serie nouă • anul III • nr. 37 • 16-31 martie 2004 • 10.000 lei
RIBUNA
revistă de cultură
Apare sub egida Consiliului Județean Cluj
l lustrația
numărului
Viorel Nimigeanu
T ribuna dialog:
Sanda Golopenția,
Interviu de
Carmina Popescu

Tribuna
Director fondator:
Ican Slavici (1884)
Revista apare bilunar, cu sprijinul
Centrului de Studii Transilvane Cluj
și al Ministerului Culturii și Cultelor .
Consiliul consultativ
AL REDACȚIEI TRIBUNA
DianaAdamek
Mihai Bârbulescu
Mircea Borcieâ
Aurel Codoban
Victor R. Constantinescu
Ion Cristofor
CĂLIN FELEZEU
Monica Gheț
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ican-Aurel Pop
Ion Pop
Pavel Pușcaș
Ioan S bărci u
Alexandru Vlad
Redacția
I.	Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan- Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Edith Fogarasi
Redacția și administrația:
3400 Cluj, Str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264] 59.14.97
E-mail: cst@easynet.ro
ISSN 1223-8546
Cpnsemnări__________
Michael Metzeltin,
România:
Stat, Națiune, Limbă
■ Lucian Bâgiu
Lucrarea profesorului Michael Metzeltin,
elvețian ca origine, vienez prin adopție din
1989, când profesiunea îi oferă prilejul de a
activa în cadrul reputatului „Institut fur
Romanistik”, Universitatea Viena, se dovedește
un studiu complex, a cărui perspectivă paradig-
matică urmărește extrapolarea datelor funciare ale
fenomenului românesc din cele mai diverse
domenii. Acest aspect ne este sugerat prin utila
parcurgere a bibliografiei utilizate de autor, unde
aflăm cu uimire secțiuni ferm delimitate:
„Lucrări generale”, care include un Michel
Foucault alături de Jean-Jacques Rousseau,
„Istorie română și drept românesc”, care ne prile-
juiește reîntâlnirea cu Lucian Boia, Keith
Hitchins, Mihail Kogălniceanu, Constantin
Noica, „Lingvistică și literatură română”, în
cadrul căreia se reunesc Charles Bally, Ion Budai-
Deleanu, Ion Heliade-Rădulescu, Daniela
Papadima, Sextil Pușcariu, Marius Sala, Tudor
Vianu, „Artă românească”, reprezentată de lucrări
ale Mariei Bâtă, Cătălinei Macovei etc. Cu pre-
cizarea că am selectat preferențial autori români,
menționăm că profesorul M. Metzeltin utilizează
studii publicate în limbile germană, franceză,
engleză, italiană, spaniolă, română, mărturie
deopotrivă a autorului poliglot, dar și a interesu-
lui celor mai diverse culturi europene cu privire
la procesul devenirii românității întru vocația
europeană.
Structurarea conținutului relevă o vocație a
profesorului M. Metzeltin pentru detaliu și
sintetizare. Cap. I, Fapte istorice: selectare și perspecti-
vare punctează momentele esențiale ale devenirii
poporului român, din care reținem, ca o dovadă a
obiectivității cercetătorului, vasalitatea inițială a
voievodatelor din Oltenia, Muntenia și Moldova
față de Regatul maghiar, acesta formulând și o
concluzie cantitativă cu valențe calitative: pentru
români, aspectele prioritare ale creării României
ca stat independent sunt: originea daco-romană,
existența durabilă a statalității, strădaniile conti-
nue pentru independență, încercările permanente
de a unifica toate teritoriile românești, necon-
tenitele confruntări, de regulă ostile, cu ungurii,
cu Imperiul Otoman, cu Rusia și cu Austria,
rezumate în zicala populară „singurul vecin care
nu ne-a făcut niciodată rău este Marea Neagră”.
În final M. Metzeltin observă just: „ Și astăzi există
încă două state românești: România cu o suprafață de
238 391 km °i 22 503 000 locuitori (1998) °i
Republica Moldova cu o suprafață de 33 800 km și 4
298 000 locuitori” (p. 16).
Din cap. II, De la stat la națiune, reținem o difi-
cultate, a denumirii noțiunii de cetățean român în
raport cu naționalitatea, simptomatică pentru
pluriculturalitatea statului român: în 1866
Constituția conține termenii „naționalitate” și
„împământenire”, în 1923, „naturalizare” și
„cetățean român”, fără definirea cetățeniei. Cap.
III, Reprezentarea național-culturală a românilor, este
dedicat în cvasitotalitate lui Nicolae Grigorescu,
artistul care a surprins specificul neamului său în
cele mai variate ipostaze: spațiu geografic și timp
istoric, tipuri umane, cercuri sociale, obiceiuri,
datini, ocupații, port popular, construcții speci-
fice, împrejurări istorice, Revenind asfel un expo-
nent de valoare europeană, al identității naționale
românești” (p. 52).
Fiecare capitol în parte este construit pe
aceeași structură: fixarea reperelor fundamentale
luate în discuție prin exemplificare în cultura
europeană și apoi localizare la specificul româ-
nesc, argumentele, de o bogăție și varietate
deconcertantă, construind portretul complet al
fenomenului românesc: IV. Discursul național-
statal, V. Poetizarea istoriei naționale,
VI. Standardizarea limbilor în context național-statal,
VII. Crearea unui limbaj poetic nou. Pasteluri de
Alecsandri, VIII. Româna ca limbă străină.
IX. Româna: o limbă de sine stătătoare. Oferim un
exemplu grăitor pentru statutul special al limbii
române între limbile romanice: Baltagul de
M. Sadoveanu tradus în spaniolă nu oferă decât
foarte vagi similitudini lingvistice: „Pe rus l-a
învrednicit săfie ăl mai bețiv dintre toți și să se
dovedească bun cerșetor și cântăreț la iarmaroace” vs.
„Al ruso, se digno concederle que fuero el mas bebedor de
todos y tan buen mendigo como cantor en las ferias”.
M. Metzeltin observă just că intercomprehensi-
unea lexicală se reduce la rus-ruso, l-a - le ha, cel
mai-el mas, dintre toți-entre todos, bun-bueno, cântăreț-
cantor. Problemele se complică la nivelul morfolo-
giei și al sintaxei. Pentru a sugera profunzimea și
acuratețea analizei lui M. Metzeltin în domeniul
limbii române, oferim, fără comentarii, subti-
tlurile capitolului: Multitudinea formelor din para-
digmele verbale, Non-senzitivitatea întrebuințării auxil-
iarelor, Hipertrofierea deicticelor, Simultaneitatea vechiu-
lui și a noului, Iconocitate mofosintactică, Caracterul
„natural” al limbii române.
Studiul profesorului M. Metzeltin, dens, con-
cis, argumentat ni se prezintă ca o lucrare
adresată specialistului în oricare dintre domeniile
vizate, expunându-se, profesionist, esența lămuri-
toare care nu lasă loc speculației. O introducere
în datele fenomenului românesc folositoare în
primul rând cetățeanului european, într-o perti-
nentă construire a opiniei asupra românismului,
dar și cetățeanului român, ca o utilă reconsiderare
a statutului propriu în raport cu realitatea euro-
peană. O lucrare inteligentă în conjunctura
politică a Europei într-o dificilă expansiune inte-
gratoare a unor valori, în fond, comune, în
formă, specifice fiecăruia în parte...
■
■ | TRIBUNA ♦ nr. 37 ♦ 16-31 martie 2004 |-
Editorial
Satanism rural
- libret în cinci acte, un prolog °i un epilog -
■ Alexandru Vlad
Prolog
Actul II
decât satanismul delincvent al unor rockeri de
cartier. Adolescenți care răvășesc cimitirele,
delapidează câte-un mausoleu, pentru a apărea la
discotecă cu un os. Cei care mânjesc cu fum câte-
o cruce cu capul în jos. Sau își iau câte-un tricou
pe care scrie un omagiu Diavolului pe care-l cred
un fel de Alice Cooper, Marilyn Manson, și în
loc de strigoi cred în formația Kiss.
£ vorba de un sat care pentru mine e aproa-
pe de Dunăre, Marotinul de Sus, aflat un-
deva între județele Dolj și Olt, între apele
Jiului și Oltului, nu foarte departe de vestitul
Caracal dar nici de mult hulitul Kozlodui (peste
Dunăre), sate mai apropiate fiind Amărăștii de Jos
și Apele Vii, dar oricum am lua-o tot la noi în
țară se cheamă că se află. Poate fi, evident, reperat
din satelit, dacă cineva ar avea interesul. Pe
aproape se vede o șosea ce vine de la Craiova, deci
nu e chiar inaccesibil și poate fi găsit pe un bun
atlas Encarta. Și de ce stabilesc eu atâtea repere, de
ce e atât de important să nu ne rătăcim? Pentru că
în acest sat, până mai ieri neștiut de nimeni, s-a
adăpostit strigoiul. Și de ce tocmai acolo? Am înțe-
les că avea acolo rude, după cum s-a constatat mai
apoi, rude de gradul doi și trei, adică moroi și pri-
colici. Moroii sunt copii nebotezați care bântuie la
început pe lângă dispensar, pe lângă biserică și pe
lângă școală, mai apoi prin bătătura care ar fi trebuit
să fie părintească, și apoi probabil peste tot.
Pricolicii nu știu ce sunt, dar mă uit în dicționar:
“Duhuri rele, cu acțiuni nefaste, de structură
demonică, un fel de oameni cu coadă născuți
dintr-o împreunare incestuoasă, de aceea piperni-
ciți, umblând fără astâmpăr, deplasându-se rapid și
manifestându-se în apariții nocturne. La dispoziția
diavolului.” Îți dau și aceștia destui fiori.
Actul I
De fapt, de ce să ne mai ascundem, strigoiul
era totuși un fiu al satului, adică un om care câtă
vreme a trăit a fost exact ca alții: mai mergea la
crâșmă, mai mergea la lucru, mergea și la biserică
de sărbători. Nu era din cale afară de activ, câteo-
dată cam cârcotaș însă. Mai activ a devenit după
ce-a murit și a fost înhumat. Înainte de-a muri
arătase ca toți ceilalți oameni din sat, așa cum
erau ei și la înmormântare, să-l conducă pe
ultimul drum: oameni cu căciuli, înfofoliți, știrbi,
bătrâni. I s-a făcut mormânt frumos, din beton,
pentru că dacă viii își țin rangul după fala casei
lor, după dimensiunea porții, cei morți și-l
păstrează după cât e de fățos mormântul. Familia
nu s-a zgârcit și mortul n-ar fi avut de ce să fie
nemulțumit. Dar firea lui nu se dezminți și
începu să le dea de lucru celor vii. Pentru că
mortul se transformase în strigoi și deranja lumea
prin sat: ici scârțâia o ușă, colo se auzeau pași prin
pod, noaptea se mai vedea câte-o nălucă lângă
gard. Se auzeau bătăi în ușă și degeaba deschideai,
căci nu era nimeni care să intre. Câte-o pală de
vânt. Furca de tors își schimba locul că trebuia să
te învârți prin casă s-o găsești. Era de ajuns să lași
basmaua din mână că n-o mai afla. Câte-o vacă
refuza în unele zile să se lase mulsă. Iar câte-o
fată, destul de tânără să fie sănătoasă, se plângea
de dureri de cap venite așa din senin. Glume
proaste din partea lui, lipsă totală de humor. Mai
târziu o babă avea să declare: “Îl vedeam. Îi
vedeam firea. Strigoiul întâi mănâncă din nea-
muri. Îl vedeam eu, apoi soțul, apoi fata aia
mică.”
Lumea a fost de acord, comunitatea mai avu-
sese de-a face cu asemenea comportamente.
Experiența lor e mare. Ca urmare inițiativa o ia
cumnatul. Care astfel a devenit ceea ce în alte
societăți se numea șaman. Un prilej de-a se face
remarcat, de a-și întări rolul în comunitate, de-a
o domina. S-a mers noaptea la cimitir, s-a dat
placa de beton la o parte. Cinci oameni au asistat.
Nu era prima oară când participau ei la proce-
siuni secrete și nocturne. Căciulile lor înalte lăsau
umbre după cum mișca felinarul. Toma (numele
necredinciosului) a fost găsit cu mâinile chircite
pe lângă el, cu gâtul strâmb, plin de sânge la gură.
Iată și dovada că intuiseră bine. Fostul cumnat al
vampirului a efectuat lucrarea. “L-am tăiat pe
burtă, i-am scos inima, am înfipt-o în furcă, am
ars-o în foc și din scrumul acela am făcut o bău-
tură pe care am dat-o celor pe care strigoiul îi
teroriza”, a povestit el când a fost întrebat. Dacă
i-a fost frică? “Frică, nefrică. Am mai luat ceva la
bord ca să nu ne fie frică”. Din ceașca aceea au
băut aproape toate rudele. “Am băut și eu, și
soțul, și soacra, copiii i-am mânjit și asta a fost!”
declară o femeie ceva mai tânără, asumându-și
atitudinea cu acea mândrie pe care numai faptul
că respecți tradiția ți-o dă, rudă și ea probabil, sau
vecină. Oamenii aceștia vorbesc cu toată justifi-
carea: ei au fost cei curajoși, cei care s-au luptat
cu forțele oculte, ei și-au luat o răspundere pe
care în ochii lor nu are cine o contesta. Între
religie și superstiție există pentru țăran o legătură
subterană, esențială, rămasă din faza primitivă:
pisicile negre îl întrupează pe diavol, există preoți
care exorcizează, scuipi în sân după ce ți-ai făcut
cruce. Satanismul strămoșesc e cu totul altceva
Actul III
Lucrurile acestea se petrec de când se știe
(sau, mai bine spus, de când nu se știe) în satul
doljean. Și în eternitatea rurală s-ar fi petrecut
probabil multă vreme, și după intrarea noastră în
Comunitatea Europeană, dacă n-ar fi intervenit
televiziunea cea care n-are nimic sfânt și nici de
strigoi nu se prea teme. Ea are altfel de strigoi.
Probabil vreun corespondent local a ținut ca s-o
ia măcar odată înaintea celora de la “Discovery” și
să releve fața ascunsă a idilicului sat românesc.
Nu am văzut noi în fiecare an știri despre fetele
care-și pândesc ursitul în ochiul fântânii, nu am
mai urmărit noi lupta pentru punerea în drepturi
a lui Dragobete cel uzurpat de Sf. Valentin? Bieții
oameni încă mândri de isprava lor n-aveau de
unde ști că nu există pe pământ exponent al
diavolului mai eficient ca televiziunea. După
această agresivă intervenție a cameramanilor și
reporterilor nimic nu va mai fi cum a fost în
Marotinul de Sus. Satul își va pierde metafizica.
Toate babele de-acolo vor fi supuse unui șoc al
civilizației, unei modernități accelerate, cu con-
secințe deocamdată greu de prevăzut.
Actul IV
Fiica, plecată din sat și cu vederi oarecum mai
largi, după o luptă grea cu sine, deschide acțiune
(continuare în pag. 8) ±
■ | TRIBUNA ♦ nr. 37 ♦ 16-31 martie 2004 |-
Comentarii
Singurătatea abstracțiunilor
de cursă lungă
■ Mircea Opriță
Horia Aramă
Planeta celor doi sori
București, Editura Noesis, 2003
ntr-o recentă culegere de povestiri, intitulată
Planeta celor doi sori (București, Editura Noesis,
2003), Horia Aramă brodează „monografic”
pe tema solitudinii cosmice. Solitudine care este a
personajului său favorit, voiajorul stelar, dar care
pare să devină, într-o dramatică asumare exis-
tențială, și condiția autorului, el însuși un com-
petitor de cursă lungă în SF, constrâns de soartă
să navigheze prin viață din ce în ce mai însingu-
rat. Dedicația de o distilată durere adresată soției
„care a luminat amiaza vieții mele”, manifestân-
du-și postum vegherea „de sus, dintre aștri”, face
ca titlul volumului să poată fi citit într-o manieră
personalizată, încât enunțul respectiv să înceteze a
mai fi doar o elaborată metaforă siderală, răs-
frângându-se melancolic și asupra omului aflat
dincolo de uneltele mesei de scris. Până la această
proiecție în concret a simbolurilor tutelare, oare-
cum exterioară conținutului său, cartea rămâne,
însă, consacrată unui personaj abstract și unor
situații modelate în regim experimental-analitic
mai curând decât într-unul al substanței general-
umane, vii.
Figura centrală a tuturor povestirilor din
volum este astronautul singuratic, aparținând
unei profesii aparte a viitorului: un „rătăcitor
galactic exemplar”, „atletul” care, netulburat de
evenimentele survenite pe traseul cursei sale pro-
gramate încă din leagăn, „își poartă căminul cu
sine” pretutindeni unde un rol de demonstrativă
solicitare îi reclamă prezența. Depozitar al unei
vaste experiențe preînregistrate, acest „nomad
perpetuu” trăiește în stereotipie, ca practicant
(plin de o obedientă devoțiune) al formulelor
strict convenționale. Natura sa autentică este arti-
ficialitatea, obținută ca urmare a unei condiționări
de felul celei rezervate de Aldous Huxley copiilor
crescuți în eprubetele Minunatei Lumi Noi. Un
studiu alacestui proces menit să simplifice per-
sonalitatea complexă a omului până la nucleul de
caracteristici considerate esențiale pentru soli-
tudinea cosmică, se face în povestirea Nici măcar o
criză. Și alte texte îl reiau, însă, pe fragmente, spre
a sublinia trăsături dezirabile ale unei ființe robo-
tizate - abstracțiune conturată în tipar uman, cu
material excesiv schematizat. Programul său edu-
cațional presupune, ca în multe alte experimente
utopice, o expurgare de sentimente, spre a se
câștiga astfel starea de liniște sufletească și de
nepăsare la soarta altora, necesare unei concen-
trări optime asupra obiectivelor profesionale.
Printr-un întreg sistem de interdicții, antrena-
mentul urmărește să creeze o specie de oameni
“blindați”, protejați asemeni melcului în carapace,
depășind automatele prin fler și inspirație, dar
preluând de la acestea un număr de calități
superlative: memoria prodigioasă, inteligența
rece, capacitatea analitică. Rezultatul optim ar fi
“eliminarea individualității, a sociabilității, a setei
de comunicare, a spiritului speculativ, a nevoii de
introspecție, a temerii de neant, a îndoielii de sine
și de aparate.” Eficiența practică se ridică astfel la
nivelul unui scop suprem:
„De când era pe navă - adică dintotdeauna -
învățase să gândească eficace, strâns, concentrat, la
obiect. Să gândească prin programe. Prin obli-
gații. Prin obișnuințe. Să acționeze prin gesturi
devenite a doua natură. Gesturi limpezi, utile, cu
înțelesul bine stabilit. Nimic vag. Nimic impre-
cis. Fără puncte de suspensie.”
Viitorul pretinde concentrare specială asupra
unui nou pozitivism: „Prin ce i-ar fi utilă unui
rătăcitor galactic o gândire abisală? Un
Livingstone sfâșiat de întrebări existențiale? Un
Amundsen bântuit de angoase? Un Comte chi-
nuit de incertitudinile cunoașterii?” În prelun-
girea unor asemenea cugetări simplificatoare,
autorul lasă să se profileze, pe fundal extrateres-
tru, o pervertită imagine a Omului Nou, complet
eficientizat, și care își cultivă cu orgoliu
grandoarea monumentală rece, lipsită de suflet:
„Se vedea pe sine ca pe un personaj material și
masiv, compus din cuburi tăiate în piatră și clădite
ca o piramidă într-o lume newtoniană. Ceva gen
Colosul din Rhodos privind fix înainte. Nici un
gând înapoi. Nici o întrebare asupra sensului
existenței.”
Fără îndoială, Horia Aramă își construiește la
modul ironic creatura de tip androidic, ale cărei
decizii sistematic retractile, cu justificări în planul
argumentelor condiționării sale mecanice, trebuie
văzute și ele din perspectiva unui asemenea trata-
ment. Rezultat dintr-o simplificare păgubitoare
pentru natura umană, personajul nu are sub-
stanță, e o fantoșă cu trăiri vagi și aproximative.
Alcătuirea sa înglobează puține idei, mai ales din
categoria prejudecăților tenace, greu de dislocat.
E imposibil să nu descoperi într-o asemenea op-
țiune a autorului un gest cu discretă rezonanță
polemică, dar mai ales lecția de morală avertiza-
toare: dezumanizarea pândește în felurite chipuri
ființa umană pe traseele labirintice ale spațiului
cosmic și ale viitorului. Pentru ca lecția să devină
și mai convingătoare, se supun discuției și câteva
situații de criză. Sunt momente când „blindajul”
artificial cedează, iar călătorul galactic, alarmat de
simplitatea sa extremă, asemănătoare unei struc-
turi matematice elementare, pare să-și dorească o
provizorie re-umanizare. Își caută astfel o identi-
tate într-un registru de calități ce nu mai sunt de
mult ale sale. Inedita situație de a se gândi pe sine
însuși îl surprinde complet nepregătit, deoarece
actul autodefinirii i-a fost interzis prin programe.
Un „vertij”, o revoltă, o întristare, sentimente
străine de condiția sa de bază îl încearcă sporadic,
când descoperă la urmașii coloniștilor pământeni
alunecarea spre zădărnicie, spre soluții lipsite de
șansă, uneori de-a dreptul sinucigașe.
Compasiunea e, totuși, blândă, nu răzbate sub un
nivel superficial. Întrucât întrebările sale exis-
tențiale rămân iremediabil în categoria celor „fără
finalitate pozitivă”, criza va trece repede. Cu
sobrietatea ei intimă și protectoare, cabina navei
reprezintă un refugiu nu numai din fața agresiu-
nilor fizice, dar și din calea celor cu localizare
cerebrală. Odată depășită faza virotică a
îndoielilor cu efect destabilizator, axiomele
condiționării inițiale își reintră pe deplin în drep-
turi. Rătăcitorul galactic rămâne definitiv un
„atlet fară chip”, devotat cercetării distante și
antrenamentelor de rutină. Singurătatea lui cos-
mică nu ne poate emoționa, este doar dramati-
zarea/melodramatizarea condiției fundamentale a
unei abstracțiuni.
Așa cum am spus încă la început, nu numai
personajul supratextual al acestor povestiri suferă
efectele unei simplificări exemplare, ci și situațiile
în care îl vom vedea, rând pe rând, antrenat. Textele
nu au intrigă, adesea nici măcar o minimă
desfășurare epică. Ele sunt simple tablouri statice,
înrămând lumi extravagante, încremenite în pro-
pria lor idee de esență utopică. Horia Aramă este,
după cum ne amintim, și un cărturar devotat studi-
ului utopiilor, cu mai multe volume publicate în
domeniu (de la Colecționarul de insule la O insulă în
spațiu). Proza sa recentă poartă amprenta puternic
marcată a acestei preocupări specializate. De ea țin
figurarea unei exasperante lumi monocrome, în
stare să bulverseze până și educația insolită a rătăci-
torului sideral (Condamnații de pe planeta roz), sau
imaginea societății schizofrenice a „ahrienilor”,
care, propulsați de creierul lor diurn, cultivă pe
intervalul zilei tendințe generatoare de frumusețe și
armonie, în timp ce sub influența maleficului
„soare nocturn”, cel de-al doilea creier îi transfor-
mă pe reprezentanții Utopiei în niște bestii
demente (Planeta celor doi sori). Asemenea texte nu
mai construiesc universuri complexe, ele se
mulțumesc să aducă în scenă idei exemplare,
4
■ | TRIBUNA ♦ nr. 37 ♦ 16-31 martie 2004 |-
creionate expeditiv, în regim discret-moralist.
Simple pretexte menite să provoace mentalitatea
robotizată a personajului emblematic, confruntân-
du-i-o cu șansa unei reîncolțiri a sentimentelor sale
pe un teren lipsit, în fond, de substratul unei veri-
tabile conștiințe umane.
Tot de memoria vie a utopiilor se leagă o pove-
stire ca Semnul de întrebare de lângă Moreau, cu plane-
ta ei extravagantă, bântuită de o neverosimilă epi-
demie a modei „estetice” teratomorfe. Apropierea
de utopiile secolului al XVIII-lea e tentantă,
bunăoară de Nicolai Klimii iter subterraneum, unde, la
fel, călătorului i se revelau ciudățenii fizice și com-
portamentale dintre cele mai neașteptate:
„Cocheta purta deasupra sprâncenelor un arc
de cerc format din mai multe perechi de urechi
fine, aproape transparente, urechi drepte și stângi
plasate simetric. O rasă cu auzul sterofonic natu-
ral? se întrebă călătorul mai apoi, observând că
exemplarul era departe de a fi unic. [...]
