serie nouă • anul III • nr. 44 • 1-15 iulie 2004 • 10.000 lei
RIBUNA
revistă de cultură
Apare sub egida Consiliului Județean Cluj
Festivalul International
de Film Transilvania
Interviuri cu:
Tudor Giurgiu
Mihai Chirilov
Cristian Mungiu
Tudor Caranfil
Andrei Gorzo
Texte de:
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ovidiu Pecican
Oana Pughineanu
Adrian Țion
i lustrația
numărului
Grupulfotognfic 7 zile
Tribuna
Director fondator:
Ican Slavici (1884)
Revista apare bilunar, cu sprijinul
Centrului de Studii Transilvane Cluj
și al Ministerului Culturii și Cultelor.
Consiliul consultativ
AL REDACȚIEI TRIBUNA
DianaAdamek
Mihai Bărbulescu
Mircea Borcilâ
Aurel Codoban
Victor R. Constantinescu
Ion Cristofor
CĂLIN FELEZEU
Monica Gheț
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ican-Aurel Pop
Ion Pop
Pavel Pușcaș
Ioan Sbârciu
Alexandru Vlad
Redacția
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan- Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucala-Cuc
Aurica Tothâzan
Tehnoredactare:
Edith Fogarasi
Redacția și administrația:
3400 Cluj, Str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264] 59.14.97
E-mail: cst@easynet.ro
ISSN 1223-8546
bloc-notes_____________
Luminile din Bretagne
■	Alexandru Jurcan
Bretagne - vapor al sufletelor,
extremitate occidentală a Europei,
ținut al contrastelor, fost Armonique,
cu influență romană și civilizație celtică,
arborând primăvara un farmec virgilian,
fixând misterul veiții și al morții într-un cult
solar, atrăgând turiștii prin valurile spre
infinit ale furtunilor echinoxului, prin cruci,
dolmeni, menhiri - Bretagne găzduiește în
fiecare an o săptămână culturală românească
organizată de Federația Cultuală Finistere -
România în decembrie, când întreaga Franță
e cuprinsă de sărbătoarea Telethonului (se
adună fonduri pentru bolnavii cu maladii
genetice). În 2003 a fost invitată în Bretagne
trupa de teatru Les Francofols a Liceului
Mihai Eminescu din Cluj, animată de
profesoara Lilana Șomfălean, dar și
subsemnatul, în calitate de scriitor. Abia
acum, la îndemnul primăverii umede, abia
acum când amintirile s-au așezat cuminți,
încerc să culeg câteva repere sentimentale.
După călătoria cea lung am ajuns la
TREMEVEN în Bretagne, unde Danielle și
Henri DAHRINGER ne așteaptă în sala
polivalentă cu. pizza și crepes bretone.
Fiecare român a fost cazat într-o familie.
Casa Dahringer se odihnea în pădure,
deasupra râului ELLE. Casă de vis, ca un
muzeu, cu scară interioară, etajere cu cărți,
șemineu. Mai jos, spre râu, moara părăsită
între tufe de ilex, unde au căzut bucăți de
ardezie. A doua zi e Telethonul în sala
polivalentă. Mulți francezi sunt împotriva
acestei serbări, argumentând că statul ar
trebui să găsească fonduri pentru bolile
genetice și nu caritatea oamenilor. PASCAL
UNGURAN (român stabilit aici din 1940)
e președintele Fedrației Asociațiilor din
Finistere spre România. S-a implica, a
elaborat proiectul. S-au lansat trei mii de
baloane în finalul Telethonului. Trupa din
Cluj Les Francofols prezintă HISTOIRES
dupa Jacques Prevert. Vervă, pronunție de
invidiat, muzică, antren. Apoi Diavolii mării,
formație muzicală axată pe cântece marine.
O săptămâna întreagă de contacte, vizite,
spectacole, întâlniri, într-un circuit itinerant.
La Pont-Ave a stat Gauguin. Peisajul
schimbător, nuanțele uluitoare te fac să
înțelegi de ce aici a fost fondată școala de la
Pont-Aven.
După Quimperle, vizităm “orașul închis”
Concorneau. Printr-o spărtură în zid
ajungem în fața oceanului. Mai apoi ajungem
în satul în care Polanski a filmat Tess,
aducând grâu din Normandie și îngropând
firele electrice. În Bretagne nu sunt taxe pe
străzi. Anna de Bretagne a lăsat acest cadou
cu limbă de moarte.
Plabennec, Lannilis, coasta Mânecii, farul
Insulei Virgine, aberele (intrândurile mării
pe uscat), culori magice, portul Portsall, cu
alge pe stânci, bucăți de pământ, pescăruși,
bărci eșuate din cauza refluxului, chiparoși,
lumină schimbătoare, cruci de piatră, vuiet
de ocean, insulițe, eroziune. Capăt sau
început de lume? La GUILERS ne întâlnim
cu bătrânii și bolnavii de la spitalul-
sanatoriu. Brazi de Crăciun, soare ca în mai,
curățenie, bolnavi aduși pe rotile cu ochi
atenți în gol.
La Brest țâșnesc iluminările în albastru.
Teatrul Quartz domină în centru. Mai apoi
orașul Landerneau, cu cele două părți
separate de un pod. Casa mai veche, din
piatră de Logona a devenit muzeul orașului.
Un oraș între mare și pământ, cu un pod
locuit, ca în Firenze.
Yvon Durose oferă o cină copioasă.
Soacra sa, Svetlana, locuiește la Moscova.
Soțul ei a fost ucis, acuzat de colabotrare cu
japonezii. Fiul - Lev Korșik - a jucat la nouă
ani în filmul lui Kurosawa - Dersu Uzala
(1975), film care a luat Oscarul. Micul
interpret a murit mai apoi într-un accident.
Tatăl a lucrat pentru Kurosawa. Svetlana a
muncit la editură pentru. literatura
chineză, iar Tania (soția lui Yvon) a învățat în
Japonia. Îmi arată poze cu Gagarin și cu.
Tania. Ziare vechi. Moscova. Comunism.
Kurosawa era prieten de familie. Lucrând cu
micul Lev i-a promis acestuia o bicicletă din
Japonia, pe care i-a și adus-o, însă Lev
strâmbat din nas, pentru că nu voia să
stârnească invidii. Ar fi dorit un obiect mai
modest.
La Brest vitzităm Oceanopolis. Cu
pingini, pești, foci, televizoare, ecrane, acvarii
imense.
Săptămâna dedicată României s-a
terminat la COAT-MEAL, unde s-au reunit
toți “românii din Bretagne”. Discursuri,
spectacol folcloric, masă imensă, un
documentar despre Maramureș, prezența
ambasadorului (Oliviu Gherman) și
autografe date de subsemnatul la prezentarea
volumului (bilingv) Un câine legat la parta
raiului. Liliana Șomfălean și elevii-actori ai
trupei au dat numeroase spectacole,
consemnate în presa din regiune. Peste tot,
Pascal Unguran, Henri și Danielle
Dahringer, gazde impecabile, organizatori
excelenți. În concluzie, România și-a pus
amprenta în Bretagne, sfidând atâtea voci
sceptice, demolând preziceri pesimiste.
■
2
TRIBUNA • nr. 44 • 1-15 iulie 2004
Editorial
FesTIFF
■	Oana Pughineanu
Pe unul dintre panourile dedicate
opiniei publice, amplasate în holul
cinematografelor în care au rulat
filmele ediției a treia TIFF, am putut citi
aprecieri de genul: “dați clasă premiilor
Oscar”. Nu știu în ce măsură TIFF-ul și-a
propus să intre în competiție cu celebra
ceremonie, dar mie mi se pare că poți câștiga
pur și simplu prin neprezentare, și în plus -
dovadă că speranțele nu sunt pierdute -
Europa încă mai are producții artistice
interesante, care nici nu se pot compara cu
ceea ce premiază Oscarurile. Desigur, au
existat și filme nu chiar originale și unele
aproape greu de vizionat, dar totuși încă
această parte de lume nu a căzut în seria
kitsch de genul Stăpânul Inelelor, Moulin Rouge
sau Harry Potter... cel puțin nu în cadrul
acestui festival.
Firește și europenii au obsesiile lor, dintre
care două par să domine de departe: aproape
constant apare un personaj care se distrează
filmând tot timpul, fie anturajul său, fie chiar
propria-i persoană, visând la un fel de
autoscopie continuă care să-i asigure:
distracția (?), identitatea (?) și, nu în ultimul
rând să încerce să “controleze” un uriaș val
de plictiseală tipic occidentală. O altă obsesie,
ușor de ghicit, e legată de sex, și de data asta,
scenele reușesc că satisfacă gusturile tuturor
minorităților. Desigur, sexul e la fel de
plicticos și înecat în clișee ca orice altceva. Și
oricât l-ai camufla în moduri savante de a
filma, eu tot nu încetez să mă întreb: totuși,
din câte unghiuri poți filma și în câte feluri
același “subiect” care se masturbează, spre
exemplu? Există o “limită a interpretării” și
Aaltra
în artele vizuale. Sau nu? Discutând cu o
cunoștință care vine din lumea artelor
plastice, având o admirație comună pentru
regizorul Wong Kar-wai, am ajuns la
concluzia că suntem un gen de spectatori
foarte diferiți: el miza pe construcția
imaginii, pe un fel de semiotică vizuală, pe
când, noi “filosofo-filologii” simțim nevoia
unei “povești” în spatele purei vizualități,
tânjim după ceva care să ne plaseze într-o
hermeneutică. Probabil că subiectele s-au
cam evaporat pentru europeni, probabil că
“totul s-a spus deja”, și nu mai rămâne decât
să excelăm într-o combinatorică ingenioasă
de imagini, dar totuși există excepții. Cred că
epoca în care trăim abundă în niște
paradoxuri etice care ar putea deveni o sursă
demnă de luat în seamă. Unii regizori au și
prins “gustul” pentru ele (Dogville e un
exemplu) și aplecarea spre filmul-
documentar este un semn al acestui interes.
Sunt de remarcat Marele jaf comunist în regia
lui Alexandru Solomon, Persona non grata, un
film pe tema nesfârșitului conflict
palestiniano-israelian în regia lui Oliver
Stone, Home of the Brave - Land of the Free, în
regia lui John Sullivan în care nu poți să nu
remarci umorul negru al soldaților americani
ce împart copiilor din Afganistan celebrele
donnat-uri, probabil expirate, ghiozdane și
jucării de pluș. Evident, respectivii copii nu
merg la școală, iar ursuleții de pluș nu sunt
comestibili.
Trecând însă de paradoxurile etice, au
existat pelicule care excelând fie de partea
poveștii, fie de a construcției imaginii, uneori
îmbinându-le, au reușit să se încadreze în
ceea ce se numește film de artă. Nu pot
decât să propun un top subiectiv care devine
extrem de relativ având în vedere că nu am
văzut poate multe filme care s-ar fi putut și
ele încadra aici: Fericiți împreună (regia Wong
Kar-wai, Hong Kong, 1997), Elementul crimei
(regia Lars von Trier, Danemarca, 1984),
Oaza (regia Lee Chang-dong, Coreea, 2002).
Un premiu special aș acorda filmului Povestiri
din bucătărie (regia Bent Hamer, Norvegia,
2003) care mi se pare un construct desăvârșit
atât “semiotic”, cât și “hermeneutic”,
derulându-și povestea în niște cadre parcă
rupte din picturile lui Magritte, cu o
imagine, aș spune înțepător de clară, având
puritatea frigului nordic, dar purtând cu ea
multe semne de întrebare și fine ironii.
O ultimă remarcă: catarsisul la români
funcționează perfect. I-am văzut aplaudând
în timpul filmelor, fiind puși într-o stare de
“efervescență” atunci când, spre exemplu,
personajul adolescentin din Răul (un film
mediocru) face dreptate cu pumnii,
rezolvând parcă odată cu bătaia respectivă și
problemele de lipsă de atitudine a nației
noastre mărețe. Un alt film care a avut parte
de același tip de reacții a fost Bowling for
Columbine (a câștigat premiul Oscar, având
reale calități “artistico-politice”): ce poate fi
mai frumos decât un documentar care cu
mici clișee lacrimogene pe ici pe colo,
demonstrează caracterul înnăscut violent și
aberant al poporului american, care nu este
până la urmă decât o adunătură de
psihopați!?
Închei cu o întrebare: de ce a primit
filmul Buddy! (Amice!) Premiul criticii? Ar
trebui să reconsiderăm genul “telenovelă”?
Eu nu-mi explic altfel gestul... Sau o fi
adormit “critica”?
■
\
TRIBUNA • nr. 44 • 1-15 iulie 2004
3
Comentarii
Proza polițistă
■	Ion Cristofor
Sofia Gelman-Kiss
O crimă perfectă
Cluj-Napoca, Editura Napoca Star,2001
Oameni suntem
Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2003
Născută la 15 aprilie 1948, numele
prozatoarei Sofia Gelman-Kiss se
confundă cu cel al unei remarcabile
specialiste în muzicologie, domeniu în care a
susținut un doctorat. Fost cadru didactic la
Conservatorul “Gheorghe Dima” din Cluj-
Napoca, emigrează în 1986 în Israel, devenind
profesoară la Academia de Muzică “Rubin” din
Tel-Aviv. Colaborează acolo cu cronici muzicale,
tablete și proză polițistă la diverse publicații de
limbă română, cum ar fi Minimum, Ultima oră și
Orient Expres. Pe lângă activitatea din domeniul
muzicologiei, Sofia Gelman-Kiss se dovedește un
scriitor autentic, matur în toate manifestările sale.
A debutat editorial cu volumul de povestiri O
crimă pefectă (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca,
2001), ce dovedește o mână sigură de prozator.
Toate povestirile ei sunt veritabile romane polițiste
concentrate. Ca în romanele clasice ale genului,
eșafodajul e construit pe enigma unei morți
violente, a crimei. Trucul scriitoarei, simplu în
fond, dar nu la îndemâna oricui, e de a amâna
descoperirea unui secret - a crimei - dintr-un lanț
de enigme și posibilități de rezolvare a șaradei. Sofia
Gelman-Kiss își construiește volumul de povestiri
ca pe un veritabil serial cinematografic, în care
protagonistul este, cu o singură excepție, același
inspector Ron Morgan. Desigur, procedeul a fost
experimentat pe scară largă de maeștri ai genului
polițist, fie că e vorba de cel clasic (al lui Conan
Doyle) sau de cel modern - ilustrat de nume
precum Agatha Christie, Georges Simenon sau
Dashiel Hammet. Ca și în cazurile citate, recurența
unui nume, cel al inspectorului Morgan, este un
procedeu care-i permite autoarei să urmărească
Bcgdan Croitoru
și observația morală
evoluția și reacțiile unui caracter ce străbate medii
sociale din cele mai diverse.
Lumea în care se mișcă inspectorul din
povestirile Sofiei Gelman-Kiss este în general una
selectă, amatoare de artă și mai ales de muzică
bună. În somptuoasa vilă a familiei Mark Bauer,
din povestirea Barbara, în care ne strecurăm odată
cu comisarul ce investighează crima, se găsesc
tablouri impresioniste, printre care “autoportretul
binecunoscut al lui Van Gogh”. În vasta sală în care
pătrundem răsună în surdină o muzică rafinată,
care, în opinia comisarului - el însuși un pasionat
meloman, ce frecventează concertele - “trebuia să
fi fost o simfonie de Haydn sau una din primele
simfonii de Mozart”. Inspectorul e, în fond, un
alter ego al autoarei, care-și construiește prozele în
jurul unui fapt divers, cel al unei crime, care-i
permite descrierea unei ambianțe sociale și a
atmosferei specifice unor medii diverse.
În povestirea ce dă titlul volumului, O crimă
pefectă, victima, doamna Walton, ucisă cu o pușcă
de vânătoare, e o femeie bogată, posesoare a
câtorva reședințe de lux și “acțiuni depuse la
băncile cele mai sigure din lume”. E de altfel
singura povestire în care investigația e făcută nu
de Morgan, ci de procurorul Robert Collins, care
se dovedește, în final, autorul crimei.
Într-o altă povestire, inspectorul Morgan des -
cinde în spațiul Operei, pentru a investiga mai
multe crime petrecute pe scenă, constatând că victi-
mele fuseseră ucise cu o teribilă otravă (borghini-
na), cu mijloace similare, ce indică mâna aceluiași
criminal. Conducând descrierea anchetei cu abilita-
te, prozatoarea asimilează câteva motive și procedee
ale prozei artistice moderne. Logica strânsă a fapte-
lor nu exclude o mare libertate imaginativă, ce se
remarcă mai ales la nivelul detaliilor semnificative,
pe care prozatoarea le reține cu o pasiune de
detectiv. În cele mai multe cazuri, mobilul crimei
rezidă în bani și averi, două elemente ce dezlănțuie
pasiuni devastatoare. Dar gelozia și pasiunea erotică
intră și ele în joc, ca în povestirile Secretul de la
bancă, Răzbunare postmortem. În Moartea președintelui
mobilul crimei e mai complex, poate și datorită
faptului că prozatoarea investighează aici lumea
politicii. După cum constată prefațatorul cărții,
regizorul Andrei Călărașu, “sursa răului este de
ordin material”. Cu toate acestea, prozatoarea
surprinde și câteva personaje luminoase, chiar dacă
nu putem exclama la fiecare pagină, asemenea
soldatului Svejk, citat de scriitoare în una din
tabletele sale: “Hei! Nu trageți! Aici sunt oameni!”.
În ciuda elitiștilor ce strâmbă din nas în fața
acestui gen atât de popular, povestirile Sofiei
Gelman-Kiss ne conving că romanul polițist sau
povestirea nu sunt deloc genuri perimate, ci,
dimpotrivă, capabile să suscite interesul unora din
cei mai pretențioși cititori. Prozele ei sunt
remarcabile prin finețea reflecției morale, prin
modul în care se meditează indirect asupra
responsabilității individului dar și a societății,
asupra greutății pe care ar trebui să-l aibă fiecare
gest al omului. Anchetatorul e, în fond, un
substitut al conștiinței autorului, tehnica sa de
reconstituire a unor fapte fiind adeseori atât de
apropiată de cea a scriitorului.
Nu mai puțin profunde sunt reflecțiile Sofiei
Gelman-Kiss adunate în volumul intitulat
Oameni suntem (2003), apărut la aceeași editură
clujeană. Abandonându-se ritmurilor interioare
ale ființei, scriitoarea alcătuiește un jurnal centrat
asupra unei problematici diverse, apropiată întot-
deauna de ritmurile cotidianului. Reflecțiile ei au
adeseori strălucire aforistică. Formând un verita-
biljurnal de idei, tabletele din volumul Oameni
suntem conțin meditații asupra unor probleme
preocupante, chestiuni de care se izbește omul de
rând, zi de zi. Câteva dintre aceste tablete pun
degetul pe rana unor derapaje dureroase ale so-
cietății moderne, cum ar fi războiul, poluarea, de-
gradarea morală, înstrăinarea individului etc. Una
din primele tablete reține, de pildă, așteptarea
prelungită în fața “diferitelor birouri ale întorto-
cheatei birocrații”, cu figura funcționarei “pe chi-
pul căreia se citește o nemărginită plictiseală.”
Din aceeași categorie e și casierița excedată de
politețea autoarei (p. 10). O figură emblematică a
societății moderne, dominată de atoputernicia
banului, este avocatul, care își trimite a doua zi
nota de plată pentru o simplă sugestie ce o face
medicului într-o banală conversație amicală.
Autoarea e, indiscutabil, un excelent
observator al diverselor categorii sociale, ochiul ei
ascuțit reținând mereu amănunte semnificative
menite să surprindă caracteristica dominantă a
unui portret, a unui caracter. Altădată observația
ei se îndreaptă spre particularitățile Țării Sfinte.
Unele tablete ne fac să credem că autoarea n-a
părăsit încă România atunci când vorbește despre
necesitatea de-a avea “relații” când cauți, de pildă,
un post bun. La fel se întâmplă când dezbate
problema respectării regulilor de circulație sau
când abordează problematica finanțării culturii:
“În final, totul se reduce la o realitate crudă: nu
sunt bani. Nu pentru concerte, nu pentru
finanțarea teatrelor, nu pentru expoziții. Situația
economică este din ce în ce mai grea”.
Ironice, bonome sau grave, tabletele Sofiei
Gelman-Kiss ne descoperă o sensibilitate lucidă,
capabilă să privească în jur fără iluzii, dar cu o
nedezmintiță încredere în posibilitățile semenilor
de a-și descoperi vocația binelui și frumosului,
resursele de omenie.
■
4
TRIBUNA • nr. 44 • 1-15 iulie 2004
Un roman insolit
■ Ion Cristofor
Diana Adamek
Pata-tata. Șah
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2004
£seist pasionat, de o vastă, discretă și deloc
provocatoare erudiție, Diana Adamek s-a
impus la începuturile activității sale prin
comentariile aplicate la cărțile unor autori
contemporani. Cronicile publicate, în reviste
precum Tribuna (unde a funcționat, pentru o
vreme, ca redactor) și Steaua, dovedeau nu numai
o strălucită inteligență critică, ci și o rară eleganță
a expresiei, o neobișnuită disponibilitate pentru
formule literare ce uneau, în acolada aceluiași
discurs, ideea de joc, libertate și cultură.
Cititor avizat și selectiv, capabil să surprindă
cu multă finețe idei și analogii, Diana Adamek și-
a dovedit capacitățile interpretative ieșite din
comun mai ales în volumul de debut, Trupul
neîndoielnic f1995), sau în fascinanta lucrare
dedicată metamorfozelor moderne ale barocului,
intitulată Ochiul de linx. Barocul °i revenirile sale
(1997). Cărți ulterioare, precum Castelul lui Don
Qujote (2002) și Transilvania °i verile cu polen. Clujul
literar în anii ’90 (2002) au întregit imaginea ei de
pasionat eseist, de bun explorator al literaturii
universale, cu cea a unui comentator aplicat asupra
cărților și autorilor români actuali, prezentați cu o
neobișnuită căldură a participării, a identificării și
cu un rafinament feminin al intuiției.
Eseista și universitara clujeană revine în actuali-
tate cu o carte greu clasificabilă, un veritabil
“monstru epic” - spre a folosi o expresie a lui
Gustav Rene Hocke, o carte labirintică și barocă ce
dovedește gustul marcat al autoarei pentru litera-
tura înțeleasă ca joc și experiment. Intitulat Pata-
tata. Șah (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004), volu-
mul are încă din titlu o încărcătură ludică, menită
să atragă într-un labirint borgesian de oglinzi în
care viața se confundă cu absența, livrescul cu
existența fremătândă din jur, iar paradisul comu-
nică, prin coridoare abia bănuite, cu infernul. Carte
proustiană prin rafinamentul scriiturii și prin pre-
eminența pe care o dețin rememorarea și visul,
Pata-tata. Șah e o carte riguros construită, îndelung
decantată, în ciuda impresiei de construcție
arborescentă și arbitrară pe care o lasă la o privire
sumară. Ca orice carte modernă, și aceasta e greu
de definit în câteva fraze și mai ales imposibil de
redus la o schemă epică. Avem de a face, în fond,
cu o scriere inclasificabilă, un text dens în idei și
foind de senzații, pendulând între genul hibrid al
unui jurnal, de confesiune mascată sub metamor-
fozele înșelătoare ale visului și reveriei, și cel al
unui roman proustian, în care ne întâmpină o
bogată “mitologie a senzației”- spre a folosi o
formulă preluată din volumul Ochiul de linx. După
cum indică însăși autoarea în Prolog, Diana Adamek
își construiește cartea după principiul unui joc. E
un joc grav, intelectual, supunându-se câtorva
reguli simple, ce amintesc oarecum de rigoarea și
infinita libertate combinatorie a jocului de șah, pe
care de altfel autoarea declară a-l cunoaște superfi-
cial: “Această tablă de șah amestecă soluri visătoare
și luturi roșii, nisipuri umede și pulberi învăpăiate.
