serie nouă • anul II • nr. 16 • 1-15 mai 2003 • 10.000 lei
RIBUNA
revistă de cultură
Apare sub egida Consiliului Județean Cluj
Tribuna
Director fondator:
Ican Slavici (1884)
Revista apare bilunar, cu sprijinul
Fundației Culturale Române
(Centrul de Studii Transilvane)
și al Ministerului Culturii, Cultelor
și Patrimoniului Cultural Național.
Consiliul consultativ
AL REDACȚIEI TRIBUNA
Diana Adamek
Mihai Bârbulescu
Mircea Borcieâ
Aurel Codoban
Victor R. Constantinescu
Ion Cristofor
Calin Felezeu
Monica Gheț
Ion Mureș an
Mircea Muthu
Ican-Aurel Pop
Ion Pop
Pavel Pușcaș
Ioan S bărci u
Alexandru Vlad
Redacția
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan- Pavel Azap
Claudiu Groza
ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Edith Fogarasi
Redacția și administrația:
3400 Cluj, Str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 19.14.98
Fax (0264) 19.14.97
E-mail: cst@easynet.ro
ISSN 1223-8546
b our
Agendă________________________________
Monumentul cuvintelor
(cele patru etape ale sărbătorii nichitiene la cea de-a 15-a ediție a
Festivalului Internațional Nichita Stănescu)
■ Mihaela Bidilică-Vasilache
I.	„Proștilor
e o sărbătoare
că suntem în viață
În discursul ținut la Academia Română, aca-
demicianul Fănu° Neagu își amintea că Nichita
Stănescu avea darul de a visa albastru °i de a-l trans-
mite întreg. Criticul Nicolae Manolescu atrăgea
atenția că pentru prima dată în istoria literaturii
noastre un poet este capabil să facă ce vrea din
limba română. Limba poeziei lui Nichita Stănescu e
chiar limba lui Nichita Stănescu, poeții care au venit
vorbesc limba lui Nichita Stănescu. El este, va spune
criticul Eugen Simion la simpozionul de deschi-
dere de la Ploiești, cel mai liber poet. Tot acolo
ministrul culturii și cultelor, domnul Răzvan
Theodorescu, vorbește despre recuperarea prin
Nichita Stănescu a insului recuperator de cultura.
Mai mult decât toate acestea se poate vorbi
însă, în cazul lui Nichita Stănescu, de o stare de
indispensabilitate, o evocare în primul rând afec-
tivă sugruma și suspenda orice tentativă critică, el
este poate printre poeții care și-au trăit posteri-
tatea cel mai pregnant atât ca paradigmă poetică,
cât și ca prea omenesc, o capacitate ludică ului-
toare, dorința de împreuniune (mergem să ne
împrietenim cu un molid) cum povestește acad.
Fănuș Neagu sau unirea fermecătoare a harului
talentului cu toate slăbiciunile omenești acceptate
în existența lor (acad. Eugen Simion).
II.	„Ah!fir-ar să fie
orice om e un alt om“
Există în mod incontestabil un mit nichitian, o
fascinație esențial dicibilă care face din Nichita
Stănescu un poet citabil, intrat în mental la nivelul
lingvisticii diurne. În mod paradoxal, în spatele ci-
tabilității, se ascunde parcursul unui scriitor risipi-
tor, intraductibil datorită insertului filosofico-se-
miotic. Asupra acestui paradox, devenit al literatu-
rii române, a insistat și Eugen Simion, argumen-
tând că deși ne-au fost dăruiți scriitori extraordi-
nari precum I.L.Caragiale, I. Creangă și Nichita
Stănescu, aceștia au rămas în afara unei cunoașteri
europene susținute din cauza imposibilității de a
efectua o traducere adecvată.
Se vorbește la noi despre trei paradigme poeti-
ce: cea eminesciană (primul care înțelege ce este
metafora este Mihai Eminescu, susține Nicolae
Manolescu) reprezentând faza vizionară a poeziei
(depășirea fazei mimetice), cea argheziană, care
aduce spargerea granițelor spațiale ale poeziei, și
antidogmatismul nichitastănescian, reprezentând
faza metalingvistică a poeziei, început al postmo-
dernismului. Nichita Stănescu sublimează aceste
faze ale poeziei (fonetică - Eminescu; morfologică
- Arghezi, sintactică - Barbu și metalingvistică -
propriul poiein) în Antimetafizica (reciclarea situs-u-
rilor poetice reprezentând în opinia lui Guy Scar-
petta unul dintre pilonii postmodernismului) recu-
perând astfel modernitatea trimisă în lagăr de rea-
lismul socialist. Scriitorul Mihai Cimpoi a susținut
în discursul său că specific nichitastănesciene sunt
cultivarea unui mod intelectual - liric cât și al
unuia magico-cabalistic al scriiturii, precum și
radicalizarea discursului poetic, mod hegelian al
mythosului său. De asemenea, consideră Mihai
Cimpoi, Nichita Stănescu a visat la două absolu-
turi: gratuitatea poeziei mitopoetice - existența
pură, cantabilitate bazată pe propriile sale legi și
mitul tânărului poet - strateg, legislator și filosof al
scriiturii sale ca marcă a individualității.
III.	„ Oana
Se spulberă cuvintele
De dor de tine?
Paradigma poetică a celor 11 Elegii (Cina cea de
Taină), recent traduse in limba ucraineană de poe-
tul Ivan Draci (pentru prima dată) și în limba rusă
de poeta Miroslava Metlaeeva, la inițiativa poetului
Valeriu Matei, a surprins școala critică românească
nepregătită. Spulberarea cuvintelor indicând o
simptomatică a dezmădulării precum și o incomu-
nicabilitate vizibilă a versurilor, sugerează prin car-
acterul aforistic o adâncire a misterelor ființei pre-
cum și crearea modulelor de tensiune.
Academicianul Adam Puslcjic insistă de ase-
menea pe invenția nichitiană a cuvintelor, intersti-
țialitate purtătoare de semnificabilitate. De ase-
menea, Oana sugerează în viziunea sa o trimitere
spre sferă (ou), transgresare înspre ființa realului.
IV.	„Patru păsări răsucite
întorsura Carpaților
ce monument funerar al lui Dumnezeu
°i tu Belgradule, ce dor de Dumnezeu^
Atât să nu uităm, spune academicianul Adam
Puslojic, că la momentul scrierii acestei poezii
inedite (până la publicarea ei în numărul aniver-
sar Nichita 70 al revistei Doroteus Lumea de
către editorul Nebojsa Savic) Nichita Stănescu se
afla la Belgrad, că era laolaltă cu acesta dor de
Dumnezeu. Să nu uităm că primul său autopor-
tret, devenit epitaf, a fost scris la Belgrad (din dor
de Dumnezeu).
Există o fatalitate a revenirii Serbiei în posteri-
tatea nichitastănesciană. Niciodată paradigma ce-
lor cinci prieteni nu a fost depășită. Anul acesta
au venit la Ploiești academicianul Adam Puslojic,
scriitorul Radomir Andric, vicepreședintele Uni-
unii Scriitorilor din Serbia și primul editor al lui
Nichita Stănescu în lume, laureat al Festivalului
Nichita Stănescu în 2000, poetul Lune Levaiecz,
editorul Nebojsa Savic și maestrul Momcilo
Golubovic Kani (care a adus cu sine și 70 de
portrete Nichita Stănescu).
„Î	n anii aceia (’60) s-a întâmplat o schimbare a
poeziei, limbajul s-a eliberat și poezia celor patru
poeți tineri (Nichita Stănescu, Marin Sorescu, An-
ghel Dumbrăveanu, Petre Stoica) a eliberat limba
română“, spune scriitorul Radomir Andric. Posteri-
tatea lui Nichita Stănescu se prelungește precum
marșul soldatului său care se tocea până la ge-
nunchi, până la mijloc, până la braț, numai dintre
cuvinte se mai zărea. Soldatul lui Nichita Stănescu
este un anonim, nu are viață personală (e normal,
susține D.R. Popescu, ca în marșul lui să fi întâlnit
poetul), nu apuca să știe nici măcar de propria lui
moarte, care nu este de fapt propria lui moarte
pentru că soldatul, ca și poetul, nu-și aparține.
Amintind de o vizită făcuta împreună cu Ni-
chita Stănescu la casa lui Maiakovski, Fănuș Nea-
gu a povestit că Nichita a scris în cartea de onoa-
re a casei memoriale: Vladimir Vladimirovici, ce rău
îmi pare că nu te-am găsit acasă. Acesta este, în fapt,
dincolo de rostirile critice, gândul-matrice al
edițiilor Festivalului Nichita Stănescu, păsări
răsucite de dor.
■
2
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 16 ♦ 1-15 mai 2003
Editorial
De la Europa națiunilor la
comunitatea europeană
■ Oana Pughineanu
Cum putem defini grupurile etnice? în
mod obiectiv, având în vedere o caracte-
ristică culturală care le separă de alte
grupuri sau ne referim la sentimentul de a
aparține unei culturi? În ambele cazuri e foarte
greu de stabilit niște limite. Idealul unei „Case a
Europei“ face ca toate aceste minorități și etnii să
fie „omogenizate" după un principiu al
asemănării în diversitate. Cum poate Europa să
faciliteze acest proces? Programul are în vedere
nu atât un gest reparatoriu care să introducă state
precum cele est-europene într-o prosperitate
mult amânată de epoca comunistă, ci acela de a
supune aceste state unei discipline ce vizează atât
economia cât și politica. Întrebarea care se pune e
următoarea: poate acest program să depășească
nostalgii și orgolii, poate acest program să înăbușe
pornirile naționaliste? Poate o politică axată pe un
trecut glorios să-și sacrifice orgoliile pentru un
viitor prosper? Pot deveni diferențele construc-
tive? Moneda unică vine să îndeplinească glob-
alizarea. Multe voci susțin că aceasta nu e decât
un mod de a uniformiza masele, de a le reduce
specificul. Dar banul curge și se scurge, rulează în
orice condiții. Chiar și diferențele pot fi vândute.
Și asta nu doar la nivel turistic. Poate că scopul
Uniunii Europene este să găsească un fel de a le
face profitabile pentru un număr cât mai mare de
oameni. Dar a integra pe lângă națiunile doritoare
să intre în Europa cele peste 60 de minorități și
etnii poate fi dificil. Conflicte precum cele din
fosta Iugoslavie, sau cele dintre Anglia-Irlanda de
Nord sau Spania-Țara Bascilor stau mărturie
pentru aceste dificultăți. „Ciocnirea" dintre glo-
balizare și politic e produsă de faptul că individul
are tendința de a se afilia mai degrabă unei nați-
uni sau etnii, nu unei corporații transnaționale.
Obișnuim să asociem Germania cu spiritul ordo-
nat al celor ce o populează și nu cu imaginea
Volkswagen. Cazul Americii e sensibil diferit în
acest sens. American way e în primul rând o cale a
prosperității materiale sub care specificul etnic
pare să ocupe un plan secund. Asta, cel puțin în
felul în care omul de rând fie el mexican fie el
est-european visează acest tărâm al tuturor posi-
bilităților în care vrea să ajungă. America a reușit
să creeze cel mai bine o „comunitate unită prin
interes". În România ei sunt percepuți de marea
majoritate ca fiind cei care o duc bine, care nu tre-
buie să se gândească în fiecare zi la ceea ce mănâncă
mâine. Iar această imagine persistă în ciuda
oricăror probleme etnice sau rasiale care ar
frământa această „țară a făgăduinței".
În Europa minoritățile s-au format în mod
continuu de-a lungul secolelor, începând cu
fenomenul migrațiilor și terminând cu minorită-
țile formate în perioada creșterii economice a
lumii industrializate ce a cauzat migrări în masă a
populațiilor din țările sărace. Dezmembrarea
imperiilor austro-ungar și otoman, iar mai recent
a URSS și a Iugoslaviei au continuat acest proces
de „fărîmițare" în corpul Europei. Totuși, încer-
cări de a regelementa situațiile tensionate în ce
privește minoritățile întâlnim de pe vremea
Împăratului Iustinian care a încheiat un tratat de
pace cu Împăratul Persiei în vederea respectării
drepturilor religioase ale unor populații.
Europa e însă mereu supusă spectrului fan-
tomatic al trecutului care o fărâmițează. Și ca să
privim doar în ograda noastră: românii și ungurii
n-au încetat niciodată să se împartă între un noi și
ei. Noi care nu putem uita, ei care, spun unii, nu
pot accepta pierderea Ungariei Mari. Acestă
memorie resentimentară vine dacă nu să zădăr-
nicească, cel puțin să pună bețe în roate procesu-
lui integrării care mizează nu pe nostalgiile
„sufletești" ale unui popor sau altuia ci pe mod-
elul instituțional care funcționează în statul
respectiv. Uniunea Europeană nu e interesată de
jocurile de-a pictatul pe plăcuțele bilingve ci de
modul de a soluționa aceste porniri. Depinde de
iscusința națiunilor de a-și crea un lobby de
susținere a propriilor interese și mai puțin de dis-
cursurile pline de patos dar lipsite de o strategie.
Ar trebui să ne întrebăm în aceste momente în
care încercăm să ne afiliem comunității europene,
dacă acest suflet românesc, aflat la confluența
dintre Orient și Occident este caracterizat de ceea
ce Ralea numea adaptabilitate și voință de transfor-
mare, fără ca acestea să se confunde cu o simplă
imitare. În contextul unei Europe Unite care își
deschide frontierele poate România cu cetățenii
ei, cu minoritățile ei, alături de celelalte state est-
europene să facă impresia unei intrări în Europa
și nu a unei „invazii"(nu mai e cazul să comen-
tăm despre rromii care mănâncă lebede)?
Națiunile, la fel ca instituțiile presupun o
serie de relații bine precizate formal între indi-
vizii care o constituie. Cadrul constituțional,
juridic, legal construiește un mediu special al
Karl Nebert
Hogea
societăților moderne care pun accentul pe noți-
unea de cetățean. Etniile și minoritățile naționale
apar atunci ca forme de comunitate „scufundate"
într-un mediu social. Ele întâmpină dificultăți
deoarece, diferit de relațiile instituționale stabilite
in contextul națiunii relațiile între membrii lor
iau aparența unor relații de natură sufletesc-psi-
hologică mai degrabă decât social-instituțională.
Exemplele foarte clare pentru diferențele de stil
de reacție între ceea ce este o națiune și ceea ce
este o minoritate e cazul războiului Ruso-Cecen.
E adevărat că poziția de „stat" CSI rezervată
Ceceniei a potențat manifestările unei minorități
până la dimensiunile unei națiuni. Dar structura
conflictului nu și-a schimbat pentru aceasta
datele: pe de o parte se află un mare stat care
funcționează ca o instituție, iar pe de alta popu-
lația cecenă de orientare antirusă care a acționat
ca o comunitate care se bazează pe relații psiho-
logic-interpersonale, spontane, neinstituționale
până la anarhie.
Rămâne de văzut dacă o piață comună poate
crea o Europă „comună", dacă poate face față
problemei minorităților și unui simț național cul-
tivat de secole. Rămâne de văzut dacă soluția pe
care o propune ONU, respectarea drepturilor și
libertăților individuale ale persoanei, poate crea
într-un final o „cetățenie europeană" care să
aplaneze conflictele interetnice și în care nimeni
să nu se simtă un exilat.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 16 ♦ 1-15 mai 2003
3
jartea
Eliezer Palmor sau vocația diplomației
■	Ion Cristofor
Eliezer Palmor
Convergențe diplomatice °i culturale
Presa Universitară Clujeană, 2002
Bliezer Palmor s-a afirmat în țara sa, Israel,
nu numai ca un excelent diplomat, ci și ca
remarcabil autor al unor articole de filoso-
fie și politică internațională, publicate în presa din
Țara Sfântă, România, Belgia, Norvegia, Argen-
tina, Franța, Uruguay etc. Diplomatul evreu a re-
dactat articole pentru Encyclopedia Judaica (Ieru-
salim, 1971) și Encyclcpedia Judaica Year Book
(1977), fiind considerat un specialist al relațiilor
cu țările din Europa de Est. Să adăugăm că Elie-
zer Palmor este și autorul mai multor volume:
Prietenia la încercare (Ierusalim, 1998), Francois
Mitterand °i conflictul israelo-palestinian (Ierusalim,
1999), Afacerea Lillehamer. Pagini din jurnalul unui
observator involuntar (Ierusalim, 2000).
Recent, reputatul diplomat publică la noi un
volum intitulat Convergențe diplomatice °i culturale
(Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
2002), scris în limba română. Autorul este origi-
nar din România, fiind născut în satul Craidovolț,
situat între Carei și Satu Mare. Tânărul Izrael
Pollâk, numele său adevărat, a absolvit studiile
liceale la Oradea (1949). După terminarea studi-
ilor universitare de filosofie și cultură rusă la Cluj
(1956), devine cercetător la Institutul de Istorie al
Academiei RPR, Filiala Cluj. Secția de filosofie în
care își desfășura activitatea de cercetare era do-
minată pe atunci de umbrele ideologiei staliniste.
În această situație, puțin propice unui tânăr cărtu-
rar, optează pentru emigrare în patria străbunilor
săi, stabilindu-se la Ierusalim în 1960, unde își
susține doctoratul la Universitatea Ebraică (1960-
1964). Admis în corpul diplomatic al țării sale,
devine din 1964 specialist în Direcția Europei de
Răsărit din cadrul Ministerului Afacerilor Externe
al Israelului. Între 1969-1973 va funcționa ca sec-
retar prim al Ambasadei Israelului de la Bruxelles,
apoi, în calitate de consilier la Oslo. Revenit din
Karl Nebert
Peisaj stirian
misiune la Ierusalim, va ocupa funcția de direc-
tor-adjunct în cadrul aceleiași direcții, în care
debutase la început ca asistent (1975-1977).
Între 1983-1984 se perfecționează la Institutul
de Apărare Națională din Tel Aviv. În continuare
va deține mari funcții în cadrul diplomației:
ministru consilier la Buenos Aires (1980-1982),
ministru plenipotențiar la Paris (1984-1987),
ambasador plenipotențiar la Montevideo, șef al
delegației permanente a Statului Israel la
UNESCO, Paris, (1991-1994).
Am amintit mai sus câteva etape din biografia
de excepție a acestei personalități originare din
România, ins erudit și poliglot, pe care am avut
bucuria să-l aud recent, la Cluj-Napoca, vorbind
într-o limbă română fluentă, fermecătoare, despre
secretele profesiei de diplomat. Cartea intitulată
Convergențe diplomatice °i culturale conține, de altfel,
câteva studii referitoare la „practicarea diplomației
profesioniste la sfârșitul secolului XX". Primul
studiu al cărții conține nu numai o privire istorică
asupra apariției și evoluției diplomației, cu ele-
mente ce definesc profesia, ci și o descriere deta-
liată a schimbărilor produse în secolul XX în
practica diplomată. Deși studiul lui Eliezer Pal-
mor nu acoperă sfera fenomenului diplomatic în
totalitatea dimensiunilor sale, el constituie o ex-
celentă introducere în știința și arta de reprezen-
tare a țării proprii într-o altă țară. Profesiunea de
diplomat a suferit în secolul trecut mutații majo-
re. Rapida evoluție a mijloacelor de comunicare,
de pildă, a redus simțitor rolul diplomatului pro-
fesionist, șefii de state putând comunica astăzi
fără intermediari. Încercând să alcătuiască un
portret-robot al bunului diplomat, Eliezer Palmor
reține observațiile lui Harold Nicholson, după
care acesta trebuie să fie un bun cunoscător de
limbi, „un om de gust și de erudiție care cultivă
societatea scriitorilor, a artiștilor și oamenilor de
știință". „Om prin natura lui răbdător, imper-
turbabil, capabil de a primi știri proaste, fără să-și
manifeste neplăcerea sau cât de cât iritarea dacă
este citat incorect sau jignit", cu o viață ascetică,
„tolerant față de ignoranța și prostia guvernului
său". În sfârșit, un bun negociator este „cel care
niciodată nu amenință, nu admonestează și nu se
poartă ca un huligan". Citind această fișă carac-
terologică ne vine în minte tonul sfidător cu care
un diplomat român de mai deunăzi își atribuia
calitatea de ambasador „al huliganilor" la Paris, cu
un orgoliu ce trăda, în fond, lipsa vocației diplo-
matice... Evoluția formelor de reprezentare diplo-
matică e analizată și în studiul Ambasada în acțiune
- instrument de diplomație practica. Eliezer Palmor
dovedește aici nu numai o impresionantă erudiție
științifică, o cunoaștere în detaliu a istoriei prob-
lematicii abordate, ci și o experiență directă, pe
viu a domeniului. În spatele acestor pagini stă o
prodigioasă activitate de diplomat în mari capitale
occidentale. Îndelungata carieră de negociator îi
permite să emită adeseori opinii originale, să dea
amănunte pitorești despre dedesupturile profe-
siei, să polemizeze cu unele idei preconcepute.
Printre locurile comune pe care dorește să le
spulbere e și „mitul popular cu privire la carac-
terul fastuos și ambianța luxurioasă a vieții de
diplomat". „Nu este întâmplător faptul - sublini-
ază Eliezer Palmor - că diplomații de profesie
îmbătrânesc de multe ori cu boli cardiace sau de
stomac...".
Un studiu ce relevă vasta competență a diplo-
matului de origine română este și cel intitulat
Relații diplomatice între Israel, Uniunea Sovietică °i
țările din Europa de Răsărit - un antimodel de relații
normale între state suverane. Studiul evoluției acestor
relații relevă că legăturile între Statul Israel și
țările din Răsărit au fost dominate de campanii
virulente de propagandă antiisraeliană și antisio-
nistă, de manifestări de dușmănie, de negare vio -
lentă a aspirațiilor firești ale poporului evreu. În
acest context, România a avut înțelepciunea
politică de a menține relații normale cu statul
israelian, acționând pentru dezvoltarea unor legă-
turi benefice în domeniile economiei, comerțu-
lui, a colaborării tehnico-științifice și culturale.
