serie nouă • anul III • nr. 42 • 1-15 iunie 2004 • 10.000 lei
RIBUNA
revistă de cultură
Apare sub egida Consiliului Județean Cluj
trebuia
SUPLIMENT
Tribuna cenaclu
Presa culturală clujeană:
Mihai Dragolea
Constantin Dumitrescu
Mihai Goțiu
Ovidiu Pecican
Adrian Popescu
Miruna Runcan
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
i lustrația
numărului
afișele campaniei
MindBomb 2004
Claviaturi
Anchetă
Tribuna
Director fondator:
Ican Slavici (1884)
Revista apare bilunar, cu sprijinul
Centrului de Studii Transilvane Cluj
și al Ministerului Culturii și Cultelor .
Consiliul consultativ
AL REDACȚIEI TRIBUNA
Diana Adamek
Mihai Bârbulescu
Mircea Borcieâ
Aurel Codoban
Victor R. Constantinescu
Ion Cristofor
Călin Felezeu
Monica Gheț
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Pavel Pușcaș
Ioan S bărci u
Alexandru Vlad
Redacția
I.	Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan- Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Edith Fogarasi
Redacția și administrația:
3400 Cluj, Str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264] 59.14.97
E-mail: cst@easynet.ro
ISSN 1223-8546
^loc notes________________________________
Arta corală - simbol al
mijlocirilor armonioase
Zilele creștinătății ortodoxe în Ungaria, Budapesta-Gyula, 24-25.04.2004
■ Știfan Angi
Sărbătorirea zilelor creștinismului ortodox din
Ungaria a reprezentat un moment important
în promovarea idealului de armonioasă con-
viețuire dintre popoare prin sublinierea rolului de
pod mijlocitor pe care îl au minoritățile naționale
română și maghiară, ale celor două țări vecine. Păs-
trarea cu grijă a identității lor naționale pe plan
cultural-artistic și bisericesc, promovarea reciprocă
a schimbului de valori spirituale, au fost marcate ca
deziderate principale cu ocazia momentelor festive
ale celor două zile. Amintim astfel, înainte de toate,
Cuvântul de deschidere al Prea Sfințitului Părinte
Sofronie, Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române
din Ungaria, Mesajul Prea Fericitului Părinte Teoc-
tist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Mesa-
jul din partea guvernului României, Mesajul din
partea guvernului Republicii Ungare și Mesajul
Episcopului, dr. Mărkus Mihâly, președintele Con-
siliului ecumenic al bisericilor din Ungaria, mesaje
rostite cu ocazia festivității oficiale din sala de teatru
a Palatului Dunărea și care au avut, fără excepție,
conținut ideatic deosebit de convingător pentru
prezent și promițător inclusiv pentru viitor în
asigurarea libertății depline de promovare și în-
florire reciprocă a valorilor umane românești și
maghiare.
Rol de importanță similară l-a avut prezența vie
a tot ce este mai valoros pe plan cultural-artistic și
bisericesc-liturgic din zonele limitrofe ale artei cora-
le românești, atât sub aspectul competenței inter-
pretative cât și al modului de alcătuire adecvată a re-
pertoriului anumeselecționat pentru această ocazie.
La baza mesajul artistic a stat, de asemenea, pro-
movarea idealului de pod al mijlocirilor dintre toți fac-
torii umani ai conviețuirilor echilibrate dintre po-
poare, culturi, arte, religii... și ca totdeauna și oriun-
de, muzica este un pod perfect asigurând totodată
coeficientul ideal de toleranță dintre toate artele.
Unul dintre momentele de cele mai profunde
trăiri estetico-sacre l-a constituit Axionul compus de
maestrul Valentin Timaru, în interpretarea Corului
Camerata Felix din Oradea. Îngemănarea evlavioasă
a valorilor sacre cu cele artistice a reușit, într-un
mod magistral, să evidențieze întreg conținutul
ideatic și emoțional al mesajului la baza căruia stau
cuvintele Ieromonahului Macarie:
Cuvine-se cu adevărat
Să te fericim Născătoare de Dumnezeu,
Cea pururea fericită
Și cu totul fără prihană.
Ceia ce e°ti mai cinstită decât heruvimii,
Și mai mărită,fără de asemănare, decât serafimii.
Carea fără stricăciune
Pe Dumnezeu cuvântul ai născut.
Adevărat Născătoare de Dumnezeu
Te mărim cu adevărat,
Maica Dumnezeului nostru.
Discursul melodic țesut polifonic evidențiază
relevant caracterul dialogant al iperduliei, al suprave-
nerării omului, îndreptate către Sfânta Fecioară,
plasticizând magistral valorile sublim-transcenden-
tale ale vredniciei Maicii Domnnului, precum și
pe cele frumos-pământene ale rugăciunii de prea-
mărire puse pe muzică. Partitura subliniază edifi-
cator locul și importanța pe care le are Axionul
cântat în cinstea Sfintei Fecioare, îndată după
săvârșirea Sfintei Jertfe, la liturghia ortodoxă și
greco-catolică. Compozitorul ne readuce aminte,
prin contrucția ideogramică a motivelor, inclusiv
originea acestei rugăciuni care, precum ne arată
documentele liturgice, se află în diferite imne
însoțitoare încă din vechime, pomenirea nominală
a Sfintei Fecioare în cursul rugăciunii de mjlocire,
mai ales după epoca ereziei lui Nestorie.
Retorica rugăciunii de mjlocire a Axionului fost
interpretată cu o forță de convingere cu totul
deosebită, de care capabilă poate fi doar o formație
corală atât de competentă și autentică cum este
Camerata Felix, sub conducerea maestrului Avram
Geoldeș. Idealul de ton conceput de dirijor și
sensibilizat fidel de către toate vocile ansamblului
cameral a fost în deplină armonie cu mesajul
mjlocirii, prezent de altfel în toată desfășurarea
festivităților celor două zile, la Budapesta și Gyula.
Mjlocire a. promovat Axionul la Budapesta cu
ocazia interpretării sale la deschiderea Zilelor orto-
doxe din Ungaria, înfățișând simbolic echivalența
fecundă a podului de legătură dintre valorile sacre
și umane, dintre cer și pământ, țară și țară, religie și
religie, creștin și creștin în egală măsură.
Această simbolică a regăsirilor de sine a fost re-
iterată în a doua zi la Gyula, cu ocazia Program cul -
tural bisericesc de la Gyula - Centrul Cultural Ro-
mânesc, 25 apr. 2004. Aici prezența a trei formații
corale a marcat edificator misiunea de pod a muzicii
vocale. În întâmpinarea oaspeților, după vernisajul
Expoziției de Icoane ale remarcabililor artiști pictori
Elena Ruja și Ioan Ruja, care a adus un colorit lu-
minos în spectrul multicolor al evenimentelor, a
cântat, pentru început, Corul Teologic din Oradea
dirijat de Părintele Brie. Corul maestrului Geoldeș
a deschis programul artistic propriu-zis cu un
repertoriu compus “podic” din piese corale sacre
ale muzicii universale și românești: Monterverdi,
Cantate Domini, Vittoria, Ave Maria, Schubert, Chor
der Engel, Deâk-Bârdos Gyorgy, Eli, eli, Gh. Dima,
Împărate ceresc, Sabin Păutza Aliluia, Valentin Tima-
ru, Cuvine-se (Axion), Ciprian Porumbescu, Tatăl
nostru, Constantin Râpă, Codex Caioni După un
inspirat moment de înviorare tinerească, oferit de
Formația de dansuri a elevilor Liceului “Nicolae
Bălcescu” din Gyula, și-a cântat repertoriul în uni -
son Corul “Oastea Domnului” din Micherechi,
îndrumat de Părintele Ion Bunu, urmat de Corul
“Pro Musica” din Gyula, care, sub conducerea
dirijorului prof. Gheorghe Fluieraș, a excelat în
transmiterea mesajului bisericesc prin muzici
liturgice, Hristos a înviat, Tatăl nostru, Cu noi este
Dumnezeu, precum și prin prelucrări folcloristice.
Amintim - în final, dar nicidecum în ultimul
rând -, înălțătoarea slujbă celebrată și asistată de
către toți reprezentanții clerului participanți la festi-
vități sărbătorești, care, în dimineața zilei a doua, a
oferit un prilej sacru de manifestare emulativă a
formațiilor corale prezente la evenimentele celor
două zile.
... Scriem aceste rânduri sub impresia vie a
amintirilor, cu convingerea că ele nu râmân doar
amintiri trecătoare, ci, precum ne învață psihologia
contemporană, vor deveni momente cognitive pentru
încifrarea conștientă și emoțională a viitorului nos-
tru comun.
■
2
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 42 ♦ 1-15 iunie 2004 j
Editorial
Cultura activă
■ I. Maxim Danciu
Privită ca liant social, cultura este întotdeauna
activă. Iată un adevăr simplu și, aparent, ușor
de înțeles. Totodată nu este mai puțin evident
că ea ni se prezintă mai degrabă ca proces decât ca o
stare definitivă, individul uman fiind întotdeauna
pe cale de cultivare. Dacă vrem să recurgem la
definiții, putem spune că fenomenul cultural este
un ansamblu complex care cuprinde cunoștințele,
credințele, arta, moravurile, legile, obiceiurile și
toate aptitudinile dobândite de om ca membru
activ al societății. Prin urmare, o revistă de cultură
Anchetă
Presa culturală clujeană
Adrian Popescu: Seriozitate °i stil
Identitatea orașului și a Transilvaniei chiar este
dată și de prezența revistelor culturale. De la
Tribuna care a împlinit recent 120 de ani de la
înființare la Steaua și la un moment aniversar,
semicentenară, la Apostrof sau Helikon ori Utunk.
Scriitorii care înseamnă ceva bine definit în peisajul
literar românesc (profesionalism și originalitate)
fac, săptămânal sau lunar, să apară aceste publicații
nu de puține ori remarcate pentru seriozitatea,
substanța și calitatea lor de către presa centrală.
Deși apar în provincie, revistele clujene se
deschid prin problematică și numele colaboratorilor
săi, către întreaga țară, parte a unui flux informațio-
nal și forma artistică mai întodeauna memorabilă și
expresivă. Nu încetez să subliniez importanța revis-
telor în modelarea unei atmosfere culturale, a unui
climat intelectual, a unor idei născute din discuțiile
redactorilor și a celor care gravitează în jurul redac-
țiilor - colaboratori, simpatizanți, cititori fideli. O
revistă, așa cum fiecare dintre cele amintite mai sus,
se definește prin aria colaboratorilor de ținută, nume
de verificat prestigiu, poeți, prozatori, critici, istorici,
eseiști, filosofi, artiști plastici, care-și oferă textele și
disponibilitatea ideatică. Nu mai puțin prin încura-
j area tinerilor realmente dotați și prin descurajarea
plictisitorilor, insistenților improvizatori și neche-
mați, oameni care se află în treabă, amatori rămași
orfani după desființarea popularului festival. Mai
mult decât editurile clujene, unele surprinzător de
laxe, permisive cu non-valoarea, revistele clujene au
știut să-și păstreze statutul de onorabilitate, exigență
și presiune reală pentru cuvântul serios.
Alexandru Vlad: Revistele trăiesc °i
ne arată chipul nostru adevărat
În general, eu cred că un oraș, un oraș destul de
mare, destul de complex, cu instituții culturale de
prestigiu, cum este Clujul, are întotdeauna revistele
pe care le merită. Noi putem să le dorim mai bune,
dar pentru asta trebuie să existe o mare presiune.
Presiunea celor care fac literatură, care sunt angre-
nați în procesul cultural, sau o presiune a cititoru-
lui. Să nu uităm că și acesta există, există și el pe un
palier cultural și presiunea lui s-ar simți foarte tare
dacă, să zicem, cererea lui ar fi nesatisfacută. Dacă
privim peisajul clujean, revistele culturale sunt la
nivele și paliere și cu programe, mai mult sau mai
puțin vizibile, diferite. Tribuna moștenește o tradiție
de săptămânal și n-o mai are. Steaua, de lunar, și
ar trebui ca, într-un fel sau altul, să dea seamă de
toate aceste dimensiuni care circumscriu, în timp și
spațiu, faptele de cultură; după părerea noastră, ea
chiar are menirea de a orienta pe oricine dorește ca,
la un moment dat, să se lămurească asupra
producției culturale curente, eficiența ei în spațiul
public constând tocmai în modalitatea prin care
reușește să satisfacă această cerință. De altfel, aceasta
este și forma specifică prin care ea se inserează în
producția culturală, lăsând liber spiritul critic,
provocând reevaluări, stabilind noi ierarhii și
apare cu întârziere. Apostrof -ul e un caz special. A
pornit cu o idee, cu un concept care pe parcurs s-a
modificat, probabil din cauza unor factori obiectivi.
Revista a început cu o redacție absolut de excepție
care, din motive pe care personal nu le cunosc sau,
dacă le cunosc, refuz să le accept în totalitate, s-a
risipit. S-au încropit din mers alte redacții, încât
revista a ajuns așa cum o știm astăzi: o revistă
oarecum elitară, o revistă în care găsești
întotdeauna materiale interesante, dar care se ridică
din ce în ce mai sus și se închide. Dacă am un nu-
măr bun din Apostrof, eu pot să-l citesc astăzi, mâine
sau chiar anul viitor. Probabil, revista asta dorește să
fie sau aici a ajuns, și nu văd neapărat un lucru rău
în asta. În măsura în care Apostrof--ul sau indiferent
care publicație nu corespunde, atunci, automat,
preiau din mers celelalte reviste etajul care a rămas
descoperit. În orice revistă se amestecă, vrem, nu
vrem, cam două etaje. Unul este al veleitarilor și
celălalt al celor cerți sau consacrați. Și e bine așa,
pentru că ambele părți câștigă. Velelitarul poate să
se verifice, poate pe parcurs să devină mai mult
decât atât, iar cei consacrați pot să-și arate
comparativ valoarea, pot să dea veleitarilor sau celor
care tind să devină scriitori, literați, un etalon.
Fiecare revistă își propune ceva la nivel local sau la
nivel național. În momentul în care cineva
consideră că a depășit nivelul local, se adresează
revistelor naționale. Și atunci avem tot timpul un
circuit. Clujul este din acest punct de vedere un
oraș de tranzit cultural. Aici, multă lume își face
studenția - există Echinox -ul, să nu uităm! - și pe
urmă aspiră și poate chiar ajunge în capitală. Din
promovând pe cei dornici să-și măsoare talentul în
fața unui public mereu exigent.
Alături de alte publicații de profil, revista
Tribuna reprezintă Clujul nu doar ca o foarte
cunoscută deja cetate universitară, ci și ca pe cel
mai important centru cultural al Transilvaniei.
Împreună cu Radio Cluj ea a inițiat la începutul
lunii mai o anchetă privind situația actuală a
publicisticii culturale clujene tocmai pentru a vedea
ce nivel înregistrează cultura noastră activă și cum
poate ea face față unei societăți în schimbare și unei
tranziții tot mai rebele.
Publicăm acum doar o parte din rezultatele
anchetei noastre, urmând ca ele să fie completate
cu altele, reflectând întreg spațiul transilvan.
■
păcate, suntem o țară cu un singur centru, deo-
camdată. Dacă m-ați întreba și pe mine ce le
lipsește revistelor culturale clujene... Eu simt că le
lipsește nervozitatea tinerilor, spiritul insurgent sau
măcar novator. Nu știu, e o caracteristică a
orașului?! Totdeauna când te uiți în ograda altuia ți
se pare că găinile lui sunt mai vioaie. Adică, la Iași,
la Timișoara, sunt mai mulți insurgenți, mai mulți
tineri gălăgioși, iar la București se adună din toate
părțile, din toate provinciile, acolo e o altă mâncare
de pește. Din punctul acesta de vedere, dacă
presiunea orașului, a Clujului, ar fi mult mai mare
decât este, sunt sigur că s-ar face simțită. Ar exista
reviste cu viață scurtă, cam trei numere
extraordinare, după care tinerii n-ar mai avea bani,
ar intra în conflict cu autoritățile culturale, s-ar
alege cu pedepse sau mai știu eu ce. Nu simt
această presiune, din păcate.
Dacă o revistă are un concept sever, este bine
structurată, cum au fost multe dintre revistele
noastre de direcție, ele riscă să obosească repede, să
împietrească în acest proiect și să nu mai răspundă
la agitație, la fertilitatea, la neliniștea generațiilor
care vin. Să nu uităm că trăim, totuși, în postmo-
dernism, că mișcarea este destul de browniană, in-
clusiv cea culturală, că dacă se naște un destin cert,
solid, care impune, acesta este destul de repede
atacat, din toate părțile, ceea ce este o caracteristică
a epocii, nu neapărat, de data aceasta, a orașului. La
Cluj s-a născut o splendidă revistă care s-a numit
Balkon, astăzi în forma ei și mai frumoasă, Ideea, o
revistă extraordinar de necesară, o revistă dedicată
artelor vizuale, altele decât pictura, sculptura -
artele plastice tradiționale. Și, totuși, revista n-a
avut o priză deosebită, adică nu s-a vândut foarte
bine. Totdeauna a fost apreciată, succesul a fost de
continuare în pagina 18 ±
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 42 ♦ 1-15 iunie 2004	|-
3
Comentarii
Sfârșitul „Țiganiadei"
■ Mircea Opriță
Voicu Bugariu
Visul lui Stephen King
Ed. Pygmalion, Ploiești, 2003
Dacă mulți scriitori își împlinesc un destin
rectiliniu, crescând fără surprize, ca
arborele în prelungirea previzibilă a
rădăcinilor sale, Voicu Bugariu, în schimb, nu
mai ilustrează de mult o asemenea rețetă
generală. Așa cum am mai observat, primele sale
cărți SF, grupând lucrări de respirație scurtă
(povestiri, dar și un roman alcătuit în mare
măsură tot prin fuziunea unor povestiri),
manifestau o tendință literară certă, nu doar
inerentă textelor, ci sprijinită și teoretic, prin
articole de promovare decisă a acestei agreate linii
de conduită auctorială. După 1990, însă, odată cu
zguduirile sociale și de ideologie care ne-au
despărțit de numeroase lucruri știute și trăite
până atunci, semnatarul Lumii lui Als Ob pare
să-și fi schimbat atât opțiunile critice vizavi de
gen, cât și strategiile personale de abordare
creatoare a domeniului. În luările sale de poziție,
imaginea SF-ului ca produs al unei ebuliții
extraliterare, și chiar ca expresie a unei culturi
aparte, începe să-l intereseze mai mult decât
vechile sale încercări de definire a anticipației ca
aparținând sferei manierismului - creației literare,
în orice caz. Nu vreau să spun că o asemenea
direcție de explorare critică ar fi infructuoasă, mai
ales pentru o anume abordare a realităților SF
(„mișcarea” specifică, în primul rând, dar și
producțiile acesteia) cu instrumentele
sociologului literar. Mă rezum să constat obiectiv
această deplasare de interes a criticului, care a
atras după sine și unele modificări, atât de
substanță, cât și de metodă, importante pentru
proza lui. Preocuparea pentru faptul strict literar
conține în sine o tendință întrucâtva inhibitoare,
în vreme ce ieșirea spre „vulg” a avut drept
urmare, la Voicu Bugariu, o mai liberă și
necomplexată abordare a speciei romanești, pe
care odinioară tiparul prozei „manierate” lăsa
impresia c-o îngrădește excesiv, blocându-i
elanul epic.
Cu Zeul apatiei (1998) începe o serie de
romane dezinhibate ca problematică și, de
asemenea, ca limbaj. Autorul recuperează acum,
pentru scrisul său, teme „vii”, incitante, extrase
din perspectiva previzibilă a unor realități
contemporane nu tocmai fericite, și pe care în
registrele vechi nu le-ar fi putut trata. Temele
acestea, mai brutale, mai vizitate de diverse forme
de violență, cheamă automat un limbaj structurat
pe măsura și natura lor. Vorbirea respectivă, dacă
e s-o spun cu delicatețe, nu cunoaște dicționarele
normative, nici regulile academice ale gramaticii.
„Rominia” mijlocului de secol XXI, cu bandele
de tâlhari și administrația ei feudalo-tribală, este,
în lucrare, teatrul unei Țiganiade a viitorului,
permițând să se lăfăie pe scenele sale pegra socială
a umanității, cu vicii devenite virtuți și cu moduri
de viață incalificabile. Putem să ne exprimăm,
dacă dorim asta, dezacordul cu imaginea
„anticipată” de autor, ceea ce nu înseamnă că el
n-are dreptul la ea, că nu-i este îngăduit să ne-o
propună. Și, iarăși, putem critica limbajul
suburban generalizat din romanele sale recente,
dar e greșit să nu ținem seama de argumentul
logic că personajele erupte din colibe de carton și
din rețelele de canalizare, spre a constitui haosul
social, vag spoit și bine peticit, al imperiului lui
Baxt al II-lea, numai în limbaj suburban și
acultural ni se puteau adresa. Lângă această
argumentare aproximativ teoretică, prin care vin
în sprijinul autorului, sunt dispus să mai adaug
un fapt ce ține de strategia compozițională. Să-l
înțeleg, cu alte cuvinte, pe Bugariu că, atunci
când sacrifică literaritatea frazei pentru expresia
frustă, are în vedere o ieșire din laboratorul
aseptic și experimental al artei selecte, către
piețele ce adună, asemeni unui coș cu zarzavaturi
proaspete, secvențe picante, mustind de viață
slobodă și necenzurată. Unui destin devitalizat, al
producătorului de gingășii alegorice și speculații
de salon, i se preferă acum creatorul vânjos și
vânos, cu scrotul umflat ca mingile de tenis
(personajele acestor romane ar utiliza sinonime
corporale infinit mai expresive, recunosc!) și care
nu stă pe gânduri când e să-și deverseze
preaplinul unei documentări underground în
pagina de roman. Singura problemă delicată ar
mai fi cea a excesului, a limitei - mai mult sau
mai puțin relative - dintre uz și abuz.
Dinspre scriitor, problema aceasta se răsfrânge
automat și asupra cititorului. Și nu am în vedere
neapărat spiritele cele mai pudice, tentate să
arunce cartea, cu dezgust, la prima întâlnire cu
expresia de directă denominație sexuală. Mă refer
la faptul că, doar în romanul de care va fi vorba
mai jos, popularul falus apare în exhibarea sa cea
mai nudă de (abia) 6 ori, în vreme ce mai delicata
sa pereche feminină are privilegiul de a fi
pomenită în 37 de situații distincte, iar invocarea
actului copulativ se face de nu mai puțin de 74 de
ori, în combinații de-a dreptul exotice și cu
referire la o atât de variată geografie intimă a
corpului uman, încât americanismele oarecum
automate de felul lui „Fuck you!” ar trebui să
crape pur și simplu de invidie. Ca să nu mai
pomenesc decât în treacăt că expresiile privind
operația defecării și rezultatul ei material, în
variante substantivale și adjectivale, sunt propuse
de 36 de ori răbdării cititorului. Ceea ce e, totuși,
dincolo de spaima editorilor, un veritabil răsfăț
statistic, și poate că nu prea multă lume rezistă
bine la un asemenea perseverent bombardament
al coprolaliei și al rutinatei descărcări de fantasme
sexuale, cum caracterizează undeva procedeul
acesta însuși Baxt al II-lea, stimulat de amintirea
studiilor sale universitare săvârșite dincolo de
Ocean.
Visul lui Stephen King (Editura Pygmalion,
Ploiești, 2003), fără a fi - ca desfășurare epică -
directa continuare a Zeului apatiei, face parte,
evident, din ciclul deschis de Voicu Bugariu, prin
contribuție proprie, la proiectul „Alte Românii”.
Universul noului roman este același, personajele
se reiau de pe pozițiile sociale cunoscute, prestația
lor e la fel de vulgară, iar patima înjurăturilor
deșănțate nu le-a scăzut nici un pic. Psihologiile
de regulă rudimentare ale personajelor se
manifestă la modul voluptuos în suburbanitate.
Această variantă lumpen a Lumii lui Ca și Cum
practică excesul la modul spectacular, pe planul
manifestărilor publice, dar și în relațiile private,
sau în încâlcitura de gânduri șocante care
constituie intimitatea cea mai „profundă” a
indivizilor. De ceea ce am numi noi „deficit
cultural” ei fie n-au știință, fie că se mândresc cu
el, redescoperindu-și-l ca pe o calitate natural-
umană, autentică, sub stratul de spoială
„civilizatorie” aplicat de normele educației
moderne. Toate aceste premise, bine exploatate
mai întâi în Zeul apatiei, apoi în Animalul de beton,
dar și în romanul discutat acum, sunt argumente
temeinice în apărarea cărților pomenite de
învinuirea de pornografie, pe care, iarăși, un spirit
puritan, intolerant, ar fi tentat s-o formuleze cu o
prea largă ușurință. Despre pornografie se poate
vorbi atunci când autorul se complace pervers în
depravarea pe care o propune unui cititor
oarecare (presupus inocent), îndemnat - insidios
sau pe față - să se scufunde și el într-o
perversitate la fel de adâncă. Or, nu e cazul la
Voicu Bugariu, care își urmărește lumea fictivă și
personajele cu o detașare rece, senină, excelent
transcrisă metaforic în simbolul entității
extraterestre cu rol de observator și, totodată, de
experimentator în registrul intelectualității pure.
În regimul caracteristic personajelor sale,
imprecația mai mult sau mai puțin directă, mai
mult sau mai puțin colorată, „se mănâncă pe
pâine”. Altfel zis, ține de obișnuințe cotidiene, de
o rutină a gândirii în care funcționează, mecanic,
pentru alții, expresii ca „salut”, ori „bună
dimineața”. Totul implică normalitatea unei lumi
a-normale (deci cu norma morală abandonată ca
pe o buleandră nefolositoare), și care plutește în
perversitate precum peștele în apă, fără a avea
deloc conștiința lucrului defectuos. În propria sa
matrice generativă, Țiganiada viitorului se supune
unor reguli de existență și de funcționare pentru
care autorul era chiar obligat să apeleze, ca Ion
Budai-Deleanu odinioară, la un limbaj și la niște
mentalități adecvate, pregnante în postura lor
singulară.
Alegându-și o asemenea temă delicată, Voicu
Bugariu avea la dispoziție mai multe moduri de
tratare, dintre care cel mai la îndemână ar fi fost
comedia eroicomică a înaintașului mai sus
pomenit. Ceea ce ar fi dat imediat romanelor sale
o distinctă notă parodică. Noua Țiganiadă are și ea
destule situații de comedie, portretele se
constituie adesea din trăsături grotești,
caricaturale, pline de remarcabilă expresivitate în
felul lor. La curtea imperială se practică, hilar,
ritualuri de adresare ce amestecă expresia
fundamental bolovănoasă a insului necivilizat cu
stilul pedant-ceremonios al unei tradiții mai
curând literaturizate decât autentică. Dar, în
condițiile imaginate de autor, și aceasta ține de
normalitatea deconcertantă a „sistemului”, și nu
neapărat de vreo intenție explicit comediografică.
