serie nouă • anul II • nr. 27 • 16-31 octombrie 2003 • 10.000 lei
RIBUNA
revistă de cultură
Apare sub egida Consiliului Județean Cluj
Plastică mică de
Nicolae Procopan
Proză de
Radu Țuculescu
Stampe de sărbătoare
pentru Negoiță Irimie
Mircea Muthu
p remiul Nobel
pentru literatură
J.M. COETZEE
Tribuna
Director fondator:
Ican Slavici (1884)
Revista apare bilunar, cu sprijinul
Centrului de Studii Transilvane Cluj
și al Ministerului Culturii și Cultelor .
Consiliul consultativ
AL REDACȚIEI TRIBUNA
Diana Adamek
Mihai Bârbulescu
Mircea Borcieâ
Aurel Codoban
Victor R. Constantinescu
Ion Cristofor
CĂLIN FELEZEU
Monica Gheț
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ican-Aurel Pop
Ion Pop
Pavel Pușcaș
Ioan S bărci u
Alexandru Vlad
Redacția
I.	Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan- Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Edith Fogarasi
Redacția și administrația:
3400 Cluj, Str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264] 59.14.97
E-mail: cst@easynet.ro
ISSN 1223-8546
^ pinii_________________________
Noua Constituție a României
■ jurist Ion Ghercioiu
Legislația franceză a fost dintotdeauna
izvorul de inspirație în redactarea
Constituției și a altor acte normative din
România. Ceea ce se petrece însă în acest
moment în țara noastră are o semnificație aparte;
suntem membru cu drepturi depline în
Consiliul Europei, am fost invitați să facem parte
din NATO și Uniunea Europeană. Aceste lucruri
au determinat transformări în structura econo-
mică și socială a țării. Este în fond vorba de
adaptarea legislației românești la legislația euro-
peană, capul de afiș în această privință fiind
Constituția, care nu mai poate rămâne în struc-
turile adoptate după Revoluția din Decembrie
1989. Este evident faptul că ceva s-a schimbat în
România, dar nu în măsura în care putem fi
primiți în Uniunea Europeană. Există rămâneri
în urmă în ce privește reforma în justiție,
garantarea dreptului de proprietate, a drepturilor
omului, a democrației în general. Constituția
votată de Parlamentul României și care va fi
supusă Referendumului din 18-19 octombrie
2003 vizează tocmai aceste modificări. Așadar,
dreptul de proprietate este nu numai asigurat ci și
garantat, adică atribuirea dreptului de proprietate
trebuie să fie sigură, neechivocă, în afara oricărei
interpretări arbitrare, să dispară celebra formulă
caragialiană... nu pot garanta cu nimic...
În justiție lucrurile au trenat continuu,
nepunându-se în practică principii elementare de
drept: prelungirea arestărilor preventive s-a făcut
în mod defectuos, neexistând un punct de vedere
unitar. Noua Constituție elimină aceste contro-
verse și consacră principiul potrivit căruia
procurorul poate aresta pe învinuit timp de 3 zile,
după care prelungirea o face judecătorul, în
condițiile în care procurorul prezintă elemente
noi cu privire la învinuirile ce se aduc infractoru-
lui. Aceste prevederi dau bătaie de cap procuro-
rului care în termen foarte scurt este obligat să
strângă și alte dovezi care să întărească învinuirea.
Justiția este a treia putere în stat și nimeni nu
are dreptul să se amestece în treburile sale
interne. Se va pune capăt, prin noua Constituție,
tergiversărilor, amânărilor, întârzierilor în jude-
carea proceselor. Stabilirea unor termene înlăun-
Înserare
trul cărora să se efectueze urmărirea penală și
judecarea unor cauze va avea drept efect rezolva-
rea operativă a cauzelor cu garantarea efectului de
reinserție socială. Prelungirea nejustificată a so-
luționării unor dosare, depășirea exagerată a ter-
menelor stabilite pentru adoptarea unor soluții au
amplificat neîncrederea opiniei publice în justiție.
Nu trebuie omis nici faptul că o sursă principală
de corupție este dată de interpretarea arbitrară a
dispozițiilor legale pe fondul acestor disfuncționa-
lități. Tragerea la răspundere penală a unor per-
soane după trecerea unui timp îndelungat de la
data săvârșirii infracțiunii diminuează considerabil
efectul educativ al actului de justiție. Magistratul
care cu intenție pronunță hotărâri ilegale sau
comite erori judiciare repetate din culpă, poate fi
acționat în justiție pentru acoperirea prejudiciilor.
Sunt prevăzute modificări esențiale și în ce
privește funcționarea legislativă a celor două
Camere, care constituia de fapt un obstacol în
bunul mers al activității legislative. S-a restrâns
pe de altă parte dreptul parlamentarilor avocați de
a pleda în procesele de corupție sau spălare de
bani. Constituția ce va fi supusă Referendumului
din 18-19 octombrie 2003 extinde considerabil
drepturile minorităților, care pot folosi în justiție
limba maternă, prin interpret. În condițiile în
care armata română traversează o perioadă de
profunde transformări calitative, serviciul militar
nu mai este obligatoriu. Va exista o armată de
specialiști, bine dotată tehnic și logistic, care să
întrunească cerințele de interoperativitate.
Noua Constituție a României asigură stabilitate
socială, face funcționale instituțiile statului de
drept, asigură drepturile și libertățile fundamentale
ale cetățenilor. Referendumul din 18-19 octombrie
2003 este un act civic de importanță primordială,
pentru că votând această Constituție, votăm pen-
tru primirea noastră în Uniunea Europeană, pen-
tru democrație, pentru ridicarea gradului de civi-
lizație și cultură al poporului român.
■
2
-1 TRIBUNA» nr. 27 » 16-31 octombrie 2003 |-
Editorial
Caravelele lui Antunes
s-au oprit la Neptun
■ Alexandru Vlad
ntr-un peisaj în care totul pare a se nărui
imediat după ce a început, sau uneori
chiar înainte de a începe, iată că o iniția-
tivă a Uniunii Scriitorilor începe să capete
cheag. E vorba de „Zilele și nopțile de liter-
atură de la Neptun“, ediția a doua. Cu puțin
noroc, plajele și faleze de la Neptun sunt
frumoase la mijlocul lui septembrie. Zilele
sunt luminoase și deja pustii, nopțile puțin
reci și cutreierate de pale subțiri de vânt. Pe
gustul unora, care refuză aglomerația și căl-
durile toride. Sau care doresc ca prezența lor
să nu anime prea mult spiritele.
Dar să ne întoarcem la literatură. Acest
festival, cum îi spun organizatorii, constă
dintr-un colocviu tematic (anul acesta tema a
fost „Eu, celălalt“) și dintr-un recital de
poezie, ambele întinzându-se cam pe trei
zile. Colocviul este diurn, recitalul este noc-
turn. Pe aleile părăsite de vilegiaturiști, prin
labirintul vegetal dintre vilele închise, puteai
vedea acum celebrități care se recunoșteau
între ele după mapa colorată, încercând pe
cât posibil să respecte programul. O atmos-
feră degajată în care bănuiesc că s-au avut în
vedere și momentele în care oameni care
abia s-au cunoscut caută un loc în care să
poată bea o cafea. Așa se fac contacte, se
schimbă adrese, un poet își găsește traducă-
torul ideal.
În sala hotelului „Ambasador“ s-a con-
centrat la un moment dat o cotă de inteli-
gență și talent care nu putea să nu te impre-
sioneze. S-au perindat pe la microfon vorbi-
tori de franceză, engleză, italiană, portugheză
și română, un adevărat turn Babel ale cărui
ițe au trebuit să le descâlcească traducătoarele
cu căști la urechi, poate cele mai încercate
ființe din tot festivalul.
Trebuie să recunosc că tema a fost bine
aleasă și sibilinic formulată. Eu, celălalt.
Rimbaud spusese: eu sunt un altul, Graves
mărturisea că atunci când scrie „cineva“ i se
uită peste umăr. Traducătorii nu mai știu care
este „eu“ și care este „celălalt“ - sau devin ei
unul și același în actul traducerii?
Contribuțiile s-au constituit de la sine oare-
cum pe trei etaje. Amos Oz (și nu numai el,
ci toți cei care aparțineau Orientului
Apropiat, din zonele nefericite de conflict) a
demontat mecanismul construirii inamicu-
lui, al satanizării celuilalt, al transformării lui
în opusul tău, al caricaturizării lui. Ne-a spus
cum trebuie tămăduit un fanatic. Antonio
Lobo Antunes, care a fost și medic pe frontul
din Angola, a avut și el de făcut o mărturisire
în acest sens. Irlandezii au avut și ei ceva
experiență de împărtășit. Cum am spus, tra-
ducătorii aveau dihotomia lor: eul auctorial
în relație cu eul traductorial. Remarcabile
aici contribuțiile lui Dan Shafran și
Antoanetei Ralian, n-ai fi crezut că o muncă
atât de puchinoasă, de fată bătrână, cum este
actul traducerii, ascunde o relație atât de pro-
fundă și compusă din amănunte de finețe. Al
treilea etaj a fost cel al creatorilor pentru care
atât eu cât și celălalt se aflau în sine, „cel care
privește peste umăr“, cel pe care-l vezi în
oglinda de pe masa de scris. Aici au dominat
poeții. Unii din ei s-au dovedit tot atât de
buni vorbitori, pe cât se vor dovedi seara de
experimentați recitatori. Meseria de poet
începe să capete un nou contur în climatul
acesta al globalizării, inclusiv culturale.
Artiști ai festivalurilor specializate. O men-
țiune specială pentru Stefan Hertmans care,
printr-un tur de forță, ne-a demonstrat cât
de greu e să fii belgian, ce labirint introspec-
tiv trebuie să parcurgă un cetățean al unio-
nismului european pentru a putea demon-
stra, eventual, cuiva dinafară cine anume este
el. Și nu pot să nu pomenesc silueta elegantă,
carismatică, a lui Charles Carrere, care părea
a fi o întrupare a lui Senghor, făcând din
negritudine un atribut aristocratic. Și, desi-
gur, nu puteai trece cu vederea urechile
clăpăuge ale lui Puși Dinulescu. Ori prezența
extrem de civilizată și franceza radiofonică a
lui Dinu Flămând. Dar mai bine să ne oprim
aici. Românii, mai puțini, au fost aleși după
capacitatea de-a fi buni parteneri ai oaspeți-
lor, cunoscători de literatură europeană con-
temporană și vorbitori de limbi europene.
În contextul acesta, micile neajunsuri
n-au mai prea contat, au constituit uneori
mai degrabă sarea și piperul: faptul că unii
poeți au ținut morțiș să cânte, că Mircea
Dinescu a lansat un rachiu ce-i poartă
Ismail Kadare
Antonio Lobo Antunes
numele și că președintele juriului înota une-
ori până în larg, punând decizia finală într-o
anume primejdie. Sau că Paul Vinicius apare
peste tot neinvitat.
Cei doi premiați, Antonio Lobo Antunes
- premiul „Ovidius“ și Ismail Kadare, care a
luat Premiul Festivalului, sunt firi cât se
poate de diferite. Atunes era destins, pus pe
șotii, fericit că se poate mișca fără să-l recu-
noască nimeni într-o cafenea. Caravelele lui
poposiseră la Neptun. Kadare era fragil și
retras, puțin evitat de ceilalți, înconjurat de
aura suferințelor și ambiguităților din comu-
nismul alabanez, sau al nostru, al tuturor.
Părea să aparțină mai degrabă trecutului de
care nu ne prea face plăcere să ne amintim.
Oz era degajat și sigur pe sine, cu o vitalitate
aproape sportivă, ca un fost luptător de co-
mando. Această tripletă de Nobel n-ar fi avut
cum fi mai echilibrată în opoziție. Greutatea
ei a marcat festivalul și a surescitat ziariștii.
Pentru că veni vorba am văzut și eu, de
cealaltă parte a liniei de data aceasta, cum
presa se străduiește să strice socotelile pentru
a transforma un eveniment cultural într-un
eveniment de presă. Pripeala în deconspira-
rea laureaților, insinuări cum că premiul lui
Kadare e unul de consolare, voalate aluzii la
originea fondurilor folosite de organizatori -
toate acestea au lăsat o umbră și bănuiala că
jurnaliștii nu pot aprecia un eveniment în
fondul lui, ci doar în aspectele minore, tra-
tând scriitori serioși ca pe niște vedete pop.
Ori la genul acesta de evenimente e adevărat
că nu încape prea multă fantezie (un discurs
al primarului, o vizită în zonă profitând de
momentul toamnei și de vremea bună), cam
după același tipic se desfășoară și în străină-
tate, doar că acolo nu pot fi așa ușor acuzate
de, să zicem, comunism rezidual. Dacă presa
nu vede cu discernământ lucrurile, dacă nu e
solidară cu nimic, s-ar putea să împiedice
lucruri pentru absența cărora va căuta la un
moment dat vinovații. O corecție e necesară,
și aceasta trebuie să vină de la directorii
publicațiilor, uneori ei înșiși scriitori - sau
foști scriitori.
■
-1 TRIBUNA» nr. 27 » 16-31 octombrie 2003 |-
3
jartea
Singularizarea creatoare
■ Titu Popescu
Dan Damaschin
Îndurările
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002
re, desigur, dreptate Al. Cistelecan când
remarcă singularizarea ca avantaj poetic pen-
tru creația lirică a lui Dan Damaschin -
poetul fiindu-și propria-i generație. Desprinde-
rea, căutată și asumată, de circumstanțe protejează
personalizarea fluxului expresiv, îl salvează de la
repetarea cerințelor vremii, îl desensibilizează la
avalanșa intruziunilor. Multe trebuie să fi fost
înăbușite într-un suflet care și-a cultivat terapia
renunțărilor, dar după absolvirea acestui ciclu de
neobediență, ca în urma unui exercițiu budist de
ridicare a penitenței la rang de virtute, lumina
lăuntrică se vede într-o nouă, mai pură și mai
intensă strălucire. Pe fața poetului, mereu încor-
dată spre interiorul propriei personalități, având
pe frunte săpate ridurile îndârjirii spre un lăuntric
greu sondabil, stăruie aura diafană a unei per-
petue reculegeri de sine; ieșirea din social pare a-l
rechema de undeva de departe, chiar și în inofen -
sivele și inevitabilele conversații diurne. nevoia de
existență îl reactualizează totuși în concret, dar în
urma unui efort vizibil de a ieși din reverie, astfel
încât orice adresare pare a-i fi o impietate. Dan
Damaschin este poetul care își trăiește tragic exis-
tența, dar fără s-o știe, sau fără s-o mai știe.
Dacă îi citim cartea recent apărută (Îndurările,
Ed. Dacia, 2002, colecția „Poeții Echinoxului")
invers, de la ultima copertă spre prima, dăm de o
Addenda, în care autorul își numește propriile-i
Temeiuri pentru Poem, definite pe relația Poetului cu
semnele timpului. Ceea ce-l obsedează devine rețetă
personală pentru poezie: receptarea semnelor di-
vinului, trăirea pătimașă a revelației blagian-
dureroasă, temeiul inițial ca șansă a întemeierii;
temeiurile poemului chiar își caută autorul,
printr-o alegere de exclusivitate. Avalanșa timpului
panichează sacrul, în virtutea unui „străvechi
instinct al autodistrugerii" întipărit cromozomial
Virgil Salanțiu
Pe gânduri
în destinul „speciei sinucigașe". Trăim deci, cu
înfrigurare și exaltare, „marea înfundătură", din
care numai sacerdoțiul liric ne mai poate salva:
„silabele poemului, șoapta rugăciunii", iar con-
fruntarea cu limitele nu desăvârșește purificarea
(„ceea ce rămâne neexprimat supraviețuiește ca
remușcare"). Omenescul este excedentar, dar
puțin din el poate fi identificat („în cel căruia nu-
i ajunge durata unei vieți/pentru a măsura ome-
nescul din sine").
Acest poem programatic, deci cu valori expli-
citare mai ridicate, dezvoltă o tensiune între reve-
lare și mister, între rostire și ocultare, între trans-
cendent și imanent care ne amintește drama rostirii
din poezia lui Arghezi și Blaga, însă în absența
oricărui decorativism angelic de tip Voiculescu
sau N. Crainic.
Progresând în lectura inversă, dăm de
Fragmente dintr-un poem neexprimat, în care am
regăsit fiorii confruntării exprimabil/inexprimabil
din Psalmii lui Șt. Aug. Doinaș, sub imperativul
eminescian al întregirii („pe mine/Mie redă-
mă!"). Este o invocație în versete pentru produ-
cerea purificării creștine, prin sporirea declan-
șatoare a maculărilor. Invocarea ritualică și
oficierea prin repetare tematică păstrează tonul de
ceremonie simplă al textelor sacerdotale. Poetul
oficiază însă la un altar exclusiv, el nu se poate
impersonaliza în ritual. Chemările lui sunt
directe și imperative, iar în aceste calități lirice stă
și putința omenească a generalizării. Garanția pe
care poetul (°i-)o oferă este puterea încrederii că
există un ce ireductibil, cu rol transcendent de
fatalitate benefică („Există o rugăciune pe care
moartea nu o poate curma,/Există o stare de extaz
din care nu poți fi izgonit,/Există un sâmbure de
credință mai anevoie/de sfărâmat decât orice dia-
mant./ Există un nimb de sfințenie de care nu
mai/poți fi deposedat nici dacă te vor/face ase-
meni pragului/celui mai de jos").
Secțiunea principală este dată de ciclul titular.
Îndurările sunt invocate din perspectiva umilinței,
a în orice autentică rugă creștină. Ceea ce-i con-
feră înălțime lirică este distincția rostirii, adică
„graiul sfintei sălbăticii menit a redeștepta
obscure temeiuri/ale poemului său". Însemnările
din subterană vin dintr-un „bârlog de remușcări" și
configurează o „mărturisire despre adâncul ni-
micniciei mele", dar fervoarea îl ridică pe mărtur-
isitor la complexitatea androginiei etice: „deo-
potrivă sunt preotul și viitorul sinucigaș care i/se
confesează".
Următoarele secvențe din Cartea îndurărilor se
cuprind în forma deductivă a versetelor. Nu doar
această opțiune formală îl apropie pe Dan
Damaschin de importantul poet al exilului care
este Horia Stamatu și prin el de Sfântul Ioan al
Crucii, ci și marcanta încărcătură intelectuală a
scrisului, care nu atacă frăgezimea expresiei lirice,
adâncimea fervorii, capacitatea de interogații
esențiale, încrederea în rostire și evadarea din
timp pe aripile acestei încrederi.
Aceste versete urmează un ritm al solem-
nității. Ele par a fi rostite sub bolți de biserici și
proclamă nevoia iscodirii de sine. Proiecția lor
cuprinde spații largi, care sugerează anvergura
metafizică a persoanei. De fapt, transcendentul
este pus sub semnul întrebării. Cum aminteam
mai înainte, poeticitatea nu este concurată de
gravitatea adresării, din contră, aceasta o stimu-
lează, îi dă o ardență a sensibilului. Iată dovezi:
„Tânguiri ale inocenților hălăduiesc prin sihle de
ceață adăpostind pe cei care singuri s-au con-
damnat la uitare. Pentru noi, palme de îngeri,
împreunate ca jgheaburi, culeg lacrimi de arțar,
tămăduitoare"; „Dinspre un neîntrezărit anotimp
al harului, poemul nostru adie ca o rugăciune
către lumina înceată. Ca aureolele păpădiilor, sub
vântul de vară scăpătând, nimburile vocilor ni
s-au spulberat deodată"; „Cât aburii propriei guri
de aproape, un duh orfic, pentru o vină de nes-
pus, e sfâșiată încă o dată. De o viață, buzele mele
se pregătesc pentru un mare cântec, pe care nu
știu dacă îl voi intona vreodată"; „Am văzut căile
pierzaniei, desprinse de astrul rătăcitor, pământul,
pe o hartă închipuind un hățiș de linii înscrise în
palma unui zeu. Osânda încrâncenată de a ne
înrădăcina într-un humus necorupt, inefabil, se
cere luată de la capăt, mereu și mereu"; ș.a.
Maestrul acestor versete este un vizionar liric,
un imaginativ al sensurilor esențiale, un interlocu-
tor al cerurilor. În carnea discursului său, starea de
solitudine, remarcată la început, alimentează inten-
sitatea trăirilor, chiar asumarea ei devine sens:
„consimți la ispășirea solitară, de neîmpărtășit",
doar simbolul ei, somnul, o protejează ca o cortină
„îndărătul căreia să poți plânge nestingherit,
neștiut". Sufletul poetului este cartea oferită citirii
proniei: „După îndelungată zbatere sub rafale de
vânt, filele sufletului, aidoma unei pajiști ațipite,
adastă a fi citite de Bunul Dumnezeu". În aceasta
se cuprind și elemente de identificare: „Eu sunt un
trunchi de ceară mistuit de flacăra unei însingu-
rate, continue întrebări, ce și l-a ales drept
merinde"; „Scapătă numele meu în cerul gurii
îngerului, precum vedenia cată a fi alese temelii
pentru sălașul zeului ce stă să vină"; „Eu sunt cel
care nicicând nu va izbuti să se căiască îndeajuns, o
îndelung lămurită tânguire, ce în catacombele
ființei nu înțelege a conteni"; „ Eu sunt cel care
nicicând nu se va pierde pe sine, îndeajuns, în
contemplația semnelor zeului ce stă să vină. fericit
precum ucenicul căruia i s-a îngăduit a desluși
bătaia inimii dumnezeiești, la cea din urmă cină".
Condensată în revelații, gândirea poetică a lui
Dan Damaschin găsește singurătății sale limane
de liniște.
■
-1 TRIBUNA» nr. 27 » 16-31 octombrie 2003 |-
Portret de grup cu Laurențiu Ulici
■	Valentin Tașcu
Gheorghe Pâfja, EChim Vancea, Ioana Petreuș
Portret de grup cu Laurențiu Ulici
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003
-aș fi crezut că Laurențiu Ulici a fost atât
de iubit de confrații săi de toate generațiile.
Eu unul i-am fost prieten adevărat, fiind
convins atât de farmecul „omului de lume“, cât și de
calitatea sa de critic literar, fiind unul dintre puținii
exegeți români cu idei personale (pe mine, m-a
indispus dintotdeauna faptul că teoreticienii noștri,
unii de notorietate, s-au mulțumit să imite modele-
le occidentale în loc să creeze ceva sau măcar să în-
cerce aceasta). Trei prieteni din nordul Maramure-
șului, unde Ulici își așezase unul dintre pilonii ori-
ginii sale (alții fiind Ploieștii și Buzăul), Gheorghe
Pârja (poet care-și dă sufletul pentru poeți, Ulici
fiind și poet), Echim Vancea și Ioana Petreuș adună
la Editura Dacia într-un masiv tom de 370 de pagini
ce s-a scris într-un an și ceva după dispariția atât de
nedreaptă a celui care a fost aproape un deceniu
președintele Uniunii Scriitorilor - și sunt convins
că nu din obediență s-au semnat aceste articole, ci
cu o simpatie care n-a dispărut odată cu stingerea
personajului. Laurențiu Ulici n-a fost un președin-
te temut sau autoritar (cum a fost să zicem Zaharia
Stancu), ci realmente îndrăgit (cu fireștile excepții,
desigur, nemulțumiți existând în orice relație, ori-
cât ar fi ea de generoasă). A cultivat îndeosebi prie-
tenia pe baze valorice, fie față de nenumărații debu-
tanți (cărora le-a fost adevăratul, chiar dacă nu întru
totul necunoscutul mentor și ,paznic de far “), dar și
față de academicieni, fiind prea popular ca să te în-
spăimânte, dar nu și populist ca să uite. Nu cred să
existe vreun alt scriitor român care să fi avut parte
de atâtea recviemuri. Necroloagele sună cel mai
adesea oficial, uscat și mai trist decât s-ar cuveni.
Cuvintele adresate lui Ulici de către nenumărații
lui prieteniparcă vin tot din Ulici, nu au nimic
funebru. Însumi, prezent în volum, am scris astfel,
cu căldură, nu cu răceală funerară. Foarte inspirată,
această carte de omagii în tăcere se deschide cu un
splendid poem al lui Laurențiu, cu care în 1979 se
prefața la fel de frumosul volum Arte&meserie al lui
Romulus Vulpescu. Versurile acelea Mai iubind o
fată/Mai ratând o cart^, circulau deja în cercul intim-
ilor și aveau o savoare care nu s-a pierdut până azi.
Urmează câteva fragmente din eseistica lui Ulici,
cuvinte dintotdeauna subtile, inspirate, insolite.
Apoi încep vorbele de aducere aminte, calde, cum
spuneam, în frunte cu Nicolae Breban și cu Eugen
Uricaru și continuând cu cele mai diverse semnă-
turi: Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu, Ioan
Groșan, Mihai Gălățanu, Ioan Es. Pop, Irina Petraș,
Pavel Chihaia, Ion Beldeanu, Varujan Vosganian,
Iurii Pavliș, George Vulturescu, Eugen Evu, Nico-
lae Prelipceanu, Caius Traian Dragomir, Horia
Gârbea, Gellu Dorian, Ion Zubașcu și mulți alții,
de toate vârstele, de toate orientările și culorile.
Aceasta e secțiunea a două cărți (Portret de grup).
Similară e secțiunea a patra, Viță verde, iadără..., în
care sunt cuprinse necroloagele propriu-zise la vre-
me. Între aceste două plângeri omagiale se adună în
capitolul De la prima ultima verba câteva tardive elo-
gii aduse criticului, scriitorului. Brusc, unii critici și
comentatori și-au adus aminte că Laurențiu Ulici a
scris cărți fundamentale: Gabriel Dimisianu, Ion
Pop, Emil Manu, Nicolae Balotă și alți câțiva, prea
puțini și în lipsa multora considerați „mari “. Capi-
tolul respectiv trădează o stranie realitate: Laurențiu
Ulici, deși a scris despre, cred, toată obștea scrii-
torească, cu mic cu mare, despre el s-a scris mult
prea puțin, iar critica „litistă“ l-a ocolit cel mai ade-
sea în mod inexplicabil. Cred că de fapt el nici nu va
avea nevoie de o „susținere “, pentru că s-a sprijinit
foarte sigur pe sine însuși. Ideile lui, mai todeauna
originale (vezi examenele premiului Nobel și mai
ales tandemul emblematic Mitică-Hyperion, dar și
teoria spiritului dublu românesc, diurn-nocturn,
care-l face pe român să viseze și să aspire la Emines-
cu, dar trăiește invariabil în Caragiale) provocau pru-
dență așa-zisei școli de critică română (care n-a exis-
tat de fapt, preocupată în special cu ancorarea la
curentele străine, în loc să găsească ceva autohton).
