nostru
pentru a irita sau fascina și, nu în ultimul rînd,
pentru ca părintele său („fictiv”?), poetul Mihai
Ignat, să poată adăuga un nou ciclu unei - se
anunță pînă acum - originale și seducătoare
epopei postmoderne.
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 50 ♦ 1-15 octombrie 2004 |-
g
rafii
Jurnalul lui
Petru Comarnescu
■ Mircea Muthu
Cele trei tomuri ale Paginilor de jurnal
(Noul Orfeu, 2003, editori: Traian Filip,
Mircea Filip °i Adrian Munțiu) sunt un
exemplu de cum nu trebuie restituit un asemenea
document excepțional. Acoperind trei perioade,
respectiv 1923-1947, 1948-1961 °i 1962-1968,
Jurnalul - mai mult un aide-memoire ce urma să
fie topit în pasta Memoriilor după exemplul, măr-
turisit, al lui Ehrenburg - este autoscopic °i, în
acela°i timp panoramic, fiind redactat de o per-
soană publică cu priză nereprimată la viața
socială. Găsim aici de toate: narațiuni, portrete,
mărturisiri directe, note de drum (o parte fiind
extrase °i editate de către executorul testamentar
Traian Filip în volumul Chipurile °i priveliștile
Europei, 1980), impresii despre arta plastică
îndeosebi, biografeme, întâmplări mondene °.a.
Iată de ce "jurnalul" ar fi trebuit neapărat contex-
tualizat, a°a cum procedase de pildă Niculae
Gheran cu Rebreanu, cu comentarii clarificatoare
la evenimentele evocate, dar °i cu necesare
explicitări de nume, existente din bel°ug, unele în
enumerări de-a dreptul fastidioase, la care s-ar fi
adăugat completările de ordin biografic. Toate
acestea ar fi dat o altă alură celor aproximativ o
mie de pagini imprimate din cele, se pare, cinci
mii câte numără manuscrisul lui Petru
Comarnescu (1905-1970). La o privire sumară
însemnările orânduite cronologic ne restituie un
intelectual rasat care s-a cheltuit în activități cul-
turale de o mare diversitate însă pe un fond de
nemulțumire, izvorâtă din con°tiința că ar fi
putut oferi mai mult dacă °i-ar fi centrat efor-
turile. Emblematice sunt rândurile, laitmotivate
apoi, din 1932 : ”Sunt de toate pentru că nu-mi
pot ucide nevoia de varietate”. E o aceea°i stare
aluvionată câteodată de accentul stenic ("mă
define°te încrederea mea în continua devenire
sau schimbare"), conducând la pledoaria pro domo
sua pentru "un om viu, plural, cu orizonturi largi,
cum nu au fost mulți în generația mea". Creator
al grupării de la Criterion, cronicar literar/plastic la
Revista Fundațiilor Regale, autor al unei teze de
doctorat în estetică (Kalokagathon) susținută în
America, expert în estimarea estetică a operelor
plastice, autor de monografii de referință în
materie (Luchian, Tonitza °.a.) dar °i al Îndreptaru-
lui artistic al monumentelor din nordul Moldovei (care
a parcurs, din cauza cenzurilor repetate, un drum
epopeic până să vadă lumina tiparului în 1961)
Petru Comarnescu s-a cheltuit, cu informație
cople°itoare °i retorică adecvată în sute de confe-
rințe. Lansându-l pe Țuculescu °i acompaniindu-i
expoziția itinerantă de-a lungul țării (ca °i în
America) l-am auzit vorbind, la Cluj, despre
opera lui Brâncu°i. Om cu înclinații de stânga,
rămâne în România dar fără să scadă în ochii
colegilor de generație Eugen Ionescu, Mircea
Eliade sau Emil Cioran. "Ce păcat - îi scrie Noica
- că nu ai niciodată răgazul să lucrezi pe măsura
puterilor tale creatoare". Comarnescu avea
con°tiința acestor urgențe ("trebuie să-mi scriu
memoriile", notează în 1962), însă regretând cu
multă vreme înainte că "n-am scris un jurnal ade-
vărat cât am stat în America" (l933) °i luând în
schimb hotărârea, amânată °i ea, sine die. "plănu-
iesc romanul generației mele", scrie în 1949 un
deziderat reiterat în 1960: "a° putea scrie romanul
generației mele, pe care sub diferite forme, destul
de nebuloase, am dorit mereu să-l dau la iveală".
Mai mult, se închipuie drept eroul central în care
"să se încruci°eze diferitele idei °i conflicte ale
epocii". Mărturisirea devine tulburătoare când
evocă "falsele soluții de la Criterion, când ne-am
izbit de legionari, de curentele de dreapta, fără a
vedea deajuns răul ce-l vor aduce doar în câțiva
ani"; iată de ce "preferam pe comuni°ti, dar -
iară°i! - fără a trage consecințele". Dacă romanul a
rămas în stadiu de proiect, evocarea sim-
pozioanelor organizate sub auspiciile Criterion -ului
rămâne esențială pentru înțelegerea corectă a
grupării intitulată inițial Forum . Pe de altă parte
lipsa de răgaz, denunțată de Noica, se datorează
publicistului febril °i o editare profesionistă a
lucrărilor sale - multe rămase prin reviste - ar
reconfigura personalitatea lui Petru Comarnescu.
Indicii se găsesc însă °i în Pagini de Jurnal, unele
de-a dreptul epicizate, de neuitat chiar, precum
evocarea aniversării lui Arghezi la opt decenii de
viață, când Bogza îi sărută mâna. Portretele făcute
lui Noica, Otilia Cazimir, G. Călinescu, I.M.
Sadoveanu, D. Cuclin, Emil Botta, Em. Ciomac
°.a. rămân memorabile °i prin proiecție axiolo -
gică. Iată, "Ion Țuculescu încerca să fie un Van
Gogh al peisajului °i lumii române°ti"; "Ion
Vlasiu, care e un gânditor, e mai puțin artist decât
negânditorii Anghel sau Țuculescu, care pro-
cedează uniliniar °i concentrat în creație, orbe°te
aproape, dar având lumina lor interioară °i
instinctul sigur ce-i duce unde trebuie"; apreciază
"obiectivitatea lui Șirato", "măreția ciudată a lui
Pallady" sau "causticitatea superioară a lui Ressu".
Are premoniția valorii lui C. Apostu sau, în lite-
ratură, a lui Al. Vona, aflat în pragul autoexilului
în Franța; vede în Emil Botta "un mare poet, un
actor fin, un suflet rar, un tip de secolul al XVIII-
lea printre noi, reactualizat de poetica modernă"
etc. Observațiile, unele antologice, făcute în
muzeele europene prelungesc pagini din Chipurile
și priveliștile Europei, unde evocă de pildă întâl-
nirea, în Italia, cu Sergiu Celibidache. De aseme-
nea, America regăsită cu ocazia organizării expo-
ziției Țuculescu îi prilejuie°te reflecții pertinente,
unele surdinizate totu°i de statutul său de
cetățean cu funcții publice în România socialistă.
Mai mult liber-profesionist, trăind de fapt din
scris, are spectrul sărăciei, se lamentează mereu,
fără să-°i trădeze cele două vocații - a artistului °i
a prieteniei. Exemplară rămâne scrisoarea adresată
lui Constantin Noica, inserată în jurnal, precum
°i caracterizarea făcută filosofului de mai târziu:
"Este un om care judecă în gol, în abstractul rați-
unii, fără ata°e suficiente la realitate. Când face
considerații politice e de-a dreptul absurd, teore-
tic până la abstracționism, judecând silogistic
premisele pe care nu le cunoa°te, pentru că el
cite°te °i nu trăie°te" etc. Scrisorile adresate
Otiliei Cazimir sau lui Traian Filip sunt redactate
de un profesionist al condeiului °i ele ne transmit
°i plăcerea intelectualului român de altădată de a
coresponda. Savuroasă e astfel narativizarea dis-
putelor de la finele veacului al XlX-lea din cadrul
Academiei Române, avându-l ca oponent intrata-
bil pe B.P. Hasdeu, pe marginea fizionomiei lui
Ștefan cel Mare, dacă avea sau nu barbă, pornin-
du-se de la reprezentările ezitante din spațiul
plastic. Epistola în cauză e o piesă de antologie, ce
merită să stea alături de relatarea lui Caragiale
despre vizita lui Delavrancea în Germania sau de
cutare scrisoare expediată Mariței de exilatul Ion
Heliade Rădulescu.
Pagini de Jurnal aduc în atenția cititorului de
astăzi, ca pe un basorelief sui generis, o biografie
bogată în trimiteri la "veacul pădureț" (L. Blaga),
resimțit ca atare de către omul cu deschidere (nu
numai) europeană dar viețuind în vremurile
române°ti interbelice °i postbelice ("când oamenii
tac abisal"). Exegetul lui Țuculescu °i Luchian ne
vorbe°te dincolo de timp, °tiind că "memoria este
singurul bun pe care nimeni nu ni-l fură", iată de
ce aceasta "trebuie ajutată, cu toate riscurile".
■
6
-1 TRIBUNA ♦ nr. 50 ♦ 1-15 octombrie 2004 |-
c
omentarii
O monografie polemică
■	Ovidiu Pecican
Procedând oarecum în răspăr față de tradiția
criticii românești, influențat de ritmurile
alerte ale transfigurării unei epoci și deter-
minat de un anume temperament, Laszlo
Alexandru a debutat în literatura română cu vo-
lume de polemici literare. Între Icar °i Anteu
(1996), Orient Expres (1999) și Grâul °i neghina
(2002) au jalonat traseul unui publicist intransi-
gent, pasionat atât de lupta de idei.
Autoinstituindu-se într-o instanță de judecată
morală și estetică ce ar putea fi caracterizată prin
încrederea deplină în rațiune, o anume suspiciu-
ne față de ceea ce se află dincolo de aceasta, cu o
abordare geometrică, riguroasă, în felul demon-
strațiilor de teoreme, cu pasiuni la fel de subli-
niate ca și rejectările proprii, criticul este, la locul
de muncă, profesor de liceu în domeniul italie-
nisticii, lexicograf (a publicat și dicționare) și tra-
ducător de literatură italică și franceză.
Urmându-și pe multiple căi vocația de critic
literar al actualității românești, Laszlo Alexandru
nu s-a mulțumit doar să scoată din minți pe mai
mulți dintre literatorii, de diverse vârste și orien-
tări, ai momentului, ci și să uimească prin cali-
tatea lui, mai recentă, de prim monograf al lui
Nicolae Manolescu. Nu ignor contribuțiile, în
aceeași direcție, ale lui Mircea Mihăieș, autorul
unei culegeri de texte manolesciene din vremea
marilor visuri prezidențiale ale spiritului rector
de la România Literară și, totodată, al unui eseu
recent în care revine și amplifică mai vechile sale
considerații la temă. Știu și despre micromono-
grafia publicată la Ed. Aula din Brașov despre
același, de către poetul basarabean Mihai
Vakulovski. Dar ceea ce dă la iveală Laszlo
Alexandru sub titlul Criticul literar Nicolae
Manolescu (Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2003), pe
circa patru sute de pagini, este o veritabilă primă
monografie, în afara oricărui echivoc terminolo-
gic. Cartea lui abordează, cu îndreptățite pretenții
de cvasi-exhaustivitate, corpusul textelor mano-
lesciene de până la data scrierii, străduindu-se să
le trateze coerent, sintetic, într-un racursiu axio-
logic bine închegat.
Un merit de căpetenie al cărții - de fapt o teză
de doctorat susținută în 1998 - este, fără îndoială,
alegerea temei. Este mai puțin obișnuit în câmpul
nostru literar - din nefericire - să abordezi activi-
tatea unui cărturar, oricât de ilustru, însă aflat în
viață. O prejudecată ferm împământenită face
improbabilă o asemenea opțiune care prezintă
inconvenientul că pare să îl plaseze pe cel ce se
aventurează într-o astfel de întreprindere sub
fatalitatea tonalității encomiastice ori sub cea a
denigrării. Este o situație a cărei explicație poate fi
găsită în starea moravurilor noastre publice, dar și
în calitatea morală a unei părți a criticilor și istori-
cilor literari actuali. Salut, prin urmare, curajul
intelectual și moral al lui Laszlo Alexandru de a-și
fi propus să analizeze fără parti-pris -uri, într-o
manieră critică, prestația de excepție a criticului
literar Nicolae Manolescu, cu atât mai mult cu
cât rezultatul nu poate fi decât parțial și provizo-
riu (autorul tratat având tot timpul pentru a con-
trazice prin noi opere ceea ce se știe despre el
până astăzi).
Aș remarca apoi că ne aflăm în fața unei tenta-
tive de abordare sistematice și persuasive a pro-
ducției manolesciene. Eșalonată pe genuri dis-
tincte de creație - ceea ce este salutar în cazul
unui efort creator redutabil sub raport cantitativ
și calitativ, întins pe perioada mai multor decenii
și cu un ecou major în cultura noastră -, opera lui
Nicolae Manolescu este analizată în funcție de
“personajele” în care s-a întrupat omul de litere
pe scena literară (eseistul, monografistul,
polemistul, istoricul și teoreticianul, cronicarul
literar). Deși, după cum am spus deja, aspirația
este una de cuprindere monografică, proiectul
monografic clasic e sabotat de supunerea subiec-
tului la o lectură “infidelă”, polemică, ceea ce
conferă textului viață și o inconfundabilă
amprentă personală. Față de antecendentele pu-
blicistice - parțial adunate de autor între coperțile
celor trei volume amintite mai sus - domnul
Laszlo Alexandru se dovedește aici un construc-
tor, capabil de asamblări ample, de finețe analitică
și coagulare într-o viziune proprie. Prin asemenea
calități, volumul se recomandă a fi o lucrare
impregnată de personalitatea autorului ei, un text
care vorbește nu doar despre Nicolae Manolescu,
ci aproape în egală măsură și de opțiunile celui
care este Laszlo Alexandru.
Dacă aceste lucruri satisfac cu prisosință, în
opinia celui care semnează aceste rânduri, rigorile
unui elaborat de factura celui de față, este de
adăugat că efortului interpretativ i se adaugă și
unul documentar. Partea a doua a lucrării pune la
dispoziția celor interesați, pentru întâia oară, o
bibliografie manolesciană exhaustivă pentru o
perioadă de treizeci și doi de ani (de prin 1960
încoace). În acest fel lucrarea se împlinește prin
trimiterea la puzderia de materiale - articole din
revuistică și felurite volume - care, în ultimă
instanță, sunt tocmai cele care configurează
opera, dându-i relieful și dimensiunile.
Deloc inhibat de proximitatea - și fizică - a
obiectului cercetării sale, Laszlo Alexandru diso-
ciază fără echivoc și neezitant între ceea ce con-
sideră valoare și nonvaloare, asumând subiectivi-
tatea privirii, dar așezând-o între contraforții
bunei credințe, ai argumentării strânse a opiniilor
și, nu în ultimul rând, al unei temeinice infor-
mări. Ceea ce rezultă este un Nicolae
Manolescu... sincronic, în care protejatul lui
George Ivașcu de odinioară, făcând concesii
atmosferei stalinismului, și cronicarul literar de la
România Literară dinainte de 1989, devenit, acesta
din urmă, o adevărată instituție culturală, coexistă
cu toți ceilalți “nicolaemanolești” într-un portret
complex, viu, tensional. Un alt merit al cărții este
că ea a fost concepută și scrisă în paradigma
lucrărilor occidentale de gen. În dreaptă con -
secință, volumul poate fi citit cursiv, spre infor-
mare, poate fi consultat spre elucidarea didactică
a unor concepte (să zicem, de exemplu, cele de
“ionic”, “doric” și “corintic” din domeniul
romanului) sau se poate dialoga cu textul la un
nivel înalt specializat. O structurare clară și un
stil nepretențios, limpede, la obiect îi conferă
aceste caracteristici prețioase într-un context
exegetic caracterizat mai ales prin pedanterie filo-
logică și ostentație neologistică, de nu chiar și de
mania tabelelor de tip structuralist.
Ceea ce lipsește, în această primă ediție, spre
mai deplina edificare, este, cred, ancorarea portre-
tului manolescian, prin intermediul contextua-
lizării omului și operei, în epocă. S-ar fi putut
astfel investiga cu folos rolul criticului în crearea
unui model și a unor alianțe literare ce pot fi
regăsite în toate marile centre culturale ale țării
(de la Al. Călinescu și Liviu Antonesei la Iași, la
Mircea Zaciu și Ion Pop la Cluj sau la Livius
Ciocârlie și Mircea Mihăieș la Timișoara).
Totodată, s-ar fi putut vedea în ce măsură
România Literară a lui Nicolae Manolescu - cea
din anii de după 1989, deci - mai este sau nu este
purtătoarea unui program literar coerent și expo-
nenta unei critici de direcție. O extindere a
explorărilor lui Laszlo Alexandru și în această
direcție ar putea completa salutar o viitoare ediție
secundă a cărții cu încă unul sau două capitole.
Volume precum cel de față pot contribui la
reconfigurarea peisajului exegetic românesc ce se
reasamblează ezitant după seismul social și de
conștiință al anului 1989. Autorul volumului
despre Criticul literar Nicolae Manolescu se află, pe
moment, la prima dintre cărțile sale “rotunde”,
de construcție intelectuală. Deja el și-a putut
dezamăgi vechii și noii preopinenți, care sperau
că verva și energia lui polemică se vor epuiza în
spațiul unui militantism literar de efemeră actua-
litate, menit unui prizonierat publicistic etern.
Monografia de astăzi oferă celor care vor să o
privească lucid baza solidă a unui prestigiu critic
pe care alte cărți asemenea nu-l pot decât consoli-
da. Sunt convins însă că el va împlini promisiu-
nile de până azi în certitudinea unei creații critice
valoroase.
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 50 ♦ 1-15 octombrie 2004 |-
poezia
■	Daniel Horvath
ultimul loc
când am scris prima poezie aveam mânjite pe față
aceeași mirare și groază
ascunse sub un zâmbet tâmp
pe care le simte colcăind în oase
o fetiță de 12 ani
care tocmai a născut.
am învârtit foaia de la distanță cu vârful creionului
și m-am uitat cum scâncea
fetița cu lacrimi în ochi împungea neîncrezătoare
copilul
ca pe o jucărie de cauciuc rozalie
așteptând să-l audă orăcăind
a urmat pasul străin
vocea guturală
tresărirea
și apoi gura hulpavă a haznalei din curte
(ultimul loc în care adulți ar căuta un miracol
înfricoșător)
cluj, martie 2004
strălucire
când te văd uitându-te la mine ca și cum aș fi
adevărat
sângele meu începe să strălucească zile
de-a rândul
și mă pot vedea mergând în întuneric.
toate creaturile care locuiesc pe cursul arterelor
mele
și se hrănesc voioase cu celulele mele roșii
devin brusc vizibile în toată gloria lor
și ritualurile pe care le pun în scenă
în jurul totemurilor stacojii
pot fi văzute acum din spațiu.
e adevărat că din când în când
Geza
■	Radu Țuculescu
Nu l-am mai întîlnit de foarte multă
vreme, chiar dacă ființăm adesea în
același cartier. Dintr-o inexplicabilă
cauză (fatalitate?), cărările noastre nu s-au mai
intersectat. O vreme, mai aflam că tocmai plecase
de pe terasa unde poposeam. Poate același lucru
afla și el despre mine. Apoi, treptat, s-a instalat
uitarea, în privința ființei sale. Nu ne-am căutat.
Dacă nu ești măcar un Gigi Becali, despre care
mereu să vuiască presa (scrisă ori ne..), să te
lovească în cap precum picătura chinezească,
memoria te elimină pe neobservate. Și uite așa,
am uitat de Geza... Pînă într-o dimineață cînd am
descoperit, în primul sertar al biroului meu, o
cărticică, subțire cît o frunză pe coperta căreia era
scris Banfi Geza, Pentru o practică a perspectivei,
Editura Diotima. În prima clipă, n-am priceput
despre cine e vorba. Eu știam că altcumva se scrie
acel nume de aristocrat maghiar, scriitor și el,
printre altele, autor de nuvele și romane. Apoi am
întors cărticica găsită, am descoperit profilul (el,
deci, nu chiar uitase de mine...) și mi-am amintit.
vecinii râd în hohote
la vederea sistemul meu circulator
plutind deasupra asfaltului
dar puțin îmi pasă
sunt pur și simplu fericit
pot în sfârșit să-mi văd inima.
traducerea unui poem scris în engleză, cluj, martie 2004
plouă ireal
din cauza vitezei
picăturile aleargă
sincopat și mecanic
paralel cu liniile de cale ferată
într-un colț un bătrân imberb
(poliția sufletelor derizorii)
mă privește insistent
am încălcat toate legile
(m-am gândit la tine)
acum risc între 30-60 de ani de catalepsie
bucurești - cluj aprilie 2004
scriu într-un tren °i asta e inedit
urmează să ajung acasă peste o oră
și am smuls deja în minte cablul din televizor
și am ros priza de alimentare cu dinții
pentru a adăuga o notă de dramatism
nu e nimic definitiv în acest gest însă
e doar una dintre revoluțiile
pe care mintea mea îndrăgostită
de cauze pierdute
le inițiază periodic
(dar de fapt toate astea
scrisul, revoluțiile și electrocutarea
nu sunt decât un alt mod de a mă gândi la tine)
bucurești - cluj aprilie 2004
eX abrupto___________________________
Geza, cu părul vîlvoi, cu ochelari cu dioptrii
groase, slab, înalt, arătînd ca o funie atîrnată de-o
grindă...Vorbind gros, calm, aproape apos, fără
agitații nervoase, înghițind ritualic porția de
zeamă de secară... M-am entuziasmat exploziv, în
stilul meu caracteristic, chiar dacă eram singur în
încăpere. Geza, s-a apucat să scrie. Pardon, s-a
apucat să publice!
După titlul groaznic de sec și de „sobru”,
după definițiile de pe coperta a patra, extrase din
Dicționarul Enciclopedic Român, groaznic de exacte,
m-am gîndit că o fi vorba despre un mic eseu, un
eseiaș. Dar nu mică îmi fu mirarea să descopăr
texte poetice, în fapt o cărticică de poezie, treizeci
de pagini în format de buzunar, nenumerotate,
însemnate doar cu semnul infinitului... Adică, tot
așa , pînă la infinit....? Le-am citit cu mare atenție
și uimit, am descoperit „priveliști și sentimente”
uneori de-a dreptul romantice...! „ Aur al florilor/
născut din razele sorilor/ aș vreau să fiu/ cupa/ de
tine plină/ albine să vină / din mine să bea.” (
scurt și zglobiu mi-am amintit de lenăchiță cu ale
sale versuri: Într-o grădină / lâng-o tulpină / găsii
o floare...). Dar „romantismul” lui Geza se
diluează pe nesimțite, devine mai „zgrunțuros”,
salvîndu-se încet de la o moarte siropoasă.