Unul din capitolele cele mai interesante ale
cărții lui Eliezer Palmor este, fără îndoială, cel
intitulat Participarea evreilor originari din România la
nașterea °i consolidarea națiunii israeliene. Încercând
să definească termenul de națiune israeliană,
diplomatul relevă dificultatea punerii în evidență,
din punct de vedere conceptual și istoric, a aces-
tuia, fenomenul având caracterele unicității. Spre
deosebire de alte popoare, cel evreiesc „a trăit o
epopee sângeroasă și crâncenă, parcă fără sfârșit,
care durează până astăzi". Diplomatul evreu
trasează în câteva fraze întregul cortegiu de
nefericiri abătute asupra poporului. Cărții,
începând de la pierderea independenței sub
stăpânirea romană, urmată de robia și dispersarea
sa în toate regiunile supuse vastului Imperiu
Roman. Ferecat în ghetouri, decimat de cruciați,
prigonit de Inchiziție, exterminat în pogromuri,
victimă a holocaustului nazist, acest popor marti-
rizat a reușit „să-și mențină vitalitatea, să-și con-
serve profilul moral și să salveze tezaurul unei
culturi" ce a avut o contribuție esențială la con-
strucția civilizației creștine din Europa și din
lumea întreagă. Trăind în exil, în comunități dis-
persate, evreii și-au conservat temeliile credinței
strămoșești, tradițiile și cultura. Supraviețuirea
îndelungată în mijlocul diferitelor popoare a
imprimat comunităților evreiești trăsături parti-
culare, caracteristici ce nu au reușit să le altereze
memoria unei istorii și origini comune. Procesul
4
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 16 ♦ 1-15 mai 2003
de renaștere a națiunii israeliene a fost unul
extrem de dificil, dată fiind situația sa de etnie
pulverizată în toate cele patru vânturi. Chiar și
definirea identității evreiești este o operațiune
dificilă, dezbaterile în jurul acestei teme pre-
ocupând nu doar filosofi de genul lui Jean Paul
Sartre sau Raymond Aron, ci și cercurile reli-
gioase sau laice ale evreimii de pretutindeni. În
cadrul comunității mondiale a evreilor, cea din
România a format în trecut una din cele mai
importante ca număr și resurse intelectuale. În
paginile acestui studiu Eliezer Palmor relevă
vitalitatea, forța imaginativă și creativă a evreilor
originari din România, care s-au arătat capabili să
susțină planuri și acțiuni concrete ale visului lor
de a „redobândi demnitatea de om liber în țara
proprie“. Eseistul subliniază faptul că evreii au
apărut devreme în spațiul Daciei în calitate de
legionari romani sau de negustori. Între
prezențele evreiești ce merită a fi amintite se
numără Apostolul Pavel, propovăduitorul crediței
creștine în Dobrogea, și vestitul cărturar
Beniamin de Tudela. Peregrinul evreu a lăsat pos-
terității o consemnare importantă asupra exis-
tenței populației valahe, a aromânilor în spațiul
balcanic. Sporadică și individuală în secolele XIV-
XV, prezența evreiască devine masivă în sec. al
XIX-lea și în cel următor. Evreii erau la începu-
turi negustori, meșteșugari, mici bancheri, dar
treptat se impun la noi prin elite intelectuale cum
ar fi pictorii Barbu Iscovescu și C. Daniel
Rosenthal (fruntași ai revoluției române de la
1848), bancherii lacob Leibl și Davicion Bali
(finanțatori ai revoluției), Constantin
Dobrogeanu-Gherea, Cilibi Moise și alții. Sunt
subliniate dificultățile obținerii cetățeniei de către
evrei, fiind amintite principalele etape parcurse
până la dobândirea acestui statut în urma presiu-
nilor externe ale Conferinței de la Berlin sau ale
Conferinței de Pace de la Paris, de la sfârșitul
primului război mondial. Conform recensămâtu-
lui din 1930, numărul evreilor români era de
750.930, reprezentând 4,2% din populația
României Mari. Tolerați la începuturile stabilirii
lor în provinciile românești, evreii vor juca mai
târziu un rol deloc neglijabil, prin aportul lor
profesional și financiar, la dezvoltarea noului stat
român unitar, în care vor cunoaște discriminarea,
intoleranța agresivă și marginalizarea, mai ales în
perioada ascensiunii nazismului, a mișcărilor
extremiste, a războiului. Eliezer Palmor amintește
aici masacrele din timpul celei de-a doua confla-
grații mondiale, pogromurile de la București și
Iași, deportările în Transnistria, episoade
dureroase ale existenței evreilor în țara noastră.
Aceste episoade dramatice nu-l împiedică pe
Eliezer Palmor să remarce faptul că în ciuda
condițiilor precare de existență ale evreimii de la
noi, a unor excese antisemite, „primii pionieri ai
reconstruirii bazelor renașterii naționale evreiești
au ieșit din rândurile acestei comunități". El
amintește cazul rabinului Yosef Hacohen din
Moinești, cel ce fundează primele așezări agricole
din Galileea. Evreii originari din Dobrogea,
Bârlad și Galați vor întemeia în 1882 două așezări
legendare: Rosh Pina și Zikhron Yaakov. Procesul
de făurire și de consolidare a noului stat Israel va
consemna o contribuție importantă a emi-
granților veniți din România. În 1995, aproape
7% din populația Țării Sfinte era originară din
țara noastră. Datele statistice consemnate de
Eliezer Palmor referitoare la profilul profesional
al evreilor din România sunt edificatoare în ce
privește contribuția acestora la consolidarea
noului stat israelian. Procesul de integrare a emi-
granților sosiți în Țara Sfântă din 87 de țări nu a
fost unul ușor. Evreii români au înțeles, însă, că
„în țara minunilor, minunile nu se repetă cu
ușurință sau nu se repetă deloc", integrându-se
cu succes în toate ramurile de activitate, mai
puțin în politică. Studiul relevă că în cei 50 de ani
de existență independentă a Israelului, doar trei
personalități politice născute în România au
funcționat ca miniștri. În schimb, prezența
evreilor români este impresionantă, ca număr și
competență, în unitățile de apărare a statului
Israel, care și-a consolidat dreptul la existență în
cinci războaie (1956, 1967, 1969-1970, 1973,
1982). În unitățile terestre, maritime și de aviație
israeliene au servit un număr de 31 de generali
provenind din evrei români. Se vor recruta din
rândurile lor și un mare număr de ofițeri în
cadrul forțelor de poliție. Autorul relatează un
episod ce merită a fi reținut. În timpul războiului
din 1973, un general de brigadă, Baruch (Pincu)
Hare, născut la Tg. Neamț, devine protagonistul
unei întâmplări profund revelatoare, ce merită a fi
citată: „spre sfârșitul războiului de Yom Kipur
(1973), aflându-se în zona kilometrului 101, în
Egipt, cum nu avea timp disponibil să cifreze un
ordin operațional, l-a redactat în limba română,
presupunând că ofițerul căruia îi era destinat
vorbește limba. Dar acest ofițer nu vorbea
românește. Atunci, generalul Harel l-a întrebat
dacă cineva în anturajul lui vorbește limba lui
Coșbuc. După o tăcere de câteva secunde,
ofițerul a răspuns afirmativ și, în consecință,
ordinul respectiv, redactat și transmis în limba
română, a fost descifrat și a devenit operațional.
Iată cum a «contribuit limba română» la victoria
armatei israeliene, în 1973, după traversarea
Canalului de Suez“. În industria aeronautică 20%
din forța de muncă era reprezentată de ingineri
de origine română. Hugo Pri-On, părintele
motoarelor de rachete pentru sateliți, și Uzia
Galil, inventatorul celebrelor arme automate
„Uzi“ și „Galil“, Dov Raviv (inventator al proiec-
tilelor de intercepție a rachetelor „Khetz“) sunt
de origine română. Sunt relevate și alte aspecte
interesante referitoare la contribuția evreilor
români adusă la dezvoltarea economică și socială
a Israelului.
Demn de tot interesul e și studiul Observații
privind participarea evreilor la instalarea regimului
comunist în România. Diplomatul israelian observă
că în perioada post-comunistă se constată la noi
„insinuări și răbufniri antisemite", care „înveni-
nează discursul unor formațiuni de extremă
dreaptă". Persistența sentimentelor antisemite e
cu atât mai ciudată cu cât populația evreiască se
cifrează azi la aproximativ 13.000 de persoane,
mai ales vârstnici, care nu fac parte din elita con-
ducătoare a țării. Încercând să detecteze cauzele
acestei situații, diplomatul originar din România,
conchide că prejudecățile se bucură de obicei de
o viață lungă, fiind păstrate adânc în subconștien -
tul uman. O specie de antisemitism e decelată de
cercetător în opera unor istorici români „care
atribuie răspunderea pentru subjugarea României
de către tirania comunistă, cel puțin în faza ei
inițială, evreilor". „În ce măsură este adevărată
afirmația - se întreabă Eliezer Palmor - că aparat-
ul de partid și de stat în România comunistă a
fost invadat de evrei?" Un scriitor citat de autor,
Titus Popovici, constată că afirmația că evreii au
fost promotorii comunismului în România „a
devenit un loc comun". Diplomatul preia afir-
mația de bun simț a acestuia că prezența evreilor
în avangarda mișcării comuniste era firească în
situația în care comunismul se opunea „ideologiei
naziste, care-i sortea unei dispariții totale".
Susținerea unor nomenclaturiști români, cum ar
fi Paul Sfetcu, fost șef de cabinet al lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej, că evreii, în anii ‘50, dominau în
organele de conducere ale partidului și ale minis-
terelor e considerată grotescă. Studiul constată, de
pildă, că au fost inventate origini evreiești unor
secui ca Vasile Luca sau românului Teoharie
Georgescu. Inexactă e și afirmația lui Paul Sfetcu
că membrii PCR în ilegalitate „erau în marea lor
majoritate evrei". Analizând un eșantion de 263
de comuniști din totalul celor 810 membri câți
număra PCR în 1944, cercetătorul constată că
majoritatea acestora erau români (149), 24
unguri, 79 evrei și 11 de alte naționalități.
Secretarii generali ai PCR între 1921 și 1944 au
fost Gh. Cristescu (român), Elek Koblos (ungur),
Vitali Holostenko (ucrainean), Alexandr
Danieliuc (ucrainean), Boris Stefanov (bulgar),
Istvan Foriș (ungur). Se constată că „nici unul
dintre secretarii generali ai PCR, de la primul
până la ultimul, nu a fost evreu". După 1944,
compoziția etnică a păstrat aceeași majoritate
românească. La 1 iulie 1947, 79,59% erau români,
12,32% - unguri și numai 4,16% evrei. E edifica-
tor că în comitetul de partid al orașului Bucu-
rești, la începutul anului 1952, erau 32 de români
și un ungur, fără prezența unui singur evreu.
Cercetătorul constată că perpetuarea unor ne-
adevăruri istorice după care „majoritatea comu-
niștilor din România ar fi fost evrei și că evreii au
avut în mâinile lor frâiele conducerii Partidului
Comunist" e o afirmație antisemită, o lozincă
zgomotoasă, menită să scuze „o politică națională
nevrednică".
Erudit, cu o bogată experiență de diplomat,
capabil să sintetize un vast material informativ, cu
o cultură profundă și rafinată, Eliezer Palmor ne
dăruiește prin recenta sa carte o excelentă intro-
ducere în domeniul diplomației. Lectura cărții
diplomatului evreu ne prilejuiește un excurs nu
lipsit de farmec, în care aparenta sicitate a frazelor
se învecinează cu oaze de autentică expresivitate
literară.
■
Anne Nebert	Frumoasa °i bestia
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 16 ♦ 1-15 mai 2003
Mircea Popa despre lumea
universitară clujeană
■ Teodor Tanco
Mircea Popa
Figuri universitare clujene
Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2002
O nouă carte a cercetătorului și profesorului!
A câta, oare? Nu prea multe a tipărit,
vizavi de un travaliu uriaș pe care îl desfă-
șoară de peste patru decenii în bibliotecile și arhi-
vele din țară și, după ’89, în câteva din străinătate.
Față de cele vreo 20 de cărți, numărul pagini-
lor din presă (fără a fi gazetar de profesie, ci pub-
licist) e copleșitor. Peste 3000 de articole! E o
descendență, din acest unghi, din mari oameni de
presă, ctitori, cum sunt George Barițiu, Onisifor
Ghibu și alți mari transilvăneni. Predominante
sunt în cazul său căile de investigare a trecutului
literar. În privința aceasta are un statut unic în
istoria literaturii contemporane. Risipirea gene-
roasă în relevarea amănuntelor informative are
funcția reactualizării unor fapte, evenimente și
împrejurări, citite peste veacuri și decodificate în
înțelesurile lor. Fiindcă unele sunt inedite, iar
altele, abia acum se pot interpreta și publica fără
Carol Nebert	Bach
Prin lentilele feminismului
■ Marius Jucan
Eniko Magyari-Vincze
Dferența care contează. Diversitatea social-culturală
prin lentila antrcpolcgieifeministe
Editura Desire, 2002, Cluj-Napoca
n volum de studii de antropologie femi-
nistă de un viu interes, într-o elegantă
prezentare grafică, publică Eniko Magya-
ri-Vincze, autoarea a mai multor volume având
ca temă politicile identitare, noutatea experimen-
telui în analiza culturală, identitatea de gen și
cenzurare. Ceea ce face cercetătorul e o muncă
de arheologie culturală de mare utilitate, necesară
nivelului actual de cercetare literară.
Mircea Popa e ancorat totodată în stringenta
actualitate, deschizând perspectivă și prelungind
viața atâtor cărți. Este îngrijitorul unor retipăriri
din numeroși autori mai vechi sau mai noi, la al-
tele prefațator, precum și a câtorva ediții din ope-
re (singur sau în colectiv). Acest înzestrat cărturar
mai face oficiul de evaluare critică a aparițiilor
recente, de literatură, în principal și de cultură, în
general. De aproape zece ani, ține o rubrică sub
genericul Cărțile clujenilor, în care a recenzat sute
de apariții, dacă nu peste o mie. Unele le postfațea-
ză, și multe nume au fost lansate și recomandate
cititorilor de către critic. Acestor tineri din perioada
crizei și tranziției le acordă atenția prin discutarea la
fiecare apariție a noilor cărți în paginile ziarului
Adevărul de Cluj care prin generozitatea conducerii
și competenta alcătuire a paginilor zilnice, „artă -
cultură“ de către redactorul Michaela Bocu, sunt o
adevărată microrevistă. E un fapt rar, dacă nu unic în
presă, de practicare consecventă a criticii de
întâmpinare într-un cotidian local.
Mircea Popa nu se îndepărtează, prin bogatele
lecturi și pagini scrise din actualitate, de înda-
toririle cercetătorului istoric și nu o uită nici pe
aceea de om al catedrei universitare. Confirmă
acestea prin recenta carte Figuri universitare clujene,
Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2002.
Specia aceasta a evocărilor universitarilor și
personalităților e frecventată cu destule demersuri
reușite. Ceea ce întreprinde autorul aici e fie un
demers globalizator, fie axat pe o felie, pe o secți-
une din activitatea celor abordați, dar de fiecare
dată cu o notă de autenticitate frapantă, de o par-
ticularitate evidentă. Fiecare text e, în esență, o
micromonografie, combustia unei viitoare cărți
lărgite. Printr-o informație densă și portretizare
nuanțată, el reține esențialul din viața celor 18 mari
personalități științifice și culturale din sfera uman-
isticii. În mod deosebit sunt de reținut cei pe care
i-a cunoscut direct, ca student sau cercetător, cu
care și-a întretăiat nu de puține ori preocupările
profesionale, cei care l-au influențat în constituirea
universului cercetării și scrisului său. Incontestabil
că selectarea lor determinantă a fost bazată pe pre-
țuirea și de afecțiunea ce le-a nutrit. Începând cu
Ion Breazu, dascălul calm și blând cu studenții,
națională, în general, aspectele definitorii ale con-
strucției identitare. Continuând cercetări anteri-
oare care și-au fixat deja opțiunile majore, cartea
profesoarei de antropologie de la Universitatea
clujeană apare ca o dezvoltare necesară a unor
premize deja existente în peisajul teoriei feminis-
te românești. Argumentul construit în introduce-
rea volumului pledează pentru analiza diversității,
sesizată metodologic prin abordările feministe.
Dferența care contează se adresează tuturor celor
care doresc să surprindă inovarea teoriei critice
privind realitatea autohtonă, dincolo de mitizări,
soluții consensuale ori mode intelectuale.
apoi cu tumultuosul, inimosul descendent în spirit
al Școlii Ardelene, Nicolae Lascu, care i-au fost
profesori sau losif Pervain și mai tânărul atunci
Mircea Zaciu, la început de carieră, continuând
apoi cu Liviu Rusu și Ioan Mușlea, alături de care
a lucrat, cu David Prodan, D.D. Roșca, N. Mărgi -
neanu, pe care i-a cunoscut personal. A avut parte
de lecțiile și cărțile savante ale lui David Prodan și
de ale clasicistului greco-latin Nicoale Lascu,
amândoi de o exigență moștenită din învățământul
marilor școli și modele europene pe care le conți-
neau specialitățile lor. Acele rigori au fost transmi-
se și se resimt la succesorii cercetători și unviersi-
tari de azi.
Amploarea portretelor din carte respectă în
mare criteriul cronologic. Cartea se deschide cu
evocarea figurii celui dintâi rector al Universității
clujene, marele lingvist Sextil Pușcariu, cel hărăzit
a fi întemeietor în Clujul românesc, începând cu
Universitatea, apoi cu Muzeul Limbii Române și
cu revista Dacoromania; urmează apoi cel dintâi tit-
ular al Catedrei de Istoria Literaturii Române,
masivul la propriu și figurat, G. Bogdan-Duică,
admirabil documentarist și cunoscător al literaturii
transilvănene, dar și al biografiei eminesciene;
urmat de bătăiosul, în presă și politică, Onisifor
Ghibu, urmărind izvoarele pedagogiei până la daci.
Nicolae Drăganu, universitarul inaugural al insti-
tuției este urmat de psihologul întemeietor de
școală Fl. Ștefănescu-Goangă, cu mandatul cel mai
lung în rectorat; în vecinătate e fostul său discipol,
Nicolae Mărgineanu, cu care începe o altă gener-
ație universitară: esteticianul Liviu Rusu, geograful
istoric Ștefan Manciulea, Lucian Blaga, ce ajunge,
târziu, și după multe obstacole în Universitate, ală-
turi de colegul și prietenul său filosoful D.D.
Roșca, sau talentatul folclorist Ioan Mușlea, în
amintirea căruia o sală de conferințe din Biblioteca
Centrală Universitară îi poartă numele. Adiacent
acestor mari nume din epocă e cel al lui Ion
Chinezu, însemnat critic, istoric literar și traducă-
tor, renumit pentru ceea ce a făcut la Gând româ-
nesc . Autorul a fost inspirat reținându-l, pentru că
are cu el multe afinități de concepție și avânturi
revuistice.
Din familia aceasta clujeană și universitară,
înrudită în spirit, lipsesc două nume, din care
unul contemporan autorului: Eugeniu Sperantia
și Marian Papahagi. Dar din orice carte lipsește
câte ceva.
Mircea Popa, el însuși personalitate de anver-
gură academică, posibil într-o zi să aibă ofi-
cializarea instituției naționale, se așează de pe
acum în rândurile învățaților și figurilor univer-
sitare din Transilvania, dintre care o parte le-a
adunat la un adevărat „sfat al cărturarilor".
■
Pornind de la strategiile deconstrucției post-
structuraliste, remarcând constant dinamismul
teoriei feministe și câmpul de aplicabilitate al
acesteia în țara noastră, ezitările și reacțiile con-
servatoare în fața tendințelor înnoitoare, autoarea
accentuează cu precizie și nuanțare tezele inova-
toare ale feminismului, ca demers al gândirii cri-
tice pentru abordarea diferenței înseși (p.79).
Pledoaria pentru diferență prin feminism
întregește rolul teoriei feministe, demonstrând
legăturile dintre feminism și dezvoltările teoretice
ale postmodernismului. Unul din argumentele
care revine în pledoareia pentru feminism ca
abordare specifică diferenței, este cel potrivit
căruia spațiul libertății afectat reprezentării
sociale a identității de gen și al construcției
subiective a acesteia este redus, controlat, afec-
tând libertatea individului de a decide în con -
6
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 16 ♦ 1-15 mai 2003
Anne Nebert	Acasă
strucția identității. Vorbind despre diferența „care
contează" ca despre o limită ce odată transgresată
provoacă reacția indivizilor, Eniko Magyâri-
Vincze pune sub focarul lentilelor analitice etni-
citatea și genul. Intenția de a trasa calea construc-
ției și naturalizării unor identități și diferențe care
definesc indivizii trăitori în societatea noastră,
precum și ordinea societății în ierarhiile ei de
putere actuale, este un punct de răscruce pentru
înțelegerea diferențelor într-o societate patriarha-
lă. Autoarea reamintește opiniile lui Stuart Hall
după care identitățile sunt definite ca un meta-
concept, puncte de atașament temporar, constru-
ite pe baza unor practici discursive (p.91).
Practicile discursive ale construcției identității
demască falsitatea proiectului identitar universa-
list în care diferențele au fost topite în scopul de
a crea un singur model uman, centralizat și
esențalizat, diseminat ca formă unică posibilă a
identității. Un astfel de construct uman totalizant
este punctul de sprijin al unor teorii esențialiste
și conservatoare, pe care autoarea le demască
pentru a sublinia existența reală a diversității
umane, alteritatea ei. Relațiile de putere sunt cele
care generează mereu diferențe ascunse, consi-
derate ca „naturale“, iar naturalizarea relațiilor de
putere în interiorul unei societăți patriarhale, este
înlesnită de lipsa discursurilor culturale alterna-
tive. Etnicizarea și genizarea sunt procese prin
care identitatea indivizilor este prefabricată și
administrată în inerția socială care refuză orice
schimbare. Etnicizarea și genizarea, observă
Eniko Magyari Vincze, legitimează ordinea socia-
lă și culturală existentă, (pentru o societate post-
comunistă fiind mai degrabă vorba de o ordine
preexistentă), exploatând și multiplicând inega-
litățile, restrângând posibilitatea diversității umane
propriu-zise. Privirea antropologului cade înapoia
scenariului de naturalizare al inegalităților, pune
sub semnul întrebării normalitatea acestei natu-
ralizări. Deconstruirea concepției identitare esen-
țialiste, fie cea naționalistă, fie cea sexuală, consti-
tuie soluția care poate moderniza societatea, con-
ferind libertate alterității în integritatea acesteia.
