serie nouă • anul II • nr. 30 • 1-15 decembrie 2003 • 10.000 lei
RJBUNA
Apare sub egida Consiliului Județean Cluj
revistă de cultură
135 DE ANI DE LA
APARIȚIA REVISTEI
, Echinox
l nterviu
Mircea Opriță
Număr ilustrat cu grafică de Mariana Bojan
Tribuna
Director fondator:
Ican Slavici (1884)
Revista apare bilunar, cu sprijinul
Centrului de Studii Transilvane Cluj
și al Ministerului Culturii și Cultelor .
Consiliul consultativ
AL REDACȚIEI TRIBUNA
DianaAdamek
Mihai Bârbulescu
Mircea Borcieâ
Aurel Codoban
Victor R. Constantinescu
Ion Cristofor
CĂLIN FELEZEU
Monica Gheț
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Pavel Pușcaș
Ioan Sbârciu
Alexandru Vlad
Redacția
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan- Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucala-Cuc
Aurica Tothâzan
Tehnoredactare:
Edith Fogarasi
Redacția și administrația:
3400 Cluj, Str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264] 59.14.97
E-mail: cst@easynet.ro
ISSN 1223-8546
b our
gr rafii_____________________________
A.P.L.E.R. - 2003
■	Mircea Muthu
nființată în 1999, Asociația Publicațiilor Literare
°i a Editurilor din România (A.P.L.E.R.) repre-
zintă publicații literare °i edituri din spațiul
cultural românesc în raporturile acestora cu
structurile guvernamentale, cu autoritățile de stat,
precum °i cu persoane fizice °i juridice. În acest
context A.P.L.E.R. promovează interesele edito-
rilor de carte °i de reviste culturale, acționând
pentru respectarea drepturilor de proprietate int-
electuală. Iată de ce, încă din primul an de exis-
tență, Asociația a inițiat °i a făcut lobby parlamen-
tar pentru Legea Căiții, devenită Legea protecției °i
promovării culturii scrise, imprimată în Monitorul
Oficial în mai 2003 (Legea nr. 186). Din păcate,
în dezbaterile din Parlament, din textul original al
Legii au fost eliminate o seamă de articole impor-
tante, care aliniau de altfel viața noastră editorială
la legislația internațională în domeniu. Tocmai de
aceea Galele A.P.L.E.R. de la Câmpina (6-9
noiembrie 2003) au avut în centru dezbaterea
acestei situații dramatice pentru industria editori-
ală din țara noastră, ce înregistrează o cădere eco-
nomică °i de tiraj de peste 72% în raport cu anul
1990. În urma dezbaterilor, la care au participat °i
parlamentari (însă nimeni din cadrul Ministeru-
lui Culturii °i al Cultelor!), s-a redactat o Scrisoare
deschisă adresată Parlamentului °i Guvernului
României, în care se propune amendarea/modifi-
carea actualei Legi în deplină concordanță cu
recomandările U.N.E.S.C.O. °i ale Legislației
Europene în materie. Astfel, producția editorială
°i tipografică, promovarea °i difuzarea publicați-
ilor să aibă TVA cota zero (°i nu, cum se pre-
conizează de la 1 ianuarie 2004, să se aplice cota
de TVA 9% pentru carte!!!); cheltuielile de până
la 10% din tirajul total, destinate promovării pu-
blicațiilor prevăzute la Articolul 1, să constituie
cheltuială deductibilă pentru editură; importul °i
exportul publicațiilor prevăzute la acela°i Articol
1 se scutesc de orice taxă vamală °i alte impozite,
conform Acordului de la Florența (Legea
41/1971), al cărui semnatar este °i România; scu-
tirea de la plata impozitului pe profit a veniturilor
excepționale (sponsorizări, subvenții) cu desti-
nație strictă pentru editarea, tipărirea °i difuzarea
publicațiilor etc. După zece ani de așteptări este
necesară o adevărată Lege a Cărții. A° reaminti
faptul că Apelul de la Câmpina (din nov. 1999) s-a
născut din disperare, deoarece guvernele care
s-au succedat din 1990 încoace n-au nici o scuză
în fața procesului de continuă pauperizare a spiri-
tualității naționale. Unde este “noua politică” a
cărții °i ce acoperire mai au inițiativele, rămase
mereu în stadiu de proiect, ale Ministerului
Culturii care, în acest an, n-a binevoit să trimită
nici măcar un funcționar la Câmpina? Lipsa de
dialog real (id est = eficient) cu instituțiile abili-
tate ale Statului frizează absurdul. Că, la noi, nu
se poate trăi din cultură, asta creatorul român o
°tie foarte bine. Numai că atitudinea de indifer-
ență sau chiar resentimentară a guvernanților față
de problemele cărții riscă să adâncească o criză
deja cronicizată, la nivelul autorului (de-a dreptul
absent, adică inexistent în actuala Lege), dar °i la
acela al receptorului, aflat în cădere liberă în
librării sau în spațiul, aproape vid, al bibliotecii. E
nevoie urgentă de eforturi concertate care să se
concretizeze în proiecte strategice pe durata isto-
riei scurte, cât °i pe aceea a segmentului mediu,
de 10-15 ani de-acum încolo. Or, asemenea
soluții nu pot apărea decât în cadru dialogic,
într-un context cum este A.P.L.E.R.-ul care să
propună °i - de ce nu? - să impună chiar o con-
duită guvernanților pentru a ocroti, efectiv, cul-
tura națională.
O altă temă discutată în cadrul A.P.L.E.R.-ului
a fost Cultura scrisă °i industria, cu participarea
staff-ului Uniunii Generale a Industriașilor din
România (U.G.I.R. - 1903). Distincțiile, necesare,
dintre sponsorizare °i mecenat, circumscrierea
beneficiilor reciproce apărute din relația dintre
cultura scrisă °i industrie, schițarea unor proiecte
de colaborare în acest sens au mai înseninat
atmosfera discuțiilor polarizate, altfel, de pro-
punerile de remaniere a Legii Cărții.
În sfâr°it, au urmat premierile din cadrul
A.P.L.E.R.: cea mai bună editură (Cartea
Românească), cu performanțe mai mici, totuși,
decât Dacia de exemplu); cea mai bună revistă
(Convorbiri literare) °i cel mai bun autor (Traian T.
Co°ovei). Dacă fiecare componentă a tripticului
se poate discuta (din unghiul selecției °i al criteri-
ilor), A.P.L.E.R.-ul, prin cele aproximativ 60 de
edituri °i publicații, °i-a consolidat atât structura
cât °i funcționalitatea în ansamblul vieții noastre
(nu numai) literare.
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 30 ♦ 1-15 decembrie 2003 |-
editorial____________________
“Echinox” - un fragment de istorie trăită
■	Ion Pop
n programul propus pentru momentul inau-
gural al sărbătoririi Echinoxului la treizeci și
cinci de ani de la apariție, s-a convenit ca
fiecare dintre cei care s-au aflat, la un moment
dat, la conducerea revistei să caracterizeze acea
secvență de timp, pentru a o individualiza în
desfășurarea cronologică mai amplă. Trebuie, nu-i
așa, să intrăm într-un fel de istorie... În ce mă
privește, mi-e și ușor și greu să mă pronunț
asupra a ceea ce a vrut și a putut să fie revista și
gruparea noastră între anii 1969-1983, când
numele meu a figurat pe două poziții în caseta
redacțională. Mai întâi una de redactor șef, cea-
laltă de director - funcție mai degrabă simbolică,
aceasta din urmă, menținută, cel puțin patru ani,
adică între 1973-1976 (când am fost absent din
țară, ca asistent asociat la Universitatea Sorbonne-
Nouvelle-Paris III), prin decizia afectuoasă a
celor rămași acasă, și luată apoi în serios, când,
alături de Marian Papahagi și de Ion Vartic, am
rămas la conducerea revistei până la tripla
demitere din iunie 1983.
E ușor, fiindcă de emblema “Echinox” se leagă
partea cea mai consistentă și mai plină de suflet a
biografiei mele și, ca atare, ea a rămas și va
rămâne mereu foarte vie în mine. Ea se con-
fundă cu anii mei tineri, cei mai generoși în
creștere ca și în cheltuire, cu vremea în care am
învățat să trăiesc mai mult pentru alții, regăsindu-
mă cu adevărat alături de ei, ca printre niște
prezențe fraterne, solidare. A fost epoca tuturor
aspirațiilor mari și a marilor iluzii, când prinse-
sem un anumit gust al libertății și mă simțeam
chemat, ca atâția alți tineri, să particip, cât de cât,
la un proces de înnoire a sensibilității și creației
literare românești, eliberate, se părea, din cel mai
greu jug al ideologiei de sursă stalinistă care ne
apăsa țara de mai bine de două decenii. Au fost
ani de ucenicie tocmai la acest ideal al solidarității
intelectuale, ani de angajare constructivă, când
foarte multe lucruri erau de reconsiderat, de
reparat și de edificat pe temelii noi. Au fost și ani
de formare a unui spirit critic mai viu, călit, cum
se spune, în confruntările cu multele instrumente
de cenzură, agresivă sau disimulată, exterior-ideo-
logică și, în destul de mare măsură, lăuntrică, - în
care am fost obligat și eu să cântăresc și să mă
măsor, judecând ce e bine și ce e rău în cota de
umilință oferită Cezarului și în cea datoare unui
Dumnezeu care lucra nesuspus decât sieși, în
mine, în noi.
Problema ce se punea în fața noastră la acele
începuturi era, în fond, de a ne menține într-o
stare de normalitate și de firesc într-o lume ieșită
din normalitate dar cu pretenții dictatoriale de
reglare a vieților și faptelor tuturor; o chestiune
de rezistență la coroziunea programată a ideolo-
giei partidului unic, o reacție cărea i se spune
astăzi “rezistență prin cultură”, - formulă care e,
în orice caz pentru cei de la Echinox, deplin
adecvată. Credeam toți cu adevărat în puterea sal-
vatoare a culturii, ne abandonam cu un fel de
candidă prospețime lumii cărților, ne încăpățâ-
nam să luăm ad litteram sloganurile foarte aproxi-
mativei liberalizări ideologice, străduindu-ne să
credem în ea, tocmai pentru că aveam o nevoie
vitală de această, fie și relativă, precară libertate.
Dacă fațada “aliniată”, în primele cam două pa-
gini ale revistei, la bulevardul potemkinesc al
“victoriei socialismului”, bricolată din resturi și
petice de discursuri stereotipe, nu putea fi evitată,
după acest paravan - căci nu era niciodată un scut
real - încerca să respire un spirit viu, în esență
neconcesiv, exigent în judecățile sale despre sine
și lumea din jur. Acesta n-ar fi putut să fie întreți-
nut dacă n-ar fi existat între noi acea “complicitate
fertilă”, acea solidaritate intelectuală și sufletească,
pe care mi-a plăcut și îmi place s-o numesc priete-
nie exigentă. Și poate că lecția cu adevărat mare a
Echinox-ului a fost chiar aceasta, a spiritului critic
lucid dincolo de bunele sentimente, decis și
nuanțat, echilibrat în opțiunile sale, mizând
exclusiv pe valoare; valoare estetică, desigur, dar
nu mai puțin umană, supravegheată de principii
etice ferme. Nu uitam că trăim, totuși, în provin-
cia pedagogică a României și că o anumită “Școală
ardeleană” stătea de veghe în preajma noastră, nu
numai în bronzul statuilor sau în arcurile bolților
vechi ale micului spațiu redacțional unde ne
duceam veacul. Sub aceleași geometrii și sub ace-
leași bronzuri s-a și râs, însă, destul, am trăit și
destule momente de simplă, prietenească destin-
dere... Cred, oricum, că, în ce mă privește, am
ieșit ceva mai matur și, aș cuteza să spun, mai
demn, din această școală unde tânărul dascăl
care eram a fost și foarte mult învățat de către cei
care, în mod obișnuit și oarecum stereotip, sunt
numiți “discipoli” sau “învățăcei”. Iar acest mod
de comunicare, cumva de la egal la egal, sincer și
limpede, neafectat de rigidități și supuneri ierar-
hice, știu acum că a dat nu puține roade.
Simt, însă, cum spuneam, și un fel de dificul-
tate în fața acestei întoarceri în timp. Se știe că
am preluat conducerea revistei într-un moment
delicat. Fragilitatea timidului - și în parte ipocri-
tului - liberalism ideologic afișat în anul 1968,
mai ales după evenimentele din Cehoslovacia și
retorica atât de dătătoare de speranțe ce i-a urmat,
s-a dovedit clar și în cazul Echinoxului abia apărut.
Publicarea unei traduceri din Heidegger în
numărul 1, dar și referințele la un Eliade ori
Cioran, au stârnit furia “organelor” ideologice ale
zilei și au dus la schimbarea brutală a redactorului
său șef student, Eugen Uricaru, amenințând chiar
apariția ei în continuare. În această situație, s-a
considerat că un cadru didactic, în speță asistentul
care eram, cu o anumită activitate de cenaclist
literar și scriitor recent debutat, ar putea, mai
“matur” fiind, să-l înlocuiască pe studentul vino-
vat de lipsă, cum se zicea atunci, de vigilență ide-
ologică. Mai importantă pentru mine a fost totuși
- și o spun cu toată sinceritatea - dorința unor
redactori ai revistei de a prelua eu și nu altcineva
această funcție, din simpla rațiune că aveau
încredere în prietenul lor și știau că pot fi siguri
de solidaritatea lui. Colaborasem, de altfel, cu o
pagină despre avangarda literară românească la
primul număr, ne cunoșteam, destul de bine,
făceam, nu-i așa, parte din familie și aveam, cum
se zice, antecedente, căci mă străduisem - fără
succes, ce-i drept - alături de Ana Blandiana,
Romulus Rusan și Nicolae Prelipceanu, să obțin,
prin 1966, aprobarea Universității pentru a scoate
o revistă a studenților. Cât s-au înșelat sau nu în
această opțiune întemeietorii Echinoxului,
chemându-mă și mai aproape de ei, au putut-o
mărturisi oricare, mai devreme sau mai târziu.
Pentru cei ce mai au nevoie, așadar, de pre-
cizări și puneri la punct de istorie literară și ome-
nească, cred că e momentul să mai spun o dată
că, nearogându-mi vreun merit de întemeietor,
nici al revistei, nici al nucleului cenaclier care l-a
generat, am preluat conducerea publicației - cu
Eugen Uricaru adjunct de la numărul al doilea, la
începutul anului 1969, cu o perfectă bună cre-
dință și cu gândul pozitiv de a contribui nu nu-
mai la asigurarea continuării ei, ci și la articularea
unui autentic atelier de creație, a unui spațiu de
ucenicie voluntară și lipsită de orice altă constrân-
gere decât cea a spiritului critic. Adevărul e că era
exact familia de spirite în care mă puteam regăsi
în chip autentic și pe care am avut timp s-o simt
tot mai apropiată. De la titlul sadovenian - Anii de
ucenicie - al unei modeste gazete de perete de pe
un culoar de facultate, la care se afișau, totuși,
poeme de Ana Blandiana, Ioan Alexandru,
Gheorghe Pituț, Nicolae Prelipceanu ori Matei
Gavril - se ajunsese și se putea, iată, merge mai
departe, cu o publicație adevărată. Nu orgolii per-
sonale, nici petenții derizorii de șef de școală ori
director de conștiințe au animat, în ce mă
privește, acest moment de dificilă preluare a
ștafetei. Cum a observat odată și Marian
Papahagi, Echinox a fost mai degrabă un atelier și
o școală în aer liber, loc de exercițiu consecvent
ce nu excludea câtuși de puțin cordialitatea, “teri-
toriu magic al prieteniei”. Dacă revista s-a putut
ivi în contextul relativului “dezgheț” ideologic al
acelor ani, faptul se datorează în primul rând
înzestratului grup studențesc fondator - cu
Marian Papahagi, care i-a dat un nume, cu Eugen
Uricaru, frumos obstinat să-i contureze un pro-
gram credibil, cu Petru Poantă, Olimpia Radu,
Marcel Constantin Runcanu, Adrian Popescu,
Dinu Flămând, Ion Mircea, Ion Maxim Danciu,
Peter Motzan, Vincențiu Iluțiu și alții câțiva.
Ceea ce a urmat a fost, alături de ei, o implicare
totală, dincolo de convenții artificiale și ierarhii
didactice, într-o acțiune comună, devenită cu atât
mai semnificativă cu cât asocia tineri cu trei limbi
diferite, invocate desigur, clișeistic, și în sloga-
nurile egalității în drepturi ale regimului comu-
nist, dar trecute de noi în fapte reale, de creație
culturală, în micul grup echinoxist.
S-au consumat, totuși, aproape cincisprezece
ani în această echipă, mereu înnoită cu fiecare
“promoție” de studenți filologi, de la Filosofie și
Istorie ori de la alte alte facultăți ale Universității,
și rezultatele s-au făcut văzute destul de repede,
răsfrânte în frumoase ecouri de presă și în voci
autorizate ale lumii culturale românești. Despre
literatura echinoxistă a anilor ‘70, despre care mă
pot pronunța mai în cunoștință de cauză, s-a
putut spune, în perspectivă istorică, că a prelungit
la început ceva din spiritul “neomodernist” al
marii generații a lui Nichita Stănescu, într-o for-
mulă, totuși, relativ individualizată, ce asocia
osmotic datul existențial cu cel cărturăresc, cul-
tural. Poeții în primul rând au ilustrat-o elocvent,
prin nume ca Adrian Popescu, Ion Mircea, Dinu
Flămând, Mariana Bcjan sau Horia Bădescu,
Nicolae Diaconu, Gavril Moldovan, Alexandru
Pintescu, Vasile Sav, Ștefan Damian,- acesta, mai
apoi, prozator - la care s-au adăugat mereu altele,
indicând o evoluție spre “optzecismul” astăzi
consacrat, căruia i-a și înregistrat primele pro-
grame prin, bunăoară, ancheta “Dreptul la timp”
a lui Nicolae Băciuț, la care se exprimau tinerii
Mircea Cărtărescu, Magda Cârneci, Emil
Hurezeanu, Virgil Mihaiu, Marta Petreu și
Dumitru Chioaru. Pagini semnate de Andrei
+
-1 TRIBUNA ♦ nr. 30 ♦ 1-15 decembrie 2003 |-
Zanca, Dan Damaschin, Ion Cristofor, Octavian
Soviany, Ion Urcan, apoi Augustin Pop, Aurel
Pantea, Ioan Moldovan, Mircea Petean, Viorel
Mureșan, Traian Ștef, Marta Petreu, Ion
Mureșan, și încă mulți alții, au dat consistență
contururilor unei sensibilități lirice împrospătate,
acum recunoscută ca definitorie și esențială pen-
tru peisajul poetic contemporan. La rândul lor,
colegii și prietenii maghiari și germani, s-au stră-
duit să răspundă, cu voci poprii, exigențelor unor
tradiții specifice, într-o atmosferă de libertate și
responsabiltate, dar și de servituți împărțite cu
autorii de limbă română, încercând, pe de altă
parte, prin traduceri reciproce, să contribuie la o
mai bună cunoaștere și înțelegere a celuilalt și
ajutând - cum s-a întâmplat mai ales cu partea
germană - la impulsionarea scrisului de expresie
românească în drumul său către o realitate mai...
reală, surprinsă în chip mai direct și mai autentic.
Franz Hodjak, Bernd Kolf, Werner Sollner,
Helmut Britz, Klaus Schneider sau Balla Zsofia,
Irinyi Kiss Ferenc, Szocs Geza, Egyed Peter, Beke
Mihaly Andras, și nu numai ei, au dat relief și
prestanță paginilor germane și maghiare
În acel deceniu și ceva, gruparea “Echinox”
a cultivat și o proză de calitate, prin talentul
aparte al lui Eugen Uricaru, prin Marcel
Constantin Runcanu, Adrian Grănescu, Ioan
Radin, Constantin Zărnescu, Vasile Sălăjan,
Cristina Felea, Radu Țuculescu până la
admirabilele pagini semnate de un Alexandru
Vlad ori Ioan Groșan, care s-a exersat și în teatru,
în Școala ludica, pe care urma s-o revedem, în
seara de 14 noiembrie la Teatrul Național, în
interpretarea celei mai tinere generații de actori
clujeni, la îndemnul directorului instituției, Ion
Vartic, pasionatul “instructor” al grupului “Ars
amatoria” de odinioară.. Tot cu teatru a debutat la
Echinox Mircea Ghițulescu, acum prozator
recunoscut și remarcabil critic dramatic.
Faptul că a fost cultivat de la început un au-
tentic spirit critic se poate recunoaște în galeria,
fără exagerare impresionantă, a condeielor de
cronicari și eseiști de mari promisiuni mai apoi
confirmate, precum ale unor Marian Papahagi,
Petru Poantă, Olimpia Radu, Ion Vartic, Mircea
Muthu, Peter Motzan, Ion Marcoș, Gaâl Gyorgy,
Constantin Hârlav, Nicolae Oprea, Alexandru
Cistelecan, Virgil Podoabă, Ion Simuț, Ștefan
Borbely, Gheorghe Perian, Al. Th. Ionescu, Ion
Pecie, Ilie Radu-Nandra, Călin Manilici, Mircea
Berceanu, Ioan Buduca, Radu G. Țeposu, Mihai
Dragolea, Mircea Bențea, George Țâra, Marius
Iosif, Ion Neagoș, Gabriel Petric, Ștefan Melancu,
Virgil Leon, Ioan Milea, - oameni care, în orice
loc s-a întâmplat să ajungă în țară, au devenit
întemeietori și susținători de publicații, au scris,
mulți dintre ei, cărți importante, s-au afirmat ca
nume de referință ale generației lor. După cum,
în studiile de istorie și filosofie ori sociologie, un
Zoltân Rostâs, Ioan Maxim Danciu, Vasile
Muscă, Mihai Bărbulescu, Andrei Marga, Liviu
Zăpârțan, Aurel Codoban, Ion Cristoiu, Ionel
Reghini, Ovidiu Mureșan, Ioan Aurel Pop ,
Ferenc Breda, Tamâs Gâspâr Miklos - și lista e
departe de a fi încheiată - au participat număr de
număr la întreținerea unui dialog de idei de cea
mai bună ținută. Iar câțiva tineri plasticieni au
avut grijă să ilustreze cu gust paginile revistei:
Florin Creangă, Mircea Baciu, Octavian Cosman,
Ioan Horvath-Bugnariu, Constantin Mutică,
Gheorghe Pogan... Desigur, pomelnicul
desfășurat aici e destul de incomplet și rapid. Se
poate vedea, totuși, chiar și așa, cât de bogată și de
dinamică a fost viața intelectuală în universul
echinoxist. O lume deschisă - să ne amintim
doar de nenumăratele și valoroasele traduceri din
literatura și cultura universale, multe în premieră
la noi - care făcea tot posibilul pentru a respira
aerul culturii autentice.