Nu i-a fost ușor să se convingă: modificările
de conformație nu țineau de specificul acti-
vităților, de vreun alt factor necesar, căci aceleași
persoane se prezentau cât se poate de diferit de la
Cum poate fi evitat un delir
■ Dorin Mureșan
DanielD. Marin
Oră de vârf
Ed. Geea, Botoșani, 2003
Despre Daniel D. Marin știu doar câteva lu-
cruri formale. Spre exemplu, că este un
colaborator(-redactor) destul de discret al
revistei focșănene “Oglinda literară”, preferând ca
în cadrul rubricii sale, “Niște tineri. ro”, să intervie-
veze și publice figuri mediatizate ale noii promoții
de poeți. Mai știu că a fost deseori premiat la con-
cursurile naționale de creație literară, cel mai im-
portant dintre acestea (“Porni Luceafărul”) girân-
du-i volumul de debut, Oră de vâf (Ed. Geea,
Botoșani, 2003). Din păcate (sau poate nu), editura
nu consemnează nimic referitor la vârsta poetului,
la preocupările sale “imediate”, ori la studiile pe
care le are. De altfel, această discreție este definito -
rie și pentru ceea ce se află între coperțile cărții. Se
înțelege, nu e vorba despre sensul peiorativ al
cuvântului, ci despre atitudinea retractilă a poetului
vizavi de social și de societate, atitudine transpusă
în poeme extrem de tensionate, de un lirism
convingător, chiar dacă pe alocuri nițel forțat.
Ceea ce mi se pare interesant în “Oră de vârf”
este preferința tânărului poet de a distribui tensi-
unea lirică într-un mod descendent, de parcă sen-
sul temporal al scrierii poemelor ar fi fost inversat
cu bună intenție. Astfel, cartea debutează cu Oră de
vârf, poem în care găsim ideea generală sub auspi-
ciile căreia se prefigurează miza tuturor celorlalte
versuri: sentimentul frustrant al desocializării,
asumat în întregime la nivel rațional, dar respins de
forul emoțional, primar: “e o chestiune de ore/ rân-
durile ajunse în fața blocurilor/ înaintează câte un
pas/ cei de afară pot urmări pe ecrane/ cum îți
strângi pumnii o dată/ de două ori/ încercând să nu
deranjezi pe nimeni.” (Oră de vârf) Mai departe,
după cum am subliniat, se merge pe această detașa-
re care prinde, progresiv, amplitudine prin detalie-
re: ruperea de mijloacele de comunicare, efectul de
caniculă, de irespirabil, liniștea intangibilă aflată
undeva în subsidiar, toate acestea în contrast cu
mobilitatea halucinantă a celor de dincolo, a celor
numiți “oamenii-forfotă/ înpachetați într-o galaxie
spectrală” (Noua introducere în astronomie). Daniel D.
Marin știe, iată, să creeze atmosferă, îmbinând re-
gistre antinomice și, lucru important, folosindu-le
o săptămână la alta. Cea mai normală dintre figuri
apărea într-o bună zi cu patru perechi de mâini,
pentru ca data următoare să arboreze o chelie
acoperită de crestele mai multor palme, având
parcă fiecare un fel propriu de a da cu tifla cu
degetele sale sprințare. Brațele cu mai multe
coate nu minunau pe nimeni, chiar atunci când
se terminau în unduitoare voaluri de pești exotici.
Uneori apăreau aripile, deși purtătorii lor nu
manifestau nici cea mai timidă intenție de a
zbura. Și nu o dată rotunjimile corpului își
schimbau locul, dând naștere unor profiluri din
cele mai neașteptate.
Bunul-gust era, câteodată, grav lezat. Ce putea
fi grațios într-o mână plasată în mijlocul frunții ori
într-un șir de cocoașe decorând corpul unui efeb?”
Există multă gratuitate în jocul utopic; ea
trece inevitabil și în textele lui Horia Aramă care
fac apel la el. Comparativ cu povestirile mai
vechi, o oarecare devitalizare se simte în aceste
lucrări pe care propria lor condiționare în
regimul abstracțiunilor le împiedică să mai atingă
forța de odinioară, posibilă doar în substanța
densă a lumii „reale” și în prezența vitală a per-
nu pentru a reda un joc estetic gratuit, ci pentru a
semnifica un conflict psihologic pe care calitatea
versurilor îl autentifică. Repede, însă, se trece la un
nou registru: al resemnării emoționale. Automat,
poetul face o apologie a tăcerii și a conotațiilor sale:
tăcerea ca autocunoaștere și autocunoașterea prin
tăcere: “rătăcit la mijloc de iris/ ca într-o carapace/
nu vei putea desluși/ decât răspândite cioburile tă-
cerii (_) astfel eliberat/ vei putea asculta/ propriile
acorduri.” (Abia atunci). Tot acum poetul începe să
rătăcească în atemporal și în aspațial, de parcă re-
semnarea ar culmina cu retragerea definitivă în si-
ne. Și, consecință destul de firească, este abordat un
al patrulea registru, cel axiomatic. După părerea
mea cartea suferă mult din pricina lui fiindcă poe-
mele încep să înghețe în discursuri care dau apa-
rența logicului și care mizează uneori pe subiecte
etice (de aici și “apetitul” pentru problematizarea
karmei). Oricum, găsesc că această monotonie poa-
sonajelor sale dinamice. Conflictul cu schemele
nu se câștigă întotdeauna: chiar și din articulațiile
lor demontate mai poate emana, în ciuda meca-
nismului ironic și spre paguba textelor, morbul
contaminant. Dacă ar fi să optez pentru câteva
titluri destinate memoriei, acestea ar fi, mai întâi,
Miracol - povestire cu subiect ecologic, în care
impresionează tabloul orașelor cotropite de
gunoaie, trebuind să se retragă precipitat sub
avansul unei pestilențe generatoare de monștri (e
și aici, ca în Sfârșit de Ion Biberi, un scenariu al
omenirii sinucigașe, de data asta prin „ciclopică
nepăsare”, și care pune incontestabil în umbră
„miracolul” supraomului care descoperă în con-
text sentimente ancestrale). Apoi, Sfera de aur,
unde, cu tot registrul său sentimental, ideea de a
recupera copilăria dintr-un univers inert, al dog-
melor anestezice, ucigătoare de suflete, primește
rezolvări literare superioare celor îngăduite de
blânda ironie din schițe ca Ora de lectură, Text,
chiar și O lume de cuvinte.
■
te fi încadrabilă în unitatea cărții, de vreme ce ulti-
ma parte a ei se vrea un preludiu al (re)nașterii.
Căci retragerea în sine poate însemna dorința unui
nou început, iar acesta pretinde într-un fel regândi-
rea lumii, chiar și în formă axiomatică, dacă mân-
tuirea o cere. Sau dacă poezia o cere. Sau e vorba
de o mântuire prin poezie? Cred că da. Cel puțin
așa îmi spun următoarele versuri: “dacă aș fi zdro-
bit și descompus/ de un singur gând/ repetat dina-
dins/ aș mai avea o șansă/ nu aș da seamă de acțiu-
nile celorlalți/ și aș avea răgazul/ (pentru început)/
să uit de mine” (Antfon). Daniel D. Marin reușește
să fie convingător atunci când redă ipostaza embri-
onară, prenatală. Ce presupune ea? În primul rând,
ignorarea legilor fizice: “eu de la început/ eram
prea/ bătrân/ aș fi vrut/ să învăț/ indiferența/ culorii”
(Revelația prenatalului I) și, în al doilea rând, intuirea
unui univers funest ce va să vină: “priveam circum-
spect/ ajustările corpului/ în Prenatal/ era altfel”
(ibidem). Dar nu e de ajuns. Acest univers extern nu
diferă prea mult de cel intern. În ciuda ignorării
legilor fizicii, instinctul fundamental care menține
viața este tot cel de conservare. Nici subiectul per-
spectivelor nu diferă (acel “eu-însumi” fragmentat),
doar că el se propagă pe suporturi diferite: în extern
pe ceilalți, în intern pe “propriul joc de oglinzi”
(Revelația prenatalului II). Presupuneam mai sus că
ar fi vorba de o mântuire prin poezie. Merg pe
“firul logic” și cedez cititorului un poem: “dacă ar
fi/ să mă nasc altceva/ (ipotetic vorbind)/ m-aș naște
poem/ dacă ar fi/ să iubesc altceva/ (ipotetic
vorbind)/ m-aș iubi ca poem/ aș renega astfel tre-
buința de oameni” (Fir logic). Spre finalul volumu-
lui, poetul își asumă dedublarea. Discursul este din
ce în ce mai alert, însă tensiunea interioară nu mai
are substanța de la început. Poemele sunt foarte
reușite, dar nu-și mai surprind cititorul. Nu cred că
are rost să insist asupra cauzei. Am semnalat-o la
început. Redau pentru plăcerea iubitorului de
poezie ultimul poem, cel pe care, zic eu, autorul ar
fi trebuit să-l așeze la începutul cărții: “liniștea aces-
tui început/ mai mult decât vârsta/ mai mult decât
zborul/ zece mii de vieți în interior/ spre a înțelege
și a contempla/ liniștea acestui început ca o des-
lușire/ în pântecul mamei” (Revelația prenatalului).
Daniel D. Marin este, indiscutabil, un poet
original, care place fiindcă, deși e vizitat de ideea
sufocantă a schizoidiei (atât de preferată astăzi), nu
se lasă cuprins de ea, ci o respinge, găsind în actul
său dorința de a (se) salva prin poezie. Oră de vâ.f
este o carte care minimalizează discursul deliric, și
care, prin dezabuzare, vorbește despre autentici-
tatea unui discurs liric matur, fie el pe jumătate
anticipat.
■
■ | TRIBUNA ♦ nr. 37 ♦ 16-31 martie 2004 |-
5
^ seu
Barthes despre Baudelaire
■ Ioan Pcp-Cur°eu
Date statistice
Dacă, dintr-o curiozitate ciudată, ar fi să
contabilizăm, într-o ediție de Opere com-
plete ale lui Roland Barthes (de pildă
aceea în trei volume de la Seuil, 1993-1994), câte
rânduri a scris criticul despre Charles Baudelaire,
descoperim cu destulă uimire că sunt foarte
puține la număr. Dacă, imediat după această
descoperire puțin dezamăgitoare, mai vrem și să
comparăm, cel puțin cantitativ, rândurile con-
sacrate lui Baudelaire cu zecile de pagini scrise
despre Michelet (Michelet, istoria °i moartea, 1951 ;
Michelet, 1954 ; Astăzi, Michelet, 1973; Modernitatea
lui Michelet, 1974), Racine (Despre Racine, 1963),
Balzac (Analiza structurală a unui text narativ :
« Sarrasine » de Balzac, curs, 1967-1969; S/Z,
1970), Brecht (De ce Brecht ?, 1955 ; Brecht, 1955 ;
Brecht, Marx °i istoria, 1957 etc.), Loyola, Fourier,
Sade (Sade, Fourier, Loyola, 1970; Sade-Pasolini,
1976) sau chiar Barthes însuși, dezamăgirea noas-
tră devine completă.
Despre Baudelaire avem un singur eseu scurt
publicat în 1954 ca Prefață la secțiunea Teatru într-
o ediție a Operelor complete baudelairiene (Club du
meilleur livre). Ceea ce poate fi interesant pentru
noi, în calitatea noastră de cititori de literatură ai
veacului 21, dezabuzați atât de marxismul orb al
anilor ’50 (oriunde s-ar fi manifestat în Europa,
din URSS până în Franța), cât și de structuralis-
mul uscat al deceniului imediat următor, este toc-
mai această marginalitate, această subteraneitate
paradoxală a lui Baudelaire în arhitectura critică
barthesiană și motivele acestei poziții neobișnuite.
Pe lângă textul compact despre teatru, mai există
însă în opera lui Barthes o serie de referințe
risipite la Baudelaire, pe care voi încerca să le
analizez comparativ și să le pun în relație (în
rețea) cu eseul amintit.
Adevăr banal:
statistica este puțin relevantă în
literatură °i, uneori, în critică
Să abandonez acum datele statistice de mai
sus, care ar demonstra cât de puțin contează
Baudelaire în gândirea barthesiană, și să emit un
postulat: chiar dacă criticul nu scrie foarte mult
despre opera baudelairiană, Teatrul lui Baudelaire,
plus celelalte referințe risipite, constituie o pistă
de interpretare a lui Barthes la fel de solidă și de
sigură ca Racine, Michelet, Sade, Fourier (dacă
nu mai solidă și mai sigură). În cele ce urmează,
voi încerca să expun trei motive care mă deter-
mină să susțin această teză, și să explic de ce mar-
ginalitatea aparentă a lui Baudelaire se convertește
în centralitate de profunzime.
În primul rând, Barthes scrie textul respectiv
într-o perioadă în care este cufundat în plin
marxism și în care cade uneori într-un discurs
populist asemănător cu ce se făcea la noi în anii
respectivi. Dar asemănările se opresc aici: spre
deosebire de marxiștii zeloși, Barthes nu îi aplică
lui Baudelaire o grilă de lectură care nu i se
potrivește și concepte critice care nu ar face decât
să îl deformeze și să îi reducă opera la un schelet
ideologic irelevant pentru destinul și pentru sem-
nificația de adâncime a literaturii. Sigur că, la lec-
tura textelor despre Brecht, suntem neplăcut
șocați să citim despre materialismul dialectic,
despre lupta de clasă și despre colhoznici: numai
că Brecht era un dramaturg și un om de teatru
hrănit el însuși de marxism și provocând chiar
prin aceasta o asemenea interpretare. Dar nu
Baudelaire, estetul. Nu Baudelaire, cel care își
construiește viața și opera pe baza unei practici
constante a artificiului, foarte subtil pusă în lumină
de Barthes în articolul menționat. Nu Baudelaire,
cel căruia orice implicare politică îi făcea oroare,
după experiența ratată a Revoluției din 1848 (la
care luase parte ros de febra răzbunării împotriva
tatălui vitreg, generalul Aupick, reprezentant al
ordinii burgheze Louis-Philippe), și după lovitura
de stat a lui Louis-Napoleon Bonaparte. Nu
Baudelaire dandy-ul, cel care disprețuia orice
formă de socialism și de egalizare abstractă a
oamenilor. Nu Baudelaire, cel care scria în
Jurnalele intime că orice democrație este ostilă
artei, pentru că democrația exclude luxul și
dragostea pentru pisici.
Gestul criticului de vocație, al criticului care
se depășește pe sine, al criticului care are puterea
să își transfigureze propriile convingeri (politice,
ideologice) apare în Teatrul lui Baudelaire într-o
lumină cvasi-religioasă : la fel cum sărbătoarea
rupe monotonia timpului profan și instaurează
prezența sacrului, non-ideologicul, esteticul pur,
rupe coerența ideologicului și, intrând în conflict
cu acesta, îl relativizează și ne atrage atenția că
există obiecte (literare) care scapă unei grile de
lectură preconstituite. - Deja Sartre (citat aici de
două ori) subliniase, în Ce este literatura ?, că, dacă
proza și teatrul pot fi angajate, instrumentalizate,
poezia, discurs unde cuvintele și lucrurile sunt
una, scapă din această logică. - În contextul
barthesian al anului 1954, textul despre
Baudelaire are farmecul insidios al unei digre-
siuni proustiene, al unui miraj în deșert.
În al doilea rând, textul lui Barthes despre
Baudelaire se înscrie nu într-o coerență istorică
sau logică, ci într-o coerență obsesională. S-a afir-
mat în repetate rânduri că un critic poate fi înțe-
les cel mai bine, atât ca om, cât și ca metodă de lec-
tură , dacă i se analizează obsesiile, dacă se
urmăresc relațiile sale cu câțiva autori de
predilecție, cu câțiva autori spre care se întoarce
frecvent, pe care îi comentează din mai multe
puncte de vedere și care îl urmăresc până și în
contextele critice în care prezența lor nu ar fi jus-
tificată. Între actul critic și obiectul său se rea-
lizează un fel de osmoză, o întrepătrundere de
universuri imaginare și de discursuri de unde
putem afla foarte multe despre literatură, cu
condiția să descifrăm corect întrepătrunderea în
cauză.
Baudelaire este citat și menționat de Barthes
în circumstanțe dintre cele mai stranii și în con-
texte deloc baudelairiene (într-un articol despre
Străinul lui Camus ; în Gradul zero al scriiturii; Noi
probleme ale realismului; Mitologii ; Noi căi ale criticii
literare în Franța; Moda °i științele umane ; De la
6
■ | TRIBUNA ♦ nr. 37 ♦ 16-31 martie 2004 |-
știință la literatura ; Imperiul semnelor ; Sade, Fourier,
Loyola etc.). Ceea ce surprinde însă, este că
mențiunile respective se fac nu doar în contexte
deloc baudelairiene, ci și în contexte deloc
analitice : Barthes se mulțumește să se refere
telegrafic la două-trei poeme din Florile Răului, să
se mire cât de bine descrie Baudelaire senzațiile și
viziunile provocate de droguri, senzații și viziuni
care constituie cea mai transparentă alegorie a
practicii artistice moderne. Dar, mai presus de
aceste « superficialități », găsim la Barthes, cu pre-
cizia unui metronom, o sintagmă din Baudelaire :
« la verite emphatique du geste dans les grandes
circonstances de la vie = adevărul emfatic al ges-
tului în marile împrejurări ale vieții».
Această sintagmă închide întreaga activitate
critică a lui Barthes într-o buclă a coerenței
baudelairiene : prima mențiune datează din 1942
(o notă de subsol în Reflecții asupra stilului
« Străinului»), iar ultima ei apariție din 1980, din
La Chambre claire, cea din urmă carte publicată de
critic înainte de a muri. Între aceste date-limită,
« adevărul emfatic al gestului în marile împre-
jurări ale vieții » punctează momentele semnifica-
tive din evoluția barthesiană, ca motto pentru un
capitol din Mitologii sau ca sintagmă atotexplica-
tivă, ca sintagmă care se poate aplica la orice nod
gordian, la orice incident de parcurs, la orice
aporie. Barthes citează o frază pur baudelairiană
în contextul atâtor analize critice disparate, multe
dintre ele elaborate în jurul ideilor de gest și de
semn, tocmai pentru a sublinia că critica literară,
spațiu prin excelență al emfaticului, al retoricului,
al supralicitării sensului, constituie una dintre
acele « mari împrejurări ale vieții » asupra cărora
Baudelaire nu face precizări de detaliu. La fel
cum sărbătoarea rupe monotonia timpului profan
și instaurează prezența sacrului, critica literară
rupe monotonia vieții și a literaturii și instaurează
o altă dimensiune a percepției și a înțelegerii.
Critica literară ne învață, pare a spune Barthes,
repetând mereu sintagma baudelairiană, să citim
toate semnele care ne solicită atenția în același
mod cum citim corect semnificația unui gest doar
atunci când acesta este supradimensionat de
emfază.
În al treilea rând, cazul Baudelaire este cel
puțin la fel de fertil, dacă nu mai fertil pentru
interpretarea lui Barthes decât toți cei enumerați
la începutul acestei analize, fiindcă Baudelaire
constituie un perfect pretext de singularizare. Și
aici atingem un punct delicat al gândirii oricărui
critic : oricât de relativist ar fi și orice metode ar
aplica (biografică, structurală, psihanalitică,
deconstructivistă), criticul vizează de fapt întot-
deauna adevărul uni(vo)c al operei abordate, pe
care nimeni înaintea lui nu l-a intuit și pe care
nimeni după el nu-l va contesta.
Când Barthes scrie despre Sade, Michelet,
Racine sau Brecht, este pentru a ne spune lucruri
pe care le-am fi sesizat poate la o simplă lectură :
critica are aici mai degrabă o funcție de con-
statare, și abia apoi o funcție iluminatoare. Cu cât
textul critic se diluează, cu cât trece de proporțiile
unui simplu articol unde intuițiile sunt expuse în
stare pură, nealterate de ispita demonstrației lo-
gice, cu atât banalitățile devin inerente - de aceea,
chiar când scrie cărți de critică, în majoritatea
cazurilor, Barthes le concepe ca pe o suită de arti-
cole, ca pe o suită de intuiții, de străfulgerări (cum
ar spune însuși Baudelaire). Autorul care rupea
coerența ideologică a lumii lui Barthes în numele
estetismului, autorul care îi dezvăluia criticului
paradoxurile retoricii era un caz prea rar, prea
prețios, încât să i se consacre o carte întreagă, un
spațiu peste măsură de larg, peste măsură de gen-
eros, unde adevărul s-ar fi pierdut printre neade-
văruri și sofisme, și politicul (adică dracul) ar fi
reușit - cumva - să-și strecoare coada. În con-
secință, Barthes scrie despre Baudelaire o singură
prefață, un text de câteva pagini, dens, greu de
lucruri incontestabile.
Și nu scrie un text despre Florile Răului, despre
poemele în proză, despre Paradisurile artficiale, ori
despre textele critice ale lui Baudelaire, ci un text
despre teatrul baudelairian, multă vreme ignorat
de editori și de cititori. În 1954, teatrul era singu-
rul teritoriu baudelairian complet neexplorat, sin-
gurul teritoriu care mai putea oferi unui critic
garanția pionieratului. Constatarea aceasta nu este
lipsită de importanță, deoarece pune în lumină
dorința barthesiană (și dorința criticilor în gene-
ral) de singularizare, și căutarea uneori sterilă a
porților cu acces dificil în operă.
Ce este așadar cu acest teatru al lui
Baudelaire ? De la începutul prefeței, Barthes
enumeră cele câteva proiecte dramatice pe care le
va viza analiza sa (Ideolus, Sfârșitul lui Don Juan,
Marchizul din primul regiment de husari, Bețivul - pe
canavaua poemului Vinul asasinului). În aceste
proiecte, concepute de Baudelaire în speranța că
îi vor fi jucate de teatrele timpului după ce le va fi
scris, Barthes nu se preocupă să citească - cum ar
fi procedat majoritatea criticilor - ceea ce ar fi putut
să fie, ci numai ceea ce este. Nu virtualitatea, ci
eșecul constituie aici obiectul analizei. Teza pe
care o emite Barthes este că, din pricină că
Baudelaire a diseminat elementele specifice
teatrului în restul scrierilor sale, proiectele mai
sus enumerate sunt lipsite tocmai de ceea ce le-ar
putea permite să fie transferate înspre o scenă. Pe
de altă parte, derutat de acest exod permanent de
elemente definitorii pentru un anumit gen literar
în zone care nu le sunt specifice, Baudelaire își
umple aceste patru proiecte de piese de teatru cu
elemente poetice și romanești, interzicându-le
astfel, inconștient, pentru totdeauna accesul la
scena visată. Barthes este așadar surprins să iden-
tifice în aceste scenarii nu elemente de teatru, ci
elemente de poezie și roman, « culoarea însăși a
unei literaturi scrise, înghețată în pagină, fără
gâtlej și fără măruntaie ».
Elementele de teatru (elementele specifice
teatrului) despre care pomeneam în paragraful
perecedent sunt reunite de Barthes sub termenul
generic de teatralitate, forjat după modelul litera-
rității jakobsoniene. Cum definește criticul, mai
exact, această teatralitate ? « Este teatrul fără text,
este o suprapunere de semne și de senzații care se
edifică pe scenă pornind de la argumentul scris,
este acel tip de percepție ecumenică a artificiilor
senzuale, gesturi, tonuri, distanțe, substanțe,
lumini, care inundă textul sub plenitudinea lim-
bajului său exterior. Natural, teatralitatea trebuie
să fie prezentă de la primul germene scris al unei
opere, este un element de creație, nu de realizare.
Nu există teatru mare fără teatralitate devorantă,
la Eschil, la Shakespeare, la Brecht, textul scris
este dinainte cuprins de exterioritatea trupurilor,
a obiectelor, a situațiilor; cuvântul țâșnește ime-
diat în substanțe. Dimpotrivă, un lucru izbește în
cele trei scenarii ale lui Baudelaire pe care le
cunoaștem (acord puțin credit lui Ideolus, operă
abia baudelairiană) : sunt scenarii pur narative,
teatralitatea, chiar virtuală, fiind în ele foarte
slabă. »
Apropiind această definiție a teatralității de
« adevărul emfatic al gestului », observăm
coerența rețelei interpretative țesute de Barthes în
jurul lui Baudelaire. Numai că această rețea inter-
pretativă coerentă, vrând să fie totalizatoare, este
(poate fi) una totalitară. Barthes pune întreaga
operă a lui Baudelaire sub semnul unui concept
unic, susceptibil să explice (pe baza dihotomiei
negativ/pozitiv = absență/prezență) întregul
proiect scriptural baudelairian : «Teatralitatea lui
Baudelaire este animată de aceeași forță de dis-
persie: țâșnește peste tot unde nu o aștepți; în
primul rând și mai ales în Paradisurile artfidale :
Baudelaire descrie acolo o transmutare senzorială
care este de aceeași natură ca și percepția teatrală,
pentru că în ambele cazuri realitatea este afectată
de o emfază ascuțită și ușoară, care este chiar
aceea a unei idealități a lucrurilor. Apoi în poezia
sa, cel puțin peste tot unde obiectele sunt unite
de poet într-un soi de percepție luminoasă a
materiei, îngrămădite, condensate ca pe o scenă,
învăpăiate de culori, de lumini și de farduri,
atinse ici și colo de grația artficialului; în sfârșit,
în toate descrierile de tablouri, deoarece aici gus-
tul unui spațiu aprofundat și stabilizat de gestul
teocratic al pictorului este satisfăcut în același fel
ca și la teatru [...]. » Or, dacă teatralitatea - voința
de teatralitate - explică multe în cazul Baudelaire
(relațiile încordate ale poetului cu
contemporanii ; dandysmul ; strategiile de sub-
versiune a lumii și a mentalității burgheze ; forma
dialogică a multor poeme în versuri ; structura
scenică a poemelor în proză ; prezența figurilor
histrionice - saltimbanci, actori, prostituate, ma-
rionete), nu putem totuși să o transformăm
într-un concept universal valabil (și unic) în lec-
turile baudelairiene. Putem, eventual, să analizăm
critic acest concept de teatralitate, să-l facem ceva
mai suplu și mai operant, și să rămânem deschiși
la alte interpretări critice.
