Black Pantone 151 CVU
serie nouă • anul II • nr. 28 • 1-15 noiembrie 2003 • 10.000 lei
RIBUNA
revistă de cultură
Apare sub egida Consiliului Județean Cluj
V *
i lustrația
numărului
Lucrări premiate la
a IV-a Bienală
Internațională de
Grafică Mică
Cluj - 2003
Călători din spațiul
românesc în Occident
(sec. XVII-XX)
Eugen Denize
Attila Varga
Black Pantone 151 CVU
Tribuna
Director fondator:
Ican Slavici (1884)
Revista apare bilunar, cu sprijinul
Centrului de Studii Transilvane Cluj
și al Ministerului Culturii și Cultelor .
Consiliul consultativ
AL REDACȚIEI TRIBUNA
Diana Adamek
Mihai Bârbulescu
Mircea Borcieâ
Aurel Codoban
Victor R. Gonstantinescu
Ion Cristofor
CĂLIN FELEZEU
Monica Gheț
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Pavel Pușcaș
Ioan Sbârciu
Alexandru Vlad
Redacția
I.	Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ican-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae SucalA-Cuc
Aurica Tothâzan
Tehnoredactare:
Edith Fogarasi
Redacția și administrația:
3400 Cluj, Str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: cst@easynet.ro
ISSN 1223-8546
P rimim la redacție_________________________
Referințe critice
sau munca din spatele cortinei
■ Daniela Todor
n primăvara anului 2003 am luat hotărârea de
a lansa o anchetă pe „piața" cercetării literare,
ca o necesitate absolută de validare a unui
sector de activitate al departamentului bibliografic
al Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian
Blaga“ din Cluj. Atunci simțeam nevoia acută de
a re-semnifica și re-evalua o lucrare care, știam
prea bine, și-a câștigat demult și cu prisosință
dreptul la existență: Referințe critice. Istorie și critică
literară. Schimbările care au avut loc în domeniul
biblioteconomiei și științei informării au afectat
în bună parte și activitatea serviciului bibliografic;
au apărut proiecte comune mai multor biblioteci,
noi priorități de informare a utilizatorilor, parta-
jarea descrierilor bibliografice. Munca colectivu-
lui de la Referințe critice era afectată de însăși per-
cepția asupra acestei lucrări: veche, neschimbată,
moștenire a trecutului, o fosilă vie într-o lume în
schimbare... În fiecare an se descriau analitic zeci
de periodice cu o meticulozitate remarcabilă, con-
sumatoare de timp și personal. Dacă în anii ’80
la această bibliografie lucrau 8-10 persoane pen-
tru a prelucra articole din aproximativ 60 de peri-
odice, în deceniul următor numărul bibliotecar-
ilor s-a diminuat treptat, fie prin plecarea unora și
neînlocuirea lor, fie prin apariția unor noi
proiecte care au solicitat o redistribuire de per-
sonal. Din această cauză s-a ajuns în situația ca
decalajul între data de apariție și anul bibliografiat
să crească entropic ajungând până la 10-11 ani!
Apariția unor dicționare literare, cum este
Dicționarul scriitorilor români sau mai recentul
Dicționar analitic de opere literare românești, a readus
lucrarea noastră în actualitate, nu neapărat tem-
porală, ci mai ales ca subiect de discuție. În
Dicționarul scriitorilor români, vol. I și II, se mențio-
nează în NOTĂ faptul că autorii au consultat
statornic Referințele critice editate de Biblioteca
Centrală Universitară și acest lucru se datorează
respectului față de rigoarea științifică și fair-play-
ului, pe care îl au coordonatorii: „Întrucât această
listă nu conține bibliografii, ne mărginim să sem-
nalăm larga utilizare, de către autorii DSR, a
seriei de Referințe critice (1966-1989), indici elabo-
rați și multigrafiați la Biblioteca Centrală
Universitară ‘Lucian Blaga’ din Cluj“. Nu același
lucru se întâmplă în cazul Dicționarului analitic de
opere literare românești, unde nu apare nici o
mențiune a utilizării acestei lucrări bibliografice,
în situația în care la sfârșitul fiecărei opere anali-
zate apar „Referințe critice“, adică exact datele
bibliografice oferite de lucrarea noastră. Ca să dau
un exemplu la întâmplare, la sfârșitul comenta-
riului volumului de poezii Niagara de plumb, al
Danielei Crăsnaru, referințele critice prezentate
se regăsesc în totalitate în volumele din 1985 și
1986. Chiar dacă sursele secundare de informare
sunt condamnate a priori la un qvasi anonimat iar
producătorii unor astfel de instrumente de cerce-
tare își asumă cu bună știință acest statut, în
cazul de față este atât de neelegant, neprofesionist
și nelegal să nu faci trimiterile de rigoare în cazul
utilizării și tipăririi parțiale sau integrale a unor
informații, chiar dacă ele provin dintr-o sursă
secundară.
Pe lângă faptul că am dorit să sesizăm nere-
gulile care se petrec, din păcate, și la nivelul acti-
Durja Demartini (Croația) Premiu Ex aequo
vităților intelectuale, nu numai în plan politic,
economic sau social, dorim să reiterăm valoarea și
mai ales utilitatea acestei lucrări bibliografice.
Sperăm ca rezultatul anchetei lansate în vară să
devină semnificativ în această toamnă o dată cu
începerea anului universitar. Până acum, 14
răspunsuri date de cadre didactice universitare,
cercetători și studenți atestă faptul că ei „consi-
deră că pentru procesul instructiv-educativ și
pentru activitatea de cercetare din domeniu este
absolut necesară indexarea bibliografică a publi-
cațiilor apărute în perioada 1993-1999“, perioadă
rămasă nebibliografiată. Vor urma, sperăm, alte și
alte răspunsuri care să ne „oblige“ să ne revizuim
atitudinea față de tradiție, când ea este bună și
mai ales necesară. Din anul 2000 departamentul
nostru a devenit partener al proiectului „Baze de
date România", unde sunt regăsibile și referințele
critice. Această bază de date, ca de altfel toate
informațiile bibliografice on-line, poate fi acce-
sată din pagina web a bibliotecii.
În situația în care între 1990-2000, Bibliografia
Națională, seria Periodice, nu a mai indexat arti-
colele din periodice, în situația în care mai apar
dicționare literare și alte lucrări de critică literară
care au nevoie de cercetarea noastră, dar mai ales
în măsura în care ne simțim obligați să conti-
nuăm a face cunoscută producția academică
românească, lucrări bibliografice precum
Referințele critice își au rostul și își îndeplinesc
menirea.
■
1 TRIBUNA ♦ nr. 28 ♦ 1-15 noiembrie 2003 |~
Black Pantone 151 CVU
editorial
O sărbătoare a demnității de scriitor
„Zilele Revistei Familia“
■ Ștefan Manasia
Nu o dată am deplâns starea publicațiilor
culturale, nu o dată ne-am manifestat
uimirea față de eroismul celor care -
într-o vitregie ce pare a se eterniza - reușesc să
aprovizioneze chioșcurile și tarabele cu un alt fel
de discurs, situat dincolo de mizerabilismul,
pornografia, șantajul și scandalul din care se con-
struiește presa cotidiană românească. Apoi, revis-
tele culturale însele se văd concurate de tot soiul
de fițuici cu veleități artistice, editate de christoși
sau eminescu județeni care, printr-o complicată și
încă neluată în serios fraudă intelectuală, reușesc
să mai “ciupească” doi-trei amatori de literatură,
de arte plastice etc. Ca în bluesul lui Alexandru
Andrieș despre cei zece ziariști pe care diverse cap-
cane întinse de sistem îi scot, rând pe rând, din
joc.
Dintre revistele ce-și păstrează blazonul și
prospețimea, încântându-ne număr de număr,
Banatul oferă trei: Orizontul timișorean - în
curând va ajunge, probabil, să se vândă pe banc-
note scoase din circulație, costă, incredibil!, doar
2000 de lei -, arădeana Arca și bihoreana Familia,
cea din urmă făcând, fie și numai prin titulatură,
parte din patrimoniul cultural național. Că
lucrurile stau, deloc rău, așa, ne-o demonstrează
și interviul luat, în numărul 24 al Tribunei, poetu-
lui Ioan Moldovan, redactor-șef al revistei care “a
găsit soluția finanțării în plan local prin asimilarea
ei unei instituții subvenționate substanțial de la
bugetul Consiliului Județean. E corect însă a pre-
ciza că Familia e o instituție de cultură care
Borbala Kovats (Ungaria)
Diplomă de Onoare
aparține, ca să zic așa, istoriei culturale naționale
și acest statut al ei a contat enorm în aprobarea
administrativă a soluției amintite”. A glisa
inteligent între tradiție și contemporaneitate
înseamnă, pentru câteva publicații din Provincie,
compromisul necesar supraviețuirii.
Dar reviste ca Familia, Steaua sau Vatra reușesc
să reziste cu minimum de amestec al “forurilor
locale” în bucătăria redacțională, zugrăvind mai
puțin icoane cu “sfinți” autohtoni, angajându-se
însă, cât se poate de serios, în bătăliile culturale
ale momentului. Deschise noutății, controver-
selor, temelor uneori ignorate cu bună știință,
ele-și dezvăluie utilitatea și (re)câștigă interesul
publicului cititor.
De această normalitate instaurată în haos, de
acest firesc incredibil în vremuri de (vai, limba de
lemn!) tranziție, ține și sărbătoarea organizată
anual în orașul de pe malul Crișului, intitulată
“Zilele Revistei Familia ”. La Oradea, prin urmare,
se adună, de treisprezece ani, prieteni și colabora-
tori ai redacției, poeți, prozatori, dramaturgi și
critici, oameni care - la modul colocvial - dezbat
problemele breslei, capătă și “vând” știri, țes vălul
anecdoticii literare, întreținând vie stafia coerenței
unei lumi bulversante, a mediului scriitoricesc de
la noi. Timp de două zile, 16-17 octombrie a.c.,
scriitori (și) prieteni s-au întâlnit într-o ambianță
neprotocolară, au schimbat adrese și texte, par-
ticipând - totuși conștiincios - și la cele două
manifestări trecute în program de către organiza-
tori. În după-amiaza primei zile, la Muzeul Țării
Viola Tycz (Polonia)
Marele Premiu
Crișurilor, într-o sală neîncăpătoare (mai ales)
pentru publicul tânăr, a avut loc colocviul pe
tema Provocarea literaturii. Sintagma generoasă în
înțelesuri a fost descifrată/ deconstruită, în inter-
venții orale sau scrise, de către criticul Ion Simuț,
poeții Ioan Moldovan și Traian Ștef, romancierul
polițist George Arion, poetul și editorul
Alexandru Mușina, poeții brașoveni Doina loanid
și Andrei Bodiu (din partea revistei Interval),
prozatorul Daniel Vighi, universitarul Mircea
Mihăieș și tânăra colaboratoare a Orizontului,
Cristina Chevereșan, criticul Grigore Scarlat, iar,
dintre clujeni, prozatorul Radu Țuculescu și “tri-
buniștii” loan-Pavel Azap și subsemnatul. Dintre
temele abordate, multe au generat discuții
polemice, dezacorduri amicale, porniri retorice
continuate ulterior în restaurantul hotelului
“Terra”, unde invitații au fost cazați. În dimineața
celei de-a doua zile, scriitorii s-au întâlnit cu ele-
vii Colegiilor Naționale “Emanuil Gcjdu” și
“Mihai Eminescu” și cu studenții de la Litere,
dialogând liber și citind din creația proprie. Am
admirat, cei care am ales “Gojdu”, dicția savantă,
contrapunctul, tăcerile mânuite în lectură de poe-
tul Viorel Mureșan.
În orașul de pe malul Crișului, timp de două
zile, scriitorii și-au aflat o casă, au fost înfiați de
publicul și colegii lor de breaslă orădeni. La vre-
muri de tranziție, această manifestare - lipsită de
prețiozitate și pompierism, de veleitarismul ce, de
multe ori, se cuibărește într-o urbe provincială -
este semnul normalității instaurate curajos într-o
țară unde din ce în ce mai mulți părinți își sfătui-
esc odraslele să se facă patroni sau fotbaliști.
Urăm orădenilor să continue ceea ce, atât de
bine, au început: o revistă elegantă, de neînlocuit,
un proiect editorial ambițios (“Biblioteca Revistei
Familia”) și o sărbătoare a demnității de scriitor,
“Zilele Revistei Familia”.
■
1 TRIBUNA ♦ nr. 28 ♦ 1-15 noiembrie 2003 |~
3
Black Pantone 151 CVU
translații
Revizitând Greenelanda
■	Virgil Stanciu
Televiziunile nu dețin monopolul asupra
reluărilor, chiar dacă abuzează de ele,
reprogramând ad nauseam un număr relativ
restrâns de filme, °tiute de noi pe de rost. Editurile
reiau °i ele, prin forța lucrurilor, unele titluri cu
potențială priză la public, în special din producția
de carte de dinainte de 1989, nu atât de anostă pe
cât se crede. Cele două colecții majore de traduceri
de beletristică ce s-au impus în ultimii ani, “Cartea
de pe noptieră” (Humanitas) °i “Biblioteca Poli-
rom” alternează titlurile noi cu reeditări ale unor
cărți publicate în zilele ei de glorie de Editura
Univers. Un act normal de cultură, de data asta,
pentru că unele titluri n-au mai fost retipărite din
anii cincizeci sau °aizeci, devenind rarități la care
generațiile tinere acced cu dificultate. Un act de
cultură care trebuie salutat, în special când este
vorba de relansarea pe piață a unor opere aparți-
nând clasicilor moderni, statură pe care o deține,
incontestabil, °i Graham Greene. Editura “Poli-
rom” î°i răsfață cititorii cu ediții noi ale romanelor
Americanul liniștit °i Comediantii, scrieri socotite
oarecum periferice în canonul greenean, dar întru
totul caracteristice tipului de proză practicat de cel
care a fost, probabil, cel mai mare romancier al
Angliei postbelice. Ținând cont de faptul că tra-
ducerile lui Radu Lupan °i Petre Solomon au fost
publicate inițial în 1958, respectiv 1979, °i că de
atunci, după câte °tim, nu au mai fost reluate, con-
siderăm că inițiativa editurii Polirom este absolut
salutară, ea dovedind °i o bună orientare a echipei
editoriale în problemele de marketing. Sunt indicii
(bunăoară, asemănarea grafică a coperților) că edi-
tura intenționează publicarea unei integrale
Graham Greene, cu care prilej, nădăjduim, vor
apărea în versiuni române°ti °i unele capodopere
netraduse până acum (în pofida faptului că G.
Greene a beneficiat, față de alți autori contempo-
rani, de un tratament preferențial înainte de
1990), cum sunt The Power and the Glory, The End
of the Afair sau The Honorary Consul.
La moartea lui Greene, survenită în 1991, lite-
ratura britanică s-a trezit cu un vid de putere lite-
rară, sesizând abia odată cu dispariția sa impor-
tanța °i ponderea romancierului, în special pe
e°ichierul literelor universale. Jocul de societate
care a urmat, constând în ghicirea romancierului
Kuniko Satake Japonia) Diplomă de Onoare
care avea să atingă o cotă de popularitate compa-
rabilă, a rămas nefinalizat: se pare, oricum, că
vremea pronosticurilor °i clasamentelor literare a
trecut, în ciuda magnetismului lor irezistibil.
Reputația lui Greene, însă, în loc să scadă după
apusul său, a crescut. Nu vorbesc numai despre
locul central pe care îl ocupă proza sa în pre-
ocupările unor critici (bunăoară revenirea obse-
sivă la ea, ca la o lecție a maestrului, a unui David
Lodge), ci °i de modul în care imaginarul colectiv
continuă să găsească sugestii, ba chiar verdicte
presciente, în opera sa romanescă, de refolosirea
pove°tilor ticluite de el de către industria cine-
matografică, care le °i înveste°te cu semnificații
strict contemporane (vezi filmele The End of the
Afair, al lui Neil Jordan din 1999 °i The Quiet
American al lui Philip Noyce din 2002). Dar °i
mai vechiul Comediantii, de Peter Glenville
(1967), cu o distribuție imbatabilă: Elizabeth
Taylor, Richard Burton, Peter Ustinov etc.
Americanul liniștit are toate ingredientele roma-
nelor captivante semnate de Graham Greene: un
decor exotic (Vietnamul anului 1952), o situație
politică tensionată (războiul dintre armata colo-
nială franceză °i comuni°tii din Viet Minh), per-
sonaje aflate în poziție de observatori (aparent)
neimplicați în conflict, Thomas Fowler (excelent
interpretat în filmul lui Noyce de un Michael
Caine aflat în amurgul carierei) °i Aidan Pyle,
americanul din titlu, aparent angajat în cauze
umanitare, dar care (ca °i țara sa peste cinci-
sprezece ani) se va lăsa antrenat în acțiuni dezas-
truoase pentru găsirea unei a treia căi. Și mai
interesant, pe acest fundal este proiectată o
poveste de dragoste dintre cele care structurează
de obicei orice proiect epic: iubirea competitivă a
celor doi pentru frumoasa vietnameză Phuong
(Phoenix), pe care Pyle ar vrea s-o ia de soție °i s-o
ducă în America, în timp ce Fowler nu-i poate
oferi decât condiția de amantă perpetuă, opunân-
du-se, în subteran, prin dorința sa de a rămâne cât
mai departe de Londra, în Saigonul reveriilor opi-
acee, aspirațiilor fetei de a fugi de provincialism °i
de a-°i câ°tiga respectul de sine. Așadar, războiul
(°i terorismul) °i iubirea se unesc într-o rețetă
narativă ce nu poate da gre°. Fowler, cu înțelepciu-
nea sa dezabuzată de om aflat la sfâr°itul carierei
de reporter - în cursul căreia se presupune că a
cunoscut toată mizeria °i suferința speciei umane
- este naratorul-personaj, iar prezentarea de către
el a evenimentelor °i a protagoni°tilor acestora
merge în paralel cu reflecțiile sale (mai ales de
natură morală) °i cu trezirea treptată a con°tiinței
sale de om responsabil atât pentru viața sa (Fowler
pare a fi renunțat la orice ambiție), cât °i pentru a
altora. Fowler î°i dă seama din ce în ce mai acut
de ambiguitățile morale ale tuturor acțiunilor,
forțat fiind să renunțe la neutralitatea sa precară
(atât în problemele politice, cât °i în cele senti-
mentale) °i să participe activ la detensionarea
situației (uciderea lui Pyle devine posibilă datorită
unui compromis făcut de Fowler cu propria-i
con°tiință). Zguduirile de acest tip, trecerea de la
observația placidă, de la complacerea într-o inac-
tivitate blazată, la acțiunea semnificativă °i parti-
zană (ca să fii uman, trebuie să iei, mai devreme
sau mai târziu, partea cuiva, spune autorul) sunt
întorsături ale intrigii consecvent repetate în sce-
nariile folosite de Greene. Americanul liniștit este
mai puțin o diagnoză a stării politice a prezentu-
lui narat °i mai mult un roman profetic despre
zădărnicia angajării militare europeano-americane
în Asia de Sud Est. Poate că cel mai puternic sen-
timent ce se degajă din paginile lui este acela al
impenetrabilității spiritului °i psihicului asiatic,
pe care politicianul alb (Pyle) încearcă în van să le
ajusteze în funcție de anumite teorii idealiste
prestabilite. O figură insolită în economia nara-
țiunii (dar un rezoner a cărui prezență poate fi
depistată în multe alte romane ale acestui autor)
este platonicul comisar Vigot, care trebuie să se
rupă din lectura eseurilor lui Pascal pentru a-°i
ancheta cazurile °i cu a cărui gură Greene roste°te
multe dintre gândurile sale cu valoare aforistică.
Era normal ca asupra romanului Americanul liniștit
intervenția americană în Vietnam °i în special
deznodământul dezastruos al acesteia să
proiecteze fascicolul de raze a unei reinterpretări
mult mai politizate decât °i-ar fi dorit autorul.
Aproape aceea°i formulă - a evenimentelor
politice trăite pe pielea lor de un grup de oameni
care doresc, fără a reu°i, să se țină la distanță -
este folosită în romanul Comediantii, a cărui ac-
țiune se desfă°oară într-o altă zonă a planiglobu-
lui socotit de Greene scena vastă a romanelor
sale: Haiti în timpul dictaturii lui Papa Doc
Duvalier. Neîndoielnic, pentru catolicul Greene
pervertirea moralei religioase într-o țară emina-
mente catolică din America Centrală a fost un
fenomen fascinant. Dar împletirea cre°tinismului
cu sângeroasele (mai degrabă morbidele) ritualuri
păgâne ale religiei voodoo nu constituie decât o
parte a atracției perverse exercitate de acest
roman. În fond, povestirea peripețiilor celor trei
anglo-americani - cu numele cele mai banale,
Brown, Smith °i Jones - care se a°teptau să
găsească, reproduse, în Haiti, standardele civiliza-
ției europene °i dau peste domnia arbitrarului °i a
iraționalului, plătind, unii dintre ei, cu viața
cunoa°terea demonicului, nu este decât modali-
tatea de a evidenția caracterul inuman al totalitar-
ianismului, renunțarea la umanism, cufundarea
grotescă în mistica puterii. Brown, naratorul din
acest roman (Greene neagă, într-o scrisoare trim-
isă editorului său °i publicată în loc de introducere,
existența vreunei intenții de a identifica naratorul
cu autorul prin botezarea naratorului cu numele
unei culori). Brown, ca °i comisarul Vigot din
celălalt roman, ar fi putut fi duhovnic, în a°a
măsură ceilalți protagoni°ti, mult mai puțin noro-
co°i, simt nevoia să i se destăinuie °i să i se explice.
Ca °i Fowler față de Pyle, el are față de Jones °i
Smith avantajul de a fi trăit mai mulți ani în Haiti,
de a cunoa°te mentalitățile, oamenii °i cutumele,
regulile °i prohibițiile nescrise °i, prin urmare, de a
se putea păzi. “Maiorul” Jones, pe de altă parte,
personaj misterios °i dubios, cu poziție morală
incertă (croit din stofa preotului alcoolic din Puterea
și gloria) se apropie de Pyle prin dorința de a se
împlica (în ascuns) °i prin destinul său tragic.
Ca °i în alte romane, transplantând noțiuni de
morală cre°tină în lumea agitată politic °i militar a
secolului XX (pe care, afirmă critica, opera lui
Greene l-a ilustrat mai bine decât oricare alta),
autorul vorbe°te despre enorma prăpastie dintre
ideal °i efortul omenesc, despre slăbiciunile
umane în raport cu divinitatea, creând legende cu
instrumentarul thriller-ului contemporan.
Cele două cărți au fost traduse de doi angli°ti
din vechea generație care °i-au înscris în palmares
nenumărate tălmăciri din literaturile de expresie
engleză. Ca profesioni°ti ai acestei dificile arte,
Radu Lupan °i Petre Solomon au realizat versiuni
impecabile, fluente °i cu sunet românesc firesc °i
după scurgerea atâtor ani.
■
4
1 TRIBUNA ♦ nr. 28 ♦ 1-15 noiembrie 2003 |~
Black Pantone 151 CVU
dl genda pignastyl__________________
Reflexia în ecranul PC a unui
Narcis postmodern, M.C.
■ Ștefan Manasia
De la con-strângerea într-un volum a arti-
colelor și eseurilor “volubiliste” ale Simo-
nei Popescu (în Volubilis, Ed. Paralela 45,
1998), nu am mai citit o carte de publicistică liter-
ară atât de lipsită de complicații și prețiozități acad-
emice, atât de liberă și de proaspătă, atât de non-
conformistă și vizionară, ca Pururi tânăr, înfășurat în
pixeli, ultimul op semnat de Mircea Cărtărescu și
apărut, bineînțeles, la Editura Humanitas, în 2003.
Cu hărnicia-i cunoscută, demnă de un autor occi-
dental mai degrabă, M.C. se menține în atenția
publicului (a admiratorilor și numeroșilor săi
detractori, ar spune chiar el), trimițând în librării,
aproape anual, volum după volum, poezie, proză și
eseistică (într-un sens mai larg) literară. Cititorii
“dependenți” se pot, deci, declara mulțumiți, pri-
mindu-și “pliculețul de heroină” sau noul PC
Game, după cum adversarii se vor tulbura iarăși,
nereușind să înțeleagă cum este posibil ca, într-o
“gâlceavă” literară aproape permanentizată la noi,
cineva să stea liniștit pe margine și să scrie, nicio-
dată sub un anumit standard, respectând implicit
marca și cumpărătorul: “Nu vreau să rămân în azilul
de bătrâni al istoriilor literare” (p.5), declară ritos
M.C. în prologul volumului, și-și va pune iarăși în
funcțiune întreg arsenalul de metafore și poves-
tioare autobiografice delirante, de imagini și teorii
dragi, chiar de clișee dragi, toate menite să
stârnească venerația dinaintea scriiturii totale, să pa-
ralizeze și să hipnotizeze. Să uimească. Va aluneca,
iarăși, ca un acrobat, între palierele cele mai
diverse, de la scientismul rece și calculat la neore-
alismul de film fellinian, de la observațiile de ento-
molog amator, .. .nabokovian, la descrierile
metafizice venite din Chirico.
Pururi tânăr, înfășurat în pixeli grupează articole
și eseuri poematice, construite într-o bulimie
tipic postmodernă, într-o lăcomie de a ști/ spune
tot, pe teme de: critică, istorie, teorie și sociologie
literară, muzicologie, entomologie, fotbal, cine-
ma, pedagogie, political correctness ș.a.m.d. Idolul
căruia îi sunt închinate este Bucureștiul “de
D. Capobianco (SUA) Diplomă de Onoare
ziduri și glorii”, topos personal(izat), erotic și
asexuat, damnat și providențial, matrix a literaturii
și existenței lui M.C., tumoare și organ delicat.
Există, în primele articole ale cărții, un Bucu-
rești narativ și biografic, cenușiu și totodată ilumi-
nat, prin care pătrundem în rețeaua secretă de capi-
lare a prozei cărtăresciene - autorul aproape că ne
convinge de autenticitatea unor experiențe/ revela-
ții, a unor situații și locuri, clădiri și personaje care,
preț de o clipă, coboară din text în realitate, pentru
ca mai apoi să capete o nouă identitate ficțională.
Este aceasta una dintre mărcile scriiturii lui M.C.:
locuri (Silistra, Colentina, Grădina Icoanei, Ștefan
cel Mare) și personaje (Gina sau D. “vingt ans
apres”, “Ma’am Catana”, “nenea Nicu Bă”,
“Victorița, hoața de buzunare”, Sanda etc.) revin
frecvent în prozele/ articolele sale, (uneori) ușor
retușate, părând a participa la scrierea, în urma
unor experimente succesive, a Cărții, “mai nebu-
nească decât Veacul de singurătate, mai profundă decât
Castelul, mai nesfârșită decât Căutarea timpului pier-
dut" (p.196). Va rămâne, însă, amară și reală pentru
ambiția scriitorului nostru, Ruina unei utopii (după
titlul articolului din care am citat). Eseul exemplar
pentru Orașul genitor și devorant este Bucureștiul
meu, publicat mai întâi în Lettre internationale (ediția
românească, urmată de cea germană): locul dă
naștere unui ghem de senzații și viziuni (ca în
Blecher, “locurile blestemate”), de accese de para-
noia și nostalgie, se hrănește din fantasmele și dis-
perarea celui care e conștient că “nu i s-au dat”
Dublinul lui Joyce, Buenos Airesul lui Borges,
Alexandria lui Durrell. Amintirile lui M.C. sunt
deformate de o lupă gigantică, devin revelații și
profeții, condimentate cu aroma nebuniei,
amintind (și continuând) texte scrise de romanticii
germani, de Strindberg, Jung, Săbato, sau de volu-
mul postum al lui Gellu Naum, Despre interior-exte-
rior: dialog cu Sanda Roșescu (Ed. Paralela 45, 2003).
Universul cărtărescian pendulează între complicate
alchimii lexicale argheziene și peisaje nesfârșite,
spectrale, vide, dezumanizate, inspirate de pictura
lui Giorgio de Chirico sau Monsu Desiderio.
