serie nouă • anul II • nr. 32 • 1-15 ianuarie 2004 • 10.000 lei
RIBUNA
revistă de cultură
Apare sub egida Consiliului Județean Cluj
Tribuna
Director fondator:
Ican Slavici (1884)
Revista apare bilunar, cu sprijinul
Centrului de Studii Transilvane Cluj
și al Ministerului Culturii și Cultelor .
Consiliul consultativ
AL REDACȚIEI TRIBUNA
DianaAdamek
Mihai Bârbulescu
Mircea Borcieâ
Aurel Codoban
Victor R. Constantinescu
Ion Cristofor
CĂLIN FELEZEU
Monica Gheț
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Pavel Pușcaș
Ioan Sbârciu
Alexandru Vlad
Redacția
I.	Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan- Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucala-Cuc
Aurica Tothâzan
Tehnoredactare:
Edith Fogarasi
Redacția și administrația:
3400 Cluj, Str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264] 59.14.97
E-mail: cst@easynet.ro
ISSN 1223-8546
P rimim la redacție_________________
2003 - Realizări și repere
Din asociația absolvenților universității "Babeș-Bolyai"- alumni
Dacă de alte organizații neguvernamentale
din Cluj-Napoca se vorbește destul de
frecvent, nu același lucru se poate spune
despre Asociația Absolvenților Universității „Babe°-
Bolyai”ALUMNI și aceasta nu din motivul ine-
xistenței acțiunilor, ci pur și simplu din lipsa
adecvată a reflectării lor, o vină pe care nu ne-o
însușim. Orientarea presei comune pentru con-
flict și spectacol a micșorat drastic numărul
paginilor dedicate socialului obișnuit, în timp ce
raritatea revistelor și a rubricilor culturale a adus
efecte negative prin reducerea conținuturilor cu
vocație intelectuală.
Se cuvine atunci ca un minim gest reparato-
riu, și mulțumim revistei Tribuna pentru genero-
zitatea cu care ne-a oferit spațiul publicistic nece-
sar, să oferim publicului informațiile despre o
organizație care încearcă să devină emblema și
portdrapelul unei comunități academice.
Asociația Absolvenților Universității „Babeș-Bolyai”
a fost înființată în data de 19 august 1996, când la
tribunalul orașului, 105 membri fondatori și-au
exprimat adeziunea de a alcătui o organizație care
să promoveze obiective dintre cele mai moderne,
în rând cu cele ale universităților occidentale.
Printre acestea se vor număra stabilirea de relații
de colaborare între universitate și absolvenții săi
din toate domeniile și de pretutindeni, organi-
zarea de acțiuni cu caracter științific, cultural,
sportiv, umanitar și social menite să contribuie la
propagarea imaginii și la ridicarea prestigiului
universității pe plan național și internațional,
sprijinirea dezvoltării bazei materiale de
învățământ și cercetare din universitate, dez-
voltarea colaborării internaționale cu organizații
similare, menținerea și dezvoltarea tradițiilor uni-
versității și cultivarea spiritului de apartenență la
comunitatea academică a Universității „Babeș-
Bolyai”. Din 1996 până în anul 2003, asociația a
urmat îndeaproape etapele dezvoltării
Universității, sprijinind după puterile sale labo-
riosul proces de modernizare a infrastructurii și
structurilor de învățământ și cercetare ale insti-
tuției. Anul 2003 a marcat începutul unei noi faze
în strategiile și activitățile asociației, trecându-se
la punerea flexibilă în aplicare a principiilor și
obiectivelor prescrise în Charta Universității
„Babeș-Bolyai”. Într-un nou context de
funcționare universitară, pe principii antrepreno-
riale, au devenit sarcini majore ale asociației cul-
tivarea spiritului de apartenență la comunitatea
Universității, îmbunătățirea oportunităților de
angajare a absolvenților, promovarea imaginii
universității și atragerea unor resurse extra-
bugetare.
Trecând peste unele probleme organizatorice
(asociația a primit ca sprijin din partea univer-
sității un spațiu modern în clădirea Centrului de
Relații Internaționale, a fost reorganizată structura
de comunicare internă, s-a creat un sistem per-
formant de bază de date pentru membrii asoci-
ației, au fost analizate și regândite strategiile
comunicaționale, s-a trecut la lărgirea bazei
sociale a membrilor organizației, a fost realizată
coordonarea activităților prin Oficiul de proiecte de
cooperare universitară, legătura cu mediul economic °i
asociația ALUMNI, condus de conf.dr. Irimiea
Silvia, și multe altele) se poate spune că anul
2003 a consemnat și realizări ce pot fi interpretate
ca succese față de obiectivele propuse.
Anul 2003 a demarat cu patru proiecte clare:
1)	„Nu uita Universitatea noastră”- un program
de colectare de fonduri pentru o instituție de
învățământ care se autofinanțează în proporție de
40 la sută din necesarul bugetului anual;
2)	„Comunitatea ALUMNI”- o strategie globală
de creare a unui cadru de facilități și oportunități
pentru absolvenții universității, la fel cum există
în alte instituții din toate metropolele;
3)	„Universitatea de mâine”- concurs anual de
eseuri, care să sprijine și să participe la opti-
mizarea schimbării, inevitabile, dealtfel;
4)	„Sprijiniți Magiștrii Seniori”- o acțiune largă
umanitară prin care absolvenții marii instituții de
învățământ clujene să poată interveni pentru spri-
jinirea cazurilor particulare ale unor foste cadre
didactice din universitate, pensionari în vârstă și
lipsiți de ajutor.
Un foarte scurt bilanț al rezultatelor acțiu-
nilor poate aduce concluziile următoare.
Proiectul de fundraising nu a găsit, în mare
parte, susținători printre absolvenții clujeni din
urbe ori de altundeva din țară, deși există oameni
cu stare care au fost licențiați în universitate sau
poate că urmează în prezent diverse studii postu-
niversitare. O singulară, dar frumoasă excepție, a
reprezentat-o domnul Macaria Romeo, directorul
general al societății de soft RECOGNOS
ROMANIA S.R.L., cu sediul în Cluj. În schimb,
a fost perceput ca viabil de către personalități din
afara României, foști studenți de chimie și
matematică-informatică. Așa sunt cuplul Mădăraș
Marcel și Mihaela, cercetători chimiști la compa-
nia EASTMAN KODAK din Rochester, New
York, Radu Crăciun, cercetător chimist la Arch
CHEMICAL-R&D CENTER din Cheshire,
USA, căruia i s-a aprobat primul brevet american
de invenție (anozi care catalizează direct hidro-
genul în curent electric). Toți au contribuit cu
diverse sume în bani și s-au angajat să facă anual
donații în favoarea universității clujene.
„Universitatea de mâine” a început în condiții
care ne lasă să întrevedem perspective reușite. La
concursul ce s-a desfășurat în data de 21 noiem-
brie a.c. în colaborare cu editura clujeană
Etnograph au participat mai multe persoane,
absolvenți, studenți și chiar o elevă din ultimul
an liceal de la Grupul școlar „Victor Babeș” Cluj.
Din eseurile prezentate a primit contur universi-
tatea reprezentărilor unui segment al imaginaru-
lui social, instituție cu structuri, funcții și proce-
duri integrabile în evoluția viitorului. Un mare
număr de propuneri implicite a vizat procesul
schimbării educaționale, în ansamblu, neuitând să
evidențieze schimbările în investiții, achiziția de
noi competențe, schimbările în obiective și schim -
bările în valori și orientare. Astfel, eseurile au con-
tribuit direct la lărgirea inputurilor de informații
pentru adaptarea managerială universitară. Partici-
panților le-au fost acordate diplome și premii, ob-
ținute cu un mare efort. Prima instituție econo-
mică clujeană care a sărit efectiv în ajutorul asocia-
ției ALUMNI a fost S.C. URSUS S.A., prin de-
osebita amabilitate a departamentului comercial.
Activitățile pentru punerea în operă a proiec-
tului „Sprijiniți Magiștrii Seniori” au demarat
continuare ]n pagina 24 2
2
■ | TRIBUNA ♦ nr. 32 ♦ 1-15 ianuarie 2004 |-
Editorial
„Ai vecini buni dacă ai un gard bun"
■	Oana Pughineanu
Oricât de inovatori ne-am dori în teorii,
oricât de pricepuți în practică, când vine
vorba de a tolera sau a fi tolerat gîndirea
revine mereu la un loc comun, cel al asemănă-
torului și neasemănătorului. Pentru occidentalul
get beget devine din ce în ce mai greu să deose-
bească cuplul toleranță-intoleranță față de cel de
simpatie-repulsie. Consumismul încurajează
alegerea partenerilor în funcție de plăcerile, viciile
sau ciudățeniile comune. Pentru o lume a cărei
miză ultimă este confortul și revoluțiile urmărite
la TV., la prima vedere pare un criteriu suficient.
Urmărind nu demult reluările unor filme ale
copilăriei mele, celebra serie aJandarmilor cu
Louis de Funes, am reevaluat nostalgic o lume
occidentală ce pare apusă: una în care singura
preocupare a jandarmilor era aceea de a goni
cetele de nudiști de pe plajă. Desigur, nu am
iluzia unor ani ’60, ’70 plasați într-o pace și
armonie perfectă, dar această perioadă a fost o
perioadă de deschidere chiar și pentru sistemele
totalitare, după “criza rachetelor” din Cuba.
Evenimentele de pe 11 Septembrie au spulberat
cel puțin două iluzii occidentale majore: cea de
lume pașnică și cea de eficiență. Cu siguranță că
Vietnamul a fost un semn al acestei fragilități, dar
mai mult decât atât a constituit și expansiunea
unui “model”: al rezistenței și luptei de guerillă
răspândit mai nou în întreaga lume (un model
care, de altfel, a fost practicat de englezi și sovieti-
ci în timpul celui de-al doilea război mondial).
Islamul transformă timpul comprimat al capitalis-
tului, timpul ordonat al gospodinelor și timpul
liniar al creștinului într-un timp exploziv al
imprevizibilului.
Există o serie de conotații negative pe care
fundamentalismul (indiferent de religie) le-a acu-
mulat după anii ’70. După cum observă Sandu
Frunză în recenta lui carte (Fundamentalismul reli-
gios °i noul conflict al ideologiilor, Limes, 2003)
“întoarcerea la fundamente” se convertește în
manipularea unui bagaj selectiv al tradiției în
scopuri politice. Fundamentalismul se opune
modernității, secularizării, propunând în locul
decăderii occidentale, revenirea la o trăire auten-
tică, la un set de legi imuabile bazate pe scrierile
sfinte, fie că e vorba de Coran, Biblie sau Tora.
Dar, deși își propune să “revrăjească lumea”, fun-
damentalismul nu reușește decât să o “redemo-
nizeze”, plasând-o în teroare.
Secularizarea occidentală a surpat edificiile
religioase, și în general edificiile teoretice mai
largi prin două elemente, care constituie “mân-
dria” oricărui occidental: modelarea individului
prin ascultarea vocii propriei conștiințe și
cucerirea spațiului și timpului, ca și cucerire
tehnică. Prima dintre aceste “embleme” occiden-
tale a avut ca rezultat nașterea societății civice,
care a dat drepturi nu numai în ceea ce privește
viața religioasă ci și celei din sfera privată. “Din
punct de vedere istoric, putem considera adevărat
faptul că procesul ce începe o dată cu toleranța se
termină cu concepția rațională despre libertate, iar
într-un stat de drept democratic el se fixează în
instituțiile (juridice) liberale ale acestuia” (Peter
Egyed, “Toleranța: etică și/ sau politică?” în Fețele
toleranței, coordonator Mihaela Frunză, editura
Fundației AXIS, Iași, 2003, p. 39).
A doua emblemă, a progresului tehnic, are ca
rezultat mult comentatul fenomen al globalizării.
Problemele etnice, de integrare a minorităților, cu
care aceasta se confruntă dau impresia că de
multe ori tehnica este doar un suport pentru
scopuri diferite. Folosirea aceleiași infrastructuri
(internet, mijloace de transport etc.) nu duce la
vehicularea acelorași idei. După cum observă
Michael Walzer în Despre toleranță (Institultul
European, 2002, p. 94): “Nici un tip de regim de
tolerare nu va funcționa mult timp într-o socie-
tate de imigranți, pluralistă, modernă și post-
modernă, fără o combinație oarecare a acestor
două elemente: apărarea diferențelor de grup și
atacarea diferențelor de clasă”. Societatea de masă,
tendințele spre globalizare se confruntă cu multe
pericole “interne”, pe care chiar logica economiei
de piață le creează. Printre acestea, ne spune
același autor, șomajul “este poate cea mai pericu-
loasă formă de disociere”. Lui i se alătură
divorțurile, copii abandonați, scăderea ratei de
participare la vot, o mare mobilitate geografică a
populației, creșterea violențelor domestice, dar și
a fenomenului de random violence (violența la
întâmplare). Tuturor acestor disoluții “interne”
occidentale, li se alătură pericolul terorismului,
care obligă regîndirea noțiunilor de “toleranță” și
“control”. Cum poate exista toleranța în absența
dialogului? Cum poți elimina un pericol în
condițiile în care controlul coincide cu autocon-
trolul, deoarece oricine poate fi “terorist”, fără
putința de a-l deosebi de “ai tăi”? Atentatele
revendicate de grupările islamiste au spulberat un
model de toleranță “cosmopolit” care acceptă
apartenențele multiple și identitățile hibride
(Hollinger). Avem de-a face cu o reală “ciocnire a
civilizațiilor”, iar “stereotipurile noastre despre
terorismul religios sunt în mod clar fixate asupra
violenței practicate de mișcările fundamentaliste
islamice”, mai ales că “pentru musulmani orice
decizie politică e o decizie religioasă” (Sandu
Frunză, “Fundamentalismul ca manifestre globală
a intoleranței” în Fețele toleranței, p. 94-95).
De la evenimentele din 11 Septembrie, occi-
dentalul are mai mult de făcut decât să urmeze
îndemnul pe care Kristeva îl dădea: să
recunoaștem străinul din noi deoarece “numai
străinătatea e universală”. E o formulă care
mizează pe maxima acceptare a diferenței, dar
care nu poate ocoli cercul vicios în care realitatea
unor evenimente extrem de violente ne plasează:
toleranța nu poate trăi în amenințare iar
amenințarea nu poate fi domolită decât prin
apelul la toleranță.
Stilul “cosmopolit” occidental a renunțat la a
mai ridica ziduri de protecție, mizând pe drep-
turile individuale și pe fluctuațiile granițelor cul-
turale, pe urmele unei moșteniri umaniste care
apreciază omul și capacitățile lui indiferent de
etnie sau religie. Totalitarismele ne-au avertizat
asupra pericolelor îngrădirii (lagărul, Zidul
Berlinului), dar poate a venit momentul să reflec-
tăm și asupra pericolelor care ne pândesc chiar
prin acceptarea diferențelor. Americanii care-și
cumpără îngroziți mască de gaz, rușii care se gân-
desc de două ori înainte să-și cumpere bilete la
teatru, și în general occidentalii care a “prins
frică” de zborul cu avionul sau frecventarea spați-
ilor aglomerate încep oare să reconsidere formula
după care: “ai vecini buni dacă ai un gard bun”?*
A ajuns lumea în stadiul în care, deși nu mai
suportă “gardurile”, nu poate totuși supraviețui
fără ele? Și unde ar putea fi plasate aceste “gar-
duri” în “satul global” care este Occidentul?
■
* Vers din Mending Wall, de Roger Frost, apud. Michael
Walzer, Despre tolerare, Institutul European, 2002, p. 77.
■ | TRIBUNA ♦ nr. 32 ♦ 1-15 ianuarie 2004 |-
3
Comentarii
Reciclarea noului
■	Oana Pughineanu
Boris Groys
Despre nou
Eseu de economie culturală
Traducere de Aurel Codoban
Cluj- Napoca, Idea Design & Print, 2003
n poet al secolului XVII afirma că arta nu
mai are nimic de făcut decât să traducă, să
copieze sau să fure. Deznădejdea artistu-
lui care constata că nu mai e păstrătorul harului
divin l-a făcut să “decadă” la stadiul de a vedea
opera de artă ca produs al cerebralității, ca o
“clovnerie metafizică” (Hocke). Dar ceea ce unele
secole deplâng, altele valorizează: industrializarea,
era informațională justifică printr-un sistem eco-
nomic eficient tocmai “traducerea”, “furtul”,
“copierea”. Cartea lui Boris Groys, după cum
indică și numele, încearcă să investigheze acest
fenomen al noului, atât de vehiculat în istoria
artei, jonglând pe parcursul acestei cercetări cu
concepte precum cel de arhivă, piață, alteritate,
ready-made etc., reușind să depășească atât iluziile
universaliste metafizice, cât și “atotputernicia”
postmodernă a diferenței, nu mai puțin producă-
toare de iluzii. În concepția lui Groys, arta a
oscilat mereu între două poziții în ceea ce
privește explicarea noului: dacă nu e produs de un
Altul sau la contactul cu un Altul (Dumnezeu,
inconștient, culturi exotice), devine inautentic,
iar dacă e produs de Altul e în opoziție politică,
‘corupt’, de neînțeles, de neacceptat (cel puțin
într-o primă fază). Pentru critica modernă însă,
opera de artă nu se mai revendică de la o realitate
ascunsă, fie ea chiar a individului, ci ca valoare
într-o relație economică. Arhiva este cea care stabileș-
te valoarea noului la un moment dat prin compa-
rarea lui cu ceea ce este vechi. Ea funcționează
asemeni unei burse care stabilește noi și noi “ie-
rarhii”. În acest Wall Street al operelor, artistul nu
trebuie să fie un contemplator al realităților
eterne sau al propriei subiectivități, ci un fel de
broker iscusit, care speculează într-un hățiș de
diferențe și de teorii al căror succes sau eșec este
măsurat prin relația lor cu alte teorii, și nu prin relația
cu o realitate utopică extraculturală. Pentru un artist e
mai important să fie în competiție decât deasupra
Aventuri în parcul
metaepistemologic
■ Marian Dcpcea
Cornel Teulea
La început roșu, galben și albastru, apoi roșu
și la urmă gri
Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2002
v oarte târziu, la cincizeci și cinci de ani,
debutează Cornel Teulea (“La început roșu,
galben și albastru, apoi roșu și la urmă gri” -
teatru - Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2002, volum
premiat de Filiala Brașov a Uniunii Scriitorilor din
România), reunind între copertele volumului trei
piese din perioade diferite ale devenirii sale (Corida
- 1983, Nunta - 1986, La început roșu... - 2002),
ei. A fi genial, a fi incomparabil înseamnă a rata
intrarea pe “piața valorilor”. Artistul nu trebuie să
urmărească un model precum cel al lui Dante de
exemplu, adică să-și depășească propriul timp
prin egoism (Santayana); el nu trebuie să fie un
geniu care să-și creeze propriile reguli, ci trebuie
să-și joace’ propriul egoism într-un sistem de
diferențe și identități, care să-i permită să devină
comparabil, pentru a putea deveni mai apoi nou.
Acest proces e definitoriu pentru orice destin
artistic care nu-și mai extrage vitalitatea, variabili-
tatea de la un Altul infinit. Într-un fel, evul
mediu, care se confrunta cu un Dumnezeu
ascuns, și postmodernul, care se confruntă cu o
infinită diferențiere, fracturare, reiterează aceeași
neputință. Groys subliniază că e vorba de același
proces prin care filosoful, la fel ca mai înainte, ia parte
într-un mod finit la un proces infinit, numai că acum
nu prin ne.fîrșita căutare a adevărului, ci prin nesjîr°ita
deconstrucție a pretențiilor de adevăr. Tocmai fini-
tudinea este cea care într-un final salvează o
interpretare, o diferență, un autor. Nu devii origi-
nal decât în momentul în care cineva a pus preț -
în toate sensurile acestui cuvânt - pe originali-
tatea ta. Și dacă important e să fii comparat, ideal
e să fii cumpărat.
La nivelul creativității, Groys plasează inovația,
noutatea unei teorii sau a unui obiect de artă în
capacitatea lor de a cuprinde atât stratul valorizat, cât
și pe cel profan. Ready-made-ur'ile sunt cele care
demonstrează cel mai bine, în concepția lui Groys,
faptul că inovația conduce mai puțin la devalorizarea
valorilor și mai mult la valorizarea ei înseși, înscriindu-
se de fapt într-o continuitate logică și ierarhică pe
care cultura nu a încetat să o folosească. Deva-
lorizarea valorii merge mână în mână cu valori-
zarea ei, mai ales în condițiile în care critica artei
comerciale este combinată cu căutarea unei strategii comer-
ciale optimale. Artistul trebuie să cunoască o anumită
strategie în alegerea obiectelor din lumea profană. Noul
este produsul unui calcul, dar nu în sensul în care
Valery vorbea de artă (poezie) ca de o “sărbătoare a
intelectului”, ci în sensul realizării unui contrast
care să permită evidențierea unei diferențe anume
dintr-un șir nesfîrșit de diferențe. Opera de artă nu
mai trebuie să existe “în sine, creată”, “nevorbind
nimănui” (Mallarme). Din perspectiva arhivării,
vădind însă o remarcabilă unitate de viziune, ton și
stil.
Autorul face parte din speța destul de rară a
încrâncenaților care și-au transferat radicalismul
politic în artă, refuzând orice compromis, accep-
tând tăcerea - care pentru un scriitor este forma
supremă a mutilării - drept condiție sine qva non a
existenței întru demnitate. Așa se face că prezența
sa în reviste a fost sporadică, iar accesul textelor sale
“la luminile rampei”, cum se zice, interzis de o
cenzură ce nici nu trebuia măcar să dea dovadă de
mare vigilență pentru a observa caracterul “subver -
siv” al acestui teatru evident incompatibil cu ide-
ologia comunistă.
conflictele (antici - moderni, autentic - copie, cul-
tură elitistă - cultură de masă) devin o înșiruire de
contraste pe care “ierarhia” le poate valoriza sau
nu. La fel cum zeii lui Goethe erau ei înșiși niște
demoni (Heller), obiectele, prin chiar caracterul
lor profan, pot deveni “canonice”, arhivabile. Astfel,
ready-made-urile nu sunt decât un mimesis cu sens
inversat: dacă anticii se delectau făcând un obiect
fictiv să pară real, modernismul face ca un obiect
real să pară fictiv. Pisoarul lui Duchamp devine
obiect de artă pentru că e decontextualizat, dar
rămâne trivial pentru că oriunde l-am așeza (în
muzeu, pe trotuar, pe un acoperiș) e mereu
recognoscibil de orice privitor. Jocul între cele
două registre propuse de Groys, între profan și va-
loare, mizează în producerea noului pe o disonanță
cognitivă de tipul celebrei “ceci n’est pas une pipe”
a lui Magritte. Într-o comparație ingenioasă cu
simbolul creștin al crucii, acest ready-made care va-
lorizează brusc ceea ce nu era valorizat, Groys
remarcă tendința de a se trece de la imaginea marti-
riului la martiriul imaginii. Important nu este dacă
obiectul artei există sau nu ca referențialitate, dacă
mimează sau simbolizează ci dacă ‘tautologia’
prezentării lui ca “hiperreal” conține posibilitatea
ironiei, riscului, periculosului ca promotori ai noului.
Interpretarea, ca proces al revalorizării profanului,
trivialului, gunoiului, indică simultan puterea și
deșertăciunea poveștii în raport cu realitatea care se
modfică permanent întrucât e schimbată contra semnelor
culturii. La fel cum Don Qujote își creează destin-
ul mizând pe confuzia poveste-realitate, arme-
litere, repetând în orice context formula magică
“așa cred eu și așa este”, la fel cum Shakespeare a
combinat dificilul cu popularul, schimbul inovator de
care vorbește Groys este o continuă trecere a val-
orii în profan și invers, iar această valorizare a
lucrurilor fără valoare este în aceeași măsură un semn
al democratizării culturii, precum și al revoltei împotriva
acestei democratizări. Nu e întâmplător că reciclarea a
devenit un simbol al acestei epoci. Reciclarea
reprezintă de fapt o artă a supraviețuirii în condiți-
ile unor resurse limitate, o Mona Lisa cu mustăți
sau, ca să recurgem la alt mit al “alterității” în
postmodernitate: o puzderie de extratereștri care
vorbesc toți engleza.
■
Era de așteptat ca schimbările - câte au fost, mă
rog! - din ’89, să aducă un fel de reparații morale
genului acestuia de autori. N-a fost să fie. Din
motive, desigur, pur estetice, la “Naționalul” nostru
se joacă tot “marii” dramaturgi Dinu Săraru și
Mircea Micu...
Revanșa celor care s-au încrâncenat în tăcere
vine, totuși, chiar dacă mai curând căznit decât
impetuos.
Nonconformistul de verticalitate morală care
este, dintotdeauna, scriitorul Vasile Gogea, face
acum, în calitate de editor, prin publicarea cărții lui
Cornel Teulea, un gest în egală măsură generos și
reparatoriu.
***
Marea lecție ionesciană a oferit discipolilor
(paradoxal de puțini, la noi) câteva soluții pentru
ieșirea din criză (la mijlocul secolului trecut) a
teatrului perceput excesiv în literaritatea lui, vulnera-
bil, datorită forței de impact imediat, în fața tuturor
4
■ | TRIBUNA ♦ nr. 32 ♦ 1-15 ianuarie 2004 |-
ideologiilor: parabolizarea, tragi-comedia limbajului,
renunțarea la psihologie.
Cornel Teulea este, credem, un beneficiar
inteligent °i temperat al acestei lecții. El gânde°te
textul ca suport intelectual necesar al viitorului
spectacol, astfel încât replica, rareori “absurdă” °i
niciodată sprijinind teza imposibilității comunicării,
are încărcătură filozofică (predispunând, cu alte
cuvinte, la meditație). Parabolele sale distopice
propun spații co°mare°ti, puternic marcate, totu°i,
de un real cu u°urință recognoscibil, populate de
indivizi arhetipali trăindu-°i/rostindu-°i existența
quasitragică într-o lume ce °i-a pierdut
rosturile/valorile, în care Sacrul nu se manifestă
niciodată, în care violența pare a constitui singura
formă de afirmare a vieții.
