serie nouă • anul II • nr. 31 • 16-31 decembrie 2003 • 10.000 lei
RIBUNA
revistă de cultură
Apare sub egida Consiliului Județean Cluj
creștină
Spiritualitate
românească
Î.P.S. Bartolomeu,
f Arhiepiscopul Clujului
P.S. Florentin
Crihălmeanu, Episcop
unit de Chj-Gherla
Universitaria
Aurel Codoban
Adrian Ivan
Tribuna
Director fondator:
Ican Slavici (1884)
Revista apare bilunar, cu sprijinul
Centrului de Studii Transilvane Cluj
și al Ministerului Culturii și Cultelor .
Consiliul consultativ
AL REDACȚIEI TRIBUNA
Diana Adamek
Mihai Bârbulescu
Mircea Borcieâ
Aurel Codoban
Victor R. Constantinescu
Ion Cristofor
CĂLIN FELEZEU
Monica Gheț
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Pavel Pușcaș
Ioan S bărci u
Alexandru Vlad
Redacția
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan- Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Edith Fogarasi
Redacția și administrația:
3400 Cluj, Str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264] 59.14.97
E-mail: cst@easynet.ro
ISSN 1223-8546
Agenda
Festivalul internațional de
teatru francofon de la Arad
■	Alexandru Jurcan
La Arad a avut loc ediția a XI-a a Festivalului
internațional de teatru francofon, în
perioada 25-30 octombrie a.c.. Florin
Didilescu - tatăl AMIFRAN-lui, mentorul, pro-
fesorul, numit cu tandrețe de festivalieri “Papa
Didi” - a reușit să organizeze douăzeci și trei de
spectacole, să propună ateliere tentante, să
reunească zece țări sub stindardul francofoniei.
Cei 200.000 de locuitori ai Aradului se mândresc
cu “invazia” tinerilor francofoni din Belgia,
Bulgaria, Canada, Spania, Italia, Republica Cehă,
Rusia, Serbia. La loc de frunte, Franța și România
(cum spunea cineva într-un discurs - “suntem,
bineînțeles, în România!” - iar truismul suna
bizar și, oarecum, jalnic).
Dimineața se organizau atelierele cu anima-
tori din diverse țări. În fața Teatrului din Arad
plutea același entuziasm. Hotelul “Ardealul”, cu
scările retro, a adăpostit aproape toți festivalierii.
Henri Noubel, din Republica Cehă, are o energie
debordantă, Anna Rossini din Napoli n-a călă-
torit prea bine, Jerome Lecerf din Belgia conduce
dezbaterile de după spectacol cu mult aplomb,
Jean Lataillade din La Roche-sur-Yon punctează
momentele forte de pe scenă. Reprezentanți ai
Ambasadei Franței, ai Centrelor Culturale, profe-
sori, coregafi, regizori, actori, studenți, elevi, fani,
spectatori, revista festivalului - Girouette, schimb
de păreri, cafele, aplauze, adrese, telefoane
mobile, repetiții, costume - o lume efemeră, e
adevărat, însă contactele create au șansa pe -
renizării.
Regizoarea Liana Didilescu ne-a propus un
Cehov - Mai bine să visezi - jucat de elevii din
Arad. Boris, funcționar, se gândește la sinucidere,
viața reală i se pare monotonă (suntem în plin
Cehov, nu?), însă visul e compensatoriu. Astfel
începe ritmul, plăcerea de joc a actorilor. Trupa
din St. Jean De Moirans (Franța) a jucat Paroles.
Paroles. Paroles în regia lui Christian Caracausi.
Un spectacol care pornește de la textele cânte-
celor, un omagiu emonționant adus cântecului
francez, numai că există unele ruperi de ritm și
astfel spectacolul trenează. Trupa din Constanța a
prezentat Scrisori arborilor °i norilor de Matei
Vișniec, în regia Mariei Andreșoiu. Text incitant,
grav, despre alienarea individului, despre dis-
trugerea naturii, însă structura spectacolului a
refuzat gradația tensională. Trupa din Belgia a
prezentat Prințesa cu sprâncene albastre de Fernand
Raynaud, regia - Jean De Vries, un fel de parodie
care s-a împotmolit în lungimi și lipsa coeziunii
dintre scene. Trupa din Târgu-Mureș a adaptat
două texte de Pierre Gripari, fără să le lege
într-un spectacol unitar, însă elevii au jucat cu
multă vervă. Excelent a fost spectacolul
Mâncătoarele de ciocolată de Philippe Blasband, în
regia lui Stephane Jassoud. Trupa din Grenoble
(adică cinci actrițe) a dovedit ritm, inventivitate,
calitate. Uluitor a fost spectacolul din Sofia -
Paris într-o zi de concediu, în regia Soniei
Kostadinova. De fapt, un spectacol folcloric,
căruia i s-a găsit un pretext teatral și... francofon,
astfel încât naționalul și-a găsit loc în universal.
Moscova a prezentat un text de Marivaux (Insula
sclavilor) regizat de Marguerite Koroleva.
Costume interesante, joc nuanțat, numai că au
existat lungimi obositoare. Ca de obicei, trupa
din Baia Mare a lui Nicolae Weisz a ridicat sala în
picioare. O frumoasă ceremonie de Pascal Martin,
șapte elevi, umor negru, umor pur și simplu,
aplauze, regie impecabilă! Curtea de Argeș a ales
un Shakespeare (îmblânzirea scorpiei) în regia
Gabrielei Logcjan. Bine jucat, într-un decupaj
inspirat al textului, spectacolul e întrerupt inutil
și neinspirat de căderile repetate ale cortinei.
Henri Noubel din Brno a ales un text de Fernand
Raynaud. Într-un secol al portabilului, piesa read-
uce în prim-plan telefonia cu cabine, iar tonul
regiei poartă nostalgia lui Jiri Menzel. Timișoara
a prezentat o Cenușăreasă anostă, fără mari pre-
tenții (regia: Gabriela Năsăudean). La un
moment dat s-a rupt mătura Cenușăresei. Era un
semn că ar fi fost preferabil un ton parodic.
Canada (Quebec) a jucat Tobe în noapte de Brecht,
în regia Alinei Carrier. Actori mobili, expresivi,
cu forța discursului, învingând dificultatea textu-
lui lui Brecht. Trupa din Cluj și trupa din
Huedin s-au reunit în prima coproducție -
Povestiri orientale după Marguerite Yourcenar
(regia: Liliana Șomfălean, Doru Ioan Rus și sub-
semnatul). Scenariul a întretăiat nuvelele ca semn
al unui prezent continuu, niciodată încheiat.
Dejul a prezentat un Bolnav închipuit de Moliere
într-o regie prea cuminte (Ligia Clinciu).
Costumele au fost elaborate, superbe. Serbia a
dinamizat publicul cu o istorie de fantome (regia:
Srjdan Adamovic), iar Bistrița a jucat un text de
Cornelia Toma, în regia autoarei. Decor supra-
funcțional, impresionant, actori receptivi, cu
toate că textul nu i-a servit suficient. Italia a
prezentata un Eugen Ionescu, un paralelism
interesant între Lecția și Cântăreața cheală, cu
încremeniri, cu reluări. Florin Didilescu a
reghizat piesa Lianei Didilescu (Fapt divers)
despre violența în mediul școlar. Un fel de
avertisment. Mulți actori, joc de lanterne
(întunericul poate fi o metaforă), o “nebunie”
artistică meticulos organizată.
La Clubul “Frontiera” a cântat Jerome Lecerf
din Belgia. Mircea Baniciu a electrizat discoteca
“Viva”. Un festival al tinereții, un schimb de
energie artistică, o motivație în plus pentru limba
franceză, o sărbătoare a teatrului.
■
2
-1 TRIBUNA ♦ nr. 31 ♦ 16-31 decembrie 2003 |-
Editorial
La ce preț?
sau „pragmatica" literaturii române
■	Claudiu Groza
ntrebarea de mai sus, grafiată însă puțin dife-
rit - “La tse pres?” - am întîlnit-o în admi-
rabila Fabula a Ioanei Pârvulescu din nr. 555 al
Dilemei - Opera sau viața. Este vorba, în textul cu
pricina, despre un puștiulică peltic, intrat într-o
librărie în căutarea Micului prinț (adică a “ Mitului
prins ”, după cum spune el). După un moment de
jubilare, căci cartea există, vine și întrebarea îngri-
jorată: “La tse pres?”. “Morala: Micul prins e
opera. La tse pres e viața. Că nu pot fi separate, că
opera adevărata fara viața nu exista, începi să înțelegi
o dată cu pierderea primilor dinți de lapte”, scrie
Ioana Pârvulescu.
Textul meu, plecînd de la pretextul întrebării
de mai sus, nu va încerca decît să răspundă vir-
tualei întrebări - justificate, indignate, blazate,
condescendente, îngrijorate - a cititorului român
de literatură: “La ce preț?”.
*
În recentul său volum, Efectul “Echinox” sau
despre echilibru (Ed. Biblioteca Apostrof), Petru
Poantă tentează, la un moment dat, o polemică pe
marginea ideii - obsesive la noi - a sincronismului
literaturii române. “Adversarul” criticului clujean
este Mircea Cărtărescu, care ar fi afirmat că, în
deceniile postbelice, abia generația ’80 a reușit să
împlinească mereu clamatul deziderat. Nu voi
intra în detaliile dezbaterii, deși mi-ar fi greu să
accept că un Radu Petrescu ori un Bănulescu ar
putea fi cotați drept “anacronici”.
Punctul nodal al problemei este, cred, altul,
cu bătaie mult mai pragmatic-sociologică: orizon-
tul de impact public al fiecărei generații literare. Din
această perspectivă - lăsînd la o parte orice e legat
de factorul ideologic - “atuul”, ca să spun așa, al
generației ’80 a fost că se revendica de la un
model anglo-american, mult mai spectaculos ca
manifestare publică, mai dezinhibat, mai “de
masă”, mai fancy, dacă vreți, decît modelul cvasi-
academic, elitist, al Europei italo-franceze cultivat
de generațiile dinainte. În acest fel, sub aparența
unui nonconformism ludic cuceritor, generația
’80 s-a “conformat”, de fapt, orizontului de
așteptare al momentului.
*
E evident că orice discuție despre sincroni-
zarea/desincronizarea literaturii române are rele-
vanță doar în lumea profesioniștilor, fără un real
impact public. Pentru că o cultura trebuie sa se sin-
cronizeze, întîi de toate, cu orizontul de sensibilitate al
celor carora li se adreseaza. Sincronismul nu înseam-
nă ca, în turnul de fildeș, cerebral și meșteșugă -
rește, să imiți ceva cu gîndul că ești “la zi în cul-
tură”. Cititorul este cel mai bun barometru al
sincronizării.
Este deja un truism - cu destin paradoxal la
noi, e-adevărat - că și cultura e o marfă, iar piața
culturală respectă aceeași regulă a cererii și ofertei
ca orice altă piață. Iar aici valoarea produselor -
atenție!, stabilită de cumparator - este decisivă.
Întrebarea “La ce preț?”, pe orice ton ar fi pusă,
nu ascunde doar un mobil trivial-pragmatic.
*
Scriitorul român nu are conștiința finalității
operei sale. El nu scrie pentru cineva și la concurența
cu cineva, ci scrie, pur și simplu, amăgindu-se că
va fi citit. Că formula lui de creație, admirată
cîndva, devorată de zeci de mii de cititori, lăudată
de critici și premiată de breaslă, e încă viabilă. Pus
în fața realității deloc trandafirii a pieței culturale,
scriitorul român nu se va gîndi să scrie altfel, ci
va da vina, pentru insuccesul său, pe “prostituția
culturală” de la televiziune ori pe “literatura de
consum” și va refuza, feroce și scandalizat, să
accepte că problema îi aparține.
Mă întreb, în termeni foarte pragmatici, cîți
scriitori români ar avea șansa să fie girați de o
agenție literara? Cîți ar putea beneficia de cîte o
costisitoare campanie de presă, acoperită însă de
cifra de vînzări? Întrebări aparent retorice,
aparent obraznice, esențiale însă pentru existența
pe piața a scriitorilor autohtoni. Din păcate/din
fericire, și literatura e marfă perisabilă...
*
Desincronizarea literaturii române - a scri-
itorului român, de fapt - este față de cititor. Cel
român dar și cel de aiurea. În ciuda lamentațiilor
periodice ale unora și altora, românul continuă să
citească. O demonstrează - statistic, nu empiric -
afluxul de public la tîrgurile de carte, dar și
numărul de abonați ai bibliotecilor publice de
toate felurile. Topurile de vînzări, cîte se fac și
cum se fac, arată însă că românul citește fie litera-
tură universală, fie - din creația autohtonă - cărți
de non-ficțiune. Aproape deloc ficțiune
românească. Criticii români, care cultivă majori-
tar atitudini superior-academice, refuzînd
condescendent condiția de foiletoniști, n-au stat
să analizeze această lipsă de impact public, ci au
găsit justificări în tot soiul de -isme din care, evi-
dent, vinovat nu ieșea literatorul român. (Despre
rolul criticului ca mediator am scris într-un alt edi-
torial tribunist, încît nu mai insist. Continuu să
am însă nostalgia unui TLS, de pildă, încă inexis-
tent în media națională.)
Măsura acestei desincronizări - a scriitorului
român, nu a literaturii române - este de altfel
dată de prezența nulă a volumelor noastre “la
export”. Concluzia, netă dar nu infailibilă, ar fi
că, pentru sincronizare, scriitorul român nu tre-
buie să scrie ca un englez, francez, american sau
neamț, ci pentru englez, francez, american, neamț.
Implicit pentru român.
La trei lucruri ar trebui să se gîndească litera-
torul autohton, pentru a-și păstra/(re)cîștiga locul
pe piața literară: adecvare, competitivitate, ținta (tar-
get). Dincolo de orice dezbateri, opinii, sentințe,
răspunsul la cele trei chestiuni nu înseamnă trivi-
alizarea ficțiunii, compromisul, ci tocmai dim-
potrivă. După cum spunea prietenul meu, proza-
torul Mihai Goțiu, abia cînd despre scriitori presa
va vorbi la fel de mult ca despre fotbaliști, litera-
tura română va exista cu adevărat.
Pînă una-alta, să nu ne facem iluzii: literatura
este o marfă, iar scriitorul un biet tarabagiu răc-
nind în piață. De “fața” mărfii și de harul negus-
toresc al vînzătorului depinde ca grăbitul
cumpărător să se apropie și să întrebe - blazat,
indignat, condescendent, justficat - “La ce preț?”.
Vînzare bună!
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 31 ♦ 16-31 decembrie 2003 |-
3
p| niversitaria
O pledoarie pentru relația adecvată între
tradiție și inovație în viața universitară
■	Aurel Codoban
ărțile istorice oferă adesea anticiparea a
ceea ce urmează: ajunge să privim dis-
tribuția primelor universități în secolul al
XIII-lea și al XlV-lea și evoluția lor teritorială
ulterioară pentru a putea prognoza destinul unor
zone geografice de astăzi ale continentului euro-
pean. Teritoriile lipsite atunci de universități sunt
astăzi cele ce abia urmează să se integreze în
Uniunea Europeană. După cum prea bine și cu
neplăcere se știe, acesta este și cazul României. E
adevărat că sporadice și intermitente forme de
învățământ superior au început să apară și în
spațiul carpato-danubiano-pontic în secolul al
XVI-lea. Dar în forme constante și bine fixate și
mai ales în adevăratul înțeles al învățământului
superior, universitățile românești au luat ființă
abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Desigur, universitățile moderne înseamnă cu
totul altceva decât cele medievale, sau chiar decât
cele ale începutului modernității, care, chiar dacă
în grade diferite, continuau să fie impregnate de
spiritul teologiei creștine mai degrabă decât acela
al cunoașterii moderne. Conform modelului
humboldian însă, universitățile moderne oferă o
versiune unitară a diversității cunoașterii științi-
fice. Suplimentar, modelul francez post-
napoleonian impune o legătură administrativă
între universitate și statul național.
Cartea istoricului clujean Vasile Pușcaș,
Universitate - Societate - Modernizare Organizarea °i
activitatea științfică a Universității din Cluj (1919-
1940) - aflată la a doua ediție cu capitole supli-
mentare (V. Refugiul °i revenirea la Cluj a
Universității „Regele Ferdinand I”) și subcapitole
(1.3. Considerații privind instituționalizarea
învățământului superior în cultura română până la
1848; și 1.4. Ideea de universitate în spațiul cultural
românesc, 1848-1859) - este o istorie comprehen-
sivă a uneia dintre aceste instituții moderne de
învățământ superior din România, mai precis,
după cum o spune și distinsul ei prefațator, pro-
fesorul Keith Hitchins, „prima istorie a
Universității din Cluj care descrie sistematic
organizarea și funcționarea ei în primii douăzeci
de ani ai existenței sale”. Într-adevăr, Universitatea
din Cluj pentru învățământul superior în limba
română din Transilvania a fost proiectată în acest
spirit al modernității după modelele germane și
franceze. Interesul din partea intelectualilor comu-
nității românești majoritare pentru o astfel de
instituție a fost timpuriu. Dar demersurile
românilor transilvăneni nu au dus la înființarea
unei Universități în limba română la Cluj.
Fondatorii acestei Universități au trebuit să aștepte
sfârșitul primului război mondial, “Marea Unire”
și crearea statului național român. Între proiectele
lor, cel mai remarcabil este cel al lui Pârvan: el a
avut cel mai larg ecou în epocă „asupra celor care
aveau misiunea de a prelua și reorganiza
Universitatea din Cluj”, ca Universitate a Daciei
Superioare. Istoria Universității clujene ca insti-
tuție superioară de învățământ în limba română
începe oficial odată cu deschiderea ei în februarie
1920. În fine, un alt episod dramatic al istoriei
acestei universități este consecința celui de-al
doilea război mondial, cedarea Ardealului de
nord, care o face să se deplaseze la Sibiu, pentru
ca apoi, la sfârșitul războiului, să revină la Cluj,
evenimente cărora le este rezervat ultimul capitol,
al V-lea, introdus în a doua ediție a cărții.
Poate că cele mai interesante capitole pentru
un universitar, pentru un membru al comunității
academice, sunt cele referitoare la Organizarea
științfică °i didactică a Universității clujene în perioada
interbelică și Activitatea științifică °i didactică la Univer-
sitatea din Cluj (1919-1940). Lectura acestor capi-
tole mi-a reamintit una din splendidele cărți ale
culturii occidentale moderne: cartea lui Herman
Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă. Problemele Uni-
versității par să fi fost aceleași ca și ale „provinciei
pedagogice”, ca și ale Castaliei despre care ne
vorbește această carte: opoziția dintre cercetare
științifică și activitate didactică și cea dintre orga-
nizare și autonomie. Desigur, Castalia avea o
finanțare asigurată, ceea ce nu se poate spune
despre universitatea modernă în general și despre
Universitatea din Cluj în particular. Cel mai ade-
sea în modernitate - și istoria Universității din
Cluj stă ca bună mărturie - societatea a intervenit
în destinul universității prin crizele ei financiare,
economice, politice și prin solicitarea de a pune
interesele imediate ale societății înaintea valorilor
spirituale perene. Problema universității moderne
- la fel ca și cea a „provinciei pedagogice” a lui
Herman Hesse - este aceea a unei bune relații
între autonomia universitară dedicată unor valori
spiritual-umane perene și modalitatea de integra-
re în societate a universității care se simte obligată
prin vocația ei să țină cont de problemele sociale
și economice ale comunității în care se situează
precum și de schimbarea curentelor de opinie și
tendințelor din viața politică. La acest punct tre-
buie să recunoaștem că problemele universității -
care derivă de altfel, după cum se vede, din chiar
tradiția ei - au rămas aceleași: problema surselor
de finanțare, o organizării universității, a tensiunii
constructive dintre cercetare și activitatea didac-
tică și cea a deschiderii funcționale spre societate
a ei. Cei care au construit instituția clujeană au
reușit să armonizeze idealurile pe termen lung ale
unei instituții de învățământ superior cu cerințele
practice ale societății și să mențină în același timp
autonomia și deschiderea universității. Lectura
acestor pagini pline de analize detaliate și clare ale
istoriei Universității clujene mi-a întărit convin-
gerea în necesitatea unei “culturi” organizaționale
sau instituționale printre membrii acestei „repu-
blici academice”. M-a amuzat să văd în reporta-
jele de la știrile televizate parlamentari încurcați
de întrebările reporterilor relative la istoria țării
sau la cea a Uniunii Europene. Probabil că cei
care conduc astăzi universitatea ar putea fi, la fel,
întrebați despre tradiția instituției pe care o con -
duc și cred că o reprezintă...
Diversitatea punctelor de vedere asupra isto-
riei universității ca instituție provine de la dife-
rența dintre idealurile de universitate, respectiv a
“concepției despre rolul instituției, conținutul
activității sale și mijloacele, metodele de realizare
a idealului respectiv”. Chiar și în cazul aceleiași
instituții universitare, cum este spre exemplu
Universitatea clujeană, pot apare chiar și în
condițiile unor cercetări cât se poate de obiective,
perspective diferite asupra apariției, istoriei și
tradiției instituției. De aceea putem spune că
există în această carte nu numai investigarea unei
tradiții, ci și asumarea unui proiect. Trebuie să
admitem faptul că în eul auctorial al autorului
acestei cărți interferează un Vasile Pușcaș,
istoricul, cercetătorul arhivelor trecutului, cu un
Vasile Pușcaș, să spunem, negociatorul șef al
relațiilor cu Comunitatea Europeană, adică omul
politic - și accentuez: nu politicianul, adică omul
care folosește valorile subsumându-le valorii
politice, ci invers, cel care subsumează politica
realizării constructive a celorlalte valori. Vreau să
spun că, desigur cu obiectivitatea științifică și
neutralitatea axiologică cerută demersului teoreti-
co-științific, tradiția instituției universitare clu-
jene este investigată din perspectiva proiectului
ei, așa cum îl înțelege și concepe autorul cărții, și
că acest proiect este măsurat din perspectiva real-
izărilor sale efective. Există, într-adevăr, o relație
importantă între tradiție și inovație, între proiec-
tul realizat al unei instituții și realizarea
proiectelor novatoare menite să schimbe sau să
remodeleze funcțiile, structura și organizarea
respectivei instituții. Așa cum observă Gadamer,
există o relație hermeneutică între orice tradiție și
inovațiile care o remodelează: înnoirile, invențiile
chestionează tradiția instituției și tradiția deschide
câmpul posibilelor înnoiri pe care le poate supor-
ta în condițiile păstrării proiectului fondator,
adică fără să se transforme în altceva, fără să-și
piardă identitatea și autonomia.
Ceea ce mi se pare interesant în cărțile publi-
cate de istoricul Vasile Pușcaș este faptul că, fără a
afecta în nici un fel valoarea lor teoretico-științi-
fică, ele conțin implicit proiectele unei acțiuni
practice. De aceea destinul unora dintre cărțile
sale este simptomatic: cu această carte despre uni-
versitatea clujeană s-a întâmplat ceva similar cu
destinul primei sale cărți, cea despre Petru Groza,
care n-a fost difuzată și a fost trimisă la topit. Tot
astfel cartea de față, apărută într-o primă ediție la
editura Universității clujene - Presa Universitară
Clujeană - pare să fi dispărut subit de pe piață,
dar a fost de fapt dosită, pentru a fi, ulterior,
regăsită și redistribuită liceenilor ca donație de
către o fundație culturală cu mențiunea: “Carte
salvată de la distrugere”. Este ceea ce-l îndrep-
tățește pe autor să afirme într-o notă asupra
ediției secunde: “Această întâmplare, dimpreună
cu discuțiile nesfârșite despre soarta Universității
din Cluj, chiar și la acest început de secol al
XXI-lea m-a determinat să republic lucrarea
Universitate - Societate - Modernizare”. Cu acest
destin al cărții și cu acest context al reeditării ei
credem că putem vedea în acest text nu numai o
merituoasă investigație istorică a unei instituții,
atât de necesară constituirii conștiinței ei, ci și
interogarea tradiției ei pentru deschiderea
Universității spre un proiect de dialog social și
comunitar amplu și solicitant. Vasile Pușcaș pare
să fie omul predestinat între universitarii clujeni,
membri ai acestei republici academice, pentru a
duce mai departe, în contextul integrării ei în
Uniunea Europeană, și proiectele și sensul acestei
tradiții.
■
4
-1 TRIBUNA ♦ nr. 31 ♦ 16-31 decembrie 2003 |-
Europa unită, educație
și autonomie universitară
■	Adrian Ivan
a 1 uropa Unită, reprezentată actualmente de
Uniunea Europeană aflată în plin proces
l de reformă organizațională și instituțion-
ală, care în curând va avea o Constituție (care
integrează tot ceea ce s-a reușit în domeniul inte-
grării economice și al cooperării politice euro-
pene) este unul din polii economici majori ai
lumii contemporane. Ea este în competiție, din ce
în ce mai accentuată după sfârșitul Războiului
Rece, cu alți poli de putere din sistemul inter-
național, americani sau asiatici. Competiția eco-
nomică, dar nu numai, presupune mână de lucru
specializată și mobilitate intetelectuală, însem-
nând cu alte cuvinte o educație de o calitate supe-
rioară. Așa se explică faptul că educația este unul
din subiectele cele mai discutate astăzi în mediile
intelectuale, culturale, politice și economice
europene. Explicația ar fi dată de interesul pe care
diferite instituții europene și naționale, firme,
întreprinderi, universități, pentru a numi numai
câteva, o acordă educației, formării continue a
indivizilor, ca mijloc și condiție necesară afirmării
Europei ca un real competitor mondial.
Interesul pentru educație s-a născut firește și
din dreptul cetățeanului la instruire și la formare
continuă, drept care trebuie să-i asigure acestuia o
reprezentare cât mai adecvată pe piața competitivă
a mâinii de lucru.
