serie nouă • anul III • nr. 43 • 16-30 iunie 2004 • 10.000 lei
RIBUNA
revistă de cultură
Apare sub egida Consiliului Județean Cluj
Masă rotundă
Canon literar
și identitate în
Noua Europă
Participă:
Laszlo Alexandru
Adriana Babeți
Rodica Baconsky
Ioana Bot
Mircea Muthu
Enzo Palmisciano
Ion Pop
Angela Tarantino
Doriana Unfer
i lustrația
numărului
Marcel Lup°e
Tribuna
Director fondator:
Ican Slavici (1884)
Revista apare bilunar, cu sprijinul
Centrului de Studii Transilvane Cluj
și al Ministerului Culturii și Cultelor.
Consiliul consultativ
AL REDACȚIEI TRIBUNA
DianaAdamek
Mihai Bârbulescu
Mircea Borcieâ
Aurel Codoban
Victor R. Constantinescu
Ion Cristofor
CĂLIN FELEZEU
Monica Gheț
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Pavel Pușcaș
Ioan Sbârciu
Alexandru Vlad
Redacția
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan- Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucala-Cuc
Aurica Tothâzan
Tehnoredactare:
Edith Fogarasi
Redacția și administrația:
3400 Cluj, Str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264] 59.14.97
E-mail: cst@easynet.ro
ISSN 1223-8546
a
nchetă
Presa culturală clujeană
(urmare din numărul 42)
Dora Pavel: Spunerea în eter
Jnexplicabil, ori de câte ori se iau în dezbatere
revistele culturale, se ignoră cu obstinație
revistele culturale radiofonice și de televiziune.
Deși aș îndrăzni să spun că, adeseori, impactul
informațional, formativ și emoțional al acestora,
din urmă, este mult mai rapid și mai spectaculos
decât cel al presei scrise. Acolo unde revistele
literare nu vor ajunge niciodată, nici măcar pe
rafturile bibliotecilor locale - fie că e vorba de orașe
de mici dimensiuni sau de ultimul cătun de sub
munte - , o revistă literară radio cel puțin (dacă nu
și una de televiziune), este foarte bine receptată.
Dacă publicul auditor transilvan a auzit măcar de
Apostrof, Steaua, Tribuna sau Echinox, de Vatra sau
Familia (fără să le vadă), faptul se datorează, cu
siguranță, în primul rând emisiunilor radiofonice.
Contactul ascultătorului (așezat, acesta, la fel de
confortabil în fotoliu, la volan sau în vârful căpiței
de fân) nu doar cu informația culturală (care, și ea,
este mereu mai proaspătă decât în cazul celei
oferite de revistele tipărite), dar mai ales cu făptura
însăși a scriitorului, este direct, nemijlocit. Să
asculți, în singurătate, inflexiunile vocii celui care
se mărturisește, parcă anume și numai pentru tine,
când acesta e, adeseori, de ce nu, idolul tău, poate
însemna mai mult decât să-l vezi în carne și oase,
pe celălalt trotuar, sau decât să-i parcurgi cu ochii
gândurile caligrafiate. Lectura unui text semnat
Minulescu, Arghezi, Bacovia sau Nichita nu va
avea nicicând reverberațiile emoționale devastatoare
pe care le stârnește în noi însăși respirația lor, a
monștrilor sacri, în recitare.
În ce te privește, ca amfitrion absolut al câtorva
minute de emisie care-ți sunt încredințate, vei
porni mereu de la premisa că postarea unui grup
de ascultători în fața aparatului de radio exact în
acel moment al zilei pe care tu însuți îl creezi la
capătul celălalt al firului înseamnă, fără doar și
poate, opțiunea lor identică pentru același interval
de izolare, un soi de exil asumat în împărtășirea
atâtor iluzii necunoscute. În fața unei asemenea
așteptări, e limpede că nu pentru a tulbura intimi-
tatea spirituală a acelora te afli acolo, ci doar pentru
a le-o provoca, prin sugerarea unor subiecte de
meditație, sau pentru a le induce, pur și simplu,
câteva clipe de fior estetic nebănuit.
Se invocă perpetuu, și pe nedrept, efemerul,
legat de viabilitatea unei emisiuni radiofonice, a
unei ”spuneri” în eter. Nu este însă la fel de tre-
cătoare clipa în care parcurgi cu ochiul cuvântul
scris, unul anume, cu nimic mai altfel decât cel
auzit, și la care, poate, la fel, n-ai să te întorci vreo-
dată? Și nu e el, cuvântul auzit, la fel cu celălalt,
etern declanșator al acele atât de necesare evadări a
omului din real înspre lumea propriilor candori?
Multe și diverse au fost/sunt armele seducției
noastre. Dincolo de informația culturală exactă și la
zi, dincolo de dezvăluirile picante din culisele lumii
literare de la noi și de pretutindeni, dincolo de
oferta generoasă, continuă, a bursei cărților, suvera-
nă între toate acestea s-a dovedit a fi confesiunea nu-
meroaselor noastre personalități, oameni de cultu-
ră, editori, șefi de reviste și traducători, scriitori
îndeosebi, care s-au perindat în fața microfonului
la Radio Cluj, noi avându-i alături, ca parteneri de
dialog. Mărturisirile neașteptate, adesea șocante -
pentru că nimic nu pare mai imprevizibil și mai
inaccesibil, în același timp, ca intimitate lumii unui
creator -, au fost ale unor nume de primă mărime,
eludând granițele unui provincialism îngust: de la
N. Balotă, N. Breban, D. Țepeneag, M.H. Simio-
nescu, Ion Vlad, Ion Vartic, Ion Pop, Adrian Popes-
cu, Gh. Grigurcu, Horia Bădescu, Alexandru Eco-
voiu, Petru Cimpoeșu, până la traducătorii Antoa-
neta Ralian sau Virgil Stanciu, sau până la genera-
țiile ceva mai tinere ale unor Angela Marinescu,
Matei Vișniec, Marta Petreu, Aurel Pantea, Ovidiu
Pecican, Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun sau
I.B. Lefter. Din păcate, multe dintre vocile interlo-
cutorilor noștri, precum cele ale unor Marian
Papahagi, Mircea Zaciu sau Gellu Naum, s-au
alăturat, între timp, patrimoniului de glasuri pe
care le tezaurizează Studioul de Radio Cluj în
Fonoteca sa de aur.
Într-un fel edițiile literare săptămânale de la
Radio Cluj au ambiționat să alcătuiască o istorie
cvasiintegrală a culturii și literaturii române, încer-
când o recuperare și a valorilor lor risipite dincolo
de granițele țării. Am considerat dintodeauna că o
asemenea încercare de reintegrare, chiar și radiofo-
nică, a unei părți importante a literaturii române,
aceea care se scrie și în afara hotarelor, este impe-
rioasă, atâta timp cât, o știm cu toții, vreme de
patru decenii, mari reprezentanți ai culturii române
au fost scoși efectiv din biblioteci și manuale, din
istoria, chiar, a literaturii noastre, doar pentru că,
într-un anumit moment al existenței lor, ei au ales
să rămână în alte spații geografice. Prin diferite for-
mule publicistice (precum cronica literară, con-
fesiunea sau dialogul direct), am oferit publicului
auditor un compendiu al scriitorilor români din
exil, care, de fapt, n-au plecat niciodată din cultura
noastră. Am dialogat, astfel, telefonic, cu Norman
Manea (de la New York), cu Dinu Flămând, Matei
Vișniec sau cu traducătoarea Sanda Stolcjan (de la
Paris), precum și cu regretatul editor de prestigiu,
autorul celebrelor Cahiers de l:Herne, Constantin
Tacou, tot din Paris.
Deosebit de savuroase, dată fiind splendida
libertate de spirit a scriitorilor, anchetele literare
stârnesc deopotrivă autorii și publicul lor cititor/
ascultător, prin ineditul temelor și întrebărilor,
începând cu cea privind mecanismul elaborării
unui text de către omul creator și continuând cu
altele, precum cele intitulate Povestea unei mari
iubiri sau Vacanța scriitorilor.
Au cunoscut ei marea iubire? Le-a marcat des-
tinul creator? Cât din acest segment al biograficului
lor afectiv lasă să transpară în propria creație?
Convinși de delicatețea unor astfel de întrebări, pe
alocuri brutal de indiscrete, ne-am așteptat la
răspunsurile pe care le-am primit: unele -
nostalgic-eruptive, dornice să se exhibe, altele -
defensive sau persiflante, agasate și reci, mergându-
se până la refuzul total al vreunui răspuns.
Apoi: Ce fac, oare, scriitorii români în timpul
vacanțelor, câtă vervă de scris mai eu ei atunci, ce
forme de relaxare își pot permite pentru a se revita-
liza? Le mai e suficientă, celor mai mulți dintre ei,
butada "umilinței creatoare” pentru a se consolida
în fața frustrărilor resimțite aici, în această parte a
lumii, mai mult parcă decât oriunde? Îi ajunge
acestei specii trufașe, pentru sănătatea sângelui ei
aristocratic, doar iluzia libertății neîngrădite?
O adevărată încercare pentru noi, ca jurnaliști,
este găsirea celei mai adecvate modalități de a ne
continuare în pagina 6 ±
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 43 ♦ 16-30 iunie 2004	|-
Editorial
Condițiile de (im)posibilitate
ale canonului literar în
Noua Europă
■ Oana Pughineanu
Călătorind printr-o Europă “răvășită” de
turiști cu ocazia unei excursii-maraton ce
te transporta în câteva zile aproape prin
toate marile orașe, am avut două mari uimiri:
prima a o fost că de cum am pus piciorul în
Veneția, primul lucru pe care l-am văzut era o
chinezoaică ce vindea pe un pod exact aceleași tip
de nimicuri ce au invadat piața și la noi, iar al doilea
- și cel mai șocant pentru mine - “filmulețele” de
la Chateau d’If, o veche închisoare ce l-a inpirat pe
Dumas în crearea celebrul lui personaj, Monte
Cristo. Culmea “colonialismului cultural” și
“capitalismului”, aproape în fiecare celulă erau
montate niște televizoare pe care puteai urmări fie
secvențe din filmul realizat după scrierile lui
Dumas, fie - surpriză! - un fel de “documentar”
care prezenta o zi de muncă a lucrătoarelor
cubaneze și a felului în care manufacturau
faimoasele trabucuri. Interesant era că pe lângă
femeile care făceau această muncă monotonă exista
un “povestitor”, care le citea toată ziua, foarte
pătruns și uimit din “Contele de Monte Cristo”. În
felul acesta lucrătoarele nu mai erau tentate să
vorbească una cu alta, ci absorbite de poveste
continuau neîntrerupt munca lor mecanică.
Mi-am adus aminte de acest filmuleț din
Chateau d’If cu prilejul discuțiilor despre
canonul literar, mai nou aflat și el în “luptă” cu
identitățile. Dintre cele ce s-au discutat acolo,
două probleme mi-au reținut atenția: faptul că
erudiția și elitismul nu mai sunt la mare căutare,
și faptul că o literatură poate transmite identități.
În ceea ce privește a doua chestiune am mari
îndoieli. Gândindu-mă la lucrătoarele cubaneze
care ascultau aventurile lui Monte Cristo, mi-am
dat seama că ele nu percepeau cultura franceză,
particularitățile ei, istoria ei, ci povestea. Desigur,
poate că nu erau cititorii ideali și nici autorul nu
este unul de marcă, dar cred că dacă ne gândim la
o masă mare de cititori, cei care nu sunt critici
literari și nici nu au vreo specializare privind
literatura, și ei rețin mai înainte de toate povestea
pe care cartea o urmărește. Garcia Marquez
mărturisea într-un interviu televizat că marele lui
succes și priza la publicul larg s-au datorat tocmai
“poveștilor fantastice” pe care le-a scris. Dar
îndoiala mea e confirmată și de un exemplu
concret: Mara lui Slavici, tradusă în engleză a avut
ca efect interpretarea ei printr-un concept de
“new women”, un fel de feministă avant la lettre.
Mă îndoiesc că cititorii de limbă engleză știau
ceva despre concepția tradiționalistă a lui Slavici,
sau de realitatea istorică a începutului de secol
XX din România... sau chiar de feministele de
atunci care ele însele aveau reale dubii în ceea ce
privește aplicarea acestui curent de gândire la noi.
Poate că Harold Bloom avea dreptate să susțină
faptul că doar criticul erudit, cititorul avizat poate
percepe nuanțele și poate elabora o interpretare
care să nu fie în contradicție cu contextul mai
larg al unei culturi. Din acest punct de vedere
istoria literară nu poate fi ignorată, dar istoria
literară nu a preocupat niciodată marele public.
Și atunci revin la întrebarea mea: cum poți
transmite o identitate prin literatură? Făcând un o
mare promoție publicitară de genul celeia ce i se
face lui Coelho? Repetând la nesfârșit că Eliade și
Cioarn trebuie așezați la secțiunea gânditori
români, nu francezi, așa cum am auzit că sunt
prezenți pe rafturile librăriilor din America? Se
poate “înghesui” cultura unui popor în câteva
nume de rezonanță? Sau din contră, canonul
trebuie să-și păstreze puritatea estetică, prin care
un autor devine canonic, nu pentru că e italian,
francez, ceh sau român, ci pentru că e “original”,
“straniu” și pentru că “estetica este o problemă
individuală și nu socială” (Harold Bloom)? Dacă
e așa canonul nu se prea împacă cu marele public.
S-a sugerat faptul că ar trebui să se “coboare”
nivelul de predare, de prezentare a literaturii
tocmai pentru a obține o priză cât mai mare.
Cred sincer că nu e o soluție rea, și că ar fi un
mod de supraviețuire atât pentru cadrele
didactice, cât și pentru cărți, dar nu pot să nu mă
întreb: cum l-ai putea “coborî” pe Mallarme sau
pe Barbu, care sunt îndeajuns de criptici chiar
pentru critici.
Triunghiul format din acești trei poli: erudiție
(elitism) - management cultural (priză la public)
- canonul literar al Noii Europe, cea a
multiplelor identități, tinde să devină un triunghi
al Bermudelor pentru literatură. Calitatea e
mereu în luptă cu inflația (puzderia de texte) și
de multe ori cea din urmă câștigă. Nu știu cum e
în alte țări, dar în România e clar că se publică nu
pentru că s-ar cumpăra, ci pentru că cineva
plătește. Estetica se “pierde” în retururi uriașe.
Unii critici de artă sunt conștienți de faptul că
artistul zilelor noastre nu trebuie să fie original, ci
să se înscrie corect în economia consumului, iar
alții mai pesimiști și mai plictisiți de jocul
diferențelor și identităților care vor să se afirme
(ceea ce e identic cu a se vinde) recunosc în acest
vârtej capul hidos al indiferenței. Dispariția
universalului, a dus la sisteme de valori
“caracterizate prin pierderea referinței... Trecând
dincolo de propria lor determinare și de propriul
lor principiu ele devin metastatice, în sensul
literal al oricărui proces biologic iradiind în
întregul corp. Astfel... politicul nu se mai află în
politic, ci oriunde în altă parte, pretutindeni.
Estetica însăși este asemenea unui virus filtrant.
Toate categoriile dispar în beneficiul unui soi de
hipersincretism, de homeostazie și indistincție”
(Jean Budrillard, Paroxistul indferent). Canonul,
chiar și cel al Noii Europe, ține de determinări,
limite, tipare, modele. Desigur ele se învechesc,
sunt schimbate cu altele, dar nu cred că aceasta se
mai face printr-un fel de depășire (așa cum au
înțeles-o avangardiștii). Pentru epoca noastră nu
mai e importantă ruptura, ci calitatea granițelor
de a fi fluctuante, mereu relicitate într-un discurs
politizat. Identitățile, inclusiv cele culturale se
“construiesc” în negociere.
Și că să punem punctul pe “i”, problema cea
mai gravă pentru literatură, după cum a observat
profesorul Mircea Muthu, constă în faptul că “nu
se mai citește”, iar oamenii trebuie “realfabe-
tizați”. Plăcerea textului a fost surclasată de
divertismentul propagat prin imagini, și, revenind
ultima oară la Harold Bloom, oamenii ar trebui
nu numai realfabetizați, ci făcuți să redescopere
“dialogul minții cu sine însăși... Tot ceea ce poate
oferi canonul este o bună folosire a propriei
solitudini”.
Dar cine știe, poate că în tot acest paroxism
indiferent și plictisit, literatura va deveni un
“exotism” la care individul va reveni descotorosit
de matricea imaginilor (nu mă refer la cele ale
filmelor de artă). În ceea ce mă privește am reale
îndoieli... Poate că identitățile vor sfârși prin a se
afirma, dar nu știu în ce măsură o pot face prin
literatură. Un profesor venit din Franța, îmi
spunea că românii sunt un caz “clasat” pentru
marele public francez. Pe ghidul de prezentare al
țării noastre, util pentru turiști, simbolul care ne
“reprezenta” era o căruță pe șosea... un evident
semn de civilizație înapoiată. Dacă toți acei turiști
ar citi Moromeții, s-ar adăuga ceva “farmec” - altul
decât cel de a vedea o țară exotică prin înapoierea
ei - la căruța respectivă? Ar putea fi Ilie
Moromete, exponentul unui gen de inteligență ce
“rezistă” și fără BMW? Probabil că da... dar câți
francezi au citit Moromeții?
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 43 ♦ 16-30 iunie 2004	|-
3
Comentarii
Redescoperirea
■	Sorin Nemeti
Mihai Bărbulescu
Interferențe spirituale în Dacia romana
Cluj-Napoca, Ed. Tribuna, 2003
Este o onoare deosebită pentru mine să prezint
cartea profesorului Mihai Bărbulescu, Interfe-
rențe spirituale în Dacia romana, care, datorită
inițiativei salutare a editurii Tribuna, cunoaște o a
doua ediție revăzută și adăugită. Trecerea celor 19
ani care s-au scurs de la apariția primei ediții nu a
afectat nicidecum valoarea acestei lucrări, iar tema-
tica ei o resimțim astăzi mai actuală ca niciodată.
Scrisă într-o vreme când spiritualul ca domeniu de
studiu era privit ca suspect și inoportun, cartea
Interferențe spirituale în Dacia romana își relevă astăzi
noi valențe într-o societate în care preocupările
pentru spirit și creațiile sale sunt umbrite de mate-
rialismul și pragmatismul cotidian. Sunt puține căr-
țile de istorie care nu sunt alterate de trecerea tim-
pului. Noile documente furnizate de arheologie și
epigrafie în acest interval de aproape două decenii
care ne despart de ediția întâi și care, de altfel, se
regăsesc în adăugirile și notele infrapaginale ale
acestei ediții, nu fac decât să completeze și să con-
firme teoriile și ipotezele exprimate de profesorul
Mihai Bărbulescu.
Lucrarea - un model de scriere istorică - în-
cearcă să definească profilul spiritual al „romanu-
lui“ din Dacia. Autorul nu se oprește însă asupra
vreunui aspect particular, ci tratează într-o ma-
nieră holistică toate creațiile spiritului, precum și
modul în care acestea interacționează în contextul
istoric dat. Arhitectura, sculptura, religia nu sunt
manifestări izolate ale spiritualității antice care
evoluează independent și paralel, ci părți ale unui
întreg care se conțin și se determină reciproc.
În capitolul „Claudius Saturninus sculpsit“
autorul analizează locul și rolul artelor plastice și al
artiștilor în societatea antică. Architecti, lapidares,
sculptores, cavatores, gemmarum, sigillarii, plumbarii
sunt, în majoritatea lor, anonimi. Responsabilă
pentru acest anonimat este concepția anticilor
despre rolul artistului plastic, văzut ca meșteșugar,
muncitor, sculptura și pictura situându-se în
antichitate în afara câmpului artelor „liberale“, pe
palierul inferior al artelor „servile“.
Este un loc comun în concepția istorică despre
antichitate faptul că romanii, imitatori ai grecilor
în artă, au excelat în arhitectură, în special în cea
utilitară. Ruinele edificiilor romane de altădată
redescoperite azi - fora, temple^ termae, apeducte,
amfiteatre, vorbesc despre perfecțiunea la care a
Daciei romane
ajuns știința arhitecturii. Profesorul Mihai Bărbu-
lescu se întreabă, în capitolul al IlI-lea, ce este cla-
sic și provincial în arhitectura Daciei, cum sunt
respectate principiile vitruviene sau cum sunt ne-
glijate sau adaptate, ce ordine arhitectonică preferă
atelierele provinciale. Se reconstituie imaginea ate-
lierelor unde meșterii respectă cu scrupulozitate
canoanele, ateliere care coexistă cu altele unde
meșteșugarii locali sunt mai puțin deprinși cu teo-
riile și prescripțiile mistic-esoterice ale arhitecturii
antice. Se remarcă lipsa uniformității și stratificarea
gustului pentru frumos, dar cu toate acestea Dacia
senatorilor, cavalerilor romani sau a grupurilor de
cives romani nu este esențial diferită de Dacia
provincialilor și peregrinilor de etnii diferite.
Sculptura face legătura între religie și arhitectu-
ră: reliefurile decorează edificiile, simboluri
apotropaice - Gorgona, Hercules - împodobesc
elemente arhitectonice. Pentru înțelegerea semni-
ficației pe care anticii o acordau unei scene este
necesară situarea simbolurilor în context: pilastrul
de la Napoca cu imaginile sculptate în relief ale lui
Liber Pater, Hercules și Mercurius și ale atributelor
Dianei își relevă, datorită acestei asocieri valențe
funerare, fiind interpretat drept un pilastru de la
intrarea într-o construcție funerară (mausoleu).
Un capitol (IV) „Descifrări la hotarul dintre artă
și religie“, este dedicat analizei iconografiilor
divine. Pletora de imagini cu reprezentări de zei
descoperite în Dacia este clasificată metodic în
funcție de rolul imaginii, dar și de materialul,
tehnica și obiectul care servea drept suport
imaginii. Zeii apar în statuaria și relieful cu rol
cultural sau votiv, dar și pe piese arhitectonice, vase
ceramice, geme și camee, monede și piese utilitare.
Importantă este metoda de decodificare a
simbolurilor religioase cu care operează
profesorul Mihai Bărbulescu, bazată pe ideea că
lectura fiecărui simbol conduce doar la o
înțelegere parțială a semnificației de ansamblu,
importantă într-un context iconografic fiind
interpretarea tuturor simbolurilor din perspectiva
asocierii dintre ele. Supusă unei astfel de analize
o gemă de la Porolissum se vădește a fi
reprezentarea martiriului satirului Marsyas iar
pilastrul de la Napoca își trădează semnificația
funerară. Pentru înțelegerea limbajului simbolic
al iconografiilor religioase antice se realizează și o
oportună clasificare a atributelor divine.
Capitolul V, „O religie cotidiană“ este dedicat
studiului „sumei de politeisme“ care constituie
religia Daciei romane. Aici întâlnim o viziune
antropologică asupra religiei, concepție exprimată
de la început de autor: „în abordarea religiei
romane din Dacia pornim de la ideea că factorul
esențial este omul“. Fidel acestui principiu,
autorul operează o răsturnare de perspectivă, în
raport cu istoriografia tradițională: în centrul
atenției sunt situate persoanele și preferințele lor
religioase și nu divinitățile.
După ce sunt trecuți în revistă cei circa 130 de
zei adorați în provincie, prezentați după criteriul
tradițional al originii etnice, sunt analizate atitu-
dinile și preferințele religioase ale unor oficiali ca
M. Statius Priscus, L. Aemilus Carus, P. Catius
Sabinus, Q. Axius Aelianus etc., a căror trecere
pasageră prin Dacia a influențat desigur atitudinile
religioase ale locuitorilor „stabili“ cu care împăr-
țeau locurile de cult. Sunt analizate apoi și
dedicațiile votive ale unor civili sau militari din
Dacia, ajungându-se la concluzia că religia
„personală“ nu este mozaicată, ci fiecare preferă un
grup relativ restrâns de divinități, pe care îl
îmbogățește uneori datorită unor situații speciale.
În capitolul VI, „Credințe despre «lumea
umbrelor»" este analizat monumentul funerar ca
produs al interferențelor complexe, corelându-se
„simbolistica monumentelor funerare cu un
anumit ritual funerar, în temeiul credințelor în care
își aveau, de altfel, sorgintea“. Din monumente
funerare standardizate, aluzii epigrafice și date
arheologice disparate, autorul reconstituie
universurile funebre ale romanilor din Dacia:
credința în viața sufletului în mormânt care
coexistă cu credința despre sufletul aerian,
atitudinile în fața Destinului implacabil, reflectarea
unor episoade mitice (setea lui Tantalos și vasul fără
fund al Danaidelor) în practicile rituale funebre.
Ultimul capitol, VII, „De la daco-romani la ro-
mâni" se înscrie în domeniul studiului permanen-
țelor: pe de o parte continuitățile civilizației dacice
după cucerire și, pe de alta, moștenirile antice - ro-
mane - în spiritualitatea românească. Ancheta în-
treprinsă pentru depistarea fondului autohton și re-
flectării lui în domeniul spiritual a condus mai ales
la rezultate de ordin negativ. Absența divinităților
dacice în epigrafia și arta epocii romane este pusă pe
seama lipsei binecunoscutei politici de toleranță re-
ligioasă în acest caz, dar este atribuită și unui proces
de romanizare relativ rapidă și uniformizatoare.
Cu prudența caracteristică autorul se pro-
nunță în favoarea posibilității de a izola în cultura
populară modernă unele teme antice: Diana și
Sânziana, cultul arborilor, Hercules și Iorgovan,
Parcele și Ursitoarele, practici funerare (setea
morților, obolul lui Charon) sunt în opinia
autorului moșteniri ale spiritualității antice.
Nu pot încheia mai potrivit decât spunând că
o carte bună este aceea care nu-și pierde
prospețimea odată cu trecerea timpului, care te
surprinde la fiecare re-lectură, unde redescoperi
de fiecare dată lucruri crezute uitate.
■
4
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 43 ♦ 16-30 iunie 2004 j
Altfel despre Mircea Eliade
■	Mihaela Gligor
Mac Linscott Ricketts
Former Friends and Forgotten Facts
Criterion Publishing, 2003
Purtând semnătura cunoscutului eliadist
american, Mac Linscott Ricketts, a apărut la
sfârșitul anului trecut, la Criterion
Publishing, lucrarea Former Friends and Forgotten
Facts, analiză justă a unui segment important din
viața și opera lui Mircea Eliade.
Profesorul american de la Louisbourg
College, dr. Mac Linscott Ricketts, a studiat
istoria religiilor la Chicago și și-a elaborat
disertația de doctorat cu ajutorul lui Mircea
Eliade. A tradus în limba engleză mai multe
romane semnate Mircea Eliade și o parte a
memorialisticii. Dincolo de asta, Ricketts a scris
mai multe studii dedicate contribuției lui Mircea
Eliade în câmpul istoriei religiilor. Mac Ricketts a
beneficiat, în anul 1981, de o bursă de cercetare
în România, timp în care a studiat scrierile
eliadiene din perioada interbelică. Cu această
ocazie s-a familiarizat cu articolele în care Eliade
își declara simpatia pentru Mișcarea Legionară.