În parcul metaepistemologic din Corida “se
lucrează”, aberant, la crearea “omului nou”. Du°ul
rece, ca mijloc eficient (°i monstruos) de tratare a
reumatismului °i o uriașă bomboană - la care
nimeni nu poate ajunge! - sunt simbolurile trans-
parente ale spațiului totalitar în care uniformizarea
obedientă (“Domnii °i tovarășii de aici... sunt tare
de treabă. Ei nu poartă mov ci un gri cu punctulețe
negre”) °i distrugerea oricărei forme de viață “natu-
rală” sunt singurele activități coerente.
Păstrarea purității ideologice - în cazul de față
combaterea tendințelor contraepistemologice,
descoperite, capricios, mai pretutindeni - constituie
preocuparea permanentă a mai marilor, chiar dacă
această puritate e derizorie, căci ideologia însă°i este
supusă, orwellian, metamorfozelor dictate de
reacțiile imprevizibile ale Șefului. Astfel intruzi-
unea unei vaci în parcul fără verdeață, fluturi °i
păsări, e privită întâi ca o catastrofa apoi ca un tri-
umf. Obținerea Marii Buboline, revendicată de
Sistem, garantează, în fond, infailibilitatea gândirii
Șefului.
Spațiile închise (parcul, în Corida, restaurantul
“Pana de vulpe”, în Nunta, grajdul părăsit °i curtea
lui, în La început...), pentru care autorul are o
vădită predilecție, oferă, ca la Kafka, prielnice
condiții desfășurării violenței (inclusiv sexuale) °i
scatologicului. “Demascator” în măsura în care arta
atestă existența, conferindu-i ori, dimpotrivă,
negându-i legitimitatea în Istorie, teatrul lui Cornel
Teulea este de o factură grozav de “realistă” -
datorită în mare parte rosturilor convertite în con -
trariul lor (doctorul din La început. este de fapt un
torționar), situării aberante a omului într-o “lume
pe dos” (“clinica mobilă”, din aceea°i piesă, vindecă
de umanitate conform viziunii ideologizante a unui
Colonel). Credibilitatea ficțiunilor lui Cornel Teulea
e, paradoxal, amplificată de tu°ele esopice.
Intrând în spațiile malefice, ni°te personaje
inocente în fond sunt obligate să se adapteze
funcționalității aberante a acestora, infantilizându-
se a°a cum în realitatea aparent logică a lumii
comuniste au făcut-o, nedumeriți poate, dar fără
să-i sesizeze absurdul, milioane de in°i.
Teatrul lui Cornel Teulea, parabolic °i puternic
legat de imediat, propunea, încă de la începuturile
anilor optzeci, o lectură lucidă a unui sistem con-
struit cu grotescă tenacitate de ni°te demenți. Din
motive ce nu i se pot imputa demersul său nu a
avut nici un ecou la momentul cuvenit.
Nu ne rămâne decât să nădăjduim că piesele
citate de criticul Ion Calion în pertinenta “Prefață”,
precum °i altele (eu am citit, în Transilvania,
Torcătoarele °i bunul dumnezeu, aflând ulterior că
autorul are un ciclu - cite°te: volum - construit în
jurul “personajului” Cioran, marele °i nelini°titul
nostru exilat) vor fi tipărite/jucate cât mai curând.
■
Drumuri prin
■	Alexandru Jurcan
Horia Căpușan
Drumul ca imagine creatoare în cultura română
Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003
Horia Căpușan și-a început aventura con-
deiului cu proză la Editura Echinox în
1996 (Prăpastia °i alte povestiri), a publicat
poezie în ediție bilingvă prin 1998 într-un supli-
ment al revistei Thalia (Aici °i dincolo), ajungând în
2003 la eseul filosofic întins pe vreo 320 de pagini
(Drumul ca imagine creatoare în cultura română).
Cartea este riguros construită, minuțios con-
cepută, structurată cu o acribie notabilă. Partea I
reprezintă un studiu introductiv, partea a II-a
conține două viziuni ale specificului național româ-
nesc, iar partea a III-a cuprinde peisajul simbolic al
culturii române.
Horia Căpu°an î°i gradează argumentația, nu se
grăbe°te, ci vine cu răbdare să puncteze concluzii,
simte nevoia să precizeze mereu sensul termenilor
adu°i în discuție. Autorul trece în revistă teoriile
românești despre specificul național, avertizând că
“orice specificitate etnică reiese numai dacă este
confruntată cu o altă specificitate etnică”. Horia
Căpu°an a trebuit să aleagă o singură imagine cre-
atoare în cultura română, adică DRUMUL, care
ține atât de domeniul anabasicului (“A fi pe drum
înseamnă pur °i simplu a nu sta locului °i a nu te
menține în interiorul aceluiași spațiu strict circum-
scris.”) cât °i de cel al catabasicului (“drumul ca
spațiu ocrotitor”). Ambiguitatea drumului devine
evidentă: “el ne duce spre altundeva, dar totodată °i
ne reține-n el”.
Horia Căpu°an caută drumuri în literatură, pic-
tură, muzică, într-un discurs relevant, clar, concis,
reținând ideile lui Blaga °i Cioran pentru ilustrarea
imaginarului negativ. Absența drumului transformă
cultură
universul întreg în opusul său negativ.
La Miron Costin drumul este simbolul unei
stări de împlinire, la Eminescu întreg cosmosul e o
rețea de drumuri, în timp ce la Creangă e vorba de
drum ca simbolică a formării persoanei. Ion începe
cu un drum °i se sfâr°e°te cu un drum. Pădurea
spânzuratilor debutează cu un drum pe orizontală °i
sfâr°e°te cu unul spre cer. La Blaga drumul este o
realitate indestructibilă, iar la Arghezi întâlnim
multe tipuri de drumuri. La Nichita Stănescu
remarcăm drumul terestru, drumul aerian, drumul
cosmic.
Autorul analizează apoi diferitele forme care
actualizează imaginea drumului (cărarea, strada,
°oseaua, podul, °esul, spațiul mioritic, pe°tera,
coloana, copacul, muntele) prezentând substitutele
drumului (calul, pasărea), dar °i imaginea replierii
(codrul, casa).
Cum se poate scrie o asemenea carte dacă nu
asumându-ți spațiul incitant al unei biblioteci?
Horia Căpu°an a citit enorm, a stabilit interferențe,
a sesizat mărcile recurente, a clasificat parcimonios
°i cu migală, fără să forțeze, fără a afi°a un
reducționism implacabil. Extrem de explicit,
autorul este elocvent, arogându-°i dreptul de a fixa
criterii în domenii virtuale. Autorul î°i dă seama că
spațiul matrice al românilor e făcut din microcos-
mosuri închise autosuficiente (casa, codrul), con-
centrate ale lumii întregi. “Perfecțiunea lor lăun-
trică nu le face să se izoleze. Dimpotrivă. Realitatea
primordială a unui asemenea orizont e drumul;
orice lume se naște cu altele, prin el.” Referitor la
viziunea asupra timpului specific al culturii
române°ti, autorul avansează o primă ipoteză, în
sensul că “°i timpul ar putea să se supună aceleia°i
constante a deschiderii”. Acest lucru îl °tie °i
Grigorescu (deoarece multe tablouri nu sunt decât
o concretizare a “unui timp ce curge continuu”), îl
descrie °i Blaga în Spațiul mioritic. Horia Căpu°an
decelează sensul blagian al “sabotării” (o negare, o
părăsire a unui timp pentru a intra în alt timp).
Pentru Bergson °i Blaga timpul adevărat nu e tim-
pul obiectiv, ci timpul interior. Diferența e că -
observă autorul - Blaga vorbe°te de un eu coelctiv,
în timp ce Bergson nu ia în considerare decât eul
individual.
Eseul lui Horia Căpu°an abordează °i timpul
ciclic, eschatonul, apriorismul românesc, simbolis-
mul acvatic, metempsihoza, dualitatea oricărui
imaginar, înstrăinarea pe orizontală, pe verticală,
timpul blocat, răscrucea, închiderea drumului în
pictură etc. Autorului îi displace să rămână în teri-
toriul cli°eelor care afirmă doar imaginarul pozitiv,
abordând, a°adar, e°ecul drumului sub forma
închiderii totale ori sub forma ascunsă a blocării
timpului.
Horia Căpu°an ne îndeamnă să privim trecutul
în perspectiva unui prezent la care însu°i trecutul
participă. Această coabitare, osmoză există tocmai în
peisajul simbolic creat de-a lungul timpului de
creatori situați în momente istorice diferite. Dacă
“omul este o ființă osândită la sens”, atunci “tot
imaginarul omenesc e o căutare de sens”. Referitor
la etnii, la comunități, “imaginarul etnic e o căutare
imaginară de sens făcută de o asemenea persoană-
comunitate”.
Autorul ajunge la o “încheiere provizorie”,
con°tient că demersul său are forma unui mozaic,
care “se măre°te cu fiecare pietricică depusă”.
Evitând stereotipiile, subliniind conotații
diverse, refuzând extrapolările gratuite, Horia
Căpu°an ne oferă un eseu revigorator, subtil, într-
un stil curat, coerent. O carte unică, într-un fel, de
care nu ne vom putea lipsi pentru multă vreme.
■
■ | TRIBUNA ♦ nr. 32 ♦ 1-15 ianuarie 2004 |-
5
„Imnuri
■	Dorin Mureșan
Lucia Dărămuș
Limefice
Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2003
ntâmplarea a făcut ca la scurt timp după
scrierea cronichetei despre Mihaela Pușcaș,
să-mi cadă în mână cel de-al doilea volum de
poeme al Luciei Dărămuș, apărut în 2003 la Ed.
Casa Cărții de Știință și intitulat deconcertant-
insidios Limefice. O surpriză plăcută dublată de o
coincidență așijderea. Pentru că, în contextul
poetic actual, Lucia Dărămuș și-a rezervat un loc
extrem de apropiat de cel pe care îl ocupă
Mihaela Pușcaș. Și ea se apropie de tema religio -
sului, chiar dacă nu atât de programatic precum
cea din urmă. Volumul Limefice nu este compus
întru totul din versuri de o asemenea factură.
Deși partea sa cea mai consistentă (și, după păre-
rea mea, cea mai valoroasă) vibrează în apropierea
divinității.
Lucia Dărămuș este o poetă ludică, fără a fi
însă neserioasă. În primele poeme, de pildă, ea se
apropie la limită de capcana delirului verbal, însă
nu se lasă prinsă în aceasta. Chiar mai mult, aș
zice, jocul cuvintelor în vecinătatea absurdului
dau senzația unui autocontrol perfect, provocând
o aparentă lizibilitate: “Am deschis ochii a
lumină/ născându-mă a doua oară/ grâul rodit
tremura în lună -/ palmele-mi sprijineau cerul/
Domnul Vi este onirofag
■	Ștefan Manasia
Moto: “Libertatea este sentimentul pe care îl poate
avea oricine când face ceva fără ca cineva să-i spună ce
să facă. Este un sentiment fain. Uneori poți să-l ai °i
când cineva îți zice să faci o chestie °i tu nu o faci.”
Cu toată aroma ludică și avangardistă pe
care o pulverizează, textul de mai sus a
fost scris cu cele mai serioase intenții: la o
întâlnire a micilor cititori cu scriitorii (boemi) din
orașul C., aceștia din urmă - amuzați și totuși
curioși - i-au rugat pe elevi să le definească în
scris termenii “Libertate, Stat, Conștiință.”
Răspunsurile primite, date cu precizia aceea mor-
tală, răutăcioasă și ironică a copiilor, umilesc
retorica oricărui parlamentar, din vremea lui
nenea lancu până azi.
Despre libertate și boemă este vorba și în
“microromanul” Marianei Bcjan, Dansul Câinilor
(Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca,
2003). Boema literar-artistică (a poeților, picto-
rilor și filozofilor, a declasaților mărunți ori a nou
îmbogățiților veleitari) este, de fapt, personajul
principal al acestei cărți. Personaj care împrumută
chipurile lui Proteu și glasul unei sirene, boema
este privită din interior, cu oarecare detașare, de
către naratorul-visător Vi (poreclit astfel în pro -
priul grup de boemi, “într-o silabă, ca la
chinezi”). Fără nimic din ștaiful, din sofistica
spumoasă, din poezia colorată a boemei interbe-
lice, underground-ul clujean din anii ’80-’90 ai se-
colului trecut apare atins de ratare și de un mize-
rabilism incurabil: boemii nu mai au mize este-
tice și filozofice, iar conflictul etic paralizează
de-atâta foc și-atâta... lumină.” (eva - Eva) Aici,
Lucia Dărămuș se dovedește a fi o poetă destul de
inteligentă pentru a nu se lăsa păcălită de ima-
ginile pretențioase/ prețioase simptomatice ori-
cărui delir, alegându-și pentru jocul său câteva
reguli poetice elementare. Una dintre acestea, de
fapt cea care valorizează majoritatea poemelor,
este finalul întotdeauna surprinzător și substan -
țial: “... Tatăl ei depresiv/ de mișcările nedefinite/
ale minții fecioarei/ o introduse în a v e/ aici, pe
deplin, fructul/ rodi e v a. ” (Ea) Observație ce se
poate aplica și asupra celei de-a doua părți a volu-
mului, mai tensiona(n)tă prin folosirea haiku-
ului.
Cele mai frumoase pagini ale volumului, însă,
sunt cele prinse în partea a treia, subintitulată
“Imnuri”. Poeta își dă jos masca ludică și versifică
aproape impecabil. Dacă la Mihaela Pușcaș
peisajul liric este destul de monoton, din cauza
autoreferențialității excesive (ne amintim de
șarpele ce-și înghite coada), Lucia Dărămuș se
dovedește, în această zonă, de o prospețime și o
subtilitate reconfortante: “Doamne, sunt oglinda
cununii tale de/ spini/ dimineața când îți iau
aripile/ mă spăl în macii smeriți/ de râsul tău ce
mi se zbate în trup.” (Psalmul iubirii) Poeta nu se
ascunde în umbra mistică, nu-și refuză între-
bările, iar lipsa răspunsurilor i se pare ceva cât se
poate de firesc, de uman: “Fruntea mistificată de
palme/ cu bucăți de cer/ îți va fi/ sub vâltoarea
Agenda pignastyl
mințile strălucite ale generației lor. Din fața reali-
tății comuniste, schizofrene, se retrag în propriile
fantasme, în bibliotecă sau cârciumă, unde con-
sumă alcool în cantități memorabile, demne de
festinul unui W. H. Auden în zilele-i faste.
Scriere heteroclită și eclectică, cu inserturi
poematice și onirice, Dansul Câinilor este posibil
să fi fost construit prin apel la Viața °i opiniile lui
Zacharias Lichter, celebrul text anticanonic și anti-
totalitar al lui Matei Călinescu: nu lipsesc din
cartea Marianei Bojan eroii și situațiile picarești, o
anume predispoziție a naratorului către o
“metafizică” a împăcării și acceptării; cârciuma
din roman, numită fie “La Disponibilizați”, fie
“La Zina”, este salonul în care au loc libațiile
“epicurienilor” grupați în jurul Filosofului, perso-
naj deopotrivă real și legendar în undetground-ul
clujean al epocii. Un alt model pare să fi fost
“povestirea” lui Ernst Junger, Pefalezele de mar-
mură , text celebru (și cu urmări literare) printre
scriitorii optzeciști români. Ca și la Junger, succe-
siunea de tablouri violente, expresioniste duce
înspre o gradație a terorii, a coborârii în infern
sau a dezumanizării; nelocalizată cu intenție
(geografic și temporal), fauna din orașul provin-
cial C. este descrisă cu acuratețea unui ento-
molog. Naratorul Vi “se instruiește” în disciplina
ratării, transformă, pe urma moraliștilor francezi,
viețile private în destine pilduitoare. Vi[sătorul]
are o aptitudine specială, glisează elegant între
două planuri existențiale, real și oniric: așa cum
colecționează destinele unor etiliști, istoriile
atroce ale unor marginali (v. Dion, Antița), el își
vântului/ taina cuvântului.” (Tăcerea trupului de
grâu) Mai mult, starea de criză este redată ca atare,
atingând adesea, printr-o asociere paradoxală (și
benefică) de cuvinte, granițele tragicului: “Mi-e
sete/ de cuvântul băut/ în sfințenie/ precum cel
mai bețiv/ dintre bețivi. (...) Mi-e sete și-l beau/
întind mâna și-ating/ închid ochii și-l văd/ Pe
lisus întors în cuvânt.” Poemul din care am citat
aceste versuri, intitulat Esența cuvântului, este, în
concepția mea, cel mai bun al volumului. Din
păcate, Lucia Dărămuș nu mai atinge această per-
formanță în paginile care urmează, chiar dacă
ceea ce face acolo se numește tot poezie. Tânăra
autoare își reașează masca ludică pe față (și pe
mâini), preferând uneori (în contrapunct cu
prima parte a volumului, unde ludicul ei era
totuși unul mai serios) să înmoaie jocul cuvin-
telor în absurd: “Eu nu am viața mea/ sunt ză-
nur... f sunt ză... nur.. f cânt ciebucruc./ Mă
bucură clipa fericirii mele/ că am murit/ ieri sau
mâine/ că m-am născut?!/ În orice caz mâna mea/
are... ce?/ ...ză... nur... fe/ eu sunt eu -/ ză... nur...
fa/ Ei, și? Zise meditativ/ ciebucrucu din cânt/ ei,
și?/ etc.” (Poetic) Inexistența unei logici interioare
a poemelor (cum se întâmplă în cazul celui abia
citat), presupune, în acord cu propriul lor obiec-
tiv, inexistența unui receptor. Astfel de poeme
ajung să nu mai spună nimănui nimic, poate nici
măcar celui ce le-a scris. Or, de aici până la “sinu-
ciderea literară”, nu mai e decât un pas. Ar fi
păcat ca Lucia Dărămuș, autoarea sublimelor
“Imnuri”, să se piardă din cauza plăcerii gratuite
de a versifica ilizibil, chiar dacă jucăuș.
■
notează propriile vise cu nonșalanță, în lumea
marginii va ajunge să își achite cu ele “cinzeaca”.
Trei dintre visele domnului Vi, altminteri
narațiuni perfect calibrate, borgesiene, punctează
în economia “microromanului” tot atâtea “ieșiri”,
evadări, încheieri (cam) facile ale unor capitole
(ale cărții): visul centaurului, visul viespilor și
delirul, din final, al extincției universale. Dintre
toate, cel mai puțin didactic, însă diabolic și de un
rafinament oriental, este visul cu viespi și albine:
“În noaptea aceea am visat că voiam să astup
găurile (din zid) cu chit ori măcar cu lut înmuiat
în apă, dar nu aveam de nici unele. Am rupt
atunci dintr-un copac câteva crenguțe uscate pe
care le-am fragmentat gândindu-mă că voi umple
găurile cu bucățele de lemn și voi împrăștia
viespile.// Și cum îndesam bețișorul într-unul din
aceste orificii, căznindu-mă oarecum, numai ce
porni să se prelingă pe perete un firicel de miere
care, apoi, deveni șuvoi și nu mai conteni și la fel
se întâmplă și cu celelalte orificii. Erau mici cas-
cade lente, aurii și grele, de neoprit, iar debitul
lor sporea amenințând să înece totul într-un
potop vâscos și dulce. Și văzui agitându-se în
preajma capului meu albine neliniștite și mă
cuprinse un uriaș sentiment de vinovăție pentru
că n-am fost niciodată în stare să deosebesc o
viespe de o albină și, iată, acestea erau albine, iar
eu, un mare prost, vroiam să le stric rostul.”
Din realul sordid și anihilant, romanciera
debutantă (dublată de un foarte bun pictor)
smulge acest filon enigmatic al visătoriei lucide
ori (v. moto-ul) al ilogismelor puerile.
Rotocoalele de fum acru și brandy-ul catifelat
devin “cascade de miere”. Pasta neorealistă a tex-
tului ajunge, decantată, vis sau dicton. Spre acel
tărâm suprarealist și magic sper eu că se va
îndrepta proza Marianei Bojan.
■
6
■ | TRIBUNA ♦ nr. 32 ♦ 1-15 ianuarie 2004 j
a
nul Ioan Slavici - Tribuna 120
O polemică a lui Alexandru Roman cu
Ioan Slavici în Tribuna la 1886
■	Gelu Neamțu
lexandru Roman (1826 - 1897) profesor la
catedra de limba °i literatura română a
Universității din Budapesta, a fost °i un
cunoscut om politic, deputat al circumscripției
electorale române°ti Ceica din Bihor (1866 -
1887) în parlamentul ungar, redactor la două
ziare, Concordia °i Federațiunea, precum °i membru
fondator al Academiei Române.
În prodigioasa-i activitate politică °i didactică
drumurile sale s-au interferat, în repetate rânduri,
cu cele ale lui Ioan Slavici, personalitate cu o
vastă operă literară, dar °i cu o remarcabilă
prezență în viața politică românească.
Mai întâi Roman i-a fost profesor lui Slavici la
Budapesta °i avem toate motivele să credem că
s-a bucurat de stima acestuia, datorită mai ales
publicării Pronunciamentului în ziarul său
Federațiunea (1868). Cu această ocazie, Al. Roman
s-a manifestat ca un adversar redutabil al regimu-
lui dualist inaugurat la 1867, regim pe care °i I.
Slavici l-a combătut vehement mai ales în
coloanele Tribunei.
La întâlnirea din 18 octombrie 1868 cu stu-
denții săi, Al. Roman le-a cerut acestora să se
comporte ca patrioți hotărâți. Adunarea se pare că
a fost atât de agitată încât ea a fost oprită de judele
„inchizitor” din Pesta. D. Vatamaniuc consideră
că de la această manifestație națională nu putea
lipsi nici I. Slavici care cu siguranță °i-a exprimat
°i el „nemulțumirea, împreună cu ceilalți stu-
denți” 1.
Tot de pe acum datează °i începuturile orien-
tării lui Slavici spre politica de federalizare a
Austriei susținută atât de energic de profesorul
său. Având în vedere că Roman era conducătorul
°i unul dintre ideologii acestui curent politic,
adunând în jurul gazetei sale Federațiunea o ade-
vărată grupare militantă pentru această idee2, îl
putem considera pe Roman, fără nici un dubiu,
drept mentorul politic care a influențat puternic
gândirea tânărului I. Slavici în această direcție.
Ca expresie a acestei orientări, în Federațiunea
lui Al. Roman apare °i numele lui I. Slavici în
legătură cu organizarea serbărilor de la Putna3,
de°i colaborările sale se îndreptau mai ales spre
Albina lui Vincențiu Babe°.
Relațiile lui Al. Roman cu I. Slavici de-a lun-
gul intervalului dintre plecarea celui din urmă de
la Budapesta °i până la înființarea cotidianului
Tribuna, nu ne sunt prea bine cunoscute. Putem
afirma însă că în iulie 1884, a°a cum reiese din
scrisoarea lui I. Slavici, raporturile dintre cei doi
erau excelente4.
De°i, datorită greutăților financiare, în 1876
Al. Roman a fost nevoit să sisteze apariția Fede-
rațiunii, el va continua să publice în alte gazete.
Astfel, colabora (fără să-°i semneze articolele) la
Observatorul °i la Gazeta Transilvaniei. Î°i anunțase
însă °i colaborarea la tânăra Tribună de la Sibiu.
Una dintre corespondențele sale la Tribuna a
fost °i aceea care a provocat răspunsul lui I.
Slavici din 14 iulie 1884. Al. Roman dădea acolo
informații asupra unui proiect al autorităților de a
edita o lucrare monumentală în numeroase vo-
lume, cu titlul Austro-Ungaria descrisă °i ilustrată,
cum apare în traducerea românească de atunci.
Pornind de la această corespondență, inofen-
sivă în aparență, lucrurile vor evolua înspre o
scurtă dar interesantă polemică care merită pe
deplin interesul cercetătorului.
La realizarea numitului proiect editorial Jokai
Mor îl invită să ia parte °i pe Al. Roman. Prima
reacție a lui I. Slavici la informațiile lui Al.
Roman este plină de solicitudine, cum apare °i
din scrisoarea datată 14 iulie 1884. Slavici î°i
exprimă părerea de bine că printre cei ce vor
colabora la lucrarea proiectată se va afla °i Al.
Roman, aceasta cu atât mai mult cu cât ceilalți
membri români, chemați a colabora, nu i se
păreau pregătiți pentru acest lucru. El se declară
gata a-i pune la dispoziție datele ce le avea, pre-
cum °i notițele sale pe care le adunase după pu-
blicarea cărții sale Die Rumănen6. Despre planul
lucrării, precaut, I. Slavici nu se pronunță, cu atât
mai mult cu cât acesta nici nu era definitivat.
Ceilalți colaboratori, pe care Slavici nu îi consi-
dera „pregătiți” erau: Petru Opri°, Ioan Goldi°,
Iosif Vulcan °i Moldovan Gergely (Grigorie
Moldovan, un renegat român notoriu).
Ce se întâmplă însă după aceste schimburi
amabile de informații? În câteva editoriale
politice ale Tribunei persoana lui Al. Roman apare
enumerată între deputații guvernamentali. Fapt
ce-l nemulțume°te profund pe Al. Roman. Astfel,
în numărul 184 din 12 decembrie 1884, Al.
Roman apare alături de I. Gall, C. Gurban °i G.
Sârbu, care se declaraseră aderenți ai guvernului
Tisza Kalman. De°i cu această ocazie cei patru
deputați erau lăudați pentru „tăcerea” lor, adică
pentru faptul că nu s-au făcut unelte ale guvernu-
lui pentru a combate o cuvântare a lui Vincențiu
Babe°, Roman nu putea fi mulțumit atunci când
se vorbea despre „un mic rest din buna lor repu-
tație de odinioară”7. Și în editorialul din Sibiu, 27
aprilie st.v., Al. Roman apare alături de deputații
C. Gurban °i Bele°. E drept însă că de data aceas-
ta se nota că acest grup (dintre alte cinci) „măr-
turisesc acela°i program (guvernamental), dar
nu-l susțin’®. Iată a°adar o disociere mai atentă a
editorialistului cu privire la parlamentarii români.