La fel, faptul că împărăteasa Cerasela, cu statura
ei elefantină, de matroană de șatră, îl alintă pe
Baxt al II-lea în intimitate cu un apelativ pe cât de
surprinzător (invitând în scenă comicul), pe atât
de firesc în registru natural: Ionel. Originalitatea
autorului este că nu-și ridiculizează personajele,
chiar și atunci când ele însele, modul lor de
gândire și de comportament îndeamnă la așa ceva.
Conduse în sensul unor fire ce constituie trama
narativă a romanului/romanelor, Bugariu le lasă
pur și simplu să se manifeste liber în prelungirea
naturii lor autentice. Tratamentul e, cum am mai
observat, de o răceală superior-ironică, prin care
se temperează orice tentație de supralicitare a
4
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 42 ♦ 1-15 iunie 2004	|-
registrului umoristic dincolo de efectele generate
de caracterul, incontestabil comic, al premiselor.
După aceste comentarii, se subînțelege că și
Visul lui Stephen King este o carte descriptibilă în
termeni de roman comercial, popular. Prezent în
titlu, numele romancierului american specializat
în horror avertizează în privința unor
performanțe de aceeași natură pe care și le
propune romanul lui Voicu Bugariu. Și într-
adevăr, această „Rominie” tolerată, chiar sprijinită
financiar, din motive politice, de organismele
internaționale (și în care romii se complac cu
viclenie nativă într-un simulacru de democrație
„originală” spre a-i smulge pe nemuncite
foloasele) ajunge să fie bântuită de o stranie
epidemie devastatoare, asemeni ciumelor
medievale. O epidemie a crimelor absurde,
iraționale ca însuși fundamentul socio-uman al
lumii conturate în roman, societate deschisă mai
curând spre patimă și violență decât spre rațiune
și echilibru. Virusul malefic al acestui univers
excentric are caracteristici parapsihologice,
manifestându-se prin „batmanii” programați să
ucidă cu gândul, oriunde și oricând, cel mai
adesea la întâmplare, pentru ca haosul și panica să
fie depline. În vecinătatea actelor recente de
agresiune reală asupra omenirii, Voicu Bugariu
imaginează aici o formă nouă de terorism,
capabilă să dea peste cap orice civilizație și să
decimeze rapid populația globului. Acest filon al
romanului trebuie pus în relație cu experiențe de
dezorganizare planetară mai vechi pe teren
românesc: Sfârșit de Ion Biberi și 2000 de
Gheorghe Săsărman. Încadrat într-o tradiție a
temei finis mundi, subiectul horror, dacă nu se
„îmblânzește”, devine totuși mai familiar și,
implicit, mai acceptabil în context. Imaginația
catastrofică din roman funcționează în același
regim glacial de care am mai pomenit. Ea
acumulează un întreg inventar de scene terifiante
în seama unui cronicar desensibilizat, apt să
consemneze grozăviile fără o tresărire de mușchi.
Atitudinea pare a fi, din nou, aceea a unei
inteligențe extraterestre, dar poate fi recunoscută,
la urma urmei, și între viciile omenești
contemporane, rezultante firești ale unei societăți
alienate și supuse manipulărilor mediatice:
„Cei doi văd o maternitate din China,
nemaipomenit de curată și de dichisită, unde noii
născuți mor pe capete, sufocați. Mai întâi, fețele
lor mici se învinețesc, iar apoi se înnegresc.
Mamele pruncilor uciși nu pățesc nimic, dar
chinul de pe fețele lor este greu de privit. Cine
este mutantul? se întreabă comentatorul, folosind
termenul care l-a înlocuit pe cel de batman.
Omul modest, aflat în parcul de lângă
maternitate, pe o bancă? Cel cu fața înflăcărată de
un zâmbet drăcesc (adus cu mare meserie în prim
plan)? Sau bătrânul cu barba albă, lungă și
subțire, părând însăși întruchiparea înțelepciunii?
Sau poate adolescentul cu ochelari, având
înfățișarea unui matematician supradotat?
Văd un mare oraș din State - nu mai contează
care dintre ele -, unde vehiculele aeriene se
prăbușesc precum niște cărăbuși multicolori.
Piloții mor subit. Unii nici nu mai au timp să
anunțe că pierd controlul. Pasagerii nu sunt atinși
de virusul psihic, dar nu rezistă la impactul oribil
cu betoanele orașului. Circulația urbană este
întreruptă, se declară stare de urgență, dar primii
sunt uciși chiar cei din echipele de salvare. Îi
izbesc maladii necunoscute și galopante.
Văd cum militarii dintr-o bază de rachete
(secretă?) sunt loviți de o epidemie de natură
necunoscută și cad ca muștele, incapabili să-și
anunțe superiorii de ceea ce se petrece. Leșinurile
lor fără întoarcere sunt înregistrate de aparate și
ajung în rețeaua de informare mondială.
Meseriașii au grijă să selecționeze cele mai atroce
secvențe.”
Fără a fi un moralist de modă veche, Voicu
Bugariu deconspiră, totuși, din zborul notațiilor
sale „gazetărești” metehne umane ce tind să se
transfere viitorului dintr-o listă unde multe
dintre ele s-au constituit în capete de afiș încă din
prezent. „Batmanii” din volum (întâi romi,
fiindcă o persistentă ironie pretinde ca toate
„originalitățile” să provină, la fel ca astăzi, din
Bukry, Rominia, dar fenomenul se răspândește în
evantai asupra mapamondului întreg) îi
prilejuiesc autorului un intersant studiu asupra
puterii teribile, accesibile oricui și manifestate
fără control. Boschetari instalați temeinic în
primitivitate, sau intelectuali spilcuiți, personajele
romanului tânjesc cu înfrigurare după „darul”
unei forțe în fond împovărătoare, ce nu le dă
șansă decât la crimă. O crimă practicată din
umbră, cu violență animalică ori cu subtilități
rafinate și, mai ales, cu sentimentul egoist al
deplinei impunități. Elogiul filosofic al nebuniei
coboară aici pe terenul literaturii senzaționale, iar
Bugariu, în registrul abordat acum de el, și-a
propus să scoată tot ce se putea extrage din
subiect.
Ca și celelalte cărți ale ciclului, Visul lui
Stephen King este un roman-scenariu, căruia
autorul îi urmărește strâns acțiunea, sărind cu
ușurință din scenă în scenă și evitând să le
încarce, pe acesta din urmă, cu substanță
considerată de prisos. Într-o asemenea tehnică a
simplificărilor, vădit cinematografică, dialogul
contează mai mult decât descrierile, iar pasta
groasă a prozatorului clasic este înlocuită cu
produsul dinamic al notațiilor expeditive, de caiet
regizoral. Nu trebuie să se înțeleagă de aici că
Voicu Bugariu, renunțând la mai vechea sa
ipostază dovedit „literară”, s-a scufundat în cea
mai autentică literatură de consum. Spre
deosebire de mulți alți practicanți ai scrisului
comercial, el operează cu instrumente de finețe,
rafinează inteligent tehnicile împrumutate și,
odată acceptată natura refractară a subiectului,
cititorul va găsi în roman destule lucruri de
subtilitate, ba chiar - în limitele speciale ale
modului de scriitură senzațional - prilejuri de
satisfacție estetică. Veritabilul Stephen King,
maestru al literaturii horror contemporane,
practică, în fond, o artă prin care, fără a strica
regulile ferme ale jocului generic, tinde să
recupereze pentru literatură un material ce părea
la un moment dat iremediabil sortit unor zone
periferice ale scrisului. Călcându-i pe urme,
Bugariu explorează la rândul său verificate clișee
ale senzaționalului, cărora le sparge „membrana
celulară”, le extrage nucleele pline de vigoare și le
implantează, într-un insolit proces de clonare,
unei literaturi încă neînstare să priceapă ce i se
întâmplă, și de ce.
E posibil ca, prin acest roman, experiența
„disidentă” (literar vorbind) a autorului, începută
cu Zeul apatiei, să se încheie, lăsând loc pentru
altceva. Țiganiada secolului XXI pare să-și fi con-
sumat, ca idee și subiect, rezervele de productivi-
tate proprii, iar insistența în acest sector oarecum
special al imaginarului riscă să anuleze rezultatele
de fuziune intergenerică obținute până acum.
Țiganiada aceasta și-a consumat, de altfel, și per-
sonajele cu care Bugariu a pornit la drum.
Pregătind retragerea generală, ele ies definitiv din
scenă, ca sinucigașul profet Santana, castrat
dintr-o toană imperială, ca miliardarul decrepit
Santoy, pulverizat de ura explozivă a tinerei sale
amante devenită „batman”, ca augusta Cerasela
într-o fantomatică misiune „anti-tero” cu caracter
ectoplasmatic și paranormal, ori ca Baxt al II-lea,
lovit de apoplexie chiar în momentul când
dobândește, la rândul său, puterea infernală a
mutanților. Dacă fiecare din romanele ciclului își
închide jocul la capătul paginilor sale, acum am
impresia că se pune punct final ciclului însuși.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 42 ♦ 1-15 iunie 2004	|-
5
Critica literară ca
“demon al lui Maxwell”
■ Oana Pughineanu
Sanda Cordoș
În lumea nouă
Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2004, 189 p.
emoria e un lucru complicat și neștiut...
asemeni cărărilor Domnului. Te înșeală
X v și te deturnează la fiecare pas. Poate de
aceea, când vine vorba de recuperat un lucru atât
de semnificativ precum o literatură poticnelile,
controversele și chiar scandalurile sunt iminente.
Nu-i vorba, intră în discuție și orgoliile rănite,
“irecuperabile”, care nu vor să știe că grădina
literaturii nu-i chiar atât de încăpătoare precum
cea a Raiului și că, totuși... criteriile de selecție
sunt diferite.
Impresionat de imaginea unui cal mort
înconjurat de câini flămânzi, Marin Preda
urmărește cum animalele “Își înfigeau dinții în
burtă, în pulpe, în spinare, se propteau în picioare
bâțâind din cap și scheunând. Prima îmbucătură,
care ar fi deschis drumul celorlalți, le scăpa. De
unde? Din cel loc?[...] Nu era printre ei nici
unul [...] care să-i învețe. Desigur, viața nu e un
cal mort, dar e, pentru un scriitor tânăr, o pradă
care nu cedează dacă nu știi de unde s-o apuci”.
Dar nu numai scriitorul se confruntă cu astfel de
greutăți, ci și criticul. Dacă unul are nevoie, pe
lângă talent și de tehnică, celălalt în schimb, cred
eu, nu poate opera fără niște criterii, mai ales
când vine vorba de a recupera opere de pe urmele
unui trecut care pentru lumea nouă se află în mare
pericol de a deveni un “cal mort”. Cred că marele
merit al cărții Sandei Cordoș este tocmai acesta,
de a putea privi ‘fără mânie’ în urmă, practicând
un discurs lucid, care după cum mărturisește
autoarea, se oprește asupra operelor literare care
“revin la viață pentru motivul că autorul lor s-a
încăpățânat să facă artă, stăruind asupra cuvintelor
cu o răbdare de artizan”.
Începând cu Școala Ardeleană, trecând prin
junimism și multe alte “-isme”, culminând cu
proletcultismul, literatura română a avut aproape
întotdeauna un “attachment” ideologic. Totuși,
marii scriitori nu s-au lăsat striviți de el, ci fie
l-au prelucrat într-o formă artistică, fie l-au
ignorat preocupându-se mai degrabă de propriile
agonii decât de cele ale națiunii.
În lumea nouă face o dublă selecție: pe de o
parte, desprinde ideologia de literatură, în sensul
că face o distincție clară între sensurile etice și
cele politice, și nu în ultimul rând între “etic,
estetic, patetic”, iar pe de alta, încearcă să
desprindă din noianul scrierilor doar operele de
“mare soliditate”, care excelează prin practicarea
“virtuților estetice”. Literatura a fost într-adevăr o
formă de rezistență, dar aici avem de-a face cu
multe nuanțe: nu orice “rezistent” e scriitor și nu
orice scriitor e “rezistent”. Renunțând la tonul
polemic, cartea Sandei Cordoș nu se irosește în
acuze inutile, ci încearcă să radiografieze o
realitate, recuperând mai înainte de toate cărți
(inclusiv de memorialistică) și scriitori, nu
“dizidenți”. Operând cu aceste criterii, cartea
Sandei Cordoș e scăpată de pericolul de a deveni
o “vânătoare de vrăjitoare”, critica practicată
devenind o veritabilă “dragoste cu discernământ”.
Dragoste, pentru că autoarea nu încetează să
însoțească scriitorul prin calvarul de a supraviețui
într-o “literatură dirijată”, și discernământ pentru
că - aici îmi permit să extind un comentariu al
autoarei referitor la volumul autoboigrafic Trecut-
au anii... - literatura devine “o modalitate -
pentru destinatar - de a-și verifica sensul propriei
vieți”. Cred că e o afirmație valabilă atât pentru
un cititor care înainte de ‘89 era “condamnat la
lectură” (Alexandru Cistelecan), cât și pentru
cititorul din lumea nouă, care începe să aibă alte
gusturi și exigențe. Pentru el “literatura nu mai
făgăduiește ieșirea prin cer, salvarea sau măcar
îmblânzirea pentru angoasele unei comunități
condamnate la supunere oarbă, ea poate în schimb
să adăpostească (în tranzit sau pe termen lung)
conștiința individuală a unui cititor, care se apropie
fermecat, de bunăvoie. Literatura ca acasă, este, oare,
puțin?”. Aș spune că e normal, și prin asta, foarte
mult pentru cititorul român care se dezobișnuiește
să vadă în literatură doar culisele istoriei și politicii.
În 1957, cu ocazia decernării Premiului
Nobel, Camus rostea următoarele cuvinte: “Un
înțelept oriental cerea mereu, în rugăciunile sale,
ca D-zeu să-l cruțe a trăi o epocă interesantă.
Cum noi nu suntem înțelepți, D-zeu nu ne-a
cruțat, și, deci, trăim o epocă interesantă. În orice
caz, o epocă ce nu ne permite să ne dezinteresăm
de ea”. Perioada comunistă a fost într-adevăr
pentru scriitorii români o epocă de care le era
imposibil să se “dezintereseze”. Literatura a fost
pentru mulți o metodă de a scăpa de pericolul
alterării, al spălării creierului de către un regim
totalitar. Lena Constante care, fără hârtie și
creion, compune în închisoare opt piese de teatru
în versuri, e un exemplu grăitor în acest sens.
Eliberată de acest regim, literatura e eliberată de
pericolul alterării, dar e pusă față-în-față cu
posibilitățile, nu lipsite de pericol, ale alterității
unei lumi noi, în care unii se simt “ca niște
emigranți” (Petre Barbu). Dacă alterarea este
ucigătoare, alteritatea e creatoare și când spun
“alteritate” mă gândesc la un gen de rafinament
combinat cu revoltă, specific unei literaturi
occidentale începând cu Rimbaud, constituind
germenele avangardelor și deconstructivismului.
Trecând peste ‘dezamăgirile politice’, literatura
are și alte cadre de spart, de denunțat. Fala ei a
fost mereu cea de a crea “lumi noi”, și asta, în
mod gratuit, nu numai ca nevoie de a evada de
sub un regim sau altul. Exigențele lumii noi sunt
legate poate tocmai de această trecere de la
pericolul și constanta teroare de a nu fi alterat, la
vastitatea unui câmp de alterități cu greu de
cuprins și uneori chiar de exprimat. Suferința,
singurătatea, deprimarea sunt prezente și aici.
Scrisul își păstrează calitatea de “chin salvator”,
fiind “justificarea și Sensul unei existențe
altminteri profund deznădăjduite”. Tocmai de
aceea interesul autoarei se concentrează pe
descoperirea unei “psihologii a creației", ca moment
“în care se încheagă viziunea”. Importante din
punct de vedere literar sunt nu doar încercările
scriitorului de a-și justifica opțiunile (morale), de
a-și mărturisi suferințele sau de a se spovedi, ci
momentele “de insolitare”, care în interpretarea
Sandei Cordoș sunt mărturie pentru o
“înstrăinare” care “nu e trăită în registru negativ,
ci este mai degrabă o voință pozitivă de evaziune,
de vagabondaj, de descoperire a lumii în
fascinantele ei ipostaze [...] interesul pentru
straniu, unic, insolit și prezidând, ca o categorie
estetică, cele mai bune pagini”. Scriitori sunt cei
care pot transforma alterarea ucigătoare într-o
alteritate (înstrăinare) creatoare. Suferința este un
ingredient necesar, fie că e vorba de suferința
unui om închis, fie că e vorba de suferința
provocată de “războiul lăuntric și ura de sine”.
Luând drept categorie estetică aceste
momente de insolitare, cartea Sandei Cordoș se
înscrie într-o încercare de a institui un util canon
literar românesc, adică de a autonomiza procesele
literare de cele ale istoriei, fără a le nesocoti pe
cele din urmă. Folosesc termenul de “canon” cu
sensul dinamic pe care Harold Bloom i-l atribuie,
scriitorii demni de a intra în canon fiind tocmai
aceia care au destulă forță încât să “spargă”
canonul însuși. Selecțiile pe care criticul literar le
operează îl fac să ocupe rolul unui “demon al lui
Maxwell”, care știa să aleagă din zăpadă doar acele
molecule care ar putea înteți focul din sobă. În
lumea nouă este o carte care împlinește menirea
unui astfel de “demon”, culegând dintre cărți, și
chiar dintre paginile unor cărți, doar pe acelea
care ar putea menține viu focul literaturii.
■
6
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 42 ♦ 1-15 iunie 2004	|-
Mituri și prozatori
■	Mihaela Mudure
Elena Abrudan
Structuri mitice în proza contemporană
Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2003
£lena Abrudan, autoarea lucrării Structuri
mitice în proza contemporană, apărute la Casa
Cărții de Știință, este cadru didactic la
Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, catedra de
limbi și literaturi slave. Face parte din generația
de universitari pe care aș numi-o “generația
porților închise.” Este vorba de cei care au avut
“norocul” să termine facultatea între 1973-1989 și
care nu au mai putut rămâne direct după
absolvire la un institut de cercetare sau la o insti-
tuție de învățământ superior. Conform
prețioaselor directive ale timpului, ei trebuiau să
efectueze, mai întâi, un stagiu în producție. La
această restricție s-a adăugat, cu precădere în
domeniul umanioarelor, constanta reducere a
posturilor din învățământul superior, regimul
comunist ne-agreând defel acest domeniu sub-
versiv cu interpretările sale oblice ale realității.
Consecința a fost transformarea universităților
într-un soi de redută inexpugnabilă în care cei
care avuseseră posibilitatea să intre deja trebuie să
se fi simțit atât privilegiați, dar și constant asediați
de regim. Practic, un tânăr absolvent din dome-
niul umanioarelor în acei ani, oricât de merituos
ar fi fost el sau ea, rar mai ajungea din nou în sis-
temul de cercetare sau învățământ superior.
Acestă ruptură în biografia profesională a multor
tineri merituoși a putut fi corectată doar după
1990, când căderea regimului comunist a dus și la
deschiderea acestor bariere/frontiere socio-profe-
sionale. Mi se pare evident că în absența eveni-
mentelor de la sfârșitul anului 1989 biografia
tuturor acestor universitari ai fostelor “porți
închise” ar fi fost cu totul diferită.
Elena Abrudan face parte dintre acești intelec-
tuali, ea devenind cadru didactic universitar după
1990. A recuperat cu brio handicapul acelor ani
în care a stat departe de munca de cercetare, de
standardele academice. Ea a publicat mai multe
lucrări de interes pentru studenți și pentru spe-
cialiștii în literatura rusă. De asemenea a susținut
un doctorat meritoriu. Lucrarea de față este, de
altfel, rezultatul parțial al acestui demers doctoral.
O altă carte urmează a îngloba restul rezultatelor
cercetărilor Elenei Abrudan din perioada docto-
ratului.
Lucrarea Structuri mitice în proza contemporană
abordează o tematică pe cât de interesantă, pe atât
de vastă. Legătura dintre mit și literatură a pre-
ocupat mulți cercetători și s-a concretizat într-un
număr foarte mare de publicații. În această junglă
de orientări și abordări Elena Abrudan își croiește
propriul ei drum. Sigur că ar fi fost posibile și
multe alte cărări în acest hățiș de lucrări teoretice,
critice sau literare pur și simplu. Important este,
însă, faptul că nu se pot aduce obiecții serioase
drumului urmat de Elena Abrudan. Cercetătoarea
face dovada unor lecturi extrem de bogate în
materialul critic disponibil și a capacității sale de a
face selecții adecvate. Impresionează în mod
deosebit faptul că autoarea cunoaște nu numai
critica occidentală dedicată mitului dar și con-
tribuțiile extrem de interesante ale specialiștilor
ruși. Exemplele pe care se sprijină demonstrația
Elenei Abrudan aparțin atât literaturilor occiden-
tale cât și celor, mai puțin cunoscute, din Centrul
și Estul Europei. Alături de un James Joyce,
Thomas Wolfe, William Faulkner sau Flannery
O’Connor care nu puteau lipsi dintr-un astfel de
excurs critic, apar și scriitori extrem de interesanți
din zona noastră de Europa, precum Ivo Andric
sau foarte puțin cunoscuta, la noi, Ludmila
Pietreșevskaia.
Elena Abrudan pare să fie extrem de interesată
de realism. Probabil că ar trebui decelate aici
influențele tradițiilor realiste din literatura rusă
cu care autoarea are o legătură privilegiată. Elena
Abrudan analizează realismul magic, realismul
miraculos și realismul mitic. Pe acesta din urmă
se insistă în mod deosebit, el fiind modul propriu
în care au negociat mitul literaturile est-
europene, foarte bogate în tradiții folclorice orale.
O altă caracteristică a discursului critic al
Elenei Abrudan este o anume clasicitate. Autoarea
nu șochează, nu scandalizează, și nu rupe gura
târgului. Opiniile sunt extrem de bine cumpănite
și greu de răsturnat. Rezultatul este o carte cu-
minte care alcătuiește un mozaic de opinii și
judecăți evaluatoare ale mitului și literaturii.
Nu în ultimul rând, cartea Elenei Abrudan
este și un obiect plăcut, realizat cu bun gust și un
strop de excentricitate (vezi Tripticul lui Bosch de
pe coperta I) reprezentând discret, dar adecvat, în
plan grafic, personalitatea autoarei. Iar editura se
dovedește încă o dată, și prin acest volum, a fi o
adevărată Casă a Cărții de Știință.
■
Agenda
Recital Ilinca Dumitrescu și
Vasile Macovei
■	G. Vasiliu
Jmportanța Institutelor Culturale din
străinătate nu e nevoie să mai fie explicată.
Hotărârea de a înființa noi centre, pe lângă
cele existente, este mai mult decât o acțiune
pozitivă, cu rezultate imediate, dar și de lungă
durată. Nu de mult timp, s-a inaugurat la Tel-
Aviv Institutul Cultural Român, urmând ca în cel
mai scurt timp să-și deschidă porțile Institutele
de la Londra, Beijing și St. Petersburg.
Institutul Român, din capitala Ungariei, situat
la mică distanță de sediul Ambasadei țării noastre,
se află într-o zonă liniștită și, în același timp,
frumoasă, este un loc la care mergi cu plăcere și
interes de câte ori ești în deplasare, în orașul de la
Dunăre. Într-o discuție avută cu Mircea Oprița,
directorului Centrului îmi spunea că în ultima
perioadă a organizat mai multe activități, unele
din ele împreună și cu alte instituții similare
acreditate la Budapesta.
Recitalul susținut, marți, 11 mai de către
Doamna Ilinca Dumitrescu (pian) și Vasile
Macovei prim fagotist al Operei Naționale din
București a fost un adevărat regal. Cu o zi
înainte, oaspeții români au fost invitați la
Institutul Slovac. Preiau un fragment din
lexiconul „Interpreți români - 1996” - „Ilinca
Dumitrescu nume de prestigiu al artei
interpretative românești, personalitate artistică de
anvergură internațională”. Recitalul a cuprins în
program compoziții de: Chopin, Ceaikovski,
Enescu, Bartok, Marcel Mihalovici, Paul
Constantinescu, Ion Dumitrescu. A fost un
moment de bucurie și încântare pentru cei
prezenți. După concert s-a putut viziona o
miniexpoziție dedicată vieții și operei lui George
Enescu, adusă de la București, de directorul
Muzeului „George Enescu”, nimeni alta decât...
Ilinca Dumitrescu.
O reușită desăvârșită a Institutului Cultural
Român de la Budapesta, mai precis a celor care-l
slujesc.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 42 ♦ 1-15 iunie 2004	|-
7
a
nul Ioan Slavici - Tribuna 120
Contradicția benefică
Însemnări despre Moara cu noroc de Ioan Slavici
■	Tatiana-Ana Fluieraru
Da, zise Scufița Ro°ie, e dincolo de moara pe care o
vedeți în vale, acolo, jos, la prima casă din Sat.
Ch. Perrault
Construită pe o schemă aparent solidă cu
un deznodământ brutal, Moara cu noroc se
bazează în realitate pe o structură
compozită. Trei conținuturi pot fi puse în
evidență, iar articularea acestor trei conținuturi
parțial incompatibile poate explica reușita și
slăbiciunile ansamblului.
Primul conținut este fundamentat istoric:
Slavici surprinde o secvență dintr-un proces în
evoluție, implantarea progresivă a capitalismului
într-o societate patriarhală, comunitatea
românilor din câmpia Transilvaniei. Al doilea
conținut plasează acțiunea într-o zonă anistorică,
contrazicând parțial ancorarea temporală a
conflictului, căci înfruntarea dintre personaje și
evoluția lor trimite la situații arhetipale, de care
contextul istoric nu este decât superficial
responsabil. Al treilea conținut, ideologic, vine
din concepția lui Slavici despre menirea
scriitorului, a intelectualului în general, ca
Aufklărer, dator să contribuie la propășirea
neamului, din viziunea sa despre artă.
*
Implantarea capitalismului este surprinsă nu
fără oarecari prejudecăți. Capitalismul face din
bani, din bogăție, din reușita personală valori
absolute, indiscutabile; dar el duce la alienarea
indivizilor și, treptat, la dispariția societăților
tradiționale și a valorilor lor morale și spirituale
în cursul unui proces dureros de aculturație. A
vorbi despre capitalism înseamnă a vorbi, într-un
context nou, acela al fluidizării relațiilor dintre
nuclee comunitare până atunci relativ autarhice,
despre fascinația maladivă exercitată de bani,
despre avariție1. Nu e deci nevoie să facem un
ocol prin Max Weber pentru a înțelege că acest
păcat este nu numai capital, ci și capitalist. Și
totuși nu dorința de îmbogățire în sine conduce
la finalul tragic al nuvelei, ci dorința de
îmbogățire prin mijloace care presupun ieșirea
din comunitatea tradițională căreia Ghiță îi
aparține prin naștere. Capitalismul este
condamnabil pentru că presupune deschiderea
granițelor, ruperea barierelor, comunicarea dintre
indivizi și colectivități - o decompartimentare a
societății care riscă să ducă la uniformizare, la
pierderea identității înainte de crearea unei noi
identități.
Ghiță e nevoit să-și caute “un noroc nou”
în afara comunității sale. Nu-și dorește o
existență atipică - Slavici îl caracterizează drept
“om cu minte”, “așezat”, departe deci de tipul
aventurierului ori al ambițiosului - sau o
îmbogățire fabuloasă, ci capital ca să pornească o
mică afacere. Nu banii în sine par să-l fascineze,
ci în primul rând descoperirea faptului că există
mijloace de a obține o avere mare în foarte scurt
timp.
