serie nouă • anul III • nr. 41 • 16-31 mai 2004 • 10.000 lei
RIBUNA
revistă de cultură
Apare sub egida Consiliului Județean Cluj
Angela Tomaselli
l lustrația
numărului
Politichiens II
SUPLIMENT
Tribuna dialog
Theodor Damian despre
Liturghia Cuvântului
Arhiva____________________
Vasile Docea:
La curtea iubirilor
reprimate - Fragmente
din Jurnalul intim al
regelui României Carol I
Tribuna
Director fondator:
Ican Slavici (1884)
Revista apare bilunar, cu sprijinul
Centrului de Studii Transilvane Cluj
și al Ministerului Culturii și Cultelor .
Consiliul consultativ
AL REDACȚIEI TRIBUNA
Diana Adamek
Mihai Bârbulescu
Mircea Borcieâ
Aurel Codoban
Victor R. Constantinescu
Ion Cristofor
CĂLIN FELEZEU
Monica Gheț
Ion Mureș an
Mircea Muthu
Ican-Aurel Pop
Ion Pop
Pavel Pușcaș
Ioan S bărci u
Alexandru Vlad
Redacția
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan- Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Edith Fogarasi
Redacția și administrația:
3400 Cluj, Str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264] 59.14.97
E-mail: cst@easynet.ro
ISSN 1223-8546
didactica________________________
Strategia jocului de rol
■ Bianca Bretan
neori, profesorii au tendința să ignore
faptul că procesul educativ complex care
are loc în școală nu se rezumă doar la
activitățile ce au loc între pereții unei clase. Învăța-
rea este un proces dinamic, cu două sensuri: avem,
pe de o parte, interacțiunea cu lumea exterioară,
proces în care fiecare dintre noi duce în clasă ex-
periența acumulată în afara spațiului școlii și direc-
ția inversă, în care cunoștințele dobândite la clasă
sunt aplicate în lumea exterioară. Școlii îi revine
rolul de a forma deprinderile și competențele de
bază cu ajutorul cărora elevii vor face față diver-
selor situații sociale care apar în viața de zi cu zi.
Articolul de față încearcă să sublinieze impor-
tanța utilizării unor activități comunicative nu doar
ca o cale eficientă de dezvoltare a deprinderilor de
exprimare orală, ci și ca o modalitate de a familia-
riza școlarii încă de la o vârstă fragedă cu anumite
modele comportamentale în diverse situații/roluri
care le vor fi de folos în momentul părăsirii
spațiului școlii.
Activitățile care îi pot pregăti pe elevi în acest
sens sunt numeroase. De exemplu, tinerii care au
fost obișnuiți să utilizeze lucrul în grup la clasă se
vor adapta mai ușor atunci când va veni momentul
să lucreze în echipă. Un alt procedeu folositor în
acest sens este jocul de rol. În cadrul acestuia, pro-
fesorul dă informații participanților despre perso-
najele pe care le vor interpreta. De exemplu, se
imaginează o situație în care un elev interpretează
rolul angajatului, iar un altul, rolul managerului.
Studentului aflat în rolul subordonatului i se suge-
rează că trebuie să-și înduplece șeful pentru a obți -
ne o după-amiază liberă în vederea unei programări
la dentist. El trebuie să-și ceară voie, motivându-și
acțiunea și încercând să fie cât mai convingător.
Jocul de rol este mult mai eficient când are un
final deschis interpretărilor, astfel încât participanții
la discuție să-și poată exprima opiniile referitor la
acea situație și în final să ajungă la un consens.
Chiar dacă activitatea nu e inițial prevăzută cu final
deschis, e bine să fie urmată de discuții.
Atunci când e utilizată în cadrul orelor de limbă
străină, această activitate are ca obiectiv îmbunătăți-
rea deprinderilor de comunicare orală. Beneficiile
sunt evidente: în acest mod, elevii au ocazia de a
utiliza limba țintă într-o multitudine de contexte,
încurajând elevii să folosească intonații și gesturi
naturale. Însă avantajele acestui procedeu didactic
nu se limitează doar la acest nivel. De fapt, în tim-
pul acestor activități, cursanții sunt expuși unei
palete largi de situații sociale și atitudini pe care
le-ar putea întâlni în viitor.
Acest lucru este în concordanță cu prevederile
Uniunii Europene, ale cărei obiective în materie de
educație prevăd pregătirea tinerilor pentru o cât
mai bună integrare în societate. Trebuie făcută aici
o paranteză care să aducă unele clarificări în această
privință. La nivel comunitar au fost stabilite axele
prioritare de acțiune comună în direcția dezvoltării
dimensiunii europene precum și finalitățile educa-
ției, acestea din urmă fiind grupate în șase teme
majore:
educația de bază pentru întreaga populație ;
promovarea reformei și a schimbării sociale ;
pregătirea elevilor pentru viața adultă ;
dobândirea motivației pentru continuarea
învățării și după părăsirea cadrului școlii în vederea
pregătirii pentru o lume în schimbare ;
promovarea dimensiunii interculturale a
educației ;
bunăstarea și realizarea personală.
Realizarea obiectivului referitor la pregătirea
elevilor pentru viața adultă presupune gândirea și
aplicarea unor strategii educaționale axate pe dez-
voltarea competențelor necesare individului pentru
a deveni un cetățean activ, atent la dimensiunea
culturală pluralistă și la respectarea principiilor de
bază ale drepturilor omului. În consecință, școlii îi
revine sarcina de a oferi elevilor o șansă pentru
dezvoltarea deprinderilor, competențelor și cunoș-
tințelor necesare atingerii acestui obiectiv. În acest
context, unele activități precum simularea sau jocul
de rol pot fi considerate o “repetiție” pentru di-
versitatea de situații sociale la care va fi expus
tânărul odată ieșit din școală.
Fără aceste procedee, orele de curs se limitează
la un singur tip de interacțiune, iar rolurile utilizate
se restrâng la două: profesor și elev. Din punct de
vedere social, aceasta este o situație artificială, deoa-
rece circumstanțele rămân de fiecare dată neschim-
bate, fiind bazate pe o relație între autoritate, pro-
fesorul și subordonatul (elevul) care nu lasă loc
unei prea mari flexibilități. Dimpotrivă, circum-
stanțelevieții de zi cu zi sunt într-o permanentă
schimbare, iar o persoană trebuie să fie avizată pen-
tru a-și putea modifica atitudinea în funcție de fieca-
re situație nouă deoarece, chiar dacă ipostazele sunt
similare, un rol social nu e niciodată jucat la fel.
Sociologii au ajuns la concluzia că fiecare dintre
noi adoptă o “mască” ce se potrivește cel mai bine în
acel moment pentru o anumită situație. Această
mască va fi în final masca de referință a personalității
noastre în societate. R.E. Park spune: “În măsura în
care o mască reprezintă concepția pe care ne-am
format-o despre noi - rolul pe care dorim să-l inter-
pretăm - această mască ne definește ca persoana care
am dori să fim. La final, concepția despre propriul
rol devine o a doua natură a individului și parte in-
tegrală din personalitatea noastră”. (Park, 1950:249)
Ca în orice joc pe scenă, persoana care interpre-
tează un rol se adresează unei audiențe, cerându-i
să creadă în sinceritatea personajului și în faptul că
acesta chiar posedă calitățile și trăsăturile de caracter
pe care pretinde că le are. (Goffman, 1990:28). Din
această situație se deduce importanța interpretării
cât mai firești a rolului ales, naturalețea cu care se
realizează aceasta putând fi ori rodul unui talent
înnăscut ori al unei practici îndelungate.
Așadar, stă și în sarcina profesorilor pregătirea
tranziției de la un rol social dominant (elev) la cele
cerute de o societate democratică. Dacă elevii nu
sunt destul de bine pregătiți pentru preluarea unor
noi roluri sau vor greși atunci când le aplică, există
pericolul ca aceștia să fie izolați și să le scadă moti-
vația de a încerca din nou. Pentru a preveni astfel
de situații, profesorii ar trebui să selecteze diverse
roluri, la nivele diferite de învățare, care pot lărgi
aria de experiență a elevului în acest sens: ei vor
putea interpreta funcționari, profesori, asistenți
medicali, manageri etc. Un alt element important
de luat în considerare este extinderea situațiilor
dincolo de ceea ce oferă manualele. În acest fel,
elevii nu doar aleg setul de vocabular potrivit pen-
tru fiecare conversație dar își dezvăluie propriile
atitudini referitoare la rolul în cauză.
În concluzie, trebuie subliniată importanța pe ca-
re o au unele activități la clasă (simularea, jocul de
rol, dramatizarea) în dezvoltarea viitoare în plan so-
cial a elevilor, o latură ce nu poate fi neglijată în con-
textul cerințelor elaborate de Uniunea Europeană.
În plan personal, tinerii vor avea de câștigat atât la
nivel intelectual cât și la cel al formării personalității.
■
2
TRIBUNA • nr. 41 • 16-31 mai 2004
Editorial
Memorial cu poeți,
păianjeni și fructe
■	Ștefan Manasia
șa cum, stîngaci, le mărturiseam (și)
celor prezenți în sala de spectacole a
Casei de Cultură “Radu Săplăcan” din
orașul Beclean, în după-amiaza zilei de 29
aprilie a.c., ani la rînd am trecut fără să știu pe
lîngă imobilul (vechi, ținînd de Clujul de
odinioară) de pe Moților, în a cărui curte
interioară, la demisolul vegheat de doi motani
flocoși, poetul a citit și scris. Coboram din
complexul studențesc “Hașdeu” și priveam fără
doar și poate la această curte (plante agățătoare,
ronduri de flori, găini, pensionari) în care
praful și mizeria de pe străzile urbei nu
pătrundeau. Apoi, într-o seară de vară (sau
toamnă?), tînărul poet Cosmin Perța,
“chiriașul” și prietenul lui Radu, m-a invitat în
apartament. Sub supravegherea celor patru
ochi felini, am discutat despre poezie, am
ascultat rock alternativ și mi-am plimbat
privirea pe cotoarele volumelor de teorie,
critică și istorie literară, adunate & ordonate
într-un fel de “club” al numelor de referință:
iată o bibliotecă “de poet” nicidecum frivolă.
Altminteri cerebralitatea, profunzimea și
gravitatea fiecărui rînd așternut pe hîrtie de
Radu (fie în critică fie în poezie) n-au scăpat
neobservate cititorilor vigilenți: “În anii ’80,
R.S. se afirmă în critica literară printr-o
surprinzătoare siguranță a judecății de valoare,
precum și prin ironia fină a unui spirit sceptic.
Este un intuitiv cu un simț ascuțit al
paradoxului și al expresiei concentrate.
Editorial, debutează totuși ca poet și încă cu un
volum care pare să încheie socotelile cu
literatura”, notează Petru Poantă în Dicționar-ul
de poeți clujeni, carte în care elogiile sunt aduse
arar și pe bună dreptate. Revin: la momentul la
care Cosmin îmi arăta demisolul, Radu
Săplăcan urma un tratament spitalicesc și
puțini erau aceia care bănuiau că asta însemna,
de fapt, anticamera Sfîrșitului. Așa se face că, în
viață fiind, nu l-am întîlnit niciodată pe Radu
Săplăcan (n. 1 aprilie 1954, București - m. 15
aprilie 2002, Cluj-Napoca). Am trecut, de-
atunci, de nenumărate ori pe trotuarul de pe
Moților și, în fața clădirii prăzulii cu poartă
gigantică, mă gîndeam o clipă la poet, iar strada
îmi apărea pe dată metamorfozată într-un soi
de organism sensibil, empatic, umanizat.
I-am citit însă opera (Livada Roentgen, Ușa
deasupra lumii, Factorul șatpe, Memorial cu
păianjeni °i fructe și Exerciții de balistică) în care
“se intră greu”, dar unde se întîrzie apoi într-o
stare totală de confort spiritual. Exerciții de
balistică (Ed. Eikon, 2003), apărută postum prin
strădania lui Ioan Pintea, Sorin Gîijan și a
editorului Vasile George Dîncu, este una din
puținele culegeri de cronici literare de la noi,
care merită, în întregime, conspectată și
asimilată, căci, dincolo de vocație și talent,
Radu Săplăcan dispunea de un “aparat” logico-
teoretic impresionant (doar era un filozof
convertit la litere, nu?), aproape inexistent pe
“piața” românească la acea oră. Dincolo de
mode și ode, criticul observa “vertebrele”
textului, justețea poziționării lor, calcula și
concluziona.
L-am citit cu plăcere, mai întîi, pe poet - de
același calibru și din aceeași generație cu Ion
Mureșan, Petru Romoșan și Marta Petreu.
L-am descoperit, apoi, pe criticul care, într-un
text din 1982, apărut în revista Astra și intitulat,
provocator, Recenzia... ca o pradă, scria:
“Diversitatea unei culturi nu poate fi slujită în
afara judecăților tranșante; inflația aclamatoare
este un efect - al lipsei de vocație... -, dar și o
cauză a autodiscreditării spiritului critic;
impresariatul agitat și previzibil al unor
«confrați» are ceva ludic în el, dar merită
studiat”. Destul de actual, nu-i așa?
Aveam să întîlnesc, în cele din urmă, ființa
secretă a poetului, la ceremonia organizată - de
doi ani încoace - în luna april, de prieteni, sub
titulatura Întîlnirile “Radu Săplăcan” (în
localitățile Beclean, Braniștea, Dej, Colibița).
În comuna Braniștea, sub un cer albastru
peticit cu franjuri de nori, lîngă monumentul
funerar din curtea bisericii ortodoxe (mică,
afumată, pictată cu gust, primitoare), prieteni
ardeleni, moldoveni sau bucureșteni s-au
adunat și s-au rugat laolaltă. Fiecare se purta
firesc, de parcă mortul ar fi fost plecat doar
într-o simplă călătorie de serviciu și, într-
adevăr, în ziua aceea de 29 aprilie, la puțină
vreme după sărbătoarea Învierii, asta nu mai
părea o ficțiune.
După Te Deum, invitații au pornit spre Casa
de Cultură din Beclean, unde discuțiile aveau
să continue, asemenea evocările, surpriza fiind
proiectarea filmului In memoriam Radu Săplăcan,
urmată de decernarea unor diplome “de onoare
și de delicatețe literar-amicală”, ca și de un
Portrete
recital de muzică folk (ce putea foarte bine să
aibă loc la Caracal). Gazdele, în principal
generosul primar Nicolae Moldovan și
neobositul (dar tot mai încercănatul) Sorin
Gîijan, au trecut de la un moment la altul cu
discreție, fără tam-tam-ul care, de regulă,
intoxică festivitățile la români. Discreți și,
totodată, luminoși au fost și participanții/
vorbitorii acestei ediții: mereu tînărul Liviu
Ioan Stoiciu; colocvialii Gellu Dorian și Adrian
Alui Gheorghe; impasibilul Cassian Maria
Spiridon; ascuns sub un muzeal parpalac, ce la
rîndu-i poate ascunde stufoase aripi îngerești
ori sticle de votcă, iată-l pe Ion Mureșan;
Mihai Dragolea grăind cu skepsis pe cînd își
răsucește ștrengărește mustața; zeflemitorul
Zorin Diaconescu; părintele rabelaisian Ioan
Mărginean; politicosul Dan Moșoiu; timidul
Gheorghe Mocuța; mult îndrăgita (ca poetă!)
Ana Dragu; efebii Dan Coman, Claudiu
Komartin și Cosmin Perța; “pe baricade”
colegii Claudiu Groza și Pavel Azap și alții pe
care, pesemne, i-am scăpat (mea culpa). S-au
schimbat adrese, reviste, opinii, cărți. S-a
discutat despre poeți, poezie, literatură. Am
vrut să jucăm fotbal (hotelul se afla la Dej, în
incinta unei baze sportive), dar ăia ne-au privit
suspect și nu ne-au dat minge. Am căutat
terasă, am descoperit Casino. Am peripatetizat
cu Muri prin parcul bacovian, vînăt, pustiu. Ne
simțeam poeți și ne simțeam bine - cum spun
fotomodelele și soliștii pop - “în pielea
noastră” de poeți. Lui Radu Săplăcan, acolo
sus, probabil că i-a plăcut. Fiincă, iată, viața
poetului nu este doar praf și pulbere. Cîteva
zile pe an (politicienii și “băieții” care investesc
în cotonogeală fotbalistică știu de ce).
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 41 ♦ 16-31 mai 2004	|-
3
Comentarii
Un critic universitar: Gheorghe Perian
■	Ion Pcp
Gheorghe Perian
A doua tradiție
Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2004
n ansamblul lecturilor critice, ca °i al
activității în învățământul filologic a
profesorului Gheorghe Perian, tema noii sale
cărți (a treia, după Scriitori români postmoderni -
1997, °i Pagini de critica °i istorie literara - 1999)
poate părea oarecum insolită, căci se referă la o
perioadă destul de îndepărtată de literatura
contemporană, creia i-a consacrat cea mai mare
parte a eforturilor de până acum. Parcurgerea
volumului tipărit la Editura Dacia sub titlul A
doua tradiție arată însă, chiar din primele pagini, că
interesul pentru așa-numita “literatură
marginală”, “naivă”, “populară” se încadrează de
fapt perfect în sfera de preocupări a cercetătorului
“postmodernității” literare, dată fiind acțiunea
recuperatoare pe care zisa postmodernitate a
angajat-o programatic cu privire la formele de
“cultură alternativă” în raport cu “marea” tradiție,
exemplară, elitistă etc. Ar fi, aceasta, cea de “a
doua tradiție”, definibilă, în linii mari, tocmai în
cadrele teoretice ale sensibilității postmoderne,
întrucât angajează forme mai destinse ale
participării la peisajul cultural al unei epoci, este
mai puțin “canonică”, °i “se scrie uneori
neglijent, în spirit carnavalesc, cultivând parodia
°i umorul, ca mijloace de eliberare de sub
respectul datorat tradiției savante °i dominatoare.
Ea devine în astfel de cazuri o anti-poezie sau o
formă de contra-cultură”. Un citat din Mircea
Martin, preluat în finalul cărții cu referire la
Anton Pann vine în sprijin: “modelul îndepărtat
care-i fascina pe tinerii scriitori (ai anilor ’80) era
cel al literaturii undetground °i cel al contra-culturii”.
Pentru o corectă °i limpede situare teoretică a
acestei problematici, autorul face apel la nume °i
contribuții majore ale teoriei °i criticii literare din
secolul nostru, române°ti °i străine, ale istoriei
mentalităților, de la Mozes Gaster, D. Caracostea,
D. Popovici, Al. Duțu, la Paul Cornea, °i de la
Bahtin °i Todorov, la Jacques Le Goff, Georges
Duby, Philippe Aries °.a. Terenul de cercetare
este de la început precis delimitat, incursiunile în
domeniul reflecției asupra temei schițează un
punct sigur de plecare, obiectivele urmărite sunt
fixate decis: studiul “poeziei naive” urmează să
acopere mai bine de un secol °i jumătate - veacul
al XVIII-lea °i prima parte a celui următor,
incluzând a°adar °i figura, majoră în context, a lui
Anton Pann, ale cărui scrieri depă°esc, de fapt,
linia mediană a secolului al XIX-lea. În concepția
autorului, lucrarea este una în care perspectiva
istoricului literar tradițional, interesat de
contextul socio-cultural, de biografii °i
cronologie, de practicile editării °i de receptare, se
imbină armonios, °i chiar îi cedează întâietatea,
cu cea a poeticianului înclinat să pună în relief -
cum se notează într-o pagină a Preliminariilor,
“ni°te categorii literare cu caracter transtextual °i
transindividual”, să definească, adică, un “tip” de
poezie, unificând o “serie literară”, o “serie
genologică”, dincolo de diferențele specifice
fiecărui text. Un “fond comun de sintagme,
procedee, teme °i motive”, o “sintaxă a genurilor”
urmează a se cristaliza, deci, dintr-un material
caracterizat drept “cam acela°i”, însă cu deosebiri
însemnate în raport cu “poezia cultă”.
Primul capitol, consacrat studierii Povestirilor
în versuri, oferă o suită de comentarii care
concretizează programul propus în paginile
introductive. Textele luate în considerare, în
majoritate de autori anonimi °i fără o dată precisă
a redactării în interiorul secolului al XVIII-lea,
sunt prezentate respectându-se întrutotul
promisiunile inițiale. Este trasat cadrul istoric al
epocii fanariote, care exclude sau marginalizează
cultura românească propriu-zisă °i, în spațiul ei,
producția literară, sunt înregistrate luările de
poziție ale unor istorici °i cercetători în privința
definirii acestor producții, înscrise de majoritatea
lor la rubrica “cronicilor rimate”, le este înfăți°at
conținutul °i le sunt analizate structurile la
nivelul universului problematic, al imaginarului,
al sintaxei formale specifice. Lectura ansamblului
îi permite autorului să repună în discuție
clasificarea lor sub genericul “cronici rimate” (cu
subcategorii propuse, de exemplu, de un eminent
cercetător precum Dan Simonescu), extinzând
substanțial argumentația în favoarea catalogării
sub formula mai largă a “povestirilor rimate”,
având în vedere faptul că “adevărul” istoric
frecvent invocat de autorii acestor texte este
serios afectat de tipare formale ce le modelează
conform unui tipic cărora li se supun, urmând,
de la o vreme, o tradiție specifică. Sunt, astfel,
abordate pe rând problemele suscitate de
structura a°a-numitelor “tragodii”, “tânguiri” sau
“plângeri”, cărora li se evidențiază, de la o analiză
la alta, caracterul de “scenariu prestabilit”,
accentul pus pe “latura spectaculară °i
senzațională”. “Suspinele, plânsul, vaietele,
‘ahturile’ sunt nelipsite în aceste povestiri -
notează criticul - , constituind mărci formale
pentru orice tragodie sau tânguire’”, sau “o
înlănțuire de topoi ai literaturii cu tematică
Înger
muzician
funebră, a°a cum s-a constituit aceasta în Evul
Mediu”, ilustrativă pentru “acele artes moriendi
răspândite în număr mare în Europa începând cu
secolul al XV-lea °i devenite prin predicile
călugărilor un fel de vulgată a morții”.
Împreună cu G. Călinescu °i, mai recent, cu
Eugen Negrici, este urmărită însă °i o altă tradiție
ce orientează “povestirile în versuri”, °i anume
cea de factură carnavalesca, ilustrată de mai puține
texte, dar semnificativă, iară°i, pentru o anumită
mentalitate populară. Ele dau ocazia identificării
unor structuri caracteristice, a°a cum le-a degajat,
de pildă, Mihail Bahtin în celebra sa lucrare
despre Rabelais, °i a unor înrudiri literare, de la
Homer până la un Budai-Deleanu. “Între
tonalitatea tânguirii °i aceea a farsei”, ni se
înfăți°ează astfel o suită de elemente definitorii,
convingător puse în relief.
Contribuția cea mai importantă a cărții este, la
acest capitol, realizarea unei viziuni de sinteză
asupra articulațiilor formale ale corpusului de
“povestiri versificate”, depă°indu-se analizele
efectuate de predecesori, care se opreau, în
majoritatea cazurilor, la discutarea subiectelor °i
tematicii lor. Este locul în care, abordând, de
exemplu, problema a°a-numitelor “versuri
metatextuale”, în care autorul î°i comentează
propria compunere, intervenind în desfă°urarea
narațiunii, Gheorghe Perian aduce noi elemente
pentru definirea “marginalității” acestui tip de
scrieri: în primul rând relația dificilă cu “retorica”
- “me°te°ug al vorbirii frumoase” - °i cu
“ficțiunea”. Retorica, în calitatea ei de artă a
persuasiunii, nu dispare însă, căci, a°a cum
remarcă de altfel cercetătorul, înse°i versurile
numite metatextuale au o funcție de manipulare a
interesului cititorului, căruia i se atrage atenția că
faptele relatate țin de registrul excepționalului °i
că ele se impun prin adevărul °i autenticitatea lor.
Acest gen de versuri “reflexive” dă, de asemenea,
ocazia unor comentarii pertinente privind
reactivarea în spațiul dat, a unor motive de
circulație în literatura barocului (fortuna labilis,
viața ca vis) sau în folclor, ca rezultat al unui
proces de contaminare cu literatura cultă °i
vulgarizate prin mediul bisericesc, prin cărțile
populare, sau puse într-o circulație extinsă prin
folclor.