Câteva cuvinte concluzive
La capătul acestui parcurs analitic îmi rămâne
doar să subliniez încă o dată că relația Barthes-
Baudelaire constituie un caz ilustrativ al relației
critice în general, al acestei relații privilegiate cu
trecutul și ambigue cu viitorul. Căci dacă Barthes
are dreptate în ce privește imposibilitatea ideolo-
gizării unui autor ostil ideologiilor, în ce privește
caracterul obsesional al oricărui act critic sau în ce
privește teatralitatea la Baudelaire (toate acestea
țin de un trecut fixat spre care privește criticul),
în mod sigur nu are dreptate postulând, chiar pe
ascuns, indirect, cu șiretenie, caracterul totaliza-
tor/totalitar al criticii: teatralele cortine ale
operelor rămân mereu ridicate, viitorul permite
noi interpretări, noi ecuații cu aceleași cifre. De
aceea, pe drumul pe care Barthes credea că îl blo-
case o dată pentru totdeauna (teatru și teatralitate
la Baudelaire) vor mai fi în viitor multe de făcut.
Dar acestea, bineînțeles, într-un text care va
urma.
■
■ | TRIBUNA ♦ nr. 37 ♦ 16-31 martie 2004 j
7
dlgenda pignastyl
Galateea
■	Ștefan Manasia
n concurent serios (și, totodată, benign)
al revistei sătmărene Poesis este publicația
Galateea, tipărită la Konigsbrunn, în
Germania, de către entuziastul Sorin Anca.
Galateea, subintitulată “revistă de creație”, se
adresează scriitorilor (poeților) români din dias-
pora, pe care îi întîlnim în paginile sale cu
poeme, eseuri, cronici sau schițe autobiografice.
Ea constituie un instrument necesar pentru aceia
care, în viitor, vor dori să studieze evoluția
poeziei românești scrise peste hotare, evoluția
limbii, a doctrinelor literare etc. Revista poate fi
accesată pe internet la adresa www.galateea.net.
Numărul 3/ ianuarie 2004 se deschide cu un
poem în stilul inconfundabil, sumbru și vizionar,
al Gabrielei Melinescu: “În cutia craniului
Magnificatul/ lui Antonio Vivaldi/ Partea divină
scoate capul/ să i se reteze din mers,/ la fel crizan-
temele/ tăiate cu foarfeca fără voia/ cunoscătoru-
lui de grădini.” Urmează apoi un desant hetero-
clit, compus din autori de toată mîna, încadrabili
în vîrste poetice diferite și care proliferează o
diversitate de discursuri lirice: dacă textele sem-
nate de un scriitor prolix, ca Nicholas Catanoy,
suferă de grandilocvență și de un snobism inad-
misibil, poem-u\ cu irlandeze (suav și ludic, ispititor
dar de o rigoare mozartiană) al lui Marius Daniel
Popescu ar merita citat în întregime.
O figură insolită face, în corpul revistei, auto-
portretul provocator semnat de Valery Oisteanu,
inventatorul formulei Zen Dada (cu aromă de
San Francisco & Moinești). Viața poetului fard
retrovizor rememorează, în flashuri fosforescente,
întîlnirea lui Oisteanu cu literatura beat și
geografia (contra)culturală americană, cu nume
legendare ca Ginsberg, Corso, Ferllinghetti,
Borroughs și, mai cu seamă, cu personalitatea
magnetică și revoluționară a lui Jack Kerouac:
“Abia în 1990 cărțile universitare americane se
scutură de amnezia lor culturală și îl recunosc pe
Kerouac ca pe un mare poet.” Textul acestui eseu
autobiografic poate fi citit ca un omagiu postum
adus mentorului sau ca o introducere în istoria
ocultă a mișcării beat: “M-am născut în anul în
care Kerouac i-a cunoscut pe Burroughs,
Ginsberg și Corso. Cu adevărat întreaga mea
viață a mers în paralel cu nașterea, apogeul și
declinul mișcării Beat. Pe vremea cînd am
început să scriu poezie, folosind cuvinte la întîm-
plare în metafore ce exprimau libera asociere,
mișcarea își găsise denumirea, iar «beatnicii»
savurau primul gust al celebrității. În Rusia, unde
primii avangardiști de după război se numeau
Stileagy (in style), literatura mericană de stînga
era accesibilă. Împotriva voinței familiei am fost
absorbit în lectura traducerilor din Kerouac, Bob
Kaufman and Ted Jones, inspirat în același timp
de ritmurile lui Charlie Parker.” Lumea (re)creată
de Oisteanu este febrilă, impetuoasă, halucinantă
și sclipitoare - aidoma poeziilor sale.
Galateea găzduiește însă nu doar scriitori
români mai “norocos” plasați geografic, ci și un
invitat din țară; de data aceasta ieșeanul Cassian
Maria Spiridon semnează trei poeme care conti-
nuă explorarea filonului expresionist, a unei ges-
ticulații ușor decadente, în linia celor deja publi-
cate în anii din urmă. Numărul din ianuarie al
revistei se încheie cu un florilegiu de poeme în
spirit de hai-ku, semnate de poetul și redactorul
fondator Sorin Anca; dacă genul este, de regulă,
sufocat de veleitari și niponofili frustrați, creațiile
lui Sorin Anca pot figura oricînd într-o antologie:
“ce liniștită-i limba mortului/ și ce stăpînă/ pe
sine”, “oare cine strică/ noaptea/ jucăriile copiilor”
sau “poemul te demască în momentul/ cînd nu-i
arăți/ ghearele și colții”.
Concepută într-o formulă democratică și
atractivă, împinsă pînă la o anume cochetărie
(revista cuprinde și un calendar pe 2004, ilustrat
cu “poeme și desene inedite” de Alexandru
Lungu), Galateea se arată, în continuare, o
prezență demnă de urmărit.
■
± (continuare din pag. 3)
la parchet aflând că tatăl ei zăcea fără inimă.
Lângă cimitir au fost trase mașini cu însemnele
poliției, medicinei legale și procuraturii. Totul se
întâmplă la vedere, fără rușine, ziua în amiaza
mare, oripilând populația. Bietul Toma este
primul care are iarăși de suferit, fiind a doua oară
dezhumat. Profanarea e de fapt o practică uzuală
în sat. Mai multe morminte sunt în această situa-
ție. Locuitorii satului nu se consideră în nici un
fel profanatori. Ei consideră că procurorii, care
intră neaveniți și cu atâta duritate în viața lor,
sunt adevărații profanatori. Și pe ei nu-i
pedepsește nimeni. Ei înconjoară mormintele cu
panglica galbenă și cerată cu care delimitează
perimetrul la locul crimei. Lucrurile se confirmă:
Toma e înnegrit, eviscerat și cu o coasă ruptă
înfiptă în piept. Inima lipsește, a fost folosită de
leac pentru cei cu simptomele enumerate ante-
rior. Durerea fiicei și durerea văduvei sunt mari,
dar diferite. Fiecare suferă pentru ceva, văduva e
împietrită de durere, rușine și derută. Se fac
fotografii. Urmează ca alte foruri să decidă soarta
actanților nocturni, dar pușcăria va fi probabil
primul lor contact cu modernitatea. Purtătoarele
tradiției locale se simt ultragiate. Convingerea
conclavului de femei e nestrămutată. “A fost bine
ce-au făcut. Mureau altfel mai mulți.” Oamenii
nu au nevoie de o dovadă mai bună decât faptul
că “s-a mai întâmplat”. După cum spun și
înțelepții: ca să afli adevărul trebuie să fii pregătit
să crezi în el. Zeci de morți au fost uciși din nou,
declară o bătrânică. E o tradiție a satului. Din
bătrâni. Au fost 7-8-10 cazuri. Poate mai multe.
Pe la periferia grupului reporterițele vânează
opinii cât mai șocante posibil, și se găsesc femei
care să aibe curajul să le formuleze. O babă
declară că ea nu va mânca ciorbă de os multă
vreme de aici înainte, și nici carne. Apare și un
fost beneficiar al ritualului. Acesta se oferă pe
sine în viață ca dovadă că ritualul e eficient.
Actul V
Și, vă veți întreba, ce-au făcut în acest context
autoritățile locale. Preotul refuză să discute, chiar
fuge din fața reporterilor. Dar e prea târziu pen-
tru că în prealabil apucase să declare: “Sunt multe
rele pe pământ, și diavolul e în noi, în unii din
noi”. În mintea lui se gândise și la ziariști. Acum
nu-i exclus să aibă parte de un muștru sever de la
mai marii lui care o să-l acuze de rătăcire. Înalții
ierarhi sunt totdeauna niște diplomați. Dar oare
dacă există sfinți nu e aceasta cea mai bună
dovadă că există și diavoli?
Primarul spune că el unul n-a știut nimic. El
era ocupat cu pregătirea alegerilor locale, care se
fac pe alte criterii. Și abia acum constată ce
înseamnă să te împarți între politica internă și cea
externă (a satului, firește).
Și oare cum va fi viața în Marotinul de Sus în
anii ce vor urma? Ce vor face viitorii strigoi, vor
fi aceștia mai intimidați? Poate se vor abține o
vreme, pentru că totuși oamenii din sat erau ali-
ații lor, singurii care le recunoșteau existența. Și
ce vor face oamenii când vor auzi în miez de
noapte câte-un scârțâit suspect sau un oblon trân-
tit când nu e nici un pic de vânt? Ce poți face
când strigoii au aliați atât de puternici cum sunt
poliția și procurorii? Zau ziariștii care vor fi o
vreme la pândă, apărând pe neașteptate și trăgând
câte-un bețiv de limbă.
Epilog
Apoi lumea, cu vremea, va uita. Dar satul nu
va mai fi niciodată ceea ce a fost. Oamenii nu vor
avea multă vreme curajul să se privească în ochi.
Nu știu dacă vor spune vreodată că era mai bine
pe vremea când aveau strigoi. Dar vor trăi mereu
cu senzația că le-a furat cineva ceva. Și că nimeni
nu i-a înțeles. “E doar o tentativă de a-l face pe
Dracula oltean!” mi-a spus un prieten transil-
vănean suspicios, unul din aceia care nu zâmbește
niciodată.
■
8
■ | TRIBUNA ♦ nr. 37 ♦ 16-31 martie 2004 |-
a
nul Ioan Slavici - Tribuna 120
O carte uitată
■	Adrian Grănescu
n anul 1967, după ce am reușit la examenul
de admitere la Facultatea de Filologie a
Universității Babeș-Bolyai din Cluj, toamna,
anul universitar a debutat (pentru începători) cu
două cursuri “introductive” ținute de doi impor-
tanți profesori și publiciști ai facultății. Unul din-
tre acestea excepțional (cred că nu numai în
amintirea mea selectivă) a fost ținut de către pro-
fesorul Iosif Pervain, un foarte “dificil” dascăl
pentru studentul nepregătit sistematic, metodic,
curios, “chițibușar” cu orice amănunt, în fond,
tipice (sau reale) calități pentru un istoric literar.
Ne-a vorbit atunci despre un Slavici modern,
occidental (pe atunci nu spuneam, ca acum,
european) trezindu-mi interesul (din păcate,
nematerializat, nici azi, în întregime) pentru
cunoașterea serioasă a operei și vieții lui Slavici.
Din nefericire, rigorile penibile ale așa-zisului
“cod al eticii și echității” au dus la imixtiuni
nepermise ale politicului în procesul de
învățămînt făcînd să nu-l mai “reîntîlnesc” la
cursul despre secolul al XIX-lea al literaturii
române, renunțîndu-se la serviciile sale de profe-
sor (cu prelegeri).
Peste ani, devenind coleg de serviciu (la
Biblioteca Județeană din Cluj) cu soția (văduva)
ilustrului profesor, doamna Augusta Pervain,
mi-am amintit de acel curs (poate în legătură cu
inițiativa revistei Tribuna de-a dedica întreg acest an
lui Slavici) și am întrebat-o dacă pregătirea lui nu
s-a concretizat în timp (măcar) cu un articol, dacă
nu chiar cu o parte din vreo lucrare rămasă inedită.
Se pare că n-a publicat niciodată textul acelui curs
(care a durat două ore pline), totuși existent, final-
izat, citit, frunzărit nouă, selectat din foarte multe
file... Foarte posibil... Mi-a atras atenția însă (fiind
vorba despre Ioan Slavici) de contribuția sa (alături
de Virgil Vintilescu) la tipărirea Jurnalului,
Eleonorei Slavici, lucrare nu tocmai rară, dar, se
pare, uitată. (Biblioteca Județeană Octavian Goga
din Cluj o posedă, în cîteva exemplare, la fel
Biblioteca Centrală Universitară din Timișoara, în
schimb, conform catalogului on line, Biblioteca
Centrală Universitară din Cluj nu o are.)
Cartea, ca dimensiuni, foarte mică (10,3/19
cm.) se pare că a apărut la acea obscură “editură”
fie din dorința “arderii” etapelor (coautorul lucra
în acel domeniu, sau într-unul subordonat), fie
profitîndu-se de continua “organizare” (chiar pe
atunci se “spărsese” autoritatea editurilor mamut,
puține, centrale și apăreau, cu greu, primele edi-
turi în țară). Nu este exclus ca îngrijitorul de
ediție, timișorean, să fi contat pe “sprijinul” vre-
unui cenzor al orașului din Banat. Un lucru
foarte important în acea vreme. Oricum de vi-
gilența acelui serviciu n-au scăpat. Cartea ar fi
trebuit să se numească Sub cruce mărturisesc, treabă
total imposibilă: «Contribuțiilor ei culturale
[Eleonorei Slavici, n.n.a.g.] și literare cunoscute li
se adaugă aici o scriere memorialistică inedită:
Sub cruce mărturisesc. Mai exact: parțial inedită,
întrucît fragmente din jurnal a publicat Eleonora
Slavici (n. Tănăsescu) în Hotarul și în Curentul»**.
Repetarea ostentativă a acestui titlu, de cinci ori,
în cele cinci pagini ale Considerațiilor introductive,
ne dovedește cu prisosință aceasta, demonstrînd
că s-a recurs la noua soluție (Jurnal), o formulă
aproape banală.
Mai departe, în aceleași Considerații introductive,
din care am citat mai sus, se descrie manuscrisul,
după experiența mea de editor îmi imaginez (86
de file de dimensiuni 27/22 cm.) că prezenta carte
îl reproduce în “întregime”. Am folosit
ghilimelele închipuindu-mi că întreruperile de
text, semnalate prin rînduri cu puncte (nu prin
“croșete”) sînt totuși, de fapt, semnul eliminărilor
(de cuvinte, de propoziții sau fraze, nu cred, însă,
și pagini). Soția ilustrului profesor care a
pregătit textul și a făcut corecturi își amintește
(sînt 35 de ani de atunci) că s-a eliminat doar
relatarea despre vizita reginei Maria, la școala
unde era profesor Ioan Slavici.
Cartea (manuscrisul propriu-zis) începe cu o
foarte scurtă Prefață (a Eleonorei Slavici): “Stilul
meu e simplu, nu trebuie analizat. N-am alunecat
în detaliuri, pentru a scoate un roman; ar fi fost
ridicol. Sunt o simplă vorbitoare, cu stilul meu
propriu, asupra unui subiect bine definit. [.]
Scriu pentru c-am fost soția unui luptător cu
convingeri statornice, precum și a unui scriitor
căruia, după moarte, i se deschide de urmași, din
cartea vieții, foaie de foaie; și pentru că nu toți
contimporanii sunt de bunăcredință ar fi
neomenos ca eu, care am trăit cu el într-o căsni-
cie de aproape 40 de ani, să nu-l arăt așa cum îi
era firea.”. *** De fapt, avem impresia, că întrea-
ga lucrare a fost scrisă din dorința de-a nu fi date
uitării momente importante ale vieții scriitorului,
dovezi ale cinstei, ale unei conduite ireproșabile
și de-a contracara detractori.
În File răzlețe ale ccpalăriei °i adolescenții mele,
autoarea începe cu amintirea anilor de școală,
notații foarte interesante, chiar și pentru o mono-
grafie (sau o parte de monografie) privind
învățămîntul românesc de fete din secolul al XIX-
lea. Se ajunge la anii maturității în Apărarea unui
proces sufletesc (următoarea parte a cărții) unde sînt
descrise diferite momente din viața marelui scri-
itor de dinainte a căsătoriei, apoi la anii mariajului
(cuprinzînd și momentul Vaț), Tribuna, procesele
de presă, venirea în Vechiul Regat, viața sa ulte-
rioară etc.
Apoi manuscrisul (cartea) continuă cu
Amintirile unui scriitor maghiar despre Slavici, unde
autoarea repovestește conținutul amintirilor scri-
itorului maghiar Francisc Herczeg, mult mai
tînăr decît acesta, “coleg” la închisoarea de la Vaț.
Ex libris de Molnâr ISCSU Istvân (Ungaria)
Ex libris de Vasile Na°cu
Amintirile au fost foarte puternice și sînt intere-
sante, după părerea specialiștilor (între care unul
ar fi chiar Iosif Pervain) care confirmă (depunînd
“mărturie”) o serie de momente ale vieții lui
Slavici, cunoscute și din alte surse. Un prim
portret al marelui scriitor făcut de către Herczeg
sună așa: “ Între ei Ioan Slavici, din punct de
vedere intelectual și moral, se ridica la înălțime
de turn. Cu el m-am împrietenit mai tîrziu, pe cît
putea fi vorbă de prietenie între noi, avînd în
vedere deosebirea de vîrstă și de păreri politice.”
**** Pe patul de moarte scriitorul confesîndu-se
spune: “Nu duc cu mine nici un gînd ascuns; tot
am lăsat aici pe pămînt, cu fapte fățișe și cu
scrisul.” *****
Cartea se încheie după o jumătate de pagină,
ultimele cuvinte ale scriitorului fiind mult mai
potrivite (în opinia noastră) pentru final. Totuși,
lucru mai rar pentru soțiile supraviețuitoare ale
unor scriitori, interesate mai mult pecuniar,
Eleonora Slavici a găsit de cuviință să lase propria
sa dovadă despre bunăcredința scriitorului,
adăugînd, continuînd: “ mă uit uimită înapoi la
acele prin care am trecut, dar senină și cu gîndul
împăcat c-am fost menită să merg alături de un
visător, fericit cînd plana în iluziuni și tot atît de
fericit și în luptă cu principiile lui, de care nu s-a
lepădat nici dincolo de mormînt, prin această
enigmatică viață ! Alții vor trage învățătura.
Eminescu și Slavici, cei doi asemănați prieteni,
stau alături. Nimic pentru ei și mult pentru
iubirea tuturor !” ******
■
Note
* Slavici, Eleonora,Jurnal, text îngrijit de Iosif Pervain și
Virgil Vintilescu, considerații introductive de Iosif Pervain,
Timișoara, Comitetul pentru Cultură și Artă al Municipiului
Timișoara. Biblioteca Municipală, 1969, 82 pag.
** idem, p.5.
*** idem, p. 13-14.
**** idem, p.47.
***** idem, p.79.
****** idem, p.80.
■ | TRIBUNA ♦ nr. 37 ♦ 16-31 martie 2004	[
9
P rofil
Mircea Popa la 65 de ani
Efigie de cărturar
■ Ilie Rad
La 29 ianuarie, criticul și istoricul literar,
scriitorul și profesorul universitar Mircea
Popa împlinește 65 de ani. Bilanțul cu care
se prezintă este unul impresionant: a publicat
până în prezent 65 de cărți (dacă luăm în calcul și
edițiile îngrijite sau reeditările), cel mai recent
volum (Penumbre, Editura Nereamia Napocae,
2004) apărând chiar în aceste zile aniversare.
Format la școala clujeană de critică și istorie
literară, reprezentată de personalități precum D.
Popovici, I. Breazu, Mircea Zaciu, losif Pervain,
Mircea Popa (născut la 29 ianuarie 1939, în
comuna Lazuri, jud. Bihor) a cercetat mai ales
spațiul cultural și literar din Transilvania, măr-
turie în acest sens fiind monografiile Ilarie Chendi
(1973), Ioan Molnar Piuariu (1976), Timotei
Cipariu. Ipostazele enciclopedistului (1993), exegezele
consacrate lui Goga (Octavian Goga între colectivitate
°i solitudine, 1981) și Agârbiceanu (Introducere în
opera lui Ion Agârbiceanu, 1982), studiul Istoria presei
literare românești din Transilvania de la începuturi până
în 1918 (în colaborare cu Valentin Tașcu, 1980;
ediția a Il-a, 2003). Urmând exemplul altor dis-
tinși confrați ardeleni (Mircea Zaciu însuși, apoi
Vasile Fanache, Ion Pop, Ioan Em. Petrescu °. a.),
Mircea Popa n-a rămas cantonat în teritoriul său
preferat, extinzându-și aria de interes și asupra
unor scriitori din celelalte provincii istorice
românești, după cum rezultă din sumarul volu-
melor de eseuri Spații literare (1974), Tectonica
genurilor literare (1980), Estuar (1995), Convergențe
europene (1995). O dată cu acest ultim volum
amintit, continuând cu Aspecte °i interferențe ilumi-
niste (1997), Apropieri literare °i culturale româno-
maghiare (1998) și Reîntoarcere în Ithaca (1998),
Mircea Popa trece de la articolul de analiză la
studiile de sinteză, căci, o spune autorul însuși,
„istoria culturii nu este numai acumulare de
fapte, ci și sinteză, unghiuri interpretative noi”.
La aceste cărți se adaugă cele peste douăzeci de
ediții îngrijite și prefațate (din Goga, Blaga,
Slavici, Cezar Petrescu, V. Goldiș, V. Eftimiu, E.
Isac, I. Minulescu, N. Oțălea, V. Papilian,
Corneliu Coposu, Fl. Ștefănescu-Goangă, Gr.
Cugler, Vintilă Horia, Lucian Boz, Gr. Nandriș)
sau colaborarea la lucrări fundamentale ale cul-
turii române (Dicționarul scriitorilor români, ediția
Zaciu, Dicționarul cronologic al romanului românesc,
Dicționarul general al literaturii române, Dicționarul
romanului tradus, alte volume colective), colabo-
rarea la numeroase publicații științifice sau de
cultură din țară și din străinătate. Profesorul
Mircea Popa a adus în actualitate figuri literare și
culturale mai puțin cunoscute (V. Popp, Al.
Gavra, B. Meciu, Gh. Obradovici, Toma Peșcov,
Athanasie Șandor, Iosif Many, N. Tincu Velia,
Iosif Pașca din Pericei, Artemie Anderco, Miron
Pompiliu I. C. Drăgescu). A scris despre începu-
turile romanului românesc, despre istoria calen-
darelor, despre cele mai vechi reviste școlare
românești, a publicat lucrări bibliografice, mono-
grafii de reviste, a urmărit prezența unor autori
străini în cultura română (Bjornsljerne Bjornson,
Andre Gide, Lenau, Jules Romains, Paul Celan,
Gregor von Rezzori, Victor Witner). Scriind atât
de mult, autorul a ajuns la performanțe stilistice
remarcabile. Am spus și cu altă ocazie că Mircea
Popa are darul expunerii catedratice, în care ideea
își găsește expresia cea mai potrivită. Epitetul ca-
racterizator, expresia plastică, mataforică, armonia
și cadența frazei conferă scrisului său nota speci-
fică unui critic de anvergură. Aceste rezultate
sunt rodul unei munci perseverente, de zi cu zi,
în arhive și biblioteci, apoi în fața mașinii de scris.
Este semnificativ că într-un interviu din revista
Tribuna, profesorul Mircea Popa spunea că nu se
simte bine în ziua în care nu studiază într-una
din marile biblioteci clujene! Bunele sale intenții
nu sunt însă întotdeauna răsplătite pe măsură de
atitudinea celor din jur.