Ca și socrul său, Ghiță nu era propriu-zis
țăran, ci un mic meșteșugar, lucrând la țară sau
într-un mic oraș, textul nu ne spune precis; este
aici o lacună, autorul alegând să se concentreze
asupra prezentului devenirii personajului fără să
dea prea multe detalii despre situația din amonte.
Este însă cert că provenea dintr-o comunitate
mică, bine individualizată, și care se definea clar
dacă nu neapărat prin sine cel puțin în raport cu
alte tipuri de comunități de care se și delimita
net. Hotărârea de a-și căuta norocul în afara
universului său familiar, convertindu-se din
cizmar în cârciumar, înseamnă pentru Ghiță
descoperirea unei lumi noi, care se conduce după
alte legi, ai cărei centri nervoși sunt diferiți de cei
ai micii comunități în care trăise el. Hotărât să se
adapteze la noua situație, conștient că trebuie să
se schimbe pentru a reuși, Ghiță pare să câștige
pariul. Mica familie, sporită cu încă un copil,
pare să nu sufere desprinsă de mediul său
originar la cârciuma care ar fi putut să fie un loc
de pierzanie: dragostea conjugală supraviețuiește,
respectul pentru cei bătrâni nu se dezminte - larii
par a-l proteja pe cel care își câștigă mai mult
decât pâinea cea de toate zilele cu sudoarea
frunții, cu atât mai mult cu cât proaspeții
cârciumari fac din Moara cu noroc un loc de
convivialitate, în acord cu ospitalitatea tradițională
(“îl primeau pe drumeț (...) ca pe un prieten
așteptat de multă vreme la casa lor” - cap. II).
*
Între “locurile rele”, ținuturi sălbatice care
scapă complet dominației legii, și micul oraș,
comunitate deschisă schimburilor, capitalismului
incipient, unde se implantează aproape în mod
firesc un nou model social bazat pe autoritatea
statului și pe prestigiul conferit de avere, la
jumătate de drum veghează Moara cu noroc. Pe
acolo trec negustori, țărani, jandarmi, porcari,
nobili, bărbați sau femei de diferite vârste; oricine
poate veni într-o zi, poate rămâne aici o oră sau o
noapte ca să mănânce, să bea, să se odihnească, să
stea la taclale. În ciuda poziției sale excentrice, ea
manifestă o evidentă virtute centripetă care
explică rolul său fast și nefast. Devenită
cârciumă, moara își clamează rolul fast printr-un
nume ambiguu. Aici pare a fi pentru drumeț, “ori
din care parte ar veni”, un loc binecuvântat. Dar
tot ea amintește, prin asemănare cu roata
norocului, de instabilitatea sorții. Virtutea sa
centripetă favorizează întâlnirile întâmplătoare,
dar o face și o placă turnantă pentru tot felul de
matrapazlâcuri, ignorate de cârciumarul debutant.
După cum ne amintește Perrault, moara este o
bornă, care consacră o linie de separație instituind
în același timp o zonă de contact. La Moara cu
noroc, amestecați printre ceilalți călători, se
întâlnesc și reprezentanții a două comunități care
trăiesc în autarhie: lumea porcarilor, asupra căreia
Lică domnește ca un despot, și lumea satului cu
care Ghiță are puternice legături. În mod normal
aceste două lumi nu împart același teritoriu.
Porcarii hălăduiesc în lunci de unde migrează
către păduri, țăranii își duc traiul în “colțurile
văilor”, departe de “drumul de țară” care indică
omniprezența unei autorități încă difuze. Ambele
comunități întrețin din obligație relații uneori
ambigue cu “stăpânirea” (jandarmi, justiție,
percepția impozitelor, domnii de pământ etc).
Am putea reduce lupta dintre aceste două lumi la
conflictul vechi de când lumea dintre sedentari
(țărani) și nomazi (porcari). În cazul de față niște
nomazi de un soi aparte, căci chiar pentru români
porcarii lui Slavici par atât de exotici încât
G. Călinescu nu găsește un model comparabil
decât în romanele de aventuri americane2.
Slavici este el însuși, prin origine, tempera-
ment și mai apoi prin ideologie, un sedentar. Este
evident că naratorul omniscient din Moara cu
noroc privește dinspre familia lui Ghiță spre
ceilalți: în nuvelă se fac portretele principalelor
personaje, de obicei la intrarea lor în scenă (Lică,
Pintea, văduva, Uța, chiar și Buză-Ruptă se
bucură de o schiță), dar nu există un portret
similar al lui Ghiță, al Anei sau al bătrânei, ca și
cum, fiind prea familiari, prezentarea lor nu avea
rost3. Putem presupune că Slavici era în mod
firesc un apărător al sedentarilor și că viziunea sa
asupra nomazilor era parțial alterată de această
simpatie. În realitate, se pare că autorul a amal-
gamat mai multe date pentru a contura mediul
porcarilor: pe de o parte s-a inspirat dintr-un
fenomen de banditism care făcea ravagii pe la
1868 (szegeny legenyek, “băieții sărmani”) ai cărui
protagoniști sunt unguri; pe de altă parte, invocă
mediul porcarilor, care erau români. Și Lică pare
un produs de sinteză, încarnând un ideal de forță
și de virilitate inspirat de luncani, grefat pe un
caracter malefic: “Pe la gurile dinspre Șesul
Crișurilor trăiesc Luncanii (...) mai îndrăzneți și
mai năvalnici, oameni cu deosebire trupeși și
chipeși, cei mai avântați dintre românii pe care-i
știu eu. Tipul luncanului m-am încercat să-l
înfățișez în Lică Sămădăul din Moara cu noroc.”4
Există o deosebire fundamentală între aceste
două lumi care trăiesc în autarhie în privința ideii
de libertate. Dacă porcarii asumă liniștiți vorba
“ce-am avut și ce-am pierdut”, țăranii sunt mai
reticenți în a stabili relații din teama de a nu-și
vedea știrbită independența și modificat modul
de viață5. La ei ideea de libertate implică ideea de
posesie și obligația de protejare a proprietății.
Victoria nomadului prădător presupune că-și
însușește valori materiale atent contabilizate de
sedentar (Ghiță își socotește gospodărește, singur
sau împreună cu familia, avutul în bani și bunuri,
dă bani numărați, le socotește valoarea în zile de
muncă), dar și că-i posedă femeia, putându-se
lepăda însă de oricare din ele fără prea mult
regret.
Ghiță nu pare să fi estimat corect prețul pe
care îl va avea de plătit pentru bunăstarea sa în
afara comunității tradiționale. Pare să lase în urma
lui o morală care nu se mai potrivește cu noul lui
mod de viață: pentru a reuși, e gata să accepte să
devină informatorul lui Lică cu condiția totuși ca
legătura dintre ei să rămână secretă. “Om harnic
și strânguitor”, după cum îl caracterizează soacra
lui, nu este totuși gata să devină un servitor, ceea
ce poate explica numeroasele ezitări care preced
luarea unor decizii și ascunzișurile sale față de
Ana6. În societatea din care provenea existau tot
felul de ierarhii, bazate pe vârstă, sex, funcția în
interiorul comunității, dar nu o adevărată
subordonare. Altfel spus, Ghiță nu este pregătit,
poate chiar mai puțin decât Ana, să devină
cârciumar. În ciuda dorinței sale de a reuși, de a
câștiga bani ca “să se pună în picioare”, de a
dovedi soacrei sale că nu a greșit alegând această
cale, Ghiță vrea să servească, dar nu să se
aservească (“Lică, tu trebuie să înțelegi că oamenii
8
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 42 ♦ 1-15 iunie 2004	|-
ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni
neprețuiți.”- cap. V). Putem repera aici una din
cauzele conflictului său cu Lică, poate cea mai
importantă, și care își află originea în străfundul
ființei, neînțeleasă prea bine poate de individul
însuși.
Ghiță pare gata să se debaraseze de morala lui
de sedentar, gata chiar să-și riște libertatea. Dar
nu are de gând să riște integritatea familiei sale și
prețuirea de sine7. Știrbirea prețuirii de sine este
declanșatoare de “mânie oarbă și nesățioasă” (cap.
XIV), ceea ce va duce, când lucrurile par s-o ia
razna, la finalul tragic al nuvelei. Printr-o
recuperare uimitoare, Ghiță, aparent deja învins8,
revine la valorile fundamentale ale condiției sale
originare, vrea să contrazică victoria nomadului
asupra sedentarului chiar cu riscul vieții (“Te
crezi tu mai rău decât mine?! Să vedem! Te duc la
spânzurătoare, chiar dac-ar trebui să merg și eu
de hăț cu tine.“ - cap. XII). În numele acestor
valori el vrea să-l rușineze pe nomad, considerat
un sălbatic, un om “fără lege”. Numai că acesta
nu e sensibil la considerentele sale morale și
întrebarea lui Ghiță despre proveniența banilor
furați, care trebuia să fie nimicitoare, cade în gol:
“- De care sunt ăștia? întrebă el apăsând asupra
vorbelor: de ai ovreiului ori de ai domnișoarei? El
credea că Lică se va cutremura la auzul acestor
cuvinte; rămase dar rușinat când acesta îi râse în
față și răspunse: - Și de unii, și de alții; ca un hoț
m-am împrumutat și tot ca hoț trebuie să și
plătesc.” (cap. XII)9 În conformitate cu ezitările
sale morale (desprindere de morala inițială;
încercare de adaptare la noua situație, ascun -
zându-se de Ana, apoi și de Pintea; revenire la
morala inițială cu conștientizare vinei), percepția
lui asupra lui Lică este în mișcare; acesta devine
din necunoscutul redutabil omul puternic a cărui
protecție îi este necesară pentru a-și spori averea,
complicele înșelat de care trebuie să fugă pentru a
se pune la adăpost cu familia pentru ca răzbu-
narea lui să nu-l ajungă, adversarul care trebuie
nimicit, dar cu care nu știi cum să te lupți. Lică
devine, pe măsură ce vrea să-i impună propria sa
voință, propria sa concepție de viață, încarnarea
răului10. Confruntarea dintre Lică și Ghiță
transcende momentul istoric pentru a dobândi o
dimensiune generică. Ea lasă să se vadă sub
conflictul istoricește datat înfruntarea dintre două
tipuri umane pe care aproape totul le opune.
Acest antagonism mai mult decât setea de
înavuțire a lui Ghiță explică de ce ajunge să “se
tragă în degete cu Lică”.
*
O siluetă neclară, dar inflexibilă, ne așteaptă la
cele două praguri ale nuvelei, începutul și
sfârșitul. Asumând în oarecare măsură rolul
corului din teatrul antic, soacra lui Ghiță, această
femeie fără nume, pare să încarneze societatea
tradițională a cărei înțelepciune atemporală
străbate vremurile. Vorbește ca din carte,
invocând foarte adesea numele lui Dumnezeu, ca
o garanție, ca un ultim zid de apărare. Discursul
sentențios, alcătuit din proverbe ori reflecții seci,
traduce o concepție de viață stoică, care privește
viața ca vale a plângerii.
Rar își părăsește rolul de instanță morală
(“liniștită ca întotdeauna”, zice Slavici, cap. XI)
pentru a deveni un adevărat personaj, animat de
emoții (“adânc mișcată” de soarta lui Ghiță
eliberat din închisoare, cap. XII) sau acționând,
cum se întâmplă în timpul primei înfruntări
dintre Lică și Ghiță, când sămădăul vrea să-și
impună supremația, iar cârciumarul să-și apere
independența (cap. III). Intervenția sa cu totul
nepotrivită îl obligă pe Ghiță să dea înapoi în fața
adversarului său bănuit. Funcția acestei
Eumenide vorbărețe pare a fi aceea de a reaminti
celor tineri tema cu variațiuni a nuvelei, prezența
răului în lume, puterea sa distructivă, și de a-i
îndemna prin vorbe și pilde să respecte armonia
universală. Rolul său instructiv este aproape nul,
iar uneori discursurile sale, înțelepte și de bun-
simț în absolut, devin tragi-comice (sfaturile pe
care i le dă Anei în timpul detenției lui Ghiță,
cap. XI)11. Există o netă inadecvare între
aspirațiile “liberale” ale traiului pe care pare să-l fi
ales Ghiță și preceptele bătrânei12; ca un
mecanism stricat, ea continuă să-și răspândească
înțelepciunea într-o lume care pare să nu mai
aibă nevoie de ea13.
Finalul o consacră în rol de Antigonă. La
începutul nuvelei îmbrățișa destinul alor ei, “cu
toată inima, cu tot sufletul, cu toată dragostea
mamei care încearcă norocul copilului ieșit în
lume”. Acum, plângând “cu lacrimi alinătoare”,
bătrâna împlinește ritualul trecerii lor din această
lume lăsându-ne o enigmă de rezolvat: acreditând
teza morții datorate trăznetului, își mai menține
părerea că “Dumenzeu nu-l lovește decât pe acela
pe care vrea să-l pedepsească” (cap. VIII) atunci
când conchide “așa le-a fost dată”, sau admite
moartea accidentală?
*
După Slavici, ar exista trei feluri de “artă
adevărată”: “Este un fel de artă, artă adevărată,
care ne dă câteva momente de repaus sufletesc,
câteva momente de plăcere adevărată; dar ne cere
și ne ia în schimb puterile vitale. Aceasta e arta ce
ne consumă (...). Este un fel de artă ce ne dă
repausul sufletesc și plăcerea senină, fără să ne
ceară ceva în schimb. Aceasta e arta ușoară, jocul
de spirit, proza nepretențioasă și poezia de
actualitate (...) Este în sfârșit arta dumnezeiască,
ce îmbogățește lumea cu nouă creaturi și, uimind
pe omul muncit de nevoile vieții, îl ridică mai
presus de viața de toate zilele, îi dă nouă puteri, îl
întinerește și-l face să exclame: «Mari sunt
nevoile vieții, dar minunate sunt roadele minții
omenești.»”14
Dacă în alte nuvele nu ezită să transmită o
înțelepciune concretă, un fel de ghid practic care
răspunde unor circumstanțe precise (cum să
luminezi poporul și cum să-i îmbunătățești
condițiile de viață), în Moara cu noroc Slavici se
apropie mai mult de acest al treilea fel de artă,
fiind interesat mai ales de problema răului
metafizic.
Și moralistul nu dă înapoi în fața răului pe
care îl descrie minuțios prin prezentarea ticălo-
șirii oamenilor de treabă ajunși sub o influență
dăunătoare. Spre deosebire de V. Hugo care
pornește de la mediul unde cei răi (les infâmes) și
cei dezmoșteniți (les infortunes) par a forma o
singură categorie, les miserables, pentru a urmări
cum cei buni pot scăpa de această aparentă
fatalitate, Slavici arată cum, fără a fi amestecați la
început cu cei răi, oamenii de treabă se înrăiesc
sub influența lor. Orice om poartă în sine răul în
forme și proporții diferite. Greșeală, păcate (cu
sensul de “defecte, vicii”), slăbiciune, boală,
venin, iată diferitele cuvinte pe care autorul le
distribuie după gravitatea sau originea răului:
datorată neatenției, unui moment de uitare de
sine sau pregătită dintru început în taina
sufletului, izbucnirea răului este favorizată de
relațiile dubioase15 și, după părerea bătrânei, de
pretenția celor tineri de a fi fericiți, de a se
îmbogăți, de a părăsi comunitatea tradițională.
Astfel, dorința de a duce o viață mai bună, de a-și
lua destinul în propriile mâini apare ca o ofensă
adusă lui Dumnezeu. Omul poartă în sine Binele
și Răul16 și el este răspunzător pentru calea pe
care o apucă. După spusele sale, Lică însuși a fost
odată bun: prima lui crimă l-a făcut să-și
descopere înclinațiile sangvinare și să guste
voluptatea fără egal de a ucide. Dimpotrivă,
Pintea a avut forța să-și înfrângă relele înclinații,
să se ridice din ticăloșie.
Pe lângă fondul de înțelepciune populară
transmis în familie și desprins din mediul
țărănesc, Slavici, oricum înclinat către reflecția
morală, își găsește în perioda studiilor vieneze un
nou mentor: Confucius. Circumstanța că-l
descoperă prin intermediul lui Schopenhauer
recomandat de Eminescu nu face decât să
confirme că fiecare găsește ceea ce caută17. Morala
confucianistă bazată pe cele “trei legi fundamen-
tale” și pe cele cinci “virtuți de căpetenie” devine
pentru el un “îndreptar” în viață18, cu atât mai
mult cu cât se potrivea “atât de bine cu ce
învățasem acasă la noi”, spune el, și chiar cu
creștinismul19.
Sfârșitul tragic al lui Ghiță și al Anei pare să
contrazică scenariul obișnuit al nuvelelor
moralizatoare care ar trebui să consacre victoria
Binelui. Probabil că nu din grijă pentru realism
Slavici decide să-și “omoare” personajele sau, în
alte scrieri, să le facă să eșueze (parțial). Ghiță și
Ana mor pentru că, prin comportamentul lor
excesiv (pierderea “bunului cumpăt”) au tulburat
armonia naturală (au ofensat Cerul), pentru că nu
au știut să-și păstreze liniștea sufletească.
Dându-și seama că a fost condamnată la moarte,
Ana își întreabă soțul cu ce-a păcătuit; “Nu știu!”
este răspunsul lui Ghiță. “Simt numai că mi s-a
pus ceva de-a curmezișul în cap și că nu mai pot
trăi (...) acu văd c-am făcut rău (...) că eu te-am
aruncat ca un ticălos în brațele lui, pentru ca
să-mi astâmpăr setea de răzbunare” (cap. XVI),
adăugă el mai târziu. Răspunsul ar putea fi cel
care se desprinde din acest adagiu confucianist
conform căruia cel care este cu adevărat bun nu
poate fi nefericit (IX, 28). Cei doi soți trebuie să
moară nu pentru că au încălcat preceptele
moralei, ci pentru că, prin deciziile lor, prin
purtarea lor, prin faptele lor, s-au îndepărtat de
calea cea dreaptă, pentru că s-au rătăcit și au lăsat
răul să pătrundă în lume. Niciodată căința lor nu
a fost sinceră și totală. Abia după moartea lor
echilibrul lumii poate fi restabilit.
*

■ |	TRIBUNA ♦ nr. 42 ♦ 1-15 iunie 2004	|-
9
În nuvela sa Slavici decide să-i facă să
împărtășească aceeași soartă pe cei care la Hugo
erau la început net deosebiți, pe infami (Lică) și
pe dezmoșteniți (Ghiță și Ana); doar bătrâna,
imună la rău, copiii, încă inocenți, și Pintea, care
a străbătut, înțelegem, deșertul penitenței anterior
începerii nuvelei, scapă de pedeapsa divină. Căci
la un moment dat hazardul20, înlănțuirea
evenimentelor judecată în funcție de interesele și
dorința personajelor, va fi înlocuit de voința
divină, ineluctabilă. Ghiță nu poate să învingă
singur răul, justiția omenească (sistemul
judecătoresc, alianța Ghiță-Pintea, dreptatea de la
împăratul) este și ea neputincioasă; Răul încarnat
de Lică riscă să contamineze lumea21. Echilibrul
lumii este în primejdie.
Din momentul în care justiția ineluctabilă
intervine, vicleșugurile lui Lică nu mai reușesc.
Obiectele, până atunci ambigue, care mai înainte
erau manipulate după interesele unora și altora
(biciul, cuțitul, argintăria furată care ba semnalea-
ză prezența unei persoane, ba sunt puse la locul
faptei pentru a o incrimina pe nedrept) încep să
acționeze de la sine. Șerparul, calul obosit nu mai
pot fi aceste probe ușor de măsluit. Capacitatea
lui Lică de a anticipa cursul evenimentelor, bazată
pe justa apreciere a caracterului cuiva, începe să
dea greș. Planul pe care-l pusese la punct, “să
arunce vina păcatului asupra lui Dumnezeu, fă-
când lumea să crează că a trăsnit”, se împiedică. Și
Lică înțelege că se luptă cu “mânia lui Dumne-
zeu”. Ca atunci când, prins de Pintea și purtat
prin Ineu, în văzul lumii, reușește să se sume-
țească în ciuda febrei care-l toropea, Lică își va
învinge singura teamă22 și decide să se sinucidă
pentru a nu fi prins, “prins de mâna lui Pintea,
prins cu toate dovezile” (cap. XVI). Numai că de
data aceasta Pintea va putea să spună ce va vrea
despre moartea lui, negând că ar fi “scăpat”.
Același mecanism ineluctabil se însărcinase și
cu soarta lui Ghiță și, prin el, cu cea a Anei. Prea
slab în fața adversarului lui, Ghiță renunțase la
luptă și se lăsase în voia lucrurilor. Numai că toate
încercările lui de a evita ceea ce e mai rău eșuează.
Ca și în cazul lui Lică, “mânia lui Dumnezeu” îi
apare evidentă atunci când desfășurarea evenimen-
telor plănuite nu mai nimerește “ceasul potrivit”.
Tragedia erorilor începuse deja în vremea primelor
ascunzișuri. “Nu mă înțelegi tu, acum, când eu
încep a te înțelege pe tine?!”, se miră Ana (cap. V),
după ce, în capitolul precedent Ghiță îi reproșase:
“Dară tu ești bună, Ano, și blândă, dar ești ușoară
la minte și nu înțelegi nimic; sunt cu tine ca fără
de tine (...) și, când nu mai știu ce să fac, tu te uiți
la mine cu milă și atâta-i tot.” Gelozia Anei după
ce Ghiță își reafirmase în gând dragostea pentru ea
(cap. IX) este un alt contratimp care, întreținut de
tăcerile celor doi23 și de gelozie24, îi îndepărtează
definitiv25.
Finalmente, Ana și Ghiță nu mai pot ignora
această avalanșă de nepotriviri și sfârșitul care-i
așteaptă:
“Atât dorea și Ana: să rămâie singură cu Ghiță.
Într-un târziu însă băgă de seamă că Ghiță (...) nu
se mai întorsese și începu a se nedumeri.” - cap.
XIV;
“«-Dar ce să fac?! (...) dacă Dumnezeu nu
mi-a dat gândul cel bun în ceasul potrivit. Dacă e
rău ce fac, nu puteam să fac altfel.» Și de aici
înainte el simțea că Ana e pierdută și nu se mai
gândea decât la răzbunarea lui.” - cap. XVI
“- Ghiță! Ghiță! De ce nu mi-ai spus-o tu mie
asta la vreme?! (...) - Pentru că Dumnezeu nu
mi-a dat gândul bun la vremea potrivită (...)” -
cap. XVI
Ca și Lică, Ghiță nu mai are decât o singură
soluție. Așa se explică hotărârea cu care se
pregătește să iasă din scenă: “el rămase câtva timp
în ușa grajdului, își dete seamă despre cele ce voia
să facă, apoi își luă pălăria din cap, își făcu de trei
ori cruce și plecă spre cârciumă” (cap. XVI). Este
singura dată, cu excepția deciziei de a închiria
cârciuma, când acționează fără ezitare; în rest,
purtarea lui se caracterizează prin imaginarea
unor scenarii paralele, prin actualizarea unor
alternative, ceea ce-l face să pară “așezat și pus pe
gânduri” când de fapt el era doar nehotărât și
împărțit între mai multe soluții.
Între acești doi oameni urmăriți de “mânia lui
Dumnezeu”, care aleargă să-și împlinească
destinul, Ana nu are nici o șansă să scape.
*
Seriozitatea adesea posomorâtă a naratorului
ar fi putut să ducă la ratarea nuvelei. Numai că
Slavici reușește, uneori când te aștepți cel mai
puțin, să redeseze narațiunea și să te facă să uiți
teza, prin definiție simplistă. Adică să aducă viața
în ficțiune. De-abia atunci apar la suprafața
înșelător simplă și previzibilă a scrierii complexi-
tatea structurii, resorturile profunde ale conflic-
tului, adevărata anvergură a personajelor, adesea
camuflată de ambiguitatea stilului indirect liber.
Relatarea zbuciumului sufletesc al personajului se
face fie de către instanța auctorială, fie de
personajul însuși; numai că adesea stilul direct se
învecinează cu stilul indirect liber, ceea ce
îngreunează identificare vocii :
“«Ei! Ce să-mi fac? Își zise Ghiță în cele din
urmă. Așa m-a lăsat Dumnezeu! (...)» Și fiindcă
avea un păcat pe care nu-l putea stăpâni, el nici
nu-și mai dădea silința să-l stăpânească și se lăsa
cu totul în voia întâmplărilor. Apoi el nici nu mai
era om cinstit; lumea tot îl credea rău (...)” (stil
direct, urmat de comentariul naratorului și de stil
indirect liber)
Faptul că naratorul omniscient alege atât de
des să-și lase personajele să se exprime direct este
o altă contradicție care salvează nuvela,
încărcând-o de verosimil. Și totuși, o anumită
posomoreală vine să greveze asupra textului, o
posomoreală de care nu mai sunt vinovate nici
tezismul, nici viziunea deterministă, ci mai
degrabă stilul greoi, ezitant, și limba stângace,
poticnită. Dar și în acest domeniu Slavici se
dezvăluie plin de contradicții.
Ca și cum autorul n-ar stăpâni anafora și
catafora, adesea repetițiile par să sufoce textul, ca
într-o compunere infantilă (v. în acest sens
începutul cap. III unde apar, repetat, turme,
oameni, pastor, paguba). Devenite uneori incantații
(“Ana era tânără și frumoasă, Ana era fragedă și
subțirică, Ana era sprintenă și mlădioasă” - cap.
II), aceleași repetiții, răsturnate, funcționează ca
factori de coerență transfrastică:
“aici locul e binecuvântat (...) Dar binecuvântat
era locul acesta (...)
“nu mai era Moara cu noroc, ci cârciuma lui Ghi-
ță. Iară pentru Ghiță cârciuma era cu noroc.” (cap. II)
Numai că procedeul, destul de facil, poate
ușor aluneca în ridicol: “Dar ea pleca totdeauna
cu inima grea, căci trebuia să plece singura și să-i
lase pe dânșii singuri în pustietatea aceea de
cârciumă.” (cap. II) sau “capra era încruntată26,
deși ploaia spălase sângele de pe ea. Urmele pe
drum erau spălăcite, iară pe iarbă nici nu se vedeau
de loc, fiindcă le spălase ploaia” (cap. IX).
Slavici poate chiar cădea în comic cu o des-
criere ca aceasta: “doi cai frumoși, dintre care însă
unul era mai mare și altul mai mic” (cap. III).
Multitudinea subordonatelor de cauză
trădează tentația didacticistă, dar și impulsul de a
explica totul, din convingerea că originea, cauza și
devenirea pot fi cunoscute. E ceea ce se numește
îndeobște o viziune deterministă asupra lumii.
Dar la Slavici un minus este de obicei compensat,
în mod contradictoriu, de o altă trăsătură.
Abundența structurilor comparative și canti-
tative introduce în mecanismul strâns al deter-
minismului necesarul procent de imprevizibil
care face ca aceleași cauze să producă doar uneori
cam aceleași efecte. Se validează astfel, în ciuda
afirmării determinismului, o analiză care se
bazează pe asemănări și nu pe identități.
