serie nouă • anul II • nr. 24 • 1-15 septembrie 2003 • 10.000 lei RIBUNA revistă de cultură Apare sub egida Consiliului Județean Cluj ilustrația numărului: Emil Dobriban°1 Marius Ghenescu Reviste de cultură, din Transilvania Al. Cistelecan Vasile Dan Octavian Doclin Ioan Moldovan Olimpiu Nu°felean Ovidiu Pecican Adrian Popescu Cornel Ungureanu George Vulturescu Nicolae Sabău despre Coriolan Petranu Tribuna Director fondator: Ican Slavici (1884) Revista apare bilunar, cu sprijinul Centrului de Studii Transilvane Cluj și al Ministerului Culturii și Cultelor . Consiliul consultativ AL REDACȚIEI TRIBUNA Diana Adamek Mihai Bârbulescu Mircea Borcieâ Aurel Codoban Victor R. Constantinescu Ion Cristofor CĂLIN FELEZEU Monica Gheț Ion Mureș an Mircea Muthu Ican-Aurel Pop Ion Pop Pavel Pușcaș Ioan S bărci u Alexandru Vlad Redacția I. Maxim Danciu (redactor-șef) Ovidiu Petca (secretar tehnic de redacție) Ioan- Pavel Azap Claudiu Groza Ștefan Manasia Oana Pughineanu Nicolae Sucală-Cuc Aurica Tothăzan Tehnoredactare: Edith Fogarasi Redacția și administrația: 3400 Cluj, Str. Universității nr. 1 Tel. (0264) 59.14.98 Fax (0264] 59.14.97 E-mail: cst@easynet.ro ISSN 1223-8546 Consemnări__________________________________ Ceaușescu în Maramureș ■ Claudiu Groza Se dedică familiei Perța, cu mulțumiri pentru zilele din Nord ă gîndeam, înainte de a pleca pentru cîteva zile pe Valea Vinului - cea din X v Maramureș, nu cealaltă, faimoasă, bistrițeană - care ar fi cărțile bibliotecii ideale a unui montagnard. Și, mai în glumă, mai în serios, în rafturile unei astfel de biblioteci - încă inedite, după știința mea - aș pune Pe drumuri de munte de Hogaș, sadoveniana Valea Frumoasei, neapărat volumul lui Păstorel cu vinuri și rețete culinare, poate chiar jurnalul cinegetic și piscicol al lui Titus Popovici. Acestea fiind “punctele de rezis- tență”, însoțite însă și de povești mai hître, pre- cum Stan Pățitu ori Dănilă Prepeleac, povestirile lui AP. Bănuț, ba chiar istoria soldatului Svejk și anecdotele lui Nastratin Hogea. Ar fi de citit, din cărțile “serioase”, doar două- trei pagini pe zi, înaintea deambulărilor după hribe ori mure, după borcut1 sau doar așa, de dragul de a simți rugii și lăstarii pădurii, mușchii și jepii culmilor. Poveștile, însă, au rol de reactivare neuronală după consumul fizic; ele trebuie citite - cu voce tare, evident - seara, după cină, la un pahar de vorbă, ca un soi de aperitiv al snoavelor și amintirilor de rostit numai noaptea. * De fapt, eu unul sînt mai degrabă un țăran re- fulat decît un turist cu rucsac și cort, clăpari, pioleți și ceaun în spinare, pornit să escaladeze, să cuce- rească, să își depășească propriile recorduri monta- ne sau să descopere trasee neumblate. Mie îmi pla- ce să urc pe munte cu sentimentul unui proprietar, avînd mereu un rost, un scop utilitar, un mobil domestic: adunat de lemne, cules de ciuperci ca să fie uscate pentru iarnă ori de mure pentru gem. Nu-mi plac, de aceea, munții prea înalți, căci sînt impersonali, nu-i poți lua în stăpînire. Acolo te întîlnești cu turiști preocupați și grăbiți, care îți evocă supărător ritmul trepidant-isteric al orașului. Prefer Apusenii ori Munții Maramure- șului, văile Vișeului sau Tisei - unde am copilărit -, culmile sălbatic-prietenoase dinspre Crasna- Vișeu spre vîrful Pop Ivan. Nu prea vezi pe-aici turiști “postmoderni”: mai degrabă munteni cu cîte un buștean în spinare, copilași de-o șchioapă în căutare de mure sau neveste mereu grăbite cu coșărci pline de ciuperci. (În Apuseni am întîlnit o dată un bătrîn de nouăzeci de ani care, “în fundu’ gredinii” - aflat pe o culme, la vreo doi kilometri de casă -, cio- plea dintr-un trunchi enorm o portiță. Era dimineață, însă el părea să fie acolo de zile întregi, fără sentimentul trecerii timpului.) În Carpații nordului și apusului românesc pădurea și muntele sînt o prelungire a grădinii. Trebuie, așadar, să ai grijă de ele, dovedindu-ți, astfel, calitățile de gospodar. * N-am luat cu mine la Valea Vinului, trebuie să recunosc, nici una din cărțile mai devreme pomenite. M-a întîmpinat, însă, aici, o altfel de bibliotecă, aparte, avîndu-și tîlcul ei, alcătuită de parodistul Lucian Perța. “Biblioteca Imposibilă” - cum a intitulat-o ingeniosul ei autor - a fost pînă nu demult chiar unica posibilă. Iată ce am găsit, printre altele, în rafturile ei: trei volume din operele “alese” ale lui Mao Tze-Dun; almanahul Scînteia din ’89; Marx și Engels - Despre literatură °i artă; Lenin - Amintiri despre... și tot trei volume de “alese”; Enciclopedia sovietică moldovenească, în chirilice, firește; Președin- telui țării - omagiul scriitorilor din România, volum dedicat lui Ceaușescu la împlinirea a “60 de ani de viață și 45 de activitate revoluționară” [!]; ceva asemănător și pentru “tovarășa”, că era musai; volumul 21 din “România pe drumuri” a lui N. Ceaușescu - respectiv România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, titlu abreviat semnificativ de bibliotecarii vremii; în fine, volu- me de Lucrețiu Pătrășcanu, Maurice Thorez (șeful comuniștilor francezi, poreclit “contele” pentru că mergea la manifestații cu Rolls-Royce- ul), Fidel Castro, Kalinin, Ghiorghi Dimitrov și multe, multe altele, în democratică devălmășie, dictatori lîngă ideologi, călăi lîngă victime, poeți lîngă lingăi. Am dedus tîlcul ascuns al acestei biblioteci dintr-o întîmplare povestită într-o seară de poetul Cosmin Perța: după fuga în Germania a unui unchi al său, Miliția a descins la Valea Vinului și a demolat impozanta poartă maramureșeană ce mărginea casa părintească a “trădătorului”. Ridicolă răzbunare comunistă! “Biblioteca Imposibilă” din Valea Vinului arată că nimic nu e întîmplător, că locurile pot determina lucrurile și că realitatea copiază ficți- unea. Iar în orizontul neschimbător, rural-domestic al munților din Nord, ideologiile unui secol trau- matic pot deveni parodice, prilej de rîs copios, de exorcizare. Poate că avea dreptate Lenin, îndemnîndu-ne să ne sprijinim pe țărani... 21 iulie 2003, Valea Vinului P.S. “Biblioteca Imposibilă” va fi în curînd completată de “vreo cinci kilograme de Stalin”, oferite de un consilier local vișeuan, precum și de modesta-mi donație, cuprinzînd Istoria PCUS, stenograma Plenarei PMR privind colectivizarea agriculturii și o broșură semnată de liderul comu- nist mongol H. Cioibalsan. Și poate că, peste ani, liniștea serenă a Văii Vinului va înlesni poli- tologilor și istoricilor studiul ideologiei comu- niste. Cine știe? ■ Notă: 1. borcut - apă minerală feruginoasă, tipică munților Bistriței și Maramureșului. 