serie nouă • anul II • nr. 26 • 1-15 octombrie 2003 • 10.000 lei
RIBUNA
revistă de cultură
Apare sub egida Consiliului Județean Cluj
Andrei Marga
Ruggero Maggi
Chaotic Eye 2000
Familia în tranziție
tradiționalism și
MODERNITATE TÂRZIE
Valentina și Aurel
Bumbaș-Voroboi
Petru Iluț
Ciprian Lupșe
Ovidian Pecican
Maria Roth
Tribuna
Director fondator:
Ican Slavici (1884)
Revista apare bilunar, cu sprijinul
Centrului de Studii Transilvane Cluj
și al Ministerului Culturii și Cultelor .
Consiliul consultativ
AL REDACȚIEI TRIBUNA
Diana Adamek
Mihai Bârbulescu
Mircea Borcieâ
Aurel Codoban
Victor R. Constantinescu
Ion Cristofor
CĂLIN FELEZEU
Monica Gheț
Ion Mureș an
Mircea Muthu
Ican-Aurel Pop
Ion Pop
Pavel Pușcaș
Ioan S bărci u
Alexandru Vlad
Redacția
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan- Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Edith Fogarasi
Redacția și administrația:
3400 Cluj, Str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264] 59.14.97
E-mail: cst@easynet.ro
ISSN 1223-8546
Cpnsemnări_______________________________
Pietrele verii
O poveste nemaiauzita, în care e regăsit un scriitor considerat pierdut,
e citită o carte care zăcuse treizeci de ani pe raft °i un producător de
publicitate devine cineast cu adevărat.
■ Alexandru Vlad
u mai citesc de multă vreme lucruri
interesante în ziare. Citesc, desigur,
despre lucruri neobișnuite, despre cazuri
aberante, despre incidente care depășesc imagi-
nația, dar nu despre lucruri care să-mi spună ceva
dincolo de surpriza din titlu sau din primele rân-
duri, cele scrise cu litere ceva mai îngroșate. Și
totuși s-a întâmplat, mai zilele trecute, să dau
peste un material pe care l-am citit de două ori,
deși nu era un text foarte scurt. E adevărat că nu
e vorba de orice ziar, oricum nu din cele care au
pătruns în rutina mea zilnică, ci era vorba de un
The Observer din 3 august 2003. După ce am aflat
care sunt necazurile guvernului britanic și ale
primului ministru Blair după intervenția din Irak,
despre scandalurile provocate de sinuciderea unui
înalt funcționar și vechea obsesie a spionajului la
englezi, despre faptul că aviatorul Lindbergh a
mai avut la bătrânețe o familie secretă în
Germania, după ce am aflat că automobilele vor
avea în curând un fel de cutie neagră prin care l-i
se va monitoriza viteza prin satelit, că imigranții
vor fi deparazitați, după toate acestea și multe
altele ajung la pagina de “Arte” și citesc despre un
scriitor pierdut și regăsit. Nici pe departe nu era
vorba de rubrica de dispariții de persoane.
Dispăruse un autor din atenția criticii și citito-
rilor, a dispărut chiar și din ochii lumii, ca apoi la
un moment dat să se declanșeze o căutare formi-
dabilă, să apară un film despre această căutare și
filmul să declanșeze revenirea în atenția publicu-
lui și editorilor a singurei cărți scrise de acest
autor, cândva demult. În 1972, mai precis.
Autorul se numește Dow Mossman, iar titlul
cărții este The Stones of Summer (Pietrele verii) și
pun pariu că n-ați auzit niciodată despre ea. Nici
eu n-am auzit în 1972 și n-aș fi auzit nici astăzi
dacă nu citeam într-un ziar care mi-a căzut în
mână din întâmplare mai degrabă.
Există romane pe care le-ai cumpărat cu ani în
urmă și încă mai zac pe raftul bibliotecii fără să
le-ajungă rândul să fie citite? Sigur că există. Ai
încercat în primele zile, dar niciodată n-ai reușit
să treci de primele pagini. Îi mai zărești uneori
coperta și ai un sentiment de vinovăție. Îl mai
deschizi într-o noapte de insomnie și apoi îl
abandonezi iar, de data aceasta pentru multă
vreme. Alegi alte romane, alte cărți, dar momen-
tul acesteia pare a nu veni niciodată. Viața e prea
scurtă și cartea aceea pare a fi prea lungă. Ea
rămâne lângă alte cărți pe care nu le-ai terminat,
sau probabil nu le-ai început. Și aș mai putea
spune multe despre condiția cărții pe care n-am
deschis-o, dar continuă să-mi stea sub ochi și să-
și câștige în viața mea locul ei de carte necitită dar
familiară. Până într-o zi, când pleci undeva cu
trenul, mergi la țară în sezon ploios sau te
internezi în spital, și nici o altă carte nu e la
îndemână. O iei pe asta.
Exact așa s-a întâmplat cu Pietrele verii. La
treizeci de ani după ce o achiziționase, d-l Mark
Moskowitz - producător de film, ia cartea cu el
într-o călătorie. Și, în lipsă de altceva, o citește. A
fost atât de răsplătit. Proza aceasta bogată și lirică
îi stârnește entuziasmul, iar faptul că nu mai
auzise nimic despre autor nu putea fi altceva
decât propria neglijență. Verifică pe internet și
constată că autorul n-a mai scris niciodată o a
doua carte, iar Pietrele verii nu se mai tipărea, fiind
oferite doar câteva exemplare din vechea ediție,
de către anticari. Moskowitz le cumpără pe toate.
Singurul material despre carte rămăsese acea
cronică din New York Times, la apariție, în care
criticul spunea că o asemenea realizare pentru un
debutant era un lucru înspăimântător, pentru că
autorul s-ar putea să rămână pentru totdeauna
handicapat de forța și inteligența acestei prime
cărți.
Intrigat până la obsesie, Moskowitz se
hotărăște să facă un film despre căutarea autoru-
lui. Și i-a luat mai mult de doi ani și o mulțime
de bani ca să realizeze filmul Cititorul în pietre care
a devenit aproape imediat un clasic în America și
care se pregătește și de o carieră europeană. Pe
urmă, mai trebuie adăugat că din cauza filmului
cartea a ajuns din nou în atenția editorilor,
autorul revine în actualitate după trei decenii în
care făcuse de toate și numai la o astfel de
întorsătură probabil că nu se aștepta. Scriitorii
americani i-au prezentat omagii, exemplarele din
prima ediție au început să se vândă cu nu mai
puțin de 12.000 de dolari bucata la licitațiile de pe
internet, autorul este invitatul lui Bernard
Tavernier care insistă ca romanul să fie neapărat
tradus și în franțuzește. Aproape ca în basme.
Imediat după apariția cărții Dow Mossman a
trecut printr-o criză nervoasă care l-a plimbat
prin câteva instituții psihiatrice, cartea lui a fost
curând uitată și asta la lăsat “pe jantă” cum se
exprimă el, apoi a fost uitat însuși autorul care a
ajuns să lucre cu ziua, muncă fizică, ca apoi să se
califice sudor. Mulți scriitori americani au avut o
astfel de biografie până să ajungă să scrie o carte
care să-i facă celebrii. Dar de data aceasta
lucrurile au fost mai degrabă pe dos.
Filmul, se pare, nu se mărginește la a releva
căutarea unui personaj. Atrage atenția asupra
forței magice și recuperatoare a prozei. Ne arată
și cum această putere, atât de antrenantă și inspi-
rațională pentru cititor, poate distruge scriitorul.
La început urmele duc aiurea și spectatorul este
prins în această căutare, nu neapărat după un
scriitor dispărut sau după cărți pierdute, ci
descoperă în sine cititorul eluziv care-și caută
autorul menit. Se transformă astfel într-o
metaforă vitală. Mai ales că autorul filmului, el
însuși făcuse până atunci filmulețe publicitare
pentru politicieni, și cu această ocazie și-a găsit și
el libertatea. Acum îl protejează pe autor, moni-
torizând în același timp revenirea acestuia în
popularitate. Despre care, însă, nu-și fac foarte
multe iluzii. “Trebuie să te hotărăști ce anume
spui oamenilor în aceste cincisprezece minute de
celebritate” - i-a spus el eroului său. Și astfel un
scriitor care a încercat să fie perfect a fost readus
în actualitate de către cititorul său perfect. Un
adevărsat mister cum funcționează uneori
lucrurile, cum ajung ele din trecut în prezent,
cum ajung ele până la noi.
Pentru că altfel de ce am pus eu mâna și am
citit un ziar vechi?
■
2
-1 TRIBUNA ♦ nr. 26 ♦ 1-15 octombrie 2003 |-
Editorial
Amorotica! Amarotica!
(Căsătoria, un rău necesar... dar pentru cine?)
■ Oana Pughineanu
De la Dante (și de la provensali) încolo,
‘erezia’ de a poetiza mântuirea prin intro-
ducerea figurii feminine a făcut, cu tim-
pul, ca fiecare bărbat să dispună la domiciliu de
propria lui “mântuitoare”, transcendentă prin
înălțimea la care Doamna era ridicată, dar și ‘ima-
nentă’ la nevoie. Trebuie să recunoaștem că e o
‘erezie’ de care toate ‘doamnele Bovary’ s-au lăsat
fermecate constant. E drept că mult timp nici nu
puteau face altceva, dar de curând Beatricele și
Isoldele s-au săturat să fie păstrătoarele focului
sacru de la cuptor și s-au organizat în ONG-uri,
grupări, sindicate etc. Invidia de falus sau orice
impuls revoluționar le-o fi mânat și-a descoperit
brusc puterea subversivă, o subversivitate care
cere în mod paradoxal “egalitate”. Și în toată lupta
asta pentru recunoaștere (pentru că nici nu mai
poate fi vorba de cunoaștere) ‘iubirea’ și ‘familia’
se zbat pe patul de moarte primind mereu
medicamentul dulceag al manualelor de comuni-
care ‘de gen’ sau al emisiunilor cu un rating inex-
plicabil de mare... la fel ca și titlul: “De 3 ori
femeie” (o fi vorba de calitate sau de cantitate? Și
oricare ar fi... ar trebui să ne speriem?). Ca în
orice fenomen modern și postmodern întrebările
ontologice de tipul “ce (există)?” sunt înlocuite
de întrebări ‘gnoseologice’ de tipul “cum?”:
“Cum să te cerți ca să nu-ți strici relația”, “Cum
să prelungești un orgasm”, “Cum să te comporți
cu personalitățile dificile” etc. Estetica e asaltată
de tehnică iar intimitatea se vede mereu obligată
să negocieze drepturile la plăcere. Peste toate
astea planează sloganuri de genul “prezervativul
fie cu tine”.
Chiar ‘optimistul’ de Jung desparte cele două
arhetipuri pe care pare să nu le poată uni nimic
decât temporarul joc iluzoriu al dragostei.
Arhetipuri care se destramă văzând cu ochii: băr-
bați care nu mai vor să fie eroi, femei care se
dezic în mod rușinos de marele lor atribut,
maternitatea, devenită un mit printre altele, un
mit “demascat” în fiecare zi la știrile de la ora
cinci. Personal, nu pot să uit povestea copilului,
mort “accidental” dar îngropat “premeditat” sub
stratul de roșii. Poetul se înșelase: “Pământul e
verde ca o ... roșie” nu ca o portocală.
Dar să revenim la familie. Nici nu mai știi
dacă problemele familiei pot fi ‘sexuale’.
Infidelitatea e semnul incompatibilității și al plic-
tiselii, nu al relei voințe. Secolul vitezei nu e spe-
cializat în proiecte pe termen lung. Soții și soțiile
expiră aproape la fel de repede ca generațiile de
calculatoare. Sunt deja mulți tineri care se pot
mândri cu o relație de durată doar cu - pe cât de
apetisanta, pe atât de virtuala - Lara Croft. În
plus, femeile au descoperit că au și ele ‘fantezii’.
Poate în asta constă “furia” cu care unele discur-
suri feministe explodează: nu faptul că bărbatul a
acaparat lumea lui “a face”, ci și pe cea a lui
“dori”, “a imagina”. Bărbatul ca “dumnezeu” al
familiei făcea ca nu de mult și gândul la adulter să
pară o încălcare gravă a bunului simț. Freud o
spune clar: tabuurile înscrise în comportament
sunt cauza nevrozelor feminine.
Să spunem însă că libertatea sexuală aduce
schimbări radicale. Totuși femeile mai au de
depășit o capcană. Chiar dacă sunt libere să
schimbe partenerii, ceea ce caută ele e tot “jumă-
tatea”. Trebuie să o recunoaștem. Marea majori-
tate a femeilor sunt fermecate în continuare de
același discurs telenovelistic, numit pe bună drep-
tate “abureală”. Emanciparea (când vine vorba de
mase) e din nou un cuvânt gol. Aceeași dul-
cegărie se insinuă în discursurile îndrăgostiților,
chiar dacă sunt îndrumați de “sfaturi” în genul
serialelor “Sex in the city”. Apar în plus pantofii
Prada, rochiile Gucci și nelipsitele lumânări de la
cinele romantice, bonusul pentru telespectator
fiind relativele lecții de ‘anatomie și fiziologie’. O
bună comunicare de gen s-ar lăsa păgubașă din
start, recunoscând că bărbații (câți au mai rămas)
iubesc regulile, iar femeile (câte au mai rămas)
iubesc fantasmele. Sau, mai bine spus, bărbații
iubesc sentimentul de a crea reguli, fie ele arbi-
trare. Poezia pe care femeile o gustă ‘pierzându-și
capul’ e cea mai bună mărturie. Toți marii poeți
aveau un “program” și se chinuiau într-un “labo-
rator”, chiar și atunci când cântau inefabilul femi-
nin. Femeile s-au lăsat într-adevăr fermecate de
această ‘muzică’ dar au descoperit întotdeauna,
mai devreme sau mai târziu, că nici un bărbat nu
se comportă conform iluziilor lor despre
dragoste. Flaubert descoperea în strădania lui de a
scrie o carte “făcută din nimic”, tocmai acest
mecanism al dorinței: indestructibil și coroziv în
același timp. Dar fantasmelor feminine li se
adaugă obsesiile masculine care atașează la orice o
finalitate. Frumusețea unei flori de câmp nu
poate fi admirată decât în vaza de acasă. Simțul
proprietății înainte de toate! Proprietăți peste tot,
chiar și peste fantasme. Dacă Werther și-ar fi dat
seama de asata... E o limită fină între a face
declarații de dragoste și a te intoxica (sau a intoxi-
ca pe alții) cu ele.
Aceeași dragoste pentru reguli și proprietăți
făcea din căsătorie o “instituție stabilă”, care acum
speră să devină o “negociere”. Bărbatul și femeia
înconjurați din toate părțile de imagini apetisante
(Mary Bloom a ‘pozat’ deja în toate revistele
deșuchiate) stau asemeni unor copii în fața vi-
trinei cu dulciuri. “Dacă-mi dai un sărut îți
Ruggero Maggi
cumpăr prăjitura cea mai mare”. Nu se mai
privesc unul pe altul, ci stau cu ochii ațintiți la
“prăjitura” pe care ar putea-o obține, cu puțin
noroc... “în același timp”. Un Septimius Smith
care se logodește din panica de a nu mai simți nimic,
pare în zilele noastre un ‘romantic’. Ne și închi-
puim noile drame conjugale, în care soția nu-și
mai dojenește soțul pentru că e neglijent cu copiii
(care copii?) ci pentru că nu se ridică la înălțimea
așteptărilor. Și la urma urmelor poți să-i con-
damni? Să nu uităm că această mare ‘iubire’ a
așteptat 12 secole să fie inventată. Nici până acum
nu se știe dacă este o artificialitate găunoasă sau e
o fericită justificare estetică a trieb -ului (drive -ului)
căruia bărbatul și femeia îi cad pradă. Tumultosul
Goethe care provocase ‘din greșeală’ în tinerețe
un val de sinucideri remarca la o vârstă mai coap-
tă în Poezie °i adevăr că “nimic nu pricinuiește în
mai mare măsură plictisul de viață decât repetarea
iubirii. Prima dragoste e socotită pe drept cuvânt
ca singura adevărată; căci a doua, prin însuși fap-
tul că e a doua, și-a pierdut sensul ei suprem. [...]
Detașarea trăirii senzoriale de cea morală, o se-
gregație care în lumea cultivată, extrem de com-
plexă, despică simțirea în iubire și dorință, duce și
aici la un exces care nu poate avea urmări bune”.
Dacă ‘clasicul’ Goethe, admirator declarat al
“acțiunii” nu știa ce vorbește, nimeni nu știe.
Oricum, soluții există: pentru suspicioși,
timizi sau simpli indivizi lipsiți de experiență sau
succes. Cele românești, unele mai originale decât
altele. “Văcuțele” și “miorițele” gonfalbile cărora
“gura nu le mai tace”, anunță de data asta nu un
omor, ci o “mică moarte” acompaniată de behăi-
turile pasionale... atâta timp cât ține bateria. O
nouă variantă feminină care nu ocupă mult loc,
nu ‘o doare’ niciodată capul, se ‘desumflă’ doar la
comandă, nu vorbește neîntrebată și e întotdeau-
na devreme acasă.
Cine știe, poate nu sunt departe vremurile în
care suferințele din dragoste vor fi la fel de
demodate ca Balzac pentru avangardiști.
■
Timbru de artist
-1 TRIBUNA ♦ nr. 26 ♦ 1-15 octombrie 2003 |-
3
jartea
O exegeză Rebreanu
■ Ion M. Mihai
SĂLUC Horvat
Liviu Rebreanu - Ion - universul uman
Editura Dacia
Deși apărut în 1920, fascinația pentru primul
roman românesc modern - „Ion“ de Liviu
Rebreanu - nu s-a estompat încă, acesta
interesând și astăzi atât pe cititori cât și critica lite-
rară. Chiar dacă „Ion“ aparține modelului de ro-
man „narativ obiectivat “, așa cum îl clasifică scriito-
rul Gh. Glodeanu în „Poetica romanului românesc“,
model considerat astăzi vetust și substituit cu cel
„narativ experimental“, pentru că scriitorul - „aseme-
nea unui demiurg“ - creează iluzia vieții obiective și
toate personajele romanului asemănătoare cu cele
din contingent, dirijându-le gândurile și faptele
precum un prestidigitator marionetele, acest tip de
roman încă place unei mari categorii de cititori.
Faptul este explicabil și fiindcă, în ciuda trecerii
timpului, „Ion“ rămâne o paradigmă a romanului
românesc modern, a cărui acțiune și ale cărui per-
sonaje au făcut, ca și romanele lui Balzac, adevărată
„concurență stării civile“, cum se obișnuia să se spună.
Poate tocmai de aceea, în cartea sa „Liviu Rebreanu
- ION - universul umarf, apărută recent (aprilie
2003), la Editura „Dacia “, domnul Săluc Horvat
își propune - deși n-o spune - să facă o nouă
exegeză a acestui roman. Existând deja foarte
multe studii pe tema dată, autorul nu face
descoperiri spectaculoase, dar reușește să sinte-
tizeze și să ordoneze cele spuse până în prezent,
insinuându-și printre ele propriile-i puncte de
vedere, interesante, care completează tabloul
receptării acestui „canon “ al romanului tradițional
românesc. Cartea în discuție, cu un ,cuvânt înainte*
scris de Gh. Glodeanu, este structurată pe două
capitole importante: I - Preliminarii la o posibilă
poetică a romanului „Ion“ și II - „Universul uman “,
cu trei subtitluri: a) „Glasul pământului, Glasul
iubiri?, b) „Intelectualitatea satulu?, c) „Lumea
satului “. Desigur că primul capitol este cel mai sub-
stanțial, acolo decriptându-se creuzetul și tehnica
în care s-a născut romanul cu toată referențialitatea
și autoreferențialitatea acestuia. Pentru a înțelege
bine atât epica romanului cât și atmosfera în care
se desfășoară acțiunea trebuie, neapărat, să te
transpui în atmosfera timpului de atunci, să
cunoști psihologia satului românesc dintre
războaie, relațiile dintre oameni, dintre ei și
Administrație, legile și morala vremii. A judeca va-
loarea cărții pornind de la realitățile de astăzi când
viața rurală și a indivizilor de la țară au fost perver-
tite de o ideologie politică ce a distrus simțul de
proprietate, dragostea de pământ, sănătoasa morală
țărănească de respect și dreptate, înlocuindu-le mai
peste tot cu fățărnicia, lenea, înșelătoria, specula,
parvenitismul etc., s-ar pierde complet sensul și
conotațiile acesteia. Conștient de capcana în care ar
cădea, autorul refuză să facă astfel de aprecieri, el
preferând să citeze caracterizările criticilor avizați
făcute anterior. După ce se fac referiri pertinente la
geneza acestuia, în carte este redat ecoul pe care l-a
avut apariția romanului în critica vremii cât și în
opinia publică, subliniindu-se prevalența aprecie-
rilor pozitive făcute în special de marii critici ai
timpului - Eugen Lovinescu și Mihail
Dragomirescu - față de cele negative care au fost
puține, conjuncturale și nerelevante. Fixarea defi-
nitivă în mentalul cititorilor a „romanului setei de
pământ “ a fost determinată, fără rezerve, de criticii
din a treia generație postmaioresciană - Pompiliu
Constantinescu, Tudor Vianu, Șerban Cioculescu
(Șerban cel rău?) Perpessicius, George Călinescu.
Principalii critici contemporani nouă: - Nicolae
Manolescu, Lucian Raicu, Mircea Zaciu, Al. Sasu,
Gh. Glodeanu și în mod special Nicolae Gheran -
au reluat analiza acestui roman și i-au descoperit
noi valențe, plasându-l și ei în topul listei romanu-
lui românesc modern. Sintetizând aprecierile care
s-au făcut despre acest roman, Săluc Horvat
ajunge la concluzia că el ar reprezenta drama
neîmplinirilor (p. 44), considerând ca neîmplinite
nici setea de pământ a lui „Ion“, nici dragostea lui
și nici datoria față de el însuși. Dar neîmplinită este
- constată autorul - nu numai aspirația lui „Ion“, ci
și a altor personaje ca Ana - soția lui, George - soțul
adevăratei lui iubiri (Florica), Zaharia Herdelea -
învățătorul din sat, Titus Herdelea etc. Toate afir-
mațiile pe care autorul studiului le face sunt fun-
damentate cu citate, multe citate, alese cu grijă, în
spatele cărora se ascunde o muncă enormă de
informare și de studiu așa ca ele să motiveze cât
mai complet și mai exact aserțiunile făcute.
După Săluc Horvat, lupta care se dă între
„ Glasul pământului “ și „Glasul iubirii*, asemănă-
toare, spunem noi, cu cea dintre datorie și onoare
din tragedia clasică franceză, ar fi, în fond, miza
acțiunii romanului, deși la bază și predominantă
este cea dintâi, a doua fiind numai o consecință, o
cale, un mijloc de a-și realiza dezideratul ardent,
acela de a avea cât mai mult pământ. De altfel și
încadrarea acestui roman pe care autorul o face la
un moment dat, în rândul scrierilor cu temă
erotică (p. 58), pare totuși forțată pentru că
mobilul de fond al tuturor tribulațiilor sufletești
ale lui Ion este obsesia sărăciei, a pământului care
dă în plus și o anumită poziție socială în sat.
Aspecte erotice sunt comune tuturor romanelor
tradiționale, fie ele sociale, istorice, psihologice
etc., necesare pentru a dinamiza acțiunea și a face
intriga mai palpitantă, dar nu acestea le determină
și sensul. Acțiunea romanului, constată Săluc
Horvat, anvizajează viața întregului sat, a tuturor
categoriilor sociale căci, cel puțin în trecut, satul
românesc se putea privi ca un tot unitar, cu tradiții
și obiceiuri comune, cu relații strânse între oameni
și în principal, viața exterioară a tuturor sătenilor se
desfășura pe coordonate unice, toți cunoscându-și
reciproc problemele cu care se confruntau. Era
diferită, desigur, viața intimă care, normal, era
specifică fiecărei familii și fiecărui individ.
„ Țăranul “ spunea Rebreanu în „Laudă țăranului
român “, cunoscutul său discurs de recepție la
Academia Română - „este componenta de bază,
nucleul, celula inițială a poporului român, izvorul
românismului pur °i etern. Singura realitate permanentă,
inalterabilă a fost °i rămâne țăranul“. Autorul lucrării
analizate observă că toți eroii romanului lui
Rebreanu sunt oameni reprezentativi ai satului de
atunci, a căror viață era de obicei liniară, lipsită de
elemente trepidante. Dintre ei, nu lipsește preotul,
învățătorul și notarul, cunoscuta triadă a unui sat
românesc care reprezintă, determină și dirijează
viața întregii comunități. Aceasta, mai ales, în
condițiile stăpânirii austro-ungare a satelor din
Ardeal din timpul desfășurării acțiunii romanului,
o continuare a relațiilor din Evul Mediu. Se atrage
atenția asupra celor două componente ale acțiunii
romanului, mărturisite chiar de Rebreanu: ade-
Ruggero Maggi Aveam doar cinci ani, 2001
vărată, luată direct din viața satului Prislop în care
acesta își plasează acțiunea, iar a doua, pură
ficțiune construită de autor pentru a-și putea
rotunji opera, care să pară cât mai complexă, dar
mereu credibilă. Se poate spune că în roman sunt
cuprinse tot eposul și erosul caracteristice zonei
din nordul Ardealului din vremea respectivă: obi-
ceiuri, moravuri și năravuri, credințe și comporta-
mente, relații interumane între diverse categorii
sociale în ipostaze diferite, încât se creează impre-
sia de verosimilitate și de identitate cu situațiile
reale, din care o parte sunt și astăzi valabile. Făcând
o radiografie a acestei adevărate epopei a țăranului
român “, Săluc Horvat analizează și grupează după
varii criterii sociale, economice, psihice, de instru-
ire, de gen etc. toate personajele romanului care,
citând surse sigure, ar însemna nu mai puțin decât
236. Citind cartea scrisă de Săluc Horvat ai impre-
sia că citești chiar romanul, în direct. Se desprind
de aici detalii în componente, relațiile sociale ale
vremii, dar și cele familiale și interfamiliale, con-
duita morală a oamenilor cum și aspirațiile, obse-
siile, dorințele și credințele lor, toate proiectate în
jurul fenomenelor esențiale ale vieții - nașterea,
nunta, moartea - de atunci și dintotdeauna, de la
noi și de pretutindeni. În capitolul al doilea al
lucrării se face un fel de disociere a romanului în
„Romanul setei de pământ“ care îi are drept protago-
niști pe Ion al Glanetașului și pe Vasile Baciu -
tatăl Anei - și „Romanul de dragoste “ în care apar mai
multe personaje, printre care cele principale: Ion,
Ana și Florica precum și familiile acestora și cele
ale reprezentanților instituțiilor locale, iar ca per-
sonaj comun apare lumea satului în întregime.