Privind flăcările cum mîngîie umbrele frunzelor
plouă cu pietre
și capetele sentimentelor prinse afară
se sparg ca o coajă de ou
câinii latră la lună cu sângele șiroindu-le printre
mustăți
pisicile vineții se ghemuiesc la căldura scânteilor
pe care
picăturile de ploaie le nasc izbindu-se de ciment
lăcustele zboară haotic printre meteoriți
iar balenele ucigașe refuză să mai eșueze pe stradă
umbrele sfâșiate
umblă împleticit târând după ele oameni
poeții jubilează spunându-și în gând
„am știut noi că pietrele vor cuceri lumea”
iar telefonul nu mai sună
cluj, mai 2004
ca un mort frumos pe spate, autorul se gîndește la
deșănțata tandrețe a primăverii, apoi începe să
mediteze, aproape începe să „filosofeze” zicîndu-
°i în barbă că „bunătatea este o provocare”, că
îmbătrânim înainte de vreme, în timp ce călărim
norii, că pământul e din ce în ce mai puțin
rotund și „să fii prost e foarte obositor”... O fi,
dragă Geza, dar nu doare...! Despre utopie dă
numeroase „definiții”, poetice, desigur, dintre
care cel mai mult mi-a plăcut următoarea: utopia
este visul matematicianului bîntuit de frumos...
Autorul este și el bîntuit de himere, de întrebări
contradictorii, iar uneori devine groaznic de
deprimat și deprimant, ori groaznic de lucid, de-i
poate scoate din sărite pe cei care-i sînt mai
apropiați, facînd astfel de afirmații: „Să pot nu
trebuie decît să știu./ Să vreau nu trebuie decît să
sper./ Să cred nu trebuie decît să fac./ Doamne/
Pe tavă îți ofer ființa mea ratată.” Eu sper că o să
vrea, că o „să facă mai departe”, iar într-o altă
dimineață să descopăr în sertarul biroului meu o
carte semnată Banfi Geza. Au debutat și alții la
vîrste „mature”, important e ca el să nu rămînă la
acestă „frunză” care foarte ușor poate fi suflată de
vînt, dusă departe, spre infinit....
■
8
-1 TRIBUNA ♦ nr. 50 ♦ 1-15 octombrie 2004 |-
Aniversare
Viața ludică
■	Claudiu Groza
L-am cunoscut pe profesorul Ion Vartic în
1992, pe cînd intram, ca proaspăt student,
în Facultatea de Litere. Citisem deja cartea
sa despre Radu Stanca °i văzusem, prin ’88-’89,
un spectacol al celebrei trupe Ars Amatoria. Altfel
însă, pe Dom’ Profesor - a°a cum preferă să i se
spună °i acum, cînd e ditamai directorul de
Teatru Național - nu-l °tiam, iar alura sa “acade-
mică” îmi impunea, evident.
Mai apropiați am devenit abia prin 1995, cînd
Dom’ Profesor mi-a citit cronicile teatrale °i a
aflat de activitatea mea spectacologică alături de
actrița Diana Cozma °i regizorul Radu Tempea -
°i ei, pe atunci, încă studenți. În consecință, am
fost cooptat în colectivul de elaborare al
Lexiconului Teatrului Românesc - încă în fază incipi-
entă, din păcate.
Surpriza a intervenit însă abia peste un an, în
pragul licenței, cînd Ion Vartic mi-a propus un
post de redactor al prestigioasei reviste Apostrof.
Colaborînd la revistă °i la editura “Biblioteca
Apostrof”, l-am regăsit pe Dom’ Profesor în altă
ipostază decît cea universitară: în ipostaza de scri-
itor °i de editor de mare calibru. Am “furat” de la
el meseria scriitoricească/editorială pe măsură ce
lucram împreună pentru editarea Scrisorilor către
Bunul Dumnezeu ale lui I.D. Sîrbu ori la monu-
mentalul volum caragialian de Momente °i schițe.
L-am așteptat, cu numărul de revistă încheiat, lis-
tat pe calc, gata de dus la tipar, ca să-°i
încheie/modifice/refacă/adauge cîte un eseu, arti-
col ori cîte o notă. I-am citit cărțile, chiar dacă,
dintr-un fel de “neglijență” pe care o dovedim
față de cei pe care-i simțim apropiați, nu am scris
despre nici una (nici măcar despre splendidul
Clan Caragiale, al cărei erou e tocmai preferatul
meu Ion Luca).
Ion Vartic nu scrie cu u°urință. N-are nimic
din dexteritatea jurnalistică pe care eu o exersez -
dar nici din superficialitatea unui asemenea exer-
cițiu. Î°i compune minuțios frazele, stăruind
Ion Vartic s-a născut la 4 octombrie 1944, în Sibiu.
Este profesor de literatură comparată și inițiator al
Departamentul de Teatru la Facultatea de Litere a
Universității “Babeș-Bolyai” °i director general al
Teatrului Național din Cluj. Doctor în filologie °i con-
ducător de doctorat. A făcut parte, alături de Ion Pop °i
Marian Papahagi, din conducerea revistei Echinox.
A publicat volumele Spectacol interior (1977), Radu
Stanca. Poezie °i teatru (1978), Modelul°ioglinda (1982), Ibsen
°i “teatrul invizibil" (1995), Cioran naiv °i sentimental (2000,
ed. a II-a, 2002), Clanul Caragiale (2002). A colaborat laMic
dicționar de scriitori români (1978), Adofo Bioy-Casares. Album
(1990), Dicționarul scriitorilor români, I-IV (1995-2002),
Dicționar analitic de opere literare românești, I-IV (1997-2003)
°i a îngrijit numeroase ediții critice din autori români °i
străini.
asupra greutății fiecărui cuvînt; le °lefuie°te migă-
los apoi, precum un Spinoza al literei. Textele
sale, de orice fel ar fi - de la notițe polemice pînă
la volume - nu cunosc niciodată o singură versi-
une pînă la clipa tiparului. Rezultă adevărate dia-
mante lexicale, admirabile prin limpezime °i
strălucire. În general, universitarii scriu cu o
anume ariditate conceptuală, mai ermetic, mai
puțin “ghidu°” decît cititorii °i-ar dori. Nu e °i
cazul lui Ion Vartic, ale cărui articole °i cărți se
citesc pe nerăsuflate, ca ni°te romane bune.
Profesorul nu se fere°te de metafore subtile, de
jocuri de cuvinte, de aluzii cu tîlc, de inedite
volute comparatiste. A fost apreciat - poate nu
îndeajuns - pentru opiniile despre Bulgakov,
Kafka ori Musil, întotdeauna raportînd discursul
acestora la literatura română. (De altfel, unul din
articolele de dicționar pe care mi le-a “ordonat”
este despre Aurel P. Bănuț, un soi de hîtru Hasek
rural al Transilvaniei, spirit foarte mittel-european.)
Spiritul său ludic structural îl fere°te să se piardă
în panseuri didactic-patetice. E un soi de benefică
auto-cenzură, precum cea, afină, a lui Caragiale.
Ion Vartic este în egală măsură un personaj.
Circulă despre el, prin lumea culturală clujeană, o
sumă de mituri. Istoriile despre savuroasele farse
pe care le instrumenta, înainte de a-°i fi arogat
ținuta “academică”, fac deliciul tinerilor literatori,
auzite de la congeneri ai lui Dom’ Profesor.
Personal, n-am asistat la inițierea nici unei farse.
Mi-a rămas însă în memorie un moment în care
“victima” a fost însu°i Ion Vartic. Regretatul
Marian Papahagi îl conjura, la un moment dat, pe
nărăva°ul colaborator al DSR-ului, să-°i finalizeze
articolul despre Petru Dumitriu. Dom’ Profesor
găsea cele mai bizare scuze - de°i Papahagi îi era
mai mult decît prieten - pentru a amîna “dezno-
dămîntul”, adică termenul de predare. Articolul
căpătase, în răstimp, dimensiuni de monografie -
vreo optzeci de pagini dactilo (autorul lucrează,
de altfel, la un volum despre scriitorul în cauză).
Excedat, Marian Papahagi i-a smuls, efectiv, textul
din birou °i a efectuat, singur, operațiile necesare
pentru a aduce eseul la dimensiunile unui articol
de dicționar. E unica “picanterie” pe care eu unul
o pot evoca în privința lui Dom’ Profesor.
În 4 octombrie, Ion Vartic împline°te 60 de
ani. Vîrstă neverosimilă, căci spiritul său ludic o
contrazice.
Ca fost student (ba chiar asistent, la un
moment dat, chiar pe cursul Caragiale) al său, ca
discipol ideatic, cum mă revendic, °tiind că nu îi
plac aniversările, mă limitez să-i urez: La Mulți
Ani, Dom’ Profesor!
■
revista presei culturale
Top 5 (al revistelor
culturale)
3. România literară (nr. 37/22-28 sept. 2004) pu-
blică două scrisori inedite: una din 1981 a lui Geo
Bogza către plasticianul ie°ean Val Gheorghiu,
alta din 1942, a lui Marin Preda către Sergiu
Filerot. Nici una, trebuie să recunosc, spectacu-
loasă. Mai degrabă, amîndouă, relevante pentru
spiritul unei epoci. Pe cea dintîi vă invit s-o citiți,
pur °i simplu. Cea de-a doua are o istorie mai
interesantă: Preda, proaspăt debutat în presa lite-
rară, i-a înmînat-o lui Filerot prin gratiile celulei
de la Malmaison unde acesta era deținut pentru
publicarea poemelor din Om. Epistola e colporta-
tivă, dar picantă. Concludentă prezentarea lui
Marin Iancu.
2. De remarcat, din Apostrof, nr. 9/2004, amplul
eseu al Martei Petreu - Blaga °i Cioran, via
Pătră°canu-Beniuc. Descoperim, din acesta, rolul
malefic al “serenului” Pătră°canu °i al otrăvitului
Beniuc în viața filosofului clujean, dar °i ambigua
atracție/respingere cioraniană vizavi de Blaga. Se
adaugă acestor texte - tangențial însă -, cele două
pagini despre soarta ingrată a cimitirului isotric
din Lancrăm. Musai de citit.
1.	Man.In.Fest merită pus pe primul loc pentru
încăpățînarea °i acribia redactorilor de a promova
singura publicație românească teatrală indepen-
dentă (la care însumi sunt redactor asociat, tre-
buie să recunosc). Numărul (13-)16 - machetat
luxos, pe hîrtie lucioasă, cu 40+36 de pagini °i
un CD - are o ținută teoretică remarcabilă,
reunind studii consistente de Liviu Dospinescu,
Miruna Runcan, Iulia Popovici °.a., două texte ale
directorului Teatrului Imposibil, m.chris.nedeea,
cronici, articole de atmosferă °i informație, texte
de teatru - în Supliment - de Al. Vakulovski,
Daniel Sur, Sorin Oros °i C.C. Buricea-
Mlinarcic. Revista marchează °i debutul celui
tânăr critic român - Matei Vladimir Buricea-
Mlinarcic (10 ani) cu o cronică la filmul Shrek 2.
Delicios. (Cl.G.)
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 50 ♦ 1-15 octombrie 2004 |-
,omunism și comunisme: modelul românesc
Scriptele Securității și
asasinatul devenit deces
natural
■ Ioan Ciupea
ntre documentele Oficiului de Stare Civilă
din Primăria Cluj-Napoca [OSC CN] se
află °i un așa-numit registru special,
cuprinzând 13 Acte de Moarte [A. M.], întocmite
în 25 iulie 1957. Încuno°tiințat de existența aces-
tora de regretatul prof. Septimiu Râmboiu, fost
pre°edinte al Filialei Cluj a AFDPR, cu câtva
timp în urmă am avut posibilitatea cercetării lor.
Actele de deces priveau cazuri petrecute, la Cluj,
în zilele de 2, 3 °i 5 aprilie 1950. Decesele petre-
cute în aceea°i zi °i la aceea°i oră ne trimit la
aprecierea că este vorba de asasinate, fapt confir-
mat de coroborarea datelor din registrul special cu
informațiile altor surse. Despre cei treisprezece
asasinați aflăm că fuseseră condamnați la închi-
soare pe termene mari, fiind în legătură cu
grupul de luptători anticomuni°ti din Munții
Apuseni condu°i de maiorul Nicolae Dabija.
Urmează mai jos fi°ele celor treisprezece asasinați
în 1950 °i declarați morți în 1957. După un tabel
al Direcției Generale a Penitenciarelor, datat 14
XII 1964, câțiva ani mai târziu, 1967-1968, în
alte liste ale Serviciului „C” din Consiliul
Securității Statului, în dreptul numelor apare °i
mențiunea condamnării °i a cauzei naturale a
decesului. Cândva, actele de moarte de la Cluj
primeau °i ele înscrisurile corespunzătoare. Lista
morților apărea sub sigla Direcția Reg. MA.I. Cluj.
Moldoveanu/Moldovan Simion, n. în 13 mar-
tie 1929 la Teiu°, fiul lui Simion °i Agneta, dom.
Teiu°, fără ocupație, decedat în 2 aprilie 1950, ora
12, la Cluj, TBC pulmonar [Diagnostic înscris
ulterior, altă cerneală]. A. M. 101, Cluj; C. M.
370602. Data întocmirii actului de deces: 25 iulie
1957, declarantul morții: Vasile Nica. [OSC
CN];
-	M. S., n. în 1917 la Blaj, ofițer, în martie
1949, cond. de Trib. Mil. Sibiu la MSV pt.
«uneltire». ”A decedat în închisoarea din
Timi°oara, ucis de Securitate, în 2 aprilie 1950.”
[AFDPR Alba, Noi nu am avut tinerețe. Cronica
rezistenței anticomuniste, Alba Iulia, 2001, p. 290];
-	Despre cei trei frați Moldovan: Virgil, fost
ofițer, arestat în mai 1948, Viorel, în decembrie
1948, iar ”Fratele meu Simion, înfrico°at de cele
auzite că se petrec la Securitate, fuge în Munții
Apuseni °i după câteva zile este prins cu grupul
colonelului Dabija, Onea Titus °i alții. Este cond.
de Trib. Mil. Sibiu la MSV. A murit °i a fost
îngropat fără să °tiu unde.” [Viorel Moldovan,
mărturie în AFDPR Alba ., p. 213-214, 290-
291];
-	M. S., ..., [condamnat] m. s. v. [muncă sil-
nică pe viață], 2 IV 1950, deces natural, 370602.
[Ion Bălan, Lista persoanelor decedate în gulagul
românesc, 1945-1964, I, în „Arhivele
Totalitarismului”, an III, nr. 4/1995, p. 221-232];
Maxim Alexandru, n. în 22 martie 1926 la
Ulmeni [Ilfov], fiul lui Constantin °i
Alexandrina, dom. Ulmeni, [Ilfov], fără ocupație,
decedat în 2 aprilie 1950, ora 12, la Cluj, TBC
pulmonar [Diagnostic înscris ulterior, altă
cerneală]. A. M. 102, Cluj; C. M. 370603. Data
întocmirii: 25 iulie 1957, declarantul: Vasile Nica.
[OSC CN];
-	A primit instrucțiuni de la Ioan Robu pt.
organizarea de nuclee maniste în rândul țărănimii.
”. După ce banda lui Dabija a fost distrusă în
operațiune, Alexandru Maxim a trecut în banda
lui Popa Ștefan.” [C. N. S. A. S., «Bande, bandiți °i
eroi». Grupurile de rezistență °i Securitatea (1948-
1968), Bucure°ti, 2003, p. 67];
-	”Această organizație [nuclee maniste] a fost
inițiată de tânărul Alexandru Maxim (arestat).”
[Bande..., p. 67];
-	M. A., .., m. s. v., 2 IV 1950, deces natural,
370603. [Bălan I, p. 225];
Nițescu Nicolae, n. în 30 ianuarie 1908 la
Cânde°ti, fiul lui Marin °i Maria, decedat în 2
aprilie 1950, ora 12, la Cluj, miocardită cronică
[Diagnostic înscris ulterior, altă cerneală]. A. M.
103, Cluj; C. M. 370604. Data întocmirii: 25
iulie 1957, declarantul: Vasile Nica. [OSC CN];
-	Maior, disponibilizat, [arestat] cumnat cu
maiorul Dabija, care trebuia să asigure ultimului
”informații transmise cifrat (s-a găsit asupra lui
Nițescu atât cifrul cât °i un chestionar care
cuprindea informațiile cu caracter politic °i mili-
tar pe care trebuie să le transmită lui Dabija; un
asemenea cifru s-a găsit °i asupra lui Dabija).”
[Bande..., p. 66];
-	N. N., țăran/maior condamnat cu lotul
Dabija. [Ionițoiu III, p. 38];
-	N. N., ..., m. s. v., 2 IV 1950, deces natural,
370604. [Bălan I, p. 225];
Pop Alexandra, n. în 4 februarie 1927 la
Bistra, Alba, fiica lui Teofil °i Maria, dom. Bistra,
decedată în 2 aprilie 1950, ora 12, la Cluj, TBC
pulmonar [Diagnostic înscris ulterior, altă
cerneală]. A. M. 104, Cluj; C. M. 370605. Data
întocmirii: 25 iulie 1957, declarantul: Vasile Nica.
[OSC CN];
-	Pcp Alexandrina, studentă, a fost cond. la 25
ani MS. ”Ultimul semn de viață l-a dat din
închisoarea Mislea, în toamna anului 1949.”
[AFDPR Alba, p. 56];
-	P. A., ..,m. s. v., 2 IV 1950, deces natural.
[Bălan I, p. 225];
Robu Ioan, n. în 22 martie 1922 la Timi°oara,
fiul lui Constantin °i Elena, dom. Timi°oara,
decedat în 2 aprilie 1950, ora 12, la Cluj, Congestie
pulmonară [Diagnostic înscris ulterior, altă
cerneală]. A. M. 105, Cluj; C. M. 370606. Data
întocmirii: 25 iulie 1957, declarantul: Vasile Nica.
[OSC CN];
-	”Student, fost secretar general al TUNȚ pe
Capitală, implicat în organizarea de nuclee man-
iste. Împreună cu Radu Ionescu, fost membru
TUNȚ, .. au hotărât să dea instrucțiuni lui
Alexandru Maxim să organizeze, pe linie manistă
țărănimea... ” [Bande..., p. 67];
-	“Robu Ioan”, lot format din 13 persoane,
organizație subversivă de nuanță PNȚ, judecat în 14-
15 X 1949 de Trib. Mil. Sibiu. [AFDPR Alba, p.
164];
-	R. I., ..., m. s. v., 2 IV 1950, deces natural.
[Bălan I, p. 225];
Angheluță Mihai, n. în 4 octombrie 1920 la
Bucure°ti, fiul lui Dumitru °i Elena, dom.
Bucure°ti, decedat în 3 aprilie 1950, ora 17, la
Cluj, TBCpulmonar [Diagnostic înscris ulterior,
altă cerneală]. A. M. 106, Cluj; C. M. 370607.
Data întocmirii: 25 iulie 1957, declarantul: Vasile
Nica. [OSC CN];
-	”Printr-un alt cumnat, Angheluță Mihai
(arestat), Dabija spera să facă legături în lumea
diplomatică, dat fiind faptul că Angheluță este
funcționar al Ministerului Afacerilor Externe.”
[Bande..., p. 66];
-	Cond. la MSV a fost închis la Jilava, Aiud °i
Cluj. ”În 3 IV 1950 a fost luat din Cluj de
Securitate (din dispoziția lui Alexandru Nicolski)
°i executat.” [Ionițoiu A-B, p. 64];
-	A. M., ., m. s. v., 3 IV 1950, deces natural.
[Bălan I, p. 225];
10
-1 TRIBUNA ♦ nr. 50 ♦ 1-15 octombrie 2004 |-
Bedelean Ioan, n. în 12 iunie 1919 la Mihalț,
Alba, fiul lui Mihai și Maria, dom. Mihalț, dece-
dat în 5 aprilie 1950, ora 13, Congestie pulmonară
[Diagnostic înscris ulterior, altă cerneală]. A. M.
107, Cluj; C. M. 370608. Data întocmirii: 25 iulie
1957, declarantul: Vasile Nica. [OSC CN];
- B. I., n. în 25 decembrie 1919 la Mihalț,
pantofar, cond. de Trib. Mil. Cluj la 20 de ani pt.
”«uneltire», a executat 8 ani și 4 luni, în perioada
5 martie 1949-25 iunie 1957 [!], trecând prin
închisorile de la Aiud, Sibiu, Pitești și Cluj, unde
a și decedat. ” [AFDPR Alba, p. 224], [lonițoiu A-
B, p. 170, dublă înregistrare sub același nume.
Una dintre ele vorbește de asasinarea lui B. I. în 4
aprilie 1950 la Timișoara, din ordinul lui
Nicolski];
- B. I., ._, 20 ani m. s., 5 IV 1950, deces natural.
[Bălan I, p. 225];
Dalea Emil, n. în 20 august 1917 la Galda de
Jos, fiul lui Gheorghe și Paraschiva, dom. Galda
de Jos, decedat în 5 aprilie 1950, ora 18, TBC pul-
monar [Diagnostic înscris ulterior, altă cerneală].
A. M. 108, Cluj; C. M. 370609. Data întocmirii:
25 iulie 1957, declarantul: Vasile Nica. [OSCC];
-	D. E., țăran, cond. de Trib. Mil. Sibiu la 20
de ani pt. «uneltire». Din martie 1949 închis la
Alba Iulia, Sibiu, Gherla și Cluj, unde a murit
împușcat, 5 aprilie 1950. [AFDPR Alba, p. 251];
-	Dublă înregistrare la Ionițoiu D-E, p. 15:
Dale Emil și Dalea Emil Gh. Una dintre ele spune:
”În baza ordinului (10.007) dat de A. Nicolski, a
fost ridicat din P. Cluj și dus la Timișoara, unde a
fost împușcat la 5 aprilie 1950. ”
- D. E., ..., 20 ani m. s., 5 IV 1950, deces
natural. [Bălan I, p. 225];
Florin Mihai, n. în 17 septembrie 1905 la
Întregalde, Alba, fiul lui Ioan și Floarea, dom.
Întregalde, decedat în 5 aprilie 1950, ora 18,
Miocardită cronică [Diagnostic înscris ulterior, altă
cerneală]. A. M. 109, Cluj; C. M. 370610. Data
întocmirii: 25 iulie 1957, declarantul: Vasile Nica.