2 -1TRIBUNA ♦ nr. 24 ♦ 1-15 septembrie 2003 |- Editorial Jurnalismul cultural ca mediu al schimbării ■ I. Maxim Danciu Nu se poate spune că presa din România - și mă refer nu doar la presa scrisă, ci și la audiovizual - nu a avut câștig de cauză după evenimentele din decembrie 1989. Numărul instituțiilor media a crescut surprinză- tor de repede, iar breasla jurnaliștilor a ajuns să reprezinte cu adevărat o aspirație profesională pentru foarte mulți oameni, pentru tineri însă în primul rând, neegalată, poate, decât de cea reprezentată de informaticieni. În tranziția noastră cea de toate zilele - și care se dorește o tranziție spre o societate deschisă și spre o democrație autentică - se pare că presa a învins inerțiile obișnuite ale românilor, chiar dacă nu în- totdeauna promovând calitatea, dar prin cantitate cu siguranță. Și a învins, cred eu, pentru că ea a fost cea dintâi care a întruchipat o valență reală a schim- bării sociale. De unde și prestigiul ridicat al forma- torilor de opinie, și atenția sporită a oficialităților asupra activității cotidiene a ziariștilor, dar și nevoia de mai mult control economic în privința celor ca- re se încăpățânau să creadă că sunt a patra putere în stat. O singură excepție la acest bilanț ce se anunța, aparent, pe de-a-ntregul pozitiv. Ea nu era alta decât aceea pe care ne-am obișnuit să o numim încă de pe vremea trecutului regim presă culturală. Un tip de presă care dacă nu a pierdut din prestigiu, păs- trându-și așadar calitatea, a pierdut totuși din punct de vedere cantitativ, prin micșorarea audienței și, implicit, prin reducerea cotei de susținere financia- ră. Unii au și văzut aici o înfrângere. Și, într-adevăr, chiar era o înfrângere, dacă nu se uită cât de impor- tante au fost pentru societatea românească un lung șir de periodice literare și/sau culturale. Prin urmare, de prin 1997, se măsoară periodic starea presei culturale pentru a i se înregistra pierderile și, totodată, pentru a se căuta soluții salvatoare. De altfel, reacțiile nu au întârziat să apară. S-a subliniat în repetate rânduri că în orice țară civiliza- tă din lume statul subvenționează cultura scrisă, că revistele de cultură nu reprezintă nicăieri un lux pentru elitele momentului, că ele nu sunt publicații de partid și nici nu trebuie să facă ceva în vreun Emil Dobriban Compoziție scop propagandistic în favoarea unei politici sau a alteia, în fine, că ele nu sunt produse perisabile de consum, ca alte bunuri, care să aducă un câștig imediat. S-a precizat, de asemenea, că ele sunt ren- tabile și eficiente altfel și pe bătaie mai lungă, pen- tru că acționează formativ asupra omului, și, ca ata- re, sunt răspunzătoare de mentalități și de schim- barea lor în timp. Apoi, s-a discutat despre cultură, ce anume este și ce forme a luat ea în societatea contemporană, socotindu-se câteodată că cei care se ocupă de presă culturală nici nu prea pot fi consi - derați jurnaliști în adevăratul sens al cuvântului. Să recunoaștem totuși că în presa culturală se face până la urmă jurnalism. Desigur, este unul ceva mai bogat în informații și, în același timp, mai rafinat în expresie decât acela pe care îl întâlnim de obicei în ziare, fie ele centrale sau locale, sau în periodicele-magazin, care oferă mai mult divertis- ment. Este un jurnalism practicat mai ales de scrii- tori, dar și de o categorie destul de largă de oameni instruiți în multe alte domenii. Dacă am vrea să simplificăm puțin, am spune că presa culturală este scrisă de intelectuali. Bineînțeles, există multe păreri despre ce este un intelectual, dar s-a putut constata prea adesea - cel puțin la noi, la români - că el este confundat cu simplul posesor de diplomă universitară ori cu autorul uneia sau mai multor cărți tipărite. O definiție mai precisă - iar noi o preluăm pe aceea a lui Joel Roman, filosof, fost director al revistei „Esprit“ - ne spune că intelectu- alul este „cel a cărui vocație este aceea de a se adresa societății“. Nu cunoștințele de expert în ceva anu- me îl fac pe cineva să fie intelectual, nici cărțile publicate, oricât de savante ar fi ele, ci o anume angajare civică, angajare care ține atât de valori, cât și de faptul că este o conștiință critică în raport cu societatea în care trăiește. În esență, s-ar putea spune că funcția intelectualului este aceea de a ajuta societatea să se înțeleagă pe sine însăși. De fapt, el este acela care vine să organizeze „spațiul public“, care este prin excelență un spațiu al interlocuto- rilor, al schimburilor de argumente, al dezbaterilor libere. Aici intelectualul ia cuvântul, dezvoltă anu- Marius Ghenescu Autoportret mite teze, produce anumite analize, face propuneri, într-un cuvânt: este activ în cetate. Ceea ce s-a mai putut constata este faptul că democrația îi favori- zează de regulă pe intelectuali ca agenți civici și îi face mai vizibili tocmai pentru că sunt mai buni comunicatori. (Dacă intelectualul nu trăiește într-o democrație, funcția sa este fie protestatară, fie de auxiliar al puterii). Scurt spus: doar într-o de- mocrație poate un intelectual să-șijoace până la capăt cu adevărat rolul său, anume acela de a lumi- na, de a urni, de a participa la dezbatere. Dificul- tățile care se ivesc pentru intelectuali într-o demo- crație reală provin cel mai adesea din situația că toată lumea participă la dezbatere. De unde și tensiunile obișnuite ce caracterizează dezbaterile publice. Jurnalismul cultural, bazat pe intelectuali care se respectă, își găsește menirea mai mult în pregătirea acestor dezbateri, contribuind la mai buna alegere a temelor, formulând priorități, ierarhizând discur- suri și provocând la dialog tocmai pentru a spori numărul actanților care sunt interesați în a promo- va acele soluții care se dovedesc eficiente în a servi binele comun. Mai trebuie spus că astăzi cultura are mai degrabă un sens antropologic. După scriitorul bri- tanic Anthony Burgess, de pildă, ea ar însemna toa- te acele lucruri din viața noastră care nu pot fi transmise din generație în generație prin mijloace biologice. După alți autori, ea ar reprezenta un repertoriu de idei, transmise social și create intra- generațional, despre modul de a trăi și de a emite judecăți, atât în termeni generali, cât și în legătură cu domeniile particulare ale vieții. Pe de altă parte, cultura poate fi înțeleasă în mod dinamic (progre- siv) sau în mod static. Când e dinamică, ea pro- movează schimbarea și se bazează în primul rând pe aspecte formative. Când e statică, ea este supusă tradițiilor și are mai mult un rol conservator. Avantajos ar fi ca presa noastră culturală să fie dinamică și suficient de consistentă în aspectele sale formative. Din păcate, ea este astăzi mai mult statică. Totuși o anumită speranță există și de ea trebuie să profităm. Ea este asigurată de tinerii studioși care se angajează deja în spațiul public și care vor să se afirme ca autori responsabili în cul- tură. Avem convingerea că nu ne înșelăm asupra acestui fapt. De aceea și presa culturală trebuie susținută