Doar în felul acesta, diferențele pot „conta“.
Două studii, cel privind naționalizarea genu-
lui și genizarea națiunii, și cel despre ordinea de
gen într-un spațiu multi-etnic, merită cu prisos-
ință interesul cititorul avizat ca și a aceluia moti-
vat să se inițieze în discursul antropologiei cul-
turale și teoriei feministe.
■
Esoterism valah
■ Sorin Nemeti
Vasile Lovinescu
Dacia Hiperboreană
Chișinău, Ed. Universitas, 1993
asile Lovinescu a fost caracterizat drept
„cel mai de seamă exponent al esoteris-
mului valah“. Esoteric de extracție gue-
nonistă, el este autorul unor lucrări de referință a
genului, dintre care amintim doar „Creangă și
Creanga de aur“, „Monarhul ascuns“, „Mitul
sfâșiat", „Jurnalul alchimic" etc.. Interpretările
esoterice ale unor basme, legende istorice, tradiții
românești, cu pasaje presărate cu expresii împru-
mutate din marile tradiții ale filosofiei oculte
(rosacrucieni, masonerie, alchimie etc.) nu îl
recomandă neapărat ca autor de istorii fantastice.
Este mai degrabă un guenonist-schuonist, un
mistic modern ce a primit o inițiere allawită la
Bale în Elveția, lucrările sale încadrându-se
într-un anume gen literar ilustrat și în literatura
universală de cei ce încearcă să descifreze „sim-
bolurile științei sacre“. Prin studiul „Dacia
Iperboreea“, publicat în 1936-1937 în revista
Etudes Traditionnelles sub pseudonimul Geticus,
Vasile Lovinescu poate fi introdus în galeria
istoricilor din Terra Mirabilis.
Materialul brut al tezei lovinesciene este
extras din capodopera genului „Dacia preis-
torică": dacii (tracii) sunt urmașii pelasgilor, o
ramură a hiperboreenilor. Tradiția hiperboreană /
pelasgă păstrată de o castă sacerdotală de inițiați se
prelungește prin intermediul dacilor și a urma-
șilor lor medieval-moderni (românii) până în
preajma anilor 1900. Această tradiție se transmite
criptat prin intermediul simbolurilor prezente în
tradițiile istorice, în folclor, în limbă, în basme.
Vehiculele acestei tradiții mistice sunt persoane
alese de societăți secrete (datorită talentului lor
literar) pentru a expune anumite mituri inițiatice
(fără să conștientizeze semnificația reală a operei
lor). „Tradiția dacică a continuat să subziste
netulburată în afara timpului, în afara istoriei ce
se făcea în jurul ei. Astfel, când în secolele XIII și
XIV au fost întemeiate principatele Moldovei,
Valahiei și Transilvaniei, a căror reunire avea să
formeze România modernă, Dacia era neatinsă de
istorie; ea se găsea, în sensul cel mai riguros și lit-
eral al cuvântului, în aceeași stare ca pe timpul în
care domnea peste ea Ler-Împărat" (p. 3940).
Manevrând un simbolism esențial, polarizat,
de extracție alchimică - alb / negru - Vasile Lovi-
nescu găsește, prin ancheta sa fără metodă uni-
tară, dovezi ale tradiției hiperboreene / negre, din
cea mai îndepărtată antichitate, traversând Evul
Mediu românesc, până în epoca modernă. Hiper-
boreus este fiul lui Pelasgos, care s-a născut din
„Pământ Negru" (gaia melaina), pelasgii fiind de
rasă neagră (p. 11). Dar Hiperboreea dacică din
Pontul Euxin este marcată și de puternica tradiție
a Insulei Albe (Leuke) locuită de Apollo Leukos
(p. 12). Întemeietorii statelor românești sosesc
dintr-un ținut „negru" (descalecă din Transilva-
nia) sau sunt ei înșiși „negri" (Negru-Vodă Basa -
rab de exemplu). lancu Corvin de Huniade este
considerat întemeietorul Transilvaniei iar legenda
heraldică a corbului ce fură inelul este interpre-
tată în termeni alchimici, totul fiind subsumat
polarizării alb-negru: „corbul", negrul saturnian
care pune stăpânire pe inel; captivitatea Soarelui
în Saturn; „trezirea" tatălui; „săgeata" care
omorând corbul „liberează" inelul: oțelul
filosofilor care tăindu-l pe Saturn pune în liber-
tate Soarele (p. 43). De asemenea, Dragoș este
din Maramureș, adică "țara Mureșului Negru”.
Ideea centrală a studiului lovinescian este
conținută în următorul pasaj: „...negrul este o cu-
loare care, în toate timpurile a fost în raporturi
strânse cu Dacia. Este un simbol hiperborean
pentru că este culoarea lui Saturn. Dacii, ca po-
por hiperborean, coborau din Pelasgos, «născut»
din «Pământul Negru». Marea dacică este «Nea-
gră». Valahii au fost denumiți de toate popoarele
«Valahii Negrii», iar țara «Valahia Neagră», Kara-
Vlaghi, Kara-Iflak, de către turci, Kara-Vlaks de
către Sîrbi și Bulgari” (p. 46-47). Chiar și Filip
Arabul era dac (numele său real fiind Filip
Sarabul, unde sarabii ar fi o ipotetică castă sacer-
dotal-regală dacică atestată de lordanes); românii
sunt numiți de vecini „arabi", iar țara lor „Țara
Arabilor", pe stemele Valahiei și Moldovei apar
„capete de negri" etc.
În final, autorul se dedică analizei acelui
"folk-lore” pe care îl consideră încărcat de tradiții
mistice păstrate și transmise de memoria colectivă
peste generații (dar într-o formă ce nu poate fi
descifrată de către neinițiați). Găsește într-un
basm coincidentia oppositorum - Harap-Alb
(Negru-Alb) într-un „mit despre Regele Lumii"
(decalc după R. Guenon), mit transmis de către
Ion Creangă „instrumentul unei organizații
inițiatice care își redacta prin el testamentul
intelectual" (p. 77).
Interpretând fantezist diverse tradiții fol-
clorice literare, mituri istorice, surse numismatice
etc., Vasile Lovinescu face o descoperire foarte
importantă în opinia sa: „după toate aparențele
exista încă în secolul al XlX-lea , o organizație a
«Mistrețului Alb» de inspirație hiperboreană, din
descendența spirituală a lui Ram, având un sim-
bolism revelator al unei doctrine deosebit de
vaste". Ca vizionar, ca inițiat, Vasile Lovinescu
„citește" simbolurile acestei doctrine și reconsti-
tuie, în final, o istorie secretă / fantastică a
românilor de extracție pelasgo-hiperboreano-
dacică fără vreun aport al culturii greco-romane
clasice sau al modernității europene. Dacia
Hiperboreană este opera unui tradiționalist intro-
vert, un romantic târziu, un ortodoxist traversat
de curentele filosofiei oculte contemporane.
■
Anne Nebert
Miniatura I
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 16 ♦ 1-15 mai 2003
7

iversitate etnică și cultură istorică
Conceptul de «minoritate»
■	Adrian Ivan
Definirea conceptului de «minoritate»,
s-a dovedit a fi un demers destul de difi-
cil. Încă din 1922, Jacques Fouques Du-
parc arăta că aceasta era o «noțiune abstractă, care nu
implica existența unor trăsături determinante, ci un ra-
port juridic, ale cărui înțelesuri variau, urmând impor-
tanța pe care moravurile °i prejudecățile i-o atașau într-o
anumită epocă °i într-un anumit spațiu geografic »f
Cei care au redactat Tratatele de Pace din
1919-1920 au ales trei elemente pentru a distinge
grupurile umane între ele: rasa, limba și religia.
Autorii tratatelor au convenit că acestea, în ciuda
caracterului relativ pe care îl exprimau, distingeau
și opuneau în același timp populațiile din diferite
părți ale lumii. Semnificația socială a acestor ele-
mente era diferită, implicând totodată diferențe
regionale.
În Europa Centrală și Orientală, rasele erau
cel mai adesea vecine, amestecate, de tranziție,
caracterul etnic fiind dificil de sesizat2. Rezistența
la asimilare, păstrarea unei identități relative s-a
făcut în această zonă prin apelul la factori intelec-
tuali și morali, și nu la distincția fizică fundamen-
tală, care opune negrii și albii de pe continentul
nord-american. Acești factori au întărit diferențe-
le rasiale inițiale, marcând conștiința etnică a gru-
purilor, devenite naționalități în epoca modernă.
Tradițiile, cutumele, ideile religioase, limba au
jucat un rol mult mai important decât rasa.
Limba, cel de-al doilea element al identității a
făcut imposibilă asimilarea. Renașterea lingvistică
din secolul al XlX-lea a determinat foijarea con-
științelor naționale, mai ales în Europa Centrală și
Orientală, unde națiunile s-au definit în sens
herderian. Limba a fost catalizatorul principal al
separării grupurilor etnice, al relațiilor dintre ele, în
instituțiile juridice, politice, economice etc. Nu
întâmplător, una din marile bătălii între minorități
și regimul austro-ungar s-a dat pentru apărarea
școlii ca păstrătoare, ca instituție de apărare a limbii.
Religia era în general legată de limbă, fără a se
putea face o paralelă perfectă între cele două ele-
mente constitutive ale caracterului etnic.
În epoca modernă, religia a fost fundamentul
unității morale, influențând profund identitățile
naționale. Importanța credințelor religioase în for-
marea națiunilor, în structurarea statelor naționale
era dată de celebra sintagmă latină «cujus regio, fus
religio ». Influențele lor au fost, fără îndoială, deter-
minate de epocile istorice. Pentru a înțelege rolul
religiei în delimitarea unor grupuri umane vom
arăta importanța acesteia în cazul cultelor creștine,
religiei mozaice și celei musulmane.
De la Reformă la Revoluția Franceză, perioadă
cunoscută și sub numele de «timpurile moderne»,
religia era caracteristica unică ce îi distingea pe
supușii aceluiași stat. Religia regelui era și religia
oficială a statului, celelalte culte fiind tolerate sau,
uneori, persecutate. Dizidenții religioși au format
minoritățile epocii respective, bazate pe regimuri
de excepție acordate lor3.
Principiile libertății de conștiință pronunțate de
Constituția Americană și Revoluția Franceză
s-au extins la începutul secolului al XlX-lea, la
toată Europa Occidentală. Conform lor, toate cul-
tele erau autorizate să funcționeze în măsura în
care nu contraveneau ordinii publice. Pe măsură ce
s-a evoluat către laicitate, minoritățile religioase au
avut mai puțină importanță. Religia a jucat un rol
important în formarea naționalităților din Europa
Orientală. Bisericile din acest spațiu -rusă, română,
bulgară, sârbă, greacă- erau biserici naționale.
Tradiția bizantină a acestora le subordona statului
și de multe ori discursul lor îmbina elementul reli-
gios cu cel național. Religia a separat chiar popu-
lația din aceeași rasă, cazul croaților, slovenilor și
sârbilor fiind relevant în acest sens. Diferențele
religioase și-au pus amprenta, în special, asupra
formării intelectuale și morale a popoarelor sud-
slave. Modul de comunicare scrisă (alfabetul) a
fost o consecință a religiei: croații au utilizat alfa-
betul latin, plasându-se în dimensiunea culturală a
Europei Occidentale, în timp ce sârbii au folosit
alfabetul chirilic, deschizând piste de comunicare
cu lumea slavă ortodoxă (a se vedea Rusia).
Al doilea caz, unde religia a jucat un rol ma-
jor, este cel al evreilo r. Regimul acestora a fost de
la început diferit de cel al celorlalte minorități
religioase. Suveranii, fie ei creștini sau musul-
mani, i-au tolerat, izolându-i în diferite cartiere,
ceea ce le-a permis să rămână grupați, păstrându-
°i astfel moravurile și tradițiile. Excluși din viața
rurală și din cea mai mare parte a profesiunilor
manuale, ei s-au specializat în diferite branșe ale
producției, deținând până în zilele noastre o parte
din monopolul acestora.
Chestiunea naționalității evreilor a fost discu-
tată pentru prima dată în Franța, în timpul Revo -
luției Franceze, de către Adunarea Constituantă.
Evreii nu au fost recunoscuți ca o națiune dis-
tinctă, ci ca cetățeni cu drepturi depline. Aceeași
politică se va impune în Anglia, Statele Unite,
Germania și Serbia4.
Natura chestiunii evreiești a fost discutată și la
Congresul de Pace de la Berlin (1878). Problema
Congresului era aceea de a rezolva situația evrei-
lor din România și Serbia. Reprezentantul țaru-
lui, Gortchakoff, se va opune discutării acestei
chestiuni, insistând pe o distincție între evreii din
vestul Europei, cărora nu trebuia să li se refuze
nici un drept politic sau civil și evreii din Europa
Orientală, care constituiau în opinia plenipoten-
țiarului rus «un adevărat flagel pentru populațiile indi-
gene ». Teza sa a fost preluată de polonezi, români
și ruși. Reprezentanții acestora susțineau că pro-
cesul de asimilare în vest a urmat un drum nor-
mal de apropiere care s-a finalizat prin integrarea
populațiilor evreiești, în timp ce în Europa de
Răsărit nu s-a produs o evoluție asemănătoare,
ceea ce făcea imposibilă asimilarea.
Congresul de la Berlin (1878) - care a recu-
noscut independența României - stabilea niște
obligații pe care statul român trebuia să și le
asume în privința minorităților religioase:
Art. XLIV. «În România, dferența de credințe °i con-
fesiuni religioase nu va fi îndreptată împotriva vreunei
persoane ca bază pentru excluderea sau incapacitarea
(acesteia - n.t.) în privința unor probleme ce țin de exer-
cițiul drepturilor civile °i politice, admiterea la slujbe pu-
blice, funcții °i onoruri sau exercitarea de variate profesii °i
industrii în orice localitate»5. Totuși, în practică, arti-
colul sus-menționat a rămas literă moartă în pri-
vința evreilor din România, care nu obțineau cetă-
țenia română automat, ci în urma unei legi care
stabilea pentru fiecare caz individual acest drept6.
La scurt timp după Congresul de la Berlin, la
afirmarea naționalismului evreiesc în regiunile
poloneze, în Austria și Rusia, evreii s-au declarat
naționalitate, reclamând recunoașterea limbii lor
de către stat și o autonomie7.
Revendicările s-au exprimat mai pregnant în
cadrul unei mișcări naționale, încurajată și susți-
nută de sionism. Naționalitatea evreiască, având
conștiința trecutului său îndepărtat, s-a manifestat
ca o colectivitate, reclamând drepturile unei « mino-
rități naționale». Primul Război Mondial și Confe-
rința de Pace care i-a urmat au oferit cadrul pro-
pice de exprimare a conștiinței colective a acestei
naționalități, drepturile revendicate și acordate,
stând la baza sistemului juridic de protecție a
tuturor minorităților « de rasă, limbă și religie ».
În final, ne vom opri în câteva rânduri asupra
chestiunii musulmane. Trebuie precizat de la în-
ceput că problema musulmană nu era una de ra-
să, ca cea evreiască. Islamul a încorporat în decur-
sul timpului elemente etnice diverse. Diferențele
între Creștinism și Islamism erau marcate nu
neapărat de cele două religii (relația între individ,
colectivitate și Divinitate), ci, mai ales, de con-
ceptele cu privire la viață, la civilizație. Coranul
nu este o «Evanghelie», în sensul creștin al cuvân-
tului, ci este mai degrabă un Cod Civil, care
reglementează relațiile sociale ale comunităților,
aflate sub incidența sa. Raporturile suveranilor
Islamului cu populațiile creștine și evreiești a tra-
versat drumul unui proces lung, de la toleranță
(acte oficiale de învestitură acordate liderilor reli-
gioși ai minorităților religioase) la acordarea unor
drepturi politice și civile egale (Constituția juni-
lor turci din 1908), permițând acestora să-și con-
serve identitatea8.
Teoreticienii dreptului minorităților credeau că
cele trei elemente discutate - rasa, limba și religia -
creau sinteza și «sentimentul care dădea minorității uni-
tatea morală °i o cpunea restului populațiilor statului».
Aceștia erau conștienți totodată că existau minori-
tăți la care sentimentul identității s-a forjat în afara
celor trei elemente. Jacques Fouques Duparc a
citat, în acest sens, cazul minorității germane din
Alsacia și Lorena. O colectivitate, care nu constitu-
ia majoritatea populației unui stat putea deveni
minoritate numai dacă «prezenta un caracter propriu °i
reclama o organizație particulară asupra acestui punct».
În perioada despre care vorbim se utiliza con-
ceptul de «minoritate etnică» alături de cel de «minori-
tăți de limbă, de rasă °i de religie» și de cel de «minori-
tate națională». Fără a intra în capcana definirii et-
nice și naționale a conceptului de minoritate, Hel -
mer Rosting, fost funcționar al Ligii Națiunilor,
înțelegea prin minorități «grupuri de persoane care
dferă prin rasă, religie sau limbă, de majoritatea locuito-
rilor unei țări. Dar asemenea persoane pot fi subdivizate
în două clase distincte: a) cetățeni ai unor Puteri (a se citi
state - n.t.) străine ; b) cetățeni ai țării aflate în cauză»9.
Jennifer Jackson Preece considera că termenul
de minoritate, înțeleasă ca un grup cultural, a in-
trat în practica internațională începând cu Confe-
rința de Pace de la Paris (1919-1920)10. Tratatele
minorităților nu ofereau nici o definiție concep-
tului de minoritate, făcând referire doar la «per-
soanele aparținând minorităților de rasă, limbă și
religie», fapt care nu însemna că nu erau oferite
anumite garanții (drepturi) grupurilor minoritare.
Conform lui Helmer Rosting, Tratatele minori-
tăților confereau anumite drepturi: (1) tuturor
cetățenilor unui stat, fără nici un fel de discri-
minări, (2) tuturor cetățenilor aparținând unei
minorități rasiale, religioase și lingvistice.
O definiție a încercat să o dea Mello Toscano,
reprezentantul Braziliei la Societatea Națiunilor,
care considera că o minoritate era o parte a popu-
lației permanente a unui stat, diferită de majori-
tate prin tradiție istorică, teritoriu și cultură și
care nu putea fi confundată cu majoritatea sau cu
alte minorități datorită diferențelor de rasă, limbă
sau religie. Într-un raport al Consiliului Ligii din
1925, minoritatea era «not only a racialgroup incor-
porated in the body of a nation of which the mafority
8
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 16 ♦ 1-15 mai 2003
form a deferent racial unit. There is also a psychological,
social and historical atribute constituting perhaps, for the
purposes of the definition we are seeking, its principial
diferential characteristic»”.
Curtea Permanentă de Justiție de la Haga, în-
tr-un aviz cerut de Societatea Națiunilor în 1930,
înțelegea prin minorități «un grup de persoane, care
locuiesc în aceeași țara sau localitate, aparțin aceleiași
rase, au aceeași religie, limba și tradiții proprii, fiind
uniți de aceasta identitate de rasa, religie, limba și
tradiții, într-un sentiment de solidaritate cu concepția
păstrării tradițiilor lor, menținându-și credința, asigu-
rând instrucția și dezvoltarea copiilor lor, în concordanța
cu tradițiile și valorile spirituale ale rasei lor, asigu-
rându-și asistența reciproca»12.
Un autor foarte cunoscut în perioada dintre
cele două războaie mondiale a fost C. A. Macart-
ney. În celebra sa lucrare «National States and
National Minorities» autorul nu ne oferă o definiție
foarte clară a minorităților, dar el încearcă să înțe-
leagă problema acestora în cadrul sistemului
statelor-națiuni, construit la sfârșitul primei con-
flagrații mondiale13.
Utilizând termenul de «minoritatenaționala», C.
A. Macartney considera că acesta era un grup
nondominant, a cărui identitate națională era
diferită de identitatea restului populației statului
respectiv. Identitatea națională, în concepția sa,
s-a construit, pe de o parte, pe criterii obiective:
rasa, etnicitatea, limba, religia, iar, pe de altă
parte, pe criterii subiective, ca autopercepția
membrilor minorității respective ca fiind o
comunitate culturală distinctă.
Raportarea și definirea unei minorități s-a
făcut și în funcție de anumite drepturi obligatorii:
drepturile omului, dreptul de a menține carac-
terul distinctiv (limba și religia) și dreptul la
autonomie.
Dacă am încerca să definim minoritățile con-
form principiilor Conferinței de Pace de la Paris
(1919-1920), conform Societății Națiunilor și a
literaturii juridice, istorice, sociologice, psiholo-
gice din deceniul al 3-lea și al 4-lea al secolului al
XX-lea, am putea spune că era vorba de o colecti-
vitate distinctă de celelalte prin rasă, limbă, reli-
gie, cu o anumită conștiință identitară, exprimată
prin forma de organizare și sentimentul unității
morale, gata oricând să-și apere dreptul la auto-
nomie.
Studiul literaturii de specialitate ne arată că
este foarte dificil de dat o definiție «minoritații
etnice» sau «minoritații naționale», care să fie univer-
sal recunoscută. O astfel de definiție a încercat
Francesco Capotorti în anii ’70, dar n-a fost
acceptată de Comisia Drepturilor Omului de la
ONU. Conform acestuia, o « minoritate naționala»
(se utiliza acest termen) viza «un grup numeric infe-
rior restului populației unui stat, în poziție nondomi-
nanta, a carui membri supuși ai statului poseda din
punct de vedere etnic, religios sau lingvistic caracteristicile
care o dferențiază de restul populației și manfesta într-
un mod implicit un sentiment de solidaritate, care-i per-
mite sa-șiprezerve cultura, tradiția, religia sau limba»14.