Al doilea “ciclu” major al cărții - recompus din
articolele pe care autorul le aruncă între piesele de
puzzle ale Cuprinsului - ar putea fi intitulat
“Poezia”: ar figura, aici, cronicile literare (despre
cărți semnate de Simona Popescu, T. O. Bobe),
“medalioanele” (Șt. Aug. Doinaș, Nichita Stănescu,
Gellu Naum, Mircea Nedelciu), precum și textele
teoretice, analizele realiste (și confirmate parțial de
timp), ca Poezia. O previziune. Bunăoară, amenințată
de Show-Biz-ul universal, concurată de difuzarea
“în rețea” a unei puzderii de produse intelectuale,
poezia are două “soluții” pentru a supraviețui, “în
condițiile în care metaforismul modernist, deși încă
foarte practicat, îmi pare a nu mai avea importanță
pentru istoria formelor poetice. Ambele soluții sunt
mimetice (...). Prima va merge pe mimesis al
prozei, va fi biografie narativă, ostentativ <<sin-
ceră>>, <<nesofisticată>>, va alege amănuntul
aleatoriu, va produce sens din lipsa aparentă de sens
și lirism din cenzurarea oricărui lirism. Va fi hiper-
realistă, antiintelectuală, antiestetică. Dimpotrivă un
mimesis al poeziei înseși, și prin aceasta al culturii,
este a doua direcție poetică. Ea va revalorifica, va
recicla în totalitate formele poetice anterioare (...)”
Lâszlo Feszt (România) Diplomă de Onoare
(pp. 76-77). Sunt, de fapt, liniile de forță pe care
poezia română a evoluat din 1990 - anul scrierii
articolului - încoace. Într-un singur punct nu sunt
de-acord cu autorul: cea de a doua direcție nu a
fost încă fructificată (dacă scoatem din discuție
Levantul și câteva sonete din Hinterland-u\ lui Alex-
andru Mușina), iar cronica encomiastică la volumul
lui Sorin Gherguț, Time out, nu face decât să mă
confirme. Mărinimia lui M.C. față de unii prieteni
poeți nu are, uneori, nimic măreț. Jerbe de imagini,
de asociații și analogii le “umflă” acestora cota, le
asigură “desfacerea” pe “piață”, criticul promovând
nu o dată producții de genul: “ce-ar zice Noica/ să
mă vadă scriind versuri pentru Laura Stoica?”
I-ar mai putea fi reproșate autorului unele sin-
tagme recurente și enervante, ce nu au nimic de-a
face cu umorul (“faimoasa pareză facială”, “faptul
astral al vieții mele”, etern reluatele descrieri
anatomice etc.): orice scriitor când se laudă peste
măsură devine cel puțin stângaci. Idem, lamentațiile
de eternă Casandră a literaturii române, tristețile de
Narcis postmodern, bătrânețile de Hanibal urmărit
de legiuni zgomotoase. Dacă la Celine, veninul se
transforma în nectar (literar), amărăciunea cărtăres-
ciană dă pagini lâncede, lipsite de “credibilitate”
(narativă). Rămân însă destule istorii fascinante,
spumoase, de un umor nabokovian-salingerian, pe
care, sper, le va descoperi cu încântare și cititorul
acestui volum: povestea tahistoscopului, povestea
dușului non-laodicean (o capodoperă de inter-
pretare a unui text literar, pe care orice universitar
va invidia-o), povestea lucrului în sine și a scărpină-
toarei. Rămân destule pagini autentice dedicate
unei umanități mutilate și totuși luminoase, spiri-
tualizate prin suferință, pasoliniene: lumea maha-
lalei, muncitorimea, țiganii, copiii supuși violenței.
Sunt pagini în care strălucește marele condeier, în
care M.C. își cenzurează fervorile manieriste și
umorile, în favoarea unui biografism cu implicații
sociale care îl apropie de cei mai tineri scriitori.
P.S.: Personajul textului de mai sus, M.C., este
identic cu entitatea M.C. dinJurnalul lui Mircea
Cărtărescu, ale cărei drame și obsesii le continuă
pe un alt palier, de la criza scrisului la ingrati-
tudinea universală.
■
1 TRIBUNA ♦ nr. 28 ♦ 1-15 noiembrie 2003 |~
5
Black Pantone 151 CVU
A	f l • o . fl xv.xx.
^C alatori din spațiul romanesc in Occident (sec. XVII-XX)
Dacă vara e sezonul călătoriilor, tot așa toamna e
sezon de colocvii, mai ales pentru istorici. Nu mai
puțin de trei asemenea man festări s-au de.fășurat în
prima parte a lunii septembrie la Chj. între ele, cel
oiganizat de Universitatea „Babeș-Bolyai“ și
Institutul Cultural Român (prin Centrul de Studii
Transilvane) a avut ca temă un subiect aparent de
vacanță: Călători din spațiul românesc în
Occident (secolele XVII-XX).
Asociată mai curând cu loisirul, călătoria s-a
dovedit a pune probleme dintre cele mai serioase. Cel
puțin așa a apărut în comunicările și discuțiile din cele
două zile de lucrări (10-12 septembrie); ca o complexă
și incitantăprovocare.
Cei familiarizați cu preocupările istoricilor de la
noi știu probabil că de astă-dată sensul călătoriei a fost
oarecum schimbat. Există o tradiție a inventarierii și
studierii impresiilor de călătorie ale străinilor despre
noi. O colecție de documente întinsă pe mai multe vol-
ume se ocupă de Călători străini despre Țările
Române, iar o obsesie destul de răspîndită e ocupată
să cjle cu primul prikj „cum ne văd ei1'.
Calatori romani în Spania
secolului al XIX-lea
■	Eugen Denize
n cadrul general al istoriei relațiilor româno-
spaniole, contactele directe stabilite între cele
două popare și spații geografice, în diferite
momente și etape ale evoluției lor, au avut o
importanță fundamentală și, în acest sens, un rol
deosebit a revenit călătorilor, indiferent dacă
aceștia au lăsat sau nu mențiuni scrise despre cele
văzute și aflate în timpul peregrinărilor lor.
Secolul al XlX-lea a reprezentat, fără nici o
exgerare, un moment culminant în ceea ce pri -
vește prezența românilor în Spania, aceștia con-
tribuind în mod hotărâtor la răspândirea cunoș -
tințelor despre îndepărtata țară iberică atât în cul -
tura noastră, cât și în rândurile opiniei publice ro-
mânești. Acest lucru este explicabil dacă avem în
vedere faptul că acest secol a reprezentat racorda-
rea totală, organică și definităvă a spațiului româ-
nesc la marile curente ale gândirii și clturii euro-
pene. Acum Țările Române, și mai târziu Româ-
nia, cunosc o dezvoltare fără precedent în toate
domeniile de activitate. Realizările economice
sunt însoțite permanent de mari evenimente isto-
rice, care marchează, fiecare dintre ele, noi trepte
de dezvoltate și progres pentru societatea noastră.
Pot fi amintite, astfel, revoluția condusă de Tudor
Vladimirescu, în 1821, revoluția de la 1848-1849,
unirea Principatelor Dunărene, în 1859, domnia
lui Alexandru Ioan Cuza, dintre 1859 și 1866, câș-
tigarea independenței de stat, în 1877, unirea cu
Dobrogea, din 1878, proclamarea regatului Ro-
mâniei, în 1881, marile reforme care pun bazele
României moderne, înfăptuite în ultimele decenii
ale secolului, mai ales în timpil guvernării lui Ion
C. Brătianu, toate acestea culminând cu partici-
parea țării noastre la primul război mondial și cu
Marea Unire din 1918, adevărată încununare a
tuturor celorlalte realizări ale popurului nostru.
Bineînțeles, această întreagă dezvoltare a creat
premizele obiective și subiective necesare pentru
creșterea semnificativă, comparativ cu perioadele
anterioare, a numărului celor care se hotărau să
călătorească în străinătate, a celor care aveau posi-
bilități pentru astfel de călătorii. Motivele care-i
Explicația schimbării de direcție vine și din faptul
că ideea cercetării jurnalelor de călătorie ale Orientului
spre Occident vine de la... Londra. Institutul de
Slavistică și Studii Est-Eurcpene al Universității din
Londra de.fășoară un prcgram finanțat de Academia
Britanică și care are ca obiect tocmai studierea modului
în care Vestul este văzut dinspre Est. Coordonatoarea
acestui prcgram, Wendy Bracewell s-a cjlat deal fel
între participanții la colocviu, împreună cu doi dintre
colegii săi: Alex Drace Francis și Zsuzsanna Vatga.
Principalul susținător al proiectului din partea română
este prefesorul Nicolae Bocșan.
Intențiile inițiale ale cercetătorilor englezi vizează
invrentarierea, mai întâi, apoi alcătuirea unor antologii
de texte de călătorie edite, din secolele XVII-XX. O
muncă deja uriașă. Colocviul de la Chj a dat însă noi
sugestii în materie de surse și noi probleme în ordine
metodologică. Un begat sortiment de jurnale inedite, de
scrisori de călătorie a fost pus în valoare în intervențiile
lui Nicolae Mihai, Nicolae Bocșan și Valeriu Leu,
Adrian Silvan lonescu, Attila Vaiga. O mare divers!
tate a ipostazelor călătorului și ale scopurilor lui au fost
inventariate apoi. Călătoria de studii (sau călătoria
îndemnau pe români să călătorească erau foarte
diverse, de la cele de natură economică și politică,
până la acelea referitoare la dorința de a se instrui
și de a învăța în străinătate, de a cunoaște țări și
popoare noi, de a intra în contact cu alte culturi și
tradiții, de a încerca să preia din experiența altora
și de a introduce și la noi legi și instituții cât mai
apropiate de specificul național. Bineînțeles, prin-
cipalele țări care au trezit interesul călătorilor ro-
mâni au fost marile puteri economice, politice și
militare ale vremii, cum ar fi Franța, Anglia, Ger-
mania, Austria, Italia, dar nu a fost ocolită nici Spa-
nia, care atrăgea mai ales prin farmecul său roman-
tic, prin tragismul istoriei sale, prin luptele și con-
vulsiile prezentului, dar și prin frumusețea nease-
muită a peisajelor sale, care o deosebeau oarecum
de Europa și o apropiau de misteriaoasa Africă.
Călătorii români care au ajuns în Spania în
secolul al XlX-lea au fost, evident, mai puțin
numeroși decât cei care au vizitat marile puteri
ale vremii, dar printre ei se disting câteva perso-
nalități de prim rang ale culturii noastre, care au
avut o contribuție esențală la cunoașterea acestei
țări în spațiul românesc, la întemeierea studiilor
hispanistice în cultura noastră. Pe lângă farmecul
incontestabil al Spaniei, credem că pe ei i-a atras
încă ceva la această țară, și anume originea comu-
nă, latină, a celor două limbi și popoare, legătura
comună cu Roma și cu romanitatea, cu împăratul
Traian, care născut fiind în Spania, a cucerit Dacia
și a declanșat procesul care va duce la apariția
poporului român.
Nu putem să începem această trecere în revis-
tă a călătorilor români care au vizitat Spania seco-
lului al XIX-lea fără a-l aminti pe doctorul în me-
dicină, român de origine macedoneană, Marcu
Filip1. Acesta a vizitat Spania la o dată greu de
precizat, probabil în jurul anului 1820, în plină
desfășurare a revoluției conduse de Rafael de
Riego, și în 1824 a publicat, la Marsilia, o carte
cuprinzând impresiile sale de călătorie în această
țară. Pasaje din acestă carte au fost traduse în
limba română în 1899 și 1900 și publicate în
formativă, cum o numește Florea loncioaia) a fost
subiectul comunicării lui Lucian Năstasă: de „excursi-
unile științfice“ ale lui B.P. Hasdeu s-a ocupat Radu
Mârza, iar Anda-Lucia Spânu a urmărit traseele de
colecționar ale lui Gh. Sion. Debutul secolului XX
aduce pentru spațiul românesc un personej inedit între
călători: femeia. Fapt pus în evidență de Mihaela
Mudure sau Alin Ciupală. Iar perioada interbelică
pune în fața elitei culturale românești corfruntarea cu o
nouă provocare: America și „Homo Americanus“,
după cum am cjlat de la Alina Branda. în .fîrșit,
ultimele (în ordine cronologică) varietăți de călători
întreprinse în Occident de tineri intelectuali din
România sau Republica Moldova după 1990 au fost
analizate de Ovidiu Pecican și Maria Sleahtitvchi.
A fost, peste toate, un colocviu cu discuții vii și cel
mai adesea utile, cu impresii bogate. O călătorie
reușită...
“Museul literar”2. Despre aspectul general pe care
Spania îl oferea călătorului, doctorul Marcu Filip
scria următoarele : “...înlăturând câteva regiuni
maritime, toată Ispania are o față sterpă, înfocată
și neroditoare, este o câmpie de bozii, brăzduită
cu munți pleșuvi, unde arborii sunt rari și
j'egăriți, unde tăcerea și singurătatea se întinde
mai departe ca privirea. Însă, din chiar această
tristeță ce caracterizează vederea teritoriului său,
se arată în peisajurile Ispaniei o fălnicie, un tablou
ce despăgubește călătorul de multe lipsuri”3. În
strânsă legătură cu peisajul, autorul caracterizează
și poporul spaniol despre care spune : “Fiziono-
mia țării face să se priceapă aceea a locuitorilor.
Mândria, neatirnarea, cumpătarea, le sunt virtuți
născute din chiar lipsa solului. Grava fizionomie
a pozițiilor spaniole se întipărește pe alocurea de
o poesie sublimă”4.
Peste aproximativ două decenii și jumătate,
Spania a fost vizitată de una din marile persona-
lități ale vieții politice și culturale românești din
secolul al IX-lea, de Mihail Kogălniceanu (1817-
1891). Contribuția sa la cunoașterea Spaniei în
cultura română a secolului al XIX-lea, la
cunoașterea istoriei, geografiei și tradițiilor spa-
niole, a fost esențială. Kogălniceanu a văzut
Spania cu ochii viitorului revoluționar pașoptist și
al viitorului reformator al vieții economice și
politice românești. Descrierile sale asupra Spaniei
și a istoriei sale, făcute din perspectiva omului
politic reformator, bun cunoscător al Europei și al
culturii europene, au un farmec deosebit, dar și o
mare precizie, oferă cititorului contemporan
explicații de mare valoare cu privire la eveni-
mentele din această țară, care pentru mulți erau
învălmășite și nu aveau un înțeles prea clar.
Însemnările lui Kogălniceanu își păstrerază actu-
alitatea și astăzi și continuă să reprezinte una din-
tre cele mai prețioase contribuții românești la
dezvoltarea studiilor de hispanistică.
Însemnările de călătorie ale lui Mihail
Kogălniceanu în Spania, intitulate simplu Notes
sur lEspagne5, marchează un moment deosebit
privind preocupările culturii și, mai ales, ale isto-
riografiei noastre cu privire la Spania. În modul
în care ni s-a păstrat în manuscrisul autograf,
foarte greu de descifrat, fără numerotarea
paginilor, fără titluri care să arate succesiunea
ideilor, acest giuvaer memorialistic, literar și
istoric în același timp, cuprinde, înșirate în dezor-
dine, istoria politică a Spaniei, istoria claselor și
categoriilor sale sociale, tablouri etnografice ale
6
1 TRIBUNA ♦ nr. 28 ♦ 1-15 noiembrie 2003 |~
Black Pantone 151 CVU
moravurilor poporului spaniol, imagini de talent
ale peisajului spaniol, aprecieri scurte, dar lumi-
noase, asupra artei și literaturii spaniiole. Toate
acestea sunt prinse cu spontaneitate, viu și realist,
de pe poziția patriotului care își evocă mereu
patria lui îndepărtată, găsind între ea și Spania,
surori latine, analogii și deosebiri pe care le
explică științific.
Valoarea acestei opere a fost semnalată pentru
prima dată de Nicolae lorga, dar în mod trecător,
acesta spunând că tipărirea ei nu va trebui să
întârzie6. Niicolae Cartcjan este cel ce a pus în
valoare aceste note prin publicarea câtorva pagini
și prin prezentarea substanțială a paginilor edi-
tate7. Mai târziu D. Panaitescu-Perpessicius a
făcut o substanțială analiză literară care s-a extins
și asupra însemnărilor de călătorie la Viena8.
Tipărirea integrală a însemnărilor despre Spania
ale lui Mihail Kogălniceanu a fost făcută de Dan
Simonescu în 19679 și apoi reluată în 197410.
Supus la permanente persecuții din partea
domnitorului Mihail Sturdza, Kogălniceanu s-a
hotărât să părăsească Moldova, alegând Parisul ca
loc al exilului său. În decembrie 1845 el își vinde
biblioteca Academiei Mihăilene11 și cu banii
obținuți pleacă la Paris, unde ajunge la 8 februarie
1946. În toamna aceluiași an, ziarele franceze
anunțau ca un eveniment de o însemnătate politi-
că extraordinară căsătoria reginei Isabela a Il-a a
Spaniei (1833-1868) cu ducele de Câdiz și a surorii
sale, infanta de Castilia, cu ducele de Montpensier.
Ceremoniile anunțate treziră și lui Kogălniceanu
interesul de a vizita Spania12. Plecând din Franța,
ajunge în Spania prin septembrie 1846, vizitând
mai întâi monumentele din orașele de provincie și
la urmă (februarie-martie 1847) Madridul13.
Kogălniceanu, deși abia împlinise 28 de ani,
avea totuși la acea dată o temrinică pregătire în
domeniul istoriei. Călătoria de plăcere și roman-
tică s-a transformat, astfel, într-una științifică, de
documentare. Cu curiozitatea lui vie și spiritul de
observație fină și pătrunzătoare el a căutat să stră-
bată țara în lung și lat, să cunoască monumentele
de artă ale trecutului, care trezeau amintiri me-
dievale, să admire frumusețea ținuturilor și să cu-
noască aspecte actuale ale vieții spaniole. Însem-
nările sale nu se limitează numai la impresii, ci
acestora le adaugă precisa și clara informație isto-
rică și literară. Astfel, printre lucrările pe care le-a
consultat în legătură cu istoria și civilizația Spa-
niei pot fi amintite cele ale scriitorului american
Washington Irving, care, câțiva ani mai înainte,
așternuse și el, la modul literar, observații asupra
Spaniei, celebra carte The Bible in Spain, în trei
volume, a scriitorului englez George Henry
Borrow, apărută în 1843, lucrarea lui William
Robertson, Histoire du regne de l’empereur Charles
Quint, în traducerea franceză a lui J. B. A. Stuard,
apărută la Paris, în 1822, în patru volume, lucra-
rea lui M. Mignet, Antoine Perez et Philippe II,
apărută la Bruxelles, în 1845, lucrarea orientalis-
tului și istoricului spaniol Jose Antonio Conde,
Historia de la dominacion de los Ârabes en Espana,
sacada de varios manuscritos y mamorias ardbigas, pu-
blicată la Madrid în anii 1820-1821 și altele14.
Pe materialul extras din aceste lucrări, cu date
precise și concrete, Kogălniceanu își construiește
un punct de vedere personal. Trecutul Spaniei îi
servește să promoveze idei noi despre meritele și
forța poporului, cel care suportă istoria, dar une-
ori o mai și face, despre tendința spre progres
manifestată în întreaga istorie a umanității.
Aspectele istorice pe care le-a abordat au în
vedere, pe lângă o serie întreagă de episoade care
țin atât de istorie, cât și de legendă, dominația
arabă, lupta împotriva acesteia, crearea Spaniei
unite sub Regii Catolici și evoluția ei în timpul
dinastiei de Habsburg, trăsăturile fundamentale
ale istoriei contemporane a Spaniei.
Manfred Egger (Austria) Diplomă de Onoare
Încercând să scoată în evidență trăsătura
esențială a istoriei spaniole, Kogălniceanu nu s-a
putut opri să nu facă o interesantă paralelă cu
istoria românilor, istoria ambelor popoare având
la bază lupta împotriva dominației străine, pentru
apărarea neatirnării și a propriei ființe. Iată ce
spune el în acest sens : “Istoria Spaniei seamănă
cu istoria tuturor țărilor meridionale a Europei, și
mai ales cu România biruită și stăpânită de ro-
mani, prada barbarilor, stăpânită pe urmă de vizi-
goți, în vremea celei de pe urmă rigă a acestei na-
ții, când biruitorii și biruiții amestecați se civi-
lizau la școala creștinismului, se văzu deodată
năvălită de arapi.În vreme ce biruitorii se
îmbulzeau sub frumosul cer al Spaniei, scânteia
naționalității spaniole se păstra de către riga Pelag
în Munții Asturiilor”15.
Pagini întregi sunt consacrate dominației ara-
be. Kogălniceanu amintește episoade interesante
din viața califilor din Cordoba și Alhambra, ne
descrie frumusețea și strălucirea moscheilor și a
palatelor arabe cu grădini în floare și fântâni de
apă țâșnitoare, ne arată munca de furnici a acestui
popor care a săpat în Spania canale de irigație, ca-
re a adus și răsădit în Europa pomi și flori din ță-
rile calde ale Asiei și Africii, care a desăvârșit in-
dustria mătăsurilor și pânzeturilor, care a dezvol-
tat cultura omenească creând algebra și chimia16.
Iată, de exemplu, cum este descrisă situația cali-
fatului de Cordoba la apogeul strălucirii sale, în
timpul domniei lui Abd el Rahman al III-lea
(912-961) : “Regatul lui Abderam(an) III este
epoha de aur în analele Espanii. Supt sceptrul lui,
arabii, mozaranii17, jidovii, toți se îndeletniceau în
toate spre a spori bunăstarea materială și intelec-
tuală a țării. Vega de Granada fu atunci împlută de
canalurile și irigațiile ce încă astăzi după o mie de
ani o îmbogățește și o face mirarea străinilor.
Săbiile și lancele, zice o cronică arabă, se schim-
bară în săpi și fiere de plug, și războinicii cei mai
turbați, în pacinici păstori și plugari; învățații se
îndeletniceau cu scrieri asupra agriculturii, și ca
rezultat a acei epohe avem magnifica operă a
sevillanului Abu Zacaria, care arată starea înflori-
toare a agriculturii andaluze”18.
În ceea ce privește lupta poporului spaniol
împotriva dominației musulmane, Kogălniceanu,
după ce prezintă câteva episoade disparate, o sin-
tetizează în puține cuvinte, dar cu mare putere de
sugestie și de pătrundere în esența procesului
istoric : “Între arabi și asturiani se începu o
epopee ce ținu șapte veacuri, scenele acestui era
lupta morilor cu spaniolii, contactul Orientului
cu Răsăritul19, pământul disputat între vechiul
stăpân și noul surpător, legea sensuală a lui
Mahomet cu spiritualismul lui Hristos, cavaleris-
mul arab poetic și galant cu cavalerismul aspru,
acoperit de fier, dar credicncios, a cărui cel mai
frumos tip este Cidul, minunele Alhambrei și a
geamiii Cordove în priviri cu arhitetura gotică a
catedralelor Toledei, Sevillei și Burgos, artele și
științele arabilor cu curajul zdravăn a luptătorilor
asturieni, baschi și navarezi, ce se lega împreună
cu lanțuri de fier, spre a fi mai neînvinși sau a
muri împreună.”20. Apare deci clar formulată
ideea că două mari civilizații, chiar dacă au
importante calități și potențe creatoare, nu pot
conviețui în mod pașnic și reciproc avantajos în
situația în care relațiile dintre ele se bazează pe
forță și dominație.
Despre domnia Regilor Catolici, Ferdinand de
Aragon (1479-1516) și Isabela de Castilia (1469-
1504), cei ce au pus bazele unei Spanii unite,
Kogălniceanu consemnează în puține, dar expre-
sive cuvinte, esnțialul realizărilor lor. Astfel, el
arată că Ferdinand și Isabela au fost “.cei dintâi
care se puteau numi adevărat reyes de las
Espana...”21, arată că ei au pus capăt neatirnării și
anarhiei nobiliare : “D. Fernando I donna Isabela
fură cei întâi ce începură a cuceri superbia și tru-
fia nobililor, carii, fieștecare în castelul său, a
făcut a fi neatârnat.”22 și, în fine, arată că tot ei
au dus la bun sfârșit îndelungatul război de recu-
cerire dus de poporul spaniol împotriva domina-
ției musulmane : “.după nenumărate lupte, Fer-
dinand și Isabella se hotărâră a da cea de pe urmă
lovire Graadei și, prin urmare, se izgoni cu totul
din Espania cea de pe urmă răășiță a dominației
arabilor.”23.
Aprecieri interesante, la fel de sintetice și de
exacte în a surprinde realitatea istorică, sunt făcu-
te de Kogălniceanu și în legătură cu secolul al
XVI-lea spaniol, perioada de maximă putere poli-
tică a acestei țări, precum și cu procesul rapid de
decădere care a urmat. Interesantă este viziunea
sa care face o strânsă legătură, pe de o parte, între
decăderea Spaniei și fanatismul și intransigența
religioasă, iar pe de altă parte, între decăderea și
expansiunea imperială a ei, prima văzută ca o
consecință directă a celei de-a doua, ceea ce, tre-
buie să recunoaștem, era dovada unei concepții
istorice foarte avansate pentru acea perioadă. Dar
iată cuvintele sale : “Îmogățindu-se în America,
sărăcindu-se înlăuntrul său prin părăsirea comerțu-
lui și agriculturii, vărsându-și sângele și aurul spre a
putea în adevăr pune în faimă Coloanele lui Ercul,
cu arogantul motto : non plus ultra, spre a stăpâni
emisferele nouă și vechi, Spania se însărăcește, își
pregătește zile de nenorociri și decădere, dar este
falnică că are pe Carol Chint de rigă și pre Francisc
I riga Franții, cel întâi gentilom a rigatului său,
prins la Pavia și închis într-un turn în Madrid.
Căderea sa se apropie și ea este înlesnită prin Filip
II, posomorâtul ziditor a Escurialului, apărătorul
autodafeelor, a inchiziției; Espania pare, dar,
posomorâtă, clironomând duhul lui Filip II, dând
născare lui Loiola, ctitorul iezuviților.”24.
După ce face o scurtă mențiune referitoare la
lupta de rezistență a poporului spaniol împotriva
dominației napoleoniene : “Pe urmă vedem iarăși
Spania desteptându-se ca dintr-o lungă letargie,
rănită, insultată, răgând de furie, înălțându-se
asupra colosului veacului, asupra lui Napoleon, și
rămânând biruitoare când armiile tuturor poten-
tațiilor Europii nu-l putuse cuceri...”25, Kogălni-
ceanu se oprește mai pe larg asupra istoriei con-
temporane a Spaniei, a situației acestei țări din
vremea sa. El surprinde, chiar de la început, esen-
ța procesului istoric pe care l-a străbătut Spania în
întregul secol al XIX-lea, adică lupta crâncenă
dintre forțele vechiului și cele ale noului: “Astăzi
Spania, ca o leoaică aprinsă, își rupe singură șale-
_±
1 TRIBUNA ♦ nr. 28 ♦ 1-15 noiembrie 2003 |~
7
Black Pantone 151 CVU
3
le, își bea singurul său sânge, fie spre a păstra un
trecut ce și-a făcut vremea, fie spre a chema în sâ-
nul său idei nouă care sângure o pot reînălța”26.
Urmează un aspru rechizitoriu făcut forțelor
conservatoare spaniole, pe care Kogălniceanu le
pune în contrast cu cea ce are mai frumos Spania:
“Espania este o oglindăci două fețe, una ți-o arată
supt privirile cele mai încântătoare,. cu clima
cea mai îmbălțămuietă, plantată cu portocali, cu
palmieri, cu granade, cu cerul de azul, cu nopțile
parfumate. aceasta este Espania cea plăcută poe-
ților, inimilor simțitoare, prietenilor, a tot ce este
mare, nobil și frumos.”27, dar, în același timp,
există și o a doua Spanie “.unde tot este neorân-
duială, de la guvern până la calic, unde cârmuirea
nu se deosăbește decât prin pilda și inițiativa rău-
lui, unde singurile slobozenii ce sunt, sunt acele
care au scăpat de ochii despotismului, unde
binele național nu este țelul nimănui, unde sfin-
tele nume de patrie, de slobozenie, de fericire, de
popor nu ascund decât mârșave interesuri.”28.