În Uniunea Europeană educația este un dome-
niu de integrare unde conform principiului sub-
sidiarității, statele membre au responsabilitatea
conținutului, predării și organizării propriului sis-
tem de educație. Trebuie să spunem, de la început,
că Uniunea Europeană respectă diversitatea edu-
cațională europeană, încercând să găsească principi-
ile necesare funcționării unui învățământ de cali-
tate, care să fie recunoscut atât de statele membre
cât și de cele candidate. Este un demers dificil, în
care statele sunt ajutate de instituțiile comunitare,
care au rolul (conform articolelor 149 și 150 din
Tratatul Comunităților Europene), de a contribui și
asigura dezvoltarea calității educației și încurajarea
cooperării dintre statele membre în acest domeniu.
Sarcina acestui demers comunitar revine Comisiei
Europene, care prin Direcția Generală pentru
Educație și Cultură trebuie să sprijine prezervarea
diversității și tradițiilor educaționale europene, să
stabilească anumite standarde și metodologii, să
înlăture obstacolele în calea învățării pentru a putea
răspunde cerințelor secolului al XXI-lea. Pentru
a-și îndeplini obiectivele, Comisia Europeană are la
dispoziție programele destinate educației (Socrates
și Leonardo da Vinci), întreprinde evaluări conti-
nue ale calității școlilor și universităților, adresează
recomandări adresate statelor membre etc.
La propunerea Comisiei și cu contribuția celor
15 state membre, Consiliul de Miniștri a adoptat
un document intitulat “Raportul asupra obiec-
tivelor concrete viitoare ale sistemelor educației”(12
februarie 2001). Raportul a fost aprobat în martie
2001 de către Consiliul European de la Stockholm.
Acest document a stabilit trei obiective, care
reprezintă punctele de referință ale politicilor
naționale în domeniul educației europene: 1.
îmbunătățirea calității educației și a sistemului de
instruire; 2. accesul sporit al fiecărui cetățean la
învățare continuă; 3. răspândirea educației și sis-
temului de instruire european în toată lumea.
Ideile acestui raport se regăsesc cuprinse în
proiectul de Constituție al Convenției Europene,
unde se arată că Uniunea are ca scop dezvoltarea
dimensiunii europene a educației, prin învățarea și
difuzarea limbilor europene, amplificarea schim-
burilor de informații și de experiență între diferi-
tele sisteme de învățământ europene, mobilitatea
studenților și a profesorilor, recunoașterea reci-
procă a diplomelor și a perioadelor de studii etc1.
Procesul educațional în Europa Unită este
unul complex, în care sunt implicați mai mulți
actori fie că sunt comunitari, naționali, regionali
sau locali. O responsabilitate deosebită revine
universităților, având în vedere tradiția
autonomiei lor medievale și rolul acestora în for-
marea specialiștilor și a conștiințelor publice. Se
vorbește tot mai mult în ultima vreme de refor-
ma universitară, de principiul autonomiei univer-
sităților, de recunoașterea reciprocă a diplomelor,
de spațiul universitar european etc.
În procesul educațional european universitățile
au jucat și vor juca un rol major, mai ales, că ele
sunt chemate să ofere soluții de formare a spe-
cialiștilor necesari unei piețe a muncii din ce în ce
mai specializate și diversificate. Pentru a face față
acestor cerințe, universitățile trebuie să se schimbe
și ca atitudine față de procesul de instruire din
interiorul lor și față de relația lor cu societatea.
Până în momentul de față au fost elaborate câteva
documente europene în domeniul educației. Un
prim document pe care am dori
să-l invocăm se înscrie în spiritul demersului
Comisiei Europene condusă de Jacques Delors
privind recuperarea întârzierii tehnologice a
Europei față de Stele Unite și Japonia și se inti-
tulează Magna Charta Universitatum, semnat de o
parte din rectorii europeni la Bologna în 18 sep-
tembrie 19882. În acest document se afirmau ideile
de autonomie universitară, legătura strânsă dintre
cercetare și activitatea didactică și dialogul dintre
profesori și studenți. Cunoscând riscurile poli-
tizării unor universități, datorate unor regimuri
totalitare, autorii documentului au insistat pe bună
dreptate asupra faptului că “universitatea nu
cunoaște frontiere geografice și politice”, pledând
pentru cunoaștere reciprocă și interacțiunea cul-
turilor. Același document sublinia ideea
recunoașterii reciproce a titlurilor și diplomelor,
mobilitatea profesorilor și studenților etc. Ideile
conținute în acest document vor fi reținute atât de
Declarația de la Sorbona din 25 mai 1998 a miniștrilor
învățământului superior din Franța, Italia,
Germania și Marea Britanie cu ocazia sărbătoririi a
800 de ani de la fondarea Universității de la Paris și
în Declarația miniștrilor europeni ai educației de la
Bologna din 19 iunie 1999. În Declarația de la Sorbona,
cei patru miniștri europeni porneau de la ideea li-
bertății circulației studenților, profesorilor și
științei în evul mediu, arătând astfel că este nevoie
de stabilirea unor principii europene în domeniul
educației. Aici s-a vorbit de două nivele de învăță-
mânt superior, unul de pre-licență și altul de post-
licență, de creditele transferabile, de asigurarea
unor studii pluridisciplinare, recunoașterea reci-
procă a diplomelor etc.3 Al doilea document invo-
cat are o greutate mult mai mare, deoarece bazân-
+
-1 TRIBUNA ♦ nr. 31 ♦ 16-31 decembrie 2003 |-
5
du-se pe principiul susținut la Bologna în 1988
privind libertatea de colaborare a universităților
dincolo de barierele geografice și politice, el este
expresia acordului a 28 de miniștri ai educației din
statele membre ale UE, din cele candidate și
Islanda. Ca și în declarația de la Sorbona, concep-
tul vehiculat are în centru ideea Europei Cunoașterii
care să apropie cetățenii Uniunii Europene,
“oferindu-le - acestora - competențele necesare
pentru a putea face față provocărilor noului mile-
niu”4. Referindu-se la Spațiul European al Învăță-
mântului Superior, proclamat de Magna Charta Uni-
versitatum în 1988, Declarația de la Bologna reia atât
ideea autonomiei universitare cât și necesitatea
adaptării învățământului superior european la exi-
gențele competiției economice mondiale. La
Bologna au fost stabilite câteva direcții de reformă
a învățământului superior. Prima se referă la adop-
tarea un sistem de diplome transparente și compa-
rabile, introducerea Suplimentului la Diplomă, a
doua la adoptarea unui sistem bazat pe două
cicluri, pre- și post-licență, adoptarea unui sistem
de credite transferabile pentru a facilita mobilitatea
studenților, recunoașterea și punerea în valoarea a
stagiilor efectuate de profesori, cercetători și per-
sonalul administrativ în celelalte țări europene,
promovarea cooperării europene în domeniul asi-
gurării calității (elaborarea de criterii și metodolo-
gii comparabile), promovarea dimensiunii euro-
pene a programelor de studii, elaborarea de pro-
grame integrate de studii, instruire și cercetare etc.
Aceleași idei le regăsim și în Mesajul final al
Convenției de la Salamanca a instituțiilor europene de
învățământ superior din 30 martie 2001, care insistă
mai ales pe autonomia universitară și libertatea aca-
demică5. Mai relevante ni se par principiile enunța-
te în Declarația Conferinței miniștrilor învățământului
Superior de la Praga din 19 mai 20016. Solidari cu
principiile Declarației de la Bologna, mai ales cu
cele referitoare la diplomele transparente și compa-
rabile, sistemul pe două cicluri, sistemul de credi-
te, mobilitate, calitate, dimensiunea europeană etc.,
ei au insistat asupra ideii că învățământul superior
trebuie considerat un bun public și că este și va
rămâne o responsabilitate publică. Demersurile lor
au fost continuate în 2003 la Berlin, unde, într-o
nouă declarație, miniștrii s-au pronunțat pentru
întărirea rolului Universităților în Europa Cunoaște-
rii propunându-și ca obiectiv principal realizarea
Spațiului Învățământului Superior European în
2010. Comisia Europeană a pregătit cu acest prilej
un material care fixează prioritățile sale în dome-
niu. În opinia Comisiei este de dorit ca începând
cu 2005 să se realizeze articularea Legislațiilor
Naționale ale Calității cu Cadrul Calității Europene
(un set de proceduri și standarde de evaluare)7. Tot
în același an , ministerele învățământului superior
vor trebui să asigure recunoașterea diplomelor și a
perioadelor de studii.
Din documentele prezentate mai sus, se
desprind câteva idei demne de reținut: una care
subliniază responsabilitatea și competențele guver-
nelor statelor membre și candidate în elaborarea
unui cadru legislativ necesar aplicării principiilor
enunțate la Bologna, asumarea unor principii
europene ale învățământului superior (calitate, pro-
grame europene de studii, competitivitate, credite
transferabile, recunoașterea reciprocă a diplomelor)
și respectul autonomiei universitare.
În cele ce urmează vom încerca să analizăm ce
semnifică din punctul nostru de vedere autonomia
universitară. Această autonomie s-a născut odată cu
universitățile europene la finele evului mediu,
principii acordându-le acestora libertatea de organi-
zare internă, punând la dispoziția lor fondurile
necesare organizării și funcționării. Universitatea
de la Bologna, cea mai veche universitate, a fost
condusă foarte multă vreme de studenți, având ast-
fel o autonomie pronunțată. Altele au împărțit
funcțiile de gestiune între profesori și studenți,
cum este cea din Paris, altele au acordat autoritate
profesorilor. Atât profesorii cât și studenții s-au
bucurat de libertatea de circulație, putând schimba
între ei ideile și rezultatele cercetării lor.
Universitatea modernă, mai ales după Revoluția
franceză și perioada lui Napoleon I a asistat statul
modern în formarea funcționarilor necesari unei
administrații eficiente, jucând un rol social de
primă mână, mai ales în ceea ce privește formarea
conștiințelor publice. Acest tip de universitate a
însoțit formarea conștiinței naționale moderne,
fiind creuzetul în care s-au plămădit elitele politice
ale secolului al XIX-lea și ale începutului secolului
al XX-lea. Ea a fost firește legată de puterea politică,
autonomia ei fiind în funcție de disponibilitățile
publice ale vremii. Universitatea dintre cele două
războaie mondiale s-a bucurat de o mai largă
autonomie, integrând eficient activitatea de cerce-
tare, de predare și dialogul susținut cu societatea.
Constatăm în această perioadă un pragmatism uni -
versitar, influențat mai ales de dinamica univer-
sităților americane, în mare parte conectate prin
cercetare la dezvoltarea economică și a pieței
muncii din Statele Unite. Un avânt deosebit l-au
avut mai ales universitățile private, spre exemplu
Universitatea Harvard, direct conectată la nevoile
economiei americane, degajând un pragmatism pe
care foarte mulți europeni l-ar dori integrat spiritu-
lui european. Autonomia acestui tip de universi-
tate este firește în funcție de capacitatea sa de a
răspunde permanent cerințelor pieței, de a atrage
finanțări private, de a oferi servicii, rezultatele
cercetării firmelor private etc. Universitatea euro-
peană, așa cum se poate constata din documentele
prezentate, dorește să aplice același dialog cu socie-
tatea și cu mediul public, dar rămâne în mare
parte sub responsabilitate publică, ceea ce face ca
autonomia sa să fie mult mai restrânsă. Atâta timp
cât universitatea europeană publică va fi finanțată
de autoritățile publice, fie ele naționale, regionale
sau locale, ea va depinde de capriciile puterii, de
interesele acesteia. Cu toate acestea, autonomia
universitară a început să preocupe mediile politice
europene, reuniunile miniștrilor din domeniu fiind
un exemplu convingător. Nu trebuie să uităm din
această ecuație instituțiile europene, a căror rol de
coordonare poate duce spre un standard minim
european în domeniul educației.
Autonomia universităților publice este în gene-
ral văzută în relație directă cu autoritatea tutelară,
cu ministerul de resort. Față de acesta, universitățile
doresc să aibă libertatea de organizare internă, de
gestiune a fondurilor publice sau private. Din
punctul nostru de vedere, autonomia universitară
trebuie văzută și de jos în sus, ca fiind expresia li-
bertății corpului academic, al fiecărui profesor în
parte de a-și organiza cursurile, de a participa la
programe de cercetare naționale sau internaționale,
libertatea studenților de a se organiza și de a partici-
pa la dezbaterea procesului de învățământ și
autonomia institutelor de cercetare și a facultăților
față de universitate, mai ales în ceea ce privește
gestiunea propriilor bugete. Credem că reforma
universitară trebuie să includă acordarea persona-
lității juridice institutelor de cercetare și formare
postuniversitară, care din punctul nostru de vedere
se înscriu cel mai bine în logica studiilor și
cercetărilor interdisciplinare. Aceste institute, spre
deosebire de facultăți sunt mult mai restrânse ca
număr de profesori, cercetători, masteranzi și stu-
denți, fiind mult mai mobile în dialogul cu socie-
tatea. În România, de exemplu, aceste institute
sunt organizate în cadrul facultăților, fără a putea
dispune direct de bugetele pe care le obțin din par-
ticiparea la competițiile naționale și internaționale.
Programele Uniunii Europene favorizează partici-
parea universităților și a institutelor de cercetare la
elaborarea de proiecte comunitare. Realizarea aces-
tor proiecte presupune parteneriate între instituții
de cercetare, firme, organizații nonguvernamentale
etc. Din nefericire, organizarea actuală a acestor
institute împiedică participarea lor directă la
parteneriate cu alte institute de cercetare similare
din Uniunea Europeană sau cu reprezentanți ai
mediului economic intern și extern.
Una din cerințele proiectelor comunitare este
aceea de a avea un buget propriu pentru a fi credi-
bil. Pentru a dovedi credibilitatea lor financiară față
de partenerii străini aceste institute ar trebui să dis-
pună direct de fondurile pe care le atrag, dar din
nefericire, ele trebuie să facă un excurs birocratic
ce pornește de la decanatele facultăților, la rec-
toratele universităților și în cele din urmă la servici-
ile contabile ale acestora. Credem că legislația în
domeniu ar fi mult mai flexibilă în condițiile în
care acestea ar avea autonomie financiară exprimată
prin existența lor ca subiect de drept public, așa
cum sunt institute similare din Elveția și Italia.
În Italia spre exemplu, Institutul de Sociologie
Internațională de la Gorizia este organizat printr-un
parteneriat între Universitatea din Trieste și
autoritățile regiunii Friuli-Venezia-Giulia. În frun-
tea sa se află un profesor al acestei universități, dis-
punând de un buget propriu, propriile strategii de
cercetare și predare și ceea ce este mai important
personalitate juridică. Această personalitate juridică
îi conferă o mai mare libertate de acțiune și
conectare la societate, mai ales în ceea ce privește
atragerea de fonduri private, necesare atât procesu-
lui de cercetare cât și celui de predare.
Dând exemplu acest institut am atins încă un
punct esențial al cercetării, legătura dintre public și
privat, colaborarea dintre mediile economice și
institutele de cercetare-predare. Partenerii econo-
mici caută în general institute funcționale, mobile,
cu echipe mici și interdisciplinare. Facultățile și
catedrele universitare nu pot oferi aceste servicii,
deoarece activitatea lor este stufoasă și în general
axată pe activitatea didactică, având din acest punct
de vedere un conservatorism de multe ori manifest.
Dinamica universitară, mai ales în condițiile accen-
tului pus pe studiile de master va trebui să încura-
jeze aceste institute, mai ales că ele pot fi punctul
de plecare al întăririi autonomiei universitare și a
legăturii cât mai strânse cu mediile economice,
cerință europeană a modernizării universității se-
colului al XXI-lea.
■
Note:
1.	Proiect de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa,
CONV 850/03, 18 iulie 2003, p.103.
2.	Magna Charta Universitatum, Pentru un spațiu european al
învățământului superior, coord. Rodica Bakonski, Cluj-
Napoca, Ed. Echinox, 2002, pp.17-19.
3.	Ibidem, p.24.
4.	Ibidem, p. 29.
5.	Ibidem, p.39-45.
6.	Ibidem, pp.49-56.
7.	Berlin Conference of European Higher Education
Ministers “Realising the European Higher Education Area”
Contribution of the European Commission, Berlin, 18/19
September 2003, Brussels, 30 july 2003.
6
-1 TRIBUNA ♦ nr. 31 ♦ 16-31 decembrie 2003 |-
granslații_______________________________
Noi și intelectualii
■ Virgil Stanciu
Preocuparea față de rolul intelectualilor în
comunitate și în istorie este foarte veche, ea
începând, poate - în funcție de modul în
care definim această categorie socială - cu Platon,
care îi reținea pe unii și îi surghiunea pe alții din
Cetatea sa ideală. Feluritele ocârmuiri au avut, în
general, tendința de a-i privi cu suspiciune, în
primul rând din cauza neputinței funciare a inte-
lectualilor de a accepta necondiționat premisele și
strategiile ideologiei ajunse la putere, a dorinței
acestora de a trece totul prin filtrul necruțător al
rațiunii. Intelectualul are, doar, pornirea naturală de
a critica orice formă de management social, în
numele unor idealuri utopice migălos construite.
Aceasta este explicația faptului că orice schimbare
abruptă de regim, indiferent de culoarea ei politică,
a fost urmată (printre primele măsuri de consoli-
dare a “noului”) de o epurare drastică a intelectu-
alilor “irecuperabili”, iar în caz că pătura intelectu-
ală a fost considerată demnă de a fi partener, poziția
ei a fost în cel mai bun caz de rangul al doilea sau al
treilea, e. g. “aliat al clasei muncitoare”. Nu mai
puțin adevărat și dureros este și reversul medaliei,
situația în care cărturarul se lasă sedus - până la
orbire - de o anumită teorie politică, punându-se
în slujba ei, legitimând-o și întărindu-i prestigiul,
militând, uneori cu fanatism, pentru implementa-
rea ei. Exemplele sunt la îndemână: de la Robes-
pierre la d’Annunzio sau Rudyard Kipling, de la
Gorki la Aragon, de la Maurras la Ezra Pound sau
Mihail Sadoveanu. Julien Benda, într-un studiu
fundamental dedicat acestei probleme, La trahison
des clercs (1927, trad. rom. 1993), se distanțează cate-
goric de “cei care ar vrea să încredințeze cărturaru-
lui cârmuirea lumii și care doresc, ca Renan, ‘dom-
nia filosofilor’, odată ce consider că realitatea uma-
nă nu poate adopta crezul adevăraților cărturari de-
cât devenind divină, adică pierind ca realitate uma-
nă” (trad. de Gabriela Creția, București, “Huma-
nitas”, 1993, pp. 175-176). O carte la fel de necru-
țătoare este Sfârâitul inocenței de Stephen Koch, care
examinează modul în care eminenți intelectuali ai
primei jumătăți a secolului XX s-au lăsat seduși
(unii în schimbul unor considerabile avantaje per-
sonale) de Comintern și de propaganda stalinistă.
În sfârșit - în special pentru zona franceză, unde
exemplele abundă - se cuvine menționat studiul-
fluviu al lui Michel Winock, Secolul intelectualilor
(1997, Editura Românească, 2001), care, deși insistă
asupra modului în care și-au pus pecetea asupra
epocii trei gânditori și scriitori francezi, Maurice
Barres, Andre Gide și Jean-Paul Sartre, conține
destule observații pertinente și interpretări intere-
sante privind climatul intelectual și mișcarea ideilor
în Franța timp de aproape un secol, de la “afacerea
Dreyfus” la Raymond Aron și Michel Foucault.
Din aceeași specie face parte și volumul
Intelectualii de Paul Johnson, apărut inițial în 1988
și publicat într-o nouă ediție, adăugită, la editura
“Humanitas” în anul 2002. Traducătoarea, Luana
Stoica, pare a-și fi făcut o specialitate din tălmă-
cirea unor texte de acest gen, balansate pe punc-
tul de intersecție a istoriei cu biografia și politolo-
gia, de vreme ce tot ea a transpus în românește,
cu remarcabilă acuratețe, cartea lui Koch. Despre
autor, Paul Johnson, aflăm din scurta notă de
prezentare inclusă în volum că este un jurnalist
de calibru mare, cu ucenicia făcută la prestigioasa
revistă The New Statesman și care a colindat lumea
în căutarea unor subiecte ‘grele’ de reportaj ori
pentru a intervieva lideri și oameni politici de
diverse naționalități. Așadar, un jurnalist de tip
superior, asemenea lui Jeremy Paxman sau
Orianei Fallaci, al cărui nume este, singur,
garanția unei lecturi participative și răsplătitoare.
Ca și Julien Benda, Paul Johnson își pune
întrebarea dacă noi, oamenii de rând, putem avea
încredere în gândirea unor intelectuali ajunși în
poziția de a înrâuri mersul societății, dar mai ales
în statura lor morală. În paranteză fie zis, nu prea
înțelegem de ce amoralitatea sau chiar imoralitatea
unora dintre ‘studiile de caz’ ar trebui să ne pro-
voace, dincolo de oroarea firească față de ‘apucătu-
rile’ omului, și o reacție de respingere a sistemelor
filosofice, ideilor politice sau contribuțiilor literare
ale respectivilor autori: de cele mai multe ori, isto-
ria ideilor se dispensează de astfel de informații sau
le reține, în cel mai bun caz, ca pe niște note de
subsol, cu caracter anecdotic. Paul Johnson pare,
totuși, convins că ‘acești nebuni’ care ne dirijează
(nu ne ‘guvernează’, ca în celebra carte) sunt dis-
creditați în fața semenilor prin faptul că au avut o
viață personală dezordonată, iar în domeniul con-
ceptelor și parti-pris-urilor au fost niște șovăielnici.
Toată lumea bine informată știe că Byron și Shel-
ley au fost nu numai campioni ai libertății și exce-
lenți poeți, ci și niște depravați periculoși; atunci,
trebuiesc ei scoși din istoriile literare, iar poemele
lor arse, eventual, în piața publică? Marx a stabilit
cursul istoriei în secolul al XX-lea, care, desigur, a
fost unul aberant; ce relevanță are însă faptul că
avea o igienă personală cumplit de neglijentă și că a
împrumutat multe idei filosofice (și bani) de la
Engels sau de la alți gânditori contemporani?
Brecht a modelat drama celei de a doua jumătăți a
secolului în mai mare măsură decât orice alt dra-
maturg, poate cu excepția lui Ibsen (și el analizat în
carte) cu cincizeci de ani mai devreme. Dar știați
că era un papițoi, că folosea fără scrupule femeile,
că se pricepea de minune să negocieze condițiile
unui contract? Astfel reduși la scară, intelectualii
cărora Paul Johnson le consacră câte un capitol
devin, firește, mai puțini impresionanți și mult
mai umani, ceea ce este, să zicem, un câștig.
Cartea, ni se spune în Cuvânt înainte, “își prop-
une să stabilească, pornind de la analiza moralei și
a gândirii unor intelectuali de marcă, în ce măsură
aceștia sunt îndreptățiți să sfătuiască omenirea cum
să-și organizeze viața. Am încercat să fac ca analiza
să fie faptică și obiectivă _”. Atât. Nu ni se spune
care ar fi finalitatea unei astfel de analize, în afară
de aceea, subînțeleasă, a ridicării nivelului de cir-
cumspecție a omului mediu. Ideea de adâncime a
lui Paul Johnson pare a fi aceea că persoana care
nu-și poate gospodări cinstit și moral propria viață
nu ar trebui să se erijeze în lider de opinie. Sau că
intelectualii una propăvăduiesc și alta fac, fiind, în
consecință, necreditabili. Or, acesta este, cum ară-
tam la început, un lucru stabilit. Avem, totuși, de-a
face cu un sofism: nu rezultă logic că sfaturile date
de o persoană dubiosă din punct de vedere moral
trebuie să fie și ele imorale sau false. În cazul lui
Jean-Jacques Rousseau sau al Contelui Tolstoi ele
sunt mai curând naive sau utopice. Dacă
Hemingway a fost un macho egocentrist, modelul
lui de viață bărbătească, trăită în spiritul unui cod
al onoarei, nu poate fi atât de ușor refutat.
Conștiința secolului XX - l-am numit pe George
Orwell - nu poate fi întinată nici de proaspăta
dezvăluire că a fost informator al Foreign Office-
ului: a făcut-o din convingerea că răul comunist
trebuia stârpit din rădăcină. Dar, desigur, stă în car-
acterul omului (modern) să-l condamne pe
Orwell și să simpatizeze cu Kim Philby.
Un alt semn de întrebare ridicat de acest
volum este criteriul selectării cazurilor studiate.
De ce au fost considerați cei nouă intelectuali,
plus încă cinci sau șase examinați de-a valma în
capitolul final, mai reprezentativi decât alții? De
ce lipsesc persoane a căror operă a avut cu ade-
vărat o influență covârșitoare asupra gândirii
moderne, abstracte sau aplicate, precum Charles
Darwin, doctorul Sigmund Freud, Trotski sau
Andre Malraux? Cum toți au avut vieți intere-
sante și relativ păcătoase, nu putem decât să
conchidem că Paul Johnson nu era suficient de
documentat asupra lor.
Concluzia studiului lui Paul Johnson, înte-
meiat pe surse primare - jurnale, corespondență,
manuscrise de articole și cuvântări - dar și pe
solide surse secundare - biografii, istorii - este că
dorința de a transforma societatea a fost marea
decepție și principalul blestem al epocii moderne.
În secolul XX, mai cu seamă, în numele acestei
dorințe au fost sacrificați milioane de oameni.
Schimbarea societății este creația intelectualilor,
care cred că pot remedia universul exclusiv prin
apelul la rațiune. Ce drept au intelectualii să ne
spună cum să ne organizăm viața? Din punct de
vedere moral, nu ne sunt superiori (dimpotrivă,
vezi cazurile Norman Mailer, Kenneth Tynan, R.