În sfâr°it, în numărul 259 apare pe larg o
informare critică cu privire la proiectul volumelor
Austro-Ungaria descrisă°i ilustrata9.
Se arăta în acest articol că întreprinderea
patronată de principele mo°tenitor Rudolf, voia să
prezinte în scris °i în ilustrații o imagine cu-
prinzătoare a vieții popoarelor din monarhie. S-a
hotărât ca fiecare popor să fie descris de proprii
săi oameni de litere. Necunoscându-i, principele
nu i-a putut alege, ci i-au fost prezentați. Alegerea
a fost însă rău făcută, căci dintre cei cinci: Petru
Opri°, Ioan Goldi°, Grigorie Moldovan, Iosif
Vulcan °i Al. Roman, doar doi, I. Vulcan °i Al.
Roman au „oarecare reputațiune literară”.
Cercurile politice din Budapesta - afirmă
Slavici, căci al său era articolul - au profitat °i de
această ocazie pentru a-l izola pe viitorul rege al
Ungariei, înconjurându-l de oameni ce se bănuie
că vor fi influențați de guvernamentali.
Printr-o lucrare con°tiincioasă °i inteligentă li
se oferă acum posibilitatea de a se reabilita în fața
opiniei publice române°ti. Slavici le cere să nu
servească interesele guvernului ci să spună ade-
vărul, numai adevărul °i întregul adevăr asupra
poporului român.
Pe alte canale, se încerca - fără succes însă - să
se obțină °i colaborarea lui G. Bariț la acest
proiect editorial10.
Un nou articol ce-l va irita °i mai mult pe
Roman, lovea în fratele său Iosif Roman, avocat
în Oradea. Despre acesta se spunea că va lua parte
la o deputăție care va pleca la Budapesta pentru
a-l felicita pe Tisza cu ocazia aniversării a 10 ani
de „stăpânire”11. Faptul nu corespundea realității,
ceea ce reiese dintr-un alt număr al Tribunei, din
articolul „Românii din Oradea Mare la jubileul
ministrului Tisza”12.
Al. Roman, în întâmpinarea pe care i-o va
trimite lui Slavici, va presupune că se love°te pe
nedrept în întreaga sa familie - Tribuna ducând o
campanie organizată împotriva sa - ceea ce nu
corespundea adevărului. Roman se simte atins °i
de editorialul datat 11 decembrie, Sibiu st.v.13.
În fine, din scrisoarea lui I. Slavici, datată Si-
biu 23 decembrie 1885, reiese că a primit întâm-
pinarea lui Roman. Este o scrisoare bine cântărită,
plină de tact °i menită a potoli pe bătrânul luptă-
tor național, pe prof. Roman. Este °i o dovadă că
Slavici a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a
evita o polemică ce nu putea aduce nici un servi-
ciu mi°cării naționale române°ti.
Îl roagă pe Roman să renunțe la unele pasaje
din „Întâmpinarea” sa, pentru a nu fi obligat să
intre într-o polemică „pe care voim s-o evităm”.
Este însă adevărat că întâmpinarea lui Roman
în afara „atacurilor nemotivate” la adresa Tribunei
conține date prețioase cu privire la mi°carea
națională a românilor. Slavici îl asigură pe Roman
că la o lectură mai atentă nu va găsi vreun atac
personal °i cu privire la articolul din numărul
259/1885 (recunoscând implicit că este al său)
precizând: „Eu combat întreaga întreprindere la
care noi românii suntem angajați cu rea credință;
aceasta nu e părerea mea, ci sentimentul public
român, pe care-l împărtășesc °i eu. Ni s-a făcut
+
■ | TRIBUNA ♦ nr. 32 ♦ 1-15 ianuarie 2004 |-
JHIH|IHIII
nouă românilor o nedreptate, când alăturea cu
d-voastră și cu dl. Vulcan lumea noastră literară a
fost reprezentată prin oameni ca Moldovân
Gergely, Opriș și chiar părintele Goldiș, care nu-
mi este cunoscut ca literat român. Toți oamenii
aceștia au fost incitați să colaboreze, nu pentru că
sunt literați români ci pentru că sunt guverna-
mentali și d-voastră ați fost insultat nu de Tribuna
ci de aceia care v-au pus în rând cu acești oameni.
Nu vă puneau, desigur nu vă puneau, dacă nu vă
presupuneau și pe d-stră guvernamental”. I.
Slavici îl roagă pe Al. Roman să-i acorde permisi-
unea de a publica din manuscrisul său doar ceea
ce crede de cuviință, și promite că va drege ceea
ce s-a stricat prin articolul din nr. 259.
În așteptarea răspunsului, Slavici îl asigură pe
Roman de stima deosebită pe care i-o păstrează și
de dorința sa sinceră de a „nu curma bunele
relațiuni personale” existente, chiar și în cazul în
care poziția sa ca redactor al unui organ politic îi
impune o oarecare rezervă14.
Al. Roman îi răspunde imediat, foarte pe
scurt, sperând într-o explicație mai amplă cu
ocazia unei viitoare apropiate revederi. „Cât pen-
tru asprimea nemotivată a întâmpinării mele, -
adaugă Roman - permiteți-mi a observa că în
contra buzduganului ferecat nu puteam opune
măciucă de brad”. Era desigur o exagerare. De
modificat, Roman acceptă să modifice doar un
singur alineat, rămânând astfel cu încăpățânare pe
vechea sa poziție15.
Într-o altă ciornă, tot ca răspuns la scrisoarea
din 23 decembrie 1885, îi mărturisește că s-a con -
vins de faptul că Slavici este „prada unei mistifi-
cațiuni miserabile” și că „dracul și-a vârât coada
între noi”. Din întâmpinare reieșea că cel vinovat
ar fi vechiul său dușman, Vincențiu Babeș. După
expedierea întâmpinării a descoperit însă, susține
Roman, pe „mistificatoriul prin a cărui spurcată
intrigă am tras asupră-mi supărarea dv.”. Același
mărunt intrigant într-o discuție de cafenea l-a
clevetit și pe Slavici, care chipurile sar fi vândut
partidei lui Brăteanu „pentru două mii fl. leafa
anuală”. Și el, Roman a fost cel care i-a luat
apărarea, deoarece cunoștea bunele relații ale lui
Slavici cu Kogălniceanu și nu „s-a cuvenit să facă
asemenea palavre în cafenea”16 (nu reiese însă
dacă „mistificatorul” menționat ar fi tot Vincențiu
Babeș, dar e mai mult ca sigur că tot despre el e
vorba).
I. Slavici publică integral întâmpinarea lui
Roman, explicându-și însă cu argumente limpezi,
vechea sa poziție din scrisoarea datată 23 decem-
brie 1885. „Li s-a făcut - spune Slavici - acestor
doi literați (Al. Roman și I. Vulcan - n.n. G.N.) o
mare nedreptate, când au fost puși în rând cu
niște oameni care n-au ținut să își câștige stima și
iubirea românilor; nu noi le-am făcut însă această
nedreptate, ci le-au făcut-o aceia care le-au creat
situațiunea penibilă în care se află”17.
Sub titlul Austro-Ungaria descrisa, ilustrata apar
în două numere succesive lămuririle trimise de
Al. Roman18, bogate în amănunte legate mai ales
de viața și activitatea sa, interesante însă și pentru
mișcarea națională în general. Nu este locul să
insistăm asupra lor, e suficient să reținem doar
justificarea lui Roman că, văzând planul lucrării
publicat, și că în el românii sunt puțin tratați
aceasta i-a provocat anumite temeri pe care și le-a
exprimat prietenilor săi și chiar lui I. Slavici per-
sonal, pe când se afla la Sibiu. Adăugă și faptul că
el se va retrage în cazul în care românilor nu li se
va asigura locul cuvenit în grandioasa lucrare,
care a și apărut în peste 20 de volume, dar în care
numele lui Al. Roman nu figurează, pentru că așa
cum a promis, s-a și retras..
Această polemică l-a întărit în hotărârea sa pe
Roman să se retragă de la colaborare. În 23 ianu-
arie 1886, Al. Roman nu se mai interesa de nici o
sarcină în legătură cu proiectul editorial, după
cum reiese dintr-o altă scrisoare a lui P. Opriș19.
Cornel Diaconovici, care fusese și el cooptat
ca și colaborator, va demisiona printr-o declarație
în care arată că această lucrare este menită de fapt
a induce în eroare pe cititor cu privire la rapor-
turile dintre naționalitățile din Ungaria. Această
operă era în ultimă analiză menită să glorifice
stăpânirea austro-ungară asupra teritoriilor aca-
parate și a națiunilor oprimate20. Astfel ni se rele-
vă și mai pregnant viziunea corectă pe care o avu-
sese I. Slavici în criticarea tendențiosului proiect
editorial, dar și eleganța sa de stil într-o polemică
în care e foarte ușor să rănești. Delicatețea cu care
a mânuit condeiul în această scurtă dispută a
rămas un exemplu de alese maniere care cu tim-
pul s-au pierdut în ziaristica noastră, iar astăzi așa
ceva a devenit o adevărată raritate.
În ciuda acestei polemici este și rămâne meri-
toriu pentru amândoi că bunele relații personale
nu au fost afectate de acest incident. Ba mai mult,
I. Slavici s-a bucurat de prețuirea și admirația lui
Al. Roman, mărturisită fără rezerve. Faptul este
atestat de o altă însemnare a lui Roman (foarte
probabil din 1888) în care acesta declara: «Am zis
d-lui Slavici, când l-am cercetat la Vaț „am venit
să salut pe următoriul meu în acest loc al sufer-
inței unde premersem cu 20 ani înainte”. [...]
Apoi „Exemplul ce vi-am dat, bun au fost sau
rău, nu știu, atâta știu că d-ta ai avut inimă «et
facere et pati», pentru aceasta te stimez”21. Aici Al.
Roman făcea aluzie la anul de închisoare pe care
și el l-a petrecut la Vaț în 1870, în urma unui pro-
ces de presă în legătură cu Pronunciamentul.
În anul 1887, când Al. Roman va cădea la
alegeri, Tribuna va consemna acest lucru cu multă
părere de rău22.
Desigur, relațiile celor doi au fost mult mai
strânse și privesc mult mai multe aspecte însă
noi, ne-am limitat aici numai la câteva din datele
ce ne-au stat la îndemână. Aria cercetării poate fi
însă oricând extinsă23.
Anexa 1
Sibiu, 2/14 iulie 1884
Preastimabile Domnule,
Am petrecut câteva săptămâni de zile la
București, și astfel abia acum, după întoarcerea
mea am primit scrisoarea D-voastră.
Îmi pare bine, că între cei însărcinați a lua
parte la lucrarea proiectată sunteți și D-voastră,
deoarece ceilalți membri români nu prea îmi par
pregătiți pentru sarcina ce au primit. Și, dacă veți
crede de cuviință, sunt gata să vă pun la dispoziți-
une datele ce am și notițele ce am adunat după
publicarea cărții mele Die Rumanen.
Despre planul întregei lucrări nu pot vorbi,
deoarece nu îl cunosc încă, ba, pe cât știu, nici
n-a fost încă definitiv stabilit.
Al D-voastră, sincer și devotat servitor,
Ioan Slavici*
Anexa 2
Sibiu, 23 decembrie 1885
Stimabile Domnule,
Am primit întâmpinarea ce ați binevoit a-mi
trimite și o voi publica întreagă, așa cum e scrisă,
în coloanele Tribunei, Vă rog cu toate aceste să
renunțați, dacă se poate, la unele părți din ea,
care, după cea mai bună convingere a mea, vor
produce o impresiune foarte penibilă în publicul
român și ne vor sili și pe noi să intrăm în o
polemică, pe care voim s-o evităm.
Sunt în întâmpinarea, pe care ni-o trimiteți,
amănunte foarte prețioase, care ar perde foarte
mult din valoarea lor, dacă s-ar presenta în forma
unui atac cu desăvârșire nemotivat asupra
Tribunei, care este un ziar popular între români.
Eu vă rog să citiți încă o dată articolul din
Tribuna și vă veți convinge că nu sunteți în el,
personal atacat. Eu combat întreaga întreprindere,
la care noi românii suntem angajați cu rea cre-
dință; aceasta nu e părerea mea, ci sentimentul
public român, pe care-l împărtășesc și eu. Ni s-a
făcut nouă românilor o nedreptate, când alăturea
cu D-voastră, și cu d-l. Vulcan lumea noastră lite-
rară a fost reprezentată prin oameni ca Moldovân
Gergely, Opriș și chiar părintele Goldiș, care
nu-mi este cunoscut literat român. Toți oamenii
aceștia au fost invitați să colaboreze nu pentru că
sunt literați români, ci pentru că sunt guverna-
mentali, și D-voastră, ați fost insultat nu de
Tribuna, ci de aceia, care v-au pus în rând cu
acești oameni. Nu vă puneau, desigur nu vă
puneau, dacă nu vă presupuneau și pe D-voastră,
guvernamental.
Vă rog dar să-mi dați manuscriptul la dispoz-
ițiune, să public din el ceea ce cred de cuviință și
vă promit, că voi drege ceea ce s-a stricat prin
articolul din nr-l. 259 mai bine de cum se drege
prin asprimea nemotivată a întâmpinării Dv.
Iar dacă nu veți fi satisfăcut voi publica întrea-
ga întâmpinare, reservându-mi se înțelege, drep-
tul de a motiva așa cum știu eu, atitudinea
Tribunei.
Deocamdată aștept răspunsul D-voastră, și vă
rog să binevoiți a fi încredințat despre stima
deosebită ce vi-o păstrez și despre sincera mea
dorință de a nu curma bunele relațiuni personale,
chiar și dacă posițiunea mea ca redactor al unui
organ politic mi-ar impune oarecare reserve.
Al D-voastră, devotat servitor,
Ioan Slavici**
Anexa 3
Austro-Ungaria descrisă și ilustrată
Punând articolul publicat de noi alăturea cu
întâmpinarea d-lui A. Roman, cetitorii noștri vor
fi desigur tot atât de mirați ca noi, căci în articolul
nostru nu se pot găsi motive pentru o supărare
8
■ | TRIBUNA ♦ nr. 32 ♦ 1-15 ianuarie 2004 |-
atât de necumpătată ca ceea ce se dă pe față în
întâmpinarea d-lui A. Roman.
Vom fi având și noi păcatele noastre, că
oameni suntem, un lucru însă nu ni se poate
imputa: că n-am ști să alegem cuvintele și să
măsurăm valoarea lor. Suntem expliciți, adeseori
foarte aspri, dar niciodată comuni, niciodată ordi-
nari, niciodată triviali; știm să ne folosim de
cuvinte astfel, ca să deșteptăm în cetitor niște
porniri mai mult ori mai puțin puternice, nicio-
dată însă propriile noastre porniri nu ne duc așa
departe, încât să ne perdem stăpânirea asupra
condeiului nostru, ci zicem totdeauna anume
ceea ce voim.
Am rugat dar pe dl Roman să nu stăruie, ca
întâmpinarea să fie publicată așa, cum ni-a trimis-
o, pentru că în coloanele Tribunei ea are să pro-
ducă asupra stimatorilor d-sale aceeași impre-
siune penibilă, pe care a produs-o și asupra noas-
tră. D-sa, s-a mărginit a ne da voia să face câteva
corecturi, între care una, prin care ne sfătuiește să
băgăm bine de seamă, ca să nu rătăcim pe „calea
funestă a personalităților, care numai strica poate
causei noastre comune, ce dealtmintrelea o
apărați cu multă abilitate”.
Îi mulțumim d-lui profesor atât pentru sfat,
cât și pentru binevoitoarea recunoaștere a „abil-
ității” noastre: ne pare însă foarte rău, că d-sa n-a
urmat și însuși sfatul, pe care ni-l dă.
Căci e foarte „personal” dl profesor în
întâmpinarea sa.
E „personală” deosebirea, pe care o face între
redacțiunea și directorul Tribunei.
E mai „personală” încă presupunerea, că arti-
colul nostru a fost scris de redacțiune, oarecum
fără de aprobarea directorului, după inspirațiuni
primite de la dl V. Babeș, căci la dl Babeș face dl
profesor alusiune, când vorbește de un „botez de
habilitare”, după care ne-am fi apucat de politica
personală, „predilecta meserie a celui ce v-a
habilitat”.
E, în sfârșit, de tot personală chiar și numai
întrebuințarea cuvântului „habilitare”, căci noi nu
am zis, că vom „rehabilita” pe cineva, ci numai că
cei însărcinați a ne representa pe noi în cercul de
literați adunați împregiurul Alteței Sale au acum
ocasiune de a se rehabilita ei înșiși. Tot astfel dar
nici noi nu aveam nevoie de a fi rehabilitați de
cineva.
Ca să urmăm dar noi sfatul, pe care dl profe-
sor ni l-a dat, trecem preste toate colțurile „per-
sonale” ale întâmpinării și ne mărginim a-l
încredința, că presupunerile d-sale sunt lipsite de
temei.
Ne-a părut foarte rău, că l-am văzut pe d-sa în
societatea unor oameni, a căror importanță o con-
testă și despre care și însuși ne spune, că fac
lucruri neiertate, „ca să se insinue în grația
stăpânilor”. Nu această părere de rău ne-a făcut
însă să publicăm acel articol: l-am publicat pentru
ca să se știe, cum judecă românii în cestiunea
întreprinderii literare puse la cale sub protecți-
unea viitorului lor monarch și care este atitudinea
lor față cu ea.
Și întâmpinarea d-lui Alexandru Roman e cea
mai lămurită dovadă, că ei au destule cuvinte de a
judeca, precum zicem noi că judecă.
Cu dl Alexandru Roman, ale căruia merite le
cunoaștem, și cu dl losif Roman, pe care de
asemenea îl știm ca pe un român bun și om de
inimă, cu familia Roman noi nu avem nimic,
căci, dacă am fi având, nu am fi vorbit, precum
am vorbit.
„Dl Alexandru Roman, - ni s-a zis din mai
multe părți, - ca cel mai bătrân și mai cu autori-
tate dintre cei invitați a lua parte la lucrare, ar fi
trebuit să-i convoace pe colaboratorii români,
pentru ca ei să dee împreună o declarațiune moti-
vată, că nu pot lua parte la lucrare în condițiunile,
în care sunt angagiați”.
Noi am răspuns, că dl Roman nu poate să o
facă aceasta; nu îl iartă posițiunea, în care se află,
decât poate în urma unei manifestațiuni din
partea opiniunii publice române. O manifestați-
une în sensul acesta a fost și articolul nostru.
Dl Roman să se informeze acum și să caute a
se încredința, dacă este ori nu adevărat ceea ce am
zis noi: că d-sa și dl losif Vulcan se pun în con-
flict cu sentimentul public român, dacă alăturea
cu dl Grigorie Moldovan și în condițiunile, în
care sunt angagiați, mai iau parte la lucrare.
Noi credem că nu trebue să-și rischeze
numele cel bun, rămânând alăturea cu un om,
care nu ne-a crezut pe noi românii vrednici de
osteneala, ce se cere spre a-și păstra stima și
iubirea noastră, nu trebue să-și pună în joc repu-
tațiunea literară între-o lucrare, pe care dimpre-
ună cu oameni ca d-nii Grigorie Moldovan și
Opriș nu pot să o scoață la capăt bun.
Aceasta e părerea pe care o exprimăm noi:
poate că e greșită, dar e împărtășită de totalitatea
românilor.
Supărarea d-lui A. Roman e legitimă, nu însă
asupra noastră, ci asupra celor ce l-au pus în situ-
ațiunea penibilă, în care se află, și dacă noi facem
asupra d-sale presiune, ca să ese din această situ-
ațiune, e fiindcă și asupra noastră se face pre-
siune, nu din partea d-lui V. Babeș, ci din partea
românilor, care îl stimează pe dl Roman și nu-l
văd bucuros în situațiunea aceasta.
Dl A. Roman știe mai bine, dacă se cuvine ori
nu să cedeze acestei presiuni. Noi suntem con-
vinși, că se va face precum îl vor povățui
resoanele de tact politic.
Noi nu avem să-l judecăm, ci să exprimăm
numai judecata cercurilor, pe care le representăm.
Ear cât pentru fratele d-sale, dl losif Roman, nu
noi am zis, că se află pus în lista celor trimiși în
deputațiune la Budapesta: se zicea aceasta într-o
foaie din Oradea-mare, din care „cineva” ne-a
trimis un esemplar. Reproducând știrea din acea
foaie, am terminat dând expresiune dorinței ca cei
atinși să-i dee publicului informațiuni mai exacte.
Nu este vina noastră, că aceasta nu s-a făcut
decât abia acum.
Într-un ziar cuotidian, în care se vorbește
despre toți și despre toate, se întâmplă adeseori,
ca să i se facă cuiva o nedreptate: coloanele
Tribunei sunt deschise pentru toți aceia, care au
fost jigniți în ele, și vor să-și iee reparațiune. Ar fi
numai de dorit, ca aceia, care cer să le dăm loc în
coloanele Tribunei, să nu profite de dreptul ce li se
cuvine, spre a lovi fie în noi, fie în amicii noștri,
care nu le-au făcut nimic.
[de Ioan Slavici]***
■
NOTE
* Biblioteca Academiei Române București, Cabinetul
manuscrise, Coresp. 110.633.
** Ibidem.
*** Tribuna, III, nr. 9 din 12/24 ian. 1886, p. 33.
1.	D. Vatamaniuc, Ioan Slavici °i lumea prin care a trecut, Ed.
Academiei R.S.R., București, 1968, p. 68.
2.	G. Neamțu, Activitatea parlamentară a lui Al. Roman, 1866 -
1887, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, XII, 1969.
3.	Federațiunea, IV, nr. 57 din 26 mai/7 iunie și nr. 58 din 30
mai/11 iunie 1871.
4.	Biblioteca Academiei Române, Fond Al. Roman, nr.
110.632. I. Slavici către Al. Roman, Sibiu, 2/14 iulie 1884.
Vezi anexa 1.
5.	Az Osztrak-Magyar Monarchia irasban es kepekben.
6.	Vezi anexa 1.
7.	Tribuna, I, nr. 184 din 30 nov./12 dec. 1884, p. 733.
8.	Ibidem, II, nr. 96 din 28 apr./10 mai 1885, p. 381.
9.	Ibidem, II, nr. 259 din 12/24 nov. 1885, p. 1033.
10.	Arhivele Naționale Române, Direcția Județeană Cluj,
Fond personal G. Bariț, nr. 481. Opriș către G. Bariț,
Timișoara, 5 oct. 1885.
11.	Tribuna, II, nr. 262 din 15/27 nov. 1885, p. 1045.
12.	Ibidem, II, nr. 268 din 23 nov./5 dec. 1885, p. 1071.
13.	Ibidem, II, nr. 283 din 12/24 dec. 1885, p. 1129.
14.	B.A.R., Fondul Al. Roman, nr. 110.633. I. Slavici către Al.
Roman, Sibiu, 23 dec. 1885. Cf. Anexa 2.
15.	Ibidem, Arhiva Al. Roman, I, Ms. 41. Ciorne de articole și
scrisori către ziarul Tribuna.
16.	Ibidem.
17.	Vezi anexa 2. Pe aceleași argumente merge și articolul de
răspuns al lui Ioan Slavici intitulat „Austro-Ungaria
descrisă și ilustrată” din Tribuna, III, nr. 9 din 12/24 ian.
1886, p. 33. Vezi anexa 3. Subliniem că acest articol nu
face parte din bibliografia dată de D. Vatamaniuc în Ioan
Slavici °i lumea prin care a trecut, București, Ed. Academiei
R.S.R., 1968.
18.	Tribuna, III, nr. 7 din 10/22 ian. 1886, p. 26 și nr. 8 din
11/23 ian. 1886.
19.	B.A.R., Ms. rom. 1012, f. 7-8. P. Opriș către G. Bariț,
Timișoara, 25 ian. 1886.
20.	Tribuna, III, nr. 13 din 17/29 ian. 1886, p. 51.
21.	B.A.R., Arhiva Al. Roman, IV Varia, 1, f. dată.
22.	Tribuna, IV, nr. 130 din 11/23 iun. 1887, p. 517.
23.	Acest articol este în fapt el însuși o extindere a unei
cercetări mai vechi: Din relațiile lui Alexandru Roman cu Ioan
Slavici, în E. Gluck, G. Neamțu, D. Vatamaniuc, Studii °i
documente privind activitatea lui Ioan Slavici, vol. I-II, Univ.
Populară, Arad, 1976, p. 15-23. [Litografiat].
■ | TRIBUNA ♦ nr. 32 ♦ 1-15 ianuarie 2004 [
9
Pl roza
Dimineți de vară în Henriville
sau Pregătiri de Anul Nou cu câteva analepse
■ Horia Ursu
Pentru Colette °i Eric W.
1.
Minus 20o. Piața Carolina. Oamenii și
mașinile se strecurau printre nămeții de zăpadă în
lumina rece a după-amiezii.
Magazinele de tot felul primeau ultimii
cumpărători. Ceasul din turn arăta ora 16.
În case, agitația creștea o dată cu presiunea
gazului la aragaze și consumul de apă în băi.
Câțiva cerșetori își spălau mâinile și fețele în
zăpadă înainte să primească primele bancnote din
noaptea de Revelion. Un adolescent în haine
curate mima în fața unei vitrine diverse posturi
care, prin grație, puteau stârni mai degrabă admi-
rația decât mila trecătorilor.
- Gândești ca ești Karli Kaplin, mă, Garincea,
strigă un bătrân prin hubloul de aerisire al unei
sticle de vodcă, o replică în miniatură a rachetei
Soiuz 1.
