serie nouă • anul III • nr. 47 • 16-31 august 2004 • 10.000 lei
RIBUNA
revistă de cultură
Apare sub egida Consiliului Județean Cluj
P rofil
Cornel Țăranu
Explorări______________
Slavici, A.C. Popovici,
Cioran
Comunism și comunisme:
MODELUL ROMÂNESC
loan-Marius Bucur
Bogdan Ivașcu
Ottmar Trașcă
Liviu Țârău
Tribuna
Director fondator:
Ican Slavici (1884)
Revista apare bilunar, cu sprijinul
Centrului de Studii Transilvane Cluj
și al Ministerului Culturii și Cultelor.
Consiliul consultativ
AL REDACȚIEI TRIBUNA
Diana Adamek
Mihai Bârbulescu
Mircea Borcieâ
Aurel Codoban
Ion Cristofor
CĂLIN FELEZEU
Monica Gheț
Ion Mureș an
Mircea Muthu
Ican-Aurel Pop
Ion Pop
Pavel Pușcaș
Ioan S bărci u
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția
I.	Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan- Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Edith Fogarasi
Redacția și administrația:
3400 Cluj, Str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264] 59.14.97
E-mail: cst@easynet.ro
ISSN 1223-8546
our
Plloc notes_____________
M. Kundera - LENTOAREA
-despre dezabuzare-
■ Cristian §oimu°an
Cine nu s-a mîntuit încă de mitul suprao-
mului balcanic, să-și caute salvarea în
romanul lui Kundera, Lentoarea, primul lui
roman scris direct în franceză (după cum de prisos ne
arată impertinenta bandă de hîrtie ce învelește car-
tea) și apărut la editura Humanitas, București,
2004. Pentru un împătimit al lecturii prețul nu es-
te prea mare: renunțarea la cîteva beri și un pachet
de tutun. Cel obișnuit cu stilul kunderian nu va
găsi în acest roman nimic din distilatul ironiei ce-
he, în care hohotul hasekian se tăvălește în abulis-
me cu iz kafkian. Povestea îl așează pe autor în
centrul relatării. Undeva într-o sală a unui castel
din Franța, devenită pentru omul secolului XX
cameră de hotel, Kundera amestecă în profunzimi-
le reveriilor sale nuvela unui anume M.D.G.O.R.,
M. Denon, Gentilhomme Ordinaire du Roi, de-
spre dragostea paravan dintre o marchiză ingenioa-
să și tînărul ei amant naiv, cu nostimele pățanii ale
unor balerini pe scena vieții moderne. Ochiul cri-
tic, obișnuit să ia în derîdere neroziile utopismului
socialist se deschide acum1, pe meleagurile france-
ze, în privirea celui pentru care “toți oamenii
politici de azi sînt un pic balerini și toți balerinii
sînt amestecați în politică”, vorba lui Pontevin, un
personaj al romanului.
Însă, nimic nu este mai potrivit pentrujalea
noastră de mioritici oprimați decît să ne regăsim desti-
nul colectiv est-european, în persoana savantului
ceh Cechoripsky, nume imposibil de rostit pentru
bonomia ușor tîmpă a secretarei de la congresul
entomologilor francezi. Melancolia mîndră a cehu-
lui care nu pricepe de ce limbile occidentale nu au
fost atît de ingenioase încît să adopte inovațiile în
lingvistică ale lui Jan Hus devine ridicolă în dis-
Milka Vrjovic (Serbia °i Muntenegru)
cursul unui politician contemporan îmbătat de
ideea creări unei asociații de entomologie franco-
cehe puse sub patronajul unui faimos poet polo-
nez, simbol al unirii dintre Vest și Est. În cascadele
de umor se tăvălesc laolaltă confuzii delicioase de
nume, capitale și țări est-europene cu încurcăturile
în care personajele romanului se lasă tîrîte. Că tot
veni vorba de personaje, amintim aici pe Jacques-
Alain Berck, balerin pe scena politică, pe Vincent,
un tînăr dingașca de amici a epicureicului Pontevin,
care cu “grimasele sale de faun” și mădularul mic
“cît degetarul bunicii” o cucerește pe Julie, o altă
actantă a piesei, fără însă a-și duce la bun sfîrșit
lucrarea. Neputința gîfîielilor lor se desfășoară pe
marginea piscinei din castel, sub privirile mirate ale
savantului ceh pentru care Occidentul este un loc
de unde mai ai de învățat multe, dar care cu toată
intelighenția lui nu știe să facă bine banala figură de
gimnastică echer în mîini.
Planurile amestecate îți dau toată această im-
presie de lentă aluncare în absurd. Avem de-a face
cu un roman al deconstrucției, al demistificării și
al dezabuzării. Deși negustată la vremea ei de elita
occidentală, Lentoarea este cartea care n-ar trebui să
lipsească din lecturile noastre. De ce? Pînă și pen-
tru simplul fapt că merită să ne spulberăm orgo-
lioasele autoproiecții încă ingurgitate și astăzi cu
tandră suficiență despre valoarea noastră mioritică
prin compararea cu destinul cugetului unui ceh
îngrețoșat de ideologii. Amin. Să ne fie de bine!
■
Notă:
1.	E vorba despre un acum al timpului în care și-a scris Kundera
romanul, în 1985, dar în egală măsură poate fi vorba despre
un acum al timpurilor noastre iluminate de ignoranță.
2
■ | Tribuna ♦ nr. 47 ♦ 16-31 august 2004	|-
Editorial
Spațiul pub(e)lic
■ Oana Pughineanu
Când vine vorba de spațiul public (cel arhi -
tectural) al orașului nostru, majoritatea ne
gândim la procesul intens de “tricolori-
zare”. S-a vorbit prea mult despre el pentru a mai
insista aici. Oricum, dacă cineva voia să obțină
gama completă a lucrurilor pe care românii în
patriotismul lor pot să-l facă cu steagul (depo-
zitatul mizeriilor, călcatul pe el, statul cu “fundu’”
pe el) mai trebuia să facă doar cearșafuri tricolore.
Dar toată lumea e fericită: naționaliștii își pot odih-
ni ochii pe toate drumurile, iar minoritățile se pot
plânge în continuare de lipsa lor de drepturi.
Evident, toată “distracția” e plătită pe banii comu-
nității. Oare cine câștigă? Știm cu toții că politica
are adânci rădăcini economice. Dar poate că pro-
blema de profunzime e una de reprezentare, a fe-
lului în care un individ se vede pe sine ca cetățean.
Depășind o presiune simbolică poate că “rede-
finirea reprezentării ar marca trecerea de la un
spațiu public dominat de politic la unul dominat
de problema socială” (Spațiul public și comunicarea,
coordonator Isabelle Pailliart, Polirom 2002, p. 12).
Mi se par binevenite campaniile cu deviza “Gân-
dește drept”, care învață tinerii să-și ceară
drepturile de cetățeni (la informație, intimitate etc.)
indiferent unde s-ar afla, la școală sau acasă. Un uz
“corect” al cotidianului, înainte de orice altceva, e
elementar. “Tricolorizarea” ne-a transformat pe toți
în niște “politologi” cu voia sau fără voia noastră și
ține să reconfirme teza unor istorici care susțin că
“noțiunea de opinie publică este o noțiune care ține
de metafizică politică și nu de știință” (ibid., p. 24).
Revenind însă la problema arhitecturală, dacă
spațiul public reprezintă - să nu spun un popor -
populația unei anumite zone, atunci poate că
celor din Cluj li se poate reproșa îngrămădeala.
Nu există loc care să fi fost gol și peste care să nu
apară vreo nouă și impresionantă operă de artă,
gen boutique, pub, bancă sau - și aici vin prefe-
ratele mele - o biserică. Cred că toată lumea a
observat “biserica la stradă (șosea)” de pe strada
Eroilor. Între alimentară, coafor, second-hand sau
ce-o mai fi în jurul ei trebuia musai plasată și o
parcelă de sfințenie (adică un loc în care intri, lași
bani, dar nu primești nimic). Mă gândesc cu
groază la bieții atei care se vor trezi mai ales
sâmbăta și duminica cu minunatul dăngănit al
clopotelor în urechi. Curată discriminare! Să nu
lași omu’ să doarmă numai pentru că crede în
necredința lui? Pe undeva pe-acolo, adică tot pe
strada Eroilor, în fața unei terase (poate acum nu
mai este) atârnă o minunată tăbliță cu “Ascet
SRL”. O fi a lui Bivolaru? Că doar și “integrarea
în absolut” trebuie făcută pe baze legale. Oricum,
cea mai comică era cea cu “La vie en rose. En
grose și en detail”.
Dar vara-i parcă mai frumoasă decât toate.
Invazia anumitor “minorități”(nu-i voie să
vorbești de culoarea pielii că imediat primești
două perechi de palme de la tot felul de ONG-
uri ce sar cu “discriminarea”... dar o să le spunem
așa: indivizi cu palat care nu plătesc impozit) care
vând pepeni în cele mai inedite locații (nu în
piață) e de-a dreptul minunată. Există un loc în
care invazia lor a lăsat în urmă un parc peste care
parcă au trecut termitele: Parcul Feroviarilor de
lângă Piața Abator, un loc pe care îl poți vizita
doar iarna, pentru că atunci miroase mai puțin și
multe dintre resturile umane care nu sunt
biodegradabile sunt acoperite de zăpadă.
Dar poate cel mai enervant fenomen din
spațiul nostru pubelic este cel în care după ce ți-au
fost iritate mai multe simțuri (olfactiv, vizual și
chiar auditiv) ți se invadează și ceea ce se numește
spațiul intim, care ar trebui să fie de 45 cm între
tine și altă persoană. Există un “cor” al Clujului
format din mai mulți indivizi de toate vârstele
(iarăși nu-i voie să pomenesc de culoarea pielii)
care au învățat toți același cântec (!!!) lăutăresco-
sentimental, care se termină inevitabil cu versul:
“...că eu sunt copil orfan”. “Corul” acesta fărâmițat
nu cântă la Filarmonică (nici filarmonica nu mai
cântă la Filarmonică de altfel), ci - curat happening
- își revarsă talentul în troleibuse. Oare cine-i
învață pe toți aceleași versuri? Cu siguranță au
vreun “impresar”. Scriu asta pentru toți oamenii
“de bine” care le dau bani și care n-au văzut
Filantropica și cu siguranță că nu vor citi nici pagina
aceasta. O să se spună că sunt insensibilă și nu
înțeleg credința și caritatea. Ei da! Refuz să le
înțeleg când cineva îmi râde în nas. Nu știu dacă
vă mai amintiți, dar la un moment dat, anul trecut,
a fost un fel de “schimbul doi”. Obosiți probabil,
primii “coriști” au fost înlocuiți cu alții, curăței,
care-ți plimbau prin troleu un cearșaf de tânguiri
însoțite de ștampile medicale, poze cu familia etc.
Era o astfel de doamnă care, cică, suferea de cancer
la coloană. A avut un succes teribil. Eu una m-am
gândit că suntem un popor de supermani dacă și
bolnavii de cancer se pot plimba de colo-colo,
rezistând la toate hurducăturile. Îmi vine în minte
acum, aparent fără legătură, o informație inedită:
un deținut costă mai mult statul decât un student.
Probabil că printre deținuți vom regăsi o parte din
aceiași “coriști” întreținuți, încă o dată, de același
“public opioman”.
Revăzând ce-am scris până aici îmi dau seama
că n-am făcut decât să repet ca o moară stricată
lucruri de care mulți se plâng de mult. Probabil
aici ar trebui să intervină celălalt spațiu public, cel
al opiniei publice și să pună punctul pe “i”. În
Adrian Grecu (România)
democrație individul trăiește prin reprezentanții
săi, adică el este întotdeauna parte din ceva, fiind
din ce în ce mai puțin și în tot mai puține locuri
întreg. Eu, ca voce singulară, dacă nu pot crea cu
mai mulți indivizi ceva care are o bază juridică și
poate vorbi în termeni administrativi nu prea pot
face mare lucru. Și oricum nu poți da o instituție
în judecată pentru prost gust. Din păcate tot ceea
ce pot face este să observ, să atenționez... Mi-aș
dori ca arhitecții să aibă o voce mai puternică sau
să fie ascultați. Sper ca noile autorități locale să se
preocupe și de aspectul acesta. Nu m-aș încrede în
gustul tuturor românilor, care or fi ei poeți, dar
cred că mai au multe de învățat până să combine
confortul cu simțul estetic. Există disputa - rămasă
de pe vremea comuniștilor - “sat sau oraș”, o
dispută care pentru mine s-a transformat în “casă
sau bloc”. Deși majoritatea populației trăiește la
bloc, aceeași majoritate urăște construcțiile
“odioase”. Eu una, în condițiile actuale, aleg
blocul. Spun asta din experiență proprie, de stat în
gazdă și căutat locuri decente de trăit. Nu știu câți
cunosc faptul că o mulțime de case, oricât or fi ele
de frumoase, nu au baie, sau au băi folosite în
comun. Și asta se întâmplă pe Gheorghe Deja,
vis-ă-vis de Central. Nici nu pomenesc de igrasia
și mizeria de nedescris în care trăiesc locatarii, unii
din cauza bătrâneții și a lipsei de bani, alții din lipsă
de educație. Mizeria e o dovadă în plus a faptului
că mulți pun “etichete”, dar au uitat adevăratul
sens al “respectării etichetei”. Un scurt istoric ne
dezvăluie originea ei: exasperat că nobilii francezi
călcau în picioare straturile proaspăt însămânțate,
grădinarul lui Ludovic XIV obține dreptul de a
așeza inscripții în dreptul lor, niște “etichete” care
trebuiau respectate.
Spațiul nostru public va rămâne un spațiu
pubelic atâta timp cât nu va exista o legătură între
confort, bun gust și un preț corect care să le in-
cludă pe amândouă, și atâta timp cât “metafizica”
patriotică o să ne sară-n ochi la fiecare pas. Până la
urmă e destul de ciudat ce li se pare reprezentativ
pentru oraș acestor patrioți. În locul atâtor
steaguri și bănci vopsite, nu se putea renova, ca să
dau doar un exemplu, Muzeul Farmaciei? Asta
nu e reprezentativ pentru Cluj-Napoca?
■
■ | Tribuna ♦ nr. 47 ♦ 16-31 august 2004	|-
3
Comentarii
O poezie a emoției
■ Adrian Țion
Rodica Scutaru Milaș
Lacrima unui mugur
Editura Tipolitera, Cluj-Napoca, 2003
Cu toate că Lacrima unui mugur cuprinde
poezii din diverse perioade de creație și
din trei cărți apărute anterior, volumul nu
dă impresia unei antologii, atât de unitar se
prezintă materialul poetic în ansamblu, ceea ce
atrage atenția de la început asupra coerenței de
limbaj a poeziei scrise de Rodica Scutaru Milaș.
O idee ingenioasă, originală stă la baza aranjării
poeziilor. Ciclurile volumului sunt separate cu
grupaje de haiku-uri ca diafane cortine ce se
deschid și se închid ritualic, programat,
descoperind și acoperind treptat conținutul de
taină al miezului poetic precum roiuri de „fluturi
în zori”. Segmentarea discursului liric cu aceste
fulguiri de imagini meșteșugite, sugestive,
sclipind policrom ca niște aripi plăpânde, jucăușe
ce încheagă în zburdălnicia lor imginativă un
miracol circumscris în discreție și delicatețe,
înviorează lectura îndulcind juxtapunerea abruptă
între nucleele componente ale expozeului
propus.
Elementele tematice trimițând spre sugestia
titlului se întâlnesc progresiv atât în poeziile cu
formă fixă răsfirate generos după metoda amintită
(„Au plâns cireșii/ și-a zâmbit printre lacrimi/
Răcoritul pământ”) cât și în ciclurile propriu-zise,
unde simbolurile lacrimă și mugure devin elemente
complementare în cadrul unei reiterate metafore a
devenirii întru adevăr, prin zbucium și speranță a
împlinirii, după modelul sacru al vegetativului:
„Au plâns cireșii astă-noapte/ când, după zilele de
nuntă,/ le smulse vălurile lor imaculate/ cineva. //
și lacrimi calde podidesc pământul/ iar sus pe ra-
muri, muguri verzi,/ ai roadelor de mâine, vesti-
tori/ își lasă.”(Au plâns cireșii astă-noapte din ciclul
După zilele de nuntă). Versurile citate în paralel do-
vedesc o preocupare constantă, febrilă și nu de
puține ori fertilă, de a cizela motivul sau pretextul
liric, nu întotdeauna suficient aprofundat, pentru a
descoperi prin prelucrare imprevizibile, la început,
Molnâr Iscsu Istvân (Ungaria)
conotații. Procedând astfel, există cel puțin două
riscuri. Primul se referă la înmulțirea variantelor.
Al doilea la alunecarea în manierism de duzină.
Rodica Scutaru Milaș obține altceva. O pendulare
elegantă și rafinată între forma contrasă, ermeti-
zantă, cu mesaj aluziv, enigmatic exprimat și
expansiunea supravegheată în multitudinea de
nuanțări adiacente, cu dezvoltări spre complinire
textuală de medie respirație. Această îmbogățire cu
efect imediat asupra construcției poemului e
susținută, în mare parte, de abila repartiție a
tropilor, de cele mai multe ori cu rol ornant sau
pur retoric. Poeta pare a se descurca bine și într-o
direcție și în cealaltă. Pare a stăpâni la fel de bine
cele două modalități de poetizare, simțindu-se în
largul ei nu numai când e asaltată de inspirația
năvalnică, dar și atunci când își strunește cuvântul
în metrica strict delimitată a haiku-ului.
Rodica Scutaru Milaș este o poetă a revelației
lumii prin îngemănarea percepției senzitive cu
resemnarea senină, de esență transparent mioritică,
în fața tragismului existențial. Emisia verbală
urmează un ritm firesc, fără fsâșieri lăuntrice
răsunătoare. Mersul egal cu sine al timpului,
ciclicitatea anotimpurilor, etapele vieții prinse în
sintagme inventive, gingașe, elocvente, pictu-
ralitatea florilor, tabloul unor trăiri mirabile în fața
miracolelor existențiale se oglindesc candid și
pertinent în poezia sa din acest volum. Un extaz
surdinizat oximoronic în expresie se organizează
discret sub forma unor reflecții generalizatoare:
„Îngemănând bucuria durerii,/ prelins din adâncul
memoriei/ apare încununat/ mitul lumii.” (Gând).
Poeta cultivă dezinvolt metaforismul
îndrăzneț și gratuit al poeților solari, exaltați în
fața spectacolului lumii. De aici se degajă o
armonie secretă ce îmbină „glezna umbrelor” cu
„fruntea luminii” într-un ponderat și echilibrat
balans emoțional. Acesta este mereu raportat la
statornicia eului liric fixat într-un „peisajul inte-
rior” echivoc, derutant, desemnat ca fiind „ace-
lași și altul”. Concesia făcută ludicului e și ea li-
mitată, precaută. Nu se caută plăcerea evadării în
fantezia debordantă, ci hârjoana destabilizatoare.
Desigur, în felul acesta, în scenă se insinuează ne-
Josip Butkovic (Croația)
liniștea, ca instrument al confruntării și al de-
dublării posibile. De fapt, jocul „de-a ascunsa”
este în același timp o regăsire și funcționează ca
atare: „Toate-mi par doar iluzii./ Vorbele s-au
ascuns/ și n-am rămas decât noi/ oglindă și
eu.”(De-a ascunsa).
Poeziile au o tonalitate preponderent solemnă,
împrumutată din cursivitatea prefabricată a unui
adagiu. Deplasarea țintei dinspre sentențiozitatea
presupusă a acestuia spre explicitare și problema-
tizare încarcă ideea și abandonează pe jumătate
ritmicitatea enunțului în forma grandilocvent
retorică a lirismului. Contrabalansul căutat în
simplitate rodește de fiecare dată și ideea poetică
se decantează în armonioasă conjuncție cu topica
frazei, concurând fluidizarea emisiei. Se naște,
abia perceptibil, o muzicalitate tangentă universu-
lui de semne construit: „Din hamac de culori/
îmi fac leagăn/ și mă sting în fire de iarbă/ unde/
fierbinte ploaia vibrează” (Cântecul culorilor).
Asumarea feminității îmbracă mitul așteptării
în delicate frazări circumstanțiale. Nu întâmplă-
tor primul ciclu poartă titlul Dulcea otravă a aștep-
tării. Aici, ca în majoritate poeziilor cu tentă eroti-
că, nu senzualitatea, nu patima, nu exuberanța
trăirii dau măsura „destrămării” sau a transfigură -
rii sentimentului „în fragilul alint al cuvântului”,
ci tandrețea. Aceasta este pândită uneori de o în-
nobilată formă de timiditate sau estompare a
afectelor: „Te-am mângâiat cu ascuns de gând/ și
te-am prins în destrămata teamă/ să-mi întorci
răsuflarea tăiată/ într-un iute și-afurisit/ joc de
dragoste.” (Joc de dragoste).
Construită cu migală de artizan și izvorâtă din
tumultuoase arderi, poezia Rodicăi Scutaru Milaș
ni se dezvăluie prin acest cuprinzător volum ca o
poezie a tandrelor licăriri emoționale.
■
4
■ | Tribuna ♦ nr. 47 ♦ 16-31 august 2004	|-
Un document literar
■	Claudiu Groza
Întoarcerea acasă
Șttfan Aug. Doinaș în dialog cu Emil Șimăndan
Arad, Editura Fundației „Ioan Slavici”, 2003
n foarte interesant volum de interviuri cu
Ștefan Aug. Doinaș a publicat anul trecut
jurnalistul Emil Șimăndan - Întoarcerea
acasă (Arad, Ed. Fundației „Ioan Slavici"). Cartea
cuprinde două mari secțiuni: prima - Templul
memoriei -, dedicată dialogurilor dintre ziaristul
arădean și poet, reproduce un volum apărut în
1997; în cea de a doua secțiune, care dă și titlul
cărții, Emil Șimăndan publică însemnări diaristice
din 2001, de la ultima vizită a lui Doinaș în
locurile natale.
Dincolo de orizontul conjunctural al celor
două vizite făcute de poet la Arad și în satul natal
Caporal Alexa - în 1997 Consiliul Local din
Arad i-a acordat titlul de Cetățean de Onoare; în
2001 a devenit Doctor Honoris Causa al
Universității arădene „Aurel Vlaicu" și Cetățean
de Onoare al comunei Sântana - volumul
dezvăluie o întreagă rețea de sentimente,
memorii, opinii ale intervievatului, unele evocate
mai lapidar, altele cu mai multă generozitate.
Trebuie remarcat că, în ciuda unui demaraj
cam convențional al dialogurilor (purtate în 13
mai, respectiv 2 iulie 1997), Emil Șimăndan
reușește - uneori cu adevărate tiruri de întrebări
- să-și provoace abil interlocutorul, deter-
minându-l să abordeze o mulțime de planuri - de
la amintiri din copilărie și până la opinii politice.
Dialogurile se parcurg pe nerăsuflate, mai ales
că în actualul context, virtualul lector tinde să
citească eventual chiar și printre rânduri. Însă
toate răspunsurile - cu o singură excepție, azi din
păcate interpretabilă - confirmă o bine conturată
statură morală și intelectuală.
Note de literatură canadiană
■	Mihaela Mudure
Nicole Brossard
Picture Theory
Quebec: L’Hexagone, [1982] 1989.
Maestră a scriiturii feminine, Nicole Brossard
ne oferă prin Picture Theory o concretizare, din
perspectivă feminină, a teoriilor wittgensteiniene
despre limbă. Limba nu spune, ci arată lumea. Tim-
pul mereu același, dar totuși fluid al clipei se reven-
dică. de la obsesiile de gen după care femeia domină
spațiul, dar e dominată de timp. Textul lui Brossard
este o scriere fragmentară și holografică care urmă-
rește să toarne în cuvinte trunchierea identității fe-
minine supusă puterii patriarhatului. Limba e spec-
tacol și teatralitate. Limba ne joacă, iar noi ne jucăm
rolurile în interiorul ei. Punctuația îi joacă feste scrii-
toarei. Volumul Picture Theory este o scriitură lirică
rebelă care se revoltă contra tiraniei și ierarhiei.
France Theoret
Bloody Mary suivi de Vertiges, Necessairement putain,
Interieurs
Quebec: L’Hexagone, 1991
Poetă canadiană de limbă franceză, aparținând
și ea precum Louky Bersianik școlii din Quebec,
France Theoret scrie despre dificultatea de expri-
Excepția cu pricina - ca să risipim orice
curiozitate - rezidă într-un răspuns pe care-l voi
reda fără comentarii: „...nu sunt un partizan al
deschiderii dosarelor de la fosta Securitate, pentru
că nu îmi va conveni să aflu că o anume
cunoștință, un anume prieten de-al meu a spus
nu știu ce despre mine!... Sunt adevăruri care
trebuiesc îngropate" (p. 50).
Punctele de interes literar din Templul memoriei
sunt numeroase. Se fac semnificative referiri la
„Cercul literar de la Sibiu“ și la cerchiști, la Blaga,
H. Jacquier, Liviu Rusu, la revista Secolul 20 etc.
Blaga, de pildă, are parte de un portret destul
de critic, în ciuda simpatiei și admirației pe care
Doinaș mărturisește să le fi avut față de acesta:
„...cursurile care nu m-au atras [...] erau cele ale
lui Lucian Blaga. [...] ...nu avea nici un fel de tact
pedagogic și de talent de profesor ex-catedra, își
citea pur și simplu cărțile sale în orele de curs!“,
afirmă intervievatul, acceptând, totuși, în același
paragraf, că: „Toți [cerchiștii, n.m. Cl.G.] eram
blagieni sau urma să devenim blagieni“ (p. 31).