În analiza acestor structuri nu mă voi opri
asupra comparațiilor de conformitate (ca un
copil; ca și când ai avea un copil înaintea ta),
asupra comparațiilor “proverbiale” sau asupra
falselor comparații (orbit precum era de furie),
unde doar tiparul este comparativ, raportul logic
fiind cauzal.
La limită între indicarea intensității (factor
cantitativ) sau a calității particulare (analogie) se
află structuri conținând “cam” și “oarecum”:
cam nedormit = mai obosit decât se cuvenea
cam peste umăr = ușor răstit
cam aspru = pe un ton mai degrabă aspru etc.
Aceste structuri pot fi uneori considerate
drept litote: Pintea lasă “cam amețit căpăstrul din
mână” după ce Ghiță îl numește loază (cap. IX).
Numai că reacția sa (“Acu du-te, dacă vrei!”) arată
că este profund marcat de reacția celui pe care-l
considera prietenul lui. De același ordin apare și
exemplul: Ana “se cam turbură când Lică se
apropia de ea”, unde putem descifra, sub pudoarea
exprimării, repulsie și senzualitate (cap. IV).
“Oarecum”, aparent sinonim cu “cam”, arată
de obicei aproximarea (turnul bisericii “pierdut
oarecum în umbra dealurilor” - cap. II), dar
există și sintagme echivoce, uneori stângace
(“Pintea puse oarecum fără voie mâna pe pușcă” -
cap. X; “îl privea oarecum pierdută și speriată de
bărbăția înfățișării lui” - cap. III), alteori chiar
ciudate: “(gândurile grele) o îmbătrâniseră
oarecum într-un singur ceas” (cap. VI).
Structuri de tipul “ca omul care” nu sunt nici
ele univoce. Cele mai multe sunt comparații de
conformitate care sugerează generalitatea, tradu-
când, cel puțin aparent, viziunea deterministă (cu
titlu de exemplu: “comisarul, ca om mai pripit”;
“ca omul care-și aprinde casa-n cap” - cap. IX).
Alte structuri cu “ca” indică fie conformitatea, fie
asemănarea (“privind ca un copil”; ca odinioară)27.
Desigur, în unele cazuri asemănarea este doar
aparentă: “Deodată el sări ca ieșit din fire in
picioare” (cap. XVI). Ne putem întreba dacă aici
se redă un comportament asemănător cu cel al
unui om ieșit din fire sau personajul vrea să lase
această impresie. În exemplul “te-am aruncat ca
un ticălos în brațele lui” (cap. XVI), putem ezita
între lectura “am fost un ticălos”, prin care se
asumă vina, și ”de°i nu sunt ticălos, am lăsat
impresia că aș fi”, în care vina este escamotată.
Încurcate sunt comparațiile, cum o confirmă și
examinarea structurilor cu “parcă” sau “ca și
când”.
“Parcă”, uneori duplicat, induce dubiul:
“Ghiță parcă fugea de dânsa, parcă-i ascundea
ceva” (cap. VI), poate și surpriza celui care
constantă, incredul, o schimbare, un fapt (“parcă
le visase”), chiar când e vorba de propriile sale
fapte (“îi era parcă s-ar trezi din somn”). Se pune
astfel în cauză fie obiectul, fie subiectul, căci
obiectului i se atribuie intenții false, determinate
de starea de spirit a subiectului. Intenții false care
apoi se pot dovedi adevărate, ca în această frază
care confirmă bănuieli inițial nelămurite: “De aici
înainte el într-adevăr se ferea de dânsa”. Acest
arbitrar este evident atunci când în cauză este un
inanimat sau un animal: moara “parcă stătea
pustie și întunecată în urma bătrânei” (cap. XIV) ;
câinii “parcă-și deteră cu socoteală că au a face cu
niște oameni pacinici” (cap. V).
Concurând numeric structurile cauzale,
structura cu “ca și când” este și ea polivalentă. Ea
poate fi asimilată structurii cu “ca” (“Nu vorbi cu
mine ca și când ai avea un copil înaintea ta.”), fără
a contraria demersul determinativ. Dimpotrivă,
numeroase sunt cazurile în care “ca și când”
introduce îndoiala în câmpul realității: “aruncând
o privire la Pintea, ca și când ar voi să-i zică: «Asta
10
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 42 ♦ 1-15 iunie 2004	|-
ți-o spun ție!»”. Mai rar se neagă chiar realitatea
faptelor: “ca și când (cele petrecute) nu ar fi fost”
(cap. XII). Desigur, ca °i alte structuri compara-
tive sau cantitative, structura cu “ca °i când” poate
suplini o lacună la nivelul exprimării, permițând
redarea mai precisă a realității, a senzațiilor, a
stărilor de spirit: “ca °i când i-ar fi arzând cămașa
pe el”; “ca și când i-ar fi scăpat tot sângele din
vine”; “steteră toți trei nedumeriți, ca și când ar fi
auzind undeva ceva și ar voi să-și deie seama ce
era ceea ce auziseră, și unde, și cum” (cap. IX).28.
Asemeni structurii cu “parcă”, structura cu “ca
și când” poate fi cel mai adesea considerată
echivocă, ca în acest caz în care se potențează cu
“oarecum”: “îi era ca și când ar fi furând oarecum
acei bani” (cap. XII). Dacă în planul reflecției sau
al sentimentelor diferite interpretări par justificate,
neafectând direct sfera pozitivă a determinismului,
echivocul se insinuează și în domeniul experienței
efectiv trăite, consumate: “Își aducea bine aminte
cele petrecute peste noapte; dar și le gândea ca și
când le-ar fi visat și parcă nu-i venea să le crează”
(cap. XIV). Este evident că aici viziunea
deterministă este contrazisă, anulată chiar, că se
exclude un comportament simplist, ghidat de o
singură motivare, care ar face din personaje niște
păpuși acționând pe baza unui scenariu previzibil.
Afară de “parcă”, uniform repartizat în desfă-
șurarea nuvelei, incidența conectorilor analizați
crește începând cu capitolul VIII (după ridicarea
lui Ghiță), ceea ce este logic, căci aici se încheie
expozițiunea și începe dezvoltarea subiectului.
Structurile comparative și cantitative sunt folosite
de Slavici mai ales pentru a da seamă de viața
lăuntrică a personajelor, iar lipsa unui vocabular
psihologic bogat îl încurajează în acest demers.
Procedeul nu este infailibil, putând duce la
expresii la limita hilarului, chiar dacă inteligibile
în adevărata lor intenție. Totuși, scriitura se
resimte; ca și cum i-ar fi greu să se fluidizeze,
discursul se imobilizează uneori ca în fața unui
obstacol pe care nu-l poate depăși, nici ocoli.
Astfel de procedee constituie totuși o ieșire
din impas, impasul fiind aici supralicitarea
puținelor cuvinte și expresii la îndemâna autoru-
lui. Slavici folosește și răsfolosește același cuvânt,
nepăsător la monotonie, nepreocupat de invenție.
Involuntar, prin supralicitarea unor cuvinte,
reușește să valorifice polisemia unora dintre ele.
“Gânduri”, de exemplu, apare mai mult decât
pluralul lui “gând”; ambele forme ale cuvântului
implică o varietate de sensuri, uneori în com-
binație cu un adjectiv sau integrate într-o turnură
automatizată: gânduri bune/rele/grele/deșarte;
deșteptat printr-un gând care-i luminează tot
capul (revelație); pus pe gânduri, implicând
reflecția, dar și ezitarea; gândurile se schimbă, se
grămădesc, tulbură, muncesc, cuprind, stăpânesc
omul care poate să se și împace cu ele. Gândul
cel bun e un plan înțelept sau un semn divin, cel
rău, o obsesie, o ispită, o dilemă. Este uimitor ce
face Slavici cu un singur cuvânt, care acoperă
rând pe rând sfera reflecției și a moralei. O
situație comparabilă apare și în cazul lui păcat-
păcate, pluralul mai mult decât singularul
ilustrând polisemia (viciu, slăbiciune, defect).
*
Fără să merg așa de hotărât ca George Mun -
teanu în direcția unei psihologii abisale, este in -
discutabil că nuvela lui Slavici este mult mai sub-
tilă decât interpretarea sa în sensul “setei de îm-
bogățire” o lasă să se vadă. Putem vorbi aici, ca și
în Mara, de o “reușită paradoxală” ale cărei cauze
nu le-aș identifica neapărat în eliberarea autorului
de “propriile obsesii și refulări”29. Dorința la fel
de încăpățânată a lui Lică și Ghiță de a-și învinge
adversarul duce la catastrofa finală, oricare ar fi
mobilurile care o determină. Textul are o deschi-
dere suficient de mare pentru a valida diverse in-
terpretări, fie că merg în sensul unei analize “so-
ciologice” , “abisale” sau al unui conflict “cutural”
(sedentar/nomad). Chiar moartea protagoniștilor -
mistuirea prin foc, sinuciderea deghizată în înec,
imaginea naturii capabile să resoarbă răul - permite
interpretări foarte diverse pentru această “foarte
curioasă și interesantă nuvelă a lui Slavici”30.
■
Note
1.	Sensul vechi al cuvântului avariție, “iubire excesivă
pentru bani, pentru acumularea de bogății”,
existent și în cuvâtul arghirofilie, s-a estompat,
lăsând să se dezvolte mai ales sensul de
“zgârcenie”.
2.	“Marile crescătorii de porci în pusta arădană și
moravurile sălbatice ale porcarilor au ceva din
grandoarea istoriilor americane cu imense preerii
și cete de bizoni.” - Istoria literaturii române de la
origini până în prezent, 1941, p. 450.
3.	Există câteva notații despre Ana și despre Ghiță,
care însă nu se constituie în adevărate portrete.
4.	Românii din Ardeal, 1910, pp. 17-18, citat de P.
Marcea, Ioan Slavici, Facla, 1978, p. 257.
5.	Să ne reamintim strigătul disperat al lui Ghiță:
“Gândește-te că tu m-ai făcut să nu mai am multe
de perdut, și bagă de seamă să nu mai perd și cele
ce am!” Lică ignoră finalul acestei avertizări (“Să-ți
fie frică de mine!” - cap. V), prea încrezător în
metoda sa de stăpânire a celorlalți prin slăbiciunea
lor: “În inima omului poate să fie orișice, destul
numai să simță că vai și amar de el daca nu-mi
face pe plac.”
6.	“Tu ești acela care se pleacă înaintea lui ca o
slugă.”, îi reproșează aceasta (cap. XIV).
7.	Prea adesea ceea ce în franceză este numit “amour
propre”, valoare fundamentală pentru o societate
liberală, este judecat drept un comportament
blamabil, “trufie”, “vanitate”, “semeție” fiind
nume diferite pentru unul și același păcat.
8.	“Cinstit nu e decât omul care a astupat gurile rele,
pre care nimeni nu-l poate grăi de rău fără de a se
da de rușime: cinstea e sila pe care le-o faci
oamenilor răi de a te socoti om între oameni. Eu
nu mai pot sili e nimeni să nu le zică copiilor
ăstora: «Tatăl vostru e un om ticălos!»” - cap. XII.
9.	Acest dialog poate fi pus în paralel cu cel la primei
tentative de supunere a lui Ghiță: “Ți-e frică și nu
ți-e rușine să-ți chemi oamenii în ajutor. - Se
înțelege că nu, răspunse Lică zâmbind. Mi-ar fi
rușine dac-aș fi venit fără dânșii la tine.” - cap. V.
10.	“Lică e însă om rău din fire”, intuiește bătrâna
(cap. XIV). Ana însăși îl descrisese ca “om rău și
primejdios”, ca “om pătimaș” (cap. VI).
11.	Sfaturile sale au aceeași eficiență ca cele date
Emmei de părintele Bournisien - Doamna Bovary,
partea a II-a, cap. VI. Desigur, intenția explicit
ironică a lui Flaubert nu se regăsește nicidecum la
Slavici.
12.	Slavici spune cu pudoare că “odinioară (Ghiță)
credea că omul poate să facă și să desfacă; acum
simțea că totul vine cu întâmplarea și se
mulțumea cu puținul bine de care avusese parte”
- cap. XII ; folosirea trecutului în ultima
propoziție marchează schimbarea de mentalitate a
personajului, revenit la o concepție despre
fatalitate care îl reapropie de bătrână. De
altminteri, există în nuvelă o dialectică fatalitate /
liber arbitru subtil afirmată de ezitările lui Ghiță,
când încă convins de posibilitatea de a acționa
eficient, când simțind mecanismul constrângător
al sorții (“Și fiindcă avea un păcat pe care nu-l
putea stăpâni, el nici nu-și mai dădea silința să-l
stăpânească și se lăsa cu totul în voia
întâmplărilor.” - cap. XIV)
13.	“Ana nu-i putea suferi pe acești câni și se supăra
atât de mult când bătrâna zicea că e bun cânele la
casă, fiindcă omul poate să doarmă mai liniștit
când se știe păzit de niște câni buni. Așa era (...)” -
cap.IV.
14.	Citat de D. Vatamaniuc, Ioan Slavici - Opera
literară, Ed. Academiei R.S.R., 1970, p. 66.
15.	“Răul e în oameni, și numai în oameni, care
abuzează, risipesc, le strică toate, se încurajează
unii pe alții în relele apucături și se dușmănesc
între dânșii.” - Educațiunea rațională, citat de
P. Marcea, Slavici, p. 147
16.	“Răi sunt oamenii toți, unii mai mult, alții mai
puțin, dar toți sunt răi, căci îți sunt și se simt mai
presus de toate ei înșiși, stăpâniți mereu de
sentimentul conservării individuale și de setea
bunei viețuiri a lor.” - Școlile noastre sătești, citat de
P. Marcea, op. cit., p. 147.
17.	V. în D. Vatamaniuc, Ioan Slavici - Opera literară,
pp. 27-30, comentariile legate de influența lui
Confucius asupra lui Slavici, care își pune
amprenta asupra operei sale și îi modelează idealul
politic.
18.	Închisorile mele, pp. 7-8, citat de P. Marcea, op. cit.,
p. 40.
19.	Fapta omenească, p. 1131, citat de P. Marcea, op. cit.,
p. 40. Fraza bătrânei, “E multă nenorocire în lume
și oamenii și-o împart între dânșii; dacă ți-a căzut
o parte mare, și bătaie de cap, și sfat, și bogăție, și
mărire lumească, și toate sunt în zadar.”
consonează cu adagiul confucianist : “Pentru viață
și moarte este soarta; averea și faima depind de cer
(Tian).”
20.	Naratorul folosește expresia “a se lăsa în voia
întâmplărilor”, deci a renunța la propria voință de
acțiune.
21.	“... pe Lică îl poți speria cu o vorbă, dar nu-l poți
stârpi, fiindcă el nu e om singur, ci un întreg rând
de oameni, din care unii se răzbună pe alții” - cap.
XI.
22.	“Dar el nu putea să moară; de nimic nu îi era mai
frică decât de moarte: ar fi voit să trăiască mult și
lung, cât ține lumea, ca să scape de viața cealaltă
(...)” - cap. XV.
23.	“De aici înainte el într-adevăr se ferea de dânsa,
iară ea își dedea silința să nu-l supere.” - cap. VI;
“Ana însă era adânc jignită: ea ar fi dorit să afle
mai mult, se simțea în drept a cere să știe tot și nu
putea să-l ierte pe Ghiță pentru lipsa lui de
încredere.” - cap. XIV.
24.	“Ce caută femeia asta aici?! (...), ce caută?
Muierea, ce caută? Ce vrei tu să faci din casa
mea?!” - cap. IX; “Ghiță rămase o clipă amețit,
apoi se depărtă iute, ca să nu mai vază.” - cap. XIV.
25.	“(...) era greu să vază și-l durea inima când simțea
cum Ana scapătă din ce în ce în gândul său” - cap.
XIV.
26.	Murdară de sânge.
27.	Conformitatea poate fi redată și prin “precum”
sau “cum” (“Uța juca cum se joacă la cârciumă”);
în exemplul “cum ai vorbi cu o slugă” este
marcată asemănarea; de remarcat diferența de
formă verbală între cele două exemple.
28.	Limba a automatizat numeroase comparații, pe
care le-am numit “proverbiale”, abundente de
altminteri la Slavici: galben ca ceara, roșu ca racul,
roșită ca bujorul, ca și copoul (copoiul), blând ca
un mielușel, se juca cu el cum pisica se joacă cu
șoarecele, tremuri ca frunza de mesteacăn, ședea
ca pe spini, dragă ca lumina ochilor.
29.	G. Munteanu, Slavici, necunoscutul, Gazeta literară, 6
iunie 1968.
30.	Maiorescu către Iacob Negruzzi, scrisoare din 23
octombrie 1881.
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 42 ♦ 1-15 iunie 2004	|-
11
Confluențe
Primăvară vieneză
■	Radu Țuculescu
Pentru a doua oară, bursier în capitala
valsului și a...bombonelelor Mozart. O
primăvară plină de mofturi și surprize...
climaterice. Vînt și soare, răcoare umedă și
căldură uscată, autocare cu turiști de toate
culorile, valsuri în fața primăriei, cîini tăcuți ori
debordînd de energie, păsări ciripind vesel, mimi
și cîntăreți de stradă....Întîlniri cu prieteni mai
vechi. Noi cunoștințe. Atelierul pictorului,
scriitorului și actorului Peter Ivan Chelu.
Atmosferă de Ev Mediu, de laborator alchimic
printre tablouri uriașe, cu personaje fabulatorii,
păpuși și măști, alambicuri, aburi de copal,
sandarak, styrax, tonka ori sînge de dragon...
Popasuri în Grinzing cu poetul Hans Dama,
degustînd vinuri de culoarea soarelui crud,
povestind despre poezie și ...femei. (O asociație
cît se poate de firească...). Pe terase vieneze,
alături de poeta Cristina Huber. Spectacole de
teatru la „Pygmalion”, condus de românul Toni
Geirud ori la Teatrul Brett, înființat de Nika
Brettschneider și Ludvik Kavin, doi cehi care
semnaseră Charta 77 după care au fost nevoiți
să-și facă valizele și... să schimbe decorul.
Plimbări solo, fără vreo țintă și fără hartă,
încercînd să mă conving că singurătatea este,
uneori, binevenită...
La Societatea Austriacă pentru Literatură am
plăcerea să-i reîntîlnesc pe dr. Helmuth Niederle
și dr. Manfred Muller. Discuții lejere, printre
rafturile sufocate de cărți și reviste, în birourile
devenite neîncăpătoare. Manfred Muller e tînăr,
specialist în lingvistică, angajat aici de cinci ani,
plin de idei, de inițiative, uneori sceptic în ceea ce
privește finanțarea actelor culturale.
Helmuth Niederle s-a născut în 1949 la
Viena. A urmat studii de etnografie, sociologie și
istoria artelor. A făcut călătorii de studii în
Indonezia, Filipine, Africa de Sud. E colaborator
la numeroase reviste de specialitate. Traducător
dar și autor de volume de proză. Printre alte
funcții, dr. Helmuth Niederle este
vicepreședintele PEN-Clubului austriac,
membru în conducerea Societății Austriece
pentru Literatură și reprezentantul comitetului
internațional „Writers in Prison” în Austria.
Dialogurile mele cu cei doi (care împart același
birou..) s-au născut aproape spontan... Le
transcriu, în continuare, încercînd să respect cît
mai exact „intențiile” de exprimare ale fiecăruia
în parte.
■	Dr. Helmuth A. Niederle
“.o întrebare care țipă după un
eseu..”
- O importantă parte a activitățiilor Dumneavoastră
este dedicată a°a numitei “literaturi a închisorilor”.
Cum ați ajuns la această “temă”, care au fost motivați-
ile?
- Nu a existat o “scînteie” inițială, vreun șoc
anume. A numi exact momentul cînd a început,
pentru mine, interesul față de scriitorii care erau
urmăriți ori închiși, care sufereau de pe urma
convingerilor lor politice, mi-e imposibil. Pentru
unul care citea tot ce-i cădea în mînă, pentru care
literatura era fascinantă, a fost doar o problemă de
timp ca oamenii care se aflau în “spatele” prozei
și a liricii să-i trezească interesul și dincolo de
textele în sine. Repede urma să pricep că existau
autori care erau urmăriți datorită muncii lor, a
creației lor, în ultima instanță. Îmi amintesc că pe
la sfîrșitul anilor ’60, Manes Sperber, chiar aici în
incinta Societății Austriece pentru Literatură, vor-
bea despre responsabilitatea scriitorului. Atît de
serios, de grav, de profund, încît ea putea
pretinde, în ultimă instanță, datorită con-
secvenței, chiar viața creatorului. În încercarea de
a ajuta - din păcate, în marea majoritate a
cazurilor, nu se poate decît încerca. - am făcut
cîțiva pași concreți, și anume de a trezi interesul
față de “istoriile fără glorii” în spațiul german:
prea mulți erau cei care erau nevoiți să-și
părăserască țara din motive politice ori “de rasă”.
Abia după garanția șanselor, după cum se mai
plîng, uneori în alte țări dar, în parte, și în alte
continente, au reușit scriitorii germani să se
transpună în situația de a supraviețui timpurilor
barbare ale hitlerismului. Emigranții care au
supraviețuit acelor vremuri înfiorătoare, pot
depune mărturii despre ceea ce li s-a întîmplat.
Fără creațiile ori mărturisirile lor, am avea mult
mai puține declarații la dispoziție care să ne țină
treaz spiritul împotriva tendințelor totalitare.
Însă nu doar din acest motiv avem noi, în spațiul
german, un “sentiment de vină”: trebuie să ofe-
rim fiecăruia o șansă de a supraviețui, ca mai tîr-
ziu ei să depună mărturie despre timpurile de
spaimă și de întuneric pe care le-au trăit în țările
lor, despre chinurile îndurate ori care le mai
îndură. În ideea că “cine salvează un om, salvează
întreaga omenire” încerc și eu, cu mijloacele
avute la dispoziție, să arăt, să vorbesc, să demon-
strez colegilor, prietenilor, cititorilor despre cei
care nu au avut norocul, precum noi acum, să
spună tot ceea ce le convenea, să-și mărturisească,
deschis, convingerile.
- Literatura “închisorilor” are anumite trăsături
“specfice” care o disting de “cealaltă” literatură?
- Textele scrise în închisoare sînt la fel de
diverse precum sînt cei închiși.Desigur, există
autori care tematizează practici inumane (torturi,
schingiuri.) care scriu despre persecuție,
umilire. Dar există, din belșug pot spune, o lite-
ratură care e, explicit, de partea “vieții”. Adică,
mai simplu spus, abordează teme general umane.
Mulți scriu despre oamenii pe care-i iubesc, care
le-au dat puteri să reziste, de exemplu. “Trăsături
specifice” ale unei asemenea literaturi care să se
afle într-o “opoziție” față de cealaltă literatură,
scrisă în libertate, e mai complicat de descoperit
și ține, pînă la urmă, de interpretarea personală.
Întrebarea Dumneavoastră țipă după un eseu.pe
care încă nu l-am scris.
- Îmi puteți numi cîțiva dintre cei mai reprezenta-
tivi scriitori din această categorie?
- Prefer să nu o fac. Exemplele din zilele
întunecoase ale real existentului socialism sînt
pentru fiecare, în parte, familiare. Nu rareori am
văzut și noi că scriitori eliberați au suferit o dra-
matică schimbare a personalității, ceea ce fu
destul de trist deoarece s-ar fi dorit ca numele
unor creatori de rezonanță internațională, cunos-
cute încă înainte de a ajunge în libertate, să fie
folosite în lupta de apărare a celorlalți tovarăși de
suferință rămași dincolo de gratii, a putea face
apel, cu ajutorul lor, la cei care țineau cheile
celulelor în mînă.
- O asemenea literatură are un impact mai puternic,
mai deosebit, asupra cititorului, să zicem cel puțin din
punct de vedere sentimental?
- În parte am răspuns la această întrebare.
Temele sînt, în mare parte, general umane, chiar
dacă spectrul închisorii ori al persecuțiilor poate
plana și asupra unui ciclu de poezii de dragoste.
Căci s-au scris minunate poezii de dragoste în
închisoare.
- Iar la noi în România, un excelent om de litere,
Nicolae Steinhardt, a scris chiar un . Jurnal al feri-
cirii.
- Vedeți? S-ar putea ca asupra cititorului să se
producă, la începutul lecturii, cînd află că respec-
tivul autor a scris în închisoare ori în alte condiții
vitrege, un impact emoțional mai puternic și tex-
tul, frazele, cuvintele, înșirate de el să fie citite și
percepute cu altă intensitate dar, în cele din urmă,
dacă nu este vorba, mă repet, despre lucruri care
țin strict de aparatul de opresiune, această literatură
intră în rîndul.literaturii în sine, fără alte anexe.
- Se poate spune că autorii din închisoare au fost
personalități puternice, distincte?
- Cine poate afirma cu tărie, ce înseamnă
“personalitate distinctă”? Salman Rushdie, care
ani de-a rîndul a trăit sub amenințarea cu
moartea, este, sigur, o personalitate distinctă.
Cine se poate de asta îndoi? În ultimii ani, jur-
naliști care scriu doar în ziare locale din țări aflate
în Africa, Asia ori America Latină, despre domnia
bunului plac al “puterilor” - familii sau clanuri,
care-și abrogă, singuri, drepturi nelimitate și
necontrolate - sînt în cel mai mare pericol, adesea
fiind pur și simplu lichidați, dacă nu țin cont de
avertismente. Cine poate susține că personalitatea
unor asemenea jurnaliști “locali” n-ar fi una pu-
ternică, distinctă?
12
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 42 ♦ 1-15 iunie 2004	|-
- Uneori, o țară întreaga era o adevărata închisoare,
cu gratii invizibile. Scriitorii care au scris în asemenea
țări, pot intra °i ei în categoria scriitorilor “din
închisoare”..?
- În “Caselist”-ul care apare de două ori pe
an, editat de comitetul internațional al “Writters
in Prison”, se află state de diferite constituții,
unele lîngă altele, de pe toate continentele. Multe
dintre țările desprinse din fosta URSS se află pe
această listă, multe africane, arabe și latinoameri-
cane își găsesc aici locul. De remarcat că aproape
în fiecare dintre aceste țări, există scriitori perse-
cutați și scriitori care nu au nici o problemă cu
autoritățile. Granița de la care un stat ori o lege
permite aruncare în închisoare a celor ce-°i afir-
mă, deschis, convingerile și pînă la ce punct e to-
lerată o critică, nu se poate, cu exactitate trasa în
fiecare țară la fel. Sigur e însă că autorii persecu-
tați, nu suferă aceste persecuții strict datorită tex-
telor literare pe care le scriu ci și datorită felului
cum se comportă în viața de zi cu zi. Probabil
contează și anturajul personal al autorului și
relațiile sale cu cei puternici, care decid. În Cuba,
ca să dau un exemplu, apare literatură cu accente
critice la adresa situației actuale iar autorii nu
pățesc nimic și există alți autori a căror critică nu
e cu nimic mai dură și totuși sînt persecutați. Cu
alte cuvinte, într-un anumit mod se poate
supraviețui și în condiții politice aspre, ca intelec-
tual. Alta e situația cînd elita puterii aparține unei
precise grupe etnice iar scriitorul ori intelectualul
unei etnii asuprite. În America de Sud adesea
conflictul social e subordonat unui conflict etnic.