Așezat pe un scaun și îmbrăcat ca un cazac,
bătrânul ducea din când în când la buze o sticlă,
demult goală, de Stalinskaya.
- Tu să taci, băi, acesta, zise tânărul. Ce știe
Ceapaev de Balșoiteatr?
- Tu vorbești, mă? Că, dacă nu eram io, tu și
azi credeai că nagan îi grad în armata țarului
Nikolai. Ala de l-o belit bolșevicii, cu familie cu
tot. Păi, pe vremea mea, se învăța mai multă isto-
rie la film decât la școală.
Se opri din sporovăială. Tânărul se strâmba în
vitrină, iar el se simțea obosit și inutil ca o jucărie
stricată. Tresări. Lângă sticlă dădea din coadă un
cățel fără domiciliu fix. Părinții săi erau la lătrat în
Spania, iar el profita de absența lor și hoinărea
prin oraș liber și fericit.
Bătrânul închise hubloul și deschise sasul.
Potaia năvăli înăuntru și îi sări în brațe. Începu
să-l lingă pe obraz mai întâi, apoi pe frunte.
Bătrânul se lăsa răsfățat. Chiuia de plăcere.
Bucuria lui însă nu interesa pe nimeni. Soarele
era tot mai roșu, iar cerul tot mai mov. Zăpada de
pe Dealul Crucii se întuneca cu fiecare clipă.
2.
După o oră de încercări, Gheretă trebui să
admită că, într-adevăr, blana îi era strâmtă.
- O porți peste ceva subțire, îi sugeră el cu
timiditate Zorelei.
- Adică peste furou, cum ar veni, șuieră prin-
tre dinți Zorela. Îi venea greu să se recunoască în
“dulapul” din oglindă. Nu fusese niciodată sfrijită
ca un manechin, dar nici cât o batoză, cum se
vedea acum. Deoarece până la Revelion nu avea
cum să slăbească, hotărî că urma să-și țină blana
de nutrie pe umeri ca pe o pelerină.
- Si când dansăm ? Întrebă Gheretă cu un alint
în voce care nu scăpă Zorelei.
- Vorbești ca un poponar, Gheretă, veni dis-
prețuitoare replica femeii. Când dansăm, apăsă
bine pe acest cuvânt, tu o să stai pe scaun cu
blana în brațe. Să nu-ți fie frig.
Se apropie de oglindă și începu să-și examineze
ridurile și mustața abia mijită. Se gândea că, dacă ar
fi fost bărbat, ar fi fost un fel de Clark Gable. Ghe-
retă, însă, n-ar fi fost în nici un caz Vivien Leigh
din filmul vieții ei, pe care l-a văzut de trei ori. A
citit și romanul: cadou de la Brândușă. Ce carte! Si
ce bărbat! Brândușele erau florile ei preferate. Avea
și o broșă de ceramică făinuță, de mărimea unei
cești chinezești de cafea pe care o purta doar la
ocazii. O ocazie ar putea fi și Revelionul ăsta trăz-
nit. Se îndreptă spre baie, presărându-și hainele pe
drum. Ascuns sub haina de nutrie, Gheretă plân-
gea de fericire, dar și din pricina mirosului înțepă-
tor de naftalină. Zorela era un dar dumnezeiesc pe
care, cu siguranță, nu-l merita pe deplin.
3.
Încercă să se așeze fără să facă zgomot, dar nu
reuși. Nu doar pentru că scaunul scârțâia oricum,
ci și pentru că, distrat cum era, se așezase pe
pisică. Mieunatul prelung și dureros al Linei îl
trezi pe Coriolan, care deschise mai întâi un ochi
nedumerit și morocănos, apoi încă un ochi,
ultimul de altfel, vigilent, războinic, amenințător.
Cu acest ochi își privea fiul în timp ce celălalt
ochi, ghidat de un CAF emoțional, alerga sub
pleoapa coborâtă din nou, după expresia domina-
toare a ochiului vigilent, războinic și amenințător.
Când se întoarse la lumină, strălucind cu mândria
unui sentiment natural, celălalt ochi strălucea mai
puțin și nici nu mai era atât de amenințător, ci
gata să cedeze în fața unei atitudini mai pașnice.
Ca să se pună de acord, cei doi ochi se scu-
fundară cu voluptate într-un pahar de vin vechi,
lăsându-și stăpânul în beznă, cum se întâmpla pe
vremuri cu sala de cinema, când se schimbau
bobinele. Sau când se rupeau.
Coriolan duse două degete la gură și nu se
opri din fluierat până nu-și redobândi lumina
ochilor. Atunci văzu plin de încântare bunătățile.
Pentru el Revelionul începuse. După ceasul din
turnul Ștefan era ora 19.
La TVR1, nimic sau mai nimic. Pe stradă se
auzeau primele plugușoare. Banii pentru urători
erau lângă ușă, într-o farfurie de Horezu.
“Cocoșul” lui Mischiu abia mai respira sub
apăsarea bancnotelor și a monedelor. Inflația nu-l
cruța nici pe el. Se consola cu gândul că anul
următor funcția de trezorier al familiei Moduna
va fi preluată, după principiul rotației cadrelor, de
“Pomul vieții”, desenul preferat al Martei.
Cocoșul ăsta are ceva de “tiszta bolond”, îi
plăcea ei să spună în limba sa maternă pe care o
vorbea tot mai rar. Asculta însă Radio Kossuth și
urmărea emisiunile în limba maghiară de pe
TVR. Când vor avea și ei antenă parabolică, cum
a înțeles că se va întâmpla, va putea urmări și
emisiunile de pe Duna TV. Până atunci, însă, va
trebui să pună în fiecare farfurie o porție de salată
de boeuf făcută cu castraveți murați de casă și cu
carne de pui crescut în curte.
Flavius-Tiberius turna vinul în pahare.
Coriolan își pregătea discursul de Anul Nou
despre starea națiunii.
4.
Tăceau și se priveau și înțelegeau că vor împărți
această tăcere cu bucurie și cu recunoștință cât mai
aveau de trăit.
Horia Ursu foto: Feleki Istvan)
5.
Privirile li se întâlniră într-un punct incandes-
cent, o perlă de mărimea unei boabe de ceasla.
Aici, gândurile se auzeau și se vedeau, colorate
întocmai ca tablourile pictorilor din Școala de la
Baia Mare. Chiar și tăcerile aveau, prin urmare,
formă plastică. Semănau când cu o stradă din
Centrul Vechi al orașului, când cu un peisaj din
Teceu sau cu atelierul unui pictor, când cu o
natură moartă. Cu totul surprinzătoare era imag-
inea unui deal roșu ca un mușchi de vită așezat
pe zăpadă, pictat de Ziffer.
- Cu un deal ca ăsta va începe primul meu
film, anunță solemn Grațian.
- De unde iei tu atâta roșu? întrebă Violeta.
Era înspăimântată înainte de a auzi răspunsul,
căci Grațian avea soluții pentru orice problemă,
așa încât, pentru el, practic, nu existau probleme.
Și tocmai acest lucru o înspăimânta.
-	De la abator, veni răspunsul prompt și rece
ca o ghilotină.
-	Cum de la abator?
- Fac o comandă de sânge pentru uz estetic,
preciză Grațian, convins că ultimul cuvânt
însemna ceva pentru o fată care se pregătea pen-
tru Istoria Artelor.
Violeta începu să râdă. Grațian nici măcar nu
tresări. Părea chiar preocupat de soarta primului
său film. Violeta continua să râdă în speranța că
va atrage în acest fel atenția asupra ei. Abia când
râsul său se apropie de strigăt sau de rugă,
privirea ironică a lui Grațian se opri asupra ei.
Violeta avea ochii întredeschiși. Se arăta și se
ascundea. Cum fac și farurile mașinilor noaptea
în “faza de întâlnire”.
O privire care spunea mai mult decât ea însăși
dorea. Violeta abia mai respira în liniștea camerei,
în timp ce respirația lui era tot mai sacadată și mai
greu de stăpânit. Tăcerea asta jenată, iată un lucru
cu care un regizor de film are întotdeauna de
furcă.
10
■ | TRIBUNA ♦ nr. 32 ♦ 1-15 ianuarie 2004 |-
Când se hotărî să îi lase singuri, Violeta era
întinsă pe mochetă, epuizată de o înfruntare care
durase prea mult pentru o pu°toaică de clasa a
Xl-a, fie ea la mate-fizică, °i pivot în echipa de
baschet a liceului.
6.
Î°i spunea că nu se mai întorcea demult acasă,
ci doar într-un loc cunoscut, la fel ca străzile, par-
curile, muzeele care aparțin în egală măsură
tuturor celor ce le străbat sau °i le amintesc. Se
înstrăinase de casă o dată cu râsul Violetei,
legănându-se încet, ademenitor, ca un hamac, sub
privirea tot mai nesigură a lui Grațian.
Nu-ți trebuiau prea multe cuvinte ca să
nume°ti această vibrație abia sesizabilă, această
pa°nică °i tulburătoare, în acela°i timp, ondulare a
aerului. Și nici un IQ prea înalt ca să înțelegi ce
se ascundea sub lectura complice a cărții lui
Borges Moartea °i busola, descoperită de Grațian
într-un anticariat din Piața Carolina. Paragrafe,
pagini, cuvinte, spații albe chiar erau citite într-un
fel care le aprindea privirile °i deregla pulsul.
Într-o zi, gesturile precipitate, mângâierile
furi°ate sau grăbite lăsară loc unei visări dumini-
cale. Culcați unul într-altul, savurând contopirea
lentă a trupurilor lor, păreau o rachetă de
croazieră pe care el o urmărea hipnotizat de stra-
nia ei suficiență °i indolență.
Zborul acesta lin a durat vreo trei ani. A
urmat o perioadă scurtă de turbulență, apoi o
privire goală, umbrită din când în când de
amintirea unui cuvânt sau a unui gest. Atât.
Chiar cuvintele se înlănțuiau acum după o
altă sintaxă: aspră, brutală, abruptă. Sintaxa reveri-
ei °i a aproximării fusese abrogată peste noapte ca
o lege vetustă. În locul ei se instalase “la syntaxe
de l’eclair”, vorba poetului, pusă în slujba unei
judecăți sumare °i a unei condamnări fără apel.
Din splendida rachetă de croazieră nu mai
rămăsese decât un fuselaj de cenu°ă, cum tot din
cenu°ă părea °i trupul Violetei pe care el îl scor-
monea ca un ciobănesc german în căutarea
drogurilor. Din totdeauna, de altfel, Violeta i se
înfăți°a ca un depozit clandestin de stupefiante
din care lua mai întâi ea însă°i, înainte de a le
oferi °i altora.
7.
Se întâlniră în modul cel mai banal cu putință
în Piața Gării.
- Ne îmbrăcăm la Abbie Hoffmann? întrebă
ea în loc de salut, după ce îl studiase din cap în
picioare: pălăria neagră din fetru, tunica din piele,
jeansul decolorat, ghetele înalte, prăfuite, cu
inscripția “Insulated” °i, nu în ultimul rând,
geanta de umăr, model sac de grenade, ref. U. M.
0216 Zalău/1985.
- Dar tu? La Barbara Koster & Adriana
Farranda? Replică el amuzat de felul în care
fiecare dintre ei făcea trimitere la Grațian, zis
Gabriel Ceroni.
Asemănarea celor doi nu era doar fizică, fra-
pantă, ci °i, până la un punct, existențială, mai
puțin faza militantă a soixante-huitard-ului
francez pasionat de Proust, Musil, Dostoievski,
Gogol °i convertit apoi la yoga, jogging °i psi-
hanaliză.
- Nu, acolo mă dezbrăcam doar, veni răspun-
sul ei, dezinvolt, provocator. Începu să râdă.
Râdea °i el. Cu ea, totul e u°or: o înmormântare,
o na°tere, o revoluție. Le privea cu o egală curio-
zitate. Întocmai cum ar privi o eclipsă totală de
soare, o broască țestoasă sau o pictură de Baba ori
Ilfoveanu. Cu ochii ei alba°tri, cu chipul ei oval °i
pistruiat, cu sânii ei mici °i rotunzi ca două mingi
de tenis pe jumătate îngropate în zgură, cu
picioarele ei de 1,20 m (exagera), cu tunsoarea ei
ă la Rimbaud, cu degetele ei subțiri, uscate °i
mereu pătate cu tuș, cu toată experiența ei de
iubită a lui Grațian °i de viitoare emigrantă.
“Experința” ei, însă, nu era altceva decât
instinct, iar misterul ei o uimitoare transparență.
Seducea fără să î°i propună °i se lăsa sedusă fără
rezistență. Se juca. Trăia.
8.
Toate acestea le vedea doar acum. Dar atunci?
Atunci? Atunci vedea profilul de buldog abulic al
fostului său profesor de filosofie, fost lector la
Academia Militară. Era ora 11. Cafeneaua gării
era aproape pustie. Profesorul î°i a°tepta paharul
cu coniac. Răsfoia ziarul local în spatele unei stive
de cărți cumpărate pe sub mână de la Lola.
Răspunse cu “Salve!” salutului politicos al fos-
tului său elev, celebru pentru a fi urmat liceul
minier când cel mai bun liceu al ora°ului îi era
accesibil fără nici o emoție, după care se întoarse
la lectura indiferentă a ziarului local. Cu adevărat
îl interesa doar Mica publicitate. Pentru că nu era
politizată.
Apartamentele se schimbau pe o mașină Dacia
1310 cu îmbunătățiri. Uneori °i casele. În acest
caz, însă, apărea °i mențiunea “plus diferența”.
El locuia într-un apartament modest de două
camere în zona gării, dar s-ar fi mutat oricând pe
Hollosi Simon, să crească un câine, să ude mag-
nolii °i să-l citească pe Heidegger.
Știa totul despre filosoful german, dar el
însu°i nu amintea prin nimic de el. Ca °i cum
nimic din ce °tia sau aflase în ani °i ani de
cercetări n-ar fi folosit decât redactării unui op
imaginar deocamdată, destinat fatalmente uitării
°i, de aceea poate, mereu amânat.
Privea lumea ca pe un paragraf din Sein und
Zeit, luminat la intervale regulate de strălucirea
mată a coniacului Milcov.
La o masă din apropierea lui, s-a a°ezat un
bărbat însoțit de un copil. Copilul vorbea gesti-
culând.
- Tată, m-a mușcat un câine, zise băiețelul cu
mândrie.
- Un câine? Ce fel de câine? Întrebă speriat
tatăl.
- Unul vaccinat, îl lini°ti băiețelul.
- De unde °tii? întrebă tatăl deloc lini°tit.
- A°a arăta, zise băiețelul, dus pe gânduri,
absent, visător.
Profesorul încă mai citea ultima pagină în
căutarea unui schimb favorabil sau, cel puțin, a
unei posibile adrese atrăgătoare.
El se bucura de cea°ca sa cu nes °i admira
reproducerile după Klimt de pe coperta Omului
fără însușiri, tradus în franceză de Philippe
Jaccottet. Jacheta neagră a cărții lui Kundera,
sumbră, îi displăcea.
Pachetul fusese pus la po°tă în Aarhus în
urmă cu o lună. Bine că a ajuns. Cafea n-ați
primit, constată cu năduf funcționara de la colete
externe. Se pare că nu, zise el cu o falsă părere de
rău. Știa însă că la gară va bea un nes. Ceea ce °i
făcea. Citiți degeaba, dacă nu beți o cafea ca
lumea, zise funcționara °i îl puse să semneze un
borderou.
Ar fi fost o dimineață obi°nuită, dacă nu ar fi
fost explozia. Barmanul de la So.ferino a scăpat
țoiul din mână; chelnerița a călcat strâmb °i a
căzut în brațele vânzătorului de lozuri; mulți s-au
trântit care pe unde, cu fața la pământ; din WC-
ul gării au ie°it în grabă câțiva cetățeni îmbrăcați
sumar; °eful postului de miliție TF s-a baricadat
în sediu împreună cu cei doi subordonați ai săi,
iar restul călătorilor au rămas nemi°cați printre
bagaje, gata să primească °i o a doua explozie,
ultima, nimicitoare.
Stolul de grauri ce-°i luase zborul în zona
silozurilor de porumb fâlfâia din aripi undeva
departe, plutea, mai bine zis, ca o lună neagră
deasupra viilor.
Sfâr°itul era aproape °i scălda lumea într-o
lumină de o intensitate neobi°nuită pentru luna
august. Călugărul care aduna bani pentru con-
struirea unei biserici undeva în Moldova î°i făcea
monetarul printre cruci °i mătănii ca să poată da
socoteală, la o adică, de fiecare bănuț, în vreme ce
°inele de cale ferată se înălțau drept în sus,
trăgând °i traversele după ele, arătând tuturor
calea, precum Scara lui lacov.
A doua explozie n-a mai venit, însă, a°a că
lumea î°i recăpătă pulsul normal °i respirația
firească. Doar un ceferist de la revizie a rămas cu
nasul în țărână chiar °i după ce în jurul său se
făcuse un cerc destul de mare de curio°i: omul
mângâia ca pe un sân de femeie roata dezumflată
a unei Dacii ro°ii cu cinci viteze °i frână servo,
parcată regulamentar la câțiva pa°i de sediul mi-
liției.
Intr-un târziu, apăru °i °eful. Călca rar, apăsat,
cu mâna la pistol, mirosind a transpirație, după ce
cântărise îndelung situația, aparent calmă, dar
capabilă oricând să le joace o festă. Mirosul
înțepător de transpirație împărți pe loc lumea în
două. De emoție °i respect, unii abia mai respi-
rau.
La vederea °efului de post, ceferistul se ridică
sprinten, ca pe vremuri la exercițiile de culcat-
sculat executate cu talent pe unde se nimerea în
curtea unității militare care îl făcuse bărbat.
Șeful de post se opri în fața mașinii, dilatată
parcă din pricina căldurii ăleia nelume°ti. Î°i dădu
chipiul pe ceafă, dădu ocol mașinii, apoi se opri
lângă roata pleo°tită. Se uită în sus. Se uită la
roată. Iar se uită în sus. Iar se uită la roată. Mai
făcu de câteva ori mi°cările astea, urmat întocmai
de cei din jur, toți în căutarea unei explicații.
După o tăcere îndelungată, se auzi năucitoare
întrebarea °efului: Cum, p... mă-sii?
+
■ | TRIBUNA ♦ nr. 32 ♦ 1-15 ianuarie 2004 |-
11
Și dacă nimeni nu găsi un răspuns la această
întrebare ceferistul de la revizie găsi în schimb o
formulă consolatoare: Bine că n-o fo’ esplozie pă
față, don șef! Chiar așa, îndrăzni un altul. Sunteți
un om norocos, don șef! V-o ferit Dumnezău de
esplozie mai ales pă față. Îi mai greu de redresat,
zise altul, om cu experiență, după cum dădea din
cap. Să nu mai punem la socoteală ce s-ar fi
întâmplat dacă venea cineva din față ori din spate,
încheie ceferistul de la revizie.
Șeful zâmbi. Părea fericit. Oamenii ăștia aveau
dreptate: era un om norocos, dar roata trebuia
cercetată cu competență de criminaliști. De aceea,
va lucra cu mănuși. Ordonă cu tot respectul
împrăștierea, apoi scoase cricul și roata de re-
zervă. Tot nu făcuse niciodată operațiunea asta,
iar până să iasă din schimb mai erau câteva ore.
Între timp, căldura se va mai domoli și ea. Doar
atât, căci despre ploaie nici nu putea fi vorba. Știa
asta de la Duna TV. Buletinul lor meteo umbla și
aici. Chiar mai bine decât ăla de la TVR. Le
urmărea pe amândouă, dar preț punea mai ales pe
ce ziceau ungurii, pentru căci el nu era șovin.
9.
Ea apăru ca din senin, ca un ecou îndepărtat al
exploziei. Ba chiar ca o cauză obscură a ei, în fața
căreia chiar șeful de post se fâstâci, dată fiind
lungimea picioarelor arătării pe care le admira
visător în timpul orelor de serviciu.
Cu așa picioare, chestia cu spațiul vital ți se
pare de înțeles, își spuse el în timp ce se chinuia
să pună cricul: Taie aerul ca un Panzer!
Mai greu de înțeles era mirosul de praf de
pușcă ce nu se dădea dus nici în ruptul capului.
Cineva îi pusese gând rău și cei din jurul său știau
asta și se bucurau. Începu să-și numere în gând
dușmanii. Când ajunse la treizeci renunță: îl ura tot
cartierul. Dar, chiar de aceea, se simțea folositor,
important și superior unei mulțimi necioplite care
bea cafea cu năut, bere călâie și acră și mânca „tacâ-
muri” de pui ori capete de porci. Începu să scoată
șuruburile roții avariate cu graba cu care ar fi
descheiat nasturii jeansului care plesnea pe fesele
„parașutei” ce tocmai trecuse pe lângă el fără să-l ia
în seamă. Nepăsarea ei îl întărâta, dar îl și ajuta să
termine mai repede ce tocmai începuse.
Parcă aș viola roata, Doamne apără și păzește,
își zise el când trebui să admită că trupul îi era
năpădit de un val de căldură care nu avea nici o
legătură cu soarele ăsta beteag de saturnism. O
boală care te poate lăsa fără dinți și fără urmași,
dacă nu te grăbești să dai cu bulanul în populație.
Cam asta scria și pe bilețelul pe care îl
descoperise sub roată. Semnat Nutzy și Rudy.
-	Nu anunțați procuratura, don șef? întrebă
un subordonat venit în ajutor.
-	Și de ce s-o anunț? Avem vreme, lovane.
-	A fost o tentativă de atentat, don șef.
-	Ce tentativă, lovane?
-	De răsturnare a Regimului...
-	Hai, măi, lovane... Nu de Regim îi vorba
aici, ci de mine.
-	De dumneavoastră? Păi cine să vă răstoarne,
don șef, ca pe un Regim?
- Alea de nu mai vreau eu să le răstorn, zise
șeful dus pe gânduri. Oricât de greu îi venea, se
hotărî să pună la bătaie ultimele prezervative
cehești pe care le mai avea în ștoc, căci cu Rudy
nu era de glumit, mai ales când era vorba de
Nutzy, fosta sa iubită, actualmente doar bună
prietenă.
E bine să se știe că o regulează și miliția, nu
numai golanii sau persoane fizice, cum se mai
spune. Pentru prestigiu’ ei! Asta era părerea lui
Rudy, de care trebuia să țină cont. Astfel... în
primăvară un ofițer de securitate sărise cât de
bine în aer cu Dacia lui cu tot. Lot de export.
Spectacolul a fost pe măsura funcției și a gradu-
lui. Ca și înmormântarea, de altfel, urmată de
prima ediție a balului Schimbarea la față (a
României, cum scrisese cineva cu ruj de buze pe
afiș), căci totul se întâmplase pe 6 August.
Mulțime de norod, cu bucurie în suflet, s-a
adunat și la înmormântare și la bal, corect îmbră-
cată în negru. S-a dansat întruna pe Final Count-
down al lui Europe. Dimineața, doisprezece dintre
ei n-au mai ajuns acasă. Când au putut fi văzuți
din nou pe străzi, arătau de parcă ar fi dansat fără
întrerupere cine știe câte zile, așa ca în filmul Și
caii se împușcă, nu-i așa?
Se târau de ici-colo și nu se îndemnau la vorbă.
Aveau ochii roșii și umflați ca niște ouă de Paști
împistrite, puse în cuiburi de lavandă. O fru-
musețe! Seara, când se lua curentul, și se lua în
fiecare seară, ochii le străluceau în întuneric pre-
cum mira televizoarelor color, vândute pe liste de
așteptare, la care lumea se uita cu respirația tăiată.
Apoi, au început să moară pe rând. N-a scăpat
nici unul. Primul a fost Deac, miner și poet.
Semăna cu James Coburn din Cei șapte magnfici.
Citea literatură bună și scria poezie. Celibatar. A
lăsat după el trei manuscrise de poezii și câteva LP-
uri: Jimi Hendrix, cu Machine-gun, Beatles,Abbey
Road, Led Zeppelin cu Communication Breakdown,
Pink Floyd, Dark Side of the Moon și Phoenix,
Cantafabule. Ceilalți, doar neveste și copii.
10.
Acum însă nimeni nu se gândea la moarte.
Violeta, cel mai puțin. Mergea să înoate la baraj.
Poate vii și tu, a zis ea ca într-o doară. În ținuta
asta de campanie? întrebă el. De ce nu? zise ea. A
acceptat invitația, uitând că nu avea costum de
baie. Nici ea nu avea, dar lucrul ăsta nu o îngrijo-
ra deloc. Știa un loc ferit, greu accesibil, unde
costumul de baie era un moft. Apoi, studenții de
la Arte erau obișnuiți cu nudurile și cu nudismul.
Drumul spre acel loc, numit de ea golf, trecea
prin pădure, printre ferigi și ciuperci. Călca rar.
Nu părea grăbită. Avea timp să privească în jur și
să verifice dacă toate erau la locul lor, cum face
tot omul când se întoarce acasă sau într-un loc
cunoscut.
Nici el nu era grăbit, doar incomodat de
pălărie, amenințată din când în când de crengi
prea joase. Tunica din piele era la adăpost în sacul
de umăr. A scăpat de ea chiar în autobus. Se
pregătea să o înghesuie în sac peste Ulrich,
Agathe, Diotima, Thomas, Tereza, Sabina și
ceilalți, pe care avea să îi descopere cu o uimire
egalată doar de limpezimea cerului sau aroma
sângelui, cum ar fi spus, cu sarcasmu-i cunoscut,
Grațian, când o auzi pe Violeta strigând: Stai, că
nu-i prosop de garajist! Îi luă haina din mâini și,
după ce o împătură cu grijă, o puse la locul
potrivit, fără să agreseze vreun personaj. Asta ca
să nu o porți creponată, zise ea, mulțumită de
propria-i îndemânare.
În secunda următoare, privea prin geamul
prăfuit, cu o curiozitate tristă, instalațiile lugubre
ale fabricii de acumulatoare. Din pricina plumbu-
lui, fagii, carpenii și castanii comestibili rugineau
mai repede decât ar fi trebuit. La fel și oamenii.