Timpul petrecut la București a fost benefic, Mac
Linscott Ricketts elaborând, mai apoi, lucrarea
Mircea Eliade: The Romanian Roots. 1907-1945,
foarte importantă pentru înțelegerea și conturarea
imaginii lui Mircea Eliade.
Lucrarea ce face obiectul analizei de față,
Former Friends and Forgotten Facts, reprezintă, după
cum declară autorul în Cuvântul introductiv, o
reunire a șase materiale ce au apărut în revista
Origini. Romanian Roots. Toate eseurile au fost
revăzute și completate pentru ediția de față.
În structura volumului distingem două mari
părți: una în care Mac Ricketts se ocupă de
trecutul lui Mircea Eliade; și o a doua parte, în
care este analizată lucrarea Alexandrei Laignel-
Lavastine, Cioran. Eliade. Ionesco: L’oubli du
fascisme.
Cele două secțiuni sunt separate de studiul cu
titlul What the texts reveal, o analiză clară și exactă a
unui număr însemnat de articole publicate de
Eliade în perioada interbelică, și editate de Mircea
Handoca sub titlul Textele “legionare” °i despre
“românism”.
Ricketts consideră că „motivele pentru care
Handoca a adunat aceste texte într-un volum
sunt trei:
1.	Să arate că naționalismul sau
“Românismul” lui Eliade nu a derivat din
doctrina lui Codreanu sau din Fascism sau
Nazism;
2.	Pentru a demonstra că “Legionarismul” lui
nu a inclus anti-semitismul sau rasismul;
3.	Pentru a arăta că Românismul său a fost, de
la început și până la sfârșit, și întotdeauna, o
problemă de valori spirituale: misiunea României,
destinul României, creativitate și libertate de
creație”.
Așa cum Mac Linscott Ricketts vede lucrurile,
Mircea Eliade a fost, într-un prim moment,
influențat de filosofia (cu clare accente
ortodoxiste) lui Nae Ionescu, iar, mai târziu, a
devenit interesat de problema salvării națiunii, de
“destinul mesianic” al poporului român, a crezut
că o “revoluție spirituală” realizată de apariția
unui “om nou” va fi necesară. Mircea Eliade nu a
fost influențat de Codreanu, este de părere
Ricketts, dar a ajuns să creadă că mișcarea
politică, puternic infuzată de ortodoxism și
condusă de acesta, ar putea aduce idealurile mai
aproape.
În prima parte a volumului lui Ricketts se află
referiri inedite la viața particulară a lui Eliade, la
mariajul său cu Nina Mareș și la prietenia care-l
lega de Mihail Sebastian.
Cu toate acestea, elementul cel mai important
al primei părți este reprezentat de analiza făcută
de Mac Linscott RickettsJurnalului Portughez al lui
Eliade, apărut în 2001, la Editorial Kairos din
Barcelona, în traducerea lui Joaquin Garrigos.
Mac Ricketts este un bun cunoscător al Jurnalului,
și asta pentru că a realizat el însuși o traducere
(englezească) a lui pe baza manuscrisului
(fotocopiat) primit de la Cristinel Eliade.
Conform lui Ricketts, ediția spaniolă a
Jurnalului este însoțită de patru anexe foarte
importante, care conțin mai multe materiale
scrise de Mircea Eliade în vremea în care a locuit
la Lisabona: două “jurnale de călătorie”; un raport
al întâlnirii cu regele Carol al II-lea, aflat într-o
vizită în Portugalia în primăvara lui 1941; și o
prefață la cartea despre Salazar.
Mac Ricketts consideră că Jurnalul Portughez
clarifică statutul lui Mircea Eliade la Legația
Română din Lisabona, unde a îndeplinit, mai
întâi, funcția de secretar de presă, iar mai apoi pe
aceea de atașat cultural.Jurnalul Portughez este
important, crede Ricketts, din mai multe puncte
de vedere: “este o sursă esențială pentru biografi;
un document precis pentru istoria și critica
literară; o resursă prețioasă pentru cercetătorii
care caută să înțeleagă ideile “istoriei religiei”, un
document care conține importante declarații și
puncte de vedere politice”.
De asemenea, consideră Mac Ricketts, “nu
este nici o îndoială că Jurnalul Portughez ne arată
mult mai multe despre omul Eliade decât orice
alt volum ce a fost publicat. Cititorii vor afla
amănunte despre anii tragici ai vieții lui (este
vorba despre moartea Ninei). Comportamentul
lui nu este, întotdeauna, unul ideal; judecata lui e
departe de a fi infailibilă...”. “Jurnalul Portughez,
este de părere Ricketts, oferă evidențe suficiente
în ceea ce privește “identificarea” lui Eliade cu
Mișcarea (legionară) și împărtășirea
naționalismului fervent al acesteia, dar, dovada
apartenenței oficiale la organizație lipsește”. De
altfel, în ceea ce privește relația lui Eliade cu
Garda de Fier, biograful american scrie: “deși
relația oficială a lui Eliade cu Garda s-ar putea să
nu fie niciodată cunoscută, nu este nici o îndoială
că el a publicat în 1937 și 1938 o serie de articole
în sprijinul acesteia”.
Capitolul IV al cărții lui Ricketts, An afternoon
with Mircea Eliade’s doctor, dentist and confident aduce
noi amănunte în ceea ce privește implicarea lui
Eliade în viața politică interbelică.
Partea a doua a lucrării se ocupă de cartea
Alexandrei Laignel-Lavastine, Cioran. Eliade.
Ionesco: L’oubli du fascisme. Mac Linscott Ricketts
atrage atenția în Cuvântul introductiv: “când am
deschis această carte. am descoperit că este o
scriere foarte periculoasă și falsă care poate înșela
publicul prin stilul său pseudo-școlăresc. Pentru a
demonstra ceea ce titlul anunță este nevoie de o
cercetare amănunțită în periodice și-n cărți.
Cititorii care vor avea răbdare până la sfârșit vor
descoperi că d-na Laignel-Lavastine a “uitat”
foarte multe lucruri într-adevăr”. Alexandra
Laignel-Lavastine, care se consideră ca făcând
parte dintr-o “nouă generație de cercetători”, este,
potrivit profesorului american, autoarea unei cărți
lipsită de valoare. Paginile pe care Mac Linscott
Ricketts le dedică analizării acestei lucrări
demonstrează acest lucru.
Multe pasaje care fac referire la Mircea Eliade
și despre care Alexandra Laignel-Lavastine declară
că le-a găsit în diverse surse, sunt, în fapt,
preluate întocmai din lucrări de referință, însă
fără a se indica locul exact. Mac Linscott Ricketts
(ca de altfel și Marta Petreu) își recunoaște
propriile-i formule. “Uitările” d-nei Lavastine
sunt astfel demascate.
Former Friends and Foigotten Facts este o analiză
atentă a unei părți importante a vieții și operei lui
Mircea Eliade, și poate oferi, pentru aceia care
sunt dornici să afle adevărul în ceea ce privește
implicatea savantului român în Legiunea
Arhanghelului Mihail, o cale de urmat.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 43 ♦ 16-30 iunie 2004	|-
5
Între confesiune și psalmi
■ Ion Cristofor
Olimpia BrendeaDeșliu
Generoasa lumina
Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2004
Discretă, retrasă într-o solitudine de
eremit, pe care o părăsește doar cu
prilejul apariției câte unui volum,
Olimpia Brendea Deșliu revine în atenția
iubitorilor de poezie cu o nouă carte. Intitulat
Generoasa lumina (Editura Casa Cărții de Știință,
Cluj-Napoca, 2004), noul volum al scriitoarei
clujene ne reconfirmă o vocație lirică autentică,
oarecum imprevizibilă. Cele mai multe dintre
volumele anterioare conțineau micropoeme sau
haikuuri scrise cu o peniță fină, rafinamentul
asociindu-se cu deplinul respect al regulilor
impuse de maeștrii tradiționali din Japonia.
De această dată, autoarea renunță la acest gen
de poezie, în care atinsese o indiscutabilă
virtuozitate. Micropoemele din volume precum
Ierbarul vârstelor (1998), La masa cu vântul (1999),
Rânduiala ierbii (1999) mizau pe sugestie și pe
rigoarea maximă, lăsând rareori să țâșnească
preaplinul emoției. De această dată, asistăm la un
lirism al confesiunii netrucate, nu lipsit uneori de
anumite note patetice. Retrasă în sine, poeta pare
să fi acumulat, prin ani, intense energii care
țâșnesc asemenea izbucurilor din munți.
Confesiunea ei devine acum o sfidare abruptă a
singurătății, o afirmare a unei nevoi irepresibile
de dialog cu semenii. Poeta dialoghează cu
cititorul (“Ție, cititorule, îți las tinerețea mea”),
cu propriile gânduri, cu Divinitatea, cu prietenii
și apropiații, cu memoria părinților sau
strămoșilor. Numeroase poeme ale volumului
sunt transcrieri ale neliniștilor vârstei senectuții,
ale confruntării cu vicleniile timpului: “Se duce o
zi după alta / și toate se refugiază în umbra
timpului // Clopote bat în noaptea întunecată /
bat piroane zilele plecate în derivă” (Umbra peste
taceri). Alte poeme explorează un filon al pietății
creștine, prezent și în volumele anterioare.
Poeziile sale capătă adeseori forma rugăciunii,
precum în poezia Amânare, din care cităm doar
câteva versuri, edificatoare: “Amână, Doamne,
sfârșitul lumii, / mai lasă-mi ochii deschiși spre
cer / Să mă pot mira de minunea luminii, / de
lumina ta cerească”.
Deși numeroase dintre poeziile acestui volum
sunt marcate de sentimentul unei existențe
dramatice, de melancoliile trecerii timpului, nota
pesimistă nu e prezentă niciodată. Retrospectiv,
Olimpia Brendea Deșliu își contemplă viața cu
un ochi senin și înțelept, întâmpinând
premonițiile dureroase cu “zâmbet luminos de
ființă creștină”(La aniversare). Lirica ei meditativă
ne descoperă un spirit de luptătoare, de suflet
deschis cu generozitate tuturor provocărilor
vieții. Poeta pare să fi împrumutat ceva din
înțelepciunea și harul pictorului pe care-l
celebrează în una din cele mai reușite poezii ale
volumului: ”Calm și discret în fascinația dulce /
îți aduni gândurile tăcute / fără zăbavă în iubire
fiorul te-aduce / precum ploaia se cerne peste
pajiști mute”. Între confesiune și psalm, poezia de
ultimă oră a Olimpiei Brendea Deșliu oscilează
încă între tentația solitudinii, a celui ce caută
“liniștea unui melc retras în pajiște”, și frângerea
fraternă a pâinii, a tovărășiei cu semenii. Profund
pioasă, fără a cultiva fariseisme de ocazie, poeta
cunoaște prea bine lecția Scripturilor, a celui ce
știe că doar dăruind, dobânde°te.”Generoasa
lumină” a liricii sale se întregește acum cu
autentice valențe religioase, cu mesajul
tulburător, profund, al iubirii aproapelui.
■
± urmare din pagina 2
apropia de universul unor mari creatori, precum
Eminescu, Blaga sau Nichita Stănescu, în
momentele lor aniversare. Și asta, pentru că am
refuzat dintodeauna orice impuls cu tentă oma-
gială, orice formă rigidă de îmbrățișare a ticurilor
prin care mass-media, în general, găsește să mar-
cheze aceste ocazii, demonetizând și îngustând, în
fapt, imaginea reală a scriitorilor noștri.
Cu toate aceste emisiuni și teme, am testat și
am împlinit, pe cât se poate - alături de mai-
tinerii mei colegi, scriitorii Dan Moșoiu și Mihai
Goțiu, de realizatoarea revistelor teatrale
radiofonice, Oana Cristea-Grigorescu, sau de
muzicologul Ciprian Rusu -, nevoia de cultură a
publicului român, fascinația pe care o exercită în
continuare asupra lui cultura, fenomenul muzical
și teatral, literatura îndeosebi, privilegiată, între
toate, lectură, cea care ne face să uităm că
”suntem mai puțin decât ceea ce visăm să fim”,
cum ar spune M.V. Llosa, supremația ficțiunii ca
”realitate salvată”, dar și ca terapie mântuitoare.
Ne-am putea întreba însă: cu ce rămâne, în
final, realizatorul unor astfel de emisiuni, mai
ales atunci când este și el creator? Cu nostalgia
unui interlocutor ideal, cu care să împartă
singurătatea eului său vagabond, atât de deschis și
atât de impenetrabil, el însuși. Cu dorința
continuă de a oferi publicului auditor
posibilitatea întâlnirii și dialogului cu idolii săi, de
a dezvolta în publicul auditor (cu ajutorul
invitaților săi, desigur) o nesfârșită pedagogie
culturală, prin abisalitatea digresiunilor teoretice,
încercând să încânte și să contrarieze deopotrivă
ascultătorul receptor, să-l exaspereze chiar,
provocându-l. Un dezmăț spiritual, un festin de
vorbe, o risipă de schimburi splendide de gânduri
și afecte. Pentru că privilegiul nostru, al
oamenilor de radio, al realizatorilor de reviste
culturale radiofonice, se numește, în ultimă
instanță, Măria Sa, Ascultătorul. Acel personaj,
deloc înscenat, cu care noi comunicăm perpetuu,
acel personaj, pentru noi atât de misterios și
prezent, în același timp, prin tăcerea și vacarmul
iluziilor sale lumești, prin așteptarea și
credulitatea și exigența lui, sporind și concurând,
la rându-i, adâncurile noastre secrete, întorcând
în noi siguranța, dar și spaima, erijându-se, pe
drept, la celălt capăt al undei, în dublul nostru
identitar.
Cornel Pop: Un glas care
nu se uita
■ ra prin toamna anului 1967 când pentru
întâia dată, la Radio Cluj, a fost auzită
A J vocea profesorului D.D. Roșca. Îi apăruse
recent Însemnări despre Hegel și-l invitasem să
discutăm despre această carte în fața
microfonului. Pentru un tânăr redactor, cum
eram atunci, însemna o cutezanță să vorbești
filosofie la microfon, și, încă una plină de înaltea
abstracțiuni cum este filosofia lui Hegel.
Emisiunea a durat o oră, iar ecoul pe care l-a avut
în rândul ascultătorilor a fost deosebit. Datorită
talentului său nemaipomenit de a se adresa
lăuntrului omenesc și grație unui îndelungat
exercițiu la catedră, D.D. Roșca și-a câștigat din
capul locului sufragiile ascultătorilor. Emisiunile
ce au urmat, și n-au fost puține de-a lungul celor
13 ani cât am colaborat împreună, au fost de
fiecare dată un regal radiofonic, o adevărată
bucurie și sărbătoare a spiritului. În ceea ce mă
privește, m-am convins o dată în plus că nu există
temă care să nu poată fi abordată radiofonic dacă
știi să găsești limbajul potrivit. Ori autorul Exis-
tenței tragice, carte de referință în cultura româ-
nească, știa cu prisosință să facă acest lucru. Așa
cum în viața universitară clujeană, în special, și în
gândirea filosofică românească, în general, rațio -
nalismul lui D.D. Roșca și-a lăsat o puternică
amprentă, tot așa, în demersul său radiofonic,
omul și filosoful D.D. Roșca și-a dat măsura
originalului său talent publicistic. Iar glasul său
distinct și plin de afectivitate mai stăruie încă și
acum în amintirea celor care l-au ascultat
vreodată. Toate înregistrările cu D.D. Roșca,
păstrate în fonoteca de aur, stau mărturie vie a
unui spirit înalt, de o aleasă ținută intelectuală.
■
6
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 43 ♦ 16-30 iunie 2004
Georges Rodenbach și Mihai
Sensuri fundamentate omoloage
■ Rodica Marian
n demers înscris în semiotica culturii poate
fi foarte interesant pentru un studiu com-
parativ între doi contemporani reprezen-
tativi pentru culturile lor naționale, românul Mihai
Eminescu și belgianul George Rodenbach. Opinia
comună - reverberată din autoritatea călinesciană,
din conștiința despre sine a poetului și din relativa
consonanță a acesteia cu receptarea operei în epocă
- îl consideră pe Eminescu ca pe unul dintre ulti-
mii romantici europeni, într-o perioadă când sim-
bolismul francez era în plină ecloziune, iar particu-
laritățile simbolismului belgian se conturau, cu
pregnanță, în lirică. Georges Rodenbach, poet pro-
lific, a cunoscut gloria, la numai trei ani după
moartea lui Eminescu, prin romanul Bruges-la-morte
(tradus Bruges a doua moarte) veritabilă capodoperă
simbolistă, deși rămâne un caz exemplar prin sin-
gularitate atât în opera lui Rodenbach, cât și în con-
textul simbolismului belgian. Acest statut de excep-
ție îi este conferit și de condiția romanescului în
simbolism, care nu produsese un model narativ
durabil, rezistent în concurența cu naturalismul
repudiat. Romanul lui Rodenbach, apărut în 1892,
la Paris, rămâne modelul transfigurator al realismu-
lui, urmat apoi numai parțial de alte romane ale ace-
luiași autor, dintre care cel mai interesant mi se pare
Carillonneur (tradus Clopotarul). La. fel de exemplară
pentru proza lui Eminescu rămâne nuvela Sărmanul
Dionis, întrunind trăsăturile unui romantism grefat
pe meditația metafizică și pe fantastic.
O bună parte a specialiștilor în literatură au pus
accentul pe defazajul culturii noastre față de cea
occidentală, cel puțin pentru cazul emblematic
Eminescu, contemporan cu simbolismul și parna-
sianismul. Recent, unii cercetători eminescologi au
demonstrat (vezi mai ales Mariana Neț) că prin
unele trăsături, poezia lui Eminescu se poate înca-
dra retrospectiv în curentul european, simbolismul
plutind în aer pe la 1860. Semnificativ este bine-
cunoscutul aspect de istorie literară, adesea obliterat
de alte elemente caracterizante, care privește sursa
romantismului german din care simbolismul se
reclamă mărturisit în epocă, printre altele. Este tot
atât de larg acceptată filiația fondului reflexiv emi-
nescian pe coordonatele filosofiei lui Schopenhauer.
Adesea puntea de unire între Rodenbach și Emi-
nescu se poate evidenția prin dominanta pesimis-
mului și a idealității impregnate de apetența pentru
mister a mediului romantic german. Privit prin
prisma unor definiții de maximă generalitate, care
se pretind și de rigoare, romantismul este un con-
cept dihotomic considerat de Paul Valery ca indefi-
nibil ori redus de Mario Praz la o stare de sensibili-
tate ce nu are un pol opus. Ca stare de sensibilitate,
Rodenbach este un romantic, păstrând din roman-
tism, suprapunerea unui „peisaj” lăuntric cu cel
exterior și orchestrează, în Bruges-la-Morte, cu
rafinamentul mijloacelor simboliste, un lung poem
de durere și frumusețe mortuară, reflectat în orașul
Bruges. Văduvul artist al tristeții dă o dimensiune
estetică doliului său, materializat în fiecare piesă de
artă arhitecturală cu patină gri a orașului medieval,
oprit într-o moarte plină de atmosferă, în care sufe-
rința este dureros de dulce, cum ar spune poetul
Eminescu despre o stare emblematică a sufletului
său. Bruges, orașul mort prin ruperea de mare, are
o splendoare a pragului de ruină, a supraviețuirii
fragile ce-și afirmă ultimele picături de viață, în
consonanță cu durerea pierderii iremediabile a iu-
bitei. La fel, eroul din Clopotarul își compune in-
terpretările sale la ansamblul de clopote în funcție
de trăirile sale, văzând de sus, din turnul clopot-
niței, imaginea vibrantă și consonantă a orașului,
când însuflețit de patimă sau speranță, când inert în
abandonarea sa în moarte, când straniu de străin și
îndepărtat. Interesant este elementul semnificativ,
în nuvela eminesciană, al sunetului produs de un
clopot uriaș în momentul căderii din rai.
Comparația prozei eminesciene cu cea a lui
Rodenbach, ca o nouă perspectivă de cercetare, va
putea pune în relief asemănări fundamentale, pre-
dilecții comune, sensibilități sincrone, ca și surprin-
zătoare afinități structurate în chiar modelele lor
culturale. Este foarte elocvent de subliniat, esenția-
lizând, că reprezentarea timpului la Mihai Emi-
nescu are o propensiune naturală spre timpul mitic,
efluviu retro-temporal propriu de asemenea și
visurilor romantice. Pe de altă parte, Rodenbach
cultivă, prospectiv și retrospectiv, aceeași timp cu
tendință mitică, devenit static1, ca o suprapunere a
timpului interior în cel exterior, ca o supradi-
mensionare a stării înscrise simbolic în reiterarea
cantonării într-un eveniment dominant.
Romanul lui Rodenbach, după cum arată
Christian Berg2 demontând funcțiunea lui sim-
bolică, este construit pe un proiect idealist: a iubi
dincolo de marginile vieții și a brava moartea
printr-un pariu al iluziei. La Eminescu, în Săr-
manul Dionis, fantasticul este legat de tema iubirii
absolute, pentru care eroul are o demonică vocație.
Totalitatea științelor magice apare ca o protegui-
toare a idealității în iubire, a absolutul ei întru cu-
noaștere. S-a spus chiar că în această nuvelă valen -
țele fantasticului sunt frapant de moderne3, pre-
cum, în exegezele moderne, se subliniază că Bru-
ges-la-Morte în pofida aparențelor, relevă o ideo-
logie a modernității sau o dialectică a miticului și a
actualității care includ modernitatea4. Tot așa la
Rodenbach, în, fantasticul irumpe prin simbolicul
ambiguu al „șuviței” („pârâu”) de păr galben al
iubitei moarte, care aparține celor două lumi, este
partea vie a unei existențe trecute. La Eminescu
visul și „realitatea” sunt și ele ambigui și complex
stratificate, oniricul și fantasticul pătrund simbolic
în „viața” eroului dedublat, încât nu se știe care
ipostază visează, Dan ori Dionis.
Sărmanul Dionis este considerată capodopera
fantastică terminată a lui Eminescu5, fantasticul
fiind element de potențare a misterului, mai ales
a tainei cunoașterii și mai puțin unul de ezoteri-
zare a acesteia; prin intermediul misterului, epic
inculcat, iluzia este încifrată, ca atare, realului. Pe
de altă parte, estetica ficțiunii, înțelegând iluzia ca
o construcție artificială superioară realismului
este dominantă în mișcarea literară a Tinerilor
Belgieni, dominând epoca lui Rodenbach, scriitor
care postula semnificativ scopul artistului prin
imperativul de a descoperi eroarea în orice adevăr
și adevărul în orice eroare6.
Pe lângă supremația iluziei este comun celor
doi prozatori și procedeul fantastic al dublului,
inserat în operă atât prin dimensiunea lumilor ce se
întrepătrund, cât și prin dedublarea personajelor.
Umbra lui Dionis din portretul tatălui și ipostaza
numită Dan este oarecum similară oximoronicei
dedublări reconstituite, într-un mod tragic însă la
Rodenbach, a soției moarte, reînviată prin asemă-
nare aparentă într-o dansatoare vulgară. Seraficul
este distorsionat într-un dublu decadent și derizo-
riu, antinomie care ține mai mult decât în proza
eminesciană de procedeele romantice (poetul Emi-
nescu cultivă și el această opoziție între idealul an-
gelic și cel demonic al iubitei, de pildă în Venere °i
Madonă). Într-un fel oarecum opus dinamicii dublu-
lui din capodopera simbolistă, în care dublura este
reinventată după moarte, în capodopera romantică
procedeul scindării eului este împins la limita în care
dublul metafizic își vede propria moarte.
Cei doi prozatori pot fi apropiați și prin notele
de farsă tragică, dominând la Rodenbach finalul din
Eminescu
Bruges-la-Morte prin funcția halucinant punitivă a
pârâului viu de păr blond al unei moarte care-și
ucide dublura deformatoare, ca și în soluția
adoptată pentru sfârșitul Clopotarului, în care
clopotul cu basoreliefuri erotice, vinovat inițial
pentru incitare la trădarea iubirii pure și eterice,
devine mormântul ales voluntar al eroului.
Analiza textelor relevă la cei doi scriitori impor-
tante deosebiri, dar și un anume izomorfism de
structuri tematice, de simboluri, de imagini domi-
nante care pot trasa linii de uniune între nivele ima-
ginare diferite sau opțiuni spiritual-estetice distincte.
Temele comune, raportarea similară la un fond mi-
tic al sufletului pot contopi disjuncții în sensuri
fundamentale omoloage. De asemenea substratul
comun al romantismului german se poate pune în
evidență prin coordonata pesimismului. Georges
Rodenbach vede existența umană în tonalități sum-
bre, starea de spirit este de o adâncă, convinsă triste-
țe, cu nuanțele unui ocean liniștit, nu lipsit uneori
de furtuni devastatoare. Pesimismul său este evident
relaționat de imposibila ajungere la marea fericire
prin iubire: „Iubești întotdeauna ceea ce te face să
suferi, aceasta este taina destinului, pentru că regula
este nefericirea” se spune în Clopotarul. În nuvela
eminesciană se întrevede totuși o soluție profund
altruistă, o „izbăvitoare idealitate morală” în viziu-
nea criticii, în care licărește depășirea iremediabilei
singurătăți prin visul transcedental ce nu închide, ci
lasă speranța reeditării pe pământ a fericirii
paradisiace.
Femeia ca resort al aspirației spre absolut, spre
transcendent este la Eminescu o temă textualizată
alături de ipostazele în care iubita devine rațiunea
de a exista, iar autocunoașterea trece prin iubire:
„Nu, fără ea, ar fi raiul pustiu”. Același rol de idea-
litate romantică îl ocupă femeia la Rodenbach, cău-
tând împlinirea în ambele fețe ale dualității anti-
nomice ale iubirii, în femeia angelică și în opusul ei
demonic, amândouă dovedindu-se în Clopotarul
provocatoare de suferință și de neîmplinire. În
același roman se spune: „Femeia este geamul prin
care vezi viața”. Fețele emblematice ale iubirii, care
reprezintă binele și răul, virtutea și desfrâul (Bruges-
la-Morte), blândețea și forța destructivă (cele două
surori din Carillonneut) se intersectează în epica
fragmentară și în poetica romanelor lui Rodenbach.
În Bruges-la-Morte există un subtil joc fantastic su-
gerat de motivul „chevelure vindicative” prin care
cele două ipostaze feminine se intersectează. Supra-
naturalul se insinuează în pârâul de păr galben,
totodată semn al ireparabilei rupturi cu viața (ea e
moartă) și semn misterios al vieții în moarte. Părul
galben este totodată o legătura enigmatică între do-
uă lumi, două destine, un loc simbolic în care se
resorb opozițiile între registrul poetic și cel prozaic.