O analiză °i mai adâncită a structurilor
specifice acestei formule hibride de narațiune în
versuri permite abordarea, în capitolul II, a
scrierilor lui Zilot Românul °i Alexandru
Beldiman. Amestecul, la cel dintâi, după propria
expresie, de “proastă scrisoare °i cu poesie”, oferă
o solidă bază de discuție pentru o mai exactă
situare a ei în spațiul “poeziei naive” °i în relație
cu poezia cultă °i cu istoriografia (de exemplu,
problema opoziției dintre stilul cult °i cel naiv,
între retorică °i adevăr, a concurenței dintre
istorie °i literatură, a voinței - totuși - de
“încadrare cultă” a genului “naiv” profesat de
Zilot Românul). La acest capitol e de subliniat
aportul cercetătorului la definitivarea, ca să
spunem a°a, a repertoriului structural al povestirii
în versuri, de natură să ofere acea viziune de
sinteză, din perspectiva poeticii, asupra
teritoriului problematic investigat. O observație e
de făcut, totuși, aici: prezentate în succesiune °i
4
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 41 ♦ 16-31 mai 2004	|-
analizate fiecare individual, scrierile lui Zilot
Românul și, mai apoi, ale lui Alexandru
Beldiman, favorizează repetarea unor considerații
(privind, de exemplu, versurile cu funcție
compozițională, toposurile medievale ce
supraviețuiesc în aceste scrieri, ezitarea între
literatura ce propune deja exemple prestigioase
unor scriitori, totuși, mai cultivați, și istoriografie
etc.): o operație de unificare a rezultatelor
investigației critice ar fi fost în aceste cazuri
binevenită, sub forma unui repertoriu inițial sau
concluziv, conciliindu-se demersul analitic
necesar cu actul sintezei.
O secvență substanțială a lucrării o constituie
capitolul al IlI-lea, privind Cântecele de lume,
corespondentul liric al cronicilor rimate, -
răspândite mai ales în veacul al XVIII-lea, poezii
care dintr-o perspectivă oficială, ar fi “poezii
erotice, adeseori fără perdea, cântate cu ocazia
petrecerilor de sărbători, împreună cu femei
frumoase și acompaniament de cimpoi, de ceteri
și de alăute”, cu efect, desigur, negativ din
punctul de vedere al Bisericii, condamnate ca
atare și puse în concurență cu texte religioase în
replică. Istoricul literar scotocește răbdător toate
ungherele pentru a identifica și evidenția piesele
ilustrative, încearcă clasificări, propune relații cu
folclorul, notează contaminările cu literatura
cultă, degajează structuri formale coexistente în
ansambluri eclectice, savurând naivități și
prospețimi ale expresiei, fără a se lăsa totuși
înșelat asupra valorii estetice. “Limbajul e așadar
mai mult denotativ și uneori chiar noțional -
scrie el - evitând sensul figurat al cuvintelor și
scoțându-și efectele din transparența
comunicării”. Lucrurile se schimbă în mare
măsură în cazul poeților din familia Văcăreștilor,
a căror producție, analizată foarte atent, atât ca
repertoriu tematic cât și sub aspect tehnic, este
strâns legată de tradiția cântecului de lume. E de
regretat, la acest capitol, relativa zgârcenie a
referințelor și cvasi absența analizelor poeziei
unui Costache Conachi, care e înregistrat totuși
printre fruntașii cultivatori ai acestei specii ce
continuă linia Văcăreștilor până prin 1830, dată
de la care cercetătorul înregistrează semnificative
reacții din sfera romantismului incipient, în
Printre tradiții
și postmodernisme
■ Victor Cubleșan
Gheorghe Perian
A doua tradiție
Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2004
Numele lui Gheorghe Perian este, de
regulă, asociat mai degrabă cu studiile
privind literatura imediată și cu discuțiile
purtate în jurul canonului care trasează trendul
principal al zilei. Criticul clujean și-a făcut
aproape un blazon din cercetarea concentrică a
ceea ce tot mai mult tinde să se impună ca “post-
modernism românesc”. Volumul său despre
optzecism are acea calmă rigurozitate și răbdare
care îl recomandă drept un clasic în devenire.
Neîncercînd niciodată să șocheze, arătînd o veri-
tabilă predilecție pentru lungile acumulări de
argumente și detalii în detrimentul afirmației
Câine vagabond
genere de respingere, - de la Heliade Rădulescu
la Alecsandri și, mai târziu, la I.L.Caragiale.
Teritoriul “micii poezii religioase”, al
“literaturii pioase”, “cântecele de stea, cântecele
de prăznuire, ‘verșurile la morți’, versurile
clericilor și alumnilor” fac obiectul gloselor din
capitolul al IV-lea, constant atente la
metamorfozele tematice și formale, la
interferențe și contaminări de genuri, la
cominicările, iarăși, cu literatura cultă.
O parte dintre cele mai interesante pagini ale
lucrării îi sunt dedicate autorului Poveștii vorbii,
figură ce nu putea fi în nici un caz neglijată în
context, dată fiind contribuția lui însemnată la
realizarea unui “corpus aproape complet, tipărit
pe genuri, al unei tradiții alternative”. Istoricul
literar aduce în câmpul cercetării toate datele de
natură să asigure o precisă situare a scrierilor
antonpannești în ambianța culturală a epocii,
scoțându-l de sub eticheta tradițională de
“creator de folclor sau folclorist” și demonstrând
că avem de-a face, în cazul său, cu o poziție
intermediară între folclorul literar și literatura
cultă. Cântecele de stea, apoi cântecele de lume,
fabulele și istorioarele, proverbele sunt analizate
din perspectiva “literaturii de colportaj” practicate
de editorul și poetul care a fost Anton Pann,
recurgându-se la numeroase referințe legate de
tradiția respectivelor specii în raport cu literatura
tăioase, agreîng în principal demonstrația logică și
nemizînd aproape deloc pe puterea de seducție a
propriilor idei avansate, autorul are acele cîteva
rare calități care îl recomandă de la cea mai
sumară lectură a textelor sale ca un critic nedis-
pus înspre cedări conjuncturale în fața unor
capricii stilistice sau a unor artificii analitice pen-
tru scurt timp la modă. Din acel volum încă se
manifesta undeva în fundal o subtilă dihotomie,
între modernitatea subiectului abordat, moderni-
tatea (sau, mai exact, postmodernitatea) ideilor și
autorilor disecați, și modul extrem de cuminte,
extrem de tradiționalist în care era construit tex-
tul critic. Această opoziție internă discretă, care-l
opune pe stilistul practicant teoreticianului analist
se transformă tot mai mult într-o marcă personală
a lui Gheorghe Perian. Un exemplu concludent,
chiar dacă surprinzător și mai puțin evident la un
cultă, cu creația populară, și procedându-se la o
atentă relectură a opiniilor criticii românești
despre această operă.
După cum se poate vedea, sper, chiar din
această rapidă lectură oarecum rezumativă, cartea
lui Gheorghe Perian are meritul unei investigații
de amploare a unor spații literare considerate în
genere puțin atractive, menite - s-ar zice - să
rămână în atenția strict limitată a unor cercetători
fără un gust evident pentru fenomenul literar
actual. A doua tradiție contrazice acest soi de
prezumții, căci e o carte scrisă de un critic ferm
instalat în mișcarea literelor de azi, în stare,
așadar, să scuture și colbul de pe “cronicele
bătrâne”, fie ele ale unei poezii marginale, mai
puțin luate în seamă, cu o libertate de spirit ce nu
exclude câtuși de puțin rigoarea documentării și a
comentariului. Exersat îndelung în sfera
postmodernității, Gheorghe Perian îi preia totuși
cu măsură înclinațiile ludice, pornirile spre
“critificțiune” fiind ca și absente: este un
universitar care știe să asigure justul echilibru
între o istorie literară de tip mai “tradițional” și o
viziune mai nouă, cu solide temeiuri teoretice, de
poetică, ce revalorizează și contextul socio-
cultural, deplasează, unde e nevoie, perspectivele
și accentele de lectură, renunță la morga rigid
academică îngăduind tenta ironic-umoristică a
discursului critic, relaxează tonul “înalt” al
judecăților de valoare. Citind și glosând cu
evidentă plăcere această “poezie alternativă”,
evocându-i destins aventurile și mezaventurile pe
parcursul a aproape două secole, el transmite
această plăcere și receptorului istoriei sale literare
prin care se scoate la suprafața timpului nostru
un întreg “nivel literar scufundat”, cartografiat cu
instrumente perfecționate și cu o privire afectuos
pătrunzătoare.
■
prim contact, îl constituie cel mai recent volum al
său, A doua tradiție (Ed. Dacia, Cluj, 2003).
Deschizînd acest volum am avut brusc
revelația literaturii noastre uitate și ascunse pe
rafturile din spate. A acelei părți din literatura
română pe care am privit-o întotdeauna ca pe o
rudă foarte săracă, o rudă cu care nu e bine să te
afișezi și pe care e mai bine, de regulă, să o ignori
cît mai mult. Mai exact poezia naivă a secolelor
XVIII și XIX. Nu există aproape nici un literat
care să nu se fi amuzat măcar o dată de
lamentațiile Văcăreștilor despre “dulcea păsărică“
(sau alte ofuri), nu este literat care să nu-l fi
răsfoit măcar pe Anton Pann sau care să nu
arunce un zîmbet mai degrabă îngăduitor înspre
cronicile în versuri sau cîntecele de stea. Și totuși,
cred că foarte puțini sînt cei care mai cutează să ia
în serios aceste tipuri de literatură, care mai au
interesul să le studieze ca un fenomen închegat și
relevant. Receptarea lor contemporană a fost
aproape pecetluită de Levantul cărtărescian și de
alte cîteva texte optzeciste pe aceeași linie. Există,
desigur, suficienți cercetători care să fi disecat
perioada și genul, dar - și aici este acel dar care
+
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 41 ♦ 16-31 mai 2004	|-
face brusc interesantă abordarea lui Gheorghe
Perian - încă de la început unghiul lor de atac,
premisa de la care s-a pornit era una
neatrăgătoare, plasînd ab initio cercetarea în
marginal: sînt studii recuperatoare, istorii literare
care încearcă o cartografiere a unei zone pe care
simți că că pînă și autorul o consideră prăfuită.
Gesturi de arhivare și sortare, lipsite de pasiunea
redescoperirii și angrenate mai degrabă pe
spectaculosul ineditului (poate cu excepția lui
Paul Cornea). Or criticul clujean își propune să
traseze o istorie alternativă. O istorie secundă. O
delimitare a ceea ce numește într-o manieră
foarte sugestivă (deși ambiguă atunci cînd e ruptă
din context) «a doua tradiție». Nu e gestul unui
muzeograf care șterge de praf niște exponate, ci e
demersul unui critic clar angajat în zona
postmodernismului și care încearcă să găsească
rădăcinile primare ale popularității fenomenului
actual. Preliminariile volumului sînt pesemne și
cel mai incitant text prin demersul clarificator al
autorului. Postmodernismul «caută să legitimeze
cultura populară», afirmă Ghorghe Perian
citîndu-l pe Antoine Compagnon, și tocmai de
aceea creează «contextul favorabil pentru
recuperarea de către studioșii de azi a celor dintîi
forme pe care tradiția naivă și populară le-a luat
în literatura noastră». Este o recuperare care s-ar
propune, pe aceste premise, ca o trasare a unei
istorii literare paralele, axată pe gustul facil al
publicului, al succesului neîntrerupt pe care îl
înregistrează permanent literatura din zonele
marginale, adeseori privită ca non-literatură sau
subproducție artistică. În cele din urmă volumul
lui Gheorghe Perian ar trebui să fie o tentativă de
valorizare prezentă a unor texte aparent depășite
Sfântul Gheorghe omorând balaurul
din punctul de vedere al mecanismului lecturii,
iar nu din cel al influențelor formale ludice (cum
e cazul Levantului). A doua tradiție nu reușește
neapărat să realizeze acest lucru, dar nici nu
eșuează.
În primul rînd trebuie lăudată abordarea
sistemică pe care o realizează Gheorghe Perian.
Materialul este extrem de clar structurat,
beneficiind de o etajarea compartimentată și
explicită. Preferînd tonul și formula studiului în
defavoarea tot mai popularului eseu, autorul
cîștigă un atuu delog neglijabil, cel al ușurinței la
orientare din partea cititorului. Formula aleasă se
încadrează cu ușurință într-un tipar aproape clasic
pentru istoriografia noastră literară, un tipar
devenit de mult timp ‘academic’ și care se
aseamănă cîteodată izbitor cu ultra-utilizatul tipar
călinescian. Din acest punct de vedere, volumul
este un excelent instrument de lucru și o decentă
istorie literară. Gheorghe Perian începe prin a
delimita cîteva categorii, mai exact trei la număr :
povestirea în versuri, cântecele de lume și mica
poezie religioasă. Fiecare este mai apoi tratată
independent, pe formula avansării unei posibile
definiții, pe enumerarea principalilor autori, pe
ideea rezumării textelor mai importante, iar mai
apoi a disecării lor pe linia motivelor și
formulelor constructive recurente. Fiecare text
adus în discuție beneficiază și de o pertinentă și
curată analiză. Din acest punct de vedere lectura
volumului se dovedește fascinantă, ea reușind să
recreeze un întreg sistem secund de referințe
literare și o întreagă tradiție (acum recurentă) în
literatura română. Criticul uzează un stil cît mai
neutru, profesoral și profesionist. Fraza este clară
și analitică, epurată de o coloratură care ar putea
fi considerată un balast.
Legenda
Dar tocmai aceste elemente, care fac din
volum o excelentă istorie literară, subminează din
forța de impact a ideilor avansate inițial. În cele
din urmă, oricît de atent construită, lucrarea
rămîne una de istorie literară, cu toate avantajele
și dezavantajele acestei formule. Legătura cu
postmodernismul e astfel cantonată la nivel de
intenție a demonstrației, fără a mai fi susținută pe
parcurs. Paginile de analiză sînt savuroase iar
disecția critică extrem de pertinentă. Dar sînt
doar simple texte. Astfel prezentate rămîn pur și
simplu exotice, dar își reliefează din plin scăderile
estetice, fără a le mai compensa prin interesul
punerii lor în relație direcă cu
contemporaneitatea. Relația cu modelul cultural
actual ar fi putut fi excelent pusă în evidență prin
recursul la cîteva instrumente ale sociologiei
literare. În definitiv tipul acesta de literatură este
direct și definitoriu determinat de relația cu
cititorii săi. Din păcate Gheorghe Perian preferă
să marșeze aproape exclusiv pe relația autor-text
și extrem de puțin pe cele autor-cititor și text-
cititor. Rezultă în acest mod o serie de portrete, o
serie de individualități, interesante ca profil, dar
irelevante prin creație sau impact. Autorul
recurge la tehnici sociologice doar pentru cadrul
general, fără a mai specula asupra impactului
unui anumit text, fără a mai analiza orizontul de
așteptare al publicului. Acesta e ghicit undeva în
permanență în plan secund, fără a reuși să ocupe
vreodată scena principală. Firul roșu al volumu-
lui e constituit astfel din galeria de portrete de
autor și specii. Este păcat, de asemenea, că sînt
prea puține la număr digresiunile comparatiste,
fapt de natură a limita raportarea la ceea ce
constituia în acel moment prima tradiție. Poate că
formula eseistică ar fi fost preferabilă pentru
construcția acestui demers, materialul pierzînd
din claritate, dar cîștigînd notabil pe partea de
spectaculozitate și demonstrație.
A doua tradiție se arată o excelentă lucrare de
istorie literară, lucrată cu meticulozitate și
inteligență. Cu siguranță, din acest moment se
constituie ca primă referință pentru orice
cercetare întreprinsă pe acest teritoriu. Este păcat
însă că autorul nu își finalizează demonstrația
despre de ce-ul acestei a doua tradiții. Un volum
care se citește surprinzător de ușor și cu foarte
multă plăcere, dar care îl obligă pe autor să revină
în zona care l-a consacrat, studiul literaturii
române contemporane.
■
6
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 41 ♦ 16-31 mai 2004	|-
O nouă exegeză blagiană
■ Anca Ursa
V. Fanache
Chipuri ale veșniciei în lirica lui Blaga
Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2004
olumele de exegeză ale profesorului V.
Fanache consacrate scriitorilor mari din
literatura română au o calitate
incontestabilă: devin repede puncte de referință
în orice bibliografie critică avizată. Azi e greu să-l
citim pe Caragiale fără să fie invocată analiza
“lumii-lumi”, sau pe Bacovia fără categoriile
estetice stabilite de critic. Ultimul său studiu,
Chipuri ale veșniciei în lirica lui Blaga (Cluj-Napoca,
Editura Dacia, colecția Universitaria, seria
Philologica, 2004), completează această serie și,
cu siguranță, își va găsi repede un loc esențial
între numeroasele cărți dedicate poetului, prin
densitatea și originalitatea perspectivei. Așteptăm,
cât mai curând, o monografie asupra lui Creangă,
încă unul dintre scriitorii asupra cărora profesorul
s-a aplecat constant.
Cheia titlului trimite la tăcere ca dimensiune
fundamentală a liricii blagiene: de la aceasta se
structurează discursul liric și tot spre ea converg
sensurile poetice finale. Tăcerea e o realitate
metafizică, dar și posibilitatea de a intra în dialog cu
misterul cosmic. Mai mult, e numitor comun al
temelor și meteforelor esențiale în creația blagiană,
nu exclusiv în cea poetică: tăcerea e asociată
umbrei, e izomorfă somnului, sau se manifestă în
pulsațiile sonore, în “zgomotul” prezent în univers;
e similară increatului și morții, e mai ales mister.
Iar rolul misterului e bine cunoscut la Blaga, pe
acesta se întemeiază întreaga lui filozofie și estetică.
Metoda aplicată pentru identificarea și
valorizarea metaforelor întemeietoare este analiza
imaginarului, în coerența psihanalizei elementelor
în manieră bachelardiană, dar cu suport teoretic și
în pespectivele mai noi ale lui Gilbert Durand sau
Julius Evola. Dinamica imaginarului se pretează la
universul liric blagian, caracterizat printr-o ambiva-
lență constantă: trecere/veșnicie, viață/moarte,
întuneric/lumină etc. Dacă referențialul invocă
termenul negativ al dihotomiilor amintite, totul
poate fi compensat și trăi superior într-o dimen-
siune imaginară, compensativă. Criticul nu se
oprește doar asupra categoriilor general umane ale
imaginarului, ci îl adaptează pe acesta din urmă la
paradigmele epocii, fie că sunt mai ample, cum
apare expresionismul european des explorat, fie
reduse la momente din evoluția literaturii noastre,
sau chiar a personalității poetului. Erudiția
criticului aduce în pagină teorii diverse aparținând
lui Nietzsche, Heidegger, Steiner, sau unor critici
români aplicați pe lirica discutată sau pe teme
determinante din aceasta: Adrian Marino, Nicolae
Balotă, Ștefan Augustin Doinaș, George Gană etc.
Revenind la dimensiunea fundamentală a
tăcerii la Blaga, V. Fanache o încadrează într-o ati-
tudine modernă, unde poetul demiurg - creator
de lumi ca Dumnezeu - cade în desuetudine.
Opțiunea pentru necuvânt se impune ca singura
soluție verosimilă pentru un poet care realizează
că pronunțându-se despre un lucru îi limitează
fatal înțelesul. Aceeași atitudine paradigmatică i-a
determinat pe Rimbaud sau pe Verlaine să renun-
țe la cuvânt sau să proclame întâietatea muzicală.
Devalorizarea discursului nu afectează doar
literatura, ci toată conștiința contemporană
poetului, manifestată în filozofie, estetică sau
lingvistică. La Blaga, pentru cuvântul detronat
sunt conotative chipul, mister relevat, dar nu
misterul însuși propriu lumii cerești, și umbra,
metaforă centrală pentru limitele vocabulei.
Fiecare dintre capitolele volumului de față se
oprește asupra unei categorii imaginare a
discursului blagian, surprinzându-i dinamismul,
uneori dimensiunea oximoronică. Paginile care
tratează relația poetului cu transcendentul îl
invocă inevitabil pe Nietzsche, într-un demers de
acceptare sau respingere. Pe de o parte cunoscuta
butadă a filozofului german “Dumnezeu a murit”
e ineficientă la Blaga, unde divinitatea nu e
absentă, ci e doar un Deus absconditus, Marele
Anonim. Pericolul absolut e de a-l pierde,
pierzându-se pe sine. Soluțiile imaginarului
propun fie un “dialog fără cuvinte” cu
transcendentul, fie un demers, prefațat de această
dată de Nietzsche: înălțarea lumii fenomenale la
absolut. Omul poate institui un transcendent în
lucruri sau în sine, dându-le o valoare
hierofanică, purtătoare de sacralitate. În Pașii
profetului, prin Pan, Blaga tematizează o zeitate
imanentă sub semnul căreia divinul se unește cu
terestrul, ideal suprem pentru poet.
Următoarele patru capitole au în centru câte
un element heraclitian, conotat complex nu
numai în lirică, ci și în aforisme, în romanul
Luntrea lui Caron sau în Trilogii. Mitul focului este
direct legat de patima erotică. Femeia cântată
păstreză urmele focului arhetipal, generator de
viață, iubire, civilizație. Frenetic elan spre
transcendență, erosul e printre puținele lucruri
care șterg obsesia trecerii ireversibile a timpului.
Însă, în ciuda dimensiunii metafizice, iubirea,
proprie arderii intense, trece din timpul viu în
timpul mort, al cenușii. Evoluția cuplului în
volume e vizibilă de la Poemele luminii la Cântec în
noapte, de la jubilația paradisiacă, la scenarii
terestre ce readuc cuplul originar după păcat, silit
să înfrunte obstacole insurmontabile. Psihanaliza
aerului repune în prim-plan încercările, fără
succes, de a-l descoperi pe Dumnezeu. Criticul
insistă asupra numărului mare de metafore ale
vântului; acesta, mișcând aerul, stimulează zborul
spiritualizat al eului, doritor să-și schimbe
statutul terestru și să se apropie de transcendență.
Altă cale de imersiune în inima misterului cosmic
e apa, emblemă primordială a existenței. Funcțiile
magice ale apelor nu sunt monovalente, pot
deveni “sfinte sau rele”. Esență a elementului
acvatic, lacrima, atât de prezentă în poezii,
simbolizează simultan harul divin și mărturisirea
trecerii omului prin lumea tristeții fără leac.
Cel mai prezent element în metaforele blagiene
este pământul, ale cărui avataruri instaurează
inevitabil dinamica dintre veșnicie și vremelnicie.
Întunericul subteran e lăcașul morților, dar și
spațiul rădăcinilor din care urmează să se nască
viitoarele vieți; sintagma blagiană l-a consacrat ca
“lăcaș al mumelor”. Satul, legat direct de pământ,
fundamentează o biografie a veșniciei. Drumul
profilează spațiul îngust al lui homo viator, pelegrin
modern cu privirea uimită și întrebătoare, al cărui
destin se consumă în meditație și ardere perpetuă și
se încheie în dezamăgitoare eșuare ontologică.
Legate de drum, apar metafora umbletului și a
pasului, ritm implicit al consumării de sine. Din
geografia simbolică nu poate lipsi peisajul
transcendent, proiectat în poeme, după opinia lui V.
Fanache, din adâncul unei opțiuni prelogice. Spre
deosebire de lirica eminesciană, locus amoenus nu are
Muzicieni
destin diferit de al omului, dimpotrivă, între cei doi
există recunoaștere și tandră afecțiune.
Deși încărcate de valențe interpretative, vom
trece, din motive de spațiu, peste capitolele despe
chipul luminii sau despre somn, pentru a prezenta
opiniile critice revelatorii despre două teme
blagiene obsesionale: tăcerea și creația. Întreaga
creație a poetului poate fi subsumată discursului
unui eu-timp, parte din Marea trecere. Conștiința
sinelui temporal e tot una cu acceptarea condiției
lui ireversibile. Melancolia lui “a fi fost” nu
motivează gestul lui Orfeu: orice întoarcere spre ce
a fost este nu numai irealizabilă, dar și lipsită de
rost. Singura soluție, și aceasta provizorie, e
metamorfozarea trecerii în petrecere, maniera unică de
a reacționa la evenimentele decisive, de la naștere
până la moarte. Dezvoltată exegetic în volumul
despre Caragiale, dar acolo conotată ca vid
semantic, petrecerea e reluată în context blagian,
atribuindu-i-se înțelesuri pozitive profunde. În
“petrecere” se înscriu timpul erosului ca perpetuă
primăvară și uitarea ca soluție pentru chinuitoarea
stare de dor, chip esențial al trecerii.
Ultimele două capitole sunt dedicate creației și
materializării sale, cântecului. Libertatea creatoare e
motivată de sentimentul frustrării în actul de cu-
noaștere, de tăcerea provocatoare a universului, cu
înfățișările lui adâncite în taină. Imaginile create de
poet sunt oglinzi subiective ale chipurilor miste -
rioase ale lumii, cu rolul de a estompa nefericirea
de a fi destinat trecerii ireversibile. Din păcate con-
știința imposibilității de a se sustrage acestei treceri
e atotprezentă, subminând imaginarul orfic mân-
tuitor. La fel, cântecul, cu origini transcendentale
(“noi suntem purtătorii de cântec”), duce în sine
contra-cântecul, ecou al trecerii și al destrămării.