■
(Fragment de roman)
12
■ | TRIBUNA ♦ nr. 32 ♦ 1-15 ianuarie 2004 |-
poezia___________________________
■	Pavel Păduraru
Cei doi copii ai noștri cărora tu
le-ai interzis să se nască
Crezi că vreau să te cumpăr cu 2 lei
să-ți însămânțez un buchet de lalele
să-ți las drept cadou un copil
pe care voi insista să-l cheme "copilul nostru"
și să plec.
Picioarele tale care te lauzi că nu-s chiar
drepte
să fie ca două rigle care-mi măsoară spinarea,
burta ta care crește fără să știe de ce
să scadă în fața mea în semn de groază pentru
urmași
ca limba vrabiei ce a rămas în paza Omului
Gras.
Iar dimineața care ne va alinia obosiți
în coloana despărțirii nu va costa nici un leu
sau lalea pentru că atunci vor plânge disperați
cei doi copii ai noștri cărora tu
le-ai interzis să se nască.
plânge
întreab-o de ce plânge
țigara care îți îmbală degetele
râde de tine
cu Papa Ioan Paul al II-lea
și-l întreabă ce mai zice despre
ecumenismul care
aidoma unui limbric
altoit se vrea șif al universului
în care trăiesc eu cu amicii mei
Nouă să nu ne explici,
nouă să ne spui... de ce
■ Radu Țuculescu
(Această replică genială mi-a azvîrlit-o, în față,
un tovarăș, mai mare peste alți tovarăși de la fosta
județeană de partid unic, în anul l985, cînd
Studioul de Radio Cluj fu desființat, în plină zi
de ianuarie, printr-un simplu telefon. Timp de
cîteva luni, am tot refuzat posturile oferite de
respectivul tovarăș, care avea ordin să ne
împrăștie din clădire cît mai repede. Cînd mi-am
exprimat dorința de a cînta la vioară - pe stat de
plată - respectivul tovarăș era...să crape de rîs,
după care a lansat replica...)
Deci...să vă spun, stimați cititori ai revistei
Tribuna, de ce...această rubrică? Voi folosi cuvinte
simple, clare, facile, pe-nțelesul tuturor...Era vară,
care m-au vândut pe o vodcă
foarte rusească
plânge
întreab-o de ce plânge
și-ți va răspunde
motan
cățel
sau vrabie
Omul cel Gras
A venit să mă vadă
Omul cel Gras
și a picat
în prag,
adormind.
Nu te teme de ușă
mi-am zis -
ea este ca o femeie
amețită
ca o ruptură de sac
ca un om gras.
Te iubește Omul cel Gras
mai mult decât mine
te iubește roșu
pe drum
te iubește galben
ca eclipsa
în pat
te iubește albastru
ca pe o națiune.
ex abrupto
era cald. Mă aflam pe „platforma” Fortuna, cu
prietenul meu Niță. Beam bere. Brună, evident.
Și pălăvrăgeam (flecăream, sporovăiam,
trăncăneam, voroveam, limbuțeam...) Cu pri-
etenul meu Niță mi-e imposibil să mă cert, cu
toate străduințele mele. Fiind o fire colerico-
melancolică, mă aprind repede. Mereu sînt
nemulțumit, ba de una, ba de alta. În țara asta sînt
atîtea prilejuri de „nemulțumire” , încît nu-i de
mirare. Și după ce-am tot „combătut” pe diverse
teme, preț de o jumătate de butoi de bere, pri-
etenul meu Niță mi-a spus, în stilul său franc
(deschis, direct, fățiș, sincer..) că decît să tot critic
atîta, decît să mă tot vait atîta, decît să tot deplîng
Se deșteaptă Omul cel Gras
șterge pragul
și-mi admiră ușa
ca o ruptură de sac
ca un om gras.
Cunoștință
Bătrâna Doamnă
la baie
își curăță săpunul cu picioarele
mișcătoare
ca roțile bicicletei
și sărută soarele
cu vârful nasului
ce nu-i mai curge după ce-a fost
la medicul de curățat tălpile.
Omul cel Gras îi arată dinții Bătrânei
Doamne
și gesticulează din cap ca o boală neagră.
Bătrâna Doamnă
își numără
cârlionții retezați
cu palma
în poziție de yoghin
și intră în stolul
de grauri ce zboară
zilnic și fără odihnă
pentru cel
care s-a numit Ilici.
Bătrâna Doamnă îi arată degetul Omului
Gras
■
atîta soarta crudă a românilor (nu de pretutin-
deni..), decît să fac toate astea pe „platforma”
Fortuna, mai bine aș ține o rubrică la revista
Tribuna, că acum te poți exprima liber și-n scris.
Hă-hă!! Am strîmbat din nas, dar el n-a dat
importanță strămbăturii mele și, insidios, mi-a
sugerat titlul Ex abrupto. Atît de mult mi-a plăcut
încît am acceptat, pe loc, promițîndu-i primul
text pe a doua zi...A trecut vara, a trecut și toam-
na, și a venit iarna, de astă dată nu pe neașteptate.
Și , brusc, m-am hotărît să încep anul cu dreptul
și să mă țin de promisiunea făcută...De ce? Nu
pot da explicații. O mărturisesc simplu, firesc,
natural, spontan, nesilit, non°alant....Ori, poate,
din cauza prietenului Niță care a folosit cuvîntul
abrupt. Și, știți cu toții, el mai înseamnă drept,
oblu, pieptiș, pieziș, perpendicular, prăpăstios....!
■
■ | TRIBUNA ♦ nr. 32 ♦ 1-15 ianuarie 2004 |-
13
Meridian_______________________
Speranța salvării și laleaua puritană
■	Marius Jucan
n drum spre Lumea Nouă, primii puritani, se
știe prea bine, și-au botezat nava cu un suges-
tiv nume poetic : „floare de mai”.
Dacă am face o comparație între diverse alte
denumiri date unor acțiuni oarecum similare,
expediții, călătorii geografice, „coduri de opera -
țiuni” ale unor comandouri militare, călătoria mi-
cii comunități religioase spre o altă lume, (grupul
inițial număra doar câteva zeci de persoane), ar
putea desemna un demers destinal în chiar
ascunderea intenției de victorie și realizarea unui
pact între cer și pământ ai cărui termeni erau puși
sub protecția acelui nume inocent. Secretul
transformării victorioase a destinului stătea pitit
în inocența florii, vizibil doar pentru cei ce aveau
exercițiul voluntarismului calvin, la fel ca și
voința de a învinge teama persecuției și spaima
de pustiul exilului, prin încordarea speranței în
credință. Floarea de mai nu era totuși orice
floare, ci laleaua ( în engleză lalea, tulip, de fapt
acronimul celor cinci puncte tari ale sinodului de
la Dort din Germania, 1618/1619, care consfi-
ințeau fără drept de apel tezele calvine1).. Un rol
dinainte stabilit, precum cel al florii care „leagă
rod” în mai, le era, credeau puritanii, acordat de
grația divină. O grație ce le cerea în schimb, prin
comandamentele ei severe să nu deconspire
alegerea salvării, și promitea să modeleze viața
celor ce o urmau după „modelul milei creștine”,
dar și după cel al muncii neîncetate în spațiul
comunității, (industriousness) ca și în cel al interi-
orității, (rugăciunea, meditația, autoexaminarea).
Când mai târziu, după mai bine de o jumătate de
secol, adversariii calvinismului din Anglia,
deiștii, printre care lordul de Shaftesbury2 cereau
credinței creștine să se dezbare de pintenul
voinței care deturna religia creștină de la expe-
riența plenitudinii și sublimului, zilele puritanis-
mului radical începeau să fie numărate.
Cu toate acestea, cum va observa Max Weber,
căutând un model de explicitare a capitalismului
care să nu fie marxian, ascetismul puritan se
insinuase deja de mai bine de două secole în edi-
ficiul societății protestante, în ceea ce a apărut
gânditorului german ca ascetism al profesiei ( joc
de sensuri al germanului Benf, vocație și profe-
sie). Ideea că reforma protestantă a produs o „re-
voluție” față de evoluțiile capitalismului din cele-
lalte țări ale Europei Occidentale nu poate fi,
chiar în pofida unor corecții necesare după tim-
pul scurs de la enunțarea tezei, infirmată. Dar,
desigur, nu doar confesiunea protestantă trebuie
făcută responsabilă pentru marea înflorire eco-
nomică care a dus în Anglia, de pildă, la prima
revoluție industrială. Alte desfășurări ale sensului
„desvrăjirii”, combinate cu tendințe de „revrăjire”
( pietismul și iluminările spirituale în America,
the great awakenings), emanciparea de calvinism a
deiștilor, apariția metodismului, evangelicalismu-
lui, modelarea unei strategii de autoguvernare în
ceea ce s-a dovedit a fi societatea civilă, iar la
nivelul individului. o gentrificare liberală (mode-
lul gentleman-ului, și clasei de mijloc) au creat
conținutul distinct al modernității acestei lumi.
O lume ai cărei intelectuali, de la Edmund Burke
la Thomas Jefferson, a fost lipsită de orice
entuziasm pentru radicalisme sociale și naționale
(revoluția franceză, revoluțiile de la 1848).
Repercusiunile majore ale industrialismului în
America, vârful maxim al modelului capitalist clasic
din secolul trecut, „fordismul” american, au dus la
globalizarea meritocrației. Salvarea nu mai este ca
pentru primii puritani scena ( în sensul de „văz al
lumii”) travaliului credinței, ci devine credința în
libertatea muncii și a salvării prin mobilitatea
socială garantată de acumularea de profit. Salvarea
mai păstrează la începuturile societății de consum o
reținere relativă a dorinței de gratificare, care dar
aceasta va fi părăsită în angrenajul fabricării con-
sumului generalizat. Artificialitatea dorințelor de
consum ca înstrăinare de sensul originar al salvării,
este pregnantă în conflictul deschis între modelul
liberal al lumii occidentale și cerințele democrației
ca democratizare.
Am făcut această mică incursiune în teritoriul
secularizării pentru a ne feri de vulgata despre
bogăție, bogați și îmbogățire, subliniind că practica
secularizării are în vizor importanta chestiune a
excelenței umane prin muncă. Urmând explicația
weberiană, care nu este însă unică, legătura între
credința religioasă și acțiune, aici muncă, este con-
firmată în amânarea culegerii roadelor belșugului,
acumularea și reduplicarea acestora prin investire.
Amânarea gratificării nu este particulară modelului
cultural calvin, după cum arată Sombart, amânarea
gratificării este manifestarea unei etici religioase a
muncii care cere restricționarea „plăcerii de a trăi”
pentru a nu de-natura umanitatea omului. Adică de
a-i păstra „natura” de creatură a unei entități divine,
complet ascunse în inefabilitatea sa.. Ori tocmai
apărătorii de ieri și de azi ai naturii umane, ca ma-
nifestarea a adevărului etern al umanității din om,
au protestat și protestează împotrivă consecințelor
consumeriste artificiale, a unei de-evaluări a uma-
nității omului prin bogăție, îmbogățire, ca emer-
gență de noi ierarhii ale puterii. Pe de altă parte
însă, avantajele unui confort tehnologic și social nu
pot fi negate, deși contradicția dintre decența vieții,
confort și luxul oligarhic nu poate fi trecută cu ve-
derea. Întrebarea ce merit poate fi justificat în noua
segregare produsă în epoca consumeristă este una
capitală. Care este noul merit al salvării ca
despărțire de lumea veche, din moment ce meritul
credinței în Dumnezeu e la amurg ? Dacă admitem
că etica consumeristă este suverană azi, admitem că
ea produce în aparenta nivelare consumerisă o
divizare drastică între o minimă a consumului și o
maximă a sa, între cei ce muncesc pentru un con-
sum minimal al supraviețuirii, decență, eventual
confort, și cei ce muncesc dirijând la minimum
consumul celorlalți, pentru a-și asigura suverani-
tatea în ierarhia celor ce consumă, lux oligarhic.
Salvarea prin muncă a celor dintâi este diferită,
antagonică, de cea reprezentată de cel de al doilea
grup. Desigur, am folosit o lectură alegorică a masei
de consumeriști, asemănând-o pentru un moment
cu masa de credincioși, toț uniți sub o singură
credință, munca. Munca credinței (travaliul rugă-
ciunii, meditației, auto-examinării) și credința în
muncă (travaliul acumulării), s-au învecinat doar
pentru un moment în orizontul salvării. Urmează
diferențele dramatice, căci dacă bogăția este la
început expresia virtuții, a fi bogat, a acumula
bogăție devine apoi virtute suverană, transformân-
du-l pe cel bogat într-un fel de înger al salvării, care
trebuie venerat, super-eroul lumii contemporane3,
omul care și-a „salvat” umanitatea de cea a seme-
nilor săi, cu care seamănă din ce în ce puțin.
Umanitatea sa obscurizează umanitatea celor săraci,
în sensul că aceștia contează doar pentru a ilustra
eșecul de a fi om. Sărăcia nu e o virtute. În aceeași
alegorie a desvrăjirii, dacă Noe și Lot au primit
mesajul salvării lor și familiilor lor, ca despărțire de
ceilalți semeni ai lor, care trebuiau pedepsiți, noii
Noe și Lot s-au despărțit de mult de cei care con-
tinuă să trăiască în promiscuitatea sărăciei, fiind
pedepsiți pentru obstinația lor de a produce sce-
narii de salvare imposibil de realizat.
■
Note:
1.	În engleză, TULIP, Total Depravity, Unconditional
Election, L imited Atonement, I rresistible Grace,
Perseverance of yje Saints
2.	Contribuția lui Shaftesbury, Inquiry concerning Virtue or
Merit, 1699. Importanta lui Shaftesbury și a deiștilor bri-
tanici în J.B. Schneewind, Inventarea autonomiei. O isto-
rie a filosofiei morale moderne , Polirom, 200.
3.	Winfried Fluck, What is Wrong About Being Rich ? The
Representation of Wealth in American Culture, Comparative
American Studies, vol. 1 (1), pp 5-79, 200.
14
■ | TRIBUNA ♦ nr. 32 ♦ 1-15 ianuarie 2004 |-
^ seu__________
Un urmaș al lui I.L. Caragiale
■ Ion Cristefor
Constituit în baza ideologiei sioniste,
susținută de lideri religioși și laici cu fer-
voare, cu admirabil patriotism, cu eforturi
ce au dus, după îndelungi stăruințe, la refacerea
statutului și la repatrierea evreilor răspândiți în
întreaga lume, Israelul oferă o realitate lingvistică
generoasă, de veritabil Babilon al lumii moderne.
Cei mai mulți dintre “olimi” păstrează legăturile
cu vechile culturi în care s-au format, chiar dacă
identitatea evreiască trece, cum e și firesc, în
prim-plan. Integrarea noilor veniți e imediată,
deși dificultățile de adaptare nu sunt puține.
Farmecul și originalitatea acestei țări constă, în
fond, și în perpetuarea unor micro-culturi (ru-
sească, poloneză, românească etc.), Israelul având
vocația de a păstra legăturile culturale cu țările
din care evreii sunt originari.
Desigur, uniformizarea lingvistică și culturală
e un deziderat firesc al acestei țări democratice
(singura din regiune), situată într-o zonă tensio-
nată a globului, cu dușmani statornici și lipsiți de
scrupule. Un tablou caleidoscopic al unei realități
dominate de multilingvism e schițat, într-o
modalitate plină de umor, de Petre Cioclu în
Balada noului venit din România, apărută în Viața
noastră, cunoscuta publicație de limba română din
Israel:
Apoi afli treburi multe,
Încurcate sau oculte.
Cum e cu Ierusalimul,
Unicul, străvechi, divinul.
Plin de epoci zbuciumate
Și de glorii reînviate;
Plin de ziduri °i morminte;
Milenare, foarte sfinte;
Plin de mănăstiri, biserici,
Cu sfinți mulți, slujiți de clerici,
Plin de temple, ieșivoturi,
Rabini, cantori și chivoturi;
Plini de mândre minarete,
Cu imami citind versete;
Plin de oameni cu credință,
Sau cercetători în °tiință;
Super-credincioși, atei
Așchenazi, calvini, evrei,
Ortodocși și metodiști,
Sfaradim și fataliști,
Șarlatani, mormoni, sectanți,
Comuniști și protestanți,
Etiopieni, baptiști,
Franciscani, idealiști
Iezuiți, brahmani sau laici,
Reformați, masoni, mozaici,
Luterani și sioniști,
Papistași și talmudiști
Înțelepți sau impostori,
Cămătari, uzurpatori.
Trec pe străzi, se întâlnesc,
Se desfid, se dușmănesc,
Se ignoră, se admiră.
Diversitatea culturală israeliană e bine sur-
prinsă de baladistul improvizat, cu atât mai mult
cu cât urmașul lui Topârceanu nu e evreu sadea.
Proza sa conservă de altfel numeroși termeni din
ivrit (eibuț, olimi, hamuda, Cașer le Pesah, clitare, ole
hadaș, agurot, Bar-Mitzva, chipa, mazuze, cașrut etc.),
unii intraductibili, ceea ce-i asigură o culoare
locală plină de farmec. Născut la Ungheni, în
Basarabia, la 11 februarie 1928, din părinți
ortodocși, prozatorul Petre Cioclu a studiat
științele economice, domeniu în care se va
impune, mai târziu, ca remarcabil specialist, pu-
blicând peste 200 de articole în diverse publicații
de specialitate sau cotidiene. Cum tatăl său era
telefonist la poștă, tânărul basarabean își va face
studiile primare în localități situate în aproape
toate provinciile țării, pe unde părintele său era
detașat. Dacă prima clasă o face la școala din
Ungheni-Târg, anul următor îl găsește tocmai în
celălalt capăt de țară, la Săvârșin, lângă Arad.
Clasa a treia primară și-o termină la Cernăuți. În
anul următor familia sa revine în Basarabia, ele-
vul studiind la școala din Bisericani (Bălți), pen-
tru ca în clasa a cincea să se mute la Iași. Apoi va
absolvi alte două clase primare la Năsăud, unde
s-ar părea că vor prinde, în sfârșit, rădăcini. Dar
drama cedării Ardealului de Nord îi obligă
familia să se refugieze la Iași, pentru a se stabili
după o lună, de astă dată definitiv, la București.
Dureroase, aceste peregrinări îl vor familiariza pe
tânărul Petre Cioclu cu realitățile lingvistice din
aproape toate provinciile românești, cu medii și
psihologii diferite, pe care le observă cu pasiune
încă de pe acum. În capitală, viitorul scriitor se
înscrie la Liceul industrial nr. 1- Polizu, pe care-l
absolvă cu brio în 1948. Între 1962-1968 își va
desăvârși studiile de științe economice, lucrând în
acest domeniu până în 1985.
Pasionat epigramist, devine membru al
Clubului “Cincinat Pavelescu” și al Cenaclului
umoriștilor “Tudor Mușatescu” din București.
Mai ales la Clubul epigramiștilor va fi întâmpinat,
după cum relatează un prieten al scriitorului, epi-
gramistul Gheorghe Penciu, de
o adevărată explozie: un Cioclu printre epigramiști.
Atât mai lipsea ca să fie decorul complet și poantele, ade-
vărate petarde, au început să facă explozie în jurul aces-
tui nou adept al lui Apolo. Răspunsul lui a fost percu-
tant și suficient de condimentat, ca să pună pe cei avizați
pe gânduri, căci iată cum îi primește epigramistul de
până mai ieri:
Din prima zi, ca la un semn
M-ați înțepat cu mic, cu mare,
Voi fi și eu, promit solemn,
La fel de prompt... la-nmormântare.
Om cu replică imediată și cu indiscutabil ta-
lent de umorist, Petre Cioclu nu va persevera prea
mult în direcția epigramei, pe care o va practica
doar ocazional. În 1985, exasperat de atmosfera
unei dictaturi ce impune în țară spectrul foametei
și al supravegherii continue, emigrează cu soția,
Rebeca, în Israel, dorind să ofere celor două fiice
(Camelia și Alina) alte posibilități de afirmare. În
țara de adopție, va mai lucra în profesiune timp
de șapte ani, la Haifa și apoi la Acco, până în
1993. Deși a activat în țară ca membru în Clubul
epigramiștilor “Cincinat Pavelescu”, fiind
menționat în unele antologii și culegeri, adevărata
sa activitate scriitoricească se desfășoară în Israel.
Revistele de limbă română de acolo, Orient
Expres, Revista mea și Minimum (condusă de repu-
tatul Al. Mirodan), îi publică frecvent proze
scurte, satirice și umoristice. Va debuta în țară cu
volumul de proză satirică intitulat Mâna cu cinci
degete, apărut la Editura Diogene S. (Buftea,
1999). Succesul repurtat de Petre Cioclu în medi-
ile culturale evreiești confirmă nu numai talentul
scriitorului, ci infirmă și o prejudecată teoretizată
de Salcia Landman, aceea că statul Israel nu mai
fabrică bancuri. Witzul evreiesc ar ține de dome-
niul trecutului, în opinia aceleași cercetătoare,
Israelul nefiind interesat să dezvolte arme ale
umorului, când poate “lupta, ca toți ceilalți, cu
arme autentice”. Pe bună dreptate, criticul
Marian Popa refuză prezumția, afirmând că
“umorul evreiesc n-are cum să dispară”. Dovadă
e și faptul că proza umoristică a lui Petre Cioclu,
român sadea la origine, e apreciată cum se cuvine.
Prozatorul abordează el însuși problema
umorului în povestirea Baremul, în care “A.,
umorist consacrat, și X., umorist închipuit” con-
versează, în avionul care-i duce la București,
despre pretinsa dispariție a umorului israelian.
Povestirea ne dezvăluie în primul dintre cele
două personaje un alter-ego al scriitorului, caustic
cu precauție, afișând o ironie binevoitoare, un
veșnic surâs malițios în colțul gurii.
Povestirile și schițele lui Petre Cioclu din
volumul Cu tălpile pe Jar (2003) ne descoperă un
scriitor prezent el însuși în narațiune prin
adoptarea persoanei întâi, ceea ce indică o partici -
pare afectivă la întâmplările pe care le istorisețte
cu prefăcută obiectivitate. Dar cu cât autorul
adoptă un ton mai detașat, fără reacții subiective,
cu atât mai reușite sunt efectele scenariului său
ironic. Chiar și când scrie despre el însuși, Petre
Cioclu dă dovadă de o vervă umoristică de zile
mari, ca în schița Confesiunile unui Cioclu:
La telefon, uneori, după ce mă recomand: ’Aici e
Cioclu”, oamenii izbucnesc iritați:
- Care cioclu? N-am nevoie, domnule, de nici un
cioclu, vezi-ți de meserie la alții!
Intenția mea de a scoate un volum de proză scurtă a
dat prilej unor prieteni de a fi zeflemitori. Unul mi-a
zis cu o seriozitate care ascundea invidie:
- Tu ești interesant și original ca Cioclu, de ce te-
aventurezi să devii scriitor?
Un altul, mai puțin subtil, mi-a trântit-o:
- S-ar putea ca, după dfuzarea cărții tale, să tre-
buiască să te spetești ca să îngropi pe toți cei care vor fi
comis imprudența de a-ți fi citit proza.
Excelent mânuitor al limbii române, ca mulți
dintre confrații săi din Israel, Petre Cioclu nu
prinde în insectarul său ironic doar atitudini sau
trăsături de caracter, ci și ticuri verbale.
Umoristul arată cu degetul spre ridicolul unor
construcții lingvistice aberante, spre automatisme
ce trădează vidul de gândire. Cu o minuție ce
atestă o impresionantă capacitate de observare a
fenomenelor limbii, prozatorul colecționează tot
soiul de ticuri verbale, compunând o excelentă
povestire, Chițibușarul, în care viața cuplului e
tensionată de discuția asupra problemelor de
limbă. De altfel, personajele sale au un enorm
apetit pentru pălăvrăgeală. Eroii acestor veritabile
turnire verbale sunt, în general, femeile, ca în
povestirea Care pe care. Savuroasa istorie surprinde
două pasagere din trenul spre Acco, ce întrețin o
conversație despre pisici pe care n-o întrerupe
decât coborârea uneia dintre combatante.
Psihologia feminină e excelent radiografiată în
povestiri precum Cuscrele, Mână în mână sau Cu
tălpile pe jar. Poate cea mai realizată dintre prozele
lui Petre Cioclu, Cu tălpile pe jar pune față în față,
■ | TRIBUNA ♦ nr. 32 ♦ 1-15 ianuarie 2004 |-
15
la mormântul soțului decedat, pe soția și pe
îndurerata amantă a acestuia. Un ochi indiscret
aruncă prozatorul în meandrele sufletului femi-
nin și în povestirea Matrimoniale, în care femeia ce
a dat un anunț la o rubrică matrimonială e sur-
prinsă în timp ce-°i face cosmetica, încercând să
îndepărteze unele defecțiuni ale fizicului ruinat.
Privirea e aici acidulată de o ironie binevoitoare,
ce apelează la complicitatea de cunoscător a citi-
torului.
Ca întotdeauna, prozatorul își privește per-
sonajele cu ironie, dar și cu netăgăduită simpatie.
Adeseori, râde el însuși, aluziv, ca în povestirile
Necunoscuta, Placa de faianța, Estera se mărita și
altele. Într-o complicitate subînțeleasă cu
prezumtivul său cititor, face adesea cu ochiul,
cum stă bine unui observator inteligent al vieții,
căruia postura de moralist acru și neiertător îi este
antipatică. Toate prozele lui Petre Cioclu surprind
secvențe din existența cotidiană din Israel sau din
România. Sunt “așchii” de realitate - un ciclu de
povestiri se intitulează chiar Așchii - pe care
prozatorul le privește ca printr-o lupă, în care
trăsăturile morale ale personajelor iau adeseori
dimensiuni caricaturale. Într-o comedie umană
de uz propriu, proza lui Petre Cioclu reține
atenția prin diversitatea mediilor investigate, a
personajelor - români sau evrei -, surprinși fără
discriminări rasiale, în mediul lor de viață, cu
trăsături general umane: nehotărâți, palavragii,
agasanți, indiscreți, profitori, zgârciți, libidinoși
sau meschini etc. Deși se înscrie în liniile prozei
umoristice românești, prozatorul aduce în scenă
un univers neinvestigat încă la noi. Este vorba de
scena realităților specifice Israelului de azi, cu
viața tensionată de acolo, cu pericolele pe care
fanatismul arab le prelungește în viața cotidiană.