Concluzia la care ajunge Kogălniceanu este
aceea că poporul spaniol, capabil de progres ca
oricare alt popor, nu a reușit însă să-l realizeze pe
măsura posibilităților sale datorită politicii egoiste
și conservatoare a elitelor sale politice : “Când
cineva cercetează starea Espaniei, vede că tot răul
vine de la guvern, care nu dă impuls la nimică,
nu trage folos de la nici o însușire a poporului. În
adevăr, comparează industria americanului și a
englezului cu a spaniolului; de deosăbire! Cu
toate acestea, americanul și englezul nu este mai
industrios decât catalanul, mai harnic decât
valențianul, mai zdravăn decât aragonezul, mai
priceput decât biscaienul, mai iscusit decât gali-
cianul, mai de cuvânt decât castilianul. Și, cu
toate aceste, spaniolul, cu toate calitățile fizice și
morale, este la treapta de jos și englezul la treapta
de sus a progresului material și intelectual.
Pricina este vițiul instituțiilor, halena corupției, ce
despotismul au suflat asupra Spaniei. Ah!
Înțăleagă spaniolii o dată că fără guvern, fără
instituții drepte și eficace nu vor ajunge niciodată
a reocupa starea lor cea dintâi”29.
Dar Kogălniceanu nu s-a oprit, în însemnările
sale, numai asupra istoriei Spaniei. Frumusețile
acestei țări, caracterul oamenilor, obiceiurile și
tradițiile de aici l-au impresionat în egală măsură.
Chiar în primele pagini ale însemnărilor, Kogălni-
ceanu mărturisește interesul și atracția pe care le-a
simțit dintotdeauna pentru Spania : “Încă din
copilărie, la 1832, când intrat de-abia în al
patrusprezecelea an, două tomuri mici au picat în
mâna mea, tipărite franțuzește: era Gonzalo de
Cordova a domnului de Florian. Această carte, cu
tot ridicolul pastoral ce-i acoperă autorul, au ațâțat
în mine dorința de a vedea Spania. Totdeauna
când o carte, când un jurnal îmi arată numele Spa-
niei, dorința de a o vedea mi se face mai mare”30.
Deosebit de interesante și bine realizate sunt
descrierile pe care Kogălniceanu le-a făcut cadru-
lui natural al țării și diferitelor orașe prin care a
trecut. Astfel, despre aspectul general al Spaniei,
el arată că: “Mai toți acei ce doresc a face o călăto-
rie în Spania își închipuiesc această țară înzestrată
și înfrumusețată cu darurile voluptoasei Italiei! Se
înșeală prea mult, căci, afară de provinciele bis -
caiene și câteva provincii maritime, Spania are o
privire particulară a ei, care, deși stearpă, tristă,
posomorâtă, nu lipsește însă a fi frumoasă”31.
Despre Toledo scrie că orașul: “.au păstrat un
parfum de veacul de mijloc ce nu o găsești
nicăieri.Toledo, deși dezbrăcat de soboarele sale,
de capitulul său, de turniile, de cavalerii, de
romancierii, de procesiile sale au rămas încă
orașul gotic, orașul mor par excellence”32, iar despre
Granada : “.închipuiește-ți o pădure împrejurul
unui oraș, acoperit de frumosul orizon meridion-
al, de acel albastru pe care-l zărești numai în
tablourile lui Rafael. Și în acea pădure vezi porto-
calul cu poamele sale de aur și florile sale, semnul
virginității Granadei, cu sâmburii săi de rubin,
care au frânt armele morilor. Și după aceste, un
aer balsamitor, care te face să te crezi în grădinile
Armide, în raiul lui Mahomet”33.
Despre poporul spaniol, deși constată starea
precară în care se află, Kogălniceanu își exprimă
convingerea că are în fața sa un mare viitor și
capacitatea de a transpune în realitate această
îmbucurătoare perspectivă : “Îndeobștie norodul
spaniol are mare, zic, foarte mare viitor. Pricina
este că nu este încă lovit și corupt în lăcuitorii
țerii, inima și sufletul unui norod. Spania este un
pământ larg, populația mică, de aceea agricultura
ocupă mai toate brațele, și este știut că agricultura
contribuie la dezvoltarea facultăților fizice și la
păstrarea bunelor moravuri”34.
Considerațiile despre aspectele etnografice și
folclorice ale Spaniei ocupă, după istoria politică și
socială, un loc întins, fiind reluate în pagini răzlețe,
nu compacte. Sunt descrise, de exemplu, procesiu-
ni popolare religioase, dansuri populare, povești și
legende istorice din vremea stăpânirii arabe,
romancero despre eroii spanioli în lupta de elibera-
re a patriei, “îngroparea sardelei”, firea independen-
tă a bascilor sau biscaienilor, așa cum îi numește
Kogălniceanu, portul lor și cel al castilienilor35. Dar,
în afară de aceste tablouri specific iberice, Kogălni-
ceanu mai înfățișează altele în asemănare cu ale
românilor, de exemplu: comorile ascunse în tim-
puri grele în pământ, “puse sub paza geniilor și
vrăjitorilor”, deschiderea porților și descoperirea
comorilor cu “iarba herului” etc.36
Ordinea lipsește în aceste însemnări, o idee
frântă, ca să înceapă alta „dezvoltări inegale, dar în
toate găsim calități rare, caracteristice stilului și
măiestriei literare ale lui Kogălniceanu : ușurința
concepției și găsirea spontană a unei forme clare
de exprimare, căldura stilului și graiului popular,
cu amestec de stil științific, neologistic, în pasaje-
le traduse și inspirate din surse străine de infor-
mație, o elocință ușor patetică, emotivă și convin-
gătoare, susținută de fraze și perioade lungi.
În ansamblu, putem considera că însemnările
de călătorie ale lui Kogălniceanu reprezintă con-
tribuția de cele mai mari dimensiuni și de cea mai
remarcabilă informație pe care exponenții culturii
noastre din epoca avută în vedere au adus-o cu
priovire la cultura, civilizația, istoria și poporul
spaniol. De asemenea, Kogălniceanu a fost primul
mare istoric al nostru care s-a ocupat mai îndea-
proape de istoria Spaniei, a fost primul care a tre-
cut dincolo de simpla comunicare a unor date și
informații și a făcut efortul de a le interpreta, de a
face analogii cu istoria altor popoare, inclusiv cu
cea a poporului român, effort demn de laudă și
încununat de succes, care se încadrează în vocația
dintotdeauna a istoriografiei noastre, aceea de a se
raporta la scara universală a evenimentelor.
Un alt mare reprezentant al culturii și vieții
politice românești din secolul al XlX-lea care a
călătorit în Spania și care a fost influențat în
scrisul său de realitățile și legendele acestei țări a
fost poetul Vasile Alecsandri (1821-1890). În anul
1853 el a întreprins o călătorie în Franța de sud,
pe coastele Marocului și în Spania (prin Biaritz,
Nîmes, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Câdiz,
Granada, Sevilla, Cordoba etc.). Scriind un “ziar”
de călătorie, Alecsandri își propunea să descrie, în
primul rând, impresiile sale din Spania, cele din
Maroc servind mai mult ca introducere, dar
intenția a rămas neînfăptuită, mulțumindu-se
doar cu schițarea fugară a acestei părți37.
Vasile Alecsandri, poate poetul cel mai presti-
gios al generației romantice române, este cel care,
urmând exemplul romanticilor francezi, al unui
Victor Hugo sau Prospere Merimee, se simte mai
atras de Spania. Viziunea sa despre Spania, ca
“Patrie a Cidului Campeador și a lui Don Qui-
j'ote”, cum ar spune el, după o călătorie în
Penisulă38, este viziunea tipică primei jumătăți a
secolului trecut, a unei lumi pline de pasiune și
de poezie, o lume îndepărtată care trebuia să
inspire pe un Victor Hugo, un Merimee sau un
Bizet, o viziune care începe cu Washington Irving
și se menține până la Maurice Barres. Ecouri de
teme ți locuri spaniole, evocări ale unei lumi
îndepărtate, încărcată de mister și exotism, sur-
prindem frecvent în lirica lui Alecsandri. Două
din poeziile sale, scrise la Granada, în 1853, O
noapte la Alhambra39 și Suguidilla40 sunt de clară
inspirație spaniolă și tot în Spania a mai scris Ce
gândești, o!Margarita41 și Iahtul42 la Gibraltar, iar
Stelele43 la Sevilla.
Dar preocupările lui Alecsandri pentru Spania
nu vor cunoaște o linie ascendentă, ci dimpotrivă,
se vor estompa treptat, în ciuda faptul că el a con-
tinuat să întrețină anumite legături cu unii oa-
meni de cultură spannioli, printre care s-a numă-
rat și Alberto de Quintana y Combris, scriitor
spaniol și președinte al Societății de limbi roma-
nice din Montpellier, care i-a acordat premiul
Latinității pentru poezia Cânteculgintei latine44.
Pe urmele lui Kogălniceanu și Alecsandri a
mers și un alt poet român, minor, este adevărat,
dar cu o contribuție importantă la cunoașterea
Spaniei în cultura noastră, Alexandru Depărățea-
nu (1834-1865)45. Acesta a simțit o particulară
atracție pentru elementele poetice spaniole.
Opera sa este formată din volumul de poezii
Doruri și amoruri, apărut în 1861, din poezia Vară
la țară, publicată postum, și dintr-un ciclu de tra -
duceri din poezia populară spaniolă, apărute în
“Buciumul” încă din vremea vieții poetului.
Depărățeanu a călătorit în Spania înainte de
toamna lui 185846 și, deși nu ne-a lăsat nici un fel
de mărturii scrise despre cele văzute și aflate
acolo, fără îndoială, această călătorie a fost între-
prinsă dintr-un imbold mai cu seamă literar. Era
o vreme când Spania continua să fie punctul de
atracție al exotismului romantic. Toată influența
spaniolă asupra lui Dpărățeanu se reduce la
Romancero. Ea nu este însă prin aceasta mai puțin
interesantă, dat fiind că ne aflăm pentru întâia
oară în fața unui contact direct între poezia
română și muza populară spaniolă, care a avut o
atât de mare influență asupra inspirației roman-
tice apusene.
Depărățeanu a publicat în “Buciumul” condus
de Cezar Bolliac, șase Romanțe istorice și cavalerești,
datorate toate aceluiași Romancero. Ele constituie,
într-adevăr, o prețioasă mărturie a unui plan de
traducere, dacă nu integrală, în orice caz sistema-
tică, a aceluiași Romancero, de care până atunci
mișcarea romantică românească aflase foarte pu-
țin și care în cadrul capitolului relațiilor literare
hispano-române alcătuiesc unul dintre cele mai
importante momente47. Alegerea celor șase balade
(Maurul Calainos, Clopotul de la Huesca, Contesa de
Castilia, Contele don Martin și doamna Beatriz, Don
Vetgilios, Alhama) dovedește perspicacitate și gust,
ele fiind unele dintre cele mai apreciate producții
ale epicii populare spaniole, bucurându-se de-a
lungul veacurilor de aceeași celebritate.
Cel care poate fi însă considerat ca inițiatorul
hispanisticii românești este Ștefan G. Vârgolici
(1843-1897)48. Acesta a vizitat Spania, a urmat
între 1860 și 1865 cursurile Universității din
Madrid, a făcut prima traducere românească a lui
Don Qujote direct din castiliană și a tradus o serie
de cântece populare spaniole. În anii 1879 și 1880
a ținut la Universitatea din Iași un curs de litera-
tură spaniolă, epoca clasică, și a publicat o serie de
studii asupra lui Miguel de Cervantes49, Lope de
Vega50 și Calderon de la Barca51. În ciuda carac-
terului de popularizare și a nivelului științific
destul de modest al studiilor sale, meritele lui
Ștefan Vârgolici rămân intacte și el poate fi con-
siderat, așa cum am mai spus, inițiatorul hispanis-
8
1 TRIBUNA ♦ nr. 28 ♦ 1-15 noiembrie 2003 |~
Black Pantone 151 CVU
ticii româești52. Din păcate, Ștefan Vârgolici, la fel
ca și Alexandru Depărățeanu, nu ne-a lăsat nici
un fel de însemnări despre Spania.
Altfel stau lucrurile cu Andrei Vizanti (1844-?),
care s-a aflat și el în Spania pentru studii în
același timp cu Ștefan Vârgolici. Acesta a urmat
cursurile Facultății de Filosofie și Litere ale
Universității din Madrid între anii 1864 și 1868,
cursuri pe care le-a absolvit cu o teză intitulată
Breve noticia sobre la historia de Rumania (Scurtă
informare despre istoria României), publicată în
1868 în capitala Spaniei53. Din Spania, Andrei
Vizanti a transmis mai multe corespondențe pre-
sei românești dintre care câteva ne vor reține
atenția în continuare.
În ianuarie 1866, el publica o corespondență în
“Buletinul instrucțiunei publice” prin care îi infor-
ma pe cititori despre traducerea, de către Emilio
Castelar, a operei Pharsalia de Lucan, despre apariția
operei lui Felipe Monlau, Coleccion de documentos y
muestras de monumentos literarios el latin y otras lenguas
romances, despre prima operă a literaturii române de
Academia spaniolă, Peregrinul transilvan al lui Ioan
Codru Drăgușanu54, iar în corespondența din iunie,
același an anunța inaugurarea edificiului Muzeului
și Bibliotecii Naționale, prezenta câteva din valorile
aflate aici, precum pânzele lui Rafael, Murillo,
Velâsquez, Van Eyck, cele 370 000 de volume exis-
tente aici, a doua colecție de medalii din lume cu-
prinzând 108 000 de piese ce putea fi vizitată în
acest muzeu. Tot în această corespondență anunța
apariția unei Istorii critice a literaturii spaniole de Ama-
dorde los Rios, precum și a lucrării științifice Baza
centrala a trrangulațieigeodezice a Spaniei scrisă de D.
D.Saavedra Meneses, Ibânez, Monet și Quiroga55.
O corespondență cel puțin tot atât de interesan -
tă a fost trimisă de Andrei Vizanti ziarului
“Românul”, care a publicat-o la 23 august 1868.
Aici, după ce face o scurtă trecere în revistă a trecu-
tului istoric al orașului Barcelona și a importanței
sale industriale, călătorul nostru descrie orașul în
termenii următori : “Construcțiunile în mare parte
noi și zidite la linie sunt de un stil arhitectonic
foarte de gust, deși cam confuz din cauza încărcărei
și amestecăturei escesive ce adese se observă în
ornamentațiune. Universitatea, Museul, Biblioteca
Națională, Arhiva Generală a Aragonului, câteva
palate a ducilor și comiților vechi, palatul regesc,
teatrul liric și cel al Operei, palatul de comerț și al
Bursei, Pradul catalan, Câmpii Elisei și alte multe
cum de es. piețe, bulevarde, grădini publice,
fontani cu jocuri de apă, statue etc. sunt monu-
mente demne de atențiunea călătorilor ca unele ce
formează adevăratele ornamente artisticeși științi-
fice ale politiei. Dar mult mai îcântător și mai plă-
cut decât acestea e, fără nici o îndoială, delicioasa
priveliște, admirabila panoramă ce, de pe murei
cetății ca și de la schele ne oferă Marea Mediterană
cu spațiosul port de aici.”56.
Un alt călător român care a ajuns în Spania și
care ne-a lăsat interesante ipresii de călătorie a
fost V. A. Urechia (1834-1901), personalitate
marcantă a istoriografiei și a vieții culturale ro-
mâne din a doua jumătate a secolului al XlX-lea.
Prima sa călătorie în Spania s-a desfășurat între
august și noiembrie 1857, imediat după căsătoria
sa cu Francisca Josefa Dominica de Plano, fiica
medicului reginei Isabela a Il-a. Călătoria sa a
început cu vaporul, pe care V. A. Urechea l-a luat
de la Marsilia spre Barcelona, după care, trecând
prin Valencia, el a ajuns la Madrid. Ajuns în capi-
tala Spaniei, Urechia nu și-a irosit timpul, pe care
l-a petrecut în arhive și biblioteci, s-a interesat
despre organizarea învățământului și a culturii
din aceasttă țară. În acest sens, Ateneul din Madrid
i-a servit drept model pentru cel pe care-l va înfi-
ința la Iași57. Datorită influenței rudelor soției sa-
le, a putut cunoaște numeroși scriitori și oameni
politici spanioli, între care pe celebrul Emilio
Castelar, pe teoreticianul separatismului catalan,
Pi y Margall, pe dramaturgul Tamayo y Baus,
director al Bibliotecii Naționale din Madrid, pe
cântărețul Ramon de Campoamor și pe poetul și
omul politic Nunez de Arce58. Urechia se va reîn-
toarce în Spania încă de două ori, în 186259 și în
toamna lui 1867 și primăvara lui 186860, când, la 2
aprilie, a fost ales membru corespondent din
străinătate al Academiei Regale spaniole61.
Impresiile sale de călătorie în Spania au fost
publicate în “Apărarea națională”, în anul 1900, în
cadrul memoriilor pe care și le-a publicat aici cu
titlul Din tainele vieții. Iată câteva din aceste
impresii. Despre Barcelona : “Când ajungi cu
vaporul în portul Barcelonei, la distanță vezi o
culme, numită Mon-Huiz (Monljuich - n.n.), cu
fort, în care se dețin condamnații politici. Aci
avui în miniatură întreaga Spanie : musee, arhive,
bailes (danțuri), corridas (alergări de tauri)’*2.
Despre Valencia : “.Orașul nu se prezintă fru-
mos ca Barcelona, dar e foarte interesant prin
vechea sa catedrală, unde ți se arată suvenire da la
celebrul Cid, eroul contra maurilor și care deveni
acel al tragedianului francez.”63. Despre Madrid:
“.Admirabilele musee, pinacoteci, biblioteci,
între care aceea de la San Isidro, Escurialul cel
istoric, câte și mai câte, atestând gloria trecută a
Peninsulei Iberice, mi-au luat multe zile. Și mulți
din marii noștri învățați, care au zâmbetul pe
buze când se pomenește numele Spaniei, ar
rămânea încremeniți vizitând bogățiile culturale
ale țării lui Ferdinand și Isabela.”64. Printre
ultimile impresii ale lui V. A. Urechia se află cele
referitoare la zarzuela, modalitate pur spaniolă de
reprezentație teatrală: “.Nu puteam părăsi
Spania până să nu asist la o reprezentațiune de
zarzuela. Este o specie de operă comică de gen cu
totul spaniol. Musică ușoară dar măiestrită și
interesantă, în stil cu totul național”65.
Încheind această sumară trecere în revistă a
călătorilor români care au ajuns în Spania secolu-
lui al XIX-lea, nu putem să nu subliniem, încă o
dată, imortanța lor deosebită în ansamblul relați-
ilor româno-spaniole, contribuția pe care au
adus-o, pe multiple planuri, la mai buna
cunoaștere reciprocă a celor două țări și popoare.
■
Note:
1.	“Museul literar”, XXI, nr. 11 din octombrie 1899, p. 113.
2.	Ibidem.
3.	Ibidem, XXII, nr. 11 din iunie 1900, p. 86 și nr. 14 din
octombrie 1900, p. 108.
4.	Ibidem, nr. 14 din octombrie 1900, p. 108.
5.	Însemnările autografe ale lui Mihail Kogălniceanu se gă-
sesc în fondul Personalități. Arhiva Kogălniceanu, manuscris
românesc nr. 10, aflat în Biblioteca Academiei Române
(fost ms. 1172), f 26-109.
6.	Nicolae Irga, O comunicație la Academiefăcută în ședința solem-
nă de la 14 octombrie 1918, în “Neamul românesc”, nr.295
din 25 octombrie 1918, p. 1; idem, Câteva zile în Spania,
București, 1927, pp. 169-170.
7.	Nicolae Cartcjan, Călătoria lui Kogălniceanu în Spania, în
“Anuarul gimnaziului Ion Maiorescu din Giurgiu pe anul
școlar 1918-1918, București, 1919, pp. 47-54 (studiul) și
55-62 (fragmentele editate).
8.	Perpessicius, Jurnal de lector completat cu Eminesciana, Bucu-
rești, Casa școalelor, f. a., pp. 99-103 și 104-109.
9.	Mihail Kogălniceanu, Notes sur l’Espagne. 1846, în idem,
Scrisori. Note de călătorie, texte îngrijite, adnotate și prezen-
tate de Augustin Z. N. Pop și Dan Simonescu, Editura
Pentru Literatură, București, 1967, pp. 205-251.
10.	Ibidem, în idem, Opere, vol. I, Beletristica, studii literare, cultu-
rale și sociale. Text stabilit, studiu introductiv, note și comen-
tarii de Dan Simonescu, Edit. Acad. R. S. R., București,
1974, pp. 498-542.
11.	Dan Simonescu, Biblioteca unui unionist: Mihasil Kogălniceanu,
în “Călăuza bibliotecarului”, XII, nr. 2, 1959, pp. 29-32.
12.	N. Cartojan, M. Kogălniceanu la Paris în 1846, în Omagiu lui
Mihail Dragomirescu, București, 1928, pp. 519-526.
13.	Augustin Z. N. Pop, Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu,
București, 1979, p. 127.
14.	Dan Simonescu, Note la M. Kogălniceanu, op. cit., în idem,
Opere, vol. I, 1974, p. 535.
15.	M. Kogălniceanu, op. cit., în idem, Opere, I, 1974, p. 520.
16.	Ibidem, pp. 509-515.
17.	Corect mozarabi și nu mozarani, termen cu care erau denu-
miți creștinii care trăiau în teritoriile dominate de musulmani.
18.	Ibidem, p.520.
19.	Desigur o greșeală. Corect : Apusul.
20.	Ibidem, pp. 524-525.
21.	Ibidem, p. 524.
22.	Ibidem, p. 515.
23.	Ibidem, p. 516.
24.	Ibidem, p. 524.
25.	Ibidem.
26.	Ibidem, pp. 524-525.
27.	Ibidem, pp. 525-526.
28.	Ibidem, p. 526.
29.	Ibidem, p. 533.
30.	Ibidem, p. 504.
31.	Ibidem, p. 501.
32.	Ibidem, pp. 517-518.
33.	Ibidem, p. 518.
34.	Ibidem, p. 533.
35.	Ibidem, pp. 502-504, 525.
36.	Ibidem, p. 503.
37.	Vasile Alecsandri, Călătorii - misiuni diplomatice, ediție co-
mentată de Alexandru Marcu, Craiova, 1931, p. 5; Ramiro
Ortiz, Per la storia dei contatti Ispano Rumeni (1710-1932), în
“Archivum Romanicum”, vol. XVIII, 1934, nr. 4, p. 578.
38.	George Uscătescu, Relaciones culturales hispano-rumanas,
Madrid, 1950, p. 43.
39.	V. Alecsandri, O noapte la Alhambra, versuri în “România li-
terară”, Iași, nr. 4 din 22 ianuarie 1855, pp. 54-56; idem,
Poezii lirice. Întâia epocă (1840-1859), Vălenii de Munte,
1909, pp. 257-262; idem, Poezii, ediție îngrijită, adnotată și
comentată de G. C. Nicolescu, cu o prefață de N. I. Popa,
București, 1954, pp. 248-251; G. Băiculescu, Al. Duțu,
Dorothea Sassu-Timerman, Echos iberiques et hispano-ameri-
cains en Roumanie. Bibliographie litteraire selective, Bucarest,
1959, p. 21.
40.	Idem, Seguidilla (Cântec popular spaniol), în “România litera-
ră”, nr. 24 din 22 iunie 1855, p. 291; idem, Poezii lirice. În-
tâia epocă..., pp. 263-264; idem, Poezii, ed. G. C. Nicolescu,
p. 252; G. Băiculescu, Al. Duțu, Dorothea Sassu-Timer-
man, op. cit., pp. 21-22.
41.	Idem, Poezii lirice. Întâia epocă., pp. 253-254; idem, Poezii,
ed. G. C. Nicolescu, pp. 246-247.
42.	Idem, Poezii lirice. Întâia epocă., pp. 255-256.
43.	Ibidem, pp. 267-268.
44.	“Albina Carpaților”, II, 1878, p. 466; G. Uscătescu, op. cit.,
pp. 50-51.
45.	Pentru viața și activitatea acestui poet a se vedea C. G. Di-
sescu, Alexandru Depărățeanu, în “Analele literare, politice,
științifice”, I, nr. 6-8, 1904, pp. 457-472; A. Martin, Alexan-
dru Depărățeanu, în “Literatura și arta româă”, XIII, nr. 4,
pp. 218-225; R. Ortiz, art. cit.,p. 602; Al. Ciorănescu, Ale-
xandru Depărățeanu. Studiu critic, în “Academia Română.
Memoriile Secțiunii Literare”, seria III, tom VII, mem. 9,
București, 1936, pp. 267-410; G. Uscătescu, op. cit., p. 44;
G. Băiculescu, Al. Duțu, Dorothea Sassu-Timerman, op.
cit., pp. 22-23; Iorgu Iordan, Paul Alexandru Georgescu,
Los estudios hispănicos en Rumania, Bucarest, 1964, pp. 22-23.
46.	Al. Ciorănescu, art. cit., p. 339.
47.	“Buciumul”, I, nr. 97din 5 septembrie 1863, p. 386; II, nr.
273 din 22 august 1864, p. 1091 etc.
48.	I. Iordan, P. A Georgescu, op. cit., p. 4; Dicționarul literaturii ro-
mâne de la origini până la 1900, București, 1979, pp. 897-898.
49.	Șt. Vărgolici, Studii asupra literaturii spaniole. Miguel de Cer-
vantes autorul lui Don Qujote, în “Convorbiri literare”, II, nr.
18 din 15 noiembrie 1868, pp. 292-294.
50.	Idem, Studii asupra literaturii spaniole, în ibidem, III, nr. 4 din
15 aprilie 1869, pp. 65-69.
51.	Idem, Studii asupra literaturii spaniole. Urmarea artei dramatice.
Don Pedro Calderon de la Barca, în ibidem, III, nr. 19 din 1
decembrie 1869, pp. 325-332
52.	Marin Popescu - Spineni, Instituții de înaltă cultură. Învăță-
mântul superior: Muntenia (1679-1930), Moldova (1562-
1930), Ardeal (1581-1930), Bucovina (1849-1930), Vălenii
de Munte, 1932, p. 127; G. Uscătescu, op. cit., pp. 27-28.
53.	Pentru prezența lui Andrei Vizanti în Spania a se vedea
Claudio Isopescu, Lingua, letteratura e storia romena in Ispagna,
în Saggi Romeno-Italo-Ispanici, Roma, 1943, p. 137; G. Us-
cătescu, op. cit., p. 53; I. Iordan, P. A. Georgescu, op. cit., p. 4.
54.	“Buletinul instrucțiunei publice”, I, nr. 2, ianuarie 1866,
pp. 284-285.
55.	Ibidem, I, nr. 10, iunie 1866, pp. 544-548.
56.	“Românul”, XII, nr. Din 23 august 1868, p. 427.
57.	Vistian Goia, V. A. Urechia, București, 1979, pp.26-27.
58.	Al. Ciorănescu, V. A. Urechia și Lope de Vega, în “Revista
Fundațiilor Regale”, XI, 8, 1944, p. 339.
59.	Ibidem, p. 40; C. Isopescu, art. cit., p. 137.
60.	V. Goia, op. cit., p. 27.
61.	Biblioteca Academiei Române, mss. rom. nr. 4884, f. 196 și
213.
62.	“Apărarea națională”, I, nr. 161 din 29 iunie 1900, p. 1.
63.	Ibidem.
64.	Ibidem, nr. 163 din 2 iulie 1900, p. 1.
65.	Ibidem.
( TRIBUNA ♦ nr. 28 ♦ 1-15 noiembrie 2003 |~
9
Black Pantone 151 CVU
Italia, oamenii și mentalitățile
lor în lumina Jurnalului
„Nebun” de la Conciliul Vatican I
■ Varga Attila
Studiul de față are ca și sursă principală un
jurnal intim inedit elaborat de către un cle-
ric modest pe nume Zajnai Jânos, secretarul
episcopului de Oradea, Lipovniczky Istvân.