Un foarte interesant sinopsis se face
componenței Cercului literar. Alături de mentorii
și membrii de-acum cunoscuți și publicului ai
acestuia - Radu Stanca, I. Negoițescu (văzut ca
un „manager" al Cercului), Ion D. Sârbu („atunci
însă mi se părea un prozator foarte modest" - p.
29), Cornel Regman, Eugen Todoran, Ovidiu
Cotruș, Radu Enescu, Nicolae Balotă, Deliu
Petroiu, Eta Boeriu - Doinaș îi menționează și pe
Wolf von Aichelburg, Umberto Cianciolo și
Henri Jacquier. Tot cu privire la Cercul literar,
dureros este evocat momentul 1948, când
cerchiștii s-au retras din viața literară activă,
devenind „profesori, alții pedagogi, alții secretari
de licee", cu teribila traumă a lui Radu Enescu:
„...s-a speriat grozav de acțiunile securității și s-a
claustrat în casă, într-o cameră unde pe pereți
mare ca femeie scriitoare. Unicitatea sensului dis-
truge polifonia juisării femeiești. France Theoret
insistă asupra tragediei scriitoarei în termeni de
suroritate cu înaintașele sale Virginia Woolf sau
Dorothy Richardson. Plăcerea sexualității femi-
nine este exhibată în vocabule precise, științifice,
tehnice, chiar. Ea insistă asupra paradoxului expe-
rienței intime consumate voit și cu știință precum
în vibrantul vers: "Acum e, nu poate fi mai goală
decât goală”.
JOYCE MARSHALL
Any Time at all and Other Stories
Toronto: McClelland & Stewart, Inc., 1993
Englezoaică din Montreal, Joyce Marshall este
într-o poziție culturală deosebit de interesantă.
Majoritara devine minoritară într-o zonă a
Canadei deosebit de sensibilă din punct de vedere
cultural și etnic. Interesul de a explora tensiunile
unei astfel de situații etnice și culturale este evi-
dent în povestirile ei. Autoarea insistă asupra
angoaselor lingvistice și asupra dilemelor înjghe-
bării unui act comunicațional. Cum și în ce limbă
să comunicăm?
Joyce Marshall are o evidentă predilecție pen-
tru mediile urbane în care explorează viețile sin-
scria texte de gramatică elină și așa a petrecut ani
de zile" (p. 42). Aceeași încărcătură dramatică o
are și momentul arestării sale, pentru a nu-l fi
denunțat pe Marcel Petrișor, acuzat că a
„popularizat" revoluția maghiară din 1956.
Dialogul este relevant și în dimensiune
personal-literară. Doinaș mărturisește că ar fi
scris un ciclu de poezii, Sonatele mâniei, ajunse pe
mâna Securității, și o piesă anticomunistă de
teatru cu aceeași tentă, terminată în 1953 și
premiată în 1997 de Naționalul bucureștean. (De
altfel, intenția scrierii altor texte dramatice apare
și spre finalul acestui dialog. Proiectul n-a mai
fost, însă, realizat.)
O altă temă a interviului realizat de Emil
Șimăndan abordează calitatea de poet și
traducător de poezie a lui Ștefan Aug. Doinaș.
Aici, poetul devine eseist, făcând un excurs
admirabil prin poezia europeană și avansând
câteva nete și argumentate opinii privind tehnica
traducerii lirice. De fapt, din acest punct dialogul
capătă o altă dimensiune, prin referiri la credință
și divinitate, morală, implicare politică, atitudine
intelectuală ș.a. Toate opiniile - deși unele
exprimate ușor grandilocvent - denotă serenitate,
rectitudine morală, echilibru și toleranță. Marca
unei personalități spirituale influente în spațiul
social românesc.
Partea a doua a volumului, Întoarcerea acasă, are
o dimensiune cronografică, să-i spunem,
cuprinzând jurnalul lui Emil Șimăndan de la
ultima vizită arădeană a soților Ștefan Aug.
Doinaș și Irinel Liciu, în 2001. Această secțiune
are relevanță mai degrabă în ordine umană,
încărcată emoțional.
Indiscutabil, volumul realizat de Emil Șimăn-
dan este un document de istorie literară care va
revela - dacă nu acum, într-o conjunctură nu
prea fastă, atunci în viitor - constanța și consis-
tența ideatică a unui poet român de primă linie.
Eliberată de povara contingentului, personalitatea
lui Ștefan Aug. Doinaș va fi redată - și prin
intermediul acestei cărți - literaturii române.
■
guratice ale unor femei în vârstă părăsite treptat
de toți cei apropiați, speriați de implacabila
apropiere a morții. E grea povara de a fi singurul
depozitar al atâtor amintiri. Decăderea trupului
nu înseamnă doar durere și boală. Este și
decăderea din locul predilect de marcare a femi-
nității de către patriarhie. Încetarea stării de
femeie aduce, tragic, personajele lui Joyce
Marshall mai aproape de starea androgină de
dinaintea morții în care genul nu mai contează
căci toți suntem și frați și surori în marea trecere.
Madeleine Gagnon
Le deuil du soleil
Montreal: vlb editeur, 1998
Poetă canadiană de limbă franceză, Madeleine
Gagnon se înrudește °i ea cu Bersianik prin darul
exprimărilor șocante. În "sferele derutante ale de-
lirelor etilice” ea caută dorința, acest minunat mag-
net între două ființe. Poeta nu caută nici un arbore
al cuvântului, ci - din contră - rădăcinile negre ale
vorbelor. Ea consideră că scriitura ei este o solitu-
dine integrală precum moartea, poemele ei sunt
minuscule plaje de adevăruri luminoase pe care ne
putem găsi răgazul și tihna. Structura fragmentară a
scrisului lui Madeleine Gagnon duce la o scriitură
precum o materie ciudată care nu are corp, dar
locuiește în anumite corpuri. Iar carnea cuvintelor
versurilor sale nouă cititorilor ne este adresată.
Madeleine Gagnon își încheie, și ea, volumul în
mod șocant: poemul perfect este non-poemul.
■
■ | Tribuna ♦ nr. 47 ♦ 16-31 august 2004
5
|gartea de teatru
America e doar o circiumă
■ Miruna Runcan
Dumitru Crudu
Duelul °i alte texte
Cluj, Editura Eikon & Teatrul Imposibil, 2004
firmația din titlu nu e nici antiamericană,
nici nu-mi aparține. Ea e cuprinsă în didas-
caliile de început ale unuia dintre cele trei
texte pentru teatru recent publicate în seria de dra-
maturgie a Bibliotecii Teatrul Imposibil de către
Dumitru Crudu. Mai precis, este vorba de ultimul
text, Salvați America!, alături de care puteți găsi și
Duelul titular, ca și Crima din stațiunea Violetelor.
Faptul că America e numele cîrciumii în jurul căreia
se declanșează aparentul conflict din textul cu pri-
cina nu e nici singular, nici accidental. Fiindcă,
într-un soi de poetică în descendență absurdă, dar
extrem de personală, Crudu structurează o satiră
deloc obișnuită a acelor automatisme psiho-sociale
care ne fac viața pe de-o parte digerabilă (pentru
gurmanzii existențiali ai platitudinii), pe de alta
exasperantă (pentru ceilalți). Într-un oraș care ar
putea fi tot atît de bine Chișinăul dar și Bucureș-
tiul, Bîrladul ca și Zimnicea, Aradul sau Hîrlăul,
restaurantele se cheamă Moscova, Sofia, Belgrad,
mărcile cunoscute de vodcă se amestecă cu
whisky-ul Paris sau cognacul Elveția, într-o
marmeladă de geografii ale simulacrului care naște
un grotesc particular tocmai din ciocnirea cu sensul
denotat, de pe hartă.
America lui Crudu, ca și Canada din Duelul
(inspirat de urmărirea meciului celebru al lui
Poveștile lui Radu Macrinici
■	Eugen Wohl
Radu Macrici
Această poveste nu va fi spusă niciodată
Cluj, Editura Eikon & Teatrul Imposibil, 2004
olumul cu numărul 4 apărut la editura
Eikon în colecția Biblioteca Teatrului Im-
posibil, colecție care își propune să aducă în
prim-plan dramaturgia contemporană, este o anto-
logie de trei texte noi ale cunoscutului dramaturg
Radu Macrinici (consacrat prin texte precum
A!Frica! și T/Țara mea) Seria de trei texte, unite sub
titlul Această poveste nu va fi spusă niciodată, reprezintă
a. patra antologie de texte consacrată acestui autor
ale cărui piese s-au bucurat de numeroase specta-
cole atât în țară cât și peste hotare. Volumul de față
oferă spre lectură, așa cum remarca Miruna Run -
can în prefața volumului, texte “situate pe paliere
diferite ale alchimiei textuale a autorului”. Primul
text, și cel care dă titlul volumului - Această poveste
nu va fi spusă niciodată - este o dramatizare dupa
nuvela Poveste nemuritoare de Isak. Dinesen. Tehnica
dramatizărilor nu este nouă pentru autor, ea fiind
utilizată și în cazul Evangheliei după Toma (bazată pe
un text de Borges) sau a Prințului din lacrimă (prelu-
crare a Făt-frumosului eminescian). Textul în discuție
reprezintă înscenarea unei vechi legende marină-
rești conform căreia un tânăr marinar este “coop-
tat” de un bătrân foarte bogat și, în schimbul a cinci
bănuți de aur, este dus în iatacul frumoasei sale
soții pentru a-i oferi bătrânului un urmaș. Pe baza
acestei legende, arhitectura piesei îl plasează în
Doroftei cu Calist), ca și stațiunea Violetelor, unde
poliția pune la cale o crimă, nu sunt în fond spații
cu referință în real, ci proiecții ale puterii noastre
perverse de a produce simulacre salvatoare, firește
de duzină, cu mașinăria dogită a unui imaginar
înglodat în stereotipii. De altminteri, co-autorul
manifestului fracturist nu pierde nici o clipă din
vedere dimensiunea politică a acestei maladii de
dizlocare mentală. Sincer, cred că linia majoră de
unitate, care nu ține atît de stil, între cele trei piese,
aici și stă: în conjectura unui flux subteran al
depeizării (a te simți străin și scos din propriile
țîțîni nu e neapărat un efect spațial, cît unul de
discontinuitate în raporturile de percepție cu un
mediu, orice mediu) cu o falie a degringoladei
politice de aici, de acolo și de... oriunde.
Altminteri, ceea ce e stilistic foarte vizibil, chiar
șocant în textele lui Crudu, este jocul, dominat de
o furie rece, cu fîșii zdrențuite ale culturii de toate
felurile, mai ales cea literară: personajele centrale
din Crima din stațiunea Violetelor au nume fracționa-
te, Istan e tot ce-a mai rămas din Tristan, Olda e
finalul gospodăresc al Izoldei; la fel, cîrciuma pro-
vocatoare de răzmeriță absurdă numită America îi
găzduiește accidental pe adulterii Artufe (fără T) și
Elvira, firește nevastă a unui încornorat Orgon.
Numele proprii nu vor aduce cu sine și similitu-
dini situaționale, alegorice ori strict asociative, cu
modelele îndepărtate în secoli. Fracturismul nu-i o
reeditare a filozofării mitemelor sau istoriei, ca în
interbelicul francez, ori ca la brechtienii și durrenn-
mattienii de pretutindeni, de după anii ‘60.
centrul acțiunii pe bătrânul negustor de ceai Pros-
pero (asemănarea cu personajul shakespearian nu
este întâmplătoare, trimiterile la textul Furtunii fiind
dese), ca maestru păpușar, dornic să intervină în
destinul legendei pentru a o transpune în realitate,
indiferent de consecințe. Bolnav de gută, el nu
vede nici un impediment în satisfacerea acestui
ultim capriciu menit să-i demonstreze atotputerni-
cia sa și, implicit, să-l salveze de la moarte. Adju-
vantul său în toată înscenarea, contabilul său Ellis,
este implicat indirect în scenariul bătrânului, însă
marcat de acesta. Vor cădea pradă acestei „povești”
doi inocenți, Larisa și Pol, a căror iubire va reuși,
totuși, să îi salveze. Odată transpusă în real, odată
investită cu consistență, această poveste nu mai
reprezintă un mit general valabil, ci o frântură de
viață particulară și, în consecință, nu va fi spusă nici-
odată. Dincolo de aparenta melodramă, se creează o
subtilă dezbatere a textului ficțional, surprins în
ipostaza sa primordial-sacrală (trimiterile la textele
profetului Isaia sprijină această ipoteză). În mo-
mentul când o comunitate se raportează la mituri,
există speranță. Pol și Larisa nu vor putea spune
povestea lor niciodata pentru că, în lumina realită-
ții, ea s-ar umple de trivial. Doar lumina lunii va
păstra taina celor doi, lăsând legenda să dăinuie.
Finalul textului este plasat și el sub aura de basm a
piesei. Eșecul celor care au vrut să încalce o ordine
firească este total.
Al doilea text - Regele unei țări ploioase - este o re-
scriere a unui text mai vechi, Bibliotecarul, repre-
zentat prima oară pe scena Teatrului „Andrei Mu-
Fracturismul se bazează pe ruperea mecanismelor
de asociere, din care rămîne abia umbra ștearsă a
unor sonorități evocatoare, cu atît mai stranie cu cît
ea apare de cele mai multe ori în contexte de su-
premă banalitate, ori de ridicol nemărginit. Cu ex-
cepția Duelului (unde valurile de clișee atacă pînă la
coaja tragicului zona „dorului de țară” în formulări-
le și substanța cea mai derizorie), celelalte două pie-
se se distrează copios cu replici „culturale” impli-
cîndu-i la vedere pe tot felul de scriitori autohtoni
sau străini (Ionesco, Kafka, Becket, Vișniec, Pău-
nescu, Vieru, Druță, ba chiar Crudu însuși), mereu
ori în contexte total nepotrivite, ori voit generatoare
de absurd.
Verva și piruetele cu falsă referință intelectuală
nu trebuie însă să înșele. Textele teatrale ale lui
Dumitru Crudu sunt mereu sub un strict control
tematic, în pofida senzației de spontaneitate pe
care o creează construcția. Și, la o citire atentă, ele
sunt în fond acute în actualitatea lor tematică. In -
versarea țintelor unui întreg aparat socio-politic,
care își reconvertește nealterata energie în a pro-
duce delictul, în loc de a-l stopa, spre deliciul
unui întreg oraș și al mediilor de informare este
tema Crimei din stațiunea Violetelor. Cum compe-
tiția, în spiritul și litera ei, între „legendarii” re-
prezentanți ai unor țări înfometate, pentru satisfa-
cerea sîngeroasei bucurii a milioane de spectatori
morți, e cea din Duelul. Cît despre salvarea Ame-
ricii... cîrciumă, continent ori „polițist universal”,
aici miza e aceea a demantelării mecanismelor de
agregare, excitare și control ale opiniei publice.
O carte de teatru cu adevărat provocatoare,
într-o serie menită să provoace reacții atît din
partea cititorului din fotoliu, cît și, mai ales, din
partea celor care vor să umple viața scenelor de
teatru cu ceva... viață.
■
reșanu” din Sf. Gheorge în 1992. Textul, diferit sti-
listic de primul, îmbină tehnicile expresioniste cu
teme ale teatrului absurdului, pentru a oferi un in-
citant discurs despre raportarea omului contempo-
ran la Istorie. Reduse la tipuri (Funcționarul, Porta-
rul, Bibliotecarul, Cartoforul etc.), plasate într-un
spațiu amenințat de furia apelor, într-un timp ne-
definit, personajele vor încerca să se definească în
raport cu propria lor menire, în raport cu ceilalți și,
în mod special, în raport cu setul de valori ale tradi-
ției pe care trebuie să și le asume. Simbolicele cărți
care sunt fie hulite, fie venerate, în funcție de per-
sonajul care ocupă în acel moment funcția de “Re-
ge”, reprezintă canonul valoric la care umanitatea,
redusă simbolic al o “insulă”, se raportează, influ-
ențată fiind de hazardul politic. Perfect postmo-
dern, discursul piesei îndeamnă la problematizare.
Replica unuia din personaje evidențiază nesiguran-
ța contemporaneității: ”Istoria nu e istorie, e istooorie!”.
Ultimul text al antologiei - Mama Lolita - îm-
bină de asemenea mijloacele expresioniste (perso-
naje tip: Mama, Fiul, Doctorul etc.) cu cele ale
teatrului absurdului, regăsibile mai pregnant în
acest text. Având în centru relația Mamă\ Fiu,
piesa dezvoltă mai multe teme și motive pentru a
oferi o interesantă perspectivă asupra relațiilor
interumane într-o eră post-istorică. Îmbinările
grotești, desemantizarea lingvistică oferă imaginea
unui ansamblu în care granițele între real și
fabulos s-au desființat, relațiile naturale între
oameni se inversează, oferind imaginea unei lumi
pe care autorul o trimite ironic spre un unic scop,
destul de sugestiv: intrarea în Guiness Book.
Colecția de față promite să fie o lectură
plăcută, incitantă dar, în egală măsură, necesară
pentru toți cei care deplâng absența unei
dramaturgii contemporane autohtone.
■
6
■ | Tribuna ♦ nr. 47 ♦ 16-31 august 2004	|-
plorări__________
Despre construcția °i iluzia geopolitică:
Slavici, A.C. Popovici, Cioran
■	Cornel Ungureanu
n Revista Fundațiilor Regale, nr. 12, decemvrie
1942, Ion Conea scria un amplu articol intitulat
În spiritul vremii care vine (Pledoarie pentru
geopolitică). Ce era cu vremea care va veni, care va fi
spiritul ei? Geopoliticanul nostru știa. Știa, și era
printre cei puțini care știa: “Puțini sunt aceia care
știu că cea dintâi carte pe care conducătorul de azi
al Germaniei a cetit-o și a comentat-o în
închisoarea Landsberg - după încercarea de re-
voluție de la Munchen din 1923 - a fost faimoasa
Politische Geographie a lui Friederich Ratzel. Cu ea
alături a fost conceput și scris Mein Kampf În
Geografia politică a lui Ratzel stă scris, între altele, că
spațiul este prima condiție de grandoare a Statelor:
și tot acolo, pagini întregi expun și revin neîncetat
asupra așa numitului Raumsinn, acel simț spațial
pe care “cu cât îl are mai mult un popor, cu atâta își
are acesta mai mai clare și mai asigurate
perspectivele de creștere politică în viitor.” Și tot ale
lui Ratzel sunt cuvintele: “De când e lumea, știința
geografică s-a dovedit a fi forță politică”, cuvinte
care, fără să vrei, îți cheamă în minte pe celelalte,
ale lui Sir Thomas Holdich: “Neînchipuit de mare
este primejdia care vine de pe urma necunoașterii
geografice.” (RFR, p. 514)
Care spațiu, putem să ne întrebăm noi astăzi,
când știm cum s-a terminat războiul. Și când
putem înțelege, un pic mai bine decât în 1942,
cum se interpretează corect cuvintele lui Sir
Thomas Holdich.
Slavici.
Geopolitica, la 1871 °i la 1878
Trei personalități românești din Ardeal au un
cuvânt important în geografia politică a Europei
Centrale: Slavici, A.C. Popovici și Emil Cioran.
Într-un fel sau altul, ei sunt legați și redefiniți de
Eminescu. Pe Slavici Eminescu îl învață istorie, îl
așează temeinic în limba română și îi corectează,
probabil, serialul Studii asupra maghiarilor, publicat
între 1871 și 1873 în Convorbiri literare. Slavici
începe acest serial când are 23 de ani. Ne aflăm
într-un moment în care harta Europei Centrale
se modifică repede, iar el, tînărul cărturar, scrie
sub presiunea evenimentului. Primul dintre
evenimentele timpului “de lângă el” este chiar
criza Imperiului și abandonarea, de către Viena, a
românilor, croaților, slovacilor: trecerea, în 1867,
a Ardealului și a Banatului sub dominație ungară.
E, pentru “celelalte naționalități”, o schimbare de
autoritate degradantă.
Apoi, în 1871, victoriile lui Bismarck atrag aten-
ția că o nouă putere se naște în Europa: Germania.
Ele rectifică nu doar harta Europei Centrale, ci
harta Europei. Intrăm într-o nouă lume, în care se
creează un nou echilibru de putere. Pentru tânărul
Slavici, Viena era capitala unui paradis al civilizației,
dar pentru toți românii soarele răsare la București.
El își va trăi fidelitatea imperială, dar și, desigur,
fidelitatea față de țara care se naște. Ea trebuie apărată:
așa că el încearcă să numească posibilele alianțe.
Ungaria, va spune Slavici, nu are în acest spațiu
decât un aliat: România. În ofensivele, fie ele bis-
marckiene, fie slave, ungurii trebuie să fie alături de
noi. Iar noi nu avem decât o stavilă în fața
germanilor: pe unguri.
Era un fel de a gândi această lume, în care
nerăbdarea maghiară de a fi singurii stăpâni poate
deveni îngrijorătoare pentru noua țară. Așezat în
România, Slavici trăiește fericit cucerirea
independenței și e uimit de deciziile Congresului
de la Berlin. E o nouă confruntare cu geografia
politică hotărâtă de Bismarck.
Cum se construiește o țară? Eminescu,
Slavici, Caragiale vor țara lor; Congresul de la
Berlin, în care poziția bismarckiană e categorică,
pare defavorabil românilor.
“Soll și haben”. Chestiunea ovreiască în România e
un studiu căruia i se reproșează azi violente pusee
antisemite. Care fără îndoială sunt. Citează Carol
Iancu din numita broșură:
“Dacă prințul Bismarck are dreptul să
expulzeze pe iezuiți și pe socialiști, Slavici se
întreabă de ce li se refuză românilor aceeași
atitudine față de evrei, care reprezintă “o
conjurație contra societății moderne.” Sau:
“Noi nu-i persecutăm pe socialiști (s.n., C.U.)
fiindcă avem mai puțini decît Germania, dar
putem persecuta în anumite întrebări pe evreii pe
care îi avem mai mulți decît îi are Germania pe
iezuiți, pe socialiști și pe evrei împreună... Dacă
Apusul va ști să impună cu forța emanciparea
evreilor, românii vor ști să reziste.”
Ne aflăm într-un timp în care Europa își
hotărăște noile granițe: iar România trebuia să
existe între ele. Cum? Întrebările și răspunsurile
lui Slavici vin din experiența unui autor tradi-
țional pentru care lumea este, totuși,
neschimbată. Iar Imperiul e etern. Iar țara care se
naște trebuie să triumfe. Scrisul, stăruința în
arhivele Hurmuzachi, pedagogia îl așează între
anumite certitudini - certitudini de “om bătrân”.
O experiență desosebită este cea de la revista
Tribuna și cea privind relațiile cu Partidul Național
Român. Într-o carte frumoasă în care analizează
devenirea lui Eugen Brote, Lucian Boia (vezi
Eugen Brote 1850-1912, Ed. Litera, 1974) afirmă că
existența lui Slavici și a lui Brote, definește două
destine paralele: fără îndoială că simplificările
succesive ale ofensivelor publicistico-electorale au
înnegrit imagini care și-au avut transformările lor.
Sau cum scrie Lucian Boia:
“Dacă Tribuna are multe merite, cel mai de
seamă rămâne totuși impunerea acțiunii memo-
randiste; în declanșarea și desfășurarea ei inițială, în
atragerea maselor în jurul ideilor memorandiste, E.
Brote, care după 1890, rămâne principalul
conducător al grupării tribuniste, a avut meritul de
a fi înțeles că mișcarea nu se putea desfășura izolat;
de aici eforturile lui pentru realizarea unei alianțe
cu slovacii și sârbii din Ungaria...” (op. cit., p.
194). Rămâne, însă pentru cât timp? Cât contează
în devenirea slaviciană fidelitatea față de Împărat,
față de Sturza, față de Brote și Mangra?
Așa că în ultimul deceniu al secolului al XIX-
lea el este considerat învechit de către tinerii care
vor altceva decît supunere și disciplină. Ultimul
deceniu al veacului al nouăsprezecelea introduce
în arenă și un combatant tînăr care nu manifestă
nici o cruțare față de politica de înțelegere practi-
cată de “triunghiul Slavici-Mangra-Brote”. Năs-
cut la Lugcj, tînărul Popovici va intra în bătăliile
politice ca autor al Replicei (mai exact: Chestiunea
română în Transilvania și Ungaria. Replica junimii
academice române din Transilvania și Ungaria la
Răspunsul dat de junimea academică maghiară
Memoriului studenților universitari din România -
1892). Schițează aci principiile federalismului,
principii care, după 1848 sunt frecvente în
Imperiu. A.C. Popovici va fi unul dintre pole-
miștii care vor ataca sistematic “vechea gardă
tribunistă”. Articolul se cheamă Nemernici!: “Să
spargi un comitet, să sfarmi toată organizarea
noastră de luptă, să prefaci tot partidul național
într-un sfîșietor cimitir, să semeni vrajbă și zîzanie,
să colportezi minciuni și infame calomnii, să ali-
mentezi neîncrederea între oameni, iar din aceste
motive să avînți o generație de oameni de bună-
credință: să-i legi să-i duci orbește pînă la un punct
și în sfîrșit să cauți ca prin surprindere să-i prefaci
în partid modest, recte în partidul de
necondiționată capitulare, iată elementele care
constituiesc noțiunea trădării fundamentului de
drept pe care stăm.[.] Ei bine, Viena și Pesta sunt
azi pefect același factor: maghiarismul.” (s.n.)