Precum misteriosul este epic inculcat și încifrat în
planul narațiunii realiste la Eminescu, tot așa fan-
tasticul se insinuează în câmpul de contraste al ro-
menului lui Rodenbach, într-un mod insidios, con-
ferind scriiturii un plus de stranietate și profunzime.
■
Note:
1.	Jeannine Paque, Bruges-la-morte ou l’ emeigence d’un nouveau ro-
man â l’ tpoque symboliste, în «Belreil» Le mouvement symboliste en
Belgique, Editrice Clueb, Bologna, 1990, p. 106-107 rezumă
felul în care Rodenbach abandonează narațiunea articulată,
într-un cadru spațio-temporal radical simplificat, în care fixea-
ză momentul, adesea fără evoluție, fără curgere. Romanul lui
Rodenbach propune o colecție de fragmente, organizate în
funcție de fantasma personajului iar evenimentul, el însuși
rar, se înscrie într-o succesiune alogică de notații instantanee.
2.	Christian Berg, Lecture: G. Rodenbach, Bruges-la-Morte,
Labor, Espace Nord, Bruxelles, 1986, p. 37.
3.	Nicolae Ciobanu, Eminescu. Structurilefantasticului narativ,
Editura Junimea, Iași, 1984, p. 133.
4.	Jeannine Paque, art. cit., p. 111.
5.	Nicolae Ciobanu, op. cit., p. 111-140.
6.	Cf. Christian Berg, La litterature en trompe-l’&il, p. 41.
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 43 ♦ 16-30 iunie 2004	|-
a
nul Ioan Slavici - Tribuna 120
Ioan Slavici
director al Tribunei
■ Mircea Muthu
£poca Tribunei sibiene (1884 - 1889),
incluzând aici și anul de recluziune la
închisoarea din Vaț, ca și consecință a
proceselor intentate revistei, constituie o turnantă
în destinul nu numai literar al lui Ioan Slavici.
Întoarcerea în Transilvania marchează începutul
unei etape secunde - de maturizare artistică și de
martiriu politic deopotrivă - pentru secretarul
Comisiei documentelor istorice, însărcinat cu
editarea manuscriselor din tezaurul Hurmuzaki.
Dacă primul angajament politic s-a conturat în
1875 o dată cu imprimarea, împreună cu
Kogălniceanu, a broșurii Răpirea Bucovinei după
documentele autentice, acum, în faza sibiană, Slavici
inaugurează tribunismul ca spirit și, în anii
următori, ca tactică a „pasivismului" drept formă
de protest împotriva autorităților austro-ungare.
De altfel, studiul Chestiunea naționalităților (1885)
sau fraza extrasă din Montesquieu și imprimată
pe frontispiciul revistei câteva săptămâni la rând,
în 1887 („Il n’y a point de plus cruelle tyrannie
que celle que l’on exerce ă l’ombre des lois et
avec les couleurs de la justice"), mărturisesc
despre opțiunile tenace ale unui „scrietor“ care,
așa cum se știe, a avut mult de suferit datorită
contratimpului resimțit după începutul veacului
al XX-lea, precum și esticismului său structural.
Epistolierul se autodescrie încă din tinerețe, fără
menajamente, ca în rândurile adresate lui Titu
Maiorescu la 1876: „Oricât de blând aș părea la
fire, eu, în societate, nu sunt omul păcii!; sau:
„îndată ce nu viețuiesc precum gândesc... ori
înnebunesc, ori mă sinucid, or devin un om al
vieții zilnice" (Cf. D. Vatamaniuc, Pretexte pentru
pronunțarea unui divorț, în „Manuscriptum", 1974,
nr. 4, p. 78-79). Tribuna, primul cotidian ce
introduce limba modernă după grila junimistă
„dă seama" și pe această dimensiune despre
energetismul slavician, mai puțin însă despre
eforturile directorului, disperate adesea, pentru a
întemeia și a menține publicația la cota proiectată.
Scrisorile oferă, din nou, date ce coagulează într-
un fundal cu intarsiuri emoționale în limbajul de
epocă. În 1973, la 125 ani de la nașterea
scriitorului revista „Manuscriptum" publică
celebrul proces al ziariștilor, „rejudecat" la „ronda
13" și mai multe inedite, între care și un grupaj
epistolar adresat ministrului și ocrotitorului D. A.
Sturza. În prima scrisoare, expediată din Sibiu în
anul apariției revistei Slavici, aproape dezamăgit
în demersurile sale, face radiografia începutului
cu mențiunea curentelor de opinie divergente și a
tensiunilor ce puneau sub semnul întrebării
întreprinderea: „Cât pentru afacerile, care m-au
făcut să viu aici, ele stau destul de rău. Oamenii
ce s-au unit pentru înființarea noului ziar,
negoțători din Brașov, profesori de aici,
proprietari cu oarecare poziție materială, în
genere oameni independenți și fără pretenții de
rol politic, sunt bănuiți de o prea pronunțată
înclinare spre guvernul din Pesta și combătuți cu
multă amărăciune de cei ce se numesc ei singuri
naționali. Astfel e de temut că ziarul nu se va
putea susținea, ba va consuma și capitalul menit
pentru publicațiuni populare. Deși am primit
programul conferinței de la 1881, rezistența
pasivă, candidații noștri la alegerile pentru
conferința ce se va ținea în curând aici au căzut și
chiar astăzi am fost siliți să ne retragem la o
alegere, ce s-a făcut aici. E sigur că conferența va
hotărî rezistența pasivă pentru toți românii, adecă
și pentru cei din Țara Ungurească și publicul se
teme că noi vom «strica» solidaritatea, ceea ce de
loc nu voim". După doi ani, în 1886 - răstimp în
care pledează pentru o „deputațiune la coroană",
adică pentru un Memorandum către împărat, peste
voința autorităților de la Budapesta - îi va
mărturisi, aceluiași destinatar, obosela: „Când am
venit aici, m-am angajat să dau două articole pe
săptămânăn și să port grijă pentru partea literară a
ziarului și pentru bibliotecă. Am dat șase articole
și mai mult adeseori, pentru că nu se putea angaja
un al doilea redactor. Mă mai strivește și
corespondența foarte întinsă, adeseori câte 10
scrisori pe zi, iar secretar de birou nu am. Țin cu
toate aceste să-mi urmez studiile și lucrarea
literară. Astfel am ajuns că adeseori mă simt atât
de istovit, încât nu mai pot să fac nimic. Mai
duc-o și alții!". Ultima expresie (Mai duc-o și
alții!), insinuează plecarea de la revistă, numai că
după încă un an și jumătate, ea va fi resimțită ca o
dezerțiune și asta cu atât mai mult cu cât
„Majestatea Sa Regele, înainte de a pleca aici, a
avut grația de-a se interesa de situațiunea pe care
o las în Sibiu și a mă face atent că ar fi foarte rău,
pentru mine, dacă Tribuna ar înceta deodată cu
plecarea mea și că aceasta ar produce pretutindeni
o rea impresiune. Cu atât mai greu mă apasă deci
gândul că sunt amenințat de o asemenea
catastrofă". Dar catastrofa nu se va mai produce
până la urmă cu toate că „m-am împăct și cu
gândul acesta", se confesează în aceeași scrisoare,
ca să continue astfel: „deși foarte greu îmi este ca,
după o lucrare de trei ani și jumătate, nu pot să
las în urma mea decât înrîurirea lucrării săvârșite.
Dacă însă lichidarea s-ar face acum și în
condițiunile în care am fost siliți s-o facem, eu
sunt un mortificat, un mofluz, nu plec, ci doresc,
nu mă retrag, ci dezertez" (Cf. Stancu Ilin, „... Se
pun în joc interesele tuturor românilor...", în
„Manuscriptum", 1977, nr.2, p.56, 60-61). Nu va
dezerta dar combaterea politicii guvernului ungar
ca nefiind potrivită, credea Slavici, „cu adevăratele
interese ale monarhiei", s-a finalizat cu trei
procese de presă și, cum se știe, cu încarcerarea la
penitenciarul din Vaț. De aceea, va scrie mai
târziu în Închisorile mele (1921), „a fost arsă Tribuna
în piața Clujului, și cea mai însemnată urmare a
mișcarii naționale pornită de noi a fost înființarea
societății Emke pentru propagarea, în Ardeal, a
culturii maghiare".
În pofida acestor tribulații revista Tribuna
apărută în Sibiul sfârșitului de veac XIX a fixat -
prin Slavici - un moment de referință în istoria
nu numai culturală din Transilvania. Efortul
constructiv al primului său director nu poate fi
înțeles - ca și proces de emergență și de
cristalizare în spirit - decât în contextele
geopolitice și, astăzi, istorice. Mișcarea revuistică
din această provincie s-a structurat auxpetitspas și
în conjucturi de regulă nefavorabile. Publicistica
validează continuități seculare, în cadrul cărora
pragmatismul prepară și accesul la metafizic.
Tribuna sibiană înființată sub girul lui Slavici la
1884, apoi Tribuna poporului de la Arad, reînvierea
Tribunei - exclusiv politică de data aceasta - în
preajma primei conflagrații mondiale, apoi
Tribuna clujeană condusă între 1938-1940 de Ion
Agârbiceanu, înaintea tragicei cumpene ce avea să
ne încerce, Tribuna Ardealului, în fine, cu existență
damoclesiană în anii teroarei și ai ocupației - iată
momentele care leagă generațiile. „Ce va fi a
cincea Tribună?", se întreba Ion Agârbiceanu în
1957 și retorica sa făcea apel, în chip firesc, la
legatum-ul a ceea ce s-a numit spiritul tribunist și
al cărui cap de pod rămâne Ioan Slavici.
■
8
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 43 ♦ 16-30 iunie 2004	|-
m
asă rotundă
Canon literar și identitate
în Noua Europă
Masa rotunda pe care o veți citi în paginile ce
urmează încearcă să adunefirele unei dezba -
teri susținute, de-a lungul unui semestru
academic, în “spațiul de normalitate” construit de trei
poli de excelență ai învățământului universitar și
cercetării științfice: este vorba, întâi de toate, despre
Colegiul “Noua Europă”, din București (Rector: prof.
Andrei Pleșu); între programele sale se numără și acela
intitulat NEC-Link, a cărui susținere financiară și
logistică a permis întreaga construcție. Lui i se adaugă
programele de studii masterale de “Literatură română și
teorie literară” de la Universitatea “Babeș-Bolyai”,
respectiv de “Literatură română și comparată” de la
Universitatea de Vest din Timișoara. Adriana Babeți și
Ioana Both, profesori în respectivele programe, au
de.fășurat asfel, la ambele universități, un proiect de
învățământ și cercetare cu tema “Locurile istoriei în
studiul modernității literare”. Acesta a cuprins două cur-
suri masterale, “Întoarcerile literaturii în istorie. Cazul
romanului central-european” (prof. univ. Adriana
Babeți), respectiv “Întoarcerile istoriei în câmpul litera-
turii. Istoria literară ca știință paradoxală” (conf. univ.
Ioana Both), ateliere comune, întâlniri cu scriitori din
spațiul central-european, lansări de carte de specialitate,
conferințe și cursuri ale unor profesori invitați străini:
prof. Kazimierz Jurczak (UniversitateaJagellonă din
Cracovia), prof. as. Thomas Hunkeler (Universitatea
din Zurich), prof. Roger Francillon (Universitatea din
Zurich), prof. as. Angela Tarantino (Universitatea din
Florența).
Găzduită de Centrul Cultural Italian, masa
rotundă din 21 mai a avut, după cum s-a spus,
“încăpățânarea” de a aborda un subiect care constituie de
o bună bucată de timp un punct devenit nevralgic pentru
o serie de culturi care își caută încă un loc în noul
context politic al bătrânului continent: Canon literar și
identitate în Noua Europă. Oscilând între viziuni mai
optimiste sau mai pesimiste, participanții italieni și ro-
mâni au reușit să depășească, fără să negljeze însă, o di-
mensiune legată de o gândire critică a problemei, oferind
soluții pragmatice sau împărtășindu-ne chiar unele
experiențe care deja s-au materializat reușind să iasă din
virtualitatea planurilor de viitor, și care au în vedere în
primul rând noi moduri de construcție ale discursului
universitar, programele de traducere, managementul
cultural. Un subiect imposibil de ocolit l-a constituit
Declarația de la Bologna, o sabie care încă nu reușește să
dezlege un nod gordian al culturii, sau mai bine spus al
culturilor. Cum se construiește o identitate și, mai ales,
cum se transmite o identitate prin literatură în special, a
fost întrebarea care nu a încetat și probabil nu va înceta
mult timp de acum încolo să se impună.
Doriana Unfer (directoarea Centrului
Cultural Italian): Permiteți-mi să încep cu un
salut și să urez bun venit la Centrul Cultural
Italian oaspeților care sunt aici pentru prima dată
și să îmi exprim satisfacția că Centrul găzduiește
această manifestare; urez înainte de toate un bun
venit aparte d-lui decan al Facultății de Litere,
profesorul Mircea Muthu, care a acceptat să
răspundă invitației noastre, ca și celorlalți
profesori de la universitățile italiene și românești
care ni s-au alăturat. Mulțumesc îndeosebi și
Ioanei Bot, pentru că a vrut să organizeze această
dezbatere alături de noi, în cadrul unui program
pe care îl gestionează; îi mulțumesc că a ales să
exprime aceste concluzii în aria italiană, care e
unul din spațiile posibile în care se puteau
exprima asemenea opinii și preocupări.
Acesta este “finalul” unei dezbateri care a
durat un semestru, și care în ultimele zile s-a
intensificat, prin participarea oaspeților pe care
i-am numit. Este vorba de un program organizat
de NEC din București despre care va vorbi Ioana
Bot în cele ce urmează. Eu vreau să fac doar o
introducere în care voi sublinia unele puncte care
apoi vor fi, cred, dezvoltate de participanți. Cu
siguranță că titlul este incitant: “canon literar și
indentitate în Noua Europă”; este un titlu cu
rezonanță care reasumă alte teme, dar ce alte
teme? Nu reușesc să dau un răspuns univoc, dar
observ că titlul se deschide spre mai multe
direcții și mi se pare important să mă întreb în ce
sens e folosit adjectivul “Noua” Europă? în ce
sens, este “nouă”? Vom fi de acord că această
reînnoire nu se referă la o situație culturală, ci la
una politică; noi știm că continentul european
este tot cel vechi, că Europa se întinde de la Urali
la Atlantic și de la Mediterană la Marea Nordului.
Se discută mult azi dacă Europa va fi sau mai este
- și mi se pare că discuția este mai vivace chiar
decât noutatea ideilor pe care le aduce. Această
definiție a punctelor extreme ale Europei, această
imagine a vechii sale geografii, ne reîntoarce la
discuțiile despre ce e nou în această veche
Europă. Reînnoirea are o valoare politică și
culturală și mi se pare că cele două aspecte
coincid acum. Pentru politic, ca și pentru
cultural, este vorba astăzi de a abandona “vechea”
Europă, percepută exclusiv occidental, pentru a
reface o “nouă” Europă, care să reincludă o mare
parte a adevăratei Europe, exclusă mulți ani din
scena jocului politic. Am asistat în timp la o
evoluție accelerată a acestei accepții a Eruopei, în
ultimii ani. Pe de o parte, este vorba acum despre
a ne despărți de vechea viziune a unei Europe
divizate în sfere de influență, pe de altă parte, de
a reflecta - ceea ce se va vedea în intervențiile
următoare - la inserția europeană a tuturor ariilor
noastre culturale, în pofida tonului oficial, adesea
supărător de paternalistic, de “dăscălitor” cu
aspiranții la această inserție.
Europa adevărată este cea care conține ambele
foste diviziuni politice: cea occidentală, care simte
nevoia de a se înnoi, și cea orientală, care dorește
să reacceadă acolo unde îi este locul; acest
fenomen înseamnă înnoire a amândurora. Nu
este vorba de o reformă, ci de elaborarea a unor
noi structuri culturale, ceea ce înseamnă aducerea
în prim-plan a unei serii de probleme care se
referă la recontextualizarea tradițiilor culturale ale
fiecărei comunități în parte. Trecerea la aceste noi
structuri mizează pe probleme de identitate.
Îmi place să mai relev faptul că în titlul
dezbaterii noastre, în italiană, “indentită” poate fi
atât singular, cât și plural, ceea ce ne re-aruncă în
câmpul dezbaterii, fiind totodată o discuție despre
identități viitoare (în viitor, noua Europă își va
câștiga identitatea nouă, pe care o va confrunta cu
identitățile ei vechi). În altă ordine de idei suntem
conduși inevitabil către dilema legată de cum să
construim practic, operativ, identitățile din identi-
tatea unică, europeană; trebuie oare să renunțăm
la propria, mare, mică, nouă, veche identitate,
pentru a ne integra într-una a “noii” Europe?
Canonul literar al noii Europe este doar una
dintre căile pe care se poate ajunge la problemele
identitare, dar o cale ce mi se pare foarte
însemnată; pentru că literatura reușește să fie ceva
ce ne privește pe toți, literatura este cred
instrumentul cel mai universal pentru a exprima
omul, societatea, deci, în ultimă analiză, cu asta aș
dori să încep, cu observarea multiplicității
problemelor pe care aria noastră de dezbatere o
implică: cum să asigurăm traductibilitatea,
comprehensiunea literarității? Cum pregătim
noile generații de studenți pentru o nouă Europă,
transmițându-le, cu ajutorul literaturii, un sens al
trecutului, al istoricității, care nu trebuie să se
piardă în conversie? Cum adaptăm aceste cerințe
la presiunile prezentului, ale restructurării
academice, ale noilor curricule școlare? Cum
construim un intelectual care să reușească
totodată să pășească în viitor, ducând cu sine
rădăcinile creștine ale Europei, un factor - în
opinia mea - de unitate mai puternic decât cel al
fondului comun roman.
Închei cu o reflecție care mi-a fost generată de
pregătirea acestei dezbateri: m-am întrebat cu ce
moment din trecut putem asemui perioada de
acum și interogațiile pe care ni le punem astăzi?
Mi se pare semnificativ că proiectul actual al noii
Europe trece prin re-elaborarea structurilor de
învățământ, trece prin regândirea școlii, al locului
său în noua societate europeană.
Nu vreau să dau indicații pentru desfășurarea
intervențiilor următoare, sunt sigură că ideile care
se vor rosti aici - fără a oferi soluții definitive -
vor fi extrem de interesante pentru a relansa o
dezbatere ce este departe de a-și vedea încheierea
aproape.
Ioana Bot (UBB): Mulțumesc doamnei
Doriana Unfer. S-a vorbit aici deja în două limbi,
dar după cum spune Eco, Turnul Babel definește
însăși europenitatea noastră. Eu cred că astăzi aici
se întâlnesc mai multe filiere ale aceleiași neliniști
legate de problemele cu care specialiștii în istorie
literară, literatură, literatură comparată, dar și
traductologie, se confruntă în această nouă
construcție care bineînțeles - la firul ierbii -
seamănă cu o nouă “destrucție”. Și ceea ce mi se
pare mie, în primul rând, liniștitor în
multitudinea de întrebări pentru care nu avem
răspunsuri este că, venind din filiere atât de
diferite, neliniștile noastre sunt aceleași, dau
impresia unui spațiu coerent de interogație.
Retrasez puțin istoria acestui proiect spre a
reajunge la Centrul Cultural Italian, căruia îi
mulțumesc pentru a fi insistat suficient de
încăpățânat ca până la urmă această încheiere a
semestrului nostru de cercetare să se întâmple
aici. Aș începe cu faptul că de mai mult timp
decât acest semestru în interiorul catedrei căreia îi
aparțin și cu fire nevăzute legându-se de catedre
partenere din alte universități cu care lucrăm la
diverse proiecte, s-a accentuat o interogație
asupra statutului ca disciplină didactică în primul
rând, dar și ca axă de cercetare, al istoriei literare.
În jurul acestei axe interogative se concentrează
proiecte mai vechi precum reluarea seriei de
Studii literare și construcția Dicționarului analitic al
literaturii române. E o axă pe care nouă ne place să
o trasăm mergând undeva undeva, în jurul lui
Dimitrie Popovici. Mergând mai departe,
constatând că tot felul de tipare și paturi
procustiene ale restructurării programelor de
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 43 ♦ 16-30 iunie 2004	|-
9
învățământ ne sunt foarte străine, că nu ne
regăsim în ele, am imaginat acest proiect de
didactică și de cercetare pe care l-a bursificat
Colegiul Noua Europă de la București pentru al
doilea semestru în programul care se numește
NEC-Link, și care presupune crearea unor
legături efective de construcție coerentă, a
programelor de didactică între cele patru
universități mari românești care au foști bursieri
ai colegiului, pe care NEC-ul astfel îi reia și le
asigură, după expresia lui Andrei Pleșu “o
dezbatere critică inter și transdisciplinară
orientată către sincronizarea vieții și cercetării
universitare din România și din regiune cu cea a
mediilor academice internaționale, un element
important constituind o intensificare a
contactelor specialiștilor români între ei și cu
colegii lor din întreaga lume”.
Împreună cu doamna profesor Babeți am
construit așadar în acest al doilea semestru două
cursuri noi și două axe de program noi la cele
două masterate la care predăm, cel de literatură
română și comparată al Universității de Vest, cel
de “Literatură română: modernitate și context
european” al Facultății de Litere de aici. Proiectul
nostru se canalizează atât pe două cursuri cât și pe
editarea unor materiale didactice, și mai departe
pe realizarea unui număr special al revistei de
Studii transilvane, nr. 4/2004. Mai departe, la
sfârșitul lui 2004 și începutul lui 2005 dorim
publicarea unui volum de studii la o editură
românească, volum care să aibă și colaboratori
externi și care să reia această neliniște coerentă
comună. Proiectul se intitulează Locuri ale istoriei
în studiul modernității literare.
Locuri ale istoriei românești, în ceea ce mă
privește, aici regăsindu-mi o serie de neliniști
legate și de canonul literar și de identitatea pe
care o literatură o construiește, de metodele prin
care această problematică poate fi abordată și
legate de eventuala, spun eu perdantă, punere sub
ratură a dimensiunii istorice în cercetarea
fenomenului literar. Doamna profesoară Babeți a
venit în această arie de cercetare cu o experiență
strălucită care nouă ne suscită admirația de ani
buni, anume a centrului A treia Europă de la
Timișoara, cu un interes axat pe alte identități
neliniștitoare, cele care se numesc “Europa
Centrală”. Puse împreună, am constatat că aceste
două interogații își răspund. Ne-am bucurat când
pe la începutul semestrului, am primit un semn
(printre multe altele) de la colegii noștri
româniști din Italia și acest semn era un anunț
despre organizarea unui congres dedicat
problemei Canonului literar, care va avea loc la
jumătatea lunii iunie la Roma, la care participă și
profesori de la universitatea noastră, eu însămi
ducându-mă acolo cu o comunicare care va
sintetiza tocmai experiența de predare din
interiorul acestei burse NEC-Link, adică “cum
predai istoria literară a unei literaturi naționale,
nu numai în interiorul unor noi structuri politice
și academice care sunt ale Noii Europe, dar și în
interiorul unor noi structuri, aș spune
conceptuale, de reflexie care nu vor să o rupă cu
trecutul dar care nici nu pot să mai fie ceea ce au
fost?”, așadar o istorie literară ca “știință
paradoxală”: sinteză epică și disciplină academică
în același timp.
În orice caz, și cu asta închei, dacă aveți
senzația că sunt prea puține nume sau am spus
prea puține lucruri e numai pentru că în legătură
cu toate aceste neliniști ale noastre, cred că noi
deocamdată producem schițe, nu hărți absolute,
și schițele pe care le-am desenat și le vom desena
vor fi foarte fericite să primească hașurări și
nuanțări. Aș mai dori să subliniez că, probabil,
față de marile probleme în vogă în legătură cu
integrarea europeană și cu restructurarea
învățământului și convenția de la Bologna, față de
toate aceste lucruri “teribile” care se discută,
problema lui “cum predăm istorie literară” poate
să pară minoră. Noi nu credem că este și salut
încăpățânarea cu care Centrul Cultural Italian ne
susține în aceste proiecte și cu care Colegiul
Noua Europă subvenționează proiecte care nu
sunt neapărat la modă, dar se ocupă de probleme
neliniștitoare.
Angela Tarantino (Universitatea din
Florența): Mulțumesc doamnei profesoare Unfer,
care a organizat întâlnirea de astăzi și doamnei
profesoare Ioana Bot care a vrut să mă implic în
acest proiect. Ar fi răspundere foarte mare dacă aș
vorbi pentru universitatea italiană și voi vorbi
doar în numele a ceea ce fac eu. Ieri am vorbit la
Facultatea de Litere despre un posibil canon
literar pentru predarea literaturii străine, în
particular, a literaturii române în Italia. Acum
vreau să vorbesc despre întâlnirea care va avea loc
la Roma în luna iunie și care este organizată de
Accademia di Romania din Roma și de un grup de
bursieri. Colocviul are un program foarte bogat
întrunind profesori din România și Italia.
Probabil că masa rotundă de acolo va fi o
continuare a celei de aici. Ea va avea ca temă
principală convenția de la Bologna, predarea fiind
acum un fel de coșmar pentru noi toți. Totuși, eu
nu cred că această convenție este un coșmar
desăvârșit. Poate că la început a fost o idee bună
în sensul creării unei rețele comune, unui loc
unde toți putem să ne plimbăm fără frontiere și
fără piedici, dar problema constă în faptul că și în
sistemul predării există frontiere. De exemplu, eu
cred că trecerea de la 4 ani la 3 + 2 a fost un fel de
forțare care s-a lovit de un habitus care nu se
poate descompune dintr-o dată. E bine, e rău?
Asta nu cred că se poate spune acum. Venind
vorba de canonul literar eu am citat din Asor
Rosa dintr-o lucrare intitulată Canonul operelor, în
care pune întrebarea: poate să se realizeze un
canon european întemeiat pe traduceri? Dacă ne
gândim la un canon european, nu numai pe
modelul lui Bloom, de pildă, dar oricum un
canon care să conțină toate diferențele europene,
în ce limbă îl gândim? Sau: îl putem gândi în mai
multe limbi? Există posibilitatea unui canon
translingvistic? Aceasta este o întrebare
interesantă și poate că nu vom ajunge la un astfel
de canon translingvistic, poate că fiecare dintre
noi va veni cu un canon propriu care pe urmă
pus împreună cu celelalte va forma un canon
unitar? Nu știu. Putem pune doar întrebări,
oferind niște răspunsuri care vor lăsa întrebările
deschise. Cred că, cel puțin deocamdată, Europa
nu este un proiect politic sau cultural, ci numai
unul economic și poate că mulți nici nu vor să
devină și altceva decât asta. Poate că sunt
pesimistă, dar am impresia că lumea se bucură
pentru apariția monedei euro, iar restul rămâne în
umbră.
