serie nouă • anul III • nr. 35 • 16-29 februarie 2004 • 10.000 lei
RIBUNA
revistă de cultură
Apare sub egida Consiliului Județean Cluj
Despre erotism
Delia Cristina Balaban
Ruxandra Cesereanu
Monica Ghe)
Alexandru Jurcan
Supliment
Tribuna
educațional
Herodot
Buletinul APIR-CLIO
Peter Kocâk (Slovacia)
Tribuna
Director fondator:
Ican Slavici (1884)
Revista apare bilunar, cu sprijinul
Centrului de Studii Transilvane Cluj
și al Ministerului Culturii și Cultelor .
Consiliul consultativ
AL REDACȚIEI TRIBUNA
DianaAdamek
Mihai Bârbulescu
Mircea Borcieâ
Aurel Codoban
Victor R. Constantinescu
Ion Cristofor
CĂLIN FELEZEU
Monica Gheț
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ican-Aurel Pop
Ion Pop
Pavel Pușcaș
Ioan S bărci u
Alexandru Vlad
Redacția
I.	Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan- Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Edith Fogarasi
Redacția și administrația:
3400 Cluj, Str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264] 59.14.97
E-mail: cst@easynet.ro
ISSN 1223-8546
a
titudini
Huedinul - provincie?
■ Dinu Bălan
Credința mea este că provincia o să aibă un
cuvânt greu în cultura română. Handicapul
ei fuseseră până adineaori mijloacele de
comunicare. Era foarte greu pentru un provincial
să se racordeze la emulația capitalei din cercurile ei
literare, din cafenelele literare, de la cursurile uni-
versitare. Întorcându-se, după chiar strălucite
studii, în ținutul de baștină, “intelighentul” om de
cultură suferea de un anume bovarism, rezultat de
pe urma acumulării nemulțumirilor mărunte, a
frustrărilor de tot felul, de lipsa posibilităților de a
acționa și de a se exprima deplin. Se considera, cu
siguranță, un geniu neînțeles, care, în alte condiții,
s-ar fi manifestat altfel, aproape radical. De aici, o
stare de plictis plutea pe “ulițele moarte”, în
“duminici lungi, duminici adormite” (vezi poezia
lui Demostene Botez). Un peisaj putred, inert, fără
culoare, de un cenușiu ca însăși moartea. E locul
unde nu se întâmplă nimic. Reveriile îi devin
neputincioase, bolnave. El privește trist în zare de
unde nu apare nimic. Ceasornicul numai îi
măsoară moartea care nu mai moare.
Azi, în epoca internetului, arii geografice și
temporale uriașe se pot contopi în cel mai umil
loc provincial. Comunicarea virtuală poate aduna
spirite de departe, ca în cea mai râvnită cafenea
literară. Desigur, se poate critica lipsa de natu-
ralețe și firesc, specifice acestui tip de relaționare.
E totuși o tară a condiției umane, care constă în
preaaproapele-departe sau viceversa. Trecem une-
ori pe lângă realități ale căror adâncimi nu le
putem nici măcar să ni le închipuim. Or, mai
degrabă, e vinovată o anumită stare de ușurință în
a trata niște lucruri altfel profunde.
Pe de altă parte, capitalizarea (opusă provin -
cializării) a oferit culturii o standardizare, un
academism suficient sieși, o inerție care mai mult
o îngroapă în cetatea de comori decât arde cu o
aceeași putere cum se întâmplase în timpuri de
mare sete și inovație ideatică. Un alexandrinism
domină literele, o exegeză stimabilă în sine, cu
mină doctă, privează viața culturală de mari ela-
nuri. Un ermetism închide mesajul cu grele
lacăte, eliminând receptorul larg de la emulație
artistică și de la o iminentă purificare prin actul
de lectură. Masele sunt într-o completă degringo-
ladă, fiindcă inteligențele, ideile au devenit prea
complicate, prea reci pentru a intra în sufletul lor.
De aceea, cred în două soluții: ori intelectualii
consacrați îsi vor simplifica mesajul, fără a-l
diminua, ori provincia va aduce o pată de culoare
în viața spirituală. Acest lucru e posibil grație
noilor inovații în a comunica.
Huedinul e provincie, la poalele Vlădesii.
Apusenii au alimentat orașul nostru cu o cultură
istorică bogată. Viața culturală s-a clădit pe aceasta.
Dau doar un singur exemplu: Despărțământul
ASTREI, prin activitățile de iluminare a maselor,
cu reprezentantul său martir protopopul Aurel
Munteanu care a dat expresie manifestărilor prin
ziarul Huedinul și revista Glasul moților, publicații cu
conținut social, economic și cultural, dar care au
avut apariții efemere din cauza greutăților financia-
re. Mult mai reușite și de mare impact au fost acți-
unile ASTREI, prin spectacole, conferințe, dansuri,
serate etc. de o mare și interesantă diversitate (vezi
istoricul Nicolae Șteiu, Protopopul Aurel Munteanu,
erou °i martir al neamului, ed. Craiul Munților, 1998).
Am făcut această referință din trecut pentru a
compara-o cu situația actuală. Azi, dacă vreun
vizitator ar trece prin Huedin ar descoperi câteva
lucruri semnificative pe plan cultural. Instituția
de învățământ Liceul Teoretic “O. Goga” Huedin
domină viața culturală. Trupa de teatru francofon
“Assentiment”, cred, a oferit cel mai larg concurs
la mobilizarea resurselor spirituale ale tinerilor
elevi. Prin ce țară nu e prezentă trupa condusă de
prof Alexandru Jurcan și Doru Ioan Rus, și cu ce
ținută artistică! (vezi articolele lui Radu
Țuculescu care s-a specializat îndreptățit în admi-
rator al acestei trupe prin articolele semnate în
“Observatorul cultural”, “Tribuna” etc.). De
asemenea liceul are parte de o echipă de profesori
cu o mare putere intelectuală printre care scri-
itorul Alexandru Jurcan, poeta Rodica Potoceanu
Matiș, Elena Livia Bâlc, profesor excelent de
limba și literatura română, redactor la revista
“Glasul”. O asemenea echipă, solidari aceluiași
ideal, n-a mai cunoscut liceul niciodată. Acest
grup a fost și este nucleul revistei “Glasul”,
revista Protopopiatului Ortodox Huedin (direc-
tor Dorel Pușcaș). Revista fiind de cultură și spi-
ritualitate creștină, sus-amintitul grup (cel puțin
o parte) avea nevoie de forme proprii de mani-
festare tocmai dintr-un apetit pentru performanță
culturală și gazetărească, printr-o viziune mai li-
berală și mult mai cantonată în zona literelor. A
apărut o altă revistă, “Claviaturi”, altfel structurată
și, desigur, într-o teribilă căutare de noi forme.
Colegiul de redacție este alcătuit din Teofil
Răchițeanu, director nu numai onorific, prozatorul
Romulus Zaharia, unul din fondatorii revistei
“Pentru Patrie”, strălucit gazetar pănă la exilul său
în SUA din anii 1980, din cauza romanului
“Ademenirea”, Alexandru Jurcan și eu însumi.
Această echipă redacțională își regăsește puse în
practică toate ideile lor și firește ale cititorilor săi, în
măsura în care le găsesc îndreptățite. Din punct de
vedere financiar, revista se susține din profitul real-
izat de revista școlară “Pauza Mare” care e scrisă în
totalitate de elevi, într-o formulă foarte mobilă, în
funcție de performanțele fiecăruia. Revista școlară
va beneficia de cursuri de jurnalism care vor avea
sprijinul Facultății de Jurnalism din Cluj-Napoca,
prin profesorul și scriitorul Ilie Rad. Revista școlară
împreună cu suplimentul său “Claviaturi” apare
trimestrial într-un tiraj de 300 de exemplare pentru
elevi, iar suplimentul literar are și un circuit aparte.
Liceul Teoretic “O. Goga” Huedin, pe lângă
faptul că a format personalități importante printre
care scriitorii Constantin Cubleșan, Marcel
Mureșeanu, poetul Teofil Răchițeanu, regretatul
Tudor Daneș, Ana Selejan etc. (vezi “Cetatea cul-
turală”, octombrie 2002, nr. 50 cu un medalion
aniversar al liceului nostru, la aniversarea a 50 de
ani de existență), pe lângă efortul instructiv-
educativ al profesorilor, noi sperăm ca instituția
noastră să-și păstreze verticalitatea, prestigiul de
până acum, în aceste vremuri de tranziție nefa-
vorabile școlii, în general.
De asemenea amintim Ansamblul folcloric
“Nepoții Iancului” prin colaborarea Clubului
Copiilor din Huedin și a Școlii Populare de Artă
din Cluj, filiala Huedin. Ansamblul cuprinde trei
secțiuni: taraf (instructor Ioan Bota), dansuri popu-
lare (instructor Aurel Bulbuc din Cluj-Napoca),
obiceiuri tradiționale (instructor Livia Bota).
Ansamblul cuprinde 100 de copii de la liceu și
Școala cu clasele I-VIII Huedin. Cu turnee în
Franța, Germania, S.U.A., Canada etc., cu un
(continuare în pag. 24) ±
2
-1 TRIBUNA ♦ nr. 35 ♦ 16-29 februarie 2004 |-
Editorial
„Rezistența la cultură
■ Ion Pop
Jntr-o emisiune recentă a “Revistei literare
Radio”, cuvântul introductiv, rostit de poeta-
redactoare Maria Urbanovici, a fost pus sub
emblema amar-expresivă a “rezistenței la - sau
față de - cultură”. Devierea cu tâlc a formulei
frecvent utilizate în dezbaterile de după 1989,
care vorbește despre o “rezistență prin cultură” a
lumii intelectuale românești atât de îngrădite sub
comunism, nu e, poate, nouă, însă mi se pare
foarte bine venită pentru a numi o stare de fapt
deloc demnă de aplaudat. Deoarece este limpede
că mai tot ce ține de cultura considerată până mai
ieri autentică cunoaște în anii post-decembriști
un proces de progresivă, gravă deteriorare.
Primul fenomen observabil, și care ar putea
părea oarecum “firesc” în contextul mai larg,
european sau al mult invocatei “globalizări”, este
al unei evidente marginalizări a ceea ce, cu un
termen care place multor vorbitori de jargoane
noi, se numește “cultura înaltă”. Diversificarea
nemaiîntâlnită a mijloacelor de comunicare în
masă, îndeosebi a imaginilor, facilitează enorm
accesul la faptul cultural, obligând, prin forța
lucrurilor, la un regim al informației și la un lim-
baj de “popularizare”, cât mai accesibil, cât mai pe
înțelesul tuturor. Scriind despre “opera de artă
în era reproductibilității sale tehnice”, un Walter
Benjamin observa deja în deceniul al patrulea al
secolului trecut “substituirea unui fenomen de
masă unui eveniment care nu s-a produs decât o
dată”, pierderea “aurei” operei de artă unice și
contemplate ca atare în “autenticitatea” ei, asocia-
tă, în rândul publicului, cu “un divorț crescând
între spiritul critic și conduita de plăcere”, și
remarca tentația divertismentului ce înlocuiește
“reculegerea”, conducând la o comunicare-
obișnuință, care face ca opera de artă, îndeosebi
în formele ei convenționalizate, să pătrundă în
mase, și nu invers. Ceva mai aproape de noi, mai
exact în 1967, cu ecouri amplificate de mișcările
studențești din anul următor, Guy Debord vorbea
chiar despre o “societate a spectacolului”, pro-
fund alienantă, în care “conștiința spectatoare pri-
zonieră a unui univers aplatizat, mărginit de
ecranul spectacolului, în spatele căruia propria sa
viață a fost deportată, nu-i mai cunoaște decât pe
interlocutorii fictivi care-i vorbesc unilateral
despre marfa lor și despre politica mărfii lor”.
Nu e nevoie, însă, neapărat să recurgem la
astfel de prestigioase referințe pentru a constata
și situa un fenomen vizibil cu ochiul liber în
imediata noastră apropiere. Și ar fi zadarnic, pe de
altă parte, să se audă noi lamentații pe tema
“căderii” și decăderii dinspre “cultura mare” și
“cultura de masă”. Mutațiile par inevitabile și ire-
versibile și, la urma urmei, nu sunt decât fața
actualizată în lumea (post)modernă a unui raport
dintotdeauna nefavorabil și disproporționat, din-
tre producția culturală a unor elite și cea popu-
lară, a marilor comunități. Proiectul ridicării
tuturor la nivelul de înțelegere a creației culturale
majore s-a dovedit o utopie și nu are cum să fie
altfel. Nu se va putea cere niciodată ca
majoritățile să umple sălile de concerte clasice, să
invadeze expozițiile de artă, să guste filmele mai
mult sau mai puțin experimentale, să-și smulgă
ultimele cărți de poezie ieșite de sub tipar, chiar
dacă - cum se vede bine în spațiul occidental -
afluența publicului către astfel de spații și eveni-
mente a crescut considerabil, grație unor meca-
nisme din interiorul aceluiași sistem: publicitate
susținută, “vinderea” iluziei accesibilității spre
fostul mister și fosta “aură” a capodoperelor, la
care trimiteam mai sus. O selecție a “spectato-
rilor” este, așadar, de ordinul firescului. Iar dacă
un “idealist” poate fi grav decepționat de mutați-
ile în discuție, atrăgând viziuni eschatologice,
apocaliptice, el va rămâne cu amărăciunea și cu
tristețea lui: lucrurile merg înainte, nu vor ține
seama de posibilele lui tânguiri. Să nu mai fie,
însă, chiar nimic de făcut?
Cine privește în jurul nostru, are, desigur, și
mai multe motive de tristețe și de nemulțumire.
Acel cineva va putea situa, și el, degradarea me-
diului cultural de la noi în tendința mai generală
aproximată mai sus, deplângând, bunăoară, ceea
ce se numește, în sens peiorativ, “americanizare”,
pentru a lipi rapid o etichetă cam simplă unui
proces complex și complicat. Se vor reține, ca
atare, “infantilizarea” spectatorului căruia i se
indică prostește momentul când e cazul să râdă
ori să aplaude, schematizarea la extrem a con-
flictelor în filmele holliwoodiene, gustul excesiv
pentru spectacularul violenței și al sexualității fără
perdea, isteria regizată a marilor concerte de pe
stadioane, pălăvrăgeala nesfârșită din emisiunile
radio și TV, ghidată frivol de false vedete etc. etc.
Dar asemenea fenomene, repet, practic inevitabile
în condițiile liberalizării informației, ale difuzării
rapide a ceea ce se întâmplă, în bine și în rău, în
toată lumea de azi (“sincronismul” unui E.
Lovinescu se verifică acum mai mult decât
Dimo Milanov (Bulgaria)
oricând), capătă în peisajul cultural românesc de
azi înfățișări foarte... originale. Și cu consecințe,
poate, mai grave decât aiurea.
Când spun acestea, mă gândesc, de pildă, la
faptul că toate aceste “întâmplări” legate de soarta
recentă a culturii au loc la noi într-un mediu încă
foarte fragilizat de presiunile și opresiunile dicta-
turii comuniste, a cărei eliminare, fie și imperfec-
tă, a “decompresat” lumea românească, proiectată
dintr-o dată într-un “liberalism” sui generis, nu
îndeajuns ghidat de legi stabilizate și de coduri
etice suficient de articulate. Fenomenul “mahala-
gizării”, constatat sub comunism, datorat masivei
deplasări de populație rurală rămasă mult timp
dezrădăcinată și asimilând adesea superficial valo-
rile civilizației citadine a pregătit în mare măsură
situația ambiguă de acum. (Neo)capitalismului
sălbatic recent i-a corespuns și îi corespunde încă,
pe de altă parte, un soi de “acumulare primitivă”
a capitalului cultural sau aparent cultural, fără cri-
terii limpezi de discriminare a valorii de non-va-
loare, sau chiar cu falsificarea lor. Nevoia de li-
bertate prea multă vreme limitată a explodat pur
și simplu, iar decantările se fac cu o dificultate
motivată de șocul rupturii și de urgența reconec-
tării la ritmul real al epocii, ignorat programatic
de regimul trecut, aberant izolaționist. Mult din
ceea ce trecuse prin filtrele autenticului spirit
critic, restaurat măcar parțial în momente de li -
beralizare ideologică provizorie și mereu
amenințată, fusese favorizat, oarecum, de poziția
încă centrală a scriitorului și omului de cultură în
general, în mediul interdictiv unde canalele de
informare erau foarte reduse și drastic suprave-
gheate: cultura “înaltă” putea să mai constituie un
exemplu, un refugiu, o oază de libertate, fie ea și
simbolică: se stătea, cum se știe, la coadă la
librării pentru a cumpăra nu știu ce roman “cura-
jos”, o carte de versuri cu “șopârle”, opera cutărui
scriitor din exil momentan admis de cenzurile
locului, culegeri de documente istorice în fine
accesibile, fie și mutilate etc. Un anumit snobism
“intelectual” nu era, nici el, de neglijat.
După 1989 situația s-a schimbat, posibilitățile
de informare s-au deschis aproape fără limite,
presa a cunoscut o dezvoltare inimaginabilă până
atunci, canalele TV s-au înmulțit, cu antene
îndreptate spre toate orizonturile. Dar a scăzut
drastic interesul pentru carte și pentru lectură,
mai ales pentru cea literară, iar anchete foarte
recente indică o frecventare aproape de zero a
muzeelor de artă și una nu foarte mare a con-
certelor simfonice ori a spectacolelor de teatru
etc. Pe scurt, factori interni, sechele ale regimului
dictatorial comunist, conjugate cu restricțiile de
ordin economic ce ne afectează, precum și deter-
minări externe, legate de fluxul invincibil al cul-
turii mondiale a divertismentului, au contribuit și
participă în continuare la remodelarea rapor-
turilor și atitudinilor față de o producție culturală
multiplu stratificată, cu schimbări accelerate de
ierarhii și criterii de valorizare.
Dar, dacă se poate vorbi despre o paradoxală
“rezistență la cultură” în anii din urmă, ea se
manifestă strident mai ales prin îmbulzirea în
prim-planul scenei sociale a unei categorii de
oameni interesați exclusiv de profitul economic
cât mai rapid; mai prozaic spus, de îmbogățirea
“peste noapte” și aproape prin orice mijloace, pe
fundalul sărăciei extinse la scară națională.
Formula marxistă a “acumulării primitive a capi-
talului” e ilustrată din plin, iar mentalitatea ce
tinde să domine este aceea, zisă pragmatică, a
afaceristului ilustrat prea adesea în variantă de
+
-1 TRIBUNA ♦ nr. 35 ♦ 16-29 februarie 2004 |-
3
“bișnițar”, care numai de cultură nu se preocupă.
Important a devenit tot mai mult faptul de a-ți
găsi un “job” profitabil, a-ți asigura o cât mai
rapidă formare profesională, practică, în stare să
permită inserția în fluxul productiv imediat. Și,
mai ales, purtătorii unei asemenea mentalități au
pătruns în sferele Puterii politice, au devenit,
cum se spune, factori de decizie, au ajuns, unii
dintre ei, stăpâni ai unor importante mijloace de
comunicare în masă, lăsându-și amprentele
cenușii asupra a ceea ce se produce și se pro-
movează ca fapt artistic. Pe de altă parte, accentul
pus acum, mai peste tot în lume, pe “audiență”,
condiționată esențial de timpul destinat publici-
tății mai ales la radio și televiziune împinge spre
periferie cultura în înțelesul ei tradițional și înalt,
mizând pe o accesibilitate rapidă, pe succese ime-
diat cuantificabile, pe măsura concesiilor făcute
gustului celui mai discutabil, când nu e de-a
dreptul prost gust. Se trece, doar, peste un singur
lucru, poate esențial: așa zisa cerere și audiență
majoritară depind într-o măsură considerabilă și
de calitatea ofertei, ea însăși modelatoare. Și se
mai neglijează un fapt: creația culturală de cali-
tate, chiar și cea mai dificil de receptat, poate
deveni ea însăși atractivă, dacă cei ce o pro-
movează au voința și priceperea de a o transmite
în forme adecvate noilor sensibilități.
Din păcate, mentalitatea marcată de comodi-
tăți și inerții, agravată de variile crize și dezechili-
bruri ale unei “tranziției” spre un altceva rămas
încă în destulă ceață, din pricini nu tocmai
binecuvântate, mai ales de ordin politic, tinde să
cucerească o mare parte din societatea
românească de azi. O societate în care, începând
cu dascălul de la școlile primare până la universi-
tate, omul purtător de cultură și educator spiri-
tual, inadmisibil de slab remunerat în raport cu
profesiunile evident lucrative, cade sub semnul
desconsiderării și al disprețului. Se uită că for-
Neuwirtova Lucie (Cehia)
mația, și cea inițială și cea mai specializată care-i
urmează, e asigurată tocmai de această categorie
șocant defavorizată. Iar dacă reprezentantul
emblematic al Școlii decade de pe vechea și
fireasca lui poziție, e logic ca urmările acestei de-
gradări să crească precum un bulgăre de zăpadă,
până la avalanșă. Profesorul de limba și literatura
română nu face excepție de la noua regulă, - și
consecințele se văd, începând cu calitatea
exprimării și continuând cu aria tot mai restrânsă
a “lecturilor particulare” ale elevilor. Discipoli
care intră, apoi, în facultăți cu aceste bagaje
ușurele, făcute în pripă, și unde se constată
golurile imense de lectură, absența marilor repere
culturale - de literatură și artă universală, de
mitologie, religie și filosofie, de muzică. Unii
dintre ei ajung, cine știe cum, în lumea presei, la
televiziune, ducând cu ei “urmările unei proaste
educațiuni”, cum zicea un poet, adică exprimân-
du-se nu doar neglijent, cu improprietăți de ter-
meni și pronunții greșite de nume autohtone și
străine ale unor importante personalități cultura-
le, dar și “realizând” emisiuni ori scriind articole
marcate de gustul îndoielnic despre care vor-
beam. Cum puțină vulgaritate nu strică pentru
pigmentarea expresiei, rezultă niște produse toc-
mai bune să-l propage epidemic în “mase”. Alții,
ridicați prin hazardul politicii, printre “aleșii”
poporului, ajung chiar să dea lecții agramate celor
ce vor să-i asculte, de la cele mai înalte tribune.
Să nu mai fie oare, chiar nimic de făcut pen-
tru contracararea acestui jalnic proces în plină,
agresivă desfășurare? - A mai spune o dată cât de
greșită este actuala politică culturală la multe din-
tre nivelele ei nu e, poate, inutil într-un aseme-
nea context. Susținerea culturii scrise rămâne în
continuare precară, subvențiile pentru carte, de
exemplu, nu sunt întotdeauna bine orientate și
principiale. Sprijinirea bibliotecilor, începând cu
cele școlare, e departe de necesitățile reale, iar
aceasta generează un lanț de consecințe negative
mereu constatabile, de la îngrădirea periculoasă a
ceea ce se proclamă solemn ca acces general la
cultură, până la frânarea producției editoriale și
remunerarea scriitorilor, de-a dreptul rușinoasă
acum, când nu e cu totul inexistentă. Asimilarea
cărții cu produsele comerciale comune, cum o
atestă recenta introducere a TVA de 9 procente,
care mărește prețurile și așa prohibitive pentru
cititorii încă existenți, lăsarea în voia sorții a unor
importante edituri care asigurau tipărirea edițiilor
critice din scriitorii români, precum “Minerva”,
amenințările cu prăbușirea unei alte case de edi-
tură semnificative, ca “Meridiane”, oferă doar
câteva exemple. Gesturile făcute în sprijinul lite-
raturii trebuie, în schimb, să capete culoare
politică, de vreme ce pe pușculița sau pe cutia
milelor se cere înscris numele cutărui mare dem -
nitar de partid și de stat, mai ales că suntem în-
tr-un an electoral, în loc ca respectiva cifră să fi
fost de la început și cinstit prevăzută în bugetul
corespunzător. Datoriile multor întreprinderi
industriale falimentare au putut fi preluate de
statul generos cu clienții partidului majoritar, însă
pentru cultură aceeași decizie n-a fost imaginată.
Cât despre televiziune, ce s-ar mai putea
comenta? Valul de vulgaritate de pe toate canalele
izbește în fiecare zi, în timp ce producțiile, rare,
cu adevărat valoroase sunt programate la ore
imposibile, perturbate de zgomotul reclamelor
comerciale. Dacă posturile naționale mai fac
oarecari eforturi, modeste totuși, de curățire a
“imaginii” de impuritățile stridente, lipsește încă,
inexplicabil, o publicație proprie de prezentare,
comentare și susținere a programelor proprii.
Telespectatorul este încă obligat să citească așa-
zisele analize de producții cinematografice pro-
duse de comentatori improvizați, superficiali, cu
criterii încă o dată false de apreciere, coborâte la
nivelul cancanurilor și mondenităților dubioase.
Adesea, respectivele programe nu mai înregis -
trează nici măcar numele autorilor de piese de
teatru, ale regizorilor, iar prezentarea cât de cât
analitică a emisiunilor culturale în general
lipsește. De ce nu poate Televiziunea Română, cu
cele câteva canale ale ei, să editeze o revistă de
programe sub proprie emblemă, exigentă, care ar
putea fi, bine concepută, un ghid real al
abonaților săi în jungla de producții submediocre
și care să pună argumentat în valoare ceea ce
merită a fi cu adevărat propus receptării ori să
respingă ceea ce e de respins? Să fie frica de pro-
pria mediocritate, de propriile concesii făcute
prostului gust? - Sau, dacă ne întoarcem către
“Radio România”, de ce întârzie fără termen
extinderea la nivel național a unui canal de mare
clasă ca “România Muzical”, restrâns la
perimetrul Bucureștilor, dacă tot vorbim despre
însemnătatea culturii și de promovarea ei? Și de
ce chiar postul, plin de emisiuni remarcabile,
“România Cultural”, nu poate fi încă recepționat
în condiții normale în toate regiunile țării?
Multe dintre aceste întrebări și altele care ar fi
putut să fie puse riscă, din păcate, să rămână fără
ecou. O mai chibzuită gospodărire a mijloacelor
existente, fie și în aceste dificile împrejurări ale
interminabilei noastre “tranziții”, vegheată de o
strategie culturală revizuită responsabil, este, însă,
de ordinul urgenței. Dacă tot e să se gândească
producția culturală în termeni de marfă, atunci
n-ar fi rău ca mai-marii peste treburile Cetății să
nu uite că marfa asta este dintre cele mai puțin
perisabile și, de fapt, singura care poate asigura un
loc cu adevărat respectat și demn al României în
lumea de azi. Dar “imaginea României în lume” e
încă prizoniera sloganurilor și a clișeelor recicla-
bile ori de câte ori politicienii zilei au nevoie de o
verificată formulă retorică.