M. Fassbinder etc.). Ei ar trebui să fie ținuți
departe de structurile puterii și să facă obiectul
unei suspiciuni speciale atunci când încearcă să
ofere colectivității un sfat. Ei crează un climat de
spaimă și ortodoxii dominante, care adesea
generează curente iraționale. Cartea se încheie cu
o serie de îndemnuri la restrângerea influenței
intelectualilor: feriți-vă de comitetele, confer-
ințele și ligile intelectualilor! Nu aveți încredere
în afirmațiile publice provenite din rândurile lor
strânse! Ignorați-le verdictele la adresa liderilor
politici. Și ultimul rând: “Cel mai rău despotism
politic este tirania nemiloasă a ideilor.”
De acord. Dar rămânem fără răspuns la o
întrebare: Dacă nu trebuie să-i ascultăm pe int-
electuali, de cine să ascultăm? De vulg?
Adevăratul interes al cărții lui Paul Johnson
rezidă, indubitabil, mai puțin în teza ei și mai
mult în amănuntul biografic relevant sau picant,
în iluminarea culiselor istoriei.
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 31 ♦ 16-31 decembrie 2003 |-
7
religie
„Sunt un adept
al Mișcării Ecumenice
- Înalt Prea Sfinția Voastră, ați dus la bun sjar°it o
operă de mare semnficație spirituală, transpunând într-o
nouă înfățișare românească textul sacru al Bibliei.
Pentru creștinătatea românească de azi această între-
prindere reprezintă, fără îndoială, un punct major de
referință și numai dacă avem în vedere că ea formează
primul plan de convergență a credinței creștine. Dar,
bineînțeles, e mult mai mult dacă ținem cont și de răs-
frângerile culturale pe care le implică studiul Bibliei, ceea
ce presupune un bun acces la literă tocmai ca spiritul ei
să circule mai liber printre credincioși. Ce efecte - ime-
diate sau de perspectivă - prevedeți că se vor produce o
dată cu dfuzarea acestei noi ediții a Bibliei și care con-
siderați că a fost orizontul de așteptare din partea
teologilor?
- Acum douăzeci și trei de ani, când, împre-
ună cu regretatul preot profesor Dumitru
Fecioru (și la îndemnul său) puneam la cale o
nouă versiune a Bibliei în limba română, nici eu
și nici el nu ne gândeam la perspectiva unui
„eveniment” bisericesc și cultural, ci, mult mai
simplu, la o treabă care trebuia, neapărat, făcută.
Cu atât mai puțin m-am gândit după aceea, când,
prin trecerea lui în eternitate am rămas singur,
m-am dăruit unei munci de lungă durată, care se
consuma între cutezanță și spaimă. De abia în
iulie 2001, la prima lansare a acestei Biblii, în aula
Palatului Patriarhiei, mi-am dat seama, cu emoție
și uimire, că era vorba, într-adevăr, de un „eveni-
ment”: în primul rând, prin interesul publicului
care umpluse sala într-o atmosferă aproape litur-
gică, și în al doilea rând prin prezența masivă a
mass-media, care s-a grăbit să difuzeze știrea prin
principalele canale audio-vizuale. Asemenea lan-
sări au mai avut loc în lunile următoare la
Academia Română, la Râmnicu-Vâlcea, la Bistrița
și Oradea, dar cea mai puternică, după părerea
mea (care se străduiește să fie obiectivă) a fost
aceea de la Universitatea Babeș-Bolyai, inițiată și
patronată de rectorul Andrei Marga: zic „cea mai
puternică”, prin impresionanta participare a in-
telectualității clujene în spațiul Piramida și prin
excelenta calitate științifică a comunicărilor din
Aula Magna.
Desigur, toate acestea se referă la aspectul
exterior, formal, festiv, festivist sau spectaculos al
momentului. Personal, pe durata tuturor acestor
manifestări mi-am controlat echilibrul interior,
conștient că la asemenea lansări se spun vorbe
numai de bine și că rămâne destul spațiu pentru
critici și contestații. Acestea însă nu pot veni mai
devreme de doi-trei ani, timp în care Biblia poate
fi citită cu creionul în mână.
„Treaba care trebuia făcută” nu era altceva
decât o revizuire a textului biblic; iar aceasta, din
câteva principale motive: mai întâi, în 1936 Gala
Galaction și Vasile Radu au rupt tradiția
răsăriteană după care Textus Receptus al Vechiului
Testament este cel grecesc al Septuagintei (sec. III
î.H.) și au tradus după cel ebraic, numit Masoretic
(sec. X d.H.), versiune care prezintă numeroase
diferențe cu consecințe dogmatice. Așadar, tre-
buia restaurat, în românește, textul Septuagintei, a
cărui ultimă versiune, la noi, fusese Biblia din
1914 (a Sfântului Sinod). În al doilea rând,
evoluția limbii române cerea o aducere la zi a
întregii Sfinte Scripturi, atât în lexic și morfolo-
gie, cât și în sintaxă și stil. În al treilea rând, atât
Septuaginta cât și Noul Testament au cunoscut între
timp ediții critice noi, datorate unor cercetători
occidentali de mare clasă, care permit traducerea
corectă și limpede a unor cuvinte sau sintagme
până acum obscure, ambigue, aproximative. În
sfârșit, o nouă editare a Bibliei în limba română se
cerea aliniată la cerințele omului modern, când
cititorul neavizat - sau puțin avizat - al Scripturii
trebuie asistat prin introduceri și prin note infra-
paginale care să-l ajute la descifrarea sau
înțelegerea unor noțiuni lingvistice, exegetice,
arheologice, istorice, geografice, sociologice și
multe altele, la măsura fascinantului univers al
Cărții Cărților.
Că o nouă versiune a Bibliei, îmbunătățită, era
așteptată o dovedește faptul că primele două tira-
je, în 18.000 de exemplare, s-au epuizat în timp
record; un alt tiraj, în 25.000 de exemplare, se află
sub tipar (la aceeași imprimerie a Institutului
Biblic, către care se fac și comenzile).
În ceea ce-i privește pe teologi, o parte s-au
pronunțat pozitiv, o bună parte rămân în expecta-
tivă. E posibil ca aceștia să-și ia răgazul unei lec-
turi atente, controlate, dar se presupune și altce-
va: De-a lungul unei vieți, eu m-am afirmat ca
scriitor de literatură (mă rog, poet, prozator, dra-
maturg, memorialist, eseist), dar foarte puțin ca
teolog și cu atât mai puțin ca biblist; nu am un
doctorat în Teologie biblică, nu am predat-o la o
catedră universitară, nu am publicat o carte sau
studii de specialitate. Teologia mea, atâta câtă este,
s-a rostit mai mult oral, la nivel omiletic, ceea ce
nu înseamnă, neapărat, o consacrare. Iată de ce aș
bănui (poate, cu păcat) că fapta mea de acum e
gândită, nemărturisit, și ca un fel de intruziune
într-o zonă sacrosanctă. E motivul pentru care
m-am lăsat convins de către unul din colabora -
torii mei să-mi dau acordul pentru publicarea
caietelor mele (intime) de lucru în atelierul
biblic, apărute de curând în Editura Renașterea.
Menționez și „noutatea” că ostenitorul recentei
versiuni și-a pretins - șia obținut - drepturile
de autor la suma de 1 (un) leu...
- Desigur, ca înalt prelat al Bisericii Ortodoxe
Române, dar și ca om de carte, aveți o concepție despre
■ Î.P.S. Bartolomeu Valeriu
Anania, Arhiepiscopul Clujului
creștinismul românesc, problematizat astăzi în fel și chip.
Ne puteți împărtăși viziunea Dvs.?
- S-au făcut multe speculații pe seama crești-
nismului românesc, căruia i s-au atribuit dimen-
siuni foarte inegale, de la cea folclorică la cea filo -
calică și până la cea cosmică. Eu aș crede că mai
degrabă e un creștinism liturgic, ceea ce nu
înseamnă câtuși de puțin limitarea lui la formele
exterioare de ritual; când zic „liturgic” zic
„euharistic”; chiar și astăzi, românul mai puțin
bisericos nu concepe ca măcar de două ori pe an,
la Crăciun și la Paști, să nu se cuminece. Este
ceea ce a înțeles patriarhul Justinian în con-
fruntarea cu dictatura comunistă, prin aceea că
s-a zbătut ca bisericile să rămână deschise: unde e
biserică deschisă e preot înlăuntru; unde e preot e
Liturghie; unde e Liturghie e Euharistie; și unde
e Euharistie e Hristos. Pe de altă parte, Părintelui
Stăniloae i se datorează observația că poporul ro-
mân aparține Răsăritului prin ortodoxie și Apu-
sului prin latinitate; e puntea ideală între Orient
și Occident. Și poate că acum, în febra integrării
europene, ar fi bine să ne gândim și la asta.
- Ca om de litere sunteți - cred eu - în contact cu
scriitorii, cu artiștii plastici, cu muzicienii, cu lumea
universitară. Care este părerea scriitorului Valeriu
Anania despre starea culturii românești de astăzi ?
- Nu cred că sunt în măsură să răspund la
această întrebare. Din 1990, când am început să
lucrez efectiv la noua versiune a Bibliei, eu nu
am mai citit nimic altceva decât ceea ce era în
legătură directă cu munca mea de fiecare zi - și
nu am mai scris nici măcar o pagină de literatură.
Cred însă că, în contrast cu pesimismul nostru de
după Decembrie ’89, constatăm că se citește
(dovadă, numărul mare de edituri), se merge la
teatru, la operă, la concerte și la expoziții de artă.
De curând am urmărit prin televizor Festivalul
George Enescu și am văzut, invariabil, Sala
Palatului plină până la refuz. Așadar, rămân opti-
mist.
8
-1 TRIBUNA ♦ nr. 31 ♦ 16-31 decembrie 2003 |-
- Dar despre Clujul cultural ce ne puteți spune ?
- Clujul își menține statutul - și statura - de
capitală culturală a Transilvaniei.
- Care este părerea Î.P.S. Voastre despre Mișcarea
ecumenica, destul de activă în zilele noastre și, în acest
context, prin ce se evidențiază Biserica Ortodoxă
Română ?
- Sunt un adept al Mișcării Ecumenice. Timp
de unsprezece ani am activat în cadrul
Consiliului Național Ecumenic al Statelor Unite,
cu convingerea că, deși inițiată de protestanți (sau
poate că tocmai de aceea), Mișcarea își propune
un vast program de durată, la capătul căruia să se
ajungă la refacerea unității bisericești. Din păcate,
în ultimele două-trei decenii s-au produs o seamă
de devieri de la ținta inițială, ceea ce a dus la
retragerea unor Biserici Ortodoxe. A noastră încă
nu s-a retras, dar urmărește cu îngrijorare ceea ce
se mai întâmplă. Mai nou, însuși termenul de
„ecumenism” s-a demonetizat. Evocat în egală
măsură de laici neavizați (am mai spus-o și cu alt
prilej), ecumenismul a devenit un fel de deter-
gent universal, care spală, curăță, înmoaie,
albește, parfumează și stârnește pasiuni nepre-
văzute... Ideal ar fi ca Mișcarea Ecumenică (în
speță, Consiliul Mondial al Bisericilor) să-și reac-
tiveze sectorul Credință și Constituție, port-
drapelul doctrinar al unității bisericești, căzut
acum în plan secundar. În zilele noastre, însă, se
petrece un fapt extraordinar: Papa Ioan Paul al
Il-lea a anunțat oficial că dorește reluarea Dialo-
gului Teologic Internațional dintre Biserica Ro-
mano-Catolică și cea Ortodoxă (întrerupt în 1990
prin reapariția greco-catolicismului - nu ca fapt
istoric și legal, ci ca factor de tensiuni, prin
revendicări patrimoniale) și propune ca temă de
discuție problema primatului în Biserică - în
speță, primatul papal, principala piedică în calea
refacerii unității bisericești. Momentul mi se pare
crucial. Biserica noastră dorește și ea reluarea
Dialogului (există o Declarație comună a Papei și
Patriarhului), dar consideră necesar ca mai întâi
să se facă pace între noi și Biserica Unită din
România. Desigur, noi, ortodocșii, nu ne facem
iluzia că Papa va renunța la esența magisteriului
petrin, după cum nici el n-ar crede că noi vom
renunța la principiul conciliarității. Dar tocmai
acesta este rostul unui dialog, de a introduce
nuanțe care să apropie extremele până la aflarea
unui numitor comun. De curând, la cea de-a opta
întâlnire a Comisiei Mixte de Dialog între ie-
rarhii ortodocși și greco-catolici am evocat această
crucială provocare ecumenică și am pus între-
barea dacă noi, ambele părți, putem face ceva
pentru facilitarea și scurtarea drumului către relu-
area Dialogului Teologic Internațional. Din
păcate, încă nu ne putem lăuda cu o eclesiologie a
nuanțelor, dar eu continuu ca, împreună cu
colegii mei, să rămân optimist. Dacă - cu sau fără
aportul nostru, al celor rezemați de garduri -
marele Dialog va înlătura principalul obstacol,
calea spre plinirea visului ecumenic va fi, în
sfârșit, deschisă.
■
Interviu realizat de
I. Maxim Danciu
O integrare europeană „avant la lettre”
Întemeierea Mitropoliei de
Făgăraș și Alba-Iulia, a
Eparhiei de Lugoj și a Eparhiei
de Armenopoli (Gherla)
■ P.S. Florentin, Episcop de Chj-Gherla (ClaudicpoU-ArmencpoU)
Prezentarea Momentului Istoric
nul în curs, 2003, marchează pe fila lunii
noiembrie a calendarului Bisericii greco-
catolice română unită cu Roma, împlinirea
a 150 de ani de la promulgarea memorabilului
document pontifical „Ecclesiam Christi ex omni lin-
gua et populo...” (Biserica lui Hristos de orice limbă și
din (rândul) orice neam) prin care se ridică „la rangul
de Provincie Ecclesiasticăgreco-catolică unită, de limbă
română” ’, teritoriile eparhiilor de Făgăraș și de
Oradea-Mare, dimpreună cu cele două noi-înfi-
ințate eparhii de Lugcj și Gherla. De asemenea,
prin același document, cu aceeași autoritate apos-
tolică, se ridică „un scaun arhiepiscopal și mitropolitan
de Făgăraș, pentru românii de rit greco-catolic unit”2.
Această bulă papală constituie actul de confirmare
și consolidare a operei Sfintei Uniri de la 1700 a
românilor transilvăneni cu Biserica Mamă a
Romei. „Lipsea măreței opere cununa”3, scria cano-
nicul dr. Victor Bojor, adică nu era asigurată
autonomia jurisdicțională a eparhiilor greco-cato-
lice. De la 1700 până la 1853 românii greco-
catolici au fost în parte arondați în două eparhii
canonic recunoscute de Sfântul Scaun iar în parte
risipiți în parohii din teritoriile altor eparhii și
dieceze. Cele două eparhii întemeiate până la
1853 erau: Eparhia de Făgăraș (întemeiată canonic
prin Bula „Rationi Congruit”, gândită de Papa
Clemente al XI-lea și promulgată de către Papa
Inocențiu al XIII-lea, la 17/21 mai 1721) și
Eparhia de Oradea-Mare (înființată canonic de
către Papa Pius al VI-lea prin Bula „Indtfessum”
din 17 iunie 1777). Trebuie precizat însă, că
ambele eparhii greco-catolice românești erau
sufragane Mitropoliei de Strigonium (Esztergom)
de rit latin și de limbă maghiară.
Grație minților luminate4 care au înlesnit pro-
mulgarea documentului pontifical „ Ecclesiam
Christi”, Biserica Română Unită greco-catolică a
cunoscut o puternică epocă de înflorire. Scaunul
de Făgăraș este ridicat la demnitatea de sediu
arhiepiscopal, este scos de sub jurisdicția Strigo -
niului și se înființează o nouă provincie eclezială
mitropolitană dependentă direct de Sfântul Scaun
Apostolic al Romei. De asemenea prin aceeași
bulă pontificală Eparhia de Oradea-Mare este
scoasă de sub incidența Mitropoliei de Strigo-
nium și devine sufragană noului scaun mitropo-
litan de Făgăraș și Alba-Iulia cu sediul la Blaj.
La aceeași dată (26 noiembrie 2003) sunt
promulgate alte două bule de înființare a celor
două noi eparhii: Eparhia de Lugoj, în Banatul
timișan, prin Bula „Apostolicum Ministerium” și
Eparhia de Armenopoli (Gherla), în Transilvania,
prin Bula „Ad Apostolicam Sedem”5. Aceste două
eparhii intrau alături de Eparhia de Oradea-Mare
între diecezele sufragane mitropoliei nou înte-
meiate cu sediul la Blaj. Astfel, Biserica Română
Unită greco-catolică devine o provincie mitropo-
litană cu trei eparhii sufragane, subordonată
direct Romei.
Semnificația Jubileului este cu atât mai
importantă acum, la 150 de ani, cu cât, datorită
împrejurărilor istorice defavorabile, aniversarea
centenarului înființării Mitropoliei nu a putut fi
marcată așa cum s-ar fi cuvenit, în anul 1953, din
motive pe care le cunoaștem cu toții..
Importanța Momentului Istoric
Vom încerca în continuare să evidențiem
importanța excepțională a evenimentului restau-
rării Mitropoliei de Alba-Iulia și Făgăraș pentru
întreaga națiune română în general și pentru
Biserica greco-catolică unită cu Roma, în special.
a)	Ridicarea Episcopiei greco-catolice de Alba-
Iulia și Făgăraș (cu sediul la Blaj) la rangul de
Mitropolie prin decret imperial la 12 decembrie
1850 și prin Bula papală „Ecclesiam Christi ex omni
lingua etpopulo...” la 26 noiembrie 1853 a emanci-
pat întreaga Biserică românească de sub juris-
dicția primatului de Strigoniu. Provincia
Mitropolitană de Alba-Iulia și Făgăraș cu sediul la
Blaj va depinde de acum înainte direct de Sf.
Scaun Apostolic al Romei (prin Congregația de
Propaganda Fide). Românii risipiți în diferite
dieceze sau eparhii, aflați sub ierarhii străine sunt
acum adunați laolaltă sub aceeași jurisdicție
românească a scaunului mitropolitan de Alba-
Iulia și Făgăraș cu sediul la Blaj. Populațiile
românești (valahe) din Maramureș, Crișana,
Banat și Transilvania în comuniune de credință
vor putea „strânge rândurile”, pentru a constitui
nucleul de luptă pentru idealul unității naționale
și a unității în credință (vocația BRU).
b)	ÎPS Arhiepiscop și Mitropolit Alexandru
Șterca Șuluțiu, preconizat și întărit de Sf. Scaun
Apostolic al Romei, devine cel dintâi mitropolit al
Bisericii Române Unite cu Roma Greco-
Catolică, recunoscut oficial de către Roma.
Putem afirma de asemenea că recunoașterea
canonică a Mitropoliei de Făgăraș și Alba-Iulia în
1853, prin Bula „Ecclesiam Christi ex omni lingua et
populo...”, aduce cu sine recunoașterea inter-
națională a Mitropoliei greco-catolice românești
și „înscrierea” ei în documentele pontificale de la
Roma6 alături de celelalte Dieceze, Arhidieceze și
Mitropolii ale Bisericii catolice de pe întregul
+
-1 TRIBUNA ♦ nr. 31 ♦ 16-31 decembrie 2003
9
3
mapamond. Aceasta constituie un eveniment
excepțional și de mare importanță pentru des-
chiderea europeană, catolică, a națiunii noastre7.
Am putea spune astăzi, poate puțin metaforic, o
nouă „integrare europeană”8, un pas deosebit de
important pe drumul afirmării ca și națiune în
Europa și în lume. Un pas ce pare că răspunde
acelei istorice dorințe de restabilire a Mitropoliei
române din Transilvania, cerere exprimată pe
Câmpul Libertății în 3/15 mai 18489. Un pas ce
anticipează în mare măsură actul istoric al Marii
Uniri de la 1918, precum și (în parte) viitoarele
frontiere ale României mari din zona
Transilvaniei10.
c)	Intuiția profetică a Mitropolitului
Alexandru Șterca Șuluțiu, care considera că „o
nouă epocă” va începe prin acest act pentru BRU și
pentru întreaga națiune, s-a adeverit în timp.
Noua structură bisericească de provincie mitro-
politană „sui iuris” cu 3 episcopii sufragane a per-
mis într-adevăr o coeziune și o unitate mai mare
a românilor greco-catolici din Transilvania, pre-
cum și organizarea și mobilizarea potențialului
spiritual și intelectual uman în vederea împlinirii
menirii acestei biserici în societatea românească.
A urmat într-adevăr o perioadă de înflorire a Bi-
sericii în Transilvania (1856-1918) și apoi în în-
treaga țară (1918-1948). Perioada comunismului
ateu a stopat însă brusc această dezvoltare, încer-
cându-se chiar ștergerea urmelor existenței sale.
Concluzie
Restabilirea și reactivarea deplină a nucleului
de forță a BRU, Mitropolia Blajului, o privim ca
un act istoric de o importanță majoră, care ne
poate oferi, acum, numeroase repere de meditație
asupra rolului prezent al Bisericii creștine în ge-
neral și al BRU, în special, în contextul integrării
europene, în realitatea și exigențele timpului
epocii post-moderne pe care îl avem de înfruntat.
Într-o conjunctură istorică și geo-politică vari-
ată, nucleul greco-catolic românesc al Blajului
secolului al XVIII- lea a reușit să supraviețuiască
și datorită sprijinului acordat de Curtea imperială
vieneză și de Pontifii romani; dar mai cu seamă,
și mai înainte de toate, grație Voinței Bunului și
Atotputernicului Dumnezeu.
Aflat la încrucișarea teritoriului a 3 mari
imperii, coexistând într-o pluralitate națională
(români, maghiari, germani, sași, secui) și multi-
confesională remarcabile (ortodocși, romano-
catolici, calvini, luterani, unitarieni etc.), într-un
cuvânt într-o situație atât de complexă din toate
punctele de vedere, dacă Atoateținătorul
Dumnezeu nu ar fi avut un „gând” cu această
Biserică, dacă nu i-ar fi pregătit o misiune, dacă
ar fi fost „doar de la oameni, s-ar fi nimicit” ”, căci ar
fi fost foarte ușor să o lase să fie spulberată în
timpurile de prigoană și de încercare; doar câțiva
ani în plus probabil ar fi fost de ajuns. Dar „dacă
este de la Dumnezeu, nu veți putea să-i nimiciți, ca să
nu cumva să vă aflați și luptători împotriva lui
Dumnezeu”12 spunea în Sinedriu, acum peste două
milenii învățătorul legii, Gamaliel, despre Sf.
Petru și apostolii aflați în fața instanței de judecată
iudaică.
Faptul că BRU renaște acum din propria-i
cenușă, în pofida tuturor vicisitudinilor, e semnul
cel mai concret că misiunea Ei în neamul româ-
nesc nu s-a încheiat, ci dimpotrivă trebuie să con -
tinue, cu un reînnoit avânt, până la timpul rân-
duit de Domnul, căci „ceasul Domnului nici nu
grăbește, nici nu întârzie”, spunea Eminentul
Cardinal de pie memorie Alexandru Todea.
Papa loan-Paul al II-lea °i P.S. Florentin Crihalmeanu, Episcop de Cluj-Gherla
Să-L rugăm deci pe Părintele luminilor să ne
lumineze cu Spiritul adevărului pentru ca să
putem cunoaște, înțelege și trăi rolul și misiunea
pe care Atotștiința Sa divină a rânduit-o din
veșnicie pentru Biserica aceasta, în acest context
istoric, social și geo-politic, complex, în care nați-
unea română „bate la porțile Europei unite”. Dea
Bunul Dumnezeu să putem continua rolul și
misiunea sfântă a BRU, pășind cu vrednicie și
smerenie pe urmele pătate de sângele mărturisi-
torilor ce și-au dat viața pentru făurirea, consoli-
darea și desăvârșirea unirii cu Biserica Romei.
Acum la plinirea a 150 de ani de la înte-
meierea Mitropoliei de Făgăraș și Alba-Iulia, cu
sediul la Blaj și a eparhiilor de Lugcj și
Armenopoli (Gherla), la 303 ani de la Sfânta
Unire cu Biserica Romei, la 73 de ani de la trans-
ferarea sediului nostru episcopal de la Gherla la
Cluj, să păstrăm vie, în inimile noastre, memoria
înaintașilor mărturisitori în credință, așa cum
Apostolul neamurilor ne învață: „Aduceți-vă aminte
de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui
Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat
viața și urmați-le credința.
Isus Hristos, ieri și azi și în veci, este același.
(...) (Evrei 13,7-8).
Lui să-i fie cinstea, mărirea și închinarea în
toți vecii vecilor. Amin!
■
Note:
1.	În original: ”Ecclesiasticam Provinciam Graeco-
Catholicam unitam linguae Romenicae”, majusculele
respectă grafia Bulei originale, sublinierea ne
aparține.
2.	„Archiepiscopalem Metropoliticam sedem Fogarasiensem
Romenorum graeci-ritus-catholici-uniti”, grafia textului
original, sublinierea personală.
3.	Cf. V. Bojor, Episcopii diecezei..., ediția a II-a, „Viața
Creștină”, Cluj-Napoca, 2000, p. 40.
4.	Mai multe persoane au contribuit esențial la pro-
mulgarea acestui document: Împăratul Francisc-Iosif
I, Papa Pius al IX-lea, Episcopul greco-catolic de
Oradea-Mare Vasile Erdeli și Mitropolitul
Alexandru Șterca Șuluțiu.
5.	„Promulgată la Roma de lângă Sf. Petru, în anul întrupării
Domnului 1853, la 26 noiembrie în al optulea an alpon-
tficatului meu”, scrie Pf. P. Papa Pius al IX-lea.
6.	Ne referim aici la cele IX volume din „ Hierarchia
Catholica”, ce cuprinde întreaga ierarhie catolică din
perioada (1198-1922) precum și la seria Annuario
Pontficio, ce cuprinde ierarhia din întreaga lume
începând din 1862 și până în zilele noastre.
