serie nouă • anul III • nr. 45 • 16-31 iulie 2004 • 10.000 lei
RIBUNA
revistă de cultură
Apare sub egida Consiliului Județean Cluj
Tribuna
Director fondator:
Ican Slavici (1884)
Revista apare bilunar, cu sprijinul
Centrului de Studii Transilvane Cluj
și al Ministerului Culturii și Cultelor.
Consiliul consultativ
AL REDACȚIEI TRIBUNA
Diana Adamek
Mihai Bârbulescu
Mircea Borcieâ
Aurel Codoban
Victor R. Constantinescu
Ion Cristofor
Călin Felezeu
Monica Gheț
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Pavel Pușcaș
Ioan S bărci u
Alexandru Vlad
Redacția
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan- Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Edith Fogarasi
Redacția și administrația:
3400 Cluj, Str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264] 59.14.97
E-mail: cst@easynet.ro
ISSN 1223-8546
Opinii
Minima mortalia
■	Oana Pughineanu
Există o vorbă din popor care sună cam așa:
“Nu te amesteca în tărâțe că te mănâncă
porcii”. Se aplică tare bine vorba asta la
scandalul recent Pleșu, Liiceanu - Marino, cu
trena Dilema - Observatorul Cultural. Eu una refuz
să-mi ocup mintea cu asta, dar e ca atunci când mă
duc în piață: chiar dacă nu vreau tot aud manelele.
În plus, în cultură, “amestecatul în tărâțe” se
numește - perfect onorabil - “a lua atitudine”, și
atitudinii nu i te poți sustrage, la fel cum nu poți
să-ți iei ochii de la furtuna din pahar.
Să începem însă cu începutul: nu pot să înțeleg
de ce în calitate de președinte al unui juriu domnul
Marino nu se opune, din timp, acordării unui
premiu față de care are rezerve. Nu era logic să se
lupte pentru opinia lui înainte de acordarea
premiului?
Domnul Pleșu, tăvălit iremediabil prin tărâțe,
își face cuminte, dar cam târziu, autocritica. Un
discurs care mizează prea mult pe retorică ca să
poată fi luat în serios. Și oricum, unele lucruri de
care se autoacuză sunt “pe bune”. Returnarea
premiului cred că era un gest onorabil și dacă s-ar
fi oprit aici... filosof rămânea (nume pe care în
ochii mei și-l câștigase printr-o serie de cărți).
Afișarea hainelor nespălate în public, haine pe care
le poartă în comun cu Liiceanu, e de-a dreptul
obscenă. Prea se contopesc ei într-un fel de
“marketo-philie”. Cât despre domnul Liiceanu,
nici nu veau să știu cu ce seamănă scrisoarea-
raport, perfect “documentată”, pe care a scris-o
prietenului Andrei. Să te ferească îngerii de așa
prieteni. Și la urma urmei a devenit plicitcos jocul
ăsta de-a arătatul cu degetul, dar se pare că unii își
alimentează încă interioritatea cu el. Ne tot
amăgim cu cine a fost și ce a fost, dar dosarele
CNSAS sunt încă necitite. Domnul Pleșu, nu
demult, părea că știe asta foarte bine.
Celebrul cuplu, cunoscând perfect tehnica
managementului cultural, aplică regula de aur în
presă: împroșcarea cu mizerii, condimentată cu
patetisme și resentimente. Oricum, indiferent de
pastila asta cu “gudurători”, “lichele” etc. pe care
intelectualii români și-o plasează unul altuia ca pe
un fel de laxativ, trebuie să recunoaștem - totuși!
- că Școala de la Păltiniș a fost mai mult decât o
simplă divagație misticoidă. Dar nu o să facem
aici o lecție de filosofie. se pare că e un
procedeu cam demodat.
Domnul Patapievici, veritabil produs cultural,
face pe inocentul acolo unde nu este nevoie: succe-
sul de piață este un succes de marketing, oricât s-ar
strădui domnia sa să ne convingă de contrariu. Nu
în asta constă problema și nu asta trebuie ascuns.
Ceea ce ar trebui să-l facă să roșească este faptul că
la noi sintagmele “grup de prestigiu” și “marketing”
sunt sinonime cu “culisele”. În plus, domnul Pata-
pievici, orbit și el de un ego în creștere, mizează
prea mult pe faptul că e un “autor de succes”, neîn-
țelegând cum a fost “manipulat discernământul
cultural al câtorva zeci de mii de oameni”. Noi
înțelegem. Și îi propunem un exercițiu simplu: să
coboare puțin din lumea ideilor prin care se plimbă
și să-și răspundă sincer unei întrebări: cam câți
oameni crede el că au auzit de Alexandru Drago-
mir și ale lui “Crase banalități metafizice” înainte
de promo-ul Humanitas, Cultura Tv și toate plim-
bările prin țară sponsorizate de Microsoft, și câți
după? Sau: crede că toți cei 30 000 de cumpărători
ai cărții Despre îngeri sunt realmente instruiți în
sofisticării de filosofie medievală și ar putea verifica,
la o adică, interpretările lui Pleșu? Să nu ne
ascundem după deget: grupurile de prestigiu sunt
și grupuri de presiune, iar marketingul oricât de
corect ar fi include o doză de manipulare. Repet,
nu asta e problema. Nu acuz pe nimeni da faptul că
are spirit întreprinzător. Penibil este că aceste
grupuri de intelectuali “se fâțâie de colo-colo”, ceea
ce nu prea stă bine unor “zei”.
Obosiți probabil de prea multe fișe și conspec-
te, respectivii domni transformă cultura română
într-un fel de cămară sărăcăcioasă ocupându-și
timpul cu lipitul de etichete pe diferite compoturi /
comploturi / conspirații. Pe de altă parte, aceeași
domni, seamănă din ce în ce mai mult cu niște
pop-staruri, care după ce și-au epuizat hit-ul, con-
tinuă să debiteze și să facă valuri neacademice con-
sumându-și toată energia în menținerea renumelui
și mai puțin în continua construire a lui. Și, tot ca
niște veritabile pop-staruri, fiecare dintre ei dispun
de câțiva “bodyguarzi” ai gîndirii care le țin spatele
în așa-zisul câmp de bătălie “cultural”.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 45 ♦ 16-31 iulie 2004	|-
Editorial
Ștefan cel Mare și Transilvania
■	Marius Porumb
n ziua de 2 iulie 2004 se împlinesc 500 de ani
de la “marea trecere” a voievodului Ștefan al
Moldovei. Personalitatea sa extraordinară a
marcat apogeul statului și civilizației
moldovenești medievale. În evaluările pe care le
facem azi asupra trecutului nostru istoric, epoca
ștefaniană se relevă ca un timp privilegiat, cu
excepționale realizări, o vârstă de aur a culturii și
artei medievale românești. Contribuția esențială
pe care a adus-o Moldova lui Ștefan în
Transilvania, credem, este legată de sprijinirea
cristalizării unei instituții bisericești ortodoxe, în
condițiile în care românii de tradiție răsăriteană
nu beneficiau de un cadru structurat în care să-și
manifeste apartenența. Arhiepiscopia Feleacului și
Episcopia Vadului, ambele fondate în zone de
locuire românească, au fost înzestrate cu edificii
(sinteze ale goticului cu unele exigențe ale
cultului răsăritean) și cu odoare destinate să
servească aceluiași cult, li s-au destinat resurse
care să le permită dăinuirea. Ștefan cel Mare a
acționat ca un autocrat în virtutea unei vechi
tradiții bizantine în care unul din atributele
esențiale ale domniei este constituit de sprijinul
acordat bisericii ortodoxe prin patronaj și ctitorie.
Ștefan nu și-a exercitat acest prerogativ doar aici,
ci oriunde i s-a cerut, a considerat oportun sau a
avut puterea să o facă, din Transilvania și până la
Muntele Athos.
Monumentele istorice și de artă românească
ale Transilvaniei, mărturii și documente de
neprețuit privind istoria și cultura noastră
națională, subliniază existența unei vechi
civilizații, afirmând cu pregnanță apartenența și
legăturile continue în întregul spațiu locuit de
români. Operele de artă și monumentele de
arhitectură, picturile murale sau cele pe lemn,
împreună cu măruntele obiecte de podoabă,
fragmente de țesături sau piese de argintărie,
“zăcând uneori prin unghere ascunse, uitate și
neînțelese, sunt chemate toate să reînvie trecutul
românesc sub multiplele lui aspecte, completând,
sau chiar suplinind uneori, lipsa sau sărăcia
mărturiilor scrise”.
Istoria Transilvaniei nu poate fi concepută
decât în cadrele istoriei generale românești, în
strânsă și în permanență interdependență cu cea a
voievodatelor din spațiul extracarpatic.
În anii care au urmat luptei de la Baia (1467),
Moldova și Transilvania se apropie tot mai mult.
Ștefan cel Mare a trimis la începutul anului 1474
un sol la curtea regelui Matia Corvinul. Lupta de
la Vaslui, de la începutul anului 1475, la care
participă un însemnat număr de transilvăneni, ne
confirmă legăturile de bună vecinătate, precum și
dorința comună de a lupta împotriva turcilor.
Necesitatea luptei antiotomane i-a făcut pe cei doi
conducători să se apropie cu înțelegere unul față
de celălalt, să uite vechile conflicte și să semneze la
12 iulie 1475 un tratat de alianță ofensivă și
defensivă îndreptat împotriva turcilor. În urma
relațiilor prietenești, Ștefan cel Mare dobândește în
Transilvania două importante domenii, Ciceul și
Cetatea de Baltă, împreună cu numeroase sate.
Relațiile domnului Moldovei cu Transilvania
vecină au continuat să fie la fel de strânse și după
1490, anul morții regelui Matia Corvinul. Ele se
manifestă cu vigoare în perioada 1493-1499, când
în fruntea voievodatului Transilvaniei se afla
Bartolomeu Dragfi, din familia maramureșeană a
Drăgoeștilor, pe care Letopisețul anonim îl
numește “cuscru cu Ștefan Vodă”.
Ultimul sfert al secolului al XV-lea și primii
ani ai secolului următor, inaugurează o epocă
nouă în istoria românilor transilvăneni.
Stăpânirea efectivă a unor întinse ținuturi,
influența marelui voievod moldovean, era o
realitate prezentă pe tărâmul vieții politice și
spirituale a românilor din Transilvania, și nu
numai a lor, ci a tuturor locuitorilor
voievodatului. Sașii brașoveni sunt aceia care la
26 aprilie 1478 îl chemau pe domnul Moldovei
“cu mare dor °i dragoste “săfacă bunătatea să se
apropie de această țară” spre a o apăra de pericolul
otoman, socotindu-l pe Ștefan cel Mare “ales °i
trimis de Dumnezeu pentru apărarea °i cârmuirea
Transilvaniei”. Secuii au fost mereu prezenți în
oastea lui Ștefan, voievodul Moldovei fiind
considerat stăpân al scaunelor secuiești. Cu atât
mai trainice au fost legăturile și atașamentul
românilor ardeleni față de viteazul domn
moldovean. Marele voievod, s-a dovedit un
neobosit protector și ctitor. Ștefan cel Mare,
strănepot al maramureșanului Bogdan Voievod,
era stăpân al cetății Ciceului, cu un domeniu de
peste șaizeci de sate de pe Valea Someșului, din
Țara Lăpușului, ori din Câmpia Transilvaniei.
Conscripția Cetății Ciceului din 1553 publicată
de David Prodan menționează un număr de 63
de sate care în epoca ștefaniană făceau parte din
domeniul cetății. Din bazinul Someșului Mare,
în regiunea aflată la nord-est de orașul Dej, erau
următoarele localități: târgul Reteag, satele Uriu,
Cristeștii Ciceului, Coldău, Bața, Ciceu-
Mihăiești, Mănășturel, Sânmărghita, Mica,
Urișor, Ciceu-Giurgești, Negrilești, Ambriciu,
Hășmașu Ciceului, Ilușua, Lelești, Ciceu-Corabia
și Gârbăul Dejului. În vecinătatea orașului Gherla
erau satele Băița, Orman și Vaida Cămăraș. Pe
valea Someșului și a afluenților săi de la vest și
nord-vest de Dej au aparținut domeniului
Ciceului următoarele localități:Jichi°u de Sus,
Suarăș, Șomcutu Mic, Peștera, Bogata de Sus,
Bogata de Jos, Vad, Coplean, Sălișca, Cășeiu,
Chiuiești, Strâmbu, Câțcău, Muncel, Goștila,
Căpâlna, Gâlgău, Bârsău Mare, Glod, Dăbâceni,
Dolheni, Ileanda și Poiana Blenchii. Din Țara
Lăpușului aparțineau domeniului stăpânit de
Ștefan cel Mare localitățile: Târgu Lăpuș,
Dămăcușeni, Suciu de Sus, Suciu de Jos,
Dobricu Lăpușului, Libotin, Rogoz, Dumbrava,
Borcut, Vălenii Lăpușului, Vima Mare, Drăghia,
Baba, Rohia și Răzoare.
Domeniul Cetății de Baltă a fost primit de
Ștefan cel Mare de la regele Matia Corvinul, dar
înstăpânirea Moldovei s-a făcut abia după 1492.
Din vastul Domeniu de la sfârșitul secolului al
XV-lea, în 1553 mai făceau parte târgul Cetatea
de Baltă, satele românești Feisa, Crăciunelu de
Sus, satele săsești Tătârlaua, Veseuș și satele mixte
Cornești și Sântămărie. În timpul stăpânirii lui
Ștefan, din domeniu mai făceau parte satul săsesc
Boian și cel unguresc Dâmbău, împreună cu
numeroase alte sate.
Din vremea în care marele Ștefan și urmașii
săi erau stăpâni la Ciceu și Cetatea de Baltă se
păstrează mai multe vestigii simbol. La începutul
secolului XX, în biserica reformată din Uriu
(județul Bistrița-Năsăud), un relief în piatră
înfățișând bourul Moldovei pe un scut heraldic
era păstrat la loc de cinste în parapetul
amvonului. Această prețioasă relicvă, ce provine
neîndoielnic de la cetatea Ciceului, se află în
prezent la Muzeul Național de Istorie al
României. Bourul Ștefanian marchează poarta
carosabilă de la fortificația bisericii evanghelice
din Boian (jud. Sibiu), stema Moldovei fiind
amplasată, de asemenea, și deasupra portalului
nordic de acces în lăcașul de cult al comunității
săsești de aici. Această prezență heraldică
presupune un gest votiv din partea voievozilor
stăpâni ai Cetății de Baltă, de domeniul căreia
aparținea și satul Boian (Bonnesdorf).
La numai 10 km de Cetatea de Baltă, în satul
Dâmbău (Kukul?dombo, jud. Mureș), în turnul
bisericii unitariene, s-a păstrat până la primul
război mondial (când a fost rechiziționat de
autoritățile militare ungare) un clopot din secolul
al XV-lea ce avea o inscripție cu litere chirilice.
Textul în limba slavonă nota că acest clopot a fost
făcut de către boierul moldovean “Ioan
Păharnicul”, pentru biserica unei localități
menționate, la fel ca și anul confecționării.
Posesiunea efectivă a unor întinse ținuturi
locuite de români, patronajul cultural al
domnului Moldovei au înlesnit apariția și
realizarea unei ambianțe favorabile în care viața
religioasă a cunoscut o evoluție ascendentă. Ca
urmare, în apropierea domeniului moldovenesc
al Ciceului, sau chiar pe teritoriul aparținător,
apar mai întâi la Feleac, iar apoi la Vad, două
centre episcopale românești, susținute prin
aportul ctitoricesc și daniile acordate de Ștefan cel
Mare și de urmașii săi.
Tradiția, confirmată de documente de epocă,
atribuie construirea bisericii episcopale din Feleac
marelui voievod moldovean Ștefan cel Mare.
Ridicarea bisericii reședință episcopală poate fi
plasată, ținând seamă de evenimentele istorice,
înainte de 1488, în timpul arhiepiscopului Daniil,
amintit de inscripția slavonă scrisă pe filele
Tetraevangheliarului manuscris, publicată pentru
prima oară de Timotei Cipariu: “Cu voia Tatălui °i
continuare în pagina 14 ±
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 45 ♦ 16-31 iulie 2004	|-
3
Comentarii
Arhitectură și arheologie:
colaborări și rezultate
■ Florin Fodorean
Cornelia Bărbulescu
Arhitectura militară °i tehnica de construcție la romani.
Castrul de la Potaissa
Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2004
Se împlinesc anul acesta 33 de ani de când
singurul castru legionar roman din Dacia,
liber de construcții moderne, a beneficiat de
săpături sistematice, conduse de profesorul Mihai
Bărbulescu. Publicarea rezultatelor cercetărilor
arheologice nu s-a lăsat așteptată, în trei cărți și mai
multe studii. Iar foarte recent a apărut lucrarea
arhitectei Cornelia Bărbulescu, Arhitectura militară °i
tehnica de construcție la romani. Castrul de la Potaissa.
Lucrarea debutează cu o Introducere, urmată de o
prezentare clară și concisă în legătură cu fortificația
romană de pe Dealul Cetate: Castrul de la Potaissa.
Descrierea este însoțită de planuri ale castrului, clă-
dirii comandamentului și termelor, toate aduse la zi.
Primul capitol al lucrării, Rigoarea arhitectilor mili-
tari romani dezvoltă patru aspecte esențiale: planul
regulator al castrului, planul regulator al clădirii
comandamentului, unitatea de măsură utilizată în
castru, punerea în operă a planului și corectarea
erorilor. La Potaissa s-a transpus pe teren un plan
de castru elaborat în „birourile centrale” ale armatei
romane, observație argumentată cu o demonstrație
prin care autoarea evidențiază geniul ingineresc
roman. Doar cu rigla și compasul, topografii
militari au realizat în teren un castru cu forma unui
dreptunghi de temă ^2 și o principia (clădirea co-
mandamentului) cu forma unui dreptunghi de
temă ^3. (primele din seria dreptunghiurilor
dinamice ale lui Hambidge). De asemenea, blocul
de piatră corespunzător poziției gromei în castru
marchează pe axul longitudinal “secțiunea de aur”.
O serie de exemple privind dimensiunile unor
elemente de construcție, edificii și complexe săpate
în castrul de la Turda permit concluzia că unitatea
de măsură folosită la Potaissa a fost pes Monetalis
(29,57 cm).
Partea a doua a lucrării, intitulată Reconstituiri
evidențiază, pe de o parte, pregătirea de arhitect a
autoarei, și pe de altă parte, rigurozitatea și
exactitatea cu care doamna Cornelia Bărbulescu a
reușit să interpreteze datele arheologice în scopul
reconstituirii unor edificii importante din castru.
S-a realizat reconstituirea grafică (axonometria)
clădirii comandamentului, pornindu-se de la plan.
Precizăm că principia castrului de la Potaissa, una
din cele mai mari din Imperiul Roman (0,89 ha), a
fost cercetată în întregime, anul acesta încheindu-se
și lucrările de conservare la acest obiectiv
important. Doamna Cornelia Bărbulescu a
reconstituit intrarea în clădirea comandamentului.
De asemenea, a calculat înălțimile construcțiilor de
pe laturile de nord și sud, pornind de la capătul
unui fus de coloană lisă, descoperit în săpăturile
arheologice, ajungând la concluzia că aceste
încăperi aveau înălțimea de 9-10 m. Pe baza
descoperirii a trei bolțari (doi cu secțiune trapez
isoscel și unul cu secțiune trapez drept), toți
decorați pe una din fețe, s-au putut calcula
deschiderile porților basilicii. Spre exemplu, poarta
centrală de acces în basilica are o deschidere de 6,11
m. Din demonstrația și concluziile autoarei,
precum și din reconstituiri, ne putem în sfârșit face
o imagine despre monumentalitatea clădirii
comandamentului. Ne grăbim să adăugăm că
pentru prima dată au fost reconstituite pe baza
unor calcule trigonometrice basilica, sanctuarul și
aerarium . Doar acum ne dăm seama de aspectul
grandios al acestor construcții.
În partea finală a lucrării, Tehnici °i materiale,
autoarea se ocupă de fundații și ziduri, pardoseli,
bolți, bolți cu cofraj pierdut, sistemul de încălzire
cu hipocaust. Remarcăm, în primul rând, rigoarea
cu care ne este prezentată semnificația unor
termeni care desemnează tehnici de construcție
din antichitate, cu observațiile concrete ale
aplicării lor la Potaissa. Este discutat și un alt
aspect interesant, legat de clădirea
comandamentului, și anume acela al existenței
unor repere de așezare a blocurilor de piatră în
vederea realizării elevației zidurilor. Arhitectul
Cornelia Bărbulescu observă foarte bine detaliile
constructive: existența rosturilor de tasare, pentru
evitarea fisurării fundației prin forfecare, în cazul
unor încărcări mult diferite pe traseul aceleiași
fundații, și modalitatea în care inginerii
constructori romani au realizat racordarea
fundațiilor. O serie de descoperiri de tuburi
pentru bolți i-au permis autoarei reconstituirea
unor bolți cu cofraj pierdut, sistem care ajunge în
Dacia din nordul Africii în timpul împăratului
Septimius Severus, prin intermediul militarilor
africani. Tot pe baza cercetărilor din principia și
terme este analizat sistemul de încălzire cu
hipocaust și se realizează o statistică privind
raportul dintre suprafața încăperilor și suprafața
Căutare de sine
■ Ion Cristofor
Florin Nicolae Cîrstea
Caută-mă acolo unde nimeni nu m-a găsit
Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2004
O căutare febrilă a sinelui, a propriei iden-
tități, fundamentează demersurile poetice
ale tânărului Florin Nicolae Cîrstea, ale
compozițiilor sale reflexive. Meditația sa face din
faptul poetic un complement direct al ființei, un
gest imperativ al identificării, al definirii
diverselor aspecte ale alterității. Volumul lui de
debut, Caută-mă acolo unde nimeni nu m-a găsit,
inaugurează un periplu ontologic în care aceste
prime exerciții, cu un evantai de teme marcate de
obsesii constante, sunt mereu subordonate nevoii
de definire a unui eu dilematic.
Solitar, Florin Nicolae Cîrstea nu pare deloc
să fie preocupat de căutările tovarășilor săi de ge-
nerație. Diversele “fracturisme”, “milenarisme”,
“postavangardisme”, alte orientări generaționiste
nu i-au atras în nici un fel atenția. Lirismul pe
care-l cultivă se fixează într-o formulă ce func-
ționează după mecanisme mai calme, ce nu țin să
revoluționeze lirica actuală sau să bulverseze scara
de valori, zgâlțâită de tot soiul de troțkiști pro-
vinciali, sastisiți de literatura română încă înainte
de a fi digerat buchea manualelor.
subsolurilor încălzite la clădirea
comandamentului.
Rigoarea și acribia de arhitect au produs o
carte utilă celor interesați de arheologia romană,
dar nu numai acelora, fiindcă avem de-a face, în
fond, cu o demonstrație a potențialului
arhitecților și constructorilor romani în a realiza
edificii uluitoare. Pe de altă parte, surprinderea în
planul castrului de la Potaissa a “numărului de
aur”, a traseelor regulatoare și a dreptunghiurilor
dinamice, înseamnă o neașteptată reluare - în
plină epocă romană imperială - a străvechilor
relații pitagoreice dintre mistică, geometrie și
arhitectură.
Cu această carte, publicațiile Institutului de
Studii Clasice de pe lângă Universitatea “Babeș-
Bolyai” au ajuns, într-un singur an, la patru
volume.
■
În continuitatea unei lirici colocviale, în care
printre posibilele modele autohtone figurează
Marin Sorescu și Nichita Stănescu, Florin Nico-
lae Cîrstea se distanțează de sine însuși printr-o
cufundare în apele amniotice ale unei identități
precare și incerte. Poetul se identifică uneori cu
ipostaza modestă a unui “stăpân pe nimic”, meta-
foră ce concentrează un gest de refuz al oricărei
poze teribiliste: “Ce bine era când nu existam, /
nici noapte nu era / nici zi nu respiram. / Eram
undeva / aflat nicăieri / și nimeni n-avea despre
mine / păreri. / Eram ultimul dintre ai mei / și
întâiul cu păcat / dintre cei ce nu se născuseră / și
cei ce n-o vor cunoaște / vreodat’. / Nu exista
timp ce să-mi aparțină / alții-l trăiau / asupriți de
lumină / străină. / Te naști fără voie / trăiești un
destin / nimeni nu te întreabă dacă vrei / mai
mult / sau mai puțin.”
Eul poetic își aproximează alcătuirea ființei
prin apelul la aluzii biblice (”la început n-a fost
nimic”), la sugestia unei confundări cu miezul
“fierbinte”al unei magme verbale austere, cu o
“flacără de cuvinte”(Geneza). Gestica sumară a
poetului “colecționar de cuvinte” se ascunde
într-o “cumințenie”ce își refuză marile elanuri
retorice sau imaginative. Temperamental, poetul
e un reflexiv ce-și refuză un destin orgolios. Deși
originar din sud, poetul e o sensibilitate retractilă,
4
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 45 ♦ 16-31 iulie 2004	|-
un solitar fascinat de o lume a umbrelor, retras în
sine, “venerând cu șoapte amare / zeul singurătă-
ții” - după cum se autodefinește în poezia inti-
tulată Înșelare. “Condamnat la necuvânt”, un
“înecat” în “propriile zile”, poetul se retranșează
într-o voluptate a anonimatului, a gesturilor
mărunte, cu o permanentă tentativă de dedrama-
tizare a discursului liric. Postura de damnat al
unei căutări obstinate în bezna interioară e abia
sugerată într-o poezie precum Zăcământ de cuvinte:
”Astăzi, am coborât în mine / ca într-o mină, /
căutând zăcăminte de cuvinte. / Un singur filon
am găsit / mai în stânga mea / aproape de casa
sufletului, / de unde / galeriile nu coboară / ci
urcă, deasupra, / în osul culorii / acolo unde /
orice amintire născută / omoară tinerețea”.
Marcată de obsesia timpului devorator, lirica
tânărului autor e remarcabilă prin simplitate și
discreția ei constitutivă, printr-un refuz hotărât al
etalării impudice a subiectivității, a spasmelor
eului. De altfel poetul mizează adeseori pe scrie-
rea unor micropoeme în care esențială este suges -
tia delicată, în spirit de haiku: ”Clopotele schin-
giuiau / timpul / departe, urlând / un destin se
termina” (Nelegiuire). Finețea notației e remar-
cabilă, mai ales în poemele fără titlu, din care ci-
tăm un singur exemplu, edificator pentru tendin-
ța sa spre esențializare, spre o expresie concen-
trată, sintetică: “Ieri, / mi-am pierdut / umbra.../
Doamne, / ce singur / mă simt / pe lume”.
Textul devine aici o metaforă a eului, o pre-
lungire austeră a ființei. Chiar dacă Florin Nicolae
Cîrstea preia unele ticuri ale autorului Necuvintelor
- prin excesiva utilizare a unei particule negatoare
(ca în poezia Pierduti de alb), printr-o păgubitoare
tendință spre filosofare, poezia sa dovedește o reală
sensibilitate, cu numeroase note personale ale
discursului liric. Debutul său cu volumul Caută-
mă acolo unde nimeni nu m-a găsit atrage atenția
asupra unui poet discret, dar autentic
■
Turcologia contemporană
■	Tudor Sălăgean
Studii °i cercetări de turcolcgie contemporană.
Omagiu profesorului Mihai Maxim
coord. Călin Felezeu
Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2004
Forța unei culturi naționale este susținută
atât de numărul și calitatea personalităților și
instituțiilor care o promovează, cât și de lăr-
gimea și diversitatea deschiderilor sale, de dezvol-
tarea interesului, sensibilității și aptitudinilor nece-
sare pentru a investiga alte orizonturi culturale și a
percepe alte valori umane, de capacitatea de a își
însuși experiența acestora în interesul propriei sale
dezvoltări. La acest capitol, cultura românească este,
încă, una care se străduiește să depășească provin-
cialismul, progresele intermitente înregistrate pe
parcursul secolului al XX-lea nereușind să înlăture
consecințele unei întârzieri culturale pentru a cărei
depășire ar fi nevoie de un efort cu mult mai
susținut.
