serie nouă • anul III • nr. 34 • 1-15 februarie 2004 • 10.000 lei
RIBUNA
revistă de cultură
Apare sub egida Consiliului Județean Cluj
Tribuna
Director fondator:
Ican Slavici (1884)
Revista apare bilunar, cu sprijinul
Centrului de Studii Transilvane Cluj
și al Ministerului Culturii și Cultelor .
Consiliul consultativ
AL REDACȚIEI TRIBUNA
DianaAdamek
Mihai Bârbulescu
Mircea Borcieâ
Aurel Codoban
Victor R. Constantinescu
Ion Cristofor
CĂLIN FELEZEU
Monica Gheț
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Pavel Pușcaș
Ioan Sbârciu
Alexandru Vlad
Redacția
I.	Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan- Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucala-Cuc
Aurica Tothâzan
Tehnoredactare:
Edith Fogarasi
Redacția și administrația:
3400 Cluj, Str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264] 59.14.97
E-mail: cst@easynet.ro
ISSN 1223-8546
b our
P roza - Premiul Tribuna_________________________
■ Anamaria Caramangiu
Clasa a XII- a, Colegiul Dobrogean „Spiru Haret“, Tulcea
Ultimele zile ale lui octombrie ro°u
Copilul stătea de dimineață până seara în
camera mică și joasă, cu pereți roșii și tavan
negru, legănându- se de la dreapta la stânga și
niciodată în sens opus.
Din când în când mama sa bătea la ușă și
atunci el se chircea în colțul opus și începea să
șoptească în limba japoneză un haiku despre o
privighetoare și puiul ei, deși el nu știa japoneza.
Tatăl său era un domn înalt, cu o statură
impunătoare , evidențiată de uniforma de căpitan
de vas pe care o purta mai tot timpul, iar pe ure-
chea sa stângă stătea mereu un gândăcel auriu
care făcea din când în când cu ochiul celor din
jur și pe care copilul îl auzise odată înjurând în
limba sa secretă.
În acea dimineață de octombrie copilul stătea în
mijlocul camerei roșii, încercând să-și amintească
chipul tatălui său, însă nu reușea să scape de ima-
ginea gândăcelului care, ultima dată când tatăl
venise să-l vadă, se încruntase la el și îl speriase.
Stând așa, copilul mormăia ceva de neînțeles și, ca
de obicei, se legăna de la stânga la dreapta.
Deodată, în ușă se auziră trei bătăi scurte , dar
apăsate și, pentru prima oară după multă vreme
ușa se deschise, dar în cameră nu intră nimeni, ci
începu să se audă o muzică suavă, ca un cântec de
leagăn.
Copilul auzea muzica și simțea că i se înfundă
urechile.
Când mama sa a intrat în cameră seara l- a
găsit întins pe podea, cu ochii deschiși, dar cu
privirea împietrită. Era lipsit de suflare.
Undeva, într-un colț, un gândăcel auriu re-
cita în șoaptă un haiku despre o privighetoare și
puiul ei.
Trilogia tăcerii
i
Tocmai mi-am primit porția de durere pe o
săptămână. Sau.era pentru o lună? Am uitat să
citesc eticheta. Ce proastă sunt! O săptămână, o
secundă, o viață. Ce mi-e una, ce mi-e alta?
Deși.nu știu, parcă simt că porția asta mi-ar
putea ajunge pentru o eternitate. O eternitate? O
iau razna, încep să uit. Este datoria mea să suport,
să rezist, să mai vreau; că așa e bine. Altfel se supă-
ră... Și dacă se supără.ce ? N-am mai văzut așa
ceva până acum? Poate fi cumva și mai rău de-atât?
Hmm, nu știu dar deja nu mai pot vedea și altceva.
Poate că, după sute de veacuri, ochii mei s-au obiș-
nuit să vadă prin ceața lacrimilor. Ochii sau inima?
Ah, de ce nu vine nimeni să-mi scoată ochii?
II
Liberă azi, moartă mâine. Și apoi grațiată și
omorâtă din nou.
Nu plictisește pe nimeni jocul acesta pervers?
Știu că nu e decât o singură carceră pe cora-
bie și că în timpul furtunii e cel mai sigur loc, dar
oare n-ar fi mai simplu să ne aruncăm cu toții în
mare pentru o mie de ani?
Oare e chiar așa de greu să supraviețuiești
printre peștii adevărați când vii dintr-un acvariu?
Ce bine ar fi dacă peștii ar veni să mănânce
învelișul corăbiei! Atunci, vrând-nevrând, am
învăța să bem apă sărată și poate ni s-ar deschide
branhii pe spate.
III
Am ieșit puțin afară azi. A fost așa de bine să
obosesc râzând!
Și, totuși, un gol în stomac nu mă lăsa să uit
cine sunt. M-am întors. De bună voie, cred.
Erai în flăcări. Scuză- mă, dar.ești așa de urât
când arzi! Orice ai face, nu vei fi niciodată stea, ci
doar un morman diform de materie aprinsă și urât
mirositoare. Nu vei fi niciodată stea, auzi? Sau poa-
te că ai fost cândva și acum, auto-exilat în propriul
microcosmos din bucătărie, vrei să fii soare! Ei bi-
ne, nu ești! Dar cred că știi și de-asta arzi așa de ta-
re. Numai că, să știi, adevăratul soare, cel de pe cer,
nu frige! La tine n-o să vină nimeni să se bronzeze!
Ah, dacă ți-ai da seama! Dacă ai înțelege că
suntem toți doar praf de stele și că într-o zi am
putea forma pietricele lucitoare, fără a arde pe
alții cu orgoliul nostru de bolovani! Păcat, ai fi
putut fi un bulgăre promițător și - cine știe? -
într-o zi... poate chiar o piatră lucitoare!
Smarald
Tocmai deschisesem ochii și priveam printre
gene cum trecea pe lângă mine viața, pășind alene
pe nisip.
Încercam să o fixez cu privirea și să o fac să se
oprească din drum, dar ea își întorcea fața-i slută
de la mine și eu, nemaiputând alerga după ea,
mă mulțumeam să o urmăresc cu privirea până la
linia asfințitului, acolo unde lumina devine
întuneric și viața devine moarte.
Îmi obosiseră ochii de atâta privit și deodată
mi-am dat seama că o lumină puternică îmi bătea
în ochi, orbindu-mă.
Era o lumină stanie, cu luciri de smarald și cu
două tăișuri.
Nu știam de unde vine și îmi roteam privirea
rătăcită în jur, când am observat în depărtare, pe o
stâncă de la malul mării, un obiect luminos.
Apropiindu-mă, am văzut că era o cheie meta-
lică și mi-am dat seama că ea reflecta lumina sufle-
tului meu. Pesemne că viața mea o uitase acolo
când mă părăsise, în ziua în care m-am născut.
Am luat-o în mâini și palmele mele au fost
arse de căldura ei. Era fierbinte și pentru sufletul
meu înghețat era prea târziu...
Fusese deja era glaciară și toate rămășițele
spiritului meu se transformaseră în smaralde.
Numai că viața mea nu purta bijuterii, nu-i
plăceau smaraldele...
■
Membrii Uniunii Scriitorilor și ASPRO care
din diverse motive n-au expediat informațiile
necesare pentru ediția a doua, adusă la zi, a
Dicționarului Scriitorilor Români, sunt rugați să
trimită informațiile necesare pînă la data de 31
martie 2004. Răspunsurile, culese la două rîn -
duri, însoțite de o dischetă, vor fi expediate pe
adresa: Prof. univ. dr. Aurel Sasu, C.P. 15 - 11,
Oficiul Poștal 15, 400146 Cluj-Napoca,
România, tel.: 0264-425.767. Chestionarul
necesar poate fi consultat în revistele de
cultură, inclusiv în nr. 15 (16-30 aprilie 2003)
al revistei Tribuna.
-1 TRIBUNA» nr. 34 » 1-15 februarie 2004 |-
Editorial
Scriitori în carne și oase
(o Declarație de deschidere)
■ Ion Mureșan
bia am scris titlul că odaia mi-a fost
invadată de un fin miros de naftalină.
La naftalină a stat ani buni tradiția
Tribunei de a organiza întâlniri cu cititorii, la
naftalină a stat discuția în jurul justificării
unor astfel de întâlniri. De la naftalină le
scoatem.
Pe cât țin minte, în vremea în care la
cârma revistei era prozatorul Vasile Sălăjan
(care nu știu din ce motive s-a retras din
viața literară într-un con de discreție), fiecare
redactor avea arondate două-trei județe, cele
în care era mai bine cunoscut, în care avea
mai mulți prieteni, cât de cât cu influență.
Omul mergea în ograda ce-i fusese la cerere
repartizată, aduna materiale (poezii, proze,
recenzii, eseuri etc.), se întorcea cu tolba
plină și propunea o pagină sau două, dacă nu
un supliment Tribuna la... La Dej, la Bistrița,
la Satu Mare, la Zalău, la Sibiu, la Alba-Iulia
etc. Drept e că în acele vremi posibilitățile de
publicare erau limitate. În afară de câteva
mari reviste (Steaua, Famila, Astra, Transilvania
și de revistele bucureștene, mai greu accesi-
bile) scriitorul din provincie nu prea avea loc
de întors. Sigur, mai erau revistele
studențești și suplimentele literare ale
ziarelor județene. Dar una era să publici o
poezie în Flacăra roșie - supliment cultural și
alta să publici în Tribuna. Una era să se scrie
despre cartea ta în Făclia și alta dacă se scria în
Steaua. Era o chestie de prestigiu. Circulația
revistelor de cultură era una națională, așa că
erau șanse ca producția ta să fie remarcată și
de alte reviste de aiurea la Revista presei sau
cum s-o fi numind rubrica. Și iar e corect să
spunem că suplimentele astea, că paginile
astea nu erau întotdeauna de cine știe ce cali-
tate. Nici nu putea fi altfel. Calitatea era dată
de calitatea „forțelor locale” și un pic de
ingeniozitatea redactorului. Câteva lucruri
erau importante: că se vindeau sute de
numere în localitatea sau județul respectiv,
căci „forțele locale” aveau orgoliul satisfăcut,
dar peste acestea, scriitori de vocație împinși
de sistem la periferie puteau să-și facă vocea
auzită, iar în plus, nu o dată, te trezeai sub
ochi cu debutanți foarte talentați.
De cealaltă parte, se ridicau voci împotri-
va ieșirii revistei „pe teren”. Se considera că
investiția e doar o altă fațetă a Cântării
României, un mod de a umili scriitorul
punându-l să scoată unt din piatră seacă, să
gireze non-valoarea ca să-și facă norma și să
dea bine politic. Cu alte cuvinte, acțiunea
Tribuna la... nu ar fi fost altceva decât prosti-
tuție intelectuală ori turism literar. Și, se înțelege,
prilej de chefuri. Ceea ce nu era departe de
adevăr. De fapt, discuția se desfășura în para-
lel cu aceea în jurul întâlnirilor cu cititorii
organizate de filialele Uniunii Scriitorilor cu
prilejul Lunii cărții la sate, Cartea, prietena noas-
tră și alte asemenea prilejuri pompos numite,
căci activiștii culturali comuniști erau de o
inventivitate dezarmantă în ce privește denu-
mirea fastuoasă a celui mai neînsemnat
lucru.
În ce mă privește, am participat mereu la
„flecurile astea dubioase”, am fost un benefi-
ciar al tuturor chefurilor de la orașe și sate. Și
le-am luat partea. Și nu regret. Fiind copil de
țăran, crescut la țară, fiind mai apoi ani buni
dascăl de țară, am privit lucrurile mai puțin
disident, le-am văzut și din cealaltă parte.
Întotdeauna mi-am amintit cât de emoționat
am fost când am văzut pentru prima oară un
scriitor în carne și oase. Pe viu. Live - cum s-ar
spune azi. Chiar dacă era unul mediocru,
mi-am dat seama mai târziu, era totuși unul
dintre zei. Zeu mediocru, dar zeu. Iar asta s-
a întâmplat abia în liceu. Până în clasa a VIII-
a, scriitorul a fost pentru mine o abstracție.
Aveam vagi îndoieli asupra existenței lui
reale. Omul care scrie cărți făcea parte din
aceeași familie de cuvinte cu vrăjitorul. Nu
mai vorbesc de faptul că atunci când am
urcat pentru prima oară scările la Tribuna, ca
să-i arăt lui Nicolae Prelipceanu (căruia, de
emoție, aflat față în față cu el, i-am spus
Prepeliceanu!) mi se băteau genunchi unul
de altul și cred că sunau, pe scările somp-
tuoase, ca și castanietele. Căci toate sper-
anțele mele de a publica în prestigioasa
revistă depindeau de el. Era omul care avea
drept de viață și moarte asupra poeziilor
mele.
Din acest motiv, chiar și astăzi, când toată
lumea scrie cărți și scoate reviste și publică în
draci, îmi închipui că în sala de clasă ori în
sala înghețată a Căminului cultural, e un
copil care nu a mai niciodată un scriitor în
carne și oase. Apoi, astăzi când fiecare oraș și
Dimo Milanov (Bulgaria)
orășel își cultivă nucleul său cultural iar dru-
murile între ele sunt „înzăpezite”, de nu se
știe la Cluj ce se face la Baia-Mare, dar nici
la Dej, și nici la Bistrița cine și ce publică la
Alba Iulia, Tribuna, cu puțin efort, poate trasa
liniile unui desen al spațiului cultural transil-
van, ceea ce, de altfel, își și propune.
Tribuna a fost mai zilele trecute la
Huedin. Las la o parte faptul că deja au
apărut micile răutăți („hodinismul în cul-
tură” - căci Huedinul e cunoscut , după vor-
birea moțească, drept „Hodin”).
„Joncțiunea”, realizată la protopopiat, într-o
sală nouă, perfect funcțională în ocazii de
acest gen, pusă la dispoziție cu mută
bunăvoință de protopopul Pușcaș, a debutat
cu un tedeum. Apoi „taberele” și-au prezen-
tat combatanții. A urmat, cum se și cuvenea,
un scurt moment artistic eminescian.
Profesorul Dinu Bălan, redactor șef, a
prezentat revistele liceului Pauza mare și
suplimentul literar Claviaturi. Și a fost liber la
discuții. Atmosfera a fost una destinsă,
colocvială, lipsită de convenționalisme. Am
avut, pentru câteva ore, impresia că orășelul
transilvan începe să-și recapete conturul de
comunitate temeinică, așezată în rosturile
sale, cu instituțiile funcționând armonios,
căci în sala protopopiatului au fost prezenți,
vorba poetului: „Popa și directorul, primaru’,
învățătorul”. Și mulți liceeni care se mișcau
familiar în spațiul bisericii, ca acasă.
În ce ne privește, considerăm această
ediție Tribuna la Huedin echivalentă unei
Declarații de la Huedin. O Declarație de
deschidere.
■
-1 TRIBUNA» nr. 34 » 1-15 februarie 2004 |-
3
Comentarii
Fundamentalism și ideologie
■ Roxana Havrici
SanduFrunză
Fundamentalismul religios °i noul conflict al ideologiilor
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2003
Noua apariție editorială semnată de Sandu
Frunză, specialist în filosofia și antropo-
logia religiilor își propune să expliciteze
imaginea unui fragment al realității sociale gene-
rat la nivel identitar și reflectat la nivel global prin
intermediul mijloacelor de informare în masă,
fiind astfel prima tratare academică a problemelor
fundamentalismului apărută în spațiul cultural
românesc. În contextul unei societăți multicul-
turale, în care identitatea religioasă este un aspect
al diversității în multitudinea nuanțelor sale, con-
structele mediatice legate de această temă sunt
numeroase și utilizează cel mai adesea elementele
spectaculosului și speculativului. Percepțiile
asupra fenomenelor generate de multiculturalis-
mul societății globale sunt delimitate de autor, la
nivelul opiniei publice din România, prin
granițele restrânse ale perspectivei mediatice,
concretizându-se în reprezentări de rang secund
asupra unor fenomene de prim plan.
Sandu Frunză propune o perspectivă nuanțată
asupra fundamentalismului religios. Printr-o
abordare matură, complexă și covârșitor de bine
documentată, cartea realizează un demers explica-
tiv asupra fundamentalismului ca fenomen glo-
bal. În această ipostază el apare ca un rezultat al
interacțiunii dintre tradiția religioasă și ideologie
ca religie secularizată.
Discursul cărții tratează problema religiei în
contextul modernității, pornind de la nivel
microsocial, pentru a ajunge la macrosocial, de la
individul aflat în disponibilitatea reconstruirii
Pentti Hănninen (Finlanda)
identitare și devenit astfel materie vulnerabilă,
până la colectivitatea umană în ansamblu, remod-
elată în funcție de interacțiunile sociale care ajung
să opereze după noi coordonate. Dacă se poate
vorbi, în maniera lui Boudon, despre "efectul
pervers", produs în timp, al construirii mundane
de către transcendență, atunci acesta este, în
formă extremă, renegarea de către individ a lumii
interioare marcată de religios care i-a fost confer-
ită drept autentică. Modernitatea aduce în sfera
societală alternativa - ideologia ca opțiune în egală
măsură aptă să corespundă nevoilor psihice ale
individului și care se autoproclamă deținătoarea
setului de valori autentice, capabile să asigure
succesul social.
Susținându-și argumentația prin reliefarea
varietății opiniilor exprimate de teoreticienii con-
ceptului, precum James Davison Hunter, Hava
Lazarus-Yafeh, Laurence L. Silberstein, Joan
Scott, Lionel Caplan, Bruce Lawrence, Marty E.
Martin și R. Scott Appleby, autorul ne atrage
atenția asupra câtorva trăsături de familie ale fun-
damentalismului pe care mai apoi le exemplifică
prin aducerea în discuție a câtorva dintre
mișcările fundamentaliste dezvoltate în cadrul
iudaismului, creștinismului și islamului.
Fundamentalismul este considerat a fi un
fenomen anti-modern dar care face parte din
structura logică a sistemului dezvoltat de valorile
modernității. El este o reacție la tentativa de
înstrăinare, în fond falsă, instrumentată de
modernitate și face apel la tradiția religioasă invo-
cată ca sistem valoric aplicabil în diversitatea con-
textelor societale, în vederea transformării ade-
vărului propriu într-un adevăr universal valabil și,
în consecință, de necontestat. Din punct de
vedere discursiv, fundamentaliștii denunță
modernitatea drept factorul generator al procesu-
lui de dezumanizare care afectează societatea con-
temporană și, ca atare, refuză să se circumscrie
acestui proces într-un efort de conciliere a
tradiției religioase cu valorile sistemului demo-
cratic occidental. Mai mult decât atât, fundamen-
talismul acuză modernitatea de laicizare, punând
pe seama acesteia îndepărtarea individului de va-
lorile spirituale, și militează împotriva secular-
izării prin mișcări de renaștere spirituală, animate
de grupări organizate pe principii ale solidarității
religioase și structurate în manieră hierocratică.
Violența cu care operează unele dintre grupările
fundamentaliste, atât împotriva celor din afară cât
și a membrilor moderați ai grupului, este justifi-
cată într-un proces de dogmatizare a concepției
proprii afirmată ca unică dezirabilă sub raportul
autenticității.
Pornind de la premisa că ideologia religioasă
reprezintă un sistem ideatic rezultat ca urmare a
resemnificării religiei în sensul instituirii unor
principii de acțiune vizând schimbarea socială și
politică, valorizate și general împărtășite de mem-
brii grupării, Sandu Frunză concluzionează prin a
ne face părtași la revelarea adevărului incontesta-
bil al fundamentalismelor, văzut ca un cinism al
modernității. În ciuda revendicărilor permanente
ale mișcărilor fundamentaliste de a renega orice
formă de influență reciprocă a structurilor sale
ideatice și a modernității, acestea sunt în mai
mare măsură rezultatul acțiunii modernității
decât al tradiției religioase, pe care o ideologizează
prin nuanțarea scripturalismului proclamat,
pentru a servi la constituirea unui sistem ideatic
cu funcționalitate internă și intenționalitate
universală.
Autorul aduce în discuție și problema inter-
ferenței religiei și a ideologiei în spațiul româ-
nesc. Analiza modelului de conviețuire multicul-
turală, specific societății noastre, și a modului în
care se raportează majoritatea religioasă la
minoritățile religioase relevă faptul că acestea din
urmă trebuie tratate drept "categorii social-poli-
tice", caracterizate nu atât prin statutul de struc-
turi dominate din punct de vedere numeric, cât
socio-cultural. Sandu Frunză consideră că în con-
textul societății românești, unde intră în relație o
Biserică majoritară și o mare varietate de mino-
rități religioase, evitarea atitudinilor intolerante
sau a celor fundamentaliste se poate realiza doar
prin cultivarea pluralismului cultural și religios.
Fundamentalismul religios și noul conflict al
ideologiilor aduce cu sine o perspectivă diferită
de cea cu care realitatea mediatică ne pune în
contact la un nivel superficial. Autorul realizează
o abordare teoretică, academică, a relației dintre
religie și ideologie în contextul modernității, con-
cretizată în analiza la nivel global și în cadrul
societății românești. Fundamentalismului religios
apare ca rezultantă a interferenței celor două ele-
mente în definirea identitară a individului.
Sandu Frunză concluzionează, într-o manieră
disimulat predictivă, care deschide în fapt un
canal de comunicare și invită la dezbatere, arătând
că actualul conflict al ideologiilor este noua noas-
tră realitate socială, cu care ne vom deprinde și pe
care va trebui să învățăm să o remodelăm.
■
4
-1 TRIBUNA» nr. 34 » 1-15 februarie 2004 |-
dlgenda pignastyl
Împotriva manierismului
■	Ștefan Manasia
£ste de la sine înțeles că, superior și rece,
cronicarul literar (de)scrie cărțile și nu
omul, lăsîndu-se poate doar influențat de
clasica fotografie de pe coperta a patra: totuși, a-l
asculta pe poet spunîndu-și textele îmi pare une-
ori la fel de semnificativ cu a-l citi. Ticurile și
contracțiile fizionomiei sale, modul în care
reușește să însuflețească materia neutră a cuvîntu-
lui, să o transpună din liniștea paginii în liniștea,
vie, a unei săli cu spectatori au avut, pentru mine,
întotdeauna, ceva fascinant. O astfel de aventură,
civilizată și cuminte, mi-a prilejuit audiția unor
poeme de Viorel Mureșan, în cadrul nu importă
cărei manifestări: poetul dădea impresia că ar
atinge cuvintele cu mîini delicate, ca pe niște
cristale, și le-ar ordona pe catifeaua neagră a
mesei; pauzele egale, matematice dintre versuri
nu puteau explica nicidecum vraja, încîntarea
transmise publicului (să recunosc, în marea lui
majoritate, foarte tînăr, nepervertit deci,
necîștigat, încă, de imbecilitatea aceea autosatisfă-
cută a adulților); poate doar retorii, poate doar
niscaiva popi fonfăiți ar fi părăsit sala cu dezamă-
gire.
***
Ce-i drept, poezia lui Viorel Mureșan nu se
compune din narațiuni zgomotoase, propunînd,
în schimb, prin intermediul semnului și al privirii,
un dialog mut, în care punctuația este redusă la
minimum, pînă la a-i nega funcționalitatea.
Poemul nu-și va chema cititorul cu risipă de
strategii ale seducției. Imaginea - aflată în centrul
artei sale, chiar din volumul de debut -, deși
lucrată cu migală, nu o dată transfigurată pînă la a
nu-i mai recunoaște, sub crustă, modelul, este
(voit) prozaică, uscată, opacă. Așa încît aristo-
cratismul și orgoliul autorului va fi putut fi luat,
într-o clipă de perspicacitate critică, drept
(banală) perfecțiune: lui Radu G. Țeposu,
Scrisori-le din muzeul pendulelor (Editura Albatros,
București, 1982) îi par “superbe prin impresia de
desăvîrșire stilistică, de concentrare studiată a
imaginarului, de ritual manierist.”; metoda con-
stă, brâncușian, în faptul că “poetul alege o
secvență, o stilizează prin metaforă, o șlefuiește
pînă elimină orice asperitate, după care o pune în
ramă, oferind-o contemplației.”
Între făgașele ferm conturate o dată cu
primul volum, lirica lui Viorel Mureșan va evolua
pînă azi ferită de tentațiile zilei, de modele lite-
rare (biografismul, pansexualismul, eticismul
cumințel, toate deghizate în “șopîrle” cîndva).