■
4
-1 TRIBUNA ♦ nr. 35 ♦ 16-29 februarie 2004 |-
Comentarii
Tipologia artistului-pelerin
■	Mircea Popa
Ion Cristofor
Nicolae Catonoy sau avatarurile unui peregrin
Cluj-Napoca, Editura „Napoca Star“, 2003
Biografia poetului Nicolae Cătănoiu, ajuns
după multe peripeții, un important scriitor
român din exil, rămâne pentru toți cei care
vor să citească cartea lui Ion Cristofor, apărută cu
titlul de mai sus la editura „Napoca Star“, în
2003, un adevărat capitol de roman. Obișnuit de
mic să fugă de acasă spre a vedea locuri noi, atras
spre literatură de Radu D. Rosetti, cenaclist în
casa Domniței Gherghinescu-Vania, admirator al
futuriștilor și al poeziei ermetizante, elev al școlii
de ofițeri de la Găești, închis și condamnat la
moarte, participant la războiul din Vietnam de
partea trupelor comuniste, absolvent al Facultății
de medicină, practicând medicina prin diferite
orașe părăsește țara în 1992 pentru Canada, nu
înainte de a fi practicat în țară tot felul de meserii
înjositoare. Debutează în poezie cu un volum
Un traseu spiritual
■	Adriana Pop
Vasile Muscă
Permanența idealismului
Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2003
Jdealismul ca modalitate fundamentală de
filosofare a parcurs într-un elan impresio -
nant «marele bulevard» al filosofiei
europene, având «startul» în doctrina ideilor a lui
Platon și «sosirea» sub «arcul de triumf» al
filosofiei clasice germane”.
Iată, așadar, însemnul sub care se află o nouă
carte de istorie a ideilor, o încercare de recon-
strucție istorică și conceptuală a unei maniere de
filosofare. O carte nouă, Permanența idealismului.
Studii °i eseuri privind idealismul german, avându-l
drept autor pe profesorul Universității clujene
Vasile Muscă, apărută la Editura Grinta, Cluj-
Napoca, în anul 2003. Pornind de la premisa revi-
rimentului sistemului filosofic în cadrul filosofiei
clasice germane prin Kant, Fichte, Schelling și
Hegel - memorabilii constructori de sistem din
întreaga istorie a gândirii - profesorul Vasile Muscă
- urmând liniile de interpretare ale lui Wilhelm
Windelband sau Wilhelm Dilthey, pentru a-i numi
doar pe doi dintre gânditorii la care autorul face
trimitere - întreprinde o analiză a idealismului
german pe mai multe paliere și direcții de reflecție,
în cadrul a paisprezece studii - Kant: semnficația
revoluției copernicane în filosofie, Schelling °i filosofia
romantica a naturii, Schelling °i dialogul sau Bruno, Din
filosofia lui Goethe: istorie °i actualitate, Problema perso-
nalității lui Wilhelm Meister, Hegel °i istoria germană,
Hegel °i critica marxistă a hegelianismului, Nietzsche °i
filologia clasică, Nietzsche: despre începuturile filosofiei în
Grecia antică, Nietzsche °i critica creștinismului,
Considerațiile... lui Nietzsche între actual °i neactual,
Premisele concepției lui Dilthey asupra istoriei, Wilhelm
Windelband °i idealismul clasic german, Tânărul Hegel
apărut la New York, aderă la grupul „Language“,
predă poezia la universitatea din Montreal,
cunoaște experiența indienilor și scrie poezii în
totem, face cursuri de pilotaj și pleacă în Nigeria,
stabilindu-se apoi în America de Sud. Se recăsă-
torește în 1968 cu o canadiană, cu care începe un
nou periplu prin Europa, Africa, America Latină,
Asia, Israel, New York, Paris, Germania, Les
Ageux, Sauerland. El este tipul poetului pelerin,
cum lasă să se înțeleagă autorul, afiliindu-se în
cele din urmă grupului de exilați români din
Elveția lui Caraion, cu care scoate revistele
Correspondances (1982-1983), apoi Don Qujotte
(1983). Nu rămâne nici aici, ci peregrinează prin
Japonia, China, India, Iran, Portugalia, Egipt,
Suedia, Teneriffe etc., el fiind „cel mai mare
artist-călător al secolului trecut“, cum îl caracter-
izează autorul. Publică poezie, jurnale, impresii,
dintre care patru îi apar și în românește. E un
maniac al deambulării, un poet exofon, autor de
texte heteroclite, ironice și ireverențioase, scrise
în trei-patru limbi deodată, alternând limbile
în viziunea interpretativă a lui D. D. Ro°ca. După cum
se observă, problemele puse în discuție sunt
diverse, însă o lectură atentă lasă să transpară atât
unitatea scopului central pe care autorul și-l pro-
pune cât și a semnificației problemei pe care o
abordează: paradigma clasică germană. Nu este
întâmplător faptul că volumul se deschide cu un
studiu dedicat lui Kant. Și aceasta pentru că, re-
configurînd filosofia, transformând-o în critică a
rațiunii, lui Kant îi revine meritul de a fi oferit, prin
noua sa filosofie, nucleul în jurul căruia se vor
grupa și din care se vor dezvolta toate marile sis-
teme ale idealismului german. De fapt, este vorba
despre metoda critică și despre ipostazele în care o
vom întâlni, fie în calitate de “critică a rațiunii filo-
logice” (Fr. Nietzsche), fie drept “critică a rațiunii
istorice” (W. Dilthey). Tot în această tradiție de
continuator al programului transcendental-critic
inițiat de către Kant, se înscrie și Schelling, acel
spirit oscilant între eu și lume, natură și libertate,
sistem și realitate, existență absolută și eu absolut,
între produs și productivitate, între natura naturans
și natura naturata. Văzut astfel, autorul consideră că
“Schelling prezintă cazul rar al filosofului a cărui
concepție se sprijină pe o permanentă evoluție a
gândirii sale, care prin revizuiri și corectări scoate
încontinuu la suprafață mereu alte formule idea-
tice, fiind în acest sens comparabil, printre precur-
sorii săi, poate doar cu anticul Platon”. De fapt,
marea dorință de care a fost animat Schelling a fost
realizarea unei sinteze între Spinoza, Kant și
Goethe. Deși Goethe n-a fost un filosof, în sensul
strict al cuvântului, a fost totuși un mare gânditor,
iar compendiile de filosofie îl consacră drept unul
dintre marii reprezentanți ai idealismului german,
care a parcurs, “în itinerarul său filosofic”, drumul
între Critica rațiunii pure și Fenomenologia spiritului,
consideră Vasile Muscă. Principalul reprezentant al
idealismului german rămâne însă Hegel, creatorul
într-un fel de text babilonic, ce marchează în cel
mai înalt grad disoluția limbajului poetic în
lumea de azi, relativitatea absolută a artei. Acest
tip insolit de artă traduce „starea de profundă
derută lingvistică și existențială“ afirmă autorul,
dând o caracterizare plină de sens poeziei
catonoiene. O latură importantă a creației sale
este aceea de traducător și antologator, printre
cărțile realizate de el numărându-se Modern
Romanian Poetry (1977), ce cuprinde un număr de
53 de poeți români, de la T. Arghezi până la
Adrian Păunescu, însoțită de o comprehensivă
privire asupra poeziei românești moderne, dar și
poeți ai exilului și ai diasporei. Poetul este în
același timp un eseist și un portretist remarcabil,
autor și de interviuri de senzație, Catonoy este un
artist polivalent cu gustul aventurii și al senza-
ționalului, așa cum îl arată și memorialistica sa
din Câ}ja lui Sisf. Poezia sa diversă este amplu
analizată de critic, care îl așează sub semnul lui
Orfeu și al esteticii fragmentarismului, a unui
„anarhist al imaginarului“, fapt care îl situează
pe conaționalul nostru în rândul celor mai intere-
sanți experimentaliști ai secolului, într-o carte
alertă, scrisă ca un adevărat roman polițist, cu o
vivacitate și o stilistică lipsită de orice constrân-
geri.
■
sistemului dialectic. Autorul este de părere că acest
tip de sistem, metafizica hegeliană, constituită ca
logică a devenirii, manifestă mai multă deschidere
și receptivitate față de realitate decât celelalte sis-
teme. Constituind de fapt o logică a devenirii nu
atât în natură, cât în istorie, sistemul elaborat de
Hegel se află mai aproape de o explicație reală a
lumii. Care era situația lumii în momentul
respectiv? Pe filiera W. Windelband, autorul inter-
pretează modificările care apar în relația dintre
lume și filosofie, pentru reprezentanții acestei pa-
radigme de gândire, în primul rând ca efect al
marelui eveniment social-politic din anul 1789,
Revoluția franceză. Se pare că ceea ce Franța reali-
zase pe plan social-politic, Germania realizase pe
plan cultural. Ideile de libertate și activitate, acți-
unea eului care se determină ca libertate, reprezin-
tă realizarea supremă a idealismului german.
Pentru că ideea de libertate a străbătut toate marile
sisteme idealiste, de la Kant la Hegel, libertatea
devenind problema centrală a filosofiei.
“Rezultatul decisiv la care ajunge idealismul ger-
man în derularea sa de la Kant la Hegel este o
filosofie a spiritului obiectiv care își fixează ca scop
realizarea conștiinței de sine a spiritului... La
primul, conștiința de sine reprezintă un dat inițial,
aprioric, obținut prin analiza transcendentală a
conținutului constituit al conștiinței; la ultimul,
conștiința de sine reprezintă un rezultat final,
aposterioric, dobândit prin dezvoltarea dialectică a
conștiinței.”
Parcurgând și reconstuind, așadar, drumul
spiritual de la Kant și până la Hegel, volumul de
studii și eseuri pe care ni-l oferă profesorul
Muscă este unul de referință pentru acel frag-
ment din istoria filosofiei care a fost filosofia cla-
sică germană. Pentru că, pe fondul unei lipse - ne
referim aici la insuficientele studii și traduceri,
precum și la insuficientele lucrări de exegeză
pentru segmentul temporal respectiv - cartea
profesorului clujean aduce un plus în cunoașterea
constituirii și evoluției marilor sisteme idealiste,
rămânând în primul rând o lucrare de factură
istorică.
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 35 ♦ 16-29 februarie 2004 j
Succesul ca sinucidere
■ Ovidiu Pecican
De ce se va fi numind cartea de curând
apărută a lui Radu Mareș Manual de sinu-
cidere (Timișoara, Ed. Augusta, 2003) nu
rezultă, mi se pare. Nici eul narator, nici revista
Tribuna, în jurul căreia gravitează în bună măsură
narațiunea, nu manifestă în vreun fel tendințe
suicidare. Dimpotrivă, dacă intrăm în convenția
propusă de autor - aceea a literaturii memorialis-
tice -, acceptând confuzia dintre cel care vorbește
în paginile cărții și scriitorul însuși, aș fi tentat să
cred că evoluțiile acestuia din urmă îndată după
schimbarea din 1989 au fost mai curând animate
de vitalitate și elan autoafirmativ. Pentru cei care
au uitat, amintesc că scriitorul Radu Mareș, care
era în momentul marii cotituri redactor șef
adjunct al revistei despre care astăzi scrie, a
devenit după câțiva ani directorul editurii Dacia,
cea mai importantă și mai prestigioasă (încă) din-
tre editurile transilvane. Nici poveste, așadar, de
retragere din lume și viață, ba tocmai dimpotrivă,
o continuare a cursei pentru încropirea unei
cariere publice de excelență.
La rândul ei, apărută cu întreruperi, lipsită de
bani sau intrând în zona gri a dezinteresului celor
meniți să îi vegheze apariția (redactori șefi plini și
adjuncți, instituții culturale și politice), de bine,
de rău, Tribuna își continuă și astăzi drumul către
public, cunoscând un soi de revitalizare și bene-
ficiind de o nouă redacție, majoritar tânără. Este
adevărat, compoziția redacției s-a schimbat între
timp. Unii dintre oamenii momentului 1990 au
ieșit la pensie, vreo doi au murit între timp, alții
și-au schimbat locul de muncă. Dar mulți dintre
ei au urcat pe orbita afirmării visate. Să dau câteva
exemple, spre a fi bine înțeles: Tudor Vlad se află
de câțiva ani în SUA cu un statut confortabil.
Tudor Dumitru Savu a ajuns la conducerea unui
ziar local și s-a văzut, mai apoi, propulsat la con-
ducerea TVR Cluj. Ioan Mușlea i-a succedat lui
Savu la cârma aceluiași studio. Nicolae
Prelipceanu a țâșnit la București, devenind unul
dintre mai marii Uniunii Scriitorilor, un membru
proeminent al Alianței Civice și editorialist la
Dmitrj Zinoijev (Letonia)
unul dintre marile cotidiene din capitală. Chiar și
Vasile Sălăjan, pe care poziția de redactor șef al
Tribunei într-o clipă istorică de presiune ideolog-
ică părea să îl sortească marginalizării, s-a văzut
recuperat de Fundația Culturală Română și chiar
membru al unor delegații mai mult sau mai puțin
oficiale (în China, de exemplu). Într-o tranziție
marcată în planul general de sărăcie și declin,
toate aceste cariere marchează niște trepte ale suc-
cesului, nicidecum ale vreunui eșec. Prin nimic
nu mi se pare, așadar, că recenta carte a proza-
torului clujean s-ar recomanda atenției cititorilor
ca o analiză suicidară, în orice registru am citi-o
(filosoficesc, literar, jurnalistic, psihologic, socio-
logic sau de ce nu, religios).
Această stranie asezonare a adevărului aver-
tizează din start asupra gradului de seriozitate pe
care trebuie să îl investim în „memorialistica” lui
Radu Mareș. Ca romancier, scriitorul nu rezistă
tentației de a trata realitatea în registrul ficțiunii.
În același timp, citit ca ficțiune, acest roman cu
personaje preluate fără fard direct din realitate îi
va dezamăgi pe cei care așteaptă evoluții senza-
ționale ale personajelor. Sau... poate că nu.
Citindu-l pe Radu Mareș, afli cu stupoare că ade-
vărata eminență cenușie a Transilvaniei pe durata
revoluției române a fost... scriitorul Augustin
Buzura, colegul lui de redacție. „... Cam de la
mijlocul lui ianuarie 1990, cei doi [Buzura și,
respectiv, Ion Aurel Stoica - n. O. P. ] au fost cei
care au controlat mișcarea de cadre din arealul
transilvănean” (p. 84). Totodată, „... AB, fără vreo
investitură la vedere, ca persoană cu drept de
decizie în alcătuirea noilor organigrame ministe-
riale” a fost cel căruia i se datorează în exclusivi-
tate „numărul mare de ardeleni (și scriitori...!)
luați pe sus de acasă și puși în pâine în posturi
înalte, te miri unde”. Asemenea calificări l-ar
umple de colegială invidie pe, să zicem, Eugen
Uricariu, fost redactor al Stelei, ajuns curând în
diplomație (Atena, Atena!), la conducerea
Institutului Limbii Române, lider al Uniunii
Scriitorilor și, mai de curând, consilier în
Dmitrj Zinoijev (Letonia)
Ministerul de Externe. Una peste alta, văzând un
asemenea evantai de cariere publice, oricine poate
spune, fără ezitare, că angajarea la o revistă lite-
rară, fie ea și provincială, reprezintă cheia trium-
furilor de mai târziu.
Memorialistica lui Radu Mareș este adevărată
mai curând ca stare de spirit. Omul care vorbește
în paginile cărții apare ca un ins inteligent,
inchizitiv, atent la scenariile posibile (conspirațiile
sunt, cel mai adesea, sugerate cu tact, nu numite
de-a dreptul), dar supărat pe insuficienta fructifi-
care a unei șanse istorice. Din acest punct de
vedere, el nu se deosebește prea tare de majori-
tatea românilor. Problema este însă dacă această
șansă putea fi, efectiv, fructificată în condițiile
date. Altfel spus, cu o ceată de inși obedienți, cu
un exercițiu al plecăciunii de mai multe decenii,
se putea construi o voce publicistică distinctă și
chiar o strategie proprie de lung parcurs pentru
revista Tribuna? Personal, mă îndoiesc. Acest
reflex social i-a propulsat, într-o formulă sau alta,
pe redactorii revistei clujene (și pe câți alții
încă!...) în cariere de tipul celor enumerate mai
sus. Tot el însă le-a interzis strălucirea civică și,
până la urmă, artistică la care puteau spera.
Ultimii cincisprezece ani au fost, din acest punct
de vedere, hotărâtori în înghețarea evoluțiilor
unor romancieri, poeți sau eseiști în viitorul căro-
ra odinioară se putuse crede. Sinuciderea artistică
e singura care poate fi diagnosticată pentru unii
dintre ei. Dar nu pe aceasta o va fi avut Radu
Mareș în vedere.
Acesta este paradoxul: cea mai alert scrisă și
mai pasionantă dintre prozele lui Radu Mareș
rămâne un exercițiu de ficțiune printre volumele
memorialistice și o proză cu un intens iz realist,
chiar dacă în multe privințe neverosimilă. Prin-
tr-un efect compensativ, autorul își ia un soi de
revanșă asupra vieții, conferindu-i sensurile pro-
priei lecturi; ceea ce, la urma urmei, în doze
diverse, facem toți cei care scriem literatură.
■
6
-1 TRIBUNA ♦ nr. 35 ♦ 16-29 februarie 2004 [
Între revoltă și resemnare
■	Dorin Mure°an
Nicolae Avram
Cântece de sinucigaș
Bistrița, Ed. Mesagerul, 2000
areori în spatele tinerilor noștri scriitori
găsim persoane care se pliază perfect pe
textele pe care le produc. Și, din acest
motiv, nu o dată acestea din urmă abundă de teri-
bilisme, semn că au fost scrise după o altă regulă
decât cea pe care o presupune creația propriu-
zisă: trăirea imparțială și redarea fără jumătăți de
măsură a acesteia. Nu e vorba în toate cazurile de
lipsa talentului, ci de graba de a ocupa un loc în
spațiul literar, mai exact, în rândurile noii pro-
moții. Riscul e, desigur, mare. Cei care scriu
cuprinși de ambiția de a spune ceva, indiferent ce,
fără a-și personaliza discursul, vor fi în timp mar-
ginalizați. Peste câțiva ani numărul membrilor
noii promoții va fi drastic redus. Vor răzbate doar
aceia care au spus cu-adevărat ceva și care au
făcut-o într-o manieră proprie, autentică.
Cred sincer că unul dintre acești
supraviețuitori ai timpului va fi și Nicolae Avram,
autor al volumului de poeme Cântece de sinucigaș
(cartea I) apărut la Bistrița, Ed. Mesagerul, în
2000. Deschizându-i cartea, nu ai cum să nu
recunoști, de la primele versuri, o poezie de o
valoare indiscutabilă, o poezie care prin forța ei
devine agresivă, te atacă, te ia în stăpânire, te lasă
fără suflu. De altfel, se simte, de-a lungul volu-
mului, sau cel puțin de-a lungul primei părți a
acestuia (Ieșirea din templu), faptul că tema prinde
acea consistență a obsesiei care obligă la empati-
zarea trăirilor poetului. Absenteismul iubirii
maternale este resimțit atât de acut de acesta, și
este redat cu o prospețime atât de violentă și de
stranie, încât te face pe tine, ca cititor, să-ți rea-
mintești că ai o mamă și să fii fericit pentru subli-
ma ei existență. Întâmplător am aflat că Nicolae
Avram nu a avut o copilărie tocmai normală, că
și-a petrecut-o în orfelinate și că cei care “au avut
grijă de el” nu au fost oameni pe care, în mod
normal, îi îndrăgește un copil. Aceasta este expli-
cația ontologică a unor versuri precum cele din
Psalmul 2 (și nu numai): “I.O mamă/ alcoolică
agonizează./ Din păr i se scuturau licurici. II.
Agonizează, mama, agonizează/ Cu părul ei de
Dmitrj Zinovjev (Letonia)
iguană purpurie trasă/ Peste pământ./
Departe pe câmp - / băiatul se prăbuși. III.
Orhideele/ își răspândesc parfumul./ Uite, mamă,
ce frumoasă ești/ întinsă pe catafalc...; XIV. E un
peisaj/ Din care lipsește o cățea,/
Care latră în fiecare dimineață la uși/ sau își
devoră puii sub tufele/ de trandafiri. XV.
lartă-ne mamă/ Pentru fiecare bănuț șterpelit./
Pentru bucata de săpun ronțăită/ sub așternuturi.
XVI. Pentru cuiburile distruse/ Și pentru puii de
rândunică arși de vii./ Pentru loviturile date cu
capul de pereți/ Și pentru pumnii grei trași cu
sete în stomac/ lartă-ne pentru senzația/ de
vomă.” În această primă parte a cărții, Nicolae
Avram pare a-și sonda subconștientul fără însă a
prelua deșeurile găsite acolo. E ciudat cum tipul
lui de discurs nu duce cu sine nici strigătele unui
revoltat, nici gemetele unui resemnat. Nicolae
Avram dă impresia că nu se oprește asupra unor
noduri destinale care i-au marcat existența, ci le
desface, dând astfel liniaritate vieții și, automat,
discursului în care încearcă să o cuprindă.
El iese din templul “spaimei” (“XII. Am fost
risipiți/ Ca nu cumva să luptăm împotriva/
Spaimei” - Psalm 2) cu lejeritatea și încrederea
martirului invitat să-și piardă viața pentru crezul
său. La nivel stilistic, am remarcat imaginile
superbe create de alipirea unor cuvinte care, pe
spații mici, au o sonoritate destul de gălăgioasă,
dar care sunt perfect funcționabile la nivelul
întregului.
În cea de-a doua parte a cărții, Ultimele zile ale
lui Nicolae, autorul revine în prezent, eliberat
parcă de scoriile trecutului. Discursul e mai
abrupt (nu însă mai violent) iar cumpăna
favorizează revolta: “III. O cană cu apă/ Pentru
gâtlejul ars./ O cană cu apă./ Dați-mi o lampă,
mișeilor/ Dați-mi o lampă s-o uit afară/ pe câmp.
IV. O, nu, n-am să mă spăl pe mâini/ Înainte de
prânz - (...) În după-amieze purpurii/ Cum
trupul mării însângerat/ Am să-mi răscumpăr/
strigătul.” (Psalm 2) Imaginile, în acest nou tip de
discurs, par niște flashuri aruncate sporadic pe
fundalul liric. Chiar dacă mama este ucisă din
nou (“Șobolanilor le cresc aripi - / Numai în
înălțimi pot ei să-și ronțăie/ mama” - Psalm 3),
această a doua parte nu mai are nici forța, nici
impactul primei părți. Nuanțele imaginilor sunt
ceva mai fade, mai tolerante, motiv pentru care
stridențele, chiar și din perspectiva întregului,
devin mai ușor vizibile, umbrind miza poemelor.
Câteva dintre acestea, spre exemplu, contra-
punctează spiritul revoltat ce macină discursul,
părând niște oaze de liniște în care poetul
încearcă (reușind prea puțin) să-și readune
forțele: “Eu sângerez/ Precum inul într-o hală
pustie./ Au început să-mi crească solzi/ Noaptea
mă târăsc către/ mare” (Psalmul 8). E cert, însă, că
Nicolae Avram reușește în multe locuri să-și sur-
prindă cititorul, oferindu-i versuri de o autentici-
tate copleșitoare: VII. O căpățână/ De om mort,
alta de om viu:/ Cel dintâi covor pentru acoperiș./
De altă parte,/ Focul de belciuge în nas -/ Ca și
cum aș alerga după o groapă/ care să mă nască”
(Psalm 14) sau “I. Oraș cu oase/ Subțiri de care-ți
atârni/ Libertatea și setea./ Melcii făgăduinței îți
lasă/ Dâre albe, strălucitoare în suflet/ C-un ciob
de liniște încerci/ să te sinucizi” (s.m.) (Psalm 17),
etc.
Dmitr_j Zinoijev (Letonia)
Nicolae Avram este, din punctul meu de
vedere, un poet matur, care știe să fugă de falsi-
tatea celor care favorizează construcția în detri-
mentul conținutului, chiar dacă și la el interesul
pentru construcție e cât se poate de evident, și
care nu are nimic din falsitatea teribiliștilor, chiar
dacă miza pe care și-o propune (undeva între vio-
lență și sacru - de unde și titlul poemelor) este în
sine teribilistă. Sunt sigur că, dacă în următoarele
volume va fi mai generos cu discursul său, încer-
când nu doar să-și surprindă cititorul, ci să sur-
prindă (mai coerent) intensitatea trăirii pe care
vrea să o inducă acestuia, va deveni un adevărat
punct de referință în poezia actuală.
■
Dmitr_j Zinoijev (Letonia)
-1 TRIBUNA ♦ nr. 35 ♦ 16-29 februarie 2004
7
^nul Ioan Slavici - Tribuna 120
Ioan Slavici și
supraviețui
Carmina Popescu: Domnule Cornel Ungureanu,
ați publicat în anul 2000 o importanta ediție Slavici
(Primele și ultimele/ Care a fost surpriza întâlnirii
d-voastra cu omul din spatele convențiilor?
Cornel Ungureanu: Surpriza, adevărata sur-
priză, a fost că n-am găsit broșura Soll și haben.
Chestiunea ovreiască în România la nici una din
bibliotecile noastre importante; la Biblioteca
Academiei, unde lucram în trecerile mele prin
București, totuși era, dar, ziceau bibliotecarii, fu-
sese o expoziție Slavici și nu se mai găsea în
depozit. Surpriza pe termen lung a întâlnirilor
mele cu omul Slavici a fost legată, întâi, de
fragilitatea lui. Nu știu de ce mi se părea (dar nu
numai mie!) un munte de om, făcut să trăiască
100 de ani. Niciodată nu mi-l imaginasem
naufragiat prin spitale, așteptând o mutilare sau
pregătindu-se de moarte. Suportând resemnat
dezastrul. Niciodată nu-mi imaginam relația cu
prima lui soție atât de. ciudată. Poate că toate
vin de la portretul pe care-l face lui Eminescu: un
bărbat de o mare frumusețe și de o extraordinară
vigoare fizică. Dacă Eminescu era așa, ardeleanul
Slavici nu trebuia să fie deasupra deasuprelor? Să
fie un adevărat Tarzan al literelor române? Un
cow-boy al Far west-ului românesc? Dintre cei
patru ai temeiului literelor, el a trăit cel mai mult.
Cum, nu ne mai întrebăm. Dacă el a trăit cel mai
mult, nu era și cel mai înzestrat pentru viață?
Altă surpriză a fost că a rămas înmormântat la
Panciu, unde nimeni nu-i avea în grijă mormântul.
