serie nouă • anul II • nr. 18 • 1-15 iunie 2003 • 10.000 lei
RIBUNA
revistă de cultură
Apare sub egida Consiliului Județean Cluj
Ilustrația numărului: PHILIPPE FAVIER (Franța)
Interviu
Arhiva:
Academician
Eugen Pora
Poezii de
Rareș Moldovan
Mihai Goțiu
Virgil Nemoianu
Tribuna
Director fondator:
Ican Slavici (1884)
Revista apare bilunar, cu sprijinul
Fundației Culturale Române
(Centrul de Studii Transilvane)
și al Ministerului Culturii, Cultelor
și Patrimoniului Cultural Național.
Consiliul consultativ
AL REDACȚIEI TRIBUNA
DianaAdamek
Mihai Bârbulescu
Mircea Borcieâ
Aurel Codoban
Victor R. Constantinescu
Ion Cristofor
Calin Felezeu
Monica Gheț
Ion Mureș an
Mircea Muthu
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Pavel Pușcaș
Ioan Sbârciu
Alexandru Vlad
Redacția
I.	Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan- Pavel Azap
Claudiu Groza
ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucala-Cuc
Aurica Tothâzan
Tehnoredactare:
Edith Fogarasi
Redacția și administrația:
3400 Cluj, Str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 19.14.98
Fax (0264) 19.14.97
E-mail: cst@easynet.ro
ISSN 1223-8546
b our
Consemnări_____________________________
Festivalul „Serbările Transilvane
- ediția a IV-a, 9-11 mai 2003 -
■ loan-Pavel Azap
La Cluj-Napoca s-a desfășurat, în perioada
9-11 mai a.c., cea de-a patra ediție a
Festivalului culturii și tradițiilor populare
„Serbările Transilvane", cea mai amplă mani-
festare folclorică din Transilvania. Organizatorii
actualei ediții au fost: Ministerul Cutlurii și
Cultelor, Prefectura județului Cluj, Consiliul
Județean Cluj, Consiliul Local al Municipiului
Cluj-Napoca, Direcția pentru Cultură, Culte și
Patrimoniu Cultural Național Cluj, Centrul
Județean de Conservare și Valorificare a
Tradițiilor și Creației Populare Cluj, Muzeul
Etnografic al Transilvaniei și Fundația Culturală
„Etnostar“.
Festivalul a luat ființă la inițiativa directorului
ansamblului folcloric „Dor Transilvan" din Cluj-
Napoca, domnul Tiberiu Groza, în anul 2000, la
prima ediție participând ansamblurile clujene
„Dor Transilvan", „Mărțișorul", „Românașul",
„Mugurelul", „Someșul-Napoca", „Transilvania -
16 februarie", „Doina", „Nunta Zamfirei" și for-
mațiile „Semnal M" și „Cargo". Cea de a doua
ediție (2001) s-a bucurat de participarea a 13
ansambluri folclorice din județele Cluj, Mureș și
Sălaj și, pentru prima dată, de prezența ansam-
blurilor minorităților maghiară, germană și
țigănească reprezentate de ansamblurle
„Zurbolo", „Szarkalâb", „Bogâncs" din Cluj,
„Inimi deschise" din Târgu Mureș și „Rom P-o
Drom" din Almașu, județul Sălaj. Fiecare seară
de festival a fost încheiată de concertele unor
mari soliști de muzică populară: Frații Petreuș,
Gheorghe Zamfir, Cornel Borza. Tot în cadrul
acestei ediții a avut loc lansarea cărții autobio-
grafice a naistului Gheorghe Zamfir,
„Binecuvântare sau blestem". La cea de a treia
ediție, din 2002, participarea s-a lărgit la peste 25
de ansambluri folclorice de copii, studenți, adulți
și ansambluri sătești. Pentru prima dată au parti-
cipat formații ale comunităților armenești și
evreiești din Ardeal. Un moment pitoresc l-a
reprezentat concertul susținut de fanfara din
Chietriș, județul Iași, fanfară condusă de frații
Constantin și Gheorghe Luncan. De asemenea,
pentru prima dată, în cadrul Festivalului a avut
loc Târgul meșterilor populari, organizat de
Muzeul Etnografic al Transilvaniei. Ca urmare a
amplorii și complexității manifestării, Televi-
ziunea Română a preluat spectacolul de gală al
ansamblurilor și formațiilor participante
desfășurat în cea de a treia zi a Festivalului.
Datorită sprijinului acordat de Prefectura Cluj și
de Consiliul Județean Cluj, au fost acordate pre-
mii și diplome de participare celor mai valoroși
meșteri populari și celor mai bune ansambluri
folclorice. Cel mai important trofeu, ca semn de
prețuire pentru întreaga activitate artistică, a fost
acordat maestrului Dumitru Fărcaș.
La actuala ediție au participat peste 100 de
meșteri populari din județele Cluj, Argeș,
Bistrița-Năsăud, Dolj, Sălaj, Harghita, Vâlcea,
Hunedoara, Maramureș, Suceava, Goij, Brașov,
Bihor, Mureș și din București, care au expus
icoane pe sticlă și lemn, instrumente muzicale
tradiționale, obiecte de uz casnic și decorative din
lemn și ceramică, ouă încondeiate, textile,
podoabe și împletituri. De asemenea, au partici-
pat aproape 30 de ansambluri și formații fol-
clorice românești și ale minorităților: „Doina
Aiudului" (jud. Alba), „Cununa de pe Someș"
(Bistrița), „Românașul" (Cluj-Napoca),
„Someșul-Napoca" (Cluj-Napoca), „Mărțișorul"
(Cluj-Napoca), „Dor Transilvan" (Cluj-Napoca),
„Zurbolo" (Cluj-Napoca), „Szarkalâb" (Cluj-
Napoca), „Potaisa" (Turda, jud. Cluj), Formația
de dansuri tradiționale din Urca (jud. Cluj),
Formația de dansuri tradiționale din Tritenii de
Jos (jud. Cluj), Ansamblul „Izvorașul" al
Cercului Militar Cluj, „Nunta Zamfirei" (Cluj-
Napoca), „Doina" (Cluj-Napoca), „Mugurelul"
(Câmpia Turzii, jud. Cluj), „Rom P-o Drom"
(Almașu, jud. Sălaj), „Bogâncs" (Cluj-Napoca),
Fanfara din Chietriș (jud. Iași), „Cingărica"
(Cluj-Napoca), Fanfara „Mazel Dove" din
Clejmer (jud. Cluj), „Doina Clujului" (Cluj-
Napoca), Formația de dansuri tradiționale „Fiii
satului" din comuna Mihai Viteazul (jud. Cluj),
Formația de dansuri tradiționale din Mociu (jud.
Cluj), Ansamblul „Meseșul" (Zalău, jud. Sălaj).
De asemenea, au susținut recitaluri soliștii de
muzică populară Maria Lobonț, Marius Ciprian
Pop și Achim Nica. Trofeul ediției a patra a
Festivalului „Serbările Transilvane" a revenit
Ansamblului folcloric de copii și tineret „Doina"
al Palatului Copiilor din Cluj-Napoca, ansamblu
condus de Camelia și Ion Motoc. Cel de al doilea
trofeu al Festivalului, „Drăgan Muntean", inițiat
de Inspectoratul de Poliție Cluj, a fost acordat
interpretului Achim Nica. Premiile „Târgului
meșterilor populari" au revenit următorilor:
Sevasta Dumitrescu (Izvoarele, jud. Prahova) -
textile, Ion Arsene și Constantin Mihaiu
(Câmpulung Muscel, jud. Argeș) - instrumente
muzicale, Cristian Micu (Cluj-Napoca) - icoane
pe sticlă, Dănilă Zoltani (Sighi°oara,jud. Mureș)
- împletituri, Petre Nedea (Obârșa, jud.
Hunedoara) - ceramică, Lucia Todoran (Salva,
jud. Bistrița-Năsăud) - podoabe, Iordan Lepădatu
(Băbeni,jud. Vâlcea) - lemn și Valeria Fercal
(Paltinu, jud. Suceava) - ouă încondeiate.
Prin numărul mare al participanților, prin ca-
litatea ofertei meșterilor populari și a prestației
ansamblurilor și formațiilor folclorice, se poate
spune că Festivalul „Serbările Transilvane" și-a
depășit statutul de festival regional, afirmându-se
ca una dintre cele mai importante manifestări de
gen din țară.
■
2
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 18 ♦ 1-15 iunie 2003	|-
Editorial
La 65 de ani de la moartea
lui Octavian Goga
■ Gheorghe I. Bodea
n februarie 1903, acum un secol, în timp
ce se afla la Berlin unde audia cursuri de
filosofie, Octavian Goga are un schimb
de răvașe cu sora sa Victoria (15 septembrie
1883-3 martie 1904), din care se desprinde o
stare depresivă datorată greutăților materiale
dar și stării precare a sănătății surorii sale. Se
pare că această atmosferă depresivă stă la baza
poeziei De-o să mor, publicată la 15 februarie
1903 în revista “Luceafărul”:
De-oi muri la primăvară,
Să mă plângeți tu și mama;
Amândouă să mă plângeți
Și să vă cerniți năframa.
Destinul a vrut altfel: la numai 21 de ani,
în primăvara timpurie a anului următor, la 3
martie 1904, sora Victoria părăsea această
lume. Zdrobit de durere, Octavian Goga își
va nemuri sora în poezia Dăscălița.
Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,
a vremii noastre dreaptă muceniță,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică, bălaie dăscăliță.
Soarta lovește din nou: la 24 decembrie
1905, moare părintele Iosif Goga, tatăl poe-
tului. Înainte cu câteva săptămâni, în
octombrie 1905, la Budapesta, îi apare lui
Octavian Goga volumul de debut Poezii, cel
care va primi în 1906 premiul “Năsturel-
Herescu” al Academiei Române, raportor
fiind Titu Maiorescu. Din acest moment
cariera literară a lui Octavian Goga era
pecetluită.
Viața și activitatea literară a lui Octavian
Goga au constituit subiectul a numeroase
articole, studii, volume, memorii, toate con-
tribuind la dezvelirea din penumbre a unor
fațete necunoscute ale personalității poetului
“pătimirii noastre”.
Eforturile cercetătorului avizat vor duce,
sperăm, la deslușirea și a destinului precurso-
rului și preajertfelnicului Tribun al luptei
pentru unitatea națională a românilor de pre-
tutindeni, omul politic robit o întreagă viață de
crezul princeps: mitul național, idee sacră căreia i
s-a dedicat până la identificare într-o trepi-
dantă și răscolitoare viață, nu lipsită de unele
contradicții, avataruri și regretabile erori,
inerente în anumite împrejurări istorice.
În ultima lui poezie-testament, Cântă
moartea, scrisă la Ciucea, la 1 mai 1938, cu
doar câteva zile înainte de trecerea sa în nefi-
ință, ascunde un mesaj pentru viitorime,
cuvinte îmbălsămate cu misterul ce-și așteap-
tă dezlegarea:
Îmi cântă moarte la fereastră
Ca o vecernie-n surdină,
Îmi cântă-ncetpovestea noastră:
Un joc de umbră și lumină.
Eu o ascult în noaptea mută,
Din adâncimi îmi crește mare;
Întreaga viață petrecută
La căpătâiul meu răsare.
Și acum, sub tâmpla mea fierbinte,
O lume veche-mi reînvie,
Nu câte-au fost îmi sunt în minte,
Ci câte-ar fi putut să fie. (s.n.)
La puțină vreme după moartea lui
Octavian Goga, la 7 mai 1938, George
Călinescu scria: “Ideea mea este că centrul
literaturii noastre este Ardealul”. Scriitorii
transilvăneni prin care George Călinescu
ilustrează vigoarea creatoare a Transilvaniei
sunt în ordine: Ion Budai Deleanu, Ioan
Slavici, George Coșbuc, Șt. O. Iosif,
Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Liviu
Rebreanu, Aron Cotruș, Lucian Blaga, Pavel
Dan, la care îi adaugă, în compendiu, pe Ion
Codru Drăgușanu și Mihai Beniuc.
La o săptămână de la trecerea în neființă
a lui Octavian Goga, intuind măreția perso-
nalității complexe a poetului, publicistului,
dramaturgului, traducătorului, Tribunului
național și omului politic, în revista
bucureșteană Decalog, Laurențiu Fulga nota:
“Desigur, mai devreme sau mai târziu, cineva
va încerca să desprindă din trecut, din
hrisoave și din mărturii verbale viața chinuită
a celui ce-a fost Octavian Goga. [...]
Căci Octavian Goga a lăsat în urmă
amintirea celui mai torturat, a celui mai clo-
cotitor și pătimaș ardelean [...]
Octavian Goga este exponentul fruntaș al
acestui ciudat amestec de voințe, credințe și
înfrângeri. Câți Ioni, câți Horia și câți Moți
nu se oglindesc în figura-i luminoasă de
vizionar? Ardealul, sub toate aspectele, s-a
încolăcit în existența poetului de la Rășinari.
De aceea, istoricul literar sau romancierul
care va încerca să-l integreze în atmosfera
evenimentelor petrecute să-l păstreze integru
și plin de misiunea lui transilvăneană va tre-
bui să conceapă Ardealul ca pe unicul mira-
col românesc, iar în Octavian Goga să
dezvăluie omul unei generații de extaz
național”.
La 65 de ani de la trecerea în neființă a lui
Octavian Goga, încă se lasă așteptată o
monografie completă, care nu se va putea
scrie până când nu se va aduna și publica,
într-o ediție critică, tot ce a scris și tot ce a
vorbit poetul și omul politic. O astfel de
lucrare ar fi cel mai frumos și mai lăudabil
monument care ar eterniza memoria lui
Octavian Goga.
■
Octavian Goga - elev la Sibiu
fotografie inedită)
n toamna anului trecut, aflați la Rășinari, la
Casa Goga, pentru a ne întâlni cu Doamna
Ileana (Pica) Cristoreanu
(n. 1912), fiica Claudiei Bucșan [n. Goga
(1886-1961), sora Poetului], am fost primiți cu
multă ospitalitate de către actrița Ilinca
Tomoroveanu fiica doamnei Ileana Cristoreanu) și
soțul acesteia, actorul Traian Stănescu, cei care, de
mulți ani, îngrjesc cu devoțiune casa de baștină a
familiei Goga.
Printre documentele, fotografiile, tablourile
inedite ce ne-au fost prezentate, atenția mi-a fost
atrasă de un portret fotografic reprezentându-l pe
Octavian Goga, elev, la vârsta de 15-16 ani.
Această imagine nu a fost încă publicată.
Doamna Ileana Cristoreanu ne-a explicat că
aceasta reprezintă o copie mărită de pe un tablou de
grup al elevilor de la Liceul unguresc din Sibiu, pe
care Octavian Goga
l-a frecventat între anii 1895-1896. Cel care a
realizat această copie fotografică a fost Constantin
Bucșan [Pilu (1913-1977)],fratele doamnei
Ileana și fiul Claudiei, deci nepotul lui Octavian
Goga.
Originalul fotografiei de grup, după care s-a
făcut această copie, a dispărut odată cu întreaga
locuință și bunurile familiei Constantin (Pilu)
Bucșan din București în tragicul cutremur din
1977. Acestui cataclism i-au căzut victimă și
Constantin (Pilu) Bucșan și soția sa Gabriela.
A rămas această imagine inedită a lui Octavian
Goga, elev, pe care o publicăm acum, la comemo-
rarea a 65 de ani de la moartea sa.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 18 ♦ 1-15 iunie 2003	|-
3
jartea
“Polenul” dulce-amar al Clujului
■	Ștefan Manasia
Diana Adamek
Transilvania și verile cu polen. Clujul literar în anii ’90
Editura Paralela 45, 2002
ltimele două apariții editoriale purtând
semnătura doamnei Diana Adamek - Cas-
telul lui Don Qujote (Cluj-Napoca, Ed. Li-
mes, 2002) și Transilvania și verile cu polen. Clujul lite-
rar în anii ’90 (Editura Paralela 45, 2002) - consem-
nează și, totodată, celebrează aproape două decenii
de cronică literară. De activitate profesionistă, ri-
guroasă, legată în special de numele și de paginile
unei reviste: Tribuna. Pentru că, ani la rând,
autoarea a publicat cronici, recenzii și eseuri aici.
Altminteri, despre Clujul literar în anii ’90 este
vorba în volumul de publicistică intitulat, printr-o
metaforă extraordinară, Transilvania și verile cu polen.
Sunt grupate aici, în funcție de criteriul operațional
generaționist, 44 de articole care, dincolo de Preci-
zările pline de modestie ale d-nei Adamek, alcătu-
iesc fișele sau laboratorul unui veritabil dicționar li-
terar: “nu mi-am propus portrete de autor cu dez-
voltări largi și tratări exhaustive, ci semnalări ale
prezenței lor pe scena literară, cu inspectări ale
unui singur sau cel mult două volume.”(p.7) Socie-
tatea scriitorilor frecventată însă în cele 44 de mici
studii este una aleasă, recoltând, într-adevăr, “pole-
nul” dulce-amar al Clujului: fie și numai o simplă
parcurgere a cuprinsului ne va revela bogăția studii-
lor critice, cărților de poezie și proză, semnate de
confreria orașului universitar sau boem, lucid și
savant ori fantast și dezordonat. Dincolo de ieremi-
adele caracteristice, nu de-acum, pentru discursul
unei anumite specii (sau varietăți) a scriitorului clu-
Spiritualitate și sensibilitate
■	Emilian St. lancu
Porțile de rouă
Dumitru Ichim
Cerșetorul porților de rouă
Editura Albatros, 2001
Prin volumul de poezie Cerșetorul porților de
rouă (Editura Albatros, 2001), Dumitru
Ichim se plasează pe sine, nostalgic, în fața
Cuvântului: porțile cele nebiruite ale cetății
veșnice. Sufletul său, aruncat „în prea departe“,
tânjește după sursa izvoarelor și după pierduta
hieroglifa a regăsirii („a înfloririi dintâi“).
Trăirea creștină (admirabilă întâlnire între
poet și preot), e viața „pururi în esență“ și pășirea
în sinele, „oglindă“ a înstrăinării ontologice:
(„Niciodată lângă este / Totdeauna lângă oare “).
Aproape tuturor evenimentelor religioase de
peste an le sunt închinate câteva poezii. Poetul își
colindă țara, își colindă cultura, vatra, lacrima,
pustiul și botezul în credință, fiindcă toate fac
parte din „taina cerului“ și sunt zidiri ale sufletu-
lui. Botezul și sângele sunt în poezia lui Ichim
însemnele de noblețe ale continuității, perma-
nenței și comuniunii. „Mijlocul omului e omul“,
spune Dumitru Ichim într-un patetic, dar plin de
umilință dialog cu nemărginirea trează. Porțile lui
jean, anii ’90 oferă cititorului - criticului, celui
interesat de viața literară a urbei - o impresionantă,
eclectică bibliotecă. M-aș teme, de aceea, pentru
soarta (literară, desigur, a) celor omiși.
Spuneam, la început, că e vizibilă, în
Transilvania și verile cu polen, structurarea întregului
în funcție de criteriul generaționist: aceasta nu
ține, aici, de o anume modă literară, ci de obser-
vația justă a valorii (constanței valorice) a celor
trei “vârste” literare postbelice, distincte în
cronologie, contemporane totuși pe planul ideii,
al operei. Și ar fi: întemeietorii entuziaști (Mircea
Zaciu, Adrian Marino, Ion Negoițescu, Victor
Felea, Ion Vlad, Vasile Fanache, Aurel Rău), con-
tinuatorii constructori (Marian Papahagi, Ioana Em.
Petrescu, Liviu Petrescu, Mircea Muthu) și -
dacă jocul mi-e permis până la capăt - hedoniștii
textului (Dan Damaschin, Marta Petreu, Ion
Mureșan, Alexandru Vlad, Ruxandra Cesereanu,
Mihai Dragolea și încă alții. .)
În mod simbolic, primul ciclu al cărții se des-
chide cu prezentarea volumului 6 al Biografiei ideii
de literatură, lucrarea capitală semnată de d-l Adrian
Marino. Acesteia i se observă o indubitabilă
“amprentă clasică ”, legată, firește, de tonul sobru,
lucid, rece, contaminat totuși, uneori, de “accente
patetice și tragice”(p.12). Teoreticianul clujean de-
montează “iluzia” conform căreia, în secolul 20,
literatura ar fi “contaminată și condamnată la o
adevărată voluptate și furie a autodistrugerii defini-
tive”(p.12). Dacă la nivelul acesta aflăm patetismul
marinist, încrederea revigorantă în jocul grav, eru-
dit, complex și stenic al literaturii, tot aici identifi-
căm și o mare calitate a volumului Dianei Ada-
mek: articolele “imaginatului” dicționar sunt vii,
plăcute lecturii, ceremonioase, dar nu prețioase sau
de rouă sunt vestigiile cântecului de iubire și ale
înrădăcinării în gândul transcendenței ocrotitoare.
Mai presus de toate, Dumitru Ichim este un
„fiu rătăcitor“ ce trăiește cu sinceritate ideea
departelui și a inimii suferinde. („Nu-ți fie frică
fiul meu(Sunt eu...“).
Călătoria spirituală a poetului are forma unei
Cruci: una orizontală printre oameni și alta verti-
cală spre Casa Eternă a Luminii, acolo unde totul
se împărtășește din zbor și totul este aripă. A gân-
dului și a sufletului deopotrivă. la porțile de rouă
stă un trup locuind în spirit.
■
Infinitul Alb
Florica Bațu
Petala infinitului alb
Editura Albatros, 2001
n poet nu este niciodată fericit“. Nici
Florica Bațu nu face excepție de la
această afirmație. Freamătul interior a
condus-o către masa de scris, unde a așezat pe
hârtie o fărâmă din sensibilitatea ei sufletească.
Volumul de poezii Petala infinitului alb (Editura
encomiastice. Despre o încredere neliniștită în desti-
nul literaturii mărturisește scrisul autoarei. Cartea
se deschide, deloc întâmplător, cu un gând împlinit
(“a fi ardelean înseamnă a duce un gând până la
capăt” - citatul din Blaga e așezat în incipitul tex-
tului dedicat lui Mircea Zaciu) și se încheie cu o
promisiune, mai mult decât atât, cu analiza unui
debut spectaculos, emblematic, dublu premiat: el
se numește Optzecismul și promisiunile postmod-
ernismului fiind semnat de Mihaela Ursa, critic
cunoscut în special pentru textele acide din revis-
tele Vatra și Steaua.
Nu pot sfârși prezentarea Transilvaniei și a ver-
ilor sale cu polen, fără a menționa studiile de mare
finețe, combinând rigoarea și metoda cu o sensi-
bilitate specială, eseurile (două) despre poezia lui
Dan Damaschin, un creator inconfortabil, căci
fără generație, și care are realmente nevoie de
comentatori (de ce nu, de admiratori). Cu fiecare
nou studiu aplicat poeziei sale de o senzualitate
livrescă, sperăm că istoria literară va consemna, în
sfârșit, o dată cu autoarea, “una dintre orele abso-
lut de excepție ale liricii contemporane româ-
ne°ti.”(p.132) Dar comentarii admirative și perti-
nente vom întâlni și la volumele altor “clujeni”,
precum Ion Mureșan (Poemul care nu poate fi
înțeles), Mircea Petean (Cartea de la Jucu Nobil) și
Ruxandra Cesereanu (Zona vie).
Mă opresc aici, nu fără a încerca totuși să-mi
lămuresc o nedumerire: de ce nuanța aceasta,
verdele crud și primăvăratic pentru coperta volu-
mului?; unde sunt verile cu polen/ nectar/
ambrozie? Se va fi gândit editorul la polenul,
ascuns sub cetină, al pădurilor de conifere? La
aerul răcoros și oxigenat? Și-atunci, abia
deschizând cartea, întorcând paginile, vom da
peste granulele aurii.
■
Albatros, 2001) este structurat în zece părți, în-
tr-un fel de decalog liric. Trei sunt simbolurile pe
care autoarea le utilizează cu predilecție: copacul,
dorul de țară și dragoste. Aceasta este o treime
simbolică reprezentând „coloana vertebrală“ a
liricii sale.
Pentru poeta plecată din România în 1974
(actualmente trăiește în Canada, împreună cu
soțul, poetul Dumitru Ichim), dorul de țară și de
familia de aici constituie imboldul interior al con-
fesiunii. Titlurile multor poezii sunt elocvente în
acest sens: Trenul, Scaunul gol dintre noi, Prietenei
mele, Întoarcerea etc. Se pare că exilul este încă un
spin ce rănește sufletul omului sensibil ca și-n
vremea lui Ovidiu.
Dar poezia Floricăi Bațu e mult mai profundă,
receptivă prin sensibilitate și prin utilizarea unor
simboluri din cultura Greciei Antice: lâna de aur,
cutia Pandorei etc.
Cealaltă dimensiune esențială a liricii sale este
dragostea în două ipostaze: una pentru viață și
natură, alta pentru transcendent și infinit. Este
dragostea-punte ce leagă peisajele „înflorite“, cu
veșnicele Câmpii Alizee. Un pod spre eternitate
al unui suflet fragil, delicat și sensibil. Cine îl
poate trece? Doar acel cititor cu sufletul asemănă-
tor cu îngerul, din poezia omonimă.
Central, în poezia Floricări Bațu este copacul,
deopotrivă arbore al înțelepciunii și misterios
drum, pe care lumina cerului „coboară în
trupuri“. Lângă simbolul sacru al unui copac,
totul este mai aproape.