Dosarul minorităților la Organizația
Națiunilor Unite n-a avut succes nici în deceniul
următor, în ciuda demersurilor judecătorului
canadian Jules Deschenes15.
În 1992, Adunarea Generală a ONU a adoptat
o «Declarație asupra drepturilor persoanelor aparținând
minoritaților naționale sau etnice, religioase și lingvis-
tice », fără a se găsi o definiție adecvată. Specialiștii
din această organizație au utilizat termenul gene-
ric de «persoane aparținând minoritaților», ceea ce
mărturisea intenția lor de a nu include referiri la
drepturile colective ale acestor grupuri16.
O definiție explicită a termenului de «minori-
tate naționala» o regăsim în documentele
Consiliului Europei17 după anii ‘50. Conform
acestei definiții, minoritatea națională desemna
un grup de persoane dintr-un stat care:
Carol Nebert
Harman
a)	locuiesc pe teritoriul acelui stat și sunt
cetățenii lui;
b)	mențin legături de lungă durată, trainice și
permanente cu acel stat;
c)	manifestă caracteristici etnice, culturale,
religioase sau lingvistice distincte;
d)	sunt suficient de reprezentative, chiar dacă
sunt în număr mai mic decât restul popu-
lației unui stat sau a unei regiuni a unui
stat;
e)	sunt motivate de preocuparea de a păstra
împreună ceea ce constituie identitatea lor
comună, inclusiv cultura, tradiția, religia
sau limba lor18”
În Comentariile cu privire la Protocolul
Adițional nu s-a explicat de ce s-a ales conceptul
de «minoritate naționala » și nu cel de «minoritate
etnica », «popor», sau «comunitate minoritara». Credem
că numai conotațiile diferite pe care termenii mai
sus menționați îi au în diferite limbi și regiuni
din Europa i-au determinat pe autorii textului în
cauză să utilizeze conceptul de «minoritate
naționala», care apărea deja în textul Convenției
(art. 14)19.
Unii specialiști au încercat și alte definiții, uti-
lizând alți termeni pentru a defini grupurile
minoritare. Profesorul Victor Yves Ghebali, de la
Institutul de Înalte Studii Internaționale de la
Geneva, a utilizat termenul de «națiuni divizate»,
pe care le caracterizează ca fiind «minoritați etnice
partajate între doua sau mai multe state, din care unul
constituie patria-mama comuna (sau etno-statul)»20.
Profesorul elvețian indica două minorități care
s-ar încadra acestei definiții: maghiarii din
Transilvania și Slovacia și albanezii din Kosovo.
Recent au apărut și alte teoretizări privind
minoritățile, adăugând elemente deja cunoscute,
mai ales cele legate de geografia minoritaților2'.
Profesorul Andre-Louis Sanguin a utilizat con-
ceptul de «minoritați etnice», care au apărut, con-
form lui, din «nesuprapunerea spațiala între națiune și
stat»22.
Prin urmare, o «minoritate etnica » este o «entitate
societala» de nivel sub-etatic, care trăiește într-unul
din următoarele trei contexte spațiale:
1.	la marginile frontaliere ale unui stat;
2.	într-o zonă izolată, retrasă în interiorul
unui stat;
3.	are un parcurs de tip nomad pe ansamblul
teritoriului unui stat (a se vedea anumite
comunități de rromi)23.
Analizând punctul al doilea din definiția lui
Andre-Louis Sanguin, se poate observa un para-
dox, așa cum relevă unii autori, faptul că enclavi-
zarea unei minorități în cadrul unui stat coeziv,
chiar dacă o face o țintă mai sigură a forțelor cen-
tralizatoare, ea dobândește o anumită consistență,
atât organizațională, cât și psihologică, din propria
ei coeziune24.
Andre-Louis Sanguin sublinia că etnopolitologia
distinge două categorii de minorități etnice: mi-
noritățile naționale și etniile fără stat.
«Minoritatea naționala» este o colectivitate ce
trăiește într-o zonă transfrontalieră a unui stat A,
dar a cărui etnie, limbă, cutume și simpatii națio-
nale țin de statul B. El citează mai multe grupuri
etnice care se încadrează în această definiție: ger-
manii din Schlesswig-ul danez; albanezii din
Kosovo-ul sârb; din Muntenegru și Macedonia;
austriecii din Tirolul de Sud italian; maghiarii din
România; grecii din Albania, românii din
Moldova etc.
«Etnia fara stat» definește o mică colectivitate în
formă izolată, ce trebuie să apere singură o limbă
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 16 ♦ 1-15 mai 2003
9
3
care nu se vorbește în altă parte. Fără a avea un
stat suveran, această colectivitate nu se poate baza
nici pe o patrie-mamă vecină, sau pe un hinter-
land lingvistic, evoluând de cele mai multe ori
într-un context dificil (a se vedea cazurile laponi-
lor, frizonilor, galezilor, corsicanilor, occitanilor,
bretonilor, catalanilor, bascilor, sarzilor, roman-
șilor etc).
O altă autoare, Sylvie de Tirilly, definea mino-
ritatea ca un grup numeric minoritar în interiorul
unui stat, care se diferențiază de populația majori-
tară prin unele din caracteristicile sale: culturale,
lingvistice, naționale25.
Analizând definițiile de mai sus, constatăm că
există anumite elemente comune: o minoritate
este compusă din cetățenii unui stat în chestiune,
dar este numeric inferioară restului populației. Ea
se bazează pe caracteristici distincte pe care do-
rește să le prezerve. În același timp, minoritățile
naționale «întrețin legaturi vechi, solide și durabile» cu
statul de rezidență26. Caracteristicile invocate de
Consiliul Europei (etnic, cultural, religios sau
lingvistic) permit definirea caracterului național și
identitatea colectivă a minorităților.
Elementul de definiție cel mai important
rămâne însă factorul subiectiv: sentimentul soli-
darității, orientat către prezervarea trăsăturilor
care le disting «voința de a prezerva împreuna tot ceea
ce face identitatea lor comuna».
Dacă națiunea este expresia voinței de a trăi
împreună, minoritatea este expresia voinței de a
trăi aparte, fără a se topi în majoritatea care o
înconjoară. Acest lucru implică analiza relațiilor
dintre majoritate și minoritate, punând în
chestiune dreptul de asimilare. În acest context,
se poate discuta despre apărarea și păstrarea iden-
tității minorităților, precum și de dorința morală a
statului și a națiunii majoritare de a realiza o inte-
grare națională omogenă.
În limbajul dreptului internațional singura
logică acceptată este cea individualistă. Ea este
fondată pe principiul drepturilor persoanelor și
nu a colectivităților. Aceasta nu recunoaște mino-
rităților rolul de actor național și internațional.
Profesorul clujean Camil Mureșan a încercat
să explice, la rândul său, conceptul de «minoritate»
într-o logică ce pune în ecuație națiunea și națio-
nalitatea. Definirea acestuia apreciază istoricul
clujean, este și trebuie să fie expresia unui demers
interdisciplinar. Acest lucru implică un dialog al
politologiei, sociologiei, psihologiei, istoriei, ling-
visticii, etno-istoriei etc. De cele mai multe ori
cercetarea a fost și încă mai este viciată de impac-
tul pe care politicul l-a avut și îl are asupra dife-
riților actori27.
Psihologia a relevat sentimentul de opoziție
între diferite grupuri ce trăiau pe același teritoriu,
sindromul social «noi» opus față de «alții», instinc-
tul de conservare și elementele formative ale
conștiinței colective28. La acestea s-a adăugat cerc-
etarea miturilor: «de unde ?» și «încotro?».
Profesorul Camil Mureșan remarca că în cele
mai multe situații s-a făcut confuzie între con-
ceptele de «naționalitate», « națiune » și «minoritate ».
Naționalitatea văzută în sens politic era o «comu-
nitate etnic omogena, viețuind în cadrul statului dominat
de o națiune de alta coloratura etnica». Ea era mai
redusă numericește decât națiunea și avea un
statut social-politic legal recunoscut de stat, pre-
cum și o conștiință a identității sale. Autorul citat
crede că fără ultimele două trăsături nu putem
vorbi de «naționalitate» ci doar de «etnie».
Tensionarea relațiilor dintre națiunea domi-
nantă și naționalitate, datorate unor măsuri ofi-
ciale care ating interesele celei din urmă, poate
duce la o situație conflictuală. Din acest moment
- consideră Camil Mureșan - naționalitatea
dobândește sensul de minoritate, considerând că
termenul are un sens calitativ și nu unul cantita-
tiv. Minoritatea - în concepția domniei sale -
«poatefi orice grup social (în unele cazuri cu colorit
național) ai cărei membri resimt din partea grupu-
lui dominant felurite inconveniente: prejudicii,
discriminare, segregare, persecuție.
Raporturile tensionate dintre majoritate și
minoritate permit distincția în cadrul ultimei
între mai multe tipuri comportamentale.
Comportamentele acestor grupuri sunt influ-
ențate de gradul de cultură și de conștiință a
minorității, de tradiția lor istorică, de factori
politici interni și externi, de interesele diverse ale
membrilor săi. Cea mai frecventă atitudine a unei
minorități este cea de agresiune, urmărind
autodeterminarea politică, caz în care minoritatea
respectivă este secesionistă, sau cea a inversării
echilibrului politic în stat, când aceasta poate fi
definită ca militantă sau hegemonică.
Csaba G. Kiss, scriitor maghiar, inspirat într-o
oarecare măsură de ideile politologului Istvân
Bibo, crede că în Europa Centrală și de Est an
zona situata între Germania și spațiile rusești» avem
de-a face cu un tip special de minoritate.
El opinează că aceste minorități pot fi numite
«minorități naționale » (nemzet i kissebbse'gek, narodna
mensina, national minorities, minorites nationales')2 și
că se impune distincția acestora de «minoritațile
etnice» din Vestul Europei. Evoluția istorică în
acest spațiu - afirmă autorul maghiar - a
împiedecat «edficarea unor state naționale bazate pe
suprapunerea identitații dintre națiune și stat».
Influențat de istoria ideilor, Csaba G. Kiss
considera că în regiunea sus amintită a operat o
«combinație de doua structuri interpretative ale noțiunii
europene de națiune, adica, pe de o parte, națiunea ca
stat (tradiția franceza) și, pe de alta, națiunea conceputa
ca unitate culturala și lingvistica (tradițiagermana)».
Fiecare din naționalitațile din zonă au încercat să
impună «statul național unitar», făcând o politică
discriminatorie față de minorități. Autorul dă ca
exemplu statul maghiar din perioada dualismului,
precum și noile state succesoare Austro-Ungariei.
Minoritățile din Europa Centrală și de Est,
spre deosebire de cele vestice au avut o solidă
conștiință națională (bazată pe mitologia națion-
ală, moștenirea istorică și culturală comună cu
națiunea-mama) și se găsesc în vecinătatea «patriei-
mame». Aceste comunități au cunoscut varianta
uzuală a limbii comune, iar în unele regiuni au
constituit și constituie majorități absolute sau rel-
ative, reclamând participarea lor la viața politică.
Pentru a întări afirmațiile sale, autorul ape-
lează la definiția dată de specialistul austriac în
drept internațional Felix Ermacora. Conform
acestuia, «minoritatea naționala» este „un grup de per-
soane care, dincolo de caracteristicile proprii minoritaților
etnice, tinde în mod conștient sa dobândeasca drepturile
sale, care-i fac posibila participarea, ca grup, la procesul
de decizie politica, fie în cadrul unui teritoriu dat, fie în
cadrul întregii țari, fara a fi alaturat celorlalte etnii ale
statului respectiv”30.
Noi vom utiliza conceptul de «minoritate
etnica» pentru germanii din Transilvania, având în
vedere faptul că aceștia s-au constituit ca grup
începând din perioada medievală, întrunind în
perioada modernă și contemporană caracteristi-
cile unei comunități de limbă, teritoriu, cultură și
tradiție, fără a fi legați de o națiune deja constitu-
ită °i fără a aspira la construirea unui stat.
În ceea ce privește minoritatea maghiară, cre-
dem că termenul cel mai adecvat, utilizat de
foarte mulți specialiști în chestiunea minorităților,
unii citați de noi în acest capitol, este cel de
«minoritate naționala». Argumentele noastre sunt
obiective, mai ales dacă ținem cont că maghiarii
s-au constituit ca națiune etno-lingvistică
începând cu secolul al XVIII-lea, că au experi-
mentat ideea de stat național în timpul dualismu-
lui austro-ungar din anii 1867-1918, resimțind
schimbările de statut politico-statal din 1918 ca o
ruptură psihologică față de patria-mamă, Ungaria.
Definirea lor ca o minoritate națională are și
repere subiective, date mai ales de percepția de
sine a acestei minorități, care s-a considerat întot-
deauna ca o parte a națiunii maghiare, de care o
leagă limba comună, moștenirea culturală, tradiți-
ile, obiceiurile, religia etc. În perioada contempo-
rană am putea spune că identitatea maghiarilor
transilvăneni a dobândit o nouă componentă,
legată de voința lor de a participa la construirea
națiunii politice în România, la care ei să fie parte
integrantă, asigurând legătura între România și
Ungaria în contextul integrării europene.
■
Note
1	Jacques Fouques Duparc , La protection des minorites de race,
de langue et de religion. Etude de droit degens, Paris, Dalloz,
1922, p. 17-18.
2	Louis le Fur, Races, Nationalites, Etats, Paris, 1922, pp. 90-
92; Alfred Schlosser, Problema minoritaților naționale europene,
în Societatea de mâine, nr. 4-5, 1932, pp. 58-60.
3	Ibidem, p. 22.
4	Ibidem, pp. 25-26.
5	Ifor L. Evans, The Protection of Minorities, în The British
Year Book of International Law 1923-1924, London,
Henry Frowde and Hodder & Stoughton, p. 99
6	Ibidem.
7	Jacques Fouques Duparc, op. cit., p. 27.
8	Ibidem, pp. 29-30.
9	Helmer Rosting, Protection of the Minorities of the League of
Nations, în AmericanJournal of International Law, vol. 17,
1923, p. 641.
10	Jennifer Jackson Preece, cp. cit., p. 15.
11	League of Nations, Oficial Journal Geneva, League of Nations,
1926, p. 141.
12	Permanent Court of International Justice, Series B, no. 17, 19,
21, 22 and 33 (Greco-Bulgarian Communities Cases) și P.
Thornberry, International Law and the Rights of Minorities,
Oxford, Clarendon, 1991, p. 165.
13	C. A. Macartney, National States and National Minorities,
London, Oxford University Press, 1934, pp. 395-402.
14	Francesco Capotorti, Etude de droits despersonnes appartenant
aux minorites ethniques, religieuses et linguistiques, New-York,
Nations Unies, 1991 ( XIV, 2), p. 91.
15	Andre Liebich, Les minorites nationales en Europe Centrale et
Orientale, Geneve, Georg Editeur, 1997, p. 16.
16	A se vedea Declarația asupra drepturilor persoanelor aparținând
minoritaților naționale sau etnice, religioase °i lingvistice, în
Adrian Năstase, Drepturile persoanelor aparținând
minorităților naționale, București, Regia Autonomă
„Monitorul Oficial”, 1998, pp. 194-199.
17	Ibidem, pp.201-206, Recomandarea 1201/1993 °i Convenția
Europeana a Drepturilor Cmului cu privire la Drepturile
Minoritaților Naționale (1995).
18	Ibidem, pp.347-353, Recomandarea 1201 cu rferire la un
Protocol Adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Cmului
privind drepturile persoanelor aparținând minoritaților naționale.
19	Ibidem, p. 357.
20	Victor-Yves Ghebali, La question des minorites nationales a la
lumiere du Pacte de Stabilite en Europe, în Le Trimestre du
Monde, no. 4, 1994, p. 111.
21	A se vedea Levente Salat, Multiculturalismul liberal. Bazele
normative ale existenței minoritare autentice, Iași, Polirom, 2001
și Voicu Bodocan, Etnie, confesiune °i comportament electoral în
Transilvania, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană,
2001.
22	Andre-Louis Sanguin (edit.), Les minorites ethniques en
Europe, Paris, Ed. L’Harmattan, 1993, p. 7.
23	Ibidem, pp. 8-9.
24	A.C. Hepburn, Minorities in History, în A.C. Hepburn
(edit.), Minorities in History, Ulster, Ed. Edward Arnold,
1977, p. 5
25	Sylvie deTirily, Minorites et securite en Europe, în Ares, vol.
XV, no. 1, 1995, p. 36.
26	Andre Liebich, op. cit., p. 18.
27	Camil Mureșan, Intenpretari ale conceptelor de națiune, naționa-
litate °i minoritate naționala, în D. Prodan, Puterea modelu-
lui, Cluj-Napoca, volum coordonat de Nicolae Bocșan,
Nicolae Edroiu, Pompiliu Teodor, Centrul de Studii
Transilvane, Fundația Culturală Română, 1995, p. 124.
28	Ibidem, pp. 127-130.
29	Csaba G. Kiss, Europa Centrala. Națiuni, Minoritați,
Budapest, Pesti -Szalon, Kriterion, 1993, pp. 178-179.
30	Apud Csaba G. Kiss, p. 181.
10
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 16 ♦ 1-15 mai 2003
Personalități săsești ale revoluției
de la 1848 / 1849 în Transilvania
■ Ela Cosma
tunci când se vorbește despre sași la 1848,
singurul nume la care se face apel cu nece-
sitate este acela al lui Stephan Ludwig
Roth, marcă și simbol ale revoluției. Pe bună
dreptate; dar gloria sa a fost una postumă, rezul-
tată din moartea sa eroică și pilduitoare. La 1848
St.L. Roth nu a fost singurul luptător sas, și, poa-
te, nici cel mai însemnat modelator de conștiințe.
Ideea de pornire a studiului de față este tocmai
aceea a creionării unei galerii a figurilor săsești
care au populat baricadele revoluției pașoptiste.
Ce atitudine au manifestat, în parte, ideologii
și capii națiunii săsești față de problemele timpu-
lui și ale revoluției, și, în fond, cine au fost
aceștia? Urmărind aici doar un vag fir epic și
cronologic al evenimentelor, vom schița mici
excursuri biografice ale personalităților săsești ce
compun panteonul momentului.
Sașii obișnuiau să îl considere drept „cel dintâi
fiu al națiunii“ pe comite (Sachsengraf). El con-
ducea Universitatea națională săsească, adică forul
reprezentativ al Pământului Săsesc și, concomi-
tent, cea mai înaltă instanță administrativă și
juridică. Funcția de comite al sașilor era electivă și
pe viață, din aceste condiții rezultând calitățile,
autoritatea și vrednicia de care trebuia să dea
dovadă persoana ce ocupa acest post. La 1848,
comite al națiunii săsești era Franz von Salmen
(n. 9 ianuarie 1801, Sibiu - m. 24 martie 1875,
Sibiu). Salmen aparținea unei vechi familii
săsești, atestate documentar încă din sec.15. La
1814, tatăl său Stephan Samuel Salmen fusese
înnobilat de împăratul Franz, astfel devenind
„castelan al Turnului roșu" (castellanus rubrae tur-
ris), în același timp luând în arendă domeniul
Tălmaciu, format din mai multe sate. La Turnul
Roșu, pe malul drept al Oltului, și-a petrecut
copilăria baronul Franz von Salmen, unde ospi-
talitatea părintească a oferit găzduire la 1817
însăși perechii imperiale, care se afla într-o călăto-
rie-circuit prin Transilvania. A urmat gimnaziul la
Sibiu, colegiul reformat la Târgu Mureș, la
încheierea studiilor intrând cancelist la Tabla
regească. A lucrat la sediul Guberniului transilvan
din Cluj, iar la 1823 a trecut în Comisariatul
suprem al Transilvaniei de la Sibiu. La 1832
Salmen a fost trimis la cancelaria aulică transil-
vană din Viena, pentru a se reîntoarce doi ani mai
târziu ca și concipist nesalarizat la Guberniul din
Cluj. Aici a ocupat progresiv funcția de secretar
onorific (nesalarizat) și șef locțiitor al comparti-
mentului cu problemele impozitării directe și ale
armatei. În aceeași calitate de secretar gubernial a
participat la Dieta din Sibiu (deschisă la 17 aprilie
1837). În 1841, Salmen a trecut sub ordinele
comisarului regal, baronul Josika, iar din 1843 a
devenit adevărat secretar gubernial. Franz von
Salmen a fost ales comite al națiunii săsești în
martie 1846, o lună mai târziu (la 9 aprilie) fiind
recunoscută alegerea sa de către împăratul
Ferdinand. În 26 august 1846 a avut loc la Sibiu o
mare ceremonie de instalare a comitelui, la care
au participat guvernatorul Transilvaniei, contele
Teleki Jozsef, și comisarul regesc, baronul Josika
Lajos, care i-au înmânat în cadru festiv lui
Salmen însemnele funcției sale: măciuca /buz-
duganul („Streitkolben“), sabia și steagul pe care
se afla înscrisă deviza sașilor, încă de la colo-
nizarea lor: Ad retinendam coronam. Comitele
Salmen a participat la Dieta din Cluj din
1846/1847. Astfel îl găsea anul 1848.1
Un apărător ardent al drepturilor sașilor, al
independenței statale a Transilvaniei în cadrul
monarhiei austriece unitare a fost Joseph Benigni
von Mildenberg (n. 1782, Viena - m. 1849,
Sibiu). La 1842 era secretar al „Asociației pentru
cultura transilvană" (Verein fur siebenburgische
Landeskunde). Din 1846 profesor la Academia
juridică săsească din Sibiu, Benigni von
Mildenberg a predat drept austriac privat, drept
penal și legea cambiei, tipărind în 1847 un ghid
pentru studiul legii austriece și maghiare a cam-
biei. Membru al comunității orașului Sibiu și al
asociației meșteșugurilor, la 1848 Mildenberg
avea 66 de ani și era bolnav. Cu toate acestea a
fost ales în comitetul de siguranță, deputat al
Universității naționale săsești și în consiliul națio-
nal săsesc până la moartea sa, în martie 1849.2
Sibiul, cu a sa Academie juridică săsească,
deschisă din 1844, era o pepinieră de jurnaliști și
oameni politici sași. Figuri eminente ale revolu-
ției pașoptiste nu s-au ridicat atât din rândurile
funcționărimii austriece, angajată în aparatul de
stat, ci dintre profesorii acestei Academii de drept
și dintre juriștii sași, cei mai mulți dintre ei cola-
borând sau îndeplinind munca de redactori la zia-
rele germane sibiene, „Siebenburger Bote“,
„Transsilvania“, „Siebenburgischer Volksfreund“.