Citind-o, ai impresia că un pictor renascentist, pe
vremea ciumei, s-ar fi închis între zidurile unei
mînăstiri unde ar fi continuat apoi să picteze, ani
la rînd, numai motivele și temele preferate: “Un
trandafir îmi poartă masca feței/ pe dalele acestei
amiezi” este imaginea surprinsă în poemul intitu-
lat Despre singurătatea literei I, din volumul mai sus
citat; “tot cerul e/ o pată de sînge/ în clipa cînd/
s-a întîlnit trandafirul/ cu lama securii” caligrafia-
ză secvența 2 a poemului Albastru singur, din volu-
mul Ceremonia ruinelor, apărut la Editura Dacia, în
2003. Înăuntrul Bibliotecii de os - splendidă meta-
foră a fragilității - autorul își țese poemele mono-
cord, taciturn, asumîndu-și riscurile și spunîndu-
și, poate, asemenea lui Ezra Pound: “Cîntece ale
mele, hai să vorbim despre perfecțiune -/ Ne
vom face destul de detestați.”
Ca tonalitate, Ceremonia ruinelor debutează sub
semnul lui Gellu Naum, poemele Doar scufundă-
toarele și și Albastru singur trimițînd, evident, la
modalitățile de construcție recognoscibile în opera
de maturitate a suprarealistului român. Secvențele
însă, cizelate pînă la explozia materialului, sînt
întrerupte de multe ori prea brusc. Se juxtapun
adesea doar ca mostre de virtuozitate, fără a se
închega într-un “scenariu” credibil (în logica poe-
tică), precum în destule piese din Malul albastru.
Retina înregistrează și, totodată, destructurează
imaginile, periate pînă la metaforă, căci autorul
dorește să conserve numai emoția, starea. Poemul
este un fel de duoden prin care trec de-a valma
“trandafirul/ cu lama securii”, “o carte de plante
medicinale” și “înecatul de astă-vară”. Versurile au,
de aceea, aspectul unor notații haotice, fie dintr-un
jurnal, fie dintr-un carnet cu însemnări din cele
mai felurite. Poem, într-un sens oarecum canonic,
nu întîlnim pînă la acel ingenios și fantomatic
Psalm, dedicat memoriei lui Ștefan Aug. Doinaș și a
Doamnei Sale, Irinel Liciu: “ajută-ne să murim pe
un cer cu zăpadă ușoară/ cînd schioara de lîngă noi
va urca pisici peste blocuri/ pe dinții lupilor
anotimpurile vor spînzura ca un hoit/ care-și
schimbă culoarea/ paianjeni pe sub mesele meta-
lice/ vor zidi chipul lui dumnezeu între zăbrelele
lor/ mușcate roșii vor ieși prin tavan/ un cățel de
sticlă va lătra fulgii/ de la o mare fereastră”. Lumea
pe care poetul o oferă contemplației este populată
cu peisaje dizarmonice, terifiante (cu intenție),
Peter Kocâk (Slovacia)
chipurile îngerești se transformă în capete de lup
sau în broaște. Este o lume care “hrănește” privirea
și care, din această cauză, nu acceptă ternul: “stăm/
ca frunza pe apă/ căci se pornesc orașe/ prin marile
găuri făcute/ în cer/ de ochii tăi”. Ochiul cuprinde
halde și orașe, înghite cu poftă și în joacă realul, este
atras de esențe ale unor imagini frecvent infernale,
iar nu de o înțelepciune angelică, de suavitate și
străveziu, de “golurile dintre lumi”, ca în Păpădiile
lui Ion Mircea (“Cu vremea și ochii tăi vor ajunge/
două mari întunecate păpădii./ Mai ușor cobori în
nemișcare/ dacă adormi cu fața către cer/ auzind/ și
golurile dintre lumi.”). Propensiunea aceasta pen-
tru o lume violent - cu un termen al lui Andrei
Pleșu - oculocentrică este comună colegilor de gene-
rație ai lui Viorel Murerșan și unei bune părți a poe-
ziei în tușe tari, crepusculare ce se practică la Cluj.
Prin cît ne îngăduie să întrezărim cîteva scurte
poeme, Ceremonia ruinelor poate fi privită aseme-
nea unei cărți de trecere. Pentru că lirica saturată de
manierism și de performanțe lexicale a lui Viorel
Mureșan are nevoie de o schimbare de registru,
de o reașezare pe alte “făgașe”. Perfecțiunea for-
mală, metafora elegantă pot lăsa locul unor altfel
de experimente, așa cum pare a anunța una dintre
Fișele de la Băile Felix: “astăzi am privit norii/ și
cuptoarele de parafină/ și am mîncat o floare de
salcîm// pe acoperișul bisericii/ se joacă vrăbiile cu
un pui de pisică// un nebun privește/ pierdut în
lacul cu nuferi”. Poetul oscilează încă între
prețiozitatea și răceala cristalină a versurilor de
pînă acum și această, întrevăzută, neconturată
deplin, poetică a simplității, a ontologiei pure. Nu
se hotărăște dacă să treacă mimesisul savant prin
foarfecii experienței revelatorii.
■
-1 TRIBUNA» nr. 34 » 1-15 februarie 2004
5
g rafii
Traductologia/Traductosofi
■ Mircea Muthu
Mă așteptam ca un traducător de vocație - și
l-am numit pe Tudor lonescu - să ne
ofere, chiar și sub formă precaută de curs,
o meditație incitantă despre procesul de translare
dintr-o limbă în alta, dintr-o gramatică în alta a
unui text cu precădere ficțional. Efortul său, alu-
vionat de praxis, se alătură și altora de la meridianul
nostru, ceea ce nu scade meritul paginilor impri-
mate recent sub formă de carte - acela de a re-con -
figura o p o e t i c ă a traducerii în condițiile dra-
matice ale schimbărilor de paradigmă. Știința sau/°i
arta traducerii (Limes, 2003), rememorează mai întâi
câteva dintre achizițiile de referință în materie, por-
nindu-se de la preceptele, valabile și astăzi, fixate în
veacul al XVI-lea de către primul traducător al
Bibliei (Etienne Dolet) și continuând cu demersul
reductiv al traducerii la trei scheme fundamentale
(Dryden: metafraza, parafraza și imitația) sau cu
tipologia propusă de J. R. Ladmiral, anume traduc-
tologia de alaltăieri (prescriptivă, normativă), de ieri
(descriptivă, aservită oarecum lingvisticii), de mâine
(inductivă, constitutivă psiho-sociologiei), în sfârșit,
traductologia de astăzi (productivă, menită „să înlă-
ture posibilul complex al traducătorului). Insufi-
ciența generalizărilor, adevărul că acestea apar me-
reu după actul, întotdeauna individual, de translare
induce fără îndoială scepticismul și, finalmente,
starea de neîncredere în validitatea/operabilitatea
unei theoria universalis. Mai mult, nuanțează autorul
studiului de față „interpretarea/actul hermeneutic
precede traducerea însă, în chip paradoxal, traduce-
rea trebuie să conțină toate interpretările la care se
pretează/s-ar putea preta textul tradus“. De aici, pe
Zarko Vuckovic (Serbia °i Muntenegru)
de o parte, definirea t r a d u c t o l o g i e i, deci a
„poeticii traducerii“ drept «știința» care își ia ca
obiect traducerea în calitatea acesteia de operație
lingvistică asupra unei interpretări, așadar este un
discurs despre rezultatul unui demers hermeneu-
tic". Or, la plusul formulat astfel se adaugă, pe de
altă parte, un altul, născut din aceeași dorință de
fixare conceptuală. Tudor lonescu preferă un alt
termen - traductosofia - prin care înțelege „gândi-
rea traducerii ca act intelectual și artistic", indife-
rent dacă cel ce ostenește în această artă adoptă așa
numitele lentile colorat/cititorul nu uită că textul pe
care îl citește a fost gândit și scris în altă limbă/ sau
lentilele transparente /impresia transmisă cititorului
că tetxul a fost redactat, inițial, în limba în care îl
citește/. Acum, delimitarea traductologiei (ca „logos
privitor la traducerea sau în marginea acesteia") de
traductosofie este, deocamdată cel puțin, la fel de
fragilă ca aceea dintre interpret și co-autor, dintre
echivalare și interpretare în același act, greu de pus
în ecuație, al traducerii; sau, ca să-l preiau pe Jean
Luc Goester, deosebirea dintre modificarea unei
„stări de conștiință", cerută de un text artistic și
modificarea unei „stări de cunoaștere", reclamată
de textul științific, de unde finalitățile diferite ale
celor două forme de translare. Într-o optică, să-i
spun tradițională, așa ar fi. Numai că astăzi rapor-
turile sunt adesea inversate, în sensul că arta intu-
iește sau chiar descoperă (ca și cubismul în plastică
ori Pound în lirică mutația de la trei la patru
dimensiuni), iar știința adesea pur și simplu inven-
tează scenarii ce primesc, ulterior, carnea reprezen-
tărilor din imaginarul artistic. S-o luăm însă altfel:
Airat Teregulov (Rusia)
unde ne situăm atunci când traducem o structură
paremiologică? Ce modifică aici translarea, starea
de conștiință sau pe aceea de cunoaștere? Lururile
sunt, și aici, diferențiate. Un proverb precum
„Limba se duce întotdeauna la măseaua cu durere"
există în română, albaneză, neogreacă și turcă în
formulări identice. Dificultățile apar când parimia e
încastrată în text, ceea ce face necesar examenul
hermeneutic regăsibil în traducerea isprăvită sau
doar propusă. Iată un asemenea exemplu extras din
eseistica, dificilă ca limbaj, a lui Pierre Mertens: „A
cela, Camus retorquait, a peu pres, non sans un
brin de morgue, qu’en pratiquant certaines formes
de violence, on jetait son âme avec le sang du bain ". Un
posibil echivalent românesc ar fi „să arunci apa din
copaie cu copil cu tot". Am optat, în final, pentru o
formă pusă la interogativă (inexistentă în fraza lui
Mertens) și cu traducerea literală aproape a ultimei
părți: „La aceasta, Camus nu replica, aproape cu
aceleași argumente și nu fără un strop de aroganță,
că practicând anumite forme de violență își azvârli
și sângele și sufletul din copaie? " (Cf. Pierre
Mertens, Agentul dublu, Libra, 2002, eseul Camus
sau Căderea îngerului). Exemplele paralele, reproduse
și comentate în partea a doua a studiului, sunt însă
și mai concludente (id est = instructive), vizându-
se raportul, într-o geometrie mereu variabilă, dintre
textul sursă și textul țintă. Și asta pentru că, surprinde
cu finețe teoreticianul dar și practicianul, „sensibili-
tatea specifică fiecărui popor este atât de dependen-
tă de un stâncos back-ground cultural al poporului
respectiv, încât este practic imposibil să fie operat
un transfer total al unei opere de artă dintr-o cul-
tură în alta". Marile traduceri de poezie mai ales
sunt, de fapt, „re-scrieri într-o altă limbă a unor
versuri tratând un subiect anume" și e păcat că
autorul n-a fructificat mai mult considerațiile tra-
ductologice ale lui Henri Jacquier, pe care le-am
adunat - parțial, e adevărat - într-o ediție (Babel, mit
viu, Dacia, 1991). Jacquier făcea, la început, desenul
metric al poeziei În marea trecere (Lucian Blaga),
încercuia, în a doua etapă, „poematemele" sau ceea
ce Rifaterre va numi, după câteva decenii, „genera-
torii textuali". Căuta echivalențe pentru fiecare
„poematem", se oprea la una singură și, în a treia
etapă, traducea cursiv restul poemului păstrând,
intricate, nucleele deja traduse și confirmând avant
la date importanța exercițiului hermeneutic, pregătit
de desenul metric și manifest în alegerea „poe-
matemelor", pentru care pledează - cu excelența
practicianului - traductosoful Tudor lonescu.
■
6
-1 TRIBUNA» nr. 34 » 1-15 februarie 2004 |-
a
nul Ioan Slavici - Tribuna 120
Tribuna - ideal și realizări
Puncte de reper
■	Mircea Popa
n viața politico-literară a Transilvaniei, Tribuna
(1884-1903) de la Sibiu sintetizează o întreagă
epocă. Ea desparte în două, ca o albie, literatura
acesteia marcând un sfârșit și un început. Căci
Tribuna înseamnă de fapt ruperea cu romantismul
minor și edulcorat al Familiei, refuzul refugiului în
istorie și în exaltarea virtuților noastre latine și reîn-
toarcerea la realitățile vieții naționale și sociale de
fiecare zi, la etnografie, folclor și limbă proprie.
Tribuna însemană apariția realismului, posibilitățile
pe care acesta le deschide; Tribuna înseamnă limbă
literară formată, refuzul provincialismului, latinis-
mului și spiritului dialectal; Tribuna înseamnă lite-
ratură națională superioară, un gând primenitor și o
slovă înaripată; Tribuna înseamnă proza lui Slavici și
poezia lui Coșbuc.
Ce a reprezentat Tribuna în viața literară a
poporului nostru au spus-o alții la timpul potrivit.
Noi vrem să subliniem doar ideea de otganizare, de
radicalism, pe care o introducea noul organ de presă.
N. Iorga, în Istoria presei românești, surprindea această
caracteristică în modul următor: „Tribuna izbutește
nu numai să învioreze activitatea reținută și atunci
de anumite scrupule de tradiție și rezerve dinastice
a partidului național de peste munți, dar în același
timp să apropie de popor, ceea ce nu făcuse până
atunci nici una din foile de la noi și anume poporul
de la sate, până la ultimul plugar cu conștiință de
carte, predicația națională“.
Prin urmare renașterea e mai întâi una de ordin
politic, național. E vorba de întâia mișcare resurec-
țională cu caracter politic militant de după 1848, în-
tâia mișcare națională de largă concentrare. Alt cer-
cetător al fenomenului, profesorul clujean Ioan
Brazu, o definește astfel: „Întâia poruncă din pro-
gramul cultural al Tribunei a fost: unitatea culturală
a tuturor românilor, iar a doua: «Soarele românilor
pentru toți românii la București răsare»“. Aceste
principii care focalizau interesele întregii intelec-
tualități românești transilvănene au născut la rândul
lor alte deziderate. Ele au trecut spre realizare prin
alte pârghii, așa cum remarcă același cercetător:
„Întâia parte din programul literar al Tribunei a fost
așezarea pe baze sănătoase de dezvoltare a limbii
românești din Ardeal; iar a doua, stimularea forțe-
lor literare locale spre o creație literară originală“.
O mișcare politică, culturală și literară de pro-
porțiile celei înfăptuite de Tribuna se putea realiza
numai de către o grupare omogenă de forțe care să
fie concentrate și conduse spre același scop. Acest
rol de organizator și l-a asumat Slavici, personali-
tate literară recunoscută în toate cercurile carpatine.
Alături, toți cărturarii de frunte ai Ardealului: I.
Bechritz, Diamandi Manole, Aurel Brote, Eugen
Brote, Gh. Popp, Ion Reteganul, I.T. Mera, V.
Onițiu, I. Popovici Bănățeanul etc. Majoritatea lor
sunt dublate și pe plan literar de un condei viguros
și de talent.
Toate acestea au făcut din Tribuna o realitate vie
și indescutabilă, un for de competență și combativi-
tate, o tradiție. Creând o metodă de lucru, o
manieră, o formă de existență și expresie, Tribuna va
rămâne pentru transilvăneni farul călăuzitor,
reprezentantul legal al intereselor lor. De aceea ape-
lul la o nouă Tribuna este soluția la care va orienta
intelectualitatea transilvăneană în momentele
istorice dificile. La apariția celei de a 3-a Tribune, în
1915, redactorul ei, Gh. Popp, scria despre aceasta
în termenii următori: „Timp de treizeci de ani
aproape numele Tribunei a călăuzit viața politică a
neamului românesc din Transilvania. Faptele națio-
nale de peste munți nu se pot despărți de ea. Cu-
vântul Tribuna a ajuns acolo mai mult decât o firmă,
a fost o națiune, un titlu care a stăpânit mulțimile
cu puterea de vrajă a unui simbol ce ademenește și
împinge masele înainte. Tribuna a fost o cetate inex-
pugnabilă de idealism și radicalism politic“.
Un rol important în crearea acestei tradiții l-a
jucat fără îndoială Tribuna arădeană. Ea este aceea
care a imprimat ideea de continuitate și radicalism
vechilor deziderate tribuniste conferându-le un
relief nou și valoarea unor precepte. Apărut într-un
moment de criză a vechii Tribune, care devenise tot
mai mult un bastion al moderației, noul organ de
presă a aprins flacăra luptelor sociale și a purtat-o în
rândurile maselor, spre un activism total, de sus
până jos. Terenul fiind defrișat de vechea Tribuna,
celor noi le-a revenit o sarcină mai grea decât celor
dintâi. Ideile trebuiau captate și însușite de mase
pentru a sluji realizării lor la luptă. Conștiința
unității naționale și politice a tuturor românilor tre-
buia să devină o conștiință generală a întregului
neam și aceasta era rolul Tribunei. Grație statornicei
puteri de abnegație și jertfă a redactorilor săi, ziarul
a reușit să evite cu dibăcie perioadele de declin, să
depășească vicisitudinile și să se erijeze în funcția de
coordonator al mulțimilor, care să-l recunoască și
să-l considere ca atare. De aceea, la dispoziția vechii
Tribune, noua publicație politico-literară, care intra
acum în al optulea an de existență, revenea la
numele dintâi de Tribuna, motivându-și astfel fapta:
„Azi revenim la matcă. Din mâna celor căzuți prin-
dem cu vitejie steagul vechi al nostru și luăm sfânta
datorie să-l ducem la izbândă.
Nu dușmănie, ci frăție, vroim în patria noastră.
Nici nu voim să cucerim, ci pace și bunăvoie
voim și dreptul nostru și sărăcia ne-o apărăm.
Dar români vrem să fim acum și totdeauna.
În Valea Dunării și prin Carpați, soarta ne-a
adunat multe neamuri și seminții deavalma. Să
triăm în iubire și frățietate. Nu unii pe alții robind,
ci deopotrivă drepturi având și împotriva
Dragoș Morărescu - Casa Slavici, Str. Știrbei Vodă (demolată)
dușmanilor unii pe alții apărând. Pe steagul nostru
e scrisă egala îndreptățire“.
„Egala îndreptățire" a rămas doar un ideal și un
deziderat pentru poporul român din Transilvania
care nu s-a putut bucura de acest privilegiu, rezer-
vat doar unora dintre națiuni. De aceea, Tribuna s-a
constituit ca un organ de luptă și militantism po-
litic, acționând cu consecvență în direcția progresu-
lui social și istoric. Iată ce spune despre acesta Ilarie
Chendi, în 1910: „Existența unui popor nu se înte-
meiază pe florii apuse, nici pe așa numite drepturi
istorice, obținute de strămoși. Visarea trecutului și
așteptarea revenirii unei stări crește de alții, aduc
moleșeală și o falsă mândrie în rândurile luptători-
lor. sfărâmând cu desăvârșire simțul pentru realitate.
Întâia condiție însă pentru îndreptățirea noastră
la viață este desigur înțelesul pentru actualitate. A
cântări valoarea noastră actuală față de celelalte po-
poare, a judeca normal rostul nostru în stat, a găsi
mijloace sigure din propriile noastre puteri pentru
îndeplinirea rolului ce ne revine în această țară,
grație numărului populațiunii noastre, - intră pro-
bleme care nu se pot rezolva cu simpe revendicări
istorice, ci numai prin o politică din cele mai reale“.
Drumul Tribunei a fost un drum de luptă și sa-
crificii. Dincolo de interesele personale sau de par-
tid s-a urmărit cu consecvență o țintă, un ideal. Iar
idealul Tribunei a triumfat.
■
-1 TRIBUNA» nr. 34 » 1-15 februarie 2004 |-
7
jp memoriam
Paradisul ca o bibliotecă
■	Ion Cristofor
Poetul și cercetătorul Emil Pintea a fost mereu
o prezență discretă a Clujului cultural. S-a
retras, recent, în lumea umbrelor cu aceeași
discreție ce l-a caracterizat întotdeauna. A dus o
viață nu lipsită de tristețe și privațiuni. În scurta sa
existență, încheiată brusc, printr-o decizie oarbă a
sorții, Emil Pintea a fost un alergător solitar. Doar
prietenii apropiați mai știu că poetul a fost, în tine-
rețe, un excelent atlet, un sportiv de cea mai bună
calitate. Dotat cu numeroase talente, Emil Pintea
s-a afirmat nu numai ca scriitor, ci și ca pictor, cu
câteva expoziții la activ. Mi-aduc aminte că la una
din vernisaje l-am ascultat pe regretatul Marian
Papahagi prezentându-i elogios creațiile plastice.
Austeritatea în care trăia în ultimii ani nu i-a per-
mis lui Emil Pintea să lucreze prea mult în acest
domeniu, ce-l fascina la fel de mult ca și poezia.
Din 1968, anul absolvirii Facultății de Litere
din Cluj-Napoca, Emil Pintea a fost bibliograf la
filiala clujeană a Bibliotecii Academiei. A fost locul
în care, cred, i-a plăcut să lucreze, unde și-a pregătit
o parte din lucrările ce i-au adus reputația unui
Ultima scrisoare
■	Mircea Popa
Cu puțin timp înainte de Crăciun îmi sosea
de la Oradea, de la Stelian Vasilescu
următoarea epistolă: “Oradea, 16 dec. 03,
Dragă Mircea, Despre mine - nimic bun. În 2003
am stat, doar în 2003 -, peste 150 de zile, în 5 spi-
tale. Sunt imobilizat în pat și-n cameră. Am o
rugăminte: pt. vol. II-III (sper să apară în 2004,
aprilie), trimite-mi xeroxuri despre cele scrise de
tine despre carte. Am nevoie de materiale pt. a le
introduce în vol. II - Sărbători fericite, Stelian
Vasilescu. Ps. La 23 dec. mă internez iar pt. 2 săp-
tămâni, acum la Hemologie (cu o comoție)”.
Era o scrisoare tristă care vorbea de suferințele
fizice ale unui om ajuns aproape de capătul pu-
terilor, dar care se gândea încă la proiecte de
viitor. Visa, cum se vede de aici, să-și continue
munca la al său “dicționar sentimental”, Oameni
din Bihor, al cărui volum apăruse la Oradea în
2002, dar pentru care adunase cu timpul un
enorm material ce se cerea valorificat.
Tocmai când mă gândeam să-i răspund (de săr-
bători biblioteca fiind închisă, n-am apucat să-i fac
un xerox după articolul meu apărut în Tribuna la
începutul anului 2003), am primit vestea neaștep-
tată a stingerii sale din viață. Împlinise la 18 decem-
brie 2003 (la două zile după ce îmi scrisese epistola)
76 de ani, fiind născut la 18 decembrie 1927 la
Alexandria, în jud. Teleorman, dar strămutat apoi
cu familia prin diferite localități transilvănene, și-a
făcut studiile la Turda, Beiuș, Șimleul Silvaniei,
Salonta. După terminarea liceului urmase doi ani
de Drept la Cluj, după care, din 23 noiembrie
1949, este încadrat redactor la ziarul Crișana din
Oradea, unde a lucrat până în vara anului 1953.
Câtă vreme a lucrat la Crișana a contribuit în mod
direct la munca de depistare a tinerelor talente pe
care le-a publicat cu generozitate în paginile ziaru-
lui, între cei care au debutat aici numărându-se D.
R. Popescu și Mircea Bradu (elev pe atunci la liceul
“Em. Gcjdu” din Oradea), dar și Dumitru Chirilă
cercetător prob, plin de acribie. A fost un împătimit
al revistelor literare, pe care le-a cercetat vreme de
câteva decenii, fișându-le cu o devoțiune de bene-
dictin. A debutat cu poezie în revista Luceafărul în
noiembrie 1968, iar editorial în volumul colectiv
Alpha 87, la Editura Dacia. Însă pasiunea sa de
căpătâi a fost studiul revistei Gândirea. A realizat în
1992 o antologie în care a selectat, cu gust și com-
petență, texte din opera principalilor colaboratori ai
revistei fondate în perioada interbelică la Cluj.
Câțiva ani mai târziu, în 1998, va publica un volum
bibliografic al revistei Gândirea, cu adnotări ce
dovedesc o reală erudiție Cunoscător desăvârșit a
tot ce avea o cât de mică legătură cu obiectul ado-
rației sale, revista Gândirea, a realizat o ediție din
opera lui Radu Dragnea, Supunerea la tradiție (1998),
încercând să readucă în atenție unul din impor-
tanții critici ai revistei ortodoxiste. Avea în pregătire
o nouă antologie, dedicată aceleași reviste, cuprin-
zând un dicționar de autori, cu o bogată iconogra-
fie, un manuscris cuprinzând circa 2000 de pagini,
pe care a trudit până în ultimele clipe de viață.
