serie nouă • anul III • nr. 49 • 15-30 septembrie 2004 • 10.000 lei
RIBUNA
revistă de cultură
Apare sub egida Consiliului Județean Cluj
Ilustrația numărului.
"Orașul-comoară”
Clujul în secolele. |
XVI-XVII
interviu
D. Vatamaniuc
Tudor Ionescu
Tradiția și
MODERNITATEA LUI
A.P.Cehov
Ion Budai
Deleanu la o
NOUĂ LECTURĂ
Remember
Tribuna
Adrian Popescu
Tribuna
Director fondator:
Ican Slavici (1884)
Revista apare bilunar, cu sprijinul
Centrului de Studii Transilvane Cluj
și al Ministerului Culturii și Cultelor .
Consiliul consultativ
AL REDACȚIEI TRIBUNA
Diana Adamek
Mihai Bârbulescu
Mircea Borcilâ
Aurel Codoban
Ion Cristofor
CĂLIN FELEZEU
Monica Gheț
Ion Mureș an
Mircea Muthu
Ican-Aurel Pop
Ion Pop
Pavel Pușcaș
Ioan S bărci u
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
R EDACȚIA
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan- Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Liviu Pop
Redacția și administrația:
400091 Cluj, Str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina vveb: vvvvvv.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Reportaj
În ce măsură se poate face
un reportaj de atmosferă la
Știri?...
■ Adrian Dohotaru
Tabăra de creație de la Băiuț,Judetul
Maramureș, așezată sub sigla Dramaturgiei
cotidianului, a reunit studenți din două fac-
ultăți clujene: cei teatrologi din cadrul catedrei de special-
itate a Facultății de Litere și Jurnaliștii de la Facultatea
de Științe Politice a Universității Babeș Bolyai.
Inițiatorii proiectului, asistenta Andreea lacob și profe-
sorii Miruna Runcan și C.C. Buricea-Mlinarcic, au
intenționat să propună o confruntare problematică prin
asocierea Jurnalismului cu dramaturgia. Studiul de caz
a constat în cercetarea fenomenului de emigrare a forței
de muncă din localitatea Băiuț, străveche așezare
minieră. Studenții au luat în piept deopotrivă munca de
teren (Jurnaliștii) și munca de creație dramaturgică,
teatrologii. Experiența Băiuț și rezultatele workshop-
urilor și cercetării se vor materializa într-un volum de
reportaje al căror punct de plecare să fie Jurnalismul civic
și teatralitatea involuntară a situațiilor și personajelor
descrise. De asemenea grupul de teatrologi își va contin-
ua în lunile următoare eforturile pentru elaborarea
unuia sau mai multor scenarii inspirate din experiențele
accumulate în teren.
- Fă, Adi, un reportaj de atmosferă cu tot ce s-
a petrecut în Maramure°, în tabăra de la Băiuț. Îi
pentru o instituție de presa locală: TV Ribuna.
Deja eram nițel supărat că nu am fost pe fază
cînd o colegă (o arivistă °i jumătate) s-a anunțat
că realizează, ea °i nu eu, un alt reporaj asemănă-
tor pentru "prestigio°ii" de la Bucure°ti, ce au
acoperire națională: TV Observatorul Cultural.
Mi-a trecut repede supărarea. Obi°nuitul com-
plex de superioritate ardelenesc. Mi-am zis: "tot
mitici sunt, chiar dacă folosesc °apte-opt silabe
într-un cuvînt".
- Cît de lung e? o întreb pe producătoare.
- Cam de 3 minute (3 mii de semne), poate
chiar mai lung, că e vară °i lumea duce lipsă de
subiecte...
- Pe ce să pun accentual, pe relațiile dintre
participanți, pe studiul despre emigrarea forței de
muncă prin străinătățuri, pe mina care se
zvone°te că se va închide, pe personajele
pitore°ti locale?...
- Măi Adi, tu ce e°ti, amator, boboc?.. Știi
cum se face un reportaj: scurt, la obiect °i, fiind
vară, îi mai dai si tu ceva culoare. Gata cu între-
bările, la muncă!
VIDEO
Un grup de studenți de la Jurnalism °i de la
Teatru, împreună cu profesorii lor lansează un
nou curent atît în teatru cît °i în jurnalism:
Dramaturgia cotidianului (astfel a fost anunțată
tabăra în Observatorul Cultural). Conceptul avan-
gardist susține că cotidianul e o dramă, °i că
subiectul trebuie să fie omul simplu, cu grijile
sale °i nu un personaj livresc.
MGS
Profesorii Miruna Runcan °i Cristian Buricea-
Mlinarcic (voci în redacție: ce nume de conte apus
are °i ăsta!) °i mai cu seamă experimentatoarea
°efă, asistenta Andreea lacob au transpus rev-
oluționarul concept în situația celor forțați de
împrejurările nefaste să emigreze din localitatea
minieră Băiuț la muncă în străinătate. Mina se
zvone°te că se va închide cît de curînd, lăsînd
oamenii fără locuri de muncă. De aici, drama...
Sincron: Andreea lacob, time code 4.35 - 5.00
Întrebare reporter: Ce i-ați învățat pe stu-
denți?
Răspuns: Că “întrebările închise sau for-
mulările alambicate sunt inoperante; pe lîngă fap-
tul că nu vor fi înțelese, vor provoca o senzație de
distanțare, de răceală”.
Întrebare: Bine, dar astfel de propoziții din
studiul dvs... sunt semnificative? Nu sunt cumva
truisme?
Răspuns: Tu sigur ai ceva cu mine!!!
Tinerii jurnali°ti au intervievat mineri, soții
ale acestora, oficialități °i, în special, persoane
emigrate. Aproape toți (dar sunt °i excepții de la
regulă) treceau prin aceea°i dramă nostalgică: pe
vremea lui Ceau°escu se trăia mai bine, erau mai
multe locuri de muncă, iar acum oamenii sunt
forțați să plece din țară pentru a putea
supraviețui.
(duminică, ora 12.35, după slujbă)
vox 1. 5.25 soție de miner “Înainte era bine,
mina aducea bani. Toată lumea avea de lucru”.
vox 2. 6.03 copil de miner “Mama munce°te
în Italia, la o cofetărie. Buni spune că mami nu
serve°te, nu munce°te la mese, ea munce°te în
spate”.
Întrebare: “Și tatăl tau unde e?”
Răspuns: “Tati doarme...”
vox 3. 6.40 muncitor la o fabrică în Spania “Îi
mult mai bine dincolo, salariul îi mare, păcat că
spanioloaicele-s urîte.”
Studenții nu s-au dedicat doar studiului,
realizării reportajelor °i construirii unui scenariu
dramatic, ci s-au °i distrat. Focurile de tabără,
ie°irile în pădure, plimbările sub clar de lună °i
sportul cu gantera de 0,5 litri i-au relaxat pe
tinerii entuzia°ti.
- Pe drumul dinspre Băiuț a fost un accident.
Nici un mort, dar...
- Nici un mort? Și atunci...
- Avem imagini cu accidentul propriu-zis, cu
răni, cu țipete, cu de toate...
- Bine. Perfect. Intră prima. Vedem noi dacă
mai e spațiu °i pentru aia culturală.
- Cum adică, păi de-aia am făcut eu..? Am
deranjat atîția oameni!.
- Nu te enerva Adi, pe cine interesează ce au
facut copiii ăia acolo, unde-i conflictul? Reportaj
de atmosferă!!?!. Tu de fapt vrei să te pui bine
cu profii de acolo. Pînă la urmă °tii cum e: ce-i
de bine nu se vinde, ce-i (de) rău prinde la
oameni.
- Bine.
- Dar ce faci, de ce pui între paranteze (adică
de ce rău)? Extrapolezi °i mă faci să par mai rău
decît sunt.
- Prefer să exagerez, dar nu cum faci tu la
°tiri, ci prefer să fiu resentimentar °i să-ți
accentuez o trăsătură negativă. De data asta decid
eu, că oricum reportajul l-ai scos tu. Rămane
RĂU. Mai bine ziceai de la început că nu vrei
reportaj cu cultura.
■
| TRIBUNA • nr. 49 • 15-30 septembrie 2004
p|ditorial
Tradiția și modernitatea lui
A.P Cehov
■ Monica Gheț
ncinsa dezbatere din presa culturală a acestei
veri sub combustia unei mai vechi mize sau
presiuni (“de grup”) ideologice vizînd alter-
nativ supremația tradiției sau a modernității în
cultura și mentalitatea autohtonă își află dezno-
dămîntul într-o “monedă culturală”, adică un
model cu valoare universală certă: Anton
Pavlovici Cehov, al cărui centenar (de la moartea
din 1904) a beneficiat de o fastuoasă comemorare
la Cluj grație organizării de excepție întreprinsă
de Catedra de Filologie Slavă a Facultății de litere
din cadrul Universității "Babeș-Bolyai" în colabo-
rare cu Asociația Slaviștilor din Romînia - filiala
Cluj, pe timpul zilelor 24-25 iunie 2004. Chiar
dacă a trecut ceva timp de atunci și regretăm
întîrzierea acestei consemnări, trebuie să ștergem
impresia generală subliniată de curînd în România
literară, conform căreia evenimentul ar fi trecut
neobservat. Nu însă și la Cluj.
Foarte activă după 1990, Catedra de Filologie
Slavă a universității clujene și-a format un blazon
de onoare prin a ne aminti de cîțiva ani sensul
integrării unor mari gînditori ruși - în calitatea
lor de scriitori - în ierarhiile tradiției cît și ale
modernității, inclusiv a modernității tîrzii pe care
o străbatem încă nedumeriți. Așa s-a întîmplat cu
simpozionul internațional Nabokov de acum
cinci ani, înregistrat de paginile revistei Tribuna ’,
așa s-a petrecut și acum cu o mult mai vastă par-
ticipare de specialiști din țară și străinătate
(Moldova, Serbia, Muntenegru, Cehia, Ungaria,
Bulgaria). Peste cincizeci de comunicări redactate
în limbile rusă și română au fost grupate în patru
secțiuni centrate pe: Orginalitatea stilului cehovi-
an, Poetica prozei lui A.P. Cehov, Dramaturgia
cehoviană și Rezonanța universală a creației lui
A.P. Cehov.
De ce acest efort de recunoaștere a “conso-
nanței” actuale cu opera cehoviană azi, cînd atîtea
alte urgențe “imagologice” bat la poarta culturii
europene? Nicidecum pentru a bifa o nouă per-
formanță academică, fiindcă participanții s-au luat
pe ei înșiși foarte în serios tratînd în gama temati-
că menționată creația lui Cehov. Fără o justificare
explicită în cadrul celor patru secțiuni activate de
magia perenității cehoviene, cred în baza
lucrărilor dezbătute, că este vorba de o mai sta-
tornică identificare cu timpul și contextul
apariției operei lui Cehov: o epocă de “tranziție”
cvasi-“bovarică” între alinierea la cutumele local-
tradiționale, “provinciale”, în geografia liniilor de
forță ale gîndirii și artei europene, respectiv euro-
atlantice aidoma “provinciale” prin inerția reacției
“societății civile” pe cale a se constitui în Rusia
precum în întreaga Europă Centrală și de Răsărit.
Personalitate modestă datorită statutului social și
ambițiilor individuale, deși autor de geniu,
Cehov sau doctorul Cehov (pe ușa micuței case
memoriale din Moscova veți citi tăblița: DrAP.
Cehov), un fel de “medic al săracilor” cu mult
înaintea lui Celine, dar cu infinit mai multă com-
pasiune “etnică”... Cehov a contribuit la schim-
barea unor repere socio-umane, asemeni lui
Dickens în veacul englez al hiperexploatării
industriale a forței de muncă. Raportul său
despre starea prizonierilor din Insula Sahalin
cuprinde antologice din istoria responsabilității
civice a unui om ce s-a validat ca atare în creația
ficțională și în dramaturgie. Cehov lucra de
dimineața pînă seara la cazurile pacienților săi, în
plină erupție a propriei tuberculoze, se plîngea în
consecință că-i lipsește timpul necesar meditației
germinatorii și, totuși, scria două povestiri pe zi.
Nepot de serv care și-a dobîndit cu trudnice
economii libertatea, studentul Cehov iar mai apoi
medicul a trăit pentru a-și sluji și întreține familia
- respectiv părinții și frații. Mereu îndrăgostit, a
cunoscut tîrziu savoarea (relativă a) căsniciei.
Obligat din pricina bolii la îndelungi stagii în
“provincie”, spre exemplu, în Crimeea, ducea
dorul Moscovei, centru al emulației artistice
rusești, în opinia lui - și, astfel, se înrudea spiritu-
al cu insatisfacția/ “insuficiența fertilă” a perso-
najelor plăsmuite. Dominat de empatia pentru cei
în suferință, pînă la neglijarea propriului morb,
Cehov a parcurs mental chinul nostalgiei sfîșiate
între o tradiție greu (din punctul lui de vedere)
definibilă, în esență tolstoiană, de om al țărînei ce
l-a produs și amenințarea adierii unei lumi
incongruente, dar răscolitoare.
De ce modern? Previziunile lui s-au adeverit,
însă nici natura umană nu s-a lăsat ușor dislocată.
Oamenii au același priorități ale existenței:
supraviețuirea, sănătatea, iubirea, universul
stimulator, chiar dacă paralel cu realitatea al
“utopiei”. Prin Cehov, pe calea lecturii și a mon-
tării pieselor sale, modernitatea își verifică tole-
ranța în lipsa unui reper ferm de natură metafi-
zică. Banalitatea cazurilor vizitate în scriitură e
gravă nefiind lipsită de umor. Detașarea de mari
cauze ideologizante și aplecarea spre mica dramă
de familie provincială ni-l restituie drept contem-
poran. Astfel, Cehov e într-adevăr “contempo-
ranul nostru”, dincolo de orice “inginerie socială,
ori i-am putea zice acum “bio-socială”. S-a stins
într-un suspin - așa cum ne reamintește Radu
Cosașu: “Ich sterbe” (mor). El este adevăratul
erou al Livezii de vișini, “majordom” al trecutului
(ca Fist), profet al necruțătorului “viitor” ai cărui
urmași nostalgico-neliniștiți bovaric suntem noi!
Simpozionul s-a încheiat în toate secțiunile
lui cu lansarea în premieră a traducerii piesei
Tatiana Repina realizată de Cristian Buricea-
Mlinarcic la Editura EIKON, în colecția Biblioteca
Teatrul Imposibil.
În ansamblu precum și în particular
Simpozionul Internațional A.P. Cehov a demon-
strat că prin voință și bună-voință se pot maria
tendințe aparent contrarii (tradiție-modernitate)
cu atît mai mult cu cît, de neocolit purtători de
cuvînt ai unei epoci stau mărturie în acest sens
deopotrivă cu opera dar și cu fapta lor civică.
Notă:
1.	Cronicarul revistei România literară se mira că află din
paginile revistei Apostrof semnate de Ion lanoși pasiunea lui
Vladimir Nabokov pentru studiul fluturilor. Într-adevăr a
descoperit între altele specii de coleoptere ce-i poartă numele,
așa cum și Ernst Junger a perfectat cunoștințele în domeniul
entomologiei. Ar fi fost suficient, însă, ca lectorul monitor al
publicațiilor culturale să parcurgă traducerea autobiografiei lui
Nabokov, Vorbește memorie, apărută la editura Universal Dalsi
în 1994, pentru a afla același lucru - în detalii.
■
| TRIBUNA ♦ nr. 49 ♦ 15-50 septembrie 2004
Sonja D. Szimon
și vocea conștiinței
Comentarii
■ Ion Cristofor
Sonja D. Szimon
Ție
Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2004
De pe coperta volumului ei de debut, inti-
tulat Ție (Editura Clusium, Cluj-Napoca,
2004), chipul Sonjei D. Szimon ne privește între-
bător, cu o expresie interogativă ce pare să se
adreseze mai degrabă spre sine însăși decât spre
ceilalți. Ochii pătrunzători, fruntea înaltă, mar-
moreeană, aerul ei oarecum absent, totul pare să
mărturisească o teribilă solitudine existențială, cu
o nevoie acută a dialogului. Deși născută în zodia
Berbecului, la 19 aprilie 1950, la Cluj-Napoca,
eseista apare ca o natură dilematică, de spirit
raționalist, camilpetrescian, fără siguranța terestră,
adeseori sfidătoare, a nativilor iviți sub acest
semn zodiacal.
Absolventă a Facultății de Construcții din
orașul natal, autoarea e indiscutabil o hiperlucidă,
obișnuită să supună totul reflecției riguroase și
chiar unui dubiu cartezian. Volumul e alcătuit
dintr-un soi de dialoguri platoniciene între
maestru și un învățăcel, care poate fi cititorul
însuși, ca un soi de învățături ale mamei către
fiica sa. Totul se încheagă într-o cheie modernă,
căci unghiul interpretării pare să derive adeseori
din filosofia existențialistă. E firesc, căci orizontul
de așteptare al învățăcelului s-a schimbat funda-
mental, acesta trăind sub bombardamentul infor-
mațional al filmelor și programelor TV, în care
“totul e gata rumegat pe înțelesul maselor”.
Volumul conține un ciclu inițiatic alcătuit din 24
de capitole, de călăuzire a tinerei conlocutoare
Noile deziluzii ale lui lona
■ Oana Pughineanu
Richard Brautigan
La pescuit de păstrăvi în America
Traducere și note de Liviu Bleoca
Iași, Editura Polirom, 2004
Citind cartea lui Richard Brautigan, La pescuit de
păstrăvi în America, este imposibil să nu ai un
sentiment de perplexitate, imposibil să nu te
întrebi: oare ce vrea, să reprezinte, să. spună, să trans-
mită? Dar îți dai seama că verbul “a reprezenta” - fie și
în forma cea mai laxă a înțelesului pe care îl poate avea
acest cuvânt demult demodat - nu poate fi folosit în
nici un caz. Reprezentarea e poate cel mult o glumă...
este o reprezentare în glumă. a. unui american dream
eșuat. A° spune că Richard Brautigan ține cu tot
dinadinsul să. facă o tipologie a eșecului, un eșec atât de
“reușit” încât cei care-l trăiesc nici nu-l mai percep ca
atare, ci îl confundă. uneori cu “cea. mai bună. dintre
lumile posibile”. Băutorul de Kool-Aid (o răcoritoare
ieftină. care se vinde sub formă. de praf) este exponen-
tul unei mentalități en-gros, trăind din surplusuri sau
mai bine spus din resturile unei abundențe care ți se
oferă. cu condiția. să. fi sărac. Dintr-un plic se “prepară
doar o jumătate de galon de Kool-Aid, dar el făcea
întotdeauna un galon, așa că băutura avea doar o urmă
din concentrația. dorită”. Important e că își “crea pro-
pria realitate Kool-Aid și era în stare să se lumineze cu
ajutorul ei”. O realitate atât de diluată încât prepararea
ei devine “o aventură romantică și, în același timp, un
ritual”. Dar o rețetă respectată cu sfințenie îți poate
garanta întâlnirea cu succesul: cu o cărticică bună de
bucate “La pescuit de păstrăvi în America ar fi bogat și
un fin cunoscător în materie de mâncăruri, iar Maria
Callas i-ar fi prietenă și ar mânca împreună”, nimic
neputându-i împiedica să-și toarne “ketchup de nuci
prin varii domenii ale existenței. Deși lipsită de
orice scorțoșenie didactică, cartea are un evident
substrat educativ. Autoarea ei urmărește să instru-
iască, să dea o lecție de viață, înțelesul global al
cărții fiind, evident, cel formativ. Ca în cazul
oricărui proces educativ serios, maestrul e un
spirit enciclopedic, care încearcă să-l atragă pe
novice într-o parcurgere răbdătoare, necon -
vențională, a unor sfere morale.
Prezentarea diverselor teme amintește de
dialectica socratică, de o artă a moșirii prin care
învățăcelul e călăuzit, din aproape în aproape,
spre inima adevărului. Aici elevul se dovedește o
persoană de gen feminin. De altfel, autoarea cărții
este ea însăși o feministă moderată, militând pen-
tru o egalitate reală a femeilor cu bărbații. Poate
pentru a face mai atractivă tematica ce urmează a
fi studiată, autoarea situează originea umanității
pe o altă stea. Reprezentanții acestei îndepărtate
civilizații galactice ar fi colonizat, în vremuri
imemoriale, pământul, “optând pentru un ciclu
de viață adaptat la condițiile pe care le-au găsit pe
această planetă”. Între cele două sexe, exista la
începuturi un “consimțământ originar”, un pro-
tocol ce stipula deplina lor egalitate. Această
ipoteză de roman științifico- fantastic e urmată de
numeroase capitole în care autoarea recurge la
argumente culese din mitologie, filosofie sau
istoria culturii pentru a explica învățăcelului con-
cepte precum liberul arbitru, pentru a-i permite o
înțelegere rațională a capcanelor existenței. Sunt,
în fond, meditații existențiale în care sensul con-
fesiv covârșește sensul pur informativ. Autoarea e
o sensibilitate ce a acumulat numeroase impresii
de lectură, pe care le trece prin filtrul propriu,
colorându-le cu o notă particulară, patetică sau
doar pigmentată de o fină, discretă ironie. Sonja
D. Szimon rediscută cu dezinvoltură mituri
esențiale ale umanității, cum ar fi cutia Pandorei,
peste hamburgeri”. Să avem de a. face cu același prin-
cipiu al întâlnirii întâmplătoare între o umbrelă și
mașina de cusut pe o masă de disecție sau cu o ironie
ce trimite la faptul că în rețetă nu este inclus și un esprit
de fnesse ?
Printre rândurile acestei scriituri care seamănă cu
liniile melodice complicate ale jazzului și uneori chiar
cu liniile frânte debussiene se simt atacurile ascuțite la
adresa unei nemaipomenite artificialități a unei lumi
de / la duzină. Culme a acestei artificialități, natura
însăși este de vânzare (chiar și iluziile ecologice sunt
spulberate). “De vânzare pârâu cu păstrăvi la mâna a
doua. Trebuie văzut ca să-l apreciati [...] Cascadele le vin-
dem separat, desigur, la. tel și copacii, păsările, florile,
iarba și ferigile. Insectele le dăm gratuit dacă luați cel
puțin trei metri de pârâu.”(s.n.)
Natura umană nu stă nici ea mai bine: se încurcă
pe un drum plin de “căcăreze” și de “oi afurisite” păs-
torite de un cioban “care arăta ca Adolf Hitler, dar mai
prietenos”, un drum al cărui mesaj ultim este - evi-
dent - “Stalingrad” (fiecare spirit de turmă își va găsi
până la urmă Stalingradul lui). Dar există și alte feluri
de a te împotmoli: unii “păstrăvi” acceptă moartea
“nenaturală” prin înecarea cu vin de porto, singura
moarte fericită, o adevărată “odă pentru Alcoolici
Anonimi”. De fapt una dintre puținele cerințe este de
a. manevra bețivul “ca pe un înger” fragil, singurul
care-și permite să bea “în stradă, de parcă ar fi Winston
Churchill”. Indiferent însă de micile drame mai mult
sau mai puțin burgheze ale “păstrăvilor” sau ale celor
care îi pescuiesc (Brautigan accentuând pe faptul că nu
pot fi deosebiți unul de altul) pământul continuă să “se
răcească în maniera corectă, a veșniciei”.
În mod ironic umbra statuii lui Benjamin Franklin
care “stă răbdător sub jeturile de apă” este cea care
acoperă poetul beatnic care bea “o gură de apă de la
fântâna arteziană răstignită, pe peretele WC-ului”. Nici
măcar sub patronajul inventatorului paratrăznetului,
beatnicul nu se simte fulgerat de vreo inspirație care
să-i asigure și lui o “umbră cu jumătate de metru mai
lungă”... o umbră de lăsat în urmă, posterității.
mitul paradisului, mitul faustic și altele. În mod
neașteptat, mitologia greacă e văzută ca o creație a
misoginiei masculine, dat fiind faptul că “zeii
apar puternici, isteți și vajnici apărători ai drep-
tății”, în timp ce “zeițele sunt răzbunătoare, rele,
invidioase și veșnic preocupate de ele însele”. Sub
auspiciile unei lucidități extreme, autoarea pune
sub lupă diverse probleme existențiale, de natură
morală, cum ar fi “frica”, “solitudinea”, “minciu-
na”, “ridicolul”, “masca”, “deziluziile”, “dispe-
rarea” etc. Stilul acestor microeseuri este de
multe ori sentențios, dar fraza are o vibrație plină
de căldură, cu un patetism. bine temperat, efect al
unei sincerități netrucate. În fond, autoarea e un
moralist modern, a cărui credință fundamentală
vizează o trăire în orizontul autenticității. Eseistul
pune sub lupă nenumărate racile ale societății
moderne, cum ar fi ipocrizia, falsificarea unor
valori, trucarea sistematică a adevărului, mercan-
tilismul, degradarea mediului și a relațiilor dintre
sexe, deriva valorilor tradiționale și a moralei.
Fără să adopte ticuri de moralist acru și neiertător,
Sonja D. Szimon constată cu amară ironie că do-
rințele oamenilor nu s-au schimbat prea mult de
la Faust încoace, că toată lumea vrea tinerețe fără
bătrânețe °i viață fără de moarte, chiar dacă operațiile
estetice și implantările cu silicon ale tuturor
golurilor fac tot mai mare concurență vieții ade-
vărate.