■
4
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 18 ♦ 1-15 iunie 2003	|-
Eterna Walhalla
■	Brîndușa Ciugudean
Odin - Zeul chior
Tor Age Bringsv^rd
Eksperimental Forlag
Aarhus - Cluj-Napoca 2001
Traducere din limba norvegiană:
Aurora Kanbar și Erling Scholler
Semnalarea traducerii unei excelente lucrări
având ca subiect mitologia nordică este, fără
a exagera, imperativă. Cartea a apărut la edi-
tura danezo-română Eksperimental, din Aarhus și
Cluj-Napoca, creație a scriitorului român rezi-
dent în Danemarca, Nicolae Matei, și a soției
sale, Liana Matei. Ignorarea acestei cărți ar fi cu
atât mai injustă cu cât numărul unor astfel de
lucrări apărute la noi este mult prea mic, printre
acestea meritând a fi menționate Walhalla °i Thule
(BPT, 1977) sau Mitologia nordica (Ed. Enciclope-
dică, 1992). Odin - Zeul chior a lui Tor Age
Bringsv^rd constituie o apariție unică și proaspă-
tă, sau în cuvintele autorului său “o încercare de a
reda liber și independent, dar totuși fidel, vechile
mituri nordice.” În plus, lucrarea este îndrăzneață
și inovatoare, căci scriitorul norvegian își rezervă
din start dreptul de “a nu fi de acord, de a urma
căi noi, de a (re)creea o cronologie și o ordine.”
Mitologia în general este una dintre rarele
modalități de a intra în contact direct cu primele
manifestări ale spiritualității umane. Miturile au
fost create pentru a îmblânzi supranaturalul, ele
s-au născut din nevoia de a explica unele aspecte
neinteligibile ale naturii, și ale confruntării
inegale dintre om și stihial. Însă mitologia nu este
deloc simplă și coerentă, ea fiind mai degrabă o
aglomerare de istorisiri fabuloase din diverse
perioade, între care trebuie stabilite clasificări,
localizări, ierarhizări și afiliații. Însuși autorul
cărții prezentate aici afirmă că “Miturile fragmen-
tate ne sunt servite talmeș-balmeș, dar în spatele
acestei harababuri trebuie să fi existat odată o
epopee, o lungă povestire. Totul seamănă cu o
oglindă uriașă care s-a spart, și ca într-un joc de
puzzle, bucățile trebuie puse din nou toate la un
loc.”
Totuși, se pot remarca cu destulă ușurință
numeroase similitudini între miturile diverselor
popoare, ceea ce nu presupune însă neapărat exis-
tența unor contacte și interferențe anterioare.
Asemănarea dintre miturile scandinave și cele
germanice, spre exemplu, nu este deloc sur-
prinzătoare, bazându-se pe moștenirea indo-
europeană comună, pe identitatea credințelor și
ideilor religioase. Mai mult, Georges Dumezil
găsește conexiuni aparent imposibile, evidențiind
amploarea și regularitatea asemănării dintre bine
cunoscuta epopee indiană Mahabharata și princi-
pala sursă a miturilor nordice, Edda Veche. În
lucrarea sa, Les Dieux des Germains, el demon-
strează astfel existența unui mit eshatologic,
povestind despre eterna luptă a Binelui cu Răul și
despre sfârșitul lumii, “constituit încă înainte de
dispersiunea popoarelor indo-europene.”
Luând în considerare fragmentele păstrate,
mitologia nordică este așadar una dintre cele mai
complexe și originale din Europa. Aceasta conti-
nuă să uimească prin modul în care a înnoit și a
îmbogățit moștenirea indo-europeană, asimilând
cu o incredibilă lejeritate idei venite din exterior.
După cum remarca cu o deosebită pertinență și
Mircea Eliade în a sa Istoria ideilor °i credințelor reli-
gioase , la germani, creativitatea religioasă nu a fost
paralizată de convertirea la creștinism, destul de
tardivă de altfel (sec. IX - XI). Din contră, timp
de câteva sute de ani, elementele păgâne coexistă
cu cele creștine, creându-se astfel un melanj unic,
extrem de interesant.
În plus, mitologia nordică ilustrează perfect
condițiile geografice și climatice la care au fost
supuși creatorii ei, dar și realitatea socio-istorică.
Oamenii nordului, au fost și continuă de altfel să
fie confruntați mereu cu cvasi-absența luminii și
căldurii solare și cu implicita sterilitate a solului.
Dat fiind faptul că existența cotidiană constituia o
interminabilă luptă pentru supraviețuire, este
explicabil accentul pus pe etosul educației
războinice, pe virtuțile fizice, curaj, dreptate și
mai ales onoare. Pe scurt, în cuvintele lui Mircea
Eliade, la vechile popoare germane “războiul con-
stituie un ritual justificat de o teologie.”
Populând sfera aparent intangibilă a divinului,
zeii panteonului nordic păstrează totuși
numeroase trăsături umane, chiar și ierarhia
socială rămânând identică cu aceea a creatorilor
lor. Tor Age Bringsv^rd prezintă pe larg diferitele
grupuri de zei, descriindu-le extrem de poetic și
uneori puțin prea criptic peripețiile. Nu este însă
vorba de entități abstracte și inaccesibile, ci de
ființe umanizate, adesea limitate, supuse destinu-
lui ineluctabil, recurgând la vrăjitoare sau
vizionare pentru a afla ce le rezervă viitorul.
Lașitatea, adulterul, duplicitatea și malițiozitatea
gratuită contaminează nu numai Olimpul gre-
cilor, sau lumea oamenilor, ci și Asgard, cetatea
zeilor nordici. Mai trebuie de asemenea mențio-
nat faptul că există de fapt două tipuri de divini-
tăți, care au fost inițial antrenate într-un război
teribil: asenii, zei uranieni, ai războiului, și vanii,
zei htonieni, ai fertilității. Toți aceștia sunt acom-
paniați de o întreagă pleiadă de uriași jotuni, rim-
tuși, veteni, troli, pitici alvi, gnomi și alte ființe
fantastice mai mult sau mai puțin binevoitoare.
Paradoxal, Odin, zeul suprem, nu este omnis-
cient, el aflându-se într-o perpetuă căutare a ade-
vărului, și nici omnipotent, urmând să fie devorat
de un lup uriaș o dată cu sosirea amurgului
zeilor, a Ragnarokului. Scriitorul norvegian îi
accentuează tocmai latura umanizată, lipsită de
strălucire divină, insistând mai ales pe absența
infailibilității acestei divinități. Ros mereu de
îndoieli, îmbătrânit și purtând cu greu blestemul
de a vrea să știe și să înțeleagă totul, “Părintele-a-
toate” își sacrifică un ochi pentru a putea bea din
izvorul înțelepciunii. Cel ce a creat împreună cu
frații săi Vilje și Ve, lumea din trupul uriașului
Ymer, și pe primii oameni din două trunchiuri de
copac, rătăcește dezorientat prin lume, punând
întrebări celor pe care îi întâlnește. Mai mult, el
petrece nouă zile spânzurat și străpuns cu propria
lance, la granița dintre viață și moarte, și prin
acest crud auto-sacrificiu dobândește astfel știința
ocultă -runele magice - și darul poeziei.
Alături de Odin putem regăsi în paginile cărții
ce îi poartă numele și pe fiii săi Thor - stăpânul
fulgerelor, prototipul războinicului, și Balder -
întruchipând puritatea luminoasă și frumusețea
superlativă. Mai trebuie menționați și Frigg, zeița
iubirii, a căsniciei și maternității, Njord, zeul
mărilor, soția lui, Skadi, stăpâna munților, fiica
lor Freya, zeița fertilității, protectoare a vegetației,
alături de fratele ei Frey. Heimdall, paznicul
cetății cerești, este cel care va anunța suflând în
cornul său ziua bătăliei finale, Ragnarok. Iar cele
trei norne, echivalentul perfect al Moirelor
grecești, țes imperturbabile destinul tuturor
ființelor vii, chiar și pe cel al zeilor.
Însă cea mai interesantă divinitate din pan-
teonul nordic, după Odin bineînțeles, este Loki,
tocmai prin duplicitatea sa uimitoare. Însuși Tor
Age Bringsv^rd îți dovedește interesul special
pentru acest personaj atât de controversat,
urmărindu-i aventurile pe parcursul a mai multe
capitole din cartea sa. Pus mereu pe acțiuni per-
verse, acest zeu al trădării, ambiguu și plin de
contradicții, amenință perpetuu lumea cu ruina.
Deși este fiul unei uriașe jotun, neam care este
adversarul declarat al zeilor aseni și al oamenilor,
Loki este totuși acceptat și tolerat în cetatea
cerească. Cu excepția unor destul de rare ocazii în
care îi ajută și îi sfătuiește pe zei, el doar seamănă
discordia și incită, declanșând dispute aprinse.
Înlănțuit în cele din urmă de o stâncă, după ce
cauzase moartea frumosului Balder, el va con-
duce armata forțelor întunericului în bătălia
finală.
Acest univers atât de complex este alcătuit din
nouă lumi așezate într-o simetrie perfectă, toate
fiind susținute de imensul frasin Yggdrasil, veri-
tabil axis mundi al existenței și gândirii nordice.
Cu toate acestea, puternicul copac va cădea și va
arde împreună cu restul lumii o dată cu sosirea
Ragnarokului. De fapt, el este de la bun început
amenințat direct de răul omniprezent. Una din
cele trei rădăcini îi este roasă și otrăvită lent, dar
sigur, de un șarpe monstruos, trunchiul său
începe să putrezească, iar frunzișul îi este și el
devorat. Se poate remarca astfel o caracteristică
majoră a mitologiei nordice, și anume credința
profund fatalistă că universul este atins de relati-
vitate metafizică. Întreaga creație este un accident
cosmic ce duce la prăbușire, nu la împlinire, iar
existența este doar o amânare metafizică a nean-
tului. Mai mult, sfârșitul lumii, anunțat chiar din
cosmogonie, ia o amploare absolut terifiantă în
capitolul final al cărții scriitorului norvegian. Cu
toate acestea, pesimismul nordic, deloc gratuit,
este potențat de superbul mit final, povestind
despre lumea nouă ce renaște miraculos din
cenușa celei vechi.
Mitologia nordică constituie așadar “una din-
tre cele mai captivante, originale și sugestive
încercări de a descrie realitatea scandinavă inte-
rioară și exterioară, de a reda viața și existența în
imagini poetice”, după cum afirmă Tor Age
Bringsv^rd. Prin urmare, miturile și povestirile
nu își vor pierde niciodată actualitatea, ele rămân
o parte esențială a moștenirii noastre culturale și
merită să fie păstrate vii. Fiecare generație trebuie
însă să le cucerească din nou, să le povestească iar
și iar, în felul ei, să le scoată la lumină în fiecare
zi. Iar scriitorul norvegian și-a adus o contribuție
meritorie, dăruindu-ne această carte excelentă, ce
impresionează prin noblețea, claritatea și profun-
zimea stilului.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 18 ♦ 1-15 iunie 2003	|-
5
Meloterapia: de la prolog la colofon
■	Ștefan Manasia
Remus Valeriu Giorgioni
Mașina Meloterap: posologie și mod de administrare
Timișoara, Ed. Brumar, 2002.
„Și au zis slugile lui Saul: «Iată un duh rău trimis
de Domnul te tulbură.
Să poruncească dar domnul nostru slugilor sale care
sunt înaintea ta și să caute un om iscusit la cântarea din
harpă, și când va veni asupra ta duhul cel rău trimis de
la Dumnezeu, atunci acela, cântând cu mâna sa, te va
liniști».”
(I Regi, 16, 15-16)
La sfârșitul lunii ianuarie a.c., la redacția Tri-
bunei a ajuns o carte elegantă, cu aripile coperților
cafenii, inscripționate cu literă aurie și desene în
negru, așa cum îi stă bine unei “mașinării” de lux.
Mașina Meloterap: posolcgie și mod de administrare
este (de)scrisă de poetul Remus Valeriu Giorgioni
și ilustrată cu “născocirile” talentatului grafician
Dan Ursachi: ați înțeles acum, volumul în cauză
nu putea apărea decât în Timișoara, la Editura
Brumar, specializată de ani buni în promovarea
unor produse în tiraj bibliofil, concepute ca
obiecte de artă, adevărate experimente vizuale.
Cunosc mai mulți poeți care îi datorează enorm
lui Dan Ursachi, manierei sale de a însoți grafic
textul cu desenul, fără a fi inventiv în exces, dar
nici inadecvat printr-o lectură 100% plastică a
textului poetic dat.
Remus Valeriu Giorgioni creează, în
Mașina..., o enciclopedie, un inventar cvasicom-
plet al uneltelor, trăirilor și “mitologiei” poetice,
un ghid de uz personal, ce nu poate însă decât să-
l fascineze pe cititorul postmodern care mai
păstrează un dram de ingenuitate. Venit pe
urmele prozaismului baroc și manierist al unor
Foarță, Dimov, Mircea Ivănescu, poetul nu
renunță definitiv la raționalismul și luciditatea, la
aticitatea discursului (filtrate printr-o lectură
atentă și - probabil - empatică a lui Nichita
Stănescu).
Volumul are structura unui manual, conținând
seturi de reguli, definiții și aplicații. Primele cinci
capitole ale cărții (Descrierea mașinii Meloterap,
Motorul de aur al poeziei, Logogeneza, Hiperboreea și
Reflectoarele gândului) formează partea “teoretică”
propriu-zisă, pentru ca a șasea și ultima secvență
(cea mai amplă), Miss Univers, să se constituie
într-o suită de “balade & fabule inefabule ” - ceea ce
înseamnă poeme narative, alcătuite din fragmente
ale unui puzzle, după tehnica elipsei, a colajului
ori a reportajului. Titlurile și subtitlurile sunt ele
însele mici poeme, conținând calambururi și para -
doxe, (auto)ironii, dar și prețiozități, formulări
(voit) “interesante” ce fac să tușească “în pantă”...
motorul de aur al poeziei. Poemul cel mai frumos,
bijuteria volumului, este vindecarea scribului bolnav
de acribie, o rețetă delirantă a unei farmacopei
medievale, nicidecum o - conform subtitlului -
rețetă nemagistrală: “Adăugăm (în două părți apă)/
esență de rodii și mandragore laudanum/ șapte
flori de curmal într-o vază curată/ și nouă cu
AQUA CICORIA Astă// divină mixtură admi-
nistrăm/ (în strictă posologie!) persoanei/ pacien-
tului curățit în apă/ și închircit în scriptoriu/ în
poziția SCRIBERE”.
Iată două definiții senzuale și totodată grave,
ludice și mistice, din zecile (poem, poesis, poetic,
cântec, carte, colofon, editură etc.) care alcătuiesc
“tratatul”: “Poemul/ e grăuntele de polen scutu-
rat/ de pe aripa unui flutur de noapte(.)” (tara
poemului) sau “POESIS limba vorbită de-o specie
rară de oameni-păsări/ (sau oameni-fluturi lepi-
doptera angelica varietas/giganteea.)” (reflectoarele
gândului). Ele conturează, așadar, o “mitologie”
poetică - având ca personaje pe Asklepios și
Tuthankamon, IAHWE și Pelerinul, Macedonski
și Nichita Stănescu; o lume atemporală și înseni-
nată, construită pe verticală, pentru că “dacă ai
urechea interioară cât de cât exersată și-un simț/
olfactiv dezvoltat (dublat de simțul astral) ai putea
sesiza/ respirația parfumată a lui YHWH care
umple văzduhul” (II cartea care vorbește).
În fond, pariul pe care, în opinia noastră,
Remus Valeriu Giorgioni l-a câștigat tocmai aces-
ta este: de a re-crea, în clipa angoasată și isterică
pe care o trăim, meloterap ia, limbajul revelat, sem-
nificativ, esențial. Iar apoi, mașinăria și unealta,
ne asigură autorul, “a fost inventată încă din anti-
chitate înainte de berbec catapultă balistă de
regele david (1000 î. Chr.) cel care a fost angajat
să-i cânte din harpă guzlă ghitit alăută sau poate
lyră regelui saul când.” (colofon)
■
% memoriam
Doamna Galea
■	Liliana Pop
Profesoară universitară, specialistă în lite-
ratura engleză, titulara cursului de
Victorianism. Autoare a unor monografii
foarte folositoare studenților clujeni, despre
romanul englez. Cam aceste coordonate cred că
ar putea fi incluse într-o fișă de dicționar a figurii
publice a doamnei Galea. Observați că în mod
deliberat am evitat folosirea vreunui verb. Căci
îmi vine atât de greu să scriu despre doamna
Galea la timpul trecut.
Din decembrie 2002, doamna Galea nu mai
este prezența atât de vie, prezență ce a însemnat
mult mai mult decât profesoara, iar mai târziu
colega de catedră, apoi sfătuitoarea și referenta de
doctorat. A însemnat mult mai mult, dar în
aspecte ce pot părea nerelevante pentru o revistă
de cultură a Clujului. Totuși înspre anumite
aspecte ale personalității sale mi se îndreaptă
mereu gândul, iar dacă am să mă refer acum la
ele, îmi găsesc o justificare în argumentul uma-
nist că aceste ingrediente ale personalității sunt de
fapt răspunzătoare de rodul strădaniilor noastre în
tărâmul umanioarelor.
Doamna Galea, prin dispariția ei, ne lipsește
de prezenta atât de prietenoasă, de o ironie fină,
lipsită de răutate, cu care ne privea. Curiozitatea
ei intelectuală era de fapt o latură a acestei curio-
zități general umane. In același fel aborda și
fenomenul literar, ce îi era atât de drag, iar trans-
ferurile și comparațiile comportamentale din
veacurile trecute în veacul nostru, o fascinau pur
și simplu. Mă simțeam foarte bine în prezența
dânsei, făcându-mă părtașă la postura de spectator
veșnic pregătit de orice surpriză. Curiozitatea
aceasta era veșnic însoțită de un amuzament, de o
veselie ce putea uneori să se întunece ușor, atunci
când cei din jur deveneau jignitori. Căci discreția
personală o însoțea mereu. Simțeam atunci că se
retrage într-o cochilie a sensibilității rănite, și
prefera să se facă a nu observa măcar lipsa de ele-
ganță a celor din jurul său. Altminteri,
deschiderea sa veselă înspre tot ce era omenesc,
camaraderia voioasă, deveniseră pentru mai mulți
prieteni niște calități cu care ne obișnuiserăm
până la dependență.
Aceeași discreție ne-a ținut departe de pro-
blemele ei, preferând, până în ultimul moment,
să nu ne permită accesul înspre urâțenia bolii.
Ne lipsește și ne va lipsi doamna Galea.
■
6
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 18 ♦ 1-15 iunie 2003	|-
&hiva_______________________
Lecțiile naturii
■ Constantin Dumitrescu
Prin anii ’80 ai precedentului veac, cînd
hotarele țării erau greu de trecut, o posibilă
călătorie pe atlas o amplificam prin ima-
ginea trăirilor pe care le stîrnea darul de povesti-
tor al unui savant biolog de a cărei prietenie
m-am bucurat: academicianul Eugen Pora.
Și așa se face că momentele de „taifas“ ne pur-
tau din Bunești-Bundorf, adică din Țara Bârsei,
unde se minunase pentru prima oară de mereu
schimbătoarele zodii ale naturii, urcînd cu anii pe
strada Pata din Cluj, unde era un grăunte într-o
policromie etno-demografică și o stratigrafie
socială cărora le căuta dreaptă cumpănă și
înțelegere, cine altcineva decât învățătorul din
zonă, tatăl ilustrului nostru interlocutor.
Din trecutele vremi veneau, ciupite de
strunele viorii, amintiri din lumea sunetului pur
a muzicii de care a rămas îndrăgostit pînă și în
anotimpul sintezelor. Spiritul academic din labo-
ratoarele Sorbonei s-a imprimat ca stil de viață,
dar nu a adus cu sine filoxera rutinei și a blazării,
ci, dimpotrivă, a trăit în bună pace cu spiritul de
aventură, cu odiseica iscodire a meleagurilor exo-
tice. Totdeauna impresiile despre monumentele
naturii, istorice și de artă au fost receptate
deopotrivă cu habitatul uman, cu obiceiuri,
tradiții, cutume, cu particularități artistice și con-
fesionale. Biologul intuia că genofondul speciei
noastre este același, indiferent de rase și clivaje
geopolitice.
Pereții apartamentului din blockhausul situat
în centrul municipiului, la intersecția drumurilor
dintre amfiteatrele universitare și biblioteca cen-
trală, se dilatau prin puterea imaginii pînă la a
căpăta proporții planetare.
... Era o zi de februarie cînd rolurile au fost
pentru cîteva ore inversate, iar interogația
reporterului a fost acceptată de profesorul
obișnuit să examineze generații și generații de
studenți. Așa s-a întrupat o... lecție a naturii.
A fost printre ultimele. În toamna începutului de
deceniu nouă, în octombrie 1981, Profesorul tre-
cea Styxul, începînd explorarea misterioaselor
tărâmuri ale veșniciei.
Paginile de arhivă vin să întărească amintirea
unui senior al Almei Mater Napocensis de care
ne-am despărțit în urmă cu douăzeci de ani.
Locul sfințește omul
-	Stimate domnule academician Eugen Pora,
Domnia voastră întruchipează, într-un Jel, interlocu-
torul ideal pentru un interviu avînd ca subiect explicit
contribuția turismului la fundamentarea personalității
omului. Fac această afirmație deoarece, lucru destul de
rar, prin activitatea desfășurată mai bine de o jumătate
de veac ați pledat pentru clădirea unui turism modern în
țara noastră, iar argumentația a Jost bazată pe considera-
ții extrase din lumea științelor naturii, domeniu vast și
de viitor, în care v-ați cantonat cercetarea științJică, cu
rezultate notabile, apreciate în țară și peste hotare.
Dacă ar Ji să apreciați rolul și locul pe care îl au
„lecțiile naturii“ pentru omul acestui .Jîrșit de secol, pe
care nu puțini sînt cei care îl așază sub zodia tehnicii și
abstracțiilor științei, cum ar suna o asJel de apreciere?
-	Ca să apreciez aceste lecții ale naturii, trebuie
să pornesc puțin mai indirect și de mai departe.
Nu e un lucru nou dacă spun că oamenii de la
munte și cei de pe țărmurile mărilor sînt mai
curați la suflet, mai cinstiți, mai credincioși, mai
buni decât noi ceilalți. Aceste trăsături generale le
putem constata dacă vorbim cu un cioban de la
munte sau cu un pescar de la mare. Îmi amintesc
că într-un sat de sub Ceahlău am poposit într-o
seară ca să ne petrecem noaptea aici; ușile caselor
nu aveau închizătoare cu lacăt. De asemenea, am
trăit cîteva luni la Roscoff, pe țărmul francez al
Atlanticului, și gazda s-a mirat mult cînd am
întrebat-o dacă nu este cheie la ușa camerei pe
care am închiriat-o. „Cheie? La ce bun? Aici
nimeni nu intră dacă locatarul nu este acasă!“
Eu încerc să explic astfel de trăsături specifice
prin faptul că acești oameni sînt mai apropiați de
natură, de pădurile și piscurile munților, de agitația
și liniștea valurilor. În ambele locuri, numai dacă
se ajută mereu unul pe altul pot să scape de
asprimea iernilor cu zăpezi și avalanșe sau de urgia
valurilor care îneacă vasele pescărești. De aici se
poate deduce că natura impune omului anumite
comportamente după care i se formează personali-
tatea și caracterul. Nimeni nu se mai îndoiește de
evoluția lumii vii, de originea omului de azi din
maimuțele vechi. Între natură și om există deci o
relație directă, pe care o putem constata.
Omul de acum 1-2 milioane de ani a trăit
complet dependent de natură. Aceasta îi dădea
adăpost în peșteri, hrană din vînat sau fructe,
îmbrăcăminte din piele de animale. uneltele de
lucru din piatră, lemn sau case etc. Pe măsura
evoluției lui, din vînător, omul a devenit păstor,
avînd grijă specială pentru turma sa, apoi agricul-
tor cu o legătură strînsă cu pămîntul cultivat, apoi
comerciant și fabricant cu un interes deosebit
pentru ceea ce vindea. Dar în aceeași măsură el se
schimba, cîștigînd o tendință tot mai accentuată
spre un mediu tot mai artificializat în care își adă-
postea turma, ograda în care își ținea uneltele
agricole, case în care își fabrica și depozita măr-
furile pentru comerț. Paralel și caracterul său se
schimba, el devenea tot mai individualist, mai
egoist, mai legat de proprietatea sa.
În urmărirea acestei evoluții și raporturile
omului cu natura s-au îngustat tot mai mult, în
așa fel că astăzi, la majoritatea oamenilor care tră-
iesc la orașe, mediul natural a fost aproape com-
plet înlocuit cu unul artificial. Să ne gîndim la
blocurile de locuințe pe care le clădim. Numai
pe ici-colo a mai rămas cîte un pom, o mică
pajiște, un părculeț sau ghiveci cu flori pe care le
ducem ca un prețios dar prietenilor care ne invită
la masă.