Din această perspectivă, omagierea unei per-
sonalități de anvergura istoricului Mihai Maxim -
profesor la Universitatea din București, profesor
asociat al Universităților din Istanbul, New York
(Columbia) și Veneția, președinte al Centrului de
Studii Turce din București (înființat la inițiativa
sa încă din anul 1985, purtând pe atunci denu-
mirea de Laborator de Studii Otomane), membru
al Comitetului Executiv al Asociației
Internaționale pentru Istoria Economică și Socială
a Imperiului Otoman și a Turciei și membru
fondator al Comitetului Asociației Internaționale
pentru Studiul Civilizației Islamice în Balcani -
este cu atât mai necesară și mai binevenită.
Lumea turco-otomană, în a cărei studiere Mihai
Maxim este, cu certitudine, unul dintre marii
specialiști mondiali ai momentului, este una a
cărei cunoaștere contribuie în cel mai înalt grad la
cunoașterea propriei noastre lumi. O lume care a
influențat profund și durabil evoluția spațiului
sud-est european, care a creat o civilizație
complexă și triumfătoare, influențând dezvoltarea
spațiului românesc timp de aproape o jumătate de
mileniu; o lume care a asimilat valori românești
și a sprijinit dezvoltarea acestora. Această
îndelungată experiență comună este una pe care
avem uneori tendința de a o respinge,
considerând-o o trădare a europenismului nostru.
Atitudine greșită și nefolositoare, care ne
îndepărtează de una dintre cele mai importante
caracteristici ale devenirii noastre istorice: aceea
de punte de legătură între Răsărit și Apus.
Faptul că acest volum omagial apare la Cluj,
într-o realizare editorială de aleasă ținută, datorată
editurii „Tribuna”, reprezintă o premieră și, în
același timp, un semnal încurajator.
Coordonatorul său, profesorul dr. Călin Felezeu,
este cel dintâi (și, până în prezent, singurul)
specialist în turcologie din acest centru
universitar care, iată, începe să își extindă cu
succes activitatea de cercetare către direcții care îi
erau până acum străine. Perseverența de care el a
dat dovadă în promovarea cercetărilor din acest
domeniu, cadența mereu sporită a acțiunilor
desfășurate până acum și, fără îndoială, succesul
acestora (pentru care însuși volumul pe care îl
prezentăm este un grăitor exemplu) ne
îndreptățesc să sperăm că momentul în care
cercetarea turcologică va putea fi instituționalizată
și în cetatea universitară a Transilvaniei nu este
departe.
Deschis printr-un salut al lui Halil Inalcik,
„patriarhul osmanisticii mondiale”, urmat, în
aceeași secțiune introductivă, de prezentarea
activității profesorului Mihai Maxim (Bogdan
Murgescu) și de bibliografia lucrărilor acestuia
(Aurel Vîlcu), volumul reunește, prin meritul
coordonatorului său, un număr de 15 lucrări în
limbile română, engleză, franceză, italiană, turcă
și germană, realizate de specialiști în domeniu de
la universități și institute de cercetare de presti-
giu. Studiile consacrate analizei unor piese arheo-
logice (Eugen Nicolae, Pavel Bârnea) și cercetă-
rile de numismatică turco-osmană (Aurel Vîlcu,
Kenneth M. MacKenzie) sunt însoțite de contri-
buții în domeniile vocabularului curții otomane
(Giampiero Bellingeri) și literaturii orale a
turcilor din Dobrogea (Mehmet Naci Onal).
Numeroase sunt lucrările care tratează istoria
diplomatică a secolelor XVIII-XIX, remarcându-
se prin clarificările pe care le aduc și prin contri-
buțiile documentare inedite (Sândor Papp, Akitsu
Mayuzumi, Sinan Kuneralp, Armand Goșu,
Silvana Racheru). Evoluția turcologiei românești
până la mijlocul secolului al XX-lea este analizată
într-un dens articol avându-l ca semnatar pe Dan
Prodan. Giuseppe Cossuto oferă o succintă
prezentare a statutului musulmanilor din Europa
de Est în perioada comunistă, iar Călin Felezeu,
coordonatorul volumului, realizează, dintr-o
perspectivă înnoitoare, o analiză a imaginii Impe-
riului Otoman în istoriografia transilvăneană a
secolului al XVIII-lea. Întrucâtva îndepărtat de
tematica volumului, însă documentat și folositor
este studiul consacrat de Avram Andea carierei și
activității episcopului Iosif Stoica al Maramu-
reșului (1690-1711). Cu adevărat excepțională
este contribuția Cristinei Bîrsan (Dimitrie Cante-
mir and the Islamic World. Some Conclusions), care
analizează îndelungata și ramificata tradiție isto-
riografică, prea puțin cunoscută până acum, care a
stat la originea remarcabilelor lucrări consacrate
de principele moldovean istoriei și civilizației
otomane.
În pofida relativei sale eterogenități, volumul
are multe lucruri de oferit specialiștilor în
turcologie și osmanistică, istoricilor diplomației,
istoricilor în general. Mai mult decât orice, el
reprezintă însă un binemeritat omagiu adus unei
personalități culturale de excepție, pe care
istoricul Bogdan Murgescu o caracterizează prin
următoarele cuvinte: „Sunt savanți a căror viață se
confundă cu opera scrisă pe care o lasă
posterității. Alți învățați strălucesc mai mult prin
înrâurirea pe care o exercită asupra colegilor lor
de diferite generații, stimulează vocații și „fac
școală”. Mai rare sunt situațiile când una și
aceeași persoană se evidențiază în egală măsură pe
amândouă aceleași planuri. Profesorul Mihai
Maxim este unul dintre aceste cazuri fericite.”
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 45 ♦ 16-31 iulie 2004	|-
a
nul Ioan Slavici - Tribuna 120
Tribuna și ctitorii ei
■ D. Vatamaniuc
Scrisorile pe care le reproducem mai jos s-au
publicat, împreună cu altele, la care ne vom
referi în volumul: E. Gluck, G. Neamțu, D.
Vatamaniuc, Studii °i documente privind activitatea lui
Ioan Slavici (I-II, Arad 1976), cu circulație
restrânsă. Scrisorile le reproducem după
originalele de la Academia Română.
Istoricii presei noastre situează Tribuna între
cele mai importante cotidiene românești în
secolul al XIX-lea și explicația s-ar găsi în faptul
că la conducerea sa a stat o personalitate de
numele căreia se leagă statutul său aparte. O
comparație s-ar putea face cu Timpul, condus de
Eminescu în epoca de glorie a cotidianului
bucureștean. Slavici mărturisește însă, în repetate
rânduri, că Tribuna nu era opera sa sau numai a sa
și îi invocă - și evocă - pe Ioan Bechnitz și
Diamandi Manole. Memorialistica sa este
revelatoare în această privință, iar corespondența
cu contemporanii îmbogățește informația.
Slavici îl întâlnește pe Ioan Bechnitz la Viena,
în timpul studiilor universitare și face cunoștință
cu el prin intermediul lui Eminescu în cercul
studenților bucovineni. Memorialistul îl evocă în
Lumea prin care am trecut și găsim și în manuscrise
un articol [Eminescu °i Ioan Bechnitz ], cu aprecieri
privind orizontul lor intellectual.
“Ioan Bechnitz e omul celor mulți
necunoscut - îl evocă Slavici în Lumea prin care
am trecut - care în Ardeal a pornit mișcarea
culturală a poporului român și a condus-o timp
îndelungat cu pricepere și cu râvnă neistovită. El
era fiul unui negustor, care-n timpul Eteriei s-a
refugiat de la București la Sibiu, unde a rămas și
după ce-n Țările Române au urmat domni
pământeni și și-a agonisit o avere însemnată.
Crescut ca «băiat de bani gata», Ioan Bechnitz a
făcut după îndrumări primite de la Șaguna, studii
universitare la Viena și în Germania.” Și-a făcut o
pregătire intelectuală de excepție însă nu cu
scopul să profeseze, poate și după exemplul lui
Eminescu, într-o specialitate sau alta.
Colaborează, după întoarcerea de la studii, la
Telegraful român și la Foi°oara „Telegrafului român”,
unde respinge cu argumente filologice, sistemul
etimologic al lui Timotei Cipariu și scoate
încheierea că limba propusă de el nu s-a vorbit,
nu se vorbea și nu se va vorbi niciodată de
poporul român. Înființarea Tribunei se înscria
pentru el ca un eveniment de prim ordin, care
dădea sens existenței sale. Intelectual fără familie
și-o descoperă în redacția Tribunei, căreia i se
consacră în întregime. Stabilește titlul ziarului,
comandă literele de la Viena și supraveghează cu
severitate procesul redacțional și editorial.
„Bechnitz, care de la 8 la 12 și de la 3 la 5 stă în
redacție - îi scrie Slavici lui Ioan Bianu în iulie
1887 - caută material, revizuiește până și cea mai
mică notiță, se ceartă cu zețarii, cu băieții din
tipografie, aleargă la poștă și-n telegraf, când se
ivește vreo încurcătură, face, în sfârșit, cât trei, ca
ziarul să apară la timp, să fie bine informat și în
curent cu faptele zilei, ca să nu se strecoare în el
ceva.”
Ioan Bechnitz intuiește în G. Coșbuc viitorul
poet de la prima strofă versificată trimisă la
redacție și semnată Boșcu, un nume care nu
spunea nimic. Demersurile sale energice conduc
la descoperirea poetului și aducerea lui în
redacție. Bechnitz nu admite, după ștergerea
poetului din buget, să fie scos din redacție. Slavici
se vede nevoit, în acestă situație, să-l plătească pe
Coșbuc din diurna sa ca editor al documentelor
adunate de Eudoxiu Hurmuzachi.
Situația financiară a Tribunei nu a fost
întodeauna dintre cele mai bune, cum se
desprinde din corespondența lui Slavici cu Ioan
Bianu, însă și cu Eugen Brote, V. Mangra și alte
câteva persoane. Salvarea venea, în asemenea
momente, tot de la Bechnitz. „Iar când aveam să
facem vreo plată - arată Slavici în aceeași
scrisoare către Ion Bianu - și cassa era goală, tot
Bechnitz da - anticipațiune, ca să nu se simtă că
situația Institutului e compromisă.”
Situația financiară a Tribunei devenise în
decembrie 1889 deosebit de critică și se discuta
de sistarea ei. Bechnitz face propunerea ca ziarul
să fie scos sub formă de broșură, ca publicație
periodică cu apariție la 1 și 15 ale lunii. Tot
Bechnitz vine însă cu o a doua propunere, care se
acceptă. „Acum însă Bechnitz - îi scrie Slavici lui
Ioan Bianu în 1 decembrie 1889 - a venit cu o
nouă idee. Publicăm Tribuna cu abonații pe care îi
avem acum, fără ca să mai ținem pe Coșbuc și
fără ca eu să iau onorar.” Slavici îi scrie lui
Maiorescu și Coșbuc este trimis la București ca să
se stabilească aici. Câțiva ani mai târziu vor scrie
împreună: Slavici, Caragiale și Coșbuc Vatra, una
din frumoasele reviste românești. Tribuniștii vor
pune în aplicare și prima propunere și spre a evita
falimentul publicației lor, o scot sub formă de
broșură, în 1893-1894.
Susținătorii Tribunei erau intelectuali cu studii
în țările apusene și cu o bună pregătire în
specialitatea lor. Eugen Brote era doctor în
științele agricole de la Altenburg. Aurel Brote face
studii juridice la Viena și Graz, Dimitrie Comșa
își face pregătirea în economie, în Germania, iar
Simeon Popescu în teologie la Universitatea din
Leipzig. Ioan Bechnitz ocupa un loc aparte prin
pregătirea sa intelectuală cu o deschidere largă
spre viața politică, culturală și artistică. Se
primeau la redacția Tribunei lucrări de diferite
domenii. Slavici oprea întodeauna un exemplar
pentru Bechnitz. În scrisoarea sa către Ioan Bianu
din 9/12 iunie 1887, îl informa că din cărțile
trimise, un exemplar îl dă „amicului meu
Bechnitz, ca unuia dintre puținii oameni care știu
să-l prețuiească.”
Ioan Bechnitz se distingea în gruparea
tribunistă și prin cultul pentru cartea rară din
diferite domenii. Slavici îl informa pe Ioan Bianu
în scrisoarea din 5/7 noiembrie 1889, că Bechnitz
avea „o incunabulă de la 1490, exemplar foarte
bine conservat, Instituțiile Veneției și încă câteva
cărți vechi, dintre care una legată în palimsest.”
Dorea să le doneze Academiei Române, dacă
aceasta nu le avea. Ioan Bianu îi răspunde lui
Slavici că nu figurase în colecțiile Academiei
Române. „Alaltăieri am trimis lada cu cărțile lui
Bechnitz - îl informează Slavici pe Ioan Bianu, în
scrisoarea din 16/28 1889 - : sunt cinci bucăți,
incunabula și alte patru cărți privitoare la știința
dreptului, toate din secolul al XVI-lea.” Ar fi
important de identificat donația lui Bechnitz în
fondurile Bibliotecii Academiei Române.
Diamandi Manole se situa la cealaltă extremă
sub raportul pregătirii intelectuale academice.
„Negustor cu deosebire priceput în ale sale -
scrie Slavici în articolul Serbarea de la Putna - el
știa să-și chivernisească treburile, nu se avânta
niciodată, ci se mulțumea cu câștig mic, dar sigur.
Tot așa în relațiile sale personale, precum și în
viața comună, el era cu inima deschisă și bună -
credință, căuta todeauna restabilirea bunei
înțelegeri și vorba lui prețuia mai mult decât
subscrierea întărită cu martori și cu pecete;
întreprinderea la care lua și el parte era sigură de
reușită.”
Tribuna era o întreprindere a unui grup de
intelectuali transilvăneni fără poziții economice
importante - cu excepția lui Ioan Bechnitz - , în
orice caz nu în măsură să scoată o publicație și
încă una cotidiană. Susținerea materială a ziarului
nu putea veni decât prin abonamente. Sarcina
aceasta și-o asumă, prin statutul său social,
Diamandi Manole, care asigura susținerea
materială a ziarului și salvarea sa de la faliment.
Din cele 11 scrisori pe care le trimite lui Slavici
între 1884 și 1889, șase interesează îndeaproape
discuția noastră.
Scrisoarea cu care deschidem acest grupaj, îl
are pe Diamandi Manole angajat în susținerea
financiară a Tribunei, prin toate mijloacele care îi
stăteau la îndemână. Statutul său social, cu întinse
relații în administrația de stat ți în viața politică, îl
favorizează să obțină rezultate financiare
importante, de fapt singurele care asigură apariția
coridianului sibian.
Diamandi Manole îi propune lui Slavici, chiar
în prima sa scrisoare din 8/20 aprilie 1884 să
inaugureze apariția Tribunei cu un apel către
public, în are să treacă pe fondatorii ziarului.
Slavici dă curs acestei propuneri și deschide
primul număr al Tribunei din 14/26 aprilie 1884
cu editorialul Către publicul român, în care trece și
numele celor 10 fondatori: Ioan Bechnitz, Aurel
Brote, Eugen Brote, Ioan Dușoriu, Diamandi
Manole, Simeon Mărginean, Ioan Neagoe,
George B. Popp, Ioan de Preda, Ioan Slavici.
Diamandi Manole era pentru Slavici „Nenea
Manole” și îl consulta în acțiunile pe care le
întreprindea. În scrisoarea din 5/17 ianuarie 1885
se declara de acord ca Slavici să țină prelegeri
6
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 45 ♦ 16-31 iulie 2004	|-
publice, prin care se sporea prestigiul Tribunei și
era gata să pregătească la Brașov toate condițiile
pentru ținerea ei. Îi atrăgea însă atenția că fiind
cunoscut ca „mare agitator” nu putea ține
conferințe politice.
Procesele de presă ale Tribunei, care se soldau
cu cheltuieli de judecată și mari amenzi bănești,
nu-l nelinișteau pe Diamandi Manole, deși ele
contribuiau în cea mai mare măsură la situația
precară a ziarului. Luând cunoștință de procesul
întemeiat Tribunei, cum se vede din scrisoarea sa
din 5/17 ianuarie 1885, aștepta - și nu se îndoia -
că i se oferea lui Slavici ocazia să condamne și în
fața instanțelor judecătorești politica guvernelor
maghiare.
Slavici transforma, în adevăr, apărarea în act
de acuzare a politicii guvernelor maghiare. Curtea
de jurați pronunță verdict de achitare pentru el și
pentru Cornel Pop Păcuraru, redactorul
responsabil. Guvernul maghiar desființează
Curtea cu jurați din Sibiu și transferă cauzele sale
Tribunalului regesc din Cluj. Curtea cu jurați de
aici îl condamnă pe Cornel Pop Păcurar în al
doilea proces de presă al Tribunei, din mai 1886, la
un an de temniță la Năsăud.
Scrisorile lui Diamandi Manole către Slavici îl
arată apărătorul demnității naționale. În scrisoarea
din 5/17 ianuarie 1887 ianuarie 1885, amintită mai
sus, invocă „drepturile omului” și drepturile
românilor de sub stăpânirea maghiară. Merge
foarte departe în această privință și se declară
împotriva cererii de grațiere a lui Cornel Pop
Păcuraru, întemnițat la Năsud. Argumentele sale în
condamnarea politicii guvrenelor maghiare nu sunt
numai politice, ci și de ordin economic și financiar.
Previziunea sa se va adeveri și Ungaria se va găsi
prin politica sa față de naționalități cu finanțele
secătuită, în ajunul primului război mondial.
Diamandi Manole numește articolele lui
Slavici din Tribuna, nu întâmplător, epistole, iar pe
adversarii ziarului îi caracterizează: checichemeți, cu
alte cuvinte „oameni de nimic”. Nu era deprins
cu mânuirea condeiului, cum se vede din aceste
scrisori și nu avea reguli de ortografie. Avea însă
expresii și cuvinte de proveniență populară de
mare plasticitate, precum și numiri personale să
caracterizeze anumite situații și pe contemporanii
săi. Adversarii Tribunei continuau, în raport cu
limba folosită de Slavici, să rămână „lipsiți de
puștile cu cremene”; măsurile ineficiente luate de
guvernele maghiare să redreseze economia, arătau
că mergeau „din bute în bute”. O jucărie pentru
copii, întâlnită pe străzile Vienei îi oferă prilejul,
prin ineditul ei, să-i găsească o aplicare imediată
la viața politică. Diamandi Manole este și
singurul dintre tribuniști care avea pentru
contemporanii săi o numire proprie, sau mai
multe, în funcție de comportamentul lor.
Profesorii erau: Substantiv, ziariștii și avocații,
Neguțătorii de vorbe goale, I.C. Bratianu, Babacu, T.
Maiorescu, Notre ami, Eugen Brote, Lordu
Palmerston, Nicolae Cristea, Pater Ambrosius. Avea
și pentru Slavici două numiri: Liliac și Curier
rusesc, pentru că sosea cu trenul de seară și pleca
în ziua următoare. Avea și pentru Ioan Bechnitz
două numiri Verdnung (Ordin) și Befehl (Chemat
la ordine), pentru faptul că cine intra în discuție
cu el, nu-i rămânea decât să se recunoască învins.
Tribuna se înscrie în cultura română ca una
din publicațiile importante ale presei românești
prin activitatea politică și culturală, operă a
ctitorilor ei. Se recunoaște în Slavici, spiritul rector
al cotidianului sibian, însă Bechnitz a condus cu
pregătirea intelectuală și devotamentul ieșite din
comun, viața internă a ziarului, iar Diamandi
Manole i-a asigurat prin relațiile sale cu
administrația și oamenii politici, susținerea
materială. Este și epoca de glorie a Tribunei
sibiene. Slavici părăsește redacția în 1890, Ioan
Bechnitz încetează din viață în 1898, iar
Diamandi Manole în 1899. Tribuna mai apare
până în 1903. 5 Tribuniști scot însă la Arad încă
din 1897 Tribuna poporului, alt cotidian al lor. Se
mută și centrul politic al românilor transilvăneni
de la Sibiu la Arad - și aici se va pregăti și actul
Marii Uniri din 1918.
[1]
Brașov, 8/20 april 1884
Stimabile amice,
Te salut cu: Christos a înviat!
Ieri am trimis amicului Aurel Brote mai
multe liste, ale orașelor, din care nu-mi sosesc
listele încă. I-am scris să te roage să cauți d-ta
numai după cartea de adrese și în fiecare oraș să
trimiți câte 20-25 numere.
Aseară mi-au sosit încă 5 liste și anume din
Turnul Măgurele de la Prefectul G. Kirițescu,
care fiind amicul meu ne va face în tot județul
multe abonamente. De la Iași de la Petru
Rarcanu, profesor la Seminarul [de la] Socola; la
Sibiu mai aveți lista trimisă de St. Emilian; să
compari ambele liste. Căci Iașii fiind oraș mare ce
nume i-a scăpat unuia din vedere le-a notat
celălalt și să nu trimitem la unul 2 numere.
din Botoșani lista de la Emanuel Leonescu prof.
la Liceu.
Ieri i-am mai dat o adresă la Botoșani, Ioan
Popescu funcționar la căile ferate. Acum D-ta vei
aprecia dacă pe lângă Em. Leonescu mai este de
lipsă să trimiți liste pentru abonament și lui
Popescu.
din Tâtgoviște de la Basiliu M. Dimitropolo,
advocat, care, cum vei vedea, se oferă să-i
trimitem liste să ne facem abonați.
din Călărași de la J. Brădescu, profesor, pe
lângă listele ce le veți trimite d-lui, mai sunt de
părere să trimitem liste și lui Epaminenda Peridi,
Prefectul județului, căci sunt amic cu el și ne va
face cu influența lui abonați
Acum, te rog să le dai îndrumări să scrie
adresele comunelor cu adausul județului și România,
adică acelei comune din districtul respectiv. Aici e
locul fratelui Bechnitz să facă forme acurate ca să
meargă Tribuna la adresa fiecăruia.
Cu stilul D-tale care place și atinge la inimă,
Te rog să compui un Apel să-l tipărești cu
subscrierile celor 10 fondatori pe o coală de
hârtie, de poștă, cu care apoi să trimitem la
fiecare domn din diferite orașe un convert pe
poștă și listele de a îi face abonați.
Căci numai printr-un călduros apel la acei
stimabili domni îi putem încălzi să se intereseze
de cauza noastră. Și pe frații din România D-ta îi
cunoști. Depinde de la modul delicat cum ne
adresăm la ei, și D-ta încă vei aprecia ca din
România trebuie să procurăm mai mulți abonați.
Căci de la noi vor veni la ei mai târziu când vor
auzi limba lui Slavici, acum fiind lipsiți pe la
puștile cu cremene trebuie să mai adăstăm și să
ne căutăm prin relațiile ce avem a ne face cât mai
mulți abonați din România.
Aici îți alătur o consemnare generală despre
numele D-lor, la care m-am adresat în fiecare oraș
și despre cei de la care am primit liste.
La compunerea epistolei D-tale către ei, cred că
este bine să menționezi că am trimis la toți domnii din
lista trimisă de domnia ta ziarul și apoi să-i rogi cu
stilul savantului nostru Slavici să ne dea sprijinul
lor la procurarea abonamentelor. Spune-i lui Aurel
Brote să șteargă aceste 5 orașe de la care vă trimit azi
listele din lista ce i-am trimis-o ieri. A căuta D-ta
din cartea de adrese în acele localități nume spre a le
trimite câte 10-15 numere. Vei trimite numai în
cele ce rămân în restanță, adică de la cele ce până
azi nu am primit răspuns, poate să mai sosească
listele și din alte orașe, poate însă că nu vor să
răspundă, în tot cazul este mai bine ca și în
acele orașe să străbatem Tribuna la adresele
pe care le vei crede D-ta că sunt mai bune după
cartea scurtă.
De la Iași avem deja 2 liste mai adast de la 5
domni consemnări de amici ai lor, care cred că ne
vor sprijini. Sosindu-mi, vi le înaintez, căci Iașii
fiind oraș mare e bine să avem 7 ambasadori să ne
facă abonați.
Fă acum, frate Slavici Apelul sau mai bine o
scrisoare cu „Prea stim. Domni etc. etc.” și de 10
ori te sărut dulce și rămân devotat amic!
Diamandi
Ce zice de răspunsul dat de colegii de acolo?
lui Cosma. E nostim și suntem cu Slavici
împreună subscrișii!!
B.A.R. I 30(1)/XXXII
[2]
Brașov, 7 mai 1884
Stimate domnule Slavici,
M-ai făcut curios, am mers de nerăbdare sin-
gur azi la poștă să iau nr. de miercuri al Tribunei,
să citesc răspunsul avizat prin ultima d-tale epis-
tolă, dar bag seama încă nu l-ai publicat. Voi
vedea mâine.
Acum este bine, d-le Slavici să dai ordin după
cele2 liste tipărite cu numele d-lor senatori și
deputați, deoarece Camerele s-au convocat și toți
deputații vor fi în București. Să trimitem la
fiecare senator și deputat Tribuna, de la nr.1
înainte până la nr. 10, pe adresa lor în București, cu
adausul la nume Senator, Deputat, București. Apoi
să rogi pe d-l Maiorescu ori Teodor Rosetti să
roage ei din Cameră și Senat pe vreun amic al
d-lor din[tre] senatori și deputați să intervie pe
lângă colegii lor de a abona pe un an Tribuna. Căci
40 [de] lei le este lor un bagatel și noi putem
lesne avea 150-200 abonați din Senat și Cameră.
Te rog trimite d-lui Maiorescu sau T. Rosetti vreo
10-15 Apeluri cu liste, spre a ne face abonați în
modul descris mai sus.
Asemenea la toți miniștri: Brătianu, Chițu,
Aurelian, Lecca, Voinov, Câmpineanu etc. Fii
bun, dă ordin să li se trimită Tribuna de la nr. 1
mereu înainte. Căci numai în modul acesta ne
vom putea recomanda foaia și vom putea adăsta și
cât mai mulți preanumărați. Numai cu abonații
din Transilvania, Ungaria nu putem reuși nici
susține foaia, trebuie și <<milorzii>> din
România să ne susțină, prin abonamente, foaia.
Salutări frățești de la al d-tale devotat.
Diamandi
B.A.R. I 30(2)/XXXII
[3]
Karlsbad, 4 sept. 1884
Iubite amice,
Sâmbătă în 30 august st[il] n[ou], am
telegrafiat Administrației Tribunei să-mi trimită
Tribuna până la 30 septembrie st[il] n[ou], aici.
Tot în acea zi am depeșat Românului, pe care
azi l-am primit. Mă mir că Sibiul, fiind mai
aproape, Tribuna încă nu am primit-o. Te rog
dispune să mi se trimită regulat aici, până la 30
sept. st[il] n[ou]. Adresa mea Hans Kaiser
Wilhelm, Karlsbad, Bohmen.
Locuiesc frumos peste drum de Parc, am un
salon cu trei ferestre și balcon, cu mâncarea o
ducem greu de tot, căci trebuie să țin o dietă
strașnică, azi am ajuns la 4 pahare.
Deja simt că apele acestea calde îmi fac bine și
sper că mă voi face deplin sănătos.
+
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 45 ♦ 16-31 iulie 2004	|-
7
3
Viața aici este tare scumpă, deja numărul
oaspeților a trecut 28.000, diferite lighioane,
americani, brazilieni, ruși, englezi, francezi,
spanioli, italieni, o întreagă expediție de bărbați și
femei ale diferitelor națiuni.
Românii ca în toate băile nu lipsesc nici aici
[și] sunt destui.