7.	Mitropolia de Sibiu este recunoscută doar la 1864.
8.	Considerăm că prima „integrare europeană” a fost
Sfânta Unire cu Biserica Romei de la 1700, o a doua
la un nivel mai înalt la 1721 prin înființarea canonică
a Eparhiei de Făgăraș iar cea de-a treia este aceasta de
la 1853.
9.	„Națiunea română pretinde ca biserica română, fără deose-
bire de confesiune să fie și să rămână liberă, independentă
de oricare altă biserică, egală în drepturi și foloase cu celelalte
biserici ale Transilvaniei. Ea cere restabilirea Mitropoliei
române (...)”. Cf. V. Bojor, Canonicii diecezei..., Cluj,
1937, p. 8.
10.	Prin noua formă de organizare ecleziastică la nivel
mitropolitan, care reunea sub autoritatea unică a
Blajului pe românii din teritoriile Maramureșului,
Partium (Crișana, Banat) și Transilvaniei, s-a
devansat actul politic de la 1918. „..după ce din 1850
se luase decizia creerii unei Metropolii Române Unite care
să cuprindă nu numai Românii uniți din Transilvania, ci
și pe cei din Crișana, Maramureș și Banat. Unirea
Românilor a început adecă înainte de Cuza, anume în
spațiul Imperiului austriac de atunci, prin înființarea
Metropoliei Române Unite de Alba lulia și Făgăraș, cu
sediul la Blaj”. Cf. O. Bârlea, Alexandru Șterca
Șuluțiu..., în: Perspective, 1984, An VI, nr. 2, p. 29.
11.	Fapte 5,38.
12.	Ibidem.
10
-1 TRIBUNA ♦ nr. 31 ♦ 16-31 decembrie 2003 |-
bl loc notes____
Ecumenism, cultura într-o
abație milenară
Grottaferrata, 1004-2004
■	Adrian Popescu
Străvechea abație fondată de Sfîntul Nil de
Rossano, în sudul Romei, acum o mie de
ani, dinainte deci de marea schismă, este
renumită prin comunitatea de călugări proveniți
din Răsărit, mari iubitori de carte și rugăciune.
Organizarea mileniului abației, conduse azi de
arhimandritul Emiliano Fabbricatore, a început
cu un “convegno” susținut de români. Idee exce-
lentă, fără îndoială, datorată diligențelor depuse
de diplomații români pe lângă Sfântul Scaun, în
special Ex.. Sa. Mihail Dobre și dinamicul secre-
tar al Ambasadei noastre, dl. Marcel Turcuș.
Invitații au fost salutați de Eminența Sa Moussa
Daoud, de Excelențele lor Walter Caspar și Pio
Ttamburrino, din partea Bisericii romano-cato-
lice italiene.
O întâlnire unde să participe ierarhi ortodocși,
stareți, călugări din toată țara aproape, în frunte
cu episcopul de Roman, PS Ioachim Giosan, PS
Cassian , profesori de la Institutul Teologic
Ortodox din București, alături de episcopul unit,
greco-catolic, de Cluj-Gherla, PS Florentin
Crihălmeanu este deja un semn bun de ecu-
menism în desfășurare.
Grottaferrata are toate datele unui loc de dia-
log inspirat, prin fondatorul mănăstirii aflate pe
locul anticului Tusculum, călugăr iubitor de pace,
de înțelegere și iertare, care ne amintim îl con-
jurase pe Otto al III- lea să dea dovadă de
clemență față de ereticul uzurpator Filoctet,
antipapă .Discuția dintre săracul în bunuri teres-
tre, Nil de Rossano și puternicul împărat are
savoarea fabulelor sau parabolelor medievale.
“Cere-mi orice”, i se adresează împăratul uimit
de austeritatea călugărului, dar răspunsul e
uluitor. “Salvarea sufletului tău” o cer.
Generozitate în spiritul Mântuitorului care vrea
să ne mântuim prin ceilalți, cu ei, împreună cu
semeni noștri. Existența apoi a unui renumit
“scriptorium”, unde se păstrează un pergament
cu scrierea sfântului întemeietor, manuscris arătat
la rare ocazii, uriașa muncă de sistematizare a
miilor de manuscrise, grecești mai ales,de către
vestitul Bessarion, incunabulele și cărțile din sec-
olele trecute, biblioteca fabuloasă, într-un cuvânt,
stimulează paralelismele și inteferențele între aria
occidentală și cea răsăriteană. Unul dintre
călugări se pornește pe psalmodiat, dintr-un
Psaltikon cu note arhaice, bizantine, aflat sub
ochii noștri, totul sună cunoscut, stratul melodic
excavat lent, metodic, învie în plină lumină a zilei
de fine de 2003.
Referate în auditorium, pertinența unor
puncte de vedere originale, susținute de ministrul
Culturii și Cultelor, acad. Răzvan Theodorescu,
comparând mileniile creștinătății de prof. univ.
Nicolae Edroiu membru corespondent al
Academiei, de acad. Camil Mureșanu, coor-
donând cu mână sigură dezbaterile, având darul și
eleganța ideilor sintetizate impecabil, cu nuanțele
de rigoare. Apoi, intervențiile acad. Dumitru
Popescu, ale profesorilor Emilian Popescu,
Stelian Brezianu, de la Insitutul Teologic
Ortodox din București, ale decanului celui din
Cluj, Vasile Leb, și profesorul de istorie de la
Institutul Teologic Unit, Greco-Catolic, Nicolae
Gudea, din același oraș transilvan, nu mai puțin
expunerea solidă, a profesorul de la Pisa, Cesare
Alzati, ori a profesoressei Teresa Ferro, cea a
monahul italian Citerio, cu experiența sihăstriilor
moldovenești corul de la biserica românească Sf.
Cassian, din Roma, tablourile cu mănăstiri și bi-
serici românești au prilejuit tuturor momente de
trăire comunitară intensă. Un referat a prezentat
și subsemnatul despre poezia religioasă în secolul
XX, de la Arghezi la Ioan Alexandru.
Pelerini care soseau în mare număr aici, în
trecut, erau atrași de biserica dedicată Sfintei
Fecioare Maria, biserică din 1204, păstrând icoana
Theotokos atribuită Sf. Luca. Locul e binecuvân-
tat, te umpli de calmul cipreșilor, de vitalitatea
savuroasă a viței de vie. Inocențiu al III lea și
Grigore al IX lea acordă indulgențe celor care
vizitează biserica în duminecile și sărbătorile
Sfintei Marii, la Bunavestire și la Nașterea
Fecioarei mai ales. De ziua sfântului patron, Sf.
Nil, o liturghie solemnă a adunat lumea de
departe sau de-a locului, cinstitoare a memoriei
celui care a fost un stâlp al porții deschise spre
Orient în ambianța latină. Bucuroasă să audă
liturghia în grecește, glasurile sau cântecele
bizantine, unde și călugării Abației în sărbătoare
și călugării românii ortodocși din strane și preotul
unit, greco-catolic, slujind la Atena, Eduard
Fărtan s-au întrecut pe ei înșiși, mulțimea a vibrat
la unison, transpusă de solemna jertfă.
Cu o zi înainte, îmbrățișarea fraternă a PS
Florentin cu PS Ioachim era imaginea dorită a
unității aclamate de tineri la București, în 1999,
cu prilejul vizitei Suveranului Pontif.
Am stat și eu într-o seară la masa călugărilor,
invitat de bunul arhimandrit, la tăblia lustruită de
mânecile raselor mai multor generații. Am băut
vin de Frascati, din care nu mai băusem acolo de
vreo douăzeci de ani, vin pe care îl lăudase și Ioan
Paul al II- lea, oaspete în aceelași refectoriu de
două ori.
Un tablou de Agostino Tossi, pictat pe la
1600, aflat la Galeria Corsini din Florența, învie
lumea pelerinor care strălucea prin eleganța cos-
tumelor, forfota comercianților ambulanți, lume,
lume, devoțiune dar și divertisment câmpenesc,
corturi voios colorate, mese întinse pe iarbă,
saltimbanci, trăsuri de aristocrați. Multe gravuri
din secolele următoare până azi au cadrele festi-
vităților de la Grottaferrata drept subiect, pentru
ca în secolul al XIX-lea sărbătoarea Fecioarei la 25
martie să devină sărbătoare națională. Cea din 8
septembrie, prilej de expoziții ale roadelor
pământului, cu voia bună a recoltelor însoțite de
dansul salterello, intonat la vechi instrumente, cu
fastul policrom al costumele de altă dată.
GROTTAFERRATA, loc unde tradiția
creștină își descoperă izvoarele, rădăcinile pro-
funde, universalitatea și actualitatea.
■
■	Pa°cu Balaci
Sacrjiciul pentru Iisus
“Cine păstra-va-și viața pentru sine,
Vă spun că °i-o va pierde ca pe-o cheie,
Fie bătrân, prim june ori femeie
Șijlămânzi-va sub ceresc ciorchine
Cu capul pe-un mănunchi de mărăcine.
Dar cine-și pierde viața? În cer steie,
În chip ferice rostul să-și încheie
Printr-un acces la Porțile Sublime”.
Noi, ce-auzim șcptindu-se-n ureche,
Vom propovădui pe vârf de case.
S-a înnoit învățătura veche:
Nu ne-nfricăm de cei ce zdrobesc oase.
Nu pot ucide misia străveche
Și chivotul ce-n rugifierbinți se coase.
Haine lungi, credință scurtă
Ei poartă haine lungi și filactere
Atârnă larg, fudul pe-a lor veșminte
Cu grele-nvățături de ținut minte;
Când scot boscorodeli, le spun “mistere”,
Scârbavnicifarisei dedați la miere.
Ei milă n-au, nici dragoste, nici minte,
Sunt saci făloși, dar plini cu oseminte
Și-n inimi au hârdaie mari cu fiere.
Ce drepți par ei, da’s cununați cu iadul,
Vin ei strecoară să nu-nghită muscă,
Da’rfulecă un bou, cămila, gardul
Pe ce pun mâna ei, îndat’ se uscă
Și pizmei mari din Neam îi sunt chiar vadul;
Tcpiți vor fi: o nea-n vipie bruscă.
Convertirea lui Saul
Mergea Saul spre Damasc, crud, fierbând,
Gândind câți buni creștini să mai închidă
Și-aude cum de sus cineva-l strigă:
“Saul, de ce mă prigonești, bolând?”
Cu inima, năvală-n piept bătând,
Cruntul vameș pornit ca să ucidă
A întrebat: “Ești duh? Efemeridă?
Arată-te ca să te văd umblând”.
“Eu sunt Iisuspe care-lprigonești”,
Se auzi în preajmă glas ceresc,
“Până să-mi duci în lume bune vești,
Trei zile pe de-a-ntregul te orbesc.
Dar intră în cetate-n ochi să-mi crești
Și-apoi te-oi face Sol Împărătesc”.
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 31 ♦ 16-31 decembrie 2003 |-
11
filosofie
Nietzsche și Universitatea de azi
Câteva remarci „intempestive” asupra „Die Zukunft unserer
Bildungsanstalten ”*
■	Claude Karnoouh
Pentru Emmanuel B...
„În orice caz, ne putem aminti că romanii - primul
popor care a luat cultura în serios ca °i noi - credeau că o
persoană cultivată trebuie să fie: cineva care °tie cum să-
°i aleagă compania din rândul oamenilor, al lucrurilor, al
gândurilor, în prezent ca °i în trecut.”2
n celebrele sale conferințe despre viitorul
Universității (Die Zukunft unserer
Bildungsanstalten), tînărul Nietzsche schițează
un portret caustic al stării instituțiilor de
învățămînt din vremea sa. Unii dintre semenii lui
au perceput afirmațiile sale ca pe o exagerare, ca
pe o provocare nedemnă de un tînăr profesor.
Citite în ziua de azi, ele stîrnesc aceeași indispo-
ziție trufașilor ierarhi ai Universității și, cu toate
acestea, ele orientează aceeași privire scrutătoare,
susțin aceeași intuiție pătrunzătoare și imaginația
aproape profetică a celui care vede deja devenirea
în evenimentele încă indecise, în vreme ce
majoritatea dormitează într-un somn fără griji, cu
sufletul liniștit, ghiftuit de mulțumire. O aseme-
nea rostire se numește geniu prevestitor, calitate
rezervată cel mai adesea cîtorva rari poeți.
Aceste conferințe nu se înfățișează doar ca o
serie de diagnostice formulate cu privire la tarele
universității germane -aflate la vremea aceea, în
1872, în culmea prestigiului său -, ci, mai mult,
ca un avertisment cu privire la ceea ce ne pîndea
odinioară, ceea ce s-a manifestat în timpul din
urmă și ceea ce se împlinește astăzi, în speță, tri-
umful culturii de masă. De ce să ne mirăm de o
asemenea perspicacitate? Oare nu ne avertiza
Nietzsche că el scria pentru cele două secole care
urmau să vină?! De aceea, reluînd firul gîndirii
sale, aș vrea să arăt pe scurt extrema actualitate a
„inactualității” sale și viguroasa înțelepciune a
„considerațiilor sale intempestive”.
E puțin lucru să spunem că experiența noastră
universitară e cufundată într-o criză. Desigur, în
țările recent ieșite din sistemul comunist, univer-
sitarii rămîn, în marea lor majoritate, fascinați de
Occident și, între altele, de universitățile sale. Cu
toate acestea, mi se pare că e vorba de o viziune
dominată de un mimetism superficial. De cînd
s-a degradat sistemul de învățămînt humboldian
de formare a elitelor sub efectul masificării popu-
lației studențești, deopotrivă în Est și în Vest, ne-
am cufundat într-o foarte gravă criză de identi-
tate: Universitatea nu mai este Universitas, și asta
de vreme îndelungată.
Începînd cu secolul XIX, sub presiunea unor
opțiuni întemeiate pe cunoașteri nemijlocit utili-
tariste, științele umane sucombă uitării finalită-
ților lor prime fără altă ieșire decît o inexorabilă
degradare. Universitatea a devenit așadar o fabrică
de cadre profesionale.3 Pretenția de a renunța în
ziua de azi la acest curs al lucrurilor ține de o
improbabilă posibilitate, pentru că ea ar tinde să
zguduie toate guvernările (oricare ar fi forma de
putere, liberală sau autoritară) care își întemeiază
legitimitatea pe democrația de masă. Haideți așa-
dar să dăm la o parte orice iluzie, să nu ne înșe-
lăm, să fim cîtuși de puțin lucizi: turismul uni-
versitar, practicat de sute de profesori și de cerce-
tători care, din 1989, invadează România și cele-
lalte țări ale fostului bloc comunist, nu va putea
niciodată să schimbe această situație și să ofere o
viziune cît de cît realistă despre ceea ce s-a întîm-
plat cu Universitatea franceză sau germană,
bunăoară, fiindcă pe ele le cunosc cel mai bine.
Mai mult decît o critică radicală a universității
germane, Nietzsche își depășește subiectul și, în
mod încă și mai esențial, se arată îngrijorat de
devenirea înaltei culturi și deci de finalitățile
generale ale instituțiilor de învățămînt. Pentru a
nu ne face complicii unei prefăcătorii, ai unui
simulacru sau, mai rău, ai disimulării impasurilor
în care rătăcim, Nietzsche ne dă imboldul și ne
invită așadar să dăm urmare meditației sale.
Dincolo de cultura propriu-zisă, critica ni-
etzscheană ne îndeamnă în chip necesar să gîn-
dim lumea care ne e oferită, lumea pe care am
construit-o și, deopotrivă, lumea cu care ne
măsurăm: o lume în care nu mai știm încotro se
îndreaptă cultura și care sînt finalitățile unei edu-
cații (Bildung) reduse la formarea profesională; o
lume care, în numele individualismului, confun-
dă piață (fie ea neagră) cu libertatea și duce, în
consecință, la pierderea sensului exigențelor etice
minimale ale colectivității (Rule of Law și Common
good) ca spațiu al în-comun-ului politic al comu-
nității; o lume în care noțiunea de elită a suferit o
deturnare semantică în favoarea unor figuri his-
trionice - jurnaliști, animatori culturali - regizate
de instrumentele mediatice; în sfîrșit, lume în
care se actualizează, ca niciodată altcîndva, antin-
omia între gîndirea critică și putere, fie în forma
sa totalitară, brutală și stupidă, cum a fost pînă de
curînd, fie în maniera democrației de masă, cum
se manifestă în prezent, cu stilul său soft, năruin-
du-se sub abundența mărfurilor și a informațiilor
lipsite de însemnătate, dar, la urma urmelor, la fel
de stupidă.
Dacă există o mutație evidentă în mașinăria
culturală, o percepem în modul cel mai acut în
transformarea liceelor și a universităților în insti-
tuții care vizează doar formarea de cadre industri-
ale, de administratori însărcinați cu gestionarea
statului, de economiști angajați în instituțiile fi-
nanciare, de ortopezi și alți proteziști ai socialului
precum psihologii, sociologii sau psiholingviștii
etc., și, last but not least, un loc în care se
zămislește figura modernă a filistinului, jurnalis-
tul, cel care, potrivit unui minunat aforism al lui
Karl Kraus „nu are nimic de zis, dar știe cum să o
spună”4: de fapt, și încă o dată potrivit cuvintelor
lui Nietzsche, o colecție de „sclavi mai mult sau
mai puțin competenți”, așa încît profesorii pot fi
asimilați unor „doici superioare”.
În cursul primei sale conferințe, articulate în
jurul unui dialog socratic între maestru și dis-
cipol, Nietzsche pune în gura discipolului urmă-
toarele fraze privind cultura:
„...două curente aparent contradictorii, la fel
de dăunătoare prin efectul lor, în cele din urmă
confluente prin rezultatele lor, domină prezentul
Claude Karnoouh
instituțiilor noastre de învățămînt: pe de o parte,
tendința de lărgire și răspîndire a instrucțiunii cît
se poate de mult, apoi tendința de reducere și
slăbire a instrucțiunii înseși. Instrucțiunea tre-
buie, din diferite motive, propagată în cercurile
cele mai largi - o reclamă o tendință. Cealaltă,
dimpotrivă, cere instrucțiunii înseși să-și aban-
doneze pretențiile cele mai înalte, mai nobile și
sublime și să se resemneze în slujba vreunei alte
forme de viață, bunăoară statului” (p. 428).
Așadar, pe de o parte, lărgirea culturii sub
forma unei democratizări demagogice, și efectul
său, nivelarea pornind de jos a culturii pentru
toți, fără selecție, pe de altă parte, cultura devenită
servitoarea instituțiilor politice (așa cum în Evul
Mediu teologii subjugaseră filosofia pentru a o
aservi teologiei). Laolaltă, aceste două curente au
dat naștere culturalizării tuturor activităților
umane care au devenit în prezent obiectul unor
multiple și diverse domenii de învățămînt,
ajungînd astfel la o „demnitate universitară”,
adică în spațiul acestei Universitas. Nu vorbim noi
oare de „cultură de întreprindere” sau de „cultură
politică”? Or, din cîte știu, întreprinderea ține de
sfera economică, de diviziunea muncii, de fluxu-
rile financiare, pe scurt, de lumea generată de
către valoarea de schimb în general și de regulile
sale autonome. Cît despre politică, considerată în
acțiunea sa ideală, ea ține de domeniul eticii (la
greci) și al legii (la romani), dacă rămînem fideli
lecției filosofilor antici, sau, dacă ne referim la rea-
lismul lui Machiavelli și la filosofia politică moder-
nă (Hobbes, Locke, Montesquieu, Tocqueville), ea
ține de un compromis între diverse puteri (grupuri
sociale, clase sociale, stat, instituție) în care se con-
jugă virtu și fortuna. Nu există nimic la toți acești
autori care să facă referire la cultură, decît dacă
antropologizăm cuvîntul cultură în sensul de civi-
lizație sau dacă îi păstrăm sensul său inițial, acela
de agricultură. Totul, chiar și învățarea limbilor
străine vii culturalizează ceea ce ar trebui să se
12
-1 TRIBUNA ♦ nr. 31 ♦ 16-31 decembrie 2003 |-
mențină în efemerul informativ: punîndu-i pe
elevi să lucreze pe articole de ziar în detrimentul
literaturii și poeziei, reducem limbile vii la un fel
de nivel semantic minimal universal, presupu-
nem o posibilă traducere integrală care reduce
„idioția” fiecărei limbi naturale și uniformizează
lumile generate de aceste rostiri în singularitatea
lor unică. Dacă, în tradiția sa cea mai veche, cul-
tura putea duce la singurătate, această cale e de
acum înainte respinsă, detestată sau, cel puțin,
privită ca o activitate arhaică și desuetă, lipsită
chiar de sens, din moment ce acest Common sens a
devenit, în forma sa masificată, gregarismul gene-
ral al lui Politically correct. Vom avea astfel măsura
în care frumoasa speranță a pedagogiei kantiene,
iluminarea „poporului ignorant” pentru a-l face
să ajungă la libertatea judecății și la adevăr, s-a
năruit în cea mai vulgară demagogie populistă.5
De multă vreme, universitățile nu mai sînt
instituții care să scape devenirii generale a civili-
zațiilor noastre industriale (dar, de la întemeierea
lor, au scăpat ele oare vreodată dominației pute-
rii?6), care, reglate în vederea producției industri-
ale, tinzînd spre cercetarea științifică și progra-
marea tehnologică, puse în practică de către o
tehno-birocrație ad hoc care urmărește eficiența
controlului social, dau naștere, legitimează și
garantează maximizarea profitului financiar în
organizarea, menținerea și ordonarea în vederea
consumului de masă. De aceea, lăcașurile noastre
de învățămînt slujesc, fără echivoc, aceste scopuri
și funcțiile care tind să le garanteze perenitatea,
care au prea puțin sau chiar deloc de-a face cu
activitatea gîndirii critice așa cum ne-a învățat
filosofia modernă încă din zorii ei, în celebrul
Discurs asupra metodei.
Or, pentru a se desfășura în același ritm cu
inovațiile științifice, pentru a se armoniza cu
noile nevoi economice și pentru a trata ca tot
atîtea „boli” noile disfuncții generate de un turn-
over al mutațiilor sociale din ce în ce mai frenetice,
științele sociale trebuie să desfășoare o activitate
pedagogică capabilă să propună o „cultură rapidă”,
o cultură care trebuie să satisfacă punerea în prac-
tică a operaționalității individului la cel mai scăzut
preț sau, cu alte cuvinte, să-i ofere un minimum
de competențe și capacitatea de a se reconverti fără
încetare (formarea permanentă) sau de a fi un
șomer docil în funcție de exigențele pieței. Psiho-
logia, psihosociologia, sociologia în diversele sale
specializări (a urbanismului, a politicii, a întreprin-
derilor, a muncii, a marginalității, a șomajului, a
minorităților naționale, a publicității, a mediilor, a
culturii, a sub-culturii etc.), științele educației,
științele mediului, ad infinitum, ad nauseam, potrivit
nevoilor pieței, sînt tot atîtea proteze și profilaxii
individuale și colective care sînt chemate să justi-
fice ° i, în ultimă instanță, să mențină relele
împotriva cărora ele pretind că luptă și cărora
pretind că le pun capăt.7 Iată o perfectă ilustrare a
ceea ce Baudrillard, într-un stil desigur niet-
zscheean, a definit drept Transparența răului și
societatea simulacrului.
Fostele țări comuniste abundă în exemple care
ne dau adevărata măsură a scopului căruia îi poate
servi cultura. După prăbușirea sistemului, în cîte-
va luni, am văzut profesori, intelectuali și ingineri
transformîndu-se în business men de bazar, poeți
sau scriitori (adesea mediocri) prezentîndu-se ca
politologi sau ca politicieni „competenți”. În
Europa de Vest, confuzia a luat asemenea pro-
porții încît, în prezent, prezentatorii, animatorii
de televiziune și oamenii politici sînt cei care țin
loc de gînditori și de scriitori, iar artiștii de varie-
tăți țin loc de poeți „angajați”, pe scurt cu toții
mari maeștrii ai gîndirii.
De vreme ce cultura se identifică în general
cu pregătirea profesională, ea se reduce la a nu
mai fi decît un mijloc printre altele; ea adaugă un
strop de aparentă gratuitate puterilor politico-
economice și lasă să se creadă că participă la
punerea în practică a fericirii pămîntești. Ceea ce
încă se prezintă ca dimensiunea non-utilitară a
culturii - ceea ce în Franța e desemnat cu un
eufemism, cultura generală - se prezintă, după
caz, ca un fel de supliment de suflet sau de
moralism, pentru a adormi conștiințele încă neli-
niștite de devenirea inumană a omului „postmo-
dern”. Ceea ce nu e decît triumful gîndirii simu-
lacrelor.
Două exemple printre atîtea altele ilustrează
perfect influența culturii masificate în conștiințe.
Primul mi-a fost povestit de un tînăr prieten,
asistent într-o prestigioasă universitate canadiană
unde preda un curs de introducere în filosofie,
începînd, așa cum se cuvine, cu Socrate. Și rău a
făcut. Nu mică i-a fost surpriza cînd, luat deo-
parte de studentele sale, a fost acuzat că a propus
filosofia politică a unui gînditor care nu „apăra
votul femeilor” (sic!). Oroare! După atîtea secole,
ignoranții descoperă că Socrate nu era politic
corect, și că nu merită onorurile comentariului.
Puțin mai tîrziu, tot aceleași studente și-au
schimbat sensibil judecata negativă, în momentul
în care profesorul le-a învățat că același Socrate
era și homosexual, și, pe dată, filosoful s-a trans-
format într-un personaj mult mai conform cu
modul în care Occidentul valorizează în prezent
Binele, Frumosul și Adevărul. Al doilea exemplu
îmi vine de la un vechi prieten, profesor de
antropologie filosofică la universitatea Paris X.
Cursul său vorbea despre Hipocrate iar, în
momentul în care expunea concepția acestui
medic antic despre sarcină ca boală, studentele și-
au manifestat cu vehemență refuzul de a asculta
mai departe comentarii asupra unui autor care
identifică femeia însărcinată cu o femeie bolnavă.