Ulici, ca orice comentator sigur cita prea puțin, ceea
ce nu producea impresie bună celor ce nu aveau altă
rațiune decât a copia fraza întreagă din studiile unor
mari cercetători francezi, italieni sau anglo-ameri-
cani. Nici prea multe premii n-a luat Ulici - mult
mai multe a dat, fiind obișnuit al juriilor concursu-
rilor de literatură din țară, deseori ca președinte al
lor. Nici prea multe noroace nu a avut Laurențiu
Ulici. Până a ajunge președinte al U.S.R., doar
atunci când ea fusese adusă în pragul falimentului
și inutilității de către Mircea Dinescu, dar pe care a
salvat-o în chip miraculos, a fost toată viața un rela-
tiv modest redactor la „Contemporanul “ (1966 -
după absolvirea facultății - 1989). Cred că nici n-a
urmărit să fie șef, pentru că nu considera că așa
ceva ar fi fost necesar pentru impunerea ideilor
sale. Abia după 1989 a urcat vertiginos, datr tot atât
de brusc a căzut în veșnicie. Laurențiu Ulici ar
merita o monografie, mai mult decât alți critici.
Cartea prietenilor săi maramureșeni e un punct
bun de plecare spre această meritată admirație.
■
Poeme religioase
■ Dorin Mureșan
Mihaela Pușcaș
O candelă în vară
Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2003.
Dacă un cititor oarecare ar deschide pentru
prima oară o revistă literară cât de cât
cunoscută și ar parcurge paginile dedicate
poeziei, ar pricepe imediat care este planul liric
sau pseudo-liric cel mai asaltat de reprezentanții
noii promoții de poeți: sexualitatea coroborată cu
fel de fel de procese schizofrenice. În contextul
acesta, destul de explicabil pentru secolul XXI,
Mihaela Pușcaș este o poetă ce vrea parcă să se
autoizoleze, sau, de ce nu?, să se “salveze”,
debutând de curând cu un volum de poeme reli-
gioase , adunate sub titlul “O candelă în vară” (Ed.
Limes, 2003). Este, evident, greu de prevăzut care
va fi destinul acestei cărți. Nu pentru că am trăi
în postmodernism, sau pentru că secolul acesta
abia început va fi definitiv secularizat (sunt sigur
că nu va fi), ci pentru că, așa cum am semnalat,
majoritatea tinerilor poeți par a se menține cu
încrâncenare departe de o astfel de zonă tematică.
De altfel, experiența religioasă nu este la îndemâ-
na oricui. La fel cum receptarea poemelor pro-
puse de tânăra autoare nu poate avea loc în cazul
neinițiaților. Iar prin neinițiați îi subînțeleg și pe
cei care teoretizează religiosul, fără însă a se
apropia de esența lui (în sens practic).
Calitatea cea mai importantă a cărții Mihaelei
Pușcaș este unitatea. “O candelă în vară” nu păcătu-
iește prin evanescența tipic postmodernă. Altfel
spus, nici un poem nu-și uită miza și nu alunecă în
meditații patetice, exterioare ei. Situarea primului
poem în afara celor trei părți (plus epilogul) ca un
cuvânt de deschidere, este una fericită, el oferind
cititorului cheia către miezul volumului: “Omul, ca
mic Dumnezeu, responsabil de cuvânt,/ de Cuvân-
tul ales,/ de cuvântul roditor, există, iar poezia/ e
modul său de a fi.” (Poezia ca mod de a fi). Așadar,
poezia poate fi pentru omul actual nu doar o con-
solare estetică, ci o legătură directă între el și
Dumnezeu, prin intermediului “Cuvântului ales”,
spre deosebire de simplul “cuvânt”. Aceasta este
“teza” cărții, cea pe care poeta o construiește și con-
solidează cu fiecare poem în parte, fără rătăcirile
specifice începătorului. De-a lungul volumului,
autoarea caută și găsește cuvântul susceptibil de a
realiza legătura mai sus amintită. Și el ar putea fi
identificat pe rând cu oricare dintre virtuțile teolo-
gale prezentate într-un catehism: de la credință la
iubire, de la umilință la statornicie: “Ascult inima
cum bate/ în poarta cerului.” (Clopot în iarnă); “Am
pornit peste pietre, căutând cu pasul/ statornicia...”
(Pietre luminate); “Doamne nici un cuvânt!/ Doar
iubire, Iubire, IUBIRE!” (Toate, Domnul meu tare,
toate) etc. Ideea de comuniune cu universul este
omniprezentă, și nu cade în binecunoscutul pan-
teism eretic. Lumea concretă îi apare autoarei ca
fiind una vie numai prin intermediul Cuvântului
care a făcut-o posibilă: “Acesta este Cuvântul./
Numele lui fie dor, timp, tăcere, izvor” (Troiță).
Este, cred, limpede faptul că autoarea atinge, în
manieră lirică, toate implicațiile pe care le are
Cuvântul, ca izvor a ceea ce este, transformând
universul și, cu el, propriul suflet, într-un poem
dedicat divinității.
S-ar putea vorbi, așadar, de un discurs poetic
destul de bine închegat, destul de coerent, însă, din
păcate, nu destul de matur. Poemele Mihaelei Puș-
caș au și o suferință: sunt excesiv de personale. Au-
toarea nu pare să fie conștientă de existența unui
receptor idolatru. Ea se adresează doar inițiatului,
ignorând un posibil proces mistagogic. De altfel, la
nivelul trărilor interioare, volumul este de o purita-
te admirabilă. Mihaela Pușcaș pare că și-a scris poe-
mele de-a lungul unei succesiuni de contemplații,
la cald, adică, lipsindu-le de ceea ce era mai impor-
tant: starea de criză. Or, fără aceasta, îndrăznesc să
spun, poemul religios, chiar dacă are omiză inte-
rioară bine definită, este încă departe de a fi un poem
autentic. Citind-o pe Mihaela Pușcaș, mi-am dat
seama de ce Adrian Popescu este unde este. I-a°
recomanda autoarei o părăsire a contemplației pen-
tru o asceză dusă printre cărțile poeților actuali. Asta,
desigur, dacă ținta ei este publicul. Și nu văd de ce
n-ar fi, cu atât mai mult cu cât are talentul necesar.
■
-1 TRIBUNA» nr. 27 » 16-31 octombrie 2003 |-
5
p remiul Nobel pentru literatura
Un Nobel pentru Africa de Sud
■	Virgil Stanciu
omancierul sud-african J[ohn] M[axwell]
Coetzee, născut în 1940 la Cape Town,
este laureatul Premiului Nobel pentru li-
teratură pe anul 2003. Decizia, anunțată ceva mai
devreme ca de obicei, nu a fost, pentru cei cu o
oarecare orientare pe mapamondul literar, o sur-
priză de proporții egale cu cea de anul trecut,
când premiul i-a fost decernat cvasinecunoscutu-
lui romancier evreu de origine maghiară Imre
Kertesz. Chiar dacă n-a fost încă tradus în limba
română, fiind deci posibil ca mulți cititori pasio-
nați de roman universal să nu fi auzit de el, J. M.
Coetzee este un romancier cu o reputație conso-
lidată, câștigător al multor premii literare, printre
care - performanță unică în istoria acestei dis-
tincții - de două ori Premiul Booker, în 1983 și
1999. În plus, citim în presă că este unul dintre
scriitorii din “rezerva de cadre” a Premiului
Nobel, el figurând an de an printre candidați,
împreună cu autori reprezentativi pentru starea
actuală a artei narative, precum M. V. Llosa,
Philip Roth, A. Lobo Antunes.
J. M. Coetzee, reprezentant de frunte al litera-
turii post-coloniale, face parte din valul de
romancieri de limba engleză proveniți din țările
Commonwealth-ului sau din alte regiuni limi-
nare ale spațiului în care se vorbește această
limbă, iar biografia sa este ilustrativă în acest sens.
Având rădăcini de familie atât printre coloniștii
buri, cât și printre cei englezi, el a optat de tim-
puriu pentru limba engleză ca mediu de creație,
deși afrikaans a exercitat o anumită fascinație
asupra sa de-a lungul carierei. Micul roman de
factură auto-biografică Youth (Tinerețea, 2000)
este lămuritor în această privință. Expatriat de
bună voie la Londra, unde își câștigă traiul ca
programator, protagonistul, la început autor de
poezii specioase, își dă seama că nu poate dobândi
forță ca prozator decât exploatându-și propria
experiență africană, folosind fascinantul material
de viață pe care i-l oferă acea țară a contrastelor,
spațiu multicultural, casă comună a unor civiliza-
ții aparent incompatibile, zămislitor de atitudini
politice intolerante, de probleme etnice și rasiale,
dar și de posibile scenarii ale acceptării Celuilalt
și conviețuirii, de împăcare în diversitate. Aceasta
va fi, de altfel, și tematica oarecum previzibilă a
scrierilor ieșite până acum de sub pana acestui
original scriitor, care a trăit totuși destul de mult
în Marea Britanie și în Statele Unite, fiind în
prezent profesor de „literatură generală“ la
Universitatea din Cape Town.
În 1974, Coetzee a publicat Dusklands, un
volum format din două nuvele relativ extinse,
una despre experiența americană din Vietnam,
cealaltă - o scriere cu caracter istoric - despre un
colonizator bur al Transvaalului, având ca numi-
tor comun tema abuzului de putere. Următoarea
carte, From the Heart of the Country (Din inima țării,
1977), acuzată de critici de excese stilistice, se
înscrie în sfera fanteziilor interioare de tipul celei
a lui Molly Bloom din Ulysses, protagonista, o
frustrată domnișoară bătrână, încercând să-și
reorganizeze mental viața prin uciderea imaginară
a tatălui. Waiting for the Barbarians (În așteptarea
barbarilor, 1980) este o reușită redare ficțională a
sentimentului de angoasă provocat de așteptarea
neprevăzutului de la marginea marilor imperii, o
carte înrudită, prin atmosferă și stare psihologică,
dacă nu prin subiect, cu Deșertul tătarilor, mai
cunoscutul roman al lui D. Buzzati. Adevărata
consacrare internațională i-o aduc cele două
romane încununate, la un interval destul de
mare, în timpul căruia Coetzee n-a produs nimic
notabil, cu Premiul Booker, The Lfe and Times of
Michael K. (Viața și epoca lui Michael K.) și Disgrace
(Rușinea). Cel dintâi descrie viața dură și lupta
pentru supraviețuire a unui marginalizat, fiul
unei spălătorese, dezavantajat de o înfățișare
neatrăgătoare (buză de iepure) și handicapat de
originea sa umilă și de apartenența la o rasă așa-
zis „inferioară“. Distribuit implacabil într-un rol
de victimă și de țap ispășitor, Michael K. rezistă
aproape impasibil la toate nenorocirile, susținut
de un sentiment invincibil al demnității; mica sa
odiseee (încearcă să-și ducă mama bolnavă acasă,
în satul ei natal, străbătând o țară sfâșiată de lupte
și neînțelegeri, trece prin experiența închisorii, a
spitalelor, a lagărelor de muncă, nelepădîndu-se
de credința că se poate trăi curat și cinstit prin
aderența la adevărurile simple, cele pe care le
cunoaște intuitiv din experiența sa de grădinar)
devine emblematică pentru soarta omului simplu,
care poate renunța la multe, dar nu și la calitatea
sa de om. O carte cu un subiect liniar, scrisă sim-
plu, firesc, și care tocmai de aceea devine o afir-
mare neostentativă, credibilă, a speranței și vieții.
David Lurie, eroul celui de al doilea roman al
lui Coetzee distins cu Premiul Booker, este pro-
fesor de poezie romantică la Universitatea
Tehnică din Capetown. La 52 de ani este divorțat,
trăiește singur și crede că a rezolvat problema
sexului având o întâlnire săptămânală cu prosti-
tuata Soraya. Ulterior se înfiripă o legătură senti-
mentală cu o studentă, Melanie, al cărei tată
depune contra lui o plângere de hărțuire sexuală.
Comisia de onoare care îl anchetează îl găsește
vinovat și Lurie, prea mândru ca să se căiască în
public, demisionează și se retrage la ferma izolată
a fiicei sale, Lucy, din puțin populata provincie
East Cape. O vreme, influența femeii și ritmurile
naturii promit să-i restabilească armonia inte-
rioară. Dar Lucy și el devin victimele unui violent
atac din partea a trei negri. Lucy, violată, rămâne
însărcinată. Viața la fermă devine din ce în ce mai
greu de suportat, deși Lurie are o nouă legătură
cu o doctoriță veterinară, Bev Shaw, pe care o
ajută să eutanasieze câinii vagabonzi. Lurie
încearcă să reintre în universul pierdut al vieții
sale anterioare: se întoarce la Capetown, unde îi
vizitează pe părinții lui Melanie, dar i se admi-
nistrează o aspră admonestare, în spiritul moralei
creștine. Vorbește, fără vreo finalitate practică,
despre Lucy cu fosta sa soție, Rosalind. Melanie a
devenit, între timp, actriță; David asistă la un
spectacol al ei, dar este alungat de prietenul aces-
teia. Revenit la ferma din East Cape, află că fostul
argat negru al fiicei sale, Petrus, a devenit pro-
prietar și complotează să pună mâna și pe pămân-
tul lui Lucy. Mai mult, flăcăul care a participat la
atac și la viol este ruda lui Petrus, care îl apără
împotriva legii. David este disperat, văzând că nu
poate contribui cu nimic la înfăptuirea dreptății.
În plus, primitivismul și violența, ilustrate de
Petrus și ai săi, par să câștige, inexorabil, teren.
Încă mai nutrește vaga intenție de a scrie o operă
despre prezența lui Byron la Ravenna și iubirea
acestuia pentru Contesa Guiccioli. În ultimele
pagini, însă, își sacrifică și ultima legătură senti-
mentală cu lumea: pe costelivul câine de pripas
care pare să reacționeze la muzica sa. Scris într-un
stil rece, constatativ, romanul este, indirect, un
comentariu sceptic despre posibilitatea stabilirii
de legături adânci, semnificative, între rasele din
Africa de Sud. Comportamentul violent al
africanilor de culoare și indestructibila lor soli-
daritate tribală sunt amenințătoare și incompre-
hensibile pentru omul alb. În romanele lui
Coetzee nu există „discriminare pozitivă“: albii și
negrii, de-a valma, pot fi agenții binelui sau ai
răului, ambii sunt capabili de sentimente la fel de
înalte sau de josnice. Este interesant de observat
că problemele politice complexe ale Africii de
Sud din timpul apartheid-u\ui și de după nu ocupă
decât un loc de fundal în scrierile acestui autor.
Ele au, în schimb, o certă înrudire subterană cu
existențialismul și opera literară de care amintesc,
prioritar, este Străinul lui Camus.
În 1994, Coetzee a primit premiul pentru
ficțiune al cotidianului The Irish Times pentru
romanul The Master of Petersburg (Maestrul din
Petersbutg).
Ultima carte a lui J. M. Coetzee, Elisabeth
Costello: Eight Lessons (Elisabeth Costello: Opt
lecții), combină proza de ficțiune cu eseul și este
impregnată cu filosofie; exact opusul prozei sale
de până acum, care este scrisă într-un stil behavi-
orist clasic, de o simplitate rece și un laconism
extrem de eficace, cu o lipsă totală de comentarii
moral-filosofice și fără nici o propensiune pentru
generalizări.
După Nadine Gordimer, Africa de Sud are,
așadar, un al doilea laureat al Premiului Nobel
pentru literatură, un romancier preocupat de
temele grave ale contemporaneității și un superb
stilist.
■
6
-1 TRIBUNA» nr. 27 » 16-31 octombrie 2003 |-
Rememorare
„Stampe de sărbătoare"
■ Mircea Muthu
Celebrativă și gracilă este dedicația versificată
a lui Negoiță Irimie - redactor și poet al
Tribunei clujene, dispărut în lumea
umbrelor înainte de a deveni septuagenar. Scriitura
artizanală, aluvionată de o melancolie discretă și
utilizând sugestii din imaginarul plastic particula-
rizează această sensibilitate lirică turnată de obicei
în tiparul prozodiei clasice. Scrisorile către prieteni, cu
precădere poeți sau plasticieni, se găsesc disemi-
nate în plachetele antume Colorând o frază (1978),
Desen după natură (1988), dar și în culegerea pos-
tumă Nouri, fregate, corăbii... (2000), îngrijită cu
devoțiune de Gabriela Leoveanu. Gândul de a le
aduna într-un singur volum era însă mai vechi, de
vreme ce, într-un caiet cu spirală, autorul alcătuise
- în creion și cu scrisul său citeț - un sumar cu
titlul Scrisori către prieteni, la care adăugase o Adenda
lirică - In memoriam. Marcase de asemenea o „pre-
față" (Baia de plante dedicată lui Vasile Lucaciu) și o
„postfață“ Alter Neco). Rareori „scrisorile“ sunt
portrete sau evocări directe, ele restituie mai
degrabă atmosfera literară a deceniilor ’60-’70,
proiectată în și dinspre orizontul transilvan.
Amintirea ținutului Târnavelor cu „mica
Romă", unde clopotele catedralei „cu turnurile,
trei" se împleteau cu „lecturile particulare" ale
școlarului de altădată, boema artistică a orașului
„latinizând prin Transilvanii" și tutelat de statuarul
închinat celor „trei corifei" de către Ladea, „umbra
lancului" prinsă în plumbul literei de jurnal sau
amintirea, mereu proaspătă, a unei joie de vivre
„spre sfârșit de secol douăzeci" unifică scrisorile și
pe liniamentul unui mimetism superior, agremen-
tat cu referiri la spațiile picturii. Iată, „în nucul de
la Otopeni,/Domnul Chagall, vezi, iarăși zboară/
Pe-acoperișuri de licheni", citim într-o Chagalliană
dedicată lui Geo Dumitrescu. Altădată, „Sub cer ca
o conștiință trează/Amestecând culori umile/
Blândul Domenico pictează/Exact portretul unei
zile" (Quatrocentoforentin), iar plierea simpatetică
pe o reproducere după Van Gogh fructifică în
această stampă sui-generis: „Pinul cel mare în
toamna aceasta/Fugind din peisaj își scutură creas-
ta.// Să plouă cu verde, cu galben, cu mov,/
Colorându-i auzul presimțirile fauve.//Vertical ca
un țipăt într-o ramă străveche//În verde și mov i
se-ascute-n ureche" (Pinul lui Van Gogh). E, de
fapt, un limbaj transferat și în paginile semnate de
cronicarul plastic. Astfel, Crochiurile plastice, editate
și acestea postum, rămân probante pentru reversul
vizualizării imaginii din poezie. Mișcarea inversă,
de literaturizare, se rezumă la simplă asociere sau,
dimpotrivă, la comentariu apropiat. Alfred Grieb
de pildă ar fi un „Panait Cerna al penelului", în
vreme ce, contemplând sculpturile lui Romul
Ladea, simte „fluxul metaforelor lui Rilke, trecând
prin întruchipările de bronz ale lui Rodin". Dar
poetul e mai pregnant în lectura ciclului Don
Qujote al lui Ioan Sbârciu, „în care tăcerile se
adună cuminți din țăndările amurgului și între
zenit și nadir, între noapte și zi galopează prințul
penumbrelor, Cavalerul tristei figuri" etc. Atras, în
egală măsură aș zice, de cele două tipuri de ima-
gine - literară și plastică, poetică și picturală -
Negoiță Irimie face parte din falanga, nu prea
numeroasă la noi, a artiștilor care încearcă resin-
cretizarea artelor. De aici recursul - reiterat și în
aceste scrisori - la asocierea, scurtcircuitarea („fier-
berea împreună") și decantarea în forme sintetice
și, dacă se poate, strălimpezi. Baia de plante este, în
acest sens, o metaforică și sugestivă ars poetica pusă,
în final, sub semnul unui nou Orfeu. Tonul e
aproape baladesc, amintindu-l pe Radu Stanca
căruia îi și dedică un poem (Cravată fluturând).
Accentul se mută însă pe alchimia creației: „La
miezul de noapte am pus iar să fiarbă/Ierbarele
verii în baia de plante,/Ce cântă în clocote vii, deli-
rante,/Până albește iarba din barbă.//Spre sacrele
focuri, din vechi dicționare/Păianjenul toarce chiar
firul de plumb,/Făcând dintr-un verde ocean de
porumb/Un golf ca o lacrimă de disperare".
Decoctul iese la lumină, jubilativ: „Tuia, narcisa,
chiar lemnul cîinesc,/Feriga, salcâmul, suave
acante,/Fug din rețetele reci și savante/Și în culori
de rai izbucnesc" etc. Declarativul se conjugă,
paradoxal aproape, cu umilința neofitului într-o
gramatică apropiată de aceea neoromantică, spri-
jinită de recuzita pe măsură: cântecul justițiar al
istoriei ardelene, „hamletizarea" în cadrul urban
sau natural, excursul livresc însă lipsit de ostentație
ori agapele sentimentalizate firesc de scriitorul care
avea un cult al prieteniei dezinteresate. Evocându-l
pe Lucian Blaga în Pa°ii poetului prin cetate, dar și
obișnuita Cafea de dimineață, poetul rămâne un de-
licat scriptor, sensibil în egală măsură la „provin-
ciile" lui Adrian Popescu sau la pânzele lui Virgil
Salanțiu (Ca o ninsoare). Dincolo de toate - fie că e
Blajul copilăriei sau Ora de desen - se strecoară
amărăciunea stoică din Hamlet copil (poem intitulat
Nume °i prenume în Scrisori către prieteni), acompani-
at de zâmbetul subțire al celui care trăiește, prin
asumare, perisabilitatea lumii: „Albește iarna-n ca-
lendare/Ca palimsestu-n biblioteci/Și rimele sunt
tot mai rare/În acest secol douăzeci.//Și ne vom
strânge în volume/Nu mai subțiri decât o lamă/Un
nume simplu cu prenume/Ce tot mai simplu se
declamă.// Hamlet - copil prin palimseste/Mai răs-
foiește abecedare/Căci restul, știm, tăcere este/
Ca-n turnul chioșcului de ziare".
■
Spre anul 2001
Sefacefrig °i iarnă ca-ntr-un astru
În care doarme-un vreasc albastru.
Prin hornurile lunii mai dau semne
Scînteile din putredele lemne,
Vătraiul ruginit de după u°e
Ce spulberă imperial de cenu°e
Citind cărbunii descântați în sobe
Și hăituind sub cer pasărea cobe.
Trecut-au anii, trece încă unul,
Ne va-ncălzi cafeaua °i tutunul,
Și amintirea unui rece astru
Urcând din ce°ti precum un °al albastru.
-1 TRIBUNA» nr. 27 » 16-31 octombrie 2003 |-
7
P roză
Iapa Ema și corespondența
■ Radu Țuculescu
Trec, aproape nepăsător, pe lingă casa ma-
meibătrîne, pășesc peste podețul din bîrne
înnegrite și zăresc cele cîteva mese rotunde,
din tablă cu vopseaua scorojită, puse afară în fața
birtului, aproape de drum. Au umbrele, asta mă
face să răsuflu ușurat, înseamnă umbră, răcoare.
De-ar avea birtașul și o bere rece, nu doar rachiu,
vodcă și lichior. La mese, cîteva persoane. Mai
exact, trei. Hermanpeter, ce-l întîlnit la ieșirea din
sat, cînd conduceam mașina cu destinația Almaș.
Poștașul Burdazoli plus o persoană pe care nu o
recunosc încă. La cîțiva pași de crîșmă, pe malul
înverzit al pîrîului se află fidela iapă a lui Burda-
zoli, bătrîna Ema. Oare cîți ani să aibă? După
poveștile auzite despre ea, pare de cînd lumea, de-
o sută de ani, de cînd există satul. E tolănită, cul-
cată pe-o rînă, așa cum stau caii culcați, și picotește
ori, chiar doarme. Înseamnă că poștașul a încheiat
ziua de muncă, geanta-i este goală, fără bani, fără
corespondență, poate fi lăsat de capul său, lipsit de-
o supraveghere atentă. Bună fată, Ema asta, mai
grijulie cu stăpînul decît o mamă, merită toți banii
din lume. Mai puțin cei aflați în geanta lui
Burdazoli, pensiile bătrînilor din trei sate.
„Ia te uită, domnul Radu!“, aud exclamația și
despre mine e vorba, eu sînt domnul în cauză,
„stai cu noi la una mică..."
„Stau, bună ziua“, zic, „la o bere rece, dacă
există..."
„Există", confirmă Burdazoli cu obrajii con-
gestionați. „Chiar și Ema a băut una. I-am făcut
cinste. O sticlă, aici nu se dau halbe. I-am turnat-
o într-un vailing. Acum a apucat-o somnul, încă
nu-i obișnuită cu lichidul cel spumos. Are timp
să se obișnuiască. Ia loc.“
Al treilea de la masă e Timar, vecinul
mameibătrîne, cel recăsătorit la șaptezeci de ani
cu Bori, cea mai econoamă femeie din lume! Dau
mîna cu toți. Aici așa e obiceiul, ori de cîte ori te
întîlnești cu cineva, chiar și-n aceeași zi, la inter-
vale mici de timp, se strîng mîinile.
Hermantibi se uită la mine cu un ochi, cu
celălalt la Burdazoli. Timar are o față blîndă și
Virgil Salanțiu	Stava
tîmpă. Mișcă din cap, aprobînd mereu, chiar și
atunci cînd nimeni nu vorbește.
„Ne-am întîlnit pe drum", zice Hermantibi și
nu pricep dacă se referă la mine ori la poștaș.
„Fii mai clar, Tibi!“, zice Burdazoli. „Știe
dracul la cine te uiți, tu ai o privire împrăștiată în
toate direcțiile, ai fi fost bun de ciurdar...“
Rîd toți, cu Hermantibi în frunte, ăștia nu se
supără repede, îmi zic, chiar dacă au înghițit deja
cîteva pahare de rachiu stins cu bere. Obraji pur-
purii, ochi strălucitori, vene umflate la tîmple.