Timpul pe aici este frumos și zilele calde ici și
colo în decursul zilelor ne mai plouă câteodată,
dar soarele ne usucă în grabă.
Petrec bine cu un căpitan K.K. Schutzenan
din Baden, amic vechi al meu, pe care l-am aflat
aici, și prin el am făcut multe cunoștințe cu
ofițeri din armata noastră.
Dejunăm, prânzim și cinăm împreună la
Pupp, între flori și cascade, avem de vecină la
masă pe baroneasa Worms, o germană de 20-22
de ani, o frumusețe clasică, de ai fi aici, sunt sigur
că i-ai compune o nuvelă!
Înainte de a veni aici, am fost la București,
unde am stat 20 de zile. În București am vorbit
cu mai mulți bărbați distinși; am vorbit și cu unul
din miniștri - toți au lăudat ținuta Tribunei
noastre.
Cu venirea mea la Sibiu, îți voi spune ce
acum nu pot a-ți scrie.
Te rog spune la toți ai noștri salutările mele.
Îmbrățisându-te sunt al D-tale devotat amic.
Diamandi Manole
B.A.R. I 30(3)/XXXII
[4]
Viena, 31 decembrie 1884
Stimabile amice,
Tribuna noastră, sub conducerea D-tale devine
din zi în zi tot mai caracteristică.
Eu, din cauza bolii mele lipsesc 5 luni aproape
de acasă. În acest timp de multe suferințe ce am
îndurat din cauza bolii mele, am avut și multă
bucurie și plăcere când îmi sosea Tribuna și când
citeam articolii D-tale.
Eu, căscând gura pe Ring Strasse, am văzut un
Elefant și am cugetat că este potrivit pentru
D-tale de „Crestkindel”, dar și foarte caracteristic,
având pe spinare două călimări.
Cu poșta de astăzi l-am expediat franco la
adresa D-tale.
Când vei avea poftă să le dai cescemeților
peste nas, să faci bine să moi pana în călimara
dinspre botul Elefantului, iar când îi vrea să-i
speli cu săpun mai fin [să înmoi pana] în
călimara dinspre coada Elefantului.
Cum te văd eu calci încet, dar calci cu
înțelepciune ca și Elefantul.
Ești mic de stat, suie-te deci călare pe Elefant,
mergi cât vei vrea de încet, dar dă mereu ca și
Elefantul, cu botul, până vei curăți calea și că o
vei curăți în curând, sunt sigur.
Eu mă aflu aici din zi în zi mai bine, profeso-
rul Ulzman, care mă tratează ne-a asigurat că pâ-
nă în 2-3 săptămâni crede să mă facă deplin sănă-
tos. Atunci, frate Slavici, am înviat din morți, căci
boala mea era foarte periculoasă. Aproape dacă nu
o căutam să [nu-] mi atace rinichii, atunci îi cân-
tau popii lui Daâiamanțelule vecinica pomenire.
La Carlsbad am făcut cunoștință cu mai mulți
prusieni. Un căpitan de artilerie din Berlin m-a
botezat „Diamanzelule” și mi-a spus pe lângă
multe lucruri și următoarele: „Când erau
austriecii noștri la Frankfurt, în garnizoană, ei la
toate erau cei din urmă, prusienii le-au făcut
cântecul următor: ca batjocură [urmează 3 versuri
în germană, indescifrabile].
Am petrecut foarte bine cu acei diavoli de
prusieni.
Acum doresc să fiu sănătos și să vă văd pe toți
amicii de acolo.
Sfintele sărbători să le petreceți cu bucurie și
deplină sănătate la mulți ani.
Spune-le salutările mele lui Cristea, Aurel,
Eugeniu și lui [cuvânt indescifrabil] nostru.
Cu aceste îmbrățișându-te rămân al D-tale
devotat amic.
Diamandi Manole.
B.A.R. I 30(4)/XXXII
[5]
Viena, 5/17 ianuarie 1885
Stimabile amice,
Mă refer la ultima mea epistolă din 31
decembrie cu care ți-am trimis și o lădiță cu un
mic suvenir din parte-mi.
Ieri primind Tribuna am văzut că la 3
febr[uarie] s[til] n[ou] aveți onorul să stați
înaintea juriului.
Tare mă interesează să știu de ce v-au făcut
cheschemeții proces, pentru care anume articol.
Fii bun și-mi arată ca să-l mai citesc de 2 ori.
Nu mă îndoiesc că D-tale îți place foarte acest
alișvarirism, căci o să ai bună ocazie să le faci
logosuri de nedreptățile și călcările legii ce fac etc.
etc.
Și că vei ieși fată mare față de ei nici nu mai
încape vorbă.
Aștept acum cu mare nerăbdare să vă citesc
pledoariile - dar până atunci sunt foarte curios
să-l citesc acel articol.
Îți doresc în Anul Nou toată fericirea și să
ajungi 101 de ani.
Te salut frățește
Diamandi Manole
B.A.R. I 30(5)/XXXII
[6]
Brașov 7/II 1886
Iubite amice
Mă iartă și D-ta că nu ți-am răspuns până
astăzi la ultima D-tale epistolă.
Că lucrezi cât șapte am văzut și eu și văd toți
atâția câți citesc Tribuna, dar și toți recunosc că un
asemenea ziar nu au avut românii din Monarhie
și că „al dracului om mai e Slavici, îi lucrează
bine pe checichemeți.
Eu mă bucur din suflet că acum ești bine,
deplin sănătos și că nu mai zici că nu mai rămâi la
Sibiu, dar grjește să fii pe viitor deplin sănătos.
Căci acesta este lucrul principal și mai bine pune
și pe spinarea altora lucrurile.
După Ga°par Vodă am tot adăstat să te văd la
casa mea și cu multă bucurie te aștept și eu cu
toată familia.
Am văzut că milordul Eugen [Brote] este de
părere ca D-ta să ții aici la Cluj și în alte locuri
conferințe, prelegere publică și ai dori înainte de
toate să știi acre e părerea mea în privința aceasta.
Părerea mea este că o prelegere publică aici, în
Cluj și oriunde, va mai atrage mai multă stima și
iubirea autorului, și în tot cazul va fi de mare
folos cauzei noastre. Întrebarea este acum ce
materie vei trata în prelegerea publică. De va fi
literară, național economică, financiară, despre
toate aceste nu ai lipsă să ceri voie de la nimenea.
Aici [la Brașov] o poți face în două moduri:
sau angajăm aici sala cea mare de la Hotel nr.1
sau
atunci când țin profesorii aici prelegeri
publice în Sala gimnaziului, te înscrii și dumneata
pe o zi anumită
Care din aceste două moduri îți convin mai
bine, îmi vei arăta.
Iar dacă în prelegerea publică vrei să tratezi
materie politică, atunci te întâlnești cu ordonanța
măriei sale d-lui Tisza Coloman, pe care cred că
o cunoști și mare întrebare este dacă poliția îi va
da voie unui „mare agitator” să ție astfel de
prelegeri publice.
În privința amicului nostru Pop Păcuraru, eu
nu împărtășesc părerea D-tale adică că nația să-i
ceară grațierea, de l adversarii noștri. Nu avem
lipsă să cerem grațiere, ci drepturile omului și
drepturile ca campete națiunii noastre. Este greu
și dureros că amicul nostru șade în arest, dar e
mai greu să ne înjosim adversarilor cerându-le
grația lor. Aceasta este părerea mea, bună, rea, eu
franc ți-o spun.
Eu văd că neamul nostru a pornit, în genere,
pe o cale bună, pe când neamul întreg maghiar a
luat câmpii și din toate marafeturile ce fac și lucră
zi cu zi, nu vor avea ca rezultat decât un mare
fiasco.
Posibil ca și „forța împrejurărilor”, cum zici
D-ta îi va sili să-și plece nasul și să ne recunoască
drepturile ce ne compet nouă și tuturor
naționalităților. Dar ce sigur putem vedea este că
ei merg spre căderea hegemoniei lor [prin]
chestiunea financiară. Până astăzi au făcut datorii
1 miliard 300 milioane - plus în bugetul ordinar
an[ual] 50-60 milioane deficit. Cu gogoși
ungurești și cu papricaș de la Seghedin nu se
acopere și nu se poate achita situația aceasta
bănească.
Deci înainte de toate chestiunea financiară le
v rupe gâtul și în curând vor ajunge în doagele
Turciei și ale Egiptului. Trebuie să mai așteptăm,
căci în curând vor pleca nasul în jos și li se vor
trezi și creierii de fantasmagoriile ungurești.
Din buclucul acesta financiar în care au ajuns
prin nechibzuială - este imposibil să se scape.
Acum merg din bute în bute făcând la noi
împrumuturi ca să poată împleti dobânzile la
datoriile vechi. Apoi statul acela care nu poate din
bugetul său ordinar să-și acopere recurențele sale
și să și amortizeze chiar parte din datoria publică,
acel stat merge ca orice nechibzuit pe drumul
falimentului.
Cu aceste te salut frățește și rămân al D-tale
devotat amic.
Diamandi Manole
B.A.R. I 30(6)/XXXII
■
8
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 45 ♦ 16-31 iulie 2004	[
^Lomunism și comunisme: modelul românesc
Distanța istorica fața de momentul crucial al
dispariției statelor comuniste europene în 1989
aduce în câmpul analizei, în mod firesc, date tot
mai numeroase, ascunse pâna acum °i care permit o cer-
cetare obiectiva. Informația adunata °i analizata în ulti-
mii paisprezece ani, alaturându-se cercetărilor anterioare
ce pot fi acum revalorficate, permite azi apariția unor
prime, ample deschideri spre sinteza necesara pentru
cunoa°terea adevaratei imagini a comunismului, acest
fenomen totalitar caracterizat succint pentru generațiile
interbelice ca fiind un sistem bazat pe forța, minciuna °i
teroare.
Asemeni tuturor totalitarismelor ultimului secol, în era
modernelor mjloace mass-media, comunismul a beneficiat
°i utilizat cu maxima eficiența capacitatea de “influențare”
(manipulare) a maselor antrenate pe piste false ce au avut
°i au efecte notabile. Dispariția monopolului informației
exersat °i impus în comunismul din România ca urmare a
experienței primelor doua decenii de comunism sovietic, ne
permite azi relansarea studiului pentru cunoa°terea naturii
sale cât °i pentru a elimina distorsiunile din practica vieții
democratice. Fara respectarea dreptului la informație
corecta, democrația sau mai bine zis tinerele democrații
sunt mereu în pericol de a cadea în plasa intereselor unor
grupuri dominante venind din trecut. Structura comunista,
consolidata în decenii, nu dispare cu u°urința. Tocmai din
acest motiv cunoa°terea adevaratei organizari totalitare din
România este °i va fi tot mai mult o datorie a noilor
generații de istorici români pentru a servi consolidarii
Socialismul real în secolul XX
■ Antonello Biagini
Odată cu sfârșitul celui de-al doilea război
mondial Europa a fost împărțită în două de
o ”cortină de fier care merge de la Stetin la
Trieste”. În acest fel Europa, al cărei declin politic
începuse cu sfârșitul primului război mondial,
pierdea în mod definitiv concentrarea sa politică,
menținând-o totuși pe un plan geopolitic. În Euro-
pa se desfășoară de fapt, începând cu acest moment,
un nou război, de această dată fără bătălii, între cele
două superputeri care erau recunoscute ca adevăra-
tele învingătoare ale conflictului. În timp ce Europa
occidentală a sfârșit sub umbrela americană, partea
răsăriteană a continentului a fost ocupată, și militar,
de Uniunea Sovietică; aceasta duse la instaurarea în
cele două părți ale Europei de regimuri politice,
economice și sociale favorabile puterilor dominante
și în timp ce Europa occidentală a sfârșit prin a
adopta un model democratic bazat pe libera iniția-
tivă și economia de piață, Europa răsăriteană expe-
rimentă, cel puțin în prima fază, o nouă structură
de organizare socio-politică bazată pe un sistem,
acela al republicilor democratice care în teorie
trebuia să se integreze în interiorul unei coerente
economii de piață - economia planificată, într-o
poziție intermediară care, lăsând în viață libertatea
inițiativei, superviza totuși efectele sale cu un tot
mai accentuat control central. În realitate însă acest
model nu a existat decât pentru scurt timp. Împăr-
țirea lumii în două sfere de influență ideologic
opuse și agravarea competiției între cele două su-
perputeri, ținând cont și de proliferarea arsenalelor
atomice, a determinat rapid Uniunea Sovietică să
decidă suspendarea experimentului democrațiilor
populare și să impună, în țările controlate de ea, un
sistem de tip stalinist.
Acest lucru este în mod particular evident în
cadrul României unde chiar de la început partidul
comunist local își demonstră imaginea și limitele
sale. Aici de fapt chiar de la primele alegeri ținute
în 1946, PMR falsifică majoritatea voturilor ( 80%),
putând să înceapă imediat politica de eliminare a
drumului democrației, eliminarii pericolelor care o pândesc.
Este înca o dovada ca istoria poate servi prezentului °i mai
cu seama viitorului.
Cercetarea istorica europeana la rândul ei ajunge sa
descopere imagini necunoscute din interiorul fostului
lagar socialist, cât °i conexiunile sale externe asfel încât
istoria secolului XX, pentru a fi scrisa, cere analize din
cât mai multe unghiuri, relevând adevaruri care se dorea
a fi ascunse. Cu ocazia întâlnirilor din ultimii ani
organizate de Centrul Interuniversitar de Studii privind
Europa Centro-Orientala de pe lânga Universitatea
„La Sapienza” de la Roma, condus de profesorul
Antonello Biagini °i Facultatea de Istorie °i Filosofie a
Universitații „Babe°-Bolyai” din Cluj-Napoca °i mai
recent prin Institutul Italo-Român de Studii Istorice,
înființat ca urmare a acestor colaborari în mai 2003,
istoricii italieni au propus deschiderea unei analize de
lunga durata a comunismului °i care sa înceapa cu
modelul român. Aceasta analiza se impune, caci însa°i
tranziția pe care am cunoscut-o în ultimii patrusprezece
ani vine a releva diversitatea fațetelor sale. Comunismul
a fost introdus în țari cu nivele dferite de dezvoltare,
prin mjloace dferite, a evoluat dferit, °i-a recrutat
dferit adepții, a marcat, funcție de echilibrele interne,
traiecte dferite, a format adepți pe baza unor tradiții
dferite, deci o întreaga moștenire istorica care azi se cere
a fi binecunoscuta pentru a se putea spera la construirea
unei societați cu adevarat libera de degradanta
mentalitate totalitara, antiumana °i anchilozanta.
oricărei forme de opoziție internă. În cursul anului
1947, datorită sprijinului sovietic, coalițiile de gu-
vern au sfârșit întotdeauna prin a fi hegemonizate
de către social comuniștii primului ministru Petru
Groza. Pe această cale opozanții, și în primul rând
exponenții partidelor burgheze (dar și exponenți
din interiorul PMR), au fost anihilați. La 30 de-
cembrie 1947, alungarea regelui Mihai nu a lăsat
speranțe pentru o opoziție de a se putea opune în
fața derivei socialiste. Unificarea dintre Partidul
Comunist și Partidul Social Democrat, din februa-
rie 1948, împreună cu formațiunile mici, a permis,
cu ajutorul teroarei, Frontului de Democrație
Populară ( fostul Bloc al Partidelor Democratice, ex
Frontul Național Democratic) de a obține în ale-
gerile de la 28 martie 1948 chiar 405 din cele 414
locuri. Această adunare parlamentară a aprobat la
13 aprilie noua Constituție care proclama
Republica Populară Română.
România anului 1948, ca și alți sateliți ai Mos-
covei, era orientată către realizarea națională a mo-
delului sovietic. Pe lângă o radicală simplificare a
orizontului cultural (în care am asistat la substi-
tuirea vocilor presei burgheze de către organele de
presă comuniste) era votată naționalizarea băncilor,
a industriilor, a minelor, a caselor de asigurări, a
transportului; pe lângă aceasta era introdusă o nouă
reformă agrară, în martie 1949, care trebuia să redu-
că mai întâi proprietatea medie rămasă încă dinain-
te de colectivizarea pământurilor. În România, în
1950, era aprobat primul plan cincinal, iar reforma
monetară din 1952, în favoarea întreprinderilor
statale și a cooperativelor, este o adevărată spoliere a
celor care au economisit. În același an începea pro-
cesul de stalinizare a puterii, prin asumarea condu-
cerii guvernului de către Gheorghiu-Dej, care a
reușit prin aceasta să știrbească cu totul puterea lui
Petru Groza, continând epurările interne din par-
tid; un alt pas înainte în evoluția stalinizării regi-
mului comunist a fost adoptarea, tot în 1952, a unei
Constituții asemănătoare celei sovietice din 1936.
Nu întâmplator la sesiunea de la Messina,
organizata în zilele de 3-5 mai, °i-au dat mâna într-un
reunit efort de organizare, Fundația Bonino-Pulejo din
Messina, Fundația Institutului Gramsci de la Roma,
catedra de Istoria Europei Orientale °i Doctoratul pentru
Cercetarea Istoriei Europei din cadrul Universitații „La
Sapienza “ de la Roma, Universitatea „Babe° -Bolyai”,
Facultatea sa de Istorie-Filosofie °i Institutul-Italo-
Român de Studii Istorice din Cluj-Napoca. Sub titlul
Comunism și Comunisme, lansarea unei serii de
analize asupra istoriei recente din țarile fost comuniste va
contribui la scrierea în viitorul apropiat a unei cât mai
veridice, prime istorii a comunismului. Ea nu va fi
istoria celor care, dependenți înca de realitatea ultimelor
decenii, vor sa-i dea, acum la desparțire, o anume
imagine. Ea va fi o istorie a faptelor dovedite de
documente, de marturii adevarate.
Interesul cu care aufost primite comunicarile de la
Messina, oferta generoasa de a se continua analiza °i de
a fi publicate aceste cercetari vor fi cu siguranța un sprjin
pentru toți cei interesați sa mearga mai departe pe acest
drum nou.
Mulțumim redacției reviste „Tribuna”pentru
posibilitatea de a putea publica rezumate °i fragmente
din comunicarile prezentate în frumosul ora° sicilian, în
așteptarea volumului tradus în limba italiana °i care
speram ca va apare cât mai curând.
(Gheorghe Mândrescu)
■
Moartea lui Stalin și începutul procesului de
destalinizare sub îndrumarea noii conducerii so-
vietice n-au adus schimbări substanțiale în Româ-
nia; societatea română a fost tot mai bolșevizată și la
începutul anilor șaizeci s-a încheiat și procesul de
colectivizare al satelor. În ciuda acestui fapt, tocmai
în acest moment România a început să urmeze o
politică particulară în cadrul blocului sovietic, cu o
progresivă apropiere de China, care se va încheia în
1968 cu condamnarea invaziei sovietice a Cehoslo-
vaciei. Această ruptură a avut în primul rând rădă-
cini economice: diviziunea activităților productive
realizată de URSS lăsa României sarcina de a apro-
viziona cu mărfuri alimentare Uniunea Sovietică și
aliații săi, în timp ce conducerea română îmbătată
de mitul industrializării, a resimțit această împărțire
ca pe o declasare. Pentru a sublinia această indepen-
dență a României în cadrul blocului socialist în
1965, imediat după venirea la putere a lui Ceau-
șescu, țara a fost înzestrată cu o nouă constituție
care a transformat regimul din republică populară
în republică socialistă.
În același timp cu trecerea anilor s-a accentuat
tot mai mult figura liderului, până a se ajunge la
dictatura personală și apoi la extremul cult al perso-
nalității, propriu anilor optzeci. Între timp au înce-
put să se vadă primele semne și primele slăbiciuni
ale regimului comunist român: scăzuta productivi-
tate a muncii, legată cu scăzuta calitate a produselor,
un profil tehnologic mediocru, absența infrastructu-
rilor adecvate, limitarea PIL, înapoierea agriculturii.
Ultima greșeală a lui Ceaușescu a fost să insiste
asupra restituirii totale a datoriei externe, în speranța
că în acest fel va putea să răstoarne trendul negativ
al economiei române. Toată această serie de greșeli a
condus la revoluția din 1989, la procesul și la
împușcarea dictatorului și, deci, la deschiderea unei
noi perioade politice dominată în parte de ex
comuniștii care luaseră parte mai mult sau mai
puțin direct la eliminarea liderului român, dar și la
liberalizarea vieții sociale, economice și politice.
Traducere de
Ioana Mândrescu
■ |	TRIBUNA • nr. 45 • 16-31 iulie 2004	|-
9
O perspectivă asupra
imaginarului comunismului
românesc (1947-1989)
■ Simona Nicoară
Cercetarea comparatistă, reflecția istorico-
antropologică, analiza sociologică contem-
porană relevă, împreună, complexitatea și
ambiguitatea fenomenului comunist, o experiență
dramatică, ce suscită încă dezbateri polemice și
reevaluări permanente. În fața provocărilor și
așteptărilor timpului actual, în care exaltările mi-
litanților s-au cam terminat, istoricii sunt chemați
să îndeplinească o funcție critică, dar și una civică
și etică. Comunismul a fost o experiență și o
mentalitate, adică un amestec de mituri și utopii
promițătoare, de credințe și elanuri, nu numai de
pretenții raționale și științifice. Acest aspect
explică dinamismul și impactul său colectiv!
Tratarea comunismului doar în termenii faptelor
și a ideilor, fără a înțelege și mecanismul ges-
turilor, al simbolurilor, valorilor, al viziunilor
milenarist-mesianice și profetice, camuflate în
ideologia comunistă sărăcește și deformează
înțelegerea acestui fenomen.
Resorturile adânci ale comunismului ca ide-
ologie nu pot fi percepute fără sondarea escha-
tologiilor pe care și-a întemeiat abil puterea sa de
fascinație, a miturilor de felul mitului revoluției,
al salvatorului (întruchipat colectiv de partid și
individual de marele conducător) sau al utopiei
vârstei de aur comuniste, etc. Manipularea sis-
tematică a acestui imaginar comunist a inspirat
solidarități, credințe, devoțiuni, a “paralizat” spiri-
tul democratic al societăților bântuite de criza sis-
temului politic, precum cea românească după
1946. Astfel, la importanța degajării datelor, a
condițiilor sociale și politice concrete ale perioa-
dei 1946-1989 se poate adăuga hermeneutica
imaginarului comunist, reconstituirea producerii
și difuzării sistematice și mobilizatoare de
reprezentări și simboluri, manipulate și învestite
pentru fasonarea mentalităților în favoarea noii
puterii comuniste. Instrumentalizarea eficientă a
marilor iluzii comuniste pe fondul regimurilor de
dictatură a proletariatului și apoi de dictatură a
clanului Ceaușescu face ca demontarea comunis-
mului la nivelul conștiinței după 1989 să
dovedească chiar mai dificilă decât anihilarea lui
materială. Iată de ce, imaginarul comunismului a
fost abordat, mai ales, din perspectivă metodolo-
gică, cu scopul demitizării.
Răsfoind istoria de o jumătate de veac a comu-
nismului românesc se poate vedea cât de puțin ho-
tărâtoare au fost pentru desfășurarea evenimentelor
orientările “juste” ale acestei ideologiei comuniste.
Discrepanțele dintre optimismul ideologic al con-
struirii socialismului și înaintării spre comunism, și
realitățile concrete s-au datorat inadecvării teoretice
a utopiei marxist-leniniste la practica socială. Deși
s-a legitimat pe marea promisiune revoluționară,
închiriată de marxism de la milenarismul secula-
rizat, dar și pe organizarea “științifică” a noii socie-
tăți, ideologia comunistă a fost, în esență, o fuziune
între utopie și mitul revoluționar,o docrtină a salvării
prin mesianicul, atotputernicul partid comunist și
a conducătorului suprem. Experiențele comuniste
din secolul XX, începând cu 1917 încoace au
evoluat cu variante și viteze diferite, în conjuncturi
specifice, dar în aceeași direcție, sub forma unor
criminale dictaturi, suportate sau contestate, prin
manipularea promisiunii eliberării și a unui viitor
ideal și artificial în climatul de frustrare, deznădejde
și insecuritate prin care au trecut societățile
europene în timpul și după războaiele mondiale,
apoi în vremea Războiului Rece. Melanjul ideolog-
ic dubios și paradoxal dintre speranța milenaristă a
Vârstei de Aur și cea prometeiană, în sensul legit-
imării pe pseudoreligii moderne, ca Progresul,
Știința, Tehnica și Tehnologia etc., forțe considerate
infailibile și atotcuprinzătoare, și care promiteau
transormarea radicală a lumii și a condiției umane
demonstrează o ancorare la structurile mitico-reli-
gioase tradiționale și moderne. În condițiile secu-
larizării și a desacralizării creștine, ideologiile
comuniste s-au definit optimist ca o iluzie și sper-
anță a împlinii condiției umane, ca viziune în
expansiune, capabilă să cucerească întreaga lume,
rivalizând cu vocația universalistă ce aparținuse
Bisericii și religiei creștine!
Comunismul sovietic inaugurat de comunștii
docili lui Stalin și Uniunii Sovietice după 1946-
1947 și care a durat până la începutul anilor '58-
'60 a fost o galopantă stalinizare ideologică și
practică, după modelul și realizările marii prietene
de la răsărit. A fost perioada tragică a distrugerii
brutale, fizice și culturale, a vechiului regim
etichetat drept „burghezo-moșieresc”, înlocuit cu
așa-zisa „democrație-populară”. Acest nou regim,
impus cu forța de sovietici, trebuia să fie legitimat
pe noi principii, valori și instituții, care să-i asi-
gure durata. De aceea, mitologia „luminii” de la
răsărit, în contrast cu întunericul și degradarea
capitalistă a avut o mare forță simbolică. Modelul
stalinist al Patriei socialiste ca un imens șantier în
construcție, prometeianismul tehnic s-au prelungit
în exaltarea colectivizării, a planurilor cincinale, a
marilor șantiere industriale, navale, de con-
strucții, canale navigabile, etc. Acest demiurgism
tehnic a luat proporții excentrice în imaginea
muncii socialiste, disciplinate, organizate, perfor-
mante, întemeiată pe voluntarism și titanism
social. Toată propaganda staliniană din Romania
devenită republică populară din decembrie 47)
însemna ambiția comuniștilor din Partidul
Muncitoresc Român de a prelua controlul absolut
asupra imaginarului colectiv, de a crea o nouă
ordine politică, socială și economică. Partidul
însemna « avangarda conștientă a clasei munci-
toare », instrumentul mesianic al acesteia, cel care
lichida următrile războiului, desființa proprietatea
particulară în favoarea exclusivă a sectorului de stat
în agricultură (Plenara C.C. din 1949) și industrie
și trecea la organizarea planificată (primul plan
cincinal, 1951-1955) a economiei naționale!
De la faza internaționalistă, după 1960 s-a afir-
mat o mentalitate naționalistă, ca antidot la frus-
trările controlului rusesc, dar și o deplasare a accen-
tului ideologic spre un milenarism secularizat,
descris optimist drept viitorul luminos al societății
românești. Discursul ideologic de după 1960 este
cel al timpului progres, care se încarcă de realizarea
ideilor cele mai avansate ale prezentului, care
urmează neabătut calea fundamentală a marxist-
leninismului, doctrină ce sugera trecerea la imperiul
libertății, adică la « paradisul” comunist. După
eliminarea adversarilor din partid și crearea unui
nou aparat de stat, cu oameni fideli, secretarul ge-
neral al partidului N. Ceaușescu a declanșat la
începutul anilor '70 o contraofensivă ideologică
(Tezele din iulie, 1971 ), o mișcare politică, dar cu
alură de revoluție culturală de inspirație coreeană, care
să canalizeze totul în patrimoniul puterii personale.