Aceasta este ironia tragică a discursului poetic, ilus-
trată programatic în Gorunul. Impasul creației în fața
cuvintelor-mormânt duce la căderea în tăcere. Și iată
cum, urmând dinamica verbului blagian, analiza
critică se încheie rotund, asemenea operei analizate,
prin invocarea aceleași tăceri de esență metafizică.
După parcurgerea punctelor nodale din
volumul Chipuri ale veșniciei în lirica lui Blaga, se
poate constata că titlul aparent restrictiv închide
sintetic toate marile metafore ale poetului. În plus
le scoate în evidență dinamismul și misterul
rezultat dintr-o pendulare permanentă între o
înșelătoare lume deschisă revelației și un imaginar
compensativ, dar subminat și el de “devenire”.
Totul într-un discurs critic de prim rang.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 41 ♦ 16-31 mai 2004	|-
7
Presa românească din Transilvania
■ Monica Pop
MirceaPopa, Valentin Tașcu
Istoria presei românești din Transilvania
București, Editura Tritonic, 2003
Preocupările lui Mircea Popa din domeniul
istoriei jurnalisticii sunt consacrate și ele
există de câțiva ani. Este suficientă
consultarea capitolului Bibliografie din cartea pe care
o prezentăm ca să ne convingem. Prezentul volum
apare în librării, după douăzeci și trei de ani de la
apariția primei ediții intitulată însă Istoria presei
literare românești din Transilvania (Cluj, Editura
Dacia). De data aceasta, autorul (Mircea Popa) nu
pune în discuție numai un anumit segment din
jurnalele apărute până în 1918. O primă întrebare
care se pune este următoarea: este justificată
modificarea titlului? Răspunsul este pozitiv. Dacă
cel de al doilea autor, Valentin Tașcu, a rămas
constant, el fiind semnatarul capitolelor Familia și
Luceafărul (în ambele ediții), Mircea Popa
redactează unsprezece, din care șapte sunt noi, ceea
ce a impus revizuirea titlului. Mircea Popa își
completează și extinde cercetările; unele investigații
au menirea de a le completa pe cele existente, altele
de a prezenta noi probleme: Presa politica transil-
văneană. Cadrul general (p. 94-114), O publicație de
luptă «Gazeta Transilvaniei» (p. 115-124); «Tribuna» și
«tribunismul» - moment de sinteză a luptelor politice din
Transilvania (p. 125-155) - cel mai extins capitol
nou introdus Rolul presei românești din Transilvania în
formarea conștiinței naționale și a unității de neam (p.
^ seu_________
Mateiu I. Caragiale în ogli
■ Szabo Zoltăn
Motto:
"Oamenii învățați, dar fără talent propriu, adică
purtătorii științei moarte, mi-i închipuiesc ca o sală
întunecată cu o ușă de intrare și una de ieșire.
Ideile streine intrăprintr-o ușă, trec prin întunericul
sălii și ies prin cealaltă indferente, singure și
reci...
Capul unui om de talent e ca o sală iluminată cu
pereți și oglinzi. De afară vin ideile într-adevăr reci
și indferente, dar ce societate, ce petrecere găsesc!”
Mihai Eminescu
nmulțită, mărită, purtătoare de lumină,
oglinda face din viață un spectacol; societatea
este un soi de vitrină de cristal în care oricine
poate să vadă și să fie văzut și încearcă să devină
copia unui model exemplar.
Oglinda nu lasă nimic în umbră și
luminozitatea ei indiscretă ia locul ochiului
curios: ”iscoada este iscodită, păcăliciul este
păcălit și toți sunt expuși tuturor punctelor de
vedere”.
Una dintre obsesiile induse Crailor... - în
fapt, un simbol funcțional al ambiguității -,
neluată în seamă de exegeze, este OGLINDA:
oglinda-obiect, oglinda-spațiu, oglinda-timp,
oglinda-vis.
Tema sufletului considerat o oglindă a fost
schițată de Platon și Plotin și dezvoltată în mod
deosebit de către sfântul Atanasie și de către
253-268). În ansamblu, volumul se subordonează
ideii principale menționate în Preliminarii „...că la
noi presa a jucat întotdeauna un rol cultural și
politic de mare importanță, mai ales până la 1918,
slujind rând pe rând marile deziderate ale vremii..."
(p. 8) și concluziile celor doi autori dovedesc din
plin aceasta. E drept că pe această temă s-au
publicat de-a lungul anilor mai multe studii și
volume, Victor V. Grecu fiind unul dintre autori.
Nicolae lorga recunoștea, cu admirație, că „Istoria
ziaristicii ardelene este cea mai frumoasă pagină din
istoria Ardealului de o sută și mai bine de ani
încoace. Filele ei cuprind gândirea și simțirea celor
mai de seamă bărbați pe care i-a dat întregul neam
românesc în această provincie“ (p. 9).
Sub multe aspecte, lucrarea este o realizare
binevenită și necesară. Noul capitol Bibliografie
o impune și ca un instrument de lucru pentru
cercetătorii preocupați de istoria presei și nu
numai. Structurarea celor câteva zeci de cărți și
sute de articole în unsprezece segmente este încă
o dovadă a interesului pe care l-a suscitat
problematica, însă, fără (!) să se realizeze până
acum o istorie a presei românești de la începuturi
până azi. În prima ediție (să o numim așa,
convențional) cititorul era ajutat de doi indici: de
reviste și de nume. Lipsa acestora din noul volum
se simte și îngreunează consultarea.
Mircea Popa știe să-și folosească
documentația, și nu puțină și nu de mulți
cunoscută. În alte două cărți apărute nu la mare
diferență de timp cititorul poate întâlni
Grigorie din Nysa.1 După Plotin, imaginea unei
ființe este făcută să primească influența
modelului său precum o oglindă. Conform
orientării sale, omul, în calitatea sa de oglindă,
reflectă frumusețea sau urâțenia. Importantă este
calitatea oglinzii, suprafața ei trebuie să fie perfect
lucioasă, pură, pentru a se putea obține o
reflectare maximă. De aceea, spune Grigorie din
Nysa, ”așa cum o oglindă bine făcută primește pe
suprafața ei lucitoare trăsăturile celui care îi este
înfățișat, tot astfel sufletul, purificat de murdăriile
terestre, primește în neîntinarea sa imaginea
frumuseții incoruptibile”2. Este vorba de o
participare și nu de o simplă reflectare; astfel,
sufletul participă la frumusețe în măsura în care
se îndreaptă în direcția ei. Oglinda nu are drept
funcție doar reflectarea unei imagini; sufletul
devenit o oglindă perfectă participă la imagine și,
în consecință, suferă o prefacere. Există deci, o
configurare între subiectul contemplat și oglinda
care îl contemplă. Sufletul sfârșește prin a
participa la frumusețea spre care se deschide.
Frecvența apreciabilă în text a termenilor
familiei lexicale respective - “oglindă”,
”oglindire”, ”a oglindi” - nu este întâmplătoare.
În acest sens, parcurgând fiecare plan al
narațiunii, edificatoare sunt, mai întâi, descrierile
interioarelor. Pantazi și Pașadia locuiesc în
încăperi ferite de zvonurile lumii exterioare, în
care își regăsesc propria personalitate, în ipostaze
desprinse dintr-o realitate interioară.
comentarii pe marginea activității de jurnalist a
unor personalități marcante ale culturii
românești. În volumul Homo militans (Editura
Napoca Star, Cluj, 2000) repune în discuție
activitatea de pionierat a lui George Bariț (Geoige
Bariț - un deschizător de drum). În volumul Pagini
bihorene, apărut în cursul anului trecut, autorul nu
poate să nu reia istoricul cunoscutei și apreciatei
reviste Familia (Revista Familia și marii noștri
scriitori), capitol redactat de Valentin Tașcu, în
istoria presei pe care o prezentăm. E încă o
dovadă că Mircea Popa nu se rezumă numai la
anumite jurnale sau reviste, sau numai la anumite
zone. Pentru tratarea și evaluarea corectă e nevoie
chiar de a depăși spațiul transilvănean. De aceea,
autorul și-a extins cercetările. Așa se explică
faptul că mai vechea colaborare cu presa din
Drobeta-Turnu Severin se finalizează cu o
„privire panoramică", așa și-o intitulează autorul,
volumul Presa Mehedințeană (Editura Decebal,
2003). Cele zece capitole sunt articole publicate
de-a lungul anilor, în presa locală. Dacă pentru
unii intelectuali ai locului faptele și istoricul
periodicelor amintite erau cunoscute mai mult
sau mai puțin, pentru alții din alte zone, precis,
sunt o noutate.
Parafrazându-l pe autor se poate afirma, fără
drept de comentariu: „pentru cunoașterea exactă a
realităților trecutului, o istorie apresei a devenit
astăzi o necesitate".
■
ndă
Astfel, locuința cu aer “închegat și zaharisit” a
lui Pantazi poartă “pecetea unui lux ales”. ”La
belșugul de abanos și de mahon, de mătăsării, de
catifele” (ca într-o vitrina sofisticată), se adaugă
oglinzile, acestea de toată frumusețea, fară ramă și
cât peretele. Așadar, Pantazi își duce viața într-un
spațiu care îi reflectă din toate părțile,
împresurându-l, ”deghizamentul vremelnic”.
Povestitorul menționează că oglinzile sunt fără
rame și acoperă în întregime pereții: deci, nu există
nici o limită a iluziei, nici un contur care să
marcheze hotarul. Înteresantă, ca sistem de
referință util descifrării obsesiei oglinzilor, este o
teorie a lui Emil Cioran: ”Ți-ai ales oglinda când
între tine și moarte se mai interpune distanța unei
închipuiri?... De câte ori te apucă frica de moarte
privește-te în oglindă... Dar când privești pe
fereastră - pe orice fereastră - totul devine ireal.
Oameni, arbori, animale conspiră în neființă... și
oare cum transparența geamului ne poate separa în
așa măsură de viață? Fereastra care ne deschide
spre lume ne îndepărtează, în fond, mai mult decât
zidul unei închisori. Uitându-te la viață, începi s-o
uiți. Orice privire își pierde cu timpul aderența la
viață și ochiul ajunge un factor de irealitate. Cu
cât vezi mai mult, cu atât te înstrăinezi de ființă,
încât ajungi la sfârșit să nu mai deosebești nimicul
exterior de cadavrul lui Dumnezeu din inimă”3.
Aplicând spusele lui Cioran la felul de viață al lui
Pantazi, s-ar putea spune că oroarea lui de ferestre
deschise - de ”orice fereastră” - subliniată de
Povestitor, marchează o încercare de a evita
îndepărtarea de lume, înstrăinarea de ființă (cuvânt
folosit întotdeauna de Narator când vorbește de
8
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 41 ♦ 16-31 mai 2004	|-
Pantazi sau de Pașadia). Parafrazându-l pe filosof,
am putea afirma că, respingând imaginea lumii de
dincolo de “transparența geamului”, Pantazi,
văzându-se doar pe sine în oglinzile-pereți,
menține aderența la viață, ”Dumnezeul din înima”
sa supraviețuind nimicului exterior. Aceeași
imagine a oglinzii revine în al doilea hagialâc, cel al
lui Pantazi. Acesta are obsesia mării, iar marea și
oceanul planetar sunt cele mai mari oglinzi ale
lumii, în care se reflectă nu doar lumea, dar
întregul univers.
Pașadia trăiește și el ferit de imaginile și
deopotrivă, de ochii lumii, într-un decor ”ticsit”,
”având aerul de muzeu, nu de locuință, care
etalează alt fel de oglinzi”; “...vechile pânze de pe
pereți” în care se reflectă pâlpâiala de la flacăra
câtorva buturugi. Oglinzi ale trecutului, acestea
dezvăluie zguduitoare ”priveliști dintr-o lume de
mucenicii și de patimi”. De data aceasta, comu-
nicării cu lumea i se substituie întoarcerea la un
trecut reconstituit în imaginație. Ca în oglindă, în
pânzele ce acoperă pereții casei lui Pașadia, se răs-
frâng neliniștile sale existențiale: ”În acele cadre
verzui simbolul chinurilor sufletești”.
În casa Arnotenilor, Naratorul are din nou
prilejul de a privi în oglinda-timp imaginile
suprapuse ale prezentului și trecutului: Masinca
Drângeanu îi evocă istoria familiei, “la o măsuță
în fața unei oglinzi în care se putea vedea tot ce se
petrece în salonul vecin unde se juca”. Fără o
semnificație anume, amănuntul (“în fața unei
oglinzi”) ar fi de prisos.
Oglinda-vis cuprinde, în adâncimile sale nes-
fârșite, deopotrivă spațiul și timpul, răsfrângând
pe chipurile crailor voluptatea trasfigurată a
incursiunilor pe meridiane exotice sau în
veacurile apuse. Taina melancoliei ce-l adumbrea
pe Pantazi “se oglidea nesfârșită în priveliștea atâ-
tor mări și limane”.
“Nimic nu scăpa cercetării lacome a călăto-
rilor împătimiți”, de la amețeala aprigă a culmilor
până la lacurile triste “ce oglindă albe turle între
funebri chipariși” și, mai departe, înspre marea
“lucie ca o baltă, oglindind, la adăpostul coastei,
pirozeaua tăriei și mărgăritarul norilor”.
Oglinda-vis, cu spații nemărginite, îi
dezvăluie încătușatului nemulțumirea, dar și
revolta neputinței: “...la gândul că aș rămâne
până la capăt robul unui petec de pământ, osândit
a mă frământa și istovi fără mulțumire într-un
ocol restrâns, sufeream cumplit”.
Oglinda-vis, prag iluzoriu al unei lumi
aparent palpabile, este, în același timp, martorul
fidel al regresiunii spre o vreme revolută:
„Curteni de viță, de la un capăt al Europei la altul
nu fu Curte să rămâie necercetată, tocurile
noastre roșii sunară pe scările tuturora, oglinzile
fiecăruia ne răsfrânseră chipurile înțepate și
zâmbetele nepătrunse”.
Cel mai înteresant „sistem de oglinzi” este acela
care implică „oglindirea” Autorului în
omniprezența Naratorului, precum și „oglindirea”
simbolică a acestuia (de fapt a amândurora) în
tainele celor doi prieteni, Pașadia și Pantazi: ”la
plăcerea de a mă bucura de prietenia a două ființe
atât de unice fiecare, s-adaugă aceea, pentru mine
neprețuită, de a mă afla între două taine ce puse, ca
două oglinzi, față în față, s-adânceau fără sfârșit.
Mă-ntrebam numai dacă din ele avea să mi se
dezvăluie vreodată ceva?”. „Oglindirea” Autorului
în Narațiune, în oscilanta experiență de viață
imaginară a Povestitorului provine din adoptarea
perspectivei narative a lui „eu” pe care Roland
Barthes o definește astfel: „Mai puțin ambiguu, eu
este totodată mai puțin romanesc: el este deci
deopotrivă soluția cea mai directă, atunci când
povestirea rămâne dincoace de convenții, și cea mai
elaborată, pentru situația în care eu se situează
dincolo de conveție și încearcă să o distrugă
orientând povestirea spre falsul natural al unei
Amintiri citadine III
confindențe”4. Caracterizarea eu-lui narativ
efectuată de Barthes oferă sugestia unei explicații
pentru ambiguitatea „istoriei” lui Mateiu Caragiale,
considerată când „poem”, când „evocare”, când
„povestire”, iar în jurnalul autorului „ouvrage”.
De asemenea, „oglindirea” Autorului în perso-
najele sale, în modalitatea narativă aleasă, căutarea
unor alter-ego-uri ar putea oferi o explicație și
pentru alte aspecte, în jurul cărora s-au țesut teorii
fanteziste. De pildă, repetarea inițialei „p” în
numele personajelor (a lui Pantazi, fiind declarat
convențional): ar putea fi vorba de un efect de
oglindă, prin subliniata punere față în față.
Procedeul pictural de punere în abis este
strâns legat de producția de oglinzi. Oglinzile,
lentilele optice, camera obscură oferă noi
înstrumente de cunoaștere și de cuprinderea
realului grație cărora privirea poate pune alături,
pentru a le compara, mai multe câmpuri vizuale.
Majoritatea autorilor de autoportrete se
mărginesc să își semnaleze profesiunea printr-o
pensulă, o carte, blazonul vreunui mecena; alții
nici măcar nu fac aluzie la ea; în cazul acesta ei
optează pentru a se expune ca subiecte mai
degrabă decât ca pictori. Bustul este ușor întors,
pensula, dacă apare, este ținută în mâna stângă
(imaginea este inversată de oglindă), privirea este
ațintită asupra privirii privitorului. Pictorul își
afirmă prezența si subiectivitatea.
Astfel, Rembrandt își înteroghează chipul în
cele aproximativ șaizeci de autoportrete executate
în timpul vieții; el caută să scormonească în
conținutul psiholgic al ființei și, mai mult încă, să
sondeze și să pună la încercarea enigma
înteriorității prin grosimea suprafețelor. Sclipirea
albă a unui turban, a unei draperii de mătase sau a
unei bucăți de armură farmecă ochiul privitorului
și îl oprește să intre mai în adânc, așa încât, până la
urmă, ochiul privitorului este cel care, interogân-
du-se pe sine, pare că îl privește și îl chestionează
pe privitor: de ce eu? Și de ce cu figura acesta?
Rembrandt jonglează cu iluziile oglinzii. Se
știe cât de mult i-a plăcut să picteze sclipirile
săbiilor, ale căștilor și ale bijuteriilor, reflexii nes-
tatornice ale vanității și ale timpului care trece,
dar și freamăt de percepții și senzații. El s-a pictat
pe sine, în chip de autoportrete, asumându-și
identități fictive, sub trăsăturile unui cerșetor sau
ale vreunui rege din Biblie. Varietatea figurilor dă
senzația unui joc de-a v-ați ascunselea, între ade-
văr și ficțiune, ca niște proiecții de lanternă ma-
gică. Asfințitul crailor este un antihagialâc.
Frecventarea casei Arnotenilor, unde toate sunt
pe dos, înseamnă dezbinarea crailor și nimicirea
viselor. Ajunși la „adevarății Arnoteni” din iniția-
tiva lui Pirgu și cu acceptul hotărâtor al
Povestitorului, craii se caută unul pe altul, dar se-
ntâlnesc rar, fiind acaparați de diverse preocupări.
Pirgu dispare un timp și, în mod paradoxal,
absența lui periclitează integritatea grupului
celorlalți. El revine la momentul potrivit pretex-
telor fatale pentru a dirija Răul - acumulat în lipsa
lui - în sensul nimicirii: tagma evazioniștilor se
descompune prin ieșirea din contemplație.
Proiecția onirică din finalul romanului aruncă un
„pod” dinspre tărâmul visului devenit artă spre
realitate. În același timp, marchează o „trecere”
simbolică dinăuntrul cărții către cititor, pe calea
comunicării prin revelație. Oglindă a visului și a
îndoielii, oglindă nebuniei, oglindă goală a
insignifianței, ea lasă frâu liber monștrilor și pun-
tea fragilă ce leagă lumea interioară de lumea
exterioară este ruptă.
Mistificarea lanternei magice nu constă în a
deghiza, ci în a transfigura; jocul de proiecții, care
amintește fragilitatea, încertitudinea și
versatilitatea condiției umane, sugerează
posibilități de transformare a ființei în funcție de
felul în care cade lumina și face să apară un alt
adevăr.
■
Note
1.	Sabine-Melchior Bonnet, Istoria oglinzii, Editura
Humanitas, București, 1998, pp. 56-57.
2.	Grigorie din Nysa, Cele zece fericiri, Editura Aula,
București, 1999, p. 94.
3.	Emil Cioran, Revelațiile durerii, Editura Humanitas,
București, 2000, p. 133.
4.	Roland Barthes, Cartea scrierii, Editura Polirom, Iași,
1997, p. 109.
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 41 ♦ 16-31 mai 2004	|-
9
a
nul Ioan Slavici - Tribuna 120
Un tun ce se descarcă în
fiecare zi
■ D. Vatamaniuc
£xistau toate condițiile, odată cu construirea
Centrului Cultural de la Sibiu, cu care
ne-am ocupat în articolul precedent, ca
Telegraful român, cu o apariție bilunară să fie
transformat în cotidian. Demersurile redactorilor
de al această foaie nu sunt încununate de succes,
ca urmare a orientării mitropolitului Miron
Romanul spre Curtea din Viena și spre guvernul
de la Budapesta, în speranța unor înlesniri pentru
activitatea bisericii ortodoxe transilvănene.
Mitropolitul participă la festivitățile de la
Seghedin din octombrie 1883, cu prilejul
reclădirii orașului, distrus de inundațiile
catastrofale din martie 1879. Este primit de
împăratul Franz Joseph, care îl admonestează
pentru activitatea sa, deși trimise și cu acest prilej
o cuvântare umilitoare. Slavici trimite de la
București articolul Răsplata?, pe care Nicolae
Cristea, redactorul foii, îl publică în fruntea
primului număr din 6/18 octombrie 1883, ca
editorial1. Evoca lupta cehilor și croaților
împotriva stăpânirii austro-ungare și atrăgea
atenția asupra faptului că guvernanții unguri îl
sfătuiră rău pe împărat să adreseze cuvinte
jignitoare la adresa poporului român: „Sumeția se
arată - scrie Slavici - înainte de cădere“. Koloman
Tisza, primul ministru ungar, împotriva căruia
era îndreptat articolul, dă dispoziții să se ceară
mitropolitului Miron Romanul explicații și să se
ia măsurile așteptate. Miron Romanul îi pune în
vedere lui Nicolae Cristea să părăsească redacția
Telegraful român, deși fusese numit la conducerea
acestuia de Andrei Șaguna, în 1865, pe timp
nelimitat. Mitropolitul îl dojenește în
comunicatul din 8/20 octombrie 1883 pe Nicolae
Cristea pentru „nesocotință" și declară fidelitate
deplină „preaînaltului tron“ și „reverință către
legi“2. Se punea capăt demersurilor pentru
transformarea Telegrafului român în cotidian.
Luarea în stăpânire a Telegrafului român prin
măsuri disciplinare, impuse de stăpânirea austro-
ungară, face o puternică impresie în presa vremii.
Gazeta Transilvaniei reproduce actul prin care
Nicolae Cristea este înlăturat de la conducerea
ziarului și publică cuvântarea acestuia prin care își
lua rămas bun de la cititori. Ziarul brașovean
republică și articolul lui Slavici Răsplata? și declară
că se alătură „din toată inima pe lângă românii
sibieni"3. Se organiză o manifestație de simpatie
pentru Nicolae Cristea și „conductul cu facle"
străbătu orașul și se opri la reședința mitro-
politană. Se adresară mitropolitului cuvinte de
condamnare pentru orientarea sa politică și este
trecut în rândul despoților4. Gazeta Transilvaniei
publică și cuvântarea lui Nicolae Cristea ținută la
manifestația organizată în cinstea sa.
Susținătorii Telegrafului român, înlăturați de
Miron Romanul de la foaia sibiană apreciară că
era posibilă o apropiere de Gazeta Transilvaniei,
care le luă apărarea în conflictul cu autoritățile
administrative și bisericești. Eugen Brote conveni
cu A. Mureșianu, redactorul Gazetei Transilvaniei
să-i ceară lui Slavici colaborarea la ziarul
brașovean. Se făcea primul pas al apropierii între
sibieni și brașoveni. Slavici trimite articolul
Poziția românilor în statul ungar care se publică în
gazeta Transilvaniei în două numere, în noiembrie
18835. Slavici însoțește articolul cu o scrisoare pe
care o transcriem:
București, 25 oct. 1883
Iubite Amice,
Îți trimit alăturat articolul, ca să faci ce vrei cu
el. Eu cred c-ar fi bine să se publice - poate - ca
venind din partea redacției, dar așa. Dacă-l
publici, trimit și un al doilea.
În sfârșit - vorba noastră, fă ce vrei
Salutare frățească
Al D-tale devotat amic
Slavici
Dacă vrei, mă poți iscăli, fie cu inițiale, fie cu
numele întreg, fie cu X, cum vrei“6
A. Mureșianu nu dă curs acestor propuneri și
însoțește articolul cu o notă introductivă din
partea redacției, nesemnată: „Se atrage atenția
cititorilor noștri asupra următorului articol, ce-l
primim de la un stimat compatriot și amic al
foaiei noastre, care apreciază situația noastră
actuală cu multă cunoștință de cauză“.
Slavici critică și de astă dată, cum făcuse și mai
înainte, conduita politică a lui Miron Romanul și
deplânge zelul său în apărarea legilor statului
ungar, sub scutul cărora se ducea politica de
deznaționalizare a românilor și a celorlalte
popoare de sub stăpânirea dualistă. „După părerea
prelatului nostru - scrie Slavici - legile
sancționate odată sunt puse mai presus de orice
discuție și sunt răi patrioți aceia care nu se sfiesc a
spune că legile sunt rele, ori că aplicarea lor e
greșită".