Reflecția riguroasă e balansată mereu de o
undă de poezie. În interpretarea diverselor
aspecte ale existenței, Sonja D. Szimon vine ade-
seori cu o viziune originală, ce sfidează locurile
comune. Dialogul dintre maestru și învățăcel
funcționează după un scenariu în care ideile se
înfruntă, iar partenerii dialoghează pasionant,
într-un efort de autocunoaștere, de confruntare
cu sine și cu propriile certitudini și dileme
morale. Această înscenare a ideilor ne descoperă o
inteligență vie, refuzând drumurile bătătorite,
convenționale. Sonja D. Szimon e indiscutabil
un eseist original, ce merită urmărit cu atenție în
modul în care își explorează propria voce a
conștiinței, dramatică și încărcată de dileme.
■
Raiul - una dintre cele mai fantastice imagini - nu
poate fi decât o experiență iritantă unde totul miroase a
oaie: “Dar cel mai tare mirosea a oaie însuși soarele.
Când era. acoperit de un nor, mirosul de oaie scădea,
ca atunci când calci pe aparatul auditiv al unui bătrân,
iar când apărea din nou, mirosul de oaie era tare ca un
bubuit de tunet într-o ceașcă de cafea. În după-amiaza
aceea, oile au traversat pârâul prin fața undiței mele.
Erau atât de aproape, că umbra lor se așternea peste
momeală. Am prins practic păstrăvi din curul lor.”
Dacă ar fi să găsesc măcar un singur cuvânt care să
se potrivească cu stilul în care este scrisă această carte,
știind că autorul ei este un ultim reprezentant al gene-
rației beat, poate că acela ar fi hipster cu toate înțelesurile:
pasionat de jazz, exaltat, maniac, toxicoman. Într-o
Americă în care aproape toată lumea visează la cele
cincisprezece minute de celebritate, drogatul, bețivul,
beatnicul își păstrează chiar prin starea lui de “om termi-
nat” o forță. “anarhică”. Drogatul acceptă. o formulă a
“fericirii”, “beatitudinii”, ca dereglare continuă, biolo-
gică, chimică și psihică. Brauitgan enunță în stilul hip-
ster un corolar al filosofiei nietzscheene. Supraomul s-a
dat bătut, dezamăgit de propria-i artificialitate: “am
bătut în pârâul meu și acesta a sunat a lemn. Am sfârșit
prin a-mi fi propriul păstrăv și am mâncat felia de
pâine”. lona a aflat că și el, la rândul lui, nu este decât
un altfel de pește (păstrăv în cazul de față) și a
descoperit propriul mod de a continua să viseze știind
că visează, împlinind excesul în mod absolut, în delir și
sinucidere.
La pescuit de păstrăvi în America este un nume, un
personaj, o carte, o copertă, un titlu, o broșură cu
instructaje pentru pescuit, este pe scurt, victima. și
călăul, cititorul și scriitorul, sadicul și masochistul,
premisa și concluzia contopite în unicul și dezamăgi-
torul deznodământ plasat într-o scrisoare oarecare
semnată de “Mama și Nancy”: “Chiar acum am aflat
despre moartea. domnului Bine [...] V-ați așteptat la
asta și a fost frumos că l-ați. putut vedea ieri, chiar dacă
el nu vă. cunoștea. [...] P.S. Îmi ce scuze că am uitat să
vă dau maioneza”. Cu siguranță. era tăiată.
■
4
| TRIBUNA ♦ nr. 49 ♦ 15-50 septembrie 2004
fllgenda pignastyl
Portretul poetului la 55 de ani
■	Ștefan Manasia
Pe Marin l-am întîlnit, cred, prin 1999,
într-una din serile de poezie organizate de
cenaclul “Echinox”: venise împreună cu
Dan Coman °i John Partene, poeți parteneri în
cadrul proiectului “Camera”, aureolați de debutul
în volumul colectiv cu titlu omonim, la editura
sibiană Euphorion, în 1995, grație generozității
lui Iustin Panța. (Altminteri, alături de Gellu
Naum, Mircea Ivănescu °i Mihai Ursachi, Panța
era poetul lor favorit, în a cărui formulă se
regăseau cel mai mult, fiecare replicînd, după
puteri, cu propriul manual de gînduri care liniștesc/
manual de gînduri care neliniștesc.)
Trebuie să recunosc, atunci m-au impresionat
cel mai mult poemele spuse (°i scrise) firesc de
John Partene, un melanj de oralitate ludică °i pic-
turalitate voioasă. Dan Coman nu optase încă
pentru pseudonimul scriitoricesc °i nici pentru
un stil al său, scria poeme enorme °i monotone,
în care mopetiza la nesfîr°it: poezia lui avea să
dospească vreo cîțiva ani, pînă cînd - o dată cu
volumul Anul cîrtițeigalbene (Iași, Editura Timpul,
2003) - va da la iveală una din vocile emblema-
tice, puternice °i echilibrate ale poeziei contem-
porane. Marin Mălaicu-Hondrari scrisese încă de
atunci o parte din poemele/prozemele cuprinse în
Zborul femeii pe deasupra bărbatului (Cluj-Napoca,
Editura Eikon, 2004). De pildă, Întîlnirea cu
Paracelsus. Peste timp. Peste ape - textul cel mai
“gustat” de studenții echinoxi°ti - avea toate
datele retoricii din volumul actual, pe care vă
invit să îl cumpărați °i să-l citiți.
Poetul combină, cu ingeniozitate, stilul direct,
alert al poeziei cotidianiste, la mare cinste de la
optzeci°ti încoace, cu o scriitură vizionară °i crip-
tică, ale cărei resurse le putem bănui în Jung, în
Alexandrian, în cabali°ti, dar °i în autohtonul
Naum, °amanul literar alergic la rețete, cu ochiul
în permanență atent la cealaltă parte, acolo unde
realul searbăd °i prăfuit scînteiază în minunate
curcubee. Textele de proză poetică din Zborul
femeii. au ceva din atmosfera delirantă, cețoasă a
Zenobiei, dar °i din descriptivismul metodic de
mare rafinament, din logica imbatabilă °i amuzat-
cinică a versetelor lui Iustin Panța. Povestirea din
finalul cărții sau Lungul drum al autorului către servi-
tute este, din punctul acesta de vedere, textul cel
mai elaborat °i mai pretențios, unde Marin î°i
“camuflează” gîndirea poetică sub forma unor
°arade °i anecdote, a unor eseuri ce mimează
prețiozitatea °i uscăciunea tomurilor academice,
ori, dimpotrivă, ia aspectul unei narațiuni neore-
aliste, grosiere, la fel de în°elător. Scrie Marin
Mălaicu-Hondrari: “Cam de atunci datează °i un
joc pe care l-am practicat cu succes în cea mai
aleasă societate. E ideal jucat în patru. În doi e
prea intim. În trei e prea rigid. De la cinci încolo
nu există altă variantă decît sinuciderea colectivă.
Regula jocului este simplă: se iau trei autori, al
patrulea e°ti tu, °i se cite°te cîte ceva din fiecare.
Vei cunoa°te bucuria de a pierde °i sinceritatea în
victorie. I-am prins tri°înd pe mulți contempo-
rani. Tri°orilor li se scuipă obrazul. Adevăraților
jucători li se strînge mîna.” Ingenios, poetul
construie°te cartea ca pe un joc, din cioburi de
mărimi diferite, pe care îl vom “interpreta”
fiecare; lui Marin nu pare a-i plăcea cititorul-
morsă, acela e°uat în fotoliu °i înghițind cu pipeta
indicațiile autorului: imaginile sînt în oglindă,
metaforele - nocturne, selenare, cîntecul este
adesea descîntecul, timpul poemelor este imper-
fectul sau mai mult ca perfectul. Serii de intero-
gații introduse printr-un relativ dau poemului o
lucire spectrală °i înspăimîntătoare. Ambiguitatea
regizorală e tradusă în văluri °i lumini °terse prin
care se filtrează acțiunea. Amanta-mama-sora-
Stăpîna Ploii-Străina, ca entități telurice, magice,
rude - peste mode °i timp - ale zeiței Diana
Candelifera, sînt apariții efulgurante în actul
poetic, intersectări °i atingeri, zboruri °i plon-
jonuri: “în odăițele subpămîntene/ ceasornicul
precis s-a retras în rochiile-adînci/ ale femeilor
subpămîntene”, “noapte/ sora mea vitregă/ ființă
rapace”, “între mama mea Pasărea de pradă/ °i
tatăl meu/ mi-am construit cu gesturi abile
așteptarea”, “Străina veghea/ întîrziind asupra
unui gest vast de retragere”, “se °tia că mă îndră-
gostisem de încheieturile tale subțiri/ semne ale
destinului meu nefast” etc. Dar poetul însu°i este
un rimbaldian altul căutat cu disperare în apele
oglinzii fumurii.
Zborul femeii pe deasupra bărbatului - titlu
provocator °i paradoxal, pe axul gîndirii poetice a
lui Marin Mălaicu-Hondrari - este un excelent
portret al poetului la 33 de ani care, cu atîta
franchețe, scrie: “Mie îmi plăceau cuvintele” sau
“acum marea °i umbra stăpînesc faptele mele/ în
chiupuri adînci se desfată apa de ploaie/ pe firul
de plumb coboară o rază/ °i ochiul safirului
sclipe°te dibace-ntre filele albe.” Temperîndu-°i -
puțin - elanurile livre°ti, patima pentru imaginea
paradoxală, “gîndită”, mania unor repetiții sufo-
cante (pentru cititor), Marin ajunge - în destule
poeme - la acea zonă de poeticitate numai a lui,
la un topos deopotrivă recognoscibil °i fabulos,
oniric °i cotidian, ezoteric °i prea lumesc, candid
°i terifiant. Am citit Zborul femeii pe deasupra băr-
batului în după-amiezi de iulie ploioase °i tăcute °i
viața s-a strecurat lesne din carte în stropii calzi °i
mari care se spărgeau de bordura metalică a bal-
conului.
■
“ca un mort înhămat la o lebădă”
doua carte pe care o propun atenției dvs.
răbdătoare este excelentul debut poetic al
lui Claudiu Komartin, student la filologia
bucure°teană, în etate de 21 de ani. De la bun
început, Păpușarul și alte insomnii (Editura Vinea,
2003) a surprins critica literară cu obrajii îmbujo-
rați, într-un delict de emoție: au uluit fără
îndoială precocitatea poetului, tehnicitatea for-
mulei °i tăria crezului său, eleganța stilistică °i
altitudinea incandescentă a trăirii. De trăit
Komartin trăie°te, narcisic °i insomniac, reflectat
în apele “hîrtiei”: “la capătul înnegrit al hîrtiei/ ca
un mort înhămat la o lebădă”, “îngropat de viu în
foi mototolite”. Metaforele “tari” le poleie°te
într-o scriitură atentă, delicată: °ochează viziunea,
încîntă de-scrierea. Motorul poeziei lui
Komartin, de fapt, acesta °i este: conflictul dintre
livresc °i existențial, dintre reveria sarcastică în
fața paginii goale °i comuniunea cu ceilalți - mar-
ginalii, înfrînții, abuzații - în spațiul poemului
amplu ca o Piață Romană.
În stilul noilor trupe rock (ascultați “Luna
amară” re-interpretînd “Phoenix”!), Komartin
aduce, în prima parte a volumului, un “tribut”
contemporanilor sau antecesorilor cu care se
simte solidar. Dar poemele “dedicate lui” Swift,
Kafka sau Ioan Es. Pop prezintă particularitatea de
a re-construi acurat mecanismul original,
“clonîndu-l” cu zîmbet sardonic: poemul astfel
creat semnifică un act de comunicare ratat, el este
pur °i simplu un discurs “în vid”, discurs autori-
zat însă. La fel ca autorul lui Gănău °i al Elvirei
(de care îl apropie acela°i manierism sumbru,
luminat cu focuri de fosfor °i smoală), Komartin
dă viață, cu diabolică plăcere, cîte unui “idol ilus-
tru”, “cu aerul unei păpu°i dezmembrate”,
“înțepenit într-o cămașă de teracotă” (hiatus,
p.25). Pentru ca, în textul anterior (hiatus, p.24),
însă°i figura tatălui să devină o ficțiune, un simu-
lacru, ceva care încearcă să “imite” umanul
(văzut, aici, degradant °i scabros). Reu°e°te
Caudiu Komartin, în primele douăzeci °i cinci de
pagini ale cărții, să articuleze o fenomenologie a
simulacrului, un tratat cu ilustrații grote°ti, dia-
bolice °i, totu°i, îmbietoare. De aceea, excesiv
teoretica postfață (Hymenul și oglinda) - a alt-
minteri exigentului critic de poezie care este dl.
Octavian Soviany - alege, în chip gre°it, dintre
multele înfăți°ări ale Păpu°arului, tocmai pe aceea
de homo apocalipticus. Care sună pedant, minunat,
dar nu respectă adevărul operei.
Partea a doua a volumului, care î°i are un
prim punct de greutate în textul intitulat Patru
lamentații pentru poporul fisurii, conturează trăsătura
esențială a liricii lui Komartin - aceea de poet
civic. El trebuie acum să decidă între: “Ca
mamele ce visează în secret moartea pruncilor de
la piept, îmi voi dori să nu fi scris niciodată vreun
cuvînt” (Poemele insomniei, 5) °i “Mîna mea a tăcut
destul./ Iar inima aceasta ar putea lumina ora°e
întregi!” (Patru lamentații. , II). Asemenea lui
Pasolini în Italia secolului trecut, poetul alege
versul dens, vizionar, mistic, (auto)zidindu-se în
ficțiunea sa întru spălarea păcatelor “poporului
fisurii”. Țap ispă°itor în sensul girardian, cu
venele pulsînd de focul sacru, el mustră °i se
oferă spre sacrificiu cu orgolioasă iubire: “De ce îi
bați cu pietre pe cei care/ te iubesc/ °i te plîngi
apoi că nu e°ti iubit/ °i spui că nu meriți să fii
sărac °i flămînd?// Vino-ți în fire, °i varsă fierea/
neputinței tale în sîngele meu!/ Umple-mi gura
cu dinamită dacă vrei” (Patru lamentații., III-IV).
Departe de icon-ul acelui homo apocalipticus,
atît de drag nouă, rudelor celor mai sărace ale
mitteleuropenilor, versurile lui Komartin sunt ale
unui vizionar lucid °i acid (cu “obrazul hidos/ de
o nedisimulată noblețe acidă”), îndrăgostit de
paradoxalul “popor al fisurii”, cu politicienii,
aurolacii, idolii °i flămînzii săi, ca °i de discursul
celuilalt (vezi poemul dedicat lui Adrian
Urmanov, Păpușarul), căci poetul pare a nu fi uitat
încă lecția tandră °i păguboasă a camaraderiei
spirituale... Pariul lui Komartin este acela că
poezia a rămas capabilă să irige în continuare
mentalul nostru, să-l comute, atunci cînd este
autentică, dintr-o existență epidermică lipsită de
sens în interiorul viziunii exfoliate °i cărnoase, în
logosul originar.
■
| TRIBUNA • nr. 49 • 15-50 septembrie 2004
g rafii
Corespondența Al. Rosetti - Alf Lombard
■	Mircea Muthu
Jmprimarea, la Ed. Clusium, a primelor două
volume din corespondența, purtată mai bine
de o jumătate de veac, între doi însemnați
lingviști europeni (suedezul Lombard și românul
Rosetti) constituie un eveniment editorial ce tre-
buie consemnat ca atare. Editorii Nicolae
Mocanu, Ioana Anghel și Heinz Hoffman au
cercetat arhiva romanistului Alf Lombard de la
Biblioteca Universității din Lund și au restituit,
cu acribie filologică, schimburile epistolare din
perioadele 1934-1964 (vol. I, 2000) și 1965-1974
(vol.II, 2002),urmând ca restul scrisorilor să fie
publicate în alte două tomuri, respectiv vol. III
(1975-1984) și vol. IV (1985-1990), acompaniate
de un indice general. O dată finalizat, întregul
corpus va merita un premiu al Academiei
Române și asta pentru excelența ediției în cauză
dar și pentru conținutul propriu-zis al episto-
larum-ului. Se știe că munca de editare corectă,
dincolo de faptul că - la noi - nu este recompen-
sată, presupune existența specialistului dedicat
domeniului de cercetare respectiv. Or, Nicolae
Mocanu - căruia i se datorează, de altfel, inițiativa
prezentei restituiri - a realizat, împreună cu edi-
torii amintiți, un veritabil reper în materie de
restituție cronologică, "necesară, cum se specifică
în Cuvânt înainte, în primul rând pentru
conținutul lor (al scrisorilor - n.ns.), dar și pentru
spectacolul intelectual unic pe care succesiunea
textelor îl oferă cititorului și cercetătorului spe-
cialist”. Este vorba, în primul rând, de o ediție
adnotată, subsolurile ample conținând informații
despre persoane, atitudini caracteristice, direcții
din lingvistica modernă, atmosfera de la unele
congrese internaționale de lingvistică °.a. - totul
într-un panopticum ce plasează dialogul dintre
Alf Lombard(1902-1996) și Al. Rosetti(l895-
1990) într-o intertextualitate socio-istorică și
științifică. Într-o scrisoare din 1960 de pildă
Lombard vorbește despre proiectul, eșuat din
păcate, al bibliotecii române din Freiburg despre
alcătuirea unui Rumanisches Lexicon. Land-Volk-
Geschichte, cu specificarea că “din punct de vedere
lingvistic România oferă științei un câmp de cerc-
etare unic în lume". Editorii completează, peste
timp, rândurile lui Lombard oferind amănunte
despre proiectul nerealizat, enumerând membrii
colectivului redacțional, din care nu lipseau Paul
Miron sau Horia Stamatu. Cercetarea arheologică
sui-generis, anevoioasă, scoate la iveală amănunte
dintr-o dată semnificative ori subliniază legăturile
celor doi savanți cu lumea (nu numai lingvistică)
impresionante prin amploare și constanță.
Referiri numeroase - la Jakobson, Sextil Pușcariu,
Hjelmslev, Tagliaini ș.a. sunt probante pentru
sferele de interes care se intersectează. Reflexele
din polemici pe chestiuni de fonetică, activitatea
laborioasă a Cercului Lingvistic de la Copenhaga
sau reluarea, la inițiativa lui Rosetti, a Buletinului
lingvistic, la care se adaugă intruziunile - con-
semnate cu amărăciune de suedez - de ordin
politic și “care n-au de-a face cu știința noastră”
sunt constitutive unei virtuale și necesare istorii a
lingvisticii generale europene.
O mare parte din corespondența publicată
până în prezent este vertebrată de eforturile lui
Lombard de a consolida statutul limbii române în
mediul academic suedez. În 1961 îi comunică
emoționat, lui Rosetti: “De acum - și este marea
noutate! - /studentul/ poate sa-și ia o licență în
limba română care a devenit astfel o disciplină
autonomă; este o victorie pentru studiile romani-
ce, pentru studiile românești, pentru cauza
românească. Numai că ne-a trebuit nu mai puțin
de un sfert de secol să ajungem până aici, pentru
că în octombrie 1936 au început să se țină cursuri
universitare de limba romană în Suedia (la
Upssala, unde eram pe atunci docent)".
Entuziasmul se menține și în anul următor: "A
trecut deja un an de când s-a oficializat licența în
română la Lund; există un număr de 14 studenți
care s-au înscris". Victoria profesorului suedez e
confirmată și de către editori, româna aflându-se
actualmente, la Lund, la egalitate cu celelalte
limbi romanice. Dar inițiativele profesorului
suedez nu s-au oprit aici, încercând de pildă să
obțină pentru limba română același statut și în
alte centre universitare suedeze. Dacă adăugăm
acum și diligențele sale pentru acordarea, lui
Tudor Arghezi, a Premiului Nobel sau proiectul,
rămas ca atare, al unui "mare index al vocabularu-
lui românesc" putem deduce profilul de medalie
al savantului care va primi, în 1969, titlul de
Doctor Honoris Causa al Universității din Cluj.
Editorii nu uită să extragă paragraful din
Amintirile păstrate în manuscris, în care laureatul
de atunci consemnează ceremonia de atribuire a
distincției. Pe de altă parte alegerea, în 1964, a lui
Al. Rosetti ca membru al Academiei din
Stockholm ("clasa filosofică-filologică") con-
solidează o prietenie exemplară, din care nu
lipsesc notele confesive, evocarea unor mici
întâmplări de natură biografică, organizarea, cu
mari eforturi, a schimburilor de studenți și doc-
toranzi sau invitațiile reciproce la conferințe și
colocvii de specialitate. Dacă, așa cum citim în
Cuvânt înainte, "este regretabil că Al. Rosetti n-a
editat el însuși scrisorile primite de la Alf
Lombard", în care caz "comentariile și explicațiile
sale ar fi fost captivante și ar fi avut o valoare
documentară cu totul excepțională", e la fel de
adevărat că ediția actuală dublează fericit grupajul
epistolar restituit de către savant în Scrisori către
Al. Rosetti (1979). Dar, e locul s-o amintim, există
și alte scrisori purtând semnătura lingvistului și a
editorului român ce merită să fie restituite cu
comentariile de rigoare. Arhiva Henri Jacquier
(1900-1980) păstrează un asemenea grupaj alcă-
tuit din câteva zeci de epistole, adresate profe-
sorului francez cu rol important în coagularea
Cercului Literar de la Sibiu, la început lector
sosit în țară prin Misiunea Franceză și apoi șeful
catedrei de limbi romanice de la Facultatea de
Filologie din Cluj. Asemenea ediții, atât de nece-
sare pentru configurarea unui spațiu intelectual,
nu se pot finaliza decât cu eforturi și răbdare de
benedictin, ceea ce primele două tomuri din
corespondența Alf Lombard / Al. Rosetti o
demonstrează din plin.
■
| TRIBUNA • nr. 49 • 15-30 septembrie 2004
a
nul Ioan Slavici - Tribuna 120
Ioan Slavici alături de
contemporani
■ Iulian Negrilă
Nu este întâmplător că Ioan Slavici, ca și
Ion Creangă, a scris mai întâi povești.
Pedagog iscusit prin intuiție, bunicul lui
Slavici nu promitea nepotului, când nu făcea
năzbâtii, dulciuri sau jucării, ci povești: „Astăzi
te-ai purtat bine ! P-asară îți spun o poveste!”.
Într-o scrisoare trimisă Convorbirilor literare, ca
un fel de prefață la Zâna Zorilor, în 1872, Slavici
mărturisește cu emoție: „Întreaga copilărie a mea
n-a fost decât o poveste lungă și frumoasă... Cât
am fost în casa părinților mei, am ascultat, cât am
fost departe de ea, am spus la povești; povestea a
fost fondul plăcerilor mele din copilărie!”
Plecând spre Viena, cu gândul studiilor,
reacția părinților era diferită: tatăl era mândru că
feciorul său va deveni „domn”, adică „învățat”, pe
când mama sa era încărcată de presimțiri
înduioșătoare. La Viena, ca student, a urmat drep-
tul, frecventând cursurile unor profesori emi-
nenți: Ihening, Lorenz Stein, Zimermann,
Glaser, Brucke, Schaffle etc. Spirit disciplinat,
perseverent, colegii îl numeau „maniac”, pentru
corectitudinea ireproșabilă, ieșită din comun. Însă
evenimentul capital este cunoștința și împri-
etenirea cu Eminescu, venit și el la studii, în
toamna anului 1869.
Întâlnirea omului disciplinat, maniac de
corect, cu o anumită îngustime de vederi, cunos-
cut în respectul măsurii în toate, care era Slavici,
cu celălalt om, dotat cu extraordinara capacitate
de înțelegere a universului, adică întâlnirea dintre
un temperament clasic și echilibrat cu unul
romantic și dezlănțuit, a fost utilă și necesară
pentru amândoi, în primul rând pentru Slavici,
care, ca scriitor, este descoperirea și creația lui
Eminescu. După care va urma cea a marelui
humuleștean.
Timp de jumătate de secol, Slavici a publicat
în presa vremii zeci de articole și însemnări
despre Eminescu, a intervenit în discuții și
polemici purtate în jurul poetului - toate arătând
prețuirea, până la venerare, a marelui său prieten.
Pentru întâia oară a primit de la Eminescu
îndemnul de a citi pe Platon, Aristotel, Kant,
Schopenhauer, Confucius - care-i vor deveni,
datorită prietenului său, familiari. Slavici a avut
totdeauna convingerea că Eminescu era „cel mai
știutor dintre oamenii cu care eu am avut în viața
mea mulțumirea de a sta de vorbă”.
Prietenia lui Eminescu cu Slavici și Creangă,
ca și descoperirea lor de către tânărul lor prieten,
n-a fost un simplu joc al întâmplării. Toți trei au
fost naturi robuste și sănătoase, copii crescuți la
țară, obișnuiți să doarmă pe unde apucau, să-i
bată vântul și ploaia, să rabde cu stoicism foame
în peregrinările lor.
Ca și Creangă, copil, fura poame din grădina
altora, deși avea destule acasă. Era nebun după
înot, cu toate că știa că maică-sa îl va certa. Ca și
Eminescu, copil, îi plăcea să hoinărească, dis-
părând de acasă fără veste, „pe la rude și pe la
fini”, ori petrecând nopțile cu băieții ieșiți cu
vitele la pășune, ca să le asculte poveștile.
Cei doi discutau tot felul de probleme, dar
mai ales literatură și filozofie. Eminescu cunoștea
„literatura tuturor popoarelor, istoria universală și
cea română, filozofia tuturor timpurilor, limbile
clasice”, în timp ce Slavici declară că „trăise într-o
lume strâmtă și nu știa nimic, nu cunoștea, pe cât
ar fi dorit, limba, literatura și istoria poporului
român”. Din aceste discuții spiritul lui Slavici a
evoluat, a căpătat o mai largă înțelegere a
lucrurilor: „se izbeau în noi amândoi - notează
Slavici în Amintiri - una de alta, două lumi por-
nite din aceeași obârșie, dar desfășurate fiecare în
felul ei, una largă și luminoasă, iar cealaltă
strâmtă și neguroasă”. Cu toate că erau „în multe
privințe foarte diferiți unul de altul”, amândoi
erau de părerea „superiorității poporului român”.