La Congresul al Xl-lea din 1974 Ceaușescu, a fost
proclamat « cel mai iubit fiu al națiunii », iar sin-
gura gândire difuzată pe mare scară era a sa. După
1974 partidul și conducătorul suprem, președinte al
Republicii Socialiste, devin un tot, o singură
instanță supremă, cu dreptul de a autoriza, de a
legitima sau de a indica cum trebuie realizat fiecare
pas al politicii românești. Ceaușescu, cu o nemas-
cată pretenție de originalitate “a înființat” etapa so-
cietății socialiste multilateral dezvoltate și înaintate spre
comunism, fără a fixa o dată precisă a împliniirii sale!
Socialismul multilateral presupunea etatizarea,
planificarea economică, dezvoltarea proporțională,
creșterea neîntreruptă a producției materiale, pentru
necesitățile poporului muncitor Epoca de aur a
devenit, însă, o promisiune amânată, pentru o lungă
perioadă. Aceste faze ale trecerii la comunism se
succed «dialectic», fără să se asemene. Programul
Partidului Comunist Român de făurire a societății socia-
liste multilateral dezvoltată și înaintare spre comunism,
publicat în 1975, descria detaliat întărirea rolului
Statului, al «centralismului democratic» și al Partidului
comunist, după care subit în comunism rolul politic
al acestora trebuia să dispară, prin exercitarea demo-
cratică de către popor a funcțiilor sociale de otganizare și de
educație, pe fondul armoniei și bunăstării colective.
Ideologia comunismului românesc, un bricolaj de
marxism leninism și stalinism, resprezenta o imagi-
ne fardată a societății românești. Din cauza inca-
pacității, sau a capacității limitate de a modifica
realul după scopurile sale, limbajul comunist ideo-
logic a avut rolul de a evoca, în sensul magic al ter-
menului, de a sugera o realitate care nu există, dar
care va putea fi. Comunismul apare ca un ideal
amânat, acesta fiind mecanismul magic al neutra-
lizării simbolice, al camuflării eșecurilor politicii
comuniste. Utopiile câștigă în realitate și în „rea-
lism” în măsura în care ele se însciu în câmpul de
așteptare al unei epoci, al unui grup social, și mai
ales în măsura în care se impun ca idei-ghid și idei-
forță ce orientează și mobilizează speranțele, solicită
energiile colective. În acest sens utopia totalitară
ceaușistă a fost minuțios programată, a fost
întreținută de fanatismul politic, de teroare și, mai
ales a fost manipulată prin tehnologiile moderne de
comunicare, prin mijloacele eficiente de propa-
gandă. Așa-zisa “reușită” deplină a utopiei comu-
niste a fost fabricată, de fapt, inventată de puterea
totalitară, care a încercat să monopolizeze și să
confiște întreaga conștiință socială. Comunismul
românesc, în toate fazele sale, din 1947, până în
1989, a fost o alcătuire social politică hibridă, bazată
pe o ideologie ale cărei structuri mitico-utopice,
distanțate spectaculos de realități, au sufocat vechile
valori câștigate de-a lungul timpului de societatea
românească.
■
10
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 45 ♦ 16-31 iulie 2004	|-
a
rhivă
O perspectivă asupra mineriadelor
după paisprezece ani
■ Alin Rus
La 14 ani de la primele mineriade există un
consens aproape unanim în a afirma că ele
au dus la o deteriorare a imaginii Româ-
niei, mai ales pe plan extern, conducând totodată
la un sever declin economic. Aproape toți cetățe-
nii țării, în special cei care au văzut mineriadele
pe viu sau pe ecranele televizoarelor, dar și cei
care au participat activ la ele, consideră astăzi că
acestea sunt niște evenimente care au provocat o
involuție economică, socială și sub aspectul
politicii externe a țării.
În ciuda unei unanimități privind această
opinie, părerile se diversifică atunci când este
vorba de a se evidenția cauzele și persoanele care
le-au pus în mișcare și cu atât mai mult în
momentul în care este vorba despre vinovații
mineriadelor.
Pe tema mineriadelor s-au scurs râuri de cer-
neală, în presă mai ales. Cu toate acestea, nu a exis -
tat deloc, în aceste imagini vehiculate de către pre-
să, un consens privind cauzele și factorii declanșării
mineriadelor. Unele articole au încercat să păstreze
un ton cât mai neutru și mai obiectiv pe când mul -
te altele au bătut câmpii cu nonșalanță propunând
scenarii conspiraționiste și fanteziste care cu greu ar
putea fi acceptate chiar și de un necunoscător.
O altă curiozitate legată de aceste evenimente
este aceea că, deși ele au trezit polemici atât de
numeroase, nu s-a scris încă nici o carte impor-
tantă pe tema lor. Abia câteva cărți, cele mai
multe dintre ele scrise de politicieni, vorbesc
despre mineriade într-un capitol sau două.
Articolele de presă, în funcție de ziarul în care
au apărut și, deci, de interesele celor care le-au
scris, au afișat în marea lor majoritate atât o atitu-
dine apologetică vizavi de mineride și mineri, fie
una acuzatoare. Mai ales în timpul mineriadelor
din 1990 și a celei din 1991 puțini dintre oamenii
de presă au reușit să păstreze o atitudine obiectivă
vizavi mineri și mineriade. La fel stau lucrurile și
cu diversele lucrări apărute pe tema lor. Cei care
le-au scris, politicieni îndeosebi, în funcție de rolul
avut în timpul mineriadelor și de felul în care au
fost afectați de acestea, au încercat să le surprindă
din propriul punct de vedere. și aici atitudinile cu
privire la mineri sunt îndeosebi acuzatoare sau, în
cel mai bun caz justificative. Singurele lucrări care
au încarcat să păstreze obiectivitatea cu privire la
mineride sunt cele științifice, de politologie,
sociologie și antropologie. Totuși, nici chiar acești
oameni de știință nu au putut rămâne imparțiali pe
întreaga durată a analizei lor, strecurând de multe
ori în discurs opinii afective cu privire la
evenimentele și cauzele mineriadelor.
Toate aceste atitudini, opinii și sentimente
manifestate vizavi de aceste evenimente ne
determină să concluzionăm că mineriadele au
fost evenimente deosebit de confuze în multe
dintre cazuri și mai ales cu implicații majore,
evenimente în fața cărora nu poți să rămâi prea
ușor obiectiv deoarece, prin violențele create
datorită lor, ele au avut darul de a afecta spiritul
lucid al jurnalistului, al analistului și chiar al
cercetătorului. În plus, existența unor date
contradicorii, trunchiate, uneori false cu privire la
mineriade, fac decriptarea acestora și mai dificilă.
Distanța scurtă față de aceste evenimente
poate fi pentru cercetător mai mult o piedică
decât un ajutor, aceasta fiindcă unele date de
maximă importanță cu privire la aceste
evenimente sunt încă ținute în secret deoarece ar
putea afecta poziția unor importante persoane din
viața politică românească actuală.
O altă problemă în studierea mineriadelor
este aceea cu privire la diversitatea lor. Această
diversitate se întinde de la cauzele diferite care le-
au pus în mișcare până la persoanele care au avut
de profitat de pe urma lor și care au determinat
într-un fel sau altul punea lor în mișcare. Nu în
ultimul rând participanții la mineriade sunt
diferiți pentru că la ele au luat parte, de fiecare
dată, nu numai mineri. De asemenea nu trebuie
uitat felul în care puterea politică de la
conducerea țării, existentă în timpul lor, a luat
atitudine vizavi de ele.
Toate acestea fac ca mineriadele să apară ca un
tablou complex și greu de decriptat chiar și de
către un specialist.
Un ultim lucru mai merită amintit vizavi de
toate analizele cu privire la mineriade. Aproape
nici una dintre ele nu a ținut cont și nu s-a bazat
în construcția ei pe opiniile și conoștințele celor
mai importanți actanți ai acestor evenimente -
minerii. De aceea, în această analiză vom încerca
să punem în lumină cu mai multă pregnanță
tocmai acest punct de vedere.
Identitatea minerilor °i mineriadele
Oricâte interpretări s-ar da mineriadelor, un
lucru ne apare cu cea mai mare certitudine: ele
nu ar fi avut loc dacă n-ar fi existat sistemul
comunist care să le preceadă. Acest sistem a creat
la mineri un tip de mentalitate și o gândire care a
determinat ulterior o mare parte din acțiunile lor
de după 1989. Acest tip de mentalitate trebuie
înțeleasă de la rădăcinile ei istorice și ideologice
care au creat-o și până acum.
Instalat la putere în mod deplin în 1948,
sistemul comunist din România a încercat să
consolideze ceea ce ideologia marxistă și mai ales
cea stalinistă postula ca necesar: instaurarea unei
clase muncitoare, a unui proletariat aservit
intereselor liderilor comuniști și gata să realizeze
în orice moment mult promisa revoluție
proletară - răsturnarea capitalismului. În anii de
după război, cu Stalin la putere și cu succesele
Uniunii Sovietice în răsturnarea fascismului, se
pare că mulți au crezut sincer într-o astfel de
idee. Dacă citim ziarele acelor timpuri, în special
ale anilor ’48 - ’56, observăm o împărțire
maniheistă și rigidă între două lumi: lumea
blocului socialist și lumea sferei capitaliste.
Binele, respectiv răul, sunt atât de clar
reprezentate în aceste sisteme încât sistemul
platonician pe care ideologii comuniști obișnuiau
să-l acuze de idealism părea un sistem de-a
dreptul sceptic față de siguranța cu care jurnaliștii
comuniști își reprezentau lumea și le-o prezentau
astfel și cititorilor. În acest univers bipolar în care
nu trebuiau să existe chestionări cu privire la
ordinea și fundamentele ontologice și morale ale
lumii social-politice, muncitorii în general și
minerii în particular aveau un loc bine definit și
clar stabilit. Aceasta apare cu pregnanță atât în
presa centrală cât și în cea locală din zonele
muncitorești cele mai importante. Astfel, încă de
la primele ziare autentic comuniste și total
aservite autorităților centrale, imaginarul
minerilor și al muncitorilor în general începe să
fie excitat cu diverse reprezentări despre “originea
lor revoluționară”, despre “forța lor combativa”,
“înalta atitudine civică” și “exemplarul spirit
moral”. Toate acestea se repetă până la saturație,
număr de număr în presa comunistă. Nu există
bineînțeles statistici, și nici nu pot să existe, cu
privire la numărul celor care citind aceste articole
ajungeau să creadă în adevărul acelor spuse. Însă,
cert este un fapt. Chiar și aceste lozinci, în
structurile limbii de lemn, repetate la infinit,
puteau să ducă cu gândul la o anumită
autenticitate, valoare și profunzime în gândire a
clasei muncitoare și să creeze muncitorilor
sentimentul unei poziții de neînlocuit.
Imaginea minerilor în presa
centrală °i locală în perioada
comunismului sovietizat
În Valea Jiului începuturile presei comuniste
debutează printr-o serie de articole cu rol
mobilizator la adresa minerilor. În ziarul “Steagul
Roșu”, ziarul de propagandă local, se
rememorează începuturile mișcării ilegaliste
comuniste din Valea Jiului, exagerându-i-se
proporțiile și meritele. Apare cu pregnanță în
prim plan momentul 1929 cu tot alaiul de
consecințe care decurge din el. Se repudiează în
termeni duri și moralizatori imaginea
“guvernului criminal Vaida-Maniu care a înecat
în sânge revolta minerilor care în august 1929 au
cerut pâine pentru familiile lor”. Apelul la
memorie devine o constantă: “Nu uitați pe cei
care - cerând pâine și o viață omenească - au
căzut la 6.08.1929 la Lupeni, sub gloanțele
mișelești ale uneltelor guvernului reacționar
Vaida - Maniu.” În paralel se accentuează
imaginea glorioasă a regimului comunist nou
instaurat, care “a adus lumină și speranță tuturor
oamenilor muncii”. Într-un titlu de articol chiar
se specifica: “6.08.1929 nu se va mai repeta
niciodată!”, accentuîndu-se astfel imaginea de
bunăstare și virtute pe care ar fi promovat-o
pasămite comunismul. Aceasta în condițiile în
care, nu peste mult timp în închisoarea-cavou din
Sighet marele om politic luliu Maniu se stingea
într-o celulă mizeră.
Tot în aceste prime numere ale presei locale
comuniste apare promovată competiția
stahanovistă, după un model preluat de la sovietici.
Astfel, în articole de primă pagină apăreau titluri
de genul: “Minerii din grupa tovarășului Kuderna
Emil de la mina Petrila extrag cărbune în contul
lumii octombrie” (articol din luna august 1949),
sau “Sectorul II al minei Lupeni se situează în
fruntea întrecerilor pe exploatare în prima lună pe
trimestrul III.” O altă categorie de articole erau
acelea în care se exaltau, într-un mod implicit,
beneficiile și noua conștiință a muncitorească ivită
odată cu stahonovismul. În acest context apăreau
+
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 45 ♦ 16-31 iulie 2004	|-
11
titluri de genul: “Grupa tovarășului Gonczi losiv
de la mina Petrila a lichidat cu rămânerea în
urmă”. Toate acestea erau legate într-un fel de
influența “țării prietene și salvatoare” - Uniunea
Sovietică. Presupusul atașament față de “fratele
comunist mai mare” era pus în evidență prin
articole, într-un mod clar și explicit:
“Exprimându-și dragostea față de Marea Țară a
Socialismului, și hotărârea de a îndeplini Planul
înainte de termen, minerii din Valea Jiului
sărbătoresc Ziua Minerului cu noi și frumoase
succese în muncă.” În alte articole, să le zicem
istorice, se amintește de începuturile mișcări
stahanoviste din Uniunea Sovietică, de momentele
cele mai importante ale luptei anti-fasciste cât a ale
celei anti-capitaliste; se readuc în memoria
colectivă figuri de eroi-martiri comuniști.
În ziarul “Scânteia”, organ central al
Partidului Muncitoresc Român, aceleași idei ale
presei locale sunt reluate mai sporadic, odată la
câteva numere, din pricină că în paginile acestui
ziar trebuiau exaltate și alte figuri ale clasei
muncitoare: C.F.R.-istul, metalurgistul, filatoarea
sau chiar muncitorul agricol. De asemenea aici se
accentuează mai mult și munca Partidului și a
conducătorilor țării pentru “realizarea idealurilor
muncitorimii”. În tot cazul, articolele despre
mineri nu diferă mult de linia presei locale. Apar
aceleași teme majore: lupta pentru depășirea
planului, prietenia cu fratele sovietic și întrecerea
stahanovistă. Iată și câteva dintre ideile expuse
mai sus așa cum apar ele în forma lor originară,
în paginile ziarelor vremii. Spre exemplu, în
“Scânteia” din 7.02.1950 apare următorul titlu:
“Folosind experiența sovietică, minerii din
abatajul lui Marian Vasile au început să scoată mai
mult cărbune” În cadrul articolului ni se spune:
“Ajutați de tehnicieni, minerii din grupa lui
Marian Vasile luptă necontenit pentru a obține
noi succese în masă, pentru a da Patriei tot mai
mult cărbune.” Un articol grăitor din 8.02.1950,
ne relevă cu prisosință ceea ce ajunsese munca în
subteran în acea perioadă cât și politica partidului
din acele vremuri față de munca minerului.
Articolul se numește: “Primele femei-mineri din
bazinul Baia Mare” în care se menționează:
“Luând exemplu de la femeile sovietice care au
arătat că nu există domenii de muncă în care
femeia să nu poată lucra alături de bărbați,
tovarășele Chercheș Maria, Mezaroș luliana,
Dumitru Maria și Flinteșean Răchită, au cerut să
fie primite ca muncitoare în mină”. Sunt
prezentate și fotografiile respectivelor
muncitoare, cu lampă de miner dar cu haine
normale, nu cu salopetă, una dintre muncitoare
fiind îmbrăcată chiar în costum popular.
Interesantă perspectivă! Să fi fost vorba de o
greșeală a ideologiei comuniste sau hainele, în
context cu lampa minerească, trebuiau să
vorbească despre trecerea muncitoarelor de la un
registru de activitate la altul? Alte articole sunt
foarte însuflețitoare, la fel ca cel din “Scânteia”
din 14. 02. 1950: “Mai mult cărbune pentru
întărirea Patriei, pentru pace!” Acest articol cu
subtitlul “Noi succese obținute de minerii de la
Lupeni în lupta pentru mai mult cărbune”,
vorbește exaltat despre munca subterannelor
miniere: “Însuflețiți de gândul că a lupta pentru
mai mult cărbune înseamnă lupta pentru întărirea
Patriei și a Păcii, minerii din Lupeni nu
precupețesc nici un efeort în muncă, dau dovadă
de inițiativă. Grupa lui Ion Munteanu înaintează
tot mai mult înspre straturile bogate în cărbune,
de unde minerii vor extrage tot mai mult cărbune
pentru întărirea Patriei, pentru Pace.”
Ca o caracteristică generală a acestor articole
este imediat observabilă apariția cu o frecvență
uluitoare a unor termeni precum: “dictatura
proletară”, “lupta de clasă”, “spirit combativ”, “lup-
ta pentru pace”. Cam prea multe epitete războinice
pentru un regim care se dorea democrat! De aceea
merită să ne întrebăm, și nu nejustificat, ce fel de
reacții au trezit toate aceste articole și lozinci din
presa comunistă, în spiritul muncitorilor? Celor
care astăzi ne-am obișnuit deja cu stilul presei
libere acest limbaj de lemn ni se pare deplasat și pe
alocuri chiar comic. Însă, pe vremea aceea, lucru-
rile acestea erau foarte serioase. În plus, municito-
rii erau de cele mai multe ori oameni cu educație
puțină, oameni de la țară care puteau fi ușor in-
fluențați de ideologia comunistă și de aceste idei
vehiculate în presă. Așa cum reiasă și din interviu-
rile pe care le-am realizat în Valea Jiului cu oameni
care au trăit acele vremuri pe viu, cum se spune,
existau unele persoane care ajunseseră să creadă
atât de sincer în această ideologie încât “ar fi lucrat
doar pentru medalii, insigne, diplome și laude.”
Lucrul acesta nu cred că trebuie să ni se pară
exagerat. Să ne gândim doar că numele unor
brigadieri sau chiar simpli muncitori apăreau în
paginile ziarelor locale și centrale. Cum puteau ei
să vadă aceasta? Oare nu ca o expresie a faptului că
munca lor e mai mult decât o simplă activitate
economică, e o virtute, o necesitate absolută
pentru chiar bunul mers al Patriei.
Să nu uităm că această tendință a presei de la
începuturile perioadei comuniste, de glorificare a
clasei muncitoare, a apărut în presa românească
până la sfârșiturile regimului comunist în
decembrie 1989. Acum, cred că se poate înțelege
mai bine ce a însemnat trecerea la un sistem
democratic, pentru acești oameni îndoctrinați
sistematic cu lozincile și sloganurile propagandei
proletare. Iar acesta nu a fost singurul mijloc de
răspândire a unei imagini mirifice despre
muncitorime și virtuțile sale.
Imaginea minerilor
°i a muncitorimii în literatura
°i arta proletcultistă
Imaginea minerilor și a altor categorii
privilegiate de proletari a fost pusă în evidență nu
numai în presa comunistă ci și în literatura și arta
promovată de partid. Această literatură a fost nu-
mită proletcultistă prin acest termen derivat din
două cuvinte: proletariat și cultură. Altfel spus, pro-
letcultismul trebuia să fie literatura muncitorilor,
despre muncitori și creată, pe cât posibil de mun-
citori. În cadrul ei trebuiau să apară ca subiecte:
competiția din fabrici și uzine, lupta muncitorilor
pentru înlăturarea fascismului, pagini din trecutul
glorios al partidului comunist, munca de
reconstucție a patriei de după război, etc.
În toate aceste ipostaze apare pe prim plan,
scoasă în evidență până la exagerare, hiperbolizată și
chiar mitizată, figura clasi muncitoare. Ode, balade,
piese de teatru, reprezentări grafice, poezii, filme,
în toate acestea muncitorul era văzut ca noul tip
uman spre care trebuia să tindă orice bun
comunist, spre care trebuia să se îndrepte întreaga
societate ca spre un ideal suprem.
În Uniunea Sovietică, Stalin însuși intră în
disputele scriitoricești legate de problema actului
creator și a subiectelor ei privilegiate. Astfel, el
propune ca termen, pentru a caracteriza acest nou
tip de literatură și artă: realism socialist, un concept
care va face carieră, la fel ca și cel de inginer al
sufletului uman, aplicat scriitorului. Termenul de
realism socialist se spune că a fost lansat de Stalin
la 26.10.1932 în cadrul unei întâlniri cu mai mulți
scriitori, în casa lui Gorki, înregimentat și el
noului model de literatură. Încă de la început se
specifica că artistul se cuvine să arate viața în
întregul ei adevăr și, realizându-se acest prim
deziderat, scriitorul va prezenta în același timp și
evoluția vieții sociale spre comunism. În acest fel,
se spunea, va lua naștere realismul socialist. Nu
mult după aceea, o serie întreagă de scriitori s-au
grăbit să urmeze aceste indicații și să se
înregimenteze noului curent literar. Astfel, în acele
vremuri se năștea în Uniunea Sovietică marea artă a
comunismului, artă care, sperau exponenții săi, va
duce în final la înlocuirea artei clasice. Fără a
impune niște nume cu adevărat remarcabile, acest
tip de literatură va consacra totuși o serie de nume,
precum: Alexander Fadeev, Gonceanov sau
Makarenko. În operele acestor scriitori apare,
uneori până la exacerbare, figura muncitorului în
diferite ipostaze ale sale: ca metalurgist, ca sudor,
constructor, strungar, activist, agitator, revoluționar
și bineînțeles miner. Toți aceștia, în toate aceste
ipostaze au de fapt un singur gând: promovarea
socialismului și a valorilor sale. Iar pentru acest
ideal nimic nu poate fi prea mult, nici un efort nu
pare inutil, nici chiar sacrificiul suprem. Cărțile
realismului socialist ne dau rețete pentru cum poți
să devii un bun comunist, ce trebuie să faci pentru
a ajunge un cetățean de onoare al patriei sau cum
să îți călești spiritul prin lupta de clasă.
În România, acest tip de artă apare cu putere
deja din 1948 când comunismul se instaurează pe
deplin. O exemplificare grăitoare a acestui tip de
artă apare în cadrul primului film al
cinematografiei românești de stat de după război.
Este vorba despre filmul “Răsună Valea”, film
lansat la începutul anului 1950. Subiectul
filmului este legat de construcția căii ferate
Bumbești - Livezeni, o construcție într-adevăr
remarcabilă de-a lungul Jiului, care a necesitat
săparea a nu mai puțin de 40 de kilomentri
aproape numai în stâncă. Deși începută cu mult
înaintea comunismului și aproape finalizată de
antreprenori capitaliști, lucrarea a fost dusă la bun
sfârșit de comuniști, drept pentru care aceștia și-
au și trecut-o în contul lor. Filmul avea să
idolatrizeze figura minerilor în special dar și lupta
lor cu muntele împreună cu uriașele eforturi
depuse pentru construcția tunelelor. “Răsună
Valea” este una dintre primele exemple de artă
proletcultistă în care se face elogiul minerilor și a
muncitorului manual.
În aproximativ aceeași perioadă apare cartea
lui Geo Bogza: “Oameni și cărbuni în Valea
Jiului” în care scriitorul descrie cu un talent
excepțional, trebuie s-o spunem, viața minerilor
de imediat după cel de-al doilea război. În ciuda
tuturor lipsurilor, mizeriilor și nenorocirilor
descrise, scriitorul își exprimă speranța că
timpurile viitoare, perioada socialistă în întregul
ei, va aduce cu sine și sfârșitul perioadei de
12
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 45 ♦ 16-31 iulie 2004	|-
chinuri și foamete pentru minerii din Valea
Jiului. Acest optimism socialist este de fapt o
emblemă binecunoscută a proletcultismului.
Realismul socialist va ajunge la formule și mai
“autentice” cu privire la idolatrizarea minerilor,
prin piesa de teatru a lui Mihai Davidoglu din
1949 numită chiar “Minerii” și drama lui Dan
Deșliu “Minerii din Maramureș” din 1951.
În toate aceste lucrări ajunge să se glorifice
clasa muncitoare și minerii în special,
conturându-se o figură eroică, tragică, martirizată,
revoluționară, de la caz la caz, a acestei clase
sociale care este totuși prezentată în cadrul unor
canoane foarte clare, circumscrise de limitele
acestui tip de artă și literatură: realismul socialist.
Imaginea minerilor în istoria °i
propaganda comunistă
Și în cărțile oficiale ale propagandei comuniste
imaginea muncitorimii apărea pe prim plan. Cultul
muncii și al muncitorului manual era promovat în
orice împrejurare. În acest sens, nu numai că se
preaslăvea imaginea minerului, dar ei erau
considerați chiar proletarul arhetipal, tipul cel mai
autentic al proletarului. Această imagine era
încurajată de mitologia pe care partidul o țesea în
jurul momentelor istorice cheie considerate
simboluri ale luptei proletare. În România acest tip
de discurs a continuat cu maximă acuitate și
pregnanță în chiar istoria cea mai oficială,
presupusă a fi fost scrisă de însuși liderul P.C.R.
Nicolae Ceaușescu. În acest context, imaginile cu
mineri și despre trecutul eroic al clasei muncitoare
apărea pe prim plan. Aceste reprezentări mergeau
mână în mână, întrețesându-se într-un mod subtil
cu promovarea imaginii minerilor, așa cum reiasă și
din acest pasaj, o mostră de istorie construită de
comunismul naționalist ceaușist: “În ciuda acestor
condiții grele, Transilvania a avut strânse legături
economice cu celelalte provincii românești, a lărgit
în permanență schimburile de mărfuri cu ele,
continuându-se astfel firul comunității de viață
economică a teritoriilor locuite de români - fir care
se desfășoară de-a lungul întregii istorii a patriei. În
acest proces, un rol de seamă au avut minele din
Valea Jiului, care au adus o contribuție deosebită la
dezvoltarea transporturilor și a unor ramuri
industriale atât în Transilvania, cât și în celelalte
teritorii ale țării. Aici au crescut și s-au format
primele generații de mineri, care aveau să lucreze
apoi pentru punerea în valoare a noi zăcăminte
carbonifere - în Muntenia și Moldova. După
încheierea primului război mondial și realizarea
unității naționale, întreprinderile miniere din Valea
Jiului, încadrate organic în economia unitară a
României, s-au impus treptat ca una dintre
principalele baze energetice ale țării.1 ” Această
lucrare, apărută la doi ani după greva minerilor de
la Lupeni din 1977, trădează încă o dată predilecția
regimului pentru mineri, chiar și în condițiile în
care, așa cum a dovedit-o Lupeni ’77, muncitorii
minieri nu erau acei combatanți mereu în slujba
patriei ci un grup imprevizibil și explosiv, mai
degrabă o piedică pentru partid decât un resort
veșnic pus în slujba promovării sale. Această
tendință încăpățânată de a promova Valea Jiului și
minerii chiar și după Greva din ’77 denotă faptul că
ideologia nu se putea lipsi de acest factor (minerii și
muncitorimea), ce trebuia pus neaparat în slujba
ideologiei. De fapt, așa cum o dovedesc și ziarele
vremii, Greva din ’77 nu a fost ocultată ci trecută în
rândul unei vizite oficiale de lucru a lui Nicolae
Ceaușescu în Valea Jiului. Astfel, în ziarul
săptămânal local “Steagul Roșu” apărut la două zile
după grevă, vineri 5.08.1977, se menționează încă
din titlu: “Tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretar
general al P.C.R., președinte al R.S.R., a făcut, în
cursul zilei de miercuri, o vizită de lucru în Valea
Jiului”. În continuarea articolului, care va fi reluat
mai pe larg într-un capitol ulterior, dedicat special
grevei de la Lupeni, se spune că tovarășul Nicolae
Ceaușescu s-a întâlnit cu oameni ai muncii din
subteran și a analizat munca și rezultatele acestora.