Existau unele indicații care lăsau să se
întrevadă că ziarul Gazeta Transilvaniei se pregătea
să reia rolul foii sibiene. Face un pas în această
direcție și introduce cu primul număr din 1884
ortografia cu semne „diacritice", menține
principiile sistemului etimologic, însă mai
moderat. Își motiva hotărârea că prin înlăturarea
alfabetului cirilic, ziarul putea fi citit în întreg
spațiul românesc7.
Gazeta Transilvaniei vorbea, la trecerea a
aproape un deceniu, în limbajul de la Foișoara
„Telegraful român“, scoasă de sibieni în 1876-1877.
Problema transformării Gazetei Transilvaniei,
cu apariție de trei ori pe săptămână, în cotidian, îi
preocupa și pe brașoveni, de mai multă vreme.
Familia cerea în 29 aprilie 1880 scoaterea ziarului
„în toată ziua"8. Se putea apela pentru susținerea
materială la „fondul șincaian", creat de I.
Mureșianu în 1861. Stabilirea înțelegerii între
sibieni și brașoveni îl neliniști pe Miron
Ramanul, interesat să nu ofere prilej autorităților
ungare să intervină în activitatea politică a
românilor transilvăneni. Vicențiu Babeș,
susținătorul mitropolitului și Partenie Cosma,
avocatul Băncii „Albina", ulterior director al ei,
anunță la începutul lui martie 1884 că întemeiau
„Ateneul român" și „Institutul tipografic în
Sibiu", un „consorțiu", cu scopul de a fonda un
ziar, organ al „partidei naționale române"9.
Inițiatorii noii întreprinderi erau membri ai
Partidului Național Român și atrag de partea lor
și pe G. Bariț, cu mare autoritate în lupta
românilor transilvăneni. Sibienii - și în primul
rând redactorii izgoniți de la Telegraful român - se
impunea să întemeieze, tot la Sibiu, un alt
„institut tipografic", care să scoată cotidianul
plănuit de mai multă vreme. Își propuneau să
apere programul Partidului Național Român din
1881, care adoptă „pasivismul", cu alte cuvinte
neparticiparea la alegeri și la viața parlamentară.
Nu admiteau însă să fie organ de presă al
Partidului Național Român. Telegraful român ia
cunoștință de aceste demersuri și încă la sfârșitul
lui februarie 1884 publică un articol, Un nou
jurnal în perspectivă, în care arată că „factorii
directori ai acestei deprinderi jurnalistice"
reprezentau cunoscuta „partidă șaguniană"10.
Telegraful român mai arată că foștilor săi redactori
le trebuia neapărat o publicație pentru că „erau
dedați cu condeiul ca țiganul cu scânteile".
Telegraful român își mai învinuia foștii redactori că
într-un „veac materialist" urmăreau „să împreune
plăcutul cu folositorul".
Întemeierea la Sibiu a unui alt „institut tipo-
grafic", cu scopul de a scoate un cotidian, este
comentată în presa vremii. Viitorul, care apărea la
Budapesta, scria în 13/25 februarie 1884, că noul
ziar își propunea „să doboare Telegraful român, foa-
ia mitropolitului Miron Romanul”11. În termeni
asemănători comenta întemeierea noului ziar și
Românul, organul central de presă al Partidului
Național Liberal din România. „Între celelalte
servicii ce le va aduce națiunii - scrie Românul în
16 februarie 1884 - va fi desigur și acela de a
amuți cu desăvârșire glasul foaiei mitropolitane,
care de câtva timp, condusă de ideile mironiene
(dacă idei se pot numi), nu poate contribui decât
la încercarea spiritelor și compromiterea cauzei"12.
Sibienii stăruie pe lângă brașoveni să accepte
un plan comun de acțiune. Îi comunică lui Slavici
hotărârea lor de a ajunge la o înțelegere cu
brașovenii. Eugen Brote, cu rol important în
această acțiune, îl înștiințează pe A. Mureșianu, în
scrisoarea din 2 martie 1884, că Slavici avea
„cunoștință despre ideile noastre «fuzionistice» și
dânsul consimte"413. Partenie Cosma, omul
mitropolitului, punea la cale, se arată în aceeași
scrisoare, „conferințe naționale", să tulbure „cu
desăvârșire situația. Se presupunea că directorul
noului ziar urma să fie N. Cristea, iar Slavici să se
ocupe de partea literară14. Știrea nu era întru totul
exactă. Sibienii stăruiau pentru „fuzionare" cu
Gazeta Transilvaniei și înființarea în Sibiu a unui
nou ziar, sub conducerea lui A. Mureșianu, iar
Slavici să răspundă de partea literară15. Diamandi
Manole, președintele Camerei de comerț din
Brașov și al Eforiei școlilor române brașovene,
căruia Slavici îi face în Lumea prin care am trecut,
un portret memorabil, începe să joace de pe
acum un rol important în pregătirile pentru
înființarea Tribunei și apoi în susținerea ei16. Îl
determină pe A. Mureșianu să meargă la Sibiu și
foții redactori ai Telegrafului român primesc
condițiile impuse de el. Nu admite desființarea
Gazetei Transilvaniei și „fuzionarea" se amână
pentru mai târziu.
Slavici sosește la Sibiu la începutul lui aprilie
1884, chemat de foștii redactori de la Telegraful
român și de la Foișoara „Telegraful român“. Avea și
motive personale să plece din București. Viața sa
10
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 41 ♦ 16-31 mai 2004	|-
de familie se transformase într-un infern.
Căsătoria cu Katherine Szoke Magyarosy, prin
șantaj, proprietară de case în București, era
stăpânită permanent de gelozie. Ea este și aceea
care îi puse lui Eminescu diagnosticul de alienat
mintal, deși știa puțină carte, necum să aibă
cunoștințe în domeniul medicinii. Slavici o
cunoscuse la Azilul „Elena Doamna" pe Eleonora
Tănăsescu, pe care o însoți la Sibiu, în septembrie
1883, când aceasta luă conducerea școlii de fete
de aici17. Se va căsători cu ea la Sibiu. Despre
toate acestea, mai pe larg, cu alt prilej.
Stăruiră să nu plece la Sibiu: regina Elisabeta,
care intenționa să-i încredințeze conducerea
Azilului „Elena Doamna", V.Alecsandri, T.
Maiorescu, P.P. Carp, Carol Davila, D.A. Sturdza.
Îl sfătuiră să facă cum îl trăgea inima M.
Kogălniceanu, T. Rosetti și I.C. Brătianu18.
„Slavici mergea în Ardeal - scrie N. lorga -
pentru a începe o activitate ziaristică de un
caracter mai nobil și de un efect mai folositor
decât robotul la foaia unui grup de boieri
aroganți“ 19. Foaia era Timpul, la care lucrase și
Eminescu până în iunie 1883.
Sibienii se întristară văzând că Slavici venise
singur și nu însoțit de Eminescu, cum se
așteptau. Poetul se întorsese din călătoria din
Italia. Sibienii îl așezară pe Slavici în gazdă la
protopopul Simeon Popescu, o personalitate
aparte. „Eu stau aici cu protopopul Simeon
Popescu - îi scrie Slavici lui Maiorescu, în 10
aprilie 1884 -, fost profesor de seminar, om de
vârsta mea, neînsurat, o natură deschisă și o
inteligență de tot vie, un fel de Popa Furtună,
care nu umblă, ce-i drept, la vânătoare, nu ține
cai, nu are prepelicari, are însă un revolver
deasupra mesei de lucru, un topor într-un colț și
un ciomag în celălalt. E un om care știe carte, se
interesează de toate, muncește cât trei, unul
dintre tinerii trimiși de șaguna la Lipsca"20.
Portretul este al Popii Furtună din nuvela
Pădureanca, pe care Slavici o va publica în Tribuna,
cu începere din iulie 1884. Să anticipăm că
Simeon Popescu, „tribunist“, va fi silit să
părăsească Transilvania și să treacă în România.
Eugen Brote cu Slavici, poate și cu alte
persoane pleacă la Brașov să poarte discuții cu A.
Mureșianu, directorul Gazetei Transilvaniei în
privința „fuzionării". Se cade la înțelegere, după
discuții aprinse, în care Diamandi Manole arată
mult tact și pricepere. „Șaguna, înființând
Tipografia arhiedecezană și Telegraful român -
argumentă Diamandi Manole - ne-a pus în mână
un pistol să ne apărăm de tâlhari. Dacă guvernul
l-a silit pe mitropolit să ne scoată din mână
pistolul, noi avem să adunăm mijloace ca să ne
înființăm un tun «Institutul tipografic» și un
ziar"21. Diamandi Manole se referea la
mitropolitul Miron Romanul, care îl înlătură pe
Nicolae Cristea de la conducerea Telegrafului
român, pistolul lui Andrei Șaguna. A. Mureșianu
cere câteva zile pentru reflectare. Îi venea greu să
se despartă de Gazeta Transilvaniei și nu era nici
sigur că noul ziar putea înfrunta Banca „Albina"
pe cale de a deveni una din cele mai puternice
instituții de acest fel din Transilvania. A.
Mureșianu îi informează pe sibieni că nu acceptă
„fuzionarea" și își retrage semnătura de pe
convenția abia încheiată. Se grăbi să transforme
Gazeta Transilvaniei în cotidian, cu începere din
4/16 aprilie 1884. Diamandi Manole se arată și de
astă dată intelectualul cu vederi largi și apreciază
transformarea Gazetei Transilvaniei în cotidian ca
un succes al presei românești. Îi adresează lui A.
Mureșianu o lungă scrisoare, în care insistă
asupra acestei probleme. „Arma noastră este
condeiul - insistă Diamandi Manole -, puterea
noastră este puterea presei"22.
Privirea I
Sibienii publică în Familia un Prospect, în 18/30
martie 1884, în care informează despre înființarea
la Sibiu a unei „tipografii naționale"23. Prospectul
este semnat de I. Bechnitz, Aurel Brote, Eugen
Brote, N. Cristea, Ioan Dusoiu, Simeon
Mărgineanu, Diamandi Manole, Ioan Neagoe,
George B. Popp, I. De Preda și I. Slavici. Sunt
fondatorii celui de-al doilea cotidian
transilvănean. Publică și un Protest în 7/19 aprilie
1884, în care arată că „Institutul tipografic" din
Sibiu, nu era tot una cu Ateneul Român24.
Luminătoriul din Timișoara critică violent
Prospectul pentru faptul că în „consorțiul Manole-
Slavici intraseră numai persoane din afara
Partidului Național Român, fiind înlăturate „din
sânul direcțiunii bărbații angajați activ în luptele
politice ale noastre"25.
Apariția Tribunei este întârziată de I. Bechnitz,
care pe lângă faptul că fixează titlul noului ziar,
ținea ca el să apară și în condiții cât mai bune.
Comandă de la Viena literele pentru tipografie și
va purta și de aici înainte o grijă deosebită pentru
ținuta noii publicații transilvănene.
Actul de angajament se semnă la Brașov de
Diamandi Manole, George B. Popp și Ioan
Slavici în 4/16 martie 1884. Reproducem și în
acest an aniversar actul de naștere al cotidianului
sibian:
„1) Ziarul va susține principiile formulate în
programul stabilit în Conferința de la 3/15 martie
a.c.
2)	Personalul de redacție se va compune din 2
redactori, un secretar de redacție și un corector.
3)	Redacția urmează să fie independentă în
ceea ce privește lucrarea.
4)	Dl. I. Slavici se obligă a da câte trei articole
de fond pe săptămână, iar pentru zilele celelalte
material pentru cel puțin trei coloane.
5)	Pe fieștecare lună i se va pune redacției o
sumă oarecare la dispoziție pentru lucrări plătite
cu șirul.
6)	Dl. I. Slavici va primi o retribuție de două
mii fl[orini] v[echi] a[ur] pe an, plătită în rate
lunare (și anume în cursul jumătății a doua a
lunii) la începutul fiecărei luni.
7)	Conform cu o hotărâre ce se va lua mai
târziu redacția va primi drept tantiemă o parte din
veniturile ziarului.
8)	Dl. I. Slavici se obligă a se prezenta până la
cel mai târziu 15 aprilie a.c. în Sibiu spre a începe
publicarea foii.
9)	Brașov, 4/16 martie 1884"26.
Slavici sosea la Sibiu și ca om politic și
procedează cum se cuvenea unei persoane cu
atribuții de această natură. Prima acțiune pe care
o întreprinde în această direcție este vizita
protocolară la adversarii viitorului ziar. „Mi-am
făcut vizitele - îl informează Slavici pe Maiorescu
în scrisoarea amintită mai sus - la notabilitățile de
aici. Mitropolitul Bologa și Cosma m-au primit
prea bine. Cât pentru mitropolitul îndeosebi, el
este foarte descurajat; nu crede de loc că situația e
astfel ca românii să se poată impune. Deși m-a
încredințat că prea mult îi pare bine c-am primit
și speră că mă voi pune între el și adversarii lui,
am simțit că prezența mea îl supără. De ce asta,
voi vedea în viitor. Eu, în tot cazul, voi face să
înceteze atacurile violente, la care a fost expus
pân-acum, să-l ținem izolat, dar să-l rezervăm
pentru cazul când guvernul ar voi să intre în
tratări, căci cu noi, tot n-o să intre. Îi promitem
popularitatea, pe care n-o are, în cazul când ar fi
dispus să reprezinte programul nostru".
Slavici prefigura, ca un om politic, o primă
direcție, în activitatea sa în Transilvania.
Cotidianul Tribuna, al doilea al românilor din
Imperiul austro-ungar, își începe apariția în 14/26
aprilie 1884. Diamandi Manole putea exclama că
românii transilvăneni aveau două tunuri, care se
descărcau zilnic. Numai că cele două tunuri nu
erau, cum se va dovedi curând, de același calibru
și nici încărcătura lor de aceeași putere explozivă.
■
Note:
1.	Telegraful român, XXXI, nr. 116, 6/18 octombrie
1883, p. 463-464.
2.	Idem. Nr. 117, 8/20 octombrie 1883, p. 467.
3.	Gazeta Transilvaniei, XLVI, nr. 119, 12/24
octombrie 1883, p. 1. Reproduce articolul
Răsplata? (p. 1-2).
4.	Idem, nr. 120, 14/26 octombrie 1883, p. 3.
5.	Ibidem, nr. 128, 2/14 noiembrie 1883, p. 1-2, nr.
129, 4/16 noiembrie 1883,p. 1-2.
6.	A. Mureșianu, Un document important relativ la
geneza „Tribunei1, o scrisoare din 2 martie 1884 a
lui Eugen Brote către Aurel Mureșianu. În Tara
Bârsei, VII, nr. 2, martie-arpilie 1936, p. 129-132,
și extras, Brașov, Tipografia „Unirea", 1935, p. 5.
7.	Gazeta Transilvaniei, XLVII, nr. 1, 1/13 ianuarie
1884, p. 1. Editorial semnat: Redacțiunea.
8.	Familia, XVI, nr. 30, 17/29 aprilie 1880, p. 188.
9.	Telegraful roman, XXXII, nr. 22, 23 februarie/6 mar-
tie 1884, p. 86.
10.	Idem, nr. 17, 11/23 februarie 1884, p. 67.
11.	Viitorul, I, nr. 21, 13/25 februarie 1884, p. 4.
12.	Românul, XXVIII, 16 februarie 1884, p. 154.
Informația este preluată din România liberă.
13.	A. Mureșianu, op. cit., p. 6.
14.	Familia, XX, nr. 12, 18/30 martie 1884, p. 143.
15.	I. Slavici, Opere. IX. Memorialistica, București,
Editura Minerva, 1978, p. 271-272.
16.	Idem, p. 265-269.
17.	Educatorul, I, nr. 29, 18 septembrie 1883, p. 232.
18.	I. Slavici, Opere.lX.Memorialistica, p. 271.
19.	N. Iorga, Istoria românilor, X, București, 1939, p.
249.
20.	I.E. Torontiu, Studii °i documente literare.V.
,Junimea“, București, 1933, p. 107.
21.	I. Slavici, Opere. IX. Memorialistica, p. 269. Se
păstrează la Biblioteca Academiei Române 11
scrisori ale lui Diamandi Manole către Slavici (S.
30 - 1-11/XXXII).
22.	Aurel A. Mureșianu, Un document important din
timpul înființării presei cotidiene românești din Ardeal,
în Tara Bârsei, VIII, nr. 6, mai-iunie 1936, p. 248.
23.	Familia, XX, nr. 12, 18/30 martie 1884, p. 143.
24.	Observatoriul, VII, nr. 28, 7/19 martie 1884, p. 109.
25.	Luminătoriul, V, nr. 29-30, 14/26 aprilie 1884.
26.	D. Vatamaniuc, loan Slavici °i lumea prin care a
trecut, p. 277.
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 41 ♦ 16-31 mai 2004	|-
11
a
rhiva
La curtea iubirilor reprimate
■ Vasile Docea
De câțiva ani buni, de când mă preocupă
istoria regelui Carol I al României, nu
încetează să mă uimească două lucruri.
Mai întâi, felul relaxat, lejer - ignorant, la limită
-, în care diferiți autori îi reconstituie biografia.
Apoi, ipotezele unor autori, întemeiate pe
zvonuri, privind „aventurile” erotice ale regelui,
cărora le lipsește orice suport documentar și
logic. Tot ce am aflat în cercetările mele, care
includ studierea jurnalului său inedit, a
corespondenței sale și a familiei, a altor mărturii
„de epocă”, m-a condus, dimpotrivă, la
contrazicerea acelor ipoteze. Dar să le luăm pe
rând. Cât despre legătura dintre cele două, aceasta
o veți înțelege îndată.
1.	Omul de sub vremi sau un fel
ciudat de a face biografi
Precum sub un blestem, istoricii de la noi,
nu toți, dar foarte mulți, scriu sub apăsarea
axiomei decretate cu multă vreme în urmă
de Andre Maurois. Teoretician ocazional al
genului biografic, cunoscut publicului românesc
mai ales datorită traducerii sintezei sale de Istoria
Angliei, autorul francez credea că a reconstitui
biografia persoanei aflate la conducerea unei țări
ar fi cam același lucru cu a recompune istoria țării
în perioada în care a trăit aceasta. Nu liderul ca
individ, cu trăirile, proiectele, succesele și
eșecurile sale ar trebui să-l intereseze în primul
rând pe istoricul-biograf, ci colectivitatea, pe care
acesta o conduce și cu care s-ar identifica. Într-un
perfect acord cu opinia lui Maurois, majoritatea
biografiilor regelui Carol I publicate la noi, de la
mai vechea carte semnată de Al. Christian Tell și
Mihail Polihroniade la relativ noile lucrări ale lui
Ioan Scurtu și Sorin Liviu Damean, sunt, de fapt,
istorii politice ale României în vremea lui Carol I.
Istorii în care persoana regelui, individul, omul
apare doar ca o umbră lipsită de importanță. Cu
el sau fără - par a ne sugera aceste biografii -
lucrurile ar fi stat la fel.
Succesul teoriei „colectiviste” a lui Andre
Maurois în rândul autorilor de biografii din
istoriografia românească este mai mult decât o
simplă problemă de modă. Atașamentul unor -
multor - istorici la această teorie este, de fapt, o
altă formă de asumare a unei vechi filosofii
fataliste. Expresia ei consacrată o constituie
cuvintele cronicarului Miron Costin, cunoscute
de toată lumea, despre omul care, chipurile, s-ar
afla sub vremi, și nu „vremile supt cârma
omului”. Expresie nu doar cunoscută, dar și
trâmbițată pe la toate colțurile și folosită ca scuză
a tuturor nenorocirilor. Căci omul de sub vremi
(bietul!) n-ar fi altceva decât păpușa neputincioa-
să din mâinile istoriei, un individ a cărui libertate
ar fi redusă la minim și care n-ar fi responsabil de
actele sale. O filosofie simplă și confortabilă,
foarte confortabilă chiar, căci ea ne scuză toate
compromisurile, lașitățile și eșecurile. Nimeni nu
e responsabil, de vină sunt „vremile”!
Biografii regelui Carol I au preferat să-și
îndrepte atenția mai curând asupra „vremilor”
decât asupra omului. Au ales, astfel, să fie mai
puțin ceea ce pretindeau a fi: biografi. Dar nu
acest lucru, oricât ar părea de nefiresc, mă
interesează aici, ci faptul că, în ciuda existenței
unui număr relativ mare de „biografii”,
personalitatea regelui Carol I a rămas în bună
măsură necunoscută. De aici, o mulțime de erori
în interpretarea faptelor sale, o puzderie de
exagerări și de judecăți greșite în legătură cu felul
de a fi și cu proiectele regelui. Până și - sau mai
ales - în ce privește afectivitatea, viața intimă și
disponibilitățile sale erotice.
2.	Zvonuri °i ipoteze
Zvonuri despre diferite episoade erotice din
viața regelui Carol I au existat
dintotdeauna. Ele s-au întemeiat fie pe
aluziile vreunui memorialist, fie pe bârfa din
saloanele epocii, transmisă apoi din generație în
generație, într-un mediu în care a spune despre
cineva, fie el și rege, că are cine știe ce legături
extraconjugale era oricum mai credibil decât a
spune că nu are. Cine l-ar fi crezut pe cel care ar
fi susținut că regele Carol I și-a consumat
afectivitatea și erotismul numai în familie, când
predecesorul său Cuza avusese o îndelungată
legătură extraconjugală pe care nici măcar nu s-a
ostenit să o ascundă și când urmașul său,
Ferdinand, în vremea în care era prinț
moștenitor, avea să stârnească un scandal public și
o dispută constituțională prin iubirea față de
Elena Văcărescu? Iar mai târziu, în vremea lui
Carol al II-lea, nu ar fi părut naivul susținător al
austerității erotice a regelui Carol I o ființă picată
din altă lume? Totuși, zvonurile despre pretinsele
aventuri ale lui Carol I au fost destul de firave și
nu au fost confirmate niciodată. Nu au fost
confirmate nici măcar de literatura vădit ostilă al
adresa Casei regale, scrisă de pe poziții
răzbunătoare de persoane care se aflaseră o vreme
în apropierea Curții și care, mai târziu, au fost
îndepărtate (precum Mite Kremnitz, cu al ei
roman La curtea din Ragusa, sau Robert Scheffer,
cu Orient regal).
Unul dintre acele - destul de puține, de altfel
- zvonuri, care merită să fie luat în seamă,
pretinde că regele Carol I ar fi tatăl natural al
istoricului de artă Alexandru Tzigara-Samurcaș
(n. 1872). Așadar, că ar fi avut o legătură
amoroasă cu mama acestuia, Elena, care era
căsătorită cu Toma Tzigara. Ideea a fost repusă în
discuție de regretatul Z. Ornea, acum câțiva ani,
cu ocazia publicării primelor două volume de
Memorii ale lui Al. Tzigara-Samurcaș (v.
„România literară”, 1992, nr. 10, p. 11 și 2000, nr.
3, p. 9). Principalul argument invocat de Z.
Ornea îl constituie o mărturie a lui Șerban
Cioculescu. Nicolae Iorga i-a relatat acestuia din
urmă, prin anii ’30, cum regele Carol al II-lea s-
ar fi referit la Tzigara-Samurcaș folosind vorbele
„unchiul meu”. Nicolae Iorga, însă, nu e un
martor credibil în ceea ce-l privește pe Tzigara-
Samurcaș, pe care, din cauza funcțiilor
Carol I la 1878. Desen de Emil Volkers, reprodus de
revista "Daheim", nr. 21/1879
administrative deținute în Bucureștiul aflat sub
ocupație germană în anii 1917-1918, l-a tratat în
permanență drept „colaboraționist”. Pentru Iorga,
care s-a opus timp de două decenii intrării lui
Tzigara-Samurcaș în Academia Română, era util
să se creadă că persoana față de care nutrea o
dușmănie notorie și-ar fi întemeiat cariera pe
sprijinul, chipurile părintesc, al protectorului său
regal și nu pe merite personale. Celălalt argument
adus în discuție de Z. Ornea, cum că Tzigara-
Samurcaș nu ar fi negat niciodată ipoteza
paternității regale, este de-a dreptul fals.
Memoriile sale cuprind pagini întregi în care
autorul vorbește, cu vădită mândrie, despre tatăl
său Toma Tzigara și despre strămoșii acestuia.
Asumându-și această ascendență, nu cumva el
nega implicit cealaltă ipoteză și zvonurile care o
însoțeau? Nu am nici o îndoială că, de fapt,
Tzigara-Samurcaș făcea tocmai acest lucru. Pe de
altă parte, este incontestabil că regele Carol I l-a
sprijinit în împrejurări cruciale din viața sa, lucru
pe care Tzigara-Samurcaș îl recunoaște deschis.
Sprijinul regal a avut, însă, o altă motivație. Ea
ține de atașamentul regelui față de cultura
germană. Era parte a unui model cultural, de care
nu putea și, fără îndoială, nu voia să se disocieze.