Spirit neliniștit, adversar al lucrului prost
făcut, al improvizației de orice fel, prostiei,
Mircea Popa a dovedit în activitatea sa un ascuțit
spirit polemic, „duelând” nu de puține ori cu
diverși adversari (Ion Dodu Bălan, Pavel Țugui,
Ileana Vrancea, Teodor Gal), prin exemplare
puneri la punct. Așa este și cazul recentei polemi-
ci cu poetul și universitarul Mircea Goga, autor al
unei ample exegese consacrate „poetului pătimirii
noastre”, prin care ar vrea să anuleze rolul jucat
de Veturia Goga în viața lui Octavian Goga, pro -
fesorul Mircea Popa demonstrând, pe bază de
argumente, cât de departe de adevăr este această
ipoteză. Lipsit de ranchiună, cu disponibilitatea
de a ierta (poate este aici și o chestiune de edu-
cație, domnia sa fiind fiu de preot), Mircea Popa
îi iartă pe toți cei care l-au supărat cu ceva, după
principiul creștinesc „Iartă-i, Doamne, că nu știu
ce fac!”, deși bravează uneori, spunând că valoa-
rea unui om este dată nu numai de calitatea pri-
etenilor, ci și de numărul adversarilor! În fond,
omul de cultură Mircea Popa nu face decât să-și
apere independența de spirit, refuzând înregi-
mentarea politică sau cea literară. știu din proprie
experiență ce scump se plătește această indepen-
dență, pe care nu ezit să i-o admir, ea amintindu-
mi de cuvintele pe care Ilie Moromete le-a spus
pe patul de moarte: „Domnule, eu întotdeauna am
dus o viață independentă!”. Datorită felului său de a
fi, Mircea Popa nu și-a găsit un loc la
Universitatea clujeană, fiind chemat însă la
Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia,
pe care o onorează cu prestigiul său.
Extrem de solidar cu toți confrații de breaslă,
a inițiat în paginile Adevărului de Cluj rubrica inti-
tulată „Cărțile clujenilor”, în care, de câțiva ani
buni, consemnează cu generozitate toate aparițiile
editoriale ale autorilor clujeni, din domeniul
umanistic. Se bucură de succesele altora ca de
propriile sale succese, fiind convins că toți avem
loc sub soare și că nu e cazul să ne dușmănim și
să ne concurăm, fiindcă, în arena culturii, fiecare
aleargă pe culoarul propriu. Sub masca unui
autor singuratic, ”vizitat” câteodată, cine știe, de
anxietăți și incertiudini, se găsesc rezerve imense
de afectivitate, trădate de câte-o poezie publicată
sporadic sau de paginile de jurnal (pe care proba-
bil și-l scrie!) sau în câteva interviuri acordate, cu
un puternic accent confesiv (cum este cel publi-
cat recent în Viața românească, nr. 11-12/2003).
Extrem de semnificativă pentru profilul moral
al profesorului Mircea Popa mi se pare cartea sa
din anul 2002, Figuri universitare clujene, unde se
poate observa că, în fapt, ceea ce a prezidat în
selectarea personalităților incluse în sumar a fost
profilul lor moral. Modestia, corectitudinea, cin-
stea exemplară, simțul datoriei, puterea de sacrifi-
ciu pentru ceilalți, simțul civic, devoțiunea pen-
tru cultură reprezintă valorile după care sunt
judecate câteva figuri universitare clujene. „Ceea
ce omul admiră, aceea îl și definește”, am putea
spune gândindu-ne la portretele conturate. Din
acest punct de vedere, aproape toate personali-
tățile evocate au fost exemple de moralitate, de
10
■ | TRIBUNA ♦ nr. 37 ♦ 16-31 martie 2004 j
demnitate umană și caracter, în vremuri crunte,
care parcă își ieșiseră din matcă. Vasile Pârvan, cel
care a rostit conferința inaugurală la Universitatea
Daciei Superioare, devenită celebră, Datoria vieții
noastre, este propus spre canonizare între sfinții
neamului. La Nicolae Drăganu admiră punctuali-
tatea și regularitatea cu care își ținea cursurile,
renunțând uneori chiar și la ședințele Academiei
Române, al cărei membru era. Rectorul Florian
ștefănescu-Goangă este „steaua polară” a
învățământului superior românesc, „paznicul de
far” al acestuia. Mircea Popa insistă, parcă
emblematic, pe scrisoarea pe care rectorul clujean
i-o adresează filosofului Ion Petrovici, cu ocazia
succeselor obținute de acesta în plan științific și
profesional. Câți dintre noi, care trăim într-o
lume plină de atâtea orgolii și sensibilități exacer-
bate, facem asemenea gesturi? Să recunoaștem că
foarte puțini. În emoționantul portret făcut lui
Nicolae Mărgineanu, autorul amintește și câteva
fapte reprobabile ale unora din cei care au ilustrat
Universitatea clujeană, deoarece nu întotdeauna
exemplaritatea discursului academic a mers mână
în mână cu exemplaritatea de caracter sau cu cea
a comportamentului civic.
Dar dincolo de bogatul său palmares științific
și literar (răsplătit cu numeroase premii și
diplome de excelență ale Academiei Române, ale
Ministerului Culturii și Cultelor, ale Asociației
Scriitorilor din Cluj, ale Astrei, Episcopiei Greco-
Catolice etc.), profesorul Mircea Popa este ceea
ce se cheamă un „om al Cetății” (deși nu i s-a
decernat încă titlul de Cetățean de Onoare al
Municipiului Cluj-Napoca!). Ani de zile a avunt
funcții de conducere în cadrul Societății de științe
Filologice, iar acum este președintele
Despărțământului Cluj al Astrei, făcând parte din
comitetul de redacție al unor importante publi-
cații, precum Limba °i literatura, Revista de istorie °i
teorie literara, Pro didactica, Astra clujeana etc. Este
membru activ al Asociației Scriitorilor din Cluj,
membru în diverse jurii, conducător de doctorat,
participant la sesiuni științifice dintre cele mai
diverse, lansări de cărți, colocvii, conferințe și
simpozioane, un ferment real în viața noastră li-
terară și culturală, considerând că scriitorul nu
trebuie să se izoleze în turnul său de fildeș (un
volum publicat în 2000 se intitulează, nu întâm -
plător, Homo militans). Oriunde călătorește, se
gândește la spațiul cultural și spiritual căruia îi
aparține. În toate deplasările sau stagiile pe care
le-a făcut în străinătate (Israel, Anglia, Franța,
Ungaria, Germania, Spania, Austria, Bulgaria,
Italia, Iugoslavia) a scos la iveală documente reve-
latoare despre scriitori români, manuscrise
inedite sau parțial cunoscute, a susținut confe-
rințe (la Viena, Veneția, Budapesta, Debrețin,
Vârșeț, Kis-Koros, Sofia) privind mai cu seamă
raporturile culturii noastre cu alte culturi
europene, multe dintre cărțile publicate fiind
scrise în același spirit (Convetgențe europene, 1996;
Apropieri literare °i culturale româno-maghiare, 1998).
O altă preocupare a activității sale o reprezintă
recuperarea scriitorilor români din diaspora
(Reîntoarcerea în Ithaca, 1998), apărarea drepturilor
românilor care trăiesc dincolo de granițele țării,
demers pe care îl face prin intermediul revistei
Familia noastră de la Oradea (în calitate de
președinte al colegiului de redacție) sau prin
colaborări la revistele românilor din Ungaria
(Foaia noastră, Conviețuirea, Lumina), din Basarabia
(Limba română), din Voevodina (Analele Societății
de Limba Română) sau din Germania (publicații
editate de Sudosteuropa Gesellschaft din
Munchen și Institut fur donauschwabische
Geschichte und Landeskunde din Tubingen).
A° vrea să închei aceste rânduri cu ceea ce-mi
spunea Paul Cornea într-un scurt interviu, și
anume că sărbătoritul de acum, Mircea Popa, este
„un critic și istoric literar de foarte bună calitate,
care a dat deja o operă însemnată pentru anii lui
și de la care așteptăm încă mult în viitorul
apropiat”.
Să-i urăm „La mulți ani!”, din toată inima!
■
Castelul de la Ciucea al lui Octavian Goga
■ Aurel But
Doar 17 ani și-a legat Octavian Goga
numele de domeniul de la Ciucea, între
1920 cînd l-a cumpărat și 1937 cînd a
murit în castelul pe care l-a construit aici. Și
totuși, amprenta personalității sale puternice a
făcut ca, pentru eternitate, numele micii localități
transilvane din defileul Crișului Repede să fie
asociat cu cel al “poetului pătimirii noastre”. Așa
cum inspirat nota criticul Mircea Zaciu, “Ciucea
a devenit (în mod cvasi-miraculos) o ctitorie a
Poeziei, cum sunt Ipoteștii și Mirceștii, cum e
Lancrămul, cum e Mărțișorul”. Povestea domeni-
ului de la Ciucea este povestea ultimilor ani ai
vieții marelui poet, a iubirii sale pentru cea care i-
a fost nu numai soție, ci și marea dragoste a vieții,
Veturia Goga.
*
Domeniul de la Ciucea este cumpărat de
Octavian Goga de la Boncza Berta, văduva mare-
lui poet maghiar Ady Endre, decedat în 1919 la
Budapesta, în vîrstă de numai 44 de ani. Intrînd,
după 1 Decembrie 1918, sub incidența Legii
Optanților, care a dat mult de lucru juriștilor în
epocă, Berta se hotărăște să vîndă cît mai repede
proprietatea de la Ciucea, îi scrie lui Goga că
intenționează să nu se mai întoarcă niciodată pe
această proprietate care constituia o moștenire de
la tatăl ei, avocatul Boncza Miklos din Huedin.
Berta adaugă că pentru ea ar fi o mîngîiere să știe
că Goga va fi cel care o va cumpăra. Legea
Optanților urmărea realizarea reformei agrare în
Transilvania și se baza pe o hotărîre a Adunării
Naționale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918,
care decisese, o dată cu alipirea Transilvaniei la
România, și realizarea unei reforme agrare demo-
cratice. Esența acestei legi consta în exproprierea
celor care renunțau la cetățenia română.
Octavian Goga sosește la Ciucea în vara lui
1919, însoțit de Alexandru Hodoș, redactor al
revistei “Țara noastră”, și de alți cîțiva prieteni. Deși
castelul se afla într-o stare precară, poetul se
hotărăște să-l cumpere. Actele de vînzare/cum-
părare se semnează în 20 octombrie 1920 la
Budapesta de Boncza Berta și se contrasemnează la
28 octombrie 1920 la București de Octavian Goga.
Valoarea tranzacției este de 280.000 de coroane,
bani pe care poetul îi obține printr-un împrumut
de la Banca Agrară din Cluj. În timp, el va plăti
doar o parte din această sumă, beneficiind la un
moment dat de o decizie a statului român, care a
șters datoriile celor ce cumpăraseră pămînt în
Transilvania.
Veturia Goga, cu care poetul se căsătorește la
15 ianuarie 1921, s-a opus inițial cumpărării
domeniului de la Ciucea. Doamna Goga se con-
fesează mai tîrziu: “Eu eram în contră să
cumpărăm o ruină. Octavian mi-a răspuns:
<<Nu se pune chestiunea așa. O văduvă nu se
refuză și cînd acea văduvă este văduva lui Ady
Endre, cumpăr proprietatea chiar dacă ar fi să o
fac cadou cuiva.>>” Motivul acestei poziții
hotărîte a poetului trebuie căutat în anii tinereții
cînd, întemnițat la Seghedin de autoritățile
maghiare, primește un superb sprijin moral din
partea lui Ady. Aflînd că Goga este la închisoare
din cauza opțiunilor sale politice, Ady publică un
articol cu titlul Robia lui Octavian Goga în ziarul
budapestan “Vilag”, articol reprodus de revista
“Luceafărul”: “Cînd ospitalitatea ungurească ofi-
cială îl trata pe Octavian Goga, marele poet al
românilor, în temnița de la Seghedin, i-am trimis
salutul meu. Fratelui, salut de frate! Dragoste
nobilului luptător! Salutul i l-am trimis atunci
dintr-un sanatoriu, unde profesorii Szabo și
Zelosi, medici ai sanatoriului, m-au pus frumușel
pe picioare. Acum, după atîtea și atîtea săptămîni,
cu toată sănătatea mea, totuși, mă întorc timid și
trist și-l invidiez pe Goga.” Prietenia cu prietenie
se întoarce. Acesta este motivul pentru care poe-
tul a acceptat fără nici o rezervă oferta Bertei, la
prețul cerut de aceasta.
*
Odată ajuns proprietar, Goga începe refacerea
și restaurarea întregului domeniu. În primul rînd,
între 1921 și 1926 deschide un adevărat șantier,
cu meșteri și salahori, și modifică esențial
castelul: îl mărește, îl etajează, îi schimbă arhitec-
tura, conferindu-i un stil apropiat de cel brîn-
covenesc, cu verande largi, cu vedere spre Criș.
El încearcă și reușește să-i dea o notă mai intimă,
să-l facă locuibil. Apoi începe repararea Casei
Ady, a Casei Albe și a anexelor. În partea de sus a
curții, în dealul Pleșului, deasupra actualului
mausoleu, deschide o carieră de piatră, fiind mai
rentabil să aducă de aici materialul de construcție.
Tot în această perioadă se ridică un gard de piatră
zidită al întregii incinte și al terenului de peste
Criș, gros de un metru, înalt de doi metri și cu o
lungime de peste doi kilometri. Gardul se
păstrează și astăzi. Ridică apoi celebra “casă de pe
stîncă”, construită - așa cum o arată și numele -
direct pe o stîncă naturală, deasupra șoselei care
leagă Oradea de Cluj. Poetul o considera casă de
vînătoare. În primăvara lui 1923, familia Goga se
mută în casă nouă. De acum înainte, toate sărbă-
torile le vor petrece la Ciucea și de cîte ori vor
avea 2-3 zile libere vor veni aici, pe malul
Crișului repede.
În perioada cît a fost ministru al cultelor și al
instrucțiunii publice, Octavian Goga a cumpărat
de la cultul reformat încă 14 hectare de teren,
partea de sus a actualului domeniu, între castel și
liziera pădurii, inclusiv capela reformată, constru-
ită în 1909, actualmente mănăstire. Aici nu se va
face nici o intervenție sau modificare, sobele din
interior, datate 1909-1910-1911, stînd drept măr-
turie.
Lucrările de reparații și amenajări se termină
integral în 1926. În acel moment, spațiile erau
repartizate în felul următor: în castel locuia fami -
lia Goga; clădirea avea un salon de primire, biroul
de lucru al poetului, salonul de muzică, bibliote-
ca, sufrageria, iar la etaj - dormitoarele și baia;
Casa Ady adăpostea camerele pentru argați,
bucătăria și magaziile; Casa Albă era destinată
musafirilor; pe locul unde se ridică acum teatrul
de vară se aflau grajdurile cu vaci și oi.
■ | TRIBUNA ♦ nr. 37 ♦ 16-31 martie 2004 |-
11
Într-o scrisoare trimisă de Goga de la Ciucea
Veturiei la București, acesta spune că nicăieri nu
se simte mai bine ca aici și că ei îi mulțumește
pentru faptul că nimic nu-i lipsește. Iar într-o
scrisoare din martie 1924, scrisă la Hotelul
Athenee Palace din București, Goga mărturisește:
“Mă gîndesc iar acasă. Niciodată Ciucea n-a fost
mai luminoasă și nu mi-a vorbit mai de-aproape
inimii.” În perioada la care ne referim, familia
Goga mai avea două locuințe în capitală, una pe
Puțul de piatră și alta pe aleea Caliachi, aceasta
din urmă donată de Veturia în al doilea război
mondial ca infirmerie pentru răniți.
În 1939, după moartea poetului, Veturia Goga
aduce la Ciucea un splendid monument de arhi-
tectură țărănească, biserica de lemn din comuna
clujeană Gălpâia, cu hramul Nașterea Maicii
Domnului, construită în 1575. Alături de bise-
ricuță, în clădirea fostei capele reformate, Veturia
înființează o mănăstire de maici, urmărind și un
scop practic: realizarea de cusături și țesături po-
pulare - cergi, covoare, costume populare.
Mănăstirea funcționează pînă în 1945 și își reia
activitatea din 1994.
În spatele bisericuței de lemn se află un mor-
mînt modest. Aici odihnește prima stareță a schi-
tului, Zenobia Sergheev, născută în 1911 și dece-
dată în 1945.
*
Extrem de interesantă este și povestea primului
castel de la Ciucea, cel care a aparținut avocatului
Boncza Miklos. În ultimii ani ai secolului XIX,
nepoata, fiica sorei, îi spune că ar da orice dacă i-ar
construi aici, pe stînca de la Ciucea, un castel.
Unchiul nu-și poate refuza nepoata, merge la
Budapesta, angajează un arhitect și, în jurul anului
1880, ridică mult doritul castel. Nepoata îi
mulțumește călduros unchiului și se mărită cu el.
Din această căsătorie se va naște Berta, viitoarea
soție a lui Ady. Din păcate, la naștere, tînăra mamă
moare, iar avocatul Boncza se jură că nu va mai
călca niciodată pe domeniul de la Ciucea. Micuța
Berta va copilări aici și va fi crescută de bunica sa,
sora lui. Boncza Miklos.
*
Octavian Goga decedează la Ciucea pe 7 mai
1938, după un atac cerebral avut cu trei zile în
urmă. Îndepărtat la 10 februarie 1938 de la șefia
guvernului, după 43 de zile de la numire, Goga
suportă greu această decizie și, dezamăgit de cur-
sul vieții politice, se hotărăște să părăsească țara.
La începutul lui martie 1938 pleacă cu Veturia în
Elveția și Austria, unde se gîndesc să se stabilească
temporar, pînă cînd frămîntările politice din
România se vor stabiliza. Totuși, după numai
cîteva săptămîni, la sfîrșitul lunii aprilie, soții
Goga revin în țară, la Ciucea. Pe 30 aprilie Veturia
pleacă cu treburi la București. Va vorbi cu soțul ei
la telefon pentru ultima dată pe 4 mai dimineața,
așa cum notează în jurnal. În acea zi, poetul
merge la Cluj unde se vede cu niște prieteni.
Seara se întoarce la Ciucea vesel și bine dispus,
după cum consemnează prietenul său Al. Hodoș.
În jurul orei 18.30 se produce drama: urcînd
scările interioare spre apartamentul de la etaj, are
un atac cerebral și îi paralizează brațul și piciorul
drept. Conștient de situația în care se află, mai are
puterea să-și cheme feciorul de casă. Ultimele lui
cuvinte au fost: “Cu mine ați terminat.” Luptă cu
moartea trei zile și trei nopți. Toate încercările
medicilor veniți de la București și de la Cluj de a-
l salva au fost zadarnice. Pe 7 mai, la ora 14.20,
inima încetează să-i mai bată.
După ceremonialul religios de înmormîntare
care are loc la Ciucea, corpul neînsuflețit al poe-
tului este transportat la București cu un vagon
mortuar, rămîne o zi în aula Ateneului Român,
pentru ca populația să-și ia un ultim bun rămas
de la marele poet, apoi este depus într-o capelă la
Cimitirul Belu. După două luni este readus la
Ciucea și depus în mormîntul provizoriu a cărui
cruce de piatră a fost lucrată de Milița Pătrașcu.
Rămîne aici timp de 20 de ani (1938-1958),
perioadă în care s-a realizat Mausoleul Iubirii,
locul de odihnă veșnică al poetului și, ulterior, al
soției sale.
Monumentul funerar s-a realizat prin stră-
daniile extraordinare ale Veturiei Goga care
notează într-un jurnal: “În primăvara anului 1938
ne plimbam prin grădină cînd, după o hotărîre
definitivă, am desemnat locul unde să ridicăm
mormîntul. Astfel îi cunoșteam dorința.” De alt-
fel, în testamentul redactat în mai 1936, cu exact
doi ani înaintea morții sale, Goga afirma:
“.Doresc să fiu îngropat la Ciucea, dacă nevasta
mea va putea să facă o criptă, unde să se așeze și
ea spre odihna de veci, după o viață plină de
goană și de chinuri în slujba altora.”
În vederea ridicării unui monument cît mai
reprezentativ, văduva poetului se adresează în vara
lui 1938 lui Constantin Brâncuși, cu care se
întîlnește la București, rugîndu-l să realizeze
lucrarea. Sculptorul este de acord și îi sugerează
Veturiei Goga să facă o piatră de mormînt dintr-o
marmură verde, ca o flacără. Veturia acceptă ideea
și îi trimite o scrisoare prin care îl roagă pe
marele sculptor să vină la Ciucea și să se apuce de
lucru sau, măcar, să trimită un plan arhitectural.
Brâncuși răspunde prompt că întotdeauna a
început și a terminat o lucrare cu dalta în mînă și
că, în consecință, nu îi trimite nici un plan.
Veturia nu are răbdare să aștepte și se adresează
celui mai important arhitect al momentului, una
din personalitățile reprezentative ale domeniului,
G. M. Cantacuzino, care îi face planul mausoleu-
lui. Decorurile sunt proiectate de artista plastică
Nora Steriade. Mausoleul este din marmură și
mozaic și va fi ridicat de un meșter zidar mara-
mureșean, Iosif Kuczka. Placarea cu mozaic a
impunătorului edificiu este realizată manu propria
de Veturia Goga. Tehnica de montare este bizan-
tină, în șapă și apoi aplicat pe perete, iar la
suprafețele curbe - piatră cu piatră. Pietricele co-
lorate sunt aduse de la firma Orsini din Italia și
este un mozaic de Murano.
Mausoleul a fost inaugurat oficial în 1967. Pe
frontonul său, Veturia Goga a transcris ca epitaf,
în mozaic, o strofa din poemul lui Goga Din latg.
“Jur-împrejur e largul care cîntă,
E soare-n cer, e sărbătoare sfîntă
Și-n vreme ce mi-a amuțit pămîntul
Fiorul păcii-n suflet mi se lasă
Eternități îmi flutură veșmîntul
Simt Dumnezeu cum mă primește-n casă.”
De atunci și pînă astăzi, neîntrerupt, cu toate
vicisitudinile politice ale vremurilor, Ciucea a
rămas un reper neclintit pe harta spiritualității
românești. Chiar și în anii cînd poezia lui Goga
fusese interzisă, mii de iubitori ai versurilor sale
veneau la castelul de pe malul Crișului Repede în
pelerinaje tăcute. Iar cea care a salvat Ciucea de la
pieire a fost, fără îndoială, Veturia Goga. O expli -
cație a acestei providențiale și miraculoase
prezențe oferă criticul Mircea Zaciu în prefața
albumului Locatarii de la Ciucea, apărut în 1998, la
Editura “Biblioteca Apostrof’. Iată cum o carac-
terizează acesta pe văduva poetului: “Inspiratoarea
și muza lui din trecut, incitatoarea totodată, deloc
fastă, a unor combinații politice, o femeie volun-
tară, tenace, de mari ambiții și orgolii, figură
<<wagneriană>>, construită cu pasiunea sa
muzicală pentru sonoritățile negurosului meșter
de la Bayreuth (unde ea însăși ar fi urmat să urce
pe scenă, dacă izbucnirea primei conflagrații n-ar
fi zădărnicit promisiunea unei cariere de
<<divă>> europeană), Veturia Goga a fost, rînd
pe rînd, <<castelana de la Ciucea>>, <<vădu-
va națiunii>> (după dispariția poetului), perso-
najul ocult (nici pînă azi descifrat) din timpul
dictaturii lui Antonescu, apoi - în timpul
ultimelor decenii de viață - un <<peregrin>>
cu broboadă și toiag (asemenea lui Tannhauser),
apărînd cu dinții Ciucea și memoria lui Goga, și
reușind! Fantastică performanță, într-o vreme a
inechităților și temnițelor, a lichidării elitelor și a
amneziei istorice”.
■
12
■ | TRIBUNA ♦ nr. 37 ♦ 16-31 martie 2004 |-
„Există în cariera fiecărui
scriitor o capodoperă pe
care nu a scris-o”
■ Miron Scorobete
- Inevitabil, ajungem la anii dumneavoastră de la
Tribuna Prin Steaua °i Tribuna, mai târziu °i prin
Echinox, Clujul a fost, în general, un vârf de lance, în
răspăr cu politica culturală oficială. Vorbiți-ne despre acei
ani de început ai Tribunei
- Domnule Miron Scorobete, cine vă este mai apropi-
at: poetul, prozatorul, jurnalistul ?
- Întrebare foarte dificilă, care mă pune în
încurcătură... Eu - °i altii au făcut acest lucru -, eu
însumi mă consider poet, poet care, ca toți poeții,
mai fuge de la °coală, sare gardul în livada prozei,
în grădina nu °tiu care sau în taverna jurnalisticii.
- Jurnalismul a fost un mjloc de existență, un servi-
ciu sau s-a întâlnit cu o vocație?
- S-a întâlnit cu vocația. Pare paradoxal ceea
ce spun, jurnalismul meu - am lucrat la Tribuna,
unde am publicat literatură dar am scris °i arti-
cole, apoila radio unde, de asemenea, eram, prin
definiție, jurnalist -, jurnalismul meu s-a manifestat
mai plenar °i mai el însu°i prin negație, prin a nu
respecta indicațiile care se dădeau, prin a încălca
acele porunci din care foarte mulți confrați de
foarte bună, de totală bună credință, talentați, cu un
profil moral irepro°abil aveau impresia că nu se
poate ie°i. Eu am ie°it. Și, ca să vă dau un exemplu,
în toată cariera mea de ziarist n-am scris niciodată
numele de Nicolae Ceau°escu, Partidul Comunist
Român, Republica Socialistă România, atunci
când nu era voie să se spună România, spuneam
țara noastră, dar nu am spus acel titlu pe care îl
consideram efemer °i impropriu, °i altele asme-
nea. N-am spus sfat popular, pentru că °tiam că
acela trebuie să se cheme primărie, cum ulterior
s-a chemat, n-am scris niciodată cuvântul miliție,
că °tiam că ea trebuie să se cheme poliție, deci
jurnalismul meu s-a manifestat °i în acest fel, de a
nu respecta ceea ce eram obligați să facem.