Cititorilor mai tineri de azi, fie ei și redactori ai
Echinoxului, unele pagini de atunci li se vor fi
părând prea concesive, nu îndeajuns de curajoase,
datate. Să se gândească, totuși, în ce condiții s-a
putut scrie sub comunism, cu ochiul diabolic al
cenzurii pe fiecare cuvânt devenit dubios și pericu-
los, căci, prin definiție, interpretabil, cu foarfecile
reci gata să taie în carnea cea mai fierbinte a unui
poem, a unei proze, a unei reflecții critice. Să
privească destule numere de revistă de-a dreptul
mutilate, să rețină că nu puține dintre paginile, rân-
durile, metaforele eliminate fără cruțare au fost
trăite ca tot atâtea înfrângeri ale spiritului liber și să
prețuiască fiecare gând curajos ca pe o victorie
însemnată în lupta cu interdicțiile zilei. Să știe că,
adesea, câte-o sintagmă astăzi inofensivă cerea
negocieri infinite cu cenzorii, abilități și șiretenii,
confuntări nu o dată dure sau, în cazurile fericite,
câte o închidere a ochiului de către vreun activist
de partid mai puțin dogmatic. Să noteze și că înlă-
turarea în iunie 1983 a celor trei redactori din frun-
tea revistei e departe de a se fi făcut din motive de
“bătrânețe” și de înnoire a spiritului grupării, cum
s-a pretins oficial, ci a urmat necontenitei lupte de
uzură cu paznicii ideologiei de partid. Dar să con-
sidere cu un ochi atent și câte nume de autori și
titluri de cărți valoroase din spațiul culturii uma-
niste românești a acestor trei decenii și jumătate
poartă emblema Echinoxului și câte alte reviste și
instituții de cultură naționale i-au prelungit
spiritul.
După trecerea atâtor ani, ceea ce rămâne cu
adevărat este tocmai această mărturie a efortului
creator. Primul deceniu echinoxist a dat fără
îndoială un impuls decisiv unor asemenea stră-
duințe. Echipa redacțională fondatoare și cele care
i-au urmat imediat au reușit, cred, să ofere un fel
de model, să traseze liniile, dacă nu ale unui pro-
gram strict, măcar ale unui mod de conduită int-
electuală exigentă și responsabilă, dincolo de
orice constrângere exterioară conjuncturală. Dacă
a putut face așa ceva, este și pentru că mediul aca-
demic clujean, evocatele tradiții de gravitate și
seriozitate ardeleană a angajării în lucrul bine
făcut, au încurajat noile inițiative. Am avut spri-
jin în acest mediu, prin rectorii Constantin
Daicoviciu și Ștefan Pascu, prin exemplul unui
dascăl ca Mircea Zaciu, care ne-a fost aproape.
Și nu erau singurii. Pentru că foarte tinerii stu-
denți sau îndrumători ai lor de acum peste trei
decenii au avut - și li s-a cultivat mereu - încre-
derea în valorile culturii purtătoare de libertate
spirituală, generatoare de întrebări fertile și de
răspunsuri pe măsură. Pentru că au ajuns să se
convingă că nu se poate face nici literatură, nici
istorie, nici filosofie ori știință exactă autentice
fără un profund angajament etic. Dacă promoțiile
următoare au rezistat pe aceleași nezgomotoase
baricade pe care, în esență, se află și după 35 de
ani, este, poate, și datorită acestor prime articu-
lări, nu neapărat doctrinare, de program strict, cât
de atitudine intelectuală, de principii suficient de
largi în exigențele lor mari, pentru a permite -
cum era, de altfel, inevitabil - diversitatea for-
mulelor individuale înscrise în mai mici ori mai
mari cristalizări de ordinul “generațiilor de
creație”. În fond, revista și gruparea echinoxistă
au fost și rămân - cred și eu - în primul rând un
atelier, un fel de liberă “școală de arte și meserii”,
în care orice condei înzestrat s-a putut și se poate
exersa educându-se cu spirit critic, exigent și
autoexigent. E ceea ce a asigurat - sunt convins -
atmosfera de comunicare/comuniune, sentimen-
tul de solidaritate, peste mode și timp, al celor
care au construit și consolidat, cu anii, Echinoxul.
Sub ochii celei mai noi “promoții” echi-
noxiste, o aniversare ca aceasta ar putea părea
expresia mai degrabă a unui “paseism”, a unei
întoarceri nostalgice spre un trecut oarecum
încremenit în aura mitică fondatoare și în sfera ei
reverberantă. Dar simpla numărătoare a “directo-
rilor” revistei, ca să nu mai vorbesc despre cea a
redactorilor în firească mișcare, o dată cu
înaintarea și încheierea studiilor academice, poate
contrazice imediat o asemenea impresie; iar fap-
tul că, bunăoară, între vârsta predominant “neo-
modernistă” a primei mari etape și cea a sub-
stanțialului “optzecism” susținut în chip original
și profund de clujeni, nu s-a simțit vreodată un
conflict real argumentează mai curând pentru o
continuitate, nu strict doctrinară, repet, ci de
angajament cultural-intelectual, de responsabili-
tate etică față de scris. Un “sentiment activ al
tradiției” - ca să folosesc o expresie a profesorului
Mircea Zaciu - cred că poate fi îngăduit ca
tutelând și durata mai restrânsă echinoxistă, fără
spaima că ne amenință la fiecare pas Muzeul și
Biblioteca pregătite să cheme adorația ori să lase
să se așeze praful peste cronicele prematur
bătrâne. La urma urmelor, de ce am respinge
chiar nostalgia, de vreme ce, la Echinox, ea are tot
alți termeni de raportare, la vârstele diferite al
traseului parcurs, de vreme ce, mai ales, ea e
expresia, peste aceste secvențe de timp, a unei
comunicări încurajatoare de energii, a unei
benefice solidarități intelectuale și sufletești? -
Un dram de “bătrânețe” intră, inevitabil, în însăși
structura, ca să zic așa genetică, a unui spirit cre-
ator autentic, care știe că nu poate trăi singur pe
nu știu ce insulă pustie de pe care lansează în
mare butelii cu mesaje abandonate valurilor,
imaginate ca schimbând radical linia continen-
telor. Iar cotitura istorică pe care o trăim după
căderea dictaturii comuniste și prea dificila
regăsire a libertății de spirit și a voinței de con-
strucție nouă, mi se pare că tocmai obligă,
întreținerea dialogului, a confruntărilor cu un
trecut imediat sau mai îndepărtat, la asigurarea a
ceea ce, cu o sintagmă a lui Ion Barbu, am putea
numi “punctul de criză”, locul de tensiune fertilă
dintre ceea ce este în cultură și în noi trecut și
realitate imediată; sau linie vie de întâlnire a “ori-
zonturilor” spirituale, despre care vorbesc
hermeneuții.
În ceea ce mă privește, “tradiția” este
departe de a fi o povară. Știu acum că nici cea
echinoxistă nu s-a încheiat cu etapa “fondatoare”
- am “predat” și “luat notițe” deopotrivă în
secvența de cincisprezece ani de “Echinox” la care
am participat direct - și că a fost și va fi absolut
firesc ca fiecare promoție conturată până la acest
al treizeci și cincilea an și după aceea să deschidă
o privire critică și interogativă, orientată către
puținul trecut și multul viitor. Dar sunt ca și con-
vins că tot ceea ce a fost mai bun în starea de
spirit echinoxistă, ca atmosferă de convivialitate
intelectuală, deschisă pluralismului și respectând
individualitățile, va dura atâta vreme cât se va
mai putea crede în necesitatea construcției cultu-
rale și a unui angajament intelectual neafectat de
interese limitate, de conjunctură. Or, în lumea
românească de azi, supusă atâtor tentații cen-
trifuge și entropice, chiar înainte ca reperele cen-
trale și energiile coagulante să se fi refăcut și
exprimat pe deplin și când ar fi încă urgentă
nevoie de “mobilizarea” lor, cred că întreținerea
“echinoxismului” ca școală și atelier cu uși
deschise unor ucenici dispuși să-și asume, fără
constrângeri exterioare, dar cu o anume gravitate
de fond, responsabilități edificante în spațiul cul-
tural, trebuie să fie, mai mult decât un fenomen
de rememorări ritualizate, o datorie.
■
4
-1 TRIBUNA ♦ nr. 30 ♦ 1-15 decembrie 2003 |-
■	Eugen Uricaru
Discuția, pe care o bănuim a fi fără de
sfârșit, privind adevărul despre apariția
Echinoxului, fie el cenaclu, fie revistă, fie
grupare literară sau grup intelectual, trebuie să ia
în seamă câteva probleme de context. Prima ar fi
aceea a contextului politic. Nu este meritul echi -
noxiștilor din prima generație că în jurul anului
1968 în România atmosfera se mai „relaxase“. Dar
este meritul lor că au avut curajul, inteligența și
perspicacitatea să înțeleagă fenomenul și să-l
„exploateze“. Cu atât mai importantă este acțiunea
lor cu cât în ea nu se întrevăd limitele „relaxării“,
ci, dimpotrivă, îndrăznelile ce au depășit cu mult
aceste limite. Fiind interesați în primul rând în
consolidarea legăturii cu literatura română interbe-
lică, deci din pornire adversari ai „revoluției cul-
turale?, echinoxiștii și Echinoxul au militat pentru
evoluția culturală. Textul primului articol de fond
o spune clar. Spre lauda lor, cel puțin o parte, cu
precădere cei din grupul fondator, a avut o con-
tribuție constructivă la viața culturală, intelectuală
a României și nu doar, numele echinoxiștilor figu-
rând și în istoria contemporană a literaturii ger-
mane ori maghiare. Ideea de a construi, de a adău-
ga a prevalat în fața celei „de a face ordine “, de a
schimba canonul. Literatura română este atât de
imprevizibilă în fluctuațiile sale, încât canoanele ei,
cel intern și cel extern, vor fi încă multă vreme
proteice. Construcția și creația au prevalat în fața
tentațiilor socio-culturale. Singularitatea demersu-
lui echinoxist se observă mai bine astăzi, când lite-
ratura română este mai săracă în opere și mai
bogată în rapoarte și clasificări. Din această cauză
nu există o ideologie ori un program echinoxist, ci
mai degrabă o stare de spirit. Dacă n-o înțelegi n-ai
cum să ți-o apropriezi. Numele cenaclului,
grupării, revistei nu a fost ales întâmplător. El
conține un avertisment. Anume acela că omul se
găsește mereu în fața unei alegeri. În funcție de ce
ai ales, devii. Despre celelalte probleme de context,
cu prilejul altui Echinox.
■	Andrei Marga
Echinox 35 - Plasat în istoria Universității Babeș-
Bolyai, „fenomenul Echinox? rămâne un moment,
cu siguranță, de referință istorică. În contextul
anilor șaizeci o generație de studenți a perceput alt-
fel realitățile, a pretins alte valori și a transformat
percepțiile și evaluările proprii într-o instituție. Ex-
periența Echinox reedita, la dimensiuni noi, expe-
riența Cercului Literar de la Cluj - Sibiu. Echinox
a fost numele unui cenaclu, al unei reviste, al unei
atmosfere, al unei stări de spirit. Din acestea a ieșit
cel mai cuprinzător și mai numeros grup de poeți,
prozatori, dramaturgi, filozofi, istorici, sociologi,
eseiști care a fost produs de vreo unitate recentă din
universitățile din România. Iar revista Echinox
rămâne, în pofida dificultăților, cea mai longevivă
dintre publicațiile studențești din țară.
■	Aurel Codoban
Momentul în care am preluat conducerea revistei
Echinox e, la fel ca multe alte momente culturale și
politice din vechiul regim, prea complex să poată
fi lămurit în două, trei cuvinte. Nu am informații
suficient de sigure sau clare despre majoritatea
antecedentelor, intereselor și pozițiilor din con-
textul acelui moment. Ceea ce știu însă cu sigu-
ranță este că în ceea ce mă privește n-aș fi preluat
conducerea revistei fără sugestia lui Ion Cristoiu.
Am făcut-o atunci cu ideea de a menține deschis,
cât mai deschis cu putință un anumit spațiu de
exprimare culturală. Dar, desigur, și de a-i da o
anumită turnură. Credeam atunci la fel cum cred
și acum despre cultura românească, că este o cul-
tură prea filologică și istorică în raport cu evoluția
culturilor naționale ale modernității europene.
Sunt unul dintre teoreticienii, foarte rari printre
cei locali, care cred că filosofia este de gen literar,
și unul care și-ar fi dorit și își mai dorește încă
adesea să fie (și) romancier, deci un teoretician cu
mare respect pentru literatură. Totuși cred cu
fermă convingere că numai atunci când în
România va exista un public sensibil la probleme
culturale mai largi decât cele literar-istorice, ea
va aparține cu adevărat Europei moderne
măcar, dacă nu celei actuale. Nu știu cât de efi-
cientă a fost această idee programatică în raport
cu structura revistei și cu calitatea ei, dar cred că
ea a exercitat o anume doză de influență asupra
carierei ulterioare a celor care, atunci studenți
fiind, făceau, de fapt, revista. Diferit de primele
generații echinoxiste, care au adoptat jurnalismul
cultural și în cariera profesională, generațiile echi-
noxiste împreună cu care am încercat să păstrăm
deschis spațiul Echinoxului au ales varianta cultu-
rală a carierei universitare. Nu m-aș defini ca un
om al memoriei, al epicii ori anecdotei. Ca orice
om care încearcă să se definească prin gândire,
evenimentele și instituțiile - cum este și Echinoxul
- îmi apar mai degrabă ca probleme sau soluții.
Am mai degrabă idei decât amintiri. Și, desigur,
ceea ce scapă cenzurii logice a cuvintelor: am sen-
timente puternice. Și o mare parte dintre senti-
mentele mele sunt legate de cei cu care în anii
încă foarte buni ai unui început de maturitate am
făcut pentru o perioadă revista Echinox.
■	Corin Braga
Echinoxul a fost un spațiu al libertății. El m-a ajutat
să respir într-o lume gazată de noxele totalitare.
Aici am învățat să mă construiesc pe mine însumi
la nivel intelectual, să îmi aranjez intuițiile critice în
forma cuvântului tipărit, să transform materia brută
a gândului în mesaj rafinat, liber de stereotipiile
școlii și de somațiile ideologice.
■	Adrian Popescu
„Discuțiile libere, referințele la literatura mo-
dernă universală, dorința depășirii ariei regionale,
provinciale erau semnele unui elan european
unde intra și neomodernismul autohton și gustul
avangardelor. Priza la noutatea substanțială făcea
casă bună cu pasiunea traducerilor, de la Rilke la
Montale, de la Stephan Spender la Paul Celan.
Această deschidere policulturală, cosmopolită,
livrescul ca asumare personală, textul ca luminiș,
ca potecă, într-un traseu existențial (se tradusese
Heidegger încă din primul număr), ar fi o carac-
teristică echinoxistă.“
■	Alexandru Vlad
Echinoxul mi-a dat o familie, prima familie literară
din care am făcut parte. Mai mult, aceasta venea
într-un moment când boema mă îndepărtase de
orice alt fel de apartenență. Scriam deja și cred că
aveam finalizat primul volum de proze când am
ajuns să debutez în Echinox. Dar textul tipărit se
relevă, pentru oricine la vârsta aceea, cu noi insu-
ficiențe și greșeli. Eram subiectiv cu propriul
meu text, cum sunt probabil poeții. Câtă vreme e
scris de mână ții la acele greșeli ca la niște calități;
când îl vezi dactilografiat greșelile sar în ochi, se
cer rezolvate; iar când vezi textul tipărit îți dorești
să-l mai fi scris o dată înainte de-a deveni public.
Acestea sunt primele lucruri pe care le-am învățat
eu la Echinox.
■	Adrian Grănescu
Echinox - echilibru între tinerețea noastră năvalnică
- ape vijelioase, furtuni nestăpînite (primăvară) și
frământările creației (vară spre toamnă) în drum
spre certitudinea valorii - râu sau fluviu potolit, în
câmpie, înainte de-a se vărsa în mare (iarnă).
Echinox - echilibru între basmul românesc cu
tinerețe fără bătrânețe, goetheianul „clipă, oprește-
te!? și liniștea, înțelepciunea senectuții.
Echinox - echilibru între anotimpuri, moment
care nu seamănă nici cu trecutul (iarnă sau vară),
nici cu viitorul (vară sau iarnă), punte între ucenici
și maeștri (primăvară și toamnă), plantă tânără gata
pentru a fi răsădită și uriaș pom plin de fructe.
Echinox - incertitudine între balanță și clep-
sidră, între homofaber și homoludens.
■	Teofil Răchițeanu
Fregata viselor... - La 35 de ani de la întemeiere
Echinoxul e pentru mine o aventură neîncheiată.
De la bun început mi l-am imaginat ca o fregată a
tinerelor noastre vise. Era „Orionul“ nostru, ca să
mă exprim în termeni geobogzieni, cu care visam
să străbatem mări fabuloase, să descoperim insule
noi, să trăim miracole. Purtam, pe atunci, în
suflet imaginea „Orionului“ lui Geo Bogza, care
mă fascina și mă umplea de temerare vise.
Asemănam Echinoxul cu celesta fregată geobog-
ziană a „Orionului“. Mă închipuiam matelot pe
puntea ei, navigând pe mări necunoscute...
Ideea Echinoxului plesnise mai întâi în mintea
lui Eugen Uricaru. De la bun început el era Căpi-
tanul , căruia i s-au aliniat primii „marinari?: Adrian
Popescu, Dinu Flămând, Ion Mircea, Petru Poantă,
Horia Bădescu, Peter Motzan, subsemnatul.
Olimpia - neuitată nicicând - Olimpia Radu întru
a cărei amintire sufletul meu, automat, se îndoliază.
Marea (vremurile de atunci) era ușor agitată,
dar prielnică, ni se părea nouă, navigației. Au fost
luni la rând ședințele de cenaclu ale Echinoxului, de
la „Mongolu“, apoi cele de la „Filologie?, în care,
de câteva ori, am citit poemele tinereții mele.
Apoi a fost momentul, absolut miraculos,
când fregata a fost lansată la apă. Prima ei călăto-
rie (primul număr) s-au desfășurat sub „căpită-
nia? lui Uricaru. A fost frumos, înălțător, beatifi-
cant. Dar „marea s-a agitat?, echipajul era prea de
tot tânăr, era nevoie, pentru siguranța navigației,
de un timonier cu experiență. El s-a aflat în per-
soana lui Ioan Pop. A fost o întâmplare fericită.
Cu Jean Pop timonier Echinoxul a navigat cu suc-
ces, itinerariile sale fiind, uneori, fulminante.
În ani, din mers, echipajul s-a reîmprospătat,
itinerariile sale s-au dovedit a fi, aproape toate, de
+
-1 TRIBUNA ♦ nr. 30 ♦ 1-15 decembrie 2003 |-
5
3
succes. Aventura continuă. Mai sunt mări de
străbătut, insule de descoperit. „Marinari“ ai
Echinoxului, succes!
Echinox - corabie legănată în Eternitate!
■	Ruxandra Cesereanu
Cred și văd în echinoxism o formă de puternică
energie spirituală, a cărei combustie încă se con-
sumă. Mă consider a fi formată la Echinox: a fost
o școală de înaltă ținută intelectuală. De aceea nu
mă sfiesc să vorbesc despre echinoxism ca despre
un ism esențial pentru a doua jumătate de secol
XX în România.
■	Ilie Rad[u-Nandra]
„Echinoxul“ și istoria literară - Prietenul și cole-
gul Ion Maxim Danciu m-a invitat să scriu câteva
rânduri cu prilejul momentului jubiliar al revistei
Echinox - 35 de ani de la apariție. O fac cu
plăcerea cu care oricine om evocă un moment
fast și de neuitat al tinereții sale.
Mi-am început studenția în anul 1975, iar în
1977 am intrat în redacția revistei Echinox, la invi-
tația „tovarășului asistent Vartic“, cum îi spuneam
la început, în mod oficial și ironic, desigur, căci
viitorul mare profesor nu era și nu este, cum
scrie și Petru Poantă, „un conformist în sensul
obedienței riguroase la convenții“ (Petru Poantă,
Efectul „Echinox“ sau despre echilibru, Biblioteca
Apostrof, Cluj-Napoca, 2003, p. 88). În primă-
vara anului 1977, student în anul II fiind, îmi
apăruse, în revista Viața studențească (publicație
renumită, ca și surata ei, Amfiteatru, pentru spiri-
tul de frondă față de regimul comunist), un arti-
col intitulat Cum vorbim în ședințe, în care atră-
geam atenția, poate în premieră în spațiul publi-
cistic românesc, asupra unui aspect lingvistic care
va fi foarte mult discutat după Revoluția din de-
cembrie 1989: limba de lemn a regimului comu-
nist. Articolul a avut un oarecare ecou, fiindcă
Melania Dușe-Drăgan, de la Radio Cluj, m-a in-
vitat să-i dau și o variantă radiofonică. (Am re-
publicat articolul și în revista Echinox, sub titlul
Limbajul ședințelor, la rubrica „Lupta cu inerția“, al
cărei titular am și devenit.) Această atitudine de
frondă, pe care mi-am manifestat-o și cu alte
ocazii, în special pe la ședințele studențești (motiv
pentru care profesorul losif Pervain mi-a spus că
„muștele se pot prinde și cu miere, nu numai cu
oțet!", cum voiam eu), consona perfect cu spiritul
revistei clujene. La intrarea mea și a colegilor mei
de an în redacție (Traian Ștef, Ion Urcan, Viorel
Mureșan, Mircea Berceanu, Gabriel Petric,
Marius Iosif, Ion Bucșa), am întâlnit aici o echipă
„consacrată“, ca să zic așa, de poeți, prozatori,
critici și eseiști, pe care nu îi puteai surclasa: Ioan
Groșan, Alexandru Vlad (prozatori), Radu G.
Țeposu, Gheorghe Perian, Ion Simuț, Virgil
Podoabă, Ion Pecie (critici literari), Emil
Hurezeanu, Augustin Pop, Virgil Mihaiu (poeți)
°. a., toți cu 1-2 ani mai mari ca noi.
Revista Echinox a fost, indiscutabil, și un auten-
tic ferment literar. În atmosfera de emulație a aces-
teia s-a născut ciclul de conferințe „Mărturia unei
generații“, unde au conferențiat importante person-
alități ale culturii române: Liviu Rusu, Ion
Zamfirescu, Edgar Papu, Iorgu Iordan, Al. Rosetti,
apoi Ștefan Aug. Doinaș, Al. Paleologu și alții. Au
mai fost invitați Constantin Noica, Al Philippide,
Ion Jalea, Geo Bogza, David Prodan, Anton
Dumitriu, Ion Biberi, Al. Dima, D. D. Roșca, Aug.
Z. N. Pop °. a. Cu multe din aceste personalități
am făcut ample interviuri, publicate în paginile
revistei, sau am întreținut dialoguri epistolare.
Când voi publica documentele conferințelor, se va
vedea ce inițiativă interesantă a fost aceasta, apărută
la începutul „deceniului satanic“ (Mircea Zaciu).
S-a vorbit mult despre poezia, proza, critica și
eseistica practicate la revistă și nu am de gând să
reiau această chestiune. Vreau doar să atrag atenția
asupra unui sector important al revistei, de care noi
eram mai puțin atrași, dar care se va dovedi, cu tre-
cerea anilor, nu mai puțin important: istoria literară.