De asemenea se menționează faptul că liderul
P.C.R. a “criticat activitatea unor cadre din condu-
cerea minieră pentru o serie de nereguli observate
la locurile de muncă”. Așadar, conducerea ceaușistă
era gata să critice activitatea unor ingineri, a condu-
cerii din Valea Jiului în ansamblu, dar nu să renun-
țe la promovarea figurii minerilor, așa cum apare și
în textul de istorie a lui Ceaușescu din 1969, reluat
după 10 ani, în 1979, cu comentarii elogioase, de o
serie de importanți istorici ai vremii, înregimentați
partidului.: “Reunind un puternic și combativ nuc-
leu proletar, Valea Jiului s-a afirmat în viața socială
și politică a țării ca o citadelă importantă a mișcări
noastre muncitorești, a luptei revoluționare pentru
împlinirea dezideratelor poporului român, pentru
apărarea intereselor vitale ale muncitorilor, indife-
rent de naționalitate. Istoria dezvoltării acestor lo-
curi consemnează strălucite pagini în care sunt în-
scrise luptele hotărâte ale minerilor împotriva ex-
ploatatorilor și asupririi, pentru o viață mai bună,
pentru libertate. Trăind și muncind în condiții deo-
sebit de grele, înșelați și jefuiți de fostele societăți
capitaliste, aruncați deseori pe drumuri pradă
șomajului, minerii pe care presa vremii îi numea
<<ocnași voluntari >> - nu s-au împăcat nici un
moment cu viața la care erau sortiți în regimul
burghezo-moșieresc. Încă din secolul trecut, ei au
organizat numeroase greve și demonstrații, au fost
prezenți în mai toate marile acțiuni pe care masele
populare din România le-au întreprins pentru
apărarea și afirmarea ființei naționale, pentru
eliberarea din jugul exploatării, independență și
progres social 2 ”. Așa cum se observă și din acest
pasaj, propaganda ceaușistă, vizavi de promovarea
muncitorilor și a minerilor ca vârf de lance al
proletariatului, nu a suferit modificări majore de
discurs și tematică odată cu trecerea de la
comunismul de tip rusofil la cel de tip naționalist.
Totuși, spre deosebire de presa anilor ’50, care vibra
în spiritul universalității proletare, în discursurile
politice din anii ‘70-’80, istoria contemporană a
patriei este pusă alături de mișcarea națională,
promovată cu ajutorul proletarilor: “Pentru
totdeauna au rămas înscrise în istoria patriei luptele
minerilor Văii Jiului din anul 1918, când au preluat
la Petroșani controlul puterii cu ajutorul gărzilor
înarmate, trecând la înfăptuirea unor prefaceri
revoluționare. Prin obiectivele pe care și le
propunea, Consiliul muncitoresc, creat atunci,
dădea glas năzuinței minerilor și maselor populare
din această parte a țării spre desăvârșirea unității
naționale a României în cadrul unei republici
democratice. Minerii din Valea Jiului au contribuit
la înfăptuirea statului național unitar român.3” Cu
toată această diferență de accent, discursul oficial cu
privire la mișcările proletare și rolul muncitorimii
în promovarea imaginii partidului, rămâne identic
cu cel din anii de început ai comunismului.
Mitizarea grevei minerilor de la Lupeni, din 1929 și
condamnarea în spirit dur al regimurilor
“burghezo-moșierești”, care pasămite ar fi terorizat
masele muncitorești rămâne un ingredient de bază
al ideologiei comuniste oficiale ai anilor ‘70-’80:
“Partidul Comunist Român a avut în permanență
în Valea Jiului organizații puternice, care au adus o
contribuție deosebită în lupta revoluționară pentru
smulgerea puterii din mâinile claselor
exploatatoare...Eroicele lupte ale minerilor din
Lupeni din august 1929 - reprimate sângeros de
regimul burghezo-moșieresc - au constituit o
viguroasă afirmare a combativității revoluționare a
întregii noastre clase muncitoare, care, sub
conducerea partidului comunist, s-a dovedit a fi cea
mai devotată apărătoare a intereselor poporului, cea
mai consecventă forță de progres a țării. Clasa
muncitoare, în rândul căreia minerii reprezintă un
detașament de seamă, și-a făcut datoria de
conducător al întregului noastru popor în lupta
pentru libertate.4” Așa cum bine se poate observa și
din acest fragment de ideologie, reeditat în 1979 la
editura Militară sub titlul “Istoria Patriei și a
Partidului Comunist Român în opera președintelui
Nicolae Ceaușescu”, tendința Partidului Comunist
Român a fost aceea a unui ortodoxism doctrinar și
ideologic, lucru care presupunea din start
nerenunțarea la modelul luptei de clasă în care
proletarii aveau un loc privilegiat. În acest context,
Valea Jiului, ca centru muncitoresc vechi, cu tradiții
în acest sens, nu putea fi ocultat în discursurile
comuniste, în ciuda grevei de la Lupeni din 1977.
■
(continuare în numărul următor)
Note:
1.	Istoria patriei și a Partidului Comunist Român în opera
președintului Nicolae Ceaușescu, Ed. Militară, București,
1979, pp. 129;
2.	Idem, pp. 130;
3.	Ibidem, pp. 130;
4.	Ibidem, pp. 296;
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 45 ♦ 16-31 iulie 2004	|-
13
Ștefan cel Mare și Transilvania
urmare din pagina 3
cu ajutorul Fiului și cu lucrarea Sfântului Duh s-au
săvârșit acest Tetraevangheliar din porunca
prea.finjitului nostru Arhiepiscop Chir Daniil în zilele
marelui crai Matiaș. S-a scris pe numele Feleacului,
aproape de orașul Cluj, unde și biserică au zidit cu
hramul prea.fintei noastre maici Paraschiva. Vleat 6997
(1488) luna octombrie 25 zile”.
Tetraevangheliarul amintit mai sus era ferecat
în argint zece ani mai târziu de Isac Vistiernicul,
unul din boierii cei mai însemnați din Moldova,
ce era chiar rudă dinspre mamă cu Ștefan cel
Mare. Inscripția de donare a demnitarului
moldovean este semnificativă pentru importanța
Feleacului ca centru religios: “= Robul lui
Dumnezeu Isac Vistiernicul a ferecat acest
Tetraevangheliar pentru Mitropolia din Feleac. Anul
7006 (1498) decembrie”. Biserica episcopală din
Feleac, cu hramul Sfintei Paraschiva, ridicată în
timpul arhiepiscopului Daniil, se compunea, în
prima fază, dintr-o absidă poligonală decroșată și
un naos acoperit cu bolți în cruce pe ogive,
amintind planimetric de un șir întreg de mai
vechi ctitorii cneziale transilvănene, edificate în
cel de-al XV-lea veac. Elementele de sculptură în
piatră - ogivele, cheile de boltă, arcul triumfal,
ferestrele în arc frânt cu traforuri, cele două
portaluri bogat profilate - deosebit de îngrijit
realizate, duc spre concluzia întemeiată, subliniată
în una din lucrările lui Vasile Drăguț, că
“voievodul ctitor a recurs la serviciile unui atelier
de constructori din Cluj, preocuparea pentru o
execuție de calitate fiind justificată de calitatea de
reședință mitropolitană a bisericii din Feleac”.
În epoca lui Ștefan cel Mare, biserica
mitropoliei din Feleac a fost înzestrată cu cărți
manuscrise, ce reprezentau în acele vremuri mari
valori.
Pentru istoria Transilvaniei românești o
însemnătate remarcabilă a avut, alături de Feleac,
și un alt centru religios și de cultură, episcopia și
mănăstirea Vadului, așezată pe domeniul cetății
Ciceului, sub protectoarea oblăduire a voievozilor
moldoveni.
Ajuns în posesiunea lui Ștefan cel Mare,
domeniul Ciceului va reprezenta un adăpost
pentru religia ortodoxă, atât de prigonită de
biserica oficială a Transilvaniei. Însuși domnul
Moldovei înălța ctitorii pe noul său domeniu. La
Ciceu și Mihăiești bisericile ridicate de marele
voievod nu se mai conservă, dar ctitoria sa de la
Vad păstrează intacte elementele stilului
moldovenesc, imprimate de constructorii
monumentului.
Ridicată probabil în ultimul deceniu al
secolului al XV-lea, la intervenția directă a
domnului moldovean, ctitoria de la Vad, urma să
fie catedrala episcopală a unui ierarh sufragan
mitropoliei Moldovei. Ca atare, lăcașul de cult a
fost proiectat asemănător bisericilor românești
din ținutul de la răsăritul Carpaților. Spațiul
destinat cultului a fost conceput ca o biserică de
tip triconc, dar după realizarea edificiului a
rezultat un edificiu compus din o absidă
poligonală a altarului, un naos dreptunghiular cu
abside semicirculare pe laturile de nord și sud și
un pronaos pătrat. Toate încăperile
monumentului au fost boltite pe sistemul de
nervuri gotice, dar în prezent asemenea bolți nu
se păstrează decât în absida altarului. Meșterul
care a plănuit biserica a fost, desigur, un
moldovean, dar alături de acesta au mai colaborat
meșteri pietrari transilvăneni, care au construit,
desigur, bolțile gotice și au sculptat
ancadramentele ferestrelor și portalurilor.
Tradiția și elementele stilistice confirmă faptul
că biserica Mănăstirii Vadului a fost zidită în
timpul lui Ștefan cel Mare, iar la sfârșitul
domniei marelui voievod, localitatea din
apropierea Dejului devine sediul unei episcopii.
Probabil că tot Ștefan cel Mare a fost și donatorul
celor două sate Vadul și Suarășul, dăruite
episcopiei de pe valea Someșului “încă din
vechime” (ab antiquo), după cum precizează
inventarul cetății Ciceului din anul 1553.
Rezultat strălucit al unei lungi evoluții, arta
epocii lui Ștefan cel Mare este o originală sinteză
a tot ce a produs până în cel de-al XV-lea veac
lumea românească. Ultimul sfert de veac al
acestui secol este extrem de dens din punct de
vedere artistic, pe pământul românesc de la
răsăritul arcului carpatic se înalță monumentale
ctitorii, în care se adunau prețioase odoare,
argintării, broderii, manuscrise miniate și ferecate
în metal prețios. Picturile murale, ori miniaturile
migăloase ce decorează manuscrisele caligrafiate
în scriptoriile mănăstirilor moldovenești se
păstrează la nivelul realizărilor de vârf, care prin
număr și valoare motivează renumele excepțional
al epocii lui Ștefan cel Mare. În mod firesc,
pictura acestei epoci, ca de altfel toate genurile
artistice, vor exercita o stimulatoare înrâurire
asupra celorlalte ținuturi locuite de români, ce se
va prelungi până la sfârșitul secolului următor.
Importante au fost, desigur, reflexele picturii
moldovenești în Transilvania, în primul rând la
ctitoriile domnești de la Ciceu, Feleac și Vad,
care, din păcate, nu s-au păstrat până în zilele
noastre.
Importantul fenomen artistic care a fost școala
de pictură din timpul lui Ștefan cel Mare,
continuat cu strălucire apoi în epoca rareșiană,
este oglindit și prin înrâuririle exercitate asupra
mediului artistic catolic transilvan, pe domeniul
Cetății de Baltă sau în preajma acestuia, la câteva
biserici săsești fațadele fiind împodobite cu
pictură exterioară. Dacă la biserica evanghelică
din Dârlos prezența unui meșter moldovean este
o certitudine, prin stilul compozițiilor, cromatică
sau iconografie, frescele exterioare de la Tătârlaua,
Șmig sau Curciu (toate localități din vecinătatea
Mediașului) păstrează fragmente sau pete de
culoare neconcludente.
În a doua jumătate a secolului al XV-lea
circulația și schimbul de artiști, în ambele sensuri,
sunt mai evidente ca oricând. Dacă documentar
știrile sunt destul de sărace, păstrându-se relativ
puține dovezi, studiile comparative și stilistice
sunt în măsură să afirme prezența unor artiști
veniți din Moldova lui Ștefan cel Mare pe
meleagurile transilvane.
Desprinzând din zecile de manuscrise slavo-
române, ce provin de la monumente din Țara
Năsăudului, Maramureș, Bihor sau Munții
Apuseni, doar pe acelea ce datează din epoca
marelui voievod, și care sunt decorate cu
miniaturi, analizându-le sub aspect artistic, se
dezvăluie o latură nouă a culturii românești din
această parte a țării, adăugându-se o nouă verigă
la legăturile multilaterale ale Transilvaniei cu
Moldova și Țara Românească.
Domnia lui Ștefan cel Mare a însemnat
pentru românii transilvăneni o epocă de
revitalizare a mai vechilor tradiții cultural-
artistice din ambianța ctitoriilor cneziale, o
regenerare spirituală, ce sublinia tendințele de
unitate ale ținuturilor românești din jurul arcului
carpatic.
“Urcând treptele tronului de la Suceava, în
împrejurările dramatice ale întregului sud-est
european, amenințat de nestăvilita înaintare a
armatelor otomane, contemporan al celui mai
zguduitor eveniment militar, politic și cultural al
vremii, căderea Constantinopolului”, Ștefan cel
Mare “moștenește de la înaintașii săi respectul și
admirația față de tot ceea ce reprezenta tradiția
concepției bizantine, în ideea domniei de drept
divin, fastul și ceremonialul de curte, concepția
religioasă și organizarea bisericii, legislația,
cultura și arta”. Tot acest tezaur de gândire,
reprezentând de fapt continuitatea ideii de
romanitate, în forma sa răsăriteană, peste care se
suprapune spiritul înnoitor al umanismului
renascentist, a fost fructificat, în această epocă, pe
pământul Moldovei, Transilvaniei și Țării
Românești.
■
14
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 45 ♦ 16-31 iulie 2004	|-
m
e eridian
Paradigma intereselor1
■	Marius Jucan
Opțiunea lui Albert O. Hirschman pentru
studiul „războiului" dintre pasiuni și
interese, pledoaria sa atât de motivantă
pentru triumful interesului în epoca modernității
poate provoca ea însăși un excurs la fel de
consistent pe cât este eseul cu titlul de mai sus
despre „îmblânzirea" pasiunilor în confruntarea lor
cu interesele. De ce ar trebui să se confrunte
pasiunile cu interesele și mai ales să învingă
interesele asupra pasiunilor ? De ce ne întoarcem
în secolul 18, căutând arhetipurile teoriilor politice
și morale de azi ? Deoarece, cum crede autorul
nostru, pornind într-o călătorie intelectuală în
epoca luminilor, interesele ar putea demonstra
previzibilitatea și constanța naturii umane, mai
degrabă decât pasiunile. Interesele ar putea arăta
drumul adevărat spre natura umană. Dar și pentru
că triumful intereselor față de pasiuni a însemnat o
cotitură capitală pentru prosperitatea societății
europene (renunțarea la războaiele religioase, de
pildă). Dar mai cu seamă, pentru apariția unui nou
comportament cultural, cel practicat de clasa de
mijloc, care a schimbat sensul câștigului material,
viziunea simbolică a activității „de a face bani",
devenită nu mai puțin onorabilă decât
comandamentele religioase ori codul de onoare al
aristocraților. Nu întâmplător o asemenea
răsturnare de proporții s-a petrecut mai întâi la
marginea Europei, în Anglia, iar apoi în America,
independentă din punct de vedere politic, și apoi
din ce în ce mai mult, economic. Opțiunea lui
Hirschman pentru teoriile economice, politice și
morale ale secolului 18 construiește în cele din
urmă o explicație diferită de cea a tezei weberiene
despre succesul capitalismului, o explicație care nu
mai depinde de ascensiunea calvinismului, ori de
demersul secularizării diferit în Europa ori Ame-
rica, ci de un comportament cultural în tranziție.
Tranziția de la domnia pasiunilor la paradigma
intereselor, cum afirmă Hirschman, citându-l pe
cardinalul de Retz, nu poate avea loc în mod
absolut, înțelegându-se că pasiunile nu dispar cu
desăvârșire, nici că ele se evaporă în interese. După
comentariile morale ale cardinalului de Retz,
autorul nu crede că pasiunile părăsesc vreodată
psihe-ul uman, nici atunci când acesta e dedicat în
întregime intereselor. Încrederea naivă în
raționalitatea intereselor nu ar face decât să
continue, într-o altă ordine, tirania iraționalului din
pasiuni, dar pe de altă parte, o lume complet lipsită
de pasiuni nu va fi decât una a alienării, după
diagnosticul pe care romanticii îl pun burgheziei
bogate dar spiritual stagnante. Și totuși, balanța
ideală dintre pasiuni și interese s-ar găsi după
Hirschman în „efectele intenționate, dar
nerealizate" ale unor decizii sociale de anvergură.
Ideea unui „efect secundar" bun al răului
constrângător (răul făcut de un despot nu poate fi
„tot" răul căci aceasta i-ar leza în cele din urmă
interesele de conducător), cunoașterea și
aplicabilitatea unei arte politice a guvernării și
autoguvernării se împletește cu optimismul
iluminist al descoperirii unui „interes" uman
general, altruist, care duce în cele din urmă spre
progres. Cariera prestigioasă pe care o face
comerțul începând cu secolul 18 (acel „doux
commerce", cum spunea Montesquieu), e dovada
cea mai convingătoare pentru o lume a
schimburilor (și de aici a schimbării progresiste), a
toleranței și libertății, realizabilă prin recunoașterea
fie și simbolică a intereselor, a egalității care îi leagă
pe cei ce participă la schimburi. De pe pragul înalt
al unei lecții de istorie intelectuală, Hirschman
revede demersul unor critici ai capitalismului, atât
de diferiți precum Marx, Freud, Proudhon, Weber
(„dezvrăjirea lumii") întrebându-se retoric când a
fost omul mai dezumanizat, atunci când era sub
imperiul pasiunilor, ori când se afla sub rațiunea
intereselor ? O carte ce se citește mai repede decât
ai crede, dar al cărei efect întârzie benefic, cu gustul
unei descoperiri autentice.
■
Notă
1. Vezi Albert O. Hirschman, Pasiunile °i interesele. Aigumente
politice în favoarea capitalismului anterioare triumfului său, tra-
ducere de Radu Carp și Victor Rizescu, Humanitas, 2004.
^ddenda
„Să zărești o pădure înainte
ca ea să ți se înfățișeze"...
■	Letiția Ilea
n aceste sărăcăcioase vremuri, poeții sunt cei de
care avem cea mai mare nevoie. Ei singuri pot să
aducă la mal corăbiile noastre în derivă, ei sin-
guri ne pot arăta calea. Această convingere mi s-a
impus încă o dată după lectura recentului volum al
lui Andrei Zanca, „ei ce-n inimă-s desculți” (Ed.
Marineasa, 2003). De mulți ani trăitor în Germania,
Andrei Zanca este o prezență constantă în paginile
revistelor noastre literare și volumele sale publicate
după 1990 (pentru că Poemele Nordului, din 1983, a
fost „ciuntit” de cenzură cu „numai” 50 de pagini)
au fost tot atâtea evenimente editoriale. Să mi se
permită a le reaminti, azi când difuzarea poeziei a
devenit aproape confidențială: Un străin în bârlogul
lupilor (1994), Elegiile din Regensbutg (1994), euroblues
(1995), după-amiaza cu branduari (1997), Suitele
Transilvane (2000), Nopțile franciscane (2000), viața °i
moartea din glas (2003). Echinoxist din al doilea val,
poet optzecist, Andrei Zanca a rămas identic cu sine,
consecvent unui demers nu numai ontologic, dar și
etic și estetic de la care mulți dintre congenerii săi au
abdicat între timp, într-un fel sau altul. Îi privesc cu
mâhnire pe unii reprezentanți ai generației „în blugi”,
implicați astăzi în mod dezagreabil în politic sau
dedați unor înșiruiri poetice vulgare, și mă întreb ce
va rămâne: versurile unor „tineri furioși” ai anilor ’80
sau comunicatele unor, de pildă, consilieri
prezidențiali de azi...
Îl citesc pe Andrei Zanca așa cum m-aș întoarce
acasă după lungi peripluri într-un univers ostil care
rezonează tot mai puțin la greutatea cuvântului
scris. Andrei Zanca locuiește într-adevăr această
lume în mod poetic, relevând cititorului
frumusețea și misterul ei altminteri inefabile, dar
descoperindu-i în același timp inerțiile și violența,
cărora poetul de azi este nevoit a le opune un alt fel
de poezie. Nu cred că poezia acestui început de
mileniu, când totul pare să fi fost spus și tranșat,
mai poate trage mare folos de pe urma jocurilor
lingvistice, a ludicului căutat cu orice preț sau a
vreunui postmodernism prețios, adoptat dintr-o
dorință de sincronizare cu te miri ce poeți
americani... Durerile și suferința acestei lumi,
identice de secole, dar peste care s-au așternut
biblioteci întregi, grația și sacrul, mai pot fi trecute
în cuvinte credibile, spunem, doar după o lucidă
privire înlăuntru și în afară, care să ne purifice și să
ne înfățișeze autentici, „desculți în inimă”...
Într-o lume care pare a fi ales absența
comunicării și opacitatea la frumusețe și adevăr
(„tăcerea/din ochii aproapelui, mereu mai /
arctică”, „ochiul / este doar în stare / a bănui
lumina”), poetul s-a „retras în inimă”, devenind
un însingurat de profesie, „încărcat de cele
văzute, întins / în cele ce încă nu se pot zări”.
Aceasta pare a fi singura soluție pentru poet,
„doar de pe malul opus gloatei / poți întemeia /
podul”, "într-o lume năucă de știri”. Există o
anume urgență a spunerii, impetuoasă, în
poemele lui Andrei Zanca, pentru că „nu mai e
loc de răzlețiri”. Poemul, „pământește / altoit cu
umbre” se înalță "în nepăsarea / în irosirea lumii”.
Actul poetic pare să fie un ritual, un sacerdoțiu,
în mijocul unor desfășurări peisagistice văzute în
curgerea anotimpurilor, rareori în mijlocul
orașului, topos de predilecție pentru majoritatea
optzeciștilor. „Elegiac pur sânge”, cum a fost
numit, Andrei Zanca pare să sufere pentru toate
relele acestei lumi, nepăsarea, indiferența
aproapelui, neiubirea, falsul, chiar în fața morții...
Multe poeme sunt purtătoare ale unei revolte
nedisimulate față de tot ceea ce îngrădește azi o
existență autentică. Versurile au o concentrație
maximă, nici o risipire de dragul spunerii, Andrei
Zanca având de mult știința formulărilor
memorabile, aproape gnomice, nu puține fiind
versurile care se rețin, care ne revin: „doar în
dăruire se limpezește tandrețea”, „nu anii, morții
mei mă-ncovoaie”, „cineva e însetat, cineva
flămânzește adânc în noi”. În acest sens, aș cita în
întregime poemul „toate răspunsurile”: există cu
mult înaintea întrebărilor / cum embrionul în
pântec cu mult / înaintea nașterii, doar noi //
neîncetând în viață a ne întreba, însemnați / în
cuta de frunte / a mâhnirii de / răspunsul //
dintotdeauna / uluitor al morții”, de o maximă
epurare și forță. Poemele lui Andrei Zanca par cel
mai adesea situate într-un prezent atemporal, al
adevărurilor ultime care se înfățișează după
escaladarea tuturor Golgotelor acestor lumi.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 45 ♦ 16-31 iulie 2004	|-
15
poezia
■	George V. Precup
Cascade în genunchi zăvorâte
Stând înlăuntrul singurătății
și hrănind singurătatea lui Dumnezeu
măduvă spartă
ce’mi adaugă genunchii pământului
de’i faci rădăcini,
care putere dezlegi
și’n liniile pure adaugi spiralelor trupului
nervuri pământene,
iar stăpână te faci
cântului din țara cealaltă
dacă pe mine nu sunt stăpân
și de ea sunt pătruns,
când moartea de moarte învie
iar nu omul, de om...
Castanietă
Ca într’o viperă coaptă între mine și întuneric
e un alt întuneric
ce începe să strângă pe primul, mănușă
iar noaptea ce mă înconjoară
miez
a pierit
și însingurarea pe față se așează
ca pielea de tigru, ca subțirele chiparosului
pe lumină
de’n mine e altul, vibrând arterele toamnei
sau, eu,
bolnav de întunericul tot mai luminos.
De te numeam monarhie a lumii,
pe când aveai gustul toamnei
și’un început de nemărginire
de uitam numerele
și rupeam moartea
în două.
Trufie .fârșită
Cu mâinile pline de miez
sparg lacăte treze
răsăritul să aflu,
altora
mâna de sticlă
scorburi de lut.
■
flx abrupto
Donjuanismul misogin
al lui Eugen...
■	Radu Țuculescu
ncepînd din 1991, Eugen Curta publică romane,
din doi în doi ani, ceea ce înseamnă °apte bucăți
dacă îl socotesc °i pe cel mai recent apărut la
editura Generis cu titlul de Misoginul îndrăgostit.
°i aproape toate au de-a face cu dragostea, chiar de
la „generic”, în mod aluziv ori de-a dreptul direct.
Dragostea față de sexul opus, evident, nu dragostea
de țară °i aproape în toate cele °apte opuri e, în cele
din urmă, vorba despre un Don Juan (fie el °i pen-
ultimul...) cam misogin (fără să fie prea con°tient
de asta...) care iube°te femeia dar se iube°te °i pe el,
chiar dacă nu-l „ocole°te” autoironia, autopersifla-
rea. Eugen e un mare °i ve°nic îndrăgostit... par-
don... eroii lui Eugen sînt a°a °i a° putea afirma că,
la o foarte atentă lectură poți ajunge la următoarea
concluzie: un singur erou „principal” traversează
cărțile sale, cu încăpățînare, cu îndărătnicie, schim-
bînd „măștile” cu non°alanță, pasionat de situații
noi, neprevăzute, de aventuri riscante, acționînd
brutal ori cu înfiorătoare finețe, realist °i melodra-
matic, în „pas cu vremurile” ori după propria fan-
tezie fără a ține cont de falsele fațete ale unui bur-
ghez °i fariseu bun simț...Acest „erou” e iubirea,
dragostea, deoarece Eugen e un ve°nic îndrăgostit,
pardon, am vrut să spun eroii lui Eugen sînt ve°nic
îndrăgostiți, chiar dacă nu doar de o singură feme-
ie, asta înseamnă , nu-i așa, că ei caută idealul, îl
caută mereu avînd uneori impresia că l-au găsit °i
atunci se hotărăsc să scrie...o carte, ori un jurnal, ori
oarece scrisori pe Internet, tot e chestia asta la mo-
dă...! °i pagini de memorii, desigur. În absența unui
personaj secundar, eroii lui Eugen vorbesc Din nou
despre dragoste, despre un Anotimp pentru doi în
timp ce călătoresc cu Trenul fără sfîr°it în care se
află, deghizat, °i Penultimul Don Juan, un bărbat
ce se gînde°te la Iubita din vis crezîndu-se un
ve°nic Misogin îndrăgostit....
Dacă în romanul Iubita din vis erau °i scene de-
o accentuată sexualitate, (e la modă..), descrise însă
cu deosebită aplicațiune, în romanul cel nou s-a
renunțat la ele ori se fac doar fine aluzii. Cartea
porne°te borgesian, adică se găse°te un manuscris
care este °i nu este al unui anume Drago°
(manuscris aflat la o frumoasă °i misterioasă
femeie), bărbatul care a aruncat, dintr-o stupidă
gre°eală, amantul soției pe fereastra apartamentului
de la etajul patru...Luînd manuscrisul, autorul dă
de înțeles că-l rescrie, dar nu e un lucru foarte
sigur. Se petrece în carte un soi de alunecare
printre suprafețe, printre aparențe °i realități,
printre „a fi” °i „a nu fi”, în genul lui Bioy Casares.