Dintre tinerii profesori ai Academiei îi amintim
pe Heinrich Schmidt și Joseph Andreas Zim-
mermann.
Heinrich Schmidt (n. 15 decembrie 1815/ sau
la 8 decembrie 1816, Bratislava - m. 3 mai 1870,
Cisnădioara) era fiul unui meșteșugar (pălărier)
german din Bratislava, care a dovedit din copilărie
și tinerețe talent în ale scrisului și retoricii, ur-
mând gimnaziul în orașul natal și universitățile
din Halle și Jena, unde a audiat colegiile de filo -
sofie și științe politice. Încă de pe acum se gândea
serios să se apuce de jurnalistică, având o reală
chemare pentru aceasta. Din clipa inaugurării
Academiei sibiene de drept a fost chemat profe-
sor în acest oraș și angajat din ianuarie 1844. Din
acest moment, Heinrich Schmidt s-a dăruit cu
trup și suflet noii sale patrii, pe care nu a mai pă-
răsit-o până la moarte, fiind adoptat de către na-
țiunea săsească din Ardeal, numărându-se printre
fiii ei de frunte. În afara catedrei s-a implicat activ
în mișcarea asociaționistă, fiind membru al pre-
zidiului „Asociației pentru cultura transilvană"
(Verein fur siebenburgische Landeskunde), pre-
cum și al altor societăți săsești (de agricultură,
naționale). La 1848, între lunile mai și octombrie,
a editat în 20 de caiete și a condus săptămânalul
„Unterhaltungen aus der Gegenwart", în spiritul
antiunionismului și al centralismului austriac.3
Joseph Andreas Zimmermann (n. 2 decem-
brie 1810, Sighișoara - m. 19 mai 1897, Sibiu)
provenea dintr-o familie mic-burgheză. Studiile
pregătitoare le-a urmat la Târgu Mureș, unde a
frecventat biblioteca contelui Teleki, îmbrățișând
și el cariera juridică. A colaborat la foile săsești
sibiene, iar ca redactor la „Siebenburger Bote",
cel mai însemnat ziar sibian, a susținut linia
reformismului moderat (întrucât nu era un
reprezentant al patriciatului săsesc) și orientat
spre Viena. În martie 1832 a intrat în serviciul
statului pe lângă Guberniul transilvan. În 1839 a
fost chemat profesor la gimnaziul din Sibiu, ca
apoi, din 1844, să predea la Academia juridică
săsească istoria dreptului și diplomatică transil-
vană. A pus bazele bibliotecii Academiei juridice.
Ca membru al comunității orașului Sibiu, Zim-
mermann a redactat o instrucțiune a comunității
pentru deputații ei din Dietă în problema limbii
(5 septembrie 1842), dezbătută în Dieta transil-
vană din 1842. Acest act, împreună cu „Spra-
chenkampf" - ul lui Stephan Ludwig Roth, expri-
ma punctul de vedere săsesc în această problemă.
A fost ales deputat de Miercurea Sibiului la Dieta
clujeană din 1846 / 1847, intrând acum în marea
politică alături de tovarășul său de convingeri
Konrad Schmidt.4
Konrad Schmidt (n. 24 iulie 1810, Agnita - m.
după 1875) era fiul unui predicator evanghelic din
Agnita. Și el și-a ales meseria de jurist, și, după
urmarea studiilor corespunzătoare la Târgu Mu-
reș, a devenit avocat scăunal la Sibiu (1834). A fost
membru al comunității orașului Sibiu. Konrad
Schmidt era un temperament sangvin, extrovertit,
o fire deschisă, curajoasă și onestă. Prima Dietă la
care a participat a fost cea din 1846, ca deputat de
Sibiu. Împreună cu J.A. Zimmermann, a devenit
unul din „spiritele conducătoare" ale sașilor până
la 1868 (Friedrich Teutsch). De asemenea a fost
deputat la Dieta din Cluj din 1847. Aici a propus
ca și aristocrația să fie supusă acelorași sarcini mi-
litare ca și ceilalți locuitori ai Transilvaniei,
obținând un strigăt general de dezaprobare din
partea nobilimii (rosz, rosz!). Imperturbabil, K.
Schmidt a răspuns: „Cu permisiunea d-voastră,
instrucțiunile mele mă obligă să nu le spun ono-
ratelor Stări numai ceea ce le place, ci și ceea ce
nu le place." (Friedrich Teutsch). La izbucnirea
revoluției, Konrad Schmidt avea 38 de ani.5
Acestea sunt câteva nume de oameni politici
sași, sibieni, care s-au afirmat la 1848 cu o atitu-
dine proaustriacă și antiunionistă fermă și con-
stantă până la finele revoluției.
Manifestul antiunionismului săsesc a fost re-
dactat de tânărul medieșan Theodor Fabini (n. 9
noiembrie 1827, Mediaș - 10 februarie 1849,
Simeria) și publicat sub titlul „Keine Union!". El
scria: „Știți ce înseamnă aceste 5 litere Union
(uniune)? Înseamnă, nici mai mult, nici mai
puțin, decât că, bazându-vă pe ele, poporul săsesc
se lasă în voia milei sau a neîndurării ungurilor
(„das Sachsenvolk ergibt sich vermoge derselben
auf Gnade und Ungnadean die Ungarn"), și
anume fără o singură lovitură de sabie; că așteaptă
de la mărinimia ungurească să-i dea tot ce a deți-
nut de-a lungul secolelor, tot ceea ce deține azi de
fapt și de drept, tot ceea ce va deține pe bună
dreptate pe vecie, ce nu-i poate lua cu forța nici
un ungur și nici un valah, dacă noi înșine nu
ridicăm mâna pentru a ne sinucide..." Theodor
Fabini s-a implicat ulterior (în octombrie 1848)
în organizarea batalionului de tineri sași (Jagerba-
taillon), organizat pe spezele națiunii săsești, în
care s-au înrolat luptători împotriva armatei
maghiare.6
Celălalt celebru reprezentant al Mediașului a
fost mitologicul Stephan Ludwig Roth (n. 24
noiembrie 1796, Mediaș - m. 11 mai 1848, Cluj).
Născut în orășelul reședință de scaun de pe
Târnava Mare, St.L. Roth și-a petrecut copilăria
în Șeica Mică (Kleinschelken), unde tatăl său a
fost preot timp de 44 de ani. Între 1809-1816 a
fost elev al gimnaziului din Sibiu, urmând apoi
studiile teologice la Universitatea din Tubingen
+
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 16 ♦ 1-15 mai 2003
11
□l■l■■l■■l■■■■■
(1817-1818). Timp de doi ani, până în 1820, a
avut o °edere în Elveția, la Pestalozzi, unde a
deprins principii pedagogice moderne, °i unde a
cunoscut-o pe Marie Schmid cu care s-a logodit.
În acela°i an 1820 °i-a luat titlul de doctor în
filosofie °i de magistru al artelor liberre (Magister
de freien Kunste) la Tubingen, la întoarcerea
acasă, în Ardeal, desfăcând logodna. În 1821 a
devenit profesor la gimnaziul din Media°. În
1823 s-a căsătorit cu Sophie Auner, cu care a avut
patru copii. A devenit con-rector (1828), apoi
rector (1831) al gimnaziului medie°an. În 1834 a
devenit prim-predicator al bisericii evanghelice
din Mediaș, apoi preot în Nem°a (Nimesch).
După moartea primei soții (1831), s-a recăsătorit
cu Karoline Henter, cu care, la rândul ei, a avut
cinci copii. În 1845 a întreprins o călătorie la
Wurttemberg °i la Viena, din această perioadă
datând inițiativele sale cu privire la colonizarea de
suabi în Ardeal. În 1847 a fost ales preot în
Mo°na (Meschen), dar a fost lovit de moartea °i a
celei de a doua soții (1848). Astfel intra St.L.
Roth în anul revoluționar 1848.7
La Bra°ov, unionismul săsesc s-a focalizat la
începutul revoluției în jurul editorului Johann
Gott °i în paginile gazetelor editate de acesta.
Johann Gott (n. 10 decembrie 1810, Wehrheim
im Taunus, Germania - m. 1888, Bra°ov) a
învățat meseria de tipograf, pornind în 1830 în
obligatoria „drumeție" (Wanderschaft) a uceni-
cilor, străbătând ora°ele: Berlin, Breslau, Viena,
Graz, Trieste, Pesta, Bucure°ti. La 1832 s-a stabilit
la Bra°ov, pentru a nu-l mai părăsi până la
moarte. Aici a găsit de lucru la tiparnița lui Franz
von Schobeln (o tiparniță înființată în sec.16 de
Johannes Honterus), pe care Gott a izbutit să o
cumpere la 1834. În 1835 a obținut cetățenia. A
întemeiat în 1837 ziarul „Siebenburger Wochen-
blatt", care la 1841 atinse un tiraj nemaiauzit la
timpul acela de 1.000 de abonați. Însemnătatea cu
totul aparte a lui Gott în istoria culturii transil-
vane provine din activitatea sa editorială. Ctitor al
presei săse°ti bra°ovene, editor al primelor ziare
române°ti din Ardeal („Gazeta" °i „Foaia“ lui
George Barițiu) °i al unui număr impresionant de
cărți, manuale, reviste în germană, română °i
maghiară, Gott de°teaptă °i azi admirația prin
râvna de decenii în slujba cuvântului scris.8
„Siebenburger Wochenblatt“ a deschis în
presa politică săsească un curent nou, prin carac-
terul modern, dinamic al materialelor publicate.
Carol Nebert	Peisaj
Ziarul °i-a atras colaborarea unei gărzi de tinere
talente, între care Georg Daniel Teutsch, Stephan
Ludwig Roth, Elias Roth, Peter Lange, Martin
Schnell °.a.. Lor li se adăugau doi oameni de
litere, Leopold Maximilian Moltke °i Anton
Kurz, care nu proveneau din Ardeal.
Max Moltke (n. 18 septembrie 1819, Kustrin
- m. 19 ianuarie 1894, Leipzig) a venit la Bra°ov
în 1841, angajându-se la Gott ca librar °i deve-
nind unul din redactorii lui de bază. La 1840
publicase un volum de poezii („Heidenblum -
lein"), iar la 1849 i-a îndemnat printr-un volum
de cântece pe germani la luptă („Sporn- und Sta-
chellieder fur das deutsche Volk"). Este autorul
versurilor „Siebenburgen, Land des Segens“
(Transilvanie, țară a binecuvântării), transpuse
melodic de J.L. Hedwig, - unul din cele mai pop-
ulare cântece săse°ti, simbolizând imnul național.
A luptat el însu°i de partea revoluției maghiare, în
armata lui Bem.9
Anton Kurz (n. circa 1800 - m. 31 iulie 1849,
Albe°ti) a ajuns în Ardeal la 1835, ca secretar al
contelui Kemeny, prin intermediul căruia a făcut
cuno°tință cu Gott. Din 1839 a publicat intens în
„Blatter fur Geist, Gemuth und Vaterlandskunde“
°i în „Satelllit“. Kurz, dedicat °i studiilor istorice
privind Transilvania, s-a decis să scoată o revistă
cu acest profil, cu sprijinul lui Gott. Barițiu °i
Cipariu s-au arătat dispu°i să colaboreze la aceas-
ta. Însă cenzura a interzis apariția revistei în
forma inițială, intitulată „Album fur Geschichte,
Literatur und andere Denkwurdigkeiten Sieben-
burgens" (Album de istorie, literatură °i alte fapte
memorabile din Transilvania). Kurz i-a schimbat
titlul °i a declarat oficial că va edita „o carte în
mai multe apariții", anume „Magazin fur Ge-
schichte, Literatur und alle Denk- und Merkwur-
digkeiten Siebenburgens". Acest „Magazin" a
apărut între 1844-1847, propunându-°i a fi un
element de legătură între naționalități. La realiza-
rea acestui scop au lucrat °i alți transilvăneni,
Kurz, contele Kemeny, cu multe articole inclusiv
de istoria românilor, precum °i munteni ca N.
Bălcescu. Datorită fricțiunilor cu cenzura °i rezis-
tenței manifestate în tabăra naționali°tilor ma-
ghiari față de conceptul colaborării supranaționa-
le, revista a trebuit să-°i înceteze apariția. Kurz
însă a fost °i a rămas la 1848 un prieten sincer al
revoluției maghiare. Înfocatul său partizanat pen-
tru cauza uniunii Transilvaniei cu Ungaria i-a
adus din partea sa°ilor mai sceptici bănuiala că ar
fi un emisar plătit al lui Kossuth.10
Alături de Kurz °i de Max Moltke, alt ziarist
de la foile lui Gott, poetul Joseph Marlin (n. 27
august 1824, Sebe° - m.30 mai 1849, Pesta), origi-
nar din Sebe°, a dat un „Program politic pentru
sa°ii ardeleni", o aderare înfocată la cauza uniunii,
care preconiza o strategie de viitor exclusiv în ca-
drul uniunii. Plecând de la cele 12 puncte ale ma-
nifestului de la Pesta, Marlin a dat întreaga măsu-
ră a temperamentului său exaltat, propunându-le
sa°ilor numeroase reforme liberale în domeniul
administrației, °colilor, bisericii, însă pe baza pri-
matului limbii maghiare °i a instituțiilor maghiare
cărora Ardealul urma să li se integreze.11
Sighi°oara a fost la începutul revoluției o
entuziastă a unionismului. Lideri de opinie erau
doi tineri: Carl GooB °i Georg Daniel Teutsch.
Carl GooB (n. 28 ianuarie 1814, Sighi°oara - m.
30 decembrie 1848, Daia/Denndorf) a absolvit ca
°ef de promoție gimnaziul sighi°orean în 1831,
îndreptându-se spre Cluj, unde a audiat cursurile
de °tiințe politice °i drept ale colegiului reformat.
În 1832 se afla la Viena, unde a urmat timp de
doi ani de zile Institutul teologic protestant. În
1835 a părăsit capitala imperiului, pentru a se
angaja la gimnaziul din Sighi°oara, al cărui elev
eminent fusese. Niciodată mulțumit de propria
lui muncă, C. GooB „suferea de o ciudată lipsă de
încredere În sine" (Friedrich Teutsch). În schimb
a găsit apreciere pentru meritele sale de la cei din
jur. Pornind de la poziția de lector de gradul 3, a
avansat rapid, devenind în 1840 con-rector (di-
rector adjunct) apoi în 1842, la doar 28 de ani,
rector (director) al gimnaziului. Tot din 1842 a
fost colaborator al ziarului liberal „Siebenburger
Wochenblatt", editat de Johann Gott la Brașov. Și
el membru al „Asociației pentru cultura transil-
vană" (Verein fur siebenburgische Landeskunde),
a făcut parte din secțiunea pedagogică a Asocia-
ției. A fost casier °i secretar al Asociației me°te°u-
garilor din Sighi°oara până în 1845. În acest an a
fost ales preot în Daia, fără ca el să-°i fi depus
candidatura. Gimnaziul sighi°orean, care sub
conducerea sa luase o mare înflorire, dorea să-l
rețină, dar GooB a răspuns misiunii încredințate.
În primăvara lui 1848, la 34 de ani, evenimentele
l-au smuls din pa°nicele îndeletniciri parohiale °i
din studiile sale °tiințifice, Carl GooB intrând pe
tărâmul politicii. GooB era un „nobil, curat idea-
list" (Eugen von Friedenfels), care s-a aruncat în
luptă cu convingerea că asigurarea autonomiei
juridice săse°ti trebuia câ°tigată prin colaborare cu
cauza maghiară. A fost practic conducătorul unio-
ni°tilor sa°i, avându-l drept opozant de frunte în
ideologia sa pe antiunionistul Konrad Schmidt.
„Amândoi bărbații erau astfel construiți, încât nu
erau influențați de considerente exterioare lor, ci
exclusiv de con°tiința lor °i de binele ob°tesc"
(Friedrich Teutsch). „Deosebit de dotat spiritual,
înaltă cultură, un minunat dar al oratoriei, sever
cu banalitățile °i necinstea, trăind cu sentimentul
datoriei, caracter intangibil" (idem), GooB credea
sincer că cea mai bună cale de urmat pentru na-
țiunea săsească se află în cadrul uniunii Transilva-
niei cu Ungaria. Astfel, înarmat cu această con-
vingere, a fost ales ca deputat al Sighi°oarei, îm-
preună cu con-rectorul de atunci al gimnaziului
sighi°orean (°i viitorul episcop °i mare istoric al
sa°ilor) Georg Teutsch, la Dieta transilvană din
Cluj, deschisă la 29 mai 1848.12
Georg Daniel Teutsch (n. 12 decembrie 1817,
Sighi°oara - m. 2 iulie 1893) a fost una din cele
mai reprezentative figuri ale vieții culturale, bise-
rice°ti °i politice a sa°ilor ardeleni în a doua ju-
mătate a secolului 19, autorul primei sinteze de
istoria sa°ilor, episcop evanghelic. După copilăria
°i gimnaziul din Sighi°oara, a făcut studii univer-
sitare la Viena °i Berlin, apoi a revenit ca învățător
în oră°elul natal, unde a predat timp de 21 ani
(după revoluție, în 1850, devenind rector al gim-
naziului din Sighi°oara, pe urmele dascălului său
Carl GooB). Activ pe tărâm jurnalistic - trimițând
articole la foile lui Gott, dar °i politic, la 1848
avea doar 31 de ani.13
Să urmărim derularea evenimentelor revolu-
ționare. Atitudinea antiunionistă frontală a sibie-
nilor s-a reflectat pregnant cu prilejul vizitei gu-
vernatorului Teleki la Sibiu (3 mai 1848). Scopul
vizitei era câ°tigarea „opoziției" săse°ti de partea
cauzei maghiare. Ziarul „Siebenburgischer Volks-
freund" relata că, în cursul vizitei, guvernatorul ar
fi scăpat cuvintele „monarhie ungară", ceea ce a
determinat refuzul făți° din partea sa°ilor față de
orice fel de colaborare româno-săsească. În aceea°i
zi, atmosfera din ora° a devenit radicală, fiind înăl-
țate peste tot steaguri °i cocarde negru-galbene, iar
seara, la teatru, a avut loc o furtunoasă adunare
cetățenească, la care Jakob Rannicher a respins
vehement uniunea în uralele concetățenilor săi.14
Universitatea națională, sub conducerea lui
Franz von Salmen, al cărui portret fusese ars de
curând în piața publică din Cluj, a decis la 10 mai
trimiterea unei delegații la Viena, pentru a pre-
zenta împăratului dorințele °i a°teptările națiunii
săse°ti, °i pentru a afla ce linie politică intențio-
12
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 16 ♦ 1-15 mai 2003
nează Viena a urma. Delegația, avându-i în frunte
pe profesorul J.A. Zimmermann și pe episcopul
Binder, a ajuns la Viena la 17 mai, când Curtea
imperială se refugiase deja la Innsbruck, și atunci
când delegația a sosit la Innsbruck (4 iunie 1848),
în Transilvania esențialul fusese deja decis. La 10
iunie 1848, împăratul sancționa uniunea Transil-
vaniei cu Ungaria, pe când delegația săsească intra
în audiență în 11 iunie. Împăratul le-a citit dele-
gaților de pe o foaie gata pregătită vestitele cuvin-
te prin care îi asigura pe sași că tocmai uniunea le
va apăra drepturile și libertățile.15
Între timp, în Ardeal, se desfășurau pregătirile
în vederea apropiatei întruniri a Dietei. Konrad
Schmidt din Sibiu, împreună cu Eugen von
Friedenfels și cu sighișoreanul Georg Daniel
Teutsch, au călătorit la Brașov (unde au ajuns la 7
mai), pentru a sonda opinia publică săsească de
aici. Nu s-a putut obține dorita unitate a vederi-
lor: în privința uniunii Sibiul, Mediașul se decla-
rau împotrivă, iar Brașovul, Sighișoara și Bistrița
optau pentru o uniune condiționată. 16
La 29 mai 1848 s-a deschis la Cluj Dieta tran-
silvană. În urma unei ședințe speciale îndelungate
a delegaților sași (adunarea națională săsească din
cadrul Dietei), prezidată de Konrad Schmidt,
desfășurată în ziua de 29 mai, de la orele 6 p.m.
până la orele 2 a.m., s-a decis votul unionist al
sașilor. Carl GooB a luat cuvântul de la început,
devenind cel mai fervent susținător al legii uniu-
nii, îndemnându-i pe deputații sași să nu respecte
litera instrucțiunilor primite de la mandatarii lor
(instrucțiuni care îi obligau să voteze împotriva
legii uniunii), ci doar propria lor conștiință. GooB
a avut, neîndoielnic, o mare influență asupra
multor deputați sași, datorită fermității convin-
gerii sale, deși situația la Cluj era înfierbântată, și,
mai mult sub presiunea momentului, majoritatea
deputaților sași și-au dat votul pentru uniune,
lucru consemnat în ședința în plen a Dietei din
dimineața de 30 mai 1848. Din cei 15 reprezen-
tanți sași prezenți, 5 au votat împotriva uniunii -
între aceștia 5 numărându-se cei doi delegați din
Sibiu (între care Konrad Schmidt), cei doi din
Mediaș și un deputat din Nocrich. În dimineața
zilei de 30 mai 1848, în prima ședință comună a
Dietei clujene s-a votat uniunea Transilvaniei cu
Ungaria. La discuțiile care au urmat, Konrad
Schmidt a răspuns acuzației deputatului D.