Am văzut la un zgîrie-nori, la etajul zece, o
grădină făcută total din plastic: copaci araucaria,
plante și iarbă, lumină artificială, adierea de venti-
lator silențios, mirosuri împrăștiate de spray-uri
diferite și chiar păsărele în copaci, al căror cîntec
pornea cînd mînuiai un buton electric. Aveam
impresia că mă găsesc în natură. Dar nu m-am
simțit bine. Era ca și cînd bradul de iarnă ar fi
fost din plastic. Lipsea mirosul de cetină, viața
acelor de brad, rășina cu care te murdăreai pe
mînă. Din punct de vedere tehnic, acea grădină
de plastic era o realizare remarcabilă. Dar numai
atît! Chiar și proprietarii ei spuneau că abia
așteaptă să iasă sîmbătă la iarbă verde!
Tehnica a ajuns la realizări deosebite și se
poate spune că epoca actuală este caracterizată de
creațiile tehnice în toate domeniile de activitate.
Numai că și aici trebuie să avem cîteva rezerve.
Oamenii din țările foarte dezvoltate și mai
ales cei de la orașe se bucură din plin de realiză-
rile tehnicii; în schimb, se lipsesc din ce în ce mai
mult de prezența naturii, pe cînd oamenii din
țările înapoiate și mai ales cei de la sate trăiesc
mai aproape de natură și au foarte puține avantaje
ale tehnicii. Să zicem că jumătate din omenire se
găsește în orașe, cu avantajele urbanizării, și
jumătate la sate, cu avantajele acestora. Noi,
orășenii, trăim într-un mediu semiartificializat,
sătenii în unul seminatural. Fiecare mediu își
imprimă pecetea lui asupra comportamentului și
firii omului. Deosebim ușor un sătean de un
orășean (cu toată tendința de urbanizare a
satelor). Săteanul este mai primitor, mai altruist,
mai cinstit numai pentru că trăiește mai aproape
de natură. Aceasta îi invadează grădina, dealurile
cu păduri sau cu pajiști și culturi, pe acolo sînt
păsări și insecte ce zboară, furnici și gîndaci ce se
strecoară printre firele de iarbă, apa ce curge peste
bolovani, aerul plin de miresmele florilor, în
depărtare totul e verde și peste toate acestea
plutește un vînt ușor.
În orașe culoarea predominantă e griul
zidurilor de beton, mirosul de benzină incomplet
arsă, graba străzii pline de mașini și pietoni,
sunetele claxoanelor sau sirenelor, trotuarul de
asfalt etc.
De acestea fuge orășeanul și se îndreaptă spre
natură, unde găsește ceea ce are săteanul, care
vine la oraș pentru cumpărături și interese, dar
nu pentru a căuta mediul semiartificializat al
acestuia.
Din lecțiile naturii învățăm cum ne putem
simți bine. De la ele ne înapoiem mai veseli, mai
odihniți, mai buni, mai mulțumiți de viață, de
noi înșine. Iar atunci cînd sîntem împiedicați să
participăm la aceste „lecții“ ale naturii devenim
închiși, mai răi, mai egoiști, mai obosiți. O știm
cu toții și avem explicația faptului că „lecțiile“
+
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 18 ♦ 1-15 iunie 2003	|-
7
3
naturii, adică rămînerea pentru un anumit timp
în mediul nostru ancestral, în mediul în care ne-
am format în cursul filogeniei noastre, ne face să
ne simțim mai bine decît în mediul semiartificia-
lizat al orașelor de azi sau în cel ce va fi complet
artificializat al orașelor de mîine. De asta ne silim
să facem orice ca să putem participa cît mai des la
lecțiile naturii.
Curiozitatea cunoașterii
- Omul are o potențială atracție pentru cunoașterea
și înțelegerea altor perimetre naturale sau artficiale, e o
predispoziție nativă, s-ar putea spune, dar cert este fap-
tul că aceste potențialități nu se afirmă decît într-un con-
text social, un context larg în care predominanți sînt fac-
torii de educație: familie, școală, otganizații sociale și
chiar politice.
- Cred că spiritul de „turist", adică de a vedea
și cunoaște alte locuri, alți oameni, alte obiceiuri
nu l-a caracterizat pe omul primitiv care trăia în
natură. El se deplasa în aceasta pentru a căuta și
găsi cele necesare vieții lui și familiei sau tribului
său, nu pentru a vedea frumusețile ei. Poate
numai în epoca dragostei cei doi tineri îmbrățișați
se uitau la frumusețea unei seri cu lună, la apusul
colorat al soarelui sau la minunăția oglindită în
apele unul lac cristalin. Turismul, în sensul de a
cunoaște lumea, s-a dezvoltat treptat, pe măsură
ce omul devenea tot mai legat de activitățile lui
de proprietar al pămîntului, al mijloacelor de pro-
ducție și al obiectelor produse. Cu cît producția
acestora era mai bună, cu atît putea vinde mai
mult și cîștiga mai bine. Pentru aceasta trebuie să
știi însă și alte lucruri decît cele moștenite de la
înaintași. De aici, dorința cunoașterii în domeniul
producției se intensifică.
Pe de altă parte, descoperirea noilor surse de
materii prime în regiunile tropicale a adus pe
piața europeană noi produse vegetale și animale,
care au permis apariția unei clase mai bogate de
oameni și a unui trai mai bun al acestora. Paralel
s-au pus și probleme științifice și a apărut curio-
zitatea cunoașterii, care devenea tot mai puternică
pe măsură ce însăși cunoașterea era mai largă și
mai profundă. Curiozitatea pentru materii prime
s-a extins la cea pentru locuri, monumente,
oameni și astfel călătoriile comerciale au dezvoltat
curiozitatea cunoașterii lumilor noi. Cei bogați au
avut posibilitatea călătoriilor și din spusele acesto-
ra curiozitatea s-a extins tot mai mult, cuprinzînd
în dorința de a cunoaște tot mai mulți oameni.
Azi toată lumea dorește să știe cîte ceva despre
tot. Din familie aflăm despre monumentele arhi-
tectonice vechi. Școala completează aceste cunoș-
tințe prin lecțiile de geografie și istorie, prin cele
de biologie și chimie, iar omul vrea tot mai mult
să cunoască toate marile realizări ale omenirii. In-
formațiile pe care le primește omul azi în cel mai
scurt timp asupra marilor realizări ale omenirii, îl
fac doritor să le vadă și să le cunoască mai în-
deaproape. Știința aproape l-a eliberat de domi-
nația misticismului și omul a devenit Dumnezeu
prin descoperirea energiei nucleare, a laserului, a
materiilor plastice neexistente în natură, a zboru-
lui pe lună și a fotografierii tuturor planetelor sis-
temului solar. Forța științei a răsădit în sufletul
nostru dorința de a ști despre tot și a vedea cît
mai multe, de a face călătorii și a vedea monu-
mentele creației omenești, orașele, oamenii altor
țări, peisagii excepționale etc. S-a trezit prin
aceasta o mișcare turistică cum nu a fost nicio-
dată. Dorința de a vedea realizările umane este o
necesitate și o caracteristică a omului de azi. Cu
cît omul e mai cult, cu atît dorește să cunoască
mai multe și să vadă personal cît mai mult. Cul-
tura începe să se asimileze în școli, dar se perfec-
ționează prin turism. Pînă nu vezi monumentele
bucovinene, nu poți înțelege frumusețea unei
picturi simțite, chiar dacă tema este religioasă.
Nu numai întîmplările religiei ne atrag în pic-
turile de la Voroneț sau Sucevița, ci și frumusețea
îmbinării culorilor și simplitatea povestirii de-
semnate a întîmplărilor. Dar toate acestea le cu-
noaștem numai după ce vedem monumentele de
artă din nordul Moldovei.
Se și constată azi că în rîndul tineretului, în
special, există o dorință vie de a ști cît mai mult,
de a vedea cît mai multe. Așa se formează baza de
largă cultură pe care apoi se grefează specialitatea
și se poate trece chiar ușor de la o specialitate la
alta. Toate aceste nevoi culturale sînt o realitate
socială și politică, care se cîștigă nu numai prin
școală și citit, dar mai ales prin văzut la fața locu-
lui. Consider deci că prin turism organizat și
mult lărgit se poate asigura acea cultură largă care
trebuie să formeze temelia de existență a omului.
Turismul trebuie să facă parte din trăsăturile
omului zilelor de azi și de mîine. (...)
Poluarea turistică
- Nu puține sînt semnalele de alarmă trase în lumea
contemporană pe baza constatărilor potrivit cărora actul
ieșirii în natură nu satiface pe deplin, ba putem spune
uneori că are urmări compromițătoare pentru noțiunea
de turism modern, în armonie cu regulile elementare de
cultură și civilizație. Judecînd lucid, fără exagerare, situ -
ația, cum arată ea și cum s-ar putea eradica factorii care
generează așa-zisa „poluare turistică“?
- Poluarea turistică este o componentă a
poluării generale a mediului nostru de către
oamenii „epocii“ poluării. Ne supără noțiunea
cînd se referă la turism, dar nu ne supără și ni se
pare normal să existe o poluare chimică a aerului
sau a apei. Aceasta cred că se datorește faptului că
poluarea turistică o facem noi, pe cînd cea a aeru-
lui și a apei o fac industriile. Cred că poluarea
turistică a existat și mai demult, cînd oamenii
bogați ieșeau duminicile în natură ca să tragă un
chef la iarbă verde și lăsau aici urmele mîncăruri-
lor, băuturilor, somnului sau ale golirii stomacu-
lui. Din păcate, mai sînt și astăzi astfel de oameni,
cu aceleași urmări nefaste pentru natură. Un dis-
tins coleg al meu, profesorul C. Antonescu, a dat
acestor „turiști" un nume demn de atitudinea lor
„porcus turisticus". Am folosit acest epitet suges-
tiv în întîlnirile mele cu școlarii și știu că ei l-au
folosit și îl mai folosesc atunci cînd vorbesc
despre distrugerile pe care le fac în natură unii
oameni maturi.
Faptul că au existat și mai există astfel de
„turiști" are o cauză mai adîncă în însăși pregăti-
rea noastră culturală. Trebuie să înțelegem că fără
natură nu se poate trăi, dar pentru aceasta trebuie
să o cunoaștem, să îi știm alcătuirea, fragilitatea
asociațiilor care o compun, echilibrul dintre dife-
ritele populații de organisme și multe altele. Na-
tura face parte din viața noastră și noi sîntem o
parte a ei. Mai trebuie să înțelegem că după ce a
apărut industrializarea, cu scarificarea unei părți a
naturii și cu poluarea ce o însoțește, omul a dis-
trus natura mai mult decît a putut-o face în
aproape tot cursul existenței sale de 1-2 milioane
de ani. Iar dacă nu oprim procesul de distrugere a
naturii, urmașii noștri vor trebui să trăiască în
medii din ce în ce mai artificializate. Unii teoreti-
cieni susțin că viața omului este posibilă și într-
un astfel de mediu, ba că ea va fi mai în siguranță
decît acum. Dar aceștia sînt teoreticieni, ingineri
și nu pot înțelege că omul a existat, există și va
exista numai într-o perfectă armonie cu natura
care l-a produs și care îi întreține viața. Acesta
este aspectul legat de prezența omului ca individ
în natură. Dar mai este și un alt aspect, al
prezenței omului, ca societate, în natură, ca
amplasări de industrii, orașe, hoteluri, pîrtii
sportive, drumuri, adică sub forma activității eco-
nomice.
Pînă acum hotărîrile asupra amplasării
diferitelor obiective industriale sau sociale le luau
inginerii în anumite consilii de conducere.
Urmare a fost amplasarea, de exemplu, a indus-
triilor de ciment, de îngrășăminte chimice etc.
care a produs multe distrugeri în natura încon -
jurătoare și s-a dovedit nocivă pentru sănătatea
oamenilor din respectivele norme. Cred că ar fi
absolut necesar ca în momentele cînd se iau astfel
de hotărîri să fie prezent și un biolog specializat,
care să arate eventualele consecințe dăunătoare
ale anumitor amplasamente industriale pentru
mediu și sănătatea umană. Instalațiile cu teleferic
din Carpații Meridionali constituie o frumoasă
realizare tehnică, dar la Vîrful cu Dor și peste
tot în Bucegi, natura s-a schimbat, au dispărut
păsările și multe specii de flori, iar urmele lui
8
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 18 ♦ 1-15 iunie 2003	|-
„porcus turisticus“ sînt vizibile la tot pasul pe
platourile alpine. Mai există aerul curat care bate
în sus de pe laturile muntelui, mai există jnepeni
și stînci, dar la sfîrșit de săptămînă zona montană
este invadată de vizitatori „motorizați" care fac un
chef de pomină toată noaptea, dimineața dorm
pînă tîrziu și apoi se înapoiază la casele lor, după
ce au „stat o zi în mijlocul naturii"...
Natura o putem salva și prin decrete sau apli-
carea de pedepse, dar mijlocul cel mai sigur și
poate singurul este cultura cît mai largă pe care
trebuie să o aibă toți cetățenii țării, pentru a li se
cristaliza convingerea că bunurile naturii nu sînt
proprietatea noastră, a celor de azi, ci a întregii
succesiuni de generații umane care ne vor urma.
Carte de învățătură
- Ați scris nu numai pentru oamenii de știință, ci,
ca un adevărat savant-cetățean, ați scris cărți minunate
despre lumea naturii, accesibile unui public larg de citi-
tori. Care este „secretul"prizei acestor cărți la oameni de
toate vîrstele și din toate straturile societății românești?
- Am scris mult, este adevărat, peste 7.000 de
pagini tipărite, cinci cărți, peste 450 de comu-
nicări științifice. Dar am și citit mult, am făcut
numeroase observații pe oriunde am fost, am
experimentat asupra vieții. Nu se poate scrie, cred
eu, fără să citești și fără să observi lumea în care
trăiești. Numai citind ajungi să scrii. Cred că
aceasta este una din premisele scrisului. Am făcut
în viață și muzică și poate în aceasta să fie „secre-
tul" meu. Scriu cu suflet și pentru oameni. Vreau
ca ei să înțeleagă ce scriu și pentru aceasta mă fe-
resc cît pot de termenii științifici și tehnici. Cred
că totul se poate spune și în cuvinte obișnuite,
numai să știi să le găsești. Apoi, întotdeauna evit
să demonstrez un lucru pornind de la coadă.
Nu-mi plac „devizele" și „citatele" de început.
Ele pot fi uneori concluzii, dacă șirul logic al
ideilor și faptelor duce la ele, altfel, e bine să le
eviți, căci încurcă pe cititor, care oricum rămîne
un om logic. Cred apoi că sufletul cititorului (ca
și al meu, cînd sînt cititor) cere o anumită since-
ritate în ceea ce citește și o anumită simplitate în
cele spuse. Încerc să țin seama de aceste cerințe
nescrise și în plus să pun, cît mă ajută mintea, și
slove frumoase în povestirile mele. Nu trebuie
uitat nici faptul că ceea ce scriu se referă la viață,
la natură, mai ales la animale și că acest gen de
subiecte îl atrag întotdeauna pe cititor. Precum
se știe, în lumea animalelor nu există răutate,
invidie, nedreptate; acolo legea fundamentală
este adaptarea și cel mare mănîncă pe cel mic,
cel tare învinge pe cel slab, iar pentru a scăpa de
cei mari și tari trebuie să găsești alte mijloace
decît forța, trebuie să fii mai iscusit, să-ți schimbi
culoarea ca să nu fii văzut, să știi să fugi cît mai
repede, să faci pe „mortul" etc. Această natură o
cunoaștem din toată istoria noastră, de la Homo
neanderthalensis pînă la Homo sapiens. Ea își are
legile ei, diferite de ale noastre, și numai prin
aceste legi ale ei a putut să existe și va putea să
rămînă și pe mai departe.
În societatea omenească legea adaptării
are un plus care o face diferită de cea din natură.
Adaptarea omului trebuie să se facă numai ținînd
cont de demnitatea omenească, care nu permite
orice fel de adaptare. Dar acesta este un alt
subiect.
Scriu mai ales pentru tineret și încerc să îi
transmit cunoștințe reale despre natură și despre
problemele ei. Folosesc adesea ideea povestirilor,
pentru că acestea sînt mai atrăgătoare și rămîn
mai ușor fixate în mintea tinerilor. Astfel, am
scris o anatomie și fiziologie a omului pornind de
la călătoria unor „omuleți" prin interiorul orga-
nismului, iar la această scară cunoașterea struc-
turilor și funcțiilor organelor interne sînt mai
ușor de înțeles dacă ești „in medias res". Sînt
sigur că va fi citită cu plăcere și va aduce multe
lămuriri asupra vieții corpului omenesc, tuturor
celor care o vor citi, indiferent de vîrstă. Am mai
scris o povestire despre un fenomen de mutație
genetică care, prin extraordinarul întîmplărilor, va
lăsa lămuriri asupra fenomenului și a valorii lui
pentru evoluție la toți cititorii. Am predat deja
spre tipărire o povestire ecologică în care perso-
najul principal este un omuleț care pleacă dintr-o
poiană de munte și ajunge la șes, întîlnind la scara
lui minunata lume măruntă a insectelor, adică
vorbind în limbajul cifrelor, acele ființe care
reprezintă peste 80 la sută din fauna globului și
pe care, în general, le călcăm în picioare și nu ne
dăm seama de importanța lor în circuitul naturii.
Scriu o lucrare despre ecologia Mării Negre, în
care doi tineri, folosind o invenție proprie,
explorează faciesurile tipice ale acestor ape,
cunoscînd relațiile ce există între organismele
biocenozelor și mai ales hrana de bază a tuturor
mărilor, planctonul, pe care nu-l vedem. Încerc
deci să ofer cititorului esența fenomenelor din
natură, ca să le poată înțelege și prin ele să
respecte natura și să o ocrotească.
Nu neglijez nici lucrările științifice pe care le
continui cu colaboratorii mai vechi și buni.
Acestea însă constituie domeniul publicațiilor de
specialitate.
Am considerat și consider că nu este permis
ca omul de știință să rămînă cantonat numai la
domeniul specialității, ci trebuie să ofere
cunoștințele acestei specialități într-o formă acce-
sibilă și maselor mari de oameni, din a căror
muncă se întrupează, la urma urmei, cercetările
sale și mijloacele sale de trai.
Turism °i imperative economice
- Interese economice imediate ecranează de multe ori
dezvoltarea armonioasă a turismului - și totuși, în
ultimii ani, asistăm la o creștere lentă, dar sigură, a
turismului montan la noi în țară. Ce perspective îi
întrevedeți, luînd în considerare atît factorii afectivi, cît și
pe cei ce țin de cercetarea științfică a naturii românești?
- În primul rînd, cred că este nevoie ca unii
factori de decizie în problemele economice să
înțeleagă faptul că turismul poate aduce venit
național la fel sau chiar mai mult decît orice
formă de investiții. Precum se știe, există țări care
trăiesc în bună parte pe seama veniturilor
obținute din turism: Spania, Italia, Grecia. Noi
nu avem așa de multe monumente istorice și de
artă ca aceste țări, dar avem munți, rîuri, păduri,
deltă etc., cum nu au nici una din țările europe-
ne. Amenajate așa cum trebuie, toate acestea ne
vor proiecta mai cuprinzător în circuitul turis-
mului internațional. Și, bineînțeles, mai avem
nevoie de drumuri bune, dotate cu toate indi-
cațiile rutiere necesare, hoteluri moderne care să
dispună de toate instalațiile funcționale aferente
și o gamă variată de servicii care joacă un rol
esențial în recepția străinilor. Ambele aceste
condiții sînt chestiuni de cultură și cîștigarea
acesteia merge lent. Personalul care servește turis-
mul nu are cultura generală care să-i permită să
înțeleagă că turistul străin trebuie să se simtă bine
la noi, să rămînă cît mai mult, să dorească să
revină cu noi prieteni și să nu aștepte să plece cît
mai repede, după ce i-am luat tot ce s-a putut.
Obiceiurile de bacșiș solicitat, de înșelare, de
±
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 18 ♦ 1-15 iunie 2003	|-
9
3
jecmăneală și nu de puține ori chiar de furt nu
cadrează cu normele unui turism internațional.
Dacă nu reușim să impunem normele etice prin
intermediul culturii (vom reuși, dar drumul cul-
turii este lung), atunci ar trebui să aplicăm mijloa-
ce coercitive drastice. Un șef de unitate alimentară
pe litoral se întoarce după un sezon turistic cu un
cîștig echivalent cu costul unui autoturism, un
ospătar cu cîteva zeci de mii de lei. Toți acești bani
sînt extorcați în mod necinstit din buzunarele viz-
itatorilor. Dar să revin la întrebarea pusă.
Munții noștri atrag prin unicitatea peisajelor și
sălbăticia lor naturală. Îmi cunosc bine țara și știu
că turismul montan s-ar putea dezvolta mult, așa
cum este de exemplu în Elveția. Dar trebuie fă-
cute multe lucruri în acest sens. Cum să admiri
panorama unică a munților Rodnei, cînd drumu-
rile sînt greu accesibile mașinilor și nu se găsește
acolo nici un hotel sau măcar o cabană? Cum să
te duci în Retezat, cînd nu există hoteluri în
partea dinspre nord, unde accesul este mai ușor?
Reguli °i norme turistice
- Rămînînd °i cu ultima întrebare a acestui interviu
în perimetrul subiectului abordat, v-am ruga să punctați
cîteva norme °i reguli de conduită ale turismului acestui
deceniu.
- Consider că turismul constituie astăzi o ne-
voie intrinsecă a culturii umane. Ca atare, el tre-
buie să stea mereu în atenția factorilor responsa-
bili, să fie bine organizat, mergînd în sensul satis-
facerii nevoilor omenești de destindere și instrui-
re, dar și al obținerii unor venituri pentru țară. În
același timp și cetățeanul care practică o formă de
turism are obligația să respecte anumite norme,
căci turismul - ca și natura - nu este numai pen-
tru noi cei prezenți, ci sînt și trebuie să aibă
aceeași cotă valorică pentru toate generațiile care
vor veni după noi. Ca atare, monumentele turis-
tice nu trebuie degradate, cum nu trebuie pîngă-
rită și distrusă nici natura. Aceasta este prima în-
datorire a oricărui turist. Atunci cînd pleci să vizi -
tezi o țară, un oraș, un muzeu sau o zonă peisagi-
stică, este necesar să te documentezi asupra aceea
ce ai de văzut, în caz contrar riști să treci pe lîngă
tot ce merită să fie cunoscut și nu vezi nimic. Tu-
rismul în sens cultural nu înseamnă să intri într-
un oraș și să vinzi lucrurile aduse ca să cumperi
altele. Bineînțeles că trebuie să vezi și străzile, vit-
rinele, să intri în unele prăvălii, dar esența rezidă
totuși în vizitarea monumentelor și muzeelor, în
vizionarea unor spectacole care să-ți întregească
orizontul spiritual. Chiar într-un muzeu, este
important să știi ce trebuie să cauți și să vezi, pen-
tru că în oricare dintre ele numai 20-30% din
exponate au o valoare universală, restul au valoare
numai pe plan local sau, pur și simplu, constituie
nimicuri capabile să-i impresioneze pe neștiutori.
Dacă știi ce trebuie să vezi, atunci economisești
timp, care în orice formă de turism este prețios,
pentru că plăcerea este plătită cu bani economi-
siți. A încerca să vezi „totul“ înseamnă a nu vedea
nimic, capacitatea de înregistrare a creierului fiind
limitată de fenomenul de saturație și de oboseală.
Turismul rămîne nu numai o sursă principală
a cunoașterii și îmbogățirii culturii omului, dar și
un plasament afectiv pentru zilele de mai tîrziu.
O spun în deplină cunoștință de adevăr. Acum, la
70 de ani, adesea mă refugiez în amintiri și luînd
în mînă ghiduri, prospecte, pliante, hărți și
însemnări, mă revăd în atîtea părți ale lumii pe
unde am avut ocazia să călătoresc. Cred că nu
este o mulțumire mai mare decît să închizi ochii
și să vezi: Capela Sixtină, Manuscrisele de la
Quarat, cetatea Valetta, Parisul și Luvrului,
Acropole, casa și pînzele lui Rubens de la Anvers,
piața cavalerilor din Gdansk, monumentele de
artă din Moldova, Ohrid și Riga, Ermitajul,
debarcaderul din Singapore, grădina zoologică
din Perth (Australia de Vest), insulele de coralieri
din Chagos (Oceanul Indian) și atîtea altele.
Aceasta este bogăția omului mai ales la vîrstele
cînd trupul nu mai poate face ceea ce dorește
sufletul. Una mai mare nici că poate exista.
- Am uitat un lucru: discuția noastră se poartă în
cabinetul dumneavoastră de lucru, unde am sesizat
foarte multe fi°e °i un manuscris în pregătire. Despre ce
este vorba?
- Lucrez acum la o carte cu titlul Întrebări cu °i
fără răspuns, în care încerc să-mi lămuresc mie și
să-i ajut pe prezumtivii cititori să-și lămurească
unele probleme ce stau sub semnul interogației.
De asemenea, redactez o lucrare de tip monogra -
fic asupra factorului rhopic pe care l-am
descoperit și care joacă un rol esențial în toate
fenomenele de schimb între două medii lichide
separate de o membrană. Mai sînt și altele, dar
încă în formă de proiect, așa că nu le pot
dezvălui. Toate la vremea lor!