Istoria literară era o disciplină care nu se potrivea
cu exuberanța și teribilismul vârstei noastre, mai
puțin dispuse la rigoare și acribie filologică, noi
fiind mai aproape de „eseul vagabond“ (expresia
aparține lui G. Călinescu). Revista Echinox nu pu-
tea să nu aibă și această componentă (ca și pe aceea
a traducerilor). Spiritul echinoxist își are rădăcinile
în Transilvania, leagănul Școlii Ardelene (echinox-
istul Dumitru Chioaru și spune că „Echinoxiștii
alcătuiesc o nouă Școală Ardeleană, care a marcat,
ca și Cercul Literar, emanciparea din provincialism
și tendința de europenizare a Literelor românești,
într-o atmosferă sufocată de cenzura ideologică
național-comunistă" (Dumitru Chioaru, Spirala
Cercului Literar, în Echinox, an XXXV, nr. 4-5-6,
2003, p. 16). Apoi revista se născuse în mediul filo -
logic clujean, unde activaseră mari istorici literari,
precum G. Bogdan-Duică, Ion Breazu, D.
Popovici, noi fiind contemporani cu Iosif Pervain,
Mircea Zaciu, Mircea Muthu, Ion Pop, Ioana Em.
Petrescu, Doina Curticăpeanu. Nu se putea ca
revista să nu producă o „școală" și în acest dome-
niu. Să nu uităm că Echinoxul avea chiar o rubrică,
„Arhiva“, unde se publicau documente de istorie
literară. Rubrica era susținută mai cu seamă de pro-
fesorul Mircea Curticeanu, care a tipărit aici
numeroase documente inedite despre Octavian
Goga, dar mai ales despre Lucian Blaga și relația sa
cu Universitatea clujeană. Tot aici, profesorul
Mircea Zaciu a publicat faimosul memoriu adresat
de Lucian Blaga Comitetului Central al Partidului
Muncitoresc Român, o replică la rușinosul roman
al lui Mihai Beniuc, Pe muchie de cuțit, apărut în
1959. De la revista Echinox au provenit apoi mulți
dintre cei care au îngrijit și prefațat ediții în celebra
colecție „Restituiri“, a Editurii Dacia, coordonată
de profesorul Zaciu. Gheorghe Perian, Ion Simuț,
Nicolae Oprea, Constantin Hârlav și mulți alții vor
tipări diverse ediții în această colecție. Eu însumi
am îngrijit o ediție din Horia Bottea (Horea Bottea,
Game și pendulări. Cu o evocare de Geo Bogza și
patru scrisori inedite ale lui Tudor Arghezi către
autor. Ediție îngrijită de Zaharia Macovei și Ilie
Rad[u-Nandra]. Postfață de Ilie Rad[u-Nandra],
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984), care a marcat,
de altfel, și debutul meu editorial. Să amintesc apoi
faptul că mulți echinoxiști, ajunși la vârsta matu-
rității, își vor trece doctoratul cu exegeze de istorie
literară, care arată cât de fertilă a fost și această com-
ponentă a spiritului echinoxist. Să nu uităm apoi că
un mare număr de echinoxiști (Mircea Berceanu,
Ștefan Borbely, Ioan Buduca, Alexandru Ciste-
lecan, Ion Cristofor, Dinu Flămând, Ion Marcoș,
Ioan Milea, Ioan Moldovan, Gheorghe Perian,
Petru Poantă, Ilie Radu-Nandra, Ion Simuț, Radu
G. Țeposu) au devenit colaboratori la monumen-
talul Dicționar al scriitorilor români, coordonat de
Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu (vol.
I-IV, 1995-2002), ceea ce implică nu numai un
demers critic adecvat, ci și știința căutării și a valori-
ficării documentului de istorie literară.
Această latură pozitivistă, fără nimic peiorativ
în adjectiv, își va dovedi actualitatea și perenitatea
de-a lungul anilor. Recent, Mircea Cărtărescu a
publicat, în LA&I (an VIII, nr. 30 (286), 1 sept.
2003, p. 1), suplimentul de cultură al ziarului
Cotidianul, editorialul O cultură de eseiști, care a
contrariat pe multă lume, deși, în principiu,
autorul avea dreptate când deplângea primatul, în
cultura română, al eseului, în fața construcției
durabile, monumentale. Cel mai pertinent ecou
al tezei lui Cărtărescu l-a constituit articolul lui
Dan C. Mihăilescu, din aceeași publicație (an
VIII, nr. 38 (294), 27 oct. 2003, p. 1), intitulat
Eseul și elanurile normative. În acest editorial, Dan
C. Mihăilescu, reluând o idee dintr-un articol
mai vechi de-al său, publicat în revista 22 (nr. 26
din 1-7 iulie 1997), propunea „un deceniu al fac-
tologiei în lumea noastră culturală. Al răcelii con-
structive în locul nimicniciei febrile, dar talentate.
Al acumulărilor pozitive, al pragmatismului și
strictei referențialități. Zece ani în care toate insti-
tuțiile de cultură să fie obligate să-și redacteze
marile și micile instrumente de lucru, istoria
Academiei și a universităților românești (subl. I. R.),
istoria radiodifuziunii, dicționarul baroului româ-
nesc, istoria institutelor de cercetare, a Uniunilor
de creație, o istorie serioasă a ziaristicii, dicționare
de istorici, geografi, actori, regizori, muzicieni, o
colecție editorială cu toate cărțile dedicate
Bucureștilor, o enciclopedie a teatrului..., mă rog,
fiecare e liber să adauge alte și alte exemple".
În finalul acestor considerații, aș mai vrea să
spun ceva. Dacă Petru Poantă, în cartea amintită
mai sus, clarifică și nuanțează multe adevăruri des-
pre revista Echinox (cum s-a născut, cine a botezat-o
etc.), trebuie lămurite, cândva, și împrejurările din
1983, când s-a produs „debarcarea" de la conduc-
erea revistei a celor trei profesori de la filologie
(Ion Pop, Marian Papahagi și Ion Vartic). „Cu acor-
dul rectoratului Universității clujene (subl. I. R.) și al
secretarului cu propaganda al județenei de partid,
C.C. al U.T.C. decide demiterea conducerii revis-
tei (Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic), deve-
nită, în ultimii ani, pe fondul închiderii accentuate
a atmosferei politice, un factor tot mai incomod al
rezistenței prin cultură" (Școala ludică, de Ioan Gro-
șan, caietul program al Teatrului Național Cluj-
Napoca, Studioul „Euphorion", noiembrie 2003).
Acele persoane trăiesc, pot depune mărturie despre
ce s-a petrecut atunci, pot fi consultate arhivele
Universității „Babeș-Bolyai" și ale comitetelor ju-
dețean și municipal ale P.C.R. Fiindcă revista Echi-
nox a fost o excelentă insulă a rezistenței prin cul-
tură (să ne amintim că era printre puținele publicații
ale vremii - dacă nu chiar singura! -, care nu avea
pe frontispiciu sloganul „Proletari din toate țările,
uniți-vă!", ci doar mețiunea „Revistă de cultură").
La acest ceas aniversar, urez revistei Echinox
puterea de a rezista, indiferent ce s-ar întâmpla în
jurul nostru și cu noi, și de a ajunge o revistă
centenară, destin pe care îl au puține publicații
din spațiul cultural românesc, atât de minat de
provizorat și improvizații! și o urare cu un cuvânt
foarte drag mie: Excelsior!
■	Radu Pâslaru
Dorul de Echinox - Ce aș putea spune acum, la
35 de ani de la acel miraj care a fost pentru mine
Echinoxul ? Da - ce trebuie să spun în primul
rând despre perioada aceea este că mi-e dor. Mi-e
dor de mine însumi la acea vârstă, mi-e dor de
Marian Papahagi, mi-e dor de Pia Radu, ca să-i
pomenesc pe cei care nu mai sunt.
Mi-e dor de spiritul care ne-a unit și ne-a
constituit, ne-a definit într-atâta că nici astăzi nu
putem fi în străfundurile noastre altcumva de
cum am crezut și am visat atunci că vom fi.
Uneori mi-e dor chiar și de cei care trăiesc,
pentru că îi văd tot mai rar. Și de fapt mi-e dor de
ei, cei de atunci. Mi-e dor de spiritul acelor vre-
muri, mi-e dor de actul acela de a căra paginile la
6
-1 TRIBUNA ♦ nr. 30 ♦ 1-15 decembrie 2003 |-
Festivitatea de aniversare a 35 de ani de la apariția revistei „Echinox", în Aula Universității
„Babeș-Bolyai”
tipar și apoi revistele la chioșc. Mi-e dor de ICS
Metalo-Chimice, așa se numea întreprinderea de
care țineau tutungeriile acelea din care cumpăram
țigări „Carpați“ sau „Mărășești“ precum și
chioșcurile în care se vindea presa, și care ne-a dis-
tribuit în condiții de semiclandestinitate timp de
mai mult de douăzeci de ani. Fără să-și dea măcar
seama că eram într-un fel de ilegalitate. Mi-e dor și
de mirosul acela de cerneală al șpalturilor și revis-
telor sub braț, miros cu totul dispărut astăzi când
imprimantele scot doar pagini inodore.
În ce mă privește pe mine, anii aceștia nici
n-au trecut, fac parte din miezul acela greu, care
nu trece. Cum să treacă din viața mea acele fre-
netice săptămâni înaintea cărora n-am știut că am
ceva de dăruit? În care m-am constituit altfel, alt-
fel decât dacă n-aș fi fost niciodată echinoxist.
Mi-e dor de Clujul celor 120.000 de locuitori
pe care nu mai pridideam să-i salut și-i conside-
ram pe toți a fi echinoxiști, comparativ cu Napo-
ca de astăzi, care are 400.000? de locuitori și în
care doar rar mai poți saluta un echinoxist.
Mi-e dor de Andrei Marga cel de atunci, care
nu are nimic cu Andrei Marga cel de astăzi. E
doar un exemplu. Mi-e dor de cei care nu au
devenit oameni politici, și pe care poți să-i vezi și
azi pe stradă ca și atunci, și nu la televizor sau
prin delegații.
Mi-e dor de Mongolul și de cenaclul acela pe
care îl țineam în pivnițele lui, de atmosfera care
se încingea atunci, de drumul nostru spre casă
după aceea, în răcoarea nopții.
Mi-e dor de ipostaza noastră trilingvă care a
anticipat toate încercările neconvingătoare de
astăzi. Neconvingătoare pentru că miros a politică
și demagogie.
Mi-e dor de traducerile acelea de bun gust,
asumate, și de ochii strălucitori ai celuia care
finalizase tălmăcirea pe capătul lui de hârtie.
Mi-e dor de gustul pe care-l avea vinul atunci,
cumpărat cu bani puțini.
Mi-e dor de lucruri care nu se pot vinde.
Acestea, și nu altele, sunt garanția perenității.
E un dor pe care mi-l satisfac uneori când ne
întâlnim, așa - mai pe fugă. Voi cei care veți intra
în Europa cea învățată, nu știu ce o să primiți de
la ea, dar măcar atâta lucru să-i spuneți și voi - ce
înseamnă să-ți fie dor de mirosul de cerneală de
tipar al unei reviste duse subsoară la chioșc.
■ Ion Cristofor
Echinox - revista ce refuză să moară - În istoria
publicațiilor literare postbelice, Echinoxul clujean
va rămâne, fără îndoială, ceva mai mult decât o
excelentă revistă de cultură. Înainte de toate,
Echinoxul a fost și a rămas o stare de spirit, o
școală a entuziasmului și generozității. Înființată
într-o perioadă în care dictatura comunistă
slăbise, oarecum, hățurile ideologice, Echinoxul va
constitui o instituție a devoțiunii și prieteniei, a
rigorii și a cultului pentru valorile autentice, a
refuzului convențiilor și imixtiunilor ideologice.
Desigur, istoricii literari vor glosa la nesfârșit
asupra contextului socio-politic și împrejurărilor
în care revista studenților clujeni a apărut. Cert
este că unul dintre cei care au sprijinit efectiv
apariția Echinoxului a fost reputatul istoric Con-
stantin Daicoviciu, savantul și dascălul a cărui
amintire a rămas vie în mitologia orală a urbei
noastre, fără ca malaxorul nemilos al timpului și
clevetirile de clacă ale unor memorialiști să fi
reușit să întunece efigia sa de bronz. Oricum le-ai
privi, apariția și supraviețuirea Echinoxului sunt, în
sine, mici miracole. În plină epocă a dictaturii,
dominată de pusee periodice de naționalism,
revista studenților clujeni se ivește ca un spațiu
de generoasă deschidere a culturii noastre spre cel
al culturilor de limbă maghiară și germană.
Redactată încă de la înființare în trei limbi,
Echinoxul va deveni o instituție a dialogului cu
valorile celorlalți, cu reperele culturii europene și
universale. E edificator că unul din primele
numere ale revistei dădea la iveală o traducere din
Heidegger, filozof controversat și azi. Apariția în
paginile revistei a unor texte traduse din Camus,
Theilard de Chardin, Freud era un semn de
nesumisiune la dogmele înguste ale timpului.
Refuzând de la început spiritul provincial, revista
și gruparea echinoxiștilor continuau tradiția altui
grup faimos, cel al Cercului Literar de la Sibiu, ai
cărui reprezentanți (Ion Negoițescu, Nicolae
Balotă, Ilie Balea, Ștefan Augustin Doinaș,
Cornel Regman ș.a.) au sprijinit cu entuziasm
manifestările tinerilor redactori ai Echinoxului.
Întemeietorii cenaclului și revistei - Marian
Papahagi, Eugen Uricariu, Adrian Popescu, Petru
Poantă, Dinu Flămând, Ion Mircea, Marcel
Constantin Runcanu, Ion Maxim Danciu,
Olimpia Radu - erau atât de apropiați ca vârstă și
preocupări intelectuale de îndrumătorii revistei -
Ion Pop și Ion Vartic - încât întreaga activitate
redacțională se va desfășura sub semnul unei
depline fraternități, în care climatul de exigență
estetică și rigoare lăsa loc și glumei camaraderești.
Primii poeți ai Echinoxului s-au impus în conștiința
publică încă înaintea debutului lor în volum.
Cenaclul grupării funcționa înainte de decembrie
1968, când apare revista propriu-zisă. Sala „Mihai
Eminescu" de la Facultatea de Filologie, unde se
țineau ședințele de cenaclu, era de obicei arhiplină.
Participau nu numai studenții și profesorii de la
Litere, ci și de la alte facultăți sau elevii de la
diverse licee clujene. Serile acelea erau o adevărată
sărbătoare a poeziei și spiritului critic. Debuturile
lui Adrian Popescu, Ion Mircea, Dinu Flămând,
Mariana Bcjan, Aurel Șorobetea, poeți din prima
generație a revistei, vor constitui adevărate eveni-
mente editoriale. În urma lor o falangă de poeți,
unii foarte valoroși, avea să imprime note specifice
așa-numitei școli de poezie a Echinoxului, marcată
de gravitate, de rafinament, de respirația înaltă a
conștiinței etice și a culturii bine asimilate.
Mai târziu, întors de la Roma, unde și-a efec-
tuat, cu rezultate strălucite, studiile universitare,
Marian Papahagi avea să conducă publicația între
1973 și 1983. Sub fascinația iradiantei persona-
lități a regretatului romanist, critic literar și tra-
ducător, se va forma un număr impresionant de
talente - critici și istorici literari, poeți, prozatori
și traducători. Alexandru Cistelecan, Ion Simuț,
Ștefan Borbely, Nicolae Oprea, Al. Vlad, Ioan
Moldovan, Virgil Podoabă, Dan Damaschin, Emil
Hurezeanu, Aurel Pantea, Marta Petreu, Radu G.
Țeposu, Dumitru Chioaru, Ion Mureșan, Viorel
Mureșan, Gheorghe Perian, Ioan Buduca, Virgil
Mihaiu, Octavian Soviany, Ilie Rad, Augustin
Pop, Mihai Dragolea, Constantin Hârlav, Diana
Adamek, Ruxandra Cesereanu, Corin Braga,
Andrei Zanca, Ioan Groșan, Lucian Perța, Mircea
Țicudean, Liviu Malița, Al. Țion și mulți alții
s-au format ca intelectuali sub îndrumarea
tânărului erudit, ce știa să alterneze încurajările
prietenești cu biciul ironiei fine, al unui vajnic
zeflemitor al delăsării și neseriozității „mioritice".
Dintre acești tineri se va selecta mai târziu
nucleul de colaboratori ce vor osteni la monu-
mentalul Dicționar (al) scriitorilor români, lucrare în
patru volume ce avea să fie topită de cenzura
comunistă. Deși constructiv, spiritul echinoxist,
nedispus tranzacțiilor și ploconelilor în fața unor
mahări de la județeana de partid, avea să deran-
jeze nu o dată. Din direcția acestor politruci avea
să vină de altfel decizia de debarcare a conducăto-
rilor revistei, menținuți ani la rând în posturi
didactice umilitoare. Să amintim doar faptul că
regretatul Marian Papahagi a funcționat vreme
de peste un deceniu și jumătate pe postul de asis-
tent universitar. Strălucitul intelectual, a cărui
erudiție ar fi făcut cinste oricărei universități din
Apus, a fost promovat conferențiar abia după
evenimentele din decembrie 1989.
Nu este singurul caz în care echinoxiștii au
fost marginalizați, în ciuda talentului și devoțiunii
cu care au slujit cultura națională. Unii dintre ei
au fost ani la rând profesori de țară, librari, mer-
ceologi de papetărie, magazioneri, dactilografi,
eterni navetiști într-o provincie care a fost prin
excelență locul de refugiu al cărturarului autentic.
Iar șirul umilințelor ar putea continua. De altfel
așa se explică și debuturile întârziate ale unora
dintre poeții, criticii și prozatorii Echinoxului,
oameni priviți chiorâș de cei care împărțeau laurii
și privilegiile în epocă, după criterii străine
domeniului inefabil al literaturii.
Dar toate acestea sunt de acum istorie. Revista
și cărțile celor care au ucenicit la Echinox de trei
decenii și jumătate încoace vor vorbi generațiilor
de acum și celor viitoare despre încrederea lor în
valorile culturii autentice, ale dialogului și exi-
genței etice. Chiar dacă unii dintre cei care au
slujit cu atâta devoțiune paginile revistei s-au
mutat, între timp, sub pământ. Acolo în ceruri,
Marian Papahagi, Marcel Costantin Runcanu,
Olimpia Radu, Radu G. Țeposu, Augustin Pop,
Alexandru Pintescu, Vasile Sav, ca și mai vârstnicii
colaboratori Mircea Zaciu, Teodor Boșca, Mircea
Curticeanu - iar întristatul pomelnic ar putea fi
lungit - continuă, neîndoielnic, să scrie, să tra-
+
-1 TRIBUNA ♦ nr. 30 ♦ 1-15 decembrie 2003 |-
7
3
ducă și să facă, cu ardelenească pedanterie, corec-
turi la o revistă sortită să nu moară niciodată.
■	Viorel Mureșan
În existența mea literară, Echinoxul a fost prima
șansă, într-o ordine valorică, pe care am avut-o și
pe care aș fi ratat-o dacă aș fi studiat într-un alt cen -
tru decât Clujul. Spun prima în ordine valorică,
pentru că prima într-o oridine cronologică a fost o
colecție a Secolului XX pe care o găsisem în bibliote-
ca liceului unde am studiat, un liceu de provincie,
Cehu Silvaniei din județul Sălaj, colecție a Secolului
XX pe care conducerea liceului a hotărât să o
arunce, să facă loc altor materiale, altor cărți sau
broșuri în rafturile bibliotecii, au considerat că
Secolul XX este o colecție inutilă și m-au pus să o
scot din rafturi și să o arunc. Atunci am descoperit
această revistă, eram elev în clasa a Xl-a, și asta a
fost prima șansă a vieții mele. Însă, mă repet, în
ordine valorică a fost revista și cercul de la Echinox.
Au fost pentru început manifestări mai timide din
partea mea în cenaclul revistei, care m-a primit cu
destulă răceală. Erau poeți consacrați în cercurile
Echinoxului, precum Aurel Pantea, Ioan Moldovan,
Augustin Pop, care m-au primit cu destulă reti-
cență. Veneam, cum am spus, dintr-un liceu de
provincie și producțiile poetice ca atare erau tarate,
marcate de biografia mea poetică de până atunci.
Cercul acesta format, închegat deja al Echinoxului,
mai ales în căminul Avram lancu, unde trăiau cri-
ticii, toți erau căminiști, a fost pentru mine extrem
de benefic. Îndată ce m-am integrat vieții de cămin,
m-au luat în primrie Gheorghe Perian și Virgil
Podoabă care, după sumare testări care le-au dat
semne că ar putea exista un grăunte de talent poe-
tic, mi-au pus în mână cărți și, în același timp, mă
testau în legătură cu lecturile parcurse și cu gradul
de asimilare. Astfel am ajuns, prin anul II sau III de
facultate, să public prima pagină în Echinox (după
grupaje mai mici, de două poezii, apoi o coloană),
și am totalizat, până la sfârșitul facultății, poate
patru sau cinci pagini de pozie, ceea ce era, pentru
un poet echinoxist, aproape o consacrare - pentru
un poet echinoxist încă nedebutat în volum. Din
acel moment, chiar dacă părăseam Clujul - și se
pare că l-am părăsit definitiv -, debutul în volum
nu mai era o problemă, pentru că editurile erau
avertizate - adică luaseră cunoștință, în acest sens
avertizate, luaseră cunoștință de cei care, prin
paginile Echinoxului, s-au format și au devenit
aproape valori ale poezei tinere.
Văd foarte rar numere din Echinox în ultimii
ani, chiar în ultima decadă aș spune, însă am con-
statat că acum se fac numere tematice și prioritar
axate pe eseistică, o eseistică mai specială și mai
greoaie mi se pare, și se acordă mai puțin spațiu
beletristicii, a devenit, cred, o revistă academică,
pentru mine prea greoaie.
■	Sanda Cordoș
Pe bâjbâite - Lumina aceea nu era tocmai
obișnuită (sau nu aici, într-un noiembrie clu-
jean), intrase splendid și bogat (și continua să o
facă în valuri somptuoase) prin ferestrele Aulei
Magna, numai că acolo, în sală, superbia se pre-
schimba în joacă și mersul ei devenea ludic. În
câteva rânduri s-a așezat cumsecade, ca un reflec-
tor într-o regie atentă, pe chipurile vorbitorilor,
de cele mai multe ori s-a plimbat capricios,
s-a așternut pe jumătăți de fețe, a stârnit praful, a
înmuiat în strălucire (cum se spune și cum - de
această dată - chiar s-a întâmplat) tălpi și ghete, a
mângâiat mâini și brațe, a intrat regește și orbește
în ochi și - tulburând unghiurile de refracție - în
atâtea lentile de ochelari.
Peste câteva ore, la începutul după-amiezii,
atunci când ne îndreptam spre Litere, nu mai era
decât o lumină oarecare, lăptoasă și somnoroasă, de
noiembrie, și nu mult mai târziu, înainte chiar de a
începe la Teatru Școala ludică, peste oraș s-a lăsat
ceața. Până la sfârșitul zilei următoare, am vorbit,
am râs, ne-am încruntat, am lansat cărți, am răsfoit,
ne-am grăbit, am foșnit, am băut cafele, am
străbătut străzile orașului și aleile parcului -
neîncetat sub aburul acela greoi și nepăsător.