A.C. Popovici face parte dintr-o altă generație:
generația care intră în politică radicalizată de exclu-
sivismul Anschluss-ului de la 1868. E o generație
luptătoare - o generație care se poate sprijini pe
România întemeiată de Maiorescu, Eminescu,
Slavici, Caragiale. E o generație care citește și
cărțile fundamentale ale Statelor Unite, ale Angliei
și ale Franței. Vaida-Voievod, A.C. Popovici nu au
nici o reținere: ei vor nu mila împărătească - ei
vor, de-a dreptul, implicarea viitorului împărat în
demersul lor. Îl vor aliat pe Franz Ferdinand. Vor,
alături de tineri cehi, croați, maghiari, slovaci, sârbi
“să-l educe”. Să-i dea soluții pentru salvarea
(pentru reformarea) imperiului.
Ioan Slavici nu mai este cu ei. Iar în închisoa-
rea pe care o face după Unirea de la 1 decembrie
1918, nu crede că România Mare rezolvă proble-
mele românești. Trage cu ochiul admirativ la so-
cialiștii care cântă Internaționala (“în cor bine ar-
monizat”). Dacă ar fi mai tânăr, se confesează ma-
rele scriitor, le-ar fi alături. Dacă nu s-a realizat
uniunea româno-maghiară, dacă nu l-am făcut
praf pe Bismarck, măcar atât: Internaționala, prin
noi s-o făurim.
A.C. Popovici.
Geopolitica, de la 1878 la 1918
Fără îndoială că A.C. Popovici are vocație de
lider. Născut la Lugoj în 1863, se formează într-
un Banat guvernat de alte relații decât cele din
lumea lui Slavici. Sunt între ei 15 ani distanță -
foarte mult, dacă e să luăm ce înseamă schimbarea
lumii în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Orgoliul, mândria și nu, în ultimul rând
“ocoșenia” bănățenească presupun altă arhitectură
și altă definiție a personalității sale. Se formează în
altă epocă: în lumea definită nu doar de Germania
bismarckiană, de buna relație cu Împăratul, ci și de
ascensiunea noilor forțe politice, intelectuale - a
noilor lideri. Cititor al ziarelor de pretutindeni
(fiindcă el este legat de actualitate cum puțini autori
români fuseseră până la el) e la curent cu noile idei
politice ale lumii. Știe ce se întâmplă în Statele
Unite, în Anglia, dar și Germania, Ungaria, Rusia.
Cunoscător a vreo douăzeci de limbi, el are
încredere în modelul american. Exponent al spiri-
tului tânăr, cu o excepțională deschidere spre nou,
se leagă de tot ceea ce ar putea oferi soluții noi
Imperiului, un Imperiu în care problema națională
rămâne, pentru el ca și pentru prietenii săi,
centrală. Despre felul în care A.C. Popovici vrea să
realizeze alianțele cu “ceilalți” - să stabilizeze un
+
■ | Tribuna ♦ nr. 47 ♦ 16-31 august 2004	|-
7
front comun al românilor, cehilor, sârbilor,
slovacilor, croaților, va scrie cel mai apropiat aliat al
său, Vaida Voievod. Vaida Voievod va încerca și o
definire a personalității sale:
“A dispus de toate calitățile unei individualități
geniale: memorie, judecată clară în sinteza
deducțiilor logice, pregătire enciclopedică sugestivă
irezistibilă asupra siguraticilor și colectivităților,
voce sonoră de timbru simpatic, figură impozantă,
frumoasă, virilă, ochi ageri de privire scânteietoare.
Singura lui preocupare și ținta vieții a fost
asigurarea securității neamului românesc. Era un
singuratic. Abia 3-4 prieteni dispuneau de întreaga
lui încredere personală și politică.”1
Tatăl său, ne mai spune Alexandru Vaida Voie-
vod, era văr cu Coriolan Brediceanu. Excepțional
lider regional, Coriolan Brediceanu va realiza, în
Lugojul de la sfârșitul veacului al XIX-lea, o im-
portantă solidarizare a forțelor naționale. Familia
Bredicenilor va da României admirabili luptători
pentru unire, cărturari de seamă, artiști importanți.
Lucian Blaga, crede Pavel Bellu, s-a format (și) în
climatul acestei familii.2
Este demnă de reținut definiția de “bănățean”
al lui A.C. Popovici, așa cum o formulează
Lucian Blaga:
“Această curioasă îmbinare de filozofie univer-
sală și folclor românesc dau articolelor sale un aer
grav și naiv, dogmatic și pitoresc în același timp.
Am scris în numărul trecut al acestei reviste despre
înalta cultură etnografică a bănățeanului în asemă-
nare cu a românilor din alte regiuni. În răstimp am
recitit articolele lui A.C. Popovici: fără să ne aștep-
tăm, ne-am convins cât de “bănățean” a rămas până
la urmă acest gânditor. Interesul etnografic și dra-
gostea pentru folclor, aproape ipertrofic crescute,
sunt o trăsătură a scriitorilor și compozitorilor
bănățeni. Faptul se explică desigur că însăși cultura
barocă a poporului de aici reprezintă extrema
diferențiere a etnografiei românești. Ca verificare a
tezei noastre ne întâmpină felul de a gândi al lui
Popovici. Întâia oară un gânditor român utilizează
proverbul poporal cu o insistență impresionantă,
alături de aforismele marilor filozofi!”.3
Grigore Nandriș selectează, în conferința
inagurală a Societății pentru Cultură din Bucovina
(Rădăuți, 9 iunie 1937) din Religiune °i naționalitate
acest text, care ni se pare ilustrativ nu doar pentru
“adâncă și sinceră religiozitate creștină”, ci și pentru
vocația profetică a scriitorului:
“Dar fireasca rânduială a lumii așa este că
omul nu pentru a trupului hrană trăiește. Ci el se
hrănește spre a trăi. Spre a trăi cu trupu-i, dar mai
ales cu mintea, cu inima, cu sufletul său. Căci
numai din aceste dumnezeiești adâncuri ale
făpturei omenești izvorăște putința de viață, de
fericire omenească pe acest pământ. Iar pentru
viață omului nu îi trebuie numai pâine, ci și
cuvântul lui Dumnezeu. Căci viața asta
omenească toată ce-i? Și ce e toată lumea aceasta
văzută de noi? O scurtă viață de om, de câteva
zeci de ani, ce însemnează? Doar sufletul nostru
de oameni muritori, când în bucurii, când în
mâhniri o ducem de la leagăn la mormânt, dar
numai o viață de om, de om trecător. Trecător, pe
o corabie trecătoare, o coajă de lâmâie pe o nesfâr-
șită mare, dincolo de orice închipuire omenească.
Trecătorule semeț, de unde vii, unde te duci?
Dintr-o lume necunoscută într-o necunoscută
lume. Pe o cale de unde nu mai este întoarcere.
Pe vecie! Urmărește gândul acesta! Pe vecie! Cu
toate ale lumii bucurii, dureri și nădejdi omenești.
Și pentru ce veniseși din cea negură a nesfârșitelor
valuri de vremi? Și pentru ce te duci?”
Scrie Grigore Nandriș:
“Sunt simple și înfiorător de clare aceste
gânduri în jurul celor din urmă întrebări, pentru
că vin de-a dreptul din gândirea și simțirea
religioasă a poporului, în sufletul căruia ele s-au
adâncit de veacuri.”4
Lucian Blaga crede că A.C. Popovici avea o
“concepție etnografică despre cultură”. Și își
încheie astfel portretul din Banatul:
“În cultura noastră, A.C. Popovici, europeanul
bănățean, e cel mai consecvent reprezentant al
aristocratismului țărănesc (s.n.). Și prin aceasta încă
mult timp o apariție de palpitant interes.”5
Într-o carte vie8, Gh. Jurma selectează câteva
opinii despre A.C. Popovici. Prima dintre ele e
datorată lui Petre Pandrea și e extrasă din prefața
pe care Pandrea o pune în fruntea traducerii sale
din Statele Unite ale Austriei Mari (1938). Fără
îndoială că trebuie să descoperim în simpatia lui
Petre Pandrea pentru A.C. Popovici similitudini -
afinități elective: amândoi cred în aristocrația
țărănească sau măcar sunt legați de ea:
“Filosof al statului și sociolog, tactician politic
de factură machiavelică, Aurel C. Popovici rămâ-
ne una dintre cele mai stranii, mai complexe și
mai mărețe figuri din istoria culturii noastre
moderne”.
Gheorghe Jurma descoperă un număr din
Carașul Nou, Oravița, an II, nr. 7-8, iulie-august
1935 care este închinat lui A.C. Popovici.
Vrednicii ziariști orăvițeni adunaseră elogii, de la
Nicolae Iorga (“Aurel Popovici a putut să urmeze
o cale greșită. Dar a fost o mare inteligență și
un om cu o voință de fier.”), la S. Mehedinți.
De mare interes pentru cei ce acordă atenție
geografiei politice sunt opiniile ultimului:
“Personal sunt convins că el ocupă în istoria
noastră contemporană un loc fără egal în ce pri-
vește perioada de pregătire a unității naționale.
Într-o conferință pe care am ținut-o la aniversarea
președintelui Masaryk, fiind de față ministrul
Cehoslovaciei și reprezentanții cei mai de seamă
ai coloniei cehoslovace, am afirmat că bănățeanul
A. Popovici a fost de la Eminescu până azi cel mai
ager și mai cinstit cugetător politic. Putea fi un
Masaryk al României. (A mers cu jertfa până
acolo că a sacrificat fără șovăire toate interesele
familiei, adică ale propriilor săi copii.) Dar azi,
după 15 ani de la întregirea hotarelor, țărâna lui
zace încă în pământ străin!”
Putea fi un Masaryk al României? În perioada
exilului genevez, Vaida și cu Popovici ar fi trebuit
să-l întâlnească pe Masaryk. Îl cunoșteau poate
mai bine decât sugerează Vaida Voevod în memo-
riile sale. Îl întâlnise la “conferințele” națiunilor
oprimate. De altfel, memoriile lui Vaida Voevod
(vol. I, 1994, vol. II, 1995, volumul al III-lea,
1997, dar mai ales al patrulea, 1998, apărute la
editura Dacia în îngrijirea lui Alexandru Șerban)
se opresc pe larg asupra relațiilor dintre Al. Vaida
Voevod, A.C. Popovici și oamenii politici ai
primului deceniu al veacului. Exista o
internațională a națiuniloroprimate, greu de
înțeles după 1918. Popovici are o autoritate reală,
nu doar în cercul lui Franz Ferdinand,
moștenitorul posibil al tronului, cel care ar fi
putut așeza o nouă lume, o nouă Europă, ci și
între liderii națiunilor oprimate. Evident, Franz
Ferdinand gândea noi relații în Imperiu și căuta
alte puncte de sprijin decât cele oferite de tradițiile
osificate ale Casei Imperiale. Liderii națiunilor
oprimate puteau deveni arhitecții Imperiului său.
de aceea îi asculta cu atenție. Proiectul federativ al
lui A.C. Popovici viza, așa cum au arătat și alții,
apărarea în fața agresiunii maghiare și instaurarea
unor noi relații în centrul Europei. Din
memoriile lui Vaida putem decupa un șir de
momente care fixează o strategie a rezistenței:
“În urma .faturilor (s.n.) lui Aurel C. Popovici,
în timpul prezidenției mele (la RomâniaJună, n.n.)
introdusesem obiceiul să mă prezint, în fruntea
unei delegații - cu panglicile tricolore în piept - la
ședințele festive și petrecerile societăților surori; la
slovaci “Tatran”, la croați “Zvonimir”, la sârbi
“Zora” etc. Și colegii din Budapesta, Cluj, Graz,
etc. întrețineau prietenii cu studențimea ne-
maghiară. Prin Replica, datorită lui Popovici-Dipsi
s-a dat primul semnal al comunității de interese ale
viitorului generației tinere nemaghiare.”
Există și o strategie a medierilor:
“Greutatea era să te apropii de germani. Con-
flictul între aceștia și diferiții slavi era iremediabil.
Noi românii eram însă într-o situație interme-
diară, neutrală. Noi însă ne adaptaserăm mediului
vienez și moravurilor studențești.”7
Așadar, Statele Unite ale Austriei Mari se
sprijină, pe de o parte, pe o tradiție combatantă
care urcă până la Eminescu8, pe de alta, pe relații
directe între liderii naționalităților oprimate din
Imperiu. După cum și pe relații cu cei care ar fi
putut să preia conducerea Imperiului și să
reformeze “Europa de est”.
Cartea lui Aurel C. Popovici poartă subtitlul
Studii politice în vederea rezolvării problemei naționale
°i a crizelor constituționale din Austro-Ungaria. E
inaugurată de un text “către prietenul cititor”:
“În timpul multiplelor și grelelor crize, care sa-
pă la temelia marelui nostru Imperiu - a acestui
Imperiu chemat la o înaltă misiune - rareori s-a
auzit glasul unui nemaghiar, venit din Ungaria sau
din Transilvania. [.] / Pentru că - pe la 1890 - am
scris o lucrare obiectivă asupra poporului meu, ju-
rații maghiari din Cluj m-au condamnat la nu mai
puțin de patru ani de închisoare. Din exilul în care
sunt silit să trăiesc, socotesc, deci, că pot să-mi spun
modesta mea părere asupra stărilor din Imperiul
nostru. Cu atât mai mult o pot face, cu cât am fost,
în mod permanent, și am rămas și astăzi, un con-
vins partizan al ideii unei Austrii Mari și unitare.”
E clar că nici frazele de mai sus, nici îm-
părțirea Imperiului în 15 unități geografice nu
puteau să convină nici înainte, nici după primul
război mondial. La 1906 aceste împărțiri evocau o
nouă geografie europeană.
La începutul veacului, această “nouă împărțire a
Imperiului “ (alături de “împărțirile” pe care le pre-
coniza Franz Palacky) evocă o nouă lume - o nouă
Europă. Austro-Ungaria va purta numele Statele
Unite ale Marelui Imperiu de Est. Dacă “lumea nouă”
cu Statele Unite ale Americii a fost validată de
istoria modernă, de ce Europa nu ar putea edifica,
la rândul ei, Lumea nouă? De ce modelul american
n-ar putea să fie unul al lumii de mâine?
Cel care a înțeles că proiectul federativ al lui
A.C. Popovici poate deveni actual în cadrul
federației europene a fost I.C. Drăgan. El
retipărește în 1979 Statele Unite ale Austriei Mari
însoțită de un volum de studii semnate de J.C.
Drăgan, Otto de Habsburg, Marco Pons,
Alexander Randa, Franz Wolf. Cărțile deschid o
serie numită Precursori ai eurcpeismului.
Al doilea moment al “recuperării” este studiul
lui Virgil Nemoianu, Un neoconservateur jtjersonien
dans la Vienne de fin de siecle: Aurel C. Popovici, pu-
blicat în volumul Miklos Molnar, Andre Reszler
(ed.) Le Genie de lAutriche-Hongrie, Paris, P.U.F.,
1989, pp. 31- 42. Unghiul de vedere este schim-
bat: nu mai e vorba de un precursor al europeis -
mului, ci de un necjeffersonian care aparține unui
moment definitoriu al Europei Centrale. Lucrarea
lui Virgil Nemoianu apare într-un moment de
expansiune a ideii de Europa Centrală; în 1983/
1984 Tragedia Europei Centrale a lui Kundera obținea
un copleșitor succes, declanșând cercetări
succesive importante. Însuși Virgil Nemoianu
începe invocând apariția a două “excelente lucrări
de istorie culturală care au tratat problema
imperiului Austro-Ungar, Viena lui Witgenstein de
Toulmin și Janik (1973) și Sfârșit de secol la Viena.
Politicăși cultură a lui Carl Schorske (1980)”.
Trei trăsături ar marca, crede Nemoianu,
gândirea lui A.C. Popovici. Prima, nefericită, - ar
fi “atracția lui Popovici pentru noul val de rasism
și despre atacurile sale frecvente împotriva
levantinilor balcanici, a evreilor, a triburilor și a
raselor străine de cultura europeană. “
Acestea s-ar datora în primul rând “influenței
xenofobe a lui Eminescu” și, în parte, unor perso-
nalități precum Gobineau, Vacher de Lapouge, H.
8
■ | Tribuna ♦ nr. 47 ♦ 16-31 august 2004	|-
S. Chamberlain etc. Dar, scrie Virgil Nemoianu,
“alte două trăsături ale gândirii lui Popovici, care
sunt mai importante decât prima și care caracteri-
zează întreaga sa operă, sunt descentralizarea orga-
nică și autoritatea guvernamentală puternică. Popo-
vici dorea ca structura constituțională să semene cu
cea din vechea doctrină engleză whig, în care două
partide, unul conservator și altul liberal, își dispută
puterea în cadrul unei monarhii constituționale
moderate.”9
Poate că meritul cel mai important al studiu-
lui lui Virgil Nemoianu este buna identificare a
modelului american.10 Citabile sunt și concluziile
studiului:
“Popovici și mulți alți neoconservatori au pro-
dus cu adevărat idei novatoare. În același timp,
retrospectiv vorbind, efortul lor de a menține
într-o anumită formă conglomeratul politic al
Europei Centrale pare a fi fost justificat din plin,
iar eșecul lor, de-a dreptul tragic.”11
Adevărul e că în timpul primului război
mondial teoriile lui A.C. Popovici se rectificau cu
mare viteză. La question roumaine en Transylvanie et
en Hongrie (apare postum, în 1918) ar exprima
opțiunile sale pentru statul național român. A.C.
Popovici murea în februarie 1917 la Geneva, iar
cărțile sale au traversat epoci de inactualitate
subliniată, ca (aproape) orice operă de geopolitică.12
În studiul pe care l-am consacrat lui Slavici (Ed.
Aula, 2000) subliniam (pp. 32-33) șirul de articole
din Tribuna anului 1896 - cu o vocație pamfletară
(“.Să spargi un comitet, să sfarmi toată organiza-
rea noastră de luptă, să prefaci tot partidul național
într-un sfâșietor cimitir.“ Articolul se cheamă
Nemernici!). Mai scriam că generația este radicalizată
de momentul 1867 al Compromisului. A.C. Popovici
este un temperament violent. Și a avut parte de
atacuri deosebit de violente, unele venite chiar din
partea “noilor generații”. În 1910 , Goga “și ai săi” îl
priveau cu suspiciune. Cât de mare e suspiciunea?
“Gazeta Transilvaniei publică la loc de frunte un
lung articol al dlui Aurel C. Popovici care ne înfăți-
șează încă o dată bogata și bolnava imaginație a
dsale. Pe un fond de fapte care nu există decât în
închipuirea dsale, dl Popovici brodează o întreagă
poveste de intrigi, combinații și bazaconii pe cari le
citim ca și cum am citi un capitol de roman senza-
țional. Dl. Popovici o începe de departe, de acum
14 ani, când, spune dsa, s-a mai făcut o încercare,
identică cu cea de azi, din partea dlor Sturza, Brote,
Mangra și Bianu, de a decapita pe bătrâni, în frunte
cu președintele Rațiu. Nu vom discuta această
parte istorică a reminescențelor dsale, ne aducem
însă bine aminte că dsa și atunci își dăduse. toate
împușcăturile în vânt.”13
Emil Cioran. Geopolitica, de la
1918 la 1989
În anii treizeci Cioran scrisese câteva articole
disprețuitoare despre Mircea Eliade. Nu făcea
parte din lumea lui. În exil, Eliade va face parte
din lumea lui. Sau, cum va spune într-un exercițiu
de admirație.
“Nu ți-l imaginezi în rugăciune pe un specialist
în Istoria religiilor. Sau dacă se roagă cu adevărat,
atunci își dezminte învățătura, se contrazice și își
ruinează Tratatul, unde nu figurează nici un adevărat
Dumnezeu - unde toți Dumnezeii sunt egali.
Degeaba îi descrie și îi comentează cu talent, viață
nu le poate insufla: le va fi stors astfel toată seva;
comparându-i pe unii cu alții îi va fi uzat pe unii
împotriva altora, în detrimentul tuturor, iar ceea ce
mai rămâne din ei sunt doar simboluri anemice cu
care credinciosul nu are ce face, presupunând că la
acest stadiu al erudiției, al dezabuzării și al ironiei, ar
putea cineva care să-l facă să creadă cu adevărat.
Suntem toți, cu Eliade în frunte, niște foști credin-
cioși, suntem toți niște spirite religioase fără religie.”
Peter Augustovici (Slovacia)
Ideea că Eliade și Cioran sunt spirite comple-
mentare a fost susținută chiar de Cioran. Autorul
Exercițiilor de admirație avea nevoie de un strălucit
erou al eșecului pe care să-și ilustreze teoriile. Cel
mai semnificativ dintre omagiile pe care Cioran le
aduce prietenului său este articolul necrolog, În
.fârșit o existența împlinita. Dacă Cioran ar reprezenta
ne-împlinirea, Eliade ar reprezenta Deplinătatea.
Eliade, așa cum scria, “era străin oricărui nihilism,
fie el și metafizic”. Dar dacă ideea împlinirii prin
faptă este, pentru Cioran, profund dezagreabilă, nu
înseamnă că experiența împlinirilor nui-i confirmă
lui Cioran afirmația din tinerețe că el este Un om
Jără destin?
Plenitudinea, iată diavolul meschin al exis-
tenței cioraniene!
Cioran îl citează de câte ori are ocazia pe Mir-
cea Eliade. E zeitatea unui demolator de credințe
- singura posibilă. Erou al plenitudinii, Noica îl
va cita de câte ori va avea ocazia, pe Cioran. Îi va
cere sfaturile. La bătrânețe, Noica își construiește
Olimpul păltinișean la doi pași de comuna exila-
tului. Își apropie exilul său lumesc de spațiul ori-
ginar al marelui exilat. Scrisoare către un prieten de
departe a devenit un document celebrisim și pen-
tru că un număr de intelectuali au făcut ani buni
de pușcărie datorită lui. Sau cum scrie Sorin Vie-
ru: “În jocul de șah al lucidității cu iluzia, dialogul
de o viață Cioran-Noica pecetluiește o remiză între
două orientări diferit colorate ale gândirii. Cioran
afirmă viața, chiar când o neagă, mijloacele lui
copleșind, chiar contrazicând scopul; iar Noica n-a
făcut o viață întreagă decât să caute sensuri, chiar
acolo unde nu erau de găsit.”
Unul ar trăi sub steaua lucidității, celălalt
închipuind o veritabilă cartă a amăgirilor. Viitorul
văzut de Cioran stă sub steaua Apocalipsei, cel
interpretat de Noica, sub semnul speranței.
Noica va încerca să restituie tinerilor Utopia,
ruinată de regimurile totalitare.14
Cei care vorbesc despre regimul complementar
Cioran-Noica se sprijină pe cele două scrisori. Mai
există o conferință ținută de Noica în iunie 1943 la
Berlin: Die innere Spannung der kleinen Kulturen.
Fericit supraviețuitor al istoriilor nefericite din
repetatele reprize ale confruntării cu puterea, Noica
pare acum bine așezat pe orbita bătăliei câștigate.
Ne aflăm în vara anului 1943, într-un timp în care
unii așteptau încheierea rapidă a războiului și
așezarea Noii Ordini Europene. Utopia lui Noica
e, din nou, la doi pași. Conferința se află în rama
unor citate din Cioran. Iată, el fusese profetul, el e
bărbatul providențial al Noului Timp. Scrie
Cioran, citează Noica:
“De ce noi românii, etnic vorbind mai omogeni
decât germanii, a trebuit să ne așteptăm soarta o
mie de ani?. Astăzi la ce-am ajuns? La voința de a
face istorie. Cine a înțeles acest lucru este lămurit
de tragedia culturilor mici, cu cu tot ceea ce este
rațional, abstract, conștient în tragicul nostru.”
Stilul triumfalist străbate de la un capăt la
altul conferința, desfășurată (și) după sugestiile
cioraniene. De altfel, cu un citat din Cioran se
încheie expozeul:
“Nemulțumiți, asta suntem în fond. Nemul-
țumiți, nu însă întocmai unui Cantemir, care
venea cu tot Occidentul în el să se aplece asupra
neamului românesc. Nemulțumiți de ceea ce
știm că puteam fi și nu suntem încă. Tot ce nu e
profeție în România, a spus același tânăr (Cioran,
n.n.) e atentat asupra României.”
Deocamdată, în anul de grație 1943 la Berlin,
între Cioran și Noica înțelegerea e deplină. Nu
sunt complementari, sunt consecutivi. Se expri-
mă unul prin celălalt. Se alimentează din aceeași
Cartă a Amăgirilor. Sau cum zice Noica: “Simțim
bine că, dacă ne deschidem astăzi spre istorie, e
mai ales pentru că biologic și spiritual se întâmplă
cu neamul nostru un proces de creștere dinăun-
tru în afară, de la ființă către forma istorică. Noi
°tim că la .Jârșitul veacului acestuia poporul românesc va
număra 50 sau șaizeci de milioane de locuitori.” (s.n.)15
Cioran voia o Românie cu populația Chinei și
destinul Franței, Noica arată că ne aflăm prin
apropiere.
Și dacă înmulțirea românilor nu se va întâmpla
precum în visul lui Cioran, și dacă la începutul
anilor optzeci eram încă departe de cele șaizeci de
milioane, putea fi găsit un centru al lumii de unde
toate cele ale povățuirii filosofice puteau să se
desfășoare cu succes: Păltinișul. Lângă Rășinarii lui
Goga și a lui Cioran, lângă Sibiul-celor-mari, în
Transilvania tuturor iluziilor, Europa cea adevărată
- cea a culturii - putea renaște. Iată cea mai fertilă
dintre iluziile geografiei mitteleuropene.