Existau la Viena două societăți studențești:
Societatea literara și România. Cooptarea celor doi
membri, chiar în primăvara anului 1870, duce la
unificarea celor două grupări în societatea numită
România Juna, la care Eminescu devine ulterior
secretar, iar Slavici președinte. Scopul societății
nou înființate consta în lupta pentru „unitatea
sufletească a românilor”, pentru ca mai târziu să
se poată înfăptui unitatea politică. Nu întâmplător
deviza societății o constituia un vers din celebrul
Răsunet al lui Andrei Mureșanu: „Uniți-vă în
cuget, uniți-vă-n simțiri!”
Împlinindu-se, în august 1870, patru sute de
ani de la zidirea Mănăstirii Putna de către Ștefan
cel Mare, Eminescu și Slavici au luat inițiativa de
a transforma acest eveniment într-un prilej de
strângere a unității naționale a românilor de pre-
tutindeni. Dacă pentru Slavici serbarea de la
Putna era doar „începutul unei conștiente lucrări
pentru restabilirea unității culturale a românilor”,
pentru Eminescu ea era înțeleasă ca o manifestare
politică în toată legea. Multe dificultăți întâmpină
Ioan Slavici din partea bucovinenilor, care nu
înțelegeau suficient sensul actului. Avea o uriașă
răbdare în legătură cu buna desfășurare a
lucrărilor. Serbarea de la Putna a rămas totdeauna
în amintirea lui Slavici, ca un moment de pro-
funde și răscolitoare emoții, mai ales raportat la
meschinăria vieții politice din anii maturității.
Ioan Slavici a mers pentru un moment la Șiria
să-și vadă părinții. Gândul lui era la Viena, la
studii, dar posibilitățile bănești lipseau cu
desăvârșire. Este meritul lui Eminescu, care a
stăruit pe lângă „Junimea”, unde Slavici era
cunoscut deja, să i se asigure o sumă de bani,
pentru a se întoarce la Viena, unde era acuzat de
trădare și era considerat „agent secret” al Austriei,
de către aripa națională a studenților români.
Lui Eminescu i se datorează îndreptarea lui
Slavici spre lectura literaturii, mai ales din cea
filozofică. După citirea câtorva cărți de
Schopenhauer, recomandate de Eminescu,
urmau, bineînțeles, discuții aprinse, în care poe-
tul, adorator al lui Schopenhauer, își desfășura
întinsele sale cunoștințe filozofice, pledând cu
pasiune pentru superioritatea filozofului pesimist
și mizantrop.
| TRIBUNA • nr. 49 • 15-30 septembrie 2004
^■■■■^^■■^^■I
Din discuțiile cu Eminescu, de la cursuri, din
Schopenhauer, Slavici a mai luat cunoștință de
Budha, Nirvana, Confucius. Influența filozofiei
confucianiste asupra lui Slavici este mult mai
însemnată și mai evidentă decât a oricărui alt filo-
zof. El citește orice-i cade în mână despre China
și despre filozoful chinez. Vederile lui Confucius
„se potriveau atât de bine cu ceea ce învățasem
acasă la noi”. În Închisorile mele el mărturisește că o
dată, în copilărie, pierduse o biblie ilustrată, dar
nu recunoscuse. Întâmplarea e dureroasă pentru
mama sa: „Cu minciuna începe copilul - zicea
dânsa - și cu tâlhăria în drumul mare sfârșește
omul în toată firea”. Dar scriitorul a fost adesea
victima sincerității sale, însă n-a cedat niciodată.
Din prima perioadă a epocii vieneze, Slavici
devine adeptul „Junimii” și al „Convorbirilor li-
terare”, se alătură lui Maiorescu în polemica aces-
tuia cu ideile școlii lui Simion Bărnuțiu, la fel ca
și Eminescu. Slavici a fost ușor câștigat de ideile
maioresciene, mai ales datorită lui Eminescu, a
cărui forță de convingere era irezistibilă. Chiar
ideile lui Maiorescu, care pleda pentru o limbă
izvorâtă din popor, înțeleasă de popor, ridi-
culizând încercările savante de a crea o limbă arti-
ficială „în eprubetă”, erau de natură să convingă.
Mai târziu, Slavici a adoptat o însemnată parte a
ideilor sociale și estetice junimiste, fiind unul din
propagatorii cei mai devotați și perseverenți ai
„direcției noi”.
Eminescu, văzând în bardul șirian un talent
autentic, dotat cu adâncime de gândire și putere
de muncă, trăsături indispensabile afirmării artis-
tice, îl îndeamnă pe acesta să scrie, convins de
perspectivele sale: „Eu cred că Slavici este un
scriitor cu viitor, el cugetă drept, are idei originale
și va scrie foarte bine, când va mânui mai ușor
limba românească...”.
În capitolul Eminescu - Omul din Amintiri,
Slavici recunoaște cu gratitudine: „Mie nu mi-a
fost Mihai Eminescu poet, nici, în genere, scri-
itor, ci om sufletește apropiat, pe urma căruia am
avut multe zile de mulțumire senină și povățuitor
în cele literare. Ani de zile de-a rândul nu am
publicat nimic mai-nainte de a fi citit și lui ceea
ce am scris, căci mulțumirea mea era să-l văd pe
el citind cu mulțumire cele scrise de mine”.
Tot în Amintiri Slavici povestește că centrul
vieții sociale a lui Eminescu, au fost întrunirile
literare, de la care nu lipsea niciodată. S-a zis că
„Junimea” era o societate de admirație mutuală.
Eminescu nu era admirator al tuturor celor
socotiți ca făcând parte din „Junimea”, dar îi
cunoștea pe toți și avea o slăbiciune oarecum
copilărească pentru orișicine, potrivit cu felul său
de a fi. De altfel, junimiștii adevărați aveau toți o
deosebită slăbiciune pentru el. Când citea vreuna
din scrierile sale, era o adevărată sărbătoare. El
citea deslușit și cu un glas foarte plăcut, nu numai
scrierile sale, ci și ale altora. Cititori ascultați cu
multă plăcere mai erau Maiorescu și Caragiale.
Amintind de Eminescu, Slavici are prilejul să
vorbească mai ales despre sine: „Mi-a fost întot-
deauna greu să vorbesc despre dânsul - măr-
turisește Slavici -, căci nu puteam s-o fac aceasta,
fără ca să vorbesc și despre mine însumi”. Dintre
portretele morale datorate celor care l-au cunos-
cut pe poet, cel realizat de Slavici este mai auten-
tic. L-a prezentat pe Eminescu ca pe un desăvârșit
prieten și un neîntrecut dascăl. Sub raport fizic, l-
a arătat așa cum a fost: „...un tânăr oacheș, cu fața
curată și rasă peste tot..., cu pletele negre, cu
ochii mărunți și visători și totdeauna cu un zâm-
bet oarecum batjocoritor pe buze”.
La Viena baza tuturor studiilor era filozofia.
Eminescu nu numai că a sesizat de la început
lacunele pregătirii filozofice a lui Slavici, ci a
încercat, și în mare măsură, a reușit să le înlăture.
Întâlnirile dintre cei doi se transformau în ade-
vărate lecții, din care, mărturisește Slavici, „m-am
luminat fără îndoială mai mult decât audiind cur-
surile de la universitate”.
Pentru Eminescu, Slavici a fost purtătorul fol-
clorului transilvănean, prin el a cunoscut mai
profund particularitățile lexicale ale limbii vorbite
la poalele Munților Apuseni, a cunoscut mai bine
problemele care frământau naționalitățile
imperiului austro-ungar.
Există în evocările lui Slavici un sentiment
puternic al solidarității cu Eminescu și memorial-
istul consideră ca o datorie a sa, de cea mai înaltă
răspundere, să apere memoria poetului împotriva
detractorilor, indiferent cine sunt ei. Așa se face
că în 1892 publică în „Tribuna” de la Sibiu arti-
colul Pro amico. Un răspuns d-lui B. P. Ha°deu El
combate părerea acestuia cum că Eminescu a fost
un om mărunt, supus „Junimii”. Dezordinea din
viața poetului, la care revine adesea memorialis-
tul, este pusă pe seama izolării de lumea încon -
jurătoare, ceea ce nu este o trăsătură negativă, ci
semnul celor aleși, care participând la suferințele
omenirii își ignorează propria viață. Astfel, trăsă -
tura dominantă a lui Eminescu, întocmai ca la
Maiorescu, este desfacerea de lumea înconjură-
toare.
E greu de presupus că Slavici ar fi devenit
scriitor fără cunoștința și împrietenirea cu
Eminescu. Ar fi devenit un bun profesor, un
publicist - poate doar atât. Ca și Creangă, Slavici
este descoperirea lui Eminescu și a „Junimii”, căci
își încercase șansele și înainte de a trimite la
„Convorbiri literare”, dar fără izbândă. După
pilda lui Eminescu, care în epoca vieneză a pus
bazele întregului edificiu al operei sale, muncind
enorm, Slavici depune eforturi considerabile pe
planul elaborării artistice.
Pe Maiorescu l-a cunoscut îndeaproape la
București și cade imediat sub influența personali-
tății acestuia. Pentru Slavici, Maiorescu este ceea
ce el însuși ar vrea să devină și să știe că va deveni
peste zece ani; începe să-l imite în toate, de la
gesturile mici, până la conduita amplă. Aprobă și
susține ideile politice ale lui Maiorescu, îi ia
apărarea când este atacat pentru plagiat și lipsă de
originalitate în idei, la apariția Logicii.
Imitându-l pe Maiorescu, Slavici se vedea
devenind asemenea lui. Nu acceptă nici un rol de
secund într-un cor de subordonați. Slavici va
deveni nelipsitul, inevitabilul, „omul de casă”, cel
a cărui prezență se subînțelege, de aceea e din ce
în ce mai des lăsată la urmă în listele de persoane.
Un rol deosebit a avut Maiorescu în
recunoașterea talentului lui Slavici, în definirea
teoriei realismului poporal, aplicată la opera aces-
tuia. Apropierea dintre Slavici și Maiorescu a
realizat-o marele prieten al prozatorului ardelean,
Eminescu.
Încă din 1876, Titu Maiorescu, într-o
scrisoare trimisă lui lacob Negruzzi, îl situa pe
Slavici printre scriitorii de frunte ai epocii și-l
considera cel mai de seamă prozator al
„Convorbirilor literare”. Cu toate acestea,
îndrumătorul „Junimii” nu i-a consacrat lui
Slavici nici un studiu special, așa cum a făcut-o în
cazul lui Eminescu și Caragiale. Dar este foarte
puțin probabil că, fără scrierile lui Ioan Slavici,
Maiorescu și-ar fi putut enunța teoria „romanului
poporan” sau chiar dacă ar fi făcut-o nu ar fi
putut-o aplica la fenomenul literar românesc.
■
8
| TRIBUNA ♦ nr. 49 ♦ 15-50 septembrie 2004
mnțerviu____
Ionescu versus... Ionescu
- Radu Țuculescu: Suntem, încă, în anul
Eugen lonesco. Așadar, stimați cititori ai revistei
Tribuna, eu i-am făcut o vizită prietenului meu, profesor
universitar, traducător, prozator, eseist °i, nu în ultimul
rând, plastician... Tudor Ionescu. Veți bănui că Tudor
Ionescu a "comis" vreun cp literar pe tema Eugen
lonesco. Vă înșelați! Tudor Ionescu a creat câteva obiecte
care au titlul unor piese ale celebrului dramaturg. Despre
ce este vorba mai exact, îl rog pe el să ne spună.
- Tudor Ionescu: Regret că nu pot da un
răspuns concis și... la obiect. "Povestea" este
nițeluș mai complicată: doamna Maria Vodă
Căpușan m-a întrebat dacă aș fi de acord să încerc
o expoziție lonesco, alcătuită din instalații de-ale
mele, dânsa cunoscând câteva lucrări pe care le
expusesem până atunci (de altfel, și expoziția mea
de pictură Focuri, de la Muzeul de Artă, din 2002,
consacrată lui Marguerite Yourcenar, precum și
cea din 2005 - Infernul, tot de dna Căpușan mi-au
fost sugerate). Am răspuns afirmativ și m-am
apucat de lucru, având la dispoziție aproape un
an. Ideea de pornire era că, mijloacele de comu-
nicare fiind numeroase și de naturi felurite, gân-
dul de comunicat poate fi oferit destinatarului
prin felurite modalități. lonesco a ales piesa de
teatru, eu urma să mă folosesc de calea vizualului
și, cu acest prilej, să-i propun publicului "tradu-
cerea în obiect" a unor interpretări date de mine
textului ionescian, a unor meditații pe marginea
acelui text. Câte... care..., asta urma să mă decid,
în funcție și de "înțelegerea și cumsecădenia" de
care avea să dea dovadă materialul. Până la sfârșit
au fost opt instalații/alcătuiri, purtând titlurile a opt
piese de teatru de-ale lui lonesco și fiind constru-
ite din materiale destul de diverse: tuburi de ruj,
paiete, doze de bere, bigudiuri, sticlă, sârmă,
cofraje de plastic, cd-uri și strass-uri, un pește, o
colivie, niște coaste de pește și încă multe altele,
incluzând și... un borcănel de zacuscă, mai nou
cotropit de furnicile din curtea Centrului
Cultural Francez din Cluj, unde a rămas Lafeune
fille a marier!!
- Cum se nasc aceste lucrări, "spațiale" le-aș numi?
Cât de mult te-a influențat respectiva piesă de teatru a
dramaturgului franco-român?
- Este de la sine înțeles că textul lui lonesco
m-a influențat, adică m-am slujit de el, aș putea
spune că am colaborat. Lucrările mele au fost un
fel de "puneri în scenă", potrivit amintitei inter-
pretări. De pildă, Lecția a devenit uciderea celui
venit să se instruiască. Oare nu asta face orice
dascăl "serios și responsabil"? După ce a fost
instruit până la capăt, discipolul inițial, cel-de-
dinainte mai există? Nu a fost el ucis, sau măcar
înlăturat? Sau Victimele datoriei: pentru mine =
mecanismul nu tolerează nici o slăbiciune ome-
nească.
De ce am făcut un portret al Cântăreței...?
Cântăreața din piesă nu se arată deoarece îi e
groază, teamă de o apariție sub propriul ei aspect:
CHEALĂ! Totuși, ar trebui, s-ar cere să ia contact
cu publicul - asta e meseria ei! Așadar, în piesă
este oarecum vorba despre comunicarea disperată
de neputința comunicării autentice. Este urletul
de disperare al comunicării, lansat de pe năsălie.
Consecința firească este râsul ca descărcare de
teamă, de groază, care îl cuprinde pe spectator.
Încercarea de a râde spre a scăpa de frică este o
reacție cunoscută la copii, la adolescenții supuși
unei examinări, unei probe, este generatoarea
bancurilor din vremea lui Ceaușescu, este însoți-
toarea mărturisirilor jenante ...
- Asfel de lucrări făceai încă de prin anii ‘70. Se
pare, însă, că în acele vremuri ele produceau "spaima"
tovarășilor cenzuriști, așa încât au fost interzise. E ade-
vărat? Dacă da, povestește-ne puțin ...
- E foarte adevărat, făceam. Acum, în 2004
doar am recidivat. Și nu prima oară. După '89 am
mai expus obiecte de vreo trei-patru ori. Înainte -
mai puțin. Adică din 1970 până în '89, cred că
exact de două ori: prima oară la Galeria de Artă
de pe I. Maniu (pe-atunci 6 Martie, așa o știa
lumea) și a doua oară la Casa Universitarilor, pe
terasă, tot ca acum, la îndemnul doamnei
Căpușan... Ba nu, stai așa că asta a fost taman
bine în 1994! Căutând prin "arhivă" găsesc o
cronică de expoziție semnată de mult-regretatul
Mircea Țoca; îmi permit să citez un fragment:
" ...în plastica clujeană Tudor Ionescu a fost un
înaintaș. Făceau obiecte, pe vremea aceea, și
duceau în străinătate faima artelor frumoase clu-
jene artiști de talia lui Mircea Spătaru. Dar în
modestul culcuș unde sălășluia - nu pot să-l
numesc atelier - Tudor Ionescu făcea și el
obiecte. Remarcabilul poet, exeget și editor care
este Ion Pop a ilustrat chiar la începutul anilor '70
un număr din acea excepțională publicație care
era revista "Echinox". Tudor Ionescu avea atunci
în vedere o expoziție de obiecte, dar a venit
nefasta plenară din iunie 1971 și astfel de planuri
s-au năruit." (“Tribuna”, 9/1994). Așadar, nu a
fost voie. În ce mă privește, nici nu mă prea mir:
obiectele mele (altfel decât ale lui Kancsura sau
Seva Cheptea), așa cum erau ele făcute - 85% din
materialul folosit fiind dintr-acela re-folosibil,
adică de la gunoi -, nu puteau "să dea bine" în
peisajul idilicului "realism socialist", chit că...
Chit că eu, de fapt, tocmai le ofer materialelor,
obiectelor șansa unei existențe noi, eliberarea de
o sclavie la care îi supune egocentrismul uman,
tiranica fudulie omenească. Concepția curentă a
fost și este că tigaia e doar o tigaie, cd-ul un cd,
mașina de scris mașină de scris, nevasta nevastă...
În viața cotidiană un ventilator dintr-o instalație
de aer condiționat nu are niciodată șansa să se
întâlnescă în vreun fel cu patruzeci de tuburi de
ruj și cu niște perle artificiale! Dacă s-ar întâlni
"în timpul serviciului", ar putea chiar să iasă rău
de tot. Eu, însă, le prilejuiesc o întâlnire aproape
amoroasă, în orice caz un fel de aventură, și, dacă
totul merge bine, mai știi, s-ar putea întâmpla să
aibă chiar și copii împreună! Așadar, eu vreau să
le ofer obiectelor mai multe posibilități de expri-
mare, unele noi - dacă și ele doresc așa ceva -, cu
un drum oferind și celor din jur mai multe posi-
bilități de pricepere a lumii materiale care le stă în
preajmă.
- Tu nu ai tradus Eugen Ionesco, dar ai tradus
mulți alți scriitori dficili... Cea mai recentă carte este
un volum de versuri al unui poet care nu a fost, încă,
tradus la noi, tocmai din pricina dficultăților despre care
vorbeam.
- De unde știi că n-am tradus din Ionesco?
Aha, n-am publicat? Asta-i drept. La drept
vorbind, n-am apucat: mereu mi-o luase câte
cineva înainte! Sunt mulți cei care se mișcă mai
repede decât mine! Eu sunt un clujean molcom și
mocăit. În schimb l-am ajutat pe Vartic la punerea
în scenă a Cântăreței... cu Ars Amatoria & Fiii
(demult-demult, nu de când Vartic e directorul
Teatrului!). În ce îi privește pe autorii "dificili",
nu mă plâng, sunt servit, adică la nevoie mă
servesc chiar și singur. Cel mai recent apărut pe
listă este Yves Bonnefoy, cu deja publicatul volum
de poezie Început și .fârșit al ninsorii - la editura
Echinox, anul acesta, și tot el urmează, cu un alt
volum, un eseu fascinant - Ținutul dinlăuntru, care
va apare anul viitor, la aceeași editură. De fapt,
amândouă cărțile mi-au fost propuse (chiar și
împrumutate!) de doamna M. Debrinay-Rizos,
directoarea Centrului Cultural Francez, iar publi-
carea i se datorează ireproșabilului director de
editură - Eugen Pop (păcat că n-am o colaborare
cu el "pe bază" de Ionesco: el Eugen, eu Ionescu...
uite ce bine s-ar fi legat!).
- O ultimă întrebare. Revin la creația ta plastică. Ai
de gând să continui, pe lângă șevalet, cu asemenea
"instalații"?
- Ca să nu te mint: în primul rând, șevalet nu
am avut niciodată! Neavând atelier, vezi ce zicea și
Țoca, nu aș fi avut unde să-l pun prin casă! Și așa
am probleme cu nevasta din pricina obiectelor și a
materialelor "în gestație"! Dacă mă întrebai de
mai am de gând să pictez, răspunsul meu este
apăsat DA. De fapt, expoziția din 2005, Infernul,
potrivit planurilor mele de acum, va cuprinde un
fel de instalație alcătuită din șase picturi în ulei.
Dacă în planurile acestea vor interveni schimbări
până atunci, urmează să vedem. Nu aduce anul
ce aduce ceasul, adevărat? Oricum, de pictat
pictez și voi mai picta, cu toate că materialele au
ajuns la niște prețuri... Poate de-aia și prefer
gunoaiele.
■
Interviu realizat de
Radu Țuculescu
| TRIBUNA ♦ nr. 49 ♦ 15-50 septembrie 2004
O întâlnire cu D. Vatamaniuc
- I. Maxim Danciu: Dle D. Vatamaniuc, sunteți
bucovinean de origine, cu studii la Universitatea din
Cluj °i cu o vasta și îndelungata activitate de cercetare în
domeniul istoriei literare românești, a clasicilor mai ales,
desfașurata la București. Cum va evaluați, retrospectic, o
cariera care v-a condus pînă la Academia Româna?
- D. Vatamaniuc: Activitatea mea științifică,
cum o apreciați, o evaluez prin lucrările tipărite
în cursul anilor și numai în măsura în care
reprezintă texte de referință, nedepășite de
cercetările în domeniu până în zilele noastre.
Sunt în această situație cele trei bibliografii: cea
consacrată lui Ioan Slavici, elaborată în colaborare
cu Teofil Bugnariu și Ioan Domșa, Ion
Agârbiceanu și Lucian Blaga. Sunt în această situ-
ație monografiile privind viața și opera lui Ion
Popovici-Bănățeanul, Ioan Slavici și Eminescu și
edițiile operei integrale a lui Eminescu și Ioan
Slavici, în curs de finalizare. Sunt suficiente, fie și
numai acestea, pentru o viață de om, în condiții
nu întotdeauna cele mai prielnice. Această activi-
tate științifică și de altă natură m-a condus la
Academia Română.
- Cum vedeți astazi exegeza marilor scriitori
români, supuși reexaminarilor critice?
- Exegeza marilor scriitori români se va real-
iza, în cunoștință de cauză, în măsura în care vom
dispune de ediții de integrale a scrisului lor și de
instrumentele necesare și obligatorii de lucru.
- Știu din presa ca sunteți președintele unui Centru
de cercetare privind cultura și istoria Bucovinei. Care
este programul acestui Centru și ce realizari aveți pînâ
acum?
- Conduc ca fondator și director Centrul de
Studii „Bucovina“, cu sediul la Rădăuți, pe care l-
am înființat în 1992. Este o instituție a Academiei
Române, singura din țară care își desfășoară activ-
itatea într-un oraș mic, de provincie. Avem pri-
eteni de dialog Bukowina-Institut din Augsburg
și Centrul bucovinean de studii de pe lângă
Universitatea din Cernăuți. Organizăm în colab-
orare reuniuni internaționale și tipărim lucrările
prezentate la ele în română, germană și
ucraineană.
Centrul de Studii „Bucovina“ editează cu
începere din 1994 revista academică Analele
Bucovinei cu o apariție, în format de carte, de
două ori pe an. Am inițiat în 1996 o Enciclopedie a
Bucovinei în studii și monografii, din care am tipărit
până acum 12 lucrări privind istoria, cultura și
literatura din Bucovina.
-	Cum vedeți cercetarea actuala a culturii românești,
operație necesara în vederea integrarii noastre în
Uniunea Europeana?
- Consider nepotrivit termenul de integrare
în Uniunea Europeană pentru cultura și literatura
română. El privește numai trecerea de la un sis-
tem economic la alt sistem economic. Nu este
aceasta situația și în domeniile despre care dis-
cutăm. Cercetării actuale îi revine sarcina și
D. Vatamaniuc °i Cornel Ungureanu la Colocviul "Slavici - Tribuna 120", aprilie 2004, Cluj.
obligația să demonstreze concret, că literatura și
cultura română au făcut și fac parte implicit și
nemijlocit din cea europeană. Avem suficiente
exemple să ilustrăm acest lucru, de la scriitorii de
la 1848 și de mai înainte, la Eminescu și Blaga.
-	La ce lucrați în prezent?
- Sper să pot tipări, chiar în anul acesta
Bibliografia Tudor Arghez, în două tomuri, care
peregrinează pe la edituri de mai bine de un
deceniu. Voi încheia ediția operei lui Slavici, care
va totaliza, în final, 18 volume. Va fi, după ediția
academică a operei lui Eminescu, a doua, inte-
grală, consacrată unuia din marii noștri clasici.
■
Interviu realizat de
I.	Maxim Danciu
^x abrupto
Vom face totul!!!
■ Radu Țuculescu
n asemenea hal nu se mai poate continua, a
explodat președintele, într-un acces de furie.
Se lipsește de la ședințe în mod inadmisibil!
Trebuie să facem ceva!!!
S-a propus formarea unui comitet care să
propună formarea unei comisii de disciplină
avînd principala sarcină de a analiza abuzurile în
neprezentare ori participare pasivă la ședințele
unde se dezbat marile probleme ale țării. După o
lună de discuții aprinse, a luat ființă comitetul.