- Dincolo de acest pat al lui Procust în care era
obligat să se încadreze ziaristul, cum vedeți, în contextul
exploziei presei de după ‘89, puterea ziaristului înainte
de ‘89 °i după ‘89? Impactul presei e mai mare acum
sau era mai mare atunci?
- Impactul atunci era aproape nul, în măsura
în care ziaristica era “clonată”, era făcut un pro-
totip care era pe urmă difuzat, multiplicat într-un
număr infinit de exemplare. Existau °i atunci
oameni respectați, de la care cititorul °tia că are
cu ce să se aleagă, dar impactul propriu-zis al pre-
sei era aproape nul. Acum, impactul este uria°,
oricât s-a ironizat formula că presa este a patra
putere în stat - ea este. Foarte multe anomalii au
fost sau măcar s-a încercat să fie corectate în
urma intervenției presei, °i puterea, oricare ar fi
ea, nu mai poate face abstracție de presă, iar când
o face o face sinuciga°.
- Să revenim la scriitorul Miron Scorobete. Chiar în
volumele de până în ’89 ați izbutit să strecurați, nu °tiu
dacă termenul e bun, poezii cu tentă religioasă. Cum ați
reușit?
- Am reu°it foarte greu. Însă, tot paradoxal, cu
cât autoritatea de atunci devenea mai atee, cu atât
devenea mai incultă în materie de religie. De
pildă, un cenzor din anii stalinismului, anii ‘50 °i
ceva, nu ar fi putut fi păcălit pentru că el avea o
cultură religioasă, orice intelectual avea o cultură
religioasă fie ea °i elementară, °i acela ar fi °tiut
când lua în mână un text, o poezie cu aluzii clare
la Noul Testament, cu tematică religioasă. Pe
când cenzorii din utlima perioadă a dictaturii erau
atât de neinițiați în ceea ce prive°te religia încât se
puteau strecura pe sub ochii lor texte chiar vădit
religioase. Să vă dau un singur exemplu. Am scris
o poezie care se chema Betania, Betania era satul
unde locuiau Lazar °i surorile lui, Marta °i Maria,
lângă Ierusalim, °i unde lisus înnopta, erau pri-
etenii lui cei mai apropiați, toți credincio°ii °tiu
ce înseamnă Betania. Eu am publicat o poezie care
se chema chiar Betania dar cenzorii nu °tiau, cre-
deau că este un sat pe undeva prin Munții
Apuseni, cine °tie pe unde.
- Acum parcă a mai scăzut în intensitate, dar în
primii ani de după ‘90 s-a pus problema revizuirii lite-
raturii din perioada comunistă, de după cel de al doilea
război mondial. Nu revizuirea în sine, cred, e deranjan-
tă sau rea, ci vehemența cu care unele voci au anulat
întreaga literatură din acea perioadă, s-a vorbit chiar
despre un pustiu cultural, literar °.a.m.d. Cum priviți
această atitudine, acest fapt, ca om care ați trăit în acei
ani, ați creat, ați cunoscut direct realitățile culturale de
atunci, ale epocii?
- Lucrurile se vor a°eza, ca aluviunile. Imediat
după decembrie 1989, după cum °tiți, lumea s-a
întors pe dos, logica s-a întors pe dos °i puterea
de judecată s-a întors pe dos, °i au fost acele voci,
care sper că acum tac sau spun altceva decât ceea
ce au spus atunci, că vreme de 50 de ani în Ro-
mânia nu s-a creat nimic de valoare, ceea ce este
totalmente neadevărat. S-au creat în acel timp
valori comparabile cu cele interbelice, cu cele din
perioada marilor clasici din secolul XIX, iar acum
se vine °i se taie cu foarfeca din istoria literaturii
nume precum Sadoveanu, George Călinescu,
Marin Preda, Nichita Stănescu °i lista poate fi
lungită enorm. Este exact aceea°i operație, cu
aceea°i foarfecă cu care cu o generație mai îndărăt
se tăiau nume care erau atribuite perioadei zise
atunci burgeheze: Bacovia, Arghezi, Rebreanu,
inclusiv Eminescu, Ion Barbu nu mai vorbesc...
Deci, a°a cum zbirii stalini°ti scoteau, extirpau
din literatură marile valori, tot a°a alții, îmbrăcați
mai elegant, mai cu gust, au încercat să facă
acela°i lucru cu mari valori din ultima jumătate a
secolului XX, fără succes, acele valori există, vor
ramâne °i lucrurile se vor limpezi.
- Tribuna a avut un destin aparte, în sensul că
în epoca centralismului total, absolut, când nu
putea exista editură, publicație literară decât în
Bucure°ti, în capitală, spre a putea fi ținută
această mi°care culturală sub strictă observație,
oricât au încercat scriitorii români, pentru că
reviste maghiare existau, fiind Clujul un centru
important al culturii de expresie maghiară aici
erau foarte multe publicații maghiare, oricât au
încercat scriitorii români la Cluj nu exista decât
Almanahul literar, care a devenit ulterior Steaua, o
revistă lunară în formă de carte, într-un tiraj
foarte mic - deci, de fapt nu exista nici un fel de
publicație literară în limba româna de difuzare
mai largă, oricât, cum spuneam, au cerut scriitorii
la Bucure°ti, la foruri să se înființeze °i aici o
revistă, nu s-a aprobat acest lucru. Întâmplarea a
făcut ca în timpul revoluție, atunci se spunea
contrarevoluție, din Ungaria din toamna anului
1956, conducerea de la Bucure°ti să devină
con°tientă că este nevoie ca în această parte a țării
să se lase să se dezvolte °i cultura de expresie
românească. Și, în felul acesta s-a hotărât să se
înființeze aici o revistă. A fost luat Ioanichie
Olteanu, care era de proveniență clujeană, ajuns
apoi în Bucure°ti, °i retrimis la Cluj să înființeze
o revistă care să se cheme Tribuna. El a venit aici,
a luat legătura cu Ion Lungu, cu care fusese coleg
la Tribuna Ardealului, singura publicație româneas-
că din timpul cedării Ardealului de Nord, l-a
adus de la Bucure°ti pe Nicolae Mărgeanu ca sec-
retar de redacție °i a început să caute redactori. A
mers la decanul facultății de litere, care era Iosif
Pervain, °i i-a cerut trei candidați dintre viitorii
absolvenți, dintre care unul să fie ales pentru a fi
redactor. Au fost recomandați de către profesorul
Iosif Pervain Sergiu Pavel Dan, fiul marelui pro-
zator, un alt coleg al nostru, Anton Chente, deve-
nit apoi profesor, °i eu. Am făcut aici o practică,
nu mai țin minte, două săptămâni sau cât ne-au
pus să scriem tot felul de materiale redacționale,
°i sorții au căzut asupra mea. Am fost a°adar
recrutat în redacție ca student în ultimul an, ca
din primăvara următoare, Tribuna a apărut în feb-
ruarie 1957, din martie să fiu redactor iar din
+
■ | TRIBUNA ♦ nr. 37 ♦ 16-31 martie 2004 |-
13
^■^^■■■^■MII
vară, la terminarea facultății, am devenit slujbaș
salariat al Tribunei. Era o perioadă fastă pentru
Tribuna, tocmai prin ceea ce am schițat adineauri,
prin faptul că era a doua publicație literară din
țară, pe lângă Gazeta literara, care era oficiosul
Uniunii Scriitorilor, oficios care era umbra
Scânteii, deci care era obligat să publice indicațiile
de partid și tezele realismului socialist la modul
dogmatic. Tribuna venea cu o poziție foarte mult
detașată de această strânsoare a canoanelor de la
centru și, în felula acesta, a avut un succes pe care
dumneavoastră nu vi-l puteți imagina. Eu eram
în Cluj, iar colegi ai mei, printre care Vasile
Rebreanu, Domițian Cesereanu, erau la Bucu-
rești, studenți atunci când a apărut Tribuna, ulteri-
or au devenit și ei redactori ai Tribunei, și îmi po-
vesteau cum joia, când apărea la chioșc Tribuna la
București, de dimineață, de când se făcea ziuă, cu
două ore înainte de a se deschide chioșcul se fă-
cea coadă în fața chioșcului pentru a se cumpără
Tribuna, care era un glas nou, lumea îl percepea ca
un glas insolit, care nu se plia după normele rea-
lismului socialist. Și, în felul acesta, a căpătat un
prestigiu în acea perioada, pe care ulterior, cu
ondulații, și l-a păstrat și care astăzi, cu voi, cei
care o duceți mai departe, se menține la același
nivel de prețuire a cititorilor ei, foarte pretențioși.
- În Tribuna au debutat nume mari: Nichita
Stănescu, Ana Blandiana, a „redebutat”, daca nu mă
înșel, Agârbiceanu. Era acesta un lucru programatic, un
program subversiv - între ghilimele - al revistei, sau a
fost o întâmplare?
- Nu, n-a fost nici o întâmplare, era subversiv
nu în ghilimele, ci un program subversiv asumat
ca atare, nedeclarat, bineînțeles, dar aceasta era
intenția, aceasta se făcea deliberat. Tribuna l-a
recuperat, de exemplu, pe Nicolae Titulescu, care
era pus la index, nu era voie să se pornească
numele lui, de parcă ar fi fost dușmanul poporu-
lui, cel mai mare diplomat român era considerat
dușmanul poporului, a fost recuperat lorga, care,
pe vremea aceea era considera istoric burghez, un
număr întreg a fost dedicat lui Nicolae lorga, deci
era, se făcea programatic. Agârbiceanu, părintele
Agârbiceanu era în colegiul de redacție, un fel de
senat, onorific bineînțeles. Aici, chiar pe locul
unde stăm noi acum (interviul a fost realizat în
redacția revistei Tribuna - n.m., I.-P.A.), venea
adeseori, făcuse gazetărie la viața lui, lucrase în
redacții, și lucrase în redacția Tribunei, a fost
directorul unei alte serii a Tribunei, era legat de
această publicație, ne vizita adesea și ne încânta cu
faptul că luam legătură directă cu istoria literară la
nivelul ei sublim. În legătură cu Ana Blandiana,
vreau să povestesc debutul ei. Eu la Deva am avut
un coleg pe care îl chema Ioan Nuțu, care trăiește
și acum în Cluj. Acest fost coleg al meu a venit
într-o zi la mine și mi-a spus: eu am o nepoată la
Oradea, o cheamă Coman Otilia, elevă, în clasele
mai mici, care scrie și ea poezii. Ea nu știe dacă
poeziile ei au vreo valoare sau nu și m-a rugat pe
mine să caut pe cineva aici în Cluj care să i le
citească. Eu necunoscând alți scriitori decât pe
tine, ți le aduc ție și te rog să te uiți la ele. Mi-a
adus trei poezii semnate Otilia Coman, care mi-
au plăcut și pe care le-am și publicat în Tribuna.
Ea, încurajată de acest lucru, a mai trimis și alte
poezii pe care le-a semnat Doina Coman, le-am
publicat și pe acelea. Apoi a semnat Otilia Doina
Coman, și le-am publica și sub acest nume, ca
apoi să vină în Cluj, am făcut cunoștință cu ea,
noua noastră stea lansată atunci de Tribuna, în
cofetăria de jos, de aici din vecini, am mers
împreună cu Romulus Rusan la o cafea cu această
elevă de la Oardea și s-a întâmplat așa, destinul a
vrut ca ei să se îndrăgostească, să devină soți, ea
semnând în continuare Ana Blandiana, a devenit
apoi studentă aici la Cluj, foarte puțin timp, și
exmatriculată, cu biografia pe care ea știe să o
spună mai bine. Acesta a fost debutul Anei
Blandiana.
- Ce lume, ce alte personalități, ce oameni ați mai
cunoscut în acei ani de început ai Tribunei?
- Am cunoscut pe toți oamenii pe care Clujul
din acel timp îi avea ca niște piloni de rezistență a
unei foarte mari culturi, erau oamenii care
veneau din altă epocă, la care noi ne uitam,
recunoscându-i ca oamenii acelei epoci spre care
noi tânjeam, cu care țineam să facem legătura, să
ne conectăm la ea, epoca interbelică, spre a anihi-
la acel foarte prăpăstios moment al stalinismului,
al realismului socialist care a bântuit, din fericire
o perioada nu foarte lungă, în cultura noastră.
Deci era marele sculptor Romul Ladea, care era o
podoabă de om, o încântare, cu el am petrecut
nenumărate seri peste drum, la Continental,
unde, împreuna cu Vasile Rebreanu, cu Negoiță
Irimie, cu Pavel Aioanei, cu toată generația noas-
tră ne aduman înjurul lui, era un om fermecător
pentru că nu era protocolar deloc, nu umbla, nici
ca aspect și nici sufletește deloc scrobit, era de o
jovialitate, de o franchețe, de o spontaneitate, aș
zice țărănească dar nu e bine spus țărănească,
pentru că țăranul are un ritual, el nu-l avea, el
încălca toate regulile, toate etichetele și se
desfășura, era un spectacol adevărat baciul Romi,
cum i se spunea. Mai era soția sa, pictorița Lucia
Pisso, era compozitorul Sigismund Toduță, era
marele medic luliu Hațieganu, la care am fost de
asemenea acasă după articole pentru Tribuna.
Aveam avantajul că eram cel mai tânăr din
redacție, și-atunci făceam pe curierul. Așa am
fost, de exemplu, la cel mai mare traducător din
greacă și latină, Bezdechi, așa am fost la toate
marile personalități din Cluj, care erau, așa cum
am zis, nu numai niște modele pentru noi, ci
niște stimuli extraordinari pentru că, ziceam, dacă
acești oameni au rezistat, au trecut prin atâtea și,
iată, sunt senini și creează, sunt plini de forță, de
imaginație, de vervă, înseamnă că și noi putem fi.
- O ultimă întrebare: ce vă mulțumește cel mai
mult, ce vă face fericit, și ce vă nemulțumește, ce regretați
din ce ați făcut sau n-ați făcut în viață?
- Ce mă mulțumește este faptul că am împlinit
o vârstă neverosimilă - chiar venind încoace mă
gândeam că Creangă a murit la 51 de ani, Coșbuc
la 52, Caragiale la 60, ca să nu vorbesc de cei morți
pretimpuriu, începând de la Cârlova și trecând pe
la Eminescu, Șt.O. losif, până la Labiș, scriitorii,
foarte puțini dintre ei au ajuns vârste înaintate, or,
iată, eu am ajuns la asemenea vârstă. Ei, de la acest
punct de unde poți privi îndărăt pe o perioadă
lungă, mă mulțumește faptul că nu am făcut com -
promisuri, cu riscul ce decurge de aici, cu pagubele
colaterale sau chiar necolaterale, chiar pagube
importante. Și, ca să nu pară că spun vorbe mari și
fără acoperire, acum, când se face un fel de inven-
tariere a scriitorilor, m-a întrebat poeta Doina
Cetea, trebuie să prezinte o situație la București,
m-a întrebat ce premii am avut în decursul de-
acum îndelungatei mele cariere literare, și i-am
spus că, în afară de premiile școlare, unde am luat
totdeauna premiul întâi, eu n-am primit niciodată
în decursul vieții mele vreun premiu. Și asta, sigur,
mă dezavantajează foarte mult, dar mă și avanta-
jează. Am văzut aici, pe masa din fața noastră,
revista Vatra, unde se face o anchetă în legătură cu
premiile literare și absolut toți participanții la
această anchetă, numeroși și nume de prestigiu,
sunt foarte critici la adresa modului în care se
acordă premiile literare. Și, ca o sinteză a celor
spuse de către toți ceilalți, voi cita două fraze din
intervenția lui Gheorghe Grigurcu. El spune așa:
“Nu vor fi premiați autorii care nu fac intervenții
sistematice pe lângă membrii juriilor, ajutându-se
cu un carnețel în care bifează conștiincios rezul-
tatele. Nu vor fi premiați autorii care, în cazul în
care nu-i pot contacta direct pe membrii juriilor nu
recurg cu nădejde și, de cele mai multe ori cu suc-
ces la imperisabilul lanț al slăbiciunilor.” Iată ce mă
mulțumeste pe mine: faptul că, cu jena de a nu fi
fost premiat niciodată în decursul carierei mele,
bucuria mea, satisfacția mea este că nu am recurs
niciodată la nici un membru al juriului ca să mă
premieze și nu am recurs niciodată la lanțul slăbici-
unilor pentru a ajunge acolo. Și se adeverește ceea
ce Grigurcu spunea, că neprocedând așa nici nu am
fost premiat. Ce mă nemulțumește? Mă
nemulțumeste, desigur, ceea ce n-am făcut, neîm-
plinirile, aș fi putut scrie mai mult, aș fi putut scrie
mai bine, există în cariera fiecărui scriitor o
capodoperă pe care nu a scris-o. O regret pe aceea,
sper că o veți scrie voi și o veți semna, firește, cu
numele vostru, dar și în numele meu.
■
Interviu realizat de
Ioan-Pavel Azap
14
■ | TRIBUNA ♦ nr. 37 ♦ 16-31 martie 2004 |-
j raducere
Poeți japonezi
Prestigioasa Editură Tikurinkan din Osaka a
publicat recent o splendidă antologie bi-
lingvă (francezo-japoneză) de poezie con-
temporană. Intitulată Feu d’ artfice de poesie 2003,
volumul apare sub îngrijirea poeților Takashi
Arima și Sako Mayumi. Primul este binecunoscut
cititorilor noștri din antologia Umbra lui Ulise,
apărută în românește în 1997. Traducătorul
francez Jacques Lalloz, născut în 1946 la Belfort
(Franța), funcționează la Universitatea din Kyoto
și la Institutul Franco-Japonez din Kansai.
Antologia reține nume ale unor reputați poeți din
Kansai. Prin bunăvoința editorului și a poetei
Sako Mayumi, prezentăm aici câteva poezii,
menite să stârnească posibila curiozitate a iubito-
rilor de poezie japoneză.
■	Mizuguchi Yaji
Lebăda
Zăresc în față o lebădă
Pasărea zboară prin aer
Cu gâtul întins înoată în apropierea malului
Întors spre mine deodată ochiul ei m-a străpuns
Ascuns în umbra unui arbore
Covor în mjlocul ierburilor
Îmi simt obrajii ca arzând în cuptor
Și-n inima mea tresaltă un vis depărtat
Pasăre de zăpadă
A vrea °i eu să devin o lebădă
Tu care te-ai desprins atât de ușoară în zbor
Și eu dintr-un salt mă voi înălța
Mă voi redresa Încordat
Voi reîntâlni mândra pasăre albă
■	Sanada Kazuko
Marea
Marea pentru mine e una singură
Cea odihnind în dosul pleoapelor mele
Chiar de-aș avea-o în față pe cea mai frumoasă
Preferata mea rămâne fără pereche
O păstrez în mine, la loc sigur
Pleoape ce-o-ntredeschid. Ezgomotul valurilor
Pe care ușor le ridic Cu clipirea lor
Încă puțin Sunt tinerii mei ani
Cei ce revin de fiecare dată
■	Sonoda Emiko
Lumina ce joacă în frunze
Ai zice că-i un copil
Ce tocmai se ivește-n lumină
Cap
Și burtă voluminoasă
Fire de lumină
Țes
Veșmântul
contemporani
Acestei zeițe
Ce zburdă
Și aripile ei
Se-agită
În căutarea
Unei ieșiri
Spre cer
■	Seki Nakako
Dtfuncții
Fără voi
Am fi doar niște scoici
Cum cele din adâncul acestor valuri albastre
Rostind vorbe
Ce nu ajung niciodată
La urechile oamenilor
Aruncate pe țărmuri
Golite de tot conținutul sub soarele-n apus
Albite
Scoicile deformate
Nu vor înțelege niciodată limbajul oamenilor
Amintire a adâncurilor albastre
Blândețe a acestei pale clarități
Tulburătoare frumusețe
Niciodată nu o vor spune oamenilor
Fără voi
Vom fi doar niște scoici
■	Saeki Horishi
Un arbore
Un arbore acolo înseamnă
Că la picioarele lui
Am vărsat lacrimi
Un arbore acolo înseamnă
Că printre miresmele frunzelor sale
Am stat obraz lângă obraz
Un arbore acolo înseamnă
Că sub aversa scânteietoare
Ne-am strâns în brațe
Un arbore acolo înseamnă
Că sub coroană ghemuit
Am urmărit cu privirea pe cel ce se îndepărta
Un arbore acolo înseamnă
Că la piciorul său
Singur, am plâns.
■	Goshima Tama
Pianul rămas singur
Studiu executat de-o briză capricioasă
Pe praful claviaturii
In memoriam
Tu cea elegantă doborâtă de boală
Pianul va aștepta
Cât trebuie (șapte luni au trecut deja)
Pe cea care a dorit să-și dăruiască științei trupul ei
Studiu executat de-o briză capricioasă
Pe trandafirii albi de dincolo de geam
In memoriam
Al defunctei în prezent congelate
Pentru a servi societății A servi tinerilor medici
Prin delicata-i voință
■	Mizuno Hikaru
Scaunele
Invitată
Mă așez pe un scaun la țărmul mării
Zi de toamnă
Îmi fac provizii de cuvinte
O clipă
Am iluzia că stau într-o băltoacă de soare
Invitată
Mă așez pe un scaun al toamnei
Trec marea
Întâlnesc prieteni
O clipă
Am iluzia că stau într-un vânt răcoritor
Invitată
Mă așez pe un scaun al țării natale
Tata și mama nu mai sunt
Rămân mută
O clipă
Am iluzia că stau într-o baie cu apă rece
Traducere °i prezentare de
Ion Cristofor
■ | TRIBUNA ♦ nr. 37 ♦ 16-31 martie 2004 |-
15
m
uzică
Antun Tomislav Saban
- un vârf al muzicii croate
actuale
■	Virgil Mihaiu
Dacă până la prăbușirea „lagărului socialist”
est-european, în țările zonei jazzul avu-
sese un statut oarecum similar - fiind to-
lerat de autorități ca un fel de supapă-under-
ground generatoare de certe valori muzicale -
odată cu trecerea în secolul 21, situația începe să
se diferențieze. Nu în privința talentelor, care (ca
pretutindeni în lume) continuă să se nască aici, ba
încă pot beneficia de un sistem de învățământ
dintre cele mai eficiente pe plan mondial. Cred
că departajările încep de la rolul atribuit jazzului
în politicile culturale ale diverselor state est-
europene. Astăzi, una dintre țările ce știu să valo-
rifice potențialul creator de imagine pozitivă al
genului muzical-improvizatoric este Croația.
Am avut privilegiul de a-l cunoaște pe un per-
sonaj-cheie al acestei atitudini oficiale luminate și
cât se poate de profitabile pentru prestigiul unei
națiuni. Numele său e Antun Tomislav Saban. S’a
născut la Zagreb, în data de 1 ianuarie 1971. După
absolvirea liceului, studiază compoziția cu profe-
sorul D. Kempf la Academia de Muzică din urbea
natală. Obține burse, ce îi vor înlesni o carieră
meteorică, din partea Fundației Alban Berg, a
Ministerului Științei din Austria și a Universității
din Miami/USA. Începând de la mijlocul anilor
1990, compozițiile sale sunt recompensate cu pre-
mii - unul de promovare, din partea Big Band Sud,
pentru SwingAnalysis, altul din partea Ministerului
Croat al Culturii pentru On the Origin of the Species,
căreia i se va atribui în 2002 și Premiul Sljepan
Sulek „pentru cea mai bună compoziție a unui
autor croat sub 35 de ani” (în paranteză fie spus, ați
auzit cumva de vreo inițiativă similară în ceea ce-i
privește pe tinerii compozitori români de filiație
jazzistică?). După un stagiu free lance la Viena (1998-
2000), A.T. Saban devine - la etatea de 29 de ani! -
secretarul Uniunii Compozitorilor din Croația
(Hrvatsko Drustvo Skladateja) și director artistic al
prestigiosului Jazz Klub Zagreb.
Prima caracteristică frapantă a omului Antun
Tomislav Saban este disponibilitatea de a dialoga
cu cei interesați în promovarea muzicii adevărate.
El se exprimă, coerent și nuanțat, în numeroase
limbi - slave, germanice și romanice. Nu e doar
un compozitor de înaltă clasă, ci și un om de cul -
tură, cu care se poate discuta la obiect pe cele mai
diverse teme. Muzica sa relevă un temperament
creator de tip apollinic, solar, echilibrat dar și
exuberant, în consonanță cu natura binecuvântată
a patriei sale mediteraneene. Specifică la Saban e
o anume detașare cu care abordează, olimpian
aproape, tezaurul acestei muzici periplanetare
care e jazzul din zilele noastre. Esențe inefabile
precum swing-ul, ritmurile afro-caraibeene,
„jocurile de ape” ale armoniilor tip big band,
energia improvizatorică spontană, misterele
tango-ului etc. sunt „disecate” din perspectiva
compozitorului cult(ivat), conștient de câștigurile
de ultimă oră ale limbajelor muzicale și de faptul
că jazzul își poate extinde polisemia până la înglo-
barea unor semnificative porțiuni ale muzicii
contemporane în genere. Aș zice că în personali-
tatea compozitorului Antun Tomislav Saban se
îmbină fericit tentația explorării de teritorii exo-
tice (reminiscență genetică de factură Marco
Polo?), cu spiritul reflexiv central-european,
capabil să decanteze inspirațiile fulgurante în
memorabile sinteze stilistice. Abilitatea acestui
compozitor de a inventa o muzică savuroasă, fără
a face rabat de la imperativele „artei înalte”, îl
plasează într’o categorie specială, inaugurată în era
jazzului de către George Gershwin.