de toți aceia care nu ignoră acest impor- tant factor de schimbare. Pentru că tinerii vor da tonul în cultura română de mâine. ■ -1TRIBUNA ♦ nr. 24 ♦ 1-15 septembrie 2003 |- 3 jartea „Nașterea unei Biserici ■ Marcel Știrban Ovidiu Ghitta Nașterea unei Biserici Presa Universitară Clujeană, 2002. £ste titlul unei de mult așteptate istorii dedicată Bisericii Greco-Catolice din Sătmar. Autorul ei, Ovidiu Ghitta, un cercetător temeinic și un bun specialist în istorie medie și premodernă a României și în istoria Bisericii Române Unite cu Roma, este lector la Universitatea „Babeș-Bolyai“, Facultatea de Istorie-Filosofie. Născut în Țara Oașului (1962), dintr-o fami- lie cu adânci rădăcini preoțești, legate de Biserica Română Unită cu Roma, cu studii universitare strălucite în țară (1981-1985) și după multe și rodnice specializări peste hotare: la Paris (1992), Budapesta (1996, 1999) și Roma (1998, 2000), se prezintă, la cei 40 de ani ai săi, cu o autentică Istorie a Bisericii greco-catolice din Sătmar în primul ei secol de existență (1667-1761), apărută la Presa Universitară Clujeană. Este încununarea unui străruitor efort de cercetare, extins în timp la mai bine de un dece- niu, concretizat, mai întâi, într-o apreciată teză de doctorat pregătită sub îndrumarea regretatului profesor Pompiliu Teodor, al cărui discipol se și consideră. Este, în același timp, rodul pre- ocupărilor sale de cercetare, de mare adâncime și foarte numeroase, privind istoria evului mediu românesc în general; lucru ce i-a îngăduit să așeze Istoria Bisericii și rolul acesteia în contextul istoriei naționale și universale, în tot foarte numeroase și bune articole și studii ce au prece- dat susținerea tezei de doctorat și apariția cărții pe care o prezentăm. Fără a putea exprima, în cifre matematice, exacte, care să cuprinda cantitativ activitatea de cercetare, putem spune, cu certitudine că lista bibliografică a lucrărilor lui Ovidiu Ghitta depășește cifra de 25. Deși spațiul tipografic nu ne îngăduie și nici scopul nostru nu este să analizăm activitatea de ansamblu a lui Ovidiu Ghitta, câteva sublinieri credem că se impun totuși. Într-o Bibliografie întocmită de noi pe tema Națiune. Stat. Biserică, am întâlnit nu mai puțin de 12 studii și articole ale lui Ovidiu Ghitta, ce urmăresc probleme, în detaliu, pe care le regăsim, sub formă de sinteză, în „Nașterea unei Biserici“. Sunt cu precădere legate de istoricul credinței românilor din nord-vestul Transilvaniei, ortodox- ismul și procesul unirii religioase cu Biserica catolică, particularitățile acestora; profilul intelec- tual și de credință al episcopilor losif Stoica și losif de Camillis, întemeiat pe analize din per- spectiva cercetătorului profund și obiectiv; con- textul politic, economic și social-cultural, analizat de istoricul cu aceleași trăsături, în temeiul unor izvoare de maximă importanță și analiză a istorio- grafiei vechi și noi, cu sublinierea contribuțiilor lui Zenovie Pâclișanu și a punctelor de vedere ale lui Silviu Dragomir. În temeiul tuturor, publică, încă în 1994, o schiță pentru o istorie a unirii reli- gioase în nord-vestul Transilvaniei. Un an mai târziu și apoi în 1998, pregătește, prin colaborare, două volume de studii, ce strâng la un loc comu- nicări a două simpozioane cu caracter național și internațional ce au avut loc la Cluj, privind etnia și religia, biserica și societatea, în Centrul și Sud- Estul Europei. Toate confirmă implicarea sa în ceea ce înseamnă reconstituiri istorice generale și spe- ciale, legate de Biserică și Societate, în plan local- național și regional-universal și implicit o largă deschidere spre cunoașterea fenomenului spiritu- al-religios, dintr-un veac deloc ușor de străbătut din perspectiva sa istorică. Așa ajunge și mai ales așa va putea răspunde unei întrebări retorice cuprinsă în chiar titlul cărții „Nașterea unei Biserici“, titlu extrem de bine ales. Cartea se extinde pe un total de 411 pagini, e structurată pe trei principale capitole: Unirea (p. 17-150), În umbra episcopatului „latin“ (1716- 1761), (p. 151-289) și Criza Unirii(p. 291-348), precedate de o Introducere (p. 9-15) și urmate de Concluzii (p. 349-351), Rezumatîn limba engleză (p. 353-360), Bibliografie (p. 361-379), Anexe (p. 381-394) și Indici (p. 395-411). Se cuvine, credem, să pornim în prezentarea cărții de la considerațiile profesorului Pompiliu Teodor, cel care l-a cunoscut mai bine ca oricine pe autorul ei și deopotrivă conținutul și impor- tanța istorigorafică a demersului său: „Această carte - spunea profesorul Pompiliu Teodor - nu este o simplă istorie a raporturilor românilor sătmăreni cu epis- copii uniți de la Muncaci. Ea urmărește drumul străbă- tut de o idee (Unirea bisericească) până a devenit reali- tate instituțională și ideologie religioasă. Ocupându-se de un caz local, lucrarea dezvăluie de fapt cum se naște o Biserică “. Și mergând mai departe cu aprecierile despre carte, dar și despre autorul ei, conchide că: „Meritul indiscutabil al lui Ovidiu Ghitta este acela de a fi urmărit cu răbdare și tenacitate un rezultat științfic menit să lămurească un trecut distorsionat de cele mai multe discursuri istoriografie Dintr-un noian de fapte a rezultat o imagine limpede, care, orientată spre adânci- mile istoriei, surprinde un capitol esențial de viață ome- nească dintr-o arie puțin cunoscută*. Ne alăturăm cu toată convingerea aprecierilor profesorului Pompiliu Teodor. Acestea sunt liniile de forță ale cărții și trăsăturile esențiale ale autorului ei. Conținutul acesteia, notele de la subsolul ei, bibliografia, anexele și nu mai puțin indicele, stau mărturie unei lucrări de mare actu- alitate și interes, cu un caracter științific profund și autentic, ce răspunde temei cu mare probitate, fără umbrele subiectivismului confesional. Ovidiu Ghitta, ca istoric ce a trăit și trăiește la sfârșitul și începutul unui nou mileniu si al unui nou veac, înarmat cu știința și conștiința omului de bună credință, gata a interpreta fenomenele politico-economice și spiritual-culturale, naționale și universale, în toată interdependența lor, în spiritul Școlii istorice clujene contempo- rane lui, își împlinește astfel, în cele mai bune condiții obligațiile asumate. Încercăm în cele ce urmează o succintă intro- ducere în paginile cărții prin sublinierea unor repere cronologice și tematice desprinse din paginile acesteia. Titlul ne spune că este vorba de Biserica greco-catolică din Sătmar în primul ei secol de existență, de nașterea acesteia legată de anul 1667 Marius Ghenescu Profetul Daniel și de istoria sa, vreme de aproape un veac, până la 1761. Primul an (1667) marchează momentul în care Leopold I acordă un privilegiu negustorilor „greci și sârbi“ interesați să se stabilească în Sătmar, Mintiu și Nagy-Kâllo (comitatul