Cluj-Napoca, 17 februarie 1981
■
10
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 18 ♦ 1-15 iunie 2003	|-
Poezia
■	Rare° Moldovan
apoxic blues
nu mă puteam uita decît la nasturele imens
ea răsucește deja un cearșaf între pulpe
tot ce rămîne de făcut e să privesc nasturele
și să-i ascult pe biografi
tîmpla mea stîngă e plină de biografi toți seamănă cu
Aphex Twin
toți duhnesc a Rexona for men și cîntăresc pe rînd în
palmă
Nasturele
cuvîntul preferat al biografilor e “carisma”
carisma le iese biografilor pe urechi printre smocuri
cu nasturele în palmă biograful de serviciu din tîmpla
mea
encore
“Luptați-vă cu focul folosind extinctorul potrivit”
dacă închid un ochi
vreau să mă hîrjonesc cu ea pe un pat de styrefoam
să-i scot tricoul pe care scrie:
“I’m only wearing black until they invent a darker
colour”
sau să-l las pe ea să salivez între cutele lui
saliva mea să fie mai întunecată decît orice culoare
mai grea și mai caldă decît trupul ei ca un tub de inox
prin care alunecă decoruri mari carbonizate
“neah” îmi șoptește, “să te înveți minte
cum se sare de pe un picior pe altul în starea de grație”
și altele altele, despre virtuți și tutun, să-mi declanșeze
tusea și
tahicardia
cînd voi fi singur în cameră cu spectrul unui nasture-n
gît
închid un ochi și mă hotărăsc
data viitoare o să smulg cearșaful
data viitoare o să-mi fac un plan
pentru că unele dorințe sînt mono
am fost să cer
un defundător de chiuvete și o cană de zahăr
cînd viața nu mai trece de osii
mă vei fi îmbiat destul și voi ceda
cedez: am să mă las moale pe saltea (nu e, vai, un pat
de styrefoam)
tot timpul mirosul degetelor mele minte despre ființe mai
pure
care nu-mi lasă vînătăi pe șolduri ca tine
și nu fură de la muzeul satului
tavanul e acum acoperit degîngănii sumare
care fac ce știu aș vrea să fiu și eu
poetul nr. 27 și să-i cunosc pe nr. 26 și pe nr. 28
să-l înghiontesc fără milă pe nr. 26
să-i dau lui Defundătorul poate și Zahărul
pentru că eu sînt mai calm chiar și cînd mă izbesc de
mese
pentru că eu mai fotogenic mai sepia
dantura mea cafenie însă aproape perfectă fruntea înaltă
niciodată pervers exhibiționist nelalocumeu (deși grobian
cu măsură)
bețiv cianotic (deși tandru care-i probabil același lucru)
mie sweet Mary Jane nu-mi spune mai nimic nu trag în
plămîni
eu și ipohondria mea ne merităm locul
tavanul își liniștește odrasla toxică (pe tine nu)
ca să pot adormi sigur că în mine
e un foșnet mai slab
va încerca să te convingă că a văzut
mai mult
nu mai ajung, e sigur, între atâtea capete hohotitoare
în scenarii minore, între iubiri lâncede, sub scoarțe
râncede
să fac poezia cacomparația să mă sustrag din învălmășeli
cu pielea de găină de care aș atinge nisip am atins
suma viselor noastre vlad zboară beatfic deasupra
fabricii ‘Joseph”
rareș fuge de haite de câini
ale căror mușcături nu dor
și iar unysis se făcea mică și zbârcită într-un lighean
până am pierdut-o și aia e moartea
moartea-i când de toate lucrurile se lipește câte un ca
lipitori nesătule puzderie deschise între o piele vizibilă și
una invizibilă
care n-are pe cine să doară
dar el va încerca să te convingă că a văzut mai mult
pă cuvântu meu
■
■	Mihai Goțiu
Ai mei vor să mă fac om mare
Oamenii învață să vorbească
pentru că le e frică.
Oamenii învață să vorbească
pentru că de mâini au nevoie să mănânce,
pentru că mâinile nu le pot folosi
decât să se iubească pe ei înșiși.
Cu mâncare și iubire de sine
frica nu le trece,
iar oamenilor le e înfiorătoare frică
de ei înșiși.
Oamenii învață să scrie
pentru că le e frică.
Oamenii învață să scrie
pentru a scăpa de copilărie,
pentru că oamenilor le este interzis
să rămână copii,
pentru că o îngrozitoare frică îi cuprinde
la gândul de a rămâne copii.
Oamenii învață să vorbească și să scrie
pentru că le e frică.
Oamenii învață să vorbească și să scrie
pentru a ști să iubească,
de parcă ar avea nevoie în dragoste
de cuvinte,
dar ei se încăpățânează,
se încăpățânează rău de tot,
să învețe să iubească.
Când oamenii învață toate cuvintele din lume
nu le mai e frică de nimic
și mor...
Anotimpuri
“Primăvara în pom se așează puii de frunze”
Mihai Zaica, 5 ani
Oamenii merg la servici
pentru că dacă stau acasă se ceartă:
să se uite la fotbal sau la telenovele?
Când oamenii se ceartă
vine toamna,
păsările călătoare se supără
și pleacă în alte țări.
Când păsările călătoare pleacă
începe să ningă
și oamenii se ceartă
din cauza iernii.
Primăvara oamenii așează în pomi
puii de frunze,
păsărilor călătoare le trece supărarea
și se întorc acasă.
Când o să fiu mare
o să mă fac pasăre călătoare.
8.01.2003
Cluj
Ce sunt îngerii?
“Eu sunt mic, tu fă-mă mare,
Eu sunt slab, tu fă-mă tare”
Îngerii sunt oameni mari
care au rămas copii.
Îngerii au aripi
pentru că sunt într-atât de bătrâni
încât picioarele nu-i mai ajută la mers.
Mai demult,
îngerii trăiau laolaltă cu oamenii mari,
toată ziua se încurcau printre picioarele lor
și se jucau;
pe atunci nu aveau aripi
și nu aveau grjă de copii,
pentru că nu știau că ei nu mai sunt copii.
Odată, tot atunci, demult,
mingea șutată de un înger
a făcut țăndări
geamul unui om mare.
Supărat acesta l-a plesnit pe înger.
Când îngerul a început să plângă
omul s-a îngrozit,
recunoscându-și tatăl.
A început să strige
ridicând întreaga stradă în picioare;
îngroziți, la rându-le, de așa minune,
vecinii omului și-au pierdut cumpătul
și au sărit cu toiegele la îngeri,
alungându-i din oraș.
Pentru fiecare lovitură primită
îngerilor le-a răsărit câ te un fulg;
când îngerii au fost atât de bătrâni
încât picioarele nu-i mai ajutau la mers
fulgii s-au tranformat în pene
și îngerii și-au luat zborul.
De atunci
îngerii nu mai vorbesc cu oamenii mari
și au grjă de copii.
Ca să se răzbune,
îi ajută să devină oameni mari.
13.01.2003
Cluj
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 18 ♦ 1-15 iunie 2003	|-
11
[interviu
„Nu pot să nu constat
că intelectualitatea română
a făcut pași mari înainte”
■ Virgil Nemoianu
Domnul profesor Virgil Nemoianu este la ora actuala
unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai culturii
romanești din diaspora și unul din cei mai semnficativi
teoreticieni literari occidentali. Cunoscutul critic, istoric
literar și comparatist devine în 1979 profesor plin la
Catholic University of America, iar din 1993 deținător
al catedrei speciale “William I. Byron Distinguished
Professor of Literature”, în același an fiind ales și mem-
bru al Academiei Europene de Arte și Științe. Cariera
sa a fost încununata de numeroase premii, printre care
amintim: “Harry Levin Prize” al Asociației Americane
de Literatura Comparata pentru The Taming of
Romanticism, Premiul Academiei Româno-Americane
(1989) pentru O teorie a secundarului, Premiul
Uniunii Scriitorilor (1994) pentru Arhipelagul
Speranței și Premiul Fundației Culturale Române
(1977) pentru contribuția adusa la o mai buna
cunoaștere a culturii și civilizației românești peste hotare.
De asemenea domnul Virgil Nemoianu este membru al
colectivului de coordonare a renumitei serii History of
World Literature in European Languages.
De curând Domnia sa a fost invitat la Universitatea
“Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca unde i s-a decernat
titlul de Doctor Honoris Causa. În urma acestui eveni-
ment a acceptat sa acorde un interviu revistei noastre.
Oana Pughineanu: Domnule profesor Virgil
Nemoianu, recent ați fost onorat de Universitatea din
Cluj cu titlul de Doctor Honoris Causa. Care au fost
sentimentele pe care le-ați încercat cu acest prilej?
Virgil Nemoianu: Pot spune categoric că am
fost bucuros, onorat °i mândru primind această
distincție, °i anume din mai multe motive. Întâi
de toate pentru că am considerat că e o vorba de
un gest major la adresa Cercului Literar, înființat
în cadrul Universității Cluj/Sibiu °i care, după
cum se °tie, a jucat de la 1940 un rol atât de
însemnat în istoria culturii române. Consider că
această mi°care (am avut cinstea de a fi asociat cu
ea) a reprezentat, atât din punct de vedere estetic
°i moral, cât °i politic-ideologic, un moment
esențial în istoria română a secolului XX, un
motiv de aprobare °i încredere în istoria culturală
din această zonă, prin realizările sale remarcabile,
ca °i prin orientarea sa pe care am putea să o
socotim metaforic drept o continuare a junimis-
mului. Al doilea motiv pentru care m-am bucurat
a fost pentru că distincția deosebită a înaltului
titlu provenea de la Universitatea din Cluj, o uni-
versitate care, cel puțin prin intențiile sale con-
structive, merge pe linia unui multiculturalism
central-european °i de fapt pare să caute o
deschidere largă spre orizonturile continentale °i
planetare.
- Vorbiți de “multiculturalism”, un termen pe care
mulți îl dezaproba, fie în forma, fie în conținutul sau.
Inevitabil ajungem aici la relațiile româno-maghiare.
Aș vrea sa va întreb daca Dumneavoastră, în calitate de
intelectual de origine româna care v-ați stabilit de multe
decenii în Vestul îndepartat, întrețineți relații bune sau
colegiale pe plan profesional sau personal cu intelectuali
maghiari?
- Da, într-adevăr am cunoscut sau cunosc
destui intelectuali maghiari. Am întreținut cu
ace°tia cele mai cordiale relații profesionale, une-
ori chiar personale. Printre ace°tia se numără aca-
demicienii Mihaly Szegedy-Maszak °i Christoph
Nyiri, regretatul Alex. Vajda (pe care îl comparam
în sinea mea totdeauna cu figuri de talia lui
Tudor Vianu °i a lui Alexandru Ciorănescu), pe
remarcabilul profesor Laszlo Galdi (acum circa
40 de ani), pe istoricul Moritz Csaky de la uni-
versitățile din Graz °i Viena, pe Andre Reszler de
la Universitatea din Geneva, mai cu seamă pe
admirabilul politolog Andrew Janos de la
Universitatea California Berkeley, un om de mare
caracter, erudiție °i înțelepciune. De la toți ace°tia
(°i alții încă) am avut totdeauna numai de benefi-
ciat °i de învățat. Nu-mi amintesc nici un caz de
conflict sau de fricțiune “etnică”. Poate °i pentru
că mulți dintre ace°tia se aflau (ca °i mine) la
“depărtare”, măruntele dezacorduri de naționali-
tate erau văzute cu telescopul, nu mai aveau pon-
derea de odinioară, păleau °i apăreau drept mes-
chine °i minuscule, nevrednice de atenție. Am
fost o dată asemănat (spre încântarea mea) cu
istoricul cultural °i gânditorul interbelic Bela
Zolnai a cărui operă o stimez, după cum stimez °i
romancieri maghiari din perioade mai recente, de
pildă Banffy °i Esterhazy.
Poate că exemplul meu personal nu este tipic.
Îmi dau seama foarte bine că situația nu este de-
loc paradisiacă. Știu bine despre mi°cări naționa-
liste extreme din România, ca °i din Ungaria. Cu
întârziere mi-a căzut în mână un soi de “pole-
mică” lansată de un anume Tamas, care se încad-
rează într-o anume tipologie: el mi s-a părut să fie
unul din acei dizidenți de meserie care se pricep
să beneficieze de câteva acte de opoziție bine-
temperată din trecut pentru a împușca apoi o
seamă de burse grase °i posturi convenabile în
Apus. Omul a scris un articolaș ostil °i ignorant
(n-am văzut nici o carte a lui, s-ar părea că scrie
numai articola°e în reviste pregătite tocmai pen-
tru acest nivel de ambiguă intelectualitate, slavă
Domnului, există destule!) despre cultura româ-
nă, iar răspunsurile abundente °i verbioase ale in-
telectualilor din România (cu câteva excepții: Ple-
°u, Ornea °i alți doi sau trei) au fost penibil de
politicoase, ca să nu spunem doldora de inutile
genuflexiuni °i de semi-doctisme (în volumașul
citit de mine l-am găsit pe unul convins că Fou-
cault e mare filozof, pe altul că Cioran scrie bro-
°uri etc., etc.). Acuma nu are rost de reînviat
această furtună într-un pahar cu apă, dat fiind ca
însu°i subiectul ei s-a topit ca zăpada la soare.
Veleitarul maghiar pretindea că, nu-i a°a, gândi-
torii români din trecut °i din prezent sunt de vină
de ascensiunea electorală a lui Vadim Tudor. S-a
grăbit un mensual francez (de tristă amintire prin
slugărnicia sa stridentă față de ideologia comu-
nistă în anii ‘50 °i ‘60) să scoată la iveală ca “mare
eveniment” această pseudo-discuție: n-au trecut
nici câteva luni °i ascensiunea dramatică a lui Le
Pen în Franța îi reducea la tăcere pe denigratori -
le venea mai greu, fire°te, să-i învinovățească tot
pe intelectualii români din trecut °i din prezent
de gafele propriului electorat. Nici nu mai vreau
să vorbesc de agitația “elitelor” intelectuale, medi-
atice °i politice franceze din ultimele luni în
favoarea unui sângeros tiran din lumea a treia,
care ne dau o imagine definitivă privind inapti-
tudinea educativ-democratică pe care °i-o tot
arogă ele, pe malurile Senei, în chip rizibil, în
raport cu Europa de Est °i în fond cu tot restul
lumii. Nu prea am soluții la incidente de acest
fel, eu unul tind să le ignor °i să mă consolez cu
numărul mare de oameni de valoare profesională
°i de bună-credință în comportare pe care îi
cunosc.
“Un domeniu în care nu s-au
jacut progrese prea mari este cel
al restructurarii canonului
literar din secolul XX”
-	Cum gasiți în vizitele Dumneavoastra situația
culturala sau intelectuala din România?
-	Nu pot să nu constat că intelectualitatea din
România a făcut °i face pa°i mari °i sănăto°i
înainte. A° nota de pildă saltul absolut fantastic
făcut în materie de calculatoare. Să nu uităm că în
1989 erau în toată România poate cel mult un
pumn de oameni care se pricepeau cât de cât în
acest domeniu, iar acum numărul lor este consi-
derabil, majoritatea sunt foarte tineri °i de multe
ori la un nivel ie°it din comun, care le asigură
lesnicios (dacă le caută) posturi în Apus. Apoi
notez o întreagă generație (tot tânără) de gândi -
tori preocupați de dimensiunile religioase ale
existenței: nu pomenesc nume, căci sunt pur °i
simplu prea mulți. Ace°tia combină în modul cel
mai ingenios °i mai benefic intelectualul, cultu-
ralul °i religiosul. Ceva mai slăbuț stau lucrurile
12
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 18 ♦ 1-15 iunie 2003	|-
în materie de politologie, unde se îngrămădesc
diletanții, cei mai mulți imitând în chip mecanic
diverse formule efemere care circulă prin
Occident. Îi cuprinde apoi disperarea când
pururi frământatul Occident se îmbracă în altă
haină. În schimb în literatură lucrurile nu merg
prea rău. Să mă limitez la critica literară și inte-
lectuală. Un Manolescu, un Pleșu, un Grigurcu,
un Mihai Zamfir și alții (cândva colegi ai mei) au
devenit figuri exemplare, care se apropie de
senectute. Din generația medie Monica Spiridon,
Dan C. Mihăilescu, Daniel Cristea-Enache și alții
ne apar îndată ca figuri bine conturate, cu
inteligență pătrunzătoare. Și în istorie mi se pare
că s-a mers înainte serios, mai ales la Iași și la
Cluj.
Un domeniu în care nu s-au făcut progrese
prea mari este cel al restructurării canonului lite -
rar din secolul XX. Mi-a căzut în mână recent
volumul unui cărturar pentru care aveam (și am
în continuare) o stimă deosebită: Eugen Negrici.
L-am știut dintotdeauna ca pe un om de curaj
moral și de curaj profesional. Îmi spuneam că e
printre cei mai nimeriți care să scrie despre litera-
tura română sub comunism. Spre neplăcuta mea
surpriză am constatat că în cartea sa dedicată aces-
tui subiect abundă conformismele, că maculatura
vremii nu e despărțită destul de net de literatura
reală, că întâlnești goluri (absențe) inadmisibile și
cam prea numeroase, că autorul nu dovedește
discernământ energic și judecăți răspicate - într-
un cuvânt ceea ce am răsfoit (n-am fost în stare să
citesc opul) pare o repetiție a valorizărilor trecu-
tului cu prea puține inovații sau revizuiri. Din
păcate nu e singurul caz de acest fel. Istoria litera-
turii române nu va putea progresa dacă se
mulțumește cu pași atât de mici.
- Dar pe plan politic cum vedeți lucrurile?
- Politic situația din România e curioasă și
adesea îmi depășește puterile de înțelegere. Pe de
o parte nu s-a constituit încă un pluralism auten -
tic, precum în multe țări vecine (Ungaria, Cehia,
Polonia etc.). Pe de altă parte orientarea generală
a țării (în pofida îndreptățitelor plângeri și con -
damnări ale presei și ale publicului) mi se pare
destul de sănătoasă. Administrația actuală pare să
înțeleagă că orizontul în care funcționăm în
această primă jumătate a secolului XXI rămâne
unul determinat de centrele de inițiativă ale
Americii și că o aliniere prea rigidă la birocrația
europeană are și dezavantaje, pe lângă unele avan-
taje. România este, să nu uităm niciodată, o țară
multi-contextuală. Ea are un context central-
european (la care eu unul țin foarte mult), ea are
un context sud-est european, ea face parte din
Europa de Est (ca și Polonia sau Rusia), ea
aparține lumii mediteran-levantine, de la Italia,
Spania și Portugalia până la Turcia, Israel și lumea
arabă, ea ține totuși de Europa în ansamblu, ea se
aseamănă cu țările în curs de dezvoltare de pe
toate continentele și se ciocnește de aceleași difi-
cultăți ca și oricare dintre ele, dar până la urma
România se cuvine să accepte că lumea întreagă,
până una-alta, se vede învăluită într-un orizont
american, că așa a fost în ultimul secol și așa va fi
încă vreo 50 de ani de acum înainte. Apoi... vom
vedea! Nimic nu este etern în lumea noastră sub-
lunară. (Cel mai bun comentator de politică
internațională pe care l-am văzut eu până acum
publicând în presa română este Traian
Ungureanu, care scrie cu anume regularitate la
revista 22; îl recomand cu căldură tuturor celor
dornici de luciditate și de inteligență în
înțelegerea lumii contemporane.)
“Mi-a încălzit inima să-i văd
pe englezi cot la cot cu americanii,
ca în cele mai bune °i mai nobile
zile ale veacului nostru”
- Vorbiți de acest orizont american: dar intervenția
Americii în diverse colțuri ale lumii nu vă jenează? Nu
v-a zguduit faptul că opinia publică mondială a con-
damnat în marea ei majoritate recentul război din Irak?
- Uite cum stau lucrurile. Eu sunt cetățean
american, ca atare sunt loial și atașat țării mele,
deci vorbesc subiectiv. Sigur, nu m-am sfiit să-mi
exprim public sau particular dezacordul demo -
cratic, atunci când a fost cazul, cu unele măsuri
ale diverselor administrații americane, fie ele pe
plan intern, fie ele pe plan extern. Ca să mă limi-
tez la cele din urmă, am fost în clară opoziție cu
intervențiile americane în Panama, Haiti, Somalia
și mai cu seamă în Balcani, unde s-au comis și
continuă să se producă nedreptăți flagrante
împotriva poporului sârb și a conducătorilor săi.
(De altfel nu vreau să neg nici faptul că o bună
parte din nenorocirile abătute asupra acestei țări
și asupra acestui popor au fost auto-constituite.)
Pe de altă parte am sprijinit cu tot patriotismul și
cu toată căldura lupta dreaptă și plină de sacrificii
dusă de America în Vietnam, în Afganistan, și
recent în Irak, pe care le pun pe același plan cu
enormele, decisiv-istoricele acțiuni americane
contra naziștilor și contra comuniștilor, acțiuni
care au reprezentat adevărate cotituri geoistorice
și care au dus până la urmă și la eliberarea
României.
Să spunem lucrurilor pe nume. Mi-a încălzit
inima să-i văd pe englezi cot la cot cu americanii,
ca în cele mai bune și mai nobile zile ale veacului
nostru. Și iarăși să spunem lucrurilor pe nume.
Mi-e greu să-mi exprim pe deplin tot disprețul
față de trădarea (da: trădarea!) acelor europeni
care mărșăluiau pe străzi urlând: pace, pace! Nu
le-ar fi fost mai ușor, mult mai ușor, americanilor
să iasă în stradă la New York în 1941 și să strige:
pace, pace! Chiar nu le-ar fi fost mai ușor? N-au
făcut-o, și-au vărsat în masă sângele pentru o
cauză care nu era în primul rând a lor și acesta
este singurul, dar în adevăr singurul, motiv pentru
care azi, în 2003, domnii Jacques Chirac și Joshka
Fischer când se întâlnesc nu se salută reciproc cu
un entuziast “Heil Hitler!”. Că altfel am impresia
că n-ar fi ezitat să o facă. Cât despre culturnicii
din România de azi, ce să mai vorbim? S-au
grăbit să semneze apeluri găunoase și demago-
gice contra Serbiei vecine și prietene, dar nu prea
i-am văzut ridicând glasul contra unui tiran si-
nistru, prietenul drag al lui Ceaușescu, dar in-
comparabil mai rău ca acesta: au tăcut mâlc acești
mari dascăli ai “societății civile”!
Mai auzi și ideea că americanii sunt “imperi-
aliști”, caută petrol, pământ sau mai știu eu ce.
Le-a răspuns cu distinsă discreție secretarul de
stat Colin Powell: “Imperialism american?
Singurul pământ pe care l-au cerut vreodată
americanii de la cineva au fost niște parcele de
cimitir în care să se odihnească oasele militarilor
căzuți pentru a-i elibera pe alții!”. Da, chiar așa,
să-i salveze de la sclavie pe francezi, pe germani,
pe irakieni, până la urmă și pe ruși.
Să nu mai vorbim despre acest subiect, mă
dezgustă și mă tulbură prea mult. În Irak văd
mulțimi care proclamă că de Saddam i-a scăpat
Allah. I-o fi scăpat, nu zic nu, dar parcă avea și
Allah acesta nevoie de anume instrumente spre a
asigura salvarea cu pricina. Eu consider ingrati-
tudinea în rând cu trădarea ca păcatul cel mai de
frunte, pe urmele lui Dante, în această privință.
■
Interviu realizat de
Oana Pughineanu
■ |	TRIBUNA • nr. 18 • 1-15 iunie 2005	|-
15
p| orespondență din Viena
A o mie și doua noapte
sau Câțiva yankei la curtea calfului Harun-al-Ra°id
■ Peter Ivan Chelu
Câteva acorduri de ghitară, apoi un glissan-
do și o voce caldă, aproape dulceagă um-
plu dintr-o dată piațeta din jurul fântânii
cu parfum de orhidee și soare meridional. E o
baladă. Îmi sună și acum în urechi melodia tristă
plină de dor: “ J’ai quitte mon pays, j’ai quitte ma
maison,...j’ai quitte mon soleil,...Soleil, soleil de
mon pays perdu, des villes blanches que j’aimes,
des filles que j’ai jadis connues...” Copiii ascultă
cu gura căscată istoria trubadurului. Îi fascinează
desigur și veșmintele lui neobișnuit de viu colo-
rate și-apoi acoperămintul acela ciudat al capului;
le amintește de cupola bisericii din piața mare a
orașului atâta tot că în vârful cupolei de mătase de
pe capul străinului nu e și o cruce. S-au oprit și
câțiva adulți să-l asculte. Printre ei și eu; cu copi-
lul. Mă ține strâns de mână. Ne privim din când
în când comentând din priviri cuvintele baladis-
tului. El vine de departe, ne spune. Dintr-o cetate
a splendorii cu nenumărate palate acoperite cu
aur și nestemate, cu bulevarde pavate cu marmo-
ră, cu grădini suspendate în care cresc palmieri și
cedri, arbori atât de înalți că ating stelele; soarele
și luna vin să se odihnească în desișul răcoros al
frunzelor lor. Bărbații cetății sunt războinici ves-
tiți; vitejia lor e ca un leu înaripat. Femeile cetății
sunt atât de frumoase că pot lua mințile oricui.
De aceea își acoperă fața. În jurul cetății se întin-
de un vast imperiu, de la capătul de răsărit la cel
de apus, al lumii. Eroul baladei s-a născut chiar în
această Cetate a Cetăților și a primit numele
RAȘID. A avut o copilărie fericită crescând într-o
familie cu mulți copii. Părinții nu erau înstăriți
dar nu duceau totuși lipsă de cele necesare vieții.