„Cu domnul Radu“, precizează Hermantibi
înclinîndu-se spre mine și atingîndu-mă cu
borurile pălăriei sale din paie. „O ducea pe babă
cu mașina..."
„Unde?“, întreabă Burdazoli iar Timar aprobă
întrebarea.
„La medic în Almaș", răspund ca la interoga-
toriu. „Pentru picior, i s-a umflat peste măsură și
a crăpat..."
„La măcelarul ăla?!", izbucnește Burdazoli.
„Păi, ăla ar fi fericit să ne vadă pe toți în groapă,
dispăruți de pe suprafața pămîntului!"
„Dispăruți, dispăruți...", aprobă Timar apoi
soarbe din pahar.
„Are baba viață în ea", zice Hermantibi. „Nu
piere chiar așa ușor. Strașnică femeie a fost la vre-
mea ei!"
„Spui asta că-i domnu Radu de față", cîrîie
Burdazoli. „Altădată o făcea-i cu ou și oțet, pe
cînd trăia tăcuta de nevastă-ta."
„Tăcuta, tăcuta", repetă Timar, clipind
mărunt.
„Recunosc", recunoaște Hermantibi cu voce
grosă și calmă, devenindu-mi, habar n-am de ce,
tot mai simpatic. „Pe cînd trăia nevasta o bîrfeam,
uneori, pe babă. De ciudă. Era prietenă cu Kati.
Acum, după ce a murit, pot spune adevărul."
„E adevărat că ați trăit zeci de ani împreună,
fără să vorbiți unul cu celălalt?", scap întrebarea,
involuntar.
„Ascultă-mă, domnu Radu", zice Hermantibi,
împungîndu-mă cu borurile pălăriei și fixîndu-
mă cu un ochi holbat, blînd și apos. „După ce te
vei însura, va veni o vreme cînd îți vei dori ca
nevastă-ta să fie mută, cusută la gură, fără limbă.
Habar n-ai cîtă liniște a fost în casă! Nici un țipăt,
nici o înjurătură."
„Cum e la Nanapeter", îmi exemplifică
Burdazoli
„Pe ăla îl aude și domnul Radu", zice
Hermantibi
„Aude, aude", confirmă Timar.
Crîșmarul apare cu sticla de bere plus un
păhărel plin cu un lichid maroniu. E transpirat pe
frunte și are o burtă cît un butoiaș pentru țuică.
Zice, în timp ce trage un scaun:
„Mă scuzi pentru întîrziere. Am avut oarece
discuție cu nevasta. E rece, berea, și... beau cu voi
un rom, dacă e voie..."
„Dai un rînd, te lăsăm", zice Burdazoli, mai în
glumă, mai în serios.
„Dau", zice crîșmarul pe cel mai serios ton
posibil. „Pentru că domnul Radu e , prima oară,
clientul meu."
„Mulțumesc", zic și mi se prefigurează o
lungă pălăvrăgeală în jurul mesei, a sticlelor și
păhărelelor sub umbra rotundă.
„E bine cu o nevastă mută", zice crîșmarul,
semn că a auzit replica lui Hermantibi, „dar să-ți
facă de mîncare! Altfel, eu i-aș fi tras, zilnic, cîte
un toc de bătaie!"
„Ei, asta a fost", zice Hermantibi cu aceeași
blîndețe în glas.
„Iar cînd s-a îmbolnăvit, i-ai gătit tu, ba ai și
îngrijit o femeie care patruzeci de ani și mai bine
nici măcar un nasture nu ți-a cusut!", se miră
crîșmarul, cine știe pentru a cîtea oară.
„Ți-am mai explicat de cîteva ori, cap de
dovleac", reacționează Hermantibi în felul său
molcom. „S-o umilesc, de asta m-am purtat așa
cu ea cînd bolea, să sufere, să regrete pe patul de
moarte tot ce... n-a făcut pentru mine..."
„Și a regretat?", întreb.
„De unde să știu", răspunde Hermantibi rîn-
jind. „A rămas mută pînă și-a dat duhul. Șanse
prea mari n-am să aflu. Și de-o voi întîlni-o pe
cealaltă lume, tot nu-mi va vorbi."
„Află, domnu Radu, că Timar al nostru s-a
însurat cu o adevărată vrăjitoare", zice Burdazoli
arătîndu-mi dinții care i-au mai rămas în gură iar
Timar aprobă, fericit. „Face mîncare din mai
nimic, de mănîncă pe săturate și le rămîne și pe-a
doua zi. De exemplu, tocăniță din trei ciuperci.
-1 TRIBUNA» nr. 27 » 16-31 octombrie 2003 |-
Mămăligă dintr-o lingură de mălai. Compot din
două prune. Brînză dintr-o cană de lapte...“
„Papară dintr-un ou...“. completez eu pro-
ducînd în rîndul auditoriului o explozivă mirare.
„Ohooo, ești la curent“, exclamă Burdazoli.
„Am uitat că baba e vecină cu Timar al nostru.“
Nu-mi place cum o numesc bețivanii pe
mamabătrînă dar mă abțin să le spun. Poate în
urechile lor cuvîntul sună mai puțin hidos decît
într-ale mele.
„Cu așa o nevastă ca Boti, faci avere Timar,
numai zile să mai ai de trăit“, conchide Burdazoli,
cuprins de veselie iar Timar se molipsește, începe
să rîdă fericit, bîțîind din cap.
„Tu nu te poți plînge, Zoli“, intervine
Hermantibi. „Ai nevastă și... amantă. Amanta asta
ți-e mai credincioasă decît zece neveste la un loc,
are grijă de tine, fără ea de mult ajungea-i la pîr-
naie. O fi Ema acum bătrînă și crăcănată, cam
mioapă și cam dornică de băutură dar.... te
iubește și dacă nu-ți vorbe°te.“
„De-ar avea în loc de copită, o labă cu degete,
i-ar scrie și poezii“, completează Timar, lăsîndu-
ne perplecși. O asemenea replică în gura sa e
prilej de uluire. Se face liniște, preț de cîteva
clipe. Bem din pahare, din sticlele cu bere. În
afară de mine, toți înalță mici rotocoale de fum.
Mă simt bine, m-am răcorit pe dinlăuntru. Pe
dinafară continui să transpir ponderat. Umbrela
de deasupra capetelor noastre își face datoria
acceptabil.
„Din cauza iepei, Zoli n-a pierdut niciodată
un leu“, zice crîșmarul. „Precis ți-a povestit cîte
ceva baba.“
Dinspre malul pîrîului în care mai există doar
un firicel de apă lipsit de personalitate, speriat de
propria-i înfățișare, se aude un zgomot gros,
zăftos, de-o sonoritată prelung trîmbițată. Ema
File dintr-un jurnal teatral
■ Bogdan Ulmu
na dintre cele mai frumoase defiții ale
tragediei este, în același timp, una dintre
cele mai rar citate. Ea aparține lui Gorgias
din Leontion: “TRAGEDIA e o înșelăciune (subl.
n.), în care cel care înșală este mai deștept decît
cel care nu înșală, iar cel înșelat - mai înțelept
decît cel neînșelat! “. De meditat...
*
Atunci cînd refuz să cred într-un Caragiale
jucat în costume de azi (vezi spectacolele lui
Cornișteanu, Scarlat, Tocilescu) și cînd accept un
Sofocle (ori un Racine) în costume treimiiste, am
în minte și constatarea marelui teoretician
Carandino: “...Mai apropiați sunt elisabethanii de
sensibilitatea noastră, decît naturaliștii de la
1900!”.
Tot așa, cred că un Goethe poate fi acompani-
at muzical de Vangelis, ori Eric Clapton; dar
Mazilu are nevoie de Beethoven și Wagner, nu de
Pink Floyd! E o nescrisă lege a compensației care,
se pare, funcționează!
Așa cum mi-a plăcut, atunci cînd la Giulești
se monta Bărbierul din Sevila a lui Beaurnarchais,
că doamna Deleanu (directoarea instituției) mi-a
spus, mîndră: “Nu se va folosi, în spectacol, un
acord din Rossini!”.
Pe de altă parte, de multă vreme mă bate gîn-
dul unui Hamlet fără cuvinte, cu muzica operei
lui Pascal Bentoiu. Om muri și om (mai) vedea...
*
Văd, cu mult interes, un reportaj al festivalu-
lui de teatru de la Sibiu - mult apreciata mani-
înalță capul, privește mirată-n spatele ei în timp
ce Burdazoli izbucnește în hohote.
„Strașnică bășină a tras!“, eclamă, încîntat.
„Sănătate curată. E și ea mirată. Numai în iepe
poți avea încredere deplină.“
„O dată, însă, i-a făcut figura Ema“, îmi zice
crîșmarul. „Cu scrisorile din geantă... cînd ai
rămas fără mustață...“
„Asta-i povestea mea, eu o spun“, sare
Burdazoli, astupîndu-i gura. “Deci, domnu Radu,
iapa, după cum știi, m-a salvat de multe ori, mi-a
salvat geanta cu pensiile babalîcilor din trei sate și
așa mai departe, că și în cur aș pupa-o drept răs-
plată! Într-o dimineață încep să mă rad. Ca de
obicei, am la oglindă o sticluță cu rachiu, asta ca
să înceapă ziua cu dreptul. Din cînd în cînd, în
timp ce dau cu lama, mai trag cîte un gît. Ca omul.
Devin bine dispus, puțin îmi pasă de probleme.
În dimineața aia, mă și sculasem bine dispus, așa
că am tras cu și mai mare bucurie din sticluță, ceea
ce, pînă la urmă, mi-a produs un mic necaz.
Mi-am ras, din greșeală, jumătate din mustață.
Ce-am mai rîs, cînd am văzut în oglindă cum
arătam. Prima dată am vrut să rămîn așa, să-i fac
pe țărani să se holbeze la mine cu ochii cît cepele.
Pe urmă m-am răzgîndit, am ras frumușel și
cealaltă jumătate. De unde naiba să știu că Ema
nu mă suportă fără mustață!? Arătam, într-adevăr,
de parcă n-aveam gură, ori aveam, da una mică și
idioată, ca de fată mare. Cînd m-a văzut Ema,
înainte s-o încalec, a tras cîteva nechezaturi lăsîn-
du-mă tare mirat. Habar n-aveam ce-a apucat-o.
Am plecat la Almaș după corespondență și altele,
nu era zi de pensii. După ce am luat ce era de
luat, am tras, ca de obicei, la birt. Acolo am întîl-
nit cunoștințe, toată lumea mă știe, de fapt. Cîțiva
pensionari, bucuroși că mă văd, au făcut cinste,
am povestit de ne-au durut fălcile, toți sîntem
festare beneficiind de o sumedenie de relatări
mass-media. Nu zic că nu mă încîntă, pe alocuri,
ceea ce văd. Sunt de acord că azi se face un teatru
prioritar-criptic, în care tema aleasă de regizor
poate să nu aibă nici o legătură cu ceea ce se vede
pe scenă. Spui, spre exemplu, Othello și arăți
secvențe care sunt adecvate la încă un milion de
subiecte. Spui Iov și dacă iei sonorul, poți crede
că asiști laJurnalul unui nebun. Sau, cum zicea
chiar Biță Banu, într-un comentariu filmat al fes-
tivalului, Turghenievul propus de regizorul
ucrainean aducea teribil cu oricare din montările
lui Robert Wilson...
Ceea ce mă îngrijorează, ca om care, pesemne,
sunt de modă veche, este lipsa simplității și a
clarității acestor spectacole.
*
Cît de scrupulos... în imaginări, devine uneori
marele critic George Banu! (că tot l-am pomenit,
mai devreme). Iată, despre plușul care desparte
scena de sală, face o afirmatie care sună atrăgător,
dar e străină spiritului european: “Numai me-
ditînd asupra conceptului de CORTINĂ, un
filosof și-ar putea umple viața toată!”.
Știm azi că ilustrul nostru compatriot i-a de-
dicat cortinei, o carte; dar mă-ndoiesc că printre
noi ar exista un asemenea ascet!...
*
Se vorbește însă, des, despre teatrul total; înca
din adolescență aud (citesc) sintagma, cu indul-
gență. Am considerat-o, atîta vreme, normală.
Pînă zilele trecute, cînd recitind fragmente din
Perrucci, m-am uitat și pe prefața ediției române,
mari povestitori în crîșmă. Apoi am ieșit, m-am
urcat pe spinarea Emei și am pornit-o, cu geanta
pe umăr. Eu, după ce părăsesc Almașul, întot-
deauna mă opresc la margine de pădure și îi trag
un pui de somn la umbră. E necesar, îmi refac
forțele, un poștaș trebuie să arate bine cînd aduce
corespondența, veștile. Deci, mă culc și adorm
imediat. Normal. Cînd mă scol, să înlemnesc nu
altceva. Ce-a făcut Ema, în timp ce sforăiam? A
scos din geantă toate scrisorile și le-a mestecat
zdravăn în gură, cu dinții ăia lați ai ei, apoi le-a
scuipat, sub formă de cocoloașe, în jurul meu.
Parcă aveam zeci de sateliți, așa arătam, Zău de-
am priceput atunci ce dracu o apucase, mă gîn-
deam c-o fi băut naibii ceva și ea, s-o fi îmbătat.
Cînd nu mă mai țin picioarele, Ema se gugulește
ca s-o pot încăleca. Ei bine, din ziua aia nu s-a
mai gugulit, pînă ce nu mi-a crescut mustața la
loc. Și de cîte ori avea prilejul, scotea scrisorile și
le făcea fleașcă, scuipîndu-le cocoloașe. Abia cînd
mi-a crescut mustața, am înțeles. Se liniștise, ca
prin minune. Îi trecuse... boala. Mă iubea, din
nou. Și eu era cît pe ce s-o vînd... draga de ea...
s-o trimit la abator...“
„La ce mustață ai tu, Burdazoli, normal că
înnebunești pînă și iepele...“, conchide Her-
mantibi iar Timar aprobă, bolborosind ceva
nedeslușit.
Mustața lui Burdazoli e una cît se poate de
banală, îngălbenită de nicotină și mereu umedă
de băutură, cu fire lungi care încearcă să-i
pătrundă în gura știrbă.
Fragment din romanul Povestirile mameibătrîne
■
unde am găsit o anulare laconică a asocierii celor
doi termeni: “Teatru total = non-sens. Teatrul total
este teatrul, pur și simplu!”... Chiar așa.
*
Atîta vreme mi-a fost teamă de teatrul lui
Sebastian. Am considerat că nu se lasă regizat.
Mi-a plăcut întotdeauna Steauajără nume, spre
exemplu, dar mi-a fost frică de ea. Mi se părea că
acolo subiectul era atît de evident, încît n-aveai ce
(cum) să mișt din text, spre scenă fără să strici.
Am crezut, stupid, într-o regie prudentă, vis-a-vis
de aceste texte.
Pînă într-o seară cînd, influențat pesemne de
multe filme americane, mi s-a părut că Mona
vine-n casa lui Miroiu nu de la Sinaia, ci... dintr-
o altă dimensiune! Și nu întîmplător, în seara în
care acesta primise cartea sacră, opul care descifra,
în mod periculos, tainele cerului. Fiindcă profe-
sorul se tot zgîia pe cer, deoarece descoperise o
stea (cine știe ce importanță strategică avea acel
astru) și fiindcă acum avea și un ghid periculos în
mînă, provincialul Prospero e atacat de un sol al
Cerului. O femeie care-l fascinează, imposibil de
frumoasă, o slujbașă a lumilor îndepărtate, care e
trimisă pe pămînt să-i fure lui Miroiu telescopul și
cartea vrcjită.
Atunci ce-i cu Grig? Ce să fie, fiindcă Mona
simte, rapid, o simpatie nesănătoasă pentru acest
tărîm și reprezentanții lui candizi, Grig e și el
trimis pe pămînt, s-o recupereze pe rătăcită și să o
ajute să ducă sus uneltele periculoase pentru
nevăzuta civilizație. Cît privește rostul
domnișoarei Cucu în scenariul nostru, cred că-
ncepe să vă fie clar: ea e... ministrul de interne!
Un fel de Anna Pauker, cuplată cu Radu Timofte.
Ea asigură reîntoarcerea celor doi intruși, în
lumea lor suspectă.
Acestea fiind clare, ar mai rămâne să facem
spectacolul.
■
-1 TRIBUNA» nr. 27 » 16-31 octombrie 2003 |-
9
IțI emember
Radu Tudoran
Toate pânzele sus! (2)
■ Lionel D. Roșea
(continuare din nr. trecut)
ceastă goană după noi orizonturi (indife-
rentă la riscurile și costurile inerente) a
ființei-proiectate-spre-zare, a ființei
condiționate ontologic spre depășirea limanului
vizual și existențial (materie primă din care sunt
confecționați aventurierii, exploratorii, “descope-
ritorii”, toate acele spirite neliniștite, de neînțeles
pentru “oamenii cu scufii în cap.oamenii fără
năzuințe”), se vădește așadar interesată nu de
dimensiunile mizei, ci de semnficațiile ei: în ținutul
neexplorat “Ar putea să fie păduri, sau lacuri, sau
munți, sau câmpii, sau deșert, sau toate la un loc,
sau nimic deosebit. Cu sau fără ele, mersul vieții
pe pământ rămâne același. Și totuși... chinuitor e
că nu știm”, căci “prin firea lui omul e împins să
afle tot, să nu-i rămână nimic necunoscut”. Dar
dacă în romanul lui Radu Tudoran setea de
cunoaștere își păstrează, în ordine pragmatica,
puritatea prin gratuitate, în schimb în ordine ide-
ala ea nu rămâne deloc gratuită, dobândind astfel
o frumusețe și o noblețe sporite. Într-adevăr, “Cei
ce călătoresc sub îndemnuri necunoscute oricui,
fac ca oamenii să știe mai multe despre lumea lor,
și cu cât știi mai multe, cu atât te poți socoti mai
stăpân pe ea”. Cu demnitate, modestie și devota-
ment, mateloții români acționează așadar până la
capăt în numele Omului, pentru binele întregii
umanități (și pentru cinstea neamului lor) și o fac
într-o manieră profund altruistă. Mai mult: sub-
ordonând (fără nimic demonstrativ, cu o neaoșă
naturalețe), idealul cunoașterii celui al compasiunii,
al ajutorării semenilor (episodul cu alcalufii), ei
ajung să reprezinte nu doar omenirea ci, mai
important (și mai dificil), omenia. Dincolo însă de
elanul nestăvilit al aventurii o notă gravă,
rezonând nostalgic, melancolic, avertizează că
asistăm la o radicală mutație istorică. Într-adevăr,
“timpuri pașnice se așezau asupra lumii”: însuși
“Pământul s-a micșorat” (după cum constata cam
în aceiași ani ai secolului XIX Phileas Fogg, cele-
brul personaj al lui Jules Verne), petele albe de pe
hărți sunt tot mai rare și marea epopee a cuceririi
spațiului terestru se apropie de sfârșit. E acesta
sfârșitul unei lumi, al unei epoci, al unui mod de
viață și al unui soi aparte de oameni (străvechea
specie a exploratorilor), dar și sfârșitul unei vârste
a libertății, a speranței, a iluziei și a inocenței pe
care doar promisiunea unui mereu nou/alt ori-
zont o făcuse posibilă. Când ultimele orizonturi
au fost cucerite, când cad (cam în aceeași
perioadă) și ultimele redute ale acestei vârste
eroice (mările și oceanele, Vestul sălbatic etc.),
zările se închid, epuizate de avântul omului, trau-
matizând profund imaginarul colectiv modern
(care abia recent va reuși să recupereze acest vital
mit soteriologic al “ultimei frontiere” prin
proiectarea acesteia în spațiul cosmic). Or, într-o
lume în care pragmatismul și certitudinea alungă
treptat pura aspirație spre orizont și mister (așa
cum eficientele cargoboturi vor alunga ultimele
corăbii), marinarii de pe “Speranța” sunt ultimii
romantici, ultimii visători și cavaleri ai Idealului care,
dincolo de culoare și pitoresc, rămân să mai
întruchipeze, cu o candoare unică în literatura de
gen, această fundamentală aspirație a omului, deși
prin chiar succesul misiunii lor ei își grăbesc cu
inocență, cu încă puțin, momentul propriei lor
ieșiri din scenă; dacă “secolul nu mai are măreție”
(cum exclamă la un moment dat Pierre Vaillant),
eroii lui Radu Tudoran dovedesc astfel că (mai)
au ei forța de a-i conferi măreție, adeverind că
într-adevăr cei de felul lor “înfrumusețează fața
pământului și înnobilează sensul vieții noastre, a
tuturora!.”. În sfârșit, romanul e și o călătorie
inițiatica (ordonată de trei chemări: a depărtărilor, a
prieteniei și a iubirii). Pornind domol de la Galați
și Sulina (căci suntem “la poarta Levantului unde
timpul nu costă bani”) și trecând printr-un
Levant multiplu și contradictoriu, colorat în
tonurile unei nostalgii contemporane cu însuși
Odysseu, cel al cărui traseu prin Mediterană
goeleta românească îl repetă în bună măsură (un
Levant care, de la Stambulul adormit de secole la
lumea solară și dinamică a Greciei, pare să lupte
din răsputeri pentru a se emancipa de sub povara
unei prea îndelungate și sufocante istorii), itinera-
rul “urcă” mai apoi pe hartă (dar și pe scara tim-
pului) spre porturile modernei Europe, cu tre-
pidanta lor activitate patronată de o nouă zodie, a
aburului, doar pentru a recoborî, de-a lungul
coastei sud-americane, de la civilizația in statu
nascendi din porturile Braziliei, Uruguayului sau
Argentinei la existența preistorică a populațiilor
Țării de Foc și până la regresiunea finală spre sta-
diul sumbrei Naturi primordiale - pură geologie
și biologie - de dinainte de Om, din ținutul
neexplorat. Simbolică peregrinare nu doar prin
Spațiu, printre tărâmuri și popoare dintre cele
mai felurite, ci și prin Timp, prin vârstele istorice
ale omenirii, prin chiar Aventura Omului, călăto-
ria constituie un traseu inițiatic organizat după un
principiu labirintic, presărat cu tot atâtea încer-
cări-probe (dintre care nu lipsește nici chiar ispita
renunțării) la capătul cărora indivizii (pelerini a
căror condiție esențială este mișcarea) își
(auto)confirmă umanitatea, omenia lor funciară.
Cartea se dovedește astfel și un bildungsroman,
un roman al formării și forjării, (re)cristalizării
unor caractere prin ucenicia la școala unor aspre
încercări. De altfel (avertizează scriitorul în
Prefață) “prima mea dorință, odată ce m-am învoit
cu mine însumi să scriu cartea, a fost ca oamenii
să existe, vii și credibili, proiectați peste aventura
imaginată și poate imposibilă”. Și într-adevăr,
Anton Lupan (exemplarul lup de mare urmat cu
devotament de oamenii săi - un erou pozitiv care
nu plictisește), Gherasim (vajnicul cârmaci tăiat
parcă în stâncă), buclucașul (dar inimosul) Ismail,
iscusitul țintaș Ieremia, cârcotașul “don Juan”
Haralamb, tăcutul Cristea Busuioc, naivul, dar
promițătorul ucenic-marinar Mihu (stăpânul
curajosului și credinciosului dulău Negrilă, mas-
cota echipajului), frumoasa și nevinovata “sirenă”
Adnana (protagonistă, alături de Anton Lupan, a
delicatei intrigi erotice ce nu putea lipsi din pove-
stire), cruntul pirat Spânu, excentricul gangster
Stricland, tragicul metis Black Pedro etc., sunt tot
atâtea reușite artistice ale scriitorului, niște per-
sonaje de neuitat, ce clocotesc de viață (ficțională)
până la a evada din pagină. Nu mai puțin preg-
nantă este însă întreaga umanitate care populează
această epopee maritimă (de la pestrița faună a
porturilor Levantului sau ale Apusului și până la
popoarele continentului sud-american), o umani-
tate bogată, diversă și colorată, adusă la viață cel
mai adesea prin doar câteva trăsături de penel.
Un rol aparte în economia ansamblului revine
lui Pierre Vaillant, un frumos și ciudat personaj-
absență ce patronează (și impulsionează) aventu-
ra, ca un discret, dar mereu prezent (în filigran)
spirit tutelar; mării (surprinsă în tablouri de neui-
tat, fie în clipele ei de liniște, fie în cele de
dezlănțuită furtună, o prezență cu chipuri și rit-
muri infinit variate ce “umple” cartea, marele
suprapersonaj în raport cu care destinele tuturor
celorlalte personaje se definesc); și corăbiei înseși
(marea “Speranță”, cvasi-mi(s)ticul vehicul al
Aventurii echivalat unei ființe vii și îndrăgite).
Construite de regulă (potrivit tradiției genului) în
jurul unei trăsături caracteristice și distinctive,
personajele (de o structurală mobilitate) nu
rămân totuși niște schematice creaturi de hârtie,
ci constituie mai curând niște siluete clasice, a
căror logică internă nu exclude însă nuanța.