Adriana Babeți (Universitatea de Vest din
Timișoara): Ca să vă captez bunăvoința aș spune
că în momentul în care am auzit-o pe doamna
Unfer rostind cu un accent inimitabil acel
“identită”, instinctiv am auzit și acel “felicită”
italian. E o fericire sau o nefericire să tot discuți
despre identitate, și în coada identității, evident, și
despre canon? În speranța că am făcut o
introducere mai muzicală încep totuși prin a
mulțumi ca la canonul bunei cuviințe, gazdelor:
Ioanei, care a avut inițiativa acestui proiect,
Centrului Cultural Italian, pe care îl văd atât de
activ și de implicat, Colegiului Noua Europă
finanțator al acestui proiect, care e într-adevăr un
model de incredibilă generozitate în spațiul
academic alternativ și care încurajează niște
proiecte foarte concrete, ce aduc beneficii reale,
nu neapărat participanților implicați direct, cât
instituțiilor din care ei provin. Pentru
Universitatea de Vest din Timișoara pe care o
reprezint, faptul că a putut-o avea ca invitat pe
Ioana Bot cu un modul de curs neobișnuit pentru
modul în care se predă și se teoretizează istoria
literaturii la noi, a fost o șansă extraordinară și
ecourile la cursurile masterale sunt vizibile și sper
să devină chiar “palpabile” în scurtă vreme. Un
modul de cursuri și ateliere dedicate unei zone în
care istoria a intrat de foarte multe ori, la propriu,
cu tăvălugul, așa cum răzbate ca spirit spațiul unei
forme literare, care e ca un fel de interfață între
artă și realitate, romanul - acesta a fost obiectul
cursului meu. Îndrăznesc să sper că și el a adus
10
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 43 ♦ 16-30 iunie 2004	|-
un beneficiu de informație și de deschidere spre
care nu întotdeauna comparatismul românesc le
are în vedere.
Într-o retorică a interogațiilor care își așteaptă
în mod evident răspunsul aș putea continua în
suita propunerilor inaugurate de antevorbitorii
mei. M-am gândit însă că poate
complementaritatea cu altă perspectivă ar fi
binevenită. Eu vă propun nu uimiri și neliniști,
dar nici certitudini și înseninări aproape
inconștiente, ci o viziune mai pragmatică. S-a
dezbătut într-un cadru academic năucitor prin
anvergură, sub patronajul Franței, tema identității
europene. Pentru că eram cuprinși într-un fel de
proiect de cercetare în rețea au ajuns și la noi
documentele acestui congres și un colectiv
coordonat de Jean-Luc Nancy, a elaborat chiar un
fel de schemă de lucru în ce privește o identitate
europeană. Erau sugerate mei degrabă
perspectivele care să solidarizeze, să unifice, decât
cele care să separe. Există o identologie militantă
pe de o parte, sunt voci de o competență care nu
poate fi pusă la îndoială, sunt alte voci de dincolo
de ocean care au manifeste care se numesc chiar
așa: “Împotriva identității”. Deci, pe de o parte,
efortul de a da definiții tari, valorizat negativ; pe
de altă parte, ne întrebăm de ce să nu vorbim
despre o identitate europeană, dar de ce să nu
vorbim și despre identitățile specifice? O discuție
care ne-a lăsat pe toți într-un fel de reverie: unde
ne-am plasa, unde ne-am situa ca, încă, o cultură
națională ? Referitor la această problemă a
canonului literar se spunea că oricum această
Europă unită va fi o Europă a limbilor. Sunt
proiecte generos finanțate de UE, care ne privesc
direct pe cei care predăm sau facem sau traducem
literatură și în care se vorbește despre identități
lingvistice distincte, despre un patrimoniu
comun, dar care se exprimă într-o puzderie de
limbi. Eu cred că nu ar trebui să avem nici o
spaimă și nici o neliniște cel puțin în această
zonă. De unde vine pragmatismul meu, pe care
simt nevoia să vi-l împărtășesc? Din niște
experiențe concrete care mi-au spus că putem să
stăm și discutăm foarte mult, dar că la un
moment dat recunoaștem prin centrele
universitare un fel de jargon care cadențează
aproape ca o placă, fiind noua limbă de lemn...
Mă iertați că vă spun, dar și tema identitară și
tema canonului sunt locurile comune ale
discursului european de care ca scriitor, deci ca
om care încearcă să dea o expresivitate ideilor,
sigur că am un anumit tip de retractilitate. Aceste
lucruri sunt necesare, dar atâta timp cât ele rămân
doar în proiect teoretic și discurs, chiar de timp
academic... timpul trece în defavoarea lucrurilor
pe care unii dintre noi speră să le facă. Mi-am dat
seama în primul rând de faptul că nu ne
cunoaștem. Vorbim despre identități în general,
dar în momentul în care, de exemplu, atât la
Timișoara cât și la Cluj, în primul an de master,
dar și la Novisad și la Cracovia și la Praga, am pus
întrebări unei lumi tinere (care deja avea un liceu
în spate, o formație umanistă relativ articulată și
patru ani de litere): faceți un top 5 al prozatorilor
polonezi, sârbi, cehi, maghiari din secolul XX...
Ce să vă spun? Prilej de tristețe copleșitoare și o
ignorare reciprocă. Avem de-a face cu destine
damnate, culturi “mici” care se ignoră cu
suficiență și cu condescendență unele pe altele.
Se poate face ceva? Se poate, și chiar o parte din
ceea ce au făcut cei prezenți în sală îmi spune că
lucrurile nu sunt pierdute.
Cum să facem ca să ne cunoaștem mai bine?
Ce se întâmplă cu cei din culturile “mici”? În
primul rând, să încercăm să ne traducem. Există o
politică coerentă de traduceri - vorbesc de
beletristică - în spațiul de care vorbim? Mi s-a
confirmat din păcate că nu. Cu foarte puține
excepții, centrele culturale, instituțiile abilitate
oficial să promoveze, plătind traducători,
organizând tabere de traducere, finanțând
inclusiv un motor mediatic care nu lasă cartea să
moară pe raft... cu foarte puține excepții, lucrurile
acestea nu se practică. Un exemplu extraordinar
este Institutul Polonez din România, care e de un
dinamism nemaipomenit, deși operează cu
fonduri comparabile cu cele ale instituțiilor
similare românești. Deci pe de o parte o politică
activă de traduceri, iar pe de alta mediatizare, prin
introducerea informației în... aș spune “curricula
liceală”, dar e o utopie. Imaginați-vă că există
copii de clasa a douăsprezecea, absolut stimabili
prin configurație intelectuală pe zone conexe
literaturii, care au rămas năuci la întrebarea: cine
mai face roman de analiză psihologică în afară de
Camil Petrescu la noi? La auzirea numelui
Hortensia Papadat-Bengescu toți au izbucnit în
râs întrebându-mă cine e ăsta ? Desigur că e o
utopie să-mi imaginez că dacă nu știu nici măcar
cine e Hortensia Papadat-Bengescu ce rost mai
are să introduci în discuție și alți scriitori străini?
Dar, măcar în disciplinele care au menirea de a
crea punți între literaturi, dacă am reuși niște
programe concertate de reciprocă promovare...
De fapt am imaginat proiecte finanțate de diverse
fundații care susțin traducerea din aceste literaturi
“mici”. Am scos peste cincizeci de volume. Dar
problemele nu se rezolvă cu atât. Urmează etapa
a doua, și o să vă dau un singur exemplu: s-au
tradus recent, pe bani polonezi două romane ale
unei mari prozatoare (“omoloaga lui
Cărtărescu”), Olga Tokarciu. A fost adusă de
două ori în România, s-a făcut o campanie
publicitară extraordinară. În final - asta n-ar fi
trebuit să vă spun - editura Polirom, deși nu
dăduse nici un ban, ne-a spus să nu mai venim cu
cărțile alea mici și verzi din colecția Europa
Centrală pentru că nu se vând. S-au vândut doar
300 de exemplare dintr-un tiraj minim de 1500.
Și Simona Popescu a noastră se vânduse în
Polonia doar în 400 de exemplare. Mi-am spus că
nu-i destul atât și ar trebui să imaginăm lucruri și
mai deștepte. Oricum am pus un plan la cale și
poate peste un an o să vă pot spune la ce ne-am
mai gândit.
O altă soluție ar fi (deși în afara cadrului
academic), dar pentru ce s-ar numi “canon și
identitate europeană” ar avea o relevanță,
imaginarea unor programe coerente de traduceri
finanțate cu bani europeni. Nu mai interesează
pe nimeni? N-aș spune... oricum, e o etapă în
care gustul trebuie educat, forțat, provocat. Un
nou mod de a pune în circulație cartea și ideea de
literatură care e în pierdere de teren dramatică...
soluții s-ar putea găsi, numai că ele consumă o
energie extraordinară și scoase în afara spațiului
academic ele presupun mobilizări masive de
forță: de la cafenelele literare la cluburile de
lectură, experiențe care în România nu se
practică. Institutul Cervantes a avut o idee la
București, chiar de ziua lui Cervantes, la fel cum
e în Spania, sau Germania, unde toatele
cafenelele au programe speciale acordând în
fiecare anotimp o singură zi în care autori de
notorietate sunt invitați să citească. Se citește 24
de ore din 24. În Spania de ziua lui Cervantes,
anul acesta de exemplu, prima pagină a fost citită
de regele Juan Carlos, urmat de prim ministru
etc. Deci există moduri în care literatura poate fi
valorificată. Nu sunt nici neliniștită, nici sceptică,
ci sunt poate doar puțin obosită de o trudă care
fiind dusă pe mai multe planuri tinde să se
dilueze.
Rodica Baconsky (UBB): Mă voi lega de ceea
ce spunea Angela înainte, referitor la scopul ultim
al declarației de la Bologna sau, mai precis, al
procesului de la Bologna, pentru că după inițiala
declarație de la Bologna au apărut și alte texte. Aș
porni de la sensul franțuzesc al cuvântului
“canon” care înseamnă tun, pe lângă altele. Cred
că la Bologna s-a dorit în primul rând a se pune
tunul pe construcția academică foarte rigidă, care
dăduse deja semne că ar dori să se reînprospăteze
cu zece ani înainte, în momentul reuniunii de la
Sorbona. Ceea ce se vrea, în interpretarea mea,
este să se creeze spațiul de care amintea doamna
Babeți, un spațiu comun pentru un anume tip de
european, acesta fiind tânărul învățăcel
(european) pentru care, efectiv, frontiera nu mai
există, care se plimbă liber deopotrivă într-un
spațiu geografic și într-un spațiu mai cu seamă
spiritual. Este spațiul în care, într-adevăr,
traducerile, influențele directe, în medii restrânse
inițial (în universități) sunt percepute ca injecții
de “altceva” decât s-a considerat a fi o țară, o
cultură etc. Este infinit de mare acest câștig care
nu a fost cuantificat până la această oră, dar îmi
dau seama din relația permanentă pe care o am cu
studenții mei că această translatare dintr-un
spațiu în altul, această încercare de a uni spațiul
universitar, este poate o primă prefigurare
posibilă a Europei. Vin să se adauge mobilității,
care este de fapt baza declarației de la Bologna,
celelalte constrângeri, pe care poate doar noi,
generațiile mai vechi, le simțim ca pe niște
constrângeri. Nu știu dacă generațiile actuale le
resimt ca atare.
Această rearticulare a studiilor universitare a
fost gândită și dintr-o perspectivă care nu mai
este a noastră, fiind cu totul nouă care vede
universitatea ca pe un loc în care poposești din
timp în timp. Nu mai este un loc de formare
continuă, în sensul unui ciclu complet și absolut
încheiat, ci este un loc în care poposești, după
cum spuneam, din când în când, revii la o matcă,
la un izvor de cunoaștere, un izvor de știință, de
priceperi, de abilități pe care le poți dobândi la
nivele superioare în raport cu tine, dar după ce ai
multiple experiențe pe alte planuri. Aceasta mi se
pare posibilitatea de rearticulare a universității,
faptul că ai o pregătire inițială după care pleci și-ți
cauți identitatea, o identitate de data aceasta nu
etnică, ci o identitate ca persoană și pe care aș
plasa-o în sfera creativității, a unei creativități
extrem de impulsionate de tot ceea ce ne
înconjoară. Identitatea ți-o plasezi și într-un
+
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 43 ♦ 16-30 iunie 2004	|-
11
anume tipar, dar și într-o anume dinamică. Aș
accentua pe această dinamică, în care cunoașterea
are un parcurs sinuos și în același timp foarte
bogat, până dincolo de limitele biologice ale
tinereții. Aceasta mi se pare a fi de fapt gândul
generos al declarației de la Bologna, dincolo de
alte elemente care țin de competitivitate, de
transparența în studii, de un echilibru în studii -
faptul că acceptă construcția identității
intelectuale ca dinamicitate și ruperea unor
canoane existente pentru a se înscrie probabil în
altele. Ceea ce azi e un bun câștigat, un efectiv
tipar, mâine va fi o îngrădire. Asta este categoric.
De aceea cred că suplețea, inventivitatea e un
câștig.
Revin foarte pe scurt la subiectul intervenției
mele la Roma, care ține de politici lingvistice,
deci de reîntoracerea la Babel și de valorizarea
Babelului. Pentru mine, Babelul nu este un
arhetip negativ, ci posibilitatea multitudinii
ființelor de a se realiza într-o bogăție de idei, de
gânduri, de canoane, care puse împreună într-o
nouă Europă ne duc mult mai departe decât o
limbă, o structură comună. Am cunoscut poate
prea multă vreme o structură comună care este o
limbă de lemn, iar limba Europei actuale este o
limbă de bumbac, pentru că este mai puțin aspră,
dar la fel de învăluitoare de fapt.
Mircea Muthu (UBB): Vorbesc din
perspectiva funcției mele trecătoare de decan și vă
mărturisesc că nu sunt chiar așa de optimist.
Pentru mine, ideea generoasă a unei universități
făcute pe segmente e un pic utopică, mai ales
într-un răstimp care este foarte scurt. Noi simțim
timpul care se comprimă - nu numai eu, care
sunt la o anumită vârstă -, dar e clar că timpul
curge altfel, este foarte rapid. Desigur noi tot
putem să traducem, să realfabetizăm oamenii
citind în cafenele... de fapt asta este problema, că
realfabetizăm oamenii, pentru că, de fapt, nu se
citește. Din punctul meu de vedere, ca să vin în
continuarea a ceea ce spunea Adriana Babeți, eu
am închegat un proiect și l-am și concretizat în
parte. Este vorba de un fel de bibliografie,
intitulată Sud-estul în conștiința culturala româneasca,
deci de-a lungul a două decenii am tot cules din
ceea ce am trecut eu prin bibliografie cam tot ce
s-a scris despre Albania, spre exemplu, în
România, despre Grecia etc. În total sunt vreo
patru sau cinci mii de titluri și am intrat într-un
proiect numit Balcanica, inaugurat de un scriitor
din Bulgaria, proiect cu centrul la Salonic.
Probabil fiecare va traduce și pornind de aici se
vor construi structuri de genul “românii în
conștiința greacă”. Vreau să spun că un asemenea
dialog este mai fertil, din punctul meu de vedere,
plecând nu de la literatură. Îmi pare rău să spun
asta pentru că și eu sunt un literat, dar trebuie să
se pornească de la niște contexte mai largi, de la
niște idiolecte care să înglobeze imaginarul,
ficționalul, tocmai datorită acestei pierderi de
viteză a lecturii, a lecturii ficționalului. În
momentul în care trebuie instiuționalizate
asemenea inițiative atunci vine înglobată în mod
firesc și literatura într-un asemenea cadru mai
mare. Dialogul probabil că ar avea mai multe
șanse tocmai în ideea construirii unei identități
multiple (după cum spune un croat Pedrag
Matvejevi?) și atunci evident că asta nu mai
frizează numai literatura, ci și domeniile conexe
și chiar adverse literaturii. Este una din marile
probleme pe care umanioarele din Europa trebuie
cumva să le rezolve.
Noi suntem încă o universitate de tip
humboldtian. Aceste universități trebuie
transformate vis-ă-vis de ceea ce spunea Rodica
Baconsky, dar aceste transformări apar și din
nevoia Europei de a se autoapăra, de a-și strânge
rândurile într-un anume context. Or, deja apar
niște coerciții, apar niște constrângeri care sunt
dincolo de voința și de dorința unui dialog
efectiv. Pentru că sunt în continuare centre de
interes, influențe. Există pe de o parte dorința de
integrare europeană, dar pe de alta există și
dorința de a reface zonele de influență a marilor
țări. Asta este realitatea. Și atunci pe partea
noastră de activitate, umanistă, aș spune că
asemenea cente cum este cel de la Timișoara,
NEC-ul, ceea ce am încercat eu să fac, și nu
numai eu, cred că au efectiv șanse de a pune
problema și de a conștientiza la nivelul unui
segment al mediei intelectuale a populației această
problemă extraordinară. După aceea vine discuția
despre canon. Dar acum canonul nu-l mai impui,
ci canonul trebui să vină cumva din interior, el
crește... nu mai poate fi impus nici prin traduceri
de clasici. El vine altfel datorită mobilităților și a
sfărâmării frontierelor resimțită ca o libertate de
către cei tineri.
Enzo Palmisciano (Colegiul Național “G.
Barițiu”): Încerc să reprezint aici vocea școlii
secundare, fără a epuiza ceea ce alți profesori vor
putea să mai spună, și pornesc în considerațiile
mele de la un scurt, dar important pasaj al lecției
prof. Roger Francillon, de acum câteva zile.
Istoria literaturii - și deci problema canonului
subînțeleasă de ea - este dictată de rațiuni politice
și pedagogice. Aș vrea să îmi apropii această
premisă spunând că este vorba despre rațiuni
politice, pentru ca ele sunt pedagogice. Alegerea
autorilor și a paginilor care trebuie cunoscute, e
dictată de convingerea că răspund exigenței de a
forma “buni cetățeni”, pentru că ele conțin
învățături morale, direcții etice, valorizări politice,
opțiuni ideologice, considerate înalt formative.
Este vorba în cele din urmă despre problema
identității naționale. Textele alese sunt exempla,
exemple de imitat, la care să te referi pentru a
învăța să trăiești în societatea căreia îi aparții.
În școala italiană există încă acest canon impli-
cit. Este, de fapt, canonul interiorizat de profesori
și repropus ca atare, în mod necritic. Acest canon
implicit descinde din “reforma Gentile” - din anii
‘20 - și încă nedepășită de școala reală. Predarea
literaturii însemna predarea istoriei literaturii,
care se învârtea în jurul unor nume și a unor
opere cardinale, pentru a educa spiritul de
apartenență la cultura și la istoria Italiei.
Acest fapt antrena inevitabil și o moștenire în
termeni de critică literară, care exprima în mod
apodictic o serie de valorizări asupra calității,
importanței, incidenței diverșilor scriitori.
O a doua problemă interesantă pentru tema
de astăzi a fost oferită de conferința de ieri a d-nei
prof. Angela Tarantino. S-a vorbit acolo despre
niște axe temporale, despre trecut și prezent,
despre tradiție. Cred că pot înțelege de aici că,
adesea, profesorii constată la studenții lor o
dificultate în a se mișca pe axa temporală, o
dezorientare în structurarea trecutului și a
tradiției. Mă întreb dacă aceasta e o problemă a
tinerelor generații, datorată îndeosebi ignoranței,
sau dacă - dimpotrivă - este o problemă mai
amplă, care ne implică pe noi toți. Eu cred că
secolul XX, care marchează o schimbare radicală
a paradigmei științifice, apoi a celei culturale și
artistice, literare, a preparat și ratificat definitiv o
disoluție a axei timpului, cum nu s-a mai
întâmplat în istoria omenirii. Nu sunt eu cel care
să decidă dacă asta e bine sau rău, ci caut doar să
înțeleg ce se întâmplă. Desigur că și raportul
dintre generații se schimbă. Trăim cu toții într-o
dimensiune atemporală, într-un etern prezent;
luptăm împotriva timpului dilatându-l; aruncăm
ceea ce e vechi; multiplicăm secvențele temporale
și acțiunile dintr-o singură secvență; trăim într-o
situație policronică; lumea, în general, cu toate
cuceririle sale și teribilele lucruri pe care le știm,
lumea este o eternă adolescentă.
Acest cadru se referă și la generațiile cele mai
tinere, care consumă totul în prezent, fără să aibă
o responsabilitate directă, fără raport cu simțul
trecutului. Și aceasta este o formă de identitate.
Dar eu aș adăuga că fiecare prezent are trecutul
său, fiecare prezent își construiește tradiția,
fiecare își întemeiază canonul propriu, își alege
exemplele.
Sunt convins că problema canonului este
puternic legată de problema identității. Dar tinerii
noștri nu trăiesc o indentitate națională, sunt deja
într-o dimensiune supranațională. Nu au
instrumente și practici sociale care să le ofere
referințe sigure, fixate anterior, rigide. Spațiul și
timpul sunt variabile slabe, limbile sunt adesea
depășite de căutarea unei limbi de circulație, un
soi de esperanto, reprezentată de engleză, de
muzică, de imagini. Toate - lucruri care în
canonul profesorului de liceu nu există. Dar în
Italia cititorii sunt cu precădere tineri. După
treizeci de ani, la noi, puțini mai citesc. În Italia
se publică autori tineri, poezia e consumată, citită,
scrisă ca niciodată înainte vreme.
Ce vreau să spun cu aceasta? Că, poate,
problema canonului este în mare parte depășită,
dar nevoia de literatură este puternică. Prefer,
atunci, să lucrez în jurul ideii de sistem literar,
înțeles ca ansamblu de produse care în orice timp
și în orice parte a pământului s-au distins ca
obiecte literare.
Pentru a încerca să explic această idee,
împrumut conceptul de semifera, al lui Iuri
Lotman. Într-însa se distribuie toate fenomenele
recunsocute drept culturale, de la un nucleu
central puternic către periferie. În interiorul
sferei adesea obiectele își schimbă poziția, ceea ce
era în centru se deplasează către margine și
invers, ceva nou primește importanță culturală
mai mare etc.
La fel se întâmplă lucrurile în “ literaro.fera ”,
dacă îmi permiteți neologismul, unde câțiva
autori și câteva texte pot pierde cu timpul
centralitatea - înlocuiți fiind de alții, purtători de
mai mare literaritate. S-a întâmplat și se va mai
întâmpla așa ceva. Dar suprafața (sferei) este
partea cea mai interesantă, pentru că acolo se
petrece contactul și schimbul între obiecte
literare și nonliterare, sau care încă nu au devenit
12
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 43 ♦ 16-30 iunie 2004	|-
literare. E acea zonă de graniță care în fiecare
secundă produce lucruri interesante. Și această
atenție aș vrea să se poată apăra și în interiorul
școlii.
Ion Pop (UBB): Problemele sunt foarte
numeroase și ne izbim de obstacole destul de
mari. Problema elementară pe care au evocat-o
câțiva dintre vorbitori este cea a posibilității de
cunoaștere reciprocă. Pe de o parte există o mare
dorință de globalizare, de integrare într-un ritm
universal, care să nu nedreptățească nici un fel de
tendință spre democratizare, de participare cât
mai largă de ceea ce ține de actualitatea pozitivă,
să zicem, a vieții noastre. Pe de altă parte, această
globalizare se descoperă în momentul imediat
următor ca o tendință de uniformizare. Trebuie să
fim atenți să nu confundăm lucrurile: dacă vrem
o universalitate ea să fie acea a accesului la
instituții care reglează funcționarea societății la
toate nivelele ei, dar să încercăm să evităm
decăderea în uniformitate. Trebuie să existe și un
spațiu de joc pentru colorarea, specificarea acestor
note de universalitate. Asta e o chestiune la
nivelul principiilor, însă în practică este foarte
complicat. Mă întreb și eu cu o retorică puțin
plângăreață: cum poate un literat universitar care
se simte din ce în ce mai marginalizat și cu o
situație precară să influențeze marile politici
culturale la nivel ministerial, guvernamental etc.
Nu poate. Dacă sunt niște voci într-un pustiu,
atunci descurajarea primează, și mă gândesc că
singura soluție este ca - revenind la ce spunea
doamna Doriana Unfer, că revoluțiile se fac cu
oameni puțini - în spațiile noastre academice să
particularizăm prin experiențe realizabile, cu pași
mici dar fermi niște lucruri legate de cunoașterile
despre care vorbim: repunerea în contexte, despre
care vorbea colegul meu Mircea Muthu, care să
implice și cunoașterea anumitor nivele istorice și
de cultură mai generală. Mai trebuie să vedem și
dacă există timp pentru așa ceva. Trec peste faptul
că noi suntem conservatori la o anumită vârstă și
nu acceptăm ieșirea dintr-un anumit fel de tipare.
Dar ce se poate face în 3 ani în ceea ce privește
specializările? Nu trebuie să uităm și altă
problemă invocată aici: faptul că nu se mai
citește. Deci aș zice să ne mai temperăm
idealismul, să nu cădem în cea mai neagră
disperare, ci să găsim soluții pragmatice care să
nu trădeze o aspirație de formare culturală și
intelectuală totuși solidă. Trebuie să ne regăsim
un calm ar reflecției, să nu renunțăm la un spirit
critic și să aplicăm schematic și stereotip niște
indicații care vin fie de la Bologna, fie din altă
parte. Trebuie să ținem cont și de pasta, de
“aluatul” din care e formată lumea cu care
lucrăm, tocmai ca pistă pentru a ne individualiza
în acest context european.
Adriana Babeți: Mie mi se pare că - deși
auzim mereu locurile comune ale discursului
antiamerican - în planul concret al
învățământului superior ei au găsit o soluție
extraordinară. În corpul comun de trei ani - ei
venind din liceu cu un nivel în raport cu care
Europa și România poate să se considere Oxford
- sunt “obligați” să se instruiască în multe
domenii: literatură, sociologie, psihologie, artă
etc. indiferent de specializarea pe care o au.
Studentul american nu are nici o inhibiție și nu
se simte jenat să pună întrebări, iar cursurile sunt
făcute în așa fel încât ei să descopere, să fie
antrenați de subiect, nu să “adoarmă” în zece
minute ascultând un “monolog” al profesorului.
Ioana Bot: Cred că e prețioasă această idee. De
exemplu, chiar dacă politehnistul poate participa
la un curs de literatură sau cultură generală, făcut
în limba lui, se dezvoltă o anumită conștiință că
nu poți fi om întreg, mare economist sau mare
inginer, dacă n-ai făcut un curs de cultură. E
foarte important să depășim o separație rigidă,
care ne face să ne speriem, și ca filologi, de ideea
că studenții noștii ar putea lua câteva credite la
matematică sau sociologie. Zău că nu le-ar strica.