și Gh. Grigurcu. Eu însumi am debutat, ca să zic
așa, sub aripa lui protectoare, publicând în mai sau
iunie 1953 primul meu articol în ziarul Crișana , în
care relatam despre un schimb de experiență dintre
elevii liceului “Em. Gojdu” din Oradea și cei de la
liceul din Vadul Crișului, subsemnatul fiind pe
atunci elev în ultima clasă, a X-a, care se pregătea
de absolvire. Am primit cu acea ocazie câteva rân-
duri încurajatoare din partea redacției și mai multe
plicuri timbrate cu adresa ziarului, fiind îndemnat
să le scriu în continuare în calitate de corespondent
voluntar. Pregătirea examenului de bacalaureat și a
celui de admitere m-au împiedicat însă s-o fac, deși
nu sunt convins că nu le-am trimis ulterior și câte-
va poezii, despre a căror soartă nu-mi mai amintesc
acum exact (poate să fi primit răspuns încurajator
pe la “Poșta redacției”). Cert e că Stelian Vasilescu
era unul dintre acele suflete generoase și calde, care
atunci când depista semnele unei cât de mici
înzestrări poetice nu precupețea nici un efort pen-
tru a încuraja, sfătui, promova. Fără îndoială că
atenția pe care a acordat-o unor adolescenți ca D.
R. Popescu, Mircea Bradu, Gh. Grigurcu, Doina
Sălăjan sau Ana Blandiana să fi contribuit în chip
hotărâtor la atragerea acestora spre literatură, să le fi
marcat în mod definitiv destinul.
L-am cunoscut mai bine pe Stelian Vasilescu
(Stelică, cum îi spuneau prietenii), după ce am
ajuns la Cluj și am început să scriu și să public eu
însumi în diferite reviste literare. Trecea destul de
des prin oraș, întrucât lucra acum ca secretar de
redacție la revista Familia unde ajunsese în 1965,
încă de la apariție și, cum se ocupa de teatru, era
nelipsit de la premierele Teatrului clujean sau de la
nenumăratele festivaluri sau reuniuni de teatru din
țară, fiind și membru al biroului Secției de critică
teatrală a ATM și făcând parte, cel mai adesea, și
din juriul pentru premiile anuale ale ATM-ului. În
această calitate a contribuit din plin la instituirea
Săptămânii Teatrului Scurt de la Oradea sau la buna
Emil Pintea a fost un om pentru care truda în
slujba cetății nu era o vorbă goală. Lucra, însă, cu
pasiune, fără a cere sau aștepta recompense. De alt-
fel, era suficient de lucid pentru a realiza statutul
dramatic al scriitorului într-o societate dominată de
opiul telenovelelor și al demagogiei politice împin-
se până la absurd. Modest, cercetătorul a trudit ani
îndelungi în domeniul biblioteconomiei, realizând
volume cu indicii bibliografici ai unor reviste pre-
cum Blajul (1972), Boabe de grâu (1986). A trudit la
realizarea unor volume colective cuprinzând bibli-
ografia revistei Steaua (în trei volume, 1979). A co-
laborat, de asemenea, la vasta Bibliografie (a) literaturii
române (1996-2000).
Nu în ultimul rând, Emil Pintea a fost un poet
autentic, avar cu aparițiile sale în reviste. Volumul
Rare ploi rare (2000) e marcat de “transparența și
discreția confesiunii”, după cum remarca Adrian
Popescu. Poezia se constituie aici ca un discurs ce
sugerează mereu o proiecție într-o lume ideală,
misterioasă. Era lumea bibliotecii în care Jorge Luis
Borges vedea o imagine a paradisului. Dacă para-
disul e cu adevărat o bibliotecă, - și trebuie să-l cre-
dem pe Borges - sunt convins că acolo sus, în
ceruri, Emil Pintea trudește acum la catalogarea și
trierea acelor obiecte celeste, cărțile, care i-au fost
aici, pe pământ, prietenii cei mai apropiați.
■
desfășurare a unor festivaluri de folclor. Poate mai
mult și mai eficace decât Al. Andrițoiu, Stelică a
fost multă vreme reprezentantul nr. 1 al culturii
bihorene la diferitele manifestări culturale din țară,
unde bonomia, cozeria și spiritul său de colegiali-
tate erau daruri foarte apreciate.
Stelian Vasilescu n-a fost numai un „animator
cultural“, așa cum îi plăcea și lui să se autodefineas-
că. A fost un cronicar dramatic riguros și atent, un
bun cunoscător al trecutului nostru cultural. Pen-
tru stimularea genului a dat publicității în 1975 vo-
lumul de interviuri Cred în teatru, în care își spu-
neau cuvântul oameni dăruiți teatrului ca Marieta
Sadova, Horia Deleanu, Fory Etterle, Valentin
Silvestru, Ion Lucian, D.R. Popescu, Ion Olteanu,
Ion Marinescu, Al. Mirodan, Dorel Urlățeanu,
Valeriu Moisescu, Mihai Dimiu. A scris apoi el
însuși teatru, piesele sale Bălcescu, sol de pace (1978),
lancu, moțul din Apuseni (1995) și Eminescu, student la
Viena (2000), deși au văzut lumina tiparului mult
mai târziu de când au fost scrise, s-au bucurat și de
unele reprezentații și aprecieri. A doua direcție în
care și-a pus în valoare talentul a fost publicistica. A
reconstituit cu mare fidelitate traiectul publicistic al
unor gazetari și militanți politici din Transilvania,
precum George Bariț, Vicențiu Babeș, Valeriu Bra-
niște, Iulian Grozescu, Pavel Rotariu, Octavian
Goga, Onisifor Ghibu, Sever Bocu sau Gh. Tulbu-
re, ultimul, „ziarist de la frontiera de vest a țării“,
portrete înmănunchiate sub titlul Publiciști precursori
ai Marii Uniri (ed. Facla, 1988). Sunt aici prețioase
pagini de istorie a presei românești transilvănene,
îmbogățite ulterior cu câteva ediții și antologii, pre-
cum losf Vulcan. Publicistica (1983), Familia. Cores-
pondență de la Plevna (1979), Calvarul Bihorului 1918-
1919 (1994), Teodor Neș, A doua carte despre Oameni
din Bihor sau o scrisoare inedită a lui Onisifor
Ghibu. Dacă mai amintim cartea sa despre Nunta în
Bihor (1970) avem o imagine aproape completă a
inimosului om de cultură bihorean, imagine care
s-ar cuveni întregită cu numeroasele sale intervenții
critice sau cronici dramatice din paginile revistei
Familia, cu viața de redacție a căreia s-a identificat
aproape trei decenii. Pentru aceasta, lumea culturală
din această parte de țară îl deplânge și îl regretă.
■
8
-1 TRIBUNA» nr. 34 » 1-15 februarie 2004 |-
poezia
■	Andrei Fischof
Răzbunarea metaforelor
Ca-ntr-un coșmar
lucrurile se diluează pe nesimțite,
cuvintele se sting, se dau la fund,
și, căutîndu-le, mă înec.
Fapte uitate revin prin ceață
ca monstrul din Lochness
bănuit, nevăzut, de neatins.
Metaforele mele se reîntîlnesc în mine
ca la o consfătuire de vrăjitoare însetate
de răzbunare.
Piatra scufundată
Cerc după cerc, viața se închide
ca într-o filmare inversă
a valurilor pietrei aruncată-n lac.
Într-o zadarnică reconstituire,
refac cerc după cerc,
căci nimic nu poate s-o ia de la capăt.
Piatra, scufundată, de neatins,
e liniștită.
Și nu știu cum să-i descriu,
celor care mă înconjoară,
valoarea.
Ei o vor înțelege doar cînd
viața li se va-nchide,
cerc după cerc,
cerc după cerc.
Moartea păsărilor
păsările migratoare mor în aer
cad una cîte una în mări
în zborul lor obsesiv
între un țărm și altul
neverosimil dans hipnotizat cu norii
și doar cînd ajung la pămînturi
își oferă liniștea născînd noi pui
în cuiburile noi
ci păsările care rămîn în țara lor
cad la pămînt
sub privirile puilor
zdrobite
Ca nisipul în palmă
Părul mi s-a făcut palid
de loviturile din părți
ca-ntr-o sită
despărțind boabele de grîu pentru făină
de lumea întreagă
cojile spicelor se-mprăștie în vînt
și-alunecă toate
ca nisipul în palmă
Amok
Zi după zi lumea noastră e-rjunghiată.
Urmele duc la ea însăși
ca-ntr-un labirint sărman
cu o singură deschizătură, aceeași,
refugiu în miezu-i
și loc pentru afugi dintr-însa.
Din rănile-i nu curge sînge
iar ea, pîrîu în valea pădurii lumilor,
se uscă de-atîta fără-de-umbră.
Și dispare.
■	Teofil Răchițeanu
Dor de munți
Și-o să-mi sune iarăși Cornul
Și-o să-mi fie iarăși dor
Să mă sui la munții veșnici
Petrecuți cu fruntea-n nor
Și-o să las în urmă patimi
Și în munții cei de dor
Singur numai mă voi pierde
Prin adâncul codrilor
Lepădând mâhniri, aleanuri -
Ceasul cine-l poate spune? -
Am să cad pe-un țărm de apă
Cu fața spre Soare-Apune
Și-apoi Soarele-o să moară
Sub o geană de pământ
Și-o să mă cuprindă somnul
Legănat de-un mulcom vânt
Și-o să fie seara lină
Și-o să-mi sune codrul .fânt
Ca un plâns din altă lume
Revărsat peste pământ...
Dimineață în munți
Bogată, roua a căzut pe munți -
Undeva, sus, sunt pure mări de rouă -
Pe fruntea mea, ca din ceresc izvor,
Lumina lumii se revarsă, nouă.
E liniște înjur și totu-i .fânt -
Lumină, apă, nour, ceruri, floare -
Zamolxe peste lume lin a plâns,
De-atâta străvezime totul doare.
■
gx abrupto
Cartierul și cîinii
■	Radu Țuculescu
Cîinele meu este rasa...Grigorescu. Adică,
s-a născut în cartierul Grigorescu și a trăit,
aproximativ două luni, sub o bancă plasată
între o Alimentara și un Bar de zi. Cîte ceva de-
ale gurii mai pica din plasele gospodinelor. Și cîte
un picior în cur de la vreun bețiv agresiv. A
cunoscut greutățile vieții, pînă ce s-a trezit într-
un apartament de bloc turn. E, de fapt, o cățelușă,
care fu botezată Didi. Acum are trei ani și o știe
tot cartierul. Corcitură cum e, are o personalitate
accentuată dublată de un aspect fizic aparte. Didi
nu scuipă și nu aruncă chiștoace de țigară în lift,
nu mănîncă semințe pe casa scărilor și nu scapă
intenționat ambalaje de bomboane și biscuiți în
același loc, nu scrie pe pereți îndemnuri erotice,
nu dă foc la butoanele liftului, nu se ceartă
înjurînd ordinar, nu borăște la intrare în bloc, nu
aruncă saci menajeri plini cu mizerii pe alei, nici
sticle de plastic, pachete de țigări, coji de banane
și altele la rădăcina blocului, nu zgîrie capota
mașinilor, nu ascultă manele cu difuzoarele date
la maximum, nu sparge geamuri și nu te înjură
de mamă...Didi își face doar nevoile, întotdeauna
unde există o bucățică de pămînt și oarece fire de
iarbă. Și latră la anumite persoane care nu-i plac,
numai ea știe de ce. În rest, mă scoate din sărite
cît e de prietenoasă cu toată lumea și cîtă
încredere acordă majorității.
Didi are o blană în trei culori. Vecinul meu,
un tip gras, mereu duhind a ceva, fapt pentru care
Didi îl apreciază în mod special, o alintă țipînd
după ea „tricoloarea mea drăguță” sau „drapelul
meu neastîmpărat”...Îmi zice mereu că pe Didi
trebuie să o facem lider, să o propunem pentru
viitoarele alegeri, chiar și de-o fi vorba doar de
cele locale. Asta convinge poporul, nu mai tre-
buie pictată, zice el. Și-am putea înființa și un
partid baban, mai are grăsanul ideea, unul de-al
nostru, de-al blochiștilor. Al oamenilor care tră-
iesc în bloc, că sîntem mulți. Mulți dar cinstiți.
Că dacă n-am fi cinstiți, mai perorează el, în timp
ce Didi aprobă mișcîndu-și coada, am locui la
vile. Iar partidul ăsta pe care l-am înființa pentru
noi și pentru Didi, s-ar putea numi Partidul
Oamenilor Cinstiți, adică POC! Sună bine, e
marfa, mai zice grăsanul asudînd de entuziasm iar
Didi îi linge un deget, semn că se și vede șefă de
partid. Îți dai seama, vecine, mai zice vecinul, ce
de membrii am putea aduna, un potop de semnă-
turi, mergînd din bloc în bloc și spunîndu-le
blochiștilor că oameni mai cinstiți ca ei nu există
în țara asta. Iar Didi, tricolorul meu drăgălaș, va fi
în frunte! Didi mîrîie încîntată. Eu zîmbesc și
sînt mîndru de cățeaua mea. Grăsanul asudă și
pute, făcînd planuri pentru viitoarele alegeri. Am
împînzi orașul cu imaginea ei, păi o să le salte
inimile alegătorilor cînd or vedea ce blană trico-
loră are, ce siluetă, că-i suplă, așa trebuie, mai
zice vecinul, nu se pot propune ca lideri niște
indivizi gra°i...ca mine. Rîde vecinul, puțin îi pasă
de grăsimea care-l inundă. Ăștia ca mine, mai
explică el, sînt ăia de gîndesc, pricepi mata, ei fac
planurile, concep tactica, țin spatele celor împinși
în frunte. Deci...mai gîndește-te și mata la
Partidul Oamenilor Cinstiți. Poți să zici că-i o
idee tîmpită? L-am aprobat întru totul, mai ales
că Didi dădea semne de entuziasm nestăvilit. M-
am despărțit de vecin, pocnindu-ne palmele, în
timp ce alți vecini, de la etaje superioare, coborau
pe scări tîrînd după ei brazii de Crăciun,
împînzind scările cu ace verzi, crenguțe, ambalaje
de bomboane, bucățele de vată... Asta pe Didi o
lăsa rece. O reacție firească pentru un viitor lider.
■
-1 TRIBUNA» nr. 34 » 1-15 februarie 2004 |-
9
e| seu
Blaga, dialogul
„revelațiilor fără cuvinte
■ Vasile Fanache
„Ascultând revelații fără cuvinte
Sub iarba cerului zborul ți-l pierzi“
Lucian Blaga, Pasărea .fantă
Poetul Blaga se afirmă într-o perioadă tra-
versată de îndoieli acute, de mari derute și
insondabile întrebări legate de raportul din-
tre contingent și transcendent, dintre lumea
noastră și lumea cerului. Se acreditează ideea unei
„transcendențe goale“, în concepția lui Nietzsche
„dumnezeu e mort"1, prezența ocrotitoare a
demiurgului este simplă iluzie, omului dezvă-
luindu-i-se perspectiva unei singurătăți apocalip-
tice: „singurătatea ne omoară" (Noi, cântăreții
leproși). Pierderea ideii de sacralitate, admiterea
unei transcendențe vide, fără Dumnezeu,
generează o stare de lamento, însoțită de „întrebă-
toare tristețe“ (Psalm). Versurile spuse de un eu
lăsat în voia întâmplării oarbe rezonează cu o
tragică ironie. Abandonat în infinitul cosmic,
ființă fără nimeni în univers, omul își blestemă
nașterea, „ivirea în lumină", tânjește după lumea
increatului, vede în moarte salvarea, ca singură
„bunătate“. Veștile sosite din înaltul cerului au ele
însele sonorități funeste („Din cer a venit un cân-
tec de lebădă") rugăciunile și-au pierdut sensul,
gesturile de prosternare pioasă, practicate altădată,
nu mai au rost: „Am privit, am umblat, și iată
cânt: cui să mă-nchin/ la ce să mă-nchin?" (Din
cer). Poeții au devenit din mesageri ai cuvântului
divin niște izolați, „cântăreți leproși", atinși de
boala respingătoare și nevindecabilă ocolită de toți
(Noi, cântăreții leproși). Ei constată că porțile ceru-
lui sună „zăvorâte“, nimeni nu te mai apără,
debusolarea sufletului este de nestăpânit: „viața
cu sânge și cu povești/ din mâini mi-a scăpat“, au
dispărut zodiile care preziceau soarta, au dispărut
drumurile cu ținte clare, a rămas doar resemnarea
de a se „îngropa“ laolaltă cu Dumnezeu: „Cu
câinele și cu săgețile ce mi-au rămas/ mă-ngrop/
la rădăcinile tale mă-ngrop/ Dumnezeule, pom
blestemat" (Cuvântul din urmă).
Derek Michel Besant (Canda)
Totuși, poetul nu face parte din rândul celor
care contestă ideea de divinitate (pe care o con-
cepe într-o formă originală) și nici nu este
susținătorul unei transcendențe goale, lipsite de
sacralitate. Dacă Dumnezeu tace, nu înseamnă că
el este absent, că omul se adresează neantului.
Blaga imaginează un Deus absconditus numit de el
marele Anonim. Inabordabil, tăcut, el se izolează
de om, pentru a nu-și diminua puterea prin cen-
zura transcendentă, care îi conservă taina. Din
acest motiv relația dintre Marele Anonim și lume
se oprește în zona misterului. Adevărata identitate
a Marelui Anonim se arată inabordabilă, chiar
dacă, după argumentele lui Blaga din Teoria
cunoașterii, ele sunt justificate pentru asigurarea
echilibrului universal. În schimb, poetul nu con-
tenește să deplângă separația dintre om și divini-
tate, să invoce patetic prezența lui („Unde ești
Elohim?"), să vrea să regăsească drumul întoar-
cerii în careul tăcut al puterii divine. Sentimentul
de a fi părăsit tulbură eul: „Unde ești Elohim/
drumul întoarcerii nu-l mai știu? Elohim,
Elohim". Scena înfățișată în Ioan se sfâșie în pustiu
este concludentă pentru etapa liricii dominată de
ideea pierderii protecției divine. Existențial Ioan
(nume simbolic al omului), sub influența neferi-
cirii de a fi rămas singur în univers, trăiește
drama dezastrului lăuntric, revelația „pustiei" (a
neantului) în care se află, al unui destin fără
soluții. Celălalt, salvatorul, nu dă nici un semn și
nu e de găsit. Poetul conștientizează înspăimântat
că se află într-o fundătură. Ieșind din increat
lumea e purtată pe un drum ireversibil, ea devine
pentru divinitate o realitate pe cale de a se pierde,
dar totodată lumea însăși lasă în urma ei lucruri,
momente ale vieții definitiv pierdute. Părăsim o
lume care la rândul ei ne părăsește, devenim ai
nimănui, victime alienate ce decurg din el, evi-
dent îl pierdem pe Dumnezeu și, pierzându-l, ne
pierdem pe noi înșine: „drumul întoarcerii nu-l
mai știm". Ultima treaptă coborâtoare a acestei
pierderi este renunțarea la sine, pierderea iden-
tității proprii, uitarea: „uiți de tine ca de-un
Irena Stojanova (Macedonia)
cuvânt" (Cântecul somnului). Soluția poetică, la un
poet cu inventivitatea imaginară a lui Blaga, nu
întârzie să apară. Ea constă în descoperirea unui
dialog „fără cuvinte" între lumea de sus, a ceru-
lui, și lumea de jos, a pământenilor. Relația cu
transcendentul, în pofita neidentificării lui
Dumnezeu, cunoaște forme de manifestări non-
verbale, fecunde. Făpturile și făpturile umane se
bucură de un fel de binecuvântare din partea
transcendentului, un du-te vino între cer și
pământ atestă un permanent garant între cele
săvârșite de om și chipurile eternității. Blaga
observă existența în cultura creștină a unei spiri-
tualități bipolare2, cu nuanțe diferite la catolicism,
protestantism și ortodoxism. Această bipolaritate
constă în faptul că „un capăt al spiritualității este
îndreptat spre transcendență, iar celălalt capăt al
spiritualității spre vremelnicie. Cultura ortodoxă
concepe această înălțare și coborâre ca pe un
organism, ca pe o unitate a totului, ca pe un pro-
ces osmotic". „Anumite categorii ale vremelniciei,
continuă Blaga, sunt asimilate transcendentului.
Subliniem: anume categorii, nu toate"3. Spre
transcendent se înalță numai acele categorii
cuprinse de „febra eternității". În noțiunea de
„lume vremelnică" cu șanse de a se ridica la
gradul înalt al veșniciei se includ cele mai diverse
aspecte, enumerate chiar de Blaga: „Pentru
conștiința umană, lumea e alcătuită din stihii
văzute și nevăzute, din materie și din poruncile
ei, din ceea ce însuflețește materia pe dinăuntru,
din peisaje, din organisme de ordin biologic, din
propriile trăiri ale omului, din suferințe și
bucurii, din realități sociale, din fapte istorice, din
creații culturale și din simțământul perpetuu al
tuturor realizărilor posibile4. Cele mai multe din
formele de existență numite poartă în ele stigma-
tul vremelniciei, puține se ridică la nivelul eterni-
tății. Dar cele care se înalță la un asemenea nivel
consfințesc un „absolut mixt", constituit dintr-o
realitate inaccesibilă, pe de o parte și un absolut
concret, pe de altă parte, născut din energie cre-
atoare desfășurată în timp de ființe umane. Astfel
se poate vorbi de corespondența între cer și
pământ, despre un dialog al „făpturilor", de o
10
-1 TRIBUNA» nr. 34 » 1-15 februarie 2004 |-
posibilă interferență între sfințenia divină și mira-
colele produse de viața cotidiană. Omul spațiului
în care trăim are, după opinia lui Blaga, despre
raportul dintre transcendent și lumea concretă
viziunea sau sentimentul că transcendentul co-
boară, se face vizibil, umplându-l de har. Filoso-
ful numește această determinantă stilistică sofia-
nică, după numele catedralei Sf. Sofia din Istan -
bul, a cărei arhitectură comunică o spiritualitate
specifică: sofianicul este în esență acest sentiment
difuz, dar fundamental al omului ortodox, că
transcendentul coboară, relevându-se din propria
inițiativă și că omul și spațiul acestei lumi
vremelnice pot deveni vas (receptacul) al acestei
transcendențe. Pornind de aici, vom numi sofia-
nică orice creație spirituală, fie artistică, fie de
natură filosofică, ce dă expresie unui asemenea
sentiment... Sofianic este un anume sentiment cu
totul specific, grație căruia omul se simte recep-
tacul al unei transcendențe coborâtoare"5.
Revelația redescoperirii transcendentului
modifică fundamental climatul interior al creației
blagiene, chiar dacă el nu se petrece întocmai în
spiritul filosofiei creștine6. O dată clarificată
premisa demersului poetic, sentimentul plenitu-
dinii creatoare își află rosturi profunde, fără să
elimine disconfortul cu accente tragice ale discur-
sului. Muțenia universului se compensează prin
ridicarea la rangul transcendenței a unor „făpturi"
desprinse din contingent, dând naștere unui
„absolut de natură mixtă, alcătuit parte din mo-
mente inaccesibile, parte din fapte „sensibile"...
Atributul absolutului (se conferă) nu numai
unei transcendențe de neatins, dar tot așa și unor
așa-zise revelații sensibile și concrete ale acelei
transcendențe, ca fapt „istoric", ca eveniment
petrecut în timp"7. Bipolaritatea spirituală este cea
care se configurează în amintita compoziție mixtă
a absolutului, constituit dintr-o realitate inaccesi-
bilă, pe de o parte și absolutul concret, fenome-
nal, pe de altă parte, generat de energie creatoare
desfășurată în timp (istoric) de ființa umană.
Astfel se poate vorbi de miracolele vieții și de
sfințenia divină. Omul din această parte de lume,
consideră Blaga, are în legătură cu raportul dintre
transcendent și contingent viziunea sau senti-
mentul că transcendentul coboară, putându-se
face perceptibil. Filosoful numește această
determinantă stilistică.
Dialogul revelator între cer și pământ are loc
în forme nonverbale, el e imaginat din structuri
piramidale, cu înălțări din zonele contingentului
vremelnic spre veșnicie integrată în spațiile miste-
rioase ale sacrului. În replică, transcendentul își
trimite semnele harului său spre contingent.