Szabolcs - Ungaria), cu obligația ca preoții acestora să fie credincioși Sfintei Biserici Romane și să recunoască autoritatea ierarhică a episcopului de la Muncaci. „Așa începe - spune Ovidiu Ghitta - povestea levantinilor de la Mintiu, implicați profund în promvoarea formulei greco-catolice printre românii din Ungaria habsburgică, prin unirea lor cu Biserica păs- torită de suveranulpontf “ (p. 91). Al doilea an, ce indică sfârșitul investigațiilor avute în vedere de autorul cărții, marchează de fapt sfârșitul crizei Bisericii Românilor Uniți, provocată de acțiunile călugărului Sofronie (1759-1761), cu efectele și particularitățile lor în zonă. Așadar, cartea reconstituie un proces istoric - căci așa și numai așa poate fi socotită unirea reli- gioasă a românilor cu Biserica Catolică - cel al nașterii și evoluției Bisericii Greco-Catolice în nord-vestul țării noastre, un demers istoriografic de mare importanță, căci pune în discuție și elu- cidează probleme fudamentale, spirituale, cu implicații profunde, politice, sociale și economi- ce, de interes special-național și general-regional. Acest proces este urmărit printr-o depășire a spațiului geografic al Sătmarului din evul mediu, un comitat mult mai extins decât județul Satu Mare din zilele noastre, și al timpului ce ni-l indică titlul cărții. Comitatul Stămarului Repre- zintă marele bastion septemtrional al «valahilor» din Monarhia Habsburgică“ (p.11) iar problema unirii religioase a românilor de aici cu Biserica catolică are premize mai vechi decât în Principat, s-a rea- lizat mai devreme, sub alte forme și în alt context istoric. Consideră că evenimentele petrecute în nord-estul Ungariei locuite de români sunt veri- ga ce leagă strâns nașterea Bisericii greco-catolice ardelene de amplul fenomen religios central- european declanșat în Polonia-Lituania, prin „Unirea de la Brest“, la sfârșitul secolului al XVI- 4 -1TRIBUNA ♦ nr. 24 ♦ 1-15 septembrie 2003 |- lea; că în cadrul istoriei unirii bisericești din părțile nord-estice ale Ungariei, un moment de referință este relansarea mișcării de unire la mijlocul anilor ’80 ai veacului XVII prin parohul comunității „levantine“ din Mintiul Sătmarului și care primește dimensiuni deosebite prin activi- tatea epsicopului de la Muncaci, losif de Camillis (1689-1706). Ovidiu Ghitta ne mărturisește și cartea o con- firmă - așa cum spunea și profesorul Pompiliu Teodor - că a fost în intențiile sale nu să realizeze o amplă istorie a raporturilor românilor sătmăreni cu episcopia greco-catolică de la Muncaci, ci una a drumului străbătut de o idee (unirea eclezias- tică) până a devenit realitate instituțională și ide- ologie religioasă (p. 14). Parcurgând acest drum, el urmărește și analizează de fapt cum s-a născut o Bisercă: Biserica românilor uniți din Sătmar. Este întâiul demers ce își propune și realizează acest lucru. Mai mult, procesul unirii religioase a românilor din Sătmar este urmărit în contextul general al „mișcărilor de unire postridentine“ în spați- ul Europei Central-Orientale, un lucru de asemenea în premieră istoriografică. Întâiul capi- tol, intitulat Unirea, extins pe 130 p., este, de fapt, o remarcabilă analiză a tot ceea ce a însem - nat gândire și acțiune dinspre Biserica Catolică și receptarea unirii de către spiritualitatea eclezias- tică și laică europeană, iar Unirea românilor din Sătmar e interpretată ca o ipostază a acestora. În ultimele două decenii ale veacului al XVII-lea a avut loc o relansare a acțiunii de unire bise- ricească printre sacerdoții ruteni din nord-estul Ungariei și la extinderea ei în mediul românesc. Un loc aparte în lucrare îl ocupă episcopul losif de Camillis, tot cu o primă analiză, obiectivă, a rolului său reformator, benefic pentru preoții români din zonă. Capitolul al doilea, intitulat În umbra epis- copului „latin“, ce numără 128 p., cronologic are în vedere perioada 1716-1761. Corespunde cu numirea și recunoașterea (în 1716), ca „vicar apos- tolic pentru uniții din districtul Muncaci“ a ruteanului Ghenadie Bizanczy, dator a da ascultare și a se supune episcopului romano-catolic din Eger. 1761 semnifică, cum mai spunean, sfârșitul acțiu- nilor răzvrătitului Sofronie. E istoria a 45 de ani a românilor sătmăreni uniți cu Biserica română, urmărită în două subcapitole: Statul, Stările și Biserica Unită din Nord-Estul Ungariei; Vlădica de la Muncaci și turma sa din Sătmar. Sunt titluri singure sugestive și explicative pentru conținutul lor. Cuprind viața religioasă, instituțională la nivelul preoților și al mirenilor, frământată dar victorioasă pentru Biserica Română Unită din Sătmar și nu doar pentru câteva decenii. Ultimul capitol, intitulat Criza Unirii, cu mai puține pagini (70), urmărește de fapt Mișcarea lui Sofronie în comitatul Satu Mare, cu cauzele, formele și efectele sale. Furtuna s-a oprit odată cu dispariția celui care a provocat-o. Unirea reli- gioasă a românilor din Sătmar, asemeni celor din întreg Principatul Transilvaniei, și-a continuat drumul firesc în direcția în care și sufletul creștin și interesul național o cereau. Ovidiu Ghitta se oprește la acest moment de răscruce, dar și de continuitate în viața spiritual- religioasă a românilor uniți din comitatul Sătmarului. Arhiereii greco-catolici de la Blaj, apoi și de la Oradea, îi vor conduce pe drumul în care îi vor găsi comunizarea țării și tragedia Bisericii Române Unite, din anul 1948 și din cei care au urmat vreme de patru decenii. Erau atun- ci sub aripa episcopului Alexandru Rusu, un om de mare credință și de mare cultură, un arhiereu pilduitor, exemplu în toate și pentru întreaga sa dieceză... Cândva nu prea departe în timp, poate, Ovidiu Ghitta își va extinde cercetările sale asupra Unirii românilor din întreg Principatul Transilvaniei și asupra istoriei din toate timpurile a românilor uniți din Sătmar. Cu certitudine vom putea citi pagini de istorie autentică, așa cum o putem face azi, imaginar, urmărindu-l în părțile sale de suflet, acolo unde s-a trăit mereu greu dar niciodată fără Dumnezeu, fără dragostea de neam și de credința in Biserica Lui. Citindu-l pe Ovidiu Ghitta, prin cartea sa și prin toate scrierile lui, vom înțelege de ce Sătmarul, cu oamenii săi, cu elita ecleziastică și laică, din timpurile de demult, au fost așa și nu altfel. Vom înțelege de fapt istoria lor așa cum a fost vreme de un veac, prin demolarea unor prejudecăți dovedite a fi construite fără temei. „Nașterea unei Biserici“ înseamnă prima carte de istorie a Bisericii Române Unite din Sătmar, care răspunde întrebărilor firești și plasează unirea, în context istoric național și european, la un superlativ ce-i face mare cinste autorului ei. ■ Istorie și etnicitate Gheorghe Iancu Problema minorităților etnice din România în docu- mente ale Societății Națiunilor (1923-1932). Le