Uneori, mai mult decât spune, ascunde. Își țese
geometria înșelătoare în alte fervori, sub cortina
zăpezii, recheamă absențe, le urmează.” Pata-tata.
Șah se constituie ca o proză în care personajele sunt
idei critice, cărți, vise și senzații, care se întâlnesc, se
confruntă, se ciocnesc după reguli ce derivă nu din
canoanele vreunui gen literar, ci după mișcarea
insesizabilă, browniană, a voinței protagonistului
cărții - ego-ul scriitoarei. Singura regulă pe care
pare să o respecte e cea a unei arte combinatorii,
tentația ei îndreptându-se cu consecvență spre o
anumită geometrizare a fantasmelor ce îi traversea-
ză imaginația și lecturile. Toată această carte pare să
se fi ivit dintr-un instinct manierist, dintr-o ispită
irepresibilă a haosului. Formal, cartea e ordonată în
capitole ce sugerează o asumare a unor reguli seve-
re ale sportului minții: Tabla cristalina, Regele, Pionul,
Calul, Regina, Turnul. În realitate, autoarea mizează
pe o savantă construcție ce unește contrariile, pe o
discordia concors, în care fascinația haosului și a
aventurii e echilibrată de tentația asumării unor
reguli severe, conștientă fiind că doar ordinea poate
să-i acorde chietudinea și calmul visate.
Figura ordonatoare a acestei tendințe ma-
nieriste de sfâșiere a structurilor literare tradițio-
nale, dar și de făurire a altora, care să unească în
alveolele lor ordinea și haosul, este labirintul.
Formă care-i permite ordonarea fantasmelor și
eliberarea de anxietatea haosului, scrierea sa
labirintică avansează pe câteva coridoare privile-
giate. Imaginația ei traversează, ca în subcapitolul
Pata-tata, “nișe secrete și permeabile” într-o “altă
dimensiune a timpului”. Coridoarele pe care
imaginația le deschide tind să devină, în regimul
oniric ce domină numeroase pagini ale acestui
roman insolit, “o singură încăpere din două trăiri,
una a clipei vii, cealaltă a memoriei livrești”. Într-
un anume fel, s-ar putea spune că Pata-tata. Șah e o
operă concepută cu o rigoare borgesiană, în care
lumea este o oglindire a literaturii și invers, într-un
seducător joc al iluziilor și certitudinilor. Deloc
didactică, noua carte a Dianei Adamek își instru-
iește cititorul asupra celei mai sigure căi de a des-
coperi pe cont propriu modul în care trebuie să
privească lucrurile și fenomenele, unghiul privile-
giat al legăturii acestora cu Cartea, acea carte visată
de Mallarme, care urma să cuprindă, prin mijloace
combinatorii, lumea în integralitatea ei, Totul.
Diana Adamek nu are numai capacitatea
admirabilă de a descifra mesajele tulburătoare ale
operelor literare, ci și de a se scufunda în lichidul
lor amniotic, de a descrie experiențele sensibile ce
stau la originea lor. Textele comentate sunt pen-
tru autoare oglinzi ce proiectează și deformează
obsesiile personale. Eseistul cunoaște prea bine că
dincolo de structura etanșă a operei se aude, fre-
mătătoare, bătaia de inimă a ființei. Dincolo de
singurătatea existențială a ființei se situează cei-
lalți, infernul și lumea, cu care încearcă să comu-
nice. Dincolo de opere rămâne contactul cu lu-
crurile surprinse în materialitatea lor agresivă sau
seducătoare, amintirile, visele de o consistență
lichidă, cu o dinamică proprie. Numeroase trans-
crieri onirice ne descoperă un prozator autentic,
cultivând o scriitură vizualizantă, având secrete
afinități cu scriitori ce au ilustrat noul roman
francez sau formula realismului halucinatoriu.
Citind insolitul roman al Dianei Adamek
suntem convinși că între literatură și viață circulă
mereu un fluid imperceptibil, care devine aici de
o triumfătoare materialitate. De la comentariul
atât de profund asupra Bâtlanului lui Giorgio Bas-
sani, în care descifrează cu subtilitate un “scena-
riu al întârzierii și fascinație a graniței”, autoarea
trece la descrierea unor vise proprii, viziuni oni-
rice pe care le caracterizează ca având o “textură
luminoasă”. “Limpezi în desen, luxuriante în
linii”, exacte în detalii și minuțioase, visele ei
par să iscodească însăși structura secretă a mate-
riei. De o precizie uluitoare, redată cu o finețe de
bijutier, e viziunea onirică a unei tarabe cu
bijuterii: “Printre bijuteriile care mi-au dansat
astfel sub ochi se numără scarabei de aur, sticluțe
pentru mirodenii cu dopuri grele, în monturi de
argint și cobalt, brățări cu zimți fini, ochi de
Voicu Bejan
miere și chihlimbar pândind lângă gheara de
felină a unei catarame, coliere egiptene și mărgele
scumpe, de coral, înșirate în mai multe etaje, pe o
ață întunecată și groasă, sau, legănați în cârlige
subțiri pentru urechi, peștișori înotând încă în
apa violacee a unui ametist. Am putut să aleg,
desfătările au fost multe.”
Fragmentul citat mai sus face parte dintr-un
capitol mai amplu, În palatul lui I°tar, în care
transcrierea metodică a visului o aduce, din nou,
la textul lui Bassani, ca într-un cerc hermeneutic
în care viața începe și se sfârșește în mod obliga-
toriu în literatură. În țesătura savantă a cărții se
pot regăsi de altfel câteva microeseuri de o sub-
tilitate aparte. Merită remarcate, de pildă, modul
în care autoarea descifrează anumite fragmente
din Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yource-
nar, comentariile referitoare la o poveste indiană
interpretată de Heinrich Zimmer, observațiile
relative la figura scribului din romanul Heinrich
von Ofterdingen de Novalis. Iar exemplele se pot
înmulți. Altădată, meditația scriitoarei asupra
memoriei se transformă, printr-o fină, impercep-
tibilă translație, într-un mic eseu despre memoria
ratată din povestirea intitulată Scriitorul public a lui
Michel de Ghedelrode. Farmecul indelebil al
acestor nuclee critice constă în modul dezinhibat
al lecturii, ce pare să fie direct modulată de o
relație cu exteriorul, cu lumea ce o înconjoară.
Interpretând, de exemplu, romanul lui George
Bălăiță, Lumea în doua zile, autoarea își întrerupe
brusc comentariul critic, constatând că ritmul
scrisului ei se contaminează de muzica pe care o
ascultă: “O paranteză: inflexiuni orientale în
muzica de dans pe care o ascult și care, în secret,
a și început să dicteze acestui comentariu. Sunt
piese tradiționale grecești, cu iz de serai.”
Pentru Diana Adamek, literatura face corp
comun cu viața. De aceea, finele ei comentarii
critice deschid mereu o “trapă subterană” a unei
senzații”, a unui ecou proaspăt al vieții adevărate.
Pentru distinsul cărturar clujean, textul continuă
să fie privit drept un splendid “covor afgan”, în
care se împletesc, într-o textură subtilă, desene
geometrice în al căror labirint pot fi descifrate, la
o lectură atentă, semnele vieții și ale morții, ale
luminii și întunericului, ale realității și iluziei.
Pata-tata. °ah rămâne o carte fascinantă, cu o
scriitură rafinată și elegantă, aparținând unei
personalități de primă mărime a culturii noastre
actuale, în ciuda discreției funciare și modestiei
cu care Diana Adamek se înfățișează în fața
potențialilor cititori.
■
TRIBUNA • nr. 44 • 1-15 iulie 2004
5
Petre Dulfu - „Tatăl" lui Păcală
■ Angela-Monica Jucan
Laura Temian
Petre Dufu. Contribuții biobibliografice °i documentare
Baia Mare, Biblioteca Județeană
“Petre Dulfu” 2003
Păcală n-a fost inventat de Petre Dulfu, dar a
fost descoperit și “lansat” de acesta. Populari-
tatea cărții despre Păcală a copleșit persona-
litatea autorului care, deși om de vastă cultură, cu
merite recunoscute atât în mediile culte (două
premii ale Academiei), cât și în cele populare, n-a
făcut până acum obiectul preocupărilor prea mul-
tor critici sau istorici literari. După un volum oma-
gial apărut în 1927, următoarea carte care i se dedi-
că apare în toamna anului 2003, cu ocazia semicen -
tenarului morții. E vorba de volumul Laurei
Temian - Petre Dufu. Contribuții biobibliografice și
documentare. Titlul ar putea lăsa să se creadă că e o
simplă biografie urmată de o simplă bibliografie.
Pagină după pagină, Laura Temian demolează
această impresie. Sub un titlu modest, între niște
coperte modeste se ascunde o carte de o originali-
tate plină de distincție, care, cu toate eforturile au-
toarei de a rămâne “nevăzută”, trădează acribie, me-
ticulozitate, vocație de bibliograf. Ineditul cărții stă
în stilul “pivotant” în care e realizată lucrarea.
Fiecare detaliu este aprofundat, dezvoltat orizontal
și vertical, făcându-i-se “descrierea” și prezentân-
du-l în procesul dezvoltării sau în contextul eveni-
mentelor. Primul “motiv” este originea personalită-
ții studiate: timpul, locul geografic și mediul. După
informațiile legate de data nașterii și satul natal, la
segmentul “mediu”, dezvoltarea e mai mare: o
“ramificație” este familia și alta satul. La familie dăm
de subramificațiile: părinții și frații, despre care ni se
spune tot ce au mai păstrat arhivele: nu doar că tatăl
s-a numit Chifor, ci și ceva despre obârșia și aparte-
nența lui socială (fiul unuia din cei mai înstăriți țărani
din sat), iar mama - Gafia - e, “simetric”, fiica
preotului Ioan Bran. Autoarea revine, formează a do-
ua subramificație:frații. Aflăm aici că Ioan a rămas
gospodar în sat, iar Gafia s-a căsătorit în sat. Înapoi,
la “rădăcina” principală, pentru a urmări “firul”
despre sat, a cărui istorie începe în epoca dacică.
Un citat din Iulian Sălăjan aduce toate precizările.
Conturul satului își intersectează circumferința cu
școala, pe care Petre Dulfu o începe aici, dar o va
continua departe de granițele așezării natale. La fel
de amănunțit și prin același procedeu de rafinare
tot mai adâncă a informației e prezentată (valorifi-
când numeroase surse cercetate) întreaga viață a
acestui multilateral om de cultură, viață care nu se
sfârșește, în lucrarea Laurei Temian, la 31 octom-
brie 1953 (data decesului). Laura Temian duce
“biografia” (în ghilimele pentru că de-acum e cea-
laltă față a lui “bio-”) până în momentul atribuirii
numelui “Petre Dulfu” Bibliotecii Județene din
Baia Mare (10 decembrie 1992).
Deși autoarea n-a putut - evident - separa
biografia de informația legată de creația literară a
personalității de care se ocupă, ea continuă cu
Bibliografia lucrărilor, nici aceasta nefiind, cum se
obișnuiește, o simplă enumerare cronologică de
titluri. În acest ev cibernetic, “tasta” preferată de
autoare este “Enter”. Capitolul următor este Re-
ferințe critice despre autor °i cperă, titlu urmat de pre-
cizarea pusă în paranteză: bibliografie selectivă, par-
țial adnotată. Nici acest capitol nu are un regim
“simplu”: el e “colaj” de fragmente din respectivii
critici, informații despre ei, comentarii ale autoa-
rei. “Istoria” cărților de și despre Petre Dulfu e
continuată de un index alfabetic al volumelor și
de un alt index, tot alfabetic, dar și sistematic,
organizat pe genuri (liric, epic, dramatic) și specii
literare (povești, povestiri, legende). Lista urmă-
toare cuprinde lucrările existente în colecțiile
Bibliotecii Județene al cărei patron spiritual este,
din 1992, Petre Dulfu.
În afara materialului iconografic care însoțește
capitolele biografic și bibliografic, ultima parte a
cărții - intitulată Documentar (Anexe) - cuprinde
alte fotografii, acte, manuscrise și câteva pagini de
corespondență. Cartea se încheie cu lista
poeziilor manuscrise din Fondul documentar al
Muzeului Județean din Baia Mare.
Postfața semnată Săluc Horvat, pe lângă
aprecieri la adresa cărții, dă detalii în legătură cu
ramura bibliografie a științei bibliologice.
Gustul atât de rar în zilele noastre pentru deta-
liu și analiză singularizează această carte printre
alte bio-bibliografii pur enumerative, de simplă
consemnare. Laura Temian a reușit să facă despre
omul de cultură Petre Dulfu, apreciat, dar insu-
ficient pus în valoare până acum, o lucrare care ie-
se din rând, științific-narativă, un științific la limita
liricului, împletit cu o narațiune care nu alunecă
nici o clipă în ficțiune. Nu e o viață romanțată, dar,
ca lucrare de referință, e “mai altfel”. Rigoarea do-
cumentară și grija deosebită pentru respectarea
normelor bibliografice se combină fericit cu forma
agreabilă în care e comunicată informația. Petre
Dulfu n-a fost “descoperit” de Laura Temian, dar
este, ca odinioară Păcală, “relansat” de Laura
Temian.
Cartea a apărut sub egida Bibliotecii Județene
“Petre Dulfu” din Baia Mare (al cărei director
adjunct este Laura Temian), în cadrul Programu-
lui cultural Maramureșul perpetuu, seria: Personalități
maramureșene. Coordonator este directorul Biblio-
tecii băimărene - Teodor Ardelean, iar consilier
editorial - prof. Lazăr Temian. Coperta este
realizată de Firuța Șomcutean. Tehnoredactarea
aparține inginerului Alexandru Roman.
■
qx abrupto
Ruxandra și ceilalți
■ Radu Țuculescu
uxandra este ca un alambic al unei vrăji-
toare în care se amestecă cele mai neaștep-
tate substanțe, cele mai nebănuite arome,
concurînd la un produs rafinat, exploziv, fer-
mecător.
Impulsivă și plină de candoare, violentă și
duioasă, subtilă și lipsită de inhibiții, poetică și
prozaică, cu porniri boeme strunite academic,
mereu curioasă, mereu dorind să știe și să afle
mai mult, învățînd și învățîndu-i pe alții, mereu
activă și prezentă pe diferite spaliere ale vieții
artistice, Ruxandra Cesereanu, căci despre ea este
vorba dacă nu v-ați prins pînă acum, a mai tipărit
o carte, de această dată împreună cu o mînă de
studenți de-ai ei, intitulată zglobiu Fărîme, cioburi,
așchii dintr-o curte a miracolelor, apărută la editura
Limes cu o incitantă copertă semnată de Cristian
Cheșuț. Curtea asta a miracolelor este, de fapt,
Clujul nostru cel de toate zilele, cu cerșetorii săi,
cu copii străzii, prostituate, șomeri, bătrîni aban-
donați... O carte care se dorește un experiment
făcut de către studenți pe o “temă dată”.
Ruxandra face o introducere solidă, documentată
temeinic, despre “lumea diferiților” adică despre
cei înșirați mai sus, un creuzet în care sînt
amestecați, după ce au suportat analizele de
rigoare, artiști graffiti, indizi violenți, părinți
inconștienți, cerșetori conștienți, copii ai străzii,
copii maltratați, violentați sexual, toxicomani,
prostituate.subiecte vechi de cînd lumea, totuși
mereu noi, depinde de “decorul” în care aceștia
își desfășoară “activitățiile”, de societatea în care
viețuiesc, cu specificul ei. mai mult ori mai
puțin național.
Cincisprezece studenți au răspuns la apelul
profesoarei, dintre care doar trei sînt de sex mas-
culin, ceea ce dovedește că mileniul ăsta va fi, pe
bune, unul “feminin”, cel puțin la jurnalistică se
vede cum domină sexul frumos. Cei trei “urîți”
ori, mai bine să-i numesc, cei trei mușchetari,
sînt Mihai, Andrei și Cosmin iar reportajele lor
au și homeopatice doze de umor și chiar
autoironie, ceea ce e lăudabil, iar unele personaje
ale străzii, precum Vișinel, Sandu ori Marin
“alunecă” de la un autor la celălalt, semn că au
fost observați din diferite unghiuri.. .chiar dacă în
aceeași zi. Fetele , cum ziceam, sînt mult mai
numeroase. Andreea (de două ori), Ada (tot de
două ori) apoi Eli, Maria-Magdalena, Raluca,
Domnița, Codruța, Gloria, Camelia și Lavinia.
Personajele “principale” ale reportajelor acestora
sînt , în special, cerșetorii și copiii străzii, dar și
toxicomani, bătrîni abandonați, bolnavi de
Alzheimer etc.
Studenții dovedesc o bună strunire a
mijloacelor de expresie reportericească, un simț
de observație, uneori cu accente personale,
trecînd adesea dincolo de aparențe, iar uneori se
pot descoperi, în lucrările lor, și fragmente de
proză ori dîre de poezie. Alteori, declarațiile sur-
prinse de ei sînt de-a dreptul șocante. De exem-
plu: un bătrîn care a stat în lagăr în Siberia 17 ani,
se întoarce acasă “complet alb și slab” și este
omorît de către una dintre surori care “i-o smuls
plămînii cu aspiratorul”. Subiect dur, tulburător,
sinistru.. Ori, într-altă parte, replica unei femei
dintr-un autobuz: “Mai dă-i și dracului pe
bătrîni!...Ar trebui să-i închidem pe toți undeva!
Eu am parcat-o definitiv pe buna la azil!”
Volumul Fărîme, cioburi, așchii dintr-o curte a
miracolelor, o curte clujevită, cum hazos
înlocuiește Ruxandra termenul clujean, se dorește
a fi un experiment, ceea ce și este în mare
măsură. Un laborator de lucru atît de necesar
viitorilor jurnaliști profesioniști și, de ce nu, posi-
bililor prozatori. Pardon, scuzați. Trebuie să mă
corectez. Viitoarelor jurnaliste și viitoarelor
prozatoare. Băieții, abia pe urmă.
■
6
TRIBUNA • nr. 44 • 1-15 iulie 2004
Agenda pignastyl___________________
Criticul foiletonist față cu reacțiunea
■ Ștefan Manasia
Exercițiul critic propus de T. Tihan o dată
cu volumul Ora cărților deschise (Editura
Fundației Culturale Forum, Cluj-Napoca,
2003) reprezintă un slalom printre reușitele și
mai puțin reușitele unei îndelungi cariere de
foiletonist, însă un slalom invers, ca și cum
autorul ar urca pîrtia dinspre finiș spre
trambulina de start. Regăsim, în prezenta
culegere, articole/foiletoane închinate unor
prozatori și poeți, publicate de-a lungul unui -
aproximativ - “deceniu și jumătate” în paginile
“Stelei” și, mai rar, ale “Tribunei”; ordonate în
jurul unei “problematici”, grupate în capitole de
către autorul-antologator, ele ar trebui să dea
seama de actualitatea și necesitatea foiletonului -
specie istorică dar nu istoricizată a criticii,
anatemizată tot mai des, în ultimul timp, de către
“specialiști”, promotori ai unor inerte discipline
universitare. Argumentul culegerii, Dileme ale
criticii foiletonistice, justifică, din punctul de vedere
al autorului, un atare demers, făcînd apel nu
doar la monștri sacri ai genului (Saint-Beuve, E.
Lovinescu, Pompiliu Constantinescu), ci și la
logica bunului-simț, a normalității (literare):
“N-am înțeles însă de ce unii au făcut și mai fac
alergie la acțiunea criticului foiletonist, punîndu-i
sub semnul întrebării însăși rațiunea de a fi.
Acuza de impresionism facil care i se aduce
acestuia nu e decît o formă mascată de denigrare
și contestare./.../ Se uită apoi că prestigiul criticii
moderne l-a dat tocmai foiletonistica.”
De acord întru totul cu T. Tihan, pînă aici, nu
pot să nu observ că, din lista legitimatoare a
iluștrilor foiletoniști, lipsește tocmai numele lui
Paul Zarifopol, acela care aureolează specia
fragmentului în literatura română, conferindu-i
strălucirea de care a avut parte în Franța, de pildă.
Teoretician fin, erudit format la școala secolului al
nouăsprezecelea, practician al fragmentului
înclinat spre sarcasm (prevestind, deci, umorile
cioraniene), iată ce nota Zarifopol în finalul
articolului Pentru libertatea gustului, apărut în
volumul Din registrul ideilor gingașe, în 1926: “Cu
cît critica e mai diversă și mai individualistă, cu
atît e mai puțin apăsătoare, cu atît mai tare
înlesnește libertatea gustului pentru omul de
bun-simț și-l desface de obligativități la care nu-l
putem supune decît dacă vroim să fim ironici.
Școli și direcții accentuat și unitar organizate
încurajează în omul normal lenea de a gîndi, care
și așa îi este naturală, și fac din el un poznaș
automat de formule”. Pledoaria pentru “libertatea
gustului”, pentru diversitatea “adevărurilor”
critice nu exclude o anume “responsabilitate”
profesională - observă, cu justețe, T. Tihan.
Polemica autorului, consonantă aceleia duse, în
alt secol, de Paul Zarifopol, relansează, inteligent,
foiletonul și criticul “de întâmpinare”.
Dar formulările tăioase, verdictele limpezi,
opiniile susținute de nuanțări, de comparații și
analogii, aproape că lipsesc din foiletoanele
strînse sub titlul Ora cărților deschise. Simțim cum,
prea adesea, criticului îi tremură stiloul în mînă
de curajul a ceea ce ar putea scrie: să fie de vină
blestematul deceniu al nouălea al domniei
ceaușiste? Altfel cum am putea explica faptul că
un întreg capitol prezintă prozatori de toată mîna,
fără departajări estetice clare, într-o manieră
exagerat descriptivă, în consecință neutră și
uniformizatoare. Alteori clișeele (criticilor literari
ai) epocii sînt preluate fără o minimă interogație
și aplicate produsului artistic finit, ca niște
Vasile Dorolti
etichete rămase de anul trecut pe noile borcane
de gogoșari. Mai izbutite sînt textele ce pun în
valoare “vîna” călinesciană a autorului,
construcțiile lapidare care combină elementele
istoric (biografic) și critic, precum acest Profil:
Dan Constantinescu, închinat splendidului nostru
traducător din poezia lui Rilke. Nu doar aici,
curiozitatea și acribia, în fapt buna școală a
istoricului literar clujean, subordonează flerul
criticului.
T. Tihan ne propune, în Ora cărților deschise, o
oglindă nedeformată a longevivei sale cariere de
cronicar literar, o “biografie” indirectă a
foiletonistului. Acesta este meritul dintîi.
Exegetul tînăr al literaturii române din anii
’70-’80 va afla, în carte, un bogat material
documentar, atins uneori, fatalmente, de
amprenta epocii sau proaspăt încă și cu mesajul
literar intact.
■
revista presei culturale
Top 5 (al revistelor
culturale) cu/fără propuneri
Propunere de intrare: Festivalul TIFF a
poposit zece zile la Cluj, încîntîndu-l realmente
pe spectatorul sătul de peliculă fadă, de
superproducții, pe omul “aproximaTIFF”. Între
amintirile plăcute, suvenir fetișizat al cinefilului,
rămîne și ziarul Festivalului Internațional de Film
Transilvania, Aperitf, care a funcționat - în cazul
multora dintre noi - ca unjurnal complet și ghid
al diminețilordupăamiezelorserilor de mai: informații
despre invitații speciali ai festivalului, despre
dezbateri, ateliere și petreceri, despre filmele
aflate în competiție, despre clasamentul acestora
în urma votului publicului etc.