“Pozitivi”, eroii lui Radu Tudoran nu sunt niște
fantoșe didactice: ei au și probleme, slăbiciuni,
pofte, momente de “cădere” etc., decât că
prin/peste toate acestea ei reușesc să rămână
esențialmente curați: aspri “lupi de mare”, ei își
păstrează prin cele mai grele încercări puritatea
sufletească și inocența (deloc “infantilă”) a unor
copii mari, o candoare fără vârstă (extrem de difi-
cil de realizat literar) care cucerește fără rezerve;
la rîndul lor “negativii” primesc niște binevenite
“umbre” suplimentare menite să le sporească
complexitatea. De altfel individualitățile “specia-
lizate”, dar complementare ale protagoniștilor
(adevărați mușchetari ai mării a căror deviză ar
putea fi cea a eroilor lui Dumas, “toți pentru
unul și unul pentru toți”), reprezintă totodată și
premisa reunirii lor armonioase în acea entitate
organică (superioară părților) care e însuși echipa-
jul “Speranței”. Mostră de umanitate ideală, voit
exponențială, echipajul ca întreg e și el o izbândă
semnificativă a cărții, fiind deopotrivă un micro-
cosm masculin (în care apariția elementului femi-
nin, factor perturbator, constituie un moment de
criză - prilej de redefinire a identității indivi-
duale, de grup și de gen, dar și a priorităților -
urmat de restabilirea unui nou echilibru, mai
cuprinzător); un creuzet multietnic (expresie sinceră
- nu datorată vreunui comandament moral
(auto)impus - și fidelă a sufletului multiplu și
tradițional tolerant al Levantului); și un microcolec-
tiv urmărit în complicata lui dinamică de grup
(raportul lider-echipă, alianțe, solidarități, con-
flicte etc.). Ca structură narativă, Radu Tudoran
rămâne și acum credincios aceluiași gen de
roman, epic și empiric (“roman anglo-saxon”,
“romanul - roman”, Vl.Streinu) adoptat încă de
la început, o formulă estetică “de școală veche”,
ideală însă pentru subiectul abordat. Pe parcursul
său diversitatea ritmurilor narațiunii traduce fidel
suflul specific fiecărui episod în parte, după cum
decupajul precis și montajul alert, contrapunctic,
asigură story-ului o desfășurare fluidă, cine-
matografică. Organic împletit cu epicul (adesea
chiar generat de acesta), lirismul atotprezent con-
feră cărții o vibrație adâncă (deși discretă), con-
tribuind din plin la senzația de autenticitate.
Consubstanțial perspectivei romantice propuse de
autor (iar nu adăugat) și justificat astfel întru
totul (prin viziune, epocă, atmosferă, întâmplări
etc.), lirismul parcurge aici o amplă gamă, de la
lirismul nostalgic al evocării unor lumi și epoci
dispărute, la delicata emoție lirică a discretei ispite
erotice care e tânăra Adnana, și până la poezia
esențial(izat)ă (“să vă spună corăbierii.”) a omu-
lui singur (dar și tovarăș cu alții), susținut între
două spații infinite, cel al bolții înstelate și cel al
întinderilor de ape, de o simplă îmbinare de
10
-1 TRIBUNA» nr. 27 » 16-31 octombrie 2003 j
lemne, rod al nemăsuratei sale ingeniozități, dar
și al curajului său prometeic, în sfârșit un lirism
ce condensează pe alocuri în veritabile (mici)
poeme în proză (“glasurile mării”, “cântecul
sirenei”, “și oamenii au tainele lor” etc.) lucrate
cu artă de giuvaergiu. Întemeindu-se într-o vi-
ziune fundamental romantică (romantismul peren
și neîngrădit de poetici, curente, școli literare etc.
al unei întregi vârste a Aventurii - o vârstă istorică,
a omenirii, dar și una sufletească, a omului), Toate
pânzele sus! este o carte a setei de orizonturi, dar
nu una nostalgic-pasivă, a vagului melancolic și a
reveriei simboliste. Degajând un optimism pro-
fund și sănătos ce nu cunoaște opreliști, ea este,
dimpotrivă, o carte activă, ce pledează pentru forța
visului treaz (care atunci când se conjugă cu ener-
gia și voința se încheagă în proiect pentru a se
transforma în cele din urmă în destin), ca un ade-
vărat poem al voinței, al energiilor pozitive (epitet
deloc rușinos) concentrate în vederea atingerii
unui scop general uman. E de altfel incontesta-
bilul merit al lui Radu Tudoran de a fi reușit
(cum foarte rar se întâmplă) să aducă în scenă
eroi pozitivi ce promovează tradiționalele valori
pozitive (masculine) și marile valori morale
umane universale (prietenia, dragostea, solidari-
tatea, camaraderia, cinstea, prețuirea pentru drep-
tate, adevăr, frumos, curajul, voința, dârzenia,
omenia, toleranța, compasiunea, devotamentul,
respectul, încrederea, speranța, discreția, decența,
setea de cunoaștere, fantezia, capacitatea minții -
și a voinței - de a scurtcircuita obstacolele realu-
lui, avântul, dăruirea, spiritul de sacrificiu, patrio-
tismul etc.) și aceasta într-un mod absolut cuceri-
tor și convingător, prin evitarea oricăror tonuri
false, moralizatoare, didactice și/sau plictisitoare.
Cronică a unei călătorii anunțate (ce n-a (mai)
avut loc decât întru ficțiune), în (mică) parte
trăită, dar integral visată (până la intensitatea viziu-
nii), cartea există plenar în zodia Idealului, fructi-
ficând astfel “întreaga disponibilitate lingvistică și
imaginară” (Vasile Popovici) a autorului; de altfel
înainte de a fi transpusă în fapt, aventura ia
mereu naștere, întreagă, mai întâi pentru autor,
dar și pentru personaje, în primul rând în vis. Pe
de altă parte acest specific îi asigură narațiunii o
benefică detașare și distanțare ce transformă totul
într-un joc superior, bazat pe un pact implicit (dar
și explicit formulat în Prefață) cu cititorul (căruia
autorul de altfel i se adresează adesea direct, peste
narațiunea principală la persoana a IlI-a), pe o
înțelegere conform căreia romancierul își ia de
fapt libertatea de a regiza Povestea (și Aventura)
într-un registru ludic și ironic. tratat cu toată
seriozitatea (cu precizarea - scriitorului - că
“Garanția înțelegerii noastre rămân oamenii,
imutabili, peste timp și peste aventură”). Alături
de vibrația genuină a Vieții ce freamătă în paginile
cărții, acest permanent “zâmbet în colțul gurii”
afișat de autor (ce merge însă de la râsul liniștit la
cel dezlănțuit, umorul fiind o dimensiune consti-
tutivă și esențială a romanului) convertește, în
spirit (post)modern, convenția (una dintre cheile
întregii creații a lui Radu Tudoran) - o convenție
de altfel ostentativ etalată printr-o abundentă acu-
mulare de locuri comune ale literaturii de aven-
turi (epave misterioase, echipajul pitoresc, insule
și comori ale piraților, mesajul din sticlă etc.) -
dintr-o summa a stereotipurilor de gen într-un
scenariu exemplar, într-un traseu arhetipal în care
toate aceste clișee, resemantizate, devin repere de
neocolit. De - și re- construită astfel (prin zâm-
bet=distanța asumată și prin autenticitate), con-
venția (genul) e salvată de la inactualitate,
căpătând o viață nouă, cu termen nelimitat. Un
rol aparte în excepționala receptare a romanului
revine fără îndoială momentului istoric al
apariției lui: într-o epocă de neagră teroare fizică,
psihică și ideologică și într-o literatură invadată la
rândul ei de monstruoși eroi de import sau auto-
htoni (precum “celebrii” Pavlic Morozov sau
Lazăr de la Rusca etc.), Toate pânzele sus!, oază de
culoare și libertate, șoca și cucerea prin refuzul
oricărui angajament față de politica, morala, este-
tica vremii etc., ea revendicându-se în totalitate
(și cu o superbă normalitate) de la niște valori
umane perene, ferite cu grijă (și cu succes) de
imixtiunea desfiguratoare a ideologicului. Dar
magia (inefabilă și intraductibilă) a acestei cărți
speciale (care, asemenea cărții vrăjite din Poveste
fără sfârșit a lui Michael Ende, pare a dispune de
misterioasa capacitate de a-l absorbi chiar și pe
blazatul cititor de azi în lumea ei imaginară, în
durata ei proprie) trebuie căutată dincolo de orice
factor circumstanțial și dincolo chiar de ceea ce
instrumentarul analitic al criticului ar putea să
formuleze conceptual: citind-o, trebuie evitat
orice exces hermeneutic în încercarea de a regăsi
romantismul originar, inocența, candoarea tinereții în
fața orizonturilor etern misterioase ale lumii,
adică tocmai acea stare a ființei din care vraja
cărții ia naștere în chip primordial. Într-adevăr,
acestei privilegiate stări de spirit (nu doar biologi-
ce) îi aparțin de fapt toate marile puncte de atrac-
ție ale narațiunii (care nu e totuși una doar “pen-
tru copii”- obișnuitul stigmat al criticii: Viniciu
Gafița nici nu o include, de pildă, în Bibliografia sa
de literatură română pentru copii). Între aceste
puncte de atracție ale cărții (contopite însă toate
într-o unică notă distinctă prin talentul, inspirația,
inteligența și subtilitatea scriitorului) ar putea fi
amintite: pura fascinație a Aventurii (acel “sense
of wonder” al criticii anglo-saxone); superioara ei
gratuitate; finalul deschis (ce trimite totodată -
simetric - la început) al Poveștii ce crește din ea
însăși, (“aventurile cărții constituind un segment
dintr-o virtuală succesiune fără început și fără
sfârșit”, M. Popa) și care ne face astfel să trăim
(exclusiv sub semnul Plecării) o eternă aventură a
Speranței, cruțată de tristețea întoarcerii acasă, tri-
umfând veșnic la zenitul timpului aventurii;
pitorescul și exoticul peisajelor geografice și
umane (închipuite cu o rară forță de sugestie) care,
fără profunzimi cu tot dinadinsul căutate, oferă în
primul rând un prilej de pură jubilație estetică (și
ludică) și splendoare; copleșitoarea poezie a ele-
mentelor (pământ, apă, văzduh, foc) în toată
diversitatea lor (priveliști, vietăți marine, furtuni,
constelații etc.); o natură ale cărei nenumărate
ipostaze proiectează un fundal de o măreție egală
aventurii umane (și nu o dată solidar cu aceasta);
farmecul acestui jurnal de bord a cărui atmo.feră
evocă fidel solemnitatea ușor vetustă, dar extrem
de atractivă, în nuanța sepia a ilustrațiilor de
epocă, a imaginilor de acum un veac și mai bine
(așa cum apăreau ele de pildă în - pe atunci -
abia înființata revistă National Geographic sau în
alte buletine științifice ale vremii), o atmosferă
care, deși veche, nu e deloc învechită căci, dăruită
parcă cu tinerețe fără bătrânețe, ea se dovedește
capabilă să rivalizeze încă cu succes cu imagistica
și coloristica mult mai violente ale ficțiunilor
contemporane; nostalgia luminoasă, de un cald
lirism, prilejuită de culorile, aromele și vocile
irepetabile ale unor epoci și lumi apuse (ca acel
unic Levant în cvadrupla sa determinare româno-
greco-otomano-arabă ori ca negurosul tărâm mis-
terios din emisfera australă); legendara poezie a
vechilor porturi și a vieții bătrânilor lupi de mare,
a ciudatelor lor unelte de navigație, precum și
seducția muzicală (amintind tonalitățile marinelor
lui Minulescu) a tuturor acelor corăbii și vele
“care legau marea cu cerul” (mesageri ai depăr-
tărilor și-ai plecărilor, ai absolutei independențe)
ce continuă încă să bântuie (sub forma iahturilor
și a ambarcațiunilor de plăcere) subconștientul
omului modern, sedentar, domestic, civilizat;
mirajul Drumului în sine, mai important chiar
decât ținta sa; “balsamul dulce și amar al depărtă-
rilor”, vraja nesfârșitelor orizonturi acvatice, dar
și setea de zări îndepărtate și de ținuturi neînce-
pute; haloul mitologic al întregului imaginar creat
în jurul piraților, comorilor, Orientului, prafului
de aur etc.; fascinația pentru un moment în care
lumea mai păstra, “dincolo de curcubeu”, un rest
de taină încă necartat, neclasificat; dorul de evazi -
une, legat de amintirea ultimei epoci a libertății
(metafizice) din istoria omului (libertate al cărei
suprem, baudelaire-ian simbol rămâne Marea), a
libertății, a inocenței și a credinței (încă neridi-
cole) în valorile pozitive pe care evul (post)mo-
dern le-a pierdut; atractivitatea invitației la (re)-
descoperirea lumii dinafară și dinăuntru pe care,
citită la o vârstă fericită, o face cartea (în spiritul
călătoriei reale intenționate de autor, a cărei ipos-
tază imaginară este); elanul romantic autentic al
unei atari viziuni (cuplat totuși cu o solidă meto-
dă realistă); puritatea, candoarea ei; lipsa oricărei
ideologii coercitive (fie ea de natură politică, este-
tică, morală, pedagogică etc.); umorul sănătos și
ubicuu (adesea antologic) care echilibrează dispo-
ziția lirică, cenzurând totodată orice exces patetic,
sentimental sau nostalgic; caracterul solar al aven-
turii, ce nu are nimic cu adevărat tenebros odată
ce în umbra celor mai înfricoșători tâlhari și a
celor mai abominabile fapte se întrezărește întot-
deauna același surâs complice al autorului; modul
convingător în care prevalează în roman bogățiile
interioare, perene, asupra celor exterioare, amăgi-
toare și efemere; mesajul de speranță transmis de
aventură; funciarul, copleșitorul ei optimism,
luminos și senin; acea frumoasă tonalitate mas-
culină a cărții, de o mare puritate, suplimentar
înălțată prin diezul diafanului etern feminin;
suavitatea cavalerească a intrigii erotice; inepuiz-
abila paletă de culori, sunete și senzații; firescul
fermecător al povestirii, ce trăiește în fond sub
zodia memoriei (căci întreaga odisee îi este de fapt
relatată - mărturisită - naratorului, zeci de ani mai
târziu, de către Haralamb); claritatea și măsura
stilului; recursul la simplitate (una a esențelor
însă, deloc “simplistă”), deopotrivă cheie a viziu-
nii și a stilului; expresia bogată, fluentă și clară, de
o perfectă naturalețe etc. Iubită cu consecvență de
către tinerii (și nu numai.) din toate generațiile,
care au crescut având în ea un reper deloc neglija-
bil al devenirii lor spirituale și sufletești, Toate
pânzele sus! a fost totuși trecută sub tăcere cu
aceeași consecvență de către critica literară oficială
(sau colegială) - o critică frecvent (dez)interesată
ideologic, tradițional solidară cu o cultură patriar-
hal-gerontocratică în care Copilul (ca instituție
inclusiv literară) încă nu s-a născut și cu o litera-
tură continentală obsedată de pământ (cu foarte
rare deschideri spre spațiul marin), de o frapantă
și cronică ignoranță/aroganță și inapetență pe ori-
zontala genurilor, dar și înzestrată cu un bogat
arsenal de prejudecăți (față de tipul de roman,
față de genul literar, față de succesul de public
etc.). Dar dacă establishment-ul literar continuă
să o ignore (uneori chiar cu ipocrizie), unii dintre
copiii de odinioară (azi la rândul lor la vârsta con-
sacrării) dovedesc luciditatea de a aprecia corect
reala pondere a cărții și curajul de a o recunoaște,
înfruntând tăcerea “oficială”. “La vârsta școlară”
mărturisea la un moment dat Mircea Cărtărescu
(în “Curentul”, nr.174/27 iulie 1999) “citim cărți
«pentru tineret»: aventuri, SF, călătorii care ne
marchează viața mai mult decât orice carte vom
citi în viitor (n-aș fi scris Levantul dacă n-aș fi citit
de zece ori în copilărie Toate pânzele sus !, despre
care susțin că este una dintre cărțile determinante
ale culturii românești”).
■
-1 TRIBUNA» nr. 27 » 16-31 octombrie 2003 |-
11
Arhiva
Epistolar inedit
Aurel Dumitrașcu - Gheorghe Azap (I)
Începând din acest număr al revistei noastre, publicăm
zece scrisori inedite ale lui Aurel Dumitrașcu (21 no-
iembrie 1955-16 septembrie 1990), adresate, între anii
1985-1989, poetului Gheorghe Azap. Scrisorile sunt
relevante atât în ceea ce privește personalitatea artistică și
intelectuală a celor doi corespondenți, cât și în ceea ce
1
26 decembrie 1985
- la lumînare -
Borca
Iubite pustnic,
Rămas în pană de cărți, sedus și abandonat o
vreme, trist pînă la a visa noapte de noapte aero-
portul Orly, n-am mai ajuns cu furtunile mele în
casa ta! Să mă ierți că vin așa tîrziu! Nu te iubesc
mai puțin, evident. Se-ntîmplă, însă, uneori ceea
ce nu dorim.
Izolat aici în munți, mereu dorind să plec, un
“scandalagiu” de care toți se despart (aici), nu-mi
rămîn decît cărțile. De fapt, eu nu vreau să tră -
iesc, eu vreau să citesc!
Plec peste cîteva zile la Iași - pentru a-i
înapoia lui Luca Pițu (știi, celălalt Foarță al
României; Luca e un poliglot și mai și; și nu
numai!) cîteva cărți (lonesco - “Journal en
miettes” + “Antidotes” și un Blanchot!), apoi
cobor la București - că n-am mai fost din vară,
când m-am întîlnit cu Marta Petreu. O să-mi mai
apară la C[artea] Rom[ânească], în ’86,
“Biblioteca din Nord”. Mă bucur și pentru
antologia ta!
Sper c-o duci mai bine și domnia ta! Pe noi
ne leagă așa mult pustiul și depărtarea!
Îți doresc un an bun + tot binele pe care-l
poți suporta!
LA MULȚI ANI!
Te ambrasez cu toată dragostea
prieteniei,
Aurel Dumitrașcu
privește condiția artistului, în speță a scriitorului, în
ultimii ani ai dictaturii comuniste din România.
Redacția mulțumește și pe această cale poetului
Gheorghe Azap pentru amabilitatea de a ne pune la
dispoziție manuscrisele celor zece scrisori.
I.PA.
P.S. - Te rog să-mi confirmi primirea
cărțuliei!
A.D.
2
Borca, 20 februarie 1986
Iubite domnule schivnic,
Detest iernile și abia-mi dau de capăt cel mai
des, motiv pentru care nici de mine nu se
spînzură “scriptorul”, însă în seara aceasta ninge
cu un fel de prispe zemoase - de aceea-ți scriu.
Cînd mi-e frig, la mine nici patriotismul nu
funcționează. O spun mereu pentru a-mi aminti
mereu că Nordul îmi place ca... sonoritate, însă
nu ca arșiță. Îți mulțumesc mult pentru cuvinte,
chiar dacă ne împrietenesc destule versuri! Și să
nu deranje acest “îți”. Politețea nu mi se pare o
chestiune de limbaj, după cum dragostea nu este
un caravanserai de urări. Îmi permit această
familiaritate dintr-o dragoste evident curată pen-
tru cărțile pe care le scrii. Și pentru că nici dum-
neata și nici eu nu trăim nemaipomenit. Bavardul
Dan David mi-a spus multe despre pustiul tău,
într-o toamnă în care învolburam împreună
Vrancea. Cred că tot el mi-a dat și adresa, însă o
știam deja dintr-un volum de versuri. Toți foștii
mei elevi te-au citit și ascultat! O porție de Azap
le plăcea întotdeauna. Mie însumi îmi place să te
recitesc în nenumărate zile. Am făcut aceste pre-
cizări în... favoarea familiarității permise. Ești atît
de fain în ceea ce scrii, încît nu pot crede că ai 47
de ani! Am în casă “Bocceluța cu plăpînde”,
“Ețetera”, “Roxana” și discul lui Vintilă. Pe cele-
lalte nu le-am citit și nici nu le-am găsit.
Îți scriu și îmi dau seama că nu-mi găsesc
tonul, pur și simplu nu vreau nici să te deranjez,
nici să fanfaronez, deși-mi face sinceră plăcere
faptul că îți scriu. Dumneata să-mi spui ce nu-ți
convine! Dincolo de POEZIE sînt atîtea conve-
niențe stupide. Nu-mi permit să bat pe umăr prie-
tenește pe cei mai învățați cu timpul decît mine,
după cum nici convorbirile didactice și cafedrale
nu-mi sînt pe plac. În prima epistolă cred că-ți
scriam ca un “tînăr autor” ce te iubește. În această
a doua epistolă, permite-mi bîlbele! A treia epis-
tolă știu că va avea tonul cel mai potrivit. Ești și
dumneata un “maudit” și aceasta ne leagă mult,
desigur. Sînt destule de spus. După Anul nou am
plecat la București, via Iași. În Iași mă simt bine
prin cîteva locuri sfinte și prin marii mei prieteni
de acolo. Orașul în totalitate, însă, nu-mi place!
Am trecut pe la iubitul singuratic (universitar)
Luca Pițu, pentru a-i înapoia cărți și pentru a lua
altele. Știi, el e celălalt Foarță al republicii, deși eu
cred că e și mai și, doar că n-are vocația exterio-
rizării. Am mai luat un roman kafkian al lui
Blanchot și “L’Amour et l’Occident” a lui
Rougemont. Am citit atîtea cărți rare datorită lui!
La București mă simt întotdeauna bine. În acest
trecut ianuarie - mai bine ca oricînd! Caut acest
oraș ca și cum aș căuta un parc național, o rezer-
vație, însă mă abțin de la comparații care l-ar...
ruina și mai și. Sigur, nu caut Bucureștiul pentru
că aș accepta să trăiesc în haită, nici pentru
biberoanele sale fandosite. Sînt, însă, acolo mulți
oameni pe care-i iubesc și pe care îmi place să-i
revăd. După atîtea luni de pustiu montan, întîl-
nirile cu ei îmi fac bine. E drept, mă umblu cam
cu aceeași. Petre Stoica, Eugen Suciu, Groșan,
Ștefoi, Cărtărescu, Vișniec etc. De data aceasta, de
neuitat rămîne plimbarea prelungită prin
Cișmigiu cu domnul Paler. Ținuse să nu plec
pînă nu mă vede. Am avut destule să ne spunem
acum cînd haimanalîcurile se țin lanț... pentru că
se instituționalizează! Vorba lui Evgheni Șvarț:
“Sîntem atît de fericiți, că nici nu ne vine să cre-
dem”. Îți spun sincer: eu nu-s mielul care s-a
rătăcit de turmă, sînt cel care s-a plictisit de
turmă! Voi crăpa în Bibliotecă. Mi-e destul ca să
pot începe zilele senin. Rămîn dintre cei care
preferă să fie împușcați, dar nu să stea în
genunchi. Sînt oarecum retoric! Într-o groapă. Se
umple ea și groapa aceasta... Mă duc la o școală și
constat zilnic cretinizarea sistematică a puștimii.
O, ce s-ar mai amuza Dali dacă ar ști! Sper să plec
de aici, la P[iatra] Neamț! Aici nu mai am cu
cine mă certa. Și-s scandalos de singur.
Tudorița!? Hm! E o fostă elevă. Are vreo 17
ani. La un moment dat mi s-a înscenat o mas-
caradă proletcultă (acum doi ani!), cu primar, șef
de post și alte acareturi din astea. Eram aproape
indezirabil pentru eclatantul învățămînt româ-
nesc, deși calomniile lor nu se (și nu s-au!) ade-
vereau (adeverit). Mi se reproșa că umblu și cu
puștoaicele etc. Pe acest fond, ca să le fac pe plac,
am tipărit multe texte dedicate unei eleve. Ca să
sucombe, nu alta, eticii ăia! Asta e povestea lui T.
O emoție care m-a devastat, e drept, cu ani în
urmă, ea iscînd o carte pe care nu e dispus
nimeni să mi-o tipărească: “Tratatul de eretică”.
Te aștept în “Hyperion”! Il faut! Excelent
titlul “Cri”! Cum adică trudești cu brațele?! Dan
David îmi spusese că ești pensionat.
Căderea ALBATROS-ului - o durere!
Mi-a scris o fată (Silvășan) din zona ta! Te
invocă mereu! Am să-i scriu.
Sîmbătă am vorbit cu Bălăiță la telefon și mi-a
reconfirmat faptul că mă va scoate spre sfîrșitul
anului! La București nu l-am căutat. Eu îl sun
acasă, de obicei.
Bucurie și dragoste!
Cu gândul cel bun,
Aurel Dumitrașcu
3
Borca, 24 martie 1986
Dragul meu,
Am cam ieșit din iarnă și constatarea aceasta
mă face să cred că sînt și viu. Oare am vreun
| TRIBUNA* nr. 2 7 • 16-31 octombrie 2005
l(o
merit că încă sînt viu!? Îmi închipui că se-ntreabă
alții una ca asta. Am tăiat lemne, am citit un
studiu al lui Cioculescu despre afectivul
Ibrăileanu, am citit mai multe pagini din
Lovinescu (lecturi pentru sesiunea din aprilie!),
am cetit și “Sportul” și alte gazete autohtone, am
fost și la telefon ca să mi se spună (Amza
Săceanu) dacă mă mută de aici (nu mi s-a spus;
slavă nimănui!), am dat și pe la școală puțin - așa
s-a făcut ora la care-ți scriu. E 17 și ceva. N-aud
cu o ureche, de cîteva zile. Val Condurache, am
constatat în iarnă la București și mi-a confirmat și
el, n-aude cu urechea stîngă, deloc, de la 9 ani.
Am fost plecat pe la P. Neamț o vreme,
aproape o săptămînă. Ca să văd filme rusești
(pentru că sînt singurii care au rămas poeți în
cinematografie!), ca să mă mai îmblînzesc între
puștoaice, ca să mai joc șah cu Adrian Alui
Gheorghe, ca să hoinăresc pe străzi. Era ceață și o
foamete doldora de înjurături. Eu mănînc la
bufetul ziarului “Ceahlăul”. Altfel...
La două sute de metri de stiloul cu care-ți
scriu (un dar de la draga mea Marta Petreu)
începe pădurea. Deci nu am stradă. Ulițe doar,
cred. Pune Borca, nr. 35! Laud intenția-ți de a-mi
expedia două volume pe care nu ți le-am citit!
Te-mbrățișez pentru că te-ai gîndit așa! Borca are
vreo 7000 de locuitori împrăștiați în mai multe
sate, dar eu sînt singurul Dumitrașcu de pe aici
și, în plus, mă știe toată lumea, cu atît mai mult
poștașii! Deci, pentru poștașii din zona ta, nu e
nici o problemă! Să le spui. Aștept cărțile! Pentru
că întotdeauna te citesc cu bucurie și mare
plăcere.
Nu înțeleg de ce zici că recitind antologia
pentru Hyperion ai sentimentul că răsfoiești
anacronisme! Te răsfeți. Nu se poate să nu știi că
te iubesc și criticii și că niciodată cărțile tale nu
rămîn în librării. Și tonul tău nu-l mai are nimeni
la noi!
Iașii?! Îi iubesc prin cîteva locuri sfinte, prin
casele vechi, prin cartierele mărginașe, prin prie-
tenii de acolo, dar numai orașele labirintice îmi
plac, cele “fără margini”, or, la noi, numai
Bucureștiul îmi dă cît de cît această... bucurie.