pro- bleme des minorites ethnique de Roumanie dans les documents de la Societe des Nations (1923-1932). Ethnic Minorities in Romania in documents from the League of Nations (1923-1932) Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2002 Lucrarea istoricului dr. Gheorghe Iancu abordează o temă de o importanță și sem- nificație aparte. Apariția cărții reflectă preocupările lui de durată dedicate problematicii minorităților naționale din România. E suficient să amintim că până acum a publicat 19 articole în reviste și culegeri de studii pe acest subiect. În tot ce a scris s-a referit la ansamblul minorităților naționale, chiar dacă ponderea lor e diferită. Cunoașterea foarte temeinică a subiectu- lui și tratarea lui într-un autentic spirit al ade- vărului istoric, bazat pe mărturii de primă mărime, prezentate și interpretate, cu obiectivi- tatea istoricului deplin stăpân pe întreaga pro- blematică fac din Gheorghe Iancu un reputat spe- cialist al istoriei minorităților etnice, în general. Titlul și sumarul cărții ne introduc în tematica acesteia iar cuvântul înainte și studiul introductiv dau reperele și dimensiunile demersului său. Desprindem din toate acestea că este vorba de problema minorităților din România în docu- mente ale Societății Națiunilor vreme de un deceniu, de la 1923-1932. Documentele sunt Note și Rapoarte întocmite de șefii Secției administrative și minorități de la Societatea Națiunilor, Erik Colban, diplomat norvegian și Pablo de Azcarate, diplomat spaniol, în urma călătoriilor de informare efectuate în România în anii 1923, 1924, 1926, respectiv 1930 și 1932. Documentele sunt tipărite în limba lor originală, franceză sau engleză și traduse în limba română. Aceasta înseamnă că este o ediție bilingvă, lucru ce se cuvine subliniat, pentru că are, în felul aces- ta, deschidere firească spre istoriografia românească dar și spre cea străină. Mai trebuie să spunem că și Cuvântul înainte și Studiul intro- ductiv sunt traduse, primul în limba franceză, al doilea în limba engleză. Importanța și semnifi- cația lor se cer de asemenea subliniate. Se impun prin explicațiile și analizele întreprinse, prin volu- mul lor (fiecare de 2 + 25 p.), prin conținutul și mesajul transmis. Studiul introductiv este intitu- lat de fapt, nu întâmplător, ceea ce și este, Studiu istoric. Ambele depășesc formele obișnuite. Cuprind și exprimă opinii convingătoare ale autorului lor, în temeiul documentelor, repro- duse sau cercetate din 6 fonduri arhivistice dintre care 2 interne (București) și 4 externe (Geneva 2, Londra 1, Budapesta 1) și a unei foarte bogate bibliografii, din care, selectiv, 179 de titluri sunt puse la sfârșitul volumului. Se regăsesc și în notele lucrării foarte bogate, cu informații și explicații notabile. Totul este o construcție istori- ografică modernă sub raport metodologic, al mijloacelor de comunicare și evident de un interes deosebit pentru istoriografia română și străină, din cel al conținutului și implicit al mesajului său istoric. Desprindem toate acestea din datele oferite de Introducere, Studiul introductiv, documentele reproduse, din notele și bibliografia folosită, de volumul prezentat în ansamblul său. Încercăm și o succintă concretizare legată de structura sa mai întâi, apoi de cea a cadrului instituțional, a per- sonalităților implicate și desigur a problematicii abordate - lucruri ce definesc importanța cărții și confirmă susținerile noastre legate de valoarea sa. Reamintim că documentele reproduse înseamnă 144 p. în limba română și tot atâtea în limbile engleză și franceză, din care 95 în engleză și 49 în franceză. Vizitele lui Erik Colban și Pablo Azcarate au avut loc la invitația guvernelor României; au avut un caracter informativ, nu de anchetă și s-au desfășurat ca urmare a memoriilor și a petițiilor adresate Societății Națiunilor, în principal, de reprezentanți ai comunității maghiare din România, sprijiniți de statul maghiar. Problemele invocate: nemulțumiri legate de aplicarea reformei agrare, de legislația privind invățămân- tul din România, cu referire la cel pentru minorități. Călătoriile au avut loc în iulie 1923, în mai 1924, octombrie 1926 (Erik Colban), și în octombrie 1930, septembrie 1932 (Pablo Azcarate). Șefii de guverne au fost Ion I. C. Brătianu (1923-1924), gen. Al. Averescu (1926), G. G. Mironescu (1930) și Al. Vaida-Voevod (1932). Miniștrii implicați, cei de externe: I. G. Duca (1923-1926), I. M. Mitilineu (1926), G. G. Mironescu (1930), Al. Vaida-Voevod (1932), cei ai învățământului și culturii Dr. C. Angelescu și Al. Lapedatu (1923-1924), I. Petrovici și Vasile Goldiș (1926), N. Costăchescu (1930), D. Gusti (1932) și cei ai agriculturii: Al. Constantinescu (1923-1924), C. Garoflid (1926), V. Madgearu (1930) și V. Nițescu (1932). Socotim utilă evidențierea demnitarilor străini ce ne-au vizitat țara și a celor români amintiți, cu care au venit în contact (direct sau mijlocit). O bună parte din ei au fost cei care au inițiat și pregătit legislația ce a făcut obiectul memoriilor + -1TRIBUNA ♦ nr. 24 ♦ 1-15 septembrie 2003 |- 5 adresate Societății Națiunilor de către minoritatea etnică maghiară din România. Locul central îl ocupă I. G. Duca. Din șirul lor nu poate fi omis nici N. Titulescu. El nu a îndeplinit, în perioade- le avute în vedere, atribuții guvernamentale, dar a fost profund și direct implicat în toată problema- tica minorităților naționale peste hotarele țării. Ne gândim la legislația privind reforma agrară, la Decretul-lege al Consiliului Dirigent din septembrie 1919, la normele ce au reglemen- tat arendările forțate din anii 1919-1921 și la legea definitivă de reformă agrară pentru Transilvania (din iunie 1921), la legile privind organizarea învățământului, cu precădere la cel primar (1924) și particular (1925), și la legea cultelor (din 1928). Prevederile Tratatului minorităților (1919) și cele ale Constituției României din 1923 privind drep- turile minorităților naționale au fost invocate, de o parte sau alta, în dezbaterile și discuțiile ce au avut loc ca urmare a plângerilor și memoriilor adresate Societății Națiunilor. Pentru mai buna înțelegere a lucrurilor autorul volumului, Gheorghe lancu, realizează în studiul introductiv o foarte atentă și pertinentă analiză a cadrului istoric, național și central-sud- est european al anilor 1916-1920. E vremea în care s-au produs profunde mutații în istoria popoarelor europene ce și-au format sau întregit statul lor național (în 1918). Aceste schimbări au și determinat plângerile minorităților etnice adresate Societății Națiunilor, din partea ucraine- nilor, rușilor, rutenilor, bulgarilor și germanilor. Gheorghe lancu ne spune că cele mai multe petiții au fost trimise de comunitatea germană din Polonia și anume 100 de petiții. Din partea