Micuța Carolica din povestirea Șansa are un frate,
Igal, soldat în termen, așteptat să vină în permisie.
Tocmai intrat în casă, fratele mai mare e solicitat
să tragă în șoricelul ce-i terorizează cu “gloanțe
de cauciuc”. Igal organizează micii vietăți o
“ambuscadă”, “obiectivul” final fiind distrugerea
“adversarului”. Grișa, evreul originar din Rusia,
din povestireaMână-n mână, descinde la clubul
vârstnicilor cu pieptul încărcat de medalii, încer-
când să-și găsească o tovarășă de viață. Amos,
tânărul din povestirea Un amant admirabil se refu-
giază din fața pasionatei femei supraponderale
într-un kibuț. Sunt doar câteva secvențe
desprinse dintr-o realitate exotică pentru cititorul
român, obișnuită pentru cititorul de la Tel Aviv.
S-ar părea că o trăsătură definitorie a perso-
najelor lui Petre Cioclu este un anume conserva-
torism. În povestirea Un amant admirabil eroina e
dispusă să pună la bătaie o impresionantă sumă
de bani doar pentru a restabili situația inițială, cea
a unei pasionante relații erotice cu tânărul Amos.
În Placa de faianță, femeia singură distruge câteva
plăci de faianță din baia proaspăt reparată de un
muncitor român doar pentru a avea prilejul de a
mai aduce acasă un nou faianțar. Perspectiva ca
“ordinea” existentă în conviețuirea celor doi soți
din povestirea Un mariaj inoportun să sufere modi-
ficări, este refuzată cu hotărâre de amândoi.
Funcționează în psihologia personajelor lui Petre
Cioclu un anume mecanism caragialesc, căci ei
primesc să se revizuiască ceva, cu condiția de a nu
se schimba nimic. Două personaje de pură
extracție caragialescă sunt și cei doi bărbați din
povestirea Inventatorii, ce vor să semneze o ino-
vație fiecare cu numele celuilalt, spre a-și asigura
anonimatul și “maternitatea’’ ideii. O bucată
antologică a prozatorului este Mâna cu cinci degete,
în care o spaimă patologică de hoți, gen Leiba
Zibal, îi obligă pe cei doi să ia cele mai sofisticate
măsuri, dar evenimentul funest intervine ca o
fatalitate. În Săndel, deși buclucașul cotoi cu acest
nume este dus în alt oraș, mica și fidela felină
ajunge din nou la stăpâna lui, urmând a fi supus
inevitabilei castrări. În Șansa, cu toată strădania
fetei de a salva șoriceii, aceștia ajung în burta
pisicii. Vorba ceea: de ce ți-e frică, nu scapi! Răul
se produce aici cu o exactitate matematică, căci el
face parte din rețeta umorului lui Petre Cioclu,
fiind distribuit în doze farmaceutice, benigne.
Bine scrise, adeseori subtile, prozele sale cul-
tivă înclinația parodică, un absurd inteligibil, mai
degrabă umoristic decât satiric, în maniera lui
Caragiale sau a lui Ilf și Petrov. În volumul de
față, o culegere reprezentativă din creația sa,
autorul conservă câteva din fațetele activității de
epigramist. Secțiunea de Epigrame și cea intitulată
Duel epigramistic... dovedesc că autorul e un exce-
lent profesionist al acestei specii lirice, epigrama.
Un renumit cercetător, Ernst Robert Curtius,
arăta că epigrama favorizează, mai mult decât alte
specii, jocul cu ideile și paradoxurile. Să amintim,
spre posibila satisfacție a adversarilor lui Petre
Cioclu, că destinația sa originară era aceea de
inscripție funerară sau de însoțitoare a ofrandelor.
Epigrama evoluează, în timp, spre o artă
manieristă, spre un joc al spiritului, mizând în
special pe subtilitatea poantei finale. Ajunsă o
specie la fel de populară ca și bancul, epigrama
are o origine ilustră, una din cele mai vechi epi-
grame cunoscute fiind atribuită filozofului
Platon. Deși Deliu Petroiu îl introduce în cadrul
“artelor minore”, acest gen umoristic cunoaște azi
o vogă extraordinară, existând la noi o Uniune a
Epigramiștilor și câteva festivaluri ce-i sunt dedi-
cate în exclusivitate.
În ciuda faptului că Antologia epigramei
românești actuale (Clusium, 1999), alcătuită de
Petru Poantă și Ioan Pop, îl ignoră, Petre Cioclu
este un redutabil epigramist. Deloc sângeroase,
duelurile sale cu autori reputați, precum
Gheorghe Penciu, Sorin Beiu, Nicolae Ghițescu,
Ghiocel Constantinescu, Ion Grigore, Dumitru
Munteanu, Nina Marinescu-Popeiu, Traian
Mecotă, Jean Negulescu, ni-l arată într-o exce-
lentă vervă, capabil să plaseze ironii ucigătoare.
Iată-l, de pildă, fandând cu eleganță în fața
atacurilor lui Gheorghe Penciu, cel care-și scoate
căciula în fața epigramelor lui “ca la mort”:
Nu-igreu de Jăcut dovada
Că disputa noastră-i nulă:
Cum îndrept spre tine spada
Tu te aperi c-o căciulă.
Demonstrând și aici disponibilități pentru
surprinderea sensului carnavalesc al lumii, inven-
tivitate, dezinhibare în fața convențiilor, autorul
se dovedește o inepuizabilă sursă de umor, având
plăcerea gratuită de a glumi. “Stilul simplu,
limpede, cursiv, mereu vioi” al prozelor sale,
trăsături pe care i le observă revista Minimum, îi
va cuceri, suntem siguri, și pe cititorii români,
uluiți să descopere un urmaș al lui I.L. Caragiale
tocmai în Țara Sfântă.
16
■ | TRIBUNA ♦ nr. 32 ♦ 1-15 ianuarie 2004 |-
Ipterviu
„Consider indisolubile
credința și cultura..."
na dintre editurile care s-a bucurat de cel
mai mare succes la Salonul clujean de
Carte de la mijlocul lunii noiembrie a
fost editura bucureșteană Hasefer. Veniți la Cluj
cu o camionetă încărcată ochi cu producția edito-
rială a ultimilor ani, reprezentanții acestei presti-
gioase instituții de cultură au reușit performanța
de a vinde, în numai trei zile, carte în valoare de
peste 9 milioane de lei. Clujenii au validat astfel
valoarea unui demers editorial despre care am
încercat să aflăm mai multe lucruri de la domnul
Alexandru Singer, directorul editurii.
- Bine ați revenit în Transilvania, domnule
Alexandru Singer. Vă adresez aceasta urare deoarece știu
că de aici a pornit cariera dumneavoastră științfică,
gazetărească °i editorială. Vă rog, evocați-ne aceste
începuturi.
- Mulțumesc pentru acordarea acestei ocazii
onorante pentru mine și pentru editura la care
lucrez. Transilvania, în special Oradea și Clujul
sunt pentru mine teritorii de neuitat ale tinereții
mele. Ca profesor la liceul „Em. Gcjdu“ am
început activitatea de cercetări în domeniul soci-
ologiei tineretului și activitatea publicistică la
presa locală. Cu multă plăcere îmi amintesc de
reînființarea revistei Familia sub conducerea lui
Al. Andrițoiu. Am făcut parte din colectivul
inițial împreună cu Emanoil Engel, Dumitru
Chirilă, Stelian Vasilescu, Mircea Bradu, la care
s-au adăugat ulterior Nicolae Balotă, Ovidiu
Cotruș, Radu Enescu, Mircea Malița, Titus
Popovici. Revista a atras atunci, în acei ani în care
ne puneam mari speranțe în renașterea culturii
naționale, confirmate doar parțial în perioada care
a urmat, colaboratori de excepție ca Ștefan
Augustin Doinaș, Henri Wald, Constantin Noica
și mulți alții.
- Ce amintiri vă vin spontan în memorie acum când
am început să evocăm revista Familia a anilor ’60?
- Atmosfera din redacție era extraordinară...
Pe atunci, revista Familia era polul cultural al
Bihorului și era citită cu mult interes în toată
țara. Discuțiile din redacție, sau acasă, la fiecare
dintre noi, erau un prilej minunat de a contura
planuri pe care, în naivitatea noastră de ado-
lescenți, chiar credeam că le vom putea împlini.
Nu pentru toți avea să fie așa.Cel care a reușit
să croiască o revistă de prestigiu în acele
momente în care foarte ușor puteai cădea în cap-
cana dogmatismului, a fost Sandu Andrițoiu. Îl
evoc aici cu multă căldură, căci mult bine a făcut
el majorității colegilor săi și prea puțină
recunoștință a primit din partea acestora. Iar
primul exemplu care îmi vine în minte este cel al
criticului literar Gheorghe Grigurcu care s-a for-
mat în acest mediu și care, după 1989, i-a calom-
niat cu seninătate pe cei care l-au ajutat să iasă din
postura unui profesoraș ridiculizat de elevii
Liceului de muzică și arte plastice din Oradea.
Revenind la revistă, îmi amintesc că cele mai
mari dificultăți erau produse de articolele de
fond, “ofrandele” noastre publicistice obligatorii,
pentru a salva un sumar care se sustrăgea vulgari-
zării și dogmatismului. Uneori, nici citarea “clasi-
cilor” nu era suficientă pentru a salva un material.
Îmi amintesc de un articol scris de mine despre
Lenin cu prilejul unei aniversări, în care sublini-
am atitudinile sale pozitive față de elemente ale
capitalismului în cadrul NEP-ului. Spre sur-
prinderea mea, reprezentantul cenzurii a cerut
scoaterea acestor pasaje. Una dintre îndrăznelile
revistei a fost și crearea rubricii de recenzii la cărți
de filosofie din Occident. Cu greu au fost accep-
tate acestea, cu condiția marcării explicite a con-
vergențelor cu marxismul, fapt ce ne-a forțat la
fel de fel de construcții fantasmagorice pe care un
cititor avizat nu avea cum să nu le recunoască
imediat, cu zâmbetul pe buze. Am făcut conștient
aceste concesii, știind că astfel reușim, totuși, să
evidențiem deschideri spre noi orizonturi
filosofice, altfel inaccesibile cititorului din
România.
-	În prezent, sunteți directorul Editurii Hasefer.
Prin ce se detașează ea în peisajul editorial românesc?
-	Editura Hasefer este una dintre cele 19 edi-
turi ale minorităților naționale subvenționate de
Guvernul României, editură nonprofit, care rea-
lizează un program editorial specific, elaborat de
regretatul Zigu Ornea, menit să înfăptuiască
principiul real-semitismului conceput de acade-
micianul Nicolae Cajal: cunoașterea apropie,
necunoașterea ne îndepărtează unii de alții. Toate
cărțile noastre sunt subvenționate de Guvernul
României, prin Departamentul de relații
interetnice, iar colecția de poezie de Ministerul
Culturii și Cultelor. Conform legilor în vigoare,
noi vindem cărțile la prețul de producție, minus
subvenția acordată de stat acelei cărți. Deci, în
avantajul cititorilor. Fiind o instituție non-profit,
noi nu urmărim beneficii financiare, ci pro-
movarea unei noi atitudini față de evrei și
iudaism.
Cei ce cumpără și citesc cărțile noastre capătă
informații și clarificări pe care le așteptau, dar nu
veneau din alte surse, ba chiar erau deformate de
unii. Un exemplu concludent este cel referitor la
așa numitele “protocoale ale înțelepților Sio-
nului”. Cartea noastră, “Anatomia unui fals” de
Hadassa Ben-Itto dezvăluie toate etapele și proce-
durile fabricării și difuzării acestei diversiuni anti-
semite. Faptul că o mare parte a publicului nostru
țintă este alcătuit din studenții tuturor cultelor și
că aceștia ne mulțumesc că le oferim o bibli-
ografie ce le este utilă, constituie confirmarea efi-
cienței noastre culturale și ecumenice.
-	La Hasefer au apărut o serie de lucrări de excepție,
pentru care colegii editori vă invidiază sincer. Cum vă
configurați planul editorial?
-	Configurarea planurilor noastre editoriale
este un proces bazat pe informare, selecție, refe-
rate ale consilierilor, corespondență pentru
obținerea de copyrighturi, analiză de costuri și, în
final, programare pe trimestre. Planurile noastre
editoriale se axează pe istoria evreilor și con-
tribuția lor la cultura română, iudaism, beletris-
tică iudaică, dicționare și albume axate pe creația
■ Alexandru Singer
directorul editurii Hasefer
unor evrei de seamă. Colecția Judaica aduce în
cultura română opere ale unor mari gânditori ai
contemporaneității : G. Scholem, E.Levinas,
M.R. Hayoun, A. Cohen, A. Neher, R. Sirat,
H. Wald ș.a Avem și alte colecții de excelență :
memorii ale unor mari personalități, monografii,
opere ale laureaților premiilor Nobel etc.
Pentru anul 2004 avem un proiect care
include 45 de lucrări dintre care menționăm :
Felicia Antip A fi scriitor evreu, Efraim Ofir
Mișcarea sionistă din România în timpul celui de Al
Doilea Război Mondial, Carol Feldman Evreii din
Tulcea, H. Kuller Iudaism și identitate iudaică,
Moshe Idel Experiența mistică a lui Abraham
Abulafia, Claus Stephani Povestiri idiș din
Transilvania, Virgil Duda Mihail Sebastian și alții,
Ephraim Kishon Schițe umoristice evreiești, Em.
Adler și Amelia Pavel Victor Brauner - la izvoarele
operei. Vom continua publicarea operelor
laureatului Premiului Nobel, Isaac Bashevis
Singer, a seriei de romane detectiviste cu rabinul
Small, precum și publicarea unor opere iudaice
fundamentale în colecția Judaica.
- Care sunt criteriile după care alegeți titlurile?
- Criteriile noastre sunt simple : înscrierea în
profil, calitatea lucrărilor, importanța autorilor și,
nu în ultimul rând, interesele de lectură și studiu
ale cititorilor cu care rămânem mereu în dialog.
- Aveți ccpyrightul asigurat pentru toate aceste
lucrări?
- Nu avem dificultăți în obținerea copyright-
urilor pentru că editurile străine au înțeles că
suntem o editură comunitară, nonprofit, care ne
respectăm angajamentele și realizăm ediții de cali-
tate. Avem bune relații cu edituri americane
(Farrar, Straus & Giroux, Mc. INTOSH & OTIS
INC), franceze (Albin Michel, Seuil, Plon,
Calmann-Levy, Fayard, Robert Laffont, Bayard),
germane (Suhrkamp, Fischer, Piper, F. Fromm,
Rowohlt), cu universitățile ebraice din Ierusalim
și Tel Aviv, precum și cu Asociația traducătorilor
din Israel. Recent, prestigioasa editură Gallimard
+
■ | TRIBUNA ♦ nr. 32 ♦ 1-15 ianuarie 2004 |-
17
ne-a acordat copyright-ul pentru o carte de
excepție, Martori ai viitorului, de Pierre Bouretz.
- Care au fost titlurile care au avut cel mai mare
succes? De ce?
- Fără îndoială, în primul rând opera integrală
a lui Flavius Josephus; apoi Evreii, Dumnezeu °i
istoria a lui Max Dimont, O istorie a evreilor de
P. Johnson, seria de romane detectiviste ale lui H.
Kemelman și multe altele. Dacă opera lui Flavius
Josephus este o mărturie istorică a unui martor
din epocă, evreu și totuși general roman, cartea
lui Dimont se constituie ca o captivantă relatare
privind diaspora, modul în care evreii, oriunde au
ajuns în lume au știut să devină un fenomen cre-
ativ, să promoveze noul, să inoculeze neliniștea
intelectuală și spiritul pragmatic al eficienței,
respectând tradițiile locului și fiind, în același
timp, buni cetățeni.
Imaginația, împletită cu logica talmudică sunt
evidente în seria romanelor detectiviste ale lui
Kemelman, care au făcut vogă în America. În
fiecare zi, rabinul Small rezolvă un mister și
identifică fără greș criminali doar cu ajutorul...
Talmudului.
Avem ediții frumoase ale cărților de poezie,
începute cu regretatul Sandu David, continuate
cu Shaul Carmel, activul președinte al Asociației
Scriitorilor de limbă română din Israel și urmate
de antologiile aflate în lucru ale poeților Andrei
Fischof și Bianca Marcovici. Suntem nevoiți (și
ce minunat sună acest cuvânt pentru un editor!)
să facem mereu continuări de tiraj sau reeditări.
- Cele mai multe din editurile din România se con-
fruntă cu probleme financiare dficile din cauza costurilor
tipografice ridicate și a sistemului dezastruos de dfuzare.
Cum se descurcă Editura Hasfer din acest punct de
vedere?
- Problemele financiare nu le creează
tipografiile, care lucrează concurențial-colegial
(nu e un paradox, o relație colegială îți poate
asigura un bun avantaj în cadrul concurenței nor-
male), ci difuzarea care ia grosul caimacului (35-
42 %, în timp ce autorii iau 6%) și restituie greu
banii. Unii chiar nu mai restituie nimic. Noi,
slavă Domnului, nu am avut decât 2-3 cazuri de
acest gen și avem o bună colaborare cu majori-
tatea difuzorilor, pentru că avem cele mai atrac-
tive prețuri la cărți mult solicitate.
- În ultima vreme se discută insistent despre
Holocaust. Ce lucrări pe această temă ați publicat? Ce
punct de vedere susțin autorii publicați?
- O dezbatere organizată de Asociația
jurnaliștilor independenți a evidențiat faptul că
nu există o penurie informațională în această
problemă, ci o insuficientă informare a celor care
o discută public. Editura noastră a publicat cărți
fundamentale, ca cele ale lui Hilberg sau Luci
Davidovici, Z. Ornea și J. Ancel, Radu loanid,
Carol Iancu, Lya Benjamin, Poliakov și Dubnov,
R. Glasberg ș.a. Cine citește cartea lui Gotz Ali
Soluțiafinală va înțelege că unicitatea holocaustu-
lui se întemeiază pe faptul că așa numitul Program
de la Wannsee îi privea exclusiv pe evrei.
Holocaustul și genocidul sunt corelate, dar nu
identice și mulți preferă termenul ebraic Shoah
tocmai pentru că evită confuziile și speculațiile,
împinse adesea spre negaționism.
- Vă numărați printre editorii care au venit în
domeniu din sociologie. Are vreo importanță această spe-
cializare în activitatea pe care o defășurați?
- Doar în corelație cu manageriatul cultural.
Orice teorie poate fi temei, dar practica ne ucide
cu atât mai ușor cu cât ne străduim mai des să
răspundem la de ce? și nu ne concentrăm pe cum?.
Sociologul poate elabora studii și teorii cu privire
la “ de ce nu se vând cărțile”, dar pe manager îl
interesează “cum se poate stimula interesul de
lectură” și munca sociologului este încununată de
succes atunci când se axează nu pe statistici, ci pe
individualități.
- Vă întreb în calitate de sociolog: se citește mai puțin
astăzi decât în urmă cu 10-20 de ani? De ce?
- Târgurile de carte sunt cea mai evidentă
confirmare a faptului că nici în România, nici în
tranziție, nu a scăzut interesul de lectură, ci doar
capacitatea de informare și achiziție. Este o stu-
pidă confuzie între fenomene cu cauzalități
diferite. Lectura depinde de educație și infor-
mare, în timp ce difuzarea ține de resurse finan-
ciare și economia de timp a fiecărei persoane. Ca
și creația, lectura este un factor de personalitate,
căci și lectura poate fi (și ar trebui să fie) o
recreare, nu doar o recreație. Tocmai electronizarea
lecturii o distanțează de difuzare. E un paradox,
dar subliniez prin el faptul că Internetul este doar
un excelent cadru informativ, nicidecum un
înlocuitor al obiectului carte, eventual un adju-
vant al acestuia.
- Ați publicat fragmente din Talmud. Alte edituri au
editat Biblia și Coranul. Cum vă explicați această
avalanșă de literatură religioasă promovată de edituri?
Avea dreptate Malraux cu anticiparea sa asupra secolu-
lui XXI?
- Regretatul H. Wald spunea că este o falsă
înterpretare a cuvintelor lui Malraux, care a vor-
bit de un secol al spiritualității, nu al credinței și
în nici un caz al misticismului. Valorile culturale
ale credinței o înscrie în spiritualitate, în timp ce
practicile mistice ne coboară spre primitivism. Eu
consider indisolubile credința și cultura, pentru
că absolutizarea primeia duce spre fundamenta-
lism, iar exacerbarea celeilalte spre aroganță anti-
umanistă. Decalajele sociale și deziluziile politice
împiedică azi aceste distincții, dar nu le pot anula.
Cine a citit articolele Orianei Fallaci a căpătat o
tulburătoare imagine asupra fanatismului con-
temporan, însă nimeni nu va putea face abstracție
de masiva prezență islamică în lumea de azi și
nici nu va putea echivala sălbăticia teroristă cu
valorile Coranului. Suntem forțați să ne mobi-
lizăm, uniți și fermi, împotriva terorismului, însă
soluțiile nu pot fi tot violente. Recunoașterea
rolului Islamului și al țărilor arabe în lumea de
azi și de mâine, atragerea lor în eforturile ecu-
menice și constructive promovate de creștini și
de evrei ar trebui să fie mai presus de negativis-
mul conflictelor locale.
- Ați participat în ultimii ani la numeroase târguri
de carte, la Frankfurt, la Jerusalim etc. Cum se vede
piața românească de carte de pe alte meridiane?
- Prezența românească la Târgurile inter-
naționale de carte poate fi remarcabilă dacă se iese
din convenționalismul excursiilor pretins cultu-
rale. O prezență națională este remarcabilă prin
amploarea evenimentului cultural pe care îl pro-
duce, prin lansări, dezbateri și lecturi în limba
țării respective, prin oferta de informație globală
despre țara care se vrea remarcată. Numai aseme-
nea acțiune complexă devine o trambulină pentru
înscrierea în circuitul cultural mondial. În 1999,
Ungaria a cheltuit trei milioane de dolari, dar a
dominat cel mai important Târg de carte, cel de la
Frankfurt am Main.
Dacă vom continua să expunem cărți doar
pentru diaspora română și să plimbăm persoane
care nu sunt așteptate acolo, nu avem despre ce
rezultate să vorbim. În Germania au avut ecou
Pleșu, Dinescu, Cărtărescu și tocmai ei nu au fost
trimiși anul acesta la Frankfurt. Acolo trebuie să
mergi cu astfel de vârfuri de lance și cu tineri
impetuoși, care să producă senzație, să iasă din
comun și să atragă atenția mass-mediei. Altfel,
arunci banii pe fereastră. E mult mai eficientă o
lansare într-o librărie pariziană sau londoneză,
decât un stand aruncat într-un colț al ultimului
pavilion de la Frankfurt. Noi ne-am dus la
Ierusalim cu un program foarte diversificat, la
care au participat mari universități și institute de
cultură, cu personalități de mare cultură ca
Norman Manea, Alexandru Sever, Augustin
Buzura, Eugen Uricaru și alții. Iar rezultatele
s-au văzut imediat: standul românesc a fost pur și
simplu asaltat de localnici, presa israeliană a mar-
cat această prezență românească drept o impor-
tantă contribuție la dezvoltarea bunelor relații
dintre Israel și România.
- În ultima dvs. carte, Pragmatica așteptării, afir-
mați.” Așteptările sunt aproape întotdeauna neliniștite".
Ce vă neliniștește mai mult în clipa de față?
- Ca toată lumea aș dori să mă pot aștepta la
mai bine, cât mai curând, dar mă neliniștesc:
incompetența și iresponsabilitatea majorității cla-
sei politice, a factorilor de decizie, deruta tinere-
tului și neangajarea creativă a intelighenției noas-
tre îmbolnăvite de politicianism. Rolul societății
civile poate spori prin inițiative lipsite de parti-
zanat politic, prin participare creativă și construc-
tivă, ceea ce nu-i reduce autonomia critică. În
rest, neliniștile mele sunt pur profesionale și
aștept anul 2004 cu speranța ca editura noastră să
rămână același port-drapel al literaturii de cea mai
bună calitate.
■
Interviu realizat de
Radu Constantinescu
18
■ | TRIBUNA ♦ nr. 32 ♦ 1-15 ianuarie 2004 |-
m
Uzică
Al 20-lea festival de jazz din
încântătorul Brașov
■ Virgil Mihaiu
n 2003, Festivalul de Jazz de la Brașov a
aniversat două decenii de existență. Deși con-
junctura economică rămâne precară, princi-
palii organizatori - Consiliul Județean Brașov și
Fundația Transilvania Expres, prin competenții
lor impresari Jenny Brăescu și Puiu Leder - au
știut să-i mențină atractivitatea specifică. În prin-
cipiu, ar fi vorba aici despre un dozaj inteligent
între muzica de bună calitate și frumusețea
irezistibilă a urbei.. La asta s’a adăugat - ca și anul
trecut - extraordinarul jam session nocturn, cum
rar se mai întâlnește azi, chiar și în State (a se
vedea plângerile lui Jack DeJohnette pe tema
respectivă, din numărul pe noiembrie 2003 al
revistei Down Beat).