Toți sunt prezentați ca într-un fel de dicționar cu
caracterizări sumare dar precise, care dau parcă mai
multă coerență acțiunii romanului, îl explicitează,
lămurind situațiile dubioase ori confuze din epicul
acestuia. În final, cartea are un consistent aparat
critic - referințe critice, indice alfabetic al person-
ajelor și un indice de nume care îl întregesc. E
remarcabil caracterul pragmatic pe care autorul îl
dă lucrării, acesta interesând pe toți iubitorii de
literatură, dar putând în același timp să fie utilă
populației școlărești care va găsi în ea neprețuit
instrument de lucru.
■
4
-1 TRIBUNA ♦ nr. 26 ♦ 1-15 octombrie 2003 |-
Profil_________________________________
L-am cunoscut pe profesorul
George Emilian Marica
■ Liviu Ursuțu
Profesorul George Emilian Marica s-a născut
la 1 noiembrie 1904, la Horezu. Tatăl său,
Emil, originar din Transilvania, era farma-
cist în localitate, iar mama, Elena Marinescu,
provenea din familia unui negustor localnic.
Cursurile primare le începe la București, la școala
germană lutherană, încheindu-le la pensionul
francez „Jean " din Craiova. Studiile liceale le-a
efectuat trecând prin mai multe unități școlare:
Liceul „Lahovari " din Râmnicu-Vâlcea, Liceul
Militar Mănăstirea Dealu" din Târgoviște și Liceul
„Barițiu " din Cluj, unde-și susține bacalaureatul
în 1923. Începând cu anul 1923, urmează cur-
surile Facultății de Litere și Filosofie din Cluj,
până în anul 1927, când își ea licența în filosofie,
specialitatea sociologie. În această perioadă este
numit de profesorul Virgil Bărbat bibliotecar
onorific al seminarului de sociologie, semn al
prețuirii de care s-a bucurat din partea celui care
i-a fost mentor spiritual în etapa de formare.
După un an, timp în care își va satisface stagiul
militar, George Emilian Marica, beneficiind de o
bursă a ministerului de finanțe, pleacă în 1928 la
studii în Germania. Petrece două semestre în
Berlin, unde-i audiază pe Vierkandt, Dessoir,
Liebert, Sombart. În toamna lui 1929, trece la
Universitatea din Koln, unde va rămâne până în
1932, exceptând un semestru, când, în paralel,
frecventează cursurile profesorilor Rohocker,
Curtis și Schumpeter la Universitatea din Bonn.
La Koln studiază cu Honigsheim, Hartmann și
Ziekursch, dar se apropie mai mult de L. Von
Wiese, sub îndrumarea căruia își va pegăti și
susține doctoratul. În perioada studenției, între-
pinde călătorii de documentare și cercetare în
Anglia, Franța, Austria, Olanda, Elveția și Belgia.
Se întoarce definitiv în țară în 1932. În 1937 este
numit asistent la catedra de sociologie a
Universității din Cluj, unde nu va găsi un post
corespunzător pregătirii sale. În 1936, alături de
T. Herseni, Al. Sudețeanu și Ion Lupu, ia parte la
concursul pentru ocuparea catedrei rămase
vacante în urma decesului profesorului Virgil
Bărbat, câștigător al concursului fiind desemnat
Sudețeanu. După restructurarea învățământului
din anul 1948 este încadrat ca asistent la catedra
de istorie a filosofiei antice și medievale. În 1950
este avansat ca șef de lucrări la Facultatea de pe-
dagogie, încredințându-i-se un curs de pedagogie.
Este comprimat cu ,persana °i catedra" din
învățământul superior în 1954, fiind angajat la
Biblioteca Filialei din Cluj a Academiei Române.
La 1 decembrie 1955, va ocupa un post de
cercetător științific la biblioteca aceleiași instituții,
post care, în 1959 va fi transformat în bibliograf
șef de serviciu. La 1 mai 1966, ocupă, prin con-
curs, postul de cercetător științific principal, și,
apoi, în 1969, pe cel de șef de sector la secția de
filosofie și psihologie a Filialei Academiei din
Cluj de unde se va pensiona în 1974. Se stinge
din viață la 1 martie 1982.1
A fost căsătorit cu doamna Alice Marinescu,
absolventă a Facultății de Limbi Străine, secția
franceză și a Facultății de Farmacie a Universității
București, facultate urmată în vederea preluării
farmaciei din Horezu a părinților săi. A fost fina
lui Constantin Brâncuși, fiind botezată de acesta.
Nu pot uita că după venirea familiei Marica la
Cluj, doamna a fost încadrată ca farmacistă și apoi
șefa la farmacia de copii a Policlinicii I din Cluj.
Atât eu cât și alți colegi, care aveam copii mici,
am fost beneficiarii generozității sale.
Așadar profesorul George Em. Marica își des-
fășoară activitatea științifică în cadrul Bibliotecii
Filialei Academiei din Cluj de la 1 decembrie
1955 până la 1 mai 1966, în calitate de șef serviciu
la secția Arhivă istorică. La terminarea Facultății
de Istorie-Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai“
din Cluj în anul 1964, subsemnatul am fost re-
partizat, împreună cu soția mea, la această secție.
De fapt am avut cinstea și onoarea deosebită de a
fi condus de un om impecabil sub toate rapor-
turile. Ne-a învățat cultul muncii bine făcute,
seriozitatea în ceea ce trebuie să facem. L-am
admirat întotdeauna pentru modul conștient în
care s-a angajat să abordeze teme majore de so-
ciologie românească și de istoria culturii transil-
vănene. Era de o punctualitate de invidiat. Sosea
la birou la orele 7 și pleca la orele 16. Făcea o mi-
că pauză de la 10, când mergea la piață șă-și facă
cumpărăturile zilnice. Noi fiind mai tineri, întâr-
ziam de obicei, sosind pe la orele 8. Îi întâlneam
privirea mustrătoare. Însă îi admiram ritmul de
lucru. Am fost martorii elaborării unor lucrări
fundamentale: Foaia pentru minte, inimă°i literatură,
indice bibliografic și Bibliografia Bariț, lucrare pre-
dată prin anul 1980 Editurii Științifice și Enciclo -
pedice spre a fi publicată, de a cărei soartă nu se
mai știe nimic. Înșiși autorii ediției, Gheorghe
Cordoș și Traian Rotaru, mărturisesc la p. 37 că
lucrarea a fost predată spre publicare Editurii
Științifice și Enciclopedice din București și
despre a cărei soartă nu am putut afla nimic. Noi
credem că direcțiunea acestei edituri are obligația
morală să transmită moștenitorului testamentar
prof univ. dr. Gheorghe Cordoș un răspuns cât
de cât acceptabil. Oare este posibil ca o muncă de
8 ani să fie pierdută?
Profesorul a dat dovada unui stoicism demn
de invidiat. Conducerea bibliotecii i-a încredințat
prelucrarea corespondenței lui Ioan Micu Mol-
dovan, corespondență reprezentată de câteva mii
de scrisori. Pe acestea le-a ordonat pe emitenți,
le-a ștampilat, inventariat și registrat. Oala cu
smântână fiind gata pregătită i-a fost ușor apoi
unei subalterne de-ale mele să purceadă la elabo-
rarea Catalogului de acte personale ale lui Ioan Micu
Moldovan, pare-mi-se în patru volume, fără să facă
vreo mențiune că registrele scrisorilor aparțineau
Profesorului. De fapt ea nu era în premieră. La fel
a procedat și cu Catalogul corespondenței lui Timotei
Cipariu editat împreună cu marele istoric Alexan-
dru Matei, cel născut în Chiheriu de Sus de pe
Valea Gurghiului și ajuns director al Arhivelor Sta-
tului din Cluj. Registrele corespondenței cipariene,
în marea lor majoritate, au fost elaborate de mine și
soția mea în cadrul Arhivei istorice a bibliotecii aca-
demice clujene. Asta da etică profesională sau cum
este denumită mai nou deontologia profesională!
Asupra acestor raporturi, ca să nu le spunem altfel,
Profesorul nu s-a pronunțat niciodată. Probabil că
în sinea sa a detestat metoda ființelor omenești.
Nu putem să ne pronunțăm asupra consistentei
sale opere sociologice. Menționăm că literatura
de specialitate a fost înnobilată de Profesor în
intervalul 1931-1980, cu 43 de studii și cărți.
Reviste ca „Transilvania", „Saecolum ", „Anuarul
Institutului de Istorie din Cluj", „Revista de filosofie",
„Revista de psihologie ", „Studia universitatis Babe°-
Bolyai ", „Korunk " și editurile „ Dacia ", „Editura
pentru Literatură", „Editura Științfică °i Enciclope-
dică ", „Editura Academiei" au beneficiat de semnă-
tura sa. Dintre studiile de sociologie vom men -
ționa câteva: „ Despre patrie. Studiu sociologic ",
„Ernest Robert Curtius", „Mișcarea tinerimii", „Încer-
care de definiție a satului", „Conceptul de social",
„Notele de călătorie ale lui George Bariț ", Migrația
populației din mediul rural. Istoricul problemei la noi °i
premisele sale ", „Sociologia națiunii la Alexandru
Mocioni °i A.C. Popovici", „Max Weber eletmuve",
„Conciene civique et concience litteraire en Transilvanie
a l’epoque de 1848", „Personalitatea °i opera lui Virgil
Bărbat". Dintre cărțile sale amintim „Emile
Durkheim, Soziologia und Sozialcgismus", Jena,
1932, „ Satul ca structură psihică °i sociali, vol. I-II,
Cluj, 1948, „ Gheorghe Bariț, Scrieri social-politice",
București, 1962. Studiu și antologie de Victor
Cheresteșiu, Camil Mureșanu, Gh. Em. Marica,
„Ideologia generației de la 1848 în Transilvania",
București, 1968, „Studii de istoria °i sociologia culturii
române din secolul al XlX-lec", I, Cluj-Napoca,
1977, II, 1978, III, 1980 la care adăugăm: „ Foaie
pentru minte, inimă °i literatură", bibliografie analitică
cu un studiu monografic, București, 1965, precum
și lucrări rămase în manuscris: „Filosofia bunului-
simț"2, „Max Weber °i opera sa" și lucrarea dispărută
„George Bariț - bibliografia operei". La puțin timp
după plecarea Profesorului, doamna Alice m-a
chemat acasă, unde împreună cu distinsa mea
colegă Adriana Filipașcu am preluat pentru bib-
lioteca academică clujeană, biblioteca personală a
sălilor Marica, dominată de lucrări de sociologie,
filosofie dar și de literatură franceză. În concluzie,
ca să parafrazăm „o viață de om a°a cum a fost ea".
■
Note:
1.	După George Em. Marica, Studii sociologice. Studiu intro-
ductiv, notă asupra ediției, lista principalelor lucrări și
selecția textelor de Gheorghe Cordoș și Traian Rotaru.
Centrul de Studii Transilvane. Fundația Culturală Română.
Cluj-Napoca, 1997, p. 5-6.
2.	G. Em. Marica, Filosofia bunului simț... Ediție îngrijită de I.
Maxim Danciu și Virgil Leon, prefață de I. Maxim Danciu.
Centrul de Studii Transilvane. Fundația Culturală Română.
Cluj-Napoca, 1998.
-1 TRIBUNA ♦ nr. 26 ♦ 1-15 octombrie 2003 |-
5
Agenda pignastyl
Solidaritatea alergătorilor
de cursă lungă (2)
■ Ștefan Manasia
i 1 xistă o asemănare izbitoare între textul
poetic și textul publicitar”, observă
x Adrian Urmanov în articolul progra-
matic Eu sunt poemul utilitar (în revista Paradigma,
nr. 1-2/2003): nu numai că ambele privilegiază
receptorul, dar utilitarismul preia din tehnicile
reclamei și toată acea încărcătură metaforică a sti-
lurilor contemporane, care nu folosește comu-
nicării (i)mediate și nu îmbrățișează același cod
cu al cititorului comun, este abandonată, așa încât
“poemul utilitar nu mai trezește cititorului senti-
mentul de înstrăinare, textul poetic curge ca ori -
care alt text, atrage precum textul promoțional,
gratuitatea, jocul, tehnica, structura, imaginea -
toate sunt simple mijloace de punere în funcțiune
a unui mecanism: transmiterea mesajului.” Este
admirabilă claritatea incursiunii teoretice a
tânărului poet, mai puțin unele ingrediente:
mesianismul (ușor) cabotin, fronda, principiul
(salvator) al negației, ce apar aici deghizate, la fel
ca în multe dintre manifestele ori articolele
polemice ale ultimilor ani. Și “utilitarismul” își
plânge cu lacrimi de crocodil luciditatea și soli-
tarismul în arena poeziei, bagatelizând alte orien-
tări (sau școli) care au reinstaurat - ori încearcă să
o facă - punctul de vedere al receptorului; care
încearcă să reducă la zero, cu o metaforă urmano -
viană, “imunizarea gradată, în timp, la stimulii
poetici”. Ar merita, bunăoară, nuanțate observați-
ile asupra postmodernismului și fracturismului,
cărora Urmanov le descrie, cu luciditate, limitele:
postmodernismul, deși tentat de umanizarea dis-
cusului, de interacțiune, îi va apărea ca inautentic
(“prin facila recuperare a produselor anterioare
ale mecanismului, iar nu a mecanismului poetic
în sine”), la fel cum inautentic îi va apărea și frac-
turismul narcisiac (“introduce în ecuația comu-
nicării și contextul scrierii însă cu aceeași obsesie
de absolutizare, de amplificare a importanței (...)
tot ce se realizează este o schimbare a formei de
dezechilibru, un alt handicap posibil al textului”).
Ar merita, poate, contabilizate și realizările po-
etice ale “Școlii de la Brașov” (textele Simonei
Popescu, ale lui Andrei Bodiu și Caius
Dobrescu), poemele lui Gheorghe Crăciun (din
Studii după natură), ca și conceptul acestuia de
poezie tranzitivă. În același număr al Paradigmei,
Urmanov reia, reformulează, clarifică și antici-
pează - într-un text intitulat - Generația tu: o altă
inimă/ o altă literatură. Ceea ce ar aduce nou utili-
tarismul, curentul literar cu unic posesor, ar fi
înlocuirea “viziunii estetice asupra obiectului
creației” cu “o viziune de tip funcțional”, antieli-
tistă, democratică, în fond o altă (aceeași) poezie
“coborâtă în stradă”.
Nu-mi dau seama cum vor evolua, în conti-
nuare, poezia și poetica lui Adrian Urmanov,
volumul Poeme utilitare (Ed. Pontica, 2003)
diferind numai ca timbru, nu și ca realizare tehnică
- prin dispunerea savantă a textului, prin strategi-
ile de scriere - de cărțile unora dintre optzeciști.
Geometria atentă (și elitistă) a poemului
ascunde tonul: poetul adoptă o ținută ceremonioasă și
vorbirea îngrjită a predicatorilor americani, ori a
bătrânelelor care îți bat la ușă urându-ți zile
fericite și încercând să-ți ofere Turnul de veghe.
Strategiile “publicitare”, psihologiste și sociologi-
ce, fac poemele greu de digerat, le învăluie într-o
poleială neverosimilă, ipocrită: “bună dimineața/
soarele e cu tine ține minte asta/ toată ziua asta să
ții între pereții capului” (poem de dragoste) sau “ești
cum erai și acum cinci ani/ dar ai cinci ani lipsă:
mâine dimineață poate fi un/ moment/ cât se
poate de bun: mâine dimineață/ poate fi excelent”
(improvizație). Experiența receptorului/cititorului
e, mai degrabă, traumatizantă - ca atunci când
asculți ce vrea șoferul într-un autobuz - decât
cathartică. Revelația predicată de Urmanov este,
în mare măsură, cotpor(e)alitatea, aceeași în care
poezia română înoată de la începutul anilor ’90:
sunt sigur că exist dacă permanent îmi “suprave-
ghez” corpul, îi conștientizez necesitățile și
mișcările, dacă îmi cunosc/recunosc organele cu
dexteritatea unui medic generalist - “nu mai văd
nici un sens dacă nu-mi repet iar și iar/ că respir”
apare într-un alt text din seria poemelor de dragoste.
Urmanov este un umanist, iar poemele sunt
operele alese pentru a-i răspândi învățăturile. El
pare a nu fi îndrăgostit de propria-i poezie, ci de
seducția pe care aceasta va izbuti să o exercite
asupra unei mase de cititori. Vor fi, de aceea,
amorsate în text remarci subliminale (care
declanșează frica de boală și de moarte, de un
accident), o inflație a verbelor de adresare, a con-
junctivelor și imperativelor, mai ales în ciclurile
improvizații poetice (club a) și improvizații poetice (club
le nnoit). Dialogul cu virtualul cititor continuă la
Adrian Tatța
Din ciclul „Materie °i configurări1'
subsolul paginii, ca și cum aceeași voce auctorială,
mai agresivă și mai insistentă, ți-ar repeta: citește
mai departe sau fără tine pagina asta e degeaba - dă
pagina. Improvizațiile lui Urmanov nu au însă
spiritualismul, vibrația șamanică a unei, să zicem,
Action Dead Mouse, pe care plasticianul german
Joseph Beuys o performa acum câteva decenii:
ele nu reușesc, deocamdată, să cutremure
conștiințele, ci doar să placă, ingenue și digresive
cum sunt.
“eu chiar nu trebuie să-ți spun nimic/ eu tre-
buie doar să te activez” rămâne etalonul spre care
tinde poezia (poetica) lui Adrian Urmanov. Și nu
mă îndoiesc că, atâta timp cât “eu voi fi aici eu
rămân aici eu te aștept aici/ în inima mea
rumeguș de lumină”, există datele unei apropiate
și veritabile performanțe (performance?) poetice.
Deocamdată deschiderea autorilor douămiiști
către un “alt câmp de tensiuni semiotice” (Marin
Mincu) rămâne un deziderat care: 1. nu știu în ce
măsură poate fi azi atins; 2. nu știu în ce măsură
mai poate fi azi de actualitate. Nemaiexistând
realitatea opresivă, castratoare care să-i alieze (și
să-i disciplineze) ca pe optzeciști, onirici sau “târ-
govișteni”, autorii douămiiști par tentați fiecare de
o ficțiune personală. Optzeciștii au preferat multă
vreme să alerge în pluton, fiindcă era mai con-
venabil așa. Douămiiștii preferă sprintul (deși asta
nu le garantează trecerea liniei de sosire) și există
în arta lor (atletică) o libertate mai mare și mai
vizibilă decât în a predecesorilor optzeciști,
inevitabil supuși cenzurii, inevitabil respirând
aerul epocii defuncte. Prefer, cum afirmam în
debutul acestei prezentări, o solidaritate a operelor
uneia de tip generațional: numai cea dintâi conservă
bucuria, mult discutata plăcere a lecturii.
■
6
-1 TRIBUNA ♦ nr. 26 ♦ 1-15 octombrie 2003 |-
Poezie
■	Vasile Leac
grădina cu gutui
ea a venit tocmai pe aceste portative dar
noi le vom spune nervi
pe la perferiile orașului afundați în viață până la
genunchi
un singur zid iar în rest prezența onirică
a inspectorului Borges
aproape am ajuns chiar dacă această stranie
așteptare sub umbrele nu-i decât un dtja-vu
să nu fim bântuiți de acea inutilitate despre
care se vorbește în nopțile textu(a)liste
doamnele Clișee ne vor croșeta vestuțe de mohair
un vânt întâmplător a bătut prin
mânecile largi ale celor adormiți
câteva rămășițe din tot acest blestemat mușuroi
nu pot să spun precis dacă era și ea
doar aceste stele de cerneală care ne-au întunecat mâinile
.fârșind tocmai când trebuia realizat
acest portret al vântului
și noi mai departe căutăm perfecțiunea
rătăcind într-o veșnică noapte.
flori de hârtie
.când trece șatena și peste câteva clipe vine noaptea
în fața blocului pe bancă și deodată pașii încep să facă
zgomot
despre dragostea noastră
din adâncul vanei privind viața
și toți pe margine oglindindu-și ridurile
firmele și reclamele sunt îngerii noștri păzitori
fiecare am strâns o păpușă de gât i-am ridicat fusta
și i-am îndoit picioarele și capul și eram fericiți
acum copacii sunt personaje stranii
și gloria se îmbracă în prima ei vomă
plină de sunete și nedumerire
tristele noastre litere
și totuși saltul în prăpastie e mai plăcut în doi
acum când o vrabie se așază pe marginea tomberonului
pe masa de plastic privirile fac dragoste
în curând chipurile noastre vor fi acoperite de muște
verzi.
o plimbare spre capul podului
.și era aproape seară peste iarba uscată - frângându-mi
mâinile -
cu pași nesiguri spre mal. numai ce apăruse
umplând apa cu tremurătoare sclipiri. o voi numi
Luana-Luna
pașii se îndreptau spre podul din apropiere
- pod de fier -
noaptea peste râu. îmi zise: nu m-am gândit, cu toate că
de nenumărate ori am trecut pe aici
(și nenumărate gânduri)
privind apa și umbrele tufișurilor până la mjlocul
râului
întâlnind celelalte umbre de pe malul celălalt)
și peste aceste umbre luminile farurilor și zgomotul
mașinilor rulând peste pod.
mirosul aerului sub pod - rugină și noroi înțepător
zgomotul care-mi cădea în creștet mi-a adus aminte
de primul muzeu (asta, pe când eram copil)
atunci am văzut pentru prima oară o barcă de lemn
putredă
mai târziu am aflat că era arsă.
aici la capul podului cu o lumânare aprinsă stând
în ceața somnului cu fruntea pe genunchi
l-am auzit din nou vorbind nedeslușit...
(într-un târziu, sau poate nici nu dormisem
împresurat de gânduri ca în momentele acelea de
pierzanie
când neputința devine fizică și ești pierdut)
acum tremurătoarele sclipiri erau șerpi luminoși
în umbrele lungi ale plopilor - țipenie
și atunci am crezut că am trăit o tinerețe frumoasă
cum numai după moarte un craniu alb mai poate fi fru-
mos -
clipa de liniște și împăcare când nu mai poți urî nimic.
acum la întoarcere această plimbare reală
îmbrăcată în aer și vietăți minuscule
și de care nu-mi mai aduc aminte numai sunetul pașilor
acel sunet din holul unei clădiri pustii.
■
■	Vladimir Trăistaru
ruletistul
vârățeavapistoluluiînurechilecudopurideceară
pacabumpacabumlinișteaeolăcustă
devoratădecălugărița
tânără	!! surioară
pacab !! umpac!
pacab	umpac!!
Made in USSR
zile în șir aș fi stat în genunchi
cu tâmpla lipită de ciment
lângă tâmpla lui bobby care
și el privea cu aceeași catfelată
oroare, de sub puful blond
al sprâncenelor, mașinuța rusească
albă, de plastic, cu tapițeria portocalie
cu farurile lungi și viclene și mate:
ne hipnotizase încă de demult
dar acuma eram pe-a patra
lungiți pe ciment, deschideam
și trânteam portiera
(eram agenții secreți sovietici
spaima capitaliștilor în haine de piele)
încercând cu unghia cauciucurile
strălucitoare, pentru că
mașinuța era o insectă letală perfectă
în clarobscurul scării
sub neonul pâlpâitor
farurile ne paralizau ceasuri întregi
rugăciunea ei
adresată creierului înțelept electronic
ne făcea mai buni mai adevărați
A. Tarța Din ciclul „Context de întemeiere“
cana galbenă
singura dramă autentică de pe lumea asta
o trăiește cana mea galbenă
pentru ceai & cafea
câștigată în tinerețe la un promo
imaginează-ți:
mai întâi s-a ciobit
apoi petele de cafea au început să nu se mai ducă
să se întindă/
striații zaharoase au înnegrit-o pe fund
parcă-i o negresă
îmbrăcată cu o rochiță de culoarea bananei
sau glasurile ălora mici
noaptea e o tundră mătăhăloasă
și mătăsoasă
coboară pe dig
peste bălți unde clipocesc mormolocii
noaptea blocurile par cuiburi uriașe
de vrăbii
atrăgătoare exotice inaccesibile
glasurile ălora mici se-mpletesc cu
vocile zgrunțuroase ale babacilor dând table
bând bere ursus scheunând sau
pocnindu-se
noaptea blocurile sunt niște conserve din tablă
în care hibernăm noi tomatele
creierul meu friguros e nebraska
creierul meu friguros e nebraska
creierul meu din gumă de mestecat
prin el trec marfarele accelerând
pline cu crime pe care aș fi putut să le fac
mecanicii au chipuri albastre și stranii
sub prelate rugoase băieții negri fac
orice ca să scape de melasă și bici
visează Nordul cu fulgi de zăpadă pe înserat
marfarele lungi ca viermii de mirodenie
se clatină în preerie când greierii tac
când sclavii-adorm între trestii cu Doamna Tenie
în creierul meu din gumă de mestecat
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 26 ♦ 1-15 octombrie 2003 |-
7
A T ■ ,	, , rr r •	. , , , ■
'F amilia in tranziție: tradiționalism și modernitate târzie
Familia in economia
de dincolo de casă
■ Valentina °i Aurel Daniel Bumba°-Vorobiov
Conceptul de economie a avut inițial un
sens ce se limita la normarea activităților
gospodărești, dar în momentul în care
activitățile economice nu au mai coincis cu ele
acesta s-a schimbat radical. Expulzarea economiei
din gospodărie a fost făcută posibilă de primii pași
ai industrializării, ce a dobândit ca embleme
mașina și masele.