maghiarilor din România au fost înaintate, după unele surse, 40 de petiții (p. 60). Tot autorul volumului grupează și sistema- tizează problematica în șase principale grupe: școlare (legi școlare, închideri de școli, preluarea unor imobile care au aparținut minorităților de către statul român, ca succesor al statului maghiar; chestiunea bacalaureatului, a numărului de ore de limba română în școli de stat sau parti- culare minoritare, insuficiența suportului finan- ciar oferit de statul român pentru școli; bisericești (expropierea pământului deținut de bisericile minoritare); agrare (aplicarea reformei agrare, prevederile legii agrare, expropierea de pămân- turile arabile sau de păduri); libertăți individuale; Emil Dobriban Compoziție probleme legate de naționalitate; revizuirea pro- prietății în Dobrogea de Sud (p. 60-61). Este tematica predilectă a memoriilor și sunt problemele urmărite de diplomați străini veniți în România, în numele Societății Națiunilor, în dia- logurile cu oamenii politici români, membri ai guvernelor sau ai puterii locale și cu reprezen- tanții minorităților etnice din teritoriu: maghiari, sași și evrei. Itinerariul a fost bogat și a cuprins orașe și sate din Transilvania, Banat și Crișana, cu plecări din București, cu trenul sau automobilul, însoțiți întotdeauna de funcționari superiori din minis- terele de Externe, ai Învățământului și Culturii, ai Agriculturii. Amintim orașele vizitate: Brașov, Gheorgheni, Miercurea Ciuc, Sibiu, Cluj, Oradea, Salonta, Arad, Sântana, Timișoara și din nou București (în 1923); Cluj, Oradea, București (în 1924); Oradea, Cluj, Turda, Aiud, Sighișoara, Odorhei, Sfântu Gheorghe, Brașov și cele 30 de comune (în 1926); București, Sinaia (1930); București, Miercurea Ciuc, Șumuleu (1932). Sunt localitățile cu minorități naționale unde au avut prilejul, nestingherit de nimic și de nimeni, să ia contact și să discute cu reprezen- tanții acestora, ierarhi, preoți și laici, cu oamenii de rând. Pretutindeni au fost întâmpinați de reprezentanții puterii locale cu cordialitate și stimă și de populația localităților vizitate, cu ace- leași sentimente. Au fost ascultate și analizate observațiile și plângerile venite dinspre elita minorităților naționale intervievată într-un auten- tic spirit democratic și consemnate toate în rapoarte întocmite ce au câteva trăsături defini- torii comune subliniate, foarte bine, în studiul introductiv de Gheorghe lancu. Lectura lor impresionează deopotrivă prin conținut și formă. Rapoartele publicate sunt au- tentice izvoare istorice cu bogate descrieri geografice, de aici și marea lor importanță. Faptele și situațiile descrise, portretele umane realizate, dovedesc o bună cunoaștere a reali- tăților, se bucură de profunde analize cu o obiec- tivitate ce face mare cinste diplomaților Erik Colban și Pablo Azcarate, instituției în numele căreia ne-au vizitat țara. Concluziile lor, echilibrate și realiste, sinte- tizează realitățile complexe din România în planul minorităților etnice. Statul român colabora pe deplin cu instituțiile Societății Națiunilor din domeniu, I. G. Duca jucând un rol determinant (1922-1926) și făcea eforturi vizibile pentru respectarea Tratatului minorităților, proces accen- tuat după venirea la putere a guvernului Iuliu Maniu. Lucrurile nu luaseră, în opinia minoritar- ilor, exact contururile solicitate de ei. Socotim că este un câștig istoriografic incon- testabil, un model ca metodologie de lucru și de interpretare a unor izvoare istorice; este, prin conținut, un pilduitor exemplu pentru oamenii politici, români și străini contemporani, poate și pentru elita minorităților naționale din zilele noastre. Așa se va putea împlini mesajul cărții. Am mai vrea, în încheiere, să spunem ceva despre autorul volumului, cercetătorul și profe- sorul Gheorghe Iancu. Lucrarea prezentată de noi a apărut în anul în care împlinea șase decenii de viață și 35 de ani de activitate ca cercetător al isto- riei veacurilor XIX-XX. Anul în care scriem aces - te rânduri, 2003, înseamnă un nou început, și în același timp o continuitate, într-o prodigioasă activitate istoriografică. Născut în Carpații Apuseni a adus cu el, la Cluj, de acolo și din casa părinților săi, aerul proaspăt de Munte. Natura, în mijlocul căreia și-a trăit anii copilăriei, de o frumusețe legendară, și apoi asprimea așezărilor muncitorești în care și-a petrecut adolescența, au format, împreună, trăsăturile obișnuite oamenilor de la munte ce au dovedit și dovedesc, întâi de toate, hotărâre și tenacitate în acțiuni și caracter în comportarea lor cotidiană. Am adăuga sentimentele de libertate, de dreptate și adevăr, transformate în cerințe de viață, născute în același mediu favorizant, regăsite mereu la spiritualitatea, și deopotrivă la oamenii de rând munteni, la moții noștri; le întâlnim și la Gheorghe Iancu, ca om al Munților dar și al Cetății noastre Academice. Format la o școală istorică, înscrisă într-o bună tradiție, cu înaintași de mare prestigiu, Gheorghe Iancu se aliniază lor și continuă cercetări de mare interes pentru istoriografia noastră contemporană. Este în primul rând un istoric al Transilvaniei dar, în aceeași măsură și al întregii țări, totul fiind încastrat, după împre- jurări, în context național sau universal. Tematica este de o mare varietate axată pe teme majore, fundamentale ale istoriei noastre contemporane, cu prelungire spre cea modernă din ultimele sale decenii. Nu încercăm aici și acum o descriere tematică și cronologică a scrisului istoric al autorului cărții prezentate de noi, deși împrejurările ar cere acest lucru. Anul 2002, cum spuneam, nu a fost numai un eveniment editorial pentru cercetătorul Gheorghe Iancu ci și unul aniversar. Ambele se cer asociate clar. Amândouă ne oferă un bun și așteptat prilej, cel dintâi de a îndemna la o lectură a cărții, ce dincolo de de informațiile sale bogate, este plină de învățăminte pentru elita de azi a minorităților etnice de la noi, dar și pentru oamenii politici români; în al doilea rând este un bun prilej de a-i dori, din toată inima, un drum de continuitate în noul deceniu de viață în care a pășit, pentru a sluji, cu aceeași putere, dragoste și devotament, prin scrisul său, istoriografia noastră și străină, și prin ea, oamenii munților de unde a coborât, pe cei ai șesurilor unde trăiește de aproape patru decenii, și fără îndoială, ai spiritua- lității românești de prestigiu din care face parte. ■ 6 -1TRIBUNA ♦ nr. 24 ♦ 1-15 septembrie 2003 |- Agenda pignastyl___________________ O istorie a răului personal ■ Ștefan Manasia După șase volume de versuri semnate - dintre care Tăierea aripilor la îngeri a obținut Premiul pentru debut al USR în 1993 -, Sorin Gârjan are șansa de a se impune definitiv în peisajul poetic contemporan, prin volumul iani. (ocheanul