Am 30 de ani! Pe 21 noiembrie voi avea 31!
Ceea ce mi-ai spus de tatăl tău m-a cam desfi-
ințat și zile în șir m-am tot gîndit trist la aceasta.
Pur și simplu îmi veneau în gînd mereu cuvintele
tale. De aceea, cred, nici nu ți-am scris mai
repede. De unde-ți mai iei, totuși, puterea și
hazul?! Ești puternic, dragule! Mon pere s-a dus
dincolo de lume prin 1971, eram în clasa a 9-a.
Am început să scriu puțin după aceea, într-o zi
ploioasă. Ador ploile! Sînt între cele mai grozave
bucurii pe care le pot avea pe Pămînt! Cînd eram
la Sulina, stăteam singur pe țărm, ziua ori
noaptea, în ploi și vînturi, bolnav de mulțumire,
de spectacol, de izolare. Am destule neuitări din
Sud! În Deltă ajung în fiecare an aproape. E ca și
cum m-aș căuta pe mine însumi, cel trist și mai
tînăr, cel pierdut cîndva.
Pe 4 aprilie voi fi la Iași. Stau o săptămînă.
Poate fug și pînă la București. Dar nu mi-am pus
în ordine manuscrisul. Și mai am de citit pentru
examene. Și...
Insistă ca titlul cărții de la Facla să fie “Cri ”!
N-au nici un motiv să-l schimbe, să nu-l accepte!
Toți cei cărora le-am spus de titlul tău s-au
amuzat și au zis că e grozav!
În Convorbiri literare nr. 2 am patru poeme sub
o fotografie în care semăn cu Ben Corlaciu.
Daniela Silvășan e talentată, într-adevăr! I-am
scris. Acum trebuie să-i scriu din nou. Am văzut-o
și într-un almanah al BTT-ului, dar textele de
acolo nu mi-au plăcut, fiind de un teribilism
extrem.
Îți mulțumesc pentru cele două poeme! Sînt
excelente! Nu le știam.
Am primit din Franța ultima carte a lui
Bachelard, “Le droit de rever”. Aștept să ajung la
Iași, pentru a mă mai aiuri printre cărțile lui
Luca!
Voi reveni cu vești, după aceea!
Tu, desigur, scrie-mi! Sper să fiu mai puțin
grăbit, indiferent ce-i cu examenele acelea insipi-
de!
Bucurie și sănătate și POEZIE!
Te îmbrățișez,
Aurel Dumitrașcu
4
Borca, 8 iunie 1986
Dragule,
și-n anii din urmă cu poemele tale. De fapt,
cărțile tale nu se găsesc niciodată prin librării. De
fapt, iubirea mea de cititor pentru tine este unul
din cele mai firești lucruri pe care le mărturisesc.
Te îmbrățișez, încă o dată, pentru cărți și-ți
mulțumesc mult, cu toată poezia de care sînt
capabil! Mi-ai făcut o reală bucurie. Cărțile tale
sînt mereu tare frumoase! Îmi pare rău că necon-
cordanțe neplăcute îți amestecă zilele, că uneori o
duci mai greu decît mine. Cred, însă, că tot acest
rău ne rămîne pentru a ni-l mărturisi, în fond el
fiind absolut constructiv pentru poem. Cîndva,
zăpăcit de criteriile subțiri ale lacrimei, mi s-a
părut că avem prieteni pentru a avea cui ne
plînge. Singurătatea noastră este altceva decît o
pușcărie, din moment ce o hulim și o iubim în
același timp. Ne rămîn destule ceruri prin care să
nu ne aglomerăm cu sfinții. Și n-avem nici un
motiv să ne ducem în ceriul central, unde e deja
mare aglomerație de sfinți. Cînd mă uit în jur și
văd cîți sînt cei care trăiesc doar pentru ei înșiși,
îmi spun că este mai mult decît bucurie să trăiești
pentru a dărui, pentru a împrăștia (cum zicea și
Rilke).
În ultima vreme, “Biblioteca din nord” mi-a
mîncat zilele și nopțile. Dar încep să fiu mulțu-
mit de ea. Pe 16, 17, 18, 19, 20 mai am fost la
București. Fără manuscris, însă. Pentru că nu
eram mulțumit de el și nici nu-l terminasem de
bătut la mașină. Bălăiță mă înțelege și mă știe de
mulți ani. Voi face cartea cu Mircea Ciobanu. Am
să i-o trimit în săptămîna care vine. O să mă duc
mai pe urmă să vorbim mai adînc. Bucureștiul
era mizer, mizer. Am preferat compania lui
Eugen Suciu, care mă introduce la filme la
Cinematecă, și, tot ca de obicei, pe Petre Stoica
cel drag, Vasile Vlad, Matei Vișniec și Mircea
Cărtărescu (dar berea pe care am ales-o la
“Berlin” cu acesta nu ne-a prea plăcut, întrucît
dorisem s-o degustăm numai în doi!). Sigur, l-am
vizitat și pe D.R. P[opescu], care s-a scandalizat
din nou că nu m-am mutat la P. Neamț, faptul
depinzînd de Amza Săceanu și alții cu galoane
asemănătoare.
Am o lună grea, acum. Abia am terminat de
vopsit tabla de pe casă. Singur. Și de pe 1 iulie voi
fi în Iași, pentru primul examen (cred că cel mai
dificil din toată facultatea - Istoria limbii
române!). Deci am mult de-nvățat. Seară de
seară, pour vivre, mă duc patru kilometri pentru a
privi meciurile de la C.M. de fotbal. Cele de la
21. Și-n zori la școală! Și-s obosit. Pe acest fond,
le-am rugat pe toate nuligestele să facem o pauză
în convorbiri pînă pe 15 iulie. Se impunea. [...]
Eu traversez crize de misoginism, recunosc!
Marea mea iubire din acești ani, o Maria
(Tudorița e cea mai profundă emoție!), a vrut să
se sinucidă pentru că eram pe străzi cu o alta. Ce
puține sînt lucrurile pentru care trăiesc ele! Asta
e! La ora aceasta nu pot vorbi prea frumos despre
dezmăț, chiar dacă în mod serios nu cred decît în
iubire.
Cu Cri! Sînt de-a dreptul de luat în rîs!
“Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!” (Evanghelia
după Luca).
Îți pun grupajul din Convorbiri nr. 2/1986.
Bucurie și sănătate și poezie! Mulțumesc încă
o dată pentru minunatele cărți!
Al tău, cu dragoste de frate,
Aurel Dumitrașcu
■
Te îmbrățișez pentru cele două minunate
cărți! Nu știu ce alt elogiu mai frumos să-ți aduc
decît acela de a te citi tuturor elevilor mei în orele
de Limba Română, spre încîntarea lor fără de
margini. De fapt, eu le înfrumusețasem timpul
TRIBUNA • nr. 2 7 • 16-31 octombrie 2003
ezia
■ Daniel Moșoiu
Poem șăgalnic
Am intrat și eu la facultate.
rezolvasem o problemă importantă a vieții mele.
seara târziu mă încuiasem în cameră,
stăteam aplecat cu genunchii pe covorul de iută,
cu mâinile împreunate. rosteam o rugăciune în gând
și rugăciunea îmi despica inima ca o sabie. așa am
aflat.
că intrasem la facultate. am tras din greu.
alfel, cine știe, suplinitor rămâneam la școala din
sat.
aș fi ținut și eu important ca un profesor cu diplomă
catalogul sub braț.
cu dinții mei de lapte aș fi mușcat din umerii încer-
cați ai tinerei profe de mate.
cu ea aș fi rămas în cancelarie după program.
cu ea m-aș fi pierdut fericit în colbul auriu al unui
lan de porumb.
sau poate la bibliotecă să mă fi angajat.
cu degetul tremurând aș fi căutat pe pagini urme
calde de lacrimi
în romanele triste citite de tânăra ingineră din sat.
poate chiar la lAS aș fi muncit o vreme de dragul ei.
sau, cine știe, m-aș fi aciuat la oraș, om al muncii aș
fifost,
negreșit la fabrica de țevi, acolo unde lucrează de ani
buni
toți unchii și verii mei. sâmbăta i-aș fi adus mamei
într-o geantă soioasă
din fâș o amărâtă de salopetă. s-o spele. seara aș fi
băut bere
cu flăcăii de-o seamă. la birtuțul din sat.
prin perdelele negre de fum razele lunii s-ar fi tocit
lunecând pe zgrunțul
știrbit al meselor grele din fier.
ca o oglindă ar fi primit umerii noștri lăsați razele
calde de lună
și lumina becului chior și pătat.
cine știe unde m-ar fi găsit apoi vânzoleala din
optzeciș’ nouă.
poate că m-ar fi izbăvit, poate că m-ar fi întors pe
Virgil Salanțiu
Niște țărani
dos ca o mănușă,
poate că m-ar fi luat ca din oală.
mă puteam bunăoară angaja chiar în sat la primul
patron. îmi dădea
mașină, căram ma fă, aș fi fluierat într-o dungă
trecând de-al dracului claxonând
în viteză pe lângă școală. aș fi fost tare. până
și pe tata l-aș fi dus încolo și-ncoace bucuros cu
mașina.
uite, măi, tată, civilizație, nu cum m-ai dus tu când
eram mic cu bicicleta.
mă însuram și eu cu una din sat și-mi ridicam o
casă.
o mândrețe de casă. ce mai, mă puneam binișor pe
picioare.
s-ar fi uitat sătenii la mine cu jind.
duminica la biserică mi-aș fi găsit fără doar și poate
un loc în colțul celor cu stare. creșteam un copil
și-l dădeam negreșit la facultate. să-l las pe el să
trăiască
ce n-am trăit eu. poate.
m-aș fi falit cu el prin sat când venea în vacanțe.
cine știe.
ce-i e scris omului nu se află în carte. aș fi putut
afunge foarte bine un terchea-berchea, la fel
cum aș fi putut afunge departe.
dar am intrat și eu la facultate.
am rezolvat totuși o problemă importantă a vieții
mele.
am și eu altă față. nu miros a grâu, nici a var.
n-am nici urme de motorină arsă pe mână.
până și acasă oamenii mă privesc parcă alfel.
mă întorc în sat la fârșit de săptămână. uneori și
mai rar.
într-o geantă din piele fluturată șăgalnic pe umăr
aduc
un braț de cămăși și ciorapi pe care mama le spală
seara târziu
în curte, lângă fântână. deasupra ei se coșcovesc
îmbătrâniți prunii.
o privesc fumând cocoțat pe capra de lemne.
fumul țigării înnoadă ca o funie albăstrie lumina
ștearsă a lunii.
tata slobozește apa în gălețile din plastic.
Virgil Salanțiu	De vorbă
apoi gălețile din plastic în oalele moi din tablă.
apa pleoscăie vânturată iute de mâna crăpată a
mamei.
pe stradă gâfâind un tractor spatge-nserarea în
așchii.
zice tata blând: nici o grabă, nici o grabă.
țigara cu gâlme din colțul buzelor nu-l arde
afungându-i la capăt.
iar eu tresar într-o doară: nici nu mai știu cum arată
profesoarele noi din sat. pe ușa bibliotecii a ruginit de
multișor un lacăt.
de ceva vreme profa de mate s-a încurcat cu proful de
sport. om însurat.
de vechiul lAS s-a ales praful. inginera a rămas grea
cu șefu’ de post.
au dus-o într-o zi cu salvarea din sat. nu s-a mai
întors.
la doi pași, îmi spune tata, om deștept, vecinu’ și-a
făcut din bucătăria de vară
bufet. mă înghiontește cum stau așa adormit pe capra
de lemne
și zice că n-ar strica să radem și noi, acolo, o bere...
în rest, e bine.
cum spuneam, am rezolvat o problemă importantă a
vieții mele.
am intrat la facultate. învăț.
o să am diplomă. iar de distrat, mă distrez de mi-
nune.
bunăoară acum sunt la chef. într-o cameră de cămin.
ce-i drept, cheful s-a spart.
au plecat care încotro. care cu cine a putut.
he, he, numai eu am rămas.
stau întins lângă o tipăpe pat.
stau întins și mă ard degetele ei alunecându-mi pe
piept.
și șuvițele moi din părul ei castaniu.
îi simt respirația ușoară aproape. și umărul cald.
hm, sunt cam nehotărât. sigur, puțin și timid.
deocamdată stau întins lângă ea și-i vorbesc.
îi vorbesc de somnul dogmatic care-l furase pe kant.
■
14
-1 TRIBUNA ♦ nr. 27 ♦ 16-31 octombrie 2003 |-
nterviu
„De la o vreme încoace,
Țara nu se prea vede
și nu ne prea aude“
Dumitru Covalciuc s-a născut la 2 ianuarie
1947, în comuna Opri°eni, regiunea Cernăuți.
Între 1960-1971 a urmat cursurile Facultății de
Limbi Romano-Germanice a Universității
cernăuțene. Din 1970 lucrează la ziarul regional
„Zorile Bucovinei”. Între 1970-1980 a publicat
versuri, povestiri, traduceri și studii, urmate de
apariția romanului „Revolta”. Începând cu 1992 i
concentrează atenția asupra culegerilor de folclor
bucovinean, publicând volumele: Cucuie, ce pene
porți?, Cântece de cătănie °i război, Sculați, gazde, nu
dormiți!, Povești °i snoave din Bucovina, Legende po-
pulare din Bucovina , 202 cântece populare din Buco-
- Acum câțiva ani buni ați publicat în revista
„Tribuna” din Cluj-Napoca. Cum s-a întâmplat?
- În 1968, fiind student la Cernăuți și aflân-
du-mă în vacanță, am plecat în România, în baza
unei invitații obținute de la o soră a tatei, care
locuia la Rădăuți. Tata, care și-a făcut serviciul
militar la Deva și Brașov, fiind trimis apoi pe
frontul din Moldova, avusese un camarad arde-
lean, despre care două decenii și ceva nu știuse
nimic. Curiozitatea m-a mânat în Ardeal; am
ajuns în satul Unirea II de lângă Ocna Mureșului
sau Uioara și, prin intermediul preotului
Moldovan de acolo, l-am găsit pe acel lonuț
Popa, zis al lui Cucoș.
După câteva zile de ședere în Unirea de lângă
Războieni, în drum spre Bucovina, m-am oprit la
Cluj. Nu cunoșteam pe nimeni, dar am avut
imboldul de a cunoaște orașul despre care
auzisem că se aseamănă foarte mult cu Cernăuții.
De la gară am luat-o pe jos, spre centrul orașului.
Într-un anticariat, mi-am cumpărat un dicționar
enciclopedic în limba franceză, apoi am admirat
monumentele Clujului. Aveam intenția să vizitez
Grădina Botanică, să văd Universitatea, dar pe o
stradă oarecare m-am oprit în fața unei clădiri și
sufletul meu parcă a fremătat. Acea clădire găz-
duia redacția revistei „Tribuna”. Am bătut sfios la
ușă, am dat binețe și am zis: „sunt român din
nordul Bucovinei”. Un domn simpatic s-a ridicat
surâzător de la birou, mi-a întins mâna și mi-a
răspuns: „Bine ai venit, băiete”. Era Miron
Scorobete. M-a condus la redactorul-șef,
Dumitru Mircea. A vrut de la bun început să afle
de unde știam despre existența „Tribunei”. Cum
să nu fi știut despre revista pe care uneori o
citeam în una din sălile de lectură ale Bibliotecii
Universității din Cernăuți? M-a întrebat dacă știu
să scriu românește. Am dat din cap afirmativ.
Mi-a pus în față o coală de hârtie și m-a îndemnat:
- Scrie, să văd, dar scrie-mi câteva strofe. Când
i-am înmânat hârtia cu cele două poezii de-ale
mele, le-a citit, m-a privit atent, și mi-a zis:
- Să treci pe la mine la orele 16! A chemat un
colaborator (era unul din corectori, D-l Aurel Di-
mitriu) și l-a rugat să mă conducă, într-un local, ca
să iau masa, să-mi arate orașul și numaidecât, Uni-
versitatea „Babe°-Bolyai“. Când m-am întors, D-l
Mircea mi-a înmânat o hârtie, prin care eram în-
științat că cele două poezii se păstrează în portofo-
liul redacției pentru a fi publicate. Nici nu mă aș-
teptam la așa ceva! M-a condus la contabilitate,
vina , Basme bucovinene, Folclor românesc din nordul
Bucovinei. În anul 2002, Editura Arhiepiscopiei
Sucevei și Rădăuților îi tipărește primul volum
dintr-o trilogie Tinerețea lui Doxachi Hurmuzachi.
În deplasarea de câteva zile efectuată ntr-o
lună de vară caniculară, la Cernăuți, pe linia
schimburilor academice, am reușit să întâlnesc
mai mulți bucovineni (eu aș zice români din
Ucraina). Dumitru Covalciuc, cred că nu greșesc,
este o excepție prin informațiile pe care le posedă,
prin felul cum le prezintă și mai ales prin ambiția
și rezistența care-l caracterizează.
G. V.
unde am obținut 500 de lei, adică onorariul în
avans. M-a luat la el acasă D-l Dimitriu. A doua zi
m-am revăzut cu Miron Scorobete, care mi-a făcut
cunoștință cu Al. Căprariu, Ion Oarcăsu, Al. Lun-
gu. Am primit cu autografe unele cărți ale lor, mi
s-au făcut cadou și cărți de alți autori. Ca să nu am
probleme, am fost sfătuit să fac un colet la vama
din Cluj și să expediez cărțile prin poștă. Am stat în
Cluj trei zile. Am revenit la Rădăuți și de acolo am
pornit spre casă. Mare mi-a fost surpriza când, în
octombrie 1968, un coleg de facultate mi-a arătat la
cămin un număr al „Tribunei” în care au fost inse-
rate și cele două poezii ale mele. În anul următor
aveam să public ceva în „Unirea” de la Alba Iulia,
însă în 1970, în februarie, am publicat un ciclu de
versuri în „Viața Satului” de la București. Sub
pseudonimul Dumitru Sireteanu, în numărul din 5
februarie 1970, am publicat, prin bunăvoința D-lui
Adrian Păunescu, un poem în „România Literară”.
Pretutindeni, în țară, am fost încurajat să scriu, am
găsit sprjin moral și material, dar adevăratul debut
l-am făcut la „Tribuna” clujeană, fapt cu care mă
mândresc.
- După această întâmplare, spuneți-ne cine sunteți
Dumneavoastră„românul-ucrainean”, Dumitru
Covalciuc?
- Cine sunt adică? Sunt Român, dar cetățean al
Ucrainei. Satul meu de baștină, Oprișeni, se află
la numai 10 km de orașul Siret, punct de vamă în
România, și la 30 km de Rădăuți. Până la raptul
sovietic din 1940, Oprișenii făceau parte din plasa
Siret (a doua capitală a Moldovei medievale) și
dinjudețul Rădăuți (oraș cu un bogat trecut
voievodal). Poate că satul meu n-ar fi nimerit sub
ocupația bolșevică, dacă trupele sovietice n-ar fi
depășit linia de demarcație, stabilită, după o hartă
a Moscovei. Am avut o copilărie grea, deosebit de
grea, dar interesantă. În casa noastră, în nopțile
ploioase de toamnă și în cele lungi de iarnă se
adunau participanți la cele două războaie mondi-
ale. Fumau tutun învelit în hârtie de ziar și po-
vesteau întâmplări de pe fronturi. Femeile tor-
ceau fuioare de cânepă, lampa cu petrol pâlpâia
iar eu mă prefăceam că dorm. „Antenele” sufle-
tești, însă, înregistrau scene de luptă la Odesa,
Crimeea, Stalingrad și Cotul Domnului, în Mol-
dova pe linia Iași-Chișinău. Cei mai bătrâni își
aduceau aminte despre calvarul din primul război
mondial, despre luptele din Albania, Bosnia și
despre formarea legiunilor române din Italia din
■ Dumitru Covalciuc
care unii făcuseră parte. Unii îl ascultaseră acolo
pe Vasile Lucaciu, alții îl văzuseră pe Iuliu Maniu
în Viena când se dezmembra Imperiul habsbur-
gic. La un moment dat se lăsa o tăcere de mor-
mânt. Tata ieșea afară, să se încredințeze că în
curte, sub gard, sau la poartă nu se afla vreo
iscoadă a stăpânirii, apoi venea și deschidea apara -
tul de radio. Ascultau bieții țărani o voce de de-
parte și așteptau să vină americanii sau britanicii.
Au murit cu nădejdea c-or veni și românii și că
rușii se vor duce. Rușii s-au dus, dar românii
n-au venit.
Uneori tata le citea dintr-o carte românească
și când obosea mă îndemna să continuu. Prima
carte pe care am citit-o cu glas tare, în fața a cel
puțin 10-12 vecini a fost „Negura” de Eusebiu
Camilar. Am prins gust pentru lectură. Cărțile
mă vrăjeau. Prin podurile bunicilor am descoperit
o carte de poezii de G. Coșbuc și niște culegeri
de cântece ale legionarilor. Nu aveam încă 6 ani
când cunoșteam pe din afară „Moartea lui Gelu”.
Când am mers în clasa întâi și când am fost silit
să deprind un alt alfabet, am izbucnit în plâns.
Poate atunci am înțeles că voi avea o viață zbuciu-
mată, marcată de multe suferințe. Abia în clasa a
șaptea ni s-a dat voie să-l cunoaștem pe
Eminescu. La o ședință școlară am recitat
„Speranța”, „Epigonii” și un fragment dintr-o
„Scrisoare”. Mă izolam și trăiam cu Eminescu în
gând. La absolvirea clasei a opta, am fost întrebat
de directoarea școlii ce doream să devin în viață.
I-am răspuns că popă și bietul tata a avut
necazuri. La școala medie din satul vecin,
Tereblecea, un profesor evreu cu studii supe-
rioare obținute, până la război, la Cluj, mă scotea
la tablă și-mi spunea:
- Măi, române prost, nu l-ai citit pe
Agârbiceanu, pe Gârleanu, pe Pavel Dan.
Nu ieșeam din biblioteca școlii până nu
găseam cărțile. La următoarea lecție de „literatură
moldovenească” îl înfruntam și din nou mă
probozea în public.
- Nu l-ai citit pe Goga, pe Șt. O. Iosif, pe
Rebreanu... îi citeam. Goga și Rebreanu m-au fas-
cinat. După mulți ani, când aveam și eu un rost în
viață, acel profesor evreu pornit să părăsească
Cernăuții pentru a se reuni cu familia, mi-a destăi-
nuit că numai prin acea metodă mi-a putut stimula
interesul față de literatura română, fapt pe care îl
aștepta de la alți colegi ai mei. I-am rămas, oare-
cum, recunoscător. N-am uitat niciodată că sunt
român, că am și eu o menire, că trebuie să lucrez
vârtos întru progresul național-cultural al neamu-
lui românesc din Bucovina. Loviturile am început
să le primesc încă din anii studenției. M-am
obișnuit și cu arestul la domiciliu, și cu regimul de
lagăr, și cu interogatoriul și cu „prietenii care scri-
au denunțuri” și cu situația de a fi pus în imposi-
bilitatea de a-mi câștiga o bucată de pâine.
- Ce ați publicat în acest răstimp?
- Când mi-a fost mai greu, lăsat fără serviciu,
neavând casă, nici masă (1972-1975) atunci am
cutreierat satele bucovinene și am cules folclor.
Așa am adunat ceea ce public în ultimii ani, fiindcă
colecția mea de poezie populară și de basme e de
circa 4000 de pagini. Pe la 1986 s-a simțit la
Cernăuți nevoia de a începe munca de valorificare
a trecutului nostru istoric și cultural. Uniunea
Sovietică se dezmembra și eu trebuia să-mi servesc
neamul, și cu penița. Scriam despre înaintașii noș-
tri și despre idealurile lor. Neplăcerile se țineau
+
-1 TRIBUNA» nr. 27 » 16-31 octombrie 2003 |-
15
lanț, dar nu m-am lăsat bătut. M-am aflat, în mai
1989, printre fondatorii „Societății pentru Cultură
Română Mihai Eminescu” al cărei vicepreședinte
sunt în prezent. Din martie 1990 mă aflu în frun-
tea Societății culturale „Arboroasa“, și în februarie
1992 am înființat „Institutul obștesc de istorie,
restituiri literare și folclorice D. Onciul”. Tot în
1992 am scos la Cernăuți revista „Miorița”, prima
revistă românească din nordul Bucovinei, din
perioada postbelică. A urmat „Calendarul Poporu-
lui”, revista „De la Nistru pân’ la Tisa (în colabo-
rare cu un grup de intelectuali români din dreapta
Tisei). Editurile noastre vremelnice s-au numit
„Arboroasa” și „Gruparea de Nord”. Cu sprijinul
Patriarhiei române, am scos două numere ale Ca-
lendarului creștin ortodox al românilor bucovi-
neni. Apoi, din 1994 până în 1997, am editat, cu
sprijinul revistei „Vatra” și al Tipomurului, revista
de istorie, literatură și folclor „Codrul Cosminu-
lui”. Cu sprijinul Bibliotecii Județene Mureș, al
Societății „Vasile Netea” și al Ministerului Culturii
din România, la Târgu-Mureș apare anual Almana-
hul cultural-literar al românilor din nordul Bu-
covinei „Țara Fagilor”. Activitatea editorială a
„Arboroasei” este foarte intensă. N-am primit de
nicăieri ajutoare, dar numărul cărților tipărite, de
noi, aici, acum este de circa 60. Din 1994 scoatem
anual „Calendarul creștin ortodox, de perete” pe
care îl difuzăm atât în Bucovina, cât și în
Transcarpatia. Activitatea editorială este doar o
latură a muncii pe care o depun pentru programul
cultural al neamului românesc din Bucovina.