Locuiau într-un cartier pe malul stâng al marelui
fluviu care traversa cetatea, în Al-Djadida. Familia
lui făcea parte din ginta „sublimilor” care purtau
cu toții turbane de culoare... nu mai țin minte ce
culoare a spus că purtau. Primii șapte ani din
viață i-a petrecut într-adevăr acasă. „Cum, și nu a
fost niciodată la grădiniță?” mă întreabă copilul.
„Nu , fiindcă erau așa de mulți copii acasă, frații
și surorile lui, încât formau o grădiniță!” încerc
eu să-i explic. „Și eu vreau mulți frați și surori!”
Văzând că nu mai spun nimic mă trage energic de
mânecă, semn să mă aplec pentru a-mi șopti ceva
la ureche: „Noi de ce nu avem o grădiniță acasă?”
„Îți voi explica altă dată; mai bine ascultă acum ce
spune nenea!”
Balada lui Rașid continuă cu anii de școală.
Acolo a învățat o mulțime de lucruri folositoare
pentru viață: înainte de toate istoria Califului
Tuturor Califilor, Cel Mai Ilustru Descendent Al
Califului Harun-al-Rașid, apoi cum trebuie să
slujească Marelui Calif, să nu-și precupețească
nici viața pentru apărarea Lui, cum să devină un
Războinic Devotat Marelui Calif în Lupta
Împotriva Răului; cum să denunțe imediat pe
oricine care cu gândul, cu vorba, ori cu fapta ar
încerca să prejudicieze Adevărul Absolut. Învăță-
toarea le vorbea cu lacrimi în ochi despre
Războiul Sfânt pe care îl purta Califul Dreptății
împotriva Tutu-L-or ( eroare intenționată făcută
de autor pentru a invoca analogia cu un alt mare
calif mult mai familiar cititorul român de vârstă
mai matură ) Bastarzilor de Falsificatori ai
Adevărului. În acest război au murit și câteva
rude apropiate ale lui Rașid. Deși faptul acesta
clătină oarecum încrederea unora dintre membri
familiei în Adevărul Califului Califilor, nimeni
nu îndrăznea totuși să ridice vocea. Doar se șop-
tea. Uneori lucruri de-a dreptul înfiorătoare. Cel
puțin pentru urechea inocentă a lui Rașid. Nu
înțelegea cum poate fi numit „criminal” cineva
care călărește atât de maiestuos; și nu orice cal, ci
unul alb; cineva care posedă palate atât de somp-
tuoase și care când parcurge Marele Bulevard e
ovaționat de întreg poporul. Și lui i-ar fi plăcut să
călărească un cal alb, să fie aplaudat cu frenezie
oriunde apărea și să vorbească în fiecare seară la
televizor poporului său cu atâta înțelepciune. Și
în sinea lui cea mai profundă era convins că și
adulții nutreau aceleași dorințe ca și el. Numai că
pentru ei era deja prea târziu, căci numai unuia
singur îi fusese prescris de destin să devină
Califul Dreptății. Cei care îl vorbeau de rău îl
invidiau, iar ceilalți se resemnaseră. El însă avea
încă toate șansele să ajungă un Calif al Înțelepciu-
nii. De aceea îmbrăca plin de devoțiune uniforma
de premilitărie. Obținuse deja două trese de aur...
Anii copilăriei deveniseră amintire; la fel și
dorința de-a ajunge calif își pierdea pe zi ce trece
puterea. Alte dorințe îi luaseră locul. Pasiunea lui
cea mare era acum dansul. Muzica și dansul. Dar
această pasiune îl aduse în conflict cu Adevărul
Absolut. Pasiunea aceasta era considerată străină
Adevărului, de unii chiar idolatrie. Propriul său
tată organiză mai multe acțiuni de nimicire a ido-
lilor lipiți pe pereți în camera băieților. Simboluri
ale pierzaniei, purtau toate nume păgâne: Michael
Jackson, Break-dance și altele. Fuseseră izgoniți
de Apărătorii Adevărului din fiecare local în care
încercaseră să creeze un loc de întâlnire în care să
danseze. Dar nu se dădeau bătuți. Între timp
Războiul Împotriva Falsificatorilor Adevărului
luase o întorsătură neașteptată: Califul Adevărului
se văzu nevoit să recunoască Adevărul Falsificato-
rilor. Gestul Califului Califilor zdruncină în
temeliile ființei lui Rașid Sensul Adevărului. Și
asta tocmai într-un moment în care trebuia să se
înroleze în Apărarea Adevărului. Acum trebuia să
devină un luptător adevărat. Dar de ce trebuiau să
mărșăluiască pentru asta ore întregi prin deșert în
miezul zilei, nu putea nicicum înțelege. De aceea
își elaboră un mic plan de diversiune în fața
ordinii militare. Lipsea în mod ordonat atâtea zile
câte erau necesare pentru a le petrece pe celelalte
în carcera plăcut răcoroasă a regimentului, fără
exerciții, fără efort, visând la o lume fără Mame
ale Tuturor Bătăliilor, fără războaie împotriva fal-
sificatorilor adevărului care până la urmă să se
dovedească a fi falși falsificatori ai adevărului...
Visa la o lume în care Dansul și Muzica să
înlocuiască orice Adevăr.
Dar în timp ce el visa, Califul Califilor semna
ordinul de invadare a Q8-ului.
A trebuit să participe și el la invaziune, a tre-
buit să devină invadator. Acesta a fost Momentul
Momentelor pentru el: se hotărî să dezerteze!
Dar pentru asta trebuia să fugă și din țară. Va
încerca la început înspre răsărit, la vechii dușmani
din penultimul război purtat de Califul Minciu-
nii. Dar era nesigur în privința modului în care
l-ar primi, de aceea se hotărî să fugă înspre nord.
Era însoțit de alți patru camarazi. Armele le aveau
cu ei. Într-o mașină militară. Pe drumul dintre
Bassora și Nassariya nimeresc într-o învălmășeală
cumplită. Sute, poate chiar mii de vehicole, ca-
mioane, care blindate, tancuri, ale glorioasei
armate a califului se retrag în dezordine din fața
Dușmanului Dușmanilor: Yankeii. La un mo-
ment dat coloana se oprește. O explozie puternică
în față, destul de departe de ei; apoi o alta în spa-
tele lor. Mașina lor e undeva pe la mijlocul coloa-
nei. Din cer se aude un vuiet înforător. Rașid e
inspirat: cu alți doi sare deîndată din mașină.
Coloana e cuprinsă de flăcări. La început vor
căuta un ascunziș în stânga coloanei, apoi în
dreapta. Se scufundă într-un lac mlăștinos care
mărginește drumul. Câteva pietroaie uriașe le-au
fost salvarea. Se făcuse între timp întuneric.
„Nu vă pot descrie zgomotul acela produs de
explozii; a durat o veșnicie. Îl aud și azi, îl aud
mereu. Nu-l pot uita. Semăna oarecum cu sune-
tul uleiului fierbinte în contact cu apa, amplificat
într-un difuzor de mărimea boltei cerului. A fost
o noapte...” povestitorul își înghite ultimele
cuvinte. După câteva clipe de liniște înmărmurită
se stârnește rumoare. Copilul s-a lipit strâns de
mine ascunzându-și fața. Cineva în dreapta mea
mă întreabă nedumerit dacă spectacolul s-a sfârșit
sau e un truc regizoral de creare a tensiunii dra-
matice. Câțiva încep să mormăie indignați că
n-au fost avertizați asupra conținutului, că așa ce-
va nu e pentru copii. „E o obrăznicie fără pere-
che” strigă câțiva părinți foarte conștienți de rolul
lor. Un altul îi contrazice: copiilor trebuie să li se
explice și războiul; nu e permis să le ascundem
adevărul. O voce i se alătură aprobator și-l com-
pletează foarte creator: războiul e o necesitate! E
imediat huiduit de un grup destul de compact
din cealaltă parte a piețetei. Oarecum rușinat, cel
care vorbise anterior încearcă să se explice: „mă
refer la Războiul Curat, la Intervenția Chirurgicală, la
Lovitura Precisă, așa cum ne este propusă de geni-
ile artei moderne a războiului.” ...„Rușine, rușine,
în război sunt sfârtecați oameni, unii ard de vii și
alții suferă răni atât de grave că rămân pe tot
restul vieții invalizi. E nimicită viața, viață tânără,
oameni care de fapt au încă toată viața înaintea
lor. Zamad abia a împlinit 22 de ani iar Taher s-a
născut în 1978”... „Ca și băiatul meu” adaugă
îngândurat cel cu „războiul curat”... „Mâine vor fi
înmormântați așa că nu vor mai apuca ELIBE-
RAREA promisă de agresori.”
„FUCK THE OIL, zice un altul. Ne-a adus
numai nenorociri. De bogăție n-am avut nicio-
dată parte. Tot ce primim e numai război, război
și iar război. Și asta numai din cauza petrolului.”
În piațetă apare un băiat de vreo 14 ani, răvășit,
cu hainele pătate de sânge; plânge, se vaietă, gesti-
culează dezordonat amenințând cu pumnul cerul
de un albastru de-a dreptul nerușinat, deasupra
capetelor înfierbântate. Mulți îi ies în întâmpinare:
„Ai văzut ceva?”...”Am văzut lucruri înfiorătoare,
oameni arși, oameni fără mâini, decapitați, bucăți
de creier amestecat cu noroi... Nu, nu pot descrie
ce-am văzut”... Apar tot mai mulți asemenea lui.
Urlă furioși scandând ceva. „Ce spun, ce spun?”...
„Spun: inima noastră, sângele nostru, sufletul nos-
tru pentru Saddam.” ...„Sunt nebuni?” ...Deodată
din cer răsună o voce blândă dar totuși hotărâtă:
„De ce să-și sacrifice vitejii bărbați ai armatei
14
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 18 ♦ 1-15 iunie 2003	|-
irakiene viața lor prețioasă pentru ca Saddam să
trăiască. Nu urmați ordinele tiranului!” „El este al
nostru, el este al nostru” scandează grupul pătat
de sânge. „Americanii îl au pe al lor, explică unul
dintre ei, noi nu-l putem sprijini, asta e treaba lor.
Așa cum treaba noastră e să hotărâm cine să ne
conducă. Ei spun că vor să apere drepturile omu-
lui, că luptă pentru omenire. Așa se luptă pentru
omenire, că omoară zeci de oameni?”...”A°a, așa
spune unul jubilând răutăcios, și cu cât va dura
mai mult bombardamentul și vor fi mai multe vic-
time printre civili, cu atât populația va fi mai
hotărât împotriva asediatorilor și-l vor sprijini pe
Califul Califilor.” Într-un colț al pieței - ciudat,
piața pare a se fi lărgit - a fost ridicată o scenă, pe
care acum tocmai urcă un grup de militari în cos-
tume pompoase imitând nu chiar foarte fidel
moda din timpul războaielor napoleoniene. Un
mareșal care se prezintă a fi șeful propagandiștilor
din al nu știu câtelea Grup de Operațiune
Psihologică ne spune că toate aceste operațiuni
prezentate până acum în spectacol sunt parte inte-
grantă a strategiei. Și nicidecum nu trebuie să ne
mire, fiindcă deja în antichitate comandanții de
oști mituiau preoții augurali pentru a obține de la
ei prorociri favorabile planurilor lor belicoase.
Astfel soldații deveneau mai încrezători în forțele
lor.” „Războiul e cel mai frumos lucru” cântă un
cor compus numai din femei. Defilează în cadență
în jurul pieței total nepăsătoare la roșiile și ouăle
stricate cu care sunt bombardate din tabăra mult
mai numeroasă a pacifiștilor. Aproape toate poartă
ochelari; desigur pentru a putea citi mai ușor tex-
tul cântecului. Pare un cor dintr-o biserică evaghe-
lică. Pe scenă - care și ea a devenit parcă mai
cuprinzătoare - urcă acum primii analiști. Lucrul
acesta se poate ști după plancarda uriașă pe care o
flutură înaintea lor. E un grup foarte compact, ca
un cor de teatru antic. Cei cu păreri foarte indivi-
duale vin în fața grupului și-și recită rolul după
care înclinându-se scurt pentru aplauze se topesc
iar în masa corului. Aplauzele pentru unii sunt mai
puternice decât huiduielile și viceversa. Primul
care vine în față spune foarte răspicat că și
Slobodan Miloșevici a fost bombardat și răsturnat
fără mandatul consiliului de securitate, ceea ce azi
umple inimile de nemărginită bucurie, iar faptul că
Rusia și China nu și-au pus antetul e receptat
astăzi ca și neînsemnată notă de subsol a istoriei.
Și chiar de marea masă a pacifiștilor care stigma-
tizează acum alianța anglo-americană... (puternice
huiduieli care până la urmă îl determină pe vor-
bitor să se retragă în cor) În fundal se aud și se văd
focurile de artificii luminând la diferite intervale
bolta cerului. Uneori ai putea crede că sunt bombe
adevărate, dar atmosfera carnavalescă te convinge
repede că nu e totul decât o joacă, un spectacol.
Deși din punct de vedere calendaristic ne aflăm în
perioadă de post. E o noapte ciudată! Acum pășește
însă un altul în față: „Nimeni, dar absolut nimeni,
nu contestă că Monstrul de pe Eufrat ... ( câțiva
care au depistat eroarea îl împroșcă numaidecât
numindu-l incult: „de pe Tigru incultule, analfa-
betule...”) Vorbitorul e un om foarte politicos, nu
mai contenește să mulțumească celor care îl corec-
taseră și în timp ce repetă la nesfârșit THANK
YOU, THANK YOU, le arată cu mîna dreaptă
semnul victoriei: V. Gălăgia însă a devenit așa de
mare că nu se mai aude nimic din ce spune. A mai
început și orchestra să cânte melodia WE SHALL
OVERCOME. Toată piața se asociază orchestrei,
pacifiști și belicoși deopotrivă. Cineva îmi șoptește
foarte conspirativ: „Vedeți, vedeți, am știut eu că și
spectacolul acesta a fost înscenat de acoliții lui
Sharon. Sunt infiltrați peste tot... Analiștii au dis-
părut. Pe scenă stau acum doi bărbați în fața unui
microfon gigantic și cel ceva mai tânăr îi spune
bătrânului: „Acum ar trebui de fapt să spui end ză
oscar gău tu”. Bătrânul însă refuză să-i urmeze sfa-
tul. „Nău, zice el, end ză uinăr iz... Cei doi sunt
Kirk și Michael Douglas decernând premiul
Nobel pentru pace. Sau e celălalt mare premiu?
Nu se mai poate ști. Pe scenă au reapărut analiștii.
Acum sunt ceva mai indisciplinați și vorbesc toți
deodată. Cineva de lângă mine încearcă să-mi
explice fenomenul prin tragicul eveniment din 11
septembrie 2001. Spune că această dată în așa
măsură a schimbat planeta noastră că nu se mai
poate recunoaște. „ Osama bin Laden ne-a zdrun-
cinat toată ființa, atât inimile cât și mintea; Ame-
rica acționează ca cineva care e încă sub influența
șocului suferit.” Pe scenă s-a impus iar ordinea;
moderatorul spune foarte ceremonios că V.S.
Naipaul, posesor al premiului Oscar ( sau e celălalt
premiu?) a afirmat odată că impulsul religios este
incapacitatea de a considera omul OM, adică o
ființă responsabilă pentru el însuși și care nu stă
sub tutela protectoare a unei forțe superioare.
Haosul e considerabil amplificat de zvonurile
care circulă prin piață. Cică Saddam își schimbă
de mai multe ori pe zi șederea, ascuns într-o
mașină a salubrității amenajată ca și centru de
comandă mobilă... „Nu găsești că e oarecum ciu-
dat faptul, mă întreabă unul, că dintre 535 de băr-
bați și femei câți are congresul american este unul
singur, senatorul Tim Johnson, un democrat din
South Dakota, al cărui fiu, sau fiică luptă în acest
război.” Pe un ecran imens din fundalul scenei
vedem mai mulți yankei alungând un trib de
indieni din rezervația lor, fiindcă au atacat New
York Farm și i-au măcelărit locuitorii. Printr-un
truc ingenios de montaj ajung apoi direct la
curtea califului Harun-al-Rașid, la Bagdad.
Și împreună cu ei, bineînțeles și eu. În locul
portretelor Califului sunt reclame de Coca-Cola.
Deșertul a înghițit totul, așa cum au fost înghițite
și Uruk și Ninive și Babilonul. Sau am greșit eu
secolul? Pe o dună, la orizont o mogâldeață. Ceva
ce se mișcă. „Dar ce caut eu în aceste locuri? Se
pare că m-am rătăcit.” Răspunsul îl primesc
aproape simultan cu întrebarea pe care mi-o pun.
Ființa de la orizont așezată în nisip e Copilul.
Copilul meu interior. Ne-am pierdut unul de altul.
Mă privește iscoditor, cu reproș. „Da, știu, e o
prostie că mă ocup cu astfel de lucruri în loc
să-mi văd de treabă, dar vezi tu, uneori adulții
sunt de o prostie înspăimântătoare. Hai, dă-mi
mâna, azi vom picta un peisaj mirandolan ca să
refacem lumea.”
„Dar unde e cântărețul-povestitor” mă întrea-
bă cu o profundă neliniște în priviri. „Nu-ți face
griji, a scăpat teafăr din coșmar. Oare ai uitat deja
ce-a spus? Îi plac muzica și dansul. Cu siguranță
îl vom reîntâlni.”
P.S. Artiștii trebuie să trăiască intens, emoțional
viața. Experiența pe care o trăiesc în această primăvară
mi-a adus emoțiile într-o stare de paroxism în care nu
mai găsesc calea exprimării. Când armele vorbesc
muzele tac. Cele scrise mai sus propun o imagine
emblematică a acestei stări. „Balada lui Rașid” mi-a fost
inspirată de istoria ginerelui meu născut în 1970 în
Bagdad. Scăpat cu viață de sub „bombele-struguri”
(cum le numesc irakienii), va fi arestat de slujitorii lui
Saddam. Printr-o minune reușește să scape după trei
ani, în 1994, din închisoare și să fugă în Turcia de
unde mai târziu ajunge și la Viena. Iubește muzica și
dansul. Cred că are toate șansele să devină un „calf al
înțelepciunii”. Oare mai e nevoie să spun ce gândește
despre actualul război? Oare mai trebuie să spun că se
bucură de toată empatia de care sunt în stare? Oare se
înțelege de ce se zbate între teamă și speranță dorința
mea de a mă putea plimba odată prin Bagdad de mână
cu Rafael, nepoțelul meu, povestindu-i între timp istoria
frumoasei Șeherezade?
Viena, aprilie 2003
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 18 ♦ 1-15 iunie 2003	|-
15
filosofia
Metaphysica rediviva
■ I. Albulescu
De multă vreme discursul filosofic poartă
disputa asupra legitimității reflecției
metafizice, ai cărei detractori, mai vechi
sau mai noi, au ajuns chiar la convingerea că
această modalitate de raportare la existență nu
mai este de actualitate. Desigur, atitudinea critică
ne apare ca o constantă în istoria filosofiei, o isto-
rie pe care ne-o putem închipui ca un șir neîntre-
rupt de respingeri și depășiri, care au forțat
mereu metafizica să-și reconstruiască funda-
mentele. Critica a condus de fiecare dată la o
reafirmare. Semnele de întrebare cu privire la
legitimitatea demersului metafizic constituie o
provocare și pentru gândirea filosofică actuală, o
provocare căreia îi răspunde și Vasile Frăteanu în
paginile recent publicatei lucrări: Tratat de metafi-
zică (Editura Dacia, 2002). Ni se dezvăluie aici
perspectiva unei (re)construcții teoretice, care
pornește de la textele de referință ale literaturii de
specialitate și înaintează prin interogații funda-
mentele pentru acest domeniu de manifestare a
spiritului uman. Ca fin cunoscător al problem-
aticii puse în discuție, autorul dovedește încă o
dată, dacă mai era nevoie, capacitate de sinteză și
o disponibilitate sporită pentru reflecție, ofe-
rindu-ne pentru lectură o carte care datorită crea-
tivității exuberante, grefată pe interpretări rigu-
roase și comentarii docte ale unor idei aparținând
tradiției filosofice, depășește profilul studiilor
istoriciste sau al incursiunilor eseistice facile,
abundente în literatura de profil apărută în ulti-
mul timp.
Demersul lui Vasile Frăteanu este centrat pe
șapte teme esențiale pentru reflecția filosofică: Ce
este ființa?, Ființa °i devenirea, Ființa °i neantul, Ființa,
devenirea, gândirea, limbajul, Adevărul, Binele,
Frumosul, Despre Dumnezeu, Cunoașterea metafizică,
fiecăreia dintre acestea fiindu-i alocat un capitol
distinct. Prioritară în ordinea tratării este acea
interogație fundamentală a gândirii filosofice: Ce
este ființa? . Plonjând în istoria acestei gândiri,
autorul aduce precizări conceptuale riguroase și
sistematice, explicitează manierele diferite în care
filosofii din trecut s-au raportat la această realitate
ultimă a lumii într-o permanentă căutare a prin-
cipiului său de întemeiere și cum i-au surprins
determinațiile esențiale, pentru a evita dizolvarea
conceptului într-o generalitate prea vagă. Aflăm,
astfel, că în opinia unora acest concept de „ființă”
trimite la unitatea, ordinea și stabilitatea realității
exprimate, constant identice cu ele însele. Dar
chiar și atunci când luăm în discuție conceptul
cel mai general cu putință, susțin alții, nu putem
ignora anumite configurații dinamice ale realului,
fără a prejudicia comprehensiunea integralității
ființei. Asupra acestui aspect avertizează și Vasile
Frăteanu, pentru care conceptul de „ființă” este
corelativ cu cel de „devenire”, căci prin inter-
mediul devenirii ființa își afirmă și actualizează
mereu elementele configuratoare. Chiar dacă
conceptul de „ființă” impune generic un sistem
de identități, prin amintita corelație generează un
sistem de diferențe, introduce elementul de dis-
tincție și separație. Identitățile și diferențele coex-
istă în permanență, se întrepătrund într-o anu-
mită măsură, concluzionează autorul nostru, și
atunci identitatea ne apare ca funcționând, de
fapt, ca o „identitate-diferență”, iar diferența ca o
„diferență-identitate”. Prin urmare, conceptul de
„ființă”, precizează Vasile Frăteanu, poate primi
un spor de determinare cu ajutorul conceptului
de „devenire” și al altor concepte adiacente aces-
tuia: „materie”, „spațiu”, „timp”. Corelativ con-
ceptului de „ființă” este și cel de „neant”, un con-
cept greu de supus determinărilor, motiv pentru
care el a fost adeseori „proiectat într-un vacuum
ontologic și logic absolut”(p. 169). Reflecțiile
metafizicii creștine sau cele ale lui Heidegger
asupra conceptului de „neant” sunt însă atent
supuse analizei clarificatoare.
În capitolul IV al lucrării, autorul extinde
corelația stabilită între conceptele de „ființă” și
„devenire”, prin includerea altor două concepte:
„gândirea” și „limbajul”, care exprimă, deopotri-
vă, „moduri de a fi și de a deveni” specific uma-
ne. Firește, problematica ființei este abordată aici
în perspectiva umanului, căci, în principiu, core-
lația ființă - devenire - gândire - limbaj numai în
acest fel poate fi abordată. Punctul de vedere dez-
voltat, printr-o raportare critică la o întreagă tra-
diție filosofică, precum și la autori contemporani
consacrați, se dovedește a fi o depășire a concep-
țiilor care reduc totul la gândire și la limbaj
(Wittgenstein, Cassirer, Foucault °.a.), dar și a
celor care stabilesc diferențe și priorități în ordine
ontologică (Heraclit, Augustin, Descartes,
Nietzsche, Gadamer °.a.). Teza susținută de către
autor este următoarea: cele patru concepte sunt
corelative și trimit, împreună, la un complex de
moduri existențiale și la un sistem dinamic de
interdependențe. Contrar unor perspective
reducționiste, Vasile Frăteanu afirmă că gândirea
și limbajul nu pot fi considerate singurele rea-
lități, căci în afara lor există și alte moduri de a fi
sau de a deveni. Existența noastră nu se reduce la
acte de gândire și de limbaj; ea presupune
instincte, pulsiuni, și alte moduri proprii de ma-
nifestare, care îi conferă plenitudine. Pe de altă
parte, lumea este alcătuită și dintr-o mulțime de
alte existențe, de tip nonreflexiv, ca univers de
configurații și relații non-ideatice și non-lingvis-
tice. Despre imposibilitatea reducerii existenței la
gândire și la limbaj vorbește și E. Levinas, dar
Vasile Frăteanu nu recurge la ceea ce se cheamă
aigumentum ad verecundiam, ci argumentează într-o
manieră proprie, susținând ideea că dincolo de
gândire și limbaj există și alte moduri ale ființării,
se manifestă și alte structuri de existență, ce
posedă determinații proprii. Lumea organismelor
vii este compusă din indivizi heterogeni, integra-
bili în specii și genuri, ca forme ordonate de un
principiu intern. Pentru înțelegerea unei astfel de
realități, autorul recurge la datele furnizate de
către biologia genetică, care pun în evidență exis-
tența unui mecanism ce dirijează planul de orga-
nizare funcțională a fiecăruia dintre cele trei
genuri ale existenței organice: animale, plante,
bacterii. Codul genetic se distribuie la toate cele
trei clase de ființe vii, se distribuie în totalitatea
speciilor și le predetermină cursul evoluției.