- Constatați în Postfața ediției ca „lumea în care
trăim nu e cea mai buna cu putința”. Cum era lumea
prin care a trecut Slavici?
- Ziceam și eu, așa, fiindcă ne confruntăm, de
prea multă vreme, cu spiritele utopizante care
visează, mereu, cea mai bună lume cu putință.
Slavici, care-și trăise copilăria și adolescența hrănit
de anumite convingeri, îl întâlnește le Viena pe
Eminescu de la care află că țara lui are o istorie și
că această istorie. trebuie slujită cu credință. Nu
se putea să fie decât istoria cea mai frumoasă cu
putință. Independența românească hrănește spiri-
tul slavician, îl stimulează - crede într-o Românie
de vis. Scrie numita broșură în 1878, când toți cla-
sicii noștri vor să facă o Românie a lor. Dar e vorba
de o Românie care să nu contrazică valorile impe-
riale, să nu anuleze credințele lui adânci. Nimeni
n-a analizat articolele lui Slavic la moartea lui
Lueger, deși ar trebui: în 1912, la moartea lui
Lueger, Slavici îi era adânc îndatorat pentru iubirea
pe care o purta românilor. Lueger lucra pentru
prosperitatea unui imperiu în care românii tre-
buiau să fie acasă. Deschis spre Utopie, Slavici va
visa, în închisoare, alături de cei care credeau într-
o Internațională a proletarilor. Dacă era un pic mai
tânăr, mitul imperial devenea pentru el mit comu-
nist. Slavici a fost întotdeauna capabil să viseze
într-o lume de mâine - cea mai bună cu putință.
Pentru Eminescu cea mai bună lume cu putință
era în vremea lui Alexandru cel Bun. Fusese.
Slavici și Eminescu - oricât îi tragem într-o
modernitate a noastră - aparțineau Gemeinschaft-
ului. Adică acelui Acasă legat de un loc și de o ver-
ticală care înseamnă Împărat, Dumnezeu. Erau
determinați de ordinea spirituală protejată de acel
acasă - loc generic. Modernitatea nu este legată de
arta de a
Loc - de acasă. Este legată de non-loc (nonlocuri)
- spații în care poposim. Ne naștem în spital,
poposim la hotel (han), agonia și sfârșitul se
desfășoară într-un spital. Închisoarea face parte
dintre nonlocurile definitorii ale ființei (Atunci și
lumea e o închisoare, zice Marele Prinț) . Slavici
nu a fost adăpostit de locurile Gemeinschat-ului,
de acel Acasă în care credea, el a trebuit să fie
mereu în mișcare. Să rămână un om al non-
locurilor. Mormântul lui e în cel mai inadecvat
non-loc al existenței sale.
Să ne întoarcem la întrebarea “Cum era
lumea prin care a trecut Slavici?” Vatamaniuc a
scris pagini esențiale despre “lumea prin care a
trecut” Slavici. Dar dacă mă uit prin bibliotecă,
mai observ că și cele 60 de cărți din cele traduse,
editate, realizate de A treia Europă se ocupă tot de
asta. Mitteleuropa periferiilor (Ed. Polirom,
2002) și Europa Centrală, geografia unei iluzii
(Editura Curtea Veche, 2004) descriu, de fapt,
chiar lumea prin care a trecut Slavici.
- De ce credeți ca Slavici nu s-a „potrivit” niciodata
cu oamenii, viața °i istoria traita? De fapt cu cine se
potrivea Slavici? Alfel spus, care a fost drama lui ?
- Parcă am început să povestesc ceva și despre
asta. Dar crezi că Eminescu sau Creangă “s-au
potrivit”? Aci ar trebui să vorbim despre ruptură,
dislocare, “reteritorializare”. Reteritorializare, dacă
vrei, la crâșmă, reteritorializare (ironică) în și prin
povestirea licențioasă ș.a.m.d. La Slavici dislocările
ca și reteritorializările sunt mai violente, și mă tem
să le numesc pe toate în pagina asta. Am început să
o fac într-o carte apărută la editura Aula, o să le
dezvolt în liniște în volumul al treilea al Geografiei
literaturii române. Să subliniez doar că fiecare
moment fast al existenței sale este pus sub semnul
întrebării într-un timp în care el ar fi trebui să-și
deguste în liniște succesul. Ce se întâmplă, de
pildă, cu Slavici în ultimul deceniu al secolului? De
ce își alege alianțele pe care și le alege - din punctul
de vedere al cercetătorului de azi, nefericite? Cum
începe războiul, de o extraordinară duritate, cu
A.C. Popovici și Goga, tineri necruțători, care
aveau în față viitorul? Care aveau această psihologie
de învingători? Între patruzeci și cincizeci de ani,
Slavici începe un șir de războaie perdante; este de o
inadecvare totală la istoria-care-se-face. În 1896,
Caragiale, martor al unora dintre ele, scrie pagini
memorabile despre “Slavici și ai săi”. Se desparte, și
el, de prietenul său de la Timpul. Fără Eminescu și
Creangă, fără Caragiale, evident fără Maiorescu,
Slavici nu mai are repere. Și tot ce face, inclusiv
afacerile “balzaciene”, devine perdant chiar la
modul exemplar. Slavici ar putea fi (și) obiectul
unui tratat despre eșec.
- La 70 de ani, închis la Domnești, scriitorul e pus
în situația de a se „dezbraca de firea omeneasca”. Exista
pentru un om, în general, o mai mare umilința decât
aceasta? E o virtute sa ramâi mereu egal cu tine însuți?
- Între 50 și 70 de ai, scriitorul exersează
“pierderea”, eșecul, dezastrul personal. Suportă
pamflete cumplite. E greu pentru un om educat în
spirtul ordinii, al demnității personale, să fie numit
în fel și chip de feluriții pamfletari, să suporte
acuzații. diverse. La șaptezeci de ani era deja
antrenat, știa să suporte, era pregătit să suporte.
■	Cornel Ungureanu
Dar dacă Imperiul căzuse, dacă trei imperii care
păreau a exprima eternitatea lumii noastre se
făcuseră pulbere, atunci ce rău mai rău putea veni?
Și, după ce Imperiile au căzut, cum s-a întemeiat
România Mare? Rău, crede el. Împlinește 70 de
ani, ar fi trebuit să fie o aniversare magnifică. Dar,
se întreabă el, asta e România pe care o visase el în
tinerețile sale, asta era țara pentru care scrisese, lup-
tase, făcuse pușcărie? Mi-e greu să spun că Slavici a
rămas egal cu sine însuși. A suportat un proces de
uzură - de trecere “prin niște locuri rele” - prin
non-locurile noii geografii literare. Tribunalele și
închisorile care vin după 1918 - după ce împlinește
70 de ani - redefinesc, pentru el, Țara, România
Mare. Nu e o Românie funcțională. Scriitorul
topografiază nonlocurile. Le topografiază, așa cum
făcuse și Kafka în Metamorfoza. Așa că “dezbră-
carea de firea omenească” ține de o nouă contextu-
alizare. Lasă cu limbă de moarte să nu fie înmor-
mântat la Bellu, în București. Din nenorocire, a
fost lăsat la Panciu, într-un spațiu fără definiție cul-
turală. Sper că va fi mutat în curând la Șiria.
- Cui folosesc astazi suferințele lui Slavici? Înțelegân-
du-le, credeți ca putem deveni mai buni decât suntem?
- Românii au o uluitoare capacitate de a uita.
Nu știu dacă ați citit frazele indignate ale lui Solje-
nițân: după trei generații, spunea el uimit/speriat,
rușii din exil uită să mai vorbească rusește. Nu-și
mai cunosc limba maternă. Ei, familiile de români
pe care le-am cunoscut eu prin străinătăți uitau deja
la a doua generație tot. Fii născuți în Germania sau
Franța sau Statele Unite nu mai știau să vorbească
românește. Nu mai știau un cuvințel. Și nu e vorba
de derbedei rătăciți prin lume, ci de intelectuali
așezați, cu funcții importante. Luați cărțile apărute
în ultima vreme și veți vedea ce complicități se
desfășoară (ce complicități desfășoară românii) pen-
tru asasinarea lui Ionescu/Eliade/Cioran. Cui să
folosească suferințele lui Slavici? Dar ale lui
Eminescu sau ale lui Mircea Eliade? Să fac o lungă
listă de nume pe care să le așez sub umbrela acestei
întrebări? Cred că noi românii stăm mereu lângă
un zid părăsit /Și neisprăvit. Slavici e unul dintre
zidurile părăsite ale culturii române. Un (încă)
tânăr autor de succes se întreba ce caută Slavici în
manuale. Nimeni n-a bifat prostia celebrului și nu
l-a amendat pe june pentru această inadecvare la
cultura națională. Parcă prostiile cu privire la
Eminescu erau spuse pe un ton mai mieros.
Dar ce să fac cu întrebarea-adaus (putem
deveni mai buni.)?Doamne-doamne, pe ce
lume trăiești? Dacă te uiți în jur, o să afli doar
felul în care cineva ține în palma lui această
cădere. Vorba lui Rilke: mângâind-o blând.
Vorbind despre marii scriitori, trăim această
“mângâiere blândă.”
Iar cu devenirea întru mai bine. Să lăsăm
după ce se termină întâmplările din Bosnia, Koso-
vo, Afganistan, Irak, Fâșia Gaza, intrarea României
în NATO, Comunitatea europeană etc., etc.
- Poate fi o lecție pentru generațiile de azi modelul
„razvratirii sufletești” a lui Slavici?
- Nu, pentru generațiile de azi Slavici nu poate
fi o lecție. El trăia într-o epocă a datoriei și era un
om al datoriei. Tot ce se modelează în jurul lui por-
nea și instrumenta acest concept. El a fost - spun
eu, evident exagerând (de dragul de a parafraza o
vorbă despre Broch) prozator împotriva voinței
sale. Nu voia să fie artist, voia să fie educator. Ge-
nerațiile de azi trăiesc într-un timp al loisir-ului -
8
-1 TRIBUNA ♦ nr. 35 ♦ 16-29 februarie 2004 |-
de unde și până unde relația cu modelul slavician?
Orice model de azi poate începe să se realizeze de
la înnobilarea divertismentului, nu de la noblețea
datoriei. Constrângerea slaviciană e departe de a
exprima un model actual.
- Dacă nu suntem o „colectivitate de învinși”, cum
spune E. Cioran (citat în Postfață), cine suntem noi cu
adevărat, dle Cornel Ungureanu?
- O, asta cu colectivitatea de învinși am
(re)povestit-o eu într-un articol sau o postfață.
Văzusem pe Tv 5 un filmuleț în care românii erau
niște mici monștri. Venea după un alt filmuleț,
realizat cu ajutorul centrelor culturale franțuzești
din țările vecine și prietene. Motto al celui de al
doilea filmuleț în care românii erau mici monștri
era din Cioran: un celebru text din Cioran în care
scrie că i-e rușine de nația asta, care se trage. Știți
textul. Începeam cu acest text al lui Cioran eseul
despre Slavici din două motive: primul, că există, în
general, o neînțelegere a marilor artiști dintotdeau-
na și de pretutindeni. Un mare om de cultură ar
trebui să asigure fericirea unei nații. Ori marele om
de cultură, fie Luther, fie Goethe, fie Nietzsche, fie
Wagner, e greu de judecat doar pe fragmente.
Hitler și ai săi i-au judecat doar pe fragmente și
amintiți-vă ce-a ieșit. Nu cunosc o carte mai pil-
duitoare ca Universitățile lui Hitler - vă rog să
înțelegeți că în Universitățile germane se trăia, între
1935 și 1945, un tip de iubire frenetică pentru
Hitler. Hitler mergea la Bayreuth, stătea acolo o
săptămână și era fericit. Wagner era agentul lui.
Noi, aici vreau să ajung, trăim într-o epocă a frag-
mentului în care putem demonstra, cu ajutorul
fragmentului, orice. Marele om de cultură, emi-
nentul artist poate fi anexat, prin decupaje, oricărei
propagande. Dacă decupez un fragment din Soll și
haben. Chestiunea ovreiască în România, ajung la
concluzia că Slavici e protocronul care i-a devansat
pe Ribbentrop sau pe Rosenberg. Dacă-l iau pe
Cioran, cel din vârful filmului franțuzesc și-l așez
lângă Zelea-Codreanu sau lângă Schimbarea la față
a României primesc altă definiție și a românilor și
chiar a ungurilor care au finanțat filmul cu pricina.
Dar cultura nu e un joc de puzzle.
Al doilea lucru care voiam să-l subliniez acolo e
că un mare scriitor nu dă nației o definiție ferice,
nu o iluminează, nu-i asigură rentă viageră, marele
scriitor/artist te obligă să înțelegi și să înveți. Un
mare scriitor îți pune un șir de semne de întrebare
- îți face un program de lucru. Sigur că dacă vrei să
faci musical din Pădureanca nu mai e nici o pro-
blemă, dacă vrei să devii movie star cultural demon-
strezi că Emil Cioran s-a întors la Sibiu în noiem-
brie 1940 și a asasinat cu mitraliera o sută de
cetățeni maghiari, germani, sârbi, evrei și de alte
naționalități. Și faci un film cu Cioran cu cămașă
verde. Asta cu nația de învinși prinde mai rar, dar
prinde. Ca și Emil Cioran, ca și Slavici, ca și
Nietzsche, scriitorii mari trebuie citiți de la un
capăt la altul. Contextualizați. Și trebuie admis că,
într-un moment sau altul, sunt în eroare. Evident,
și eroarea devine creatoare. Întrebarea e cum.
Pentru a doua parte a întrebării, cine suntem
cu noi cu adevărat. e mai greu să-ți răspund pe
o pagină de revistă. Toate cărțile mele, vreo
douăzeci până acum, încearcă să spună asta. Știi,
tatăl meu a murit când aveam șase ani. Voiam să
stau de vorbă cu el, făceam ședințe de spiritism și
îl întrebam: Tată, cine suntem noi cu adevărat?
După o tăcere de câțiva ani, mi-a răspuns:
Dumnezeu știe. Și a adăugat, peste câțiva ani,
când eu împlinisem vârsta lui - vârsta la care el
plecase: sunt prea multe de spus, când ajungi la
mine o să avem timp să vorbim și despre asta.
- Există în viața fiecărui mare scriitor o vârstă a
„paginilor sinucigașe”. Se pot identfica asfel de pagini
și în opera lui Slavici?
Marina Richterova (Cehia)
- Îți mulțumesc că mi-ai citit paginile pe care
le-am dezvoltat într-o carte. Vor apare relativ
repede -Europa Centrală - geografia unei iluzii.
În monografia pe care am consacrat-o, la Aula,
lui Slavici, înlocuiam accentele asupra “sinucide-
rilor” (“Mara și vocația autodistrugerii la români”
era titlul unui eseu pe care l-am publicat în
Luceafărul) cu o sintagmă care îi aparținea lui
Mircea Zaciu: Dramatica vocație a eșecului.
Așa că încep prin a afirma, cu mâna pe inimă,
că nu există în viața fiecărui scriitor o vârstă a
“paginilor sinucigașe”. Naturile solare, fericite,
cei afirmându-se în și prin deplinătate nu au
momente (pagini) sinucigașe, care să certifice că
ei, creatorii, nu mai cred în opera lor, în arta lor
și că vor să se despartă de acest trecut mizerabil.
Scriam că Hubăr are 46 de ani atunci când
începe Mara, cam tot atâția câți are și Slavici
când începe să scrie romanul. Nu cred că-i un
risc prea mare să-l identifici pe Hubăr cu Slavici
și să scrii că prin eroul său Slavici și-a numit
“cealaltă existență”, cea secretă, inavuabilă atunci,
în momentul 1894 a scrisului său. Și că el - aici
sunt presimțirile - își presimte sfârșitul legat
chiar de această existență secretă. Dar Ghiță, cel
care vrea mai binele, nu poate fi identificat cu
Naratorul? Scriam undeva, mai în glumă, mai în
serios, că nuvelele lui Slavici se împart (și aici
parafrazam un cerchist cu umor care declara că
literatura se împarte în drame cu turn și drame
fără turn) în nuvele “cu popă” și nuvele “fără
popă”. Cele “fără popă” îl au pe narator în efigie:
în adânc, Slavici s-a temut și, cred, și-a presimțit
finalul “în afara lui Dumnezeu”: s-a sinucis, ca să
vorbim în termeni figurați.
- Cum vor putea să-și facă suportabilă osânda cei con-
damnați să trăiască în lumea de penitenciar a lui Scho-
penhauer? Mai există astăzi, într-o asfel de lume, ceea ce
Slavici numea „apostoli ai adevărului și ai luminii?”
- De data aceasta încep cu partea a doua între-
bării: sigur, mai există, chiar și în lumea noastră
“apostoli ai adevărului și ai luminii”, dar sunt greu
de găsit. Sigur, mai există azi minuni, dar. în ți-
nuturile lăuntrice se face seara devreme, scria
Mircea Ivănescu. În lumile lăuntrice se face
noaptea - suntem într-o vreme dominată de
“solidificarea progresivă a speciei”. Personajul expo-
nențial al timpului nostru este Gregor Samsa, care
într-o bună dimineață se trezi transformat în gân-
dac. Ce să facem noi, gândacii, cu apostolii ade-
vărului și ai luminii? Ce ne facem noi, țiganii, dacă
vin americanii? Știi cânticelul ăsta?
Cât despre închisoare. Îți amintești dialogul
între Hamlet și Rosenkrantz: Danemarca e o
temniță zice Hamlet, pentru ca R. să riposteze:
atunci și lumea întreagă e o temniță. Sigur, e de
acord prințul, și încă una cu foarte multe hrube,
străji, carcere. Danemarca, vrea să fie lămuritor
Hamlet, e una dintre cele mai rele. Fiindcă
Rosenkrantz protestează, Hamlet îl face fericit:
atunci poate că pentru voi nici nu este; în sine
nimic nu e bun sau rău, ci numai închipuirea
noastră îl face să fie. Pentru mine e o temniță.
Hamlet, pe de-o parte, Rosenkrantz și
Guildestern pe de alta. Suntem, fiecare dintre
noi, și Hamlet, și Rosenkrantz, pe rând, în pro-
cente migratoare. Fiecare dintre ființele gândi-
toare ale lumii acesteia. Nu gândacii, care,
oricum, gândăcire proclamă.
- Orice închisoare poartă stigmatul răului și este,
simbolic, asimilată unui infern. În asfel de condiții,
poate deveni închisoarea „un centru al lumii?”
- Oho, sigur, a și devenit un centru al lumii!
Ia uitați-vă câți dintre șefii de stat ai secolului XX,
câte dintre supervedetele, liderii de opinie, mi-
liardarii, oamenii de afaceri au trecut prin
pușcării! În Gemeinschaft-ul lui Slavici, a face
închisoare era încă o rușine. În Gesellschaft-ul
politic - din ce în ce mai politizat -, închisoarea
te solidarizează, îți oferă o experiență fundamen-
tală, te leagă de alți oameni și de alte limite, sti-
mulează alte iluzii. Crează o alternativă. Îți dă o
identitate profitabilă. Ai călătorit, ca Dante, prin
infern. Lenin, Hitler, Gheorghiu-Dej, dar și câți
alții, comuniști și anticomuniști, activiști ai
democrației dar și vedete ale totalitarismului s-au
calificat în universul carceral. S-au definit prin
universul carceral. După Auschwitz și Gulag,
putem verifica devenirea lumii ca închisoare.
Și atunci sigur că închisorile lui Slavici, cea
de “sub unguri” și cea de “sub români, după ce
aceștia au învins” trebuie să fie un capitol aparte -
imens - în biografia exemplară a eroului nostru.
Nimeni n-a citit trecerea lui Slavici prin închisori
cum se cuvine. Dar timp este.
- Cu prilejul diverselor arestări, prozatorului i s-au
confiscat mai multe manuscrise („peste o mie de foi”).
Care este destinul acestor pagini? Sunt ele definitiv
pierdute?
- Da, manuscrisele se găsesc la Moscova, au
mers acolo cu Tezaurul, în timpul primului
război mondial. Sigur că pot fi recuperate, dar
nu-mi fac nici o iluzie cu privire la valoarea artis-
tică a lor. Sunt scrise, ca alte pagini slaviciene, în
virtutea inerției. Dar sunt pagini scrise de Ioan
Slavici, și de aceea suntem obligați să le recu-
perăm. Mai putem avea surpriza altor pagini?
Poate, fiindcă Slavici a fost un truditor, a scris
mult, a rămas cu încrâncenare la masa de lucru.
Fiindcă a fost legat de oameni politici pe care i-
am uitat. Din punct de vedere al artei literare,
mari descoperiri nu se pot face. În rest însă, orice
surpriză e cu putință.
- În ce lumini și umbre l-ați prezenta posterității pe
Slavici? Puteți invoca aigumente care să susțină excla-
mația: ecce homo, ecce Slavici ?!
- Cum l-aș prezenta posterității pe Slavici?
Aici ar trebui adăugate încă niște lucruri despre
actualitatea slaviciană. Aș spune, mai întâi, că
avem norocul ca la Timișoara să fii ancorat Titus
Slavici, primul (cred) om cu bani din dinastia
Slavicilor. Numitul Titus a înființat aici o
Universitate Slavici, un liceu și va înființa în câți-
va ani un Centru cultural Slavici. Cred că acest
centru se va îngriji de posteritatea scriitorului.
Trebuie să-ți spun, pe de altă parte, că de vreo doi
ani predau la Studiile aprofundate ale Facultății
de litere de la Universitatea din Timișoara un
curs Slavici și că, împreună cu studenții (și
împreună cu colegii de la Catedra de literatură)
vom publica un număr de cărți despre Slavici. În
fine, o problemă dureroasă pentru mine este felul
în care ne îngrijim de “geografia slaviciană”. Mi
se pare că posteritatea lui Slavici trebuie legată de
(continuare în pag. 24) ±
-1 TRIBUNA ♦ nr. 35 ♦ 16-29 februarie 2004 |-
9
e| seu
Blaga, dialogul
„revelațiilor fără cuvinte
■ Vasile Fanache
(continuare din numărul anterior)
doua categorie de poeme, mult mai
cuprinzătoare, atestă înălțarea lumii ferme-
.A.cate în absolut, ieșirea din vremelnicie și
integrarea în zona eternității. Sunt poemele care
se înscriu în mod evident în parametrii esteticii
expresioniste, care, după definiția dată de Blaga
însuși, analizată anterior, consta în puterea imagi-
nară de a transcende obiectul transfigurat punân-
du-l în „relație cu cosmicul, cu absolutul, cu
inimitatul"8. Elogiul adus creației umane, ca șansă
de sporire a transcendentului, ca și influența lui
Nietzsche, cel din Voința de putere și Așa grăit-a
Zarathustra este incontestabil. În volumul
Fenomenul originar (1925) Blaga îl numește pe
Nietzsche precursor al expresionismului:
„Nietzsche, un punct de referință a tuturor sti-
lurilor de viață din secolul trecut poate fi socotit
prin ultima fază a ideilor sale un premergător al
vremurilor de mai târziu"9. Nietzsche pro-
movează cultul vieții trăite cu intensitate,
dezlănțuite, punerea în valoare a energiei inte-
rioare și a unor precepte pe care nu le prescrie
religia (componente a transcendenței creștine), ci
emană din eul propriu. Expresionismul preia
această „voință de afirmare a eului, reflectată în
manifestări dinamice și intensificarea potențialu-
lui creator, de a lupta pentru mai mult". Trăirea
vieții la dimensiuni „supranume", în spirit dio-
nisiac constituie substanța unor poeme blagiene
ca Vreau să joc și Veniți după mine tovarăși. Blaga
transpune într-o poetică originală formula lui
Nietzsche a elanului vital: „o nouă metafizică a
vieții... apelează la imagini mistice pentru a
prezenta „trecerea" și contopirea cu Marele Tot
într-o unio mystica"10. Pașii profetului (1921), al
doilea volum al lui Blaga, imaginează în Pan o
Marina Richterova (Cehia)
zeitate imanentă sub semnul căreia transcendența
se unește cu terestrul: „Pan rupe faguri/ în umbra
unor nuci/ ... Pe-o cărare trece umbra/ de
culoarea lunii/ a lui Crist“ (Umbre). În spiritul
filosofiei nietzschiene poate fi interpretat și sim-
bolul ascensionalității, prezent în poemul Vreau să
joc. Dansul și jocul reprezintă libertăți neîn-
grădite, calea de a depăși angoasa, descătușarea
din condiția de „rob încătușat". Ieșirea din con-
tingent e o desprindere de materie, depășire a
limitelor omenești și dobândirea unor atribute
supraumane.
Traseul imaginar propulsat de ideea înălțării
spre transcendent nu este deloc simplu, atmosfera
de taină, absența unui semn divin articulat în
cuvinte, transformă avântul spre lumea cealaltă
într-un drum labirintic („Străbătut de avânt alerg,
dar nu știu unde") (Stelelor). În lipsa unei ținte,
omul cade victima întrebărilor fără răspuns: „C-o
mare de îndemnuri și de oarbe năzuințe,/ în
mine/ mă-nchin lumii voastre stelelor,/ și flăcări
de ardoare/ îmi ard în ochi, ca niște candele de
jertfa./ Fiori ce vin din țara voastră îmi sărută/ cu
buze reci de gheață trupul/ și-nmărmurit
vă-ntreb:/ spre care lumi vă duceți și spre ce
abisuri?" (Stelelor). Țara voastră, țara veșniciei,
dorită frenetic, își întinde teritoriul sub „glia nea-
gră a tăriilor", „pe la porți închise" (Noi, cântăreții
leproși). Inițiatul, nici el nu se poate considera
cunoscător al „Țării de sus": „Nimic nu s-a
schimbat,/ rotește sus același cer/ se-ntinde jos
același pământ" (Taina inițiatului). Totuși tendința
eului se îndreaptă obsedant „spre ținte lumi-
noase", „păcatul" de a-și depăși condiția precară
nu și-l poate reprima și nici gândul adânc de a
juca un rol asemănător demiurgului: „Sângele
meu vrea să curgă lacurile lumii/ să-nvârtă roțile/
în mori cerești" (Am înțeles păcatul ce-apasă peste
casa mea). Agentul metaforic al ascensiunii la cer
este în universul poeziei blagiene pasărea, în
primul rând ciocârlia, adevărată entelahie a ideii
de zbor spre înălțimi. Dicționarul de simboluri
ale lui Michel Fartzer (2001) notează despre
ciocârlie că este „una din cele mai populare păsări
din poezia europeană postclasicistă" (p. 60). Blaga
apelează frecvent la metafora ciocârliei, pentru a
sugera traseul spre înălțimi, însoțit de speranța
revelației celeste. În viziunea poetului, ciocârlia
ocupă în lumea păsărilor cîntătoare locul sacru de
Hristos păsăresc: „cel/ ce-n fiecare zi/ se-nalță/
biruitor fără fier/ din holdă la cer/ și descântă
păcatele pentru toate satele... Numai el poate fi:
Hristosul păsăresc" (Ciocârlia). Drumul spre cer
este și cel efectuat de pasărea „sfântă" modelată de
Constantin Brâncuși și interpretată de Blaga într-
un poem excepțional. Simbolismul „păsării
sfinte" (stilizat în ideea metafizică de pasăre) se
asimilează cu mitologia destinului uman.