[OSC CN];
- "A fost ucis în bătaie la Securitatea din
Cluj.” [AFDPR Alba, p. 260];
- ”La 5 aprilie 1950, din ordinul lui Nicolski,
a fost ridicat de la P. Gherla, dus la Cluj și
împușcat (certificat de deces 109).” [Ionițoiu F-
G, p. 64];
- F. M., ..., 15 ani m. s., 5 IV 1950, deces natu-
ral. [Bălan I, p. 225];
Mărgineanu Petre, n. în 7 februarie 1903 la
Obreja, Alba, fiul lui Simion și Rozalia, dom.
Obreja, decedat în 5 aprilie 1950, ora 19, la Cluj,
Insuficiență circulatorie [Diagnostic înscris ulterior,
altă cerneală]. A. M. 110, Cluj; C. M. 370611.
Data întocmirii: 25 iulie 1957, declarantul: Vasile
Nica. [OSC CN];
- Element de conducere al organizației cu car-
acter manist, din sate din jud. Alba și Târnava
Mică, "chiaburul Petre Mărgineanu, fratele profe-
sorului Nicolae Mărgineanu, condamnat în pro-
cesul Pop-Bujoiu.” [Bande..., p. 67];
- M.P., n. în 3 februarie 1903 la Obreja, țăran,
cond. de Trib. Mil. Sibiu la 20 de ani pt.
«uneltire». Închis din 18 III 1949 la Alba Iulia,
Aiud, Gherla, "până la 1 mai 1951, când a fost
împușcat în închisoarea din Sibiu.” [AFDPR
Alba, p. 285];
- "Tot el mi-a împușcat în închisoare și fratele
împreună cu alți 6 țărani din Galda și Mihalț. ”
[Nicolae Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac
zbuciumat, București, 2002, p. 341];
- M. P., ._, 20 ani m. s., 5 IV 1950, deces natu-
ral. [Bălan I, p. 225];
Olteanu Emil, n. în 11 noiembrie 1922 la
Galda de Jos, Alba, fiul lui Toma și Sabina, dom.
Galda de Jos, decedat în 5 aprilie 1950, ora 19,
Pneumonie [Diagnostic înscris ulterior, altă
cerneală]. A. M. 110, Cluj; Data întocmirii: 25
iulie 1957, declarantul: Vasile Nica. [OSC CN];
- O. E., n. în 10 noiembrie 1922, țăran, fugar
în 1948-1949, înrolat în grup de partizani, a fost
cond. de Trib. Mil. Sibiu la 20 de ani pt.
«uneltire». "După numai un an de detenție a fost
împușcat în închisoarea din Cluj." [AFDPR Alba,
p. 298];
- O. E., ..., 20 ani m. s., 5 IV 1950, deces
natural, M. C. 370612. [Bălan I, p. 226];
Picoș Florian, n. în 15 octombrie 1899 la
Galda de Jos, Alba, fiul lui Ion și Nastasia, dom.
Galda de Jos, decedat în 5 aprilie 1950, ora 17, la
Cluj, Insuficiență circulatorie [Diagnostic înscris
ulterior, altă cerneală]. A. M. 112, Cluj; C. M.
370613. Data întocmirii: 25 iulie 1957, declaran-
tul: Vasile Nica. [OSC CN];
-	P. F., țăran, n. în 1905 la Galda de Jos, cond.
de Trib. Mil. Sibiu la 20 de ani pt. «uneltire». Din
11 III 1949, închis la Alba Iulia, Sibiu, Gherla și
Cluj, unde a fost împușcat, 5 aprilie 1950.
[AFDPR Alba, p. 306];
-	Picoș Gheorghe, țăran din Galda de Jos,
anchetat de Securitatea Cluj, unde a fost ucis în
bătaie. [AFDPR Alba, p. 306];
-	P. F., ..., 20 ani m. s., 2 IV 1950, deces natural.
[Bălan I, p. 226];
Vandor Victor, n. în 28 august 1910 la Între-
galde, Alba, fiul lui Izidor și Paraschiva, dom.
Întregalde, decedat în 5 aprilie 1950, ora 20, TBC
pulmonar [Diagnostic înscris ulterior, altă
cerneală]. A. M. 113, Cluj; Data întocmirii: 25
iulie 1957, declarantul: Vasile Nica. [OSC CN];
- V. V., învățător. "Fugar în munți, a fost are-
stat în martie 1949 de Securitate, la Muntele
Mare, împreună cu maiorul Dabija. Condamnat
de Tribunalul Militar Sibiu, pentru «uneltire con-
tra ordinii sociale, a fost ucis de Securitate în ziua
de 5 aprilie 1950." [AFDPR Alba, p. 340];
-	Alți trei săteni Vandor, din Întregalde,
Cornelia, Sabin și Valeria, au suferit condamnări
începând cu martie 1949. Vandor Sabin, și el
fugar între 10 VII 1948-18 III 1949, a fost cond.
de Trib. Mil. Sibiu, la MSV. [AFDPR Alba, p.
340];
-	V. V., ..., [condamnat], deces natural, M. C.
370614. [Bălan I, p. 226];
Așadar, treisprezece condamnați în 1949 la
închisoare, pentru participare și legături cu
grupul de rezistență armată Dabija, au fost scoși
din penitenciare și împușcați.
Un alt registru special se află la Primăria din
Timișoara [Dinu Barbu, Constantin Cumpănă,
Ladislau Gagyi, Cum se mușamalizează crimele
Securității, II, în „Timișoara", Timișoara, an IV, nr.
17 (678), 27 ianuarie 1993]. Din lista publicată de
I. Bălan, op. cit., p. 227-231, aflăm că și cei înre-
gistrați ca decedați la datele de 2 august 1949 - 7
cazuri, 10 martie 1950 - 8 cazuri, 13 martie 1950
- 9 cazuri, aveau condamnări pe diferite termene,
de la 10 ani m. s. la m. s. v. Alte surse ne indică
faptul că și acești condamnați la închisoare, cu
aceeași soartă, fuseseră implicați în lupta de rezis-
tență armată din Banat și Dobrogea. Lista apare
sub sigla REG. MA.I. Timișoara.
La Pitești, sub sigla Penitenciarul Pitești, lista
înscrie 12 decese la data de 20 martie 1950, și alte
4 decese la data de 23 martie 1950. și aceștia cu
condamnări și tot în legătură cu rezistența din
Dobrogea [Bălan I, p. 231-232]. Există și la
Primăria Pitești un registru special? Am putea afla și
orele la care s-au petrecut decesele și, eventual,
cauza decesului natural.
Dar la Primăria Galați ? Lista de sub sigla
Penitenciarul Galați, [Bălan I, p. 226], înscrie și ea
cincisprezece decese naturale, la diferite date dintre
19 ianuarie 1950-24 mai 1954, și respectivii morți
având condamnări.
La Formațiunile Canal Dunăre-Marea Neagră,
apar înscrise 24 de cazuri, din care 19 de decedați
natural, 4 cazuri împușcat evadare și un caz împușcat
mortal, majoritatea cu condamnări [Bălan I, p.
224-225]. Sunt și ei înregistrați într-un registru
special? Același Vasile Nica a declarat decesele? Tot
în 1957 ? Foarte probabil, de vreme ce toți cei
înscriși în liste au numărul certificatului de
moarte cuprins între 370561-370682, [Doina
Jela, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste,
Editura Humanitas, București, 2001, p. 198: Vasile
Nica, șef al biroului de evidență din Direcția Generală a
Penitenciarelor vreme de mai bine de 20 de ani, până
după 1970... ]
Va trebui aflat unde, și când, au fost înregis -
trate asasinatele chiaburilor de la Bistra, Alba -
Andreșel Ioan, Pom Traian și Trifa Iosif, 16
august 1950, Papiu Ilarian, Mureș - Viorel
Bihoreanu, 3 august 1950, Orosia, Mureș -
Leluțiu Remus, 3 august 1950, Valea Ponorului -
Andrei Meșter, 1948, Muntele Băișorii/Mușca -
Victor Marc [a’ Brezului?] și Costică Vodă, 1949,
Ceanu Mare - Mihăilă Cuc, 1949, Curteni,
Mureș - Rozsnay, 1949/1950 [Octavian Roske,
Colectivizarea agriculturii. Tipologia represiunii.
Execuții demonstrative, 1950, în „Arhivele
Totalitarismului", an II, nr. 4/1994, p. 132-152;
Gheorghe Iancu, Virgiliu Țârău, Un episod din
implicarea Securității în colectivizarea agriculturii
românești, în Anuarul Institutului de Istorie Cluj-
Napoca, XXXVII, 1998, p. 267-290].
Un document din arhivele Securității cita
ordinul colonelului Mihai Patriciu, comandantul
Regionalei Cluj a Securității Poporului: "... pui
în mașină, duci lângă comuna lui natală, dai cu el
de pământ [!] și raportezi a vrut să fugă și a sărit
asupra organelor noastre când am vrut să mergem
cu el să arate unde este armamentul ascuns."
[Iancu, Țârău, ..., p. 284]. Locotenenții lui
Patriciu s-au executat. Despre cei de la Bistra,
același colonel a zis: "... trei cam prea mult, dar
dacă este făcut (... mamii lor de bandiți).”
[Ibidem, p. 283].
Marius Oprea, în Banalitatea răului. O istorie a
Securității în documente, 1949-1989, studiu intro-
ductiv de Dennis Deletant, 2002, p. 127, crede,
îndreptățit, a fi găsit într-o cuvântare din februar-
ie 1950, a ministrului de Interne Teohari
Georgescu, formula ce ar fi exprimat modul de a
înțelege și a acționa la nivelul vârfurilor aparatu-
lui represiv: "Altminteri ce știu chiaburii din țară?
Că a făcut un[ul,] altul o crimă, chiar dacă merge
la închisoare, iau închisoare 1-2 ani și o să vină
americanii să mă salveze °. a. m. d. Iată tovarăși
deci că politicește nu ajungem la țintă, dacă nu
mergem până la capăt” [mers până la capăt =
execuția sumară].
La originea acestor crime se afla însuși Lenin,
cel care a inspirat teroarea revoluționară ... primul care
a tran.format-o într-o instituție de stat, urmărind și
scopul punerii aparatului represiv pe o bază legală, deși
noțiunea lui despre legalitate avea foarte puțin de a face
cu justiția. Dmitri Volkogonov, (în vol. Lenin. O
nouă biografie, Editura Orizonturi, Editura Lider,
București, p. 270) argumenta cu citate din
corifeul comunismului: "Legea nu trebuie să
abolească teroarea. _ E absolut necesar ca
teroarea să fie legalizată principial, în termeni
clari, fără echivoc. Principiul fundamental nu era
altul decât dreptul sistemului comunist de a
înlocui capitalismul." Același autor conchidea:
"Lenin este precursorul ideologiei totalitare a
intoleranței. Înființând Ceka, organul represiv al
dictaturii, fructul cel mai drag al minții lui, Lenin
a influențat gândirea comuniștilor care au ajuns
curând să creadă că amoralul este moral dacă se
subordona intereselor partidului." [Ibidem p. 32].
Tot ce contribuia la victoria socialismului era per-
mis și era moral.
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 50 ♦ 1-15 octombrie 2004 [
a
nul Ioan Slavici - Tribuna 120
Pagini din corespondența lui
Ioan Slavici
■ Mircea Popa
Corespondența lui Ioan Slavici este departe
de a fi cunoscută în întregime. Au existat,
desigur, în planul de lucru al cercetăto-
rilor zone de interes mai accentuate, cum au fost
relațiile sale cu Junimea sau cu Eminescu, lăsân-
du-se în plan secund legăturile sale cu lumea
politică și culturală transilvăneană, cu care a avut
în toate perioadele relații stabile, mai ales după
ce și-a asumat rolul de redactor al „Tribunei” de
la Sibiu, când implicarea sa în viața politică și lite-
rară a acestei provincii a fost una de durată și de
profunzime. Câțiva din redactorii noii publicații
vin de la „Telegraful român”, unde nu se înțele-
seseră cu mitropolitul. Aceste „frecușuri”, cărora
le dă curs și în presă (Dezbinările românilor tran-
silvăneni, cu trimitere directă la politica „Tele-
grafului român”, nr.136/1884), se vor reflecta
direct și în corespondența lui, purtată cu Matei
Voileanu în 1884, în care declară: „Politica de
oportunitate pe care o face «Telegraful român»
acum, nu poate decât să crească încordarea dintre
noi și maghiari ... Cel mai mare interes al nostru
e dezvoltarea și punctul de plecare al politicii
noastre nu poate să fie decât cel precizat de
Șaguna: că este cu putință o dezvoltare națională
românească și în țările supuse coroanei
Habsburgilor”. Cea mai importantă mărturisire o
face însă în scrisoarea din 25 martie 1884, când
declară: „Tot astfel, deși din tinerețele mele văd
mereu cum neamul meu este jignit în dez-
voltarea lui, deși a trebuit să mă fac pribeag pen-
tru ca să pot lua, după putințele mele, parte la
lucrarea începută pentru întemeierea unei vieți
române, deși zece ani aproape am stat la
București, alipirea către Împăratul meu n-a slăbit
în mine, ci a rămas așa cum am primit-o în
copilăria mea de la șirienii mei”. Această credință
în „bunul împărat”, moștenită din generații ante-
rioare, este cea care a pus plumb în aripile omului
politic Slavici, și l-a făcut până la urmă anacro-
nic, în contratimp cu generația „tinerilor oțeliți” a
lui Goga, care a cerut dărâmarea mitului
„bunului împărat” și renunțarea la credința că
Austria și Habsburgii săi vor face vreodată ceva
bun pentru români. De unde și critica pe care Il.
Chendi o face ideii federalizării, expusă de A.C.
Popovici, și credința că numai luptând cu
România într-un front comun se poate ajunge la
realizarea visului tuturor, unirea Transilvaniei cu
România.
Scrisorile de față (către F. Hossu-Longin,
Matei Voileanu și Vasile Fodor) fac parte din fon-
dul arhivistic al BCU Cluj-Napoca și sunt până
astăzi inedite. Le publicăm cu credința că aduc un
plus de cunoaștere în urmărirea exactă a traseului
politic și cultural al autorului Morii cu noroc.
I.	Ioan Slavici către Francisc Hossu-Longin
1.
București, 20 august 1873
Iubite amice,
Îți trimit încă un cânt din bazaconia mea. Vor
urma încă două, pe care le voi trimite succesiv.
Cât pentru colecta cu care m-ai însărcinat,
sunt silit a-ți mărturisi că pe lângă toată
bunăvoința îmi este peste putință a începe. Eu de
capul meu nu pot face nimic. Trebuiește să lucrez
în înțelegere cu oamenii de care sunt legat. Am
vorbit cu unii dintre dânșii și, precum am crezut
și eu, nu îmi pot permite a face o manifestațiune
acuma, când lucrul a fost dat uitării.
De altminterea eu în curând voi călători la
Arad. Îmi rezerv această ocaziune pentru a-ți face
explicațiuni, care sunt încredințat că te va mulțămi.
Deocamdată primește salutările mele cordiale.
Sincerul tău amic, Ioan Slavici
2.
Viena, 5 novmbr.1875
Dragă Ferienț,
În sfârșit în 16 l[una].c[urentă]. mi s-a dat
chiar și în ciuda pestanilor un termin aici în
Viena. În 17 voi pleca la Iași, cu norocul în spate
și ca țiganul ce a spart oala cu zăr.
Te rog nu mi-a venit mie nimic prin adresa
lui Stănescu și anume banii de la Direcția căii
ferate din Ardeal, banii să-mi fi venit. Dac-au
venit, te rog, trimite-mi-i la adresa: Wien, II
Untere Donaustrasse, nr.25, Thur 30.
Te salut și te rog să saluți și pe alți oameni
buni în numele meu,
Ioan Slavici
II.	Ioan Slavici către Matei Voileanu
1.
Brașov, 17 martie st.n. 1884
Domnule Redactor,
„Telegraful român” publică în numărul de la 15
l.c. o notiță, prin care i se dă petrecerii mele în
Sibiu o importanță pe care ea nu poate s-o aibă.
Am petrecut la Sibiu în afaceri curat literare și
n-am venit în atingere decât cu amicii mei lite-
rari, ori cât de mult aș fi dorit să mă pun în
relație și cu alte persoane, interesul cauzei în care
a trebuit să petrec două zile la Sibiu, cerea să
păstrez oarecare rezervă față de cercurile politice
din Sibiu, cu atât mai vârtos, cu cât nu mă îndoi-
esc că și aceste spnjinesc întreprinderea în intere-
sul căreia am conferit cu amicii mei, în partea ei
curat literară, care mă privește pe mine.
Rugându-vă să binevoiți a face în prețuitul
ziar ce redactați o rectificare în acest sens, vă rog
totodată să primiți expresia sentimentelor mele de
simpatie. Al d-voastră devotat,
Ioan Slavici
2.
București, 24 martie 1884
Stimate Domnule,
Atențiunea D-voastră a fost pentru mine o
plăcută surprindere, și vă sunt recunoscător atât
pentru informațiunile ce ați binevoit a-mi da, cât
și pentru ocazia ce-mi oferiți spre a vă da și eu
unele lămuriri.
Am venit în țară cu intenția de a mă întoarce
iar acasă și timp de nouă ani, de când petrec aici,
n-am pierdut speranța că mi se va oferi ocazie
pentru aceasta; am primit dar cu multă bucurie
invitația ce mi-au făcut amicii mei din Sibiu.
Știu prea bine că merg într-un cuib de viespi,
dar aceasta nu mă nedumerește.
Eu am aici o poziție bună, am drumul
deschis pentru viitor și a trebuit să mă lupt mult
spre a putea pleca fără supărare de aici; e de prisos
să vă mai încredințez că n-am făcut-o aceasta
pentru ca să am ocazie de a lua parte la certurile
sibienilor. Îmi voi da fără îndoială silința să
păstrez încrederea celor ce mi-au dovedit că
doresc să mă aibă în mijlocul lor, iar aceasta nu
cu prețul de a vă strica și cu cei ce sunt stricați cu
dânșii: vin cu inima deschisă pentru toți.
Cât îndeosebi pentru „Telegraful român” da-
ți-mi voie să fiu sincer.
Am avut ocazia să-l cunosc pe Înalt Prea
Sfinția Sa Părintele mitropolit și nu i-am pus
niciodată la îndoială bunele intențiuni. Înalt Prea
Sfinția Sa poate să fie preocupat, poate să fie
strâmtorat, e însă, dacă e vorba, capabil de mare
abnegațiune. Și desigur puțini numai o vor fi
12
-1 TRIBUNA ♦ nr. 50 ♦ 1-15 octombrie 2004 |-
simțind aceasta atât de lămurit ca mine. Știu dar
că ceea ce s-a petrecut la redacția „Telegrafului”
era un lucru cerut de împrejurări. Înalt Prea-
sfinția Sa, care nu se expune numai singur, per-
sonal, ci pune totdeauna în joc și interesele bise-
ricii ce reprezintă, adeseori va fi trebuit să-°i calce
pe inimă, cum și-a călcat și în acest caz. Nu e cu
toate aceste mai puțin adevărat că oamenii de
rând, aceia care se expun numai ei singuri trebuie
să se opuie cu toată energia. E numai de regretat
că în felul acestei opozițiuni i s-au făcut Înalt
Preasfinției Sale atacuri personale.
Aceste însă erau și ele provocate prin
„Telegraful”.
Înțeleg că dl. Cristea să se retragă și ca
„Telegraful” să înceteze a mai reprezenta ideile
pe care le reprezenta; o mare greșeală a fost însă
din partea “Telegrafului” de a propaga niște idei
chiar opuse celor de mai nainte.
Și dați-mi voie să vi-o mărturisesc: Dvoastră
ați fost sacrificat în cestiunea aceasta. Politica de
oportunitate pe care o face “Telegraful” acum, nu
poate decât să crească încordarea între noi și
maghiari și să ne împingă spre revoluțiune, un
lucru care n-a intrat niciodată în combinațiunile
fericitului Șaguna. Și nici nu trebuie să intre,
pentru că noi suntem un popor eminamente
pacinic, răbdător și înclinat mai mult spre cultură
intelectuală decât spre o predomnire politică. Cel
mai mare interes al nostru e dezvoltarea și punc-
tul de plecare a politicii noastre nu poate să fie
decât cel precizat de Șaguna: că este cu putință o
dezvoltare națională românească și în țările
supuse coroanei Habsburgilor. Aceasta trebuie să
o credem cu toții, altfel nu ne rămâne decât revo-
luția. “Gazeta Transilvaniei” nu contribuie însă
mai mult decât “Telegraful” la slăbirea acestei
credințe.
A contribui după putințele mele la întărirea ei
e scopul în vederea căruia mă întorc acasă și sper
că vin înainte spre acest scop nu atât prin activi-
tatea mea ca ziarist, ci mai ales prin lucrarea lite-
rară la care-mi voi da silință să împreun pe toți
cei ce simt iubire ori vocațiune pentru activitatea
impersonală.
Pe acest teren ne vom uni fără îndoială cu toții
și lucrând împreună se va întări încetul cu încetul
în noi alipirea către patria noastră.
Întrebarea dacă prin aceasta va pierde ori nu
„Telegraful” tot atât de puțin mi-o pot pune ca
întrebarea dacă va putea ori nu să reușească
întreprinderea la care iau însumi parte: „Es lebt
jeder Vermogen seiner eigenen Lebensfabrikkeit!”
(Trăiască fiecare cu propria sa capacitate și putere
de viață !).
Cinci ziare române vor exista la românii din
țările supuse coroanei Habsburgilor și dac-aș
crede că sunt prea multe aceste pentru dânșii,
n-aș mai crede că ei sunt capabili de dezvoltare și
aș rămâne aici. Trebuie fără îndoială să ne punem
cu toții pe lucru și să dăm cea mai bună parte din
noi pentru ca să ne putem susține -, dar acesta e
folosul folosului.
Primiți, vă rog, expresia afecțiunilor mele
simpatice. Al Dvoastră sincer și devotat serv,
Ioan Slavici
3.