Acesta, la rîndul său, a avut nevoie de o lună pînă
a stabilit membrii care vor face parte din comisia
de disciplină. Ei au fost supuși dezbaterilor în
plen. După altă lună, comisia a fost votată de
marea majoritate aflată în sală. Se putea trece la
lucru. Dar președintele comisiei de disciplină a
demonstrat că sarcinile care le revin sînt prea
numeroase, prin urmare propune înființarea altor
trei subcomisii, avînd obligații precise și anume:
prima subcomisie să afle adevărul despre cei care
nu se arată deloc la ședințe, a doua subcomisie să
afle adevărul despre cei care citesc ziare în timpul
ședințelor, iar a treia subcomisie să afle adevărul
despre cei care dorm în timpul ședințelor. De ce
dorm? În ce scop? Ce interese au? În care scena-
riu joacă? Și așa mai departe, aceste întrebări fiind
valabile în toate cazurile. În unanimitate s-a votat
pentru înființarea celor trei subcomisii de disci-
plină, dar nu s-a ajuns la nici un consens în pri-
vința numărului de membri. S-a instituit, pe loc,
un comitet de urgență pentru a stabili cîți mem-
bri și din care partide vor face parte din sub-
comisii. După o lună, s-a ajuns la concluzia că
numărul trebuie să fie impar și destul de mare,
pentru a nu se influența între ei. Au urmat noi
dezbateri și, în cele din urmă, au hotărît numărul
de 17 membri. Aplauze furtunoase. Se putea
acum purcede la aflarea adevărului. Dar s-a ridi-
cat un membru și a ajuns, rapid, la microfon
unde a lăudat întreaga inițiativă dar că el mai are
o propunere. Poporul, care urmărește cu sufletul
la gură activitatea lor, nu va avea încredere
deplină în comisia principală de disciplină. Așa-i
poporul, neîncrezător. Prin urmare trebuie înfi-
ințată o altă comisie care să vegheze cu strășnicie
ca membrii comisiei principale de disciplină să
nu fie atinși de corupție ori să se lase influențați.
Foarte bună idee!! Vigilenta comisie s-a format pe
loc, din puținele persoane care rămaseră pe dina-
fară, adică nu făceau parte din nici una dintre
comisii ori subcomisii. Între timp, anul ajunse pe
sfîrșite. Urmau sărbătorile de iarnă, deci o scurtă
și binemeritată vacanță. Președintele a urat tutu-
ror, și celor absenți, un sincer la mulți ani și i-a
anunțat că la prima întîlnire de după vacanță vor
trebui să înființeze o comisie de analiză a activi-
tății lor pe anul care tocmai își dă duhul. S-a
aplaudat și s-a rîs, într-o atmosferă de destindere
și bună înțelegere.
■
10
| TRIBUNA ♦ nr. 49 ♦ 15-30 septembrie 2004
ezia
■	Andrei Zanca
Într-adevăr
ce sens poate să aibă teribila suferință a acestor meleaguri
unde la o °chioapă de vreme, aclamații revoltați
seamănă tot mai mult cu cei cărora li s-au împotrivit
în lumea ca pradă
cucoanele °i protipendada, mon°erii °i patronii
cu toții opintiți în clipa lor dictatorială
în lumea pe caste
mulțimea meritîndu-°i soarta, tălăzuind
între cîrciumi, ospicii, spitale °i tribunale
contemplată senin de cei călîi, °ovăind o viață între
cumsecădenia pasivă °i escrocheria activă, secondați
de infuzorii °i zeflemitorii de pretutindeni
comedianți °i saltimbanci, făcînd ce-au făcut
de secole
matginalizînd tragedia °i necazul prin teatralizare, aici
unde rîsul a fost înlocuit cu rînjetul, într-adevăr
ce finalitate să ascundă teribila suferință a acestor
meleaguri
Imemorial
cel pe care-l căutăm, ne căută la rîndul lui
zace-n salon, zăvorît de zbaterea
dincolo de fereastră
a ramurii
doar în netimp, murmură, numai în netimp
secătuit de trecutul molipsit de viitor, de tot -
ce-l înconjura °i-l înconjoară
o prelungire
a umbrelor
adînci
nemîntuire sporită de insomnie, remu°care, amînări.
imemorial ale noastre, toate
în aura acestui meleag
unde însu°i hristos
s-ar fi urcat singur
pe cruce
în care arătătorul se mi°că
între martir °i tîmplă
spre a .fîr°i
cîndva
într-un imn, zace
într-un salon finduind o ninsoare.
să ningă. să ningă
universal să ningă
lin
ca peste o criptă
ca peste un somn de prunc
Treaptă cu treaptă
coborînd înspre a°ezare într-un val de aer
urcînd înspre pini, fără de gînd
în bătaie egală a inimii, polenul verii
plutind pe rîu, o voce peste ape
mistuind cruce după cruce, să fie sunetul
matca frumuseții în raza dintre noi?
cum lumina preschimbîndu-se în verde viu
se întrupează orice cuvînt
coborît ori reîntors
din adînc
însă, de°i purtăm cu toții stigmatul na°terii, oare
de ce nu ne recunoa°tem, nu ne întîmpinăm
în linul
abis?
O neliniște
inexplicabilă uneori, este
rana unuia îndepărtat, mîhnirea
bîntuindu-mă, deseori
durerea unui neconoscut stins
afungîndu-mă
°i e numai
un rest
mutilat de o însingurare sterilă, °i doar
deplina ei asumare implică
reîntoarcere transparentă
întru mărturia nezăritului în lume
- ți-aduci tu aminte? -
fiecare clipă era gravidă de întregul
timp înfiripîndu-se din nevăzut, lihnit
după un spațiu
spre a ni se putea înfăți°a
°i era doar o simplă goană
printre arbori, pe-atunci
Îmi respiri
inima, în chipul tău mistuindu-mă
de toate, la tot
dînd drumul, înlesnind
o altă pătrundere, acceptarea întunericului
învoind o lumină dincolo de lumină °i întuneric, ce
adînc
susurul sîngelui, ce lin fo°netul
preaplinului fiind, în deplina lui transparență
alte frontiere zvîcnind în ceafă, alte
păsări uitînd reîntoarcerea, alte
clopote clătinîndu-°i rodina, nu eu am ales
calea, m-a ales pe mine
încrustată încă în primul țipăt, unde
fără cruce, nici iubire, nu-i a°a, soră a mea
tu, moarte netărăgănată?
Doar tu
cu invidia aripii în ochi
îmi poți adulmeca inima
în timpul rupt
de un cais înflorit, lăuntric
murmurul mării legănînd în văzduh
globuri după globuri albe de păpădie
°i eu, rugîndu-mă ca nu povestea mea -
a arborelui, să transpară lent pe hîrtie
cîtă vreme
cu invidia aripii în ochi
rămîi în boarea de arsură-a
inimii, ivind
- cum cerneala simpatică sub flacără -
povestea nordică a pădurii, printre
rîndurile acestea
abia murmurate
Crezul
într-un început
implicînd
un final
ne-a fost °i ne este încă fatal, ratarea
a ceea ce nu suntem, instituind
ceea ce suntem în sine / vom deveni
în treptata defri°are, oare -
partea înnoptată a pămîntului să aibă-n somn
co°marul părții lui însorite?
nu se °tie.
însă, fără de cîntul păsărilor
n-a° putea surprinde
epura tăcerii, fără de tine
a° fi mereu
cu un pas
în urma
inimii
■
| TRIBUNA • nr. 49 • 15-30 septembrie 2004
e seu___
Ion Budai Deleanu la o
nouă lectură
■	Ion Pop
Despre minunatul autor al Țiganiadei s-a
scris, cum se știe mult și, nu o dată,
foarte bine. De la critici și istorici literari
precum N. lorga, G. Călinescu ori D. Popovici,
până la interpreții din ultimele decenii ale veacu-
lui trecut, precum Paul Cornea, Romul
Munteanu, Ion Lungu, Nicolae Balotă, Ioana
Em. Petrescu, Ion Istrate ș.a au putut fi înregis-
trate opinii substanțiale, care au reușit în mare
măsură să pună în relief figura marelui "școlar
ardelean". Neintimidat de bibliografia critică rela-
tiv bogată a temei sale, Ion Urcan înțelege să reia
lectura într-o carte recentă - Opera literară a lui Ion
Budai-Deleanu - tipărită la Casa Cărții de Știință
din Cluj, încercând să facă un pas mai departe, în
direcția lărgirii perspectivei asupra ambianței
socio-culturale în care s-a născut excepționala
operă. Este, cred, faptul care se impune remarcat
în primul rând, cu privire la această solidă între-
prindere și care sporește considerabil gradul de
noutate și de aprofundare a unghiului de lectură.
Autorul lucrării se arată, astfel, foarte sensibil
la mutațiile care au avut loc în ultimii ani în
studierea faptului literar, marcând ieșirea din per-
spectiva imanentistă asupra textului, paralelă cu
depășirea determinismului rigid la care îndemna
mai vechea abordare “sociologizantă” și ideolo -
gizantă a literaturii. Ion Urcan caută, apoi, să
evite ceea ce el numește “coeficientul de ajustare
critică și valorică” în raportarea literaturii române
la Occident , iar pentru aceasta este foarte atent la
repunerea în valoare a elementelor de (re)contex-
tualizare a creației literare ținând seama de
evoluția cercetării istoriei ca “durată lungă”, a
schimbărilor intervenite în transformarea menta-
lităților, în confruntare sau convergență cu spațiul
cultural-literar, cu climatul artistic al epocii.
Cercetarea capătă consistență tocmai pe temeiul
acestei reapropieri a operei de cadrul existențial în
care a luat naștere, cu toate implicațiile pe care o
asemenea raportare le implică. Generalitățile fără
acoperire faptică în peisajul concret al epocii sunt
evitate, comentariul profită din plin de această
benefică întoarcere la “real”, discursul critic
dobândește noi reliefuri și culori mai proaspete,
până la a deveni - pentru unele priviri comode -
de-a dreptul șocante. Căci autorul tezei nu se
sfiește să pună în lumină fețele unei realități
istorice, economice, culturale brutale, să identi-
fice și să numească decalajale existente, prin forța
lucrurilor, față de cultura occidentală a momen-
tului. El este, apoi, foarte atent în urmărirea “for-
mației intelectuale” a scriitorului, evidențiind ca-
racterul eclectic al climatului artistic în care se
formează, cu elemente de “clasicism tardiv, conta-
minat de baroc și de criticismul iluminist”, însă
fără posibilități de raportare la o tradiție literară
românească substanțială, - de unde și o primă
concluzie, creditabilă, după care “epopeea lui
Budai a fost un fenomen literar izolat, fortuit, de
sincronizare prematură cu climatul cultural euro-
pean de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, înainte
de constituirea unui public românesc cultivat și a
unei limbi române literare moderne, capabile să
se conecteze la circuitul culturii europene”.
Scrisul lui Budai-Deleanu nu iese deloc scăzut
dintr-o asemenea contextualizare, ci, dimpotrivă,
apare ca o valoroasă excepție, ca și genială, dată
fiind complexitatea construcției ideatice și a arti-
culării universului imaginar, a ficțiunii poetice.
O secvență importantă a cărții este dedicată
situării Țiganiadei într-o suită de “tradiții, mo-
dele, ideologii” (modele prestigioase ale eroicului,
cu sublinierea “diferențelor structurale conside-
rabile dintre personajul Țiganiadei (Vlad) și para-
digma eroică a eposului clasic”). La acest punct,
Ion Urcan își individualizează poziția, luând anu-
mite distanțe chiar față de o lectură prestigioasă,
cum este cea a Ioanei Em. Petrescu, nuanțând cu
bune argumente raporturile dintre viziunea scri-
itorului și cea creștin-răsăriteană, pe de o parte,
iar pe de alta mutând accentul pus de lectura
citată asupra “poporului martir” ca “adevărat erou
al istoriei”, asupra “elitelor”, reprezentate aici de
personajul Romândor. Comparația, la acest palier,
cu poemul Trei viteji e edificatoare, ca și analiza
făcută celor “două modele de eroism - un eroism
creștin aparținând realității istorice a secolului XV,
adică apocii românești de luptă antiotomană, iar
celălalt, un model eroic plăsmuit de imaginarul
cultural al școlii Ardelene”, în fond celui ilumi-
nist. De notat sunt și considerațiile pătrunzătoare
ale cercetătorului din subcapitolul Țiganiada °i
modelul tassonian, unde se repune în discuție
chestiunea raporturilor dintre eroic, eroi-comic și
burlesc. Încă o dată, Ion Urcan intră într-un dia-
log profitabil cu abordările unor cercetători
precedenți (aici din nou Ioana Em. Petrescu, apoi
Ion Istrate), față de care aduce interesante com-
pletări și nuanțări ale punctelor de vedere,
deschizând o posibilă, incitantă dezbatere pe
această temă.
O încheiere de principiu se poate trage din
acest capitol, ca de altfel și din cel următor, dedi-
cat relecturii din perspectivă “barocă” a textelor
lui Budai-Deleanu: autorul lucrării invită la o
anumită - necesară - relativizare a încadrărilor
tipologice, dat fiind ceea ce numește “climatul
eclectismului estetic de la cumpăna secolelor
XVIII-XIX, îndeosebi... acela al culturilor central
și est-europene”. Trimiterile la lecturile unor
Romul Munteanu, Nicolae Balotă, Adrian
Marino, apoi la climatul cultural polonez al
momentului, sunt de natură să susțină, de aseme-
nea, teza unei “relații estetice mediate”, nu
directe, cu marile modele, de pildă cu cele ita-
liene (cel tassonian în primul rând) și, ca atare,
renunțarea la o “singură cheie de lectură”.
Același simț al nuanței îl atestă secvența dedi-
cată raportului dintre Mimesis °i phantasia în
epopeea eroi-comică a lui Budai-Deleanu, în care
autorul are grijă să pună în lumină coexistența
echilibrată dintre planul referențial, istoric și cel
ficțional. Problema “modernității Țiganiadei” este
plasată, apoi, într-o îndrăzneață relație dintre
“eclectismul estetic de la 1800 și postmo-
dernism”, vizând, desigur o similitudine de ordin
tipologic, dată fiind propensiunea zisă “postmo-
dernă” pentru ironie și intertextualitate, compara-
bilă până la un punct, cu “comedia literaturii”
propusă de vârsta tardivă a modernismului.
Sugestia vine, desigur - și e citată - din Mircea
Cărtărescu, căutător, în al său Postmodernism româ-
nesc de precursori și antecedente spectaculoase ale
propriei atitudini estetice. Se înțelege că o aseme-
nea raportare trebuie mult relativizată, dar, dinco-
lo de această precauție necesară, comparațiile sunt
sugestive (aici “slăbirea conceptului ontologic de
ființă”, cu coborârea din domeniul transcenden-
tului în cel al imanenței, dincolo “slăbirea
autorității și a prestigiului scolasticii” cu emanci-
parea filosofiei din condiția de slujnică a teolo -
giei). Năruirea, pe de altă parte, a “proiectului
raționalist” - atent analizată de cercetător - con-
duce la întoarcerea spre mitic, ocult, ezoteric,
proces motivat și în plan social-național de con-
textul sfârșitului de veac XVIII în aceste părți ale
Europei (adeziunea la societățile masonice) unde
se înregistrează “o epocă a descentralizării influ-
ențelor literare și a eclectismului estetic, a emu-
lației creatoare și a mimetismului fertil, sin-
cronizator”. Aș face, totuși, aici o observație:
această insolită apropiere a Țiganiadei și a epocii
sale de un “postmodernism” sui generis și-ar fi
găsit, poate, locul mai potrivit în secvența dedi-
cată analizei elementelor definitorii pentru operă
ca “literatură de gradul al doilea”, implicând jocul
intertextual, înscenarea convențiilor din notele
epopeii etc. Din locul unde a fost plasat, acest
comentariu, mai degrabă îl anticipează, de la o
anumită distanță, pe cel, mai aplicat, la care mă
refer.
Foarte bogată în informații și productivă pen -
tru buna contextualizare a operei lui Budai-
Deleanu este, cred, secvența următoare, sub titlul
“Țiganiada” - o carte inițiatică?, în care se iau în dis-
cuție legăturile dintre scriitor și “fratriile secrete”
ale vremii. Prezentarea amănunțită a câtorva doc-
trine semnificative e de natură să pregătească
analiza nuanțată a consecințelor lor asupra viziu-
nii scriitorului, întreprinsă în secvența intitulată
“Țiganiada” °i cultura ezoterică a lui Budai, cu simț al
nuanței, încă o dată, căci interpretul e departe de
a înregistra mecanic cutare ecou ezoteric,
recurgând la puneri în relație cu setul mai larg de
“modele” și topoi la care era sensibil autorul ei,
reciclate în funcție de natura mesajului pe care îl
dorea transmis contemporanilor săi români. În
acest punct, Ion Urcan face bine că se dis-
tanțează de lecturile abuzive ce țin de planul sim-
bolic al epopeii, precum cea întreprinsă de tînărul
Cristian Bolog spre sfârșitul deceniului IX.
O pondere însemnată în structura lucrării o
are, cum se și cuvenea, analiza valorilor poetic-
literare ale scrierilor lui Ion Budai-Deleanu,
întreprinsă în partea a treia, Reflecție °i lirism în
“Țiganiada” °i “Trei viteji”. Interpretul vizează aici -
și reușește deplin - să disocieze, pentru a le con-
sidera apoi în unitatea lor de profunzime la
12
| TRIBUNA ♦ nr. 49 ♦ 15-50 septembrie 2004
nivelul ansamblului operei, multiplele ipostaze
ale scriitorului - “poetul epic și liricul meditativ,
moralistul, poetul satiric și ideologul, dramatur-
gul, poetul comic și cel didactic”. Mai mult decât
în alte cercetări, Ion Urcan subliniază cu finețe
elemente de “didactică a lecturii” pe care le oferă
notele de subsol, dincolo de general remarcata lor
funcție ludic-intertextuală. Este, în aceste pagini,
o contribuție personală remarcabilă. Numitelor
glose le se adaugă, cu aceleași bune rezultate,
analiza nivelului reflexiv-sapiențial al textelor, în
care se conjugă “sapiența masonică” (elemente de
epicureism alături de altele, stoice) cu “ virtuțile
creștine” și ”fatalismul popular”. Concluzia
parțială la care se ajunge ține de reliefarea
propensiunii scriitorului pentru “genul clasic al
poeziei didactic-sapiențiale”, căreia i se sub-
sumează bogatul “lirism reflexiv” al scrisului său
literar. La un alt nivel, abordarea “reflecției
morale” ilustrate de opere atrage în comentariu
principalele referințe-model, printre care Tasso și
Milton (în configurarea “pandemoniumului”) ori
Dante, în privința “topologiei cosmice”. Intră în
joc aici și reperele literaturii patristice creștine,
elemente de sincretism ezoteric. Analiza
reprezentărilor religioase din epopeea lui Budai
conduce la noi delimitări față de unele lecturi
anterioare, cu o argumentație ce-mi pare
convingătoare.
Nu mai puțin substanțial este subcapitolul
consacrat analizei “chestiunii naționale” și “mitu-
lui vârstei de aur”, la confluența dintre date ale
doctrinelor ezoterice și elemente ale unei
mitologii naționale, tratate în registrul eroic al
“cavalerismului medieval” (“mitul recuperării
originilor”). Or, și în aceste pagini, autorul ține să
fie foarte nuanțat în opinii, atunci când urmărește
- cum ne spune un titlu de subcapitol - “evoluția
doctrinei naționale a lui Budai”, ce evidențiază,
prin compararea versiunilor Țiganiadei “omisiu-
nile și rescrierile”, în sensul “voalării coloritului
național și elanului critic radical al textului” -
motivate prin rațiuni de ordin biografic și contex-
tual-politic, în condițiile existente în Imperiul
Habsburgic al începutului de secol XIX.
Nu lipsește din lucrare nici interpretarea
dimensiunii lirice a scrisului lui Budai-Deleanu,
în pagini ce identifică prezența “lirismului solar
masonic”, pus în relație cu elemente specifice fol-
clorului românesc, analiza “universului bucolic”,
cu o anumită sensibiliate față de peisajul agrest, în
care se regăsesc repere ușor situabile în spațiul de
origine, transilvan. Interesantă și plasarea scri-
itorului - în ce privește “lirismul erotic” - în
aceeași tradiție populară, cu asocierea unor “pon-
cife figurative ale literaturii galante de secol XVIII
european”, conturând mitul Zburătorului regăsi-
bil mai târziu la un Heliade Rădulescu sau
Eminescu. Punerea în valoare a unor elemente de
“magie erotică, demonologie și farmacopee ma-
gică”, ne readuce pe terenul confruntărilor cu
tradițiile ezoterice active în epocă, alături de com -
ponentele folclorice. Și la acest capitol, Ion Urcan
se arată a fi nu numai foarte bine informat - pe
baza unei bibliografii substanțiale și de prima
mână - ci și un foarte bun analist al ecourilor
acestor elemente la nivelul ficțiunii artistice (date
ale magiei populare, elemente de imaginar
livresc). Mai puțin definitoriu la un poet prin
excelență epic, lirismul propriu-zis nu e ocolit
totuși de comentariu, în câteva pagini finale ale
cărții. Remarcabil prin expresivitatea literară este
și “portretul” final realizat, de data aceasta, de scri-
itorul Ion Urcan, într-un fel de imagine sintetică
dedusă din datele reale ale biografiei, dar și cu o
valoare emblematică, simbolică, pentru un tip de
creator proiectat pe fundalul vremii în care a trăit.
N-ar fi fost inutilă, poate, pentru a evita,
încheierea oarecum bruscă a comentariilor pro-
priu-zise, redactarea unui oricât de sumar capitol
de concluzii, care să adune, înainte de frumoasa
schiță de portret, firele demonstrației conduse cu
o remarcabilă siguranță pe parcursul ramificat și
complex al cercetării.
Lectura lui Ion Urcan culege în cele din urmă
roadele consistente ale unei contextualizări
socio-culturale mai largi și mai nuanțate decât în
orice altă lucrare precedentă, îmbogățind sub-
stanțial și împrospătând viziunea asupra operei
literare a lui Ion Budai-Dealeanu, abordată dintr-
o înnoită perspectivă interdisciplinară, ce profită
indiscutabil de pe urma celor mai recente studii
privitoare la societatatea și cultura ardeleană a
epocii. Multiplele repere de ordin social și cultu-
ral-literar la care este raportată această operă îi
permit cercetătorului să intre într-un dialog fertil
cu interpretările anterioare, cu propunerea de
puncte de vedere solid argumentate și nuanțând
în multe privințe opiniile critice deja validate.
Cartea se impune, de asemenea, prin calitatea
analizelor, desfășurate cu stringență logică și
finețe a intuițiilor, precum și prin ținuta limbaju-
lui critic, precis și expresiv, degajat de orice ten-
tație pedantă. Sunt rezultate, de altfel, deloc sur-
prinzătoare la un scriitor deja exersat: Ion Urcan
este autorul unui remarcabil volum de versuri,
Ad usum delphini, apărut în anul 1999 la Editura
Echinox și are o experiență publicistică notabilă
încă în anii studenției sale clujene, în cadrul
redacției revistei “Echinox”, între anii 1976-1979.
Apariția acestui solid studiu de istorie literară
este, totuși, o surpriză - foarte plăcută - pe fun-
dalul de discreție și "timiditate" publicistică pe
care se înscrie activitatea sa din ultimii ani.
Angajarea în scrierea unei teze de doctorat, cum
este, la origine, această carte densă, a avut, iată
efecte dintre cele mai pozitive. Căci avem în față,
cu siguranță, o lectură critică de care va trebui să
se țină seama într-o bibliografie reprezentativă a
abordărilor operei lui Ion Budai-Deleanu.
■
| TRIBUNA • nr. 49 • 15-30 septembrie 2004
13
Colocvii
Ortodoxie și catolicism
Nicodim de la Tismana °i Sigismund de la Luxemburg
■ Ovidiu Pecican
eferindu-se la unele legende medievale
care evocă evenimente petrecute în prima
parte a secolului al XV-lea, Șerban
Papacostea le considera: „Aserțiuni incontrolabile
în realitatea lor faptică, dar care, laolaltă, au dat
naștere imaginii sau au conservat amintirea unui
dialog intens între regele catolic, înțelegător însă
față de credința răsăriteană, și unul dintre cei mai
înflăcărați apărători ai acesteia, călugărul isihast
Nicodim”.
Că momentul era unul de toleranță o
dovedește, după Șerban Papacostea, și legenda
hagiografică legată de pretinsa întâlnire dintre
Nicodim de Tismana și Sigismund de
Luxemburg1. „Expresia literară a întâlnirii dintre
noul curs al politicii regalității ungare față de
ortodoxie în vremea lui Sigismund de
Luxemburg și confesiunea răsăriteană e tradiția
legăturilor dintre regele Ungariei și călugărul
Nicodim, exponent de seamă al monahismului
isihast în nordul Peninsulei Balcanice și la nordul
Dunării în vremea când expansiunea otomană
tindea să cuprindă și această arie. [...] Tradiția a
păstrat amintirea sosirii regelui la Tismana în
căutarea unui leac pentru fiica sa bolnavă, a vin-
decării acesteia de către Nicodim, a apologiei
Bisericii răsăritene susținute de el în fața regelui,
a trecerii cu succes a probei focului și altor mira-
cole înfăptuite de sfânt în prezența interlocutoru-
lui său regal, a daniei lui Sigismund către mă-
năstirea Tismana și, moment culminant, a înte-
meierii mănăstirii Prislop în Hațeg, implant al
ortodoxiei într-o arie expusă puternic prozeli-
tismului catolic”2.
„Nicodim grecul” - cum era el numit în
scrierile sârbești - era originar dintr-o regiune
aflată în apropiere de Castoria, unde se vorbeau
atât greaca, cât și bulgara. El era foarte bine
instruit în amândouă, participând ca translator la
tratativele la nivel înalt din 1375, de la
Constantinopol, dintre patriarhiile bizantină și
sârbă, și fiind privit ca un „filosof” cu o cultură
întinsă. El a venit de la sud de Dunăre însoțit de
doisprezece ucenici, în Țara Românească, unde
activitatea lor s-a desfășurat până după 1400. În
anturajul și, probabil, din inițiativa lui a fost
tradusă în slavonă o cronică reflectând cuceririle
turcești din perioada 1296-1417, al cărei original
grecesc pare să fi fost scris de cărturarul bizantin
loannis Hortasmenos (datele privitoare la
Nicodim provin din studiul lui Dumitru
Năstase, „Cronica expansiunii otomane, 1296-
1417”, în Lucian Leuștean, Maria Magdalena
Szekely, Mihai-Răzvan Ungureanu, Petronel
Zahariuc (coord.), In honorem Ioan Capro°u, Iași,
Ed. Polirom, 2002, p. 250).