Binecuvântată de constelația Orionului, emblemă
a cutezanței, pasărea imaginată de Blaga zboară,
întocmai „duhului sfânt", pe deasupra întâielor
ape, ocolește „focul solar" și se îndreaptă spre
zone aflate dincolo de „spaima noastră de
enigme moarte". Periplul ascensional al păsării
cumulează „revelații fără cuvinte", chipurile mute
ale universului. „Ghicirea" misterelor din infinit-
ul cosmic de către măiastra pasăre nu duce,
totuși, la dezvăluirea înțelesurilor conținute de
ele. Înălțarea peste „spaima noastră de enigme
moarte" și păstrarea pentru sine a celor văzute
(„Nu ne descoperi niciodată ce vezi") confirmă
încă o dată estetica blagiană, care în esență refuză
profanarea misterului. A releva nu e tot una cu a
examina rațional cele contemplate. Respectarea
acestui consemn facilitează păsării sfinte
înaintarea spre înălțimile transcendentului11. O
realitate mai mult bănuită decât certă îndeamnă
ființa umană către înălțimile cerului fie și cu
prețul dispersării de cuvinte, dar cu satisfacția de
a-i contempla enigmele: „Trăim ca să cuprindem
totul/ și să ne pierdem într-o zi/ Un Dumnezeu
adânc, albastru/ e marea-n care vom pieri"
(Caravela). Versurile de mai sus sugerează implicit
sfârșitul „păsării sfinte", cu vremea dispărând în
infinit. Șansa de a intra în grațiile transcendentu-
lui este reiterată în felurite tentative. Conceput ca
non-existență Dumnezeu poate fi contactat o dată
cu moartea ființei: „din veac în veac, până în fața
lui Dumnezeu duc drumurile toate, vechi și
nouă/ Și nicăieri, nimeni nu rătăcește" (Tablele
legii). O altă cale de apropiere a identificării cu
Dumnezeu e prilejuită de starea de somn: „Când
suntem treji, suntem în lume/ Când dormim,
dormin în Dumnezeu" (Zi și noapte). Muzica de
asemenea creează un sentiment de înălțare spre
sacru: „Ai intrat în tinda marii catedrale/ s-asculți
orga/ cu țevi de vânt/ furtunoasă cântând/ și-auzi
pe Dumnezeu prin înălțimi/ din toate degetele
mâinii sale/ fluerând" (Orga).
Pentru a treia categorie de poeme, expresive
prin structura lor bipolară, al unui contingent
care urcă și a unui transcendent care coboară, ne
limităm la două poeme: Tămâie și fulgi și Cutreier.
Prima este o delicată poezie de iubire, axată pe
vechea relație păcat-iertare. Scena erotică se
întâmplă în vatra unui sat, noaptea, în vreme ce
pe ulițe „trec sănii grele de tăceri". Întreaga
poezie se desfășoară într-o atmosferă de sonorități
calme, abia perceptibile (trecerea săniilor,
clopoțeii cailor, pașii ciobanilor). Într-o odaie abia
luminată („Lumini scăpate din cuptor se zbat
10
-1 TRIBUNA ♦ nr. 35 ♦ 16-29 februarie 2004 |-
între pereți") perechea de îndrăgostiți dă curs
păcatului erotic, nu fără a respecta un ritual
tradițional, de invocare a iertării. Păcatul și
iertarea de păcat fac ca dorita comuniune dintre
cei doi să se desfășoare într-o fericită împăcare.
Femeia se supune unei riguroase ceremonii de
sfințire. Ea își unge părul și trupul „peste o cădel-
niță în tămâie", „ca să miroși la fel c-un patrafir“.
Patrafirul, se știe, este obiectul preoțesc făcut
dintr-o țesătură specială, pe care sunt brodate mai
multe cruci, folosit la oficierea slujbei și la
spovedanie. Tămâia din cădelniță are rolul de a
înălța rugăciunea de iertare spre ceruri, ea leagă
pe om de divinitatea izbăvitoare de păcate (v.
Dicționarul de simboluri, cuvântul „tămâie").
Iertarea, și laolaltă cu ea, binecuvântarea, nu
întârzie să coboare, sub forma unor „fulgi de-
aramă azvârliți din cer“, cu sunet de clopoței.
Tămâia, semnul care urcă spre transcendent și
„fulgii moi și grași" care coboară peste lumea te-
restră instaurează în lumea satului o atmosferă de
„in curat“, propice unei nevinovății de la început
de lume. Titlul poemului, Tămâie °i fulgi, este în
sine simbolic, sugerând coabitarea „fără cuvinte“
a cerului cu pământul: „Lumini scăpate din cup-
tor se zbat între pereți/ Și trupul moale, ca de in
curat/ și părul ți l-ai uns peste o cădelniță tămâie,/
fir cu fir/ ca să miroasă la fel c-un patrafil./ Prin
sat trec sănii grele de tăcere./ Cu genele ghicesc
poteca săruturilor de ieri./ Fulgi mari și grași îmi
troienesc/ în pace lumea ca de scrum,/ și fulgi de-
aramă azvârliți din cer/ par clopoțeii atârnați de
gâtul pașilor de cai pe drum./ Ciobanii întârziați
pe uliți simt/ că cei care s-au culcat/ au chip de
tămâie și de in/ curat/ Curat“. În „lumea ca de
scrum", erosul ocrotit de puterile cerului
regenerează viața. Poemul Cutreier sintetizează
portretul unui eu agitat, care nu-și cunoaște iden-
titatea reală, mereu enigmatică, mereu tainică, dar
care este încrezător în destinul său de „sămânță",
de virtual posesor al unui potențial creator: „Mă
plimb pe pământ/ enigmă-n cuvânt/ făptură în
haină/ o taină în taină,/ când miez, când veșmânt/
mă plimb pe pământ/ sub ceruri de gând./ Prin
dumnezeul Vânt/ bate aripa seminței ce sunt".
În afara celor trei categorii de poeme anali-
zate în paginile precedente se poate distinge un
set de creații care abordează prezența în lumea
noastră a transcendentului ca stare existențială,
prin înălțarea eului la nivelul unei idealități
absolute. „Moartea lui Dumnezeu“, proclamată
de Nietzsche face necesară nașterea unei
mitologii în măsură să refacă o nouă speranță
religioasă: „E tragică soarta timpului nostru: avem
nevoie de o religie, dar nu găsim nicăieri un
Dumnezeu pentru ea"12. Și tot Blaga completează:
„crezul zilelor noastre nu mai începe cu conștien-
tul să credeți, nici cu scepticul „nu cred“, ci cu
tragicul „vreau să cred"13. Blaga încearcă, pe tot
parcursul universului său liric, să reconcilieze
modernitatea rațională cu gândirea mitică, spri-
jinindu-se pe un fundament metafizic de nouă
substanță. Cum afirmă Georges Gusdrof în Mit °i
metafizică, aparentul antagonism între conștiința
mitică și conștiința reflexivă „se poate rezolva
printr-o reconciliere, cele două componente ale
formației umane să se completeze reciproc...
Mitul nu este sfârșitul rațiunii, ci mai degrabă
începutul ei"14. Mitul ascensiunii spre vârful
transcendenței își află la Blaga expresia adevărată
în creația umană. Prin creație ființa umană are
acces la revelație metafizică, realizează, mitic, un
salt ontologic, deschis relevării absolutului.
Sprijinit în bună parte în mitologia rurală, Blaga
redimensionează expresionismul, prin contrapon-
derea conceptului de „transcendență goală", fără
Dumnezeu ori cu un Dumnezeu ascuns, cu
prezența unor veșnicii revelatoare, imanente.
Întoarcerea la izvoarele vitale, cum este cel al fol-
clorului, trimite la un model literar fecund prin
descoperirea absolutului în adâncurile sinelui.
Acceptând cu tristețe metafizică inaccesibilitatea
transcendentă și implicit condiția misterioasă a
sacrului, Blaga se întoarce spre contingent; cu
gândul de a se salva de angoasa frustrării exis-
tențiale, el „sapă“ în străfundurile pământului, cu
obstinație repetată, până la luminoasele stele, în
fântâna propriului său spațiu. Izvorul de lumină
descoperit în ambianța familială, echivalează cu
extazul revelației, echilibrează eul și îi întreține
trează forța spiritului, făcând de prisos utilizarea
cuvântului: „Să se curme-n piept cuvântul/ când
s-arată că pământul/ stele și-năuntru are/ nu
numai deaspura-n zare// Osteneștete-n amiază/ să
aduni răsplata dreaptă/ o priveliște de noapte/
negrăită te așteaptă// Zodii sunt și jos sub țară/ fă-
le numai să răsară/ sapă numai, sapă, sapă/ până
dai de stele-n apă“ (Sapăfrate, sapă, sapă).
Metaforic versurile citate vor să confirme
prezența transcendentul în sinele ființei, cerului
înstelat aflat deasupra omului îi corespunde con-
stelația lăuntrică. Blaga traversează în accente dra-
matice gândirea lui Nietzsche provocată de lumea
fără Dumnezeu sau, același lucru, fără transcen-
dență protectoare, însă nu se limitează la această
stare deconcertantă, pentru că el instituie un nou
transcendent, transcendentul care coboară în
lucruri, în propria noastră ființă, dându-le o va-
loare herofanică, purtătoare de sacralitate.
Scrutându-și sufletul, în care vede un „prund de
păcat“ poetul își recunoaște bipolaritatea tran-
scendent/ contingent: „Roata stelelor e-n tine/ și
o lume de jivine“. Din suferința adunată ca expo-
nent al vremelniciei se naște în compensație și
„cerul“ său: „Drumul tău nu e-n afară/ căile-s în
tine însuți/ Iară cerul tău se naște/ ca o lacrimă
din plânsu-ți“ (Suflete, prund de păcate). Poetul se
constată a fi la fel de enigmatic la lumea însăși,
transcendența lui interioară include multiple
forme legate deopotrivă de viață și de moarte.
Astfel, moartea semnifică o transfigurare la
nivelul sacrului, petrecută în desăvârșită tăcere:
Marina Richterova (Cehia)
„Trecătorule, aceste țărâne și lespezi/ gândul tău
binecuvântă-le/ ceruri înmormântate/ sunt toate
mormintele" (Cuvânt peste poarta din urmă).
Blaga interpretează într-un fel propriu ima-
ginea unei lumi din care Dumnezeu e absent sau,
același lucru, lipsită de transcendență. Pentru el
transcendența nu e nicidecum „goală", însă sub-
stanța ei sacră se petrece în forme diferite față de
cele acreditate de tradiție. Dialogul întreținut prin
revelații cu lumea din afara eului atestă prezența
unui transcendent care coboară în lucruri, inclu-
siv în sufletul poetului - „ești nimic și ești de
toate" - conferindu-le o dimensiune sacră. Din
cele imaginate de poet se nasc, totuși, două între-
bări: este omul destinat unei solitudini ontolo-
gice, o ființă fără nimeni sau, dimpotrivă, el se
află într-o comunitate de destin cu divinitatea,
„de mână cu Marele Orb“. Romantismul postula,
în această privință, o viziune paradisiacă, de co-
munitate extatică între om și totalitate. Blaga nu
neagă posibilitatea unei astfel de comunități cu
infinitul, însă interpune între eu și univers um -
bra, vălul, misterul, în fine, tăcerea, care atunci
când este vorba de discursul liric vizează funcția
limbajului însuși, socotit ca simplă imagine, o
echivalență aproximativă, în ultimă analiză un act
demonic (poetul îl numește luciferic). Astfel,
comuniunea om-totalitate se profilează ca stare
tragică, prin natura lor antică, originară, nici unul
din acești termeni nu se identifică din nefericire
cu celălalt. Dumnezeu însuși este un „mare orb“,
un damnat, omul, la fel, este un damnat. Cel din-
tâi preia frânele impuse de „cenzura transcenden-
tă", omul preia limitele sale originare, impuse de
limbaj. Dialogul om-cosmos se produce printr-
un schimb de mesaje nonverbale, tulburătoare în
profunzimea lor poetică: „Lucian Blaga rezolvă
poetic cele mai grave probleme ale omului în
univers și în eternitate. La el, limitele care separă
eul de non-eu, subiectul de obiect, sufletul de
natură se estompează și dispar. Totul devine mis-
ter, dar un mister elocvent și revelator, al unei
alte lumi, ale unor lumi de adevăruri mitice și
magice, grefate pe metafizic, pe absolut"15. Într-
un fel asemănător cu Mircea Eliade, cel din cartea
Sacru °i profan, Blaga descoperă în lumea profană
chipuri ale cosmosului, semnificațiile lor pro-
funde proiectând eul într-o pulsație lirică pasio-
nată și ambiguă, în situația de a nu putea decide
dacă lumea e cântec sau destrămare, dacă se poate
„întemeia într-un timp rostitor sau e umblet
epuizant, dacă e nimic sau e de toate" (Suflete plin
de păcate). Oricum, aspirația ultimă a celui ce își
recunoaște limitele „pământești", fără să-și poată
reprima năzuința spre veșnicie nu contenește să
fie comunicată: „Din veci mă arde același gând: să
fii pământ și totuși să lucești ca stea" (Pustnicul).
Dialogul revelațiilor „fără cuvinte" dintre om
și transcendent deține subtextual o notă de deza-
măgire, de care poetul este pe deplin conștient:
„Transcendența este țara promisă omului, țară în
care însă omul nu intră"16
■
Note
8.	Lucian Blaga, Zări °i etape, p. 74.
9.	Idem, Fețele unui veac, p. 104.
10.	Lucia Gorgoi, Friedrich Nietzsche în cultura română interbe-
lică , 2000,p. 249.
11.	În Aforisme, Blaga notează: „Sculptorul Brâncuși a
încercat să reducă la forme și linii ultime o pasăre °i a
creat o stranie divinitate a extazului" (p. 36).
12.	Lucian Blaga, Pietre pentru templul meu, în Zări °i etape, p.
14.
13.	Ibidem, p. 17.
14.	George Gusdorf, Mit °i metafizică, 1996, p. 261-262.
15.	Bazil Munteano, La litterature roumaine et l’Eurcpe, 1942,
p. 66.
16.	Lucian Blaga, Aforisme, p. 153.
-1 TRIBUNA ♦ nr. 35 ♦ 16-29 februarie 2004 |-
11
e veniment
Mitologia populară
româneasca la mare cinste
■	Ioan Muștea
m înaintea mea volumul intitulat Petit dic-
tionnaire de mythologie pcpulaire roumaine
(Grenoble, Universite Stendhal, 2002, ed.
ELLUG) alături de varianta sa geamănă/
românească Gândirea magico-religioasă la români
(București, Editura Enciclopedică, 2001).
Amândouă sunt traduse după același original în
germană al cărui autor este Ion Taloș, unul din-
tre cei mai fini specialiști și temeinici cunoscători
ai folclorului românesc; cândva .. clujean, din
anul 1985 Ion Taloș s-a stabilit în Germania,
devenind în scurtă vreme cunoscut (astăzi, cele-
bru chiar . și o să vedeți ceva mai încolo de ce!)
în lumea cercetătorilor ca profesor de literaturi
populare romanice la Universitatea din Koeln.
Nu sunt prea numeroase, ce-i drept, lucrările
românești (sau ale unor români) care - precum
acest Petit dictionnaire ... - să fi fost comandate °i
tipărite de către case de editură occidentale chiar
dacă, pe undeva, este firesc să ne ducă gândul la
volumele egal-gemene ale unui Lucian Boia
(România, țară de frontieră a Europei, Ed.
Humanitas, 2002, avându-și echivalentul
englezesc în lucrarea România, Borderland of
Europe, Reaktion Books, London, 2001), la cărțile
lui Paul Goma și lucrările lui Adrian Marino sau
- mai recent - la scrierile lui Cărtărescu.
În absența unui sprijin luminat °i clarvăzător
venind din partea stăpânirii și a maimarilor cul-
turii oficiale, scriitorilor și cercetătorilor nu le
rămâne decât o singură cale: strădania neabătută
care să convingă prin rezultatele unei munci de
benedictin, unică soluție în a-și consolida un
statut care să le înlesnească a fi băgați în seamă, a
atrage atenția celorlalți. Dar mai cu seamă a
străinilor, a celor care, în fapt, omologhează/legi-
timează orice lucrare, orice operă, asigurându-i o
cunoaștere și circulație internaționale. În absența
unei asemenea recunoașteri nu-ți rămâne decât
consolarea unor scrieri (adeseori strălucite, de
vârf chiar !), purtând însă, din păcate, stigmatul
bunpentru ... uz intern așa cum s-a întâmplat de
fapt cu opera lui Noica (și nu numai !) spre
deosebire de soarta scrierilor unor Eliade, Cioran
sau Ionesco.
Cum altfel să poți ie°i la iveală, să poți arăta de
ce ești în stare ?
Încrezător în puterile și în temeinicia
cunoștințelor sale, Ion Taloș a găsit de cuviință să
aleagă calea și riscurile exilului, izbutind să se
impună și să devină un nume de referință.
Le petit dictionnaire elaborat de Ion Taloș s-a
născut în perioada anilor 1991 - 1994 ca urmare a
propunerii profesorului Claude Lecouteux de a
participa la seria sa de mici dicționare, publicată la
Edition Entente. Așa cum arată autorul într-o
prefață datată Koeln, iulie, 2000, din felurite
motive, lucrurile n-au mers deloc prea lesne - ba
chiar dimpotrivă, încât, finalmente, cartea nu avea
să vadă lumina tiparului decât în anul 2001, într-o
cu totul altă editură (ELLUG, a Universității
Stendhal din Grenoble), fiind inclusă în colecția
“les ateliers de l’imaginaire”.
Volumul elegant închide între coperțile sale
corpul/tezaurul propriu-zis al dicționarului pre-
cedat de un studiu introductiv asupra importanței
căruia vom reveni mai pe larg. În varianta
românească, autorul aduce unele precizări impor-
tante, explicând pe îndelete temeiurile care l-au
îndemnat să adopte anumite soluții.
În altă ordine de idei, în privința
echivalențelor franțuzești ale expresiilor sau sin-
tagmelor românești aș dori să semnalez măsura în
care o parte dintre termenii figurând în lucrare
dovedesc - pentru a câta oară ? - dificultatea
găsirii unor soluții care să redea cât mai fidel spi-
ritul limbii române. În acest sens, menționez
câteva “cazuri” în care, personal, văd tot atâtea ..
impasuri: așa, de pildă, zburătorul devine în limba
franceză esprit amant, Păsărilă-hăis-Lungilă -
l’Oiseleur, iar Pasărea suflet - l’Oiseau haleine și, în
sfârșit, pe Lățilă îl regăsim ca fiind lAplati/l’Elaigi.
Este evident că o bună parte din poezia și din
culoarea fondului românesc nu poate cu nici un
chip să “treacă” de constrângerile unei traduceri,
de altfel, extrem de fidele.
În ciuda unei adevărate curse ... cu obstacole
care au trebuit să fie depășite pentru ca lucrarea
să vadă în cele din urmă lumina tiparului, Le petit
dictionnaire a fost primit cu un deosebit interes și
- nu demult - în ziua de 5 decembrie 2003, Ion
Taloș a fost distins cu un prestigios premiu inter-
național, Premio G. Pitre - S. Salomone, consi-
derat a fi un echivalent al Nobelului în domeniul
demoetnoantropologiei. Am aflat, recent, că alte
traduceri ale lucrării urmează să apară - de
asemenea - în Statele Unite și Ungaria.
Aș vrea din toată inima să fiu sigur că acest
extraordinar succes nu se explică doar prin com-
petența și seriozitatea depline care au stat la
temelia unei asemenea lucrări de excepție și că în
cumpănă a tras “din plin” textul extraordinar,
splendid al introducerii, demn - ca puține altele -
să figureze în orice prezentare oricât de succintă a
esențelor lumii românești.
■
Premiul de Studii Demoetnoantropologice
Premio Internazionale di Studi Demoetno-
antrcpologici G. Pitre - S. Salomone Marino.
Citta di Palermo, Edizione 2003 a fost inițiat
în 1958 de Giuseppe Cocchiara, cel mai de seamă
cercetător al italian al tradițiilor folclorice, autor
al unor importante studii de folclor comparat și
chiar al unei istorii a folcloristicii europene
(Storia del folklore in Eurcpa), tradusă în mai multe
limbi.
Giuseppe Pitre este fondatorul studiilor de
folclor în Italia (a abandonat practicarea medicinii
în favoarea studiilor de folclor) și a realizat o
operă care beneficiază de o ediție națională (în 60
de volume), din care au fost publicate mai bine
de jumătate. Salvatore Salomone Marino e co-
fondatorul studiilor de folclor italian.
Premiul e ”considerato il Nobel delle disci-
pline demoetnoantropologiche” (valoarea materi-
ală a lui e departe însă de aceea a lui Nobel) și e
deschis participării cercetătorilor din toate țările
Prof. dr. Ion TALOȘ (născut la 22
iunie 1934 în Prodănești, județul Sălaj) a studiat
filologia la Universitatea din Cluj (1953-1957).
Și-a început activitatea științifică sub îndrumarea
cunoscutului cercetător Ion Mușlea în cadrul
Institutului de Lingvistică din Cluj. Pe baza unei
burse acordate de Fundația Humboldt a efectuat
două stagii de specializare la Deutsches
Volksliedarchiv din Freiburg i.Br. (1967, 1971).
În anii 1968-1985 a condus Sectorul de etno-
grafie și folclor al Filialei Cluj a Academiei. Din
1986 e profesor de literaturi populare romanice
la Universitatea din Koeln.
A publicat numeroase studii cu privire la
baladele populare Meșterul Manole și Miorița,
precum și studii de istoria folcloristicii. Are în
pregătire o monografie asupra baladei “Soarele și
Luna”, o tipologie a colindelor, a ghicitorilor și
proverbelor românești (ultimele două în colabo-
rare cu alți specialiști clujeni).
A elaborat studii cu privire la eposul medieval
francez și spaniol.
lumii. Printre premiații de-a lungul timpului se
numără Friz Kruger, Gyula Ortutay, Julio Caro
Barcja. El se acordă în fiecare an, la propunerea
unui juriu. Juriul, prezidat de prof. univ. Aurelio
Rigoli (elev al lui G. Cocchiara) a avut, în acest
an, ca membri profesori universitari din Palermo,
Barcelona, Boston, Torino.
Festivitatea de decernare a premiului a avut
loc la 5 decembrie 2003 în Palazzo Steri din
Palermo și a fost condusă de prof. univ. și direc-
tor al Centro Internazionale di Etnostoria, Aurelio
Rigoli. Au participat: rectorul universității din
Palermo, profesori universitari din mai multe
centre italiene, diplomați acreditați în Italia, pre-
cum și un numeros public palermitan și,
bineînțeles, televiziunea.
Începutul și sfârșitul festivității a fost marcat
de concertul dat de Gruppo Polfonico del Balzo
condus de Vincenzo Pillitieri.
■
12
-1 TRIBUNA ♦ nr. 35 ♦ 16-29 februarie 2004 |-
m
eseria de teatrolog
Revoluțiile
teatrului românesc
■	Claudiu Groza
n volum-eveniment în teatrologia
românească este cel al Mirunei Runcan,
Teatralizarea și reteatralizarea în România
(1920-1960) - publicat anul trecut de editura clu-
jeană Eikon în colaborare cu Teatrul Imposibil.
O carte la care s-a reacționat destul de timid -
iată, și această cronică apare cu întârziere - (și)
pentru că, cred, mediul teatral românesc nu prea
e - din păcate - obișnuit cu lucrări de cercetare
teatrală. Criticii de teatru autohtoni practică foile-
tonul de întâmpinare, eseul personalizat sau
cronica de literatură dramatică, ori sunt implicați
direct în „facerea“ spectacolelor. Prea puțini și-au
asumat dimensiunea academică, substanțială a
teatrologiei.
Tocmai de aceea, studiul consistent și complex
al Mirunei Runcan capătă o și mai mare impor-
tanță. Volumul analizează patru decenii de extra-
ordinară efervescență a spectacologiei românești,
o adevărată „revoluție“ teatrală, adică primul,
respectiv al doilea moment în care, la noi, arta
dramatică se sincronizează integral cu tendințele
din restul Europei. O perioadă peste care cursu-
rile școlilor de teatru trec cu păguboasă superfi-
cialitate, tributare încă unei maniere „filologice“
de a concepe teatrul.
Sistematic și cu minuțiozitate, bazându-se la
fiecare pas pe o amplă și relevantă bibliografie
Miruna Runcan (re)face traseul de evoluție a
spectacologiei românești, de la emergența teore-
tică și implicarea asumată din anii ’20-’30, până la
momentul 1956, al celei de-a doua „revoluții“,
care a salvat, după părerea mea, teatrul românesc
de o promiscuă provincializare.
Teatrul românesc este narcisist, e prima aser-
țiune a Mirunei Runcan. Absența unei cât de cât
coagulate structuri teoretice ar duce la această
concluzie. „Preocupat de frumusețea sa, de pute-
rea sa de seducție, teatrul românesc nu pare să fi
ajuns vreodată la acea stare de criză fertilă [...] în
care să se interogheze cu adevărat asupra rosturilor
sale" (p. 18).
Demersul diacronic demarează cu o trecere în
revistă a structurilor „organizatorice" ale teatrului
după primul război mondial (respectiv Teatrele
naționale și trupele independente), a repertoriului
acestora. Dinamica manifestărilor teatrale de după
1920 creează și premisele autonomizării regiei.
Epoca este și una de sincronizare efectivă cu
restul Europei: „Pe scenele românești se joacă
Ibsen la doar câteva stagiuni distanță de pre-
mierele europene, la fel Gorki, Pirandello, Gide
ori Andreev. Claudel pătrunde în forță, cu
mirabile montări, Cocteau și Giraudoux de
asemenea ș.a.m.d." (p. 38). Sincronizarea litera-
turii dramatice este însă mult mai precară, apre-
ciază Miruna Runcan. De aici pleacă și zbaterile,
dilemele, conflictele. Implicați direct în viața
scenei, susținători ai „revoluției" spectacologice,
unii dramaturgi nu se pot detașa de subiectivis-
mul auctorial. (G.M. Zamfirescu - pe care
autoarea îl folosește ca exemplu - ori Camil
Petrescu ar fi două exemple legendare.) Ori, așa
cum arată studiul, această pătimașă învolburare de
orgolii favorizează dezbaterea de idei, argumen-
tată, informată, care va declanșa asumarea de către
regizorii români a unei proprii conștiințe auctoriale.