■
Note:
1.	Alexandru Vaida Voevod, Memorii, vol. IV, Prefață, ediție
îngrijită, note și comentarii de Alexandru Șerban, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p. 156.
2.	Pavel Bellu, Blaga, în marea trecere, Editura Eminescu,
București, 1970.
3.	Banatul, I, 1926, nr. 2, p 6. Un studiu aparte ar trebui con-
sacrat felului în care A.C. Popovici rescrie Povățuirile lui
continuare în pag. 22 ±
■ | Tribuna ♦ nr. 47 ♦ 16-31 august 2004	|-
9
^lomunism și comunisme: modelul românesc
Un instrument al procesului
sovietizării României:
naționalizarea
de la 11 iunie 1948
■ Bogdan Iva°cu
La sfârșitul celui de-al doileea război
mondial, statele din centrul și estul
Europei au intrat în zona de influență
sovietică, adoptând modelul sovietic politic și
instituțional, proces cunoscut în literatura de
specialitate sub denumirea de “sovietizare”.
Termenul este utilizat doar de istoriografia
non-marxistă, pentru istoricii marxiști neexistând
conceptul de “sovietizare”. Pentru aceștia,
adoptarea modelului sovietic ar fi un proces
firesc, consecință a luptei de clasă și a evoluției
istorice, conform legilor pe care ideologia
marxist-leninistă pretindea că le-a descoperit.
Problema este mult mai nuanțat tratată de către
istoricii necomuniști, existând mai multe
interpretări privind debutul războiului rece și
apariția regimurilor de democrație populară.1
Sovietizarea și mai apoi monolitizarea
stalinistă a societăților est-europene s-a produs
însă prin intermediul unor măsuri și instrumente
concrete care au întărit tot mai mult puterea
statului totalitar asupra societății: crearea unui
partid unic muncitoresc, prin absorbția social-
democraților, care devine singurul stăpân al
scenei politice, reforma sistemului judecătoresc și
a învățământului după model sovietic,
subordonarea bisericii față de stat, planificarea
economică, teroarea sistematică printr-un aparat
represiv supradimensionat, și nu în ultimul rând
colectivizarea pământurilor agricole și
naționalizarea principalelor mijloace de producție
- subiectul prezentului studiu.
Lucrarea de față își propune să sublinieze
câteva aspecte ale naționalizării în România:
pregătirea sa atentă de-a lungul mai multor ani de
către Partidul Muncitoresc Român, înfăptuirea sa
de către o elită restrânsă a Partidului, ilegalitatea
actului și consecințele sale pentru societatea
românească.
Naționalizarea de la 11 iunie 1948 a reprezen-
tat doar punctul culminant al unui proces înde-
lungat, început imediat după preluarea puterii de
către comuniști în România. Începând cu mai
1945, printr-o serie de legi a fost restricționată
marja de libertate a producătorilor particulari,
crescând treptat puterea statului. Amintim aici:
legea nr. 348 pentru reglementarea salariilor și
înființarea economatelor, legea nr. 349 pentru
reglementarea regimului prețurilor și circulației
mărfurilor, legea nr. 350 pentru aducerea în
circulație a mărfurilor, legea nr. 351 pentru
reprimarea speculei ilicite și a sabotajului
economic2. Prin înființarea economatelor fabricile
erau încărcate cu obligații aproape insurmonta-
bile, mai ales cele deținute de particulari. Ele erau
obligate să furnizeze în aceste magazine produse
de bază pentru muncitori la prețul fixat de lege,
dar aceste produse nu puteau fi achiziționate
decât de pe piață, pierderile fiind enorme.3
Apogeul l-a reprezentat înființarea oficiilor
industriale în iunie 1947, practic un cec în alb
pentru dreptul de ingerință al statului, fără
aprobarea căruia orice inițiativă economică era
imposibilă. Constituția de la 1948 legitima și ea
naționalizarea, printr-o serie de prevederi
economice, desființând printre altele principiul
inviolabilității proprietății.
În ziua de 11 iunie naționalizarea a fost
efectuată prin surprindere de către cadrele de
încredere ale Partidului Muncitoresc Român.
Cercetările noastre în județele Arad și Cluj arată
că doar câteva persoane din ierarhia locală de
partid știau că se pregătește naționalizarea și chiar
activiștii care au participat la înfăptuirea ei au aflat
de acest lucru abia cu o seară înainte, când au fost
convocați la sediul Partidului. Este vorba practic
de elita de partid locală: membrii comisiei
județene de naționalizare (mai puțin primul-
secretar de județ aflat la București), membrii
birourilor județene de partid, consiliile județene
sindicale, activiștii de partid, secretarii organi-
zațiilor de partid din întreprinderile importante,
viitorii directori ai întreprinderilor ce urmau a fi
naționalizate. Instrucțiunile Comitetului Central
al PMR către filialele județene insistă pe secretul
Marcelina Grabowska-Piatek (Polonia)
operațiunii. Documentele de partid precizează
textual: “Se va da o atenție deosebită păstrării
secretului operațiunii, până la ora indicată,
secretarul județenei va răspunde personal de acest
lucru”4. Toate acestea arată că Partidul era
conștient de impopularitatea măsurii și se temea
de rezistența populației. Aceasta contrazice teza
oficială de atunci, conform căreia Partidul
Muncitoresc Român a fost instrumentul voinței
maselor, îndeplinind doar o necesitate istorică
inevitabilă.
Criteriile naționalizării erau astfel introduse în
lege, încât Partidul putea naționaliza orice între-
prindere considerată de interes. Legea avea
caracter retroactiv, ceea ce contravenea oricărui
spirit juridic.
La 11 iunie 1948 au fost naționalizate toate
întreprinderile considerate importante. Ele
cuprindeau sectoarele strategice și aveau
principala forță de producție. La recensământul
întreprinderilor industriale din 15 noiembrie
1948 sectorul de stat deținea 90% din capacitatea
totală de producție.5
Se poate spune astfel că naționalizarea a re-
prezentat un pas important în transformarea
României într-un stat totalitar de tip sovietic. Ea a
reprezentat un proces complex, elaborat de-a
lungul mai multor ani de către Partidul Comu-
nist Român incluzând o serie de măsuri premer-
gătoare și în care momentul 11 iunie 1948 a
reprezentat doar punctul culminant, alte valuri de
naționalizări, de mai redusă importanță ur-
mându-i. El a avut drept scop esențial instaurarea
controlului Partidului asupra industriei și a
segmentelor strategice din economie și nu
trecerea la o nouă modalitate de producție,
superioară celei vechi. Economia planificată,
dirijată de la centru, nu s-ar fi putut realiza fără
această măsură. Așa cum subliniază majoritatea
specialiștilor, scopul ei a fost prioritar politic și nu
unul economic. Partidul Muncitoresc Român și-a
întărit decisiv controlul asupra societății și
indivizilor prin atacul dreptului fundamental la
proprietate. Puterea industrială era acum în
mâinile partidului. România era însă o țară agrară,
prin urmare colectivizarea a urmat naționalizării
ca măsură logică, desăvârșind controlul
partidului-stat asupra economiei și traumatizând
profund societatea.
■
Note
1.	A. se vedea în acest sens Hugh-Seton Watson - The East
European Revolution, London, 1961, p. 169-171; Zbigniew
Brzezinski - The Soviet Block. Unity and cotfllict, Cambridge,
Massachusets, 1967, passim; Frangois Fejto - Histoire des
democraties populaires, Editions de Seuil, 1952, p. 7-33.
2.	Monitorul Oficial, an CXIII, nr. 101,3 mai 1945, legile nr.
348, 349, 351, 352.
3.	Hugh-Seton Watson, op. cit., p. 239.
4.	Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Arad, Arhiva
Comitetului Județean PMR, Fond 2, dosar 5/1948, f. 7.
5.	Simion Zeigher - “Pregătirea și înfăptuirea actului
revoluționar al naționalizării principalelor mijloace de
producție” în Probleme economice, an XI, iunie 1953, p. 17.
10
■ | Tribuna ♦ nr. 47 ♦ 16-31 august 2004	|-
Primii trei ani ai colectivizării agriculturii
în România, 1949-1952.
Studiu de caz: regiunea Cluj
■	Ottmar Trașcă
Procesul colectivizării agriculturii în România
a fost unul de profunzime, de mare amploare
și desfășurat pe o perioadă îndelungată 1949-
1962. „Transformarea socialistă a agriculturii” - așa
cum era definită de către documentele emanate de
către partidul comunist - a fost o componentă
esențială a procesului de comunizare a României,
ce a atacat, uneori cu o violență greu de imaginat,
unul dintre cele mai importante nuclee ale societă-
ții românești: lumea rurală. Aceasta nu numai
datorită faptului că România era la sfârșitul celui
de-al doilea război mondial un stat predominant
agrar, circa 80 % din populația sa locuind în mediul
rural, ci și ca urmare a faptului că în lumea satelor,
tradiționalismul și valorile naționale au fost prezer-
vate în cel mai înalt grad. Din acest motiv procesul
de colectivizare a întâlnit rezistența îndârjită a țără-
nimii, impunerea modelului stalinist în agricultură
fiind rezultatul unui adevărat război purtat de par-
tidul comunist și instituțiile represive ale statului
totalitar - în primul rând Securitatea și Miliția - cu
țărănimea. Procesul de colectivizare a fost unul
gradual, în etape, respectiv 1949-1953, 1953-1957
și în fine 1957-1962. Articolul nostru își propune
în cele ce urmează să prezinte evoluția procesului
de colectivizare în regiunea Cluj în primii ani,
respectiv 1949-1952.
Danute Zalnieriute (Lituania)
Anul 1949 a fost anul decisiv în ceea ce privește
politica Partidului Muncitoresc Român în proble-
ma agrară. Schimbările iminente în agricultură și
intențiile autorităților erau enunțate de planul
economic general al RPR pe anul 1949 ce prevedea
pentru agricultură „pregătirea și realizarea măsuri-
lor care să asigure îndrumarea acestui sector spre
socialism” precum și de prevederile decretului nr.
83 din 2 martie 1949 ce preconiza trecerea în pro-
prietatea statului a exploatărilor agricole moșierești
și a fermelor model, mai exact legea stipula lichida-
rea proprietăților de aproximativ 50 ha. Aplicarea
pe teren a acestui decret a fost pregătită în secret cu
concursul activiștilor de partid și a Miliției, îndrep-
tățind caracterizarea istoricului Dumitru Șandru ca
fiind „un act banditesc”. După confiscarea pămân-
turilor, proprietarii au fost alungați și deportați -
de cele mai multe ori în cursul nopții - spre desti-
nații necunoscute. La câteva zile distanță, Plenara
CC al PMR (3-5 martie 1949) a adus cu sine o
nouă abordare a problemei agrare. Fără a pronunța
măsuri radicale în ceea ce privește transformarea
modului de exploatare a pământului, liderii comu-
niști indicau o nouă direcție care trebuia urmată,
aceea a colectivizării graduale a teritoriului țării.
Exprimată politic prin formula „ascuțirea luptei de
clasă la sate”, această măsură avea ca scop asigurarea
hranei pentru noua clasă muncitoare, ce urma să
constituie baza noului regim. În fapt, în martie
1949, comuniștii din România atacau cu duritate
ultima structură a democrației și tradițiilor româ-
nești și cea mai refractară la adresa ideologiei
comuniste, lumea rurală. Plenara a fost urmată de o
avalanșă de decrete, decizii ministeriale, hotărâri de
guvern, ce aveau ca scop crearea cadrului legislativ
în vederea demarării procesului de „transformare
socialistă a agriculturii”.
Primele Gospodării Agricole Colective - GAC
- au fost inaugurate la 24 iulie 1949. În regiunea
Cluj situația referitoare la numărul GAC-lor
existente în perioada 1949-1951 a fost următoarea
1949 - 3; 1950 - 83; 1951 - 83; 1952 - 116. Deși
plenara din 3-5 martie 1949 susținuse în mod
formal necesitatea respectării principiului liberului
consimțământ al țărănimii în crearea GAC-lor, în
realitate procesul de colectivizare a fost însoțit de
un cortegiu de abuzuri, samavolnicii și măsuri
discriminatorii. După cum reiese din documentele
de arhivă înființarea gospodăriilor agricole colective
a întâmpinat rezistența hotărâtă, adesea disperată a
țărănimii, în pofida privilegiilor acordate de stat
GAC, ca de exemplu scutirea de taxe și a obligații-
lor împovărătoare fixate celor care refuzau intrarea
în GAC-uri, ca de exemplu impunerea unor cote
de-a dreptul aberante. În vederea atingerii scopuri-
lor fixate, PMR a folosit un arsenal de măsuri dure
de la amenințări de genul „ori vă înscrieți în 24 de
ore în gospodăria colectivă, ori pregătiți-vă traista să
mergeți la Canal (Dunăre-Marea Neagră - n.n.)”,
până la arestarea, torturarea și chiar împușcarea de
către Securitate a celor care se împotriveau colecti-
vizării. De exemplu, în regiunea Cluj, șeful Securi-
tății, colonelul Mihail Patriciu a ordonat în vara
anului 1950 execuții demonstrative, - ordinul suna
„a se da de pământ cu chiaburii” astfel fiind împuș-
cați mai mulți tărani din comunele Bistra, Papiu
Ilarian și Orosia. În fapt, aidoma celor petrecute în
URSS în deceniile trei și patru, impunerea mode-
lului stalinist în agricultură a fost efectuată prin
uzitarea masivă și nelimitată a terorii, teroarea
reprezentând în fapt esența transformărilor revolu-
ționare din lumea rurală. Numărul exact al victi-
melor colectivizării pentru regiunea Cluj nu se
cunoaște, însă numărul țăranilor arestați, condam-
nați sau executați este de ordinul miilor. Colectivi-
zarea a lăsat urme adânci în cadrul societății
românești prin dezrădăcinarea unui mod de viață,
prin distrugerea lumii satelor și a țărănimii, urme
ce din nefericire s-au perpetuat până în prezent.
Dealtfel, brutalitatea și violența ce au însoțit
permanent procesul de colectivizare au demonstrat
cu prisosință faptul că regimul comunist nu a cu-
noscut nici un fel de scrupule în atingerea obiecti-
velor aberante utopice pe care și le-a propus, fiind -
în opinia noastră - de departe cel mai monstruos
regim politic cunoscut vreodată de România în
existența sa. Și am încheia cu o remarcă referitoare
la cei vinovați de crimele comise sub regimul co-
munist împotriva poporului român, care în
perioada postdecembristă nu numai că nu și-au
primit răsplata binemeritată pentru fărădelegile
comise, ci, dimpotrivă, au continuat să se bucure
de privilegiile obținute în timpul dicaturii
comuniste, respectiv de protecția regimului de
„democrație originală”. Este cazul și al fostului
colonel de securitate Mihail Patriciu, amintit
anterior, care cu puțin timp înainte trăia încă,
netulburat de nimeni, în orașul Cluj-Napoca.
■
■ | Tribuna ♦ nr. 47 ♦ 16-31 august 2004	|-
11
Italieni °i români dincolo de Cortina de Fier:
Odiseea grupului Visconti
■	Liviu Țârau
spirată în spațiul de dominație sovietică, la
sfârșitul celui de-al doilea război mondial,
România a fost supusă unui proces sever
de exploatare economică și de remodelare politică
și socială, după tiparul stalinist. După 1948
represiunea politică din România s-a ridicat la
cote absolute, iar exploatarea economică
exercitată de sovietici a insularizat această țară în
raport cu celelalte așa-zise democrații populare.
Mai multe cauze s-au aflat la originea acestei stări
de lucruri:
1.	Intențiile strategice ale conducătorilor de la
Kremlin, care au considerat că, prin localizarea sa
geografică, România constituie o piesă
indispensabilă a Imperiului sovietic din estul
Europei.
2.	Bogatele resurse naturale ale României, mai
cu seamă materiile prime strategice (uraniu,
metale grele, țiței etc.), care au fost intens
exploatate de sovietici în această perioadă.
3.	Postura ingrată în care s-au situat, în această
perioadă, conducătorii comuniști din România.
Aceștia se aflau într-o dublă poziție marginală: în
interiorul blocului sovietic erau considerați repre-
zentanții celui mai slab partid comunist est-euro-
pean și au fost tratați cu totală lipsă de considerație
de către sovietici; de altfel, conducătorii Partidului
Muncitoresc Român erau conștienți de lipsa lor de
legitimitate în fața poporului pe care îl conduceau,
situație pe care au încercat să o remedieze printr-o
politică de forță și represiuni politice.
Mai multe izvoare documentare intrate recent
în circuitul istoriografic arată că, de la sfârșitul
anilor patruzeci, Stalin a plănuit un atac militar
împotriva Europei vestice. Tocmai pentru a împie-
dica eventualele scurgeri de informații, regimurile
“democrat-populare” est-europene au expulzat
ultimii cetățeni occidentali care se mai aflau acolo.
Acest context a făcut posibilă revenirea în țara lor a
trei cetățeni italieni, care fuseseră reținuți în
România împotriva propriei lor voințe.
Primul dintre aceștia a fost Alessandro Visconti,
om de afaceri și, probabil, inginer, a cărui întreprin-
dere din Brașov fusese naționalizată în anul 1948.
După confiscarea afacerii sale, Visconti a fost silit să
lucreze, în calitate de specialist, la una dintre uni-
tățile Sovromconstrucție din regiunea Brașovului,
care construia o șosea strategică înspre Moldova.
Un al doilea cetățea italian, Constantino Tonelli, a
fost încadrat, tot ca specialist, în cadrul conducerii
centrale a Sovromconstrucție, la București. Al trei-
lea italian, Paolo Boreatti, fusese obligat să lucreze
în cadrul Sovromcărbune, la minele de cărbune din
Valea Jiului.
La începutul lunii septembrie 1951, autoritățile
române au permis celor trei italieni să se repatrieze.
Aceștia au revenit în Italia prin Trieste, unde au fost
interogați de serviciile de informații italiene, care au
oferit datele obținute Biroului CIA din același oraș.
Cei trei italieni au descris situația dramatică în care
se afla România și locuitorii ei, supuși unui proces
nemilos de represiune politică și unei crunte
exploatări economice. Referindu-se la comporta-
mentul “consilierilor” sovietici, Visconti și Tonelli
au folosit expresia, separat unul de celălalt, atitu-
dine neo-colonială. Specialiștii “exportați” de
Uniunea Sovietică în România beneficiau de salarii
triple față de omologii lor români, se aprovizionau
din magazine cu circuit închis, se comportau ca
niște stăpâni și, nu în ultimul rând, își supuneau
subordonatele românce unor agresiuni cu conținut
sexual.
Mărturiile făcute de cei trei italieni repatriați au
fost considerate foarte utile de către Leonard
Unger, consilier politic al Biroului CIA din Trieste,
mai cu seamă prin datele cu utilitate strategică pe
care le-au oferit. Din perspectivă istorică, această
sursă documentară este semnificativă prin
reconstituirea unei perioade dramatice, în care
soarta tragică a națiunii române a fost redată prin
aventura nefericită a lui Alessandro Visconti, Paolo
Boreatti și Constantino Tonelli.
■
Istoriografia recentă a Bisericii Române
Unite cu Roma (Greco-Catolice)
■ loan-Marius Bucur
Până în anul 1989, analiza politicii religioase a
regimului comunist din România și în sub-
sidiar a evoluției raporturilor dintre stat și
biserică nu s-a aflat, din evidente rațiuni politico-
ideologice, între preocupările istoricilor laici.
Instalarea comunismului în România a avut
consecințe majore în planul relațiilor dintre stat și
biserică. În cazul suprimării Bisericii Unite în
1948, prin așa-numita revenire a clerului și credin-
cioșilor greco-catolici la Biserica Ortodoxă, istorio-
grafia confesională a căutat să demonstreze că acest
proces a fost o consecință firească a dorinței înlătu-
rării fracturii confesionale apărute în Transilvania
la sfârșitul secolului al XVII-lea. Două teme s-au
întrepătruns în acest discurs istoriografic: reliefarea
„condițiilor silnice” în care s-a realizat unirea reli-
gioasă și „strădaniile de refacere a unității de cre-
dință” a clerului și credincioșilor ortodocși și uniți.
Pe aceeiași linie argumentativă se înscriu articolele
ori volumele unor foști preoți greco-catolici. Afir-
marea național-comunismului în anii 1960 nu a
generat revizuiri semnificative ale discursului
istoriografic ortodox, ci dimpotrivă.
După prăbușirea regimului comunist, interpre-
tarea de către istoricii și teologii ortodocși a eveni-
mentelor din toamna anului 1948 a cunoscut o se-
rie de revizuiri, mai degrabă formale datorate noi-
lor împrejurări istorice, decât de substanță. Pentru
unii, reintrarea în legalitate a Bisericii Unite cons-
tituia un pericol la adresa unității Bisericii Orto-
doxe, în timp ce pentru alții, semnifica resuscitarea
politicii de expansiune a Bisericii Catolice. Totuși,
în ultima vreme s-au formulat și unele opinii mai
nuanțate în legătură cu „reîntregirea” din 1948.
Merită remarcat faptul că, recurența unor teme
specifice discursului istoriografic ortodox din anii
regimului comunist este vizibilă după 1989 și în
lucrările unor istorici laici.
În contextul pluralismului ce se manifesta
timid la începutul anilor ’90, publicațiile greco-
catolice și nu numai, abundau în mărturisiri ale
experiențelor tragice prin care au trecut episcopi,
preoți și credincioși ai Bisericii Unite. Era astfel
adus în fața opiniei publice un capitol prea puțin
cunoscut al unei comunități care trăise într-un
univers paralel, dar care nu avusese nimic
ficțional în el precum lumea descrisă de George
Orwell, un capitol al istoriei recente a României
pe care istoricul Ovidiu Bozgan nu ezită să-l
numească drept „unul din războaiele româno-
române induse în societatea românească prin
instaurarea regimului comunist.”
La începutul ultimului deceniu al secolului
trecut reconstituirea istoriei postbelice a Bisericii
Unite a fost îngreunată de dificultățile cercetării
unor fonduri documentare aflate în diferitele
arhive din țară. Acest fapt explică, în parte,
numărul relativ redus de studii științifice apărute
în publicațiile de specialitate. Treptat, pe măsură
ce arhivele au devenit disponibile, numărul
acestor studii a crescut simțitor.
Urmărind identificarea coordonatelor politicii
religioase promovate după 6 martie 1945 de
guvernul condus de P. Groza, unii cercetători au
subliniat maniera în care creșterea influenței
sovietice în România a condiționat atitudinea
noului regim față de culte în general și Biserica
Unită, în special. Alții au relevat rolul jucat de
instituțiile statului în suprimarea Bisericii Unite
în 1948, metodele și mijloacele utilizate. O serie
de cercetări au stăruit asupra destinului ierarhiei
greco-catolice supusă la presiuni sistematice din
partea autorităților comuniste pentru a se integra
în ierarhia ortodoxă, ceea ce, în optica
autorităților, ar fi condus la succesul „reunificării”
bisericești, a activității desfășurate de Biserica
Ortodoxă Română în vederea consolidării
„unificării religioase” și a modalităților și
formelor de rezistență ale credincioșilor și
preoților greco-catolici aflați în clandestinitate. În
unele cazuri, anumite aspecte ale istoriei Bisericii
Unite, ca de pildă, constituirea ierarhiei greco-
catolice în clandestinitate, organizarea
comunităților de credincioși în jurul preoților
rămași fideli Romei și schimbările intervenite în
atitudinea autorităților, îndeosebi în anii ’60 și ’70
au fost studiate utilizând, cu precădere, surse din
interiorul Bisericii Unite.
Evoluția raporturilor României cu Sf. Scaun
după 1945, schimbările intervenite în relațiile
dintre Bisericile Ortodoxă și Catolică în contextul
debutului războiului rece și implicațiile politicii
ostile la adresa Bisericii Catolice promovate de
autoritățile de la București a făcut obiectul altor
studii.
Studiile și volumele publicate în ultimii ani
ne îndreptățesc să afirmăm că și în cazul
suprimării Bisericii Române Unite semnalul a
venit de la Kremlin, în contextul agravării
Războiului Rece, planul fiind elaborat și pus în
practică de guvernul comunist de la București,
secondat în această acțiune de o bună parte a
ierarhiei Bisericii Ortodoxe. Episodul consumat
în toamna anului 1948, prin așa-numita revenire
a greco-catolicilor, departe de a contribui la
realizarea „unității spirituale” a românilor, cum
s-a afirmat în epocă, a provocat noi drame într-o
societate traumatizată de experiența comunistă.
■
12
■ | Tribuna ♦ nr. 47 ♦ 16-31 august 2004	|-
poezia
■	Ion Mircea
Anul 33 D. HR.
Un soldat roman dintre cei care au fost pe Golgota
s-a întors la Roma unde °i-a deschis un atelier de
cismdrie.
despre exilați se spune
că-°i iau patria pe tălpi dar uite el °i-a luat Golgota pe
tălpi
°i de-acum oriunde-ar fi mers ar fi dus cu el furtuna
°i cutremurul privirea lui Dumnezeu °i soarele
acela negru antiuman un țărm al de°ertului de care se
izbesc repetat picăturile memoriei lui apatride, un plafus
al timpului oprit în loc pentru a reîncepe să treacă, el
°i-a luat
Golgota pe tălpi °i de-acum oriunde-ar fi mers
ar fi umblat ca pe ni°te catalige înalte °i nevăzute prin
univers.