Motivul, care l-a determinat pe clericul nostru să
elaboreze această veritabilă cronică de călătorie, îl
reprezintă vizita la Roma prilejuită de deschiderea
Conciliului Ecumenic Vatican I, vizită în care
Zajnai Jânos a primit însărcinarea de a fi însoți-
torul și colaboratorul apropiat al episcopului său.
Jurnalul în sine, descoperit în Arhivele
Arhiepiscopiei de Veszprem din Ungaria, este un
remarcabil izvor istoric pentru Biserica Romano-
Catolică din spațiul românesc, dar și o veritabilă
„peliculă” a realităților din Italia anilor 1869-1870,
marcată profund de această reuniune generală a
clericilor catolici din lumea întreagă, reuniune
care, așa cum se știe, va da un curs nou catolicis-
mului de pretutindeni. Pentru Biserica Romană,
Conciliul Vatican I a fost un prag dincolo de care
schimbările survenite au remodelat viziunile,
concepțiile, dogmele și oamenii astfel că, după
acest eveniment care a propulsat o bulversare a
spiritelor, Biserica și lumea catolică în general
n-au mai fost la fel ca și înainte. Catalogată în
presa timpului drept „Scandalul Secolului ”, Dogma
Primatului și a Infailibilității Papei nu numai că a
captat și divizat spiritele, ba chiar a provocat și
rupturi în sânul bisericii și, poate pentru prima
dată după atâtea secole, a pus papalitatea într-o
nouă ipostază care va genera poziții și atitudini
din cele mai variate. Judecând după detaliile din
presa timpului sau după memoriile intime ale ie-
rarhilor care au luat parte la ședințele conciliare,
Papa apare pentru prima dată într-un tablou al
contrastelor, un tablou cu multe lumini dar și cu
atâtea umbre ce-l redau desacralizat, fapt care a și
generat o profundă dezorientare a spiritelor.
Lumea a perceput cu stupefacție schimbările pro-
duse, căci nefiind pregătită pentru toate acestea, a
înțeles prea puțin din toate câte i s-au oferit, iar,
în final, dezorientarea profundă pe care aceste
schimbări de imagine a produs-o n-au făcut decât
să sporească tensiunile și atitudinile, cel mai ade-
sea ele dovedindu-se a fi radicale. Aceasta se ref-
lectă foarte bine și în scrierile, respectiv memo-
riile timpului. Jurnalul nostru, redactat de către
secretarul episcopului de Oradea, are șase părți
dispuse pe parcursul a 160 de pagini. Sunt peste
300 de consemnări făcute pe zile și ore în care ni
se zugrăvesc, în culorile cele mai vii, atât reali-
tățile conciliare cât și Italia anilor 1869-1870, așa
cum a fost ea cu locurile, oamenii și mentalitățile
lor. Jurnalul, așa cum s-a spus, poate fi considerat
pe bună dreptate o veritabilă peliculă de lung
metraj care a imortalizat figuri de oameni din cele
mai diverse categorii sociale și în cele mai diverse
ipostaze, spații publice și private, modele vesti-
mentare, concepții și mentalități diverse. Scriind
cu perseverență și sinceritate, clericul nostru
orădean a lăsat posterității o miniatură a Italiei
moderne din secolul XIX, atingând prin detaliile
amănunțite pe care le oferă atât sfera spirituală,
cât și cea laică, profană, oferind cititorului său
imagini diferite percepute atât la nivelul mentalu-
lui individual, cât și la nivelul mentalului colectiv.
Limbajul folosit este unul dificil, greu de tradus,
tipic pentru maghiara neacademică de secol XIX,
vorbită de oamenii de rând, un limbaj presărat
adesea cu expresii în limbile: italiană, franceză,
germană sau latină. Chiar dacă acesta trădează
adesea note de ironie, de sarcasm, de vulgaritate
sau chiar tente de frivolitate, în realitate însă el nu
este nicidecum oglinda fidelă a clericului nostru,
un spirit sensibil și elevat dealtfel. Încântat peste
măsură de ceea ce vede și trăiește la maxim, omul
nostru este pur și simplu copleșit de situații astfel
că, uneori, fără să-și dea seama alunecă și se con-
topește în evenimentele picante și hazlii prin care
trece, astfel că și frazele pe care le redă nu pot să
fie decât după chipul și asemănarea acestora.
Clericul orădean este sincer cu el însuși, se
descarcă fără rețineri în frazele pe care le scrie,
astfel că îi poți vedea cu ușurință și oscilațiile
sufletești prin care trece adesea. Limbajul său este
deci departe de a fi unul oficial la care au recurs
mulți dintre clericii superiori pentru a-și relata
experiențele de călătorie. În cazul de față, totul se
potrivește mai degrabă spațiului privat, familiar
unde oamenii se debarasează de complexe, de
rețineri și formalități, lăsându-se duși de val, de
bună dispoziție, ocazie cu care își permit și mai
multe libertăți, gesturi, atitudini, clișee, replici
savuroase și picante care stârnesc zâmbetul sau
alte asemenea stări pe care trebuie să și le reprime
în spațiul public unde sunt apreciate atitudinile
corespunzătoare sau protocolare ce impun
respect, reținere, seriozitate și rigurozitate ce mai
lasă uneori în urma lor o notă sau o atmosferă
sobră și rigidă. Cu acest limbaj, clericul nostru îi
ajută chiar pe cei care citesc să se transpună ei
înșiși în mijlocul imaginilor sau situațiilor pe care
el le redă amănunțit astfel că, parcurgându-i rân-
durile savuroase, ajungi chiar să vezi frumusețile
Italiei moderne sau să simți tensiunea momen -
telor alături de oamenii timpului. Clericul nos-
tru, alături de alți secretari episcopali care au
Hachmi Azza (Maroc)
venit la Roma ca însoțitori ai ierarhilor lor, au
format categoria „ marginalilor conciliului”. Chiar
dacă nu au participat la dezbaterile conciliare, ei
au fost mereu în apropierea ierarhilor lor, au fost
părtași la gândurile și frământările pe care aceștia
le-au trăit, au intrat în spații publice și private din
Vatican unde nu toți au avut acces. Tot ei i-au
mai surprins pe înalții clerici și în cele mai variate
ipostaze: la plimbare, luând masa în diferite
locuri, îmbrăcându-se, certându-se sau bucurân-
du-se laolaltă pentru succesele dobândite. Au mai
văzut și auzit replici, atitudini, conflicte sau jocuri
de culise, de care prea puțini au avut cunoștință.
Această categorie a „marginalilor conciliului” a
reprezentat, putem spune, o punte de legătură între
vârfurile bisericii care dezbăteau la conciliu și
marea masă, prea puțin informată cu detaliile
care se discutau în cadrul ședințelor sau undeva
dincolo de cortină. Nefiind conectați tot timpul
la tensiunea dezbaterilor, ei au avut șansa de a
călători mult și de a vizita diferite locuri din
Italia, au cunoscut oameni, s-au confruntat cu
ipostaze și mentalități uneori diferite de locurile
de unde ei proveneau. Pe toate aceste aspecte
variate ei le-au imortalizat în paginile jurnalelor
intime pe care le-au scris, aspecte care au făcut ca
relatările lor să fie complete și, în același timp, să
reprezinte veritabile surse istorice pentru
cunoașterea realităților cotidiene din Italia secolu-
lui al XIX-lea. Este și cazul jurnalului lui Zajnai
Jânos. Adevărul este că acest cleric nu prea a avut
de gând să-și publice relatările sale de călătorie.
Așa cum se poate deduce și din Preambulul jur-
nalului, scris la Pesta, la Hotelul Național, în ziua
de 10 noiembrie 1869, bucuros fiind peste
măsură că are ocazia unică în viață de a merge la
Roma, de a-l vedea pe Papă și de a lua parte la
marele eveniment care a fost Conciliul Vatican I,
el intenționa inițial ca jurnalul său să fie scris cu
multă grijă și foarte în amănunt pentru a putea fi
expresia mulțumirii și a nețărmuritului atașament
pe care vroia să-l arate episcopului său, întrucât,
din atâția, a decis să-i ofere lui cinstea deosebită
de a-l însoți la conciliu. Ulterior însă, așa cum s-a
amintit mai sus, fără să-și dea seama, planul său ia
o turnură neașteptată, iar sub impactul eveni-
mentelor sau al situațiilor deosebite la care este
părtaș și pe care le consemnează dealtfel sincer și
riguros cu ironie, vulgaritate și cu un umor ade-
sea deocheat, el este silit să-și modifice intențiile
Diplomă de Onoare
10
1 TRIBUNA ♦ nr. 28 ♦ 1-15 noiembrie 2003 |~
Black Pantone 151 CVU
pe care și le-a propus, astfel că jurnalul său, care
trebuia să fie eternizarea clipelor deosebite petre-
cute la Vatican, devine Jurnalul „nebun”, pe care,
așa cum el însuși lăsa să se înțeleagă, n-ar mai avea
curaj să-l revadă din nou. Călătoria o începe la 7
noiembrie 1869 când are loc plecarea de la
Oradea și se termină cam pe data de 24 august
1870 când clericii noștri revin acasă. Întrucât
acest drum l-a marcat atât de profund, iar anul
1870 a fost cel mai important din viața lui, Zajnai
Jânos a decis să mai consemneze în jurnalul său și
evenimentele care s-au întâmplat acasă, în
Ungaria, până aproape de sărbătorile de iarnă și
finele anului.
Drumul spre Italia i s-a părut lung și obositor,
dar în același timp și fascinant întrucât i-a permis
să vadă peisajele care îi plăceau atât de mult. În
plus, era pentru prima dată când pleca într-o călă-
torie pe o distanță atât de lungă. Din acest motiv,
a luat toate măsurile de rigoare; și-a cărat după el
toată garderoba și, în plus, o geantă uriașă plină
cu mâncare: cu franzele, clapon frip, garnituri de
chiftele și mai multe sticle de Gumpoldskirchner,
pe atunci băutura austriacă cea mai fină și cea mai
bună, pe care o ascunde în valiză între haine.
Omul nostru pleacă la drum însoțit și de clișee
bine cimentate și cu o imagine extrem de idilică
asupra Italiei pe care speră să o vadă așa cum a
visat-o întotdeauna. Dezamăgirea îi va fi extrem
de mare încă de pe drum, în momentul în care
ceea ce vede el nu concordă deloc cu viziunile
sale care l-au delectat acasă în clipele de reverie,
astfel că și clișeele sale se destramă unul câte unul
asemenea unor castele de nisip. Un semn parcă
prevestitor i se arată pe drum, nu departe de
frontiera cu Italia când trenul în care se aflau pro-
duce o zdruncinătură cumplită, în urma căreia îi
cad valizele și i se sparg sticlele cu băutură, pătân-
du-i hainele. Popasul făcut la Firenzze și la
Bologna îi provoacă primele mari dezamăgiri.
Mâncarea italienească i se pare un talmeș-balmeș
fără gust, iar la Bologna îl surprinde atât
nepăsarea și ignoranța personalului de la gară care
- spune el - „ habar nu are de nimic ”, cât și ati-
tudinea jandarmilor de aici care îi tratau pe
vagabonzi la fel cum în Ungaria, odinioară, erau
tratați bădăranii. Surpriza îi este și mai mare în
momentul în care află că spre munții Apenini, în
plină iarnă, vor urca cu un tren de poștă, întrucât
acceleratele nu mai circulau, tren în care - spune
el - mizerabilii italieni de la gară au mai înghesuit °i
niște viței, care după țipete, nu prea păreau să fi urcat de
bună voie. Vizita propusă a fi făcută la Florența îi
dă noi speranțe, dar nu pentru multă vreme. Vede
într-adevăr biserici și locuri frumoase, dar
peisajul care îl încântă îi este stricat de o groază
de țipături ale localnicilor care i se par foarte gălă-
gioși precum și de imaginea catârilor împodobiți
care erau duși de oameni îmbrăcați în dârze sau
de acel grup deghizat care mergea la o înmor-
mântare, grup a cărui atitudine și prestanță îi
provoacă uimire și descumpănire, aceasta cu atât
mai mult cu cât, între femei, n-a văzut nici măcar
o figură simpatică. În jurul Romei, totul i s-a
părut a fi o mare sărăcie într-o atmosferă jalnică,
excepție făcând bisericile minunate din jur. La
prima vedere, Roma nu are nici un impact asupra
lui căci era prea obosit, prea încărcat și, la fel ca și
ceilalți, era prea ocupat cu „dădăcirea” bagajelor.
Cazat fiind pe una din străzile celebre ale Romei,
pe Corso, clericul nostru are ocazia de a se bucu-
ra de o multitudine de priveliști și de locuri care i
se deschid spre cunoaștere și spre vizitare. Dispu-
nând de mult timp liber, vizitează toate locurile și
monumentele celebre ale Romei: Coloseul, În-
chisorile Mamertini unde au stat închiși Sfinții
Petru și Pavel, Catacombele, Monte Pincio, pa-
noramele superbe de pe colinele din jur, biserici
celebre precum Bazilica Sf. Petru sau Santa Maria
Maggiore, bibliotecile și pinacotecile romane.
Cultura, istoria, tradiția și civilizația Italiei au un
impact profund asupra lui, dar nu-i pot lămuri
una din marile contradicții care-i macină sufletul:
cum este posibil să fie o diferență atât de mare
între Roma cu strălucirile ei și restul Italiei atât
de sărăcăcioasă, ba chiar și primitivă pe-alocuri.
La această concluzie ajunge cu ocazia unei vizite
făcută la Napoli unde îl descumpănește delăsarea
și nepăsarea autorităților în îngrijirea atâtor locuri
frumoase de aici astfel că, înainte de plecare, lasă
posterității un autograf, zgâriind pe ușa camerei
din hanul unde au stat, următoarele cuvinte
devenite memorabile: „Nu te încrede în italian și nu
fă prostia să stai la tocmeală cu el!”. Dintre toate
locurile pe care le-a văzut în Roma, Bazilica Sf.
Petru a reușit să-l exalteze la culme. Atmosfera
interioară l-a făcut să se gândească la Paradis. Atât
a fost de fascinat de tot ce a văzut că, după câte
spune, aproape s-a contopit în uriașa masă de pia-
tră a bisericii, pe care nu se mai sătura privind-o.
I-a atras atenția centrul bisericii unde mulțimea
de lumănări aprinse i-a dat impresia că vede o
mare de foc, a cărei fumăraie, după părerea lui,
dacă ar fi într-o biserică din Ungaria, i-ar trebui
jumătate de an ca să fie scoasă. Firește, nu omite
să vadă sala conciliului din Capela Sixtină unde se
face uitat în spatele tronului pontifical; îndrăz-
nește chiar să se pună pe una din băncile din față
unde urmau să stea ierarhii superiori ce trebuiau
să dezbată la conciliu. Stă acolo în primele bănci
și începe să viseze, transpunându-se în viitoarea
atmosferă a conciliului, aceasta până când este
expulzat de către unul din jandarmii Vaticanului.
I-au plăcut altarele, baldachinul sau cupola care îi
amintește de Bazilica din Esztergom. Vremea
permanent urâtă îl deprimă, îl obsedează chiar,
deoarece îl obligă la claustrare în interiorul
locuinței, la fumat, la scris de scrisori acasă și la
studiul limbii franceze cu ajutorul căreia crede că
s-ar descurca mai ușor la Roma. Șederea în came-
ra de la hotel îi dă însă ocazia să se amuze copios
și să mai stea la vorbă cu ceilalți secretari ai epis-
copilor maghiari. Cele mai comice situații i s-au
părut cele petrecute, la un moment dat, alături de
o cameristă de hotel, care era franțuzoaică și care,
cu toate că nu înțelegea o iotă din ce spuneau
clericii maghiari, totuși râdea împreună cu ei,
motiv suficient pentru ca și secretarii episcopali la
rândul lor să dezbată în fiecare seară, într-un
mini-conciliu, marea dilemă a hotelului: „oare
camerista o fi domnișoară sau doamnă?”, fiecare cu
argumentul lui. De asemenea amuzante până la
culme i s-au părut și plimbările prin Roma alături
de colegul său Rendek, mult mai în vârstă ca și el.
Acesta, ne spune râzând Zajnai Jânos, manifesta
de multe ori câte un dublu atașament: față de
priveliștile magnifice ale Romei, dar și față de
obrăjorii superbelor doamne pe care le alintă cu
termenul „pumone”, vrajă care ținea până când
babalâcul își revenea și își expulza atașamentul
profan, zicând la toți oamenii care treceau pe
lângă el: „LaudaturJesus Christus!”, dar ei se uitau
ca vițeii la poarta nouă. Astea sunt - remarcă ironic
clericul nostru - reminescențele a la Oradea. Locuitorii
din Roma i se par totuși oameni de treabă. Prăvă-
liile și le țin închise duminica și nu desfășoară
munci deosebite tocmai pentru a avea timp să
meargă la biserică sau la ore de cateheză. Subli-
niază așadar pioșenia acestora, precum și ata-
șamentul profund față de Papă, care era venerat
ori de câte ori coboara în mulțime pentru a mer-
ge la plimbare. Este surprins să afle că locuitorii
din Roma țin și prețuiesc ziua de 17 ianuarie, tre-
cută în calendarul catolic drept ziua cailor, ocazie
cu care la biserica Sf. Anton de lângă Santa Maria
Maggiore se strângeau toți caii din Roma pentru
a fi binecuvântați. Dacă francezii i se par a fi cea
mai ușuratică nație, italienii, mai ales cei din capi-
tală, sunt pentru el cei mai plini de viață, fapt de
care se convinge atunci când merge la restaurant,
la biliard, la cursele de cai, la loto sau la carnaval-
ul cel mare care se ținea imediat după începutului
anului. Este uimit să vadă că, înainte de
deschiderea lui, doi oameni care păreau clerici,
îmbrăcați în alb, având în mâini cârje episcopale,
împreună cu doi copii care băteau toba înaintea
lor, mergeau pe acele străzi pe unde urma să
treacă carnavalul, anunțându-i astfel pe oameni să
se pregătească și să-și decoreze casele pentru săr-
bătoare. Participând la acesta, oricine părea că uită
de sine și se contopea fără să vrea în vâltoarea
nebuniei care avea loc pe străzi. Aici toată lumea
venea cu fluiere, tobe, trompete sau alte instru-
mente cu care trebuiau să facă o gălăgie infernală.
Sau, cu altă ocazie, balcoanele de peste tot se
umpleau cu oameni, iar de pretutindeni începeau
să cadă confetti ca și când s-ar fi produs o ploaie
torențială pe cinste. Sute și sute de oameni mas-
cați trăiau la maxim acest vacarm general, iar între
ei erau o grămadă de persoane caraghios îmbră-
cate, care nu făceau altceva decât să stârnească
râsul omului. Relatările sale privitoare la
Conciliul Vatican I sunt de asemenea pline de
culoare și umor. Atenția îi cade mai ales asupra
vestimentației clericilor superiori, cu unele din
ele nereușind să se împace nicidecum. Vede cozi
pe reverenda clericilor francezi, ciorapi ciudați pe
picioarele mizerabile ale preoților italieni, care ar
putea fi folosite - spune el - drept strat de legume
sau cardinalii care își purtau bereta cu o tonsuras
perucas. Aceasta îl intrigă cel mai mult, căci părea a
fi dintr-un fel de iarbă de mare verde sau galben-
murdară, căci păr nu putea fi decât dacă era vop-
sit. Nedumeririle lui erau, de fapt, nedumeririle
unei lumi care nu putea să înțeleagă și să se
împace prea ușor cu schimbările care se
impuneau. Asemeni carnavalului plin cu nebunii
de la începutul anului, când nu mai puteai să
înțelegi nimic din cauza vacarmului general și din
cauza faptului că totul era parcă întors pe dos, la
fel era pentru Zajnai Jânos și Italia, respectiv
lumea modernă din timpul său cu ale cărei idei și
noi atitudini părea să nu se poată acomoda: un
Papă care se proclamă infailibil, episopi și cardi-
nali care-l contestă pe Papă însuși, ierarhi superi-
ori care se ceartă și se aliază unii contra altora.
Înainte de plecarea la conciliu, clericul nostru
orădean era o persoană umilă, supusă, devotată
trup și suflet unor valori și ierarhii pe care le cre-
dea imuabile. Reîntors acasă, realiza cu stupoare
că nu mai este omul care a plecat. Se simțea și el
mai rebel, mai nonconformist și parcă tot mai
neîmpăcat cu sine. Călătoria, conciliul și schim-
bările pe care le-au trăit, atât el cât și mulți alți
oameni simpli din jurul lui, nu doar că i-a bul-
versat, ba chiar i-a determinat să trăiască o veri-
tabilă dramă la nivel sufletesc, întrucât simțeau
că, după toate cele trăite, parcă și-au pierdut cre-
dința, speranța și pioșenia. Era așadar drama unei
lumi, pentru care prezentul provocase mari deza-
măgiri, iar viitorul începuse să fie tot mai nesigur
și mai lipsit de orizont, o dramă ascunsă, ce-i
drept, atât de abil, dar totuși perceptibilă în
cuvinte. Nu întâmplător și jurnalul lui Zajnai
Jânos se încheie pe un ton menit parcă să re-
amintească o sublimă interogație a celui care a
fost considerat a fi primul papă, Sf. Petru, o
interogație pe care însă clericul nostru o
adresează lumii întregi, cu oarecare teamă și
nedumerire: „Quo vadis mundi?”. Sau mai bine
spus: „O, lume, încotro?”.
■
1 TRIBUNA ♦ nr. 28 ♦ 1-15 noiembrie 2003 |~
11
Black Pantone 151 CVU
gr rafii
Istoria literară în diaspora
■ Mircea Muthu
Structurându-se pe cel puțin trei direcții de
cercetare - documentar-istorică, lingvistică și
estetică - i s t o r i i l e literaturii române își
diversifică evantaiul metodologic în spectroscopiile
parțiale (gen „istoria literaturii române vechi”) sau
în panoramările generale. Obținem un tabel sinop-
tic, dacă nu foarte complex, oricum concludent
pentru disponibilitățile analitice ale istoriografului
de ieri și de astăzi: istoria literară de factură mono-
grafică (Sextil Pușcariu),filologică (Nicolae Drăganu),
textologică (Demostene Russo), interdisciplinară (Ilie
Minea), comparatistă (de la Al. Procopovici la Nico-
lae Cartcjan), estetică (G. Călinescu) etc. Din spec-
trul acesta Nicolae Florescu de pildă extrage filiația
Nicolae lorga (cu Istoria literaturii românești. Introdu-
cere sintetică, 1929) - Nicolae Cartojan (storia litera-
turii române vechi, l940-l942) - G. Călinescu ( în
cunoscuta sa Istorie din l941), considerată reprezen-
tativă din unghiul repartizării diferite a accentului
în relația dintre cultural și estetic. Or, tocmai privile-
gierea primului termen, în care includem ideologi-
cul, socialul etc. decide alegerea unghiului general
de recuperare și l-am ales aici pe cel t i p o l o g i c
- expresie a tendinței de a demonstra organicitatea
culturii noastre prin literatură. Aceasta și pentru
faptul că, nota Florescu, „faptele de cultură sunt
totodată și fapte de evoluție istorică iar a gândi între
ele pauze și rupturi înseamnă a nu vedea procesul în
ansamblul său” (în Istoriografia literaturii noastre vechi,
I, l996). O atare perspectivă, mai generoasă pentru
proiecțiile culturologice, sacrifică adesea circum-
scrierea specificităților sau examenul analitic pe au-
tori și pe restrânse segmente temporale. In Introdu-
cere sintetică lorga își construia cursul pe grila lui
Lamprecht, literatura română fiind văzută ca o al-
ternanță între tipism, redevabil modelelor de gândi-
re orientală și individualismul constitutiv spiritului
occidental. Dichotomia va fi reiterată în competiția
dintre „cărturărism” (aulic) și „spiritul franciscan”
Hilda Paz Levozan (Argentina)
Premiu Ex aequo
(popular), caracterizată prin mișcare pendulară.
Pentru Nicolae Cartojan în schimb specificitatea
românească rămâne unitară și, implicit, recognosci-
bilă tocmai în oscilarea perpetuă între cele două
modele - apusean și răsăritean - în vreme ce, cam
în aceeași perioadă, Dumitru Murărașu secționa
literatura noastră drept expresie a patru „unități”,
respectiv epoca unității de neam prin ortodoxie,
apoi unitatea prin limbă, prin conștiință și epoca
formării idealului artistic (în Istoria literaturii române,
l940). Dincolo de marginalizarea criteriului estetic
examenul - tot de factură tipologică - plasează
opul lui Murărașu pe aceleași coordonate, regăsibile
chiar și acolo unde istoricul literar se distanțează de
ideea „sintezei românești” ca și punct de confluență
a Orientului cu Occidentul. Este exemplul, memo-
rabil de astă dată, al lui Dumitru Popovici care, în
Etape în dezvoltarea literaturii române (l941) și devenit
apoi Introducere la Literatura română în epoca „lumini-
lor” (l945), adoptă teoria eliberărilor succesive cu
punctul de plecare în concepția, la vogă atunci, a lui
Mario Roques: „eliberată de slavonism prin întin-
derea puterii turcești și prin influența mișcărilor de
reformă religioasă; eliberată de grecism prin influ-
ența ideilor „luminării” și prin reacțiunea latinistă;
eliberată de latinism în cele din urmă prin afir-
marea spiritului popular, cultura română avea să
descopere căile proprii numai după o peregrinare
de mai multe ori seculară”.
În exemplele citate, de radiografiere a sintezelor
sau, dimpotrivă, a eliberărilor succesive istoria lite-
rară e considerată, în subsidiar, ca un sistem de
fenomene istorice, lingvistice, ideologice și litera-
re; în al doilea rînd, disciplina are ca finalitate cir-
cumscrierea notelor fundamentale ale psihologiei
etnice prin literatură și nu numai. Dacă primatul
esteticului decis, în epocă, de Istoria călinesciană
va constitui un reper constant pentru ceea ce
numim istorie literară contemporană, este la fel
de adevărat că linia de cercetare tipologică nu dis-
pare și lucrul acesta e cu deosebire vizibil în com-
pendiile scrise și publicate în diaspora românească
postbelică. Înstrăinarea, de cele mai multe ori
brutală și dureroasă, de paradigmele naționale,
obligativitatea raportărilor la cultura de adopți-
une, precum și necesitățile programelor de curs
universitar particularizează aceste inițiative ce, în
revers, dețin avantajul tocmai al distanței față de
matrice. Pe lângă faptul că asemenea lucrări isto-
riografice, doar parțial restituite publicului româ-
nesc, prelungesc cele două linii din istoriografia
interbelică - tipologică și estetică - ele confi-
gurează, prin articulare complementarizată, un
compendiu ideal de istoria literaturii române.
Întru totul rămân ilustrative textele lui Alexandru
Busuioceanu (Istoria literaturii române, 1942) și
Mircea Popescu (Istoria literaturii române, 1970),
editate de același Nicolae Florescu în 1998 și
2001. Primul, redactat în spaniolă, se deschide cu
o introducere de mare concentrare (Literatură °i
destin), în care inflexiunea lirică nu obturează ca-
racterizarea sintetică a culturii românești, „adăpa-
tă la izvoare antinomice dar aspirând la unitate”.
În filigranul desenului oprit, din păcate, în pragul
deceniului al treilea din veacul trecut, descoperim
sugestiile combinate din lorga și Cartojan, deși
îndoiala („Posibilitatea vreunei sinteze între aces-
te două sensuri ireconciliabile ale lumii?”) se rei-
terează într-un crescendo dramatic, până în
finalul discursului plin de caracterizări memora-
bile, într-o cadență a frazării ce amintește de stilul
lui Vasile Pârvan: „tragicul antagonism dintre
Orient și Occident, inexorabila fatalitate a culturii
și a istoriei poporului român” etc. Erudiția
impresionantă, concizia formulărilor (ca în
paginile despre Cantemir) se împletesc într-un
discurs narativ sui-generis, astfel că nu putem
decât regreta inexistența unei versiuni definitive
care să cuprindă, eventual, și perioada interbelică.
La fel este cazul, dramatic și acesta, al italienistu-
lui de excepție Mircea Popescu Istoria sa, redac-
tată în italiană, apasă pe dimensiunea estetică,
determinantă fiind aici întretăierea a două
proiecții : prima e aceea sud-estică a literaturii
noastre prin „prezența folclorului; substratul
rural al celei mai mari părți din literatura cultă
însăși; puternica notă religioasă; angajarea patri-
otică a producției secolului romantic” etc.; a doua
proiecție, diseminată în text, e alcătuită din
raportările numeroase la spațiul cultural italian.