3.	Numărul 5/2004 al revistei ieșene Timpul
ne-a atras atenția prin editorialul binevenit
semnat de Gabriela Gavril, redactor șef al
publicației. Biciul °i zăhărelul (11), subintitulat De
ce mor la noi polemicile?, radiografiază absența unei
atitudini culturale revigorante - polemica - în
cultura noastră: “Am întîlnit destui oameni,
onorabili în felul lor și școliți, care abia așteptau
să scape de povara de a gîndi cu mintea lor,
sperau să ducă trena vreunei personalități, să se
înscrie într-un discurs ce poartă marca autorității.
Numai ideea că ar putea ieși din modelul
patriarhal le dă vertijuri: Cum să înfrunte ei
singuri pericolele independenței? Cum să riște ei
să aibă observații critice față de reprezentanții
puterii culturale și administrative?” se întreabă
autoarea articolului, ca să încheie, totuși, în
opinia noastră, prea optimist: “Bineînțeles, viața
publică a acestor figuranți este de scurtă durată:
ieșirea din scenă a stăpînilor îi readuce și pe
măscăricii de serviciu în firescul anonimat”.
2.	N-am menționat în acest top subiectiv,
personalizat, “lunarul de atitudine teatrală”
man.infest, ajuns, iată, la al doisprezecelea număr,
în iunie 2004. Criticii iubitori de teatru, grupați
în jurul proiectului “Teatrul imposibil” (care
funcționează la Cluj, în clubul “Diesel”), iau,
după cum ne-au obișnuit, pulsul scenei
românești, încîntîndu-ne cu cronicile
profesioniste, dar deloc profesorale, înțepate etc.
Excelent se anunță eseul, mai amplu, al Mirunei
Runcan, intitulat Manierismul în teatru și din care
numărul de față reproduce partea a treia.
1.	Sub directoratul profesorului Mircea
Martin, Cuvântul a ajuns la numărul 5/2004. Din
inițiativa directorului său, revista își propune să
reia un proiect interbelic, și anume Conferințele
“Cuvântul”: “Ca pretutindeni în Europa și în
lume - argumentează Mircea Martin, în editorial
-, în România s-au ținut conferințe cu mult
înainte de a se monta talk-show -uri. E destul să ne
gândim la Prelecțiunile «Junimii» sau la
reuniunile grupului «Criterion» din anii ’30,
ultimele având loc în același. loc pe care l-am
ales noi, numit pe atunci «Fundațiunea
Universitară Carol», iar acum Biblioteca Centrală
Universitară”. Textele acestor “reuniuni” de mare
ținută intelectuală, o conferință urmată de două
replici, sunt publicate, începînd cu numărul de
față, în Cuvântul: eseul lui H.-R. Patapievici, Cum
poate fi cineva român?, este criticat și interogat în
intervențiile, punctuale, semnate de Livius
Ciocârlie și Matei Călinescu. Conferințele
revistei Cuvântul se anunță un succes. (Șt.M.)
■
TRIBUNA • nr. 44 • 1-15 iulie 2004
a
nul Ioan Slavici - Tribuna 120
Sextil Pușcariu
despre Ioan Slavici
■ Gabriel Vasiliu
Slavici a fost, nu de puține ori, amintit de
Sextil Pușcariu. Se pot distinge trei mo-
mente în care opera scriitorului de la Șiria
este prezentată de marele lingvist: în lucrările de
memorialistică Brașovul de altădată1 și În România
Mare partea a doua din volumul Memorii. Nu
poate lipsi din istoria presei românești, dar mai
ales a celei ardelene, revista „Tribuna” de la Sibiu,
care a și dat grupului dinjurul ei numele de „tri-
buniști”, cum peste timp un ziar legat strâns de
biografia lui Sextil Pușcariu, „Glasul Bucovinei” a
impus în istoria timpului pe „glasiști”. Amândouă
publicațiile au apărut în momente de răscruce ale
istoriei, amândouă au avut puterea și prestigiul de
a impune principii în viața românilor. S. Pușcariu
îl va avea în atenția sa pe Ioan Slavici și în artico-
lele sale de istorie literară și de istorie a presei ro-
mânești. Nu se poate spune că aceste articole ale
marelui lingvist nu au fost în atenția criticii. „Me-
moriile sunt cărțile anilor mulți” așa își începe
Ioan Colan Cuvântul înainte la volumul Brașovul de
altădată (p. 1). În nici o notă, intervenție din acest
jurnal, stufos în amănunte, Slavici nu este atacat.
Atunci când pomenește de „Gazeta Transilvaniei”,
ziarul pe care S. Pușcariu îl iubea (apărea la Bra-
șov!), nu ezită să afirme „La Sibiu începuse să
apară Tribuna, mai bine scrisă, mai mlădioasă, cu
idei mai noi și cu mai mult curaj. Procesele de
presă curgeau gârlă, și ele măreau necontenit au-
reola de martiră. În jurul lui Slavici și „al lui Eu-
gen Brote se grupară cele mai talentate condeie
tinere” (p. 229). Cu câteva rânduri mai jos, în
același volum, S. Pușcariu va sublinia „stilul
nervos al tinerilor din jurul lui Slavici, care scria
că «soarele românismului răsare la București» și
era un convorbist plin de temperament, crescut la
Viena, pe lângă Eminescu” (p. 229).
Prilej de mândrie, de o factură oarecum copi-
lărească, în sensul bun al cuvântului, ce-l caracte-
rizează pe junele Pușcariu, o întâlnim atunci când
va descoperi un Slavici tradus în nemțește: „Când
în biblioteca Reklam apăru întâia cărțulie tradusă
din românește, Moara cu noroc a lui Slavici, căreia
Vasile Dorolți
îi urmează în curând Nuvelele lui Caragiale,
umblam cu ele „pe la toți cunoscuții și necunos-
cuții nemți, recomandându-le lectura lor” (p.
233). Din parcurgerea atentă a volumului se poa-
te trage concluzia că Slavici a fost printre scriitorii
favoriți ai lui Pușcariu: „Mai ales «foița» Tribunei,
„care începuse tocmai în copilăria mea să apară la
Sibiu, era deosebit de vioaie și variată. Ioan Sla-
vici, care pe atunci era în cea mai productivă epo-
că a activității sale, supraveghea de aproape foile-
tonul” (p. 256). Această inițiativă jurnalistică, Sextil
Pușcariu, peste câțiva ani, o va pune în practică în
ziarul „Glasul Bucovinei” la Cernăuți și apoi, la
„Drumul Nou” din Cluj, în perioada cât le-a con-
dus. Tot I. Slavici și tot la „Tribuna a avut ideea ti-
păririi („o inovație” o numește S. Pușcariu) „broșu-
rilor”. Ele „se vindeau cu un preț mic și au contri-
buit la răspândirea în cercuri largi a unor scrieri
originale și traduse. Numărul prim al acestei bi-
blioteci populare îl forma Pădureanca lui Slavici (p.
256-257). Punctul culminant al acestor gânduri,
care reflectau o realitate a timpului este atunci când
Sextil Pușcariu va concluziona „Slavici, deși «Tribu-
na» îi cerea tot timpul era autorul «novelelor din
popor» apreciate ca un nou gen literar” (p. 262).
Erau părerile, gândurile tânărului student de la Vie-
na, în perioada în care orașul de la poalele Tâmpei
era „vatra, locul de baștină cu obârșia lui milenară”
(p. 302).Volumul Brașovul de altădată a fost redactat
de autor, la Bran, între 1943-1947 (M. Curticeanu,
„Echinox, 1, 1969, nr. 9).
Au trecut anii, Sextil Pușcariu a ajuns la Cer-
năuți, profesor universitar, a stat aici peste doi-
sprezece ani și atunci când a ținut „conferințe”,
adică cursuri de literatură română, precis l-a pre-
zentat pe ardeleanul Ioan Slavici. Există în lucra-
rea semnată de Elisabeta Faiciuc Sextil Pușcariu -
Bibliografie (anul 2000, Editura Clusium și Editura
Muzeul Limbii Române) la pagina 208 o notă:
„rubrica materiale nepublicate”, care atrage aten-
ția asupra existenței, în manuscris a unor „Lucrări
ale studenților pentru Seminarul de română despre
N. Gane, Ion Creangă, Ion Gorun, Ioan Slavici,
G. Coșbuc, Titu Maiorescu, I. L. Caragiale, I.
Agârbiceanu, N. Iorga și alții.
În 1930, cu ocazia conferințelor ținute în țară,
numite „extensiunea universitară”, la Oradea, în-
tr-o discuție cu episcopul Ciorogariu, bun prieten
a lui Slavici, vor depăna amintiri despre scriitor.2
Dar nu numai în volumele de memorialistică
semnate de Pușcariu va fi evocat. La inițiativa sa
și a redacției revistei „Luceafărul”, în 1905, care,
atunci, apărea la Budapesta se publică o scrisoare-
chestionar, formată din 8 întrebări adresate mai
multor scriitori români: N. Gane, Duiliu Zamfi-
rescu, Ioan Al. Brătescu-Voinești, I. Al. Bassara-
bescu, Ion Ciocârlan, M. Sadoveanu, Ioan Slavici
și alții. O acțiune programată tot în cadrul „Ex-
tensiunii Universitare ( de care am amintit mai
înainte), academicianul Pușcariu susține confe-
rința Ce e românesc în literatura noastră? publicată în
numărul prim al revistei „Țara Bârsei”.3 Pe par-
cursul celor 6 pagini, autorul demonstrează „că
simțul epic apare mai timpuriu și mai dezvoltat,
mai întâi la Slavici în novelele lui din popor și
apoi la Coșbuc, în balade. Părere acceptată de
critica literară a timpului. În 1937, atunci când
împlinea vârsta de 60 de ani, în plină glorie
științifică, sărbătorit atât în țară cât și în străină-
tate, a susținut o conferință, publicată în Revista
Fundațiilor Regale întitulată sugestiv „Contribuția
Transilvaniei la formarea și evoluția limbii româ-
ne”.4 Din vastitatea ideilor dezbătute reținem atitu-
dinea scriitorilor transilvăneni: Slavici, Coșbuc,
Goga, Blaga față de neologisme „E interesant de
constatat că o dată învinsă în Ardeal, îndărătnicia
latiniștilor, limba cea mai pură și mai refractară față
de neologismul inutil, tot la scriitorii ardeleni o
găsim. Un Slavici, un Coșbuc, apoi un Goga și, în
timpul din urmă, un Lucian Blaga, înainte de a
primi neologismul ieftin ce ți se îmbie atât de
ademinitor, scurmă în comorile păstrate în cărțile
vechi religioase și în poezia populară, spre a găsi
cuvântul autohton, căruia îi dau prin lărgiri de
înțeles sau împărechieri ferice cu alte cuvinte, o
nouă strălucire” (p. 435).
În același an, 1937, sub semnătura lui I. Sân-
Georgiu, în revista „Porunca Vremii”5, apare artico-
lul intitulat Un mare modest. „Prin prestigiul pe care
a reușit să-l dea în străinătate științei românești d.
Pușcariu poate fi socotit unul dintre cei mai strălu-
ciți dar totodată și ca cel mai modest propagandist
al sufletului românesc. Ultimul studiu publicat de
d. Pușcariu în Revista Fundațiilor Regale și intitulat
Contribuția Transilvaniei la formarea și evoluția limbii
române ar trebui să devie un fel de Tatăl nostru al
diplomaților români și să fie pus la îndemâna
cancelariilor și a redacțiilor de pretutindeni”.
Sextil Pușcariu, cum spunea Aurel Sasu5
„învie în mod obișnuit autori și mai puțin cărți”; a
fost un admirator constant al condeielor româ-
nești, care au contribuit, cu adevărat, la înălțarea
limbii, culturii, indiferent unde și când.
■
Note:
1.	Sextil Pușcariu, 1977, Brașovul de altădată, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, p. 1, 229, 233, 256, 262.
2.	Sextil Pușcariu, 1978, Memorii, Editura Minerva,
București, p. 755.
3.	Sextil Pușcariu, 1921, Ce e românesc în literatura noastră?,
anul 1, numărul 1, p. 15-21; numărul 2, p. 99-110.
4.	Sextil Pușcariu, 1937, Contribuția Transilvaniei la
formarea și evoluția limbii române, în Revista
Fundațiilor Regale, anul 4, nr. 5, p. 216-323.
5.	Sân-Georgiu, I., 1937, Un mare modest: Sextil
Pușcariu, în „Porunca Vremii, 15 mai, p. 2.
6.	Aurel Sasu, 1977, Opțiunile istoricului literar, în 100 de
ani de la nașterea lui Sextil Pușcariu (1877-1948), Cluj-
Napoca, p. 125.
8
TRIBUNA • nr. 44 • 1-15 iulie 2004
, ilm
Festivalul Internațional de Film
Transilvania 2004
Cluj-Napoca, 28 mai - 6 iunie 2004
Festivalul Internațional de Film Transilvania
(TIFF), ediția a treia, a înregistrat un
record în ceea ce privește numărul de
spectatori: 31.000 (față de 15.000 anul trecut),
dintre care aproximativ 3.500 la proiecțiile în aer
liber (o premieră a Festivalului).
Filmele cele mai vizionate au fost:
Înainte de apus (SUA, 2003, r. Richard Linklater),
Păcatul părintelui Amaro (Mexic, 2002, r. Carlos
Carrera), Insula (Coreea, 2000, r. Kim Ki-duk),
Zeii tineri (Finlanda, 2003, r. Jukka-Pekka
Silii), Căzut în hău (Anglia, 2003, r. Kevin
Macdonald).
Clujul a fost timp de zece zile capitala româ-
nească a filmului: peste 80 de filme - scurt și lung
metraje - din 30 de țări, premiere absolute în Ro-
mânia, mai mult de 300 de invitați, peste 15.000
de spectatori și 30 de petreceri, plus seminarii,
evenimente, workshopuri, conferințe, proiecții în
aer liber și expoziții de fotografie și pictură, peste
100 de voluntari și 50 de oameni în staff
În competiție, 12 filme din 11 țări s-au bătut
pentru Trofeul Transilvania, în valoare de 4000
USD. Premiul pentru Cel mai bun film și Tro-
feul Transilvania, înmânat de Maia Morgenstern,
a fost câștigat de filmul Dias de Santiago (Zilele lui
Santiago, Peru 2004), în regia lui Josue Mendez.
■
“Festivalul trebuie să devină
mai comercial”
- Tudor Giurgiu, în seara de deschidere a
Festivalului mărturiseai că ți-ai fi dorit ca momentul să
fie amânat măcar cu o săptămână. De ce?
- Voiam să terminăm Festivalul cu o săp-
tămână mai târziu pentru că tot timpul aveam
sentimentul că nu suntem pregătiți suficient pen-
tru toate evenimentele, pentru numărul foarte
mare de oaspeți care au venit la Cluj. Tot timpul
mi-era foarte frică să nu clacăm organizațional și
din frica asta s-a născut și o mare atenție. Acum
nu pot decât să mă bucur că s-a terminat, e acea
senzație de ușurare pe care am avut-o la finalul
fiecărei ediții. Lucrul care m-a bucurat cel mai
tare e că nu s-a terminat oricum și că publicul, și
cel român și invitații din străinătate, a spus că a
fost extraordinar, expresia cea mai folosită fiind că
nimeni nu a văzut o a treia ediție a unui festival
internațional în care totul să meargă atât de fluent
și de bine.
- În urmă cu an, într-un dialog realizat tot la
închiderea ediție, spuneai că se poate vorbi de consoli-
darea unui festival abia după două-trei ediții. Iată că a
trecut °i ediția a treia a TIFF-ului. Ce se va întâmpla
de acum încolo?
- Nu știu exact, cred că mai avem nevoie cam
de un an, doi ca să-i găsim o formă Festivalului.
E ca un vas, trebuie să găsești forma corectă a
vasului în care să curgă apa și noi încă mai
căutăm. Anul ăsta am avut experiența proiecțiilor
în aer liber, a mers foarte bine, am mai diversifi-
cat programul, o să facem un studiu să vedem ce
filme au mers, ce filme n-au mers, pentru că
de-abia după cinci ani poți să spui cu hotărâre
care e direcția Festivalului, spre ce merge. Deja
Festivalul a câștigat foarte mult în notorietate, atât
internă cât și internațioală, și-acuma vine proble-
ma cum fidelizezi publicul tău, invitații, ce le
oferi, care e acel plus pe care Festivalul
Transilvania îl aduce față de multe altele. Foarte
mulți mi-au spus că trebuie legat mult mai mult
de specificul Transilvaniei, pentru că vin foarte
mulți străini dar totuși aici nu prea găsesc nimic
din banalele și, mă rog, simpaticele stereotipuri
cu care ei sunt obișnuiți. Clujul e un oraș foarte
frumos, foarte liniștit, dar care n-are nimic de-a
face cu vampirii sau cu mai știu eu ce... Cred că
Festivalul trebuie gândit din ce în ce mai comer-
cial, ca înveliș, trebuie să ne instituționalizăm,
trebuie să mai aduc niște oameni care să poată să
lucreze în perioada dintre două ediții, deci să-l
facem tot mai mult să semene cu o instituție de
sine stătătoare.
- Chiar în această formă, numărul de spectatori a
crescut de la o ediție la alta, punctul maxim fiind atins
la această ediție, atât în ceea ce privește numărul de spec-
tatori, cât și oferta de titluri de valoare, e suficient să ne
gândim la secțiunea 3x3: Wong Kar-wai, Lars von
Trier și Kim Ki-duk. Nu e prea mult pentru o singură
ediție?
- Nu știu, eu cred că într-un fel e bine că s-a
întâmplat așa. Problema e că a fost mult prea
mare diversitatea ofertei, și nu neapărat în cadrul
secțiunii 3x3, mă refer și la celelalte secțiuni și
seminarii, conferințe, lansări de carte, conferințe
de presă care se întâmplau în același timp. Anul
acesta a fost, din perspectiva asta, o acțiune puțin
kamikaze pentru noi, ne-a fost foare greu să ne
împărțim și să coordonăm foarte bine totul. Cred
că în anii următori se impune o restrângere a pla-
jei de oferte. Pe de altă parte, în secțiunea 3x3
credem cu atât mai mult că e foarte bine să ai
regizori importanți.
- La această a treia ediție, distribuitorii de film din
România s-au arătat mai interesați decât la edițiile ante-
rioare? Sunt semne că Festivalul ar putea deveni și o
piață de film?
- Distribuitorii care au participat la Festival
sunt foarte puțini și sunt în general oameni care
se duc și la multe târguri de film, sunt cam ace-
iași, vreo trei la număr, singurii interesați să aducă
film de calitate (european sau nu) în programele
lor. Nu cread că Festivalul se poate transforma
într-o piață atâta timp cât cinematografele, situația
sălii de cinema în România nu se schimbă, adică
atâta timp cât nu se trece la o terapie de șoc, sălile
nu se privatizează, până în momentul ăla nu.
- Anul acesta ai fost în Festival și în calitate de pro-
ducător, mă refer la documentarul Marele jaf comu-
nist de Alexandru Solomon. Va intra acest film și în
cinematografe?
■ Tudor Giurgiu
directorul Festivalului
- Da, cred că filmul va intra în cinematografe
începând cu luna, sper eu, octombrie. E un film
care mi-a consumat iarăși mare parte din timp și
din energie anul trecut, e un film care ține foarte
mult de percepția pe care o avem noi asupra isto-
riei recente. Sunt lucruri, amănunte, fapte pe care
nu le știm și care au sau au avut un impact extra-
ordinar asupra oamenilor care au trăit acele vre-
muri, eu cred că filmul e foarte actual. A avut ma-
re succes, de exemplu, la BBC, a fost prezentat
acum o lună. Cred că va fi și un succes de cinema
- pentru oamenii care sunt interesați de subiectele
astea, pentru că e un subiect mai special.
- Acest film a fost o promisiune făcută la închiderea
ediție a doua TIFF-ului, promisiune onorată. Pe când
un lungmetraj semnat Tudor Giurgiu?
- Sper să pot să fac lungmetraj începând cu
anul ăsta, dacă o să obțin bani de la Centrul
National al Cinematografiei în urma concursului
de proiecte din iunie. Îmi doresc foarte tare, am
un scenariu în care cred și sper să-l fac la anul,
pentru ca în doi ani de zile să-l putem vedea la
Cluj. Ar fi o mare, mare bucurie pentru mine.
- Dacă îl vei face, și îți doresc să îl faci, vei participa
cu el în concurs?
- A, nu, asta în nici un caz, ar fi prea mult... E
un conflict clar de interese. O să încerc să fac un
TRIBUNA • nr. 44 • 1-15 iulie 2004
9
3
eveniment special, o proiecție în afara
concursului.
- TIFF-ul e la a doua ediție în care sunt organizate
Zilele filmului românesc. Daca, de bine de rău, anul
trecut au fost prezentate, cred, cinci lungmetraje (chiar
dacă dezamăgitoare), anul acesta din cinci titluri
anunțate au rulat doar două. De ce? Pe de altă parte, tot
anul acesta am putut constata, e o dferență calitativă
extraordinară între lungmetrajele și scurtmetrajele
românești, acestea din urmă foarte bune. De unde
această dferență valorică?
- E simplu. Ca la orice festival, există un ter-
men de înscriere a filmelor. Din păcate, în rândul
producătorilor e un dezinteres colosal pentru a-și
promova filmele. Astfel încât am pierdut timp și
nervi încercând să găsim niște filme care până la
urmă nu au fost gata la timp. La un moment dat
am avut promisiuni că putem prezenta anumite
filme, le-am și trecut în program, dar acele filme
n-au mai venit. În alt cazuri, un film a fost un fel
de minge de ping-pong, subiect de ceartă și de
scandal între producători și regizor și-am spus că
nu e bine să ne interpunem noi în cazul ăsta și,
ca urmare, am hotărât să-l retragem din program.
Lungmetrajul este o oglindă extrem de limpede
asupra situație generale din filmul românesc.
Pornind de la cum se desfășoară concursurile de
proiecte, cu consecințe foarte clare, adică nu poți
să faci filme bune sau filme extraordinare în
momentul în care ele se nasc într-o atmosferă
foarte tensionată... Din punctul ăsta de vedere,
pentru a-ți răspunde și la a doua întrebare, ener-
gia, talentul unor oameni care fac scurtmetraj, și
filmele prezentate în Festival au arătat-o, merită
mult mai tare sprijinite, ele de fapt sunt cele care
contează. În timp, cred eu, se va vedea că
oamenii ăștia vor avea un cuvânt mult mai mare
de spus în lungmetraj decât alți realizatori.
- Vorbeai la început despre creșterea notorietății
Festivalului, a succesului de stimă, de prestigiu, și în
țară și în afara țării. A atras cumva acest succes și un
mai mare sprjin financiar?
- Succesul ăsta a atras mai mult sprijin finan-
ciar, e limpede, mă simt un pic mai relaxat din
punctul ăsta de vedere. Dar încă e o muncă
foarte, foarte susținută și grea și stau să mă gân-
desc în ce măsură vom putea continua, cu tot
sprijinul pe care l-am atras, pentru că investiția
asta o suportam eu singur până acuma, din buzu-
narul meu. Cred că muncă voluntară am făcut
suficientă, e momentul ca cineva să și răsplăteas-
că munca asta. Și nu pot să nu fiu extrem de su-
părat și de trist că Centrul Național al Cinemato-
grafiei, care este o organizație care ar trebui să
aibă un buget anual și pentru astfel de mani-
festări, nu acordă un sprijin substanțial acestui
Festival care, cred eu, scoate în mod limpede
România și cinema-ul românesc pe hartă. Adică
în alte țări ar fi mulțumiți și fericiți să aibă un
astfel de festival, iar la tine în țară trebuie să te
căciuleși pentru fiecare bănuț. Mi se pare atât de
ridicol, încât n-am ce să mai spun.