În ziua de azi, așa ceva nu mai e admisibil, și de
aceea trebuie surghiunit și trecut sub tăcere! Cine
ar mai îndrăzni să vorbească, referitor la cultură,
despre „datoria de memorie”, cînd hoardele de
barbari, mînați de negustori aflați sub porunca
modelor mediatice, vin să dicteze profesorilor ce
trebuie să spună și ce să nu spună? Cine s-ar ha-
zarda să vorbească de o autonomie a Universității?
Efect redutabil al masificării democratice asu-
pra istoriei gîndirii; efecte răvășitoare ale viziunii
înfrigurate a maselor dresate să dea ascultare so-
licitărilor mediatice -ceea ce se numește „opinia
publică” și care nu e niciodată altceva decît voința
puterilor travestită în exprimare democratică -
pentru care gîndirea nu poate fi judecată decît cu
măsura intereselor prezentului celui mai imediat.
Pentru ele, nu există viață și destin decît în tcpos -
ul unui no future! Trebuie să asumăm evidența
acestei realități: o cultură orientată exclusiv către
funcționalitatea socială, tehnică, birocratică și
financiară nu se poate auto-reprezenta decît pro-
ducînd un anacronism amnezic. Într-adevăr, doar
anacronismul se arată capabil să instrumenteze
toate discursurile, toate gîndirile, toate textele
pentru nevoile imediate ale imanenței spiritului
gestionar. Aici, hic et nunc, într-un etern astăzi fără
memorie, într-o prezență (Gen^enwart) detașată
de trecut, într-un permanent prezent părăsit de
orice utopie, se pregătesc posibilitățile viitorului,
adică devenirea tehno-economică a lumii. Dacă
un aforism englez ne spune că Tomorrow is another
day, trebuie înțeles că e vorba de un alt astăzi al
creșterii exponențiale a producției și consumului.
Mă voi arăta din nou încrezător în rostirea lui
Nietzsche enunțată cu ocazia primei sale confe-
rințe:
„Un astfel de specialist exclusiv este atunci
asemănător muncitorului din fabrică ce nu face
nimic altceva în toată viața lui decît un anumit
șurub sau mîner, cu o anumită unealtă sau la o
mașină, obținînd apoi, firește, o incredibilă vir-
tuozitate în acel domeniu... această specializare
-1 TRIBUNA ♦ nr. 31 ♦ 16-31 decembrie 2003 |-
13
îngustă a savanților noștri °i abaterea lor tot mai
pronunțată de la adevărata cultură: «credința în
mărunțișuri», «credința de cărăuși cu roaba»
devine temă de gală” (p. 430).
Într-o viziune premonitorie, Nietzsche sur-
prinde, în generalitatea sa, alienarea generată de
diviziunea muncii, nu doar alienarea socială pro-
dusă de exploatarea capitalistă a muncii (care e
valabilă în egală măsură și pentru capitalismul de
stat care s-a numit comunism) și a cărei fenome-
nologie a facut-o Marx, ci o alienare, încă și mai
epocală și istorială, care se constituie și se desfășoa-
ră pornind de la esența epocii tehno-științei, aceea
pe care Heidegger o va aduce la rostire sub numele
de Gestell. În definitiv, cei care au făcut și mai fac
încă din progresul științific condiția necesară și
suficientă a progresului moral nu fac decît să pro-
ducă și să reproducă niște tipuri de cunoaștere spe-
cializate fără a se întreba vreodată asupra condiți-
ilor lor de posibilitate și asupra finalităților lor, în
cel mai bun caz repetînd anost că acesta e parcur-
sul normal al științei, fatum-ul său, în vreme ce ar
trebui să vedem în el Moira sa, adică inexorabilul
său imanentism destinal, care, pentru a apărea
într-o lumină favorabilă, trebuie să se gătească cu
strălucirea falsă a moralismului și a unei metafi-
zici, la rîndul său, degradată la rangul de marfă
culturală. De aproape douăzeci de ani toate astea
apar cu claritate în ineluctabilul progres al ingine-
riei biologice pe care nu-l poate opri nici o lege,
nici o comisie ad hoc de etică. Ne aflăm astfel pe
calea apropierii private a elementelor genomului
uman de către întreprinderi farmaceutice multi-
naționale care nu au alt orizont decît propriile lor
interese, pe calea creării unui eugenism și a unei
segregații biologice, gata să naturalizeze biologic
diferența între polii bogăției și cei ai sărăciei.8
Nu am formulat aceste remarci generale decît
pentru a sublinia provocarea pe care ne-a adre-
sat-o odinioară Nietzsche, atunci cînd se con-
frunta cu propria sa universitate. Frazele sale pro-
fetice ne amintesc că e urgent să renunțăm,
potrivit propriilor sale cuvinte, la „un idealism de
vis” (sau, pentru a răspunde anumitor ideologi
contemporani, să îndepărtăm abstracțiunile unui
pragmatism care nu depășește niciodată petițiile
de principiu detașate de o filosofie a logicii praxis -
urilor umane efective), pentru a avea în sfîrșit în-
drăzneala, dacă mai e cumva cu putință, să arun-
căm o privire fără concesii asupra propriilor noas-
tre universități, în Franța, oriunde altundeva în
Occident, sau chiar aici, în România sau încă în
Europa fostă comunistă. În momentul în care
orice slogan care pune în practică cupiditatea
mărfii -a cărei enunțare, libertatea pieței, ne
semnalează că bunăstarea (bien-etre) s-a confun-
dat definitiv cu ființa (l’etre) -, seduce și ține loc
de gîndire, atunci, crezînd că a găsit soluții la teri-
bilele probleme ridicate de mutațiile sociale fără
precedent, Estul se aruncă frenetic asupra Vestu-
lui, în clipa în care, o dată dispărut dușmanul co-
munist, Vestul se trezește, se deschide lui-însuși,
adevărului său, contemplînd năuc criza nemaipo -
menită a culturii și a sistemelor sale de învăță-
mînt.9 Avem oare forța să determinăm originile
acestei crize, și mai mult, să îi facem față? Mai
putem face lucrul ăsta? Pînă în prezent, problema
ridicată de Nietzsche, reluată în momentul cel
mai tragic al istoriei europene de Heidegger cu
ocazia celebrului și prea adesea neînțelesului sau
prost judecatului său Discurs de rectorat, Die
Selbstbehauptung der deutschen Universitât’0, și con-
tinuată în modul cel mai radical de Gerard
Granel”, rămîne încă și mereu fără răspuns.
■
Note:
* Acest text dezvoltă o comunicare redactată cu prilejul
colocviului Nietzsche (Nietzsche Denken -
Herau.forderung und Ătgernis, Gândirea lui Nietzsche -
Provocarea si stânjeneala) organizat în 10 și 11 martie
1995 la București la împlinirea a 150 ani de la
nașterea filosofului. Colocviul a fost organizat de
Institutul de studii germanice al Universității din
București, Fundația Culturală Europeană - București
și Institutul Goethe - București. Îmi exprim aici
gratitudinea față de Domnul Profesor Mircea Flonta.
Toate citatele din textul lui Nietzsche trimit la ediția
Gallimard, colecția Idees, Paris 1980.
[Pentru versiunea în limba română, redăm citatele în
traducerea lui Simion Dănilă apărută la Hestia,
Timișoara, 1998 in Opere complete II. (n. tr.)].
2.	Hannah Arendt, „Criza culturii”, în Între trecut°i
viitor, trad. rom. de Louis Rinaldo Ulrich, Antet,
1997, p. 234.
3.	În același spirit critic, Kant analizează ceea ce epoca
sa numea deja facultățile superioare (teologie, drept
și medicină) și facultatea inferioară, filosofia. Cf.
Emmanuel Kant, Le Cotjlit des facultes en trois sections,
1798 (Der Streit der Facultăten, 1798), trad. de J.
Gibelin, Vrin, Paris, 1935.
4.	Karl Kraus, Pro domo et mondo, Koesel Verlag, 1955.
5.	Immanuel Kant, „Răspuns la întrebarea: ce sînt
Luminile?”, în Ideea critică și perspectivelefilosofiei mod-
erne - Kantprin el însuși -, traducători Alexandru
Boboc și Liviu Stroia, Paideia, București, 2000.
„Luminarea este ieșirea omului dintr-o stare de minorat, de
care se face vinovat el însuși. Minoratul (Unmun-
digkeit) este neputința de a te servi de inteligența
proprie fără a fi condus de un altul.”, p. 29.
6.	De la nașterea intelectualului critic - a cărui figură
emblematică o întrupează Abelard - puterea, care se
vrea întotdeauna stăpîna unei cunoașteri oficiale și
canonice, și-a exercitat întotdeauna cenzura. La vre-
mea sa, Abelard va capitula în fața puterii mistico-
teologice a lui Bernard de Clairvaux, iar, la mijlocul
secolului XIII, în epoca de apogeu a autonomiei uni -
versității din Paris, puterea teologico-politică a
Romei și a episcopilor îl va face pe episcopul de
Paris, Etienne Tempier, să condamne și să interzică
la 7 martie 1277 predarea filosofiei și teologiei care
încerca să împace și să unifice rațiunea și credința,
printr-o reflecție asupra eternității lumii. Cf. Jacques
Le Goff, Les Intellectuels au Moyen Age, Le Seuil, Paris,
1957 (Jacques Le Goff, Intelectualii în Evul Mediu,
trad. rom. de Nicolae Ghimpeteanu, Meridiane,
București, 1994); Alain de Libera, Penser au Moyen
Age, Le Seuil, Point, 1997 (Alain de Libera, Gîndirea
Evului Mediu, trad. rom. de Mihaela și Ion Zgardau,
Amarcord, Timișoara, 2000). Fără a mai vorbi de
celebra condamnare a lui Galilei, să amintim inter-
dicția care l-a vizat pe Rene Descartes în Olanda,
atunci cînd Universitatea din Leyde a considerat că
Discursul său asupra metodei este propagator de
ateism; Discursul a fost condamnat la 17 martie 1642,
iar condamnarea a fost confirmată în august 1647 cu
interzicerea „de a se vorbi despre Domnul Descartes
într-un sens sau altul.”, cf. Samuel S. de Sacy,
Descartes par lui-meme, Le Seuil, Paris, 1956, p. 188-
189. De atunci încoace, e de-ajuns să ne gîndim la
istoria universităților pentru a vedea cum se reedi-
tează aceste interdicții de-a lungul veacurilor, de
fiecare dată cu privire la alte teme.
7.	Cu privire la această temă se cuvine să citim
admirabilele pagini pe care Hannah Arendt le con-
sacră psihologiei ca instrument menit să-i facă pe
oameni să accepte formele contemporane de alienare
— ceea ce ea numește „deșertificarea lumii” —,
menit să-i culpabilizeze atunci cînd nu se adaptează.
Cf. Hannah Arendt, Qu’est-ce la politique?, Seuil,
Paris, 1995, în traducerea lui Sylvie Courtine-
Denamy (ediția originală, Was ist Politik?, Piper,
Munchen, 1993). „Psihologia încearcă doar să ne
obișnuiască cu viața în deșert într-atît încît să nu mai
simțim nici o nevoie de oază.”, p. 137. Cf. cartea
solid argumentată a lui Michel Bounan, La Vie
innommable, Alia, Paris, 1993, unde vom citi: „Noi
creăm științe cu o viteză accelerată, așa cum vechii
Romani primeau noi zei în încercarea de a evita
prăbușirea Imperiului lor.”, p. 87.
8.	Cf. Jeremy Rifkin, The Biotech Century: Harnessing the
Gene and Remaking the World, Tarcher and Putnam’s
Sons, New York, 1998.
9.	Cf. Hannah Arendt, Între trecut și viitor, cp. cit., întreg
capitolul „Criza culturii”, p. 205-235.
10.	Martin Heidegger, Die Selbstbehauptung der deutschen
Universitât, Breslau, 1933.
11.	Gerard Granel, „Apel către cei care au de-a face cu
Universitatea în vederea pregătirii unei alte
Universități”, în Despre Universitate, trad. rom. de
Adrian T. Sîrbu, Idea, Cluj, 2002. „Ceea ce se pro-
duce «în plus» astăzi față de aceste efecte gemene ale
Capitalului și Modernității, este că și unul și cealaltă
au intrat în perioada desăvîrșirii lor și că lucrul pe
care l-au purtat dintotdeauna în ele trebuie de-acum,
fără discuție, să îl vomite: să îl mărturisească și să îl
producă în mod expres.” Op. cit., p. 69.
Traducere de
Emilian Cioc
14
-1 TRIBUNA ♦ nr. 31 ♦ 16-31 decembrie 2003 [
Homentariu
Vârsta credinței
■ Cristian Mag
Cartea lui Eugen D. Pentiuc (Spaima de
Real) apărută la editura Cartea
Românească, 2003, reflectă domeniul de
studiu al unui cercetător în Vechiul Testament și
limbii orientale. Revelațiile Cuvântului sacru se
îmbină în ficțiune cu povestiri care dezvăluie
treptat bobul de credință și sâmburele de adevăr
al sufletului uman.
Imagini ale poveștii eterne a omului în relație
cu Dumnezeu se desfășoară în diferite planuri tem -
porale, într-o țesătură ficțională care încifrează în
contexte umane sensuri ale cuvântului biblic. Prin
intertextualitate, cuvântul revelației luminează înțe-
lesurile celorlalte cuvinte care curg ca o rugăciune
vorbită în inimă. În singurătatea existențială, omul,
condamnat la un dialog veșnic cu sine însuși,
descoperă, căutând pe Dumnezeu, darul apropierii
de Cuvânt prin rugăciune, pentru că “celui ce se
roagă, Domnul îi dă rugăciunea” (I Samuel 2:9).
Cartea este o mărturisire a tainei rugăciunii: a
omului care îl caută pe Dumnezeu și a unui
Dumnezeu uitat de lume, care-și caută fiii.
Cuvântul revelează o geografie sacră purtând
semnele transfigurării. Pe muntele Tabor, lisus
s-a preschimbat la față, și el apare în măreția și
blândețea lui în visul căutătorului de Dumnezeu:
“Cristul blând cu fața trandafirie din icoanele
rusești.” El are chipul ființei nemărginite care se
dăruiește pe sine în iubire și dorul omului de
Dumnezeu se aprinde și mai mult în focul
dragostei și rugăciunii. Omul caută chipul
luminii Celui Vechi de Zile și timpul sacru al
oglindirii harurilor divine în chipul sufletesc al
lui Adam. Copii suntem, chemați cu dor în raiul
dinlăuntrul inimii, în poarta căruia păzește o
lacrimă de foc. Căutăm cuvintele pentru a
înțelege tărâmul liniștii și doar rugăciunea ne va
opri rătăcirea, găsindu-ne pe noi. Și în taina rugă-
ciunii se petrece minunea, bucuria de a fi.
În Împărăția lui Dumnezeu, Fiul Omului și
toți cei precum copiii se cunosc ca fii ai Tatălui
blând și drept. Când sufletul e înaripat de dor,
Împărăția Cerurilor e înlăuntrul nostru: “Periplul
credinței e aventura persoanei umane în adâncul
ei de taină. Acolo, în adâncul inimii, îl găsim pe
Domnul milei“. Cuvântul sacru îl descoperă pe
Dumnezeul tăcerii, lumina ființei al cărei înțeles
este: “Eu sunt”. La fel apare “Cristul blând” în
visul călugărului din povestire, când el se vedea
copil plângând întru mântuire: “Îmi simțeam
pulsul în tâmple, bătând ca inima mamei mele”.
Cel “singur, prigonit de gânduri”, găsește isi-
hia în inima rugii. Hristos astâmpără setea omu-
lui de apă vie și e Fiul lui Dumnezeu cu chipul
luminii. Și după chipul și asemănarea Lui e
Adam, Omul pur din Grădina Raiului, copilul
divin uitat în sufletele noastre. Și a trebuit să
cunoaștem binele și răul, ca adevărul să se întru-
peze în Cuvânt și noi să-i cunoaștem tainele cu
suflet de copil: “Adevărat vă zic vouă: dacă nu
veți primi Împărăția lui Dumnezeu ca niște copii,
nu veți intra în ea”. Prin Hristos, Cuvântul Sfânt
s-a întrupat în lume ca să cunoaștem că Tatăl
dăruiește cu harul Duhului Sfânt și dragostea
Tatălui, iar cultul divin e jocul ritualic prin care
omul se apropie de Dumnezeu, Tatăl nostru, ne
găsim la poarta Împărăției lui Dumnezeu. Clipele
de har ale copilăriei, înțelese ca stare a sufletului,
sunt picuri de apă vie ai mântuirii.
Scriitorul imaginează “un pelerinaj în lumea
copilăriei”, într-o inițiatică la locurile sfinte.
Pelerinul caută urme ale pașilor lui Isus pe
pământul vechi al Făgăduinței. Muntele e locul
hierofaniilor în Vechiul Testament și înălțimile
sacre îl apropie pe om de taina Cerului. Pentru
cel care își caută chipul etern, Taborul, muntele
Schimbării la Față, comunică tăcut un mesaj al
veșniciei, întrezărit în clipele urcușului în duh. În
pietrele care ar fi strigat laude, în locul oamenilor,
la întâmpinarea Domnului în Ierusalim, scriitorul
regăsește clipe din istoria mântuirii omului.
Contemporan cu vechile taine, lasă cuvântul bib-
lic să-și creeze lumea, iar cuvintele sunt revelații
ale iubirii. Povestirile descoperă astfel sensul
iubirii părintești a lui Dumnezeu pentru oameni,
când cel care iubește nu are teamă: “Iisus e întot-
deauna pe Tabor și brațele lui sunt pururea
întinse spre noi. Totuși, câți dintre noi vor
îndrăzni să se arunce în brațele lui părintești?
Trebuie să fii copil ca s-o poți face!”.
Timpul maturizează oamenii, dar înțelepciu-
nea noastră, în fața lui Dumnezeu, e nebunie.
Între clipe, prăpastia veșniciei se deschide
nemărginită și dintre toate spaimele, cea mai grea
de îndurat pare clipa de acum. Prezentul etern al
ființei este clipa lui Dumnezeu. De ce ne e
teamă? Dumnezeu a făcut Creația în clipa de
Acum: “Tu ești fiul meu, Eu astăzi te-am născut”
(Psalm 2:7). Dar prezentul nostru este sâmburele
devenirii. Roadele lui le culegem clipă de clipă.
Timpul seamănă cu fuga de “acum”, cu “spaima
de Real”, și când ne gândim la Dumnezeu ne e
teamă, pentru că n-am crezut niciodată, putem
crede doar “acum”. Și clipa rugăciunii noastre
poate descoperi, hic et nunc, celălalt tărâm, etern,
“acolo” divin. Dar oamenii se tem de umbra lor,
de ființa lor: “Acolo s-au temut de spaimă, unde
nu era spaimă” (Psalm 53/52:5/6).
În ispita timpului, “trăim într-o lume plină de
fantasme”: “Chiar dacă vânturi ostile bat din toate
direcțiile, ne simțim parcă la adăpost în această
lume a noastră și preferăm să stăm în ea. Orice
încercare e o încercare de a trăi în lumea reală, în
lumea voită de Dumnezeu și nu în cea pervertită
de imaginea noastră”. În spectacolul lumii, suntem
propriii noștri iluzioniști, actori care joacă mereu
rolul suferinței pentru că nu-și pot părăsi scena, ca
să-și înțeleagă rostul. Catharsisul, purificarea sufle-
tului, se produce prin contemplarea “din afară” a ta
însuți, pe scena artei sau a vieții. Dar înălțarea din-
colo de sine - a sufletului atras de Ființă - se îm-
plinește prin credință și iubire. În viziune creștină,
oglinda credinței este “șlefuită” de Cuvântul sacru.
Așa cum iubirea fără margini a lui Dumnezeu
trezește în om harul asemănării cu Tatăl ceresc:
“Kesed-ul e dumnezeiasca lumină care face posi-
bilă reflectarea chipului Părintelui ceresc în oglinda
sufletului nostru”. Regăsirea mamei, în povestirea
Spaima de Real, are semnificația nașterii înțelepciu-
nii din credință. Suntem născuți a doua oară de
Cuvântul sacru, de aceea pregătirea celor care
intrau în secta eseniană a Fiilor Luminii consta în
“copierea”, asimilarea, cuvintelor arhetipale ale
înțelepciunii. Scribi ai Regelui din Ceruri sunt toți
cei care poartă Cuvântul lui Dumnezeu în inimă
și-și “scriu” destinele pe căile mântuirii.
Întrega povestire evoluează către un moment
evocat în Evanghelii, al aducerii lui Iisus, copil
fiind, în Templul din Ierusalim. Pasajul biblic
devine impresionant în contextul prezentării
anterioare a destinului imaginat al dreptului
Simeon, “așteptând mângâierea lui Israel”. Fiind
Duhul Sfânt asupra lui, îl întâlnește la Templu pe
Iisus și îl ia în brațe, bucurându-se de Mântuirea
dăruită de Dumnezeu, căci Duhul Sfânt îi vestise
că îl va vedea pe Mesia, Hristosul (Luca 2:25-32).
Rugăciunea exprimă minunea întâlnirii dintre
om și Dumnezeu, când omul lăuntric primește
har și vindecare. În Rugăciunea Anei, iubirea
mamei pentru fiu aduce alinare pentru că Mama
cerească este plină de îndurare, iar Fiul ei este
iubirea mântuitoare. Preotul este una cu biserica
în care Hristos coboară pe altarul jertfei. Pentru a
vedea slava Domnului, omul umil se leapădă de
idolul eului și își poartă crucea, suferința, ca pe
un dar adus la altar. Izbăvirea e o taină a credinței,
iar povestirea Rugăciunea Anei alternează diferite
episoade din viața personajelor, ca o căutare a
minunii care rămâne vie în sufletul omului. Ima-
ginația scriitorului reține momentul când feres-
trele “începură să plângâ cu fiecare fulg de nea”,
scârțâitul dureros al zăpezii la înmormântarea
mamei, truda luminii care se odihnește în altar.
În alte povestiri, cuvântul învie lumea
Vechiului Testament străbătută de fiorul profeți-
ilor. Megiddo este locul bătăliei regelui Iosia,
înaintea ducerii în robie a poporului evreu în
Babilon. Celebra cetate din valea Izreel este asoci-
ată cu locul bătăliei din Apocalipsă, dinaintea
venirii Împărăției. Revelații și viziuni onirice ale
Judecății din urmă descriu sfârșitul timpului în
scenarii imaginate pornind de la textele sacre.
Trăim un timp în care omul intervine în
creația lui Dumnezeu, cu orgoliul nefilim-ilor,
îngerii căzuți din Cer. Oamenii pervertesc taina
nașterii. Iar în cadrul clonării este tulburată uni-
tatea de natură dată de moștenirea genetică, în
care se îmbină, prin iubire, principiile masculine
și feminine ale creației divine. Dumnezeu a creat
lumea din iubire și nimic nu poate fi creat fără
dragostea care vine de la Dumnezeu. Clonarea
umană are ca efect “adumbrirea chipului lui
Dumnezeu din om”, iar noi trebuie să ne naștem
în duh, pentru a intra în Împărăția Cerurilor.
Trăim întru iubirea Lui, și până o vom cunoaște
pe deplin, “rămân acestea trei: credința, nădejdea
și dragostea” (I Corinteni 13:13).
Cuvântul lui Dumnezeu limpezește oglinda
credinței și în suflet regăsim chipul Lui. Dragostea
e rugăciunea tăcută a inimii, iubim tăcerea lui
Dumnezeu. Lumea va pieri, dar cuvintele Lui vor
rămâne, pentru că sunt cuvintele liniștii divine. Iar
noi, nădăjduind la binele etern, vom împlini cuvin-
tele de învățătură ale regelui Iosia, lăsate fiilor lui:
“Voi însă ascultați pe Domnul întotdeauna, când
vorbește, dar și când tace”.
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 31 ♦ 16-31 decembrie 2003 |-
15
Scriitorul sau
■ Adrian Grănescu
1.	Dorința de-a scrie. Deosebirile
dintre dferiți “creatori”. Exerciții
școlare
Cînd se apucă cineva să scrie ? De ce o face ?
Cînd știe (precis) că va deveni scriitor ? Cînd, în
ce moment, conștiința sa își va da seama de aceas-
ta? Nu, nu se poate spune, nu se poate răspunde
la aceste întrebări! Tot așa cum nici sfaturi nu se
pot da.
Cu puțini ani în urmă, am participat la
punerea pe picioare a unui cenaclu. Fusese
cîndva o tradiție, acum era pe moarte, se încerca
o “resuscitare”. A fost pentru mine o experiență
bună, foarte folositoare. Oricum, în general, eu
nu am prea iubit această formă de manifestare și
de popularizare a creației, experiențele mele ante-
rioare n-au fost prea grozave, dar acum, cu prile-
jul acestei încercări, ne-am cunoscut cîțiva, o
mînă de oameni, scriitori cu volume (puține)
publicate. A fost un simplu schimb de experiențe,
culmea, foarte profitabil. Abia peste un an s-a
ajuns (s-a reajuns, ca să fiu mai corect) la forma
propriu-zisă de loc, de adunare, de prilej de-a
asculta și de-a descoperi talente. Între timp eu mă
retrăsesem.
Liniștea noastră “creatoare”, o plăcută mono-
tonie unde ne citeam unii altora creații, ne
prezentam intenții sau cărți gata apărute ne-a fost
spartă de un “schimb intercenacluri”, nu eram
obișnuit cu această formă “sportivă” de activitate,
unicul de altfel, spre marea mea bucurie. Fusese
ideea, nedivulgată mie, a colegului împreună cu
care organizam aceste “manifestări”. Nu vă voi
spune cine erau oaspeții (predominant pensio-
nari, oameni singuratici și elevi-studenți); cenaclul,
în schimb, era condus cu o mînă foarte forte. Și
regizoarea, în fapt “conducătoarea”, posesoarea
mîinii forte și-a învățat membrii să se prezinte cît
se poate de stas, aproape cum ne-a învățat, pe
vremuri tovarășul locotenent la subunitatea unde
îmi făceam serviciul militar, la Zalău, ca soldat-
elev. După un imuabil tipic. Sînt cutare și cutare,
m-am născut atunci și acolo, am urmat. Scriu
de pe vremea cînd. (e drept că n-a spus chiar
așa: adică scriu de pe vremea cînd m-a pălit prima
inspirație, dar nu glumeau deloc, toți erau foarte
serioși, numai mie îmi ardea de glume.) și con-
tinuau, am debutat atunci cînd. Nici unul din-
tre ei nu avea vreo carte publicată, aproape
nimeni nu debutase (nici) publicistic, doar cîțiva
făcuseră parte dintr-o plachetă ocazională. Mă
opresc aici cu relatările, mă rețin să fac alte
comentarii.