Transpus în plan ontologic, acest fapt ar conduce
la concluzia că ființa este o „formă ideală” sau un
„arhetip” în raport cu care se structurează fiindu-
rile individuale ale unei specii sau speciile unui
gen oarecare. Forma ideală nu este, prin urmare,
o fantasmă a minții noastre; ea reprezintă o
schemă abstractă de funcționare, un tipar genera -
tiv la care se raportează tot ceea ce aparține lumii
vii. Pentru fiecare specie în parte, forma ideală
s-ar impune ca o ca un fel de condiție transcen-
dentală a tuturor programelor individuale de
evoluție, care scoate la iveală un set de legi de
ordine și stabilitate. Desigur, argumentele lui
Vasile Frăteanu pot susține ideea unificării exis-
tențelor particulare sub cupola unui principiu de
configurare și funcționare, dar dacă abordăm
existența în perspectiva a ceea ce Heidegger
numea „das Umgreifende”, atunci nu putem
ignora formele de existență anorganică și argu-
mentele pe care alte științe ni le oferă. Modelele
16
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 18 ♦ 1-15 iunie 2003	|-
fizice, proprii altor configurații ale realului, sunt
relevante pentru ordinea universală, urmărită
într-o abordare metafizică. Imaginea unei lumi
divizată în elemente conceptual distincte, ca și
constituenți ai săi, impusă de știința clasică, a fost
revizuită șui depășită. Noua perspectivă propusă
chiar de către oamenii de știință, cum ar fi
D.Bohm (Plenitudinea lumii °i ordinea ei), este
aceea a plenitudinii (wholeness), considerându-se
că în teoria relativității sau în teoria cuantică
ideile ce implică plenitudinea nedivizată a univer-
sului asigură o modalitate mult mai adecvată de a
gândi natura. D. Bohm pornește de la ideea,
comună deja în fizică, cum că un sistem nu poate
fi analizat printr-o divizare în părți ale căror pro-
prietăți să nu depindă de starea întregului sistem
(non-separabilitatea cuantică). Întregul nu trebuie
înțeles ca însumare, ca integrare a unor părți dis-
parate, deoarece, ontologic vorbind, el este ante-
rior acestora. De fapt, doar plenitudinea este
reală, fragmentarea nefiind altceva decât rezulta-
tul modului de gândire analitic, pătruns de dis-
tincții și diferențe.
Pentru o abordare a ființei dincolo de dis-
tincții și diferențe pledează și Vasile Frăteanu,
îndoindu-se de justețea demersurilor și soliditatea
argumentelor celor care diminuează rolul ideilor
de ființă și devenire în cadrul reflecției filosofice
și-l supraevaluează pe cel al ideilor de gândire și
de limbaj. Așa cum reiese din paginile lucrării
sale, ființa și devenirea sunt înțelese ca stări și
moduri de a fi în sine ale gândirii și limbajului,
factori activi de existență ce îndeplinesc o anu-
mită funcție formativă în geneza și evoluția aces-
tora. Ființa și devenirea își proiectează „principiile
autodeterminative” și „tiparele autoconstitutive”
asupra gândirii și limbajului, care, la rândul lor,
printr-o intervenție conjugată „fasonează” ființa și
devenirea lumii. Configurarea gândirii și limbaju-
lui, adică formarea universului nostru conceptual
și lingvistic, nu poate fi concepută în afara influ-
enței modelatoare a lumii exterioare. Ființa și
devenirea își pun amprenta asupra modalităților
de exprimare ale gândirii și limbajului, pe care, de
altfel, le-au făcut posibile. Acestea de pe urmă se
orientează, la rândul lor, asupra primelor, pentru
a le modela și structura din propria lor perspec-
tivă subiectivă. Pe de altă parte, gândirea și limba-
jul sunt distincte, dar coapartenente. Ideea că
gândirea poate exista fără limbaj este de nesusțin-
ut, precizează Vasile Frăteanu, deoarece în mintea
noastră ar exista în permanență o „disponibilitate
virtuală” de exprimare lingvistică, reglementată
prin legi ale limbajului și modalități de interre-
laționare a cuvintelor. Gândirea se proiectează în
structura limbajului pentru a determina identi-
tatea cu sine a semnificantului termenului și
identitatea cu sine a criteriilor de grupare a ter-
menilor într-o propoziție. Putem vorbi, așadar,
doar de o structură ambivalentă gândire-limbaj,
fundamentată pe principiul identității, căci, cel
puțin în viața omului, gândirea și limbajul sunt
coapartenente și cooriginare. Revenind la relația
dintre cele patru concepte: ființa, devenirea,
gândirea, limbajul, trebuie menționat faptul că
acestea, ne spune Vasile Frăteanu, se coîntemeiază
în jocul interactiv al identităților și diferențelor
relative. Nici unul dintre cele patru concepte nu
își dezvăluie în întregime bogăția de determinații
și sfera semnificațiilor decât dacă îl punem în
relație cu celelalte. Această relație face posibilă
apariția unui veritabil sistem de identități și dife-
rențe. Prima formă de identitate este aceea prin
care relația se înființează ca relație pură, ce nu are
nevoie de configurarea vreunui element de dife-
rențiere pentru a-și asigura existența. Nu este
vorba însă de o identitate imobilă, în afara mani-
festărilor procesuale, închisă în fața oricărei încer-
cări de includere a structurilor de diferențiere.
Devenirea și diferențierea pe care o implică bene-
ficiază de un însemnat spațiu de manifestare. În
consecință, concluzia lui Vasile Frăteanu este
următoarea: cei patru termeni sunt cooriginari și
coapartenenți, înființându-se numai împreună, pe
baza unor influențe reciproce, ce le permit să fie
în același timp identici și diferiți.
Capitolul V este destinat punerii în discuție a
încă trei termeni filosofici fundamentali: ade-
vărul, binele și frumosul. Deși în mod obișnuit
sunt considerați a fi specifici gnoseologiei, eticii,
respectiv esteticii, aceștia sunt semnificativi și în
perspectiva unei abordări metafizice. De ce ar
intra cei trei termeni în orizontul reflecției
metafizice? Pentru că, zicând după Platon, cei trei
termeni exprimă modalități de dezvăluire a
ființei. De aceea, ei sunt tratați tot într-o perspec-
tivă relațională și, evident, printr-o raportare la
domeniul suprasensibilului. După explicitarea
sensului lor metafizic, autorul tratează, în capi-
tolul VI, un alt concept central al metafizicii, con-
ceptul de „Dumnezeu”, care, integrat unui sistem
de idei filosofice, poate fi utilizat ca principiu
explicativ. Încă din antichitatea greacă, metafizica
și-a clădit edificiul pe temeiul afirmării lui
Dumnezeu ca ființă supremă, încercând să-i
definească statutul ontologic, demonstrându-i
existența, determinându-i natura, atributele și
posibilitățile de a interveni în lume. Asupra aces-
tui travaliu, atât de mult extins în timp, ne atrage
atenția investigația autorului.
În ultimul capitol al lucrării, al VlI-lea, Vasile
Frăteanu ia în discuție un tip distinct de cunoaș-
tere, cea metafizică, mai exact posibilitățile și li-
mitele ei. Interogația este cu atât mai necesară cu
cât într-o lume în care știința oferă elementele de
referință în planul cunoașterii, interesele, valorile,
preocupările metafizice în general sunt tot mai
mult desconsiderate. Cunoașterea metafizică, ce
operează cu concepte de maximă generalitate, se
situează pe un palier pe care cunoașterea factuală,
experimentală, nu s-ar putea situa. Perspective
plenitudinii oferită de către știință nu poate
înlocui, totuși, perspectiva metafizică a unității și
integralității existenței. Problema ființei, centrală
în orice discurs metafizic, nu poate fi plasată
adecvat în orizontul investigativ al științei pozi-
tive. Metafizica nu-și propune să explice fapte,
fenomene, procese dintr-un domeniu al realității
precis delimitat și nici să-și testeze enunțurile pe
cale empirică. Câmpul de aplicare a exercițiului
său reflexiv nu este un mozaic de fapte particu-
lare, ci ansamblul totalizator al existenței.
Preocupată de problema ființei și a determinați-
ilor sale generale și abstracte, ea oferă o imagine
unitară și de ansamblu asupra întregului exis-
tențial. Asupra specificului acestei cunoașteri și
asupra posibilităților sale de semnificare atrage
atenția Vasile Frăteanu.
Angajându-se într-un dialog fructuos cu o
întreagă tradiție filosofică, Vasile Frăteanu tratează
o problematică deosebit de complexă dintr-o
perspectivă proprie, creativă, ce se conturează ca o
concepție articulată și solid argumentată.
Urmărind firul demersului întreprins am putut
surprinde actul cugetării în toată nuditatea sa.
Maniera de abordare nu se înscrie pe coordo-
natele vreuneia dintre numeroasele concepții care
au marcat destinul istoric al reflecției metafizice,
dimpotrivă, se afirmă ca o sinteză integratoare, ce
se plasează sub semnul originalității. Prin con-
tribuția adusă la clarificarea problematicii pusă în
discuție, lucrarea lui Vasile Frăteanu îmbogățește
creația filosofică românească, dovedind, totodată,
că gândirea poate rămâne în continuare fidelă
unor prerogative timp îndelungat asumate.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 18 ♦ 1-15 iunie 2003	|-
17
nterviu
Sărbători galante și ritualuri
oculte ale imaginarului
(urmare din nr. trecut)
-	Exista oare o cenzură transcendentala în
realizarea unei structuri a imaginarului din moment ce
Indiile lui Columb s-au dovedit a fi, de fapt, Americi,
Oikumena lui Macedon - doar o insignfiantăparte a
Oikumenei reale, Guenon niciodată nu °i-a vizitat
Aggartha, Republica lui Platon nu s-a putut realiza,
fiind mult prea ideală pentru acele vremuri, însă nici
mai târziu, după eșecul filosofului atenian, elanul ascen-
sional al tentativelor escapiste, ficționale în esența lor, nu
s-a soldat cu reușită, ci mai degrabă cu închisori și
ruguri, și în consecință cu hecatombe umane menite
parcă să asigure reușita unui ritual, diabolic în morbidi-
tatea lui hiperbolizată, de a impunefericirea (ficțională,
imaginată) cu forța... De ce mai visăm atunci? La ce
bun acest dar al Divinității? Chiar să fie adevărat că
reprezentăm, ca entități conștiente, doar o secvență oni-
rică din visul, tulburat de neliniști (sau, poate, de struc-
turile unui subconștient freudian), al unei zeități?
-	Dacă există sau nu o cenzură, transcendentă
ori imanentă, care împiedică realizarea fantas-
melor? Din nou, nu °tiu, °i nici nu îmi îngădui să
dau acestei întrebări vreun răspuns definitiv. Pe
modelul aceleia°i tripartiții invocate anterior, a°
sublinia însă faptul că °i ideea de cenzură a fost
concepută din cel puțin trei perspective comple-
mentare. Dintr-o perspectivă metafizică, doctorii
gnostici ori Blaga au vorbit de o cenzură tran-
scendentă, care ne împiedică să sărim dincolo de
lumea noastră, către Pleroma sau către o divini-
tate inaccesibilă. Neoplatonicii °i cre°tinii vor-
beau °i ei de incognoscibilitatea Unului sau a lui
Dumnezeu, care nu poate fi aprehendat decât
eventual pe o cale negativă, apofatică. Dintr-o
perspectivă psihologică, Freud a definit o cenzură
con°tientă, un sistem complex de protecții prin
care eul împiedică dorințele °i materialul
incon°tient nedorit să iasă la suprafață. În teoria
sa, lumea reală e dominată de un principiu al
realității, în timp ce lumile imaginare se subor-
donează unui principiu al plăcerii, între cele două
distanța fiind aproape insurmontabilă. În sfâr°it,
dintr-o perspectivă culturală putem vorbi din
nou, din păcate, de cenzură, ca instrument repre-
siv pus la punct de un stat, castă conducătoare,
instituție dominantă, majoritate etnică, religioasă,
profesională, sexuală etc., pentru a împiedica
exprimarea unor poziții °i puncte de vedere
adverse sau divergente. Literatura °i artele nu au
avut decât prea mult de suferit din pricina acestor
prohibiții, de la Indexurile Inchiziției la listele
negre ale regimurilor totalitare.
Dar toate acestea sunt cenzuri care presupun
o anumită intenționalitate, din partea unui cen-
zor, fie el metafizic, psihologic sau social. Dacă ar
fi să generalizez, a° spune că adevărata cenzură,
care însă î°i pierde chiar prin această generalizare
sensul, este cea exercitată de diferența de statut
dintre real °i imaginar. Cele două nu sunt de
aceea°i natură, nu e nevoie să mai argumentez.
Problema nu este însă lipsa de identitate între
realitate °i imaginație, ci confuzia lor, lipsa de dis-
criminare a celor care nu țin cont de specificul
fiecăreia °i se simt apoi frustați că una nu se com-
portă după regulile celeilalte. Invocarea prezenței
unei cenzuri care împiedică realizarea visurilor
poate fi expresia frustrării că ai confundat posibi-
litățile visului cu somațiile realului.
Impresia mea este că simțul realității °i imagi-
nația servesc unor scopuri diferite. Fiecare
cuprinde o altă gamă a spectrului larg al univer-
sului, a°a cum pe scara radiațiilor vorbim de unde
infraro°ii, unde vizibile, unde ultraviolete. Cu
percepția realității explorăm un anumit interval, o
anumită viziune asupra lumii, cu fantasmele re-
velăm alte unghiuri °i noi formațiuni, invizibile
cu organele de simț. S-ar putea ca lumea să fie un
uria° palimpsest de existențe simultane °i supra-
puse, iar noi să nu fim racordați, cel puțin la nivel
con°tient, decât la unul din aceste straturi. Atunci
viziunile, halucinațiile, transele, visele, stările
alterate de con°tiință nu ar mai fi simple defecțiu-
ni ale aparatului nostru cognitiv, ci instrumente
(necoordonate ce e drept, pe care nu °tim să le
utilizăm) capabile să analizeze straturi diferite.
Mi-ar plăcea să cred că imaginarul, bine reglat,
ne-ar putea ajuta să explorăm dimensiuni
necunoscute ale universului.
- Atunci când vorbim despre arhetipuri, ca elemente
funcționale ale imaginarului, ne referim, bineînțeles, la
modele sau tipare care stau la începuturile totalității de
forme sau lucruri din care este compusă ceea ce conside-
răm a fi lumea în care existăm. Ființarea unui arhetip,
care este, de fapt, o funcție, o deducem din repetabilitatea
unor trăsături, însușiri sau configurații ale obiectelor
lumii. Platon le spunea „originale”, subînțelegând, bine-
înțeles, prototipuri, sau, alfel spus, Idei, iar activitatea
de degajare a lor se numea filosofie. Însă ceea ce făcea, de
fapt, Socrate, putem numi, fără riscul de a greși, activi-
tate de implementare și construire a unei lumi ficționale,
imaginare sau, în termeni proprii, ideale. Ați putea oare
accepta și o asemenea lectură a metodei socratice? Cum
„lecturați” chiar Dvs. o structură de arhetip și care, în
opinia Dvs., sunt metodele, mai mult sau mai puțin
consacrate, de realizare a unei asemenea „lecturi”?
- În termenii distincțiilor pe care le făceam
mai înainte, văd că te plasezi pe o poziție metafi-
zică în definirea arhetipurilor. Le înțelegi în sen -
sul lui Platon, ca pe ni°te Idei transcendente, ni°-
te tipare după care este modelată lumea noastră.
Eu nu sunt totuși convins că aceste constante pe
care le observăm în lumea dimprejur provin într-
adevăr din realitatea obiectivă; alți filosofi °i gân-
ditori au agreat, după cum °tim, alte soluții, după
care constantele respective sunt rezultatele activ-
ității noastre cognitive, provenind din activitatea
unor categorii apriorice ale psihicului nostru; sau
le puteam vedea ca ni°te constante, ni°te invari-
anți reiterați mereu ai culturii umane. Ca să mă
joc cu un exemplu: ce este diavolul? O făptură
care are o realitate obiectivă, cum susține religia?
O personificare a unui complex psihic autonom,
a umbrei, cum ar spune psihologia analitică? Sau
un produs cultural, o figură care revine constant
în credințele, mitologiile, literaturile °i artele
umane?
Totu°i aceste dileme nu se ating de esența
întrebării tale: indiferent unde le plasăm, într-o
■ Corin Braga
realitate metafizică, într-una fizică, în psihologic
sau în cultură, constantele sau invarianții ca atare
există, ele nu pot fi trecute cu vederea, nici în
cele mai sălbatice modele cuantice sau fizici ale
haosului. Și atunci problema este, într-adevăr,
cum le abordăm, sistemic, ca pe un set de
arhetipuri ce trebuie clasificate, sau inductiv, ca
pe ni°te arhetipuri ce trebuie descoperite? Punem
accentul pe procesul distingerii invarianților, ca
maieutica socratică, sau pe structura °i tipologia
lor, ca idealismul platonician. În termenii pu°i de
tine, da, Socrate este moașa care scoate la lumină
copiii cărora Platon le dă buletin de identitate.
Imaginea aceasta are însă un mare neajuns
atunci când arhetipurile mo°ite nu sunt ni°te
Idei, ni°te produse ale rațiunii °i ale logosului, ci
ni°te fantasme, niste formațiuni ale imaginarului.
Fiindcă, de la filosofii greci încoace, modul de
”mo°ire” care s-a impus în cultura europeană a
fost unul raționalist: imaginile, figurile, icoanele
(eikon), idolii (eidolon) etc., a căror natură este
imaginativă, au fost reduse, rezumate, traduse în
noțiuni, idei, concepte, judecăți, raționamente, a
căror natură este intelectivă. Cât de apropriat
poate fi un instrument cognitiv care transformă
obiectul investigației în altceva decât este el? Cu
alte cuvinte, cât de adecvat putem cerceta fantas-
mele sau visele printr-un demers care le transfor-
mă în idei °i concepte? Nu riscăm să le falsificăm,
să le pierdem esența ireductibilă, mulțumindu-ne
cu informații exterioare, legate de forma lor
statistică? Cu acest risc se confruntă nu doar
°tiințele exacte care se apleacă asupra imaginaru-
lui, ci chiar °i acele discipline care sunt anume
destinate analizei fantasmelor, cum este
psihanaliza.
Aceasta este cauza pentru care, încercând să
mă gândesc la posibilitatea de a construi o metodă
mai adaptată analizei imaginarului, m-am între-
bat, în câteva texte legate de activitatea Centrului,
dacă interpretarea fantasmelor, a°a cum este practi-
cată de psihanaliză, nu ar trebui înlocuită cu o
amplficare a fantasmelor. Dacă în loc să traducem
imaginile în idei °i concepte nu ar trebui să găsim
o modalitate tot imaginativă de a le obliga să-°i
facă manifest sensul. Influența pe care o exercită
imaginile asupra noastră nu este doar de natură
intelectivă, ele lucrează în noi °i la alte niveluri,
mai mult sau mai puțin incon°tiente, fantasmatic,
afectiv, mnemotic etc. Există o formă neortodoxă
de psihoterapie care ilustrează destul de bine ceea
ce vreau să spun - a°a numitul EmotionalBody-
Process. Spre deosebire de tratamentul psihanali-
tic, care îi cere pacientului să-°i povestească visele
°i reveriile, pe care apoi psihanalistul le inter-
pretează, în tehnica EmotionalBodyProces terapeu-
tul îi pretinde pacientului să-°i dezvolte reveriile,
să-°i imagineze (adică să pună în imagini) °i să-°i
personifice instanțele psihice. Durerile sau tensi-
unile interioare sunt personificate, pacientul este
invitat să °i le închipuie ca pe ni°te animale sau
personaje, pe care să le urmărească cum se com-
portă, cu care să dialogheze, să le întrebe ce vor
etc. Corpul devine o geografie imaginară, prin
care pacientul este îndrumat să călătorească ca
prin ni°te ținuturi, păduri, grote, case, ora°e etc.
Prin paralelism, mă întreb dacă nu s-ar putea
crea o metodă similară °i la nivelul cercetării
imaginarului cultural, al operelor literare, artistice
etc. Ar fi vorba de o explorare participativă, de
18
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 18 ♦ 1-15 iunie 2003	|-
ceea ce în antropologia și etnografia contempo-
rană se numește active research sau recherche-action.
Aceasta implică imersiunea cercetătorului în uni-
versul cercetat, în așa fel încât să fie depășită falia
dintre orizontul mental al cercetătorului (for-
mația, așteptările, prejudecățile acestuia) și ori-
zontul mental al subiecților săi de studiu. Astfel
de incongruențe sunt foarte acute și în cercetarea
imaginarului, unde cel mai adesea vedem cum
universul imaginilor și al fantasmelor este abor-
dat, și prin aceasta violat, prin intermediul unor
instrumente cognitive străine câmpului - ideile și
conceptele. Or, după cum o arată principiul de
incertitudine al lui Heisenberg, orice intruziune
cognitivă asupra unui obiect modifică comporta-
mentul acestuia. În aceste condiții, singura posi-
bilitate de a evita deturnările și falsificările in-
telectualiste și raționaliste ale conținuturilor ima-
ginare este de a practica o metodă participativă,
implicând integrarea cercetătorului în lumea
investigată. Pe de altă parte, sunt perfect conștient
de greutățile, dacă nu de imposibilitatea de a
pune la punct o astfel de metodă, de a o face
operativă, în condițiile în care paradigma
cunoașterii europene contemporane este una de
tip raționalist-teoretic.
- Dintre toate arhetipurile, sacralul este una dintre
formele cele mai puternice și eficiente în durabilitatea și
rezistența lui istorica. I-aș putea spune „supra-arhetip”,
din moment ce din acesta emana o multitudine de
arhetipuri legate mai degrabă de atât de puțin cutreie-
ratele zone ale trans-conștientului care sunt domeniile
atât de generoase în sens simbolic - oniricul, halucinan-
tul, fantasmaticul, psihedelicul, aici putând fi adăugate
revelațiile mistice, transele șamanice, vedeniile și multe
alte structuri ale ficționalului, mergând chiar până și la
puseurile de „deja vu”, pe care le mai și trăim din când
în când. Cum vă reprezentați o „hartă cognitivă”,
bineînțeles ficțională, a teritoriului imaginar alocat
sacrului, dincolo de înrâurirea, destul de restrictivă și ea,
a modelului oferit de Rudof Otto?
- În stabilirea unei ”harți cognitive” a sacru-
lui, aș pleca de la observația că, în cazul realității
obișnuite, să-i spunem empirice, gândirea
comună a putut face o separare între ”geografia
lumii fizice”, care ne apare ca exterioară și pre-
existentă nouă, și ”harta cognitivă” a reprezentări-
lor noastre asupra acestei lumi fizice. În schimb,
în cazul numinosumului, separarea nu pare posi-
bilă, fie din cauză că prima separație este doar o
iluzie (o ipostaziere a unei percepții subiective ca
o realitate exterioară), fie din cauză că natura
numinosumului, spre deosebire de cea a lumii
empirice, nu permite o asemenea separație. Cu
alte cuvinte, este posibil ca, în cazul sacrului,
harta geografică a numinosumului să coincidă cu
harta lui cognitivă, realitatea lui obiectivă să se
suprapună peste percepția noastră subiectivă.
Aceasta implică faptul că, în cazul formelor de
cunoaștere a numinosumului nu se mai poate con-
strui o reprezentare ”obiectivă”, indiferentă de
noi, așa cum credem că facem în cazul cunoaș-
terii lumii empirice. Ca să fiu mai simplu: atunci
când ne propunem să cunoaștem realitatea încon-
jurătoare, avem impresia că reprezentările noastre
sunt simple reflectări, ce trebuie rafinate și adec-
vate cât mai bine posibil, ale unei realități exteri-
oare nouă și în fond indiferente la eforturile
noastre cognitive. În schimb, atunci când cunoaș-
tem realitatea numinoasă, percepțiile noastre
”delirante”, mistice, paranormale, s-ar putea să
exprime chiar esența, chiar natura numinosumului.
Atunci când trăim un fenomen de deja-vu, când
surprindem o fugitivă umbră cu coada ochiului,
când ni se pare că o siluetă fantomatică sau o
luminiță stranie a străbătut o cameră demult
abandonată, când un vis ne poartă într-o lume
ciudat de veridică, când o experiență letală ne face
să avem senzația decorporalizării, tendința noastră
este de a redresa această imagine, care ni se pare
perturbată și incorectă, pentru a vedea ceea ce
credem noi că este ”adevărata” ei sursă. Or, toc-
mai că aceste imagini nu trebuie corectate,
redresarea perspectivei nu face decât să distrugă
obiectul pe care l-a surprins respectiva percepție.