■
“Și publicul trebuie
să-și asume filmele”
- Mihai Chirilov, în urmă cu un an mărturiseai că
ești singurul reponsabilpentru selecția filmelor din TIFF
și că îți asumi această selecție. Situația este aceeași și
pentru a treia ediție?
- Evident. Și dacă eu îmi asum poziția aceasta,
ar trebui și publicul să înceapă să-și asume
alegerile pe care le face în momentul în care se
hotărăște să meargă la un film, e nevoie de asta
pentru o mai bună comunicare între noi. Pentru
că s-a întâmplat și anul acesta, ca și în anii trecuți,
pe lângă toate felicitările, de care nu pot decât să
fiu încântat, să fie oameni care să îmi reproșeze
anumite filme (care tratează subiecte cu care ei,
sigur, nu sunt familiarizați dar în același timp le
vânează). Și e vorba aici de așa numitele filme
fără limite care spun din start că vor aborda
subiecte mai puțin comode. Problema este însă că
publicul vânează aceste filme, intră pe propria
răspundere și iese acuzându-l pe cel care a selec-
tat acel film, deși știe la ce să se aștepte, ceea ce
mi se pare ușor ipocrit. Pentru că în momentul în
care știi că un film este extrem de violent și știi în
același timp că tu ai o problemă cu chestia asta,
nu te mai duci să îl vezi. De-asta spun că sloganul
meu de anul trecut ar trebui să fie sloganul pu-
blicului pe viitor: asumă-ți poziția față de un
film, în momentul care te hotărăști să îl vezi
accepți provocarea și judeci filmul exclusiv din
perspectivă valorică.
- Lăsând la o parte aceste supărări, de ce actuala
ediție a fost mai bună, mai bogată decât cele precedente:
e vorba de experiența dobândită, a fost o ofertă mai
bogată? De alfel, ediția a treia a TIFF s-a remarcat și
prin omogenitatea valorică.
- Da, întotdeauna vreau să fie omogenă, și
când spun omogenă mă gândesc că există nu un
singur tip de public, ci există mai multe categorii
de public, iar fiecărei categorii de public trebuie
să-i dai ceea ce se așteaptă să vadă. Eu încerc ca
totul să fie un tot unitar, ca selecția să fie un fel
de puzzle din care să nu lipsească nici o piesă, fie
că asta înseamnă film comercial sau film dificil.
Sunt convins că există oameni care nu vânează
decât film de divertisment și încerc să ofer film
de divertisment, - pentru că n-am nimic împotri-
va acestei categorii de film, dar în același timp
trebuie să fie un divertisment deștept, nu de tipul
celui pe care îl vedem tot timpul pe ecrane -, și,
pe de altă parte, știu că există oameni pentru care
cinematograful este o artă care trebuie să îți
spună ceva, o artă care trebuie să te zgâlție, să te
zdruncine, care poate să te violenteze nu neapărat
prin filme violente, ci exclusiv prin ceea ce spun
filmele respective. Știu că există și trebuie să
existe oameni pentru care cinema-ul este o artă
care te pune pe gânduri, care nu te lasă indife-
rent, care te provoacă la gândire.
- Având în vedere că de trei ediții numărul de filme
a tot crescut, unde va ajunge Festivalul în ritmul ăsta?
- Cred că am atins pragul de sus, dincolo de
care nu mai putem trece, cantitativ vorbind. Anul
ăsta programarea a fost făcută la sânge, poate un
pic restrictivă, pentru că unele filme au fost arătate
de două ori numai, și este de dorit ca majoritatea
să fie arătate de trei ori, dar aici e vorba până la
urmă de un număr limitat de săli care ne restrânge
■ Mihai Chirilov
directorul artistic al Festivalului
și nouă opțiunile. Cred că asta este cifra, 80 de
filme de lungmetraj e o cifră justă pentru momen-
tul în care ne aflăm, cu sălile din Cluj și, până la
urmă, cu capacitatea de absorbție a publicului.
- O secțiune pe care insistați, organizatorii, este cea
a filmului românesc, care a fost anul acesta oarecum
antinomică: dacă filmul de scurtmetraj este bun și foarte
bun, cel de lungmetraj lasă de dorit, mai ales că din cinci
titluri anunțate au mai rămas două. Ce s-a întâmplat?
- Ceea ce era de așteptat să se întâmple. Hai
s-o iau cu începutul. Dacă ai spus că selecția de
scurtmetraje a fost foarte bună, o să-ți spun și de
ce. La capitolul scurtmetraje, de bine de rău stăm
bine, în sensul că pentru acest eveniment numit,
trebuie să repet, destul de pompos Zilele filmului
românesc, a existat chiar o selecție, au existat
scurtmetraje pe care le-am respins, practic am
avut de unde alege și am funcționat destul de
profesionist, la fel cum funcționez când aleg
filmele străine. Ei, în momentul în care vine
vorba despre filmul românesc de lungmetraj, aici
politica s-a schimbat un pic pentru că dacă orga-
nizezi trei zile de film românesc și nu ai decât o
ofertă de 5-6 titluri ți se forțează într-un fel mâna
să le arăți pe toate, indiferent de cât de bune sunt.
Oricum nu știi cât de bune sau de proaste sunt,
pentru că producătorii nu se înghesuie să-ți tri-
mită casetele, practic profită de pe urma faptului
că Festivalul are unul dintre țeluri promovarea
filmului românesc, este o platformă a filmului
românesc și își permit să se joace un pic de-a
șoarecele și pisica, de a ne avea la mână practic.
Asta a fost supărarea mea, supărarea mea majoră
în acest an. Dar nici nu am stat cu mâinile în sân
pentru că, da, oricât de tranșant și de rău ar suna,
m-am răzbunat, în sensul că nu am inclus nici un
film românesc în competiție. Știu, a fost o decizie
foarte tare, foarte contestată la vremea respectivă,
dar pur și simplu nu am avut de unde alege. E
tragic.
- Și o ultimă întrebare: anul acesta ai fost prezent
la Festival nu doar ca organizator, nu doar ca selecționer,
ci și ca autor, coautor al unui volum despre Lars von
Trier, lansat la Cluj în premiră. Vorbește-ne despre
această carte.
10
TRIBUNA • nr. 44 • 1-15 iulie 2004
- Da, am lansat-o în Cluj în premiră, la câteva
zile după ce ea a intrat în librării de fapt, fără prea
mare tam-tam, deși în România cărțile despre
film au nevoie de puțină publicitate, pentru că la
noi nu prea există moda cărților de film, există
poate interesul pentru ele, dar lumea trebuie să și
știe că au apărut. E o carte care practic încearcă să
acopere toată filmografia lui Lars von Trier. Nu
este o carte convențională, nu seamănă cu cărțile
scrise despre cineaști, cel puțin din cele pe care le
știu eu, nu are nimic din academismul și din
doctrina cu care este asimilată o lucrare despre un
cineast. Este o carte veselă, este o carte poate ușor
isterică pe alocuri, dar e o carte care, spun eu, nu
va lăsa pe nimeni indiferent pentru că este foarte
lizibilă, este scrisă într-un limbaj și într-o formulă
“M-am făcut regizor ca să
fac filme, nu ca să le judec
pe ale altora”
- La prima ediție a TIFF-ului, în 2002, Cristian
Murgiu pleca acasă cu Premiul pentru cel mai bun film și
Trofeul Transilvania, pentru filmul de debut Occident.
lată-vă, la cea de a treia ediție, în tabăra “adversă”, cea a
juraților. Care postură e mai atractivă, mai plăcută?
- Întotdeauna postura de participant. Până la
urmă m-am făcut regizor ca să fac filme, nu ca să
le judec pe ale altora - asta este doar o abilitate
colaterală și un gust pe care nici unul dintre noi
nu ni-l putem refuza. Cu toții ne-am apucat, cei
implicați în cinematografie, de făcut filme pentru
că întâi ne-a plăcut să ne uităm la filmele altora și
să le comentăm. Și-atunci nu-mi pot reprima nici
eu astăzi dorința de a mă uita la filmele altora și
de a spune ce cred. Dar e întodeauna mai plăcut
să fii participant.
- Au fost 12 filme în competiție. Care a fost nivelul
lor și cât de dficilă afost selectarea filmelor premiate?
- N-a fost foarte simplu din două motive.
Față de edițiile precedente n-a existat un film care
să fie agreat în comun de toată lumea și să se deo-
sebească, să iasă în față foarte clar, pe de o parte;
pe de altă parte, au fost filme foare diferite în cele
douăsprezece. Din cauza asta n-a fost foarte
ușoară discuția, pentru că erau filme care aparți-
neau de gusturi și de genuri cinematografice
foarte diferite, și a trebuit să le judecăm totuși, să
punem laolaltă și gusturile, și vârstele diferite, și
apartenența la cinematografii diferite ale juraților.
Dar până la urmă am alcătuit un palmares care
cred că e echilibrat și a fost agreat de toată lumea.
- Care credeți că este rostul unui festival de film, în
general și al TIFF în particular:formativ, informativ,
monden etc.?
- Cred că puțin din toate astea. Rostul lui
principal e să aducă filmele de afară în România,
și mă refer la filmele care n-au șanse să ajungă
vreodată în distribuție în cinematograf - și din
puntul ăsta de vedere are un rost formativ, pentru
că cinematografia e mult mai largă decât filmele
americane pe care le vedem la televizor și în săli,
și e bine să existe o contrapondere și un echili-
bru, să putem să creăm acest gust paralel pentru
un cinema mai de artă, mai devărat și mai puțin
comercial. Pe de altă parte, rostul pe care Clujul îl
îndeplinește tot mai bine, și uneori în ciuda re-
alizatorilor români de film, este acela de a prezenta
străinilor selecționeri de festivaluri producțiile
românești de film. Nu avem un alt festival în
foarte accesibile. Nu există exegeze de o sută de
pagini, ci există abordări ale fiecărui film din fil-
mografia lui von Trier într-o formă originală și,
cum am spus, cât mai lizibilă, în sensul că noi am
vrut ca publicul să intre cât mai ușor în această
carte, am utilizat formule simple de comunicare.
Practic, jumătate din carte e scrisă pe principiul
dialogului, ca și cum noi autorii ne-am strâns la o
cafea și am început să vorbim despre Lars von
Trier iar cineva de la masa vecină a înregistrat dis-
cuția noastră și a trims-o spre publicare sub
numele noastre. Deci are un aer colocvial, dar
asta nu înseamnă că este o carte superficială, pen-
tru că ea intră destul de adânc în filmografia lui
Lars von Trier.
■
■ Cristian Mungiu
regizor, membru în juriu
România care să arate celorlalți ce facem noi. Toți
străinii care vin aicea sunt de fapt interesați de ce
facem noi, nu de filmele străine pe care le pot
vedea mai bine la ei acasă. Deci e forte bine că
există aceste zile de film românesc și în mod nor-
mal Clujul ar trebui să fie acel eveniment anual
în care să se prezinte toate producțiile românești
și fiecare să vadă cum stă cinematografia română
în anul respectiv. Pe lângă toate astea, orice festi-
val simpatic și simpatizat trebuie să aibă latura
mondenă și plăcută, și cred că asta e ceea ce face
Clujul așa de agreat de toată lumea dinafară: e
liber, deschis, simpatic și foarte plăcut.
- Tocmai filmele românești au lipsit din Festival,
mă refer la lungmetraje, din cele cinci anunțate au rulat
numai două. În schimb, scurtmtrajele au fost foarte bine
reprezentate și cred că trăim un paradox aici: dacă
nivelul lungmetrajelor românești arfi același cu cel al
scurtmetrajelor, am avea o cinematografie foarte bună.
Care situația acestor lurgmetraje care nu au ajuns, ar fi
creat ele o imagine mai bună, mai corectă asupra cine-
matografiei românești?
- Sunt mai multe întrebări, deci o să fie și mai
multe răspunsuri. Sunt de acord că scurtmetrajele
au un nivel foarte bun, mai bun decât lungmetra-
jele. Există o soluție pentru asta: acești oameni care
au făcut scurtmetraje și care au luat premii trebuie
să facă lungmetraje. Eu cred că riscul e mai mic și e
mai bine să li se dea lor bani să facă lungmetraj de-
cât să li se dea bani unor oameni care au ratat unul,
două sau trei filme la rând. Despre filmele care n-
au ajuns nu mă pot pronunța dacă ar fi fost bune
sau rele, pentru că nu le-am văzut. Îmi pare rău că
n-au ajuns, nu e o chestie foarte serioasă, trebuie să
spun asta, în general nu se întâmplă afară să anunți
că filmul vine și să nu vină. Situațiile erau diferite
de la un film la altul, dar în general am senzația că
nu toată lumea înțelege oportunitatea pe care Fes-
tivalul o oferă: de a prezenta filmul celor de afară.
Există încă un dezinteres pentru chestia asta și, din
păcate, el vine tocmai de la cei care fac filmele în
disprețul unei competiții adevărate: nu aduc fil-
mele alea aicea ca să fie văzute pentru că de fapt
nu-i interesează din cale afară ce se întâmplă cu fil-
mul o dată ce el e terminat, din păcate trebuie să
constatăm asta. Nu pot să spun dacă nivelul filme-
lor românești făcute anul ăsta a fost mai bun sau
mai rău decât al celor făcute anul trecut, dintr-un
singur motiv: trebuie să înțelegem că film româ-
nesc e o formulare care nu ne ajută. Filmul româ-
nesc e foarte diferit. Ar trebui să ne dezvățăm să
vorbim despre filmul românesc în general, pentru
că între aceste două, trei, patru producții de anul
trecut care au adunat laolaltă 5.000 de spectatori și
scurtmetrajele astea care au câștiga Palme d’Or la
Cannes sau Ursul de Aur la Berlin nu e nici o
legătură, decât că sunt românești, dar nu pot fi
puse în aceeași oală. Deci unele filme românești
sunt bune - și acei autori trebuie încurajați, altele
sunt proaste - și acei autori ar trebui să-și găsească
bani privați, să nu mai apeleze la banii statului.
- Pe când un următor film semnat Cristian
Mungiu? Pentru că dacă, cu chiu cu vai, tinerii regizori
români mai reușesc să debuteze în lugmetraj, al doilea
film pare un deziderat fantomatic, utopic.
- Da, constatăm și noi acuma, după ce am făcut
un film că e mai greu să-l faci pe al doilea. Lucrez
la mai multe proiecte. O să filmez probabil un
scurtmetraj în iulie, care o să fie parte a unui lung-
metraj inițiat în Germania, cu alte cinci episoade
oarecum pe aceeași temă pe care îl fac și eu, în alte
cinci state din Eurpa de Est. Mai e un proiect pe
care l-am inițiat și la a cărui finanțare lucrez chiar
acuma, inclusiv aici în Cluj. Pe lângă astea lucrez
în continuare și la scenariul pentru al doilea lung-
metraj, dar, din cauză că finațarea e de asemenea
natură în România și pentru că am avut probleme-
le pe care le-am avut cu Occident, nu mă mai gră-
besc atât de tare să încep o finanțare în România, ci
încerc s-o închei aici. Prefer să merg pe un teren
mai sigur decât prima dată, pentru că o dată îți
asumi riscurile debutului, a doua oară nu mai poți
să faci asta. Vreau ca atunci când ies cu al doilea
film, să fie la înălțimea așteptărilor publicului meu.
- Și pentru a încheia tot cu Festivalul: cum vi s-a
părut selecția filmelor, și nu mă refer numai la cele din
concurs?
- Comparativ cu alte festivaluri e foarte bună și
foarte diversă. Adică sunt multe titluri care sunt
frișca de pe tort în alte festialuri, iar aici sunt în-
ghesuite unele după altele. Cred că, până la urmă,
ăsta e lucrul cel mai bun, profesional, pe care l-a
făcut Festivalul: a alcătuit o selecție de titluri inte -
resante și care nu pot fi văzute altundeva decât în
acest Festival, n-o să mai vină în România (îmi pa-
re rău pentru cei care le-au scăpat), diverse și foarte
suculente, lucruri interesante pentru publicul ro-
mân și idei foarte interesante, cum a fost cea de a
prezenta publicitate de dinainte de ’89, care e o
idee grozavă, până la producții străine, până la posi-
bilitatea de a vedea câte trei filme de Wong Kar-
wai, Kim Ki-duc și Lars von Trier - deci e o mare
diversitate și o selecție foate riguroasă în care fie-
care poate să-și regăsească tipul de cinematografie
pe care-l agreează.
■
TRIBUNA • nr. 44 • 1-15 iulie 2004
11
“Un festival de
■ Tudor Caranfil
critic de film
surprinzătoare valoare”
- Domnule Tudor Caratfil, sunteți pentru prima
dat la TIFF, așa că nu-l puteți compara cu sine. Cum
vi se pare comparându-l cu alte festivaluri?
- O să râdeți de mine și o să spuneți că, eu
știu, provoc, dar anul ăsta am fost la Berlin, la
Cannes și ăsta e al treilea festival la care particip
în această primăvară-vară. Vreau să vă spun că
mi-a dat satisfacții cinefile peste cele pe care le-
am avut la Festivalul de la Berlin, de exemplu,
care a fost foarte slab anul ăsta, e adevărat, a fost
și o chestie de conjunctură, dar, vă mărturisesc
cinstit, nu mă așteptam ca această concentrare de
calitate pe care am simțit-o aici să existe la un fes-
tival din România. În general, pentru un festival
european cred că este o performanță.
- Cum vi s-au părut, în măsura în care le-ați
văzut, filmele din concurs?
- Aș vrea să atrag atenția asupra faptului că, în
general, în festivaluri competiția nu caracterizează
neapărat valoarea festivalului. Există festivaluri, au
fost festivaluri, am participat la asemenea festiva -
luri mari la care competiția era sub nivelul gene-
ral al festivalului. Adică aici contează selecția. În
ce privește TIFF, competiția a fost una de sur-
prinzătoare valoare, care caracterizează un festival
de surprinzătoare valoare. Aș vrea să subliniez
omogenitatea dublului competiție - secțiuni para-
lele, ceea ce m-a surprins încă din prima zi, când
am văzut trei filme și toate trei mi s-au părut
importante. Eu le văd aici și sub optica autorului
de dicționar, cotinui să lucrez, am scos două ediții
din Dicționarul universal de filme și continui să
lucrez la ediția a treia, și am fost uimit că din cele
trei filme văzute în prima zi nu pot să exclud nici
unul și că le voi pune pe toate trei în dicționar, le
voi turna direct în dicționar. Din acest punct de
vedere, în zilele care au urmat au fost destul de
puține filmele pe care le-am refuzat ca neintere-
sante, selecția în general a fost foarte bună. E ade-
vărat, selecția secțiunilor paralele mergea de cele
mai multe ori pe urmele unor selecționeri de la
marile festivaluri - Veneția, Cannes, Berlin
ș.a.m.d. -, dar să știți că selecția marilor festivaluri
cuprinde și nenumărate titluri care sunt rezulta-
tul presiunilor comerciale asupra festivalului. Și
când mă refer la presiuni comerciale nu mă refer
neapărat la presiuni de film comercial, nu, ci la
presiunea marilor case de filme, case importante
care-și impun repertoriul propriu. Aici, acest
lucru nu s-a simțit, până aici ei n-au ajuns, poate
că nici nu știu că există un festival care ar merita
această presiune, și, din fericire, organizatorii au
fost liberi în alegerea lor și au asigurat acest nivel,
care mi se pare rar, al festivalului lor. Și, din acest
punct de vedere, știința de a alcătui un repertoriu
s-a confirmat: o selecție bună și în competiție, o
selecție bună și în secțiunile paralele
- Una din tristețile Festivalului a fost secțiunea de
film românesc, mă refer la lungmetraje. Din cinci sau
șase titluri anunțate au ajuns numai două.
- Eșecul real al secțiunii de film românesc nu
se datorează în nici un caz Festivalului, ci spiritu-
lui balcanic care continuă să domnească în cine-
matografi română. Este nepermis ca un film care
este anunțat încă în toamna tecută la Festivalul
Filmului Românesc de la București, organizat de
Centrul Național al Cinematografiei, să fie retras
atunci, să fie retras și acuma, deși filmul e termi-
nat, numai fiindcă tânărului regizor îi e frică să se
confrunte cu publicul. Eu înțeleg acest trac, dar
în filmul ăsta au fost investite niște sume din
bugetul Ministerului Culturii și al Centrului
Național al Cinematografiei. Din punctul ăsta de
vedere, cum nu l-a făcut cu banii lui de buzunar,
tânărul Saizescu nici nu mai are dreptul de con-
trol asupra filmelor sale. Nu văd cum într-o țară
care s-ar conduce după legi clare regizorul poate
să blocheze premiera, confruntarea aceasta cu
publicul. Sigur că ai trac, și eu aș avea în locul lui
trac, oricare dintre noi ar avea aceeași teamă, dar
nu se poate ca o cinematografie să fie la cheremul
tracului unui regizor. Nu este permis, nici unui
cineast din lume nu-i este permis să târâie pro-
ducția unui flm după propria sa plăcere, numai în
România se poate întâmpla așa ceva, unde
Centrul Național al Cinematografiei este lipsit și
de autoritate, și de voința de a face ordine în
domeniul producției de film. Și acestei lipse a
Centrului Național al Cinematografiei i-a căzut
victimă Festivalul de la Cluj. Scurtmetrajele...
- Există o dferență între scurtmetrajele românești,
foarte bune în general, °i lungmetrajele românești, mai
toate proaste, cu câteva excepții, care vin în general de la
debutanți - Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu
Muntean, sau mai vechiul debutat, dar tot după ’90,
Nae Caranfil. Dar consacrații dezmăgesc mai tot
timpul.
- Păi aici e buna, aici e buba. Domnii de la
Centrul Național al Cinematografiei, în frunte cu
președintele său, slujesc fidel cauza pierdută a
unei generații de cineaști incapabile să mai dea
ceva real. În cea mai mare parte a ei, hai să nu
absolutizăm, putem să avem încă surprize, dar
aceste surprize trebuie garantate de o bază de
pornire solidă, serioasă, cuantificabilă, cea ce nu
se întâmplă la noi. În schimb, tinerii pătrund
foarte greu pe culuarul producție. A existat o
vreme, în primii ani de după revoluție, când au
fost finanțate câteva debuturi, de pildă la studioul
condus de domnul Sergiu Nicolaescu. El a
finanțat generos câteva debuturi, dar debuturile
acealea au fost nesemnificative și am avut senti-
menul că și la el și la alte case de producție, ca de
exemplu la Pița, la casa condusă de Daneliuc, au
fost promovate cu ostentație nulitățile din sânul
tienerei generații, cei care le dădeau garanție
seniorilor că nu le vor umbri gloria. Adică e mai
bine să ai în jurul tău câțiva tineri cineaști
mediocri și submediocri, care nu-ți pun în
primejdie autoritatea, decât să ai câțiva - ai rostit
dumneata câteva nume de tineri care s-au afirmat
-, care te pun în umbră, care te eclipseză.