De exemplu, puternice conflicte între urmașii
europenilor ajunși aici și indigenii. Atunci autorii
indigeni de texte literare pot fi ușor puși sub
urmărire, persecutați, închiși ori chiar lichidați. Și
pentru a rămîne în perimetrul latinoamerican: nu
doar statul e cel care ia în vizor autori ci și armata
și formațiunile paramilitare care apără interesele
diverselor grupări, ale șefilor de clanuri mafiote
care se ocupă cu droguri, ori formațiuni de
guerilă care de mult au uitat pentru ce au început
să lupte.Într-o asemenea țară, într-adevăr, nu
mai există închisori, este ea o mare închisoare
care construiește și gratii ideologice cu o mulțime
de celule, ca într-un fagure.Ceva asemănător se
petrece și în țările unde conducerea luptă cu toate
puterile împotriva tendințelor fundamentaliste.
Intelectualii pot fi atacați de ambele partide, pen-
tru că fiecare are impresia că persoana respectivă
e angajată în tabăra adversă și atunci nu poate fi
decît un prezumtiv dușman. Algeria e un exem-
plu în acest sens.
- Și despre România ce ne-ați putea spune?
- Nimic.momentan. Pentru că am planuri,
literare, desigur, în acest sens și voi veni cît de
curînd într-o anumită zonă a Transilvaniei unde
sper să ne întîlnim din nou.
- Ne vom întîlni, cu siguranță.
* * *
■	dr. Manfred Muller
“Din păcate, despre literatura
română °tim foarte puțin...”
- Descrieți-ne profilul Societății Austriece pentru
Literatură.
- Societatea Austriacă pentru Literatură a fost
fondată în anul 1961 de către binecunoscutul
publicist și literat Wolfgang Kraus cu cîteva clare
scopuri: să fie prezentate noile apariții editoriale
austriece; încercarea de a-i readuce acasă pe scri-
itorii care au emigrat din cauza naționalsocialis-
mului și, un al treilea punct în program, încer-
carea de a pătrunde dincolo de cortina de fier
prin invitații și oferte de burse intelectualilor din
statele estice. Aceste puncte, societatea noastră
le-a realizat cu succes, pot afirma acum, după o
evaluare concretă de datelor. Cu timpul, desigur,
scopurile s-au modificat. Numărul emigranților a
scăzut, pe de o parte, apoi cortina de fier a dis-
părut și a apărut o nouă situație politică inter-
națională. Astăzi, societatea noastră este activă în
patru direcții: informatoare avizată a celor mai
recente apariții editoriale austriece cu bibliografii
puse la punct, ofertantă de burse pentru tra-
ducători specializați în literatură, organizatoare de
întîlniri literare internaționale și parteneră pentru
cei interesați de mișcarea artistică literară austri-
acă. Cu toate că numărul de acțiuni a crescut, în
mod paradoxal, numărul celor interesați a început
să scadă. Dacă în l970 participau la lecturile pu-
blice ale autorilor în jur de 70-100 de persoane,
astăzi nu ajung în sălile respective mai mult de
30. Această situație ne face să schimbăm
“punctele de greutate” și să ne orientăm spre un
serviciu de informații în domenii diverse ce țin,
evident, tot de cultură și de artă, în general.
Societatea este finanțată de guvern, secțiunea cul-
tură.
- Cît credeți că mai are nevoie tînăra generație de
literatură?
- Literatura este azi omniprezentă. Prin
Internet, tinerii se confruntă cu o cu totul altă
“tehnică” culturală, metodă de propagandă, o cu
totul altă percepție. Din acest punct de vedere,
literatura e mai prezentă ca oricînd. Pe de altă
parte, cred că această “lărgire” duce la o trivi-
alizare. Nu că s-ar scrie mai puține cărți pre-
tențioase dar acestea riscă să se piardă în numărul
mare de publicații și sînt greu de găsit ori de
remarcat. Acest aspect devine tot mai grav iar
pentru unii autori chiar o problemă de
supraviețuire. Și nu doar pentru autorii tineri.
Un răspuns concret la întrebare e greu de dat.
Sau poate nici nu-i așa greu. Una peste alta, lite-
ratura e la fel de importantă (ori de neimportan-
tă.) cum a fost dintotdeauna. Unii cred că e
nevoie de ea, alții nu.
- Cum debutează un tînăr azi în Austria?
- În special în reviste dar și în antologii și, din
cînd în cînd, în cotidiene. Rar se debutează, de la
bun început, cu un volum. Există reviste, unele
renumite, care au girul de a lansa tineri autori.
- Ce legături aveți cu România?
- Există o listă întreagă cu scriitori români
care au lecturat în cadrul societății noastre ori au
ținut conferințe. Dintre aceștia amintesc cîțiva, în
ordine alfabetică: A. E .Baconsky, Ana Blandiana,
Nina Cassian, E.M.Cioran, Karin Dittrich, Franz
Hodjak, Eugen Ionesco, Mariana Lăzărescu,
Hans Muller, Herta Muller, Marin Sorescu,
Nichita Stănescu, Petre Stoica, Radu Țuculescu,
Cornel Ungureanu, Joachim Wittstock. De
asemenea, Societatea Austriacă pentru Literatură
are grijă de bibliotecile austriece din București și
Timișoara.
- Ce se °tie despre literatura română, mai mult ori
mai puțin contemporană?
- Din păcate, despre literatura română știm
foarte puțin. Poate nu sîntem doar noi de vină
pentru asta. Cu excepția literaturii germane din
România, ca de exemplu Herta Muller, Franz
Hodjak ori Arnold Stadler. Dar aceștia adesea sînt
socotiți ca facînd parte din literatura germană și,
tot mai rar, asociați cu România. Un proces
firesc, ireversibil. Dar, eu sînt tînăr și mai am
speranțe.
- Speranțe mai am °i eu, că ele mi s-au transmis
din mo°i strămo°i, fără nici o perspectivă vizibilă de
finalizare.. .Oricum, a°tept să ne reîntîlnim, dacă nu la
vreo lectură cu public tot mai restrîns, măcar într-un
local unde a stat la masă °i Franz Josf dar °i Hăndel.
Ori la un vals în fața primăriei. Mulțumesc.
Viena, aprilie 2004
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 42 ♦ 1-15 iunie 2004	|-
13
poezia
■	Andreea Alexe
Premiul revistei Tribuna la Concursul de
poezie ”Aron Cotruș” - Mediaș, mai 2004
Individualitate
Între timp și spațiu sunt alergată de vocale
Mii și sute se aruncă asupra mea
Eu nu sunt.
Ele încurcă literatura
Subjugă lacrimile ființei umane
Sugerează precipitații abundente
De creație.
Dar vântul atemporal a introdus
Creația poetului
În manualul școlar.
Îmi doresc de ziua mea
TRIUNGHIUL ATEMPORALITĂȚII.
Puzzle în oglindă
Răsturnată în oglindă scanez consecvența cubismului
sintetizând concepția antitradițională.
Negrul albastrului percepe iluzia oglindirii
dar refuză pătrunderea realului.
Paralelismul fragmentar al materialului
supune apostroful virgulei.
Înghite identitatea și o multiplică
în ape de flăcări.
(vibrante la cuvânt)
Ating rotunjimea albului, dar pătrund în roșu
sunt inundată de roșu și orbită de oranj
iluzia galbenului se pierde în verdele albastrului
care se spală în indigoul negrului.
Zbor absurd
Născut sub inspirația momentului:
comerțul literelor
mă face să mă sufoc în propriul trup.
Doar poveștile centenare mai pătrund
ca vântul prin urechi
Iar eu, să nu dezmint originea
Le consum precum fructele proaspete.
Acest elixir laxativ
aduce tot atâtea incertitudini
câte evidențe.
Bagaje
mi-am rătăcit bagajul de cunoștințe
într-o gară pierdută de lume
am uitat unde.
Renunț la polisemii, vreau să mă găsesc
vreau o caracterizare
cu enumerații și epitete,
metaforele-mi astupă urechile
SUNT PREA ZGOMOTOASE
Vreau să ascult informațiile de punctualitate
și să-mi regăsesc grafia numelui
rotunjită pe perete.
Urlete stridente
Forțe iremediabile schimbă
Coordonata timpului.
Din producția de gheață a prezentului
am ales un pahar - pentru sezonul ploilor
dar mi s-a lipit mâna de el
și am rămas fără piele....
Bătălia muștelor de mătase
Modelarea unei aripi e inestetică
Sfâșiereafulgilor e o infamie
Iar aplicarea metodei inesteticismului
E amprenta definitorie a prostului gust.
Fundalul articolului de tip eșantion
Are o configurație strict determinată
Relativismul pixează paradoxul
Lui a fi fără să fii.
Aripa inestetică e o cauză fără efect
Sau un efect fără cauză?
Dar paradoxul muștelor de mătase
e cel al non-efectului și al non-cauzei
Deci, aripa tip eșantion e doar
iluzia mândriei.
Prinsă într-o bulă a iluziei, aripa
devine o chestiune fără de efect, și fără de cauză.
Dar bătălia muștelor de mătase continuă.
Defilând în culorile sumbre ale patosului
muștele preamăresc aripa.
Multiplicată în mii de exemplare
Devine un hiperonim.
qx abrupto
Discurs electoral
■	Radu Țuculescu
Dragi cetățence și cetățeni ai urbiei nostre
străvechi. Ascultați-mă cu atenție, că voi
fi scurt și concis, nu lăbărțat și haotic
precum au fost și sînt alții. Eu sînt Nini Gagu,
șeful Partidului Oamenilor Cinstiți. A sosit vre-
mea ca cinstea, cu litere mari și lucioase, să intre
în politică. În conducerea destinelor oamenilor și
al localităților acestei țări care a suferit destul de
pe urma minciunii și a corupției. Nimeni, pînă
azi, nu v-a vorbit deschis și cinstit. Toți citesc dis-
cursuri ticluite acasă, de către alții, șmecheri care
au școli înalte unde au învățat cum să fraierească
masa largă a cetățenilor, să le gîdile burțile dîndu-
le impresia că-i vor sătura, dacă vor fi aleși. Mint
de îngheață sîngele în vene, dar o fac cu zîmbetul
pe buze și-n ritmuri de muzică săltăreață, aburind
gîndirea robustă a poporului. Pînă aici le-a fost.
Eu am venit în fața dumneavoastră deschis,
fără hîrtii de pe care să citesc ca un robot băgat în
priză. Eu vă vorbesc ca și cum ne-am afla la o
halbă de bere, la o vastă masă rotundă, unde toți
avem drepturi egale dar, pînă la urmă, trebuie să
se aleagă cineva care să conducă. Și acum a sosit
momentul, după atîția ani de rahat, să ascultați
spusele unui om cinstit care nu are de gînd să
mintă. Cu cinstea, pînă la urmă, reușești să faci
cele mai grozave lucruri, să realizezi minuni.
Dacă ești, de la bun început cinstit, le vorbești
oamenilor direct, deschis, fără ocolișuri și ter-
tipuri de intimidare, de înduioșare, de păcăleală
sentimentală. Nu!
Cetățencele și cetățenii au acum ocazia de a
vedea, în carne și oase, un om cinstit. De aceea,
ascultați-mă cu atenție. Vă spun cinstit, de la bun
început. N-am să astup gropile din asfalt, nu voi
construi blocuri pentru tinerii căsătoriți, n-am să
dau abonamente gratuite pensionarilor, nu voi
permite investitorilor străini să pună piciorul în
orașul nostru, nu voi aloca fonduri pentru admi-
nistrarea parcurilor și pentru curățenia orașului,
nu voi steriliza nici un cîine, nu voi ajuta nici o
instituție culturală, nu mă va interesa soarta celor
rămași pe străzi, nu voi face nimic din tot ceea ce
promit, de ani de zile, toți ăia care vor să-și pună
fundul în scaunul de conducere. Eu, cel puțin
recunosc de la bun început, de aceea un aseme-
nea om trebuie votat. E un individ simplu cu un
suflet curat. Poate fi modelat de oamenii din jur
care sînt și ei cinstiți, poate să miște munții din
loc, ori măcar dealurile dacă munți nu sînt.
După cum vă dați seama și auziți, e pentru
prima oară cînd un candidat apare, cinstit, în fața
alegătorilor. Asta ar trebui să vă pună pe gînduri.
În sens pozitiv, desigur. Și mai trebuie să măr-
turisesc ceva, la fel de cinstit și de important. Sînt
singur, nu am familie, nu am nevastă și copii pe
numele cărora să fac tot soiul de afaceri mai mult
ori mai puțin dubioase. Sînt singur cuc, deci pot
fi al cetățencelor și al cetățenilor în totalitate, mă
pot lor dedica trup și suflet. Membrii partidului
meu pot confirma cele afirmate de mine. Țara
asta are acum cel mai mult nevoie de oameni
cinstiți care să spună lucrurilor pe nume. Care să
recunoscă tot, de la bun început. Nu care să dea
iluzii bietului popor, pentru ca mai tîrziu să-l lase
cu buzele umflate. De zeci de ani ni se umflă
buzele, de cîte minciuni am îndurat, ca proștii.
Iată, eu, mi-am dezgolit sufletul în fața voastră,
v-am mărturisit cinstit că nu voi face nimic și toți
cei care se simt cinstiți, să mă voteze și să-mi fie
alături. Cu cinstea le vom da în cap tuturor rău-
voitorilor. Cu ea, departe vom ajunge. Cinstea
vom băga-o în Europa și cu ea ne vom distinge,
dragi cetățence și cetățeni. Atît am avut azi de zis!
Mîine, precis, voi declara altceva!
■
14
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 42 ♦ 1-15 iunie 2004	|-
m
e eridian
„Vestul și restul"1
■ Marius Jucan
oger Scruton, filosof, scriitor, publicist,
compozitor, realizator de emisiuni de tele-
viziune și editor britanic (citez din pagina de
gardă a volumului) este autorul unei recente, pro-
vocatoare perspective asupra globalizării și ame-
nințării teroriste. Scrisă într-un stil alert care evită
tehnicalitățile problemei, cartea lui Scruton con-
trastează dimensiunile globalizării cu cele ale
terorismului într-un mod în care, din multiplele
fațete ale conflictului / conflictelor modernității
sunt propuse două, cea a loialității față de tradiție,
și cea a disoluției inevitabile a acestei loialități,
determinată de realitatea multiculturală a lumii
prezente. În acest fel este reactualizat nu numai
realismul ciocnirii dintre civilizații, ci sunt recapi-
tulate cauzele discrepanței culturale adânci dintre
două lumi antagonice, cea vestică și cea islamică,
între care confruntarea latentă ori manifestă a fost
permanentă. Momentul recapitulării este ocazionat
inevitabil de terorism în ansamblul globalității
culturale în care modelele culturale sunt angrenate
în ceea ce se cheamă „o lume policentrică“ . E
adevărat însă, că relaționarea culturală este tranșată
de Roger Scruton tezist, de unde perspectiva
inferiorității „restului“ față de Vest. Globalizarea, în
versiunea ei cea mai recentă, este privită de autor
ca expansiunea unui singur model cultural și
politic, al cărui centru radiar a fost Marea Britanie.
Țara clasei de mijloc, reformismului puritan,
revoluției industriale, în același timp cel mai mare
imperiu mondial modern, Anglia a fost surclasată
de Statele Unite care au preluat parte din
moștenirea modernității britanice, dimensiunea
„globalizatoare“, hegemonică, cum se spune azi, a
democrației liberale, ca model societal secular
vestic. Premiza lui Roger Scruton localizată în
modelul societății civile britanice contractualiste
pune în evidență deosebirile radicale dintre o
lume care a întemeiat cultura civică modernă, și
o altă, cea islamică, în care teocratismul este
perpetuat în modernitate. Rolul diferit al
credințelor creștină și islamică produce, nu doar
după părerea lui Scruton, modele culturale și
politice antagonice. Definiția autorului potrivit
căreia „contractul social este, după cum am
sugerat, un fel de abstracțiune teologică provenită
din experiența jurisdicției teritoriale" (p.39) are în
vedere evoluția credinței creștine și cea a
proprietății comune și individuale, a nașterii
individualismului modern. Tradiția dreptului
cutumiar în Marea Britanie și Statele Unite a
modelat un comportament cultural individual
diferit nu doar față de cel islamic, ci și față de
lumea romană, consecințele diferenței
observându-se în trăsăturile societății civile
europene și a regimurilor ei politice.
Câteva explicații succinte, prea succinte poate,
despre Islam, salm, salaam, („supunere", „pace",
siguranță") ca și a altor concepte cheie despre
legea sfântă islamică și lupta pentru credință, pun
față în fața două feluri de a imagina loialitatea ca
afiliere culturală și ideologică, în același timp
formă de separare radicală dintre o loialitate
„slabă" a lumii occidentale și una „tare" a lumii
islamice. Accentele conservatoare ale autorului
nu întârzie să se facă vizibile atunci când Roger
Scruton condamnă relativismul occidental care a
afectat structural societatea vestică, prin ceea ce
se numește a fi o „cultură a repudierii".
Postmodernitatea Occidentului a dislocat un
concept fundamental pentru înțelesul real și
simbolic al loialității, cel de familie. Familia e
demascată drept „instrument al dominației
masculine" (p.69), „familia este automat respinsă,
fiind considerată o formă de oprimare" (p.70).
Ideologia care subminează cu fervoare aproape
religioasă vechea tradiție a familiei este
feminismul radical, care „ca și marxismul, se
pretinde o mișcare politică" (ibidem). Cultura
repudierii, cum o numește autorul erodează
definitiv principiile autorității (tradiționale),
figura tatălui și genealogia sa, în locul acesteia
cultivându-se cu succes „neliniștea identitară" a
individului apusean, dinamismul criticilor care
atacă patriarhalitatea refuzând orice orizont al
adevărului absolut. Dincolo de ieremiada
spengleriană a lui Scruton, este greu să nu
întrezărești totuși întrebarea dacă civilizația
occidentală a fost / este într-adevăr doar o formă
a oprimării mascate (interne și externe), pe care
mondenitatea criticilor ideologice, ele însele
ideologii la modă, nu o celebrează repetitiv în
formele corectitudinii politice, pentru a o
desființa, susține autorul, și a nu pune nimic în
loc. Depinzând de ideea cetățeniei, civilizația
occidentală este văzută de Scruton ca neputând fi
„globală", deoarece cetățenia „își are rădăcinile în
jurisdicția teritorială și în loialitatea națională
"(p.114). La fel de inflexibil și în privința Uniunii
Europene, Roger Scruton vede în „uniune"
proiectul fantasmatic al unei deznaționalizări care
anunță declinul final al loialității tradiționale
(p.138-140).
Este cel puțin curios că tezele lui Roger
Scruton evită să ia în seamă consecințele
tranziției culturale, care au construit la vremea lor
(prin reformă religioasă, industrializare,
comportament civic) limes-ul cultural și politic
ce a despărțit, credem că încă mai desparte,
Occidentul de...rest.
■
Note:
1.	Roger Scruton, Vestul °i restul. Globalizarea °i
amenințarea teroristă, traducere din engleză de Dan
Rădulescu, Humanitas, 2004, 153 pagini.
F

Carmen PtiHaduN
Mici infamii
La casa de vacanță a unui cunoscut colecționar de artă se adună, invitate
la o cină festivă, mai multe personaje din aceeași branșă. Petrec
împreună mai multe ore și, în ciuda frazelor agreabile și a comen-
tariilor politicoase, relațiile dintre ei sînt înveninate de ceea ce nu este
rostit. Fiecare ascunde o taină; fiecare ascunde o infamie. Realitatea e
investită, pe nesimțite, cu un caracter enigmatic. Sub aparențele unui
accident are loc o crimă. Destinul e capricios și se amuză plăsmuind
stranii coincidențe. Mici infamii, revelație a prozei spaniole a anului
1998, poate fi citită și ca satiră a lumii bune madrilene și ca portret
psihologic al unei galerii de personaje și ca o pasionantă poveste cu
suspans, a cărui rezolvare cititorul n-o află pînă la ultimele pagini
Carmen Posadas s-a născut la Montevideo ( Uruguay ) în 1953 și
locuiește la Madrid din 1956. A petrecut lungi perioade la Londra,
Buenos Aires și Moscova, unde tatăl ei avea însărcinări diplomatice. A
debutat cu literatură pentru copii (Domnul vînt de Nord), apoi a
publicat un volum de proză scurtă, foarte elogiat de critica spaniolă
(Fratele meu Salvator°i alte minciuni), romanele Cinci muște albastre (1996)
și Mici infamii, acesta din urma obținînd premiul Planeta în 1998.
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 42 ♦ 1-15 iunie 2004	|-
15
Părăsind autarhia pentru Europa
■ Ovidiu Pecican
n lucru este sigur: în principiu, o țară
precum România are tot interesul să își
dorească participarea la Uniunea
Europeană. Pe termen mediu și lung, integrarea
în structurile comune va duce la o aliniere a țării
noastre la un standard de viață care nu poate
însemna decât o îmbunătățire radicală a
condițiilor individuale și colective de existență. Pe
termen scurt, însă, este previzibil un impact
adeseori dureros, a cărui forță de lovire poate fi
redusă cu atât mai mult cu cât lumea va fi mai
prevenită și cu cât experții proprii, ca și cei
occidentali, se vor strădui, de comun acord, să
găsească cele mai bune soluții. Amortizarea
impactului ajustării legislației și a intrării în raza
sistemului eonomic al UE poate fi obținută
printr-o analiză atentă și lucidă a stadiului -
dramatic - în care economia românească se află,
printr-o meditație atentă și diferențiată cu privire
la căile de urmat, și printr-o aplicare (radicală sau
graduală, însă cu consecințele bine gândite) a
unei terapii anume. În fiecare moment al aplicării
de măsuri se cuvin întreprinse analize de stadiu,
spre a vedea exact care sunt răspunsurile din
teritoriu și în ce măsură continuarea trebuie
temperată și încetinită sau, dimpotrivă, poate
continua în ritmul prevăzut. O asemenea
conduită nu poate fi încredințată, unilateral, doar
experților UE, câtă vreme cea mai bună
cunoaștere a terenului revine experților români.
Ea trebuie, deci, mi se pare, să implice o strânsă
cooperare întemeiată pe bună credință și pe o
maximă flexibilitate, pe analiza de laborator și pe
aplicațiile practice pe teren. Demontarea vechilor
realități trebuie să avanseze paralel cu construirea
unor alternative atractive și viabile. Altminteri
bunele rezultate urmărite vor fi periclitate la
maximum, iar stabilitatea socială va fi serios
amenințată.
Unele reacții antiunioniste mocnesc deja ici și
colo. Atunci când, în loc să creeze locuri de
muncă și să relanseze o activitate industrială, un
mic întreprinzător occidental încearcă doar să
exploateze la maximum forța de muncă ieftină
din teritoriu, neasigurând nici pe departe
condițiile pe care, în țara lui de baștină, le impun
reglementările în vigoare, el nu crează ostilitate
doar față de sine, ci și față de economia de piață și
față de UE. De aceea, probabil că una dintre
primele inițiative care ar trebui avute în vedere
odată cu intrarea României în Comunitatea
Europeană - dacă nu cumva, sub forma unui
organism mixt anume creat, acest lucru s-ar putea
realiza chiar și înainte - ar fi crearea unei instanțe
de control a conduitei economice a investitorilor
străini înșiși. Deocamdată, aceiași inși care se
plâng - pe bună dreptate, de altfel, în cele mai
multe cazuri - de corupția întâlnită aici, profită
de această corupție, adeseori, spre a se sustrage
chiar și aplicării normelor elementare ce reglează
relațiile dintre patroni și lucrători (cum ar fi ziua
de muncă de opt ore).
Dincolo de asemenea dificultăți, accederea în
UE oferă singura alternativă viabilă. Între a nu
aparține nici unui sistem de securitate, plutind în
derivă și în marginalitate, și a aparține unui
sistem viabil, în plină extindere și adâncire pe
principii federaliste - deci cu respectarea
specificităților proprii - și într-un cadru
democratic, orice ezitare înseamnă incapacitate de
apreciere corectă a situației și lipsă de viziune.
Optând pentru intrarea în NATO, România se
asigură parțial sub raportul securității sale și a
apartenenței unuia dintre câmpurile geopolitice
actuale, anume cel vestic. Dar instalarea câtorva
baze militare occidentale, ca și reformarea armatei
după modelul negociat cu Pactul Nord-Atlantic
nu este de natură să cupleze țara noastră la
Apusul comunitar în maniera complexă de care
este nevoie pentru a obține saltul calitativ la
nivelul întregii vieți publice și individuale
românești. Intrarea în UE se recomandă oricui
este pregătit și dispus să o vadă cu toată
bunacredință ca fiind calea cea mai scurtă și mai
de succes pentru atingerea acestui țel.
Practic, în fața generației actuale de cetățeni ai
României stau mai multe priorități. Prima și cea
mai importantă este aceea de a face toate
demersurile pentru a fi depășit statutul de simplă
piață de desfacere și de piață a forței de muncă
ieftină în raport cu Occidentul. Intrarea în UE ca
partener cu drepturi depline va asigura, pe cât se
poate prevedea, din punct de vedere legal,
intrarea tuturor cetățenilor României sub
incidența cetățeniei europene, fiecare beneficiind
de drepturile și de obligațiile oricărui alt cetățean
din spațiul UE.
În al doilea rând, după cum spunea de curând
Teodor Baconsky, „Mitul integrării europene
trebuie restaurat, adică scos de pe orbita
patologică a politicianismului fantasmatic” („Un
mit avariat”, în Ziarul de duminică, nr. 49 (180), 19
decembrie 2003, p. 8). Într-adevăr, intrarea în UE
va însemna, că se vrea asta sau nu, o părăsire a
autarhiei administrative și, implicit, și o
abandonare a discursurilor politice generate de
aceasta. Practicile jocului politic așa cum le știm
din modernitatea noastră națională se vor
modifica, și ele, dând curs unui cod mai serios
decât cel în vigoare, care se rezumă să copieze
uzanțe europene, parodiindu-le involuntar prin
aplicarea concretă marcată de vechile legături
interumane. Altfel spus, intrarea în
macrostructura care este UE va supune și
moravurile publice de la noi unui proces
regulator care, în cele din urmă, va reduce
demagogia și fanfaronada, lipsa de performanță și
intoleranța la cote apropiate de cele întâlnite în
Comunitatea Europeană. Antrenat în procese de
acest fel, „mitul avariat” își va pierde statutul de
mit și va remedia starea de avarie în care se află,
devenind o manieră de a interpreta realitatea,
instituind-o, în același timp.
La o investigație mai scrupuloasă se va vădi,
astfel, că europenismul nu este un mit, ci mai
curând o manieră de a vedea evoluțiile sociale,
politice, administrative, strategice, culturale și de
civilizație într-un decupaj care vizează globalitatea
geopolitică a vechiului continent.