Pînă atunci noi, cel puțin, la cenaclul nostru
(din vremea studenției mele) ne consideram ade-
vărați creatori (din moment ce urmam cursurile
unor facultăți ce “scot”, în final, și scriitori), și ne
demolam, ne distrugeam reciproc. Sau, în funcție
de legături, de amiciții, proclamam scriitori. Asta
se petrecea pe la sfîrșitul anilor șaizeci și
începutul anilor șaptezeci la Tribuna și la Echinox.
Conștiința lucrului pe care-l făceam o aveam dar
nu eram foarte siguri pe noi, nu eram siguri că
nu-i decît o simplă iluzie sau, mai rău, un fel de
manie.
B seu__________________________________
ziaristul
Mai nou am auzit că profesorii la școală
(numai unii, să zicem cei aleși) fac exerciții de
creație cu elevii (copii). Le dau o temă și le cer să
scrie despre ea, o povestire, un motiv pentru a fi
transpus în versuri. Eu nu m-am bucurat de un
astfel de privilegiu pe vremea cînd am fost școlar
dar sînt convins că aș fi luat printre cele mai mici
note din clasa mea. Mă întreb care dintre colegii
mei de școală, pe care îi țin minte foarte bine, ar
fi fost fruntași? Dar sînt convins că nici unul nu
s-ar fi îndreptat spre o carieră a scrisului (cum
nici nu s-au îndreptat în realitate), pentru mine,
cu siguranță, exercițiul ar fi fost benefic. L-aș fi
repetat singur, cu teme autoimpuse, sînt foarte
sigur. Poate că abia dacă aș fi trecut prin această
experiență aș fi avut mai multă înțelegere pentru
matematică, pentru “rezolvitorii” de probleme.
Ar fi fost singurele exerciții școlare pe care le-aș fi
făcut cu consecvență și conștiință. Cititorii
acestor rînduri să nu-și imagineze aici că mă refer
la teme precum “Primăvara în opera lui.”,
“Cum vedeau scriitorii noștri.”. Nu, mă refer
la teme pur literare, unde spiritul creator (al
copilului) să fie pus la încercare, să fie pus la
lucru: “Copii, ar fi trebuit să ne spună învăță-
toarea sau profesorul, copii, pentru săptămîna
viitoare să scrieți o schiță (un eseu, un poem) cu
tema.!”
Mircea Petean împreună cu soția sa Ana au
făcut cîndva astfel de experimente cu niște rezul-
tate extraordinare dar și cu sublinierea că de la o
vîrstă (spre adolescență) se răresc simțitor ama-
torii de astfel de teme, dispare “talentul”, dispare
candoarea, apare un soi de jenă, de rușine, eschi-
va. Probabil, îmi explic, că pe atunci se face o
decantare, o separare între ingenuitatea vîrstei,
curajul nesăbuit al copilăriei și talentul, conștiința
importanței și existenței acestuia, conștientizarea
chemării (dacă există) și un simț al ridicolului.
2.	Ucenicie în afara timpului
afectat pentru “scris”. Cenacluri.
Publicarea creațiilor. Dezbateri pe
marginea “operei”. Dezbateri cre-
atoare, constructive. Intrarea în
serviciu la o editură, la o revistă, la
un ziar. Avantaje °i dezavantaje.
Serviciul la casele de creație,
muzeu sau teatru etc. Disciplina
scrisului. Ceremonialul scrisului
Mult mai cu folos era faptul că se făceau
“schimburi” de “creații” cu prietenii, lecturi
împreună cu cei mai apropiați (deci într-un cerc
foarte strîns). Dacă cenaclurile (obligatorii sau nu
în traiectoria, în dezvoltarea, în “creșterea” unui
scriitor) ar fi funcționat așa cum mi-aș fi dorit (și
cum au fost unele) alături de ele ar fi trebuit să
fie, să se desfășoare un loc de întîlnire, o adunare
a respectului reciproc, a adevărului, un loc unde
într-un mod civilizat să se comenteze. N-aș
vrea să fiu înțeles greșit. Pentru veleitari nu este
și n-ar trebui să fie nici un loc ! Oricînd și ori-
unde; altfel ar fi numai timp și energie pierdută.
Dar acolo unde se vede o sclipire cît de mică de
talent, acolo, cu toată conștiința trebuie să inter-
venim, să ajutăm dacă ne stă în putință. Prin
laude, prin încurajări, prin publicare (dacă există
această posibilitate). Un cenaclu (așa cum îl văd
eu) ar trebui să fie un loc al feedback-ului, cam
asta ar trebui să fie ! Fiind un prim pas, aproape
obligatoriu, al creatorului de calitatea actului
săvîrșit depinde foarte mult și destinul viitor al
acestuia.
Încurajări primeam (nu foarte adesea) prin
publicarea creațiilor noastre în revistele ce
“patronau” cenaclurile. Încurajări (la începutul
“începutului”) erau și micile dări de seamă ale
ședințelor cenaclului, publicate de revista
patronatoare, Tribuna. Personal mi-ar fi plăcut
această activitate (cenaclu plus relatarea dezbate-
rilor, pe scurt) dacă acestea ar fi fost sincere, cre-
atoare și nu pătimașe, distructive, umbrite de
orgolii. Se pare că în artă invidia, disprețul reci-
proc, adesea sînt forme firești ale relațiilor,
motorul lor.
Dar să trecem la pasul următor. Norocul,
șansa pentru un tînăr scriitor este (și era) munca
într-o redacție, la o revistă. Sau, și mai bine, cu
mai multă liniște, la o editură. Mai rar, la un
cotidian. În situațiile enumerate, periodic ai posi-
bilitatea să te exersezi (mai ales în ultimele două
cazuri). Echipa în care te desfășori îți poate
deveni o a doua familie. Se nasc idei, se fac obser-
vații. Să nu-și imagineze cineva că aș desconsi-
dera munca de jurnalist (în presa scrisă, vorbită
sau televizată), dimpotrivă ea poate fi un mare
sprijin, un bun mentor (sau modelator) pentru
viitorul scriitor. Chiar și destinul meu ar fi fost
altul dacă aș fi început ca redactor la un ziar, la o
revistă. Azi poate aș fi dus-o mai bine sau mai
rău. Cine poate ști ? Mă interesează acum, în
aceste rînduri profilul scriitorului, beletristului și
nu al cercetătorului sau al publicistului. Munca
pentru un “material”, articol oarecare, reportaj
etc. necesită foarte multă și foarte serioasă docu-
mentare. Din acest punct de vedere jurnalistul
este favorizat față de un redactor de editură. Cel
din urmă are o viață mai liniștită în comparație cu
cine lucrează la un ziar sau la un post de radio
sau televiziune. Liniște foarte prielnică unei bune
lecturi. Dar, fiecare ocupație are avantajele și
dezavantajele ei. De-a lungul timpului mult mai
mulți scriitori români au provenit și s-au format
la adăpostul unui cotidian, al unei reviste sau în
media audio-vizuală decît din cadrul celor care au
lucrat într-o editură. Statistic. Oricum toate aces -
te ocupații dacă nu sînt obligatorii, atunci sînt
benefice, în orice caz, pentru destinul unui viitor
scriitor. Slujba prestată în domeniile mass mediei
este mult mai implicată în social. Octavian Goga
spunea că:”. totdeauna am văzut în ziaristică un
plămîn prin care respiră conștiința publică și în
același timp un mijloc de îndrumare a maselor”
(Octavian Goga, de Ion Dodu Bălan, Editura
Minerva, București, 1971, p.297). Cred că ceva
mai puțin avantajați sînt cei care lucrează la un
Centru de valorificare a creației populare, la un
muzeu, la un teatru etc. Fiind mai departe de
fenomenul propriu-zis al creației, creația nefăcînd
“obiectul” muncii lor.Toți aceștia au doar sigu-
ranța unui loc de muncă (ceea ce înseamnă foarte
mult, s-o recunoaștem, este foarte important.).
Nu numai cele amintite pot fi “locuri de muncă”
potrivite, complementare pentru un scriitor. El ar
mai putea, să zicem, să lucreze la un post de
16
-1 TRIBUNA ♦ nr. 31 ♦ 16-31 decembrie 2003 |-
radio, ocupîndu-se de cultură (un domeniu, cît se
poate de clar, complementar) sau reporter,
adunînd orice fel de fapte “de viață” care, în final,
înseamnă experiență, idei, modele etc. Ca biblio-
tecar ar avea, de cele mai multe ori, facilitatea de-
a vedea, de-a descoperi mai multe titluri, de-a
stabili conexiuni, de-a comenta cărți, bibliografii
°.a.m.d. Dar aceste considerente sînt, pînă la
urmă, aleatorii. Eu mi-am desfășurat aproape doi
ani “activitatea” la Centrul de valorificare a
creației populare, ca metodist, 18 ani la o editură,
ca redactor, și 11 (în curînd vor fi 12), ca bibliote-
car la o bibliotecă publică. Într-un interviu am
fost întrebat unde m-am simțit mai bine. Unde a
fost cel mai profitabil pentru îndeletnicirea mea?
Am răspuns (cred că diplomatic) cam așa: în 18
ani de muncă la o editură am publicat o carte și
în zece de bibliotecă 3 (în curînd 4), judecați și
dv.! Dar se poate interpreta (asta numai așa ca să
încurc și mai tare lucrurile) și s-o spun altfel:
începînd din studenție și trecînd prin editură am
tot acumulat, am adunat, am selectat. Pînă cînd
(în ultimii ani de redactor) am început să public,
totul mi s-a cristalizat și de aici înainte n-a mai
fost nici o oprire, ci doar un continuu mers.!
Există o disciplină a scrisului? Cum scriu scri-
itorii? Nu știu dacă acest lucru prezintă vreo
importanță pentru critici sau pentru cititori, mai
degrabă cred că nu. De felul cum scriu (tehnic
vorbind) scriitorii beneficiază “desăvîrșirea”
lucrării lor. De cît sînt de ordonați, de cît sînt de
sistematici cu “munca” lor. În mod absolut
cert! Trebuie să existe o ordine în felul cum se
aștern pe hîrtie gîndurile, cum se elaborează, cum
se ordonează “opera”. Chiar dacă în viziune mul-
tora acest lucru n-are absolut nici o importanță
pentru lucrare, poveștile legate de elaborare ei, de
modalitățile de-a o “înregistra” consider că sînt
interesante (de știut). Unii iau primele note cu
creionul, ca pe vremuri. Sau se modernizează
folosind creioane mecanice. Alții pixuri. Există
poeți (probabil foarte îndrăgostiți de formă, atît
abstract dar și concret) care preferă stiloul, un
stilou bun, un stilou scump. Cerneala, astăzi e tot
mai greu de găsit. Neagră sau albastră ?
Colegul meu de la Echinox, Constantin Hârlav a
preferat de cînd îl știu stiloul și cerneala neagră.
El scrie, și azi, numai istorie și critică literară. Să
reluăm, transcriem la mașina de scris ? Sau con-
cepem direct la mașină cum făcea profesorul
Mircea Zaciu ? Este la latitudinea fiecăruia.
Fiecare poate face cum vrea și cum consideră că-i
iese cel mai bine “treaba” de care s-a apucat.
Astăzi mașina de scris este înlocuită de calculator.
În ciuda titlului unei lucrări (ce-i drept scrisă de
un inginer nu de un scriitor) PC nu este o mașină
de scris, Williams Robin, Editura All, 1996.
Concepe pe hîrtie, “pe murdar” și transcriem “pe
curat” pe un calculator ? Sau (ca în cazul mașinii
de scris) direct ? Sau, o altă posibilitate, con-
cepem “bătrînește”, încet, trecînd prin cît mai
multe etape ? Adică, să fiu mai clar, concepem pe
hîrtie, cu un creion sau pix. Transcriem cursiv
într-o nouă variantă. Apoi, iarăși transcriem, pe
mașina de scris, textul se ordonează, se “flu-
idizează”, arată altfel, ne apar (poate) noi idei,
textul crește, sîntem și mai mulțumiți. Și abia, la
sfîrșit, îl culegem (sau îl dăm la cules) pe calcula-
tor, mai revedem încă o dată textul (căci, mai știi
ce intervine ?) și apoi este gata...
Există un ceremonial al scrisului ? Poate că
da. Există un ceremonial al scrisului (indiferent
de cît este el de vizibil), o anumită religioazitate
cu care se săvîrșește acest act. Cine nu-l are sau
cine mărturisește că nu-l are este ca un om fără
suflet, un om cu inima de piatră, un om fără
Dumnezeu. Acest ceremonial, această amprentă
personală este ca și confesiunile din cadrul unei
religii, fiecare are atitudinea sa (diferită sau
asemănătoare) în fața actului pe care îl săvîrșește.
Vizibil, pînă la teatralitate sau aproape insesizabil
din afară. Marin Preda în Viața ca o pradă își
mărturisește dorința, nevoia ce a avut-o de-a se
retrage, de-a se izola pentru a începe să scrie și
a-și termina cartea. Acest ceremonial, săvîrșit mai
mult sau mai puțin aleatoriu, l-a urmat toată
viața. De la vila din Cumpătul (Sinaia) pînă la
Mogoșoaia unde și-a găsit sfîrșitul. Ernest
Hemingway scria în tinerețe, la Paris în localuri
liniștite, înainte de masă. Pe cînd își termina
porția stabilită pentru ziua respectivă se răsplătea
cu bunătățile bucătăriei dar, mai ales cu ale
pivniței cîrciumei respective. Ani mai tîrziu își
schimbase stilul: avea un număr de cuvinte pe
care trebuia să-l scrie zilnic la mașina sa de scris
stînd în picioare. Balzac avea o ținută vestimen-
tară specială pentru a scrie, un fel de halat ca o
rasă monahală, se închidea, rupea orice contact cu
realitatea, își aprindea lumînările și. și scria.
3.	Problemele scriitorului.
Dilemele sale. Viața sa. Tirajele
cărților sale. Participări la lansări
de carte. Relațiile sale cu editorul.
Plata tirajului. Sponsorizări.
Mjloace de trai.
“Poveștile” scriitorilor
Viața scriitorului nu a fost niciodată foarte
ușoară. Chiar dacă lucrai, să zicem, în domeniu
(ceea ce este un foarte mare privilegiu) întîi tre-
buie să-ți faci datoria, să-ți faci munca și abia apoi
(după orele de “slujbă”, după amiaza, obosit, în
orele în care alții se odihnesc sau se recreează) să
te apuci ca un diletant de munca pentru care - îți
spui că te-ai - dedicat, vocația. Rareori munca pe
care o prestezi la serviciu este egală, identică cu
ceea ce scrii și dai pentru tipar; în schimb,
cercetătorii științifici își publică lucrările, gazetarii
își publică articolele, sînt satisfăcuți, își văd foarte
clar rezultatul muncii lor, ba primesc și laude, tu
trebuie să te resemnezi, să nu fii invidios. Atîta
vreme cît scriitorul, creatorul de opere literare își
va face munca sa ca un amator, ca un diletant
folosindu-se de timpul său liber rezultatele sale
și randamentul său vor avea de suferit. Va suferi
țara, va suferi cultura națională. În secolul al
XlX-lea Ibsen a fost răsplătit cu titlul de scriitor
național (printre altele asta însemna o pensie
viageră), Strinberg la fel. Dar aceste exemple se
întîmplau în niște biete țări scandinave care își
lichidaseră analfabetismul în fapt, nu pe hîrtie ca
și noi, în anul 1821. Mai la sud, Wagner (după
perioade foarte zbuciumate) s-a văzut pus în
ipostaza de-a nu mai avea grija zilei de mîine.
Vreți un exemplu de la noi: un premiul de la
Academia Română de 5000 de lei în 1913 valora
enorm, se spunea că leul era cît roata carului.
Cel răsplătit a fost Gh. F. Ciaușanu pentru
lucrarea Superstițiile poporului român în asemănare cu
ale altor popoare vechi °i noi. N-a fost unicul premiu
oferit de Academie de-a lungul timpului. Toți
acești scriitori stipendiați s-au văzut puși în si-
tuația de-a scrie. Doar de-a scrie, de-a crea.
Lucru care s-a văzut, s-a probat și în “dez-
voltarea” lor ulterioară. Știți cît valorează azi un
premiu al Academiei ? Dar ale altor “foruri” ? Și
cîți ani se poate “trăi” cu ele ?
Să trecem peste toate acestea. Să spunem și
timpului s-o facă. Cartea ta este terminată, este
scrisă, poate rescrisă, are deja o formă grafică:
culeasă în calculator (dactilografiată, pe vre-
muri.). Înainte, o problemă cu adevărat
importantă era obținerea (în urma “anchetei” din
rețea) a unui tiraj “bun”, să zicem de vreo 30.000
+
-1 TRIBUNA ♦ nr. 31 ♦ 16-31 decembrie 2003 |-
17
de exemplare la proză, 1.000 sau 2.000 pentru
poezie. Trecut peste acest pas (după ce cartea îți
era citită și “corespundea” din punct de vedere
artistic dar și politic) povestea cărții nu era termi-
nată. Probabil vi s-au părut exagerate tirajele pe
care le-am pomenit. Nici vorbă. Atenție: ceea
ce vă spuneam eu era limita “de jos”. Azi, în
schimb, trebuie să te mulțumești cu 150, cel mult
200 de exemplare. Ca să meargă “treaba” bine
mai departe, azi, mult mai mult decît ieri, per-
sonalitatea ta ar trebui să fie bine cunoscută.
Pentru asta trebuie să participi la diverse activități
specifice (mai ales după ce ai publicat prima
carte): lansări de cărți, presa să te prezinte. În
vest, editura este obligată, prin contract dar și în
interesul ei, să-ți facă o campanie publicitară
foarte serioasă, din moment ce e vorba de un
bussiness. Ei trăiesc prin tine. Tu pentru ca ei să
poată trăi trebuie să fii grozav, să fii foarte cunos-
cut, să stîrnești curiozitate. Asta-ți face vînzare.
Din moment ce te-au ales, din moment ce ați
“bătut” palma înseamnă că nici tu nu ești de lepă-
dat. Dar noi nu trăim “acolo”. Nefăcîndu-se
ca “acolo”, la noi scriitorul este cunoscut (cu ade-
vărat) numai printre ai săi. Ai săi care sînt niște
sărăntoci, deci șanse de vînzare (printre ei, între
ei) nu sînt, nu prea sînt. Imaginea succesului,
epuizarea (prin vindere a tirajului) nu mai există
astăzi. Pot cîștiga (deși acest cîștig este neglija-
bil) doar cei care sînt persoane publice: ziariști
(cu o prezență continuă în presă), crainici Tv sau
radio (din exact aceleași motive), actori, oameni
politici (cu alte cuvinte, doar cei care se află în
conștiința publicului) dar, nu știu cum se face că
aceștia sînt lipsiți de talent, producțiile lor sînt
fade, de cele mai multe ori sînt lamentabile.
Relațiile cu editorul cred că întotdeauna au
fost de la destul de bune la foarte bune. Nici nu
s-ar putea altfel. Pe vremuri, fie din obligație, fie
din bun simț, redactorul, editorul era în bune
relații cu autorul său. Relația nu este chiar ca în
vest, adică un editor să trăiască exclusiv prin
autorii, prin cărțile sale. Să trăiască foarte
bine.! Cu cît autorul urcă pe culmile succesu-
lui, cu atît mai bogat dar și prob (din punct de
vedere profesional) devine editorul. La noi nici
chiar acum, la atîția ani după ’89 nu s-a putut
ajunge la acest statut. Azi autorul aduce bani pen-
tru cartea sa, sau, în sfîrșit, sponsorul: cea mai
mare parte a acestor fonduri se duc pe hîrtie, pe
tipar, pe copertă etc. O parte mică pentru editor,
asta-i meseria lui, din asta trăiește, e singura sa
sursă de cîștig. Mai rămîne autorul. Autorul.
Ei bine, autorul să se mulțumească că i-a mai
apărut încă o carte, o va adăuga alături de celelalte
și va avea glorie în posteritate (noroc că are o slu-
jbă după care își duce viața, își întreține familia,
poate își mai cumpără și cărți ca să-și continue
instrucția sa). Continua sa instrucție. Evident,
să reiau ideea, relația editor-autor nu poate fi,
deci, decît de prietenie.
Adesea scriitorii prieteni adunîndu-se cu
diferite ocazii își fac diferite destăinuiri. Se confe-
sează despre ce intenții noi au, ce ar vrea să scrie,
despre ce. Cum ar face-o.? În anul apariției
cărții Viața ca o prada, de Marin Preda, directorul
meu de la editură, scriitorul Al. Căprariu a spus
de față cu mai mulți interlocutori, la un pahar de
“ceva”, că ar vrea să scrie și el o carte precum
aceasta, destăinuindu-și propriile sale începuturi,
propriile sale greutăți. Altădată, student fiind, am
ieșit la o masă de amiazi împreună cu Adrian
Dohotaru, redactor-șef adjunct, pe care îl vizitam
la redacția revistei Amfiteatru din strada Brezoianu,
însoțit de foarte harnicul lor (nou) colaborator
Sorin Roșca Stănescu. Nu mai știu dacă mai era
și altcineva de față, probabil n-am fost numai noi
trei. La sfîrșitul mesei s-a trecut la confesiuni.
Sorin Roșca Stănescu descoperise un subiect pe
care se întreba cum l-ar putea exploata ? Cum s-
ar putea introduce.? Părea mult mai pasionat de
reportaj decît de literatura de ficțiune. Era vorba
de un spital sau un sanatoriu de geriatrie (evi-
dent, al doamnei Ana Aslan) la care se adună tot
felul de foști, bătrîni astăzi - eram prin anii ’70 -
și între care se încing niște discuții., niște
evocări de toată “frumusețea”. Adrian Dohotaru
ne povestise, apropo de ideea intrării, cufundării
în subiect, în viață, despre experiența lui Tudor
Octavian care s-a internat (fictiv, în mod special)
la Oncologie scriind apoi un senzațional reportaj
(îl citisem și eu, fusese publicat fie în Luceafărul,
fie în Gazeta Literara, regret, nu mai țin minte în
care dintre ele.) despre bolnavii de acolo.
Descria un salon, fiecare pacient în parte, chiar și
pe el, povestitorul: dacă intenția inițială din intro-
ducere nu ar fi fost declinată realizarea reportaju-
lui ar fi putut să fie considerată o excelentă “ficți-
une”. Apoi, tot el, ca amfitrion sau ca bătrîn care
dă sfaturi tinerilor ne-a povestit o intenție pe care
n-a mai materializat-o niciodată de-a scrie un
roman sau o povestire amplă despre exodul fami-
liei sale (al femeilor și copiilor familiei sale) prin
august 1944 cu ocazia ofensivei germano-
maghiare din Ardeal. Parte din fapte și le ream-
intea prin ochi de copil, parte prin poveștile mar-
torilor maturi cu care fusese. Considera că ar fi
nevoie și de o documentare “în teren”. Apoi tot
legat de același război și de nemți, într-o seară
tîrzie am făcut o plimbare din Donath, peste
podul Garibaldi, pe lîngă stadion, pe la Parcul
Babeș (cum se numea, pe atunci, Parcul Iuliu
Hatieganu), spre “oraș “ cu Alexandru Vlad care-
mi spunea o poveste, o intenție sau o relatare
despre subiectul a ceea ce scria el atunci. Era
vorba despre Frigul verii, un pasaj cu nemți, tot în
vremea ultimului război.
4.	Povestea primei cărți. Cartea
originala (inventată sau scrisă
“după natură”). Cartea de compi-
lație, cartea scrisă după un fapt
istoric sau după cunoașterea apro-
fundată a unor teorii tehnice sau
științifice. “Destinele” cărților
noastre. Cărui moment literar
aparține o carte “amânată” ?
Povestea primei cărți e povestea primului
copil, ea e ca și prima dragoste, revii la ea, nu se
uită niciodată. Momentele prin care ai trecut îți
rămîn întipărite multă vreme, multe dintre ele
pot fi, cu adevărat, memorabile. O carte poate să
fie “originală” (inventată 100% sau scrisă “după
natură”, copiind, să zicem, o întîmplare foarte
bine cunoscută) sau o carte documentată după
fapte istorice, un roman istoric; mai pot fi cărți
științifico-fantastice, bine și serios documentate.
Autorul sub imperiul inspirației își așterne
rîndurile (indiferent cu ce unealtă de scris,
indiferent pe ce suport) dezordonat sau ordonat
(după un plan mai mult sau mai puțin presta-
bilit).
Cartea poate avea mai multe versiuni succe-
sive (aproape identice sau diferite) pentru ca în
final să se ajungă la o formă definitivă (înainte sau
după tipărire), vezi edițiile (zise) definitive sau ne
varietur.