Se impune mențiunea că lucrările lui A.T.
Saban (dintre care mi-au fost oferite spre ascultare,
pe lângă cele ante-menționate, Una caminata de seis
minutos & los encuentros on the beach, Ostinato ostentato,
Zagreb 1999, Quinteto para clarinete ed archi, Prevlaka,
No Name Feature), au beneficiat de interpretări
excelentissime: Orchestra Simfonică a
Radiodifuziunii Croate, Filarmonica din Zagreb,
Ensemble Modern, University of Miami Symphony
Orchestra, Big band-ul Radiodifuziunii Slovene,
Big Band-ul Radiodifuziunii Croate, Trio-ul de
ghitare Zagreb, ansamblurile de muzică contempo-
ranăJanus și Nouvelle Cuisine etc.
■
teatru
Cum m-am cunoscut cu
Apolodor
■ Claudiu Groza
Pe un onorabil website care a organizat un top
al literaturii pentru copii, Cărțile cu Apolodor
ale lui Gellu Naum se aflau pe “podium”,
cum s-ar zice, adică între primele trei clasate, ală-
turi de Jules Verne sau Swift. Informația am
descoperit-o întîmplător, căutînd date despre cele
două volume, pe care nu le-am găsit în fișierele
bibliotecilor. Chiar și în site-ul oficial al autorului,
Cărțile... au un fișier aparte. Apoi, datele prezente
în diferite părți se contrazic. Astfel, despre Cartea cu
Apolodor se spune că ar fi apărut ba în 1954, ba în
1959; versiunea oficială reproduce - năucitor -
doar două coperți, la Cartea cu Apolodor din 1975
(ediția a doua, la Editura Ion Creangă), și la A doua
carte cu Apolodor din... 1972 (de bună seamă tot
ediția a doua, la aceeași editură). Oricum, limpede
e că cea mai recentă reeditare a fost publicată anul
trecut la Humanitas, astfel că ar trebui să fie cît de
cît accesibilă publicului.
Am făcut acest excurs ocolitor doar pentru a
releva că și postum, Gellu Naum rămîne - fără
voia sa, dar cu participarea exegeților de toate
felurile - același personaj suprarealist și ludic pre-
cum în timpul vieții.
Cred că tocmai datorită acestei pregnante
dimensiuni ludice - auctoriale și textuale -, Cartea
cu Apolodor și-a găsit recent și o versiune scenică,
într-un spectacol omonim realizat de Ada Milea și
prezentat la Cluj cu sprijinul Teatrului Imposibil.
Cărțile cu Apolodor sînt, evident, pentru copii.
De toate vîrstele, însă. A dovedit-o entuziastul
public clujean - format preponderent din stu-
denți -, îngrămădit efectiv în Clubul Diesel,
unde s-au desfășurat cele patru reprezentații
locale.
Faimosul - de-acum - Apolodor este un pin-
guin, tenor la Circul din București. Cuprins de
dor (folosesc exact splendida rimă muzicală a tex-
tului), el își dorește să ajungă la Pol, pentru a-și
regăsi familia. Drumul lui va fi o înlănțuire de
aventuri/experiențe, unele plăcute, altele de-a
dreptul “fioroase”. Apolodor se întîlnește în
Sahara cu o cămilă-soră a celei care, la București,
l-a învățat “prima gamă”; în America, va fi
urmărit de “banditul din Connecticut” ș.a.m.d.
După ce străbate aproape tot globul, făcîndu-și și
prieteni, și dușmani, pinguinul încăpățînat (pen-
tru că nu vrea să renunțe la călătoria sa) ajunge în
fine la Pol, unde îl întîmpină numeroasa-i fami-
lie. Însă după nu prea multă vreme, i se face dor
de prietenii lui din București. Așa că peripețiile
călătoriei încep din nou.
Pattern-ul alegoric al poveștii lui Gellu Naum
este foarte limpede. Extrapolînd puțin, aș spune că
Apolodor-pinguinul face parte din aceeași familie
cu Gulliver sau cu personajele lui Verne, dar și cu
Knulp al lui Hesse ori cu Grenouille din Pafumul
lui Suskind - doar că el privește lumea cu o can-
doare pe care nici măcar banditul american n-o
poate risipi. Apolodor este un călător solar al vieții.
Spectacolul este construit într-o manieră
admirabil-teatrală (deși Ada Milea avea dreptate
afirmînd, într-un interviu din Man.In.Fest, că nu e
un spectacol de teatru). Cei patru interpreți au
combinat mijloacele de expresie dramatice cu cele
muzicale. Dorina Chiriac a fost un adorabil
Apolodor, cu toate copilărelile, bosumflările și
“vitejiile” personajului; Radu Bînzaru a jucat
eroii negativi și a “cîntat” și toată gama de ono-
matopee - împușcături ș.a. - necesare; Adrian
Mihai a asigurat secțiunea de percuție; în fine,
Ada Milea a făcut pe Povestitorul, într-o impeca-
bilă alternanță a nuanțelor impuse de narațiune,
în maniera de impact care îi este specifică.
Dincolo de dimensiunea sa de spectacol de
public - amuzant, empatic, delicios, entuziast -
Cartea cu Apolodor este, neîndoielnic, și un specta-
col de artă, pentru că aduce în atenția culturală
un text literar de mare frumusețe, aproape
necunoscut însă cititorilor/spectatorilor români.
Dacă numărul spectatorilor clujeni n-ar fi fost
atît de mare, m-aș fi dus să-l revăd pe simpaticul
meu prieten și să-i mai ascult uluitoarele aven-
turi. Pe bune.
■
16
■ | TRIBUNA ♦ nr. 37 ♦ 16-31 martie 2004 |-
■	lancu Grama
murdarul singurei întîmplări
aici este întregul zidirii priviți-mi brațele într-o lungă
întoarcere
acum se ascultă rumoarea înaltului se arcuie°te după
gură spartă °i pe după sarcasm
există coama care love°te văzduhul o nimic toată să afli
cum sunt despuiate nopțile °i-s categorii de oameni
care-°i frîng mîinile
°i sunt linii după care-au răscolit întregul focar
aici este înca murdarul singurei întîmplări pe partea
care-i în cumpănă
după .fășirea apei
ca marile experimente între valuri °i stînci sau la numai
cîțiva metri mi se golesc toate venele
e un stîlp urmat de un alt stîlp
e ca °i cum s-ar sădi invidia se realcătuie°te fecioria
din bucăți care-au fost azvîrlite
ca după .fîr°irea apei lăsăm să curgă ecoul °i strîngem
cîteva versete din dreptul unde-a fost rupt stigmatul
gîndurile înainte
este o mînă lîngă cuvîntul a°teptare
este o țesătură cu gîndurile înainte °i cu folosul întors
către noi
există rolul neînsemnat culoarea argintie °i imaginea
iertării într-un spațiu restrîns
toate au fost cîndva momente apropiate iar spaimele
cîte-au fost s-au risipit
o mare tulburare într-un singur pumn o de.facere pe
potriva zilei de-acum °i nelini°tea care-ar putea întreține
înfiorarea
p oezia___________________________________________
un caz atît de rar să constați că durerea merge la braț cu
răscrucea
cauzele lăsatului pe-o parte
dacă a° spune înviorare sau °tergere într-un loc aproape
nevăzut
dacă m-a° folosi de inadecvare sau a° trece pe lîngă
lini°te
cineva va trebui să a°eze măcar un braț sau să folosească
primul cuier °i primele începătoare
alteori sunt în preajma iertării °i din unul în altul fac
semne triunghiulare
°i notez doar cauzele lăsatului pe-o parte °i-a întîrzierii
■	Nelu Bălan
Frunți de beton
Ca ni°te ciorchini
de nu mă uita
răsar stelele
pe bolta aceasta
a minții
strecurată cîndva
printre cuvinte
ora°ul adoarme pe vineri
sub frunți de beton
°i scîrtîituri de tramvaie
peste Some°
podul acela presară
lumina
din lămpile
cu vapori de sodiu
de sus
luna ne zîmbe°te
°i stelele
departe ne cheamă
de viața de
zi cu zi
într-o lumină de sidef
subfrunți de beton
ora°ul adoarme
arareori
un scîncet de copil
mai sparge lini°tea
cu aripi
de porumbel
Cumpăna
Dintr-un anumit unghi
ora°ul acesta
cum îl vedeți
cum îl °tiți
ori îl respirați
de-l prive°ti
o cumpăna e
ca un adaos
acestei clipe
adus
între privirea această
°i următoarea
între pasul acesta
°i celălalt
ori între surîsul
acesta °i altul
stabile locuri
instabile a°ezări
s-ar fi zis
ca nu e nimic
°i tot ce vezi
ce simți
e doar un hele°teu
cu vremea adus
special
doar pentru tine
penumbra
a timpului acesta fugar
■
gx abrupto
Didi și sexul
■	Radu Țuculescu
Jar într-o după masă mă apuc eu să citesc o
carte voluminoasă scrisă de un autor care îmi
era cunoscut mai de multișor, dar despre al
cărui prohab, plin de ghidușii literare, am aflat
dintr-o revistă. O vreme, Didi a zăcut alături,
uneori cu botul proptit de umărul meu drept,
suflându-mi călduț, fără vreo intenție anume, în
obraz. Când prohabul lui Miller (ăsta era autorul
cu pricina) începea să iasă în evidență, să se răsfețe
pe mai multe pagini, ciugulit (cum o zice chiar el)
de diverse buze, Didi avea o reacție bizară. Ofta de
câteva ori adânc, se foia, se ridica pe jumătate,
mișca de câteva ori din coadă apoi se trântea, cu un
mic geamăt, pe-o latură, adunându-și toate cele
patru labe sub bot. Performanță, nu glumă, con-
curând cu performanțele sexuale ale romancieru-
lui. Mă refer la efortul depus întru adunarea labe-
lor într-un mănunchi, similar cu efortul eroului de
a satisface vreo patru femei în aceeași seară și
încăpere. După această reacție, Didi se liniștea
(spre deosebire de mine care continuam lectura)
și trăgea un somn pe cinste, total indiferentă la
ceea ce se întâmpla (ori citea) lângă ea.
Nu departe de blocul în care locuim, eu și
Didi a mea, cățeaua tricoloră, trăiește Ramses.
Nu îmbălsămat ci groaznic de viu. Un tekeluș ca
un parizer țărănesc, adică la fel de gros și aproape
la fel de lung. Ramses e plin de sine, are o per-
sonalitate accentuată și picioare scurte, subțiri, ca
niște bețe strâmbe. Asta nu-l împiedică să fie aro-
gant, dar și pus pe farse, în timp ce-și ascunde
ochii sub urechile clăpăuge. Nu întâmplător mi-
am amintit de el, în timp ce parcurgeam paginile
voluminosului roman. Prohabul lui Ramses,
câine pitic, prinde dimensiuni când Didi își face
apariția pe aleea dintre blocuri iar el se află prin
apropiere. În zăpadă, Ramses lasă o urmă adâncă,
fugind repejor după Didi, ca și cum ar ara cu un
plug minuscul dar învârtoșat. Cum, adică, poate
fi un plug învârtoșat? O întrebare metafizică,
demnă de prohabul lui Henry Miller și de cel al
lui Ramses. Didi se face că fuge, e o cochetărie
tipic feminină. Dacă și-ar pune mintea cu piticul,
nici urma nu i-ar mai afla-o. Ramses o ajunge,
deci, și se postează în spatele ei. Didi are coada
ridicată, precum un steag care fâlfâie în vânt.
Ramses își ridică botul lung și ascuțit, adul-
mecând ținta. O dibuiește că-i cam sus pentru
statura sa, ceea ce nu-l deranjează, nu-i creează
complexe. Se saltă pe picioarele din spate și, pe
neașteptate, se proptește cu labele din față de
partea finală a spatelui cățelei mele. Ocupând
această poziție, e de-a dreptul mândru, se și vede
pornind acțiunea cea plină de plăcere. Dar Didi îl
lovește, brusc cu coada, îl răstoarnă ca pe un câr-
naț uriaș și apoi se întoarce, îl mușcă de-o ureche,
după care o pornește la goană. O goană săltăreață,
ghidușă, care nu exprimă altceva decât o nesătulă
poftă de joacă. Didi e sterilizată de la șase luni și
habar nu are ce-i ăla prohab învârtoșat nici nu
pricepe ce vor să semnifice tânguitoarele lătrături
cu accente pseudofilosofice.
■
■ | TRIBUNA ♦ nr. 37 ♦ 16-31 martie 2004 |-
17
m
e eridian
Romanul și impactul
imaginației morale
■	Marius Jucan
omanului nu i se poate contesta de câteva
secole încoace, de la 1614, anul când apare
al doilea tom al lui Don Qujote, locul tot
mai productiv al unui gen literar nu doar prolific
ci și “popular”, datorat în parte și succesului
capodoperei cervantine. Emergența romanului ca
factor de expansiune al imaginației morale ne
interesează aici într-un alt mod decât cel al afir-
mării unei normativității etice standardizate, pe
care la vremea începuturilor romanești două mari
și puternice instituții ale Occidentului, monarhia
și biserica o administrau cu egală economie și
gelozie. Mai mult, apariția romanului lui
Cervantes arată că imaginația morală era corelată
unui imaginar moral autonom, simptomatic
modernității, eliberat treptat de constrângerile
ecleziastice și politice. Cunoscând de la începu-
turile sale concurența discursului istoric și teolo-
gic, dezvoltarea instituției autorului, eflorescența
stilului dar și tăișul cenzurii, romanul s-a trans-
format curând într-un adversar critic al oricărei
constrângeri recunoscute ca atare.
Într-o neîntreruptă luptă cu constrângerea (nu
doar cu cea a fictivității romanești), găsim meritul
înnoitor al romanului ca gen al literaturii moder-
ne, confruntare dar nu absolutizare a constrân-
gerii în “misiune” ca în cazul romanului pro-
letcultist, ori legitimare a oricărei libertăți, pre-
cum în romanul erotic și/sau pornografic.
Diversificarea stilistică a romanului era deja în
progress vizibil în economia lui Don Qujote, deși
specializarea stilistică propriu-zisă era departe de
a provoca o ruptură față de „istorisire”. Comedie
de moravuri ori istorie a moravurilor, romanul
s-a distanțat (prin reprezentare) de varietatea con-
strângerilor, lăsând doar una ca miză centrală:
suspendarea neîncrederii sau pactul ficțional.
Ceea ce nu înseamnă că romanul nu a investigat
cu pasiune filosofică, sociologică, psihologică
domeniul realității, inclusiv cel al propriului pact
ficțional, pentru a se recunoaște în integralitatea sa
în opera de imaginare morală. Popularitatea
romanului a cunoscut suișuri și coborâșuri, și pe
măsură ce dezvrăjirea culturii occidentale s-a pro-
dus și diseminat în alte colțuri ale Europei, apoi ale
lumii, standardele teologico-filosofice cu care eti-
cul fusese comensurat au devenit susceptibile unei
schimbări profunde, unei relativizări, ireversibile,
pe care nu știm prea exact dacă să o lăudăm sau să
o deplângem, cum s-ar spune azi. În locul unei
dogme care să legitimeze și să păzească eticul pen-
tru mase, romanul a oferit cititorilor săi un orizont
de așteptare, preluat și exploatat de aceștia uneori
doar ca divertisment superior, tocmai pentru că era
mai apt în adresabilitatea sa să satisfacă nevoile
unei conștiințe individuale pentru libertatea imagi-
nației morale, mai degrabă decât idealul unei
umanități abstracte, lipsite de felul omului de a fi
unic și inimitabil
S-a spus adesea că problema centrală a roma-
nului modern este antinomia dintre realitate și
aparență ( Lionel Trilling, The Liberal Imagination.
Essays on Literature and Society, Doubleday Anchor
Book, New York, 1953, pp. 203-206) Reprezen-
tarea mereu diferită a realității a devenit cerință
canonică, “noutatea” fiind percepția realității
mereu schimbătoare în oglinzile reflexive ale dis-
cursului romanesc. Discursul romanesc ne poate
oferi cheia romanului și azi, când ficțiunea
romanească a devenit măsura realității propriu-
zise. Capacitatea imaginativă a autorilor de
romane a fost luată drept linie de start pentru
estimarea gradului de real al realității, și pentru că
ficțiunea romanescă a cucerit gustul maselor, dar
și deoarece romanele populare sunt de multă
vreme (secolul 19 a reprezentat o culme), pro-
ducătoarele și susținătoarele unui imaginar moral
al căutării noului, prin forme noi de eroizare.
Realitatea e parcă mai “exemplară“ fiindcă devine
eroică în roman, iar descrierea propriu-zisă a
realității „mai” autentică, fiindcă e trăită ca expe-
riență traversabilă... O autenticitate ce aparține
doar discursului romanesc, se înțelege.
Cum ar putea fi descrisă într-un mod evident
sumar posteritatea cervantină a romanului ?
Credem că prin aceea că romancierul modern
se identifică cu un „specialist” al imaginației
morale, după cum o asemenea imaginație morală
nu putea fi nici prescrisă, nici dogmatizată de
filosofie, teologie ori ideologie, lăsând de drept
un spațiu simbolic scriitorului, așa cum observă
Richard Rorty într-un eseu des citat. (Richard
Rorty, Obiectivitate, relativism si adevăr. Eseuri
filosofice I, traducere de Mihaela Căbulea,
București, 2000, pp. 358-359). Am preluat din
acest eseu termenul de imaginație morală care era
atribuit de filosof caracterizării societății liberal
democratice, mai precis unei repartizări de sarci-
ni morale într-o societate liberal-democratică.
“Sarcinile morale ale unei democrații liberale
sunt împărțite între agenții iubirii și cei ai drep-
tății.” Diferența dintre maeștrii diversității și păzi-
torii universalității, altfel spus dintre agenții
iubirii și cei ai dreptății, cum îi cataloghează
Richard Rorty pe romancieri, istorici, etnologi,
ziariști ai presei de scandal într-o primă grupă, și
pe filosofi și teologi într-o a doua, ne trimite la
ideea unei competiții dintre iubire și dreptate, dar
și la contextul iudeo-creștin al culturii euro-
atlantice în care iubirea și dreptatea sunt cele
două laturi ale unei spiritualități mântuitoare. De
ce trebuie oare să „se întreacă” iubirea și dreptatea
în viziunea lui Rorty? Competiția dintre cele
două se desfășoară, ni se pare, pentru a redefini
transcendența într-o lume a cărei voință de a fi
este doar aceea de a „lumi”. Ideea filosofului
american este că maeștrii diversității trebuie încu-
rajați să dezvolte imaginația morală a societății,
fără însă ca păzitorii universalității să-și piardă
vigilența, pentru a asigura astfel consistența nu
doar comunitară, ci și umanitară a acestei lumi.
Romancierul dezvoltă, educă, așează în rama
întâmplărilor sale povestite cu un joc distributiv
real/alegoric, de la Cervantes la Kafka și de la
Balzac la Pyncheon, o strategie de reprezentare a
imaginației morale, care nu este doar una estetică.
Romanul nu a ascuns niciodată unui ochi atent
aluzivitatea sa politică, ori dacă vreți receptivitatea
sa pentru politic, deoarece nu a fost niciodată
indiferent la miza ideologică, chiar dacă nu a
făcut din aceasta linia de impact a imaginarului
său moral. Probabil datorită apetenței genului
pentru ideologic, dovedită de evoluția clasei de
mijloc al cărui gen literar preferat era, romanul a
fost adesea pus la index John Locke, filosoful li-
beral, trebuie să fi fost îngrozit de pretenția de
adevăr clamată de roman și romancieri, căci atât
genul cât și autorii erau lipsiți în mintea filosofu-
lui de vreo autoritate decât aceea a plăcerii ficțiu-
nii, a invenției măcinate de morile de vânt ale
posibilului, născute din frecventarea imaginației
plăsmuitoare, cum ar spune Coleridge. Nu
același lucru îl sugerează, de pildă, Rousseau în
La NouvelleHeloise, scriere care transfera în
roman problematica criticii iluministe, oferind un
precedent capital pentru dezvoltarea ulterioară a
genului.
Căci într-adevăr lectura romanelor poate fi
boală curată, așa cum a pățit seniorele din La
Mancha, nobilul domn, căruia romanele i-au
provocat cea mai năstrușnică și mai profund
amară aventură. Oricum, metafora cunoașterii
prin îmbolnăvire, îmbolnăvirea de alte lumi,
lumile imaginației, arată că pierzând prin sufe-
rință emfaza rațiunii, dar în nici un caz rațiunea,
suntem recompensați de plăsmuirea liberă a unui
imaginar moral, dacă nu mai adevărat atunci mai
originar. Prin ceea ce ne închipuim, și mai ales
cum ne închipuim despre alteritatea noastră,
despre acceptarea ceiluilalt, a străinului care con-
tinuă să fie semenul nostru
■
18
■ | TRIBUNA ♦ nr. 37 ♦ 16-31 martie 2004 |-
Europa ca subiect unificator
și obiect al globalizării
■	Ovidiu Pecican
Diferitele referendumuri naționale pe care
le-a iscat semnarea tratatului de la
Maastricht au evidențiat, prin rezultatele
lor, ici și colo mai mult, dincoace și dincolo mai
puțin, o anume prudență - când nu, direct, neîn-
credere - a oamenilor de a se aventura din spațiul,
socotit protectiv, al statului-națiune al vechii
Europe în cel, potențial alienant, al noii Europe,
comunitare. Reticența oamenilor nu se adresa
inițiativei ca atare, ci traducea, cred, mai curând o
anume nesiguranță ce provenea dintr-o anume
timiditate în depășirea vechiului orizont de
reprezentări. Uzând de imaginea solidarității între
vorbitorii aceleiași limbi - nu este întâmplător că
sentimentul național se exprimă preferențial prin
trimiterea la cel mai firesc instrument de comuni-
care aflat la îndemâna unei comunități: limba
maternă -, modernitatea a reușit punerea împreună
a macrocomunităților etnolingvistice, făcând saltul
de la fărâmițarea regională din timpul feudalismu-
lui. Ea nu a anulat identitățile regionale, dar le-a
subordonat - uneori cu mijloacele cele mai mod-
erne, apelând la ajutorul radioului și televiziunii,
ca în Italia, unde abia anii 60 ai secolului al XX-lea
a dus la utilizarea pe scara întregii țări a limbii lit-
erare ca instrument de comunicare comun tuturor
cetățenilor din peninsulă - apartenenței la națiune.
Procedând astfel, statalitatea modernă nu făcea
decât să lărgească la niște limite oarecum firești și,
în orice caz, previzibile, anunțate sau codificate de
filosofi și oameni de cultură (Herder în primul
rând) o manieră preexistentă de raportare la celălalt
și la un teritoriu dat, socotit matrice generativă a
comunității. În această optică, translația nu a fost
scutită de aventuri și a trebuit să recurgă în mod
frecvent la sloganuri exclusiviste, definind nați-
unea prin contrast cu alteritatea etnică și rasială.
De astă dată, însă, lucrurile stau cu totul altfel.
Întâi, pentru că postularea postistoriei, a post-
modernității și a globalizării înseamnă, printre
altele, și un eșec al modernității, denunțarea rigid-
ităților și caracterului prea limitativ al acesteia.
Noul fundal, tocmai cel pe care se proiectează pro-
cesul de construire a noii Europe (însă și al
europenității văzută ca identitate suplimentară),
este unul de o complexitate mărită, construcția
europeană contrazicând atât vechea organizare, în
state-națiune, cât și pe cea în curs, a ordinii globale.
Ea apare deci, simultan, pentru unii ca o lărgire
greu de tolerat a spațiului familiar, a orizontului
spațial tradițional, la care se raportau de o viață, în
timp ce pentru alții ea rămâne, fie și înscriindu-se
în perimetrul noilor tendințe globalizante, o jumă-
tate de pas, o mișcare incompletă.
Într-adevăr, televiziunea satelită, comunicațiile
prin poșta electronică și internetul - odinioară
apanajul forțelor militare ale marilor puteri - sunt
interfața oferită populațiilor de niște armate care,
în cele mai multe dintre cazuri și cel mai adese-
ori, nu mai vizează purtarea unor războaie de
cucerire, ci gestionarea unui statu quo politic. Este
la fel de adevărat însă că aceste fenomene, inițiate
în parte încă din timpul războiului rece, sunt
situabile în suita modificărilor radicale aduse de
anul 1989, caracterizate de gestionarea unipolară a
lumii. Într-adevăr, SUA au asumat obiectivul
garantării situației existente într-o conjunctură în
care ele nu întâmpină nici o concurență viabilă și
în care principala prioritate pare să fi devenit
reluarea de pe poziții noi a dialogului
Occidentului euroatlantic cu Islamul.