Oamenii ăstia eu pot să-i înțeleg, dar din nou mă
refer la pârghiile de control ale Centrului
Național al Cinematografiei, care ar trebui să
funcționeze și care nu funcționeză. Ce s-a întâm-
plat atunci, după ’90, continuă, cu mici excepții,
să se mai petreacă. Talentele tinerei generații sunt
canalizate spre scurtmetraj, pentru că aici nu con-
curează cu bătrânii. Și dacă în ultimele patru luni
am avut premii la festivalurile internaționale
(Cannes, Berlin, Veneția), la care nu ne-am aștep-
tat, nici autorii lor nu se așteptaseră, pentru că
cinematografia românească are un renume foarte
prost acum în străinătate, și în festivalurile inter-
naținale dacă ești român pătrunzi de cinci ori mai
greu decât ceilalți și în nici un caz nu ajungi la
premii, pentru că o prezență românească în pal-
mares coboară prestigiul festivalului, te întrebi
dacă Centrul Național al Cinematografiei va fi în
stare să bareze calea tinerilor aceștia în lungme-
traj, așa cum i-a barat-o, speriat, intimidat lui
Cristi Puiu după ce Marfa °i banii a colindat
lumea atrăgând atenția asupra potențelor cine-
matografei românești. În momentul acela o
comisie formată din seniori ai cinematografiei a
refuzat o ofertă de lungmetraj a lui Cristi Puiu.
Mă tem că mai departe va fi refuzată, cu același
cinism și cu aceeași rutină, și această garnitură
nouă de tineri care vine să arate ce se poate face
în România.
- Din păcate, scurtmetrajele nu circulă, nici în cine-
matografe, nici la televiziuni...
- Eu nu înțeleg de ce. Dacă domnul Pița a
avut chef a abăgat în distribuția cinematografică
un lungmetraj format din scurtmetrajele stu-
denților lui, și chestia a mers și toate rudele tine-
rilor realizatori au venit să-i aplaude și s-au strâns
vreo 300 de bilete vândute pentru un film
menținut câteva săptămâni pe ecrane în mod gra-
tuit, nu înțeleg de ce domnul Pița a putut face
acest lucru și garanția oferită de Palme d’Or și
Ursul de Aur nu poate strânge la dimensiunea
unui lungmetraj aceste scurtmetraje valoroase, ca
să vadă și publicul pentru ce s-a luat Palme d’Or,
pentru ce s-a luat Ursul de Aur. Când noi am
luat primul Palme d’Or, acum 50 de ani aproape,
cu Popescu Gopo, Scurtă istorie, păi filmul ăla a
devenit cap de afiș în spectacolele cine-
matografice, ne mândream cu el, e firesc. Din
nou vă spun: mă tem că moravurile de neșters
instaurate în Centrul Național al Cinematografiei
se vor manifesta și de astă dată la fel. Acest
Centru Național al Cinematografiei care dispune
de o asemenea posibilitate ca Festivalul de la Cluj
și nu îl sponsorizeză - e uluitor, e uluitor! În
schimb face, în toamna trecută, un festival jalnic
la București, strânge toate nonvalorile și le aruncă
pe piață.
- Suntem poate singura țară din Eurcpa care nu are
o revistă de film, deși în ultimii ani au fost câteva tenta-
tive, inclusiv la prima ediție a TIFF a fost lansată o
revistă a Centrului Național al Cinematografiei, care a
dispărut după câteva luni...
12
TRIBUNA • nr. 44 • 1-15 iulie 2004
- Nu știu dacă veți fi de acord cu mine, dar
aceste reviste își merită soarta. Ele sunt gândite
pentru a fi duse la pieire. Este inexplicabil cum o
revistă dinamică, ca aceea scoasă cândva de
Ecaterina Oproiu, sub Ceaușescu, să încapă pe
mâna unor oameni care prin rutina lor au desfi-
ințat-o. S-a întâmplat cu revistele ceea ce s-a
întâmplat și cu filmul românesc: au alungat pu-
blicul din sală și cititorii. Că publicul este intere-
sat de texte despre film o dovedește faptul că, în
tip ce revistele dispar apar tot mai multe cărți de
film, cărți care deși sunt scumpe se cer, există
cerere în librărie. Eu nu credeam că dicționarele
mele de filme vor ajunge în câteva luni să mai
ceară o ediție, am fost eu însumi surprins. Dar nu
m-ar mira ca și alții, ca Istoria cinematografiei
românești a lui Călin Călin, cărțile lui Bujor
Râpeanu și Cristina Corciovescu, ca istoria fil-
“De fiecare dată
când sunt la un festival,
mă simt frustrat”
- Domnule Andrei Gorzo, sunem la încheierea celei
de a treia ediții a TIFF. Ca participant de la prima ediție,
cum apreciați TIFF 2004? Primele doua ediții au fost, să
zicem, de tatonare, a treia obliga deja la mai mult.
- Într-adevăr, asta e principala chestie. Acum
chiar știm că o să dăinuie: e solid, e cimentat și e
din ce în ce mai impresionant. Dacă la prima
ediție era o vietate pe care o puteai mângâia între
urechi, acum a crescut, e ditamai dihania - o
groază de proiecții, o groază de evenimente - și
probabil va avea o viață lungă.
- Cum vi s-au părut filmele din competiție? Având
în vedere că interviul e făcut înainte de anunțarea pre-
miilor, îndrăzniți un pronostic?
- Nu îndrăznesc un pronostic pentru simplul
motiv că n-am văzut destul din competiție. Ca de
obicei, ca toată lumea, m-am repezit la
Supernova, m-am repezit să recuperez diferite
lucruri și din competiție, până una alta, n-am
văzut decât două filme, ambele foarte bune, și din
ce-am auzit la alții care au văzut mai multe,
ambele cu șanse reale la premii - e vorba de
Reconstrucție și de filmul Aaltra.
- Care au fost momentele de vârf ale Festivalului?
- Iarăși trebuie să răspund după ceea ce am
văut. Momente de vârf e clar că au fost... Sala s-a
umplut la astea mari, la evenimente, de la Bowling
for Columbine, American Splendor, până la Monster și
Kill Bill 2, dar nu m-am dus la astea pentru că
sunt filme care în scurt timp vor intra pe ecrane
și vreau să le văd atunci și să scriu pe larg despre
ele. Astea au fost cele mai mari, în rest...
- Ce a fost dezolant la această ediție a fost secțiunea de
film românesc, și mă refer la filmul de lungmetraj. De ce
sunt, cu excepțiile de rigoare, filmele românești așa de
proaste?
- Aici sunt foarte multe de spus, o să enumăr
câteva dintre cauze fără a avea pretenția de a le
epuiza pe toate și fără să intru în detalii. În
primul rând este vorba de ce-a făcut din meseria
de cineast sistemul comunist, care a distrus anu-
mite meserii, cea de scenarist de exemplu, iar
mologiei românești scoasă de Grig Modorcea să
revină la ediții. Cărțile de film se vând, revistele
nu se vând. O revistă, ultima, cea scoasă de
Centrul Național al Cinematografiei oglindea
nulitatea generală a acestui organism, și ea a căzut
pentru că deși s-au investit în ea sume impor-
tante, publicul n-a răspuns, și bine a făcut.
- Aveți reputația unui critic acid, cu opinii în răspăr
cu ale celorlați, mai ales în ceea ce privește filmul româ-
nesc. Este o atitudine programată sau impusă, doriți să
fiți aspru cu filmele sau filmele vă impun o asemenea
atitudine?
- În situația asta devin eu intervievatorul și pe
dumneavaostră vă invit să fiți intervievat: m-ați
văzut pe mine dezlănțuindu-mi ferocitatea în ce
privește filmele din Festivalul Transilvania?
eroarea s-a perpetuat. Apoi, e vorba de oamenii
care au pâinea și cuțitul, de felul cum sunt dis-
tribuite, aprobate proiectele la Centrul Național
al Cinematografiei, pentru că intră în lucru sce-
narii care n-ar trebui să intre în condițiile în care
oricum suntem o țară care nu ne putem permite
să facem multe filme. De-aici vine lucrul
regretabil și chiar jignitor, din faptul că din
puținele filme românești se fac atât de multe
proaste, care de la început nu trebuiau aprobate.
Deci nu niște filme care puteau să iasă bine dar
dintr-un motiv sau altul n-au ieșit și-l poți
respecta pe autor, ci filme care, unele dintre ele,
n-au cap n-au coadă, îți dai seama că de la
început nu trebuiau să intre în lucru. Dar există
scurtmetrajele...
- Chiar există o discrepanță foarte mare între lung-
metrajele românești, majoritea proaste, și scurtmetrajele
românești, acestea din urmă bune și foarte bune...
- Acuma s-ar putea să fac o greșeală, pentru că
ajung în chestia asta cu conflictul între generații,
care e un loc comun și, nu-mi place s-o spun,
belicos, dar, totuși, e evident. Pentru că acolo
unde sistemul prin care sunt finanțate lungmetra -
jele e controlat de veterani, aceștia (dintre care
unii au fost talentați, unii au făcut filme bune dar,
dintr-un motiv sau altul nu mai reușesc) primesc
în continuare finanțare și-și fac în continuare
filmele, în timp ce apare, a apărut o nouă gene-
rație, apar tineri care par să știe cum se scrie un
scenariu, par să ia în serios treaba asta. În
momentul în care se apucă să facă un film par a
stăpâni foarte bine anumite lucruri, adică își fac
bine temele înainte de a se apuca de treabă. Nu
mai pornesc așa, sinucigaș, în ceață, fără să aibă o
ideea prea clară, crezând că vor prinde poate Fata
Morgana. Asta e una dintre problemele filmele
noastre de lungmetraj: e clar că au pornit cu o
idee scrisă pe-o hârtie sau cu 20 de pagini de
notițe ca scenariu și au încercat să surprindă ceva,
o viziune, în timp ce tinerii sunt mult mai apli-
cați, observă mult mai bine, dau mult mai multă
atenție realității. Corneliu Porumboiu, care a fost
aici la TIFF cu două filme de scurtmetraj,
Călătorie la oraș, care a fost filmul lui de diplomă,
și primul lui film de după facultate, Visul lui
Liviu, are în jur de 28 de ani și deja stăpânește
-	Nu.
- Nu! Păi, atuncea răspunsul e clar: eu nu
sunt un critic atroce, așa, că vreau să fiu eu
atroce, dimpotrivă, uneori sunt critic cu regret. Îi
cunosc pe oamenii pe care-i critic, pe regizorii pe
care-i critic, îi prețuiesc ca oameni și nu pot să le
prețuiesc opera pe care mi-o prezintă. Și să știți
că nu e ușor. Dar George Călinescu zicea că un
critic trebuie să fie negru în cerul gurii. Nu sunt
negru în cerul gurii fiindcă vreau să fiu, sunt
negru în cerul gurii fiindcă sunt critic. E tragedia
condiție mele umane...
■
■ Andrei Gorzo
critic de film
perfect o lume, știe să povestească și știe să umple
filmul de viață.
-	Ce înseamnă a face astăzi critică de film în
România? Publicul de cinema este destul de restrâns ca
număr, vă simțiți cumva frustrat din această cauză?
- Chiar n-am nici un motiv să-mi plâng de
milă. Condiția de critic... La noi e obligat să scrie
în primul rând despre filmele hollywoodiene, dar
asta nu mă deranjează prea mult pentru că filmele
hollywoodiene sunt totuși filmele pe care cei mai
mulți oameni vor să le vadă și dorința mea este să
ating cât mai mulți oameni, să scriu despre
filmele pe care oamenii vor să le vadă. Ador festi-
valul ăsta și mă bucur să mă aflu aici, dar de
fiecare dată când sunt la un festival îmi pun pro-
blema asta - pentru cine scriu? -, abia atunci mă
simt frustrat, deși văd foarte multe filme, văd
lucruri formidabile, altele decât se dau în mod
normal în circuit. Dar abia atunci se pune proble-
ma cui comunici, ce faci. Nu poți decât să
informezi, nimeni nu poate să-ți confrunte
spusele cu propria lui experiență, oamenii ori te
cred pe cuvânt, ori nu. Filmul este o experință pe
care încerc să o împărtășesc, nu țin neapărat ca
lumea să fie de acord cu mine, ceea ce e impor-
tant pentru mine este ca textul meu să creeze o
zonă de interes în jurul filmului, să incite la dis-
cuții și în felul ăsta să ajute cumva filmul. Dacă
pot cumva să fac actul mersului la cinema și dis-
cuțiile pe care le au oamenii după ce au văzut un
film puțin mai pasionante, sunt fericit. Pentru că,
în realitate, nu poți să influențezi mase largi de
oameni să se ducă la un film, nu poți într-adevăr
să transformi un film... Dacă unul din filmele de
rezistență din festival, Aaltra, ar intra pe ecrane,
toți criticii de film români combinați și scriind cu
pasiune, și scriind în fiecare zi în ziarele cu cel
mai mare tiraj n-ar putea să transforme filmul
într-un fenomen de box-office. După cum dacă
toți criticii din România s-ar ralia împotriva fil -
mului Troia n-ar împiedica filmul să fie un suc-
ces, să fie un mare fenomen. Ceea ce poți să faci
este să intri în dialog cu oamenii și poți să le
lărgești experiența vizionării acelui film.
■
Grupcj realizat de
Ioan-Pavel Azap
TRIBUNA • nr. 44 • 1-15 iulie 2004
13
Thalassa?...
Jocul de-a călătoria)
■ Adrian Țion
£ adevărat că filmele „de artă” nu sunt și
„filme de casă”, mai ales pe aici prin
Europa, dar Thalassa, Thalassa al lui Bogdan
Dumitrescu bate recordul în această privință. Un
record trist, trebuie s-o spunem de la bun
început. Alta ar trebui să fie soarta filmelor
prezentate la festivaluri. Cel puțin peste ocean
lucrurile stau nițeluș altfel. Un film nominalizat
la Oscar, de pildă, trezește imediat interes,
înregistrând automat și un oarecare succes de
casă. Uneori, acest succes nu e câtuși de puțin
neglijabil. La Cluj, Thalassa, Thalassa a înregistrat
doar câteva simpatii. Și acestea discrete,
indulgente, ușor concesive.
Produs cu zece ani în urmă, filmul lui Bogdan
Dumitrescu a mai fost proiectat la Festivalul
Internațional de Film de la Toronto și acum la
Cluj. Deci un film de festival, pentru festivaluri
(rămâne să deducem asta nu fără mirare și să
acceptăm și această categorie). Există așa ceva?
s-ar putea întreba un devorator de thriller-uri
americane. Din păcate, se pare că da. Spun „din
păcate” pentru că un film bun, dacă este bun,
trebuie să se bucure și de o oarecare audiență, ca
să nu spun că trebuie să cucerească o parte a
publicului, desigur e vorba de publicul inițiat.
Dar Thalassa, Thalassa n-a fost difuzat nicăieri în
tot acest interval. Piața filmului e o redută tot mai
greu de cucerit decât producerea lui. Între timp,
actorii-copii (de zece ani la data turnării filmului)
au ajuns de douăzeci. Nu numai cărțile, dar și
filmele au destinul lor. Ce să mai spunem?
Mirajul mării pentru copiii urcați în Jaguarul
„lui Fane” este unul aleatoriu, găsit la repezeală.
Fascinația mării joacă mai mult rol de pretext
inițiatic. Cei șase puștani, la care se adaugă și o
fată, se angajează cu seriozitate în aventura lor
nechibzuită. Consecințele nu întârzie să apară și
de aceea, la contactul cu marea, intensitatea trăirii
inocente, necenzurate se mută într-un registru al
complexităților ce țin mai mult de lumea
adulților. Titlul se face purtătorul surdinizat al
strigătului celor zece mii de soldați greci conduși
de Xenofon, când, după o lungă retragere, au
zărit în sfârșit țărmul Pontului Euxin. Desigur, e
un ecou tardiv cu trimitere spre iluzia eliberării
din chingile unei realități ostile.
Bogdan Dumitrescu înscrie în genul road
movie un subiect de mare finețe, extrem de
pretențios în ciuda firescului afișat, ce glisează pe
coordonate simbolice instabile, chiar sibilinice. O
primă trimitere se poate face spre Împăratul
muștelor al lui William Golding, despre care
regizorul nu avea habar la ora când filma Thalassa,
Thalassa, după propria mărturisire. Și apoi tentația
călătoriei cu o țintă precisă m-a determinat să mă
gândesc la Binecuvântați animalele și copiii, micul
roman al lui Glendon Swarthout, și el ecranizat.
Dar câtă diferență! Câtă știință a tensionării
acțiunii! Dacă tematic subiectele nu ar fi fost
apropiate, trimiterile nici nu ar fi fost indicat să se
facă. O asemenea distanță le separă.
Trei din ceata de pitici care au filmat acum zece
ani în Dobrogea și au ajuns la Cluj adulți sunt:
Silvia Gheorghe, Alexandru Cristea, Alexandru An -
ghel. Despre drumul copiilor ne povestește filmul.
Despre drumul filmului cine ne va povesti?
■
...Thalassa!
(Un eveniment cinematografic)
■ Claudiu Groza
ai săracă decît anul trecut în ce privește
producțiile românești, ediția din 2004 a
X v Festivalului Internațional de Film
Transilvania a oferit cinefililor și o mică...
revelație, în felul ei extrem de semnificativă. E
vorba despre filmul Thalassa, Thalassa,
coproducție româno-germană de acum zece ani,
în regia lui Bogdan Dumitrescu. Filmul n-a rulat
aproape deloc în țară, dar dacă ar fi rulat, cred că
destinul post-‘90 al cinematografiei românești ar
fi fost oarecum diferit.
Thalassa, Thalassa este contemporan cu alte
pelicule mult mai celebre, precum Patul conjugal
sau Hotel de lux, care au făcut “școală” în filmul
indigen, doar că nu seamănă absolut deloc cu
acestea. Tot ce e sordid, promiscuu, brutal, mizer
la marii regizori ai momentului se transformă la
Bogdan Dumitrescu în solar, ingenuu, aventuros,
vital. Scenariul are o simplitate nu prea întîlnită
în producțiile noastre cinematografice, musai
metaforice și “cu subtext”. Eroii din Thalassa...
sînt niște puști de zece (și sub zece) ani, care
descoperă, undeva pe platourile aride ale
Dobrogei, într-un hangar, un splendid Jaguar
decapotabil. Fascinați de opulența mașinii, ca și
de un panou cvasi-ruginit pe care scrie “42 de km
pînă la mare”, copiii decid să pornească în
călătoria spre Eldorado-ul albastru. Filmul e, de
fapt, povestea drumului lor spre mare.
Thalassa, Thalassa e un film cu semantică
evidentă, deloc abscons ori pretențios, cu atît însă
mai cuceritor. Prima asociere care se poate face
este cu faimosul roman al lui Golding, Împăratul
muștelor. Avem de-a face, în ambele contexte, cu
niște inițieri, cu jocurile de putere ale
colectivității, cu pericole imaginare ori cu totul
reale, cu excese, încredere și minciună etc. Filmul
nu e lipsit de scene mai “tari”, de bătăi între copii,
de pildă, dar nu atinge în nici un caz
dimensiunea manifest-brutală a cărții pomenite.
Dimpotrivă, avînd o țintă, asperitățile se atenuează
mult mai ușor, iar orizontul solar-marin
estompează orice bănuială a unui final întunecat.
Puștii vor ajunge, de altfel, la țărmul mării.
Singurul reproș care se poate aduce acestui
film excelent echilibrat este gradul de poeticitate
al scenei finale, salvat însă de protagoniști. Căci
copiii au, nu-i așa, voie să viseze.
În Thalassa joacă doar copii. Prezența adulților
e nesemnificativă, aceștia dispărînd de altfel cu
desăvîrșire după începerea călătoriei. Bogdan
Dumitrescu a distribuit o fată și cîțiva băieți care,
la vremea turnării filmului, aveau în jur de zece
ani. Nume încă necuoscute, chiar dacă unii sînt
studenți la UNATC: Silvia Gheorghe, Alexandru
Cristea, Alexandru Anghel. Toți (și cei al căror
nume nu-l cunosc) au jucat excelent, impecabil,
dezinvolt, jucîndu-se, după cum au mărturisit,
de-a juca într-un film.
Thalassa, Thalassa este un eveniment tardiv al
cinematografiei românești. El ar trebui prezentat
măcar acum, după zece ani, publicului nostru. E
un film de o cursivă naturalețe, un film al unei
lumi normale, așa cum încă lumea românească
nu e. Poate că, în 1994, ni se potriveau mai bine
Hotel de lux sau Patul conjugal. Dar dacă am fi
văzut Thalassa... ?
■
14
TRIBUNA • nr. 44 • 1-15 iulie 2004
De-ale TIFF-ului
■	Ovidiu Pecican
treia ediție a Festivalului Internațional de Film
„Transilvania” a demonstrat că un bun
A.manager poate face și dintr-un oraș prins
în alte pariuri și contracte - Clujul drapelelor
funariote, Clujul universitar, Clujul mișcării
teatrale - un oraș cu totul nou. Tudor Giurgiu a
aterizat aici nu numai cu o concepție, o echipă și
un munte de filme, ci și cu un organ de presă
propriu, cu evenimente colaterale - dar nu mai
puțin semnificative -, precum secțiunea de film
publicitar (unde, nefiind acreditat, măcar că scriu
despre TIFF încă de la prima ediție, n-am putut
arunca o privire, spre a da mai apoi seamă),
întâlniri cu personaje mirabile ale filmului de pe
mapamond și, nu în ultimul rând, o gală finală
care a răzbătut pe programul național de
televiziune. În trei ani TIFF a crescut, vorba ceea,
cât n-ai putea crede!... Că e așa mi-am dat seama
încă din start când, întârziind la vizionarea unui
film dovedit ca fiind semnificativ și redutabil,
m-am trezit abordat de o echipă televizionistă în
holul cinematografului „Republica” spre a mă
rosti cu privire la ceea ce tocmai debuta. Păi dacă
și numai așa, poposit la margine, cu frustrarea
păgubosului ajuns cu întârziere la Waterloo,
m-am regăsit în mijlocul torentului, anvergura în
creștere semnificativă a evenimentului am
putut-o măsura pe propria-mi piele! Și ea nu a
fost de ici, de colo - altminteri nu m-ar fi
chestionat mai apoi lumea de pe stradă cum e să
fii membru al juriului numai pentru că fusesem
văzut, cu eticheta - ficțională - de „sociolog”
atârnată de coadă, cu o seară înainte, pe sticlă. E
drept, redactorii televiziunii clujene înțeleseseră
bine, ceea ce se întâmpla, obiectul discuției
noastre, era deja un fenomen sociologic,
antrenând mase semnificative de cinefili, de la
creatori la voyeuri. De aceea nici nu aș insista, de
astă dată, aici, pe valoarea producției
cinematografice prezentă în festival, pe raportul
dintre „excepțional” și „moderat” pe scara
valorilor filmografice ori pe alte ingrediente care,
până la urmă, totuși, ele asigură succesul de
durată al unui festival. Mai interesantă mi se pare
mondenizarea subită a Clujului, „cannes-izarea”
sau „karlovy-vari-zarea” acestui oraș coborât,
altminteri, de multe ori și sub multiple aspecte
într-o apatie mohorâtă, aparent invincibilă.
Întâlniri cu creatorii, organizate sub formă de
dezbateri, dar și pure intersectări pe străzi, prin
pub-uri și restaurante, intersectareaglamour -ului
specific lumii filmului cu regimul diurn al vieții
cotidiene, iată ceea ce, cu adevărat, m-a frapat și
mi s-a părut demn de a fi reținut în săptămâna
TIFF-ului din acest an. Mai departe, desigur,
totul depinde de cei care au pus la cale totul, de
cei care au venit, au plecat și au rămas în Cluj.
Restul este happening, eveniment (poate chiar
instalație?!). În ciuda ceremoniei de premiere ca
un șvaițer, unde dialectica plinului și a golului a
atins cote chinezești - Tudor Giurgiu neavând, de
multe ori, cui înmâna trofeul, din lipsa
premiatului -, TIFF-ul a creat mirajul unui
spațiu îmbogățit artistic într-un procent vizibil.