Mai mult decât atât, dorea să-l vadă aplicat în
România. Tzigara-Samurcaș studiase în
Germania, așadar era contaminat - sau cel puțin
așa îl percepea Carol I - de același model. La fel a
procedat regele și cu alte persoane, fie
trimițându-le să studieze în Germania, fie
sprijinindu-le la întoarcere: Grigore Antipa,
Oscar Obedeanu, Jean Steriadi, Otilia Mihail-
Oteteleșanu și mulți alții. Ar trebui să trag de aici
concluzia că toți aceștia i-au fost copii naturali?
3.	Scandal erotic la curtea iubirilor
reprimate
Cred că aici se află originea uneia dintre
erorile legate de înțelegerea personalității
lui Carol I: neglijarea de către biografi a
studierii aspectelor personale ale vieții lui. Fără
cunoașterea în detaliu a acestora, explicarea în
logică erotică a gesturilor regelui își pierde
12
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 41 ♦ 16-31 mai 2004	|-
credibilitatea. Poate că felul în care pun problema
este prea tranșant. Oricine îmi poate obiecta că
viața unui om poate fi văzută din diverse puncte
de vedere și că, în funcție de punctul de vedere
ales, aceasta are o altă înfățișare. A „citi” biografia
cuiva în cheie erotică e la fel de legitim cu a o
„citi” în cheie culturală, politică, profesională etc.
Numai că în cazul regelui Carol I cheia erotică
trebuie folosită cu foarte multă precauție și nu
înseamnă nicidecum acceptarea neverificată a
tuturor zvonurilor. Altfel, riscul de a cădea în
eroare este imens.
Încă de tânăr, deși era dotat cu o sensibilitate
accentuată, Carol a învățat să-și reprime
afectivitatea. La vârsta de unsprezece ani a fost
despărțit de familie - de mamă! - pentru a fi
trimis într-un oraș îndepărtat, la studii. N-a avut
de ales, a trebuit să se adapteze. La 24 de ani a
trebuit să renunțe, din motive politice, la iubirea
disperată pentru o prințesă franceză, Anna Murat.
Din scrisorile către tatăl său reiese că iubirea a
fost atât de mare, încât pentru ea ar fi fost în stare
să renunțe la rangul de ofițer și să se stabilească în
Franța (el, un Hohenzollern!). Și-a reprimat
iubirea, asumându-și „rațiunile de stat”. Câțiva
ani mai târziu, devenit între timp principe al
României, s-a căsătorit cu prințesa Elisabeta de
Wied. În căsătoria lor, încheiată cam în grabă,
după ce alte proiecte matrimoniale se dovediseră
irealizabile, nu a fost nimic romantic; ea a avut o
motivație politică, ținând de nevoia consolidării
noii dinastii. Totuși, pe termen lung, relațiile
dintre cei doi au fost calde și destul de
echilibrate. După „reprizele” anterioare de
reprimare a afectivității, Carol a învățat să și-o
controleze. Le pretindea același lucru celor din
jur, iar când aceștia nu-i urmau exemplul, regele
intervenea energic. Așa s-a întâmplat atunci când
nepotul său Ferdinand, devenit prezumtiv
moștenitor al tronului, s-a îndrăgostit de Elena
Văcărescu. Idila era încurajată de regina Elisabeta.
Luând în calcul riscul nemulțumirii pe care
evntuala căsătorie a celor doi ar fi trezit-o în
rândurile clasei politice, Carol I a hotărât să-i
despartă și să-l însoare pe Ferdinand cu o prințesă
străină. Prețul plătit de monarh pentru această
intervenție a fost o lungă perioada de răcire a
relațiilor cu propria soție, de care s-a separat
pentru câțiva ani. Vi-l puteți imagina pe omul
acestor experiențe și decizii ciupindu-și
șmecherește secretara, făcând avansuri damelor
de onoare ale reginei sau înghesuind vreo slujnică
prin cotloanele mai umbroase ale palatului?
O întâmplare de pe la sfârșitul anului 1882 și
începutului celui următor aduce informații noi
pentru înțelegera felului de a fi și de a acționa al
lui Carol I. Necunoscută până astăzi, ea a fost
consemnată de rege în jurnalul său, rămas încă
nepublicat. Despre ce este vorba?
În octombrie 1882, aflat la Sinaia împreună cu
întreaga curte, regele află că două dintre
domnișoarele însoțitoare ale reginei au relații
intime cu doi bărbați. Regina obișnuia să se
înconjoare cu fiice ale unor vechi familii boierești
ajunse într-o stare materială precară, pe care le lua
sub protecție. Una dintre ele, Lucie Ghica, era
nepoata lui Grigore Ghica, fost domn al
Moldovei între 1849 și 1856. Tatăl ei era
Alexandru Ghica, al doilea fecior al fostului
domn, iar mama era o descendentă a familiei
Rosetti-Rosnovanu. Frații Luciei, Grigore și Jean,
erau ofițeri. Între Lucie Ghica și maiorul Nicolae
Vlădoianu, ofițer în garda regelui, se naște o
poveste secretă de iubire. Poveste nefericită, căci
maiorul era deja însurat cu Iza, fiica principelui
Carol I la 1877. Desen de Wilhelm Camphausen, reprodus de revista "Die Gartenlaube", nr. 37/1877.
Dimitrie Ghica, președinte al Senatului. Regele
află de acestă poveste în momentul în care, Lucie
rămânând însărcinată, ea nu mai poate fi ascunsă.
Reacția lui Carol I a fost energică, brutală chiar.
Lucie este trimisă urgent la mama ei, la Cernăuți,
iar Vlădoianu e destituit. Nici măcar intervențiile
celor mai influenți doi oameni politici din țară
din acel moment, primul ministru Ion C.
Brătianu și prințul D. Ghica, socrul maiorului,
nu reușesc să schimbe sau măcar să îndulcească
decizia drastică a regelui. Onoarea și moralitatea
Casei regale par să stea, în opinia lui Carol I,
înaintea oricăror altor calcule.
În același timp, regele află și despre o a doua
poveste de dragoste, dintre o altă domnișoară din
anturajul reginei, Efrosina Grădișteanu, și baronul
Paul Guillaume, atașat al legației Belgiei la
București. Efrosina, fiică a lui Emanoil
Grădișteanu, președinte al Curții de Conturi, și a
Alexandrinei, născută Darvari, pare să nu fie la
prima ei aventură romantică. „A fost cu Guillaume
și cu încă alți domni”, notează Carol I în jurnalul
său. Nici Efrosina, nici baronul belgian nu erau
căsătoriți, așa încât soluția pare ceva mai simplă,
oricum nu atât de dureroasă ca în primul caz:
căsătorirea celor doi. Astfel, moralitatea Casei
regale era salvată. Numai că, în realitate, lucrurile
nu au fost deloc simple. Baronul Guillaume,
înțelegând miza jocului, a început să pună condiții.
Acceptarea căsătoriei cu domnișoara care, conform
spuselor lui Carol I, mai fusese și cu alți domni,
trebuia să-i aducă o compensație în altă parte. Iar
această altă parte era cariera sa diplomatică.
Baronul înțelegea, de asemenea, că regele Carol, a
cărui soră Maria era căsătorită cu un membru al
familiei regale belgiene, contele Philipp de
Flandra, îi putea asigura astfel de avantaje. Între
rege și baron se desfășoară o destul de îndelungată
negociere, prin intermediari. În cele din urmă, ei
ajung la un compromis: Guillaume se căsătorește
cu Efrosina, își consolidează poziția diplomatică,
iar onoarea Casei regale rămâne nepătată.
Fragmentele din jurnalul lui Carol I, din
perioada 14 octombrie 1882 - 11 ianuarie 1883,
pe care le puteți citi în continuare, cuprind
însemnările regelui în legătură cu cele două
povești amoroase petrecute la curtea sa.

■ |	TRIBUNA ♦ nr. 41 ♦ 16-31 mai 2004	|-
13
Regele Carol I: Fragmente de jurnal
Sinaia. Joi, 14 / 26 octombrie 1882
Vreme minunată, foarte cald, un pic vântos.
Înainte de amiază cu Elisabeta la castel, ajuns un
[transport de] mobilier de la Bembi. Ora 12%
dejunat în pavilionul de vânătoare, venit D.
Sturdza, invitat și pe Linch. După-amiaza lucrat cu
D. Sturdza, citit mesajul Tronului. Carp merge
acum la Viena. Ora 4 ceai, apoi toți împreună la
castel, promenadă. Ora 6 D. Sturdza încă la mine,
pentru mesajul Tronului. Elisabeta la mine, e
complet uluită de scandalul L. Ghica, care a avut
o legătură cu Vladoianu și ar fi însărcinată, și E.
Gradi°teanu, care a fost împreună cu Guillaume și
cu încă alți domni. Ora 6% la masă, suntem
amândoi foarte abătuți. Seara rămas singur cu
Elisabeta. Cald.
Sinaia. Vineri, 15 / 27 octombrie 1882
Vreme minunată, foarte umed. Înainte de
amiază cu Elisabeta, am hotărât ca ea să meargă cu
mine la București, iar acolo să le concedieze pe
cele trei fete. L. Ghica va pleca la mama ei la
Cernăuți, E. Gradi°teanu va fi căsătorită, M. Assan,
care a știut de toate astea și e complice, va fi și ea
concediată. Toată casa cunoaște scandalul, căci
Guillaume a fost noaptea trecută la E. Gradi°teanu.
Ora 10% cu Elisabeta la castel, rămas acolo cu
Stdhr până la ora 12. După-amiază cu Elisabeta,
mică promenadă la pârâul Peleș și la castel. Seara
anunțat la masă, că mâine toată lumea va pleca la
București. Eu nu am schimbat nici un cuvânt cu
femeile. Elisabeta seara la mine, e foarte obosită și
uluită. Aer foarte cald, nu bate vântul, lună plină.
Seara scris până la ora 10.
Sinaia - Cotroceni. Sâmbătă, 16 / 28
octombrie 1882
Vreme minunată, foarte cald. Cu Elisabeta la
castel până la ora 11lA. Vorbit mult despre situația
fatală. Venit colonelul Falcoianu, l-am invitat la
dejun, care e la ora 12%. Ora 1% plecat din Sinaia
cu trenul special, toate femeile cu noi, eu rămân
singur cu Elisabeta. Cald. Ora 4 și 50 min. sosirea
la Cotroceni, în gară toți miniștrii, mitropolitul,
D. Ghica și Bratianu, multe femei cu buchete,
Câmpineanu etc., ofițeri superiori, îndelung cerc.
După aceea discutat cu Bratianu. Elisabeta e cu
Theodori, care nu știe nimic despre scandal. Se
pare, însă, că în oraș s-a vorbit despre aceasta.
Ora 6% cinat singur cu Elisabeta. Seara cu ea, citit
și scris.
Cotroceni. Duminică, 17 / 29 octombrie 1882.
Deschiderea Camerei
Ceață groasă. Ora 9 luat micul dejun cu
Elisabeta. Ora 10 Chițu la mine. Ora 11 plecat cu
trăsura la Palat, văzut construcția nouă, care stă
deja sub acoperiș. Elisabeta rămâne în Palat. Ora
11% la Cameră în ținută de gală, pe străzi sunt
steaguri, mulți oameni. Deschis sesiunea extraor-
dinară, scurtă adresă a Tronului. Ora 12% la Palat,
dejunat cu Elisabeta, împreună până la ora 2. Mers
cu trăsura la școala Agricolă, Expoziție, apoi
împărțirea premiilor, până la ora 4. Acolo D.
Ghica, Aurelian, Lecca, Dabja. Horă. La Cotroceni.
Elisabeta o are pe doamna Mavrogheni. Seara
împreună. Vorbit mult despre istoria fatală de la
Sinaia.
Cotroceni. Luni, 18 / 30 octombrie 1882
Vreme minunată. Ora 9 luat micul dejun cu
Elisabeta, care a avut o noapte rea, foarte
deprimată. În grădină cu Knechtel, foarte cald.
Orele 11-12 Lecca la mine, spus să trimită la
Cameră bugetul pentru anul viitor, astăzi nu e
încă ședință. După-amiaza generalul Racovița,
Crețeanu și G. Anghelescu. Orele 3-4% cu
Regele Carol I °i regina Elisabeta. Gravura pe coperta revistei "Illustrirte Zeitung" din Leipzig din 4 iunie 1881,
reprodusa dupa o fotografie de Franz Duschek
Candiano la Palat, vizitat clădirea nouă cu
Gottereau, foarte cald. Când m-am întors, Elisabeta
era foarte tristă. Despărțirea de Lucie îi va pica
enorm de greu, deseară la ora 10 ea va pleca
pentru totdeauna la Cernăuți, la mama sa. Seara
scris.
Cotroceni. Marți, 19 / 31 octombrie 1882
Vreme frumoasă, cald. Înainte de amiază
Dab ja, apoi Bratianu, căruia îi povestesc fatala
istorie cu L. Ghica și Vladoianu. Cu Elisabeta, care
se simte foarte istovită. Eu dureri de cap. Ora 1
Crețeanu. Ora 1% Jooris, căruia îi declar că
Guillaume ori se va căsători cu E. Gradi°teanu, ori
va trebui să părăsească țara. El foarte consternat.
Orele 2% - 4 plimbare cu trăsura, cu Elisabeta, la
Văcărești, lucrările la Dâmbovița etc. Băut ceai.
Ora 5% l-am chemat pe maiorul Vladoianu și i-
am reproșat, în modul cel mai energic și direct, că
a sedus-o pe Lucie, el nu spune aproape nici un
cuvânt și leșină afară, în fața ușii mele. Tocmai a
venit D. Sturdza, care îmi spune că Vladoianu a
căzut pe culoar, eu mai vorbesc vreo două vorbe
cu el. Este complet dărâmat. Seara cu Elisabeta,
suntem amândoi agitați. Elisabeta dureri de măsea.
Cotroceni. Miercuri, 1 / 13 noiembrie 1882
Vreme mohorâtă. Ora 9% colonelul Skina la
mine. Ora 10% în oraș, Consiliu de miniștrii la
Palat, între orele 11-12. Prefectul poliției la mine,
el știe de scandalul de la Sinaia. Pe ploaie înapoi
la Cotroceni. Mitropolitul la dejun. Ora 2
Mavrogheni, care merge ca ministru plenipotențiar
la Constantinopol. Cu Elisabeta, care e încă agi-
tată. Ora 4% primit pe ministrul plenipotențiar
american Schuyler. Orele 5 - 6% Balaceanu, căruia
îi spun că ar trebui să plece ca ministru
plenipotențiar la Roma. Seara cu Elisabeta, scris
până la ora 11.
Cotroceni - Sinaia. Joi, 2 / 14 noiembrie 1882
Ceață. Ora 8% dejunat cu Elisabeta, ora 10
Sturdza la mine, îmi spune că Wesdehlen este dat
ca ministru plenipotențiar al Prusiei la Stuttgart.
Somerman vine în locul lui. Ora 11 plecarea, toți
miniștrii, Bălăceanu etc. la gară, Bratianu e de
părere că nu ar trebui procedat prea repede cu
îndepărtarea damelor, eu îi spun că ele au fost
deja concediate. Theodori, Candiano și Romalo cu
noi. Vreme minunată. Ora 2% sosirea în Sinaia,
aer minunat, la mănăstire, apoi îndată la castel cu
Elisabeta, Behr acolo. Sala de mese, a fost montată
instalația cu motor, foarte frumoasă, eficientă,
acolo până la ora 4%. Băut ceai în pavilionul de
vânătoare, Elisabeta obosită. Cu Candiano pe jos la
castel. Ora 6% cina. Seara conversat până la ora 9.
Elisabeta obosită.
Sinaia. Vineri, 3 / 15 noiembrie 1882
Vreme frumosă. La castel cu Behr, discutat
totul. Dejunat în pavilionul de vânătoare. Elisabeta
slăbită, dureri, rămâne toată ziua acolo. Ora 4 la
castel. Promenadă. Seara scris. Ceva ploaie.
Sinaia. Sâmbătă, 4 / 16 noiembrie 1882
Elisabeta rămâne toată ziua în pat, e slăbită.
Orele 10-12 la castel. Venit prefectul poliției,
14
-1	TRIBUNA ♦ nr. 41 ♦ 16-31 mai 2004	[
invitat la dejun. Cu el la castel, el mă roagă în
numele lui Brătianu să accept să le mai văd o dată
pe dame. Seara scris Mariei în privința lui Jooris.
(...)
Cotroceni. Sâmbătă, 13 / 25 noiembrie 1882
Vreme minunată, fără nori. În grădină. Ora 11
mers cu trăsura la Palat. Prefectul Poliției la mine.
Apoi Sturdza pentru răspunsul la Adresă. Brătianu,
care i-a răspuns lui Kogălniceanu în problema
dinastică. Austria dorește o conferință în
problema Dunării. Ora 12 primit Adresa
Camerei, Lecca o citește, eu răspund, apoi vorbit
cu toți membrii Comisiei. La Palat până la ora 4,
discutat lucrările de construcție, care sunt foarte
înaintate, bucătăria aproape gata, legăturile făcute
peste tot. Cernat la mine. Orele 5-6 primit pe
Brâncoveanu. Este îngrijorat din cauza fratelui său
N. Bibescu, care e complet ruinat și are datorii de
3 milioane. Seara singur, scris, noapte senină.
Elisabeta îmi telegrafiază că Willy de Nassau vrea
să ne viziteze în Sinaia. Carp a fost primit de
Kalnoky. Maria îmi scrie că este surprinsă de
comportarea celor doi belgieni, Guillaume va fi
mutat în curând, eu îi scriu că doresc mutarea
imediată lui Jooris, care este un individ josnic. El
nu va rămâne.
(...)
Sinaia - Cotroceni. Joi, 18 / 30 noiembrie
1882
Toată noaptea viscol cu zăpadă, totul alb,
îngețat puțin. Ora 10 cu Elisabeta la castel. Văzut
pe Stohr și pe Schutz. Ora 11^ înapoi. Ora 12
dejunat, invitați Sinaitul și căpitanul Georgescu,
cărora le dau Crucea de ofițer a Stelei României
și Crucea de ofițer a Coroanei. Ora 1 plecarea din
Sinaia cu trenul special. Ora 4^ sosirea în
Cotroceni. Ceva ploaie și foarte umed. La gară
toți miniștrii, primarul, foarte multe doamne cu
buchete, Câmpineanu, Stolojan etc., conversat.
Prefectul Poliției la mine. Rosetti a fost ales
președinte al Camerei, a refuzat, apoi a fost ales
generalul Lecca. Cu Elisabeta. Ora 6^ cinat. Seara
citit, scris, făcut ordine. Ora 10 în pat. În oraș
totul e liniștit, despre povestea damelor nu mai
vorbește nimeni. Guillaume pare acum să fie
dispus să rămână cu Efrosina Grădi°teanu. Doamna
Filipescu scrie că tatăl Luciei Ghica zice că va plăti
toate datoriile, pentru ca în felul acesta nimic să
nu-i mai amintească de noi.
(...)
Cotroceni. Luni, 4 / 16 decembrie 1882
Zăpadă adâncă. Înainte de amiază Lecca și
Stătescu la mine. După-amiaza scris. Cu Elisabeta.
Jooris îi scrie doamnei Mavrogheni că Guillaume e
pregătit să se căsătorească cu Efrosina Grădi°teanu.
Seara cu Elisabeta.
(...)
Cotroceni. Joi, 7 / 19 decembrie 1882
Vreme minunată. Înainte de amiază Brătianu
la mine. Austria respinge soluția noastră în
problema Dunării. După-amiaza în grădină,
audiențe. Jooris insistă ca Guillaume să fie acceptat
ca însărcinat cu afaceri, dacă se va căsători cu E.
Grădi°teanu. Seara scris.
Cotroceni. Vineri, 8 / 20 decembrie 1882
Vreme minunată. Înainte de amiază Aurelian și
Dabija la mine. După-amiaza multe audiențe. În
grădină. Jooris i-a arătat doamnei Mavrcgheni, că
Guillaume o va lua pe Grădi°teanu. Seara lucrat la
analiza critică.
(...)
Cotroceni. Luni, 11 / 21 decembrie 1882
Ceață groasă. Înainte de amiază nici un mi-
nistru. După-amiaza audiențe. Lucrat la analiza
critică până seara la ora 11^.Jooris trebuie să fi
plecat.
(...)
Cotroceni. Duminică, 5 / 17 decembrie 1882
Vreme frumoasă. Înainte de amiază în gră-
dină, lucrat la analiza critică, pe care am termi-
nat-o. Ora 1^ audiențe, până la ora 4. Cernat la
mine, mă roagă, din însărcinarea lui D. Ghica, să-i
las lui Vlădoianu o cale de apel, eu refuz, acesta va
pleca. Cariadi la mine, discutat despre
aprovizionarea cu apă a orașului. După aceea cu
Elisabeta. Seara scris. Sturdza mi-a trimis depeșa,
conform căreia se vrea să fim excluși de la confe-
rință dacă nu ajungem la un acord cu Austria.
Radowitz i-a spus lui Mavrogheni la
Constantinopol că suntem complet izolați.
(...)
Cotroceni. Miercuri, 15 / 27 decembrie 1882
Vreme blândă. Înainte de amiază Sturdza.
Văcărescu l-a văzut pe Jooris la Bruxelles, el vrea să-
l trimită aici pe Guillaume, dacă se căsătorește.
Chi/u și Aurelian la mine. După-amiaza audiențe.
În grădină. Seara Elisabeta la concert, se întoarce
foarte obosită. Eu nu mă simt prea bine. Scris.
(...)
Cotroceni. Vineri, 24 decembrie / 5 ianuarie.
Crăciunul
Ploaie, apoi viscol cu zăpadă, care ține toată
ziua. Contramandat din cauza epidemiilor din
Moldova călătoria pe care urma să o facem la Iași
de sărbători. Ora 10lA Sturdza la mine, pleacă la
Berlin, unde urmează să trateze în problema
Dunării. Văcărescu tratează la Bruxelles chestiunea
Guillaume foarte neîndemânatic. Ora 12 venit
mitropolitul cu icoanele. Aurelian la mine.
Mitropolitul ia dejunul cu noi. Elisabeta foarte
slăbită. După-amiaza Pencovici la mine, merge la
Londra pentru conferința în problema Dunării.
Scris. Seara Elisabeta împarte cadouri, scris până la
ora 11. Ninge.
(...)
Cotroceni. Miercuri, 29 decembrie / 10 ia-
nuarie 1883
Vreme minunată, frig. Înainte de amiază
Stătescu, în Viena se schimbă iarăși direcția în
problema Dunării. Venit Brătianu, care a fost ple-
cat două zile la țară, conversat despre
Constituantă, problema Dunării etc. Scrisoare de
la Maria, care mă roagă să-l accept pe Guillaume
ca însărcinat cu afaceri. După-amiaza cu Elisabeta.
Seara ales cadouri de sărbători.
(...)
Cotroceni. Vineri, 30 decembrie / 12 ianuarie
1883
Vreme frumoasă, destul de frig. Înainte de
amiază Stătescu la mine. Sturdza a ajuns în Berlin.
Carp urmează să trateze din nou în problema
Dunării. Conferința nu se va întruni la sfârșitul
lunii ianuarie. Guillaume, care așteaptă încă la
Pesta, vrea să renunțe la căsătoria cu E.
Grădi°teanu, dacă nu e acceptat ca însărcinat cu
afaceri (?). După-amiaza în grădină. Seara cu
Elisabeta, pregătit și trimis toate cadourile.
(...)
Cotroceni. Duminică, 2 / 14 ianuarie 1883
Viscol cu zăpadă, vânt rece din est. Înainte de
amiază Stătescu, pe care l-am chemat din cauza lui
Guillaume, căci Carp a scris, că acesta va trebui să
dea înapoi, dacă va dori să vină în România. I se
va permite să vină. După-amiaza audiențe.
Generalul Cernat, pentru uniforme. Boerescu
îndelung la mine. Seara cu Elisabeta. Viscol puter-
nic și foarte frig.
(...)
Castelul Pele° din Sinaia. Desen de L. Skell, reprodus
de revista "Ueber Land und Meer", nr. 18/1884
Cotroceni. Luni, 10 / 22 ianuarie 1883
Vreme blândă. Elisabeta enorm de slăbită.
Înainte de amiază în grădină. La Berlin au fost
contramandate toate serbările pentru nunta de
argint a prințului de coroană. Prințul Carl a avut
o agonie grea. Ora 11 Brătianu la mine. Camerele
au ședință. Sturdza, care a fost primit de Bismarck
în Berlin și de Kalnoky în Viena. Vorbim despre o
uniune personală cu Bulgaria. După-amiaza vi-
zitat spitalul “Xenocrat”, dr. Kiriazi, strada
Văcăreștilor. De față Cariadi, dr. Kiriazi și
Ștfjănescu. Vânt rece. La Palat, primit pe prefectul
Poliției. Ora 4^ la Cotroceni, cu Elisabeta. Seara
scris. Guillaume, care a fost numit secretar 1 la
Madrid, sosește astăzi aici, pentru a se căsători
totuși cu E. Grădi°teanu. Acceptarea sa ca însărci-
nat de afaceri rămâne deschisă. Doamna
Mavrogheni a încercat toate mijloacele, spre a
aduce la îndeplinire căsătoria, care desigur poate
încă să dea greș. Încă se mai vorbește de răspândi-
rea supărătoare a zvonurilor de tot felul privind-o
pe Grădi°teanu.