Care este însă relevanța acestor dinamici -
efective, dar și invizibile, spirituale - la nivelul
unei regiuni cu o identitate istorică precizată,
cum sunt atâtea în țara noastră și cum, desigur,
este Maramureșul? Răspunsul va deveni simplu
de aproximat dacă vom imagina Europa ca pe un
sistem de ecluze comunicante. Maramureșul, ca
și alte zone cu o identitate similară - de la
Catalonia și Alto Adige (sau Tirolul de Sud) până
la Sicilia și Muntenegru -, poate fi văzut, astfel, ca
una dintre ecluzele ce alcătuiesc sistemul.
Printr-o serie de operațiuni vizând toate palierele
existenței sociale și politice, el va trebui să intre
în comunicare directă cu restul Europei, aducând
la un nivel compatibil cu ea condițiile de viață din
regiune. Potențialul economic - preponderent
forestier și turistic - al zonei, completat salutar de
obiceiurile atrăgătoare, de mentalitatea ofensivă și
neresemnată a oamenilor locului pot face din
această „țară” - în înțelesul medieval al
termenului, de teritoriu cu o individualitate și cu
o autonomie juridico-politică marcată -,
considerată în trecut săracă, una dintre cele mai
dinamice părți ale actualei Românii.
Până la urmă, „acasă înseamnă Europa” este -
sau poate fi - o lozincă ce-și propune să atragă
atenția asupra unui fapt de viață plural: că
oriunde, în cuprinsul Europei geografice, suntem
sau putem fi acasă; dar și că, de pildă, acest acasă
numai al nostru nu-i este deloc indiferent
Europei.
■
16
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 42 ♦ 1-15 iunie 2004	|-
a
niversări
Dorin Almășan - 70 de ani
“În proza scurtă
mă simt acasă”
- Domnule Dorin Almă°an, în cele aproape
douăzeci de volume publicate până acum ați abordat li-
teratura pentru copii, proza, publicistica, poezia, eseul.
De unde această diversitate de genuri?
- Am început să scriu pentru copii, pentru că
n-am avut copii și pentru că mi-am început acti-
vitatea, ca profesor, printre copii. Și vreau să spun
ceva, mai puțin cunoscut: activitatea scri-
itoricească (să-i zicem așa) mi-am început-o la
teatrul de păpuși din Cluj, unde fratele meu a
fost actor și unde am scris versuri pentru diferite
piese, ba am scris chiar și o piesă care s-a jucat
mulți ani. Printre alte realizări (vin acum cu o
mică lăudăroșenie) am avut o colaborare cu
George Sbârcea, vestitul George Sbârcea, nonage-
nar acum, scriitorul, compozitorul cunoscut sub
numele de Claude Romano, autorul celebrei
Ionel, lonelule și a altor bucăți foarte populare.
Deci teatrul de păpuși a fost pentru mine rampa
de lansare. Apoi au urmat câteva cărți pentru
copii și, în sfârșit, cele două monografii, să le zic
așa, mai importante și despre care ar fi interesant
să-ți povestesc cum s-au născut. Acum vreo 30 de
ani aveam un mit pentru eroii cutezanței umane -
cei care urcau pe Everest, care zburau în cosmos,
care cucereau polurile ș.a.m.d - și mi-a venit
ideea să scriu despre ei. Mi-am făcut o listă și mi-
am propus să intru în corespondență cu ei. Și
plecând un profesor din Timișoara să-și facă doc-
toratul la Bruxelles, l-am rugat să ducă o scrisoare
domnului Harun Tazief - care pe vremea aceea
era vulcanologul numărul unu al lumii, scrisese
cărți, era celebru -, în care îi ceream informații și
permisiunea de a scrie despre el. Peste trei luni
am primit un teanc de materiale și acceptul lui de
a scrie despre el. Astfel s-a născut prima mea
carte să zic adevărată, Eroi contemporani, în care
vorbeam despre Hillary - cuceritorul Everestului,
despre Harun Tazief, despre Thor Hayerdal -
care tocmai traversase cu câțiva ani înainte
Pacificul, despre Jacques Yves Cousteau, marele
oceanograf. Am continuat apoi cu volumul doi,
Cutezători ai secolului XX, în care i-am inclus,
printre alții, pe Racoviță, pe Tereșkova, pe
Amundsen. De notat: în perioada aceea, anii ’70,
nu prea se făcea schimb de corespondență cu
străinătatea. Uite că, totuși, le scriam acestor
oameni scrisori și îmi venea după câteva luni
răspuns. Singurele scrisori la care n-am primit
răspuns au fost cele trimise la ruși. Am scris o
scrisoare “tovarășei” Gagarin, după ce murise
Gagarin - nu mi s-a răspuns nimic, poate nici n-a
ajuns la ea. Am scris o scrisoare doamnei
Tereșkova, care a fost prima femeie cosmonaut,
prima care a zburat în spațiu - nu mi s-a
răspuns...
- Sunteți, ca formație, profesor de educație fizică °i
sport. Care pasiune e mai mare: sportul sau literatura,
scrisul?
- Pasiunea mea a fost... medicina! Dorința
mea, de prin clasa a opta, a fost să fiu medic.
Citeam și făceam sport, dar visam să fiu medic.
N-am putut să fiu medic pentru că tatăl meu a
fost comisar de poliție și nu mi s-a dat voie să
dau examen la medicină. În ultimul moment
m-am orientat spre București, la ANEFS, sau
Institutul de Educație Fizică, așa cum se numea
atunci. Și am făcut patru ani la București, într-o
perioadă foarte grea, ‘52-’56, dar când Bucureștiul
era un oraș foarte frumos. Nu prea aveam ce
mânca, ne îmbrăcam cu treninguri răpciugoase,
dar au fost ani foarte frumoși și am avut niște
profesori cu totul și cu totul extraordinari, nu am
decât amintiri frumoase din acei ani.
- O întrebare pe care o adresez tuturor scriitorilor
care au trăit, au scris, au publicat °i înaine de 1989: care
era climatul literar de atunci, din perspectiva libertății de
creație, a cenzurii?
- Cum să zic... Era cenzură, sigură că era cen-
zură, adică nu puteai scrie tot ce voiai, dar puteai
scrie. Dar erau niște chesii pur și simplu
caraghioase, absurde. Și am să-ți dau un exemplu,
care dacă n-ar fi trist, ar fi ridicol. Aveam un
volum de povești pe care l-am trimis la
București, la editura Ion Creangă. Și ce critică mi
se aduce? Am scris o poveste despre Harap Alb,
care a plecat cu Făt-Frumos să facă bine în lume,
și-au plecat ei cu un elicopter galben. Păi, cum
elicopter? Atunci elicopter avea numai
Ceaușescu... Chiar și în cărțile pentru copii erau
astfel de discuții, dar când atacai probleme mai
spinoase! Cum spune Paler: aproape toți
scriitorii, de la Buzura la Barbu etc., au mers pe
sârmă, au scris cu oarecare tendință de a fi citiți
printre rânduri, au păcălit cenzura. N-au spus-o
tranșant, precum Soljenițân sau chiar Havel, au
spus-o pentru a apărea cartea, și cartea li se publi-
ca. Dar n-a fos un vid cultural, au apărut cărți
excepționale în acea perioadă, așa cenzurate, date
la întors cum au fost. Din păcate, după ‘89 n-am
văzut acele cărți de sertar atât de așteptate. Din
păcate... Pentru că, trebuie să recunoaștem,
nimeni n-a veni după ‘89 să rupă gura târgului cu
ceva ce a scris el între 1960 sau ‘70 și 1989...
- Pot fi câteva contraexemple...
- ...Vreau să zic n-au fost niște cărți cum a
fost Moromeții, Groapa, vreo două cărți de Buzura,
vreo câteva de D.R. Popescu, Cronică de familie
parțial...
- Știu că una dintre pasiunile dumneavoastră este
filmul. Cum vedeți filmul azi, când traversează o vi-
zibilă perioadă de criză?
- Filmele pot fi educative, neutre sau... ca-
tastrofale! Sigur că, odată cu televiziunea cine-
matografia a făcut un pas înapoi. Am fost întot-
deauna îndrăgostit de film, poate și pentru că
memoria mea și posibilitatea de extragere de
informații este vizuală, mai puțin auditivă. Din
păcate, cred că astăzi filmul nu mai are o valoare
educativă - estetic vorbind -, pentru că se caută
excepționalul, ineditul, deosebitul. Spre exemplu,
cred că foarte puțini oameni de azi merg la un
film în care e vorba despre viața lui Mozart sau
despre viața lui Michelangelo, despre Eminescu...
Asta înseamnă educativ sau cultural: să rămâi cu
ceva din filmul ăla în afară de a vedea niște actori
extraordinari. Dar azi, din nenorocire, filmele
sunt nocive. Eu stau și mă minunez cum poate să
fie un film făcut exclusiv din violență, iar în final
cel rău sau cei răi câștigă... Nu sunt pentru cen-
zură, dar sunt pentru autocenzură.
- Care gen vă e mai aproape: poezia, proza, pu-
blicistica?
- Trebuie să recunosc că sunt mai aproape de
proza scurtă, de nuvelele de câteva pagini. Sigur
că orice scriitor sau cel care intenționează să scrie
are în gând un roman, romanul vieții, romanul
carierei, romanul existenței, însă eu nu am avut
destulă putere psihică sau rezistență să duc scri-
itura pe zeci și zeci de pagini. Pentru mine două,
trei pagini sunt suficiente... Sunt un admirator al
lui Caragiale și al lui Cehov, cred că de aici
pornește totul: pentru mine Cehov și Caragiale
sunt cei mai mari. Apoi a venit Hemingway. Ei
m-au influențat, adică în două, trei pagini poți să
spui un lucru extraordinar. Sigur că Dostoievski
sau Balzac au spus-o pe sute de pagini, dar n-a
fost potrivit pentru mine. Mă simt mult mai bine
în proza scurtă, cum mă simt bine în publicistică
- în reportaj, în tabletă, în eseu, pe care le public
de 30 de ani. Tot așa și în literatură, mă descurc,
îmi place, sunt acasă la mine în proza scurtă.
- Vă mulțumesc!
■
Interviu realizat de
Ioan-Pavel Azap
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 42 ♦ 1-15 iunie 2004
17
± continuare din pagina 3
stimă, de critică, dar nu și de public, în ciuda
faptului că la Cluj există institute de arte frumoase,
că există un public al expozițiilor și manifestărilor
de arte plastice. Vreau să spun că în această
fluiditate, în aceste presiuni, revistele trăiesc și ne
arată chipul nostru adevărat și în decurgerea în care
suntem. Ne dorim mai mult, dar, de fapt, în aceste
publicații, vrem, nu vrem, ne oglindim.
Ovidiu Pecican: Presa culturală
clujeană nu se află în prim-planul
publicisticii române°ti
Ce să găsești în presa culturală clujeană? Cău-
tam un săptămînal și am dat peste o revistă care cu
greu apare, în sfârșit, de două ori pe lună. E o per-
formanță și aceasta dacă ne gândim la destinul Tri-
bunei din ultimii 14-15 ani. Cred că fiecare dintre
oamenii de cultură clujeni a luptat în felul lui pen-
tru a păstra ideea că Transilvania are nevoie de un
săptămînal de cultură în limba română. Ea nu-l are
încă. Subliniez încă o dată: nu-l are! Tribuna tinde
să devină așa ceva și o susținem din tot sufletul
pentru a-și redobândi ritmul de odinioară, la fel
cum am fost solidari cu tentativele ei disperate de a
supraviețui. Așadar, Tribuna iese dintr-o supravie-
țuire precară și intră într-o perioadă promițătoare.
Revista Steaua și-a remaniat și ea redacția, dar arată
destul de incoerent. Vreau să mărturisesc
dezamăgirea mea că lucrurile nu coagulează acolo.
Apar multe materiale care, puse unele lângă altele,
te împiedică să distingi o politică redacțională. În
fine, revista Apostrof care s-a mândrit în acești ani,
de la înființarea ei, în 1990, cu un profil oarecum
mai elitar, pare că a dobândit, așa, un gust de fa-
milie, în care publică un cerc preferențial de autori,
toți stimabili, redutabili. În orice caz, lucrurile care
se pot citi în toate aceste publicații, adunate la un
loc, nu constituie o masă critică suficientă să
propulseze presa culturală clujeană în prim-planul
publicisticii românești. Observ multă lume care-și
caută validările în paginile de comentarii ale unor
reviste culturale bucureștene. Dacă te pomenește
Observatorul cultural te simți recompensat oarecum.
Nu văd de ce n-ar fi invers, de ce să nu pomenim
noi în publicațiile noastre performanțele colegilor
din alte centre?! E firesc să fiu întâmpinat cu un
semn de întrebare: dacă evaluarea mea e atât de
drastică, ce fac eu pentru a schimba situația?
Dincolo de colaborarea și solidaritatea mea efectivă
cu redacțiile și revistele pe care le-am menționat,
am încercat eu însumi să particip la facerea unei re-
viste, e adevărat, pe Internet. E vorba de revista E-
Leonardo (www.eleonardo.tk). Eu cred că e bine că
există a asemenea posibilitate în spațiu virtual, care
e din ce în ce mai mult exploatat. Și, tot aici, îngă-
duiți-mi să pomenesc o revistă astăzi cu apariția în -
treruptă, al cărei secretar de redacție am fost, Pro-
vincia, o revistă care problematiza și tematiza relația
dintre majoritari și minoritari sau, dacă vreți, dintre
diversele comunități etnice din Transilvania. Cât
despre politicile redacționale, problema mi se pare
a fi întotdeauna următoarea: ce vrem cu și de la o
revistă ? Unii dintre noi vrem să imităm abordarea
monografică și atunci propunem numere tematice.
E adevărat, făcând acest lucru ai mai multe voci
concentrate asupra unei teme, ai iluzia unei echipe
care forează în adâncime și, până la urmă,
asemenea numere de revistă, pot deveni de referin-
ță. Dar nu întotdeauna. De pildă, pentru mine, Di-
lema veche a devenit indigestă, o citesc când tema se
nimerește să fie interesantă pentru mine. Prefer
mai curând varianta cealaltă, a revistei mozaic.
Acolo găsești ca-ntr-un caleidoscop de toate. Dar și
aici cred că se poate găsi o formulă fericită,
intermediară, mediană, care să centreze un număr
de revistă în jurul unei nucleu tematic, fără a epui-
za, însă, paginile revistei. În orice redacție cred că
trebuie să existe o vertebrare de tip, să zicem, maio-
rescian, ideologică - în sensul bun al cuvântului -, o
ideologie literară. Și ea trebuie asumată nu doar la
nivelul redactorului-șef E nevoie de o emulație și
de comunicare permanentă între redactori, pentru
ca ei să rezoneze la un anumit program, iar acel
program să fie rezultatul unei poziții comune. Cred
că asta lipsește revistelor clujene. Dacă citesc, de
pildă revista Apostrof, pe care, repet, o apreciez, și la
crearea căreia am avut onoarea să fiu și eu cooptat,
am impresia că este un compromis încheiat cu
revista Manuscriptum. Se valorizează lucruri mai
vechi, de mare finețe, autori de odinioară, deveniți
descoperiri prețioase. Cam ăsta mi se pare că este
programul. Poate că nu-l înțeleg, poate că greșesc.
Dacă mă gândesc la revista Steaua, acolo mi se pare
că există un soi de conservatorism blajin și un pic
incoerent în care nu mai știu ce anume ne aduce
Adrian Popescu și Ruxandra Cesereanu, în noua
formulă, și ce anume vine dinspre vechea formula
a lui Aurel Rău. Cât despre Tribuna, acolo văd o
redacție în plină formare, cu un mare potențial, și
care, probabil, printr-o rulare permanentă pe mari
teme și, mai ales, printr-o cuplare săptămânală la
realitățile locului și timpului, își va contura și mai
bine profilul decât acum. Repet: sunt solidar cu
toate aceste reviste și cu eforturile lor, dar aș aștepta
un pic mai mult de la ele. Cum să zic. Proba e
simplă. Iei o revistă, o răsfoiești și vezi ce anume ai
citi în primele cinci minute. Restul lucrurilor sunt
facultative. Nu ignor faptul că o revistă o faci cu ce
ai și nu cu ce visezi. Oamenii adeseori promit, dar
uită să scrie sau să aducă materialele. Și nu ignor
faptul că scriitorii trebuie să trăiască și ei, că
revistele noastre au puțini bani și, într-un anumit
sens, din nefericire, puțin prestigiu. Fără a spune
vorbe mari, aș zice că, după ce ne-am făcut o
reputație de secole prin seriozitatea transilvană, e
timpul să ducem mai departe flamura aceasta, nu
lipsiți de umor, dar asumând ca niște autentice voci
publice ceea ce ar trebui să asumăm, adică să
devenim glasurile comunității și ale nevoilor ei. Or,
comunitatea noastră este cea a scriitorilor, și, mai
mult, cea a cetățenilor clujeni. Într-un al treilea
cerc, așa, dantesc, este comunitatea ardelenească.
Păi, cine să vorbească în locul nostru dacă nu noi?!
Miruna Runcan: Pentru o privire
critică asupra cîmpului teatral
Cu toată tinerețea sa care, în fond, nu pare să
justifice priviri retrospective, revista ManInFest, edi-
tată de Teatrul Imposibil din Cluj, dorește deja să își
descrie cu oarecare luciditate atît profilul cît și
obiectivele. Sînt, din start, două dimensiuni care o
deosebesc net de suratele sale aparținînd peisajului
revistelor culturale de la noi. Cea dintîi se referă la
faptul că este una dintre cele cîteva activități
complementare aparținînd teatrului (singura
instituție alternativă/ independentă de teatru Cluj,
cu o vechime deja de aproape doi ani): Imposibilul
are activitatea de bază în producția de spectacole,
însă editează și revista (care nu e o publicație
promoțională, ci una orientat critică, doar ultima
pagina, 24, este ocupată de activitățile curente ale
teatrului), editează și o colecție de carte de teatru,
împreună cu editura Eikon, cu două aripi dedicate
dramaturgiei contemporane și respectiv teatrologiei;
și, în fine, a desfășurat trei programe de teatru
lectură, două în română și unul în maghiară, bazate
de literatură dramatică de ultimă oră, străină și
românească (împreună cu Clubul Diesel).
A doua dimensiune specifică ManInFestului este
cea referitoare la „atitudine” (fiindcă - cititorii din
Cluj și din țară o știu deja - subtitlul revistei este
„lunar de atitudine teatrală”). O superficială scanare a
cîmpului cultural, și a celui teatral în special, poate
proba faptul că, pe de-o parte, revistele de speciali-
tate au reușit să dispară aproape cu desăvîrșire în
ultimii cinci ani: cu excepția Teatrului azi, care apare
chinuit și fără o periodicitate precisă, în funcție de
pulsiunile nervoase ale subvenției primite de la
Minister și a sponsorizărilor cu picătura. E doar
meritul Floricăi Ichim și a celor cîțiva tineri strînși
alături de ea că revista nu a decedat pînă acum. Pe
de altă parte, în majoritatea revistelor culturale și a
ziarelor care își mai aduc aminte că există și artă
teatrală în România, puținul spațiului dedicat
acestei activități artistice este acoperit de cronica de
întîmpinare, compusă după o metodologie și cu o
retorică cînd encomiastic bătrînicioasă, cînd ure-
chistă. Adică vine omul, orice om cu liceul sau cu
facultatea de chimie, nici cu cea de teatrologie nu e
altfel, și-și asumă o opinie, ori mimează că are una,
după ce, în cinci-zece rînduri a relatat despre ce e
vorba în piesă. Cronica ori cronicheta e stilistic
compusă mai degrabă pentru lectura celor care au
făcut spectacolul decît pentru ochii/urechile
spectatorului potențial. Și toată lumea e mulțumită.
Or, ceea ce noi am dorit să schimbăm atitu-
dinal, nu e un singur lucru, ci măcar două. În
primul rînd, să oferim cîmpului teatral de azi și de
aici o privire critică în adevăratul înțeles al
cuvîntului, adică scoțînd actul artistic din vitrina de
la Muzeul Antipa și tratîndu-l respectuos, adică
drept o entitate vie. Cu defecte de parcurs, cu vicii de
percepție, cu calități tradiționale sau aparținînd
mutației de gust și percepție a contemporaneității.
Întorcîndu-l pe toate părțile și vorbind despre el
din cel puțin trei patru perspective: cea socială, cea
instituțională (unde avem mari înapoieri), cea
psihologică, cea estetică etc. Desigur, e dificil de
făcut asta dintr-o singură mișcare, fiindcă sistemul
îți opune o firească și benefică rezistență. Uneori îl
purtăm ca pe gene, în noi înșine. Nimănui nu-i
place să fie sculat din somnul său moale. E dificil
de produs această schimbare de atitudine și fiindcă,
lucrînd cu oameni foarte tineri (ei au inventat
revista și ei o duc în spate, nu noi, cei doi dascăli pe
care ne-au invitat s-o coordonăm), ManInFestul
capătă simultan și o dimensiune subterană de work
in progress, de școală critică în plină elaborare. Ca
atare, adesea textele teoretice sunt mai tari decît
cronicile, asemenea curentelor literare în care, la
început, manifestele erau mai puternice decît
operele care le ilustrau....
ManInFestul, va să zică, încearcă să ia teatrul
românesc în serios, și să facă pe de-o parte o
radiografie a simptomelor sale, și pe de altă parte
critică de direcție, o coordonată care a lipsit în mod
vădit de-a lungul întregii noastre istorii teatrale
moderne. Direcția? Am afirmat-o cu toții de nenu-
mărate ori în acesta an și deva de apariție consec-
ventă. Favorizăm teatrul independent, reîntoarcerea
expresiei scenice la textul proaspăt, care investi-
ghează în forme noi și complexe problematicile
prezentului. Favorizăm și direcția regizorală care
încearcă depășirea blocajului produs de perpetura-
rea fără limită a marilor desfășurări teatralizant-ale-
gorice, supraîncărcate cultural și semantic, produse
de teatralitatea anilor ’60-’70. Credem sincer că e
necesară o schimbare de perspectivă în raport cu
sarcinile și limitele regiei de teatru, simultană cu o
simplificare a mijloacelor și cu a acordare a
formelor teatrale la schimbările de epistemă și
mentalitate determinate de noile tehnologii.
S-au asociat în această lucrare un grup de cinci-
șase studenți teatrologi clujeni, o absolventă de
jurnalism care s-a ocupat mai bine de doi ani de
studiul retoricii și publicurilor de televiziune în
raport cu produsul teatral, o fostă masterandă
specializată în cinema, cu domiciliul actual la
Budapesta, cîțiva corespondenți din străinătate
(masteranzi sau doctoranzi pe la diverse universități
apusene), doi critici de teatru din noul val, de la
București, cu rubrici permanente, un critic de
teatru din Cluj, un realizator de televiziune cu
18
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 42 ♦ 1-15 iunie 2004	|-
serioase și constante preocupări de filozofie a
culturii... Cum se vede, destulă lume (și ușa e
mereu deschisă). Care toată, în frunte cu semnatara
rîndurilor de față și soțul ei, profesor de teatru,
lucrează doar din dragoste, dar cu exemplară
disciplină (altminteri nu reușeam să scoatem 12
numere într-un an) și din solidaritate față de
conceptul-program. Mai pe românește spus, e un
voluntariat absolut, fără un leu beneficii personale.
E bine că e așa? Aș zice că, pe de-o parte e
bine, pe de alta nu. Dar jeluirile economice nu
intră în obiectivele acestei scurte prezentări. Și
nici nu e sigur că acest model de generozitate în
raport cu o idee e și unica soluție, nici măcar
acum, la noi, cînd tot ce ține de cultură e ori la
mîna propagandei, ori la cheremul asumării
asceticei devoțiuni. E doar, sper eu, o etapă dintre
cele cîteva pe care atît Teatrul Imposibil cît și revista
(care apare și pe net, la www.man_in_fest.go.ro) e
datoare să le parcurgă și să le depășească.
Radu Țuculescu:
Cultura televizată....
La început, furăm de-a dreptul romantici. Am
redeschis Studioul de Radio, în plin avînt revolu-
ționar, o mână de oameni pe care acum îi pot nu-
mi, eufemistic, idealiști. Alții au așteptat, pînă ce s-
au „limpezit” treburile și abia pe urmă au revenit.
În paralel cu Studioul de Radio, am înființat și
Studioul de Televiziune pe o rază de „acțiune”
cuprinzînd aproape întreaga Transilvanie. Fiind un
post național, ne-am gîndit că el ar trebui, în pri-
mul rînd, să practice o „politică culturală”. Nimeni
nu a fost împotrivă. Eu am început să realizez filme
despre poezie și poeți contemporani, într-o serie
intitulată Vocea poetului. Asta nu datorită influenței...
radiofonice, cum credeau unii urechiști, ci pentru
că în film se auzea doar vocea poetului, imaginile
fiind un produs, o „consecință” , un „efect” al
temelor importante din creația lirică a acestuia.
Acum, privind înapoi fără mînie, cu calm și cu un
ochi mult mai exersat într-ale meseriei, nu-mi pot
reproșa decît lungimea unora dintre ele. Apoi, după
cîțiva ani, au apărut noi idei care ni s-au impus.
Mie mi s-a spus ferm că trebuie să schimb titlul
emisiunii și să le fac cît... mai rar și mai „acroșante”.
Pentru a nu mă durea capul, mi s-a găsit (a se citi
impus) următorul titlu: Căutătorii de perle. Ceva mai
hilar, mai tembel pentru un film dedicat poeziei nu
am mai auzit. Conotațiile „perlelor” puteau stîrni
tot hazul dar și tristețea poeților. Cît despre
„acroșant”, ce să mai vorbesc. Drept pentru care...
am renunțat la poezie, spre bucuria unora care
uitau tot mai des că eram, totuși, un post național,
nu unul particular. Emisiunea de teatru avea „voie”
să se lungească pînă la, cel mult, șase minute. După
genericul de început și după cel de sfîrșit, după o
scurtă prezentare pe care trebuia să o rostesc pe
nerăsuflate (ca la reclamele pentru medicamente...)
le mai rămîneau bravilor actori, regizori, scenografi,
autori dramatici, directori de teatru, spectatori,
compozitori, critici de teatru, vreo patru minute
de... ”emisiune”. Semăna cu o relatare... gonflabilă!
Să fim clari. Există știre culturală, relatare
culturală, emisiune culturală (de diferite lungimi),
talk show cultural, dezbatere culturală ori chiar un
program complex cultural, care să le cuprindă pe
toate cele înșirate mai sus și altele noi, în funcție de
fantezia fiecărui realizator. Și emisiuni prea lungi nu
există, decît emisiuni prea plictisitoare ori, de-a
dreptul proaste. Acum singura problemă care se pu-
ne, zic eu, este cea financiară. Cea economică. De-
geaba dorim să fim un post care respectă actele
culturale ale zonei, ale celor care trăiesc aici, ale țării,
în ultima instanță, dacă nu există și o susținere
financiară pentru realizarea celor propuse. Personal
mă străduiesc a face „economii” cît se poate. Adică,
deplasări fără cazare plătită, uneori cu mașina per-
sonală ori chiar cu camera personală (ceea ce în-
seamnă un număr mai redus de persoane „depla-
sate”...), dar nu este de ajuns. Un minim de fond
bănesc e necesar, chiar dacă invitații din cadrul
emisiunii nu sînt remunerați... Visez o secție cul-
tural-muzicală cu un buget propriu pe care să-l
gospodărească singură și cu un personal tehnic
specializat, unul „al secției”, care să nu țopăie zilnic
dintr-un domeniu într-altul, întru năuceala com-
pletă a cameramanului, în special. Dar, și această
„problemă” este legată tot de... financiar. Putem
avea noi idei mărețe, dacă prin buzunare zornăie
doar mărunțiș. Să faci televiziune numai de „amorul
artei” e de-a dreptul o... necuviință, o nerușinare!