După o lungă tăcere
După o lunga tăcere °ansa ca două cuvinte să se
întâlnească
nu scade ci cre°te.
n-ar trebui sa te mai temi de tăcerile mele
oricât ar dura iar dacă
tăcerea va părea că nu se mai fâr°e°te
nicicând cuvântul nu va fi mai aproape de cuvânt.
un timp nici un sunet °i noaptea
deodată vezi orizontul iluminându-se intermitent
apoi tunetul apoi un fermoar de lumină
de la un capăt la altul al cerului
°i ca o ploaie cuvântul sparge tăcerea. un camion
nevăzut traversează ora°ul °i o vreme auzi cum
pneurile lui ating
caldarâmul umed °i strălucitor. apoi lini°te iară°i. doi
însingurați care se plimbă prin întuneric adăpostiți
sub aceea°i pelerină tăcuți. în această privință ceea ce
era de spus s-a spus. nimic nu se schimbă.
din două cuvinte îndrăgostite se na°te o limbă.
Trecutul
Nimic nu mai e cum a fost
a°tept în continuare trecutul
nu e parfum mai îmbătător decât cel de dinaintea
celui de-acum.
vreau să cos ploaia de umbrele
să pun fermoare oglinzilor
într-un cuvânt vreau să mor în trecut.
e mult de acum până atunci
e tot mai mult de acum până atunci.
■
qx abrupto
Vasile
■	Radu Țuculescu
asile este cel mai mare poet cu barbă din
Maramureș. Așa declară el și eu îi întăresc
spusele fără nici o ezitare și cu toată răs-
punderea, cu mîna pe inimă, pe iarbă, pe rouă și
pe îngerii nevăzuți din Coruieni, satul său natal,
blînda sa obsesie. Recentul volum de versuri
semnat de Vasile Muste, căci despre el este vorba,
intitulat Carte de vizită și apărut la o obscură
editură clujeană ar fi trebuit, din acest punct de
vedere, să aiba altă soartă. Dar chiar dacă nu i se
va face nici un soi de difuzare (așa procedează
patronii „pedichiuriști” ai unor astfel de edituri
care afaceresc cu cartea și cu angajații, precum
buticarii), versurile poetului vor prinde aripi și
vor circula pe cont propriu, dintr-o regiune într-
alta, dintr-o țară într-alta, ba chiar dintr-un conti-
nent într-altul, pentru simplul fapt că Bush ri-
mează cu... Tîrgu-Lăpuș... Iar președintele res-
pectiv, conducător al unei țări în care despre Ro-
mânia nu se învață la școală, ar trebui să fie mîn-
dru de asta! Dar nu e și nouă puțin ne pasă de ig-
noranța lui. Cuvintele poetului Vasile sînt lipsite
de steaguri. Morții se izbăvesc în preacurvia cu-
vîntului, pentru că cimitirele nu asediază nici-
odată orașele. Versurile lui Vasile mustesc, adesea,
a rouă și iarbă și îngeri. Iarba, prilej de odihnă, de
meditație, de melancolie, de interogații, descope-
rită în ochii mamei (cîtă iarbă mamă ai în ochi/nici o
urmă nu mai e prin ea/ zace roua-nfluierele verzi/ nu
mai poate soarele s-o bea...), în inima celor plecați
dintre noi, iarba din care se țes cămăși, iarba pier-
dută printre stele, iarba care plînge, rîde, hohotește,
șoptește, se alintă, geme, înțeapă, iarba transforma-
tă în cărți ale părinților noștri care ne-au părăsit...
Vasile nici nu face altceva toată viața sa decît se
străduiește să traducă iarbă în limba română...
Roua este expresia binecuvîntării cerești.
Sudoarea cerului, saliva astrelor. Dar roua este și
semnul aparențelor, al caracterului trecător al
lucrurilor. Iar îngerii, cum se știe, sînt ființe
intermediare între Dumnezeu și lume. Iar Vasile
locuiește în orașul Sighetu-Marmației, de bună
voie și nesilit de nimeni, un „oraș sărit de îngeri
altfel cum” zice poetul și continuă „printre adușii
să-l îngerească/ prin moarte aici am venit și eu/ să
trăiesc”.
Vasile Muste este unul dintre puținii mei
prieteni adevărați în care am încredere deplină.
L-am cunoscut de mult, am uneori impresia că-l
știu dintotdeauna. L-am cunoscut într-un sat plin
de... iarbă, rouă și îngeri, printre meri și pruni
și-am povestit ori am tăcut împreună nesfîrșite
ore, lîngă o sticlă cu horincă. Vasile nu știe să fie
duplicitar, sinceritatea lui nemascată îi supără pe
unii dar lui nu-i pasă. A fost, este și va fi întot-
deauna poet și nimic altceva. Poet pînă-n vîrful
unghiilor, spre bucuria unora și disperarea altora.
Melancolia este pentru el o blîndă durere de
dinți. Ironia îl încearcă adesea, uneori pare de o
debordantă și necontrolată veselie, ca și cum
nimic nu l-ar atinge... E doar aparență, e doar un
fel de a se proteja pe sine și pe cei din jur. Pentru
că iată ce zice... ”prin oraș ploile fac trotuarul am
tot mai puține/ vești despre mine încît nu știu de/
ce acest pumn de țărînă și lacrimi poartă / încă
numele meu...” Într-o rugă scrisă în urmă cu
mai bine de douăzeci de ani și publicată doar
acum, Vasile afirmă că poeții mor cînd nu mai au
ce pierde. Din ruga aceea eu am furat două
versuri și le-am inserat în ultima pagină a
romanului meu Degetele lui Marsias. Versuri care
mă urmăresc și acum, cu neagresivă încăpățînare,
Surapong Somsuk (Thailanda)
tipică poetului prieten: „..mă-ntorc în mine ca
într-un muzeu / în care ruginește Dumnezeu...”
Și mai cunosc un alt Vasile, rafinat prozator
dar la fel de rafinat poet, tot din Maramureș, o
persoană subțire și delicată precum un fir de iarbă
și datorită lor mereu voi re-iubi poezia și oamenii
de pe acele meleaguri, indiferent unde locuiesc.
■
■ | Tribuna ♦ nr. 47 ♦ 16-31 august 2004	|-
13
Profil
Academicianul și compozitorul
Cornel Țăranu la 70 de ani!
Acuzat de tinerețe perpetua °i creație fard de moarte
Practicant persistent de «Ars Nova»
Infractor cu grad maxim de periculozitate culturala,
posibil perend!
Celor ce îi frecventează creația li se recomanda atenție
sporita, concentrare mentald, audiție repetata, lecturi
poetice, filosofice...
Portretul robot al inculpatului
■	Pavel Pușcaș
Se definește polar între substanța genuin
ondulatorie a cântului transilvan (cu surse
în L. Blaga, B. Bartok, S. Toduță) și specu-
lația abstractă a piscurilor cu aer rarefiat ale
muzicii secolului XX (A. Berg, A. Webern, O.
Messiaen, Y. Xenakis). Lăuntric, profund ancorat
în mitologia ancestrală și în stratul spiritualității
eline antice. Francofil până în măduva oaselor
fără a înceta prin aceasta să fie mai puțin român;
drept care face de drept parte din familia spiritu-
ală a unui Mihail Jora, Al. Philippide și a mai
tinerilor Marian Papahagi, Romulus Vulpescu,
Șerban Foarță.
Esprit de finesse - întâi de toate: om al nuanței,
al nerepetării redundante, maestru al ironiei crip-
tice și ludic delicată, al aluziei tăios de clară, al
grației instantaneu caustică, îmbinând permanent
calamburul cu arabescul, totul turnat într-un
inimitabil amestec de stenică prezență convivială,
permanent dublată însă de rezerva zâmbetului
ușor distant.
Esprit de geometrie - muzician complex ce
circulă suveran printre stilurile și culturile
muzicale vechi și noi, om de cultură căruia îi sunt
aproape literatura, filosofia, istoria și critica
artelor vizuale, avizat asupra ipotezelor și
incertitudinilor științei contemporane, om al
definiției clare dar niciodată pedant exhaustivă; i
se potrivește ca o mănușă «logica raționamentului
nuanțat» a lui Moisil.
Libre penseur - neîncorsetat de nici o ideologie
ce profesează excesul, deschis către toate
azimuturile culturale, exemplu fără a se constitui
în model, capabil (încă) de fertile îndoieli și
privind detașat, lucid asupra lumii dar și asupra
propriilor imperfecțiuni; cu judecată tranșantă
dar nedogmatică, artist al formei libere, organice,
dar știind să prețuiască exact risipa timpului,
avangardist fără de «manifest», cu interes
permanent pentru tot ce este artă vie.
Esprit theâtral - artist înconjurat toată viața de
actori (chiar și în familie), cântăreți,
instrumentiști; om de teatru, operă, spectacol,
pătruns de teatralitatea exercițiului subtil al
«gafei» (cu aproape invizibilă intenție), superficial
(în sens rabelaisian) când și cât trebuie,
practicând fără efort arta «imprecației populare»,
cu o viziune fără iluzii asupra vieții, uneori
amară, sarcastică ori grotescă dar paradoxal (!),
artistic benefică.
Esprit academique - academician fără cravată (la
propriu), fără morgă și fasoane, compozitor (încă)
«neîncremenit în proiect», profesor ce strunește
împingând înainte discipolii, conducător de doc-
torat ce mânuiește persiflarea cu virtuozitate
docimologică, dirijor capabil de autoironie și
superior fără nevoia de a domina, de o discretă
colegialitate și partener privilegiat de conversație
cu care se poate discuta (aproape) orice.
Revăd acest text și mi-e dificil să nu-l
amendez de exces encomiastic, inevitabil simpli-
ficator, incomplet și poate departe de. Defecte?
Greu de observat, - iar sub permanenta artă a
disimulării - și mai greu de definit! Trebuie să fie;
dar să mai lăsăm ceva și pentru centenar.
Oricum e mai mult decât suficient - e o șansă
și un real privilegiu - sentimentul că poți trăi, din
când în când, alături de omul și artistul Cornel
Țăranu!
Mărturii ale complicilor
fragmente de “dosar de cadre cultural”
■	Adrian Pop
E pus pe șotii Cornel Țăranu: a împlinit 70 de
ani! Tinerețea spiritului său este însă atât de
extraordinară, încât credibilitatea acestei simple
date statistice se clatină serios. O simplă dată sta-
tistică ce a adunat mai toată suflarea Academiei de
Muzică într-o caldă reuniune, grăitoare pentru
respectul, prețuirea și prietenia cu care obștea
noastră muzicală înconjoară pe una dintre per-
sonalitățile cel mai titrate ale culturii clujene.
Compozitor fecund, așezat pe platforma unei
solide recunoașteri naționale și internaționale,
Cornel Țăranu face parte dintr-o generație-cheie
a muzicii românești, o generație ce a înfăptuit
deschiderea și reconectarea componisticii noastre
naționale la temperaturile contemporaneității -
după vremelnicul îngheț al perioadei de influență
jdanovistă. Zestrea profesională primită din mâna
distinșilor săi maeștri - Marțian Negrea,
Sigismund Toduță și Olivier Messiaen - i-a slujit
drept nobilă materie primă spre făurirea propriei
verigi, personale și trainice, prin care opera dom-
niei sale se rânduiește ferm în lanțul creației
muzicale românești. Iscoditor neobosit al noului,
receptiv la tot ce înseamnă modernitate și spirit al
timpului, animator generos de viață muzicală (la
conducerea ansamblului Ars Nova), Cornel
Țăranu întrunește indubitabil trăsăturile unei
veritabile personalități-reper.
Cu mai bine de treizeci de ani în urmă
maestrul Sigismund Toduță îi încredința destinele
redutabilei clase de compoziție clujene, pe care a
înțeles să o direcționeze cu discreție, colegialitate
și firesc spre un pluralism benefic (ale cărui roade
sunt astăzi cât se poate de concludente), adăugând
multiplelor domniei sale vocații și pe aceea de
mentor. Mă bucur și mă mândresc să-i fi fost, în
ordine cronologică, primul absolvent.
În plină formă, Cornel Țăranu își însemnează
o zi frumoasă din calendarul său personal, o zi
frumoasă și pentru noi toți cei care îi dorim, sim-
plu, La mulți ani!
Clasa de compoziție (de
Razvan Metea, Șerban Marcu, Ana-Maria
la stânga la dreapta):
Meza, Matei Pcp, Cristian Bence-Muk
■ Dora Cojocaru, Canada
Lui Cornel Tăranu nu îi plac vorbele mari,
scorțoase și cu “nod la cravată”. Dar discipolii săi
sunt datori să îi mulțumească măcar o dată, nu
doar prin fapte muzicale, care, de altfel, zi de zi și
ceas de ceas, nu sunt altceva decât un continuu
gest de recunoștință.
14
■ | Tribuna ♦ nr. 47 ♦ 16-31 august 2004	|-
Cuvintele sunt prea lipsite de greutate, prea
nepotrivite și sărace pentru a exprima esențe.
Totuși, se cuvine acum să fie folosite. Pentru noi,
discipolii lui Cornel Țăranu, maestrul e un fel de
forță imensă ce învăluie ca o mantie spirituală
între ale cărei falduri ne simțim judecați, dar și
încurajați. Și, în mod miraculos, această mantie
nu apasă, ci se transformă în covorul fermecat ce
propulsează numai înainte.
Pentru toate aceste mulțumim, Maestre!
Mulțumim că ne-ați dăruit viață, că ne-ați făcut
să fim ceea ce suntem!
■	Ionică Pop
Cornel Țăranu se află la intersecția dintre
Cultură și Idee, în sensul în care muzica
Domniei sale izvorăște ca un fluid plasmatic din
straturile cele mai adânci ale Ființei. Jocul devine
tot mai fecund în lumina descoperirii de sine, iar
abstractizările polimorfe ale suferinței asumate
iradiază explozii de vitalitate.
Putem imagina traiectoria creației sale - legată
de aventura sa spirituală - ca o călătorie a unui
modern Ulise, care pentru a “scăpa“ de vraja
fiecărui ostrov, dăruiește ca tribut o fărâmă din
propria substanță vitală. Periplul permanent însă
lasă mereu să transpară popasul către o viitoare
Circe.
Deși lasă uneori impresia că poate fi “prins”,
acest Ulise al zilelor noastre la fel de iscusit ca
originalul se întoarce mereu în Ithaca unde
“gazda aleasă” la fel de primitoare ca și casa
pământeană în care locuiește - D-na Dana
Țăranu - armonizează și înnobilează plecarea
întru revenire a Maestrului.
■	Hans Peter Turk - compozitor
1960 - oră de armonie într-una din sălile
Conservatorului clujean - studenți: Liviu Borlan și
Hans Peter Turk, cadru didactic: asist. univ. Cornel
Țăranu. Diferența de vârstă între cei trei ocupanți
ai unei săli râvnită pentru studiu și de către alți
tineri, era cam de trei până la șase ani. De multe
ori se deschidea ușa în mijlocul orei de către un
solicitant al sălii care întreba: “Cât mai stați? Vreau
Cornel Țăranu °i Ciprian Pcp
Dora Ccjocaru °i Peter Szeghd
și eu să studiez!”. I se părea că cei trei studenți (!)
stau acolo la taclale și ocupă o sală care ar putea să-i
fie lui mai utilă decât celor trei tineri.Vizibil stân-
jenit de situație, Cornel Țăranu încerca să explice,
și chiar să-l convingă pe solicitant, că dăduse
năvală peste o activitate didactică legală. Studentul
respectiv, total neîncrezător, se îndepărta iar ora
continua nestingherită până la apariția unui nou
deschizător de ușă cu același text, urmat de aceeași
neîncrezătoare retragere.
Acum, când dascălul de atunci și prietenul
de azi a împlinit o vârstă rotundă, mă văd teribil
de exact în postura deschizătorului de ușă de
atunci, care nu putea crede în anii asistentului de
armonie. Nu cred în cei șaptezeci de ani ai lui
Cornel, întrucât prospețimea lui spirituală este
astăzi chiar mai scăpărătoare decât atunci.
Dintr-o pornire egoistă, îmi doresc să am
parte încă mult timp de-acum încolo de spiri-
tualitaea muzicală și verbală nu doar a unui pri-
eten, ci a unei personalități ce reprezintă un
reper incontestabil al culturii muzicale românești
contemporane.
■	Anton Tauf
Pe-o partitură, pare-mi-se, ți-am scris la un
concert:
“Nichitim, ne chitim,
mai murim,
mai nemurim...”
Blestemul meu te-a ajuns. Ești astăzi, firesc,
Membru al Academiei Române!
Pot crede până la Dumnezeu în teribilele
lieduri pe care le-ai săvârșit de drag de Nichita,
pot crede în nebunia de-a înscena într-o singură
dimineață Cântece nomade la Festivalul de Operă
de Cameră de la Budapesta, pot crede că ne-am
plimbat împreună, eu în cămașă, în noiembrie, pe
Kurfurstendammen în Berlin, am putut crede în
încurajarea ta de-a “rezolva” în trei ore cu
Purcărete la Bremen opera F de Fred Popovici,
pot crede atâtea și atâtea. Pot crede că acum eu
am o mie de ani dar în nici un chip nu cred că tu
ai șaptezeci!...
Ca “niște dălți”, Cornele, ca “niște dălți”!...
Sănătate, “bătrâne” și. să fii iubit!
■	Ștefan Angi
Noi, publicul consacrat al Ars Novei, suntem
obișnuiți la fiecare apariție a ei cu tot atâtea
regaluri estetice și prilejuri adecvate de «reciclare»
artistică, stilistică, estetică deopotrivă, nouă tutu-
ror. Maestrul Cornel Țăranu, inițiatorul și diri-
jorul formației și-a mărturisit, cu ocazia unui
interviu la RTV, regretul că noi nu avem un teo-
retician pentru viața noastră muzicală cum a fost
T.W. Adorno pentru muzica de avangardă a epocii
sale. Noi, la rândul nostru, considerăm tocmai
invers, ni se pare că Adorno și muzicienii epocii
sale nu aveau un asemenea forum practic și teo-
retic care să le fi oferit cu aceeași consecvență
decenii de-a rândul ceea ce ne oferă nouă
maestrul Țăranu prin creațiile de referință -
printre care și recenta Oreste-Oedip - a tot ce este
mai bun din literatura muzicală a zilelor noastre.
[ragment din studiul: Opera de cameră Oreste
- Oedipe de Cornel Țăranu ]
■
■ | Tribuna ♦ nr. 47 ♦ 16-31 august 2004	|-
15
m
e eridian
Memorie și uitare
■ Marius Jucan
n Lentoarea lui Milan Kundera, construcția
ficțiunii romanești se privește în oglindă.
Cuplul de personaje, romancierul Milan
Kundera și soția acestuia Vera, experimentează în
decorul unui castel francez gradul de
ficționalitate al vieții moderne în contrast cu o
presupusă, problematică natură a omului. Oricât
de naiv ar părea, cei doi caută memoria naturii
umane ascunsă de poleiala strălucitoare a
prezentului, sperând să o găsească între indivizii
sosiți la serata de la castel. Pe măsură ce
romancierul, personaj al propriei sale excursii
epice, înaintează în desfășurarea povestirii
căutându-i un posibil deznodământ, Vera e
vizitată în vis de unele personaje ori detalii din
întâmplările povestite, scornite din plăcerea
autorului de a inventa. Nu știm prea bine dacă
imaginația acestuia din urmă e factice ori nu, dar
în mod cert e puternică. Plăsmuirile ei
violentează somnul Verei. Romancierul, ca
personaj, nu-și poate reprima plăcerea invenției,
deși „creațiile“ sale ar putea rămâne prea bine
neomologate de realitate. Ar trebui oare ca
respectivele invenții produse de plăcerea unui
autor să aibă un „corespondent" în realitate?
Răspunsul probabil există în „lentoarea" cu care
Milan Kundera construiește o formă romanescă a
realității societății (post)moderne, deloc
întâmplător, la adăpostul unui castel. Un castel
bântuit de fantomele secolului luminilor, mai
reale, paradoxal, decât prezențele umane ale
secolului XX, ori tot atât de fictive. Avertizat să
nu mai inventeze doar pentru pura lui plăcere,
deoarece, neapărate de veștmântul seriozității
(utilității), ficțiunile sale se vor arăta în toată
goliciunea și vulnerabilitatea lor, lăsându-l pe
mâna detractorilor săi, romancierul recidivează,
împins de demonul ficțiunii, ironic și
neprogramabil. Mai mult decât s-ar crede,
romancierul din povestirea inventată chiar de el
nu pare să știe exact de ce inventează, și nici nu
pare interesat să afle în ce anume stă libertatea
imaginației sale. E important că o deține și că îi
urmează calea, oarecum împotriva voinței sale,
datorită unei „naturi" irepresibile. Aceasta este
forma memoriei sale, a ceea ce își amintește
despre sine, și nu vrea să uite, spre deosebire de
ceea ce ceilalți din jurul său caută cu orice preț
înafara memoriei lor. Inocența productivă a unei
asemenea memorii e provocatoare, ar putea fi
vânată, cenzurată, interzisă. Într-o lume a
emancipării obligatorii, memoria e subversivă.
Exhibarea sistematică a oricărei intimități,
ierarhiile sacrosancte ale mondenităților
mediatice și de cafenea favorizează uitarea de sine
a individului și viteza schimbării ca substitut al
naturii individuale. În aceste condiții, natura nu
e decât un secret periculos. Dar plăcerea de gândi
cu figurile imaginației presupune acest secret, iar
invenția romanescă cere o morală a naturii umane
și o reinventare a naturalului, ca un loc al grației
ce motivează în cele din urmă rostul povestirii
însăși. Pentru Kundera, imaginația e liberă să se
împotrivească certitudinilor de o zi ale realității
cu savoarea dubitației.
Într-un eseu despre locul romancierului ca
modelator al lumii moderne, implicit despre
acțiunea ficțiunii romanești ca exercițiu al edu-
cației imaginației, Richard Rorty reliefează
meritul lui Milan Kundera de a descrie „...terme-
nul de roman aproximativ sinonim cu utopia
democratică - cu societatea viitoare imaginară în
care nimeni nu visează că Dumnezeu sau Adevă-
rul sau Natura lucrurilor este de partea sa. Într-o
astfel de utopie nimeni nu-și va închipui că există
ceva mai real decât plăcerea sau durerea sau că ni
se impune vreo datorie care transcende căutarea
fericirii" (Richard Rorty, 2000, pp.125-125).
Cu siguranță, nu e vorba de vreo competiție
atletică, nici de un pariu, între imaginație și rea-
litate, ori între filosof și romancier, în această
pledoarie nostalgică pentru ceea ce Kundera nu-
mește „zăbava cunoașterii". Ritmată de ramele
unei povestiri din secolul al XVIII-lea, desfășura-
rea întâmplărilor de la castel proiectate de roman-
cier, visate parțial de soția sa Vera, capătă
Muriel Frega (Argentina)
contururile unei parabole despre felul „natural"
în care realitatea coexistă cu secretele ficțiunii, ori
mai bine spus se hrănește cu ele. În ciuda titlului
său, Lentoarea se lasă citită cu maximă viteză.
■
a
ddenda
Așteptându-l pe Poet
■	Letiția Ilea
ara în oraș... zile lungi, program redus, stag-
iuni închise, concedii, lansări de carte
răzlețe... doar "Arizona” tot în picioare... trec
zilnic, poate și de mai multe ori... faptul de a-i
vedea pe Sandu și pe Dom’ Profesor cu cafelele și
ziarele dinainte îmi dă un sentiment de siguranță...
nimic rău nu se poate întâmpla... ieri Sandu căuta
un felinar... oare ce tip de felinar îi trebuie unui
prozator?... sigur că e cu totul altul decât cel de care
ar avea nevoie un poet... îl aștept pe Poet, împărțit
între sarcini redacționale diverse și "poeme ce nu
pot fi înțelese”... în aburul amiezei de vară disputa
ce agită de câteva săptămâni presa literară pare oare-
cum derizorie... ca și cum temperatura de peste
treizeci de grade ar fi făcut să se evapore capacitatea
mea de a protesta... mă odihnesc pe zidul librăriei...
mai trec doi prieteni, căutându-se, la distanță de
zece minute unul de altul... preiau mesajele... citesc
titlurile ziarelor... îndrăznesc apoi chiar să intru în
librărie, speriată de aparatul de la intrare ce m-ar
putea detecta ca nesolvabilă... cumpăr un plic și un
volum de versuri cu preț redus... mai ieftin decât o
cafea... pornesc apoi spre vechiul "echinox”, "ade-
văratul echinox”, să mai omor câteva minute... îl
aștept pe Poet... trec cei care știu unde merg, cei
care habar n-au, cei care ar trebui să se afle aici, cei
cu un aer "împrumutat”... o domnișoară cu pălărie
verde electric împungând asfaltul încins cu tocurile
cui... un prieten poet, ce trăiește acum departe, îmi
spune cum și-a vândut ultimul volum de versuri
prin niște firme importante... mă văd imediat prop-
unând "persoana serioasă”, ce de curând a văzut
lumina zilei, patroanei de la alimentară, eu clochard
în negru în miezul arșiței... intru în "Arizona”, ce
adăpostește băutorii de cafea, băutorii de suc și
mâncătorii de prăjituri, și bineînțeles pe cei cu
ziare... trec apoi să-l salut pe Costel, prietenul
tuturor, deja cu un picior peste Ocean... urc la
"Tribuna”, în răcoarea redacției proaspăt zugrăvite...