Povestea primei mele cărți a fost, pe scurt,
cam așa: aveam trei caiete de 100 de pagini scrise
în vremea studenției, cu o “poveste” destul de
coerentă, trei caiete păstrate deoparte, o vreme
(foarte lungă) acasă, într-un fund de birou. După
vreo 10 ani ele au fost dactilografiate (să zicem
într-o primă versiune). În concepția mea un text
scris (într-una sau mai multe versiuni succesive)
cînd este dactilografiat se “ordonează”, se așează,
se sedimentează. Atunci îl poți vedea prima dată
cum va arăta tipărit. Dactilografiind mai adău-
gasem, pentru mai multă veridicitate, note
sumare, sporadice (intenționat alese) luate dintr-
un fel de jurnal. Jurnalul (cu totul altceva decît
caietele pomenite) îl ținusem mulți ani, în primul
rînd ca să mă oblig să notez zilnic cîte ceva, să
scriu, să nu stau nemișcat în repaos, să “progre-
sez”. Urmarea unui universal sfat dat de bătrînii
scriitori, tinerilor confrați, începători. Lectura
acelui dactiloscript, cum le-ar place unor prețioși,
să-l numească, lectura acelui manuscris cuasiedi-
torial m-a făcut să rescriu unele pasaje, să inven-
tez altele noi, să caut să-l fac interesant, captivant
dar și coerent pentru cititor. L-am împărțit pe
capitole, capitolele în episoade (numerotate).
Redactilografierea cărții (nu mai țin minte
dacă într-una sau mai multe, noi, versiuni m-a
apropiat de forma finală. Formă pe care am pre-
dat-o editurii. Editurii la care lucram. Am mai
avut de așteptat “puțin”, doi sau trei ani, în fond
nu vroiam să mă bag în față, natural fiind de-al
casei aveam, totuși, niște avantaje. Numai că
“brațul cel lung” al codului eticii și echității
socialiste m-a ajuns din urmă. A apărut peste
noapte o (nouă) dispoziție cum că nimeni nu mai
poate edita cărți la propria editură. Încă de la
început bucureștenii editurilor importante găsis-
eră soluția: dominoul. Eu dădeam cartea mea la
colegul de la cealaltă editură, el mi-o dădea pe a
lui mie, sau, mai inteligent, un schimb în trei sau
în patru, ca să se piardă urma. Fraier cum am
fost întotdeauna și lipsit de prieteni, n-am fost în
stare să-mi găsesc un tovarăș la o altă editură,
într-o situație ca a mea și. să facem schimb de
manuscrise. Soluția aceasta tipic dîmbovițeană
venise transmisă pe cale orală simultan cu dispoz-
iția scrisă. Atunci am încercat să particip la con-
cursul anual pentru debutanți (fiindcă nu debu-
tasem încă editorial) al editurii noastre. Am
cîștigat concursul dar a intervenit pe fir “instruc-
torul” ministerului. A zis că nu.! Am fost sfătuit
de cîțiva colegi de editură să fiu cuminte, să înțe-
leg că pentru moment singura mea șansă este să
apar, să debutez (cît mai repede). N-are impor-
tanță cum, cu ce sacrificii. Viitorul va spăla
toate rușinile, va netezi toate asperitățile memo-
18
-1 TRIBUNA ♦ nr. 31 ♦ 16-31 decembrie 2003 |-
riei... Să fac pasul cît mai repede căci nu se știe
cît timp va mai fi așa, după. după se va înrăutăți,
timpurile se înrăutățesc pe zi ce trece. Eram în
1987. La sfatul lor, manuscrisul dactilografiat
numărînd 430 de pagini l-am rescris, peste
noapte, urmînd unul din fire, la. 80 de pagini ca
să pot debuta într-o culegere de proză pentru ca
apoi, viața-i lungă, nu-i așa, să mai scriu. Păstrez
acest manuscris. Soarta mi-a zîmbit, cu concur-
sul lui D. R. Popescu, zmeul a fost îmblînzit, mi-
a demonstrat, totuși, într-o adunare publică cu
întreg personalul editurii că romanul O dragoste ca
oricare alta este o porcărie, din punct de vedere li-
terar, o carte proastă, dar dacă mă cramponez s-o
public, eu și editura, el mă lasă, treacă de la el, dar
nu la dimensiunile ei originale, căci țara n-are
hîrtie, ci să mă opresc pe la 300 de pagini (eram
fericit că, între timp, ideea cu nuvela de 80 de
pagini murise). Bun, am rescris, am tăiat, cum
am putut, cartea. Am făcut-o de 300 de pagini. Vă
reamintesc că avea și o numerotare a episoadelor
(la care țineam foarte mult) și. numai cine a
lucrat cu astfel de manuscrise poate să-și facă o
imagine a “muncilor” mele.
Cartea a apărut la sfîșitul verii lui 1988 și a
avut cronici bune și aproape ca orice scriitor mai
visez încă și astăzi s-o public în forma ei inițială.
N-am avut ocazia să schimb păreri cu scriitori
din alte țări, de vîrste apropiate cu a mea. De fapt
n-am avut nici un fel de astfel de ocazie. Și nu
numai atîta, cu destine apropiate, cu publicații,
relativ, puține, traiectorii frînte, fără lansări spec-
taculoase, definitive pe orbite sigure. Eram și
mai sînt curios dacă și în alte țări se întîmplă un
fenomen foarte frecvent printre colegii mei de
generație. Pe scurt, foarte mulți dintre noi ne-am
pregătit îndelung să ieșim în lume cu anumite
cărți, care din cauza unor vicisitudini s-au amî-
nat. Atunci după ce am făcut loc altora, am
revenit, după o vreme, cu altceva. Prima
rămînînd “în așteptare” cu prudență, cu speranță
în sertarul unei edituri (sau în cel de acasă).
Așadar o a doua carte sau o a treia (în ordinea ei
cronologică) mi-a fost sau ne-a fost debutul,
lansarea. și tot așa. La o întîlnire cu cititorii
Vasile Gogea povestea cam așa: “.prima mea
carte a fost a treia. A doua mea carte a fost a patra,
a treia mea carte a fost prima.!” Fără introduce-
rea pe care am făcut-o n-ați fi înțeles nimica, dar
afirmația prietenului V. G. este și a mea și ne ca-
racterizează pe mulți din generația noastră. Ne-ar
putea sta de motto în “confesiunile” noastre
despre ceea ce am scris.
Cărțile “amînate” la infinit din indiferent ce
motiv cărei epoci aparțin? Foarte simplu, veți
răspunde, aparțin epocii în care au fost scrise !
Și, mă rog frumos, de ce nu aparțin epocii în care
au apărut? Mai ales că, există suficiente cazuri,
autorul a fost mai puțin cunoscut în publicistica
vremii decît acum cînd a fost lansat (sau “re-
lansat”). Domnul Gabriel Dimiseanu se întreabă
legat de Alexandru Vona: “Ca și în cazul altor
opere publicate la mult timp după ce au fost
scrise, și în cazul acesteia se pune întrebarea:
cărui moment literar îi aparține, celui al scrierii
sau celui al publicării ? Cu toată marea distanță
dintre momentul scrierii și acela al publicării,
Vona îmi pare că aparține, precumpănitor, primu-
lui moment, prin tot ce a absorbit, ca elemente
constitutive ale viziunii artistice, din aerul cultu-
ral înconjurător. Nu se poate totuși spune că nu
aparține și celui de-al doilea moment, prin faptul
că s-a putut înscrie fără dificultate, imediat ce a
fost publicată, în mișcarea literară la zi”(Al. Vona,
Esmeralda, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca,
2003, p. 106). Acceptînd acest punct de vedere,
deși cred că sînt cazuri particulare în care el pare
discutabil, dispar orice nedumiriri legate de
apartenența unor sau absența altor scriitori în
dicționarul lui I. B. Lefter.
(fragmentul este o parte dintr-un eseu mai
amplu intitulat De o parte °i de alta a cărților din
care a apărut deja în Tribuna, nr. 19/2003, Cum se
citesc cărțile (Cititorul °i biblioteca). Alte capitole ale
aceluiași eseu se intitulează: Cum se fac cărțile
(Editorul. Ediții) și Cum trăiesc cărțile (Librarul.
Anticarul. Colecționarul. Bibliotecarul).
■
tpatru
Pîntecul și cîntecul
■ Radu Țuculescu
Scena Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-
Napoca, transformată pentru o oră și zece
minute într-un stomac uriaș care a înghițit
artiști din Ungaria, Franța și România (Cluj,
Craiova, Sibiu). Un festin, o “mare crăpelniță” cu
preparate pregătite de Silviu Purcărete după rețe-
tele lui Rabelais, condimentate fantezist, în așa fel
încît pofta să tot crească în loc să se potolească.
Un burdihan barosan umplut cu mîncăi care la
rîndul lor au pîntece considerabile, elastice, în
stare să înghită orice. Și după ce grîul încolțește,
orgia se pornește. Întîi se spintecă o burtă a
unui prea cuvios actor din care se scot ficatul,
mațele gata umplute, sub formă de caltaboși și
cîrnați, apoi se taie cutia craniană cu fierăstrăul și
se scot creierii, că și ei sînt papa bun, proaspeți și
calzi. Din aceeași burtă ies la iveală haine negre,
parcă de gală, parcă de înmormîntare. apoi
instrumente muzicale și instrumentiștii la sfîrșit,
că doar n-o să se facă chef fără muzică! Și chiol-
hanul se pornește, un zaiafet în toată regula, adică
nu chiar conform regulilor prea bine știute ci în
modul original, personal, al regizorului gurmand.
Dansul (pantomima) lingurilor e de un efect
hilar dar și, în același timp, cu efecte magice
provocînd, la un moment dat, o ploaie turbată în
care stropii “clasici” sînt transformați în mii de
linguri, mai-mai să crape capetele nehaliților. Și
se mai cîntă, din cînd în cînd, în latină (coloana
sonoră Vasile Șirli), în tonalități “bisericești”, de
beție călugărească. Întreaga atmosferă de benche-
tuială, de praznic, mi-a amintit, pe tot parcursul,
de Carmina Burana, tot un festin, o “revoltă”
bahică și gurmandă a celor trăitori în chilii.
De la bun început, se bate toaca, nu pentru
începerea rugăciunii, ci pentru începerea mesei, a
îmbucatului, a băgatului în stomac. Toaca se va
bate de mai multe ori, pentru că foamea revine
rapid și trebuie mereu potolită. Stomacurile nu
sînt toate la fel, au diferite forme dar și iau
diferite forme, depinde cu ce sînt umplute. Chiar
oamenii, în urma unui festin ă la Pantagruel
(care, precis a avut o mătușă uriașă, scriitoare de
cărți de bucate și despre cum să reușești în
viață.), se umflă și iau diferite forme. Astfel, s-a
născut, la un moment dat, un superb dans al
formelor, halitorii fiind acoperiți de cîte o pînză
de sac, precum niște pereți stomacali unde mîn-
carea îngurgitată producea o digestie turbulentă,
plină de frisoane. Nebunia continuă să crească,
să ia amploare (într-un ambient semnat de
Helmut Sturmer) e de nestăvilit, n-are opreliști,
nu cunoaște limite, ca o beție din care nu te mai
poți opri decît în mormînt! Astfel, punctul cul -
minant (previzibil) a fost mîncatul semenului.
Omul, “pîinea supremă”! E cît se poate de firesc
ca oamenii. să se mănînce între ei. Asta e de
cînd lumea, nu doar în nesfîrșitele perioade de
tranziție. În respectivele perioade, pofta e doar
mai mare și mai greu de potolit.
Talentul actorilor a fost evident, mișcările lor,
sclipitoare, aparent haotice dar lucrate cu migală,
condimentate ingenios. Muzicienii, pe lîngă cali-
tățile “sonore” cît se poate de clare, au dovedit și
aptitudini actoricești. Dar, în acest spectacol a
existat și. o păsărică! Idee colosală, dacă-mi per-
miteți să mă extaziez în mod gurmandic! O
păsărică dată dracului, pe care o apuca cîntatul pe
nepusă masă, scoțîndu-i din minți pe halitori
porniți să o caute, încercînd să o strivească, să-i
ucidă cîntecul. De ce naiba nu halește și ea, de ce
cîntă!?.
M-am așteptat ca, în finalul spectacolului, să
aud, din nou, ciripitul păsăricii, ca o vagă
amenințare, o vagă neliniște. Actorii să fi
început căutarea ei pe scenă, înfrigurați și tot mai
furioși, apoi să fi coborît în sală, căutînd pe sub
scaunele spectatorilor, deranjîndu-i, dîndu-i afară,
în cele din urmă, acuzîndu-i de complicitate.
Un final deschis cu ciripit de păsărică ce nu poate
fi strivit.
Părerea mea.
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 31 ♦ 16-31 decembrie 2003 |-
19
poezia
■ Flore Pop
Frânturi de vers, de vis
O rece lumină de lapte de capra te întâmpina pe pajiștile
amorțite,-n glicine,
un ultim a.fințit de soare parcă din răsărit se împlinește-n
amiază. E girul
de nedezmințit al toamnei seci. Fructele și frunzele s-au
înroșit, din doruri
distincte. Primele s-au împlinit, altele s-au umplut de
tărcat, părăsindu-ne. Sensul în Jine, sensul
coacerii le-a ademenit și pe ele, dar sus, în zodia trecerii
și nedăinuirii. Aerul clar și
incisiv în depărtări e propice căutării ori luării cu asalt a
viilor și colinelor. Cine însă
își lasă obiceiul cătrănit pentru atât de ușuratice stări ?
Doar privitorul,
cel ce o vară întreagă n-a Jăcut decât să zărească lizierele
galbenului, se încumetă să jinduiască
acum ori să se de.fete hulpav ca graurii, ori din înălțimi
și pașnic, nedornic, pe îndelete.
*
N-ai răbdare. În efluvii, printre melcii din grădină,
răstorniJrunzare de mirt.
Între lobodă și drobiță te înscrii în căutare. Sub
genunchiul tău
se desajește nuca, carnea ta se albește, sângele a plecat, te
doare.
Astupi iarna pământul sub tine cu frunze de terebint, cu
nuanțe gri-verzui,
ca de șopârlă, ... aici de malachit. Ești grăbit, el te vede,
°i
rugăciunea ta se aude rostită, de departe, tare. Du-te la
culcare, zise Îngerul.
*
Plutea un început violet de lumină peste corturi și case,
norii erau și ei strecurați prin gelatină.
Eram în ianuarie al anului aceluia, Jără oase. Ci
prindeau a se topi măștile de ceară
și gheață la urdinișul stupilor. Bărbânocul ieșea din
zăpezi agale cu frunzele sale vii tot anul,
verzi și
lucioase, pregătit să-și dea obolul, de pradă, pentru
nunțile din urmă, la împodobitul steagurilor. Noi
eram ca și resemnați atunci în fața avansatelor zile ale
iernii și nu îndrăzneam să
așteptăm mai mult. Mergeam spre grohotișul lupilor.
Fără optimismul de odinioară, eram mai mult o
prezență - absență
în acele amiezi de zile-șiraguri, pornite spre scurgere o
dată cu apa călâie-a
zăpezilor. Singura noastră preocupare era să lăsăm un
loc de trecere spre vidul cosmic
ultimelor vfore dinainte de vecernii. Ne trăiam asfel
anii maturi, în dulci iluzii prostești, fără pretenții
și jără alte hopuri și praguri. Era un cu totul continuu
de vis, bejenie, înfiorare și ceață.
O lungă-scurtă și tihnită agonie. Mântuirea trebuia să
vină sau să nu vină, peste noi în petrecere.
Magii din Răsărit
I.	Prolog
E destul să vezi stelele, spunea un învățat.
Noi spunem mereu că era destul dar nu-i încă
de-ajuns, pentru că nu mai credem cum cei
de dinainte au crezut. Scăparea noastră vine din
mișcare, spune un alt savant, din mișcarea pilduitoare,
în ascuns încă vie. Cerul ne urmează, atunci,
și el, ca pe vremea magilor, încă de la înserat.
II.	Pregătirea
N-aveam nici o idee de ce va să se întâmple. Eram ca
legați la ochi.
Am tot trebăluit
vreo săptămână, am cumpărat cele de trebuință pentru
slugi și cămile.
Ne-am hotărât să punem în străiți, nu din cumpătare,
darurile noastre.
Am stăruit în descfrări, am amânat chiar plecarea, am
dat zvon între
patru hotare. Ne trebuiau oameni destoinici, ascultători,
tineri. Am
găsit. Era apoi vorba de o bună chiverniseală, pe drum.
Cine putea
ști cât avea să dureze prea-plinul ? Am urmat și căi mai
oculte, de
inspirație,jără puteri însă, dezlegări erau, dar confuze,
moarte. Doar unele
visuri păreau să întregească într-un târziu hotărârea în
plecarea noastră.
Am cerut, ba am stăruit, de se poate, să ni se dea semn.
Și ni s-a dat. Plinul
cerului semn, dinaintea noastră : o stea de mărimea unei
cepe de apă,
cu rădăcinile răspândite printre celelalte, atâta cât să
încapă. Cum
făceam un pas părea că ne scapă, o lua înaintea noastră.
Asfel pornirăm.
III.	Călătoria
Plecam în plină iarnă cu simțurile și în plină vară cu
gândurile. Dar nu disperam.
Porniți pe cai și cămile, cu slugile dârdâind seara de frig,
mai somnoroase
dimineața și fără îndemn de lucrare, respectuoase totuși,
din resemnare.
Urmând îndemnurile stelei ce se apropie atât de tare de
nori, parcă-i o cometă,
încât își lasă fuiorul lin pieptănat printre clipocindele
astre. Aspru e numai
vântul.
Întrecerea totuși nu-și are loc între noi, venetici cum
suntem înșine și slugile,
nici vorbă de privire-napoi, ori de niscai pornire, ori de
clevetire. Am urmat atâta
cale fără să scoatem o vorbă, înafară, e drept, de repaosul
câștigat cu trudă, în
zilele de traversare toride; atunci, seara, în micile oaze,
mai aruncam
câte-o vorbă, în joacă, de la unul la altul. Ne încurajam
îndeobște, vedeam
că se lungește drumul, că puterile ne slăbesc dar că
încrâncenarea crește.
Tot ajutorul ne venea de sus. Vedeam limpede toate aces-
tea și întineream în rugăciune.
Ne spăimânta adeseori gâlceava mulțimilor adunate prin
târguri,furtișagurile
mărunte, căderea în simțuri, cum ar spune unii. Dar ne
vedeam de drum.
Ce ne putea opri pe noi, cu steaua mereu deasupra
noastră ? Știau asta și regii de-acolo.
Ajunși din întâmplare sau prin voia sorții în porțile lor
eram târâți
prin palate, nu din sentimente înalte,
mai mult din dorință de bârfă, din răutate, de teamă
poate. Chiar și noi, așa de
îndepărtați în năravuri și-obiceiuri, cum păream, pentru
o bucată de vreme ne
frângeam de curiozitate. Vedeam bine însă că nu ne
așteaptă zile bune cu asfel
de... omenie. Visul, reazem sigur unde rațiunea prea
goală înșeală, ne-a
deșteptat la timp. Noi mergem, ne-am zis, până la
capăt, dar nu-i loc de tocmeală,
diavolul acesta de Irod trebuie cumva păcălit. Așa a și
fost. După ce am stăruit în cele
după dreptate, Închinându-ne de departe, apoi mai de
aproape, am lăsat Domnului
darurile noastre. N-am răsuflat însă ușurați, trebuia
pusă la cale întoarcerea, în
toată aspra ei defășurare. Călăuza noastră cu adevărat
ne era de această dată în piept. Am
urmat-o. Departe, tot mai departe de tot ce ținea de
despot. Am luat alte obiceiuri
în calcule, alte demnități de slujit de-a lungul rătăcirii,
în folosul întoarcerii.
Vedeam popoare străine
de îndemnurile din astre, timpul trecea și ne gândeam
chiar cine va mai fi stăruind
prin părțile noastre. Și asfel am învins vreme rea și zile
senine, fidând vremelnicia,
sperând cu credință în dragostea ce rămâne.
Am traversat mari nisipuri, podișuri cu spini, râuri ieșite
din matcă,
doar pentru a fi siguri de căutarea noastră.
Am îndurat praful, zăpușeala, frigul zădărniciei în
momentele de îndoială, mai aspru
ca al furtunii și nopții înalte. Am răbdat insulte, tocmeli
necinstite, porecle, amenințări
și alte de felul...,
alte multe. Dar ne-am atins țelul. Asta nu înseamnă
însă că ne-am împotmolit
în afara țelului vieții... Cele două firi, umanul și
divinul, părea că trebuiesc
cumva cuprinse, din acest început, fără amestecare,
într-un singur om: care e și ceresc și pământesc. Asta
ne-a învățat călătoria noastră.
Rugăciune de dimineață
în Alpii Rodnei
Eram cutreierătoare priveliști de duh, de seara până
dimineața. Visam, deseori
până nu se întuneca.
Dar plecam întotdeauna până a se lumina. Norii se
defăceau molatici, suri,
în frânghii de lână roșie ori albăstruie deasupra
orizontului. Decunoapte.
Ne înșeuam caii pe întuneric, strângeam bine chingile,
încărcam toți
cu atâta obstinație desagii cu merinde, vasele și alte
lucruri stranii,
încât aproape că nu mai aveam loc de-a călare, urmând
să stăm
mai mult pe coamă și grumaji. Apoi, o dată cu primele
raze dfuze
porneam de cu vale până pe crestele aurite și priveam de
acolo de sus
norodul cum se schimba la față cu fiece oră mai tare, sub
soarele
ce invada hotarele. Trăgeam în piept aerul cu sare,
trăiam din răsuflări
încinse pe nări fornăind alături de cai și măgari. Era o
ciudată senzație
de viață trăită pe culmi, fără atingerea bătrâneții, numai
între stele
și negrul pământ. Am înțeles o clipă mai devreme că
.sfâr°itul
e doar al acelora ce nu se avântă măcar cu un deget
deasupra pălăriei,
servindu-se și iarna și vara de o gândire sclavă, lehuză,
produs al șezutului
pe mușuroi,fără un vis, fără un gând. Alături de noi,
cei care fără orgoliu
te căutăm, Doamne,
lasă-i o clipă să privească în sus, spre cerul plin, și pe
acești semeni ai
noștri, și fă
din ei, făpturi ale pământului, cutreierătoare priveliști în
duh. Amin.
■
20
-1 TRIBUNA ♦ nr. 31 ♦ 16-31 decembrie 2003 |-
m
eridian
Despre metafora trecutului și viitorului
în dialogul transatlantic
■ Marius Jucan
ai mult decât oricând se vorbește azi cu
multă pasiune despre trecut și viitor în
X v -L. dialogul transatlantic. Pasiune ce se
învecinează adesea cu dezacordul, ori mai simplu
spus, una ce aduce mai repede a ceartă decât a
armonie. Pasiune ce poate fi însă, mai rar, acord
nostalgic, amintire a vremurilor bune, dar tre-
cute. Oricum, pasiune obstinată, care încercând
să unească, învrăjbește, și vrând să alunge vrajba,
sapă încă și mai adânc tranșeele acesteia. Cauza
nu e prea departe, devreme ce prezentul dialogu-
lui transatlantic a încetat demult să fie satisfăcător,
deși nu a fost întrerupt. Deși cei ce ar dori să îl
întrerupă se tem poate de consecințe, cei ce
doresc să îl continue nu au suficientă persuasi-
une. Amândouă taberele folosesc din plin, în
așteptarea unei soluții pragmatice, metaforele.
Europa ar avea o parte veche, alta nouă, hege-
monismul american ar fi unilateral, (ar putea fi și
bi-lateral?), iar cartofii prăjiți (franțuzești) se
servesc în SUA sub denumirea mai adecvată de
„cartofi al libertății”, etc. Cu predilecție este însă
folosită metafora deosebirii radicale dintre trecut
și viitor, deoarece de ambele laturi ale
Atlanticului prezentul ar fi greu de identificat fără
moștenirea unui trecut complex și diferit, și fără
așteptările unui viitor incert. Rațiunea a cedat în
multe locuri pasiunii, iar aceasta a cuprins treptat
dialogul, făcându-l de-a dreptul pasional, cu
accente imprevizibile, grăbit tăioase, tardiv con-
ciliatoare. In aceste condiții, ceea ce a fost vechi
reînvie, iar ceea ce părea nou pentru agenda
politicienilor, se ofilește prematur. Așadar, când
trecutul redevine actual, viitorul se amână.
Metafora trecutului și viitorului e una despre
despărțire și transformare. Originar religioasă, ea
îndemna la opțiunea căii drepte și inconturnabile.
Metafora a funcționat în acest sens chiar de la
nașterea Lumii Noi din coasta celei Vechi. O
despărțire poate prea mult clamată de cei din
Lumea Nouă, neluată în seamă de cei din Lumea
Veche decât la afârșitul secolului 19, și atunci cu
nedumerire: în fond pe cine amenința ameri-
canizarea? Dimpotrivă azi, ideea despărțirii și trans-
formării, fluturată de unii din lumea veche este
privită cu îngrijorare și ostilitate de cei din lumea
nouă, ca semn al ingratitudinii pentru veghea neîn-
treruptă, (controlul?) din anii războiului rece. Mai
imprevizibil uneori decât viitorul, trecutul așează în
distanța crescândă dintre America de Nord și
Europa noi obstacole, uitate în perioada ascensiunii
americane din secolul trecut, ori în era conflictului
așa-zis rece cu comunismul. In mod tradițional,
imprevizibliul se trăiește cu îngrijorare și speranță
deopotrivă, devreme ce ambele ilustrează nevoia de
profeție a prezentului. Paradoxal în orice profeție
ceea ce înaripează speranța, îngrijorarea consumă
pe gratis, iar ceea alarmează îngrijorarea, se risipește
în gândul euforic al unei posibile, dar mereu amâ-
nate împăcări. Două sunt componentele „grele” ce
fac ca speranța și îngrijorarea de acum să semene
tot mai mult cu o pereche de foarfeci ale unei con-
strângeri culturale și politice noi, ce taie, ori e pe
cale să taie, puntea dintre America de Nord și
Europa. Anume, redefinirea misiunii celor două
lumi, de aici, un misionarism civilizațional diferit,
unul american și altul european, și mai apoi, dar nu
în cele din urmă, opțiunile diferite ale celor din
Lumea Veche și cea Nouă privind capitalismul
consumatorist și problememe redistribuirii
bogăției.