La fel, nici “politehniștilor” nu le-ar strica alte
cursuri decât cele de specialitate. Suntem foarte
conservatori, și Angela Tarantino are dreptate
spunând că suntem o universitate, nu
humboldtiană, ci de ev mediu, care nu poate să
aibă decât repercursiuni negative. În timp, acolo
unde ajunge să facă performanță politehnistul
format în America sau Elveția, s-ar putea ca al
nostru să nu țină pasul la un alt nivel decât cel al
specializării stricte.
Laszlo Alexandru (Colegiul Național “G.
Barițiu”): Aș vrea să spun și eu câteva cuvinte,
referindu-mă la ceea ce s-a vorbit, despre
menținerea unui anumit nivel cu tendințe spre
elitism atât în predare cât și, în general, în mediul
academic. Unde este mai multă aristocrație este
mai puțină democrație și invers. Și am impresia
că noi acum mergem mai mult spre democrație
decât spre aristocrație. Asta în mod logic duce
spre rarefierea, subțierea elitelor. Asta este spiritul
vremii. Cei ce luptăm pentru menținem elitele
vom pierde. Elita va trebui să se democratizeze,
iar democratizarea se produce prin coborâre:
coborâre de nivel, coborârea strategiilor de
exprimare, identificarea corectă a publicului țintă
și adresarea către el “pe limba lui”. De aceea
trebuie schimbate metodele de predare, stilul de
adresare care ar trebui să fie mai accesibil, și după
cum spunea doamna Babeți, trebuie studentul în
centru, trebuie obligat să descopere. Dacă
descoperă singur reține, dacă îi spun eu - chiar
dacă ceea ce spun eu e mai inteligent - uită.
Există cursuri la televizor sau cursuri pe internet
care facilitează contactul cu un public cât mai
larg. Trebuie să ne folosim de mijloacele tehnice
moderne. Eu văd viitorul nu neapărat numai în
schimburi biculturale, ci într-o antologie, în care
să apară mai multe țări laolaltă, chiar mai multe
limbi laolaltă. Internetul este un excelent
transmițător de cultură. Revista culturală pe care
eu o coordonez pe internet are în fiecare lună
până la douăzeci de state care o accesează, în jur
de 300-400 de oameni care citesc Eminescu în
engleză și multe alte materiale. Sunt de acord cu
doamna Unfer că revoluția se face cu puțini, dar
noi nu trebuie să facem o revoluție, ci o evoluție,
și aceasta se face cu mulți.
Ioana Bot: În încheiere vreau să vă spun că
pricinile pentru care se dorește o restructurare
sunt multe. Domnul profesor Pop spunea că se
gândește la ’68 comparativ. Pentru generația mea,
’68 este la fel de istorie ca și ’48, drept care, ca
istoric literar înțeleg că momentul ’68 a fost
gândit cu mare neliniște, că părea un sfârșit de
lume. Dar din punctul meu de vedere și din
punct de vedere al istoriei literare putem spune:
“ce bine că a existat acest moment”. Eu spun că
în mod sigur și cu noi se va întâmpla la fel, dar se
va face sens din toate neliniștile noastre mai
târziu și nu de către noi.
■
Grupaj realizat de
Ioana Bot
■ |	TRIBUNA • nr. 43 • 16-30 iunie 2004	|-
13
Proza
Darul
■	Dorin David
Deși de mic observasem ceea ce mai întîi
am considerat a fi o ciudățenie de-a mea,
nu am luat-o serios în seamă, pînă cînd
nu mi-a spus-o ea. O cunoscusem în al doilea an
de facultate, și a rămas iubita mea pînă la
absolvire. După care a plecat. În timpul
doctoratului am avut alta, dar nu e cazul să
vorbesc aici despre ea. De fapt nici despre prima,
doar ca avînd un rol mai mult decît secundar în
ceea ce mi s-a întîmplat. Și poate nici despre asta
n-aș fi vorbit, dacă ultimele zile nu ar fi cerut-o.
În fine, pot spune fără teama de a greși, că
prima și prima dată am observat “întîmplarea”
cînd aveam șase ani. De altfel, cred că și aminti-
rile mele încep nu cu mult înainte. E drept, țin
minte o nefericită situație, însă e unicat, de cînd
aveam cam doi ani, eram foarte răcit și trebuia să
iau injecții. Eram sătul deja de injecții, am
început să le primesc din primul an de viață, însă
pe acelea - slavă Domnului - nu mi le mai
amintesc. Parcă mă văd și acum, dar ca și cînd mă
priveam atunci din afara trupului, mă văd ca într-
un film, cum tremuram, plîngeam și nu mai
doream să iau injecția. Părinții încercau să mă
convingă, la fel și asistenta. Atunci bunicul a avut
inspirația să se ofere să ia și el o injecție, ca să-mi
fie mai ușor. Acum îmi vine să zîmbesc, ce ușor
m-au păcălit, bunicul și asistenta retrăgîndu-se
cîteva momente în cealaltă cameră, zicînd la
revenire: gata, au făcut-o. Cum spuneam, fiind o
întîmplare singulară pe care o țin minte, probabil
din cauza fricii, nu o să țin cont de ea. Mai sînt,
evident, momente pe care mi le mai amintesc,
din grădiniță, de la joacă, însă nici unele nu au
legătură cu “cazul” meu.
Revin așadar la prima pe care am și conștienti-
zat-o ca atare. Era în vara dinainte cu cîteva zile
de a împlini șase ani. Mă jucam în curte, săpam o
mică groapă, cu uneltele mele de jucărie. Bunica
m-a văzut și m-a certat. Nu am înțeles de ce.
Voiam să fac și eu o piscină vilei din nisip pe care
o construisem, oricum nu avea mai mult de cîțiva
centimetri pătrați și nu vedeam nimic rău în asta.
Bunica mi-a răspuns că nu e bine, pentru că
groapa înseamnă moarte. O s-o umplu cu apă, să
fie piscină, i-am răspuns, și mi-am văzut mai
departe de treabă. Bunica a renunțat și a plecat,
nemulțumită. După ce am umplut gropița cu apă,
am stat să-mi admir munca. Atunci am avut
prima oară sentimentul morții, al morții mele.
Cunoscusem moartea, a bunicului din partea
mamei, cu ceva vreme înainte, și a atîtor animale
de casă. Mie cel mai rău îmi părea de miei, le
lăsam boticul moale să mă gîdile în fiecare an în
palmă, cînd stăteau să-i mîngîi, însă abia la
înmormîntarea bunicului am văzut jalea din
sufletele oamenilor, și ruptura despărțirii pe care
o aduce moartea. Însă nu m-am gîndit pînă în
acea zi că și eu o să mor.
Pentru un copil este atît de nefiresc să se gîn-
dească la moarte, încît depărtarea la care se
întrevede o face să fie absurdă. Eu însă, atunci, nu
m-am gîndit la moartea mea ca la ceva concret,
care se va petrece peste șaptezeci, optzeci sau o
sută de ani, ci la conceptul însuși. Atunci s-a
petrecut... Am simțit cum mă ridic din propriul
meu corp, cum mă înalț, privindu-mă cum mă
joc, cum plutesc, uite-o și pe bunica, în curte, iată
curtea, și casa, și casele vecine, și întreg orășelul și
dealurile ce-l înconjoară. Simțeam toate astea, și
în același timp, continuam să fiu eu, copilul care
se joacă la nisip, și face piscine în miniatură. Nu
știu cît a durat această călătorie, dar știu că nu am
spus nimănui despre ea. Am fost uimit, probabil
și speriat, nu știam exact ce s-a întîmplat. Peste
cîteva zile, cu forța pe care o au copiii de a trans-
forma totul în poveste, am ajuns să cred că am
visat. Și fiindcă nu mi s-a mai întîmplat pînă în
clasa a patra, am uitat-o cu totul.
Se vede însă că natura mea avea alte planuri.
De multe ori m-am întrebat care este, dacă există
vreunul, motivul pentru care ființăm noi, ca
specie inteligentă, creatoare. Firește că puteam să
iau viața așa cum o primeam, fără să-mi pun
întrebări existențiale, și să mă bucur de ea. Nu e
vorbă, m-am bucurat de ea de fiecare dată cînd
am putut, am încercat mereu să trăiesc intens, să
nu fac nimic banal, și dacă nu mi-a reușit de
fiecare dată e pentru că și eu sînt la fel ca tine,
asemenea celorlalți. Chiar dacă am trăit aceste
experiențe pe care, după cît am aflat, nu le-au mai
trăit și alții, decît foarte rar și în condiții speciale.
În clasa a patra, eram în pauza mare. Îmi
amintesc cu multă plăcere de școală, însă trebuie
să recunosc că pauzele mi-erau cele mai dragi.
Puteam să alergăm cît ne țineau picioarele, și pe-
atunci ne țineau, iarna ne băteam cu bulgări, ne
dădeam pe derdeluș, alunecam, cădeam, rîdeam.
Era o zi frumoasă de toamnă tîrzie. Mă bucuram
în fiecare zi că eram din nou împreună cu colegii.
Toată vara o petreceam la bunici, așa încît aștep-
tam cu nerăbdare începerea școlii, care ne aduna
iarăși la un loc. Formasem în primii trei ani de
școală camaraderii strînse, multe rămînînd așa
pînă la terminarea liceului. Aveam o minge pe
care o fugăream dezinteresat, ceea ce nu se va mai
întîmpla în gimnaziu sau liceu, cînd începeau
campionatele de fotbal; am participat întotdeauna
la ele, chiar dacă nu eram un prea mare talent, ca
mulți colegi, însă plăcerea și interesul scădea în
fiecare an puțin cîte puțin. Încă din facultate am
renunțat nu numai să joc, dar și să mă uit la
meciuri de fotbal, incluzîndu-le și pe cele de la
televizor, de cupă mondială etc. Și nu pot spune
că îi înțeleg deplin pe cei dedicați deplin și pînă la
sacrificiu de sine sau de alții, mai ales de alții,
pentru acest așa-numit sport, de fapt o afacere
extrem de profitabilă. Fugăream mingea și
rîdeam. Trăiam din plin momentul cu o bucurie
sinceră, pe care aș vrea să o mai regăsesc și retrăi-
esc măcar din cînd în cînd. Atunci s-a întîmplat
din nou.
Nu știu dacă m-am speriat sau nu atunci, așa
cum am făcut-o cîțiva ani mai tîrziu, cînd s-a
întîmplat iarăși, acum fiind destul de mare să pri-
cep că nu e ceva normal. În liceu am citit cîteva
cărți în care am aflat de persoane cu totul
excepționale, mistici sau yoghini, dar la care
apărea ca o consecință a ascezei extraordinare la
care se supuneau și a puterii pe care o dobîndeau.
Eu nu aveam nimic în comun cu ei; mai mult,
mie mi s-a întîmplat involuntar. Pînă am hotărît
să-mi cultiv acest dar, să încerc să-l controlez, să-l
pot provoca voit. Am început prin a mă ghida și a
dori să ajung în anumite locuri. Nu reușeam la
început aproape deloc, însă încet am dobîndit un
autocontrol asupra celui de-al doilea eu, cum îmi
plăcea să-i spun. Încă declanșarea era indepen-
dentă de voința mea, dar imediat ce se petrecea,
preluam controlul. Interesant era că la început
puteam reface doar traseele pe care le parcur-
sesem înainte, plutind pe deasupra străzilor pe
care umblasem odinioară. Abia mai tîrziu am
reușit să unesc două puncte printr-o linie dreaptă,
și să o pornesc direct spre locul unde doream să
ajung. De cele mai multe ori acesta era casa
iubitei, și nu ca să o urmăresc, ci doar ca să o simt
într-adevăr mai aproape și după ce ne despărțeam.
Lipsa oricărei urme de perversitate m-a ajutat să
nu spionez fetele cînd se dezbrăcau, sau cuplurile
cînd făceau sex. E drept că trecător am întîlnit
astfel de situații, dar le-am evitat. Nu doream să
obțin nici un fel de avantaj de aici, de aceea nu
le-am spus nici celor mai buni prieteni despre
darul meu. Aș fi putut, de exemplu, și recunosc
că mi-a trecut prin minte, însă fără să pun în apli-
care, să aflu subiectele unor examene sau să ascult
ce povestesc unii și alții, cei cunoscuți sau cei
necunoscuți. Iar după ce am ajuns la un control
deplin, reușind să provoc călătoriile acestea la
orice oră, navigam peste acoperișuri, printre
munți, cu viteza gîndului sau “la pas”, după plac,
vizitam orașe pînă atunci inaccesibile, sau locuri
încă necălcate de om, păstrîndu-mi în același
timp controlul asupra primului eu, a cărui activi-
tate se desfășura normal.
Atunci abia m-am speriat prima oară cu ade-
vărat, adică am fost de-a dreptul înspăimîntat de
posibilele consecințe. Dacă ar fi aflat cineva de
darul meu, acesta se putea transforma în cel mai
sumbru coșmar al meu, putînd fi închis, supus
testelor, forțat să devin spion sau poate chiar
asasinat. Deocamdată nu era nici un pericol, cîtă
vreme eul - cel ce eram în societate - își vedea de
treabă fără să stîrnească vreo suspiciune. Am
hotărît totuși să nu mai călătoresc atît de des, însă
nu mă puteam abține. La un moment dat întreaga
zi aveam dublă activitate, și numai noaptea mă
opream. Apoi, mai mult, în timp ce primul eu
dormea, cel de-al doilea, neobosit, călătorea mai
departe. Astfel, am ajuns să controlez nu numai o
persoană, ci două, una absolut normală, cu acti-
vități zilnice, cu serviciu, cu familie, cu probleme,
a doua absolut fantastică, care se desprinsese din
prima pînă la detașare. Îmi mai rămînea acum un
sigur lucru de făcut, ceea ce s-a și întîmplat:
unuia i-am dat drumul.
■
14
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 43 ♦ 16-30 iunie 2004	|-
poezia
■ Paul Daian
Paul Daian (n. 04.08.1954, în Ardeal) este unul
dintre cei mai importanți poeți români
contemporani. Anul acesta, ca de altfel și la
precedentele ediții, Paul Daian a fost showman-ul
Tîrgului de Carte “Gaudeamus”, salvînd, prin
ironia bonomă și non conformismu-i suav, un
fiasco organizatoric și comercial. Ceea ce veți citi
mai jos este un poem scris ad-hoc pe care, cu
generozitate, poetul l-a dăruit redacției noastre,
“direct la Cluj”:
***
lui Cosmin Perța și lui Șttfan Manasia
Dacă arfi Clujul port
la Marea Neagră
iar bietul Someș arfi
tocmai Volga atunci eu
care nu mai beau de la
vîrsta de paisprezece ani
aș putea spune că plimbîndu-mă
obosit și trîntindu-mi hainele
și mai obosite de jurîmprejurul
catedralelor la rîndul lor
înfiorător de obosite
zîmbesc întregii grădini
botanice și tuturor plantelor
ei carnivore pregătite de atac
ar putea însemna un carnagiu
din care am putea deduce
din ce în ce mai departe
pînă unde Clujul s-a putut
prăbuși ca un atlet la finalul
cursei de maraton credeam
că două-trei cuvinte vor
fi suficiente pentru a
înlătura din acest oraș
perferia lui muncitorească
șipentru a înlocui internaționala
intelectualilor interactivi și
imberbi cu o măreție de
manuscris mort pe care
doar alcoolul îl mai poate
îmbujora ca într-un film
de artă medievală de artă
a gurguiului puțin îmi pasă
de vestigiile arheologice
și nici viitorul nu îmi
înfioară carnea dar pentru
mine acest oraș este
orașul adolescenței tatălui
meu cel mai mare măcelar
al tuturor timpurilor dacă
n-ar fi sînge în aer
arfi avioane și dacă
nu arfi avioane arfi
reclamele subsolurilor secolului
al șaisprezecelea unde cruciații
au săpat în ei înșiși
stindarde și blazoane
hei Clujule nu știu
de unde pînă unde să
te iubesc și de unde
pînă unde să te urăsc
îmi voi tăia amîndouă
mîinile cu picioarele și
tot cu picioarele le
voi îngropa sub statuia
lui Matei Corvinul iar
mîinile mele vor săpa
adînc în timp ce eu
bătrîn, bolnav și obosit
voi face umbră altui oraș
încercînd să creștinez de-a
valma clădiri animale
și oameni.
■
ex abrupto
Ana și poezia
■	Radu Țuculescu
na se arată a fi un nume predestinat
poeziei, cîte poetese nu cunosc eu cu acest
-Anume!, unele consacrate altele pe cale de a
fi, toate pasionate de literatură în rimă și ritm ori
doar în rînduri albe, toate încercînd să-i convingă
pe cei din jur că ele, Anele, nu sînt doar niște
simple apariții frumoase, incitante, simple femei
bune de mîngîiat ci, indiferent de culoarea păru-
lui și a ochilor, de buze, de gît, de piele, indife-
rent de formele provocatoare, ele au ceva de spus
într-o anume formă literară, au o gîndire proprie
care sondează lumea înconjurătoare ori pe cea
interioară, încercînd să descopere rostul lor pe
această lume, al lor și al nostru, să disece această
lume cu proprii lor ochi, buze, gît, cu propria lor
sensibilitate, senzualitate, răsucindu-și bucuriile
și durerile, speranțele și iluziile, dezamăgirile și
toate celea care mai zac pe noi precum boabele pe
un ciorchine. Această mică avalanșă de cuvinte
aranjate într-o anumită ordine mi-a fost provo-
cată de citirea unui volum de versuri semnat de
Ana Dragu (nume care parcă te constrînge la
duioșie.) cu titlul Iarbă pentru fiare (care fiare?
cele din noi ori.de lîngă noi? cele care nu
cuvîntă, ori care.pălăvrăgesc mai mult? Fiară,
adică bestie, dihanie, jivină, lighioană, sălbăticiu-
ne?.) apărut la editura Charmides a prietenului
Țî care de mult a uitat să mă mai caute. Volumul
mi-a fost recomandat de un alt literat căruia dragă
îi este poezia dar și proza și teatrul, un adevărat
bărbat cu numeroase iubite pe care încearcă să le
onoreze în egală măsură. Și Anei îi place să se
joace cu propriul ei nume, după cum o zice, cu
orgoliu, de la bun început: există mai multe
feluri de drag, eu sînt unul dintre ele. Ana își
decupează în liniște umbra și încearcă să o fixeze
pe hîrtie, uneori ajutată de o moașă șchioapă
sătulă de prunci. Iar dacă personajul acela e
șchiop, te poate duce gîndul la un drăcușor, căci
numai diavolul e șchiop, așa că Ana Dragu a por-
nit-o în lumea poeziei cu dreptul, fără să-i pese
de necuratul care-și vîra coade peste tot. Uneori,
poezia ei este o proză în miniatură scăpată de ba-
lastul prefăcătoriei, fie ea și literară, și o măr-
turisește frust, sălbatic, sînt animalul tău preferat,
apoi mai povestește și despre sat, despre Grigore
lovit de boala somnului atît de tare că pînă și bău-
tul și-l doarme (superb!). Ne mai povestește
despre pasărea Aglaia care-i cîntă în timp ce ea,
Ana, e strînsă de zidul ce se înalță și o înghite
treptat, și după ce am zburat puțintel cu pasărea
asta ajung la un alt capitol al cărții cu un titlu care
îmi place la nebunie, Viața dăunează grav sănătății,
unde ni se spune de la bun început că bunica o
fost cîndva o femeie în poartă. Așa e Ana dragă,
al naibii ce dăunează viața asta sănătății și nici o
iarbă n-o poate remedia. Din capitolul Iarbă pen-
tru fiare citez un fragment convingător pentru ăia
ce nu mă cred, “lasă-mă să-ți cos umbra în
mine/cu fir de moarte și viață/în noaptea asta,
pînă dimineață/am să-ți cos umbra la loc/am
găsit-o rătăcind prin odăi/sătulă de tine.” După
citirea ultimului capitol Evanghelia după Ana sau
neBuna vestire și după ce aflu că “în fața blocului
paște cu un grad mare de respectabilitate citadină.
o vacă.”, o declar pe Ana Dragu intrată, fără dubii,
în rîndul poeteselor, chiar dacă ea crede că se
dezarticulează pe roata nimicului, ăstea sînt
cochetării feminine ce pot naște literatură, evi-
dent, iar la sfîrșitul lecturii autoarea m-a convins
și pe mine că poezia este “un uriaș sărut pe
ființă”, ceea ce nu-i puțin lucru, eu fiind un indi-
vid ce se lasă foarte greu convins, mai ales de o
femeie.
Și mai cunosc o Ana, alintată Anamaria, care
încă nu și-a adunat poeziile într-un volum, ele îi
sînt multe împrăștiate printre sălcii, udate mereu
de ape, o Anamaria cu fluturi pe umeri, cu fluturi
ce-i numără vertebrele în timp ce ea rîde,
nepăsîndu-i de lume, dar scriind cît de mult îi
pasă, care mereu e înconjurată de luciul lacurilor
și tînguirea fluviului, de aceea ochii i s-au înver-
zit, zîmbetul îi sclipește precum spuma de pe
creasta valurilor iar hîrtia pe care scrie miroase a
vînt, a soare sugrumat printre plante de apă. Și ea
va păși într-o zi, cred, în rîndul acelor Ane care
zidesc, cu încăpățînare, poezia.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 43 ♦ 16-30 iunie 2004	|-
15
m
e eridian
Sala de seminar
■	Marius Jucan
O definiție acceptabilă a sălii de seminar ar
putea fi aceea după care într-un asemenea
loc înveți să-ți exerciți atenția. Nu există
profesori de atenție pură, deși orice învățare cere
această calitate psihică. Atenția desemnează
încordarea, efortul, rigoarea, disciplina de sine
pentru a urmări ceea ce se petrece cu noi, sau / și în
jurul nostru. O definiție probabil inutilă, fiindcă
sălii de seminar i se acordă la noi, în chip
tradițional, prea puțină atenție. Seminariile sunt
privite drept forme de antrenament opțional, de
folos se presupune, însă lipsite nu numai de gloria
inițiatică a cursului, dar și de orice însemnătate
pecuniară. Cu înfățișarea ei modestă, sala de
seminar e foarte departe de orice prestanță socială.
Inventarul ei e minimal, economia de mijloace
tehnice ori decorațiuni potrivite e severă,
înfățișarea ei e ștearsă, și aerul de dezafectare tristă
ce o înrămează de decenii spune oricui ar vrea să
știe (dacă ar vrea!) cât de neimportantă e învățarea
dialogului / conversației într-un loc care ar putea
oferi fără ostentație argumente pentru această
îndeletnicire în cele din urmă utilă sferei publice, și
mult doritei „schimbări de mentalitate". Sala de
seminar își îndeplinește cu modestie rolul ei de
catalist cultural și social, cu toate că apare
bătrâicioasă în comparație cu postmodernele canale
telemediatice unde uneori improvizația și locul
comun supraviețuiesc îndărătnice înapoia etichetei
strălucitoare a comerțului cu știri. Că ar trebui să
fie altfel, e tot atât de evident pe câtă nevoie ai să te
sprijini în viața de zi cu zi de definiții limpezi și
operabile, (mai ales de respectarea lor, adică de
atenția acordată acestora). Sala de seminar e un loc
în care pe lângă discursuri și definiții, se vorbește și
despre alegerea, și nu de împrumutarea, unor
stiluri de viață. Succesul sălii de seminar este
practicarea unui stil, de cunoaștere ca și al unuia de
viață. A redefini din unghi pragmatic, printr-un stil,
ceea ce se petrece în jurul tău, chiar dacă prin ceea
ce se reexaminează nu e decât forma unui discurs, a
unei vorbiri, a unei păreri, o formă necesară de
autonomie, de prezență socială individuală. După
decenii de teamă și indiferență, sunt încă vizibile
consecințele societății de comandă. Sala de seminar
propune, fără ritualuri intelectualiste, încercând
însă să excludă improvizația ori autoflatarea,
formarea unei alte sfere publice. Sala de seminar e
un loc al ospitalității și în același timp al exercițiului
critic. Toate ca înțelegere a nașterii pluralității și
diversității de expresie. Un exercițiu care necesită
participarea celor care sunt oaspeții de moment ai
unui discurs, înainte de a deveni ei înșiși
discursanți. Sala de seminar poate forma inși
dispuși să folosească exercitarea libertății, înainte
de a cădea cu toții sub monopolul vreunui acord, și
poate chiar după aceea, când merită să observi ce s-
a întâmplat cu acel acord.
Sala de seminar e un spațiu în care, nu doar
teoretic, ci și practic se încheie un pact al
memoriei asupra lucrurilor care merită
reamintite și asupra celor care trebuie uitate.
Sala de seminar este un loc al momentului fast
al memoriei, al nașterii interesului pentru
caleidoscopul cotidianului, pentru descifrarea și
interpretarea secvențelor de „dinafară" care
sunt constant atrase spre filtrul atenției. Am
nostalgia unei săli de seminar în care înțelesul
să devină într-un singur, unic moment, firesc.
Mă tem însă că înțelesul ar putea fi mutilat
doar pentru a fi făcut firesc, că naturalizarea
realității din partea mea ori a altora ar spulbera
ceea ce ne este străin (inabordabil) într-un
înțeles dorit, proiectat mai mult de putere decât
de orice altceva. Firesc este de multe ori ceea
ce suntem pregătiți să înțelegem, de ceea ce ne
preocupăm însă prea puțin să aflăm cum am
fost pregătiți să înțelegem. Sala de seminar ne
oferă o cheie. Cât de firesc este să pretinzi ca
ceva să fie firesc pentru a-ți fi de fapt apropiat,
instrumental, gata să se transforme într-un
baston al judecății tale? Dreptul de a institui
firescul ori nefirescul pentru înțelesul tău ține
de o politică a cunoașterii, de interesul pe care
îl promovezi atunci când vrei să cunoști doar
anumite lucruri, programând uitarea altora.
M-am gândit întotdeauna că sala de seminar e
totuși un loc pentru a primi, reuni pe lângă firesc și
ceea ce trece acum drept nefiresc, ori neobișnuit.
Alături de alte săli, de nașteri, concerte, fitness,
biliard ori jocuri, săli de tribunal, lectură,
spectacole ori de disecție, sala de seminar rămâne,
chiar dacă frecventată, o necunoscută asemeni
cenușeresei în așteptarea marelui bal.
■
^ddenda_____________________
Așteptarea continuă
■	Letiția Ilea
Se vorbește, destul de des în ultimii ani, despre
dispariția, la noi, a așa-numitei “clase de mij-
loc”, consecință a pauperizării extreme a
unei pături tot mai largi a populației, ce vine să
contrabalanseze rapida ascensiune economică a
unei minorități. Citind recent un articol cu acest
subiect, gândul mă duce la “scriitorul de mijloc”,
nici debutant, nici deținător de premii literare sau
candidat la Nobel, și mi se pare că acesta poate face
obiectul unei tipologii, cu trăsături lesne decelabile.