În prima seară am asistat, mai întâi, la debutul
unei foarte promițătoare formații: Pedro Negrescu
Quartet. Liderul trupei s’a afirmat după 1990
drept cel mai de încredere contrabasist al scenei
autohtone. Acum însă el ne-a luat prin sur-
prindere, abordând cu totală dexteritate ghitara-
bas și conferindu-i un rol coordonator. Dintre
companioni s’a distins pianistul Petru Popa
(căruia tocmai îi admirasem, la București Jazz Fest
2003, prestația - și chiar alura! - atât de asemănă-
toare corifeului-funky, Horace Silver). Negrescu
- născut la Tecuci - și Popa - originar din Bârlad
- alcătuiesc o veritabilă axă de forță, de sorginte
(cine ar fi anticipat?) sud-moldavă, în jazzul nos-
tru actual. M’a bucurat să constat discreta inserție
a bateristului clujean Claudiu Purcărin de-a lun-
gul întregului program, alcătuit în exclusivitate
din generoase compoziții semnate Pedro
Negrescu.
A urmat grupul budapestan Bop-Be Szacsi Jr.
Trio. O nouă bună inițiativă a Centrului Cultural al
Ungariei din București, care ne-a familiarizat deja
cu principalele valori ale jazzului din țara vecină.
Trei tineri instrumentiști, care stăpânesc complexul
Isao Miyoshi/ghitară, Nicolas Simion/saxofon, Olivier Gatto/contrabas,
Rasul Siddik/trompetă, Benjamin Henocq/baterie
limbaj al stilului neo-bop, pe marginea căruia
brodează improvizații cu multă personalitate. Nu e
de mirare, căci Szacsi Jr. face parte dintr’un clan
muzical (re)cunoscut pe plan internațional, iar
partenerii săi îl susțin cu aplomb, la contrabas
(Gyorgy Orban) și îndeosebi la baterie, unde
Andras Lakatos Pecek poate să-i concureze fără
complexe pe colegii de generație transatlantici.
M’am bucurat mult să-l revăd pe Alexandru
Andrieș, pe care continuu să-l consider cel mai
înzestrat bluesman est-european în materie de
combinare a muzicii cu textul (ambele de con-
cepție proprie). Am reascultat în aranjamente
proaspete marile succese create de A.A. în anii
dictaturii, dar nu m’a convins înverșunarea cu
care s’a repezit „cu voie de la poliție” asupra unor
teme conjuncturale (d. ex., referendumul privind
modificarea constituției). Mi-am amintit cu
plăcere solo-ul de sax bariton al parodiei Am cra-
vata mea din versiunea de album, chiar dacă exce-
lentul Cristian Soleanu s’a limitat în concert doar
la intervenții mai... săltărețe. Oricum, cred că
revenirea lui Andrieș la festivalul de jazz din
orașul natal e salutară.
Gala de vârf - a doua dintre cele trei - a
început printr’o solidă demonstrație de jazz cla-
sic, pusă în scenă de Puiu Pascu/pian, Virgil
Popescu/ghitară, Titi Herescu/baterie și de voca-
lista Ozana-Maria Barabancea. Dacă despre cei
trei instrumentiști știam că sunt pe deplin fami-
liarizați cu secretele swing-ului și ale baladelor
din repertoriul standard al genului, în schimb
blonda lor solistă ne-a încântat printr’o tehnică
vocală de tip belcanto „virată” spre ascunzișurile
jazzului. Aceea pe care cu câțiva ani în urmă o
votasem câștigătoarea concursului debutanților de
la Cluj se dovedește acum tot mai matură, mai
aproape de idealul exprimat de un critic hispanic
astfel: contopirea dintre cânt și dorință.
La rândul său, pianistul polonez Joachim
Mencel ne-a cucerit cu efluvii romantice, de certă
extracție chopiniană, revizitate însă prin prisma
șlefuită de Keith Jarrett. Și în acest caz, aportul
financiar al Institutului Polonez din București a
fost decisiv. Iar coordonatorul de programe, dl.
Jaroslaw Godun, ne-a delectat din nou cu
admirabila sa cunoaștere a limbii române, dublată
de pasiune pentru muzică. Din inițiativa dânsu-
lui, Joachim Mencel a evoluat în compania
empatică a contrabasistului Pedro Negrescu și a
bateristului Claudiu Purcărin (despre care îmi
place să cred că e un mare câștig pentru viitorul
jazzului nostru).
Punctul culminant al festivalului l-a reprezen-
tat cvartetul internațional format din japonezul
Isao Miyoshi la ghitară, brașoveanul emigrat în
spații austriaco-gemane, Nicolas Simion la saxo-
foane, francezii Olivier Gatto la contrabas și
Benjamin Henocq la baterie. O combinație din
care profilul muzical al lui Simion n’a avut decât
de câștigat. Prolificul jazzman a prins parcă aripi,
impulsionat de improvizațiile avântate ale ghi-
taristului. Totodată, Miyoshi mi s’a părut mult
mai inspirat decât pe albumul, excesiv de mime-
tic, realizat la el acasă sub titlul Sutprise.
Certamente, piesele antologice ale recitalului au
fost cele în care Simion a prelucrat cu maxim
rafinament teme tradiționale nipone și românești,
convertindu-le în motivații pentru fulminante
interpaly-uri între cei patru interpreți.
De altfel, „procedura” avea să continue pe
parcursul întregii nopți la Club Sir Arthur. În acel
bar din centrul Brașovului majoritatea muzicie-
nilor invitați la festival au dat dovadă nu doar de
spontaneitatea, ci și de abnegația presupuse de un
jam session inubliabil. Într’un asemenea mediu
propice, am avut revelația calităților de alergător
de cursă lungă ale pianistului Puiu Pascu, imediat
sesizate de oaspetele american, trompetistul Rasul
Siddik, care s’a lăsat și el angrenat în entuzias-
mantul anturaj românesc.
În ultima gală (din care, spre regretul general, a
absentat strălucitul grup basarabean Trigon), am
vizionat un program cuminte al formației Free
Connection din Sfântu Gheorghe, urmat de câștigă-
torii concursului debutanților de la ediția trecută.
Aceștia - Lucian Maxim/baterie, Tudor Amaran-
dei/ pian și Dan Saghin/bas, toți elevi ai lui Romeo
Cosma, de la secția de jazz a Conservatorului ie-
șean - au atins între timp nivelul profesionalismu-
lui cert. Cel puțin primul dintre ei realizează un
solo de baterie continuu, de o infinită varietate -
imaginativ, delicat dar și viguros, regenerat din sine
însuși și mereu imprevizibil, ca un peisaj marin.
Finalul le-a aparținut jazzmenilor din gru-
parea Nicolas Simion, cărora li s’a adăugat Rasul
Siddik. Originar din St. Louis - leagănul acestei
muzici - trompetistul de culoare a adus cu sine
ceva din efervescența specifică a avangardei de la
Chicago, unde colaborase cu nume legendare pre-
cum AACM, Henry Threadgill Sextet, Lester
Bowie’s Brass Fantasy, David Murray, Archie
Shepp și alții de același calibru. Tehnica sa instru-
mentală, valorizată cu degajare și humor, ne-a
readus aminte mai ales de rolul lui Lester Bowie în
definirea unor modalități alternative de abordare a
trompetei, raportate la tutela (oarecum excesivă)
exercitată de Miles Davis. De reținut și disponibil-
itatea solidului tandem ritmic Gatto/ Henocq de a
reveni pe plaiurile noastre cu noi proiecte.
Impresiile favorabile mi-au fost confirmate și
de exigentul Harald Albrecht, venit special de la
Viena pentru a pregăti Săptămâna Jazzului
Românesc programată pentru începutul anului
2004 în capitala Austriei.
■
■ | TRIBUNA ♦ nr. 32 ♦ 1-15 ianuarie 2004 j
19
a
rte
Confesiunile unui artist
■ Wofgang Brenner
independent
ealizând un proiect artistic de referință -
“Communicare” - în ambianța austeră a
bisericii evanghelice din Warburg - Herling-
hausen (instalații / colaje) 2003, Wolfgang Brenner
acuza urmările șocului informațional la care este
supus omul începutului de secol XXI în societatea
contemporană. Nevoia de reculegere, refuzul
accelerării continue, a ritmului infernal impus de
societatea de consum îl determină să facă pasul
înapoi. Înarmat cu experiența religioasă și cu cea
artistică, Wolfgang Brenner caută în interiorul unei
biserici un drum (WAY), o modalitate de scăpare
din calea conceptului nivelator al condiției damnate
de simplu consumator / producător. Angoasele sale,
codificate în semn de rugă / ofrandă prin două
pânze albe, verticale, plasate în dreptul altarului, și
purtând urmele aleatorii de roți de mașină, se
îmblânzesc în spațiul sacru / profan al environment -
ului nou creat. Se prefigurează astfel o cale simbo-
lică spre orizonturile îndepărtate ale simplității,
curățirii, un drum spre esențele pure ale existenței
noastre prea-grăbite, un drum spre “pătratul alb”.
Într-o perioadă în care discuțiile redundante
despre procesul de creație riscă să lase într-un
plan secund opera propriu-zisă, spațiul de
expunere / manifestare este perceput ca mijloc
de comunicare.
Artistul independent Wolfgang Brenner (n.
1956, Oberwesel, Germania) a ajuns, urmând
discreta cadență a pașilor unui balet existențial,
după călătorii de mai multe luni prin țări din Asia
de Sud-Est (Laos, Indonezia, Myanmar, Cam-
bogia, Vietnam) și în România, unde expune, în
cadrul Festivalului Internațional al Artelor
Grafice, Cluj-Napoca 2003, la “Galeria Veche” o
expoziție de colaje, de fragmente poetice.
- Este un act de curaj, chiar și în Germania zilelor
noastre, să renunți la o slujba regulata, la un venit sigur
și să te dedici artei.
- Este foarte greu. Totuși am și ore la univer-
sitate, unde predau grafică, mai produc și tipări-
turi diverse, de serie mică, pentru colegii mei
artiști, mi se cumpără și din lucrări. Pot trăi din
acestea. Soția mea este tot artistă dar are și o sluj-
bă cu jumătate de normă.
- Cum ai ajuns la această soluție “extremă”?
- Desenez, pictez din copilărie. Când ești
tânăr nu-ți prea vine să crezi că ai putea câștiga
destui bani cu arta. Astfel am studiat în paralel cu
arta, calculatoare, de unde la absolvire am obținut
prima mea Diplomă. Am lucrat apoi doi ani la o
firmă importantă după care am încercat să devin
artist independent.
- Ce te-a împiedicat să reușești atunci?
- Am eșuat. Pictam într-una și n-am vândut
nici o singură bucată. Aveam 26 de ani și după opt
luni a trebuit să închei acest capitol. Am revenit în
domeniul computerelor și am rămas în această
meserie timp de 12 ani, având de data asta - asociat
fiind cu o companie parteneră - firma mea.
- De data asta ce n-a mers?
- În tot acest timp mai pictam dar n-am reușit
să am mai mult de două expoziții în ultimii 5-6
ani. Așa încât mi-am vândut compania și am
renunțat să practic această meserie.
- Un gânditor contemporan, Eugenio D’Ors,
spunea că “odihna cea mai bună este reluarea muncii, de
la început”. Cred că sosise momentul să-ți resemujic:
parcursul, începuturile.
- Am avut profesori buni la Universitate.
Profesorii. am învățat mult de la ei. A fost
desigur important, dar acum nu mai este pentru
mine. Mi-am schimbat stilul.
- Se spune că este bine să înveți într-o academie ca
să-ți poți permite apoi să uiți tot ce ai învățat.
- Da. Ceea ce nu înveți într-o academie sau
universitate este să fii propriul tău manager. Am
fost în măsură să iau o decizie corectă de a deveni
artist independent doar după ce am avut propria
mea companie și am învățat cum să fac asta.
Trebuie să fii două persoane într-unul: artist care
pictează și manager.
- Cum ai ajuns la soluția artistică de acum? Este
singurul mod în care lucrezi?
- Acum, da. Soluția s-a dezvăluit pas cu pas.
De tânăr mă pasiona să folosesc materiale diferite
în modalități diferite.
- Li se spunea “materiale găsite”.
- Toate materialele pe care le găsesc. Înainte
pictam în manieră să-i zicem naturalistă, nuduri,
uneori și peisaje. Îmi plac peisajele - linia orizon-
tului, depărtarea, albul. Nu le evit nici acum în
micile mele - eu le numesc picturi realizate în
tehnici mixte acrilice / ulei / colaj - unele de
dimensiuni mari (2m). Fac și instalații cumva în
trei trepte: pentru început organizez pe suportul
hârtiei diferite materiale ca un colaj; următorul
pas - folosesc dimensiuni mai mari unde poți să
integrezi lucrările inițiale și materiale reale - un
fel de asamblaj și în fine încerc să folosesc întreg
spațiul de expunere combinând, armonizând
toate materialele pe care le găsesc.
- Un gen pretențios pentru publicul larg; nu prea
vandabil, motivația trebuie că se află în altă parte.
- Într-adevăr urmez un “trebuie” interior.
Dacă organizez o expoziție și spațiul este intere-
sant, trebuie să fac ceva cu spațiul respectiv.
- Există o direcție puternică înspre arta ambientală.
Inițial sculptura, pictura erau auxiliare arhitecturii.
Acum tendința este de a interrelaționa diversele elemente
ale mediului artistic. Un concept ca ”environments”
stârnește un interes legitim.
- Da, cred că da. Este la fel acum. Instalația
este o combinație între arhitectură și elementele
artei, relațiile care apar.
- În lucrările - picturile - tale de mici dimensiuni
pari a relua, într-un alt registru, tehnici ale colajului
dadaist, a descendenților săi iluștri.
- Este ceva diferit. Am vorbit de cele trei
trepte în care se nasc lucrările mele. Eu iau mate-
rialele pure, prime - vechi și noi - și le potrivesc
în mod natural. Nu ca Schwitters care avea o
ramă și căuta poziția cea mai bună care să le pună
în valoare - un fel de puzzle. Nu acesta este
modul în care lucrez eu. În pasul următor
descopăr povestea lor. Toate materialele pe care le
folosesc trebuie să-mi spună o poveste. Ele tre-
buie să strige, să plângă: «Wolfgang, Wolgang,
prinde-mă!», încearcă să-mi spună ceva. Eu nu
fac altceva decât să încerc să le aduc povestea
într-un alt context.
- Tot o ramă/cadru care nu limitează, în care alt tip
de relații, neașteptate, aruncă o altă lumină asupra reali-
tății așa cum am cunoscut-o anterior ?
- Da, să le pun într-o altă “ramă” în care
materialele au alte semnificații și stabilesc relații
noi. De exemplu găsesc o foaie în alfabetul
Braille și găsesc și litere care pot să stea împreună
și să comunice între ele. Eu nu pot citi alfabetul
pentru orbi, deci scriu “Read’’ (citește). Folosesc
deseori imperativul pentru privitor: fă asta! dar el
nu poate face acel lucru. E un joc, dacă intră în el,
dacă are Timp. Timpul este foarte important aici.
- Este o formă de dominare, de manipulare a privi-
torului / interlocutor sau o provocare la un joc interactiv,
o formă de maieutică ?
- Este alegerea lui. Poate intra sau nu în joc,
poate crea propriile gânduri despre ce fac eu.
Nu-i sigur că este exact la ce mă gândisem eu dar
putem face un joc cu ceea ce eu am făcut.
- Există totuși un suport teoretic, ideologic ferm sau...
conform regulii jocului șansa, întâmplarea guvernează și
creează asociații neașteptate, relații revelatoare?
- Adesea folosesc inscripții sau litere în tipar
grafic, alteori scriu cu mâna mea și apoi șterg cu
guma sau le acopăr. Ce poți citi sunt câteva
cuvinte rămase a căror semnificație nu o știe
nimeni pentru că și eu o uit uneori.
- Un demers reducționist, în esența sa, pentru o ars
combinatoria.
- Astfel rămân numai câteva cuvinte pe care
privitorul are posibilitatea să le combine pentru
a-și face propria poveste. Sau folosesc un singur
cuvânt - imperativ - “Read” de exemplu. Pot
utiliza litere vechi sau inscripții în aceeași
manieră.
20
■ | TRIBUNA ♦ nr. 32 ♦ 1-15 ianuarie 2004 |-
-	Rațiunea ar fi activarea psihologica a privitorului
sau este una de ordin estetic vizând revelarea noilor
relații dintre materiale, idei, senzații într-un context
inedit ?
-	Rațiunea pentru care fac asta este că îmi
place scrisul, tot ce ține de cuvinte, literele. Le
șterg uneori din simplul motiv că sunt gândurile
mele, ce am în minte, ce cred, ce fac, și dacă toți
ar citi asta...
Nu este ceea ce vreau. Eu le “însemnez” doar.
-	Le pui în semn, le descoperi o noua însemnătate.
E mai palpitant decât, să zicem, să faci “artă comer-
cială”. Dar care este motivația ta intimă ?
-	Ți-am spus că de când eram copil îmi plăcea
să mă joc cu materialele. Îmi plac materialele.
Alt motiv este că aș putea face și “artă comercială”
dar nu pentru asta am renunțat la firma mea, la
meseria mea acum 6 ani. Ca să fac ceva astfel ca
oamenii să aibă ceva în sufragerie și să vină la
mine și să-mi spună: “te rog, dă-mi o pictură în
oranj pentru că sofaua mea este oranj“. Nu doresc
să fac artă pentru a câștiga mult mai mulți bani.
Dacă aș fi lucrat în continuare la firma mea aș fi
putut câștiga mulți bani. Vreau să fac ceva pentru
mine, indiferent dacă oamenilor le place sau nu.
-	De ce nu le-ar plăcea? Este o problemă?
-	Este o problemă cu aceste picturi pe care le
fac eu fiindcă în zilele noastre totul trebuie să fie
strălucitor, colorat, să strige și să-ți ia ochii. Apoi
oamenii sunt prea grăbiți, să investească timp în
lucrările mele.
-	Accelerația comprimă timpul. Apar “dferențe de
viteză”. Arabii spun că cine își depășește în mers, în
viteză cămila, își lasă în urmă sufletul.
-	Pentru mine Timpul alocat de privitor este
un element esențial. La o lucrare de tip clasic poți
să te uiți și grăbit și să spui îți place sau nu. Dar
pentru lucrări poetice - decente, aș spune - tre-
buie să îți permiți timp. Și aceasta este ceea ce
mulți oameni au pierdut.
-	Deci îi tragi de mânecă, vrei să-i oprești alături.
Sunt mereu în fugă și de aceea nu mai înțeleg nimic.
Este aici și un semnal de alarmă?
-	Poate fi, dar asta nu e treaba mea.
-	Această modalitate de creație, - arta ta - are și un
rol curativ pentru tine?
-	Da, da. Dar cred că sunt și oameni cărora le
plac lucrările mele, acest gen de lucrări. De fapt,
dacă mă gândesc bine, am vândut o mulțime de
lucrări.
-	Apar în lucrările tale ecouri ale contestației
dadaiste, nihilistă în esența ei, raportate la dispariția,
disoluția imaginii.
-	Nu este cazul meu. Eu vreau să combin
ceva, cu estetica mea, cu mediile care-mi stau la
îndemână și le pot avea în mâinile mele. Mesajul
rezultat poate fi estetic, poetic sau politic.
-	Lipsa contactului direct cu natura, cu “materialele”
constituie un handicap pentru omul “planetar” contem-
poran agresat de permanente medieri, de exemplu
Internetul.
-	Am și eu pagină de internet dar dacă nu îmi
văd lucrările expuse pe pereți, direct, să simt că
trebuie să le ating, ceva s-a pierdut.
-	Totuși e lumea în care trăim, aici și acum. Nivelul
civilizației noastre tehnice nu poatefi ignorat.
-	Sunt confruntat cu aceste lucruri zi de zi.
Am lucrat pentru multă vreme cu computerele și
managerul din mine le folosește și acum. Eu nu
le voi demoniza.
-	Este la urma urmei o unealtă în care unii văd și
potențiale amenințări. Scenarii S.F. în care computerele
- ca și artiștii - devin independente și se dispensează de
programatorii lor umani. Glumeam!
- Este o unealtă la care am renunțat de fapt și
pentru că eu îmi doresc să fiu cât mai aproape de
natură. În lucrările mele folosesc și multe materiale
extrase direct din natură, pământ, nisip, frunze.
Folosesc uneori fragmente de frunze din perioade
diferite ale anului. Îmi place să mă joc cu timpul, să
arăt ce este timpul. Îmi sunt de ajutor scrisori
vechi, inscripții uitate, tipărituri din alte vremuri.
-	Vrei să-l “salvezi”, să-l poți reutiliza?
-	Nu numai; eu doresc și să arăt timpul.
Timpul zboară pentru fiecare, nu se oprește.
Nu pot opri timpul, deci voi arăta cum lucrează
timpul.
-	Spațiu / timp. Cum te plasezi în toposul cul-
turii, crezi într-o artă internațională sau exiști în interi-
orul culturii tale revendicându-i tradițiile ?
-	Fără tradiții. Eu vreau să mă dezvolt pe mine
însumi.
-	De ce?
-	Nu știu în ce direcție.
-	Internetul pare a lega oamenii dar deviază ușor în
discursuri paralele; ești interesat de ceea ce fac ceilalți în
jurul tău?
-	Desigur, fiecare artist își caută un drum,
caută ceva nou.
- Să se descopere pe sine?
- Timpul, natura sunt importante pentru
fiecare, nu numai pentru mine. La fel dacă te
referi la cultura mediului meu cultural, eu cred
că pentru fiecare mediul natural/social este
important. Cum mă voi dezvolta eu, nu pot să
știu acum. Poate voi insista cu instalații. E dificil
de răspuns la asta.
- Totuși ți-ai găsit până la urmă un loc al tău în
peisaj.
- Da, mi-am găsit locul meu în acest peisaj
planetar dar sunt și foarte curios. Îmi place să
călătoresc, să văd la fața locului cum se manifestă
diferite culturi. Cred că este și un mod de a-ți
găsi prieteni și dacă nu sună prea înalt de a
susține pacea în lume. Chiar cred că dacă ești
inteligent și curios și cunoști alte culturi nu vor
mai fi conflitcte noi în lume.
-	Ai călătorit mult în țări din Asia de Sud-Est, țări
cu probleme grave. În cultură există și un ermetism care
îngrădește comunicarea.
-	Folosesc în lucrările mele și părți extrase din
culturile pe care le găsesc dar nu poți să înțelegi
cultura altor țări, trebuie să trăiești acolo.
-	Există și un anume ermetism specfic oricărei opere
de artă vizând codul artistic, amprenta personală a artis-
tului. În cazul artei abstracte sau a colajului, percepute
la o primă vedere ca impersonale, pariul este mult mai
riscant.
-	Eu sper că dacă cineva vede lucrările mele,
mă recunoaște.
-	E vorba de personalitate, de idei, de emoții, de
identitate ?
-	Dacă faci artă, numai artă, ani de zile, cred
că trebuie ca ceva din identitatea mea să se
regăsească în fiecare din lucrările mele. Nu este
altă cale. Dacă nu, înseamnă că am eșuat și tre-
buie să mă întreb ce fac eu de fapt.
-	Ce aspect primează în demersul tău specfic, cel de
tip intelectual, rațional sau cel emoțional ?
-	Acum 5-6 ani eram mult mai emoțional în
arta mea, dar în momentul acesta orientarea mea
este mai mult rațională, intelectuală. Ți-am spus
la început că eu caut materiale care îmi vorbesc,
deci stabilesc un dialog și asta este pentru mine
rațional.
-	Un dialog, nu tocmai cu materiale, cu obiecte,
poate avea un substrat extrem de emoțional.
-	Nu este implicată atât de multă emoție.
Uneori este un joc. Îmi place să mă joc cu
cuvinte, cu diferite înțelesuri și le folosesc uneori
în lucrările mele și ofer, în joacă, și piste (de
interpretare) false. Uneori folosesc acest joc să ne
uităm înapoi. Cei mai mulți dintre oameni nu se
uită înapoi.
-	Îi obligi să fie atenți. Important este și rezultatul
unui dialog. Încerci să faci oamenii mai conștienți asupra
propriei realități?
-	Umanitatea trebuie să se gândească la pro-
priul timp care zboară.
-	Cum este promovată arta și artiștii care vor să
expună în Germania?
-	Nu este promovată. Este foarte dificil pen-
tru mine să găsesc galerii dispuse să mă pro-
moveze pe mine ca artist.
-	Ce orientări se preferă?
- Nu atât de mult comerciale cât cele care
susțin arta tradițională așa încât pentru mine situ-
ația nu este foarte fericită. Din punctul meu de
vedere, arta se orientează și se va orienta în
direcția în care mă dezvolt eu. Dar fiecare artist
are aceeași problemă: trebuie să găsească o galerie
unde arta sa se potrivește.
-	În general artiștii vădesc intransigență, un gen
aparte de fanatism în cultivarea propriei viziuni artistice.
Devotați “cu trup și suflet” acesteia, nu acceptă altceva.
-	Eu nu vreau să accept altceva. Uneori
încerc. Dar observ la mine, încet, încet o dez-
voltare, foarte lentă, e adevărat, dar care îmi dă
încredere în mine. Eu trăiesc pentru ceea ce fac
acum, astfel.
■
Interviu realizat de
Livius George Ilea
21
■ | TRIBUNA ♦ nr. 32 ♦ 1-15 ianuarie 2004 |-
țpatru
Jacques sau su(b)punerea
■	Claudiu Groza
După părerea mea, Tompa Găbor este poate
singurul regizor român capabil să
“ordoneze” absurdul, să facă incoerentul
coerent, să decripteze aparent atît de ermeticele
texte dramatice beckettiene ori ionesciene.
Această opinie mi-a fost întărită de recenta pre-
mieră de la Teatrul Maghiar clujean, cuJacques sau
supunerea de lonesco.
Am preferat, pentru a evita neajunsurile tra-
ducerii în căști, bazîndu-mă și pe bruma de
maghiară pe care o știu, să recitesc celebra piesă
chiar în ziua spectacolului. Am avut o oarecare
surpriză, pentru că Jacques... mi se pare un text
mult mai greu de înscenat decît Cîntăreața cheală,
de pildă. O partitură cu numeroase jocuri de
cuvinte, cu dialoguri mai apăsător-absurde decît
în alte piese ionesciene și cu o anume suspensie a
finalului care, scenic, trebuie “finisat” regizoral.