Transcendentul nu se manifestă cu indiferență.
Sufletul omului este simultan „stea și trup": „Mai
mult mă miră stea și trup.../ mâncând spre traiul
lui/ sufletul de la-nceput/ știe să se-mbrace-n
stea" (Mai mult mă miră stea °i trup). Transcendența
mixtă deschide o perspectivă ambivalentă într-o
atmosferă mitică (de legendă) transcendentul și
contingentul se încarcă reciproc de virtuțile
sacrului, venind unul spre celălalt, fără a ieși din
orizontul misterului și al relevării. Într-o
apreciere critică relativ sistematică luăm act de
trei categorii de poeme: 1. cele în care transcen-
dența își modifică sensibilitatea față de unele
„făpturi" ale contingentului, aureolându-le cu
nimbul sacralității; 2. cele în care se relevă aspi-
rația spre absolut; 3. cele în care transcendentul și
contingentul se manifestă împreună, cel dintâi
într-un sens suitor, cel de-al doilea într-un sens
coborâtor.
Poetic, relevația transcendentului în lumea
noastră ia înfățișarea unei dureroase și prelungite
obsesii, e căutare și jubilație, echilibru fragil,
invadat de melancolia spiritualității. Uneori, poe-
tul se simte de-a binelea pătruns de harul sacra-
lității: „Mă simt un picior de dumnezeire pe
pământ" (Pax Magna). De ele mai multe ori
steaua, metafora care simbolizează infinitul, dar și
somnul sub are se derulează soarta ființei umane,
are și rolul de a sugera poetului că el însuși, ca
pământean, e locuitorul unei stele cu care va
lumina în eternitate: „înmormântat în astă stea/ în
veci voi lumina cu ea" (Glas de seară). Coloratura
tematică în acest set de poeme este de regulă una
melancolică, steaua presupune vindecarea de un
rău existențial neprecizat, al tristeții metafizice:
„Stă în codru fără slavă/ marea pasăre bolnavă.
Naltă stă sub carul mic/ și n-o vindecă nimic,/
numai rouă dac-ar bea/ cu cenușă scrum de stea"
(Stă-n codru jără slavă). Sub denumirea de stea,
transcendența determină o așteptare îndurerată a
revelației, marcată de lacrima unei speranțe chi-
nuitoare: „Din când în când câte-o lacrimă apare/
și fără durere se-ngroașă pe geană/ hrănind cu ea
nu știu ce firavă stea" (La curțile dorului).
Accepțiunile semantice ale universului stelar se
structurează în nuanțe nu o dată dramatice.
Semnele trimise de stele produc os tare de satis-
facție: „steaua te atinge cu genele/ mult
tălmăcește toate semnele" (Ajințit marin).
„Tălmăcirea" nu e în toate cazurile pozitivă.
Pământul revine într-o imagine străbătută de un
sentiment al eșecului: „Cu fruntea aplecată și
învinsă/ omul descoperă cuvânt de mângăiere în
Azusa Ito Japonia)
Alexandr Ulybin (Belarus)
țărână", „O, pământ, pământ, tu stea mereu atin-
să" (Și totuși). Prezența cerului în viața umană
estompează totuși sentimentul de singurătate: „În
fântâni m-aplec/ gând și cuvânt/ ceru-și deschide
un ochi în pământ" (Cap aplecat). Întruchiparea
transcendentului în lumea fenomenală se petrece,
de exemplu, sub înfățișarea femeii. Vederea
iubitei culminează cu extazul cosmic, în ea
întruchipânduse însăși lumina primordială:
„Lumina ce-o simt învăluindu-mi/ în piept când
te văd, minunato/ e poate ca ultimul strop/ din
lumina creată în ziua dintâi" (Lumina). Și chiar
Dumnezeu însuși: O, niciodată n-am văzut pe
Dumnezeu/ mai mare!" (Nu-mi presimți?).
Divinitatea însăși pare a fi îndrăgostită de propria
creatură: „Fecioară neagră, ca ogoarele ardelene/
dacă te-ai opri și ți-ai ridica sufletul zvelt/ ai
vedea că cerul deasupra ta e o lacrimă:/ o lacrimă
ce atârnă de genele lui Dumnezeu/ și stă să
cadă.../ nu e nimeni s-o culeagă/ Numai tu"
(Munca).
■
(continuare în nr. următor)
Note
1.	Celebra sintagmă „Dumnezeu e mort" a fost enunțată de
Nietzsche inițial în cartea Știința voioasă, 1882, partea a
treia, gragmentul 125, prin vocea smintitului ni se
spune: Dumnezeu? încă nu simțim disoluția divină? Zeii
de asemenea se descompun! Dumnezeu e mort.
Dumnezeu rămâne mort. Și noi suntem cei care l-au
omorât. Cuvintele de mai sus au o influență covârșitoare
în gândirea contemporană. Valorile clasice dau semen de
prăbușire: sursa divină a existenței, a cuvântului însuși, a
valorilor în ansamblul lor încetează să mai fie
credibile.Comentând afirmația lui Nietzsche, în cartea
pe care i-o consacră Heidegger spune: „Dacă Dumnezeu
e substanță suprasensibilă și ca scop a ceea ce ființează
este mort, deci lumea suprasensibilă a ideilor și-a pierdut
forța de garant, atunci nu mai rămâne nimic prin care
omul s-ar putea menține și după care s-ar putea orienta".
(V. Lucia Gorgoi, Friedrich Nietzsche în cultura română inter-
belică, 2000, p. 277.)
2.	Lucian Blaga, Trilogia culturii, p. 134.
3.	Ibidem, p. 135.
4.	Ibidem, p. 133.
5.	Ibidem, p. 168.
6.	Stăniloae, Dumitru, Poziția lui Lucian Blaga față de crești-
nism °i ortodoxie, 1942.
7.	Lucian Blaga, Trilogia culturii, p. 134.
-1 TRIBUNA» nr. 34 » 1-15 februarie 2004 |-
11
eveniment_____________________
Istoricul de artă clujean Nicolae Sabău
ales membru al Academiei San Carlo din Milano
Laudatio
■ Prof. Cesare Alzati - Universitatea din Pisa
cademia San Carlo*, începând cu primii
săi pași facuți sub clarvăzătoarea și sensibila
îndrumare a regretatului Mons. Carlo
Marcora, a manifestat o atenție deosebită pentru
zona Europei centrale și de est: nu a fost deci o
îmtâmplare faptul că prelegerea inaugurală a
primei dies academicus, în 1978, a fost încredințată
istoricului polonez Henryk Damian Woityska, de
la Universitatea Catolică din Lublin, ce a avut ca
generic Sf. Carlo Borromeo, exponent al politicii pon-
tficale către Europa centrală °i de est. Mai amintim
faptul că în 1990 (an în care a fost cooptat printre
academicieni cercetătorul maghiar Lâszlo Szilas,
S.J.) întâlnirea anuală a fost dedicată temei
Bisericile din Europa de est în timpul Sfântului Carlo.
Această atenție nu era rezultatul unei noi
deschideri de orizonturi istoriografice începută în
acei ani: reprezenta înaite de toate o recuperare a
orizonturilor antropologice și ecleziastice în care
se mișcaseră adepții Sfântului Carlo Borromeo,
după cum au demonstrat relatările cercetătorilor
prezenți la colocviul amintit, și după cum ne
arată în mod evident primul nucleu borromaic
din Biblioteca Ambroziană (documente, cores-
pondență etc.).
Acest marcat interes, în secolul al XVI-lea ca
și astăzi, își găsește motivațiile în anumite eveni-
mente istorice din acea parte a Europei și în reali-
tatea ecleziastică și culturală care își are originea
în aceste evenimente. De fapt, ceea ce în celelalte
zone ale continentului se configurează pe plan
confesional și, în consecință, cultural, în ceea ce
privește alternativa didactică, aici este o prezență
simultană trăită și o complementaritate sedimen-
tată de-a lungul secolelor.
Vjaceslav Ivanov s-a autodefinit ca un om care
trăiește cu ambii plămâni ai corpului ecleziastic.
Spațiul Europei centale și de est este exact Europa
care trăiește cu cei doi plămâni ai săi, care aici
apar uniți, dând naștere unor fenomene religioase
și culturale de un extraordinar interes și mai ales
dând naștere unor realități antropologice educate
de istorie să se conceapă într-un context variat și
complex.
În acest cadru, spațiul românesc are un carac-
ter într-un fel emblematic.
De fapt românii, având tradiția religioasă
greacă (ortodoxă, n. trad.) și inserții - în epoca
medievală - în matca bizantino-slavă, au trăit în
primul rând în arealul transilvan, alături de com-
ponente etnice și sociale latine din punct de
vedere religios, diferențiate prin Reforma protes-
tantă într-un pluralism confesional ratificat din
punct de vedere instituțional, care merge de la
Lutheranismul „augustan” la Calvinismul
Confesiunii Elvetice posterioare, la radicalismul
antitrinitar al Bisericii Unitariene. În plus, aici, în
multiconfesionalismul habsburgic, lansarea
reformei pornită de la Trento, a propus din nou
prezența instituțiilor ecleziastice catolice și a creat
condițiile pentru ca, începând cu anii 1697-1701,
printe români să apară realitatea specifică a unei
biserici orientale, unite cu Roma.
Deci, pentru catolicismul de după Conciliul
din Trento, aceasta a fost zona în care în epoca
modernă s-a realizat unica experiență a unei con-
fruntări simultane, atât cu diferitele expresii ale
Reformei, cât și cu tradiția ecleziastică a
Orientului ortodox.
Merită observat cum acest pluralism confe-
sional nu a reprezentat doar o experiență reli-
gioasă, ci a permis implicații precise de ordin cul-
tural, întrucât diferitelor apartenențe eclesiastice
erau asociate, inevitabil, legături culturale privile-
giate cu anumite zone din contextul european.
De fapt, în Transilvania habsburgică,
Catolicismul însemna Roma și Italia (și,
bineînțeles, Viena), așa cum Ortodoxismul
reprezenta deschiderea către un Commonwelth
bizantin și o legătură privilegiată cu lumea sârbă;
în mod asemănător Lutheranismul însemna o
strânsă legătură cu regiunile orientale ale
Germaniei, în timp ce Calvinismul și
Antitrinitarianismul făceau parte dintr-un eveni-
ment, dintr-o acțiune, destinată să depășească,
curând, granițele Europei.
Aceste considerații au fost dezvoltate cu titlu
de introducere pentru o înțelegere adecvată per-
sonalității culturale și a activității științifice a Prof.
Nicolae Sabău, dar și pentru a aprecia cum se
cuvine semnificația pezenței sale în această
Academie.
Istoric de artă, român, ardelean, este întâi de
toate martor al numeroaselor bogății culturale ale
lumii sale și martor al relațiilor care au legat
evenimentele artistice de marile curente de
gândire și de formele artei din restul Europei.
Cercetător în cadrul Institutului de
Arheologie și Istoria Artei, Filiala Cluj a
Academiei Române, Nicolae Sabău este în
momentul de față conducătorul Catedrei de
Istoria Artei a Facultății de Istorie-Filosofie din
cadrul Universității clujene.
Formarea D-ei sale s-a desfășurat prin inter-
mediul experiențelor de studiu desfășurate la uni-
versitățile și centrele de cerceare din diverse părți
ale Europei, dintre care se evidențiază
Universitatea din Viena și Institutul Central de
Istoria Artei din Munchen. Merită semnalate în
mod special legăturile sale cu Italia, legături ale
12
-1 TRIBUNA» nr. 34 » 1-15 februarie 2004 |-
căror rădăcini pot fi găsite chiar în cadrul studi-
ilor sale universitare. Printe profesorii săi figu-
rează Virgil Vătă°ianu, maestrul său, care fusese la
Academia Română din Roma unul dintre bur-
sierii °colii de înaltă formare activă din perioada
interbelică °i unul dintre ultimii secretari ai aces-
tei instituții, în splendidul sediu din Valle Giulia.
Aproape pă°ind pe urmele profesorului său,
Nicolae Sabău a petrecut anii 1973-1974 ca bursi-
er la Institutul de Istoria Artei „Roberto Longhi”
din Florența, acolo studiind în detaliu arta italiană
°i începând o muncă de cercetare concretizată în
diverse studii despre arti°tii °i arhitecții italieni
activi în Transilvania secolului al XVIII-lea: ar fi
de ajuns aici să menționăm volumul bilingv:
Maeștri italiani nell’architettura religiosa barocca della
Transilvania. Maeștrii ialieni în arhitectura religioasa
baroca din Transilvaia, apărut la Bucure°ti în anul
2001.
Arhitectura barocă din Transilvania este arhi-
tectură militară °i civilă, dar mai ales religioasă.
Așadar, parcurgerea evenimentelor artistice în
Transilvania epocii habsburgice a însemnat pentru
Nicolae Sabău parcurgerea formelor în care a fost
prezent Catolicismul de după Conciliul din
Trento în această regiune °i, în acest context,
găsirea urmelor lăsate de influența borromaică,
ale căror mărturii deosebite se regăsesc °i în pic-
tura de altar °i în fresca dedicată Sfântului Carlo
în capela re°edinței episcopale romano-catolice
din Oradea.
Fenomenul baroc în Transilvania habsburgică
nu a fost totu°i expresia artistică a unei identități
confesionale unice, ci a fost experiența participării
la un limbaj împărtășit de diferitele componente
naționale °i religioase din acel principat °i din
întreaga Europă Centrală. De aici rezultă con -
tribuțiile dedicate de profesorul Sabău pictorului
maghiar din Cluj, Mathias Veress °i pictorilor °a°i
din Transilvania (°i deci lutherani din punct de
vedere confesional), Andreas Hermann °i Johann
Martin Stock dar °i studiile despre bavarezii Anton
Schuchbauer °i Johann Nepomuk Schopf: primul
a funcționat ca sculptor în atelierul său din Cluj,
cel de-al doilea reu°ind ca pictor la Oradea, unde
numele său este legat de frescele catedralei °i ale
re°edinței episcopale catolice din ora°.
Pentru aceste studii, °i în mod special pentru
volumul Sculptura baroca în România, în 1992
Academia Română a acordat profesorului Sabău
premiul „George Oprescu” la secțiunea istorico-
artistică.
Pinacoteca Ambroziana, Milano
Simțindu-se în elementul său în cadrul reli-
gios °i cultural al barocului din Europa centrală °i
de est, Nicolae Sabău este totu°i român de
tradiție ecleziastică orientală. Astfel că, lângă
lucrările sale despre expresia artistică transilvană,
de origine occidentală, stau numeroasele sale
studii despre modalitățile prin care, în acest con-
text, elementul românesc a fost pezent în viața
ecleziastică °i formele artistice ale celuilalt
„plămân” european, cel oriental de origine bizan-
tină. Și în acest cadru, se merge de la lucrările
despre bisericile din lemn din Transilvania la
Dicționarul mănăstirilor din Transilvania, Banat,
Crișana și Maramureș, la care a colaborat, până la
studiile referitoare la neo-bizantinismul de la
sfâr°itul secolului al XIX-lea °i începutul secolu-
lui XX din creația picturală a lui Octavian
Smigelschi.
Astfel că, mi se pare corect să afirm că
prezența sa în Academia San Carlo nu numai că
reprezintă pentru această instituție posibilitatea de
a-°i lărgi orizonturile până la a îmbrăți°a
rădăcinile extreme orientale ale spațiului religios
marcat de reforma de după Conciliul din Trento,
dar oferă °i posibilitatea de a deschide o fereastră
înspre ceea ce era (°i este) acel spațiu, sau înspre
Cealaltă Europă, care în zilele noastre, după
tragediile secolului XX, împreună cu partea occi-
dentală a Continentului, începe să dea viață unei
Noi Europe, reconciliată din punct de vedere
politic °i bogată în multe tradiții religioase °i
forme culturale.
■
NotA:
* Academia San Carlo
Forumul academic funcționează deja de 40 de ani în
cadrul Bibliotecii Ambroziene ca expresie culturală de prim
rang a instituției, alăturată așadar colecție de manuscrise °i de
cărți inaugurată în anul 1609 de Federico Borromeo ca una
dintre primele bibliotecii „moderne” deschise publicului °i nu
doar spre folosul exclusiv al unui principe sau a unui înalt ie -
rarh dar °i a Pinacotecii Ambroziene deschisă în 1618 prin
strădania aceluiași cardinal, despre care Alessandro Manzoni
în cap. XXII din romanul Promessi sposi scria că „a fost unul
dintre oamenii rari ai oricărui timp, care au angajat cu o
inteligență ascuțită °i o inventivitate deosebită, toate resursele
unei nemăsurate bogății, toate avantajele unei stări privile-
giate, printr-o străduință continuă, în căutarea °i în exercițiul
mai binelui”.
Ideată °i fondată de Papa Ioan al XXIII în 1963, Academia
obține primul său statut în 1976 de la Cardinalul Giovanni
Colombo. Astăzi este condusă funcție de Noul Statut pro-
mulgat de cardinalul Carlo Maria Martini în 26 septembrie
1994.
Academia cuprinde în jur de 70 de cercetători ai istoriei
moderne care se ocupă în special de frământata perioadă cul-
turală în care au activat cardinalii Carlo °i Federico Borromeo
(secolele XVI-XVII). Cercetările înlesnite de Academie se
desfășoară în variate domenii: de la istoria instituțională (civilă
°i ecleziastică) la creația artistică (muzică, pictură, sculptură °i
arhitectură), de la istoria °i teoria artei la conservarea °i restau-
rarea monumentelor artistice, la variata lume literară (poezie,
proza sacră °i profană, teatru, retorica sacră) în contextul
științific, filosofic al acelor secole dificile, îndoliate de
nenumărate pierderi omenești °i întotdeauna fascinate.
În fiecare an Academia trăiește momentul său festiv în
acele Dies academicus din luna noiembrie. În cursul celebrării
din 21 noiembrie 2003 au primit învestitura de academicieni
din partea Marelui Cacelar, Cardinalul de Milano, Dionigi
Tettamanzi, profesorul american John O’Malley, două cercetă-
toare milaneze, Marina Bonomelli °i Marina Messina, precum
°i doi profesori de altă naționalitate: românul Nicole Sabău °i
francezul Olivier Chaline (N.S.).
-1 TRIBUNA» nr. 34 » 1-15 februarie 2004 |-
13
Colocvii____
Fără anestezie, despre
rosturile istoriei astăzi (II)
Continuăm în acest număr publicarea frag-
mentelor din dezbaterea cu tema „Istoriografia
română actuală”, organizată de Fundația „A Treia
Europă” și de Centrul Cultural German din
Timișoara, cu sprijinul Fundației „Robert Bosch”,
desfășurată la Timișoara pe 31 octombrie 2003.
Vasile Docea
Din nou despre mituri °i identitate
Adrian Cioroianu: Problema miturilor în istori-
ografie, a demitizării și a remitizării este una cât se
poate de complexă. Dacă abordăm discursul istori-
ografic din această perspectivă, avem cu certitudine
șanse să îl reînnoim. După cum știți, problema e
tratată, între alții, de Lucian Boia. În mod parado-
xal, multă lume a vorbit despre el, dar puțini l-au
citit. Situația este asemănătoare cu cea de la admi-
terile la facultățile de istorie, unde toți candidații,
chiar și cei slab pregătiți, care nu au nici o șansă de
reușită, folosesc formula „cum spunea marele nos-
tru istoric Nicolae Iorga”. De-ar fi să luăm în serios
acest lucru, atunci ar trebui să credem că Iorga e
din ce în ce mai citit în această țară și aceasta de
vreo două-trei decenii încoace.
Lucian Boia spune, în cartea sa „Istorie și mit”,
că a încerca să demitizezi istoria reprezintă în sine
tot un mit. Ne aflăm, așadar, într-un cerc vicios,
care trebuie rupt într-un fel. În legătură cu acest
lucru, vă atrag atenția asupra ultimei sale cărți,
despre mitul democratic, unde e vorba despre
lucruri pe care le-am făcut și noi în anii ’90. Am
vorbit despre Europa, despre democrație și moder-
nitate, creând în felul acesta un mit. Știam cu toții
ce facem, însă mai rău a fost că am încercat să-l
vindem altora, despre care aveam impresia că știu
mai puțin. Nu am reușit, să nu ne iluzionăm!
Leon Volovici: Se discută din ce în ce mai mult
în ultima vreme despre amestecul mitului național
în discursul istoriografic. Cred că miturile naționale
au rolul lor și nu trebuie distruse. De altfel, nici
Lucian Boia nu își propune așa ceva în cărțile sale.
Ceea ce a afectat foarte mult istoriografia a fost
amestecul celor două discursuri, unul istoriografic,
celălalt „mitologic”, așa cum l-a denumit mai
devreme Adrian Cioroianu. Întrepătrunderea celor
două planuri, suprapunerea lor, a condus la o situ-
ație din ce în ce mai gravă. Cum s-a ajuns aici?
Cred că o primă explicație este de ordin ideologic.
Regimul comunist a încurajat, de fapt a impus acel
discurs naționalist, care exista încă dinainte de
război. El există și acum, însă are acum, așa cum
avea și înainte de război, alternative. Unii reprezin-
tă o direcție de gândire, alții o altă direcție. Înainte
de război, una era istoria României văzută de
Lovinescu, alta cea văzută de Iorga și alta, să
spunem, cea scrisă de autorii de manuale de-atunci.
Dimpotrivă, comunismul a suprimat alternativele,
forțând istoriografia să intre într-un discurs unic.
Consecințele au fost grave, ajungându-se la depro-
fesionalizarea istoricilor. Din punctul meu de
vedere, exemplul cel mai tragic este cel al fostului
meu coleg de la Iași, Gheorghe Buzatu.
Atunci când abordezi criterii politice de jude-
cată, care sunt exterioare profesiei, te autodescalifici
ca istoric. Aceasta nu înseamnă nicidecum că a fi
om politic ar fi mai puțin onorabil decât a fi istoric.
Problema, de fapt, nu e dacă cineva e om politic
sau e istoric, ci ce anume găsește de cuviință să facă
un istoric, atâta vreme cât se revendică de la această
profesie. Cauza confuziei de care vorbeam constă,
așadar, în abandonarea menirii istoricului în
favoarea unor criterii, valori și imperative care nu
sunt în primul rând ale sale. Atunci când istoricii se
transformă în așa-numiți apărători ai interesor
naționale, istoriografia devine inevitabil un instru-
ment de propagandă. Parafrazându-l pe Constantin
Noica, putem spune că avem de-a face cu o mala-
die a spiritului istoriografic.
Din păcate, acel discurs bolnav nu a murit o
dată cu regimul comunist. M-am lovit de el
destul de des, pe la diferite conferințe inter-
naționale, unde mai apar diverse persoane din
România care dezvoltă un discurs propagandistic
de tip ceaușist. Acei oameni nu reușesc să
păcălească pe nimeni, căci străinii nici măcar nu
cred despre ei că ar fi istorici. Sunt eu însumi un
produs al culturii românești și nu pot să nu mă
simt umilit în astfel de situații.
Vasile Docea: La încercările de analiză „calita-
tivă” făcute aici, care fie pleacă empiric de la
întrebarea „cum se scrie istoria”, fie se întemeiază
normativ pe interogația „cum ar trebui ea scrisă”,
voi formula pe scurt o replică de ordin „cantita-
tiv”. Firește că e important felul în care reconsti-
tuim trecutul, așa cum este importantă și „agen-
da” temelor pe care istoricii le propun spre dez-
batere. Cred, însă, că nu trebuie să neglijăm can-
titatea producției istoriografice dintr-un anumit
moment. Din acest punct de vedere, suferim de
un exces evident de istorie: prea mulți istorici,
prea multe studii și cărți de istorie publicate, prea
mulți studenți la facultățile de istorie, prea multe
teme istorice în discursul public în general, în cel
politic în special. Obișnuiesc să le răspund celor
care se plâng de insuficienta cunoaștere de către
români a propriului trecut că, de fapt, noi sufe-
rim nu de prea puțină, ci de prea multă istorie.