București, 25 martie 1884
Stimate Domnule,
Primind ieri numărul din „Telegraful român”
în care stăruiți a constata că eu nu mă aflu la
Sibiu ci la București, mi-a părut rău că pusesem
câteva oare mai nainte la poștă scrisoarea pe care
desigur o veți fi primit mai nainte de aceasta. Ați
binevoit a-mi scrie și tocmai fiindcă n-am avut
onoarea de a vă fi făcut cunoștința personală
m-am simțit dator a vă răspunde așa precum
v-am răspuns, ca unui om pe care îl stimez și
stimez pe toți oamenii care nu mi-au dat încă
dreptul de a nu-i stima. Nu am dar dreptul de a
presupune că veți face întrebuințare de scrisoarea
mea, însă văzând cele scrise despre mine în
„Telegraful român”, această stăruială asupra petre-
cerii mele la București, a trebuit să admit că poate
să fie un interes mare, care cere și publicarea
acelei scrisori. Dacă este așa, atunci nu vi se poate
pune la îndoială dreptul de a vă folosi de arma ce
v-am dat eu însumi în mână.
O datorie firească ce am către amicii mei mă
silește însă să vă rog că dacă veți fi publicat
scrisoarea aceea să binevoiți a publica și pe aceas-
ta.
Eu sunt cunoscut în cercuri largi atât pentru
puținele mele lucrări literare, cât și pentru ideile
mele politice. Studiile de la a treia clasă primară
mi le-am făcut numai în școli străine; sunt cu
toate acestea cunoscut ca unul dintre literații
români care știe să exprime sentimentul poporu-
lui român. Am învățat și de la unguri și de la
nemți și de la francezi, dar ceea ce a pus Șiria mea
în mine s-a înfipt adânc în sufletul meu. Tot ast-
fel, deși din tinerețile mele văd mereu cum nea-
mul meu este jignit în dezvoltarea lui, deși a tre-
buit să mă fac pribeag pentru ca să pot lua după
putințele mele parte la lucrarea începută pentru
întemeierea unei vieți române, deși zece ani
aproape am stat la București, alipirea către
Împăratul meu n-a slăbit în mine, ci a rămas așa
cum am primit-o în copilăria mea de la șirienii
mei.
Aceasta o știm toți cei ce au interes să o știe.
știu însă că această alipire către împăratul nu mai
e azi un curent popular. Îndeosebi inteligența
noastră, oamenii progresului, ori râd, ori se
supără când le aduci aminte că istoria românilor
din Ardeal începe după pacea de la Carloviț și că
ne-au sacrificat Habsburgii totdeauna, când s-au
aflat la strâmtoare, dar nu ne-au uitat niciodată
când au ajuns iar la largul lor. Am simțit-o aceas-
ta la Putna, când a trebuit să țiu, ca președinte al
serbării, piept cu un curent opus sentimentelor
mele, am simțit-o acasă, unde-mi ziceau că sunt
renegat, am simțit-o aici, unde sunt bănuit ca
spion al legațiunii austro-ungare, o simt din tonul
în care sunt scrise foile române. Recunosc că
politica urmată de la 1866 până acum a avut un
rezultat netăgăduit: slăbirea tradiționalei noastre
alipiri cătră dinastie, a conștiinței noastre de uni-
tate politică. Știu că sunt rămas cu sentimentele
mele în urma timpului, sunt santinela uitată a
unei cauze pierdute, un maniac, dacă voiți, dar
sunt ceea ce sunt și sunt cu necesitate organică.
Tocmai de aceea am datoria de a degaja pe
amicii mei: ceea ce sunt eu, nu sunt și ei.
Chiar maniac, am destul bun simț ca să nu
stărui asupra unor idei învechite și să nu fac pre-
tenții de politică personală, eu, om neînsemnat,
fără relațiuni puternice.
Mă duc ca să fac literatură, ca să dovedesc că e
lucrarea pacinică și la noi cu putință, și fiindcă nu
pot face literatură fără a face totodată și politică,
nu-mi rămâne decât să merg după curențile po-
pulare. Înalt Prea Sfinția Sa Părintele mitropolit,
cap al unei biserici și om pus în relații directe cu
toți factorii puterii publice, poate să meargă
înainte și să-și impună ideile, noi însă, toți
oamenii neînsemnați trebuie să mergem după
cum suntem duși, căci noi prin noi nimic nu
suntem, ci numai prin interpretarea adecvată a
dorințelor publice putem să ajungem la oarecare
valoare.
O singură concesie mi-au făcut amicii mei că
nu se va combate Dinastia câtă vreme voi lua și
eu parte la redacție. Mai departe am renunțat la
toate ideile mele, întrucât ele nu sunt identice cu
ale lor.
Un drept mi-am rezervat încă: de a cruța
chiar și pe cei ce nu mă cruță pe mine.
Vă rog să fiți încredințați că voi face și față cu
“Telegraful” întrebuințare de acest drept.
Al Dvoastră devotat servitor,
Ioan Slavici
III.	Ioan Slavici către Vasile Fodor
1.
Sibiu, 17 august 1887
Iubite Domnule Fodor,
Nu ți-am răspuns fiindcă era să plec la
București, unde am și fost și de unde numai
zilele acestea m-am întors.
Fiind la București, am vorbit cu câțiva dintre
membrii comitetului. Mi-au făcut cu toții cele
mai frumoase promisiuni, ca de obicei, mă tem
însă prea mult că cu atât ne vom alege, fiindcă
sunt mulți concurenți. Dta însă vei face bine
dacă-ți vei trimite petițiunea. O încercare nu
strică.
Trimițând petițiunea, alăturează și biletul pen-
tru dl. Precup, secretarul societății, pe care nu
l-am putut întâlni în timpul petrecerii mele la
București.
Dorindu-ți succes, rămân al Dtale devotat,
Ioan Slavici
2.
Sibiu, 8 octombrie 1887
Iubite Domnule Fodor,
La București, de unde m-am întors astă
dimineață, am vorbit cu dl. Maiorescu despre
întreprinderea Dvoastră literară, pe care nu
putem decât s-o aprobăm și sprijinim. Se vede
însă că nu știți că și “România jună” din Viena
publică un almanah. Ar veni deci două deodată și
v-ați face concurență, ceea ce n-ar fi bine.
Aș fi deci de părere să vă puneți în înțelegere
cu “România jună” pentru ca “almanahurile” să
nu apară deodată.
Vă rog să mă încunoștiințați despre hotărârile
ce veți fi luat. Al Dtale devotat,
Ioan Slavici
3.
T. Măgurele, 12 martie 1897
Stimate Domnule,
Voi profita de vacanțele Paștilor ca să scriu
pentru Almanachul Societății „Petru Maior” un
mic studiu asupra educației în genere. Pe cât pot
să judec de pe acum, acest studiu va cuprinde în
tipar vreo 10-15 pagini mari, tipărite cu garmond.
Studiul n-o să aibă nici o notă politică, decât,
poate, prin consequnțele ce se vor putea trage din
el asupra educațiunii politice. Îl țin astfel numai
să vi-l trimit, dar nu și ca el să fie publicat și va
atârna de Dvoastră să-l publicați ori nu.
Manuscriptul îl veți primi, așa sper, până pe la
mijlocul lunii aprilie v[iitor]. Al Dtale, devotat
servitor,
Ioan Slavici
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 50 ♦ 1-15 octombrie 2004 |-
13
^ rofil______________________________________
Radu Țuculescu - prozator
și dramaturg
Radu Țuculescu s-a născut la 1 ianuarie l949 în Tg .Mureș și a crescut la Reghin. Absolvent al Conservatorului Gh. Dima din
Cluj, secția vioară.
Volume publicate: Portocale și cascadori (proză scurtă, Ed. Dacia, 1978); Grădina suspendata (proză scurtă, Ed. Albatros, l982);
Vânzătorul de aripi (roman, Ed. Dacia, l982); Ora păianjenului (roman, Ed. Albatros, l984); Degetele lui Marsias (roman, Ed. Dacia,
l985); Portrete în mișcare (proză scurtă, Ed. Albatros, l986); Umbra penei de gâscă (roman, Ed. Dacia, l99l); Cuptorul cu microunde (proză
scurtă, Ed. Dacia, l995); Uscătoria de partid (proză scurtă, Ed. Cogito, l997); Aventuri în anticameră (jurnale de călătorii, Ed. Paralela
45, 2001); Ce dracu se întâmplă cu trenul ăsta? (teatru, Ed. Eikon 2004); Lftben (proză scurtă, Zalaegerszeg, Ungaria, l996), traducă-
tor Szlofkay Attila). Este prezent în antologiile: Proza satirică românească(Astra, l984); Generația 80 în proza scurtă (Paralela 45, l998);
Plcja nudiștilor, cele mai bune povestiri ale anului l998 (Ed. Allfa, l999); Proza mileniului III (Ed. Limes, 2004) ș.a.
A tradus mai multe volume de poezie și proză din literatura elevețiană contemporană de expresie germană. A montat numeroase
piese de teatru cu trupe studențești și profesioniste.
Premii: Premiul Saeculum pentru roman (l982); Premiul Asociației Scriitorilor Cluj (l984, l995); Premiul Cartea anului (l995);
Premiul special pentru proză (l996); Premiul pentru traducere (l996), Premiul "Radu Enescu" al revistei Familia (2002).
Burse de creație și de specialitate la Paris, Berna, Basel, Viena. A participat la festivaluri internaționale de teatru și a realizat doc-
umentare pentru televiziune în Ungaria, Belgia, Olanda, Cehia, Germania, Italia, Polonia, Canada, Maroc, Tunisia, Egipt, Cipru,
Spania etc.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România, ASPRO și al Societății
Oamenilor de Știință și Cultură Bihor. Despre creația sa au formulat opinii N. Steinhardt, Petru Poantă, Mircea lorgulescu, Ion
Simuț, Monica Spiridon, Marian Papahagi, Cornel Moraru, Ioan Holban, Radu G. Țeposu, Bogdan Lefter, Irina Petraș, Gheorghe
Perian, Ion Pop, Florina Pârjol, Bianca Burța °. a.
Este realizator la Studioul de televiziune Cluj.
Aventuri în anticamera
literaturii „canonice"
■ Florina Pârjol
Nu-mi plac memoriile de călătorie, nu le-
am citit niciodată decât ca titluri obliga-
torii ale unor bibliografii încorsetante.
Foarte rar din proprie inițiativă, pentru plăcerea
în sine a lecturii. Pentru asta există romanul,
genul tutelar... încă! Eventual, poezia. Ultima
oară când am citit o carte de acest fel a fost în
liceu, cred, când, fascinat de Eliade, i-am devorat
întreaga operă beletristică, inclusiv așa-zisele
însemnări de călătorie (din Italia, India etc.).
Cât de greu este să demontezi o prejudecată
literară cum e aceea că memorialistica e un gen
minor? Sora mai mică, ruda săracă a „marii litera-
turi” dominate de roman sau de poezie. Mai are
acest gen liminar, greu de prins într-o albie teo-
retică sau alta, șanse la o renaștere miraculoasă, ca
în perioada romantică? Într-o eră postmodernă
care cultivă diferența, redescoperind și revalori-
ficând teme și genuri căzute în dizgrația publică,
se poate spera la o răsturnare ierarhică de acest
tip. De ce nu? Să ne imaginăm cum ar arăta o
piață editorială invadată de genurile „mici”, o
lume în care jurnalul, însemnările de călătorie,
proza SF ar înregistra cote de tiraj impresionante!
Puțini scriitori mai au astăzi curajul să scrie
memorii de călătorie. Romanticii pașoptiști au
părut să epuizeze genul, în interbelic au scris
însemnări de călătorie și Camil Petrescu,
Rebreanu, Sadoveanu. Amestecat cu eseul, genul
a căpătat un plus de culoare și sub pana unor
Baconski, M. Malița sau A. Șiperco. După re-
voluție, genul a fost speculat în sensul alambicării
postmoderne de care vorbeam mai înainte, în așa
fel încât el se contaminază și mai mult de influ-
ențele altor genuri, pierzându-și presupusa puri-
tate. De altfel, privită dintr-un unghi tematic, lit-
eratura de călătorie pare a fi doar un teritoriu
(limitat) pe harta mai vastă a memorialisticii, cel
puțin în măsura în care nu introduce personaje
sau situații fictive, rezumându-se la notare și
comentare.
Radu Țuculescu optează pentru genul memo-
rialistic, după ce încearcă, cu succes, rețeta
romanului și a prozei scurte. Ora păianjenului,
Degetele lui Marsias, Umbra penei de gâscă sunt tot
atâtea dovezi ale etalări ale unui spectru larg,
tematic și stilstic, semn al unei maturități indis-
cutabile a autorului. Ceea ce face el, într-un elan
experimentalist, e să testeze (încă) un gen nu fără
prestigiu dar cu destule capcane. Aventuri în anti-
cameră adună, în doar 250 de pagini, mai multe
„aventuri” care depășesc simpla notație jurnalieră
făcută în viteza expresului care lasă în urmă
peisaje și personaje. Condeiul scriitorului, exersat
îndelung, nu e ascuns sub paravane textuale, de
dragul necontaminării genului cu tușe ficționa-
liste. E evident că avem de-a face cu „impresiile”
(cuvânt cumva conotat, din prejudecata că
subiectivismul nejucat e... desuet!) ale unui autor
cu destulă îndemânare, fără dificultăți sau
stângăcii în scris. Ne întrebăm cum ar fi arătat
aceste memorii de călătorie scrise de un ochi
„inocent”, de un intelectual netrecut prin furcile
caudine ale literaturii. Probabil ar fi pierdut exact
elementul care le ține cu adevărat în viață:
savoarea unei scriituri limpezi, a observării unor
detalii care cu siguranță ar fi scăpat „profanilor”.
E simptomatic faptul că, o dată ficționalizate,
introduse într-un frame ficțional, însemnările de
acest tip devin literatură de același „grad” cu așa-
zisa literatură de centru, „majoră”. Simpla relatare
subiectivă a elementelor care te-au marcat într-o
călătorie (inutil să ne lansăm într-o analiză stu-
foasă a simbolisticii călătoriei, cu latura ei forma-
tiv-inițiatică) transformă textul într-un gen
„cald”, în literatură de același calibru cu romanul
sau proza scurtă. Prejudecățile își dovedesc, ast-
fel, din nou, fragilitatea, caracterul eminamente
speculativ.
Structura în sine a cărții e dezechilibrată într-
un sens pe care l-am prins abia în final. Prima
parte (care cuprinde mai mult de jumătate din
volum), nedelimitată ca atare de autor, se inti-
tulează Hoțul de imagini (jurnal helvetic) și par-
curge un interval de șapte ani (1992-1999), inter-
val în care nu peisajele, ci oamenii, personajele
sunt cele care acaparează textul. Cealaltă parte e
construită cumva în oglindă: textele despre
Amsterdam, Ciprul de Nord, Belgia, Tunisia,
Egipt sunt scurte și alerte și au în centru
peisajele, locurile și mai puțin oamenii. Dacă în
prima parte portretul concureză aprig cu
descrierea vieții culturale helvetice, într-o relatare
care schimbă perspectivele, intercalând mostre de
autenticitate (scrisori) cu proustiene alunecări pe
firul timpului, în partea a doua, tipicul genului e
mult mai evident. Aici se decupează falii de reali-
tate într-o manieră care captează și nu lasă goluri
de interes ca în prima parte. De fapt, textul în
ansamblu, e fragmentat și nu curge uniform pe
pagină, ca să nu se piardă efectul de spontanei-
tate, important într-un gen care mizează pe sur-
priză și insolitare.
Ceea ce cucerește în textul memorialistic al
lui Radu Țuculescu e doza de uman. Ochiul e
perfect subiectiv. Cel care vede și povestește o
face într-un fel care ne transmite netrucat
mirările și încântările sale, pe măsură ce desco-
peră noi ținuturi. Niciodată, autorul, onest pe cât
i-o permite convenția literaturii, nu încercă să
coafeze relatarea, căzând în patetismul liricoid al
descripțiilor de natură. Relaxarea și umorul sunt
ale autorului contemporan, deși căutarea exoticu-
lui (mai ales când e vorba de țările africane) se
revendică de la romantism. Scena în care încearcă
să filmeze de pe spatele unei cămile însetate care
rage încontinuu, sau cea în care vede, în cartierul
„roșu” al Amsterdamului, o prostituată „citind” o
carte într-una din celebrele vitrine exhibiționiste
(și o întreabă prin semne ce citește) sunt absolut
delicioase. Ultima secțiune, intitulată Scorpionul
galben, marchează diluarea cvasitotală a genului
memorialistic în ficțiunea atotcuprinzătoare, fiind
o poveste în toată puterea cuvântului, în care
autorul dovedește că nu e străin de narațiunea cu
intruziuni fantastice și onirice (o arată, de altfel,
și romanul Ora păianjenului).
Per ansamblu, cartea lui Radu Țuculescu
propune o revalorizare a genului „minor”
reprezentat de memoriile de călătorie. El știe că,
într-o bună tradiție postmodernă (căci trăim încă
angrenați în postmodernitate, consumând agonic
ultimele clipe ale postmodernismului!), periferia
va îneca centrul și minoratul va fi desființat, într-
o cultură ce va legitima canoanele alternative.
■
14
-1 TRIBUNA ♦ nr. 50 ♦ 1-15 octombrie 2004 |-
Polemizând cu sine...
Țuculescu
■ Alina Nelega
Titlul provocator al volumului prin care
Radu Țuculescu intră în seria dra-
maturgilor publicați promite o lectură
incomodă, conformă, poate, afirmației unui
important artist rus, care spunea, la începutul se-
colului trecut, că teatrul nu este o oglindă a rea-
lității, ci o lupă îndreptată asupra ei.
Scriitor excelent și cu vechime într-ale
literelor românești, Radu nu este numai un foarte
cunoscut om de televiziune și animator de teatru,
ziarist, cronicar și păstrător al memoriei specta-
colului, dar și traducător din literatura germană și
elvețiană și, poate în primul rând, un important
prozator al generației ’80, alături de, să zicem -
citând nume din cele mai cunoscute celor de față -,
un Ioan Groșan sau un Gheorghe Crăciun.
Degetele lui Marsias, Umbra penei de gâscă (1991),
Cuptorul cu microunde (romanul unui bloc în zece
secvențe horror) - 1995 - sunt doar câteva cărți
recente din raftul prin care Radu e prezent în
bibliotecile și imaginația cititorilor români.
Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta? este un trip-
tic teatral care încheagă, din fragmente, detalii și
portrete, sub lupa măritoare a teatrului, o realitate
de care suntem - sau nu conștienți. Vă propun să
ne apropiem de textele lui Radu din perspectiva
unei calificări simplificatoare, dar, poate, cu atât
mai iluminantă pentru o lectură.
Adesea dramaturgilor nu le este suficient
exercițiul textului scenic. Shakespeare a fost și
poet, Cehov - și prozator. Caragiale - prozator,
ratat ca poet. Exemplele pot continua: Sorescu -
poet, mai degrabă decât prozator, Camil Petrescu
- mai degrabă prozator decât poet. Saviana
Stănescu - poetă, Vlad Zografi - prozator. Nevoia
de diversificare a discursului se verifică, în timp și
în realitatea istorică. Bulgakov a fost prozator,
Pirandello la fel. Bogomil Hrabal - uriaș prozator
ceh, Gombrowitz - important romancier
polonez. Și, firește, lista rămâne deschisă...
Radu Țuculescu se mișcă și el, polemizând cu
sine, între proză și teatru. Punctul de legătură al
prozatorului cu dramaturgul este abilitatea de a
contura caractere. Situația dramatică, nodul de
acțiune al textului, este adesea latentă, o rezultan-
tă a întâlnirii personajelor pe care Radu le inven-
tează cu evidentă plăcere și dexteritate, articulând
detaliile semnificative în portrete de un sarcarsm
usturător. Latura post-absurdă a scriiturii sale
constă în specularea (în etimologia proprie a ter-
menului) și amplificarea detaliului. Gândacul
devine un laitmotiv al piesei Uscătoria de Partid sau
Striviți gândacii de bucătărie, o farsă în ton mazilesc,
în care administratorul unei scări de bloc, pedofil
și semidoct, înființează un partid sub auspiciile
(la propriu!) lenjeriei intime a locatarilor, expusă
în uscătoria blocului, deasupra computerului și
ustensilelor de birocrat ale șefului de scară, care
își exercită potența sexuală în mod lubric, cu con-
cursul lolitelor semidrogate care nimeresc întâm-
plător în podul-uscătorie. Lumea este o scară de
bloc, pare a ne spune autorul, în care cerul e
acoperit cu sfori întinse la uscat, pe care se lăfăie
chiloți și furouri, emblematice pentru orizontul
celor care trăiesc în cuibușoarele de beton post-
comuniste. Personajele sunt mutilate și onomas-
tic: pe Alna trebuia probabil s-o cheme Alina, pe
Amelia - Amalia și pe Pamula - Pamela. „Femeia
cu batic”, „Grăsana” și „Bărbatul cu fluierul” sunt
anonimii reprezentând, în economia piesei,
comentariul auctorial, într-o caricatură a unui cor
tragic. Lumea lui Țuculescu este, de altfel, con-
struită în liniile frânte, adesea suspendate, ale cari-
caturii. Fără eroi, fără valori pozitive, deci refuzată
tragicului, scara de bloc descrie un univers aber-
ant, asemenea restaurantului din Grădina de vară
sau Hai să-i batem, în care chelnerii se distrează și
clienții se servesc singuri, eventual oferindu-le și
celor dintâi băutură și mâncare, cu o bucătăreasă
care cântă, comentând și exprimând emoțiile
nobile ale sufletului omenesc în catrene mioriti-
co-manelistice, asemenea trio-ului din Uscătoria
de Partid... Dacă latura tragică este cu bună știință
eludată de autor, la fel se întâmplă și cu cea comică.
Râsul nu ajunge niciodată la punctul declanșator, el
rămâne doar caricatura unui zâmbet trist, refugiat
în derizoriu. Ceea ce ne arată autorul este o reali-
tate trivială, josnică, aiuritoare, în care spiritul a dis-
părut, iar trupul își satisface foamea, fie ea de mân-
care sau sex, uitând până și de mecanica plăcerii,
într-un reflex al simplei supraviețuiri, devenind
obscen, în sensul pe care i-l dă Jean Baudrillard
acestui cuvânt. Ieșirea din sine se petrece la
Țuculescu printr-o oglindire a concretului care se
depășește pe sine. Exagerarea este, de altfel, o
tehnică tipic absurdă, alături de simplificare,
dizolvare și folosirea tautologică a cuvântului, ca în
replicile unui personaj, în care sintagma „zic ce
spun” revine devastator, spălând creierii.
Tipic pentru prozatorul optzecist, deși mult
mai rar întâlnit în textul pentru scenă, este
intruziunea autorului în propriul text, reflecția și
auto-reflecția, metatextul în răspăr, exprimat în
formă versificată de câte unul sau mai multe per-
sonaje care subliniază, ilustrează sau punctează
momentele de maximă trivialitate ale piesei.