Este, demonstrează cartea Mirunei Runcan,
momentul marilor pionieri ai spectacologiei
autohtone: V.I.Popa, Ion Sava, A.I. Maican, Soare
Z. Soare, regizori care nu doar au facilitat accesul
în teatrul românesc a unor texte dramatice de
ultimă oră, ci au teoretizat și aplicat și cele mai
iconoclaste și avangardiste tendințe și doctrine
regizorale ale perioadei.
Conturul momentului interbelic este întregit
printr-un capitol dedicat „import-exportului"
teatral: Artiști străini în România, artiști români peste
graniță.
Urmează secțiunea de substanță a volumului,
care analizează toate aspectele revoluției spectaco-
logice: atât creația regizorală sau stilistica specta-
colului, cât și statutul instituției de spectacol, al
învățământului teatral ori al actorului, arhitectura
teatrală etc. Autoarea combină toate informațiile
din publicistica vremii referitoare la aceste
aspecte, realizând unpuzzle coerent. Meritul
Mirunei Runcan este cu atât mai mare cu cât o
urmărire sistematică a direcțiilor de dezbatere din
presa interbelică nu s-a mai realizat până acum.
Capitolele volumului dezvăluie întreaga țesătură
de polemici, luări de poziție, acuze și replici,
„manifeste" teoretice semnate de regizori, dra-
maturgi, oficiali ai teatrului românesc.
De remarcat că preocupările teatratorilor interbe-
lici seamănă foarte bine cu cele de acum: ele
vizează atât chestiuni de estetică și stilistica spec-
tacolului, cât și chestiuni de organizare/reformă
instituțională (Camil Petrescu scrie despre sub-
vențiile acordate teatrelor, iar Ion Sava este, în
1945, autorul unui Proiect de otganizare a teatrelor și
spectacolelor în România).
Focalizarea tematică realizată de Miruna
Runcan ne oferă un adevărat sinopsis al punctelor
de interes ale oamenilor de teatru. Pe lângă tex-
tele argumentative ori teoretice care le susțin
„rețeta" de creație, ei sunt și „popularizatori" ai
„revoluțiilor" spectacologice străine: Haig
Acterian tratează obstinat și impecabil teoretic
problema „dramaturgului" (în sens lessingian),
absent - cam până astăzi, din păcate - din teatrul
românesc; tot el îl „lansează" la noi pe Gordon
Craig, în timp ce Ion Sava scrie despre Tairov etc.
Volumul Mirunei Runcan ne prezintă, într-o
structură extrem de limpede, „anii nebuni" ai
teatrului românesc. Era o epocă de febrilă vitali-
tate creativă și teoretic-întemeietoare. Temele pe
care teatratorii le abordau în publicistică sunt din-
tre cele mai diverse, uneori în flagrantă disonanță
cu imaginea consacrată postum a unora: V.I. Popa
tentează analize sociologice, G.M. Zamfirescu se
ocupă de Tehnica decorului, Camil își publică
entuziastele pledoarii pentru cinematograf (văzut
ca o alternativă la teatru); în 1935, Mihail
Sebastian afirmă: Nu cred în televiziune (!) . Doar
câteva exemple ale extraordinarei „pulsiuni" care
a marcat emanciparea, maturizarea, performanța
teatrului românesc. O performanță brusc frac-
turată de „obsedantul deceniu" postbelic, cel al
desființării companiilor independente și al creării
„teatrelor de stat", instituții de propagandă politiă.
Celeilalte „revoluții" - postbelice- a teatrului
românesc îi este, de altfel, dedicată partea a doua
a volumului: A reteatraliza. Momentul teatral
1956-1957. O secțiune spectaculoasă din cel
puțin două puncte de vedere: 1. în interbelic,
teatrul autohton se dezvoltase liber, firesc, cu
toate „bolile copilăriei" și „teribilismele ado-
lescenței" sale; după 1948, „maturizarea" sa se
face sub „vigilenta oblăduire" ideologică, încât
momentul 1956 seamănă unui gest de răzvrătire;
2. luările de poziție ale momentului demon-
strează clar eșecul regimului în a instaura acea
promiscuitate estetică pe care o menționam mai
devreme.
Miruna Runcan operează și aici cu un instru-
mentar complex: primele două capitole circum-
scriu atât fractura produsă prin ideologizarea cul-
turală, cât și rigidele forme prin care ideologia se
manifesta. Este o necesară „introducere" într-o
epocă greu de imaginat pentru generațiile de azi.
Nu mai puțin, cel de-al treilea capitol, Bătălia din
presă, o ieșire la rampă, prelungește atmosfera
coșmaresc-suprarealistă a respectivilor ani.
Momentul 1956 înregistrează cel mai acut
conflict din teatrul românesc postbelic. Un con-
flict între ideologic și estetic, de fapt, care
urmărea „salvarea" artei dramatice. Inaugurat de
un articol al lui Val Mugur din Contemporanul,
conflictul - izbucnit după aproape un deceniu de
„cultură realist-socialistă" - are în centru, cel
puțin la început, problema valorii creatorilor de
teatru. Reacție firească și benignă, ar spune nea-
vizații, uitând că, pe atunci, teatrele se conformau
„comenzii sociale", în care esteticul ori talentul
nu prea aveau ce căuta. În mod previzibil, așadar,
dezbaterea va cunoaște o rapidă expansiune, cu
acutizarea tonurilor, chiar paroxistică un an mai
târziu, când „Consfătuirea oamenilor de teatru"
va mușamaliza întreaga poveste. Totuși,
amploarea discuției, ca și timpul scurs între
declanșarea și atenuarea ei marchează, după cum
reiese din studiul Mirunei Runcan, o a doua „re-
voluție", salutară, a teatrului românesc.
Eroii acestui conflict, care trebuie urmărit în
volum, căci rezumat își pierde tensiunea, sunt
pomenitul Val Mugur, Mihail Raicu, Sorana
Coroamă [Stanca], George Rafael, Lucian
Giurchescu, Liviu Ciulei ș.a. - cam toată noua
promoție a regiei românești - susținuți de
autorul „manifestului" reteatralizării, Radu
Stanca, versus (țineți-vă bine!) Victor Eftimiu, Ion
Șahighian, Sică Alexandrescu. Firește, există și
puncte de vedere echilibrate, încât dezbaterea
depășește, evident, aspectul unei „lupte între ge-
nerații".
Cartea Mirunei Runcan ar merita ea însăși o
dezbatere, pentru că pune în lumină două
momente esențiale în dezvoltarea teatrului româ-
nesc. În ciuda subiectului său foarte serios, e o
carte cu... suspans, care se citește ca un roman de
aventuri. Căci, la urma urmei, Teatralizarea și
reteatralizarea în România este o „cronică a aven-
turilor" artei dramatice naționale.
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 35 ♦ 16-29 februarie 2004 j
13
Ppezia
Cenaclul
„Ion Apostol Popescu” Gherla
La sfârșitul anului trecut ne-a vizitat la
redacție scriitorul Viorel Horea Țânțaș,
„însoțit” de un teanc de manuscrise - în
exclusivitate poezie, semnată aproape în exclusivi-
tate de tinere feminine condeie. Textele reprezen-
tau o parte din producția membrilor cenaclului
„Ion Apostol Popescu” din Gherla, înființat și con-
dus de domnia sa, compus în majoritate din elevi
de gimnaziu sau de liceu. Fără a putea vorbi de cer-
titudini sau de copii-minune, deocamdată existând
doar promisiunea unor talente mai mult sau mai
puțin convingătoare, ne bucurăm să putem găzdui
în paginile revistei noastre câteva texte ale unor
tinere poetese care, poate, ne vor “răsplăti” cândva
prin volumele publicate. (I.-P.A.)
■	Alexandra Apetrei,
clasa a VI-a, Liceul Teoretic „Ana Ipătescu”
Haide, vorbește!
Și lasă-ți ochii pe pânza din lac,
Să simți că e albastru.
La noapte, scrie-mi pe cer un mic răvaș,
Iar dacă mâine n-am să te mai văd,
Șoptește florilor să spună ceva
Și pune-n ramă zâmbetul,
Fă-mi cunostință cu lotușii din lac
Și-ascultă ce-ți vor spune mâine seară.
Și dacă va fi vreo noapte negră,
Să știi că am plecat.
■	Corina Cherecheș
Liceul Teoretic „Ana Ipătescu”
Luminație
Viii și morții
Se-nvârt
În tainică horă
Și lacrimi
Curg șiroaie.
Păreri de rău,
Lumânări și
Flori...
■	Raluca Perșa
Clasa a Vl-a, Liceul Teoretic “Ana Ipătescu”
Speranță
Speranța -
O ploaie de gânduri
Cu care mă-ntrec...
Melancolie
Tristețea mă cuprinde...
Pe aripi de vânt scriind,
Ea vine la mine
Și pleacă râzând.
■	Simina-Elena Rațiu
Clasa a IX-a, Liceul Teoretic “Ana Ipătescu”
Sfârșit
Plâng -
La căderea unei frunze
În largul întuneric al nopții...
Și-ascult glasul ploii
Ce șterge
Orice urmă din acel vis.
O pasăre
Își .fârșește zborul
Pe-o creangă -
frântă...
O zăresc...
În lumina bănuită a lunii
Pare un gând ce va zbura și el.
■	Andreea Moldovan
Clasa a X-a, Liceul Teoretic “Petru Maior’
Amintire
De plângi sau de surâzi
...nu știu.
Nu văd nici zarea
Sub care te ascunzi.
Nici vântul nu îndoaie
Aceleași crengi ucate,
Nici luna nu se-nchină
Aceluiași pământ -
Acolo unde ești.
■	Diana Horvath
Clasa a X-a, Liceul Teoretic “Petru Maior’
Cânturi
Un chip
Ce-și flutură-amăgirea -
Nu e ecou, e sunet
Nu-i muzică, e cânt.
...Plutesc ca niște note muzicale
și ale mele cânturi.
qx abrupto
Cartierul și cîinii (II)
■	Radu Țuculescu
Didi dă din coadă și începe să latre, atunci
cînd pe micuțul ecran apare chipul șopîrlos
al lui Băsescu. Reacția ei este contradicto-
rie. Adică, mișcatul cozii e semn de prietenie, de
poftă de joacă, pe cînd lătratul e răstit, nervos,
amenințător. Patrupetul meu reacționează oarecum
mimetic. Primul matelot al țării e și el o apariție
mînjită de contraste. Zîmbetul subțire și mieros îi
încrețește colțurile ochilor, dîndu-i un aer de
băbuță blîndă, recent pensionată. Dar privirile îi
sînt constant lunecoase, propulsînd neîncredere iar
vocea are stridențe care zgîrie timpanul. Filmat de
la brîu în sus, nu se vede dacă mișcă din coadă.
Aceeași reacție o avu cățeaua mea, cînd prin
dreptul ferestrelor începură să zboare obiecte nei-
dentificate. Nedumerit, m-am repezit să descifrez
misterul. Fu rapid dezlegat. Obiectele zburătoare
erau... brazi. Ah, ce titlu genial de proză: Luna în
care zboară brazii...! Am fost entuziasmat iar Didi
la fel. Locuitorii din cartier sînt plini de inițiative,
au idei îndrăznețe, dovedind spirit întreprinzător.
Unii dintre ei, pentru că nu toți pot fi la același
nivel de gîndire. Brăduțul de Crăciun, după ce
evenimentul a fost consumat și bomboanele de
pe el așjderea, devine nefolositor și atunci, poc
cu el afară pe fereastră! Zboară în răsuciri fan-
teziste, cu ambalajele de bomboane fluturînd în
vînt, cu bucățele de vată și chiar fragmente de
globuri. Unii se opresc printre crengile copacilor
din jurul blocurilor, alții ajung la sol, înfigîndu-se
în zăpadă în diverse poziții de-a dreptul artistice.
Astfel, peisajul cartierului e mereu viu, într-o
continuă transformare, că nu apuci veci să te plic-
tisești. Cred că și Băsescu ar mîrîi entuziasmat de
această inițiativă a blochiștilor, care simplifică
lucrurile și drămuiește eforturile fizice. Dar cum
ar reacționa, aflînd de ideea înființării Partidului
Oamenilor Cinstiți? Și-ar pocni chelia, speriind
cele cîteva fire de păr lipite acolo și ar zîmbi
gîndindu-se că e o idee a naibii de bună, cum de
nu i-a trecut lui prima oară prin minte așa ceva.
Apoi ar mormăi insidios, ideea se poate cumpăra,
nu-i mare scofală, valută să fie. În asemenea
chestiuni nu se înșeală deoarece el știe cel mai
bine că din țara asta, orice se poate vinde.
Cobor cu Didi cele șapte etaje, pe jos. Liftul e
înțepenit undeva pe traseu. La patru mă întîlnesc
cu o doamnă care își tîrăște punga menajeră. O știu
vag, din vedere. Are un cap, de parcă cineva i-a răs-
turnat acolo o oală cu sarmale. Vai, ce cuțu drăguț,
gîngurește țuguindu-și buzele, ce rasă e? Răspund
fără a clipi, e ogar francez! M-am prins eu că-i rasă
nobilă, după cît de țuguiat îi este capul, mă flatari-
sește doamna. Lipsită de rușine, Didi o miroase în-
tre fese. Botul ei lunguieț aproape că dispare între
dealurile umflate, dodoloațe. Doamna roșește, se
impacientează și concluzionează: însă tot mai bun e
un ogar mioritic, are mai mult bun simț! Drept răs-
puns, Didi scapă un vînt care, datorită rezonanței
holului, seamănă cu un mîndru sunet de trompetă.
Un nestăvilit sentiment patriotic îi umflă pieptul
doamnei care începe să se rostogolească pe scări.
■
14
-1 TRIBUNA ♦ nr. 35 ♦ 16-29 februarie 2004 |-
espre erotism
Erosul Dilematic
■ Monica Gheț
Planificarea unui grupaj de texte pe tema
abordărilor sexualității în societatea con-
temporană este mai veche și proiectul a
stagnat o vreme, fiindcă persistă în convingerea
mea o dilemă nominală pe care limba română,
spre deosebire de majoritatea limbilor europene,
o identifică într-o paletă terminologică ușor
dubioasă: amor, iubire, dragoste. La popoarele
romanice avem fie amor sau amour, la cele ger-
manice: Liebe sau love, dar nicidecum °i. și.
Care dintre termeni e substituibil sexualității -
respectiv, comportamentului specific atracției
dintre ființele umane cu particularități distincte
sub aspect morfologico-psihic? Și dacă semantica
celor trei cuvinte din limba română acoperă reali-
tăți diferite, înseamnă oare că celelalte idiomuri
sunt mai sărace și necesită precizări contextuale,
ori că la urma urmei totul se reduce - așa cum
învățasem în liceu - la funcția de reproducere a a
două tipuri de aparate genitale? Cum rămîne
atunci cu dramele lumii antice, cu rigorile impuse
de toate civilizațiile împreună cu fascinația lor pen-
tru același domeniu. Ce misterios filon asociază
puterea și iubirea sau extazul iubirii de putere, cre-
ator al atîtor tragedii intrate în legendă? De unde
aura magică a iubirii, altminteri lesne soluționabilă
“sexual”, vorba lui Eminescu: “ca la paseri, de două
ori pe an”. Ce cromozomi tainici leagă creația de
iubire, de amor sau de dragoste, atunci cînd nu este
vorba numai de funcția “re-productivă”, ci de cea
nestăvilit pro-ductivă? Și dacă lucrurile nu se reduc
la presiunea fiziologicului, putem îndrăzni vreo
asociere între erotism și cultură?
Cavalcada întrebărilor nu face decît să spo-
rească nedumerirea noastră într-o vreme cînd
aparent nu mai rămîne nimic necercetat, trecut
sub lupă și diagnosticat. Cînd se poate, iată, rosti
orice, da curs oricăror obsesii, cînd fantasmele
intră în “cămașa de forță” a conceptelor savante.
Freud a “tăiat nodul gordian” al confuziilor,
inhibițiilor și tăcerilor milenare arătînd că subli-
marea “pulsiunilor libidinale” se află la originea
creației umane (artistice ori științifice), altfel
spus, această sublimare a energiei libidinale e toc-
mai “mama culturii”. Să fie atunci amorul repri-
mat prima treaptă către iubire sau dragoste, cei
din urmă termeni bucurîndu-se de o reputație
mai nobilă, fiindcă subînțeleg compasiunea și
lucrarea voinței spre binele semenilor? Denis de
Rougemont redusese ecuația dilematică la sensul
cuvintelor eros și agape (L’amour et l’Occident).
unde doar agape reprezintă sentimentul cu funcție
soteriologică. Dar duplicitatea/ dilema persistă:
unde nu este eros nu e nici agape, ceea ce îi con-
feră din nou dreptate lui Freud.
Totodată, limba română își dezvăluie prin
enigme originalitatea, și atunci cînd pune în cir-
culație și menține proverbe cu înțeles violent
adversativ, spre exemplu: “Nu poți fi cu sufletul
în rai și cu. beep-ul în. beep!” sau: “Facerea de
bine, f. de mamă.” Continuîndu-ne astfel
cugetarea riscăm atingerea unui teritoriu minat
de irascibilitate: rolul mentalității culturale în
sporirea sau reducerea dilemei erotice. Lucrarea
binecunoscută a lui Denis de Rougemont, la care
ne-am referit, nu face decît să adîncească “clivajul
civilizațiilor” desfășurat atît de dramatic azi sub
ochii noștri.
Fracturi °i reconcilieri “istorice”
Aphrodita, zeița frumuseții și a iubirii născo-
cită de greci nu prea era luată în serios. I se
închinau tinere femei, ocazional o mai invocau
războinicii osteniți de luptă, voind să-și măsoare
puterea deopotrivă în amor. Eros, în schimb, era
temut - putea ținti pe oricine cu o săgeată fatală
mai ales drept răzbunare, aidoma nepăsării și
jucăușeniei lui Puck, unealta răzbunării lui
Oberon din Visul unei nopți de vară, împroșcînd
unde nu trebuie zeama ierburilor fermecate.
Dezastrul cetății Troia, întreaga Iliadă și
Odyseea relatate de Homer au început cu alegerea
lui Paris, așa cum mult mai tîrziu peste vremi,
monarhia imperială britanică avea să se clatine
printr-o opțiune similară a regelui forțat să
abdice, Edward al VIII-lea; ambii au ales iubirea,
deci. femeia. Preferințe grele în consecințe. Să
fi confundat cele două personaje terenul strategii-
lor puterii? Citim într-un articol1 uimitoare rîn-
duri provocate de relectura unor cărți de referință
în cultura europeană, de la Shakespeare și
Machiavelli la Proust sau Henry James: “Dacă în
culturile europene cucerirea amoroasă se
aseamănă cu cuceririle militare, există probabil
între iubire și acțiunea militară un factor comun.
Or, dacă de la Clausewitz sau mai degrabă de la
Machiavelli am învățat că războiul și politica sînt
același lucru, doar mijloacele și acțiunile sînt
altele, trebuie imediat să observăm că dacă iubirea
se înrudește cu războiul, atunci ea nu este decît o
specie, o variație a jocurilor politice pe un fond
structural comun. Războiul, politica și dragostea
dezvoltă aceleași structuri ale împlinirii într-o tac-
tică și o strategie care cuprinde cîteodată și
schemele lingvistico-semantice: se vorbește
despre asalt, cucerire, rezistență, apărare,
armistițiu și, în sfîrșit, de capitulare. [.]
Ce este descris în aceste jocuri strategice și tactice
ale iubirii? Omisiunile, sustragerile, eufemismele,
Igor Piacka (Slovacia)
litotele, minciunile. Iarăși, o stranie alăturare
între figurile discursului politic și iubire.”.
Noi știm de la Homer că Paris a ezitat
îndelung asupra alegerii sale. Frumoase, ademeni-
toare în promisiuni erau deopotrivă Hera și
Athena. Dar Aphrodita i-a stimulat dorința unei
cuceriri neîncercate; prin Elena, Paris urma să
dobîndească puterea primejdioasă a cunoașterii de
sine, forța bărbăției și tăria dorinței, împlinirea
supremă a războinicului: beția (auto-)adulației
dăruindu-se capitulării celuilalt. “Cea mai fru-
moasă femeie de pe lume”, atunci Elena, nu era
accesibilă oricui iar “cucerirea” ei făcea cît o
împărăție străjuită de arme. Altminteri, dacă
Elena s-ar fi întors de bunăvoie la Menelaos mai
ajungea povestea istorie?
Tot astfel, ne putem întreba ale cui fapte ne
alimentează mai vîrtos imaginația mitologică: ale
lui Alexandru Macedon sau ale Cleopatrei? Atît
regina Egiptului cît și împăratul crud în vîrstă și
izbînzile pe măsură au ținut la vremea scurtei lor
vieți pîrghiile cîte unui imperiu. Lucrarea li s-a
destrămat odată cu dispariția lor fizică de pe scena
politică a lumii antice, dar legenda pe care au ali-
mentat-o trăiește cu mereu înnoită forță a
iradierii.
“Partea diavolului”2
Cuplu “diabolic”, mama și fiul - spre deose-
bire de Madona și pruncul creștinismului -
Aphrodita și Eros au “terorizat” cu puterea
“iluziei” secole de glorioase munci în luptă, pul-
verizate de timp, reținute de cîteva inscripții pen-
tru răbojul savanților istoriei. “Teroarea” inimii
răzlețită din haosul Ființei avea să pecetluiască tot
ceea ce purtăm aproape genetic drept memoria
omenirii, așa cum o știm azi, în civilizația globali-
zat euro-atlantică. Prima și unica religie
monoteistă la originea globalizării de acum,
creștinismul, a ridicat Iubirea la rang de
“Principiu călăuzitor”. Veți spune aidoma lui
Denis de Rougemont2 că Iubirea nu are a face cu
amorul lumesc. Dar cu impulsul libidinal subli-
mat în expresia lui Freud are? Ce este iubirea
Mariei Magdalena față de trudnicia născută din
spaimele golului de inimă și minte ale Martei, ce
sînt marii mistici, poemele lui Ioan al Crucii, ale
Terezei D’Avilla etc. decît sublimările “impulsului
vital”. Or, pentru a fi exacți, fără intenția de a
comite sacrilegii, respectînd doar firul cugetării,
ce sunt devoțiunea față de Fecioara-Mamă -
slăvită de călugări și preoți - și cultul pentru
“masculinitatea divină” prin Isus, “slăbiciunea”
adorației feminine?
În poemul Lumina raiului, Lucian Blaga se
întreba (retoric): “De unde-°i are raiul - / Lumina?
- Știu: Îl luminează iadul/ Cu flăcările lui!... ”
(Poemele Luminii, Sibiu, Biroul de imprimate
“Cosînzeana”, 1919, p. 44).
La fel de bine se poate insinua drept “parte a
diavolului” rolul lui Eros din povestea lui Eros și
Psyche: Psyche nu se mulțumește cu “amorul
erotic”: ea trebuie să înțeleagă ce, de ce și cum
iubește - ca la urma acestor mult stimabile efor-
turi (în contemporaneitate.) să înțeleagă rătă-
cirea de sine lipsită fiind de Eros. Nu altfel stau
lucrurile cu Povestea porcului preluată și prelucrată
de Creangă. Fără “pielea porcului” ar fi rămas
stearpă Cosînzeana basmelor românești. Ca atare,
nu “porcăria” (beep-ul în beep!) a pierdut-o, ci
+
-1 TRIBUNA ♦ nr. 35 ♦ 16-29 februarie 2004 |-
15
lipsa acesteia (sufletul exclusiv în rai...), după cum
nerecunoașterea vieții fără de moarte avea “să-l
piarză” pe prințul însetat de nemurire din basmul
cules de Ispirescu.
Păcatul originar °i “amorul ca
drogul”
Nenumărate sunt speculațiile legate de bi-
blicul “păcat originar”. Ce-o fi fost, dacă a fost,
poate vom afla cîndva - sau nu. Clona unor
vietăți ale civilizațiilor extra-terestre, incestul
(“coasta lui Adam”, zonă de extracție a ADN-ului
dar și suport al incestului), păcatul pare universal
legat de “conștiința goliciunii proprii” supranu-
mită “cunoaștere”. După cele de mai sus, sexuali-
tatea se înrudește cu erotismul inoculat de
săgețile lui Eros: serotonina, hormoni secretați de
glande, substanțe aciuite în cutele creierului și
lesne extirpabile prin “lobotomii electronice”,
aidoma centrilor neuronali ai dependenței de
droguri (vezi experiențele profesorului Smirnov
din Moscova).
Biblia e mută cînd vorbește despre înmulțirea
stirpei lui Adam. Uciderea lui Abel de către Cain
nu este “păcatul originar”. El vine înaintea fiilor,
odată cu “mărul oferit de șarpe”. Tot un fel de
“mărul discordiei” în istorisirea lui Homer.
Conform “scripturii”, incestuoasa specie “homo
sapiens” s-a răspîndit și încrucișat pînă la șterge-
rea tarelor consangvinității, renunțînd cu timpul
la incest în favoarea lui “homo ludens” - specie
fericit poligamă, cu femele/ femei poli-androgine
(matriarhatul?!). Dar să ne oprim.
“Una cosa mentale”
.așa definise Leonardo da Vinci pictura. Și
multe asemenea “cosa mentale” l-au mînat pe da
Vinci în bătălia cu nerostitul, negînditul și increa-
tul. După ultimele cercetări, îi aparține paterni-
tatea “misteriosului” giulgiu din Torino. Se pare
că nu i-a scăpat ironia literelor Evangheliei ce
îndemnau să nu te închini vreunui giulgiu, ci
“spiritului lui Christos”. Dar lumea tot la pămînt
trage, Psyche la Eros, Zîna la porc iar mintea/
logica “pură” nu e decît o iresponsabilă năzbîtie
fără țintuirea săgeților lui Eros.