Ce-i rău în asta, mă veți întreba? Atâta vreme
cât analizăm lucrurile la nivel strict profesional,
nimic nu e rău aici, dimpotrivă. Domnul Leon
Volovici este cât se poate de convingător atunci
când susține necesitatea discursurilor alternative, a
pluralismului dezbaterilor. Cu cât mai multe
opinii, cu atât mai bine, căci doar așa profesionalis-
mul triumfă și adevărul iese la suprafață. Lucrurile
stau cu totul altfel dacă le vedem din perspectivă
identitară. Știm cu toții că istoria este o compo-
nentă a felului în care noi ne construim - sau, cu
un termen drag antropologilor, ne „negociem” -
identitatea. Dar în rețeta construirii sau negocierii
imaginii despre sine a unei comunități, istoria nu
este singurul ingredient. Identitatea are, de aseme-
nea, o componentă religioasă, o alta ritualică, una
politică, una geografică, alta psiho-socială și cred că
am putea enumera alte câteva. Istoria, ca rememo-
rare a trecutului, nu este decât una dintre aceste
multe componente. În cazul românilor, astăzi,
asistăm la o surclasare de către componenta
istorică a celorlalte ingrediente, ceea ce mi se pare
a fi profund nociv. Excesul de istorie - mai ales de
istorie înțeleasă în mod tradițional - conferă iden-
tității noastre o anumită autosuficiență, un caracter
autarhic, tendința spre evitarea dialogului și chiar
predispoziția la violență. Identitatea întemeiată în
primul rând pe rememorarea trecutului este una
izolaționistă. Nu pledez nicidecum pentru extir-
parea componentei istorice, dar cred că regăsirea
echilibrului între ingredientele identității este
necesară. În lipsa acestui echilibru, vom căuta
zadarnic normalitatea.
Normalitatea sau anormalitatea
tratatelor-sinteza
Smaranda Vultur: Dacă am ajuns la acest
subiect, al normalității, atunci cred că merită
luate în discuție tratatele-sinteză de istorie a
României. Întrebarea mi se pare cu atât mai legi-
timă, cu cât avem un exemplu recent, cel al tra-
tatului Academiei Române. Lucrarea, proiectată a
apărea în zece volume și coordonată de academi-
cienii Dan Berindei și Virgil Cândea, este o per-
spectivă „oficială” asupra trecutului, în măsura în
care ea conține o intenție normativă și centaliza-
toare a discursului istoriografic.
Ceea ce sare în ochi deja de la primul contact,
acela cu prefețele volumelor, este pretenția de
„obiectivitate”, cu atât mai ritos afirmată de coor-
donatori, cu cât de nepotrivit este, după opinia
mea, acest concept în ce privește discursul istoric.
Suntem avertizați că volumul al IX-lea va fi
amânat în mod premeditat, fiindcă arhivele fiind
în curs de deschidere - precizează Dan Berindei -
nu beneficiem de o cunoaștere completă a surselor
și mai ales pentru că nu avem încă distanțarea
necesară pentru a asigura o abordare științifică și
nu politică a unei perioade pe care coordonatorul
tratatului o caracterizează astfel: „cele patru decenii
care s-au încheiat la 22 decembrie 1989, înfățișează
o complexitate tematică deosebită, etape diferenți-
ate, drame, dar și unele realizări indiscutabile”.
Obiectivitatea, echivalentă cu caracterul științific al
discursului, precum și absența implicării politice,
impuse de necesitatea unui bilanț echilibrat al
problemelor, sunt idealuri afirmate și în prefața lui
Dumitru Protase la volumul al II-lea. În esență,
suntem avertizați de Dan Berindei, ceea ce dife-
rențiază tratatul de acum de cele anterioare este
tocmai „lipsa de condiționare politică, în spiritul
adevărului istoric și a deplinei sale respectări, cu
măsură, sine ira et studio ”. Totuși, coordonatorii și
susținătorii acestui proiect de sinteză a istoriei
românilor recunosc că această lucrare are o anume
menire, care se dovedește a nu fi total lipsită de
tentă politică.
Pentru acad. Răzvan Theodorescu, semnatarul
cuvântului înainte la volumul III, „Genezele
românești”, pe care îl coordonează și parțial și scrie,
istoria este în mod necesar subiect de rescrieri, mai
ales atunci când e vorba de un subiect „de dez-
batere aprinsă” cum este etnogeneza românilor.
Tratatul este astfel expresia „unui vechi proiect
mereu reînnoit” și o „carte de învățătură”. Ce
anume ne învață ea? Răspunsul îl punctează în
câteva dintre aspectele lui tot Dan Berindei în pre-
fața la volumul I: „lucrarea de față răspunde unei
necesități a societății noastre și misiunii care-i
revine istoriei ca liant al cetățenilor României”. Ea
are deci funcția de a da cetățenilor unui stat senti-
mentul apartenenței la un corp comun care e nați-
unea. Ce poate fi mai politic decât acest scop?
Funcția de liant a istoriei vizează însă și un alt plan:
istoria de față se numește „a românilor” pentru a se
înscrie - ne explică autorul - într-o tradiție benefică
ce are în vedere „tratarea întregii națiuni din cadrul
statului și din afara hotarului”. Națiunea e gândită
14
-1 TRIBUNA» nr. 34 » 1-15 februarie 2004 |-
de data aceasta, cum se observă, în termeni etnici și
rolul istoriei pare a fi mai ales unul de a întări sen -
timentul identității românilor.
Ce amenință acest sentiment? Pe de o parte,
„neliniștile inerente tranziției”. În acest sens, isto-
ria are rolul de „a contribui în complicatele și
contrazicătoarele jocuri ale tranziției la clarificări
și lămuriri”, pentru că „lipsiți de o cunoaștere
clară a propriei lor deveniri, românii ar fi grav
afectați”. Istoria e menită, așadar, de a da și senti-
mentul stabilității într-o lume instabilă, „e
benefică pentru complexul proces pe care îl stră-
batem, pentru normalitatea și stabilitatea pe care
le dorim a fi instaurate”, dar, mai ales, ea are rolul
de a le asigura românilor un loc specific „în hora
cea mare a națiunilor continentului european și a
întregii umanități”, în care „trebuie să ne
încadrăm ca români intrând cu zestrea noastră
spirituală”. Confortând sentimentul românilor de
a avea o voce specifică în concertul națiunilor,
asigurându-le astfel o bună integrare în Europa,
Istoria Românilor ne e prezentată ca fiind „o
realizare de interes național. Prin această lucrare
vor fi clarificate confuzii care au „înflorit” în
ultimii ani; se vor pune capăt totodată denigrării
unor personalități istorice, demitizării”. În acest
punct, opinia acad. Dan Berindei coincide cu cea
a președintelui Academiei, acad. Eugen Simion.
Cei care au gândit această istorie - precizează el -
nu s-au conformat nici scepticismului, reproba-
bil, se înțelege, al celor care nu cred în utilitatea
unor astfel de lucrări, și „n-au urmat nici pe cei
care cred că numai demolând miturile naționale
vom putea deveni buni europeni”.
O dimensiune polemică pare a ieși astfel la
suprafață, aflându-se la temeiul acestui proiect,
chiar dacă e exprimată cu oarecare reținere.
Pretenția de obiectivitate, de clarificare necesară,
de promovare a adevărului, afirmată și reafirmată
de autori, se dovedește a fi mai ales delimitarea de
un alt mod de a face istorie și de a înțelege ros-
turile ei. Regăsim, transpusă în planul unei dez-
bateri asupra misiunilor pe care le are istoria
națională, o poziție pe care și-au exprimat-o și
public, de mai multe ori, cei care patronează
această întreprindere, privitoare la apolitismul
recomandabil intelectualilor, la nevoia de liniște și
stabilitate, la evitarea controversei care ar putea
pune totul în discuție, riscul fiind de a declanșa
haos și insecuritate. Istoria poate deveni astfel un
instrument. Funcția ei pare a fi mai ales aceea de
a netezi asperitățile și contradicțiile, o funcție
echilibratoare, menită să ducă la consens și să
conforteze sentimentul unei identități în sens
tare, reificate.
Deși dezbaterea asupra tratatului e încă la
început, s-au făcut auzite deja destule reproșuri și
critici virulente. Pe de o parte, istorici din genera-
ții diferite au pus în discuție aspecte de natură
etică: acuze de plagiat, de reutilizare a unor texte
din versiunile anterioare, de punere laolaltă a
unor puncte de vedere exprimate de pe poziții
radical opuse. Pe de altă parte, a fost criticată
împărtășirea unui punct de vedere etnocentrist.
Breasla istoricilor e departe de a fi ajuns la un
consens asupra a ce tip de istorie trebuie scrisă și
dacă obiectivele acesteia trebuie sau nu să fie cele
propuse de Academie. Nu cred că excesul de
istorie e problema, ci instrumentalizarea ei.
Adrian Cioroianu: Nu sunt convins că pro-
blema aceasta a tratatului de istorie este una
depășită. Noi nu avem încă așa ceva - și aceasta
este o replică pe care o putem primi oricând.
Replica, de altfel, a fost deja formulată, într-o
manieră asemănătoare, de către Eugen Simion și
Dan Berindei. Este adevărat că astăzi, în istori -
ografiile serioase din lume, nu se mai scriu tratate
de istorie. Mai curând găsim un corespondent în
Rusia stalinistă decât, să spunem, în Franța actu-
ală. Dar e la fel de adevărat că toate istoriografiile
mature au trecut prin această vârstă. Noi n-am
consumat-o încă, n-am avut un tratat, eventual
academic, de istorie.
Vasile Docea: Nici măcar unul plagiat!
Adrian Cioroianu: Nici măcar „beuranizat”!
Ottmar Trașcă: Există, totuși, mai vechiul
tratat din anii ’60, care prezintă istoria României
până în secolul al XIX-lea.
Adrian Cioroianu: Tocmai aici e problema,
căci acela era unul incomplet, pe când actualul
tratat își propune să abordeze istoria de la un
capăt la celălalt sau măcar până la ceea ce numim
istorie imediată. Nu vă ascund că am acceptat să
fac parte din colectivul de realizare a ultimului
volum, referitor la perioada de după al doilea
război mondial, care va fi coordonat de istoricul
Dinu C. Giurescu. Nu agreez ideea de tratat în
sine, însă am cel puțin două motive să particip la
proiect. Mai întâi, prezența acolo a domnului
Dinu C. Giurescu este pentru mine o garanție,
chiar dacă domnia sa este o persoană amabilă
uneori cu persoane care nu-i merită amabilitatea.
Pe de altă parte, cred că acest proiect oricum va fi
dus la capăt și, în aceste condiții, decât să stau pe
margine sau să apar la televizor, criticând diferite
puncte de vedere cu care nu sunt de acord, pre-
cum cele ale lui Gheorghe Buzatu, prefer să ies la
bătaie chiar pe câmpul pe care el și cei asemenea
lui îl controlează.
Vasile Docea: Spre deosebire de Adrian
Cioroianu, care nu agreează în principiu ideea de
tratat, eu nu am nimic împotriva unei astfel de
idei. Nu mă deranjează nici tratatele, nici sin-
tezele, dimpotrivă, în principiu le socotesc încer-
cări la fel de legitime ca orice alt fel de studiu
istoric. Există, de altfel, câteva alte sinteze actuale
de istorie a românilor, semnate fie de un autor
anume, fie de colective. Ceea ce contest este
legitimitatea Academiei de a realiza un astfel de
proiect din bani publici. Nimic nu mă îndrep-
tățește să cred că proiectul Academiei este cel mai
bun dintre toate proiectele posibile, astfel încât el
Kohsei (Japonia)
să fie finanțat cu fonduri publice, așa cum nu am
nici un motiv să cred în reprezentativitatea mem -
brilor Academiei pentru breasla istoricilor, atâta
vreme cât ei se aleg pe ei înșiși. M-aș fi vindecat
de acest scepticism, dacă, în ciuda lipsei de legi-
timitate, Secția de istorie a Academiei ar fi produs
ceva de calitate. Lucrurile, însă, nu stau deloc așa.
Tratatul actual, așa cum o recunosc până și
autorii, preia masiv textele pregătite pentru trata-
tul proiectat să apară în anii ’80, dar care nu s-a
mai publicat atunci, se pare din motive politice.
Destul de superficiala cosmetizare a textelor nu a
reușit să înlăture nici perspectiva etnocentristă a
discursului istoric ceaușist, nici poncifele „mate-
rialist-dialectice”, care abundă în multe locuri din
actualul tratat. Oricine îmi poate spune că, până
la urmă, aceasta este viziunea autorilor, că este
dreptul lor să și-o afirme și că, dacă nu-mi place,
n-am decât să nu-l citesc. Nu-mi rămâne decât să
ridic din umeri și să-mi spun: la așa Academie,
așa tratat de istorie! Chiar și așa, însă, o întrebare
nu-mi dă pace: de ce a fost nevoie de bani publici
pentru a finanța fanteziile Academiei?
O maladie: lipsa medicilor
Smaranda Vultur: Am constatat atunci când
am realizat proiectul evocat la începutul discuției
- și lucrurile nu s-au schimbat între timp - că
există o slabă preocupare a istoricilor din
România pentru gesturile autoreflexive. Am
putut observa chiar direct, prin discuții purtate cu
profesioniști din diverse direcții de cercetare, că
majoritatea au serioase dificultăți în a se autodefi-
ni. Cred că e un simptom al istoriografiei române
actuale, confirmat și de absența considerațiilor de
filosofie istorică în lucrările de sinteză.
Majoritatea lucrărilor evită o reflecție, să-i
spunem metadiscursivă sau când există, ea e sim-
plificatoare sau ideologizată. Sunt desigur și
fericite excepții și în studiul meu le-am acordat
atenția cuvenită.
Vasile Ciobanu: Dacă istoriografia noastră e
bolnavă, atunci bolile ei provin și din lipsa de
„medici”. Nu avem o critică autentică a discursu-
lui istoriografic, iar atunci când, totuși, unele voci
critice se mai fac auzite, ele sunt întâmpinate cu
rezerve și uneori cu ostilitate. Ne lipsește cultura
criticii. Aș putea da numeroase exemple. Am
cunoscut cazuri de discutare publică a unor
lucrări de doctorat, unde cei care au formulat
opinii critice au avut de suferit după aceea diferite
represalii. Dacă așa ce va se poate întâmpla
pornind de la o discuție, atunci mă întreb la ce ar
trebui să te aștepți dacă „îndrăznești” să publici
recenzii! Cred că spiritul critic, indispensabil unei
culturi mature, se educă. Dacă suntem de acord
cu acest lucru, atunci ar trebui să gândim la
soluții. Unele sunt simple și ne stau la-ndemână.
Ar fi recomandabil, bunăoară, ca aceia dintre noi
care lucrăm cu studenții, să nu mai acceptăm
decât acele teze de licență care conțin un capitol
introductiv „critic”, despre stadiul cercetărilor în
domeniul abordat. Deși ceea ce v-am spus poate
părea curios pentru unii dintre cei prezenți, vă
mărturisesc că am avut de nenumărate ori ocazia
să văd lucrări de licență fără nici un fel de intro-
ducere. Autorii abordau o temă oarecare, de obi-
cei banală, foarte cunoscută, însă o prezentau de
parcă ei ar fi descoperit-o. Este și acesta un exem-
plu de impostură, iar originea ei trebuie căutată
tocmai în absența exercițiului critic.
■
-1 TRIBUNA» nr. 34 » 1-15 februarie 2004 |-
15
Despre viața culturală a germanilor din
Banat și Transilvania între 1821-1867 (II)
■ Elena Gref
Literatura
Din aceeași perioadă datează și primele reali-
zări literare, în prima jumătate a secolului al
XlX-lea liderul vieții spirituale din Timișoara
fiind Josef Klapka. În gazeta editată de acesta pu-
blicau poeții Gottfried Feldinger, Julie Oldofredi-
Haager. Tot acum publică poezii la Pesta Arthur
Kern din Pancevo.
Arthur Schott (1814-1875), din Stuttgart, a
trăit în Banat ca administrator al unei moșii
nobiliare la Jam, lângă Oravița. A publicat împre-
ună cu fratele său Albert Schott o culegere de
povești populare românești Walachische Mărchen,
Stutgart & Tubingen, 1845.34
Unul dintre primii care s-a ocupat în proza sa
literară de viața șvabilor bănățeni a fost Karl
Wilhelm von Martini (1821-1825), care prin
romanul său IJlanzer und Soldat. Bilder und
Gestalten aus dem Banate ” 1854, a scris „primul
roman național °văbesc“.35 Unul dintre cei mai
importanți poeți germani al perioadei premergă -
toare revoluției de la 1848/49 este fără îndoială
Nikolaus Lenau (n.1802, Csatât, azi Lenauheim-
decedat în 1850). Cu toate că și-a petrecut viața
Ritsuko Yoshimi (Japonia)
agitată prin Ungaria, Austria, Germania având și
un episod american, poezia lui amintește atmos-
fera locurilor sale natale și îndeosebi puternica
atracție pe care a simțit-o față de pusta maghiară.36
Lenau a devenit unul dintre cei mai mari poeți
austrieci în calitate de cântăreț al “Weltschmerz”-
ului, fiind singurul poet german din sud-est care
a pătruns în literatura universală.37
Teatrul
Numărul mare de funcționari austrieci, al ofi-
țerilor din garnizoana Timișoara au făcut ca deja în
1753 să aibă loc primele reprezentații teatrale.
Foarte devreme au loc reprezentații teatrale și la
Oravița unde funcționărimea austriacă dar și bur-
ghezia locală cosmopolită resimt nevoia unui teatru
și și-l și subvenționează în anul 1817.38 După 1848
există în Banat 19 localități în care au loc reprezen-
tații teatrale dintre care la Arad, Timișoara, Beci-
cherecul Mare, Biserica Albă și Oravița, reprezen-
tațiile având o continuitate “remarcabilă”.39
În cel de al doilea secol al existenței lor în Ba-
nat, șvabii se manifestă și în domeniul muzicii. Bi-
neînțeles că pe primul plan se află muzica religioa-
să.40 Între 1834 și 1857 la Timișoara activează com-
pozitorul născut la Viena în 1808, Franz Limmer.
Acesta a condus și orchestra teatrului și din 1845
muzica din corul domului catolic de la Timișoara.41
Activitatea științfică
Activitatea științifică și-a făcut loc în viața ger-
manilor din Banat abia în secolul al XlX-lea,
primul secol de existență pe pământul bănățean
fiind dedicat mai mult așezării și adaptării la noile
condiții de viață. Din păcate însă această activitate
s-a pierdut în viața științifică maghiară. Primul
domeniu în care germanii bănățeni se evidențiază
a fost cel al teologiei. Amintim aici pe Nikolaus
Therier (m. 1862) (drept bisericesc și istoria bis -
ericii) și pe cardinalul de Oradea Joseph Schlauch
(născut la Aradul Nou în 1824 - m.1902).
Un rol deosebit a dobândit studiul istoriei în
condițiile confruntării cu pericolul maghiarizării.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, se pare că germanii
din Banat și îndeosebi șvabii, au fost mai vulnera-
bili în fața acestui pericol decât sașii transilvăneni și
românii bănățeni. Așa cum afirmă autori proveniți
din propriile rânduri,42 se pare că atenția deosebit
de mare acordată bunăstării materiale, însoțită de
hărnicia proverbială a șvabilor, a avut ca urmare o
mai mică atenție acordată problemelor legate de
propria identitate națională, fiind acceptată cu
ușurință îndeosebi de către elitele intelectuale
șvăbești condiția maghiarizării în vederea pro-
movării sociale și economice. Cu toate acestea isto-
ria proprie începe să fie studiată pe la mijlocul
secolului al XIX-lea, tot atunci apărând și primele
lucrări. Astfel Johann Nepomuk Preyer publică în
1853 Monographie der koniglichen Freistadt Temesvdr /
Monografia orașului liber crăesc Timișoara. Leonhard
Bohm (1833-1924), publică în 1861 la Leipzig,
Geschichte des Temeser Banats în două volume. De
asemenea va publica în volum o istorie a orașului
Biserica Albă. Tot în această perioadă debutează și
Johann Heinrich Schwicker (1839-1902) cu Ge-
schichte des TemeserBanats, un titlu identic cu cel al
lucrării lui Bohm. Schwicker este un autor foarte
prolific. El scrie și o istorie a sârbilor din Ungaria
Politische Geschichte der Serben in Ungarn, Nach archi-
valischen Quellen daigestellt von... Budapest, 1880 ca
și o Geschichte der ungarischen Literatur, Leipzig, 1889.
Se ocupă și de problematica românească pe care o
abordează însă de pe pozițiile istoriografiei și gân-
dirii politice maghiare: Die Rumănenfrage, Leipzig,
1883; Der Dakoromanismus, Viena, 1894 și Die Na -
tionalpolitischen Anspruche der Rumănen, Budapest-
Leipzig-Dresden, 1894.43 Dr. Anton Tafferner apre-
ciază că opera sa însumează aproximariv 10 000 de
pagini tipărite.44
Tot în această perioadă este activ și un geograf
foarte valorors, Karl Sonklar von Innstadten (n.
1816 la Biserica Albă - m. dec. 1910 la Innsbruck),
militar de carieră, educator al arhiducelui austriac
Karl Viktor, fiind autorul unei opere remarcabile
din care amitim doar Geographie der fremden
Weltteile, Wien, 1858, Allgemeine Orographie oder
Lehre von den Relieformen der Erdobeflăche, Wien,
1873, Lehrbuch der Geographie fur die Milităr-Real-
und Cadettenschulen, 2 Teile, Wien, 1877.45
Tot acum pot fi consemnate și primele suc-
cese din domeniul științelor exacte și în tehnică.
În medicină Emmerich Lindenmayer (Ciacova
1806-1885, descoperitorul băilor minerale de la
Buziaș a fost totodată organizatorul sistemului
16
-1 TRIBUNA» nr. 34 » 1-15 februarie 2004 |-
sanitar militar din Serbia. Franz Ritter de Temes
(n. la Timișoara 1813-1874) a condus construcția
rețelei de tramvaie și a celei de canalizare din cap-
itala Ungariei.46
Dintre tehnicieni îl amintim pe Gustav
Graenzenstein (1808-1870), director al minelor
de la Oravița.47
Sa°ii
Sașii, locuitori ai marelui Principat al Transil-
vaniei, cu propria autonomie a Universității na-
ționale săsești48 sunt afectați și ei de toate eveni-
mentele politice majore din Monarhia Habsbur-
gică: epoca Metternich, Vormărz revoluția de la
1848, perioada absolutistă și apoi cea liberală
înainte de integrarea Transilvaniei în regatul
Ungariei.
Școala
La sașii transilvăneni, școala avea tradiții secu-
lare. Evoluase sub semnul ideilor umaniste deja
în secolul al XVII-lea, fiind influențată în același
secol de ideile lui Jan Amos Comenius, ale cărui
opere au fost tipărite și cunoscute în Transilvania.
Cunoscuse apoi la începutul secolului al XVIII-
lea, datorită lui Marcus Fronius “o împletire
fericită între tradiția pozitivă a școlii săsești cu
ideile fertile ale lui Comenius și cele ale pietis-
mului”.49 Trecuse prin reformele Mariei Tereza și
ale lui Iosif al II-lea beneficiind de Norma regia pro
scholis magni Principatus Transilvaniae prin care
împăratul Iosif al II-lea încercase să subordoneze
necondiționat întregul învățământ statului. În
pofida încercărilor de scoatere a școlilor de sub
tutela bisericii, aceasta continua să aibe un rol
important în învățământul sașilor. În această
atmosferă puțin favorabilă reformelor, în 1821,
superintendentul Daniel Georg Neugeboren face
o propunere de reformare a școlilor sătești săsești
prin Vorschlag zu besserer Einrichtung der sdchsischen
Dorfschulen / Propunere pentru o mai bună organizare
a școlilor săsești sătești, continuându-și programul
educativ în spirit iluminist început cu mai bine
de două decenii în urmă.50
Școlile sașilor se aflau toate în grija și sub con-
trolul bisericii evanghelice. În biserica evanghe-
lică și în școala subordonată acesteia se regăsea
întregul popor al sașilor.51 Rolul învățătorilor și al
clericilor crește din nou în “Vormărz”.