Această familie extinsă în sensul în care Alvin
Toffler o vede, o familie a “primului val”,
“cuprinzând mai multe generații [...]locuind sub
același acoperiș, muncind toți laolaltă ca o unitate
de producție economică”1 era una a spațiului agri-
col concentrată pe supraviețuire și prea puțin
orientată spre schimb, fiind imobilă și înrădăcina-
tă în sol. Se pare că sensurile lui famulus, care în
latină îl desemnează atât pe cel care locuiește în
casă cât și faptul de a fi robit, supus, ascultător, se
mai păstrează încă. Este vorba de o supunere față
de un pater familias, sub înțelesul de ascultare și
locuire a aceleiași case. Un spațiu îngust de locuit
făcea posibilă o supraveghere permanentă și tacită
a tuturor asupra fiecăruia. În asemenea condiții
spațiul privat era redus la minim putându-se ma-
nifesta doar ca și ascundereîn spațiul public, re-
prezentarea în public făcându-se prin intermediul
familiei. Nu erai întrebat aproape niciodată „Tu
cine ești?”, ci mai degrabă „Tu al cui ești?”.
Modul în care industrializarea modifică chi-
pul familiei este extrem de complex. Munca
reușește să depășească treptat ideea de simplă
supraviețuire, orientându-se către ideea de
bunăstare, foarte vagă la început. Timpul liber
începe să ia proporții însemnate, uneori să
depășească necesitatea. Topografia casei descrie o
compartimentare a spațiului locuibil, iar copiii
sunt degajați de treburile gospodărești majore.
„Sentimentul matern este pus pe seama ame-
liorării condițiilor de viață pe care producția capi-
talistă o permite [.] din momentul în care
creșterea economică degrevează mamele de o
serie de constrângeri materiale”2. Familia moder-
nă nucleară va plasa în centrul ei copilul și va face
din grija pentru sănătatea și educația lui un obiec-
MailArt Call
Ruggero Maggi
tiv central al procesului de „sentimentalizare pro-
gresivă a raporturilor intrafamiliale”.
Dar aceste achiziții s-au realizat progresiv, iar
analiza noastră se va opri la o critică adusă de
Engels familiei din perspectiva fundamentelor
economice. Familia pe care el o are în vizor este
una nucleară sau puțin extinsă: locuiește într-un
spațiu cu o singură încăpere cu destinație casnică
de zi și noapte; bărbatul adult și copiii cu vârste
peste 11 ani lucrează un număr mare de ore pe zi
din necesitate, pentru a asigura încă
supraviețuirea familiei; femeia îngrijește casa și
copiii mici; nevoile sexuale sunt greu satisfăcute,
iar riscul sarcinilor nedorite amenință încă viața
femeilor și echilibrul financiar al familiei.
Viziunea profetului Engels despre
prostituție °i monogamie
Ar trebui probabil să ne întrebăm, dacă anali-
zele „Înțeleptului Profet Engels” mai prezintă
astăzi interes, înainte de a avea intenția să privim
critic textul său intitulat Originea familiei, a proprie-
tății private °i a statului (1884). A renunța la această
dorință irațională, echivalează cu nebunia de a
refuza spectacolul textelor aberante ale utopismu-
lui filosofic, în favoarea recunoașterii unei rați-
uni, la fel de utopice, care ar merita fără împotri-
vire acordul nostru, numai pentru că astăzi e la
modă logica eficienței maxime, care organizează
mentalul omului pragmatic contemporan.
Texte ca cele ale lui Engels sunt poate inac-
tuale, dar faptul că ele exprimă dependența între
o organizare economică și familie sunt pentru noi
semnificative, mai ales că această organizare nu
s-a constituit niciodată în mod real, deși a rămas
factorul care a făcut din comunism un milena-
rism secularizat și o practică de menținere a ma-
selor. Firul textului este oferit de aceeași obsesie a
egalității în numele căruia se fac cele mai aberante
previziuni. Premisa de la care pornește textul este
o afirmație a „poetului-profet hegelian Marx”,
după care: „Familia modernă cuprinde în genere
nu numai sclavia (servitus), ci și iobăgia, întrucât
este chiar de la început legată de obligația unor
munci agricole. Ea cuprinde în miniatură toate
contradicțiile care se vor dezvolta pe scară largă,
mai târziu, în societate și în statul ei.”3. Această
premisă păcătuiește esențial, anume este o defini-
ție a unei familii ce aparține perioadei pre-indus-
triale, nu perioadei industrializării, perioadă pe
care comunismul urma să o răstoarne în mod re-
voluționar. În aceeași dialectică a obsesiei pentru
egalitate, ea constituie un amorsaj suficient pen-
tru ca Engels să vadă aici cu necesitate o corupere
a relațiilor familiei monogame prin legăturile sale
cu proprietatea privată și cauza care generează
inegalitatea între bărbat și femeie, mai mult chiar
o amenințare a sexualității femeii și imposibili-
tatea de a constitui o familie pe baze sentimentale
reciproce. „Monogamia a apărut ca urmare a con-
centrării unei avuții mari într-o singură mână, și
anume în mâna bărbaților. Pentru aceasta era
necesară monogamia bărbaților nu a femeii.”4
Atâta vreme cât există proprietate privată
monogamia este o fațadă a menținerii capitalis-
mului, iar subminarea monogamiei se datorează
atât necesitații menținerii și transmiterii averii,
dar și a prostituției, care are pentru Engels un
sens deosebit: „Cu cât heterismul tradițional
suferă. modificări sub influența producției capi-
taliste de mărfuri. se transformă mai mult în
prostituție fățișă [.] efectul lui este mai demo-
ralizant [.]El demoralizează pe bărbați cu mult
mai mult decât pe femei”5. În concluzie desfiin-
țarea proprietății private este încă o dată o necesi-
tate. Dacă urmăm logica clasică, în care desfi-
ințarea bazei cere cu necesitate renunțarea la con-
strucția adiacentă, monogamia va dispărea odată
cu proprietatea privată. Logica dialectică
hegeliano-marxistă duce în altă parte, astfel, în
textul lui Engels monogamia „nu va dispărea, ci,
dimpotrivă, abia atunci se va realiza pe deplin’*.
În cheia logicii cotiturilor indiscernabile „prosti-
tuția va dispărea, iar monogamia va deveni în
sfârșit o realitate pentru bărbați”.
Probabil că pentru logicienii marxiști,
coerența acestei gândiri este dată de identitatea,
pur întâmplătoare, a prostituției cu o activitate
economică privată, în care singurul factor deter-
minant este dorința de a câștiga a femeii, neferi-
cită în capitalism, dar totuși în slujba lui, și nu
dorința intensă, animalică, organică, romantică, a
bărbatului prins între practicile sociale, propriul
orgoliu și efluviile de feromoni. Dacă este așa
cum spune Engels se realizează o oarecare identi-
tate, în sens economic, între producerea unei oale
de noapte și a unui orgasm, sau între orice serviciu
adresat publicului și potolirea poftelor sexuale. Dar
prostituția trebuie să cadă odată cu sistemul capita-
list și să lase în urmă ceva mai nobil și ignorat până
acum, „iubirea individuală între sexe”.
Pe acest nou element va miza Engels, pentru a
atenua impactul ideii conform căreia monogamia
ar putea dispărea. Tensionează acest nou element
cu afirmații categorice și idealiste ce aparțin mai
degrabă unui tânăr romantic „virgin și îndrăgostit
de o femeie inaccesibilă”, ignorând cu totul
curiozitatea umană, atracția sexuală, considerațiile
grupului mascul sau femel. Își blindează pro-
priul demers cu afirmații care trec sub tăcere fap-
tul că naturalitatea organismului uman nu sub-
scrie în mod clar prescripțiilor însușite prin edu-
cație și că suntem ceea ce suntem pentru că ne
abținem, fapt reliefat încă de Platon în dialogul
său asupra înclinațiilor noastre cleptomane în
momentul în care nu suntem văzuți. Afirmațiile
care susțin acest nou element, ignorat până acum,
aduc în prezență condițiile pe care distrugerea
proprietății private le va crea, în comparație cu
trecutul: „Iubirea de azi între sexe se deosebește
în mod esențial de simpla atracție sexuală. ea
presupune existența unui sentiment reciproc”7; se
realizează fără opreliști externe; raportul dintre
bărbat și femeie este unul de egalitate; morala
veche este înlocuită, „apare un nou criteriu moral
pentru aprecierea relațiilor sexuale: nu se pune
numai întrebarea dacă ele sunt conjugale sau
extraconjugale, ci și dacă au izvorât din iubire
reciprocă sau nu”; „îngrijirea și creșterea copiilor
va deveni o chestiune socială, societatea va sprijini
în mod egal pe toți copiii, fie ei legitimi sau ilegi-
timi”; „oamenii vor fi scutiți de murdăria inutilă a
unui proces de divorț”. Urmând o asemenea linie
se pare că viața în lumea comunistă este favora-
bilă unei libertăți sexuale nemaiîntîlnite. În plus,
chiar necesitatea unei familii nu își găsește locul
deoarece urmașii nu sunt ‘personali’, ci ai comu-
nității ce îi îngrijește, dând fiecăruia după nevoi și
luând de la fiecare după puteri.
8
-1 TRIBUNA ♦ nr. 26 ♦ 1-15 octombrie 2003 |-
Totuși punctul la care ajunge demersul lui
Engels pare a nu-i fi plăcut nici lui, de aceea lasă
hotărârea formelor de asociere sexuală în seama
celor ce vor veni. „Ei vor ști singuri cum să pro-
cedeze și singuri își vor forma o opinie publică
corespunzătoare în ceea ce privește purtarea
fiecăruia în parte, și cu asta basta”.8
Revine probabil întrebarea: ce mai înseamnă
în acest caz familia și ce sens are conceptul de
monogamie? Pentru că autorul textului urmărit
este mort și aproape uitat pe alocuri, dar extrem
de supus injuriilor, mai ales în estul Europei.
Vom încerca să tragem câteva concluzii. Prima ar
fi aceea că prin ușurarea divorțului, a lipsei pro-
prietății private și prin educarea copiilor de către
societate, familia își pierde orice statul social,
prezentându-se ca un simplu consens interper-
sonal în care independența partenerilor între ei și
față de copii este necesar cerută de sistem. În
acest mod se realizează un deziderat al sistemului
totalitar care a urmărit distrugerea privatului și
constituirea unei singure moșteniri reprezentată
de ideologia sistemului. A doua concluzie ar fi că
nu monogamia va fi cea care va urma într-o orga-
nizare comunistă, ci mai degrabă o poligamie
mixtă, într-un paradis al plăcerilor în care pro-
hibirea muncii ar trebui să fie primul principiu
de conviețuire. Totuși această minunată lume
nouă a libertății sexuale nu s-a realizat, nici chiar
dacă distrugerea proprietății private a avut loc,
deoarece ea nu ținea numai de economic, ci și de
opinia publică, sublimă, dar absentă cu
desăvârșire în spațiul totalitar.
Pentru că întotdeauna a existat o mare dife-
rență între teoria și practica mișcării comuniste
intervenția „metodologică” a sistemului totalitar
și-a rezervat ultimul cuvânt. Ceea ce a reușit
Partidul-Stat în societățile comuniste a fost un
transfer al educației de la familie către școală în
privința uceniciei vieții în societate, similar cu cel
din toate societățile supuse industrializării.
„Școala se însărcinează să-i învețe pe copii să
respecte restricțiile de timp și spațiu, regulile care
permit viața în comun și să găsească modalitatea
cea mai potrivită de conviețuire cu ceilalți. Iar
această socializare nu avea în vedere numai anii
adolescenței: întreaga școlarizare contribuia la
realizarea acesteia.”9 Eficiența sa se datorează
obligativității instrucției copiilor între anumite
vârste. Această obligativitate de instrucție se rea-
lizează prin eliberarea copiilor familiilor nucleare
de activitățile economice ce nu se mai desfășoară
în gospodărie odată cu industrializarea. Cu toate
acestea regimurile totalitare care au făcut din
„copil un bun de interes național și din familie celula
de bază a societății ” și-au orientat acțiunea de trans-
fer al „funcției educative dinspre familie către
școală sau către alte instituții sociale prin inter-
mediul cărora acțiunile părinților au fost siste-
matic supuse unui control” 10.
Familia comunistă vs.
familia occidentală
Industrializarea puternică din Occident și din
lumea comunistă a înghesuit oamenii în spații
care au devenit din ce în ce mai confortabile,
compartimentate corespunzător. Evoluția tehno-
logică a făcut ca productivitatea muncii să crească,
lupta sindicală a făcut ca salariul unui individ să-i
asigure acestuia o supraviețuire decentă. Aceste
elemente au realizat slăbirea echipei matrimoni-
ale, specifică perioadei pre-industriale ca singurul
mod de supraviețuire și recunoaștere socială. S-a
creat o breșă în care sentimentele și dorințele
Adrian Tarța
Din ciclul „Materie °i configurări"
personale au putut să evolueze obligând familia să
se redefinească, însă în două linii diferite: una în
câmp occidental și cealaltă în câmpul comunist.
Linia occidentală a realizat odată cu comparti-
mentarea spațiului de locuit o dezvoltare a priva -
tului individual în sânul familiei, iar libertatea
mariajelor în raport cu morala și contracepția a
făcut ca a te căsători să nu mai însemne „în pri-
mul rând a forma o echipă”. În unul dintre stu-
diile care chestiona “femeile asupra invenției se-
colului al XX-lea care le-a schimbat cel mai mult
viața, majoritatea a indicat pilula contraceptivă.
Votul s-a situat pe locul doi, iar mașina de spălat
pe trei” ”. Linia comunistă a fost supusă unei alte
necesități. Deși tendința de a spația locuința și de
a o compartimenta se face simțită și aici, privatul
individual e mai degrabă violat nu de membrii fa-
miliei, ca și în casele cu o singură încăpere ale
proletarilor, ci de instituțiile terorii. Libertatea se-
xuală și contracepția au fost prohibite prin politici
ale natalității, izolare și critică oficială. „Tovarășa
de viață exemplară a lui (Maurice), Jannette, se
pronunță cu entuziasm pentru nașterea fără du-
reri, ideea care vine din URSS, dar condamnă cu
vigoare contracepția care va incita la libertinaj,
deprindere tipic mic-burgheză și nedemnă de un
comunist... cuplurile comuniste trebuie să aducă
pe lume viitorii mici comuniști.”12 Pe lângă toate
acestea exista o practică în instituțiile cu caracter
militar ce ordona să fie sancționate cadrele care nu-
°i respectă familia. Puritatea Partidului-Stat și imac-
ulata concepție despre acesta nu puteau fi atinse de
comportamentul impropriu al membrilor săi, însă
divorțul oficial îl scutea pe cel incriminat de
neplăceri, mai ales dacă se dovedea vina parteneru-
lui. Din sfera PCF „mărturii nenumărate ale unor
vechi membri de partid converg către această con-
statare fundamentală: militantul trebuie să fie un
profesionist de primă mână, un soț bun, pe scurt,
un om normal conform tipului ideal provenit din
iudeo-creștinism conformist”13.
Rămâne deci de ordinul evidenței că industri-
alizarea și-a spus cuvântul înaintea oricărei politici,
numai că glasul prin care a fost rostit de fiecare dată
era a unui sistem politic, de aceea evoluția familiei
în spații publice diferite nu a fost niciodată identică,
indiferent de forma economică. Chiar retragerea
lui Engels în fața „opiniei publice”, în ceea ce
privește moralitatea sexualității, confirmă acestea.
Deși așa cum am putut observa la A. Toffler și
Engels familia este condiționată economic, struc-
tura spațiului public a reușit să reglementeze relați-
ile între membrii ei. Familia în statele comuniste a
trebuit să respecte politica natalității, morala comu-
nistă și teroarea totală, iar în statele necomuniste a
trebuit să aștepte generațiile și schimbarea opiniei
publice, pentru ca ceea ce era ieri condamnabil să
devină azi banal, chiar împotriva menținerii unor
instituții religioase și a unei opinii în jurul acestora.
Norocul comunismului a fost că nu s-au împlinit
profețiile lui Engels, deoarece risca să fie obligat să
deschidă o industrie turistică pentru vizitarea par-
adisului sexului, care ar fi pătat imaginea imaculată
a minunatei lumi noi.
■
Note:
1.	Alvin Toffler, Al treilea val, Editura Politică, București,
1983, p. 65.
2.	E. Stănciulescu, Sociologia educației familiale, Polirom, 1997,
Iași, p. 51.
3.	K. Marx, „Conspect asupra cărții lui Lewis H. Morgan
«Ancient Society»”, Arhiva Marx-Engels, Vol. IX, p. 31.
4.	F. Engels, Originea familiei, proprietății private °i a statului,
Editura Politică, București, 1987, p. 78.
5.	ibidem, p. 77.
6.	ibidem, p. 78.
7.	ibidem, p. 79.
8.	ibidem, p. 85.
9.	P. Aries, G. Duby, Istoria vieții private, vol. 9, Editura
Meridiane, București, 1997, p. 63.
10.	E. Stănciulescu, Sociologia educației familiale, Polirom, 1997,
Iași, p. 55.
11.	Christina Hardyment, Viitorulfamiliei, Editura Științifică,
București, 2000, p. 23.
12.	P. Aries, G. Duby, Istoria vieții private, vol. 10,p. 125.
13.	ibidem, p. 126.
-1 TRIBUNA ♦ nr. 26 ♦ 1-15 octombrie 2003 |-
9
Anacronismele prezentului
■ Ciprian Lup°e
dmițând că familia este o realitate univer-
sală, deopotrivă biologică și socială, diverse
.A.abordări ideologice - între care teoriile
funcționaliste îndeplinesc un rol metodologic, ca
ființând în proximitatea conceptului -, interesate
în mod deosebit de problematica relațiilor interu-
mane, s-au străduit să ne educe (unele încă o mai
fac) în spiritul unui reducționism ontologic cu
implicații axiologice și morale pe care corifeii
orientărilor în cauză și le doresc de la sine evi-
dente, universal și unanim acceptate. Ideea de
funcție a permis teoreticienilor, marcați de însem-
nătatea actului civilizator pe care se considerau
chemați să-l înfăptuiască, limitarea varietății po-
tențialului intersubiectiv al omului, dacă nu la un
numitor comun, cel puțin la un număr restrâns
de acțiuni reflexe considerate necesare și sufi-
ciente pentru a da seama de necesitățile cotidiene
ale acestuia. Reproducerea speciei, satisfacerea
impulsului sexual, creșterea copiilor, transmiterea
ideilor, credințelor și valorilor unei anumite
societăți (1, p. 306) sunt tot atâtea raisons d’etre ale
unei discipline și igiene sociale menite să asigure
perpetuarea „homeostatică” a societății în cadrele
restrânse ale unui modus vivendi impus.
Sociologia funcționalistă definește familia ca
un model exemplar de grup restrâns. Fără să ne
propunem caracterizarea nici măcar superficială a
acestui palier de agregare socială putem totuși să
circumscriem grupul primar, și prin aceasta
familia „funcționalistă”, pe baza unor proprietăți
compensatorii precum interdependența strânsă și
diferențierea acută a rolurilor între membri
(1, pp. 36-37). Societatea modernă ne face atenți
la precaritatea epistemică a unor atari susțineri
reducționiste cu pretenții euristice, ale căror con-
cluzii marcate de un fatalism specific converg
spre întemeierea, dealtfel ideologică, a tezei după
care societatea este marcată de o profundă criză a
familiei. Definirea familiei exclusiv din punctul
de vedere „clasic” al idealului familiei nucleare era
inevitabil să nu se confrunte cu problema crizei.
Supraordonată „crizei familiei”, criza eului evi-
dențiază la o analiză atentă „strategiile” la care
recurge omul modern în vederea regăsirii echili-
brului interior. Studii precum cele efectuate de
Robert Cole asupra copiilor provenind din familii
cu o stare materială peste medie ilustrează modul
în care contemporaneitatea înțelege să-și consti-
tuie eul. Subiecții lui Cole învață de timpuriu să
aibă „din afară” experiența eului propriu, învață să
stăpânească mediul extern și simultan să se
autodefinească și să se structureze pe sine. Acești
copii își internalizează strategiile de succes ale
vârstei adulte, urmând să le folosească ulterior în
carieră. Ceea ce contează aici mai mult decât
însușirea unor abilități anume este capacitatea
conștientă de orientare a propriei dezvoltări și a
imaginii de sine. Potrivit lui Michel Foucault, o
atare modalitate de constituire a eului ca produs
simbolic eludează discursurile cunoașterii și puterii.
Sub imperativul proceselor istoriei eul suferă în
societatea occidentală o mutație care transferă
accentul din registrul afilierilor sociale ale eului
în cel al limbajului exprimării de sine, la persoana
întâia, prin care individul se legitimează în fața
celorlalți (2, pp. 20-21). Nu lipsesc aici preceden-
tele istorice: secolul 18 înregistrează argumentul
unei Christine de Pizan privitor la capacitatea
femeii de a-și asuma o serie de roluri sociale în
afara celor pe care ideologia familiei tradiționale a
conces să i le acorde. Cu toate că femeile înce-
puseră să joace un rol tot mai important ca forță
de muncă plătită, nici rolurile publice, nici cele
familiale nu asigură, la acea vreme, suficientă bază
identității personale a femeii; ceea ce revine la a
spune că „individualitatea” este în mod clar o
noțiune relativă la cultură (2, pp. 31, 34). Criza
eului, a cărei depășire constituie dezideratul actu-
al și garanția coeziunii sociale armonioase, vine
tocmai pe această linie. Fiecare epocă, afirmă
Christopher Lasch, generează o formă specifică
de patologie, ca expresie hipertrofiată a structurii
predominante, caracteristică perioadei. Atenției
deosebite acordate nevrozei epocii freudiene îi
este substituită importanța crescândă a „tul-
burărilor de caracter”. Personalitatea omului
modern - inclusiv cel al zilelor noastre - se re-
orientează spre interioritatea eului grevată de un
narcisism exacerbat. Anxietatea sau obsesia eului,
se pare că este un fenomen relativ frecvent în
istorie, nici pe departe apanajul exclusiv al zilelor
noastre. Oamenii se îndreaptă spre interior și
Old - Historic (!)
Rugero Maggi
devin preocupați de sine când nu mai recunosc
drept încărcate cu sens relațiile sociale (2, pp. 34-
35). În pofida ideologiilor patronale, ale căror instru-
mente preferate sunt „opiul” și „bățul”, criza,
confiscată și utilizată de acestea pentru obținerea
unei coeziuni sociale orientate, ar trebui recupe-
rată, redefinită și resemnifictă ca mecanism pro-
priu devenirii civilizației.
În cadrul extins a ceea ce s-a numit criza
eului, criza familiei le apare unora ca fiind ocazia
optimă de a se lansa în discursuri salvatoare, pe
care, dacă nu ar fi totuși prea mult, am putea
concede, alături de proferatorii lor, să le numim
eschatologice. Premisele pe care se sprijină aceste
discursuri, trebuie să admitem, sunt reale.
Tehnologiile dezvoltate în epoca industrializării
Occidentului respectau imaginea tradițională a
tatălui ca individ autonom și autoritar. Epoca
tehnologiei informatice păstrează scopurile
tradiționale de control și putere, dar este o epocă
a „societății lipsite de tată”. Actualmente interesul
pentru autoritatea și bunăstarea eului tind să fie
valorificate la nivelul unor instituții raționale și
prin dezvoltarea de noi tehnologii care - în mod
neașteptat - oglindesc și, simultan, ocultează
subiectul uman. Tehnologia depersonalizează.
Familia nucleară tradițională se întemeia pe
rolurile bine stabilite ale membrilor săi: tată,
mamă, copii, bunici. Familia epocii informatice
are alte expectanțe: nu mai este necesară
respectarea rolurilor; sistemele informatice admit
reconfigurări infinite, interne și în context social.
Individul devine conștient de relativitatea limi-
telor sociale, până acum considerate ca neches-
tionabile, ceea ce la nivelul familiei se traduce
printr-o continuă schimbare a identităților și prin
amestecarea rolurilor. Acum el realizează faptul
că limitarea posibilităților sale de acțiune are un
caracter artificial și coercitiv. Cu atât mai mult cu
cât autolimitările, pe care - sub imperiul diver-
selor sisteme ideologice (i.e. politic, social, reli-
gios, economic) - umanitatea le-a suportat
de-a lungul istoriei într-o acceptare tăcută, îi apar
omului modern ca absurde, inutile și de neînțe-
les. Astfel, unor noțiuni precum limitare, respectiv
autolimitare, acesta nu le mai acordă nici un credit.
Așa cum zidul nu se îngrădește pe sine și cutia nu
se închide pe sine, omul prezentului dorește
libertatea de a-și afirma nestingherit capacitățile
native (2, pp. 42, 78-79).
În secolul 20 ideologiile își pierd credibili-
tatea; verigile „marelui lanț al ființei” (v. Arthur
Lovejoy) se desprind succesiv, tocmai datorită
individualismului laissez-faire, văzut de empiris-
mul filosofic și de teoriile economice ale seco-
lelor 18-19 ca soluții viabile pentru întărirea ele-
mentelor individuale ale sistemului (cel puțin la
nivel social și în măsura în care este omul capabil
să o facă). Pentru a înțelege cum stau lucrurile
acum, este suficient să observăm că una dintre
cele mai virulente poziții ideologizante, funda-
mentalismul creștin, este o reacție la frag-
mentarea și depersonalizarea cotidiană, mai
curând decât un antidot. Dacă este să procedăm la
analogii sugestive cu plastica vremurilor pentru a
trasa schimbările care au marcat în timp familia
suntem siliți să admitem o serie de noțiuni de
genul pre-industrial, industrial, post-industrial.