Răspunsul la întrebarea aceasta bulversant de
simplă (ce a fost Echinoxul ?) poate să plece și de
aici (oricum, îmi spun consolator, va fi un
răspuns incomplet, simplificator, de consistența -
iluzorie - unei ilustrate trimise dintr-un oraș
străin): Echinoxul este o lumină care, cândva, în
tinerețea noastră, a bătut splendid și capricios pe
fețe. Învăluiți adesea în ceață, împiedicați într-un
frunziș (fie el de noiembrie), adăugând rid după
rid și, uneori, dezamăgire după dezamăgire, față
de lumina aceea am rămas nu numai legați, ci și
mereu datori.
■	Dan-Eugen Rațiu
Mi-e foarte greu să decupez un singur moment din
tot ceea am trăit la Echinox între anii 1985 și 1988,
fie în săptămânalele „ședințe" de redacție, cu fer-
mecătoarea lor „ineficiență“ și cu taclalele politically
unconsciousness (ședințe care, pe atunci, începeau în
cămăruța de 2x6 metri de lângă intrarea secundară
la Universitate și se terminau la Arizona în jurul
cafelelor), fie în taberele de presă de la Izvorul
Mureșului, Slănic Moldova, Bușteni sau București,
alături de ceilalți „subversivi“ din „presa stu-
dențească“. Ar trebui, probabil, un solid tom pen-
tru a le cuprinde pe toate, precum și vârsta aminti-
rilor... Pe de altă parte, nu mă consider a fi (fost)
un „membru marcant" al grupării Echinox, după
cum politicos și nediscriminatoriu afirmă invitația
trimisă foștilor redactori (și nu numai) ai revistei, ci
doar un membru „de bază" al acesteia, în sensul în
care, în arhitectură, se face distincția între frumos
ornatul capitel și arhitravă, sau în echi-tație, între
un cal de curse și unul de tracțiune. (De altfel, în
acest spirit am și debutat în Echinox, 1-2/1985,
cu o nouă rubricuță, Copita, căreia i-am furnizat și
logo-ul, cum s-ar spune astăzi). Intrat la Echinox în
toamna târzie a anului 1984, fără veleități literare
(deși apoi aveam să public, mai mult în joacă, și
proză), destinul meu de (fost) artist deturnat spre
Filosofie a făcut ca, după plecarea lui Virgil Leon în
vara anului 1985, să mă „înham", la rândul meu,
(și) la „munca de jos" - cea de tehnoredactare și de
scoatere a revistei în tipografie, unde am petrecut
de-a lungul timpului multe zile (și nopți). Astfel că
am avut, poate mai mult decât ceilalți, și o relație
fizică, materială, cu revista noastră și cu echinoxis-
mul... De aceea, dacă ar fi să aleg, totuși, „un
moment deosebit" al istoriei noastre, acela ar fi
noaptea în care, după vreo săptămână sau două de
muncă pentru corectură și B.T. în tipografie
(deoarece, de câtva timp, Echinoxul nu mai era
tipărit pe tiparul plan pe care ieșea Tribuna, ci pe
rotativa cotidianului local, Făclia), am asistat la
prima - pentru mine - „naștere" a revistei: așa am
învățat ce înseamnă a face (o revistă). Cât despre a
doua temă, cea a „trăsăturilor echinoxismului",
cred că s-au emis, în diferite momente aniversare
(10, 20, 25, 30 de ani) și nu numai atunci, multe
idei pertinente, și s-au scris multe analize înțelepte.
Ce s-ar mai putea adăuga acum, la celebrarea akme -
ului revistei noastre, din partea unuia care a partici-
pat la cel de-„al doilea Echinox " (cel „filosofic"),
cum e calificat uneori Echinoxul anilor ’83-’90...,
pentru a-l distinge de „primul Echinox", cel „literar"
(sau „cel adevărat")? Poate doar credința că, în pofi-
da acelei epoci crepusculare și lipsite de orizont de
la sfârșitul anilor ’80, în revistă și în ai săi oameni a
rezistat și s-a conservat ceva prețios din esența
echinoxismului : libertatea de a gândi și libertatea
de a râde.
■	Ovidiu Pecican
Echinox 35 a prilejuit, în maniera de-acum con-
sacrată a aniversărilor, cuvântări marcate de un
spirit encomiastic și cuvântări animate de un duh
al fund raising-ului. S-a vorbit inspirat și ales dar,
deși actualii echinoxiști au fost o prezență vie,
autentică, aceasta a părut mai degrabă o discretă
atenționare că Echinoxul, totuși, nu a murit. Au
fost plânși cei plecați - lucru firesc -, măcar că
mult mai triste mi s-au părut și continuă să mi se
pară decesele morale sau artistice ale celor încă vii
oarecum. S-a cântat aria strădaniei de a
supraviețui (autentică!) la doi pași de capul
Uniunii Scriitorilor care, să fi vrut, supunea
atenției colegiale de la uniune, într-o mică
ședință, cauza revistei pe care odinioară a înfi-
ințat-o, rupând de la gura clientelei costurile unei
documentări în China pentru a da vlagă revistei
vreme de un an. Problemele sunt, însă, insolu-
bile, lumea nu părea, în acel moment, să dorească
să-și amintească de lucrurile incomode. Ceea ce
se întâmplă la nivelul vieții noastre publice s-a
repetat, întrucâtva, în forme mai alese și mai
sofisticate, și la aniversarea de care vorbesc.
Toată lumea părea să-i fi uitat pe marii talen-
tați ai revistei de odinioară care nu au confirmat
sau au scăzut treptat până la insignifianță. Un
poet care a scris critică - dar cine, la Echinoxul
nostru, nu a făcut asta?! - a ajuns realizator radio
și, regretabil, a murit îmbibat în alcool la vârsta
când alții abia s-ar fi afirmat. I-am văzut de
curând cronicile de odinioară adunate în volum și
am avut revelația a ceea ce ar fi putut fi. Un altul,
devenit legendar încă din timpul vieții - pentru
că și-ar fi hașurat propriile poeme pe când era
cenzorul nemilos al partidului -, a murit cam la
fel, după ce a bălăcărit fără har o întreagă lume
culturală și s-a ascuns în umbra unor falnice
mantii ale antichității, pe care se lăuda că le-a
înțeles și le-a transpus în limba noastră. Un terț,
critic echinoxist, s-a căsătorit într-o țară sep-
tentrională și insulară, rămânând până astăzi unul
dintre spiritele cele mai promițătoare ale
Echinoxului pentru cei care l-au cunoscut și
nemaiproducînd nimic. Alt membru al redacției
anilor ’70, după ce s-a gudurat prin anturajul
Prințișorului de odinioară, a înființat reviste de
mare vogă și ziare de larg consum imediat după
revoluție, eșuând astăzi în procese de groasă
calomnie la adresa unor confrați de meserie. Mă
opresc aici cu această trecere în revistă unde mă
interesează mai mult un anume tip uman al echi-
noxistului ocultat decât enunțarea numelor, prea
lesne de reconstituit. Dar e destul și atât pentru a
realiza că portretul de grup al redacției pe care o
îndrăgim cu toții e mult mai complex și mai plin
de nuanțe. La urma urmei, aceștia - și alții, nu
tocmai puțini - au fost partea de eșec a unei pu-
blicații aureolate, pe care azi o celebrăm destul de
neglijent, îmbrățișându-i cu privirea doar lumi-
nișurile și depășind nonșalant hățișurile.
Într-una dintre luările de cuvânt ale sim-
pozionului, criticul Ion Pop se referea la concor-
8
-1 TRIBUNA ♦ nr. 30 ♦ 1-15 decembrie 2003 |-
Agenda pignastyl
Între filigranul modernist
și simplitatea orientală
■	Ștefan Manasia
Debutul poetic al Luciei S. Retegan - alt-
minteri remarcabilă traducătoare a liricii
canadiene de expresie engleză și autoarea
antologiei din opera poetului thailandez Montri
Umavijani, Călătorii prin tranziții (Editura
Clusium, 1997) - are loc în anul 2002, la Editura
Dacia, în colecția Poeții Urbei, o dată cu volumul
Imagini reale/ RealImages. Acestuia poeta îi propu-
ne și o versiune personală engleză, nu neapărat
fidelă, cît vie și fluentă.
Volumul este structurat, simbolic, în 101 de
secvențe poematice verticale, concentrate,
curgînd în pagină asemenea nisipului clepsidrei
sau fumului aromat al unei candele. Poemele
sunt scurte ritualuri personale, rezultat al unor
experiențe pretins sacre sau cotidiene (dar camu-
flînd un sens mult mai adînc). Versul scurt,
esențializat privilegiază totuși un metaforism dan-
telat și filigranat pe care cititorul îl va urmări cu
(prea) multă atenție: există, la nivelul versului, o
“codificare” tipic modernistă, căci imaginea reală
este (aproape) întotdeauna înnobilată și transfor-
mată în serii metaforice, care substanțializează și,
totodată, spiritualizează. Poetul modernist va trata
materia realității asemenea maestrului șahist o
problemă pe tablă: căutînd rezolvarea cea mai ele-
gantă și spectaculoasă, însă precisă ca tăietura
unui bisturiu. Etalonul absolut, în literatura
română, al acestui stil care preferă complicația la
nesfîrșit, ermetizarea și obscurizarea, este și va
rămîne Ion Barbu.
Cartea dezvoltă o lirică a inefabilului și a
fragilității care - între demoni și himere, între
viciu și/sau boală - pare calea regală a
supraviețuirii ființei. Imaginile amplificate sunt,
de preferință, din registrul infernal și agonic, ves-
perale, reci. Lupta ființei pentru transparență și
purificare devine nu o dată hăituire și căutare
îndurerată, aducînd, la final, versul transfigurat:
sînt cascade de metamorfoze ale răului, ca în Trakl.
Torpoarea nesfîrșitelor pasteluri este, uneori,
învinsă de consemnarea unui bestiariu elaborat:
“Ochi de Ciclopi cu genele albe/ sorb necuprin-
sul.”, “În hrubă/ creatură cu ochi reptilieni -/
gînd și simțire asemeni.”, “Pe fereastra deschisă/
un fluture/ învederînd/ semnul tanatic.”
De la secvența 1 la 101, departe de a-și pierde
unitatea tematică și stilistică, volumul operează
un transfer - cartea, cod al unor principii și legi
care lucrează nevăzut: din spațiul modernismului
agonic, deprimat, poeta translatează materia ver-
sului în spațiul central asiat, conferindu-i o aură
simplă dar religioasă, între statui din jad ale lui
Buddha și trupuri pictate cu șofran, dinaintea
tăblițelor scrise în Pali. Poemele lucrate “în spirit de
haiku”, deși cer o dexteritate deosebită, sunt auten-
tice și firești: nimic din tentația exotismului, a
orientalismului de duminică aici. “Mirajul
Orientului” devine astfel unicul mod de regăsire a
ființei, acolo unde puritatea și (sintagmă intens
reluată în poeme) “caritatea”, ritualul nu au nimic
mecanic și nevrotic. Dacă imageria arborescentă
(din registrul meteorologic, vegetal, geologic etc.)
s-ar fi topit mai des în descrieri lapidare și concen-
trate, avînd forța de sugestie a koanului, dacă ar fi
fost explorat cu mai mult curaj cotidianul (pare-se,
încă nevertebrat și inconsistent pentru numeroși
poeți români), ca în secvențele de la paginile 52 și
86, cartea ar fi avut numai de cîștigat.
Fără a exersa scriitura lucidă și cinică, violentă,
la modă azi, Imagini reale/ Real Images propune o li-
rică a stărilor liminare ce duce însă spre o re-spiri-
tualizare, spre o re-împrietenire cu ființa noastră
deschisă către universul poetic și religios. Cartea
Luciei S. Retegan este mai mult decît un simplu act
temerar.
■
dia - afirmativ cvasinetulburată - a echipei multi-
culturale a Echinoxului. Ei bine, în chiar generația
mea - pe la începutul anilor 80 - colegul Kesztely
Andras de la filosofie, redactor la pagina
maghiară, și-a pierdut locul de student pentru că
îndrăznise să se ocupe cu răspândirea unui samiz-
dat maghiar. Desigur, s-au invocat alte pretexte,
dar nu acestea interesează aici, ci faptul că brusc
Andras, cu figura lui mioapă și aparent distrată,
de Cibulsky autohton, a dispărut din redacție.
Mai apoi a plecat și prietenul Heltay Peter,
părăsind nu numai revista și facultatea, ci și țara,
dar pesemne că ne era atât de frică - sau jenă -
încât, iată, nici astăzi nu ne amintim despre aceste
evenimente. Concordie a fost, fără îndoială, dar
pesemne că era una cam artificios întreținută, de
vreme ce nu ne-am scandalizat în nici un fel de
aceste dispariții dintre noi.
Mi-am amintit apoi cum, la schimbarea tri-
umviratului Pop - Papahagi - Vartic, puțin după
ce s-a instalat la cârmă un alt triumvirat
(Codoban - Ion Aurel Pop - Komaromi Bela),
suspicioși pe bună dreptate și frustrați cât încape
de ceea ce părea să fie tenta dulce-amăruie a unui
viitor colaboraționism, Liviu Malița și cu mine
am părăsit redacția. A trebuit să treacă un timp,
cam un an, să rămână activ dintre cei trei noi
numai Aurel Codoban și să plece alții - trepăduși
care, brusc, deveniseră mai echinoxiști decât tot
echinoxul laolaltă - pentru ca, în cele din urmă,
să ne reconciliem cu conducerea. Și abia în 2001,
într-o seară de primăvară petrecută într-o odaie
de la mansarda unei case din Nijmegen (Olanda),
ne-am lămurit, profesorul Codoban și cu mine,
cum stătuseră de fapt lucrurile și cum ne suspec-
taserăm reciproc (ba de „trădare și colaborațio-
nism“, ba de „provocare și spionaj la instigarea
Partidului“). Eram de-acum în Occident, beam,
dacă nu mă înșel, un excelent vin din Spania sau
din Anzi și între timp trecuseră aproape douăzeci
de ani de la evenimentele evocate. Ba, la drept
vorbind, trecuse chiar mai mult: o revoluție, un
mileniu, tinerețea...
Festivitatea de anicversare a 35 de ani de la apariția revistei „Echinox", în Aula Universității
„Babeș-Bofyai”
În luarea lui de cuvânt, actualul redactor șef al
revistei, criticul Horia Poenar, a constatat cu
întristare că, deși trimisese invitația de a colabora
la numărul aniversar multora dintre foști, a pri-
mit în total doar zece texte. Mărturisesc că mă
număr și eu printre cei care au ignorat amabila
invitație. Nu pentru că m-aș fi dezis în vreun fel
de Echinox. Dar mi s-a părut de bonton ca, după
ce am publicat până târziu în paginile lui - încă
și-n vremuri de restriște cum fuseseră ale lui Dan
Șeulean -, să cedez tacit spațiul celor ce vin.
Partea de grandoare în toată sărbătorirea de-
acum mi-a apărut cumva implicită. Deși abia
supraviețuind, după explicațiile liderilor săi,
Echinoxul s-a multiplicat miraculos în trei reviste
paralele (cea studențească, apoi Caietele Echinox și,
în fine, versiunea web a publicației). Erau trei
periodice, dar, privind în sală, descopereai „echi-
noxuri“ peste tot: și la Târgu-Mureș (Vatra), și la
Sibiu (Euphorion), și la Alba lulia (Discobol), și la
Oradea (Familia), și la Cluj (Apostrof). Până la
urmă, după mine, sărbătoarea tocmai asta era și
este: că, rămânând oarecum el însuși, grație unei
noi generații de studenți creativi, Echinoxul s-a
răspândit, prin echinoxiștii de odinioară, în multe
alte locuri din țară. S-ar putea ca unda lui să fie
cea mai de reverberație undă revuistică transil-
vană din generația noastră, tot așa cum Dialogul și
Opinia studențească din Iași încă mai emit sem-
nalele lor misterioase pretutindeni unde foștii lor
redactori au ajuns. În orice caz, asum cu bucurie,
firesc, toate aventurile Echinoxului, cu bune și cu
rele, cu împliniri și neîmpliniri, în oricare din
momentele zilelor mele, dorindu-i, la aniversare,
pur și simplu, să fie.
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 30 ♦ 1-15 decembrie 2003
9
P| roză
Dansul Câinilor
■	Mariana Bojan
Domnul Vi
Jată, a venit vremea să mă prezint. Eu sunt
Visătorul, adică domnul Vi, într-o singură si-
labă, ca la chinezi. Mi-au dat această poreclă
împotriva firii mele ursuze sau tocmai de aceea.
Despre ce visător poate fi vorba? Sunt un rebut
social, nu știu să fac nimic, nu iubesc pe nimeni
și n-am nici o simpatie pentru speța umană. Nu
știu nici măcar să șofez. În tinerețe, am fost Ofițer
al Stării Civile; am girat de mii de ori acel moment
în care oamenii își schimbă viața în rău. Politica
îmi repugnă. Toți gușații și cefoșii ăia la un loc,
frazele lor pompoase. E ca un vis urât. Ei sunt
păcurarii, noi, oile. Treaba lor e să facă ordine în
turmă. Cu mine nu le merge. Sunt oaia neagră.
Lungile șiruri de căcăreze ale turmei îngrașă
pământul. Le place asta. Mi-au zis Visătorul
spărgându-se de râs. Întotdeauna râd când nu tre-
buie. Treaba lor. Somnul îmi aduce plictiseala unor
vise „incredibile” pe care trebuie să le memorez,
pentru că i-am învățat prost. În fiecare zi, mă
așteaptă să le povestesc visul, altminteri nu-mi
plătesc consumația. Asta vor, asta le dau. Ei zic că
mi-au găsit o întrebuințare. Sunt prea bătrân să
mă mai las dus de nas; un morcov putred. E destul
de bine la pensie. Privești moartea în ochi, te joci
cu țâțele ei, o tăvălești pe pajiștea crudă și, în gene-
ral, nu-ți mai amintești mare lucru. Dacă ești
destul de bătrân și sărac cu duhul, te mai amână.
Lumea merge în fața ta. Progresează. Au toți
ideea asta fixă cu progresul. Genetică, tehnică mili-
tară, gastronomie. Mintea le merge pe scurtătură;
vor alte și alte concentrate. O! Lucullus, Trimal-
chion, Pantagruel, bieți pionieri ai mațului gros,
maeștri iscusiți ai ingurgitatului, ați răposa încă o
dată dacă i-ați vedea pe strănepoții strănepoților
voștri. Câtă neștiință și lipsă de rafinament în
practicile contemporanilor mei! Singurul lor vis e
să borască scump. Au transformat lumea într-un
colon lung și fără de sațiu. Sunt niște deviaționiști
ai gustului, mame și tați ai otrăvurilor. Papilele
limbii lor sunt active doar la vederea arginților.
O soră care crede că trăiesc în mizerie mi-a
trimis din Germania o sculă electrică de făcut piure
cu un design în formă de bombă, care funcționează
pe principiul vârtelniței. E cel mai caraghios aparat
pe care l-am văzut. În instrucțiuni scrie că trebuie
să-l speli cu aparatul electric care „degresează,
scurge și usucă”. Câtă vodcă, Doamne, câtă vodcă
pe apa sâmbetei. Veți spune că fac apologia alcoolu-
lui și a spălătoarei (cârpă ruptă dintr-un tricou
vechi). Sigur că da. Sunt un retrograd. Nu vreau
să progresez, nici să scurtez timpul, nici să-l
lungesc și, în general, nu vreau să vă văd în ochi.
Nu puteți pretinde ca un om să-și păstreze bunul
simț toată viața. Filosoful îmi zicea „mizantropul de
catifea”, pentru că „mizantropii sunt taciturni pe
când tu ești rău de gură” și că poezia și lecturile mi-
au anulat șansa de a fi un mizantrop adevărat.
Totuși, bunul meu prieten, Filosoful, e cel care
m-a nenorocit. Nene Vi, mi-a spus într-o zi: „Tu
știi să povestești destul de bine și ai, așa, o logică
mai specială. Nici cu memoria nu stai prea rău. De
ce nu te faci culegător de vise? Le pui lângă ale tale
și îți faci o Arhivă de Vise. Dumneata n-ai vrea să
știi ce visau oamenii pe vremea lui Alexandru
Macedon?” Ce să viseze? îi zic. Să progreseze. Să
dea cu arma biologică în migratori. Și uite așa, din
una în alta, am început afacerea asta cu visele. Le
culeg, le orânduiesc în arhiva mea și le dau mai de-
parte. Oamenii merg la muncă, mănâncă în picioa-
re, fug la autobuz, la tren, adorm cu televizorul
deschis; nici un lunatic nu se mai naște; la etajul
nouă, ți se ascute simțul de autoconservare. Luna
are și ea blocaje și oponenți serioși în lumea civili-
zată. Cei mai mulți cetățeni visează o dată la trei-
patru luni că li s-a terminat salamul sau că dau teză
la algebră (chestia asta cu teza e visul cel mai răs-
pândit la categoria de vârstă 16 - 60 de ani). Vise
banale, mai mare rușinea. Doar psihopații dau ceva
vise mai de Doamne-ajută, dar ăștia nu le țin
minte.
Filosoful spunea că cei care au vise și reverii
vin mai încet, sunt mai împiedicați, se întorc din
drum, îndepărtează urmele urâte pentru ca lumea
să pară netedă ca o oglindă și imaginea să fie mai
clară. Așa o fi, dar pe mine visele astea mă umplu,
îmi atacă musculatura, îmi sufocă inima folosin-
du-se de mine ca de un chiup care stă pe fundul
unei mări așteptând miracolul destupării sale; îmi
absorb energia diurnă cu remanența lor obsedan-
tă, mă lasă stors de vlagă, o zdreanță fără între-
buințare. E bine că le pot povesti. Cum zicea
Filosoful: „au ele mecanica lor socială, o
mecanică de cactus cu eflorescență centenară”.
În ultima vreme, numărul nostru a scăzut; ne
enclavizăm. În plus, au apărut și printre noi hoți,
falsificatori, vulgarizatori. Mai spunea Filosoful că
vine o vreme când visele respiră singure și devin
argumente pentru o realitate virtuală și sunt acce-
sate timpului lor. Deși nu o dată s-a dovedit că
realitatea le-a transformat în chiar opusul lor.
Totuși, îi sunt recunoscător Filosofului pentru
încercarea lui de a da sens unei existențe atât de
banale ca a mea. Odihnească în pace!
Banchetul lui lusuf
Harababura din a doua parte a zilei se ter-
mina adesea cu dans. Patronul ne dădea
voie să dansăm; ochii lui iscodeau pofti-
cioși nurii studentelor, în timp ce Zina, îmbuf-
nată, arunca sticlele în casete, manevra paharele cu
o zarvă exagerată și mai fixa câte un embargou de
trei zile câte unui nefericit pe care i se punea pata
în ziua respectivă. Spre uimirea tuturor, mecena, în
acea zi, căzu turcul lusuf, datorită unei prinsori pe
care o făcuse cu vameșul și pierduse.
Drept vorbind, omul nu era nici turc, nici
lusuf nu-l chema; se trăgea de prin bălțile Brăilei,
dar acum devenise cetățean al lumii. În tinerețe,
fusese administrator al apelor pe unul dintre
brațele Dunării, unde, într-un singur an găsi cu
cale să confiște șapte bărci pescărești pe care le
vându mai târziu bulgarilor.
Porecla i se trăgea de la comerțul cu turcii, cu
ciprioții, cu sârbii și cu Satana. Era un homo viator,
iar cârciuma Zinei era unul dintre punctele
nodale prin care puteai să dai de el dacă țineai cu
tot dinadinsul.