Este, într-adevăr, greu de precizat cât de real-
ist ar fi să credem că un rege romano-catolic
putea poposi printre călugării ortodocși din
faimoasa mănăstire oltenească, recunoscându-i
acesteia, implicit, un prestigiu pe care, altminteri,
datorită mentalității dominante la curtea sa și în
întreaga Creștinătate - adică în lumea credinței
creștine de rit apusean -, nu avea cum să îl aibă.
Nu este de crezut nici că regele însuși ar fi por-
nit, aidoma unui mic nobil sau unui om de rând,
în căutarea leacurilor pentru fiica sa atinsă de
maladie.
Devine mai clar care este temeiul acestor
aserțiuni dacă, în încercarea de a interpreta
faptele menționate de legende, accentul va fi
mutat de pe augusta persoană regală asupra mo-
nahului de la Tismana. Într-adevăr, toată punerea
în scenă pare să fie datorată necesității de a-i per-
mite lui Nicodim să-și manifeste virtuțile puse în
slujba ortodoxiei, ceea ce monahul nici nu ezită
să facă. El o vindecă pe prințesă - care? -, face în
fața suveranului maghiar apologia bisericii
răsăritene și își demonstrează tăria într-o clasică
ordalie medievală prin foc. Taumaturg, orator
persuasiv și imun la flacără, acestea sunt mărcile
sfințeniei atribuite lui Nicodim de către monahii
care, foarte probabil, au transmis mai departe
tradiția. Ei sunt, probabil, călugării de la mănă-
stirea Prislop, din Hațeg, care încercau să explice,
cu mijloace hagiografice, cum de un rege
romano-catolic precum Sigismund de
Luxemburg a permis întemeierea propriei lor
comunități într-un mediu preponderent catolic
într-un moment când Europa era străbătută de
tendințe de înnoire religioasă (conciliul de la
Konstanz aducea condamnarea lui Jan Hus iar
Reforma stătea să izbucnească). Narațiunea origi-
nară putea fi însă mai veche și locul ei de prove-
niență s-ar putea să fi fost, în acest caz, chiar
Tismana (se cunoaște o danie făcută către acest
sfânt locaș).
Există, așadar, un perimetru geografic în care
aceste conținuturi pot fi localizate (Tismana -
Prislop, adică Oltenia - Hațeg), și există și
temeiuri pentru a atribui legendele în cauză
mediilor monahale ortodoxe. Dar ea se mai
dovedește și fidelă aceleiași structuri narative ca o
altă legendă, mai veche cu cel puțin un secol:
Legenda lui Ladislau °i Sava (LLS), conform căreia
Sfântul Sava i-a împăcat pe regele sârb Ștefan și
pe regele maghiar Ladislau, aflați în luptă, făcând
minuni. Rezultatul a fost că regele Ungariei s-a
lăsat botezat în secret după ritul ortodox.
Cum se vede, în ambele cazuri funcționează
același tipar mitic, întâlnit în mediile ortodoxe.
Un monah răsăritean dăruit cu har de bunul
Dumnezeu interferează cu un monarh maghiar
catolic și îl convinge pe acesta printr-o prestație
marcată de miracole dumnezeiești de valoarea
ortodoxiei, obținând pe seama bisericii proprii
concesii importante.
Dacă LLS a cunoscut o răspândire, în secolul
al XlV-lea, în Banat și Bihor (poate și în alte ținu-
turi, învecinate sau îndepărtate, nu putem ști cu
certitudine decât că narațiunea a fost transmisă
către Maramureș prin intermediul unui așa-zis
Hronic bulgăresc, de unde, la începutul secolului al
XVIII-lea, ajungea și pe teritoriul Moldovei, de
unde o transmitea mai departe Dimitrie
Cantemir), un secol mai târziu tema întâlnirii lui
Sigismund de Luxemburg cu călugărul Nicodim
U^omunism și comunisme: modelul românesc
Politică și demografie în
România în timpul
regimului ceaușist
■ Ioan Bolovan
n secolul XX, statul modern, atât în formele
sale democratice cât și fascisto-comuniste, a
dus deseori o politică eminamente autoritară
pentru a-și extinde controlul asupra domeniului
vieții private prin îndrumarea familiei, sexuali-
tății, reproducerii, paternității etc.1. Statul comu-
nist din România a intervenit mereu în reglarea
comportamentului fertil al populației intro-
ducând legi și măsuri care să asigure o creștere
demografică satisfăcătoare2. Așadar, politica
demografică a regimului comunist a legitimat
intervenția statului în “problemele interne” ale
cetățenilor săi, servind ca un mecanism prin care
statul a putut controla populația României. La fel
ca în cazul altor state totalitare, și în România
guvernul comunist a acționat pe trei planuri pen-
tru a-și concretiza politica demografică. Mai întâi,
a acționat prin represiune, introducând o legislație
stufoasă împotriva avortului și a divorțului; apoi,
regimul de la București a promovat măsuri prona-
taliste stimulative, acordând ajutoare bănești și alte
avantaje femeilor și familiilor cu mulți copii; nu
în ultimul rând a acționat prin persuasiune modi-
ficând și orientând opinia publică prin interme-
diul mass-media în sensul unui comportament
reproductiv cât mai fecund.
Înainte de toate, regimul comunist din
România a avut obsesia absurdă de a spori popu-
lația țării într-un ritm alert. Expunând cifrele care
evidențiază dinamica populației României între
1948-1989, trebuie să apreciem că politica
demografică a regimului comunist și-a atins doar
în aparență scopul. Astfel, din Tabelul nr. 1
Tabel nr. 1 Dinamica populației României între 1948-1989
1948*	1956*	1966*	1977*	1990**
15.872.624	17.489.450	19.103. 163	21.559.910	23.211.395
*Conform Cornelia Mureșan, Evoluția demografică a României. Tendințe vechi, schimbări recente, perspec-
tive (1870-2030), Cluj-Napoca, 1999, p. 90
**număr estimat, conform “Evoluția populației României și a principalelor fenomene demografice
în perioada 1980-1990”, în Revista Română de Statistică, nr. 11-12, 1990, p. 13
rezultă că în aproape patru decenii de existență a
statului comunist, populația României a crescut
cu peste 7 milioane de locuitori, ceea ce echivala
cu unul dintre cele mai ridicate ritmuri de
creștere din Europa. Dacă ne raportăm însă la
ambițiile dictatorului Nicolae Ceaușescu, trans-
puse în 1974 în Programul Partidului Comunist
Român vom constata că dimensiunea populației
României în momentul prăbușirii regimului
comunist nu era tocmai cea preconizată cu 15
ani înainte. În Programul Partidului Comunist
Român se preciza: “vor fi luate măsuri corespun-
zătoare în vederea asigurării unui spor demogr-
afic normal, realizării unei proporțiijuste de
vârstă a populației, menținerii tinereții poporului
nostru. Se va aplica cu consecvență o politică de
sporire a natalității, de ajutorare a copiilor și
familiilor cu mulți copii, astfel încât în 1990
populația României să ajungă la cel puțin 25 mil-
ioane locuitori, iar în anul 2000 - la circa 30 mil-
ioane”3. Megalomania i-a generat lui Ceaușescu
dorința de a avea cât mai mulți supuși, ceea ce l-a
condus la o politică natalistă obsesivă și abuzivă,
care a provocat populației României multă durere
și suferință în perioada 1966-1989. Eforturile sale
pronataliste au fost conectate la o retorică națio -
nalistă prin care pretindea că “o mare națiune are
nevoie de o populație mare”.
În anul în care Nicolae Ceaușescu a preluat
puterea în România, 1965, rata brută de natalitate
coborâse pentru prima dată sub pragul de 15%o,
continuându-și declinul și în anul următor
(14,3%o). În aceste împrejurări, dictatorul decide
să intervină în problemele de populație pentru a-și
putea materializa cât mai grabnic ambițiile sale
demografice, de a conduce o țară “corespunzător”
populată. De-a lungul celor 23 de ani de “dom-
nie” ai lui Ceaușescu putem identifica mai multe
etape legislative care creionează strategiile
demografice, politica pronatalistă a dictatorului
român: 1) octombrie 1966-iunie 1973; 2) iunie
1973-martie 1984; 3) martie 1984-decembrie
19891. Decretul 770 din 1 octombrie 1966 de
interzicere a avortului marchează o ruptură bru-
tală și neașteptată, constituind piesa de rezistență
a legilor și strategiilor populaționiste care au con-
sacrat intervenția statului comunist din România
în viața intimă a cetățenilor. Acest decret este deci
debutul unei perioade caracterizate prin volun-
tarism care, puțin câte puțin, a dat un caracter
coercitiv politicii familiale românești. Inițiativele
legislative au fost însoțite și de o campanie prona-
talistă care a monopolizat aproape întreaga presă,
frecvența articolelor pe această temă din ziare și
reviste amplificându-se în cursul anului 1966.
Printre cei care semnau articole erau intelectuali,
medici, ziariști, oameni simpli etc., cu toții însă
dezvoltând atașamentul pentru modelul familiei
cu mulți copii.
Anul 1966 a însemnat nu numai represiunea
împotriva avortului dar și represiunea împotriva
divorțului. Regimul comunist a eliminat în 1948
din Codul Civil articolele referitoare la motivele
de divorț stabilite prin consens și a înăsprit în
1954 condițiile pentru acordarea acestuia. În vizi-
unea conducătorilor partidului comunist, familia
nouă, socialistă, reprezenta idealul regimului, ori
disoluția ei nu putea fi acceptată lesne de cei care
i-au trasat “familiei de tip nou” sarcini impor-
tante în ceea ce privește creșterea rapidă a popu-
lației României. Decretul 779 din 1966 care
modifica Codul Penal, a conferit divorțului un
caracter cu totul excepțional, foarte dificil de
obținut în practică. Pentru moment, intervenția
statului se pare că a avut rezultatul scontat, de la
25.804 divorțuri în 1966, s-a redus drastic
numărul acestora în 1967 la numai 485, însă în
anii care au urmat a avut tendința de creștere:
4.023 în 1968, 6.991 în 1969, 7.865 în 1970,
14.472 în 1973, 17.951 în 1974 etc., ceea ce
reflectă eșecul autorităților comuniste de a crea
artificial o “familie ideală”6. În același an 1966,
Ceaușescu a dispus și instituirea unui impozit
asupra celibatului și a familiilor fără copii, impo-
zit care a devenit tot mai substanțial în anii urmă-
tori.
Astfel, măsurile legislative de creștere a natali-
tății luate de regimul comunist de la București în
anul 1966 (represive, incitative și persuasive) i-au
îndreptățit pe specialiști să caracterizeze această
politică demografică drept o adevărată “lovitură
de stat natalistă”7. Efectele imediate nu s-au lăsat
prea mult așteptate, în anul următor, 1967, rata
brută de natalitate aproape că s-a dublat față de
nivelul din anul introducerii decretului de
interzicere a avortului ( a se vedea Tabelul nr. 2):
27,4%o în 1967 comparativ cu 14,3%o în 1966.
Natalitatea revigorată a fost în măsură să asigure
în deceniul următor o creștere substanțială a pop-
ulației României, care între recensămintele din
1966 și 1977 a sporit cu 2.256.253 de locuitori,
creșterea medie anuală fiind cea mai mare înre-
gistrată în tot cursul secolului XX: 227.220
locuitori, respectiv o rată medie anuală de
creștere de 1,1%8.
Cu toată intervenția brutală a autorităților în
viața privată a cetățenilor, fertilitatea nu a putut fi
menținută artificial la valori înalte, ea continuân -
du-și declinul în anii 1969-1973. Practic, această
tendință era inevitabilă, fiind expresia firească a
derulării unei noi faze a tranziției demografice în
țara noastră. Ceaușescu, în cadrul ședinței plenare
a Comitetului Central al Partidului Comunist
Român din 18 iunie 1973 (care a luat în dez-
batere rolul femeii în viața politică, economică și
socială a țării), a recurs la o critică aspră a
medicilor pe care i-a făcut responsabili de
scăderea natalității, inițiind o serie de măsuri
extrem de nepopulare pentru aplicarea mai rigidă
a decretului 770 din 1966. Pentru a stopa dimin-
uarea natalității, în 1974 au fost revizuite și detali-
ate instrucțiunile de aplicare a decretului 770 din
1 octombrie 1966, astfel încât acum, în 1974, s-au
dublat nu numai numărul articolelor (de la 22 la
47) dar și al paginilor, fiind elaborat și un docu-
ment suplimentar intitulat Instrucțiuni de aplicare a
Decretului 770/1966 privind reglementarea întreruperii
cursului sarcinii, pentru rezolvarea avortului incomplet
°i îmbunătățirea asistenței medicale de obstretică-gine-
cologie”9.
Trebuie subliniat faptul că revizuirea din 1974
a legislației despre avort a însemnat sporirea con -
trolului statului asupra reproducerii umane,
deoarece se intensifica prezența instituțiilor de
represiune în viața cetățenilor. Comisiile medi-
cale ce autorizau întreruperile de sarcină erau
numite nu numai de către forurile medicale
județene, dar și de șefii județeni ai procuraturii și
ai miliției. La întâlnirile comisiei medicale care se
pronunța asupra legalității/ilegalității unui avort,
trebuiau să participe un reprezentant al procura-
turii și unul al Ministerului Afacerilor Interne.
Prezența membrilor aparatului de represiune la
+
| TRIBUNA ♦ nr. 49 ♦ 15-50 septembrie 2004
15
2.
An	1946	194'	1948	1949	1950	1951	1952	1953	1954	1955	1956	1957	1958	1959	1960
RBN	24.8	23.4	23.9	2*6	26.2	25.1	24.8	23.8	24.8	25.6	24.2	22.9	21.6	20.2	19.1
RBM	1N 8	22.0	15,6	13.7	12.4	12.8	11.7	11.6	11_5	9.7	9.9	10’	8.7	1'1 2	8.7
An	1961	1962	1965	1964	1965	1966	1967	1968	1969	1970	1971	1972	1973	19'4	1975
RBN	r '■	16 2	15.7	15.2	146	14.3	2'4	2( '	25 5	21.1	19.5	1S.8	18 2	20.5	19.7
RBM	8.7	9.2	8.3	8.1	8.6	8.2	9.3	I .	10.1	9.5		9.2	9.8	9.1	9.3
															
An	1976	1977	1978	1979	1980	1981	1982	1985	1984	1985	1986	1987	1988	1989	1990
RBN	19.5	19.6	19.1	18.6	18.0	17.0	15.3	143	15.5	15.8	16.5	16.7	16 5	16.0	13.6
RBM	9.6	9.6	9.7	9.9	10.4	10.0	10.0	10 1	103	10.9	10.6	11.1	11 0	10.7	10.6
Tabel nr. 2 Evoluția ratei brute de natalitate (RBN) și mortalitate (RBM) în România (la 1000 de locuitori)*
* Vasile Ghețău, “Evoluția fertilității în România. De la transversal la longitudinal”, în Revista de cercetări sociale, IV, nr. 1, 1977, p. 31-32
ședințele comisiilor medicale constituia nu
numai expresia unui exercițiu evident de control
a statului asupra corpului femeii, dar în același
timp punea sub semnul întrebării autoritatea
științifică a corpului medical din România10.
Aparent, intervenția dură a statului în 1974 în
problemele fertilității a avut efectele așteptate,
contribuind la o redresare a natalității. De la
18,2%o în anul 1973, rata brută de natalitate a
sărit în 1974 la 20,3%, însă din anul următor și-a
continuat trendul descendent, ajungând în 1983
la 14,3%, în ciuda altor inițiative pe care guver-
nul de la București le-a materializat în vederea
unei creșteri demografice susținute. Decretul 246
din 1977, care a ridicat nivelul alocațiilor de stat
pentru copii și a introdus noi forme de ajutor
pentru familiile numeroase, s-a înscris între acți-
unile incitatoare de sporire a fertilității și atin-
gerea unei dinamici a populației în conformitate
cu obiectivele demografice ale regimului.
Celibatul, grevat în continuare de impozite supli-
mentare, mereu în creștere, era considerat un
fenomen “asocial”, o îndepărtare de la “datoria
patriotică” de a fi util patriei socialiste și din
punct de vedere demografic. Totuși, fenomenele
demografice din România își urmau cursul lor
firesc. Sporul natural al populației (diferența din-
tre numărul născuților și cel al morților) s-a situ-
at după 1980 pe o traiectorie descendentă:
167.028 în 1980, 156.466 în 1981, 120.249 în
1982 și o adevărată “catastrofa” în 1983: 87.60611.
Rezultatele negative înregistrate în domeniul
politicii demografice l-au determinat pe
Ceaușescu să inaugureze în 1984 o nouă etapă în
campania sa pronatalistă. Conform Raportului
demografic pregătit de Consiliul Sanitar Superior,
în martie 1984 fertilitatea coborâse sub nivelul de
înlocuire al generațiilor, iar pentru fiecare naștere
vie se efectuau 1,3 avorturi legale, în ciuda legis-
lației restrictive în domeniu. Discursul rostit de
Ceaușescu în 7 martie 1984, la Plenara lărgită a
Consiliului Sanitar Superior, a fost cât se poate
de ferm în ceea privește creșterea responsabilității
organelor politice și sanitare în vederea aplicării
decretului împotriva avortului12. Culpabilizarea
întregului corp medical pentru neîndeplinirea
indicatorilor privind creșterea ratei natalității și
scăderea mortalității infantile, inclusiv penali-
zările cu reducerea salariilor cu 15% au avut con-
secințe modeste în planul fertilității din România.
În 26 decembrie 1985 a fost revizuită legislația
antiavort, introducându-se noi restricții.
Demografii, medicii, organizațiile de femei și
tineret erau chemate să participe la campaniile de
masă în sprijinul propagandei pronataliste.
După 1984 s-a deteriorat constant și rapid
nivelul de viață în România ca urmare a dorinței
lui Ceaușescu de achitare până în 1989 a datoriei
externe a țării, ceea ce condus la o alimentare
deficitară a populației din țară. Creșterea mortali-
tății din România la peste 10% după 1980 (după
ce timp de 20 de ani nu mai cunoscuse acest
prag) trebuie asociată deci atât cu alimentația din
ce în ce mai proastă a românilor ca urmare a
introducerii cartelelor, dar era și efectul secundar
al avorturilor clandestine care nu de puține ori
erau făcute de persoane necalificate și care,
provocând multor femei septicemie, a ridicat
numărul deceselor din țară. În România ultimu-
lui deceniu de regim comunist, se poate observa
o evoluție paradoxală, pe de o parte o scădere a
ratei brute de natalitate, în ciuda măsurilor
pronataliste excesive luate de stat, pe de altă parte
o creștere a ratei brute de mortalitate în pofida
propagandei demagogice a regimului că a asigurat
populației condiții superioare de viață și sănătate.
Paradoxul din acei ani este cât se poate de suges-
tiv exprimat în bancurile politice ce se bucurau
de o largă popularitate printre români. Iată doar
un exemplu din numeroasele bancuri care persi-
flau alimentația precară și absurdul ambițiilor
demografice megalomanice ale lui Ceaușescu:
“Jurământul șoimilor patriei (Șoimii Patriei era
organizația care se ocupa de educația comunistă,
revoluționară, a copiilor de la grădinițe): Jur cu
degetul în gură/ și cu altul pe buric/ Să cresc
mare și voinic/ Pe-ntuneric și pe frig Fără să
mănânc nimic”13.
Regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu a
implementat un plan autoritar pentru a schimba
nupțialitatea și implicit fertilitatea din România.
Inițiativele legislative și instituționale, măsurile
administrative care au acompaniat campania pen-
tru creșterea natalității au conferit statului mai
multă putere pentru controlul social și au gener-
alizat intervenția publică în viața privată a cetățe-
nilor. Politicile coercitive nu au avut efectele
proiectate decât cu prețul uriaș al vieții umane în
general, al femeilor și copiilor în particular.
■
Note:
1.	Maria Sophia Quine, Population Politics in twentieth-cen-
tury Europe. Fascist dictatorships and liberal democracies, Routledge,
London and New York, 1996, p. 15
2.	Cornelia Mureșan, Evoluția demografică a României.
Tendințe vechi, schimbări recente, perspective (1870-2030), Cluj-
Napoca, 1999,p.87
3.	Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății
socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comu-
nism, București, 1975, p. 92
4.	Cornelia Mureșan, Evoluția demografică a României., p.
112; Gail Kligman, Politica duplicității. Controlul reproducerii în
România lui Ceaușescu, București, 2000, p. 60
5.	Cornelia Mureșan, Evoluția demografică a României., p.
116; Gail Kligman, Politica duplicității. Controlul reproducerii.,
p. 63
6.	Vladimir Trebici, Demografia, București, 1979, p. 214;
Nupțialitatea și divorțialitatea în România în context european și în
profil județean în cea de a doua jumătate a sec. XX, București,
1996,p. 22
7.	Histoire despopulations de l’Europe, tome III, sous la
direction de Jean-Pierre Bardet et Jacques Dup?quier, Paris,
Fayard, 1999, p. 616; Cornelia Mureșan, Evoluția demografică a
României., p. 112
8.	Vladimir Trebici, Demografia, p. 5
9.	Gail Kligman, Politica duplicității. Controlul reproducerii.,
p. 72
10.	Ibidem
11.	“Evoluția populației României și a principalelor
fenomene demografice în perioada 1980-1989”, în Revista
Română de Statistică, nr. 11-12, 1990, p. 13
12.	Cornelia Mureșan, Evoluția demografică a României.,
p. 112; Gail Kligman, Politica duplicității. Controlul reprodu-
cerii..., p. 81
13.	Dana M. Niculescu Grasso, Bancurile politice în țările
socialismului real. Studiu demologic, București, 1999, p. 255
16
| TRIBUNA ♦ nr. 49 ♦ 15-50 septembrie 2004
remember
Tribuna, patru decenii, așa
cum mi le amintesc
■	Adrian Popescu
Când în urmă cu patruzeci de ani, în
aprilie 1964, așadar, debutam în revista
„Steaua”, publicație lunară cu prestigiul
câștigat prin, mai ales, deschiderea sa spre modele
moderniste autohtone, restituite circuitului
național, Blaga, Voiculescu, Maniu, dar și străine,
săptămânalul „Tribuna”, mi se părea necesarul,
suplul corespondent al vieții literare surprinse în
actualitatea sa.
Citeam, elev încă, articolele teoretice ale criti-
cilor de direcție de atunci, pe Ion Lungu, Ion
Oarcăsu, comentariile la volumele de proză sem-
nate de Constantin Cubleșan, sau de poezie,
semnate de Domițian Cesereanu, studiile lui
Constantin Daicoviciu, proza lui Dumitru
Mircea, care reușise să facă să funcționeze, ca
redactor șef, o redacție cu numeroase probleme
legate de cerințele ideologice ale zilei, cu scriitori
diferiți bineînțeles ca temperament, gust, for-
mație. Fiecare dintre ei cu, desigur, personalitatea
lui, sau cu doar pretenții de glorie literară și
autoritate. Un conglomerat care se armoniza,
totuși, generații vechi, experimentate sau altele
îndrăznețe, neuzate, cu chef de a scrie avan -
gardist, sau pe aproape, pagini de cenaclu, nume
sonore din perioada interbelică, patriarhalul
Agârbiceanu, care urca uneori scările somptuoase
ale fostei bănci de altă dată. Clădirea impunea cu
aerul său oficial, dar și burghez, era apoi în
mijlocul forfotei intelectuale a cetății, profesorii și
studenții de la Universitate, treceau obligatoriu
prin fața porții “Tribunei”. Deseori urcau. Un
număr nou era de obicei răsfoit febril la mesele
din apropiata cofetărie Arizona, erau comentate,
cu aplomb, versuri, fraze dintr-o cronică, asociate
cu tehnicile epice ale noului roman,
structuraliștii, Roland Barthes, Camus, Sartre,
Trakl, traducerile de la “Univers”, romanul sud-
american, care se regăseau în paginile “Tribunei”,
într-un mod sau altul. Autorii de alături, stu-
denți, tineri absolvenți, recenzenți, ale căror sem-
nături începeau să se remarce în coloanele
“Stelei”, sau ale revistei aflate la doi pași, erau
lăudați, sau minimalizați, acolo, pe loc, la o cafea,
sau un coniac mic, de către comesenii congeneri.
Un tribunist, invitat de onoare, uneori arbitra,
tempera sau după caz inflama disputele, parada
ultimelor lecturi, a teribilismelor inclemente. La
cosmopolitul restaurant “Continental” de vis a
vis, (fostul New York) unde s-a născut revista
“Gândirea”, într-un salon, prin tradiție, al presei,
literaților, artiștilor, salon cu plafoane aurite,
acoperiș de sticlă, mobil, o minune, în stil seces-
sion, vienez, mergeau “boierii” de la “Tribuna”,
Radu Enescu, Nae Mărgeanu, maestrul Ion
Vlasiu sau Romulus Ladea, separat aceștia, Sandi
Căprariu, iar oaspeții de marcă tot acolo erau
duși, loanichie Olteanu, Cornel Regman, după ce
treceau prin încăperile “Tribunei”, uneori vi-
zitând nostalgici, prima dată, “Steaua”, prima lor
redacție.