Prezent, în textele sale prin comentariul de tip
„cor tragic”, așa cum arătam anterior, punctul de
vedere auctorial este autentificat și în ultima piesă
din volum, care dă și titlul acestuia: Ce dracu’ se
întâmplă cu trenul ăsta? Bătrânul care versifică și el
mioritic gustând din sticla de bătură, oferind gen-
eros celor din jur, este un alter-ego al autorului,
la fel ca bucătăreasa din Hai să-i batem sau cei trei
din Uscătoria de Partid. Trimiterile rapsodice la
clișee sunt o marcă a stilului lui Țuculescu -
geniul popular este și el prezent, anonim ca și
autorul, derizoriu, ca și realitatea în care se
exprimă personajele sale.
În cea din urmă piesă din acest volum,
două. Doamne, un Bătrân (comentator, despre
care a fost vorba deja), un Tânăr, caracterizat doar
ca vârstă, Floricica - o țărăncuță urbanizată, un
Cerșetor și un Vânzător de ziare se află într-un
tren care, ca în Tunelul lui Sabbato, nu mai
oprește, fiindcă - aflăm spre sfârșit - mecanicul s-
a sinucis din dragoste. Personajele nu ies din
universul lor marcat de meschnărie și derizoriu,
nici măcar aflând de inevitabilul sfârșit. Întrebarea
finală a Floricicăi, „Și atunci, ce ne facem”, ea
fiind singura care a păstrat, poate, un dram de
bun simț, aduce aminte flagrant de întrebarea din
ce în ce mai disperată a lui Estragon: „Ce ne
facem, ce ne facem?” și de răspunsul implacabil al
lui Vladimir: „Nu e nimic de făcut”. Nu, nu se
poate face nimic - pare a ne spune Radu
Țuculescu, de dincolo de text, la fel ca în Godot-
ul lui Becket, unde personajele nu se pot spânzu-
ra cu propria curea, fiindcă le cad pantalonii.
Surprinse în grimase caracteristice și aduse în
lumina dureroasă a scenei, caracterele lui Radu
Țuculescu configurează o lume murdară, minci-
noasă, vicioasă, al cărei absurd se dezvoltă pe
paliere diferite în toate cele trei piese din volumul
de față. Interpretarea lor scenică ar solicita actori
care să știe să dea valoare detaliului în construcția
personajului și un regizor-polemist, a cărui vi-
ziune să o completeze pe a dramaturgului în
aplecarea către caricatură. Dincolo de aceste reco-
mandări, piesele lui Radu merită o lectură scenică
atentă, chiar dacă, așa cum spuneam la început, ea
riscă să devină incomodă. Acest volum nu ar tre-
bui să rămână numai o lectură intimă a cititorilor
pe care scriitorul oricum și i-a câștigat deja, prin
opera sa de până acum.
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 50 ♦ 1-15 octombrie 2004 |-
15
interviu______
De vorbă cu profesorul Ion
Iliescu la 75 de ani
Nu există dată când trec prin Timișoara să nu
poposesc pentru o clipă și în casa prof. Ion Iliescu de pe
str. Odobescu nr.5. Mă atrag ca un magnet colecțiile lui
de manuscrise, de cărți rare, de ediții bibliofile, de peri-
odice vechi. Casa lui a devenit o instituție publică și e
cunoscută de toată lumea sub numele de Casa bibliofi-
liei. Nenumărați scriitori, profesori, doctoranzi, studenți
sau masteranzi îl calcă periodic cu rugămintea să li se
dea voie să consulte o publicație, o carte rară sau pur și
simplu să contemple cărțile înșirate pe etajere sau
tablourile de pe pereți, în mare parte reprezentând
chipuri de scriitori. Numai tablourile care îl înfățișează
pe Eminescu ajung la cfra de câteva zeci. Apoi nu există
eveniment cultural de talie națională sau internațională
ca prof. Ion Iliescu să nu organizeze o expoziție de carte,
de tablouri, de fotografii, de cărți ilustrate. Faima sa. de
colecționar a depășit cu mult hotarele țării, căci a organi-
zat de-a lungul timpului expoziții bine apreciate la mai
toate centrele culturale românești din principalele capitale
europene, ducând mesajul artei și culturii românești cu
mult dincolo de fruntariile țării.
Aflându-mă de curând la Timișoara cu ocazia unui
doctorat l-am vizitat din nou pe prof. Iliescu în casa. sa
plină de cărți. De la ultima noastră întâlnire, profesorul
a scris și a publicat o mulțime de cărți pe care nu le-am
văzut în rafturile librăriilor, deoarece cele mai multe din-
tre ele au fost publicate la edituri particulare, ele
devenind de pe acum tipărituri rare și prețioase, intrând
prin urmare, în categoria cărților de colecție. Între acestea
am putea aminti câteva ediții cu totul aparte, cum ar fi:
Al.Macedonski, Bronzuri, ed. bibliofilă, trad.de E.
Tănase, Timișoara,1998; M. Eminescu, Luceafărul,
ediție bibliofilă, Timișoara, 1999; Luceafărul, ediție
liliput, Ed. Universității de Nord, Baia Mare, 2000;
Portrete Mihai Eminescu, Ed. Mirton, Timișoara.
1998; M. Eminescu-bibliofllie, Ed. Mirton,
Timișoara, 1998; Aron Cotruș - publicist, Ed.
Mirton, Timișoara, 1998; Poetul Aron Cotruș.
Întregiri pentru viață și operă, Ed. Mirton,
Timișoara, 1999 (mie mi s-a oferit "Exemplarul confi-
dențial nr.10", cu semnătura și ștampila autorului);
Aron Cotruș. Observații critice asupra reeditării
operelor sale, Ed.Mirton, Timișoara, 2000; Matyla
C.Ghika, Estetica și teoria artei, București, Ed.
Stiințfică, 198l; Scriitori romani în artele plastice,
Timișoara,1993; Simion Bărnuțiu, Estetica,
București, Ed. științfică,1972; Estetica curentelor
din cultura românească, Timișoara, 1976, Corul de
la Oraștie, Deva, 1968; Mihail Sorbul, Ed. Mirton,
Timișoara, 1998, Profesorul Al. Epure din Roman.
Omagiu, Ed. Mirton, Timișoara, 1998,
C.Dumitrescu-Iași-sociolog și istoric al filosofiei,
Ed. Mirton, Timișoara,1998 etc.
Prof. Ion Iliescu a împlinit în acest an 75 de ani.
Nici o felicitare din partea autorităților, nici o diplomă,
nici o recunoaștere oficială, nici o omagiere, nici măcar
din partea colegilor săi de la Universitatea din
Timișoara... A fost complet uitat, fapt care ne-a determi-
nat să-i luăm interviul de față.
Mircea Popa: Mult stimate domnule profesor, în
ziua de 4 ianuarie v-am sunat la telefon să vă spun la
mulți ani, cu ocazia împlinirii vârstei de 75 de ani. Nu
v-am găsit acasă. Pe unde ați fost?
Ion Iliescu: Chiar de sărbătorile de iarnă am
plecat la Atena, unde fiind în legătură cu Cercul
românilor de acolo, am fost invitat să organizez o
expoziție legată de împlinirea a 500 de ani de la
moartea marelui nostru domnitor, Ștefan cel
Mare, domn care a prețuit mult așezările orto-
doxe de la Muntele Athos. Anul Ștefan cel Mare
a fost deschis astfel oficial la Atena, prin expoziția
pe care am organizat-o acolo și care s-a bucurat
de o mare afluență de public.
- Ce ați expus de fapt acolo?
- Am dus cu mine un mare număr de cărți,
reviste, documente, fotografii, manuale școlare
etc. legate de personalitatea marelui domnitor.
Recent acest material figurează într-o nouă
expozție pe care am organizat-o zilele acestea la
Muzeul Banatului din Timișoara și unde va putea
fi văzută timp de două luni. Iată și catalogul aces -
teia, scos zilele acestea de către Editura
Eurostampa din Timișoara. Conține 76 de file, cu
o mică prefață, din care îmi permit să citez:
"Voevodul a cumulat mai multe calități și merite,
orizont diplomatic, iscusință politică, talent mili-
tar și nu în ultimul rând excelent gospodar al țării
sale. Nu întâmplător Ștefan cel Mare a fost cea
mai cunoscută personalitate în Europa timpului,
căci el a întârziat înaintarea puterii turcești spre
centrul Europei. El a ocupat o poziție aureolată în
istoria noastră națională, și aceasta pentru că în
cei 47 de ani de domnie a avut o participare
intensă și biruitoare în cele 45 de confruntări cu
dușmanii (...) Pentru fiecare din faptele lui Ștefan
expoziția încearcă să le lumineze și trebuie să
spunem că în registrul temelor, câteva zeci, avem
o adevărată ștefaniadă sau, altfel spus, un univers
de date, informații, imagini, mărturii etc. Vă pof-
tim cordial să intrați în dialog cu exponatele
expoziției acesteia,jubiliară".
- Dați-mi voie să detaliez mai departe, așa cum ne
prezintă pliantul ei, câteva din temele ilustrate:
Sadoveanu despre Ștefan cel Mare, mormântul domnu-
lui, luptele purtate, studii istorice consacrate, prezente în.
presă, în atlase și hărți, monede din epoca sa, prezența
domnului în folclor, în manuale școlare, în artă, în
tratate de istorie, în poezia tării, în ex-librisuri, în cartea
poștală ilustrată, mănăstiri ctitorite etc. După cum se
vede, un adevărat manual votiv de istorie națională...
-	Da, se poate spune și așa, deoarece o expo-
ziție înseamnă un fel de ediție unică despre un
eveniment cultural, știind să atragă atenția pub-
licului asupra unei teme bine delimitate. Iată, de
exemplu, zilele trecute, în 3 iulie, am vernisat o
altă expoziție la Timișoara, și anume Expoziția
comemorativă Immanuel Kant, 200 de ani, pe care
am deschis-o la Casa de Cultură a Studenților.
Am expus acolo ediții originale în limba germană,
traduceri românești, comentarii, exegeze, perio-
dice. E o mare plăcere pentru mine să aduc în
vizorul vizitatorilor crâmpeie din marea cultură și
literatura noastră sau a popoarelor cu care am
venit în contact.
-	Ce expoziții v-au adus cele mai multe elegii de-a
lungul anilor de când profesați această nobilă meserie.
- E vorba de expozițiile închinate lui
Eminescu, pentru care am o adevărată slăbiciune
și căruia i-am consacrat multe din cărțile mele.
Apoi expoziția intitulată Valori ale culturii românești
la Viena sau 2000 de ani de cultură românească în
spațiul austriac, expoziție organizată cu prilejul
vizitei pe care șeful statului a făcut-o acum doi
ani la Viena și ocazie cu care românii trăitori
acolo au închiriat sălile Palatului Palffy pentru a
oferi publicului din capitala Austriei momentele
cele mai elocvente din această conviețuire, prin
cărți, fotografii, hărți, panouri etc. Cele mai
multe dintre exponate le-am dus eu, dar a fost și
un grup de intelectuali vienezi (Dorel Ușvad, I.
Lebădă, Gh. Moisescu, părintele Dura etc.) care
au contribuit în mod practic la adunarea materi-
alului și panotarea exponatelor. Materialul
cuprins în această expoziție a fost descris de mine
într-o altă carte intitulată Valori ale culturii românești
la Viena (Ed. Eurostampa, Timișoara, 2004) din
care vă recomand să parcurgeți paginile închinate
Societăților academice "România Jună" și a
teologilor romani de la Viena, care au editat Salba
literară în 1863 sau almanahul în care a apărut
Luceafărul eminescian. Aici se pot vedea clădirile
în care a funcționat societatea sau casele în care a
locuit M. Eminescu. Alte momente: masoneria
română la Viena, memorandiștii, publicațiile peri-
odice de aici, macedoromânii la Viena, cărturari
români la Viena, muzicieni și artiști plastici, scri-
itori etc. Momente ilustrative: Lenau, G. Enescu,
Tr. Grozăvescu, Agatha Bârsescu, Ciprian
Porumbescu, N. Telcu, Isidor Vorobchievici ș.a.
Încă în acest an cred că voi fi din nou la Viena cu
o expoziție Judaica...
- Ce mai aveți de gând să faceți!?
- Ultimul proiect pe care-l am în cap ar fi o
expoziție "trăznită", de obiecte de epocă mai puțin
colecționate, precum cravate, lavaliere, papioane
și alte obiecte de vestimentație. Până acum am
colecționat cca. 500 de cravate diferite...
- D-le profesor, ce alte obiecte de colecție intră în
vederile Dv.?
- Drept să-ți spun am colecționat foarte multe
lucruri, cum ar fi partituri și discuri muzicale,
manuscrise și corespondență, cărți de vizită, cărți
poștale ilustrate, tablouri... În fiecare din aceste
domenii dispun de o cantitate de material în stare
să susțină oricând o mică expoziție. Multe dintre
ele le-am și folosit parțial în expozițiile organizate
de mine la București, Iași, Cluj, Timișoara,
Craiova, Caracal, Budapesta, Seghedin, Viena,
Chișinău, Soman, Suceava, Oradea, Germania,
mai ales în cadrul expozițiilor Eminescu și
Caragiale...
- Ce sati.facții vă dau aceste adevărate excursii cul-
turale?
- Pe lângă faptul că oamenii pot să. ia contact
cu o serie de aspecte culturale care le sunt practic
inaccesibile, eu fac din bibliofilie o adevărată
muncă de cercetare, transformând pasiunea într-o
ocupație cu o bătaie mult mai lungă, care invită la
consolidarea unei profesii, a unui mod de a fi.
Casa în care locuiesc a devenit cu timpul un ade-
vărat muzeu viu al cărților, pe care am botezat-o
Casa bibliofiliei, deoarece, în fapt, această disci-
plină, de cunoaștere și colecționare a cărților
încerc s-o promovez, prin cărțile rare și cu val-
oare de unicat pe care le posed. Iată, în momentul
de față, cum se înfățișează casa în care locuiesc:
Gangul prin care intră vizitatorul de la stradă, este
16
-1 TRIBUNA ♦ nr. 50 ♦ 1-15 octombrie 2004 |-
ornamentat cu exponate ale periodicelor și revis-
telor celor mai diverse apărute în țară și străină-
tate. Se intră apoi într-o sală cuprinzând o expo-
ziție ale cărților proprii, în număr de 75, după
anii pe care i-am împlinit o sală cu tablouri ale
scriitorilor români, o alta cu manuscrise și cărți
rare, o alta cu periodice, și așa mai departe.
Pentru mine expoziția este modul propriu de a
comunica cu publicul, forma, cea mai adecvată de
transmitere a. unor cunoștințe...
-	Ați spus anterior că nu vă rezumați totuși numai
la asta...
-	E adevărat, deoarece materialul cu care
lucrez face obiectul unor investigații metodice și
al unor cărți pe care le-am scris sau le voi scrie de
acum înainte. Iată, de pildă, câteva cărți născute
din aceste preocupări: Cartea — lăsământ de patri-
moniu ( 2000), Colecționarea - o pasiune nobilă
(2001), Bibliofilia. Carte pentru iubirea cărților
romanești (2001), Rodiri ale tiparului (2004), toate în
domeniul cărții. Apoi, în domeniul presei, am
publicat următoarele cărții: Sondări în istoria presei
romanești (1998), O istorie deschisă a presei române,
1575-1925 (1998), Estetica presei scrise (2001). Iată
doar câteva din titlurile capitolelor conținute de
ultima dintre lucrările amintite: Estetica și presa,
Estetică și design, Funcționalitatea presei, Câteva opinii
despre estetica textului, Frumos și urât în periodice,
Ilustrarea și ilustrația. în presă, Fotografia o componentă
estetică, a presei, Compoziția și arhitectura paginii etc.
Toate acestea sunt de obicei ignorate de profesorii
care predau chestiuni de presă. Cercetarea ediți-
ilor și a tiparului sunt apoi alte probleme de mare
importanță. Iată una din cărțile mele care tratează
astfel de chestiuni: Eminescu. Crochiuri de bibli-
ografie (2000) sau o alta consacrată editării operei
lui Aron Cotruș, ca să nu mai vorbesc de bibli-
ografii, cum ar fi cele despre Eminescu în Banat,
o alta despre presa germană etc. Cărțile mele pot
fi citite și ca manualele de editare științifică, de
muncă metodică, cu cartea, de iubire a acesteia...
-	Cum v-ați defini pe acest tărâm?
-	Drept colecționar, titlu de prestigiu pe care îl
onorez prin tot ceea ce fac.
-	Vă mulțumesc și vă urez mult succes în nobila Dv.
pasiune de iubitor și colecționar de carte! La mulți ani!
■
Interviu realizat de
Mircea Popa
Cu Gerard Lecha, despre pamflet
și literatura „autobusiacă”
Gerard Lecha, născut în 1946, este scriitor, doctor în
Psihologie Socială, în Sociologia Cunoașterii și în
Litere. Este profesor universitar la Institutul Muncii
Sociale și la Serviciul de Formare Continuă al
Universității „Franșois Rabelais”, Tours, Franța.
Specialist în studiul situațiilor și al individualităților
anomice, a realizat, în 1980, o anchetă cu adepții lui
Krishna, din care a făcut un film-video. Dintre cărțile
sale amintim: Reflexions au masculin sur la tres
edifiante histoire de Marie-Andre Marion,
femme violee (Reflecții la masculin despre edifi-
catoarea poveste a lui Marie-Andre Marion,
femeie violată), ed. Vrac, 1981. Cinq milliard d’o-
tages (Cinci miliarde de ostateci), ed. Les Lettres
Libres și ed. Vrac, 1986, Le Petit Montmartre
tourangeau (Micul Montmartre tourangel), ed.
L’Harmattan, 1988. Autobusiaque 00 (Autobusiac
00), editions Libres, Tours, 1983 ; Toute la folie du
monde (Toata nebunia din lume), ed. Editinter,
Soisy-sur-Seine, 2000, L’Itineraire du petit enfant
(Itinerarul unui copil), ed. Editinter, Soisy-sur-
Seine, 1997. Ultima sa carte Les jeunes et la poli-
tique (Tinerii și politica) va apărea în septembrie
2004, la editura Libertaire.
Marius Voinea: - Domnule Gerard Lecha, dragă
Gerard, țin să spun, înainte de a începe interviul pro-
priu-zis, că ai avut deja un prim contact cu publicul din
România, o dată cu publicarea în ediție bilingvă, la edi-
tura Est Samuel Tastet, a Scrisorilor din Franța și
din Italia ale lui Paul-Louis Courier, carte a cărei pre-
față ai semnat-o. Cum ai trăit această experiență?
Gerard Lecha:- Această "experiență”, cum spui
tu, constituie, de fapt, al doilea act al unei expe-
riențe începute acum doi ani, în 2002, prin publi-
carea la București, la Est, în ediție bilingvă, a
Pamfletului Pamfletelor, urmată de Petiție pentru
sătenii împiedicați să danseze, a aceluiași Paul-Louis
Courier. Am acceptat să fiu președintele
„Societății prietenilor lui Paul-Louis Courier”, al
cărei simplu aderent eram de vreun sfert de secol,
la cererea secretarului general. Un courierist
pasionat care a publicat, de altfel, un Paul-Louis
Courier sau Pana neîmblânzită, care se impune
astăzi printre textele, nu foarte voluminoase în
momentul de față, care apar despre acest autor.
Pentru mine a fost o mare bucurie, o mare
plăcere să lucrez la Paul-Louis Courier în com -
plicitate cu Samuel Tastet care îmi este prieten de
mai bine de douăzeci de ani. Din păcate, nu toți
membrii „Societății” au apreciat ca mine acest
parteneriat cu Samuel Tastet. Pe ei i-ar interesa o
publicare la o editură cu adevărat franco-franceză.
Atitudine pe care o găsesc întristătoare și foarte
restrictivă față de misiunea „Societății”.
- Cred că intrăm deja în miezul unui subiect care te
pasionează căci, printre alte pălării, o porți și pe aceea,
cum tocmai ai spus, de președinte al „Societății priete-
nilor lui Paul-Louis Courier”. Putem să amintim, pen-
tru cititorii revistei Tribuna, cine a fost Paul-Louis
Courier și care este rolul acestei societăți?
- Paul-Louis Courier s-a născut la Paris în 1772,
a petrecut o primă parte a copilăriei în Touraine și
a murit asasinat în pădurea din Largay la 10
aprilie 1825. Între aceste două date, Paul-Louis a
călătorit mult, timp de șaptesprezece ani, mai ales
în Italia, cu trupele lui Napoleon Bonaparte.
Ultima carte, editată în ediție bilingvă de către
editura Est și intitulată Scrisori din Franța și din
Italia, prezintă patruzeci și trei de scrisori din
această perioadă. Dar Paul-Louis Courier a fost,
mai întâi, unul dintre cei mai mari eleniști ai
-1 TRIBUNA ♦ nr. 50 ♦ 1-15 octombrie 2004 |-
17
vremii. În timp ce tatăl său, proprietar bogat,
vroia să-l îndrume către cariera militară, el s-a
îndreptat cu predilecție înspre antici. A demisio-
nat din Armată, dupa Wagram, în 1809, când nu
avea decât gradul de comandant de artilerie. În
1814, se căsătorește cu Herminie, fiica elenistului
Clavier („Ea douăzeci de ani, eu patruzeci”, ar fi
cântat Gainsbourg!) și cumpără domeniul
Chavonniere, aproape de Veretz, la vreo 10 km
de Tours. Acolo îi va plăcea să se prezinte ca
negustor de vinuri al domeniului, sau ca agricul-
tor al domeniului Filonniere, Houssiere și al altor
locuri. Restaurația, cu excesele ei, va revela
vocația, încă în germene până atunci, de pamfle-
tar pentru care ne este drag astăzi. Dorința lui
feroce de a căuta adevărul, oricare ar fi el, de a-l
spune și de a-l scrie ar trebui să fie astăzi, pe vre-
mea marii Minciuni, o lecție de zi cu zi. Și, nu e
ultimul rol al „Societății prietenilor lui Paul-
Louis Courier” de a o spune cu fiecare ocazie.
- Dar, înainte de toate, trebuie spus că ești scriitor și
profesor de sociologie la Institutul Muncii Sociale și la
Serviciul de formare continuă al Universității „Franțois
Rabelais” din Tours. Ești, de alfel, posesor a trei teze de
doctorat. S-a amestecat sociologia în textele tale literare?