Dubioase mai erau persoanele care întrebau de
lusuf: personaje selenare, famelice, dezagregate,
care te priveau în ochi luând mai întâi colțul.
După revoluție, făcuse avere din comerțul cu
mașini furate, cu case, cu aur și cine mai știe cu
ce. Cunoștea legile ca pe propriul buzunar, dar
mai cu seamă mijloacele de a le ocoli. Nu-i
plăcea să cheltuiască; nu avea aroganța
Stâlpnicului. Părea modest, umil, serviabil, dar
strâns la pungă. Petrecerile lui erau prilejuri de
dulci aduceri aminte pentru beneficiarii lor.
lusuf avea în fiecare oraș prin care-l purtau
afacerile câte o metresă singuratică și melancolică.
Vibra fără putință de împotrivire la femeile cu
carnea albă, grase peste medie, cu volume
rotunde. Lasciv din naștere, nu iubea pe nimeni
dar inspira încredere oarbă doamnelor sale
deoarece era desăvârșit în rolul de amant senti-
mental, pe care îl juca fără pic de efort.
- N-are școală, n-are meserie. E un măgar!
spunea despre el Simi C.U.
- Un măgar cu bani! adăuga Ploscă, cel care
își avea apartamentul în propriii nădragi.
- Bună mai e, bat-o s-o bată, că-i și mâncare,
și băutură. Își face treaba mai bine decât guver-
nul! visa Simi C.U., ridicând paharul în lumină.
Alături, Rascolea plângea mutește, în fața unei
sticle goale, ștergându-și ochii cu mâneca vestonu-
lui, iar câinele prietenului său, Trică, zăcea beat sub
masă. Bietul Sorcovă, de umilință și rușine că nu-și
mai putea întreține familia, își făcu un pustiu de
bine și bău sodă caustică, iar acum zăcea la reani-
mare cu sonde și perfuzii și mici șanse de
supraviețuire.
În caz că nu murea, cheltuielile lui sporeau,
vai de capul lui; dacă murea, cea mai modestă
înmormântare făcea zece milioane, fără pomană.
Rascolea știa că în casa prietenului său nu mai era
nimic de vânzare.
Noaptea înainta printre moliile care se izbeau
bezmetic de lustre. Clienții benchetuiau înăuntru
și în afara zidurilor; aerul trepida de ritm, sala cea
mare, curtea și șopronul erau pline-ochi. Singura
persoană liniștită din acest mușuroi zumzăitor era
Dion. Și cum sta el așa cu mintea rătăcind alături
de cap, visă ce visă:
„Locanta era goală, stropită și măturată lună.
De afară răzbătea un cântec grecesc pe care și-l
amintea de undeva și cântecul se apropia ca un
om și se făcea tot mai limpede până când îl simți
strident în chiar urechile lui. Și o dată cu cân-
tecul pătrunse în odaie un șir de doisprezece piti-
ci care aveau brațele împletite ca pentru o sârbă și
băteau pământul cu piciorușele lor scurte, în
formă de paranteze. Cântecul era un sirtaky, iar
piticii îl dansau cu fețe concentrate și amenință-
toare de războinici posedați. O perdea stacojie se
dete la o parte și își făcu intrarea o replică de
neimaginat a Antiței; aproape goală, o erinie tur-
bată cu roșul fosforescent al părului în văzduh,
un chimono auriu îi acoperea în mică măsură
torsul, iar picioarele, nesfârșit de lungi, în cizme
negre, mulate. Ținea în mână un bici lung de
dresaj pe care-l rotea deasupra capului plesnind
în dreapta și în stânga podeaua pe care țopăiau
caraghios piticii. Dansul lor devenise de nesupor-
tat pentru inima lui Dion, care, spre ușurarea sa,
văzu pe Antița izgonindu-i cu șfichiurile biciului.
Șirul piticilor se retrase cu același pas cu care
intră, până dispăru în orizontul său”.
Deodată nu mai era Antița, ci lusuf, care țipa
și, plesnindu-și palmele, anunța sfârșitul chefului:
- KONEȚ! Ne ducem într-un loc mai select;
la naiba cu cocina asta! Și turma stârnită a
zurbagiilor îl urmă.
Premoniție sau avertisment, viziunea lui Dion
căpătă în zori semnificații aparte. În acea seară, pe
când se întorcea de la fermă, în dreptul vechii
mori părăsite, Antița fusese violată.
(din volumul Dansul câinilor)
■
10
-1 TRIBUNA ♦ nr. 30 ♦ 1-15 decembrie 2003 |-
Poezia
■	Adina Nistor
Premiul revistei Tribuna, la ediția a XlX-a a
Festivalului Național de Poezie “George
Coșbuc” din Bistrița, 2003.
În somn, suflete
Spafiul (dragii mei!)
e aripă de iluzii.
Privesc invizibilă
în noaptea cu ferestrele strânse,
curbată pe trupurile domolite de
frig-
E somn,
iar eu scriu. Nu versuri, ci suflete.
Le prind în scris de pe copitele
inorogilor.
Ce-au mai tropăit între bătăile
inimii (dragii mei!),
ale inimii.
Cineva stinge muzica din mine.
Îmi amintesc așa,
cum zbura pe-afară destrămatu-mi
trup de ploaie,
ca și cum,
ca și cum.
Nu mai plouă decât
să încremenească toamna
în ceașca mea de ceai, să se bată zările în ea.
Să mai cadă trei stropi de somn
cu miros de beție.
E somn
și eu scriu. Nu versuri,
nu versuri,
ci suflete.
Textul meu trage perdeaua
Textul meu
trage perdeaua lui septembrie:
televizor stricat,
blocuri de glazură,
caricaturi de oameni
ce-și suflă în palme,
ccpaci îndoiți de ape,
cu molecule strânse în țurțuri.
Frigul l-ar descompune
în oase și metal,
dar textul meu ascuns
știe deja străzile:
e o mașină ce nu derapează,
cu frica strânsă în roți.
Se lovește de cristale reci,
săprindă-n traversare
pietonii, cerul.
Nu are timp de simulările vieții.
E reper. O bază. O grilă sus-pusă.
Are fler de șofer încercat.
E însoțit de o șansă uriașă.
Are vocație de poem.
Textul meu
trage perdeaua topită
cu ștergătoarele.
Un început de glorie îi precedă sosirea.
■	Emil .frim
Premiul revistei Tribuna la cea de-a XXXV-a
ediție a Festivalului-Concurs de Poezie
“Nicolae Labiș”, Suceava, 2003.
Profesoara de desen
dincolo de școală se revarsă culorile
strălucind ca spițele bicicletei
profesoarei de desen;
o dată pe săptămână îi visez
bicicleta despicând strada
spre pânza mea albă așteptând “tema”:
un ccpac, o cană, o carte
dacă desenez o bicicletă cine va ști
că sufletul ei e chiar
profesoara de desen?
Lecția de dimineață
eu locuiesc în marginea orașului
acolo unde voi vedeți orizontul
orașul se întinde sub balconul meu
ca o grădină cu ferestre
de la parter
începe stadionul
o groapă verde în care duminica
se aud voci și se flutură mâini
sub dangătul noii
biserici din cartier
eu locuiesc la marginea orașului
acolo unde voi vedeți orizontul
Strada
La ora asta strada e pustie
Ca o plajă cuprinsă de ploaie,
În blocuri culorile curg:
Apa, aerul, mobilele
Iau înfățișarea secretă a luminii
Mâine toate vor inunda din nou strada
Căci și aerul și apa și mobilele
Sunt vii atunci când sunt
Înconjurate de mâinile mici ale omului
Și toate străzile duc spre oameni
Când întunericul e viu
Dacă stelele sunt la locul lor,
Dacă aud orăcăitul broaștelor
Și lacul e la locul lui,
Înseamnă că întunericul e viu
Iar somnul meu desenează în vis
Ziua de mâine
Mereu altă zi, scoasă din întuneric
Ca o găleată din fântâna adâncă
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 30 ♦ 1-15 decembrie 2003 |-
11
^ seu_______________________________
Generații și tendințe
în redacția maghiară a Echinoxului
■	Gaal Gyoigy
evistele bilingve și mai ales polilingve rar
ajung la aniversări de peste zece ani. Și în
cultura transilvăneană avem câteva încer-
cări de a edita astfel de reviste. Faimoasa Acta
Comparationis Litterarum Universarum a lui Brassai
Sâmuel și Meltzi Hugo a apărut între anii
1877-1888 și a publicat în peste 20 de limbi, dar
numai cei doi redactori împreună au fost în stare
să înțeleagă toate articolele. După primul război
mondial, în anii ’20 mai, multe reviste de specia-
litate (medicină, farmacie, comerț) au fost bi-
lingve sau chiar trilingve în primii ani, conform
necesităților cerute de piață. Și pe teren cultural
avem două încercări de acest gen. La Oradea a
apărut săptămânalul Aurora în 1922-1923. A avut
ca scop să ajute cunoașterea reciprocă mai bună a
culturii române și maghiare. A reușit să scoată
doar 14 numere. Nici revista Cultura editată de
universitari clujeni sub îndrumarea lui Sextil
Pușcariu n-a rezistat mai mult decât un singur
an, în 1924, și a scos doar patru numere în lim-
bile română, maghiară, germană și franceză. Re-
vistele polilingve, multiculturale în general rezistă
doar câțiva ani, deoarece găsesc greu finanțare, iar
colaboratorii se tem că vor avea puțini cititori.
Puțini sunt cititorii care stăpânesc mai multe
limbi. Prin urmare și ei judecă: de ce să cumpere
o revistă din care o bună parte nu vor citi.
În astfel de condiții revista studențească de
cultură Echinox a realizat o performanță nemaiîn-
tâlnită până acum; mai bine de două decenii a
fost trilingvă, iar apoi a devenit polilingvă, pu-
blicând pagini și în limbile franceză (1992),
engleză (1995), italiană (1998). Desigur limbile
de circulație internațională au o altă funcție în
cadrul revistei, decât limba maternă a naționalită-
ților. Mai ales înainte de 1989 paginile de limba
maghiară și de limba germană au avut o funcție,
un aspect specific în cultura acestor naționalități,
mai cu seamă când au fost redactate de persona-
lități marcante.
Cât privește paginile maghiare ale Echinoxului,
acestea deși nu au dat naștere la o grupare spe-
cială de tineri scriitori-eseiști (ca în literatura
română), totuși au avut perioade când au reușit să
strângă elementele de seamă ale unor generații de
tineri literați. Astăzi dacă se vorbește despre lite-
ratura maghiară din România trebuie menționat
și rolul Echinoxului cu referire la perioada anilor
’70-’80. Deja s-a scris și o teză de doctorat despre
rolul Echinoxului în literatura maghiară în primii
douăzeci de ani de existență (Martos Gâbor,
1989). În cele ce urmează o să trecem în revistă
generațiile de redactori maghiari ai Echinoxului și
tendințele care le-au caracterizat. Prin generație
înțelegem mai mult o grupă de vârstă, tineri, care
au studiat în același timp.
1.	Fondatorul redacției maghiare poate fi con-
siderat Rostâs Zoltân, pe atunci student la filo-
zofie. Când în septembrie 1968 un ordin al
Ministerului Învățământului a făcut posibilă
redactarea unor reviste studențești, câțiva tineri
maghiari talentați au avut ideea să pornească o
revistă în limba maghiară cu titlul Uj hajtas,
(Mlădița nouă). Aceasta însă nu a primit aprobare
din partea organelor de partid și a rectoratului.
S-a preferat o singură revistă care să publice arti-
cole și în limbile maghiară și germană. Eugen
Uricaru, redactorul șef al revistei comune, l-a
invitat pe Rostâs ca redactor șef adjunct și
responsabil pentru paginile maghiare. Rostâs a
avut nevoie de un filolog deoarece majoritatea
studenților maghiari cu oarecare talent învățau
pe atunci la filologie, pe de altă parte și muinca
de îngrijire a manuscriselor, de corectare a șpal-
turilor necesita pregătire filologică. Primul cola-
borator a lui Rostâs la recomandarea Asociației
Studențești a fost Virâg Denes, care însă nu a
învățat la secția maghiară și nu a putut face față
cerințelor. Astfel, la recomandarea lectorului
Lâng Gusztâv, Rostâs l-a invitat pe subsemnatul
ca redactor.
Începând cu numărul 3, timp de trei ani, am
redactat paginile maghiare ale Echinoxului. În
primii doi ani am colaborat foarte bine cu Rostâs.
El a dus tratative cu șefii redacției și a strâns ma-
nuscrise în clădirea centrală, eu aveam munca cu
manuscrisele și clădirea filologiei. La început
aveam greutăți din cauza refuzului de colaborare
a celor care se grupau în jurul revistei neaprobate
Uj hcjtas. Mai târziu unii dintre ei au publicat și
în Echinox.
Această primă perioadă se caracterizează prin
eclectism. Eram fericiți dacă primeam suficiente
manuscrise. Am încercat să convingem cât mai
mulți tineri să colaboreze. Am pornit două
rubrici permanente, una de eseuri despre scri-
itori, alta de ocrotirea limbii. Iar apoi Nemeti
Rudolf a devenit cronicarul Cenaclului „Gaâl
Gâbor“. Scriitorii Balla Zsofia, Irinyi Kiss Ferenc,
Kozma Mâria, filozoful Huszâr Vilmos, traducă-
torul Bân Peter au fost colaboratorii noștri de
bază. După ce Rostâs a terminat studiile în 1970,
locul lui a fost preluat de Tamâs Gâspâr Miklos
care a avut idei originale, dar în scurt timp a ajuns
în conflict cu șefii redacției, așa că aproape un an
am redactat singur paginile maghiare. În acești
trei ani am reușit să punem bazele redacției
maghiare. A devenit obișnuit ca într-un număr
simplu de 24 de pagini 3 să fie de limba
maghiară. În privința celor publicate cei doi
redactori aveau mână liberă. Doar cu cenzura au
avut din când în când probleme. Tot în această
perioadă a devenit cunoscută revista și în afara
cercurilor universitare, au apărut primele articole,
recenzii referitoare la Echinox, în Igazsag, Utunk și
Korunk.
2.	În 1971 am absolvit și eu facultatea, dar
fiind repartizat la Cluj, am continuat redactarea
încă câteva luni. Cu greu am găsit un continuator
al muncii în persoana lui Nemeti Rudolf. El și
apoi soția, Nemeti Nagy Erzsebet s-au aflat timp
de trei ani (1972 febr.-1974 dec.) în fruntea re-
dacției maghiare. La începutul perioadei Nemeti
a fost ajutat de Cselenyi Lâszlo, student la psi-
hologie. Ei au pus un accent mai mare pe publi-
carea poeziilor, traducerilor reciproce, n-au lipsit
nici recenziile. În 1972 Cselenyi a pornit o dez-
batere despre problema literaturii clasice la care
mulți și-au exprimat părerea. Acum au devenit
colaboratori scriitorii Adonyi Nagy Mâria, Veress
Gerzson, Mozes Attila, Boer Geza, Kereskenyi
Sândor. În 1974 Nemeti Nagy Erzsebet l-a coop-
tat pe Kereskenyi Sândor ca redactor responsabil
pentru paginile maghiare și pe Boer Geza ca
redactor, dar ei nu prea și-au lăsat amprenta pe
acele câteva numere. E drept că acum a început
colaborarea lui Egyed Peter și a lui Szocs Geza.
3.	Din ianuarie 1975 până în iunie 1978
putem vorbi despre a treia și cea mai însemnată
12
-1 TRIBUNA ♦ nr. 30 ♦ 1-15 decembrie 2003 |-
Echinox - 35 în imagini
1
2
1. Eugen Uricaru în 1968, la redacția „Echinox“
2.1.	Maxim Danciu, Ion Pop, Marian
Papahagi, Marcel Constantin Runcanu, Vasile
Sav, Ștefan Damian, Octavian Dohotaru,
Alexandru Pintescu
3.	Redacția Echinox în 1969
4.	Ion Pop, Eugen Uricaru, Petru Poantă,
Olimpia Radu, Raluca Filip, Peter Motzan,
Rostăs Zoltăn, Vincențiu Iluțiu,
Adrian Grănescu, Ion Mircea, Ioan Radin,
Ion Marco°, Marcel Constantin Runcanu,
Ștefan Damian, Nicolae Diaconu,
Mariana O. Bojan
5.	Ion Pop, Ion Mircea, Olimpia Radu, Mariana
O. Bojan, Rostăs Zoltăn, Liviu Zăpârțan,
3
Nicolae Prelipceanu, Adrian Grănescu,
Vincențiu Iluțiu, Peter Motzan, Petru Poantă,
Raluca Filip, Marcel Constantin Runcanu
-1 TRIBUNA ♦ nr. 30 ♦ 1-15 decembrie 2003 |-
13
6.	Adrian Grănescu, Vasile Sav,
Eugen Uricaru, Ion Pop,
Ioan Radin, Ștefan Damian,
Ion Marco°
7.	Mircea Ghițulescu °i I. Maxim
Danciu
8.	Redacția „Echinox^ în 1970
9.	Gruparea „Echinox“ la festivitatea
din 1988
14
-1 TRIBUNA ♦ nr. 30 ♦ 1-15 decembrie 2003 |-
10.	Ilie Călian, Dinu Flămând,
Marian Papahagi, Mariana O.
Bojan, Ion Pop, Mircea
Ghițulescu, Nicolae Diaconu,
Rostăs Zoltan, Adrian Popescu,
Petru Poantă, Gaăl Gyotgy
11.	Ion Pop, Marian Papahagi, Peter
Motzan °i I. Maxim Danciu
12.	Felicia Sicoe, Aurel Codoban, Dan
Șăulean, Tudor Iosfaru, Nora
Rebreanu, Jozsa T. Istvăn, Mircea
Țicudean, Laura Pavel
13.	Vincențiu Iluțiu (1978)
-1 TRIBUNA ♦ nr. 30 ♦ 1-15 decembrie 2003 |-
15
14.	Mircea Țicudean, Tudor losfaru,
Aurel Codoban, Jozsa T. Istvan
15.	Marcel Constantin Runcanu
16.	Mihai Dragolea, Nicolae Oprea,
I.	Maxim Danciu
17.	Alexandru Paleolcgu °i Alexandru
Vlad
18.	Andrei Marga
16
16
-1 TRIBUNA ♦ nr. 30 ♦ 1-15 decembrie 2003 |-
perioadă a paginilor maghiare. Timp de trei ani și
jumătate Egyed Peter și Szocs Geza au fost redac-
torii maghiari. Amândoi poeți talentați. Egyed,
student la filozofie, Szocs la filologie, dar tot
interesat de probleme teoretice. Ei au devenit
reprezentanții de frunte ai generației care a pornit
sub îndrumarea filozofului Bretter Gyorgy, și se
manifestau în primul rând în eseuri cu subiecte
teoretice-filozofice. Printre colaboratorii de
seamă se aflau Ara Kovâcs Attila, Bretter Zoltăn,
Breda Ferenc. Au reușit să facă din acele câteva
pagini o revistă deschisă și spre generațiile ante-
rioare dar au cooptat colaboratori și dintre cei mai
tineri decât ei. Rubrica Az Echinox dekameronja
(Decameronul Echinoxului) a publicat proză
scurtă și poezii. Au înființat și un premiu: Premiul
Echinox, cu care a fost distins prima dată
Keszthelyi Zoltăn - pe atunci elev și mai târziu și
el redactor.
4.	Astfel, în toamna anului 1978 filologii Beke
Mihăly Andrâs și Breda Ferenc preiau redacția
într-o situație mai delicată. Lor li se alătură în
curând Bretter Zoltăn. Cei trei folosesc cu
plăcere denumirea de „trei B“, sau „BBB“.
Perioada lor poate fi considerată în următorii trei
ani, până în vara lui 1981 când și ultimul dintre
ei, Bretter, părăsește redacția. Ei se străduiesc din
plin să continue tradițiile create de tandemul
Egyed-Szocs. Și într-adevăr filiera teoretică se
continuă. Trebuie să amintim dezbaterea pornită
de Breda cu titlul Nomen est omen? sau cea inițiată
de Veress Kăroly despre demnitatea umană. Se
relevă buna colaborare cu redactorii români. În
1980 apare un număr încrucișat în care 25 de
autori ai paginilor maghiare publică pe paginile
române. În mai multe numere articolele în limba
maghiară sunt urmate de rezumate în limba
română. Mai scot și numere tematice. De numele
lui Beke și Breda se leagă scoaterea unei antologii
din scrierile publicate în paginile maghiare ale
Echinoxului cu titlul Băbel tornyăn, București,
1983.
5.	Deja în perioada B-urilor, din ianuarie
1980, filologul Lorincz Csaba intră în colectivul
maghiar, iar din iunie 1981 împreună cu studen-
tul filozof Keszthelyi Andrăs formează colectivul
redacțional. Perioada lor de un an și jumătate se
caracterizează ca o stagnare. Deși se străduiesc să
continue filiera teoretică, nu prea au colaboratori.
Aceasta este perioada când se reduce drastic
numărul studenților și mai ales al secțiilor
maghiare. Foarte mulți tineri maghiari părăsesc
țara. Astfel cei doi redactori publică multe tradu-
ceri de texte filozofice, precum și proză și poezii.
Dintre poeții noi se remarcă Cselenyi Bela (debut
în Echinox), Kovăcs Andrăs Ferenc, iar dintre
prozatori Jozsa Mărta.
6.	Urmările regimului totalitar își lasă
amprenta pe paginile maghiare cel mai mult
începând cu ianuarie 1983. Timp de doi ani și
jumătate asistentul de socialism științific
Komăromi Bela devine redactor responsabil pen-
tru paginile maghiare. El nu publică nici un arti-
col și se pare că nici nu își exercită prea mult
rolul de îndrumător ideologic al paginilor. Dar nu
găsește oameni dornici de a lucra în redacție.
Filologii Asztalos Ildiko, Kovăcs Andrăs Ferenc,
precum și filozofii Neda Zoltăn, Heltai Peter,
Ungvări Zrinyi Imre sunt în funcția de redactor.
Tot mai des apar numere duble-triple în care și
numărul paginilor maghiare se tot restrânge.
7.	Din vara anului 1985 doi tineri filologi,
Balogh F. Andrăs și Jozsa T. Istvăn, ajung redac-
tori ai paginilor maghiare. În mai 1987 li se ală-
tură Ballo Âron. Deși condițiile politice nu sunt
favorabile, ei reușesc să ridice puțin nivelul publi-
cației. Și ei publică mai mult eseuri. Printre
colaboratori apar Jakabffy Tamăs și Feischmidt
Margit. Mai rar se publică poezii de Kovăcs
Andrăs Ferenc și Zudor Jănos. După ce în 1988
respectiv în 1989 Balogh și Jozsa termină studiile,
Ballo rămâne singur pentru perioada de tranziție
de la sfârșitul anului 1989.
În 1989 apar patru numere, din care ultimul
(nr. 3-4) este tipărit după revoluție. În acest an
apar în total 6 pagini maghiare. Ele conțin mai
mult proză și poezie (Rozsnyai Lăszlo, Kirăly
Lăszlo, Fekete Vince, Kovăcs Andrăs Ferenc), tra-
duceri de drame absurde (Lorincz Attila), un
interviu cu regizoarea Kovăcs Ildiko, precum și o
selecție din studiile filozofului Bohm Kăroly cu o
introducere de Ungvări Z. Imre.