Nu sunt de profesie istoric, dar ca român, dacă
a trebuit am scotocit arhivele și am scris crâmpeie
din zbucimata istorie a Bucovinei. Nu sunt peda-
gog, dar când s-a tras semnalul, am participat cu cel
mai mare entuziasm la deschiderea claselor și șco-
lilor bucovinene amenințate de pericolul înstrăi-
nării. Nu sunt traducător, însă dacă a trebuit, am
tradus pentru uzul școlilor românești din Ucraina,
din limba rusă și ucraineană, 125 de manuale. Nu
sunt paznic de cimitir, dar când ni s-au profanat
mormintele, mi-am suflecat mânecile și am restau-
rat, cât am putut, din 1988 încoace, monumentele
funerare de la căpătâile unor mari înaintași. Am
grijit de păstrarea unor monumente ecleziastice
românești. Mi-am adus contribuția la deschiderea
muzeelor sătești de istorie, amenajarea cabinetelor
școlare de istorie a românilor, la elaborarea unor
monografii de sate. Și toate acestea le-am făcut ca
român. Ca cetățean al Ucrainei, respect legile țării
în care trăiesc, mă bucur de aceleași drepturi de
care se bucură și alții, iar dacă bat cu insistența la
vreo ușă, mi se deschide.
Virgil Salanțiu
Portrete de ciobani din Transilvania
Viigil Salanțiu
-	Sub conducerea Dumneavoastră, apare la Tâtgu-
Mure° almanahul „Țara Fagilor”, o revistă plină de
surprize pentru mulți români.
- Visez de mult să scot de sub tipar „Cartea
neagră a Bucovinei”, ca neamul întreg să
cunoască prin ce metode ne-au nimicit bolșevicii,
de ce ne-am pomenit atât de puțini români în
actuala regiune Cernăuți și anume fiecare volum
al „Țării Fagilor” este parcă o treaptă spre ridica-
rea unui veritabil monument publicistic în me-
moria victimelor regimului totalitar sovietic. În
paginile acestui almanah, la rubrica „Golgota nea-
mului românesc” și „Documentar” sunt publicate
mărturii îngrozitoare despre masacrarea români-
lor la Lunca și Fântâna Albă, în februarie și aprilie
1941, deportările masive ale bucovinenilor în
Kazahstanul de Nord și Siberia, internarea lor în
gulagurile de dincolo de Cercul polar, extermina-
rea lor prin foame și frig în lagărele din Komi,
Karelia, Armenia, despre strămutarea unor sate
întregi în regiunile sudice ale Ucrainei, despre
miile și miile de victime ale „deschiaburirii și
colectivizării forțate”, despre întemnițările pe
motive religioase, despre vânătoarea la care în anii
Dimineața pe Valea Caprei
’80 ai secolului trecut au fost supuși sute de
„naționaliști burghezi români” etc. etc.
Nu fac altceva prin „Țara Fagilor” decât să
adun între coperți durerea unui neam părăsit,
îngânând două versuri dintr-o poezie a lui Vasile
Posteucă: „Românie, Românie ce-ai lăsat rușii să
vie?” Încerc să las posterității o amintire despre
Bucovina, „diamant din coroana lui Ștefan”, cum
spunea Eminescu despre o Bucovină românească
martiră, dar nesupusă, deși, vorba cântecului:
„Trece-un greu și altul vine
Nu-i nădejde de mai bine...”
Un participant la rezistența antisovietică, un
luptător care a condus un detașament de parti-
zani, care cu armele în mâini au încercat să-i
alunge din Bucovina pe ocupanții sovietici, mi-a
spus cu mândrie „pentru Țara mea nici rănile nu
mă dureau”. Spun și eu cam la fel, numai că de la
o vreme încoace, Țara nu se prea vede și nu ne
prea aude, poate că Ardealul mai ține minte că are
o soră mai mică, Bucovina...
-	Faceți drumuri tot mai multe în România. Aveți
doi băieți, unul actor la Teatrul din Arad (Florin) °i
Ciprian, student la Universitatea din Timișoara. Cum
e viața de părinte, cu copiii în România?
- Vin rar în România, de trei, patru ori pe an,
deși ambii feciori sunt acolo. Vin doar atunci
când mă străbate dorul de ei sau când apar mici
probleme. Trec totdeauna prin Cluj, dar prefer să
nu cobor din tren. În toamna anului 1993, am
fost invitat la dezvelirea statuii lui Avram lancu.
Reprezentam împreună cu vicepreședintele
„Arboroasei” partea detrunchiată a Bucovinei, mi
s-a oferit și cuvântul. Dar când ceremonia s-a
încheiat, am fost lăsați în stradă, fără bani de tren
barem până la Suceava. Domnii s-au dus la un
restaurant de lux și de noi au uitat. Slavă
Domnului că s-a găsit un om care nu s-a dezlipit
de noi, până nu s-a pus trenul în mișcare. Nici
n-a dorit să se prezinte. Atât ne-a spus: „Sunt un
român din Cluj și-mi pare rău că cei ce v-au invi-
tat aici s-au purtat așa cum s-au purtat”.
Poate că într-o zi, totuși, îmi voi călca pe
inimă și de la gară voi apuca-o în sus, spre piața
cu statuia Corvinului...
■
Interviu realizat de
Gabriel Vasiliu
16
-1 TRIBUNA» nr. 27 » 16-31 octombrie 2003 |-
a
titudini
Valea Vaserului
■	Ovidiu Pecican
Dacă o cauți pe hartă, Valea Vaserului se
situează exact sub icul prin care Ucraina
„mușcă” din România, cel mai sudic
punct al extremului nostru nord. Ea ocupă, toto-
dată, zona răsăriteană a județului Maramureș,
oprindu-se la frontiera occidentală a județului
Suceava. În acest fel, ținutul denumit după prin-
cipalul curs de apă din zonă - și nu după munții
care îl străjuiesc cu strășnicie - separă
Maramureșul de Moldova. Când Dragoș Vodă a
trecut munții, în faimoasa lui expediție cinegetică,
greu de scos din legendă și plasat în realitatea
istorică, el a putut urma drumul Borșei, traver-
sând pasul Prislop. Așa pare să fi crezut N. Iorga
atunci când scria Neamul românesc în Ardeal °i Țara
Ungurească la 1906: „Apa care trece aice cu un
mare zgomot fâșâitor, ce se aude până departe în
pacea nopții, se chiamă Bistrița aurie. Venită din
acești munți, ea curge, supt Rotunda și urmarea
ei, Prelucile, către Bucovina unde, contopindu-se
cu altă Bistriță, apucă drumul spre Moldova de
munte, a cării viață și podoabă de căpetenie este
până la vărsarea-i în Siretiu, în marginea
Bacăului. Acesta e râul care a călăuzit spre Baia,
spre țara pe care el era să o întemeieze ca domnie,
pe voievodul Bogdan, pribeagul maramurășean,
vânătorul de zimbri al poveștii. Aceasta e măreața
cale pustie pe care a trecut unul din întemeietorii
vieții noastre istorice” (N. Iorga, Pagini alese din
însemnările de călătorie prin Ardeal °i Banat,
București, Ed. Minerva, 1977, p. 61). Se prea
poate ca primul voievod de la răsăritul Carpaților
să fi luat această cale. Dar asta numai atunci când,
fermecat de frumusețea locurilor unde ajunsese
purtat de vânătoare, s-a întors însoțit de ceata
apropiaților săi. Nu este de crezut ca, alergând
înnebunit de spaima vânătorii ce i se pregătea,
bourul să fi urmat un traseu la îndemâna cavale-
rilor care îl hăituiau. Mai de crezut este că el a
luat calea codrilor aproape de nestrăbătut de pe
Vaser, urmând firul apei spre suiș, deci spre est, și
pierzându-se apoi mai departe, dincolo de cul-
mile Carpaților. Călăreții n-au avut deci ce face,
în tenacitatea lor ardelenească, decât să-și îmbold-
ească bidiviii pe prundișul din marginea îngustă a
râului plin cu păstrăvi care mai poate încă fi văzut
în toată splendoarea lui agrestă, înghesuit între
pantele păduroase. Ei „... au aflat sub munții
înalți urma unui bour și au pornit pe urma bou-
rului prin munții înalți și au trecut peste plaiurile
înalte și au ajuns pe urma bourului la locuri de
șes și frumoase...” (Cronica moldo-rusă). Trecerea
întemeietorului n-a avut nimic din, totuși, banala
utilizare a unui traseu consacrat de convoaiele
negustorilor ori coloanele înzăuate ale vreunei
oști, tot așa cum tărâmul descoperit dincolo de
culmi i s-a revelat ca un adevărat Canaan, în fru-
musețea și îmbelșugarea sa naivă și frustă.
La astfel de lucruri mă gândeam pe când, la
puțină vreme după ce lăsasem în urmă depourile
exploatării forestiere din Vișeu, mă îmbarcasem
pe platforma pornită în zi de sărbătoare - Sfânta
Maria! -, după o negociere minuțios și din vreme
stabilită de prietenii care mă invitaseră, spre a
urca Vaserul. Mica linie ferată, despre care pli-
antul parcimonios în informații al Agenției
Vasertour din Vișeul de sus menționa că fusese
construită, pe vreo 60 de km, prin anii 1930-
1933, urma cu fidelitate cursul râului al cărui
nume simplu și străin își trăda fără efort originea
germanică. „Apa” era, într-adevăr, energizantă
chiar și la simpla întrezărire, cu clocotul ei printre
pietre ițite peste bulbuci și debitul scăzut, însă
iute, care-i păstra în întregime transparența, con-
ferindu-i, totuși, pe alocuri, profunzimea unor
ochi verzi, inegalabili. Alexandru Filipașcu de
Dolha și de Petrova punea pe seama colonizării
teutone din vremea lui Andrei al Il-lea defrișarea
pădurilor realizată pe un teritoriu care pornea din
bazinul Tisei și ajungea până la Teceu, și care
includea întemeierea așezărilor Vișc (Wisck),
Hust (Husst) și Teceu (Deutsch), ca și cetățile
Hust, Vișc, Nealabul de pe lângă Craia și
Bărănică, de pe Valea Bâijavei. Tot ei ar fi
exploatat minele de sare din Ariniș (Irholcz, adică
Erle-Holz, lemn de arin), ca și minereurile de pe
Valea Râului, un alt nume al Vasserului. Acest din
urmă nume se folosea deja la 1549 (Istoria
Maramureșului, Baia Mare, Ed. Gutinul, 1997, p.
33). Urmele unei locuiri germanice sunt indu-
bitabile sub raport onomastic - și nu numai -, dar
nimic nu vine astăzi să sprijine teoria colonizării
teutone a Maramureșului în secolul al XIII-lea.
„Oaspeții regali” au ajuns aici abia mai târziu,
începând cu 1246, în vremea lui Bela al IV-lea, pe
urma pustiirii tătărești din 1241-1243, și mai ales
în a doua jumătate a veacului respectiv,
dobândind privilegii de la Andrei al III-lea și de la
alți regi maghiari. Când regii noii dinastii, de
Anjou, au instituit și în Maramureș organizarea
de tip apusean, comitatensă (între 1303 și 1327),
conflictele dintre oaspeți și comite nu au întârziat
să apară. Între 1317 și 1329 tensiunile și disputele
au fost, practic, continue, căci comitele primise
drept de jurisdicție și asupra oaspeților, ceea ce
acestora din urmă li se părea intolerabil. Tot
acum, confruntările dintre străinii colonizați și
românii maramureșeni pentru terenurile lăzuite
surveneau în mod curent. În această perioadă,
până în 1329, comitele lua partea românilor în
conflictele de acest fel, fiindcă, spre deosebire de
oaspeți, aceștia erau supuși regalității. Practic,
între 1317 și 1329 ar fi fost românii înfeudați, în
viziunea istoricului Ioan Moga, care a reconstituit
aceste procese sociale complexe. În 1329 însă,
oaspeții au obținut o victorie importantă: li s-au
recunoscut și lor drepturile de care beneficiau
deja oaspeții din Seleuș (Ugocea). În acest fel, o
perioadă de frământări lua sfârșit, pentru a face
loc alteia. De acum înainte, vreme de două
decenii (1327-1349), comitele dispare din
Maramureș, semn că regele se gândea la soluții
diferite, în speranța unei înstăpâniri scutite de
rezistențele întâmpinate până atunci. Și, într-ade-
văr, la 1343 era pomenit primul voievod român
maramureșean, semn că, poate, se încerca o
adaptare instituțională mai suplă la realitățile din
teritoriu.
Una peste alta, însă, numele german al
Vaserului, legat - necesarmente - de o prezență
germană, rămâne cumva suspendat în aer, chiar
dacă ar putea trimite la epoca evocată anterior.
Pătrunzând pe firul de apă în sus, rămâi până
astăzi izbit de atmosfera aproape atemporală a
locurilor. Casele sunt puține, nu ajung - din câte
mi-am putut da seama - să alcătuiască așezări;
nici măcar cătune. Ici două, dincolo, peste sute de
metri sau chiar kilometri, altele două... Un drum
forestier care urcă spre culmile împădurite, o
potecă ce duce, destul de abrupt, spre o poieniță...
Și terasamentul vechi și nesigur, adunând în
zilele lucrătoare muncitori cu târnăcoape și
spinările transpirate, dezgoliți până la brâu, ca-n
marea epocă a colonizării vestului american.
Sunt și locuri databile. Undeva în dreapta,
într-un perete de stâncă, soldații Imperiului
Austro-Ungar au săpat un... spital de campanie.
Unii turiști s-au adăpostit în cele două săli păs-
trate de aproape un secol la vreme de ploaie. La
Făina, pe un deal apropiat de cele două cabane si-
tuate de-o parte și de alta a liniei mocăniței, aus-
triecii au construit o bisericuță în care, din câte
mi-am putut da seama, privind prin fereastră
interiorul dotat cu cele necesare cultului, încă se
mai slujește. Alături, un monument funerar de
piatră menționează numele vânătorilor de munte
și al ofițerilor căzuți la datorie în Marele Război;
nu mai mult de patru sau cinci.
Și lumea pe care o poți vedea pe aici se reduce
la câteva categorii fundamentale. Am întâlnit
patrule de grăniceri - Ucraina începe la cinci
până la șapte kilometri mai încolo - și un polițai,
muncitori forestieri și de la calea ferată, turiști
solitari cu cortul în spate, mărșăluind cu pasul
așezat, sau grupuri vesele de drumeți. Mai poți
vedea vaci placide, sau cai - care uneori trebuie
căutați în pădurile dimprejur... La cabana în care
am locuit vreme de câteva zile, un dulău ciobă-
nesc și o cățea scundă, erau nelipsiți de la mesele
noastre, petrecute în aer liber, către apă. Dar pe
urmă, noaptea, nimeni străin nu se putea apropia
de ușă, iar în drumețiile pe calea ferată, către
zmeurișurile de pe coaste ori către izvoarele cu
apă minerală, ne flancau, ori amândoi, ori măcar
unul.
Pe Valea Vaserului, colonizarea e departe de a
se fi produs încă. Nici exploatarea lemnului nu a
devenit, deocamdată, nemiloasă. Nu s-au înfiripat
cătune, iar satele le găsești doar pe cursul inferior,
în apropiere de Vișeu. Nici vorbă, așadar, ca în
trecut aici să se fi putut organiza vreun nucleu
coerent de viață feudală, ca în alte locuri - fie și
maramureșene - unde patru-cinci sate (când nu,
direct, zece sau douăzeci) au căzut la învoială să
ridice din rândul lor un sfat al bătrânilor buni și
înțelepți iar mai apoi un conducător comun, cu
drept de judecată și poruncă în vreme de război.
Suntem, altfel spus, în istoria dinainte de istorie,
acolo unde socialul încă nu ritmează viața natu-
ralului. Nu ne putem lăuda cu multe locuri
rămase în acest stadiu paradisiac, deși aspru, în
România. Unele dintre cele vechi au devenit sate
de vacanță, afectând de-acum un aer frivol estival.
Altele, ca Delta Dunării, sunt amenințate de
poluare și nepăsarea turiștilor. Nu cred că ar fi
prea târziu pentru a limita previzibila extindere a
capitalismului sălbatic printr-o lege care să facă
din Valea Vaserului o rezervație naturală a
Europei, ocrotită de foruri naționale și inter-
naționale.
■
-1 TRIBUNA» nr. 27 » 16-31 octombrie 2003 |-
17
^uzică_______________________
Toamna muzicală la Cluj
■	Oleg Garaz
n perioada 12-26 septembrie, la Cluj s-a
desfășurat cea de a XXXVII-a ediție a
Festivalului „Toamna Muzicală Clujeană”. Ar
putea să fi fost cea de a XXXVIII-a, însă despre
acest fapt cu o altă ocazie. Chiar dacă sponsorii au
fost numeroși - cincisprezece la număr (Ursus,
Kopiernicus, Carpatair, Monolit Construcții ș.a.),
un coorganizator - Clipart Advertising, cu
parteneri media precum CD Radio, Ziarul
Clujeanului, Pro FM - Festivalul clujean s-a
articulat în calitatea lui de festival „al casei”.
Bineînțeles, nu pot fi articulate pretenții atâta
timp cât la București exploda „supernova”
mastodonticului Festival „Enescu” - nume cele-
bre, transmisiuni TV, onorarii amețitoare, atmos-
feră de show, în care vedetele sunt plimbate în
fața unui public amețind doar la rostirea numelor
sacrosancte, săli arhipline, bilete la prețurile
egalând o pensie medie... Așa a fost la București.
... un început fulgurant
La Cluj totul a fost mult mai intim și mai
cald. Aceasta a fost, așa cum am simțit-o eu,
atmosfera concertului de deschidere din 12 sep-
tembrie la Biserica Reformată de pe str.
Kogălniceanu. Cu Florentin Mihăescu la pupitru,
în fața publicului clujean a evoluat Orchestra
simfonică a Filarmonicii din Târgu Mureș cu un
program conținând lucrări de Csiky Boldizsâr -
„Cântece de vitejie”, de J. Sibelius - Concertul
pentru vioară și orchestră în re minor, op. 47, cu
Gabriel Croitoru la vioară și de J. Brahms -
Simfonia a 2-a în Re major, op. 73. Personalități
cu un foarte avansat potențial de individualitate,
dirijorul și solistul s-au amplificat reciproc într-o
interpretare mai degrabă spumantă, deși echili-
brată, bine controlată și ghidată, aș spune, mai
degrabă de luciditatea și flerul dirijorului, idee
confirmată chiar prin interpretarea, aș spune,
asimilată în totalitatea ei de către Florentin
Mihăescu. Surpriza a constituit-o personalitatea
sonoră a Orchestrei simfonice din Târgu Mureș -
suculentă, densă, energică și foarte dinamică, ca
să nu mai vorbim despre acuratețea interpretării
cu precădere la compartimentul alămurilor.
... surprize, surprize!
Un asemenea debut parcă ar fi pus „pe roate”
desfășurarea celorlalte evenimente. Iar în calitate
de eveniment ar trebui pomenită prestația diri-
jorului japonez Michi Inoue, care în concertul
simfonic din 19 septembrie (Casa de Cultură a
Studenților !!! - acustică „surdă”, spațiu inadec-
vat, condiții improprii) a reușit un veritabil „tour
de force”, fiind secondat - în interpretarea con-
certului pentru vioară și orchestră de Aram
Haciaturian - de către violonista „germană”
Mihaela Martin. Atât celebra uvertură beethove-
niană „Coriolan”, dar și nu mai puțin celebra
muzică a Suitei din baletul „Romeo și Julieta” de
Serghei Prokofiev au surprins prin prospețimea și
farmecul bine și puternic relevat și realizat de
către dirijor.
Iar ceea ce ar fi putut fi un eveniment al
întregului Festival - despre concertul de
închidere este vorba, ceva similar unei „chei de
boltă”, s-a dovedit a fi un concert despre care nu
voi scrie că a fost un concert bun. „Damnațiunea
lui Faust” de Hector Berlioz a fost, poate, un
spectacol care a adunat multă lume pe scenă, însă
fără a fi motivat prin calitatea interpretării
prezența unui ansamblu atât de numeros de
interpreți. Au fost patru soliști - mezzo-soprana
Monica Mascus - Germania, tenorul Daniel
Galvez-Vallejo - Franța, basul Gheorghe Roșu și
baritonul Adrian Mircea Sâmpetrean - România,
Orchestra și Corul Filarmonicii „Transilvania”
din Cluj, totul fiind realizat în cadrul mani-
festărilor bicentenarului Hector Berlioz. Ori, o
dată cu desfășurarea sonorității devenea evident
că o asemenea lucrare nu este, de ce să nu o
spunem franc, pe măsura puterii ansamblului
clujean. Și nu este vorba aici despre capacitatea de
a „citi” o partitură, de a cânta pur și simplu niște
note muzicale, ci despre capacitatea de a realiza în
limitele și la nivelulpropriu-zis al concepției artis-
tice o asemenea scriere. Altfel spus, a fost o miză
imposibilă cu consecințe care nu mai necesită
comentarii.
... un altfel de cameralitate
În „opoziție” cu greutatea genului simfonic-
concertant s-au situat nu atât concertele declarat
camerale - Recitalul de orgă a lui Erich Turk (13
septembrie), concertul de trio-uri (15 septem-
brie), recitalul de oboi și orgă (17 septembrie,
Aurel Marc - oboi, Ursula Philippi - orgă), con-
certul Cvartetului Transilvan (18 septembrie) sau
recitalul de lied (24 septembrie, Bianca
Manoleanu - soprană, Monica Mascus - mezzo-
soprană și Remus Manoleanu - pian), ci, sur-
prinzător, mai degrabă cele trei concerte cu titu-
latura „Panoramic componistic contemporan” I,
II și III, care s-au impus prin „polarizări” multi-
ple atât la nivelul concepției artistice, cât și prin
modelele specifice de expresie. O primă
polarizare semnificativă a putut fi sesizată prin
vigoarea și densitatea expresivă a muzicii lui
Vasile Herman - lucrarea „Hebriz-eimos” (prima
audiție absolută, Liliana Cadar - flaut, Flavius
Trif - clarinet) și a Sonatei nr. 7 a lui Dan
Voiculescu (prima audiție absolută, Cătălin
Costea - flaut) pe de o parte și a muzicii unei noi
generații de compozitori clujeni - Tudor Feraru,
Răzvan Metea, Șerban Marcu, și Cristian Bence-
Muk (proaspeți absolvenți ai Academiei de
Muzică „Gh. Dima”), într-o „interstiție”, oare-
cum, situându-se muzica tinerilor compozitori ca
Ionică Pop, Iulia Cibișescu-Duran și Adrian
Borza. O a doua polarizare, puternică, originală,
să-i spunem - reală, a constituit-o reluarea operei
„Oedipe-Oreste” de Cornel Țăranu (concertul
din 22 septembrie, cu formația „Ars Nova”) și
lucrarea „Amor sanctus” de Ede Terenyi (concer-
tul din 25 septembrie, Muzeul de Artă, Carmen
Vasile - soprană, Daniel Goiți - pian, Silvia
Sbârciu - pian-clavecin), amândouă lucrările
„țintind”, prin sugestibilitate și expresie zona
arhetipalului, simbolicului, imaginarului cu mul-
tiple și fructuoase consecințe în planul relevării
structurilor dinamice ale subconștientului.
... per aspera ad astra
Ne este suficient că avem un Festival doar al
nostru, pentru noi, un Festival care ne satisface și
ne place, cu atât mai mult că în acest an „Toamna
Muzicală Clujeană” a fost dovada clară a iniția-
tivei și entiziasmului factorilor de conducere și,
bineînțeles, de decizie ai Filarmonicii
„Transilvania”. Scoși afară din sala de concerte,
scoși până și din birouri, mutați la Casa Învăță-
torului (clădirea Inspectoratului Școlar din
vecinătatea Operei Române), operând cu dosare,
primind și dând telefoane în înghesuiala celor 2-3
birouri ce le-au fost alocate, printre grămezi de
hârtii, dulapuri, scaune, computere, angajații
instituției au făcut posibilă această ediție a
tradiționalului Festival clujean. Cu atât mai mult
merită pomenit numele doamnei directoare a
Filarmonicii - Denisa Piteiu, dar și a secretarului
artistic - Adrian Pop, nemaivorbind de întreg
colectivul administrativ și artistic al instituției. Iar
în încheiere merită citate cuvintele Denisei Piteiu
din cărticica-program (redactată cu multă inge-
niozitate): „...În ciuda dificultăților pe care
Filarmonica trebuie să le depășească - în primul
rând lipsa sălii de concerte - este poate de sub-
liniat că ea a fost și continuă să fie un plămân al
speranței, o respirație armonică, un spațiu al li-
bertății. Fără el, comunitatea noastră ar fi infinit
mai puțin bogată sufletește. Voi pune deci acest
început de festival și stagiune muzicală sub triplul
semn al speranței, continuității și maturității”...
Fără comentarii. Clar și cuprinzător.
■
18
-1 TRIBUNA» nr. 27 » 16-31 octombrie 2003 j
a
rte
Cavalcada cailor albaștri
Pe vremuri mi-l închipuiam printr-un iluzoriu
mimetism aidoma personajelor sale cu chip de om, cu
chip de necuvântătoare.
Din magma culorilor, se închega o atmo.feră
cotrușiană. Bivoli care se încăpățânează a încălzi
pământul cu antracitul veșmintelor noroioase.
Plugul rănind trupul țărânei pentru a-i altoi
sămânța dătătoare de viață.
Același plug scrjelind chipul țăranilor și palmele lor
crăpate de muncă cu care frământă pâinea noastră cea de
toate zilele. Și turmele unui neam de oieri călăuzindu-
se după stele din mătginimea Sibiului în stepele eurasi-
atice sau coborând spre adierile mediteraneene ale
Peloponezului.
Dar, mai presus de tot și de toate, medicul și artistul
plastic Virgil Salanțiu ne-a dăruit un mit străvechi, un
mit al eternei reîntoarceri, visul de libertate al centauru-
lui. Călcând în copite trufașa gravitație care ne apleacă
spre glie, dionisiaca beție a vitezei, vârtejul libertății,
simbioza dintre om și animal traversează întreaga istorie
a umanității.
Dincolo de mușchi, oase, sânge și țesuturi, calul
întruchipează nestăvilitul dor de libertate care se poate
împlini pentru fiecare dintre noi. Și chiar dacă slava s-a
risipit în deșertul tranziției spre configurația satului
global, ne-au rămas caii verticali ai lui Salanțiu. Un vis
frumos, omenesc, prea omenesc, dăruit doar centaurilor.
Un vis care, în vremea căruntei antichități putea să fie
închipuit drept realitate dar care, pentru noi, niciodată
nu va fi.
(Constantin Dumitrescu)
Per Aspera...