- Cele trei doctorate ale mele care sunt, în
ordine, de psihologie socială, de sociologie a
cunoașterii și Litere, sunt toate rezultate de cer-
cetare ale căror perspective de abordare implică și
creația literară. Când mă întrebi dacă sociologia s-
a amescat genului ăsta de creație literară, nu pot
răspunde decât ca un normand: „Da și nu,
depinde de moment”. Astfel, doctoratele de psi-
hologie socială și de sociologie le datorez celor
două cercetări complementare pe care le-am făcut
din 1972 până în 1979 despre un acelasi obiect de
studiu: viata internă și relațională cu exteriorul,
mediul urban, chiar național al unui grup primar,
o asociație care se numea Tânăra Forță Poetică și
care a existat la Tours, pe urmă la Limeray
(aproape de Tours, într-un castel numit castelul
Plessis) din 1963 pâna 1970. Teza de Litere
lucrată sub direcția profesorului Daniel Leuwers
și susținută la Tours, în 1993, la Universitatea
„Frangois Rabelais”, era despre un scriitor puțin
cam uitat astăzi în Franța, pe numele său Han
Ryner. Dar preocupările mele de psihosociolog și
de sociolog m-au însoțit în această muncă de
cercetare, de vreme ce titlul era Han Ryner sau
Gândirea socială a unui individualist la început de secol.
- Prima carte pe care ți-am citit-o, Reflecție la mas-
culin asupra prea edificatoarei povești a lui
Marie-Andre Marion, femeie violată, ți-am citit-o
ca pe un roman, dar mi s-a părut totuși că e o carte
situându-se între ficțiune și studiu sociologic. Ai putea să
ne dai câteva detalii ale tipului ăsta de scriitură?
- Să-mi spui că mi-ai citit Reflecțiile... ca pe un
roman mă miră puțin. Dar e adevărat că se
întâmplă adesea ca realitatea cotidianului banal să
depășească cu mult ficțiunea cea mai nebună.
Intr-adevăr, acest text e de fapt un pamflet -
interesul meu pentru maestrul genului (Paul-
Louis Courier) nu este, deci, nici prefăcut, nici
accidental! Și Samuel Tastet spusese magnific
atunci, la începutul anului 1980, pe ultima coper-
tă a cărții, ceea ce trebuia spus despre acest text.
Permite-mi să-l citez in extenso: „FĂRĂ DOAR ȘI
POATE Reflecții la masculin despre atât de edfica-
toarea poveste a lui Marie-Andre Marion, femeie violată
este un text de urgență. Nimic pontifical aici, mai
degrabă un stil direct: merge-drept-la-țintă.
Desigur, pamfletul e un gen dificil, adesea rău
văzut, pentru că pentru literatură nu are nimic
din seriozitatea convențională. Gerard Lecha are
o sociologie proprie. Nu-și petrece timpul în
biblioteci pentru a tria dosare și a face teze. NU
ÎNCAPE ÎNDOIALĂ, avem de-a face aici cu o
totală repunere în chestiune a raporturilor
umane. Și asta nu se poate fără sudoare, fără vio-
lență, fără lacrimi. Pentru prima dată, un om
(unii ar spune un mascul) îndrăznește să miște
conștiința masculină față de problema violului.
Cine a spus că asta nu-l privește deloc pe mascul?
Iată dorința mea cea mai arzătoare: SĂ NU MAI
SIMT ÎN MOD DEFINITV NEVOIA
URGENTĂ DE A PUBLICA GENUL ĂSTA
DE CĂRȚI. S.T.”
În fond, această proză nu este decât o prelungire
a tipului meu de scriitură zis autobusiac de pe vre-
mea când mă exprimam mai ales în poezie, prin
anii ‘70 ai secolului trecut...
- Dar ce e autobusiacul?
- Cuvântul autobusiac a fost mai întâi un adjectiv
care a desemnat, în anii 1967-1968, un gen de
scriitură poetică singular, care ținea să se dis-
tanțeze de alte curente de expresie poetică și lite-
rare, care mai mult sau mai puțin își făcuseră pro-
bele și dintre care unele au fost recuperate de
istoria literară, pur si simplu. Astăzi, cu distanță,
cred că putem să spunem cu legitimitate că
mișcarea autobusiacă a fost un fel de mișcare
neo-romantică. Neo-romantică în sensul în care
una dintre grijile majore ale mișcarii autobusiace
a fost să se sustragă, să se demarce pe cât posibil
de toate școlile, de toate curentele sau modurile
sau teoriile de scriitură care aveau vânt în pupa
atunci, adică la sfârșitul anilor ‘60 - începutul
anilor ‘70. Din punct de vedere semantic, cuvân-
tul autobusiac, ca și cuvântul dada, nu înseamnă
nimic. A fost creat de Michel-Georges Micberth,
președintele-fondator al acestei Tinere Forțe
Poetice Franceze despre care am vorbit mai sus,
când aminteam cele două lucrări doctorale. A fost
creat pornind de la un poem de Jean-Michel
Varenne care a facut parte câteva luni din T.F.P.F.
și care scrisese în vremea aia un poem intitulat
Despre influența bâiguirii asupra comportamentului
sexual al unui autobuz. Asemănarea între mișcarea
autobusiacă și mișcarea romantică o regăsim în
dorința de a lărgi spațiul limbii și în dublul aban-
don, pe de o parte, al unei dicții poetice
grandilocvente și bătrânicioase și, pe de altă parte,
al unei semnficații clare, raționale, dorindu-se
univoc în sentimentul sau gândirea exprimate.
Am vrut dintotdeauna, noi autobusiacii, prin anii
‘70, să exprimăm o anume deriziune în fața seri-
ozității iluzorii și haosului existențial evident re-
lativ la o aparentă Ordine. Ceea ce continuu să
fac, puțin sau îndrăzneț, în ce mă privește, scriind
în fiecare lună o cronică pentru ziarul Le
Libertaire.
- De acord. Mi-ar plăcea însă să revii la prima ta întâl-
nire cu Samuel Tastet, acum mai bine de douăzeci de
ani...
- Ah!... Păi îmi ceri imposibilul. Întâlnirea a fost
atât de deosebită, atât de intensă, atât de profundă
în umanitate și în fraternitate veritabilă încât să
încep cu exprimările noastre de zi cu zi, n-ar fi
decât pură indecență... Am descoperit, la FNAC-
ul din Montparnasse, la sfârșitul anilor ‘80, o
mică povestire impertinentă publicată de VRAC,
Pierre Encise. Privirea. Noaptea albă, a lui Pierre
Dhainaut, povestire care-mi imaginam că
seamănă cât de cât cu un roman erotico-moralo-
pornografic pe care tocmai îl terminasem.
Scrisesem de asemenea un pamflet pornind de la
o afacere de viol colectiv care nu avusese, vai,
nimic fictiv. Le-am lăsat pe amândouă în plic, pe
Strada Saint-Sebastien, numărul 15, în arondis-
mentul 11, sediul social și atelierul în același timp
al editurii VRAC, conduse de un foarte tânăr edi-
tor: Samuel Tastet.
Samuel Tastet s-a uitat repede peste roman, dar a
citit pamfletul într-o noapte, pe nerăsuflate și
mi-a propus să-l publice. E întotdeauna rău să ai
dreptate prea devreme. Reflecțiile... ar fi putut fi un
best-seller. N-a lipsit mult. Dar nu, douăzeci de
ani mai târziu, turnantele au câștigat. Trebuie să ne
trăim vremea; progresul nu contenește... N-am
devenit un scriitor de succes, dar am devenit pri-
etenul lui Samuel Tastet. Nu pot deci să mă
plâng.
- Oricum, nu l-ai pierdut din vedere când a plecat în
România și ai putut asfel să intri în legătură cu perso-
nalități ale vieții culturale românești precum doamna
Irina Mavrodin și chiar Alexandru Paleologu, cu care ai
avut o corespondență...
- „Corespondență” e poate prea mult spus. Am
ținut să-i prezint doamnei Mavrodin întreaga
mea admirație pentru opera ei de traducătoare și
lui Alexandru Paleologu, complicitatea mea în
gândire și toată admirația plină de emoție față de
al său L’Occident est a L’Est, apărut la Est. Am
primit un răspuns de la fostul ambasador al
României la Paris plin de complimente și de
remarci care m-au flatat. E o rară plăcere să fii
considerat un om de spirit de un specialist inter-
național al genului.
- Aș mai avea de pus multe întrebări, dar va trebui să
ne oprim aici. Încă o întrebare, totuși: ce urmează în
viitorul apropiat ?
G.L.: - Pentru septembrie, publicarea unei
anchete cu 800 de tineri, de la 14 la 21 de ani,
despre conștiința politică, anchetă făcută cu stu-
denți, și publicarea înainte de sfârșitul anului a
unei cărți care reia două conferințe pe tema
hărțuirii morale, pe care prefer să o numesc
hărțuire imorală. Căci trebuie să-i dăm dreptate
lui Paul-Louis Courier care spunea, în al său
Pamflet al pamfletelor, „Lăsați-i să vorbească, să vă
blameze, să vă condamne, să vă bage în pușcărie,
să vă spânzure, dar publicați-vă gândirea. Nu este
un drept, e o datorie, strânsă obligație pentru
oricine are o gândire, de a o produce și a o scoate
la lumină pentru binele comun. Adevărul e bun
pentru toată lumea. Ceea ce știți că e util, bine de
știut pentru toată lumea, nu puteți să-l ascundeți
cu bună știință. E bine să vorbești, să scrii e și mai
bine; să publici e un lucru excelent”1. Dar e ade-
vărat ca așa, nu poți să-ți faci doar prieteni...
Notă:
1.	pp.22-23, în franțuzește ; p.99, în românește, în Pamphlet
des pamphlet - Pamfletul pamfletelor, EST - Samuel Tastet
editeur, Bucuresti, 2002.
■
Interviu realizat °i tradus
din limba franceză de
Marius Voinea
18
-1 TRIBUNA ♦ nr. 50 ♦ 1-15 octombrie 2004 |-
^emember_____________
Dascălul blăjean - schiță de
portret
■ Vistian Goia
Deschiderea școlilor blăjene prin decretul
episcopului Petru Pavel Aron din 11
octombrie 1754 a avut semnificația unui
"descălecat" cultural pe care astăzi, la 250 de ani
de la memorabilul eveniment, îl privim cu admi-
rație și recunoștință. Cu admirație pentru că
atunci, în întunecatul veac al XVIII-lea, la Blaj s-a
aprins "lumina" științei de carte în limba română
și prin ea s-a trezit conștiința de neam și demni-
tatea românilor. Cu recunoștință față de dascălii
blăjeni din toate generațiile, a căror competență,
hărnicie și putere de sacrificiu nu pot fi uitate
niciodată. De aceea ei au fost și sunt un model
formativ pentru toți intelectualii care calcă pragul
școlilor.
Prima calitate și cea mai însemnată a cărtu-
rarului blăjean în special și a celui transilvan în
general a observat-o N. lorga. Ea este știința de
carte, învățătura temeinică pe care o asimila în
școlile din țară și străinătate: "înaintea nimănui nu
se ridica mai respectuos pălăria decât înaintea
profesorului, a scriitorului care impune, în
hăinuța, lui ieftină, pentru ce este în comoara
minții lui".1
A doua calitate prin care învățații amintiți se
înscriu în spiritualitatea noastră este ținuta lor
morală ireproșabilă, niciodată îndeajuns lăudată.
Același mare istoric îi considera "niște cenzori
aspri de moravuri", adevărați 'judecători
incoruptibili", care aveau puterea sacrificiului
pentru idealurile înalte ale nației din care făceau
parte.
Viitorii dascăli soseau la "Blaj din sate și târ-
guri apropiate sau îndepărtate: din cele de pe
Târnave și Mureș, din Valea Secașului, din satele
maramureșene, din mărginimea Sibiului, dar și
din părțile Odorheiului Secuiesc, din județele
Solnoc-Dobâca, Sălaj, Bihor",2 etc.
Firesc, originea lor familială era eterogenă: din
familii modeste de țărani, apoi de preoți,
funcționari, meseriași, chiar nobili. După învăță-
tura primită la "școala de obște", la cea
"latinească", apoi la Seminarul Teologic, tinerii se
îndreptau spre studii universitare pe care le
făceau în străinătate: la Roma, Viena, Lemberg,
Târnavia, Pcjon, Leipzig, Praga, Strigoniu, Paris și
Berlin. Așadar putem spune, cu termeni mod-
erni, că "se integrau" în cultura europeană a
vremii fără să ceară îngăduința ori aprobarea
cuiva. Spre deosebire de odraslele românilor de
astăzi care pleacă și mulți nu se mai întorc, cei
din veacurile trecute se întorceau în mediile de
baștină, pentru a-și revărsa învățătura căpătată
asupra conaționalilor.
Priviți ca individualitate, dascălii blăjeni se
diferențiază unii de alții. O bună parte din ei nu
au scris opere "deschizătoare" de drumuri, așa
cum au reușit corifeii Școlii Ardelene, apoi
Timotei Cipariu, Augustin Bunea, Ion Micu
Moldovan, Al. Ciura, Dr. Ioan Rațiu, Al. Borza
ș.a. Dascălii anonimi au rămas doar simpli sluji-
tori ai catedrei. Însă, așa cum afirma Silviu
Dragomir, la 1937, "verbul lor abia șoptit, făurea
pe îndelete, ca un bloc de. oțel, credința nouă în
destinele neamului"3. Apoi, nu pot fi uitați profe-
sorii blăjeni întemeietori de ziare și reviste. Ioan
Bianu susținea, la 1913, că organele de presă au
îndeplinit funcția de "sistem circulator", adică au
preluat ideile de la cei care au studiat în țările
înaintate în cultură și le-au răspândit, prin
inteligențele neamului, în case tot mai
numeroase, fecundându-le.4
Altă trăsătură a dascălului blăjean consta în
puterea de adaptare rapidă la necesitățile neamu-
lui, contribuind la făurirea idealului național, la
unirea tuturor românilor prin limbă, credință și
origine. Ei rosteau cuvintele de "Națiune'',
"Român", "Neam", "Unire" cu acea însuflețire și
sinceritate a individului care-și descoperă identi-
tatea și niciodată nu le priveau ironic, cum se
întâmplă astăzi cu unii "îmbătați" de europenizare
și globalizare.
Sigur, o bună parte dintre dascălii blăjeni au
avut mentalitatea și conduita intelectualilor
români de până la 1918. Fără să renunțe la idealul
național, ei nu au uitat deloc de interesele per-
sonale. Adeseori foloseau catedra drept un prilej
pentru câștigarea de merite în vederea obținerii
unei parohii bune, a unui protopopiat ori a unui
vicariat. Din studii de specialitate reiese că din cei
352 de dascăli blăjeni de până la 1918, 200 au
deținut parohii ori protopopiate, peste 50 au
ajuns, spre cinstea lor, înalte fețe bisericești: epis-
copi și canonici, vreo 50 au trecut în Vechiul
Regat, ajungând întemeietori de școli și abia 15
dascăli au părăsit catedra, pentru a îmbrățișa
cariere laice administrative.
Dintre dascălii Blajului așezați în Principate și
care au devenit difuzori de cultură și întemeietori
de școli românești îi amintim pe: Simion
Bărnuțiu - la Iași, Aron Pumnul - la Cernăuți,
Ion Maiorescu - la Craiova, Demetriu Farago - la
Focșani, Augustin Ungur - la Piatra Neamț,
Beniamin Todor - la Râmnicu Vâlcea ș.a.
Ca specific al vieții școlare blăjene, dascălii de
aci au împământenit obiceiul "credințeriei" pen-
tru a ușura viața școlarilor săraci. În schimbul
unor mici servicii prestate mănăstirii și școlilor de
aici, ei primeau gratuit "cortelul", "viptul" și
"țipăul" atât de necesare viețuirii în internat. Unii
profesori și preoți, cum a fost Ion Micu
Moldovanu, susțineau 3-5 "credințeri" în fiecare
an, tratându-i cu "cea mai înfocată dragoste de
Festivalul Național de Literatură
"Vasile Lucaciu" Cicârlău -
Maramureș, Ediția a XlV-a,
3-5 decembrie 2004
Cenaclul literar "Vasile Lucaciu" din
Cicârlău, Maramureș, Centrul de Conservare și
Promovare a Culturii Tradiționale Maramureș,
Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu
Cultural Național Maramureș organizează cea
de a XlV-a ediție a Festivalului Național de
Literatură "Vasile Lucaciu" (festival bienal).
La concurs pot participa autori care nu au
debutat în volum și care nu au câștigat Marele
Petru Pavel Aron de Bistra
părinte". Când unii dintre profesori și ierarhi bis-
ericești au agonisit averi care le prisoseau, ei creau
"fundații" cu ajutorul cărora acordau
"stipendiștilor", elevi sau studenți, zeci de "burse",
pentru a-și continua studiile. Un exemplu strălu-
cit a fost fundația Mitropolitului Alexandru
Sterca Suluțiu. Apoi, tot din agoniseala de zi cu
zi, ducând un trai modest, dascălii blăjeni au
inițiat și tipărit reviste și ziare, cum au fost publi-
cațiile lui Timotei Cipariu, apoi cele de mai târ-
ziu: "Unirea", "Cultura creștină", "Unirea
poporului", "Blajul" ș.a. Prin ele își făceau cunos-
cut crezul patriotic, se sileau să-i culturalizeze și
să-i educe pe românii trăitori la sate. Școlile, acele
"fântâni ale darurilor", și publicațiile cu caracter
formativ au menținut prestigiul Blajului între
centrele culturale ale neamului.
De aceea, pentru stoicismul crezului și pentru
vocația lor misionară, cărturarilor blăjeni li se
potrivesc atât de bine cuvintele rostite cândva în
plenul Academiei de către istoricul Ioan Lupaș:
"Au venit ca pustnicii, au fost curați ca sfinții și
darnici ca împărații".
■
Note:
1.	N. Iorga, "Pagini alese", vol. 2, Editura pentru liter-
atură, București, 1965, p. 72.
2.	Nicolae Comșa, "Dascălii Blajului", seria lor cronolog-
ică cu date bio-bibliografice, Blaj, Tipografia Seminarului,
1940
3.	Vezi "Unirea", 1937, nr.26, p. 2-3.
4.	Apud I .Bianu, "Publicațiile periodice românești",
București, 1913, p. XXI.
Premiu al Festivalului. Lucrările, în 3 (trei)
exemplare: poezie -( max. 15 pag; pentru volum
50 pag.), proză - (max. 25 pag.; volum max. 100-
120 pag.); eseu - (max. 10-20 pag.); culegeri de
folclor, studii - (max. 10- 100- 200 pag.), vor fi
trimise, până la data de 10 noiembrie a. c, pe
adresa; Centrul Creației Populare, 430316 Baia.
Mare, str. Culturii, nr, 7 A, ap. 24, of. p. 9 Baia
Mare.
Juriul, format din cunoscuți oameni de cul-
tură, va acorda premii. Marele Premiu va consta
în publicarea unui volum de către Centrul
Creației Populare Maramureș.
Concurenții propuși pentru premii, vor fi
invitați în zilele de 3 — 5 decembrie 2004,1a
Cicârlău. Organizatorii asigură masa și cazarea.
-1 TRIBUNA ♦ nr. 50 ♦ 1-15 octombrie 2004 |-
19
Cultura civică
Regiuni și politici regionale
în România și în Europa
Ancheta Tribuna
Redacția revistei Tribuna a inițiat o dezbatere privitoare la tre-
cutul, prezentul și viitorul regiunilor și al politicilor regionale
în România, văzută ca parte a Europei. În acest context o serie
de experți, oameni de cultură, lideri de opinie din țară °i din
străinătate au fost invitați să răspundă întrebărilor ce urmează:
1.	Ce importanță au regiunile în context național și
european °i care credeți că sunt atributele °i utilitatea lor
cele mai semnficative? Cum poate fi folosită tradiția
regională a României pentru o cât mai relevantă punere
în joc a potențialului zonal?
2.	Este moștenirea regională o tradiție specfică Europei
în raport cu alte continente? În ce fel poate ea fi sau
deveni un atu pentru revenirea Europei într-unul din
locurile de frunte în competiția globală?
3.	Reatribuirea unui rol important regiunilor în
funcționarea statului român ar fi benefică sau ar compli-
ca ori împiedica buna funcționare a acestuia? Dacă se va
întreprinde o reformă regională a statului român care
credeți că ar fi cea mai potrivită opțiune pentru
realizarea acesteia?
„Regiunile ar îmbogăți sentimentul de apartenență la
teritoriu, necontrastând, totuși, cu identitatea "națională"
și cu cetățenia”
Valentina STRAMIELLO (Politolog, MA în
Studii Regionale la Trentino, Italia)
Regiunile sunt importante fie în context euro-
pean, fie în context național, din multiple puncte
de vedere: administrativ, întrucât sunt catalizatori
de informații. Un aparat administrativ la nivel
regional ar slăbi birocrația căreia îi sunt supuse
activitățile locale. Dintr-un punct de vedere eco-
nomic, regiunile pot deveni factor de convergență
și propulsor al activităților prea costisitoare pen-
tru entitățile locale. Dintr-un punct de vedere
cultural, regiunile ar îmbogăți sentimentul de
apartenență la teritoriu, necontrastând, totuși, cu
identitatea „națională” și cu cetățenia.
Este vorba despre o slăbiciune a Europei
ținând de complexitatea acesteia. Poate fi însă un
atu numai dând curs, și nu reprimând, diver-
sitățile și exigențele teritoriale regionale.
Reatribuirea unui rol important regiunilor în
funcționarea statului român ar fi benefică, fiindcă
ar ușura viața cetățeanului, a instituțiilor, și ar
garanta intervenții bine definite pe baza exi-
gențelor economice și culturale din teritoriu.
Soluția cea mai bună ar fi descentralizarea admin-
istrativă cu forme de autonomie în sectorul
educativ, și la nivelul informației, acolo unde este
necesar.
“Renunțarea la păguboasa tradiție centralisă care a adus
numeroase deservicii dezvoltării economice și sociale a
României
Nicolae PĂUN (Profesor univ. dr., Facultatea de
Studii Europene, Univ. „Babeș-Bolyai”, Cluj-
Napoca, membru PNL)
Scopul oricărei societăți este bunăstarea
cetățenilor ei. În această accepțiune, aș sublinia
creșterea economică, cu consecințe imediate în
creșterea bunăstării și a posibilităților societății de
a redistribui. Bunăstarea țintește înspre satisfa-
cerea nevoilor umane, cea economică înspre
aprovizionarea cu bunuri. De aceea, apreciem că
producția e unul dintre principalii indicatori ai
bunăstării. Ea are și efecte negative asupra mediu-
lui din perspectiva dezvoltării durabile, luând în
calcul capacitatea generațiilor de astăzi și viitoare
de a produce într-un mediu corespunzător asig-
urării calității vieții. În dezbaterea de specialitate
este luată puțin în calcul atât dezvoltarea durabilă
de care vorbeam mai sus, cât și împărțirea
bunurilor între indivizi, cu toate că acest fapt nu
este lipsit de importanță, deoarece lipsa de stabili-
tate socială dăunează inclusiv producției. Se are
puțin în vedere faptul că bunăstarea generează și
dragoste, prietenie, armonie sau faptul că satisfa-
cerea nevoilor proprii în libertate este o condiție
necesară fericirii.