Observându-se neadecvarea școlilor săsești cu
necesitățile pregătirii în meseriile practice (negus-
tori, artiști și meseriași), în anul 1823 a fost elabo-
rat un nou plan școlar, aplicat abia în 1831, care
ținea cont atât de necesitățile pregătirii în gim-
naziile sașilor a învățătorilor de la orașe și de la
țară, a slujitorilor bisericii, a funționarilor inferi-
ori, dar și a necesității pregătirii generale și
tehnice într-o „școală cetățenească“ ca și a for-
mării viitorilor oameni de afaceri, a învățaților
clerici și laici.52
Eforturile făcute în Transilvania pentru refor-
marea învățământului sașilor urmăreau schim-
barea conținutului învățământului prin laicizarea
și generalizarea acestuia în mediul rural. Un rol
deosebit în acest sens l-a avut Stephan Ludwig
Roth (1796-1849), care în 1822 l-a cunoscut pe
Pestalozzi sub îndrumarea căruia a și studiat și
predat la școala pentru copii orfani și vagabonzi
din Clindy. Întors acasă încearcă să aplice cele
învățate. Publică renumitul An den Edelsinn und
die Menschenfreundlichkeit der sdchsischen Nation in
Siebenburgen (Apel către spiritul nobil și umanitar al
națiunii săsești din Transilvania) în care pledează
pentru înființarea de școli pedagogice care să
pregătească învățătorii pentru mediul rural. Roth
nu găsește înțelegere la episcopul Daniel
Neugebauer, care, după cum am văzut, are pro-
priul său plan de reformare.53 Zece ani mai târziu,
în calitate de rector al gimnaziului din Mediaș el
înaintează, tot fără succes, superiorilor pe linie
bisericească un Plan zur Errichturg einer Bur-
gerschule aifler Zusammenhang mit dem Gymansium /
Plan pentru înființarea unei școli cetățenești, în afara
legăturii cu gimnaziul. În timpul rectoratului lui,
Roth a mărit numărul orelor dedicate studierii
geografiei și istoriei, a introdus educația fizică și a
înființat o “clasă reală” și una “ de seminarii” pen-
tru viitorii învățători de școli elementare. În anii
următori ideea “școlii cetățenești” a fost pusă în
practică într-o formă mai mult sau mai puțin
identică cu proiectele inițiale.54
Eforturile făcute de sași încă din secolul al
XVIII-lea de a-și înființa un institut de
învățământ superior propriu sunt analizate în
1840 de Universitatea săsească care hotărește înfi-
ințarea Facultății de drept de la Sibiu. Aceasta își
va deschide cursurile la 2 noiembrie 1844. Ea a
funcționat timp de patru decenii în care a pregătit
1387 de juriști.55
Perioada cuprinsă între 1821 și 1830 nu a fost
favorabilă dezvoltării tiparului, tocmai de teama
autorităților față de răspândirea ideilor care le
puneau în discuție propriile valori. În perioada
dintre moartea lui Iosif al II-lea și anii treizeci ai
secolului al XIX-lea nu au mai apărut cataloage de
cărți, în cafenele au fost interzise ziarele, socie-
tățile de lectură fuseseră interzise printr-un decret
în 31 august 1798. Perioada cuprinsă între
moartea lui Iosif al II-lea și deceniul al treilea al
secolului al XIX-lea este caracterizată de Zsolt
Trocsânyi și Ambrus Miskolczy, în felul următor:
“despre istoria culturii săsești din această perioadă
nu sunt multe de spus”.56 Abia în epoca
reformelor, în “Vormărz” viața intelectuală a
sașilor capătă noi impulsuri, în special dinspre
cercul format în jurul publicațiilor lui Johann
Gott din Brașov. Mișcarea națională reformistă
însemna pentru cea mai mare parte a intelectu-
alilor sași democratizarea vieții politice și mod-
ernizarea economiei. Încercau să interpreteze și să
aplice ideile liberale ale epocii la condițiile con-
crete ale universității Săsești.57
Numeroasele societăți științifice, literare, cul-
turale etc. au avut un efect unificator asupra
sașilor. Cea mai veche dintre ele, a fost, Verein fur
siebenburgische Landeskunde (1842) cu revista Archiv
(des Vereinsfur...), căreia i s-a adăugat după 1878
Korrespondenzblatt. Asociația avea ca obiectiv
studierea istoriei poporului și a țării sașilor.58 În
1860 este înființată asociația pentru științele
naturii (care se bucură de un mare interes printre
sașii transilvăneni) Siebenburgischer Verein fur
Naturwissenschaften care are și ea o publicație
Verhandlungen und Mitteilurgen.59
Asociațiile sunt cele care obțin cele mai mari
succese în mobilizarea poporului sașilor. Ele sunt
organizate nu numai în scopuri culturale-educa-
tive, ci și, în special în scopuri economice. Apar
în felul acesta asociații pe meserii, pentru promo-
varea agriculturii, case de economii etc. Toate
acestea însă au și un caracter educativ ele având
printre principalele obiective și răspândirea în
rândul meseriașilor, negustorilor, țăranilor a cu-
noștințelor celor mai avansate în domeniul
respectiv. Astfel Siebenburgisch-sdchsischer Land-
wirtschaftsverein (Asociația agricolă transilvăneano-
săsească) a organizat cursuri de pregătire pentru
țărani, de perfecționare pentru învățători. A orga-
nizat expoziții itinerante pentru propagarea
metodelor și tehnicilor avansate în domeniul
creșterii vitelor, a horticulturii, a viticulturii etc.60
Dintre instituțiile științifice amintim arhiva
orașului Sibiu și cea a Universității Săsești, bi-
blioteca Bisericii Evanghelice și cea a baronului
Bruckenthal.61 La Sibiu exista încă din 1817
muzeul format din colecțiile baronului Samuel
Bruckenthal.62
Presa sașilor transilvăneni este o oglindă a di-
feritelor tendințe și atitudini politice și culturale
ale acestora. În timp ce presa din Sibiu Sieben-
burger Bote s-a adaptat atmosferei spirituale tran-
silvănene din “anii liniștiți” devenind exponenta
patriciatului conservator sibian, dar și al
autorității absolutiste habsburgice, la Brașov
Johann Gott, originar din Frankfurt pe Main,
editează începând cu anul 1837 Siebenburger
Wochenblatt. În jurul acestei gazete s-a concentrat
burghezia săsească liberală.63 Colaboratorii lui
Gott nu erau sași de origine, Anton Kurz era din
Moravia și Leopold Max Moltke, autorul popu-
larului imn al Transilvaniei,64 din Prusia. În
schimb, colaboratorii din Sighișoara ai ziarului
din Brașov studiaseră la Berlin de unde au preluat
ideile liberale. Gazeta practica o critică socială vi-
rulentă ajungând la un tiraj de până la 1000 de
exemplare. Ambele aveau o serie de suplimente.
Prima, Siebenburgisches Burgerblatt (1838-39),
Transsilvania (1837-63), Siebenburgischer Volk.freund
(1844-49), cea de a doua Blătter fur Geist, Gemuth
und Vaterlandskunde (1839-48, 1851-58) și Der
Satellit (1840-48). Johann Gott, o personalitate
remarcabilă din istoria presei săsești din
Transilvania, a fost cel care a editat primele ziare
românești din Transilvania (Foaia Dumineci i-1837,
Foaia de septemena din Transilvania-1837, Foaia lite-
rară-1838,Gazeta de Transilvania-1838, Foaie pentru
minte, inimă și literatură - 1938). Ultimele două le-
a încredințat lui George Bariț, care reușește să
facă ziarele din Brașov foarte populare și în Țara
Românească.65
În anii regimului liberal rolul asociațiilor în
viața politică a sașilor este întrucâtva luat de presă,
care în această epocă “determină și conduce” viața
spirituală a sașilor.66 În continuare gazetele de la
Sibiu apără poziții conservatoare (Siebenburgische
Quartalschrft, transformată în 1861 în Hermann-
stddter Zeitung care s-a unit cu Siebenburger Bote)
cu care gazetele de la Brașov se aflau într-o anu-
mită contradicție.67
Societățile științifice au propriile lor publicații.
Am amintit mai sus Archiv des Vereins..., Korres-
pondenzblatt și Mitteilungen, Vierte'jahrsschrfi fur die
Seelen-Lehre, Magazin fur Geschichte, Literatur und
alle Denk-und Merkwurdigkeiten Siebenburgens,
Deutsches Volksblatt fur Landwirtschaft und Gewerbe
in Siebenburgen.
Sașii se ocupă și ei acum de ideile de libertate,
progres social, patriotism, naționalitate. Acordă o
atenție tot mai mare continuării unui trecut glo-
rios. Un avânt deosebit ia mișcarea națională a
sașilor născută din apărarea drepturilor lor de
națiune privilegiată, a stărilor și din “angajamen-
tul sașilor pentru crearea de legături naționale
moderne”.68 Urmăreau transformarea pământului
crăiesc într-o țară a sașilor. În felul acesta sașii
“deosebit de productivi” și Imperiul Habsburgic
au ajuns să-și caute unii altora alianța, să-și ofere
și să-și solicite sprijinul reciproc, ceea ce uneori a
și funcționat. În același timp alții renunță la a se
orienta în funcție de Imperiul Habsburgic și își
caută sprijinul în mișcările spirituale și politice
progresiste din Germania în vederea creării
condițiilor necesare existenței lor politice în spiri-
tul naționalismului lor german.69 Aceste idei ca și
cele legate de reorganizarea administrației pe
pământul crăiesc și a înlăturării instituțiilor feu-
dale se regăsesc în scrierile literare ale epocii. J.Fr.
-1 TRIBUNA» nr. 34 » 1-15 februarie 2004 |-
17
Geltch scrie Liederbuch der Siebenburger Sachsen
(1847). Transparența este obiectivul politic
urmărit în activitatea Universității Naționale
Săsești. Patria, spiritul național, libertatea sunt
temele care îl preocupă pe Josef Marlin în
Politische Kreuzzuge im Sachsenland (1847). Un
spirit revoluționar răzbate din lirica poeților
amintiți. Acest ton însă își pierde repede din elan
după 184870 fiind înlocuit de resemnare și limi-
tare dar și de o anumită atmosferă mic-burgheză.
“Poezia din perioada premergătoare revoluției
este legată de obiectivele revoluției și poate fi
înțeleasă din situația de luptă lingvistică a vremii.
Ea avea un efect mobilizator și era orientată spre
viitor. Lirica de după 1850 este ancorată în tradiții
și, corespunzând situațiilor schimbate,
atenționează și păstrează”71.
Tot în această perioadă, ca urmare a atenției
acordate de sași propriei identități naționale,
începe culegerea și apoi publicarea folclorului
săsesc. Josef Haltrich publică basmele populare
ale germanilor transilvăneni Deutsche Volksmdrchen
aus dem Sachsenlande in Siebenburgen (Berlin,
1857), Friedrich Wilhelm Schuster cântecele pop-
ulare Siebenbwgisch-Sâ'chsische Volkslieder,
Sprichworter, Rdthsel, Zaubeformeln und Kinder-
Dichtungen (Wiesbaden, 1865), Friedrich Muller,
Siebenbutgische Sagen (Kronstadt, 1857) legendele
sașilor transilvăneni și Johann Matz se ocupă de
obiceiuri și tradiții.72
Johann Karl Schuller, Josef Haltrich și
Friedrich Kramer au elaborat primele dicționare
dialectale.
Foarte activi au fost sașii transilvăneni în
domeniul istoriografiei. Întrucât dezvoltaseră încă
din evul mediu o puternică conștiință de sine nu
au resimțit acum nevoia să se definească ca grup
cu pretenții la tradiții și legitimări istorice.73 Ei au
dispus prin Verein fur siebenburgische Landeskunde de
o adevărată instituție academică de cercetare care
nu s-a limitat doar la cercetarea istoriei sașilor, ci
și-a îndreptat atenția și spre istoria românilor și a
maghiarilor.74 A continuat în această perioadă
editarea documentelor referitoare la istoria sașilor
transilvăneni, începută în primii ani ai secolului:
Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in
Siebenburgen. În Archiv des Vereins. și-au publicat
lucrările Michael Ackner (1782-1862), Die romis-
chen Altertumer und deutschen Burgen in Siebenbutgen,
Viena, 1856; Johann Karl Schuller(1794-1865),
Umrisse und kritische Studien zur Geschichte
Siebenburgens, I-III, Sibiu, 1840, 1851, 1872 și cel
mai important dintre ei Georg Daniel Teutsch,
(1817-1893), inițiatorul lui Urkundebuch și autorul
unei opere vaste din care amintim doar Geschichte
der Siebenburger Sachsen fur das sdchsische Volk (Istoria
sașilor transilvăneni pentru poporul sas) care apare în
mai multe volume între 1852 și 185875 și este
scrisă de pe pozițiile pozitivismului german.76
Într-o epocă de mari transformări politice și
economice era firească și preocuparea intelectua-
lității sașilor transilvăneni pentru problemele de
teorie economică. Problemele agrare, industriale,
comerciale, de credit și de transport sunt dezbă-
tute de intelectualii sași cu preocupări economi-
ce: Anton Kurz, Stephan Ludwig Roth, Wilhelm
Low, Franz Oberth, Johann Gott ș.a.77
De o atenție deosebită s-au bucurat în rândul
sașilor științele naturii. Științele naturii, în mod
special botanica stau sub semnul activității tran-
silvăneanului prin adopție, Johann Christian
Gottlob Baumgarten (1765-1843) și a operei sale
monumentale. Originar din marca Niederlausitz
din Saxonia, el a venit în Transilvania în anul
1793 atras fiind de plantele transilvănene pe care
le cunoscuse în ierbarele din Viena.78 Este autorul
unei monumentale lucrări care inventariază
plantele ce cresc în Transilvania, Enumeratio stirpi-
Emil Moritz (România)
um magno Transsilvaniae principatui praeprimis indige-
narum.79, care avea să influențeze evoluția
botanicii din Transilvania în următoarea jumătate
de secol și, după cum afirmă un alt botanist tran-
silvănean renumit, “să satisfacă pentru o perioadă
mai îndelungată interesul botanic în Transilvania,
acoperind cerințele iubitorilor lumii vegetale de
atunci”.80 Studierea florei transilvane a cunoscut
un nou avânt abia spre jumătatea secolului al XIX
datorită lui Michael Fuss (1814-1883) și
Ferdinand Schur (1799-1878).
O caracteristică a vieții culturale a sașilor tran-
silvăneni de-a lungul întregului secol al XIX-lea
(de altfel până la mijlocul secolului al XX-lea) a
fost faptul că întregul corp profesional a fost pro-
fund implicat în cercetarea științifică81, majori-
tatea autorilor de lucrări de referință fiind profe-
sori la diferitele gimnazii și școli ale sașilor.
■
Note:
34.	Felix Milleker, Artur Schott, Wrschatz, 1926, p.4.
35.	Handworterbuch. , p.262.
36.	Geschichte der Deutschen ., p.355.
37.	Anton Scherer, Die nicht sterben wollen. Donauschwdbische
Literatur von Lenau bis zur Gegenwart. Eine Anthologie,
Graz, 1895, p. 233.
38.	Horst Fassel, Deutsches Staatstheater Temeswar (1953-1993).
Entwicklungsmoglichkeiten einer Kultureinrichtung der
deutschen Minderheit in Rumdnien, în „Beitrage zur
deutschen Kultur“, Sonderheft, Freiburg i.Br. 2, 1993, p.
7 - p. 9; Sim.Sam. Moldovan, Oravița de altăși teatrul cel
mai vechiu din România, Oravița, 1938, p. 90. Vezi și
Hartwig Maurus, Theater in Orawitz, în “Banatica
Beitrage zur deutschen Kultur“, 4, IX, Freiburg i.Br.
1992, p. 19-32.
39.	Horst Fassel, op.cit.,p.9; Idem, Die Theaterunion zwischen
Temeswar und Hermannstadt am Beispiel des Theaterdirektors
Eduard Reimann (1843-1898), în „Banatica Beitrage zur
deutschen Kultur“, 3, VIII. Freiburg i.Br.(1991), p. 25.
40.	Vezi Franz Metz, Te Deum Laudamus. Contribuție la istoria
muzicii bisericești din Banat, ADZ, București, 1995, p. 408.
41.	Ibidem, p.408, Geschichte der Deutschen.p.360.
42.	J.h. Schwicker, Die Deutschen in Ungarn und Siebenburgen,
Wien, Prochaska,1881, p. 363.
43.	Josef WolfJohann Heinrich Schwicker als Historiker, în
“Banatica. Beitrage zur deutschen Kultur“, hrsg. von Dr.
Hans Weresch und Dr. Horst Fassel, 10 Jhrg., Heft 3,
Freiburg, 1993, p. 14.
44.	Apud, Alexander Krischan Banaforschung als Aifgabe,hrsg.
von Horst Fassel, Munchen, 1999, p.194.
45.	Dr.Anton Peter Petri, Biographisches Lexikon des Banater
Deutschtums, 1992, p. 1829, 1830
46.	Handworterbuch.,p. 260.
47.	A.Petri, op.cit.,p.572.
48.	Prin „Universitatea săsească“, Universitas Saxonum, se
înțelege unirea politică a tuturor colonizărilor sașilor pe
baza diplomei lui Andrei al II-lea din 1224. Drepturile
menționate în acest privilegiu au permis sașilor să-și
afirme treptat autonomia teritorială, politică și biseri-
cească. Universitas Saxonum a devenit cea mai înaltă
instanță administrativă și judecătorească. Ea elabora legi
statutare și stabilea impozitele. Până în 1796 în fruntea
sașilor s-a aflat primarul Sibiului, de la această dată
comitele sașilor. În anul 1876 a fost desființată demni-
tatea de comite al sașilor, Universiatea Săsească devenind
un organ administrativ care avea menirea de a administra
averea universității. Această avere putea fi folosită doar în
scopuri culturale. Cf. Friedrich Gottas, Die Deutschen in
Ungarn, în Die Habsburgermonarchie 1848-1918, Bd.III / 1
Die Volker des Reiches, Wien, 1990, p. 383.
49.	Geschichte der Deutschen.p.342.
50.	Ibidem; Aifkldrung. Schrfttum der Siebenbuiger Sachsen und
Banater Schwaben, edit. de Carl Gollner, Heinz Stănescu,
Kriterion Verlag, Bukarest, 1974, p.285. Planul a fost
aprobat în 1823, în anul următor morții lui Neugeboren
dar a durat mai mult de un deceniu până să fi fost aplicat
în întregul învățământ săsesc.
51.	Die Habsbuigermonarchie., III/1, p.382.
52.	Ibidem, p.345.
53.	Carol Gollner, Pedagogi germani progresiști din România,
Curente și concepții, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1969, p.43-46.
54.	Geschichte der Deutschen., p.346.
55.	Ibidem
56.	Kurze Geschichte Siebenburgens, hrsg. Bela Kopeczi,
Akademiai Kiado, Budapest, 1990, p.449.
57.	Kurze Geschichte Siebenburgens., p.473.
58.	Die Habsburgermonarchie.,p.385.
59.	Ibidem, p.384.
60.	Die Habsburgermonarchie., p. 378.
61.	Ibidem.
62.	Istoria României vol. III, Editura Academiei R.P.R,
București, 1963, p.1063.
63.	Geschichte der Deutschen.,p.338.
64.	Siebenburgen Land der Duldung/jedes Glaubens sichrer
Hort/Mogst du bis in fernen Tagen/als ein Hort der
Freiheit ragen/und als Wehr des treuen Wort.
65.	Kurze Geschichte Siebenburgens., p. 469; Kurze Geschichte
Siebenburgens. p.469.
66.	Die Literatur der siebenburger Sachsen in den Jahren 1849-
1918, red. Carl Gollner und Joachim Wittstock,
Kriterion Verlag Bukarest, 1979, p.12.
67.	Die Literatur der Siebenburger Sachsen., p.12.
68.	Kurze Geschichte Siebenburgens., p.472.
69.	Ibidem.
70.	Die Literatur der siebenburger Sachsen in den Jahren 1849-
1918, red. Carl Gollner u.Joachim Wittstock, Kriterion
Verlag Bukarest, 1979, p.27.
71.	Ibidem, 28.
72.	Geschichte der Deutschen., p.335.
73.	Harald Heppner, Fragen zur modernen Historiographie-En-
twicklung im Karpatenraum (bis 1918) în MUDr L’udovlt
Markusovsk a jeho doba, Presov/Bratislava.Wien, 1993,
p. 165.
74.	Ibidem, p.165.
75.	Ibidem.
76.	Enciclopedia istoriografiei românești, coord. științ. Profuniv.
dr. Ștefan Ștefănescu, Editura Științifică și Enciclopedică,
1978, p.466.
77.	C. Gollner, Gândirea economică a sașilor din Transilvania în
secolul al XIX, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, București, 1968, p.7.
78.	De la Honterus la Oberth. Naturaliști, tehnicieni și medici de
seamă germani din Transilvania, sub. red. Hans Barth.
79.	Enumeratio Stirpium Magno Transsilvaniae Principatui
preaprimis indigenarum in usum nostratum concinnata, Tomus
primus, Tomus secundus, Tomus tertius, Vindobonae, in
libraria Camesina, 1816. Cf. De la Honterus la
Oberth. p.92-127.
80.	De la Honterus la Oberth., p.119.
81.	Kurze Geschichte Siebenburgens., p.580.
18
-1 TRIBUNA» nr. 34 » 1-15 februarie 2004 |-
teatru
Freud și dictatura plăcerii
■	Claudiu Groza
“Refulare, complexe, nevroză”, stimați cititori!
Acesta este salutul oficial al personajelor din
Statul plăcerii de Gorgey Gâbor, spectacol montat
recent de Vadas Lâszlo la Naționalul clujean. Un
spectacol în care mișună agenții Securității statu-
lui, vînîndu-i pe Hansel și Gretel, sub privirile
aprobative ale cetățenilor onorabili, cei care
“prestează” sexual zilnic, chiar de mai multe ori,
bifîndu-și conștiincios în carnețele programările
de rigoare. Ajuns la perfecțiune, Statul plăcerii
este apoteoza universului concentraționar, guver-
nat de redutabilele teorii ale “părintelui ancestral”
Freud, a cărui statuie tronează în piața publică. E
musai ca toți cetățenii să “presteze”, ca nu cumva
să le treacă prin cap idei anarhiste, împotriva
ordinii constituționale. Iar cei doi fugari îndră-
gostiți - Hansel și Gretel - sînt cei mai mari
dușmani ai acestei ordini: ei refuză să respecte
comandamentul unanim acceptat. Așadar trebuie
urmăriți, capturați și obligați să intre în rînd cu
lumea.
Cam asta ar fi, rezumată, excelenta piesă a lui
Gorgey, autor a cărui altă piesă - Unde-i revolverul?
- a făcut săli pline în România acum cîțiva ani.
Indiscutabil, dramaturgul maghiar posedă o foarte
bună știință a construcției dramatice: dialoguri
impecabile, un umor îngroșat grotesc, satiră vigu-
roasă și dezinhibată (de semnalat și traducerea cu
totul adecvată realizată de Csuros Reka). Statul
plăcerii filiază o formulă absurdă, dezvoltată însă
postmodern, cu apetență ludică și cu o anume
conștință a liminarității derizorii a unei civilizații
care cu greu se poate sustrage traumelor din ulti-
ma sută de ani. Piesa lui Gorgey poate fi socotită
drept o exorcizare ludică a frustrărilor noastre
intime și sociale.
Cronotopul dramatic este indefinit. Pe o hartă
imaginară, Statul plăcerii se poate afla oriunde,
indiferent de continent ori de momentul istoric.
Rizibilul tronează în chiar miezul acestui text,
construit parcă în cheia “coliviei de aur”. Foamea,
frigul, teroarea politică a dictaturilor clasice sînt
înlocuite aici de o domnie a plăcerii. Popoarele
pot fi îmblînzite mai lesne cu acadele și prezerva-
tive decît cu tancuri și lagăre. Sub aparența volup-
toasă a erotismului dezlănțuit zace parabola terifi-
antă a cuștii, a gardului de sîrmă ghimpată
împodobit cu fine dresuri femeiești. O mankur-
tizare prin sex, în cele din urmă, la fel de anihi-
lantă pentru conștiință.
Regizorul Vadas Lâszlo a sesizat admirabil
întreagă această promiscuitate prin exces propusă
de textul dramatic. Abulice prin aglomerarea de
testosteron și feromoni, eroii piesei nu mai pot
rezona la sentimente precum dragostea; de aceea,
ei se transformă în judecători neînduplecați ai
celor doi adolescenți. Abia prostituatele, refugiate
într-o așa-numită “rezervație” cu acces limitat -
căci la ce bun curve într-o societate accesibilă se-
xual - se ipostaziază în protectoare ale cuplului de
îndrăgostiți. Fără prea mare succes, însă, căci locul
lor e unul cu totul marginal. În cele din urmă, cei
doi vor deveni prizonieri: Hansel în închisoare,
Gretel în “rezervație”, cușca cea mică dinlăuntrul
Cuștii Celei Mari. (De altfel, într-o tentantă pro-
iecție hermeneutică, “rezervația”, prin dialogurile
nostalgice sau idealiste ale locatarelor sale - care
caută chiar acea romantic-interzisă iubire - ar fi
tocmai sîmburele unei viitoare revolte în Statul
plăcerii. Iar intrarea lui Gretel aici echivalează cu
prima breșă în implacabila ordine socială.)