Kemeny, care i-a numit pe sași instigatori, arătând
că, în legătură cu uniunea, el recunoștea deschis
că era îngrijorat de reacția alegătorilor săi, dar
spera că aceștia se vor liniști, când vor afla cu câtă
participare Stările ar fi acceptat cererile națiunii
săsești; supunându-se majorității, el dorea numai
ca uniunea să aducă mântuire țărilor-surori. In-
tervenția lui Schmidt a provocat aplauze. Câțiva
membri ai gărzii naționale maghiare clujene l-au
ridicat pe Schmidt în aer, punându-i în mâini un
steag unionist, și i-au cerut să mai cuvânteze. El a
spus „aproximativ" următoarele: „Concetățeni!
Voi ați strigat: să trăiască uniunea Transilvaniei cu
Ungaria; așa să strigați și pentru uniunea pe care
înaintașii noștri au încheiat-o acum mai bine de
300 de ani cu tații voștri pentru apărarea reci-
procă. (Ejen.) În această uniune vrem acum să
primim și poporul valahilor ca a patra națiune și
astfel să trăiască de acum înainte, în armonie fră-
țească, cele 4 națiuni ale Transilvaniei. (E.jen.). “
(Friedrich Teutsch) Tot în 30 mai, Konrad
Schmidt a plecat acasă, spre Sibiu, pentru a ra-
porta personal alegătorilor săi evenimentele de la
Cluj; și-a prezentat raportul la 1 iunie în biserica
spitalului (Spitalskirche) orășenească. La 8 iunie,
adunarea scăunală a Sibiului a declarat anularea
mandatelor deputaților săi, deoarece aceștia își
încălcaseră instrucțiunile și votaseră uniunea;
adunarea scăunală nu recunoaștea uniunea. La 13
iunie, Schmidt a dat încă o dată socoteală, verbal,
Carol Nebert	Sighișoara
în fața adunării scăunale; aceasta și-a retras acuza-
ția de încălcare a instrucțiunilor și i-a rugat pe
deputați să-și reia mandatul, însă încrederea
alegătorilor fusese deja pierdută. Schmidt a tre-
buit să evite Sibiul săptămâni în șir, pentru a
scăpa de mânia concetățenilor săi, fiind acuzat de
trădare. În ce privește Sighișoara (6-8 iunie),
comunitatea cetățenilor de aici a reacționat la
votul din Cluj întâi prin renegarea deputaților săi,
pe care apoi i-a recunoscut din nou, dar i-a
acuzat pe GooB și Teutsch de trădare și greșeală,
și de încălcarea instrucțiunii.17
La 20 iunie, deputații sași au înaintat Dietei
un memoriu, redactat de Georg Daniel Teutsch,
în care se solicita sprijinul celor două națiuni de
Stare, maghiarii și secuii, în vederea garantării și
aplicării cererilor și condițiilor națiunii săsești. În
Dietă se discutară condițiile acceptării uniunii
cuprinse în acel memoriu. Delegația săsească ce
înmână împăratului memoriul cu pricina a fost
însă concediată, fără ca împăratul să fi citit măcar
memoriul.18
Dieta din Cluj stabilise alegerile pentru Dieta
ungară din Pesta. Aceste alegeri s-au desfășurat și
pe Pământul Crăiesc, printre deputații sași aflân-
du-se Zimmermann, GooB, Konrad Schmidt ș.a..
În ce-l privește pe Heinrich Schmidt, și el a fost
prezent la dezbaterile Dietei de la 8 iulie (data
deschiderii ei) până la 19 septembrie 1848, când
s-a retras împreună cu încă cinci deputați sași, în
semn de protest față de prevederea Dietei privind
numirea de acum înainte a deputaților sași de
către guvernul ungar, arătând că, în Dietă, Casa
de jos (Unterhaus) părăsise terenul legii. Preșe-
dintele Dietei i-a declarat pe cei șase deputați sași
instigatori și trădători de țară. Adunarea scăunală
sibiană a acordat la 29 septembrie 1848 laudă
publică celor doi deputați sibieni retrași din Dieta
de la Pesta: Heinrich Schmidt și Josef Rosenfeld.
La Pesta a avut loc un episod dramatic pentru
Carl GooB. Unionistul sincer se confrunta cu o
situație neașteptată, el însuși mărturisind „marea
minciună a anului 1848“. Acum GooB, la fel de
onest ca și înainte, a început a-și face procese de
conștiință, îndemnându-și conaționalii la opoziție
în cadrul adunărilor naționale săsești (ținute la
Hotel Tigru din Pesta). Printr-un sol ce călătorea
spre Ardeal a transmis acasă mesajul: „Spuneți
oamenilor noștri, să-și cumpere puști și pulbere,
și să se înarmeze, căci suntem trași pe sfoară."
(Friedrich Teutsch) La 13 septembrie 1848 GooB
a protestat energic împotriva celor 20 de proiecte
de legi înaintate de deputația articulară, proiecte
acceptate. După retragerea celor șase deputați sași,
GooB, la fel ca și restul deputaților sași, s-a văzut
în imposibilitate de a demisiona imediat. Ulte-
rior, în toamnă, a revenit acasă, boicotând Dieta.
S-a retras la casa sa parohială din Daia, cu sănă-
tatea fizică și mai ales psihică zdruncinată. Izbuc-
nirea războiului civil în Transilvania, măcelul în-
tre etniile ardelene l-au făcut să-și amplifice vina
pe care și-o punea în cârcă. La 30 decembrie
1848, în camera sa de studiu din casa parohială,
și-a pus singur capăt zilelor. Un fost elev al său îi
atribuia profesorului GooB cuvintele lui Cato:
„Eu, care nu mi-am iertat mie și sufletului meu
niciodată vreo greșeală, nu iert ușor nici păcatele
râvnei altora." A fost prima dintre morțile tragice
ale revoluției.
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 16 ♦ 1-15 mai 2003
13
^■■■■^■■■■I
Concetățeanul și tovarășul lui GooB, sighișo-
reanul Teutsch a trecut și el în cealaltă tabără a re-
voluției. În toamnă, în octombrie, a devenit căpi-
tan în Sighișoara al batalionului de vânători să-
sesc, și a luat parte la luptele ulterioare alături de
imperiali, la fel ca și Theodor Fabini, autorul
manifestului antiunionismului.
Theodor Fabini fusese trimis la Parlamentul
de la Frankfurt, împreună cu o delegație săsească,
pentru a obține sprijinul german. Apoi se impli-
case activ în organizarea unei adunări a tineretu-
lui săsesc la Mediaș, în 13-15 august 1848. Scopul
declarat al adunării era „învigorarea și întărirea
spiritului popular german printr-un tineret con-
știent, unit, activ și gata de sacrificiu“ (eine gesin-
nungstuchtige, einige, thatkraftige und opfer-
willige Jugend), prin două modalități aparte, și
anume: dezvoltarea forței fizice prin gimnastică
(Turnen) și a celei psihice prin promovarea jur-
nalisticii germane în Ardeal. La data convocată,
într-adevăr, la Mediaș s-au strâns cam 200 de
tineri, care l-au ales președinte al adunării pe
Stephan Ludwig Roth și secretar pe Theodor
Fabini. Dezbaterile au dus la crearea Uniunii
tineretului german transilvan (Siebenburgisch-
Deutscher Jugendbund), care a trimis trei adrese:
una către tineretul academic din Germania, alta
către Parlamentul din Frankfurt, a treia către con-
sistoriul evanghelic suprem, în care se dădea glas
adeziunii tinerilor sași din Ardeal față de germanii
din țara-mamă, dar și fidelitatea față de statul ai
cărui cetățeni erau. Entuziastul Fabini a luptat
apoi, în timpul războiului, de partea austriacă,
fiind rănit în bătălia de la Simeria, de lângă
Orăștie, la 9 februarie 1849, și murind o zi mai
târziu, la vârsta de 21 de ani.
St.L. Roth, ales în comitetul de pacificare, a
încercat să potolească excesele anarhice ale revo-
luției. Deși împuternicit de însuși Bem cu un
permis de liberă trecere (Bem acordase în primă-
vara lui 1849 amnistie generală), preotul Roth,
care se deplasa în localitățile de pe Târnava Mare
chemând la împăciuire, a fost ridicat din Moșna
la ordinul comisarului Csâny, dus la Cluj, con-
damnat la moarte, și împușcat pe Dealul cetățuii
la 11 mai 1849. Resturile sale pamântești au fost
aduse și înmormântate la Mediaș în 1850. Înalta
sa conștiință etică și promovarea până în ultimele
clipe ale vieții sale a înțelegerii dintre națiunile
Ardealului l-au transformat într-un simbol peste
generații.
În martie 1849 a murit și Joseph Benigni von
Mildenberg. Datorită atitudinii sale curajoase,
exprimate în repetate rânduri în paginile lui
„Siebenburger Bote“, prin luări de poziție împo-
triva violenței și a decimării interetnice în Ardeal
- așa prin articolele sale împotriva crimelor de la
Mihalț și Coșlariu din iunie 1848 și împotriva
incendierii și distrugerii orașului Reghinul Săsesc
de către trupele secuiești la 1 noiembrie 1848 -,
Benigni și-a atras de partea sa ura unor tineri
maghiari extremiști, ce au format o conjurație,
amenințându-l cu moartea încă din august 1848.
În martie 1849 amenințarea s-a împlinit: pe când
se pregătea să urce în caleașcă, pentru a se refugia
în Muntenia (la cucerirea Sibiului de către tru-
pele revoluționare maghiare), Benigni a fost prins
de câțiva husari kossuthiști, smuls din trăsură,
adus în casa sa și împușcat acolo.
Sub teroarea unui asemenea exemplu, curajo-
sul Heinrich Schmidt, și el direct vizat, nu numai
că nu s-a refugiat din Ardeal în timpul celor trei
luni ale ocupației maghiare a Sibiului (martie- iu-
lie 1849), dar a și scos un volum de poezii patrio-
tic-săsești, antikossuthiste, intitulat „De pe ruine-
le Pământului Crăiesc“ (Aus den Ruinen des Sa-
chsenlandes). După alungarea armatei revoluțio -
nare maghiare din Sibiu și reinstaurarea stăpânirii
austriece, înlocuindu-l pe filokossuthistul Johann
Hintz, Heinrich Schmidt a devenit redactor-șef la
„Siebenburger Bote“, propunându-și ca, atâta
timp cât va conduce redacția lui „Bote“ (până în
august 1850), acest ziar să fie un „organ al intere-
selor naționale săsești", care, în același timp, „să
răspândească o reală conștiință de stat austriacă"
(28 iulie 1849). Heinrich Schmidt a trăit încă
mulți ani după încheierea revoluției, păstrându-și
însă aceeași intransigență a principiilor. A înființat
și condus „Siebenburger Quartalschrift" (1859-
1860); a profesat în continuare la Academia
juridică sibiană. Când la 1867 noul Minister
ungar al cultelor și învățământului a preluat în
patronatul său Academia (pe care o va desființa
cu totul în 1888), împreună cu mulți dintre
colegii săi, Heinrich Schmidt și-a pierdut postul
de profesor. Imposibilitatea sa de a se salva din
mizeria financiară (nici în tinerețe nu fusese o
persoană care să pună prea mare preț pe bani, și
nici nu vădise calități administrative deosebite),
dar și ura unui „opozant politic (acum ocupând o
înaltă funcție în guvernul ungar)“ (Eugen von
Friedenfels), neîndurarea cămătarilor, îndoiala
față de soarta imperiului dar și a poporului său,
durerea cauzată de înlăturarea și alungarea sa din
ziaristică, profesorat, politică, l-au făcut să-și
piardă mințile, atât de limpezi odinioară. În
Catharinenwald de lângă Cisnădioara, Heinrich
Schmidt s-a sinucis la 3 mai 1870. „Cinicul spiri-
tual" H. Schmidt a fost caracterizat drept un „jur-
nalist înnăscut... plin de umor gâlgâitor și satiră
ascuțită, el a dus toată viața o luptă încăpățânată
împotriva lașității, a spiritului comun și găunos"
(Oskar Wittstock), având o contribuție însemnată
la renașterea națională și literară a sașilor.
Konrad Schmidt și Zimmermann au activat și
ei, după revoluție, pe linia pornită la 1848, orien-
tată spre Viena și susținând monarhia austriacă
unitară. Cei doi vor forma nucleul în jurul căruia
se vor grupa, în a doua jumătate a sec.19 așa-nu-
miții „bătrâni sași" (Altsachsen). După numirea
lui Franz von Salmen ca și consilier aulic în can-
celaria transilvană de la Viena, în martie 1862
Konrad Schmidt a fost ales comite al sașilor,
funcție pe care a ocupat-o până la destituirea sa
forțată prin ordinul noului ministru de interne
maghiar din 8 februarie 1868. În acest interval de
timp, Konrad Schmidt, la fel ca și Zimmermann,
fusese deputat în Consiliul legislativ central din
Viena (Reichsrat). Profesorul Zimmermann a
ocupat și el funcții înalte în aparatul de stat, prin
numirea sa ca secretar ministerial apoi consilier
ministerial în Ministerul vienez al cultelor și
învățământului (1852, 1858), încredințându-i-se
conducerea Consistoriului suprem al tuturor bi-
sericilor evanghelice din monarhia austriacă
(1859), până la pensionarea sa în 1874.
Consecvenți cu ei înșiși, în tabăra revoluționa-
ră au rămas jurnaliștii brașoveni Moltke și Anton
Kurz. Ultimul a devenit adjutantul lui Bem, în-
soțindu-l pe generalul polonez în toate campa-
niile sale. Idealist și inocent, Kurz a condamnat
excesele naționaliste fratricide în Ardeal, și a spe-
rat în putința împăcării între naționalități. Kurz,
ca și celălalt adjutant al lui Bem, poetul Petofi
Sândor, a murit în bătălia de la Albești la 31 iulie
1849. Moltke a condus ca redactor-șef principalul
ziar al lui Gott, care după predarea Brașovului în
mâinile soldaților lui Bem, s-a rebotezat în
„Kronstadter Zeitung" (26 martie 1849). După
înfrângerea revoluției maghiare, Moltke a căzut
în prizonierat austriac, fiind apoi expulzat din
monarhie. A trăit ulterior, până la moarte (1894)
în Germania, la Berlin și Leipzig, unde a activat
ca scriitor și redactor.
■
Note
1	Despre Franz von Salmen, v. Eugen von Friedenfels, Joseph
Bedeus von Scharberg. Beitrdge zur Zeitgeschichte Siebenburgens
im 19.Jh., vol. 2: 1848-1858, ed. Wilhelm Braumuller,
Viena 1877, p. 468-470; Constant von Wurzbach,
Biographisches Lexikon des Kaiserthums Oesterreich, Druck und
Verlag der k.k. Hof- und Staatsdruckerei, vol. 27, Viena
1874, p. 145-148; Allgemeine Deutsche Biographie, aus
Veranlassung Sr. Majestat des Konigs von Bayern, hrsg.
durch die hist. Commission bei der konigl. Akademie der
Wissenschaften, Verlag v. Duncker § Humblot, vol. 30,
Leipzig 1890, p. 260-270; v. și W. Schiller, Eine
Komesinstallation und ein Begrdbnis, în: „Bilder aus der
Kulturgeschichte der Siebenburger Sachsen", coord. Fr.
Teutsch, Verlag der Krafft § Drotleff A.G., Sibiu 1928, vol.
2, p. 81-94.
2	Despre Joseph Benigni von Mildenberg scrie E. v.
Friedenfels, op.cit., p. 400-403; Oskar Wittstock, Das litter-
arische Leben der vierziger Jahre, în: „Hundert Jahre săchsis-
cher Kampfe. Zehn Vortrage aus der Geschichte der
Siebenburger Sachsen im letzten Jahrhundert", Druck und
Verlag von W. Krafft, Sibiu 1896, p. 106-107.
3	Despre Heinrich Schmidt, v. E. v. Friedenfels, cp. cit., vol.
2, p. 459-464; Oskar Wittstock, Das litterarische Leben..., în:
„Hundert Jahre...", p. 108; A.Schullerus, Unsere geistige
Entwicklung in den Jahren 1850-1880, în: „Bilder aus der
Kulturgeschichte...", p. 204-215.
4	Despre Joseph Andreas Zimmermann, v. C. v. Wurzbach,
op.cit., vol. 60, Viena 1891, p. 126-127.
5	Despre Konrad Schmidt v. C. v. Wurzbach, cp.cit., vol. 30,
Viena 1875, p. 230-231.
6	Despre Theodor Fabini, v. capitolul dedicat lui în cartea lui
Ludwig von Fabini, Drei Fabini, hrsg. vom Verein fur
siebenburgische Landeskunde, Druck und Verlag von
Krafft § Drotleff A.G., Sibiu 1930, p. 39-104; Friedrich
Teutsch, Dersiebenburgisch-deutsche Jugendbund, în: „Bilder
aus der Kulturgeschichte...", p. 95-112. Articolul „Keine
Union!" a apărut în: „Satellit des Siebenburger
Wochenblatts", Brașov, nr. 37, 8 mai 1848, p. 180-187.
7	Despre Stephan Ludwig Roth, v. E. v. Friedenfels, cp.cit.,
vol. 2, p. 413-417; și mai ales Stephan Ludwig Roth,
Gesammelte Schrften und Briefe, ed. Otto Folberth, în special
vol. 7: Das Schicksal. Dokumente aus den Jahren 1848/1849,
Verlag Walter de Gruyter § Co., Berlin 1964.
8	Despre Johann Gott, v. Siebenburger Sachsen Lexikon, 1993,
p. 155-156. Un inventar bibliografic al ziarelor și tipări-
turilor lui Gott face Hermann Tontsch, Die Honteruspresse
in 400Jahren. Festschrft der Buchdruckerei Johann Gbtts Sohn,
Brașov 1933, cu unele informații suplimentare în Emil
Sigerus, Die deutsche periodische Literatur Siebenbuigens, 1778-
1930, extras din „Ostland", an 6, caiet 5/6, ed. autorului,
tipar Krafft § Drotleff A.G., Sibiu 1931, p. 5-11.
9	Despre Max Moltke, v. Siebenburger Sachsen Lexikon, coord.
Walter MyB, Kraft Verlag, Thaur bei Innsbruck 1993,
p. 343.
10	Despre Anton Kurz, v. Carl Gollner, Anton Kurz. Leben und
Werk, în: „Forschungen zur Volks- und Landeskunde", vol.
10 (1967), nr. 2, Ed. Academiei RSR, București, p. 21-77;
Oskar Wittstock, Das litterarische Leben..., în: „Hundert
Jahre...", p. 122.
11	Despre Joseph Marlin, v. Siebenburger Sachsen Lexikon,
p. 322. Programul lui Joseph Marlin a fost publicat în
ziarul „Satellit des Siebenburger Wochenblatts", Brașov,
nr. 34, 27 aprilie 1848, p. 170-173.
12	Despre Carl GooB, v. E. v. Friedenfels, op. cit., vol. 2,
p. 447-450; Richard Schuller, Geschichte des Schijburger
Gymnasiums, 1896, p. 158-160.
13	Despre Georg Daniel Teutsch, v. Friedrich Teutsch, Georg
Daniel Teutsch. Geschichte seines Lebens, Druck und Verlag
von W. Krafft, Sibiu 1909.
14	Vizita guvernatorului Teleki la Sibiu (3 mai 1848) și reacția
sibienilor sunt descrise în ziarul „Siebenburgischer
Volksfreund", Sibiu, no. 23, 5 mai 1848, p. 150-151.
15	Fr. Teutsch, Die Sachsen imJahre 1848/1849, în: „Hundert
Jahre...", p. 170-171; Fr. Teutsch, Geschichte..., vol. III,
p. 128, 234-235.
16	Fr. Teutsch, Die Sachsen imJahre 1848/1849, în: „Hundert
Jahre...", p. 170-171; Fr. Teutsch, Georg Daniel Teutsch...,
p. 43; Fr. Teutsch, Geschichte..., vol. III, p. 217.
17	Documentele Dietei transilvane din vara lui 1848, respec-
tiv procesul-verbal al ședințelor Dietei de la Cluj (29 mai -
18 iulie 1848) sunt publicate în Documente privind revoluția
de la 1848 în țările române. C. Transilvania, vol. V, Ed.
Academiei RSR, București 1992, ed. Institutul de Istorie
Cluj, doc.68, p. 117-222. Ibidem, vol. V, doc. 70, p. 255-298
cuprinde procesul-verbal al ședințelor deputaților sași din
Dieta de la Cluj. Fr. Teutsch, Die Sachsen imJahre
1848/1849, în: „Hundert Jahre...", p. 181-187.
18	Memoriul 20 iunie este redat de Friedrich Teutsch, Georg
Daniel Teutsch...., p. 565-567.
14
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 16 ♦ 1-15 mai 2003
Interviu____________________________
Muzeul Național
Brukenthal în topul
muzeelor europene
Virgil Ispas: Domnule Alexandru Lungu, anul
2003 este unul aniversar pentru Muzeul Național
Brukenthal. Despre ce este vorba?
Alexandru Lungu: Anul acesta este un an să
spunem aniversar, un an “bornă” cronologică, dar
nu numai pentru simplul motiv că se împlinesc
200 de ani de la moartea fondatorului, deci de 1a
moartea lui Samuel von Brukenthal. Aici sunt
două repere cronologice, prin tradiția exegetică a
istoricilor sași s-a perpetuat formula că Bruken-
thal a murit în 9 aprilie 1803, în registrele Biseri-
cii Evanghelice este trecut pe 12 aprilie. Cert este
din acest unghi că noi vom organiza un simpo-
zion tocmai în acest interval 9, 10, 11 aprilie, un
simpozion național și internațional căruia i-am
conferit genericul „Samuel von Brukehthal - Un
colecționar, o epocă, un destin “. Cu alte cuvinte va fi
o privire substanțială diacronică, ce s-a întâmplat
în 200 de ani de la moartea fondatorului muzeu-
lui dar și o privire de perspectivă, de prospecție
pentru că în 2017 vor fi 200 de ani de la
deschiderea oficială pentru public a muzeului
Brukenthal. Între 1803 și 1817 muzeul nu a fost
deschis, și atunci în 2017 la 200 de ani de la des-
chiderea oficială pentru public sigur că va fi o
aniversare UNESCO. Lumea poate să spună
„Ce se întâmplă cu oamenii ăștia? Sunt ușor stra-
tosferici, sau cam boemi pentru că își pun așa un
reper îndepărtat“. Nu este un reper îndepărtat
într-o muncă de cercetare muzeală, nu este nici
un reper îndepărtat în România de astăzi când
fondurile sunt cele care sunt și când noi avem în
administrare opt clădiri dintre care două - Palatul
Brukenthal și Primăria veche, monumente istori-
ce de prim rang nu numai pentru România, pen-
tru zona aceasta a Europei Centrale și de Sud-Est
iar în privința patrimoniului mobil sunt un mi-
lion cinci sute de mii de poziții de inventar, deci
gândiți-vă ce muncă, aș spune eu, gigantescă ne
așteaptă pe cei care slujim în acest muzeu.