Dacă arta e “una cosa mentale” - în sensul
întrupării strict tehnice a trăirii (forma), de ce
n-ar fi erotismul: “una cosa mentale” propusă/
întrevăzută ca sublimare a vitalității de către
Freud? Acceptînd sexualitatea drept manifestare
re-productivă a speciilor/ viului, iar erosul o aspi-
rație pro-ductivă, situat, așadar, înafara programu-
lui supraviețuirii biologice, putem spune că doar
civilizația ne-comunitară (în afara “devălmășiei” -
în terminologia istorico-sociologică) naște
imboldul creației post-biologice. Respectiv, cea a
“spiritului”, cum se tot repetă cu obstinație. O
creație/ producție a răgazului (odihna luptătorului
după cucerirea inamicului și a Iubirii.), o cul-
tură a independenței de natură la vremea distincției
proprietății private de cea comunitară, sau o cul-
tură a urbanității, ferită de slujirea permanentă a
germinației programate în funcție de ciclicitatea
anotimpurilor. Și de ce nu, în ultimă instanță, un
mister - fie amor, iubire sau dragoste, eros sau
agape, un mister al înzestrării răspîndit cu parci-
monie, aidoma talentului la muzică, pictură sau
poezie. Un har de care ai sau nu parte, de care te
folosești bine sau rău ori deloc. „una cosa men-
tale” indiferentă la fermitatea categorială a hetero/
homo-erotismului, însă teribil stînjenită de limi-
tele normelor impuse, pînă la depășirea acestora -
ce nu sunt decît construirea unei alte traiectorii
similare.
■
Note:
1.	Claude Karnoouh: Comedia umană, în revista Dilema, nr.
542, august 2003, p. 8.
2.	Denis de Rougemont: Partea diavolului. Traducere de Mircea
Ivănescu, Editura Anastasia, București, 1994.
Soft și heavy eros
■ Ruxandra Cesereanu
Lumea noastră de acum este bântuită, în lite-
ratură și nu numai, de tema erotismului.
Cum în România comunistă, plină de
pudori și tabu-uri, erotismul în literatură era o
temă extravagantă, îngăduită, uneori, dintr-o
picanterie voyeuristă, a rămas ca tema respectivă
să erupă fie brutal, fie ritualic după căderea
comunismului, adică din 1990 încoace, atât în li-
teratura autohtonă, cât și în puzderia de traduceri
din proza universală mai cu seamă. Nu mă voi
referi în cele ce urmează la sexualitatea cotidiană,
așa cum apare și transpare ea în reviste de scan-
dal, ci la tema erotismului așa cum este vizibilă
aceasta în actuala literatură străină tradusă la noi.
Pentru exemplificare, voi lua două cazuri: roma-
nul Mătase de Alessandro Baricco (tradus de
Adrian Popescu) și romanul Frumoșii învinși de
Leonard Cohen (tradus de Liviu Bleoca), ambele
apărute la Editura Polirom.
Nimeni nu se mai așteaptă astăzi ca erotismul
să fie pufos, romantic, ci frust și extrem-carnal.
În ce privește ultima variantă există o bifurcație:
la nivelul limbajului care îl formulează poate fi
vorba despre un erotism “cast” și apoi de un altul
pe șleau, millerian (cred că de la Henry Miller
pornește în secolul XX curajul de a aborda ero-
tismul, în proză, ca pe un meci de box, stropit de
transpirație, sânge, salivă și chiar urină).
În Mătase, de Alessandro Barrico, un francez
(Herve Joncour) neguțător de mătase face pasi-
une și obsesie pentru o japoneză. Cei doi nu
ajung să-și vorbească vreodată, dar femeia îi tri-
mite bărbatului mesaje mute, pe care acesta nu le
va uita niciodată: bea ceai din ceașca unde el își
lasă urma buzelor (este un sărut-palimpsest, s-ar
putea spune), îl spală pe trup și îi trimite o
femeie-trup ca substitut al trupului ei sau un
băiat-scrisoare care să-l aducă până la ea
(mesagerul va fi ucis, de altfel, tocmai fiindcă este
perceput de stăpânul legitim al femeii japoneze ca
o scrisoare de dragoste). Înțelegând că femeia va
fi ucisă la rândul ei, dacă o va mai căuta obstinat,
Herve Joncour revine pentru totdeauna în Franța,
la soția sa Helene, o femeie previzibilă, conforta-
bilă, s-ar putea spune. Bolnav de erosul nipon
neconsumat, Joncour va fi marcat multă vreme
de o durere ciudată, de maladia iubirii materiali-
zată carnal, somatizată. Apoi, el primește o
scrisoare de la femeia japoneză, scrisoare care este
și extrem-senzuală (chiar dacă păstrează un aer
diafan), și tandru-poetică. De-abia după moartea
soției sale Helene, Joncour află că autoarea
scrisorii erotice fusese cea moartă și nu fantasma
japoneză. Pătimașa și, în același timp, delicata sa
soție îi scrisese luând chipul japonezei, pentru
a-și satisface, printr-un uriaș gest erotic recupera-
tor, dar de harakiri, soțul legiuit și bărbatul pe
care îl iubea. Ceea ce se poate spune despre
microromanul lui Baricco este că el se circum-
scrie unei tratări soft a erotismului, în care acesta
nu este vehement și agresiv (chiar dacă extrem,
în felul său), ci îmblânzit și chiar diafan.
Să vedem mai departe varianta heavy a acestei
erotici, demontabilă în Frumoșii învinși de
Leonard Cohen.
Frumoșii învinși este un roman provocator,
apelând la un limbaj frust și la o sexualitate dis-
perată în care funcționează un triunghi erotic: doi
homosexuali (F. și A.) și Edith (soția lui A. și
amanta lui F.). Chestiunea homosexualității este
pusă în sensul consumului dependent de sex băr-
bătesc, fără nici o inhibiție, ba chiar ironic, de nu
cumva cinic. Pentru a-și face povestea apetisantă,
F. pretinde că ar fi fost fetiță în copilărie și că și-a
schimbat sexul la maturitate. Tot F. este cel care o
confecționează sexual pe Edith, recreând-o de
fapt ca femeie, șlefuindu-i sexualitatea, totul pen-
tru a realiza un spectacol al orgasmului, o elibera-
re a acestuia din clișee. F. este un sexoman înve-
terat, care consumă oricât sex, secondat oricând și
de masturbare; el moare, de altfel, din con-
sumarea prea mult sex: organul său sexual
putrezește din pricina excesului. Scenele de mas-
turbare în doi sau în solitudine sunt relatate în
chip delirant și suprarealist aproape: sexul și
zemurile sale sunt proiectate fie ca niște elemente
cosmice, fie ca lichide derizorii. Autoerotismul
ocupă un loc important în text, în scene descrise
simili-paranoic, cu scop afrodisiac: Vibratorul
(Danez) devine, de pildă, la un moment dat, per-
sonaj de sine stătător.
F. este personajul sfidător al romanului,
întrucât, din cauza prea multei realități, el con-
struiește fantasme violente, abuzând de delir. Iată
o mostră în care F. îi dă sfaturi fantasmatice și
orgiastice prietenului său A. (pudibonzii și nu
numai ei să își astupe, însă, urechile): “Fute o
sfântă, asta să faci, caută o sfântuliță și fute-o de
mai multe ori în vreun colț plăcut de rai, dă
buzna în altarul ei de plastic, locuiește-i
medalionul în care-i încrustată, fute-o până când
începe să cânte ca o cutie muzicală [...]”. Delirul
acesta din care am citat trunchiat (pentru că el
este mult mai amplu, în roman) poate panica și
scârbi. Autorul și mizează pe reacția violentă a
cititorului (precizez că traducătorul respectă întru
totul litera lui Cohen și că traducerea este fidelă,
mizând tocmai pe agresarea și oripilarea celui care
citește). Dar delirul acesta (întrucât, firește, nu
este vorba despre un sfat de urmat, ci despre o
frondă) are un rol provocator inclusiv la nivel
stilistic: Cohen și personajele sale intenționează
să obțină un fel de catharsis prin oripilare, prin
transgresarea tuturor limitelor moralității. Delirul
sexual este sugerat și de scriitura experimentală,
autorul apelând, pe ici, pe colo, la un fel de
mimat dicteu automat: “Există Vreo Diferență
Între A Visa Geometrie și Poziții Sexuale Bizare?
[...] De Ce Am Fost Cusut De Pat Împreună Cu
Niște Nimfomane?”.
Tot în acest roman este de găsit și cea mai
excentric-plată (un paradox, firește) definiție a
sexului femeiesc: “vreo șase centimetri pătrați de
16
-1 TRIBUNA ♦ nr. 35 ♦ 16-29 februarie 2004 |-
Peter Velikov (Bulgaria)
carne umană”! Romanul este o pledoarie pentru
redescoperirea sexualității, dar nu exaltat, nici
patetic, ci cu un cinism frust: “Redați-ne sexul
ascuns!” explodează la un moment dat persona-
jele. O invitație la felul în care sexualitatea tre-
buie să bântuie, să amușine, de aici abundența
unor cuvinte “rușinoase” ca erecție, orgasm,
copulație (în varianta lor științifică ori grobiană):
sexele trebuie revelate în lascivitatea lor imediată,
aceasta este ideea. O bună parte din roman este
consacrată trupului femeii, respectiv lui Edith:
acesta este rememorat erogen, fiind manipulabil
sexual până la sațietate. “Jos imperialismul geni-
tal!” scandează bărbații din romanul lui Cohen:
toate părțile corpului și în general orice poate fi
folosit în sexualitate; autorul descrie, de pildă, un
orgasm al degetelor introduse în urechi!
Sexualitatea din Frumoșii învinși nu este, însă,
doar imediată; naratorul, A., sugerează că are un
organ masculin mental, un falus mental care îl
determină să perceapă lumea exclusiv sexual. În
delirul său, naratorul declară că lumea este domi-
nată de perversiuni și violențe (incest, viol, mas-
turbare), în ciuda aparențelor bonome. El com-
bină actul sexual brutal cu o mistică a revelației,
cu sfințenia. Așa se face că sexualitatea violentă
este contracarată în roman de relatarea vieții unei
sfinte din secolul al XVII-lea, o irocheză indiană
pe nume Catherine Tekakwitha; aceasta renunță
la trup și la sex într-un fel inedit: își expulzează
propriul sex din trup, printr-o sublimare mistică.
Așa se face că, deși fantasmează sexual cu Edith,
soția moartă preschimbată într-o plastelină
erotică aptă să satisfacă imaginarul lui A., acesta o
venerează, în același timp, pe asceta, destrupata și
desexualizata călugăriță și sfântă Catherine
Tekakwitha. Sexualitatea (vizibilitatea ei) este
adesea tămăduitoare: nu în zadar un indian
irochez - de pe vremea Catherinei Tekakwitha -
se tămăduiește de moarte numai după ce asistă și
se perindă printre cuplurile tinere din sat, care se
acuplează orgiastic.
Frumoșii învinși excelează prin sarcasm sexual,
dovedindu-se a fi un Satyricon postmodern, o
liturghie neagră (cum și mărturisește autorul) a
sexului răsfirat și a amoralității programatice. Nu
este vorba de voyeurism și picanterie, ci de o
detașare de sex prin descoperirea halucinată și
halucinantă a acestuia. Rămâne sau nu ca citi-
torul să guste și să nu fie oripilat de acest heavy
eros cu tendință.
■
„Obscenitățile" literare
ale lui Apollinaire
■ Alexandru Jurcan
Guillaume Apollinaire
Cele unșpe mii de vergi-ne-bune
Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2002
n lima română s-au tradus două cărți
„obscene“ semnate de poetul Apollinaire. În
1992 a apărut Isprăvile unui tânăr Donjuan la
Editura Nobile, în traducerea lui Paul Lozeanu,
care semnează și prefața. În același an apare la
București, la Editura Efemerida, Amorurile unui
hospodar, în traducerea lui Emil Paraschivoiu, cu o
prefață de Ovid S. Crohmălniceanu, care explică
pe îndelete ce e obscen în materie de literatură și
artă și că sentimentul decenței funcționează dife-
rit într-o societate sau alta și evoluează. Cartea a
apărut în 1907 în Franța, iar spiritele pudibonde
au fost, bineînțeles, șocate (ele fiind, oricum,
șocate prin natura lor). O altă traducere a acestei
cărți a apărut la Cluj-Napoca, la Editura Dacia, în
2002, în traducerea lui Tudor lonescu, cu titlul
Cele unșpe mii de vetgi-ne-bune, cu desene de Ioana
Maria Ciucă.
Guillaume Apollinaire (1860-1918), poet
inventiv, liber, atașat de mișcările avangardiste,
cunoscut prin volumele Alcools, Calligrammes, scri-
ind poeme în formă de cravată, fântână arteziană,
oglindă, fiind un precursor al suprarealismului,
dezvăluie în cele două romane sexualitate, ero-
tism, sado-masochism.
Cele unșpe mii de vergi-ne-bune începe cu
panorama Bucureștilor, prezentându-l pe prințul
Vârcurștou (Vit-baise-cul). Acest Mony ne duce cu
gândul la Anton Bibescu, iar virilitatea demon-
strată ar trebui să ne flateze pe noi, românii. Pe
lângă Mony mai apar personaje precum Marietta,
Estella, Corncaboi, Curcurina etc.
Dacă Isprăvile unui tânăr Don Juan afișau un
erotism mai rafinat, Cele unșpe mii... atacă adesea
scabrosul, necrofilia (mațele, sângele, violarea
fetei moarte).
Ți-e foarte greu să-l identifici pe poetul
Apollinaire (vezi Le pont Mirabeau cu sensibilul
refren „Vienne la nuit, sonne l’heure...“) în
hiperbolele erotice de tipul: „... în curând cele
cinci personaje începură să termine în draci, pe
când sângele curgea din răni pe covoare, pe
cearceafuri și pe mobile, în vreme ce pe stradă era
confiscată, ca părăsită, trăsura 3269 al cărei cal se
băși tot lungul drumului pe care îl parfumă în
chip grețos“ (p. 22).
Autorului îi place frenezia erotică: „Ea se ter-
mină de paișpe ori, în timp ce Corncaboi de trei.
Când își mai reveni în fire, ea-și dădu seama că
sângera și din brazdă și din poponeață. Ciotul lui
Corncaboi o sfâșiase în tot locul. Îl zări pe Moni
care se zvârcolea în convulsii. Trupul lui nu mai
era decât carne vie“ (p. 34).
Suntem tentați să facem o comparație între
recenta traducere (Tudor lonescu) și traducerea
lui Emil Paraschivoiu (notabilă, de altfel).
În finalul cărții, Apollinaire citează niște „ver-
suri“, iar aceste „versuri“ sunt astfel traduse:
„Aici se odihnește prințul Vibescu
Singurul ibovnic al celor unsprezece mii de
vergi
Nu încape îndoială, mult mai bine ar fi fost,
trecătorule,
Să fi deflorat unsprezece mii de vergine“
(Trad. E. Paraschivoiu)
„E prințul Vârcurștoiu ce-i îngropat aici,
Amantu-a unșpe mii de vergi nebune;
Mai bine, trecătorule, ce zici?
Pârlești atâtea, nu?, vergine bune“
(Trad. Tudor lonescu)
Tudor lonescu realizează și rima și tonul
hâtru, în același timp. La pagina 14, E.
Paraschivoiu traduce: „Pieptul îi era dăruit cu
două țâțe superbe și tari, ca de marmură, cercuite
cu albastru, ce purtau deasupra niște fragi de-un
dulce roz, cea din dreapta fiind plăcut ornată și
de-o aluniță plasată acolo ca o muscă“.
Tudor lonescu, la pagina 11, traduce astfel
același pasaj:
„Pieptul îi era împodobit cu două țâțe superbe
și tari ca marmura, având la capăt frăguțe rozalii,
cea din dreapta fiind și ea pătată de o aluniță ca o
muscă...“ (sublinierile ne aparțin).
Ni se pare că Tudor lonescu realizează o ver-
siune sintetică, sugestivă, economicoasă, sur-
prinzătoare, aducând în text cuvinte precum:
tiriplic, păsăret, vârtoșenie, carnația, poponețul, se ciuci,
împlinirea, se mârleau, pălmoaca, smoculeț, a încurli, a
murseca,]locăraia, lânăraie etc.Ca să nu mai vorbim
de bogăția de sinonime pentru organul masculin
(măciucă, mădular, ciucure, daravelă, strapazan-
ul,sula, maiul, proțapul, drugul, pistonul, coitul,
vrejul, ghinda, ștromoiagul, mătărânga, vergeaua,
lancea, țeapa, vătraiul, glandul, scula, vâna,
cosorul, măciulia, mandravela, cosorul, clarine-
tul) și pentru organul feminin (cuibușor, despică-
tură, scoica, gaura, cochilia, găoz, poteca,
poponeața, pruna, fofoloanca, pișătoarea, vulva,
fanta, vagin, grota, caisa, găurica, floriceaua).
Această carte (Les Onze Mille Verges) conține
multe pasaje umoristice, amintind pe alocuri de
spiritul lui Rabelais. Dincolo de speculațiile psi-
hanaliștilor, romanul lui Apollinaire a servit drept
defulare benefică multor cititori, alungând
prejudecăți, tabu-uri, canoane, atitudini pudi-
bonde. Noua versiune semnată de Tudor lonescu
devine, înainte de toate, un act de cultură, o
demonstrație de forță a traducătorului.
■
În numărul următor:
Grațiela Andreica: Tentația prefabricată sau imagi-
nația fără efort
Delia Zahareanu: Jocul ocheadelor cu premeditare
sau schiță minimală pentru „politicile publice“
ale erosului
Oana Pughineanu: Un „produs“ al neamului:
puritatea
Virgil Stanciu: Erotism și filosofie
-1 TRIBUNA ♦ nr. 35 ♦ 16-29 februarie 2004 |-
17
m
eridian
Recunoaștere și ispășire
■	Marius Jucan
n roman ca Ispășire nu trece neobservat.
Nu doar pentru turul de forță deopotrivă
stilistic și ideatic care îl propulsează într-
un fel de „artă a ficțiunii” semnată Ian McEwan,
ci și pentru originala reflecție asupra personaju-
lui și lumii acestuia în construcția sofisticată a
semnificațiilor dintre două coordonate: opera și
viața. Viața care naște în dezordinea ei aparentă
opera, opera care ordonează și descoperă țesătura
unui sens în chiar inocența vieții. Tăietura unei
intrigi romanești ce ține de inițierea unei tinere
în viață și creație, mai cu seama de punere în
intrigă a sentimentului de vină, amplificat apoi în
trei ipostaze diferite ale timpului narativ și vieții
personajului, situează romanul în vecinătatea
unui concept clasic pentru ficțiune, cel al
„recunoașterii”. Nu poți intra în labirintului fic-
tiv al „ispășirii” fără să urmezi o dorință de
„recunoaștere”. În roman, cele două se presupun,
dar mai cu seamă se recompun în trăirea vieții ca
operă a unui autor, ce se visează și se vrea, desi-
gur, autonom.
Glosând pe marginea cunoașterii sensibile,
proprii romanului, Milan Kundera remarcase fap-
tul că romanului, prin extensie literaturii, i s-a
refuzat prea adesea, și pe nedrept, un statut cog-
nitiv. Literatura a fost, poate mai este considerată
într-o expresie relativizantă, aparținând doar
educației sentimentelor. Pe de alta parte, un
filosof, Richard Rorty, a întrevăzut cu sobra sa
ironie, posibilitatea ca filosofia să nu fie totuși,
decât o altă formă de literatură, ceea ce a făcut ca
din dezamăgirea multor confrați ai filosofului de
la Stanford, să i se nască renumele de relativist.
O anume relativizare a genurilor și chiar a discur-
surilor, a celui literar și filosofic, s-a accentuat
mai cu seamă în modernitatea târzie: dacă o
asemenea relativizare a fost poate mai benefică
literaturii decât filosofiei, rămâne de constatat.
Reîntorcându-ne la roman, ar fi greu să nu
întrezărim în apetitul său naiv, frust, parțial și
desigur imagistic pentru cunoaștere, diferit de cel
sistematic-ideatic al filosofilor, o anumită rela-
tivizare în încercare de re-cunoaștere a vieții ca
Gennady Kungurov (Rusia)
aventură identitară. Adevărul vieții nu e absolut,
devreme ce e adevărul unui eu însetat de
cucerirea absolutului prin creație. Tema autoru-
lui, centrală în acest roman, i-a preocupat din tot-
deauna pe romancieri ca și pe filosofi, deși cei din
urmă au refuzat mereu vanitatea de a se
reprezenta în noutatea scrisului, preferând-o pe
cea a ideii.
Despre re-cunoașterea de lume și de sine per-
cepută la început în joacă, deși cu multă cruzime,
este vorba în cazul personajului feminin al lui Ian
McEwan. Implicit despre o anume relativizare a
certitudinilor acestui personaj, care pentru o clipă
se crede suveran peste tumultul stărilor, emoți-
ilor, sentimentelor. Relativizare ca dublă desvrcjire,
pe de o parte a literaturii, care și-a asumat un
mod al cunoașterii, ca provocare a noutății lite-
rare, și pe de alta, a filosofiei vieții care se recon-
struiește mereu în modurile de ispășire ale unei
voințe.
Miza romanului lui McEwan pare să circum-
scrie lipsa de miză a vieții moderne, ori mai
degrabă absurditatea prețioasă a vieții lipsite de
erosul creației. Atât în povestea de dragoste dintre
doi tineri englezi în vara anului 1934, cât și în
iubirea de creație romanescă a unei adolescente,
erosul creației salvează, transcende, transferă.
Erosul creației (se) transportă, sensul întrebării
nefiind unde (se) ajunge, ci cât și cum se poate
trăi în acest zbor, adică în seducătoarea sus -
pendare a neîncrederii personajelor, și de loc
neimportant, a cititorului însuși. Cititorii fiind cu
toții, cititori de opere și de vieți deopotrivă,
desvrăjirea romanescă ne place din plăcerea de a
crea gânduri, în paralel, și uneori cu mult mai
departe decât gândurile ce ne sunt create, ca li-
bertate asumată de a reflecta, fără scop precis,
prin întâmplări. Mai mult decât în romanele
anterioare, atent și economic construite după re-
gulile prozei minimaliste, Ispășire se vrea un
roman cu respirație. Autorul nu mai epatează
prin efecte, ci orchestrează ambițios o teză.
Dincolo de pierderea inocenței, ne sunt înfățișate
aventurile voinței. Misterioasa voință a iubirii de
a dura, obstinata voință a iubirii de creație de a
scrie, ambele sunt mai presus de orice preț. Din
paradisul certitudinilor, mai degrabă decât din cel
al inocenței, căderea e neiertătoare. Ispășirea
hibrisului eroinei noastre nu e însă cel real, după
cum aflăm doar în ultimele pagini, ci cel fixat de
dorința de alegorie pe care eroina o urmează
fidelă. Cu atât mai mult, a ispăși confirmă
conștiința neumbrită a vinei.
Scriam că un roman ca Ispășire nu trece neob-
servat. Subînțelegeam că nici versiunea
românească a acestei certe reușite romanești,
datorată lui Virgil Stanciu, nu rămâne fără ecoul
viu și subtil al echivalenței exacte și sugestive.
Ar fi poate nevoie de stăruința fecundă și de ela-
nul echilibrat al unui traducător de experiența lui
Virgil Stanciu, dublat de un distins om de litere,
eseist, nu în ultimul rând profesor de literatură,
pentru a asista cu deplină naturalețe la omologa-
rea noutății literare. În cazul de față, Ispășire
urmează altor două titluri, Amsterdam și Câinii
negri, romane de calibru diferit, dar asemănătoare
în privința dificultăților de stil. Iar acestea sunt
efectul cumulat al unei îndelungi, benedictine
munci de traducător, de invenție și explorare ale
resurselor limbii române însoțită de acea natu-
ralețe în care omologarea textului literar deschide
registrul unor omologii culturale.
Dificultățile prozei lui Ian McEwan se con-
centrează mai ales în aluzivitatea ce contrastează
cu precizia de scalpel a lexicului autorului.
Imagistica debordantă determină ca dezvăluirea
fulgurantă a senzațiilor, impresiilor și premoniți-
ilor personajelor să devină un capital de sens.
Romancierul ne avertizează parcă mereu, în ficți-
une sensul viază prin imagini. Descrierile exacte,
conduse aproape cu cruzime, ale unor imagini
elaborate și seducătoare sunt în Ispășire, semnalele
unei reușite de a modifica tehnica, de a scrie un
roman relativ lung, folosind ceea ce britanicii
numesc, un stil de “page turner”, nu ca manieră,
dar ca măsură a încordării atenției cititorului și
relaxării până aproape de oprire a acțiunii pro-
priu-zise. În această privință, cel puțin partea
întâia a romanului se citește pe nerăsuflate,
liantul traducerii asigurând transportul inefabil al
dorinței de a ști: ce se întâmplă până la urmă ? O
a doua dificultate redutabilă, mai puțin sesizabilă
însă este jocul autorului omniscient pe care Ian
McEwan îl alege, preferând un “ton” relativ neu-
tru, față de care să construiască coborâșuri ori
suișuri, dilatări ori restrângeri, bucle și întoarceri
în timp, un adevărat inventar de mijloace care
duce la a treia dificultate, cea a sesizării în sine a
timpului narativ care curge cu viteze variabile,
variabilitatea fiind de fapt forma de relativizare a
vieții re-trăite în actul creației. Tocmai de aceea,
vizita bătrânei doamne scriitoare, eroina puberă
de odinioară, autoarea piesei ce nu s-a jucat în
acea vară a anului 1934, în pofida pregătirilor
minuțioase, sfârșește în revelația momentului
când “piesa” se joacă în fine, după șaizeci și cinci
de ani. Intervalul de viață țesut obscur între reali-
tate și imaginație, retrăire și vină, voință și eșec,
își cere un sfârșit. Un sfârșit mereu amânat, dar
oarecum prezent chiar de la început, lăsat anume
să se împlinească prin surpriza recunoașterii și
într-un târziu a asumării ei. Surpriză care benefi-
ciază încă o dată de complicitatea traducătorului,
elegant tăinuită în dedicația pentru atmosferă și
detaliu, pentru ceea ce se desprinde dincolo de
acestea, în penumbra cunoașterii
■
18
-1 TRIBUNA ♦ nr. 35 ♦ 16-29 februarie 2004 |-
P uncte de vedere
Statul-națiune în sistemul
Societății Națiunilor
■	Adrian Ivan
Se discută tot mai mult în zilele noastre
despre rolul statului în sistemul internațio-
nal, despre raporturile dintre acesta și alți
actori ai relațiilor internaționale, cum sunt orga-
nizațiile internaționale. Multe din principiile care
au guvernat sistemul internațional din secolul
trecut, unele triumfând până în prezent, au fost
stabilite și consacrate juridic la finele primului
război mondial. Tot atunci au fost consacrate
unele principii privind protecția minorităților
etnice în interiorul unor structuri statale nou
apărute pe scena internațională, cum au fost
cazurile Poloniei, Cehoslovaciei, Regatului
Sârbilor, Croaților și Slovenilor, României
Mari etc.