În contextual discuției despre regiune, regio-
nalizare, centralizare, descentralizare etc., argu-
mentația economică oarecum prozaic prezentată
mai sus o consider importantă pentru că nu
intenționez să analizez componentele cultural-
spirituale, tradițional-istorice sau politico-sociale
pe care le implică o atare dezbatere. Vreau doar să
sugerez că, inclusiv pentru partea mai puțin viz-
ibilă a bunurilor materiale, regiunea este soluția
din perspectiva dezvoltării, căci ea ca entitate
poate să-și combine resursele de o manieră opti-
mală. Dotarea naturală în resurse reprezintă
desigur un avantaj inițial dar depinde în timp de
știința combinării și a valorificării acestora,
depinde de cunoștințele tehnice și organizatorice,
de instituțiile care le coordonează și le pro-
movează. Instituțiile fixează drepturile și obligați-
ile actorilor din câmpul vieții social-economice,
acomodându-le cu cerințele contemporaneității.
La nivel regional, ele pot mult mai ușor să real-
izeze obiective legate de valorificarea potențialu-
lui, sau să “deconteze” ceea ce - din ce în ce mai
des - se înțelege prin “buna guvernare” rezultată
cu sprijinul și în interesul cetățeanului. Regiunile
sunt cele care păstrează bunăstarea și pot să-și
adapteze echipamentul și instituțiile la noile
condiții ale concurenței și, de ce nu, la
provocările unei lumi din ce în ce mai deschise,
dar, totodată, mai vulnerabile, în noua eră a glob-
alizării. Prin inovație de produse și procese se
ajunge întotdeauna la ameliorarea calității.
Dezvoltarea economică în cadrul unei regiuni
ține cont de toate aceste procese dinamice, în care
viitorul poate fi influențat inclusiv cu mijloacele
politice local-regionale necesare pentru a evita
ceea ce elegant, se reproșează de către cetățeni -
prea marele “deficit democratic” între instituțiile
puterii centrale și dezvoltarea local-regională.
Reprezentarea regiunilor în instituțiile
europene este de deosebită importanță, iar acor-
darea unui rol mai mare organizațiilor regionale
și acordarea statutului de instituție Comitetului
Regiunilor, reprezintă una din revendicările natu-
rale ale regiunilor europene. Este relevant exem-
plul landului Baden-Wurtemberg, al cărui
Ministru-Președinte, Erwin Teufel, este și unul
dintre vice-președinții Comitetului Regiunilor și
unul dintre reprezentanții landurilor germane pe
lângă UE. El a jucat un rol deosebit în întărirea
rolului regiunilor și este unul dintre cei pe care îi
putem considera “părinți ai Europei regiunilor”.
Europa are posibilitatea să se întărească dacă dis-
tribuția competențelor este performantă.
Regiunile trebuie să își găsească locul în noua
arhitectură europeană astfel încât apropierea față
de cetate să însemne într-adevăr luarea în consi-
derare a doleanțelor și a opțiunilor tuturor, pen-
tru constituirea unei Europe mai democratice.
Adevărata Europă a cetățenilor nu poate fi realiza-
tă decât prin constituirea unei adevărate Europe a
regiunilor, deoarece acestea din urmă, fiind mai
apropiate de populație, pot rezolva mai bine și
mai rapid problemele locale. Principiul subsidia-
rității a fost întărit prin posibilitatea pe care regiu-
nile o au din anul 2003 de a sesiza Parlamentul
European și de a depune plângeri la Curtea de
Justiție, în cazul în care acest principiu nu a fost
respectat. Este de dorit ca procesul de integrare să
țină și mai mult seama de principiul subsidia-
rității, al apropierii față de cetățeni și al trans-
parenței și să se orienteze după aceste principii în
toate domeniile vieții publice.
Regionalizarea reprezintă, așa cum arătam, o
modalitate suplă și inteligentă de apropiere a
Europei față de propriii cetățeni. România ar
putea fie să își dezvolte actualele structuri terito-
riale - județele - lărgindu-le autonomia și
oferindu-le inclusiv prerogative de normare, fie
să implementeze un sistem instituționalizat
regional, cu unități de o scară mai mare decât
județele, așa cum sunt actualele regiuni de dez-
voltare. În ambele cazuri însă este necesară
renunțarea la păguboasa tradiție centralistă care a
adus numeroase deservicii dezvoltării economice
și sociale a României. Regionalizarea poate
reprezenta, în acest sens, o deschidere către noi
oportunități, în armonie cu tendințele europene
contemporane.
■
Anchetă realizată de
Amalia Lumei
20
-1 TRIBUNA ♦ nr. 50 ♦ 1-15 octombrie 2004 |-
fl seu______
Nicholas Catanoy - un
anarhist al imaginarului
■ Ion Cristofor
Jndiferent că parcurgem spațiile poeziei,
prozei sau jurnalelor lui Nicholas Catanoy
descoperim mereu un vizionar tragic ce sur-
prinde cu incendiile lucidității sale o lume a
alienării, a eșecului existențial. Refuzul iritat al
unei lumi a convențiilor mic-burgheze, a dicta-
turii comuniste sau al capitalismului de tip coca-
cola hrănește un lirism tentat mereu să se meta-
morfozeze. Poezia respectuoasă față de tradițiile
clasice, cu unele inflexiuni blagiene, de la începu-
turile activității sale, capătă mai târziu răsturnări
violente, neașteptate. Poetul exilat este un căută-
tor obstinat al noului, un neliniștit din familia lui
Arthur Rimbaud sau Henri Michaux. Născut
într-o familie burgheză din Brașov, cu o mamă
având rădăcini germane, micul Nicholas s-a
dovedit de la început un rebel care sfidează medi-
ul și pe care se grăbește destul de devreme să-l
părăsească. Abia readus în matca onorabilității și a
convențiilor sociale, tânărul avea să înfrunte,
puțin mai târziu, o dictatură nemiloasă, adusă
odată cu tancurile sovietice. Scăpat din închisorile
comuniste va rătăci într-un exil îndelung, fixân -
du-se cu greu într-o țară. Pasiunea mistuitoare a
călătoriilor se va conjuga la acest anarhist al ima-
ginarului cu o căutare neostenită pe plan estetic.
Abia găsită o formulă poetică, aceasta e părăsită în
volumul următor. Instinctul ubicuității pare a fi
dominator la Nicholas Catanoy; poetul detestă
nemișcarea, fixarea în loc, supunerea la reguli și
cutume. Acest “nou peregrin transilvan”, cum a
fost numit autorul lui Notes on a Prison Wall
(1994) este prin definiție un călător, un om în
care se adăpostește un demon neliniștit care-l face
să încerce o dorință nelimitată de cuprindere și de
receptare a lumii. Cărțile sale par a se constitui ca
limanuri verbale într-o rătăcire de argonaut, ten-
tație ce constituie axa centrală a destinului său de
"jidov rătăcitor": prin geografii, prin cultură, prin
genuri literare etc. Instabilitatea funciară a firii
poetului se reflectă în oglinzile erudiției, prin
cultivarea unui poliglotism năucitor. Scriitorul
exilat debutează în 1968 la New York cu un
volum de versuri purtând un titlu latin Hic et
nunc, prevăzut cu o prefață de Vintilă Horia. S-ar
părea că titlul ar ascunde sub pojghița sa latină
ceva din nostalgia scandărilor efectuate sub ochii
severi ai profesorilor de la liceul din Brașov.
Interpretare posibilă, dar parțială. Căci poetul se
dedă încă din acest prim volum scrierii în mai
multe limbi: engleză, franceză, spaniolă, română.
Poemele volumului de debut sunt prevăzute cu
note și trimiteri savante în genul lui T. S. Eliot
sau ale excentricului Ezra Pound. De-a lungul
activității sale literare, desfășurată în paralel cu
rătăcirile pe diverse meridiane, noul peregrin
transilvan nu pare a se fi fixat la una din limbile
amintite. Va publica volume în limba maternă, în
germană, dar se va exersa și în scrierea unor
poezii în limba unui trib de indieni din Canada,
țară în care își va desfășura profesiunea de doctor
vreme de două decenii. Nici una din limbile pe
care poliglotul exilat le întrebuințează nu pare să
răspundă necesităților sale de exprimare. Visează
în secret să redescopere un limbaj universal, cel
de dinaintea despărțirii limbilor și al căderii
Turnului Babel. Rafinat și cosmopolit, Nicholas
Catanoy se dedă adeseori scrierii unor poeme în
care limba română e silită să primească termeni
din limbi dintre cele mai diverse. Aceste poeme
"babilonice" își păstrează însă coerența căci ter-
menii străini limbii noastre nu fac decât să
accentueze misterul discursului. Fără a fi un con-
testatar de profesie, nemulțumit de tot și de toate,
e limpede că avem de-a face cu conștiința unui
poet sceptic, aflat în dezacord cu stările exis-
tențiale cât și cu convențiile literare. Literatura sa
surprinde forțele obscure care, într-o formă sau
alta, îndepărtează ființa umană de paradisul visat.
Atins de "scepticismul existențialist sud-estic" (H.
Bergel), poetul peregrin "traversează spațiul imag-
inând geografii fără meridiane", "se refugiază în
vise obscure pentru a-l uita pe Thanatos" (Indian
Summer).
Rătăcind pe diverse meridiane, din Canada
până în China sau Egipt, poetul nomad e în
căutarea unui spațiu securizant. În exil, unul din
factorii fundamentali, generatori de varii angoase,
este depărtarea, după cum constata Jean
Delumeau într-o carte celebră. Cauza personală a
exilatului se convertește, în cadrul poemelor, într-
o suferință ontologică. La maturitate, lirismul
brașoveanului devine brusc căutare a originilor.
Căci Nicholas Catanoy crede, odată cu Gaspar
Hons, că acolo "unde începe poemul încetează
nomadismul". Tablele lui Zalmoxis, ultimul volum
de poeme al lui Nicholas Catanoy (Editura
Napoca Star, Cluj-Napoca, 2001), pare să se fi
ivit din această dramă a promisiunii cu care exi-
latul trăiește. Promisiune a unui spațiu salvator,
purgat de tragedia spațiului originar, dar și de
angoasele adaptării la noul grup de adopție. După
cum mărturisește însuși poetul, într-o scurtă
introducere intitulată Pentru că..., aceste poeme
sunt dominate de "nostalgia țarinii", un sentiment
ce devine "în pragul apusului" mai acut "decât în
celelalte perioade ale vieții". Nicholas Catanoy își
califică volumul drept o "micro-fantezie dacică", o
reverie neconvențională, proiecție capricioasă
ivită pe pupila unui ochi interior, un "al treilea
ochi".
Viziunea “ciclopică” a poetului, deformată în
lentilele unei dureroase îndepărtări de matca
originară, e fatalmente diferită de “pastorala lui
Vlahuță”, dar și de viziunea neagră, bilioasă,
apocaliptică a lui Emil Cioran, spirit cu care poe-
tul are secrete afinități. Deși Tablele lui Zamolxis se
constituie ca o descindere imaginară într-o epocă
istorică îndepărtată, ca o nouă, tulbure răzvrătire
a fondului nostru barbar împotriva latinității
luminoase, textele aceste nu se doresc “un
boicot” al vreunei istorii, oficiale sau neoficiale, ci
doar o “redefinire onirică”, o organizare a unui
spațiu personal, în care reprezentări obiective
sunt modelate de imperativele pulsionale ale
subiectivității poetului exilat. Sub “neconvențio-
nalitatea transparentă” a acestor poeme pot fi
descifrate întrebările și răspunsurile unei ființe
care își caută cu înfrigurare identitatea, care se
definește în raport cu o istorie convulsivă, pro-
blematică. În “ceasul pustiu mușcat de tâlcuri /
risipite”, poetul e cuprins de o neliniște care-l
țintuiește în limitele unui spațiu invadat de fan-
tasmele aducerii-aminte: ”Zăloge°te / scâncetul
din unghere când inima / e roasă în tălpi. //
Zămislește lupul în zale de flame, / orb de omăt
târziu.”
Fragmentele citate mai sus fac parte din
primul ciclu, Tablele lui Zalmoxis, cel ce dă titlul
volumului. Ceea ce izbește în această sintaxă a
imaginarului este revelația pe care exilatul o re-
simte dureros, aceea a nedesăvârșirii, a fragmen-
tării, și intuiția posibilității de a depăși această
finitudine prin reveria poetică, care-l pune în dia-
log cu vocile strămoșilor, cu o mitologie ances-
trală, plină de concretețe. La nivel strict gramati-
cal, poetul preferă verbe cu o sonoritate brutală,
zăngănitoare, belicoasă, folosite, în general, la
modul imperativ. Sunt cuvinte ce trimit la fondul
dacic al vocabularului limbii române:
zădărnicește, zăgăzuiește, zbârâie, zbârcește,
zbârnâie, zbiară, zburdă, zdrobește, zdroncăne,
zdrumică, zgâlțâie, zgândăre, zguduie, zimțuiește,
zvârle, zvecuiește, zvonește etc.
S-ar părea că poetul exilat scrie cu dicționarul
limbii române în față, culegând cu penseta
cuvinte rare, adormite în subteranele memoriei.
Nicholas Catanoy utilizează adeseori vocabulele
precum muzicianul sunetele sau pictorul
abstacționist, culorile, atent la raporturile dintre
ele, la unitatea de ansamblu a textului. El încearcă
sonoritățile vocabularului asemenea celui ce cântă
la xilofon, izbind cu ciocănelul în clapele rugi-
nite ale amintirii. Poezia devine aici provocare a
nerostirii, o cotrobăire savantă prin subsolurile
limbii, prin “dedesupturile memoriei”, invocate
în următorul poem: “Zbârâie / embrionul fecun-
dat în cuibul/nerostului învățat .// Zbârcește /
ticăitul timpului pe nevăzute / la împărtășirea
stelelor. // Zburlește-te / la dedesupturile memo-
riei / conjunctural topite.”
Poetul se identifică aici cu miticul Zamolxe,
versurile lui sibilinice constituindu-se ca tabla de
legi a unei voci profetice care se raportează la
istoria colectivă, dar și la cea proprie. Învățăturile
sale nu au nimic didactic sau apodictic. Aforistice,
versurile lui Nicholas Catanoy din acest triptic
prelungesc tentația exprimării concentrate, suges-
tive, prezentă și în volumele anterioare. Noul
profet vituperează împotriva unor dușmani
nevăzuți, a “stârpiturilor tatuate”, a “zăbalei” și
“zavistuitorilor”, denunță ipocrizia “vânzătorului
de gogoși intercontinentale” - metaforă sub care
aluzia la sfera politicii actuale e evidentă. Un
demon polemic își ivește mereu coarnele sub fal-
durile severe ale versului, dar direcția în care se
îndreaptă e adeseori greu de precizat. Starea de
neliniște a poetului, de iritare la adresa unei soci-
etăți în care valorile s-au degradat iremediabil,
scepticismul dureros se asociază la Nicholas
Catanoy cu un ochi caustic, ce privește în toate
părțile, fără a se fixa asupra unui obiect anume.
Gustul marcat pentru abstracțiune, aerul abscons
al unor imagini face greu de numit direcția spre
care se îndreaptă săgețile ironice. Câteva versuri
țintuiesc, într-o caricatură emblematică, omul
societății de consum, insul depersonalizat, agresat
din toate părțile: “Zbiară / la omul cu ochi de
plastilină / și cu mâini de șerbet.” lată-l aici pe
individul masificat căruia sublimul îi este servit în
conserve sterile, căruia i se “Zvonește / nașterea
oftatului durduliu / de zaharoză”.
Altădată, săgețile ironiei profetului se îndreap-
tă spre zonele unui Levant în care descoperim
-1 TRIBUNA ♦ nr. 50 ♦ 1-15 octombrie 2004 |-
21
caracteristici mioritice ale unor dureroase realități
autohtone. Incipitul poemului de la pagina 43
pare să sugereze un pastel delicat. Dar sim-
bolurile “ofilite” ale unor realități mioritice, în
care răul se metamorfozează cu o consecvență
proverbială, trimit la o geografie spirituală fami-
liară, ușor de regăsit în paginile cotidanelor, dar
și în cele ale unei istorii convulsive, dramatice,
invăluită într-o “mâzgă de cețuri levantine”. Dar
iată intregul poem, alcătuit din aluzii, cu uti-
lizarea unor repetiții ce sugerează circularitatea și
persistența maladiilor spiritului autohton, ale
acelui “neant valah” denunțat de Emil Cioran.
Tonul polemic e temperat aici doar de modul
cifrat al rostirii: “Verzi erau merii, / înroșiți târziu,
/ prin alchimii ciudate. / Ce soartă ingrată să fii
simbol ofilit, / căci mărul pară nu se face. // Jaf
din jaf. / Tăgadă din tăgadă. / Val din val. //
Aceleași năluci care zboară, / Aceleași frunze care
cad, / Aceeași mâzgă de cețuri levantine, / Aceiași
fluturi eretici, / Aceleași ugere în ipostaze zulufii /
Același cap de bostan, / Aceeași tăcere nemântu-
ită.”
Poetul e mare amator de construcții verbale
arbitrare, de jocuri de cuvinte și de sensuri
echivoce. El are gustul poeziei experimentale,
mizează pe virtualitățile cuvintelor, le utilizează în
construcții dintre cele mai îndrăznețe. Adeseori,
Nicholas Catanoy se lasă cuprins de beția jocului,
apelând la combinații verbale ce frizează absurdul
sau monotonia cântecelor magice, a limbajului
infantil, ca în poemul de mai jos:
“Lumina crește / ca în ziua a șaptea, mai
bogată, / mai despicată de alean. // Melcul pitic, /
Curat ''Orient
■	loan-Pavel Azap
România, 2004.
Scenariul: Sergiu Nicolaescu, Ioan Cărmăzan,
Corneliu Dragomirescu.
Regia: Sergiu Nicolaescu.
Cu: Sergiu Nicolaescu, Maia Morgenstern,
Valentin Teodosiu, Dan Bittman, Imolda Kezdi,
Gheorghe Dinică, Ioana Moldovan, Vlad
Zamfirescu, Dan Puric, Florin Zamfirescu
Fără a insista, trebuie să recunosc (și nu
cred că sânt singurul) că pe vremuri, adică
în copilărie și adolescență, mă dădeam în
vânt după filmele lui Sergiu Nicolaescu. Mă refer
în primul rând la cele de aventuri, cu pistoale și
gangsteri autohtoni; Cu mâinile curate rămâne un
model al genului la noi, inclusiv sub aspectul
evocării atmosferei anilor ‘40, chiar dacă are
modele de pe alte meleaguri. Nici Dacii (văzut,
ce-i drept, nu chiar în anul premierei, dar "recu-
perat" ulterior în cinemateca personală) sau Mihai
Viteazul nu sunt de ignorat, după cum nu este
greu de observat că Ultima noapte e un film mai
mult decât ratat, care n-are nimic de-a face cu
Camil Petrescu, că Atunci i-am condamnat pe toți la
moarte, în afara distribuției, e iarăși un film ratat
(și ce nuvelă e Moartea lui Ipu!), iar Osânda e
unul dintre cele mai bune filme ale lui
Nicolaescu (aceste trei titluri din urmă, toate
ecranizări, vizând ambițiile intelectualiste, de
regizor complet și complex ale multidezvoltatului
cineast român). Și, să fim sinceri, Nicolaescu
marchează un moment important în cine-
matografia românească, chiar dacă ar fi să luăm în
calcul numai prolificitatea, neegalată de nici un
alt regizor român, sau diversitatea de genuri abor-
Ursul peltic, / Asul limbric -/ Larg triptic / Pe-un
ibric. // Nimic nu lipsea / în basmul sorcovit c-un
snop / de muguri copți pe malul / fanfaron.”
Gustul pentru parodie e prezent într-un
tablou în care scenele de luptă dintre daci și
romani sunt vidate de orice urmă de eroism.
Retorica tradițională e convertită aici într-un
tablou ce are trăsături caricaturale, nu lipsite de o
anume doză de tragic: “Afară, / icneau, râgâiau,
fâsâiau / combatanții, / spintecându-și burțile,
halucinați / de sângele bălos.” Drama războiului
dintre daci și romani e evocată în câteva secvențe
antologice din capitolul Sar-mi-se-^e-tu-za, din
care cităm un poem edificator: “Pecingine, /
sfârșeli, mormane de oase. / Pământul întors, /
deghizat în gâde oprind visele / în galaxii oarbe,
aluatul / inimii să doară. / Firave / inimi de copii
/ împietrite. // Iarna / își lăsa fața pe ziduri, / pe
gurile amare, pline de câlți, / strigându-și guraliv /
singurătatea plată.“
Deși refuză solemnitatea convențională,
Nicholas Catanoy evocă sfârșitul tragic al lui
Decebal într-un veritabil poem de elogiere a gliei
străbune fără să apeleze la platitudinile așa-
numitei poezii patriotice. “Prins, învins, / DECE-
BAL, / logic înfipt în pumnalul sinucigaș, / pen-
tru că nu se pot părăsi / legile firii, / pentru glia
pierdută, / pentru narcisele heliotrope, / pentru
verdele codrilor, / pentru îndrăgostiții de lună
plină, / pentru miezul tainei integrale, / pentru
veverița cu ochi fosforescenți, / pentru festivalul
stihiilor, / pentru pepenii calofili și bulzul cinetic,
/ pentru cel ce stă melancolic pe prispă, / pentru
răsăritul mezzo-piano, / pentru vorba nestrivită
de vreme, / pentru caii incandescenți, / . / pen-
Ji lm_______________________________________________
Express”
date. Să nu mai vorbim de faptul că a pus bazele
cascadoriei în România, echipa de cascadori
români fiind, la un moment dat, una dintre cele
mai bune din Europa, ori de dragostea de cinema
inoculată de filmele sale câtorva "promoții" de
adolescenți (și nu numai). Să nu ignorăm nici
activitatea de documentarist a lui Nicolaescu, de
asemenea semnificativă.