Personajele pot fi împărțite în patru grupuri,
coagulate cîte două. Într-o parte se află agenții
Securității - împleticiți, proști, incompetenți -
secondați prin vociferări de cuplurile Negru, Lila
și Gri - “stîlpii societății” -, în cealaltă, cei doi
îndrăgostiți și prostituatele rezervației.
Interacțiunea scenică seamănă uneori unui
menuet, în care cuplurile își schimbă partenerii,
se salută grațios și conversează despre perfor-
manțe erotice; alteori, unei fugi sincopate, în care
evoluează cei trei agenți; în fine, unui vals,
romantic, interpretat fie de Hansel și Gretel, fie
de cele trei locatare ale rezervației.
Actorii clujeni au jucat excelent, cu nuanțe
bine dozate, fără să cadă în trivial ori să atenueze
pudic cerințele textului. Fiecare rol a avut parti-
cularitățile sale, de la ticuri de limbaj pînă la
obsesii comportamentale, încît toate personajele
și-au marcat pregnant prezența scenică. Un sin-
gur amendament la rolul lui Adrian Drăgușin,
cam forțat și inhibat. Nota zece pentru toți
ceilalți, pe care nu-i menționez separat tocmai ca
să nu distrug imaginea unei echipe admirabile.
Ingenios decorul lui T.Th. Ciupe, imaginat în
planuri mobile, care accentuează dinamica specta-
colului, foarte reușite costumele sugestive ale
Eugeniei Tărășescu-Jianu, absolut în ton muzica,
discretă dar potrivită, a lui Peter Venczel.
Remarcabilă și abilitatea lui Vadas Lâszlo de a
coordona un joc de scenă complex, necesar-
dinamic și ritmat.
Statul plăcerii este un spectacol care ar trebui să
facă săli pline. Să sperăm că va fi așa.
“Refulare, complexe, nevroză”, postmoderni
și români spectatori!
Statul plăcerii de Gorgey Gâbor, Teatrul
Național Cluj. Traducerea: Csuros Reka. Cu:
Dragoș Pop, Angelica Nicoară, Adrian Drăgușin,
Maria Munteanu, Sebastian Marina, Carmen
Culcer, Maria Seleș, Ramona Dumitrean,
Adriana Băilescu, Dan Chiorean, Adrian Cucu,
Cătălin Codreanu, Cristian Rigman, Eva Crișan.
Decupaj regizoral și mișcare scenică: Mona
Chirilă. Direcția de scenă: Vadas Lâszlo.
Premiera: 10 ianuarie 2004.
■
Cum aniversăm nașterea
lui Mihai Eminescu
■	Ștefan Manasia
n după-amiaza zilei de 15 ianuarie, a.c.,
redacția Tribunei, însoțită de alți doi ziariști (și
poeți), Ion Mureșan (Evenimentul zilei) și
Mihai Goțiu (Ziarul clujeanului), s-a deplasat în
orașul Huedin, în nord-vestul județului Cluj. Nu
planificaserăm o vizită protocolară și amabilă, nu
ambiționam să sărbătorim nașterea marelui poet
prin discursuri sforăitoare: de fapt, în al doilea
număr pe luna ianuarie revista a și găzduit eseul
unui tînăr eminescolog, Adriana Stan, prezentat
cu încredere și empatie de către doamna Ioana
Both, profesoară la Facultatea de Litere a
Universității “Babeș-Bolyai”.
În Huedin, dar și în alte orașe ale județului
Cluj, există un potențial cultural, un public (e
drept, nu foarte numeros) pentru revistele litera-
re, pe care este firesc să îl cultivăm. Anul acesta
Tribuna va organiza asemenea întîlniri cu cititorii
și în alte localități, cărora le va deschide paginle
sale. Ține totuși de miracol că, în “mileniul”
audio-vizualului, cultura scrisă continuă să
reziste, dar și să își diversifice formele.
La Huedin, întîlnirea a fost organizată în noul
palat, elegant și spațios, al Protopopiatului, sub
“patronajul” părintelui Dorel Pușcaș, cel care, de
altfel, și editează o “revistă de cultură și spirituali-
tate creștină”, intitulată Glasul. În sala de confe-
rințe a clădirii, elevi, profesori, intelectuali din
zonă și invitații lor clujeni au discutat într-o
atmosferă relaxată, colocvială. Trei tineri actori-
liceeni, “antrenați” de profesorul și regizorul
Alexandru Jurcan, au recitat din poezia lui Mihai
Eminescu, însă fără emfaza și cabotinismul con-
sacrate de recitatorii “profesioniști” la radio și
televizor, la serbările ținute cu mare tam-tam. A
fost vernisată, în holul central, expoziția de
grafică a tinerei Raluca Sabău. Romanul Eidolon al
tînărului prozator clujean Răzvan Țuculescu, a
fost “lansat” de... prozatorul Radu Țuculescu.
Volumul Amazon °i alte poeme a fost prezentat de
criticul Ion Mureșan, iar autorul, Ștefan Manasia,
alături de poetul Mihai Goțiu, a onorat aniver-
sarea marelui poet romantic printr-un recital de
poezie. Seara nu se putea încheia fără muzică,
piese folk și colinde, fără o discuție la marginea
“bufetului suedez” la care a participat toată
lumea.
Fără teama de a greși în mica mea prezentare,
la Huedin, la “ceas aniversar”, Mihai Eminescu a
depășit puțin corsetul festivist, șabloanele și for-
mulele în care decenii de propagandă și retorică
naționalistă l-au ținut captiv. Spuse de liceeni,
versurile eminesciene păreau autentice,
proaspete, de o anume candoare pe care rar o mai
putem observa.
■
-1 TRIBUNA» nr. 34 » 1-15 februarie 2004 |-
19
Ipterviu
„Datoria noastră
este să scriem
- Mihai Dragolea: Istoria culturala a acestei urbe
ar fi de neconceput fără Vasile Igna. Într-o vreme ați fost
unul din capetele de afi°, directorul celei mai serioase edi-
turi din Transilvania, editura Dacia. O experiență de
mulți ani, cu întrebări, dezamăgiri, cum este în orice
slujbă legată de cultură.
- Vasile Igna: Fără îndoială. Mulțumesc
înainte de toate pentru invitație, în scurtul răgaz
pentru care mă găsesc acasă să putem purta
această discuție, această conversație mai degrabă
amicală...
Sigur, sunt și am rămas un om al cetății. În
ciuda absenței mele temporare în ultimii, să
zicem, zece ani.
- Destul de mult!
- Destul de mult dar totuși foarte puțin... Cei
25 de ani pe care i-am petrecut la Editura Dacia
au lăsat urme care nu se pot șterge ușor. N-au
cum să se șteargă ușor. Au fost 25 de ani din viața
mea. Douăzeci și cinci de ani i-am dedicat acestei
meserii pentru care sper, sper încă, am avut o
oarecare vocație. Mi-a plăcut să fiu util con-
fraților, să-i ajut, să-i îndrum atunci când a fost
cazul sau am considerat de cuviință, dar mai ales
să îi las să se dezvolte și să crească singuri și liberi.
Atât cât s-a putut atunci, atât cât se poate astăzi.
Zece ani de când nu mai sunt la Editura
Dacia. Am o oarecare nostalgie, nu însă și un
regret. A fost propria hotărâre, nimeni nu m-a
obligat s-o fac, puteam să rămân acolo, nu știu
cum ar fi evoluat lucrurile în continuare dar
aceasta nu înseamnă nimic raportat la această
istorie de douăzeci și cinci de ani pe care am
trăit-o, într-un anumit fel am făcut-o și fără nici
o îndoială mi-am asumat-o.
- Ceea ce spuneți despre cariera unui om al editurii,
om care a făcut bună parte din Editura Dacia e cumva
ciudat, față de ceea ce spunea Mircea Iorgulescu în
Tineri scriitori contemporani^ Editura Eminescu, 1978.
Spunea a°a despre Domnia Voastră: „Poetul intelectua-
list ce-°i trece emoțiile printr-un filtru livresc în scopul
numai aparent paradoxal de a stabili un contact cu
lumea fenomenală“.
Și mă gândesc că ați fost aici, în Cluj, o persoană
publică remarcată °i remarcabilă °i toată lumea intelectu-
ală sau intelectualistă, cum ar zice Iorgulescu, simțea
faptul că dincolo de editor, omul de carte (prima mea
carte sub auspiciile dumneavoastră a apărut, mulțumesc,
e o mică paranteză), Vasile Igna este simțit ca un poet.
Cum s-au împăcat cele două„cantități" sau...
„entități"...
- O întrebare care mi se pune deseori...
Trebuie să-ți mărturisesc că mi-e foarte greu
să vorbesc despre poezia mea.
- De ce ?
- N-o fac întotdeauna decât obligat, dar n-o
fac întotdeauna cu deosebită plăcere pentru că
socot, evident, că-mi asum această condiție de
poet, de scriitor, de om al cărții, ca poet în ultimă
instanță, acesta este domeniul în care am debutat,
acesta este domeniul literar în care mi-am publi-
cat majoritatea cărților, dar mi se pare că vorbind
despre poezia proprie, dezvălui prea mult din
propria-ți intimitate, că te dezgolești oarecum
prea brusc și poate prea brutal în fața virtualului,
potențialului cititor. În presă, odată publicată,
poezia este de domeniul public, ca orice carte...
- E a tuturor...
- E a tuturor fără nici o îndoială. Atunci evi-
dent ea poate fi judecată și este judecată așa cum
se cuvine fie de cititori, fie de critica de speciali-
tate. E dreptul lor și mai ales e obligația lor.
Datoria noastră este să scriem. Atât cât ne ajută
harul, atât cât ne ajută sănătatea, atât cât ne ajută...
- puterile...
- Puterile minții și ale sufletului.
În orice caz, după aproape 35 de ani de la
publicarea primei mele cărți, în 1961, la Editura
pentru Literatură, pot mărturisi și astăzi că simt
aceeași emoție, aceeași tulburare în fața foii albe.
Nu cred că se poate altfel. Ar fi anormal să fie alt-
fel. Cine-mi spune că se așează la masa de scris în
fața foii albe sau cum să zic a computerului, a
ordinatorului, o unealtă mult mai impersonală
decât stiloul, pixul sau creionul, se așează fără a
avea această emoție permanentă, înseamnă fie că
este neserios, fie că practic nu are nici un fel de
vocație.
Evident, principala mea grijă a fost întotdeau-
na de a mă reprezenta pe mine însumi, de a nu
mă falsifica, de a fi autentic până la capăt. În
măsura, repet, a harului și a puterilor minții și ale
sufletului care mi-au fost hărăzite sau care am
crezut că mi-au fost hărăzite, dar în același timp
să nu înșel, să nu falsific pe virtualul meu cititor,
pe prietenul meu cititorul. Aceasta a fost singura
și adevărata mea grijă. Nu știu dacă am reușit. E
Somewhere in Pacfic
■ Vasile Igna
treaba altora să spună acest lucru... Ceea ce este
însă absolut cert este că am încercat.
- Grigurcu în „Existența poeziei” vă dedică un
substanțial articol. Spune la un moment dat că sunteți
un „temperamentpoetic foarte sensibil“. Din alte surse
°tim că sunteți maramureșean. Din alte surse vă mai
spun că există un articol foarte pertinent semnat de
regretatul Mihai Papahagi în „Cumpănă°i semn” care
se numea „La umbra violoncelului“, în care, la un
moment dat spunea a°a: „Sub lini°tea exterioară com-
bustiile sunt însă active, tonul elegiac ascunde o tensiune
accentuată, într-un acord profund cu firea sa interioriza-
tă °i discretă“. Revin la ceea ce spuneați mai înainte.
Da. Este adevărat că această vocație a mărturisirii, a
spunerii de sine a existat, este perceptibilă în toate vol-
umele. Cum s-a împăcat ea cu această discreție pe care
ați avut-o nu numai ca poet, dar cei care vă cunosc
îndeaproape °i ca persoană.
- Mă pui într-o situație destul de delicată. Nu
știu cum să vă explic... Dacă socoți că sunt dis-
cret, cu atât mai mult mi-e greu să mă mărturis-
esc...
- Totuși...
- Am fost tot timpul o persoană publică în
calitatea pe care am avut-o. Evident am fost o
persoană publică pentru colegii mei.
-	Pentru ceilalți...
- Pentru scriitori. În mijlocul cărora mi-a plă-
cut să trăiesc. În mijlocul cărora am și trăit dealt-
fel. Uneori în marginea acestei lumi, alteori în
mijlocul ei, în vâltoarea ei. De cele mai multe ori
însă, oarecum, într-o parte.
Într-o parte pentru că nu mi-a făcut plăcere.
Nu fiindcă nu mi-a făcut neapărat plăcere, încerc
să mă corectez, ci pentru că prin temperamentul
și prin educația pe are am primit-o în familie, pe
care mi-am făcut-o singur în cele din urmă, am
socotit că trebuie să fiu întotdeauna acolo unde
momentul existențial, momentul vieții tale ți-o
cere. Dacă împrejurările vieții, iată, nu foarte
limpezi, nu foarte line de până acum, m-au dus
pe margine, am rămas acolo, dacă ele m-au dus
mai spre centru, am găsit că e bine să fiu și acolo,
dacă m-ar fi dus cine știe unde, aș fi zis, mă
supun, acolo trebuie să fiu...
-	Acolo mi-e locul...
- Da! Acolo mi-e locul. Așa socot că s-au
întâmplat lucrurile până acum. Nu știu dacă
aceasta înseamnă o calitate sau un defect, nu, dar
socot că niciodată, în nici o împrejurare nu m-am
falsificat, încercând, aspirând să fiu acolo unde
viața mi-a cerut să fiu am simțit că sunt eu însu-
mi și că mă împlinesc. Poezia a venit după aceea.
Ea a fost exact sau asemănătoare cu acest tip de
viață.
- Nu se poate face poezie autentică fără a da foarte
mult din tine, chiar dacă acest lucru e mai mult sau mai
puținfăți°, zic a°a, sau la vedere... Ați avut parte de o
mai mult decât călduroasă primire la fiecare volum.
Sunteți un poet apreciat. Mă întrebam, spuneați la
începutul acestei discuții că sunteți de zece ani cumva
mai departe de vâltoarea aceasta pe care nu o trăim, o
suportăm. Mă gândesc că este o altă perspectivă. Cum se
20
-1 TRIBUNA» nr. 34 » 1-15 februarie 2004 |-
vede lumea pentru Dvs., un clujean împătimit, mara -
mureșean de origine, de la Berna? Lucrați acum la
Ambasada României de acolo?
- Sunt de un an și jumătate la Berna. E un
oraș pe care mi l-am ales singur. Pe care mi l-am
dorit renunțând la alte oferte, la orașe mai spec-
taculoase, mai frenetice precum Madridul, pre-
cum Atena și altele. Un oraș, pe care, repet, mi
l-am ales singur pentru că socoteam că el core-
spunde mai bine temperamentului meu, modului
meu de a vedea lucrurile, spiritului meu oarecum
înclinat spre seriozitate, spre oarecare gravitate și
în orice caz spre o anume stabilitate.
- Și mie mi-a plăcut. Am fost la Berna. Atât de
serios n-am fost, dar mi-a plăcut enorm. Unde stăteam
eu, nu era departe de ambasadă, dar a prcpos de seriozi-
tate, ceea ce m-a cucerit în acest oraș, e mai mic decât
Clujul, nu e un oraș spectaculos prin mărime și e capi-
tala totuși uneia dintre cele mai bogate țări și-mi plăcea
acolo că în tramvaie, care vin din 3 în 3 minute, ceva
cuceritor pentru noi, în fiecare vagon erau atârnate lângă
locuri cu un lănțișor, volume de Durrenmat. Și oamenii,
care nu erau oameni de cultură, puteau între câteva stații
să ră.foiască un volum de Durenmat, ceea ce m-am
gândit: „dom’le, ce autorități atente cu cultura de
acolo...“
- ...Da, așa este. Eu n-am prins această fază
cu anul Durrenmat. Sunt însă ziare, cărți mai
ușoare, de citit în tramvai. Știm că în anul
Durrenmat acest lucru s-a întâmplat. Și nu
numai în Berna. Același lucru s-a întâmplat și la
Neuchâtel, același lucru s-a întâmplat și la
Zurich, același lucru a fost și la Geneva și la
Basel. În toate orașele importante ale Elveției și aș
zice chiar dincolo....
Iată un model simplu și la îndemâna oricui de
a-ți respecta marile personalități, de a le aduce un
prinos de recunoștință, în momentele cele mai
prozaice și mai normale ale vieții, în momentele
când se vine de la slujbă, în momentele terne sau
mai puțin terne ale slujbei de la care chiar ai ple-
cat și poate grijile care îl așteaptă acasă și acest
interludiu, această pauză de respirație culturală pe
care oficialitățile, autoritățile elvețiene au socotit
normal să o ofere concetățenilor. Nu știm dacă
noi îl putem urma în acest fel. Există și alte
mijloace de a-ți face cunoscuți, iubiți marii scri-
itori și nu numai scriitori, marii oameni de cul-
tură. Trebuie căutate și trebuie puse în practică.
Unii au această vocație. Știu că sunt o țară mică.
Care s-a constituit așa cum s-a constituit, tocmai
pentru că au „tras“ destul de-a lungul istoriei lor
care numai aparent a fost lineară, în realitate a
fost foarte zbuciumată. Au știut totuși să-și
recîștige această privire senină asupra vieții lor de
fiecare zi, privire în care cultura constituie și
cred, după ceea ce văd acolo, că va constitui fun-
damentul esențial și în viitor.
- Rezultă că spațiul acesta vă place, îl admirați.
Înseamnă că pe lângă îndatoririle de ordin diplomatic,
mai ales într-un oraș ca Berna, un oraș...
-	...cuminte...
Îmi place să vă întrerup. Este un oraș la scară
umană, un oraș care este făcut pentru a fi locuit
de oameni, de indivizi distincți, de indivizi cu
personalități diferite evident, dar bine conturate.
Nu este un oraș făcut pentru gloate. Este un oraș
în care-ți face plăcere să te plimbi prin piețe, pe
străzile acelea înguste, semănate ici, colo, cu câte
o fântână, cu grădini îngrijite. Un oraș care este
capitala unei țări importante, foarte importante.
În care, dacă te duci la o anumită oră pe stradă,
mi s-a întâmplat de nenumărate ori, și întâlnești
Siriaipha Wimuktayon (Thailanda)
un om, indiferent cine este, un om, te salută el.
Exact cum făceau în satul copilăriei mele. Am
avut această plăcută surpriză de nenumărate ori.
Să mă plimb pe o stradă, să întâlnești o persoană
care văzându-te te salută cu acel „gruss“ cordial.
Asta se întâmpla în Berna, dar nu numai la Berna,
mai puțin la Zurich, mai puțin în Geneva, orașe
de cu totul o altă factură, oarecum prea europene.
- Nu-i așa că precum Clujul v-a îndemnat la
creație, vă îndeamnă și Berna la creație. Aveți planuri?
- Sigur că da. Ar fi ipocrit din parte-mi să zic
că nu am și că nu pot lucra acolo. Într-adevăr pot
lucra acolo. Evident după ce mă străduiesc să-mi
fac cât mai bine datoria pe care o am față de cei
care m-au trimis acolo, față de țară în ultimă
instanță, să-mi fac cu tot devotamentul și cu tot
profesionalismul pe care l-am acumulat în decur-
sul anilor această muncă de consilier cultural și
de consilier de presă al Ambasadei României la
Berna. Încerc și mărturisesc că reușesc destul de
bine să le îmbin. Îmi priește Berna din acest
punct de vedere.
Am publicat în ultimul an o carte care se inti-
tulează Subteranele memoriei. E vorba de o carte
care este dedicată rezistenței culturale între 1944-
1954, epocă despre care se știe prea puțin din
acest punct de vedere și pe care am pregătit-o de
multă vreme. Rodul cercetării este cartea aceasta
în care am vrut să demonstrez în comentariile pe
care le-am scris, sper că am reușit, că în acea
perioadă, 1944-1954, deceniul cel mai cumplit
din istoria, să zicem recentă a României, nu toată
lumea a cedat. Au fost oameni care și-au păstrat,
vorbesc acum de intelectuali: scriitori, oameni de
cultură, care și-au păstrat demnitatea, au rezistat,
care nu s-au înclinat în fața ideologiei dominante
din acele momente.
Am încheiat de curând o altă carte la care de
asemenea lucrez de multă vreme și care sper ca
până la 13 noiembrie (2003- n.n.) să fie în
librării. Se numește, un titlu oarecum șocant dar
perfect acoperit de realitate Marx contra Isus.
Prezintă modul în care doctrina creștină a fost
de-a lungul unui secol și jumătate, deci după
1848 de la apariția Manifestului Partidului
Comunist și până în 1989, în opoziție cu cealaltă
mare „religie“ a secolului, comunismul. Prin
texte, prin mărturii, prin texte de doctrină și prin
lămuriri pe care le aduc în prefața și în prezen-
tările pe care le-am făcut.
Este deci o carte la care țin foarte mult și într-
un fel închei răfuiala personală cu trecutul. Socot
încheiat odată pentru totdeauna acest moment și
mă pot dedica...
- .. .poeziei...
- Până la publicarea unui volum de poezie
care s-a acumulat în timp, nu am certitudinea că
este ceea ce doresc, aș vrea să închei cu o carte de
proză. La care lucrez de vreo 7-8 ani de zile. Nu
știu cum s-o numesc. S-o numesc roman? Nu
știu. E o proză. O confesiune a unui om care
ajunge la o anumită vârstă, am spune capătul
vieții. Se uită în urmă și încearcă să înțeleagă cum
a fost viața lui. Ce a făcut. Cât a greșit, cât a iubit,
cât a fost nedrept cu el și cu semenii. Și așa mai
departe. Mai am puțin la această proză și sper ca
până la mijlocul anului viitor să o pot încheia.
Titlul cărții este Andante. Deocamdată scriu la ea.
Uneori cu bucurie, alteori cu îngrijorare, de
fiecare dată cu răspundere.
- Noi așteptăm cărțile și vă mulțumim mult pentru
acest autoportret plin de pudoare. Vă doresc ca proiectele
să se împlinească.
- Și eu vă mulțumesc.
■
(Foncgrama interviului acordat de Vasile Igna
lui Mihai Dragolea. Transcriere: David Martin
Dumitrescu, 6-7 dec. 2003)
-1 TRIBUNA» nr. 34 » 1-15 februarie 2004 |-
21
Comentarii
Gavrilov și absurdul
■	Dorin Mureșan
Vasile Gogea
Logodnica mecanicului Gavrilov
Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2002
Numele lui Vasile Gogea este unul cu
notorietate. A publicat până în prezent opt
cărți, atingând aproape toate genurile lite-
rare: proză scurtă, roman, versuri, publicistică,
eseu. Desigur, sunt mulți alții care au publicat de
două ori pe atât, fără ca numele lor să fi trecut
granițele locale. Nu e cazul lui Vasile Gogea. Toate
cărțile lui sunt bine scrise. Am constatat că la acest
scriitor prevalează întotdeauna calitatea. Nu este un
scriitor uriaș, cu mii de pagini la activ, dar este unul
foarte bun. O spune și cartea pe care voi încerca să
o comentez în continuare, “Logodnica mecanicului
Gavrilov” (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002).
Volumul este constituit din proze scurte,
apărute acum mai bine de 15 ani. Unele au au
fost scrise și publicate în presa literară înainte de
a se fi născut subsemnatul. De altfel, povestea
cărții este relatată laconic în ultimul text al volu-
mului, intitulat chiar așa: Povestea cărții. Nu insist.
Cititorul va vedea și singur despre ce e vorba.
Ceea ce atrage atenția, în proza scriitorului
clujean, este limpezimea aproape desăvârșită a
conținutului. Or, având în vedere că aceste texte
reprezintă, retrospectiv, debutul real al autorului
(amânat din motive misterioase iar apoi devansat
de un debut editorial - c’est a dire - oficial), citi-
torul poate fi surprins, pe bună dreptate, de
maturitatea frazei, de eleganța ei. Toate povestirile
sunt elaborate în tihnă, dovedind din plin știința
scriiturii. Nu cred că aș risca folosind o sintagmă
cumva naivă, aceea de “scriitor resemnat”, în
comparație cu cel rebel, furios, dar (acesta din
urmă) prea puțin coerent. Ei bine, efortul acesta,
rezultat al construcției migăloase și lucide, face
din volumul citat un adevărat deliciu al consuma-
torului de literatură autentică.