Pentru o mai coerentă circumscriere a cadru-
lui interbelic al raportului stat-națiune-organiza-
ție internațională, se impune o sumară
prezentare a principiilor noului sistem inter-
național rezultat al Conferinței de Pace din 1919-
1920 și a ideilor vehiculate în epocă de președin-
tele Wilson, mai ales în cadrul celor 14 puncte,
prezentate în fața Congresului american la 8
ianuarie 1918. Din acest punct de vedere, credem
că este util să arătăm noul tip de stat care apărea
pe scena internațională și rolul principiilor
autodeterminării naționale și al egalității juridice a
statelor la structurarea raporturilor dintre ele,
dintre state și grupurile etnice care se găseau sub
suveranitatea lor.
În urma discuțiilor din cadrul Conferinței de
Pace, țările perdante ale războiului - Germania,
Austria și Ungaria - au dobândit în schimbul
notificării noilor granițe, chiar pe același docu-
ment, asigurări în ceea ce privește protecția inter-
națională a drepturilor populațiilor acestora care
au intrat sub alte suveranități statale, ca
minorități. Garanțiile asumate atingeau mai toate
domeniile, de la egalitatea în fața legii și la drep-
tul egal de exercitare a profesiilor până la uti-
lizarea neîngrădită a limbii materne. Cuprinse și
în tratatele de pace, aceste prevederi erau valabile
atât pentru statele învingătoare, cât și pentru cele
învinse, minoritățile fiind puse așadar sub pro-
tecție internațională, prin intermediul unui
organism nou înființat la 28 aprilie 1919,
Societatea Națiunilor. În ceea ce privește prote-
jarea minorităților, sarcina a căzut în grija
Comitetului pentru Noile State și Minorități,
care a decis - printre altele - neaceptarea princi-
piului autonomiei, ci a egalității în drepturi.
Sociologul român Dimitrie Gusti afirma că
victoria Puterilor Antantei a dus în fapt la victoria
principiului național, care deschidea o nouă eră
în legislația internațională. „Titlul juridic al înte-
meierii de viitoare state - scria Dimitrie Gusti -
va trebui să fie dreptul națiunilor de a dispune
liber de ele înseși. Adjudecarea victoriei de către
Puterile Antantei a însemnat și triumful ideii de
națiune - adevărată unitate socială”. Națiunea, în
concepția lui Gusti, era percepută ca o „creație
sintetică voluntară, o unitate socială, care
reprezenta un sistem voluntar, cu o motivare cos-
mică, biologică și psiho-istorică, cu voința socială,
drept causa movens a procesului de naționalizare și
cu manifestările creatoare, pe tărâmul sufletesc,
economic, juridic și politic al vieții naționale, care
formează cultura națională” ’. Înțeleasă ca un
complex de raporturi și relații, ea nu este o sim-
plă sumă juxtapusă de indivizi, ci un „totum” și
nu un „compositum”. Națiunea s-a afirmat
printr-o „structură economică și sufletească”
specifică și s-a menținut printr-o „organizare
politică și juridică, caracteristică totului”. Sinteza
dintre națiune și această organizare politică și
juridică a produs ideea de stat național, văzut de
Gusti ca o consacrare a ideii de națiune. Statul
național este personificarea politică și juridică a
națiunii, el este națiunea (spirituală și economică)
concretă, văzută prin prisma organizatoare a cate-
goriilor politice șijuridice.
Acest tip de stat era întemeiat pe principiul
suveranității națiunii și avea la bază ideea demo-
cratică a egalității tuturor cetățenilor săi.
Suveranitatea națională era înțeleasă de sociolog
ca „expresia juridică și politică a autonomiei
naționale”, a libertății interne și externe a națiu-
nii. Dimitrie Gusti accepta că suveranitatea națiu-
nii, întruchipată magistral prin statul național,
avea unele limite, în primul rând date de egali-
tatea dintre suveranitățile naționale și dreptul
Societății Națiunilor. În al doilea rând, a doua
limitare a suveranității naționale a fost determi-
nată de recunoașterea egalității în drepturi admi-
nistrative, ecleziastice și culturale „a fiecărei
naționalități din interiorul unui stat național, care
formează minoritățile naționale”, cu națiunea
majoritară. Această egalitate nu putea însă elimina
caracterul național unitar al statului, Dimitrie
Gusti considerând că toleranța și respectul față de
minoritățile naționale nu putea să distrugă „viața
Maria Schukina (Rusia)
politică națională”, prin crearea de „state ale
naționalităților”.
Statele naționale, în noul sistem internațional,
erau egale din punct de vedere juridic, indiferent
de întinderea, puterea și prestigiul lor, Societatea
Națiunilor oferind cadrul de manifestare a acestei
egalități. Fin analist și observator al evoluției
dreptului internațional, Dimitrie Gusti a luat în
discuție și raporturile ce trebuiau să existe între
dreptul național și dreptul internațional, bazat
mai ales pe principii umaniste. Sociologul român
contesta primatul unei supranațiuni, a unei
umanități văzute ca „unitatea socială superioară
națiunii”. El refuza, astfel, rolul unui internațio-
nalism exagerat, care să dispună existența sau
inexistența unei națiuni. „Armonia desăvârșită -
afirma autorul - între scopurile naționale și uma-
nitare constituie cea mai înaltă normă politică,
dreptatea internațională, care trebuie să fie la baza
legalității internaționale”. În concluzie, Dimitrie
Gusti considera că principiile sale erau cel mai
bine ilustrate de sistemul de tratate de la
Versailles, care a dat naștere unei noi Europe, care
lăsa în urmă o Europă inegală formată din 28 de
state și 62 de națiuni.
Principiul Naționalităților a triumfat la sfârșitul
primului război mondial, fiind rezultatul a două
neașteptate evenimente: colapsul marilor imperii
(austro-ungar, otoman, rus) și revoluția bolșevică
(1917)2. Proclamarea principiului autodeter-
minării de către Revoluția rusă prin Decretul
asupra naționalităților din 1917 a atras imediat
reacția americană prin cele 14 puncte prezentate
la 8 ianuarie 1918 de Woodrow Wilson3. Cele 14
puncte reprezintă sinteza gândirii președintelui
SUA cu privire la viața internațională, care tre-
buia să depășească egoismele naționale prin con-
stituirea unui sistem colectiv de state. Discursul
său în fața Congresului american la 8 ianuarie
1918 era în același timp și expresia afirmării SUA
pe scena diplomației internaționale4. Sistemul
2.
-1 TRIBUNA ♦ nr. 35 ♦ 16-29 februarie 2004 |-
19
internațional, conform celor „14 puncte”, trebuia
să se bazeze pe o pace justă și durabilă, fără anexi-
uni și indemnități de război, fără diplomație
secretă și opresiune națională, fără exploatare
colonială, o pace a dezarmării și a comerțului
liber, de reconciliere, libertate și o nouă ordine a
lumii, anunțată în ultimul punct: „o asociere
generală a națiunilor va fi alcătuită pe temeiul
unor convenții speciale în scop de a da garanții
mutuale de independență politică și de integritate
teritorială statelor mari, ca și celor mici”5.
Discursul președintelui american a apărut
într-un moment critic pentru statele europene,
care erau marcate de o profundă criză economică,
socială și morală. Ideile sale făceau referire clară la
principiul naționalităților, utilizat ca armă de pro-
pagandă de cele două tabere: Antanta și Puterile
Centrale. Statele Antantei au acordat sprijinul lor
Comitetelor Naționale ale emigranților cehi,
croați, sârbi, polonezi și români, în timp ce,
începând cu 1916, Puterile Centrale au încurajat
protestele naționaliste ale irlandezilor contra
Marii Britanii, naționalismul populațiilor baltice
și finlandeze contra Rusiei și au încercat să
deturneze, în interesul lor, mișcarea națională
poloneză6.
Diplomațiile europene erau conștiente că
trasarea frontierelor conform principiului națion-
alităților va fi dificilă, mai ales că în Europa popu-
lațiile erau foarte amestecate, însă cu toate aces-
tea, la apariția celor „14 puncte wilsoniene”, nu
au protestat (deși logica lor era una a echilibrului
de putere, specific relațiilor internaționale,
începând cu Pacea de la Westfalia din 1648 și
întărit de Congresul de la Viena din 1815),
deoarece Statele Unite aveau un rol important în
adjudecarea victoriei7.
Într-un discurs ulterior, ținut la Londra, în
decembrie 1918, Wilson a completat argumen-
tația sa privind crearea unui nou sistem inter-
național de state, criticând echilibrul de forțe,
responsabilizând națiunile europene de carnajul
primului război mondial8. Pledoaria lui era în
favoarea unui sistem de securitate colectivă, care
presupunea existența unui principiu de egalitate
juridică a statelor, dar și transferul de competențe
către un organism internațional, în cazul de față
Societatea Națiunilor. George Sofronie, jurist
român, remarca faptul că una din criticile aduse
doctrinei wilsoniene era cea legată de ideea de
limitare a suveranității statului, prin dreptul supe-
rior al umanității9. Principiile wilsoniene însă au
ajustat această limitare inevitabilă a suveranității
statului, datorată jocului interdependențelor
internaționale, prin afirmarea dreptului
popoarelor la autodeterminare, eliminarea politi-
cilor arbitrare, iar existența unei organizații inter-
naționale asigura faptul că statele-națiuni unite
pot asigura „triumful dreptului asupra forței”10.
Punerea acestor principii în practică a întâm-
pinat numeroase dificultăți. Era foarte clar, pen-
tru cei mai mulți specialiști în dreptul interna-
țional al vremii, că nu toate naționalitățile puteau
aspira la independență, la autodeterminare
națională11. Wilson însuși a conceput autodeter-
minarea națională în funcție de asigurarea păcii,
insistând pe analiza fiecărui caz în parte. Cu alte
cuvinte, așa cum remarca George Sofronie,
Wilson pleda pentru coordonarea dreptului națiu-
nilor cu dreptul la pacea generală.
Nicolae Dașcovici arăta de asemenea că prin-
cipiul autodeterminării naționale trebuia însoțit
de exprimarea liberă, prin vot, a naționalităților,
în favoarea unui stat sau altuia. Manifestarea cea
mai elocventă - afirma autorul - „a voinței popu-
lare nu poate fi alta decât votul”, care în dome-
niul internațional se cheamă plebiscit12. Prin
urmare, nici un teritoriu nu putea fi înglobat altui
stat dacă populația din interiorul său nu se pro-
nunța în favoarea acestuia. Sunt cunoscute deja
plebiscitele din Alsacia și Lorena, insulele Aaland,
Schleswig și Holstein, Burgenland, Silezia etc.
Conferința de Pace din 1919-1920 s-a ghidat
de cele mai multe ori conform acestui principiu,
deși trebuie să recunoaștem că Austriei i-a fost
interzis Anschluss-ul (unirea) cu Germania. Au
existat și neînțelegeri cu privire la organizarea
unor plebiscite, cum a fost cazul germanilor și
polonezilor din Silezia. Pentru a corecta atitu-
dinile arbitrare ale statelor multietnice, unde una
dintre naționalități s-a impus prin cucerirea pu-
terii politice, urmărind deznaționalizarea celor-
lalte (cazul Austro-Ungariei), sistemul wilsonian
și Conferința de Pace au insistat pe ocrotirea
grupurilor etnice minoritare.
Pablo de Azcarate a remarcat în studiile sale
că numărul minorităților a scăzut după aplicarea
sistemului de tratate de la Versailles, dar pro-
blemele lor n-au putut fi rezolvate în totalitate13.
Conștienți că principiul autodeterminării
naționale nu putea fi aplicat în mod absolut,
Marile Puteri învingătoare au impus - la
Conferința de Pace - unor țări succesoare
Monarhiei Austro-Ungare semnarea unor tratate
privind protecția minorităților. Din păcate, sis-
temul de protecție a cunoscut o extensie relativ
mică, fără a urma principiul egalității juridice a
statelor. Acest sistem a fost impus unor state pre-
cum România, Cehoslovacia, Polonia, Regatul
Sârbilor, Croaților și Slovenilor, Grecia, Albania,
care răspundeau în fața Societății Națiunilor de
protecția drepturilor culturale și religioase ale
minorităților de „limbă, rasă și religie” de pe teri-
toriul lor. Era evident că un astfel de tratat al
minorităților producea o limitare a suveranității
acestor state.
Statul, care s-a realizat în țările amintite, era
rezultatul a două concepții, uneori radicale: una
care aparținea majorității etnice, destul de consis-
tentă în cazul României, care prin reprezentanții
săi politici aleși insistau pe ideea unui stat puter-
nic, centralizat, industrializat și urbanizat, capabil
să integreze noile provincii și să facă față ten-
dințelor autonomiste ale acestora; la cealaltă
extremă se găsea concepția minorităților, hotărâte
Shiozaki Junko (Japonia)
să-și apere identitatea etnică, culturală și adminis-
trativă, propunând un stat minimal, descentral-
izat. În unele cazuri, cum este cel al minorității
maghiare, prezența statului-patrie Ungaria, spri-
jinul pe care acesta l-a oferit, a complicat relațiile
dintre stat, majoritate și minoritate, statele în
cauză fiind, nu de puține ori, ținta unor atacuri
atât interne, cât și externe, expresie a demer-
surilor protestatare ale minorităților de pe terito-
riul lor.
Pablo de Azcarate constata faptul că principiul
naționalităților a stat la baza unificării Serbiei și
României, dar ideea de a aplica riguros acest prin-
cipiu s-a dovedit himerică, deoarece era foarte
greu să se găsească teritorii compacte din punct
de vedere etnic. Schimbările teritoriale după
primul război mondial n-au putut urma foarte
exact principiul naționalităților. Polonia a devenit
stat independent cu deschidere la mare
(Coridorul și portul Danzig), așa cum ceruse
președintele Wilson, dar avea pe teritoriul său o
importantă minoritate germană, prilej de tensiuni
în perioada interbelică. Disoluția Austro-Ungariei
a permis afirmarea națională a multor naționali-
tăți, dar existau state compuse din grupuri etnice
minoritare destul de numeroase, cum erau ger-
manii din Cehoslovacia.
Conform datelor oferite de C.A. Macartney,
Polonia număra 1.000.000 de germani, 5.000.000
de ucrainieni, 3.000.000 de evrei; Cehoslovacia
avea 3.000.000 de germani, 350.000 de evrei,
750.000 de maghiari; România avea, după surse
interne, 1.300.000 de maghiari, iar 1.900.000
după surse maghiare, 225.000 de sași, 100.000 de
ruși; Iugoslavia conținea 525.000 de germani,
450.000 de unguri14. Cifrele prezentate de C.A.
Macartney, mai ales în ceea ce privește România,
trebuie comparate cu datele statistice ale
României și verificate, mai ales, cu
Recensământul din 1930, pentru a avea o imagine
cât mai corectă. Conform acestuia, românii
reprezentau 13.191.000 locuitori, respectiv 71,9%
din întreaga populație, în timp ce maghiarii
numărau 1.556.000 locuitori, respectiv 7,9%, iar
germanii 760.000, respectiv 4,1%15.
Dreptul minorităților a devenit ideea centrală
a dezbaterilor Conferiței de Pace de la Paris, din
1919-1920. George Sofronie considera că Actul de
Independență a Statelor Unite, din 4 iulie 1776 și
Declarația Drepturilor Omului °i Cetățeanului a
Revoluției Franceze (1789) au fost extinse și apli-
cate raporturilor dintre națiuni, în vederea consti-
tuirii noii ordini internaționale16. Wilson a dorit
foarte mult să înscrie principiul naționalităților în
Pactul Societății Națiunilor, noua Cartă funda-
mentală a sistemului internațional. Înscrierea în
Pact a dreptului naționalităților urma să se facă,
conform lui Wilson, în forma sa teritorială, lăsând
deschisă posibilitatea modificării frontierelor prin
referendum, în interesul păcii mondiale. În
același timp, dreptul naționalităților, în concepția
președintelui american, însemna și protecția indi-
vizilor minoritari în cadrul teritorial al statelor
nou create sau întregite (România, Serbia), rați-
unea fiind stabilirea unei justiții imparțiale.
Din nefericire, propunerile lui Wilson n-au
găsit ecoul necesar, mai ales că după terminarea
războiului Marile Puteri europene învingătoare
(Franța, Italia, Marea Britanie) nu mai erau dis -
puse să accepte principiile înscrise în cele „14
puncte”, fiecare înțelegând securitatea sa statală în
funcție de raporturile de forță ce trebuiau stabilite
în Europa, prin pedepsirea învinșilor (mai ales
prin modificări teritoriale compensatorii) și sta-
bilirea unui nou echilibru al puterilor. Nici în
propria lui țară, Wilson n-a găsit sprijin pentru
aplicarea ideilor sale, astfel că propunerea
20
-1 TRIBUNA ♦ nr. 35 ♦ 16-29 februarie 2004 |-
baronului Makino, reprezentantul Japoniei, de a
înscrie în Pactul Societății Națiunilor principiul
egalității tuturor naționalităților și raselor a
întâmpinat opoziția Marii Britanii și a Statelor
Unite, care se temeau de posibilitatea intervenției
Societății Națiunilor în legislația lor, mai ales
pentru protecția imigranților galbeni din
Extremul Orient. În fapt, izolaționiștii - care
constituiau majoritatea în Congresul american -
considerau că Europa nu constituie o regiune de
interes pentru SUA, refuzând astfel să insiste în
aplicarea tuturor principiilor formulate de
Wilson. Congresmenii erau mult mai interesați
de spațiul Orientului îndepărtat și de America de
Sud, motiv pentru care au și părăsit Conferința
de Pace după ce au semnat tratatul cu Germania.
Este și motivul pentru care Statele Unite nici
n-au mai devenit membre al Societății Națiu-
nilor, deși președintele acestora a fost creatorul ei.
Prin urmare, principiul naționalităților nu a fost
înscris în pactul ce a urmat, ceea ce constituia o
abandonare a unuia din principiile fundamentale
ale gândirii wilsoniene, care influențase sub-
stanțial plebiscitele din țările fostelor imperii
multinaționale. În opinia lui George Sofronie,
acest principiu ar fi impus o egalitate între state
în ceea ce privește adoptarea tratatelor mino-
rităților și ar fi creat din Societatea Națiunilor
organismul calificat să se pronunțe asupra reven-
dicărilor unui popor ajuns în stadiul de națiune17.
Același jurist român constata că necodificarea
principiului naționalităților, prin înscrierea lui în
Pactul Societății Națiunilor, a permis încălcarea
celuilalt principiu, anume al egalității juridice
între state. Astfel, existau state obligate să respecte
regimul de protecție a „minorităților de limbă,
rasă și religie”, și state care aveau un număr
important de minorități, dar care nu erau supuse
unui astfel de regim. Noul sistem internațional
născut la Conferința de Pace nu conținea ideea de
națiune ca subiect de drept internațional, ceea ce
împiedeca Societatea Națiunilor să examineze
„oportunitatea și posibilitatea grupurilor etnice de
a accede la autonomie și independență, în urma
unei rupturi politice”.
În epocă au existat îndoieli mari cu privire la
posibilitatea Societății Națiunilor de a interveni
în astfel de cazuri, unele fiind considerate peri-
cole pentru pacea mondială din acea perioadă.
Articolul 10 din Pact stipula bunăoară garantarea
mutuală de către statele membre ale Societății
Națiunilor a integrității lor teritoriale și a inde-
pendenței politice numai contra unei agresiuni
exterioare, ceea ce - în concepția lui G. Sofronie
- „pare a recunoaște dreptul unei națiuni sau
fracțiuni de națiune la insurecție”.
Pactul Societății Națiunilor a fost adoptat la 28
aprilie 1919, fiind alcătuit din 26 de articole.
Primele 7 se refereau la noul sistem internațional:
compoziția societății, structura și competențele
organelor sale (Consiliu, Adunare generală și
Secretariat). Articolele de la 8 la 17 vizau prin-
cipiile fundamentale ale Pactului, unde era
amintit scopul Societății, menținerea păcii gene-
rale; ele descriau mijloacele de prevenire a con-
flictelor internaționale și limitarea armamentelor.
Articolul 10, amintit mai sus, era și expresia secu-
rității colective, însemnând în același timp o veri-
tabilă recunoaștere a solidarității internaționale.
Noul sistem internațional dispunea de o
Curte de Justiție Permanentă, cu sediul la Haga, a
cărui jurisdicție era facultativă, cu excepția
cazurilor unde statul accepta jurisdicția sa obliga-
torie printr-o declarație specială18. Poziția de prim
actor a statului în relațiile internaționale era evi-
dentă, deoarece, în ciuda jurisdicției inter-
naționale existente, dreptul intern (național) avea
Malgorzata Seweryn (Polonia)
prioritate asupra celui internațional. În cazul
minorităților, legislația internațională se aplica
numai dacă statul în cauză accepta să dialogheze
cu grupurile etnice minoritare și cu Societatea
Națiunilor.
Pactul era un compromis între partizanii unei
jurisdicții internaționale active, care ar fi limitat
suveranitatea statului în probleme legate de
raporturile din interiorul său și în relațiile cu
celelalte state, și cei care considerau că rezolvarea
conflictelor internaționale trebuia realizată pe
calea reglementărilor politice, în care statul să
aibă rolul major. Cele două puncte de vedere le
vom întâlni în situațiile conflictuale dintre statul
român și minoritatea maghiară.
Intervenția organismelor Societății Națiunilor
în conflictele statelor cu minoritățile a trezit sus-
piciuni din partea primelor, tendințele fiind de
contestare a „amestecului” Ligii în afacerile lor
interne, ceea ce relevă faptul că statele nu erau
pregătite să accepte rolul unui alt actor inter-
național, fie el și cu caracter interguvernamental.
Unul dintre cele mai importante articole ale
Pactului era articolul 16, care prevedea sancțiuni
contra oricărui stat care recurgea la război, vio-
lând astfel angajamentele înscrise în textul acor-
dului internațional. La acest capitol s-au prevăzut
sancțiuni economice și financiare automate, cele
militare și morale fiind însă facultative. Orice
acțiune a Ligii contra unui stat trebuia votată de
Consiliul acesteia cu unanimitate, ceea ce în prac-
tică se va dovedi dificil, fiindcă orice opoziție a
unui membru al acestei instituții împiedeca
luarea deciziilor. Fiecare stat avea libertatea de a
urma „recomandările” Consiliului sau de a
rămâne inactiv. Regula unanimității era dovada că
statele conservau rolul lor de principal actor
internațional. Cu toate acestea, țările care refuzau
să participe la sancțiunile militare prin trimiterea
unui contingent propriu, trebuiau să acorde per-
misiunea de trecere pe teritoriul lor a forței de
executare a rezoluțiilor conflictului, ceea ce
însemna acordarea unui rol important organiza-
ției internaționale19.
Noul sistem internațional care s-a născut în
urma votării Pactului recunoștea statului un rol
important, dar contribuia la crearea unui nou
actor internațional, cu un caracter interguverna-
mental, care - în ciuda imperfecțiunilor sale - a
contribuit substanțial la elaborarea unui nou
drept internațional, conform căruia diferendele
dintre state, cel puțin la nivel ideatic, puteau fi
reglementate pe baza principiilor de drept și nu
de forță. Demersurile Ligii Națiunilor în favoarea
reglementării de drept a raporturilor între unele
state și minoritățile acestora a condus la elabo-
rarea unui sistem normativ de protecție, de care
ne vom ocupa pe parcursul acestei lucrări. Acest
fapt nu înseamnă că minoritatea a fost recunos-
cută ca un subiect de drept internațional,
Societatea Națiunilor acționând doar în limitele
tratatelor de protecție a minorităților, care
recunoșteau acestora o relativă autonomie cultu-
rală, lingvistică și religioasă. Demersurile Ligii
Națiunilor în privința minorităților au influențat,
într-o măsură importantă, legislația statelor
naționale și au determinat, parțial, minoritățile să
accepte dialogul în interiorul teritoriilor pe care
trăiau, alături de majorități etnice, cum era cazul
României.
Aplicarea principiului naționalităților prin
autodeterminarea națională a unor grupuri etnice
a permis realizarea unor state-națiuni (Polonia,
România, Regatul Sârbilor, Croaților și Slo -
venilor), în interiorul cărora majoritatea națională
s-a contopit cu ideea de stat. Statul român după
1918 este un exemplu în acest sens, în ciuda
opiniilor mai noi sau mai vechi privind multiet-
nicitatea sa.
■
Note:
1.	Dimitrie Gusti. Sociologie juridică, Culegere de texte, coord.
Ion Vlăduț, București, Edit. Didactică și Pedagogică, 1997,
pp.80-85.
2.	Deși profețite încă din 1916 de Henri Hauser, Le Principe
des Nationalites, Paris, Librairie Felix Alcan, 1916, pp.1-7.
3.	Eric Hobsbawm, Nations and Nationalism since 1780,
Cambridge, Cambridge University Press, 1990, p.131.
4.	Pierre Gerbet, V.J. Chebali, M.R. Mouton, Societe des
Nations et Oiganisation de Nations-Unies, Paris, Editions
Richelieu, 1973, p.15.
5.	A se vedea Cele 14 puncte în Nicolae Dașcovici, Principiul
Naționalităților °i Societatea Națiunilor, București, “Cartea
Românească” S.A., 1922, pp.162-163.
6.	Pierre Renouvin, op. cit., p.135.
7.	Henri Hauser, op. cit., p.8-18.
8.	Henri Kissinger, Diplomatie, Paris, Fayard, 1996, p.206.
9.	George Sofronie, Principiile naționalităților în Tratatele de Pace
din 1919-1920, București, Edit. Ziarului “Universul”,
1936, p.47.
10.	Ibidem, p.48.
11.	Francesco Nitti, L’Europe sans Paix, Paris, Librairie Stock,
1922, p.XII; Alphonse de Heyking, La conception de l’Etat et
l’idee de la cohesion ethnique, Paris, 1927, pp.22-40.
12.	Nicolae Dașcovici, op. cit., p.67.
13.	Pablo de Azcarate, La Societe des Nations et la Protection des
Minorites, Geneve, Dotation Carnegie, 1969, pp.9-10.
14.	Idem, League of Nations and National Minorities, Washington,
Carnegie Endowmentfor International Peace, 1948 și C.A.
Macartney, National States and National Minorities, London,
Oxford University Press, 1934, pp.515-526.
15.	A. se vedea în Recensământul general al populației României din
29 decembrie 1930, vol. II, în Institutul Central de
Statistică, București, 1938, f.L-LI.
16.	George Sofronie, op. cit., pp. 51-53.
17.	Ibidem, pp. 54-55.
18.	Pierre Gerbet, V.J. Chebali, M.R. Mouton, op. cit, p. 24.
19.	Mihai Antonescu, Organizarea păcii °i Societatea Națiunilor, I,
București, Tipografia Școalelor Militare de Geniu, 1929,
pp.307-308.