Primul număr din 1990 este o ediție specială,
fără numerotare. Pe lângă titlu apare: Publicație
trilingva în limbile română, maghiara, germana. Din
articolul de program, semnat de Ballo, se resimte
nevoia de a avea noi posibilități de publicare pen-
tru tineret. Iar rubrica nouă Tovăbbito (Transmiță-
tor), face referiri la o nouă revistă studențească în
limba maghiară care va apare în curând. În
numerele 3-4/1989 și în numărul special pe lângă
Ballo figurează ca redactori filologul Ferenczy
Judit și sociologul-filozoful Horvăth Istvăn. Dar
în numărul 1-2/1990 iarăși Ballo este singurul
redactor maghiar, iar în numerele 3-4 nici nu
apare vreun nume pe acest post. Însă eseurile lui
Horvăth Istvăn, Magyari Tivadar, Daroczi Eniko
sunt de natură teoretică. O nouă rubrică de lite-
ratură, Buvopatak pare mai interesantă dar nu
continuă. Ballo trece, în 1990, ca redactor la
cotidianul Szabadsăg și devine în curând redac-
torul paginii săptămânale studențești Campus.
8.	Deoarece filologul Ferenczy Judit pleacă
din țară, Ballo lasă redacția pe seama lui Horvăth
Istvan, al cărui nume apare în colofon începând
cu nr. 5/1990 și rămâne singurul redactor
maghiar până la nr. 10, când i se alătură și socio-
logul Magyari Tivadar. Ei doi semnează încă un
an paginile maghiare. După informațiile primite
de Ballo Âron, se pare că în toată perioada post-
decembristă - indiferent de numele inclus în
colofon - ei trei s-au străduit să țină în viață
paginile maghiare: Ballo, Horvăth, Magyari. Ei se
întâlneau la redacția Szabadsăg și aveau de gând să
scoată o revistă studențească în limba maghiară cu
titlul Kerdjl (Semnul întrebării). Tot ei au cola-
borat la pornirea suplimentului Campus și Sza-
badsăg . Magyari Tivadar publică în nr. 10/1990 un
articol program Merre Echinox (Încotro Echinox),
în care prevestește apariția revistei Kerdjl și cere
manuscrise pentru paginile maghiare ale
Echinoxului. Kerdcjel - mai mult din motive finan-
ciare - nu a apărut, astfel că studenții maghiari
s-au putut concentra începând cu 1991 mai mult
asupra paginilor de la Echinox.
Dacă trecem în revistă materialul publicat de
această a opta generație de redactori ni se înfăți-
șează un aspect heterogen. Eseul este reprezentat
mai mult de redactorul Horvăth, mai apar studii
de Magyari Tivadar, Fazekas Emese, dar majori-
tatea materialului publicat este proză: Varga Săn-
dor, Balla Istvăn, Dombi Attila, Lăzăr Krisztina,
Vida Găbor, Kerestely Săndor, și poezie: Fekete
Vince, Markus Etelka, Jănk Kăroly, Solyom Noe-
mi, Szilăgyi P. Csaba, Domokos Johanna, Lakatos
Mihăly, Hubbes Lăszlo. Doar o singură încercare
cu oarecare perspectivă a redactorilor se remarcă:
în nr. 9/1990, ei publică un concurs pentru eseu
și proză. În nr. 1-2/1991, sub titlul Fără comentarii,
aflăm că nu s-a prezentat nici o operă la acest
concurs. Tot aici trebuie să menționăm că în anul
1990-1991 majoritatea numerelor au fost doar de
12 pagini din care o pagină, o pagină și jumătate a
revenit redacției maghiare.
9.	În vara anului 1991 redacția maghiară - cu
funcția de redactor responsabil - este preluată de
studenta de la filologie Hodor Adel. Numele ei
apare în nr. 7-8/1991 și rămâne în colofon timp
de doi ani și jumătate. Din ianuarie 1993 are ca
ajutor pe filologul Săntha Attila pe post de redac-
tor. Începând cu nr. 9/1993 Săntha devine redac-
tor responsabil până la sfârșitul anului. Hodor își
începe activitatea cu articolul program Echinox
^edivivus și declară că vrea să continue tradițiile
echinoxiste moștenite de la generațiile Egyed,
Szocs, Breda. Această perioadă (a noua) se carac-
terizează printr-o oarecare stabilitate. În fiecare
număr apar 2-3 pagini maghiare, iar majoritatea
materialului publicat intră în domeniul prozei și
poeziei. Poezie publică Egyed Emese, Cselenyi
Bela, Zudor Jănos din generațiile anterioare pre-
cum și Kelemen Hunor, Varga Jozsef, Domokos
Johanna, Lăszlo Noemi, Orbăn Jănos și Beno
Attila. Printre prozatori apar Breda Ferenc, Lăng
Zsolt, Biro Ferenc, Kali Kinga, Kelemen Hunor.
Se publică mai multe traduceri - Hodor Adel - și
doar câteva studii și eseuri. Este de semnalat legă-
tura mai strânsă dintre cenaclul Bretter Gyotgy și
paginile maghiare din Echinox. Sunt publicate
poezii discutate în cenaclu și părerile participanți-
lor. În nr. 1-2/1993 găsim șapte articole - cronici
teatrale - legate de aniversarea a 200 de ani de la
începutul reprezentațiilor teatrale la Cluj. Iar în nr.
+
-1 TRIBUNA ♦ nr. 30 ♦ 1-15 decembrie 2003 |-
17
6 Kelemen Hunor și Frangois Breda pornesc o dis -
cuție pe tema Transzkozep irodalom, care însă nu
prea are ecou.
10.	În 1994, cu primul număr aniversar: 25 de
ani de apariție, redacția maghiară este preluată de
către doi studenți de la filozofie: Thamo Csaba,
redactor responsabil, și Csoma Eniko. În acest
prim număr găsim scurta biografie a 28 de redac-
tori maghiari ai Echinoxului. Cei doi rămân redac-
tori timp de peste 4 ani și în această perioadă
putem asista la declinul paginilor maghiare. Tot
Echinoxul intră într-o situație de criză. Numerele
sunt duble-triple, din care 1-2 pagini revin
redacției maghiare. iar redactorii maghiari de
multe ori umplu acest spațiu doar cu unul-două
articole. În 1997-1998 o serie de numere apar fără
pagini maghiare, doar din cauză că redactorii n-au
prezentat nici un material. În această a zecea
perioadă de redacție, Thamo Nagy Eniko, Janko
Szep Yvette, Ambrus Tibor publică proză, Mate
Adel, Sandor Szilard, Kiraly Zoltan, Lazar Lehel,
Szekely Sebestyen Gyorgy, poezie, iar Berszan
Istvan și Kovacs Binder Istvan semnează studii.
Două numere sunt mai reușite și interesante.
Aceștia se integrează în tematica numărului întreg.
Numărul 6-7-8-9/1995 are ca temă Generația ’90.
Aici sunt prezentați acei tineri scriitori care au scos
primele volume după 1990. Redactorii maghiari
prezintă 11 astfel de tineri scriitori, majoritatea cu
fotografia primului volum. Numărul 10-11-
12/1996 este dedicat lingvistului Eugen Coșeriu,
pe paginile maghiare Dimen Laszlo prezintă ana-
liza unui volum de Coșeriu.
Este clar că perechea Thamo-Csomo n-au mai
colaborat cu redacția cam din vara anului 1997.
11.	Începând cu numerele 4-5-6/1998 studen-
tul teatrolog K. Kovacs Istvan preia funcția de
redactor responsabil pentru paginile maghaire.
Aceasta se și simte: din când în când apare câte o
pagină maghiară publicând în bună parte articole
legate de teatru. În afară de redactor, Vajda
Noemi, Kollo Katalin publică în acest domeniu.
Mai apar poezii de Lokodi Andras și studii de
Berszan Istvan (literatură) și Konczei Csongor
(etnografie). După un an cu puține rezultate -
începând cu nr. 4-5-6/2000 - Boros Lorand
devine redactor responsabil. El fiind student la
filologie ar putea da o viață nouă paginilor
maghiare. Rămâne însă pe acest post până la
sfârșitul anului și doar o dată, în numărul 10-11-
12/2000 reușește să scoată trei pagini maghiare,
cu un studiu de Kovacs Istvan și două poezii de
Kiraly Zoltan. Prin urmare nici el nu s-a străduit
să facă față sarcinilor redacționale.
Astfel nu-i de mirare că în Seria nouă a
Echinoxului pornită în 2001 nu mai figurează nici
un redactor maghiar. Doar ocazional apar ici-colo
articole, poezii în limba maghiară.
În încheiere trebuie să precizăm că paginile
maghiare ale Echinoxului au avut un rol de seamă
în cultura maghiară în anii ’70, după aceasta a
urmat o stagnare, iar în anii ’90 un declin. În
perioada postdecembristă au apărut o serie de
reviste în limba maghiară care au publicat cu
promptitudine scrierile tinerilor, ba au dat și ono-
rarii. Prin urmare doar puțini erau interesați să
publice în Echinox. Cu atât mai mult cu cât
scrierile de aici au ajuns la un număr mic de citi-
tori maghiari. Din păcate nu s-a găsit nici un
redactor maghiar pe la sfârșitul anilor ’90 care să
simtă vocația pentru menținerea acestor pagini.
Dintre redactorii și colaboratorii paginilor
maghiare unii deja au devenit scriitori consacrați,
alții politicieni, redactori șefi, oameni de știință,
cadre universitare cu zeci de volume apărute în
țară și în Ungaria.
■
| raducere
■	Pier Paolo Pasolini
(1922 - 1975)
Jurnal
Adult? Niciodată - niciodată, precum existența
care nu se maturizează - rămâne mereu necoaptă,
din splendidă zi în splendidă zi -
eu nu pot decât să rămân fidel
admirabilei monotonii a misterului.
Iată de ce, în fericire,
nu m-am abandonat - iată
de ce în neliniștea vinilor mele
nu am atins niciodată o remușcare adevărată.
Egali, mereu egali cu inexprimatul,
la originea a ceea ce eu sunt.
Poet al cenușilor
(Fragment)
La Roma, din "50 până astăzi, august 1966,
nu am făcut altceva decât să sufăr și să lucrez vorace.
Am predat, după acel an de șomaj și fârșit
al vieții,
într-o școală privată, pentru douăzeci și șapte de dolari
pe lună:
între timp tatăl meu
ni s-a realăturat
și nu vorbeam niciodată despre fuga noastră, a mea și a
mamei mele.
A fost un lucru normal, o strămutare în doi timpi.
Locuiam într-o casă neaccperită și netencuită,
o casă de săraci, la capătul perferiei, aproape de o
închisoare.
Era o palmă de praf în timpul verii, și mlaștină iarna -
Dar era Italia, Italia nudă și fremătătoare,
cu băieții ei, femeile ei,
„mirosurile ei de iasomie și ciorbe sărace”,
apusurile pe câmpurile Aniene, grămezile de gunoaie,
și, în ceea ce mă privește, visurile mele întregi de poezie.
Totul putea, în poezie, să aibă o soluție.
Îmi părea că Italia, descrierea ei și destinul ei,
ar fi depins de ceea ce eu scriam despre ea,
în acele versuri îmbibate de realitate imediată,
acum deloc nostalgică, de parcă aș fi câștigat-o cu
sudoarea mea -
Nu conta faptul că eu, în anumite zile,
nu aș fi avut nici măcar suta de lire pentru a-mi rade
barba
la bărbier,
figura mea economicoasă, deși instabilă și nebună,
era în acel moment, din multe puncte de vedere,
asemenea acelora ale oamenilor între care locuiam:
în asta eram chiar frați, sau cel puțin egali -
De aceea, cred, am putut atât de mult să-i înțeleg -
Traducere de
Iosif Felvinji
N. red.: Precizăm că și în numărul 29/2003 tra-
ducerile și prezentarea lui Pier Paolo Pasolini îi
aparțin tot lui Iosif Felvinți.
18
-1 TRIBUNA ♦ nr. 30 ♦ 1-15 decembrie 2003 |-
Comentarii
Ipostaze plotiniene
■	Alex Moldovan
Coincidența face ca, simultan, două proiecte
de editare a operei lui Plotin în limba
română să pună capăt perioadei în care
singura modalitate de întâlnire cu aceasta era în
ediții străine, Plotin fiind singurul mare filosof
antic rămas aproape în întregime netradus la noi.
Ediția de care ne vom ocupa aici a apărut la
Editura Humanitas și ni-l oferă, într-un prim
volum dintr-o serie preconizată ca având trei, pe
Plotin în traducerea lui Andrei Cornea.
Avem de-a face, în acest caz, cu publicarea
primelor douăzeci de tratate ale Enneadelor în
ordinea cronologică a producerii textelor și nu în
cea rezultată în urma controversatei sistematizări
tematice operate ulterior de către Porfir, principalul
discipol și prim editor al lui Plotin. Se știe că cele
șase Enneade, fiecare conținând câte nouă tratate,
sunt rezultatul unei forțări a materialului pre-exis-
tent în granițele constrângătoare ale unei ordonări
cu aparență sistematică. Se presupune că cifra cinci-
zeci și patru (de tratate) rezultată în urma
împărțirii, ar fi exercitat asupra lui Porfir o oarecare
fascinație legată de mistica pitagoreică a numerolo-
giei. Cazul nu este singular, să ne amintim că și
Voința de putere a lui Nietzsche nu este altceva decât
o colecție de reflecții, un construct postum neau-
torizat, rezultat în urma operării târzii asupra unui
material brut, nefinisat. Plotin însuși nu a dat
nume nici unuia dintre tratatele sale, acest lucru
fiind lăsat la latitudinea fiecăruia dintre discipolii săi
Un Leibniz inedit
■ Alex Moldovan
La editura clujeană Grinta a apărut cu puțin
timp în urmă una dintre lucrările de refe-
rință ale filosofiei germane și universale.
Este vorba despre Noi eseuri asupra intelectului uman
aparținând gânditorului german Gottfried Wilhelm
Leibniz. Încă de la început se cuvine să
menționăm un fapt important: avem de a face cu o
lucrare inedită la noi, cu o primă traducere în
limba română a acestui text. Traducerea aparține în
parte academicianului și profesorului de filosofie
Alexandru Boboc care, în calitate de conducător al
unui colectiv care le mai cuprinde pe Mihaela Pop,
respectiv pe Delia Șerbănescu, a și supervizat
demersul comun. În legătură cu prezenta lucrare
trebuie amintit că ea, la fel ca și Monadologia, a fost
scrisă în limba franceză. Avem, deci, de-a face cu
un text redactat și scris în limba lui Voltaire; dar,
după cum spune și profesorul Boboc, acesta are
toate aparențele unuia gândit în germană și ca
urmare comparația cu o traducere în germană a
lucrării a lămurit unele aspecte problematice pe
care terminologia folosită le ridica.
Puternica personalitate a lui Leibniz nu s-a
limitat la un unic domeniu, cel al filosofiei.
Preocupările sale au vizat domenii precum politi-
ca, matematica, legislația, economia, arhitectura
sau tehnologia; de asemenea s-a preocupat de
proiectul apropierii dintre diferitele confesiuni
creștine. Referindu-se la acesta, enciclopedistul
Denis Diderot nota în 1765 că „acest om a adus
Germaniei singur tot atâta faimă câtă au adus
Greciei Platon, Aristotel și Arhimede laolaltă”.
Cuvintele acestea erau la fel de adevărate atunci
ca și în zilele noastre. La un prim și cel mai gene-
în parte, numele pe care astăzi le cunoaștem
reprezentând alegerea aceluiași Porfir.
Despre Plotin se poate spune că este cel mai
important reprezentant al unei tradiții filosofice
pe care chiar el o inaugurează, neo-platonismul, și
care își propunea ca scop manifest resuscitarea
spiritului filosofiei lui Platon; rezultatul la care
Plotin a ajuns în cele din urmă a fost o doctrină
care, combinând laolaltă elemente aparținând
doctrinelor platoniciene, aristotelice, pitagoreice
și stoice - nemaipunând la socoteală influențele
ne-elenice, în special orientale, presupuse, de
asemenea, a-l fi influențat - depășește cu mult
statutul de simplă exegeză, atingând mai degrabă
înălțimea de idei a unui sistem de sine stătător.
Timp de un secol neo-platonismul a fost
filosofia dominantă a Europei, acesta fiind la rândul
său o influență majoră asupra chiar gândirii
creștine, o punte de legătură între filosofia vechii
Grecii și cea medievală. Apofatismul lui Pseudo-
Dionisie Areopagitul pare a fi fost imposibil de teo-
retizat fără premisele stabilite de către Plotin, la
care găsim originea ideilor care au determinat
interpretarea lui Parmenide în termenii teologiei
negative. Sfântul Augustin era, de asemenea, fami-
liarizat, prin intermediul unei traduceri latine, cu
cel puțin o parte a operei plotiniene pe care conti-
nuă să o frecventeze și după creștinare. În perioada
Renașterii, Marsiglio Ficino publică, pentru uzul
Academiei platoniciene din Florența, o nouă tra-
ral nivel istoria filosofiei îl consemnează pe
Leibniz ca filosoful monadelor, numele său
rămânând strâns legat de Monadolcgia, cea mai
cunoscută lucrare a lui și singura destinată dintru
început publicării imediate. Opusculul, întins pe
mai puțin de o sută de pagini împărțite în
nouăzeci de paragrafe, pe lângă faptul că este un
moment de cotitură, reprezintă un monument de
concizie, de o extraordinară concentrare ideatică,
în acest aspect negăsindu-și un egal, poate, decât
peste vremuri, în covârșitorul Tractatus Logico-
Philosophicus al lui Wittgenstein.
Redactate în perioada 1703-1704, Noile eseuri nu
vor vedea lumina tiparului decât în 1765 (!), deci la
șaizeci și unu de ani de la scriere și la patruzeci și
nouă de la moartea lui Leibniz, survenită la 14
noiembrie 1716. Motivul? Această lucrare pornește
ca un răspuns, de fapt ca o critică, la o altă lucrare
care a făcut carieră în epocă, și anume Eseu asupra
intelectului omenesc a filosofului englez empirist John
Locke. Acesta murind în 1704, Leibniz a considerat
că nu ar fi corect ca disputa să continue cu unul
dintre locutori dispărut. Astfel că se vor scurge mai
bine de șaizeci de ani până ce textul va apărea în
Oeuvres philosophiques latines et franțaises de feu Mr.
Leibniz. Deși nu chiar la fel de celebre precum
Monadologia, Noile eseuri nu reprezintă altceva decât
o altă poartă de intrare în miezul aceleiași filosofii,
o alternativă aflată, poate, mai la îndemână. Cartea
împrumută forma consacrată a dialogului, în cazul
de față fiind vorba despre o ipotetică discuție ce se
poartă între două personaje, Theophile și
Philalethe, de fapt personificări ale lui Leibniz,
respectiv Locke. Textul lui Locke este, desigur, doar
ducere latinească, însoțită de rezumate și comen-
tarii. Goethe, Novalis, Schelling și Hegel îl citesc,
de asemenea, pe Plotin, la care se și raportează
într-un mod consistent.
Pentru cei aflați la ora primului contact cu
filosofia lui Plotin, de o extremă utilitate se
dovedește a fi masivul studiu introductiv cu care
Andrei Cornea își însoțește traducerea. Pe lângă o
introducere în terminologia specifică și o
prezentare a fundalului cultural - filosofico-reli-
gios - care a permis dezvoltarea unei astfel de
gândiri, mai găsim aici trimiteri generoase la
diferiți exegeți și cunoscători ai lui Plotin, pre-
cum și istoria diferitelor traduceri de-a lungul
timpului, fie ele mai mult sau mai puțin reușite.
Pe de altă parte, lipsa textului original, în greacă,
care ar fi facilitat celor cu adevărat interesați o
mai mare și profundă apropiere de intimitatea
gândului și spiritului plotinian, este deplânsă de
către chiar traducător.
Obscur, uzând de un limbaj eliptic, Plotin nu
se lasă ghicit, la fel ca orice alt gânditor impor-
tant, decât după tatonări succesive și insistente.
Unul dintre motivele cele mai pregnante este,
cred, și acela că departe de a fi un popularizator
ieftin al lui Platon, el se adresa unui cerc drastic
restrâns de inițiați, a căror familiarizare cu con-
cizia și echivocul inerente comunicării filosofice
era una profundă. Că Plotin era, într-adevăr, și
profesor de filosofie, după cum dl. Cornea sub-
liniază în prefață, este perfect adevărat; dar mai
mult decât atât, astfel de preocupări necesitau din
partea celor ce se consacrau studiului o implicare
existențială totală care astăzi, dacă nu lipsește, este
una de suprafață, fie ea și semnificantă.
■
punctul de plecare al unei complexe dezvoltări a
propriului sistem filosofic și nu este singurul la
care Leibniz se raportează. Volumul, structurat pe
scheletul a patru mari capitole (sau Cărți) - Despre
ideile înnăscute, Despre idei, Despre cuvinte și Despre
cunoaștere - îi prilejuiește lui Leibniz o amplă
desfășurare împotriva a diferite concepții filosofice
aflate atunci în vogă. Lui Descartes, pentru care
întinderea era substanța lucrurilor, Leibniz îi opune
perspectiva concepției sale atomiste; atomul său,
însă, căruia îi dă numele de monadă - din grecescul
monas, „unu” - este unul indivizibil, lipsit de cor-
poralitate; este energie. Concepția senzualistă a
empiriștilor conform căreia nihil est in intellectu, nisi
priusfuerit in sensu este combătută hotărât de către
Leibniz, care nu neagă importanța pe care o au
simțurile în cadrul procesului de cunoaștere, dar le
acordă un rang inferior. Pentru el rolul percepțiilor
senzoriale nu este acela de a furniza idei din afară, ci
acela de a le trezi la viață și a le clarifica pe cele care
există deja în minte în stare de potență.
Influența pe care acest gânditor a exercitat-o
asupra posterității este imensă și nu se oprește la
domeniul strict al filosofiei; contribuțiile acestuia
la teritorii precum matematicile (unde a inventat
calculul diferențial), fizica atomică și psihanaliza
sunt acum recunoscute unanim; dar mai mult,
unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolu-
lui douăzeci cum este Michel Tournier dezvăluie
că întâlnirea pe care a avut-o cu monada lui
Leibniz a avut pentru el însemnătatea unei reve-
lații.
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 30 ♦ 1-15 decembrie 2003 |-
19
P| rofil
David Prodan - istoric al țărănimii
■	Ioan-Aurel Pop
David Prodan ar fi avut astăzi 101 de ani de
viață pământească, dacă soarta nu ar fi
vrut ca, în urmă cu un deceniu, să treacă
în viața veșnică. Deși a fost unul dintre cei mai
mari istorici români din toate timpurile, a trecut
prin lume cu discreție și cumpătare, cu bună
cuviință și serenitate. De la începutul deceniului
al șaptelea al secolului trecut, Profesorul a părăsit
treptat agitația cotidiană a instituțiilor oficiale în
favoarea unei intense și autentice trăiri intelec-
tuale. În urma unei asemenea recluziuni, în parte
impuse de alții, în parte autoimpuse, urmate de o
izolare aproape completă de lumea dezlănțuită, a
rezultat o operă de benedictin, unică prin profun-
zime și dimensiuni. A fost una dintre cele mai
demne și mai sincere forme de protest intelectual
contra regimului comunist din România.