îmi amintesc cum am împins ușa grea acum
douăzeci de ani cu un snop de versuri în
buzunare... cum am citit prima dată la cenaclul
"Tribunei”... alte glasuri, aceleași încăperi... îl aștept
pe Poet... mă uit la stâlpul Librăriei
"Universității”... o plăcuță memorială acoperă
vechea urmă de glonț... desigur, apare și Poetul, cu
vestă de corespondent de război, oare ce
adăpostește în multele-i buzunare?.... "trimite-mi
un mail” zice și se pierde în amiaza de vară...
■
16
■ | Tribuna ♦ nr. 47 ♦ 16-31 august 2004	|-
h| istoria
Relief și resurse agrare în
istoria statală românească
■	Ovidiu Pecican
1.	Problema reliefului
n dorința sa de a legitima unirea din 1918, istori-
ografia din România utilizează adeseori ca argu-
ment al alegațiilor sale unitatea geografică a
spațiului locuit de români. De la faimoasa descriere
a Ardealului datorată penei înaripate a lui Nicolae
Bălcescu, la Nicolae lorga și până la condeie mult
mai puțin inspirate din contemporaneitatea noastră,
istoricii repetă mereu că spațiul românesc este natu-
ral unitar și predestinat unității, având în centrul său
cununa Carpaților, pornindu-și de acolo apele spre
câmpiile dimprejur și legăturile dintre oamenii de
pe versantele diferite nefiind împiedicate de exis-
tența munților niciodată în istorie. Este, desigur, o
parte de adevăr în toate acestea: trecătorile au fost
utilizate mereu în decursul istoriei pentru tranzitul
dintr-o parte într-alta a Carpaților. Dar, pe de altă
parte, nu e mai puțin adevărat că, dacă acceptăm că
aceiași Carpați au funcționat ca o fortăreață naturală,
apărând podișul de năvălitori, trebuie să sesizăm și
funcția lor de “zid chinezesc”, de element izolator.
Explicând, deci, aspirația românească spre uni-
tate prin geografie, trecem cu vederea rolul facto-
rilor naturali în întârzierea realizării acestei unități.
Într-un studiu dedicat Mediului fizic extern °i capitalu-
lui biologic național, G. Vâlsan observa că „O indivi-
dualitate geografică oferă o serie de posibilități de
manifestare. Istoria face ca într-o epocă să se reali-
zeze o posibilitate, în altă epocă altă posibilitate.
Carpații au rămas aceiași munți pe care îi vedem
astăzi, dar poporul românesc s-a schimbat și a reac-
ționat deosebit față de ei”1. În secolul al XlII-lea,
după acest autor, „se pomenesc principate tocmai
în cele trei masive mari, complexe, cu platforme
extinse ale Carpaților românești”: masivul Bihoru-
lui, Carpații Meridionali și Maramureșul cu munții
Bucovinei2. Cum de a trebuit aproape un mileniu
până când românii să depășească fragmentarea geo-
grafică și statală? Pentru a răspunde acestei între-
bări, e necesar să se aibă în vedere realitățile socio-
demografice românești la ieșirea din mileniul mi-
grațiilor. În acest sens e de ajuns să amintesc că, la
venirea ungurilor, românii trăiau în Transilvania și
viitorul “Partium” (Bihor, Sălaj, Sătmar) în forma-
țiuni prestatale - cnezate și voievodate - alături de
bulgari, slavi, avari3. Aceste formațiuni au avut for-
me și dimensiuni care n-au depins în primul rând
de puterea militară și politică a mai marilor de la
cârma lor, ci de conformația teritoriului în care
acestea s-au conturat. S-ar putea spune, din acest
punct de vedere, că aceste cnezate, voievodate,
“țări”, formate acolo unde se dezvoltaseră mai
multe așezări omenești datorită condițiilor naturale
favorabile, au crescut firesc până la pragul pe care
au apucat să-l atingă la venirea ungurilor. Notabile
rămân, conform textului lui Anonymus, “ducatele”
lui Ahtum și Menumorut, conturate în spațiul de
câmpie al “Partium”-ului, și cel al lui Gelu, în
podișul Transilvaniei. Astfel stând lucrurile, ipoteza
conform căreia românii au locuit mai cu seamă în
zona montană - precum dacii dintr-un celebru
adagiu al istoricului Florus (ex montibus inhaerent) -
trebuie probabil părăsită, câtă vreme ea nu-și găseș -
te confirmarea arheologică. Pe de altă parte, păduri -
le care împânzeau zona erau, până la un moment
dat, suficiente pentru a asigura posibilități de refu-
giu în calea unor invazii. Nu e, deci, necesar de
presupus că munții au slujit populației sedentare
din zonă drept “patrie în vremuri de primejdii”.
Micile formațiuni prestatale oltene - intrate în
atenția statului maghiar în prima parte a secolului
al XlII-lea și pomenite ca atare în diploma con -
ferită la 1247 cavalerilor Ioaniți - sunt, și ele, situ-
ate în exteriorul Carpaților, pe valea Oltului.
După cum bine sesiza N. Iorga - și, pe urmele
lui, Șerban Papacostea -, apariția statelor feudale ro-
mânești și a formațiunilor care le-au precedat se
leagă și de conturarea unor trasee comerciale. Fireș-
te însă că acestea nu s-au născut în zonele mai inac-
cesibile, ci tocmai dimpotrivă: pe văile râurilor și
prin depresiunile care făceau cu putință de străbătut
lanțurile montane ale Carpaților ori zonele colinare
subcarpatice. Acolo unde așezările s-au născut din
popasurile convoaielor negustorești, devenind
puncte stabile de desfacere, așezările de tip citadin
au primit pe bună dreptate numele de târguri (ca-
zurile Țării Românești și al Moldovei). În alte părți,
unde asemenea așezări au apărut în preajma reșe-
dințelor întărite ale aristocraților locali, așadar acolo
unde oamenii au început să se îngrămădească drept
urmare a unei tentative de securizare a spațiului,
localitățile de tip citadin s-au numit cetăți sau bur-
guri. Spațiul românesc a cunoscut ambele tipuri, iar
nașterea unei vieți orășenești la noi trebuie pusă în
legătură cu inițiative de mai multe feluri.
Până la urmă, chiar dacă nu se poate pune cu
destul temei problema unei funcții izolatoare a
munților Carpați, ei au slujit, totuși, drept hotar
într-un spațiu mai larg, conducând - alături de alți
factori, cum ar fi cei demografici, ori cei politico-
militari - la formarea mai multor state feudale în
zonă. Perpetuarea acestei situații de-a lungul mai
multor secole a fost o consecință a slabei dezvoltări
a rețelei de comunicații de-a lungul veacurilor ce
despart lumea citadină a romanității antice și seco-
lul al XIX-lea, cu revoluția pe care a antrenat-o și în
acest domeniu. Sute și sute de ani râurile au rămas
să fie traversate prin vaduri, ceea ce a condus la
accidente istorice ireparabile (printre înecurile de la
vârful istoriei noastre situându-se cel al lui Vlad
Înecatul, domnul Țării Românești, ori cel al tână-
rului Constantin Movilă, pretendent la tronul
Moldovei), ori peste poduri șubrede (ca în cazul
faimoasei retrageri turcești la sud de Dunăre când,
la Giurgiu, Mihai Viteazul i-a înfrânt drastic pe
invadatori în parte și pentru că a exploatat inteligent
înghesuiala creată la traversarea podului). Cât de-
spre pasurile din Carpați, dacă nu au fost o piedică
majoră în calea invaziilor dintr-o parte într-alta, și
nu au stăvilit nici fugile dintr-o țară într-alta prin
așa-zisele “vămi ale cucului”, în orice caz ele nici
nu au fost suficiente pentru a crea o bună, reală
comunicare între voievodatele de la sud și est și
principatul occidental.
2.	Problema resurselor:
surplusurile agrare
Au existat în trecut tentative de a explica apariția
statelor feudale românești de la sud și est de Carpați
prin nevoi de natură economică. Este cunoscută
teza lui N. Iorga - reluată de curând de Șerban
Papacostea - conform căreia agregările statale res -
pective s-au putut produce datorită nevoii de a pro-
teja marile drumuri comerciale care legau Balcanii
și Marea Neagră de Europa Centrală4. La apariția
statului românesc medieval ar fi contribuit, astfel,
decisiv, necesități stringente legate de securitatea co-
merțului și a rețelei de drumuri terestre. Fără îndo-
ială însă că economia a contribuit și altfel la configu-
rarea statalității românești medievale. Este vorba
despre rolul pe care l-a putut avea agricultura și
producția agricolă în aceste regiuni care ofereau
toate condițiile naturale unei bune cultivări a pă-
mântului. Este adevărat că nucleele organizării sta-
telor Țara Românească și Moldova au fost inițial în
proximitatea munților sau chiar în munți. Câmpu-
lungul, Curtea-de-Argeș, ba chiar și Târgoviștea, pe
de o parte, Baia și Suceava, pe de altă parte, au fost
niște reședințe voievodale apărate de configurația
naturală înaltă în care se aflau. În perioada imediat
următoare, însă, atunci când statul și-a împins fron-
tiera până la limitele sale potențiale maxime, eco-
nomia agrară a câmpiei și-a spus cuvântul. După
cum arăta George Schopflin5 în legătură cu Rusia,
surplusul agricol aflat la dispoziția conducătorilor a
fost mult mai mic decât în vest, făcând mult mai
dificil scăpatul de “capcana grâului” ( = suficient sur-
plus pentru a suporta viața socială organizată, dar nu
și pentru investiția în alte sectoare) decât fusese
pentru Europa occidentală. Aceasta a fost o altă
chestiune reflectată cu claritate de istoria noastră.
Ungaria - o bună parte din țară fiind, în evul me-
diu, o câmpie -, și Polonia (deținând în evul mediu
și mănoasa Ucraină) au putut face cariere politice
remarcabile în regiune, pornind de la o asemenea
bază, în timp ce țările române au rămas condițio-
nate de un surplus în grâne modest. De observat că,
din acest punct de vedere, fiecare dintre cele trei
provincii istorice locuite de români s-a născut în le-
gătură cu o coborâre de la munte spre câmpie. Ast-
fel, voievodatul Transilvaniei a apărut pe fertilul po-
diș omonim. Dragoș îl întâlnește pe Ețco prisăcarul
în zona de șes, iar capitala se va muta de la Suceava
la Iași nu doar din dorința turcilor de a-i suprave-
ghea mai atent pe domnii moldoveni. În Țara Ro-
mânească, capitala va fi în cele din urmă coborâtă la
șes, la București. Cine domina câmpia avea acces la
surplusul de grâne necesar organizării vieții social-
administrative.
România nu se putea agrega mai devreme în
condițiile în care surplusul de grâne era insuficient
de mare, spațiul nord-dunărean locuit de români
era segmentat în mai multe zone de câmpie exteri -
oare lanțului carpatic, iar comunicarea se făcea, da-
torită acestui fapt, dificil. Este de menționat și con-
curența marilor puteri zonale pe care le-am pome-
nit și la care se va adăuga apoi Imperiul otoman.
■
Note:
1.	G. Vîlsan, Studii antropogeogrfice, etnografice °i geopolitice, Cluj-
Napoca, EFES, 2001, ed. Ion Cuceu, p. 140.
2.	Ibidem, p. 140-143.
3.	Așa rezultă din cronica notarului anonim al regelui Bela. Dar
istoriografia maghiară actuală taxează drept ficțiune tardivă
ceea ce susține respectivul autor, considerând că el se inspiră
din realitățile timpului său. Dacă ar fi să acceptăm această
obiecție n-ar trebui, deci, să acordăm credit lui Anonymus
pentru secolul IX, dar nici n-ar trebui să-i retragem creditul
total. E suficient să considerăm că Anonymus vorbește despre
realități ale secolului XII. Ceea ce este, oricum, ceva.
4.	Șerban Papacostea, „Drumurile comerciale internaționale și
geneza statelor românești în viziunea lui Nicolae Iorga și în
istoriografia zilelor noastre”, în Evul mediu românesc, București,
Ed. Corint, 2001, p. 365-380. Teza legării apariției statului de
apariția comerțului la mari distanțe a fost susținută în Occi-
dent, în legătură cu formarea statelor africane, la mijlocul ani-
lor 60, de mai mulți cercetători (Y. Person, J. Goody, S. Amin,
C. Coquery-Vidrovitch). Conform acestora, prin taxele impu-
se negustorilor, comerțul furnizează statului resursele necesa-
re, el garantând, la rându-i, în reciprocitate, climatul de secu-
ritate indispensabil avântului comercial. Această susținere a
fost criticată de E. Terray, care a fost de acord că negoțul cu
sclavi furnizează, uneori, o parte semnificativă din veniturile
statului african, însă absența statului nu este incompatibilă cu
comerțul la mari distanțe. Invers, când există stat nu este obli-
gatoriu ca el să taxeze activitățile comerciale. (Vezi pentru
aceste referințe Marie-Odile Geraud, Olivier Leservoisier,
Richard Pottier, Noțiunile-cheie ale etnologiei. Analize °i texte, Iași,
Ed. Polirom, 2001, p. 210.)
5.	George Schopflin, “Central Europe: Definitions Old and
New”, în In Search of Central Europe, Cambridge, Polity
Press, 1989, p. 9.
■ | Tribuna ♦ nr. 47 ♦ 16-31 august 2004
17
Agenda pignastyl
Poeme deliroide și pubere
■ Ștefan Manasia
doua carte semnată de Angela Scarlat,
Păduri pubere/ Forets puberes (Editura
-ACronica, Iași, 2003), adună, între coperte,
ciclul inedit omonim și o selecție dezordonată
din precedentul volum, intitulat Dincolo de negativ.
Alăturarea acestora nu e justificată prin tematică -
primul fiind erotic, al doilea promovînd un soi de
delir existențialist și un “bacovianism” soft - ci,
mai degrabă, prin calitatea de antologie bilingvă,
română-franceză, a volumului. Întregul trădează
improvizația iar nu vocația.
Dacă poemele ciclului erotic au o anume
candoare, o ingenuitate a imaginii, un ritm
amoral și benign, minate din cînd în cînd de
locul comun, de figura de stil ruginită prin uz de
atîția poeți, Dincolo de negativ își plasează cititorul
într-o atitudine resemnată și defensivă, căci
resursele de poeticitate sînt aproape de negăsit.
Acesta va reține, cu siguranță, profilurile angelice
color din ilustrații, precum și scrisoarea de
mulțumire - anticipată - a primarului orașului
Bacău, cel care a sponsorizat, printre alții, apariția
volumului: da, domnule primar, am primit cartea °i
scriu despre ea.
De la bun început ne întîmpină versuri și
poemașe de o banalitate veselă, scrise ca după
lecturi sumare din poeții moderni români: “alb în
cer și pe pămînt/ sărbătoare/ două inimi cer un
trup/ pentru-o-mbrățișare/ hai, iubite, sunt aici/
clopoțeii cîntă/ totu-i alb și pregătit/ pregătit de
nuntă/ vezi iubite? pentru noi/ fulgii se sărută”
(Cîntec). Cu atîta aplomb poeta își interoghează
“preaiubitul”, răspunzînd cel mai adesea în locu-
i, pentru ca apoi să-și agaseze iarăși amantul
textual cu replici “inteligente” desprinse din
colecțiile roz. Printr-o logică perversă, rezultatul
e invers, poemul nu mai comunică nimic, pentru
că s-au folosit deja toate replicile. Seducția
presupune mai mult învăluire decît dezvăluire,
mai mult promisiune decît faptă.
Autoarea intenționează să obțină viteza
imaginilor dintr-un scenariu suprarealist, însă
dicteul automat este mimat stîngaci, poemul
surpîndu-se într-un rictus bucolic. Punctuația
apare și dispare hazardat, ceea ce incomodează, de
asemenea, lectura. Acolo unde decupajul este însă
înfăptuit corect, în acord cu necesitățile versului,
strofei etc. regăsim o oază de poezie: “mă plimb
pe străzi suspendate/ în spatele pleoapelor, pînă în
cîmp, la ieșirea din oraș// cu adevărat locuiesc
într-un țurțur de sticlă/ agățat de penelul lui
Dali// și totuși cresc neîntrerupt o grădină/ cu
Forro Agnes (România)
havuzuri, pe linia curată a orizontului/ pentru
care am pierdut cuvintele” (Uvertură). Prea puțin
pentru un volum ambițios, cu pretenții, pentru o
antologie bilingvă. De unde deducem că ambiția
și orgoliul poeților nu țin, întotdeauna, loc de
conștiință critică și talent.
■
^ eatru
Ion Băieșu inedit
■ Adrian Țion
Dacă Ion Băieșu și-a început activitatea de
ziarist în Valea Jiului, în anii cincizeci ai
secolului trecut, acum, în această perioa-
dă de reeșalonare a valorilor, când fiul său, Radu
Băieșu, a venit regizor la Teatrul Dramatic „Ion
D. Sîrbu” din Petroșani, conducerea teatrului,
împreună cu tânărul regizor, a găsit de cuviință să
supună atenției publicului o piesă necunoscută,
din prima etapă de creație a dramaturgului. Ea se
numește Vederea și este o comedie care rezonează
cu socialul, fără a fi câtuși de puțin politizată în
maniera cunoscută a timpului. Tocmai de aceea
poate fi reprezentată azi.
Scuturată de praful cu care s-a acoperit inevi-
tabil, trezită din amorțire cât s-a putut și nițeluș
actualizată, piesa primește în spectacolul petroșe-
nean valențele unei sensibile metafore scenice.
Subiectul e simplu, linear. Înainte de nuntă, în
urma unui accident, logodnicul Silviei orbește.
Tragicul eveniment declanșează în familia fetei o
serie de reacții comice care pun în valoare calita-
tea morală a părinților și adevăratele sentimente
ale logodnicei. Paradoxal, cel lovit brusc de
cecitate are ocazia să vadă mai clar adevărata față a
lucrurilor, cloaca imundă în care ar fi intrat dacă
ar fi rămas văzător. Ca un amnezic care nu-și mai
recunoaște trecutul, logodnicul se va îndepărta cu
un aer de superioritate morală de cei orbiți de
mediocritate și meschinărie fără margini.
Ion Băieșu schițează în acest text inedit un caz
de „cecitate văzătoare”, superioară orbirii generate
de mercantilism și afundare în conveniențe
reprobabile. Tipologiile cunoscute din lumea
scrierilor lui Băieșu se insinuează și aici în
persoana pensionarului șantajist sau a amintitului
„caloriferist la un bloc”. Avem, in nuce, indicii de
oportunități tematice exploatate mai târziu în
teatrul său. Spectacolul reușește să evidențieze în
bună măsură drama oamenilor mărunți care nu
se pot salva de ridicol în situații limită. Totuși,
reprezentația induce un sentiment de
insatisfacție, datorat, parțial, superficialității cu
care este închegat spre final textul. Este, probabil,
motivul pentru care piesa nu s-a jucat niciodată
până acum. Montarea tânărului regizor este
corectă, ingenioasă chiar în soluționarea unor
secvențe dificile, dar fără eficiența scontată de a
acoperi unele găuri negre ale textului.
Cu susținerea tot mai deficitară din partea
colectivului de actori (colectiv extrem de
fluctuant, greu de omogenizat, încât nici nu mai
știi pe cine să mizezi la o adică), distribuția s-a
închegat greu, aleatoriu. Cea mai izbutită alegere
este Izabela Badovics în rolul Fiicei. Ea acoperă
cerințele personajului în proporție de 90%.
Silvica e răsfățată cât trebuie, tâmpițică,
superficială, mâțâită, fără personalitate, fâțâită,
abulică și dezorientată. Rostirea sacadată a
replicilor, mișcarea pe scenă subliniază pregnant
aceste trăsături. Prea puțin înzestrat de către
regizor cu gestică personalizantă, prestația lui
Gigi Stoica în Tatăl rămâne una ștearsă în ciuda
costumației caraghioase. Radu Juij, prea tânăr în
rolul Pensionarului Mișu, se agită mult și deseori
SashoAnastassov (Bulgaria)
cu folos pentru a face față dificultăților
interpretative ridicate de limbuția personajului.
Mai incisivă și mai hotărâtă în rostirea replicilor,
dar și mai arțăgoasă decât blândul Tată, Mama
realizată de Nicoleta Niculescu debordează de
voluntarism feminin de cartier, așa cum și-ar fi
dorit-o și autorul. Oana Liciu în Nașa întregește
cu asupra de măsură, printr-un joc echilibrat și
convingător, tabloul unui grup social căzut în
deriziune. Promițătoare prezența lui Dorin
Ceagoreanu în Logodnicul abandonat la greu, dar
iluminat de „vederea” adevărului.
În ansamblu, Vederea celor doi Băieșu este o
restituire sentimentală meritorie ce trebuie
consemnată ca atare. Este un spectacol în care
regizorul servește cinstit textul, nu regizorul se
servește de text pentru a construi în paralel
propriul lui univers de semne.
■
18
■ | Tribuna ♦ nr. 47 ♦ 16-31 august 2004	|-
m
e edia
Public și privat - influențe
ale mass-media electronice
■ Nicolae Urs
n 1995, imaginea unui om cu un cuțit în
mână, după o încercare nereușită de sinu-
cidere, a fost folosită de un post de televiziune
pentru promovarea imaginii proprii. După câțiva
ani de procese, în care s-a ajuns până la Curtea
pentru Drepturile Omului de la Haga, persoana a
primit despăgubiri de aproximativ 30.000 de
dolari bazate pe acuzația de încălcare a dreptului
la viață privată (BBC News, 2003).
Această decizie poate fi legată de părerea lui
Joshua Meyrowitz că mass-media electronice tind
să facă tot mai greu de trasat o linie clară între
comportamentele publice și cele private. Această
înșiruire de evenimente poate fi analizată ca un
amalgam de comportamente, atât în public, cât și
în privat. Inițial, o persoană își pierde intimitatea
din cauza prezentării greșite sau tendențioase a
imaginii proprii de către un post de televiziune,
chiar dacă se afla într-un loc public. Pentru că
acest lucru are un efect direct asupra vieții sale
(persoana afirmă că a suferit din cauza
prejudecăților provocate de acest reportaj), ea
decide să dea în judecată postul de televiziune
pentru încălcarea intimității, deși fusese filmată
într-un loc public. Cazul este făcut mai apoi pu-
blic, la fel și numele persoanei în cauză (în acest
fel cazul devine de interes public) și este receptat
mai ales în spațiul privat, prin intermediul
ziarelor, a televiziunii și a internetului.
Se poate susține ideea că, pe lângă ștergerea
liniei de demarcație între comportament public și
privat, mass-media electronice pun în discuție
ceea ce este înțeles prin termenul de “intimitate”.
Într-o lume în care instituțiile de presă își pierd
încet identitatea - permițând utilizatorilor să na-
vigheze în paginile de web pe televizor, să
vizioneze filme pe telefoanele mobile sau să
primească e-mailuri pe fax - a apărut necesitatea
de cunoaștere și de recunoaștere a “eului” interi-
or, dincolo de măștile pe care le purtăm atât în
spațiul public, cât și în cel privat.
În această lucrare voi examina trei medii elec-
tronice, telefonia mobilă, televiziunea și interne-
tul și schimbările de comportament public și pri-
vat pe care acestea le determină.
Pentru a înțelege ce înseamnă comportament
public și privat este util să analizăm cercetări
efectuate pe diferite subiecte care au legătură cu
telefonia mobilă. Acest lucru poate fi folositor
mai ales datorită faptului că aceste conversații
purtate cu ajutorul telefoanelor celulare sunt
foarte interactive, determinând participanții să
răspundă și să dialogheze indiferent de locul
unde se află. Cercetări conduse în această direcție
arată că diferitele “măști” pe care oamenii le afi-
șează atunci când vorbesc la telefon, ca și atunci
când convorbirea se sfârșește, sunt principalele
cauze pentru care oamenii se simt deranjați sau
chiar ofensați de folosirea telefoanelor mobile în
public. (Palen, Salzman & Youngs, 2000, p. 9).
Acest lucru se întâmplă pentru că conversațiile
pot avea loc în spații publice, dar necesită ca per-
soana să adopte o “mască” privată, care apare ca
nelalocul ei într-un asemenea context. Mergând
puțin mai departe cu acest raționament putem
concluziona că atitudinile publice și private sunt
“construcții” ale personalității noastre pe care le
prezentăm în diferite medii. Dacă aceste con-
strucții sunt adevărate sau false este o altă între-
bare interesantă.
Un exemplu pentru a explora cât de adevărată
este o asemenea “mască” este o conversație tele-
fonică ce are loc într-o bibliotecă. Dacă persoana
care răspunde la telefon ar fi să își păstreze con-
strucția de sine adoptată la intrarea în bibliotecă,
apelantul ar auzi un răspuns dat în șoaptă, dacă
nu cumva un “șșșștt” sau un “vorbește mai încet”.
Acest comportament este foarte potrivit unui loc
precum biblioteca, dar nu se pretează unei con-
vorbiri telefonice. Dacă, dimpotrivă, apelantul
adoptă o atitudine potrivită pentru o convorbire
telefonică rezultatul ar fi agitație și dezaprobare
printre ceilalți vizitatori ai bibliotecii. În cazul
unui asemenea contrast se pare că nici un com-
promis nu este posibil, astfel încât folosirea tele-
foanelor mobile în biblioteci este considerată ca
fiind inacceptabilă. Dar această schimbare de ati-
tudine din partea utilizatorului telefonului mobil
ar fi falsă sau ar fi doar un răspuns la cerințele
mediului în care se află.