Cu un volum apărut, prin minune, prin eforturi
proprii sau în urma unui premiu obținut la vreun
festival de provincie, se simte în stare să răstoarne
munții. Două-trei cronici favorabile, ușor de obți-
nut, poate chiar al doilea volum și intrarea în
Uniunea Scriitorilor. Și apoi... întinderea Saharei.
Scriitorul nostru “de mijloc”, cel care face parte din
pluton, (“echipa” din care sprinterul poate să
țâșnească sau nu, dar dacă ea nu există...), fiindcă
nu are cum să trăiască din scris, se trezește îngropat
sub extemporale, traduceri tehnice sau mai știu eu
ce acte ale unor firme, mai notând, în pauze, câte
un vers, câte un paragraf, sperând... El are, desigur,
un MANUSCRIS, care se află la o EDITURĂ.
Care, desigur, l-a inclus în planul pe anul următor,
cu condiția existenței unui SPONSOR, și aceste
cuvinte scris cu majusculă devin repede un tri-
unghi al Bermudelor, în care repede îți pierzi entu-
ziasmul, pofta de scris, încrederea în sine... Și,
dintre scriitorii având patruzeci-cincizeci de ani, să
ridice piatra cel care n-a trecut prin asta, după ce a
suportat celălalt tip de cenzură, până în 1989, acea
hidră care ne lăsa măcar speranța unui “mâine”...
Cât va putea lupta scriitorul nostru, poate nu ge-
nial, dar bun, (ale cărui cărți, însumate cu ale celui
de-alături, alcătuiesc, totuși “literatura contempo-
rană”) cu teroarea economicului și mai ales cu de-
zinteresul manifestat față de truda lui, care pornește
uneori chiar de la instituțiile care ar trebui să-l
apere? Aceste cărți care nu apar creează false ierar-
hii, există de pildă, scriitori aparținând cronologic și
ca factură generației ’80, artificial taxați drept
nouăzeciști pentru că nu și-au publicat textele la
timp... Și există fenomenul paralel, al supraîncărcă-
rii cu apariții plătite, cărți de multe ori fără editură,
imprimate în obscure tipografii, care tot cărți se
cheamă, nu-i așa, și dau dreptul, cu o recomandare
bine întoarsă din condei, chiar la intrarea în Uniu-
nea Scriitorilor... Scriu aceste rânduri și îmi vin în
minte nesfârșitele discuții despre Nobelul româ-
nesc, reiterate cu obstinație în presa literară, unde
mai puțin se scrie, să zicem, despre felul în care
România s-a prezentat la târgul de carte de la Paris
de anul acesta: multe traduceri românești din lite-
ratura universală, clasici, puțină literatură contem-
porană și câteva traduceri în franceză, dar și cărți
care ne speriau în școală, în vremuri despre care
credeam că s-au dus pentru totdeauna... Sigur,
orice aducere în prim plan a acestei problematici ar
trebui să ofere niște soluții, poate “vitaminizarea”
procentului alocat cărții prin PIB, poate mult trâm-
bițata lege a sponsorizării. Poate, de ce nu, festiva-
luri care să ofere drept premii publicarea unor vo-
lume, nu numai pentru cei debutanți, ci și pentru
consacrați, poate un regim preferențial pentru edi-
turi, la nivelul economiei naționale, în ceea ce pri-
vește impozitul, astfel încât o parte din acesta să nu
mai fie dirijată spre buget ci spre noi apariții de car-
te... Sau, de ce nu, tonul să-l dea Uniunea Scriito-
rilor sau ASPRO, organizând, periodic, un concurs
deschis, pentru manuscrise, a cărui finanțare să o
găsească din sponsorizări, care există totuși, o dove-
desc premiile anuale acordat de aceste prestigioase
instituții. Soluții ar fi, mai mult sau mai puțin uto-
pice (de ce nu l-am obliga, de exemplu, pe câștigă-
torul săptămânal al Loteriei Naționale să finanțeze
publicarea a trei cărți, să zicem?), dar cum să treci
de la “încremenirea în proiect” la o atitudine con-
certată, un demers coerent care să insufle un nou
suflu vital literaturii contemporane? Câtă vreme
vom mai fi considerați doar “scriitori de vagoane”,
mă-ntreb, și parcă mi se face dor de concursurile
de debut în volum colectiv... Aceste rânduri,
departe de a fi cârtitoare și revanșarde, sunt mai
degrabă rânduri de îndrăgostit de literatura română,
până la capăt și după aceea... un îndrăgostit trădat.
Să fie vorba, iarăși de “vocația adamică” a culturii
române, condamnată să ia mereu totul de la
început, fără o creștere continuă, fractură peste
fractură? Mă opresc aici, am auzit de un patron
care citește, la fabrica de șepci, poate-poate...
■
16
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 43 ♦ 16-30 iunie 2004	|-
gfeu
Educația la feminin
Școlarizareafetelor în Franța Vechiului Regim
■ Horia Lazăr
„Dacă ar exista obiceiul de a le trimite la
școală pe tinerele fete și de a le preda cu metodă
științele, cum facem cu băieții, ele ar înțelege tot
ce e greu în arte și științe, la fel de bine ca și ei
[...]. Avînd un trup mai delicat decît al bărbaților,
mai slab și mai puțin potrivit pentru munci grele,
femeile au o inteligență mai vie și mai
pătrunzătoare în privința lucrurilor asupra cărora
o aplică”.
Christine de Pizan, La Cite des Dames, partea
I, cap. XXVII.
ntichitatea nu a dezvoltat o reflecție
coerentă și nici o teorie asupra educării
fetelor. Cu toate acestea, o serie de texte
atestă existența unor școli de atletism feminine în
Sparta, încă din secolul al Vl-lea î.e.n. Practica
pare a se fi extins în perioada elenistică, uneori
sub forma unor școli sportive mixte, mai precis a
unor exerciții comune pe un teren unic1.
Obiectivul acestei instruiri nu era formarea
gustului și dezvoltarea psihică a fetelor prin
predarea unor discipline potrivite constituției lor
fragile (muzica, dansul, corul), ci „preocuparea
eugenică” specifică utilitarismului războinic
spartan2, care privilegiază întărirea trupului prin
gimnastică, atletism și competiție dură. Vocația
socială a acestor tinere fete era de a da naștere
unor viitori războinici viguroși, și nu de a
constitui o categorie intelectuală cu un rol precis
în cetate. Prin ele, călirea trupului e prioritară față
de formarea personalității în ansamblu. De altfel,
proiectul educativ grec, rezumat în cunoscuta
noțiune de paideia, nu se desfășura nici în familie
și nici în școală, reprezentînd, cum remarcă
Marrou, un raport personal al elevului cu un
maestru mai vîrstnic, care e, simultan, model de
conduită, ghid intelectual și inițiator în
cunoaștere prin virtutea prieteniei ce-i leagă pe
cei doi.
Romanii au pus în funcțiune structuri de
predare colectivă, în „școli”, fără ca acest model să
fi fost practicat pe scară largă în educarea fetelor. În
familie, mama sau o femeie mai în vîrstă, austeră,
experimentată și exemplară în practicarea virtuților,
își instruia adesea fiicele și fiii, acolo unde, în
ambianța domestică, grecii preferau de cele mai
multe ori un sclav știutor de carte. Marile doamne
romane devin astfel slujitoare ale propriei
progenituri, într-o viziune educativă centrată pe
familie și pe virtuțile materne3. Pe de altă parte,
elitele sociale își trimiteau bucuros fiii și fiicele în
școli în care cele două sexe învățau uneori
împreună, într-o amicală mixitate. Aristocrația
romană avea un procentaj însemnat de femei
foarte cultivate, împotriva cărora poeții satirici își
exersează pana, deseori cu vervă răutăcioasă, cum
face Juvenal în cea de a șasea satiră a lui.
Școlarizarea și educarea fetelor, ca proiect
sistematic, a fost o idee promovată îndeosebi de
elitele masculine: oameni ai bisericii, umaniști,
persoane cultivate, lideri ai comunităților
intelectuale și reformatoare. Paradoxal însă,
redactarea primului „manual” a fost, în Evul
Mediu timpuriu, opera unei femei care-și dedică
lucrarea propriului fiu. Între anii 841-843,
Dhuoda, soția unui anume Bernard, fiu al unui
văr al împăratului Carol cel Mare, compune un
Liber manualis destinat fiului ei Guillaume. Adresat
unui elev unic de sex masculin, născut în 826,
„manualul” Dhuodei e o operă de morală creștină
și un îndemn la spiritualitate, neavînd nimic dintr-
un manual de școală din zilele noastre. Numele i
se trage de acolo că putea fi manevrat ușor, cu
mîna, iar intenția autoarei e de a furniza repere
pentru educarea unui aristocrat perfect. Cu o
semnficație în același timp autobiografică și
testamentară, puternic ancorat în istoria secolului
al IX-lea4, Manualul Dhuodei face parte, de fapt,
din genul medieval numit miroir, cultivat deja de
egipteni, evrei, latini, bizantini și arabi, și al cărui
obiectiv „pedagogic” e prezentarea în fața
cititorului , într-un dispozitiv specular, de
„oglindă”, a peripețiilor propriei lui mîntuiri5.
Voce singulară și emoționantă prin
îndrăzneala apelului la egalitatea sexelor și prin
denunțarea misoginiei, poeta și moralista
Christine de Pizan (1364-1430) rămîne, în mare
măsură, prizoniera unei mentalități în care
preponderența masculinității și a exprimării
acesteia (prin familie, școală, constrîngeri morale
și sexuale) era greu de contestat. Dificultatea
afirmării ca femeie și complexul opresiunii
masculine („...mă simțeam cuprinsă de disperare
din cauză că Domnul m-a făcut să mă nasc în
trup de femeie”)6, explică încercarea Christinei de
a revaloriza prestația femeilor ilustre mai degrabă
decît de a propune o redistribuire a rolurilor și
competențelor culturale și sociale ale sexelor prin
educație, libertatea profesională si exprimarea
publică a opiniilor.
În umbra gestului de revoltă al Christinei de
Pizan și în limpezimea diafană a unor piese de
iconografie medievală transpar mici fapte
cotidiene ce nuanțează înțelegerea noastră a
instruirii femeilor în Evul Mediu. Într-o
miniatură din 1470 de pildă, vedem o femeie ce
pregătește o poțiune destinată soțului ei bolnav,
care apare și el în miniatură - totul într-un
interior „burghez”. Cu mîna dreaptă, femeia
amestecă ingredientele într-un ceaun, în vreme
ce stînga ține deschisă o carte din care citește
rețeta pe care o prepară. Decorul domestic ne
sugerează că abilitatea lecturii apare, aici, în
mediu laic. Pe de altă parte, alte imagini ne-o
prezintă pe Fecioara Maria în postură de
„învățătoare” a micului Isus, ceea ce ne face să
credem că, încă din secolul al XIV-lea, femei din
categoriile sociale relativ prospere erau în măsură
să asigure, în mediul familial, un anumit nivel de
însușire a literei scrise7.
Umanistul spaniol Juan Luis Vives (1492-
1540) e primul european care a consacrat un
tratat educației feminine. În 1523, el publică De
institutione feminae christianae, care va stîrni
interesul lui Erasm, și care face să derive viciile
sexului frumos din ignoranță8. În ce-l privește,
Rabelais va da, în Gargantua °i Pantagruel, o
expresie utopică a egalității sexelor prin ficțiunea
mînăstirii din Telem.
Instituționalizarea și codificarea școlarizării
fetelor devine însă un fapt social în Franța doar în
secolul al XVII-lea. În prelungirea proiectului
educativ al Contra-Reformei apar acum, într-o
mare efervescență, primele structuri cu vocație
școlară: întîia mînăstire a ursulinelor din Paris
(1610), adevărată „congregație pilot”9, ordinul
vizitandinelor creat de Frangois de Sales și de
Jeanne de Chantal în același an la Annecy,
congregația Notre-Dame a lui Pierre Fourier
(1615); în sfîrșit, ordinul Les Filles de la Charite
fondat de Vincent de Paul în 1633, ce avea o
dublă intenție: caritabilă și educativă. Obiectivul
acestor congregații era și el dublu: stăvilirea
mișcărilor protestante și reordonarea societății
creștine prin supraveghere și control școlar - de
exemplu ierarhizarea socială a populației prin
acceptarea unui strat de „buni săraci”, apți pentru
școlarizare și, ca atare, capabili de a constitui o
nouă clasă de militanți creștini de ambele sexe.
Toate aceste proiecte de școlarizare feminină au,
ca fundal, voința clerului catolic de a întări
+
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 43 ♦ 16-30 iunie 2004	|-
17
2
coeziunea comunității creștine prin educarea
femeilor, a căror moralitate, întărită prin dispoziti-
vul școlar, urma să se răsfrîngă benefic asupra băr-
baților, familiei, societății în ansamblu. Dacă, în
mare, Biserica nu a fost ostilă instruirii femeilor, ea
nu a afirmat explicit egalitatea intelectuală și socială
a sexelor, și nu a preconizat ameliorarea educației
femeilor ca pe un obiectiv de emancipare a inteli-
genței genului uman în ansamblu, ci ca pe un scop
parțial: buna influență în sînul familiei și educarea
copiilor în spiritul virtuților și al moralei creștine.
Cum remarcă cu finețe Frangois Furet și Jacques
Ozouf, Biserica nu a interzis niciodată educarea
femeii, ci afirmarea dorinței și a plăcerii sexuale al
căror vector e tocmai ea; în fapt, nu avem de-a face
cu o „condamnare intelectuală a femeii”, ci cu o
„voință înverșunată de segregare a sexelor”10 a cărei
expresie prozaică e non-mixitatea în școli, și a cărei
imagine hiperbolică e puritatea trupească și refuzul
promiscuității, începînd cu sexul masculin însuși.
„În jurul trupului, acest mare suspect, școala
trebuie să înalțe zidurile făcute din regulamente și
cenzurile interioare ale limbajului. Nevinovăția
copiilor nu e un dat natural, ci o luptă împotriva
păcatului prin autodisciplinare”11.
Obsesia păcatului cărnii, vehiculat de femeie, e
o constantă a literaturii franceze a secolului al
XVII-lea, inclusiv a teatrului comic, ce asociază,
ambiguu, eliberarea simțurilor cu șiretenia tinere-
lor fete îndrăgostite sau cu pedanteria miro-
nosițelor, definite ca „prețioase”. Genul literar al
„școlii”, cultivat de Moliere, care dezvoltă în
contrapunct o Școală a bărbaților (1661) și o Școală e
femeilor (1662), ambele încoronate printr-o punere
în scenă a Femeilor savante (1672), e ilustrativ în
acest sens: aici simpatia intelectuală a autorului
comic pentru tinerele fete seducătoare, inteligente
și hotărîte să-și ia destinul în propriile mîini se
învecinează cu prejudecățile micului burghez
misogin, obsedat de viclenia femeii și de o
imaginară încornorare.
În mod nu tocmai neașteptat, reflecția asupra
emancipării femeilor și a egalității lor intelectuale
cu bărbații, ca și ilustrarea dreptului femeii de a
dispune de ea însăși, de trupul și de dorințele ei,
apare în cercuri mondene și în medii libertine.
Un mic roman-dialog erotic din 1655, intitulat
simptomatic Școalafetelor, al cărui autor nu a fost
identificat, pune în scenă - și în oglindă - două
tinere ce caută secretele dragostei: o inițiatoare și
o novice12. Printr-un subtil joc de roluri și o
răsturnare bine regizată de situații, ultima devine,
la rîndul ei, inițiatoarea celei dintîi. Reversibi-
litatea discursului erotic, clădit pe efecte de
amplificare, de surpriză, de specularizare și de
cooptare a cititorului la jocul-spectacol etalat într-
o savantă retorică erotică, vecină cu pornografia,
manifestă o îndepărtare vizibilă de canoanele etice
ale epocii și de concepția tacit inferiorizantă a
femeii ce face din aceasta un simplu instrument
de procreare: ceea ce Michel Jeanneret numește o
„disidență” intelectuală apărută în sînul
clasicismului francez, în care refuzul dogmelor,
nonconformismul și dorința exprimării opiniilor
alternative merg împreună13.
În 1673 apare Despre egalitatea celor două sexe a
lui Frangois Poulain de La Barre, om de lume și
apărător convins al demnității intelectuale
feminine. După acest autor, prejudecata
inegalității sexelor e împărtășită în mod egal de
savanți și de ignoranți, fiind prin urmare un fapt
de cultură și de practică socială, și nu unul ce ține
de ordinea naturală a lucrurilor. Reluînd
argumentele Christinei de Pizan și adîncindu-le,
La Barre afirmă egalitatea intelectuală a sexelor și
capacitatea femeilor de a dobîndi cunoștințe și de
a se exprima în toate meseriile rezervate
bărbaților: medicină, matematici, astronomie,
teologie, drept, morală, funcții ecleziastice14. Prin
acest ultim aspect, mitul biblic al dependenței și
inferiorității ontologice a femeii e spulberat, iar
posibilitatea instruirii și a rolului ei public e ferm
instituită.
Odată cu revocarea edictului de la Nantes de
către Ludovic al XlV-lea (1685), opera de
uniformizare politico-religioasă a Franței (întărirea
centralismului monarhic și a catolicismului, ce
redevine religie unică) trece și prin mîinile
educatorilor, în bună parte clerici. E perioada în
care instruirea fetelor face obiectul unei atenții
sporite și în care e precis codificată, în scrieri
precum Tratat despre alegerea °i metoda studiilor al lui
Claude Fleury (1685), Tratatul despre educațiafetelor al
lui Fenelon (1687) și Tratatul despre studii al lui
Charles Rollin (1726)15. Dintre acestea, textul lui
Fenelon e celebru. Novator și în același timp
conservator, tratatul preconizează, într-un mic text
adițional (Sfaturi adresate unei doamne de calitate în
legătură cu educația fiicei sale), instruirea fetelor în
mediu familial mai degrabă decît în ambianță
monastică - opinie oarecum surprinzătoare, avînd
în vedere că e formulată de un viitor arhiepiscop.
Pe de altă parte, Fenelon e larg tributar tradiției și
practicii educative catolice, axată pe separarea
sexelor, pe cantonarea lor în roluri sociale specifice
(răspunderile femeilor sînt domestice, ale bărbaților
publice) și pe o egalitate simbolică, ce exclude
femeile din spațiul dezbaterii și al deciziei publice,
precum și de la o serie de îndeletniciri sau profesii
(teologia, filosofia, jurisprudența, arta militară,
guvernarea politică, sacerdoțiul)16. „Finețea” în
gîndire a sexului frumos e, după Fenelon, indiciu
de slăbiciune, concretizată în vorbirea abundentă,
ce se cere stăpînită. Disciplina educativă a fetelor va
consta, prin urmare, în îndiguirea fluxului verbal al
acestora („să spună multe lucruri în puține
cuvinte”) și în fixarea prealabilă a obiectului
discursului lor (o fată nu trebuie niciodată „să
vorbească despre orice”, chiar dacă are cunoștințe
din numeroase domenii - de unde vedem încă o
dată că, de fapt, restricțiile impuse femeilor nu
priveau accesul la știință ci libertatea lor de a se
exprima în public)17.
În 1686, Ludovic al XlV-lea crea în Franța
primul pensionat laic pentru fete. Finanțată din
tezaurul regal, școala de la Saint-Cyr a primit în
sînul ei, inițial, aproximativ 250 de tinere fete ale
căror tați, mici nobili din provincie, decedaseră
sau se ruinaseră în campaniile militare ale
Regelui-Soare. Ea a fost încredințată doamnei de
Maintenon, nepoata poetului protestant Agrippa
d’Aubigne, care va gestiona instruirea tinerelor
fete în spiritul pietății și în perspectiva viitorului
lor social de soții sau călugărițe. Între 28 iunie
1686 și 16 martie 1793, data suprimării ei printr-
un decret al Convenției Naționale, școala a
instruit 3152 de fete, dintre care 32% și-au creat o
familie și 43% au devenit călugărițe, în vreme ce
aproximativ 25% au decedat foarte tinere18.
Elevele admise la Saint-Cyr aveau între 7 și 20 de
ani și erau împărțite în clase de vîrstă (ce
corespund, în mare, ciclurilor școlare din zilele
noastre). Echiparea materială a școlii era
impresionantă pentru epocă (mobilier personal,
călimări din faianță, sală de spectacol, 25 de hărți,
24 de pupitre muzicale etc.), iar cursurile aveau o
mare deschidere asupra lumii. Aici se predau
lecții de istorie și geografie, la care trebuie
adăugată excelenta formație literară a tinerelor
pensionare: lecturi din Voiture, Bossuet, La
Fontaine, Racine, Fenelon, toți autori „moderni”
(latina, limbă clasică, era rezervată slujbelor
religioase). În sfîrșit, doamna de Maintenon avea
o predilecție pentru formarea prin teatru a
pronunțării corecte a elevelor ei, care se
pregăteau, teoretic, citind Remarcile asupra artei de a
pronunța corect ale lui Vaugelas.
La antipodul acestei școlarizări mondene, cu
caracter literar și pragmatic, chiar dacă studiul
catehismului și opțiunea monastică erau stîlpii ce
susțineau edificiul, avem exemplul tulburător al
congregației beatelor, derivată din cea a Surorilor
Pruncului Isus și întemeiată în 1688. Amintind de
comunitățile de beghine din secolul al XIII-lea, ce
aveau un mod de viață greu de definit, în același
timp secular și mînăstiresc, și care cultivau idealul
sărăciei, al cerșetoriei și al vagabondajului, beatele,
implantate îndeosebi în mediu rural (contrar
beghinelor, cu predilecție citadine), se manifestă în
domeniul artizanatului feminin (fabricarea
dantelelor) și în același timp al alfabetizării fetelor.
Prestația lor educativă pare a fi fost modestă, iar
proiectul lor instructiv nu prea bine definit:
esențialul se rezuma la deprinderea îndeletnicirilor
manuale, însoțite de lecturi și recitări de psalmi în
fața elevelor reunite într-o „adunare” - nu într-o
„școală”. Pe scurt, o școlarizare rudimentară, difuză,
populară, „alternativă”, cu iz de reuniune creștină
organizată sumar. Curios, acest gen de instruire se
perpetuează în Franța pînă la mijlocul secolului al
XIX-lea, cînd beatele reușesc să pună la dispoziția
18
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 43 ♦ 16-30 iunie 2004	|-
elevelor din mediul rural, pentru sume foarte
modice, numeroase „săli de găzduire” în timpul
zilei (salles d’asile™), ceea ce face ca °colile publice să
se golească °i să devină „inutile” (supefues).
E°antioanele de analiză cantitativ-statistică a
°colarizării fetelor în Franța Vechiului Regim le
datorăm anchetei minuțioase a lui Louis Maggiolo,
care, începînd cu 1871, a efectuat cu ajutorul unor
echipe de institutori benevoli patru sondaje privind
semnăturile soților pe actele de căsătorie: între
1686-1690, 1786-1790, 1816-1820 °i 1872-1876:
pentru primele două perioade în registrele
parohiale, pentru următoarele în cele de stare civilă.
Fiabilitatea acestor anchete poate fi parțial discutată.
Într-adevăr, datele privind capacitatea de a semna a
ambelor sexe, adică o alfabetizare relativ sumară,
lipsesc pentru un număr de departamente, aflate
sub administrare străină la data prelevării
eșantioanelor (după 1871) sau la datele studiate.
Apoi, unele departamente sînt slab ilustrate
numeric în statistici (poate din cauza lipsei de
personal în măsură să colecteze datele), avînd
așadar o reprezentativitate nesigură. În sfîr°it,
anchetatorii au preferat mediul rural °i mic citadin,
probabil din cauza greutății de a strînge informații
din marile ora°e. Cu toate acestea, interpretarea
datelor, pe care nici Maggiolo °i nici statisticienii
contemporani cu el nu le-au comentat20, e foarte
convergentă cu cea a altor surse statistice din
secolul al XIX-lea, ceea ce face ca fiabilitatea
dosarului să crească considerabil.
Analiza datelor adunate de institutorii lui
Maggiolo în legătură cu alfabetizarea celor două
sexe ne duce la concluzii oarecum nea°teptate. Mai
întîi, pentru ansamblul secolelor XVII-XVIII, avem
o alfabetizare cronologic decalată la nivelul celor
două sexe: o demarare masculină în secolul al
XVII-lea °i o spectaculoasă recuperare feminină în
secolul al XVIII-lea21. Pe fondul acestei disparități
inițiale, ce pare a fi fost un catalizator al al
eforturilor de °colarizare feminină, alfabetizarea
femeilor devine, în secolul al XVIII-lea, cel puțin în
unele zone, un adevărat fenomen de masă, încît, în
perioada Revoluției franceze, decalajul înregistrat
cu un secol mai devreme se contractă: dacă la
sfîr°itul secolului al XVII-lea raportul înte bărbații
°i femeile care puteau semna era de 7 la 1, în 1790
e de 2 la 1 (47,45% bărbați °i 26,88% femei)22. Cu
toate acestea, extinderea alfabetizării s-a desfășurat
pe fundalul nelini°tii unor responsabili politici sau
al inerției pragmatice a unor comunități. În acest
sens, Richelieu scria în prima jumătate a secolului
al XVII-lea: „Dacă trupul ce ar avea ochi în toate
părțile lui ar fi monstruos, statul în care toți supu°ii
ar fi instruiți ar fi la fel. În el ar exista tot atît de
puțină ascultare pe cît de mult orgoliu °i îngîm -
fare”, în vreme ce, în 1754, municipalitatea din
Rennes î°i exprimă deschis ostilitatea față de °coală:
„Utilitatea ridicării unei °coli publice se reduce la
deprinderea citirii °i scrierii de către copiii micilor
meseriași. E o lovitură de moarte dată comerțului °i
ordinei publice care-l susține. Copiii petrec în
scopul învățării cititului °i scrisului timpul pe care
l-ar putea folosi mai bine, învățînd meseria tatălui
lor. Iar cînd ajung să citească °i să scrie se dezgustă
de meseriile manuale...”23. La antipodul acestor
temeri, de altfel justificate, avem celebra frază
lapidară a lui Diderot, ce anunță revoluția socială
prin emanciparea inteligenței: „Țăranul care °tie
citi °i scrie e mai greu de oprimat decît un altul”.
Alfabetizarea crescîndă a fetelor are, în secolul al
XVIII-lea, aerul unei curse contra cronometru în
doi, în care, în sînul tandemului, ultimul încearcă
să-l ajungă din urmă pe primul, reducînd progresiv
decalajul dar fără să reu°ească să-l atingă. Urmînd
această schemă, avem, după Furet °i Ozouf, în
mediile relativ alfabetizate, o cre°tere încetinită a
alfabetizării masculine °i una puternic accelerată a
celei feminine, pe fondul autonomizării celor două.