Cele cincisprezece povestiri dovedesc din plin
că Vasile Gogea nu este doar un bun stilist, ci și
un fin cunoscător al mecanismelor sociale. El își
așează personajele întotdeauna într-un mediu
activ, și numai prin acesta reușește să le dea acea
semnificație aparte de care au nevoie pentru a fi
propulsate deasupra unor personaje banale,
“neliteraturizabile”. Figura lui Anselmus, de
pildă, (personaj “gogian” întâlnit în romanul
Scene din viața lui Anselmus) revine ca o obsesie,
prinzând, de-a lungul celor cinci povestiri în care
apare, consistența unui personaj care pretinde o
construcție tot mai largă, anticipând chiar apariția
textului citat câteva rânduri mai sus. Trebuie să
recunosc, de altfel, că aceste cinci povestiri sunt
mai reușite decât celelalte, poate fiindcă invari-
antul care le adună laolaltă este mai viu, mai
aproape de figura autorului și, din această cauză,
mai iubit de către acesta din urmă
Povestirea care dă titlul cărții este emblemati-
că. În registrul realist (predominant în scriitura
lui Vasile Gogea) sunt picurate mostre de fantas-
tic și de comic involuntar. Un personaj anonim
vrea să vadă la cinematograf filmul “Logodnica
mecanicului Gavrilov”. Operatorul decide, însă, că
nu va proiecta pelicula decât în prezența a cel puțin
douăzeci de persoane. Întrucât nimeni nu mai
apare, personajul cumpără douăzeci de bilete.
Înainte de a intra în sală, este oprit de un milițian
pe motiv că face “bișniță cu bilete”. Desigur, per-
sonajul nu știa nimic de hârtia aflată într-un colț al
afișierului și pe care era scris cu creionul următorul
anunț: “Este interzis a se cumpăra mai mult de
două bilete de persoană!”. Subtilitatea este evidentă.
Însă, ciudat!, mesajul este potrivit nu doar pentru
anii optzeci (moment în care a fost scrisă poves-
tirea), el se încadrează perfect și în contextul actual.
Cum o face, o spune tot autorul, însă într-o carte
ceva mai recentă și despre care va fi vorba altădată.
Concluzia e mai degrabă o mărturisire: este
nu doar greu să comentezi prima carte a unui
scriitor deja consacrat, este chiar periculos.
Pentru că nu faci decât să-i reamintești un lucru
pe care deja îl știe. Și-atunci, fără să vrei, încalci
regula unui anunț și el emblematic pentru proza-
torul clujean: “Nu vă aplecați în afară”.
■
film
Raport despre starea națiunii
■	Mircea Dumitrescu
n perioada postdecembristă, în cinematografia
română se pot distinge trei direcții: 1. Conti-
nuarea tratării unor teme convenționale, într-un
mod tradițional, pe un ton pilduitor, indiferent că
exprimarea are loc într-un registru grav sau lejer
umoristic, fără intenția de a inova mijloacele de
expresie, regizorii (printre care și câțiva debutanți)
rămânând în continuare terni și plicticoși (Sergiu
Nicolaescu, Nicolae Coijos, Laurențiu Damian,
Geo Saizescu, Malvina Urșianu, Elisabeta Bostan,
Alexa Visarion, Ioan Cărmăzan, Gheorghe Naghi,
Mircea Plângău, Radu Gabrea, Șerban Marinescu,
George Cornea, Mircea Drăgan etc.); 2. Eșuarea în
vulgaritate, temele dominante fiind erotismul și
violența (Mircea Mureșan, Andrei Blaier, Iulian
Mihu, Savel Stiopu și debutanții Andrei Popovici,
Antoniu Vasile Beranyi, Florin Codre, Mihnea Co-
lumbeanu, Nicolas Mason); 3. Asumarea unor te-
me noi, îndeosebi a prăbușirii morale și spirituale,
în perioada postdecembristă, cu referiri obsesive la
evenimentele din decembrie 1989 (Lucian Pintilie,
Mircea Daneliuc, Dan Pița, Mircea Veroiu, Nicolae
Mărgineanu, Stere Gulea), cei mai mulți fiind
tineri debutanți (Jon Costin, Bogdan Dumitrescu,
Nae Caranfil, Radu Mihăileanu, Marius Theodor
Barna, Marius Șopterean, Bogdan Cristian Drăgan,
Sinișa Dragin, Cristi Puiu, Radu Muntean,
Cristian Mungiu, Andrei Enache, Titus Muntean,
Peter Călin Netzer), cei mai valoroși adoptând for-
mula postmodernistă. Bineînțeles, finalizările este-
tice convingătoare sunt rare, iar contribuțiile la
conturarea unei școli naționale cinematografice,
încă foarte debile.
În acest context, un caz mai aparte este Ioan
Cărmăzan. Un regizor cuminte, șters, devine, cu
filmul acesta, revoltat, șocant, zgomotos. El fo-
losește ca pretext, pentru presupusul său discurs fil-
mic, un cuplu de reporteri, Horațiu Mareș (Emil
Ho°tină) și Cerasela (Irina Dinescu), aflat în misiune,
prilej cu care traversează în galop încâlcitele hățișuri
ale perioadei pre și postdecembriste, coborând în
straturile cele mai proaspete ale memoriei indivi-
duale și colective, prin deceniile de dictatură comu-
nistă și zilele din timpul evenimentelor din decem-
brie 1989. Conflictul și intriga se țes în jurul celor
doi tineri și a unui individ aparent simpatic, amabil,
Domnul (Valentin Teodosiu), care are toate datele
unui fost (și actual?) securist. Investigațiile tineri-
lor, având sugestia că fiecare generație are obligația
morală să cunoască trecutul colectivității din care
face parte, duc la descoperirea unor fapte aberante
puse pe seama fostei dictaturi: trafic cu copii și
complicitatea medicilor implicați, disidenți sau de-
ținuți politici închiși în spitale psihiatrice ca nebuni
și cărora li s-au întocmit acte false în acest sens; să-
răcia; corupția, ca o consecință a naturii vechiului
regim; șantajul. Mediile frecventate de tinerii re-
porteri, persoanele investigate conturează o imagine
reală, dar exclusiv expozitivă a așa-zisei perioade de
tranziție. Printre cei intervievați, o prezență pito-
rească este poetul Daian, un personaj real, fost dizi-
dent și deținut politic care, prin monologul său,
schițează o stare de spirit, o mentalitate dominante
după 1989. În ceea ce privește temele asumate,
acestea rămân doar „arătate”, schițate parcimonios,
ca într-o enumerare școlărească. Din această cauză,
filmul are ceva din superficialitatea și simplicitatea
unui reportaj care arată cu degetul un unic vinovat,
Ceaușescu, căruia i se confecționează ad-hoc o na-
tură de ființă fabuloasă malefică, de vampir propul-
sat în mitologia locală („Ați auzit că Ceaușescu se
împrospăta cu sânge de copil?... Ați auzit că Ceau-
șescu lua copii pentru gărzi de corp?”... „Am întoc-
mit acte de deces pentru copiii lui Ceaușescu... și
erau frumoși, cu ochi albaștri”). În afara acestui nou
Dracula și, eventual, a securității care îl sprijinea,
aproape totul este absolvit de vină și responsabili-
tate. O singură replică pare să afirme ceva mai mult
(„E tot la fel, dar conduc alții”); mai mult spune și
încercarea de a insinua că răul are cauze adânci, care
ating însăși temelia genotipului român. În acest sens
trebuie înțeles monologul acuzator și demitizant al
ciudatului personaj care apare de două ori, pentru a
răsturna imaginea tradițională și cam sentimentală a
celor două balade presupuse fundamentale pentru
structura „sufletului românesc”. Din nefericire, mo-
nologul care privește Miorița și Meșterul Manole ră-
mâne strict declarativ și atât de teatral încât anulează
orice efect dramatic. Construit ca un reportaj, presă-
rat cu elemente suprarealiste (de exemplu, nunta),
filmul nu convinge estetic. Pelicula este o îngrămă-
dire sufocantă și neselectivă de teme, motive și idei,
rămânând la un nivel foarte modest de formulare,
acela al descrierii, al expunerii. Discursul său filmic,
dacă a avut în vedere o astfel de intenție, eșuează
într-o agasantă imagoree, cel mult într-o lecție
demonstrativă pentru amatorii care participă la
întâlnirile unui cenaclu de cinematografie.
■
22
-1 TRIBUNA» nr. 34 » 1-15 februarie 2004 |-
Ș|alonul defavorizatului____________
Porcușorul Franz losef, varză
cu petarde și amorul surdului
■	Mihai Dragolea
ntr-un soi de slalom de sărbători pe la rude și
apropiați, am trecut pe la o familie dragă în
mod special; nu-i mai văzusem de multă
vreme și oamenii mi-au prezentat, încântați, noul
membru al familiei, un porcușor de Guineea,
alb-negru, simpatic foc, domiciliat într-un fost
acvariu; amicii l-au scos din acvariu pe cel inițial
botezat Georgel, ulterior ajuns Franz losef; micul
animal a purces la adulmecat pe covoare, s-a
îndeletnicit și cu frecventarea cotloanelor oferite
generos de piesele mobilierului încăperii; a ajuns
și la bradul de Crăciun, manifestând mare poftă
pentru acele verzi ale crengilor; pe când rodea
porcușorul Franz mai cu spor, a început, afară,
una din nenumăratele rafale de petarde, cea mai
la îndemână bogăție a românului la vremea sărbă-
torilor de iarnă. Porcușorul Franz a lăsat baltă
ronțăitul cetinii, a luat-o la goană ca disperatul,
când doamna proprietară a încercat să-l prindă,
n-a găsit nimic altceva mai bun de făcut decât să
se instaleze, tremurând cu toată blana bicoloră, în
mâneca rochiei stăpânei. Asemănător, într-un fel,
cu reacția porcușorului de Guineea, pe nume
Franz losef, a fost manifestarea subsemnatului la
ingurgitarea atât de tradiționalelor sarmale: amia-
ză cu fulgi rari, puțină mișcare pe străzile
orașului, vreme numai bună de stat la gura sobei-
caloriferului și ingurgitat din bunătățile de sezon;
așa am ajuns la capitolul sarmale, am mâncat
parte din ele, până când mi-am adus aminte că
s-a ajuns să se importe chiar și varza murată; dacă
varza din care mă înfruptam era de import, adusă
pe valută din alte țări?! Toată toamna, chiar și la
vremea primilor fulgi, cetățeanul interesat putea
cumpăra varză murată sau proaspătă din orice
piață, chiar s-a creat impresia că a fost o recoltă de
excepție; de ce va fi fost nevoie să se importe
varză murată numai bunul Dumnezeu poate ști!
Ar mai fi de presupus că nobila artă a muratului a
decedat; sau, mai știi, e consecința faptului că
România deține cei mai săraci țărani din Europa,
după cum jalnic glăsuiesc rapoartele forurilor
internaționale; asta înseamnă că nu mai au bani
nici măcar de sare și butoaie, lucruri fără de care
delicatul procedeu al murării nu e de conceput.
Și așa, muncit de problema importului de varză
murată, am văzut o emisiune în care personalități
din varii domenii artistice își dădeau cu părerea
despre mersul lumii, emiteau concluzii, cugetări;
a apărut, la un moment dat, și un agronom, când-
va parlamentar, vip de partid agricol; m-a turtit
pur și simplu înțelepciunea personajului care,
surâzând fotogenic, ne-a comunicat: „Dacă
dragoste nu e, nimic nu e; dacă bani nu e,
dragoste nu e!“. Ne-a zis-o înțeleptul! După
mintea-i încărcată de atâtea experiențe, nu te
apuci de amor dacă nu ai bani; sigur, așa e dacă e
vorba de bordel sau margine de șosea; dar, după
înțeleptul agronom, nu se mai poate îndrăgosti
omul fără a avea bani în buzunar sau cont; dacă
Tessa Morisson (Australia)
ți-ai cheltuit toți banii pe petarde și varză murată
de import, oricât de drag ți-ar fi cineva, nu te mai
îndrăgostești, nu se poate, nu e permis, e inutil, e
imposibil. Așa a învățat poporul telespectator
agronomul cel viteaz precum croitorașul din
poveste.
■
jeledependența
Revolta țîncilor, demisia bonelor
(Poveste de pe Marte)
■	Monica Gheț
n fine, omenirea e mîndră căci probabil sal-
vată în perspectiva devenirii ei de “misionar-
ismul” celei mai mari puteri din lume: naveta
spațiale Spirit urmată curînd de Opportunity s-au
așezat (au amartizat) fiecare pe cîte o emisferă a
planetei Marte, de unde au trimis centrului de la
NASA imagini alb-negru și color de pe suprafața
“planetei roșii”. Imagini difuzate cu entuziasm în
întreaga lume, atestînd asemănarea reliefului
“marțian” cu cel terestru, dar mai presus de orice,
existența apei. Deocamdată înghețată, nu însă mai
puțin, totuși apă. Așadar, orice speculație despre
prezența vieții, fie și sub forma celei mai umile
latențe bacteriene începe să înlocuiască gratuitatea
ficțională. Oficial nu știm încă ce conțin mostrele
de roci colectate, nici ce “mostre” închise în fiole
speciale au fost sau nu depuse prin tele-ghidare
pe suprafața nou cuceritei planete.
Neoficial, se colportează zvonuri destul de
stranii ce trimit la asocieri cu unele secvențe ale
filmului Contact (după romanul lui Carl Sagan).
Este vorba despre tele-video-captarea unor unde
circulînd hai-hui prin spațiul cosmic și care,
receptate pe Terra, n-ar fi altceva decît restituirea
proecției imaginilor civilizației pămîntene aglom -
erate să bombardeze sateliții transmisiilor cu mai
mult sîrg și ritmicitate decît meteoriții. Astfel,
naveta Spirit a înregistrat bizare umbre și lumini
cu apariții discontinue pe o vastă întindere de
gheață a planetei Marte, ce funcționează aidoma
unei gigante oglinzi/ lupe spațiale: primește și
retransmite informație vizuală. La scurt timp de
la asemenea performanțe cosmice, naveta Spirit s-
a defectat, fiind parțial reactivată, iar misiunea
finalmente onorabil satisfăcută de către însărcinile
navetei Opportunity.
Cele percepute întrec orice ficțiune-științifică:
datorită manevrelor complicate, de înaltă perfor-
manță, s-a obținut mărirea și descifrarea formelor
de umbre și lumini “în patinaj” pe gheața
marțiană. Aspectul lor a reieșit a ilustra minus-
cule siluete umanoide enorm gălăgioase însă,. -
fiindcă, uitasem să amintesc, navetele spațiale
sunt prevăzute și cu aparate de radio-transmisie.
Așadar, aceste siluete umanoide înregistrate prima
oară de Spirit, redau chipurile unor aparent
bebeluși așezați pe niște bănci de unde urlă:
Vleeaauuu sau, alteori: Nuuu Vleaaaauu, dimpre-
ună cu siluete ceva mai cuprinzătoare și mai con-
sistente în gestualitate ale unor posibili supraveg-
hetori mereu în alertă și cocoșați (efectiv) de
solicitudine. Probabil bone tocmite să-i
domolească și să le mențină atenția trează. Fără
mult succes, deoarece “bonele” dispar una cîte
una, literalmente devorate de larvele umanoide
obsedate doar să bea, să mănînce ori să se ali-
pească una alteia - pentru scurtă vreme, dar
protestînd perpetuu. Din cînd în cînd răzbat
interstelar șuierături cu ecouri terestru percepute
drept: “Fac °°°eevaa peee... ” sau “ Nu mă inte-
lesssează! ” - secondate de psiho-unde în derivă ale
“bonelor”, mult încercate în concilierea “politic
corectă” a fățișelor indispoziții gnoseologice ale
“țîncilor” aflați în zona lor de acțiune-sacrificiu.
Toate acestea se întîmplă doar cînd lumina
Soarelui din sistemul nostru planetar expediază
raze în teritoriul incompetenței degerată în ais -
berguri planetare. Cînd nu, tîncii rebeli tac mîlc,
reluînd forma bacteriilor inactive.
Lumea nu știe încă să interpreteze corect
aceste alarme extraterestre, și ezită să le identifice
în teritoriile de manifestare pămînteană.
■
-1 TRIBUNA» nr. 34 » 1-15 februarie 2004 |-
23
Sumar
Arte________________________________
proza - Premiul Tribuna______________________
Anamaria Caramargiu • 2
editorial
Ion Mureșan: Scriitori în carne și oase • 3
Comentarii
Roxana Havrici: Fundamentalism oi ideologie • 4
dgenda pignastyl
Știfan Manasia: împotriva manierismului • 5
P rafii______________________________________
Mircea Muthu: Traductologia/Traductosofi • 6
Unul Ioan Slavici - Tribuna 120
Mircea Popa: Tribuna — ideal și realizări • 7
In memoriam
Ion Cristefor: Paradisul ca o bibliotecă • 8
Mircea Popa: Ultima scrisoare • 8
poezia_______________________________________
Andrei Fischif Tei fii Răchițeanu • 9
Cx abrupto
Radu Țuculescu: Cartierul și cîinii • 9
Cseu
Vasile Fanache: Blaga, dialogul „revelațiilor fără
cuvinte” • 10
Cveniment
Puf Cesare Alzati: Laudatio • 12
Colocvii
Vasile Docea: Fără anestezie, despre rosturile istoriei
astăzi (II) • 14
Elena Grif: Despre viața culturală a germanilor din
Banat și Transilvania între 1821-1867 (II) • 16
teatru
Claudiu Groza: Freud și dictatura plăcerii *19
Știfan Manasia: Cum aniversăm nașterea lui Mihai
Eminescu *19
Interviu
Vasile Igna • 20
Comentarii
Dorin Mureșan: Gavrilov și absurdul • 22
film__________________j______________________
Mircea Dumitrescu: Raport despre starea națiunii • 22
Salonul defavorizatului
Mihai Dragolea: Porcușorul Franz losef, varză cu
petarde și amorul surdului • 23
teledependența
Monica Gheț: Revolta țîncilor, demisia bonelor • 23
Hrte
Livius Geoige Ilea: Ars Perspectivae • 24
Număr ilustrat cu lucrări
participante la Bienala Internațională
de Grafică Mică, Cluj - 2003
Abonamente
Cu RIDICARE DE LA REDACȚIE:
60.000 lei - trimestru
120.000 lei - semestru
240.000 lei - un an
CU EXPEDIERE LA DOMICILIU:
90.000 lei - trimestru
180.000 lei - semestru
360.000 lei - un an
Persoanele interesate sunt rugate să achite
suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să
o expedieze prin mandat poștal la adresa:
Revista de Cultură Tribuna, cont nr.
5010.9575592 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Ars Perspectivae
■	Livius George Ilea
rtistul contemporan tratează adeseori per-
spectiva drept o știință vetustă și compli-
cată, utilă doar în studiul istoriei artei.
Tehnologia de ultimă oră - computerul - pare a
suplini cu ușurință travaliul chinuitor al
renascentiștilor, iar tendințele actuale în artele
plastice s-ar putea dispensa cu seninătate de rigo-
rile ei matematice. Arta primitivilor, a copiilor ar
respinge ideea perspectivei (în accepția ei
tradițională) de “invariantă plastică” a operei de
artă indiferent de epocă sau spațiu cultural.
Impresionantul tratat al profesorului Zamfir
Dumitrescu, “Ars Perspectivae”, București,
Nemira, 2002 - redeschide dosarul, aproape uitat
(școlile de artă occidentale tratează fugitiv, sau
pur și simplu nu includ perspectiva în programa
de învățământ) al perspectivei științifice (lineare)
și îndeosebi al celei artistice.
Profesor de perspectivă timp de trei decenii,
actual Decan al Facultății de Artă din cadrul
Universității de Arte, București, Președinte al
U.A.P. România, pictor și director al Galeriei
Dominus, Zamfir Dumitrescu are toate șansele,
atrăgând atenția asupra importanței disciplinei
sale predilecte, de a nu rămâne o voce strigând în
pustie.
Reluând un generos concept lansat de Piero
della Francesca în Quattrocento - Commensuratio
- un spațiu tridimensional codificat care va putea
include uneori, ca de exemplu la Braque, timpul, -
autorul caută izvoarele perspectivei începând cu
arta Egiptului antic și a Greciei antice. Celebrul
tratat al lui Vitruvius, “De Arhitectura”, pictura
pompeiană, arta bizantină, sunt analizate în vederea
identificării diferitelor forme coerente ale perspec-
tivei. Renașterea, de la Filippo Brunelleschi, L. B.
Alberti, Masaccio sau Donatello este acoperită până
la momentul Leonardo, când “pictura devine
sinonimă cu perpectiva”. Treptata marginalizare a
perspectivei artistice, începând cu impresioniștii și
până la action painting-ul american și arta postmo-
dernă - rămâne în viziunea autorului doar o efe-
meră schimbare de accent: “«Maturitatea» perspec-
tivei va determina fundamental caracterul formal și
conceptual al operelor picturale ale secolelor
viitoare...”.
Profitând de lansarea la Cluj a Tratatului, i-am
solicitat autorului câteva precizări:
- Ați insistat asupra caracterului de “invariantă
plastică” al perspectivei. Parcuigem acum o perioadă de
“amnezie temporară” în privința acesteia?
- Se pare că trăim într-o epocă în care toate
limbajele moderne au fost mai mult sau mai
puțin epuizate și cel puțin sporadic apare din ce
în ce mai limpede tendința de întoarcere spre
uneltele vechi, spre mijloacele de expresie
tradiționale, spre limbajul clasic al artelor și în
special al artelor vizuale. Din acest punct de
vedere, reconsiderarea perspectivei se poate face
de pe pozițiile secolului XXI și cu viziunea artis-
tică pe care trebuie să o avem. Nu se pune pro-
blema unei reîntoarceri în timp ci de o readap-
tare a unor idei, a unor precepte care să fie adap-
tate secolului pe care-l trăim prin modernitate
sau postmodernitate.
- Ce le transmiteți studenților care preferă să ignore
această disciplină?
Heda Vidmar (Slovenia)
- Iată un răspuns succint, ceea ce am spus și
în prezentare: dacă perspectiva nu va fi abordată -
sigur, vorbim de la caz la caz -, artistul este liber
să facă ceea ce vrea; nu se pot trasa culoare de
evoluție, nimeni nu poate să facă acest lucru.
Dacă un artist vrea să o abordeze - o va abor-
da, cu mai mult sau mai puțin succes. Important
este însă că perspectiva, folosită nu total, ci până
la jumătatea scalei, până la jumătatea drumului,
reprezintă un mijloc de expresie plastică extraor-
dinar de expresiv alături de compoziție, de
culoare, de simțul proporțiilor, de valoare,
ș.a.m.d., deci este un element de limbaj plastic.
- Sunt susținute acum elanurile demolatoare, expe-
rimentele...
- Este foarte bine. Nu trebuie oprit nimic. Pe
lângă experimente, mijloace noi de comunicare,
limbajele artistice numite, cu un termen generic
alternative, apar și tendințe de reconsiderare, să
zicem, a tehnicii de gravură veche sau de studiu
al compoziției clasice sau al barocului sau de efect
perspectivic - uitați-vă la Escher.
- Este un caz rar, dar are rădăcini vechi.
- Escher este un foarte modern artist al seco-
lului XX care a folosit perspectiva și sugestia
spațiului în mod absolut personal. Este una din-
tre cele mai grozave exemple de actualitate a unei
imagini care face trimitere spre o imagine veche,
clasică, concretă, dar în același timp o pune în
date de modernitate absolut limpezi.
- Din păcate, în perioada aceasta ne referim tot mai
dramatic la susținerea financiară. Un mare colecționar
din Statele Unite susținea că 90% din fondurile guver-
namentale sunt canalizate înspre aceste experimente care
practic omit, pun în paranteză perspectiva.
- Poate se mai schimbă ceva. Evoluția omenirii
este atât de imprevizibilă încât nu trebuie să ne
facem probleme și noi nu o putem determina decât
așa cu mici manifestări de genul celei de azi.
- Studenților Dvs. le sugerați anumite direcții ?
- Nu, eu nu fac sugestii. Geometria trezește
studenților de la Arte rezerve. Nu trebuie să fie
speriați. Eu doar arăt ceva ce alții poate nu au
văzut și le pun la dispoziție.
■
24
-1 TRIBUNA* nr. 34 ♦ 1-15 februarie 2004 |-