Sunt născut la data de 7 aprilie 1933 în orașul
Cristurul Secuiesc, județul Harghita, orășel
în care singurul edificiu reprezentativ era
Școala Normală unde tatăl meu, Iustin Salanțiu,
era profesor de limba română și latină, citez pe
Marin Preda - “un profesor admirabil a fost Iustin
Salanțiu care preda limba română și era directorul Școlii
Normale la care învățam”, și continui “îmi ia mie cai-
etul, citește întâi în gând și apoi deodată exclamă: Ce
frumos! Ascultați aici: și începe să citească cu glas tare
compunerea mea. Pe urmă se duce la catalog, îl deschide
și-mi pune zece. Excepțional! zice. Bravo! Ai să ajungi
un mare scriitor.”
Duminicile elevii cei mai dotați erau invitați la
masă. Preda era de nelipsit. Acesta era mediul în
care am crescut până la refugiu. Mama mea picta,
a fost profesoară de desen și probabil o genă
undeva.
Din copilărie am simțit o înclinație spre pic-
tură. Cutia cu culori constituia cadoul cel mai de
preț iar posibilitatea peregrinării prin muzee,
însoțirea unor pictori în natură, dicuțiile pe acestă
temă, cea mai mare plăcere. În același timp mă
simțeam atras de problemele de biologie, cele 14
volume “Viața animalelor” ale lui Brem devenind
cărțile mele de căpătâi. Părinții mei doreau să
studiez o profesie “serioasă”; aceasta era mentali-
tatea lor în acea perioadă grea de după război.
Am ajuns la medicină veterinară, pictura
devenind un hobby practicat abia la maturitate,
când am trecut deja de marile obstacole ale vieții
didactice: doctorat, contracte de cercetare, disputa
pentru ocuparea unui loc în ierarhia universitară.
Am absolvit Facultatea de Medicină Veterinară
din Arad în 1956, apoi am fost angajat ca medic
veterinar la Stațiunea Experimental Zootehnică
Jucu-Bonțida, județul Cluj. Aici, în mod perio-
dic, veneam în contact cu cei mai iluștri cercetă-
tori în zootehnie din cadrul Institutului Central
de Zootehnie București. În această perioadă am
stat mai mult în șa decât pe scaun, trăind în graj-
duri și pe pășuni alături de pacienții mei. În 1959
am fost transferat la IAS Poiana, județul Cluj,
unde am venit în contact cu problemele medicale
ale zootehniei intensive. În 1961 am fost angajat
prin concurs la Facultatea de Medicină Veterinară
din Cluj-Napoca, unde am parcurs toate gradele
didactice de la șef de laborator până la acela de
profesor. În cadrul facultății am pus bazele la trei
discipline: Semiologia medicală veterinară, în
1973; Radiologia clinică veterinară, în 1974 și
Etologia (Psihologia animală), în 1990, disciplină
de premieră la noi în țară, fiind pasionat al
lucrărilor lui Konrad Lorenz, Frisch, Tinbergen,
laureați ai Premiului Nobel în 1973. În perioada
ianuarie 1990 - februarie 1992 am funcționat ca
și decan al Facultății de Medicină Veterinară. Cea
mai mare realizare în această funcție a fost intro-
ducerea învățământului de 6 ani cu un nou plan
de învățământ.
Pe parcursul carierei mele profesionale, am
desfășurat o bogată activitate de redactare a cur-
surilor și cărților de specialitate atât ca prim autor,
cât și în colaborare, participând la geneza a trei
discipline, Semiologia a trebuit adoptată patolo-
giei creșterii intensive, Radiologia clinică a fost
introdusă în premieră ca disciplină independentă
iar Etologia - primul manual de specialitate la noi
în țară.
Activitatea științifică a constat în susținerea
doctoratului în 1970, în 148 de lucrări publicate
în țară și străinătate, 15 lucrări contractuale și
îndrumarea a 151 de lucrări de stat. În prezent, în
calitate de profesor consultant, îndrum 12 doc-
toranzi și am contribuit la absolvirea a 7 docto-
ranzi. Fac parte din comitetul - The Amarican
Biographical Institute Research Association în
calitate de Deputy Governor. Membru al
National Geographic Society, încă o pasiune a
mea. Am socotit munca științifică o componentă
a profesiei mele de medic veterinar și o cinstire a
memoriei înaintașilor noștri.
Amiaza vieții - drumul spre artă
Parcă retrăiesc și azi momentul în care profe-
sorul I. Adameșteanu, cel mai ilustru reprezen-
tant al profesiei noastre de medici veterinari
(eram șeful lui de lucrări) m-a chemat în micul
birou de la fermă într-o seară ce preceda o zi de
curs: ”- Salanțiu, mâine am curs. Deschide o carte
și îmi pune semne: am nevoie de următoarele plan-
șe .”, și îmi indică figurile din curs, una, două.
circa 14 imagini. Stăteam noaptea și le făceam. Și
asta săptămânal, până epuizam paginile și apoi
altele și altele pe care le colecta. S-au adunat sute.
Lucram repede, câștigam manualitate, învățam să
intuiesc o formă, o mișcare pe care o doream sau
mi se cerea. Acesta a fost primul imbold.
S-au împlinit 33 de ani de când am fost invitat
la primul Salon de Iarnă al medicilor din România,
unde îmi selectam cele mai bune lucrări de peste
an, baza de plecare a 67 de expoziții personale și 36
colective, lucrări răspândite în 16 țări din lume.
Mentorii mei spirituali? - Am îndrăgit “Școala
de Baia-Mare” - pe Aurel Pop, Holosy, Tormay,
Vass Albert, cel din urmă mi-a oferit cunoștințele
■ Virgil Salanțiu
elementare privind problemele de tehnologie,
Nagy Imre (în perioadele lui de răstriște de la
fabrica de zahăr din Tg. Mureș), I. Bene -
“Salanțiu, lipsește ceva în pictura ta - femeia, nu țăran-
ca, nudul ”. Încep să mă documentez, examenul de
acasă - “când vei avea 70 de ani vei putea aduce
nuduri în casă”. Acum că am împlinit 70 de ani
soția a ridicat ștacheta, deci subiectul rămâne pro-
hibit. Să continui: Vremir, Sima (bătrânul și
tânărul), Mohi, fiecare cu o îndrumare, încurajare
sau o critică aspră. Toate mi-au fost de folos.
Poeții: Aurel Rău, a fost tot timpul alături de
mine prin prezență la expoziții, articole, spații
pentru imagini în revista “Steaua”; Negoiță Iri-
mie cu întregul sprijin în cadrul revistei “Tribu-
na” dedicând cele mai frumoase versuri bivolilor
mei în “Ca o ninsoare” (Ed. Dacia, 1978,
“Colorând o frază”); colegul nostru Dr. Ghila;
istorici de artă: Dr. Gh. Arion, Dr. Alexandra Rus
m-au însoțit prin prezența și articolele lor la
majoritatea expozițiilor mele, iar Vasile Rus Batin,
pe lângă îndrumările de specialitate, mi-a devenit
prieten de suflet; Dr. Livia Drăgoi - directoarea
Muzeului de Artă din Cluj, ziariști - Ilie Călian,
Cseke Peter, Veres Peter.
Ajutorul colegilor din Institut a fost deosebit.
Am simțit în permanență prezența lor încuraja-
toare și aceasta indiferent de funcție, de la student
la rector. Când ai de făcut o frescă pe un perete
alb imens, îți trebuie curaj, nu numai de a fi pe o
schelă la 8 metri înălțime de unde solul pare
foarte îndepărtat, dar și de a putea acoperi o
suprafață ce adesea depășea 50 de metri pătrați.
Acest curaj, această încredere a avut-o și condu-
cerea pentru a-mi încredința în repetate rânduri
respectiva lucrare. Soția mea, Nina, a fost alături
de mine cu îndrumări de perspectvă (fiind ingi-
neră), prin înțelegere - pictura este o preocupare
costisitoare, poluarea mediului de lucru, sacrifi-
carea timpului liber în detrimentul familiei și a
nopților de somn. Azi, când stau să meditez
asupra celor peste 6.700 de tablouri create în 30
de ani (am făcut și pictură monumentală și ilus-
trație de carte), cât am dăruit și cât mi-a fost
dăruit - balanța înclină cred spre cel din urmă.

-1 TRIBUNA» nr. 27 » 16-31 octombrie 2003 |-
19
Jlm
■	loan-Pavel Azap
Chicago
Chicago, SUA/Canada, 2002. Regia: Rob
Marshall. Cu: Renee Zellweger, Catherine Zeta-
Jones, Richard Gere, Colm Feore, John C. Reilly,
Lucy Liu.
Trebuie să spun de la început că filmele cu prea
multe premii mă fac reticent. Apoi, nu iubesc în
mod deosebit cinematograful american (fără a-i
ignora forța și importanța). Și, mai apoi: nu suport,
de-a dreptul, muzicalurile americane (excepție
făcând Cabaretul lui Bob Fosse), nici cele clasice
nici cele mai din zilele noastre (la Evita n-am rezi-
3
Am fost întrebat de un scriitor dacă pictura m-a
apropiat mai mult de oameni sau de Dumnezeu.
Cred că apropiindu-te de oameni, te apropii, în
aceeași măsură, și de Dumnezeu.
.Știin/ă - cunoaștere - artă
Personal sunt legat de pictura animalieră mai
întâi prin profesie și apoi, în continuarea acesteia,
prin iubire, aceasta fiind singura trăire care-ți per-
mite atașarea de o ființă apropiată, fără o motivație
biologică anume. Orașul nostru se mândrește cu
trei statui ecvestre de valoare, respectiv statuile lui
Sf. Gheorghe (Martin și Gheorghe, 1370), Matei
Corvin (Janos Fadrusz, 1902) și Mihai Viteazu
(Budunoiu, 1975). Fiecare din aceste opere de artă
se subsumează unui anumit context cultural mar-
când o experiență (artistică și tehnică) adecvată
momentului istoric în care au fost realizate. Calul,
alături de om, a făurit gloria la Podul Înalt sau
Călugăreni, a ilustrat basmele copilăriei și piețele
orașelor purtând pe spinarea lor de aramă destinele
pământului românesc.
La un simpozion la Sinaia, Radu Florescu,
istoric și critic de artă de marcă, spunea că a avut
prilejul să constate în pictura mea o îmbinare
dintre puterea cunoașterii pe care ți-o oferă
știința și posibilitățile artei de a le reprezenta.
Faptul că am avut prilejul de a trăi și de a munci
în mijlocul unor mari grupări de animale, mai pe
urmă în învățământ predând anatomia iar în final
etologia (comportamentul animal), m-a apropiat
până la o adâncă cunoaștere de tot ce însemna exis -
tența animală sub toate aspectele ei. Impresia de
moment pe care o provoacă o colectivitate de ani-
male este aceea a unei existențe idilice. Aceasta în
cadrul unei colectivități mai restrânse - păsările
dintr-o gospodărie, un padoc de iepuri, o cireadă de
vaci sau un stol de ciori. Nimic nu se desfășoară la
întâmplare, nimeni nu este propriul stăpân. Există
o ierarhizare a capacităților de dominare pe care le
întâlnim la lupi, la crocodilii ce populează un braț
de fluviu, la o cireadă de vaci, la liliecii locatari ai
aceluiași turn părăsit și în cadrul numeroaselor alte
specii. Această definitivare a funcțiilor dominante
în cadrul colectivităților de animale înseamnă
pacea. Pacea apare atunci când ierarhia socială a fost
constituită cu ghiarele, cu dinții, cu copita, cu
ciocul, când fiecare își cunoaște locul, de la mascu-
lul cel mai războinic la femela cea mai supusă.
Aceste înfruntări, adesea crunte, sunt necesare pen-
tru a evita orice neînțelegeri ulterioare și de a insta-
stat mai mult de 15 minute). Dar Chicago (în
ciuda Oscarurilor luate!) e un fenomen, e specta-
col pur, în cel mai bun sens al termenului. Cu un
scenariu impecabil construit (subiectul nici nu are
importanță, fiind oricum extrem de banal), jucat -
pe linie - de nota 10, cu un montaj uluitor, o core-
grafie impecabilă și o regie perfectă (adică profe-
sionistă, fără accente de “geniu neînțeles”) Chicago
nu poate lăsa indiferent pe nimeni.
Povestea, repet, este banală: Velma Kelly
(Catherine Zeta-Jones), actriță de vodevil, își
omoară soțul și sora, din motive de infidelitate.
Roxie Hart (Renee Zellweger) își omoară amantul
care-i înșelase așteptările, respectiv promisiunea de
a o introduce în lumea spectacolului. Cele două
ajung vedetele aceleiași închisori, (Precizare nece-
sară: suntem în perioada interbelică, în Chicago,
la starea de pace. Să exemplific printr-un tablou:
“Balada toamnei” - ciobani cu oi și măgăruși în
transhumanță. Oile din prim plan sunt oi hârbare
care mănâncă din mâna ciobanilor sau din hârb
(oală, în Transilvania) - sunt oi dominante ce alcă-
tuiesc legătura reală dintre cioban și restul turmei.
Ciobanul dirijează doar această oaie, celelalte o
urmează. Măgărușii constituie nucleul social al
turmei. Poartă toată averea ciobanului. În desagi
sunt mieii sau cățelușii care încă nu pot umbla. O
familie mobilă, organizată, o transhumanță.
Fiecare mișcare, atitudine, facies, își au propriile
explicații comportamentale. Devin pictor animalier,
creez compoziții în atitudini firești; în fundal plasez
un decor adecvat mediului autentic iar omul care-i
veghează este specific ținutului respectiv.
În “Enigma Otiliei” Călinescu spune: “Un
munte de noroi se apropie de șareta noastră” -
sunt bivoli. Scriitorii pictează și ei, o fac cu sufle-
tul dar pe baza cunoașterii.
Drumuri și poteci în anotimpul
sintezelor
Omul, artistul (ce titulatură omagială), nu se
regăsește sub aspectul lui fizic în imaginația ama-
torului de tablouri. O studentă de la Filologie își
imagina după vizionarea unor tablouri cu cai:
“este înalt, brunet, cu ochii albaștrii” - afară de
ochi, restul rămâne o doleanță a tinerei imaginații.
Încerc o altă caracterizare realizată de scriitorul
Aurel Rău: “un om în halat alb, nu voinic, nu înalt,
expeditiv, timid, dinamic, deci nu un om de zăpadă,
cu ceva din bucuria unui copil ce descoperă o
comoară”, parcă se apropie de realitate.
Nu mă consider un artist, acest atribut are o
valoare postumă, doresc să etalez în imagini valoa-
rea unui sentiment legat de cunoașterea omului
alături de care trăim, a pământului și vietăților sale
prin care trăim. În expoziții caut să ofer o părticică
din respitația pământului și a oamenilor din spațiul
transilvănean. Omul tablourilor mele îmbracă, cel
mai adestea, înfățișarea femeii, prezență respons-
abilă în viața agriculturii tradiționale, dar și con-
temporane, copleșită de trudă și de îndatoririle
sociale. O totală reconsiderare a rolului femeii în
viața satului, un profund omagiu. Ideea care cir-
culă în lume este că noi, cei care lucrăm în agricul-
tură suntem abrutizați de preocupările noastre
profesionale, ceea ce consider că este o inexactitate.
Un Rebreanu în proză, Coșbuc în poezie, Enescu
în muzică, Grigorescu în pictură s-au inspirat și au
creat din căldura pământului românesc.
când lumea era interesată mai mult de spectacolul
în sine decât de adevăr sau vinovăție. Ca și azi, de
altfel.), și, mai mult decât atât, clientele aceluiși
avocat (Richard Gere, într-un rol de excepție),
specializat în apărarea femeilor acuzate de crimă.
Finalul poate fi ușor bănuit, așa că nu insit.
Acest fir narativ este doar un pretext pentru o
impresionantă demonstrație de virtuozitate core-
grafică. Și nu atât muzica impresionează, nu există
cântece memorabile (ca în Evita, de exemplu), cât
mometele de dans și, mai ales, luciditatea, “răceala”
construcție, a montajului: nu există secvențe în
plus, totul se leagă, are ritm, secvențele sunt con-
struite la secundă, renunțându-se cu cruzime
aproape la tot ce ar fi putut încărca inutil spectaco-
lul vizual (probabil că metrajul inițial a fost cel pu-
țin dublu față de forma finită a filmului). O sec-
vență antologică: step-ul solo al lui Richard Gere.
■
Am participat la emisiuni televizate unde am
fost chestionat asupra prețului tablourilor mele,
ele fiind mult prea reduse. Eu socot că nu trăim
în America unde valoarea unei opere de artă este
dictată de preț. Am un buget echilibrat, sunt pen-
sionar, cu o pensie sub nivelul unui portar. În
valoarea unui tablou (nu valoarea artistică, desi-
gur) includ prețul fondului, al culorilor, ramele
mi le confecționez singur ca să mai reduc din
prețul de cost, deplasările pe teren în căutare de
subiecte etc., ajungând la un preț rezonabil. La
deplasări mai beneficiez de prevederile Legii 42
acordate luptătorilor în Revoluție. Sigheros, un
remarcabil grafician mexican, spunea: “Arta pentru
a penetra în mase trebuie°te să fie accesibilă valoric °i
apropiată ca imagine percepției populației”. Este foarte
adevărat. Testez în permanență aprecierile pozi-
tive sau criticile aduse de beneficiari. Dezvolt
ideile mele dar țin cont și de părerile lor. Nu mă
izolez estetic, izolarea o concep doar prin tehnolo-
gia proprie de lucru, pe care o supun unei continue
remanieri și exigențe în funcție de materialele noi
de care dispun și de evoluția estetică a propriei
mele imagini artistice asupra subiectului dat.
Am pictat portrete ale unor scriitori, istorici,
academicieni, cercetători, colegi etc. Nu am pictat
personaje supuse omagiilor și falselor aplauze
dictate de cele mai umilitoare fenomene de masă.
Am participat la Revoluție, plin de speranțe, am
sperat într-un miracol și ne-am trezit într-un
coșmar. Ne izolăm unii de alții, ne interesează
doar banul și ne izbim de sărăcie. Dorim artă și
atârnăm obiectele pe pânză când le-ar sta mai
bine într-o debara. Constatăm starea de neofilie
fiziologică - de nedezvoltare, de stagnare com-
portamentală, generalizată în rândurile tineretului
- dar nu numai, putem vorbi de o neofilie
politică ale cărei consecințe le suportăm de 13
ani. Am ajuns la o vârstă când în jurul meu este
un gol. Un copil de pe scara blocului mă între-
abă: - “Tu ai prieteni? - Da. - Și ei sunt tot atât
de bătrâni ca și tine?“ Era să-i răspund că ei nu
mai sunt. Mai bine să vorbim despre Eutonie -
avem un fizic bătrân dar sufletul ne rămâne
veșnic tânăr. Avem nevoie de încurajare, de
alinare, de iubire. Avem un surplus de afecțiune
pe care suntem gata să o dăruim.
Transmit pe această cale un mesaj pentru re-
tină și suflet - încerc cu o pictură.
Echinocțiul de toamnă 2003
■
20
-1 TRIBUNA» nr. 27 » 16-31 octombrie 2003 |-
Ecouri ale verii 2003
Vara aceasta cancelarul Schroeder s-a dus
totuși în Italia. La Verona, el a putut vedea
„Carmen”, opera lui Bizet, dar dacă s-ar fi dus la
Pesaro, ar fi putut viziona magnifica încheiere a
Festivalului Rossini, cu „Contele Ory”. Un regal
cu noul tenor minune, tânărul peruan Juan
Diego Florez, într-un Teatro Rossini impecabil
întreținut, cu un public rafinat, fără uralele
exagerate ale galeriei, atât de la modă, mai nou.
Altă atmosferă la Salzburg, unde ziariștii ger-
mani acreditați la Festival se așteaptă de acum la o
prezență accentuată a forțelor aeriene în cultură,
de vreme ce a 75-a aniversare a lui Karl-Heinz
Stockhausen s-a făcut printr-o demonstrație aeri-
ană: un cvartet de coarde prezentat drept cvartet
de elicoptere.
De altfel, al doilea an sub conducerea lui Peter
Ruzicka arată un succes de casă, deși comentariile
jurnaliștilor, vorbind despre necesitatea moderni-
zării Festivalului, folosesc sintagma: „un festival
pentru cetățeanul dezorientat”.
Din Mexic, în El Angel (suplimentul cultural
al ziarului Reforma), scriitorul andaluz Justo
Navarro descoperă că arșița acestei veri se mani-
festă precum într-o piesă de literatură fantastică:
„Căldura asta mă termină !” devine fapt real. Ar
trebui așadar să ne obișnuim cu gândul că, dacă
lucrurile merg așa mai departe, vom muri pur și
simplu din nimic, din cauza vremii.
În Franța, o vară într-adevăr ucigașă, cu mii de
morți în august, mai ales printre oamenii în
vârstă, lăsați doar în grija unui personal angajat de
familia plecată în concediu, și datorită administră-
rii unei medicații sedative, așa cum este obiceiul.
Dar și istoria vorbește de valuri groaznice de căl-
dură în Franța: în 1636, cu o jumătate de milion
de morți, în 1718, aproximativ 700.000 (conform
lui Emmanuel Le Roy Ladurie, Istoria climei).
Încălzirea climei este totuși o realitate. De alt-
fel, guvernul american se confruntă cu mari pre-
siuni din partea organizațiilor de protecția mediu-
lui și din partea unor guverne străine, să semneze
acordul de reducere a emisiilor de noxe în atmos-
feră. Două teme de reflecție: pulverizarea în ult-
ma vreme a unei uriașe banchize de circa 150 de
mile pătrate, de pe teritoriul nordic canadian, care
a rezistat circa 3.000 de ani, dar acum se topește,
și dezbaterea acerbă asupra deschiderii exploatări-
lor de petrol din nord-estul statului Alaska, de la
Marea Beaufort, în Arctic National Wildlife
Refuge.
Aniversări
Saxofonistul de jazz Wayne Shorter are 70 de
ani.
Actorul Richard Attenborough a împlinit 80
de ani.
Societatea “Eranos” din Elveția a ajuns și ea la
70 de ani.
30 de ani de la puciul împotriva președintelui
chilean Salvador Allende.
Conform informațiilor mai noi, se consideră
că nici una din cele două supraputeri n-au putut
folosi la nimic „socialismul în libertate” al lui
Allende. La 11 septembrie, un concert aniversar
pe stadionul din Santiago, acolo unde au fost
adunați și maltratați atâția oponenți ai lui
Pinochet.
fllash-meridian
Arhitectul instalațiilor olimpice din Tokio, un
uriaș al modernismului, a împlinit 90 de ani:
Kenzo Tange.
O aniversare americană la firma Chevrolet:
legendarul model Corvette a ajuns la 50 de ani,
circulă și este prezent peste tot în lume, până în
ziua de azi.
Despre prezența Americii în lume,
însă dintr-o altă perspectivă, aflăm din Litera-
turnaia Gazeta, unde, în articolul “Arhitecții unei
noi ordini”, datorită căutării agresive de asociați
„civilizatori” în lumea occidentală, înainte și după
războiul din Irak, americanilor li se reproșează un
anume „iacobinism bolșevic, chiar dacă în formă
capitalistă”.
“Bolșevicii au pornit de la convingerea că
socialismul se va instaura prin reducerea la tăcere
a opozanților săi, dar s-au înșelat.”
Literaturnaia Gazeta face și un calcul aritmetic
al scăderii popularității lui George W. Bush, în
funcție de numărul militarilor americani decedați
în Irak după încetarea războiului.
Dacă vorbim de noua ordine, poate decesul la
95 de ani al lui Edward Teller, fizician prodigios de
creativ și expert în armament, ne-ar putea limpezi
efectul anumitor influențe personale asupra istoriei.
De numele lui Teller sunt legate aspecte controver-
sate, pornind de la rolul său în procesul lui J. R.
Oppenheimer, conducătorul proiectului bombei
atomice americane din cel de-al doilea Război
mondial. Refugiat din Ungaria natală, a jucat un rol
minor în proiectul bombei atomice, dar a pus
bazele laboratorului în care a și creat bomba cu
hidrogen, mai puternică și mai eficace. Imaginea
hollywoodiană a strategului militar nebun, figura
celebrului Dr. Strangelove al lui Kubrick, în care
criticii îl văd pe Teller însuși, acoperă rolul jucat de
el în crearea Inițiativei de apărare strategică (sis-
temul de apărare anti-rachetă) american al lui
Ronald Reagan și în conceptul de apărare prin
sateliți militari activi, cunoscut sub numele de
„Războiul stelelor” (Star Wars).
Interesantă de amintit aici este opinia expusă
în New York Times: „Poate că Edward Teller va fi
mișcat lucrurile un pic mai repede ici și acolo.
Însă chiar și fără el, lumea de azi n-ar fi fost mult
prea diferită”.
Tema Europei frământă în continuare conștiin-
țele. În Suddeutsche Zeitung s-a prezentat activitatea
tenace a ministrului culturii din Danemarca, Brian
Mikkelsen, de „de-socialdemocratizare a țării”, în
contextul Uniunii Europene. Dar cum poate oare
arăta o asemenea întreprindere și la ce rezultat
poate ea duce? Confruntarea valorilor se referă de
fapt la o schimbare de sistem, la o transformare
spiritual-morală.
În Germania, unde se vorbește foarte mult
despre un „Memorial al deportării”, voci precum
cea a lui Gunther Grass consideră un asemenea
memorial drept o misiune a Europei întregi și nu
doar una germană. Memoria celor năpăstuiți în și
de pe urma războiului este însă atât una transna-
țională cât și una legată de cei ce au suferit ori au
fost uciși prin faptele sau datorită eșecurilor pro-
priei națiuni.
Încercarea din 2002 a lui Michnik și Krze-
minski de a muta un asemenea „Centru împotri-
va deportării” în Breslau (Wroclaw) în Polonia
cunoaște un refuz total din partea intelectualilor
polonezi și germani: „nu va aduce nici un folos
prelucrării critice a istoriei”. Există temerea inter-
pretării „conflictelor sociale exclusiv prin cate-
gorii etnice” (Neue Zurcher Zeitung)
Tot în Germania, decesul cineastei Leni
Riefenstahl, creatoarea unor celebre filme propa-
gandistice naziste, reaprinde unele discuții
istorice și etice. Văzută de unii ca o „mașină de
luptă de carieră”, iar de alții ca o „bizară icoană
mediatică”, se consideră că avut de luptat din
greu ca să se transforme dintr-o „rocă bazală
nazistă, demnă de ură”, într-un „svelt model pen-
tru vârsta a treia a culturii globaliste occidentale”.