Cotroceni. Marți, 11 / 23 ianuarie 1883
Vreme frumoasă, deloc frig. Înainte de amiază
promenadă în grădină. Dabija la mine. Camerele
înaintează încet cu revizuirea. După-amiaza audi-
ențe, scris. În grădină. Cu Elisabeta. Guillaume a
sosit aici, pentru ca totuși să se însoare cu
Efrosina. Seara prefectul Poliției la mine. Scris
până la ora 11.
(...)
■
(Fragmente selectate °i traduse de
Vasile Docea)
■ |	TRIBUNA • nr. 41 • 16-31 mai 2004	|-
15
m
e eridian
Regionalizare și țărani
■ Marius Jucan
maginea unui fânar gol de la marginea unei
gospodării țărănești de pe valea Someșului m-
a țintuit parcă mai tare decât orice confuzie
privind regionalizarea. Ori, dimpotrivă, mai mult
decât orice complicată explicație privind rosturile
și beneficiile ei. Pentru nimic altceva decât pentru
o anume fatalitate cu care soluția regionalizării,
așteptată de unii dintre noi cu sufletul la gură,
era întâmpinată în acele locuri, în mod tradițion-
al, să zic așa, doar cu pâine și sare. În ce fel?
„Vine regionalizarea. Ei și? Trece. Au trecut
atâtea. “. Cam atâtă pâine și sare mai rămăsese.
Țăranii nu se prefăceau a fi nici entuziamați, nici
indiferenți. Erau ca întotdeauna reticenți și
Portrete I
amuzați de spectacolul noutății, pregătit de alții
pentru ei. În același timp, deloc intrigați de posi-
bilitatea ca noutatea respectivă să se întâmple
chiar la ei în sat, ori în ceea ce mai rămăsese din
sat, acum o așezare semi-urbană. Ce poți face,
dacă vine regionalizarea? Eventual să fii pe-acasă,
să nu te prindă la câmp. Regionalizarea poate fi
imaginată pentru unii țărani cu ceva asemănător
unui sezon mănos, ploi calde și mult soare pe
ogoare. Pentru alții doar cu secetă, ori cu goana
după muncă pe alte plaiurile deja regionalizate
ale Europei.
La acea oră de vară, unii săteni se întorceau
harnici de la câmp în Dacii, alții în atelaje cvasi-
muzeale, alții pe jos, într-o defilare de o implaca-
bilă elocvență. Ăștia suntem noi, păreau ei să zică
fără vorbe. Oricine putea să vadă că era foarte
greu să fie înlocuiți cu alții, doritori să fie măcar
pentru o oră țărani. Ăștia sunt țăranii, alții nu
avem. În acea după amiază de vară târzie, vorba
„regionalizare“ suna la fel de inadecvat ca și
cuvântul „țăran“. Amândouă imprecise, pornind
la întâmplare, să unească diferite categorii de
consumatori locali ai tranziției, într-o posibilă
(fericită) insulă rurală, plănuită a se înfrăți cu o
alta din vecini, (așadar, vecini atenție la români !),
în care totul e sortit să fie altfel, neaparat mai
bine, decât a fost.
Fânarul gol, în dreptul căruia mă oprisem, o
bortă neagră pe sub acoperișul pieziș, cu stinghi-
ile putrezite și bârnele murdărite de ciori și
porumbei sălbatici, stăruia în privirea mea ca un
punct fix la care urma să fie coborâtă (ori, înăl-
țată?) linia noului orizont nou, numit „regiona-
lizare“. Ca într-un marș de escadră, viteza întregii
noastre flote de sate trebuie stabilită, mă gândesc,
după viteza celui care încheie formația. Va fi acea
gospodărie țărănească călătorind spre viitor cu
rezervorul de fân fisurat, etalonul de viteză al
regionalizării? Dacă integrarea europeană poate
avea două sau mai mult viteze, regionalizarea nu
poate avea decât una. Golul fânarului învârtea ca
o elice întrebarea dacă regionalizarea îi are în
vedere pe acei, ezit să le zic țărani, concetățeni ai
tranziției, de limbă română și credință creștină,
trăind în întinsele zone agricole care despart
orașele României. Cu alte cuvinte, (avem nevoie
mereu de alte cuvinte, pentru a umaniza înțe-
lesurile termenilor politici și economici, de
exemplu: regionalizare), doream să aflu dacă
regionalizarea se va face °i cu acei țărani, pe care îi
urmărisem întorcându-se la gospodăriile lor.
În Reflecții asupra prezentului, piesa care
deschide programatic Imposibila întoarcere, Marin
Preda relatează cazul unui confrate spaniol rămas
„fără țară", deoarece spune scriitorul spaniol,
țăranii spanioli: „își oferă la cele mai scăzute
prețuri din lume camerele lor, peisajele lor, pote-
cile și mormintele lor. Își dărâmă frumoasele lor
case și construiesc peste ele altele, care seamănă
cu hanuri. infame hoteluri. birturi și industrii,
pentru ca posesorii de dolari din întreaga lume să
vină la ei, să se simtă în largul lor și să mai vină și
la anu." Marin Preda conchide: ,,.Dar în
schimb puteți fi mândri că ați scăpat în felul
acesta de o altă rușine, poate mai mare: nu mai
sunteți subdezvoltați. Am citit recent că Spania a
depășit nivelul fatal. Și a intrat în rândul țărilor ai
căror locuitori câștigă mai mult de o sută de
dolari pe lună. Gata! Ați câștigat!" (Imposibila
întoarcere, Cartea Românească, 1971).
Marin Preda încercase și el, de câteva ori. să se
reîntoarcă „acasă", curios să afle ce se mai întâm-
plase cu eroii reali ai ficțiunilor sale, țăranii din
Câmpia Dunării, pe care îi numea cu ironie „li-
berali". Și ce se întâmplase? Deveniseră sub o
fatalitate a istoriei, pe care scriitorul nu avea cum
să o comenteze, cooperatori. Dispăruse „liberalis-
mul", cum dispăruse fierăria lui locan, se tăiaseră
salcâmii, și se goliseră curțile. Marin Preda
nimerea de fiecare dată când se întorcea acasă,
într-un alt sat. Nu era, cred, fiindcă scriitorul
plecase la oraș, ci pentru că satul plecase de la
țară. Dislocarea pe care o deplângea Marin Preda
se întâmplase mai înainte în Europa, și ne urma și
nouă rândul. Faptul că intram în rândul lumii nu
părea să-l entuziasmeze, ori dimpotrivă, să îl con-
soleze pe prozator. Dislocarea unei imense
populații în valuri de oameni plecând în migrația
interioară, bonificată drept mobilitate socială, e
pusă pe drept cuvânt de Marin Preda, sub semnul
îndoielii. Industrializarea forțată, mândria mo-
dernizării comuniste, a cerut în timp nota ei de
plată, prin consecințele de-abia acum calculabile
ale unui mit: economia socialistă. Regionalizarea
nu se va petrece desigur în felul în care s-a petre-
cut cooperativizarea, cui i-ar trece prin minte așa
ceva? Asemănarea imposibilă, ca „imposibila
întoarcere" a lui Marin Preda, arată desigur un
sens al dezvoltării istorice care nu este unul ciclic.
Altceva transpare însă din modul în care vor
deveni țăranii noștri regionalizați: absența oricărei
predicții despre adaptarea acestor oameni la noile
standarde de muncă, despre schimbarea compor-
tamentului lor, și pentru a lăsa deoparte idilismul,
deși e încă vorba despre țărani, despre felul în
care proprietatea va fi redefinită pentru locuitorii
prezenți și viitori ai regiunilor.
În discursurile lor de primire în Academia
Română, Lucian Blaga (5 iunie 1937) și Liviu
Rebreanu (29 mai 1940), consacrau imaginea sa-
tului românesc și a țăranului român drept pro-
blematică centrală a culturii noastre. Într-un mod
particular, filosoful se ocupa de sat („Vreau să
vorbesc despre singura prezență vie încă, deși
nemuritoare, nemuritoare deși așa de terestră,
despre unanimul nostru înaintaș fără de nume:
satul românesc"), iar prozatorul îl avea în vedere
pe țăran („Mă simt destul de jenat că viu în fața
d-voastră să laud tocmai pe cel mai umil Român,
și-mi dau seama că fapta aceasta nu e prea abilă.
[.] La noi, singura realitate permanentă, inalte-
rabilă, a fost și a rămas țăranul"). Realitatea satu-
lui, ce a țăranului nu mai sunt desigur cele din
trecut. Nimic nu mai e asemănător desigur nici
cu perioada în care Blaga și Rebreanu erau pri-
miți la Academie, nici cu cea în care Marin Preda
strecura precaut îndoielile sale cu privire la
cooperativizare, în texte care erau socotite a fi „cu
tâlc". Nimic nu e asemănător cu noutatea regio-
nalizării. Dar asta nu explica absența unei pre-
ocupări pragmatice a celor îndreptățiți / îndrep -
tățite de demnități oficiale, în primul rând, dar și
a celor ce se consideră parte a societății civile, de
a se acomoda ei înșiși / însele cu regionalizarea ca
proiect de schimbare a milioane de vieți.
■
16
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 41 ♦ 16-31 mai 2004	|-
Tradiție românească și
integrare Europeană
■ Ovidiu Pecican
Dincolo de acest proces absolut necesar de
deratizare, ecarisaj și dezinsecție, proble-
ma care se pune cu stringență deosebită
este ce anume ar fi de păstrat și ce anume de
îndepărtat din actualele stări de lucru. Aici dez-
baterea este departe de a fi dobândit acuitatea și
maturitatea necesară, blocată de vechi reflexe, de
manipulări și chiar de... incapacitatea de a descifra
corect somațiile la care supune epoca pe termen
mediu și lung. Nu este vorba, așadar, în acest
context, despre practicile reprobabile din punct
de vedere moral, ci mai curând despre tradiții,
cutume, obiceiuri, reflexe care sub raport moral
nu au efecte imediat vizibile, mai cu seamă că
prestigiul venirii lor din trecut le aureolează. Voi
da niște exemple, spre a mă face mai bine înțeles.
Un obicei tipic pentru țara noastră este cel
legat de Ignat: tăierea porcului. Dar intrarea
apropiată sub incidența legislației și
reglementărilor europene face previzibilă de pe
acum curmarea sacrificării porcilor în cadrul
ceremoniei tradiționale și după tipicul acreditat
de generații. Pregătirea proviziilor de iarnă -
mezeluri, slănină pusă la conservat, afumături -
este, nu doar printre cetățenii de origine română
din țara noastră (șvabii, de pildă, organizând
adevărate concursuri al căror scop este stabilirea
celui mai priceput măcelar, preparator de cârnați
etc.), o adevărată sărbătoare. Sacrificarea,
afumarea animalului și apoi prepararea
produselor alimentare pentru care el asigură
materia primă sunt prilejul unui mic festival la
care participă toți membrii familiei, vecinii și
prietenii. Sub pretextul ajutorului acordat de
aceștia proprietarului se închină cu țuică și vin, se
organizează așa-numita „pomană a porcului”; pe
scurt, are loc un adevărat eveniment social din
lumea tradițională a satului sau a periferiilor
urbane. Preocupate cu deplină îndreptățire de
asigurarea unor condiții cât mai puțin
traumatizante ale sacrificului, instanțele
comunității europene solicită, începând din anul
2004, respectarea reglementărilor în vigoare la
nivelul Uniunii și în România. Practic, odată cu
această dată, se poate prevedea încă de pe acum că
întreaga tradiție legată de tăierea porcului va intra
într-un con de umbră, fiind, practic, condamnată
la o mai lentă sau mai accelerată dispariție.
Un alt obicei conservat până astăzi în unele
sate din zona nordică a Moldovei se referă la
confruntarea dintre cetele de flăcăi colindători cu
prilejul ajunului de Crăciun. Această bătaie între
două tabere adverse, luată cât se poate de în serios
și conducând uneori chiar la internări pentru
fracturi și contuzii mai grave, vine din vremuri
îndepărtate, fiind o probă de bărbăție legată,
probabil, de existența cetelor de feciori și de
riturile de trecere de la adolescență la maturitate.
Datorită accidentelor ce survin în timpul
performării ei, autoritățile sătești au tendința de a
o limita, de a o interzice sau de a o face
imposibilă prin aducerea unor trupe de jandarmi
în comune spre supraveghere pe durata
sărbătorilor. Este limpede că dorința de a preveni
neplăcerile manifestată de administrația modernă
intră în contradicție cu sensul acestei tradiții
arhaice care, în scurtă vreme, va dispărea cu totul
sub impactul modernizării.
În anumite sate din sudul României, într-o zi
anume a anului, sătenii se adună la marginea
localității, în preajma unei funii suspendate în aer
la capătul unei instalații de lemn și, pentru a-și
învăța minte câinii neascultători, obișnuiți să fure
ouăle de sub găini, îi înalță în aer, catapultându-i,
după câteva rotiri, direct la pământ. În pofida
rolului „educativ” al ceremoniei, care adună
majoritatea comunității într-un soi de festivitate
burlescă, este limpede că orice societate pentru
protecția animalelor ar protesta vehement
împotriva chinului la care sunt supuși câinii prin
intermediul „jujeului” (numele instrumentului
care dă și numele obiceiului).
Există, în fiecare dintre cazuri, destule motive
raționale pentru a renunța la toate aceste
obiceiuri. Parafrazând aproximativ un
contemporan, este însă cazul să ne întrebăm: ce
se câștigă atunci când ceva se pierde?
Argumentul tradiționaliștilor, al conservatori-
lor, al naționaliștilor este că prin eradicarea unor
asemenea obiceiuri ființa națională, deci identita-
tea noastră colectivă, pierde ceva irecuperabil. Și
dacă pierde ea, va pierde și Europa ceva din bogă -
ția ei de nuanțe. Argumentul sincroniștilor, al
europeniștilor este, desigur, că pentru a câștiga un
plus de umanitate merită să sacrifici niște obice-
iuri barbare care, de altfel, schimonosesc deplora-
bil fizionomia noastră etnică. De fapt, însă, nu
cred că avem un răspuns univoc. Un lucru este,
totuși, sigur: oricum am soluționa dilema de mai
sus, esențial este să medităm la ea lucid, să cum-
pănim bine faptele, să dăm soluției adoptate girul
propriei autenticități, sensibilități și inteligențe.
Exemplele selectate mai sus vin, mai mult sau
mai puțin, dintr-o zonă a excentricului, a
Dealul cu amintiri
atipicului, a particularului. Dar, în esență, aceeași
problemă se pune și atunci când discutăm despre
chestiuni mult mai generale. Știm, astfel, că
agricultura noastră este departe de a fi
performantă. Și mai știm că industria pe care o
deținem încă reprezintă o parte din fosta
industrie masivă, de inspirație stalinistă, depășită
astăzi tehnologic și ținând de o viziune a cărei
neviabilitate este vizibilă. Explicații istorice și
economice există, dar nu mă voi opri acum la ele.
Și totuși: dacă sărăcia indusă de slaba performanță
economică a sistemului comunist l-a obligat pe
țăran să se rezume la o economie de subzistență
în care creșterea a doi sau trei porci este chemată
să îi asigure necesarul de carne pentru un întreg
sezon, cum ar putea el privi altfel decât cu
ostilitate reglementările europene care îl obligă să
renunțe și la acest puțin garantat spre a primi în
loc o marfa de import? Fiindcă creșterea porcilor
la un nivel de competitivitate echivalent celui
occidental ar presupune reformarea revoluționară
a întregului sistem agricol autohton, lucru
imposibil de întreprins deocamdată atât datorită
lipsei forțelor proprii, cât și din pricina unui
management lacunar și ineficient în domeniu. La
fel se pune problema și în privința producției de
vinuri, de exemplu. Constrâns de dorința de a
avea la dispoziție un vin de producție proprie
chiar și în condițiile în care cultivarea soiurilor
nobile devenea tot mai costisitoare și mai
pretențioasă, țăranul s-a mulțumit cu soiuri
hibride, de calitate modestă, la care Uniune
Europeană este decisă să îl determine să renunțe,
spre a proteja calitatea și competitivitatea
producției viticole europene. O previzibilă
frustrare riscă să inducă, și venind dinspre acest
domeniu, o atitudine acut antieuropeană la toți
acești oameni care, idealizând intrarea în
comunitate, au votat cu entuziasm pentru
participarea României la federație.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 41 ♦ 16-31 mai 2004	|-
17
poezia
■	Vasile Gogea
Propoirjecții din salonul 9
Doctorului. Alexandru Mircea Birț,
cel care ne învață - după o altă gramatică -
ortografierea cuvântului “birt”.
***
Săfaci implozie, ca un televizor
și depanatorul șef să-ți spună:
- nu-i grav!
Vreo două, trei suduri de neuroni
și te fac un calculator
de ultimă generație.
și-ți pun și-un monitor
color
Să poată orice anafabet
să-ți tropăie pe tastator!
***
Să-ți redescoperi durerea
cum soldatul întors din prizonierat.
Să-ți recunoști suferința
cum broasca țestoasă plaja.
Să-ți bagi perfuzia în vena ascunsă
cum firul de iarbă în ochiul de melc.
Să nu mai ieși niciodată din tine
precum leudul din Ioan Es. Pop...
***
Întoarce-te, întoarce-te!
strigă tribunii.
Dar nu am imperiu
și nici nu mai vin hunii.
Și nici n-am plecat
doar un pic am ieșit pe balconul
salonului 9
(salonul 6 fiind ocupat)
să verfic dacă nu cumva
mi-au crescut aripi!
***
Cei din salonul 7
(vecin cu salonul 6 care e de mult ocupat)
gândesc mai mult. Normal
ei sunt șapte și eu - singur.
Ei reușesc, cam o dată la trei zile
să construiască o frază corectă, întreagă.
Eu nu reușesc nici după zece zile.
De aceea stau totdeauna
la masă, cu ei.
După trei zile de ploaie măruntă
cei din salonul 7
au spus (în timp ce ne beam ceaiul):
“Las’ să plouă
că atunci ies tăte cele
din pământ -
numa’ soacra să nu iasă!”
După încă trei zile de ploaie
și trei zile cu soare
le-am spus și eu că mă tem
de ce ar putea să-mi iasă mie din minte.
Au râs și s-au uitat unul la altul
apoi ei au spus:
“Dar tu stai în salonul 9
- salonul 6 fiind ocupat, dacă ai uitat -
și nu poate să-ți iasă nimic din minte...”
Și, mai târziu la cină:
“Să-ți iasă din minte
că ți-ar putea ieși ceva
din minte!”
***
Vinovat ești, Homer!
De o sută de ori vinovat!
Tu, nevăzătorul
ai învățat Europa
că dacă pleci de acasă
trebuie să te întorci!
Așa au făcut
grecii, romanii și vikingii;
cruciații și Marco Polo;
Cristobal Columbus și Magelan...
Chiar și bunicul meu
- din Siberia.
Dar, ia spune, știutorule,
cum să te întorci acasă
din salonul 9?
■
gx abrupto
Jurnalul și turnătorii
■	Radu Țuculescu
ltima pagină a jurnalului lui Teofil
Răchițeanu ( Efulgurații, editura Sedan,
2002), purtînd titlul În loc de încheiere,
dezvăluie un „gest”, pe cît de grețos, pe atît de hilar
și tulburător, în stare să te revolte și-n același timp
să-ți producă o mare lehamite. Despre ce este
vorba? În anii ’80, declară autorul, i s-a făcut o
percheziție în minuscula cabană pe care o avea la
Apa Obîrșiei, zona Ponor, în lipsa sa, evident, și i s-
au „sustras” un manuscris al jurnalului plus scrisori
de la Geo Bogza și Mircea Borcilă, primite din
străinătate. Teofil Răchițeanu, cu o naivitate demnă
de invidiat, face apel în ultima pagină a cărții sale, la
cel (cei) care i-au sustras mai sus amintitele pagini
(lucrători ai Securității, zice el), rugîndu-i (!)
frumos să facă un act de generozitate (!) și să i le
restituie! Dumnezeule, Teofile, pe ce lume trăiești?
Păi, singuri, de capul lor, au pornit-o „băieții” prin
glod și ceață pînă-n vîrf de creastă, înfruntînd
voinicește muntele, ca să cotrobăie în unica ta
cameră, de-o austeritate călugărească? Nici vorbă.
Ei au făcut respectiva „excursie” după ce cineva le-a
turnat în ureche vorbișoare ori a făcut un mic
raport. Unul dintre cei care te vizitau des, își
petreceau sfîrșitul de săptămînă la tine ori chiar cîte
o vacanță. Unul dintre cei pe care i-ai hrănit cu
brînză și ceapă și păstrăvi prinși de tine, cu care ai
băut apă de izvor dar și țuică la lumina lămpii,
căruia i-ai vorbit de nebunia vieții în mijlocul unei
naturi, nu întotdeauna prietena omului dar
niciodată dușmană. Un jegos turnător care putea fi,
foarte bine, și scribalău, semnatar de volume. Că
din ăștia te vizitau mai mult. Unul care, neștiind
exact ce-ai scris tu în jurnalul din care, poate i-ai și
citit cîteva pagini, s-a gîndit că dă o „lovitură” și îi
crește cota de avantaje. Gîndește-te puțin.
Mutatis mutandi, lui Nicu Steinhardt i s-a
întîmplat același lucru cufurnalulfericirii. Se știe
exact. După vizita a patru scriitori (chilia lui, un soi
de... căbănuță austeră pe dealul Rohiei...), au năvălit
băieții cu legitimații în regulă și i-au umflat
manuscrisul. Îmi imaginez ce mutre au făcut,
descoperind că „jidovul rătăcitor” fu în închisoare
de-a dreptul... fericit! Îmi imaginez ce mutre au
făcut și după ce ți-au parcurs paginile de jurnal și
nu au găsit nimic, nici măcar o „sfntă” aluzie la
„conducătorul iubit”, la minunatele timpuri trăite
sub el, la mizeria umană și-apoi și la cea materială,
la toate cele tipice timpurilor roșii.
Efulgurații e cartea unei singurătăți creative, o
singurătate care, uneori nu se suportă pe sine,
devenind dureroasă, cu toată superbia naturii care
o înconjoară. Asta, în special, cînd e vorba de
dragoste, de femeia iubită care se află departe ori
nu răspunde iubirii. Atunci nici natura parcă nu
mai contează, devine un simplu decor care nu se
implică în suferința autorului, e de-a dreptul
indiferentă, prilej de meditații cu accente ironice.
„Văd în jur atîția fericiți oameni de nimic, care n-
au făcut nimic pentru a-și merita fericirea. Niște
privilegiați ai Destinului. Eu de o viață întreagă
mă zbat pentru a o găsi, fără să fi reușit, fără
speranța de a o dobîndi vreodată...” Vorba lui de
Gaulle, fericirea e... visul idioților.
Jurnalul lui Teofil Răchițeanu nu este al unui
timp anume, nu sunt un „document” al unei
epoci. Poezia și filosofia sa e fără granițe, vorbind
despre detinul unui om care s-a autoexilat în
munți, încercînd ceea ce se cheamă o comuniune
cu natura față de care are, în cele din urmă, o
nesfîrșită admirație. „Nicicînd cărțile nu vor
putea crea în mine emoțiile pe care mi le creează
natura...” Iată, emoțiile nu sînt provocate ci
create....
În încheierea acestor rînduri de prețuire
pentru poetul Teofil, garnisite și cu puțină invidie
pentru puterea pe care a avut-o să se desprindă de
cetate, de oraș, vreau să-i dau un sfat miculuț.
Dacă tot vrei să ți se restituie cele furate în urmă
cu mai bine de douăzeci de ani, fă o cerere și
răsfoiește-ți dosarul. Poate vei descoperi acolo o
notiță relevantă. Dar, mai mult ca sigur, va fi o
lovitură șocantă pentru tine, descifrînd numele
semnatarului, care te va întrista peste măsură. Eu
zic că, totuși, merită încercat.