Plastica epocii pre-industriale insistă asupra
aspectelor cotidiene ale vieții unite prin credința
creștină, care face vizibile unul celuilalt și mem-
brilor comunității cele două personaje ale lucrării
lui Jan Van Eyck, Căsătoria lui Giovanni Arnofini cu
Giovanna Cenami (1434). Reluarea parodică în
epoca industrială a temei mariajului - înJust What
Is it that Makes Today’s Homes so Diferent, so
Appealing ? (Richard Hammilton, 1956) - reflectă
eliminarea raporturilor interumane; fantezia
autorului se oprește la imagine și nu urmărește
stabilirea vreunei relații dincolo de aceasta. „Criza
familiei!”, se vor grăbi unii să afirme. Într-adevăr,
criză, dar „înspre” ce ? Familia „post-industrială”,
admirabil înfățișată în The Family that Information-
Processes Together (Jos Sances și Raymond Barglow,
1992) - preluare a dictonului creștin: “The family
that prays together, stays together” - recuperează
formal referința exterioară articulând-o unui sim-
bolism cultural larg. Imanența genetică a culturii
noastre substituie Biblia cu manualul de utilizare
a computerului, ca ghid cotidian pentru ceea ce
considerăm ca necesar; logo-ul IBM și arcada
McDonald țin locul icoanelor creștine medievale.
Familia este acum o prezență în absența per-
soanei: legăturile interumane au loc prin inter-
mediul rețelei de calculatoare (2, pp. 110-114). Ar
trebui să ne oripilăm, să ne înspăimântăm, în fața
noilor realități sociale? Poate. Totul este să nu
facem din această reacție o profesiune de cre-
dință. Riscul unei cramponări de trecut al unei
civilizații orientată structural spre viitorul pretins
deschis ascunde pericole mai grave decât cele
identificate (ideologic) de diversele discursuri
pompieristic-nostalgice, al căror cuprins ideatic se
10
-1 TRIBUNA ♦ nr. 26 ♦ 1-15 octombrie 2003 |-
rezumă cel mai des la evidențierea condițiilor de
posibilitate ale unor mereu proaspete scandaluri.
Ratarea consecventă a (re)împlinirii a ceea ce în
mod repetat și sistematic ne este înfățișat ca o
originară, dezirabilă și plăcută existență ascetică
(în sensul cel mai larg al termenului) se poate
finaliza cu declanșarea unei angoasante nevroze
de masă.
Multiplele și variatele moduri de organizare a
familiei lasă loc unei tipologii deschise a acesteia.
Socio-antropologic vorbind, nu există familie, ci
numai familii. Stă în esența familiei să fie în per-
manentă schimbare (4, pp. 7-8). Segmentul
societății care în civilizația euro-americană poartă
denumirea de familie, reprezintă, în virtutea
modului în care este alcătuită, spațiul relațiilor de
inegalitate între bărbați și femei, adulți și copii. În
mod eronat familia e considerată o instituție
ancorată în realitate, mai mult decât simbolul
unui sistem sau o ideologie. De aici o seamă de
discursuri oratorice care ignoră familia reală (și
care o transformă dintr-o „celulă” a societății
într-o celulă a individului). Teoriile funcționaliste
ale familiei o privesc sub unghiul unei instituții
universale menită să îndeplinească funcții speci -
fice esențiale supraviețuirii societății. În fapt,
dimpotrivă, activitățile care se presupune că
definesc relațiile caracteristice „căsniciei” nu pot
fi cuprinse într-o formulă completă (4, pp. 59-
62). Există multiple forme ale interacțiunilor
sociale, între care și cele familiale. Relațiilor pe ter-
men îndelungat între bărbați și femei, între
părinți și copii societatea occidentală le-a acordat
ideologic un credit aproape nelimitat. Tot ideo-
logic aceste relații sunt prezentate drept naturale,
cu toate că ele nu sunt astfel. Iubirea și respectul
reciproc între parteneri sunt presupuse ca de la
sine înțelese; realitatea ne învață altceva. Acest
ideal al relațiilor de familie structurează sistemele
legale, sociale, religioase și economice ale culturii
și civilizației noastre. În replică, asemeni unui
mecanism cibernetic ce implică raporturi defeed-
back, aceste sisteme ostracizează pe cei care le
transgresează. Camuflată în instituții politice și
socio-economice ideologia paternală încurajează
indivizii care urmează anumite căi, majoritatea
prezentate în termenii „familiei”. În plus, familia
este înfățișată ca bastionul culturii noastre. Este
de reținut că relațiile interumane sunt, de fapt,
universale; formele lor pot varia infinit și pot fi
asumate sau respinse (4, pp. 71-72). Contestarea
mijlocului de elecție a constituirii și legitimării
sistemelor politic, social, economic și de gen exis-
tente, care este ideologia familiei, conduce la con-
testarea sistemului social în totalitate. Aceasta nu
vrea să însemne nici pe departe că oamenii ar tre-
bui să renunțe să trăiască interacționând în
absența relațiilor conjugale. În consecință, putem
admite că indiferent de formă, relațiile conjugale
sunt necesare societății, pe când ideologia
„familistă”, nu. Dealtfel, temerile politicienilor de
o criză a familiei nu vizează divorțul, violul,
incestul ca atare - toate, probleme reale în con-
textul concepției și imaginii actuale a familiei, de
care ar trebui să se țină cont în primul rând - ci
contestarea ideologiilor și chestionarea legitimi-
tății sistemelor socio-economic și politic de inspi-
rație patriarhală (4, p.168).
Revenind la optica funcționalistă asupra prob-
lematicii familiei - după acceptarea multiplicității
formelor de agregare socială cu un grad înalt de
intimitate -, și odată eliminate aspectele ideologi-
ce care fără îndoială că au furnizat teoriilor în
cauză o largă audiență, putem recunoaște meritul
acestora de a fi conturat un model dinamic și plu-
ral al familiei, în cadrul căruia ideea adaptării
continue și flexibile la provocările mediului
reprezintă achiziția epistemică fundamentală. La
nivelul întregului grup al primatelor familia
îndeplinește rolul protejării indivizilor și este
responsabilă de crearea condițiilor de învățare a
comportamentelor necesare la maturitate (3, pp.
61-63).
Antropocentrismul nu a dispărut. El a fost
„alungat” din unele ideologii și din teoriile științi-
fice afiliate acestora numai pentru ca în final să se
camufleze, refugiindu-se în altele. Depinde doar
de noi, ca într-un veritabil act de modestie, să
acceptăm inconsistența tezei privitoare la o
pretinsă criză a familiei contemporane. O con-
cepție mai nuanțată, care să facă apel la ideea de
adaptare a relațiilor interumane la mereu noile
condiții ale mediului (intern sau extern individu-
lui), inclusiv cele modificate sau generate de om,
credem noi că este bine venită.
■
1.	Anzieu, Didier; Martin, Jacques-Yves, La dynamique des
groupes restreints, Presses Universitaires de France, 1968.
2.	Barglow, Raymond, The Crisis of the Sef in the Age of
Itformation. Computers, dolphins and dreams, Routlege,
London and New York, 1994.
3.	Bowlby, John, Attachment and Loss, vol.1, Penguin Books,
Harmondsworth, Middlesex, 1991.
4.	Gittins, Diana, The Family in Question. Changing households
andfamiliar ideologies, The Macmillian Press, Houndmills,
Basingstoke, Hampshire and London, 1994.
„Casa" în viziunea
lui Miron Costin
■ Ovidiu Pecican
n încercarea de a reconstitui universul de va-
lori și de reprezentări al clasei dominante a
vremurilor de odinioară atrage atenția cultul
familiei; aceasta înțeleasă ca neam, sau spiță, și nu
redusă la cuplu și copiii acestuia, ca în modernitatea
mai apropiată. Pornind de la constatarea că denu-
mirea acestei unități sociale coezive diferea în tim-
purile mai vechi de cea utilizată astăzi - „familie”
însemnând... femeie! -, tentativele de reconstituire
a vieții familiale vor trebui să aibă în vedere și
convingerile, principiile conform căreia aceasta era
structurată și funcționa în societatea tradițională.
Un pas în direcția aceasta ar putea fi investi-
garea surselor scrise. Parcimonios în general cu
acestea, evul mediu deschide fante relativ înguste
către reflectarea fenomenului vieții familiale,
îndemnând mai cu seamă la abordări oblice. În
schimb, modernitatea timpurie își etalează mai
generos izvoarele narative. Printre ele, cronicile
moldovenești ale secolului al XVII-lea rămân un
depozit de informații extrem de prețios. În rân-
durile care urmează, mă voi ocupa de câteva frag-
mente din cronica lui Miron Costin privitoare la
„casă” în înțelesul ei de spiță genealogică, familie
observată atât pe orizontala cât și pe verticala
cronologiei. Scrisă în a doua jumătate a secolului
al XVII-lea, cronica lui Miron Costin consem-
nează în mai multe locuri elemente care pot ajuta
la înțelegerea viziunii lui - și, probabil, și a me-
diului său aristocratic - cu privire la spiță.
Vorbind despre domnia lui Moise Movilă, el
remarcă: „Multe case de gios, lipsite, au scos
[Moise Movilă] în fruntea lăcuitorilor țărâi,
[mai] ales pre Ciogolești”’. Aceasta indică în mod
cât se poate de limpede atenția cu care boierimea
ereditară privea întemeierea noilor case boierești,
prin conferirea unei condiții aristocratice anumi-
tor oameni de rând. Conceptul de „casă” privea,
deci, și familiile sărace, nefiind condiționat de
avere în mod direct. Dar este probabil că el li se
aplica acestora abia în lumina importanței retros-
pective pe care le-o conferea ascensiunea unora
dintre urmașii spiței.
În altă parte, într-un moment de cumpănă,
domnitorul amenințat nu are decât o singură
grijă: punerea la adăpost a familiei sale. „Și
vădzându [Alexandru Vodă Iliaș] atâta mulțime
[de răsculați], nu s-au apucatu de nemică, numai
de grijea să hălăduiască cu casa sa de gloate”2. Aici
„casă” înseamnă membrii familiei, dar într-un
plan secund se întrezărește și semnificația dinas-
tică. Familia, în cazul domnitorului, este, de fapt,
dinastia.
Cuvinte ce dezvăluie o analiză atentă a
politicii dinastice, dar și a caracterului oamenilor,
consemnează cronicarul atunci când vorbește
despre alierea - prin înrudire matrimonială - a
domnitorului Moldovei Vasile Lupu cu hatmanul
cazacilor, Bogdan Hmielnicki. „Mare netocmală
în de[o]potriva caselor și a hirelor! Aceasta parte
[, a lui Vasile Lupu,] era o domnie de 18 a[n]i și
împărăției [otomane] cu bivșug și cu cinste să-
mănătoare, iară ceelaltă parte [a lui Hmielnicki],
de doi ani ieșită den țărănie. Rușcile cu lado, lado,
pen toate unghiurile, ginirile [Timuș] singur fața
numai de om, iară toată hirea de hiară”3. Prin
urmare, Costin remarcă nepotrivirea dintre cele
două „case”, una veche și prestigioasă, însumând
optsprezece ani de domnie, prosperă și cinstită
față de Poarta Otomană, cealaltă - recentă,
însumând doi ani, și de extracție joasă, țărănească.
El consemnează și moravurile care caracterizează
anturajul lui Hmielnicki: țărănci ucrainene care
cântă refrene populare, lipsite de prestigiu aulic,
iar fiul hatmanului un sălbatec, atât ca tempera -
ment, cât și ca educație. O asemenea multiplă
nepotrivire este dezaprobată.
O impresionantă metaforă alpină și silvestră,
evocând universul pădurenilor, al tăietorilor de
lemne, îi evocă lui Miron Costin prăbușirea
dinastiei lui Vasile Lupu. „Precum munții cei
înalți și malurile cele înalte, cându să năruiescu
de vreo parte, pre cât sintu mai înalți, prea atâta și
dur[ui]ât facu mai mare, cîndu să pornescu și
copacii cei înalți mai mare sunetu fac, cîndu să
[d]oboară, așea și casele cele înalte și întemeiate
cu îndelungate vremi, cu mare răzsipă purcegu la
cădere, cându cad. Într-acela chip și casa lui
Vasilie-vodă, de atâția a[n]i întemeiată, cu mare
cădere și răzsipă și apoi și la deplină stângere au
purces de atuncea”4. Cum se vede, autorul a
folosit prilejul pentru a formula o judecată mai
generală asupra spițelor familiale. Cu cât acestea
sunt mai vechi și mai însemnate, cu atât mai
năpraznică îi apare prăbușirea lor, când aceasta are
loc. El observă, cu privire la destinul familiei
+
-1 TRIBUNA ♦ nr. 26 ♦ 1-15 octombrie 2003 [
11
Lupu, că atunci când a căzut, căderea s-a produs
cu multă risipă (deci nu numai cu pierderea unor
importante cantități de bani și de bunuri, ci și cu
reverberații adânci în societatea moldovenească a
timpului), ajungându-se în cele din urmă până la
stingerea totală a spiței.
O regulă nescrisă care indică faptul că aris-
tocrația Moldovei secolului al XVII-lea se moder-
niza în mentalitate este cea respectată de Moise
Movilă: abținerea de la orice răzbunare împotriva
familiei celui care uneltise împotriva lui. „Dacă
au luat [Vasile Lupu] domniia, nevrându să hie
nemulțemitoriu lui Moysei-vodă, pentru binele
lui, ce făcuse casei lui, neamestecându-se nice cu
un rău asupra casăi lui, au scris carte la Moyseiu-
vodă...”5. Recunoștința lui Vasile Lupu, altminteri
oponent al voievodului de odinioară în jocul
politic, este o rară dovadă de fair play, pe care
Miron Costin o și consemnează ca atare. Ea nu
indică doar circumstanța că asemenea lucruri sur-
veneau și la porțile orientului, ci, mai cu seamă,
că în acel moment, se înfățișau privirii ca niște
dovezi de noblețe cu totul mirabile și izolate.
Același Vasile Lupu însă, se conducea după
țelul de a-și aduce propria familie la cea mai bună
situație cu putință, ceea ce Miron Costin for-
mulează astfel: „... că siliia să vadză pre fecioru-
său, lonu-vodă, la domnie, care hire au părinții
spre feciorii săi, să-i vadză în viața lor ieșiți la cin-
ste. Domnii la domnii pre feciorii săi poftescu
să-i vadză ieșiți, boierii la boierii, slujitoriul să
bucură să-și vadză de slujitorie pre feciorul său
destoinicu poftește să-l vadză”6. Aici textul
istoricului consemnează cu precizie un gând ca-
racteristic întregii clase suprapuse din Moldova
timpului, la care aderă și Costin însuși. Dincolo
de banalitatea sa aparentă - anume că fiecare
părinte dorește să-i transmită fiului său statutul
social de care beneficiază el însuși - este impor-
tant de știut că autorul nu a găsit de cuviință să
pomenească și gândurile de mărire care îi străbat
pe părinți în legătură cu fiii lor, când nu chiar cu
ei înșiși. Astfel, grija față de conservarea rangului
nu apare, în textul de față, completată și de gân -
dul promovării pe o treaptă superioară, deși acesta
era, de multe ori, cazul. Lucrul devine evident nu
doar gândindu-ne la mulțimea de pretendenți,
întemeiați pe antecedente genetice reale sau
inventate, care brăzdează istoria noastră, ci și
atunci când, urmând litera fragmentului citat, ne
gândim la slujitori. Desigur, țelul lor era să trans-
mită fiilor lor măcar ceea ce erau, dar aspirațiile la
promovare socială mergeau, în mod necesar, mai
sus de atât. Pe acest fel de speranțe se întemeia
întregul sistem de promovări sociale care puneau
în centrul lor meritul (militar, diplomatic sau
administrativ).
Este important și faptul că întreaga preocupare
se lega exclusiv de poziția fiilor. Fiicele rămâneau,
și în acest început de modernitate timpurie, mar-
ginale ca prezențe publice.
Atrage, de asemenea, atenția și vocabularul
specializat. Părinții vor ca pe urmașii lor de parte
bărbătească „să-i vadză în viața lor ieșiți la cinste”.
A fi ieșit la cinste înseamnă, deci, a ocupa o po-
ziție privilegiată în viața publică, a se bucura de
cinstirea stăpânului și de respectul celorlalți
membri ai societății. La fel, formularea „slujito-
riul să bucură să-și vadză de slujitorie pre feciorul
său destoinicu poftește să-l vadză” aduce în
atenție faptul că a fi „destoinic de slujitorie”
înseamnă a fi capabil de a servi statul sau pe
înalții oameni ai momentului și ai locului,
reușind să se impună în cele din urmă sub acest
raport. Destoinicia nu s-ar referi, deci, la
pregătirea „profesională”, la educarea în sensul
viitoarei slujbe și exersarea abilităților necesare
acesteia, ci ar viza tocmai capacitatea de inserare
în mecanismul social-politic și administrativ al
țării. O asemenea chestiune, pare să spună Miron
Costin, ține de orizontul de așteptare și de edu-
care al „caselor” timpului, familia pregătindu-și
copiii pentru a-i face capabili de strategiile nece-
sare accederii la poziția la care aspirau.
Despre limitele alianțelor matrimoniale
admisibile, marele boier cărturar se pronunță
într-un surprinzător de critic fragment referitor -
din nou - la familia lui Vasile Lupu. El trimite la
căsătoria fiicei mai mari a acestuia, Maria, cu
cneazul Radziwil: respectivul era „om de casă
mare, den cnedzii Litfei [= Lituaniei]. Numai,
cu ce inimă și sfatu au făcut aceia casă după omu
de lege calvinească... [...] De mirat au rămas va-
curilor această casă, cum au putut suferi inima lui
Vasilie-vodă să să facă”7. O altă nuanță din gândi-
rea curentă a aristocrației aborigene cu privire la
familie se dezvăluie aici. Deși Miron Costin nu
ignoră rațiunile politice care l-au împins pe dom-
nitorul Moldovei către o asemenea înrudire,
totuși, el dezaprobă fățiș abaterea de la norma
nescrisă a purității credinței ortodoxe, mirându-se
că Vodă Lupu și-a măritat fiica cu un calvin. Deși
logofătul avea relații dintre cele mai cordiale în
mediile polone și neortodoxe, judecata lui
rămâne una dezaprobatoare, în numele unei
purități a credinței ce se cerea apărată. Nu s-a
analizat încă, pentru secolele XIV-XVIII, să
zicem, adeziunea boierimii ortodoxe la ideea de
creștinătate, cu toate nuanțele pe care ea le pre-
supunea. Totuși, este limpede de pe acum că
bunele relații de prietenie, colaborare, ori de
front comun creștin împotriva inamicului păgân
pe care ei le-au stabilit cu catolicii și, mai apoi, cu
Ruggero Maggi
Nord, 2001
principi și regi din lumea Reformei nu au însem-
nat întotdeauna mai mult decât un pragmatism
momentan, impus de dificilele împrejurări
istorice parcurse. Se prea poate ca, excepție
făcând cazurile - rare - de convertiți, oamenii
acelor vremuri să fi fost mai curând conservatori,
tradiționaliști, neîncrezători în sinceritatea cre-
dinței celorlalți. În orice caz, prin paragraful dis-
cutat, Miron Costin se dovedește a fi unul dintre
aceștia.
Pentru marele boier care scrie una dintre cele
mai izbutite cronici, „casa” rămâne, după toate
aparențele, o zonă de maximă securitate, un
reazem de care se leagă toate aspirațiile de dincolo
de împlinirea personală. Prin ea și cu ea se face
raportarea la social și de ea se leagă anumite valori
subiective, precum mândria apartenenței. Atunci
când se va face o analiză serioasă a raportului din-
tre familie, clan, trib și popor la români, pentru a
se vedea cum s-a ajuns, în cele din urmă, la nați-
une, s-ar putea ajunge la revelații neașteptate cu
privire la raportul dintre „casă” și neam.
■
Note:
1.	Cronicari Moldoveni, București, Editura Militară, 1987, p. 91.
2.	Ibidem, p. 94.
3.	Ibidem, p. 149.
4.	Ibidem, p. 150.
5.	Ibidem, p. 109.
6.	Ibidem, p. 116-117.
7.	Ibidem, p. 127-128.
12
-1 TRIBUNA ♦ nr. 26 ♦ 1-15 octombrie 2003 |-
Teoria feministă și contribuția
ei la studiul violenței
■ Maria Roth
Printre intelectuali, dar chiar și printre
femeile intelectuale din România, feminis-
mul este privit ca un punct de vedere teo-
retic care exagerează discriminarea femeilor în
societate. Din punctul meu de vedere, teoria
feministă, concepție socio-culturală complexă,
variată și nuanțată, are un rol deosebit de prolific
în abordarea a numeroase aspecte ale vieții sociale
și familiale, în special în problemele violenței. Ea
pornește de la conceptualizarea bărbaților ca un
grup investit cu putere, a căror dominare asupra
femeilor este o construcție istorică și socială, care
se reproduce și se menține într-o mare varietate
de feluri, cum este manipularea, convingerea,
influențarea, forțarea, asocierea, condiționarea.
Violența bărbaților față de femei, inclusiv față de
femeile apropiate de ei, este înțeleasă ca parte a
unui sistem structurat de putere și de exploatare
în cadrul relațiilor patriarhale.
Mihela Miroiu a menționat cu repetate ocazii
consecințele și formele de manifestare ale patriar-
hatului: îndoctrinarea de gen prin socializarea în
funcție de sex, privarea fetelor de anumite nivele
și forme de educație, judecarea femeilor în
funcție de comportamentul lor sexual (cerința
virginității și a fidelității), accesul scăzut la resurse
economice, lipsa respectului față de rolul
femeilor în societate - de-a lungul istoriei și în
prezent -, lipsa tradiției de autonomie și de inde-
pendență, lipsirea femeilor de timp liber,
deprecierea performanțelor lor și altele. În
condițiile dominării masculine, în care bărbatul
reprezintă valorile, intelectul și normele, agre-
siunea comisă de bărbați împotriva femeilor sau,
în general, asupra persoanelor vulnerabile este un
fenomen social comun, care nu iese în evidență
de la sine, dacă nu i se acordă importanța socială
cuvenită. Societățile își construiesc o mentalitate
colectivă care face ca violența domestică,
abuzurile împotriva copiilor și celelalte forme de
violență împotriva unor categorii vulnerabile ale
societății să fie greu de sesizat și incriminat.
Patriarhatul reprezintă mai mult decât un sis-
tem de autoritate în anumite familii. În societățile
în care modernizarea nu a reușit să imprime
democratizarea concepțiilor privind relațiile
interumane de gen, el reprezintă un ansamblu de
mentalități privind prerogativele bărbaților.
Cunoscute în literatura feministă sub numele de
mituri, stereotipurile referitoare la rolurile de gen
definesc construcția socială a masculinității și a
feminității. Dacă favorizarea bărbatului în
miturile legate de gen este mai răspândită într-o
comunitate, atunci violența va avea și ea o
amploare mai mare. În schimb, în cuplurile ega-
litare în care puterea de a decide aparține ambilor
parteneri, ceea ce contribuie la succesul relației și
menține sentimentele de respect reciproc, nivelul
de violență este mult redus comparativ cu
partenerii cu o mentalitate patriarhală.
Miturile privind rolurile de gen sunt cele care
decretează cum trebuie să ne gândim la locul și
rolul bărbaților și al femeilor în familie, precum
și la relația dintre ei. De exemplu, afirmațiile de
genul “locul unei femei este acasă”, “datoria băr-
batului este să câștige existența familiei”, “bărba-
tul este capul familiei”, “într-o căsnicie, responsa-
bilitatea majoră a soției este să-i facă fericiți pe soț
și pe copii”, “bărbatul trebuie sa aibă cuvântul
final în deciziile familiei”, “victima ar trebui să
învețe să preîntâmpine violența”, “femeia poate
pune oricând capăt violențelor”, “femeile victime
ale agresiunilor partenerilor nu au mândrie per-
sonală, sunt supuse, pasive”, “bătaia maritală este
un fapt izolat”, “chiar dacă el este agresiv, copiii
au nevoie de tată”, “când o femeie nu-și
îndeplinește îndatoririle casnice, ea merită să fie
bătută de soț”, “femeile tind să exagereze violența
la care sunt supuse”, “cele mai multe dintre actele
de violență casnică au loc deoarece femeile îi
provoacă pe bărbați să le lovească” sunt pro-
totipuri de judecăți normative care guvernează
domeniul familial. Ele și multe altele asemănă-
toare reprezintă o premisă a inegalității, care defa-
vorizează femeile și încurajează comiterea unor
abuzuri împotriva lor. Prin intervențiile sale în
plan social și teoretic, concepția feministă se
opune unor astfel de mituri și, la nivel de comu-
nitate internațională, a reușit să demonteze sau
măcar să facă vizibile diferitele forme de violență
comise atât în spațiul public, cât și în cel familial.
Pentru feminism familia a încetat să mai fie un
spațiu de viață protejat, unde femeile și copiii
sunt feriți de greutățile vieții, ci a devenit un loc
expus unor violențe, în măsură chiar mai mare
decât pe stradă. Inegalitatea de putere dintre cel
care comite abuzul și victimă face inutilă între-
barea privind vina victimei-femeie sau copil în
fața agresorului bărbat. Dacă agresorul este o per-
soană apropiată, aceasta amplifică dramatismul
trăirii victimei de a fi agresat de către o persoană
de încredere, a cărei sarcină era ocrotirea sau spri-
jinirea ei.
„..femeile comit mai multe
abuzuri psihice, emoționale, iar
bărbații comit mai multe abuzuri
grave °i mai ales abuzuri de ordin
sexual.”