Așezată între librărie, cofetărie, berărie (la
Miky) revista crea, fără îndoială, o atmosferă, un
climat de tensiune a ideilor, sau numai a nebuni-
ilor, extravaganțelor sau inventivităților artistice,
alimenta ambiții, favoriza întâlniri, unele decisive,
literare, sentimentale, sociale. Un centru de agora
transilvană, unde e marcat kilometrul x, nivelul
mării, pe o ciupercă de fier, chiar sub geamurile
redacției (mai precis ale redactorului șef).
Firma TRIBUNA, pe un zid al imobilului,
cel sudic, aflată deasupra birourilor de la etaj, vi-
zibilă de departe, se detașa între fațadele celorlalte
clădiri de secol XIX, prin literele sale zvelte,
albastre, cu o particulară sobrietate ardelenească,
sugerând ceva temeinic, dar și elansat, în spiritul
lui Slavici, fondatorul mitic. Locul era ales strate-
gic, mai multe străzi și un bulevard se întretaie
acolo, statuia lui Matei Corvin se vede pe geam
sau din stradă, piața Unirii din vecinătate e loc
unde istoria mai are energii pulsatorii, dincolo de
exagerările patriotarde. Locul alimentează memo-
ria lungă, nu doar ambiția scurtă. “Tribuna” era
locul, râvnit de mulți începători în ale scrisului
literar, “casa” unui grup de redactori, destul de
numeroși, de regulă abordabili de debutanți...
Miron Scorobete, Ion Rahoveanu, supranumit
maestrul, pentru iscusința lui la șah, blândul
Negoiță Irimie răspundeau de poezia publicată
acolo, una de multe ori de calitate, dacă e să ne
gândim doar la paginile unor Ioan Alexandru sau
Nichita Stănescu, debutant la Tribuna, dar și
primit imediat și la “Steaua”, datorită aceluiași
redactor stelist apoi tribunist Ioanichie Olteanu.
Un caz emblematic pentru raporturile dintre cele
două reviste clujene, anticipam, migrația de la
mai bătrânul lunar, înființat în 49, botezat cu
numele actual în 54, la mai tânărul hebdomadar.
Colaboratori comuni, Daicoviciu, tatăl și fiul,
Adrian Marino, nume prețuite și cultivate și pe
strada Horea și pe strada Universității, prieteniile
literare, Alexandru Căprariu, Nicolae
Prelipceanu, solidele prime romane ale lui
Augustin Buzura, ironia tandră a lui Negoiță,
retrasul Ion Manițiu, prozatorul în ascensiune
atunci cu „Casa”, Vasile Rebreanu, eseurile lui
Mircea Vaida, narațiunile lui Vasile Sălăjan, Radu
Mareș, Dan Rebreanu, comentariile critice,
filosofice, artistice, Ion Cocora și entuziasmele
sale în descoperirea tinerilor poeți, ilustrațiile lui
Alfred Grieb, grafica lui Ovidiu Petca, excelenții
tehnoredactori, Vasile Lucaciu, Vasile Grunea,
dactilografele, Ani, Mariana, asta era lumea
“Tribunei” în deceniile 7, 8. Provincia încerca să-
și depășească limitele geografice, cumințenia
ardelenească, inerțiile academice, uneori reușea,
erau nume extraordinare, vii, unii plecau la
București, după o „ungere” la „Tribuna” sau și
„Steaua”, Blandiana, Alexandru, Pituț, Papuc, mai
apoi DR, Prelipceanu, Cocora.
„Steaua” cultiva poezia modernă, pe Ana
Blandiana, Petre Stoica, Modest Morariu, să
spunem, apoi Emil Hurezeanu, Petru Romoșan,
aceiași apar, complementar, cu pagini memorabile
și în revista „Tribuna”. În cazul Blandianei ea a
fost impusă forurilor de către Dumitru Mircea,
în perioada anilor ’60, redactorul șef susținând-o
mereu. Este fără îndoială descoperirea literară a
„Tribunei”, a lui Dumitru Mircea și Romulus
Rusan, reporter al revistei, viitorul soț al poetei.
Ioan Alexandru publică poemul amplu,
vizionar, „Sentimentul mării”, în „Tribuna” acelor
firav liberalizați, ani ’60, alte nume se validează
prin grupajele publicate generos de săptămânalul
clujean o revistă de cultură, preponderent literară,
cu influență considerabilă în țară. „Tribuna” era
percepută ca inovatoare, prin publicarea unor
articole despre Brâncuși și Țuculescu, permeabilă
la vocile scriitoricești în formare, echinoxiștii, de
pildă sunt bine primiți încă din perioada lui
Mircea. După ’70, un stelist deja celebru, D. R.
Popescu preia conducerea revistei de pe strada
Universității 1, și paginile sunt susținute acum de
Ion Vlad, Mircea Zaciu, Victor Felea, alt stelist
care mută în 71 la „Tribuna”, ca redactor șef
adjunct, iar fostul secretar de redacție Alexandru
Căprariu devine directorul editurii „Dacia”.
Sub D.R. Popescu sunt angajați echinoxiști ca
Marcel Constantin Runcanu, Vasile Sălăjan,
Dumitru Savu, sau prozatorii Emil Bunea,
Constantin Zărnescu, o perioadă fecundă, unde și
Augustin Buzura, prezent cu „Bloc-notes”-ul său
și tinerii scriu poate partea cea mai rezistentă a
cărților lor.
Au fost deci mai multe “Tribune”, din
perioadele celor mai bine de trei decenii, pe care
mi le amintesc bine, cea a lui Dumitru Mircea,
de prin anii ‘60, ‘70, cea a lui D.R. Popescu, după
1970, cea a lui Vasile Sălăjan, anii ‘80,cea a lui
Augustin Buzura, anii de după ‘89, și aceea cu
meritele sale, acum cea coordonată de un fost
echinoxist, Ion Maxim Danciu, a anilor 2000, cu
echipă tânără și talentată, care a relansat practic
publicația.
Redactori, nume cunoscute, Vasile Sav, Tudor
Dumitru Savu, Ion Mureșan, Ion Cristofor, până
la echipa actuală cu Claudiu Groza, Ioan-Pavel
Azap, Oana Pughineanu, Ștefan Mansia.
Colaboratori de talent, de-a lungul anilor, Pavel
Aioanei, cel lăudat de Camil Petrescu, la începu-
turile sale, Alexandru Lungu, regretatul Marian
Papahagi, cu cronica susținută câțiva ani buni, cei
dinainte de revoluție. Întrebarea cea mai impor-
tantă ar fi dacă revista clujeană a fost un mediu
propice rezistenței culturale, păstrării autonomiei
estetice în anii dictaturii? Într-o anumită măsură,
da, dincolo de presiunile cunoscute, care s-au
concretizat prin publicarea plenarelor, cuvân-
tărilor oficiale, sau a adeziunile redactorilor, cu
câteva excepții. Ca gest de curaj, ar fi publicarea
unor poeme de Ileana Mălăncioiu, girate de
Victor Felea, unde regimul era criticat. De altfel
poetul “Ritualului cotidian” a fost unul dintre cei
mai serioși redactori, un independent în gândire
(veziȚurnalul unui poet leneș), un solitar cu gustul
prieteniilor statornice, fire introvertită, remarcat
de Baconsky pentru profunzimea poeziei sale
aparent simple, care, venit de la “Steaua” a trans-
mis apoi “Tribunei”, pasiunea sa pentru analiza
Continuare în pagina 24
F
| TRIBUNA ♦ nr. 49 ♦ 15-50 septembrie 2004
17
h
istoria
”Orașul-comoară”
Clujul în secolele XVI-XVII
■	Tudor Sălăgean
n a doua jumătate a secolului al XVI-lea și pe
parcursul secolului următor Clujul este
descris de mărturiile contemporanilor ca
fiind o „civitasprimaria” (Georg Houfnagel), un
oraș „strălucitor” (Georg Reichersdorffer), o jheie
a întregii țări (Transilvania)... un oraș comercial mare
și bogat, bine clădit, cu puternice și străvechi ziduri °i
numeroase turnuri' (Giovanandrea Gromo). Un
oraș multietnic și pluriconfesional; meșteșugăresc
și negustoresc, dar și princiar și aristocratic; pu-
ternic și înarmat, însă arareori războinic; relativ
primitor și deschis, dar atent la conservarea privi-
legiilor sale; animat de intense manifestări de
religiozitate, oferind însă, în același timp, un ade-
vărat model de toleranță pentru această epocă. În
pofida contradicțiilor și tensiunilor care i-au mar-
cat periodic evoluția, Clujul a știut să își mențină
de-a lungul acestei perioade un curs de dez-
voltare ascendent. Rolul său politic, cu totul
remarcabil, a fost însoțit de o excepțională acu-
mulare de valori economice, artistice și culturale
care au justificat atribuirea și consolidarea unui
supranume cu care puține orașe se pot mândri:
acela de ^ra°-comoară ” (Kincses Vâros).
Civilizația, prosperitatea și avuția unui oraș
sunt, întotdeauna, rezultatul unor acumulări
realizate pe parcursul mai multor secole.
Privilegiul regelui Carol Robert de Anjou din
1316, care conferea Clujului - decăzut, din 1275,
la situația umilă de sat (villa) aparținând epis-
copiei Transilvaniei - statutul de „oraș (liber)
regal” (civitas regia) a fost momentul unui nou
început, al unei ascensiuni continue și durabile.
Momente importante pe traseul acesteia au fost
privilegiile regilor Ludovic de Anjou și
Sigismund de Luxemburg - acesta din urmă
acordând Clujului, în anul 1405, dreptul de a
realiza o considerabilă extindere a incintei sale
fortificate -, sau protecția specială de care orașul a
beneficiat din partea unui alt mare rege, clujean
prin naștere: Mathias Corvinus (1458-1490). În a
doua jumătate a secolului al XVI-lea, odată cu
afirmarea principatului autonom al Transilvaniei,
rolul istoric al Clujului a devenit unul de primă
mărime. Aici, în biserica Sf. Mihail, în prezența
voievozilor Alexandru Lăpușneanul și Pătrașcu cel
Bun, a fost încoronat, în 1556, cel din urmă rege
ales al Ungariei medievale, Ioan al Il-lea
Sigismund Zâpolya. Același edificiu a găzduit
treizeci și șase de sesiuni ale Dietei Transilvaniei;
cu prilejul uneia dintre acestea, în 1594, a fost
adoptată istorica decizie a aderării Transilvaniei la
marele război antiotoman al Ligii Sfinte. Un
număr însemnat de principi, guvernatori sau
generali-comandanți ai Transilvaniei și-au avut și
aici reședințele sau și-au legat numele, în diferite
alte moduri, de acela al acestui oraș. Îi putem
aminti, în acest context, pe Ioan Sigismund și pe
mama sa, regina Isabella, pe cardinalul
Martinuzzi, pe ștefan, Cristofor, Sigismund și
Andrei Bâthory, pe generalii Castaldo și Basta, pe
Moise Szekely sau Ștefan Bocskay - acesta din
urmă născut chiar la Cluj, în casa de pe actuala
stradă Matei Corvin. Marii principi ai secolului ai
XVII-lea - Gabriel Bethlen, Gheorghe Râkoczi I
și al II-lea - au contribuit la dezvoltarea econo -
mică și culturală a „orașului-comoară” și la mo-
dernizarea fortificațiilor sale. Cel din urmă
principe al Transilvaniei autonome, Mihail Apafi,
a rezidat timp îndelungat la Cluj, o parte a mem-
brilor familiei sale fiind înmormântați în biserica
reformată de pe str. M. Kogălniceanu. În primele
decenii ale stăpânirii imperiale Clujul a fost, între
1719-1732, sediul Guberniului Transilvaniei,
fiind apoi obligat să renunțe la poziția sa preemi-
nentă în favoarea Sibiului, german și, în conse-
cință, preferat de reprezentanții provinciali ai
Casei de Habsburg.
Spectaculoasa evoluție a acestui oraș a fost
însoțită și susținută de remarcabile progrese ale
producției și comerțului, ale artei, învățământului
și culturii. Valorile care au creat faima „orașului-
comoară” au fost produse de numeroșii membri
ai celor peste 60 de bresle - corporații de
meșteșugari - care au funcționat aici cu începere
din secolul al XIV-lea. Printre cei mai importanți
creatori ai bogăției orașului s-au numărat aurarii
(aurfabri), care s-au impus prin calitatea de
excepție a realizărilor lor. Alături de ei trebuie
amintiți tâmplarii (mensatori), dulgherii
(carpentarii), croitorii (sartores), blănarii (pellipari),
tăbăcarii (cerdones), pantofarii și cizmarii (sutores,
cothurnari), fierarii fabri), lăcătușii (seratores), cosi-
torarii (cantr/usores, stannarii), zidarii (muratores),
cioplitorii în piatră (politores lapidum, lapicida),
olarii (utfguli), butnarii (doleatori), măcelarii
(carnfex) și numeroși alții.
Aventura producției și a spiritului comercial a
fost însoțită de intense manifestări ale unei sensi -
bilități religioase care a dus între altele, în epoca
Reformei, la afirmarea în acest oraș a uneia dintre
cele mai radicale și originale versiuni ale antitrini-
tarianismului: unitarianismul promovat de clu-
jeanul Francisc David. Catolici sau luterani,
reformați sau unitarieni, clujenii au reușit să dez-
volte și să promoveze o remarcabilă experiență a
conviețuirii. Acest spirit de toleranță a fost, fără
îndoială, responsabil pentru constituirea la Feleac
- sat care aparținea domeniului orașului - a unei
Mitropolii ortodoxe a Transilvaniei, ai cărei ie-
rarhi sunt atestați din ultimele decenii ale secolu-
lui al XV-lea.
Existenți în Cluj încă de la obținerea statutu-
lui său de oraș regal, obligați apoi să își restrângă
prezența în secolele afirmării burgheziei
meșteșugărești și comerciale, nobilii au revenit în
cetate în secolele al XVII-lea și al XVTII-lea.
Reprezentanți ai unor familii de veche tradiție -
Apafi, Bânffy, Bâthory, Bethlen, Bocskay, Suky,
Teleki sau Toldalagi, pentru a aminti doar câteva
dintre ele - aceștia au conferit vieții sale urbane o
puternică trăsătură aristocratică, reflectată în dez-
voltarea sa urbanistică și în desfășurarea vieții sale
cotidiene.
A existat însă la Cluj și o altă aristocrație, acea
a spiritului, a artei, a învățământului și a culturii,
alcătuită din oameni a căror faimă, făurită prin ei
înșiși, a depășit-o, adeseori, pe aceea a reprezen-
tanților vechilor familii de stăpânitori de pămân-
turi. Printre aceștia s-au numărat profesorii celei
dintâi Universități clujene, întemeiată de
principele Ștefan Bâthory în 1579, ai colegiilor
reformat și unitarian care au funcționat aici în
secolul al XVI-lea și, mai presus de toți, umaniști
cum au fost Gâspâr Heltai sau Apâczai Csere
Jânos, tipografi, pedagogi sau oameni de știință,
autori ai unor opere care se înscriu în patrimo -
niul universal al valorilor umanității.
„	Cetățean este acela care își iubește patria ”, se afir-
mă în Protocoalele orașului Cluj, ale căror con-
semnări adaugă: „Republica este numele orașului
întreg, pentru care noi suntem datori să murim și să-i
oferim totul, să-i dăm și să-i consacrăm tot ce e al
nostru ”. Faima „orașului-comoară” a fost creată,
așadar, de oameni care au considerat această
cetate ca fiind adevărata lor patrie. Oameni pen-
tru care dezvoltarea urbanistică sau ordinea pu-
blică internă, repartizarea echitabilă a impozitelor
sau organizarea administrației municipale erau
mai importante decât politica principilor sau
evenimentele europene. Oameni care, vorbind
limbi diferite, au știut să conviețuiască, să se
accepte și să își respecte reciproc valorile, într-un
oraș care nu a aparținut niciodată unei singure
etnii, unei singure categorii sociale sau unei sin-
gure confesiuni. În această remarcabilă artă a con-
viețuirii trebuie să vedem, fără îndoială, cea mai
durabilă și valoroasă dintre comorile acestui oraș.
■
18
| TRIBUNA ♦ nr. 49 ♦ 15-50 septembrie 2004
a
rhiva____________
Serbările de la Putna - 1904
și Octavian Goga
■ Gheorghe I. Bodea
La 8/21 mai 1904, din Budapesta, O.
Tăslăuanu îi scrie lui Ion Bianu, la
București: "Ieri, în 7/20 mai, rectorul
Universității din localitate a chemat la sine pe cei
mai aleși universitari români de aici - în număr
de nouă: Sebastian Stanca, președ. Societ. « Petru
Maior », Octavian Goga, Gh. Gârda, Gh.
Tulbure, Alex. Bcjinca, Petru Groza, Horia Petra-
Petrescu, Zaharie Gherman și Mihail Șerban - și
le-a pus în vedere, prietenește, următoarele:
Toți aceia — fie numărul cât de mare — cari
vor lua parte la serbarea aranjată de statul român
la Putna, vor fi eliminați din toate universitățile
din Ungaria, dacă la acea serbare, fie din partea
lor, fie din partea altora, se vor pronunța discur-
suri sau se vor face demonstrațiuni în contra sta-
tului ungar. Tot în aceiași zi, a afișat în vitrina
Rectoratului un anunț /.../ îndreptat împotriva
Societății« Petru Maior ».
Un prieten din provincie îmi scrie că notarii
de pe sate au primit de la solgăbirărie un ordin
secret, prin care sunt invitați să urmărească în
cursul verii cu atențiune pe mai mulți studenți
români din Budapesta, o listă întreagă, printre
care figurează și aceia cari au fost citați la rec-
torul".
Societatea "Petru Maior" a organizat înainte
un comitet de inițiativă și a publicat în ziare un
apel invitând studenții români din Ungaria să-și
aleagă un număr de 30 delegați pentru a merge la
Putna. Delegații urmau să se întâlnească la
Bistrița, de unde "Clubul român" de acolo s-a
angajat să-i ducă cu trăsurile până la Putna.
"Programul atitudinei lor la Putna voiau să-l fix-
eze în curând. Bineînțeles acum tot planul lor
cade" - conchide O. Tăslăuanu.
La 8 iunie 1904, Universitatea din Budapesta,
Facultatea de filozofie i-a eliberat
"Absolutorium"-ul lui Octavian Goga. Deci Goga e
absolvent al Universității din Budapesta. Nu a luat
licența, fiindcă nu avea nevoie de ea, după ce a renunțat
la cariera de profesor secundar. (s.n. G.I.B.)
Cu aceasta Octavian Goga își absolvă anii uni-
versitari, dar studiile și le va perfecționa în
perioada următoare. Până atunci, în vara anului
1904, Octavian Goga se afirmă pe plan politic
prin câteva manifestări de mare răsunet în rândul
fruntașilor luptători pentru cauza națională
românească.
În 1904, revista "Răvașul" din Cluj îl solicita
pe O. Goga alături de marii poeți ai timpului
notând la "Poșta redacției": "În deosebi am publi-
ca poezii de Coșbuc, Iosif și Goga, în lipsa lor
publicăm și poezii bune și de alții" (nr. 43, p.
179). Ca atare i se reproduc poeziile Dascălul (nr.
35-36, 1905), De demult (nr. 8/1906), Scrisoare (nr.
9/1906), În munți (nr. 35-36/1906), Dedicație pe
albumul Sylvei (nr. 25-26/1906), Graiul pâinii (nr.
2/1907). "Răvașul", Cluj, în nr. 17/1904 reproduce
articolul Cărturarii °i plugarii după Poporul român
din Budapesta, însoțit de o notiță în care se
vorbește de serbările de la Ghioroc unde au par-
ticipat studenții români ai Societății "Petru
Maior" din Budapesta. Autorul articolului, Oct.
Goga este înzestrat cu condeiul măiestru al unuia
dintre cei mai tineri și mai de seamă poeți ai
noștri" - scria Elie Dăianu.
La serbarea "Familiei", în Oradea, din 9 iunie
1904, din partea studenților de la Budapesta au
sosit doi delegați: Octavian Goga și Gheorghe
Popp. Ridicând paharul O. Goga a declarat:
"Închin pentru unitatea politică a tuturor Românilor".
Toți cei prezenți au rămas uluiți. Octavian Goga
și-a asumat astfel la Oradea statutul public de
luptător politic dovedind un curaj pe care nimeni
nu i-l atribuise până atunci.
Tot atunci, la jubileul de 40 de ani de existență
a "Familiei", ca delegat al revistei "Luceafărul" și al
societății "Petru Maior", Octavian Goga a citit un
frumos discurs impunându-se în centrul atenției
publice. Cunoscându-l după poeziile publicate în
"Familia" și "Luceafărul", și intuind, ca și în cazul
lui Eminescu, că are în față un poet de mare
viitor, în răspunsul pe care i l-a adresat, Iosif
Vulcan a salutat pe tânărul vorbitor în vârstă de
abia 23 de ani, cu semnificativele cuvinte:
"Trăiască luceafărul Luceafărului"!
Momentul e remarcat și de Horia Petra-
Petrescu care notează într-un caiet al său: "la 9
iunie 1904 am fost la Oradea Mare, la jubileul
«Familiei», dimpreună cu Goga". Tot împreună
trebuiau să participe și la sărbătorirea lui Ștefan
cel Mare la Putna în 1904, eveniment căruia
"Luceafărul" îi închină un număr omagial. Avem
scrisoarea lui Horia Petrescu care îi dă sugestii lui
Goga cum să se manifesteze studențimea
budapestană la Putna, cu toată interdicția
amenințătoare a conducerii Universității
maghiare:
"Fofeldea, 1904, 30 iunie,
Frate Goga! Am plecat fără să ne întâlnim. Îmi
pare foarte rău că nu am putut hotărî, respective
discuta nimica împreună. Mi-am bătut capul;
cum am putea să ne manifestăm mai bine la
Putna? Și gândesc astfel. Cununi de lauri, cu
pantlici (sic) etc. e prea banal. Să faci tu o poezie
ocazională de 2-3 strofe, un fel de jurământ
solemn la mormântul eroului, și aceste strofe să
le gravăm pe o placă de metal (argint sau altceva)
depunând-o spre amintire veșnică lângă mor-
mântul lui Ștefan. Dacă vrei să participi tu și să
vorbești poți să (o) pui cu ocazia aceea, dacă nu
vom găsi noi mijloc. Dacă aderezi la planul ăsta,
să ne înțelegem cu vienezii, la ei să poate făcea
asta fără larmă. În privința banilor nu cred să fie
obstacole. Vom aduna ulterior. Mihai Popovici
d(e) e(xemplu) ar da deocamdată. Eu mă înscriu
cu 5 fl(orini). Asta trebuie făcut în grabă.
Gândește-te asupra lucrului. O să aibă efect. De
altcum scrie-mi imediat de Te afli la Rășinari luni
sau marți. Eu voi fi în Sibiu în zilele astea și-dacă
vii tu acolo - Te voi cerceta acasă. Te sărută amical
Horea".
Într-adevăr, în 1904, o inițiativă a Ligii cultu-
rale și a Ministerului Instrucțiunii a dus la orga-
nizarea sărbătorii a 400 de ani de la moartea lui
Ștefan cel Mare la Putna. Cu acest prilej Nicolae
Iorga a scris Istoria lui Șttfan cel Mare, Șt. O. Iosif
poemul Din zile mari, iar Octavian Goga poemul
De la noi, care a fost publicate în "Tribuna", în
"Cronica" din București, în "Luceafărul", (III, nr.
12-13,1 iulie 1904), și din care cităm versurile
următoare:
”Măria-ta! Suntem bătuți de nevoi,
La noi în zadar ară plugul,
Căci holdelor noastre cu spicul de aur
Străinul le fură belșugul.
Am vrea să purcedem cu jertfele laudei,
Dar n-avem nimica la casă...
Măria-ta! Toate străinii le duc,
Și numai cu lacrimi ne lasă...
Dar spunem cu toții nevestelor noastre
Să plângă cu lacrimi de jale,
Potopul să treacă și plaiuri și munte,
Să spele oțelele tale.
Atunci, când în soare din nou străluci-vor,
De sus, din a ta-mpărăție,
Crai tânăr, crai mândru, crai nou să le-ncingă,
Trimite, rugămu-ne ție!"
Istoria literară are posibilitatea să înregistreze
împrejurările în care a fost creată această poezie,
grație lui Onisifor Ghibu care notează: "La Putna,
în 1904, se sărbătoreau 400 de ani de la moartea
lui Ștefan cel Mare. Și acolo aveau să se întâl-
nească studenți din toate părțile (...) Guvernul
(maghiar n.n.) a luat o nouă măsură, prin care
interzicea participarea studenților din Transilvania
și Ungaria, sub pedeapsa închiderii instituțiilor
din care se duceau reprezentanți la manifestările
de la mormântul lui Ștefan cel Mare.
De la sărbătorirea de la Oradea și înaintea
celei de la Putna Goga s-a întors la Rășinari.
La 29 iunie 1904 am fost la Rășinari la locul
unde își dormea somnul de veci marele mitropo-
lit ardelean Andrei șaguna". Onisifor Ghibu l-a
vizitat cu această ocazie pe Octavian Goga aflat la
casa părintească din Rășinari. Poetul i-a citit în
premieră versurile închinate lui Ștefan cel Mare,
poezia De la noi, care va apare în iulie 1904 sub
semnătura Nic. Otavă, fiind reprodusă apoi și în
volumul "Poezii" (1905). Momentul primei lec-
turi este reținut în memoriile sale de către O.