Pe internet problema identității asumate nu
mai este doar o ipoteză de lucru ci o certi-
tudine. Utilizatorii pot folosi în mod activ
metode de “cosmetizare” sau de falsificare a pro-
priei identități, uneori în scopuri nu tocmai
curate, iar mass-media își face datoria de a infor-
ma publicul despre aceste lucruri. Acest nou
mediu, Internetul, este un instrument extrem de
puternic de “construcție”, de explorare,
înțelegere, comunicare și dezvoltare a unei iden-
tități proprii. Nu este întotdeauna foarte clar ce
“mască” purtăm pe Internet, și acest lucru face
poate din Internet scena celei mai importante
“amestecări” a comportamentului public cu cel
privat. Nu există nici un alt mediu în care
prejudecățiile să joace un rol mai puțin impor-
tant, deoarece informațiile care sunt divulgate
sunt la alegerea utilizatorului. O persoană poate
alege să fie în întregime anonimă, imaginară, reală
sau orice amestec între ele. Nimeni nu poate să te
vadă fizic decât dacă tu ești de acord cu asta, adică
nu se pot trage concluzii din felul în care arăți sau
vorbești. Acest lucru reflectă un înțeles mai adânc
al identității personale:
“Identitatea este o construcție personală și
socială complexă, formată din imaginea proprie
despre noi, cum am dori să fim văzuți de alte
persoane și cum suntem de fapt percepuți.”
(Wood & Smith, 2001, p. 47)
Aceasta ne duce înapoi la ideea “eului” interi-
or; dacă internetul permite persoanei să își
exploreze propria identitate, nu este o surpriză că
proiecțiile proprii despre sine nu pot fi catalogate
clar ca fiind publice sau private.
Un exemplu de prezentare a unei “măști”
publice ar fi o persoană care își construiește o
personalitate în întregime ficțională. Scopurile ar
putea fi benigne - curiozitatea, experimentul -
sau maligne, după cum am menționat mai sus. În
contrast cu aceasta, o “mască” pur privată ar fi
reprezentată de persoana care este în întregime
Juan Alberto Ajona (Argentina)
sinceră în auto-prezentare, dar acest lucru ar
crește vulnerabilitatea persoanei în cauză. Totuși
acest fel de construcție devine din ce în ce mai
răspândită pe site-urile personale, pe care per-
soanele le construiesc și le publică pentru familie
și prieteni dar care sunt, tehnic vorbind, accesi-
bile publicului larg. Semnificația acestei tendințe
a fost descrisă ca fiind “una dintre cele mai dra-
matice și vizibile semne ale construcției realității”
(Chandler, 1997). Dacă acceptăm însă această
afirmație ajungem la întrebări privind realitatea
însăși, dacă poate fi ea construită sau modificată și
la posibilitatea ca realitatea să nu fie reală.
Ideea că realitatea nu este chiar reală poate fi
atribuită influenței televiziunii. “Televiziunea, și
nu calculatoarele ne-a învățat la început bucuriile
realității virtuale.” (Crisell, 2002, p. 154). Această
idee vine de la puterea vizuală a televiziunii și a
unei credințe adânc înrădăcinate: “camera nu
minte”. Ar fi de adăugat însă că ceea ce telespec-
tatorul vede pe ecran este o realitate vizuală, dar
înțelesul este în continuare creat de operatori,
editori și producători. Astfel nu este o realitate
completă, ci una parțială și adeseori părtinitoare
sau influențată. Un alt subiect interesant cu
privire la televiziune este locul. În aparență, tele-
viziunea poate duce telespectatorii oriunde. Între
mulțimea de canale, privitorii pot fi duși dintr-un
spațiu public în altul sau chiar într-un spațiu pri-
vat. Multitudinea de posturi de televiziune
deschide posibilitatea telespectatorului de intrare
într-o sumedenie de locații în același timp; tre-
buie subliniat însă că acest lucru se întâmplă fără
ca spațiul privat al celui ce urmărește programele
să sufere vreo modificare. Meyorwitz sugerează
că aceasta este o violare a granițelor spațiului și
timpului și schimbă semnificația socială a ceea ce
suntem (1985, p. 123). În esență, nu mai este
necesar să fim într-un anumit loc pentru a vedea
un eveniment deoarece acesta ne este livrat în
spațiul nostru intim la apăsarea unui buton.
S-a observat în mai multe rânduri că realitatea
trebuie din ce în ce mai des să se “adapteze” tele-
viziunii. De pildă evenimentele sportive sunt
adaptate pentru a putea fi televizate cât mai ușor,
cu pauze pentru ca televiziunile să poată difuza

■ | Tribuna ♦ nr. 47 ♦ 16-31 august 2004	|-
19
calupuri publicitare. În legătură cu spațiul privat,
realizatorii de programe de televiziune care sunt
prezentate ca observarea pasivă a spațiului intim
cer protagoniștilor repetarea scenelor pentru a se
încadra în viziunea proprie.
Comportamentul privat al oamenilor
obișnuiți a devenit mult mai vizibil odată cu
apariția televiziunilor de tip “Reality TV”, un
hibrid de genuri jurnalistice, ce operează prin
mass-medii multiple și permite audienței să de-
vină implicată prin interacțiune. Această amalga-
mare a mediilor permite telespectatorilor să dev-
ină activi și să ia parte nemijlocită la “crearea”
realității la televizor. Acest proces șterge granițele
dintre public și privat deoarece telespectatorii se
pot considera ca luând parte la acel program și ca
având o relație cu persoanele de pe ecran.
Paradoxul este că un astfel de program poate fi
considerat ca fiind mai puțin real decât alte pro-
grame tocmai pentru că apare atât de real. Adică
cei filmați știu că sunt filmați, astfel încât atitu-
dinile lor nu sunt cele pe care le-ar adopta în
mod normal în spațiul privat ci acelea pe care vor
să le proiecteze către cei care îi privesc. Rolul
privitorului este deci foarte important pentru că
schimbă comportamentul subiecților. Câțiva ani
înainte de apariția Reality TV, Meyrowitz afirma
că:
“Media electronică distruge particularitățile
spațiului și timpului. Televiziunea, radioul și tele-
fonia transformă spațiile odinioară private în
Mohamed El Tahan (Egipt)
unele publice, prin accesibilizarea lor către pub-
licul larg” (1985, p. 125).
Această afirmație apare aproape ca o pre-
moniție a apariției Reality TV și a dezvoltării
Internetului și a telefoniei mobile.
Comportamentul privat devine public pe
măsură ce spațiul privat devine accesibil publicu-
lui larg, dacă cei vizați sunt conștienți de acest
lucru. Analizând această definiție a comporta-
mentului privat determinată de mass-media,
putem analiza cazul prezentat la începutul lucrării
într-o lumină diferită. Chiar dacă persoana era
într-un spațiu public, nu era conștientă că este
observată sau filmată. Ea avea, din această cauză,
un comportament privat, iar acest lucru de-
monstrează cum media electronică nu doar a
șters granița clară dintre comportament public și
privat, dar a schimbat și semnificația spațiului
public sau privat. Posibilitatea ca alții să ne poată
observa prin mass-media pare acum mai impor-
tantă decât locul unde ne aflăm. Această idee este
propusă și de Meyrowitz în cartea sa “No Sense
of Place”:
“Ceea ce se întâmplă peste tot se poate întâm -
pla oriunde ne-am afla. Totuși când suntem peste
tot nu suntem de fapt în nici un loc” (1985, p.
125).
■
Bibliografie
1.	BBC News (2003): CCTV suicide man wins claim.
http://news.bbc.co.uk/1Zhi/england/2702797.stm
2.	Chandler, Daniel (1997): Writing Onesef in Cyberspace http://
www.aber.ac.uk/media/Documents/short/homepgid.html
3.	Crisell, Andrew, An Introductory History of British Broadcasting,
Second Edition, London: Routledge (2002)
4.	Meyrowitz, Joshua, No Sense of Place: The Impact of Electronic
Media on Social Behaviour, New York, Oxford University
Press (1985)
5.	Palen, Leysia, Marilyn Salzman & Ed Youngs (2001): Going
Wireless: Behaviour & Practice of New Mobile Phone Users.
http://www.cs.colorado.edu/~palen/Papers/cscwPalen.pdf
g seu
Intercondiționarea vizual-temporală a
principiilor organizatorice.
Retorica intercondiționărilor: de la muzicalitate la picturalitate °i invers
■ Emil Dobriban
cest text se bazează pe una din problema-
ticile analitice ale esteticii muzicale și ale
.X -A.artelor vizuale, și anume analiza principii-
lor organizatorice ale mijloacelor de expresie. În
primul rând trebuie să facem câteva observații
generale. Trebuie să arătăm că aceste principii or-
ganizatorice reprezintă doar momentul de punere
în funcție al mijloacelor de expresie, momentul
de corelație cu alte componente când e vorba de
niște proporții crescânde de la nucleu sau de la
cuvânt până la întregul lucrării. Vor fi o serie în -
treagă de elemente despre care nu e cazul să
scriem mai detaliat deoarece depășesc raza de
acțiune a analizei noastre. Totuși notăm că dacă e
vorba în muzică de un principiu tonal, accent di-
namic ori timbral, sau în artele plastice de per-
spectivă, de contrastele cromatice, trebuie pecizat
că toate aceste principii despre care discutăm sunt
mijloace relaționale. Fiecare element nu se
oprește niciodată la un moment fix al unui pilon
de la care să plece pentru a ajunge la altul, ci
formează relații între aceste componente, între
aceste puncte. Așa cum în pictură există acea
corelație optică între culori, avem și în muzică
corelații sonore absolut necesare. Mijloacele de
expresie acționează sub formă de relație. De
pildă, vorbind despre culori putem spune că nu
ne interesează verdele sau albastrul în sine, ci
modul de devenire al acestui verde sau albastru,
așa cum spune Noica: devenirea întru albastru.
Pentru dirijarea acestor relații între ele este
nevoie de principii organizatorice. Mijloacele de
expresie sunt stipulate, ordonate cu ajutorul
principiilor organizatorice. Relațiile în cadrul
fiecărei arte au un caracter de raport de intercon-
diționalitate. În cadrul artelor vizuale și în cadrul
artelor temporale ne îndreptăm atenția asupra
unei singure relații, și anume pictură-muzică.
Știm că încă din Antichitate existau preocu-
pări în acest sens. Simonide spune că pictura e o
poezie mută °i poezia e o pictură grăitoare. În această
antiteză scriitorul antic face o pledoarie pentru
poezie, scoțând în evidență caracterul declamator
al poeziei. În concepția lui sensibilitățile trezite de
armonia formelor sunt aceleași ca intensitate cu
cele iscate de armonia sunetelor. Platon, în
Faidros, așezând activitățile umane pe scara valo-
rilor, trece muzica pe cea mai înaltă treaptă, iar
pictura mult mai jos, alături de alte meșteșuguri.
Totuși, consideră că frumosul e plăcerea care ne
desfată atât auzul cât și văzul. El consideră că
oamenii care îndrăgesc sunetele și culorile fru-
moase iubesc la fel de mult muzica și imaginile
pictate. Horațiu a lansat celebra sentință: ut pictura
poesis, care se referă nu neapărat la necesitatea
poeților de a folosi mijloace picturale, ci mai mult
la asemănările în receptarea acestor arte. Mai târ-
ziu Leonardo da Vinci introduce un echilibru în
acest contrast spunând: pictura este o poezie mută iar
poezia este o pictură oarbă. În împărțirea tradițională
a artelor în arte mecanice și arte liberale,
Leonardo așază pictura în categoria artelor libe-
rale alături de muzică, pentru că necesită, ca și
celelalte arte liberale, în primul rând creativitate
dar și puternice cunoștințe teoretice. El a urmărit
să stabilească măsuri echivalente între proporțiile
compoziției picturale și raporturile modurilor
muzicale.
Putem stabili paralele absolut clare între
evoluția și involuția unor principii organizatorice
picturale, respectiv muzicale. În cazul concret al
muzicii și al picturii, respectiv al corelației între
principiul tonal și perspectiva liniară, putem
spune că principiul tonal a dat sens propriu-zis
melodiei la fel cum perspectiva liniară a dat sens
profunzimii tabloului. Încă din Renaștere și
Prerenaștere erau căutări pentru clarificarea noți-
unii de perspectivă în iconografia picturală ca și
pentru introducerea principiului tonal în gândirea
modurilor muzicale. În artele vizuale ale acelei
perioade întâlnim strădania artiștilor de a da mu-
zicalitate tablourilor prin preluarea principiilor
pitagoreice ale intervalelor muzicale și punerea
lor în context pictural de suprafață, lungime,
lățime. Astfel în lucrări apare cunoscuta diapenta a
raportului octavei 1:2, apare diatesaron în relația de
2:3 în quintă și multe altele, care dau în final o
serie întreagă de formule, uneori canoane, cu cal-
cule aritmetice riguroase finalizate în construcții
geometrice descrise și de Charles Bouleau. Un
moment deosebit al aplicației principiilor per-
spectivei îl constituie pictura murală Cina cea de
taină din trapeza mănăstirii Santa Maria delle
Grazie din Milano. În acest caz rafinamentul geo-
metric, de o notabilă rigoare științifică, îl face pe
autor să confere celei de a treia dimensiuni o va-
loare mult superioară iluzionismului perspectivic
găsit de contemporanii săi, prin micșorarea pe
20
■ | Tribuna ♦ nr. 47 ♦ 16-31 august 2004	|-
baza calculului proporțional a unor elemente
aflate în profunzimea tabloului. În cazul lui
Leonardo viziunea perspectivică este împletită cu
construcția compozițională, ajută la transmiterea
mesajului estetic al ansamblului.
În muzică, principiul tonal evoluează paralel cu
perspectiva picturală, culminând, în secolele XVIII-
XIX, cu un Mozart, Beethoven, Haydn. În cadrul
prezentei teme nu folosim termenul de tonalitate ci
termenul de principiu tonal. Scriem principiu tonal
pentru că noțiunea de tonalitate este secularizată de
baroc și de clasic în sensul exclusivist al cuvântului,
aici termenul este valabil numai pentru major și
minor. În acest sens, așa cum arată și Ștefan Angi,
prin principiu tonal înțelegem organizarea
sunetelor într-un anumit fel, corelându-le în
Renaștere, Baroc și bineînțeles în epoca modernă.
Principiul tonal este un principiu de organizare în
corelarea cvasi-spațială a sunetelor. O melodie nu
evoluează liniar, ea evoluează și într-un cvasi-
spațiu. Acest lucru e foarte important deoarece
permite o legătură între text și melodie. La Bach, în
piesa Credo din Missa în si-minor, desfășurarea cvasi-
spațială a melodiei este un mod de a desena
muzical spațiul simbolic pe care îl configurează
textul ales. Cvasi-spațialitatea melodiei poate fi
nuanțată în adâncime, în profunzime prin folosirea
armurii, adică a grupului de semne așezat imediat
după cheie. Aceste alterări produc în spiritul nostru
străluciri sau umbre ale sunetului. Bach în
Mathaeus passion introduce aceeași corală de mai
multe ori dar de fiecare dată cu o alterare în plus.
Datorită acestori bemoli coralul este din ce în ce mai
întunecat și când urmează catastrofa (după ce Iisus
a fost răstignit) totul este întunecat la maxim.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea
principiile organizatorice ale picturii și muzicii
sunt reclădite. Tema centrală a discuțiilor estetice
dintre artiști era problema detașării de real a
picturii. Pentru mulți pictori tineri, în frunte cu
Gauguin, există preocuparea de a ajunge la o artă
de sinteză și premeditare. Pentru Gauguin
realitatea nu mai e decât un pretext de creații
detașate: arta reordonează datele pe care realitatea
i le-a furnizat, disprețuiește iluzia, fie chiar iluzia
atmosferei; zonele spațioase nu mai sunt date de
liniile de fugă ale perspectivei liniare, ci sunt
sugerate de culori opulente și grele care vibrează
printr-o puritate neascunsă sub straturi de
verniuri grizate. Baudelaire influențează mediul
artistic prin teoriile pe care le dezvoltă asupra
culorii. El cultivă necesitatea unei arte de sinteza și
dezvoltă vechea axiomă conform căreia arta
coloristului ține evident, prin anumite laturi ale ei, de
matematici °i muzica. Un pictor va realiza curând
intențiile schițate de Baudelaire; el l-a observat
atent și pe Gauguin și a înțeles să privească lucrurile
în efectul ansamblului lor; acest artist se numește
Henri Matisse. El caută soluții noi la vechea
problemă a sugerării spațiului, a formei, a luminii
și umbrei. Este conștient că la toate aceste
întrebări soluția e traducerea lor în culoare, în
strălucirea acordurilor cromatice. Toate acestea le
împletește cu o sensibilitate deosebită pentru
elemente de artă orientală (semne caligrafice
rafinate, arabescuri energice cu sensuri simbolice)
și cu o atracție aproape permanentă spre tema
muzicii și a dansului.
Aici putem aminti pentru muzicalitatea ei
creația picturală a artistului german de origine
rusă Wassily Kandinsky, dar și studiile lui
teoretice pentru factorul înnoitor al viziunii
estetice. În pictura Tablou cu arc negru din 1912 un
grup de linii negre curbate este suprapus peste
compoziția cromatică a tabloului cu intenția clară
de a reda astfel efecte muzicale. Marele artist,
prin gruparea ritmică a acestor linii negre, ne
face, parcă, să simțim în urechi reverberații ale
unor sunete emanate misterios din suprafața
colorată a tabloului. Pentru Kandinsky un tablou
trebuie să alcătuiască până la urmă o simfonie numită
muzica .ferelor. În liniile și culorile lui regăsim
timbrele instrumentale, unele cu strălucirea
uneori stridentă a alămurilor și altele cu eleganța
și grația coardelor. Kandinsky scrie în Amintiri că
a fost profund marcat de vizionarea spectacolului
cu opera Lohengrin de R. Wagner. Sunetele auzite
creau în mintea lui tablouri în culori intense și cu
linii puternice: “...viorile, tonurile profunde ale
basului °i mai ales instrumentele de svjlat întruchipau
pentru mine impresia adâncă pe care mi-o crea
înserarea. Îmi vedeam toate culorile cu ochii minții.
Linii sălbatice, aproape nebune, se încordau în fața mea.
Nu îndrăzneam să spun că Wagner mi-a pictat muzical
«momentul» dar mi-a devenit cu totul limpede că pictura
poate dezvolta tot atâta putere câtă posedă muzica. Iar
incapacitatea de a descoperi eu însumi aceste puteri sau
chiar de a le căuta mi-a făcut renunțarea cu atât mai
amară”. Kandinsky vorbește despre corelația
dintre pictură și muzică și în sens invers,
respectiv elogiază muzicalitatea picturii, când, tot
în Amintiri, scrie: ’Rembrandt m-a tulburat profund.
Grandioasa distribuție a luminii °i întunericului,
amestecul tonurilor secundare în planuri mari,
combinarea lor, aveau la orice distanță efectul unei uriașe
antfonii, și nemjlocit, mi-au reamintit trompetele lui
Wagner. Mai târziu am înțeles că această distribuție
creează pe pânză, ca prin minune, un element care la
început pare străin și inaccesibil picturii: timpul”.
La Kandinsky culorile suprafeței tabloului
sunt compuse fără să apeleze la suportul realității
obiectuale, doar pe baza legilor contrastelor cro-
matice și a impulsurilor lăuntrice. În concepția
lui teoretică, contrastele și conflictele picturale
Briar Craig (Canada)
duc la armonia cromatică. Elementele unui
tablou creează o tensiune între ele pe baza unei
compoziții vizibile sau mascate. Această structură
compozițională poate să fie dificil de zărit din
exterior, tocmai de aceea având o puternică sonori-
tate la nivel profund. Kandinsky dezvoltă principiul
necesității interioare. După părerea lui niște pete
colorate aruncate aparent întâmplător pe pânză și
care par a nu avea nici o legătură între ele trebuie
să denote prezența unor conexiuni interioare.
Dezlânarea exterioară este coerență interioară.
Compoziția scenică o vede ca pe o artă
monumentală în care colaborează și se confruntă
muzica, pictura și dansul ca mijloace de expresie,
fiecare cu o viață independentă și un limbaj
propriu. Așa după cum în artele vizuale
contrastele și combinările dintre elementele
plastice independente dau naștere compoziției,
tot astfel și lucrările scenice se formează prin
colaborarea și confruntarea muzicii, picturii și
dansului.
Acest mod unitar de a judeca creația artistică
le era comun și altor artiști de la Bauhaus. Paul
Klee a căutat sub o aparență dezinvoltă și
încântătoare să exprime invizibilul, adică tot acest
univers în care vizibilul nu este decât un exemplu izolat.
Una din temele componistice cele mai
importante care l-a preocupat o lungă perioadă a
fost compoziția scriiturii muzicale, iconografice.
Această descoperire extraordinară a expresivității
estetice a paginilor de manuscris cu portative
muzicale sau cu scriitură textuală a influențat
generații de artiști și este posibil să stea la baza
unor curente artistice contemporane, ca poezia
vizuală sau mail-art. Sursa expresivă a liniilor
portativului pare inepuizabilă la Klee.
Compozițiile cu flori, păsări, femei evocă notele
muzicale, trezind în mintea privitorului sunete
muzicale. Chiar când artistul înlocuiește
portativul și notele muzicale cu scriitura unor
semne grafice, compoziția textuală nu poate fi
citită ca o poezie pentru că nu are ca mijloc de
expresie limba literară ci rămâne în zona
mijloacelor vizuale. Muzica a avut un rol
predominant în opera lui Klee. Din Jurnalul lui
rezultă că era preocupat de a analiza paralelele între
muzică și arta plastică.
În concepția compozitorului contemporan
Iannis Xenakis există o intercondiționare vizual-
temporală a principiilor organizatorice ale muzicii
și arhitecturii. El a experimentat în construcția
Pavilionului Philips al Expoziției Internaționale
din Bruxelles această sinteză artistică a sunetului,
luminii colorate și arhitecturii. Pe baza tehnicilor
electromagnetice muzica, în momentul de față,
caută să-și integreze fizionomia logică,
adăugându-și elemente de spațializare, fără însă a
fi vizibilă. În spațializarea muzicii rolul
determinant îl au amplificatoarele electro-acustice.
Xenakis consideră că amplificatorul este o sursă
punctuală în spațiul cu trei dimensiuni. Aceste
puncte sonore definesc spațiul în același fel cu
punctele geometrice ale stereometriei. Tot ce
poate fi enunțat pentru spațiul euclidian ar putea
fi transportat în spațiul acustic. Xenakis ne
propune să presupunem existența unei drepte
acustice definite prin puncte emițătoare de sunet.
Sunetul poate să se ivească din toate punctele
acestei drepte, simultan. Este definiția statică a
dreptei. Însă noi putem presupune un sistem
ortogonal de astfel de drepte acustice definind un
plan acustic. Căutarea care îl pasionează pe
Xenakis este construirea de cvasi-suprafețe sau
volume acustice prin folosirea principiului glissando -
ului (tehnica variației constante și continue a
înălțimilor sonore). În tentativa de a introduce în
muzica sa fenomene globale, provenite dintr-un
număr mare de evenimente sonore izolate,
împarte aceste evenimente sonore în două tipuri
limitate și fundamentale: 1) evenimentele sonore
punctuale, pizzicato-ul corzilor și percuțiile; 2)
evenimentele cu variație continuă în sens fizic,
cum ar fi crescendo-ul și glissando-ul. Xenakis
consideră că glissando-ul poate fi redat printr-o
imagine geometrică, în final ajungându-se la mai
multe forme geometrice, adică la mai multe tipuri
de spații sonore cu variație continuă. Pe baza
acestei teorii Xenakis ajunge să compună o
infinitate de evoluții sonore continue a căror
execuție este controlată riguros cu ajutorul
glissando-ului, adică drepte pe care toți
instrumentiștii unei orchestre clasice știu să le
facă în notație muzicală tradițională. Aceste
principii le-a aplicat și în conceperea arhitecturii
Pavilionului Philips, gândit pe de-a întregul în
suprafețe continue generate de drepte cu finalizare
practică în construcție.
■
■ | Tribuna ♦ nr. 47 ♦ 16-31 august 2004	|-
21
urnal asiatic
Praful roșu
(Al cincilea episod)
■ Mircea Petean
Ha Long - o stațiune modernă la țărmul
Mării Chinei de Sud. Stau pe balcon,
întins pe fotoliu, cu fața la mare. Tot soiul
de ambarcațiuni alunecă printre stânci calcaroase
presărate până departe, ca niște ziduri sparte, la
orizont. Luminii îi este greu să răzbată prin
ochiurile tot mai dese ale pâclei. Gust din ceaiul
amărui și scriu. Este gestul reflex pe care-l fac ori
de câte ori se întâmplă să ajung undeva, oriunde.
La ce bun jurnalul acesta? În primul rând e un
pariu cu mine. Din toate călătoriile mele în străi-
nătate, dacă m-am ales cu ceva, apoi am rămas cu
un ciclu de poeme, cu fragmente de jurnal și, desi-
gur, cu nimicurile culese din iarba și arborii de la
marginea drumurilor, de pe nisipul plajelor ori cu
cele cumpărate pe mai nimica din dughene. Asta
mă obligă (nu e termenul cel mai potrivit dar altul
nu-mi vine, la repezeală) să fiu atent, să înregistrez
totul cu detașarea celui care vrea să spună adevărul
dar și cu multă participare. Căci, într-adevăr, dacă
merită vreun ban însemnările mele, aceasta e
pentru că ele redau emoția întâlnirii cu
necunoscutul. Sigur, nu-mi fac iluzii că cei robiți
televizorului vor înceta să se uite la Discovery ca să
mă citească. Dar mă amăgesc cu gândul că, dacă
unul dintr-o mie o va face, acela va constata oarece
diferențe: aceea dintre aparatul de filmat și privirea
vie, dintre imaginea neutră și textul vibratil și
scintilant, dintre semnele exteriorității și cele ale
interiorității, dintre pitoresc °i melancolie, ca să
folosesc termenii unui gânditor în vogă pe plai, nu
fără teama că nu comit un abuz, de altfel.