Judecățile lapidare amintind de valorizările căli-
nesciene, selecțiile drastice (din Școala Ardeleană
îl reține doar pe Budai-Deleanu), schițele sinteti-
ce (Trei secole de poezie românească) sau amendarea
dezerțiunilor etice cu repercusiuni în plan artistic
(precum în cazurile lui Sadoveanu sau Arghezi),
în sfârșit, aproximarea conceptului, se pare că în
premieră la noi, de literatură de rezistență în ultima
pagină (Poezia clandestină a poporului român) fac din
compendiul semnat de publicistul și traducătorul
Mircea Popescu un veritabil seismograf și al miș-
cării literare postbelice. Ambele schițe sunt eșan-
tioane dintr-un proiect istoriografic mai vast. Stu-
dierea lor comparativă, la care am putea adăuga
de pildă Panorama literaturii române contemporane a
lui Bazil Munteano, publicată în franceză (1938),
engleză (1939) și germană (1942), poate face
obiectul unui capitol substanțial din istoriografia
literaturii române. Însumate, lucrările acestea
sunt un exemplu de rezistență prin cultură și
oferă o lecție de concizie în aprecierea faptului
literar pe meridiane străine de cel românesc.
Modul de tratare, precumpănitor sine ira, este și
un reflex al mentalității exilatului care, în cazurile
de mai sus, nu și-a mai văzut țara.
■
12
1 TRIBUNA ♦ nr. 28 ♦ 1-15 noiembrie 2003 |~
Black Pantone 151 CVU
£ seu_____________
Radiografie prin poezia orașelor
■	Viorel Mureșan
Simbolismul poetic al orașului e dezvoltat pe
numeroase pagini biblice, dar cu deosebire
în Apocalipsă. Ne gândim în primul rând la
aceste pasaje ca la surse inepuizabile de sugestie
pentru poezia modernă. Ideea acestui eseu a
putut fi ocazionată de o fortuită lectură a, poate,
celui mai influent poem din întregul secol XX,
Țara pustie de T. S. Eliot. Mai precis, de acele ver-
suri și note ale poemului ce amintesc de imaginea
orașului modern, corupt și corupător, preluată
după Cei șapte bătrâni al lui Charles Baudelaire,
gest care a șocat pe cititorii lui T.S. Eliot,
obișnuiți în momentul respectiv (1922) cu ver-
suri idilice, fără a bănui că sub ochii lor se cocea,
în roman și poezie deopotrivă, o literatură a vi-
ziunilor infernale. De fapt, T. S. Eliot împrumută
de la înaintașul său francez odată cu imaginea
orașului infernal, și ceea ce acesta a consacrat sub
numele de „estetica urâtului“. Poemul baude-
laire-ian are, cel puțin în punctul de pornire, o
clară și de netăgăduit ascendență în descrierea
biblică. Numărul bătrânilor din titlu e șapte, câte
sunt și zilele din Cartea Facerii, dar și îngerii
judecății apocaliptice. Cei șapte bătrâni se detașează
în Imagini pariziene (ciclul căruia îi aparține) prin
iconul său axial: „Bătrânul Saltimbanc". Impar și
fatidic totodată, numărul de aparenți protagoniști
are conotații ce trimit la informul disconfortului
haotic existențial. O subtilă observație a lui Jean
Starobinski surprinde esența acestora: „La
Bătrânul Saltimbanc, ca la atâția alți bătrâni baude-
lairieni, viața se refugiază și se concentrează în mod
misterios în privire, în timp ce a părăsit restul corpului.“
(Textul și interpretul, Editura Univers, Buc., 1985,
p.454). Mai mult ca sigur, rândurile lui Staro-
binski pornesc de la poemul în proză al saltim-
bancului senect. Pe când T.S. Eliot preia imaginea
în versuri a orașului baudelairian ce-l are ca pro-
tagonist:
„Cetatea-nvolburată, cetate de mistere,
În care-ți ies nainte fantome-n plin oraș!
Când un bătrân în cale-mi ieși, ca din vedenii,
În zdrențe rupte parcă din cerul mohorât;
I-ar fi plouat în mână prisos de milostenii,
De n-ar fi fost veninul din ochiul lui urât."
(trad. Al. Hodoș)
Reprezentarea citadină și cea de natură sunt
osmotice, de vreme ce „bătrânul... în zdrențe
rupte“ coboară „parcă din cerul mohorât". E un
semn al „corespondențelor" această fuzionare de
planuri, dar și unul al coabitării romantismului
cu simbolismul timpuriu. Doar o astfel de
anamorfoză poate da măsură veritabilă a infernu-
lui citadin baudelaire-ian:
„În urmă-i venea altul! Ochi, barbă și spinare,
Îl arătau, în zdrențe, de-același iad născut".
(Ibid.)
Există la Baudelaire o dinamică a monstruosu-
lui, așa cum există una a morbidului „deschizân-
du-se ca o floare", grație căruia moartea poate
părea „o viață la superlativ", „o viață dezlănțuită"
(cf. Jean-Pierre Richard, Poezii și profunzime,
Editura Univers, Buc., 1974). Așa, cu un umor
dublat de macabru, vedem cum bătrânul saltim-
banc poate deveni o populație de paiațe, prin
multiplicare ajungând chiar stăpân pe timp:
„Ce uneltiri infame mă prigoneau, cu gândul
Să-și bată joc de mine? Ce-ascuns dușman al
meu?
De șapte ori, cu groază, am numărat de-a rândul
Pe-acest bătrân sinistru, ce se-nmulțea mereu!
Dar cei ce râd de mine, voind să mă-nfioare,
Străini de duioșia oricărui gând fratern,
Nu știu că cele șapte făpturi dezgustătoare,
În trista lor ruină aveau ceva etern".
(Ibid.)
Natura demonică a măscăriciului multiplicat
provoacă alienarea unui narator-martor, și așa,
strivit de imaginile unui spațiu citadin tot mai agre-
siv, gata să-i evadeze din galantare.
Orașul lui T.S. Eliot e un amestec de decor
citadin și descrieri de interioare, mai aproape de
percepția expresionistă în vogă a momentului decât
de „peisajele pariziene" ale lui Baudelaire. Foburgul
său nu e altceva decât strigătul de dezolare și de sfi-
dare a „igo“ -ului expulzat într-un univers în care se
simte străin. E - la scara timpului - însuși „tărâmul
pustietății". Și în tristețea serii de iarnă coborând
peste canale, în șobolanii înaintând greoi pe mâlul
vâscos, în consilierea unei decăzute abia trecute de
treizeci de ani de a se fortifica, mesaj ce - de altfel -
lunecă halucinant pe deasupra receptorului, în fraza
torturantă ce anunță ora închiderii, toate topite
într-un eficient aliaj de - cum spuneam mai sus -
„estetică a urâtului", e în toate acestea o Europă
cuprinsă de marasmul războiului și văzută printr-o
confuză lentilă de ceață londoneză. Apoi, motivul
cărților de joc, coborâtor din „spleen"-urile baude-
lairiene. E însă și o doză de istorie, așa cum e și una
de irealitate în acest poem-eseu și delirantă frescă de
iconostas apocaliptic. Dar și un păienjeniș hipertex-
tual în care „vocile" vin din toate direcțiile timpului
și spațiului, în graiuri vernaculare, spre a depune
mărturie despre această necropolă emblematică:
„Oraș ireal,
Sub ceața brună a zorilor de iarnă
Mulțimea se scurgea pe Podul Londrei, atâția
oameni,
Că nici prin minte mi-a trecut că moartea i-a
frânt pe-atâția.
Suspine scurte, întretăiate, și fiecare își țintuia
Cu privirile drumul de sub picioare".
(Îngroparea mortului, trad. Ion Pillat)
În literatura română, deschiderea spre „poezia
orașelor", spre toposul citadin, se face începând
cu simbolismul. Această direcție înseamnă și
începutul modernizării poeziei, care va fi
desăvârșită de expresioniști. Dacă e să-i dăm
crezare lui Edgar Papu, și lucrurile așa stau,
negreșit: „Nu mai puțin, totuși, lui Eminescu îi
revine meritul de a fi primul mare evocator al
peisajului urban în literatura noastră." (Poezia lui
Mihai Eminescu, ediția a II-a, Editura Junimea,
Iași, 1979, p.142). Criticul își atenționează citito-
rii că Eminescu „detestă aglomerarea și vacarmul ora-
șului' (idem, p.144), subliniind și puținătatea tex-
telor cu referent citadin. Tema e atinsă abia în
treacăt, cu excepția sonetului Veneția, unde par a
prevala motivul nopții și al morții. Singura piesă
cu tematică urbană, ivită în opera eminesciană,
este Privesc orașul-furnicar. Poezia aparține, proba-
bil, epocii berlineze, fiind editată în capitolul pos-
tumelor. Ignorată de mulți eminescologi, ea a fost
serios luată în seamă de alții. Astfel, cea mai perti-
nentă analiză i-o face Ioana Em. Petrescu, care
distinge aici plasma germinativă a două dintre
direcțiile liricii românești, una de pe la începutul,
alta de la sfârșitul secolului XX: „Una dintre
puținele poezii citadine eminesciene care nu e
nici romanță, nici satiră, Privesc orașul-furnicar,
anticipează frapant, ca tehnică practică, lirica baco-
viană. (s.m.V.M.). Privirea neutră contemplă
detașat, de sus, spectacolul mulțimii umane care
trece, trece mereu, într-o succesiune de imagini
lipsite de orice legătură între ele, cu excepția legă-
turii pe care o dă veșnica lor trecere." (Eminescu-
modele cosmologice și viziune poetică, Editura
Minerva, Buc., 1978, p.107). Apoi, aprofundân-
du-și observațiile, profesoara clujeană scrie:
„Orașul cu «muri bizari», cu strade largi, cu multe
bolți, e o arhitectură stranie, care are precizia și
lipsa de sens a imaginilor onirice (s.m.V.M.)":
„Privesc orașul-furnicar-
Cu oameni mulți și muri bizari,
Pe strade largi cu multe bolți,
Cu câte-un chip l-a stradei colț.
Și trec foind, râzând, vorbind,
Mulțime de-oameni pași grăbind"
(ibidem)
De prisos să mai spunem că Privesc orașul-fur-
nicar reprezintă - caz cu totul izolat în opera poetică
a lui Eminescu - o formă a trecerii spre poezia
tranzitivă prin renunțarea absolută la mărcile
„eului" liric, excepție făcând doar titlul și, implicit,
primul vers: „privesc orașul." (s.m. V.M.). Apro-
pierea poeziei de cotidian implică un proces de
desacralizare a lumii de-a lungul întregului text.
Însăși moartea, care a redus ființa poetică la o tăcere
demnă, în atâtea rânduri, de la Mortua est! la Mai am
un singur dor, e substituită aici - și, deci, desacraliza-
tă - printr-un banal rit de fertilitate:
„S-aude clopot răsunând,
Cu prapuri, cruci, icoane viind,
Preoții lin și în veșminte
Cântând a cărților cuvinte.
În urmă vin ca-ntr-un prohod
Tineri, femei, copii, norod;
Dar nu-i prohod - sfințire de-apă (s.m.V.M.)
Pe uliți lumea să nu-ncapă."
Începând cu sintagma din titlu, secvențele suc-
cesive ale poemului sunt încatenări de imagini vi-
zuale, cu rare sincope auditive. De aceea, impresia
generală e de „panoramă a deșertăciunilor", de re-
prezentație regizată „intra muros", pe marea scenă a
istoriei. Totul seamănă cu forfota, cu foșgăiala din
schițele lui Caragiale (redate într-o vorbire indirec-
tă) și cu lipsa de comunicare de acolo. Într-un eseu
despre secolul lui Eminescu, Mihai Zamfir sur-
prinde cu mare acuratețe complexul de fenomene
care au ca centru de congruență Privesc orașul-
furnicar: „O cultură urbanizată este condamnată
inevitabil la o trăire a individualismului sub forme
maladive: strivirea individului de către cetatea tira-
nică, temă devenită comună la jumătatea secolului,
nu este decât reflexul vizibil al unei realități mai
profunde, prin esența antianecdotică, deoarece
încheie un ciclu de civilizație. Conștiințele acute
trăiesc transpoziția cu angoasă." (Din secolul romantic,
Editura Cartea Românească, Buc., 1989, p.31).
■
Istvân Matruk (România) Diplomă de Onoare
1 TRIBUNA ♦ nr. 28 ♦ 1-15 noiembrie 2003 |~
13
Black Pantone 151 CVU
^| titudini___________________________
Politicieni ardeleni
■	Ovidiu Pecican
ntr-un studiu dedicat publicisticii lui
Octavian Goga, criticul Gheorghe Grigurcu
remarca, perfect justificat, că omul este “Un
exemplu temperamental °i moral, fără obligația -
ca °i în cazul unor Eminescu, lorga, Nae Ionescu
- de a-i urma întocmai prescripțiile doctrinare”
(“Publicistica lui Octavian Goga”, În pădurea de
metafore, Bucure°ti, Ed. Paralela 45, 2003, p. 131).
Practic, în acest fel, autorul reține ca pozitive
impulsul spre acțiune °i implicare ale poetului °i
militantului ardelean, precum °i nevoia acestuia
de validare a unui comportament moral. Dar în
acela°i timp sancționează fără ezitare opțiunile
ideologice °i politice - cum se °tie, de un națio-
nalism antisemit radical - ale lui Goga. Acesta ar
trebui, totodată, “analizat ca un spirit complex,
nu o dată tulbure de reziduurile unui romantism
agresiv, emanând însă °i luminile unei lucidități
contemporane, surprinzător de actual prin unele
judecăți amare, cu aspect de vaticinație”.
Ilustrativ pentru genul de lectură a faptelor
întreprinsă de publicistul Octavian Goga îi pare
lui Gh. Grigurcu un fragment de factură memo-
rialistică, redat in extenso °i pe care îl reiau, la
rându-mi, aici: “Eram în clasa a opta a liceului de
stat din Sibiu. Profesorul nostru de istorie era
Tompa Ârpâd °i din ora lui spun acuma urmă-
toarea poveste destul de edificatoare... Profesorul
vorbea la catedră din istoria Ungariei. Spunea de
epoca principelui Taksony, sau de bătălia de la
Augsburg. Era o zi frumoasă de toamnă, cu senin
°i raze de soare. Se apropia amiaza. Nervii
mei, cu neastâmpărul lor de optsprezece ani, se
cereau în liber. Abia așteptam sunetul clopoțelu-
lui, care-mi aducea libertatea. Însemnam cuvin-
tele profesorului pe hârtie °i, pe furi°, cu un gest
discret, m-am uitat la ceasornicul din buzunar.
Asta mi-a fost nenorocirea. Profesorul a sărit, ca
scos din minți, de la catedră, s-a repezit răcnind
asupra mea: <<Trădătorule! Te plictise°ti, nu-i
a°a? Te plictise°ti °i ai vrea să scapi odată când e
vorba de istoria neamului maghiar! De istoria
patriei! Înțelegi, mizerabilule? - versuri valahe °tii
să scrii la Tribuna! Încălzim °erpii la sân>>. Și
puțin a lipsit, că nu m-a lovit în cap profesorul
meu, pragmaticul meu profesor de istorie (.). Și
când i-am răspuns (.), cu lini°tea poruncită a
mândriei mele rănite, când i-am răspuns:
<<Domnule profesor, eu °tiu lecția. Eu °tiu
întreagă cartea. Te rog să mă asculți>> - atunci
acest om furios mi-a smuls cartea din mână, a
azvârlit-o de i s-au răsfirat foile peste bănci °i
mi-a urlat în urechi următoarele cuvinte intere-
sante, cuvinte tipice: <<- Ce-mi pasă dacă °tii
ceva, ori nu °tii din zdrențele astea de foi, - eu
vreau inima d-tale>>.” Poetul aflat în clasa ter-
minală - °i, pe urma lui, militantul °i publicistul
ajuns la maturitate - se grăbe°te să interpreteze
episodul oprindu-se, previzibil °i cam superficial,
la tegumentul întâmplării: un profesor maghiar îi
dore°te cu tot dinadinsul deznaționalizarea.
Vremurile făceau, oricum, din acest comanda-
ment al politicii maghiare o prioritate. Cu toate
acestea, rămâi descumpănit cum un artist nu lip-
sit de profunzime °i intuiții, precum Goga, nu
observă că s-ar prea putea ca profesorul, frustrat
de atenția distributivă a emulului dus cu gândul
la descătu°area din afara clasei, să se fi folosit de
una dintre temele predilecte ale propagandei
momentului pentru a exprima, în fapt, cu totul
altceva: dezamăgirea că discursul lui nu cap-
tivează. Evident, un dascăl care nu se mai intere-
sează de minte, ci de inimă, unul ce se scandali-
zează la cel mai mic fo°net °i la cea mai mică sus-
tragere de sub mirajul - presupus - al verbului
său, acela nu este, necesarmente, un politruc, un
agent al îndoctrinării, ci mai curând un ins cu
veleități de guru, care ar dori mai degrabă să hip-
notizeze. Fire°te că, angajat într-o °coală supusă
politicii de stat, °i având de răspuns impulsurilor
transmise de ministerul de resort prin inspectorul
de specialitate, impregnat, totodată, de publicisti-
ca militantă a clipei istorice, trebuia să apeleze,
aproape din reflex, la limba de lemn °i la temele
majore ale propagandei naționaliste. Rămâne
curios că Octavian Goga, aflat pe atunci la vârsta
marilor elanuri afective, nu distinge nota de
repro° izvorâtă din seducție irosită, °i nu
sesizează, pe când scrie, la vârsta pasiunii națio -
naliste dezlănțuite, că, la rândul lui, nu a ajuns
decât o replică românească - la fel de nedreaptă -
a naționalistului maghiar din vremea amurgului
Kakaniei. Pur °i simplu, fostul minoritar oprimat
- dar poate numai fostul °colar admonestat pe
nedrept °i excesiv de un profesor nedelicat - nu
are nici o ezitare în a condamna conduita de
odinioară a mentorului, interpretând-o exclusiv
politic, într-o ecuație a confruntării, dar în acela°i
timp reproducând-o într-un sens inversat. E aici,
mi se pare, ori o lipsă de perspicacitate gravă, ori
o recădere în logica talionică a Vechiului Testament.
De ce, însă, un temperament militant, activ
civic, °i un talent liric stau în vecinătatea strictă a
naționalismului exclusivist °i a antidemocra-
tismului rămâne enigmatic dacă nu privim mai pe
îndelete împrejur. Tipul de complexitate constatat
de Gh. Grigurcu în cazul lui Goga - °i inserat cu
promptitudine salutară într-o linie de gândire °i
creație românească ce include personaje fasci-
nante, de primă mână - este, prin excelență, ca-
racteristic modernității noastre. Dacă ne gândim
bine la manifestările lui publice, el începe
devreme, cu Vlad Dracul, Petru Rare° °i fiul lui
Ilia°, °i continuă cu Constantin Brâncoveanu °i
Dimitrie Cantemir. Oscilând oportunist între
turci °i unguri (Vlad Dracul), ca °i între opoziția
radicală °i supunerea în fața lui Suleyman Kanuni
(Petru Rare°), pretinzându-se bun cre°tin dar
turcindu-se necondiționat (Ilia° Rare°), oscilând
între protectoratul vizirilor °i propensiunea către
austrieci (Brâncoveanu) ori trecând de la inte-
grarea cvasi-totală în civilizația °i cultura islamică
°i filorusismul dezmărginit (Dimitrie Cantemir),
ace°ti oameni de primă mărime ai trecutului
românesc au conturat cadrele unui comporta-
ment public pe care îl mo°tenim până azi, cu
foloasele °i ponoasele lui. Că îl calificăm drept
pragmatism nuanțat °i diplomație sau îl privim
drept lipsă de scrupule °i oportunism, e mai
puțin important decât să-i înregistrăm, pur °i
simplu, existența paradigmatică. Judecățile de va-
loare se cuvine să succeadă, nu să preceadă ori să
se substituie simplelor constatări, a°a-zicând
“topografice”.
Noutatea, într-un fel, este observarea faptului
că - spre deosebire de manihei°tii care situează
tot răul moravurilor publice mai vechi °i actuale
în Vechiul Regat, văzând în Ardeal o citadelă a
rigorii morale -, analizele mai recente, precum
cea efectuată de Gh. Grigurcu, sunt dispuse să
deceleze între manifestările complexe ale unor
personalități transilvănene consacrate. Cazul nu
este deloc unul singular. Iat-o pe Maria Ghitta
scriind despre dr. Petru Groza: “Petru Groza a
avut acces la niveluri dintre cele mai înalte, prac-
tic la toate sferele vieții politice din România
interbelică. A fost ministru °i deputat în mai
multe rânduri. Trecut în opoziție, a făcut mare
succes în afaceri. Societățile pe care le prezida sau
la care deținea acțiuni ocupă, în°irate, o jumătate
de pagină din memoriile sale. A fost un mare lat-
fundiar °i pre°edinte al mai multor comitete °i
comiții. Locul în care putea obține mai mult în
plan material îl nume°te singur: dacă a° fi trăit în
America, ajungeam mult mai departe pe calea
îmbogățirii. Și totuși, acea societate care i-a oferit
aproape totul l-a privat de ceva esențial, după
cum spune. De un ideal, de o viziune, pe care în
final le-a găsit în ideologia marxistă. În combi-
nație cu alte ingrediente, mai mult sau mai puțin
secundare, noul ideal avea să-l °i a°eze acolo unde
calitățile °i ambițiile sale o cereau: în fruntea țării,
ca prim-ministru al noii Românii. În această cali-
tate °i în aceea de °ef al statului (de la un moment
dat), Petru Groza a participat (împreună cu alții,
desigur) la decizii care au dus la destrămarea
treptată a lumii vechi. Au dispărut astfel, la pro-
priu, regalitate, oameni, partide, instituții”
(“Memoriile unui dac ambițios”, în Apostrof, an.
XIV, nr. 9 (160), 2003, p. 22). Portretul acesta îi
prilejuie°te autoarei °i ni°te considerații cu carac-
ter mai general, apte să deschidă o discuție la
care, iată, îmi °i anunț disponibilitatea de a parti-
cipa: “Imaginea colectivă despre modelul politi-
cianului ardelean trebuie probabil revăzută,
îmbunătățită. Biografia din memoriile dr. Petru
Groza reprezintă un argument în acest sens.
Lumea românească transilvăneană are, în fond,
diversitatea ei: umană, morală, ideologică,
politică. Imaginea politicianului auster, principial,
moral, moralizator, rigid, opozant intransigent,
pertractant, greoi în decizii °i exasperant din toate
aceste pricini, trebuie °i ea corectată. De fapt, tre-
buie multiplicată pe baza unor personalități °i
personaje. Ardealul a dat țării ca prim-mini°tri în
secolul trecut °i pe Vaida-Voevod, °i pe Octavian
Goga, °i pe patriarhul Miron Cristea, iar după
război °i pe dr. Petru Groza”.
Într-adevăr, modelul civic ardelenesc îi
include nu numai pe marii refuzați ai jocurilor
politice de pe Dâmbovița - de la Cicio-Pop °i
Vasile Goldi°, mai puțin tenace, la Iuliu Maniu,
ve°nicul opoziționist -, ci °i pe aceia, deja enu-
merați, care °i-au găsit rostul în e°alonul superior
al politicii române°ti. Ceea ce îi une°te pe politi-
cianul extremist radical (de dreapta) care a fost
Octavian Goga °i pe capitalistul convertit la
extrema stângă biruitoare postbelică, Petru Groza,
este o incredibilă flexibilitate, mobilitate, un sen-
sibil seismograf mai puternic decât cel etic. El
poate fi calificat drept o capacitate superioară de
adaptare la context sau, pentru rigori°ti, poate
figura sub titlul de demisie morală °i inacceptabil
compromis. Un lucru este însă sigur: asemenea
prezențe invalidează mitul ardelenismului mereu
vertical, morocănos °i neîndemânatec în principi-
alitatea lui. Abia stabilind acest lucru putem trece
la alte discuții adiacente.
■
14
j TRIBUNA ♦ nr. 28 ♦ 1-15 noiembrie 2003 |~
Black Pantone 151 CVU
P oezia
■	Marcel Mureșeanu
Un perete subțire
Fără știrea mea
chipul mi s-a împărțit în două:
toreadorul și taurul!
jumătățile ./erei stau una lângă alta
merg împreună
granița dintre ele este nasul meu lung
de claun al unui Dumnezeu zâmbitor,
tocmai încerc să aflu
dacă părțile știu una de alta
spre a le putea prevedea
moartea și gloria.
Calea domestică
Dacă e cald iarna în casă
fetelor tinere li se umezește
părul după urechi
li se întoarce mirosul de aluat dospit
o barză de gheață se-ntinde pe sticla ferestrei
și sclipătul ei se vede în oglindă.
Pe Cer, Calea Lactee
pare o chitară de spumă
cu corzile pline de stele,
liber gândul meu să urce acolo
sau să se coboare-n infern,
liber să se intersecteze
cu văzutele și nevăzutele;
m-așez lângă peretele din fața focului
și închid ochii
nimic din toate cele cerești
nu mai rămâne.
Grea încercare
Miezul cald al nopții de aprilie.
Mă uit pe fereastră. Ninge.
Ninge cu fulgi mari
cât botul puiului de mops!
„Richard este diavolul,
strigă prostituata rănită,
îmi va omorîfiica!“
De fapt Richard
e doar un polițist american.
De mii de ani, victimele exagerează,
scumpii mei!
„La revedere!“ îi zice fata Isabel
ucigașului lui Richard
și își acoperă fața
cu partea nevăzută.
Dimineața nemântuitului
Stăteam la fereastra deschisă
năvălea aerul
gata să mă arunce de pe punte
îmi spăla fața
ce strălucire în ochii mei!
Șuvițele viei coborau de pe acoperiș
și cuprindeau tot umbrarul
lumea se micșora
partea mea venea către mine,
în mâinile arse până la os
țineam piciorul Iepurelui Șchiop
și așteptam întoarcerea lui printre noi.
Zgomot alb
Levitez
poate nu-mi stă atât de bine
precum mă așteptam,
nu-s nici prea jos
încât să poată câinii
să m-atingă
și nici prea sus,
încât să nu mă poți săruta,
e chipul meu din tinerețe acesta
îl suflă vântul ca pe-o petală
ca pe o canoe de spumă
numai cu voia mea
mi se întâmplă toate astea,
lunecă vântul și mi te ridică alături
te-ntorci în coasta mea.
Doar până luăm înălțime,
până trecem de umbrele caselor
să nu ne vadă,
apoi mă voi trage din tine!
îmi zici;
levităm
nu vom mai atinge niciodată țărâna
intrăm în altă neputință,
ai ei suntem!
Atractor straniu
Un negru a adormit în zăpadă
neaua a luat culoarea trupului său.
Scoală, i-am zis,
că înnegrești podeaua iernii,
scoală că mori, prostule!
Du-te-n altă parte
lasă-mă să mă odihnesc,
m-a implorat el,
și să mă acopăr cu ceea ce
n-am crezut că există!
mătănii fac și pe mătănii pun
genunchii mei scorțoși de-atât târâș,
să urle el cât vrea
să mă blesteme
bărbia ca pe-o gumă să mi-o-ntindă
și dintre degete s-o lase
când nici gândesc
și fața să-mi lovească,
în mine ură urmă nu găsești
la mai puțin de-un ceas
de când mă scol și trag în piept
înecăciosul aer al plânsului din jur
și nici mânie!
Păduche lacom ce dintre buze sare cu iuțeală
pe cel din fața ta,
la beregată!