Din păcate, dorința de a fi de toate, (regizor,
actor, scenarist, cascador!), l-a făcut pe
Nicolaescu să nu mai vadă pădurea de copaci,
adică să nu mai știe care-i e cu adevărat meseria
(să nu zic menirea, că ar suna prea pretențios).
După '90, omul-orchestră al cinematografiei
naționale a încetinit ritmul, descoperindu-și o
nouă vocație: politica. Și poate că ar fi fost mai
bine să rămân doar aici, pentru că, deși în politică
spectatorii sunt indiscutabili mai mulți decât în
sălile de cinema, și concurența este mai mare, iar
nereușitele se distribuie (în mod mai mult sau
mai puțin uniform) pe capul mai multor "inter-
preți". După '90, Nicolaescu ne-a "fericit", dacă
am numărat eu bine, cu doar patru filme în 15
ani: Oglinda (o tentativă nereușită de film istoric
cu pretenții), Punctul zero (un film de aventuri
care dacă nu s-ar fi luat în serios, ar fi putut fi
chiar amuzant, așa a reușit să fie doar penibil),
Triunghiul morții (primul război mondial,
Ecaterina Teodoroiu, regi și regine etc., etc., de
un diletantism stupefiant) și, acum, Orient
Express.
Trebuie spus din capul locului că acesta din
urmă este și cel mai reușit film postrevoluționar
al lui Sergiu Nicolaescu. Baza de pornire, roman-
ul Prințul al lui Tudor Teodorescu Braniște,
susținută scenaristic mai mult decât onorabil,
tru că fiecare / moare după chipul și asemănarea /
nimănui."
Explorând istoria, Nicholas Catanoy o po-
pulează cu propriile sale tenebre și angoase exis-
tențiale. Drama sa de exilat își găsește oglindirea
în Epistulae ex Ponto, ultima secțiune a volumului.
Poemele sunt prevăzute cu citate extrase din
scrisorile lui Ovidiu adresate lui Brutus, Fabius
Maximus, Rufinus, Cotta Maximus, Graecinus,
Messalinus, Severus și soției. Sub aparența aces-
tor scrisori trimise de Ovidiu de la Pontul Euxin
poetul exilat în Germania își transcrie propriile
stări existențiale. Această structurare a scriiturii îi
permite poetului modern să domine timpul
istoric, să-și identifice propria dramă cu cea a
ilustrului poet latin. Retrăind în geografia mitică
a epistolelor trimise de înfriguratul exilat de la
Tomis, noul surghiunit iese din timpul profan,
pătrunzând într-un timp diferit, deopotrivă pri -
mordial și etern. Întemeiate pe paradoxurile lim-
bajului poetic de totdeauna, poemele din această
secțiune realizează un interesant joc al iden-
tităților și diferențelor. Rigoarea citatului latin e
balansată de spiritul ironic al poetului contempo-
ran într-o formulă lirică deconcertantă, specifică
lui Nicholas Catanoy. Iată un singur exemplu în
care limbajul caragialesc se învecinează, printr-o
uluitoare hibridare, cu severitatea expresiei latine:
“Lui / Severus: / vivimus assidus expertes / pacis
in armis. // Știu, toate trec / în lumea aceasta,
chiar și ciorba / de burtă. // Ființa care nu e ins / e
mysterium tremendus, bășicată / de năluci frip-
turiste.”
■
este, din păcate, exploatată regizoral schematic,
ilustrativ și didacticist. Prințul Morutzi (Sergiu
Nicolaescu și Dan Bittman - primul interpretân-
du-l pe prinț la senectute, cel de-al doilea la
tinerețe), falit și blazat, își trăiești ultimii ani la
conacul familiei, călărind, primind vizite și
dialogând, față în față (la propriu) cu sine,
tânărul, având nostalgia anilor petrecuți la Paris și
a iubirilor din tinerețe. Ambiția regizorului este
de a ne oferi un tablou crepuscular al boierimii
române din anii ’30 ai secolului trecut, apelând la
o galerie de portrete: vecinul de moșie, nu atât
nobil cât bogat; șeful de gară și consoarta, care
vor să pătrundă în lumea bună prin căsătoria
fiicei; o fostă amantă din tinerețe a Prințului, care
vrea zor nevoie să-i pună acestuia pirostriile;
nepotul ei, teribilist fără vlagă; o, iarăși, fostă
iubită, suicidară; o croitoreasă, amanta Prințului;
majordomul, omul de încredere (o bijuterie sem-
nată Gheorghe Dinică, din doar câteva replici și
treceri pasagere prin cadru); evident, Prințul
însuși - aici Nicolaescu dezlănțuindu-se narcisiac
până la inconștiență. și, cel ce dă și titlul filmului,
Orient Express-ul însuși, care tot trece pe moșia
Prințului și-i tot scurmă amintirile. Trimiterea la
Ghepardul lui Visconti este evidentă, singurul
care crede în vreo asemănare între cele două
filme fiind, probabil, Sergiu Nicolaescu.
Semnificativ este faptul că, în ciuda scenariu-
lui, a distribuției, a splendidei imagini a lui Florin
Mihăilescu, a costumelor Doinei Levintza sau a
muzicii lui Petru Mărgineanu, filmul nu se leagă,
este fals, anost, plictisitor, ca un rezumat gen Cele
mai fade filme ale... Din păcate, singurul care pare
a nu realiza enormitatea unei asemenea finalități
deplorabile a actului regizoral, făcute pe bani
publici, este regizorul însuși.
■
22
-1 TRIBUNA ♦ nr. 50 ♦ 1-15 octombrie 2004 |-
Ș|alonul defavorizatului____________
Un congres fără pereche, un
amor nebun °i ciocolata
papuc
■ Mihai Dragolea
ntr-o lume intens zăpăcită precum cea con-
temporană, congresele de tot felul mai dau,
cât de cât, un aer de seriozitate, de cinstită
luptă pentru progres °i mai bună stare. Dacă ar fi
să se întocmească °i un top al celor mai
neobi°nuite astfel de manifestări, cu siguranță
unul din locurile de frunte l-ar merita proaspătul
congres național italian al lene°ilor, desfă°urat în
localitatea Chamoluc; nu am idee cum s-au ales
participanții, dar °tiu că simbolul congresului a
fost hamacul! La congrese, de obicei, lumea °ade
pe scaune, dar cât de impresionant va fi fost să
vezi o sumedenie de lene°i, tolăniți în hamac,
vorbind rar de tot, dormitând, legănându-se până
când un mai harnic le va fi dat microfonul, să se
exprime asupra delicatului subiect! Nu °tiu care
vor fi fost concluziile ineditului congres din
Italia, dar ce succes, ce participare de elită ar fi
dacă s-ar organiza a°a ceva aici, pe plaiurile
mioritice! S-ar putea organiza ateliere de lene,
secțiuni despre diferența chiul-lene, forme °i
manifestări ale fenomenului, exemple °i perfor-
manțe ale celor mai competenți lene°i pe care îi
avem etc. Ce volum de succes s-ar putea realiza
din simpla înregistrare a lucrărilor congresului!
Care, cine poate °ti cât va dura, pentru că e greu
de presupus că lene°ii s-ar mobiliza să epuizeze
problemele în doar două-trei zile de dezbateri.
Mărturisesc, aproape că mi-este ciudă că nu am
fost noi cei dintâi cu organizarea unui asemenea
congres, o meritam cu prisosință! În loc de a°a
ceva, ne pierdem vremea °i energia cu prostii pre-
cum compromiterea amorului gata pierdut. Am
auzit o istorie de tot hazul °i necazul în domeniu:
secret °i vinovat, ea îl iube°te doi ani de zile pe el
becher (după experiențe de tot felul mai mult sau
mai puțin legale); becherul se plictise°te °i, sigur
că da!, o răne°te cumplit; ea, distrusă, î°i con-
voacă prietenele cele mai bune, două la număr, la
despicat în patru firul gata rupt; la ceas de seară
caldă, damele se pun pe discutat; mai °i fumează,
mai °i trag câte o bere, atmosferă încinsă, gea-
murile trebuind să fie larg deschise; convorbesc
aprins, preț de vreo patru ore, până spre
dimineață, când, epuizate, se duc la culcare; în
toată această vreme, soțul legal a îndrăznit să
revină mai devreme dintr-o delegație °i, interesat
de ceea ce se auzea la ferestre, s-a a°ezat cuminte
pe scări °i a ascultat cuminte, ca pe o poveste,
sporovăială celor trei femei; când damele s-au
retras spre binemeritata odihnă, a intrat °i el în
casă °i s-a culcat. N-a făcut urât, n-a improvizat
scene dure, s-a purtat ca °i cum ar fi uitat de tot
de povestea ascultată sub pervazul ferestrei; asta
până după vreo lună °i mai bine, când a venit
acasă destul de accidentat după un chef, destul de
întunecat la față; ea a înțeles că s-a întâmplat ceva;
s-a lămurit deplin °i mută a rămas după ce el a
relatat vajnica audiție nocturnă, pe care o reținuse
până în cele mai mărunte amănunte. A lăsat-o de-
a binelea lată când i-a spus că el a citit cum că s-
au inventat pantofii făcuți din ciocolată, foarte
dulci, croiți fix după dimensiunile piciorului; a
mai adăugat că nu mai e acum ca pe vremuri,
chestia cu „i-a făcut papucii, i-a dat papucii” sună
cu totul altfel, a°a că el, din micile lui economii,
"îi va da papucii”, dar aceia făcuți din ciocolată.
■
M eledependența
învățați, învățați...
■	Monica Gheț
Lunile septembrie și octombrie ne readuc
în minte îndemnul insistent atribuit lui
Lenin, repetat fla°netard celor din gene-
rația care ne-am mîncat zilele °i °colile în comu-
nismul triumfal. Învățați ce, dar mai ales învățați
cum, iar apoi: pentru ce? În “timpul nostru” se
învăța pentru a scăpa de corvezile “muncii de jos”
la care păreau o vreme a fi condamnați toți cei
avînd o origine nu tocmai sănătoasă din puncul
de vedere al dictaturii proletariatului. Adică,
învățam să dobîndim performanțe care să ne țină
deoparte de glodul satelor ori al colhozurilor.
Alteori se învăța de plăcere, învățătura fiind o
gimnastică a minții curioase °i pofticioase
aspirînd la parteneri de aceea°i factură în care se
enclaviza o elită, o altă lume, alternativa (cam
utopică) a spiritului ludic, pe lîngă periculoasa
libertate a erotismului aplicat... Uneori se mai
învăța pentru a face față concurenței profesionale
din “occidentul putred” unde nu puțini s-au
autoexilat din rațiuni politice, mai apoi însă din
motive făți° economice.
Aici ajungem la punctul de convergență dintre
generații. Mulți, enorm de mulți vin azi la studii
doar pentru a-°i consolida ori fortifica gestul de
“luare a lumii în cap”, a°a cum explică Sorin
Antohi într-un vast interviu (realizat de Rodica
Palade) acordat revistei 22 (nr. 757-758): România
în 2004: “marea evadare “ e în toi. Ce aflăm, dacă n-
am fi °tiut deja? Că două milioane de cetățeni
români “activează” în afara granițelor. Dacă scă-
dem din patru milioane °i ceva indivizi “în cîm-
pul muncii” despre care mai vorbirăm că mențin
costurile pentru tot restul, faceți-vă idee cam ce
rămîne pentru susținerea populației rămasă la
vatră, pentru asigurarea drepturilor financiare,
care, fără discuție, li se cuvin (dacă tot sunt drep-
turi.). La acest capitol ne ajută °i intervenția lui
Andrei Cornea în rubrica sa la revista 22 vorbind
despre Invidie (nr. 757), unde în°iră cum se poate
ocoli invidia față de cei ajun°i °mechere°te mi-
lionari °i miliardari în dolari, °i anume, răsfoind
cu deta°are olimpiană ultracunoscutele opuri
fundamentale ale culturii civilizației omului alb.
La un moment dat, însă, ne spune Andrei
Cornea, calmul dispare, alternativa marii culturi
nu mai funcționează, °i se instalează invidia.
Parabola e cît se poate de transparentă: sunt
oamenii salvați de dramele lor majore ori de ne-
simțirea majoră a altora prin cultură?! Te salvează
spiritul ludic, înțelepciunea de torționari °i imbe-
cili agresivi? Răspunsul este negativ la Andrei
Cornea, în esență °i la Sorin Antohi.
Unele emisiuni TV încearcă să ne lumineze
asupra beneficiilor culturii. O face destul de
convingător Alex. Ștefănescu la Realitatea TV, cu
al său Un metru cub de cultură - printre invitați: Ion
Iano°i, apoi Solomon Marcus - cel din urmă
prezent în România literară (nr. 36) cu un eseu pe
aceea°i temă susținută în emisiune:Are matematica
o valoare culturală? Sanche!, răspund majoritatea
“umani°tilor”, iar evidența e la tot pasul prin logi-
ca discursurilor °i argumentele polemicilor, spre a
confirma propabil avertismentele (?!) lui Eugen
lonesco din piesa Lecția: “Filologia duce la ce-i
mai rău.”
Pe alt palier al justificării finalității culturale,
Vlad Nistor (tot la Realitatea TV) are întrevederi
cu varii personalități care au izbîndit în pofida
vicisitudinilor. Concluzia, în acest cadru, al
Sandrei Pralong - vă mai amintiți? Fusese primul
pre°edinte al Fundației pentru o Societate
Deschisă, pe atunci supranumită Soros ? -, ea făcea
remarca: da, avem numeroase talente, care nu ne
mîntuie de ambiguitate °i de lipsa de onestitate.
Țări mult mai defavorizate au făcut progrese
simțitoare în lipsa acestei duplicități lipicioase °i
uleioase.
Așadar: ce învățați °i mai ales cum? (S-ar
putea anliza °i cine învață.) Lămurirea acestor
întrebări ne va îndruma spre răspunsul: la ce
bun?
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 50 ♦ 1-15 octombrie 2004 |-
23
Sumar
a
rte
Opinii
Oana Pughineanu: Provincia: cronica unei morți
anunțate? • 2
Editorial
Claudiu Groza: Septembrie. Aceași Românie. • 3
Cartea
Viorel Mureșan: O saga transilvană • 4
Petiția Ilea: Lectura e un cerc al fricii... • 5
Agenda pignastyl
Șt<jan Manasia: Alte scene (de dragoste) din viața lui
Klein* 5
Cj rafii
Mircea t/w: Jurnalul lui Petru Comarnescu • 6
Comentarii
Ovidiu Pecican: O monografie polemică • 7
poezia_______________________________________
Daniel Horvâth: Poeme • 8
€x abrupto
Radu Țuculescu: Geza • 8
Aniversare
Claudiu Groza: Viața Ludică • 9
Revista presei culturale
Claudiu Groza: Top 3 (al revistelor culturale) • 9
Comunism și comunisme: modelul românesc
Ioan Ciupea: Scriptele Securității și asasinatul devenit
deces natural *10
Anul Ioan Slavici - Tribuna 120
Mircea Pc,pa: Pagini din corespondența lui Ioan
Slavici • 12
profil
Florina Pâ.jol: Aventuri în anticamera literaturii
"canonice” • 14
Alina Nehga: Polemizând cu sine... Țuculescu • 15
Interviu
Mircea Popa: De vorbă cu profesorul Ion Iliescu • 16
Marius Voinea: Cu Gerard Lecha, despre pamflet și
literatura „autobusiacă” • 17
femember
Vistian Goia: Dascălul blăjean - schiță de portret • 19
Cultura civica
Amalia Lumei: Regiuni și politici regionale în România
și în Europa - Ancheta Tribuna • 20
Cseu
Ion Cristijbr: Nicholas Gatanoy - un anarhist al
imaginarului *21
film_________________________________________
loan-Pavel Azap: Curat "Orient Express”* 22
Salonul defavorizatului
Mihai Dragolea: Un congres fără pereche, un amor
nebun și ciocolata papuc • 23
teledependența
Monica Gheț: învățați, învățați... • 23
Arte
Livius George Ilea :..este oare arta contemporană dincolo de
local? * 24__________________________________
Număr ilustrat cu lucrări
participante la A XVI-a ediție a
Simpozionului Internațional Art’ 2004
Abonamente
Cu RIDICARE DE LA REDACȚIE:
60.000 lei - trimestru
120.000 lei - semestru
240.000 lei - un an
CU EXPEDIERE LA DOMICILIU:
90.000 lei - trimestru
180.000 lei - semestru
360.000 lei - un an
Persoanele interesate sunt rugate să achite
suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să
o expedieze prin mandat poștal la adresa:
Revista de Cultură Tribuna, cont nr.
5010.9575592 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
...este oare arta contempo-
rană dincolo de local?
■	Livius George Ilea
eunind farmecul desuet al unei vechi
stațiuni balneo-climaterice, așezămintele
ei acuzând încă impactul brutal cu o nouă
ordine economică și socială, cu valențele etno-
grafice ale unei străvechi vetre românești,
Sângeorz-Băi respiră aerul unui încântător relief
natural, extins prin formațiuni ale cristalinului
până înspre legendarul masiv al Munților Rodnei,
Pietrosul (2.305m).
Unic prin modernitatea și cuceritoarea sim-
plitate a unei idei/unui proiect transpuse - în
acest fericit caz - și în practică, Muzeul de Artă
Comparată Sângeorz-Băi beneficiază de coerența
unui program de dezvoltare organic implementat
în realitatea artistică românească.
Constituit pe baza unei inițiale colecții de pat-
rimoniu etnografic, Muzeul și-a descoperit trep-
tat - prin inițiativele curatorului său, imprevizi-
bilul artist plurivalent Maxim Dumitraș, și ben-
eficiind de solidaritatea entuziastă a numeroși
confrați de breaslă, sponsori și autorități locale - o
identitate proprie, inepuizabile direcții de dez-
voltare.
Conceput fără ostentație, în spatele unei
fațade care nu agresează în nici un fel habitu-
dinile urbanistice ale unei specifice așezări de
munte, corpul clădirii oferă în interior surpriza
unui spațiu de expunere și depozitare demn de
cele mai înalte exigențe muzeale contemporane.
Concepția arhitecturală coerentă și funcționa-
lă, plină de eleganță a designului interior, de o
modernitate frapantă conferă o necesară intimi-
tate vieții operei, permanentului, tăcutului ei dia-
log cu propria sa origine, cu contemporaneitatea
sa.
A XVI-a ediție a Simpozionului Internațional
Art’ 2004 - Sângeorz-Băi a avut loc între 1-15
septembrie 2004. Organizatori au fost Complexul
Muzeal Bistrița-Năsăud, Direcția Județeană pen-
tru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural
Bistrița-Năsăud și Muzeul de Artă Comparată
Sângeorz-Băi. Se cuvine să-l amintim aici și pe
George Lecca, sponsor al Muzeului, despre a
cărui activitate vom mai vorbi.
Directorul de proiect, Maxim Dumitraș, a
lansat cu generozitate invitații unor artiști din țară
și străinătate precum și unui critic de artă. Cei
care au răspuns sunt: Agnes Birebent, Aurel
Bulacu, Ionel Ccjocariu, Marian Coman, Mircea
Dumitrescu, Daniela Făiniș, Suzana Fântâneru,
Alexandru Gavrilaș, Livius George Ilea, Helga
Lecca, Liliana Moraru, Gheorghe Mureșan,
Mircea Nechita, Anca Pintilie, Mariana Șerban.
Tema simpozionului a fost: “Scrierea de la leagăn
... la mormânt”, această ediție fiind rezervată xilo-
gravurii.
Un obiectiv de prim ordin l-a constituit com-
pletarea colecției de artă contemporană a
Muzeului de Artă Comparată Sângeorz-Băi.
Organizatorii vor asigura editarea unui catalog al
manifestării, iar lucrările realizate în cadrul aces-
tui simpozion vor fi expuse constituind materi-
alul unor expoziții organizate la Muzeul de Artă
Comparată Sângeorz-Băi, la muzeele din Bistrița
și Târgu-Mureș, precum și la Galeriile Apollo din
capitală.
Tema propusă circumscrie coordonatele de
esență ale proiectului muzeal, în respectul unei
străvechi civilizații a lemnului, reper fundamental
care a animat dialogul omului acestor meleaguri
cu natura, cu propria sa natură pe tot parcursul
marilor rituri de trecere care îi marchează exis-
tența, istoria, identitatea sa culturală.
Într-un timp accelerat, al schimbării, în care
istoria nu mai are răbdare, memoria - muzeală -
devine un imperativ al conservării/salvării pro-
priei noastre origini, al condiției noastre iden-
titare.
La intersecția marilor axe patrimoniale,
istoric/naționale și contemporane/universale,
muzeul “imaginat” își găsește rostul tocmai în
această vie, neîncetată deschidere către dialog,
ferind ființa artistului și a operei sale de izolare,
de marginalizare sau sterilă exhibiție. Având un
centru de documentare nu numai artistic ci și de
istorie locală, un atelier de restaurare a
patrimoniului etnografic, în special în lemn, un
proiect de interconectare mediatică, alături de
exponatele propriu-zise, îmbogățite, completate
an de an cu noi și noi opere născute în această
ambianță sau obținute prin donații, Muzeul de
artă Comparată din Sângeorz-Băi și-a asigurat o
bază logistică impresionantă ce îi conferă un
incontestabil potențial de dezvoltare și iradiere.
Consemnăm succint reacția unei participante
din străinătate: “Ceea ce surprinde e cu siguranță
voința de ancorare în mediu, dialogul cu modu-
rile artizanale de creație. Dar la ce servește asta?
Nu este oare arta contemporană dincolo de local?
Simt totuși că îmi regăsesc aici rădăcinile, dar
ădăcinile universale, că energia care se degajă aici
merge într-adevăr undeva, deopotrivă în urma și
în fața ei.” (Agnes Birebent/Toulouse/Franța).
Această “opera aperta” devine atât expresia
onorantă a permanenței unei vieți spirituale
active, proprie unei ex-centrice comunități locale,
cât și o premiză a racordării ei la imperativele
rețelelor culturale naționale și europene ale
viitorului. În consecință acest proiect poate
deveni o locomotivă de ultimă generație în spri-
jinul dezvoltării și modernizării stațiunii, în
demersul ei de a redeveni un real punct de
atracție pe harta industriei turismului național și
internațional, iar factorii de decizie locali, și nu
numai, au datoria de a-și asuma, la rândul lor,
același vizionarism exemplar. Iar despre ”roadele”
artistice ale acestei ediții vom reveni.
■
24
-1 TRIBUNA ♦ nr. 50 ♦ 1-15 octombrie 2004 |-