Să sperăm că el se va repeta și că va dura.
■
Festivalul de după colț
■	Adrian Țion
Oameni obișnuiți care merg după cumpă-
rături se intersectează pe trotuar cu alți
oameni obișnuiți care fac film sau vizio-
nează filme. Primii vin din piața de zarzavaturi și
se îndreaptă spre magazinul Napolact. Ceilalți
așteaptă în fața cinematografului Republica să
intre la o altă premieră. Destine de oameni se
intersectează, fără ca indivizii să se cunoască între
ei, ca personajele lui Dos Pasos din „romanul său
cinematografic”. Între ei: reclame - predomină
afișul cu transilvăneanca având fustele dantelate
ridicate în chip de Marilyn Monroe autoh-
tonizată, faină, plesnind de sănătate, apoi
anunțuri, programul filmelor, iar pe mesele
așezate pe trotuar câte exemplare vrei din
AperiTIFF, publicația informativă gratuită a
festivalului. Tot de raclame și anunțuri, decupări
din ziare sunt intersectate fragmentele epice ale
americanului citat. O fi existând vreo legătură
secretă între structura cinematografică a
romanului său și vânzoleala specifică din oraș de
vreme ce lucrurile se leagă în acest fel. Da, așa ia
act clujeanul nostru că în orașul său se întâmplă
ceva. Dând colțul Agenției Tarom, îți iese în
față... un festival. Un festival de film. TIFF.
Așa descoperi un festival neostantativ, pitit
după colț în toată amploarea lui, intrat în cotidian
sub promițătoare auspicii. Dar mai precis, așa a
fost până în 6 iunie.
Acum poți să treci liniștit spre magazinul cu
produse Napolact să-ți cumperi untul și brânza și
iaurtul. AperiTIFF-ul de pe mesele terasei nu te
mai îmbie la insolite proiecții. În holul
cinematografului nu se mai agită vedete sau
cinefili nerăbdători. E aceeași apatie ca înainte de
28 mai, chiar daca rulează The day after tomorrow.
Te întrebi când vei mai vedea sala atât de plină ca
la Bfore sunset, încât organizatorii au fost obligați
să ridice în picioare pe cei care ședeau pe scări
pentru a face loc vedetei festivalului Julie Delpy
să urce pe scenă.
Despre free spirit cu particularități de tf spirit se
mai poate adăuga: înainte de o proiecție, una dintre
voluntare, după ce a aranjat microfoanele pe scenă
pentru invitații finlandezi Yarkko T. Laine și Jenni
Baneijee, a început foarte firesc să cânte, recunos-
când că n-a mai făcut așa ceva niciodată în fața unui
public atât de numeros. Vocea intrusei nu era toc-
mai rea, s-a descurcat destul de bine, așa că în final
a primit aplauze. Sau Dan Nuțu care se tot împie-
dica de covoare imaginare pe scena Naționalului.
Sau proiecțiile în aer liber pe ploaie. Sau cămașa
cadrilată a lui Tudor Giurgiu din seara decernării
premiilor. Sau doi tineri băieți mângâindu-se în
clarobscurul sălii la seria de Umbre. Sau Maia
Morgenstern insistând într-un interogaTIFF că
„trebuie să facem ceva”... pentru filmul românesc,
firește. Sau cu adevărat aristocratul Victor Reben-
giuc pe străzile Clujului neputând să-și mai as-
cundă arterita, un Moromete citadin sau un colo-
nel cu ochii după păsările sale. Sau... S-au dus toate
aceste agrementări tranzitorii care fac din TIFF o
emblemă a unui nonconformism tacit asumat,
neostentativ, dirijat abil spre un profesionalism ce
nu întârzie să se instaleze - sperăm - definitiv în
Before Sunset
miezul acțiunii propriu-zise.
S-a mizat pe un număr mai mare de cinefili
din afara orașului care să doarmă în corturi. Pe
malul Someșului, în Grigorescu, s-a îngrădit un
mic spațiu și s-au montat toalete ecologice. Dar
turiștii, descurcăreți, n-au ajuns să-și întindă
corturile acolo decât în număr foarte mic. Din
cauza frigului, poate, ei au preferat camere mai
acătării, cu hogeag. Pe malul apei s-au văzut doar
două corturi pentru câteva nopți. Oricum, Clujul
nu e încă Los Angeles, să nu ne-o luăm în cap!
A fost odată un festival... Dar el nu înseamnă
mare lucru la nivelul bilanțului (de casă, de presti-
giu) în raport cu alte evenimente culturale impor-
tante ale urbei transilvane dacă n-a rămas și în con-
știința spectatorilor. Faptul că s-a scris atât de mult
și entuziast despre această ediție, că s-au prezentat
mai multe filme și au fost mai mulți spectatori ca la
edițiile precedente e deja o dovadă că festivalul
înregistrează succese de la un an la altul. Dacă la
cafenea se discută încă aprins despre unele proiecții
ca despre incitante creații în materie, e clar că
manifestarea n-a trecut ca un fum prin livezi fără să
lase urme. E cel mai mare succes al actualei ediții, a
treia. Ce vom vedea la a patra ediție?
■
TRIBUNA • nr. 44 • 1-15 iulie 2004
15
poezia
■ Andrei Gazsi
Transport de îndoieli
ntr-o activitate de comentator destul de
îndelungată, am evitat să mă pronunț despre
volumele de poezie; nu pentru că nu mi-ar fi
foarte dragă poezia, chiar sunt mîndru de
biblioteca mea lirică, dar nu m-am priceput să-mi
traduc emoțiile pricinuite de poezii într-un mod
mulțumitor. Excepțional, am îndrăznit, totuși, să
spun cîteva cuvinte în marginea unor manuscrise
lirice; așa și acum, cu cîteva poeme aparținînd lui
Andrei Gazsi. Fără a fi fără fisuri, poeziile sale au
greutate, sunt autentice; aproape în fiecare palpită
versuri care dețin o greutate remarcabilă. Am ales
cîteva dintre aceste pietre prețioase: “Cămilele
șerpuiau printre dune, transportînd marea
îndoială”; “Așezat în liniștea compromisului
zilnic, după ce am crescut mai mare/ Percep
altfel culorile arcuite ale curcubeului”. Felul în
care sunt montate aceste pietre prețioase
convinge cititorul că Andrei Gazsi este un poet
autentic. (Mihai Dragolea)
Drumul spre marea poarta 1
Sufocat de nisipul mărunt și fierbinte,
priveam orizontul -
Un amestec dintre cer și pămînt.
Cămilele șerpuiau printre dune, transportînd marea
îndoială.
Un calpur-sînge nechează undeva prin apropiere. Aici,
noaptea
Este mai boltită de stele, mai luminată decît la noi
acasă!
Aici, sunt mai aproape de Dumnezeu în liniștea
profundă și blîndă,
Prin care doar vocea unui înger răzbate ca o eșarfă
parfumată!
Amintirea ta este mult mai departe decît mi-am
închipuit.
Toate acestea ar fi trebuit să ți le spun înainte de a pleca,
Alexandru Paul
Voicu Bojan
Pentru ca șarpele deșertului să-mifie mai aproape
Cînd voi păși prin marea poartă.
Cîntecul cascadelor rămîne doar o amintire!
Înaintăm prin nisipul fierbinte, urmele pașilor sunt
șterse de vînt
Prezentul se macină între moara uitării și valul de
mîine.
Nisipul ne sună între dinți ca o furtună!
Departe, în Siberii, doar ochii tăi albaștri cît două ceruri
Veghează ghețarul din sufletul meu.
Pasărea tăcerii își va întinde aripa peste pămîntul rouat,
Stelele se vor naște pe rînd și în această noapte în care
vom conversa
Despre o iubire pe care o împărțeam cîndva ca pe o
unică bucurie.
Gustul buzelor tale semăna mai degrabă cu gustul de
nor din umbra oazei.
Scrisoare tatălui
Mi-ai spus, Trecătorule, că iubirea în sine este un
dar
Nu o răsplată pentru o faptă sau alta, cu asta vei fi
uns sau nu
Prin păsările cerului, prin părinți și asfel
condamnat la viață vei fi!
Doar atît mi-a spus Trecătorul
Apoi a plecat, ca întotdeauna, prin lumina din ușă!
Așezat în liniștea compromisului zilnic, după ce am
crescut mai mare,
Percep alfel culorile arcuite ale curcubeului,
Durerile și incertitudinile toate, dar mă întreb cu
dare de mînă
Crescut-am eu destul?
Mîna mea întinsă spre o altă mînă întinsă poate fi
o formă de iubire?
Cine va răspunde la întrebările și îndoielile noastre,
Cele de acum și de mîine?
Iată, primăvara războaielor s-a născut, naivă ca o
simfonie deșirată
Glasul tobelor se defășoară peste mare ca cerul
brăzdat de iubiri eșuate.
Maternitățile se vor închide, copiii vor refuza să se
mai nască.
Pentru toate acestea și altele ar fi trebuit să fim
dăruiți
Cu cea de a doua șansă!
Îți scriu toate acestea, tată, pentru a ne cunoaște mai
bine și asfel să iertăm!
Masca de bronz
Nu sunt prizonierul tău!.
Aud cum picură în ecou, ritmic, întunericul.
Astronautul de serviciu privește pe monitor
Splendoarea nopții. De gleznele mele atîrnă
Dantelăria gîndurilor tale și teama de a nu-mi găsi
emoția
În fața acestor porți ca niște arcade de iubită.
De ce aș fi prizonierul tău,
Aici pe fîșia dintre două nemărginiri?
Și ce-i dacă orașele voastre mai au cîte o gară,
Că frunzele urcă spre cer
Că ramurile urcă prin tulpină, că floarea soarelui
Se rotește o dată cu tine?
Aici cireșii au înflorit sub formă de grindină!
Nu sunt prizonierul tău!.
Deși de gleznele mele mai atîrnă
Dantelăria gîndului tău.
■
16
TRIBUNA • nr. 44 • 1-15 iulie 2004
m
e eridian
Patimile antiamericanismului
(după Jean Franțois Revel1)
■ Marius Jucan
ădăcinile antiamericanismului sunt mai
vechi decât s-ar crede. Mai vechi decât
epoca de-acum trecută a războiului rece,
mai vechi încă decât perioada interbelică, °i poate
°i mai vechi decât romanticul secol al
nouăsprezecelea, iar țara care le-a hrănit °i
cultivat cu fervoare nu este alta decât aliatul de
odinioară al tinerei pe atunci democrații
americane, Franța. Dacă un autor ca Jean
Frangois Revel, care °i-a cucerit cititori fideli cu
predilecția sa pentru polemici intelectuale majore,
etalează probe convingătoare în noua sa carte
apărută în traducere românească pentru a testa,
(precum în testul cu hârtia de turnesol),
„culoarea“ politică a atitudinilor față de lumea
americană, înseamnă că pasiunea (patima) cu care
America a fost °i este privită de europeni, °i nu
numai, nu a fost cel mai bun tovară° al adevărului
despre America. Încercarea lui Revel de a descrie
„cum funcționează, care sunt cauzele °i
inconsecvențele" (citez din subtitlul cărții),
obsesiei antimaericane îmi apare singulară în acest
moment, nu fiindcă probează un curaj al
alternativei pentru o mai dreaptă perspectivă
despre America (ceea ce îmi aminte°te de un titlu
mai vechi al autorului, La barbarie au visage
humain, privind o cu totul altă lume decât cea
americană), ci pentru că opune atașamentului
ideologic atât de febril al antiamericanismului o
grilă argumentativă lucidă. A avea atitudini e
firesc într-o lume responsabilă, presupusă a fi °i
democratică. Rareori însă atitudinile se nasc din
aptitudini care să legitimeze firesc opiniile,
credințele, iar impulsul de a crede cu tărie în
ideile de-a gata nu este doar apanajul
stereotipiilor mediatice, ci mai a ales al unor
trainice mode ideologice. Revel cere prudență în
privința propagării adevărurilor unice despre
America. Recomandă celor care vor dinadins să
Oleg Tishkovets
vadă în America de azi un țap ispă°itor al tuturor
relelor modernității, istoria colonialismului
european, ori a altor imperii decât cele europene.
Expune miezul conflictual al
antiamericanismului, ciocnirea dintre liberalism
°i dușmanii acestuia. Astfel echipată, lectura
„patimei" antiamericane e pentru gânditorul
francez o hermeneutică de teren, politică °i
culturală deopotrivă, necesară precum o trusă de
prim ajutor cu care sunt tratate, nu însă °i
vindecate, cele mai curente acuzații îndreptate
împotriva Americii. Deschise într-un evantai,
acestea se pot restrânge asemenea unui evantai în
dreptul celor mai importante păcate politice
americane contemporane, hegemonism politic,
imperialism cultural, unilateralism decizional,
văzute din contextul european cel mai familiar
autorului, cel francez.
Eseul lui Revel ținte°te mai sus decât exerci-
țiul unui exorcism ideologic. De°i voluptatea
ironiei, pe alocuri a pamfletului îi sunt dragi
autorului, atitudinile antiamericane ale euro-
penilor nu sunt extrase din context ori
demonetizate. Pe de altă parte, Revel nu cade în
capcana propriei retorici antiamericane, transfor-
mând presupusa „vinovăție" americană într-o
virtute neîmpărtășită. Și totuși, nu atât disuadarea
stereotipiei antiamericane merită reliefată, de°i ea
nu poate fi decât instructivă, cât mai ales felul în
care politologul francez reflectează la câteva
întrebări fundamentale despre cum modernitatea
a evoluat diferit în America (de Nord) °i Europa
(de Vest), marcând natura democrației °i a
comunității civice. Evoluția liberalismului
american a creat o experiență comunitară locală °i
internațională, un comportament cultural
individual specific, față de care restul lumii a
rămas într-un fel de ariergardă descurajată, dar
mai ales geloasă, ce a revendicat dreptul de a
Vasile Dorolți
hotărî asupra vitezei progresului, schimbării
economice ori politice, cerând de fapt
recompense materiale ori daune morale pentru
faptul de a fi rămas în urmă. Încălzirea globală,
globalizarea economică, monopolul culturii de
masă sunt câteva dintre punctele tari ale
dezacordului cu privire la „americanizarea"
planetei. Dacă edițiile planurilor Marshall au fost
criticate chiar de cei care au beneficiat de acestea,
(s-a spus că economiile țărilor respective
deveneau aservite intereselor americane), dacă
rațiunea de stat, principiu de marcă europeană,
s-a văzut surclasat de cel al securității colective,
ori dacă mijloacele de comunicare în masă au
globalizat °i mai concentric lumea în jurul
Americii, acestea s-au petrecut într-un context
mondial al competiției, în care, susține Revel,
ceilalți competitori ai Americii s-au văzut pe rând
departajați de locul frunta°. America este de
atunci încoace în situația paradoxală de a fi
socotită singura aptă să dea soluții inovatoare
globale, dar în acela°i timp somată să repare
consecințele „nedrepte" ale propriei civilizații.
America nu a rămas pentru mulți decât cartea cu
imagini din „jungla" mercantilismului °i
înstrăinării umane. Civilizația americană e privită
ca o provocare continuă producând
incompatibilitate, °oc, conflict, cu toate că
paradoxal, nu-i a°a, miile de emigranți care au
așteptat ori a°teaptă viza americană, sunt de altă
părere. Revel insistă ca, deopotrivă admiratori °i
detractori ai Americii, să nu uităm de povara
responsabilității proprii atunci când ne imaginăm
America altfel decât este.
■
1.	Jean Frangois Revel, Obsesia antiamericană,
traducere de Dan C. Mihăilescu, Humanitas,
2004, 255 pagini.
TRIBUNA • nr. 44 • 1-15 iulie 2004
17
Ipterviu
Deschideri:
Centrul Internațional
de poezie Marsilia
F-ranțois Lespiau este un important poet contem-
poranfrancez, autorul volumelor La poursuite
de Tom și L’epreuve du prussien. El este în
același timp și administratorul Centrului Internațional
de Poezie din Marsilia, calitate în care a avut
amabilitatea de a ne acorda un interviu referitor la
aceasta prestigioasa instituție.
- Franțois Lespiau, e°ti administratorul Centrului
Internațional de Poezie din Marsilia. Exista foarte
puține centre de acest gen în Franța, și chiar în lume.Cu
ce se ocupa aceasta instituție, care sunt prioritățile sale?
- Da, efectiv, este unul din puținele centre
care există, cel puțin în Europa, care să reunească
atâtea activități legate de poezia contemporană.
Centrul a fost creat în 1990, la inițiativa orașului
Marsilia și prin munca lui Emmanuel Ponsart,
care, în acea vreme, a făcut un studiu asupra
posibilității de a înființa un asemenea centru, pe
care l-a creat apoi, în 1990, cu ajutorul muni-
cipalității și al echipei politice din momentul
respectiv. Acest centru reunește mai multe
activități, mai multe servicii în jurul poeziei
contemporane. Mai întâi, el are o bibliotecă care
numără astăzi 40000 de documente, cărți, reviste,
înregistrări audio, video, opere critice, dicționare,
CD-uri, Cd-Rom-uri, DVD-uri, toate legate de
poezia contemporană, să spunem că acoperă toată
poezia franceză de după război, de după 1945.
Există și un fond mare de poezie americană, în
limba originală, care este o donație a lui Jacques
Roubaud. Mai există și un mic fond în alte limbi.
Această bibliotecă este gratuită, este numai de
consultare, nu de împrumut. Astăzi ea reprezintă
Vasile Dorolți
primul fond de poezie franceză, în orice caz,
după Biblioteca Națională a Franței, cu
consultare liberă și gratuită. Ce este Centrul
Internațional de Poezie? O instituție care
organizează în fiecare săptămână lecturi publice
gratuite, în general vineri seara la ora 18.
Găzduim în fiecare săptămână autori francezi și
străini, fie în jurul unei teme date, fie în jurul
unei edituri sau al unei reviste, sau al unei
problematici pe care o definim. Unul dintre
principiile Centrului este ca autorii, francezi sau
străini, să-și citească singuri textele. Nu invităm
niciodată artiști, actori care să facă o muncă de
scenografie pe marginea poeziei contemporane,
nu invităm decât autori. Unul din principiile de
lucru definite de Emmanuel Ponsart de la
început este acela că un autor, chiar dacă își
citește prost textul, este mult mai interesant
pentru un ascultător decât un actor care joacă
textul sau face, în fine, o muncă de actor. Deci,
nu invităm decât poeți în viață, care își vorbesc
textele, care își citesc textele și se întâlnesc apoi
cu publicul ca să vorbească despre ceea ce fac sau
despre o editură, o revistă de poezie sau despre
orice alt șantier axat pe poezia contemporană.
- Te-aș ruga sa vorbești despre rezidențele pe care le
organizați la Centrul Internațional de Poezie din
Marsilia.
- Una din axele de lucru este găzduirea a trei-
patru rezidenți pe an. Principiul este de a primi
doi autori străini și un autor francez în fiecare an.
Rezidența înseamnă un studio în cartierul Panier,
cartierul istoric al Marsiliei, unde este situat și
■ Franțois Lespiau
Centrul de Poezie. Autorul primește o bursă de
1300 de euro pe lună, rezidența durează trei luni
și în schimbul acestei rezidențe i se cer autorului
două lucruri: pe de-o parte organizarea unei
lecturi publice la Marsilia în timpul rezidenței și
pe de altă parte, la sfârșitul rezidenței, un text de
aproximativ patruzeci de pagini, care va fi
publicat de către CIPM în colecția “Refuge”,
pentru că studioul este situat pe rue du Refuge, la
Marsilia. Colecția “Refuge” numără astăzi cam
patruzeci de titluri, două treimi autori străini și o
treime autori francezi.
- Care sunt principiile după care vă ghidați în
alegerea autorilor pe care îi invitați în rezidența?
- Primim între 50 și 100 de cereri pe an
pentru rezidențe. Alegerea este eminamente
subiectivă, e ca alegerea unui editor în raport cu
un text. Directorul este cel care ia decizia finală
de a primi un rezident sau nu. Alegerea se face pe
baza textelor pe care le primim, care ne permit să
vedem în ce direcție lucrează autorul. De
asemenea, încercăm ca echipa de scriitură,
generațiile, sexele, naționalitățile să fie diverse.
Încercăm să avem un evantai cât mai larg posibil,
singurul criteriu fiind calitatea, exigența lucrărilor
prezentate. Pe lângă aceste axe, mai organizăm și
expoziții, o dată la cinci săptămâni.Primim artiști,
plasticieni, fotografi, care lucrează fie în jurul
poeziei, fie înjurul problematicii legate de limbaj,
fie direct cu un autor. Organizăm cam nouă
expoziții pe an.Una din ultimele axe este munca
în mediul școlar, avem o persoană care lucrează
cu jumătate de normă. Invităm autori în clase
pentru a face ateliere de scriitură, de lectură,
pentru a sensibiliza elevii la poezia
contemporană.
- Ce proiecte aveți, cum intenționați sa va extindeți
activitatea?
- În două direcții. Prima, internațională,
include atelierele de traducere cu țări străine, este
o operațiune numită “import-export” care
reunește trei autori francezi și trei autori dintr-o
țară dată pentru a face un atelier de traducere
colectivă la Marsilia și în țara parteneră. Încercăm
să organizăm un “import-export” în fiecare an
din 2000 încoace. A doua axă de dezvoltare este
tot ceea ce ține de noua tehnologie. Am realizat
un site internet acum doi ani, suntem pe cale de
a-l completa și dezvolta, am vrea să fie și mai
cuprinzător, și mai exigent, avem cam 400 de fișe
de autor astăzi, ar trebui să ajungem la un număr
dublu, ca să prezentăm toți autorii care au venit la
Centru din 1990, și care sunt cam în număr de
800.
- Îți mulțumesc.
■
Interviu realizat de
Letijia Ilea
18
TRIBUNA • nr. 44 • 1-15 iulie 2004
Pl roza
Colapsul unei invenții a
deceniului nouă
■ Marian Drumur
Doru Sumuță, din familie bună și întinsă,
nu ajunsese la casa lui, adică rămăsese
burlac în garsonieră și își vedea liniștit de
slujba mijlocită printr-un unchi arhivar la
Departamentul Cultelor; așa erau legile atunci,
cum că toți trebuiau încadrați la stat. Când a
acceptat să ia în subzistență un cameleon -
nepotul său din partea surorii mici se lăsase scurt
timp încântat de oferta unui coleg de clasă, căruia
un vaporean în vorbă cu maică-sa îi adusese
reptila, - o șopârlă veritabilă ce dădea cu limba
după muște, nici nu visa că răscrucea soartei
apare într-o clipită mult mai târziu relevată.
Unchiul Doru ședea ore în șir să contemple
legănatul molcom al cameleonului multicolor,
ochii independenți cu pleoape solzoase, lăbuță
din două degete ridicată ca un salut glumeț,
declanșarea imposibil de perceput a limbii
neverosimile și mestecatul degajat al muscoilor,
cosașilor, fluturilor, tot ce-i putea stăpânul
colecționa primprejurul blocului, ba chiar și din
Parcul Poporului. Întâi stătuse între geamurile
ferestrei spre balcon, apoi într-un acvariu mare
(mai târziu îi spusese terariu), primit de la lani
coaforul ce renunțase la prăsitul scalarilor,
acoperit cu plasă metalică de muște. Ulterior i-a
pus o cracă uscată, bine fixată.