Ghibu: "Acolo, în camera aceea, din modesta
locuință a popii Iosif, atunci și pe temeiul acesta,
al lui Ștefan cel Mare, s-a închegat, pot să afirm,
pentru întâia oară, prietenia adevărată dintre mine
și Octavian Goga. Din acel moment am văzut cu
adevărat în Goga un profet, un mare luptător, un
om care trebuie să biruiască, împotriva ticăloșiei
în care se găsea neamul și lumea. Eram fericit că
putusem să mă apropii atât de mult de el".
După părerea lui Octavian C. Tăslăuanu
această poezie a lui O. Goga a fost scrisă oarecum
în pripă nerespectând - din lipsa timpului de ges-
tație - obișnuitele metode ale lui Goga de lucru.
"Procesul de creație a lui Goga se întemeia pe
memorie. El, de regulă, avea gata lucrate poeziile
când le așternea pe hârtie. Nu lucra, ca alții, chi-
nuindu-se în fața foii albe, ca apoi să revină, să
șteargă și să dea o altă formă inspirației. Goga,
când scria o poezie, o copia din memorie și o
dădea la tipar". Cu toate acestea, tocmai Oct.
Tăslăuanu este poate primul care recepționează
mesajul programatic, politic, al poeziei, scriindu-i
la 12/25 iulie 1904, de la Budapesta lui Octavian
Goga: "Mi-ar plăcea să fiu poet numai astea două
zile; aș scrie cea mai barbară apoteozare a
răzbunării, a răzbunării împotriva ființelor care îți
sug sângele și-ți neliniștesc viața. Și multe mai
sunt de acestea în țara noastră. De-ar răsări și mai
curând soarele acelei zile senine când « Craiul
nou, craiul mândru » ar izbi cu oțelele spălate ale
străbunului de la Putna în creștetul mișel și
parazit al acestor vampiri hrăniți cu sânge din
sângele nostru care îți dau toiagul pribegiei în
mână și te alungă în arșița soarelui nebun. O
parte din aceste ființe, însă, pier astăzi. Le-am
hrănit destul cu sânge. Astăzi le hrănesc cu
catran. Piară și neamul lor, cum mor mișeii în
speluncile din fundul iadului. Bucură-te, amice,
astăzi pice toate ploșnițele care ne-au supt sângele
nostru agonisit cu atâta trudă. Fă-le tu un imn de
îngropare. Eu le-am cumpărat tămâie-cătran".
■
| TRIBUNA • nr. 49 • 15-30 septembrie 2004
19
fi Im
Examen
■	loan-Pavel Azap
România, 2003.
Scenariul și regia: Titus Muntean.
Cu: Marius Stănescu, Gheorghe Dinică,
Gheorghe Visu, Valentin Uritescu, Mihai Călin,
Alexandra Mutu.
m revăzut recent, pe un post de televi-
ziune, un film românesc cu o istorie si-
X nuoasă, Examen, debutul în lungmetrajul
de ficțiune al lui Titus Muntean, semnatarul sce-
nariului și al regiei. Istoria filmului este una
obișnuită în România postrevoluționară, mai ales
în cazul debutanților. Turnajul Examenului a durat
vreo trei ani, scenariul a fost rescris din mers de
mai multe ori, pentru a se adapta lungilor pauze
dintre filmări, la un moment dat realizatorii au
fost covinși că nu vor termina niciodată filmul.
(Am aflat toate acestea la cea de a doua ediție a
Festivalului Internațional de Film “Transilvania”
de la Cluj, în vara lui 2003, unde Examen a fost
prezentat în cadrul Zilelor filmului românesc. De
altfel, filmul începe să fie o prezență notabilă în
festivalurile românești, în august a primit
Premiul pentru interpretare - acordat lui Marius
Stănescu -, la prima ediție a Festivalului
Internațional de Film Independent “Anonimul”
de la Sfântu-Gheorghe - Deltă.) Fiind vorba
despre un debutant, un anonim, toată această
aventură a realizării filmului a trecut neobservată.
Să ne amintim cât caz s-a făcut în presă pentru că
Daneliuc nu-și putea realiza postsincronul la
ultimul său film, O gaură în gât (devenit ulterior
Ambasadori, căutăm patrie). Și dacă în cazul
peliculei lui Daneliuc ar fi fost mai bine să nu fie
arătată niciodată publicului, în cauzul Examenului
lui Titus Muntean ar fi fost păcat să nu apară pe
piață. Chiar dacă nu a ieșit nici când, nici așa cum
și-a dorit regizorul, e vorba despre un film de
luat în seamă, dincolo de “scuza” debutului.
Adevărul e că Titus Muntean nu are de ce să se
scuze (eventual că nu va mai face prea curând un
alt film, dar asta nu mai e vina lui).
Filmul pornește de la un caz real. În septem-
brie 1977, corpul segmentat al unei tinere este
găsit în apropierea Pieței Romane din București.
Ancheta debutează fast, dacă se poate spune așa,
chiar și celebrul Ciacanica fiind implicat în acest
caz. Dar informația ajunge la cel mai înalt nivel,
respectiv la Ceaușescu, iar ordinul este de a se
finaliza cât mai repede ancheta și de a fi găsit
vinovatul, orânduirea socialistă nepermițând, în
drumul ei spre comunism, ca asemenea fapte să
se întâmple fără a fi pedepsite rapid. Și, în scurt
timp, este arestat Cristian Săndulescu (Marius
Stănescu), un șofer de taxi cam ușuratic, căruia i
se înscenează totul, cazul fiind rezolvat într-ade-
văr în timp record, prin condamnarea lui
Săndulescu. (“Efecte secundare”: destrămarea
familiei lui Săndulescu și sinuciderea părinților,
care nu au putut suporta rușinea și presiunile
anchetatorilor.) După cinci ani, se petrece o crimă
similară, adevăratul asasin este arestat, iar
Săndulescu pus în libertate ca și când nimic nu s-
ar fi întâmplat. După o tentativă de refacere a
familiei, Săndulescu rămâne singur - obsedat
fiind de răzbunare. Și nu vrea să se răzbune pe
oricine, ci chiar pe Ceaușescu. Este un ideal
utopic, evident, care marchează definitiv destinul
unui individ, conștient, în urma unei experiențe
tragice, că minciuna, răului își au cauza în însăși
esența sistemului. Acestea sunt faptele, în esența
lor, ceea ce regizorul-scenarist a brodat pe mar-
ginea lor fiind mai puțin important. Important
este modul de abordare a subiectului.
Titus Muntean ezită parcă între thriller și
reconstituirea “istorică” a evenimentelor. Dar,
această ezitare nu este în defavoarea filmului, ci,
dimpotrivă, îi asigură un plus de veridicitate.
Pentru că personajul Săndulescu - obiectul, nu
subiectul, unei anchete a unor tineri studenți de
la regie film și imagine care pregătesc un film-
examen -, nu este nici pe departe un erou în sen-
sul filmelor de acțiune, nici măcar un învingător:
filmul din film nu se mai face, iar tinerii ajung
chiar să se îndoiască de inocența lui Săndulescu.
Ce impresionează plăcut la tânărul regizor
este lipsa accentelor ostentativ-acuzatoare la
adresa acelor ani. Cazul unui om devine pur și
simplu emblematic pentru o stare de fapt.
Indiferent de sistem, adevărul nu este același pen-
tru toți, iar manipularea și ocultarea adevărului
este o practică curentă atunci când “rațiuni” supe-
rioare, oricât de absurde și de lipsite de motivație
logică ar fi, o cer. Este de remarcat, în sfârșit, acu-
ratețea discursului filmic, în ciuda multiplelor
planuri temporale ale narațiuni, Titus Muntean
reușind să ne ofere o narațiune coerentă, ușor de
urmărit, dar nu facilă, mai mult decât convingă-
toare sub toate aspectele. Ceea ce, să
recunoaștem, este un ideal greu de atins pentru
majoritatea regizorilor noștri, mai mult sau mai
puțin consacrați.
Nu trebuie înțeles din rândurile de mai sus că
Titus Muntean este un geniu, ci doar că Titus
Muntean nu mai este o promisiune, ci o certitu-
dine pentru filmul românesc. Din păcate, la fel de
cert este că, în România, sistemul de producție a
filmelor nu ține seama de asemenea fleacuri.
■
gi
hilotina de hârtie
■	Claudiu Groza
Nevoia de firesc. Un volum foarte inegal, în
ciuda aparenței de elaborare, este Elogiul pietrei de
Hanna Bota - Cluj-Napoca, Ed. Etnograph,
2004.
Hanna Bota are o certă vocație poetică,
estompată însă de o predilecție lexicală și imagis-
tică nichitiană - epigonică de-a dreptul pe alocuri
- și de necritica tipărire a „productelor” lirice.
Volumul de față - al patrulea al autoarei - este
astfel populat de locuri comune și de prețiozități,
pîndit chiar de un anume manierism, deși un lec-
tor atent sesizează aproape mereu sclipirea imagi-
nii poetice reușite.
N-am găsit, din păcate, în întreg volumul,
nici un poem pe care să-l recomand necondițio-
nat. Există însă destule care, eliberate de aluviuni,
ar putea deveni împlinite.
E cazul poemului Fecund - „dorul are culoarea
darului legănat/în ambalaj albastru//încă din
uter/scutecele mele au fost albe /pașii verzi/și
ochii de castană oarbă“ -, al cărui discurs simplu
e convingător, dar glisează înspre emfază în strofa
finală: „poate de aceea cunosc gustul rostirii
surde/ce leagă pe întru de fără-despărțire/verbul
de verba/cuvântul de cuvânta“.
Discursul firesc, bine articulat apare în
Demiurg, unde poeta evită fraza pîclos-metafizică
- deși poemul e dedicat lui C. Noica. E, probabil,
poemul cel mai reușit din Elogiul pietrei. O
mostră: „.../uneori e atâta umbră/uneori e atâta
confuzie/sub palma ta/sub gândurile noastre“.
Trebuie remarcat că ars poetica Hannei Bota
este asumat reflexivă și metaforică. De aceea
lipsește din poemele sale dimensiunea ludică gra-
tuită, (auto)persiflarea comună noului val de
poeți. E o poezie gravă, intensă. Derivă de aici o
anume incandescență - cel puțin intențională - a
imaginii lirice dar, totodată, pericolul unui verbiaj
golit de conținut.
Formule precum Desculț printre game de doxă
(titlul unui poem), „bogăție de reducere“, „m-am
împotmolit în dunele de nisip/ale ființei,/înco-
voiată în propriul pustiu.“ ș.a. denotă prezența
acestui pericol, încă posibil de înlăturat. Le pot fi
contrapuse acestor formule imagini de mare
prospețime și naturalețe, care dezvăluie, cred,
adevărata personalitate lirică a Hannei Bota: „vor-
bele tale fixate în cerul gurii/ca într-un uter
palatin“ (Travalii); „port spaima în coliba de paie a
ființei“ (Fobie); „așteptarea va crește din
sămânță/păduri“ (Moarte) sau „copilăria îmi încă-
pea într-o lacrimă/așa cum soarele încape în/pică-
tura de rouă/de pe arma soldatului adormit/în
straja prea lungă“ (Cine nu luptă nu-i înțelege pe sol-
dați ).
De citat ar mai fi Condamnarea, Revers, Micul
prinț, Portret grafic, Zăvor - deși toate minate de
cîte un vers/o strofă/o imagine de tot
nepotrivit(ă).
Consider că, din cele patru volume de pînă
acum, cu ajutorul unui critic, Hanna Bota poate
realiza o antologie reprezentativă. Ar fi un pas
necesar pentru primenirea formulei sale literare.
După aceea, drumul e din nou deschis. Iar
vocație, fără îndoială, există. (***)
Mult bla-bla pentru nimic. Deconcertantă prin
titlu și conținut este antologia Cenaclului clujean
„Octavian Goga” - Miresme de orgă (!) -, apărută
anul acesta la Ed. Etnograph. Volumul reunește
autori de toate vîrstele și categoriile: de la poeți
onorabili la naivi ori de-tot-nepricepuți
(eufemistic vorbind).
Efectul e năucitor. Chiar și simpla răsfoire a
antologiei poate stîrni un sănătos hohot de rîs,
căci producțiile reușite sau pasabile se pierd în
noianul de banalități și elucubrații.
Citatele ar fi ilustrative. Le evit însă pentru că
sînt imposibil de reprodus toate „perlele“ cărții și
nimeni nu merită nedreptățit. Oricum, e incredi-
bil să constați că în 2004 se mai scrie ca la 1830,
că oameni în toată firea produc versuri ce-ar fi
ridicole și în “oracolele” pubere, că tinerii calcă
viguros în smîrcurile primitivismului literar.
Panseuri de Gîgă, rime șchioape, imagini
clișeizate de zeci de ani, proze mai proaste decît o
compunere de școlar repetent sînt ordonate
conștiincios și responsabil între două coperți. În
ultimă instanță, problema nu e valoarea cărții -
pentru că vorbim de autori fără anvergură -, ci
impostura majorității semnatarilor, care-și arogă
postura de „scriitor“.
Miresme de orgă este lizibilă exclusiv datorită
celor sub 15 autori care au ce căuta într-un
volum tipărit. În rest, nu-i acord mai mult de un
punct. (*)
* lamentabil, ** lizibil, *** notabil, **** memorabil,
***** remarcabil.
■
20
| TRIBUNA ♦ nr. 49 ♦ 15-50 septembrie 2004
^ ilosofie
Filosofia românească
și limbajul ei
■ Florian Roatis
Marin Diaconu, profesor la Universitatea
Politehnică din București, este astăzi cel
mai cunoscut și mai avizat cercetător al
istoriei filosofiei românești. Cînd facem această
apreciere avem în vedere nu numai acribia și
competența de care dă dovadă în fiecare text pu-
blicat, ci și anvergura preocupărilor sale, materia-
lizate în aproape douăzeci de volume scrise sau
îngrijite, oferite celor interesați de gîndirea
filosofică românească. Animat de o neostoită pasi-
une, îndeosebi pentru opera filosofilor români
din perioada interbelică, caracterizat printr-o
neostentativă modestie, augmentată prin contac-
tul cu gîndirea reprezentanților de frunte ai spiri -
tualității românești, Marin Diaconu a înzestrat
cultura noastră cu ediții, prefațate și însoțite de
substanțiale note, din opera lui Nae lonescu,
Mircea Vulcănescu, E. Cioran, C. Noica, C.
Rădulescu-Motru, I. Petrovici, D.C. Amzăr,
Sorin Pavel etc. A scormonit prin biblioteci, unde
a copiat sute de articole din revistele și ziarele
interbelice, pregătind ediții în speranța că se vor
găsi și cei dispuși să investească dacă se poate
spune așa în filosofia românească. În același timp,
domnia sa ne-a dat și cîteva cărți de autor, printre
care "Conceptul de ideal în filosofia românească
interbelică" (1998), "C. Rădulescu Motru.
Bibliografie" (2000), "Dicționar de termeni
filosofici ai lui Lucian Blaga" (2000, în colabo-
rare) și "Mircea Vulcănescu. Profil spiritual"
(2001).
Ultima sa carte care ne-a parvenit se inti-
tulează "Istoria limbajului filosofic românesc" și a
apărut la Editura Univers Enciclopedic, la finele
anului 2002. Ea este dedicată, așa cum arată și
titlul, evoluției limbajului filosofic românesc,
domeniu insuficient explorat pînă acum, abordat
de puțini cercetători, de regulă lingviști, cei mai
cunoscuți fiind G. Ivănescu și Ioan Oprea.
Tudor lonescu
Compoziție
Cartea s-a născut dintr-un proiect inițiat și
derulat, timp de un deceniu, pe lungimile de
undă ale unei instituții cu tradiții în acest sens:
Radio București. De aceea, cu toate că prezen-
tările radiofonice românești au fost dezvoltate,
căpătînd rigoarea pe care o impune textul scris,
ele păstrează tonul direct, o anumită spontanei-
tate și prospețime, fapt care atenuează asperitățile
limbajului abstract, dînd savoare lecturii. înainte
de a schița evoluția limbajului filosofic românesc,
autorul prezintă în mod explicit și nuanțat, con-
ceptul de limbaj filosofic, arătînd specificul aces-
tuia, factorii de influență, legăturile cu celelalte
forme și tipuri de limbaj: cotidian, literar, științi-
fic etc.
Limbajul filosofic, constituind o modalitate
generală de raportare a omului la lumea în care
trăiește, este considerat expresia unor factori
obiectivi (mediul social-cultural) și subiectivi (ce
țin de personalitatea gînditorului). În opinia
autorului, limbajul filosofic este mai apropiat de
cel științific și se află la o distanță mai mare de
limbajul cotidian, popular, ca și de cel literar.
Orice limbaj filosofic apare și se dezvoltă în cadru
național, fiind expresia proprie a unui popor de a
se raporta la ansamblul existenței, dar păstrează o
permanentă legătură cu limbajul universal pro-
punînd termeni specifici și preluînd concepte din
tezaurul altor popoare. Făcînd distincție între
filosofie și filosofare, Marin Diaconu afirmă că
"limbajul filosofic românesc este ființa concretă,
vie, atît a filosofiei și filosofării, cît și a vieții
filosofiei naționale". Datorăm lui Marin Diaconu
o primă și originală periodizare a evoluției limba-
jului filosofic românesc. Astfel, autorul distinge o
preistorie a limbajului filosofic românesc (de la
"Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său
Teodosie" și pînă la "Biblia" din 1688) și o istorie
propriu-zisă a acestuia, la rîndul ei cu alte trei
subdiviziuni: epoca veche (1688-1818), epoca
modernă (1818-1918) și cea contemporană (din
1918 pînă în prezent). Specific preistoriei limba-
jului nostru filosofic este faptul că "se filosofează
într-un cadru religios și într-o limbă străină
greacă, slavă și latină". Epoca veche se deschide
cu prima lucrare de filosofie în limba română,
"Rațiunea dominantă", text inclus în "Biblia de la
București" (1688) și este dominată de două mari
personalități: Dimitrie Cantemir și Samuil Micu.
La începutul secolului al XIX-lea (1818) se
filosofează deja în limba națională, demonstrîn-
du-se astfel că se poate gîndi abstract și speculativ
și în limba română. În acest secol ia naștere la noi
învățămîntul filosofic universitar, se traduc ma-
nuale de largă circulație, Titu Maiorescu publică
un manual original de logică, Eminescu face efor-
tul de a transpune în limba română fragmente
din lecturile sale kantiene, Vasile Conta pune
bazele primului sistem filosofic (materialist)
românesc, iar la cumpăna dintre secolele XIX și
XX apar primele reviste de specialitate filosofică.
Epoca ultimă, contemporană, poate fi și ea
divizată în trei etape: prima și cea mai importantă,
durează pînă în 1947 și este etapa clasică a
foilosofiei românești; a doua etapă (1948-1989)
este dominată de filosofia marxistă devenită ofi-
cială, iar a treia etapă a început în 1990 și esta ca-
racterizată printr-o largă deschidere spre toate
orizonturile filosofice, creația originală fiind dev-
astată însă de traduceri. Pe parcursul secolului XX
și cu deosebire în etapa considerată clasică, limba-
jul filosofic românesc ajunge la deplina sa maturi-
tate și se extinde, prin publicații mai ales, impreg-
nînd întreaga cultură.
Autorul prezintă contribuțiile la dezvoltarea
limbajului filosofic național a douăzeci și patru de
gînditori, de la maiorescienii C. Rădulescu-
Motru și P. P. Negulescu la I. Brucăr și L. Blaga și
de la Mircea Vulcănescu și C. Noica la A. Jcja și
Anton Dumitriu, ca să încheie cu Henri Wald,
singurul care a elaborat la noi o filosofie a limba-
jului. Cartea profesorului Marin Diaconu se con-
stituie, fără ca autorul să-și fi propus, într-o veri-
tabilă istorie a filosofiei românești, dezvăluindu-
ne, cu evident profit pentru cititor, mai ales con-
ceptele și operele prin care ea s-a zămislit în
colțul nostru de lume.
■
| TRIBUNA • nr. 49 • 15-30 septembrie 2004
21
e
seu
Scrisul și autorul
■ Nicolae Berindeiu
Dintre scrierile lui Radu Petrescu
Sinuciderea din Gradina Botanica este cel
mai des raportată la postmodernism.
Faptul nu este de mirare, căci mica operă, apărută
mai întâi în Proze (1971), se prezintă, prin chiar
cuvintele autorului, ca o colecție de trei stiluri
înrudite - ”acela al povestirii din secolul al XVIII
- lea, stilul oniric - Jarry, suprarealiștii și stilul
«modern», lucid, nervos, patetic, gen Camil
Petrescu.” (Prizonier al mișcărilor mele zinice, p.
247)	. Numită de autor memorial oniric, după
cum Didactica nova este un fals jurnal, mica scriere
își justifică aprecierea, deoarece se defașoară în
ritm accelerat și, de aici, senzația de vis. Mircea
Cărtărescu, în Postmodernismul românesc, a validat-
o drept un roman care ”cuprinde in nuce, poetica
și panoplia tehnică a scriitorului”. Iar pe Radu
Petrescu, un autor ce ”°i-a trăit, efectiv, viața în
text, contextul rămânându-i, mereu, neverosimil
de indiferent.” (p. 357). Opiniile scriitorului
postmodernist bucureștean sunt pe deplin justifi-
cate, ele fiind regăsite în afirmațiile lui Radu
Petrescu: ”Nu am viață interioară în care să mă
retrag și, dacă nu scriu, mor.”(Prizonier..., p. 323).
De aici, impresia pe care o poate avea cititorul că
doar așa a putut apărea acea înscenare/fictivizare a
Sinuciderii..., revăzută și ca fapt de jurnal: ”Fac
acest gest pe care l-am socotit totdeauna foarte
trivial pentru că epuizarea intelectuală profundă
în care trăiesc [...] mă face să mă tem că, spiri-
tualmente, am murit, m-am stins, m-am con-
sumat în întregime. Ce a rămas e o carcasă goală
care va fi, treptat, dar repede, din ce în ce mai
insignifiantă, mai comună și poate chiar trivială.
Neputând suporta ideea de a plimba prin viață
această carcasă goală îi fac vânt în neființă.” (p.
300)	. Faptul este realizat așadar, textual, prin
aruncarea în ”trenul cu măști alegorice”, în fond,
populația de imagini a scrisului său, singurul
spațiu unde autorul trăiește autentic: ”...adevărul
că eu cel real, ca om, sunt aici, în rândurile aces-
tea, și nu ca conținut, ci eu sunt chiar rândurile
acestea...” (p. 50).
Această re-înființare a autorului este redată în
volumul apărut la Editura „Biblioteca Apostrof” -
Corespondență. Sinuciderea din Grădina Botanică.
Deși pare eteroclit prin cuprinderea de fragmente
ale unui Epistolar inedit (scrisori ale lui Radu
Petrescu către patru autori: Petru Creția, Miron
Radu Paraschivescu, Norman Manea și Mircea
Muthu) și a micului roman fragmentat de Nota
editorului și de Alte scrieri, cartea are, în opinia
Martei Petreu, „o unitate evidentă pe care o dă
personalitatea unică a lui Radu Petrescu.” (p. 5).
După cum spune autorul, este „întâia variantă a
primei sale încercări epice”, căreia - menționez
eu - cititorul, la o lectură atentă, îi poate
descoperi destule diferențe (față de ediția din
1971). Modificările survenite în textul publicat în
comunism sunt îndatorate propriei cenzuri efec-
tuate de autor, pentru a avea acces la tipărire. De
aceea, pe de o parte, menționează Marta Petreu,
sunt eliminate paragrafe ori simple cuvinte ce
puteau genera suspiciuni (localizări referitoare la
bolșevism, la Siberia, pustiul asiatic) iar, pe de
alta, se schimbă numele protagonistei, din Țarina,
în Pamina.
Dar nu aceste elemente aș fi vrut să le evi-
dențiez, deși nici ele nu sunt de neglijat, ci faptul
publicării în facsimil. Astfel, devine vizibil scrisul
caracteristic al autorului, care, după cum voi
încerca să arăt în rândurile următoare, este în
acord cu structura personalității lui Radu
Petrescu - de tip psihologic introvertit, cu accese
psihastenice și inhibitorii, deși, din manifestările
sociale ori din scriitura celorlalte romane, reieșea
un calm clasic, olimpian, apropiat de cel al lui
Titu Maiorescu. Cu atât mai mult trebuie scos în
evidență efortul Martei Petreu de a aduce spre
public grafia creatorului, în așa fel încât să se
poată face o imagine integrală asupra acestuia. De
dinainte de pașoptiști, de la începuturile literaturii
române, nu s-a mai văzut circulând o astfel de
carte în scrisul de mână al autorului. Dacă atunci,
în negurile culturii, cartea conținea în mare parte
reproducerea prin grafiile neoriginale, aici, slujin-
du-se de tipar ori de alte mijloace, informatizate,
este copiat chiar scrisul original. Într-un anume
fel, este readusă în prim-plan acțiunea întreprinsă
de grupul târgoviștenilor, în copilărie, când ”con-
fecționau” reviste-manunscris, prin care au rein-
ventat literatura. Pentru o istorie neconvențională
ar fi interesant de văzut (dacă mai există pe unde-
va și nu au fost arse de părinți în timpurile delați-
unii de după război) aceste publicații, prin care,
cu siguranță, transpar trăsăturile, pline de
prospețime, ale scriitorilor târgovișteni de mai
târziu.
Dar la fel de puțin obișnuit este și faptul pub-
licării Ocheanului întors - Caietul jurnal, apărut mai
întâi în „Observator cultural” (nr. 28-31, 2000) și,
apoi, sub formă de carte (care conține și mica
scriere Despre univers) la „Editura Paralela 45”, în
2002. Manuscrisul redat de această ediție vine în
continuarea procesului autentificării prin grafie,
generat, după cum s-a văzut, la „Biblioteca
Apostrof’. El va fi dus mai departe prin tipărirea
altui jurnal inedit a lui Radu Petrescu - Prizonier
al provizoratului (2002), unde, pe lângă scrisul de
mână, apare, ca element de noutate, ilustrația
autorului - desene, care, considera Ruxandra
Mihăilă, redactorul cărți (p. 6), „au nu atât o val-
oare estetică, ci de comunicare”, de completare
sau „reformulare” plastică a „ideii exprimate prin
cuvânt”.