Cînd e°ti cît pe ce să fii sigur de ceva, capitolul ori
pagina următoare vin să te contrazică, să-ți
strecoare unde de îndoială, să te facă să-ți pui noi
semne de întrebare, ceea ce e de apreciat, păi cam
asta e literatură, chiar dacă mai mult „în stil oral”,
cum o face Eugen. El se joacă de-a literatura °i
viața, apelînd (firesc) la „momente” autobiografice,
într-un „decor” cît se poate de banal: birt, gară,
birou, Castel (unul cam misterios) , tipografie,
redacție...salon de spital. De aici începe °i tot aici se
sfîr°e°te „nebunia” cărții, aici începe °i...nu se
sfîr°e°te misterul, finalul fiind unul deschis, cum
bine îi stă unui final să fie...Aici cineva scrie un
roman (ori un jurnal?) despre marea sa iubire
Morico-Neli, doctorița care-l îngrje°te °i care
habar nu are că pacientul o iube°te, află doar după
ce el moare °i-i lasă manuscrisul...Care manuscris
e...rescris de autor iar doctorița pare, în cele din
urmă, să se fi volatilizat din realitate, pare că...nici
nu a fost decît o iubită...din vis. Ficțiunea încurcă °i
încarcă realitate, uneori se arată a fi un balast inutil,
zice autorul °i sînt tare de acord cu el.
Sînt inserate , în economia cărții, pagini de jur-
nal, scrisori pe Internet dar °i din cele „clasice” ba
chiar bilete de lungimea...unui capitol. La un mo-
ment dat ni se spune , în „stil textualist”, că acest
roman se scrie într-un salon de spital. Foarte bine,
am „văzut” romane scrise în bucătărie, în sala de
baie, în hol, pe-o verandă, sub un prun ori la um-
bra nucului bătrîn...Pentru mine, e mai puțin rele-
vant, în cazul lui Eugen însă e important amănun-
tul deoarece nu e o simplă afirmație „intertextua-
listă”, de dragul „literaturizării”, e chiar sîmburele
cărții. Eroul e bolnav, are boala numită „misogini-
tă”, așa deduc eu din anumite pagini °i misoginis-
mul lui se na°te, paradoxal, dintr-o nesăturată foa-
me de femei, de iubite avute ori doar dorite, seduse
cu orice preț, chiar °i cu cel al umilinței. Cum îi
spune (eroului ori..lui Eugen Curta), doctorița cea
frumoasă: îți place să iube°ti °i să părăse°ti, de fapt
urăști femeile (...) ai inventat expresia aceea diabo-
lică: „Vinerea, Don Juanii schimbă iubitele!” Așa e
°i cu eroii (unii) lui Eugen, schimbă iubitele, chiar
dacă ele apar doar....în imaginația lor adesea
suprasolicitată....
Eugen are cîteva romane bine făcute, îmi spu-
nea odată un critic literar. Mie expresia asta „bine
făcute” nu mi-a prea plăcut , la început, dar dacă
mă gîndesc că există femei „bine făcute” °i bărbați
„bine făcuți” , de ce n-ar exista °i romane bine fă-
cute? Dincolo de astfel de mici °i nevinovate
speculații, cărțile lui Eugen Curta se citesc cu
plăcere, chiar dacă nu întotdeauna poți spune cu
precizie cine despre cine scrie, e personajul
„principal” real ori inventat , are o identitate clară
ori trebuie să i-o imaginezi tu....Da, exact, cărțile
sale îți excită imaginația °i nu dau verdicte clare,
te lasă să plute°te într-o vagă °i creatoare nesigu-
ranță °i tocmai în aceasta constă farmecul lor.
■
16
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 45 ♦ 16-31 iulie 2004	|-
Ipterviu
„... critic bun e cel
care te ceartă,
luându-te în serios...
Irina Petraș (n. 27 noiembrie 1947, Chirpăr/
Sibiu) e absolventă a Facultății de Filologie din
Cluj (1970). Doctor în litere (1980). Critic literar,
eseistă, traducătoare. Debut absolut „Luminița ”,
1957 (versuri). Debut editorial: Proza lui Camil
Petrescu, 1981
Volume: Proza lui Camil Petrescu, eseu, 1981;
Un veac de nemurire: Mihai Eminescu, Veronica Micle,
Ion Creanga, eseu, 1989; Curente literare - dicționar-
antologie, 1992; Figuri de stil - dicționar-antologie,
1992; Ion Creanga, povestitorul, eseu, 1992; Genuri și
specii literare - dicționar-antologie, 1993; Camil
Petrescu - schițe pentru un portret, eseu, 1994;
Literatura româna contemporana - secțiuni, critică
literară, 1994; Metrica și prozodie - dicționar-
antologie, 1995; Știința morții, eseu, 1995; Teoria
literaturii - dicționar-antologie, 1996; Eminescu -
album-antologie, 1997; Limba, stăpâna noastră.
Încercare asupra feminitații limbii române, eseu, 1999;
Literatura româna pentru gimnaziu și pentru examenul
de capacitate, 1999; Panorama criticii literare românești.
Dicționar ilustrat, 1950-2000, 2001; Știința morții,
vol. 2, eseu, 2001; Teoria literaturii - dicționar-
antologie, ediția a doua, revizuită, 2002; Feminitatea
limbii române. Genosanalize, 2002; Carțile deceniului
10, critică literară, 2003; Camil Petrescu. Schițe pentru
un portret, eseu, 2003; Fabrica de literatura, 2003; Mic
îndreptar de scriere corecta, 2004.
- Oana Pughineanu: În primul rând, vreau sa
va mulțumesc pentru timpul și interviul pe care ați
acceptat sa le acordați revistei noastre. O sa încep cu o
întrebare sondând un teren despre care - din pacate - se
vorbește din ce în ce mai mult într-o limba de lemn:
literatura sub comunism. Nu vreau sa par
insensibila și nici sa minimalizez efectele negative, dar
nu vi se pare ca acest proces de identficare obsesiva a
raului (acest proces în lipsa acuzatului) începe sa
funcționeze ca un afrodisiac (în loc de medicament)?
- Irina Petraș: Sînt de acord cu tine - e vorba
fie de o obsesie, fie de neputința de a asuma firesc
timpul care trece. Cît despre literatură, am putea
vorbi la fel de bine - și dă de bănuit că n-o
facem, despre literatura sub sclavagism, sub
feudalism etc. Glumesc, însă chestiunea se pune
greșit și anapoda. Nu pot să intru nicidecum în
jocul condamnărilor, al inventarelor negre, al
punerilor la zid. E adevărat că nici n-am încercat.
E un joc risipitor de timp prețios și, cum se joacă
la noi, are o miză cu totul meschină. Am aflat
curînd, în copilărie, că Adevărul nu există sau, cu
siguranță, nu e unul singur, că important e
adevărul tău interior și respectul minim pentru
adevărurile celorlalți. (Cioran o știa prea bine:
„Toți oamenii au și nu au dreptate, pentru că
totul este explicabil și absurd totodată”; sofismele
traduc, desigur, o mare criză de lehamite).
Politica n-o pot considera decît, cel mult, un rău
necesar și, din nou, neglijabil atîta vreme cît îți
cauți echilibrul în tine, nu în afara ta. Îmi sînt,
oricum, am mai spus-o, antipatice textele care
pledează pentru despărțirea declarativa de trecut.
O înțelegere adîncă te poate ajuta să mergi mai
Traduceri (din engleză și franceză): Henry
James, Povestiri cu fantome, 1991; Anatoli Rîbakov,
Copiii din Arbat, 1991; Edgar Walace, Secretul
cercului purpuriu, 1991; Edgar Walace, Misterul
narcisei galbene, 1991; Marcel Moreau, Discurs
contra piedicilor, 1993; Marcel Moreau, Farmecul și
groaza, 1994; Virgil Tănase, România mea, 1996;
Poeți din Quebec, antologie, 1997; Sylvain Riviere,
Locuri anume, 1997; Marcel Moreau, Artele
viscerale, 1997; Marcel Moreau, Celebrareafemeii,
1998; Jacques de Decker, Roata cea mare, 1998;
Jean-Luc Outers, Locul mortului, 1998; Michel
Haar, Cîntul pamîntului. Heidegger și temeiurile
istoriei ființei, 1998; G. K. Chesterton, Orthodoxia
sau dreapta credința, 1999 (ediția a Il-a, 2002);
Colecția bilingva „Bufnița” (trad. din Henry James,
D.H. Lawrence, Ambrose Bierce, Mark Twain,
Guy de Maupassant, Anatole France), 1999 (edi-
ția a Il-a, 2003; ediția a IlI-a, 2004); Poeme. Cinci
poeți portughezi (în colab.), 1999; Poetes roumains
contemporaines, antologie și prefață, Quebec, 2000;
Constantin Stoiciu, Fragmente frivole de eternitate,
2001; Philip Roth,Animal pe moarte, 2001;
Jean-Luc Outers, Compania apelor, 2002; Michel
Lambert, A treia treapta, 2003; Marcel Moreau,
Extaz pentru o domnița românca, 2004 (e-mail:
editura@casacartii.ro; irinapetras@yahoo.co.uk).
departe cu tot trecutul. Punerea lui demonstrativă și
conjuncturală la colț înseamnă, în fond, desparțire
de viitor. Promiți să nu poți gîndi niciodată
deschis, sincer, fără interese de moment. Față în
față cu un trecut îndelung contrafăcut - și nu
doar dintr-o singură direcție! - amnezia nu se
învinge prin inventarieri operate dintr-o singură
perspectivă, ci prin încercarea de a înțelege la rece
mecanismele complicate și nu de puține ori
capricioase ale ființei umane angrenate în
organismul social-politic...
Mă bucur să aud că și unui om tînăr, cum
ești, i s-a lehămețit de procesele în gol, purtate
dintr-o inerție stranie. Nu-mi pot reprima
bănuiala că nu adevărul se caută, ci un profit
pipăibil. Există o specie de anticomuniști oțărîți
care au devenit nu luminători ai mecanismelor
secrete și inevitabil omenești (se uită prea adesea
că toate regimurile au fost nu doar suportate de
oameni, ci și născocite de ei, în contribuții greu
decantabile) ale unui trecut relativ apropiat, ci
membri ai unei secte ciudate și anacronice.
Cea mai mare surpriză pentru occidentalii
veniți încoace după căderea zidului a fost că
intelectualii români nu păreau deloc năuci și nici
nu bîjbîiau cînd venea vorba despre marea cultură
a lumii. Viața de cîrtițe nu le afectase privirea și
mintea. Ba, cîteodată, după legea compensației,
chiar dimpotrivă. Ororile (relative mereu, să nu
uităm!) sînt, în ordine existențială, la adevărata
scară umană, cea valabilă indiferent de sistem și
epocă, accidente, fenomene atipice (dar de o
atipicitate caracteristică oricărui regim din istoria
omenirii) și, oricît de odioase în clipa istorică,
neglijabile ca identitate/identificare adevărată. Nu
■ Irina Petraș
pot funcționa decît anonim, ca situații crizice
(dictatură, supraveghere răuvoitoare și insistentă),
nu ca „personaje” cu stare civilă.
- Una dintre obsesiile noastre - tot o moștenire a
“epocii de aur” - este, dupa cum spuneți în Cărțile
deceniului 10, impresia unui complot universal, al
activiștilor ca “.forari de geniu”. Dupa “big-bancul
decembrist” (Radu Cosașu), literatura a ieșit de “sub”
politic ca sa între “în” el sub forma politizării. Premiile
literare au devenit - va citez din nou - un soi de “banca
țigănească” unde “:forăriile” sunt din nou la mare cinste.
Pe de alta parte, exista politici culturale și politici
economice absolut necesare și utile. Care credeți ca ar fi
soluția unei folosiri corecte/normale a lor, una care sa
depășească stilul “parazitar”?
- Cum tot trimiți la Carțile deceniului 10, o să-
mi cer iertare că voi repeta multe lucruri dintre
cele spuse acolo. În De la proletcultism la
postmodernism. O retrospectiva critica a ideologiei
literare postbelice (2002), Florin Mihăilescu atacă și
el acest cel mai spinos, poate, subiect al zilei,
oferind o variantă de interpretare de așezat lîngă
cele propuse deja de Eugen Negrici, Lucian
Valea, Marian Popa, Sanda Cordoș, dar și de Ion
Negoițescu și Nicolae Manolescu, aceștia din
urmă printr-o revenire fără farduri proaspete la
aserțiuni rostite la chiar locul faptei și al orei
istorice. Nici una dintre cărțile despre literatura
postbelică românească deja apărute nu îmi pare
cu totul satisfăcătoare. Utile toate prin ținta pe
care și-o propun și aducînd frînturi de răspuns,
rămîn încă, din varii motive, înfierbîntate
(participiul îmi convine, el conține și o doză de
neimplicare adevărată, de supunere pasiva la
comandamente exterioare). Efortul de obiectivare
e insuficient. Autorii își fac o datorie (de nimeni,
cerută, de altminteri, decît poate de oportunismul
funciar al omului sub vremi) din a rosti anateme
și din a da verdicte pripite, însă, cred ei, foarte
corecte politic. Vocabularul nu se poate elibera de
amintirea diatribelor comandate de ideologia
deceniilor imediat postbelice, așa încît analiza nu
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 45 ♦ 16-31 iulie 2004	|-
17
răspunde credibil și pedant (pedanteria cere sînge
rece și minte limpede) la chestionarul anamnetic
și, prin urmare, dă, cel mai adesea, un diagnostic
previzibil, nu și neapărat real. „Procesul
comunismului” se va face cu adevărat doar cînd
dosarul va fi instrumentat de judecători și avocați
care nu vor avea nimic de plătit ori de
răscumpărat. Poate de tineri care nu au ranchiune
și obsesii personale, în a căror biografie perioada
comunistă nu e totuna cu trecutul propriu. Căci
rupturile n-au fost niciodată în istoria omenirii
atît de dramatice cum păreau în texte așezate pe o
anume poziție, inevitabil părtinitoare (ca să nu
spun partinică). Regim samavolnic, cumplit,
paralizanta teroare, ferocitate, fără cruțare, aserviți și
prozeliți sînt expresii deja excesive și goale. Vreau
să spun că numai o descriere logică și tăioasă poate
promite un portret al epocii atît de aproape de
adevăr, cît ne este nouă, oamenilor, la îndemînă.
Diabolica inteligență subversivă a regimului,
toți activiștii lui, mari și mici, părînd sforari de
geniu și minți atotcuprinzătoare, vizionare, e cel
puțin exagerată. Ori așa îmi sună mie, după 14
ani de exercițiu generalizat al gîndirii și vorbirii
libere (las’că gîndirea, dacă îți e îndeletnicire
cotidiană, nu poate fi decît liberă - mă aliez lui
Ștefan Borbely, care, într-o discuție catastrofică
despre spălarea creierelor sub comunism, se
delimita net de o asemenea versiune - mie, să fie
limpede, nu mi-a fost spălat creierul!). Să fie
vorba de o variantă a limbajului esopic? Scriitorul
român nu mai poate vorbi, oare, decît indirect
despre lumea prin care trece/a trecut? De la
aluziile prea fine și mîrîitul abia auzit (cît să nu
atragă neapărat pedeapsa) se face saltul în
invectiva cea mai dezlănțuită și mai sonoră (căci,
azi, nepedepsită)? Inflamarea pare să nu ne
ocolească pe nici unul...
Oricum, nu prea știu care ar fi soluția. Cred
că, înainte de toate, e de ieșit din anticomunismul
încremenit în proiect. Dacă sînt perfect lizibile și
astăzi cărți dinainte de ’89, și sînt, dovadă multele
reeditări care au și cititori, și succes, ele își pro-
bează tocmai neapartenența la „est-etică”, un con-
cept, acesta, cu totul nefericit care scutește rapid,
superficial și, deci, vinovat de obligația oricărei
nuanțări și exilează în zona ideologicului primar
literatura unei bune bucăți din Europa. Căci li-
teratura mai sus pomenită scruta normalitatea
unor existențe în condițiile orei istorice, politice,
sociale date. Ca orice operă literară de calitate.
Literatura adevărată, nu încetez să cred, nu opune
o teză altei teze. Ea vorbește despre omenesc în
condițiile orei sale istorice. Dacă vom ajunge să
reînvățăm acest adevăr, vom ajunge și la perfor-
manța de a alege cărțile bune după cantitatea de
adevăr omenesc pe care o conțin și după știința
punerii lui în cuvinte, nicidecum după vreun alt
criteriu. Vom face o politică literară de care să nu
ne fie niciodată rușine. Firește, am în vedere un
viitor cam utopic, populat de cititori!
- Spuneați de asemenea că, în ceea ce privește
canonul, nu a avut loc “recuperarea nici unui autor
nedreptățit”. Puteți da câteva exemple?
- Vorbind despre (micro)monografiile de la
AULA, folosite ca pretext pentru o (re)discutare a
canonului, spuneam că „n-am găsit în lista de la
sfîrșitul volumelor recuperarea nici unui nume
de autor nedreptățit, nici o repunere
spectaculoasă în drepturi.” Nu voiam să spun că
aveam în minte o listă cu autori pe care îi visam
recuperați, ci că scriitorii canonizați acum au fost
canonizați deja de la intrarea în scena literară
grație valorii lor, dar și receptării privilegiate,
șansei de a fi fost degrabă recunoscuți de breasla
scriitoricească, dar și de către mulți cititori. și că
nu-i exclus să intre în astfel de liste și unii mai
mărunței - oameni sîntem și, de obicei, nu
singuri pe lume! Lucru, de altminteri, întîmplat
mereu de-a lungul istoriei literare. Nici o valoare
impusă la un moment dat prin concertare în
numele unor interese de grup (partid), individ,
timp și loc n-a răzbit dincolo de timpul ei
trecător și „făcut”. Contemporaneitatea își poate
permite să greșească, fie și cu bună știință,
posteritatea avînd sarcina de a tria, după legea
hoardei, cum o numește Marcel Moreau, cea care
lasă în urmă, fără milă, tot ce-i firav. Oricum, eu
nu pot spune că am descoperit după ’89 vreun
scriitor pe care să regret din cale afară că nu l-am
citit mai degrabă. Bibliotecile erau doldora de
cărți bune, mai puteam procura și cîte un xerox
clandestin, primeam și cărți străine. Cărțile
descoperite după au sosit, chiar și pentru mine,
exact la timpul lor (nimic din mișcările și
purtările omenești nu se întîmplă perfect
matematic - întîrzierile, eșecurile, pașii greșiți,
remanierile sînt cu totul firești); ca să nu mai
vorbesc despre cei tineri - numai chef de citit să
aibă!
- În ceea ce privește scriitorii tineri, se pare că ei se
zbat într-un cerc vicios: trebuie să fie citiți pentru a fi
cunoscuți, dar și cunoscuți pentru a fi citiți. Dacă sunt și
“din provincie” cercul, spun mulți, devine de-a dreptul
veninos. Ce poate face criticul pentru a aduce la lumină
un “talent” în toată această birocrație culturală?
- Mi s-a întîmplat de cîteva ori de-a lungul
vieții de critic literar să descopăr foarte buni
scriitori și să-mi dau seama, mai devreme ori mai
tîrziu, că eram (aproape) singura lor cititoare! O
să dau și nume. Pe Emilian Bălănoiu l-am citit
deodată cu tinerii prozatori debutați de Crohmăl-
niceanu în Desant ’83. Foarte puțin umblată prin
capitală, am fost sigură, așa, în alb, că e cunoscut
și recunoscut de ei. Scria foarte bine, într-o
manieră trimițînd la aceeași direcție, ba, poate, cu
un ce foarte special în plus, ținînd de atmosferă și
de finețea psihologiilor. Am aflat de curînd că nu-
l cunosc deloc bucureștenii, că nu l-au numărat și
nu-l numără printre ei, că e un retras și descurajat
profesor de matematică. Nu i-a folosit la nimic că
nu era din provincie. Tot așa, Ștefan Goanță, un
prozator excelent, provincial de data asta, scrie
cărți foarte bune tînjind după o recunoaștere care
întîrzie. Leon Iosif Grapini, la fel. Dar ei nu mai
sînt tineri și au de dus alt fel de bătălii.
Cît despre tineri, îi îndemn, îi mîn din urmă,
îi ajut cît pot, deși mă lovesc de reacția ursuză și
egoistă a unora din generația mea ori mai
vîrstnici. Am făcut puținul pe care l-am putut
face (îi număr pe cei care au debutat cu ajutorul
meu ca pe marile mele izbînzi - nu sînt puțini și
nici neînsemnați!), însă nu dețin rețeta
succesului. Mi se cere adesea, anume, să scriu
despre cărți ale unor scriitori mari și recunoscuți,
nu despre debutanți, să mai las deoparte clujenii,
ardelenii... E o politică pe care n-o înțeleg. Cred
că această conștientizare permanentă și tezistă a
apartenenței teritoriale și de generație e adevărata
și primejdioasa mentalitate de provincial. Îmi dau
seama că am citit întotdeauna într-o manieră ă la
Forster. A contat cît de bună e cartea, cît de multe
îmi spune, cît mă lasă să construiesc în jurul ei,
nicidecum de unde este și „de-al cui” ori cîți ani
are autorul. Nu pot decît să promit să-i asist în
continuare pe tineri cît mă lasă vremurile și
Timpul. Mi-ar plăcea să fiu crezută pe cuvînt și
urmată cînd spun că o carte e bună, iar autorul e
un tînăr care merită toată atenția.
E de spus, încă o dată, și că nevoile de lectură,
informare, delectare ale cititorilor n-au fost
influențate decît în mică măsură de opinia criticii
- îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar de opinia
lui Nicolae Manolescu le păsa celor care citeau
oricum cărțile și căutau în „România literară” doar
dialogul imaginar cu un cititor și mai competent.
Populația globului crește, nu și numărul
cititorilor „tradiționali” - căci și asta e o problemă
de lămurit: cei care citesc/vor citi pe Internet sînt
neapărat „personaje negative”?
- Venind vorba de “provincie”... parcă am avea de
a face cu un complex în complex, adică nu numai că
suntem “nesincronizați”, dar mai introducem și distincții
păguboase, gen “centru - provincie”. Fiind, după cum
spuneți, o cultură, nu mică, ci “discretă” în raport cu
marile culturi Europene, cum am putea noi
“provincialii” să convingem “centrul” că - vorba
poetului - “adevărata străinătate e verticală, nu
orizontală”?
- Într-o paranteză fie (re)spus, discutatele liste
cu nume propriu răsunător și occidental sînt
opinii personale, subiective, de luat în calcul ca
atare. Că literatura estului european nu e prea
luată în seamă e un adevăr parțial și cu multe
fațete de discutat - eu rămîn la părerea că un
scriitor național mare, în sensul aprecierii și
asumării sale de un mare număr de oameni, e,
implicit, universal, chiar netradus și nerăsplătit cu
Nobel. Renumele e o valoare relativă. Ar fi
minunat și măgulitor să avem sumedenie de
scriitori de ieri și de azi traduși și premiați aiurea,
dar asta ne-ar mîngîia orgoliul, nu și spiritul...
Limba română e „blocată paroxistic în propria
expresivitate”. Radu Cosașu îmi vine în ajutor:
„Personal, sînt un resemnat calm și senin.
Universalitatea e o problemă cu prea multe
silabe. Știu că La rîpa Uvedenrode e numai pentru
cei care au citit Baltagul în original. Nu mă simt,
pentru asta, nici provincial, nici depeizat. Și nu
din asta - fiindcă Gide n-a știut cine-i Vitoria
Lipan și nici Sadoveanu n-a dat semn că ar ști
cine-i Castorp sau Kyo - ni se va trage sărăcia, sau
insolvabilitatea, sau insisificarea!”
Pe bucureșteni n-o să-i putem convinge ușor
că înseși conceptele de capitală și centru sînt
anacronice, că în „satul mondial” de azi sferele de
influență și punctele de reper sînt extrem de
fluctuante. Televizorul, Internetul rup vechile
linii de forță, iar pilitura de fier se așează
„celular”, aș zice, cu centrul oriunde există
oameni destul de siguri pe ei cît să înfigă un țăruș
de luare în stăpînire. Dincolo, afară, centru s-au
18
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 45 ♦ 16-31 iulie 2004	|-
cîntărit și se mai cîntăresc la români în confort
exterior, i-aș zice. Consumatorul mă înspăimîntă.
E o ființă întoarsă pe dos. Toate valențele de
satisfăcut îi sînt în afară, înspre cei care-i pot oferi
obiecte strălucitoare, cioburi colorate, apariții „pe
sticlă”...
- Accentuați de multe ori pe faptul că nu sunteți o
fire religioasa. Totuși, literatura o priviți ca pe o
“salvare”, chiar în raport cu moartea. Nu e vorba aici,
daca nu de o religie, de un fel de religiozitate cu care
literatura participa la construcția acestui proiect care este
omul?
- Reacționezi ca majoritatea celor cărora se
întîmplă să le spun că nu sînt deloc credincioasă
(o fac, de obicei, pentru a preîntîmpina alianțe
false ori invitații la o discuție de la sine înțeleasă
ca între „creștini duși la biserică”) - te crezi da-
toare să îmblînzești mărturisirea. Mi s-a spus, de
altminteri, de nenumărate ori că trăiesc după pre-
cepte creștine, adică pariez pe muncă, pe cinste,
pe sinceritate (uneori prăpăstioasă), pe neacumu-
lare de temporalia... Mă tem că sînt semnalmente
omenești mult mai vechi decît creștinismul.
Adevărul ăsta rămîne: nu sînt, n-am fost
niciodată credincioasă. Nu simt deloc nevoia să-
mi numesc Dumnezeu ignoranța față în față cu
rostul nostru pe lume. Nu-mi croiesc povești
amăgitoare despre ocrotiri ori răsplătiri divine.
Nici măcar despre îngeri. Mă simt mai aproape
de un Liiceanu deprinzînd dezîncîntat disciplina
muritudinii, decît de un Pleșu numărînd serios (?)
soiurile de îngeri... Sînt în stare să fac efortul de
a-i înțelege pe cei care își află în credință un
sprijin, dar sînt înclinată și să văd nenumăratele
urmări rele ale aceleiași credințe. Sigur, sună
frumos că, în Est, Dumnezeu n-a murit, a fost
executat politic. Adică, e spus memorabil. Numai
că „executat politic” înseamnă exact ce înseamnă:
politic, la nivelul vorbelor unse cu toate unsorile.
Acolo unde nu se cere drum scurt de la vorbă la
faptă. Nu e locul aici să intru în detalii, dar oricît
de bine ar da oprimarea credinței, negrul pur nu
are ce căuta în acest peisaj. Ateismul era, în
multe cazuri, o glumă ori o farsă profitabilă. Cum
spuneam, nu mă pot amăgi. Cea mai importantă
lecție de viață mi-a fost că omul are nevoie de atît
de puțin/puține din afară ca să fie, încît bătălia
pentru diverse averi îi poate apărea stupidă.
Oricum, nu trec nici o răspundere în seama
altora - fie ei oameni ori zei.
În tot acest context, literatura nu e, pentru
mine, mîntuire (e un cuvînt pe care nu-l înțeleg,
recunosc smerit), nici salvare cu vreo fărîmă de
înțeles religios, ci urmă pe care o poți lăsa. Am
prețuit întotdeauna făcuturile omenești, urmele,
ele sînt cele care îți pot asigura pomenirea,
indiferent în ce zonă ești în stare să lași urme. E
singura formă de supraviețuire. Nu visez
posterități prelungi, nici vorbă, dar știu că în
mintea/amintirea supraviețuitorilor mei voi putea
dura o vreme (cît, n-are nici o însemnătate, după
moarte, timpul meu își pierde valoarea) în funcție
de măruntele mele bune înfăptuiri.
- Aprcpiindu-mă de un subiect pe care l-ați cercetat
îndeaproape, feminitatea limbii române, aș vrea mai
întâi să revin la un pasaj din Știința morții, care
prevedea oarecum discuția despre feminitate: “Adevărații
creatori evoluează pe coordonate feminine. Bărbatul în
egoismul lui mușchiulos nu știe să moară”. Unde s-ar
plasa atunci un tip de eroism care străbate cultura
occidentală, începând cu chanson de geste, de exemplu
și terminând cu Malraux?