Dar schimbarea culorilor... ceva incredibil! Se
schimbau și datorită sentimentelor, nu doar
mediului. Scria în cartea lui Brehm despre asta:
„În cursul luptelor între masculi, coloritul se
schimbă foarte repede“. Uneori Doru făcea pe
masculul - îl întărâta cu pliciul de muște,
strigându-i și numele: Mucky (nu prea reușea să
pronunțe englezește dar gestul conta); cameleonul
scutura capul, căsca gura și... culorile se
întunecau.
- Pentru la iarnă o să-i pui muște în oțet, îl
zădăra Buju, prietenul care venea uneori să mai
facă o tablă (pe bere). Sau gândaci de bucătărie, că
ăștia nu hibernează, completa prefăcuta grijă
pentru dihanie.
Ce-i drept, gândaci se mai găseau, dacă
rămâneau resturi menajere se înființau.
-	Nu-i destul de cald, se îngrijora Sumuță, va
trebui să-i pun radiator.
Prea multe n-aveau ei ce discuta; vecinul
milițian asculta de dincolo, cu paharul în peretele
comun, discuțiile subversive, treabă știută de
altminteri. „Am jurat, zicea el când avea accese de
sinceritate, drujba-i drujbă.“ Cu o sticlă de rom
era rezolvat, nu mai auzea nimic minim două
zile.
Cu toate atențiile, cameleonul a murit, totuși,
fără veste. Nimeni nu știe cât a suferit Doru
Sumuță; doar sufletul lui. Îl mângâia și nu-i
venea să creadă. Rememora gesturi de-ale
animalului, i se părea că-l vede mișcând în
acvariu. S-a decis să-l înmormânteze într-un loc
ferit, la cimitirul Eroilor bunăoară, și a organizat
pomana exclusivă - a luat de la Alimentara (așa le
zicea atunci buticurilor) o sticlă de coniac (risipă
curată la salariul lui) pe care a început-o dar
repede i s-a făcut lehamite și, în vreme ce ezita
dacă să lase restul băuturii în pahar sau s-o toarne
înapoi, a traversat o oră astrală.
Să jupoaie cameleonul, să-i activeze pielea, poate
dacă... un curent electric, ceva excitant... bionica se ocupă
cu studii în natură... dacă pielea rămâne vie, în bulion
nutritiv, ca țesuturile de le folosesc medicii pentru
cârpirea marilor arsuri... se poate modela o imagine... ca
un ecran de televizor... cu totul altceva decât filmul...
fiecare cu gândurile sale transformate în imagini... poate
chiar indicii, testarea stării interne... nebunie curată!
O tresărire de repulsie! Groaznic... să-l
măcelărească pe Mucky... sacrificiu pe altarul
științei, da... va îngropa resturile după cuviință, cu
lumânare la biserică. Haide, nu-i decât o șopârlă,
rupsese coada la câteva în tinerețe! Încă un coniac
la domnu’! Uite unde duce băutura pe amatori!
Ostentativ, Doru Sumuță a dat peste cap coniacul
și... s-a apucat să improvizeze, trebuia să fie
operativ. Mult mai târziu s-a uimit de resursele
subconștiente... că nu știa cum procedase.
Ziua următoare - alergătură cu adresă, doar
pentru asta sunt neamurile - o conexiune,
recomandare, mână de ajutor. Soluție nutritivă
ușor alcalină de la preparatorul laboratorului de
analize al pieței (fosta gazdă a mătușii Aurelia),
sursă reglabilă de curent continuu din dotarea lui
Pupu (cu fire cu tot). Ramă cu geamuri,
încălzitor automat pentru apă, termometru, tavă
de inox, se adună!
Dispozitivul era destul de simplu, ceva a la
galvanizări. Problema era cum să comunice cu
eșantionul de piele. Prin curentul electric? Sau
contact direct? La școală experiențele se terminau
repede, aici nu era cazul. Trebuiau epuizate toate
variantele. Ceasuri bune a stat Doru cu palma în
soluție, lipită de sticla ce presa pielea lui Mucky.
Ei, în intervalul acela se mai uita la televizor, cât
transmitea, două ore. Într-o seară a văzut în
oglinda de control, sigur: ceva se părea că
schimbă culorile, nu oricum, avea o noimă, exact
ca starea sa de amploiat singuratic. Era
certitudinea pe care o căutase; obținuse „ecranul
cameleon"; de acum nu mai trebuia decât să lege
observațiile, modelări coerente. pragul
incertitudinilor fusese depășit!
Horea Nascu
De Ziua Morților s-a dus la cimitirul Eroilor
și a meditat în preajma rămășițelor lui Mucky
despre fragilitatea ființelor vii. Lume multă cu
jerbe de brad, coroane, dureri înăbușite... oricum
morții erau mai mulți, nu puteau fi plânși toți!
Într-o zi veștile au explodat, cine știe cum -
Revoluție, Marea eliberare, Jos comunismul, ce
noroc că avea televizor alb-negru. Se auzea vecinul
de sus strigând pe palier „Uraa! Libertate!" apoi
retrăgându-se rapid în locuință. Dintr-odată s-a
văzut conectat în direct la Marile Transformări
Sociale, cuplat la mass-media internațională. Că în
târgul natal ce altceva puteai să faci în timpul liber?
Cozi la mărfurile de import, aprovizionare pe
cartelă, băutură, televizor.
Vorbeau prietenește necunoscuții între ei,
comunicau: teroriști, împușcături, morți,
comploturi... toate departe, unde era televiziune;
totuși, se apropia Crăciunul. Ei, dar existau unii
ce vegheau. Uite-așa s-a pomenit Doru Sumuță
într-o după-amiază cu bubuituri în ușă.
-	Deschide, mă, comitetul de inițiativă te
caută!
Au intrat ca nesimțiții, fără ziua-bună, în
viteză direct către chicinetă și bineînțeles au văzut
instalația pe masă.
-	Uite, transmite securiștilor, zbiară unul! și
cu matraca poc! În cutia de sticlă!
-	Dumnecații tăi de securist!
-	Păi, ăla stă alături, vizavi este milițianul, a
turbat Doru dintr-o dată, prima oară în viață. Vă
sparg capul, căcănarilor, mi-ați distrus invenția!
Indivizii s-au cărăbănit. Sumuță a continuat să
zbiere din capul sărilor. „Cine v-a spus că eu?!
Asta-i revoluție?! Care comitet, bă? O să-mi dați
despăgubiri! Că vă purtați ca securiștii, poate
chiar voi sunteți! Săriți, că au venit securiștii!
Ajutoor!" Ehe, de când o ștersese comitetul de
inițiativă!
Degeaba izbucnirea de revoltă; faptul fusese
consumat. Sigur, experimentul se putea
reconstitui, nu era un cap de țară, dar ceva se
frânsese în Sumuță, laolaltă cu jaloanele existenței
sale.
Poate făcuse o descoperire mare, poate o luase
pe direcția greșită... cine știe? Sigur însă că
trăiește ca un ratat, dintr-aceia care se plimbă
câteodată la prânz prin centrul orașului, unde se
perindă și alții ca el, salutându-se respectuos la
fiece revedere.
■
TRIBUNA • nr. 44 • 1-15 iulie 2004
19
fleatru
Din nou în “Atelier
■ Claudiu Groza
Festivalul Internațional de Teatru-Atelier a
ajuns la cea de-a XlI-a ediție. Performanță
notabilă, în peisajul extrem de arid al
“mecenatului” cultural autohton. Evenimemtul
teatral de la Sfântu Gheorghe a rezistat
avatarurilor așa-zisului capitalism românesc
datorită tenacității cîtorva oameni: directorul
festivalului, Radu Macrinici, directorul Teatrului
“Andrei Mureșanu”, Doru Mareș și directorul
economic al aceleiași instituții, Dumitru Măciucă.
Pe cînd unele festivaluri au dispărut - precum
Gala Teatrelor Naționale de la Cluj - iar altele
și-au diminuat ritmul - Festivalul orădean de
Teatru Scurt -, firește, din motive independente de
voința organizatorilor, existența “Atelierului” mi se
pare de-a dreptul un act de rezistență culturală.
Ediția din acest an - desfășurată între 10-14
iunie - a reunit unsprezece spectacole în concurs
și alte cinci în of. Spectacole de toate calibrele și
categoriile, de la tragedii antice pînă la texte
extrem-contemporane, inclusiv românești, în
montări de amatori, studențești și profesioniste.
Festivalul s-a deschis cu o adaptare după Mult
zgomot pentru nimic - adică Troppu traficu ppi nenti,
în siciliană - a Teatro degli Alchimisti & Lunaria
din Catania. Un spectacol interesant ca
propunere, ratat ca realizare. Premisa de la care
pleacă cei doi autori ai prelucrării - Andrea
Camilleri și Giuseppe Di pasquale, cel din urmă
semnînd și regia - este că textul shakespearian
s-ar baza pe un altul, atribuit lui Michele Angelo
Florio Crollalanza (nume care, tradus în engleză,
e tocmai Shakespeare). Spectacolul pleacă de la
un text ce mixează dialectul sicilian cu o limbă
inventată, cu un fond muzical de sorginte
orientală și cu costume și decoruri exotic-
indeterminate. E, în ultimă instanță, o manieră
postmodernă de a reprezenta noua paradigmă
culturală a Europei, în care vocile se amestecă,
fără ca alteritatea să fie neapărat asumată evident.
Scenic însă, Mult zgomot. e un eșec. Actorii joacă
îngroșat convențional, precum în montările de
operă, regia e supărător lipsită de virtuți, decorul
e cu totul sărăcăcios. Un spectacol adormitor de
plicticos. Din păcate.
A urmat un text contemporan românesc -
Talk-Show (Gabriela și-a extirpat un ovar) de Ștefan
Caraman - montat de tînărul regizor Sebastian
Bărbălan la Teatrul Național “Sterja” din Vârșeț,
Serbia.
Piesa lui Caraman se dezvoltă pe o canava
absurdă, avînd ca eroi un soț și o soție, care
povestesc (bavardează ar fi probabil un termen
mai potrivit) despre - evident - legendara
Gabriela, despre eșecul relației lor, despre cîte
altele. Cei doi au aparența unor păpuși mecanice,
închise într-un cerc rutinier-domestic, descărcat
de orice palpit vital. Aspectul este de altfel
surprins scenic, prin gesturile actorilor și prin
repetarea cvasi-onomatopeică a unor fragmente
de replici. Regizorul a evidențiat golul ontologic
prin contrapunerea, pe fundal, a unor secvențe
video - ușor banale, e-adevărat - cu prim-planuri
pe ochi, urechi și buze; simbolistica întregului nu
e dificil de sesizat.
Ușor teribilist, Talk-Show e, în versiunea lui
Bărbălan, foarte conform cu universul dramatic al
lui Ștefan Caraman, spiralat-ascendent, țintind
către o apocalipsă a existenței postmoderne.
Expresiv au jucat Nora Chiriac și Traian
Gătăianțu, conturînd un univers apăsător-
rutinier-circular. Partea video s-a remarcat abia la
final, cînd operatorul Slobodan Zivkovic a întors
camera spre sală, într-un baleiaj al chipurilor de
spectatori. Secvență abilă, care te oglindește în
alteritate. Altfel însă, ideea regizorului de a relua,
după o falsă pauză, reprezentația, precum într-un
carusel ce nu se mai oprește, n-a depășit gradul
de experiment facil.
Nevrozele sexuale ale părinților noștri de Lukas
Barfuss, piesă prezentată în 2003 ca spectacol-
lectură, și-a găsit în acest an concretizarea scenică
într-un spectacol realizat de Radu Afrim la
Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești. Nevrozele...
e un text de mare duritate interioară, însă extrem
de generos spectacular. Eroina sa e o adolescentă
cu deficiențe psihice, Dora, care trăiește într-o
ipocrit-onorabilă familie burgheză. În urma unei
stranii relații cu un comis-voiajor, Dora rămîne
însărcinată și este nevoită să avorteze. Pentru a
salva “respectabilitatea” familiei, părinții și
medicul ei decid să-i facă o ovarectomie.
Sexualitatea ușor excesivă a Dorei, pentru care
acuplarea e ceva absolut firesc, deloc rușinos, își
găsește un complement specular în cea a
părinților, care frecventează pe ascuns un
cinematograf porno și fac sex în grup cu parteneri
găsiți prin mica publicitate.
În spectacolul lui Afrim, identitatea
pesonajelor se acutizează semnificativ: tatăl și
patronul Dorei sînt grotesc efeminați, în timp ce
mama capătă trăsături comportamentale marcat
masculine. Medicul pare a fi amantul mamei, iar
operația făcută fetei echivalează tocmai unei
virilizări forțate a acesteia. Excelent a conturat
Elena Popa sensibilitatea, ingenuitatea și alfel -
itatea (îngăduiți termenul) Dorei, anulînd orice
conotație obscenă a replicilor puternic conotate
erotic. I-am mai remarcat superlativ și pe
Constantin Ccjocaru (Tatăl Dorei) și pe Karl
Baker (Domnul subțire); de asemenea, coregrafia
Fatmei Mohamed și scenografia lui Ștefan
Caragiu.
Nevrozele. e un spectacol întrutotul potrivit
orizontului nostru emoțional. Un spectacol
“marca Afrim”. O reușită.
Neîmplinit, în schimb, s-a dovedit a fi
Njinski (Teatrul Național din Bitola, Macedonia),
un one man show tentant ca propunere, dar
nefericit îngrădit în sintagma “recital actoricesc”.
Valoarea indiscutabilă a spectacolului rezidă în
punerea în valoare a unor fragmente din jurnalul
marelui dansator Vaslav Njinski, după un
scenariu de Ema Nicola, completat de momente
de dans și interpretare muzical-vocală. Coregrafa
Mălina Andrei și actorul Filip Ristovski au
edificat însă un spectacol oarecum fracturat,
momentele nefiind integrate îndeajuns. De aici
un supărător efect de montaj artificial. Njinski e
un spectacol promițător, creditabil, dar are nevoie
de ajustări și finisaje profesioniste. Transformarea
sa asumată într-un eveniment cultural e
imperioasă și posibilă. Altfel, rămînem cu un
“recital” relevant abia pedagogic.
Cu o anume rezervă a fost întîmpinat
Unbuckled - Descheiat la cataramă, producție a
University of California, Irvine. Poate din cauza
mizei accentuat textuale, căci Unbuckled
promovează un tip de teatru epic, declarat
militant, desfășurarea scenică fiind doar un suport
pentru partitura literară. Cei patru actori
evoluează într-un spațiu edificat convențional,
schematic aproape - o cameră de apartament și
sala unui bar -, iar replicile și le rostesc mereu cu
fața spre public. Textul însă - extrem de dens și
solicitînd atenția spectatorilor - este excelent
dozat, nuanțat și frust totodată. E vorba, în
Unbuckled, de prejudecăți sociale și sexuale, de
interacțiuni individuale, de definirea personalității
- în sens afectiv și erotic - într-o societate doar
aparent permisivă, în fapt conservator-nivelatoare.
Planurile lexicale, unul senzitiv, afectiv-erotic,
celălalt brutal, ba chiar vulgar-sexual, converg
admirabil într-un spectacol la care trebuie să
rezonezi intim. După părerea mea, spectacolul
americanilor a fost un succes. Doar că cerea,
repet, maximă atenție. Și un strop de empatie.
Spectacolul lui Radu Afrim, Trei surori, și-a
“luat revanșa” oarecum în acest an, după ce la
ediția trecută a Atelier-ului n-a putut intra în
concurs. Pentru că vizionarea de anul acesta nu
mi-a schimbat opinia superlativă, puteți citi
comentariul meu în articolul Jurnal de “Atelier”,
publicat în Tribuna în 2003. O singură precizare:
de data aceasta, distribuția a fost completă.
Un spectacol foarte interesant ca performanță
interpretativă a fost Mamalou, al companiei
omonime din Berna. Dansatoarea Monique
Schnyder, coregraful Christian Mattis și
scenaristul Christian Haller au conceput o
poveste simpatică: cîteva fragmente din viața unei
femei oarecare. Intimitatea înseamnă
excentricitate, pare să fie sloganul lui Mamalou:
protagonista dansează cu măturile, periile, găleata
și alte obiecte folosite la curățenie, își construiește
apoi o garderobă din abajururi de toate mărimile,
mănîncă enorm și trece, firește, la aparatul de
gimnastică etc. Mamalou e, de fapt, o inocentă
privire pe gaura cheii în încăperea/viața Celuilalt.
Remarcabilă a fost interpretarea lui Monique
Schnyder, ea dovedind disponibilități coregrafice
din cele mai diverse, de la mișcări delicate,
precum în secvența cu abajururile, pînă la un
adevărat tur de forță acrobatic în jocul cu
“aparatul de gimnastică”.
Penultima zi a festivalului a programat, una
după alta, două reprezentații cu tragedii antice:
Antigona (Teatrul “Tamâsi Aron” din Sfântu
Gheorghe) și Medeea (Teatrul Național din
Timișoara). Două spectacole în netă opoziție, cel
dintîi excelent, cel de-al doilea catastrofal. Le voi
dedica, în “duet”, o cronică separată, într-un
număr viitor.
În fine, primul spectacol al ultimei zile de
festival a fost Amphitrite, regizat de Horațiu
Mihaiu la Teatrul Ariel din Târgu-Mureș, o
adaptare după Gherasim Luca. Amphitrite e,
probabil, spectacolul cel mai potrivit ideii de
teatru-atelier. Un demers pregnant vizual, atent
prelucrat semantic, un eseu teatral, dacă vreți, cu
certă valoare de recuperare culturală. O propunere
empatică, ce trebuie neapărat văzută, căci
rezumată nu poate fi. O redutabilă prezență
scenică, de tulburătoare forță interioară, a avut
Ioana Alexandrina Costea.
Sărăcăcios ca viziune regizorală, Cu ușile
închise, realizat de Emil Sauciuc la secția maghiară
a Teatrului de Stat din Oradea, a pus totuși în
valoare interpretarea actoricească. Spectacolul e
mult prea static, spațiul excesiv limitat, încît
interpreții trebuie să suplinească lipsa de
dinamism “orizontal” a reprezentației. Merită
20
TRIBUNA • nr. 44 • 1-15 iulie 2004
Monique Schnyder în Mamalou
felicitați, așadar, Fâbiân Eniko, Gajai Agnes,
Kovacs Levente, Csatlos Lorânt și Kocsis Gyula.
Altfel însă, piesa lui Sartre s-a dovedit o
provocare prea mare pentru regizor.
Cîteva cuvinte despre trei din spectacolele
secțiunii of.
Pagini bizare, pe un scenariu după Urmuz de
Radu Macrinici, i-a prilejuit Innei Andriucă un
recital actoricesc de zile mari. Recomandat ca
spectacol-lectură, proiectul depășește acest nivel,
edificîndu-se ca un one man show (actrița a jucat,
evident, în travesti). În scenariul lui Macrinici,
“părintele absurdului” românesc este însuși un
personaj, care, pe baza unor așa-zise dosare de
judecătorie, proiectează ficțional destinul unor
“infractori”: Ismail și Turnavitu, Stamate etc.,
pentru a “convinge” un editor. Însă și destinul
tragic al autorului transpare aici, el citind în final
chiar procesul verbal ce-i constată moartea. Pagini
bizare e un spectacol cu profundă semnificație de
recuperare culturală, care ni-l relevă pe Urmuz
extrem de. scenic. Inna Andriucă a jucat cu
forță dar nuanțat, marcînd fiecare accent al
textului și transmițînd publicului o expresivă
emoție.
Ca și anul trecut, actorii Fatma Mohamed și
Florin Vidamski au fost prezenți în festival cu o
producție a trupei de liceeni “Ecou”, pe care o
coordonează. Spectacolul de acum a fost Nunta
de Cehov, într-o montare în cheie clasică, plină
însă de prospețime și de o poftă de joc cum rar
mi-e dat să văd. Elevii au fost ingenioși, dăruiți,
talentați și convingători, dînd un dinamism
aparte, dezinvolt, textului clasic. Unii dintre ei își
vor urma pasiunea în facultățile de teatru, așa că
le doresc (tuturor) succes.
Catedra de Teatru a Universității clujene a
participat la festival cu un proiect al Centrului de
Cercetări Teatrale (coordonat de C.C. Buricea-
Mlinarcic): Anonimus, pe un scenariu de Ozana
Budău după Leonid Andreev, în regia lui Sergiu
Aliuș (care a primit, de altfel, și premiul
Fundației A&A). Anonimus este un spectacol
oarecum “militant”, o frondă a tinerilor creatori
de teatru față de tot ce înseamnă rigiditate,
mortificare, falsitate în actul teatral. Avînd ca
intrigă vizita unui virtual sponsor într-o instituție
teatrală, proiectul studenților revelă toată
ipocrizia și doza de compromis prezente aici
(mostră: “Directorul: Noi sîntem instituție
serioasă. Noi nu aducem p. pe
scenă./Sponsorul: Dle director, mie nu îmi plac
cuvintele nespuse./Directorul: O aducem, o
aducem.”). Excelent au evoluat toți tinerii
actori, cu o mențiune specială pentru Ioan
Fiscuteanu jr. (anul I), care a trecut cu brio peste
o agresiune verbală din public.
În concluzie, sper ca ediția a XIII-a (!), cea de
anul viitor, a Festivalului de Teatru-Atelier să
aducă organizatorilor. noroc. șansa, adică, de a
mai crea un “festin” teatral pe cinste. Pentru că
mie îmi place tare mult la Sfântu Gheorghe.
Premiile Festivalului
de Teatru-Atelier 2004:
Premiul pt. cel mai bun spectacol: Trei surori,
Teatrul “Andrei Mureșanu”, Sf. Gheorghe, r.
Radu Afrim;
Premiul pt. regie: Radu Afrim, pt. spectacolele
Trei surori și Nevrozele sexuale ale părinților noștri de
Lukas Barfuss, Teatrul “Toma Caragiu”, Ploiești;
Premiul pt. interpretare masculină: Biro
Jozsef, pt. rolul Creon din Antigona de Sofocle,
Teatrul “Tamâsi Aron”, Sf. Gheorghe, r. Bocsârdi
Laszlo;
Premiul pt. interpretare feminină: Elena Popa,
pt. rolurile Anfissa din Trei surori și Dora din
Nevrozele sexuale.;
Premiul pt. coregrafie: Fatma Mohamed, pt.
spectacolele Trei surori și Nevrozele sexuale.;
Premiul pt. scenografie: Ștefan Caragiu, pt.
spectacolul Nevrozele sexuale..
■
Plroza
Cușca!
■ Roxana Sicoe-Tirea
rei să uiți de vietatea din sertarul „azi”,
ale cărei mișcări dezordonate accentuează
nemișcarea din cameră. Prin cutia
telescopică vezi copilul vecinilor la cinzeci de
metri depărtare; e slăbuț, are mâinile înnegrite,
sare dintr-o dată, bate din palme, printre degete i
se rostogolesc bulgări mici de pământ. Pare
fericit; tu îți ții respirația, îți vin in minte
nenumărate întrebări pentru o sumedenie de
răspunsuri.
Copilul aleargă în cerc vreo câteva secunde, se
oprește brusc, începe să fugă spre casă, revine cu
o minge pe care o aruncă în cer; o prinde, o
aruncă, o prinde, îi scapă din mâini. Își ațintește
privirea către vârful adidasului drept; dedesubtul
acestuia sunt câteva fire de iarbă, o urmă
proaspătă de lăcustă, un picioruș de păianjen, un
cui. Închizi ochii, nu mai ești în camera ta.