Așa-mi duc viața, rareori e o punte
m-aplec să văd cum trece apa
în sus și-njos
și cum aleargă peștii,
atunci simt că în legănarea aceea
și eu mă pierd, furat sunt
de-amețeală cu limbă despicată
uit numele a tot ce-i poticnit
mă las prefacerii ce mi se întâmplă
inconștient că aș putea ajunge
în punctul neîntoarcerii
și deopotrivă în cel al pierderii de mine
adică acolo unde singurătatea
în două trupuri moarte se divide
și unde amintirea ar pieri;
asfel rămân deasupra apei
cu mâinile pe frâul de lemn al punții
și aplecat ca grumazul cald al unui cal,
nevoia de cuvinte,
boală mai grea cum alta nu-i,
pe loc dispare, cum nici n-ar fi fost,
iar sufletul trupul semn îi face
că-i mai ușor și vrea să umble singur, nebunul!
Dintr-un cotlon și moartea vede semnul,
dar prea târziu: rănindu-se pe sine,
sufletul meu începe să vorbească.
■
Un bazin de atracție
Nu las niciodată să se strice
relația dintre cuvânt și mine
mai bine mă aplec în fața lui
Anupong Kachachewa (Thailanda)	Diplomă de Onoare
•] TRIBUNA ♦ nr. 28 ♦ 1-15 noiembrie 2003 |~
15
Black Pantone 151 CVU
În
contact cu
normalitatea europeană
■ Adrian Țion
Graniță fără vamă
utocarul în care ne îmbarcăm este un
Volvo obosit. Aflu ulterior că în decembrie
va ie°i la pensie. După cum ne gazează cu
miros de motorină servit ca aer condiționat ar fi
trebuit scos din circulație cu mult înainte. Dar la
noi merge °i a°a. Îmi aduc aminte de o tabletă a
Anei Blandiana din România literară în care se
revolta la culme, cu o virulență ie°ită din comun
pentru acele timpuri austere, împotriva menta-
lității specifice românilor, cuprinsă în sintagma
delăsării “merge °i a°a”. A fost, de altfel, printre
ultimele tablete semnate de poetă sub ceaușism,
după care i s-a interzis să mai publice. Și iată că
nici la 13 ani de la răsturnarea dictaturii nu ne-
am lecuit de această boală. Dar autocarul nostru
botezat nu se °tie de ce Ti-Bu mai suferă de o
maladie: are 80% din geamuri semiopace. Am
crezut la început că e un detergent uscat din
neatenție, sau a intrat în reacție bizară, dar erau
pur °i simplu ni°te scursori imposibil de îndepăr-
tat pentru că se prelinseseră în interiorul geamu-
lui dublu formând ni°te pete foarte originale pe
transparența lui inițială. A°a că a trebuit să mă
acomodez cu acest filtru iritant °i să percep ima-
ginile de afară ca pe ni°te peisaje tratate în strictă
tehnică poantilistă, asta desigur cu multă
bunăvoință °i imaginație din partea mea, pentru
că altfel a° fi avut impresia că voiajez prin cețoasa
Anglie sau mă cufund într-un tablou de Turner.
Departe de aceste alambicate transfigurări ale
realității, la Turnu, vamă construită după 1990,
stăm în plin soare mai bine de două ore.
Mentalitățile °i practicile mai vechi persistă. De-
aia-i vamă ca omul să stea °i să a°tepte până î°i
pierde răbdarea. Să a°tepte ce? De pildă voucher- ul
de la Oradea care ne scute°te să arătăm 500 de
euro la intrarea în spațiul Schengen. La insis -
tențele lui Alex, ghidul nostru urcat din Arad, un
bărbat subțire la propriu °i la figurat, cu o expe-
riență de 30 de ani în turism, vame°ii ne dau dru-
mul fără să primească mult a°teptata confirmare
telefonică de la Oradea. Merge °i a°a. Bine că
furnal italian
mergem!
În oră°elul unguresc Mako din apropierea
graniței ne atrag atenția două monumente. O
recentă statuie ecvestră a lui Ștefan cel Sfânt,
întemeietorul cre°tinismului în Ungaria, °i mo-
numentul cepii, emblema ora°ului. Localnicii
sunt vechi °i renumiți cultivatori de ceapă °i
usturoi, făcându-°i din această specializare legu-
micolă un titlu de glorie. Pe o căldură îngrozi-
toare traversăm Ungaria pe la nord de Balaton,
“Marea Ungariei”, după cum îi °opte°te ironic lui
Alex °oferul autocarului.
După pusta ungară, Austria se deschide ca o
suită de imagini seducătoare prin pitorescul lor,
farmec datorat în primul rând reliefului muntos,
dar °i amenajărilor civile exemplare, în acord cu
ambientul °i cu specificitățile arhitectonice
tradiționale. Austria e o vastă grădină pregătită
parcă în fiecare moment să-°i întâmpine oaspeții.
Nu vezi în gospodăriile personale co°merii
dărăpănate, cotețe de păsări sau animale. Cineva
°opte°te că Austria dore°te să reintroducă viza de
intrare în țară ca un mijloc de protecție. Nu e de
mirare. Privind această splendidă grădină din
spatele geamului meu pătat cu scursori suspecte
mă întreb dacă guvernul austriac va semna atât de
curând cum promit guvernanții no°tri actul de
aderare al României la Uniune. Nu sunt un com-
plexat în fața unei fascinante realități. Dimpotrivă,
încerc să judec cât mai obiectiv cu putință °i nu
prea găsesc puncte justificative pentru elanul
populist al politicienilor no°tri care promit
intrarea în Uniune, dar nu fac mai nimic pentru
aceasta. În Italia acest punct de vedere se va
accentua. E firesc.
Rețeaua de autostrăzi, viaducte °i tuneluri e în
măsură să stârnească admirație oricărui turist,
chiar unuia umblat prin lume. Trecem pe lângă
Graz, apoi poposim la un autobahn restaurant, unul
din lanțul de localuri Rosenberger răspândite în
întreaga Austrie. Aici opresc autocare, mașini
mici, rutieri de pretutindeni °i e mare animație.
Sortimentele de mâncare preparată stau expuse
îmbietor, la îndemâna °i la dispoziția turi°tilor.
Fiecare î°i pune în farfurie cât dore°te, apoi se
îndreaptă spre casa de marcat. La grupurile sa-
nitare se stă la rând sau se vorbe°te la telefon
pentru că acestea sunt montate chiar lângă u°a
WC-ului, fără ca dinăuntru să te amețească odor-
uri. Totul e curat °i igienizat în ciuda afluenței
impresionante de turi°ti. Sus se balotează puter-
nic, clienții mănâncă sănătos, °i jos, la demisol, se
elimină. O mai concretă reprezentare a societății
de consum nici că se poate imagina.
E noapte. Câte un tunel luminat ne indică
direcția înaintării prin Alpi. Munții nu se văd.
Obosit după o zi de drum, ațipesc vag, fără °anse
de a dormi prea mult. Când mă trezesc mi se
spune că am intrat în Italia. Măi, să fie! Am trecut
granița fără nici o oprire? Da, îmi răspund. Am
ajuns în normalitatea europeană.
Adrian la Adriatica
După ce am accesat de atâtea ori site- ul infor-
mativ despre Lido di Jesolo, mă plimb prin stați-
unea de pe țărmul nordic al Adriaticii ca la mine
acasă. Vilele închiriate de Agenția Colibri pentru
clienții săi sunt în dreptul hotelului Tahiti, pe via
Dante, în centrul stațiunii, între piețele Manzoni
°i Marconi. Vecinătate convenabilă care
marchează etape importante în cultura Italiei:
scriitorul romantic Alessandro Manzoni, autorul
romanului Logodnicii, înflăcărat patriot °i teoreti-
cian al romantismului italian, înregistrează o pa-
gină glorioasă în literatura scrisă a secolului al
XIX-lea iar fizicianul Guglielmo Marconi, laureat
al premiului Nobel în 1909, este cel care a
deschis calea spre radiotehnică °i radiotransmisie.
Altfel spus, un reprezentant al Galaxiei
Gutenberg față în față cu cel care a dat numele
Galaxiei Marconi. Repere demne de stimă, per-
sonalități cu care italienii se mândresc pe bună
dreptate. Fac slalom printre galaxii culturale, gas-
tronomice °i hoteliere.
Destul de înghesuite, după gustul meu,
hotelurile °i vilele în°irate de la est la vest de-a
lungul țărmului în Lido di Jesolo, una dintre cele
mai mari stațiuni din Italia. Stațiune pentru
famili°ti °i pentru străini. Întâlne°ti în Jesolo ita-
lieni, bulgari, nemți, ru°i, unguri, lituanieni °i,
desigur, români. Vegetația bogată în palmieri °i
leandri uria°i alungă pe alocuri impresia pripită
de lipsă de spațiu. Levănțica e cultivată până °i pe
spațiul dintre carosabil °i pista pentru bicicli°ti.
Pinii de pe marginea drumurilor te însoțesc pre-
tutindeni cu silueta lor zveltă. De balustrada
podurilor de folosință publică atârnă minunate
mușcate curgătoare sau petunii. Plaja e bine
întreținută °i apa mării îmbietor de caldă.
Dimineața, de pe balcon, sunt în dialog intim
cu nemărginirea Adriaticii. Clima blândă care
începe de aici °i se întinde până în sudul cizmei
italice a fost leagănul unui civilizații care a uimit
lumea. Mă împresoară cu farmecul ei calm, mis-
terios °i senin marea unui împărat protector al
artelor. Dominat de această atmosferă incredibil
de generoasă în revărsarea firească de beatitudini,
înțelegi mai bine dulceața insinuantă a stilului
care se degajă din Memoriile lui Hadrian, celebra
carte a Margueritei Yourcenar, stil armonios
conectat la evocarea unor spațialități cultural-
istorice specifice.
Marea mă a°tepta de multă vreme, acum mă
cheamă să fac o baie în ea. Cred că fiecare Adrian
de pe pământ ar trebui să se întâlnească măcar o
dată în viață cu Adriatica reală. Nu °tiu precis de
ce. Poate pentru a putea savura armonia ascunsă a
numelui primit la botez, poate pentru a putea să
se bucure de splendorile naturale interdepen-
16
1 TRIBUNA ♦ nr. 28 ♦ 1-15 noiembrie 2003
Black Pantone 151 CVU
dente onomastic, poate pentru a câștiga decantări
nebănuite ale unor gânduri latente, cenzurate
inconștient sau pentru a înțelege mai bine ori-
ginea melodicității numelui său, extras din gloria
unei culturi străvechi, mediteraneene și dintr-o
limbă cu adevărat muzicală. “Nume de împărat,
flexibil ca o sandală romană” după cum spune
Mircea Horia Simionescu în al său Dicționar ono-
mastic , Adrian e un apelativ cu ecouri îndepărtate,
venite dinspre clasicitatea latină care își are matca
în acest spațiu geografic binecuvântat. Orice
Adrian trebuie să se simtă atras de mitul Italiei
mai mult decât alții și când accede la acest mit să
știe că trăiește o sărbătoare.
Din punctul central al stațiunii se întinde spre
est faleza ce poartă numele actriței Gina
Lolobrigida iar spre vest Longo Mare Alberto Sordi.
Rememorez filme cu celebrii actori. Numele
celor două glorii ale cinematografului italian din
anii 60-70 dau locului un aer de caldă familiari-
tate. Accesul cu bicicleta sau cu câini pe faleză e
interzis de un indicator care are pe verso inscrip-
ția Rispetto signfica civilta. Respectul pentru oas-
peții stațiunii se traduce și prin situarea discote-
cilor undeva în afara perimetrului de hoteluri și
vile. Între orele 20 și 6 circulația mașinilor pe
corso e interzisă. Seară de seară poliția ridică ma-
șini parcate în zona interzisă în aplauzele pieto-
nilor amuzați. Poliția chiar lucrează, își face dato-
ria. Mașini cu inscripția Protezione civili patrulează
pe străzi până noaptea târziu. Te simți în siguran-
ță oriunde și la ore oricât de înaintate din noapte.
Alianța istorică dintre Hitler și Mussolini e
încă nostalgic întreținută de comercianți prin
etichete cu fotografiile celor doi dictatori prieteni
aplicate pe butelii conținând vinul preferat al
fiecăruia. Sub figura emfatică, binecunoscută a
aliatului lui Hitler se poate citi invitația comer-
cială de a afla gusturile în materie de vin ale lui
Mussolini “VINO DEL DUCE”.
Croazieră pe lagună
Abia când am ajuns cu autocarul a doua zi la
Punta Sabbioni am văzut laguna. Imensă, liniștită.
Se anunța o altă zi caniculară. Ne-am îmbarcat
într-un vaporetto cu direcția Burano. Ordinea de
pe străzile aglomerate ale stațiunii se prelungește
aici prin balizarea lagunei. Ambarcațiunile respec-
tă cu strictețe căile navale marcate de balize, nu-și
permit s-o scurteze ca să facă economie de com-
bustibil sau de timp. Turnul înclinat al Bisericii
San Martin din Burano atrage atenția de departe
asupra vechimii și precarității construcțiilor de pe
insulele lagunei, multe dintre ele datând din
secolele XII-XIV. Torcello, Burano, Murano sau
Veneția sunt tot atâtea prilejuri de a te întâlni cu
istoria. O istorie care te asaltează insidios de sub
tencuiala zidurilor. Încă din secolul IX aceste
insule au început să fie folosite ca locuri de
refugiu din calea barbarilor. Până la urmă, refu-
giații au întemeiat aici așezări care au uimit lumea
prin insolitul lor. Nu înțeleg de ce Cioran în
Schimbarea la față a României privește cu atât dis-
preț gestul similar făcut de români atunci când
retrăgându-se din fața popoarelor migratoare au
întemeiat așezări prin gropi, prin văi ascunse.
Desigur că aceste cătune n-au fost atât de
pitorești ca orașele ridicate pe ape, dar au servit
aceeași cauză: fuga din calea primejdiei. Sigur că
asta a dus la păstrarea ființei naționale a unor
populații amenințate mereu cu agresiunea
externă. Nu toate populațiile Europei centrale au
strălucit în palate și cetăți ridicate la loc vizibil, pe
stânci, după cum antitetic își revendică forța
demonstrativă viziunea cioraniană. Dovadă
venețienii. Cei refugiați de pe continent pe insule
au deschis Poarta Răsăritului, Veneția fiind cea
mai mare putere a comerțului maritim la un
moment dat. Nu poate fi trecut cu vederea în ati-
tudinea marelui sceptic al secolului trecut un
anume complex de inferioritate în fața valorilor
Occidentului, încă prezent în mentalitatea multor
români, din păcate.
Burano te întâmpină cu multitudinea de dan -
tele expuse pe tarabe până în piața centrală unde
funcționează chiar un muzeu al dantelei: Museo
del merletto. Căldura înăbușitoare îi ține pe pen-
sionarii localității la umbră, pe terase sau prin
parcul de lângă debarcader. Foștii pescari au me-
reu ceva de dezbătut sau de pus la cale. Sub co-
pertina unei terase, acompaniați de un acordeon,
băutorii de vin negru cântă Tanti auguri a te sărbă-
toritului care face cinste. O persoană din grup,
care își aniversează chiar în 5 august ziua de naș-
tere, se alătură petrecăreților ca să primească sur-
prinzătoarea urare. Burano este o Veneție în
miniatură, mult mai liniștită și mai modestă decât
“Regina Adriaticii”, dependentă de tradiția
îndeletnicirilor pentru a-și prelungi existența în
prezent.
Meșterii sticlari din Murano nu mai știu ce să
facă pentru a-și valorifica produsele. Își așază
turiștii pe un mic podium de lemn în formă de
amfiteatru situat chiar în atelier, în fața cup-
toarelor și dau adevărate spectacole de măiestrie
în arta sticlăriei. În vreme ce patronul dă expli-
cații în franceză despre secretele meseriei,
meșterul realizează o vază și apoi un cal de toată
frumusețea. În galeria cu produse de certă valoare
prețurile sunt negociabile. Splendoarea
exponatelor farmecă privirea. Meșterii sticlari se
întrec în inventivitate: cercei, coliere, pahare,
glastre de diferite mărimi și forme, bibelouri sau
obiecte cărora nu știi ce utilizare să le dai. Pe un
fond relativ dreptunghiular (din sticlă) sunt
așezate și scoase în relief mai multe exemplare de
floarea soarelui (firește, tot din sticlă). Imaginea
ni se pare cunoscută și ne dumirim imediat de
unde vine asemănarea când citim Omaggio a Van
Gogh. Celebrele variante de floarea soarelui ale
lui Vincent cunosc și aici mai multe reprezen-
tări... în sticlă. Nici nu știi dacă să apreciezi cura-
jul abordării temei sau să-l trimiți spre kitsch.
Acostarea hidrobuzului nostru în fața
Hotelului Gabrielle, lângă Piața San Marco, e
mult îngreunată de aglomerația de vase. Seamănă
cu găsirea unui loc de parcare în centrul Clujului.
Aici viața are alt ritm decât cel de pe insulele vi-
zitate. Animația de pe cheiurile Veneției este
amețitoare. Hoardele de turiști defilează triumfă-
tor dintr-o direcție în alta, având în frunte un
conducător cu un mic steag fluturat deasupra
capului pentru ca grupul să nu se disperseze în
mulțime. În Piața San Marco distracția cu
porumbeii concurează cu admirarea coloanelor și
a dantelăriilor în piatră de pe Palatul Dogilor și
celebra Basilica San Marco. Căldura e potopitoare
chiar și în sălile Palatului. Conducătorii vechii
Veneții aveau un adevărat cult pentru pictură.
Desfășurări picturale grandioase împodobesc
pereții Palatului. Predomină, după cum e firesc,
școala venețiană, cu picturi de Tintoretto și
Veronese, dar parcă lumea se înghesuie mai mult
în micuța sală unde sunt expuse 4 alegorii reli-
gioase din opera olandezului Hieronymus Bosch.
O tânără pe post de custode îmi spune că numai
una dintre pânze este originală și mă lasă să
ghicesc care. E foarte greu de stabilit acest lucru,
dată fiind măiestria imitatorilor, dar pot înțelege
altceva. Vizitatorii zăbovesc mai mult în fața aces-
tor pânze pentru că aparatul de aer condiționat
revarsă asupra lor o răcoare binefăcătoare, tem-
peratură necesară conservării lucrărilor. Ca și
clientul din schița lui G. Mosari care preț de 15
minute îl pune pe vânzător să-i golească rafturi
de marfă pentru a recunoaște în final că n-a intrat
în magazin ca să cumpere, ci ca să se răcorească la
aparatul de aer condiționat. Paradisul lui
Tintoretto din Sala Congreselor e împresionant
prin dimensiuni și execuție ca și celelalte pânze
care vor vorbi peste secole despre faima de odi-
nioară a Veneției și a artiștilor ei. “S-a stins faima
falnicei Veneții”? Judecând după interesul mani-
festat de turiști s-ar zice că nu.
La reîmbarcare pentru Punta Sabbioni,
observăm un mozaic ciudat pe stâlpul de acosta-
ment de lângă puntea ce face legătura între chei și
vas. Sunt gumele de mestecat lipite de turiști pe
suprafața docilă a lemnului înainte de a ajunge pe
vas. Sunt pecetele lor prea puțin personalizate,
iscate din dorința de a lăsa urme ale trecerii lor
prin Veneția. Pentru că sunt încă sub influența
capodoperelor de artă văzute, nu-mi pot învinge
repulsia stârnită de acest act reprobabil, deși e de
mică importanță și mă întreb retoric: Ce semne
ale trecerii prin lume lasă în urma sa un pictor al
Renașterii și ce murdării lasă un turist consuma-
tor de chewing-gumm? Multe persoane din
grupul nostru s-au plâns că Alex nu ne-a însoțit
în Palazzo Ducale. Fiecare sală vizitată avea însă
un afișier cu note explicative. Și apoi comorile de
artă întâlnite în sălile Palatului ar fi trebuit să
constituie pentru fiecare adult dornic să intre în
Uniune niște re-cunoașteri în mărime naturală
ale reproducerilor deja asimilate cultural din
albume sau istorii de artă.
■
1 TRIBUNA ♦ nr. 28 ♦ 1-15 noiembrie 2003 |~
17
Black Pantone 151 CVU
|eatru
Despre Iov, Ofelia, Vanea și alții... (I)
Festivalul de Teatru Scurt, Oradea, 27 sept.-5 oct. 2003
■ Claudiu Groza
diția a XlV-a a festivalului orădean a
reunit unele din cele mai bune producții
X teatrale românești ale ultimelor două sta-
giuni. Performanța - unică, după știința mea, în
istoria recentă a manifestărilor autohtone de gen
- îi aparține lui Marian Popescu, selecționerul și
directorul artistic al festivalului, dar și, deopot-
rivă, Teatrului de Stat din Oradea, a cărui imagine
a înregistrat un reviriment remarcabil, de care
sper să profite pe mai departe.
S-au jucat, la Oradea, douăzeci și două de
spectacole de toate genurile, pe texte clasice ori
extrem-contemporane, pe scenă italiană sau stu-
dio, ca și în spații alternative. Un regal teatral care
demonstrează că spectacologia românească se află
într-un nou moment de vîrf. Programul a fost
completat de întîlniri publice cu regizori și actori
- afluxul publicului fiind impresionant -, de un
ciclu de spectacole-lectură, conform unui bun
obicei care începe să se încetățenească la festiva-
lurile noastre dramatice, și de un salon de carte
de teatru.
Recunosc că îmi va fi foarte greu să strecor
accente acide în comentariile de mai jos. Veți citi,
de aceea, un text mai degrabă entuziast, care nu
va ține seama de ordinea cronologică a reprezen-
tațiilor, ci de “recitalurile” regizorale sau
actoricești. Un fel de spectacologie comparată,
dacă vreți.
Mihai Măniuțiu a fost recordmenul festivalu-
lui orădean, cu trei spectacole: Exact în același timp
de Gellu Naum (Teatrul Național Cluj-Napoca)
- pe care l-am comentat la vremea premierei -
Experimentul Iov, după Cartea lui Iov din Vechiul
Testament (Teatrul “Radu Stanca”, Sibiu) și Intrusa
de Maeterlinck (Teatrul de Stat Oradea). Deși
aparent disjuncte, toate cele trei spectacole
vorbesc despre un “joc al vieții și al morții”. Doar
că dimensiunea ludică, pregnantă, din Exact...
este înlocuită, în celelalte două montări, de o
privire mai gravă, de un orizont tensional/ten-
sionat.
Experimentul Iov ne readuce în atenție ideea
credinței, a în-crederii în Dumnezeu, dar și a
îndoielii, a unei tulburate zbateri interioare. Un
spectacol manifest-simbolic, cu ralenti-uri și acce-
lerări bruște. Iov, cel părăsit de Dumnezeu, își
pierde și își recapătă credința. Relația lui cu divini-
tatea se construiește strict vertical, de aceea spațiul
de joc este net circumscris, un soi de celulă în inte-
riorul căreia spectatorii - neaveniții - se uită prin-
tr-un soi de vizete. O privire în sufletul unui om, la
urma urmei, o încălcare a sinelui altuia ca un
exemplu pentru sine. Moartea finală a îngerului
care-l călăuzise pe Iov - și care-i dă acestuia din
urmă tubul de oxigen necesar viețuirii - semnifică
și sacrificiu, dar și o îndumnezeire a omului ce
nu-și lepădase credința. Excelent a reușit Marian
Rîlea să evoce convulsiile interioare ale eroului, cu
izbucniri de furie și cu momente de apatică resem-
nare. Un joc bun a făcut și Ofelia Popii, cu o creș-
tere mai marcată spre final. Experimentul Iov e un
spectacol destul de dur, căci pretinde atenție susți-
nută și empatie, demonstrînd, totodată, viabilitatea
scenică a unei teme etice, relativ abstracte, care a
marcat istoria civilizației creștine.
Ceva mai schematic, de mai scurtă respirație,
să spunem, mi s-a părut Intrusa, un text ce pleacă
de la ideea “tragicului cotidian”. Aici este vorba
despre agonia unei mame, însoțită de un soi de
“priveghi al muribundului”. Spectacolul este, de
altfel, construit leitmotivic, pe marginea replicii
“Ce n-aș da ca noaptea asta să fi trecut deja”.
Duhul morții pare să-i apropie și pe membrii
familiei de tărîmul umbrelor. Textul lui
Maeterlinck nu este foarte ofertant scenic,
datorită construcției sale poematice. Regizorul a
optat pentru un spațiu neutru, puțin luminat, în
care protagoniștii evoluează sincopat, prin zvîc-
niri, aproape, iar replicile au ceva incantatoriu.
Expresiv jocul actorilor orădeni, în ciuda mișcării
scenice (Vava Ștefănescu) concepute cam prea
cerebral.
În alt registru se încadrează cele două specta-
cole regizate de Gabor Tompa: Play de Beckett
(Teatrul Maghiar din Cluj) și Gîndacii după
Witkiewicz (Teatrul “Radu Stanca”, Sibiu). Dacă
Play - despre care am scris în Tribuna - face parte
dintr-un, cred, “program” regizoral, Gîndacii este
o construcție “pofticioasă”, de savuros și cuceritor
dinamism. Witkiewicz a scris Gîndacii pe cînd
avea doar opt ani, iar piesa se dezvoltă pe un tipar
coșmaresc-oniric, cu accente grotești, în care per-
sonajele biblice se amestecă cu cele politice, într-
un univers angoasant, ironic și comic, totodată.
Invaziei gîndăcești i se contrapune bîlba haotică a
Regelui și supușilor săi, luați pe nepregătite de un
asemenea eveniment. Spectacolul, care se încheie,
bineînțeles, cu un happy-end, e construit ca un
musical, în care actorii interpretează live parti-
turile muzicale și dansurile. Excepțională muzica
lui Iosif Herțea - un compozitor pentru teatru
căruia i s-ar cuveni o monografie -; foarte “în
ton” coregrafia lui Konczei Arpad. Minunată
echipa de actori sibieni, care și-a demonstrat încă
o dată capacitatea de a se sincroniza impecabil.
Mențiuni speciale pentru Bogdan Zsolt (Preotul),
Ovidiu Moț (Paul), Pali Vecsei (Petru) și Florin
Coșuleț (Iacob). Gîndacii este un spectacol atît de
frumos încît nu pot să vă doresc decît să-l vedeți.
(Iar asta e chiar o judecată de valoare.)
O Lecție ionesciană originală este cea înscenată
de Victor Ioan Frunză la Teatrul timișorean
“Csiki Gergely”. Un spectacol cu ritm drăcesc, în
care lucrurile se petrec cu o precipitare nebu-
nească, crescînd către un apogeu exploziv. Spațiul
scenic a fost imaginat chiar ca o sală de clasă,
spectatorii fiind îndrumați, deseori imperativ,
către locurile lor, atrăgîndu-li-se atenția să nu
mîzgălească băncile. Textul lui Ionescu este citit
de Frunză și în litera, și în spiritul său. Inovația,
gradul de inedit al construcției spectaculare stă
însă în identitățile personajelor, dezvoltate, împli-
nite, nuanțate prin concepția regizorală. Astfel,
Profesorul (Balazs Attila) este o personalitate
regresivă, cu puseuri infantile și paranoide, cu
excesive ticuri și idiosincrazii; Eleva (Tokai
Andrea) oscilează între supunerea necondiționată
față de dascăl și o rafinată tentație de a-l tortura
prin încăpățînare; Menajera (Magyari Etelka)
jbacă rolul de mamă ori complice a Profesorului.
Totul este potențat de o muzică “în răspăr” cu
dezlănțuirea de necontrolat a eroilor (Cari Tibor,
Romana Porumb). Lecția este un spectacol la care
te simți interpret, într-atît de marcat-expansivă
este energia pe care o degajă. Climaxul dramatic
se compune dintr-o aglomerare insidioasă de
amănunte, gesturi, replici, topite în magma unui
univers dez-axat, dar sieși suficient. Un spectacol
de referință, fără îndoială.
Un spectacol pentru copii - ce-și depășește,
însă, această limită - este Fat-Frumos din lacrima,
realizat tot de V.I. Frunză la Teatrul de Marionete
din Arad. Primează aici, după cum mărturisește
regizorul, evidențierea dimensiunii de “gotic fa-
bulos” a prozei lui Eminescu, ca și virtuțile unui
text literar valoros. Rezultatul este un spectacol
de admirabilă pregnanță vizuală, plin de culoare,
atrăgător deși evoluează într-un spațiu destul de
restrictiv. Periplul inițiatic al lui Făt-Frumos se
consumă prin ipostazieri repetate ale eroului și a
celor din jur (actorii joacă roluri duble-triple), în
același spațiu, transformat doar printr-un inge-
nios joc de lumini, eliminîndu-se astfel senzația
de staticitate. Costumele, uneori vaporoase, alte-
18
1 TRIBUNA ♦ nr. 28 ♦ 1-15 noiembrie 2003 |~
Black Pantone 151 CVU
ori metalic-războinice, asigură, alături de sur-
prinzătoarele efecte speciale, reușita unui demers
nu lipsit de risc. Actorii arădeni, puși pentru
prima dată în postura de a juca un spectacol cu
măști, s-au descurcat foarte bine. Foarte expresiv
Dan Antoci în rolurile Aedul/Făt-Frumos bătrîn.