- În dferite ghiduri turistice se spune despre muzeul
Brukenthal că este „primul muzeu al culturii
românești “. Cum comentați această sintagmă?
- Această formulare pleacă de la chestiunea
reală că a fost primul muzeu deschis pentru pu-
blic în aceste părți ale Europei Centrale și de
Sud-Est. Încă un amănunt: colecția el și-a consti-
tuit-o în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
mai precis după șederea sa cu rang înalt la Cance-
laria aulică de la Viena, prin anii I760-1770 și el a
fost numit de către împărăteasa Maria Tereza, una
dintre sprijinitoarele sale în acțiunile culturale și
nu numai, el a fost numit la 1787 guvernator al
Transilvaniei. Colecția sa este menționată într-un
almanah, la vremea respectivă, turistic de la Viena
încă din anii 1790, deci colecția sa era constituită
și vizitabilă înaintea unor mari colecții cum este
să zicem Luvru și Hermitage-ul. Dar tot așa de
adevărat este că respectiva vizitare era o vizită pri-
vată, pentru prieteni, pentru cunoștințe. Pentru
public muzeul a fost accesibil abia din 1817.
- A venit vorba de public. Ce poate vedea publicul
în muzeu, care sunt principalele atracții?
- Poate să vadă multe. Îngăduiți-mi să spun că
eu am fost numit director al muzeului de dom-
nul Andrei Pleșu, în primăvara anului 1990, atun-
ci când el era ministru al culturii. Eu lucrez în
muzeu încă din 1972, după absolvirea Facultății
de Istorie de la Cluj, secția de Istoria artei a
Universității Babeș-Bolyai. Din 1990 primul meu
gând a fost acela ca multe expoziții, multe mani-
festări de tipul acesta patrimonial, nu neapărat
prin expoziții de anvergură să fie aduse la
cunoștința publicului. Pentru că înainte, din varii
motive, nu puteai să expui. Hai să o luăm într-o
linie pitorească: celor de la Artă li se refuza o
expoziție cu nuduri. Nu se accepta în anii ’80 să
expui nuduri. Era o chestiune, nu? Nu mai e
■	Alexandru C. Lungu,
directorul Muzeului Național
Brukenthal, Sibiu
cazul să insistăm asupra ei. Și atunci cu persuasi-
une și tenacitate am urmărit ca timp de 13 ani să
expunem majoritatea pieselor expozabile, din
punctul de vedere al conservării și al restaurării,
care se aflau în depozite. Cred că am organizat
până acum între 200 și 250 de expoziții patrimo-
niale de mai mică sau de mai mare anvergură. Ca
să răspund la întrebare, în treisprezece ani de zile
a fost arătat tot. Noi avem în administrare opt
clădiri, una este destinată artei contemporane,
celelalte sunt destinate colecțiilor patrimoniale
care nu provin doar din colecția Brukenthal ci și
ce s-a întâmplat după moartea sa și până azi. În
Palatul Brukenthal este găzduită și ca depozite și
ca expoziție faimoasa pinacotecă Brukenthal com-
pusă din piese de pictură europeană, din capodo-
pere, colecția de gravură și biblioteca Brukenthal.
Sigur că în privința gravurilor și cărților, acestea
având regimul special de conservare a hârtiei,
expozițiile sunt ocazionale - câte una, două pe an,
cu regim de expunere limitat la maximum șase
săptămâni. În privința școlilor de pictură euro-
peană colecția Brukenthal are 1100 de tablouri.
Nu le poți expune pe toate o dată. Așa încât cic-
lic, periodic sub chipul unor mari teme expozi-
ționale publicul poate să le vadă. La Primăria ve-
che este Muzeul de Istorie cu colecții fabuloase,
multe provenind din colecția lui Brukenthal. De
pildă, departamentul de arheologie și departa-
mentul de numismatică găzduiesc monede și me-
dalii provenind din colecțiile lui Brukenthal. Mu-
zeul de istorie naturală cu ale sale subsecții - Mu-
zeul de istorie a farmaciei și Muzeul de arme și
trofee de vânătoare sunt la fel niște repere
muzeografice și expoziționale de primă mână.
- Din câte mi-ați spus, Palatul Brukenthalgăz-
duiește o mulțime de opere de valoare. Cum reușiți să le
protejați?
- Depinde... Există o glumă foarte bună refe-
ritoare la evenimentul din 1968 când au fost fura-
te opt lucrări din colecția Brukenthal, pe atunci
muzeul era extrem de mediocru sau neglijent
protejat. Patru dintre ele au fost recuperate în
1998. Referitor la glumă, m-a întrebat cineva
înainte de 1989: „Dacă lucrezi la Brukenthal știi
cum s-au furat cele opt tablouri?“, și eu eram
nițeluș tracasat pentru că era după un vernisaj și
nu știam câte urechi ascultă întrebarea și mai cu
seamă ce o să răspund eu. Și am zis: „Deși lucrez
acolo, nu °tiu“. Nici nu înțelegeam. N-am rea-
lizat imediat că e vorba de o glumă și personajul
care era hâtru a continuat: „Simplu domnule, a
venit hoțul și în sala unde erau așezate tablourile
pe ușa respectivă a văzut un disc mic alămiu pe
care scria YALE. Și le-a luat!“. Revenind la pro-
tecție sigur că după 1990 protecția este maximă la
nivelul posibilităților din România. Este un sis-
tem dublu - de pază și securitate electronică și
umană - și actualmente implementăm un sistem
ultraperformant care are în componența sa și ur-
mărire pe satelit, sprijiniți de Ministerul Culturii.
Temei pentru care însuși academicianul Răzvan
Theodorescu, ministrul culturii și cultelor, a
declarat că cele 19 tablouri care au fost luate în
1948 de la Muzeul Național Brukenthal și duse la
Muzeul Național de Artă din București, aceste 19
+
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 16 ♦ 1-15 mai 2003
15
^^^■■^^■^■■M
tablouri personal, dacă va mai fi momentul să mai
fie în funcție, le va readuce la Sibiu. Evident că în
clipa de față cu mâna pe inimă declar că oricât s-
ar dori acest lucru, oricât de subiectiv sau
emoțional ar fi acest temei „să le aducem, să le
aducem“ eu sunt poate persoana care știe cel mai
bine care sunt luminile și umbrele acestui aspect
al protecției în Palatul Brukenthal și în opinia
mea mai e nevoie aproximativ de un an și jumă-
tate-doi ani până când putem să declarăm „se
poate tăia panglica și aduce treptat acele 19
tablouri înapoi“.
- Furtul de obiecte de patrimoniu devine o practica
obișnuita în România. Credeți ca organele de cercetare
din România se descurca în acest domeniu delicat al
artei?
- Intenția și mijloacele există din partea servi-
ciilor speciale și a Ministerului de Interne, dar
depinde de condițiile și situația respectivă. Noi să
batem în lemn să nu se mai întâmple povestea cu
discul alămiu „YALE și le-a luat“, nu poți să pre-
vezi acest lucru pentru că, aduceți-vă aminte,
acum câțiva ani de zile de la celebrul Steadalake
Museum din Amsterdam, muzeu care
adăpostește cele mai valoroase piese din opera lui
Vincent van Gogh s-au furat tablouri, și acolo e
un muzeu păzit, în raport cu starea noastră, deci
de furat tot le pot fura. Noi însă în limitele
creștinești ale cumpătării, ce se poate face, și din
punct de vedere uman și din punct de vedere
tehnic, spunem că suntem în top. Dar, oricând,
totul este posibil.
- Cum s-au regăsit patru din cele cpt tablouri furate
de la Brukenthal?
- O să vă povestesc doar partea care pot s-o
povestesc. Mai este o parte care nu se poate po-
vesti, nu din cauza mea ci din cauza informațiilor
care mi-au fost transmise. Eu având pasiunea și
munca de cercetare conexă picturii flamande și
olandeze am mulți prieteni, cunoștințe, istorici de
artă din străinătate, mai ales din Olanda și Belgia
cu care colaborez. Între aceștia este și directorul
celui mai important institut de istoria artei din
Olanda, Biroul regal pentru documentație artis-
tică de la Haga - Rudolf Ekkart - mare specialist
în portretele olandeze din prima jumătate a se-
colului XVII. La un moment dat el îmi scrie în
februarie 1998: „Dragă Alexandru, am primit o
fotografie a unui tablou, pentru a identifica auto-
rul și °coala“. Această instituție mai practică astfel
de identificări, pentru colegi și prieteni nu percep
taxe dar pentru altcineva percep taxe pentru
munca de identificare a unei opere, a unui autor
sau perioadă sau școală. Îmi spune: „Am primit
fotografia tabloului și găsesc că este vorba despre
una din lucrările furate de la voi din anul 1968.
Este vorba despre o tranzacție, tabloul urmează să
fie vândut și cumpărat de cineva, nu știm nici
cine este cumpărătorul și nici cine este vânză-
torul. Știm însă cine este fotograful care a făcut
fotografia“. Mi-a dat adresa fotografului respectiv
și numele lui. Imediat am înștiințat UNESCO și
Interpolul care au început să acționeze. Era vorba
despre un fotograf din Statele Unite ale Americii,
el habar nu avea că ceea ce a fotografiat este o
piesă furată din România. Și cum se spune în
limbajul tehnic al serviciilor speciale, personajul a
început să fie „filat“. Fiind filat, au mers din
aproape în aproape și au descoperit că era vorba
de un român plecat chiar în anul furtului din
România, care ulterior a vrut să scoată patru
lucrări prin vama Miami, Florida; a fost oprit, el
le-a donat pe urmă statului american, care la rân-
Tițian	Ecce Homo
dul lui, le-a donat statului român. Individul a
spus că n-a știut că este vorba de tablouri furate.
Mai departe nu merg cu povestirea mea, pentru
că este confidențial. Gândiți-vă că printr-un mira-
col la care am contribuit eu și Rudi Ekkart am
reușit să recuperăm jumătate din tablourile fura-
te. Lumea spune să așteptăm un miracol și în le-
gătură cu celelalte patru tablouri care nu s-au gă-
sit încă. Deci nu deranjăm munca asta de investi-
gație specială care poate ne va ajuta să le găsim.
- Care sunt cele patru tablouri recuperate?
- Cele patru tablouri care s-au găsit sunt:
faimosul „Ecce Homo“ de Tizian, alături de el se
mai găsește un portret de bărbat de Frans van
Mieris cel Bătrân din școala olandeză, un foarte
frumos portret de femeie, o miniatură în tehnica
pastelului de Rosalba Carriera, o pictoriță celebră
din Italia secolului XVIII și în fine o piesă extra-
ordinară la paternitatea căreia lucrez în continua-
re cu colegii mei din Societatea Internațională a
Istoricilor de Artă care se ocupă de pictura fla-
mandă și olandeză - un tablou de secolul XV,
post Van Eyck, probabil în jurul lui Dierich Bouts
„Portret de bărbat cu craniu“. Pentru investigațiile
mele din punctul de vedere al istoricului de artă
am fost felicitat în cadrul acestei societăți din care
fac parte iar în privința cealaltă, detectivo-poliție-
nească, FBI-ul mi-a trimis o diplomă de onoare
pe care am pus-o în ramă și pe care o mai arăt din
când în când prietenilor.
- Sunteți printre puținii directori de muzeu care au
diploma de la FBL...
- Probabil, în România nu știu să mai fie
cineva...
- Care sunt celelalte tablouri, cele care nu au fost
recuperate?
- Este vorba de cel mai valoros tablou care nu
s-a găsit, „Moartea Cleopatrei“ de Anton van
Dyck, din școala flamandă; celelalte trei sunt din
școala germană: un „Portret de bărbat“ de
Altenberg, un „Portret de bărbat“ de Jorg Breu și
încă un „Portret de bărbat“ al unui artist anonim.
Patru lucrări pe care... le așteptăm.
- Aveți speranța ca le veți recupera?
- Speranțe am până mor, dar semnale deo-
camdată nu sunt, probabil pista pe care s-au găsit
cele patru tablouri a fost epuizată.
- Credeți ca stau pe undeva într-o colecție particu-
lara?
- Doamne ferește să stea într-o colecție, să
spunem, particulară pe nu știu unde, nimeni nu
are acces. Că există în lume, să fim serioși, nu
spun că e cazul nostru, cine merge de exemplu
să-1 cerceteze pe sultanul din Brunei, ce are el în
colecțiile sale, decât ceea ce arată. Există câteva
legi, de pildă în Elveția care dacă valoarea unui
obiect deținut este atât de mare încât ar putea să
echivaleze cu un venit dintr-o bancă, atunci casa
ori castelul respectiv unde este ținut obiectul are
regimul unei bănci, nu poți intra să investighezi.
Dar... cum am zis, jumătate miracol ceresc, jumă-
tate miracol polițienesc... poate le vom găsi!
- Multa lume se întreabă cât costa toate aceste
tablouri?
- De exemplu, noi am făcut o expoziție exc-
epțională la care am lucrat aproape întreg anul
2002, expoziția s-a deschis la Munchen pe 6 fe-
bruarie 2003 la celebra HAUS DER KUNST, o
expoziție care se referă la doi mari colecționari, la
Samuel von Brukenthal și la Schormborn Bucheim
din Viena, un conte austriac, și aceste expoziții
s-au deschis sub genericul comun „Plăcerea de a
colecționa în vremea barocului“. Noi am partici-
pat cu optzeci și cinci de tablouri, toate din colec-
ția Brukenthal, din școlile flamandă, olandeză,
italiană, germană și austriacă și capul de afiș a fost
și este celebrul „Ecce Homo“ de Tizian. Valoarea
de asigurare este sus de tot, la nivelul a zeci de
milioane de euro a piesei. În cazul unor împrumu-
turi de o asemenea anvergură se face o estimare a
lucrărilor și se fac asigurările în consecință.
- Totuși ele calatoresc în siguranța...
- În siguranța umană care există, cu firme
specializate, protejate de Interpol și nu la vedere
căci dacă ar fi la vedere s-ar descoperi și „antido-
tul“ acestor transporturi și acestor sisteme de
asigurare. Oricum noi am făcut un catalog
excepțional, este însă în limba germană dar cu
sprijinul partenerilor din Munchen vom scoate și
un catalog în limba română mult mai dezvoltat.
- Sa înțeleg ca „Ecce Homo“ și celelalte tablouri re-
cuperate sunt cele mai valoroase tablouri care se afla în
muzeu?
- Neîndoielnic că la școala italiană „Ecce Ho-
mo“ este pe primul loc. Însă e o diferență mare în-
tre „Ecce homo“ și celelalte trei. Putem să spunem
că la școala de pictură flamandă și olandeză veți
întâlni Peter Paul Rubens, Jan Feyt. La școala ital-
iană veți întâlni apoi Ricci, Sebastiano Conca,
Langetti, și ca vârf pentru sfârșit de sec. XVII și
început de XVIII, Alessandro Magnasco. Când se
face o evaluare pentru astfel de expoziții, nu mă
refer la „zeii“ respectivi, personajele care nu pot fi
atinse, de tipul Tizian, Rubens, Cranah cel Bătrân,
Magnasco - ei au o cotă constantă. Dar mai jos,
micii maeștri depind de cotele de piață. Astăzi
poate un Jan Breugel „de catifea“ să valoreze foarte
mult dar dacă facem o expoziție peste zece ani cu
el, cota lui poate să scadă și alt nume să urce.
- Care este cel mai valoros obiect pe care l-a gazduit
vreodata muzeul?
- N-au fost expoziții din străinătate cu piese
de o valoare financiară ieșită din comun. Au fost
însă expoziții interesante cum a fost de pildă
expoziția de gravuri Goya sau expoziția adusă de
la Musee D’ Orsay despre turnul Eiffel. Acum
16
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 16 ♦ 1-15 mai 2003
organizăm cu colegii de la Muzeul de Arte Fru-
moase din Budapesta în cadrul acestui „an Bru-
kenthal“ expoziția de gravură Piranesi. Sunt ex-
poziții foarte valoroase prin tematică sau persona-
je prezente, mă refer la artiști, și poate mai puțin
valoroase din unghiul gen „Marele Gatsby“, din
unghiul unui nestemat financiar. Dar în acest an
intenționăm să expunem una dintre cele mai va-
loroase piese din colecția Brukenthal, la un mo-
ment poate cea mai valoroasă piesă din colecție,
care nu poate fi văzută de public decât ocazional,
și cu această ocazie sper să o ofer publicului sibi-
an și nu numai celebrul Breviar Brukenthal.
Acest breviar este o carte manuscris pe perga-
ment, un pergament foarte fin din pielea unor
miei nefătați și care conține o suită de scene, de
miniaturi, uneori scene religioase din Vechiul și
Noul Testament, dar mai cu seamă din viața lui
Hristos, dar conține și pagini simplamente scrise,
evident de mână, cu decorații marginale sau litera
princeps care este decorată după sistemul minia-
turilor din secolele XIV-XV. Acest breviar care are
aproximativ 620 de file va fi probabil expus în
condiții speciale, dar cum el va fi pus într-o vitri-
nă securizată la maxim și nu va putea fi răsfoit,
ne-am gândit că pe pereții sălii din jurul manu-
scrisului să fie expuse macrofotografii color. Va
rula și un film care va arăta tot conținutul acestui
manuscris, însă totul va fi în funcție de spon-
sorizările pe care le putem obține.
- E greu cu sponsorizările?
- E mult mai greu ca în fotbal dar e mai curat
ca acolo. În general avem prieteni ai muzeului,
susținători, firme. Anul trecut s-a organizat un
celebru salon de mineralogie la care au contribuit
Muzeul Național Brukenthal, Muzeul de
Minerale din Baia Mare, Muzeul din Bistrița și
Muzeul Banatului din Timișoara. În ce ne
privește, am participat cu minerale din colecția lui
Brukenthal. De pildă, el în anii 1770 era cunoscut
drept cel mai mare colecționar de pepite de aur
din Europa. Erau pepite de aur din Munții
Apuseni, din fosta Alburnus Maior. Colecția lui
de pepite, care sunt niște mici eșantioane de 10
centimetri ca axă, număra aproximativ 3600 de
piese. Revin la sponsorizări, acest salon nu s-ar fi
putut organiza fără aportul câtorva sponsori care
au ajutat cu sume importante de bani, de ordinul
miilor de dolari.
- Să presupunem că ați putea salva de la o catastrofă
ipotetică un singur obiect din muzeu. Care ar fi acesta?
Școala olandeză	Portret de bărbat cu craniu
- Probabil că ar fi acest Breviar Brukenthal...
Aici v-aș spune un lucru care poate e conex cu
situația asta tensionată și alambicată din Irak... Un
prieten din societatea istoricilor de artă cu pictura
flamandă și olandeză ca scop principal de cerce-
tare Code Art mi-a spus: „Alexandru, niciodată să
nu expui Breviarul Brukenthal în Statele Unite
pentru că știu eu acolo un colecționar texan, deci
am spus multe deja..., care e capabil să dea un
miliard de euro numai ca să intre în posesia lui“.
În clipa de față, dacă s-ar organiza o expoziție
și am împrumuta piesa, repet - dacă, pentru că
este ca importanță imediat după CODEX
AUREUS de la Alba Iulia, cota lui de asigurare
dintre toate piesele pe care le-ar împrumuta
Muzeul Brukenthal ar fi cea mai mare.
- Care sunt piesele din muzeu care vă sunt cel mai
aproape de suflet?
- Cele mai aproape de sufletul meu sunt
naturile statice pentru că astea sunt pasiunea mea
și ca cercetare și ca delectare vizuală. Și doctoratul
pe care mi 1-am susținut acum câțiva ani de zile a
fost cu o temă numită, „Simbolica naturilor stati-
ce flamande și olandeze“ iar acum sunt în faza de
retipărire a unor cărți care vizează hermeneutica
acestui câmp iconografic care este natura statică
flamandă și olandeză. Aș vrea să vă spun cu un
titlu de mândrie, deși nu-mi stă în fire, că în
lume sunt al patrulea sau al cincilea cotat în acest
tărâm iconografic și iconologic al simbolicii
naturii statice din pictura flamandă și olandeză.
- Cum e receptat muzeul Brukenthal în circuitul
european al evenimentelor?
- Muzeul e perceput așa cum se cuvine din
unghiul acesta al muzeelor de artă, adică un mu-
zeu foarte valoros, cu colecții extraordinare, un
muzeu care se află în topul muzeelor europene;
ca dovadă și expoziția pe care am deschis-o la
Munchen. Ce se poate face mai mult și trebuie
făcut mai mult este în linia acestei sintagme
aproape demonetizate a integrării europene. Teo-
retic se spune că „ar trebui să participați la mai
multe expoziții, să fiți mai mult cunoscuți, cău-
tați“. Nu e nevoie să fim. Noi suntem cunoscuți
de 200 de ani. N-ai ce să spui mai mult decât
este, decât dacă ai fantaza sau ai deveni megalo -
man. Greu este însă cu sistemul nostru. Cultura a
fost întotdeauna ultima, nu numai din ’90 încoa-
ce, și înainte, și probabil că va rămâne un fel de
Cenușăreasă, pentru că asta e situația într-o țară
ca a noastră. Greu este să obții fonduri și să obții
parteneriate serioase. Dar echilibrat, astăzi o ex-
poziție, mâine alta, eu zic că încet, încet, până în
2017 vom face foarte multe din acest unghi. Du-
pă 2017, când lucrurile vor fi mult mai limpezi,
nu vor mai fi atât de tracasante și parteneriatul va
fi altfel gândit. Poate va fi și o lege a sponsorizării
pentru cultură, nu numai pentru sport, vor fi și
alte interese. În ciuda aparențelor, viața într-un
asemenea segment este extrem de interesantă, aș
spune de multe ori palpitantă, vezi cazul recu-
perării tablourilor, și n-aș schimba-o pentru
nimic în lume... nu, nu funcția de director... asta
e tracasantă. Viața unui director este tracasantă,
începând de la mici amănunte până la mari situ-
ații, unele chiar insurmontabile.