Copilul stăpânește cei trei centimetri pătrați de
pământ. Acum două zile, câinele vecinului și-a
lăsat aici excrementele, cu opt mii de ani în urmă,
aici sfârâia o pietricică fierbinte, portocalie, tatăl
și-a aruncat aici scrumul țigării acum două ore,
au trecut patru ani de când un strop alb, gelatinos
s-a pierdut printre plăcile tectonice tremurătoare,
un gândac își arde aripile pe orbita celor trei
centimetri pătrați. Se aud țipetele copilului,
vecinul îl îmbrâncește, se repede cu pumnii spre
el, „el e mic, mic de tot”. Fereastra ta e
incasabilă, ușa se află în podea, sertarul „azi” e tot
blocat, mingea se rostogolește în drum sub roțile
camionului, țipete iar; huruitul monoton al unei
mașini mari. Te-ai trântit în fotoliul rotativ și
aștepți. Pe zidul din față s-a înghesuit o altă cutie.
Iei ruleta și îi măsori plăcuța din exterior: trei
centimetri pătrați. Nu ai curajul să știi ce se
ascunde în spatele ei. Trebuie să fie ceva în
legătură cu buline albe, pumni, priviri ațintite,
roți, magmă vulcanică. Nu ai mai numărat
sertarele de când unul și-a făcut apariția
neproiectat, într-o dimineață, pe furiș. Întâi te-ai
crezut în fața unei minuni. Apoi ai realizat că o
haită de cutii strecurate din senin în planul
riguros al camerei tale, micșorând spațiul altor
sertare, sfidând forma dreptunghiulară și culoarea
gri a acestora, te va expulza din propria-ți
locuință.
Acum știi: celelalte cutii o sufocă pe „azi”.
Din ea au mai rămas plăcuța, numele și mânerul
uzat. Înăuntru există doar un coridor îngust pe
care o vietate îl străbate dintr-un capăt într-altul,
orbecăind prin întunericul vâscos. Te-ai ghemuit
în fotoliu. Dacă faci o mișcare, sertarele încep să
latre, să muște, să zgârie; din ele răsare o armată
de copilași cu papuci făcuți din mingi sparte, cu o
grămadă de semne pe obraji. Te-au încercuit și
vorbesc. Câțiva desenează cu creta, își
coordonează mișcările; patru trag linii drepte în
stânga, patru curbează linii în dreapta. Nasul,
ochii, gura - tu răsari pe luciul podelei. O cană ți
se sparge la picioare, urmează niște fiole.
Contururile chipului îți dispar sub o pereche de
tălpi enorme - doi vulturi invalizi ce se târăsc
spre cuib, fără grabă, înapoi în cușcă; nuanțele
vocilor s-au estompat. Afară băiatul vecinilor
izbucnește în râs; privește cărăbușul cu aripi
dantelate care parcurge un teritoriu. Ochii ți se
îngustează, te găsești în sertarul cu liniște.
■
TRIBUNA • nr. 44 • 1-15 iulie 2004
21
Urnal asiatic
Praful roșu
(Al doilea episod)
Vietnam, Vietnam, l'amour secret de mon âme, sau, mai pe românește,
Vietnam, Vietnam, iubire mai tainică n-am!
■ Mircea Petean
om fi cazați la Casa de oaspeți a
Guvernului. Aici va fi Cartierul general
căci vom călători în următoarele zile: la
munte, la mare, în locuri importante din punct
de vedere istoric și cultural. Chiar dacă n-am
bătut atâta amar de drum ca să facem turism, nici
măcar turism cultural, după cum aveam să aflăm
în scurt timp.
Abia sosiți - n-a fost chip nici să ne dușăm mă-
car - suntem transportați la sediul Casei de creație
unde se desfășura Conferința internațională pe
teme de cultură și civilizație românească, organi-
zată în cinstea aniversării a 85 ani de la săvârșirea
Marii Uniri. La masa prezidiului, amdasadorul
României la Hanoi, dl. Constantin Lupeanu,
cunoscut sinolog - realizez imediat că am acasă
câteva tomuri traduse din chineză de dânsul și de
soția sa, d-na Mira - înconjurat de personalități
culturale și științifice autohtone. În spatele mesei,
puțin înspre dreapta, o mică tribună înzestrată cu
un microfon destul de capricios, cum se întâmplă
de regulă în astfel de împrejurări, parte din pricina
stângăciei oratorilor, parte din pricini tehnice, iar
în fundal, în același colț, bustul lui Ho Chi Min,
plasat în fața steagului vietnamez; aveam să-l
descopăr, nu fără un tainic frison, peste tot, în
toate instituțiile în care am intrat, dimpreună cu
celălalt simbol comunist: secera și ciocanul. De
altfel, o mare piață din centrul orașului se cheamă
Lenin. Discursuri în vietnameză, o limbă făcută,
parcă, pentru nituirea creierelor, din care disting
cuvinte precum Eminescu, Enescu, Brâncuși,
Creangă dar și Mihail Sebastian sau Zaharia
Stancu. Un excelent discurs în română, pe tema
“miracolului românesc”, aparținând lui Mircea
Ghițulescu, șeful delegației.
Că veni vorba despre componența delegației,
să mai spun că Ghițulescu este critic și istoric
Gicu Șerban
teatral dar și prozator, secretar al USR. Ceilalți
membri sunt Horia Gârbea, dramaturg, poet,
critic literar, secretar al Asociației Scriitorilor din
București și Valeriu Butulescu, dramaturg și
autor al unei cărți de aforime traduse până în
prezent în ... 19 limbi, mare călător, de felul său,
a vizitat 63 de țări, în Vietnam se află pentru a
doua oară. Un poet între oameni de teatru,
așadar...
Nu e de mirare că una dintre obsesiile
călătoriei a fost teatrul. Proiectul editării unei
masive antologii a teatrului românesc, tradusă în
limba vietnameză, pare a fi realizabil în anul
următor. Un turneu al teatrului de marionete pe
apă este de asemenea de dorit, în ciuda
dificultăților de ordin tehnic și financiar.
Am urmărit un astfel de spectacol, în
premieră absolută pentru noi, la Teatrul Național
de marionete pe apă din Hanoi: un taraf tipic,
având în componență două soliste, deschide
reprezentația și face legătura între secvențe.
Subiectul, dacă se poate vorbi de așa ceva, viza
universul uman dar mai ales cel animalier:
dragonii scot flăcări și aruncă jeturi de apă pe
gură, leii dansează, păsările phoenix se lasă
antrenate într-un tandru dans nupțial, vulpea
vânează o rață care-și găsește salvarea în vârful
unui stâlp de unde - după ce pericolul părea să se
îndepărteze - face țuști în apa verzuie traversată
fuguța de un șobolan cât se poate de real, opt
zâne dansează și ele cât se poate de expresiv,
copiii se hârjonesc în vreme ce orezul răsare
miraculos din ape, totul respiră poftă de joc,
dinamism, desăvârșire tehnică și o naivitate pură,
ce mai: o feerie!.
Primul obiectiv turistic, ca să spun așa, vizitat
în Hanoi, este o baltă verzuie, urât mirositoare, în
care zac rămășițele unui B52 doborât în anii
războiului în această margine a orașului unde se
pătrunde cu greu pe niște străduțe strâmte pe
care jeepul nostru abia se strecoară. Am făcut
poze sub coroana golașă a unui copac
neidentificat. Horică a scris mai târziu un text
ludic, monorimat, în care aduce laude vitejiei
vietnamezilor.
Al doilea a fost o pagodă construită pe
marginea unui lac. Nu e singurul lac din Hanoi.
Într-unul își duce veacul (ori veacurile) o țestoasă
uriașă, seculară; în mijlocul său se află o insuliță
pe care se înalță o pagodă părăsită. Să nu te ducă
gândul la “bisericuța dintre ape”? Ba bine că nu.
Alte două lacuri, gemene, se întind nu departe de
mausoleul lui Ho Chi Min, plasat într-un spațiu
generos unde vietnamezi de toate vârstele
obișnuiesc să alerge sau să facă gimnastică. N-ai
voie să calci sau să te întinzi pe straturile de iarbă
încadrate de cărărui de beton. Zona e plină de
militari care te fluieră de cum încalci interdicțiile
inscripționate peste tot în vietnameză și engleză.
Revenind la pagodă, să notăm abundența de
culoare: roșul aprins, galbenul portocaliu și
verdele domină. În interior, în centru, statuia
uriașă a lui Buddha, vopsită în negru. Mulțime de
obiecte: un fel de arme sacre, alte statui, arome
grele, praf. Într-un colț, un călugăr venerabil,
numai piele și os, abia își ridică ochii de pe o
bucoavnă ca să se întrețină cu o tânără. Alături, se
află o clădire auxiliară amenajată ca un magazin
unde se vând obiecte de artizanat din os, lemn,
piatră și argint dar și desene și picturi executate în
maniere diverse; am descoperit delicate acuarele
dar și un peisaj lucrat în felul lui Van Gogh sau
un portret cubist alături de numeroase pânze
expresioniste.
E riscant să ieși pe stradă singur. Atragi atenția
și e aproape imposibil să scapi de asaltul
negustorilor ambulanți și al motocicliștilor care te
îmbie să te plimbe pe mai nimica. N-am rezistat
tentației și, într-o seară, eram cu Horică, ne-am
întors “acasă” din zona lacurilor gemene, călare
pe câte-o motocicletă. M-am simțit o viespe
printre alte sute, m-am simțit de-al lor, adică, preț
de câteva minute.
Îmi place muzica lor: picuri sonori alternând
cu sunete prelungi, reverberate, care te îndeamnă
la calm și meditație.
M-am deprins și cu modul lor de a se odihni
stând pe vine, fumând și uitându-se impasibili
nicăieri.
Am devenit repede un fan al bucătăriei
vietnameze bazată pe fructe de mare, pește, orez,
verdețuri, legume și fructe. Este o bucătărie
analitică deoarece toate felurile de carne sunt
expuse pe rând, alături de boluri sau farfurioare
cu ulei de soia, zemuri cu gust și miros ciudat și
nelipsita combinație de ardei iute, sare și piper
peste care se stoarce sucul unei lămâioare pe care
eu, cel puțin, am adoptat-o imediat integrând-o
cu entuziasm, aș zice, repertoriului meu culinar.
În câteva rânduri, la restaurant, pe masă a fost
instalat un aparat de gătit unde d-na Tam, prima
însoțitoare a d-lui Dao, opărea carnea crudă și
verdețurile servindu-ne apoi pe fiecare cu cea mai
mare delicatețe și generozitate, nu înainte de a ne
striga pe nume slabisind în felul lor caracteristic:
Ghi-țu-lescu! Bu-tu-lescu! Gâr-bea! Pe-tean!
striga spre amuzamentul nostru. Iar noi ridicam
paharul de vodcă de orez, înainte de a ne pune pe
“treabă”, intonând: țu su cue! adică noroc, la
mulți ani!
■
22
TRIBUNA • nr. 44 • 1-15 iulie 2004
Ș|alonul defavorizatului
Moralul părului,
amanta cea grea și deruta
din Balcani
■ Mihai Dragolea
Nu știu cum se petrec lucrurile, dar, chiar
la vreme de agitație electorală, apar tot
felul de unsori și creme destinate ba
părului, ba pielii acre găzduiește; cea mai nouă
soluție în domeniu începe cu o întrebare retorică:
„Părul tău e cu moralul la pământ?”; îți șoptești în
barbă cum că așa este, scoți o sumă frumușică,
alergi la o drogherie, cumperi soluția și te freci
harnic pe creștet; nu se poate să mai persiste
părul cu asemenea moral lamentabil; se
redresează urgent, arată falnic, moralul ridicat,
probabil, îl conduce spre o stare de-a binelea
erectilă; la cei prezentând o chelie bleagă, tristă,
soluția le-ar putea, cine știe?!, reface podoaba
capilară și nu oricum, ci deținând fiecare fir de
păr un moral desăvârșit, unul care nu mai e la
pământ, ci în întregime în aer, un păr cu moral
aerian. Mă gândesc că ar trebui să port tot timpul
asupră-mi soluțiile pentru calmarea pielii capului
și cea pentru sporirea moralului. Asta așa, ca să
arăt și eu corespunzător la eventuala întâlnire cu
un amant și amanta sa; pe vremuri am cunoscut-
o pe ea, brunetă mignonă, cam prostuță la
învățătură, dar harnică în priceperea
mecanismelor amorului; la mulți ani distanță,
absolut întâmplător, l-am cunoscut pe el, inginer
cunoscător atroce de lirică patriotică, foarte
energic, dotat cu soție și progenituri
fermecătoare; după alți ani, am reîntâlnit-o pe
soția inginerului liric era ca și îmbrobodită într-
un aer trist, melancolic, mi-a povestit cât de
searbădă e viața, chiar dacă are de toate, inginerul
liric câștigă bine, dar o neglijează total, pentru el
nu mai contează decât funcțiile, să fie cât mai
mari. Chiar mi-a părut rău, mai ales că nu eram
într-o stare ajutătoare la consolare. Și iar a trecut
vremea și am aflat că inginerul liric, afirmat chiar
și politic, deține pe post de amantă o brunetă
mignonă; mă tot gândesc cât de bine se iubesc cei
doi: el, când scapă de funcții și vajnice îndatoriri
cetățenești, aleargă în brațele (mai dolofane cu
vremea) mignonei brunete; ea îl primește cu tot
dragul, mai ales că nu e ca ceilalți, se știe descurca
în viață atât de bine și, pe deasupra, el știe să
recite așa de frumos, se topește pur și simplu
când îl ascultă; chiar și acum, când e foarte
implicat în chestiuni politice, tot îi mai spune
poezii. În vreme ce porumbeii gânguresc în
Silviu Ghetie
versuri (el) și proză (ea), în Balcani situația nu e
chiar ușoară: nu e vorba de bucata de continent
purtând acest nume, ci de o comună a patriei
noastre; aici există doi domni, Vasile G. Rață și
Vasile N. Rață; și pe cei doi rățoi i-a apucat
pasiunea politicii; numai că rățoiul N. s-a cam
îmbătat, atât de tare încât nu-și mai amintea din
partea cui candidează; balcanicii din localitate
Balcani s-au trezit în fața altei probleme, că
rățoiul N. dormea cuminte pe fotolii: la lege nu
scrie ce atitudine a luat față de cei aflați în starea
lui N. Rață. Și oare, ce fel de soluție a aplicat pe
creștet rățoiului N., „pentru moralul la pământ”,
sau „pentru calmarea pielii capului”?!
■
fleledependența
Dracula Land
■	Monica Gheț
Cunoașteți probabil acea rubrică a revistei
Academia Cațavencu intitulată: Avem o țara.
Cum procedam ? Vă informez aici asupra
unei “proceduri” stăruitor aplicată, intrată în gura,
ochii și urechile lumii, bucurîndu-se de un ecou
TV internațional:
După eșecul proiectului Dracula Parc, în
bună măsură datorat intervenției Prințului
Charles al Marii Britanii pentru salvarea cetății
medievale Sighișoara, unicat în Europa datorită
faptului că este singura așezare de acest tip
locuită, a rămas vestigiul numărul unu al lui
“Dracula” și a vampirismului mondializat, nimic
altceva decît faimosul Castel Bran, cumpărat
(la licitație, oare?) de o “nemțoaică de-a noastră”
- născută la Timișoara, trăind mai nou la Sibiu -
moștenitoarea foarte bogată a unui și mai bogat
tată, decedat (confortabil) în Germania. Doamna
cu pricina se numește Nora Stern, și investiția
dumneaei de la Castelul Bran a concentrat,
limitîndu-l, marele Parc al lui Dracula. De ce
spun asta? Fiindcă a trebuit să aflu de la postul
RTL (finanțat, pare-se de Concernul Stern,
nici o legătura cu eroina noastră!) că horror-
medievalul așezămînt este amenajat drept hotel
cu destinație șocant vampirică/ vampiristă. cum
vă place...
Așadar, rețeta managementului de succes al
eventualului Dvs. loisir cuprinde următoarele
ingrediente: o femeie neînfricată cu mulți bani, o
localitate relativ uitată de firea și fibra națiunii,
avînd în centru sus-numitul Castel, din care se
croiește istoria imaginară și imaginată pe
“materialul clientului” - tineri occidentali
(nemți) îndeobște, excitați de senzații tari, dar și
burghezi cumsecade otrăviți de cotidian, veniți
să-și încarce bateriile potențialităților “încete și
triste” în folosul și indiferența obștei lor de “peste
mări și țări” ale Vestului ultra sastisit și ultra-
agresat. Doamna Nora Stern (între 30 și 45 de
ani) a conceput o regie în stil “sons et lumieres”,
cu dinți de vampir obligatoriu distribuiți la
purtător (fiecărui client al lăcașului), urlete,
furtuni și vaiete înregistrate pe CD, difuzate prin
toți pereții-temeinică-piatră la ore tîrzii de
noapte, beznă multă, cîte o pîlpîire de veioză abil
ajustată etc., etc. Pe scurt, o regie și o scenografie
adaptate așteptărilor frisonante. Numai că
imprevizibilul, dacă nu tocmai spiritul lui
Dracula în “coadă” și dantură arheologică, își face
simțită prezența. Așa s-au potrivit lucrurile, de-a
ajuns patroana Stern pe banca acuzaților unui
proces penal pentru tineret filmat zilnic de RTL.
Ea ar fi mușcat aproape fatal gîtul unei eleve de
17 ani, cu care avusese în prealabil o relație
amoroasă (ori să-i zic sexuala ?!). A reieșit că n-a
fost ea autoarea cvasi-mortalei mușcături, cu o
adîncime de doi cm (o plagă de doi centimetri,
nu este o glumă, oriunde s-ar afla pe trup, dar
mai cu seamă în zona carotidei.), dar ce
publicitate făcută Castelului și Transilvaniei și
României la un loc! În plus, doamna brună din
boxa acuzaților era vopsită negru păcură din păr
în tălpi, purta mănuși din dantelă neagră, ochelari
Fantomas cu adăugiri Matrix-look - nevoită să-i dea
jos, a scos la iveală ochi enormi, bine creionați,
lentilă de contact “ochi de pisică” la dreptul, de
unde privea plenul judecătoresc și camera de
filmat, de-i clănțănea obiectivului sticla, și nouă,
spectatorilor improvizați, dinții de vampir
crescuți subit la provocarea entertainment-ului atît
de popular, născut pe meleagurile “proverbialei
cumințenii” ale deal-văilor strămoșești.
■
TRIBUNA • nr. 44 • 1-15 iulie 2004
23
Sumar
Ăjrte
U loc-notes
Alexandru Jurcan: Luminile din Bretagne • 2
Editorial
Oana Pughineanu: Festiff • 3
Comentarii
Ion Crishfor: Proza polițistă și observația morală • 4
Ion Crishfor: Un roman insolit • 5
Argela-Monica Jucan: Petre Dulfu — „Tatăl” lui
Păcală • 6
Cx abrupto
Radu Țuculescu: Ruxandra și ceilalți • 6
dgenda pignastyl
Șttfan Manasia: Criticul foiletonist față cu
reacțiunea • 7
Revista presei culturale
Top 3 (al revistelor culturale) cu/fară propuneri • 7
Cinul Ioan Slavici - Tribuna 120
Gabriel Vasiliu: Sextil Pușcariu despre Ioan Slavici • 8
fim__________________ _________________________
Festivalul Internațional de Film Transilvania 2004 • 9
Tudor Giurgiu • 9
Mihai Chirilov *10
Cristian Mungiu • 11
Tudor Caranfil* 12
Andrei Gorzo *13
Adrian Țion: Thalassa?... *14
Claudiu Groza: ...Thalassa! *14
Ovidiu Pecican: De-ale TIFF-ului *15
Adrian Țion: Festivalul de după colț • 15
poezia_________________________________________
Andrei Gazsi *16
ITleridian
MariusJucan: Patimile antiamericanismului
(după Jean Franpois Revel) • 17
Interviu
Franpois Lespiau • 18
proza__________________________________________
Marian Drumur: Colapsul unei invenții a deceniului
nouă• 19
Roxana Sicoe-Tirea: Cușca! • 21
teatru
Claudiu Groza: Din nou în „Atelier” • 20
Jurnal asiatic_________________________________
Mircea Petean: Praful roșu (Al doilea episod) • 22
Salonul defavorizatului
Mihai Dragolea: Moralul părului, amanta cea grea și
deruta din Balcani • 23
teledependența
Monica Ghef Dracula Land • 23
drte
Mihai Goțiu: Asta e! • 24
Abonamente
Cu RIDICARE DE LA REDACȚIE:
60.000 lei - trimestru
120.000 lei - semestru
240.000 lei - un an
CU EXPEDIERE LA DOMICILIU:
90.000 lei - trimestru
180.000 lei - semestru
360.000 lei - un an
Persoanele interesate sunt rugate să achite
suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să
o expedieze prin mandat poștal la adresa:
Revista de Cultură Tribuna, cont nr.
5010.9575592 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Asta e!
■	Mihai Goțiu
Maramureșul istoric a devenit, în ultimii
ani, un spațiu mitic, la care lumea se
raportează atunci când se referă la
conservarea tradițiilor.
Expoziția de fotografie “7 zile”*, prezentată și
la Casa Matei din Cluj, nu încearcă să
demonstreze contrariul. De fapt, nu încearcă să
demonstreze nimic. Ci doar să
constate, prin intermediul instantaneelor
fotografice, care este viața de zi cu zi a
locuitorilor din Poienile Izei.
Ce rezultă? Într-un birt, o tânără cu ie și fotă,
dar cu ciorapi de plasă, se sărută cu foc cu un
tânăr cu o cămașă chinezească, cu dragoni, în fața
unei halbe de bere și a unei sticle de Fanta. O
tânără domnișoară de onoare, invitând nuntașii la
petrecere în timp ce le oferă spre degustare
horincă dintr-o sticlă de vodcă “Smirnoff”. Un
cazan de țuică în care fierb visurile și fantasmele
sătenilor. Un “mini-Oser”, cu plase de rafie și un
celofan care încearcă să ascundă tricourile de
contrabadă scoase la vânzare. “Coconi” vorbind,
în timpul aceleiași nunți, la telefonul mobil.
Opinci și obiele. O bunicuță, privind întrebătoare
peste gard, atât la obiectivul aparatului de
fotografiat, cât și la cele ce se întâmplă în jurul ei.
În ochii albaștri, afundați în orbite, cu o față în
care fiecare zbârcitură pare să aibă povestea ei, se
adună întreaga nedumerire a timpului pe care
destinul i l-a rezervat.
Poate nici nu a văzut, lângă gardul bisericii,
cum, sub un Christ, o fată inocentă, ce nu pare să
aibă mai mult de 16 ani, își odihnește capul pe
umărul unui bătrânel. Nu e nici bunicul, nici
tatăl ei. E iubitul! Sugestiv parcă, pe câmp, o
țărancă și soțul ei dorm cu spatele la obiectiv.
“Asta e!”, par a spune ei. O lume pe care nu avem
dreptul să o judecăm. Ci doar să o privim și să o
acceptăm. Astfel cum e relevată de expoziția
vernisată la Cluj.
Cosmin Bumbuț
Petruț Cdlinescu
Responsabilii se numesc: Bcjan, Bumbuț,
Călinescu, Croitoru, Dorolți, Gheție, Paul,
Șerban, Tishkovets și Triebl. Alte amănunte și
fotografii la www.7zile.ro.
■
Notă:
* Grupul de fotografie “7 zile” s-a născut în 1999, în
Baia Mare, din inițiativa câtorva prieteni care °i-au
prepus să fotografieze, o dată pe an, vreme de 7 zile,
într-o locație prestabilită, iar, la final, să expună cele
mai bune lucrări într-o expoziție. Au trecut, până
acum, prin obiectivele celor de la “7 zile” Măguri,
Sighetul (de 3 ori) °i Negrești.
24
TRIBUNA • nr. 44 • 1-15 iulie 2004