Făt-Frumos din lacrimă este un gest de recuperare
culturală, de adaptare a unui text dens la rigorile
reprezentației scenice.
Spectacolul cel mai așteptat de marele public a
fost, probabil, Unchiul Vanea, o producție a
Teatrului Bulandra, în regia lui Yuri Kordonsky.
O lectură a la rousse a textului, onestă, fără pre-
tenții revoluționare, surprinzînd foarte bine ori-
zontul liminar al eroilor cehovieni și atmosfera
nostalgică, dar deloc fatalist-resemnată, a
desfășurării dramatice. Kordonsky a plasat acți-
unea înt-un chioșc de grădină, izolat în mijlocul
unui iaz. Personajele evoluează în acest spațiu
limitat, părînd adesea sufocate unele de prezența
celorlalte. Iar tăierea, la un moment dat, a punții
ce leagă insulița de uscat este, cu siguranță, sim-
bolul central, nodul construcției scenice. Unchiul
Vanea este un spectacol construit în trepte,
crescînd dinspre acalmie către deflagrație. Din
păcate, am avut senzația că reprezentația de la
Oradea a fost una “pentru provincie”, cu un
demaraj extrem de opintit, cu un Horațiu
Mălăele (Unchiul Vanea) ce-și spunea ininteligi-
bil replicile, la început, și un Victor Rebengiuc
(Profesorul)??????????? obosit ce trebuia să joace
un personaj obosit. Temperatura interpretării a
crescut destul de greu, însă finalul a confirmat
valoarea incandescentă a spectacolului. Cea mai
bună prezență scenică: Anca Sigartău
(Sonia)???????? Cel mai bun moment: cel al
răzvrătirii Unchiului Vanea față de ideea vinderii
moșiei, moment de la care ritmul jocului a explo-
O tragedie pentru cei de azi
■ Claudiu Groza
n cor îndoliat, care jelește o moartă; cîr-
duri de turiști curioși, clănțănind din
aparatele de fotografiat; cameramani,
sunetiști și reporteri lacomi de senzațional; o
femeie de serviciu blazată; Apollo și Hercule. Sînt
doar cîteva din personajele celei dintîi premiere a
sezonului 2003-2004 la Naționalul clujean, cu
Alcesta de Euripide, în regia lui Mihai Măniuțiu.
A° spune că opțiunea regizorului pentru o
piesă antică a fost oarecum riscantă, pentru că
“moda” tragediilor a cam trecut în teatrul româ-
nesc. Dacă în urmă cu vreo zece ani, spectatorii
făceau cozi ca să vadă Danaidele lui Purcărete sau
Trilogia antică a lui Șerban, acum mi-ar fi greu
să-mi imaginez același lucru. Însă Mihai Măniu-
țiu, conștient de riscul asumat, citește textul lui
Euripide adaptîndu-l sensibilității spectatorului
de azi. Acțiunea pare să se petreacă uneori într-un
muzeu, prin care turiștii trec în grupuri și
fotografiază, snob-admirativ, exponatele. Alteori,
spațiul devine cel originar, curtea palatului din
Phera ori altarul unui templu.
Tragedia lui Euripide - scrisă în 438 î.Chr.,
înainte de Medeea, Troienele sau -figenia în Aulis -
este întrutotul atipică. Ea destructurează ideea
teatrului ritualic, comunitar, și anulează concep-
tul tradițional de catharsis. Confruntarea dintre
oameni și zei se preface într-un război (doar) ze-
iesc, cu deznodămînt surprinzător. Condamnat la
moarte pentru vina de a nu-i fi adus jertfe lui
Artemis, Admet, regele Thesaliei, primește din
partea lui Apollo îngăduința ca altcineva să moară
în locul său. Singura persoană care acceptă este
chiar soția sa, Alcesta. Trauma morală a lui Admet
dat, efectiv.
Nu insist asupra reprezentației de Teatru sport,
despre care am scris pe larg în sinteza dedicată
Festivalului de Teatru-Atelier. O singură remarcă:
slaba prezență și crisparea publicului, care a viciat
ușor spectacolul. Păcat, ar fi fost un eveniment de
masă pentru Oradea. De asemenea, despre
Năpasta regizată de Cristian Juncu la Tîrgu-
Mureș se poate citi în nr. 5 al revistei Man.In.Fest.
Să ne întoarcem la Beckett, din ale cărui texte
s-au jucat la Oradea nu mai puțin de trei. După
Play a urmat Ultima bandă a lui Krapp, în
montarea lui Alexandru Dabija și interpretarea lui
Marcel Iureș. Ultima bandă... este una din cele
mai schematice piese beckettiene, scrisă pentru
radio. Grafic, textul este aglomerat de ono-
matopee și de puncte de suspensie, încît lectura
tinde să fractureze orice structură logică posibilă.
Cu atît mai interesantă este propunerea lui
Dabija, care dezvoltă scenic un discurs coerent,
pe două voci: una a protagonistului, alta a benzii.
Ultima bandă. vorbește despre rememorarea
unei vieți “în grilă”, cu stereotipii, frustrări, nos-
talgii, suspansuri. Un text mai puțin absurd decît
a consacrat imaginea publică a dramaturgului, cu
inflexiuni emoționante umanism. Iureș și-a sec-
ondat egal, sec, cu blazare și semnificative ric-
tusuri, propriul discurs înregistrat, vocea de pe
bandă a unui pierdut alter ego. Un spectacol care
poate friabiliza rezerva marelui public față de
teatrul absurd.
Într-o gamă și mai pronunțat ludică, însă de
un ludic crispat, rigid, s-a desfășurat celălalt spec-
tacol de Beckett, No Mom’s Land, în direcția de
scenă a lui Radu Afrim (Teatrul Luni de la Green
Hours). Dezvoltat sub leitmotivul “Oamenii vii
oricît se spală, put”, în cheie alertă, cu o aparență
de realism negru ce nu duce deloc cu gîndul la
îl determină pe Heracle s-o smulgă pe Alcesta din
brațele lui Thanatos, dar ea se va întoarce imediat
în moarte, universul uman fiindu-i de acum
străin. În mod neobișnuit, tragedia lui Euripide
pare, pînă la un moment, să fie una cu happy-end.
Mai mult, în loc ca Alcesta să-și reia locul în
viață, iar Admet să-și ispășească vina, lucrurile se
petrec altfel. Să stea ispășirea lui Admet tocmai în
faptul că trebuie să-și poarte vina prin viețuire?
Este o deschidere hermeneutică tentantă, prea
speculativă însă în contextul dat.
Spectacolul lui Măniuțiu este construit într-o
semnificativă alternanță semantică. Momentele
tragice, ale tramei originare, incantatorii, potențate
de prezența corului, se combină cu cele comice, cu
năvala turistică ori - într-un moment acut-contem-
poran - cu intruziunea cameramanilor și reporter-
ilor TV care “înregistrează” secvențele tragediei,
într-un puzzle cu accente ironice. Totuși, antica
piesă - și o dovedește spectacolul - pare mai potriv-
ită sensibilității contemporane decît celei de acum
două milenii și jumătate.
Această grilă de lectură face din montarea de
la Național un spectacol dens, construit pe mai
multe planuri, accesibil oricui, într-o manieră
convingătoare chiar și pentru plictisitul spectator
contemporan.
Mihai Măniuțiu a folosit în spectacol aproape
toți actorii teatrului. Chiar dacă au avut roluri
generoase sau doar episodice, toți au jucat bine,
transmițînd sălii un adevărat flux energetic. Alcesta
este, în mare măsură, un spectacol de echipă, în
care coordonarea și comunicarea dintre actori
contează foarte mult. Totuși, merită remarcați
Beckett, No Mom’s Land devoalează modul de
percepție, traseul derizoriu-inițiatic al unui copil-
mare-cu-probleme, eșuat inocent într-o relație cu
o curvă. Privat de prezența ocrotitoare a mamei,
copilul îi pretinde celeilalte femei să joace exact
acest rol al maternității. Cei doi protagoniști prin-
cipali, Nicu Mihoc și Ada Milea, au evocat expre-
siv ambiguitatea trans-etică, primitiv umană, a
unei asemenea relații, într-un spectacol cu
accente grotești, sub-minat însă de emoție.
Radu Afrim a participat la Festivalul de Teatru
Scurt și cu un alt spectacol: Alge (Bernarda’s House
Remix) de Lorca, montat la Teatrul “A.
Mureșanu” din Sf. Gheorghe. Piesa lui Lorca este
un pic fanată pentru sensibilitatea receptorului de
azi, însă apetența regizorilor de a o monta îi
probează o binemeritată posteritate scenică. Afrim
a făcut o re-lectură a textului dramatic, cu inser-
turi coregrafice și muzicale, într-un spațiu scenic
neutralizat. El a mizat, totodată, pe o construcție
polară a relațiilor dintre personaje, acestea jucînd
uneori ca grup, alteori ca entități. S-au păstrat,
firește, din trama dramatică originară, tensiunea,
obscuritățile, scrî°netul dialogului, completate cu
elemente grotești și cu sincope atitudinale. Alge
are ceva dintr-un spectacol de balet, dar și din
epiderma păstoasă a unei drame cu “bătaie” psi-
hologizantă. Un spectacol montat cu ironică
detașare postmodernă, de parcă ar fi o peliculă
mută, din acelea în care personajele se mișcă
accelerat, nefiresc. Evoluție bună a întregii
echipe, cu mențiuni speciale pentru Ioana Gajdo
(Bernarda), Elena Popa (Maria Josefa) și David
Kozma (Bunicul).
Deocamdată, atît. Despre alte cinci spectacole,
ca și despre concluzii, în proximul număr al
Tribunei.
■
Ramona Dumitrean - o Alcesta expresivă,
nuanțată, al căreijoc emoționează; Marius
Bodochi (Heracles), într-un rol de mare forță,
realizat însă cu economie de mijloace; Ovidiu
Crișan (Admet) - al cărui rol s-a construit din
tensiune interioară, evocînd vinovăția și drama
morală a eroului; Cristian Rigman (Thanatos),
un zeu al Infernului pus parcă pe șotii, în contra -
punct cu celelalte personaje ale piesei.
Foarte inspirate sînt decorul și costumele
(Cristian Rusu), ca și mișcarea scenică a actorilor
(Vava Ștefănescu). Excelentă muzica lui Iosif
Herțea, care combină sonorități grecești cu tonuri
orientale și cu secvențe instrumentale foarte
dinamice.
I s-a reproșat viziunii regizorale o anume uscă-
ciune, o cerebralitate ce ar împiedica emoția. Eu aș
crede, însă, că Măniuțiu a făcut o propunere, un
spectacol deschis, accesibil oricui, la care eventuala
raportare personală se face prin prelungirea în mental
ori afectiv a semnului scenic. Pe mine, Alcesta m-a
amuzat și m-a emoționat totodată. Fără să mă
dedublez. Pe de altă parte, spectacolul demon-
strează că Antichitatea mai are încă destule să ne
spună. Chiar și în ereticul mileniu trei.
■
1 TRIBUNA ♦ nr. 28 ♦ 1-15 noiembrie 2003 |~
19
Black Pantone 151 CVU
a
rhiva
Epistolar inedit
Aurel Dumitrașcu - Gheorghe Azap (II)
5
Borca, 30 septembrie 1986
Dragul meu,
Au trecut destule săptămîni (și luni) de cînd
n-am mai vorbit în felul acesta, deși, desigur, ne-am
mai răsucit unul prin menajeria de poeme a celui-
lalt. Am plecat, în acel iulie fatigant, în Iași. Exame-
ne care mă plictisesc din ce în ce. Dar e anul V, iată!
Vreau să fac o lucrare de stat despre poezia lui Vir-
gil Mazilescu, pentru că, deși nu se recunoaște în
general, eu cred că toată lirica așa-zisă tînără a fost
marcată de stoicismul expresiei poetice mazilescie-
ne. Toată tevatura cu “impactul realității” (să-mi
ierți terminologia voit dogmatică!) nu e decît a
rebour-ul impersonalității celor cîțiva șaptezeciști
(Ion Mircea, Vasile Vlad, Virgil Mazilescu), acesta
din urmă însă fiind cel mai rafinat. Sper să fie ac-
ceptată propunerea mea. Altfel, iau ceva de literatu-
ră comparată, că acolo pot bate cîmpii folosindu-
mă de multe din lecturile mele rare. Am fost și la
Sulina, pentru că acolo nostalgiile mele se închipu-
ie împărătește. Numai căldurile destrăbălate m-au
readus mai repede în Nord. Apoi: un august sărac!
Așa că am citit. Pe urmă a venit Luca Pițu la mine
și am haiducit pe aici. Un prieten din R.F.G. mi-a
adus ultima carte a lui Cioran. Am citit. Am tot
citit. În ultimele zile am citit sau recitit “Sonata
Kreutzer” (Tolstoi), “Moartea la Veneția” (Thomas
Mann), “Senilitate” (Italo Svevo), “Pedro Păramo”
(Rulfo) și din “Le grain de la voix” (entretiens
1962-1980) - de Roland Barthes. Cum spre sfîrși-
tul lui august am primit o epistolă entuziastă de la
un domn pe care-l cunosc vag (Florin Mugur!) și
care se arăta entuziasmat peste măsură de manu-
scrisul meu de la C[artea] Rom[ânească] (e con-
vins că aș fi, “ca poet, cineva”!), după 4 septembrie
am fost în București. Dar fără vedere. Îi picase bib-
lioteca la cutremur. Voi merge din nou peste cîteva
zile. Sper să fie-n ordine pînă la urmă și spre
decembrie să-ți trimit “Biblioteca din Nord”!
Nemutarea mea de aici m-a umplut de pămînt!
Numai venirea toamnei mă salvează. Pentru că
toamna e atît de frumos aici, încît aproape uiți orice
gînd de plecare. M-am văzut cu domnul Paler, săp-
tămîna trecută, la P[iatra] Neamț. E mîhnit și dum-
nealui. Și nu pricepe de ce-mi merge în halul acesta!
Deocamdată (așa trist, dar cu mult har la scris),
mă duc la școală aici. Ca să nu mor de foame.
“Dănilă” cel isteț n-a intrat la facultate și cred
că prin Banat au murit o grămadă de privighetori
de atîta tristețe. Poate că în altă zi o va călca
norocu’n picioare! Eu aștept s-aud că i-i bine! Și
am de gînd s-o prezint prin niște reviste, dacă îmi
trimite texte mai... bune!
Despre Dan David nu știu nimic! N-a mai
răspuns scrisorilor mele. Și nici prin gazeturi nu-l
văd. T.T. Coșovei l-a “ras” în Supliment - unde
Dan era mereu osanat. Același, însă, a scris com-
prehensiv și laudatoriu despre Furtuni prin au-
gust, tot în Supliment. Săptămînă a reluat versuri
de-ale mele din Tribuna din 24 iulie și apoi și din
cronica lui T.T. Coșovei. Dar ei “răspund” epis-
tolelor pe care li le scriu uneori sarcastic. Cum de-
o fi adunat haimanaua de Barbu atîția boi acolo?!
Poate-ai avut o vară bună!? Nu știu. Îmi vei
scrie, sper! Să nu fii supărat pe tăcerea mea. Te
iubesc mereu, dar verile mă leagă în bărci leneșe.
Și nu știu cum au mai trecut zilele! Că ele-s în
stare de orice.
Poate că sînt fericit fiindcă am scris mult în
acest septembrie. Toate celelalte întîmplări n-au
semnificație pe lîngă paginile pe care le scriu cu
ultima picătură de sînge! Ascult Vivaldi!
Și te îmbrățișez cu dragoste!
Al tău, mereu,
Aurel Dumitrașcu
6
Borca, 17 noiembrie 1986
Dragul meu,
Nu ți-am scris de o lună, vreme în care s-au
petrecut destule povești. Cronologia lor nu între-
ține o prietenie, dar mărturisirea unei luni de viață
oricum fixează o lume și niște oameni. Între timp
am mai fost în două rînduri la București, ocaziune
cu care m-am gîndit la “pîlnia lui Stamate”. Într-o
primă fază, cu domnul Mugur (altfel un redactor
excelent și un poet și mai și; mi-a mărturisit dra-
gostea pe care o poartă poemelor tale!), am închis
“Biblioteca din Nord” într-o anumită formă, deși
unele omisiuni m-au cam deranjat. Apoi, ajuns la
Consiliu, manuscrisul a fost considerat “extrem de
depresiv”, fapt pentru care am mers din nou la Bu-
curești pentru a constata ce este de fapt depresiv:
manuscrisul meu sau faraonismul de a citi ideolo-
gic un manuscris. Ar trebui să-mi schimb structura
sufletească, zău așa, ea fiind inadecvată pentru vese-
lia actuală. Am discutat numai pînă în punctul în
care nu aveam sentimentul că fac vreun compro-
mis. Am preferat să scot anumite texte, decît să le
schimb din “oscioare”. Tot timpul m-am mirat
cum de s-a ajuns la o asemenea obișnuință acultu-
rală și distrugătoare de cultură. Cum să mi-i închi-
pui pe Blaga, Arghezi, Bacovia ori Eminescu
schimbînd versuri la cererea unor funcționari
imbecili din mai știu eu ce Consiliu?! Cu mine
lucrurile nu vor merge bine. Aștept apariția cărții.
La o carte, lucrurile sînt ușor alunecoase. Cu două
cărți, ai alt statut (hm!). Pentru că voi pune proble-
ma respectării manuscriselor scriitorului în absolut
orice context. E o chestiune de etică, de igienă, de
demnitate pur și simplu. Unii țin să fie și scriitori,
să aibă și mașini, să strîngă bani la CEC, să... să...
Eu vreau să fiu doar scriitor și să fiu respectat ca
atare de oficiali.
Spre sfîrșitul lui decembrie, totuși, cartea o să
apară. A fost avizată pînă la urmă de Velescu et
comp. Dacă iese în forma în care a fost avizată,
nu e deloc rea, dimpotrivă.
Acesta ar fi, pe scurt, exodul ultimelor mele bu-
cureștenizări. Apoi (între ducerile mele, de fapt!)
au fost Colocviile de poezie de la Tg. Neamț.
Excelente. Cu bucureștenii exclusiviști, cu ceilalți.
A ieșit ”cu petarde”. Un fel de ceartă între tineri și
bătrîni. E-n ordine! Apoi Dulea le-a interzis,
auzind cam cît de exclusiviști am fost. A venit și
Dan David. Am stat destul de păruieli verbale.
Sigur, i-am spus și de dorul tău de el, de muțenia
lui, așa că ai fost cu noi. Ce m-a speriat la el e că a
citit un poem amplu care excela în incongruenșă și
lipsă de simț al măsurii. Dar poate că a fost doar o
manevră pentru... locotenenții de pe acolo. Poezia
trebuie să aibă, totuși, sens și rigoare. Devălmășia
lexicală nu poate exprima nici măcar o criză, dacă
nu e catalizată într-un sens. Ador orice Isarlîk, evi-
dent, dar țin să ies din el fericit sau provocat. Altfel
(?!)... De mai multe zile sînt extrem de bolnav.
Ulcerul meu nu-și mai găsește albia. Și face pe
nebunul. Nu durerile mă deranjează, ci starea de
provizorat în care mă ține indispoziția respectivă.
Îți mulțumesc frumos pentru (sînt bolnav, de
aceea n-am continuitate!) extrasele din presa bana-
tică! Le-am citit cu interes și bucurie. Ești mereu
un fain! Am eu dreptate să te iubesc și prețuiesc
pentru ceea ce scrii și gîndești. Un interviu cu
mine o să apară-n Tribuna. Mi l-a luat Valeriu
Bârgău (!?). Ultima carte a lui Grigurcu se termină
cu numele meu. Dar exclusivismul se poartă peste
tot. Să nu fi auzit Grigurcu de Ion Mureșan și
Marta Petreu, dacă tot vorbești de “noii” poeziei?!
Am să-i spun astă întrebare și dumnealui.
Din Anglia, de la Cambridge, am primit niște
hîrtii prin care sînt informat că-mi introduc
biografia englezii într-un dicționar al tinerilor
valori din Europa. International Biographical Centre
- se numește instituția care m-a informat. Am
completat toate hîrtiile acelea și le-am trimis. Te
pomenești că mă infiltrez!
Despre cronicile lui Romul Munteanu și alții, ce
să zic!? Le-am citit. Fiecare zice orice, că deh! De-
asta eu nu țin să fiu înțeles de critici, ci doar să-i
scandalizez eventual. Zău, să nu vorbim de critici!
Sînt mai liber acum, dar e rău că nu mă simt
deloc bine. Citesc Proust. Tot. Nu e singurul autor
pe care-l epuizez citindu-i toate cărțile. Am făcut și
cu alții la fel. Surprizele sînt de-a dreptul grozave.
Benefic vorbind, adică în favoarea autorilor.
Te muți în casă nouă! Să dea Dumnezeul tău
să-ți fie cald și bine acolo și să scrii mulțumit tot
ceea ce n-ai putut în altă parte! Aș veni pînă acolo
să-ți agăț și eu o stea în casă. E prea departe, dar
închipuie-ți că am venit cu steaua aceea.
Mugur mi-a explicat ce s-a-ntîmplat cu antolo-
gia ta. Tu și cu Angela Marinescu erați ultimii din
serie. Din cauza unor probleme cu Angela M., s-a
pus stop editărilor în “Hyperion”. Dar e penibil!
Ce siamez ești tu cu A.M.?! Îmi închipui ce mîhnit
ai fost și mai ești de veste! Ce fain ai fi arătat în acea
distinsă colecție! Nici nu știu ce să mai zic!?
Nedreptatea este mult prea mare și mult prea evi-
dentă. Mă gîndesc că totuși trebuia ca cineva
“mare” să ceară apariția ta în “Hyperion”!
Daniela nu mi-a mai scris (eu i-am scris
ultimul!), dar sper că nu s-a supărat pe incomodi-
tatea unor comentarii pe care le-am făcut în mar-
ginea unor texte de-ale ei cam grăbite și nu prea
pe placul meu.
De ce n-o trimiți, la modul cel mai serios,
spre lecturi gen Pound, Kavafis, Mazilescu, Ion
Mircea, Michaux ori Char!? Eu zic că ar prinde
bine structurii ei! Gata, nu-ți mai scriu pentru că
nu mai pot sta la masă. Am dureri absolut rele!
Sănătate și poezie!
Te îmbrățișez cu toată dragostea prieteniei!
Al tău,
Aurel Dumitrașcu
P.S. - Să-ți spun că pe 21 noiembrie am... 31
de ani!? Am!
Aurel D.
20
•] TRIBUNA ♦ nr. 28 ♦ 1-15 noiembrie 2003 |~
Black Pantone 151 CVU
Ape
...GRAFIC vorbind
deja în Europa!
■ Ioan Mu°lea
suntem
Oricând te poți întreba, cu folos ori în pa-
gubă, care este, de fapt, oferta artistică
reală pe care un centru cultural cu pre-
tenții cum este Clujul o ține/pune la dispoziția
împătimiților întru frumos. Și înțeleg printr-o
asemenea ofertă reală manifestările cultural-artis -
tice neprovinciale care să mai atenueze/spargă
cadrul monoton al ardelenismului sau al “localis-
mului”.
Dacă vom încerca să trecem în revistă cam tot
ce se întâmplă cât de cât și/sau are cu adevărat loc în
cursul unui an de zile, bilanțul/concluzia nu este
defel superlativă, ci mai curând îngrijorătoare.
Manifestările de ținută sunt puține la număr și le
poți număra pe degetele de la o singură mână. Ar
intra, astfel, la socoteală Festivalul de Film Transil-
vania (inițiat & organizat, după știința noastră, de
către câțiva bucureșteni năzdrăvani, beneficiind
de concursul unor clujeni “deschiși” cum și de
cel al unui public uluitor de tânăr care vrea să
vadă cefilme se fac, astăzi, de-adevăratelea, la noi &
în lume ...
În aceeași idee, avem să mai punem la soco-
teală Toamna Muzicală Clujeană precum și festiva-
lul de muzică nouă Cluj-Modern. Și cam atât -
dacă nu ar fi dat Dumnezeu să avem parte de
Bienalele și/sau Saloanele Internaționale de Grafică.
În materie de teatru nu putem concura cu
Sibiul, iar Saloanele de carte (dacă mai există !?) ar
cam sta, undeva, modeste, prea în umbra celor
bucureștene. Așa cum se obișnuiește pe la noi,
putem vedea paharul pe jumătate plin sau, vai!,
pe jumătate gol. Iată însă că, grație entuziasmului
unui artist în adevăratul sens al cuvântului - și ne
referim, aici, la graficianul Ovidiu Petca - maisus-
amintita Grafică “zburdă” la Cluj într-o veselie,
simțindu-se ca la ea acasă și arborând, triumfală, -
în chip de trofee - nume/participări internaționale
absolut incredibile!
Hayri Esmer (Turcia)	Diplomă de Onoare
Încă de la întâlnirea cu afișul Festivalului
Internațional al Artelor Grafice (Cluj, 2 - 30 octombrie
2003) descoperi (intimidat/copleșit ?) șase mani-
festări distincte: A Patra Bienală Internațională de
Grafică Mică (găzduită în splendidele saloane ale
Muzeului de Artă), expoziția graficianului Cristian
Opri°, “vizibilă” în bizara galerie Ata°, la doi pași
de Casa Matia, expoziția artistului german
Wofgang Brenner (Galeria Veche a U.A.P. Cluj-
Bistrița), deopotrivă cu expoziția personală a artis-
tei Agnes Haâsz și lucrările Societății Electrografia din
Ungaria, a cărei președintă este, în sfârșit, un
ultraconsistent ansamblu/grupaj mail art, intitulat
- doar suntem în România, nu?! - Breakfast With
Dracula; cele din urmă trei manifestări pot fi
văzute la parterul aceluiași Muzeu de Artă care
s-a dovedit a fi unul dintre sprijinitorii cei mai de
nădejde ai ... “maratonului” de grafică. Același
elegant afiș a cărui siglă va fi reluată cu ingenioase
intervenții/metamorfoze în manifestările amintite
ne pune la curent cu numărul și diversitatea (de-a
dreptul incredibile!) ale unei participări inter-
naționale ieșite din comun: de la Argentina,
Australia sau Canada și până la Thailanda, India
ori Belarus, trecând prin Ucraina, Serbia, Croația,
Slovenia sau Turcia, China, Muntenegru și India
ori Polonia, Slovenia, Ungaria și Germania,
Italia, Statele Unite și Cehia, Slovacia ori teribila
Japonie, alături de misterioasa Coree, întreg
mapamondul pare a-și fi dat întâlnire cu prilejul
acestei impresionante treceri în revistă a
(aproape) tot ce înseamnă grafică (mică) în anul de
grație 2003. A încerca, în condițiile descrise mai
sus, o judecată de valoare sau a te pronunța cu
alte cuvinte asupra graficii expuse în cadrul tutu-
ror celor șase _ “evenimente” este, în fapt, cu
neputință, privitorul fiind confruntat cu mai bine
de o mie de lucrări prezente în spații/secțiuni
extrem de diferite (ca factură și, firește,
definire/categorie de ... încadrare).