■
18
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 41 ♦ 16-31 mai 2004 j
Interviu
Critica universitară
joacă astăzi un rol de
arriere-garde
Daniel Leuwers este critic literar, poet, profesor
la Universitatea “Frangois Rabelais” din Tours,
Franța. Este pre°edintele Asociației Internaționale a
Criticilor Literari. A publicat numeroase volume
de autor °i eseuri în cele mai prestigioase reviste
franțuze°ti, a îngrijit ediții critice. Dintre acestea,
amintim: Poesies, de Arthur Rimbaud, urmate de
Derniers vers, Une saison en enfer, Illuminations, nouă
ediție stabilită de Daniel Leuwers, Paris, Le livre
de poche, 1976; «Jovue avant Jouve» ou la naissance
d’unpoete (1906-1928), Paris, Klincksieck, collec-
tion Bibliotheque du XX-emesiecle, 1984; Ballades
du beau hasard: poemes inedits et autres poemes de Paul
Fort, prefață, bibliografie °i cronologie de Daniel
Leuwers, Paris, Flammarion, 1985; Litterature
franțaise - sous la direction de Claude Pichois - volumul
8, De Zola a Guillaume Appolinaire 1869-1920,
autori: Michel Decaudin, Daniel Leuwers, Paris,
Arthaud, 1986; Rene Char, dit-elle, est mort: recit obli-
que, Amor fati, 1990; Introduction a la poesie moderne,
Paris, Bordas, 1990; Australia ou le pays rouge, Soisy-
sur-Seine, Editinter, 1998. (Marius Voinea)
- Marius Voinea: Daniel Leuwers, spuneați, la
unul din cursurile de la Universitatea «Franțois
Rabelais» din Tours, că la un moment dat, ați început să
respingeți ideea de a mai face critică literară, de a
consimți să produceți texte despre vreun scriitor. Sunteți,
totuși, președintele Asociației Internaționale a Criticilor
Literari pe care ați fondat-o de curând. Unde vă situați
în momentul de față ?
- Daniel Leuwers: Critica literară pune
probleme. Ea fost minată de irumperea «noii
critici» care, în anii 1970-1980, a privilegiat
studiul teoretic al literaturii. De atunci, critica ne-
teoretică a fost calificată «impresionistă» °i extrem
de devalorizată, chiar dacă un om ca Barthes a
reabilitat, la sfâr°it de carieră, «plăcerea textului»,
în timp ce Todorov (sub influența benefică a
soției sale, scriitoarea Nancy Huston) repudia
fostul său radicalism teoretic. La jumătatea anilor
’80 intervine un refuz foarte sensibil al teoriei în
favoarea unei abordări mai subiective a textelor.
Universitatea a păstrat câteva bastioane unde se
perpetuează spiritul unei «noi critici», care joacă
de-acum un rol de «arriere-garde», căci critica
literară astăzi se caracterizează printr-un spirit
creativ. Aceasta nu mai caută «strategiile scriiturii»
°i nu se mai focalizează pe «intertextualism». Ea
«însoțe°te» textele, le face să vibreze, la unison cu
sensibilitatea unui cititor vigilent, informat, care
să-i dea un «semnificat», în timp ce cândva doar
«semnificantul» părea să conteze.
Nu mă interesează să fac critică literară, dacă
nu mă simt personal implicat. Refuz să mă
folosesc de texte, vreau înainte de toate să le
servesc, adică să fiu cutia lor de rezonanță °i nu
garda intertextualității lor. Distanța față de o
anume formă «°tiințifică» a criticii (pe cale de
dispariție, în ciuda eforturilor disperate ale lui
Umberto Eco), înseamnă, în fapt, aspirația la o
critică a cărei expresie deschisă ar putea fi Asociația
internațională a criticilor.
-	Ultima dumneavoastră carte, Cartea săracă, un
volum de critică fără doar și poate atipic, ar putea fi
dovada acestei atitudini?
-	Cartea săracă este dovada unei experiențe
care pune, oarecum, critica în practică. M-am
adresat poeților francezi sau francofoni la care țin
°i le-am cerut să facă o carte manuscrisă în
colaborare cu un pictor.
Cartea săracă vorbeste despre aceste cărți unde
sensul constă în confruntarea textului cu imaginea.
Textul meu le însoțe°te, dar comentariul critic se
absoarbe în ele. Formula este atipică, în măsura în
care criticul a creat luminița, a suscitat o
confruntare °i a fondat evenimentul de față, în
locul unei priviri întoarse.
-	Pentru cei care vă cunosc, reprezentați, astăzi, în
Franța, critica de poezie, dar sunteți înainte de toate spe-
cialistul lui Rene Char și al lui Pierre Jean-Jouve. Despre
Rene Char, de care o profundă prietenie vă lega, ați scris o
carte de ficțiune. Ce reprezintă astăzi, pentru dumnea-
voastră Rene Char, dit-elle, est mort (Rene Char,
spuse ea, a murit), cartea pe care i-ați consacrat-o?
- Rene Char, dit-elle, est mort este subintitulată
Poveste oblică. Asta înseamnă că spun o poveste
(aceea a prieteniei mele cu marele poet), dar într-
un mod oblic, sprijinindu-mă, în cazul de față, pe
figura tatălui meu, care-mi permite să văd în Char
o nouă instanță paternă. Operez un fel de punere
față în față (pe care o numesc deseori «artă duală»)
care-mi permite să evit o abordare fuzională în fa-
voarea unei emulații concurențiale. Faimoasa
«distanțare» care i se cere criticului nu mai este, din
acel moment, în cazul meu, o mentalitate călduță,
ci o postură etică. Este rodul unei confruntări inti-
me unde viața °i arta luptă cu aceleași arme. Cartea
aceasta înseamnă pentru mine o etapă importantă.
Este momentul în care, ajutându-mă de idoli, mă
îndepărtez de critica universitară pentru a scrie cu
adevărat.
Postmodernitatea
(mai există ea oare?)
-	Se poate vorbi de o postmodernitate franceză ?
Spuneți că în anumite cercuri termenul este de alfel hulit.
-	Termenul de «postmodernitate» nu este
foarte prizat în mediile intelectuale. Poate pentru
spiritul său polemic °i datorită unei dorințe de
restaurare a valorilor prezentă dinaintea
modernității baudelairiano-mallarmeene. Dar asta
înseamnă °i să uităm că un filozof ca Lyotard a
scos termenul din tonalitatea sa reacționară (era
vorba, în mare, de opoziția față de spiritul mai
’68) pentru a-l asocia unor baze pozitive.
-	Dacă ideologia postmodernă a fost ilustrată
minunat în Franța de filosofi ca Jean-Franțois Lyotard
sau Jean Baudrillard, ați putea să-mi citați câțiva
scriitori francezi tipic postmoderni?
■	Daniel Leuwers
-	Postmodernitatea (mai există ea oare?) a fost
un bastion învestit de gânditori - de la Lyotard, la
Meschonnic, Scarpetta °i chiar George Steiner -,
dar puțin revendicat de creatori. Am putea totu°i
să-i punem, alături de plasticieni pasionați de
instalații sau de bricolaje, pe Pierre Michon cu
Vieți minuscule, pe poetul Jean-Claude Pinson,
adeptul «poeticii». În ceea ce prive°te
postmodernitatea de tip reacționar, aceasta e
încarnată de numero°i romancieri, aventurieri ai
scrisului, care preferă scriitura lene°ă a aventurii.
-	Ați putea să ne dați câteva nume de scriitori
francezi contemporani la care țineți?
-	Îmi plac mai mult poeții, mai exigenți
adesea decât prozatorii. Ar fi vorba astfel de
Jacques Dupin, Bernard Vargaftig, Jude Stefan,
Dominique Fourcade.
-	Există o literatură tânără în Franța? Ne puteți da
câteva nume?
-	Bineînțeles că există, astăzi, o tânără literatură
franceză, chiar dacă unii propovăduiesc «moartea
artei». Michel Houellbecq este, în acest sens, o
figură simptomatică. El denunță excesele societății
noastre cu ochiul asasin °i distant al unui sociolog.
Lipsa lui de stil pare a fi stilul cel mai eficace pentru
a atinge miezul situației unei deprivări individuale,
distilată, în mod secret, de liberalism. Platforme este
un roman foarte tradus °i nu întâmplător. În ceea
ce prive°te poetul Huellbecq, acesta nu ezită să-°i
intituleze volumul său major Sensul luptei,
reabilitând astfel două cuvinte (sens °i luptă)
repudiate dar, cu siguranță, încă utile.
-	Aș vrea să ne vorbiți puțin despre proiectele
dumneavoastră actuale.
-	Sunt un adept al «carnetelor». După Australia
sau țara roșie, Supraimpresii africane °i Călătoria
imobilă, pregătesc o carte care se va numi poate
Ochiul călător (confruntare cu peisaje reale, dar
mai ales cu universuri picturale care ridică retina
la rangul unei antene a lumii). Adaug, de
asemenea, °i Cronicile unui însoțitor pe care le
public trimestrial în revista Autre Sud, pentru a
crea un fel de tablou viu al poeziei actuale.
În sfâr°it, un volum de poezie substanțial va
apărea în 2005. Se nume°te Les Eboulements
(Frânturi), ceeea ce nu mă va împiedica să
multiplic cărțile de artist (activitate oarecum
subterană care întoarce definitiv spatele
mediatizării °i comercializării editoriale °i care se
apropie de o formă de rezistență).
Dar scriitorul, această ființă a singurătății, °tie
°i să iasă din carapace - de vreme ce sunt profesor
(°i adesea invitat în străinătate), conduc Asociația
Internațională a Criticilor Literari, sunt membru al
unor asociații ca “PenClub” sau “Academia
Mallarme”... °i răspund, în momentul de față,
întrebărilor dumneavoastră.
-	Domnule profesor, vă mulțumesc pentru
amabilitatea cu care ați răspuns întrebărilor noastre.
■
Interviu realizat
°i tradus din limbafranceză de
Marius Voinea
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 41 ♦ 16-31 mai 2004	|-
19
a
rte
La sud-est de Eden
Angela Tomaselli: Un om, un artist de viziune
izitândgaleriile de artă bucureștene la început
de martie, când iarna încerca să dea ultimele
semne, înainte de a apune și de a lăsa loc
luminii primăverii să apară, nu mică a fost pentru mine
surpriza de a reîntâlni la „Simeza” un nume atât de
sonor în lumea plasticii contemporane ca acesta al
Angelei Tomaselli.
Cu modestie și vibrantă emoție Angela Tomaselli
mărturisește, după cei peste 30 de ani de intensă
activitate artistică, câtă frumusețe, bucurie și fericire poate
să primească și să dăruiască prin arta sa lumii întregi și
spațiului nostru românesc.
- Călin Anton: Actuala expoziție de la „Simeza”
ați intitulat-o „La sud-est de Eden”. Cum ați plăsmuit
acest titlu? Care este taina?
- Angela Tomaselli: La sud-est de Eden,
parafrazând titlul romanului lui Steinbeck La est
de Eden, sud-estul este zona aceasta balcanică, iar
Eden-ul fiind vestul, cu privirile noastre mari și
ale tinerilor îndreptate spre el. În zona aceasta se
întâmplă o mulțime de lucruri pe care încerc eu
să mi le explic. Chiar dacă nu vreau, aceasta fiind
o mărturie, văd aceste lucruri prin prisma
noastră, a celor care trăim tot timpul aici și
vedem ce se întâmplă. „Fabulele” anterioare se
transformă în „câinii vagabonzi” care într-o
vreme erau tot timpul prezenți. Bucureștiul se
numea „orașul câinilor vagabonzi”. Dar mai ales
mă gândeam la o accentuare a iconografiei
bizantine în tratarea anumitor portrete. Probabil
că acest lucru încă nu este foarte vizibil dar tot
ciclul care va urma, poate, în expozițiile
următoare, va conține, bănuiesc eu, o mai
puternică influență a acestor portrete și stilizări
din ciclul bizantin.
- Deși lucrările dumneavoastră au o mare
încărcătură emoțională, o viziune autentic-originală și o
mare puritate stilistică, am avut impresia că nu doriți să
dați prea multe repere și date despre ele. Titlurile sunt
puse cu foarte multă modestie. Am observat existența
multor forme și motive zoomorfe sau antropomorfe care
conțin la rândul lor alte forme și motive de aceeași
natură. Vorbesc de anumite portrete care conțin alte
portrete sau siluete de personaje și animale care conțin
alte animale sau personaje. La ce v-ați gândit? Ați
încercat vreodată să le explicați prin cuvinte?
Fata în roz
- Lucrul acesta mi se pare destul de greu. Aș
putea doar să vă spun că îmi place ca atunci când
mă joc uneori cu linia, ca într-un soi de dicteu
automat, am mai spus-o și într-un alt interviu, de
tip suprarealist, îmi place să transform uneori
lucrurile, unele într-altele și atunci sensurile se
amplifică, se complică și se pot descifra în funcție
de cultura fiecăruia, de imaginația fiecăruia, iar eu
în momentul în care lucrez, pur și simplu mă
amuz, totul este ca un joc.
-	Folosiți în primafază etapa aceasta ludică și lăsați
privitorul să descopere?!...
- Da, pentru că temele și subiectele apar în
timp ce lucrez, eu nu mi le propun de la bun
început și așa ele apar pe parcurs. Lucrurile se
amplifică și devin complexe pe măsură ce apar
alte și alte elemente. Cam asta este.
-	Am observat că apare aproape obsesiv în
compozițiile cu personaje motivul chitarei. Este vorba de
fiul dumneavoastră Alexandru?
- Da, am spus și în carte, la un moment dat,
că Alexandru a făcut parte în urmă cu
aproximativ 4-5 ani dintr-o formație, dintr-o
trupă care se numea Black cat și ei au făcut un CD
la care m-au rugat pe mine să le fac prezentarea
grafică. Ca Pisica neagră să fie foarte simplă și
expresivă am făcut zeci, sute de schițe. Din aceste
schițe mi-au ieșit foarte multe lucrări cu pisici și
chitariști din care se văd câteva și în actuala
expoziție și au fost publicate și în monografie.
Am avut o expoziție anterioară cu dominanta
Black cat, cu muzicieni chitariști. Pe parcurs au
mai fost și câini chitariști, și oameni chitariști. Tot
ciclul acesta se referă la muzicieni.
-	Interesant este că în lucrările de dimensiuni reduse,
pe care eu le-aș fi intitulat „Îngeri cântăreți” am văzut
că acele chitare cântă singure, corzile vibrează, iar
mâinile solistului se tranformă în aripi.
- Chiar bine ați observat, într-adevăr după o
perioadă în care am pictat animale și apoi oameni,
acum cred că probabil, într-o fază următoare, o
expoziție următoare, pe care o gândesc
deocamdată și am doar câteva lucrări din această
fază, va avea un subiect oarecum spre metafizic
sau spre religios, aș putea spune. În expoziția de
față apar doar Sfântul Gheorghe omorând balaurul și
cei doi „îngeri muzicieni”. Mai am acasă o lucrare
cu subiect religios începută, dar nu se încadra în
actualul context. Am un Acoperământ al Maicii
Domnului, dar nu am terminat-o încât să poată
intra în atmosfera aceasta foarte colorată și
jucăușă. Un subiect religios pretinde o tratare
ceva mai sobră, mai stilizată. Să vedem dacă va
ieși ceea ce intenționez.
-	Având în vedere că sunteți un artist de viziune, aș
putea spune că dumneavoastră chiar vedeți idei. De
unde vin ele? V-ați gândit vreodată?
- Da. Din tot ceea ce este înjurul meu.
Absolut orice poate fi un punct de pornire. De la
jocul cu creionul pe hârtie, repet, dintr-un soi de
dicteu automat, și până la., știu si eu, văd
■ Angela Tomaselli
uneori pe asfalt niște figuri pe care mă amuză să
le transpun pe caietul de schițe. Câteodată mă uit
cum se schimbă norii pe cer, apar niște figuri
foarte interesante și chiar mă amuză să le desenez
rapid, ca apoi să le transpun în lucrări,
modificate, amplificate, stilizate. Ați văzut, apar
alte și alte sensuri. Dar absolut totul poate fi un
punct de pornire. Mă amuzam uneori, că până și
felul în care sunt așezate rufele în lighean poate fi
un punct de pornire al unui grupaj de culori
pentru o viitoare lucrare. Mi s-a întâmplat odată.
Pornesc întotdeauna de la schițele pe care le fac
de câte ori am un moment liber, în carnețelele
mele. Sunt schițe făcute în linie, cu pixul, cu
creionul sau cu orice alt instrument pe care îl am
la îndemână. În timp ce lucrez, peste aceste schițe
suprapun tot ce se acumulează între timp în
imaginația sau în mintea mea. Uneori sunt
călătoriile pe care le fac, alte ori întâmplările de
toate zilele, dar de multe ori sunt chiar lecturile
pe care le fac în acea perioadă. V-aș da de
exemplu un ciclu întreg pe care l-am intitulat
complet cu un vers al Anei Blandiana și care mi-a
plăcut foarte mult: „Pornesc în mine în exil”. Era
un întreg ciclu de lucrări cu personaje peste care
se suprapun alte personaje, chiar peisaje sau
„animăluțe”.
- În interiorul acestor chipuri, acestor portrete,
făpturi inițiale regăsim o lume întreagă și suprapusă și
introdusă în sertarele memoriei și ale sufletului celui
portretizat dar și ale creatorului Angela Tomaselli.
- Un alt univers, foarte edificator pentru o
întreagă perioadă, a fost un vers al lui Nichita
Stănescu care apare chiar în această expoziție:
„Orașul se îndepărta înhămat la câinii vagabonzi
și flămânzi”. Chiar dacă nu i-am dat cu acest vers
titlu Titlului, acesta m-a urmărit în câteva din
lucrările cu câinii aceia care se joacă și aleargă
unii după alții în orașul care apare. cum apare.
Ciclurile de lucrări Dealul cu amintiri sau
Itinerarii au apărut în urma unor excursii și tabere
de creație și documentare. Aș aminti aici în
continuare în pagina 24

20
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 41 ♦ 16-31 mai 2004	|-
teatru
La Teatrul Municipal din Turda
Un nou început
■	Adrian Țion
ntâmplare sau destin artistic? La nici patru luni
de la preluarea directoratului său, Cornel Răi-
leanu montează pe scena Teatrului Municipal
din Turda D’ale carnavalului într-o ambianță carac-
terizată mai ales prin dorința aprigă de revigorare a
potenționalităților creatoare existente. Montarea
acestui Caragiale turdean amintește, prin împreju-
rările în care ia naștere, de entuziasmul specific
oricărui început de drum. Descoperim în arhivele
instituției - surpriză! - un alt spectacol D’ale carna-
valului pus în scenă de primul regizor al teatrului,
Vintilă Rădulescu, în 1951. Arcul peste timp întins
între doi piloni trainici numiți Caragiale include
aproape întreaga activitate de 56 de ani ai tinerei
instituții de cultură din inima Ardealului. Dar glo-
ria nemuritorului dramaturg nu asigură automat și
succesul. Dimpotrivă, a începe un demers teatral
sub protectoratul riscant al Maestrului înseamnă
mai întâi de toate a-ți asuma o mare responsabili-
tate. Ca director de scenă al spectacolului, postură
ce stă și ea sub semnul ineditului, Cornel Răileanu
pare a înțelege seriozitatea și dificultatea muncii în
care se aventurează.
Parcă pentru a se ralia speculațiilor cronicaru-
lui dramatic, Ginuc Crișan, distribuit în rolul
chelnerului lipit cu buza de pahar, îmbracă haine
onomastice noi, evocând numele primului regi-
zor amintit, și devine proaspătul Vintilă Crișan,
neschimbat însă în viciul său de a servi cu devota-
ment scena turdeană.
Trecând peste preliminarii aleatorii sau anecdo-
tice, Caragiale reîncărcat în spectacolul turdean cu
combustia scenelor comice și farmecul umorului
buf țâșnește vivant spre orizontul de așteptare al
spectatorului. Ținta propusă de Cornel Răileanu
nu este una excesiv înnoitoare, șocantă. Din astfel
de obiective s-a ajuns uneori la vulgarizări penibile,
cum a cunoscut, din păcate, piesa de-a lungul ani-
lor în diverse montări sau ecranizări aparținând
unor ambițioși regizori aliniați în cursa doborârii
„Lovitură de teatru" la București
■ Alexandru Jurcan
stfel suna genericul Festivalului de teatru
franco-român, organizat la București între
20 martie - 7 aprilie 2004 de Institutul
Francez și de Ambasada Franței. Peste 60 de spec-
tacole erau menționate în eleganta broșură Coup
de Theâtre“... ă Bucarest, prefațată de Philippe
Etienne, ambasadorul Franței în România. Dom -
nul George Banu președinte de onoare al Asocia-
ției internaționale de critici dramatici va selecta câ-
teva spectacole pentru o „Toamnă teatrală româ-
nească“, organizată î Franța, în noiembrie 2004.
La Festivalul francofon de la Arad, în octombrie
2003, a participat și Jean-Marc Colombani, direc-
torul Institutului Francez din București și a promis
tinerilor liceeni o descindere la București, total
sponsorizată. Evenimentul s-a produs acum, când
între 19-21 martie am însoțit trupa francofonă
Assentiment a Liceului„O.Goga“ din Huedin să-și
savureze „cadoul“ într-un București cald la propriu
și la figurat. N-a lipsit nici trupa Francofols a
Liceului „M. Eminescu" din Cluj-Napoca, animată
de profesoara Liliana șomfalean. Înainte de plecare
am fost sfătuiți telefonic, dar și prin faxuri de Ana
recordurilor avangardiste. Unele dintre aceste
montări relativ recente anulează până și râsul sănă-
tos, devenind sumbre întrupări ale comicului. Nu,
Cornel Răileanu nu se alătură lor, evitând circum-
spect augumentarea limbajului. La spectacolul tur-
dean se râde firesc, deschis, înviorător. Avem un
spectacol așezat, pertinent și bine lucrat în ansam-
blu, cu găselnițe ce nu frizează ridicolul, dar subli-
niază comportamentul comic al personajelor și fi-
xează momentele intrigii în culori jucăușe, servind
sugestiv conotațiilor textului.
Pentru a alunga pe cât posibil monotonia ori -
zontalelor, salonului de frizerie i s-au adăugat două
scări în planul secund, iar în fața celei care duce
spre ușa de la intrare s-a întins o sfoară cu izmene
și maieuri aparținând lui Nae Girimea, astfel că
personajele care intră și ies să se împiedice mereu
în lenjeria intimă a amorezului de mahala. Ideea
este cât se poate de sugestivă dacă avem în vedere
că ițele intrigii se învârt tocmai în jurul „amorului
nelegiuit” al craidonului. Cu mijloace modeste,
Dan Felecan a realizat un decor funcțional, dar
poate că Ovidiu Cosac (regizorul tehnic) trebuia să
atragă atenția actorilor că ușile nu au consistența
celor de acasă, pentru că uneori pereții se clatină.
Fotografiile de la spectacolul din 1951 vorbesc
despre un decor ceva mai solid. Așa o fi fost?
Pasarela de deasupra scenei sporește curiozitatea
spectatorului de a anticipa intrările în scenă.
Până în actul doi, când gelozia lui Iancu Pam-
pon devine violentă, interpretarea lui Leonard Vizi -
teu nu strălucește prin mai nimic. Posibilitățile lui
de a transmite dimensiunea comică a personajului
sunt puse în evidență mai ales în secvența urmăririi
amantei necredincioase din scena carnavalului.
Alegerea lui în rol în această parte se motivează.
Avem un Pampon ușor inhibat la început și dezlăn-
țuit mai pe urmă. Experiența acumulată de Cornel
Miron în teatru și televiziune îi permite să creeze
„un catindat la percepție” împrăștiat și simpatic,
Maria Georgescu din București. Cazarea s-a făcut
la vila „Elvis“, pe strada Avram Iancu. Două nopți
albe tipic românești, în care liceeni reuniți acolo au
schimbat impresii, numere de telefoane, afișe...
francofone!
Dimineața am vizitat Institutul Francez.
Elegant, cu bogată documentație, culminând cu
biblioteca și cu sala de spectacole „Elvira Popescu“,
Institutul înnobilează bulevardul Dacia. Actorul
Ion Lucian, bonom ca întotdeauna, a animat ate-
lierele teatrale ale tinerilor participanți. După tracul
începutului, dialogul aprins contur, apoi n-a mai
putut fi stăvilit. S-au obținut autografe și promisiu-
ni de revedere. Fundația „Amfiteatru" din Con-
stanța a prezentat spectacolul Scrisoare copacilor și
norilor după Matei Vișniec, în regia Mariei Andre-
șoiu. Un spectacol modest, adesea trenant. La teat-
rul „Odeon" a urmat revelația: Les Roubaites, după
Omare Khayam, cu Maia Morgenstern și fiul ei
Tudor Istodor. Maia a conceput un spectacol tulbu-
rător, pornind de la catrenele persanului filosof,
astronom, matematician. Un spectacol vorbit în
franceză, care invită la savurarea clipei, întrucât
mereu în alertă, de o extracție mult mai fină decât
caricaturizările forțate de pe dubioase „canale de
știri”. Un vârf comic irezistibil îl constituie, fără
îndoială, alegerea măștii de carnaval pentru Mache
Răzăchescu: sperietoarea de ciori. Felul în care Se-
bastian Marina se mișcă printre celelalte măști e de
tot hazul. El îl înzestrează pe așa-zisul Crăcănel cu
toate atributele cerute de amantul tradus. Pentru că
nu ne putea arăta cum printre picioarele lui trece
mingea de fotbal, justificând porecla, regizorul a
preferat să i le lege precum unei veritabile sperie-
tori. Efectele sunt pe măsură. Dar poate cel mai
reușit personaj masculin al spectacolului este Nae
Girimea, interpretat de Dan Chiorean. Când îl vezi
apărând pentru prima dată cu figura aceea de don-
juan bezmetic, te întrebi: pe ăsta unde l-a mai găsit
regizorul? Senzația este, într-adevăr, că e bine găsit
în rol și integrat până la nuanțări mai puțin sesiza-
bile în suita modelelor retro ale periferiei bucureș -
tene. Un alt împrumut de la teatrul din Cluj este
Adrian Cucu în Iordache. Dacă trecem peste po-
doaba capilară care îl scoate din atmosfera vetustă a
piesei, jocul lui este de un farmec reținut și prob.