Din rapoartele întocmite pe plan internațional
privind situația femeilor care au suferit o anumită
formă de abuz sexual din copilăria mică și până la
pubertate, cei care au comis abuzurile au fost în
toate cazurile bărbați. Raportul dintre genul fe-
minin și masculin în cazul victimelor copii varia-
ză în diferitele studii între 3/2 și 5/1. Această dis-
proporție între cele două sexe în privința victimi-
zării copiilor este prelucrată în concepția feminis-
tă pentru a se releva expunerea mai mare a sexu-
lui feminin la diverse forme de abuz. S-ar putea
însă ca numărul mai mic al băieților victime ale
abuzurilor să fie doar rezultatul unui fenomen
mascat, secretul și rușinea în cazul relațiilor ho-
mosexuale fiind, în cazul sexului masculin, chiar
mai mare decât în cazul relațiilor heterosexuale.
Ceea ce pare însă incontestabil este raportul mai
mare al genului masculin printre adulții care
comit diferite tipuri de abuzuri. Există, de aseme-
nea, diferențe între femei și bărbați în privința
formelor de abuz comise: femeile comit mai
multe abuzuri psihice, emoționale, iar bărbații
comit mai multe abuzuri grave și mai ales
abuzuri de ordin sexual.
Primele date în privința violenței domestice
care afectează femeile în raport cu soții și
partenerii lor au apărut în occident în anii ’60,
odată cu învigorarea mișcării feministe.
Cercetările din această perioadă s-au centrat în
primul rând asupra femeilor, victime ale violenței
domestice, care au ajuns în cadrul unor servicii
specializate de sănătate mentală. Aceasta a deter-
minat vicierea parțială a unora din cercetări, prin
orientarea lor în primul rând asupra anumitor
caracteristici patologice ale femeii victime, ca
individ, care prin caracteristicile ei neadecvate de
comportament ar fi cauzat actele de violență ale
bărbatului ei, provocându-l. Acest discurs
explicativ, deși tot mai slab exprimat de la sfârșitul
secolului XX, continuă să se manifeste în special
în literatura psihologică și medicală, care suprae-
valuează cauzalitatea legată de caracteristicile per-
sonalității feminine în fenomenul violenței
domestice, ignorând contextul ei social și carac-
teristicile relațiilor intime ale femeilor cu bărbații.
Paradoxal, acest tip de abordare s-a accentuat toc -
mai în urma unuia dintre cele mai răsunătoare
succese ale mișcării pentru combaterea violenței
domestice, care a fost introducerea, în 1979, în
Clasficarea internațională a bolilor (DSM III) a cate-
goriei denumite “sindromul femeii bătute”.
Aceasta a fost o recunoaștere a eforturilor depuse
de terapeuți și de activiștii pentru drepturile
femeilor și a însemnat un real progres pe calea
asistării femeilor expuse violenței. Ca efect per-
vers, stabilirea acestei categorii de diagnostic a
însemnat recunoașterea patologiei psihologice a
femeilor agresate, care sunt pasive, inhibate,
retrase, cu stima de sine scăzută, lipsite de iniția-
tivă, cu o capacitate redusă de exprimare, dar mai
ales dependente din toate punctele de vedere -
material și psihologic - de bărbatul care le agre-
sează. Tabloul tulburărilor de caracter ale
femeilor cu acest sindrom a fost completat în
unele studii cu aspecte biografice, descriind
cazuri în care femeile trăiau îndelung, adesea
începând din perioada copilăriei, deci practic
toată viața, subordonate unor bărbați violenți, în
urma căreia aveau o stare mentală alterată, fiind
incapabile să preia controlul asupra propriei lor
vieți și să se îndepărteze de bărbații violenți.
Soluția oferită de această concepție este acea a
intervenției terapeutice, care prin serviciile de
sănătate mentală poate îmbunătăți capacitatea
femeilor de a se apăra și de a prelua controlul
asupra relațiilor lor.
+
-1 TRIBUNA ♦ nr. 26 ♦ 1-15 octombrie 2003 |-
13
g
„atitudinea_femeilor bătute [...] se
poate circumscrie prin fenomenul
de învățare a neajutorării”
Unii reprezentanți ai feminismului se opun
așa numitei concepții “terapeutice”, care prezintă
violența domestică ca fiind rezultatul problemelor
individuale ale unor femei cu deficiențe de per-
sonalitate, incapabile de a se proteja de bărbați
violenți - având nevoie de o intervenție terapeu-
tică -, considerând că ea dă naștere unor atitudini
societale de blamare a victimei. Criticând con-
cepția terapeutică, autorii feminiști se bazează pe
cercetări care susțin că testele aplicate femeilor
bătute, comparate cu rezultatele celorlalte femei,
nu pun în evidență abateri semnificative ale trăsă-
turilor de personalitate care ar putea constitui fac-
tori cauzali ai violenței, ci deficite și caracteristici
care sunt consecințele ei, cum ar fi inhibițiile în
exprimarea sentimentelor, dificultățile de
adaptare la situație, nemulțumirea cu propria
viață, incapacitatea de a exprima agresivitate pe
cale verbală, dorința de a fi pe plac, stările de
reverie, tendința de a fi rezervat în relațiile cu
ceilalți etc. Acestea se pot circumscrie prin
fenomenul de învățare a necjutorării, așa cum a fost
el descris în anii ’70 de Seligman în urma experi-
mentelor sale pe animale electrocutate, care au
învățat în scurt timp să nu se împotrivească fără
rost, fiindcă oricum nu reușeau să scape de
durere. Animalele din experimentul învățării nea-
jutorate care dădeau semne clare ale suferinței
lor, nu au încercat să evite durerea nici atunci
când acest lucru ar fi fost posibil, ele nemaifiind
imobilizate. Conceptul învățării comportamentu-
lui de neajutorare explică nu numai dependența
femeii (de ce nu părăsește ea relația violentă), dar
și calea prin care agresorul obține ca victima să
ajungă la un comportament pasiv, cvasi paralizat.
Dacă germenii unei astfel de atitudini de neaju-
torare au fost cultivați din perioada copilăriei,
atunci ei vor prinde rădăcini în relația adesea sim-
biotică dintre femei și bărbații care le supun la
rele tratamente. Această paralelă dintre victimele
violenței domestice și cele ale experimentelor de
neajutorare învățată oferă o bună explicație
privind comportamentul dependent al femeilor
supuse abuzurilor și incapacitatea lor de a ieși din
relația violentă.
Astăzi, violența împotriva femeilor este
îndeobște un fapt recunoscut, dar totuși impre-
sionează prin proporțiile ei. Autori americani
indică aproximativ 1,5 milioane de cazuri de
femei supuse anual diferitelor forme de abuzuri
în SUA care necesită îngrijiri medicale. Tot în
SUA o femeie este abuzată fizic la fiecare 9
secunde. Cu ocazia cuvântului de închidere la
Conferința Europeană a Femeilor din Lisabona
(2000), comisionarul european Ana
Diamantopoulou declara că între vârsta de 15 și
44 de ani mai multe femei sunt schilodite sau
omorâte prin acte de violență de gen, decât în
războaie; în Africa de Sud la fiecare 20 de
secunde o femeie este violată, dar numai 1 din 35
de femei depun plângere; în Ruanda peste 15 000
de femei sunt violate într-un an; în Austria, 50%
dintre divorțuri sunt motivate prin acte de vio-
lență domestică; în Finlanda, 22% dintre femei au
avut de suferit diferite forme de violență din
partea partenerilor lor; în Olanda 1 din 5 femei
au suferit la un moment dat violență fizică din
partea soțului sau a unui partener, iar în
Portugalia o femeie din două; în Irlanda jumătate
din femeile care au decedat prin crimă au fost
omorâte de soți sau parteneri; în Rusia, 14 500 de
femei mor anual ca urmare a violenței domestice.
În Uniunea Europeană datele privind raportul
mediu de femei care au trăit pe parcursul vieții
experiențe de violență este de 1 la 4. Violența
împotriva femeilor există, deci, în toate țările, atât
în cele cu o economie dezvoltată, cât și în cele
sărace. Mai mult, ea există în toate clasele sociale
și la toate nivelele de educație. La forul european
amintit, Diamantopoulou a arătat că deși datele
oficiale ale poliției indică mai multe acte de vio-
lență în rândul celor cu nivel socio-economic și
de educație scăzut, datele unor cercetări recente
din Olanda, Italia și Finlanda arată că aproape
jumătate din cei care comit acte de violență
împotriva partenerilor au diplome de studii supe-
rioare și că unii oameni respectați în comunitate
pot fi violenți în viața privată. Se pare că emanci-
parea femeilor nu a însemnat totodată evitarea
violenței ci, dimpotrivă, au expus femeile la noi
forme, mai diversificate de violență.
„Pe plan social, progresul ultimilor
25 de ani a constat în dtfinirea
violenței împotriva femeilor ca un
subiect al drepturilor omului.”
Definiția cea mai general folosită în literatura
de specialitate pentru violența împotriva femeilor
Estrada dos chaos
Ruggero Maggi
este cea utilizată în cadrul Declarației Națiunilor
Unite (1993): “orice act de violență bazat pe
diferența de gen și care cauzează, sau ar putea
cauza femeii suferință sau vătămare fizică, sexuală
sau psihologică, incluzând amenințările cu astfel
de acte, coerciția și privarea arbitrară de libertate,
fie în viața publică, fie în cea privată”. Actele de
violență împotriva femeilor și fetelor contribuie
la apariția unui procent însemnat din îmbolnăvi-
rile la femeile în vârstă de 15-44 de ani din țările
dezvoltate. Pe plan social, progresul ultimilor 25
de ani a constat în definirea violenței împotriva
femeilor ca un subiect al drepturilor omului.
Abordarea violenței domestice a întâmpinat
serioase rezistențe sociale în toate statele lumii,
sub diverse forme: din rațiunea liberală de a apăra
intimitatea spațiului privat al familiei, prin
negarea vehementă a abuzurilor fizice sau sexuale
care au loc în lipsa martorilor și sunt extrem de
greu de dovedit, prin apelul la prestigiul social al
unor bărbați acuzați de violență domestică, prin
refuzul sau incapacitatea reprezentanților
autorităților de a se implica în situațiile de vio-
lență domestică.
Totuși, mișcarea feministă și-a adjudecat câte-
va victorii remarcabile în eforturile de a extinde
global drepturile femeilor. În ultimii 10 ani s-a
progresat pe plan legislativ în transpunerea prin-
cipiilor internaționale ale Convenției pentru
drepturile femeilor în legi naționale, cu procedee
concrete de aplicare, pe baza cărora să se poată
face dreptate femeilor victime ale abuzurilor
sexuale și ale violenței domestice. Pentru a
schimba miturile privind violența, numeroase
organizații de femei s-au raliat și au dezbătut
strategia de implementare a Convenției prin
“acțiuni globale (global campaign) pentru drep-
turile femeilor și de stopare a violenței”. La cea
de-a patra Conferință mondială de la Bejing privind
condiția femeii (1995), s-a lansat o Platformă de
acțiune, care a fost un semnal puternic pentru
impunerea egalității de șanse a femeii cu bărbatul
în toate statele lumii. În textul acestei platforme
se arată că violența împotriva femeilor este o
problemă globală, constând în manifestarea pu-
terii bărbaților prin privilegii și modalități de a-i
controla pe cei mai slabi. Această diferență de
putere este accentuată de ignorarea sau de lipsa
legilor potrivite și a eforturilor adecvate din
partea autorităților publice pentru îngrădirea
manifestării puterii în forme violente. Prin
Declarația de la Viena și cea de la Bejing, s-a
consacrat pe plan internațional statusul egal și
drepturile femeilor ca o prioritate pentru guverne
și pentru ONU. Ca urmare a luat ființă Tribunalul
pentru violarea drepturilor femeilor. Obiectivul aces-
tuia este de a se crea un for internațional în care
să se poată demonstra lipsurile legislațiilor
naționale și necesitatea elaborării unor platforme
comune de acțiune pentru protejarea victimelor
violenței. Documentarea situațiilor de abuz și
definirea lor clară sunt componente critice pentru
a da credibilitate activităților de schimbare a legis-
lațiilor și de susținere instituțională a femeilor.
Cum am arătat, feminismul a oferit un sistem
consistent privitor la relația dintre putere și gen
în contextul violenței în general, al abuzului se-
xual, a violenței domestice și al protecției vic-
timelor. Reducerea semnificativa a violenței nu
depinde de punerea în aplicare și de succesul la
un moment dat al uneia sau alteia din reco-
mandările obținute de această mișcare la forurile
internaționale, ci de amploarea unor acțiuni con-
certate, susținute de specialiști și fundamentate
legal, de informare a comunității privind modali-
tățile de protecție și mai ales demistificarea con-
cepțiilor privind violența în relațiile de gen. Pe
plan global, succesele de până acum în combate-
rea violenței de gen sunt semnificative, constând
din legislații internaționale și naționale din ce în
ce mai eficiente, servicii și profesioniști din ce în
ce mai buni, studii, cărți, reviste, metodologii de
cercetare, baze de date și programe de intervenție
aplicabile, schimburi fructuoase de idei între spe-
cialiști și altele. Totuși datele recente, după mai
multe decenii de campanii împotriva violenței de
gen, continuă să arate că ea este încă un fapt de
viață cotidian. Tocmai de aceea tematica violenței
de gen continuă să fie actuală, iar combaterea ei
trebuie să fie un obiectiv al societății civile din
toate țările. Ea va trebui să se păstreze încă multă
vreme pe agenda forurilor politice, educaționale,
de protecție socială și a sănătății populației, acțiu-
ni care să tindă la schimbarea atitudinilor cultur-
ale față de problematica violenței și a relației sale
cu inegalitățile de gen.
■
14
-1 TRIBUNA ♦ nr. 26 ♦ 1-15 octombrie 2003 |-
„O tendință puternică
este democratizarea
vieții de familie"
Petru Iluț este Profesor la Catedra de Sociologie a
Universității “Babeș-Bolyai”. Licențiat în filosofie și
doctor în psihologie socială, a urmat mai multe stagii de
specializare în SUA, Franța, Germania, Suedia. În
prezent susține cursurile de Psihologie socială, Sociologia
familiei și Sociologia opiniei publice și metodologie.
Oana Pughineanu: Stimate domnule profesor
Petru Iluț, de-a lungul istoriei putem privi familia
urmărind mai multe moduri de abordare: a fost văzută
fie ca un rău necesar, fie ca un mod de a transmite o
anumită învățătură sau de a realiza alianțe. Odată cu
industrializarea ne-am obișnuit să folosim termenul de
“familie nucleară”. Mai nou se vorbește însă de o eră
informațională. Cum vedeți reconfiguratăfamilia acum?
Petru Iluț: În primul rând în legătură cu defi-
niția, sau mai bine spus definițiile, toate au un iz
metaforic pentru că în realitate există o mare
problemă științifică privind originile familiei,
modul în care a apărut. A fost o necesitate? De
exemplu, se aduce ca argument faptul că ființele
umane nou născute au nevoie de îngrijire o mare
perioadă de timp. Neputîndu-se descurca singu-
re, familia a fost cea mai bună formulă: existența
unui cuplu în care cineva să se îngrijească de noii
născuți. Sunt însă și argumente că indivizii s-ar fi
putut organiza în comunități și altfel. În tot cazul,
o dată apărută, familia, devine o realitate inevita-
bilă la scară umană. În legătură cu statutul actual
al familiei în postmodernitate sau în modernitatea
aceasta târzie care înseamnă mult mai mult decât
epoca informației, au existat și există devieri de la
familia, hai să-i spunem, normală. Spre exemplu,
la un moment dat societatea, în speță cea ameri-
cană era îngrijorată de fenomenul căsătoriilor în
grup. Erau grupuri în care trăiau cupluri conju-
gale, ducând o viață comună, inclusiv sexuală,
uneori fără a se ști ai cui sunt copii. Dar, iată că, a
fost o modă. Modelul a rămas cel al familiei
nucleare cu o viață foarte solidară. O tendință
foarte puternică, chiar în societățile tradiționale
este democratizarea vieții de familie. Dacă la nivel
politic, la nivel macro s-a produs această demo-
cratizare, cel puțin în spațiul euro-american, ea
începe să cuprindă din ce în ce mai mult și
structurile micro-sociale, printre care și familia.
Este un fenomen cu totul pregnant, care
înseamnă printre altele că din ce în ce mai
mult și de la vârste din ce în ce mai fragede și
copii iau parte la decizii, în special la deciziile
care-i privesc pe ei, ceea ce nu se întâmpla în
societățile tradiționale decât în cazuri
excepționale.
- Hubert Lafort vorbind despre grupurile de tineri
ale anilor ’60 observă o subminare a valorilor familiei
prin opțiunea de a face parte dintr-o “gașcă” al cărei loc
privilegiat de acțiune e strada și în care băiatul își poate
demonstra virilitatea și bărbăția. Fetele în schimb sunt
supuse unui control mai strict și preocuparea lor princi-
pală a aceea de a-și menține reputația. Tocmai datorită
acestor dferențe în procesul de cucerire intră în joc un
anumit comportament, o anumită atitudine și un limbaj
aparte. Cum se schimbă acest comportament în epoca
chatului (în absența unui contact față-în-față) și a
anunțurilor matrimoniale (anunțuri foarte “concrete” în
care de mute ori se cere și se oferă ceva “exact”: stare
materială, aspect fizic etc. )?
Dintre aparițiile editoriale amintim: Familia.
Cunoaștere și asistență(1995), Structurile axilologice
din perspectivă psihologică (1995), Abordarea calitativă
a socioumanului (1997), Iluzia localismului și localis-
mul iluziei (2000), Sinele și cunoașterea lui. Teme
actuale de psihosociologie (2001).
- Hubert Lafort se referă la situația anilor ’60,
dar de atunci s-au schimbat lucrurile. De exem-
plu în ce privește dominația sau faptul că există o
asimetrie foarte puternică între băieți și fete
lucrurile nu mai stau la fel. Astăzi, la ceea ce se
numește “gășcă de cartier” participă din ce în ce
mai mult și fetele. În legătură cu valorile familia-
le, asta este o temă atât de importantă încât ea a
fost invocată și pusă cu mare acuitate inclusiv în
retoricile electorale ale președinților americani. Se
susține de către mulți că abaterile de la valorile
familiale se constituie într-un complex de factori
simptomatici, deoarece se pierde învățătura acelor
norme care însemnau o anumită etică, o anumită
fidelitate, însemnau socializarea în termeni
morali în familie. Însă nu trebuie ocolit faptul că
în numele păstrării valorilor familiale se pot face
sau se pot păstra anumite stereotipii și discri-
minări, cum ar fi cele la adresa femeii. Dacă
admitem păstrarea valorilor familiale asta pre-
supune o anumită ierarhizare, o anumită separare
pe roluri în familie. Multe feministe ne spun să
nu folosim pancarta aceasta cu valorile familiale
ca un scut împotriva păstrării discriminării în
relațiile de gen. Dar, revenind la tineret, este greu
de prevăzut pe termen mai lung ce se va întâm -
pla. Pe termen scurt și mijlociu, “găștile”, strada,
peer-group -urile cum li se mai spune, adică
grupuri de aceeași condiție, de aceeași vârstă etc.,
fac din ce în ce mai mult o concurență familiei în
ceea ce privește socializarea și educația, iar ele vor
persista. Chat-ul și internetul poate schimba sau
poate accentua această tendință pentru că într-un
fel, a comunica mult mai ușor înseamnă totodată
și a te putea organiza mai bine. Informația de
acest tip, nu înlocuiește comunicarea față-în-față,
ci de multe ori o suplimentează și o întărește. La
tineri multe prietenii și deja chiar căsătorii se
înfiripă pe această cale. Nu avem statistici foarte
clare, dar acest gen de comunicare este stratul de
suprafață. Totul depinde de aici încolo de cum
evoluează relația. Internetul poate fi primul pas,
la fel cum alteori primul pas era o întâlnire la un
bar sau la o cofetărie. Ce urmează depinde deja
de alți factori precum personalitatea, aspirațiile,
depinde de valorile importante pentru individ
până la urmă, de valorile pe care oamenii le-au
primit de la familia tradițională. Dar să nu uităm
că schimbările acestea - o spun încă o dată -, nu
înseamnă neapărat numai disfuncționalități
sociale, ci înseamnă și o mai mare libertate de
gândire. Nu este ceva rău. Dimpotrivă, mai ales
în societățile tradiționale și mai ales în societățile
unde este o foarte mare distanță în ce privește
școlarizarea între tineri, adulți și bătrâni, tineretul
are și o funcție de a educa adulții. Tineretul care e
mult mai deschis la nou, care înregistrează mai
repede, care e mult mai dinamic poate influența
felul de gândire al celor mai înaintați în vârstă.
- Multe voci susțin că tinerii de azi nu se mai
revendică de la o origine sau de la un mediu. Abolesc
■	Petru Iluț
orice referire la un trecut sau viitor. Nu sunt legați de
constrângeri și fidelități ci țin seama doar de bucuria lor
individuală. Multe produse precum articolele vesti-
mentare, pafumurile, tunsorile, tatuajele renunță la a
scoate în evidență dferențele sexuale tinzând spre o
“neutralitate” de gen. Chiar felul de a dansa nu mai
necesită un partener. Credeți că acest stil de a trăi al
tinerilor e doar o modă sau va afecta serios familia?
- În teza de doctorat, în care am urmărit tema
aceasta a valorilor tineretului, am făcut diferență
între “valori superficiale” și “valori autentice”.
Poate e chiar impropriu spus, dacă prin valori ne
referim la ceva stabil, ceva care orientează pe ter-
men mai lung comportamentele noastre. Dar hai
să le spunem nu valori, ci manifestări, care nu au
o așa mare importanță în istoria vieții, care sunt
trecătoare și față de care trebuie să afișăm o mult
mai mare toleranță și un fel de moratoriu. Eu
cred că aici s-a greșit foarte mult, părinții au
greșit foarte mult deoarece mentalitățile s-au
schimbat radical. Dacă adopți tot timpul o atitu-
dine foarte tranșantă față de aceste manifestări
aducând mereu aminte de faptul că “pe vremea
mea nu era așa”, “pe vremea mea nu se făcea așa”,
“pe vremea mea altfel se dansa” etc., se ivesc con-
flicte puternice care ar putea fi evitate. Cineva,
indiferent de felul în care se îmbracă poate ajunge
un mare cercetător sau un mare medic, un om de
valoare. Și-atunci soluția ar fi să avem grijă în
ceea ce privește educația în familie față de
aspectele importante ale vieții cum ar fi: sănă-
tatea, formarea profesională, însușirea unor reguli
morale fundamentale și a unei conduite civilizate
în relațiile interpersonale. E foarte importantă
cultura relațiilor interpersonale: să știi să-l
respecți pe celălalt, să accepți alteritatea. Nu cred
însă că în sine aceste manifestări vor afecta puter-
nic viața de familie în viitor, însă trebuie să avem
în vedere că din ce în ce mai mult relațiile între
oameni și în particular, relațiile de dragoste se
întemeiază pe ceea ce se numește în literatura de
specialitate “nevoi expresive”, adică pe faptul că
partenerii se simt bine împreună, se potrivesc, își
creează un confort psihologic. Pe asta se înte-
meiază și căsătoria, din ce în ce mai mult.
Desigur, aceste potriviri, compatibilități sunt un
pic fragile, schimbătoare. De aceea și rata
divorțurilor este foarte mare. S-a schimbat con-
cepția despre ceea ce înseamnă o căsătorie:
înainte dragostea intra în joc dar era foarte mult
complementarizată de nevoile instrumentale.
Căsătoria presupunea să-ți faci o casă, să ai copii,
să fii “om așezat”, să respecți religia și să te com-
porți astfel încât să atragi respectul comunității în
care trăiai. Cu toate aceste comandamente cu
greu ajungeai la concluzia că ești incompatibil în
ce privește gusturile, că nu mai poți comunica nu
știu cât de pozitiv cu partenerul etc.
- Ce rol are în familie femeia “emancipată”, femeia
care, de exemplu,pentru a-și construi o carieră sau pur
și simplu pentru a-și menține o libertate sexuală neștir-
bită renunță la ceea ce secole de-a rândul a fost considerat
atributul feminin prin excelență: maternitatea.
- Vreau să vă spun că aici există o diferență
teribilă, și nu e același lucru dacă spunem liber-
tate profesională, libertate de alt gen sau libertate
sexuală. Tot în țara cu cele mau multe inovații,
America, la un moment dat a circulat - a fost și o
carte celebră a unor soți - sintagma de open ma-
rriage, în care nu numai că “facem fiecare ce
vrem”, dar și spunem asta și recunoaștem. Marea
discuție care a înglobat diferitele reacții ale oame-
-1 TRIBUNA ♦ nr. 26 ♦ 1-15 octombrie 2003 |-
15
nilor de știință, sociologilor, psihologilor, antro-
pologilor și a publicului în general, era legată de
libertatea sexuală. Dacă acest tip de căsătorie
include și asta, atunci lucrurile se complică, deși
nu întotdeauna. Există cupluri care acceptă asta și
își împărtășesc experiențele, dar sunt foarte rare.
În ceea ce privește libertatea de a-ți petrece tim-
pul liber, libertatea de a-ți alege o carieră, liber-
tatea de opțiune politică chiar, eu cred că se va
accentua din ce în ce mai mult această democrati-
zare, pluralism și emancipare a femeii pe aceste
planuri. Marea problemă este faptul că dacă se
păstrează cât de cât funcția familiei - care trebuie
să recunoaștem că se păstrează - de unitate în care
se cresc copii, de unitate, dacă nu de producție,
cel puțin de consum, atunci problema împărțirii
rolurilor rămâne deschisă. În literatura de specia-
litate găsim tratată problema așa-numitei “familii
cu dublă carieră”. Aici trebuie adoptate diferite
strategii în care se împacă sarcinile domestice cu
tendința și efortul de a face carieră. Există diferite
strategii. De exemplu, tot în SUA, o vreme se
sacrifică soția până ajung copii la o anumită vârstă
și după aceea soțul intră mai masiv în aceste sar-
cini domestice. Este clar însă că societatea mo-
dernă dovedește că emanciparea profesională a
femeii nu este numai un moft, ci este o realitate.