În ce mă privește, n-am făcut decât să trec
prin sălile ce adăpostesc Breakfast with Dracula,
neinteresându-mă defel genul mail art și
neînțelegând de ce anume toată povestea “horror”
cuprindea/includea și două (foarte) mari (și ară-
toase!) tușuri abstracte ale japonezilor Toshio
Yoshizumi și Kohsei. Cât despre grupajul lui
Wofgang Brenner, îl văd ca interesând, cu
precădere, amatorii de grafică ... rece, mult prea
geometrizată și mizând înainte de toate pe titluri
cam prea _ căutate. Poate că performanțele (de prin
câteva superbe/străvechi biserici șvăbești) ale
aceluiași W. Brenner, așa cum reieșea dintr-un
catalog (nemțesc) vor fi fiind mult mai intere-
sante, mai pline de miez/substanță. Grupajul
foarte convingător al maghiarilor din cadrul
“Societății Electrografia” (imposibil nume!)
dovedește o remarcabilă unitate, provenind,
probabil, și din încadrarea strictă în cadrul unei
anumite tehnologii. Un umor coroziv intervine
frecvent în alegerea titlurilor, ca de pildă în cazul
celor două “Conceptualisme despre Net pentru sexul
slab” (Szots Geza).
Un caz cu totul aparte îl constituie cel al
tânărului clujean Cristian Opriș care, asemenea
artistei din Ungaria, a fost premiat la Bienala de
grafică 2001. Ansamblul de lucrări convinge
printr-o rigoare și unitate de zile mari. Celor
două sălișoare le sunt atribuite roluri/funcții dis-
tincte: în cea dintâi, o expunere aerisită (aproape
aseptică) ne dezvăluie bucătăria/athanorul artistului,
neoferind privitorului decât “plăcile” care vor fi
servit la trasul gravurilor; operelor propriu-zise le
este destinată cea de a doua încăpere, o adevărată
chichineață, în care Opriș îngrămădește savant o
sumedenie de tiraje, realizând într-astfel un întreg
de un efect sufocant, copleșitor. Evocarea lumii, a
oamenilor satului Cincul Mic cu dramele lor mai
mult sau mai puțin mărunte, firești (moarte, emi-
grare, fișare/urmărire) este apăsătoare peste poate
și nu are cum să te lase indiferent. Prin intervenții
abia băgate în seamă, soluțiile și mijloacele artis-
tice de o cumințenie aparentă potențează, în
fond, șocul/efectul fiecărei lucrări, conferind
ansamblului o forță impresionantă, ținând de ca-
tegoria tragicului, a catharticului.
Am lăsat, cu bună știință, la urmă mani-
festarea ce mai de seamă: A IV-a Bienală
Internațională De Grafică Mică. Sute de lucrări se
năpustesc asupra-ți, încercând să te convingă, să ți
se vâre în suflet, în minte cu orișice mijloc; o
bună parte dintre ele sunt extrem de convingă-
toare, au forță, putere de convingere, strălucesc,
literalmente radiază! Altele, nu puține la număr,
impecabile din punct de vedere tehnic rămân la
nivelul unor ilustrații (voit ?) naive, povestindu-ți
basme și baliverne de pe te miri ce meridiane.
Fascinația pentru/dinaintea libertăților/deschide-
rilor nelimitate oferite de Tehnologia Informației
face, nu o dată, ravagii, fiind adeseori cu totul
insuficientă pentru validarea (automată ?) a pro-
dusului artistic. Cazuri fericite sunt - nu de
puține ori - cele în care, în chip evident, artiștii
se dovedesc stăpâni pe ei, în stare să controleze
“libertatea” atotprezentă/excesivă din tot ceea ce
se înțelege, astăzi, prin artă digitală sau^ excesele
postmodernismului.
Asemenea cazuri duc, de regulă, la ieșirea din
anonimat, la desprinderea/evadarea din turmă/
pluton, la punerea în lumină/valoare a unor soluții
convingătoare, cumpănite de personalități auten-
tice așa cum se vor fi dovedit premiații acestei
ediții.
Căci ce altceva decât sacrosantul postmoder-
nism ne îndeamnă să apelăm la elemente ca dis-
tanțarea, (de)mistificarea, eclectismul, cultul
(auto)pastișei, mimetismul, kitschul sau metafic-
țiunea, prezente, toate, cu asupra de măsură în
cadrul Bienalei fără a fi de fiecare dată perfect
stăpânite sau asimilate. În fond, o asemena tre-
cere în revistă rămâne/devine extrem de utilă și
încurajatoare doar din clipa când simți, te con-
vingi la fața locului, în confruntarea cu opera de
artă, că omul rămâne măsura tuturor lucrurilor,
prin obsesia vădită cu care își scrutează/intero-
ghează aproapele sau pe sine însuși, torturându-și
/ scâlciindu-și chipul ori exaltând/denunțând
preajma radioasă adeseori (iremediabil?) degra -
dată.
■
j TRIBUNA ♦ nr. 28 ♦ 1-15 noiembrie 2003 |~
2 1
Black Pantone 151 CVU
flash-meridian
Din lumea cărții
aflăm câte ceva din Le Nouvel Observateur,
în care se pune problema sensului, scopurilor și
chiar cauzelor giganticei supraproducții de carte:
691 de romane pe lună, de două ori mai mult
decât acum zece ani. Și de unde vine o asemenea
inflație de cărți, mai ales când încasările scad mai
departe, iar multe din cărți sunt născute moarte?
Sunt prezentate părerile foarte diferite ale
unor editori, librari și autori.
Dacă e să spunem ceva și despre culturalizare,
apoi în cazul revistei italiene L'Espresso avem un
exemplu de succes. În chioșcurile de presă din
Peninsulă oferta este mare și bine cumpărată:
pentru un euro în plus, L'Espresso oferă câte un
volum din cele douăsprezece pregătite ale unei
Istorii a artelor, editate de ei înșiși. Sau, dacă se
plătesc șase euro în plus, se pot obține șase CD-
uri acoperind cele mai diferite domenii ale
„cunoașterii umane”. La început, se oferă literatu-
ra italiană de la Dante până în secolul al XlX-lea.
Lucruri pozitive despre edituri avem în Neue
Zurcher Zeitung, unde se face o perspectivă
asupra Târgului de carte de la Frankfurt, din
octombrie anul acesta.
„Poate că editurile nici nu stau prea rău, cu
toată dispoziția de mod minor la care ne-am
aștepta.” “Spre fericirea ei, editura Hanser își are
asociată editura Paul Zsolnay de la Viena, cu suc-
cesele lui Henning Mankell; dacă beletristica nu
se va vinde, Rowohlt va ieși din toamnă și iarnă
cu lucrările non-fiction, precum e volumul de
amintiri al lui Uwe Seeler. Editura Ammann mai
consumă încă de pe urma uriașului succes cu
Eric-Emmanuel Schmitt, iar mica, editură
Schoeffling și-a realizat deja cifra de afaceri pentru
anul acesta. La editura Piper se vorbește chiar de
„conjuncturi speciale”: s-au vândut deja mai mult
de un milion de exemplare din ediția germană a
pamfletului lui Michael Moores „Stupid White
Men”, iar plecarea la Târg se pregătește într-o
atmosferă euforică.
Câteva filme:
IN THIS WORLD (În această lume), un
pseudo-documentar de călătorie a doi tineri refu-
giați, din Afganistan până la Londra.
TIBET: CRY OF THE SNOW LION (Tibet:
Plânsul leului zăpezii), un film-narațiune, un stu-
diu documentar despre bogatul trecut al Tibetu-
lui, despre prezentul său oprimat și despre viito-
rul său nesigur. Printre celebritățile a căror voci
narează acest impresionant film sunt Ed Harris,
Tim Robbins, Susan Sarandon și Martin Sheen.
MY LIFE WITHOUT ME (Viața mea fără
mine), un film canadian, prezintă viața unei
femei de 28 de ani din Vancouver, care locuiește
într-o rulotă, având în jurul ei doar oameni ne-
simțitori, inclusiv familia. Aflând că mai are doar
puțin de trăit, își alcătuiește o listă cu lucrurile pe
care ar mai vrea să le facă: inclusiv să spună ade-
vărul și să-și aplice unghii false. Această hotărâre
o ajută să se retrezească în fața frumuseții vieții.
DESTINO - un film de animație pierdut de
Disney și Dali, de șase minute și jumătate. A fost
reconstruit după picturile și desenele lui Dali și
este produs de nepotul lui Disney, Roy E., vice-
președinte al Walt Disney Company. Walt Disney
fusese convins că orice ar produce Dali ar fi inte-
resant ca set de imagini. De altfel, Dali observase
că animatorii americani din anii 30 aplicau destul
de neîndemânatic niște principii de fapt suprarea-
liste în filmele lor (asociații spontane subcon-
știente, juxtapuneri antilogice de imagini, gag-uri
fără legături între ele, o logică onirică etc.).
Varianta „elegantă” a filmului, care a fost deja
prezentată la festivalul de animație de la Annecy,
anul acesta, este făcut după story-boardul original
al lui Dali și vădește puterea personală a
reprezentărilor pictorului.
Târgul de carte de la Frankfurt a avut pentru
prima oară ca oaspete Rusia.
„Rusia - Noile pagini” este titlul acestei ediții
la care au participat între 8 și 13 octombrie circa
100 de scriitori ruși. Situația cărții în Rusia
depinde de sprijinul și facilitățile acordate de stat
prin impozite, condiții vamale și altele. Și asta se
vede în Rusia. De exemplu, în anul 2001 s-au
publicat circa 7000 de titluri, din care numai tra-
duceri din germană, 400.
Au fost prezente 150 de edituri, dar și produse
multi-media despre Sankt Petersburg, aspecte li-
terare, istorice și artistice în limba rusă, germană
și engleză.
La întâlnirile cu publicul au participat autori
bine cunoscuți precum Andrei Bitov, Juri
Poliakov, redactor șef al Liternaturnaia Gazeta, și
au avut loc lecturi, dar s-au prezentat, de exem-
plu, și din autori de cărți polițiste.
S-a realizat chiar o legătură directă cu cos-
monauții de pe stația internațională ISS.
În afara Târgului au mai fost și alte mani-
festări: „Fotografia în Rusia nouă. 1991-2002” sau
„Goi pentru Stalin. Imaginea corpului în
Uniunea Sovietică a anilor 20 și 30”.
De asemenea, prin exponate de la Galeria
Tretiakov și de la Muzeul de Istorie din Moscova,
a fost prezentată cultura vizuală din vremea lui
Stalin.
Nu au fost uitați nici avangardiștii comunis-
mului de la începuturi: „Fabrica de vise a comu-
nismului”, o expoziție transmedială cu exponate
de arhitectură, grafică a arhitecților, sculpturi,
filme, afișe și picturi ale unor artiști precum
Kazimir Malevici, El Lisitzki, Kabakov și alții.
De altfel sunt proaspete și suplimentele cul-
turale dedicate literaturii ruse. De exemplu,
excepționalul supliment al cotidianului Neue
Zurcher Zeitung din 4 octombrie.
Concluziile sunt clare: imaginea noastră (a
celor din vest și, prin intermediul acestor publi-
cații, și a noastră, din est) este cea a unei Rusii
haotice, la fel de largă și de haotică precum este și
sufletul rusesc. Însă formulări ca aceasta nu sunt
ceva nou pentru noi, cei din răsăritul Europei,
poate tonul este mai puțin patetic, așa, ca venind
din Apusul mai calculat, mai rece.
Se vorbește despre literatura rusă contemporană
ca desfășurându-se între imitație și conștiența de
sine, un postmodernism recuperat. Totuși, exem-
plele de imagini alb-negru, precum ca cele din
filmele clasice sovietice suferă de o interpretare
unilaterală: se uită plasticitatea, chiar sculpturali-
tatea filmelor alb-negru. Mai de grabă alb-neagră
este atitudinea unora despre marele răsărit. Ori-
cum, în orizontul rusesc, zona de mijloc lipsește
aproape cu desăvârșire, atât în planul social (o clasă
de mijloc trebuie mai întâi creată), cât și în viața
culturală care încearcă să recupereze cu pași repezi
tot ceea ce n-a putut trăi vreme de 70 de ani.
Se reamintește ideea experimentului comunist
parcurs de o parte din omenire și se pune între-
barea: între experimentul occidental și cel orien-
tal, încotro se va îndrepta Rusia în viitor?
Este o întrebare legată de o anumită îngrijo-
rare. Poate unde Rusia are atâtea posibilități.
În tonul profundelor dezbateri pe care cultura
complexă a Rusiei le desfășoară tocmai în aceste
vremuri pare a fi apreciată și opera noului laureat
Nobel pentru literatură: John Maxwell Coetzee.
Academia Suedeză justifică acordarea acestui
premiu tocmai prin îndoiala legată de moralitate,
iar în fața rațiunii îngrozitoare și a moralității cos-
metice a civilizației occidentale, critica necruță-
toare, așa cum o practică Coetzee.
Se face referire la onestitatea sa intelectuală, la
desființarea oricărei forme de căință și la dis-
tanțarea de teatrul ieftin al acestei căințe și al
credinței.
Într-altfel, el este apreciat pentru perfecțiunea
compoziției, a dialogului dens și pentru strălu-
cirea analitică.
Cu siguranță că vom mai auzi și altele despre
acest autor.
De altfel, în New York Times găsim un
interesant editorial cu o tema foarte incitantă:
„Trișează oare americanii?”
În situația din ultima vreme, când politicienii
sunt tot mai frecvent interpelați sau discutați
referitor la motivațiile acțiunilor lor și la
mijloacele pe care le folosesc, nu este nici o
mirare că o asemenea temă este adusă în discuție.
Demisiile răsunătoare din poziții importante ale
lumii afacerilor, cazurile de delapidare sau
folosire incorectă a pozițiilor cheie din finanțe s-
au înmulțit și ele. Și atunci nu este de mirare ce
declară cam 72 la sută din studenții americani,
anume că și-au luat cel puțin un examen prin
fraudă... Desigur, s-ar mai putea duce o discuția și
pe tărâmuri mai puțin plăcute pentru universitari:
oare cursurile, așa cum sunt predate ele, nu invită
tocmai la copiat?
O altă probă de măiestrie literară, într-o altă
tonalitate, ne oferă ultima carte a Christei Wolf:
„O zi din an. 1960-2000”.
În 1936 pornea o chemare a lui Maxim Gorki,
în Izvestia: scriitorii lumii să facă bine să descrie
ziua de 27 septembrie a anului respectiv, cât se
poate de exact: „O zi în lume”, așa se chema
inițiativa.
În 1960, presa literară din RDG refăcea expe-
rimentul, prezentând texte unul și unul mai fes-
tivist.
Christa Wolf a continuat acest exercițiu tot
timpul, de atunci încoace: o observare și o
descriere cât se poate de exacte a zilei acesteia.
Din cele 41 de texte realizate de Christa Wolf
se pot afla destule, chiar relația ei cu RDG, dar
unele din texte pot fi citite și ca proză scurtă,
scrisă cu o eleganță reținută sau în forma unor
extraordinare descrieri de peisaje.
Interesantă, și valoroasă, este și imaginea com-
plexă a autoarei despre literatura ca atare. Ea pune
chiar întrebarea dacă literatura este doar ficțiune.
Literatura «ia naștere atunci când cele descrise se
dezvoltă precum un vârtej căruia, fără să vrea,
cititorul i se abandonează».
■
Pagină realizată de
Sorin T. Ștefan
22
1 TRIBUNA ♦ nr. 28 ♦ 1-15 noiembrie 2003 |~
Black Pantone 151 CVU
3 alonul defavorizatului____________
Interetnia, palmierul
și butoiul
■ Mihai Dragolea
Cu toată avalanșa de automobile, autocare,
avioane, săgeți albastre sau verzi, rămâne o
certitudine că multe, și mărunte, și bine
dezvoltate amănunte ale vieții se pot observa într-
o călătorie (cu tarif din nou crescut) cu
tradiționalele personale și accelerate. Într-o seară
cu cer pictat cenușiu cu nori umflați de ploaie,
am urcat într-un accelerat care străbate întreaga
Transilvanie, la Orăștie; luna multă, aglomerație
mare; în compartimentul unde aveam locul do-
mina o familie interesantă, dar fără nici un loc
rezervat, familie compusă din bărbat, soție și trei
copii (doi băieți pe opt, zece ani, o fetiță de vreo
cinci); bărbatul privea liniștit întunericul instalat
peste lume, femeia și copiii se așezau oriunde mai
era un loc liber; n-au trecut decât câteva minute
și a apărut în compartiment palmierul, hotărât să-
și pună bagajele aferente; le-a pus și a ieșit pe hol,
să converseze cu o domnișoară, după vorbă, după
port, normală; palmierul era o ea, jună cu sigu-
ranță bine utilată de părinți cu de toate care erau
posibile; dotată era mai ales de la natură, trecea
bine de doi metri, posedând o coafură
nemaivăzută, păr lung cât o zi de post, tot numai
inele, înfoiat și negru, din pricina acestei bogății
tot dădea din cap, nu mi-am dat seama pentru ce
anume, că podoaba capilară tot cum știa se orân-
duia; palmierul tace, cel original, desigur;
palmierul de la Orăștie nu se oprea din vorbit,
toca pur și simplu cuvintele, într-un ritm para-
lizant, fie că o făcea pe hol, fie în compartiment;
asta până la Alba-Iulia, unde au urcat și s-au
instalat în compartiment patru personaje: dom-
nul, doamna și cei doi fii cam grăsulii pentru cei
douăzeci-douăzeci și doi de ani cât arătau; pe un
ton imperativ, doamna ne-a lămurit că deține
patru locuri, adică una din cele două banchete; s-
a eliberat bancheta urgent, nu de alta, dar doamna
cântărea cel puțin 150 kilograme, nici n-a putut
intra în compartiment altfel decât pe-o parte, n-ar
fi încăput dacă o făcea de-a dreptul, adică normal;
la greutatea de care dispunea, bineînțeles că ea
conducea tribul: când unul din flăcăi s-a ridicat să
iasă pe hol mănoasa reprezentantă a matriarhatu-
lui i-a spus, scurt și răspicat: „Stai jos!“ și feciorul
bucălat jos a stat; cei trei bărbați însoțitori nu
scoteau o vorbă până ce nu glăsuia butoiul învelit
cu o bluză portocalie; nici palmierul nu mai vor-
bea cu atâta aplomb după ce s-a instalat în com-
partiment impunătorul butoi (e drept, mai bine
cumpărau vreo șase locuri, cei trei bărbați ședeau
foarte înghesuiți, asta ca să facă loc butoiului).
Datorită impresionantei prezențe feminine o
familie interetnică s-a refugiat pe hol, partea băr-
bătească, soțul și cei doi băieți din dotare, cam de
zece-doisprezece ani; pe locul meu am invitat-o
să șadă pe femeia cu fetița în brațe; de cei cinci,
recunosc, mi-a plăcut mai mult decât de palmier
Vladimir Vejasevic (Serbia) Premiu Ex aequo
și butoi laolaltă, nu fără motiv: bărbatul era
maghiar, femeia - româncă; și ei, și copiii vor-
beau amestecat, propoziții în românește alternau
cu unele în maghiară, o frază era rostită în
maghiară, următoarea în românește, firesc, fără
efort. Un amestec de-a binelea emoționant. Nu și
pentru palmier sau butoi, nu s-au mișcat de la
locurile lor, măcar de dragul copiilor; de fapt nici
nu aveau cum, dat fiind statutul lor!
■
t eledependența
Reality S.F Show
■	Monica Gheț
n Las Vegas, marea cetate a distorsionării
realității și a diversiunii prin joc, în plin spec-
tacol de magie și dresură, un superb tigru l-a
atacat pe unul din “magiștrii” săi, pe Roy, din
celebrul cuplu de showmen(i): Siigfried & Roy.
Relatările afirmă că publicul n-a avut nici o
reacție preț de cîteva minute, timp în care om și
fiară se rostogoleau însîngerați pe podea. Abia
după ce Siegfried a anunțat anularea spectacolu-
lui, cascăguriștii au înțeles că se întîmplase ceva
grav și de-a dreptul real. Exact aceeași atitudine s-
a putut înregistra la ora transmisiei în direct a
atacurilor asupra Turnurilor Gemene din New
York și a prăbușirii lor: “Asta din ce film mai e?”
Naivitatea “spectatorilor”, aidoma celei a audito-
rilor scenariului imaginînd o invazie extraterestră
creat de Orson Welles pentru radio (The War of the
Worlds, 1938) are trena lungă. Dar nu numai în
țara lui Disney Land, Disney Hall (ambele în
California, unde la ora actuală, terminatorul Arnold
Schwarzenegger - ce nume tautologic ! - a fost
ales guvernatorul Statului, și unde Disney Hall a
fost proiectat, totuși, de cel mai celebru arhitect al
zilei, Frank Gehry), ori în DisneyWorld (Orlando,
Florida) se produce sporita confuzie dintre reali-
tate și ficțiune. Ficțiunea, fantazia ori S.F.-ul aca-
parează cotidianul global, el însuși depășind cu
mult hotarele fantasmelor... prin “arhitectura”
site-urilor net, prin manipulare media în general,
prin factualitatea “inimaginabilă” de zi cu zi
cotropind toate continentele - ca să nu mai vor-
bim de “banalizarea” nu numai a răului, ci pur și
simplu a horror-ului în Orientul Mijlociu!
Sunt oare mai controlabile fanteziile decît
realitatea? Se pare că răspunsul este afirmativ,
deoarece lumea imaginată are îndeobște un happy
end necunoscut adeseori în existență. Asta pe de o
parte, pe de altă parte, fantezia este evadare (cică
din monotonia realului!) și/sau libertate cucerită/
asumată pe calea construirii scenariilor de viață
alternativă - așa cum încearcă să demonstreze
diverși specialiști ai interconexiunii și interacțiu-
nii omului cu computerul (vezi la noi Adrian
Mihalache în volumul Demonul dimineții). Cum
citiți, bunăoară, giganticul succes editorial al lui
Harry Potter sau topul acaparat în toate sondajele
filmice de către Lord of The Ring, urmat
îndeaproape de Matrix, ele înlocuind cîndva
favoritul Terminator I și II, din care
Schwarzenegger s-a ales cu postul de guvernator?
Ce să mai vorbim de Passion, un film regizat de
faimosul actor neoprotestant Mel Gibson, care a
suscitat înaintea premierei oficiale toate pasiunile
fundamentaliste numai bune să rivalizeze cu cele
mai negre patimi în circulație prin Orientul
Mijlociu? Transpunerea mot a mot pe ecran a
Evangheliei lui Ioan i-a determinat pe unii să
identifice antisemitismul filmului, în vreme ce
Vaticanul își dădea O.K.-ul. Dar să vedem ce se va
petrece odată cu difuzarea peliculei. Pînă la
urmă vom constata că Evul media sau omul terminal
(volum de Bogdan Ghiu la Editura Idea, Cluj) nu
e prea departe de terminatorul inchizitorial la pîndă
în Evul mediu.
Avem la Cluj un grafician și autor de istorii
B.D. Science-Fiction premiat la Hollywood ca și
peste tot altundeva, dar nevalorificat de către
media: profesorul de franceză din cadrul
Universității Babeș-Bolyai, Adrian Barbu, ilustra-
tor al imaginarului, egal talentat în cărbune ca și
în discursul eseistic asupra “paradoxului meta-
logic” al S.F.-ului. Dar cine-i poate concura pe
“performerii” Puwak sau Beuran? A te inocenta și
a fi scuzat de plagierea unei lucrări științifice
“putrede” de douăzeci de ani, ca și a delapida fon-
duri din domeniul în care ai fost acreditat, asta da
S.F.! Lipsa consecințelor normal punitive în cazul
lor, să o atribuim, așadar, efectelor de somnifer
ale ficțiunii (științifice sau nu) asupra realului. Iar
cînd moartea ne va surprinde, vom spune liniștiți:
“Asta e din alt film!”.
■
1 TRIBUNA ♦ nr. 28 ♦ 1-15 noiembrie 2003 |~
2 3
Black Pantone 151 CVU
Sumar
primim la redacție_________________________
Daniela Todor: Referințe critice • 2
Editorial
Știfan Manasia: O sărbătoare a demnității de scriitor;
„Zilele Revistei Familia" • 3
translații
Viigil Stanciu: Revizitând Greenelanda • 4
Agenda pignastyl
Știfan Manasia: Reflexia în ecranul PC a unui Narcis
postmodern, M.C. • 5
CĂLĂTORI DIN SPAȚIUL
românesc în Occident
Etgen Denize: Călători români în Spania secolului al
XlX-lea • 6
Vaiga Attila: Italia, oamenii și mentalitățile lor în lumi-
na Jurnalului „Nebun" de la Conciliul Vatican I • 10
grafii
Mircea Muthu: Istoria literară în diaspora *12
Cseu
Viorel Mureșan: Radiografie prin poezia orașelor • 13
Atitudini
Ovidiu Pecican: Politicieni ardeleni • 14
poezie_____________________________________
Marcel Mureșanu *15
Jurnal italian_____________________________
Adrian Țion: în contact cu normalitatea
europeană • 16
teatru
Claudiu Groza: Despre Iov, Ofelia,
Vanea și alții... (I) • 18
Claudiu Groza: O tragedie pentru cei de azi • 19
Arhiva_____________________________________
Epistolar inedit: Aurel Dumitrașcu — Gheorghe
Azap (II) • 20
Arte
Ioan Muștea: ...GRAFIC vorbind, suntem deja în
Europa! • 21
jfîash-meridian____________________________
Sorin T. Știfan • 22
Salonul defavorizatului
Mihai Dragolea: Interetnia, palmierul și butoiul • 23
teledependența
Monica Ghet: Reality S.F. Show • 23
balet______________________________________
Alexandru loiga: Alina Cojocaru, primă-balerină
mondială • 24
Abonamente
Cu RIDICARE DE LA REDACȚIE:
60.000 lei - trimestru
120.000 lei - semestru
240.000 lei - un an
CU EXPEDIERE LA DOMICILIU:
90.000 lei - trimestru
1 80.000 lei - semestru
360.000 lei - un an
Persoanele interesate sunt rugate să achite
suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să
o expedieze prin mandat poștal la adresa:
Revista de Cultură Tribuna, cont nr.
5010.9575597 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Alina Cojocaru,
primă-balerină mondială
■ Alexandru Iorga
n cadrul Festivalului “George Enescu” a avut
loc și o Gală de Balet: regalul coregrafic al
anului, la care și-au dat concursul veritabile
stele ale baletului mondial, printre care un prim-
solist de la American Ballet, o solistă de la Opera
Mare din Paris, apoi Corina Dumitrescu, prima-
balerină a Operei Naționale din București,
Simona Ncja, prima-balerină a Operei din Viena,
și Alina Cojocaru, prima-balerină a Operei
Covent Garden din Londra. Aici trebuie să ne
oprim! Alina Cojocaru. Mai întâi, elevă în clasa a
patra primară a Liceului de Coregrafie din
București, obține urgent o bursă la Școala de
Coregrafie din Kiev, unde studiază câte doi ani
într-unul singur. Este, apoi, angajată ca primă-
balerină a Operei din Kiev. În primul concediu,
pleacă cu tatăl ei la Londra, unde se prezintă în
sala de balet a Operei regale. Aproape că îi
impune maestrului de balet - la început sceptic -
s-o vadă. După câteva minute de vizionare, acesta
îi spune: “Copilă, la noi legile sunt de așa natură,
că nu te pot angaja direct solistă. Renunți la pos-
tul de prim solistă la Opera din Kiev, care are, de
asemenea, un balet de mare prestigiu, pentru un
loc de ansamblu la Covent Garden? - Da,
renunț”.
Nu trece mult și este distribuită în rolul titu-
lar din Giselle, care, pentru o balerină, echivalează
cu rolul Hamlet pentru un actor. După spectacol,
datorită succesului de public și articolelor din
presă, este numită primă-balerină a Operei
Regale Covent Garden din Londra.
Urmează turnee triumfale - nemaiîntâlnite de
la Nijinski - pe mari scene ale lumii. Această -
putem spune - copilă este în arta dansului o mi -
nune dumnezeiască. Cele mai dificile elemente
Warapol Singsuk (Thailanda)
Diplomă de Onoare
ale virtuozității clasice le parcurge parcă în joacă.
“Developpe” și “cambre maxim”, sărituri, piruete
etc. Nici o ezitare, nici o sforțare, nici măcar un
efort. Și toate pe fondul unei expresivități cuceri-
toare. Languroasă în Julietta, lirică și extramun-
dană în Giselle, impetuoasă și plină de foc în Don
Qujote...
■
24
1 TRIBUNA ♦ nr. 28 ♦ 1-15 noiembrie 2003 |~