Într-o asemenea configurație, relațiile inter-
naționale - relații între națiuni, deci - se văd
reduse la un rol secundar, prim-planul scenei
globale ocupându-l tot mi mult raporturile dintre
construcțiile politice mai semnificative (federații
sau alianțe de state). Schimbarea identității acto-
rilor principali ai marii scene a lumii obligă
Europa, periferizată brutal de două războaie
mondiale - percepute de mulți ca războaie civile
europene - și de scindarea ei, în anul 1917, într-o
Europă capitalistă și una socialistă, să se înscrie în
cursa pentru aggiornamento. Astfel, procesul
agregării unei unități europene complexe, inițiat
chiar la sfârșitul celei de a doua mari conflagrații
(1945), a prins un vânt bun în aripi la sfârșitul lui
1989 când căderea Imperiului Sovietic a eliberat
Ocidentul european din chingile presiunii ideo-
logice și militare ruse și a lăsat fostelor state
satelite din Centrul și Răsăritul continentului o
singură opțiune: racordarea la țările Pieței
Comune. Interesul pentru noua raliere a depășit
previziunile, punând, practic, în dificultate
Uniunea Europeană. Deși ritmul de agregare al
acesteia s-a accelerat la maximum, prin semnarea
tratatului de la Maastricht și transformarea fostei
piețe unice într-o federație de state occidentale
(1991), prin crearea unui spațiu al liberei circu-
lații a cetățenilor (acordurile Schengen) și prin
introducerea monedei unice europene (2002),
totuși, UE nu a dovedit suficientă putere de
absorbție și destulă consolidare internă pentru a
putea include în structura ei toate statele candi -
date. Astfel, viteza relativă cu care Comunitatea
Europeană avansează, de mai bine de un deceniu,
în direcția agregării unei federații depline, a unui
organism suprastatal european, ca și forța
redutabilă pe care un asemenea proces o pune în
joc, nu sunt suficiente pentru a impulsiona la
nivelul dorit mișcarea integratoare.
■
Apte
Expoziție Bernea la Cluj
■	Bogdan Teodor lacob
La începutul lui martie a avut loc la Cluj ver-
nisajul expoziției “Horia Bernea în colecția
dr. Sorin Costina” în spațiul expozițional de
la subsolul Casei Matei Corvin. Organizată ca
rezultat al colaborării dintre curatorul și criticul de
artă Mircea Oliv și Universitatea de Artă și Design
din Cluj-Napoca, manifestarea aduce în fața pub-
licului clujean nu mai puțin de șaptezeci de piese
aparținând unuia dintre cei mai importanți pictori
români ai perioadei postbelice.Este vorba de
lucrări de o mare varietate, atât ca tematică, cât și ca
tehnică de execuție(de la desen la acuarelă și pictură
în ulei).Fapt esențial și remarcabil, toate fac parte
dintr-o singură colecție, aceea a doctorului Costina
din Brad.
Piesele prezentate permit o trecere în revistă,
succintă dar nu superficială, a temelor și motivelor
predilecte în pictura lui Bernea, a fazelor stilistice
parcurse de acesta de-a lungul timpului.Mai mult,
ar trebui semnalată prezența în cadrul colecției a
câtorva dintre lucrările de vârf , din punct de
vedere calitativ, din opera, vastă, a pictorului.
Astfel, se remarcă spre exemplu câteva dintre
picturile aparținând seriei “Praporilor”.În cazul
acestora, demersul artisului pornește dintr-o arie
tematică și plastică, pe care, cu o oarecare doză de
exagerare , o putem defini ca pe una a kitsch-
ului(popular, sincer și inofensiv) ortodox. Rezul-
tatul final este însă unul realmente modernist, de
mare acuratețe și forță de expresie autentic artis-
tică.Etapele parcurse între cei doi poli imagistici
sunt ilustrate în expoziție prin prezența desenelor
(de un grafism ce ar putea deveni exuberant, dacă
nu ar fi temperat de o lucidă și sobră inteligență
compozițională) și a schițelor pregătitoare. Impre-
sionează varietatea registrului expresiv, de la deco-
rativismul aproape geometric stilizat al unora dintre
aceste lucrări la subtilitățile cromatice ale altora.
Două pânze excepțional realizate sunt cele din cele-
bra serie a “Dealurilor”. Căci piesele aflate în po-
sesia doctorului Costina fac parte dintr-o suită mai
amplă, ale cărei lucrări oferă un riguros calculat
crescendo dimensional: puse unele lângă altele,
variația dimensiunilor lor descrie proporțional
unghiul pantei colinei care a stat, ca dat al realității
vizuale imediate, la baza conceperii picturilor.
Dincolo de această încercare plastică pe tema prob-
lemei proporțiilor și a aceleia a raporturilor dintre
realitate/natură și imaginea artistică, “Dealurile”
expuse rețin atenția și trezesc admirația prin atmos-
fera pe care artistul reușește să le-o confere, care le
trădează menirea(ambiția?) de a se revela ca ușor
imprecise și oarecum poetice teofanii vizuale; o
atmosferă ce pare în același timp a aminti întrucâtva
de oniricul peisajelor imaginare ale unui suprarea-
list ca Max Ernst.
Poate mai puțin adecvate și adaptate unei sensi-
bilități perceptive contemporane(să-I zicem post-
moderne?) și ceva mai slab realizate ni se par
lucrările din ciclurile dedicate Văratecului.Ele
reprezintă rezultatul (târziu manifestat în act, pe
când artistul se afla la Paris) al șederii pictorului la
celebra mănăstire moldovenească.Imaginile clopot-
niței sau variantele “Coloanei” (prezență aproape
obsedantă) par să oscileze între hiper-realism și
tentația misticului, fără a ajunge la o reală unificare
plastică și semnificantă a celor două registre.
Lucrarea intitulată “Coloană II” ne apare însă ca
fiind o superbă și mai mult decât compensatorie
excepție.
Expoziția de la Casa Matei face manifest și un
remarcabil, să spunem, concept de colecție.Colecția
dr. Costina nu este o alăturare aleatorie sau mer-
cantilă de obiecte de artă. Atât în cazul lui Bernea,
cât și al altor autori contemporani de valoare ale
căror lucrări le deține °i,mai ales, le admiră,
colecționarul a încercat și cel puțin într-un caz, a
reușit să adune piese care să dea o imagine cât mai
coerentă și mai relevantă a unei personalități artis-
tice. Modest, Sorin Costina refuză să își aroge
vreun merit în reușita acestui demers, considerân-
du-se, în ipostaza de colecționar, ca fiind literal-
mente doar o (altă/altfel de) creație a regretatului
său prieten și “frate mai mare”: artistul și omul de
cultură Horia Bernea.
■
■ | TRIBUNA ♦ nr. 37 ♦ 16-31 martie 2004 j
19
f ilosofie
Adevăr și interes
■	Teodor Vidam
Lucrarea Adevăr °i interes de I. Maxim Danciu
apărută la Editura Limes, Cluj-Napoca,
2001 reprezintă o privire asupra existenței
oamenilor pe calea rațiunii critice. Autorul dis-
tinge de la bun început patru direcții de
exercitare a cugetării filosofice: a) Direcția profe-
sată de cei pentru care filosofia ar avea în primul
rând menirea de a construi o reprezentare sistem-
atică a realității. Într-o asemenea perspectivă
filosofia se constituie ca un Weltanschaung, iar
specificul ei ar consta în faptul că implică un rea-
lism radical pe planul teoriei cunoașterii; b) o a
doua direcție, oarecum reductivă și terapeutică, se
ocupă de investigarea limbajului și a gramaticii.
Ea pune pe prim plan teoria enunțurilor și face
apel la tehnici de analiză ce urmăresc reformula-
rea enunțurilor complexe după reguli riguroase
de derivare. Filosofia în această variantă analitică
nu urmărește a spori domeniul faptelor, ci
cunoștințele despre ele; c) O a treia direcție pune
accentul pe varietatea experiențelor umane
(științifică, estetică, morală, religioasă etc.). Ea se
centrează asupra subiectivității privită în varietatea
și diversitatea accepțiilor sale. Se renunță la exi-
gența viziunii globale pentru ca efortul reflexiv să
fie orientat în adâncime, la nevoie chiar prin
metode de descriere fragmentară; d) Finalmente,
o a patra direcție, aceea a preocupărilor de
metafilosofie, sub incidența influenței tardive a
lui Nietzsche și cea mai recentă a lui Heidegger.
Indiferent de una sau alta din versiunile ante-
rioare, filosofia menține treaz spiritul critic, în
pofida perspectivelor diferite, nefiind vorba de o
direcție dominantă, ci de afinitatea de o grupare
sau alta de filosofi. Astfel, I. Maxim Danciu se
înscrie pe linia reprezentării sistematice de factură
realistă profesată în spațiul culturii românești de
M. Florian și T. Vianu. Tema adevărului, corelată
cu aceea a interesului, nu poate ocoli problema
raționalității și a formelor pe care le îmbracă.
„Analizând mai profund resorturile ce mișcă
ființa umană, - observă I. M. Danciu - constatăm
că pornirile omului se pot contrazice și combate
între ele” (1. I. Maxim Danciu, Adevăr °i interes,
Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2001, p. 10). Fondul
mobilurilor omului este întotdeauna irațional.
Pentru a întări acest argument se readuce în
atenție o zicere consacrată a lui Kant «instinctele
fără rațiune sunt oarbe, rațiunea fără instincte ar
fi moartă». Tindem să numim rațional ceea ce e
avantajos ființei umane. Însă trebuie deosebit
între ceea ce e personal-rațional, și ceea ce e
social-rațional. Sintagma «Omul este o ființă
rațională» nu mai rezistă în prezent unui examen
logic atent. În schimb, nu se poate nega că, asigu-
rând cunoașterea lumii, formarea conștiinței-de-
sine a omului, rațiunea este una din pârghiile
făuririi sale ca subiect creator, ca ființă pentru
sine. Cealaltă pârghie este praxisul, acțiunea con-
cretă a rațiunii, prin care se dimensionează viața
cotidiană, cu adevărurile și interesele sale trăite.
Ca instanță intelectuală de vârf rațiunea
îndeplinește mai multe funcții indispensabile
deopotrivă vieții personale și celei de ordin
comunitar: ea dispune de o dimensiune cogni-
tivă, întrucât încearcă să deslușească enigmele
naturii și ale existenței umane; de o dimensiune
proiectivă, - intuiește și schițează actele omului;
dimensiune critică, cu rol de a eluda fetișurile,
dogmele, închistările și mărginirile omului,
dimensiune valorizatoare, care vizează
umanizarea spațiului social și a timpului istoric;
finalmente, dimensiunea expresivă, care configu-
rează operele spiritului și modelează diversitatea
discursului uman. Toate acestea îl îndreptățesc pe
I. M. Danciu să tragă concluzia că raționalitatea
este un atribut al prestațiilor umane.
Dar la baza acestora se află psihismul uman ce
se structurează la trei nivele diferite ale ființei
umane: inconștient, preconștient și conștient.
Zona inconștientă e marcată de prezența și acțiu-
nea instinctelor, de izvodul și vadul pulsiunilor și
impulsurilor, de fervoarea și tumultul tre-
buințelor. Zona preconștientă e marcată de do-
rințe și aspirații, adică zona preferințelor. În ce
privește materia dorințelor ea este complexă.
Distingem în principal dorințe concupiscente
generate de libido, dorințe comune generate de
nevoile elementare și dorințe rezonabile, sursa
bunului simț, coeficientul înnăscut al moralității.
Ambele zone reprezintă subconștientul, substrat-
ul fundamental al psihismului uman comparativ
cu fenomenul conștiinței. Această structură con-
tradictorie a ființei umane face ca insul uman să
se știe insuficient și în continuă căutare de posi-
bilități, speranțe și promisiuni. Disponibilitățile
intelectiv-efective provin din această vatră a
ființei umane, fapt care reprezintă nu numai
suportul și sursa acestora, ci și domeniul procesu-
lui neîncheiat al fațetelor multiple pe care le par-
curge variabilitatea legăturilor dintre interes și
adevăr.
În consecință, „procesul cunoașterii ființei
umane, privită în complexitatea sa, reprezintă o
coordonată a filosofiei” (2. Idem, p. 15) și tema
majoră a antropologiei ca știință socio-umană. Se
poate spune că nu există nici un aspect mai
important al realității umane pe care antropologia
să-l ignore. Ea este preocupată de descifrarea
specificului uman. Prin statutul său existențial
controversat ființa umană reprezintă «nodul gor-
dian» nedeslușit încă în complexitatea stratificării
și funcționării sale de către filosofie și științele
particulare.
Între ființa umană și natură se interpune pro -
pria sa ambianță spirituală. Această conștientizare
este expusă pentru prima oară în lucrarea lui M.
Scheler «Poziția omului în cosmos» (1928). Ast -
fel, conform poziției lui I. M. Danciu trei direcții
marchează începutul dezvoltării antropologiei
filosofice. Prima pornește de la studiul vieții
spirituale a omului (N. Hartmann, E. Cassirer, E.
Rothakers). A doua de la constituția naturală a
omului (A. Ghelen, A. Partmann). A treia cir-
cumscrie structura existențială trăită a omului (J.
P. Sartre, G. Marcel, M. Merlean-Ponty). Dar
indiferent de o direcție sau alta, antropologia filo-
sofică intenționează întotdeauna o determinare
originară, ceea ce este fundamental uman, adică
felul în care decurge și se împlinește ființarea
umană.
După T. Herseni omul este chiar natura cre-
atoare de cultură, iar antropologia filosofică
funcționează ca mediatoare între reflecția
filosofică generalizatoare asupra omului și cerc-
etarea realității concrete în integralitatea sa.
I. M. Danciu urmărește să pună în lumină parti-
cularitățile demersului propriu antropologiei. În
primul rând se delimitează de un anumit tip de
filosofie prin caracterul său antispeculativ.
Autorul subliniază în mod tranșant faptul că
antropologia generală se distinge de alte discipline
socio-umane prin abordarea holodinamică. Ea
este, în al doilea rând, globală ca temporalitate, de
resortul ei fiind studiul apariției și evoluției omu-
lui, interrelațiile dintre nivelul biologic și cel cul-
tural, dintre baza genetică și mediul înconjurător.
În al treilea rând antropologia generală propune
studii comparative de mare anvergură (cross-cul-
tural study). Propriu antropologiei românești este
trăsătura de a nu rămâne la nivelul biologic, sub-
uman, ci de a cerceta pluralismul cultural, defini-
toriu pentru comportamentul uman fiind vehicu-
larea valorilor, adică cultura în mișcare permite
indivizilor sociali să supraviețuiască, să înțeleagă,
să coopereze.
„Filosofia ca metafizică tradițională se
destramă” (3. Idem, p. 54). Pornind de la unele
aliniamente proprii gândirii filosofice, antropolo-
gia relevă că fragilitatea ființei umane în fața
mediului natural ostil este compensată în schimb
de deschiderea spre lume și capacitatea de a
învăța, după cum consideră H. Plessner și A.
Ghelen, situându-se pe o poziție asemănătoare și
gândirea românească prin M. Ralea și E.
Speranția. Pronunțându-se pentru o concepție
realistă, pentru o distingere a planurilor exis-
tențiale, M. Florian arată că subiectul se subor-
donează obiectului și revendică simultan privi-
legiul de a fi un obiect ireductibil, original, un
pol antitetic al obiectului.
Gândirea nu depășește experiența, ci o inter-
pretează și o clarifică. Adaptările cognitive pre-
lungesc adaptările biologice în general, funcțiile
organismului sunt aceleași cu funcțiile
cunoașterii, anume: organizarea, conservare
dinamică, asimilare și acomodare. Se poate face o
paralelă mai mult decât instructivă între concepția
lui M. Florian și aceea a lui J. Piaget referitor la
acțiunea care primează și nu exclude obiectivi-
tatea cunoașterii, ci, dimpotrivă, duce la ea.
Pluralismul cultural și problematica sa ne
dezvăluie existența unor tipologii stilistice istoric
diferențiate și a unor valori dominante într-o
epocă sau alta. Investigația filosofică a pus în evi-
20
■ | TRIBUNA ♦ nr. 37 ♦ 16-31 martie 2004 |-
dență că variatele forme ale culturii umane nu
sunt unite printr-o identitate în natura lor, ci
printr-o conformitate cu obiectivul lor funda-
mental: faptul că omul nu se poate găsi pe sine, nu
poate deveni conștient de individualitatea sa decât prin
mjlocirea vieții sociale. Omul nu-°i poate trăi viața fără
a o exprima printr-o polaritate fundamentală între sta-
bilitate °i evoluție, între tradiție °i inovație, între forțele
reproductive °i cele creatoare.
Antropologia produce sinteze prin depășirea
specializărilor stricte din cuprinsul științelor
socioumane. A fi uman nu înseamnă să fii
oricine, ci, înseamnă să fii un anumit fel de om.
Un om preocupat de limpezirea și cunoașterea-
de-sine și de alții, proces la care adevărul și
interesul aduc contribuții de loc neglijabile. Ideea
de adevăr trimite la obiectivitate, comunicabilitate °i uni-
tate. Conform teoriei aristotelice adevărul și falsul
nu rezidă în părerile pe care le avem despre ele-
mentele simple, ci în judecată, adică conectarea
îndeolaltă a unor termeni conform sau necon-
form cu realitatea. Aristotel consideră că elabo-
rarea adevărurilor revine intelectului activ «gândi-
rea care gândește gândirea». Expresia «adequatio
rei et intelectus » poate fi pusă pe seama lui
Aristotel. Ulterior, R. Descartes consideră evi-
dența ca proprietate distinctă a adevărului.
Leibniz distinge între adevărul rațional și adevărul
de fapt. La rândul său, Kant distinge între ade-
vărul formal și adevărul material. Modernii aduc
în prim plan deosebirea între adevărul analitic și
adevărul sintetic.
Corectitudinea gândirii este una din condițiile
cunoașterii adevărului. Condițiile formale ale
adevărului nu sunt desigur suficiente dar sunt
condiții necesare pentru o cunoaștere științifică.
Ele permit abordarea judecăților psihologice și
morale, inductive și probabilistice. În ultima
vreme se manifestă orientarea că logica ar trebui
să analizeze în mod sistematic toate speciile de
argumente. „Este limpede deci că teoria argu-
mentării trebuie să-și ocupe un loc al său, bine
stabilit, în ansamblul științelor logice” (4. Idem,
p. 103). Investigația filosofică privind problemati-
ca adevărului pretinde o abordare din mai multe
perspective. În principal abordarea este necesară
din perspectivă logică și epistemologică.
Semnificația completă a termenului de adevăr nu
este reductibilă la indicii formale.
Astfel, în sfera practică termenul just core-
spunde mai exact sensului decât cel de adevărat.
Ceva este just dacă se conformează regulii,
normei, legii. În sfera existenței concordanța cu
realitatea reprezintă o instanță de neocolit. O per-
soană este adevărată în sensul că e cinstită. Ea
respectă adevărul teoretic, reprezentările sale
adecvându-se realității. Ea este dreaptă, loială (în
contrast cu imoralul) când recunoaște și aplică
norma morală. E demnă de încredere, adică enti-
tatea intențională și cea realizată se află în adec-
vare reciprocă. Din perspectivă epistemologică
principalele teorii asupra naturii sau structurii
adevărului sunt: teoria corespondenței, teoria
coerenței, teoria pragmatică și teoria sintetică.
Teoria sintetică a adevărului caută să integreze
pe baza ideii de corespondență și celelalte
momente și dimensiuni ale adevărului. Dacă ade-
vărul analitic leagă un subiect de un predicat
conținut în intensiunea sa, cel sintetic leagă un
subiect de un predicat provenit din experiență.
Omul există numai ca posesiune a libertății, con-
sideră Heidegger, deoarece numai așa poate avea
loc ieșirea din sine și manifestarea propriu-zisă
prin acte și fapte supuse unor condiționări con-
crete. Neesența propriu-zisă a adevărului este
misterul. Se caută să se discearnă oriunde s-ar
întâlni experiența de adevăr. Prima condiție pe
care trebuie să o îndeplinească o aserțiune pentru
a fi evaluată alethic este necesitatea sensului.
Din dovadă în dovadă accedem la adevărurile
prime, axiome sau principii. Axiomele nu pot fi
demonstrate, dar nici nu au nevoie de demon-
strație. Ele sunt evidente prin ele înseși.
Deosebite de adevărurile prime sunt postulatele
sau cerințele fundamentale. Ele nu sunt evidente
prin ele însele nici nemijlocit nici mijlocit. Ele nu
pot fi demonstrate deși ar avea nevoie de demon-
strație. Interesul fiecăruia este de a se conforma
cu interesele societății. În funcție de solidaritatea
organică dintre adevăr și interes distingem între
spectator, agent și subiect. Spectatorul este indferent
față de ceea ce se de.fășoară; pentru el un rezultat este la
fel de bun ca oricare altul. Agentul este legat de lucrurile
care sunt în de.fășurare; rezultatul acestei de.fășurări are
importanță pentru el. Destinul agentului este pus în
joc, iar el face tot ce poate pentru a influența
direcția pe care o iau evenimentele prezente. Fără
să fie ghidat de certitudini în reacțiile sale din
prezent poate să facă câteva demersuri care vor
influența evenimentele viitoare.
Suita poziționării în și față de natură și socie-
tate nu ar fi completă dacă pe lângă termenii de
spectator și agent, nu am avea în vedere, ca o
realitate cu relief valoric distinct, se înțelege ter-
menul de subiect. Acesta parcurge toate treptele
cunoașterii, de la cunoașterea empirică comună
până la aceea esențial filosofică. Subiectului îi este
proprie deopotrivă reacția gnoseologică și axio -
logică, implicarea prin cunoaștere și interese, și
relativa detașare față de cursul lumii reale și val-
orice prin actul de creație. Interesul necesită
cunoașterea cursului acțiunii și prevederea con-
secințelor favorabile și nefavorabile ale acestora.
În timp ce termeni ca afecțiune, preocupare și
motivare indică o atitudine de preferință persona-
lă, referindu-se la atitudini orientate față de ceea
ce e întrezărit.
După cum sugerează chiar înțelesul etimolog-
ic al termenului de interes (inter-esse) a fi între,
adică ceea ce leagă două lucruri care altfel sunt
îndepărtate unul de celălalt relevă faptul că sun-
tem ființe de interval. „Se poate chiar spune că -
evidențiază I. M. Danciu - interesul reprezintă
calea sau intervalul în care noi ne disciplinăm și
căutăm să ne perfecționăm experiența în contexte
bine definite ale acțiunii asupra mediului în care
trăim” (5. Idem, p. 151). Dacă prin corpul său
omul aparține naturii, prin conștiința sa o
depășește. Faptul că nu este o simplă specie bio-
logică se datorează vieții social-culturale, aceasta
cerându-se înțeleasă ca un nivel existențial supe-
rior celui natural. Recunoscând ca procese calita-
tiv distincte (participarea și integrarea) I. M.
Danciu reține necesitatea de a distinge între coor-
donatele de conduită umană în cazul de spectator,
agent și subiect. „Omul ca ființă socială conștien-
tă se opune acesteia (naturii) ca subiect” (6. Idem,
p. 161).
Omul modifică natura și societatea potrivit
intereselor sale. Omul trăiește uman într-un
mediu construit, raționalizat. Munca rezidă, după
Lukacs, din instituiri teleologice, care pun în
mișcare lanțuri cauzale. Omul ca ființă a tre-
buințelor și intereselor e surprinsă de piramida
lui Abraham H. Maslow. Cele cinci trepte ale
acesteia (trebuințe organice, de securitate, de
apartenență, de stimă și realizare-de-sine)
dezvăluie totalitatea intercorelată a acestora. El
optează pentru dispunerea trebuințelor în două
clase: una a trebuințelor inferioare și alta a celor
superioare. În consecință, omul dispune nu
numai de motive de conservare (hrană, adăpost,
securitate, etc.) dar și de motive de dezvoltare
(interese, ambiții, etc.) la care se adaugă ca un
corolar tendința perfecționării, ideea autodepă-
șirii, dorința de a realiza un anume model de per-
sonalitate.
Autorul cărții «Adevăr și interes» ni se
dezvăluie în plenitudinea demersului major rea-
lizat prin ultimul capitol, cel de al patrulea, core-
lația dintre adevăr și interes abordată din trei per-
spective: axiologică, praxiologică și antropologică.
I. Maxim Danciu se consideră acum îndreptățit să
dea curs unei sinteze meritorii, care-l circumscrie
în rândul cercetătorilor stăruitori în ce privește
condiționarea și interinfluențarea dintre
antropologia europeană și antropologia
românească. În primul rând el are în vedere
lumea înconjurătoare într-o dublă ipostază: aceea
de mediu natural ca sistem referențial prim și
aceea de mediu societal ca sistem referențial
secund. În al doilea rând el nu pierde din vedere
faptul că în cazul ființei umane se impune, de
asemenea, o abordare dublă, aceea de obiect ce se
află în fața subiectului și a subiectului ca pol
antitetic, ireductibil la condiția de obiect oarecare.