-1 TRIBUNA ♦ nr. 35 ♦ 16-29 februarie 2004 |-
21
m
e edia
Eros și media
■ Delia Cristina Balaban
ncă de la debutul mijloacelor de comunicare
in masă vizuale preocuparea pentru
prezentarea corpului uman a jucat un rol
important. Primele filme de scurt metraj din isto-
ria omenirii au avut teme legate mai mult sau mai
puțin direct de erotism. Cercetările ultimei
jumătăți a secolului XX au arătat faptul că stimu-
lii vizuali au o putere de emoționalizare crescută
comparativ cu stimulii auditivi. Mesajele cu pu-
tere emoționalizantă sunt transmise chiar și în
publicitate preponderent pe cale vizuală. Nu
întâmplător se spune că o imagine vorbește mai
mult decât o mie de cuvinte. Sigur, excepție face
aici muzica ce prezintă un înalt grad de subiec-
tivism, stimulează imaginația creatoare și prin
aceasta are încărcătură emoțională.
Sexualitatea fiind una dintre laturile ființei
umane marcată profund de emoții și-a găsit în
ultimii ani un loc de frunte în topul preferințelor
tematice ale producțiilor media vizuale și aici ne
referim atât la cinematografie cît și la televiziune.
Genurile aferente sunt foarte diferite: de la unele
scene integrate în filme artistice, emisiuni infor-
mativ-educative, la filme erotice (recomandăm în
acest sens filme precum Orhideea sălbatică, Luna
amară, și de mult clasicul 9 săptămâni °i jumătate) și
la pornografie (aici legislația în vigoare face unele
recomandări și reglementări precise).
Dacă i-am povesti unui adolescent faptul că în
urmă cu cincisprezece ani, datorită ordinelor
aberante provenite de la cabinetul numărul doi (a
se citi Elena Ceau°escu) nu le era permis actrițelor
să apară în producțiile de televiziune în fustă
mini, nu ne-ar crede. De fapt, la o privire mai
atentă am distinge absurdul situației: o reprezen-
tantă a clasei muncitoare îmbrăcată cu tentă
erotică recitând poezii patriotice și urându-i viață
lungă conducătorului iubit! Așa ceva nu făcea
parte din peisajul ideologic. În filmele românești
mai scăpa de cenzură câte un sărut pe buze, plasat
artistic la terminarea construirii unui baraj sau al
unui tronson de metrou. Ea sudoriță, lucrătoare
pe buldozer sau macara, iar el cel mult inginer
constructor... La nord-coreeni situația era mult
mai sobră. Un scenariu ce a devenit deja arhetipal
era celebra plimbare unul lângă altul a doi
Marcio Pannunzio (Brazilia)
Marcio Pannunzio (Brazilia)
reprezentanți ai clasei muncitoare de sex opus,
îmbrăcați în uniforma clasică, care la vederea
portretului conducătorului suprem sublimează
instantaneu orice formă de sentiment de iubire
reciprocă în iubirea față de marele Kim, aceasta
evident cu sughițurile de plâns aferente.
După 1990 termenii ecuației s-au schimbat
radical în România. A urmat, cel puțin pentru
cinematografie, o perioadă în care prezentarea
sexualității a devenit un fapt banal și chiar obosi-
tor de repetitiv. Dintr-un anumit punct de vedere
era și firesc acest gen de defulare. Acum lucrurile
s-au mai normalizat (sigur aici depinde ce
înțelege fiecare receptor media prin normalitate,
lucru ce ține sigur și de socializaea media și
devine astfel implicit o problemă de generație) și
tematizarea sexualității într-un fel sau altul se
realizeză în România „la parametrii europeni”.
Deși chiar și din acest punct de vedere există
diferențe în sânul vechilor europeni. Germanii
spre exemplu prezintă producții ce conțin scene
erotice uneori cu începere de la orele 20, în timp
ce la italieni ora minimă de debut se situează
undeva după 22. Emisiunea Wa(h)re Liebe (în tra-
ducere un joc de cuvinte între iubire adevărată și
iubirea ca marfă), emisiune difuzată de un post
privat cu audiență națională, prezentată de una
dintre personalitățile de profil ale Hamburgului,
Lilo Wander, artist transsexuat, este transmisă
după miezul nopții. Chiar și alte emisiuni care
sunt prezentate seara târziu includ sub forma
unor reportaje teme legate de sexualitate. Printre
acestea se numără povestiri despre viața unor per-
sonaje din domeniu, gen Gina Wild, de curând
trecută pe băncuța fetelor cuminți, sfaturi pentru
cupluri, prezentarea unor hoteluri mai speciale
ș.a.m.d. În ceea ce privește prezența unor scene
cu tentă erotică la televiziune în Statele Unite
părerea comună trebuie contrazisă. Americanii
sunt din acest punct de vedere mult mai puritani,
multe dintre videoclipurile ce sunt transmise în
Europa sunt prezentate într-o formă soft dincolo
de ocean. Vedete care se folosesc din plin de
imaginea lor bazată pe erotism, cum este brita-
nicul Robby Williams, nu se bucură de succes în
America.
A prezenta sexualitatea în televiziune nu
înseamnă doar a prezenta imagini cu un procentaj
ridicat de piele, anumite cuvinte sau gesturi au la
rândul lor conotație erotică. Acest gen de mani-
festare este deja atât de frecvent întâlnită încât
devine banală. Dincolo de preferințele indivi-
duale, erotismul nu a scăpat nici el influenței
culturale. Canalul Discovery a prezentat în acest
an o serie de reportaje despre sexualitate, prezen-
trând pe larg influența tabu-urilor asupra dez-
voltării preferințelor erotice. Dacă pentru civiliza-
ția europeană un decolteu bine conturat este fără
doar și poate erotic, în unele țări musulmane
același efect poate fi trezit de vederea unei glezne.
Conform studiilor unor psihologi încrederea în
sine a ființei umane este direct proporțională cu
dezirabilitatea erotică de care se bucură. Iar
charisma are destul de mult de a face cu sex
appeal-ul.
Chiar dacă revistele destinate adolescenților și
imaginea top-modelelor promovează genul de
femeie deosebit de slabă, publicațiile erotice pre-
zintă un alt gen de femeie și anume o femeie cu
forme mai pline. Creșterea veniturilor chirurgilor
plastici vorbește despre preferința contempo-
ranilor pentru un bust bine dezvoltat. Fie că au
recunoscut, fie că nu, o serie de vedete autohtone
de sex feminin și-au mărit astfel „capitalul de
imagine”. Dacă ar fi să realizăm un portret robot
al femeii considerate a fi sexy de media am adău-
ga pe lângă sânii bine definiți, picioarele lungi,
talia îngustă și înălțimea. Deși acest ultim punct
nu este neapărat necesar având în vedere artifici-
ile ce pot fi realizate cu ajutorul camerei de luat
vederi. În plus, una dintre cele mai sexy figuri ale
muzicii pop, protagonista unui spot publicitar
mai puțin cuminte pentru lenjerie intimă, Kylie
Minogue, are mai puțin de 1,60 m. Nu cu mult
mai înaltă este Selma Hayek, partenera lui
Banderas în Desperado, ce a putut fi de curând
admirată în producția proprie Frida.
Marcio Pannunzio (Brazilia)
Datorită supradozei de scene erotice televizate
pe care publicul a primit-o în ultima vreme, și
aici nu mă refer doar la România, este destul de
dificil pentru un regizor să integreze o scenă
erotică originală, care să trezească în spectator o
emoție artistică autentică. Cu toate acestea, cu
precădere în spațiul cinematografic european,
năpăstuit din punct de vedere al bugetului, iau
naștere uneori producții reușite din acest punct
de vedere.
■
22
-1 TRIBUNA ♦ nr. 35 ♦ 16-29 februarie 2004 |-
Ș|alonul defavorizatului____________
Știuca amețită, liftul funerar
și broscoporcul
■ Mihai Dragolea
Pe meleaguri nu tocmai îndepărtate de patrie s-a
petrecut o întâmplare de toată mândrețea: după
euforia sărbătorilor, trei amici se preumblau, nu
tocmai treji, dar nici foarte beți, pe marginea unui
lac; oamenii erau bine-dispuși, erau prevăzuți cu
sticle de licori sărbătorești, povesteau; unul dintre
ei, la un moment dat, a văzut ceva mișcând pe
malul lacului, le-a atras atenția și celorlalți doi
companioni, au privit arătarea din amurg și au
ajuns la concluzia că trebuie să fie la mijloc un
pește eșuat, în prag de deces; s-au grăbit să vadă
despre ce este vorba: ei bine, era vorba despre o
știucă de dimensiuni considerabile, se zbătea în
draci prin nisip; s-au uitat cât s-au uitat la ea fără
să facă nici o mișcare; unul din ei, milos din fire,
a propus amicilor readucerea în simțiri și zbur-
datul prin apă ale peștelui gata să se sufoce: doi
dintre amici au pus mâna pe ființa solzoasă, unul
a strâns-o energic în brațe, celălalt i-a căscat plis -
cul împânzit de dinți ascuțiți; al treilea, cel care
propusese relansarea la apă a animalului acvatic, a
extras din buzunar o sticlă de șampanie (asta
serveau, de sărbători, prietenii!) și s-a pus pe tur-
nat din festivul lichid pe esofagul știucii; cei trei
se veseleau de mama focului, când li s-a părut că
peștele e sătul de alcool și întremat, l-au aruncat
în apă; n-au mai văzut-o pe știucă apărând, de
bucurie s-au pus chiar ei pe mal și au început să
plimbe alte sticle de la unul la altul; când s-a
făcut noapte și frig au luat-o spre domiciliile per-
sonale, tare bucuroși de petrecerea ținută pe
malul lacului. Bucuria celor trei n-a durat multă
vreme, s-au trezit citați la poliție, în aceeași zi, la
aceeași oră; au aflat și învinuirea atribuită: au
îmbătat un pește, infracțiune care se pedepsește
cu închisoarea până la doi ani. N-au mai amețit
de băutură, au amețit toți trei de ceea ce se putea
întâmpla cu ei, să ajungă după gratii, chiar ei, care
au dorit să facă un bine frumosului pește, doar îl
puteau lua, tăia și mânca chiar atunci. Nu se știe
cum a decurs procesul celor trei, dacă au fost sau
nu condamnați la închisoare. Ce este cert și de pe
plaiurile noastre mereu surprinzătoare, este faptul
că se poartă, e la modă și de bonton să-ți faci
locuri de veci cu termopane, ba chiar să dotezi
somptuoase lăcașuri de profil cu... lift! Da, e ceva,
ceva ce nu trece prin mintea oricărui locuitor de
aici, să-ți faci lift spre buricul pământului! E
indiscutabil că asemenea performanță nu e la
îndemâna oricui, nici măcar a popoarelor socotite
bogate prin Europa. Cum nu le este la îndemână
lor, celor putrezi de bunăstare, să posede o
ciudățenie precum broscoporcul; bizareria a fost
intuită și descrisă de Dimitrie Cantemir în Istoria
ieroglfică, dar s-a întrupat, plenar și elocvent abia
în zilele noastre. Și iată în ce constă un brosco-
porc adevărat: are un cap destul de mic, mai mult
chel decât păros; se poartă vesel, râde cât
cuprinde, mai ales în preajma damelor, îi place
nespus să le atingă, să le complimenteze, să se
insinueze în intimitatea lor, prilej fast de a râde
puternic, cu sunete precum ale sifonului proaspăt
început; când se concentrează (clipe de grație,
numai când joacă poker sau discută afaceri mereu
certate cu legea), din față arată chiar ca o broască,
din profil - chiar cu un porc. Dar nu acest aspect
este determinant, cât combinația, îmbârligarea
celor două entități animaliere: broasca dobândește
Erkan Tuna (Germania)
șorici (adică mare, multă nesimțire), porcului i se
duce pofta de mâncare și de odihnă, țopăie cât
poate și pe unde poate fără oboseală, din când în
când mai aducându-și aminte că știe să facă pre-
cum sifonul. Știind prea bine de ce anume este în
stare, broscoporcul se socotește cel mai tare din
parcare, chiar îl supără lipsa de respect a unora,
incapabili să înțeleagă avantajele unicei,
irepetabilei și profitabilei lui condiții; uneori se
gândește că ar trebui exterminați toți cei care nu-l
prețuiesc așa cum se cuvine. Bine e că e contem-
poran cu știuca umplută cu șampanie și cu liftul
în cavou! Restul e, pentru broscoporc, o nimica
toată!
■
fleledependența
Nici nostalgia nu mai e ce-a fost
■ Monica Gheț
Sfîrșitul lunii ianuarie a întrunit într-un
vîrtej al emisiunilor TV, cam toate vînturile
nostalgice de pe teritoriul țării. Diverși
curenți de aer - multă vreme stătut - s-au înălțat
în praf tulbure peste cablurile de transmisie. Am
aflat astfel la început de an electoral că nu puțini
români suferă de nostalgia tot mai puțin discretă
a “epocii Ceaușescu”. Oare cine sunt ei, care le
este “portretul robot” și de ce încearcă un aseme-
nea dor? - se întreba la Realitatea TV modera -
torul Răzvan Dumitrescu. Răspunsul n-a prea
fost satisfăcător și se mai lasă așteptat. Orice con-
tribuție marcînd trăsăturile esențiale ale nostalgi-
cilor dictaturii e bine venită și deîndată monito-
rizată. Simțim imboldul obștesc să dăm o “mînă
de ajutor” “portretiștilor” în rătăcire:
“Deci” - (nu așa încep contribuțiile pe post
ale mai tuturor “liber-opinioniștilor”?) - e mai
întîi vorba despre starea de siguranță, azi spulbe-
rată, o fermă siguranță a zilei de azi și de mîine în
noduri legate cu deplină Securitate. Sărăcia era la
ea acasă, dar ce inventivă putea fi. Sărăcia stimula
imaginația însușirii bunurilor din proprietatea
comună. Azi în schimb, proprietățile s-au
înmulțit în așa măsură de nu mai ști care de la
cine fură. Aveai n-aveai școală, tot erai alfabetizat
și cu un loc de muncă asigurat. Spre deosebire de
orășenii vechi, hrăniți cu fiertură din “iarba
verde” de pe piață, nostalgicii, noii “veniți la oraș”
se alimentau cu slana porcului din gospodăria
sătească a părinților (bunicilor), morcovii, cartofii
și pătrunjelul din ograda CAP-ului. De la locul
de muncă și adormire nu te scoteau nici cu trac-
torul ori cu dubița miliției (de atunci) dacă erai
vajnic apărător al ordinii de partid (PCR) și de
stat. “Puneai” de-o nuntă ori de-un botez și-ți
luai automobil sau/și apartament. Aveai “privi-
legiul” construirii unei locuințe de bloc în rate
întinse pe 10-15 ani. Azi nu ajung două salarii
pentru finalizarea unui habitat decent nici în
douăzeci de ani. Pensionarii se împrumută acum
să-și asigure înmormîntarea și “locul de veci” -
iar pînă atunci se închină crucilor din Cimitirul
Ghencea.
Nostalgicii monarhiei s-au redus, pare-se, la
doi veri ce-și dispută un palat plus cîteva conace,
litigiu urmărit de populație cu plictis, suporteri
nerăbdători fiind doar membri propriilor familii.
Și pentru ca 26 ianuarie să nu se preschimbe
în comemorare statornică s-a inventat o aniver-
sare intrată deja în obiceiurile casei TVR 2 sub
pretextul “omagierii” unui prea cunoscut actor -
ardelean de felul său “după vorbă, după port”
căzut în desuetudinea personajelor caragealeene.
Dar tot nu e destul pentru “orfanii” de omagii
și nostalgii. Atunci vine Ion Cristoiu cu reprezen-
tantul unei vechi-proaspete nostalgii legionare -
nepotul lui Zelea-Codreanu la emisiunea pe care
și-a creat-o: Omul °i cartea. La care adaugă
fotografii și înregistrarea discursurilor “demonu-
lui purificării” sau ale “omului cărții”? N-am
înțeles prea bine. Și mai ales n-am înțeles evo-
carea lipsită de orice spirit critic a momentului de
tristă amintire pe care cel amintit a introdus-o în
istoria noastră.
Avem, așadar, nostalgii cum n-au mai fost,
nostalgii pe măsura confuziei aspirațiilor noastre.
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 35 ♦ 16-29 februarie 2004 |-
23
Sumar
dtitudini
Dinu Bălan: Huedinul - provincie? • 2
Editorial
Ion Pcp: „Rezistența la cultură" • 3
Comentarii
Mircea Pcpa: Tipologia artistului-pelerin • 5
Adriana Pcp: Un traseu spiritual • 5
Ovidiu Pecican: Succesul ca sinucidere • 6
Dorin Mureșan: între revoltă și resemnare • 7
finul Ioan Slavici - Tribuna 120
Cornel Urgureanu • 8
Cseu
Vasile Fanache: Blaga, dialogul „revelațiilor fără
cuvinte” (II) • 10
Cveniment
Ioan Muștea: Mitologia populară românească la mare
cinste *12
tHeseria de teatrolog
Claudiu Groza: Revoluțiile teatrului românesc* 13
poezia_______________________________________
Alexandra Apetrei, Corina Cherecheș,
Raluca Petșa, Simina-Elena Rațiu, Andreea Moldovan,
Diana Horvath • 14
Cx abrupto
Radu Țuculescu: Cartierul și cîinii (II) • 9
Despre erotism
Monica Gheț: Erosul Di Iernatic *15
Ruxandra Cesereanu: Soft și heavy eros *16
Alexandru Jurcan: „Obscenitățile" literare ale lui
Apollinaire *17
meridian
Marius Jucan: Recunoaștere și ispășire *20
puncte de vedere_____________________________
Adrian Ivan: Statul-națiune în sistemul Societății
Națiunilor • 19
media________________________________________
Delia Cristina Balaban: Eros și media • 22
Salonul defavorizatului
Mihai Dragolea: Știuca amețită, liftul funerar și bro-
scoporcul • 23
teledependența
Monica Gheț: Nici nostalgia nu mai e ce-a fost • 23
Număr ilustrat cu
grafică erotică universală.
Abonamente
Cu RIDICARE DE LA REDACȚIE:
60.000 lei - trimestru
120.000 lei - semestru
240.000 lei - un an
CU EXPEDIERE LA DOMICILIU:
90.000 lei - trimestru
180.000 lei - semestru
360.000 lei - un an
Persoanele interesate sunt rugate să achite
suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să
o expedieze prin mandat poștal la adresa:
Revista de Cultură Tribuna, cont nr.
5010.9575592 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
2 (continuare din pag. 2)
repertoriu care include dansuri și melodii din zona
Munților Apusenilor, îndeosebi, ansamblul reprez-
intă tradițiile moților în țară și peste hotare.
Chiar dacă nu atât de galonată, precum ar
merita, formația de dansuri și obiceiuri
“Poienița”, condusă de învățătorii Ionel și Dorina
Pop în cadrul Palatului Copiilor-filiala Poieni, cu
costume și dansuri din zona Poieniului, zonă de
fertilă interferența cu Valea Crișului, Valea
Drăganului, Bihor, Sălaj, m-a impresionat prin
autentic, culoare locală, dăruire și dragoste pentru
tot ce e valoare și sensibilitate și frumos. Impresia
în fața trupei de 35-40 de copii e că în Poieni au
erupt dintr-o scoarță ancestrală dacii (“Priviți, d-
lor, intră dacii” - afirma cu admirație cândva
Gelu Furdui de la Radio Cluj). La 23 de ani de
activitate a formației, e păcat că această formație
nu e sprijinită financiar, organizatoric. Dar, se
pare, că ceea ce nu intră sub incidența unei anu-
mite politici, unui anumit oportunism, e tratat
drept visare și idealism, în defavoarea produsului
folcloric pur, autentic.
Am menționat toate acestea pentru a sublinia că
crisparea în chingile tradiționale ale literelor, în
forme de cultură abstracte, rupte de viață și de real-
itate are drept consecință îndepărtarea maselor, a
tineretului în special de la actul de cultură. Tocmai
din această cauză am introdus drept criteriu valoric
al acțiunilor de mai sus numărul de elevi, profesori,
care, pe lângă trăirea lor autentică al unui așa mare
număr, induc atâtor oameni setea pentru frumos și
sensibil. Prin reviste, prin cercuri literare, prin tara-
furi și formații de dans, prin ore de curs, conținu-
turile sunt legate de realitate, de receptorii săi
deveniți automat și subiecți. Dar filozofii afirmă că
ideile sunt cele care mișcă, animă realitățile. Ele
dau viață lumii. Ori atmosfera specifică unei
provincii e lipsa unei gândiri critice, lipsa unei dez-
bateri cu acceptarea criticii constructive din partea
altora. Mărunte orgolii blochează actul de gândire
care e posibil nu individual, ci în echipă, într-o
societate flexibilă. Sărăcia de idei din comunitatea
noastră, inițiativele formale ori mimate denotă niște
automatisme de supunere la ideea celui situat ier-
arhic superior, fără nici o analiză. Lipsa de atitu-
dine, de reflex civic minează societatea dinăuntru.
Conform teoriei inteligențelor multiple ale lui
Gardner, fiecare tânăr își poate valorifica capac -
2 (continuare din pag. 9)
mutarea mormântului lui Ioan Slavici de la
Panciu la Șiria. De această recuperare capitală -
cum să rectificăm altfel datele “exilului slavi-
cian”? La Panciu el este în exil. Multă lume a
înțeles că locul de mormânt al lui Slavici trebuie
să fie la Șiria. Și Filiala scriitorilor din Arad
(împreună cu Filiala Timișoara a Uniunii Scriito-
rilor), prefectura din Arad, o Universitate au asi-
gurat finanțarea unui Mausoleu Slavici la Șiria și
au pornit demersurile pentru “întoarcerea acasă “
a scriitorului. Aici mi se pare că se întâmplă ceva
absurd: după ce nepotul scriitorului, Dan Slavici,
a fost de acord cu mutarea, după ce Ministerul
Culturii, patriarhia, au dat aprobările, a apărut la
Panciu un oarecare baronet care a zis NU și totul
s-a blocat. Un oarecine care trece peste orice
lege, confiscă patrimoniul cultural al românilor și
spune Nu. Totul se împotmolește în noroaiele
provinciale ale unei negații iresponsabile. Mi se
pare inadmisibil.
De-aici poate începe posteritatea slaviciană.
Pe urmă.. .dacă este să vorbim de altă posteri-
tate, cred că regizorii îl vor prezenta mai bine.
Moara cu noroc, Dincolo de pod, Pădureanca l-au
legitimat în lumea vizualului. Dacă cineva va face
muzical din Pădureanca nu m-aș supăra. Scriitor
pentru clasa a treia, a noua, a douăsprezecea Slavici
va rămâne personaj de succes și în societatea spec-
itățile sale multiple, diverse, dacă îi sunt asigurate
formele de manifestare, responsabilitate care
aparține educatorilor și autorităților locale.
Numai că realitatea e săracă. Șomerii gem pe
metru pătrat, asistența socială e de multe ori for-
mală, de la centru, fără o inițiativă clară din partea
instituției cea mai apropiată de aceștia (primăria).
Ca un exemplu, viața Huedinului, ca de altfel a
tuturor orașelor din țară, beneficiază de focuri de
artificii, de chermeze politice ad-hoc, eludând
disperările tinerilor, ale oamenilor simpli.
Economic orașul e aproape mort. Și cum să se
întemeieze o cultură durabilă fără bazele eco-
nomice? Poate, de aceea, nemulțumirile vin toc-
mai din această zonă care face ca formele de
manifestare culturale să nu fie atât de vii, în con-
textul unei disperări din cauze economice și
sociale. Tradiția ne este valoroasă, dar prezentul e
neașteptat de trist. Desigur lucrurile se vor nor-
maliza, dar totul va fi dureros pentru mulți dintre
noi. E nevoie de inițiativă chiar pentru scopuri
mărunte, dar de ținută morală și profesională
impecabile. Fiecare gest al nostru contează,
fiecare lucru bine făcut. Mai mult, e nevoie de
atitudinea civică a mai multor oameni care, în
fața strâmbăciunilor și nedreptăților timpului
nostru, tac într-o resemnare fatală. Și cum să nu
prolifereze răul, corupția, sărăcia, când noi
tăcem? Orice act de corupție, cel mai neînsem-
nat, roade sistemul nostru moral și social.
Așadar, toate aceste forme de manifestare ale
spiritualității zonei reprezintă doar începutul. Am o
încredere nețărmurită în spiritul de luptător și de
justiție al moților. E nevoie de mai multă implicare
în viața socială și economică a Apusenilor care
influențează ireversibil cultura însăși. Exemplificăm
doar cu exploatarea nemiloasă a aurului de la Roșia
Montană, cu distrugerea, poluarea atroce a naturii,
a peisajului - sufletul însuși al moților, loc de con-
solare și de alinare și de plânset și de dor al
crăișorului pentru totdeauna, Avram lancu. Câte
vestigii folclorice mai sunt periclitate de acest secol
prea globalizant și prea pragmatic, ce valori morale,
ce structuri mentale! Datoria noastră e să luăm ati-
tudine, prin formele și instituțiile mai sus
menționate. Altfel ne vor aștepta “duminicile lungi
și plicticoase”, o provincie fără idealuri.
■
tacolului. Va avea - cu toate împotrivirile micilor
rechini ai afacerilor, cu toate implicările kitschului
loazirist - o posteritate fericită.
- Iată scriitorul, se poate spune despre Slavici,
omul jerjei, demn, sincer, statornic, mândru, inimă
deschisa, iubitor de înțelepciune și bună viețuire. Spre
cine ați îndrepta astăzi degetul rostind aceleași cuvinte?
- Spre cine se îndreaptă degetul? Azi a inter-
venit în viața istoricului literar, a specialistului, un
personaj nou: omul serviciilor secrete. Dosarele lui
sunt mai complete decât ale cercetătorului - în
orice clipă ele pot fi umilitoare pentru specialistul
în literatură. Dacă mi-ați fi pus această întrebare
(cea de a treisprezecea, nu) cu vreo zece ani în
urmă aș fi avut la dispoziție o listă destul de lungă
de nume. Cel puțin vreo douăzeci. În ultimii ani
am aflat că șapte dintre posibilele modele au luat
bani ca să-și toarne prietenii la securitate. Aștept cu
spaimă știri despre cele treisprezece (așa, 13) nume
care mi se par, încă.
■
Interviu realizat de
Carmina Popescu
24
-1 TRIBUNA ♦ nr. 35 ♦ 16-29 februarie 2004 |-