După cum crede Tony Judt, profesor de studii
europene la New York, (New YorkReview of Books,
15 august, 2002) punctul nodal al discrepanței
stridente de-acum dintre America și Europa, stă în
misiunea pe care cele două părți le asumă. Dacă
europenii vor astăzi să se simtă mai „europeni”
decât ieri, când erau pe punctul de a se acomoda
dictaturii (de la Chamberlain la Petain), este pen-
tru că America, se spune, a uitat de misionarismul
ei democratic și liberal, mărșăluind în cruciada
împotriva terorismului, fără a lua seama la
nuanțele expuse de europeni, și chiar fără a ține
seama de ei, cel puțin de cei care „contează”. Iar
dacă se spune, cu ușurință, că America nu mai e
ceea ce a fost, e pentru că idealurile democratice și
liberale ale revoluției americane au fost uitate în
favoarea unui „imperium”, al cărui program ar
amâna criza societății americane transferând-o în
lupta pentru hegemonie mondială. La dreaptă jude-
cată, Europa a acumulat forța economică pe care o
are în prezent, devenind adevărata „grădină a păcii”
cu ajutorul americanilor, care nu au uitat să țină
deschisă umbrela lor nucleară deasupra acestui
continent, desigur, nu dintr-o generozitate lipsită
de interese strategice. Nu altfel au procedat însă cei
care au vrut și chiar au reușit să administreze lumea
în alte rânduri: britanici, francezi, germani, sovietici
etc, chiar dacă în locul faimosului scut nuclear și al
păcii americane ce a însemnat o reconstrucție eco-
nomică, nu au avut decât strategii clare de colo-
nizare. Dacă europenii, în majoritatea lor, au
răspuns în prima parte a secolului 20 laissez-faire -
ului liberal cu dictaturi naționaliste brutale, tratând
în majoritatea cazurilor democrația cu reticență,
dacă nu chiar cu dezinteres total, americanii au
crezut și cred în continuare în modelul lor liberal
politic, care este și unul economic, greu, dacă nu
imposibil de replicat în Europa, deși toată lumea îl
dorește, și mai ales cei care nu îi cunosc constrân-
gerile. Născută în Europa societatea de consum a
cunoscut gloria ei în America, de unde s-a întors
sub forma „statului bunăstării”. Conflictul cultural
care se prelimină între orientarea conservatoare
actuală a politicii americane și liniile de forță ale
consumatorismului liberal, nu sunt însă de pre-
văzut în Europa. Lumea europeană are din acest
unghi o viziune cu totul deosebită de cea ameri-
cană privind redistribuirea bogăției, fiind mult mai
precaută să evite polarizarea societății, tocmai
fiindcă a înțeles unde duce polarizarea societății
alimentate de naționalism și sărăcie. Cu toate că o
asemenea strategie a salvării sociale îi plasează pe
europeni cu mult înapoia americanilor în privința
cercetării științifice, tehnologice, a impactului
forței militare. Proiectul unificării europene își
propune însă atingerea acestui deziderat, moment
după care America va găsi în Europa nu doar un
strămoș, ci și un concurent, dacă nu chiar un
rival. Rivalitate anunțată deja de duelul celor
două monede care reîmpart sferele de influență,
redesenînd conturul a ceea ce este cotidian în
metafora despărțirii dintre nou și vechi.
Simbolurile unui nou misionarism european
prind viață. Dacă europenii se vor arăta dispuși să
uite romantismul lor politic care i-a adus în pragul
autodistrugerii, acest tip de misionarism se anunță
poate mai triumfător decât cel al Reformei. După
cum, în același sens, misionarismul american
suferă inevitabil o schimbare profundă, încercând
să facă față poverii zdrobitoare a singurătății de la
cârma puterii mondiale. O singurătate pe care unii
o văd clădită pe meritul unei evoluții de excepție
meritate, alții doar datorită unor conjuncturi de
putere favorabile. Metafora noului și vechiului se
rescrie deocamdată între aceste două tipuri de mi-
siuni, ce ar putea transforma discursul hegemonic
într-unul al cooperării demne, al implementării
acesteia în realitate.
■
21
-1 TRIBUNA ♦ nr. 31 ♦ 16-31 decembrie 2003 |-
m
I edia
Staruri, stele și steluțe
■	Delia Cristina Balaban
n ultimii cinci ani piața media românească s-a
umplut de tot felul de staruri, stele și steluțe
autohtone. Să nu mai vorbim de faptul că
acestora li se adaugă „ploaia de stele” inter-
naționale. Este evident că acestea joacă un rol
important în vânzarea produselor mediatice și
sunt la rândul lor produse mediatice, altfel nu
s-ar fi străduit unele televiziuni private să le pro-
ducă și să le prelungească durata de viață ca
staruri.
Relația publicului cu aceste personaje care au
o imagine bine stabilită, promovată și gestionată
poate fi schematizată pe trei nivele. Primul nivel
este acela de acceptare. Moderatoarea emisiunilor
de știri ne poate fi simpatică spre exemplu și îi
acceptăm pur și simplu prezența pe micul ecran
(în limbajul revistelor de profil am fi scris
prezența lor pe sticlă, formulare în fața căreia
chiar și liberalismul meu lingvistic își conștien-
tizeză limitele). Al doilea nivel este acela de iden-
tificare. O calitate a unei moderatoare poat fi
comună cu o calitate a noastră, fie că este vorba
de o calitate fizică, fie că este vorba de una psi-
hică, sau pur și simplu de originea georgrafică
comună, sau chiar poate fi vorba de o identificare
în idei, atitudini sau orientări. Ultimul nivel este
acela de asumare. Este nivelul fanilor care ajung
să creadă că sunt starul respectiv. Îl imită în
îmbrăcăminte, în gesturi ș.a.m.d.
Media audio-vizuală invită la asumarea unor
roluri, utilizează și crează stereotipuri. Mode-
ratorul sau moderatoarea este unul dintre rolurile
clasice. Aici diferențierea se face în funcție de
genul de emisiune. Un prezentator sau o prezen-
tatoare de știri presupune o personalitate serioasă,
inteligentă, credibilă și bine documentată. A fi
moderatorul unei emisiuni de divertisment pre-
supune alte calități. Este evident faptul că nu
oricine poate deveni un star, pentru aceasta este
nevoie de mult farmec personal, dar și de
susținerea mediatică promoțională. În plus mai
ales în domeniul muzicii (pop, rock, hip-hop)
vorbim de o ierarhie a starurilor, de la mega-star,
super-star și până la staruri locale. În domeniul
media atenția publicului contează, atenție ce se
măsoară în audiențe și apoi în încasări din publi-
citate. Starurile atrag atenția pentru o perioadă
determinată și cu puține excepții durata lor de
viață este mai lungă de câțiva ani.
Rolul starurilor este și acela de a simplifica
receptarea. Prezența unui star presupune un gen
de comportament, un gen de informație la care
publicul se poate aștepta deja. Analogia cu amba-
lajul unui produs este aici adecvată. Așa cum
ambalajul transmite informații despre ce conție
produsul, iar consumatorul nu are nevoie să
guste produsul de fiecare dată când dorește să-l
cumpere, tot astfel publicul știe la ce gen de
prezentare se poate aștepta de la produsul media-
tic ce poartă amprenta starului respectiv. Pentru
că aici schimbarea apare mai des, gusturile pu-
blicului pot să se schimbe. Uneori consumatorii
se pot sătura să mănânce același tip de brânză sau
dacă gustul brânzei se schimbă pot să schimbe și
ei marca de brânză pe care o cumpără. În mod
analogic apariția mult prea frecventă a unui star
poate duce la diminuarea gradului său de popu-
laritate (în fond să ne amintim cum e cu ochii
care se văd prea des sau prea rar în înțelepciunea
populară premergătoare erei informaționale).
Schimbarea prea bruscă a imaginii unui star nu
este întotdeauna în concordanță cu preferințele
publicului țintă. Și pentru că există mai multe
segmente de piață și publicuri țintă diferite există
și staruri atât de diferite.
Pe lângă funcția de simplificare a realității
media starurile, sunt sarea și piperul emisiunilor
de cele mai multe ori. Starurile sunt reprezenta-
tive pentru o societate, și în structura imaginii lor
se găsesc proiecțiile dorinței de a reuși a publicu-
lui. Oamenii au avut întotdeauna nevoie de idoli
și în zilele noastre aceștia pot fi cel mai facil găsiți
în media (nu înseamnă că sunt și cei mai adec-
vați). De la Mickey Mouse sau Pokemon la
Andreea Marin, majoritatea telespectatorilor de
diferite vârste, educații și tot ceea ce înseamnă
descrierea socio-demografică sau psihografică a
unui public țintă, pot să-și găsească idolul.
Discursul mediatic este unul autoreferențial și
autoreproductiv ceea ce poate fi cel mai bine
observat în ceea ce privește starurile. Ecourile
unei emisiuni TV se găsesc în revistrele de spe-
cialitate, în tabloide și nu numai.
Starurile acționaeză în calitate de multiplica-
tori de opinie, acesta este și unul dintre motivele
pentru care ele sunt utilizate în publicitate. Și nu
e de neglijat faptul că ele au o responsabilitatea
socială mare.
■
Apariții la Editura Tribuna
seco'e
I. Maxim Danciu,
Mass Media.
Comunicare °i societate
22
-1 TRIBUNA ♦ nr. 31 ♦ 16-31 decembrie 2003 |-
1 alonul defavorizatului
Omul cu țevile, femeia muc
arma din apă
■	Mihai Dragolea
n aceste vremuri constant tulburi, s-au tulbu-
rat vârtos și apele, așa încât m-am ales cu o
frumusețe de inundație în baia care numai de
jacuzzi nu suferă; la așa pocinog am apelat la sin-
gura autoritate cunoscută în domeniu, om căruia
îi port stimă reală și, chiar, admirație; cu chiu, cu
vai, a venit într-o după amiază, a constatat câte
sunt lipsă și, cum tot nu ne mai văzusem de vreo
trei ani mari și lați, am stat o vreme la povești;
omul nu mai seamănă deloc cu meseriașul blând
de altădată, a devenit grăbit și destul de supărat pe
toată lumea, pe faptul că degeaba se spetește el
lucrând de dimineața până seara, chiar noaptea, că
tot un amărât rămâne. M-a surprins de-a binelea
afirmând, neted, că pleacă, și el, să lucreze în
străinătate, vede el ce iese, Ungaria, Grecia sau
Italia; a ținut să mă lămurească cum că orice
efort prestat aici, corectitudinea de care nu se
poate despărți (și chiar așa este!) sunt zadarnice, și
mi-a povestit de una din ultimele lui aventuri
profesionale: a avut de zugrăvit apartamentul
unei doamne, destul de tânără; mi-a declarat că
asemenea pretenții n-a mai întâlnit, că femeia nu
se uita la bani, dar la cucoana respectivă, da, a
lucrat cu așa ceva; mi-a mai spus că noi suntem
niște fraieri, ca să mă lămuresc pe deplin mi-a
povestit ce soi de viață are dama în cauză; e trans-
latoare, lucrează pentru străini care se ocupă cu
marmura adevărată, ăia ar face afaceri de miliarde
pe străbunul plai mioritic, doamna la care a ame-
najat el apartamentul are prin portofel numai va-
lută, și multă, multă; el zugrăvea cuminte și suna
telefonul, translatoarea răspunde, după caz, în
diferite limbi străine, aceia numai atât ziceau,
când să fie la Londra sau la Madrid, ea zicea O.K.,
își făcea repede ceva bagaje, îi da cheile și-i
spunea ce să facă, și pe-aci ți-e drumul; și mar-
mura a venit cu mașină specială, gata sculptată, el
n-a mai trebuit decât să monteze tot felul de
pești, colonade, forme mai ciudate, și scrumierele
erau de marmură, dar ce marmură, ce culori, ca
din revistă.
Și a plecat destoinicul meșter supărat pe toți și
toate, decis să lucreze prin străinătățuri mai gene-
roase, financiar cel puțin. N-a trecut prea multă
vreme și, într-un șanț plin de bălării, trudea o
foarte veche cunoștință, Lena pe nume, femeie
singură (sau însingurată), proprietara unei case
care nu va fi gata niciodată; acolo, în șanțul
năpădit de bălării, Lena înjura de mama focului,
supărată cum nu se poate pe toate surplusurile
vieții de zi cu zi, cele care-i făceau ei viața și mai
grea; tot ce mișcă în satul ei, oamenii locului au
botezat-o „femeia-muc“, adică ceva care
mocnește undeva, chiar într-un șanț, cam la fel
cum se întâmplă cu un capăt de țigară; Lena,
„femeia-muc“, e celebră și pentru felul cum dis-
cută desăre partide, nimic din ceea ce strălucește
la soare în delicata materie, nu-i priește, toți sunt
mari și definitivi vagabonzi și lepre. Mai ales că
nu face unul nimic să rezolve problema apei din
șanț, de-aia are ea atîtea bălării și gunoaie, din
cauza vieții politice din sat.
Cu apă am început, cu apă e cazul să închei:
într-o metropolă a țării, oraș mare și frumos, pri-
marul (pe stil vechi...), primarul a ordonat o taxă
pe apă; sigur, dânsul a explicat măsura cu zdro-
bitorul argument potrivit căruia apa de ploaie se
transformă în băltoace; și băltoacele pot fi
deosebit de primejdioase, acolo aruncă bandiții
armele cu care asasinează, adică tot felul de cuțite,
la stilul respectiv, uciderea sau rănire cu cuțitul,
fiind campioni. Cum ar veni, un soi de unde dai
și unde crapă.
■
neledependența
Vorbe suave
■	Monica Gheț
șa cum spunea cîndva Andrei Pleșu,
prezentînd la zece ani după realizare filmul
lui Pintilie, De ce trag clopotele, Mitica?,
“euforia dezastrului” ne caracterizează. Totuși,
aici nu mai suntem campioni ai originalității,
fiindcă toată lumea pare să fi ajuns la voluptatea
catastrofei - de la exercițiul victimizării și culpa-
bilizării, la asistarea neputincioasă a fenomenului,
pînă la marele comerț mediatic susținut de dezas-
tre publice ori particulare. Ecranele computerelor
sau TV-ului ne agresează simțul văzului, ne hăi-
tuiesc mintea, stridențele pîndesc la tot pasul; am
întîlnit în cartierul meu un copil de vreo șapte-
opt ani ținînd în mîini două pistoale, din care
unul era fățiș o jucărie, în schimb celălalt imita
îngrijorător pistoalele polițiștilor și răufăcătorilor
din filmele “de acțiune”. Și nu e improbabil ca
armele din dotarea părinților - costă în jur de
două milioane autorizația de port-arm cu “instru-
ment cu tot” (la second hand) - să ajungă pe mîna
copiilor. Competiția dintre favorizați și defa-
vorizați atinge cote nemaiîntîlnite în istoria
speciei noastre într-un Babel al confuziei pute-
rilor, finanțelor, identităților cu pretext religios,
încît auzi tot mai des vorba macabru-glumeață pe
acorduri science-fiction: “N-aveți un alt glob?”
Evident, pentru moment n-avem altă planetă
de “colonizat”, deși se fac stăruitoare demersuri
în această direcție - care nu sunt la îndemîna
oricui. Pentru noi românii, e greu de ghicit meni-
ul ce se coace în cuptorul viitorului, presupunînd
că ne vor reuși proiectele tuturor integrărilor.
Deja bîntuie zvonuri și a început prelucrarea
publică, deocamdată pe ton semi-umoristic a
informațiilor (medicamentul luat cu miere!)
legate de numeroasele interdicții ale unui stil de
viață socotit “tradițional”: vom spune adio micilor
producători de carne, de țuică, de răsaduri cu
flori, legume, verdețuri înmiresmate. Mi s-a
povestit că pe piața belgiană, o legătură de pătrun-
jel costă cam cît o pereche de pantofi uzuali.
N-am verificat, dar e cert că la salariile noastre,
uniformizarea prețurilor poate provoca un colaps
al puterii de cumpărare a majorității. Dar cui îi
mai pasă în lume de pauperizarea majorității?
Cineva tot își va permite să cumpere, altcineva
trebuie să-și deschidă mereu noi piețe, iar cine nu
se poate “ține în șa”, va fi nevoit să lucreze “la
grajduri”.
Problema de fond rămîne, totuși, cui acordăm
credit: cărei informații și căror reprezentanți ai
existenței noastre de “limbă și teritoriu”. De
pildă, Emil Hurezeanu în “penitențele” lui tele-
vizuale (Antena 1), postguvernamentale, ne oferă
“rețeta” reușitei unor seniori ai profesiei lor, aido-
ma Eugeniei Vodă (la TVR1). Găsesc ei oameni
de succes, însă fățiș aparținînd “vîrstei a treia” -
deloc scutită de traume acea generație, dar final-
mente instalată în răsplata efortului. Mai rar
tineri care răzbat. Cîțiva își fac apariția la emisi-
unea Cristinei Modreanu (“Artă vs. Artă”) de la
Cultural TV, post ce se distinge prin tonul litur-
gico-encomiastic al trecutelor vremuri, dar
Cristina Modreanu se afirmă deocamdată drept
cel mai ferm, elegant și articulat în verb modera-
tor. Pe deasupra, o frumoasă și distinsă tînără
femeie ce poate oricînd da lecții clovneriilor de
cartier ale lui Teo sau bîlbelor răgușite ale “cume-
trei Rădulescu”.
Prezentatori și prezentați - în afara oamenilor
politici - transced politicul în preocupările lor,
multiple doar în scopul supraviețuirii ori al traiu-
lui decent. Banii pe care-i “rulează” ei nu peri-
clitează, astfel, marile jocuri de culise începute cu
multă vreme în urmă prin lobby-uri financiar
susținute de-a lungul meridianelor, continuate ba
de unii, ba de alții pe ruleta previzibilelor cîști-
guri alternative.
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 31 ♦ 16-31 decembrie 2003 |-
23
Sumar
arte________________________________
dgenda
Alexandru Jurcan: Festivalul internațional de teatru
francofon de la Arad • 2
Editorial
Claudiu Groza: La ce preț? sau „pragmatica"
literaturii române • 3
U niversitaria
Aurel Codoban: O pledoarie pentru relația adecvată
între tradiție și inovație în viața universitară • 4
Adrian Ivan: Europa unită, educație și autonomie
universitară • 5
translații
Viigil Stanciu: Noi și intelectualii • 7
Teligie
Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul
Clujului • 8
P.S. Florentin, Episcop de Cltj-Gherla (Claudiopoli-Ar-
menopoli): O integrare Europeană "avant la lettre".
întemeierea Mitropoliei de Făgăraș și Alba-Iulia, a
Eparhiei de Lugcj și a Eparhiei de Armenopoli
(Gherla) • 9
bloc notes
Adrian Popescu: Ecumenism, cultura într-o abație
milenară. Grottaferrata, 1004-2004 • 11
poezia_______________________________________
Pașcu Bălăci *11
filosofie____________________________________
Claude Karnoouh: Nietzsche și Universitatea de azi.
Câteva remarci „intempestive" asupra „Die Zukunft
unserer Bildungsanstalten" • 12
Comentariu
Cristian Mag: Vârsta credinței *15
Cseu
Adrian Grănescu: Scriitorul sau ziaristul *16
teatru
Padu Țuculescu: Pîntecul și cîntecul *19
poezia_______________________________________
Flore Pop *20
THeridian
AdariusJucan: Despre metafora trecutului și viitoru-
lui în dialogul transatlantic *21
media________________________________________
Delia Cristina Balaban: Staruri, stele și steluțe • 22
Salonul defavorizatului
Adihai Dragolea: Omul cu țevile, femeia muc, arma
din apă • 23
teledependența
AFonica Gheț: Vorbe suave • 23
line
Teodor Botiș • 24
Abonamente
Cu RIDICARE DE LA REDACȚIE:
60.000 lei - trimestru
120.000 lei - semestru
240.000 lei - un an
CU EXPEDIERE LA DOMICILIU:
90.000 lei - trimestru
180.000 lei - semestru
360.000 lei - un an
Persoanele interesate sunt rugate să achite
suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să
o expedieze prin mandat poștal la adresa:
Revista de Cultură Tribuna, cont nr.
5010.9575592 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Epilogul
unui vernisaj
- Ați revenit, după cinci ani, pe simezele
Complexului expozițional de pe str. I. Maniu 2-4,
aparținând Filialei Cluj a U.A.P. cu o amplă expoziție
personală de pictură...
- Cele 75 de lucrări pe care le prezint aici
sunt selectate din acești ultimi cinci ani (1998-
2003), iar o expoziție mai restrânsă numeric, pe
care am deschis-o în paralel la Studioul Radio
Cluj cuprinde perioada anilor 1993-1998. Am
intitulat generic cele două expoziții, tocmai în
acest sens, “Expoziția unui deceniu”.
- Tot în acești ultimi cinci ani v-ați făcut simțită
prezența și printr-o serie de expoziții.
- La Galeriile “Ion Sima”, Zalău, la Bistrița—
Cea mai bogată expoziție, numărând 90 de lucrări,
am deschis-o la Galeriile Teatrului Național din
București - întinsă în cinci săli - în octombrie
2001. La Chișinău, pe data de 1 Decembrie 2001,
am expus 40 de lucrări, fiind invitat de onoare cu
ocazia Zilei Naționale a României. Am mai orga-
nizat o expoziție personală și în Ungaria la Gyula
și una la Galeria Națională “Delta” din Arad.
- Nu ați încercat să vă confruntați și cu centrele
pieței de artă occidentale, cu marile galerii din Apus ?
- Nu, pentru că este obositor și stresant să
mergi numai și până în Ungaria, după câte asi-
gurări și taxe ți se cer.
- Vernisajul de acum care a reunit o mulțime de ofi-
cialități, personalități din domenii diverse, public larg, a
fost apreciat cu sintagma “eveniment cultural de
excepție”. Cu ce sentimente ați rămas ?
- O asemenea expoziție îți oferă și o posibilă
bucurie efemeră: sute de prieteni sunt alături de
tine, te îmbrățisează, te felicită. Poate că este ne-
voie și de așa ceva din când în când. Trăim vre-
muri grele, am sperat prea mult și am obținut cât
am obținut.
- Ați fost omagiat de o serie de vorbitori; percepția
lor asupra creației Dvs. v-a mulțumit ?
- Desigur. Florin Zaharescu, Negoiță Lăptoiu,
Livia Drăgoi, Ion Sbârciu, Aurel Rău, toți sunt
profesioniști de excepție; i-am simțit aproape de
sufletul meu și le mulțumesc pe această cale.
Îi mulțumesc de asemenea I.P.SS. Bartolomeu
Anania care a plecat în dimineața zilei de 13 no-
iembrie din București pentru a fi prezent seara la
orele 18 la vernisaj. Pentru familia Botiș, I.P.SS.
Bartolomeu este un mare dar primit de la
Dumnezeu.
- Vorbiți-ne despre pictura Dvs.
- Trebuie să amintesc faptul că am fost și cadru
didactic timp de peste 40 de ani. Această ipostază
m-a pus în situația de a citi. Adică să caut criteriile
după care pictorul elaborează o lucrare— Am iubit
întotdeauna regulile care controlează emoția dar și
emoția care nuanțează regula.
- Uneori regulile se schimbă chiar dacă jucătorii
rămân aceeiași, nu ?
■ Teodor Botiș
- Și fotbalul se joacă după reguli. Astăzi, când
prostul gust ne invadează viața, nechemații, în
numele democrației, dau lecții. Ce-ar spune un
chirurg, dacă eu ca pictor l-aș opera la rotula
dreaptă, sau — stângă ? Noi românii prea ne pri-
cepem la toate — De aceea țara merge așa cum
merge. Tragedia este că și în mijloacele de infor-
mare radio, TV., unii atâta pricep și popularizează
așa-zise “curiozități”.
- Acum că lumea s-a retras după vernisaj și ați rămas
singur, cum vă vedeți picturile expuse ? Unde le încadrați ?
- Cred că pictura mea, în special din ultimii
20 de ani mă exprimă. Mă trag de pe Valea
Someșului. Rudele mele au fost oameni sărmani
și săraci. Ceaba, acest sat care este aproape de cer
este satul tatălui meu. Dealurile de acolo,
unduirea lor, traseele arăturilor, muzica sin-
gurătății mi-au marcat sufletul și crezul. Aceste
sentimente sunt determinante și fără egal. Aceste
tensiuni cred că s-au completat cu ceea ce am
învățat, chiar indirect de la marii mei prieteni.
- La cine vă referiți ?
- Ion Pacea este “fratele cel mare” pentru mine.
Fermecător ca om și ca pictor, el este cel care mi-a
marcat, de mai bine de 30 de ani, viața și creația.
Dumnezeu să-l odihnească în pace. Ion Frunzetti,
Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Paul Sima, Vasile
Crișan mi-au fost dragi și aproape de sufletul meu.
Astăzi, Bartolomeu Anania, Aurel Rău, Tudor
Gherghe, Mircea Deac, Virgil Mocanu, îmi sunt
prieteni cu care împărtășesc bucurii fără pereche.
- Unii colegi de breaslă sau voci din public nu sesi-
zează o schimbare semnficativă sau tematică, în direcția de
evoluție a picturii Dvs. în timp. Cum le răspundeți ?
- Sunt tipul de pictor de atelier, care nu așteaptă
inspirația, adică nu mă simt omul momentului.
Rădăcinile mele sunt atât de adânc înfipte în acest
spațiu românesc încât pictura mea este capabilă să
exprime cu ușurință ceea ce este specific acestui
spațiu. Ea este un izvor neîntrerupt spre inima
patriei și am convingerea că numai fiind națională
pictura este capabilă să exprime ceea ce este specific
acestui spațiu. Ea este un zbor neîntrerupt spre
inima patriei și am convingerea că numai fiind
național, poți fi universal. “Curioșilor” care între-
abă le pot spune că pictura, creația poate trăi și îna-
fara modei, deci poate fi dintotdeauna.
■
Interviu realizat de
L. G. Ilea
24
-1 TRIBUNA ♦ nr. 31 ♦ 16-31 decembrie 2003 |-