- Minoritățile sexuale sunt o categorie care încearcă
să susțină un nou model cultural. Dficultățile sunt
totuși mari și de multe ori mediile homosexuale sunt
privite ca având puternice tendințe de “ghetoizare”.
Credeți că acceptarea familiei gay ar duce mai repede la o
“legitimare” a acestor comportamente sexuale sau din
contră, conceptul de familie cu rigorile ei, chiar reduse la
minim, nu este compatibil cu acest stil de viață care după
unii comentatori (Michel Pollak) se caracterizează prin
“separarea sexualității de tendințele afective” (separare
care nu este valabilă doar în mediilegay).
- Aici este greu să ne pronunțăm. Atâtea
lucruri care păreau imposibile în societate s-au
realizat. Pe de altă parte nu trebuie să uităm că
din categoria lucrurilor imposibile unele au con-
tinuat să rămână imposibil de pus în practică. Așa
cum există o selecție naturală în lumea anima-
lelor, există o selecție socială, în sensul că se ivesc
foarte multe posibilități, alternative la stilurile de
viață dintre care unele rezistă, altele nu. În prin-
Adrian Tatța
Din ciclul „Context de întemeiere"
cipiu însă e normal ca această minoritate homo-
sexuală în momentul în care este discriminată,
mai mult sau mai puțin, să se organizeaze. Nu
cred că este însă mai periculoasă decât altele. Și
iarăși, vedeți, foarte multă lume aducea argumen-
tul că se atentează la natalitate. Asta nu este ade-
vărat. Dacă facem niște simple calcule vedem că
argumentul acesta cade. Emanciparea, atâta vreme
cât nu produce un rău social, poate accepta orice
stil de viață în numele alterității și al libertății de
decizie individuală privind viața proprie.
- În ultimele decenii s-a impus un nou model de
conviețuire a partenerilor: coabitarea juvenilă. Este un
nou mod de exprimare a sentimentelor și mai ales un
nou mod de a aborda o sexualitate neasrvită procreării.
Termenul de datorie conjugală și-a pierdut sensul. Cre-
deți că acest stil de viață poate duce mai departe idealul
de “armonie durabilă” a familiei?
- Sexualitate neproductivă există nu numai
pentru coabitare. În primul rând există și pentru
familie. S-a ajuns la asta prin concursul mai mul-
tor factori sociali. Nu atât descoperirea
mijloacelor contracepționale, cât masificarea lor,
intrarea în comerț, accesul la ele și educația sexu-
ală a dus la acest fel de trai. Coabitarea nu este
numai juvenilă, deși ea are o pondere din ce în ce
mai mare. Dar, ca să comentăm, o să dau un
exemplu în care este greu să te pronunți. Mai
demult am discutat termenul de “uniune consen-
suală” lansată de colegii noștri de la București.
Mie mi s-a părut un pleonasm sau în tot cazul
ceva care nu dă bine. Dar pentru că a fost pus în
recensământ foarte mulți folosesc acum, nu
numai oficial, ci și cu tentă de termen științific
acest termen care provine din franceză, limbă în
care circulă două expresii: coabitation și l’union
libre. Eu prefer termenul de coabitare, în
românește termenul echivalent fiind cel de con-
cubinaj... care nu sună bine. Nu sună bine pentru
că realitatea era alta. La noi, când discutam despre
concubinaj dicutam de... hai să spunem, oameni
tineri și maturi care stăteau împreună. Fiindcă,
tineri, foarte tineri să stea împreună se întâmpla
foarte rar, era aproape de neînchipuit. Acum și la
noi acest fenomen aproape că se masifică și atunci
nu știu dacă ar merge bine să folosim termenul
de concubinaj, spre exemplu, pentru doi tineri
studenți din anul întâi care stau împreună. Dar
repet, dincolo de denumire, dincolo de
etichetarea semantică, problema este că nu s-a
stabilit o relație, o asociere de nici un fel între
soliditatea și trăinicia căsătoriei și această
coabitare premaritală. Fiindcă trebuie să facem
distincție între coabitarea premaritală și coabitare
în general între adulți, care ar aduce mai mult cu
ceea ce spuneam înainte despre concubinaj.
Coabitarea sfida cumva concepția bunului simț
care spunea așa : “oamenii aceștia sunt neserioși
dacă stau împreună, de ce nu puteau să aștepte?”,
asta implicând faptul că în viitor nici căsniciile lor
nu pot fi “serioase”. Acest fel de a judeca mai
există, dar există și părerea după care acest timp
petrecut împreună este benefic deoarece ajută
partenerii să se cunoască, fiind un fel de “căsăto-
rie de probă”. Ceea ce arată statisticile până acum
este faptul că mulți dintre cei care coabitează nu
se căsătoresc și mulți dintre cei ce se căsătoresc
ajung la divorț. Deci, nici căsătoriile nu sunt mai
stabile. Faptul că se cunosc mai bine înainte de
căsătorie e important, dar nu atât de important.
Eu am și teoretizat chestiunea aceasta în termeni
de situații. Sunt două situații diferite: una în care
tinerii stau împreună și tocmai datorită tinereții
lor aceste cupluri nu pot avea mari probleme...
problemele lor sunt aproape “plăcute”. Situația de
familie este radical diferită mai ales când intervine
un copil. Dar, una peste alta, cred că în general
este un fenomen firesc și nu poate afecta negativ
stabilitatea familiei.
- Care este rolul economiei, al posibilităților finan-
ciare în constituirea unei familii în ziua de azi?
- Tinerii sunt din ce în ce mai mult conștienți
de importanța unui trai bun. Din ce în ce mai
mulți tineri urmează nu numai liceul, ci și facul-
tatea. Dacă înainte 20% dintre cei care terminau
liceul făceau facultate, astăzi putem vorbi de un
procent de 70%-80%. În aceste condiții se măreș-
te vârsta la care se căsătoresc și vârsta la care au
primul copil. Asta demonstrează că factorul fi-
nanciar are consecințe multiple, unele în avanta-
jul societății, a familiei și individului, altele fiind
cumva disfunționale. Dar e greu de stabilit balan-
ța acestor interacțiuni. Mulți aduc ca argument
faptul că starea materială contează și în înțele-
gerea dintre parteneri. Se cunosc foarte bine cer-
turile provocate de lipsuri, dar pe de altă parte și
o stare financiară bună a celor doi poate facilita
divorțul pentru că fiecare se poate descurca foarte
bine pe cont propriu. E interesant de observat
cum familia este un grup social care reflectă ime-
diat multe din transformările macro: șomajul,
sărăcia etc. Ea răspunde imediat la aceste transfor-
mări și mișcări. Dar familia este în același timp
un fel de tampon între indivizi și societate. S-a
observat că în situații de criză răspunsurile fami-
liei sunt diferite: pe unele le destramă, altele se
consolidează în fața răului social. Oricum, pe
ansamblu, în familiile sărace fenomenul delicven-
țional, abandonul, violența în familie au o rată
mai mare. Oricât ne-ar place nouă să credem că
oamenii simplii și umili nu cad pradă acestor fe-
nomene, statistic lucrurile arată altfel. Cunoaștem
foarte bine problema rromilor, care nu este atât o
problemă etnică, ci una socială. Dacă facem dife-
rite cercetări socio-statistice vedem că indiferent
de etnie sărăcia în sine este o cauză a acestor fe-
nomene antisociale. În plus, sărăcia este foarte
strâns legată de nivelul slab de educație. Deocam-
dată singura politică care se întrevede este
școlarizarea, care înseamnă și creșterea nivelului
de educație sanitară, posibilitatea de a fi mai
mobil pe piața de muncă, creșterea nivelului de
civilizație în general.
■
Interviu realizat de
Oana Pughineanu
16
-1 TRIBUNA ♦ nr. 26 ♦ 1-15 octombrie 2003 |-
IțI emember
Radu Tudoran
Toate pânzele sus! (1)
■	Lionel D. Roșea
Ofițer de aviație (din 1932) și navigator
pasionat (cam din aceiași ani), Radu
Tudoran părea să trimită încă de la
început, prin alura sa de sporting gentleman, la
lumea și spiritul anglo-saxon cărora literatura
universală le datorează în primul rând “romanul
mării”. Prin romanul său de debut din 1941, Un
port la răsărit (“acea neuitată odisee erotico-ma-
ritimă de pe litoralul basarabean al Mării Negre”,
“poem unic în literatura noastră descriptivă”, Vl.
Streinu), el reușea nu doar să concretizeze literar
(pentru prima dată la noi) această experiență
aparte a spațiului marin într-o operă de valoare,
dar și să dobândească un uriaș succes de public
(șase ediții până în 1944, când, odată cu
chestiunea Basarabiei înseși, cartea a fost interzisă
de noul regim pentru o jumătate de secol, re-
editându-se abia în 1991). Critica epocii
(P. Constantinescu, Vl. Streinu, Perpessicius,
O. Șuluțiu etc.) îi va fi și ea favorabilă, apreciin-
du-l acum drept un “tânăr maestru al romanului
nostru contemporan” (Perpessicius). Aflat pe cul-
mea valului, Radu Tudoran hotărăște (în 1942) să
se consacre exclusiv scrisului, opțiune pe care o
va onora pînă în ultima clipă: decenii mai târziu
va accentua cu îndreptățită mândrie într-o fișă
autobiografică: “Singura profesiune: scriitor”.
Tot acum petrece trei ani de zile pe un șantier
naval de la Dunăre (experiență fructificată ulteri-
or în romanul Dunărea revărsată din 1961). Aici,
alături de un prieten mort de tânăr în condiții
dramatice (prototip al viitorului Anton Lupan, așa
cum prietenia cu scriitorul o va inspira pe cea
dintre căpitanul “Speranței” și Pierre Vaillant),
muncește pentru a-și construi o corabie, plănuind
în tot acest răstimp călătorii mirabile prin care
să-și integreze în destin orizonturile exterioare (și
interioare) ale lumii. Noul context istoric însă va
curma brutal și pentru totdeauna aceste planuri,
iar scriitorul însuși se vede trecut pe “lista neagră”
în urma unui articol demascator apărut în 1944,
la scurt timp după eliberare, care îl număra prin-
tre “cei morți la 23 august” (moralmente, desigur
- nt. ns.). Treptat atacurile politrucilor epocii
(N. Moraru, M. Novicov etc.) se întețesc și scri-
itorul e exclus din Uniunea Scriitorilor. Sentința
arbitrară va fi însă “casată” la intervenția personală
a lui Mihai Beniuc. Urmează o lungă perioadă de
tăcere literară pe jumătate impusă, pe jumătate
asumată, căci, deși frate cu Geo Bogza (a cărui
stea se înălța în acei ani odată cu cea a regimului),
Nicolae Bogza (numele real al celui ce rămâne în
literatura română ca Radu Tudoran) decide să
ignore presiunile și să refuze ofertele (numeroase
și stăruitoare) de înregimentare în rândurile cân-
tăreților noii epoci, adoptând o atitudine exis-
tențială de o aristocratică demnitate, decență și
discreție pe care nu o va trăda până la sfârșitul
vieții, respingând orice funcții și demnități și con-
centrându-se în totalitate asupra operei sale.
După ce mai bine de șapte ani trăiește doar din
traduceri și din stilizarea unor traduceri, Radu
Tudoran revine în actualitate cu Toate pânzele sus!,
carte comandată de “un editor inimos și înțelept”
și forjată din materia vechilor vise de călătorie, la
înalta temperatură a aspirațiilor de odinioară.
Prima ediție în volum (Toatepânzele sus!, roman,
coperta D. Știubei, București, Editura
Tineretului) apare în 1954; odată cu a doua ediție
(din 1957), substanțial adăugită și revăzută,
romanul capătă forma cunoscută până azi (modi-
ficările ulterioare constând în aproape nesemni-
ficative - și după ediția din 1980, nici foarte
fericite - revizii stilistice). Ignorată mai întâi de
critica puternic ideologizată a momentului, negli-
jată mai apoi de o critică parcă uneori prea
snoabă, Toate pânzele sus! a fost în schimb primită
cu un extraordinar entuziasm de publicul adoles-
centin (și nu numai) al epocii, având de la
început un succes fără egal, comparabil în epocă
doar cu cel al Cire°arilor lui Constantin Chiriță.
Astfel, romanul e totodată și una dintre puținele
cărți de valoare de după război care a izbutit să
supraviețuiască în condiții de deplină libertate
ideologică, exclusiv datorită cererii pieței. Fără să
fi fost sprijinită de vreo instituție culturală (ba
fiind uneori chiar discret “sabotată” prin artifi-
ciala amânare a reeditărilor, în ciuda cererii con-
stante a publicului), cartea a atins până azi un tiraj
probabil record pentru România: peste un milion
de exemplare! Retipărit în numeroase (insufi-
ciente totuși!) rânduri, romanul a fost de aseme-
nea tradus (în poloneză/1958, maghiară/1958,
bulgară/1959 etc.), adaptat radiofonic, transpus
scenic și chiar ecranizat. Astfel, în 1976, în regia
lui Mircea Mureșan (pe un scenariu realizat de
acesta în colaborare cu Alexandru Struțeanu) și
într-o distribuție devenită legendară (Ion
Besoiu/Anton Lupan, Ilarion Ciobanu/Gherasim,
Jean Constantin/Ismail, Sebastian
Papaiani/Ieremia, George Paul Avram/Haralamb,
Cristian Șofron/Mihu, Ion Dichiseanu/Pierre
Vaillant, Julieta Szony/Adnana, Colea
Răutu/Spânu, Jean Lorin Florescu/Martin
Stricland, Aurel Giurumia/Agop, Gheorghe
Visu/Black Pedro etc.) se realizează mai întâi un
serial TV în 12 episoade de câte o oră, reprezen-
tând “una dintre cele mai ambițioase realizări
artistice ale micului ecran, respectiv ale
Studioului de Film din Televiziunea Română”
(Călin Căliman, Istoria filmului românesc. 1897-
2000, București, Editura Fundației Culturale
Române, 2000); difuzat mai apoi de nenumărate
ori în cursul anilor, înainte și după 1989, el a con-
tribuit din plin la celebritatea romanului. În
primăvara anului 1987 din materialul acestui seri-
al s-a adaptat pentru marele ecran o versiune
prescurtată (cu destulă stângăcie), sub forma a
trei segmente de o oră și jumătate subintitulate
Secretul epavei, Misterele mării și Întâlnire în Atlantic.
De altfel, după cum și reacția publicului contem-
poran o dovedește, destinul literar al cărții e
departe de a se fi încheiat: “Aventura nu s-a
sfârșit”, avertiza în Prefața cărții autorul, câtă
vreme “și astăzi există undeva echipajul
“Speranței”, așteptând să ridice ancora”. “Am
rămas totdeauna romancier, aceasta fiindu-mi
vocația și dovedindu-se singura mea aspirație
constantă. Nu concep alt fel de a exprima exis-
tența omului decât prin fabulație - și anume fa-
bulația aceasta construită monumental, pe care o
implică romanul”, mărturisea cândva Radu
Tudoran. Dar deși a scris cărți mai “grele” (pre-
cum romanele reunite în ciclul Sfârșit de mileniu),
de care s-a simțit poate mai legat (Un port la
răsărit) sau care au fost mai apreciate de critica
“serioasă” (Flăcările), numele lui Radu Tudoran
rămâne totuși în chip fundamental asociat celui al
romanului de față. Faptul n-ar trebui să sur-
prindă, căci, dacă orice literatură trăiește în
primul rând prin Poveste, iar povestea exemplară a
lumii continuă să fie dintru-nceputuri Odiseea, cu
siguranță că Toate pânzele sus! reprezintă Odiseea
exemplară a literaturii noastre, o odisee în care,
“independent față de tehnica epică, de tipologia și
chiar de locurile comune tradiționale ale genu-
lui/.../ sute de personaje, de biografii senza-
ționale, orientul și occidentul, geografia interlopă
și lumea afacerilor, fenomenele meteorologice ale
mărilor și oceanelor și existența navală” converg
spre a realiza “unul dintre cele mai importante
romane de aventuri ale literaturii române”
(Marian Popa). Povestea (binecunoscută azi)
începe cândva, prin anii '70 ai secolului al XIX-
lea, când tânărul inginer român Anton Lupan
(aflat la studii în Franța) descoperă în jurnalul
bunicului prietenului său francez Pierre Vaillant,
odinioară cârmaci pe nava Beagle a celebrului
Charles Darwin, mărturii despre existența unui
ținut neexplorat din Țara de Foc în care nimeni,
nici Darwin, nici tatăl lui Pierre (dispărut tot
acolo ani mai târziu într-o altă expediție) nu
izbutise încă să pătrundă. Cei doi prieteni jură să
fie ei primii care vor ajunge acolo unde alții au
dat greș și cu toate economiile lor cumpără o
mică, dar desăvârșită corabie pe care o vor boteza
“L'Esperance”. Însă la prima ei ieșire în larg într-
o călătorie de probă cu Pierre Vaillant la
comandă, corabia dispare fără urmă cu întreg
echipajul. Întors în țară ani mai târziu, cu un
brevet de căpitan de navă și cu o bogată expe-
riență de navigator dobândită între Singapore și
Marsilia, Anton Lupan rămâne la fel de hotărât să
ducă la capăt visul său și al prietenului absent. Pe
o plajă lângă Sulina el descoperă chiar epava coră-
biei dispărute (victimă se pare a piraților) și cu
ajutorul unui echipaj pitoresc, dar ales pe
sprânceană, va restaura nava, (re)dându-i numele
simbolic de “Speranța”. Până să traverseze însă
Atlanticul echipajul “Speranței” va străbate mai
întâi mările Levantului în căutarea lui Pierre
Vaillant, înfruntând pirații și escrocii Răsăritului,
rechinii și furtuna, ispita averii și pe cea a eternu-
lui feminin etc. Egal disputați de noroc și
neșansă, ei reușesc să o salveze din mâinile
piraților pe tânăra siriancă Adnana (care îi va
urma în aventură mai întâi ca simplu matelot, iar
la sfârșit ca soție a căpitanului), dar odată ajunși la
Marsilia află că Pierre Vaillant (care scăpase sin-
gur de pirați), crezându-i la rândul lui dispăruți,

-1 TRIBUNA ♦ nr. 26 ♦ 1-15 octombrie 2003 |-
17
plecase deja spre Țara de Foc. Decis să-și reîntâl-
nească prietenul și să-°i îndeplinească jurământul
din tinerețe, Anton Lupan va pleca așadar cu
“Speranța” peste Atlantic în vara anului 1882
având la bord un nou pasager, pe excentricul
aventurier Martin Stricland care, atras în Țara de
Foc de bogatele zăcăminte de aur abia
descoperite, se arată dispus să finanțeze expediția.
După luni de navigație în care are parte de întâl-
niri cu pirații marocani și cu vânturile uscate din-
spre Africa, cu uragane dezlănțuite și cu calmul
plat al oceanului, cu revărsări torențiale de apă și
cu setea necruțătoare de la Tropice, cu rechinii
din lumea apelor, dar și cu cei din lumea oame-
nilor (rivali ai lui Stricland gata oricând să con-
damne la moarte oameni nevinovați pentru un
ipotetic grăunte de aur), cu dezastrele (financiare)
provocate cu sublimă inocență de bucătarul
Ismail prin mai toate marile porturi ale Americii
de Sud, goeleta românească ajunge în sfârșit în
Țara de Foc, la un pas de ținta râvnită. Siliți de
venirea iernii să-și amâne expediția în ținutul
necunoscut, oamenii de pe “Speranța” își petrec
timpul explorând împrejurimile, cercetând fauna
și flora locale, căutând la rândul lor aur sau încer-
când să-i învețe pe băștinași (ademeniți de
Stricland cu alcool prost să caute aur pentru el)
nu doar limba și obiceiurile de acasă, ci mai ales
un trai mai omenesc, ceea ce-i va aduce în con-
flict cu Stricland și cu sluga devotată a acestuia,
metisul Black Pedro. Odată cu venirea primăverii,
deși prietenul său e în continuare de negăsit,
Anton Lupan pornește în sfârșit împreună cu
câțiva membri din echipaj spre misterioasa și
obsedanta “pată albă” pe care, după alte peripeții,
reușesc în cele din urmă să o șteargă de pe hartă
(găsind totodată și dovada morții tatălui lui Pierre
în acele tărâmuri înghețate). Însă orice izbândă se
plătește și o primă scadență vine atunci când, în
lipsa lui Anton Lupan, izbucnește conflictul
deschis cu Martin Stricland. Abia construitul sat
băștinaș e incendiat (indigenii reîntorcându-se -
deși doar pentru un timp - la precaritatea vechii
lor existențe nomade), Stricland și rivalul său pier
unul de mâna celuilalt, mistuiți de focul care-i și
poleiește cu aurul atât de dorit, iar Ismail, grav
rănit de Black Pedro (de acum un fugar vânat de
poliție), e salvat de la moarte de Anton Lupan cu
prețul amputării unui picior. Datoria față de zeii
geloși nu va fi însă lichidată decât atunci când,
pentru a-și salva corabia aruncată de o furtună pe
stânci (și astfel și pe ei înșiși), echipajul
“Speranței” va trebui să arunce în mare tonele de
nisip de aur (“the stuff the dreams are made of”),
strânse cu atâta trudă. Ieșiți învingători din toate
încercările și ajunși (împreună) la capătul
Aventurii cu buzunarele (aproape) goale, dar cu
inimile vesele și împăcate, bravii marinari sunt
gata să ia Aventura de la (celălalt) capăt, căci la
ieșirea din strâmtoarea Magellan îi întâmpină un
mesaj neașteptat: naufragiați pe o insuliță din
Atlantic, câțiva marinari francezi comandați de
căpitanul Pierre Vaillant așteaptă ajutor.
Dincolo de libertatea creației nu trebuie însă
neglijată bogata informație documentară pe care
se sprijină spontaneitatea aventurii. Într-adevăr,
multitudinea de date de toate genurile (care pro-
duc un puternic efect de real) face din Toate pânzele
sus! “și o veritabilă enciclopedie ce popularizează
obiceiuri, moravuri, procedee ale navigației cu
pânze etc.” (M. Popa), “paginile ei parcurgându-
se pe nerăsuflate, poate chiar cu felurite dicționa-
re în față, cu atlase geografice etc. - spre a se ur-
mări concret și exact odiseea personajelor ce, nici
vorbă, trebuie să fi existat în carne și oase, cum
bunăoară un Robinson Crusoe.” (Hristu Cân-
droveanu). Două sunt însă sursele mai impor-
tante din care ia naștere aventura. Un prim reper
notabil îl constituie studiul Țara de Foc publicat în
1887 la București de către lulius Popper (1857-
1893) și, într-un sens mai larg, întreaga biografie
a acestui fascinant aventurier și explorator al unor
ținuturi îndepărtate între care și Țara de Foc, al
cărei “guvernator” va ajunge la un moment dat și
unde va introduce o nomenclatură geografică
românească și va coloniza chiar moșneni din
Muntenia (de Țara de Foc se leagă însă și numele
altor români, precum Emil Racoviță, călător pe
Belgica; pentru detalii despre Popper, Racoviță etc.
vezi de exemplu Silviu Neguț, Căutători de noi
tărâmuri, București, Editura Eminescu, 1987). Al
doilea reper major îl reprezintă însăși con-
semnarea participării lui Charles Darwin la expe-
diția de cartografiere a Strâmtorii Magellan, a
coastelor pacifice ale Americii de Sud și a
Insulelor Galapagos desfășurată între 1831 și 1836
pe bricul “Beagle” comandat de navigatorul și
meteorologul englez Robert Fitz Roy. Această
consemnare, publicată în trei volume în 1839 cu
titlul Journal of Researches into the Geolcgy and
Natural History of the Various Countries Visited by
H.M.S. Beagle (și care marchează e etapă esențială
în geneza teoriei evoluției) va fi de altfel tradusă
în română chiar de Radu Tudoran (Ch. Darwin,
Călătoria unui naturalist în jurul lumii pe bordul vasu-
lui Beagle, traducere din engleză de Radu Tudoran
și Dinu Bondi, București, Editura Tineretului,
1958; ediția a 2-a 1959). În substanța sa profundă
însă cartea începuse să ia ființă încă demult, în cei
trei ani petrecuți pe șantierul dunărean unde,
mărturisește scriitorul, “m-am străduit să-mi
construiesc o corabie, instrumentul străvechi de
călătorie care a dovedit că pământul este rotund și
a dus, prin toate peripețiile, la descoperirea lumii.
Vroiam să redescopăr lumea, într-o viziune per-
sonală, și speram să mă descopăr pe mine” (într-
adevăr, confirmă psihocritica, “visul despre navi-
garea pe un iaht simbolizează atât dorința de
aventură, cât și recunoașterea necesității de a se
îmbarca într-o călătorie a dezvoltării personale”,
Claire Gibson, Semne & Simboluri, 1998). De
aceea, când editorul îi va propune proiectul,
“cartea era trăită în visele de pe malul Dunării”
(când ocolul Pământului fusese deja făcut “de
multe ori, întins pe spate, cu ochii închiși, pe
puntea încă neterminată a corăbiei mele, seara, în
ceasurile de singurătate și de visare”), iar “autorul
a convenit să pună visul în carte”, “să-l transpună
în vorbirea curentă, pe înțelesul tuturor oame-
nilor”, dăruindu-i totodată “scrierii întreaga expe-
riență, fantezia, imaginația și puterea de muncă.
disponibile după atâția ani de tăcere”, sublimând
astfel un destin advers și convertindu-și cele mai
profunde aspirații (sub regimul libertății și
disponibilității absolute) înficțiune. Narativ, mate-
rialul epic se structurează potrivit principiului
ordonator al călătoriei, veritabilă supratemă a
creației lui Radu Tudoran, care recunoștea: “A
pleca e un verb sonor și viu, și dintre toate cred
că mi-a plăcut cel mai mult”. Călătoria e, așadar,
(și) aici tema principală, toate celelalte teme și
motive - ale solidarității, aventurii, căutării,
cunoașterii etc., dar în primul rând ale Prieteniei și
ale Tainei (taine ale epavelor, ale oamenilor, ale
locurilor etc.) - subsumându-i-se într-o strânsă
interdependență, ca tot atâtea leit-motive. Ca
orice voiaj exemplar, ea se desfășoară simultan în
trei dimensiuni: în geografie, în cunoaștere și în
ordine inițiatică. “Chemarea spre depărtări”, măr-
turisea Radu Tudoran, “element dominant în
cărțile mele. pornește de la aspirația personală,
atribuită eroilor, de a trăi într-o lume mai întinsă.