Dacă cea masculină o antrenează pe cea feminină,
ultima progresează continuu, chiar °i în momentele
de stagnare a celei dintîi. Pe de altă parte, decalajul
de alfabetizare, pe sexe, e mai mare, în secolul al
XVIII-lea, în mediu rural, deoarece alfabetizarea
fetelor din mediu urban demarează deja în secolul
al XVII-lea24. Un nou criteriu de analiză poate fi
așadar adus în discuție: diferența dintre Franța
ne°tiutoare de carte din secolul al XVII-lea °i cea
instruită, a secolului următor. În această secvență
globală, avem un demaraj educativ al orașelor
împrăștiate în vaste maree rurale ignorante,
indiferent de sex. Totodată, în condițiile unei
alfabetizări rurale extrem de precare, în sate
diferența dintre bărbați °i femei e net mai mare
decît în orașe. Iar dacă orașul e motorul °colarizării,
în Franța „instruită” a epocii Luminilor foarfeca
sexelor, în materie de °colarizare, are totuși tendința
de a se închide, oricare ar fi mediul. În sfîr°it, lucru
deloc neglijabil, expansiunea °colarizării urbane are
loc într-un peisaj rural el însu°i °colarizat mai bine
decît alte regiuni rurale. Pe scurt, avem de-a face cu
o emulație în cre°tere, definită prin două variabile
ce se intersectează: diferențele dintre oraș °i sat °i
decalajul pe sexe.
Cît despre °colarizarea urbană, ea e ea însă°i
diferențiată. Vechile ora°e, cu vocație universitară,
ecleziastică °i judiciară au o °colarizare superioară
celei a ora°elor mai noi, cu activități industriale,
economice sau comerciale (porturile, de
exemplu). Fiind însă închise asupra lor, primele
asimilează mai greu, la nivelul °colarizării,
aporturile demografice, făcînd să apară, cu
timpul, o veritabilă polarizare culturală. În ceea ce
prive°te structura socio-profesională a ora°elor,
alfabetizarea e superioară în cele ce adăpostec
profesii liberale, membri ai administrațiilor,
nobili ori burghezi care se ocupă de comerț:
lucru valabil pentru ambele sexe, chiar dacă,
adesea, femeile nu sînt direct implicate în
meserii. În ora°ul La Rochelle, de pildă, după
1770 brutarii semnează în proporție de peste
două treimi, iar fierarii de peste trei sferturi25.
Ultima variabilă a alfabetizării urbane e fluxul
imigrării interioare. Cohortele de săraci ai satelor,
instalați în orașe în căutare de lucru, în general
analfabeți, pot ascunde uneori progresele polariză-
rii urbane. Cu toate acestea, nivelul de alfabetizare
al noilor sosiți nu e totdeauna inferior celor născuți
în orașe; uneori e foarte apropiat, sau chiar supe-
rior, atît pentru bărbați cît °i pentru femei, în vre-
me ce în unele regiuni, precum Bretagne, imigran-
ții veniți din zone îndepărtate sînt foarte instruiți,
spre deosebire de cei din ținuturile rurale învecina-
te cu marile orașe. Imigrația poate crea a°adar în
orașele primitoare „elite” de bărbați °i de femei. În
alte zone însă, precum nordul industrial (orașele
Rouen °i Lille), partea tradițională, rezidențială °i
administrativă a ora°ului e aproape total alfabetiza-
tă, pentru ambele sexe, pe cînd noile cartiere indus-
triale °i populare, în care ignoranța merge împreu-
nă cu sărăcia, au o alfabetizare de trei ori mai mică.
Pentru ca alfabetizarea, polarizarea °i
instruirea să prindă contur °i să se precizeze a fost
nevoie de o voință educativă °i de un agent
civilizator. În Franța prerevoluționară, Biserica
catolică a asumat, cel mai vizibil, acest rol.
Confruntată cu presiunea Reformei, ce substituie
culturii orale a Evului Mediu o cultură scrisă,
laicizată °i democratică, axată pe lectură °i pe
manevrarea cărții tipărite, Biserica a încercat de
timpuriu să contracareze doctrinele protestante
cu propriile lor arme, facînd din textul scris un
instrument al „noii pastorale parohiale”26. Din
acest conflict organizat ca o complicitate °i o
competiție înjurul literei scrise, polarizarea °i
instruirea au avut doar de cî°tigat.
În al doilea rînd, așezămintele caritative °i cele
polare instituite de Contra-Reformă se
„specializează” în instruirea fetelor, îndeosebi în
secolul Luminilor, epoca de aur a polarizării
feminine masive. Devotamentul, caritatea °i
militantismul î°i dau acum mîna pentru a atenua
efectele scepticismului, ale filosofiei materialiste
°i ale ateismului unor gînditori prerevoluționari.
Înmulțirea polilor °i a efectivelor de institutoare,
scurtarea ciclului °colar pentru a putea cuprinde
în sistemul educativ un număr cît mai mare de
fete, diversificarea materiilor predate, tactul °i
dinamismul pedagogic au făcut ca, în secolul
emancipării rațiunii, polarizarea fetelor să rămînă
puternic impregnată de morala cre°tină. Iar dacă
secolul al XIX-lea a generalizat, cu încetul,
învățămîntul public, gratuit °i în cele din urmă
laic, printr-o voință de eliberare a inteligenței °i
de uniformizare a programelor, practica pedagogică
a numitului secol nu a evoluat considerabil față
de cea a secolului precedent. Înaintea anilor 1880,
fetele au continuat să fie instruite, în Franța, ca în
anii 1780, în așezăminte polare asemănătoare °i
în cadrul unui proiect educativ ce poate suscita
controverse, dar a cărui coerență °i eficiență au
fost incontestabile.
■
Note:
1.	Henri-Irenee Marrou, L’Histoire de l’education dans
lAntiquite. Tome Ier: Le Monde grec, Paris, Seuil, ed. 1981,
p.43 °i 179.
2.	Ibid., p. 51.
3.	Ibid. Tome II: Le Monde romain, p. 15.
4.	Manualul a fost redactat între moartea lui Ludovic
Evlaviosul, fiul lui Carol cel Mare (840) și împărțirea
imperiului între fiii săi prin tratatul de la Verdun (843).
5.	Cf. Dhuoda, Manuelpouf mon fils, trad. fr. 1975, Paris, Cerf.
Introduction, p. 12.
6.	Christine de Pizan, Le Livre de la Cite des Dames, Paris,
Stock, 2000, p. 38.
7.	V. Chiara Frugoni, „La Femme imaginee”, în Georges
Duby, Michelle Perrot (coord.), Histoife des Femmes en
Occident. II. Le Moyen Age, Paris, Perrin, 2002, p. 494 °i
urm. Autoarea semnalează prezența precoce, în Italia,
Germania °i Franța, a unor adevărate caligrafe, miniaturiste
°i copiste, evident familiarizate cu scrisul.
8.	Martine Sonnet, „Une fille ă eduquer”, in Duby, Perrot, cp.
cit. III. XVIe-XVIIIe siecle, p. 132 și urm.
9.	Martine Sonnet, L’education des filles au temps des Lumieres,
Paris, Cerf, 1987, p. 39.
10.	Frangois Furet, Jacques Ozouf, Lire et ecrire.
L’alphabetisation desFranțais de Calvin âJules Ferry, 2 vol.,
Paris, Minuit, 1977. Tome Ier, p. 86.
11.	Ibid.
12.	L’Ecole des Filles, in Libertins du XVIIe siecle. I, Paris,
Gallimard, Bibliotheque de la Pleiade, 1998, p. 1099-1202.
13.	Michel Jeanneret, Eros rebelle. Litterature et dissidence â l’age
classique, Paris, Seuil, 2003,passim.
14.	Frangois Poulain de la Barre, De l’egalite des deux sexes, ed.
1984, Paris, Fayard, p. 61-80.
15.	Primii doi au fost, simultan, preceptori ai ducelui de
Berry, nepotul lui Ludovic al XIV-lea: ocazie, pentru
Fenelon, de a compune o serie de fabule în proză pentru
uzul augustului său elev.
16.	Fenelon, De l’Education des Filles, Paris, Nelson, f.a., p. 18.
Dezacordul e total între Fenelon °i La Barre în legătură cu
sacerdoțiul. Ultimul reduce vocația pastorală la o simplă
înzestrare educativă, desacralizînd-o °i conferindu-i o
semnificație socială, motiv pentru care femeile sînt tot atît
de apte pentru ea ca °i bărbații (De l’egalite des sexes, p. 80).
17.	Ibid., p. 101.
18.	Pentru detalii v. Joel Cornette, „L’education des
demoiselles de Saint-Cyr”, in „Les Collections de
l’Histoire”, 6, p. 20-24.
19.	Furet, Ozouf, op. cit., p. 213-215. „Sălile de găzduire” au
fost instituite în Franța sub Monarhia din Iulie, în
decembrie 1837, fiind destinate copiilor de ambele sexe
pînă la șase ani. În 1886, ele vor dobîndi statutul de
grădinițe (ecoles maternelles).
20.	În calitatea lui de rector de academie, Maggiolo era
interesat de istoria școlii, în care procesul de alfabetizare e
doar o parte a unui întreg, un indice al activității
pedagogice; ceea ce face ca dosarul lui asupra alfabetizării,
relativ complet °i coerent, să fie doar o etapă în redactarea
unei istorii a instruirii în general, pe care chiar °i în
prezent o cunoaștem doar lacunar (Furet, Ozouf op. cit.,
p. 17).
21.	Ibid., p. 43.
22.	Ibid., p. 47.
23.	Apud Jean Queniart, Les Franțais et l’ecrit. XIIIe-XIXe siecle,
Paris, Hachette, 1998, p. 162-164.
24.	Furet, Ozouf, op. cit., p. 240.
25.	Ibid., p. 242.
26.	Ibid., p. 72.
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 43 ♦ 16-30 iunie 2004	|-
19
fleatru
Obiectele care
■ Claudiu Groza
Din punctul meu de vedere, Noul locatar
este una din cele mai fascinante piese ale
lui lonesco. O prefer multor altora, cu
destin scenic mai fast. Era firesc, așadar, ca o
montare precum cea realizată de Tompa Gabor la
Northern Stage Ensemble din Newcastle să-mi
stîrnească interesul. Mai ales că spectacolul a fost
primit entuziast de critica britanică, iar Tompa e
unul din maeștrii “lecturilor” scenice din
dramaturgia absurdului.
Regizorul reușește, și de această dată, să fluidi-
zeze textul dramatic, împlinind vizual propunerea
literară. Noul locatar e un spectacol de remarcabilă
plasticitate, extrem de alert, tratat cu minuțiozitatea
tipică lui Tompa. Fiecare personaj își are particulari-
tățile care-l scot în evidență. Eroii din Noul locatar
nu sînt niște oameni oarecare, ci mai degrabă niște
“personalități”, în sensul psihologic (ba chiar psihi-
atric) al termenului. Astfel, proprietăreasa este pa-
tologic locvace, agitîndu-se mereu pe lîngă noul ei
chiriaș, în încercarea de a-i fi de folos, chiar cu alu-
zii sexuale. Specular, locatarul e rigid și laconic, ob-
sedat de exactitate, tratînd-o pe proprietăreasă ca pe
o insectă ciudată, agasantă, iar pe hamali ca pe niște
mașinării al căror strict rol e eficiența. Totuși, cei
doi sînt și ei opus complementari, unul servil, do-
cil, executînd supus indicațiile care i se dau, celălalt
impertinent, ușor arogant, mereu în așteptarea unei
recompense. Interacțiunea personajelor este “pivo-
tată” evident de noul locatar. Într-una din secvențe,
extrem de alertă, el va dirija de-a dreptul atît goana
hamalilor cu mobilierul cît și acordurile din Traviata
care acompaniază momentul.
Acțiunea dramatică începe calm, deși absurd,
pentru că hamalii vor introduce în scenă, ca într-un
dans hieratic, scăunele, lămpi cu picior, diverse
instrumente muzicale - tubă, acordeon, două viori
-, un cufăr-matrioșkă etc. pentru fiecare din ele
locatarul gîndind un loc anume. Lucrurile încep să
se precipite pe măsură ce spațiul se aglomerează cu
o mulțime de obiecte “inutile”: opt (!) măsuțe cu
La limita intolerabilului
■ Hegyi Reka
amlet este o piesă care suportă aproape
orice interpretare. Modificarea accentelor,
nuanțarea relațiilor dintre personaje, con-
textul istoric sau social în care este plasată acțiunea
sau adaptarea textului la limbajul de azi nu pot în-
toarce pe dos acel miez care încheagă tragica întâm-
plare a prințului danez. Putem afirma chiar mai
mult: regizorii consideră adecvată această capod-
operă pentru a dezvălui propria ars poetică teatrală;
în aceste spectacole mijloacele cu care este realizată
Cursa de șoareci, mai târziu efectul acesteia este
exact crezul în rolul jucat de teatru într-o societate
asemănată vrând-nevrând cu situația actuală. Fără a
enumera nume sonore: numărul interpretărilor
acceptabile este infinit.
Regizoarea Anca Bradu a încercat să întreacă
măsura tolerabilului. Spectacolul bazat pe o versiu-
nea de text semnată de Sebastian-Vlad Popa și jucat
de Compania „Spleen d’Or”, o trupă internaționa-
lă, realizat cu finanțare europeană, în momentul de
față este prezentat în programul off al Festivalului
de la Avignon, după un turneu cu foarte multe sta-
ții (una fiind Casa Tranzit din Cluj). Ideea de bază
ar fi: „Hamlet este un individ atavic, primitiv, chi-
nuit în actele sale de un zeu păgân: bătrânul Ham-
let, tatăl său...” și mai departe: legătura dintre ei este
ne guvernează
scaunele aferente, trei călușei, o mumie (!), un
scaun cu rotile. Simbolica ludică a înscenării culmi-
nează cu introducerea în cameră a portretelor lui
Beckett și lonesco, apoi cu scena Traviatei, în care
hamalii continuă să umple scena, gâfîind aproape,
cu mici obiecte de loisir, în timp ce mobilierul ma-
siv blochează, după cum i se spune locatarului, casa
scărilor, trotuarul din fața clădirii și circulația de pe
stradă. Iar în încăperea plină-ochi mîini nevăzute
continuă să împingă obiecte, în timp ce din tavan
cad mormane de ziare vechi și cutii de carton.
Obosit, locatarul se refugiază pe fotoliul din centru,
înconjurat de paravane, și le cere hamalilor să plece.
Și să stingă lumina.
Dimensiunea marcat-ludică, comică a specta-
colului nu atenuează deloc orizontul simbolic.
Dimpotrivă, îl potențează, astfel că textul ionescian
capătă o pregnanță tulburătoare. De altfel, unul din
una nedomesticită, conturată ca opusul cu lumii
„civilizate”, reprezentată de regele Claudius, care
aici, se pare, nu are nici o legătură de sânge cu
Hamlet. Conflictul nu este axat pe relația dintre
personaje, ci pe diferențele dintre cele două culturi:
cea păgână, arhaică din Est și cea elevată, elegantă și
sofisticată din Occident. Ca atare Hamlet vorbește
și limba maghiară în câteva scene, iar în curtea de la
Helsingor se vorbește limba franceză. Problemele
de adaptare apar, când ne dăm seama că există și o a
treia limbă, cea română, vorbită de Gertrude. Ea nu
aparține de nici unei dintre aceste civilizații?
Există și întrebări mai ciudate. Hamlet dema-
rează procesul de dovedire a vinovăției regelui fără
a avea măcar un indiciu. Recunoaște reîncarnarea
tatălui său într-unul dintre actorii trupei ambulante
(dublare de rol foarte frecventă). Până atunci nu-l
vede pe tatăl său, și nici nu-l aude, deci nu poate
afla de otrăvire. Mesajul, mai precis capetele de
acuzație pronunțate de regele actor în limba ma-
ghiară sunt traduse regelui, respectiv reginei de că-
tre nimeni alții, decât ceilalți doi membrii ai trupei
ambulante. Din păcate, acest moment prea puțin
motivat, este singurul cât de cât teatral: din această
scenă complexă reiese că spectacolul trebuie luat în
serios, nu are nici cea mai vagă tentă de parodie.
meritele lui Tompa Gabor este fidelitatea perfectă
față de partitura dramatică, pe care o citește desă-
vîrșit. Plasticitatea fascinantă a montării i se dato-
rează în bună măsură lui Helmut Sturmer, extrem
de inspirat în crearea scenografiei. Nu mai puțin,
cei patru actori - Francisco Alfonsin, Mark Cal-
vert, Jim Kitson și Joanna Holden - au jucat cu o
poftă și o dăruire cuceritoare, întruchipîndu-și cu
virtuozitate personajele.
Noul locatar s-a jucat la Cluj de trei ori, iar bile-
tele s-au vîndut cu aproape o săptămînă înaintea
primei reprezentații. Poate fi socotit, astfel, un best-
seller, un eveniment teatral semnificativ și extraor-
dinar, care își merită cu prisosință cele patru stele
oferite de criticii de la The Guardian. Întîmplarea
face ca într-un relativ recent editorial din Tribuna -
în numărul dedicat lui lonesco -, să scriu tocmai
despre Noul locatar. Spectacolul lui Tompa Gabor
n-a făcut decît să-mi confirme aserțiunile
hermeneutice. Și mă bucur pentru asta.
■
Ce ne face să nu putem lua în serios experi-
mentul teatral al Companiei „Spleen d’Or”? Toată
acțiunea este plasata într-o stână. Personajele poartă
piei de oaie albă - pe cap (două dintre ele pieptă-
nate în așa fel, să semene cu coroane), pe umăr, în
loc de barbă sau atârnate de picior. Actorii din
teatru în teatru apar în costume negre, lucioase, iar
în timpul prezentării omorârii lui Gonzago sunt
umbrele, alteregourile cuplului regesc în blănuri de
oaie neagră. După scena crucială, se întâmplă un
miracol și mai greu de explicat: Hamlet devine lup.
Oaia albă, cea mai nevinovată din curte ajunge să-l
omoare pe Polonius mușcându-l de gât. Lupta care
ar trebui să aibă loc în mormântul săpat pentru
Ofelia este un meci de box incorect, într-un spațiu
care cel mai mult seamănă cu un ring (țarc).
Enumerarea evenimentelor ridicole din piesă ar
putea continua, dar nu are sens. Poate toate, ca și
misterele adaptării, ar fi fost mai ușor de înțeles,
dacă interpreții personajelor ar fi fost actori mai ta-
lentați. Cu cea mai mare părere de rău am constatat
că zâmbetul prostesc, stupid nu dispare de pe fața
lui Mate P. Gabor, distribuit în rolul Hamlet.
Oricât de bine a fost el gândit, fără actorul principal
corespunzător nici o mizanscenă nu este valabilă,
iar în acest spectacol Hamlet. Intolerable nici unul
dintre personaje n-a iețit în evidență, din simplul
motiv că nu au avut capacitățile necesare pentru a
face roluri memorabile.
■
20
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 43 ♦ 16-30 iunie 2004	|-
Urnal asiatic
Praful roșu
(Întâiul episod)
Vietnam, Vietnam, l'amour secret de mon âme, sau, mai pe românește,
Vietnam, Vietnam, iubire mai tainică n-am!
■	Mircea Petean
Călătoriile care se îndesiră în vremea din
urmă îi dădură călătorului de profesie
destule motive de stres dar fură și pricini
de mari satisfacții. De fapt, dacă e s-o spunem pe
cea dreaptă, el exultă măcar o dată, și anume în
ziua în care, pe drum fiind - tocmai intrase în
inima unui străvechi burg transilvan - primi un
telefon. La aparat era Eugen Uricaru însuși, care
îl întrebă scurt și direct - suna mai degrabă a
somație: “Vrei să te duci în Vietnam?”. Evident că
răspunsul nu s-a lăsat așteptat: “Da.”, a zis, nu
înainte de a trage discret pe dreapta. A urmat o
scurtă indicație, după care a închis și s-a pus pe
râs. Râdea cu lacrimi spre stupefacția celor doi
însoțitori, nimeni alții decât Aurel Sasu și Călin
Teutișan, care se uitau la el fără să priceapă
nimica. Într-un târziu, s-a potolit, s-a șters la ochi
și a grăit astfel: ”Mă duc în Vietnam.” Uimirea
acelora a fost și mai mare dar, deja, de acum era
un lucru ca și împlinit, așa că m-am concentrat
pe simpozionul care urma să înceapă peste puțină
vreme, unde urma să fac pe moderatorul, își
încheie călătorul de profesie introducerea în fața
unui Nicanor relaxat care știa că va participa la un
festin dintre cele mai fastuoase.
Am plecat din Cluj spre București pe 26
noiembrie 2003, iar din București spre Hanoi -
via Paris - pe 28, își începu călătorul nostru de
profesie relatarea. La București, în subterana
Muzeului de literatură, îl întâlnii pe Ioan Flora,
un poet din linia întâi a poeziei române
contemporane. Acesta, care făcuse parte dintr-o
delegație culturală care vizitase anul trecut tragica
țară din sud-estul Asiei, îl întâmpină cu
următoarele cuvinte: “Ai auzit? În timp ce toată
lumea credea că mănâncă - într-un restaurant de
lux din centrul Hanoiului - carne de câine, am
aflat că ei ingurgitau, de fapt, carne de copil
neînțărcat.” Apoi continuă, privind cu satisfacție
infinită cum uimirea ascultătorului se
metamorfozează în repulsie, sfârșind într-un
scepticism amuzat: “La un moment dat, am
mâncat un fruct care avea forma unor mațe de
miel, puțea îngrozitor și avea gust de ceapă dulce
iar la întrebarea: ‘Ăsta ce fruct o mai fi?’,
traducătorul răspunse: ‘Plantă.’ De altfel,
indiferent că era vorba de un arbore, un arbust, o
legumă sau o floare, acela răspundea invariabil:
‘Aceasta este o plantă.’ Restul erau câini sau
dragoni. Prin urmare, de-ar fi să dai crezare lui
Ioan Flora, Vietnamul este un ținut populat de
plante, câini și dragoni, un ținut străbătut, o dată
pe an, de un grup de scriitori originari dintr-o
țară din sud-estul Europei care, de mai bine de
un deceniu, se străduiește să edifice capitalismul
după ce mai bine de o jumătate de veac s-a
ostenit să construiască comunismul.
Unii mi-au cerut să le aduc pietre, alții casete
sau CD-uri cu muzică tradițională, alții pălării,
alții boabe de orez sculptate când au aflat că plec
în Vietnam. Iar unul dintre bunii mei prieteni
mi-a mărturisit, la telefon, după ce a aflat că sunt
bine mersi, la capătul fabuloasei călătorii: “Dar ce
crezi, că de dragul afacerii te-am vizitat cu o seară
înainte de plecare. Am vrut pur și simplu să te
văd știind cât de ciudate sunt țările acelea asiatice
și cât de imprevizibili locuitorii lor.”
Ajunși la Hanoi, după un zbor de 12 ore, cu
un Boeing 777 al Companiei aeriene Vietnam,
după derularea formalităților vamale, și după
întâlnirea cu dl. Dao, reprezentantul Ministerului
Culturii, traducătorul și însoțitorul nostru în
următoarele zece zile, și cu dl. Cristi,
reprezentantul Ambasadei României la Hanoi,
am plecat întins spre capitală. Cerul era înnorat
dar temperatura bătea înspre 25oC. Început de
iarnă în Vietnam: secetă, praf, umiditate.
Praful roșu stăpânește peisajul. Bananierii,
cocotierii de la marginea drumului au frunzele
grele de praf. Deasupra orezăriilor, pe zidurile
caselor, pe obiectele expuse în dughenele înșirate
ca pe ață de-a lungul străzilor, pe hainele și pe
fețele oamenilor praful roșu se depune în straturi.
Mi-am adus aminte titlul unei cărți a unui ziarist
local cu ambiții de prozator. Se chema Praful ro°u.
Ei bine, mi-am zis, habar n-a avut bietul autor ce
înseamnă asta. El ar trebui să fie aici, nu eu. În
oraș praful e încins din pricina smogului. Străzile
sunt un furnicar, o viermuială, un viespar de
motorete, motociclete și biciclete care gonesc fără
să țină seama de nici o regulă; claxonul este
obligatoriu, în atari condiții, așa că toată lumea își
face simțită prezența claxonând de istov; haosul,
dacă nu e însoțit de vacarm, nu are cum fi
infernal. Așadar praful roșu îți inundă căile
respiratorii și, în curând cerul gurii simte arsura
prafului încins. De altfel, femeile au gura și nasul
acoperite.
Cum spuneam, străzile sunt flancate de
dughene. Se vând de toate, de la piese de schimb
pentru atotprezentele motociclete, la alimente,
băuturi, țigări, sucuri, electrocasnice,
îmbrăcăminte, încălțăminte, fructe, legume,
obiecte de artizanat, mobilier și toate cele de
trebuință la casa omului. Majoritatea dugnenelor
aparțin negustorilor dar sunt și altele unde
lucrează în văzul lumii tot soiul de meseriași.
Prin urmare, orașul pare a fi căzut definitiv și
iremediabil sub stăpânirea negustorilor și
meseriașilor peste care, asta aveam să aflu mai
târziu, se situează cei din tagma ideologilor și a
funcționarilor de toate soiurile și de toate
calibrele. Căci Vietnamul e comunist cu față de
economie de piață, un compromis pe care l-au
experimentat primii chinezii.
Fiecare negustor sau meseriaș a cumpărat
cățiva metri pătrați la stradă, puțini căci terenul e
scump în oraș, înghesuială mare, dar destui ca să
aibă loc să-și expună marfa și, eventual, să așeze o
măsuță și câteva scăunele pentru eventualii
mușterii, amatori de o bere, o cafea sau un ceai.
În spatele “magazinului” se întind celelalte odăi:
dormitorul, bucătăria, curtea interioară și
celelalte. Fiecare încearcă să construiască apoi pe
verticală, unul, două sau mai multe caturi căci
aici familiile trăiesc laolaltă, părinții cu copiii și
nepoții; sub același acoperiș viețuiesc câteva
generații. Explicația e simplă: între cele patru
virtuți confucianiste - ori, se știe, confucianismul
a stat la baza sistemului politic, etic și filosofic al
țării, de-a lungul întregii epoci feudale, asta
însemnând aproape o mie de ani - primele trei se
referă la respectul pentru părinți, la fraternitate și
la fidelitate. Iată de ce majoritatea clădirilor sunt
înguste și înalte. N-am prea zărit blocuri ca în
celelate state comuniste.
Ce se poate căra cu motocicleta?
Un porc tăiat în două; trei porci vii vârâți în
tot atâția recipenți confecționați din fâșii de
bambus împletite; douăsprezece colivii numărate,
cu păsări exotice; nu știu câți saci cu orez; nu știu
câte mănunchiuri de trestie de zahăr; bușteni,
televizoare, nenumărate coșuri cu legume și
fructe; neveste, amante, copii. Un copil de câțiva
anișori atârnă agățat de gâtul tatălui său -
motociclistul - ca un pui de leneș întins pe
spinarea moimei.