Ion Bogdan Lefter este cel care surprinde (în
Prefa/ă, p. 5-8) cel mai bine motivația editării
unor astfel de cărți, conținând, în întregime,
„producerea” de texte. El arată că elementele de
noutate constau în faptul că aceste volume-
manunscris, ”păstrate în familie”, apar nu ca
”texte minore”, ci ca opere care „întregesc spec-
taculos” creația ”unuia dintre cei mai mari proza-
tori ai secolului XX”. Astfel, ”subtilitatea și pro-
funzimea marii lui literaturi” se regăsesc pe
deplin în Ocheanul întors (Caietjurnal), unde mai
poate fi întrezărit și un alt fapt - al realizări cărții
- palimpsest. În acest sens, trebuie menționat că
anul 1956, pus ca redactare a Ocheanului întors,
reprezintă marcarea doar a unei versiuni, ce își
are anterioritatea în alta, ”mai restrânsă”-- fascic-
ula Ocheanul întors. Aici, precizează Ion Bogdan
Lefter, ”primele șase pagini de după «copertă» au
un titlu separat, Despre univers [.], după care
urmează, în paragrafe numerotate notațiile reluate
și extinse ulterior”. Adăugând și faptul că pasaje
din Despre univers au fost mai târziu preluate într-
un jurnal lărgit, Ocheanul întors (1977), concluzia
criticului este că ”straturile textului se între-
pătrund în palimpsest”. Acesta se prezintă ca un
fenomen literar, ce constă într-o ”evoluție pro-
gresivă, în trepte, cu obsesii, teme și motive relu-
ate și remodelate cu tenacitate”.
Dar publicarea întocmai a „încercărilor” este
justificată, în primul rând, de oferta documen-
tării, in vivo, asupra modului specific de lucru al
scriitorului târgoviștean. „Obișnuit să-și
caligrafieze compozițiile, pe pagini ca de carte, cu
șirurile aliniate și cu pagini de gardă și de titlu”,
trecând, apoi, totul, prin „operații de legătorie
manuală”, arată Ion Bogdan Lefter, acest tip de
scriitor reface procesul tipăririi, în fond, al editării
de text. Pe de altă parte, reproducerea scrisului
autorului are și „un temei restitutiv: avem astfel
acces direct - senzorial și vizual - la semnificația
concret-artizanală și totodată înalt-morală pe care
Radu Petrescu o dădea creației literare ca pro-
ducție de text, de cuvinte ordonate sever pe hârtie
și în același timp estetizate, irizate fin, până la tul-
burarea contururilor, până la evanescența celor
mai complicate senzații, indicibile de fapt și totuși
aproximate de el mereu și mereu, în straturile
succesive ale palimpsestului operei.” (p. 8).
Ca un aparat ce înregistrează inteligența și
voința, scrisul redă și sensibilitatea creatorului,
atunci când - drept fiind (sau vertical), se înclină
puțin spre dreapta. Așa încât nu scoate în evi-
dență doar pe cel măsurat, rațional, ci și pe cel
accesibil unor categori speciale de sentimente.
Dar, în mod obișnuit îl reprezintă pe cel care își
atenuează înclinațiile pasionale - ca și cum, știin-
du-se privit, își măsoară bine gesturile și își
înfrânează instinctele. Este lucrul pe care l-a
observat Alexandru George în Confesiuni împotrivă
(2000, p.136): ”Radu Petrescu era un blocat, un
ins într-o armură de unde arunca priviri acute și
sfredelitoare asupra realității văzute în secțiuni
înguste și secționând imaginea ca un peisagist, ca
unul care nu încadrează porțiuni de realitate până
a nu o vedea în întregul ei. Era un om închis,
baricadat în propria sa celulă familială, con-
sumându-și existența în lecturi concentrate și în
exerciții subiective de om prins între oglinzi para-
lele.”
Există și o nuanțare ce vine din partea lui
Gheorghe Crăciun, care, asemenea lui Ion
Bogdan Lefter, observă nu scriitura sobră, inhi-
bată (în reținere și timiditate), ci pe aceea reflex-
ivă, ordonată și clară, aparținând de inteligență și
cultură a spiritului: ”Radu Petrescu știe să nu se
grăbească. Cel puțin scrisul lui strâns, așternut în
rânduri compacte, cu prețuire pentru desenul
fiecărei litere. [.] asta arată cu toată claritatea: că
cel care gândește și scrie nu are nici o grabă, că e
mereu deasupra lumii imediate și că fiecare
propoziție a sa aparține unei ordini mai profunde
decât tot ceea ce se poate bănui din exterior,
ordine de care numai el, posesorul și posedatul
acelui scris, avea știință”.
Atunci, viața scriitorului se dovedește a fi o
continuă autoficțiune sau, cum spune Alexandru
Matei (art. în „Observator cultural”, nr. 184,
2003), un ”exercițiu autoreferențial asimptotic”,
prin care se conștientizează actul scriptural. La
scriitorul târgoviștean se face acest lucru integral
- nu numai la nivel estetic, ci și la cel al grafiei,
așadar literal, trecându-se și dincolo de narațiunea
la persoana I. Astfel, se poate spune că autorul,
chiar dacă nu mai apare cu propriul lui nume, în
mod homodiegetic, totuși menține „miza
verosimiliății”, prin multiple efecte de viață, după
cum este și cel al grafiei,anterior menționat. Prin
urmare, nu numai jurnalul - mărturisire directă,
ori romanul - confesie indirectă, ficțională, pot
conferi autentificare psiho-literară, ci și faptul
scrisului ca materializare simbolică. Fiind exem-
plar în cazul lui Radu Petrescu, prin el se relevă
saltul autorului în literă, în cuvânt (în înțelesul
primar și lărgit al termenului de literatură - tot ce
este scris).
Descinzând în text (după unii teoreticieni dis-
părut) autorul renaște, se reînființează acolo, în
propria sa introvertire. Iar din autoreflexie, din
faptul scriptural, își reconstituie mecanisme de
apărare, precum cele întrevăzute de Tudor Țopa
și de același specialist textual - Gherghe Crăciun:
”Era prin urmare, deplin îndreptățit Tudor Țopa
să compare scrisul lui Radu Petrescu cu o cămașă
de zale prin ochiurile căreia nu poate trece altceva
decât aerul, pe care nu o pot sfâșia nici săgeata,
nici sulița, sustrasă, cu alte cuvinte, oricărei vul-
nerabilități. Cine a avut privilegiul să privească
volumele manunscrise ale lui Radu Petrescu [.]
s-a gândit probabil imediat la manunscrisele
medievale, copiate departe de zbuciumul lumii,
în liniște și reculegere, cu conștiința sacralității
fiecărui cuvânt. Într-adevăr, caligrafia acestui om
acoperă hârtia ca un păienjeniș indestructibil,
elastic și oțelit, în care lucrurile lumii par prinse o
dată pentru totdeauna și transportate în spațiul
Ideilor”. (Crăciun, 1998: 190-191).
Dacă la toate acestea s-ar pune un final, atun-
ci, el ar trebui să conțină opinia lui Alexandru
Matei (art.cit.), referitoare la auto-ficțiune -
forma de nerealism polemic, ce este și contes-
tatară a pretențiilor realismului holist, fie ele
metafizice, sociale sau psihologice: ”Scriitorul se
află dintotdeauna în fața încercării capitale: nu-i
ajunge să confecționeze o formă «după chipul și
asemănarea sa », mai trebuie să îi și insufle viață”.
Numai că în cazul scrierilor lui Radu Petrescu ea
este una estetizată și solitară, narcisică și introver-
tită, redând, în fapt, autorul, ilustrator desăvârșit
al unui „diagnostic” filozofic pus de Peter
Sloterdijk: ”...suntem în «plină istorie a ființei
umane care trebuie și vrea să fie singură»” (apud
Matei, art.cit.). Rezultă de aici că, scriitorului nu-i
mai rămâne decât să se arate ca scris, ca text, căci
el este totdeauna prezent în trenul cu măști și fi-
guri alegorice al rândurilor-vagoane de litere, pre-
figurate de Sinuciderea din Grădina Botanică.
■
22
| TRIBUNA ♦ nr. 49 ♦ 15-50 septembrie 2004
Ș alonul defavorizatului____________
Calul, inelul, tomberonul și
urmarea
■	Mihai Dragolea
ntr-o după-amiază cu temperaturi plăcute,
într-un autocar pentru curse interne (la o
cercetare statistică serioasă ar fi de văzut dacă
nu cumva acestea sunt mai puține decît cele des-
tinate curselor externe), a urcat o doamnă ceva
mai în vîrstă, îl cunoștea pe șofer, fusese în vizită
prelungită la o prietenă, nevastă de preot, foarte
bogată, din darurile aceleia adunase doamna atîtea
bagaje; autocarul era mic, călătorii puțini, doamna
avea poftă de conversație, și așa s-a lămurit ce mai
e cu diverși colegi ai șoferului, pe care îi cunoștea
bine și dînsa, domnii Părăluță, Păsărică, Aristică;
comentariile doamnei la adresa celor trei au fost,
în general, pozitive, doar primul o dezamăgise,
nu cu multă vreme în urmă: într-o zi, mergînd
doamna la piață, la tîrguieli, a auzit un nechezat
de cal foarte ciudat; s-a uitat în jur - nimic; pînă
cînd, pe șosea, a văzut o Dacie care trăgea după ea
un cal, acela necheza atît de necăjit, mașina îl
trăgea după ea prea repede, animalul nu mai
putea alerga în ritmul impus; doamna mărturisea
șoferului că s-a oprit din mers, era revoltată de
situație, i se părea ceva deloc normal; uitîndu-se
la Dacia care remorcase calul a observat, uluită, că
șoferul nemilos era chiar domnul Părăluță, a
încremenit, ea l-a considerat tot timpul un om
sensibil și serios, a încercat, atunci o dezamăgire
foarte puternică!
Într-un fel, o senzație asemănătoare am încer-
cat și eu, recent, descoperind șefa, lidera de din-
colo de tomberoane! Obsseia damei în cauză este
de a rămâne jună și plauzibilă pentru oricare sor-
timent macho; că se îmbracă precum o țurcă,
deloc conform vîrstei, e nimic; dar, pentru păs-
trarea fizicului apetisant, s-a pus pe frecventat tot
felul de locuri dedicate domeniului, așa a ajuns
ca, sub biroul pe care avea tot felul de hîrtii
importante de studiat (prea greu!), de semnat
(prea complicat!), să îngrămădească prosoape,
ținute sportive, pantofi vioi și alte minunății
necesare întreținerii bunei sale funcționări femi-
nine, și feminizante; am zis „feminizante“
deoarece dama e un fel de tanc, de vehicol amfi-
bie, pornit decis să îndulcească asperitățile con-
sacrate de volum. Deprinderi, bădărănie, prostie
cumplit agresivă, comportament lamentabil. Ceva
tot a priceput, s-a gîndit că e mai bine să fie sin-
gură în birou, să nu mai vadă coțofenele dimpre-
jur ce are și ce face ea ca să rămînă o femeie de
succes. Și așa a hotărît să-și mute biroul într-o
clădire anexă, într-o odaie folosită, cîndva, de un
fel de șef de trib mic din cuprinsul instituției;
totul era bine și frumos, numai că, oricine se în-
cumeta să pășească spre biroul damei, trecea
obligatoriu pe lîngă tomberoanele aflate acolo,
cele în care, dimineață de dimineață, femeile de
serviciu, depozitau mizeriile adunate din ziua
precedentă din cuprinsul instituției; toate acestea
nu contau, ea se simțea mult mai bine, liberă și
stăpînă pe situație, nu mai conta numic altceva!
Asta pînă într-o zi cînd a comis o gafă destul de
vizibilă și cu ochiul liber, dar dama trecută
tinerește purtătoare de tanga s-a gîndit că are
soluția în mînă, ba chiar și în picior: așa a hotărît
să-și pună, la un deget de la picioare, un inel; s-a
dus la pedicurista ei preferată, s-a aranjat, s-a
informat ce anume ar fi mai reprezentativ pentru
ea, și-a cumpărat inelul cu pricina, din nou a fost
la maestra pedicuristă, să i-l monteze, și a apărut,
la o ședință mai mare, dotată cu inelul strălucitor
pe degetul arătător al piciorului drept, să crape
toate suratele de invidie; tot de atunci a hotărît să
nu mai zică „Bună ziua“, ci „Bon jour“ - la
început, să termine, victorios, cu „Bye-bye“. Se
simte nemaipomenit de bine, vede ea bine cît de
mult o invidiază toate țoapele pentru inelul de la
picior, să mai dea Dumnezeu vreme bună, să-l
mai poată purta la vedere, uite ce inspirată a fost,
ca întotdeauna!, să poarte așa ceva. Și, dacă se ter-
mină sezonul, ea nu-și face probleme!, sigur va
mai găsi ceva de efect și pentru sezonul rece.
■
fleledependența
Între mit și utopie (II)
■	Monica Gheț
Satul ca leagăn al veșniciei. (poate din per-
spectivă neolitică!) - încă un mit față în
față cu utopia foarte realizabilă a integrării
(globalizării) europene, adică un salt direct în
modernitatea tîrzie cu instrumentele unei moder-
nități bîjbîite de-a lungul istoriei recente și forțate
de o jumătate de veac. Între ele, între mitul coco-
loșit prin manuale și aburii, uneori îmbietori ai
utopiei, se lăfăie impudică realitatea crudă.
Sărăcia. Proprietatea restituită devenită inutilă,
adeseori o agricultură a supraviețuirii familiale.
Unelte rudimentare. Pe deasupra tuturor, colos-
ale despăduriri, slăbirea terenurilor, de unde
alunecări fatale de teren chiar la intemperii mai
blînde, că la ploile din vara aceasta s-a putut
vedea dezastrul - peste care s-a trecut cam repe-
jor la știri, alte dramatice evenimente externe au
țintuit prim-planurile teledifuzării. Mii de hecta-
tre au cultura compromisă cam în jumătate de
țară, sute și sute de oameni rămași fără acoperiș,
fără bunurile atît de trudnic adunate o viață sau
mai multe vieți. Despăgubire, de unde? Asigurări,
din ce fonduri? Ce aliniere la produsele UE cu o
populație de 40% aflată încă în mediul rural, din
care peste jumătate a rămas practic în cămașă. Dar
luați aminte: pensionarilor li s-a promis mărirea
pensiilor - și nu e vorba că ei n-ar merita acest
lucru, dar persistă ghimpele întrebării
neliniștitoare: prin ce scamatorie financiară vor
beneficia vîrstnicii de generozitatea acestui gest,
cînd știut este că peste patru milioane din
oamenii în activitate întrețin șase milioane aflați
în legitimă retragere. Și asta nu e tot. În fine,
media e mai întîi menită să informeze, mai puțin
să comenteze, iar dacă o face glăsuiește semi-
pustiu, cel puțin după reacția plăpîndă a societății
civile. Recolta nu sporește și lumea nu se
îmbogățește cu vorba dreaptă a cîtorva ziare sau
reviste. Nici cu o floare, nici cu 22 de flori “nu se
face primăvara!”
Mitul ordinii întreținut de instituțiile abilitate
și utopia drepturilor omului. Dreptul omului,
spre exemplu, de a circula pe șosele cu o mașină
de modă veche - vezi Trabant.Și mitul își umflă
mușchii și sare la bătaie că trebuie să depășească
lenea motorașului de Trabant. Iar dacă domnul
Pretor, victima zeloșilor și abuzivilor SPP-iști n-
ar fi fost secretar de stat ci un cetățean de rînd,
ce-ar fi fost? Cui s-ar mai fi putut adresa domnia
sa, cărei instanțe necontondente și incoruptibile?
Auzim de corupție, de sume halucinante topite ca
zahărul în ceai, însă muntele cutremurat mediatic
slobozește din văgăuni cîte un. șoricel: ba un
doctoraș acuzat de luare de mită, ba un
funcționar de gradul V numai bun de sacrificat
după ce s-a lăsat prea ușor fermecat de avantaje,
ba un amărît de slujbaș care a întîrziat să
raporteze o ridicolă sumă cîștigată extrabugetar. Și
tot așa. Proprietăți cîndva abuziv sechestrate, mai
apoi “democratic” puse, la fel de abuziv, în vîn-
zare, respectiv de două ori omaneni expropriați,
apoi haosul soluționării revendicărilor.
Europa este o utopie cu cocoașă. Ce avem și
spre ce tindem oferind pe scară largă “sărăcia și
nevoile” noastre ? Aveți un răspuns, unul credibil
și mai ales viabil??! Dar toate acestea nu sunt
decît vorbe de clacă pe marginea unor banale
știri. Or noi am auzit că “s-a prostit poporul cu
televizorul”. Azi mîine va ajunge și televizorul un
lux, așa încît cine știe, poate ne vom deștepta
atunci.
■
| TRIBUNA • nr. 49 • 15-30 septembrie 2004
23
Sumar
feportaj
Adrian Dohotaru: In ce măsură se poate face un
reportaj de atmosferă la Știri? • 2
Editorial
Monica Gheț: Tradiția și modernitatea lui AP. Cehov* 3
Comentarii
Ion Cristcfor: Sonja D. Szimon și vocea conștiinței • 4
Oana Pughineanu: Noile deziluzii ale lui Tona • 4
Agenda pignastyl
Șttfan Manasia: Portretul poetului la 33 de ani • 5
Șttfan Manasia: ”ca un mort înhămat la lebădă”* 5
Q rafii_______________________________________
Mircea Muthu: Corespondența Al. Rosetti - Alf Lombard • 6
Anul Ioan Slavici - Tribuna 120
Iulian Ntgrilă: Ioan Slavici alături de contemporani • 7
Interviu
Tudor lonescu • 9
D. Vatamaniuc *10
Cx abrupto
Radu Țuculescu: Vom face totul!!! • 9
poezia________________________________________
Andrei Zanca *11
Cseu
Ion Pop: Ion Budai Deleanu la o nouă lectură *12
Nicolae Berindeiu: Scrisul și autorul • 22
Colocvii
Ovidiu Pecican: Ortodoxie și catolicism • 14
Comunism și comunisme: modelul românesc
Ioan Bolovan: Politică și demografie în România în
timpul regimului ceaușist • 15
femember
Adrian Popescu: Tribuna, patru decenii, așa cum mi le
amintesc • 17
h istoria
Tudor Sălăgean: „Orașul comoară” *18
Arhiva_____________________________________
Gheotghe I. Bodea: Serbările de la Putna - 1904 și
Octavian Goga *19
film ______________________________________
loan-Pavel Azap: Examen *20
ghilotina de hârtie
Claudiu Groza *20
filosofic
Florian Roatis: Filosofia românească și limbajul ei • 21
Salonul defavorizatului
Mihai Drcgplea: Calul, inelul, tomberonul și urmarea • 23
teledependența
Monica Gheț: Intre mit și utopie (II) • 23
Cine
Petiția Ilea: 2004 - Anul Salvador Dali *24
Abonamente
Cu RIDICARE DE LA REDACȚIE:
60.000 lei - trimestru
120.000 lei - semestru
240.000 lei - un an
CU EXPEDIERE LA DOMICILIU:
90.000 lei - trimestru
180.000 lei - semestru
360.000 lei - un an
Persoanele interesate sunt rugate să achite
suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să
o expedieze prin mandat poștal la adresa:
Revista de Cultură Tribuna, cont nr.
5010.9575592 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
arte___________________________
2004 - Anul Salvador Dali
■	Letiția Ilea
mai 1904. Se naște, la Figueras,
Salvador Dali. Anul Dali a fost inaugu-
rat în 6 octombrie 2003 la Figueras, de
către Maiestatea Sa Regele Spaniei, Juan Carlos,
Președinte de onoare al comisiei organizatorice.
”Anul Dali” cuprinde o întreagă serie de mani-
festări culturale, în Spania și în străinătate,
omagiind personalitatea genialului pictor catalan,
dispărut în 1989. Vom enumera doar câteva:
inițierea, în 2 februarie, a anului Dali la gara din
Perpignan, expozițiile “Independentul și treis-
prezece fotografi catalani”, “Dali văzut de Yul
Bryner, Amanda Lear...”, “Pitxot”, “Culori
Culturi”, expoziția de sculpturi metalice la
Centrul ”Georges Pompidou”, “Dali și cei mai
mari fotografi ai secolului său”,”Discobolul”,
piesa de teatru “Isteria” (fragmente suprarealiste
ale unei nevroze obsesive), festivalul de muzica si
arta stradală “Joile de la Perpignan”. La Veneția,
din septembrie 2004 până în ianuarie 2005,
Palatul Grazzi va fi gazda unei mari expoziții
antologice Dali. ”Salvador Dali și exhibarea cul-
turii de masă” este o expoziție itinerantă, ce se
derulează anul acesta în mai multe orașe
europene, arătând relațiile pictorului cu imaginea
filmată, moda, publicitatea și fotografia, în 300 de
opere ale artistului. Programul anului este com -
pletat de o serie de conferințe, simpozioane,
proiecții de filme. Poate cele mai complexe mani-
festări dedicate acestui geniu al secolului nostru
se desfășoară la Perpignan, oraș a cărui gară a fost
numită de Dali “centrul universului”. ”În 1966
am știut că am fost la Perpignan, unde s-a calcu-
lat și s-a stabilit măsura pământului, metrul”,
spune Dali. Într-adevăr, acolo a stabilit Mechain
în 1796 bazele calculului trigonometric datorită
cărora a fost posibilă definirea metrului. Tabloul
“Misticismul gării din Perpignan” a fost expus la
New York însoțit de o legendă aparținând autoru-
lui: ”Gala îl observa pe Dali care plutea, în stare
de imponderabilitate, prin opera sa «Pop, pop,
yes, kitch». Contemplăm cele două personaje
oprimate din Angelus-ul lui Millet într-o stare de
vis atavic sub un cer care, brusc, se transformă
într-o imensă cruce a Sfântului Ioan, în centrul
Gării din Perpignan, un punct în care converg
Urmare din pagina 17
aplicată, simpatetică, a lirismului și ținuta ade-
văratului intelectual, echilibrat între datoriile
etice și febra scrisului, model impus de Slavici,
unul dintre ctitorii revistei. Din parte-mi am
colaborat de-a lungul vremii la “Tribuna” cu ver-
suri adolescentine, recenzii tehniciste, acestea la o
rubrică oferită generos, după absolvire, eheu
fugaces, 1971, apoi, Vasile Sălăjan m-a invitat,
eram deja angajat de un deceniu, la “Steaua”, prin
‘80, deci, să țin o rubrică de caligrafii lirice.
“Desenul interior”, titlu împrumutat de mine de
la renascentiști, manieriși, apoi împrumutat, de la
mine, de alții, dorea să descifreze partea secretă a
unor întâmplări, peisaje, arhitecturi. Când care-l
pusesem în circulație, cu conotația de viziune a
unor lucruri care se nasc miraculos, m-am referit
la diverse situații, printre care la franciscanism,
frescele lui Rafael de la Vatican, subiecte care au
trecut de cenzură, totuși.
toate părțile pământului”. Dali consideră acest
tablou drept cheie pentru gândirea și arta sa, gara
din Perpignan, centru al Universului, fiind “fân-
tâna iluminării și o catedrală a inspirației”. Orașul
catalan va găzdui în acest an expoziții consacrate
lui Salvador Dali, conferințe și seminarii, având
ca subiect relația artistului suprarealist cu media,
tehnicile sale artistice și de expresie, sprijinindu-
se, pe lângă opera artistului, pe muzică, tehnici
sonore, video și fotografie. “Sunt un exhibițio-
nist, spunea Salvador Dali, viața e destul de scurtă
ca să treci neobservat”. Excentric până în adâncul
sufletului, Dali nu a rezistat niciodată ispitei de a
se privi în oglinda pe care i-au oferit-o media, cu
aviditatea cunoscută față de extravagantele sale
puneri în scenă. În acest sens, anul Dali este mar-
cat și prin editarea unor albume fotografice, măr-
turii ai anilor “daliranți” ai acestui Narcis mo-
dern, autorul unui “hold-up” artistic fără prece-
dent în inconștientul secolului XX.
■
Au fost multe anchete litarare, dialoguri (unul
remarcabil - recent - cu Irina Petraș, criticul care
coordonează seria de literatură la editura Casa
Cărții de Știință, un veritabil pol cultural clu-
jean), mese rotunde publicate în paginile săp-
tămânalului clujean, nu îmi pot aminti toate
numerele, normal, nici toate numele, eu pe câte-
va le-am păstrat în memorie, poate subiectiv. Dar
revista, esențial dincolo de cedările inerente, ide-
ologic vorbind, a fost un ferment al vieții literare
transilvane, a patronat cenacluri, discuții, a lansat
nume azi omologate deplin, a cultivat gustul
artistic, inclusiv prin organizarea unor expoziții
în luminoasele sale săli. E mult, e puțin? E destul
pentru a vorbi de un profil inconfundabil, de o
tradiție actualizată pe linia preocupărilor pentru
literatură, istorie, social, plastică. Azi revista
“Steaua” împarte spațiul din Universității 1 cu
”Tribuna”. Lucru firesc, au fost, mereu, două
reviste complementare. Sub vremi dar și dea-
supra lor, prin câteva nume și titluri care s-au
impus.
■
24
| TRIBUNA ♦ nr. 49 ♦ 15-30 septembrie 2004