Nu accept noțiunea de exotic; geografia ne
aparține în întregime”. Și într-adevăr, proiectând
aventura pe întinse suprafețe geografice, de la
Marea Neagră sau Marea Roșie la Strâmtoarea lui
Magellan, scriitorul reușește să surprindă cu doar
câteva linii, în contururi fine, “cu o remarcabilă
plasticitate și pregnanță a locurilor, a mediilor
sociale, a oamenilor în individualitatea lor incon-
fundabilă” (H. Cândroveanu) și prin doar câteva
detalii pitorești și/sau semnificative, întreg speci-
ficul unor lumi și al unor epoci, complexa poli-
fonie a glasurilor locurilor (culori, arome, sunete,
senzații, dar și ecourile sufletului profund al civi-
lizațiilor). El pictează în consecință (cu minu-
țioasă atenție pentru autenticitatea patinei vremii)
adevărate tablouri de epocă (realiste și perfect
verosimile, deși însuflețite de un elan romantic și
o tușă impresionistă) ale unor medii exotice fie
prin depărtarea în spațiu, fie prin depărtarea în
timp. Călătoria e însă, nu mai puțin, și una întru
cunoaștere deoarece, spre deosebire de alte
întrupări ale aventurii, cea de față nu e justificată
nici printr-o fixație obsesivă (ca în Les Aventures
du capitaine Hatteras al lui Jules Verne), nici prin
hazardul orb (ca în The Narrative of Arthur Gordon
Pym al lui E.A. Poe), nici (numai) printr-un
interes umanitar pur personal (ca în Les Enfants
du capitaine Grant al aceluiași Verne), nici prin
recompensa materială ce așteaptă “la capătul
curcubeului” (ca în Treasure Island al lui R.L.
Stevenson), nici prin gustul personal pentru risc
și aventură (al lui Sindbad, bătrânul corăbier al
celor 1001 de ncpți), nici prin nebuloase resorturi
metafizice (ca la Melville sau Conrad) ori mistice
(ca la eroul medievalei Navigatio Brendani), nici
prin dorul de reîntoarcere la Natura ancestrală (ca
la Jack London), nici prin setea de anexare a unor
noi teritorii (bogat ilustrată literar de la Os
Lusiadas lui Camoes la satira lui Giraudoux din
Supplement au voyage de Cook) etc. Deși ecouri de
acest fel nu lipsesc, dintre ele se detașează ca
“motor” al aventurii, în ordine umană particulară,
personală, căutarea unei pierdute ființe dragi, sim-
bolizată de figura lui Pierre Vaillant (căci călătoria
lui Anton Lupan se face pentru a-l căuta pe
Pierre Vaillant, așa cum acesta la rândul său
visează să plece pentru a-și căuta tatăl dispărut);
în acest sens romanul e și o “mare carte a
Prieteniei”. Totuși motivația primordială este alta
și ea originează, în ordine umană universală, imper-
sonală , în acea “dorință ce a cunoaște” pe care
“toți oamenii o au sădită în firea lor” și care îi
animă “pentru a dobândi o pricepere a lucrurilor,
și nu în vederea unui folos oarecare” (Aristotel,
Metafizica, I, A, 1). Pusă în roman sub sugestivul
semn al personalității lui Darwin - alături de
prietenie - această dorință este fundamentala rați-
une de a fi a unui tip uman aparte (întruchipat
superior de Anton Lupan) și iubirea însăși (o ten-
siune de semn contrar) se va putea împlini, va
putea ieși învingătoare din acest clasic (și
inevitabil) conflict dintre sentiment și o (dublă)
datorie asumată, dintre “farmecul, blândețea și
căldura vieții” (al căror exponent e elementul
feminin) și aspirațiile înalte (puse sub semnul
masculinului), nu în opoziție cu acest ideal, ci
numai în alianță cu el, subordonându-i-se și inte-
grându-i-se (și dovedind cu această ocazie aptitu-
dinile feminității - cu nimic inferioare celor ale
masculinului - capabilă oricând să preia cu succes
tradiționalele roluri ale acestuia). Aflându-și justi-
ficarea și recompensa în ea însăși, această pură
sete de cunoaștere se traduce (la european)
într-un “sentiment anabasic al destinului”
(L. Blaga), într-o permanentă înaintare spre ori-
zont, spre acțiune, într-o continuă expansiune
spre nelimitata zariște cosmică, spre mister (n-ar
putea fi oare aceasta chiar definiția Aventurii?),
într-o eternă năzuință de a lua în posesie spațiul
și de a ajunge “acolo unde nimeni nu a ajuns
încă”.
■
(continuare în nr. următor)
18
-1 TRIBUNA ♦ nr. 26 ♦ 1-15 octombrie 2003 |-
nterviu
„Cel care filosofează sesizează
probleme acolo unde cei mai
mulți văd lucruri normale"
Teodor Vidam: Apropierea de filosofie a tânărului
elev Andrei Marga s-a făcut din curiozitate sau dintr-o
chemare irepresibilă?
Andrei Marga: Eram bun la matematică, ci-
team de la °ase ani ziare °i înțelegeam unele fră-
mântări ale vieții publice. Eram fascinat de istorie
°i, datorită lecturilor, din anii de liceu, din Mihai
Ralea, Tudor Vianu, Hegel (fragmente, desigur),
am descoperit filosofia. Am simțit repede că în
filosofie se abordează probleme mai profunde, de
a căror dezlegare atârnă multe în viața oamenilor.
Am perceput filosofia ca o chestiune de viață mai
curând decât ca una de curiozitate. Desigur, tărâ-
mul filosofiei mi-a stârnit mereu curiozitatea. Și
astăzi consider formația de filosof, serios făcută,
drept una care te familiarizează cu cele mai spec-
taculoase lucruri. Nu există o formație mai
interesantă, poate doar teologia o egalează. Am
avut sentimentul că pot să mă măsor cu difi-
cultățile °i înălțimile filosofiei. De asemenea,
când am venit la facultate - având nota maximă la
bacalaureat puteam să mă înscriu la orice facul-
tate, de la medicină °i inginerie la matematică °i
istorie - m-am înscris la filosofie.
- Există filosofia ca gen sau numai paradigme
filosofice distincte, adică mari tradițiifilosofice?
- Nu cred că avem aici o disjuncție. Desigur
că paradigmele filosofiei sunt "inculcate” în mo-
nografii istorice, teorii ale fizicii, descrieri geogra-
fice, programe de acțiune, reguli de conduită,
romane °i poezii sau compoziții muzicale °i alte
expresii ale vieții. Nici nu e°ti filosof citind °i
înțelegând doar scrieri de filosofie. În fapt,
filosofia trebuie “citită” °i examinată mereu pe
terenul altor discipline °i activități. Ea este, însă,
totuși, un gen distinct. Acest gen este, fire°te,
accesibil oamenilor ce vin fără o formație
filosofică convențională. Wittgenstein - care a
elaborat o filosofie de referință fără a fi trecut în
prealabil examene de filosofie - este exemplul cel
mai proeminent. Dar, trebuie adăugat, atunci
când faci cu adevărat filosofie, faci filosofie °i nu
altceva. Și filosofia resimte, în mod, benefic,
autonomizarea activităților °i specificarea criteri-
ilor de performanță.
- Considerați că filosofia ține seama deopotrivă de
cunoaștere, decizii și acțiuni umane?
- Unul din profesorii cei mai notorii ai anilor
no°tri de studenție, D.D. Ro°ca, dezvolta la Cluj, la
începutul anilor °aptezeci, ideea - frumoasă °i salu-
tară, opusă mentalității fals pozitiviste de după răz-
boi - după care filosofia este încercare de cunoa°-
tere °i, totodată, luare de atitudine față de lume ca
întreg. Această idee m-a marcat. Pe măsură ce am
înaintat în lecturi din filosofia contemporană
mi-am dat însă seama că formula lui D.D. Ro°ca
trebuia depă°ită spre o înțelegere mai precisă a
diversității °tiințelor °i a acțiunilor oamenilor. Mi-a
fost clar, în acest context, că D.D. Ro°ca opera cu
un concept prea clasic, încă prea apropiat de Aristo-
tel, al cunoașterii ca theoria. M-am distanțat de
acest concept cu ajutorul lui Nicolae Mărgineanu
(prin studiile sale de psihologie, mai ales), al lui
Habermas °i John Dewey. Astăzi a° reformula ideea
de filosofie, în manieră generală, astfel: filosofia
este încercare de cunoaștere a realității (om, socie-
tate, cosmos, lume) ca întreg °i de valorizare a aces-
teia în funcție de atitudini, acțiuni °i interese fun-
damentale, în așa fel că se justifică din punct de
vedere intelectual decizii cruciale °i se legitimează
acțiuni. Cunoașterea, valorizarea, decizia, acțiunea
se combină, într-un mod complicat, în filosofie, în
funcție de filosofii. De pildă, la Husserl efortul de
cunoaștere precedă decizia °i acțiunea, la Heidegger
uneori filosofarea caută să justifice decizii °i acțiuni.
Iar exemplele pot fi mai multe.
- În numeroase studii vă ocupați de metodologia și
argumentarea filosofică. Pentru ce stil de filosofie optați -
reflecția liberă sau analiza conceptuală?
- Mai ales în volumul Metodologie °i argu-
mentare filosofică (1992) am apărat - pe fondul
evocării alternativelor principale de practicare a
filosofării - ideea filosofiei ce urcă la forma de ma-
ximă °i deplin matură de dezvoltare - cea a siste-
mului (acesta poate fi nedescriptiv, poate fi „des -
chis”, dar rămâne sistem!). Punctul de plecare al
filosofării rămâne - mai mult decât în cazul altor
activități intelectuale - întrebarea. Cel care filoso-
fează sesizează probleme acolo unde cei mai mulți
oameni văd numai lucruri normale, de la sine înțe-
lese °i acceptate, „în regulă”. S-a spus, pe drept, de
altfel, că „cine află în ceea ce îl înconjoară °i în acti-
vitatea sa numai lucruri suficiente, acela nu filoso-
fează”. Filosofarea înseamnă apoi o mulțime de pași
specifici, pentru care universitățile serioase îi antre-
nează pe tineri. Dar, mai ales în condițiile confor-
mismului evident al multor pretin°i filosofi de as-
tăzi, trebuie spus apăsat că numai unde sunt între-
bări radicale puse realității poate începe filosofarea.
- Ce înțelegeți prin excelență filosofică: o perfor-
manță culturală, elaborarea unei opere paradigmatice sau
deschiderea unor noi perspective într-o problemă sau
domeniu de activitate?
- Ca întotdeauna, excelența filosofică este
acolo unde s-au perceput alternativele cele mai
profunde ale vieții oamenilor °i s-au găsit intuiții
°i concepte ce deschid perspective noi. Excelența
filosofică se poate produce astăzi, de pildă,
plecând de la experiența multor domenii (medi-
cină, psihologie, tehnologia comunicațiilor °i
altele), cu condiția să se producă acea percepere °i
dezlegare. Excelența filosofică este acolo unde o
operă intelectuală aduce perceperea °i dezlegarea
amintită. Excelența filosofică poate avea ca teren
de emergență experiența unui domeniu, dar ea
nu este ca atare atâta vreme cât nu proiectează o
lumină asupra celorlalte domenii. În acest sens,
filosofia rămâne legată de universalizare °i, astfel,
de performanțe culturale.
- Despre ce particularități ale spiritului creator
putem vorbi în filosofie?
- Coparticiparea la frământările celor din jur;
disponibilitatea de a ie°i din conformism °i de a
■ Andrei Marga
rectorul Universității „Babe°-Bolyai“
formula °i asuma un punct de vedere chiar °i
când toți ceilalți te dezaprobă; forța - inclusiv
morală - de a formula, măcar cu titlu ipotetic, o
evaluare, o idee °i o perspectivă proprie; recu-
noa°terea continuă a nevoii de universalitate ima-
nentă filosofiei sunt astfel de particularități. Ele se
adaugă particularităților proceselor intelectuale ce
duc la creație în filosofie. Oricum, însă, nu este
filosofie acolo unde filosoful este absorbit doar de
treburile lui. Trebuie distins între „lucrători
filosofici”, poate „funcționari filosofici”, °i
„filosofi propriu-zi°i”, fără să presupunem, prin
aceasta, cum se face frecvent, că filosofii au fost
doar în trecut.
- Cum vedeți integrarea filosofiei românești în
spațiul culturii europene?
- Este o întrebare ce solicită un răspuns foarte
complex. Va trebui - spre a răspunde cât se poate
de precis la această întrebare - să ne dumirim ce
înseamnă cultură europeană. Pentru a scurta
răspunsul meu, a° trimite la ceea ce am argumen-
tat pe larg în Filosofia unificării europene (2003).
Este vorba mai întâi de ideea că poți aparține
geografiei °i istoriei, cu un cuvânt spațiului
Europei, fără să fi cultură europeană în măsură
suficientă. Sau poți aparține acestei culturi fără să
trăie°ti pe continentul european. Noua Zeelandă,
Australia, Israel sunt câteva exemple concludente.
Este vorba apoi de a specifica cultura europeană
nu atât prin caractere statice (simboluri culturale,
concepte sau sentimente ale universului etc.),
înregistrate de istorie, cât prin caracterele care au
dus la generarea culturii europene. Altfel spus,
sunt pentru un concept generativ al culturii
europene, în locul arbitrarelor concepte empirice
ce abundă în eseistica de la noi °i de aiurea.
Cultura europeană - spus aici cât mai direct -
înseamnă, în fond competență de producere
bazată pe o mereu ascendentă competență
tehnică, la rândul ei susținută de °tiință modernă;
comportament în economie °i administrație ca-
racterizat de randament; cultură a dreptului ce
promovează individul ca subiect °i scop, suvera-
nitatea °i generalitatea legii; înțelegerea libertății
ca autonomie; construcția persoanei umane ca
sferă privată sprijinită pe proprietate °i garantată
+
-1 TRIBUNA ♦ nr. 26 ♦ 1-15 octombrie 2003 j
19
de legile ce conțin drepturi fundamentale și
inalienabile; derivarea voinței politice din dez-
baterea publică, în care prevalează argumentele
mai bune; comunicare continuă a reflexivității
intelectuale și a problemelor trăite ale vieții.
Ne putem da mai bine seama acum cât de
integrată este filosofia românească în cea euro-
peană și ce este de făcut. Putem evalua fiecare,
știind scrierile filosofice - din nefericire puține,
ce se produc la noi - în ce măsură filosofarea de
la noi preia, cultivă, presupune sau măcar nu
contrazice în opțiunile ei pe diferite planuri de
probleme aceste valori. Văd - ca să dau răspunsul
direct - integrată filosofia noastră în coordonatele
valorilor europene în măsura în care ea exploatea-
ză implicațiile valorilor amintite. Ca să nu rămână
prea abstract ceea ce spun, aș menționa, de pildă,
că nu poți fi european atunci când competența
profesională, spijinită pe cunoaștere științifică
avansată este relativizată sau atunci când adminis-
trarea este depreciată sau atunci când autonomia
persoanei este confundată cu un libertinism lipsit
de scopuri. Iar precizările pot continua.
- Ce probleme ale globalizării se află în fața filo-
sofiei odată cu descinderea în secolul 21 °i mileniul III?
- Globalizarea este o nouă epocă a istoriei
moderne, ce a devenit realitate grație tehnologiei
electronice de comunicație și noii mișcări a capi-
talului financiar. Ea constă înainte de toate în dis-
poziția frontierelor pentru valorificarea produse-
lor fizice și intelectuale. Pozitiv exprimat, globali-
zarea înseamnă extinderea piețelor de valorificare
dincolo de cadrul național, regional, continental,
la maximum, adică până la nivelul mondial. O
astfel de schimbare aduce multe probleme.
Înainte de toate, această schimbare ar trebui -
din rațiuni de luciditate - să fie recunoscută. Se
poate discuta, de pildă, în ce măsură s-a intrat în
„postmodernitate”, în „postindustrialism”, în „post-
istorie”, dar indicatorii factuali arată fără echivoc că
umanitatea a intrat în era globalizării, în care pro-
dusele (de la mașini și unelte, trecând prin insti-
tuții, la operele științifice și culturale) înfruntă con-
curența și criteriile de valorificare ale pieței globale.
Apoi, această schimbare ar trebui - din ace-
leași rațiuni - să fie bineînțeleasă. Nu dă rezultate
- fiind falsificatoare - echivalarea globalizării cu
Ruggero Maggi
Nord, 2001
un capitalism generalizat, cu amplificarea relați-
ilor internaționale, ce a avut loc de atâtea ori în
istorie, cu contacte culturale, pe o scară mai mare
etc., chiar dacă globalizarea include schimbări. În
fapt, globalizarea este mai mult decât internațio-
nalizarea, cu care este în mod curent confundată.
În vreme ce internaționalizarea înseamnă prelu-
area în propria experiență a ceva din experiența
altora sau preluarea propriei experiențe de către
alții, globalizarea este extinderea la maximum a
pieței de valorificare a produselor.
A treia problemă în acest moment este cea a ati-
tudinii față de globalizare. Astăzi este răspândită
critica potrivit căreia globalizarea uniformizează
viața. Această critică - o spun direct - se bazează pe
o confuzie: confuzia dintre globalizare și inter-
naționalizare. În fapt, globalizarea creează obligații
la originalitate, la încorporarea în produse a ino-
vației, a originalității. Pe o piață mai extinsă șansa de
a vinde vechituri consumate este, evident, mai
mică. Deja până în acest moment globalizarea a fost
o forță de magnitudine neobișnuită în a descătușa
puterile creatoare. Inerțiile paseismului, autoizolării
sunt acum provocate.
A patra problemă este cea a evitării acelei
interpretări ce face din globalizarea economică
noua substanță a istoriei. Substanțialismul este
definitiv o piesă de muzeu. Ca urmare, va trebui
făcută mai apăsat distincția dintre ideologiile
„globalismului” și globalizare (așa cum Ulrich
Beck a propus), precum și între globalizarea efec-
tivă și „ideologiile antiglobaliste” ce abundă astăzi.
În sfârșit, marea problemă este cea a perfor-
mării pozitive, adică competitive, în condițiile,
piețelor pe cale de extindere la maximum. Cum
să ajungem să dăm produse competitive pe astfel
de piețe? Este aici întrebarea crucială, ce se pune
tot mai mult și inevitabil pentru fermierul, ma-
nagerul, profesorul, universitarul, cercetătorul
științific ce se ia în serios. Recent, în Religia în
era globalizării (2003), am arătat cât de acută este
această întrebare pentru teologi.
După astfel de probleme, ce sunt oarecum
„prealabilul” celorlalte, globalizarea pune
numeroase alte probleme, ce au început deja să
colonizeze reflecțiile și viața noastră.
- Sunteți o personalitate publică incontestabilă, cu
merite reale în tentativa de a reînnoi sistemul de
învățământ. Cum vedeți viitorul filosofiei clujene?
- Filosofia de la Cluj din ultimul deceniu re-
simte, ca și cea din celelalte centre ale României,
efectele a trei transformări: sporirea interesului
tinerilor pentru științele sociale și politice și
neglijarea formației filosofice; folosirea inadecvată
a excelentei ocazii a burselor în străinătate pentru
așezarea noilor generații de filosofi în scaunul
confortabil al administrării de seminarii, exame-
ne, lucrări și al transformării lor în funcționari
filosofici; pluralizarea perspectivelor intelectuale,
ca efect al democratizării, pluralizare ce,
neputând să fie înțeleasă de filosofi, sau fiind
prost înțeleasă de aceștia este preluată ca justifi-
care a unui „apolitism” superficial și șters, pe care
numeni nu-l mai cultivă în Europa.
- Considerați spiritul critic °i filosofia limbajului ca
trăsături distincte ale reflecției °i meditației filosofice
actuale?
- Spiritul critic - în accepția consacrată a ter-
menului - este mai vechi decât filosofia contem-
porană. În fond, spiritul critic de care vorbim a
fost sinteza logicii deductive a lui Aristotel,
metodologiei inductive a lui Bacon și principiilor
lui Leibniz. Desigur că, de la Descartes la
Wittgenstein, de la Peirce la Carnap, de la
Wittgenstein la Habermas și Rorty, acest spirit
critic a încorporat noi cunoștințe și, ca urmare,
noi precauții. Ceea ce particularizează filosofia
actuală nu este spiritul critic, care este vechi cât
neputința - explicabilă prin experiențele istorice
dramatice și amplificarea cunoștințelor științifice
în secolul XX cât și prin atitudinea resemnată a
filosofilor - de a da din nou viziunile cuprinză-
toare de care umanitatea are nevoie. Nu suferim
astăzi de prea mult spirit critic, iar proba la
îndemână sunt vastele manipulări din jurul nos-
tru. Se suferă datorită absenței efectivului angaja-
ment intelectual și moral.
În ceea ce privește particularitățile filosofiei
contemporane celor care trăim acum, în
Introducerea în filosofia contemporană (2002)
am încercat să le prind sub câteva sintagme:
„cotitura lingvistică”; explorarea finitudinii exis-
tenței umane; recunoașterea intenționalității sis-
temelor de cunoștințe; transformarea tehnicii de
producție, a teoriei și a logicii științei în domenii
majore ale reflecției filosofice; unificarea euro-
peană; deplasarea filosofiei spre metafilosofie.
Cred că mai curând aceste sintagme surprind
specificul filosofiei contemporane. Desigur, că,
sub un anumit aspect - aspect pe care scrierile
mele îl explorează - suntem moștenitorii criticii
kantiene a cunoașterii, dar moștenitorii care au la
dispoziție și „recolta” critică datorată, între timp,
lui Pei, Wittgenstein, Apel, Habermas.
Dar, încă o dată, avem o problemă dificilă în
filosofia de astăzi. Dați-mi voie să o rezum pe
baza unei scrieri din ultimii ani: cartea lui
Vittorio Hosle, Die Krise der Gegenwart und die
Verantwortung der Philosophie (1997). Autorul
acuză aici, pe drept, faptul că filosofia de astăzi
face mereu mai puțin pentru înțelegerea de către
oameni a lumii din jur, în care trăiesc. Sunt acum
incomparabil mai multe cursuri și catedre de
filosofie, mai multe publicații și incomparabil mai
multe posibilități de a publica, filosofii sunt mai
necesari ca oricând în organizații și instituții, dar
eforturi de a interoga până la capăt și a înțelege
lumea sunt reduse. „Funcționarul filosofic” sau
pur și simplu individul ce perorează filosofic au
înlocuit filosoful, dar nu dispensează de filosof.
Această situație, sesizată în alte țări, este încă și
mai gravă la noi și ar trebui interogată.
Cauza rezidă, așa cum bine observă autorul
menționat, în absența, chiar pe fondul prezenței
20
-1 TRIBUNA ♦ nr. 26 ♦ 1-15 octombrie 2003 |-
multor talente și competențe filosofice, a unui
efort de sinteză. Or, a filosofa presupune, în orice
condiții și oricare vor fi dificultățile ce se pot
invoca, a face sinteza. În fapt, se evită efortul de
sinteză, preferându-se „specializări” ce fac să se
știe „mereu mai mult asupra a tot mai puțin și, în
cele din urmă, totul despre nimic”. Se face, cu
alte cuvinte, prea puțin pentru depășirea „gândirii
sectoriale”. Ca să-l citez exact pe autor, „există tot
mai puțini filosofi care examinează principiile
fundamentale ale diferitelor științe, care au în
minte, în aceeași măsură, o demonstrație mate-
matică, un experiment fizic, o argumentare juri-
dică și o interpretare poetică; ceea ce s-ar cere
atunci când cineva vrea să vorbească despre cu-
noaștere în general”. Chiar mai grav: filosofii tac
în ceea ce privește cele mai arzătoare probleme
ale prezentului. Iar dacă toate acestea sunt vala-
bile în țări dezvoltate, vă dați seama cât de vala-
bile sunt la noi!
- Vi s-a acordat premiul „I.C. Brătianu”, un pre-
miu ce se acordă anual pentru contribuția adusa libera-
lismului în România, când d-voastră erați membru
PNL de o zi?
- Premiul „Brătianu” nu s-a dat și nu se dă
doar membrilor PNL. Poate că nici nu se dă
membrilor PNL. Premiul s-a dat, din câte știu,
mai mult nemembrilor (Doinaș, Isărescu). Iar la
ora primirii premiului nu eram în PNL. Rațiuni-
le pentru care mi s-a acordat premiul - așa cum
au fost mărturisite de cei care au luat decizia - au
fost, în esență, două: luările de poziție și analizele
favorabile liberalizării din lucrările pe care le-am
publicat, cuprinse în volume precum Raționali-
tate, comunicare, argumentare, 1991; Philosophy
in the Eastern Transition, 1995; Explorări în
actualitate, 1995; Filosofia unificării europene,
1997; Reconstrucția pragmatică a filosofiei, 1998;
Relativismul și consecințele sale, 1999; Introdu-
cere în filosofia contemporană, 2002, și măsurile
de reformă a învățământului pe care le-am pro-
movat ca ministru în 1997, 1998, 1999 și 2000.