Mihai Dragolea: Revistelor clujene
de cultură le lipsește umorul
Astăzi, presa culturală la TVR Cluj nu e diferită
față de cea care s-a făcut ieri, alaltăieri, în toți acești
ani care nu se mai termină, de tranziție. La noi,
există problema suportului de imagine care necesită
niște costuri mari, nicidecum a calificării profesio-
nale, pentru că sunt în Departamentul acesta cultu-
ral oameni dedicați fiecare cîte unei muze. Talentul
lor, însă, nu poate fi pus în valoare din cauza posibi-
lităților materiale. Nu e vorba de capricii. Din cauza
limitării resurselor financiare, emisiunile sînt greu
de realizat pentru ca să aibă specificul lor, deci să fie
de tv. La un moment dat se vorbea, pe bune drepta-
te, că emisiunile de cultură de la TVR Cluj seamănă
cu cele de la radio. Noi ar trebui să acordăm priori-
tate imaginii. Aceasta, însă, mă repet, e dependentă
de problemele financiare. În ciuda acestor dificultăți
- să nu mai pomenesc de timpii de antenă, de spa-
țiul acordat, de orele de difuzare -, cred că s-au fă-
cut și lucruri bune. Mă gîndesc la peliculele domni-
șoarei Carmen Cristian care se ocupă de fenomenul
plastic, recunoscute și la diferite competiții naționale
și internaționale, la emisiunile din zona istoriei, a
memorialisticii de reală substanță și real interes care
aparțin colegului Constantin Dumitrescu. Există
emisiunile muzicale realizate de domnișoara Liana
Goția și, nu în ultimul rînd, emisiunile foarte bune
despre teatru ale lui Radu Țuculescu. Cu părere de
rău că nu putem face ceea ce ne dorim cu adevărat,
nu ne rămîne decît să nădăjduim că pîna la urmă
cultura în tv, și nu numai la TVR Cluj, va deveni
demnă de interes, că i se va acorda o atenție măcar
egală cu cea care li se acordă talk-show-urilor, an-
chetelor sociale, divertismentului sau știrilor despre
bătaia dintre doi țigani din Pata Rât. Referindu-mă
la presa culturală scrisă din Cluj, eu cred că ea
vădește existența unor publiciști consacrați și
talentați. Este de foarte bună calitate. Dacă îi lipsește
ceva, cred că îi lipsește umorul. Există, totuși, multă
constipație și, după atîta tranziție, chiar cred că a
sosit vremea să ne mai relaxăm, ca ultimă soluție de
acomodare cu realitatea din jur. Putem obține mai
mult cu umor decît cu încrîncenare.
Constantin Dumitrescu:
Mass media și memoria culturală
Dacă este drept că scrierea memoriilor atrage
după sine un reflex de autocenzurare, nu mai
puțin adevărat este și faptul că vine o vreme când
pana ne cade din mână iar amintirile se
învălmășesc în ceața decreptitudinii fiziologice.
Dintr-o asemenea posibilă capcană se poate scă-
pa prin momentele de istorie orală pe care banda
magnetică și pelicula de film le conservă, le dă sa-
voare prin inflexiunile vocii ori impresionismul na-
darian al imaginii și un parfum al structurilor coti-
dianului de altădată pe care documentele oficiale
nu îl pot secreta iar statisticile îl ignoră cu
desăvârșire.
Păstrate în fondurile documentare ale radioului
și ale televiziunii, am putea alătura aceste „clipe de
viață”, vinului de viață lungă. Pe măsură ce anii au
trecut și-au sporit valoarea unele atingând
performanța de a-și apropia înnobilarea de care au
parte secvețele, benzile, filmele, CD-urile păstrate
în fonoteca, filmoteca sau videoteca de aur.
Preocuparea ajunsă obicei a trecut de la o
generație la alta și a supraviețuit până mai ieri
alaltăieri, de când grăuntele de metal prețios nu a
mai fost căutat, majoritatea jurnaliștilor ancorând în
senzaționalul efemer. Și uite așa se afundă în
substrucția memoriei un sfârșit de secol și de
mileniu ca și răsăritul celor în care ne aflăm deja.
Dacă mai adăugăm și declinul accentuat al
epistologiei, locul acesteia fiind luat de „vorba în
vânt” a telefonului mobil, eliptismul mail-urilor și
al mesajelor faxate, se poate întrezări deja ariditatea
informației istorice pentru generațiile viitoare.
Așa se face că această dimensiune bivalentă a
gazetăriei, arhivarea, conservarea și, la nevoie,
restaurarea genofondului cultural al unei
comunități, are destinul unui dicționar - „e
treabă care niciodată / n-a fost și nu e terminată”.
Înzidirea unei asemenea lucrări rămâne un
atribut al istoriei de lungă durată, un simbol al
statorniciei adevărului, binelui și dreptății.
Mihai Goțiu: Nu reușim să creăm
evenimente din noile apariții editoriale
Consider că presei culturale clujene îi lipsește
raportarea la actualitate. Eu sunt nevoit să mă
raportez la ieri-azi-mâine și într-o pagină de ziar
sunt limitat de numărul de semne. Arareori se poate
publica o anchetă, o dezbatere. Un interviu de o
coală e deja un interviu ciuntit. În mod normal,
acestea trebuie regăsite în paginile revistelor de cul -
tură. Tot aici ar trebui să regăsesc măcar cîteva amă-
nunte despre lansările de carte sau spectacolele din
ultimele săptămîni. Ori, găsesc recenzii sau cronici
la cărți/spectacole care au apărut sau au avut loc cu o
lună, două în urmă. O altă problemă pe care aș
remarca-o este prezența culturii în spațiul public.
Am fost implicat în acest proiect “MindBomb“, iar
reacțiile n-au venit dinspre presa culturală, ci din-
spre cea cotidiană unde, evident, nu s-au discutat
mesajele acelor afișe, sensul lor. M-aș fi așteptat din
partea oamenilor de cultură, artiști plastici, dar și
scriitori, să se implice mai mult în acest proiect, să ia
în discuție acele mesaje. Și, în general, e de dorit o
reacție mai bună din partea lor față de prezența cul-
turii în spațiul public.O altă problemă este
raportarea la centru. Vorbesc în nume personal, am
fost receptat în revistele culturale din București sau
din Iași și abia apoi de cele din Cluj. Este dureros.
Și nu cred că sunt singurul caz. Ar mai fi o
chestiune: prezența tinerilor. Există o revistă con-
sacrată, Echinox, cu 3-4 apariții pe an. Seamănă mai
mult cu niște teme de seminar. Articolele sunt
bune, corecte și atât. Nu simt acea exuberanță a
exprimării specifice tinerilor. Parcă e o libertate con-
trolată. Ce-am mai observat din experiența de gaze-
tar cultural. Că e foarte greu să aduni informații, să
primești detalii despre manifestările care se vor
întâmpla. Există unele instituții, dar și unele perso-
naje din sfera culturii care parcă refuză publicitatea
sau consideră derizorie presa cotidiană. Am încercat
să prezint personalități, să aduc oameni în față.
Scriitorii se feresc să vorbească despre cartea la care
lucrează. Regizorii sau actorii nu ne permit să
asistăm la montarea spectacolelor. Am fi vrut să
creăm un eveniment din apariția unei cărți pe piață
sau din premiera unui spectacol. Nu reușim tocmai
din pricina acestor reticențe.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 42 ♦ 1-15 iunie 2004	|-
19
teatru____
Restanțele mele teatrale
■	Claudiu Groza
Promiteam, într-un mai vechi număr al
Tribunei, o cronică la spectacolul Dies Irae,
prezentat la Târgu Mureș chiar de Ziua
Mondială a Teatrului, cu ocazia inaugurării
Centrului Multimedia Dramafest.
Scadența a venit, iată, deși cam târziu. Înainte
de cronică, însă, ce este Centrul cu pricina?
Centrul Multimedia Dramafest este un nou
spațiu destinat spectacolelor - teatrale, muzicale
°.a. -, amenajat în incinta cetății medievale, în
Bastionul Măcelarilor. Inițiativa au avut-o Teatrul
Ariel și Fundația Dramafest (prezidată de Alina
Nelega), iar fondurile au fost asigurate de
municipalitatea mureșeană (lucru nu prea des
întâlnit pe la noi, cu atât mai meritoriu pentru cei
de acolo). Spațiul are 100 de m2, pe două nivele,
și o sală de 80 de locuri, excelentă pentru
spectacole de tip studio. În fine, directorul
Centrului este actorul Nicu Mihoc.
Inaugurarea a fost „pigmentată” de concerte
de muzică de cameră și de jazz, ca și de
spectacolul Dies Irae de Zanina Mircevska, în
regia lui Alexandar Ivanovski - ambii
macedoneni. Avem de-a face cu o piesă dură și
empatică, tipică manierei „noului val” al
dramaturgiei europene, cu eroine tragice și eroi
pitorești, cu vieți trăite liminar, excesiv. Dies Irae e
construită oarecum cinematografic, înJlash-uri.
Aceeași cameră de hotel sordid este scena
abandonării câte unui prunc abia născut, a unei
relații de cuplu ori a unui duo de bețivani aflați
„în delegație”. Dialogurile lor conturează un
întreg univers, promiscuu, cenușiu cel mai
adesea, emoționant totuși, pentru că în spatele
sordidului se întrezărește speranța. Clou-ul piesei
stă de altfel în faptul că Zanina Mircevska
urmărește existența eroilor săi de-a lungul întregii
lor vieți. Cuplul de îndrăgostiți, de pildă, făcând
mereu dragoste, cu o patimă neobosită, se va
transforma într-un cuplu de soți decrepiți, „uitați
de Dumnezeu”. Grotescul e mixat cu sublimul,
trivialul cu emoția.
Nuanțele textului dramatic au fost impecabil
sesizate, asumate și redate de actori, într-un
spectacol alert, dinamic dar și „așezat”, îngăduind
spectatorilor să perceapă mesajul subtextual. Fiecare
protagonist a interpretat mai multe roluri, toate
construite atent și susținute cu totul onorabil.
Monica Ristea-Horga, Serenela Mureșan, Geta
Potcoavă, Valentin Lozincă-Mandric, Adrian
Brînduș și Nicu Mihoc au demonstrat coeziunea
unei echipe. Indirect, dar evident, ei au susținut de
fapt cauza Centrului Multimedia, ca spațiu pentru
teatrul de azi. Sper că Bastionul Măcelarilor din
Târgu Mureș va deveni un punct de reper pentru
comunitatea teatrală românească și pentru
spectatorii de pretutindeni.
*
Chip de Joc de Marius von Mayenburg a fost
prima premieră din acest an a Teatrului
Imposibil. Piesa - montată de m.chris.nedeea - a
fost câștigătoarea unui program de spectacole-
lectură derulat în 2003 - 6 titluri, 6 dramaturgi, 6
spectacole virtuale - primind cele mai multe voturi
din partea publicului.
Dramaturgul, născut în 1972, a devenit
celebru în 1997, când piesa lui de debut - tocmai
Chip de Joc - a primit Premiul Kleist. Textul a fost
tradus și promovat în România de Victor
Scoradeț, cunoscând și o versiune scenică, la
București.
Aparent, piesa lui von Mayenburg vorbește
despre „lupta dintre generații” ori despre lipsa de
comunicare dintre părinți și copii. Eroii săi sunt -
din nou aparent - oameni obișnuiți, o familie
mic-burgheză cu doi copii adolescenți. Doar că,
dincolo de scandalizatele replici materne și
calmul ignorant al tatălui - preocupat doar de
crimele anunțate în ziare - fiul, Kurt, crește altfel
decât un adolescent oarecare. Hipersensibil, rănit
de lipsa de pudoare a mamei - care vorbește
despre ciclul menstrual cu o vulgară naturalețe -,
un copil cu „problemele vârstei” în ochii tatălui,
Kurt își va canaliza afecțiunea înspre Olga, sora
sa, unica ființă presupus „compatibilă”.
Feminitatea fetei se dezvoltă nu fără duritate,
încât Kurt va fi la un moment dat abandonat în
favoarea lui Paul, un mascul macho. Tendințele
schizoide și piromane ale lui Kurt iau amploare,
distanța de lume crește, iar uciderea părinților și
moartea lui sunt efectul exploziv al acestei
alienări afective.
Duritatea piesei lui Mayenburg nu rezidă ne-
apărat în replicile „deocheate”, cât în revelarea
unui anumit tip de ipocrizie domestică deloc străin
politic corectei societății contemporane. Nuanțele
textului sunt fine, simpatiile/antipatiile pot lesne
oscila. Oricum, Chip de Joc e un construct dra-
matic extenuant cerebral și traumatizant afectiv.
Regizorul m.chris.nedeea a reușit să transmită
prin spectacolul său cele două caracteristici ale
piesei. Lipsa de dinamică orizontală a intrigii a
fost compensată de o tensiune dezvoltată vertical,
la nivelul personajelor. Totul într-un decor
simplu și sugestiv - o pânză pe care Kurt își
pictează/spray-ază fantasmele și frustrările, o masă
și niște scaune banale. Din păcate, scena Casei
Armatei s-a dovedit cam nepotrivită, repre-
zentațiile pierzându-și din „spațiul de respirație”
necesar. De aici, probabil, un ritm mai nesigur al
primei reprezentații, corectat pe parcurs.
Din cei cinci actori, cel mai bine a jucat Ionuț
Caras - proaspăt absolvent al Catedrei de Teatru
din UBB - în rolul lui Kurt, reușind să mențină
permanent febrilitatea și tensiunea extremă a
personajului. Ramona Dumitrean (Olga) și
Ovidiu Crișan (Tatăl) au jucat onest și rezonabil,
fără a excela. În fine, ușor estompați-inhibați au
fost Carmen Culcer (mama) și Adrian Cucu
(Paul).
Chip de Joc este, în versiunea propusă de
Teatrul Imposibil, un spectacol promițător. El va
trebui reluat în condiții „locative” mai potrivite,
care să-l ritmeze și să-i dea anvergură. Și va fi, cu
siguranță, un adevărat eveniment teatral.
*
Un foarte bun spectacol de licență au susținut
în 11 mai studenții de la Catedra de Teatru a
Facultății de Litere din Universitatea „Babeș-
Bolyai” - clasa prof. Bâcs Miklos și Irina Wintze.
O reprezentație aproape disperată, aș spune, din
cauza mizei, însă meritorie pentru toți cei
implicați. Profesorii și studenții au optat pentru o
piesă de Matei Vișniec - Bine, mamă, da’ ă°tia
povestesc în actu’ doi ce se-ntâmplă-n actu’-’ntâi -,
foarte ofertantă scenic și conținând subtextual și
un mesaj despre destinul actoricesc.
Textul lui Vișniec - cunoscut de altfel
publicului român - combină maniera postabsurdă
tipică dramaturgului cu o chestionare în cheie
pirandelliana (ca în Astă seară se improvizează),
liantul fiind „marele teatru al lumii” pentru care
pledează, la un moment dat, eroii acțiunii
dramatice.
Construcția piesei o face greu de rezumat,
căci comprimată, intriga devine impenetrabil
absurdă: doi tipi - Grubi și Bruno - moșmondesc
printr-o groapă și sunt vizitați de alți tipi și tipe:
Fetișcana cu găleata cu lături, Bărbatul cu
tomberonul, Omul cu sacaua, Mama și Recruții,
Omul grăbit etc. Toți sunt niște ciudați,
eufemistic vorbind, și toată acțiunea se învârte în
jurul gropii. În actul doi apar Vizitatorul și
Majordomul, cărora Bruno și Grubi vor musai să
le povestească ce s-a întâmplat înainte. Acțiunea
se pervertește printr-o revoltă a actorilor din
rolurile secundare, care fac o revoluție „ca-n
Franța”, transformați în Danton, Marat,
Robespierre ș.a. și, în fine, redeveniți actori,
părăsesc scena.
Evident, n-ați înțeles nimic.
Spectacolul însă a fost întrutotul coerent, Bâcs
Miklos dovedind o reală vocație regizorală. El a
accentuat nota absurdă a piesei, limpezind-o prin
compoziția identitară a personajelor. Astfel,
Bărbatul cu tomberonul este un hibrid între doi
celebri nebuni ai Clujului, Omul cu sacaua e
îmbrăcat în scafandru, iar de costum îi atârnă
diverse sticluțe, Orbul are aparența unui Dalai
Lama nirvanic, rătăcit prin lume, cei doi Bărbați
sunt costumați ca niște balerine, zburând de-a
dreptul pe deasupra gropii, Recruții Mamei se
multiplică la infinit, Omul grăbit e un fel de
stafie fără odihnă, Majordomul și Vizitatorul sunt
complementari, ambii grotesc-conformiști, cel
dintâi onctuos-servil, al doilea transpirat-opulent.
Un întreg univers în perpetuă zbatere,
frământare, viermuială. Dinamica se schimbă în
actul doi, ea devenind acum verticală, cu un ușor
trenaj la un moment dat - determinată de
alertețea extremă a primei părți.
Finalul deconcertează ușor, prin surparea
efectivă a desfășurării scenice. O abilă capcană
deopotrivă textuală și spectaculară, menită să
anuleze orice rezistență a spectatorului.
Ingenios construit spațiul de joc: întreaga
suprafață a scenei, nudă, sugerând fie un teritoriu
liminar, neutralizat, fie pur și simplu o scenă de
teatru după un spectacol, golită de recuzită și
decor.
Foarte bine au jucat toți tinerii actori,
indiferent de întinderea rolurilor pe care le-au
avut. Nu nominalizez pe nimeni, de aceea,
preferând doar să-i enumăr: Anca Opriș, Cătălin
Herlo, Camelia Curuțiu, Radu Ciobănașu,
Andrei Elek, Ionuț Caras, Mihaela Ailincăi,
Romul Moruțan, Dorin Ceoarec, Ciprian
Scurtea, Cristina Flutur, Iulia Ursa.
Spectacolul absolvenților clujeni a fost primit
incendiar de o sală entuziastă. E un semn bun, la
începutul unei cariere.
Dragi colegi, vă doresc să aveți întotdeauna
succes!
■
20
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 42 ♦ 1-15 iunie 2004	|-
O casă de păpuși...
a fost, între 3 și 8 mai 2004, Teatrul
clujean „Puck:”, gazda celei de-a treia
• • • ediții a Festivalului Internațional de Artă
a Animației „Puck-Animafest”. O ediție mai bogată
decât anul trecut, cu o participare internațională
mai consistentă și relevantă pentru tendințele și
orientările artei de animație europene.
Repertoriul festivalului a inclus spectacole ex-
trem de diverse, de la Vrăjitorul din Oz sau Stan Bo-
lovan, spaima zmeilor de Slavici, până la reprezentații
pentru adulți precum Visul unei nopți de vara sau
Kolka, după Daniil Harms. Au fost prezentate nouă-
sprezece spectacole, de către paisprezece trupe din
țară și din Bulgaria, Croația, Israel, Republica Mol-
dova, Polonia și Ucraina. Voi comenta doar câteva
dintre reprezentații, care conturează, după părerea
mea, momentul actual al teatrului pentru copii.
Trebuie remarcată, întâi de toate, preocuparea
majorității trupelor pentru light-design și pentru
construcția păpușilor. A. excelat aici Teatrul de Pă -
puși din Rjeka, Croația, cu Lacul lui Damiano, în
regia lui Alexander Maxmychev, un spectacol de
mare pregnanță vizuală, cu păpuși extrem de elabo-
rate, de toate dimensiunile, de la pești minusculi
metalic-sclipitori și până la uriașe meduze cu
aparență barocă. Impresionantă a fost și tehnica
mânuitorilor, toate păpușile fiind manevrate de
numai doi actori. Lacul lui Damiano e un spectacol
ingenios, deși realizat cu o oarecare economie de
mijloace. Realizatorii săi au mizat pe efectul vizual,
iar reprezentația s-a dovedit fermecătoare, magică.
Interesant, în același plan, a fost și Vrăjitorul din
Oz al Teatrului „Gulliver” din Galați, în regia lui
Cristian Pepino și scenografia Cristinei Pepino, un
spectacol plin de fantezie, excelând în construcția
marionetelor de mici dimensiuni, foarte colorate și
haioase (permiteți termenul neacademic). Un spec-
tacol minat totuși de ușoare bâlbe ale regiei de lu-
mini și ale actorilor, determinate probabil și de spa-
țiul de joc - sala Teatrului Național. Copiii prezenți
- o sală plină ochi - au reacționat totuși cu mare
plăcere, cuceriți poate și de exotismul basmului lui
Franck. Baum. Vrăjitorul din Oz a demonstrat o dată
în plus importanța unei lecturi pregnant vizuale a
spectacolului pentru copii, dincolo de capacitățile
logistice ale teatrelor producătoare.
La polul opus din punct de vedere tehnic s-a
aflat spectacolul Teatrului „Guguță” din Chișinău,
Comoara tâlharului. O propunere dramaturgică inte-
resantă, care mixează basme celebre (Punguța cu doi
bani, de pildă), realizat însă cu o dureroasă sărăcie de
mijloace, arhaic și prăfos, ca în urmă cu vreo două-
zeci și cinci de ani. Păcat, pentru că actorii au jucat
profesionist, povestea era frumoasă, iar copiii din
public - curioși. Plutea însă neplăcut deasupra spec-
tacolului un stigmat al anacronismului de care, să
sperăm, teatrul basarabean va scăpa cât de curând.
Crăiasa zăpezii a Teatrului „Sava Dobroplodni”
din Silistra, Bulgaria, a fost o versiune fără text a
basmului lui Andersen. O versiune nu lipsită de ca-
lități, deși oarecum schematică pe alocuri. Am re-
marcat din nou atenția acordată luminilor, care au
pus în valoare un eșafodaj scenic lipsit de opulență,
dar convingător. Corectă mi s-a părut și opțiunea
regizoarei Teodora Gulubova de a folosi ca fundal
muzical Anotimpurile lui Vivaldi, uneori re-
orchestrate „pentru copii”, alteori în varianta
simfonică clasică. Un spectacol onorabil, chiar
realizat cu buget redus.
Un spectacol care s-a distins prin partiturile ac-
toricești a fost cel al Teatrului din Ujgorod, Ucrai-
na - Potcoava fermecata (regia Volodimir Bogdaneț).
O adaptare a unei povești de Ivan Franko, tratată în
cheie ironică, actorii prezenți pe scenă având și
rolul de naratori-rezoneuri ai poveștii măgarului
leneș care învață ce e munca. Un spectacol de
factură clasică, să-i spunem, susținut prin vitalitatea
ludică, hâtră, a interpreților.
De altfel, aproape toate spectacolele pentru copii
prezentate în festival au probat accentuarea impor-
tanței scenice a actorului de animație care nu mai e
de mult un simplu mânuitor de păpuși, ci trebuie să
aibă certe calități profesionale. Spectacolele de ani-
mație se construiesc din ce în ce mai mult prin in -
termediul omului-actor, într-o reorientare a con-
venției teatrale conformă noii paradigme a receptării.
Marele Premiu al ediției din acest an a Festivalu-
lui „Puck-Animafest” a revenit unui spectacol pen-
tru adulți - Peeling, producție a Teatrului „Poopik”
din Lotem, Israel. Un spectacol conceput, realizat și
jucat de trei oameni, un demers sensibil și marcat-
ludic, totodată, cu textul redus la maximum, com-
Prem iile FestivaiuIu i
Puck - Anime fest
Marele Premiu „Puck” - Peelirg, Teatrul Poopik-
Lotem, Israel
Premiul „Anima-Puck” - Visul unei nopți de vară,
Teatrul „Vasilache” Botoșani
Premiul „Special-Puck” - Jack și vnjul de fasole,
Teatrul „Țăndărică” București
Waldemar Wroblewski pentru muzica din
spectacolul Jan Tcjemnick, Teatrul „Lalka”
Varșovia
Premiul „Stil-Puck” - Lacul lui Damiano,
Teatrul din R jeka
Premiul de interpretare „Solo-Puck” -
Aurica Dobrescu, pentru rolurile din Visul
unei nopți de vară; Călin Mureșan, pentru rolul
din Stan Bolovan, Teatrul de păpuși „Puck”
Cluj-Napoca
Premiul „Mini-Puck” - pentru cel mai fidel
spectator: Inesa Schmidt (6 ani)
pus doar din replici strict necesare pentru inteligi-
bilitatea întregului. Peeling e un produs cultural per-
fect adaptat nivelului de receptare al spectatorului
contemporan, care persiflează povești de dragoste
(așa-numitele romance), aspirații ontologice etc. Un
spectacol postmodern, în care nuanța comică are
menirea de a spulbera blazarea privitorului, de a-i
provoca, prin râs, un soi de catharsis. Peeling ar merita
văzut de cât mai mulți spectatori români. Autorii săi
- Ori Goldstein, Shirley Pitlik. și Asaf Levinbook. -
au edificat o „jucărie” dramatică la care snobii ar
strâmba din nas, dar care, bine promovată, ar stârni
entuziasmul necondiționat al omului de pe stradă,
care ar (re)intra, astfel, în sala de teatru de care se
ferește acum. Peeling și-a meritat cu prisosință
premiul.
Ediție după ediție, Festivalul „Puck-Animafest”
devine un eveniment cultural de anvergură, sem-
nificativ nu doar ca întâlnire a teatrelor pentru co-
pii, ci și ca interacțiune benefică a creatorilor de
teatru. În România, destule teatre de animație au
făcut breșe în mentalitatea conservatoare a teatra-
torilor și publicului. Meritul acestui festival este că
ne oferă termene de comparație și alternative.
Adică, în cele din urmă, provocări.
■
gonsemnări
Cruciadele și noua Europă
■	Marcela Sălăgean
Cercetarea istorică se manifestă și se vali-
dează direct și cu prilejul manifestărilor
științifice organizate în țară și străinătate.
În rândul acestora se încadrează și o importantă
latură a activității Centrului de Studii Transilvane
din Cluj-Napoca, care s-a remarcat prin diversi-
tatea și modernitatea tematică a sesiunilor, simpo-
zioanelor și conferințelor științifice organizate,
precum și prin participarea unor personalități de
mare prestigiu atât din țară cât și din afara ei.
Recenta conferință internațională organizată sub
egida Institutului Cultural Român - Centrul de
Studii Transilvane, precum și a Ministerului Inte-
grării Europene, Institutului de Studii Internațio-
nale și Facultății de Istorie și Filosofie a Universi-
tății „Babeș-Bolyai”, De la Cruciada a IV-a la Unfi-
carea Europeană, s-a desfășurat la Cluj-Napoca între
18 și 23 mai 2004. Au participat cercetători, cadre
didactice universitare, teologi și oameni de cultură
din țară (Cluj-Napoca, București, Târgu-Mureș,
Târgoviște) și străinătate (Italia, Austria, Spania,
Marea Britanie), reprezentanți ai mass-media.