Aș compara problemele cunoașterii numi-
nosumului cu următoarea situație din viața curen-
tă: imaginează-ți că, brusc, ochii tăi suferă un
traumatism. Tot ceea ce până atunci ți se păruse a
fi o imagine limpede dintr-odată pare să fi fost
deformat, să fi intrat în ceață. Reflexul imediat
este de a-ți freca ochii, de a face exerciții de
readaptare a vederii, eventual de a-ți comanda
ochelari sau alte instrumente de corectare a
defecțiunii de viziune. Același lucru îl facem
atunci când avem o percepție para-normală, care
ni se pare că ne tulbură privirea: tindem să ne
punem ochelarii capabili să readucă percepția
respectivă la normalitate. Or, s-ar putea ca tocmai
respectiva percepție fluă, aberantă, stranie, să fie
adevăratul aspect al realității paralele a numi-
nosumului . Ceea ce psihologia contemporană
numește ”stări alterate de conștiință” ar putea fi
nu doar simple erori de percepție ale realității
empirice, ci percepții adecvate ale unor realități
paralele. De aceea cred că cercetarea imaginaru-
lui, a visului, a delirului, a halucinațiilor, a fantas-
melor ar putea reprezenta nu doar o simplă
inventariere a unor dereglări ale cunoașterii, ci
forme de cunoaștere alternativă, pe care nu știm
însă nici să le utilizăm, dar nici să le recunoaștem
ca atare.
- O a doua structură funcțională, de fapt, polimorfă
în funcționalitatea ei, a imaginarului este mitul. Mitul
este mai întâi de toate un câmp generat exclusiv întru
articularea procedurii ficționale, un habitat cu multiple
posibilități de flexiune imaginativă. Iar de aici decurge
restul componentelor - o tipologie narativă, „arhetipală”
în importanța ei de strat primar de sedimentare și coagu-
lare a structurilor conștiinței colective, un tip de discurs
orientat biunivoc și înglobând emițătorul-receptorul în
limitele unui hiper-ansamblu sincretic (fie că vorbim
despre aezii greci, scalzii nordici sau „povestașii” ama-
zonieni), el de.fășurându-se ca act care în calitate de ri-
tual vizează nemjlocit conotațiile sacralului. Mai mult,
dincolo de studiile de comparatistică, mitul devine un
concept implicit analizei mentalităților colective, a proce-
selor de manipulare și a unei serii de reprezentări legate
de fenomenul politicului. Care ar fi, de fapt, acea fustă
funcționalitate pe care fenomenul și conceptul de „mit” o
are în studiul imaginarului, fie că vorbim despre abor-
dările de tip structuralist J P. Vernant sau F. Bufiere),
fie despre o sistematică istorică a religiilor (M. Eliade),
ori despre oricare altă modalitate de a implica mitul în
limitele unui discurs de substanță epistemologică?
- După ultimele cercetări asupra șamanismu-
lui siberian, mitul nu ar fi acea narațiune primor-
dială, originară, exploratorie, cum îl vedea Eliade
și ceilalți filosofi și istorici ai religiilor de la jumă-
tatea secolului XX, ci doar un produs derivat,
alterat, în bună măsură defuncționalizat, al nara-
țiunilor șamanice. În șamanismul preistoric, cel al
societăților de vânători și pescari, șamanul intra,
cu ajutorul halucinogenelor și al altor mijloace de
alterare a conștiinței (dans, muzică ritmică etc.),
într-o stare de transă în care, susține el, călătoreș-
te într-o realitate paralelă sau o supra-realitate față
de cea comună. Adeseori, pentru aceasta el
părăsește forma umană și intră în contact cu ființe
non-umane. Condiția non-umană a șamanului și
relația sa cu entitățile animaliere, botanice sau
anorganice întâlnite, presupun o comunicare
non-verbală, non-lingvistică, mai apropiată de
sunetele regnurilor non-umane sau, eventual, de
ceea ce este numit telepatie. Nu discut aici dacă
aceste transe sunt experiențe reale de decorpor-
alizare sau sunt halucinații ale șamanului. Impor-
tant este însă că, la revenirea în sine, șamanul tre-
buie să povestească celor din asistență ceea ce a
trăit, ce a descoperit, ce i s-a relevat. El trebuie
deci să pună în cuvinte, să povestească o expe-
riență non-verbală, care se referă la o realitate ce
nu a fost codificată în cuvinte acceptate de o în-
treagă comunitate, cum se întâmplă pentru reali-
tatea empirică obișnuită. Povestirile din șamanis-
mul primitiv erau așadar narațiuni informale,
depinzând de puterea expresivă, de vocabularul și
de inspirația șamanului respectiv, cam tot așa cum
un membru al tribului, întors de la o vânătoare
sau dintr-o călătorie, ar fi povestit întâmplările
prin care a trecut.
Lucrurile par să se fi schimbat o dată cu tre-
cerea de la vânătoare și pescuit la o existență
bazată pe creșterea animalelor. În noua formă de
comunitate, șamanul își pierde rolul de
explorator al lumii spiritelor, în care el căuta
suflete de animale pentru a le oferi vânătorilor
tribului, și devine un sfătuitor spiritual al șefului
militar. Funcția sa se ”oficializează” și se ”ritual-
izează”. Chiar dacă el continuă să viziteze perio -
dic lumea spiritelor, pentru a avea revelații și a
face profeții, oficiul său devine ”tradiționalist”,
adică capătă menirea de a fixa, conserva și reitera
valorile culturale ale tribului. În aceste condiții, el
devine un învățător nu doar pentru ucenicii la
șamanism, ci și pentru copiii, adolescenții și
oamenii obișnuiți, povestindu-le, pe lângă expe-
riențele sale de transă reală, și călătorii extatice
trecute, ale lui și ale marilor șamani ce l-au prece-
dat și care au întemeiat tradiția tribului. Procesul
acesta de acumulare a experienței șamanice,
nevoia de a codifica și unifica descrierile lumii de
dincolo, de a transmite aceste cunoștințe într-un
mod coerent la nivel colectiv, au dat naștere unor
narațiuni la mâna a doua. Șamanii societăților
pastorale nu mai povestesc, imediat la ieșirea din
transă, călătoria lor extatică, ci repovestesc, uneori
fără legătură cu o experiență de transă, o călătorie
sau mai multe călătorii, ale lor sau ale unor pre-
decesori, trăite în momente mai apropiate sau
mai îndepărtate în timp. Prin suprapuneri și aco-
modări succesive, aceste relatări sfârșesc treptat
prin a degaja un scenariu prototipal al călătoriei
șamanice. Pentru a ușura nu doar memorarea lui,
ci intrarea în starea de cvasi-transă pe care însăși
repovestirea călătoriei o provoacă, chiar în lipsa
călătoriei propriu-zise, această povestire capătă
inflexiunile și ritmurile stării alterate de cunoș-
tință pe care o relatează. Iată cum nevoia de a
stoca și a sistematiza informațiile asupra lumii
supranaturale, presupuse de practicile sociale ale
păstoritului, dă naștere unei narațiuni formali-
zate, distanțate în timp de experiența pe care o
redă. Se pare că rămășițele actuale, aculturate, ale
acestor narațiuni șamanice, sunt așa-numitele
epopei ale popoarelor siberiene, precum și bas-
mele fantastice din categoria celor analizate de
Propp. Călătoria eroului și a feciorului de împărat
urmează etapele și folosește decorurile, obiectele
și personajele călătoriilor șamanice.
În sfârșit, o a treia etapă în această evoluție ar
putea fi legată de constituirea societăților agricole
și a aglomerărilor urbane, a civilizațiilor antice.
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 18 ♦ 1-15 iunie 2003	|-
19
Ă
Nu vreau să fac sociologism simplist, dar se pare
că noua formă de viață în cetate, cu diviziunile
sociale pe care le implică, cu transformarea
șamanului în preot, provoacă și metamorfoza
narațiunilor șamanice în mituri, adică în povestiri
care nu mai povestesc experiențe recente, ci
întâmplări îndepărtate, nu ale unor șamani actu-
ali, ci ale unor strămoși sau zei întemeietori.
Miturile nu ar fi decât reminiscența aculturată și
deformată a relatărilor, foarte precise dar complet
informale la început, sistematizate și liturgizate
mai târziu, ale exploratorilor lumii supranaturale
- șamanii. Preoții, aezii, specialiștii acestor istorii
sacre nu mai transpun, decât în cazuri
excepționale, experiențe personale de transă, ci
apelezează la fondul ancestral, pe care îl recom-
bină și codifică în ceea ce am învățat să numim
opere narative. Pierderea contactului direct cu
numinosumul măsoară evoluția narațiunilor iniți-
atice dinspre religios spre estetic. De fiecare dată
când arta își va propune să redescopere nucleul
sacru pierdut, ea nu va face decât să exploreze o
modalitate sau alta de reconectare la nucleul ira-
diant și de deschidere a unor ferestre perceptive
directe spre realitățile paralele.
-	Prin referirile la sacru și mit, ca structuri și con-
cepte fundamentale în studiul imaginarului, dar și prin
legătura pe care acestea le realizează cu limbajul,
ajungem să atingem prin semnficația „ianusiană” a
metaforei și zona fenomenului muzical. În cazul
muzicii avem întreaga sumă de elemente care ar defini
câmpul activităților muzicale drept o următoare și nece-
sară zonă a abordărilor imaginarului, între mitologic,
simbolic și ficționalul prcpriu-zis. Vă provoc la generarea
și articularea unui discurs auto-implicativ în ceea ce
privește consistența șifuncționalitatea câmpului activi-
tăților muzicale în calitatea lor de câmp sau, mai
degrabă, teren al studiului structurilor imaginarului
simbolic colectiv.
-	Nu am pregătirea teoretică pentru a elabora
vreo ipoteză asupra imaginarului muzical și a
modului său de funcționare, de aceea am să
răspund mai degrabă invitației tale de a da un
răspuns ”auto-implicativ”. Ceea ce mi se pare
evident este că muzica, înainte de a construi
complicate cronotopuri imaginare, lucrează
asupra ritmurilor noastre biologice, asupra eurit-
miilor noastre psihice. Mi s-a întâmplat (și con-
tinuu să o fac și acum) să ascult muzică pentru a-
mi schimba starea mentală, pentru a face un shft,
un salt de nivel și de dispoziție interioară. Tot mai
mult în ultimii ani mi se întâmplă să mă pome-
nesc blocat în lumea reală, mai exact în ceea ce
psihanaliza numește principiul realității, și să nu
mai pot evada la fel de liber, de spontan, precum
în adolescență, în trăiri halucinatorii, în stări ciu-
date și bizare. Oarecum paradoxal, lucrul acesta
pare a se întâmpla datorită faptului că am căpătat
un autocontrol și o putere de concentrare și dedi-
cație mai mare decât în trecut. Or, iată că această
autodisciplină, care aparent este un câștig al
vârstei mature, care mă face capabil să pun în
practică ceea ce îmi dictează voința, este în același
timp și un blestem. Înainte, când nu aveam o
putere prea mare de concentrare, după un efort
intelectual mai lung sau mai scurt, mă pomeneam
luat pe sus, aruncat cu forța într-o stare crepuscu-
lară plină de seve, nutritivă. Acum am senzația că
m-aș putea fixa pe termen aproape nelimitat într-
o dispoziție conceptuală, fără ca răbufnirile fan-
tasmelor să mai poată zdruncina această stare. Iar
acest lucru are niște consecințe de durată aproape
catastrofale. Cu cât mă reconectez mai rar și mai
puțin la sursele imaginației, cu atât am mai acut
senzația că mă sterilizez, că mă secătuiesc fizic, că
sunt drenat de rezervele de energie. Existența
exclusivă la nivelul rațiunii și al realității îmi
creează un sentiment al temporalității proaste: am
senzația că pătrund într-un ritm tot mai accelerat,
care mă absoarbe fără să mă pot împotrivi, care
mă face să alunec tot mai repede spre destinația
finală care e moartea. Cred că această impresie
foarte subiectivă de vârtej funest al ritmului inte-
rior era numită de Blaga, dincoace de marile sen-
suri alegorice, ”marea trecere”. Și din acest vortex
al degradării biologice căreia nu i te mai poți
opune, al mizeriilor trupului pe care nu le mai
poți controla, ale agitației și nervozității tot mai
consumante, nu se poate ieși decât printr-o
schimbare de ritm interior, printr-o reconectare
la un dinam al ființei ascuns undeva adânc în
inconștient.
Este ca și cum am avea (cel puțin) două fețe,
precum luna, una diurnă vizibilă, alta nocturnă
ascunsă. Pentru a plonja în caverna de cleștar ca-
tifelat negru a psihismului meu nocturn muzica
mi-a fost întotdeauna un instrument eficace.
Muzica îmi deschide canalele obturate ale
asocierilor fantasmatice, ale reveriilor ciudate, ale
călătoriilor prin tărâmurile anxioase și totuși atât
de vii și strălucitoare ale visului. Prin nu știu ce
chimie ciudată, deși par produsele unei fantezii
mai degrabă nevrotice sau nevrozate, până și
coșmarurile sau imaginile neliniștitoare, ca să nu
mai vorbesc de cele paradisiace, mi-au dat întot-
deauna un sentiment acut de viață, de consistență
interioară, de situare în chiar gura izvorului unde
țâșnesc împrejurul tău bulele de lichid revitali-
zant care te salvează din ritmul îndrăcit și erodant
al blestematei mari treceri.
-	Care sunt scenariile înaintării cognitive și euristice
în zona arhetipalului, care este, în opinia Dvs., orizon-
tul așteptării în domeniul imaginarului?
-	Imaginarul nu se confundă cu arhetipalul.
Arhetipurile sunt într-adevăr o formă foarte preg-
nantă de organizare a materialului imaginar, care
au calitatea nu doar de a ne permite aprehendări
rapide, globale, dar și de a ne oferi nuclee imagi-
nare gata constituite, cărora ne este relativ simplu
să le asociem niște nume, niște noțiuni, niște
concepte. Cu alte cuvinte, arhetipalul, ca mod de
structurare a magmei imaginare, vine în întâmpi-
narea activității noastre raționale și noționale.
Sau, invers, logosul, discursul prin noțiuni și idei,
a fost făcut posibil, a derivat, s-a sublimat grație
acțiunii preformatoare a imaginației arhetipale.
Miturile sunt probabil cel mai bun exemplu al
modului în care reprezentările fantasmatice pri-
mitive, genuine (mă gândesc la relatările șama-
nice directe ale unor transe trăite pe viu), au fost
sistematizate la un prim nivel, al imaginilor, sim-
bolurilor și figurilor și organizate în diverse sce-
narii, ierarhii, taxonomii și tipologii. Gândirea
arhetipală este un mod de a decupa cognitiv reali-
tatea diferit de decupajul conceptual pe care îl
face gândirea rațională, dar într-o bună omologie
sau corespondență biunivocă cu acesta. Foarte
multă vreme, chiar și astăzi, omenirea a gândit și
continuă să gândească prin limbaje imagistice,
cum este spre exemplu astrologia, care pune în
corespondență serii de obiecte și fenomene: o
serie de planete a fost cuplată la serii de plante, de
pietre, de culori, de animale, de temperamente și
caractere umane, de boli, de organe anatomice
(cutărei planete îi corespunde cutare metal,
cutare culoare, cutare caracter). Marea lege a
similitudinii sau corespondențelor magice stătea
la baza unui limbaj imaginar care acoperă întreaga
realitate și creează între părțile acesteia legături
cauzale și explicații simpatetice. Desigur, o dată
cu ”noua știință” carteziană și cu empirismul
baconian, paradigma gândirii imagistice magice a
fost înlocuită cu paradigma gândirii noționale
raționale. Dar atunci când, în ziua de azi, oamenii
își fac să spunem horoscopul, vechiul reflex,
vechiul sistem asociativ redevine activ și suspendă
conexiunile de tip logic cu care ne-a învățat să
lucrăm pozitivismul și scientismul modern.
Postmodernitatea se pare însă că este, printre
altele, și simptomul unei masive decompensări a
materialului mitic și imaginar cenzurat de cultura
științifică modernă. Am argumentat în altă parte
că toate formele de religie sincretistă actuală, de la
neoșamanism la științele New Age, sunt o
întoarcere a refulatului cultural mai mult sau mai
puțin arhaic. Or această emergență presupune
pulverizarea modelelor și tiparelor în care omul
modern și-a construit identitatea.
Deconstructivismul postmodern mi se pare mai
mult decât un simplu exercițiu de scepticism
ludic și iresponsabil. El exprimă dorința de
”spargere a acoperișului”, desigur nu în sensul în
care filosofiile iraționaliste din prima jumătate a
secolului cereau primatul funcțiilor iraționale (cu
consecințele funeste pe care le-au demonstrat
misticile politice și războaiele mondiale), ci în
sensul unei nevoi sporite de libertate, de eliberare
de modele de gândire osificate și clișeizate. Cred
că asistăm la o schimbare profundă de paradigmă
culturală, că intrăm într-o epocă pe care aș numi-
o anarhetipică, accentul căzând nu pe ideea de
anarhie, ci pe cea de descentrare, de plurifo-
calizare. Susțin în altă parte că atitudinea și com-
portamentul anarhetipic pot fi diagnosticate atât
la nivelul individului, epoca post-postmodernă
părând să anunțe un nou model antropologic,
acela al subiectului multiplu, cât și la cel al soci-
etății, globalismul spre care ne îndreptăm nefiind
un imperiu monopolar, adică arhetipal, ci un
ansamblu pluricentrat, deci anarhetipic. Ca disci-
plină, cercetarea imaginarului nu are nici mai
mult, dar nici mai puțin, decât a urmări aceste
fenomene la toate nivelele lor: psihologic, social,
cultural etc.
Cuplată la anarhetip, în măsura în care acesta
poate constitui și o metodă de lucru, hermeneuti-
ca imaginației și-ar crea un instrument de analiză
mai adaptat la dinamica intimă a fantasmelor, în
rezonanță cu natura a-logică sau inconștientă a
acestora. Dacă ne imaginăm domeniul imagi-
narului ca fiind polarizat în două câmpuri, între
două moduri de funcționare, atunci imaginarul
arhetipal este mai apropiat de logosul rațional, în
timp ce imaginarul anarhetipic rămâne mai pla-
centar legat de magma fantasmatică. Miza uriașă a
unei discipline renovate a imaginației presupune
o descindere în tărâmul subteran sau selenar al
imaginilor cu instrumente cognitive noi, care să
nu mai deformeze și să nu mai falsifice obiectul
cercetat, traducând în noțiuni și idei un material
cu o natură non-rațională, ci să-i pună în lumină
adevărata lui natură, de la care avem încă multe
lucruri de învățat.
■
Interviu realizat de
Oleg Garaz
20
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 18 ♦ 1-15 iunie 2003	|-
Țeatru
"Jucăușul" Goldoni
și "convertitul" Irvine Welsh
■ Claudiu Groza
Două premiere de facturi foarte diferite au
marcat începutul lunii mai la Teatrul Na-
țional din Cluj-Napoca: Sluga la doi stă-
pîni de Goldoni, în regia Monei Chirilă, și Train-
spotting de Irvine Welsh, în regia lui Sorin Misi-
rianțu. Regalul teatral clujean al lunii mai a fost
completat de alte două montări la Teatrul Ma-
ghiar, Play de Samuel Beckett, realizat de Tompa
Gâbor, și Cumnata lui Gargantua, o adaptare a lui
Silviu Purcărete după faimosul roman rabelaisian,
și, de asemenea, de ambițiosul program repertori-
al al Teatrului Imposibil. Asupra acestor din urmă
spectacole voi reveni în următorul număr al
Tribunei.
În maniera tipică Monei Chirilă, Slugă la doi
stăpîni nu este deloc un spectacol “inocent”. Tre-
buie remarcat că, față de precedenta montare a
regizoarei la Naționalul clujean, Conu Leonida cu
scene din Ubu Rex, în Slugă la doi stăpîni momente-
le grotești lipsesc. Regizoarea a bricolat textul ori-
ginal al piesei, din rațiuni de durată a spectacolu-
lui, introducînd însă, pentru potențarea intrigii,
momente de commedia dell’arte. Colajul nu se da-
torează unui capriciu, așa cum s-ar putea crede.
Se știe că Goldoni a scris piesa special pentru fai-
mosul actor Antonio Sacchi, interpret consacrat
în epocă al rolului Truffaldino, specific commediei
dell’arte. A existat însă și un alt mobil al acestei
opțiuni. Spectacolul - în dezvoltarea sa orizontală
- este alcătuit din gaguri, cu accente parodic-cine-
matografice mereu evidente. Astfel, Pantalone,
Lombardi și fiul acestuia ar fi de fapt niște ma-
fioți, cu toate ticurile rizibile de rigoare, iar
Beatrice (în travesti, sub identitatea fratelui ei) și
Florindo întruchipează un fel de machos. Singurul
personaj care-și păstrează caracteristicile originare
este Truffaldino, servitorul lacom, pivotul întregii
desfășurări dramatice. Ușoara rigiditate a persona-
jelor - care trebuie să aibă o alură ca-și-înfricoșă-
toare - este “colorată” de figurile commediei dell’ar-
te, acestea părînd de fapt un cor antic a rebours, ca-
re punctează momentele semnificative ale piesei.
Calitățile spectacolului rezidă în primul rînd
în partiturile actoricești, solicitante dar pline de
vigoare. Interacțiunea acestora a fost cel mai ade-
sea cu totul firească, savuroasă și convingătoare.
Ovidiu Crișan este un Truffaldino de drăcească
mobilitate și imaginație, care încurcă și descurcă
ițele intrigii, într-un adevărat slalom al vicleniei.
Rolurile mai puțin ofertante ale hangiului
Brighella, Claricei - fiica lui Pantalone - și came-
ristei Smeraldina au fost jucate cu pregnanță de
Dan Chiorean, Eva Crișan și Elena Ivanca. Niște
raisonneuri discreți, dar insistenți s-au dovedit a fi
actorii commediei dell’arte (Angelica Nicoară, Irina
Wintze, Carmen Culcer, Ruslan Bârlea, Cătălin
Codrescu și Cristian Rigman). Mai limitative -
paradoxal - mi-au părut partiturile lui Pantalone
(Anton Tauf), Lombardi (Cornel Răileanu),
Beatrice (Ramona Dumitrean) și Florindo (Dra-
goș Pop), determinînd ușoare șarjări de interpre-
tare. Demarajul prea lent, ca și ritmul uneori calat
al premierei au accentuat aceste discordanțe, pro-
babil strict conjuncturale. Ilustrația muzicală rea-
lizată de Corina Sîrbu a împlinit excelent seman-
tica intrigii dramatice.
Slugă la doi stăpîni - care se joacă în premieră
la Naționalul clujean - poate deveni, cu minime
ajustări, un spectacol de rezistență, cu priză la
public.
*
De cu totul altă factură, după cum remarcam,
este Trainspotting, montat ca spectacol-studio de
Sorin Misirianțu după romanul omonim al lui
Irvine Welsh. Scriitorul scoțian - care ține în mod
absolut la apartenența lui regională - a devenit
cunoscut în 1993, cînd romanul său a obținut The
Booker Prize, și celebru în 1996, după ecranizarea
în care au jucat Evan McGregor și Johnny Lee
Miller.
Într-o traducere foarte liberă, trainspotting ar
însemna baleierea foarte rapidă a trenurilor în
mers. Sintagmă mai puțin relevantă pentru oame-
nii “obișnuiți”, semnificativă însă pentru drogo -
mani, în imaginația cărora culorile dimprejur ca-
pătă consistența acută a unor spoturi luminoase.
Welsh a scris Trainspotting în cunoștință de cauză:
el a consumat droguri, inclusiv heroină, a trăit în
mediul liminar al suburbiilor metropolitane bri-
tanice, a cunoscut, așadar, din interior, tot acest
univers inaccesibil lumii dinafară. De aceea, ro-
manul său are o duritate, o deznădejde și un
anume patetism cu totul aparte. Firește, mesajul
este unul “angajat”, rezumabil aproape în sloga-
nul “Alege viața, nu drogurile”. Acest mesaj nu
vine însă din condescendența îngrijorat-ipocrită a
societății, fiind astfel mult mai credibil.
Sorin Misirianțu a folosit pentru spectacolul
său un scenariu propriu, la care a lucrat vreo doi
ani. Privat de mijloacele mult mai largi ale ci-
nematografiei, dar și amenințat oarecum de
emergența filmului în conștiința receptorilor, el a
mizat pe expresivitatea actoricească. De aceea,
spațiul scenic are o aparență de neutralitate: e un
patrulater alb, care poate întruchipa fie un club
de noapte, fie un gang, fie o cameră aseptică de
spital. Recuzita se reduce la două saltele, tot atîtea
scaune, garouri și seringi. Tensiunea explozivă a
dramei se construiește din stările excesive ale per-
sonajelor, din jocul de lumini - mereu lumini
brutale, roșu, verde, violet - și din muzica deli-
rantă, precum hipnotizanții ochi ai șarpelui Kaa.
Fanteziile toxice ale eroilor sînt proiectate pe
monitoare video, spectatorul avînd senzația că
penetrează creierul acestora.
Cei patru protagoniști principali ai piesei sînt
exponenții unei/unor generații de tranziție, debu-
solați, marcați de toate transformările arbitrare ale
administrațiilor, in-umane prin însăși natura lor.
Ei par să copieze chiar destinul lui Irvine Welsh.
Nu întîmplător, cred, unul singur din cei patru va
reuși să se salveze.
Actorii au jucat cu forță, reușind să surprindă
și să redea expresiv întreaga tensiune a piesei.
Ioan Isaiu, Dan Chiorean, Ruslan Bârlea și Car-
men Culcer au fost cei patru tineri drogomani.
Vasilica Stamatin și Virgil Muller - părinții unuia
din tineri. Petre Băcioiu - blazatul funcționar de
la forțele de muncă, iar Alexandra Georgia Siegel
a interpretat rolul “ispitei” din clubul de noapte.