cu vitralii), apărut la editura clujeană Eikon în 2003. Pentru că nu se rezumă la țipătul diferit al unei noi generații, poezia lui Sorin Gâijan răzbate mai greu drumul spre cititorul fidel versului, fiind însă capabilă să ofere rafinate surprize intelectuale. Stilul poetului este unul eclectic, deschis celor mai variate influențe, de la suprarealismul naumian la optzecis- mul vizionar și fluidic (Ion Mureșan, Nichita Danilov), la literatura sordidului și a kitschului (asumată ca o “tradiție” mitteleuropeană de autorul bănățean). Volumul se constituie într-un spațiu - de cele mai multe ori benefic - al mixajului între metaforă și proză, între tablouri lucrate strălucitor și maniacal și insule de prozaism (biografism ce exhibă durerile provocate de totalitarism). Eliberat din chingile strânse ale prozodiei clasice, poemul (narativ) se va desfășura aglutinant și halucinant, vorticist, păstrând straturi ale unor succesive (re)scrieri. Cele trei cicluri ale cărții, iani., poemele cu aripi. și elegiile inceste. întrețes trei filoane lirice, ca teme majore: akedia (unde se arată semnele căderii poetului “damnat”, bântuit de viziuni putre- facte, negre, orgiastice), biografismul (unde narați- unile conduse de memorie reconstituie, cu lentoare, mecanisme totalitare: gulagul, miliția, dic- tatura) și erotismul (unde naturalismul este împă- cat cu livrescul, ajungându-se la duioșii lugubre cristpopesciene: “poeții dezlipesc de pe frunțile criticilor bancnote/ cu urme de ruj și unsoare pe ele!”). iani. este partea cea mai întinsă, dar și cea mai substanțială a volumului. Lipsit de tentația devora- toare a narcisismului, poetul se autoironizează cu amărăciune: “între rictus și zâmbet vor zidi păian- jenii o cârciumă tristă.” Poemele primului ciclu sunt, într-un fel, “scrisorile unui provincial”, al cărui suflet e pustiit metodic de târgul sordid, de boemă și acedia, de un dezgust cronicizat față de orice posibilă salvare. Poemele cu/despre sau adresate lui Iani (stafia bunicului bonom, supraviețuitor al Gulagului rusesc, știutor al unor splendide istorii și vorbe memorabile) se compun din fragmente salvate ale unui discurs nesfârșit, unde jocul metaforei e aruncat în fileul prozei, căci autorul este îndrăgostit de analogii pe care le tot dezvoltă - așa cum, pornind de la un simplu motiv, ai țese o broderie imensă. Sorin Gâijan ratează în câteva poeme chiar din pricina acestei imagerii sufocante, arborescente, alteori dublează (inutil) metafora sau o trece într-un registru apropiat, atenuându-i forța: “și vei gusta goliciunea ei sadică/ acoperită cu puf de-ntuneric./ cu polen de cărbune..” (s.m., Șt. M.) Ciclul conține însă cel puțin patru poeme antologabile, cărora nu li se poate reproșa decât măreția. Începutul secvenței a doua din akedia: sâr- guința nimicului! amintește, prin puritate și tensiune, capodopera lui Traian T. Coșovei, Requiem (din volumul Ninsoarea electrică): “de la o vreme cămă- tarii își toarnă arginții/ în sângele stins ca-ntr-o groapă cu var,/ mama și tata tot vin/ unul spre celălalt cu capul ascuns/ în mari buchete de crini.”, prin comparație cu “Taică-meu și-a vân- dut și apa din fântână/ ca să mă scape de singură- tate”. “Cămașă de forță” pentru insul dezumanizat și ateu, sufletul devine, pentru “cei fericiți”, “o ie ușoară”, “o margaretă în părul negru/ al vieții!” Aceeași altitudine poetul o mai atinge în fratele meu de pământ, ariergarda.firavele înscenări ale destinului tânăr, iason.fo°netul unor slăbiciuni credincioase, ca și în elegia unde Tatăl apare în chip de personaj fantast, vizionar și himeric, amintind de Bruno Schulz și Danilo Kis. Dacă în ariergarda și în elegie este privile- giată figura tatălui, iason se constituie într-o artă poetică a grotescului, a terifiantului, într-o călătorie prin bolgiile imaginarului (al poetului căzut): “o poiană cu păpădii scuturate departe în inimă/ iadul/ depunându-și ouăle-n creier ca păduchii/ în părul strălucitor al copiilor cu deprinderi/ alese”. Iani este Iason, învingătorul învins, poetul damnat pentru care nu mai e accesibil decât nectarul unor repre- zentări infernale: “(.) amărăciunea de călugăriță/ a primei iubite ca o dantelă între capacele unui sicriu/ arătându-se (.)”. Poezia este mantia roasă și putrezită în care, odată, se va fi înveșmântat Dumnezeu, e“punga de plastic”, ridicată “din apa mâloasă”, în care dorm cățeii înecați. Marius Ghenescu Icoană poemele cu aripi. (scrise în poiana novățului) sunt, în fapt, medalii boeme (fără titlu) închinate priete - nilor poeți, definiții (jucate) ale actului creator, sentințe paradoxale sau descrieri “erudite” ale ami- cilor: “în amintire bocancii soldățești ai lui Muri străluceau/ ca un Rolls-Royce prezidențial în curtea unui palat scit!” Abia în elegiile inceste., ciclul final care întregește filonul erotic al volumului, cartea se luminează brusc, răul este redus la carnalitatea poznașă și ispititoare. Deși vocabularul poetic a fost . definitiv contaminat (“gulagul iubirii”, “sânii ei înțepați ca niște ideologii”), termenii și-au pierdut încărcătura letală, poezia a eliberat, în cele din urmă, individul de istoria răului personal. Nota particulară a poeziei lui Sorin Gârjan este dată tocmai de balansul acesta între luminos și întunecos, între orfic și prozaic, între suav și scabros, între sfințenie și demonie - pentru că poemul trebuie să cuprindă lumea în dualitatea ei: Iani/ Iason, Ianus, Yin/ Yang (toate trimiteri omo- fonice la titlul volumului). Autorul se complace în a schița la nesfârșit IMAGINEA + și IMAGINEA -, “între rictus și zâmbet”, “<>/ <>”, știind prea bine că viața nu poate fi decât o “.coală de indigo prinsă/ între două buze de înger, treceri hăituite de treceri!” ■ -1TRIBUNA ♦ nr. 24 ♦ 1-15 septembrie 2003 |- 7 ^^eviste de cultură din Transilvania Săptămânalul care lipsește ■ Al. Cistelecan Redactor-°f adjunct al revistei „Vatra", Tâigu-Mureș O fi semn bun ori va fi venind dintr-o pre- simțire neplăcută faptul că se înmulțesc dezbaterile despre revistele de cultură? Nu de mult a pornit o astfel de anchetă Contemporanul. Subiectul pare să fi fost destul de fierbinte devreme ce ancheta a debordat dintr-un număr în mai multe și pare a se întinde înainte. Nu-i de mirare. Când scriitorilor li se oferă ocazie de lamentare, anchetele pot merge la nes- fârșit. Lamentația e pâinea cotidiană a scriitorului român. Dacă ea mai e și incitată și poate da pe de lături în recriminări, subiectul aproape că-și atinge starea de vervă. Iar motive de recriminare societatea română oferă cu exces. Ba chiar cu dăr- nicie. Statul n-are decât o politică de partid în domeniul culturii. Și nici pe asta totdeauna sau consecvent. N-are, de fapt, nici o strategie cultu- rală. Le înnădește de azi pe mâine și le cârpește cu ce și cum poate. Nu e