Problema lumii independente de subiect,
problema lumii ca fundament al existenței, ca
subzistență sau realitate-în-sine nu se discută, ci
se constată. O ființă care nu se desprinde de reali-
tatea imediată, adică aceea a lumii de aici și acum,
rămâne «incapsulată» și nu poate descifra tâlcurile
acestei lumi. «Omul ca om - remarcă I. M.
Danciu - se situează mai mult în posibil decât în
real» (7. Idem, p. 239). El trebuie să-și găsească
punctele de reper, adică are nevoie de «stabi-
lizare». În afară de aceasta, omul e preocupat de el
însuși prin cunoaștere și comportare practică.
Omul întreabă de sine, de umanitate, de locul și
sensul existenței acestora în lume.
Ca ființă reală într-o lume în mișcare, omul
își rămâne însă, la fel de necunoscut ca și reali-
tatea în totalitatea ei, deoarece prin gândire nu
poate dispune nici de lume nici de sine însuși.
El nu depășește niciodată ipostaza de promisiune.
El nu este numai descendentul părinților săi, ci în
mod esențial «moștenitorul» comunității, nu
numai a familiei și generației în care trăiește, ci al
tuturor predecesorilor pe umerii cărora se ridică.
Evoluția istorică a omenirii se bazează pe edifi-
care social-culturală a posibilităților comporta-
mentale. De aceea, drumul înapoi spre lumea
magiei și a mitului ne este blocat. Formele de
manifestare ale culturii nu au decât un caracter de
manifestare întâmplător, temporal. Trecerea de la
magie la mit și la logos, mai întâi într-o formă
limitată, iar pe urmă tot mai liber nu poate epuiza
până la secare rădăcinile organice ale psihismului
uman.
„Poate generațiile viitoare - consideră I. M.
Danciu - nu vor mai înțelege nici lumea culturii
occidentale creștine, dacă sensurile, valorile pe
care această cultură le reprezintă nu mai cores-
pund în parte condițiilor moderne de existență”
(8. Idem, p. 241). Trecerea de la nevoile false la
cele adevărate cere o privire asupra existenței
oamenilor pe calea rațiunii critice, întrucât cea
mai importantă valoare aflată la rădăcina vieții și
culturii este adevărul. Adevărul nu are limite, iar
căutarea sa în știință, artă și filosofie este unul din
cele mai nobile scopuri pentru ființa umană de pe
orice meridian și orice paralelă. Finalmente, după
I. M. Danciu, nu ne rămâne decât o deschidere
rațională, bine cumpănită, ca să rezistăm lucid și
demn, datorită condiției noastre de ființă de in-
terval, totalitarismelor opresive și falselor utopii.
■
■ | TRIBUNA ♦ nr. 37 ♦ 16-31 martie 2004 |-
21
fl ilm
Spectatori, căutăm film
■ loan-Pavel Azap
«
stat African aflat sub dictatura unui
• eședinte cu armată personală și-a
) andonat ambasadele, punându-le
în situație penibilă. De optsprezece luni abando-
nată de către Republica Endola, ambasada din
București nu a mai achitat nici o notă de plată.
Deznădăjduit și plin de furie, ambasadorul
Patrick face țăndări sticla portretului președintelui
Kumunga, dictatorul miliardar, care a provocat
toată această situație penibilă. Patrick nu
întrevede nici o soluție pentru a plăti factura la
morgă și a organiza funeraliile soției. Sub
flashurile fotografilor și în fața camerelor televi-
ziunii, ambasadorul Patrick și secretara Dana se
așază la rândul din fața cantinei săracilor dintr-un
cartier marginal al Bucureștiului. Patrick
provoacă scandal. În apărarea lui intervine
Marius. El este unul dintre cei care au fost grav
răniți în Revoluția din Decembrie. Tratat la
Munchen și reîntors în țară, Marius primește un
Certificat de Revoluționar, ca și prietenul său
Titi. Titi se lansează în afaceri, în timp ce Marius
decade tot mai mult, dependent de morfină.
Marginalizat treptat, ajuns și el la cantina
săracilor. Dependent de drog, provoacă un alt
scandal. Titi îi propune lui Patrick să-l adă-
postească pe Marius în ambasada goală. Patrick,
convocat urgent la Ministerul de Externe, solicită
expulzarea. Obține în schimb promisiunea mi-
nistrului că România va mai suporta un timp
cheltuielile minime ale ambasadei.
Dana se îndrăgostește de Marius și îi procură
morfină. A doua zi dimineața Marius află că, tot
din lipsa putinței de a-și achita datoriile,
ambasadei i-a fost ridicată și paza militară. Titi
profită imediat și intenționează să vândă clădirea
ambasadei. Prin telefon, Titi îi cere lui Marius să
decupleze soneria și să dea jos firma ambasadei.
Se declanșează alarma. Întâmplător, Marius este
arestat. Pentru un delict minor. Este scos de acolo
de către Patrick. Se întorc la ambasadă. Alarmele
false vin din toate părțile. Ambasadorul e încân-
tat. În sfârșit expulzarea pare posibilă. Dana,
Marius și Patrick se îmbrățișează.»
Altfel spus: pupat toți P-ța Endependenții. Am
început cu acest lug citat care nu este altceva
decât sinopsisul propus de distribuitori în caietele
program (on-line!), pentru că numai așa poți pri-
cepe câte ceva, acolo, din ultimul film al lui
Mircea Daneliuc, Ambasadori, căutăm patrie. Asta,
dacă nu ai văzut filmul și dacă lași la o parte (sau,
dimpotrivă, deguști) umorul involuntar al acestui
proces-verbal. Dacă, însă, ai avut ghinionul și ai
intrat la film, ba ai mai și dat niște bani pentru
asta, nu mai înțelegi nimic. Iar dacă ești cinefil
sau doar oleacă mai în vârstă și ai avut norocul să
vezi filmele lui Daneliuc cel din perioada pre-
revoluționară, adică de până în 1989, deruta se
transformă în spaimă: spaima că, într-adevăr, de
acolo de unde nu e, Dumnezeu mai ia! Respectiv,
din grădina cinematografiei românești, atât de
săracă încât ți-e și rușine că n-are cine ce fura din
ea. Lăsând la o parte tema - actualitatea mizeră în
care ne « lăfăim », veșnicii securiștii având misiu-
ni dintre cele mai incerte dar întotdeauna plini de
bani (ce dracu s-ar fi făcut cineaștii români, după
’89, fără ei?), răfuiala impotentă cu regimul
comunist, temă pe cât de generoasă pe atât de
prost exploatată, majoritatea peliculelor «de gen»
având aceeași relevanță ca și cupletele de pe vre-
muri în care erau înfierați, cu un curaj de zile
mari, frizerii care luau bacșiș sau muncitorii care
întârziau la munca voluntară -, Ambasadori, căutăm
patrie este un film dezlânat, fără miză, pendulând
între comedia neagră (cel mai adesea involuntară)
și filmul politic furios (adică al unui fost cândva
tânăr furios, lider al generației ‘70), greu de
urmărit din cauza incoerenței narative. De altfel,
scenariul (semnat tot de Mircea Daneliuc)
mizează din start pe o carte necâștigătoare, pune
fals datele problemei: premisa filmului, imaginara
republică Endola ce-și abandoneză ambasadele, o
pură ficțiune, este pretextul pentru o (pretinsă)
radiografiere a crudei realități din România con-
temporană, o curajoasă demascare politică, un act
de acuzare (ghilimelele le puteți pune și dum-
neavoastră dacă ați văzut pelicula). Altfel spus,
datele unui film parabolă, metaforic, sunt tratate
cu mijloacele unui realism extrem sau, mai bine
zis, chiar dacă poate suna barbar, ale unui neo-
neorealism proletcultist (vezi încrâncenarea exce-
sivă, suprasolicitată și suprasolicitantă, și de aceea
neverosimilă, cu care Daneliuc, asemeni lui
Lucian Pintilie, își lucrează filmele, fără urmă de
emoție). Sau, și mai exact: nu știm dacă
ambasadorul Patrick este cel care visează că se află
în România, aceasta fiind tărâmul fabulos al fan-
teziei, al visului, ori dacă România este cea care
visează că există o țară Endola și un ambasador
Patrick... Fluturele îl visează pe chinez sau
chinezul pe fluture? Din această dilemă nu se
poate ieși!
Cât despre interpretare, o singură revelație:
Serge Abiad în rolul ambasadorului, sclipitor, de
parcă ar fi jucat în alt film (mai bun!). Horațiu
Mălăele (Titi) își construiește personajul pe cont
propriu, fără prea mare entuziasm însă; Cecilia
Bârbora (Dana) se lasă purtată fără nici o tragere
de inimă prin ambasada pustie, prin patul soțului
(cel din film), care o mai și pleznește, sau prin
secția de dezintoxicare a unui spital; Marius
Stănescu (Marius), altfel un actor foarte bun, ca
și ceilalți amintiți până acum, este uneori de-a
dreptul penibil în încercările sale de a mima
sechelele unei răni în gât dobândite, cum altfel?,
în Revoluție (de altfel, filmul s-a numit inițial O
gaură în gât, ceea ce e mai aproape de adevăr,
Ambasadori, căutăm patrie fiind, în fapt, o gaură în
bugetul cinematografiei române și în filmografia
lui Mircea Daneliuc). Una peste alta, muzica lui
Dan Teodorescu nu ajută deloc filmului și, cu
atât mai puțin, spectatorului.
P.S.
Pentru a elimina orice bănuială de reavoință,
semnatarul acestor rânduri se recunoaște un
admirator aproape necondiționat al regizorului
Mircea Daneliuc cel de până în 1989, de la Cursa,
Glissando, Proba de microfon sau Croaziera, până la
capodopera numită Iacob (mai puțin Tusa °i
junghiul). Dar Mircea Daneliuc cel de după 1989
este aproape de nerecunoscut, din nefericire
printr-o involuție artistică pe care nu putem decât
să o regretăm.
■
22
■ | TRIBUNA ♦ nr. 37 ♦ 16-31 martie 2004 |-
Ș|alonul defavorizatului____________
Costumele erotice,
datul în gropi
și scandalagiul cel viteaz
■ Mihai Dragolea
Cum, necum, a trecut și Dragobetele cel
vesel! Sărbătoarea amoroasă strămoșească
s-a derulat, cum era de așteptat, mai ales
prin sate și comune, cei de la oraș fiind epuizați
de Americana „Valentine’s Day“; cinstit, se poate
spune că s-a făcut dreptate tuturor îndrăgostiților,
fie ei din mediul urban, fie din cel rural! Dar abia
s-au încheiat festivitățile aferente și s-a pornit, ca
un uragan roz, carnavalul de la Rio!; pe acolo, în
ritm de samba, mulți participanți au arătat lumii
ce era de arătat: costume și încălțăminte con-
fecționate meticulos din prezervative. Desigur, e
ceea ce trebuia, letargia care a pus stăpânire pe
mapamond după prinderea delirantului dictator
irakian trebuia cumva făcută ferfeniță, și cum alt-
fel să se petreacă asemenea fapt fără de costume și
încălțări duios croite din prezervative?! Și așa, în
vreme ce exuberanții brazilieni prezentau moda
cea fierbinte, lumea noastră s-a pus pe prezentat
„gropile adoptate“! Șoferi de șoferi, români de
români s-au pus harnic pe descoperit câte o
groapă cât mai de calitate, să adopte și ei, cu
vopsea albă, ceva petic de teren intravilan; acum,
ca la toate adopțiile, sunt necesare nelipsitele for-
malități, completate formulare pe la primării și
tribunale. Cu adopțiile de copii a fost cum a fost,
ne-a accidentat chiar și baroana din Anglia, la cele
privind gropile din asfalt se va vedea cât de bine
pot acționa baronii din dotare! Atât de mult a fost
vehiculat cuvântul „adopție“, încât mie mi-e de-a
binelea teamă să-l pronunț, darmite să-l mai și
practic sub forma asta dorită ludico-ironică a
atașamentului pentru o nenorocite de groapă; și
mă trec toți fiorii gândindu-mă cum se vor lupta
posesorii de gropi cu eventualii doritori să le
astupe, să le șteargă de pe fața pământului cel
mult îngăduitor! Dar, nu-i așa?!, înfloresc ghio-
ceii, pocnesc mugurii, e normal să pocnească și
idei din cele mai năstrușnice! Așa e și la bieții
romi: mereu au avut, în ultima vreme, probleme
cu regii și împărații, care mai de care mai inter-
naționali, cu pagodele armonios răspândite prin
toată țara, minunății ridicate fără sprijinul nici
unul ANL; aceste probleme nici nu mai
străluceau pe firmament, când a venit necazul cu
titlul„Cine-i mai rege între maneli°ti?“, cine e cu
Adrian Copilu Minune, cine cu Nicolae Guță? Și
stimabilii, în loc să se certe pe coroană, mai bine
mai discutau cu omul zacuscă, G. Pruteanu, așa
se vedea limpede că - în comparație cu amintitul
nevricos - ei sunt la înălțimi regale. Dar, la
puzderia de regi și împărați trebuia ceva nou, care
s-a ivit sub forma unui nasture cafeniu, candidat-
ul la președinție Viorel Bumbu, din Alba-Iulia,
hotărât să facă ordine după ce va fi ales, să ducă o
luptă teribilă cu corupția noastră strămoșească (s-
ar putea spune), chit că Viorelul n-a fost prea
cuminte chiar înainte de a-și anunța candidatura.
Nu știu ce poate spune cititorului un amănunt
copleșitor pentru mine: Alba-Iulia e la 20 kilo-
metri de Cigmău, locul de naștere al autorului
Țiganiadei, Ion Budai Deleanu...
■
jeledependența
Telebulimia lecturilor
■	Monica Gheț
Cărțile vor fi probabil “puse la borcan” -
așa cum ne sugerează creația plastică a
artistului timișorean Tajo, sau vor fi citite
din borcane în ambalajul conceput de
năstrușnicele provocări ale editurii Humanitas
(“Cartea din borcan”), aidoma mesajelor S.O.S.
lansate cîndva în butelii trimise pe valurile
oceanelor. Semnele unui abandon ce nu renunță
la speranță. Asemeni fragmentelor de operă
prezentate în concert sau pasajelor favorite din
cele mai cunoscute lucrări muzicale înregistrate
pe disc, ideile originale se “deșartă” în reviste,
alteori în fotomontaje înaintea locuirii lor în
volum. Pare a fi un test al îndurabilității, al rezis-
tenței lor, o “pre-nuntire” înaintea “mariajului
oficial” cu publicul cititor. Lăsînd cartea deoparte,
adeseori inhibat de prea numeroasele pagini
înnegrite de tipar, “lectorul cultural” se delectează
cu reviste și ideile sugerate deflash-ul unei intuiții
grabnic schițată pe “ecranul” paginii de ziar/
revistă.
Nu e un reproș, ci o simplă constatare.
Rezultatul vitezei cu care ne gonim viața înspre
umbra ei. Citim “foiletoane” - așa cum prevăzuse
Hermann Hesse în Jocul cu mărgelele de sticlă, fiind-
că trăim o “epocă foiletonistică”: ce mai zice
unul, ce mai crede altul, ce se discută și de ce,
cum a inflamat spiritele interviul/ intervenția lui
X sau Y. Ultimul film al lui Z trebuie văzut, ai n-ai
timp, “trebuie mers” la Oscar-ul anului sau măcar
la pelicula premiată la Cannes. E necesar, e oblig-
atoriu, e consult, e de bon ton să fii informat, să
știi ce se poartă, unde și cînd. Revistele înalță
cînd nu demolează “statui”, țin loc de “bîrfe” de
“șușanale”. Iar foamea pentru senzaționalul de azi
nu e domolit de promisiunea “senzațiilor tari” de
mîine. Și totuși...
Și totuși, există clipe de adăstare în marea
bulimiei a teledependenței. E “păcăleala” pe care ne-
o servesc unele, tot mai rarele publicații de
excepție, adevărate cărți mascate în formatul peri-
odicelor, dar și revistele “foi volante” onorînd
colecțiile. Ele se pot situa în zone divergente ale
ideologiilor sau urgențelor artistico-intelectuale,
dar litera lor se încrustează în memorie, are greu-
tatea “adevărului și a emoției” de moment ori de
perenitate. Este cazul, cel puțin pentru mine, a
revistelor (cărți) Lettre Internationale, ediția
română, a revistei Idea (transformarea vechiului
Balcon de la Cluj) împreună cu editura omonimă
ce-și onorează numele pulicînd faimoși gînditori
contemporani, a revistei Dilema veche, aflată acum
într-un subtil “joc dilematic” între savoarea ofer-
ită unui vast public și rigoarea eleganței stilistice a
ideilor “de meditat” pentru toată lumea.
Literatură și context social pe mapamond,
reflecții despre lumea de azi mijlocite de artele
plastice (y compris și mai ales “oglinzile”
desfășurate pe peliculă), “idei tari” despre realități
flasce. Diagnosticări ale indigestiei pe care o dez-
voltăm nevrotic. Identificarea zonelor vulnera-
bile, descrierea cu amănuntul a bolii/ bolilor
nutrind secreta nădejde a vindecării. Idei
cuibărite în trupul nostru, fără să le știm desena
conturul. Idei cu care adormi și te deștepți
dimineața. Idei ce nu obosesc și nu te obosesc.
Idei călăuze, idei-viață, idei ce sîngerează, idei
sarcastice, idei necruțătoare, idei ale trezirii, idei
ca pîinea cea de toate zilele. Idei pentru tot mai
devastatoarea neîndestulare a foamei noastre. În
fine, chiar Idei de citit, doamnelor și domnilor.
■
■ | TRIBUNA ♦ nr. 37 ♦ 16-31 martie 2004 |-
23
a
Sumar
rte
Consemnări
Lucian Bâgiu: Michael Metzeltin, România: Stat,
Națiune, Limbă • 2
Cditorial
Alexandru Vlad: Satanism rural • 3
Comentarii
Mircea Opriță: Singurătatea abstracțiunilor de cursă
lungă • 4
Dorin Mureșan: Cum poate fi evitat un delir • 5
Cseu
Ioan Pcp-Curșeu: Barthes despre Baudelaire • 6
dgenda pignastyl
Șttfan Manasia: Galateea • 8
finul Ioan Slavici - Tribuna 120
Adrian Grănescu: O carte uitată • 9
profil_____________________________________
Ilie Rad: Mircea Popa la 65 de ani • 10
Aurel But: Castelul de la Ciucea al lui Octavian
Goga *11
Interviu
Miron Scorobete *13
traducere
Poeți japonezi contemporani *15
muzică_____________________________________
Vugil Mihaiu: An tun Tomislav Saban - un vârf al
muzicii croate actuale • 16
teatru
Claudiu Groza: Cum m-am cunoscut
cu Apolodor *16
poezia_______________________________________
lancu Grama, Nelu Bălan • 17
Cx abrupto
Radu Țuculescu: Didi și sexul *17
meridian
MariusJucan: Romanul și impactul imaginației
morale • 18
Ovidiu Pecican: Europa ca subiect unificator și obiect
al globalizării • 19
filosofie____________________________________
Teodor Vidam: Adevăr și interes • 20
film_________________________________________
Ioan Pavel Azap: Spectatori, căutăm film • 22
Salonul defavorizatului
Mihai Dragolea: Costumele erotice, datul în gropi și
scandalagiul cel viteaz • 23
teledependența
Monica Gheț: Telebulimia lecturilor • 23
Hrte
Bcgdan Teodor lacob: Expoziție Bernea la Cluj • 19
Livius George Ilea: Exorcizări cromatice • 24
Abonamente
Cu RIDICARE DE LA REDACȚIE:
60.000 lei - trimestru
120.000 lei - semestru
240.000 lei - un an
CU EXPEDIERE LA DOMICILIU:
90.000 lei - trimestru
180.000 lei - semestru
360.000 lei - un an
Persoanele interesate sunt rugate să achite
suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să
o expedieze prin mandat poștal la adresa:
Revista de Cultură Tribuna, cont nr.
5010.9575592 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Exorcizări cromatice
■	Livius George Ilea
Persistă încă, în special în rândul
colecționarilor de la noi, o gravă precon-
cepție în receptarea operei de artă “de
autor”. Artistul este perceput ca “inconfundabil”
iar opera sa ca fiind autentică doar dacă se can-
tonează într-un repertoriu stilistic, chiar tematic,
limitat, încremenit în ipostaza sa curentă, notorie.
Cu o funestă pasiune de naturalist, colecționarul
de artă își fixează adeseori insecta-trofeu, vie și
potențial aptă pentru imprevizibile metamorfoze,
în caroiajul savant organizat al unui implacabil
insectar. Evoluția picturală lui Viorel Nimigeanu,
în pofida aparentei sale accesibilități, apare în
acest context, mai dificil de încadrat. Predilecția
sa inițială pentru ”Peisaje”, înscrierea lor în gen-
eroasa tradiție a picturii românești a genului, l-au
fixat comod și suficient într-o genealogie famil-
iară, cea a iluștrilor fondatori ai picturii românești
moderne. I s-au trecut cu vederea inerentele ele-
mente contradictorii care semnalau încă de la
primele sale încercări o fire profund revoltată,
chinuită între ireconciliabile extreme. Purtat de
destin dar și încercându-l cu încăpățânarea unui
atavic pragmatism, Viorel Nimigeanu, originar
din Bistrița-Năsăud se stabilește într-o mică
localitate din Maramureș unde se simte adoptat
de oameni și de natura locului, peisagistica sa
asumându-și paideuma arhaică a zonei, parcă mai
vie și mai bine coservată ca oriunde. Un instinc-
tiv sentiment românesc al ființei, ce transcende
aspectul regional al termenului, determină
refuzul pictorului de a se lăsa adjudecat de
pitorescul persuazi val toposului maramureșan.
“Pictor în peisaj”, un gen de pictură - manifest,
descrie natura cu luciditate dar și cu neobosită
pasiune în aspectul ei indefinit, aparent haotic.
Aceasta este materia primă a pictorului obligat să
reordoneze, să restructureze, abia revenindu-și
din perplexitatea provocată de neașteptata dezor-
ganizare a mediului natural. Confruntat cu
această aparentă dezordine formală, cu amestecul
cromatic incert al decupajului brut din natură,
pictorul recurge la rigorile meseriei sale, la o tot
mai cerebrală structurare compozițională, la o
fină manipulare a acordurilor cromatice. Peisajele
sale devin mai echilibrate, demonismul naturii
este temperat, paleta se restrânge, lumina gener-
ală a compoziției unifică volumele mari,
geometrizate captând impresia unică a momentu-
lui. “Strada copilăriei” strălucește în afectivitatea
culorilor vii, smălțuite, vesele, participând prin
construcția ludică a formei la aura de miracol a
lumii. Rrezonând cu peisajul dezolant al morții
hlamidei vegetale a lumii, accentele grave din
“Toamnă în Maramureș”, invocă nu un abandon
ci doar un ciclu al unui inevitabil temporar
armistițiu. Compoziții în regim nocturn ca
“Decembrie la Gălășeni” evită cenușiul incert al
anotimpurilor de trecere, redând misterul și stră-
luminarea ceasului de taină sub modulările tonale
de un albastru intens. Materialitatea difuză a vol-
umelor suspendate în nemișcare, negându-și
densitatea specifică nu reflectă lumina ci o
emană. S-a etichetat astfel peisajul “de
Nimigeanu” a fi purtător al unei specificități
nordice (nordul maramureșan?; nordul expre-
sionist?) fără a se sublinia îndeajuns cât de mult a
experimentat artistul în spațiul îngrădit al genu-
lui, sau faptul că nici unul din aceste cicluri -
etape nu sunt identice ci își propun cu fiecare pas
rezolvarea altor probleme ale picturii, conforme
cu evoluția viziunii conceptuale și existențiale a
autorului. O retragere continuă a figurativului în
el însuși lasă la suprafața pânzei - oglindă și
graniță între lumi, urmele, transparențele, inefa-
bilul. Un peisaj interior în care treceri/supra-
puneri se supun unei ordini de o simplitate
deconcertantă, sfidând parcursul pictorului bân-
tuit de abrupte pulsiuni contradictorii.În lupta cu
sine, cu demonii săi lăuntrici el are tăria de a
pune în paranteză mizeria joasă a existenței, de a
exorciza temele sordide ale pătimirii cotidiene.
Alături de peisaj, cicluri tematice ca naturi statice,
nuduri sau “Flori” tind să redefinească mereu
fragilul echilibru dintre tradiția asumată și ten-
tația experimentului. Ciclul său de “Balerine”
însumează căutările sale ultime prin libertatea
gestuală a tușei, tensiunea liniei și restrângerea
cromatică drastică. Surprinderea dinamicii mod-
elului, intensitatea arderii interioare sunt puse în
raport cu o metarealitate statică, asemeni
fotogramelor, o metarealitate statică, eternizând
momente privilegiate de grație, clipa oprită.
“Inconsecvența” sa stilistică și ideatică,
prospectarea limitelor, trăirile sale, se constituie
astfel în garanții ale autenticității personalității
sale artistice.
■
24
■ | TRIBUNA ♦ nr. 37 ♦ 16-31 martie 2004 |-