Ca de fiecare dată, însă, “lectura” lui Tompa a
decriptat admirabil miza unui text dramatic mult
mai militant, dacă vreți, decît am crede, și de o
actualitate copleșitoare.
Regizorul a păstrat automatismele persona-
jelor, aparența de păpuși mecanice a acestora, însă
le-a “completat” identitatea, fără să altereze datele
esențiale. Astfel, Jacques (Hathâzi Andrâs) este
un adolescent blazat, cu privire opacă, înviorată
doar după dialogul cu Roberta II (Albert Csilla).
Jacques-tatăl (Boer Ferenc) vorbește cu fiul lui
doar cocoțat pe scaun, pentru a-și spori, parcă,
autoritatea, în timp ce mama (Borbâth Julia) se
agită văicăreață prin jur, ca o găină-gospodină prin
bătătură. Cei doi părinți Robert (Panek Kati și
Csiky Andrâs) sînt un soi de prestidigitatori,
Labiche și ardelenii
■ Claudiu Groza
utor industrios, faimos pe la sfîrșitul seco-
lului al XIX-lea, ba chiar membru al
-AAcademiei franceze, Eugene Labiche a
intrat în istoria teatrului ca scriitor de vodeviluri,
de piese ușurele, bune de stîrnit rîsul, tocmai pe
placul nu foarte pretențioșilor burghezi ai vremii.
Piesele lui nu se mai prea joacă; a devenit un dra-
maturg desuet, pus cam la indexul spectacologiei.
Poate datorită tuturor acestor fapte, opțiunea
lui Alexandru Dabja pentru o piesă a lui Labiche
(Praf în ochi, montată la Teatrul de Stat din
Oradea la mijlocul lui decembrie) mi s-a părut
stranie și oarecum riscată. Am descoperit însă un
text alert, evident bine scris, și un spectacol curat,
excelent formulat regizoral și impecabil interpre-
tat actoricește.
În buna tradiție a vodevilului franțuzesc, Praf
în ochi este o piesă pentru burghezi și cu
burghezi. Pretextul e oarecum banal: doi tineri se
iubesc și ar vrea să se căsătorească, iar părinții lor,
cam scăpătați, pozează în mari burghezi înstăriți,
cu lojă la operă și relații în aristocrație. De aici o
sumedenie de secvențe amuzante. Firește, totul se
încheie cu un happy-end, și au trăit fericiți etc.
Interesantă este în piesa lui Labiche tipologia
personajelor, foarte bine pusă în evidență de
Alexandru Dabija. Cele două cupluri părintești
sînt realizate specular: Domnul Malineau (Petre
extrăgîndu-le pe cele două Roberte dintr-o cadă
de baie cu capac ori ridicîndu-l pe Jacques cu tot
cu patul în care stă, de parcă ar provoca o erecție,
iar “dispariția” Robertei I are aparența grotescă a
unei înmormîntări. Jacqueline (Kezdi Imola) face
mereu poze cu un Polaroid, aruncîndu-le apoi pe
jos. De altfel, toți membrii familiei Jacques au
aparate foto, pe care le utilizează însă o singură
dată și, la început, cu toții mănîncă semințe. Un
cuplu adorabil, expresiv prin simpla prezență, fără
date identitare suplimentare, este cel al bunicilor
Jacques (Mende Gaby și Senkâlszky Endre, acesta
din urmă avînd exact nouăzeci de ani).
Spectacolul evidențiază cele trei registre ale
textului: celebra scenă a cartofilor cu slănină, care
statuează/definește orizontul protagoniștilor,
momentul “pețitului”, cu aparența unui inter-
ludiu al acțiunii dar și a unui preludiu erotic, și
dialogul Robertei cu Jacques, echivalent unei
acuplări nu din plăcere, ci cu scop vădit procre-
ativ. De altfel, scena finală este un adevărat climax
dramatic, emoționant și cutremurător, deși calm,
lipsit de ostentație, dar sec, aspru, cu totul altfel
decît scenele dinainte. Această scenă finală
devoalează remarcabil subtextul piesei ionesciene,
universul alienat/alienant al eroilor. Cu excepția
Robertei și a lui Jacques, aflați la înălțime, pe
patul lui, într-o poză triumfală de “părinți”/”zei”,
toate celelalte personaje apar în scenă purtînd
măști monstruoase. Ei sînt un soi de rinoceri,
întorși la stadiul primitivismului ofensiv.
Acuplarea simbolică, prin dialog, a celor doi miri
echivalează unei regresii. Supunerea lui Jacques,
atît de către părinții lui, cît și de cei doi Robert
Ghimbășan), tatăl fetei, este un medic fără
pacienți, cam idealist și influențabil, mereu certat
de autoritara lui consoartă (Elvira Platon-Rîmbu),
care socotește cu multă atenție orice cheltuială a
casei. Ratinois (Sebastian Lupu), tatăl băiatului, e
tot un soi de ratat, fost cofetar, acum cu ocupație
incertă, mereu agresat verbal de o nevastă cam
isterică (Mariana Presecan). Pregnanța figurilor
feminine - adevărații pivoți ai acțiunii dramatice
- se prelungește și la Emmeline (Anca Dămăcuș),
fiica isteață și mereu “pe fază”, mult mai realistă
decît bleguț-îndrăgostitul Frederic (Richard
Balint).
Spectacolul se construiește din secvențe și
replici spumoase, duse de Dabija pînă în pragul
unui tip de absurd care actualizează splendid cen-
tenarul text labichian. Într-un decor foarte suges-
tiv (Vioara Bara), care are pe fundal un imens
tablou “revoluționar”, spart în colț, rizibil, de un
ventilator cu mișcări leneșe, protagoniștii con-
sumă toate actele de ipocrizie și onorabilitate
burgheză: conversații snoabe despre operă (cu
toții au văzut de nenumărate ori Rigoletto, unic, se
pare, spectacol de operă al momentului), replici
cu apropo, ghionturi date soților prea mototoli
ș.a. Alte “ingrediente” ale umorului sînt cei doi
“valeți” (falși, de bună seamă) - Ion Ruscuț și
Alexandru Rusu - unul impozant, “de aproape
dar, mai ales, de către Roberta - replicile ei din
final au și aparența unui ispititor/primejdios cîn-
tec de sirenă - este, de fapt, o sub-punere, o teri-
bilă regresie ontologică. Prin această scenă finală,
foarte în spiritul textului ionescian, Tompa a făcut
dinJacques sau supunerea un spectacol deloc gratu-
it-absurd, un spectacol viu, de stupefiantă actuali-
tate simbolică și încărcat emoțional.
Interpretat fără cusur de actorii Teatrului
Maghiar, profesioniști și conștiincioși indiferent
de vîrstă ori de mărimea rolului (spre deosebire
de actorii de limbă română),Jacques sau supunerea
continuă extraordinara inițiativă a lui Tompa
(nedeclarată, dar evidentă) de asumare a lui
Ionesco în spectacologia românească.
■
doi metri”, celălalt... negru, ori șleampăta servi-
toare a lui Malineau, Sophie (Geo Dinescu). O
secvență memorabilă este cea cu chef-ul de la un
mare restaurant (Doru Presecan), gomos, cere-
monios, venit să organizeze un dineu la Ratinois,
și căruia i se comandă într-una trufe. Excedat,
acesta iese la un moment dat pe ușă, răcnind
“Mitocani!”. Un alt personaj exotic, cel care
echilibrează de fapt acțiunea dramatică, este
Unchiul Robert (Marius Damian), un fel de oaie
neagră a familiei Ratinois, negustor de lemne, cu
cercei în urechi și îmbrăcat fantezist.
Spectacolul lui Dabija a fost incontestabil un
succes. O comedie la care publicul a rîs copios,
cu un ritm drăcesc de alert și de o onestitate a
demersului impresionantă. Regizorul s-a bazat
strict pe oferta textuală, fără să adauge, așa cum se
întîmplă de obicei, “șușe” triviale ori vulgarități
cu iz contemporan. A rezultat o comedie
“curată”, cu un text bun, o montare inspirată și
fără pretenții “revoluționare” și unjoc actoricesc
reușit, plin de vervă și îndeajuns de nuanțat ca să
pună în evidență fiecare protagonist.
Concluzia ar fi că Labiche e un comediograf
foarte bun, dar calitățile i se văd doar dacă e mon-
tat de un regizor foarte bun. Iar asta s-a văzut la
Oradea.
P.S. Le urez și eu o carieră frumoasă celor doi
debutanți ai teatrului orădean, Anca Dămăcuș și
Marius Damian.
■
22
■ | TRIBUNA ♦ nr. 32 ♦ 1-15 ianuarie 2004 |-
Ș|alonul defavorizatului____________
Mielul în iarnă, Himalaya la
xerox și dibăcia la conductă
■ Mihai Dragolea
Jată că vine iarna, prematur și în forță. Mai
toată lumea se gândește la cinstita
aprovizionare pentru reușita hibernării, la
consecințele debranșării, mai puțini - la cadouri
prețioase și grațioase. Și, cât mai îngăduie Europa,
românul cugetă la cinstitul porc, animalul care,
după studiile englezilor, manifestă mare poftă de
joc, acolo, la ei, trebuie să-i cumperi jucării, așa
cum la noi cumpără omul pentru copii. Dar, slavă
Domnului!, mai sunt și la noi fenomene pentru
care ar trebui să fim menționați pretutindeni; în
piața pe lângă care trec zilnic, de Paști făcea sen-
zație un miel cu lesă, zurgălăi și pălărie tradițio-
nală de maramureșean; atunci, a scăpat de sacrifi-
care și a rămas ca o atracție inedită a pieței în
cauză; mamă-mama lui ce-a mai suferit în vară, la
vremea căldurilor dezlănțuite, el - tot mai mare,
tot cu tradiționalul clop, tot cu blana natural
creață în dotare! Și a venit toamna, mielul-berbec,
la fel de teafăr, umblă după stăpână precum un
cățel, nici nu mai e nevoie de lesă pentru a-l ține
în preajmă; stăpâna e foarte mulțumită de
prestația și cumințenia mielului devenit berbec
deosebit de gras; prin piață se știe că berbecul
beneficiază de camera lui în apartamentul
bătrânei, că este hrănit cu multă grijă și atenție,
blândețea i-a atras un meniu compus din cartofi,
porumb fiert și alte bunătăți. Proprietara susține
că, de sărbătorile de iarnă, nu va avea soarta por-
cului, motivând decizia prin aprecierea berbecu-
lui ca fiind foarte deștept, nici nu se gândește să-l
sacrifice, va face, în continuare, piața împreună
cu ea. Așa o fi fiind în lumea mieilor deveniți
berbeci; la oameni sigur nu e așa; casele de modă
se încăpățânează în a oferi orice care îmbracă -
mai mult sau mai puțin - creierul; deșteptul de
miel berbec din piață beneficiază de tichia ocroti-
toare a inteligenței sale pe orice vreme, fie ploaie,
fie vânt, fie vară, fie iarnă. Rămâne o mare enig-
mă de ce creatorii de modă se încăpățânează în a
nu promova ceva pălării strânse sub genericul
„Himalaya prostiei omenești la purtător“!
Ș i ce mai vârfuri în domeniu se înalță în preaj-
mă! Toate, indiferent de gen, au cel puțin o carac-
teristică în comun: apar subit și chiar se închipuie
cele mai mari vârfuri din dotarea lunii noastre.
Din cele văzute (și chiar experimentate) pălăria
potrivită Himalayelor prostiei ar trebui să fie viu
colorate, bine țuguiate și cu un șnur sub bărbie,
să nu le sufle vântul marca (așa fiind scutite de
exprimare). La genul masculin - e de bon ton la
capitolul Everestul prostiei - rămâne șapca bine
înfiptă pe creștet, să nu sufere la accesele de râs
necontrolat ale purtătorului, crai bătrân, dar
verde, mereu gata să facă precum sifonul în preaj-
ma damelor, indiferent de vârstă, condiție, forme,
numai dame să fie. Dar cum să se ocupe celebrii
creatori de modă de tichiile prostiei de nivel înalt
când sunt condamnați să elaboreze forme pentru
uniformele sugătorului de conductă plină de
petrol?! Da, vor fi necesare și asemenea modele-
uniforme, la noi fenomenul a dobândit asemenea
amploare încât ar trebui pus în evidență chiar și
prin detalii vestimentare. Nimeni nu știe ce se va
întâmpla la nivelul modei și modelor; cert e un
singur fapt: mielul-berbec va continua să umble
vesel prin piață, nefiind băgat în seamă nici pe
post de porc.
■
jeledependența
Europenii lui "Teo" și “Madam
■	Monica Gheț
S-a consumat și ziua Marii Uniri. A fost cît
se poate de festivă în toată țara, și mai ales
nu s-a lucrat decît în sectorul privat.
Bucuria copiilor, a profesorilor și... a multora...
După scurta respirație oferită de aniversarea glo-
rioasă, ne pregătim de Crăciun și de Revelion.
Căci tot ne paște “cea mai bună dintre lumi” - a
festinului continuu, a nesfârșitei “curgeri de
miere și lapte”, a ghirlandelor de cîrnăciori, a
ciolanului de-a gata și a țuicii ori vinișorului de
casă, cîtă vreme s-o putea. Fiindcă, repede, repe-
jor, “cea mai europeană” dintre lumi ne va înțărca
de asemenea bucurii nevinovate, de mare tre-
buință pentru organismul nostru ostenit.
Două dintre emisiunile de vastă audiență a
canalelor TV, Teo și Madam, au super-sărbătorit
evenimentul decembrist - deocamdată 1
Decembrie, urmează 16-22 plus 25-31, și așa mai
departe - astfel că luna iernatică e plină de “focuri”
- ale inimii, stomacului și de artificii, probate cu
succes în 1989. Printre cîrnați, fripturi de pui,
zaharicale, vorbe de duh, am aflat că trebuie să fim
mîndri de noi înșine, fără complexe și vinovății,
plini de tupeu care să ne avanseze pe cele mai înalte
culmi. ale succesului de buzunar și de țară. O fi și
modestia bună, chiar și spiritul critic, dar ele nu
sunt atît de convingătoare, e preferabil, totuși, să te
simți privilegiat în țara ta. Astea fiind zise, toată teo-
mania s-a preschimbat în făclia călăuzitoare pe dru-
mul nesfărșit al ciolaniadei (în expresia lui Florin
Busuioc, colaboratorul lui Radu Anton Roman,
veșnic “îndopat”-alimentat de către eruditul gas-
tronom). S-au arătat la față vedetele “novelelor”
scenice de zi și de noapte, tarafuri, maramureșeni
cuminți și talentați de-a valma cu junele Bănică,
seniorial în box-efice, Stela și Arșinel, Radu Anton
Roman, mulți deja văzuți, extirpați din numeroase
și variate registre ale audienței. Tema predilectă:
cum să nu încetăm a fi noi înșine într-un Babel al
confuziei valorilor - total exterioare ființei noastre
de “sînge și țărînă”.
La Madam s-a strîns altă lume multă plus
balonașe și acadele în mijlocul cărora tronau
Mihaela Rădulescu (că doar nu era ea să meargă
la Pro TV-ul lui Teo!) și Dorel Vișan, cărora li se
adăugau membri ai Divertisului ocupați cu “jocul
de mimică” - foarte reușit, altminteri.
Totuși, ce legătură este între etimologia mo-
dernă a lui “Madam” și a prea-cinstitei zile sărbă-
torite tot în spiritul păstrării tradiției? “Madam” e
deja apelativul clasic pentru femeile “matroane”
tenanciere, de pe malurile Senei, de la care model au
plecat femeile întreprinzătoare din zona Crucii de
Piatră! - inconfundabil cu termenul atribuit tutu-
ror femeilor pe care le saluți drept “doamnă”.
“Madam”, ortografiat fără e-ul distincției genului
feminin e o adaptare locală, adeseori peiorativă la
tîrgoveți și fără îndoială, deocheată, la frecvente
ocazii. Păcat, astfel, de talentul Monicăi Anghel. Și
mai păcat de noi din pricina realizatorilor/ producă-
torilor lipsiți de “Weltanschauung”.
Între timp, universul birocrației mondiale, cată
de socoate avantajele și dezavantajele integrării în
U.E. a României. Diverși experți sunt chemați să
diagnosticheze procesul. Nu de mult, Tom
Gallagher de la Universitatea Bradford din Anglia,
publica pe Internet un fragment din cartea sa:
Romania After Communism: Disenchantment With
Democracy, ce urmează să fie publicată la Londra în
primăvara anului 2004. Autorul atrage atenția (într-
un limbaj super-elegant) asupra unui conținut al
“afacerii” similar celui dezbătut de Tony Judt: ce au
de cîștigat/ pierdut unii și alții. Iar Claude
Karnoouh, urmînd același registru, scrie în Dilema
(nr. 556) că populația ar trebui avertizată asupra
costurilor “integrării”. Respectiv, printre altele,
renunțarea la exact acele tradiționale obiceiuri
petrecăreț-festiviste cu care ne-au răsfățat posturile
TV la începutul lui Decembrie. Unde este ade-
vărul, unde începe ambiguitatea?
■
N.red.:
În materialul de la nr. 30/2003, după „de
exemplu” se va citi adresa: umf@personal.ro.
■ | TRIBUNA ♦ nr. 32 ♦ 1-15 ianuarie 2004 |-
23
Sumar
primim la redacție__________________________
Emil Pcp: 2003 - Realizări și repere;
Din asociația absolvenților universității
„Babeș-Bolyai" -ALUMNI • 2
Editorial
Oana Pughineanu: „Ai vecini buni dacă ai un gard
bun"? • 3
Comentarii
Oana Pughineanu: Reciclarea noului • 4
Marian Dcpcea: Aventuri în parcul metaepistemo-
logic • 4
Alexandru Jurcan: Drumuri prin cultură • 5
Dorin Mureșan: „Imnuri” • 6
dgenda pignastyl
Șttfan Manasia: Domnul Vi este onirofag • 6
finul Ioan Slavici - Tribuna 120
Gelu Neamțu: O polemică a lui Alexandru Roman
cu Ioan Slavici în Tribuna la 1886 • 7
proza_______________________________________
Horia Ursu: Dimineți de vară în Henriville sau
Pregătiri de Anul Nou cu câteva analepse • 10
poezia______________________________________
Pavel Paduraru • 13
Cx abrupto
Radu Țuculescu: Nouă să nu ne explici, nouă să ne
spui... de ce ? • 13
HTeridian
Marius Jucan: Speranța salvării și laleaua puritană *14
Cseu
Ion Crist(for: Un urmaș al lui I.L. Caragiale *15
Interviu
Alexandru Singer • 17
muzică______________________________________
Urgii Mihaiu: Al 20-lea festival de jazz din încântă-
torul Brașov • 19
drte
Wolfgang Brenner • 20
teatru
Claudiu Groza: Jacques sau su(b)punerea; Labiche și
ardelenii • 22
Salonul defavorizatului
Mihai Dragolea: Mielul în iarnă, Himalaya la xerox și
dibăcia la conductă • 23
teledependența
Monica Gheț: Europenii lui „Teo" și „Madam" • 23
Saloanele Liviu Rebreanu, ediția aXXI-a, Bistrița
2003 • 24
Abonamente
Cu RIDICARE DE LA REDACȚIE:
60.000 lei - trimestru
120.000 lei - semestru
240.000 lei - un an
CU EXPEDIERE LA DOMICILIU:
90.000 lei - trimestru
180.000 lei - semestru
360.000 lei - un an
Persoanele interesate sunt rugate să achite
suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să
o expedieze prin mandat poștal la adresa:
Revista de Cultură Tribuna, cont nr.
5010.9575592 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Saloanele Liviu Rebreanu,
ediția a XXI-a, Bistrița 2005
Despre mereu actualitatea scrisului lui Liviu
Rebreanu, despre revistele literare care ființează
în Bistrița (patru la număr!), despre traducerea
scriitorilor romîni peste hotare (o problemă
rămasă aceeași, încă din perioada celor două
războaie mondiale...), despre romanul de azi și de
ieri... cam acestea au fost temele dezbătute la
actuala ediție a festivalului, pe parcursul a trei
zile. În paralel, membrii juriului pentru proză
(Mihai Sin, Radu Țuculescu, Mihai Dragolea,
Olimpiu Nușfelean, Ion Moise, Virgil Rațiu și Al
Câțcăuan) au citit și polemizat pe marginea volu-
melor care intrau în concurs. Neașteptată sur-
priză la secțiunea „concursul de proză al elevilor”
unde s-au citit texte de calitate trimise din toată
țara. Premii au primit elevi din Brăila, Constanța,
Tulcea, Iași, Timișoara, Hunedoara, Baia Mare.
La secțiunea volume tipărite, pentru marele pre-
miu lupta fu dusă între Mariana și Marian, adică
± urmare din pagina 2
prin colectarea informațiilor necesare, proces în
care s-a implicat cu atașament Departamentul
resurse umane al Universității. Apoi s-a trecut la
organizarea unor contacte prin care obiectivele
proiectului puteau fi susținute. În acțiune s-a
implicat o înaltă personalitate religioasă locală,
Î.P.S. Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului,
Feleacului și Clujului, care a acceptat cu înalt
spirit creștinesc ideea unei cooperări, pe prob-
leme de asistență socială, între organizația noastră
și asociațiile filantropice medical creștine,
apolitice și cu deschidere ecumenică aflate sub
patronajul direct al Arhiepiscopiei, cum sunt fun-
dația Christiana și Societatea Femeilor Ortodoxe,
președintele celei din urmă fiind doamna
Trâmbițaș Maria Gabriela, lector la catedra de sis-
teme informatice din Facultatea de matematică și
informatică a Universității. În prezent, încercăm
atragerea unor fonduri, în scopul de a acorda cel
puțin mici ajutoare bănești sau în obiecte acelor
cazuri nefericite.
Cât despre „Comunitatea ALUMNI”, aceasta
rămâne pentru moment o aspirație orientată spre
perfecționarea ființei umane sociale și sociabile.
Actorii și agenții economici care s-ar fi putut
implica în construirea unei rețele largi de facilități
și oportunități pentru absolvenți sânt încă prea
preocupați de supraviețuirea într-un mediu de
afaceri puternic concurențial dintr-o economie
de-abia emergentă. Totuși, în urma tatonărilor
efectuate, se poate afirma că au fost prezente și
atitudini deschise, favorabile acestei inițiative.
Câțiva liber profesioniști, medici și avocați, câțiva
patroni de magazine din oraș, cu toții absolvenți
ai universității noastre, și-au declinat acceptul de
a crea facilități prin onorarii și prețuri cu dis-
count. În anul următor, asociația va încheia mai
multe convenții în această direcție.
Fiindcă nici nu poate fi vorba de o prezentare
exhaustivă a acțiunilor asociației ne vom grăbi să
încheiem, nu înainte însă de a aminti un moment
cu semnificație al anului universitar. În perioada
23 - 26 octombrie 2003, Universitatea „Babeș-
Bolyai” a organizat și a găzduit a 5-a Conferință a
European University Association (EUA). Cu această
ocazie, în Marea Sală a Expozițiilor din clădirea
Colegiului Academic, Asociația împreună cu
Oficiul de proiecte de colaborare universitară cu
ajutorul unor voluntari (studenți și absolvenți) au
Bcjan și Ilea... În cele din urmă, la un scor strîns,
a cîștigat volumul Vacek al lui Ilea în fața volumu-
lui Dansul cîinilor al lui Bojan. Cîteva reviste lite-
rare au decernat premii celor mai tineri, Mișcarea
Literara, Convorbiri literare, Steaua și altele. Revista
Tribuna a premiat-o pe Anamaria Caramangiu,
din Tulcea, elevă în clasa a XII-a. O ediție la care
au participat veșnic tînărul Niculae Gheran,
Henri Zalis, Mircea Coloșenco, Cornel Cotuțiu,
Dumitru Covalciuc, Dan Moșoiu, Ioan Pintea și
mulți alții, dovedind că, încă, literatura mai
prezintă interes...
■
r.ț.
promovat obiectivele și rolurile particulare. Au
vizitat noul sediu al asociației și au consemnat
impresiile în Cartea de Onoare ilustre personal-
ități cum sunt prof.dr. Dinu Mihaela, prorectorul
Universității Româno-Americane din București,
prof.dr. Drăgulin Stela, prorectorul Universității
TRANSILVANIA din Brașov și prof.dr. Ardelean
Aurel, rectorul Universității „Vasile Goldiș” din
Arad. După frumoasele cuvinte de încurajare,
distinșii oaspeți au convenit să întrețină o amplă
colaborare cu asociația.
Este foarte greu să încheiem un text care prin
mesajul propus se înrudește cu genuri ce țin de
publicitate și de discursul - manifest. Ni se pare a
fi cu totul nepotrivit ca paginile unei reviste cul-
turale să cuprindă îndemnuri de final mobiliza-
toare menite a-i atrage pe absolvenții Universității
„Babeș-Bolyai” într-o formă de viață asociativă
destinată acumulării și în final repartizării unor
beneficii și gratificații celor care într-un context
anume au cea mai mare nevoie de ele și credem,
totodată, că demnitatea individuală este realizabilă
numai prin libertatea deciziei personale. Dar să
nu uităm suma obiectivelor generoase propuse de
asociație, comandamente care doresc să inspire
intelectualilor luarea unei poziții tranșante, fie ea
caldă ori rece, niciodată însă călduță. Atunci și
numai atunci despre misiunea existențială a int-
electualului vom putea spune la fel ca Julien
Benda: „ Legea intelectualului este ca, în momentul
când universul întreg îngenunchează în fața injustului,
devenit stăpân al lumii, să rămână în picioare și să-i
opună conștiința umană”.
■
Emil Pop,
secretar executiv al
Asociației Absolvenților
Universității „Babeș-Bolyai”
ALUMNI
24
■ | TRIBUNA ♦ nr. 52 ♦ 1-15 ianuarie 2004 |-