Oana Răduță (Mița Baston) pune minunat în evi-
dență temperamentul vulcanic al personajului, în
succesive avalanșe de umor buf și grotesc, reușind
prin șarm personal să îndepărteze pentru moment
cel puțin latura accentuat vulgară conținută în
structura Miței. Cu reticențe ce diferențiază,
Adriana Presan creează în Didina Mazu o amoreză
mai discretă, dar la fel de răzbunătoare, geloasă și
dezlănțuită ca perechea ei întru trădare amoroasă.
Folosindu-se de colaborările tinerilor actori,
sprijinindu-se pe colectivul existent, harnic și în-
zestrat (cât a mai rămas), Cornel Răileanu speră să
atragă în sala de spectacol tot mai mulți iubitori ai
Thaliei. Deschiderea spre talentele care se formează
la Cluj și experimentează în Turda se bucură în
ochii noului director de o mare susținere, ceea ce
nu e câtuși de puțin rău. O bună colaborare cu stu-
denții din Cluj a fost încurajată și sub directoratul
lui Mircea Ioan Casimcea și rezultatele s-au văzut.
Iată că tradiția e respectată. Rezultatele urmează să
apară și ele, să sperăm. D’ale carnavalului e un
început care obligă.
■
moartea pândește la fiecare pas. Gesturi elocvente,
simbolice, economie de mijloace, inflexiuni ordo-
nate - totul într-o oră de magie scenică. Văzând-o
pe maia, mi-am amintit că în curând o s-o vedem
în filmul lui Mel Gibson despre patimile lui Isus.
Sigur că Tudor Istodor, student la Academia de
Teatru, n-are forța mamei, însă timpul va lucra cu
siguranță în favoarea lui. Jocul celor doi naște o
conotație specială, de o afectivitate inefabilă.
Festivalul continuă cu alte spectacole: Scaunele
de Eugene Ionesco, Therese Raquin după E. Zola,
Gândacii de Witkiewicz și Jacques sau supunerea
de Eugene Ionesco - ambele regizate de Tompa
Gabor, Novecento după A. Baricco, Teatru pe
întuneric de Diderot și foarte multe altele.
Francofonia - dinamic și ciclic concepută - cu-
prinde luna martie și se ramifică în marile orașe,
unde Centrele Culturale Franceze elaborează pro-
iecte complexe, ce cuprind conferințe, spectacole,
filme. Tot cu această ocazie a avut loc premiera fil-
mului Invazii barbare (Oscar 2004, cel mai bun
film străin). Filmul este realizat de Denys Arcand și
prezintă drama unui om care, aflat pe patul de
moarte, dorește să-și găsească liniștea sufletească.
Adevărata... lovitură de teatru o constituie
(re)afirmarea subtilității limbii franceze, înrădăci-
nată în tradiții și valori culturale, ușor umbrită de
infatigabila efuziune a limbii engleze.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 41 ♦ 16-31 mai 2004	|-
21
Hilm
Pantomimele Lui Isus și ale mamei Lui
■	Oana Pughineanu
Cuprinsă și eu de mania “decadent-
postmodern-capitalistă” de a da bani
pentru senzații “tari”, dar și indignată
de prea multe comentarii în jurul a ceea ce s-a
dovedit a fi o peliculă de o ilustră nulitate, m-am
hotărât să vizionez Patimile lui Isus. Probabil că o
simplă asociere între “regie” și Mel Gibson
trebuia să mă lecuiască de orice inițiative.
Văzusem mai demult ce “telenovelă” făcuseră
americanii din Frații Karamazov, dar mi-am zis că
Isus e mai mult al lumii decât e Dostoievski.
A devenit însă evident încă de la primele
cadre că pentru Mel Gibson, Isus e o figură
remarcabilă numai pentru că știe să ia bătaie (de
parc-ar fi crescut cu băieții de cartier), nici pe
departe pentru că a învățat sau a încercat să învețe
o omenire întreagă că sângele și carnea se pot bea
și mânca și altfel decât ad literam. “Șpilul” pe care
Mel Gibson nu l-a prins este că suferința lui Isus
e specială tocmai pentru că a dat o semnificație
suferinței în general. Istoria e plină de arși pe rug,
de decapitați, de torturați de tot felul. Ideea e că
ei au putut să moară fără să o facă “degeaba”
tocmai pentru că Isus imprimase un sens și o
credință peste o brutalitate insuportabilă.
De altfel, Isusul lui Mel Gibson e cam
deformat: acvilin în trăsăturile feței și durduliu
în restul corpului. Înțelegem însă calculul:
dă bine o față suptă pentru mimarea durerii,
dar e nevoie și de niscaiva carne în rest... nu de
alta da’ să aibă ce bătucii regizorul într-o bătaie de
aproape două ore.
În ce-o privește pe Maia Morgenstern, care a
dat dovadă de talent în multe alte ocazii, credem
că și l-a irosit participând la acest film. A spune că
“a făcut un rol” e pur și simplu o exagerare. Nu
pentru că n-ar fi putut să-l facă, ci pentru că în
acest film actorii sunt folosiți, într-o bună tradiție
hollywoodiană, doar ca să pozeze în niște cadre.
Cam asta a făcut și Maia Morgernstern și din
păcate în multe “poze” a rămas invizibilă pe lângă
apetisanta Monica Bellucci, pe care oricât s-au
străduit să o urâțească întinzându-i rimelul n-au
reușit. Începe și ea să aibă ici colo niște riduri, dar
cine le mai vede după ce s-a obișnuit cu imaginea
ei de sex simbol? Cred însă că rolul cu adevărat
mare pe care-l face Maia Morgenstern e în
interviuri. Acolo, mai mult decât în film o face pe
înțeleapta, pe pocăita cu guleraș și cordeluță,
demonstrând că s-a integrat cu vârf și îndesat în
industria filmului... adică vinde la gogoși care mai
de care mai coapte. Mai că-mi vine să cred
povestea cu actorul principal care a fost trăsnit de
două ori în timpul filmărilor (dovada cea mai
clară că e un Ales), decât povestea Maiei în ce
privește “descoperirea” ei de către Mel Gibson și
participarea la casting. Pură întâmplare! Nu tu
impresari, nu tu relații... doar câteva mesaje pe
telefon, pe care, vai!, era să nu le bage în seamă.
În plus, din motive lesne de înțeles, ea nu o joacă
pe Sfânta Fecioară, ci pe o mamă oarecare care
și-a pierdut fiul. Norocul ei că filmul urmărește
doar ultimele 12 ore din viața lui Isus. Dacă ar fi
făcut și un scurt istoric despre nașterea lui
miraculoasă era cam complicat. Dar un mare
actor e un mare actor pentru că are explicații
pentru orice și în plus toată lumea îl crede.
Cred însă că Patimile lui Isus este un film
reușit dacă și-a propus unul din următoarele
lucruri: să arate că Isus era mai rezistent decât
Rambo și Roky la un loc; dacă voia să facă un
inventar cu tipurile de instrumente folosite de
romani pentru tortură; că actorii “e
multiculturali” și “stâlcește mai multe limbi”; că
Satana e un fel de Bau-Bau foarte familiarizat cu
clișeele filmelor de groază de doi bani... nu văd
de ce altceva ar umbla cu viermi în nas; că
americanii fac bani și din piatră seacă, piatra seacă
fiind aici talentul regizoral al lui Mel Gibson; ca
să demonstreze că spectatorii sunt niște imbecili,
care știu cu toții că-i vorba de ketchup, dar leșină
ca la sânge. Mă opresc aici din motive de spațiu.
Înțeleg însă de ce filmul are succes comercial.
Din punctul acesta de vedere Mel Gibson are
cam același rol ca popa din următoarea zicală
românească care sună aproximativ așa: “Popa-i
omul dracului. Ia bani și de pe vii și de pe morți”.
Că te duci la film, că te duci la biserică, mai nou
e același butique.
■
r evista presei culturale
Top 5 (al revistelor
culturale) cu/fără propuneri
3. Așa cum promitea anterior, România literară,
nr. 17/2004, convoacă un forum despre cel mai
hulit/adulat film al anului, Patimile lui Isus, în
regia lui Mel Gibson. Au răspuns “la apel” -
sperăm, deocamdată - numai cei “atinși” de
filmul catolicului australian sau cu pregătire
teologică și anume: Virgil Nemoianu, Cristian
Bădiliță, Adrian Papahagi, Sebastian Maxim și
Mihail Neamțu. Scrie Adrian Papahagi: “Cu
riscul de a părea ridicol, mărturisesc că pe toată
durata filmului am plîns. Am plîns ca un adult
credincios, care știa că acela care este lovit cu
pumnul și scuipat (Mat. 27.67 <Marc. 14.65
>Luc. 22.63-65), biciuit și încununat cu spini
(Ioan 19.1-3) este Mîntuitorul, nu doar <<un
om cumsecade care are ghinionul de a încăpea pe
mîna unor sadici>>, cum scrie ușor zeflemitor
Andrei Pleșu”. Ar merita, poate, puse “în
oglindă” și opiniile unor Valerian Sava, Mihai
Chirilov, Laurențiu Brătan sau Alex. Leo Șerban.
2. Ziua literară nr.103, 8-14 mai 2004. Savuros
eseul lui Alexandru Mușina, Breviarul începătorului,
publicat și răspublicat însă, “rețetă” garantată
pentru a ajunge mare poet. Lăsînd gluma
deoparte, precum și umorile mușiniene, textul
inventariază corect metehnele scriitorului valah,
oferind - la preț de nimic - antidotul. De citit
neapărat, în paginile aceleiași reviste, poemul
Burta înstelată al lui Mihail Gălățanu.
1.	Deloc atinsă de provincialism (ba,
dimpotrivă, de... profesionalism) este revista
Societății Scriitorilor din Neamț, Antiteze. Nr.
18/2004 se deschide cu o anchetă despre
actualitatea colocviilor și concursurilor literare, a
întrunirilor “generațiilor” (fiind, de fapt, vizat un
capitol important din istoria generației ‘80).
Revista continuă publicarea jurnalului
regretatului poet Aurel Dumitrașcu, din
corespondența căruia (cu Gheorghe Azap) și
Tribuna a publicat un dosar. Excelent, studiul lui
Emil Nicolae despre Victor Brauner - numele °i
semnătura, care ne poartă, într-o reverie lucidă, pe
aleile întretăiate ale esoterismului și ludicului din
biografia pictorului suprarealist: mutîndu-se,
bunăoară, în locuința ce-i aparținuse Vameșului
(Henri) Rousseau, Victor Brauner observă, cu
fascinație, că numele amîndurora se scriu cu 13
litere.; sub textul imprimat într-un catalog
pictorul semnează ROTCIV RENUARB ș.a.m.d.
(Șt. M.)
■
22
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 41 ♦ 16-51 mai 2004	|-
Ș|alonul defavorizatului____________
Moralul părului,
amanta cea grea și deruta
din Balcani
■ Mihai Dragolea
Nu știu cum se petrec lucrurile, dar, chiar
la vreme de agitație electorală, apar tot
felul de unsori și creme destinate ba
părului, ba pielii care găzduiește; cea mai nouă
soluție în domeniu începe cu o întrebare retorică:
„Părul tău e cu moralul la pământ?”; îți șoptești în
barbă cum că așa este, scoți o sumă frumușică,
alergi la o drogherie, cumperi soluția și te freci
harnic pe creștet; nu se poate să mai persiste
părul cu asemenea moral lamentabil; se
redresează urgent, arată falnic, moralul ridicat,
probabil, îl conduce spre o stare de-a binelea
erectilă; la cei prezentând o chelie bleagă, tristă,
soluția le-ar putea, cine știe?!, reface podoaba
capilară și nu oricum, ci deținând fiecare fir de
păr un moral desăvârșit, unul care nu mai e la
pământ, ci în întregime în aer, un păr cu moral
aerian. Mă gândesc că ar trebui să port tot timpul
asupră-mi soluțiile pentru calmarea pielii capului
și cea pentru sporirea moralului. Asta așa, ca să
arăt și eu corespunzător la eventuala întâlnire cu
un amant și amanta sa; pe vremuri am cunoscut-
o pe ea, brunetă mignonă, cam prostuță la
învățătură, dar harnică în priceperea
mecanismelor amorului; la mulți ani distanță,
100% garantat
■ Monica Gheț
arantat 100% român” a fost cu ani în
urmă la TVR Cluj o emisiune con-
struită pe o anumită agresivitate
etno-centristă (“funariotă”) salvată de penibilul
previzibil datorită inteligenței și abilitatății rea-
lizatorului / inițiatorului ei, însuși Cătălin Ștefă-
nescu, aflat de-o vreme într-o sporită activitate si-
milară prin studiourile din București. Emisiunea
“Garantat 100%” inventarează de această dată, cu
farmec (inclusiv gastronimic-excelent), personali-
tăți și ciudățenii aparținînd presupusului “tezaur
național viu”. Rețin imagini și dialoguri de
neuitat cu Alexandru Tocilescu, regizorul fiind la
modul opțional ironic necooperant, ceea ce nu
pricepea inteligența redacțională, cu Cornel
Țăranu, mai tîrziu, printre alții: Gabriel Liiceanu,
Andrei Pleșu, Johnny Răducanu... Cel din urmă
așezat la pian interpreta cum numai el știe frag-
mente din repertoriul jazzistic internațional,
propriile creații alături de cele ale formației
mereu invitată de realizatorul emisiunii: niște
domni foarte instruiți componistic și instrumen-
tal, provocați la o săptămînală “caznă a fanteziei”
prin portretizarea muzicală a oaspeților lui C.
Ștefanescu. Neegalatul Johnny Răducanu a oferit
un “spectacol” pianistico-uman să cadă morți de
absolut întâmplător, l-am cunoscut pe el, inginer
cunoscător atroce de lirică patriotică, foarte
energic, dotat cu soție și progenituri
fermecătoare; după alți ani, am reîntâlnit-o pe
soția inginerului liric; era ca și îmbrobodită într-
un aer trist, melancolic, mi-a povestit cât de
searbădă e viața, chiar dacă are de toate, inginerul
liric câștigă bine, dar o neglijează total, pentru el
nu mai contează decât funcțiile, să fie cât mai
mari. Chiar mi-a părut rău, mai ales că nu eram
într-o stare ajutătoare la consolare. Și iar a trecut
vremea și am aflat că inginerul liric, afirmat chiar
și politic, deține pe post de amantă o brunetă
mignonă; mă tot gândesc cât de bine se iubesc cei
doi: el, când scapă de funcții și vajnice îndatoriri
cetățenești, aleargă în brațele (mai dolofane cu
vremea) mignonei brunete; ea îl primește cu tot
dragul, mai ales că nu e ca ceilalți, se știe descurca
în viață atât de bine și, pe deasupra, el știe să
recite așa de frumos, se topește pur și simplu
când îl ascultă; chiar și acum, când e foarte
implicat în chestiuni politice, tot îi mai spune
poezii. În vreme ce porumbeii gânguresc în
versuri (el) și proză (ea), în Balcani situația nu e
chiar ușoară: nu e vorba de bucata de continent
neledependența
sau meritat
invidie membrii oricărei formații celebre a New
York-ului. Altfel spus, ce l-a mai salvat pe Cătălin
Ștefănescu de la falimentul “nombrilismului”
transilvano-festivist e tocmai pasiunea lui pentru
jazz. Mă întreb dacă-l împiedică ceva să-l invite
pe concetățeanul său, Virgil Mihaiu - acest alt
“fenomen paranormal” al “tezaurului artistic” ro-
mânesc, care în “terifianta-i” prolificitate a
publicat recent o unică la noi analiză a
postmodernismului din prisma vîrstei de aur a
jazz-ului surprinsă de Scott Fitzgerald: Between
the Jazz Age and Postmodernism: F. Scott Fitzgerald
(Editura Universității de Vest, Timișoara, 2003).
Ar mai fi și alți competenți în “materie”, pe care
fostul subaltern al TVR Cluj preferă să-i ignore
probabil din rațiuni de “etică teritorială”.
La alt pol al formulei 100%, Robert Turcescu
este astăzi, incontstabil și pe bune merite, cel mai
audiat / tele-vizitat-vizualizat redactor al “anche-
telor” 100% pe baza meritelor reale, nu imaginare
ale intervievaților săi de pe postul Realitatea TV.
Robert Turcescu a trecut în revistă/ imagine cei
mai discutați omeni ai zilei din arealul stătutei
noastre “politichii” a zilei. Bila albă și bila neagră
fiind doar avertismente de moment pentru dera-
pajele sau adevărul privitor la ambițiile socio-func-
purtând acest nume, ci de o comună a patriei
noastre; aici există doi domni, Vasile G. Rață și
Vasile N. Rață; și pe cei doi rățoi i-a apucat
pasiunea politicii; numai că rățoiul N. s-a cam
îmbătat, atât de tare încât nu-și mai amintea din
partea cui candidează; balcanicii din localitatea
Balcani s-au trezit în fața altei probleme: că
rățoiul N. dormea cuminte pe fotolii; la lege nu
scrie ce atitudine a luat față de cei aflați în starea
lui N. Rață. Și oare, ce fel de soluție a aplicat pe
creștet rățoiului N., „pentru moralul la pământ”,
sau „pentru calmarea pielii capului”?!
■
Portrete II
ționale ale personajelor ce se vor în permanent
control al destinelor țării. Cei mai mulți și-au
binemeritat bila neagră, fie din pricina inconsis-
tenței contradictorii a discursului intenționat
seducător, ori a necunoașterii istoriei doctrinare ce
le justifică existența afirmativ critică față de
“orînduirea” instalată.
Drept comparație de bun simț, Robert Tur-
cescu și-a îngăduit invitarea cîtorva reprezentanți
ai memoriei nemijlocite: personalități supravie-
țuind vicisitudinii timpului și discriminărilor po-
litice - nume în general vast mediatizate, din care
se distinge la mare distanță caracterul echilibrat
pe linia discursului, a ținutei și acțiunii: doamna
Rose-Marie Mociorniță! Este în demersul lui
Robert Turcescu un fel de România mea lansată de
Emil Huzrezeanu versus “România lor” dintr-o
lectură a subtextului tele-jurnalistic. Ferm, ex-
trem politicos, de cele mai multe ori, monstruos
de bine pregătit în vederea “anchetei”cu un verb
bine strunit, deloc lipsit de umor, însă perfect
discret, atent și atunci cînd e cazul, admirativ,
Robert Turcescu este în opinia noastră, cea mai
izbutită creație a mediei românești actuale,
satisfăcînd exigențele “cetățeanului de rînd”
precum și pretențiile de excelență. Îi dorim să
mai fie!
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 41 ♦ 16-51 mai 2004	|-
23
Sumar
La Sud-Est de Eden
Angela Tomaselli: Un om, un artist de viziune
Bianca Bretan: Strategia jocului de rol • 2
Editorial
Șttfan Manasia: Memorial cu poeți, păianjeni și
fructe • 3
Comentarii
Ion Pcp: Un critic universitar: Gheorghe Perian • 4
Victor Cubleșan: Printre tradiții
și postmodernisme • 5
Anca Ursa: O nouă exegeză blagiană • 7
Monica Pcp: Presa românească din Transilvania • 8
Cseu
Szabo Zoltăn: Mateiu I. Caragiale în oglindă • 8
anul Ioan Slavici - Tribuna 120
D. Vatamaniuc: Un tun ce se descarcă
în fiecare zi • 10
Arhiva_______________________________________
Vasile Docea: La curtea iubirilor reprimate • 12
ITlendian
AdariusJucan: Regionalizare și țărani *16
Ovidiu Pecican: Tradiție românească și integrare
Europeană *17
poezia_______________________________________
Vasile Gcgea • 18
Cx abrupto
Radu Țuculescu: Jurnalul și turnătorii • 18
Interviu
Daniel Leuwers • 19
arte
Călin Anton: La sud-est de Eden. Angela Tomaselli:
Un om, un artist de viziune • 20
teatru
Adrian Țion: La Teatrul Municipal din Turda. Un
nou început *21
Alexandru Jurcan: „Lovitură de teatru”
la București *21
fim__________________________________________
Oana Pughineanu: Pantomimele Lui Isus și ale
mamei Lui *22
Revista presei culturale
Top 3 (al revistelor culturale) cu/fară propuneri • 22
Salonul defavorizatului
Adihai Dragolea: Moralul părului, amanta cea grea și
deruta din Balcani • 23
teledependența
Adonica Gheț: 100% garantat sau meritat • 23
Abonamente
Cu RIDICARE DE LA REDACȚIE:
60.000 lei - trimestru
120.000 lei - semestru
240.000 lei - un an
CU EXPEDIERE LA DOMICILIU:
90.000 lei - trimestru
180.000 lei - semestru
360.000 lei - un an
Persoanele interesate sunt rugate să achite
suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să
o expedieze prin mandat poștal la adresa:
Revista de Cultură Tribuna, cont nr.
5010.9575592 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
± continuare din pagina 20
primul rând tabăra de la Râmnicu Vâlcea, la care
am participat doi ani la rând. Vizitând mânăstirile
vâlcene am găsit o nouă stilizare, inedită pentru
mine, în subiectele religioase ca aluzie la
iconografia bizantină. Așa au apărut portretele cu
ochi mari, cu o stilizare doar din linie făcută și
Sfântul Gheorghe omorând balaurul.
De multe ori lecturile pe care le am într-o
anumită perioadă îmi aduc niște completări
surprinzătoare la care înainte nu m-a° fi gândit și
care îmi îmbogățesc eventual imaginea inițială de
la care am pornit.
- Care este relația dumneavoastră cu Divinitatea?
Mă gândeam aici la acele „Itinerarii bizantine”.
- Sfântul Gheorghe omorând balaurul este o
reluare a unei lucrări mai vechi. Cred că tema
aceasta am început-o acum vreo 7 ani. Această
preocupare provine din faptul că eu sunt foarte
credincioasă. Merg la biserică în fiecare
săptămână. Simt nevoia acestor întăriri, a
spiritului și a sufletului în timpul duminicilor la
Liturghie. Aceste preocupări vin și în urma unor
lecturi religioase. În perioada aceea în care am
executat lucrările cu Sfântul Gheorghe în mai
multe variante (aceasta din expoziție este poate a
cincea variantă, cea din album este una dintre
primele), citeam viețile sfinților. În paralel îmi
plăcea foarte mult să fac schițe de cai. Atunci mi-
a venit ideea să îmbin cele două preocupări: cea
despre viața Sfântului Gheorghe, care este
Amintiri Citadine II
impresionantă și plină de pitoresc, și această
preocupare a mea pentru desenele cu cai.
Sunt credincioasă, cred în Dumnezeu și sunt
convinsă că atunci când trec prin momentele
grele este cel mai important sprijin și cel mai
sigur ajutor în ceea ce trebuie să fac.
- Care este sau care a fost cea mai frumoasă
perioadă din viața dumneavoastră de artist? Există vreo
perioadă de care să vă lege anumite amintiri deosebite,
care să vă urmărească în creație?
- Cea mai frumoasă perioadă este cea mai
bogată. Este perioada în care lucrez cel mai mult.
S-ar putea spune că perioada actuală, în care sunt
eu liber profesionistă, este perioada cea mai
intensă și cea mai bogată în lucru și în călătorii de
documentare. Ea este lipsită de plecarea zilnică la
școală, de consilii pedagogice sau ore de
dirigenție. Toată viața am fost profesoară... Au
fost însă perioade frumoase și înainte. În timpul
tinereții mele am făcut o mulțime de călătorii de
documentare, prin Uniunea Artiștilor Plastici
chiar, în statele din jurul nostru. Apoi pe cont
propriu, am fost prin Italia și prin alte țări. Aș
putea spune însă că perioada în care pot să mă
scol din pat și să mă așez la șevalet este perioada
mea cea mai frumoasă. Nimic nu este mai
frumos decât să pot să stau în atelier, la șevalet
sau la masa de lucru.
■
Interviu realizat de
Călin Anton
24
-1	TRIBUNA ♦ nr. 41 ♦ 16-31 mai 2004	|-