Unul dintre animalele lor sacre - patru la
număr - este bivolul. Fiecare vietnamez cu
motoreta, motocicleta, bicicleta și balta sa în care
cultivă orez și-n care se bălăcește bivolul; în
stampe, și la spectacolele de marionete pe apă, e
întotdeauna călărit de un copil cu bățul de
bambus în mână.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 43 ♦ 16-30 iunie 2004	|-
21
m
Uzică
Notații din vârtejul jazzistic sibian
■	Virgil Mihaiu
Cel mai prestigios festival de jazz din Româ-
nia a marcat la Sibiu, în mai 2004, ediția cu
numărul 34. Uvertura celor cinci zile de
fiesta muzicală, coordonate de H.J.K. Schmidt îm-
preună cu Simona Maxim, a constat într’o bineve-
nită Gală Studențească de Jazz. Rețineți câteva nu-
me: grupul vocal Harmony din Sibiu, pianistul bu-
cureștean Valentin Humiță, duo-ul Beatrix Imre/
Horea Făgărășanu din Timișoara, formațiile After
Hours și Excentric Blues Band, reprezentând centrul
universitar Iași, ghitariștii Adrian Teodorov &
Mihai Paveliu din Galați. O pondere aparte a avut-o
Clujul, care dacă nu mai reușește să declanșeze
decât anemice mișcări festivaliere, continuă în
schimb să cultive noi generații de interpreți. Meri-
tul îi revine etern-tânărului Ștefan Vannai, inițiator
al big band-ului Gaio, unde timp de un sfert de
secol s’au lansat nenumărate cariere pe orbita jazz-
ului. După ce nucleul de anul trecut al orchestrei
și-a găsit debușeuri mai lucrative în Norvegia,
Germania, Spania, Vannai și-a reluat acțiunea
sisifică de îndrumător, propunându-ne pe lângă
câțiva înzestrați instrumentiști și patru noi voci:
Nora Deneș, Cristina Bitiușcă, Alexandra Damian
și Mihai Moș. Apogeul Galei Studențești l-a repre-
zentat cvartetul Headliner, încă un produs de calitate
al școlii de percuție clujene, patronate de Grigore
Pop la Academia de Muzică G. Dima. Tandemul
Mihaela Vana/Zsolt Molnar, cu electrizante par-
tituri pentru vibrafon și marimbafon, beneficiază
de un dinamic suport ritmic din partea basistului
Lucian Opriș și a bateristului Csaba Janosi.
Prin chiar opțiunea sa pentru recitalul de
deschidere propriu-zis, H.J.K. Schmidt își dovedeș-
te consecvența în a «recupera» la Sibiu personalități
marcante ale jazzului, care încă nu fuseseră
admirate în direct de către publicul românesc. În
cazul de față, invitatul de onoare a fost Aladar Pege
- o legendă a jazzului din Ungaria și, în egală
măsură, un virtuoz al contrabasului. Magnificul
instrument se transformă, prin harul muzicianului,
dintr’un simplu acompaniator, în veritabil
protagonist. Cei trei tineri acompaniatori ai
maestrului s’au înscris pe linia deja cunoscută a
vieții muzicale din țara vecină: seriozitate, cultură,
o bună cunoaștere a fundamentelor artei sunetelor.
Pe de altă parte însă - probabil și inhibați de
prezența copleșitoare a «guru»-lui - ei au lăsat
impresia unei excesive discreții, părând a-și
autocenzura impulsurile creative ce dau sarea și
piperul jazzului.
Snaco Dixie duce mai departe tradițiile interpre-
tării jazzului (în formele sale «pre-clasice») în urbea
sibiană. Coordonați de Nelu Petcu, instrumentiștii
își valorifică experiența muzicală acumulată și în
alte formule - preponderent în fanfară (de subliniat
că muzica militară s’a numărat printre ingredientele
primordiale ce au contribuit la geneza acestui tip de
muzică). Atu-ul principal al ansamblului constă în
avântul cu care își execută năvalnicul program.
Publicul a apreciat pofta de a cânta a invitatului de
onoare, trompetistul româno-american Vasile
Snagoveanu, transmisă tuturor componenților
trupei: Remus Toader, Laci Hunyadi, Ioan Teofilat,
Feri Câlțea, Dan Oswald, Gigi Diaconescu. A
urmat un septet oarecum înrudit stilistic: Non
Melting Ice Cream din Olanda. Tinerii muzicieni din
Amsterdam insistă asupra comunicativității și a
spiritului ecumenic al jazzului. Astfel, repertoriul
lor se extinde de la standarde originare din leagănul
j azzului - New Orleans - până la cântece ale
formației Beatles sau la nemuritoarea Caravan,
lansată de tandemul Tizol/Ellington, până la
melodii provenite din Etiopia sau Africa de Sud.
Elementele determinante ale succesului de public
(garantat) sunt, în acest caz, plăcerea actului
interpretării colective, dublată de savuroase
aranjamente, intonate cu acuratețe. E drept că la
nivelul improvizațiilor solistice se detașează doar
trompetistul Ywo Lamonaca, însă - la fel ca în
cazul faimoșilor Dirty Dozen Brass Band (care
servesc în bună măsură drept model pentru
conceptul adoptat de olandezi), important e aici
efectul de ansamblu, potențat printr’o substanțială
doză de humor. Gala a doua s’a încheiat cu
substanțialul program al sextetului Florin Raducanu
& Guests. Prin punerea în practică a acestui proiect,
tânărul lider, pianist și compozitor al inspiratelor
teme (născut în 1973, la Târgoviște) se profilează
drept o reală personalitate a jazzului nostru actual.
El și-a alcătuit o «primă linie» de mare forță din
versații jazzmeni Tom Smith/trombon (un
american ce a dinamizat viața jazzistică bucureș-
teană după anul 2000) și Garbis Dedeian/sax tenor
(omul cu vocația continuității coltraneene, dar și
cultivatorul de noi talente), plus trompetistul
Laurențiu Moise (lansat în anii 1990 împreună cu
grupul primului jazzman român aclimatizat în
USA - Lucian Ban). «Ariergarda» a fost, din punct
de vedere valoric, la aceeași înălțime: expresivitatea
contrabasistică a lui Pedro Negrescu, în simbioză
cu «percuția melodică» a super-dotatului baterist
Laurențiu Ștefan. Ca atare, solida formulă neo-bop
a funcționat cu maximă suplețe.
În seara a treia ne-am întâlnit cu tânărul cvintet
Anima Band din Cehia, condus de cântăreața și
acordeonista Vesna Vasko-Caceres. Ea însăși un
amestec ceho-sloveno-hispano-croat (născută la
Sisak, lângă Zagreb), frumoasa blondă cu ochi
albaștri e amorezată până peste cap de muzicile
Americii Latine. Textele, cântate în spaniolă și
portugheză, au fost acompaniate cu discreție și bun
gust de către Stanislav Amcha/baterie, Petr Tichy/
contrabas, Vcjtek Zelinsky/ghitară și
poliinstrumentistul Bharata Rajnosek. Dacă Vesna
îmbină șarmul feminității slave cu temperamentul
latin, Anima Band propune un fel de re-lectură a
latin-jazzului din perspectivă central-europeană.
Revelațiile au continuat cu cvartetul vibrafonistului
Eldad Tarmu. Acesta a reușit să-și consolideze un
solid tandem împreună cu pianistul Cengiz
Yaltkaya (născut la Istanbul, stabilit tot în
California, ca și familia israeliană a lui Eldad), dar a
rămas permanent atras de spațiile orientale unde își
are rădăcinile. De data asta, Tarmu a cooptat ca
secție ritmică doi reprezentanți ai noii școli de jazz
din Israel: bateristul Yonadav Halevi și
contrabasistul Tal Ronen. Astfel, interacțiunea
ideatico-interpretativă dintre vibrafonist și pianist
s’a extins până la dimensiunile unui grup pe care aș
îndrăzni să-l compar cu paradigmaticul Modern Jazz
Quartet. Evident, cu modificările și adaptările
(postmoderne) de rigoare. Tarmu se impune
printr’o abordare “angulară”, ce transfigurează un
instrument delicat într’unul prin excelență potent.
Compozițiile sale sunt ferm ancorate în «humusul
primordial» al jazzului cameral, nutrit de swing
genuin, dar evocă subtil și nostalgia unor ținuturi
ancestrale. Pe măsură ce recitalul se derula, magia
jazzului punea stăpânire atât asupra interpreților,
cât și a spectatorilor. Asta și grație perfectei
comprehensiuni din partea junilor Yonadav și Tal
privind fragilul, inefabilul, dar atât de necesarul
echilibru dintre rigoare și libertate în exprimarea
jazzistică. Dacă Tal Ronen acordă o pondere mai
mare primului termen al ecuației, Yonadav Halevi
își cucerește auditorii printr’o fantezie fără limite.
Pe cale de consecință, ritmica rămâne imbatabilă,
însă invențiunile ce o împodobesc și o încununează
țin parcă de domeniul prestidigitației. De notat că
Eldad Tarmu Quartet a fost solicitat de spectatori să
dea nu mai puțin de cinci bis-uri.
Următoarea gală a stat sub semnul feminității.
Atât grupul 0-58 din Gdansk/Polonia, cât și Sabina
Hank Quartet/Austria gravitează în jurul a două
tinere în ascensiune pe scena jazzului din țările
respective. În primul caz e vorba despre Krystina
Stanko. Ea etalează o voce cu tentă alto, pe care știe
să o “instrumentalizeze” și să o subordoneze
intereselor de grup. Temele - compuse de
ghitaristul Maciek Grzywacz - se bazează pe
sinuoase unisoane voce/ghitară, în care aceasta din
urmă îndeplinește rolul vocii secunde. Așadar,
avem de-a face cu un transfer de funcționalități, la
care se adaugă incitantul balans dintre zborurile
improvizatorice ale ghitarei și contrabasului,
mânuit cu suplețe de către Piotr Lemanczyk. Zona
percusivă a fost acoperită, cu maximă competență,
de Jacek Kochan. Subliniez că textele, concepute de
însăși solista vocală, erau cântate, fără inhibiții,
exclusiv în limba polonă. Am adăugat momentul la
documentația mea în continuă creștere privind
progresiva înlocuire a englezei din rolul de regină
absolută a jazzului, ceea ce nu poate decât să
sporească gradul de expresivitate a muzicii. În cazul
Sabinei Hank, punctul forte este capacitatea de a
genera atmosfere onirice, de o inefabilă
senzualitate. La ea funcționează un fel de strategie a
obținerii «efectelor prin învăluire». În acest demers,
oarecum similar celui practicat pe coordonate
mai... blonde de Diana Krall, juna din urbea natală
a lui Mozart e susținută cu deplină empatie de trei
excelenți instrumentiști: subtilul baterist Stephan
Eppinger, rigurosul contrabasist Alex Meik și
maleabilul ghitarist de origine britanico-germană
Martin Scales. Principala modalitate de atingere a
catharsis-ului s’ar numi aici, cu un termen quasi-
intraductibil, understatement. Sau, dacă vreți, a spune
(mai) mult prin procedee cât mai economice,
utilizand un limbaj aluziv, cu subînțelesuri, lipsit de
ostentație. Păcat că temele - compuse integral de
Sabina - s’au axat excesiv pe registrul baladesc,
inducând o oarecare monotonie cu efecte
soporifice audienței, altminteri oricând dispusă a se
lăsa vrăjită.
Caracterul cosmopolit al manifestării sibiene a
atins apogeul în gala finală, soldată cu un răsunător
succes de public. Nicolas Simion, poliinstrumen-
tistul nostru de talie europeană, și-a reconfigurat
cvintetul, în care au strălucit pianistul franco-
german Florian Weber, bateristul croat Krunoslav
Levacic, dar și ghitaristul Norbert Scholly/Koln și
contrabasistul Artur Balogh/Timișoara. Ca și anul
trecut, sala a fost apoi literalmente ridicată în pi-
cioare de formația percuționistului venezuelian Pi-
bo Marquez și a ghitaristului argentiniano-spaniol
Hernan Romero, cu un Laurent Bonnet în plină
formă la saxofoane. Secția ritmică a sunat ceva mai
convențional decât data trecută, prin substituirea
instrumentiștilor cubano-peruani cu alții franco-
africani. În schimb, în prim-plan au evoluat cu
multă sensibilitate coreografico-jazzistică membrii
Companiei de Dans Luciano di Natale (originari
din Italia, Polonia, Elveția, Ungaria și Grecia).
Încă o dată am constatat extraordinara calitate a
publicului jazzofil sibian (ca și a celui românesc, în
general). Nu pot trece cu vederea, de asemenea,
disponibilitatea unor foruri precum Centrul
Cultural Ceh, Institutul Polon, Centrul Cultural al
Republicii Ungaria, Ambasada Austriei, Ambasada
Țărilor de Jos, de a promova sublimul gen
muzical-improvizatoric. Așteptăm cu nerăbdare
proximele ediții ale sărbătorii jazzului de la Sibiu.
■
22
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 43 ♦ 16-30 iunie 2004	|-
Ș|alonul defavorizatului____________
Animale aspre, violoncel
de împrumut, băi ieftine
■ Mihai Dragolea
u destui ani în urmă, ori de câte ori viața
mă punea în situații chiar defavorizate,
visam să devin, undeva, într-un frumos
sat transilvan, crescător de animale aspre, mai
exact două specii: capre și bibilici; de la fiecare se
alege omul cu câte ceva, lapte, ouă, caș, carne,
piele, pene artistic colorate; sunt și diferențe: pe
când caprele nu vor să știe nimic decât cum să
ronțăie ceva, bibilicile se poartă, de multe ori, ca
niște paznici foarte serioși: dacă un uliu coboară
din înaltul cerului să servească ceva pui fragezi,
bibilicile apără cu succes ograda, se reped la
răpitor și-i administrează lovituri dure, mai ales
în zona capului; asta pentru că ele se simt prote-
jate la acest capitol, e foarte greu să spargi o țeastă
țuguiată de bibilică. N-a fost să fie, poate la anii
pensiei, voi întemeia și eu un partid, al animale-
lor aspre. Puteam, însă, cam tot în acel anotimp al
existenței extrauterine, să fiu altcineva: solist! Am
descoperit această posibilitate într-o dimineață
oarecare: fiul meu, destul de mic la vremea aceea,
învăța să cânte la delicatul instrument care ră-
mâne violoncelul; instrumentul, deși nu foarte
greu, îl depășea în înălțime; de două ori pe săptă-
mână, când servea ore de exerciții la instrument,
misiunea mea matinală era să transport violon-
celul, era ceva distanță de parcurs pe jos și ar fi
fost prea greu pentru copil. Treceam, obligatoriu,
pe la o intersecție mare, importantă; așa într-o
dimineață, așteptam să se facă, și pentru noi,
verde, cuminți, fiecare cu gândurile lui, despărțiți
de alți vreo doi pietoni; am simțit în spatele meu
apropierea cuiva, ceva obișnuit în asemenea
împrejurări. Numai că s-a produs și neobișnuitul,
când individul m-a întrebat brusc: „Auzi, cât ceri
ca să cânți la o nuntă, te fac și cu un arcuș clasa
întâia?!” Probabil că un pumn în moalele capului
ar fi avut același efect, am rămas mut câteva clipe,
apoi m-am uitat la rromul care-mi adresase
întrebarea ofertă, trecând peste zebra am reușit
să-i spun omului că nu mă știu la violoncel, se
pricepe doar fiul, al lui este instrumentul, dar și
el este începător; rromul nu a mai spus nimic,
când am ajuns pe trotuar a luat-o spre o străduță
laterală; m-am oprit să-mi aprind o țigară, încă
nu-mi trecuse uluiala; în acel timp, fiul râdea cu
hohote nestăvilite; s-a apropiat de mine tot așa,
cu gura până la urechi, cât să-mi spună concis:
„Mă, tată, cum ești tu brunet și cu violoncel în
mână, omul ăla te-a luat de țigan care cântă la
nunți!” Nu mai era nimic de făcut, m-a podidit și
pe mine râsul; oricum, dacă așa meserie aș fi avut,
aș fi câștigat mult mai mult decât în postura de
scârța-scârța pe hârtie. Mai ales că împrejurarea
mi-a adus aminte de un alt episod, când am
reușit, datorită unui pariu, să interpretez bine
rolul unui rrom: cu o pălărie neagră pe cap, am
reușit să vând destul de bine radio-casetofonul
unui amic, disc-jokey; omul dorea să scape de
ustensila cu pricina, mai ales că făcuse rost de una
nou-nouță; locul de desfășurare a acestei acțiuni,
la sugestia lui, a fost nu un târg, nu o piață, nu un
magazin, ci plaja unor băi, într-atât de ieftine
încât se intra gratis, și pentru că nu dețineau nici
măcar un gard, bizarele băi având ceva din
modelul „primarului care este”, cutreierate
deopotrivă de oameni și mai ales de gâște,
care nu ofereau pentru o baie în toată legea nici
măcar un ou.
■
fleledependența
Cea mai lungă noapte a zilei...
■ Monica Gheț
Cine s-a tîrît ostenit în miez de noapte
dinspre 5/ 6 iunie de la ecranul P.C.,
pîlpîind printre interminabile “funii” și
“plase” de texte, gata să iasă din rînd și chenar,
pentru a deschide sastisit televizorul, ar fi putut
avea un șoc crezîndu-se victimă a ecranomianiei:
pe TV5 - se transmiteau știrile în alb-negru și la
timpul prezent, relatate de un binecunoscut
redactor de la France 2; a, dar conținutul era cam
istorie. Într-adevăr Benoit de Coen transmitea
într-un ingenios montaj cinematografic TV
momentele Debarcării Aliaților în Normandia,
imaginile fiind selectate din arhivă și redate
cronologic - din jumătate în jumătate de oră.
Dacă Ziua Z (D. Day) a fost comemorată cu
mare fast în al șaizecilea an de la eveniment, cu
participarea în premieră a cancelarului german și
toată simbolistica aferentă - nu vom uita că a fost
o mult dorită și plănuită sărbătoarea de către
americani, ei avînd de accentuat rolul lor jucat în
sorții izbîndei. S-au adunat, așadar toți capii
țărilor implicate, inevitabil prezentînd dicursuri
sensibil nuanțate, în gama: da, dar .Această
conjuncție a făcut o întreaga emisiune maraton -
șapte ore transmisie în direct pe TV5 de la locul
faptei, Caen, și din interiorul unui studio
imprivizat în Piața Catedralei (o piramidă de
dimensiunea unei arene, acoperită cu folie
transparentă) unde Thierry Ardisson (celebrul
deja moderator al emisiunilor Tout le monde en
parle) în complicitate cu Michel Druckner au
proiectat această comemorare comentată a Zilei
celei mai lungi cu participarea unei mici armada de
istorici, jurnaliști, jurnaliști-veterani - un german
din Wehrmacht - invitat fiind și actualul director
al programelor TV5: Frederic Mitterand.
Nu numai rolul Franței, victimă
victimizîndu-se spre glorificarea rezistenței, care
a reieșit a fi cam subțirică, cu excepția inițiativei
lui De Gaulle și a suporterilor săi, a constituit
obietul discuțiilor, ci fiecare țară implicată în
conflict și-a avut “lotul” său de judecată la rece,
beneficiind de detașarea inevitabilă a timpului.
S-a vorbit mult - pe lîngă aportul și situația de pe
front a marilor state - și de Polonia, Ungaria,
România. Unii s-au văzut nevoiți să-și apere
ființa, alții s-au orientat după șansele crescînde
ale Aliaților, un bloc nicidecum “monolitic”, ci
minat de ambiții și priorități conflictuale. De
Gaulle, ni s-a spus, se referea la o Franță dincolo
de hotarele ei actuale, se adresa în numele unor
teritorii vaste ale francofoniei - toate erau Franța.
Polonia a dus-o cel mai greu, a încasat cel mai
mult, și atunci și după. Dar, aproape întreaga
populație a statelor era divizată în tabere para-
naționale: cetățeni ai diferitelor țări, indiferent de
opțiunea guvernelor lor, se alipeau Aliaților, alții
de partea Germaniei, Italiei, Japoniei. România,
după august ’44 a avut un considerabil aport în
blocarea nemților pe frontul de răsărit.
Puțină ucronie: dacă Aliații n-ar fi debarcat în
Normandia, ar fi fost învinsă Germania?
Răspuns: da, dar războiul ar mai fi durat cîteva
luni bune, iar apoi Puterea Roșie ar fi ajuns pînă
la Atlantic. Cu alte cuvinte, nu trebuie ignorat
rolul Frontului de Est, cum nu poate fi ignorat
nici demersul politic al Debarcării, împiedicîndu-
se astfel înaintarea și cucerirea Europei de către
Soviete. Verificați informația pe TV5.
Sîmbătă (6 iunie) la prînz, a murit fostul
președinte al SUA, ultimul mohican anticomunist,
Ronald Reagan. Ce-a rămas din ființa lui terestră
a străbătut hotarele țării vreme de o săptămînă
pînă la înhumare. Sic transitgloria mundi.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 43 ♦ 16-30 iunie 2004	|-
23
Sumar
dncheta
Presa culturală clujeană (II) • 2
Editorial
Oana Pughineanu: Condițiile de (im)posibilitate ale
canonului literar în Noua Europă • 3
Comentarii
Sorin Nemeti: Redescoperirea Daciei romane • 4
Mihaela Gligor: Altfel despre Mircea Eliade • 5
Ion Cristifor: între confesiune și psalmi • 4
Cminesciana
Rodica Marian: Georges Rodenbach și Mihai
Eminescu. Sensuri fundamentale omoloage • 7
finul Ioan Slavici - Tribuna 120
Mircea Muthu: Ioan Slavici - director al Tribunei • 8
JTlasă rotundă
Canon literar și identitate în Noua Europă • 9
proza
Dorin David: Darul *14
poezia
Paul Daian *15
Cx abrupto
Radu Țuculescu: Ana și poezia *15
ITleridian
AdariusJucan: Sala de seminar *16
dddenda
Petiția Ilea: Așteptarea continuă • 16
Cseu
Horia Lazăr: Educația la feminin *17
teatru
Claudiu Groza: Obiectele care ne guvernează • 20
Hcgyi Reka: La limita intolerabilului • 20
Jurnal asiatic________________________________
Mircea Petean: Praful roșu (întâiul episod) *21
muzică________________________________________
Viigil Adihaiu: Notații din vârtejul jazzistic
sibian • 22
Salonul defavorizatului
Adihai Dragolea: Animale aspre, violoncel de
împrumut, băi ieftine • 23
teledependența
Adonica Gheț: Cea mai lungă noapte a zilei... • 23
drte
loan-Pavel Azap: Premiile Festivalului Internațional
de Film Transilvania 2004 • 24
Abonamente
Cu RIDICARE DE LA REDACȚIE:
60.000 lei - trimestru
120.000 lei - semestru
240.000 lei - un an
CU EXPEDIERE LA DOMICILIU:
90.000 lei - trimestru
180.000 lei - semestru
360.000 lei - un an
Persoanele interesate sunt rugate să achite
suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să
o expedieze prin mandat poștal la adresa:
Revista de Cultură Tribuna, cont nr.
5010.9575592 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Ăjrte___________________________
Premiile Festivalului
Internațional de Film
Transilvania 2004
■ loan-Pavel Azap
Cea de a treia ediție a Festivalului
Internațional de Film Transilvania,
desfășurată la Cluj-Napoca în prioada 28
mai - 6 iunie, s-a încheiat cu o premieră:
festivitatea de decernare a premiilor a avut loc pe
scena Teatrului Național clujean, în seara zilei de
5 iunie, fiind transmisă (parțial în direct) pe
canalul de televiziune România 1.
Juriul internațional al actualei ediții a fost for-
mat din: Margaret von Schiller (membru al
comitetului de selecție al Festivalului de Film de
la Berlin, coordonator al secțiunii Panorama,
Germania), Shaila Rubin (director de casting,
SUA), Dorel Vișan (actor, România) și Cristian
Mungiu (regizor, România). S-au acordat urmă-
toarele premii: Cel mai bun film și Trofeul
Transilvania: Dias de Santiago / Zilele lui
Santiago (Peru, 2004, r. Josue Mendez); Cea mai
bună regie (1500 $, oferit de HBO): Christoffer
Bow pentru Reconstruction / Reconstrucție
(Danemarca, 2003); Cea mai bună imagine (ofer-
it de Kodak Cinelabs): Shandar Berkeshi pentru
filmul Koktebel / Koktebel (Rusia, 2003, r. Boris
Khlebnikov, Alexei Popogrebsky); Cea mai bună
interpretare (1000 $, oferit de Vitrina
Advertising): Gleb Puskepalis și Igor Cernevich
pentru rolurile din Koktebel; Mențiune specială
(oferită de TV5): Isolde Fischer pentru rolul din
Wenn der richtige kommt / Când alesu-ți iese în
cale (Elveția / Germania, 2003, r. Oliver Paulus,
Stefan Hillebrand); Premiul de excelență (oferit
de Asociația de Comunicații prin Cablu): actoru-
lui Victor Rebengiuc, pentru întreaga carieră;
Marcel Lup°e
Premiul criticii (oferit de Asociația Criticilor de
Film): Buddy / Amice! (Norvegia, 2003, r.
Morten Tyldum); Premiul pentru cel mai bun
film românesc (scurt metraj) din cadrul Zilelor
Filmului Românesc (oferit de Asociația
Cineaștilor din România): Visul lui Liviu (2004,
r. Corneliu Porumboiu); Premiul pentru debut
în filmul românesc (scut metraj) (oferit de
Jolidon): Constantin Popescu pentru
Apartamentul (2004); Premiul Cinemagia (oferit
de un juriu format din: Raluca Suciu - studentă
la Universitatea “Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca,
Cristi Mărculescu - student la UNATC
București, Matei Alexandru Mocanu - student la
SNSPA București): Aaltra / Aaltra (Belgia, 2004,
r. Benoît Delepine, Gustave Kervern); Premiul
pentru cel mai bun scurt metraj din secțiunea
Umbre (acordat de juriul Cinemagia): Dummy /
Martor mut (Marea Britanie, 2003, r. Paul
Fuller); Premiul publicului: Aaltra / Aaltra
(Belgia, 2004, r. Benoît Delepine, Gustave
Kervern).
În numărul următor al revistei noastre vă
invităm să citiți un “dosar” al Festivalului,
repectiv interviuri cu: Tudor Giurgiu (regizor,
directorul Festivalului), Mihai Chirilov (critic de
film, selecționerul Festivalului), Cristian Mungiu
(regizor, membru în juriul Festivalului), Andrei
Gorzo (critic de film), Tudor Caranfil (critic de
film), precum și comentarii semnate de: Ovidiu
Pecican, Adrian Țion, Oana Pughineanu, Ștefan
Manasia, Claudiu Groza, loan-Pavel Azap.
■
24
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 43 ♦ 16-30 iunie 2004	|-