Premiul „Brătianu” poartă numele unei perso-
nalități politice, dar, ca și în alte țări, astfel de pre-
miu răsplătește contribuții complexe, efectiv
intelectuale, mai curând decât cele politice, în
sens strict.
- Ați afirmat, și citez din Ev.Z. (din 24 mai):
„după 14 ani - în care orice țara comparabilă cu
România a ajuns mai bogată, țara noastră se află tot în
tranziție și sărăcie”. Vă întreb, domnule Andrei Marga,
ca unul care ați fost în interiorul puterii, cine a greșit:
alegătorul, care vă aduceți aminte că în 2000 a scos
PNL-ul în afara vieții politice, sau cei care au avut
mandat să găsească soluții REALE, și nu realizări prin
cuvinte?
- Pentru a da un răspuns nesimplificat la
întrebarea cine a greșit, ar trebui să fac aici o ana-
liză amplă, ce ar exceda cadrul unui interviu. Mă
limitez acum să situez problema. Înainte de orice
trebuie spus că România și-a structurat cel mai
greu și cel mai încet viața politică, printre țările
Europei Centrale și Răsăritene, după 1989. Ne-
având opoziție organizată câtuși de puțin înainte
de 1989, având cea mai organizată continuitate a
vechiului regim după 1989, alternativa la socialis-
mul oriental ce domină și astăzi viața țării a
întâmpinat și întâmpină dificultăți enorme. În
România este foarte ușor să te adaptezi, să faci ce
fac și ceilalți, să fii cu majoritatea ieșită din urne.
Din păcate, la noi ceea ce a ieșit din urne nu a
fost decât rar soluția la problemele României. De
aceea, în vreme ce în alte țări comparabile
democrația a adus schimbări adânci și benefice, la
noi democrația a fost folosită pentru a împiedica
sau măcar a încetini schimbările.
- Este cumva un joc „4 ani noi, 4 ani voi”, °i cei
care suportă acești ani își zic: „asta e, alții mai buni nu
avem”?
- Nu se pot prevedea cu precizia dorită alter-
nativele la guvernare. Orice țară ce s-a moder-
nizat și-a asigurat alternative la guvernare mai
dese decât România sau a favorizat măcar coaliții
ce au menținut dinamica societății. România este
dintre puținele țări europene în care partidul-stat
a avut și are trecere. Și perioada Ceaușescu și
perioada Iliescu-Năstase sunt dovezi în acest
sens. Iar rezultatele se văd. România face în acești
ani mai puține progrese decât țările comparabile.
De aceea, cetățenii ar fi favorizați dacă la guverna-
re ar fi alternative mai dese. În cele mai multe
țări, de dragul reformelor, al necesarelor schim-
bări cetățenii schimbă guverne. La noi mai cu-
rând se sacrifică reformele! O stabilitate sterilă și
plină de corupție câștigă prea mult în fața inspira -
telor schimbări aducătoare de progres. Iar intelec-
tualii ar face mai bine dacă ar sprijini schimbările.
- Este dferență între Andrei Marga creștin-democrat
și Andrei Matga liberalul?
- În fapt nu există o opoziție între concepția
politică a creștin-democrației și concepția politică
a liberalismului. În majoritatea țărilor europene,
în covârșitoarea majoritate a situațiilor, partidele
respective cooperează. Nici nu este de mirare.
Cele trei mari curente politice democratice ale
contemporaneității noastre - liberalismul,
creștin-democrația, social-democrația - au apărut,
toate, pe terenul statului modern, a cărui con-
strucție a fost inspirată de liberalism. Diferența
dintre liberalismul politic și creștin-democrație
poate fi mai relevantă în societăți avansate, în care
se pun efectiv - nu doar ca pioase deziderate de
cenaclu - probleme ale grijii pentru aproapele
fiecăruia. La noi însă, problema a rămas cea din
1989, chiar dacă la alte dimensiuni și cu alte date
contextuale: despărțirea de socialismul oriental.
Doar un liberalism reflexiv mai poate face această
despărțire. În ceea ce mă privește am preferat
opțiunea - nu totdeauna însoțită de aplauze -
reformelor neîntârziate și m-am atașat și rămân
atașat forțelor efective ale reformării democratice
a țării.
- 2007 este un an important pentru România.
Credeți că ar putea exista o strategie comună între PNL
și PSD, după 2004, indferent de cine va fi la putere,
pentru atingerea acestui obiectiv, aderarea la UE în
2007?
- Ceea ce numiți strategie de atingere a obiec-
tivului aderării la Uniunea Europeană în 2007 are
câteva componente precise: privatizarea avansată a
economiei, descentralizarea efectivă a adminis-
trației, reforma profundă a educației, stoparea
corupției instituționale, modernizarea infrastruc-
turii, reorientarea economiei în funcție de criterii
de competitivitate, normalizarea mediului încon -
jurător. Liberalii vor coopera cu cei ce iau în
serios o astfel de agendă.
Două aspecte trebuie însă bine clarificate.
Primul ține de împrejurarea că integrarea în
Uniunea Europeană este mimată acum de forțe
variate, inclusiv de acele forțe politice care după
1989 au cultivat o democrație populistă, ce a
încetinit integrarea. România plătește deja scump
această mimare. Al doilea ține de împrejurarea că,
în mod evident, decizia strategică de integrare a
țărilor din Europa de Sud-Est (Bulgaria și
Româniaînprimulrând)estedejaluată.
Problema s-a schimbat și este: cum intri? Împins
de la spate, grație noii conjuncturi globale sau pe
baza propriilor reforme și a propriilor perfor-
manțe? Soluția este, firește, a doua. Altfel, poți
intra în Uniunea Europeană, dar să nu contribui
la ea decât cu forța de muncă ieftină și cu piața de
desfacere, iar beneficiile majore să te ocolească.
- Liberalismul este soluție sau o șansă pentru
România?
- Liberalismul a fost soluția în orice țară ce a
ieșit din dictatură și s-a modernizat. Pentru
România, în plus, este soluția încă neîncercată,
nefolosită. Este și o șansă. Acum liberalii sunt
pregătiți să pună soluția în aplicare.
■
Interviu realizat de
Teodor Vidam
Cu Intretân
Am CAutît $â 'ăspund 1
cu care flec
Religia este credința. d
astăzi de cunoștințf
cunoștințele pe t
Cmoștințe'e ce stau la
formeszâ de mu
Am vrut sA adx In fi
recente sie
Cultura udeo
o 1 stări
Am urmărit
la o convor
Se la religie oaa
Am privit desfă
din oersoectlv
-1 TRIBUNA ♦ nr. 26 ♦ 1-15 octombrie 2003 |-
21
Corespondență din Italia
Ruggero Maggi (n. 16 octombrie 1950, Torino)
este unul dintre cei mai apreciati artiști italieni contem-
porani. Desfășoară o activitate susținuta în special ca
experimentalist, fiind un fin teoretician al artei moderne,
elaborând o serie de teorii în ceea ce privește fractalul,
teoria chaosului în artă și arta globală. Afost printre
primii care au făcut și au expus poezie vizuală. Este un
foarte bun organizator, fiind un ferment pentru mișcarea
actuală de mail art. Expoziția mamut Chaos-Villagio
globale, cu o participare impresionantă, atât ca număr
de contributori, cât și ca nume de prestigiu, a fost poate
una dintre cele mai “tari” expoziții tematice din
ultimul deceniu. Expoziția a fost mult timp itinerată.
Ruggero Maggi:
Mai adevărat ca natura
■	Pierre Restany
uggero Maggi se definește ca un outsider și
poate că asta descrie cel mai bine felul în
care operează pe marginea formelor accep-
tate. Încă de la începutul anilor ’70, Ruggero Maggi
a explorat și dezvoltat într-o manieră aparent eclec -
tică, dar ținând, de fapt, de o logică internă și de
viziunea unei continuități perfecte și totale.
Opera lui Ruggero Maggi este strâns legată de
limbaj. Creațiile sale individuale provin dintr-o
explorare a limbajului, bazată pe o dialectică simplă
și elementară. Limbajul său combină elemente
“high-tech” cu materiale primare și uzuale: primi-
tivismul și tehnica de vârf interrelaționează.
Ciment, lemn, fotografii, holograme, lămpi cu
neon, picturi, sculpturi, instalații, performance-
uri. Lucrările lui Ruggero Maggi aduc o
înțelegere etică a limbajului. Universul său este
lumea moralei. Baza activității sale lingvistice este
lumea filozofiei acțiunii, cu toate că a vorbi
despre artist ca ființă morală nu îl echivalează cu
un moralist. Moralitatea lui Ruggero este aceea a
acțiunii omenești.
Apropierea sa lingvistică de lumea artistică a
moralei implică o viziune generoasă asupra
Ruggero Maggi
Meta Networker In Spirit 1998
Maggi este binecunoscut în România, onorând, nu o
dată, expozițiile de grafică și mail art clujene. Girează
cu numele său unele publicații de mail art italiene,
deoarece pentru el acțiunea, participarea, colaborarea
sunt esențiale. Prieten și colaborator, la rugămintea mea,
Ruggero mi-a trimis, spre publicare, acest text semnat de
un nume de prestigiu al criticii de artă: Pierre Restany.
Textul oferit Tribunei reprezintă o recunoaștere pentru
promovarea unor manfestări alternative în arta contem-
porană, în special de mail art.
Ovidiu Petca
Omului - se poate vorbi, probabil, chiar de o
apropiere umanistă.
Să vorbești, astăzi, despre artist ca umanist
într-o societate hiperindustrializată - prin prisma
paradigmei analitice a condiției postmoderne -
înseamnă a sugera o accepție total diferită de
aceea a tradiției scolastice. Umanismul lui
Ruggero Maggi izvorăște din imagine și din
măsura propriei umanități. Nu-i deloc întâmplă-
tor că, de la Hiroshima până pe Amazon, artistul
s-a aflat față în față cu cel mai adânc destin al
Omului, cu rolul și funcția lui pe planetă. Opera
lui Maggi înseamnă o luptă permanentă împotri-
va nedreptății. Dimensiunea lui structurală este
reprezentată de adevăr.
La începutul angajamentului său, artistul
acceptă o provocare fundamentală: revoluția
Adevărului! Adevărul este criteriul fundamental
al esteticii lui Maggi. Adevărul substituie fru-
musețea, conceptul de frumusețe din canoanele
tradiționale ale artei. Această substituire implică o
idee de adevăr revoluționară, iar adevărul artistu-
lui cu siguranță că nu este produsul observațiilor
inevitabile asupra evidenței. Adevărul lui Maggi
este un sistem de aparențe. Dacă adevărul se con-
stituie din aparențe, această realitate adevărată nu
poate fi reprezentată. De fapt, în întregime opera
lui Maggi e o dezvăluire a adevărului și nu a
reprezentării.
Trecerea de la reprezentare la dezvăluirea ade-
vărului dă ritmul și structura esențială a limbaju-
lui. Această dezvăluire nu poate fi percepută de
Om, dacă adevărul se limitează la cel al propriei
ființe. Pentru a ajunge la adevărul estetic, la cri-
teriul fundamental al limbajului artistic, acesta
trebuie prezentat ca mai adevărat decât Natura.
Și exact în această completare expresivă se află
cheia de lectură a operei lui Maggi.
A înfățișa adevărul mai adevărat decât Natura
înseamnă ca artistul să se angajeze în a da acțiunii
umane dinamica intrinsecă a motivației morale.
Cu cât mai mult adevăr este perceput în acest
mod, cu atât mai mult ne plasăm în universul
unei estetici active, o estetică operațională, capa-
bilă să creeze elementele unei sensibilități armo-
nioase. Într-adevăr, acest simț al adevărului își află
temeiul în marea problemă a momentului, în
marea provocare a gustului și sensibilității. Ne
găsim într-o societate postindustrială, prin
urmare într-o societate care nu a pășit dincolo de
pragul industrial, dar este saturată în întregime cu
mașini. În această societate devine necesar să re-
creăm relația dintre Om și mașină, iar astăzi
această mașină este computerul. A re-crea relația
aceasta implică îndeplinirea condițiilor necesare și
juste ale dialogului dintre două tipuri de inteli-
gență: artificială și umană. Și este în spiritul aces-
tui dialog ceea ce a adus nou cercetarea lingvistică
a lui Maggi. Acesta este motivul pentru care crea-
ția lui este adevărată, mai adevărată decât Natura.
Fără o creștere a sufletului, adevărul însuși nu
ar mai fi credibil.
■
Traducere de
Ștefan Manasia
22
-1 TRIBUNA ♦ nr. 26 ♦ 1-15 octombrie 2003 |-
1 alonul defavorizatului
Lozul etern câștigător, gâștele spânzurate
și vara preotului migrator
■	Mihai Dragolea
ămâne un adevăr faptul că iarna nu-i ca
vara, dar nici vara aceasta nu seamănă cu
suratele care au precedat-o, nu se observă
nici cea mai timidă încercare de copiere; căldura
mare, excesivă, are efecte, putem spune, cu totul
neobișnuite. De-o pildă, scornirea și difuzarea
lozului veșnic câștigător; la un magazin sătesc,
omul blând gata să-ți vândă de toate, într-o seară
călduroasă, mi-a spus că merită să servesc un loz
de la el, ba chiar mai multe, îmi garantează că voi
intra astfel și eu în categoria privilegiată a câștigă-
torului sigur și permanent, mi-a și prezentat o
tavă cu o grămadă de lozuri, la șase mii de lei
bucata, insistă să servesc, precizând repetat că nu
se poate să nu câștig. M-am supus: am cumpărat
zece bucăți și, culmea!, toate cele zece pliculețe
au fost câștigătoare: majoritatea ofereau ameți-
toarea sumă de una mie lei, am tras și două de
cinci mii, unul de trei și altul de șase mii. Una
peste alta: toate cele zece lozuri pe care le-am
asimilat au fost câștigătoare; râzând, vânzătorul
mi-a mărturisit că el a câștigat păgubind și mai
mult, s-a convins că nu există loz necâștigător, el
le pune într-un borcan, vede când va ridica suma,
crede că va fi mai puțin de jumătate din cea dată,
dar e totdeauna câștigător? Este!
În aceeași localitate, există un pod numit „Podul
lui Hilă “; m-am interesat cine este personajul și am
aflat că nu Hilă ar fi fost autorul construcției, nici
vorbă de așa ceva; Hilă doar locuia foarte aproape
de susnumitul pod; fiind el un om singuratic și în
vârstă, se îndeletnicea voluntar cu paza podului;
Hilă nu prea avea avere să se ocupe de așa ceva,
participase la cel de-al doilea război mondial, de
unde se întorsese teafăr și cu obiceiul de a purta
numai cizme, pe care le lăcuia și lustruia impecabil.
Și mai avea renume și pentru faptul că, locuind
chiar lângă podul purtându-i numele, trata orătăni -
ile foind pe lângă apa râului într-un mod cu totul și
cu totul original, mai ales gâștele și rațele: dacă le
prindea ciugulind iarbă prin imediata apropiere a
fiefului său, Hilă le prindea cu nebănuită dexteri-
tate la vârsta lui și le spânzura nemilos de crengile
nucilor și prunilor din marginea grădinii care-i
aparținea, nu conta a cui proprietate sunt zbură-
toarele în cauză, dacă-i încălcau teritoriul și-i păș-
teau iarba, ajungeau negreșit la capătul unei sfori
groase. Nu departe de podul lui Hilă se află o bi-
serică, slujită, o vreme de părintele Sandu Isac. Pro-
babil tot din pricina căldurii mari, popa în cauză,
supărat nu se știe din ce cauze, a încetat să mai
onoreze cu prezența lui sfântul lăcaș. S-a mutat,
destul de repede, în amvonul altuia, dar nici aici
n-a zăbocit mult, a ajuns să predice și într-o casă de
rugăciuni. Acum s-a liniștit, nu mai predică niciun-
de, îl ține nevasta și un cumnat generos, și-a
schimbat meseria, e pe cale de a deveni, din preot
migrator, popă protestatar pe la curțile Europei. Și
totul în această lungă vară fierbinte.
■
1 Ru^ero Maggi
Meta Networker In Spirit 1998
fleledependența
Biblioteca din
■	Monica Gheț
Suedia cea cuminte monarhică s-a văzut bru-
tal aliniată la doliul global după asasinarea
ministrului de externe, Anna Lindh. În
doliu și furie se zbate Orientul Mijlociu ca și
Irakul; președintele Allende e comemorat în toată
lumea. Jessica Lange, da, însăși actrița lansează
prin UNICEF apeluri disperate pentru salvarea
popoarelor africane. La Geneva, membrii
Consiliului de securitate ONU fac declarații
“lemnoase”, ezitante în funcție de interes, toate
plutind în deriva șuvoaielor violenței, frustrării,
sărăciei și ale climei pradă demenței efectului de
seră. Majoritatea interviurilor au loc pe un fundal
de cadavre, ruine fumegînde, tancuri, pompieri
sau armate de toate culorile.
În România e - slavă Domnului! - doar sărăcie
și corupție... Tabloul se aseamănă noului regim cli-
materic, unde lipsesc de la apel cam două anotim-
puri: toamna și primăvara. Avem, deci, bogați și
săraci — calea clasei de mijloc, cea cu aur poleită
(cum susținea un proverb orfan de ideologie) își dă
duhul în brațele economiei de piață haiducească. Și
fundal
tocmai de aceea, și tocmai acum, purtătorii fla-
murei cuvîntului simt nevoia să iasă la rampă (în
fața camerelor TV) cu biblioteca în spinare, par-
don! - în fundalul cadrului atent scenografiat - spre
a ne convinge de greutatea și autenticitatea intelec-
tuală a cugetărilor pe care avem privilegiul să ni le
împărtășească. Desigur, am văzut și oameni “nor-
mali” dînd interviuri așezați liniștiți într-un fotoliu,
la o masă, pe o bancă. dar ce stimă și mîndrie să
te arăți cu biblioteca iradiind în jurul craniului de
autor! Am văzut recent, și bineînțeles în goană,
cîteva imagini ale posturilor teritoriale, unde “neîn-
trecuți condeieri” se vedeau surprinși îndreptîndu-
°i spinarea, grăind apăsat și țepeni vorbe de neînțe-
les - probabil traduceri în direct ale înțelepciunii
prăvălindu-se din rafturile bibliotecii peste chipul
lor pătruns de gravitate.
Brusc mi-am adus aminte asocierea mai veche
ce-o făcusem între tomurile care se revarsă din raf-
turi pînă pe podele, dîndu-te afară din casă și. să-
răcie. Fiindcă nicăieri în lumea civilizată (cîtă a
mai rămas.) nu ești nevoit să cumperi toate cărțile
de care ai nevoie (pentru un studiu obligatoriu),
cînd există biblioteci ce achiziționează toate filele
ieșite la tipar. Însă cînd o bibliotecă nu are fonduri
de achiziție, sau cînd un volum, totuși intrat în pa-
trimoniul instituției necesită, din pricina acelorași
lipsuri, vreo doi ani de prelucrare-clasificare, iar
omul trebuie să prezinte “bibliografia la zi”, n-ai ce
face, scoți banii și amîni plata regiei ori reduci rația
alimentară. Exclud aici bibliotecile moștenite, pasi-
unea bibliofilă pentru exemplarele rare, înlătur cu
regret donjuanismul livresc (oare e chiar așa cum
se spune? Ține la cutezanța gîndului meu?), pun
deoparte cu smerenie amorul fidel pentru cartea
“aprivoazată”, citită, răscitită, tot mai îndrăgită și
rămîn cu supărătoarea presiune a necesității asuma-
te drept “bibliografie la zi”. Un fel de carte-“bor-
del”, vasăzică. Pe care o plătesc cu propriul confort,
fiindcă e trebuința mare, iar la Biblioteca-instituție
n-o voi găsi, în vreme ce toată lumea știe că ea s-a
editat. Așa ajunge spațiul privat (unde-și au locul de
drept categoriile de cărți amintite și excluse obser-
vației critice) să fie sufocat de utilitățile momentu-
lui destinate în final spațiului public.
Întrebarea este dacă onorabila și onoranta bi-
bliotecă din fundal cu care se lasă (se cer) filmați
diverși intelectuali reprezintă “cîmpul” unei bătălii
pe care au cucerit-o ori în care ei au fost răpuși.
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 26 ♦ 1-15 octombrie 2003 |-
23
Sumar
Arte________________________________
Consemnări
Alexandru Vlad: Pietrele verii • 2
Cditoriâl
Oana Pughineanu: Amorotica! Amarotica! • 3
Carte
Ion M. Mihai: O exegeză Rebreanu • 4
profil___________________________________
Liviu Ursuțiu: L-am cunoscut pe profesorul George
Emilian Marica • 5
dgenda pignastyl
ȘttJan Manasia: Solidaritatea alergătorilor de cursă
lungă (2) • 6
poezie
Vasile Leac • 7
Vladimir Trăistaru* 7
Familia în tranziție:
TRADIȚIONALISM
ȘI MODERNITATE TÂRZIE
Valentina și Aurel Daniel Bumbaș-Vorobiov: Familia în
economia de dincolo de casă • 8
Ciprian Lupșe: Anacronismele prezentului *10
Ovidiu Pecican: „Casa" în viziunea lui
Miron Costin • 11
Maria Roth: Teoria feministă și contribuția ei la studiul
violenței • 13
Petru Iluț • 15
femember
Lionel D. Roșea: Radu Tudoran.
Toate pânzele sus! (1) *17
Interviu
Andrei Marga *19
Corespondența din Italia
Pierre Restany: Ruggero Maggi: Mai adevărat
ca natura • 22
Salonul defavorizatului
Mihai Dragolea: Lozul etern câștigător, gâștele
spânzurate și vara preotului migrator • 23
teledependența
Monica Gheț: Biblioteca din fundal • 23
Clrte
Livius George Ilea: Orizontul de așteptare al
pictorului • 24
Abonamente
Cu RIDICARE DE LA REDACȚIE:
60.000 lei - trimestru
120.000 lei - semestru
240.000 lei - un an
CU EXPEDIERE LA DOMICILIU:
90.000 lei - trimestru
180.000 lei - semestru
360.000 lei - un an
Persoanele interesate sunt rugate să achite
suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să
o expedieze prin mandat poștal la adresa:
Revista de Cultură Tribuna, cont nr.
5010.9575597 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Orizontul de
al pictorului
■	Livius George Ilea
arcată de abundența unei voluptoase
consistențe materiale sau împinsă pe
X r J alocuri până înspre limita demateriali-
zării, pictura lui Adrian Tarța reiterează cu o dis-
cretă, disimulată solemnitate, nașterea lumii întru
lumină. Materia/Timp se structurează convulsiv
în mase picturale tensionate, accidentul fiind in-
tegrat cursului irepresibil al facerii conform unei
indelebile ‘energeia’, voinței de a fi. Structuri/re-
liefuri se instaurează în concretețea pastei sedi-
mentându-se asemeni straturilor geologice, acu-
zând o implacabilă, ermetică logică interioară, în
compoziții de un neverosimil echilibru dinamic.
Aluviuni ale materiei/timp, nisipuri rare spală stra-
turile profunde ale memoriei noastre colective,
reținînd urmele Trecerii în zonele de rezonanță
afectivă din ochiurile pânzei, răvășită de incertitu-
dinile autorului, de cataclismul devenirii. Secvențe
dramatice modulate în tonalități grave, captează
lumina reținând-o, temperând prematurele evadări
care prefigurează ritmurile polifonice ale unor
insolite trasee cromatice virtuale. Magme tari, lave
incandescente erup sub spectrul ideatic al unor ori -
zonturi crepusculare, cenzurând libertatea ‘fugilor’
de culoare. Pseudo-abstracte, urmând spiritul
creației originare, imaginile se reconfigurează per-
suasiv în ipotetice reliefuri planetare iscând fisuri în
palimpsestul memoriei, vagi aluzii antropomorfice
sau atemporale repere de civilizație.
“Context de întemeiere” invocă ecouri ale dia-
logului dintre originile creației și zona metafizică a
ființei, a creaturii. Între universul cromatic, de
restrângere tonală a pământurilor rugoase, brunuri,
ocruri sau nuanțe de negru colorat și orizontul ra-
Adrian Tatța	Din ciclul „Materie °i configurări"
așteptare
refiat în lumina depărtărilor se înalță în falia timpu-
lui pomul primordial - axis mundi - transgresând
istoria, sublimând din vârtejul materiei proiectul
ideal, schițat în alb al unui templu al ordinii și
echilibrului. Planeta revendicată își domolește
natura, istoria unui univers locuibil putându-se
rescrie, sub impetuozitatea colonadelor incandes-
cente ale soarelui și de sus în jos.
Sincretismului inițial al unei pânze din ciclul
“Materie și configurări” i se substituie pe nesimțite
sigla unor universuri puternic personalizate, de o
certă coerență compozițională. Structurat în jurul
unei diagonale ascendente, un filon subpământean
alimentează zările scăldate în lumina caldă, gălbuie
a începuturilor/sfârșiturilor de lume. În rezonanță
cu lumea interioară, simbolizată de creuzetul cen-
tral al punctului de maximă ardere/iradiere croma-
tică, echilibrat prin fuga perspectivică spre o spăr-
tură în orizontul închis, acest “peisaj” sintetic
deconspiră un atent studiu de dozare a efectelor
luministice. Straturi succesive de culoare, răzuiri
până la limita texturii pânzei, acoperiri - ascun-
deri/dezvăluiri sau aglutinări ale materiei picturale
semnalează, în ciuda zonelor colorate, acoperite cu
tușe largi, ritmice în instantaneitatea trăirii o atentă
de-compunere de esență pointilistă a culorii în
beneficiul impactului vizual scontat, al luminii
specifice atmosferei mirabile a tabloului.
Purtând presimțirea aerului tare al înălțimilor,
dense, asumate existențial, pânzele lui Adrian
Tarța evocă un univers aspru dar lipsit de ostili-
tate armonizând în substanța timpului ireconcili-
abile, dramatice contradicții.
■
24
-1 TRIBUNA ♦ nr. 26 ♦ 1-15 octombrie 2003