vorba că n-are bani pentru cultură. Nici nu-și pune problema să aibă. Căci bani - culturali - sunt destui. Doar că risipiți pe te miri ce, de la festivaluri cât mai stranii la ascensiuni pe Himalaia sau simpozioane inter- naționale Joyce. Dacă ai un hobby cât mai trăznit, de îndată se găsesc bani. O redacție care ar vrea să traverseze Sahara sau să urce pe cine știe ce munte mai mediatic va găsi destui sprijinitori. De la instituții la particulari. Totul e să nu-și propună lucruri serioase, neatractive prin natura lor. Nici bogații României - și acum nu s-ar zice că nu sunt, ba chiar destui - nu dau (doi) bani pe/pen- tru cultură. Decât, firește, pe aceea care cores- punde conceptului lor. O cultură cu picioare zvelte și cu sâni îmbietori nu va pieri. Ce-i drept, legile în favoarea culturii nu stimulează pe nimeni. Chiar oameni simțitori la cultură, care prin tinerețe au frecventat cenacluri și-și Sunt în Transilvania reviste care au intrat și au rămas în lumea culturală I. Maxim Danciu: Ioan Moldovan, îți propun să luăm sub observație starea actuală a revistelor de cultură din Transilvania, unele mai vechi, editate în serii noi după 1989, altele apărute pe traseul tranziției post-comu- niste. Să cădem de acord că rolul lor este aceea de a întreține °i impulsiona un potențial de creație, nu obliga- toriu cel local, care până la urmă cristalizează un profil sau o identitate culturală, identitate ce are o importanță tot mai mare într-o lume dinamică, în permanentă schim- bare, favorizând contacte °i promovând deschideri greu de obținut pe alte căi. Ca unul care conduci de ani buni revista Familia din Oradea, cum vezi traseul parcurs, ce s-a realizat °i ce mai rămâne încă de făcut ca aceste reviste culturale să răspundă cât mai bine menirii lor firești? Ioan Moldovan: A lua sub observație starea actuală a revistelor culturale din Transilvania (îmi închipui că această anchetă a „Tribunei” va avea un chapeau cu prezentarea acestora, fie cât de sin- tetică) e același lucru cu a lua sub observație păstrează vechile caiete de versuri în noile case de bani, n-au nici un temei să sprijine proiecte cul- turale. Doar dacă nu suferă de vreo perversitate contabilă și le face plăcere ca pentru nimic să se încurce cu munți de hârtii. Atât la stat, cât și la particulari ne putem plânge sau rățoi cât vrem. Nici statul, nici particularii nu citesc gazetele de cultură. Nici măcar pe cele ardelenești. Care, fie vorba între noi, sunt cel puțin respectabil de bine făcute. Și sprijinite mai toate, de consiliile locale - județene sau municipale. Acesta e un semn cu adevărat bun. Deoarece arată că, totuși, orgoliile locale, orgoliile diferențierii - funcționează. În emblema fiecărui oraș ar trebui, de altmiteri, să figureze și o revistă, nu numai o echipă de fotbal (care aici, în Ardeal, sunt toate ca vai de ele; fotbaliștii noștri ar trebui să plătească o taxă zdravănă spre a fi lăsați să joace, nu să primească prime de joc și alte cele ceva mai legale). Și în cazul celor mai multe - cel puțin dintre marile orașe - există un oarecare interes pentru a trece pe cartea de vizită a locului și o revistă de cultură. Dar bugetele locale nu pot fi mai generoase decât cel central. Probabil pentru că n-au de unde. Oricum, cu aceste eforturi peisajul revuistic ardelean a început să se stabi- lizeze. Ceea ce - o spun încă o dată - e o notă bună pentru politicienii locali. Numai că din aceste bugete nu pot fi sprijinite orice proiecte. O revistă lunară (care devine inevitabil trimestrială) - mai treacă-meargă, poate ieși cu ceva mărunțiș. Un județ sau un municipiu mai tare la venituri cam atâta poate face. Firește, și cu oarecare înțelegere, ca să nu zic respect față de astfel de lucruri. Așa se face că, drămuindu-și fiecare bugetul, Ardealul nu mai are nici o revistă săp- tămânală. Un săptămânal pretinde oarece bani. starea actuală a tuturor revistelor din țară. Faptul că ne restrângem la cele din Transilvania ține, cred, de proiectul punctual al „Tribunei” și, pro- babil, de prezumția că există un ce aparte al aces- tor reviste, pe baza apartenenței lor la un spațiu cu o anume identitate culturală de tip regional. „Regionalismul” este acum la modă și el pare un mod de reacție la fenomenul de globalizare, o cale de a marca diferențe într-un orizont uni- formizant. Pe vremea începuturilor revuisticii românești și mai apoi, tendința era de a refuza regionalismul și de a viza integrarea în spațiul național unitar. Să ne amintim de celebra „Introducție” la „Dacia literară” a lui Kogălniceanu. Pe la începutul anilor ’90 ai secolului trecut (helas!) Ioan Țepelea, poet, editor, inițiator de societate de literatură, arte și științe la Oradea, a inițiat câteva ediții anuale de colocvii cu tema pe care o reia acum „Tribuna” - rostul, specificul, Probabil mai mulți decât ar fi la mâna unui sin- gur județ sau oraș, chiar dacă acesta - oricare - ar avea pretenții de “capitală“ locală. Săptămânale, de altmiteri, nu mai există niciunde înafara capi- talei. În teritoriu, cum se zice, așa ceva nu se poate face. Nici proiecte pentru așa ceva nu (mai) sunt. Ba nici măcar nostalgii. Și totuși o provincie cu pretenții culturale atât de umflate cum e Transilvania n-ar trebui să stea fără un săptămâ- nal. Nu atâția ani câți au trecut de când stă, ci nici câteva luni. Peste atâtea lunare bune și bunicele, un săptămânal vivace devine o necesitate și o urgență. Adevăratul front cultural își mișcă liniile în astfel de publicații. Adevăratele confruntări acolo au loc. Revistele lunare sunt stimabile, dar ca și absente din dialog și confruntare. Iar un bilunar - să nu se supere colegii mei de la Tribuna - n-are ritm de așteptare. Nu-i nici cal, nici măgar. Dacă Ardealul vrea să conteze și să fie prezent la facerea realității culturale, are nevoie de un săptămânal. Cred că, dacă s-ar pune mâna (județeană) de la mână, s-ar putea porni un astfel de proiect de săptămânal cultural. Sau, dacă așa ceva e de-a dreptul himeric, să se găsească un județ/oraș ale cărui ambiții să devină cu adevărat sfidătoare. De fapt, nu știu ce-i lipsește unui astfel de proiect pentru a prinde, totuși viață. Personalități care să conducă un săptămânal sunt prea multe; forțe (intelectuale) cu care să fie făcut - numai în Cluj sunt deja în exces; banii nici în București nu cad în capul redactorilor de la săptămânale în vreme ce se plimbă prin Cișmigiu. Sunt inclinat să cred că Transilvania e atât de istovită încât nici putere de a-și imagina un astfel de gest nu mai are. Necum energia să-l și facă. Iar dacă totuși va ieși un săptămânal, sunt sigur că va fi unul mălăieț, în care vor fi omagiați toți marii scriitori locali (scriitorii locali sunt mari prin definiție și frustrați prin condiție). Așa că tot mai bine fără el. ■ ■ Ioan Moldovan Redactor-ș