- Nu uita, vorbeam despre creatori, nu despre
eroi. Creatorii evoluează pe coordonate feminine,
chiar dacă descriu eroi bătăioși și masculini. Uite,
lucrînd pe două manuscrise ale unor personalități
războinice ardelene - Ioan Kemeny și Nicolae
Bethlen -, am avut, indirect, o confirmare:
amîndoi și-au povestit viața în momente de
restriște, în exil ori prizonieri fiind, cînd au avut,
cum să-i spun, șansa de a conștientiza fragilitatea
destinului omenesc. Cînd au simțit ce înseamnă
tînjirea. Feminitatea e carența, absența, fragilitatea
care se răzbună (adică se fac mai bune,
etimologic) în creație. Arma și condeiul nu se țin
deodată în mînă, e limpede. Așadar, nici o
contradicție.
- Recunosc că atunci când am văzut titlul cărții
dumneavoastră în vitrină la Librăria Universității, am
rămas surprinsă. Pentru mine Feminitatea limbii
române suna ca o condamnare. Până atunci, gândeam că
limba e masculină, iar limbajele sunt feminine (ca deviere
poetică sau patologică de la lege), și mi-am spus că nu-i a
bună dacă chiar și limba română e supusă feminității.
Lista întreagă de poeți prin care susțineți teza mi-a
demonstrat însă că nu e un motiv de disperare, cel puțin
nu din perspectiva literaturii. Unde s-ar găsi totuși
masculinul, care să depășească un caracter molcom (gen
Creangă) și unul compulsiv (gen Manole) al românului?
- Categoric, nu-i motiv de disperare. Iar
demonstrația mea nu te contrazice: se pare că
limbile au fost la început masculine fiindcă
denotative; de îndată ce a fost nevoie de nuanțări
și conotații, a apărut, prin adjectiv, femininul...
Cartea mea a fost luată, pripit, drept îngust
manifest feminist. Nu-i așa. Am încercat să
descriu/să înțeleg un adevăr numărabil: omul
românesc se descrie pe sine și momentele
esențiale ale existenței sale cu substantive
feminine. Frecvența femininelor e copleșitoare.
Dacă adăugăm și marca ambigenului (nu neutru,
nu încetez eu să strig în pustiu - româna are o
inconfundabilă privire sexuată, nu există
substantive fără sex, neutre!), limba română îmi
pare în stare să definească, la o adică, firea
românului. Aici mai e de cercetat, calm și fără
complexe. Masculinul nu e exilat din limbă
nicidecum. Din descrierea mea, am exclus,
desigur, „obiectele” cu sex biologic - acolo scorul
e unu la unu, nici o primejdie. Prin urmare, deși
se tot spune că mileniul trei nu va putea lucra
decît cu instrumente tradițional feminine,
amestecînd laolaltă înțelegerea, manipularea
delicată, ocrotirea, negocierea blîndă și
răbdătoare, masculinul nu e împiedicat să arate că
mai are, chiar și în aceste condiții, ceva de spus.
- Din câte am putut să-mi dau seama, cred că
sunteți foarte atașată de ideea de “știință a morții”, nu
numai din perspectiva criticului literar. În cartea cu
același nume, amintiți câteva din versurile lui Aurel
Pantea pe care eu le găsesc de-a dreptul tranșante: “Mă
duc în moarte / și fără nici un argument”. Acceptă
“știința morții” această lipsă de argument? Sau tocmai
lipsa îi garantează existența?
- Ai înțeles exact. Știința morții nu are nevoie
de argument. Își asumă drept rost tocmai
spăimoasa muritudine. Am o foarte veche obsesie
a morții, însă ea nu se traduce în predispoziții
funebre și nici în spaime. Simplu spus, nu uit
nici o clipă că sunt muritoare. Mi se pare
„calitatea” mea esențială. Cred în memoria
interioară, care te ajută să faci pasul următor în
cunoștință de cauză. Trecutul nu poate fi uitat, iar
viitorul se coace încet în noi, e acolo/aici de la
început. Viața mea nu poate fi altceva, pentru
mine, decât uniunea „lucrețiană” dintre minte și
trup. Moartea intră firesc în definirea mea, o
gândesc cu luciditate și cu ceva care se poate
numi seninătate. Toate întâmplările vieții mele au
altă greutate din perspectiva morții asumate,
intravitale. M-a derutat întotdeauna îndărătnicia
cu care se poartă semenii mei ca niște
„nemuritori”, am visat/mai visez încă o societate
în care „știința morții” să fie deprinsă de
timpuriu, ca instrument de trăit viața cu rost,
după alte măsuri. De aici dorința de a scrie o
carte despre moarte și dubla încercare de a o
scrie. A ști că/să mori, iată o pricepere care ar face
lumea mai bună! Mi se pare mai - cum să spun?
- eficace să trăiești cu propria-ți moarte decât
împotriva ei. Să trăiești responsabil și în stare de
veghe fiecare clipă fiindcă ele, clipele, ți-s
numărate, nu să trăiești la voia întâmplării
fiindcă, oricum, tot acolo ajungi... Cum se vede, e
chestiune de interpretare și atitudine
personalizată, nu poți sili pe nimeni să te urmeze.
Să crezi în nemurire e, până la urmă, după mine,
să fii lipsit de generozitate.
- Închei cu o întrebare “pragmatică”. Ce tineri
autori, ce cărți puteți recomanda unui cititor care din
motivefinanciare trebuie să recurgă la o selecție atunci
când treceprintr-o librărie?
- La o selecție e bine să recurgă oricîți bani ar
avea. Nu va putea nici cumpăra, nici citi tot ce
apare. Și nu-i nicidecum o tragedie. Dacă e să
vorbesc ca un cicerone, i-aș recomanda să înceapă
cu literatura mare, să-și formeze gustul citind
pe-ndelete, ruminant, cîteva cărți mari, din
literatura română și universală. Apoi, cu timpul, îi
va ajunge o simplă răsfoire ca să știe dacă o carte
merită ori nu cumpărată. Asta ar fi rețeta pe scurt.
La o adică, aș putea-o dezvolta. Poate n-ar strica
să deschideți în „Tribuna” o rubrică de
recomandări - nu-i ușor de spus în două vorbe ce
poți „primi” de la cutare ori cutare carte dacă o
citești, dar merită.
Am primit mereu cărți de la tineri și despre
mulți am și scris. Recomandările nu pot fi decît
nedrepte, căci vor lăsa deoparte nenumărate alte
cărți despre care nici măcar nu știu că există.
Circulația cărții la noi, azi, e în mare suferință și
nici cu posibilitățile de informare nu stăm mai
bine. Hai să înșir, totuși, cîteva nume: Cristina
Alexandra Pop, Mihaela Sârbu, Ioana Macrea-
Toma, Florin Rogcjanu, Carmen Dărăbuș,
Constantina Raveca Buleu, Cipriana Petre,
Izabella Badiu, Dan Eugen Rațiu, Horea Poenar,
Oleg Garaz, Mihaela Ursa, Claudiu Komartin,
Dora Bunta, Bogdan Mihai Dascălu,
m.cris.nedeea, Mihaela Bidilică-Vasilache,
Nicoleta Sălcudeanu, Alexandra Ciocârlie, Ana-
Stanca Tabarasi, Alex Moldovan, Mihaela Vârlan,
Salvina Adam, Sorin Stoica, Dorin David... Am
pus de-a valma nume de critici, eseiști, poeți,
prozatori, foarte tineri ori numai tineri, fără nici o
rînduială, anume pentru a se înțelege că, în
interstiții, încap oricînd alte zeci și zeci de nume.
Oricum, feriți-vă, voi, tinerii autori, de lauda care
ucide. Lucrurile stau cam ca la școală: adevăratul
profesor/critic bun e cel care te ceartă, luîndu-te
în serios, nu cel care te laudă deșănțat fiindcă
nu-i prea pasă de tine.
P.S. Chiar dacă nu m-ai întrebat, o să-ți spun
că lucrez acum la o carte Despre locuri și locuire.
■
Interviu realizat de
Oana Pughineanu
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 45 ♦ 16-31 iulie 2004	|-
19
fleatru
Mașinăria de celuloid
■	Miruna Runcan
nul din cele cîteva (din păcate prea
puține) spectacole „cu care pleci acasă”
din oferta de anul acesta a Festivalului
Atelier se desfășura, cuminte, pe scena clasică,
avea doi actori tineri și cu un bătrînel care trecea
de două ori să le potrivească acestora posturile
împietrite , un decor minimalist de sorginte vag
cubistă și un cuplaj de cameră video și aparat de
proiecție care lucrau simultan și succesiv. Nu
dura decît ceva mai mult de o oră. Dar vibrația
memorială a construcției sale, bine întemeiată pe
dimensiunea adîncă a semnificațiilor, continuă să
bîntuie spectatorul mai degrabă mizantrop care
am devenit...
Titlul său, același cu al piesei lui Ștefan
Caraman, e Talk-Show (Gabriela °i-a extirpat un
ovar), iar montarea îi aparține tînărului regizor
format la Cluj Sebastian Bărbălan, producția
aparținînd - ce interesant! - Teatrului Național
„Sterija” din Vârșeț. Spun „ce interesant”, fiindcă
îmi mărturisesc totala ignoranță în legătură cu
Naționalul din Vârșeț Voivodina, cu atît mai
puțin cu privire la pricinile care l-au condus la
găzduirea unei asemenea trăznăi experimentale,
care în țară și-ar găsi mai degrabă locul într-o
companie independentă sau sub umbrela unui
centru cultural de tip Tranzit. Pentru degustători,
el seamănă întrucîtva cu mai vechea Ofelie a lui
m.chris. nedeea și Fatma Mohamed, dar se
deosebește...” pe ici pe colo, și anume în punctele
esențiale”.
Deci, „Gabriela °i-a extirpat un ovaf e prima
frază, a soției, din acest dialog atît de crunt de
realist încît frizează cu metodă absurdul acela deja
clasicizat, de tip „Ce coincidență!” (vezi Cîntăreața
cheală). Un cuplu, la o masă de bucătărie în text,
face conversație ca să-și omoare timpul, partenerii
omorîndu-se reciproc în efigia replicilor, tacticos
și cu frenetică nepăsare, prin plictiseala unor veș-
nice reproșuri. Tentativa de a evoca prima întîlni-
re și primul sărut, spre a salva vîscoasa și exaspe-
ranta nepăsare care îi leagă în cușcă, eșuează
dincolo de orice speranță. Luat literal, textul nu
ar depăși, probabil, cincisprezece minute.
Și totuși... Cei doi parteneri, așezați pe scaune
identice, undeva la jumătatea distanței dintre
oglinda scenei și fundalul întunecat pe care se
decupează un ecran alb ca un perete, sunt
îmbrăcați ca două jucării Barbie „gătite de seară”.
Frazele lor nu au aproape nici un fel de
„veridicitate” psihologică, enervările sunt din
vorbe robotizate, evocările abia daca păstrează un
soi de poezie-clișeu, atunci cînd se aud din off,
nu pe viu. Gesturile, la rîndul lor, desenează cu o
precizie matematică atitudini stas, mici dansuri de
păpuși cu cheie, care periodic se defectează. În
fine, foarte adecvat pentru a creea exact tensiunea
dintre ce se rostește și ce se subînțelege,
procedeul mecanizării nu e nici pe departe unul
nou, e doar excelent asumat de actorii Nora
Chiriac și Sebastian Bărbălan. Ceea ce este cu
totul special e raportul de perspectivă simbolică
care se stabilește între această scenă de familie,
arhetipală aproape, și proiecția pe ecran a unei
combinații sofisticate între filmarea lor live,
simultană, și un montaj video, un montaj în care
domină organe supradimensionate, gură care
naște ochi, palmă care naște buze vorbitoare,
margini fugare de balustrade, ceruri care pătrund
prin colțuri de case, un trandafir care înțeapă cu
frumusețea lui nițel chicioasă, baletînd suav cînd
evocarea repetitivă a primului sărut dă buzna cu
disperarea neputinței.
Și asta n-ar fi încă mare lucru, cu toate că
efectul reverberant al proiecțiilor (montaj
Alexandru Avramescu, cameră Slobodan
Zivkovic, muzică Livius Urzescu) e deosebit de
puternic. Regizorul însă are enorma neobrăzare
artistică (și evident experimentală, pentru că e o
dură provocare la adresa publicului) de a relua,
după un moment de „defecțiune” prelungită a
eroilor, asemenea unui scurt circuit care le-a oprit
mecanismul, piesa de la capăt. Intră un soi de
mecanic, îi curăță nițel, îi repune în pozițiile
inițiale și, ca prin farmec, „Gabriela și-a extirpat
un ovar”... Nici un gest, nici un suspin, nici un
cadru al montajului nu se schimbă. Puternic
apăsat de frustrarea acumulată prin redundanța
lipsită de variațiune, spectatorul e silit, cu un soi
de haz grotesc, să se recunoască, ori să se lase
înfrînt de propria... denegare... O frumusețe rece,
placidă, i se pune în față, ca o cădere de gînganie
în zeama translucidă care se face chihlimbar. Nu
cred că expresia corectă pentru Talk-Show
e...”merită văzut”. Mai degrabă merită trăită
experiența. Paradoxal, ea e una stenică.
■
O microstagiune
studențească
■ Claudiu Groza
Galactoria s-a intitulat microstagiunea
studenților anului IV de la Departamen-
tul de Teatru al Universității “Babeș-
Bolyai”, desfășurată la Cluj la finele lunii iunie.
Cele patru spectacole prezentate au fost comple-
tate de diverse dezbateri publice, iar invitați de
onoare au fost directorii mai multor instituții
teatrale din țară, posibili “recrutori” de tineri pro-
fesioniști. Evenimentul este mai mult decît salu-
tar, în condițiile unei disipări de orizont pe piața
culturală. Să sperăm că și promoțiile anilor viitori
vor păstra această formulă de a-și promova
calitățile.
Repertoriul microstagiunii a inclus patru
piese: Bine, mamă, da’ ă°tia povestesc în actu’ doi ce
se-ntîmplă-n actu’-ntîi de Vișniec, Astă seară se
improvizează de Pirandello, Nunta de Cehov și
Temă °i variațiuni după Caragiale.
Nunta a fost, aș putea spune, un spectacol
opulent, montat în cheie clasică, cu costume
somptuoase. Atmosfera cehoviană - picturală,
extrem de vie - a fost redată și prin jocul acto-
rilor, fiecare personaj avîndu-și particularitățile
sale vizibile mereu de-a lungul acțiunii. Ideea
excesului avansată de propunerea textuală a fost
bine pusă în valoare de regizorul-profesor Bacs
Miklos. Excesiv se comportă mama/soacra
Nastasia Timofeevna (Mihaela Ailincăi), uneori
isterică, dominatoare, urmărind un țel anume,
alteori mieroasă, ipocrită, încercînd să salveze
aparențele. Abulică, aproape amorfa, plîngînd
mereu este mireasa Dașenka (lulia Ursa), precum
un obiect pus în vînzare publică. Un fel de “stîlp
al casei”, hîtru chiar pînă la cruzime, ironic-
superior se dovedește Niunin (Cătălin Herlo).
Plin de ticuri, cu o timiditate deseori nervoasă,
este mirele Aplombov (Romul Moruțan). Grecul
Dîmba (Radu Ciobănașu), în schimb, e oarecum
victima celorlați, care-i persiflează mereu
naționalismul (“La Greția avemos de toate. La
Rusia nu este nimic”). Tot niște victime, de alt
calibru însă, ar fi și lat (lonuț Caras), gafeur
incorigibil, care scoate la iveală întreaga
meschinărie bine condusă a familiei, ca și - chiar
prin datele personajului - “Generalul” (Ciprian
Scurtea), întîi respectat cu venerație, în final dat
afară în brînci. Zmeiukina (Anca Opriș) pozează
într-o primadonă curtată, în timp ce Suzana
Moiseevna (Cristina Flutur) e vampa vicioasă,
misterioasă, senzuală. Ușor năucă, tolerată
precum ruda săracă, fără prea multă știință a
relațiilor sociale este Olga (Camelia Curuțiu). În
fine, Jigaliov (Zachei Ceoarec) și Mozgovoi
(Andrei Elek) sînt niște rezoneuri prompți ai
curentului de opinie majoritar.
Nunta a fost un spectacol bine ritmat,
amuzant, fauvist aproape, care a evidențiat
pregnant capacitatea actoricească a fiecărui
protagonist. Nota comică de aici a fost
complementară cu nota gravă, de dramă, a
celorlalte două spectacole, Bine, mamă... și Astă
seară..
Altfel construit a fost Temă °i variațiuni, care a
reprodus în patru modalități de interpretare
celebra scenă “de alcov” dintre Chiriac și Veta din
Noaptea furtunoasă. Protagoniști au fost Cristina
Flutur, lulia Ursa, Camelia Curuțiu, Cătălin
Herlo și Romul Moruțan, iar secvențele au fost
coorodonate de Irina Wintze, Luminița Milea,
Cristina Cimbrea și Livia Tulbure-Gună.
Firește, o asemenea propunere e doar un
exercițiu de actorie. Plină însă de umor - un
umor dezlănțuit, întrucît îngroșat spre grotesc -
și relevantă pentru disponibilitățile actoricești ale
interpreților. Fetele au fost, fiecare, cîte o Veta
lăcrămos-vicleană în secvența de teatru (Cristina
Flutur), exagerat-trăiristă în cea de film mut și
zîmbitor-artificial-rurală în cea de dans (Camelia
Curuțiu) - pe o splendidă melodie oltenească, și
corect-pătrunsă de partitura operei în scena
muzicală (Iulia Ursa). Cătălin Herlo a fost un
Chiriac ridicol-patetic în scena de teatru și un
histrion desăvîrșit în cea muzicală - unde trăgea
cu ochiul la public, jucînd încîntarea de presta-
ția-i de tenor. În fine, Romul Moruțan a surprins
exact tipologia personajului de film mut și veselia
profesională din cea de dans.
Temă °i variațiuni a fost un “șpriț de rîs”, dacă
se poate spune așa.
Să sperăm că toți cei doisprezece absolvenți ai
promoției 2004 vor juca pe scenele românești.
Pentru că merită.
■
20
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 45 ♦ 16-31 iulie 2004	|-
Și totuși...
■ Maria Vodă Căpușan
Lansînd cel mai recent volum de teatru al
său - editat de editura EIKON & Teatrul
Imposibil in Biblioteca Teatrul Imposibil -
Ștefan Caraman ne-a spus pe °leau că n-a văzut
vreun spectacol Caragiale decît după ce-a împlinit
20 de ani °i, de altfel, n-a citit decît piese
contemporane. Și crema teatrologică a Clujului,
prezentă în patio-ul ce promite să devină curtea
din Piața Unirii 10, un spațiu neconvențional de
spectacol, n-a crîcnit, ba chiar s-a dus să-i vadă
mai apoi premiera din Diesel Club.
Acest mod al provocării îi caracterizează
evident °i teatrul pe care-l scrie, precum carmen /
întoarcerea de acasă, monolog jucat de Carmen
Culcer, în regia lui Sorin Misirianțu.
Mare deci uimirea celor ce descoperă de fapt
aici un Pirandello a rebours - nu Autorul absent,
căutat de personaje, ci prea prezent, pînă acolo
încît î°i enervează protagonista; dar cu acelea°i
obsesii ale imposibilei frontiere între viață °i
Personajul Cioran
■	Adrian pion
Prejudecată: nu mi-1 puteam închipui pe
Emil Cioran personaj pe scenă într-un show
agrementat cu muzică, dans modern °i tipe
despuiate, în care elementul biografic să conteze
cât asemănarea dintre pui °i găină.
Subită reconsiderare: dar găina poate fi un pui
hiperbolizat. Și dacă folosim figuri de stil înseam-
nă deja că pășim pe terenul subtil °i mi°cător al
artei. Mi°cător în sensul că emoționează. Arta e
cea care te face să vibrezi, nu? Deci am ajuns în
spațiul artei, unde totul e mai puțin grav...
Pardon: unde totul este posibil. Chestia cu „mai
puțin grav” ține de alt domeniu. Asta nu se
potrive°te cu arta, ci cu România °i cu Porțile
Orientului. De la Poincare citire.
Și iată cum ajungem treptat la fondul pro-
blemei. De la extrapolarea conținutului ideatic al
scrierilor cioraniene la originile ființei, la
structura fragilă a omului. Adică la ideea de
personaj. Unde altundeva se apucă Matei Vi°niec
să caute originile lui Cioran dacă nu în România?
Productul acestor căutări este textul servit
Teatrului Național din Cluj ca bază de lucru pen-
tru un virtual spectacol. Poate ar fi mai indicat să
spun acid de lucru, nu bază, dar nu s-a încetățenit
sintagma, a°a că rămâne bază. Textul a pornit spre
bază cu Orient Expresul de după-amiază. Nu mai
e nici Orient Expres? Ce păcat! Atunci a pornit
cu e-mail-ul °i se nume°te în strict spirit vi°nie-
cian Mansardă la Paris cu vedere spre moarte. Titlurile
lungi °i dense i-au adus numai succese. Textul a
pornit, personajul nu. Atentatorul la acest subiect
cvasibiografic este Radu Afrim. Zarurile au fost
aruncate. De la mansardă.
Vi°niec a adunat în textul lui cam toate bizare-
riile cunoscute din biografia lui Cioran, mizând
pe ele ca pe o provocare, le-a structurat pe scene
°i le-a îmbogățit cu simboluri specifice discursu-
lui teatral. Asta e tot °i dacă e scris cu talent °i
nerv e chiar suficient.
Curiozitate: date fiind antecedentele regizoru-
lui °i temperamentul său vădit iconoclast, se na°te
întrebarea: cât text va menține regizorul în specta-
col? Răspunsul ni-l oferă, fără nici un ascunzi°,
caietul-program în care spectatorul poate găsi tot
textul scris de Matei Vi°niec la Paris, într-o man-
sardă cu vedere spre România. Numai că, după ce
°i-a pus ochelarii lui Cioran pe nas, dramaturgul în
teatru, între autentic °i ludic, cu implicarea
deschisă a sălii în mărturie °i joc. Te poți întreba
prin ce afinități elective, ori magie, sau poate
stranie coincidență, nu ne mîntuim de
pirandellism nici în mileniul III - °i tocmai
printr-un dramaturg de succes care nu °i-a citit
strămo°ul, dar e jucat tot mai mult în Europa.
Bineînțeles, lucrurile se întîmplă în cu totul
alt registru, al provocării în primul rînd verbale,
folosind din plin vorbele redate îndeob°te
onorabil prin inițiale °i puncte de suspensie. O
etapă post-absurdă, ar spune teatrologii, cînd
după neîncrederea în limbajul golit de substanță,
cuvintele renasc, dăruite cu o energie nestăvilită,
iscată deopotrivă din adevăr °i joc, provocîndu-
ne, scoțîndu-ne din țîțîni. E o “furie” altfel decît
cea a furio°ilor clasici englezi, mai aproape de
“merde”-ul lui Jarry. Dar o să se supere pe noi
Ștefan Caraman că-i găsim, cu orice preț, o
familie dramaturgică. Și totuși...
viață a văzut negru înaintea ochilor. A dat frâu liber
acestor viziuni despre nația de la gurile Dunării
într-un ritm demn de o cauză mai bună. Om fi
dormit o mie de ani? Om mai dormi altă mie de
ani? Ei, ce spuneți? Nu zâmbiți! (ei îți surâd
prostește, în text). Am început să folosesc paranteze,
când, de fapt, ar trebui pus între paranteze acest
punct de vedere radical, nedrept, de un cinism
extrem, vecin cu complexul de inferioritate. Ca °i
batjocura adusă unui bătrân bolnav de Alzheimer,
pe cale de a-°i pierde memoria. Dar Cioran însu°i
nu se autopersiflează cu stil? Și iată cum reținerile
cad. Textul î°i trăie°te propria savoare.
Radu Afrim operează cu o foarfecă mare. Și
ce-i? Dacă serve°te spiritul personajului... Care
personaj? Nu s-a născut încă, de°i un bărbat pli-
nuț, oarecare, pă°e°te agale spre mijlocul scenei.
Nu seamănă cu Cioran, dar °tie pe de rost bio-
grafia „scepticului de serviciu al secolului” (tre-
cut) °i surâde proste°te. Vrea chiar să se înscrie la
un curs despre Cioran predat la Sorbona. Orgo -
lios, profesorul îl respinge, studenții dansează pe
disertațiile lui despre moarte (una dintre cele mai
elocvente scene) apoi se întorc să-i mulțumească
pentru că citirea eseurilor lui i-a salvat de la sinu-
cidere. Mai înțelege ceva din mersul lucrurilor.
Mai exact: haosul lumii. Afrim taie multe replici.
Suprimă scena cu pre°edintele republicii (france-
ze) °i bine face, renunță °i la aluzia că în gara pa-
riziană personajul Emil Cioran °i-ar a°tepta frate-
le din România. Personajul Emil Cioran? Când a
devenit personaj? Rămâne astfel în spectacol
numai nostalgia după țara natală, blamată, ocărâtă
ca o iubită care ți-a în°elat a°teptările. Nu
nimerim astfel exact în centrul paradoxurilor
cioraniene? Este una din țintele atinse de regie.
Să fim bine înțele°i. Radu Afrim este un regi-
zor care se serve°te de text pentru a ridica pe sce-
nă un univers paralel de semne. Nu pentru a ser-
vi un text ilustrându-l teatralice°te, papagalice°te.
Pentru că servind con°tiincios textul lui Vi°niec,
spectacolul ar fi ie°it un fel de biografie mai mult
sau mai puțin romanțată - ce oroare! -, ilustrată
cu imagini din Paris proiectate pe un ecran, cu
fotografiile unor personalități cu care firul vieții
lui s-a intersectat: Eliade, Ionescu, Beckett. Regi-
zorul a țintit însă mai sus °i actorii au răspuns ad-
mirabil acestui apel.
Aici strigăm din rărunchi, cu autenticitate,
despre sex °i simțăminte, dar ne °i jucăm,
recunoscînd că totul e din vina Autorului, de
altfel aflat chiar în sala de la Diesel, unul din
locurile în care Teatrul Imposibil î°i croie°te cu
insistență °i succes drumul spre un teatru totu°i
Posibil, dar altfel, un teatru ce-i lipsea de fapt
Clujului ca să-l mai trezească în actualitate.
Partitura dramatică astfel configurată n-a fost
deloc u°oară pentru Carmen Culcer, evoluînd
vertiginos într-un “one woman show” de maximă
tensiune, într-o gamă vastă de expresii, în cuvînt,
cîntec °i dans, cu incursiuni forte în sală. Un mare
pariu, ce i-a reu°it promițător. Regia lui Sorin
Misirianțu a mizat, fidel autorului, pe excesul
stilistic în toate registrele spectacolului pe care l-am
fi dorit poate mai trupesc, cu un clavecin sonor mai
bine temperat. Provocarea a prins °i a °tiut să țină
în tensiune publicul de toate vîrstele.
Cînd o să mai vină m.chris.nedeea, directorul
Teatrului Imposibil, să-mi spună “Vă invit iar la o
premieră, Doamnă Profesoară, de°i nu prea e
pentru Dvs., dar totu°i.”, să °tiți că o să mai
merg. Și vă invit °i pe Dvs.
■
Supralicitarea imaginativă pusă în joc de
regizor nu numai că alungă linearitatea presupusă
a schemei biografice, dar evită în mare măsură
aserțiunea eminesciană care deplânge excedarea
interesului pentru amănuntul biografic din
existența biologică a creatorului în detrimentul
operei acestuia: „Toate micile mizerii unui suflet
chinuit/ Mult mai mult au să însemne decât tot
ce ai găndit...”. Teama de a ajunge în ridicol nu
este îndepărtată în întregime, cu toate precauțiile
luate. Și totuși... bifam o reu°ită °i la nivel
interpretativ.