Cobor fără grabă deși e totuși o treabă să pui pi-
ciorul pentru prima oară în viața ta pe țărmul Paci-
ficului. Mi-aduc aminte cu câtă frenezie adul-
mecam marea - asta trebuie să fie! aici e! am ajuns!
țipam ca un descreierat - în ziua în care am descins
pentru prima oară la Constanța, în compania mezi-
nului, să tot fi avut vreo 20 de ani. Și n-am fost
sigur că n-am nimerit pe malul vreunei bălți până
n-am fost invadat de mirosul de alge și scoici putre-
de. Faleza e mărginită de pini, palmieri și “arbori de
Crăciun” uriași, în comparație cu cei ornamentali
care ne împodobesc casele de sărbători de câțiva ani
încoace; smocul de frunze de la vârful tulpinelor, ca
și pețiolul, sunt roșii, în rest e verde ca toți copacii.
Plaja e pustie. Câteva diguri înaintează discret
în mare. O femeie vinde nuci de cocos. Cumpăr
și eu una cu câțiva dongi și bem din sucul dulciu,
sățios, cu toții căci, în afară de Mircea, toți ceilalți
au ieșit la aer: Cristi de la Ambasadă, cu soția și
băiețelul lor, care-i pe-a-ntâia la școala franceză
din Hanoi, Horică și Valeriu. Acesta din urmă va
ațipi pe o bancă, cu fața la ocean. Horică va
imortaliza clipa și va însoți imaginea de urmă-
torul comentariu: “ex-parlamentarul Valeriu
Butulescu visând la fotoliul de parlamentar.”
A doua zi o barcă cu motor ne duce pe o insulă
unde vizităm două peșteri foarte spectaculoase, cele
mai spectaculoase din câte mi-a fost hărăzit să
contemplu în viața mea. Într-adevăr, creativitatea
naturii este de neîntrecut. Iar oamenii au știut să
proiecteze acele forme de piatră incredibile într-un
joc de lumini și umbre care să le sporească
misterul. Nu-mi pare nici de astă dată rău că nu
mi-am luat cu mine aparatul de fotografiat căci
bucuria contemplației nu poate fi prinsă cu blitz-ul.
Barca “noastră” este proprietatea a doi tineri
care îi îngădie unei dudui să facă negoț cu șira-
guri de perle, tricouri, ilustrate. La întoarcere,
asta facem: ne târguim în neștire înainte de a
cumpăra una, alta. Dar insistența femeii devine
de-a dreptul agasantă. De! se pare că e singură și
are de crescut un copil. În plus, e aproape sigur
că băieții îi pretind un procent.
Oceanul urcă pe valuri la cer în geamul bărcii,
la întoarcerea de la Long Bay. O bărcuță de pescar,
cu pânza desfăcută, alunecă lent printre
ambarcațiuni maronii, burdihănoase, cu unul sau
chiar două caturi, în care dormitează câțiva turiști.
Iar pâcla devine ploaie în lumina după-amiezii.
O cină antologică, constând doar din fructe de
mare stropite din belșug cu vodcă de orez, într-o
tavernă de la marginea oceanului unde mirosul
de dihanie marină în descompunere este aspru și,
în același timp, teribil de excitant. Tentația care
mă muncește, dar pe care nu am curajul s-o măr-
turisesc, este aceea de-a alerga și-a mă ascunde
într-un cotlon al oceanului care-și mână sirepii
dilii la doi pași de noi. A fost prima noapte în care
am dormit tun. În sfârșit integrat, putem porni
din nou la drum.
Aflu că țara se mișcă. Ritmul dezvoltării e
nesperat de bun. Foarte multe mărfuri japoneze;
aproape tot ce-i aparatură electronică este de
proveniență niponă dar și motorizatele au aceeași
marcă. Există un mare interes și din partea
europenilor; destule panouri fac publicitate unor
firme italienești sau nemțești. Aflu că și bulgarii
au intrat în joc. Numai noi, românii, suntem în
expectativă. Sau, mai exact, am fost căci chiar în
zilele în care noi, scriitorii, ne îndeplineam
misiunea, o delegație economică încerca să
descopere oportunități de afaceri. Trag mari
nădejdi să le fi și găsit.
Aproape incredibil este faptul că la
Universitatea din Hanoi există o catedră de limbă
și literatură română unde aflu că studiază circa 50
de cursanți. Printre profesori se numără un tânăr
care provine din mamă româncă și tată laoțian. El
s-a însurat cu o vietnameză - au doi copii
împreună - și vorbește foarte bine inclusiv
românește. Aud, de asemenea, că există un
român, unul singur, se pare, care s-a stabilit la
Hanoi; își urmase soția, care făcuse studii în țară,
vorbește perfect vietnameza, ce mai, e unul de-al
lor.
Și, ca să închei acest paragraf, îl voi cita pe un
oficial care, la un moment dat, a zis: “Suntem
săraci dar nimeni nu mai moare de foame în
Vietnam.”
■
± continuare din pag. 9
lordache Golescu. Ideea de a realiza antologii didactice din
“povățuirile” lui lordache Golescu îi aparținea lui Eminescu
(vezi lordache Golescu, Istorioare antologate de Mihai Emi-
nescu, Editura “Jurnalul literar”, 1998 dar și lordache Go-
lescu, Povățuiripentru buna-cuviință, Ediție îngrijită de dr.
Gh. Paschia, cuvânt înainte de Marin Bucur, Ed. Eminescu,
1975). Programul pedagogic schițat de A.C. Popovici tre-
buie legat de ceea ce Noica/Vulcănescu numeau “rostirea
filosofică românească”.
4.	Grigore Nandriș, Aurel C. Popovici (1863-1917) Cu “O
mărturie” de S.Mehedinți. Editura societății pentru cultura
și literatura română în Bucovina, Cernăuți, 1937, p. 22.
5.	Despre “aristocrația țărănească” a ardelenilor s-a scris mult.
Portretul lui Goga din Istoria literaturii... lui G. Călinescu ne-
ar ajuta, poate, să înțelegem mai bine personajele-cheie ale
acestui moment istoric: “Cu ochii ca apa mării, cu fața unei
bătrâne de rasă străveche, părând tânără prin convertirea în
fizionomie masculină, Goga nu semăna cu totul a rășinărean.
Totuși reprezenta în genere tipul ardeleanului din punctele
cele mai vechi. Era țăran, fără îndoială, dar un țăran de o rasă
așa de bătrână și neprimenită încât avea fineți de aristocrat.
Făptura lui respira finețea aulică fără nici o umbră de snobism
și vorbirea lui era țărănească și curtenească precum era a dom-
nilor în hrisoave. De aici din aceste locuri străvechi ale Ardea-
lului au ieșit regi pentru coroana ungurească și probabil că în
starea de țărănie de acum sunt amestecate nobilități dispă-
rute.” (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Buc.,
Fundația regală pentru literatură și artă, 1941, p. 537).
6.	Gheorghe Jurma, Descoperirea Banatului, Ed. Timpul, Reșița,
1994, pp. 55-56.
7.	Alexandru Vaida Voevod, op. cit., p. 27.
8.	Pentru proiectele federative ale lui Eminescu, vezi Cornel
Ungureanu, Geografie literară, Editura Universității de Vest,
2002.
9.	Un neoconservator ji_fersonian în Viena .fătatului de secol: Aurel C.
Popovici, în Virgil Nemoianu, România °i liberalismele ei, Editura
Fundației Culturale Române, București, 2000, p. 116-117.
Despre ecourile operei lui A.C. Popovici, vezi studiile intro-
ductive ale lui Constantin Schifirneț la volumele Naționalism °i
democrație (Ed. Albatros, 1997) și Stat °i națiune. Statele Unite ale
Austriei Mari (Ed. Albatros, 1997) dar mai ales contribuțiile lui
Liviu Maior (îndeosebi Memorandul. Filosofia politico-istorică a pe-
tiționalismului românesc ,Ed. Fundației Culturale Române, 1992),
N. Bocșan, Dumitru Suciu etc. Dincolo de subiectivismul de-
vorant (pentru documentele pe care le propune) trebuie con-
sultat Ion Rusu Abrudeanu, Păcatele Ardealului față de sufletul vechiu-
lui regat. Fapte, documente °i facsimile, Cartea Românească, 1931.
10.	Ibid., 119.
11.	Ibid., 123.
12.	Paneuropa lui Richard Nikolaus Coudenhove-Kalergi (1924)
va readuce în actualitate, pentru o scurtă perioadă, tezele lui
A.C. Popovici (“Singura speranță a Europei devastate de
război era aceea de a forma câteva federații pe modelul prop-
unerilor făcute de Aurel Popovici și ceilalți pentru Austro-
Ungaria. Paneuropa va include o Austro-Ungarie mai flexi -
bilă, capabilă să intre în competiție cu puterile mondiale.
Engleza va fi limba vorbită în întreaga lume.”), William M.
Johnston, Spiritul Vienei. O istorie intelectuală °i socială. 1848-
1938. Traducere de Magda Teodorescu, Polirom, 2000. p.
341. O mărturie importantă există în Oscar Jaszi, The dissolu-
tion of the Habsbuig Monarchy, Chicago, 1929, 339: “În perioa-
da revoluționară, românii au fost sprijinitori înfocați ai habs-
burgilor și aproape până la pieirea monarhiei au rămas în
strânsă legătură cu Viena, fidelitatea lor față de dinastiei nefi-
ind pusă la îndoială de nimeni. Unul dintre cei mai fini gân-
ditori politici ai românilor, A.C. Popovici. a mai publicat în
1906 o carte senzațională sub titlul: Die vereinigten Staaten von
Gross-Ostereich (Statele Unite ale Austriei Mari) în care
pledează pentru federalizarea monarhiei într-un spirit de sin-
ceră fidelitate față de habsburgi și încearcă a demonstra că
numai o constituție bazată pe egalitatea tuturor național-
ităților ar putea salva imperiul, făcându-l în același timp
centru de atracție al sudului și răsăritului Europei.”
Paradoxal, după 1918 vor apare încă ediții ale manualelor
sale de limbă germană. Un Curs complet de Limba germană.
Manual pentru clasa a U-a secundară de Aurel C. Popovici, Ediția
a 14-a, București, 1919 poate ilustra pedagogia maestrului.
Unele lecții (către final, atunci când elevii probabil vor fi
acumulat câte ceva), îi familiarizează pe bravii studioși cu
“iarba verde de acasă”. Curtea țărănească, fântâna, poarta,
câinele, coliba, șopronul, grapa, secerea, coasa, securea,
păsările, prăjina, cocostârcul, hambarul, servitoarea, păstorul,
mielul etc. fac parte ,de o pildă, din lexicul ultimelor două
lecții propuse de eminentul cărturar. Fiindcă România - care
trebuia să învețe limba germană - era o țară de sate.
13.	Fanteziile dlui Aurel C. Popovici în Tribuna , nr. 261 3/16
decembrie 1910, p. 2-3. Polemica va dura , precum toate
polemicile lui A.C.Popovici. Un moment de vârf al ei îl
constituie articolul lui Goga,Judecățile unui “om mai în
vârstă” °i lămuririle unui “băiat tânăr”. Pentru dl. A.C. Popovici
°i alți binevoitori. Tribuna 29 dec. 1910.
14.	Pentru ruinarea utopiei, veziCornel Ungureanu, Mircea
Eliade °i literatura exilului, Ed. Viitorul românesc, pp. 5-14
15. Conferința a fost integrată în volumul Pagini despre sufle-
tul românesc, Ediția a II-a, Ed. Humanitas, 2000.
22
■ | Tribuna ♦ nr. 47 ♦ 16-31 august 2004	|-
Ș|alonul defavorizatului____________
Șlapii, broasca și omul nou
■ Mihai Dragolea
Cum soarele bate prea tare și finanțe pentru
băi nu este, șed și eu la umbră și citesc,
așa, în dorul lelii (care nu mai vine!), fără
mare tragere de inimă și fără un scop anume; asta
până când, pe o pagină de ziar văd fotografia unei
perechi de șlapi albaștri, eleganți de-a dreptul,
așezați cuminte pe un fond cafeniu; dedesupt,
explicația: ȘLAPII DAU IMPOTENȚĂ. Berlin -
Papucii de plajă pot produce impotență și
probleme ale organelor interne la bărbați, relevă
un studiu realizat în Germania. Cercetătorii au
constatat că plasticul din care sunt făcuți conține
flatați substanțe care afectează ficatul, rinichii și
organele sexuale.” Cu toată căldura, m-au trecut
răcorile la așa veste devastatoare; cum dracu’ să
mai fim „flatați” când nenorociții de flatați din
șlapi te pun la pământ!? Toți știam că ficatul e
năpăstuit de băutură, până ajunge consumatorul
de umblă pe trei cărări; dar dacă umblă în șlapi cu
flatați s-a ars de-a binelea, i se face praf „pateul”
(nume de cod la amicii alcoolului)! Mă gândeam,
în răcoarea încăperii, câți șlapi am purtat eu de-a
lungul anilor: o singură dată, nu mi-a plăcut,
rămâne mult mai relaxant umblatul desculț, mă
simt așa mult mai în apele mele, adică tot țăran.
Și când te uiți la mulțimile masculine de pe plaje,
ba chiar de pe trotuare, cum își lipăie șlapii
încărcați de „flatați”, bieții oameni, habar n-au pe
ce anume calcă! Asta da, să-ți calci, de bună voie
și nesilit de nimeni, propria potență în picioare!
Cam așa socoteam, când, hop!, altă minune: o
altă știre ne înviorează: o femeie a născut o
minune de broască, nu ni se spune în ce greutate!
Altă serie de răcori pe șira spinării! Însoțită de
următoarea viziune: dama în cauză, falnic
atrăgătoare, intră în vorbă cu un cetățean și el se
plimbă pe plajă, încălțat cu o superbă pereche de
șlapi albaștri; sau, vorba cântecului, plăcut,
admirat și s-au încurcat preț de un sejur pe
Stephen Mumberson (Marea Britanie)
litoralul însorit. După nouă luni regulamentare,
doamna în cauză naște broscuța, spre stupoarea
echipei care a asistat-o; femeia plânge, e disperată,
ea chiar își dorise un copil, și uite ce-a ieșit! Bine
că nu știe ce de „flatați” zăceau în frumoșii șlapi
ai iubitului ei! Nu mai ține cu cititul, cine știe ce
altă minune mai dă peste mine! Trec pe micul
ecran: vești de tot felul, chiar despre un festival
de muzică rave, într-o pădure care are renumele
de aeroport pentru farfurii zburătoare, peste o
mie de tineri se strâng anual și țopăie o noapte
întreagă; acum au și defilat prin oraș; secvența cu
un participant în tricou roșu, peste gură și nas cu
o mască de plastic albă, din cea folosită împotriva
prafului de ciment, plus o coafură compusă din
mai multe cuie de păr țuguiat spre astrele
universului; întrebare: „De ce participi?”; „Sunt
altfel de oameni!” Din nou întrebare: „Ce fel de
oameni?”; răspuns: „De altă cultură!” După cum
arată, sigur că oameniijunelui sunt de cu totul și
cu totul altă cultură! Nu mai pot așa, ies, totuși,
la o mică plimbare, e dumincă și e vremea
slujbei, pe o străduță se ridică altă biserică, până
se termină, enoriașii stau în aer liber; se aude
motorul unei motorete, apare un tânăr hotărât,
intră pe străduță ambalând din toate puterile, deși
o stradă geamănă celei cu biserica se află la nu
mai mult de 50 de metri. S-a ales, și ăsta cu
motoreta e „altfel de oameni”, mă întorc la
răcoarea încăperii mele, fericit că nu mă așteaptă
la ușă o pereche de șlapi „Flatați”, așa mai am
speranță să rămân om.
■
t| eledependența
În prag și miez de vară
■ Monica Gheț
•	Ați auzit, firește de moartea lui Marlon
Brando (1924-2004) - cam sărac, a plecat dintre
noi într-un spital oarecare. Am urmărit un mai
vechi interviu pe care i-l luase Larry King. Nu dă
interviuri, făcea o excepție pentru Larry. De ce ?
Fiindcă unicul lor mobil sunt banii. De ce a ales
actoria? Pentru că e singura meserie unde cîștigi
bine cu puțin efort. Nu e o problemă să pretinzi
a fi altcineva.. A fost indezirabil autorităților ca
militant pentru drepturile civile ale amerindie-
nilor și a negrilor. Din cugetările sale: “Actoria
este o profesie goală și inutilă”; “Am niște ochi de
porc mort”; “Actoria este expreisa unui impuls
nevrotic. E o viață de vagabond. A părăsi actoria,
iată semnul maturității.”; “Cînd ești un star,
oamenii îți cer părerea despre politică,
astronomie, arheologie și controlul nașterilor.”;
“Un actor este un tip care dacă nu vorbești
despre el, nu te ascultă.”; “Nu mă interesează să
mă confesez și să mă dezbrac pentru privirea
marelui public.” Iar Bernardo Bertolucci spunea
despre Brando că: “E un înger ca om și un mon-
stru ca actor.“ Vrem să credem că s-a dus la
îngeri.
•	Plecați în concediu? Și ce faceți odată “ple-
cați”? Pe cît pariem că tot aia . „
•	Marea Neagră despre care D.C. Mihăilescu
tot repetă că e moartă fiindcă a citit el undeva că
speciile nu se mai reproduc sub adîncimea de
50 m, e muribundă și pe la suprafață. Dovada?
Aruncați-vă în spuma mării (fără speranțe de
fatale întîlniri cu Aphrodita!) și veți vedea cum
odată cu spargerea valurilor la țărm, spuma nu
piere ci se tooot rostogolește în sus pe plajă, ca
pungile de plastic, pînă spre faleză. Aidoma
spumei de baie de la detergenți.
•	Etologia: “ramură a științei moderne care
studiază comportamentul, modul de viață al ani-
malelor și plantelor” (Citatul este de unde se sub-
înțelege.) Cum pe vremuri ni se spunea că “sun-
tem un popor vegetal” avem șansa creșterii la ran-
gul de animalitate în preajma unui patruped
domesticit. Umanizarea cîinilor sau cîinoșirea
oamenilor? Răspunsul omite semnul întrebării.
•	Și nu mă mai întrebați ce fac cînd nu fac
nimic. Nimicul factual conține mai mult și mai
multe decît atunci cînd pretind și se vede că fac
ceva.
•	“Ești obosit?” “Da” “Ei bine, viața este
obositoare”.
•	Numai bine a înverzit natura că și ruginește
frunza și e arsă iarba. Dar noi?!
■
■ | Tribuna ♦ nr. 47 ♦ 16-31 august 2004
23
Sumar
Ă|rte
17 loc notes
Cristian Șoimușan: M. Kundera - LENTOAREA • 2
Editorial
Oana Pughineanu: Spațiul pub(e)lic • 3
Comentarii
Adrian Țion: O poezie a emoției • 4
Claudiu Croza: Un document literar • 5
Mihaela Mudure: Note de literatură canadiană • 5
Carte de teatru
Miruna Runcan: America e doar o circiumă • 6
Eugen Wohl: Poveștile lui Radu Macrinici • 6
Cxplorări
Cornel Ungureanu: Despre construcția și iluzia
geopolitică: Slavici, A.C. Popovici, Cioran • 7
Comunism și comunisme: modelul românesc
Bcgdan Ivașcu: Un instrument al procesului
sovietizării României • 10
Ottmar Trașcă: Primii trei ani ai colectivizării
agriculturii în România, 1949-1952 * 11
Liviu Țârău: Odiseea grupului Visconti • 12
loan-Marius Bucur: Istoriografia recentă a Bisericii
Române Unite cu Roma (Greco-Catolice) *12
poezia
Ion Mircea *13
Cx abrupto
Radu Țuculescu: Vasile • 13
Profil
Cornel Țăranu la 70 de ani! • 14
ITleridian
MariusJucan: Memorie și uitare *16
dddenda
Petiția Ilea: Așteptându-1 pe Poet • 16
h istoria
Ovidiu Pecican: Relief și resurse agrare în istoria
statală românească *17
Agenda pignastyl
ȘttJan Manasia: Poeme deliroide și pubere *18
teatru
Adrian Țion: Ion Băieșu inedit • 18
media ______________________
Nicolae Urs: Public și privat — influențe ale
mass-media electronice *19
Cseu
Emil Dobriban: Intercondiționarea vizual-temporală
a principiilor organizatorice • 20
Jurnal asiatic
Mircea Petean: Praful roșu (Al cincilea episod) • 22
Salonul defavorizatului
Mihai Dragolea: Șlapii, broasca și omul nou • 23
teledependența
Monica Ghep In prag și miez de vară • 23
drte
Alexandru Vlad: Elogiul graficii mici • 24
Număr ilustrat cu lucrări
participante la Bienala Internațională
de Grafică Mică, Cluj - 2003
Abonamente
Cu RIDICARE DE LA REDACȚIE:
60.000 lei - trimestru
120.000 lei - semestru
240.000 lei - un an
CU EXPEDIERE LA DOMICILIU:
90.000 lei - trimestru
180.000 lei - semestru
360.000 lei - un an
Persoanele interesate sunt rugate să achite
suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să
o expedieze prin mandat poștal la adresa:
Revista de Cultură Tribuna, cont nr.
5010.9575592 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Elogiul graficii mici
■ Alexandru Vlad
Ce loc mai bun în care să te ascunzi puteam
găsi în orașul acesta decât sălile reci de la
parterul Muzeului de Artă. Și ce ocupație
putea fi mai plăcută decât să răsfoiești printre
gravuri, litografii, xilogravuri și serigrafii.
În curtea Muzeului funcționa o cafenea în aer
liber, vântul răcorea cu zgârcenie pe cei care nu
aveau altă treabă decât să guste berea rece și să
asculte vocea răgușită a unui cântăreț de blues. În
vremea aceasta din mapele burdușite ieșeau la ivea-
lă lucrările pe care trebuia să le evalueze juriul. Și
păreau că nu se mai termină. La început au fost
câteva zeci, apoi sute, și până la urmă au trecut bine
de o mie. Am hotărât, dintr-un impuls care ține
mai degrabă de geografie, să le așezăm pe țări. A
fost ca o călătorie colorată pe mapamond. Imaginile
erau ca niște bilete turistice spre destinații la care
n-aveam cum ajunge niciodată, pe care nu le-aș fi
putut epuiza cu pasul, dar nici măcar cu ochiul.
Până la urmă acesta, organul vizual, a început să
devină selectiv, să arboreze criterii, dar parcă de
fiecare dată cu părere de rău. Bucuria de-a le vedea
pe toate, și dacă se putea pe toate deodată, era atât
de mare încât aș fi vrut să fi putut renunța la orice
fel de selecție. Așa, enorm de multe, constituiau
ceva ce avea să dispară în momentul când vor fi
deja ordonate pe simeze. Erau ca niște scrisori pe
care le-aș fi primit personal, de la oameni pe care
nu-i cunoșteam (decât după nume, după premii,
după sintezele din cataloage uneori). Deveneam
sentimental, riscam să nu fiu de nici un folos ca
spirit critic. Mă cufundam în câte una și nu eram
sigur că voi mai putea ieși. Cine spunea că sunt
mici? Cine vorbise despre Bienala de grafică mică?
De fapt cât de mică poate fi așa-zisa grafică mică?
Indiferent de dimensiunea lor, imaginile se
adresează mai degrabă imaginației noastre. Despre
care nu va putea spune nimeni niciodată că e mică.
Are loc în sinea noastră o adevărată developare. Pu-
tem vedea imagini supradimensionate, care să ne
dea un sentiment aproape agorafobic (și să ne dăm
un pas în spate ca să le cuprindem) și putem avea
în față imagini mici, pentru care simțim nevoia in-
terioară să le dilatăm compensatoriu (și să înaintăm
un pas pentru fi mai aproape). Să intrăm în ele,
Arpan Mukhe.jee (India)
Toni Pecoraro (Italia)
cum mi se întâmplase mie. Și dacă încăpem acolo
de ce să fi fost mai mari? Sunt lucruri importante
care au fost văzute doar pe cheia ușii, și au
schimbat viața privitorilor.
Lumea poate fi privită și printr-un ochean
întors. Și când privim printr-un ochean întors
parcă privim dinafară spre înăuntru. Când privim
prin ochean la modul obișnuit parcă privim de
undeva dinăuntru spre lumea de afară. O imagine
mare, largă, generoasă în dimensiuni ne
încorporează. Suntem expuși acesteia. O imagine
“micșorată” nu are această ambiție - ne respectă
identitatea, apelează la atenția și luciditatea
noastră. Dacă e una singură. Și fără veste câte una
se individualizează. S-a întâmplat să-mi amintesc
de una anume peste câteva zile, chiar săptămâni și
să revin la Muzeu, să mă opresc în fața ei parcă
cerându-mi scuze că m-am lăsat pradă lăcomiei
de imagini până la depersonalizare. Cine m-o fi
ales pe mine înjuriu?
■
24
■ | TRIBUNA ♦ nr. 47 ♦ 16-31 august 2004	|-