David Prodan descindea din stirpea nobilă a
țăranului român, dar a fost dăruit cu neclintirea
convingerilor și cu erudiția învățaților Școlii
Ardelene. El s-a condus în viață după testamentul
lăsat urmașilor de un faimos antecesor, anume de
poetul latin Vergiliu, care spunea că “munca
stăruitoare învinge orice” (Labor omnia vincit
improbus). Esența mesajului său este, de aceea,
simplă și profundă: munca stă la temeiul oricărei
autentice împliniri. Prin urmare, aidoma atâtor
creatori cunoscuți sau anonimi, Istoricul a închi-
nat pe mai multe mii de pagini un imn muncii.
Acest imn a fost ilustrat deopotrivă prin metoda
istorică practicată și prin concepția sa despre tre-
cut. A muncit singur neobosit pentru reconsti-
tuirea trecutului, dar din complexitatea vieții de
odinioară a ales, cu deosebire, descifrarea ros-
turilor țărănimii.
Studiul țărănimii transilvane din evul mediu
și din epoca modernă avea pentru David Prodan
mai multe semnificații. Întâi, era vorba despre
istorie socială, adică despre o temă predilectă, cu
posibilități nelimitate de desfășurare. Prodan cre-
dea, ca și Lucien Febvre, că nu omul ca individ
trebuie privilegiat de istoric, ci societatea, comu-
nitățile umane, grupurile de oameni, acelea care
modelează destinul omenirii după logica “duratei
lungi” (despre care vorbea Fernand Braudel). În
al doilea rând, era un act reparator, fiindcă
istoricii de până la el studiaseră mai mult
aspectele spectaculare ale trecutului, lupta pentru
putere, strălucirea elitelor etc., uitând adesea că
peste 90% dintre oameni nu dețineau puterea și
nu erau stăpâni, ci supuși, lucrători cu brațele în
vederea producerii celor necesare traiului. Erau
necesare și istoria politică, și cea militară, și istoria
culturii scrise, și descifrarea rosturilor diplo -
mației, ale comerțului, ale monedei etc., dar
munca tăcută și anonimă de ce să fi fost menită
dezinteresului sau chiar disprețului? Era o istorie
a majorității populației, istorie rămasă “minoră”
prin precaritatea izvoarelor și prin lipsa de pre-
ocupare a specialiștilor. Firește, marxismul și
regimurile comuniste au trasat artificial “direc-
tive” pentru studierea trecutului muncitorimii și
țărănimii, însă rezultatele au fost de cele mai
multe ori modeste, fiindcă accentul trebuia să
cadă invariabil pe “lupta de clasă” și pe alte sloga-
nuri, pe de o parte și fiindcă istoricii înregimen-
tați erau, în general, cu pregătire slabă, pe de altă
parte. Aceasta poate să fie și a treia explicație a
opțiunii lui David Prodan: având o foarte
temeinică pregătire de specialitate, mai ales în
domeniul științelor auxiliare ale istoriei, un stagiu
îndelungat în arhive și un doctorat luat încă în
perioada interbelică, Istoricul știa că, în ciuda
regimului comunist, poate da la iveală o istorie
autentică a țărănimii. În al patrulea rând, studiind
detaliat țărănimea transilvană din secolele XIV-
XIX, David Prodan știa bine că aduce la lumină
istoria propriului său popor, istoria românilor. La
românii transilvani, mai mult decât la alte
popoare și populații din Europa Centrală, este
valabilă ideea că elitele sociale au fost doar un
segment infim din totalul populației. Încă din
evul mediu, clasa nobilă (feudală) a românilor din
Transilvania s-a redus treptat din punct de vedere
numeric, dizolvându-se în mare măsură în cadrul
nobilimii maghiare și al țărănimii. Ungaria - stat
catolic cu “misiune apostolică” - din care a făcut
parte și Transilvania până în secolul al XVI-lea,
nu a admis între structurile sale de putere o elită
ortodoxă și românească. Biruința Reformei reli-
gioase în secolul al XVI-lea a făcut ca lumea tran -
silvană să fie și mai exclusivistă: societatea era
condusă de “trei națiuni (nobilimea ungară, sașii,
secuii) și patru religii (calvini, luterani, unitarieni,
catolici)”, care erau o minoritate în raport cu
masa populației supuse, rămasă ortodoxă și
românească. Istoricii Transilvaniei se ocupaseră
mult de structurile puterii, adică de stări, devenite
în secolul al XV-lea nationes, de catolicism și de
confesiunile născute prin Reformă, de impunerea
stăpânirii Regatului Ungariei, de așezarea și colo-
nizarea în Transilvania a sașilor și secuilor etc.,
dar lăsaseră la o parte ceea ce li se păruse a fi
nespectacular, adică trecutul majorității popu-
lației, ajunse aservite. Acest trecut al clasei
supuse, al iobagilor (șerbilor) se confunda până la
un punct cu trecutul național al românilor. În
fine, studiind istoria iobăgiei, David Prodan se
apleca asupra rădăcinilor familiei sale de truditori
ai gliei, aducea un omagiu tuturor generațiilor de
țărani din satul Cioara (unde se născuse) și din
toate satele iobăgite ale Transilvaniei.
Convingerea profesorului era că nu prin număr
se face istoria, ci prin calitate și valoare - de aceea,
nu a neglijat niciodată elitele - însă admira pro-
fund civilizația și cultura rurală, de la ingenioasele
tehnici de cultivare a pământului sau de valorifi-
care a produselor animale, până la încrustațiile în
lemn, covoarele de lână sau versurile populare. A
fost pătruns de gândul că țărănimea, situată la baza
piramidei sociale, producând cele necesare traiu-
lui, a făcut societatea să funcționeze. De aceea,
mecanismele funcționării țărănimii i s-au părut
esențiale și s-a simțit dator să le descifreze cu
toată responsabilitatea și dorința de adevăr.
David Prodan a scris șase volume de istorie a
țărănimii aservite din Transilvania, dacă se lasă la
o parte cele două masive volume dedicate unei
“izbucniri violente”, anume răscoalei lui Horea
din 1784-1785. Primele trei volume se ocupă de
țărănimea dependentă din secolul al XVI-lea,
după cum indică titlul, dar, în fapt, ele se referă la
toată geneza și evoluția țărănimii transilvane, în-
cepând cu secolele XIII-XIV. Următoarele două
volume tratează iobăgia transilvană în secolul al
XVII-lea, iar un alt volum distinct schițează pro-
blematica țărănească în același spațiu, de la 1700
la 1848. În acest ultim an, revoluția a desființat
oficial această servitute a țăranului. Profesorul a
pornit analiza de la două seturi de documente
fundamentale ale trecutului transilvan, pe care
le-a studiat separat și în corelație. Este vorba de-
spre înțelegerile încheiate între nobilime și țăranii
răsculați în Transilvania în 1437, în zona satelor
Bobâlna (atunci Olpret) și Apatiu, pe de o parte și
de hotărârile “dietei sălbatice” de la Timișoara,
din 1514, plus codul de legi numit Tripartitum
(1517), determinate de războiul țărănesc condus
de Gheorghe Deja (Dozsa Gyorgy), transformat
din cruciadă antiotomană în răzvrătire socială, pe
de altă parte. Clauzele cuprinse în aceste docu-
mente, coroborate cu multe alte izvoare, l-au aju-
tat pe istoric să descifreze statutul deplin a țărăni-
mii dependente din Transilvania, Banat, Crișana,
Maramureș și alte zone, pornind din secolele
XIII-XIV și până în cel de-al XVI-lea veac. Întâi
au fost studiate “sarcinile feudale”, adică obligații-
le țăranilor față de stăpânii lor direcți: censul (în
bani), dijmele și darurile (în natură sau în pro-
duse), munca sau lucrul precum și quinquagesima
ovium, adică datul oilor (obligația exclusivă a
românilor, cunoscută în toată Transilvania, și
datorată regelui, dar concesionată feudalilor); apoi
au fost analizate monopolurile senioriale (morile,
crâșmăritul, vămile, pescuitul, vânatul), judecarea
și moștenirea iobagului, dreptul său de strămuta-
re de pe o moșie pe alta, obligațiile publice, mai
ales militare ale acestuia etc.
După lămurirea aspectelor “teoretice”,
presărate, firește, la fiecare pas, cu ilustrări con-
crete culese din izvoare, cu exemple, cu argu-
mente, se trece la studiile de caz, pe domenii feu-
dale. Funcționarea sistemului este urmărită până
20
-1 TRIBUNA ♦ nr. 30 ♦ 1-15 decembrie 2003 |-
la 1848, pe baza regulilor fixate în evul mediu, cu
toate modificările aduse în epoca modernă. Între
“legi” și realități sunt semnalate numeroase inad-
vertențe, deosebiri, abuzuri. În centrul tratării se
află, cum spuneam, comunitățile rurale, satele
sau, mai precis, domeniile feudale, cele care con-
feră specificitate lumii medievale. Domeniile feu-
dale sunt analizate în funcție de cuprinsul lor
uman, dar și de înzestrarea lor cu inventar agricol
viu și mort, de statutul locuitorilor lor, de obliga -
țiile lor, de structura pământurilor, de economia
domenială etc. David Prodan a demonstrat că uni-
tatea feudală nu era individul, ci “casa de iobagi”
(familia țăranului), generatoare de noi unități
iobăgești, că unitatea de impunere era sesia sau
echivalențele ei, adică temeiul economic indis-
pensabil al casei de iobagi. Familia și sesia - spune
Profesorul - “sunt baza producției și prestațiilor,
temeiul solid al domeniului feudal și al pro-
ducției sale”. Pornind de aici, Istoricul a elaborat
un tablou realist al societății feudale, în ciuda
direcției imprimate de istoriografia oficială de
partid. El nu a scos la lumină “țărani crunt
exploatați” și “stăpâni feudali nemiloși”, ci a
demonstrat că era împotriva intereselor stăpânilor
să destrame familia și sesia iobăgească și că, dim-
potrivă, scopul nobilului nu putea fi decât
întărirea acestei “duble unități” și crearea a cât
mai multe și mai solide astfel de unități.
Țăranii lui David Prodan ni se înfățișează
exact așa cum se desprind ei din studiul a zeci de
mii de izvoare. Majoritatea lor covârșitoare în
Transilvania sunt dependenți, adică nu mai trăiesc
pe pământurile lor, ci pe domeniile stăpânilor.
Acest fapt îi face dublu dependenți de stăpân: mai
întâi, ei sunt dependenți economic, fiindcă nu
sunt proprietarii sesiei pe care o lucrează, iar de la
un timp (oficial din 1514) ei ajung și dependenți
sub aspect juridic, pentru că sunt “legați de glie”,
adică nu mai au drept de liberă strămutare. Faptul
echivalează în viziunea lui David Prodan cu
șerbia. Dar legătura - demonstrează Istoricul - nu
este numai dinspre țăran spre nobil, ci și invers.
Nobilul nu poate trăi fără țărani, fără munca lor,
nu poate lucra pământul decât cu ajutorul
țăranilor, fiindcă aceștia au în proprietate uneltele
și vitele. Prin urmare, între stăpâni și supuși
există un fel de “contract” tacit, care permite
funcționarea societății. Sunt date uneori, când
este cazul, exemple de țărani cu situație economi-
că prosperă, proprietari a sute de oi, zeci de porci,
multe perechi de vite, ai unor case și curți înflori-
toare etc., precum și exemple de “nobili de o
sesie”, mai săraci decât unii țărani, fără mijloace
suficiente de subzistență, dar mândri de titlul lor
de noblețe. Evident însă, în ansamblu, nobilimea
avea o situație bună și foarte bună, era o stare sau
națiune recunoscută, adică un grup privilegiat
(deși eterogen), iar țărănimea dependentă era lip-
sită de orice privilegiu, avea mai ales obligații sau
sarcini, suporta pe umerii săi întreținerea comu-
nității, dar nu se bucura de avantaje. Această stare
putea uneori genera dezechilibre grave, aducă-
toare de “izbucniri violente”, cum numește
Istoricul revoltele țărănești.
Țăranul lui David Prodan este întâi de toate
om, de orice limbă și confesiune, dar, prin număr
și pondere în Transilvania, acesta este român.
Țăranul este prototipul românului medieval tran-
silvănean, fiindcă elita era de la o vreme cvasitotal
neromânească, iar preoții răsăriteni (liderii
românilor) erau și ei țărani dependenți. Prodan
constată că românii sunt “prezenți copios în toate
muncile grele, pe sol și sub sol deopotrivă, în
masa muncii pe care s-a clădit edificiul social și
politic al țării”, că “ei poartă covârșitor și jugul
muncii servile, al iobăgiei, șerbiei”, că “ei sunt și
cei care le trag, înaintea altora, consecințele”,
“după cum tot ei sunt și cei excluși, în schimb,
din rândul cetățenilor țării, fiilor patriei, «tolerați»
fiind usque ad beneplacitum regnicolarum”. Țăranul
dependent transilvănean (în sens teritorial larg),
în covârșitoare majoritate român, are, în viziunea
lui Prodan, un dublu handicap, pe de o parte
social-economic și pe de alta etno-confesional.
Istoricul constată că, mai ales începând cu secolul
al XVI-lea, discriminarea țăranilor români
îmbracă forma unor decizii dietale, cu valoare de
lege. Ni se dezvăluie astfel imaginea unor țărani
marginalizați, deopotrivă ca șerbi și ca români,
obligați la un statut precar și perisabil, lipsiți de
confort și instruire, acceptați parțial de nevoie,
fiindcă produceau cele necesare traiului. Acest
statut de subordonare este văzut ca o marcă a
situației românilor din Transilvania, în comparație
cu “națiunile” dominante, până în secolul al XX-
lea. Românii au fost cu precădere țărani, lipsiți de
averi notabile, de instruire înaltă tocmai ca
urmare a statutului lor inferior, consfințit prin
legi.
Țăranul lui David Prodan este realist; nu este
înfrumusețat și nici demonizat. Prodan nu s-a
ocupat de țărănime pe linia unor curente
tradiționaliste cum erau “sămănătorismul” și
“poporanismul” și nici în spiritul marxismului. El
nu a făcut “elogiul satului românesc” și nu a adus
“laudă țăranului român”, în maniera artistică de
înaltă ținută în care au făcut-o Lucian Blaga și
Liviu Rebreanu. Prodan a operat cu metoda
istoricului și a dat la iveală o frescă socială bazată
pe veridicitate. Blaga, Rebreanu și Prodan au în
comun cadrul satului românesc transilvan,
moștenirea tradiției rurale, dar primii doi au
operat cu mijloacele specifice artei literare, iar
ultimul cu metodele științei. Artistul recreează
realitatea, în acord cu talentul și imaginația sa, pe
când istoricul reconstituie realitatea, în funcție de
criteriul adevărului. David Prodan, deși apreciat
de unii exegeți ca “artist” și “stilist”, datorită clari-
tății, preciziunii și conciziunii scriiturii sale,
datorită limbii sale românești de mare frumusețe
și armonie, nu s-a considerat altceva decât un om
de știință. Avea oroare de “hibrizii contra naturii”,
de amestecul fals al artei cu știința, de “eseul
istoric” care nu exprima nici adevărul, nici fru-
mosul. Prin urmare, misiunea istoricului era,
conform autorului invocat, descoperirea adevăru-
lui. Firește, Prodan, care era un profund cugetă-
tor și cunoștea filosofia de la Socrate, Platon,
Aristotel, Leucip, Democrit și Epicur până la
pragmatismul american actual, nu căuta adevărul
absolut, adevărul total, adevărul unic. Profesorul
cunoștea bine limitele minții omenești și știa că
omului, fie el și om de știință, nu-i este îngăduit
decât adevărul relativ sau o seamă de adevăruri.
Pe aceste adevăruri ale trecutului le căuta cu
înfrigurare, fiindcă privea trecutul ca pe o lume
prezentă pentru cei care au făurit-o. Trecutul lui
Prodan nu era mort, era doar acoperit de uitare și
trebuia dezvelit, relevat, arătat. Profesorul nu a
avut niciodată teamă de necunoaștere, de trecutul
“întunecat”, de uitare, fiind convins că istoricul
are menirea și puterea refacerii tablourilor vechi.
David Prodan a fost, cu mult înainte de a
exista comunism în România, adeptul materialis-
mului, sub aspect filosofic și al social-
democrației, sub aspect politic. Dar nu a făcut
nici filosofie, nici politică, ci s-a ocupat cu o
competență extraordinară de trecut. A ales din
trecut, cu simțul său de dreptate și echitate, pe cei
marginalizați, pe cei mici, pe cei adesea dis-
prețuiți, dar pe care se rezema întreaga societate.
A închinat un imn muncii anonime, muncii
tăcute, muncii făuritoare de valori perene. Chiar
și când a scris Supplex Libellus Valachorum, avea
mereu în minte familiile de țărani din care se
ridicaseră prin credință și școală autorii petițiilor
românești din secolul al XVIII-lea și ai scrierilor
savante ale Școlii Ardelene. Elita intelectuală
românească din veacul luminilor provenea din
țărani și avea în sine îndărătnicia muncii țărănești.
În acest fel, devenit un dascăl al neamului său,
Istoricul ne-a învățat că dragostea pentru trecut
înseamnă dragoste de viață, că viața omenească se
derulează în comunități de toate felurile, inclusiv
universale, europene și naționale, că națiunile
formează un mare concert, în care românii au
locul lor distinct. Soarta a voit ca acest loc să fie
personalizat timp de circa un mileniu de civiliza-
ția rurală românească, de personajul colectiv
numit țăran - adică de omul țării - și preocupat de
rostul muncii. Ocupându-se de țărănime în
maniera în care a făcut-o, David Prodan ne-a
oferit o lecție de aleasă demnitate, ce dezvăluie
un tulburător mesaj: munca stăruitoare explică
viețuirea °i supraviețuirea românilor ca popor.
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 30 ♦ 1-15 decembrie 2003 |-
21
m
e eridian
Cealaltă Americă sau despre câteva repere
ale discursului anti-american
■	Marius Jucan
na dintre revelațiile șocante sortite ameri-
canilor după septembrie 2001 a fost
prăbușirea iluziei că măreția Americii era
deopotrivă recunoscută și admirată în lume, poate
mai mult decât oricând atunci, în împrejurările
unui moment tragic. Recunoașterea nu făcea însă
casă bună cu admirația, și chiar dacă pentru
majoritatea vocilor care criticaseră înainte
America le era acum greu să nu crediteze în
grandoarea suferinței unicitatea realizărilor
Americii, admirația era departe de a fi sentimental
general. Mai degrabă, un fel de compătimire
mută, o stranie senzație de teamă, combinată cu
ușurarea că alții nu au fost și nu vor fi ținte vii,
așa cum au simțit și simt că sunt milioane de
americani. Dacă pentru câteva zile lumea putea
spune odată cu titlul unui articol din ziarul Le
Monde, „Nous sommes tous des americains”
(„Suntem toți americani”), solidaritatea spectacu-
loasă avea să se veștejească prea repede în zgârce-
nia de sentimente și energie morală, dar mai ales
de bani, atunci când veni vorba de prinderea
autorilor din umbră a atentatelor. Peste ruinele
reale ale turnurilor gemene s-au suprapus ruinele
visului unei Americi admirate și iubite, în care
americanii, și nu doar ei, au crezut unii cu can-
doare, iar alții poate cu aroganță. Poate că
America a meritat ceea ce a pățit, au crezut unii,
poate că America nu va mai fi niciodată ceea ce a
fost, au sperat alții. America era în cumpănă. Dar
cum nu de puține ori cumpăna istoriei fusese sfă-
tuitorul Americii, nici de data aceasta America nu
a rămas singură. Cu toate acestea, o anume sin-
gurătate nu putea fi evitată. Nici cea a „nivelului
zero” unde se înălțaseră odinioară semețele tur-
nuri, nici cea a impresiei de vulnerabilitate ori
expunere, care era menită să înțepenească gâtul
trecătorilor din cu totul altă parte decât din
direcția imprevizibilă a deflagrației bombelor
umane. O altă singurătate fusese confecționată de
un anume tip de discurs, pe care americanii îl
auziseră ani la rând, cu care trăiseră și se
obișnuiseră poate, cel anti-american. O altă
Americă, necunoscută americanilor, ori cealaltă
Americă fusese croită de imagologia acestui dis-
curs ce se născuse înainte de 2001 și avea să con-
tinue și după acest an.
Deși avertizată asupra intensificării discursului
anti-american după sfârșitul războiului rece,
lumea americană nu l-a considerat totuși peri-
colul iminent al epocii. Și poate nici nu era, așa
cum evoluase din anii ’60, dacă nu ar fi părăsit
răsfățul intelectualior de stânga și al tuturor ide-
ologilor chic care își făcea un renume monden din
ridiculizarea Americii. Dacă nu ar fi coborât, la
un moment dat în stradă. Nu vom insista, din
motive de spațiu, asupra rațiunilor care au deter-
minat schimbarea și radicalizarea de proporții a
discursului anti-american. Potențat de resurse
noi, religioase, ideologice, culturale și politice,
discursul anti-american a exploatat o combustie
difuză de sentimente anti-americane, unele dintre
acestea demne de luat în seamă, cum ar fi
onoarea națională ori religioasă rănită, umilirea
militară, teama de marginalizare culturală ori de
înfrângere economică, dar mai cu seamă imensa
povară a sărăciei, în care demnitatea civică este
aproape inexistentă. Deși diverse, deoarece provin
din surse variate, formele discursului anti-ameri-
can se pot cuprinde într-o ordine comună, fie și
pentru că imagologia lor arată o Americă fictivă,
distorsionată intențional și programatic, iar bătălia
cu această fantomă ce bântuie lumea, America
tirană, creată din frustrările ori chiar din ura față
de America, este decisivă pentru a izgoni definitiv
cealaltă Americă.
Discursul anti-american urmărește în primul
rând diminuarea autorității morale a SUA, sub-
minarea încrederii în rolul lor de lider global, dis-
uadarea motivației ce susține acțiunile guvernului
american. Un al doilea scop constă în acuzarea
americanismului ori americanizării ca formă de
„imperialism” cultural manifest prin pauperizarea
simbolurilor culturale ale unor state și națiuni. În
același pachet de probleme ar intra și aspectele
democrației americane, libertăților civice, drep-
turilor omului, ș.a.m.d., privite de mulți actori ai
scenei internaționale drept ingerințe în treburile
interne ale unui alt stat. Un al treilea culoar al
anti-americansimului este cel al dorinței de a
stopa globalizarea, caz în care se confundă inten-
ționat procesul de globalizare economică și cul-
turală cu cel de americanizare, pentru a culpabi-
liza America pentru recesiunea mondială, nivelare
culturală, ori simplamente pentru folosirea limbii
engleze ca lingua franca. Privite într-o relaționare
schematică, cele trei repe ale anti-americanismu-
lui încearcă să delegitimeze prezența americană în
lume, considerând-o drept formă a unei satelizări
militare, economice, politice ori culturale.