Primo: Ovidiu Cri°an este într-adevăr
personajul Cioran rătăcit abulic în universul creat
de propria lui singurătate °i apăsare existențială.
Este un joc de oglinzi condus cu pricepere °i
inteligență de talentatul actor. În completarea
acestui joc apare °i Cătălin Codreanu
întruchipându-l pe tânărul Cioran abia ie°it de pe
băncile °colii °i simțindu-se ratat, inutil. În
numele câtor mii de absolvenți dezamagiți de ieri
°i de azi? Oglinzile se dilată continuu, perspectica
rămâne aceea°i: sumbră, co°marescă.
Secundo: Chiar dacă regizorul renunță la
sugestia de a hrăni porumbei a Distinsei doamne
care face firimituri, prezența fărâmițării memoriei
afective este subtil supradimensionată de prestația
Elenei Ivanca. Ea are rafinamentul necesar
pentru a personifica Memoria filosofului grav
afectată de boală. Din fărâme de memorie se
reconstiuie trecutul-refugiu (vezi evocarea
repetată a paradisului copilăriei cu acea Coastă a
Boacii din Ră°inari), dar °i trecutul-învinuire
(vezi admirația pentru Garda de Fier). Sarcina
Distinsei doamne este preluată din mers de
Femeia în alb interpretată de Angelica Nicoară cu
delicatețe.
Tertio: Interpretând figuri ginga°e, duioase
sau hilare, conțopi°ti de la Secția Apatrizi sau
asistente medicale, actorii distribuiți în Mansardă
la Paris cu vedere spre moarte au evoluat minunat,
convingător, omogen.
Rezultat final: Creat din fărâme, ca
majoritatea scrierilor sale fragmentate ce transcriu
rupturi, sfâ°ieri lăuntrice, personajul teatral
Cioran există. E viabil. El pune în valoare °i în
acest fel importanța °i specificitatea gânditorului
român de limbă franceză în peisajul tot mai
încărcat al culturii europene de la sfâr°itul
secolului XX. Spiritul cioranian nu este trădat,
deformat, ci numai augumentat scenic.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 45 ♦ 16-31 iulie 2004
21
Urnal asiatic
Praful roșu
(Al treilea episod)
Vietnam, Vietnam, l'amour secret de mon âme, sau, mai pe românește,
Vietnam, Vietnam, iubire mai tainică n-am!
■ Mircea Petean
n primele nopți, ca un făcut, pe la unu, unu
jumate mă trezeam cu mintea limpede, brici,
ca după un somn de opt ceasuri, fără vise. Nu
era de mirare, ținând cont de diferența de fus -
cinci ore - dar era nefiresc ținând cont de uriașul
deficit de somn din ultimele zile. Nu dormisem
decât iepurește pe trenul de noapte care mă
purtase de la Cluj la București apoi, în noaptea
dinaintea plecării, la hotel, nu apucam să ațipesc
căci mă trezeam aruncându-mi speriat ochii pe
ceas, asta în ciuda faptului că vorbisem cu
recepționera să mă trezească la șase și îmi fixasem
mobilul să sune deșteptarea la aceeași oră. În
avion - trei ore jumate până la Paris și alte
douăsprezece de acolo la Hanoi - n-a fost chip să
adorm căci, de cum ațipeam mă trezeam cu
senzația că ne prăbușim și e de mirare că n-am
urlat de spaimă în câteva rânduri. Îi invidiam pe
asiatici; dormeau, care întinși, căci, din cele cinci
sute de locuri, poate doar vreo trei sute erau
ocupate, care stând în fund, în poziții dintre cele
mai hilare. Îi invidiam pe colegii mei; reușeau,
totuși, să fure câteva ceasuri de somn. Îl invidiam
pe Horică; era în stare să se joace ore în șir pe
calculator. Zadarnic am schimbat canalele
minitelevizorului, zadarnic m-am cufundat în
lectură - nici filmele de divertisment, nici cele
documentare, nici Alexis-ul Margueritei
Yourcenar, niciArcadia lui Giono, cumpărate de la
Librăria “Noi”, nu m-au lecuit de plictiseală,
necum să-mi aducă somnul izbăvitor.
Bineînțeles că mă lovește somnul la
momentul cel mai nepotrivit și anume în toiul
Conferinței pomenite la începutul acestor
însemnări. Domnii se perindă la prezidiu,
vorbind fiecare pre limba lui, eu mă uit când la
ei, când la membrii prezidiului, multsurâzători,
când la cei din imediata vecinătate și simt cum
îmi crește capul, se umflă și se îngreuiază. Mă
sforțez să mi-l țin drept pe umeri, încercând, în
același timp, să-mi țin ochii deschiși. Fără prea
mare succes însă. Atunci, iau decizia eroică de a
părăsi incinta. Mă duc la baie unde mă spăl pe
față și las apa să curgă pe ceafă în neștire, ca
odinioară în nopțile de lectură sau/și de scris
prelungite.
Așadar, treaz-trezuț, la un ceas, un ceas
jumate după miezul nopții, ce-i de făcut? Trimit
un mesaj, două Anei, devor un fruct de mango,
beau o gură de ceai, scriu de zor într-o agendă
primită în dar de la Ștefana acum câțiva ani. Îi
rupsesem filele împovărate de îndemnuri gen du-
te, fă și drege, de fulgurații lirice, de note de
lectură, de numere de telefon, cifre și socoteli,
păstrând doar câteva pentru aducere-aminte și nu
numai căci, de pildă, în fruntea celei de-a doua
pagini apare, subliniat, numele unui medicament
bun pentru stări de anxietate. Îmi pusesem în cap
de acasă să țin un jurnal. A fost și acesta un
motiv să nu iau cu mine un aparat de fotografiat.
Ce am putut nota în nopțile acelea albe? Iată
ce:
În holul Ministerului Culturii și Cultelor,
singur la o uriașă masă rotundă, pe cine zăresc?
Pe Petrică Poantă, atâta doar că, de astă dată, nu
mai e însoțit de infatigabila lui soție ci de Viorel
Horj, de la Oradea, și de sculptorul Marchiș, de
la Baia Mare; primul, înalt, afabil, mai încercănat
ca oricând, al doilea, supraponderal și scund,
sprijinit pe o pereche de picioare incredibil de
scurte; șefii inspectoratelor județene pentru
cultură vor fi fost convocați la o ședință.
Tot la Ministerul Culturii și Cultelor, într-un
birou pe care-l părăsisem vremelnic, îl zăresc pe
Fănuș Neagu; încape cu mare dificultate pe scaun
dar nu asta e, cred, pricina discursului său plin de
arțag
Bucureștiul pare a fi intrat sub stăpânirea
țiganilor și funcționarilor, două tagme care care
au multe în comun cu ceea ce în zoologie se
cheamă “oportuniști”.
Un oltean strămutat la București din capitala
Provinciei: are teatru, editură, revistă și un ciopor
de gagici.
La restaurantul din subsolul Muzeului
Literaturii Române dau peste Groșan, proaspăt
întors dintr-un orășel din Nord: “E o altă lume,
Maramureșul!”, zice, adăugând: “Nu ca aici,
printre mitici”. Apoi, după ce-i spun unde mă
pregătesc să plec, zice: “E o altă lume”. Nu ca
aici, printre miticii mitici, am adăugat eu și
ne-am pus amândoi pe râs.
Înainte de a părăsi Clujul, îi fac o vizită lui
Valeriu Anania în fieful său de la Mănăstirea
Nicula. A apărut primul volum din seria de
Opere. Un prilej cât se poate de potrivit. Am
urcat cu ușurință dealul destul de abrupt. Nu tot
astfel mi se întâmplase, acum vreo zece ani, la
prima tentativă; aveam o Dacie albă, nouă-nouță
și unul dintre primele drumuri a fost la Nicula
unde stareț era Părintele Veniamin (Ștefana îi
zicea “Vietnamin”, fără să aibă, desigur, habar, de
existența unei țări cu acest nume, dar toate se
leagă pe astă lume, nu-i așa?), unul dintre tinerii
cu care mă împrietenisem după întoarcerea mea
dintre cețurile și ninsorile Maramureșului. Ei
bine, mai sus de prima curbă nu am putut înainta
atunci, oricât de mult m-am ostenit. Și m-am
ostenit, nu glumă, de era să înnebunesc eu, să
sparg motorul mașinii și să le pierd pe fetele mele
care, contemplând “spectacolul”, hotărâseră între
ele să se întoarcă acasă pe jos. Nu voi fi fost
vrednic, atunci. Apogeul întâlnirii de acum a
fost momentul în care, ca din întâmplare, am
poposit lângă un seif plasat într-un colț al
bibliotecii. Scriitorul deschide un sertar de unde
extrage două manuscrise. Sunt, de fapt, două
caiete cu linii în care scrisese, cu creionul, vers cu
vers, fără nici o ștersătură, textele a două piese -
Steaua zimbrului și Meșterul Manole - pe care le
avea în cap și pe care le declamase în întregime,
în fața colegilor de celulă, nu o singură dată.
Apoi, extrage un alt caiet, jumătate ca grosime, în
raport cu celelalte. Este exemplarul al doilea al
uneia dintre piese; prevăzător, în eventualitatea că
Securitatea avea să-i confiște primul exemplar -
ceea ce, de altminteri, s-a și întâmplat - el l-a
rugat pe Ion Caraion, care reușise să se descurce
mai bine decât dânsul, în închisoare, să-i procure
niscaiva file pe care transcrisese textul
înghesuind două rânduri în spațiul alb dintre
liniile albastre.
■
22
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 45 ♦ 16-31 iulie 2004
Ș|alonul defavorizatului____________
Doamna notar, rromii,
terasa cu lanțuri și melcul
Gheorghiță
■ Mihai Dragolea
Cum nu mă pricep deloc în domeniu,
m-am dus la o cunoștință, doamnă notar
știută destul de bine, amabilă destul în alte
împrejurări; am bătut la ușa capitonată a biroului
notarial, n-am auzit nici un răspuns, am îndrăznit
să deschid ușa, atât cât s-o văd pe doamna notar
explicând ceva unui grup de doi cetățeni și o
cetățeancă; doamna notar m-a sfătuit să aștept
puțin, așa încât m-am așezat pe unul din multele
scaune aflate pe hol; au apărut și doi rromi, destul
de întunecați, tineri, atârnau de ei diverse
bijuterii și, normal, telefoane mobile; au discutat
ceva cu una din secretarele doamnei notar (n-am
înțeles decât că era vorba de 14000 de euro), s-au
așezat și au început să se joace pe mobilele de
ultimă generație, desigur. La un moment dat, ușa
capitonată s-a deschis, grupul celor trei a părăsit
biroul și delicata mea cunoștință i-a întrebat pe
țigani ce doresc, respectivii au și intrat în birou,
având grijă să închidă ușa; am rămas pe scaunul
de plastic, siderat de situație, mai cu seamă că,
într-o jumătate de oră, pleca autobuzul de care
aveam eu nevoie; am mai rezistat ceva timp, am
renunțat și la autobuz, dar țiganii nu se dădeau
duși; normal, doar aveau lanțuri de aur, masive,
mobile dichisite, discutau despre 14000 de euro!
Pe când mai sus semnatarul nu aveam decât o
plasă cu 10 răsaduri de ardei, că, pe cele înainte
plantate, le-a distrus o rafală de grindină. De ce
diavolul să mă primească voluminoasa madamă
notar pe mine (chiar dacă era rândul meu să
pătrund în vastul ei birou), ce foloase ar fi avut de
la un pârlit care n-ar fi fost în stare să-i ofere mai
mult decât un fir plăpând de ardei, cu mult mai
subțire decât brățările și lanțurile de aur ale celor
doi țigani? Și n-am mai avut răbdare și stimă și
înțelegere și am părăsit ponosit clădirea care o
conținea pe doamna notar cu rromii ei cu tot. În
drum spre autogară, să aștept și acolo alt autobuz,
am dorit să servesc o bere, mi s-a arătat înaintea
ochilor o terasă cu coviltir vișiniu vopsit; m-am
apropiat, cât să descopăr că toate aleile care
duceau spre stabilimentul în cauză, înconjurat de
un înalt și verde vopsit gard de sârmă, toate aleile
aveau la capăt, la intrarea în local - lanțuri, din
cele folosite pentru câini nedotați cu lesă; dar, pe
terasa cu pricina se aflau totuși, veseli
consumatori, mă tot gândeam cum de ajunseseră
în incintă, nu-mi venea să cred că săriseră peste
gard sau peste lanțuri. Când dădeam să plec, sătul
ochi de insuccese, am descoperit că lanțurile
funcționau pe post de poartă, la unul din capete
erau prevăzute cu un cârlig, ușor de desprins,
obligatoriu de prins la loc; luminat, am pătruns,
m-am așezat la masă, am solicitat un pahar de
bere unei chelnerițe violent brunetă, îmbrăcată în
negru, cu o fizionomie abrazivă de-a binelea;
multă lume nu era pe terasa cu lanțuri, cei mai
aproape de mine erau două dame și un june
clănțănind permanent din picioare; cum se
întâmplă în majoritatea împrejurărilor de acest
fel, tânărul povestea hazliu, damele râdeau, când
nu uitau să soarbă bere. Așa am auzit o istorie
care mi-a plăcut: un om oarecare a plecat în
pădure, după ciuperci și după melci; la întoarcere,
s-a întâlnit cu soția pădurarului, ea a precizat că
pădurarul e plecat de acasă de mai multă vreme și
l-a invitat acasă; omul a zăbovit vinovat de mult
în locuința dotată doar cu zglobia femeie;
îngrijorat, și-a luat ciupercile și melcii și s-a
îndreptat spre domiciliul unde îl aștepta soția
legală; ajuns la poartă, a scos din găleata cu melci
câteva exemplare, i-a așezat pe drum la distanță
diferită unul de celălalt și a început să strige:
”A°a, hai, hai, Gheorghiță!”, se adresa melcului
din fruntea plutonului; a apărut din casă nevasta;
văzând despre ce este vorba, și-a făcut cruce de
mai multe ori, dar n-a scos nici un cuvânt, s-a
întors în casă, probabil să-i încălzească mâncarea
antrenorului de melci.
■
fleledependența
Turle, bolți, lumina
apusului spre răsărit
■ Monica Gheț
Ce să faci zece ore într-un oraș pe care-l știi
prea bine, unde nu mai ajungi decît o dată
la cinci ani din rațiuni de ritual familial?
Dacă ai privilegiul astîmpărului - l-am avut - ,
stai binișor pe loc “cătînd spre zare”. La etajul
șapte, deasupra Academiei Mihăilene, se deschide
“lotusul” unor artere ceva mai puțin martirizate
de febrilitatea nivelatoare a urbaniștilor deceniilor
șase-șapte; inevitabile blocuri de locuințe, da,
totuși parcă smerindu-se înaintea vechilor turle
de biserici și mănăstiri, ori a impunătoarei cupole
parafînd edilitar importanța Bibliotecii
Universitare ce străjuiește o încrucișare de
drumuri, dintre care cel mai impunător duce la
deal, pe Copou, la Universitatea Cuza, la parcul
misteriosului copac longeviv, zis “Teiul lui
Eminescu”, ținut în picioare și cu ajutorul unor
cercuri de metal. La stînga: șoseaua Păcurari, apoi
fosta stradă 23 August în prelungirea străzii
Lăpușneanu, din desenul căreia nu se mai
păstrează vechile edificii, și unde a dispărut din
vecinătate strada Dimitrov (cu fostul sediu al
Editurii Junimea), împreună cu toate clădirile
avariate pe timpul cutremurului din 1977. La
Nord, în fața mea, străzile Cuza Vodă, Lascăr
Catargi, apoi fosta stradă Engels, mai departe:
Buna Vestire de sub zidurile bisericii cu același
nume, în preajma căreia se mai poate vedea ce-a
rămas din casa familiei Culianu; la distanță în
aceeași direcție: Sărăria cu biserica ei. Spre Răsărit
în dreapta, spatele hotelului Traian, etajele
superioare ale hotelului Unirea etc. Dinspre
geamul altei încăperi răsare înalt, patern și
imperativ dealul și Complexul mănăstiresc
Cetățuia, față în față cu feminin cocheta mirare a
turlelor Mănăstirii Galata. Jos, pavajul suspect de
curat, împrospătat cu invizibile jeturi de apă -
oare numai din pricina alegerilor, turul doi? În
general distanțe accesibile mersului susținut,
străbătute în cel mult 20-25 de minute. Circulația
oamenilor și a vehiculelor e parcimonioasă în
comparație cu Clujul - oraș isteric, de-ai spune
că și Bucureștiul are pe alocuri un aer provincial!
Peste întinderea de construcții și verdeață, un
apus de soare salvat de kitsch prin goana culorilor
și densitatea nuanțelor prăvălite peste un orizont
atît de nepopulat la vedere, încît ai senzația
mereu prezentă și acută a valurilor mării.
De regulă, curiozitatea nu se nuntește cu
biserica, dar pe mine m-a îndemnat să aleg în
următoarea dimineață, încă lăptoasă, trei lăcașuri:
Mitropolia, Trei Ierarhi, și alături, o biserică
catolică. Stupoare! Întîia oară îmi dau seama că
toate acestea sunt așezate cu spatele la stradă. Nici
una nu-și deschide porțile spre trecerea lumii.
Altă surpriză: femeile venite la rugăciune în
biserica răsăriteană de aici, evident orășence, au
capul îmbrobodit cu năfrămi subțiri - indiferent
de vîrstă. Cum multe dintre ele sunt brunete și
au pielea smeadă, ai zice că te afli pe alte
meleaguri...
Tot privind în sus după în copilăria noastră
fabuloasele ouă de struț din candelabrele de la
Trei Ierarhi, a venit preotul cu cădelnița - sutană
cafenie, văluri negre din cap pîn’ la brîu în
cucernic grăbită fîlfîire - și.țac! i se blochează în
dreptul meu căpăcelul pe lanț, și sfîrîie
înnecîndu-se-n fum tămîia. Altminteri, se
întrec superlativele în lauda venerabilelor ziduri.
Nu se știe de ce cupolele dintîi ale Mitropoliei
s-au surpat. Acum, cea din dreapta adăpostește o
scară în spirală, aidoma celor care urcă spre
minarete, iar jos au amenajat o instalație de aprins
luminări pentru morți - e dăltuit acolo pe o
plăcuță de marmoră: Morți - dedesubt, cineva a
scrijelit adînc cu briceagul litere de două ori mai
mari: Adormiți.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 45 ♦ 16-31 iulie 2004	|-
23
Sumar
Opinii
Oana Pughineanu: Minima mortalia • 2
Editorial
Marius Porumb: Ștefan cel Mare și Transilvania • 3
Comentarii
Florin Fodorean: Arhitectură și arheologie: colaborări
și rezultate • 4
Ion Cristifor: Căutare de sine • 4
Tudor Sălăgean: Turcologia contemporană • 5
anul Ioan Slavici - Tribuna 120
D. Vatamaniuc: TriBuna. și ctitorii ei • 6
Comunism și comunisme:
MODELUL ROMÂNESC
Gheoighe Mândrescu • 9
Antonello Biagini: Socialismul real în secolul XX • 9
Simona Nicoară: O perspectivă asupra imaginarului
comunismului românesc (1947-1989) * 10
Arhivă
Alin Rus: O perspectivă asupra mineriadelor după
paisprezece ani *11
ITleridian
Mariusjucan: Paradigma intereselor • 15
dddenda
Petiția Ilea: „Să zărești o pădure înainte ca ea să ți se
înfățișeze”...* 15
poezia________________________________________
Geoige IZ. Precup *16
Cx abrupto
Radu Țuculescu: Donjuanismul misogin al lui
Eugen... • 16
Interviu
Irina Petraș • 17
teatru
Miruna Runcan: Mașinăria de celuloid • 20
Claudiu Groza: O microstagiune studențească • 20
Maria Vodă Căpușan: Și totuși... • 21
Adrian Țion: Personajul Cioran *21
Jurnal asiatic________________________________
Mircea Petean: Praful roșu (Al treilea episod) • 22
Salonul defavorizatului
Mihai Dragolea: Doamna notar, rromii, terasa cu
lanțuri și melcul Gheorghiță • 23
teledependența
Monica Gheț: Turle, bolți, lumina apusului spre
răsărit • 23
Cartea de muzica
Viigil Mihaiu: întâia carte + întâiul premiu • 24
Abonamente
Cu RIDICARE DE LA REDACȚIE:
60.000 lei - trimestru
120.000 lei - semestru
240.000 lei - un an
CU EXPEDIERE LA DOMICILIU:
90.000 lei - trimestru
180.000 lei - semestru
360.000 lei - un an
Persoanele interesate sunt rugate să achite
suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să
o expedieze prin mandat poștal la adresa:
Revista de Cultură Tribuna, cont nr.
5010.9575592 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cartea de muzica_________________________
Întâia carte + întâiul premiu
■ Viigil Mihaiu
Oleg Garaz e un muzicolog în plină afir-
mare, care a luat în serios reintegrarea
culturală româno-basarabeană. Aceasta
devenise posibilă după 1989, dar a fost sistematic
torpilată „prin noi înșine”, mai exact prin așa-zișii
noștri reprezentanți: clasa politică de pe ambele
maluri ale Prutului, incapabilă să dea prioritate
intereselor întregii națiuni, iar nu celor individu-
alist-sectare. Optând, la începutul anilor 1990,
pentru continuarea studiilor la Academia de
Muzică G. Dima din Cluj, Garaz se implică trup
și suflet în viața muzicală a urbei sale de adopți-
une. Colaborează frenetic la revistele culturale,
realizează emisiuni pentru televiziune și radio,
concepe studii de specialitate, participă la sim-
pozioane, colocvii, festivaluri etc. În același timp
își menține legăturile cu publicația-pivot a cul-
turii române din ținutul natal - Contrafort. Dacă
în literatură (re)integrarea talentelor basarabene
în „curentul principal” al românității s’a produs
mai ușor, în schimb reduta muzicologiei, cu lim-
bajul ei specific, încă insuficient sedimentat,
rămâne dificil de cucerit. Or, tocmai acesta e
domeniul în care Oleg Garaz și-a afirmat vocația
de pionierat, surclasându-și colegii de generație.
Am urmărit cu empatie evoluția lui, întrucât sunt
convins că aportul martirizatei jumătăți estice a
Moldovei la întregirea identității noastre culturale
nu poate fi eludat fără riscul automutilării.
Tenacitatea „răzeșească” a acestui intelectual
născut la Soroca - nu departe de Hotinul lui B.P.
Hasdeu - începe să dea roade și în plan editorial:
recent i-a apărut la Casa Cărții de știință din Cluj
un tom intitulat Poetică muzicală în convorbiri.
Cartea a fost deja distinsă cu un binemeritat
Premiu pentru Debut din partea Filialei Cluj a
Uniunii Scriitorilor. Sunt reunite aici interviuri
realizate cu reprezentanți de frunte ai „școlii
muzicale/muzicologice clujene” actuale (Cornel
Țăranu, Dan Voiculescu, Vasile Herman, Ferenc
Lăszlo, Eduard Terenyi, Valentin Timaru, Grigore
Pop, Ștefan Angi, Dora Ccjocaru, Florentin
Mihăescu), dar și cu o serie de „transdisciplinari”,
cum îi numește Ștefan Borbely în postfață,
afirmați în literatură, filosofie, jazzologie, teatru...
„Regisoarea” acestui proiect editorial, Irina Petraș,
apreciază rezultatul drept un „concert baroc
pentru singurătăți expresive pe o idee de Oleg
Garaz”, iar prefațatorul Ovidiu Pecican consideră
că „interviurile lui nu sunt atât rezultatul dorinței
de a afla ce crede celălalt, cât expresia unei
irepresibile dorințe autoinchizitoriale”. În fapt,
intervievatorul se folosește de dialogurile pe care
le antamează, spre a revela propriile inchietudini
sau convingeri, reticențe sau exaltări, într’o
strategie menită să configureze - prin ricoșeu - o
estetică „la zi”. Astfel, întrebările sale
arborescente ar fi bune pretexte pentru
conceperea unor eseuri sau studii de sine
stătătoare (aptitudine ce-i va fi desigur utilă în
proaspăta lui ipostază de cadru didactic la sus-
amintita Academie de Muzică).
Dacă la începutul carierei publicistice
românești Oleg Garaz abuza de formulări
alambicate, chiar grandilocvente, cu o topică
dificil de urmărit (minată de calchieri după rusă),
în timp stilul său a câștigat în suplețe, ideile au
devenit mai percutante, stimulative pentru
interlocutor și cititor. Se întâmplă adesea ca
elaboratele provocări lansate de Garaz să suscite
puncte de vedere diametral opuse din partea celor
cu care dialoghează. Însă nu i se pot contesta
sagacitatea, deschiderea spre multiple orizonturi
estetice, disponibilitatea de a comunica și de a
accepta diversitatea opiniilor etc. Tocmai această
fertilă tensiune interioară, între dirijorul suitei de
dialoguri (abil efasat în spatele întrebărilor) și
solo-urile susținute pe rând de invitații săi, dă
naștere unei lecturi delectabile. Reușita
demersului se întemeiază - în primul rând -pe o
autentică pasiune pentru muzică, iar apoi pe o
laborioasă cunoaștere a domeniului supus
cercetării. Iată doar un exemplu, selectat dintre
chestiunile adresate de Oleg Garaz
compozitorului Vasile Herman: „Indiscutabil, e
un act de curaj și putere creativă a scrie muzică în
pofida cenzurii și a interdicției. Însă, fapt
paradoxal, se pare că acel totalitarism blamat
astăzi cu atâta vervă a fost și cel mai puternic
stimulent creativ, din moment ce, făcând
abstracție de «muzica de curte», anii 1960-70,
precum și începutul anilor 1980 au reprezentat,
practic, cea mai densă perioadă a muzicii culte
românești. Să fie oare o explicație plauzibilă
faptul că încă era «prea aproape» prezența
creatoare a lui Enescu și, pe de altă parte, era în
plină desfășurare activitatea febrilă a avangardelor
muzicale? Astăzi nu mai vorbim despre curente,
ci mai degrabă despre o avansare individuală,
foarte lentă, marcată de erupții sporadice de
compoziții valoroase, dar a căror apariție nu mai
reprezintă un eveniment de interes public...”
Răspunsurile date de interlocutori nu se
cantonează în domeniul arid al (pseudo-)„științei
pure”. De altfel, Ferenc Lăszlo - muzicolog de
anvergură, dar și fiu de teolog - afirmă la un
moment dat: „...muzicologia seamănă cu știința
despre Dumnezeu. [...] Teologia nu-L va explica
niciodată exhaustiv pe Dumnezeu. Dacă ființa
Lui ar putea fi explicată exhaustiv de către
teologie, El ar înceta să fie Dumnezeu”. Întregul
volum e un regal de spirit, demonstrând că arta
sunetelor poate declanșa reflexii la fel de
pasionante precum trăirile din momentul de
grație al audiției. Formula aleasă de autor - cu
pertinentele-i mini-eseuri ce preced fiecare dialog
- se pretează și unor eventuale reluări. În acel
caz, s’ar impune aplicarea unor criterii unitare la
redactarea notelor biografice, precum și utilizarea
unui corp de literă la fel de frumos dar nu atât de
meschin.
Apreciabila investigație lansată de Oleg Garaz
aduce mărturii concludente despre importanța
factorului clujean în ecuația muzicii române
contemporane. O artă ce și-a menținut, până și în
sumbrele decenii ale totalitarismului, demnitatea
și sincronismul (în sens lovinescian) cu cele mai
evoluate tendințe estetice de pe Glob merită
măcar sporadic asemenea omagii.
■
24
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 45 ♦ 16-31 iulie 2004	|-