Paleta tematică a fost diversă și foarte interesantă,
iar specialiștii prezenți la conferință, așa cum ne
relevă chiar titlurile comunicărilor, au abordat o
gamă extrem de variată de subiecte.
Lucrările sesiunii s-au desfășurat în opt secțiuni.
Subiectele oarecum tradiționale („Evenimentele
din anul 1204”, „Greci și latini după 1204”, „Cru-
ciada a IV-a și agravarea schismei dintre Răsărit și
Apus”, „Cruciada a IV-a și limitele răsăritene ale
spațiului european: cronica unei extinderi ratate”,
„Pius al II-lea și proiectul său de cruciadă” etc.) s-au
interferat cu producții ale unor noi orientări isto-
riografice, venite dinspre studiul Uniunii Europene
(„Rolul grupurilor de presiune de natură religioasă
în procesul integrării europene”,”Secularizare și
religie în integrarea europeană”, „Interguverna-
mentalism și supranaționalism în proiectul Con-
venției Europene”, „Periferia Europei la Bruxelles”,
„Regiunile și procesul politic în Uniunea Europea-
nă”, „Cetățenia europeană”, „Poziția Austriei în
procesul extinderii Uniunii Europene către Europa
Centrală și de Est”, „Implicațiile politicii externe a
Uniunii Europene în domeniul securității interna-
ționale”, „Uniunea Europeană și managementul
conflictului” etc.).
În timpul conferinței s-au mai desfășurat o ma-
să rotundă cu tema „Toleranță și intoleranță reli-
gioasă - biserică și societate în contextul unificării
europene” și o serie de lansări de carte: Vasile Puș-
caș, „Negociind cu Uniunea Europeană”, Bucu-
rești, 2003; „Nationalisms, Identities, European
Enlargement. Case Studies on the 20th and the
New Century”, ed. Andrea Carteny și Giuseppe
Motta, Cluj-Napoca, 2004; „Teologie și politică.
De la Sfinții Părinți la Europa Unită”, București,
2003; Simion Costea, „România și Proiectul Briand
de Uniune Europeană”, Tg-Mureș, 2004 și numă-
rul 1/2004 al revistei Centrului de Studii Transil-
vane, „Transylvanian Review”.
Modul elevat în care au decurs lucrările con-
ferinței, discuțiile, polemicile (care nu au depășit
limitele firești ale discursului științific) au de-
monstrat nu doar complexitatea evenimentelor și
problemelor abordate, ci și nevoia unui dialog
permanent între reprezentanții diferitelor specia-
lități ale cercetării istorice. Organizatorii intențio-
nează editarea unui volum care să cuprindă
lucrările prezentate.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 42 ♦ 1-15 iunie 2004
21
film_______________________
Troia descoperită la început de secol XXI
■	Delia Cristina Balaban
n fiecare an Hollywood-ul realizează o mega-
producție cinematografică în ceea ce privește
costurile astronomice și numărul de figuranți.
Dacă anul trecut se încheiau filmările la ultima
parte a trilogiei Stăpânul inelelor, încununată cu mai
multe premii Oscar, vara aceasta unul din locurile
de frunte la box office va fi ocupat cu siguranță de
noua creație semnată Wolfgang Petersen: Troia.
Petersen (Das Boot) este unul dintre produsele de
succes ale cinematografiei germane, produs ex-
portat peste ocean. Ruinele cetății Troia, care se
găsesc undeva în Turcia, au fost descoperite în anul
1871 de arheologul german Schlimann și nu
întâmplător, premiera mondială a filmului despre
Troia, regizat de către un neamț, a avut loc la 9 mai,
în Berlin cu covorul rcșu și invitații de rigoare.
Generațiile tinere cărora li s-a părut destul de
dificil să citească poemul homerian pentru lectura
obligatorie, poem ce constituie sursa principală de
inspirație pentru scenariu, generații care au rezerve
să meargă la cinema să vizioneze un film de trei ore
despre una dintre bătăliile care au avut loc în Gre-
cia în urmă cu mai bine de trei mii cinci sute de ani
nu trebuie să își piardă speranța. Eroul legendar
jumătate zeu, jumătate om - Ahiles - este nimeni
altul decât Brad Pitt după o jumătate de an de
antrenament intensiv în studioul de fitness și dietă
specială. Pitt, care are imaginea unui tip inteligent,
sensibil și uneori rebel, cu ajutorul unui vizibil plus
de masă musculară dă viață pe marile ecrane unei
veritabile statui antice ca apariție fizică, dublată de
sensibilitate actoricească. Efortul depus pentru
transformarea corporală se justifică nu doar prin
onorariul ridicat ci și, după cum actorul declara
într-un interviu televizat, prin posibilitatea de a juca
alături de un mit al cinematografiei mondiale, Peter
O’Toole. Cooperarea lui Pitt cu regizorul Petersen
s-a dovedit a fi una fructuoasă, actorul american
apreciind în primul rând disciplina și marea putere
de muncă a regizorului care reușește să creeze
perspective de-a dreptul grandioase, dar și scene de
detaliu și care pe perioada filmărilor nu s-a plâns
niciodată chiar dacă condițiile de lucru la 40 de
grade nu sunt condiții ușor de suportat.
Filmul nu este plictisitor nici pentru cei care
preferă scene de acțiune, nici pentru cei care pre-
feră o infuzie de romantism. Scenele în care mii de
soldați încălțați în sandale se luptă unii împotriva
celorlalți se îmbină armonios cu scenele romantice,
iar plusul de informație pe care îl aduce filmul, în
primul rând pentru cei care nu cunosc varianta ho-
meriană este că pe vremuri războaiele se purtau nu
pentru rezerve naturale (a se citi petrol), ci pentru o
femeie sau pur și simplu din orgoliu. Relația dintre
politică și război rămâne însă neschimbată, cu cu-
vintele unuia dintre personaje: bărbații tineri mor pe
câmpul de luptă, iar bărbații mai în vârstă vorbesc despre
câștigarea bătăliilor.
Spectatorul (spectatoarea) poate fi însă sur-
prins că în rolul celebrei Elena, pretextul demară-
rii masivei mișcări de trupe (o mie de bărci navi-
gând pe Marea Egee, pline ochi de soldați greci
dornici să cucerească Troia), este distribuit un tâ-
năr talent, actrița germană Diana Kruger, care
însă se potrivește mai degrabă în Crăiasa zăpezii.
Pentru personajul Elena din Troia, marea majori-
tate a spectatorilor ar fi distribuit în acest rol o
frumusețe mediteraneană și nu una nordică, dar
în fond regizorul hotărăște, și tânăra nemțoaică,
dincolo de culoarea părului și stereotipurile
cititorilor poemului și a unor cărți de istorie, face
impresie bună.
Departe de a fi o producție de masă care să pre -
zinte istoria antică într-o formă light pentru un pu-
blic socializat media aproape în exclusivitate vizual,
povestea Troiei este prezentată într-o manieră com-
plexă, cu iz european. Cu excepția unui Agamem-
non, care se dovedește a fi personajul negativ de la
început și până în finalul filmului, binele și răul se
regăsesc cvasi în fiecare dintre personajele princi-
pale. Nimeni nu este perfect, iar zeii parafrazându-l
pe Ahiles ne invidiază pe noi pământenii pentru că
suntem muritori și pentru că pentru ei pare fasci-
nant că fiecare clipă a noastră poate fi ultima clipă.
Nu există o parte bună care luptă împotriva răului,
personajele trăiesc experiențe noi care le trans-
formă, toate acestea petrecându-se într-o lume în
care credința în forțele divine joacă un rol central.
Pentru fanii filmelor de acțiune, pentru îndră-
gostiții care doresc să petreacă o după-amiază mai
lungă împreună (nota bene: filmul durează 162 de
minute fără blocul publicitar de debut), pentru
pasionații de istorie dar și pentru cinefilii preten-
țioși Troia în varianta Petersen se recomandă cu căl-
dură, neexistând pericolul unor reacții secundare.
Criticii europeni de film atribuie calificative pre-
cum producție monumentală Troiei lui Wolfgand
Petersen.
■
a
ddenda
Rânduri pentru un prieten
■	Letiția Ilea
Mă întorc la Cluj, după luni de zile, și
încerc, așa cum fac de ani buni, să
regăsesc Clujul meu, Clujul
adolescenței și studenției mele. ”Arizona” arată cu
totul altfel, la ”Croco” sunt alte figuri, fosta
librărie a "Universității” nu mai păstrează nimic
din personalitatea ei de odinioară. La tot pasul,
”Connex” și "Orange”, chioșcuri de ziare inepte,
magazine de lux care contrastează puternic cu
figurile obosite, blazate, cenușii care își croiesc cu
greu drum printre mașinile indecent de scumpe.
Scriu toate acestea și îmi dau seama că nu vorbesc
neapărat despre Cluj, ci despre orice oraș mare
din România. Dezamăgirea mea se șterge însă
repede prin întâlnirea cu un prieten drag, să-i
spun A., pentru că știu că nu i-a plăcut să se
vorbească despre el. Să-i spun A., pentru că așa
trebuie să înceapă și alfabetul prieteniei. Printre
cafele rituale, într-un bar nicăieri, în Vinerea
Mare, ne rezumăm unul altuia întâmplările
ultimelor luni. Întâmplările care sunt mai ales
stări de spirit. Îi evocăm, ca întodeauna, pe morții
noștri, în mare aceiași. Madi, Călin și alții. Îl
observ în tăcere. Păstrează în ochi sclipirea,
flacăra, nu are nici un fir de păr alb, poate doar
vreun rid în plus față de anul trecut. Toate îi
merg pe dos, totul îi stă împotrivă, dar el se
aprinde cu aceeași vâlvătaie pentru o idee, un
principiu, ca să ia apărarea unui prieten sau să
condamne atitudinea altuia. Suntem aproape
întodeauna de acord, pentru că i-am acordat de
mult un loc neclintit în sufletul meu, pe care nu
a fost nici măcar nevoie să-l câștige. L-a ocupat,
pur și simplu, cu grația ideilor care par să-i fiarbă
sub fruntea dostoievskiană. Am citit, din
curiozitate, articolul care îi este consacrat în
"Dicționarul scriitorilor români contemporani”,
cel editat de Ion Bogdan Lefter. După obișnuita
înșiruire de publicații, premii și articole critice
care i-au fost consacrate, aflu că A. este "liber
profesionist”. Profesionist, da, o dovedesc
ecourile textelor sale, din cărți sau din majoritatea
revistelor literare și de opinie din România
ultimilor ani. "Liber”. Aici lucrurile se complică.
În anii dictaturii, pe când actualele glorii literare
își umpleau sertarele și se lăudau cu asta la toate
colțurile, A. nu a stat deoparte, de la "banalele”
manifeste pe care le-a răspândit, până la articolele
și interviurile prin care a făcut cunoscută în
străinătate situația din România. A. s-a aflat la
timp în Piața Universității, a vorbit la diverse
tribune, a simțit bastoanele minerilor în iunie ’90
pe spinarea care nu s-a încovoiat niciodată. Se
pare că asta nu se iartă. El spune că "mai poate
duce”. Zâmbește ironic, când îi vorbesc despre
redacțiile și ministerele în care nu a încăput,
pentru că era "prea liber”. Vorbim despre un
cunoscut care spunea că, gata, de la vârsta asta
trebuie să ne aranjăm viața, să acceptăm
compromisuri. Singura "prejudecată” a lui A. îmi
pare a fi aceea că, în România, scriitorul poate să
fie și ”zoon politikon”. Unde duce ea? Politicienii
de profesie te consideră un fel de cravată bună de
arborat în anumite ocazii, îndemnându-te totuși
tacit să-ți vezi de treaba ta; confrații te acuză de
tot felul de pacturi diabolice și îți cenzurează
accesul în anumite cercuri, în baza "coloraturii
politice”, considerându-te apoi, tot ei, un ”loser”,
pentru că nu ești bine instalat în topurile literare,
nici etern candidat la premii, care, culmea, se
acordă uneori tocmai în baza "demersurilor în
slujba democrației”. Vorbim despre ceea ce se
întâmplă în jur, despre proiectele noastre literare
și îmi spun că, da, A. e liber și plătește încă
pentru asta. Privesc cicatricea de pe fruntea lui, a
cărei origine o cunosc, și mă gândesc că poate
m-am despărțit de literatură, ”litera-tura-vura”,
dacă pentru mine, în acest moment, această
pecete a suferinței unui prieten drag are de
departe mai multă importanță decât teancurile de
volume și diplomă cu care se laudă, deja, cei de
vârsta noastră. Comandăm încă o cafea, vorbim
din nou despre Călin și Madi. Plouă mărunt,
într-un oraș ostil, orașul în care eu m-am născut
și pe care îl părăsesc mereu, orașul în care A. a
fost prima dată anchetat în anii ’70 și în care iată,
acum este liber profesionist. Clepsidra e spartă,
nisipul ni se scurge printre degete, dar scânteia
din ochi e tot acolo, și va aprinde poate luminile
Învierii.
■
22
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 42 ♦ 1-15 iunie 2004	|-
Ș|alonul defavorizatului____________
Calmul pielii capului,
găinile chelite
■ Mihai Dragolea
Cum, necum, e o minunăție să umbli pe o
șosea pustie la această vreme a anului: a
plouat temperat, păsările trăiesc într-un
delir vocal de-a dreptul cuceritor, marginile
drumului sunt tivite cu flori mărunte de toate
culorile, unele fragile, altele - viguroase; cum e
duminică, nu e o circulație mare, te poți muta,
liniștit, de pe o margine pe alta a șoselei, fără risc
de accidentare, o reală plăcere, greu de aflat în
altă parte. Delectarea durează până în momentul
când, pe margine apare o reclamă năucitoare; ea
parvine de la celebra firmă Sun Silk, face reclamă
la ceva șampon și sună așa: „Sun Silk - calmează
pielea capului”. La așa anunț te cuprinde o
bucurie devastatoare, mai ales că reclama apare
după altă minune, cea cu „Sun Silk pentru păr
turtit”; procesul e costisitor, dar face toți banii:
întâi te ungi cu cea de-a doua soluție, să nu mai
rămână părul ca un obez, să se învioreze, cât de
cât; dar, se prea poate, înviorarea să fie însoțită și
de o răscoală a pielii capului (a nu se gândi la tot
felul de prostii!); acum, sigur, pielea capului se
poate răscula din cele mai diverse motive, cum ar
fi prețurile, costurile, divagațiile despre corupție
și alte stări profund bivolariene; pe scurt: omului
i se face părul măciucă, stare dezagreabilă, deloc
plăcută, deloc atrăgătoare. Bine că a apărut soluția
salvatoare, cea pentru „calmarea pielii capului”;
piele calmă, păr liniștit, freză după pofta inimii! și
drumul continuă fără accidente, până când apare
un șir de limuzine, care străine și luxoase, care
autohtone și obosite, cu numere și nume de tot
felul: ADA; SEN; VIP; FOC; PAC; ZAC; etc. Se
vede și o Dacia roșie, una cu SRI; aici iar e pielea,
nu numai de pe cap, ca pe o găină zgribulită, din
nou ar trebui apelat la minunatul Sun Silk, să nu
ajungi în sat ca electrocutat; aici nici măcar
reclama cu pricina nu e de aflat, în schimb apare
una, a unei firme care vinde „găini grele”, iar n-ai
cum să-ți calmezi pielea capului, de unde dracu’
să fi știut că se vând și găini ușoare ca fulgul, ca
vrăbiile care ciripesc pe reclama cu pricina?! Cu
palma pe creștet (să nu se vadă chelia zbârlită) am
intrat în sat; m-am dus la o mătușă foarte dragă,
eram sigur că mă suportă și cu pielea capului
zbârlită; nu ne văzusem demult, am povestit de
toate, pe îndelete; am ieșit și în curte, să-mi arate
puii proaspăt cumpărați, vreo patruzeci; mătușa
se văita că mănâncă foarte mult și beau apă cu
nemiluita, până și peste noapte; dar spunea ea,
merită, se îngrașă foarte repede, la recolta de anul
trecut a avut găini care, decapitate și curățate,
numai carne, cântăreau aproape cinci kilograme.
Până aici totul a fost în ordine, normal; pe când
ne uitam noi doi la puii puși pe înfulecat, mătușa
mi-a spus că asemenea găini nu merită să fie
lăsate de prăsilă, sunt prea grase la maturitate, se
chinuie îngrozitor cu ele cocoșii, atât se chinuie
încât ei chelesc pe burtă, iar damele - pe spate,
mai mare groaza! Oare nu se inventează un soi de
Sun Silk bun pentru asemenea ocazii, să nu mai
fie penele turtite, nici pielea incomod excitată?
■
fleledependența
Noua invazie barbară?
■	Monica Gheț
Termenul barbar (de căutat în dicționare)
se referă inițial la populații străine de
greci sau romani, mai apoi la invazia celor
veniți din Nordul continentului în vraiștea post-
imperială de la începutul Evului Mediu. Cu alte,
mai subtile sensuri, sunt vizați cei a căror origine
nu este din jurul “lacului civilizator”, Mediterana,
nefamiliarizați cu rafinamentul existenței în afara
rigorii militare, neîndurători cu presupusa “efe-
minare” a îndeletnicirilor științifice și artistice,
sau pur și simplu, desconsiderîndu-le. În acest
ultim înțeles, cam reducționist, noțiunea de
barbarie și-a păstrat valabilitatea. Cînd războiul
pare mai necesar civilizației, cînd el aduce mai
multe foloase decît amintitele preocupări ale
minții, cînd creativitatea e pusă în slujba nimici-
rii, omenirea are o problemă care nu s-a
destrămat din antichitate pînă azi. Doar direcția
pare să se fi schimbat. Shakespeareana “nebunie
dinspre Nord-Vest” întîmpină nebunia dinspre
Est. Și nu de acum, de la 11 Septembrie 2001
încoace! Barbaria nazistă intenționa să anihileze
barbaria comunistă. Cea din urmă, total
imperialistă, lupta împotriva fascismului, a
nazismului ca să ajungă în competiție cu
“imperialismul capitalist”, construind mentalități
ce reprezintă pînă azi focare nestinse de conflict.
Ce-i mînă în luptă pe oponenți? O ideologie?
Oricare ar fi, ea e mereu barbară față de
necesitățile vieții și n-are alt scop decît puterea.
Religiile? Mai mult debușee individuale decît
soluții colective, prea asemănătoare ideologiilor.
Resursele naturale, extinderea “teritoriului vital”?
Da. Funcționează tot mereu principiul: “dă-te tu
laoparte pentru a-mi fi mai bine mie”.
Înainte de 1 Mai a.c., între aplauzele oficiale,
media internațională se isterizase la perspectiva
lărgirii Uniunii Europene cu cele zece state ce-ar
urma să “paraziteze” tihna Europei de Vest. Dar
nimeni n-a scos o vorbă asupra completei schim-
bări de paradigmă în stilul de viață occidental prin
asimilarea unor valuri de nestăvilit ale popula-
țiilor provenite din fostele colonii. Oricît de re-
gional standarzizat, “vechiul continent” își va apă-
ra draconic teritoriile de cetățenii incomode sau
de arbitrariul călătoriilor. Noua barbarie se nu-
mește terorism, deși invazia barbarilor dintot-
deauna a răspîndit teroarea. Amploarea ei diferă,
însă. Și mai diferă prudență democrațiilor față de
intoleranța rasială... Pe cînd la noi, așa debili
democrați cum ne aflăm, domină, din păcate
neîncrederea față de spiritul dubitativ propriu
oricărui sistem tolerant. Mă refer aici la
surprinzătoarea meditație a lui Andrei Pleșu
dintr-un recent număr al Dilemei Vechi, în care
ilustrul intelectual - de o incontestabilă suplețe a
judecății - deplîngea liber-cugetarea invitaților
euro-atlantici la o conferință internațională, unde
alți reprezentanți ai religiilor monoteiste (spre
deosebire de creștinii spațiului menționat) sunt
mai pătrunși de și mai adînciți în litera credinței
lor. Care literă - a unora și a altora - se
adeverește, totuși, a fi disjunctă. Atunci unde e
avantajul dialogului? E democrația slabă pentru că
este tolerantă? Ori vrea ea să se impună tocmai
pentru că este puternică în anumite aspecte
susținute de “etica ei protestantă” - unde Franța,
Italia, Grecia, Spania și Portugalia, etc. formează
un corp aparte? Iată întrebări nu lipsită de
gravitate. Personal, n-am un răspuns adecvat.
Mă întreb cine îl are ori îl poate avea.Pînă la
reinventarea “soluțiilor finale” mă limitez a trage
învățămintele din lecția istoriei cunoscute:
“barbarii” au cucerit civilizația antică pentru a
contrui o alta civilizație. Fapt greu de contestat
pînă și în “amețeala” reperelor actuale.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 42 ♦ 1-15 iunie 2004
23
Sumar
Ăjrte_______________________________________
Aloc notes
ȘttJan Argi: Arta corală — simbol al mijlocirilor
armonioase • 2
Editorial
L Maxim Danciu: Cultura activă • 3
Anchetă
Presa culturală clujeană • 3
Comentarii
Mircea Opriță: Sfârșitul „Țiganiadei” • 4
Oana Pughineanu: Critica literară ca „demon al lui
Maxwell” • 6
Mihaela Mudure: Mituri și prozatori • 7
Agenda
G. Vasiliu: Recital Ilinca Dumitrescu și Vasile
Macovei • 7
Anul Ioan Slavici - Tribuna 120
Tatiana-Ana Fluieraru: Contradicția benefică • 8
Confluențe
Radu Țuculescu: Primăvară vieneză *12
poezia
Andreea Alexe • 14
€x abrupto
Radu Țuculescu: Discurs electoral • 14
ITleridian
MariusJucan: „Vestul și restul” *15
Ovidiu Pecican: Părăsind autarhia pentru Europa *16
Aniversări
Dorin Almășan • 17
teatru
Claudiu Groza: Restanțele mele teatrale • 20
Claudiu Groza: O casă de păpuși... • 21
Consemnări
Marcela Sălăgean: Cruciadele și noua Europă • 21
film____________________j__________________
Delia Cristina Balaban: Troia descoperită la început
de secol XXI • 22
Addenda
Petiția Ilea: Rânduri pentru un prieten • 22
Salonul defavorizatului
Mihai Dragolea: Calmul pielii capului, găinile
chelite • 23
teledependența
Monica Gheț: Noua invazie barbară? • 23
Arte
Mihai Goțiu: Explozia și efectele ei • 24
Abonamente
Cu RIDICARE DE LA REDACȚIE:
60.000 lei - trimestru
120.000 lei - semestru
240.000 lei - un an
CU EXPEDIERE LA DOMICILIU:
90.000 lei - trimestru
180.000 lei - semestru
360.000 lei - un an
Persoanele interesate sunt rugate să achite
suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să
o expedieze prin mandat poștal la adresa:
Revista de Cultură Tribuna, cont nr.
5010.9575592 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Explozia și efectele ei
■	Mihai Goțiu
aa... cred că e ceva campanie publici-
tară... nu știu... uite, la Loto...”. „Nu
„ „	știu, nu știu ce să zic...”. „Sunt
beton!...”. „Îmi plac. În special cel cu bradul...”.
„Ar trebui să vă fie rușine! Ce învață tinerii de la
voi? Cum adică De°pagă-te, române! și cum puteți
să puneți semnul ăla pe pereți?...”. „Nu-mi dau
seama ce vreau să spună. Cum adică: Iisus, terorist,
homeles1 ”...
Nedumerire, entuziasm, nepăsare, supărare,
reacții mai mult sau mai puțin hormonale. Toate
acestea nu au fost răspunsuri probabile, ci modul
în care au citit trecătorii afișele campaniei
MindBomb 2004, lipite pe străzile Clujului și a
încă opt orașe din țară. Se înțelege au existat și
poziții mai mult sau mai puțin oficiale. Primăria
municipiului Cluj-Napoca și-a trimis
subordonații să rupă afișele și a anunțat că i-a
amendat pe organizatori sub pretextul lipirii lor
în locuri neautorizate. Loteria Română, deranjată
de mesajul „6 din 49 mai cred că există lucruri
care nu se pot cumpăra, indiferent cât ai câștiga”,
a sesizat Poliția pe motiv că i-ar fi afectată
imaginea...
Toate la un loc dovedesc un singur lucru.
Românii nu sunt pregătiți, nu știu să citească
afișele sociale. Lucru de înțeles dacă ținem cont
că, deși, cel puțin la Cluj, este a doua acțiune de
acest gen (prima campanie s-a desfășurat în
2002), afișul militant este, practic, necunoscut în
România. Asta dacă nu punem la socoteală afișele
propagandei comuniste, care necesită, însă, o altă
discuție.
Și totuși, ce este MindBomb ? În primul rând o
ocazie de meditație. De atitudine. De implicare a
artiștilor în viața socială. Și nu în ultimul rând de
revendicare a unui spațiu public. Căruia taman de
aceea i se spune public. Pentru a fi folosit de
oricine ar avea ceva de spus. Iar glumița cu
„locuri neautoriaze” este numa’ bună de spus
nepoțeilor, înainte de culcare. De parcă o acțiune
undetground ar avea nevoie de legitimare. De
instituționalizare. Ei, na’, asta chiar sună bine -
acțiune militantă cu ștampilă de la Primărie!
Poate mult mai sugestive decât mesajele
campaniei sunt, însă, imaginile cu afișele rupte.
Ele nu mai sunt o viziune a artiștilor care le-au
conceput, ci a mentalității românești
contemporane. Imaginea unei societăți sfâșiate
care preferă să distrugă ceva ce nu poate înțelege.
Pentru că nu se obosește, îi e prea lehamite să
gândească și își ia măsuri de precauție. „Nu știu
dacă e de bine, dar s-ar putea să fie de rău, mai
bine îl rup”. Astfel s-ar putea sintetiza gestul
celor care au încercat să distrugă afișele
MindBomb. Teama în fața necunoscutului, a
necontrolabilului, este mai mare decât puterea
rațiunii. Cel puțin deocamdată.
și ar mai fi câteva lucruri de spus despre ceea
ce nu se vede. Pentru că, în ciuda aparențelor, a
afișelor care au ajuns pe străzi, există și o parte
mai puțin vizibilă a campaniei MindBomb.
Precum la un iceberg. La suprafață plutește doar
vârful ghețarului. Spre neliniștea multora, partea
de sub apă poate fi doar bănuită. Ea cumulează o
imensă energie. Sute de ore nedormite, meeting-
uri prelungite până târziu în noapte, discuții mai
mult decât aprinse, peste o sută de artiști plastici,
designeri, arhitecți, scriitori, specialiști IT ori
voluntari care s-au implicat în elaborarea afișelor
și în lipirea lor. Ei sunt energia care a produs
MindBomb 2004. Puteți fi liniștiți sau neliniștiți,
în funcție de perspectivă. Această energie e
departe de a se fi epuizat. MindBomb doar ce a
început...
■
24
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 42 ♦ 1-15 iunie 2004	|-