Avertismente „prietenești” de acest tip nu sunt
desigur noi, deși o noutate există totuși în for-
mulările de azi ale discursului anti-american, și
anume că utilizatorii acestuia pretind scadența în
rezolvarea unor procese politice complicate, cum
este cel din Orientul Mijlociu, în cele ecologice
cum este încălzirea globală, ori în resuscitarea
economiei mondiale. Paradoxul noutății în dis-
cursul anti-american este acela că fiind „slavă” a
unei ideologii politice învechite, se acomodează,
și adesea reușește, cu renașterea religiosului, mai
ales al celui islamic. Urmărind o răsturnare de
proporții pe scena internațională, o reașezare
„dreaptă” a tuturor raporturilor internaționale,
discursul anti-american amână de fapt mereu
momentul adevărului, în căutarea de noi dovezi,
probe, mărturii. Această serializare a argumentelor
în discursul anti-american ține loc de o filosofie a
sa, iar narativitatea (ca de altfel a oricărui discurs)
îl face relativ popular, mediatic dar în cele din
urmă ineficient. În acest loc, acolo unde
emoționalitatea discursului anti-american nu a
reușit să implementeze acțiunea dorită, intervine
componenta militantă, fanatică, decizând cu o
clipă mai devreme decât toți cei care vehiculând
formulele anti-americane, nu se gândeau totuși la
nici o acțiune propriu-zisă, cu atât mai mult la
una criminală. Dacă destabilizarea încrederii în
SUA ca factor al democratizării și liberalizării va
elimina, să presupunem, prestigiul politic și mili-
tar al puterii care în secolul 20 a fost învingă-
toarea a două războaie mondiale și a unuia rece,
fixând de termenii păcii cel puțin pentru Europa
și Orientul Îndepărtat, paradoxul discursului
anti-american poate continua cu absența noțiunii
de pace, ceea ce ar însemna ca lumea să plonjeze
într-o formă de utopie medievală, cea a războiu-
lui religios (ori nu, pentru a-l parafraza pe Andre
Malraux)..
Ca democrație liberală, America s-a sprijinit
mai devreme ori mai târziu pe criticile care i-au
fost adresate, deosebind totuși, chiar dacă nu
imediat de la Declarația de Independență, ceea ce
poate fi un discurs critic de unul anti-american.
Valorile culturii americane au promovat cu
vigoare și promptitudine opiniile critice, făcând
din competiția de idei atracția republicii ameri-
cane. Un observator comun poate vedea că în
evoluția gândirii intelectuale americane, formele
naționalismul de pildă dispar mai repede decât în
Europa, iar „destinul manifest” ori excepționalis-
mul american au primit replica din partea ameri-
canilor înșiși cu mult înaintea altora. Nu credem
că este o exagerare să spunem că datorită spiritu-
lui revoluției americane lumea arată altfel, poate
mai liberă, mai democrată, mai prosperă, iar dacă
dreptul de a rămâne ignorant în chestiuni de li-
bertăți civice și de societate civilă este poate o
dilemă antropologică, din punct de vedere cultu-
ral și politic este inacceptabil să încurajăm ca ig-
noranța să distrugă într-o bună zi civilizația uma-
nă. Dacă americanismul a fost exportat în dauna
ființei naționale a altor popoare, atunci cum poate
fi caracterizat efectul colonizărilor succesive eu-
ropene, exersate de britanici, francezi, germani,
olandezi, spanioli, portughezi? Dar cel al rusifică-
rii ori sovietizării de după cel de al doilea război
mondial? Departe de a încerca o concluzionare
într-o temă de mare anvergură și actualitate, cre-
dem că discursul anti-american în forma actuală
pune în lumină mai multe elemente care pot
constitui surse ale unui sinteze viitoare. În primul
rând, un asemenea discurs se naște dintr-o formă
reactivă cuprinsă în chiar procesul de globalizare,
în care preponderent devine factorul local,
regional, de pildă, identitatea confesională și nu
cea civică. În privința identității, discursul anti-
american demonstrează modelul răspândit al
identităților duble, în care cea religioasă este
proeminentă. Societatea civilă nu numai că nu
este un țel, dar nu poate fi dorită datorită
tradiției puternice a comunității de clan, familie,
trib, în care autonomizarea individului este
respinsă ca eșec axiologic și dramă personală.
Discursul anti-american mai probează ideea că
deși se inspiră din tezaurului religios al Islamului,
militantismul Islamic este totuși secular, devreme
ce vrea să instaureze dacă nu o putere, atunci o
dreptate islamică, ceea ce a căutat secole de-a
rând seminția utopiștilor și misionarilor creștini.
Dreptate prin iubirea lui Dumnezeu, și nu
iubirea lui Dumnezeu prin fiecare act de drep-
tate. În cele din urmă, vrând să „zmulgă” masca
Americii, discursul anti-american nu face decât să
creeze una falsă.
■
22
-1 TRIBUNA ♦ nr. 30 ♦ 1-15 decembrie 2003 |-
Ppmentarii
Un dicționar necesar
■ Horia Lazar
Ligia-Stela Florea (coord.), IoanBaciu,
Dorina Roman
Dicționarul verbelorfranceze. Construcții, flexiune,
contexte, sensuri
Cluj, Editura Dacia, 2003
șa cum în istorie listele dinastice și
genealogice preced primele anale și cronici,
în lexicografie glosarele sînt anterioare
dicționarelor. În limba franceză însă, curios,
cuvîntul glossaire, moștenit din latina tîrzie, apare
pentru prima dată în texte doar în 1664, deși
pare a fi circulat deja în secolul al XVI-lea; cuvîn-
tul dictionnaire în schimb, de origine medievală, e
utilizat curent în vremea Renașterii. Astfel, în
1539, Robert Estienne, umanist, tipograf, tra-
ducător și editor, publică un Dictionnaire franțais-
latin. Pe atunci, un „dicționar” era strict bilingv,
cum ne-o indică chiar titlul lucrării lui Estienne,
în timp ce dicționarul numit astăzi „de limbă” era
desemnat prin cuvîntul thesaurus.
În cultura franceză, redactarea dicționarelor a
constituit, încă de la crearea Academiei Franceze
(1635) o prioritate absolută. Proaspăta Academie
°i-a definit imediat vocația: cultivarea limbii și
ridicarea ei la înalte virtuți literare, în primul rînd
prin elaborarea cît mai rapidă a unei gramatici și a
unui dicționar. Opera gramaticală i-a fost încre-
dințată lui Vaugelas, care în 1647 a scos de sub
tipar Remarques sur la langue franțaise, în vreme ce
cohorta academicienilor a produs, ceva mai tîr-
ziu, un dicționar pe care Antoine Furetiere,
romancier și academician el însuși, l-a completat
cu fișe de cuvinte tehnice ți practice, lucrarea
apărînd în 1690 sub titlul de Dictionnaire universel.
În secolul al XVIII-lea, filosofii și savanții
epocii Luminilor redefinesc proiectul clasic de
dicționar, sub influența confraților lor englezi.
Astfel, dicționarul de limbă, „universal”, devine
unul „enciclopedic”, regrupînd nume comune și
proprii într-o întreprindere faraonică pentru acea
vreme, greu de susținut financiar, al cărei rezultat
a fost Enciclopedia, cu neobosiții ei animatori
d’Alembert și, îndeosebi, Diderot: 17 volume de
text și 11 volume de planșe, publicate între 1751-
1772. În sfîrșit, secolul al XIX-lea, pozitivist și
totodată pragmatic, e epoca în care dicționarul de
limbă, ca și cel enciclopedic, își precizează speci-
ficul și autonomia. Primul e ilustrat, în Franța, de
vestitul Dictionnaire de la langue franțaise al lui
Emile Littre (publicat între 1863-1872), în vreme
ce Pierre Larousse, pedagog și editor, face să apară
un ambițios Grand Dictionnaire universel du XIXe
siecle, replică la opera lui Furetiere ți totodată
„sumă” a cunoștințelor epocii.
Dicționarul verbelor franceze apărut recent la edi -
tura Dacia e rezultatul strădaniei a trei remarca-
bili profesori de gramatică și lingvistică franceză
ai Facultății de Litere din Cluj. Ligia Florea a
asumat coordonarea eforturilor autorilor: ea
însăși, regretatul Ioan Baciu, decedat fulgerător la
puțin timp după apariția dicționarului, și Dorina
Roman. Oameni de bibliotecă și de teren, spe-
cialiști cunoscuți și apreciați în domeniile lor de
cercetare și în același timp fini cunoscători ai difi-
cultăților de predare și de însușire a limbii
franceze, cei trei autori reînnoadă, în lucrarea lor,
vechea tradiție culturală franceză care combină,
pentru cunoașterea și stăpînirea unei limbi, exi-
gențele dicționarului și cele ale gramaticii, aceasta
din urmă amplu deschisă asupra nevoilor cotidi-
ene ale practicării limbii în cauză. Avem de-a
face, de fapt, cu o listă alfabetică ce numără
aproximativ 3000 de verbe reperate în construcții
specifice, cărora li se evidențiază particularitățile
de flexiune și care sînt replasate în contexte vari-
ate ce pun în lumină un bogat eventai de sensuri:
modalitate de a trata informația în același timp
modernă și complexă, care face din Dicționar un
instrument de lucru prețios, aflat la intersecția
gramaticii cu lingvistica și a semanticii cu prag-
matica și traductologia.
Masivă, lucrarea universitarilor clujeni e pre-
cedată de o detaliată prezentare a coordonatoarei
și, oportun, de un tabel al simbolurilor utilizate,
precum și de alfabetul fonetic al limbii franceze.
Corpul dicționarului propriu-zis, ce se încheie la
pagina 667, e urmat de o tabelă exhaustivă a mo-
delelor de conjugare a verbelor, schematizată în
61 de tipuri, la care face trimitere fiecare articol.
Acest gen de dicționar nu e o noutate absolută
pentru cititorul român familiarizat cu problemele
limbii franceze. În 1978, Ovidiu Frînculescu
publica la editura Albatros un Dicționar al verbelor
franceze cu construcțiile lor specfice (496 de pagini),
republicat în 1984: o lucrare incontestabil merito-
rie, rezumînd stadiul cercetărilor asupra limbii de
la acea dată și care, în spiritul acestora, reprezintă
o abordare preponderent gramaticală a verbului.
Elementul de originalitate adus de Dicționarul pe
care-l recenzăm constă în combinarea perspec-
tivei morfo-sintactice cu cea lexical-semantică și,
în sfîrșit, cu o a treia, în care semantica întîlnește
practica traducerii: opțiune novatoare datorată
asimilării ultimelor cercetări de lingvistică și vizi-
bilă chiar în punerea în pagină a articolelor, mai
precis în dispunerea acestora pe trei coloane.
Coloana din stînga e un inventar morfo-sintactic
al construcțiilor în care intră verbul analizat în
articol; cea mediană o ilustrează pe prima printr-o
serie de contexte, facînd să conveargă criteriul
lexical și cel semantic, cu menționarea sensurilor
familiare și populare, acolo unde e cazul; în
sfîrșit, coloana din dreapta dă traducerea contex-
tuală a verbului în cauză. Pentru a da un exem-
plu, verbul arroser e semnalat în patru construcții
gramaticale: prima cu trei contexte, a doua cu
cinci iar ultimele două cu cîte două fiecare (ex.
cette plante s’arrose rarement = „a se stropi”; ce succes
s’arrose, fam. = „a se sărbători”, p. 73). Dacă între
construcția morfo-sintactică și nivelul contextului
lexical avem deseori o adecvare transparentă prin
mijlocirea unei pertinențe mental-semantice
(vizualizînd sintagmele: arroser l’ennemide
grenades, arroser le repas de vin blanc și arroser le jour-
naliste d’une grosse somme, fam., avem o imagine
constantă: cea a unui obiect adăugat unui altuia,
eterogen față de acesta și nu întotdeauna indis-
pensabil funcționării ansamblului), lucrurile se
schimbă atunci cînd contextul, el însuși determi-
nat gramatical, produce sensuri ce intră în dina-
mica generală a unui text sau în cea a traducerii.
Aici, sensurile selectate de context se deschid
într-o bogăție metaforică surprinzătoare, a cărei
recuperare prin traducere devine adesea dificilă.
Cum să traducem arroser son cefe de cognac? Prin
„a-și stropi cafeaua cu coniac”, „a-și lungi cafeaua
cu coniac” sau pur și simplu, prozaic, prin „a
pune coniac în cafea”?
O calitate deloc neglijabilă a Dicționarului
echipei clujene e prezența, în sînul articolelor, a
unui însemnat număr de sensuri familiare și po-
pulare (aproximativ a șaptea parte din total pentru
literele A, D și L, de exemplu). În funcție de ver-
bul prezentat, ponderea acestor sensuri e uneori
sporită: 5 din 11 la verbul arroser, 6 din 6 la
degringoler, 3 din 3 la lanterner, 5 din 9 la lecher, 5
din 7 la louper. dovadă a interesului autorilor pen-
tru limba vie și pentru aspectul ei oral.
Cărui public i se adresează dicționarul? În
primul rînd specialiștilor, elevilor și studenților
care sînt la curent cu problemele verbului în
limba franceză sau care doresc să-și aprofundeze
cunoștințele în domeniu; apoi, oricărui cititor cu
un nivel mediu de limbă dornic să poată consulta,
rapid și eficient, un instrument de lucru ușor de
manevrat și de plasat într-un raft de bibliotecă; în
sfîrșit, traducătorilor, care pot utiliza coloana a
treia ca pe un mic dicționar de sinonime: un pu-
blic prin urmare deschis și potențial numeros,
care nu are decît de profitat consultînd, în clipe
de studiu febril sau în răgazul unei lecturi plăcute
în limba franceză, un aparat intelectual de cea mai
bună calitate.
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 30 ♦ 1-15 decembrie 2003 |-
23
Interviu
„Năzuința spre estetic a fost
prezentă în tot ce am scris”
-	Domnule Mircea Opriță, cine primează, în
momentul de față, în viața dumneavoastră: scriitorul sau
diplomatul?
- Depinde de unde privești, iubite domnule
Azap. Mi-e greu să fac o separare și o ierarhizare a
muncii/muncilor mele de acum. Proiectele aflate în
plină derulare în instituția pe care o conduc la
Budapesta pretind să le rezerv cea mai mare parte
din timp. Rămân, totuși, marcat de o realitate
biografică indiscutabilă: scriitor sunt de vreo patru
decenii, așadar - boală lungă și grea, iar în diplo-
mația culturală, chiar dacă aflat la a doua misiune,
am împlinit abia trei ani. Prin forța lucrurilor, deci,
am rămas scriitor și după angajarea mea în Externe.
Printre ostenelile zilei, fac tot ce se poate pentru ca
uneltele creației să nu ruginească. Există câteva
proiecte literare pe care le dezvolt în continuare,
fiindcă le văd incluse firesc într-o operă ce mi se
potrivește și mă exprimă prin ansamblul fațetelor
ei. E adevărat că public mai rar ca odinioară. Nu
văd nici o tragedie în asta, dacă până la urmă ajung
să-mi editez cărțile așa cum mi le doresc. Dau un
exemplu: în ultimul an am redactat un text despre
postmodernismul SF - închipuie-ți că există și așa
ceva - și pe care l-aș fi putut tipări mult mai ușor
sub forma unui volumaș independent, adăugând
astfel în raft încă o carte. Am preferat să introduc
materialul nou, sub forma unui capitol aparte, în
ediția a doua a Anticipației românești. Aceasta din
urmă are peste 600 de pagini și pretinde editorului
un foarte serios efort financiar. Prin urmare, cartea
a mai întârziat. Am informații că apare chiar în
aceste zile. E un argument că scriitorul nu se negli-
jează, după cum și doplomatul cultural își face,
cred, în felul său datoria.
-	Ce înseamnă directoratul Centrului Cultural
Român din Budapesta? Cum sunt relațiile româno-
maghiare văzute din perspectivă culturală? Cât influ-
ențează politicul aceste relații?
- O precizare: instituția pe care o conduc s-a
numit Centru Cultural al României, și nu întâm-
plător. Presupun că s-a prevăzut eventualitatea ca
și alte instituții înființate în spațiul ungar să do-
rească să se numescă așa cum ai ortografiat dum-
neata în întrebare. Este ceea ce s-a și întâmplat: la
Gyula funcționează deja un Centru Cultural
Român, organizat de minoritatea românească de
acolo și care este, totuși, altceva decât instituția
oficială a statului nostru. Din câte știu, și în
proiectele de reorganizare a Fundației Gcjdu fi-
gurează perspectiva de înființare a unui Centru
Cultural Român la Budapesta, chiar în clădirile,
astăzi încă ruinate, ale proprietății respective.
Presupun că, mai devreme sau mai târziu, ideea
va prinde contur. Iată, deci, încă un argument
pentru o denumire în spiritul exactității.
Patronată de București, instituția noastră nu tre-
buie confundată cu niște inițiative particulare.
Trebuie să adaug acum că și acest nume, de
Centru Cultural al României, ni s-a schimbat de
curând. Odată cu intrarea în vigoare a Legii
Institutului Cultural Român, centrele din străină-
tate au primit la rândul lor denumirea și rangul
de institute. Există motive să credem că asta va
însemna, în timp, o benefică reconstrucție ope-
rată la nivelul proiectelor de diplomație culturală,
dar și ca ajustare a schemei de personal spre a
putea răspunde unor sarcini mai ambițioase. Nu
e tocmai plăcut să spun că, deocamdată, tot ce se
organizează și se desfășoară aici stă în seama a doi
diplomați și un intendent-șofer. Cam puțin, nu-i
așa? Directoratul instituției presupune, în con-
secință, și muncă de concepție, și eforturi de
organizare, și execuție practică, și un întreg mor-
man de corespondență, rapoarte, sinteze, propu-
neri, invitații, răspunsuri la oferte, colaborări in-
ter-instituții, contracte privind sediul și serviciile
necesare - o birocrație nu tocmai de nedescris,
dar apăsând greu pe umerii puținilor angajați de
acum. Sigur, nu îndrăznesc să sper că și Institutul
Cultural al României de la Budapesta va avea între
40 și 60 de angajați, ca Institutele Italian, Francez,
Goethe Institut și British Council. Mi-aș dori însă
ca forul tutelar prin lege, Institutul Cultural Ro -
mân de la București, împreună cu Ministerul
Afacerilor Externe, să găsească o soluție de per-
sonal prin care activitatea noastră, amplificată și
îmbunătățită în conținut, ar ajunge în chip mai
eficient la publicul destinatar.
Mă întorc la prezent, fiindcă pe acesta îl
vedem relativ clar, în vreme ce arhitectura de
viitor a diplomației culturale mai rămâne, deo-
camdată, pe planșetele altor foruri. Cu puținul ce
ne stă la dispoziție, am reușit câteva lucruri im-
portante. Mai întâi, o creștere numerică a activi-
tăților, ajunse, de la una singură pe lună, la patru
sau chiar mai multe, fiindcă unele manifestări
complexe ocupă adesea două zile consecutive în
săptămâna când le planificăm. A crescut diversi-
tatea, dar și nivelul valoric al acestor acțiuni. Am
bucuria să constat că destui oameni competenți în
domeniile lor au răspuns invitațiilor mele, permi-
țându-ne să prezentăm în capitala ungară aspecte
ce onorează fața culturală a României contempo-
rane. Mai mult, am reluat niște proiecte mai vechi,
din prima mea misiune, între care un program de
promovare a unor manifestări culturale din ținuturi
românești mai îndepărtate de granița cu Ungaria.
Dacă prin 1998 budapestanii au fost martorii
Zilelor Constanței, apoi ai Zilelor Nemțene, în
anul care a trecut de la revenirea mea am susținut
cu destul succes Zilele Iașului, ale Giurgiului și alte
manifestări asemănătoare. Nu e vorba, aici, de o
„discriminare pozitivă” în favoarea orașelor și
județelor de dincolo de arcul carpatic, fiindcă în
această toamnă avem programate și manifestări
complexe din Transilvania: Satu-Mare, Sălaj, ca și
un număr de expoziții, concerte, spectacole punc-
tuale, reprezentând personalități, artiști și formații
de pe întreg teritoriul țării. Avem ce arăta și, în
aceste condiții, Institutul nostru s-a putut lansa
într-un parteneriat, profitabil pentru imaginea
României, cu alte instituții culturale, ungare sau
europene, dintre cele acreditate la Budapesta.
Chiar dacă m-am lungit puțin, nu vreau să las
celelalte întrebări fără răspuns. Revenit în această
a doua misiune budapestană, constat, prin com-
parație, o reală îmbunătățire a relațiilor ungaro-
române, și nu doar sub aspect cultural. Aici, în
cultură, lucrurile sunt mai simple și mai limpezi.
Publicul care vine la manifestările noastre este,
cred, mai puțin contaminat de prejudecăți politice
și în bună măsură prevenit asupra valorilor pe
care i le oferim. Unii sunt români din Ungaria,
alții sunt maghiari strămutați din țara noastră la
■ Mircea Opriță
Budapesta și care au reluat bucuroși contactul cu
cultura spațiului în care s-au format. Există apoi,
între musafirii noștri, unguri autohtoni care nu
cunosc limba română, dar au avut ocazia să
descopere unele aspecte originale ale culturii
românești. Dar, să zicem că mentalitățile culturale
reprezintă un caz special. Constat, însă, că și în
societate s-au produs mutații de care politicul,
evident, nu este străin. Nu vreau să afirm că
ideile ultranaționaliste au pierit, ori nu mai
acționează, în Ungaria ca și la noi. Mai sunt și
formații politice care le exploatează în scopuri
electorale. Am, totuși, convingerea că discursul
lor a slăbit, iar ocaziile de a-l promova sunt mai
rare. Asta și din cauză că ecourile, susținerea pu-
blică a naționalismului vindicativ e, față de con-
textul anilor ’90, în regres. Faptul că ambele țări
se îndreaptă în aceeași direcție, europeană, pare să
fie tot mai clar cetățeanului de rând. E hazardat să
spun că prejudecățile istorice se lasă curățate din
minți cu ușurință. Când protestează public
împotriva Trianonului, organizatorii reușesc
întotdeauna să adune câteva sute de persoane dis-
puse să se agite la gardul ambasadei române, dar
nu zeci de mii, ca odinioară. Uite, să-ți povestesc
o întâmplare. Conduceam, la un moment dat,
niște prieteni din țară prin cunoscuta Piață a
Eroilor (și a Mileniului ungar), năpădită de turiști
spanioli și germani. Confundați cu aceștia de o
bătrânică știrbă, îmbrăcată la fel de modest ca
săracii de pretutindeni, am avut surpriza să fim
întrebați, în momentul când s-a lămurit asupra
naționalității noastre, „când au ăia de gând să le
dea odată înapoi Ardealul”. Am înțeles însă destul
de repede că pe ea o interesa să ne vândă niște
împletituri făcute în casă, existența ei zilnică
având mai degrabă tangențe cu acestea, decât cu
sloganurile naționaliste rutiniere. Iată, Caragiale e
mare peste tot în lumea asta, dar nu cu politichie
în stil Efimița și conu’ Leonida se face astăzi
politică modernă. Faptul că am fost primiți în
NATO spune multe și ungurilor, iar intrarea
noastră în Uniunea Europeană, lângă ei și ceilalți,
va limpezi lucrurile complet. Au să se schimbe
inevitabil niște mentalități. Și la noi, și la ei. Așa
cum, la Cluj, mă înțeleg foarte bine cu familia
maghiară care îmi este vecină de scară, ne vom
trezi cu toții, români din România și unguri din
Ungaria, vecini de scară în Blocul European,
24
-1 TRIBUNA ♦ nr. 30 ♦ 1-15 decembrie 2003 |-