Trainspotting este un spectacol aparte în
peisajul teatral clujean, o montare șocantă, care
poate leza anumite prejudecăți. Dar e un specta-
col indiscutabil de văzut. Și de recomandat,
firește, și altora.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 18 ♦ 1-15 iunie 2003	|-
21
Pl as la pas prin teatru
Gala Uniter ca
■ Miruna Runcan
O fi, ori n-o fi deontologic? Pentru un das-
căl de jurnalism care predă cursuri de eti-
că mediatică cu un soi de scepticism (în
care zilnic entuziasmul se luptă cu resemnarea și
visează c-o înfrînge) nu e o întrebare în doi peri.
Cel mult una creatoare de insomnii țepoase,
fiindcă legitimitatea actelor publicistice nu are
voie să intre în conflict cu legitimitatea celor aca-
demice... E, deci deontologic să îți expui public
punctele de vedere asupra unui proces la care ai
participat direct, și care are ca rezultat o evaluare
(oricît de aproximativă), soldată cu premii? Ce
simplu ar fi să raspunzi: Habar n-am!
Convingerea mea, după o săptămînă de gîndi-
re, este că da. În fond, un critic de teatru e, mai
nainte de orice altceva, un spirit critic; care se
disciplinează profesional într-un fel de “serviciu
public al opiniei”. De ce o muncă la care a parti-
cipat, alături de alții, n-ar putea forma, atunci
cînd ea a luat sfîrșit, obiectul analizei critice?
Fiindcă este el însuși implicat? De ce n-ar face
publice aceste considerații analitice? Fiindcă ar
afecta produsul, ori imaginea lui? Nu văd cum.
În fond, unica barieră de trecut aici e cea a sin-
cerității; cît despre imaginea ea e totdeauna “în
mișcare”. Ca atare, să vorbim despre Gala
Uniter, acum, la final. Cînd distanța poate avea
avantajul de a da volum chestiunii.
Oricît ar fi de iubite, în artă premiile sunt un
fel de convenție a convenției. Publicurile le adoră
fiindcă ele prilejuiesc un soi de scurtătură către
efortul de a evalua de capul tău. Oricum nu poți
vedea totul; și atunci, dacă ai văzut deja “opera”,
judecata ta e una de confirmare. Dacă nu, alergi
să vezi ce-au premiat ăia. În plus, festivitățile de
premiere sunt niște ceremonialuri elegante, cu
oameni mai mult sau mai puțin celebri, jucînd cît
mai talentat pot rolurile lor de ființe obișnuite dar
bine îmbrăcate. Spectacolele de premiere “ne de-
mocratizează” contactul (altminteri greu de îm-
plinit) cu vedetele, și ne fac părtași pentru o clipă
la fericirea lor, meritată sau nu.
Pentru artiști e mai complicat. În principiu,
aceste spectacole sunt pentru unii îndelung visate,
confirmări ale tuturor sacrificiilor (reale sau doar
imaginare) pe care le cere gloria. Reprezintă un
soi de metatext al celebrității: în țările unde se fac
pariuri în bani nu în lei, producătorii și artiștii
care au luat un premiu își schimbă de a doua zi
statutul social și financiar; au sărit la alt etaj al
bugetului. La noi? Firește, din toate astea la noi
nu rămîne decît simpla satisfacere a orgoliului că
uite, da, cineva a recunoscut public că exiști cu
simptom
cinste și-și faci treaba mai bine decît alții.
Ce sunt juriile, aici? Nu știu, n-am fost în
foarte multe, iar alea în care am fost nu erau rele
deloc: probabil c-am avut noroc. Juriile sunt niște
adunări de oameni, în teatru de obicei foarte
deosebiți unii de alții, care se străduie să țină
piept propriilor lor emoții. Fiindcă știu că suma
celor care vor suferi e mereu infinit mai mare
decît energia celor care se vor bucura.
La gala asta, ca la toate galele Uniter, juriile
sunt mai multe. Un juriu - cel în care am muncit
eu - care face selecția nominalizaților pentru pre-
miile normale, cele menite să reflecte viața teatra-
lă din anul care a trecut. Un al doilea juriu, care
alege din trei nominalizări premiantul, la fiecare
categorie. Altminteri, categorii destul de sărăcă-
cioase: la debut e doar un premiu, indiferent dacă
debutantul a fost actor, regizor, scenograf. Nu
există decît premii pentru cel mai bun actor, cea
mai bună actriță, indiferent dacă prestația e într-
un rol principal sau secundar (conceptul anglo-
saxon de supporting nu are în românește echiva-
lent). Nu e nici o diferențiere între scenografie
(creație a decorului) și costume: avem un singur
premiu. Nu există premiu pentru arta de anima-
ție, una dintre cele mai extraordinare paliere ale
creației teatrale românești, de mai bine de o ju-
mătate de secol. Nu există premii pentru muzica
de scenă, nici pentru mișcare-coregrafie, în pofi-
da formidabilei deveniri a acestei zone de expre-
sie teatrală în ultimele două decenii.
În plus, senatorii Uniter acordă premiile
anuale pentru întreaga activitate. Aici premiile
s-au diversificat vădit în ultimii ani, cuprinzînd
toate absențele de mai sus și ceva pe deasupra
(revistă, circ). Ceea ce dezechilibrează inexplica-
bil raporturile dintre premiile omagiale și cele
pentru activitatea curentă. Un alt juriu oferă pre-
miul criticii; iar un altul, tradițional schimbat în
fiecare an, acordă premiul Fundației Principesa
Margareta pentru Cea mai bună piesă a anului.
Cum se vede, Gala e un ceremonial foarte com-
plicat, pe ample paliere, care inevitabil vin să se
înghesuie unele într-altele, creînd un soi de pre-
siune. Pe care noi, micul juriu de nominalizări,
din pricini pentru care mă simt onorabil vinovată,
am resimțit-o destul de fierbinte în ceafa.
Ce-a ieșit? În mare parte, între proiectul nos-
tru inițial, (acela de a pune în lumina reflec-
toarelor o schimbare de generație, dar mai ales
una de atitudine), și rezultatele finale nu e o mare
distanță. Cu o singură excepție, cuiul lui Pepelea.
Cum am remarcat și în multe pagini scrise după
festivalul de astă toamnă, se face auzită vocea unei
noi direcții în spectacolul românesc: o direcție
caracterizată de o simplificare netă a construcției
estetice în favoarea unui contact mai puțin secu-
rizat cu spectatorul. O direcție care se reîntoarce,
cu experiența teatralizărilor asumată și chiar
depășită, către textul proaspăt de teatru, de aici și
de aiurea. O direcție care vrea să îl implice pe
spectator în propria sa lume: lumea de oameni -
cruntă și hazlie, sîngeroasă și disperantă - a zilei
de azi. O direcție obsedată de nevoia de a
descoperi o poietică teatrală a viului.
Nici nu era prea greu să semnalezi această
mutație, cîtă vreme unul dintre cele mai iubite
spectacole ale anului care a trecut a fost Sex,
Drugs and rock and roll, piesa lui Bogosian tradusă,
adaptată, montată și jucată de Florin Piersic jr. În
plus, micile companii independente s-ar fi regăsit
reprezentate în bătălia cu teatrele de repertoriu.
“E doar un recital!”, ni s-a replicat. “Cum să
nominalizezi, alături de spectacole de asemenea
grandoare, un one man show? Nimeni n-o să mai
înțeleagă nimic. Comunitatea teatrală va fi pro-
fund revoltată!”
Revoltată de ce? Care e criteriul care să justi-
fice revolta? Faptul că pe scenă apare doar un sin-
gur om? Faptul că scenografia e formată dintr-un
scaun, o măsuță și un microfon, iar costumele
sunt două trei cămăși? Ce nominalizăm la pre-
miu, costurile, amploarea distribuției și echipei,
sau puterea de semnificare a unui spectacol?
Răspunsul meu rămîne la fel de ferm; dar îmi
asum culpa de a nu fi putut ține piept presiunilor
producătorilor galei.
În rest, cred că ce era de văzut s-a văzut, cu
toată auto-suspiciunea judecăților de gust sau a
defectelor de informare. Două tinere regizoare
(Teodora Cîmpineanu și Ana Mărgineanu, marele
meu perdant) și un foarte bun actor, Marius
Manole, la debut. Trei actrițe, dintre care două
încă foarte tinere și avînd handicapul teatrelor de
provincie (Ioana Gajdo, care de ani de zile face
minuni la Sf. Gheorghe și învingătoarea Imola
Kezdi de la maghiarul clujean, despre care am tot
scris și pe care o puteți vedea în sumedenie de
spectacole: dac-ar fi doar să vorbim despre super-
bul Dybbuk, ori de recentul Faust). Trei actori
între care era greu să alegi, de trei generații diferi -
te: Marius Bodochi, atîta vreme concitadin cu
cititorii, acum nominalizat pentru Regele moare de
la Theatrum Mundi, Constantin Ccjocaru, un
actor rarisim într-un moment de grație (două.
pînă-n trei roluri formidabile la Odeon, Conu
Leonida și Zoe din Gaițele, dar și Alchimistul aș zice
eu). Și, firește, Florin Piersic jr., aclamat în delir
de partea cu adevărat vie a publicului (plătitor).
Dragoș Buhagiar, acest căutător al formei ca
piatră filozofală, într-o întrecere strînsă cu
Adriana Grand (Regele moare) și bulgarul Kolio
Karamfilov (Othello?!), a învins pentru Alchimistul
și Baal, două spectacole interesante dar în care
scenografia, fără să o fi intenționat, a fost mai tare
decît produsul integrator (la Baal chiar țin mult, e
regizat de un Galgoțiu mare poet, care se ia la
trîntă cu Brecht și pe care echipa îl susține cu
încrîncenare. Dar Galgoțiu n-are o receptare
adecvată, tot astfel cum Brecht n-are cititori).
Mihai Măniuțiu (alt premiu care vine la Cluj)
nu s-a așteptat să învingă la regie: nici nu era în
sală. Dar Exact în același timp e un spectacol de
excepție și mă bucur că a cîștigat. Nu e deloc o
simplă politețe faptul că regizorul, în scrisoarea
de primire, mulțumește întregii echipe (în care
rolul lui Cristian Rusu ca scenograf este capital, și
cel al lui Marian Rîlea ca protagonist de ase-
22
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 18 ♦ 1-15 iunie 2003	|-
meni). Contracandidati lui au fost Victor Ioan
Frunză (Regele moare, recompensat cu premiul
criticii) °i Radu Afrim (un mare perdant, cu un
fabulos spectacol după Garcia Lorca, Alge; din
punctul meu de vedere una dintre cele mai
convingătoare montări ale stagiunii trecute, dar
timpul nu-i pierdut, Afrim mai are multe sur-
prize de oferit). Dac-ar fi să mergem pe orgolii
locale, toți trei nominalizații au sau au avut ceva
de-a face cu Clujul, iar lor li se adaugă °i
Keresztes Attila, talentat actor °i regizor la Teatrul
magiar, recompensat pentru Pietre în buzunar de
Mary Jones cu Premiul Consiliului Britanic.
Cel mai bun spectacol? La capitolul ăsta, în
afara calităților regizorale °i de coerență a echipei,
ar trebui să mai intervină °i un alt criteriu, cel al
audienței. A°a cum stau lucrurile, încă din faza
nominalizărilor, acest criteriu nu e foarte vizibil.
În plus, trebuie să spun că nu am avut, cred, un
an teatral excepțional, ci mai degrabă unul de
tranziție. După marele-micul război, au rămas
nominalizate trei spectacole foarte diferite între
ele, toate pe texte clasice, fiecare profund reinter-
pretativ: Regele moare, Flacăra alba, flacăra neagră
(Dybbuk) °i Othello!?. Marele meu perdant este,
recunosc, cel al maghiarilor clujeni, pus în scenă
de un regizor din Israel, David Zinder, despre
care am mai scris aici (nu pe cît ar fi meritat).
Dar nici nu sînt chiar tristă. Fiindcă Othello!?,
producție a locomotivei care e Teatrul Radu
Stanca din Sibiu, este ceva care se vede rar. Un
spectacol de o forță stihinică, (de extracție Bob
Wilson a° zice, sper să nu amărăsc pe cineva),
care-°i construie°te semnificațiile printr-un pro-
ces de spălare a creierului de orice cli°eu. Cu o
scenografie impecabilă °i cu o echipă care are o
putere de necrezut: aceea de a nu-°i trăda prin
nici o picătură de sudoare truda de a împinge
spre public acest tanc ucrainian care rade co°mar
după co°mar, născînd poezie vizuală. Nu °tiu
dacă lui Zholdak o să-i mai iasă a°a ceva, dar aici
i-a reu°it de minune.
În fine, marea mea satisfacție a fost că juriul al
doilea a avut în față, pentru prima dată, obligația
de a evalua criticii după faptele lor. O sarcină mai
grea pentru ei decît pentru noi (fiindcă juriul
final nu-i compus doar din critici). Cu blîndă
tristețe constat că au pierdut colegii Mircea
Morariu (volumul de studii Sur l’EJet du Spectacle)
°i Victor Scoradeț (inițiatorul °i coordonatorul
neobosit al unui program complex de spectacole
lectură, bazat pe traduceri de ultimă oră din dra -
maturgia vestică: Actul lecturii de la Teatrul Act). A
cî°tigat Sebastian Vlad Popa, ultimul
supraviețuitor în naufragiul revistelor dedicate
teatrului, pentru atît de originala sa publicație
Okean. E un semnal că revistele de teatru ar tre-
bui să reînvie? Măcar Okeanul dac-ar reu°i să-°i
mențină traiectul. Oricum, sunt sincer convinsă
că, dincolo de orice orgolii, criticii - °i cei nomi-
nalizați °i cei doar spectatori - au plecat acasă mai
degrabă împăcați. Dacă nu, ca °i toți ceilalți, pot
da vina pe noi.
■
fleledependența
Edward Said, Daniel Barenboim
și contemporanii lor
■ Monica Gheț
Lumea n-are timp să privească emisiuni TV
sau cel puțin a°a declară mulți. Bine fac.
Le-a° adresa felicitările mele pentru lă-
udabila igienă mintală dacă în urma “peripateti-
celor” mărturisiri n-ar ie°i la iveală că, totuși,
sunt la curent cu divertismentele în vogă, de la
Big Brother (această sadică manipulare mediatică
inspirată de romanul lui Orwell, de parcă
democrația n-ar fi decît un banal comerț cu
oaroarea vulgarității triumfale), la Surprize °i
decăderea Divertis -ului în Divertis Parc, adevărate
torturi de asasinat timpul, de care îți vine s-o iei
la fugă, chiar naufragiat pe o insulă pustie.
(Asemenea insule nici nu mai există!) Dar să nu
ne plîngem noi românii. Se poate mult mai rău.
Bunăoară, se poate mult mai rău la nemți. Da.
Cînd te uiți pe “sticlă” la amuzamentul cetățe-
nilor actuali ai “țării filosofilor, poeților °i muzi-
cienilor” îți vine să-ți dai foc ori să arunci pe fe-
reastră cutia cu imagini “clipite”. La capitolul
trivialitate pe secundă-minut, Pro 7 °i RTL îl bat
pe Garcea. Acuma, prin acestea nu vreau să zic că
toată Germania se reduce la superkitsch-ul
difuzat pe posturile TV, a°a cum nici România nu
e doar țara surprizelor în lacrimi-lacrimi, poate,
însă nu cele de bucurie. În fine, zappînd, te
năpăde°te convingerea în crescendo elitist că re-
alitatea altora nu e niciodată °i a ta. Conceptul de
realitate întîmpină astfel mari dificultăți paradig-
matice (°i propagandistice!). Un exemplu din cele
“benigne” ar fi procesul tinerilor delicvenți trans-
mis în cursul săptămînii de RTL din sediul
Tribunalului asociat acestui post.
Comportamentul, limbajul, ținuta personajelor
luate în vizor, de regulă aparținînd păturii mijlocii
a societății, nasc fiori gen Nacht und Nebel celor
mai incurabili optimi°ti.
La francezi, orele faste pot surveni oricînd,
fiindcă francezii au vocația misionarismului cul-
tural. Nu demult, TV5 a prezentat un lung
reportaj cu °i despre Edward Said, cărturarul-mi-
litant de origine palestiniană, cetățean american,
profesor de literatură comparată la Columbia. El,
împreună cu prietenul său, muzicianul de origine
evreiască, Daniel Barenboim, călătoresc în Orien-
tul Mijlociu, țin conferințe, organizează recitaluri
°i dau interviuri pentru a vindeca - în măsura po-
sibilului - cancerul urii ce devoră populația zonei.
În fond, pămîntul este al tuturor, spun ei, iar nu
exhibînd diferențele, “specificul național”, se
poate accede la umanitatea proprie sau a celorlalți.
Sunt ei naivi sau intelectuali-eroi lucizi? (Parcă
aud spunîndu-se că eroilor le °ade mai bine
morți.) Aprind o lumînare în butoiul universu-
lui meu pentru a căuta învățații no°tri dispu°i să
“ia concediu” de la fabricarea nemuritoarelor
opere, punîndu-se în folosul ob°tii, dialogînd fără
prejudecăți cu semenii lor, prizonieri ai caracatiței
mentalității, pe care mai °tiutorii o tot acuză.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 18 ♦ 1-15 iunie 2003	|-
23
Sumar
Consemnări
loan-Pavel Azap: Festivalul „Serbările
Transilvane“ • 2
Cditoriâl
Gheoighe L Bodea: La 65 de ani de la moartea lui
Octavian Goga • 3
Cartea
ȘttJan Manasia: „Polenul" dulce-amar al Clujului • 4
Emilian St. lancu: Spiritualitate și sensibilitate • 4
Brtndușa Ciugudean: Eterna Walhalla • 5
Șttfan Manasia: Meloterapia: de la prolog
la colofon • 6
în memoriam
Liliana Pcp: Doamna Gal ea • 6
CI rhiva
Constantin Dumitrescu: Lecțiile naturii • 7
poezia
Rareș Moldovan *11
Mihai Goțiu • 11
Interviu
Vugil Nemoianu *12
Corin Braga *18
Corespondența din Viena
Peter Ivan Chelu: A o mie și doua noapte *14
filosofia
L Albulescu: Metaphysica rediviva • 16
teatru
Claudiu Groza: „Jucăușul" Goldoni și „convertitul"
Irvine Welsh • 21
pas la pas prin teatru
Miruna Runcan: Gala Uniter ca simptom • 22
teledependența
Monica Ghep Edward Said, Daniel Barenboim și
contemporanii lor • 23
CI rte
Radu Geoige Caravețeanu: Abracadavra • 24
Philippe Favier
arte___________________________________
Muzeul de Arta Cluj
Abracadavra
■ Radu George Caravețeanu
Manifestările expoziționale găzduite de
spațiul artistic clujean și-au format
bunul obicei de a nu dezamăgi publicul.
În cele mai multe cazuri avem de-a face cu
expoziții de înaltă ținută artistică și tocmai acest
lucru înalță mult nivelul de exigență al
specialiștilor și al iubitorilor de artă.
În perioada 4-21 aprilie, Centrul Cultural
Francez din Cluj-Napoca, cu sprijinul A.F.A.A.(
Asociation Frangais d'Action Artistique), ne-a
oferit prilejul de a lua contact, în sălile Muzeului
de Artă, cu o expoziție de gravură semnată
Philippe Favier. O prezentare completă a acestui
artist ar cuprinde mențiuni despre un număr
impresionant de expoziții personale într-un timp
relativ scurt și, de asemenea, despre o serie de
lucrări monumentale. Motivul care ne îndeamnă
să nu facem aici această prezentare este faptul că
expoziția propusă de Philippe Favier de această
dată nu are legătură cu restul biografiei artistului,
fiind un univers sieși suficient.
Acest univers creațional este compus dintr-un
ansamblu de 52 de lucrări cu o structură omoge-
nă. Ceea ce frapează, la primul contact, este di-
mensiunea lucrărilor. Așezate în contextul actua-
lei direcții artistice, care urmărețte organizarea
unor spații cât mai mari, acestea sunt paradoxal
de mici, atât de mici încât fronda este evidentă.
Universul propus este acela al miniaturilor
personalizate, al micilor cărți de vizită care în
societatea contemporană sunt oglinda a ceea ce
suntem fiecare dintre noi, sunt, la modul simbo-
lic, niște mici portrete văzute prin prisma inter-
acțiunii sociale. Ne aflăm în fața unei reducții
dusă până la absurd, până la nivelul la care per-
soana este înlocuită de semn. Este evident faptul
că în acest context de corespondențe nu se poate
vorbi numai despre depersonalizare ci și despre
re-personalizare, despre atribuirea funcțiilor și
valorilor umane unor simple structuri simbolice.
Cheia descifrării acestor structuri simbolice
etajate este așezată la vedere, în titlul expoziției:
Abracadavra. Acesta funcționează ca un fel de
semnal de alarmă care avertizează asupra unei
eventuale lecturi superficiale a lucrărilor, luate
separat, și mai ales asupra ansamblului în sine. Se
relevă astfel o nouă dimensiune a semnificațiilor
care de data aceasta trimit în mod direct către o
structură simbolică perfect articulată, aceea a
gnosticismului, cu cele două componente ale
sale, cea semnificantă și cea socială.
Inscripția Abracadavra, cu multiplele ei va-
riante, provine din cuvântul grecesc Abraxas ce se
trage la rândul lui din „binecuvântarea” ebraică
Haberachah și semnifică divinitatea supremă a
basilidienilor, Arhontele ceresc, Creatorul.
Trimiterea pe care o face artistul nu este însă una
directă, ci una analogică și se referă nu numai la
simbolismul asociat magiei, ci mai ales la cercul
social în care aceste simboluri circulă. Sunt evi-
dente similitudinile dintre inițiații gnostici și cei
actuali care formează tot niște structuri închise și
care comunică într-o formă simbolică.
Artistul vede deci în această transpunere mis-
tică a propriei personalități într-un simbol pe o
coală de hârtie o magie contemporană care per-
mite acestor cărți de vizită să aibă o funcție pro-
prie și o viață proprie, independentă de cea a per-
soanei al cărei nume îl poartă.
Din punct de vedere al realizării practice a
sensurilor identificate mai sus ne găsim în fața
unei splendide economii de mijloace, ca și de
spațiu plastic. Practic fiecare lucrare se prezintă
cu două straturi plastice evidente, și anume spați-
ul de scriere și cel supraadăugat care are o calitate
grafică diferită. Pentru primul nivel s-au folosit
cărți de vizită de tip mai vechi, pentru că acestea
sunt mult mai simple și mult mai clare ca și con -
cepție deoarece nu conțin decât numele și profe-
sia, eventual adresa și, în mai puține cazuri,
numărul de telefon. Se pare că aceste cărți de vi-
zită nu sunt niște imitații, ci efectiv piese care au
circulat și și-au îndeplinit menirea pentru care au
fost realizate, deci poartă în sine și o experiență
proprie.
Cel de-al doilea nivel, cel suprapus, se dife-
rențiază în mod net de primul, dar nu funcțio-
nează ca o contrapondere a acestuia, ci mai
degrabă ca o structură ideatică paralelă, analogică.
Fiind de factură exclusiv simbolică, acest al doilea
strat completează din punct de vedere compozi-
țional suprafața și o desăvârșește. Din punctul de
vedere al repertoriului folosit, acesta este în mod
evident o mixtiune de simboluri gnostice, strict
magice și contemporane, fără a se putea identifica
preponderența unuia sau a altuia. Această exem-
plară bogăție de semnificații condensată pe o
suprafață așa de mică necesită o lectură analitică a
suprafeței, nu numai o receptare de ansamblu.
Simplul fapt că aceste imagini sunt atât de mici
obligă nu numai la o apropiere intelectuală de
factură cerebrală, ci chiar la o apropiere fizică,
apropiere care face parcă semnificația simbolistică
și mai pregnantă.
Sistemul grafic cu care sunt realizate aceste
minuscule imagini-simbol este, așa cum am mai
spus, extrem de redus, practic se folosește numai
linie de o singură grosime, fără pete mari de
cerneală și fără nici o altă manieră de îmbogățire a
suprafeței.
Această austeritate însă pare naturală în con -
text și se pliază perfect peste componenta sim-
bolistică a imaginilor.
Variantele compoziționale propuse sunt
diverse, dar toate au în comun faptul că pun în
dialog cele două nivele de care am vorbit, cel al
scrierii și cel al scriiturii, al grafismului pur.
Formele care rezultă sunt însă omogene și la un
contact fugitiv cu imaginea compozițiile par per-
fect unitare, nesesizându-se elemente supraadău-
gate sau rupturi accidentale în fluiditatea struc-
turilor. Prin definiție aceste cărți de vizită au o
desfășurare spațială tipică scrisului, sunt făcute să
fie receptate de la stânga la dreapta, pe orizontală.
Acest lucru este determinant în formarea ima-
ginilor propuse de artist, dar asta nu înseamnă că
desfășurarea liniară devine axiomatică.
În contextul manifestărilor artistice din Cluj-
Napoca, această expoziție reprezintă și va
reprezenta încă pentru mult timp un punct de
referință. Arta contemporană este obișnuită să fie
atacată și este normal să fie așa, pentru că nu se
poate impune nimănui un punct de vedere, dar
chiar și aceia care nu pot iubi arta lui Philippe
Favier vor uita cu greu această expoziție.
■
24
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 18 ♦ 1-15 iunie 2003