Oricum „o bucățică de Germanie neplăcută a
murit” odată cu ea.
În Neue Zurcher Zeitung, Peter W. Jansen scrie
despre moartea regizoarei favorite a lui Hitler:
“Rareori a existat atâta concordanță între un be-
neficiar, care eșuase ca artist și artista care l-a aju-
tat să dea expresie materialului care trăia în el.
Nu se mai pot deosebi, în regizările marșurilor și
procesiunilor, în iconografia politică a puterii,
imaginea de replică, de imaginea filmică, organi-
zată ca o compoziție vizuală. Montajul, o operă
de ireproșabilă frumusețe - care impregnează
încă o dată filmul de voința de artă - este exclusiv
opera lui Riefenstahl. În el domnește un anume
terorism al frumuseții, de care se poate intoxica
după dorință sufletul nevinovat”.
În Le Nouvel Observateur, într-un material-dez-
batere, filosoful iranian Dariush Shayegan apără
existența valorilor universale. El descoperă în
multiculturalism o tendință extremă, anume de a
deveni un fel de “politică identitară” în care
“noțiunea de cultură se amestecă în mod infailibil
cu o identitatea etnică redusă la maximum”.
Shayegan spune: “De fapt, toate civilizațiile sunt
etnocentrice, chiar și Islamul, cu toate învățăturile
sale despre toleranță. Abia foarte târziu, datorită
începutului modernității, în Apus a luat naștere o
nouă viziune asupra lumii. Oamenii au început să
se îndoiască de exclusivitatea cu care se puneau
semne de egalitate între virtuți și calitățile propriei
etnii sau religii. Și oamenii au început să se intere-
seze de ceea ce este comun tuturor oamenilor, din-
colo de particularitățile și de atavismele tradiționale.
Iar aceasta mulțumită unei însușiri care este
împărtășită de toți oamenii, indiferent de rasă,
limbă ori însușiri etnice: anume rațiunea”.
Ultima sa carte se numește “La lumiere vient
de l’occident” (Lumina vine din Apus) și se
bucură de mare atenție în Iran.
Dar iată că există și filosofi ai spiritului, după
cum este considerat neuropsihologul Lutz
Jaenke. Cercetările sale asupra activității cerebrale
îl conduc la concluzii demne de toată atenția.
“Creierele muzicienilor sunt extraordinar de
potrivite pentru a studia plasticitatea cerebrală,
deoarece mulți dintre profesioniști încep încă din
copilărie și studiază adeseori multe ore pe zi, pe
parcursul întregii vieți. Acest fapt influențează
părțile de creier care participă la îndemânarea di-
gitală, la iscusința mâinii („îndemânare”).”
■
Pagină realizată de
Sorin T. Ștefan
-1 TRIBUNA* nr. 27 • 16-31 octombrie 2003 |-
21
Corespondență din SUA
A fost odată în vest
■ Paul Lowry
n 30 august anul acesta, Charles Buchinski a
murit la vârsta de 81 de ani, din cauza unei
pneumonii. Sunt sigur că puțini dintre citi-
torii noștri ar fi dat atenție acestei morți, chiar
dacă ar fi fost o știre pe prima pagină a ziarelor
din România. Și la fel s-ar fi întâmplat lucrurile și
în America. Totuși, milioane de iubitori ai filmu-
lui ar fi recunoscut pe loc numele lui Charles
Bronson, actorul american cu figura necizelată,
care a jucat în 93 de filme în cei 47 de ani de cari-
eră cinematografică. O dată Bronson s-a descris
pe sine în felul următor: “Cred că arăt ca o cari-
eră de piatră pe care cineva a dinamitat-o”.
Charles Bronson s-a născut la 3 noiembrie
1921, în Ehrenfeld, Pennsylvania, fiind unul din-
tre cei 15 copii ai unei familii de emigranți litu-
anieni. Se pare că pe când era copil în familie nu
se vorbea limba engleză. În timpul adolescenței a
lucrat ca miner în mine de cărbune și a practicat
boxul. El a reușit singurul din familie să termine
liceul, fiind un tânăr dificil.
În 8 decembrie 1941, când America a intrat în
cel de-al doilea Război Mondial, Charles s-a
înrolat în armata Statelor Unite. A luptat în
cadrul Forțelor armate aeriene (astăzi United
States Air Force). După război și-a plătit, cu banii
câștigați în timpul cât a fost în armată, studiile de
artă, pasiunea sa de o viață. A lucrat o perioadă ca
scenograf în Philadelphia, Pennsylvania, plecând
apoi spre vest pentru a se înscrie la Pasadena
Playhouse, în California, și astfel și-a început, în
studenție, cariera de actor.
Primul său rol de film a fost în The Pecple
Against O’Hara (Poporul contra lui OHara), în
1951. A lucrat mult pentru televiziune între anii
1953 și 1967. Cu toate acestea s-a făcut cunoscut
datorită cinematografiei. Regizorul italian Sergio
Leone i-a oferit rolul principal în westernul clasic
A Fisful of Dollars (Pentru un pumn de dolari), în
1963, dar Bronson a refuzat oferta și rolul a fost
jucat de Clint Eastwood, cel care a făcut faimos
genul “spaghetti western” în întreaga lume.
Înainte de aceasta, în 1960, Bronson făcuse parte
din distribuția filmului The Magnficent Seven (Cei
șapte magnfici), alături de Yul Brinner, James
Coburn, Steve McQueen, Robert Vaughan și
actorul german Horst Buchholz. Filmul era o
nouă versiune a peliculei clasice japoneze Cei
șapte samurai, a lui Akira Kurosawa. Au urmat apoi
alte filme exemplare: The Great Escape (Marea
evadare) 1963, The Dirty Dozen (Doișpe oameni răi)
1967, Once Upon A Time In The West (A fost odată
în vest) 1969, cu Henry Fonda. The Valachi Papers
(Dosarele Valachi) a apărut în 1972. Era povestea
unui mafiot în anii de constituire a mafiei
americane.
Charles Bronson devenise un actor de film
recunoscut în Europa, dar în propria sa țară a
ajuns la același statut doar în 1974, când a jucat
rolul principal în filmul Death Wish (Ultima do-
rință). Aici interpreta rolul unui arhitect care a
început să caute răzbunare după ce soția și
fiica îi fuseseră violate și ucise. Au urmat încă
patru serii ale acestui film, ultima în 1994.
Ele au produs o reacție controversată în America,
din cauza subiectului lor, dar au avut în același
timp un succes extraordinar. Atingeau o coardă
sensibilă a multor americani care constatau
faptul că erau neputincioși în fața criminalității
ce nu mai putea fi ținută în frâu. Pentru că nu
erau în stare să îi pună la punct pe criminali ei
înșiși, făceau acest lucru la cinematograf, prin
intermediul lui Charles Bronson. El era
cel care dădea viață viselor lor. Imaginea lui
de răzbunător dur, hotărât și neîndurător
a avut un puternic impact asupra psihicului
americanilor.
De-a lungul unei cariere remarcabile, Charles
Bronson a ieșit doar rareori din tiparele persona-
lității sale. Era “adevărat” în roluri precum acelea
din westernuri sau din Death Wish (Ultima
dorință). Când mă gândesc la el îl compar cu Clint
Eastwood și Lee Marvin, dintre actorii americani.
În filmele sale era genul de om rațional și dur.
Italienii îl porecliseră “Il Brutto” (Urâtul), iar
răufăcătorii învățau repede că era periculos.
Totuși, exista o anume blândețe care ieșea la
iveală din când în când, în unele dintre partiturile
sale, ca aceea a lui Bernardo în The Magnficent
Seven (Cei șapte magnfici). Ca și John Wayne, el a
jucat roluri care i-au adus recunoașterea. Faima
lui se baza pe imaginea de bărbat dur. În 1971 a
câștigat premiul Globul de Aur pentru roluri
masculine, la categoria “World Film Favourite”,
împreună cu actorul Sean Connery. Charles
Bronson nu a fost niciodată răsplătit cu premiul
Oscar, dar fanii nu au încetat nicicând să meargă
să îi vadă filmele. Cu toate că mai târziu alte stele
de cinema l-au eclipsat, el a fost cel care, alături
de Eastwood, a fost un deschizător de drumuri și
a schimbat fața cinematografiei. S-a căsătorit de
trei ori și a jucat în 15 filme alături de a doua lui
soție, Jill Ireland, care a murit în 1990, după 21
de ani de căsnicie.
Filmul pe care eu îl prefer dintre toate cele în
care a jucat Charles Bronson este unul mai puțin
cunoscut, intitulat Hard Times (Luptătorul din New
Orleans), apărut în 1975. Acțiunea se petrece în
timpul recesiunii economice din anii 1930, din
New Orleans. Este un film simplu despre un
vagabond care își câștigă existența luptând cu
orice mijloace, disputând meciuri cu mâna goală
cu oricine și cu toți. Personajul Chaney este un
bărbat care vorbește puțin, dar are pumni ucigă-
tori. Jill Ireland joacă rolul principal feminin, iar
James Coburn interpretează rolul managerului
lui Chaney. Cunoscutul actor Strother Martin
joacă rolul lui Poe, un fost student la medicină,
dependent de droguri, care îngrijește rănile lui
Chaney. Acest film este plin de realism și onesti-
tate. Eu îl consider printre cele mai bune din
repertoriul lui Charles Bronson.
În 1998, Charles Bronson a suferit o operație
la șold și la scurt timp după aceea s-a căsătorit cu
Kim Weeks, cea de a treia lui soție. Ultimii ani
i-au fost marcați de boală. Cei mai mulți dintre
noi nu știu faptul că era un artist desăvârșit și un
soț devotat.
Iată câteva dintre filmele pe care vă recomand
să le vizionați, dacă vreți să vă formați o părere
obiectivă asupra carierei de actor de cinema a lui
Charles Bronson: The Magnficent Seven (Cei șapte
magnfici), The Great Escape (Marea evadare), The
Dirty Dozen (Doișpe oameni răi), Once Upon A Time
In The West (A fost odată în vest), Death Wish
(Ultima dorință) și Hard Times (Luptătorul din New
Orleans).
■
Traducere realizată de
Lucia Neiescu
Erată
în prezentarea poetului american Paul
Lowry, din Tribuna nr. 25, p. 24, primul paragraf
se va citi: “Paul Lowry s-a născut în 1948 în
Union, Carolina de Sud, SUA, într-o familie de
muncitori din industria textilă. Strămoșii săi au
emigrat în America în 1720 din Irlanda, unde
veniseră, în 1690, din Scoția. Rădăcinile sale
sunt de origine celtică.”
22
-1 TRIBUNA» nr. 27 » 16-31 octombrie 2003 j
1 alonul defavorizatului
Binoclul, pocnitoarea
și regele supărat erotic
■	Mihai Dragolea
ntr-o amiază de soare blând, mă preumblam și
eu prin centrul aglomerat al urbei, la loc central,
cu sumedenie de oameni de afaceri dotați cu
telefoane mobile, grăbiți, concentrați, care ascul-
tând, care vorbind la telefoanele încinse de atâta
utilizare, chiar și pe trecerea de pietoni. Nu lipseau
nici trecătorii ceva mai degajați, căscând gura mare
la vitrine, comentând ceea ce se vede la luciul lor;
cupluri și grupuri de tineri veseli, povestind cu evi-
dentă plăcere. Pe marginea trotuarului, din loc în
loc, femei bătrâne, gata să vândă și ele flori de
câmp, strânse în buchete mici, niște buchete înzes-
trate cu o duioșie și un farmec intruvabile la fal-
nicele exemplare vândute pe tarabe special amena-
jate, strânse sub învelitori de-a dreptul sofisticate.
Prin zarva generală apar și individualități marcante,
purtătoare și vânzătoare de lucruri mai puțin
obișnuite: vreo doi-trei țigani oferă binocluri,
prețul exprimat la simpla întrebare este de 700.000
mii lei, dacă te oprești și cercetezi obiectul, prețul
scade până la 500.000 mii lei; se învârte printre
trecători și un fecior de 10-12 ani, tapetat pur și
simplu cu umerașe și linguri de lemn, cu dimensi-
unile variabile; într-o mână deține și o pocnitoare,
tot de lemn, model vechi, ancestral de-a binelea, la
numai 30.000 mii lei, funcționează impecabil,
zbârnâie de mama focului. Diferența de preț dintre
cele două obiecte e considerabilă, dar nu e numai
una de preț: ce dracu să mai vezi special cu un bi-
noclu, totul se petrece acum la vedere; alcovul e un
soi de maidam care apare fotografiat pe mai toate
paginile revistelor și ziarelor înconjurătoare, ceea ce
nu trebuie văzut, nu iese la iveală prin mânuirea
unui binoclu; cu pocnitoarea lucrurile se prezintă
altfel: în primul rând contează și uimește faptul că
este confecționată numai și numai din lemn, nimic
altceva; apoi, e remarcabil efectul pe care îl pro-
duce, ea poate irita, poate amuza, poate chiar speria.
Cu tot aerul ei vetust, străvechea pocnitoare este
mai caldă, mai umană, mai apropiată decât un bi-
noclu. Pot demonstra diferența de calități, de vir-
tuți, cu un exemplu: scrie la gazetă că e greu și cu
regii „La mai puțin de o săptămânădupă ce °i-a ales ne-
vasta cu numărul 11 dintre miile de tinere din Swasiland
Virgil Salanțiu
Pe Cri°ul Negru
°i după ce a fost pus într-o situație jenantă de publicarea
unoe informații potrivit cărora soția cu numărul 5 l-ar fi
înșelat cu un sud-african mult mai tânăr, regele Mswati
III (33 de ani) °i-a luat, Joi, nevasta cu numărul 12.
Fericita mireasă este Nomonde Fihlawas, de 18 ani, care a
fost încoronată, luna trecută, regina concursului Miss
Swasiland* Acum, ce contează că omul îl poate
urmări pe regele poligam lecuindu-și tristețea după
trădarea nevestei cu numărul 5 cu nurii nevestei cu
numărul 12, bucuriile legale nu pot fi prea mult
diferite de cele încercate cu plutonul deja existent,
mare lucru deosebit n-ar dezvălui utilizarea unui
binoclu. Pe când, așa, din senin, pe neașteptate,
rotirea veselă a unei pocnitori ar putea produce
reacții surprinzătoare, cine știe cum ar reacționa și
regele, și nevasta proaspătă din dotare..
■
fleledependența
De vânzare
■	Monica Gheț
totul, de la brînză pînă la creier -
ecel necomestibil (dar mai știi?). Se
vinde produsul funcțiilor avansate
ale creierului, avînd aceeași căutare pe piață ca
piesele industriei grele de fabricație locală. Cine
se crede scutit de apelativul “proletar”, bine înfo-
folit în diplome, titluri, premii ș.cl. poate uită, ori
nu-i convine se i se reamintească denumirea cla-
sicizant înnobilată de istorie și “lunga tradiție de
luptă” a vechiului “barbarism”: proletar: respectiv
omul a cărui forță de muncă e cumpărată de
altcineva suficient de convins de profitul
investiției sale. E omul “exploatat”, așadar, cel ce
doar își duce traiul, nu-l trăiește, fiindcă nu este
el “profitorul” priceperii sale (al forței de muncă),
ci altul, hoțomanul de “patron”, de boutique sau
de minister, de teritoriu, nu mai contează. Nici
o subtilitate a științelor socio-umane nu-l dizlocă
pe marele sau micul “patron” din febrilitatea
socotelilor. Dar ce e rău în faptul că unii se
îmbogățesc, au iscusința de a profita de pe urma
“sudorii frunții” altora, sudoare a frunții ce tot
mai rar de la brațe purcede și tot mai des din
tresărirea creierului unor trupuri în explozie
numerică la așezarea pe scaune? Nimeni nu ne
oprește să avem curaj și inițiativă, chiar dacă se
zvonește azi, în tăvălugul globalizării, că cine
susține și aplică formula umanistă “omul e
stăpînul vieții sale”, nu știe ce vorbește. Dar nu e
grav, nici finanțiștii nu prea știu ce vorbesc. și
adeseori par a nu fi convinși nici de ceea ce gîn-
desc atunci cînd muncesc.
Deschideți orice pagină de ziar la Mica publici-
tate , rubrica vînzări și vezi găsi coloane inter-
minabile ale ofertei înfruntînd cîteva timide
pătrățele rezervate cererii. Concluzia se impune de
la sine: e totul de vînzare, dar cine mai cumpără
ce? Ei bine, o singură marfa n-are limite de preț:
imaginea. Deși o afli pretutindeni, e tot mai solici-
tată. Unii își vînd imaginea cu succes, dar profitul
e mai mare cu imaginea altora - de regulă, cea
negativă. Astfel, e înghesuială la machiori și
machieuze, la tratamentele și farmecele de avanta-
jat imagini ale Imaginii. Așa cum pe vremuri, prag-
matismul te obliga să-ți cumperi bătrîni dacă nu-i
aveai, astăzi, în plin cult al eternei tinereți, trebuie
să-ți asiguri imaginea: din gras în suplu, din obosit
în entuziast perpetuu, din pungaș în individ
onorabil - de se poate și cu funcții, din prost în
deștept, din mîrlan în “om de lume”, din șmecher
în partener de afaceri, din lup în miel, din țoapă în
personalitate, din locatar la bloc în proprietar de
vile, din votantul unei Legi în votantul alteia în
folosul cîtorva, etc. Nici un efort nu trebuie pre-
cupețit, nici un efort nu e prea mare cînd ai de
cîștigat imaginea credibilității. Iar “credibilitatea”
odată obținută, cînd ai fost acceptat în clubul select
al miruiților, să vină taraf și chef să fie! Asta pînă ce
muzica și ciozvîrtele chermezei stîrnesc “haita”
flămîndă. Atunci operațiunea e reluată, cresc pro-
gramele de divertisment cu premii, pe toate audio-
video-canalele, pe site-urile net explodează oferte
tentante, anesteziante împreună cu imagini ale
nenorocirii altora, mereu ale altora. Dar printre
toate acestea, în pofida bunei regii de transmisie, a
machiajului abundent, se strecoară aidoma bălă-
riilor în culturi, perii albi și ridurile spiritului critic
- foarte temut și detestat fiindcă dă semnalul drep-
tului la viață și nu doar la supraviețuire al celorlalți.
Iar unde e drept nu încape tocmeală. Cel puțin o
vreme.
■
-1 TRIBUNA» nr. 27 » 16-31 octombrie 2003 |-
23
Sumar
Opinii
Ion Ghercioiu: Noua Constituție a României • 2
Editorial
Alexandru Vlad: Caravelele lui Antunes s-au oprit la
Neptun • 3
Carte
Titu Popescu: Singularizarea creatoare • 4
Valentin Tașcu: Portret de grup
cu Laurențiu Ulici • 5
Dorin Mureșan: Poeme religioase • 5
premiul Nobel pentru literatură___________
Vugil Stanciu: Un Nobel pentru Africa de Sud • 6
Comemorare
Mircea Muthu: „Stampe de sărbătoare" • 7
proză_____________________________________
Radu Țuculescu: Iapa Ema și corespondența • 8
Bogdan Ulmu: File dintr-un jurnal teatral • 9
femember
Lionel D. Roșca: Radu Tudoran.
Toate pânzele sus! (2) *10
Arhiva____________________________________
Epistolar inedit: Aurel Dumitrașcu - Gheorghe
Azap (I) -12
poezia____________________________________
Daniel Moșoiu *14
Interviu
Dumitru Covalciuc *15
atitudini
Ovidiu Pecican: Valea Vaserului *17
muzică____________________________________
Okg Ga raz: Toamna muzicală la Cluj • 18
arte
Virgil Salanțiu *19
Livius George IleatNen^ lipsă • 24
film______________ _______________________
loan-Pavel Azap: Chicago • 20
jflash-meridian___________________________
Sorin T. Știfan *21
Corespondență din SUA
Paul Lowry: A fost o dată ca niciodată în vest • 22
Salonul defavorizatului
Mihai Dragolea: Binoclul, pocnitoarea și regele
supărat erotic • 23
teledependența
Monica Gheț: De vânzare • 23
Abonamente
Cu RIDICARE DE LA REDACȚIE:
60.000 lei - trimestru
120.000 lei - semestru
240.000 lei - un an
CU EXPEDIERE LA DOMICILIU:
90.000 lei - trimestru
180.000 lei - semestru
360.000 lei - un an
Persoanele interesate sunt rugate să achite
suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să
o expedieze prin mandat poștal la adresa:
Revista de Cultură Tribuna, cont nr.
5010.9575592 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Arte______________________________________
Veriga lipsă
■	Livius George Ilea
Nesusținute de coerența unui program
special, după 1989, tentativele de recu-
perare a reperelor valide, fundamentale,
oferite de climatul de un dinamism fără prece-
dent al vieții artistice românești interbelice s-au
stins treptat materializându-se, cu câteva excepții
notabile, sporadic și aleatoriu sau prin simple,
conjuncturale declarații de intenții.
Extinzându-și aria de cercetare a publicațiilor
românești preocupate de artă*, a personalităților
implicate în consemnarea și evaluarea
fenomenelor artistice autohtone până în jurul
anilor 1900, Rodica Pascu își orientează investi-
gația preliminară înspre descoperirea filiațiilor și
precursorilor cronicii și criticii de artă interbelice.
Reviste precum “Contemporanul”,
“Sămănătorul”, “Luceafărul” sau “Literatorul”,
intrate în conștiința publică prin prisma istoriei
literaturii sunt amintite aici pentru spațiul pe
care-l acordau începând cu primele lor numere
cronicii de artă, menționându-se și modul lor de
prezentare grafică în raport cu tendințele lor ide-
ologice declarate.
Contribuția teoretică este amintită printr-un
prim manifest, legat de numele lui Șt. Luchian,
intitulat “Sciziunea artistică”, inclus ulterior în
programul societății “Ileana“ (1897-99), care avea
drept subtitlu un modern deziderat cultural:
“Societate pentru Răspândirea Gustului Artistic
în România”. Este enunțat aici și refuzul partici-
panților de a se autoproclama “campionii unei
arte noi”, o problemă care ulterior va preocupa și
critica de artă interbelică atunci când se va referi
la “Școli”.
Încercarea de contura statutul, rolul și impor-
tanța criticului prin prismă istorică prilejuiește
autoarei prezentarea unor personalități ale timpu-
lui implicate nemijlocit în reflectarea fenomenu-
lui artistic, a tipului de critică practicat, “impre-
sionist” sau profesionist.
Sunt amintiți Tudor Arghezi, Francisc Șirato,
N. N. Tonitza, Ștefan Nenițescu - autor al unei
interesante “Istorii a artei ca filozofie a isto-
riei”(1925), Aurel D. Broșteanu sau Jacques
Lassaigne (care constată lipsa unui statut bine
determinat al criticului de artă). Este citată opinia
de dată recentă a lui A. Pleșu, care fără a lua în
considerare datele obiective privind firavele ten-
tative de “implementare” științifică a studiilor de
istoria și teoria artei în epocă, deplânge lipsa unui
aparat terminologic specific care face spectacolul
intelectual oferit de critica de artă interbelică
“mult mai palid, mai arbitrar, mai inconsecvent”.
O încercare de clasificare a cronicarilor de artă
este întreprinsă pe baza apartenenței acestora la
un grup profesional sau de interese: cronicari-
artiști, literați, cadre didactice sau colecționari.
Disputele tradiționalism versus modernism
sunt purtate în cadrul înfăptuirii României mo-
derne. Specificul național este prezentat cu dis-
tincția făcută de L. Blaga între etnic și național
(identificabil “prin ritmul lăuntric, prin felul cum
tâlcuiește o realitate, prin adânca afirmare sau
tăgăduire a unor valori și prin ocolirea altora“).
“Noul Clasicism” este pus în contextul
tradiției, artei populare și artei religioase de sursă
bizantină, numind și artiști transilvăneni con-
generi: Tasso Marchini, Sabin Popp, Sandor
Szolnay, Letiția Munteanu, Hans Eder, Sandor
Ziffer, Eugen Pascu ș.a., constituindu-se de fapt
ca o reacție împotriva disoluției formei plastice și
a subiectivismului exacerbat manifestat de
mișcarea de avangardă.
Rodul unei ample munci de documentare,
prezentările publicațiilor “Revistei Fundației
Regale”, “Arta și Tehnica Grafică” sau a efe-
merelor reviste de avangardă reconstituie par-
fumul și culoarea unei epoci în care, în pofida
carențelor terminologice, problemele artei
au fost dezbătute cu cea mai mare seriozitate,
în consonanță și sincrone cu dezbaterile purtate
în marile centre artistice europene. Analizând
discursul vizual în publicațiile de avangardă,
autoarea descoperă clivaje între discursul teoretic
și vizual al acestora, oscilațiile între polii
tradiționaliști și moderniști efectuându-se cu
moderație, sub semnul echilibrului și fără
excluderi reciproce. Discursul tranșant,
extremist al avangardei are în aceste circumstanțe
o slabă aderență la artiștii vremii și cu atât mai
puțin la publicul larg sau la criticii și cronicarii
specializați.
Fără a avea pretenția de a epuiza sursele
primare ale studiului întreprins, Rodica Pascu
realizează structura unei posibile istorii a
fenomenului artistic interbelic. Catalogarea
personalităților implicate și a opiniilor acestora,
preocuparea pentru calitatea discursului vizual
promovat și sublinierea temelor principale
reflectate și dezbătute în publicațiile timpului
recomandă această carte drept o sursă documen-
tară extrem de utilă pentru cercetătorii în dome-
niu. Publicului larg i se oferă șansa unei lecturi
agreabile și instructive, prilejul de a avea revelația
unor ascunse linii de forță care străbat spațiul
artistic românesc modern în căutarea unui
model identitar ideal și reclamându-și vocația
universalității.
■
Notă:
* Pascu, Rodica, Publicistica de artă interbelică, Timișoara,
Editura Marineasa, 2002
24
-1 TRIBUNA» nr. 27 ♦ 16-31 octombrie 2003 |-