- Dar le tratați cu umor...
- Umorul nu-mi lipsește din copilărie. Umo-
rul mă dinamizează. Întotdeauna văd partea bună
Si
Rosalba Carriera	Portretul unei tinere femei
a lucrurilor. Structura mea optimistă mă face să
văd lucrurile nu în roz dar să le văd dintr-o per-
spectivă constructivă, edificatoare.
- Aproape de finalul discuției, cum arată anul
expozițional 2003 la Muzeul Brukenthal?
- Se deschide aniversarea bicentenarului
morții lui Samuel von Brukenthal cu un sim-
pozion național și internațional în jurul lui 9-11
aprilie, intitulat „Samuel von Brukenthal - Un
colecționar, o epocă, un destin“ și apoi vor fi câte-
va expoziții din colecțiile Brukenthal - tezaurul
bibliofil Samuel von Brukenthal; „Samuel von
Brukenthal - Istorie și Documente“, monedele și
pepitele de aur din colecția Brukenthal. De ase-
menea o expoziție pe care o conduc eu și sper să
fie foarte interesantă este „Vita et vanitas - fețele
timpului și pictura europeană în secolele XVI-
XVTII“ și cum menționam pe parcursul interviu-
lui, dacă voi capacita câțiva sponsori să ne ajute,
și o expoziție cu Breviarul Brukenthal. Pe lângă
acestea vom face împreună cu Muzeul de Arte
Frumoase din Budapesta expoziția de gravură
Piranesi, vom face o expoziție în colaborare cu
ambasadele Austriei și Germaniei de la București,
expoziția Kathe Kollvitz, una dintre cele mai mari
artiste reprezentante ale expresionismului german
și o expoziție la Muzeul de Istorie, într-o tradiție
frumoasă între muzeu și ambasada Slovaciei la
București „Interferențe culturale româno-slovace
la Sibiu în epoca modernă". Pe măsură ce mi-
nisterul ne va suplimenta fondurile și vom reuși
aceste sponsorizări sau parteneriate, expozițiile de
anul acesta vor fi mai multe.
- Prin urmare, un an destul de plin, pe care trebuie
să-l tratați cu mult umor...
- Cu mult umor și amor...
- Pentru artă, evident...
- Absolut. Fără a forța lucrurile, noi suntem
realmente îndrăgostiți de ceea ce facem.
- Domnule director, vă mulțumesc.
■
Interviu realizat de
Virgil Ispas
versitate etnică și cultură istorică
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 16 ♦ 1-15 mai 2003
17
blocnotes
Secvențe berlineze
■	Ilie Rad
„Auch ich bin ein Berliner!“
ceste cuvinte („Și eu sunt un berlinez!“) au
fost rostite“ la 26 iunie 1963, de către preșe-
dintele John F. Kennedy, în fața a 400.000
de oameni, adunați în Schoneberger Rathaus din
Berlin, cu prilejul vizitei sale în Germania, la doar
doi ani după ridicarea Zidului Berlinului.
Cuvintele constituiau o încurajare, un simbol al
ideii de libertate, călcată de tancurile sovietice și de
regimul comunist îngeneral, instaurat în atâtea
țări din Europa. Am fost și eu „un berlinez“, pen-
tru circa zece zile (2-11 noiembrie 2002), grație
unei invitații venite de la prof. univ. dr. Eckhard
Htifner și a prof. univ. dr. Hans-Peter
Niedermeier, președintele Fundației „Hanns
Seidel“, prieteni ai Universității „Babe°-Bolyai“.
(Ca să fiu corect, trebuie să precizez că relațiile pe
care le am cu cei doi distinși profesori germani se
datorează colegei mele de catedră, Delia Christina
Balaban, o tânără universitară în plină ascensiune).
E pentru prima dată când plec într-o țară occiden -
tală fără a avea nevoie de viză. Recunosc că senza-
ția e reconfortantă. Nu mă mai simt umilit în
raport cu cetățenii altor țări europene. Numai de
nu ni s-ar lua acest „privilegiu“ (de care benefi-
ciem doar din ianuarie 2002), pe care oricum îl
meritam de multă vreme.
Nu mă aflam pentru prima dată în spațiul ger-
manic. Am mai fost în Germania în 1993 și 1994,
pentru vizite de câte zece zile la Stuttgart, la invi-
tația admirabilului meu prieten, Richard Muller-
Schmitt, redactor la Editura Reclam. Îmi amintesc
ce șocat am fost atunci, ca și acum, de ceea ce s-ar
putea numi „calitatea lucrului bine făcut". M-au
uimit acoperișurile caselor, calitatea șoselelor, cură-
țenia din WC-urile publice, obsesia verticalității și
a orizontalității, punctualitatea oamenilor, simțul
lor civic (nu mi-a venit să cred că pot pune deșeu-
rile menajere în trei containere diferite, în funcție
de materiale). Localitățile sunt departe de arterele
rutiere, având străzi tăiate drept, ca granițele state-
lor americane. Încă de la început, oamenii și-au
construit casele după reguli urbanistice bine statu-
ate, nu unde i-a tăiat capul. De aceea șoferii nu au
surpriza de a întâlni pe autostrăzi animale domes-
tice, căruțe sau utilaje agricole. După ce aveam să
mă familiarizez cu spațiul germanic (mă refer și la
cele două luni cât am stat în Austria), am putut
trage concluzia că tot ce se face aici, în acest spațiu,
se face parcă pentru o sută sau o mie de ani. M-am
gândit de multe ori ce bună ar fi o infuzie de men-
talitate germană în spiritualitatea noastră latină,
obișnuită, prea obișnuită cu lucrul făcut de mântu-
ială, cu superficialitatea și nepăsarea. Cred că a ve-
nit vremea să apreciem cu adevărat ce a însemnat,
pentru România modernă, venirea la conducerea
ei a unui principe german, viitorul rege Carol I, cu
o educație prusacă, pentru care ordinea, rigoarea,
disciplina și simțul datoriei reprezentau regulile de
bază ale vieții.
Așadar, tentația de a vedea Berlinul era mare,
încât am acceptat imediat invitația noilor mei pri-
eteni și colegi germani. Sosim la Berlin cu avionul,
pe ruta Cluj-Napoca-Budapesta-Berlin. (Acum câ-
teva decenii, zburând tot spre Berlin, pentru a par-
ticipa Ia un congres al filologilor, Tudor Vianu
scria: „Când nava noastră ne-a depus pe aeroportul
de la Schonefeld, n-am simțit nici urma unei oste-
neli. Transportarea în condiții atât de deosebite,
după un răstimp atât de scurt (cinci ore, n. I. R.),
cuprinde în sine ceva uimitor. Câmpiile și pădurile
se strânseseră pentru noi ca niște batiste. Munții se
ghemuiseră sub privirile noastre. Măsuram cursu-
rile râurilor de la obârșia lor. Aveam sub ochi chi-
pul unei părți a planetei în reliefurile unei machete
reduse la scară de sute de ori. Nu cucerisem de-
părtarea bucată cu bucată, nu ne ostenisem aproa-
pe deloc pentru a ne atinge ținta. Primeam un dar
pe care ne întrebam dacă-1 merităm, de vreme ce
îl dobândisem cu atâta înlesnire“ - (Tudor Vianu,
Jurnal, ediția a Il-a, Editura Eminescu, București,
1970, p. 87).
Ajunși la modernul aeroport Tiegel, luăm au-
tobusul 128, până la stația de metrou Kurt-Schu-
macher-Platz, iar de aici mergem (cu U-Bahn 6)
la cochetul hotel Alt-Telpelhof, situat pe str. Lui-
se-Henriette 4, destul de aproape de Schoneber-
ger Rathaus. După formalitățile de cazare, Delia
îmi propune să facem un tur al orașului, așa că ne
urcăm într-un autobus cu etaj (credeam că numai
la Londra sunt astfel de autobuse!), de unde avem
o excelentă priveliște. Căldura, liniștea și ordinea
din interior sunt favorabile rememorării.
Berlinul este unul din cele mai vechi orașe ger-
mane. Se pare că localitatea a fost întemeiată în ju-
rul anului 1200. În orice caz, în 1987, cu doi ani
înainte de căderea Zidului, Berlinul și-a celebrat
750 de ani de existență (desigur, atunci au fost două
aniversări: una în Vest, alta în Est). În timpul rege-
lui Friedrich Wilhelm II (Friedrich cel Mare, al că-
rui nume îl poartă o stradă și o piață de aici), Berli-
nul a ajuns la o putere culturală și intelectuală atât
de mare, încât era denumit “Atena de pe râul
Spree“. Reședință permanentă (din 1846) a princi-
pilor electori din Brandenburg, capitală a Prusiei
(din 1709), apoi a Reichului (din 1871), Berlinul a
fost și reședința dinastiei de Hohenzollern, care a
jucat un rol important și în istoria României. Ora-
șul a fost cucerit de forțele aliate, în 1945, aici sem-
nându-se și actul de capitulare necondiționată a
Germaniei fasciste, fiind împărțit ulterior în patru
sectoare (SUA, Franța, Anglia și URSS). Cele trei
sectoare ocupate de armatele occidentale s-au unit
în 1948, devenind parte a RFG, în timp ce Berlinul
de Est, rămas sub ocupație sovietică, a fost procla-
mat, în 1949, capitala RDG. Pentru a împiedica
exodul de populație dinspre Est spre Vest, în 1961 a
fost construit Zidul Berlinului, care va ti demolat
în 1989.
Încerc să găsesc relații ale orașului cu istoria,
cultura și spiritualitatea românilor și constat că
acestea sunt foarte multe. Pe la 1714, Dimitrie
Cantemir a fost ales membru al Academiei din
Berlin, devenind astfel cel dintâi român membru
al unei academii de științe, la cererea căreia a scris
Descriptio Moldaviae și alte lucrări științifice. Aici a
avut loc faimosul Congres internațional din 1878,
convocat în vederea revizuirii Tratatului de la San
Stefano, prin care ni se recunoștea independența
României și drepturile acesteia asupra Dobrogei
„străvechi teritoriu românesc" dar județele Cahul,
Ismail și Bolgrad din Sudul Basarabiei au fost din
nou încorporate Imperiului Țarist (Bismarck a
rostit la acel congres celebrele cuvinte: „România
va fi auzită, dar nu ascultată!"). Aici au studiat, au
locuit sau au conferențiat Maiorescu, Eminescu,
Caragiale, Nicolae Titulescu, Nicolae Iorga, Sextil
Pușcariu, Tudor Vianu, Iorgu Iordan °. a. La Berlin
a descoperit profesorul meu, Octavian Schiau,
fondul de manuscrise Mite Kremnitz, pe care l-a și
adus la Cluj.
Sunt atâtea lucruri care ar merita atenția noas-
tră. Ce plăcere mi-ar face să pot scotoci arhivele
berlineze, atâtea câte au mai rămas nedistruse de
războaie. Cine știe...
Unter den Linden
Ieri (7 noiembrie 2002) a murit Rudolf
Augstein, fondatorul și redactorul-șef al celebrului
săptămânal german, Der Spiegel (Oglinda), publicație
întemeiată după cel de-al doilea război mondial,
care a modelat opinia publică germană prin edito-
rialele sale sobre și obiective. Aseară toate televiziu-
nile germane au prezentat secvențe din activitatea
acestui important ziarist german. Chioșcurile de
ziare de pe Dominucusstrasse, unde se află locuința
mea provizorie din Berlin, expun ziare care au pe
prima pagină fotografia defunctului, care a murit la
două zile după ce împlinise vârsta de 79 de ani.
Pentru noi, revista este interesantă pentru că ea a
publicat, pentru prima oară, celebrul petic de hârtie
scris de Churchill, prin care România era lăsată, în
proporție de 90%, sub influență sovietică.
Eu voiam să spun însă că există în fiecare oraș
câte un Corso, pe care oamenii se plimbă, ies la
“șosea”, cum se spune la noi. Așa este Broadway în
New York, Nevski Prospekt în Sankt-Petersburg,
Mariahilferstrasse din Viena, Vaci Utca din Buda-
pesta - asta ca să mă refer doar 1a strâzile pe care
m-am plimbat și eu. În Berlin, acest rol și-l asumă,
de departe, celebra Unter den Linden (care s-ar
putea traduce „[Strada] pe sub tei”, datorită faptu-
lui că este străjuită, de o parte și de alta, de șiruri
de tei). Am mai străbătut și strada Unter den Eithen,
care ar însemna “[Strada] pe sub fagi”. Unter den
Linden e mărginită la est de Brandenburger Tor
(Poarta Brandenburg), iar la vest de Babel-Platz
(fostă Marx-Engels-Platz!). Este strada cea mai
prusacă din Berlin, fiind gândită de Friederich
Wilhelm, în 1647, constituind, de peste 250 de ani,
cea mai faimoasă arteră de promenadă a orașuiui.
Majoritatea clădirilor de aici au fost complet dis-
truse în tirnpul celui de-al doilea război mondial,
dar au fost restaurate după proiectele originale.
Dintre acestea amintim: Museum fur Deutsche
Geschichte (Muzeul de Istorie Germană), con-
struit între 1695-1706, ca arsenal și depozit de
arme, Opera Germană de Stat, vechea Bibliotecă,
Catedrala Sf. Hedwige (construită în 1747, după
modelul Pantheonului), Vechea Bibliotecă Regală
(edificiul denumit “Kommode”, unde a studiat și
V. I. Lenin, în vara anului 1895), Universitatea
Humboldt, construită între 1748-1766, de către
același arhitect faimos, von Knobelsdorf (privită
din avion, Universitatea are forma literei H!),
unde a studiat și Karl Marx. În fața universității se
află statuile din marmură ale fraților Wilhelm si
Alexander von Humboldt. Am scris undeva despre
faptul că una din fiicele banului Mihalache Ghica,
fratele cel mare al fostului domn al Țării Româ-
nești, Alexandru Ghica, va ajunge o scriitoare de
nivel european, sub numele de Dora d’Istria.
Aceasta își însușise atât de bine limbile clasice,
încât a stârnit admirația lui Alexander Humboldt,
care a invitat-o să traducă o inscripție grecească, în
fața regelui Prusiei, Friederich Wilhelm al IV-lea!
■
18
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 16 ♦ 1-15 mai 2003
Tjilm
■ loan-Pavel Azap
Prinde-mă!
Dacă poți!
SUA, 2002. Regia: Steven Spielberg.
Cu: Leonardo DiCaprio, Tom Hanks, Nathalie
Baye, Christopher Walken, Martin Sheen.
Steven Spielberg este omul surprizelor. De la
succese „monstruoase", precum Duel pe autostradă
(1973, filmul cu care s-a lansat) sau Fălci (1975),
trecând prin genul SF, care l-a consacrat definitiv
(Întâlnire de gradul trei - 1977, respectiv E.T. -
1982), sau al aventurii pure, de o candoare dezar-
mantă (seria Indiana Jones), cu câte un „moment
de respiro", care sfidează pe alocuri capodopera,
ca Lista lui Schindler (1993) sau Salvați soldatul
Ryan (1998), până la rateuri (valorice, nu de în-
casări) genJurassic Park (1993) sau Raport special
(2001) - nimic nu te lasă indiferent la acest regi-
zor. Cu Prinde-mă! Dacă poți! întâlnim un Spiel-
berg încă mai deconcertant decât până acum. Un
film de factură clasică - ușor parodiată, dar cu
tandrețe -, fără strindențe sau compromisuri este-
tice sau spectaculare, fără nici un fel de orgolii
regizorale. Povestea curge atât de firesc încât
(aproape) nici nu observi că în spatele ei s-ar afla
un narator.
Dar care e povestea? La sfârșitul anilor ’60, caz
real, Frank W. Abignale, un puști de 16 ani,
reușește să escrocheze vreme de mai mulți ani
sumedenie de bănci din SUA și Europa, preluând
cu nonșalanță multiple identități false: pilot de
avion, medic, avocat etc. Filmul mizează, în
primul rând, nu pe spectaculozitatea în sine a
escrocheriei, ci pe relația dintre Frank (Leonardo
DiCaprio) și Carl (Tom Hanks), agentul FBI
pornit pe urmele sale. Fără un foc de armă (deși
pistoale apar în film) și fără nici o lovitură de
pumn, Spielberg reușește un thriller de zile mari,
jucându-se atât cu subiectul, tratat cu falsă
indiferență, cât și cu spectatorii (finalul, unul din-
Leonardo DiCaprio
tre ele!, este deconspirat în primele cinci minute).
Impresionantă distribuția, exploatată regizoral la
maximum: Leonardo DiCaprio, în rolul lui
Frank, puternic dar și fragil în același timp, actor
până în măduva oaselor (o binemeritată reabi-
litare după prestațiile din Titanic sau Cei trei
mușchetari, de exemplu); Tom Hanks, în rolul
agentului FBI, impecabil; Christopher Walken,
care-și pune în joc până și ridurile, în rolul tatălui
lui Frank; Nathalie Baye, de o suavitate aproape
maladivă, în rolul mamei care se abandonează
într-o falsă fericire; Martin Sheen, într-un rol
secundar de maximă eficiență.
Prinde-mă! Dacă poți! este un film care reu-
șește performanța de a împăca cele mai sofisticate
gusturi cu minimele pretenții ale spectatorului
circumstanțial.
Jaf armat
SUA, 2001. Regia: David Mamet. Cu: Gene
Hackman, Danny DeVito, Delroy Lindo.
Pe o piață invadată de producții americane de
duzină, chiar dacă bine lucrate tehnic, Jaf armat
poate părea ușor anacronic. În primul rând,
atenția spectatorului nu este reținută prin
supralicitarea exploziilor, a bătăilor mai mult sau
mai puțin artistic coregrafiate, împușcăturilor sau
cascadelor neverosimile, ci printr-un suspans
inteligent întreținut pe tot parcursul filmului. Joe
Moore (Gene Hackman) este un hoț profesionist
aflat în pargul „pensionării". Nu că ar simți
nevoia să se odihnească, dar un incident a făcut să
fie deconspirat. Înainte de a-și pierde urma într-o
țară sudamericană, este obligat de către furnizorul
său de echipament (loviturile lui Moore pesupun
investiții serioase, aducând profituri pe măsură),
să dea o ultimă lovitură. De aici, filmul se
derulează într-un ritm aiuritor, cu răsturnări de
situații în cascadă, previzibile de la un moment
dat în formă, însă imprevizibile în conținut. Ai
impresia că asiști la o poveste fără sfârșit, în care
cei implicați dau dovadă de o inventivitate diabo-
lică în a se înșela unii pe alții, aceasta fiind singu-
ra lor rațiune de a trăi (hoția și banii).
Având la bază un scenariu de factură clasică,
în care importantă este povestea dar și modul
cum povestești, Jaf armat este un film delicios,
amuzant și rafinat în același timp. Regizorul
David Mamet își „interpretează" impecabil parti-
tura scenaristică, exploatând la maxim atât intriga,
sofisticată în aparenta ei simplitate, cât și umorul
(de dialog, nu atât de situații) de cea mai bună
calitate. Iată o mostră de o irezistibilă savoare:
„Banii fac să se învârtă lumea", spune un perso-
naj. „Unii spun că dragostea", i se răspunde.
„Da, și au dreptate. Dragostea de aur."
A 25-a oră
SUA, 2002. Regia: Spike Lee. Scenariul: David
Benioff (adaptare a propriului său roman).
Cu: Edward Norton, Philip Seymour Hoffman,
Barry Pepper, Rosario Dawson, Anna Paquin,
Brian Cox, Tony Siragusa.
Ultimele 24 de ore de libertate ale unui trafi-
cant de droguri care refuză să colaboreze cu
Edward Norton
poliția. Chiar dacă cineva l-a turnat, Monty
Brogan (Edward Norton), respectă regula jocului
și preferă 7 ani de închisoare, refuzând să-și
dezvăluie legăturile și să producă dovezile acuza-
toare prin care „Nașul" ar putea fi înfundat. La
prima vedere, o poveste ca atâtea altele din lumea
interlopă. Nu însă când regizor este Spike Lee
(vezi Fără ei nu se poate, Malcolm X, Cu baschetul în
sânge ș.a.). Ultima zi de libertate este, pentru
Monty, ocazia de a-și analiza și revedea viața, de a
se reîntâlni cu tatăl său și cu cei doi prieteni din
liceu, de a-și lămuri sentimentele față de iubita sa
Naturelle - o zi „banală", o zi de „mic burghez",
așa cum abia acum și-ar dori să mai fie.
Departe de a fi un dur, eroul nostru își re-
cunoaște - față de sine cel puțin - slăbiciunile,
frica, neliniștile. Nu e vorba de remușcări,
n-avem de-a face cu tonul didacticist, fals mora-
lizator al altor pelicule de gen. Monty este un
individ care a riscat și a pierdut, chiar dacă ar fi
putut să aleagă și un alt drum. De fapt, între el și
drogații cărora le furnizează „moartea în rate" nu
există o deosebire de esență, sunt produsul
aceluiași sistem, dependenți de consum: con-
sumul de droguri, de bani, de timp, de (falsă)
fericire ș.a.m.d. A 25-a oră este acel moment de
singurătate deplină, în care fiecare se întreabă,
într-o situație limită, ce va face, ce mai poate face
cu viața lui? Pentru Monty există, dacă refuză
închisoarea, doar două posibilități: să-și zboare
creierii sau să fugă, ceea ce ar echivala tot cu o
sinucidere. Ce va alege?...
O distribuție excelentă, de la aproape perfec-
tul Edward Norton, la Philip Seymour Hoffman
(Jacob Elinsky), Barry Pepper (Francis Xavier
Slaughtery), Rosario Dawson (Naturelle Rivera)
sau Anna Paquin (Mary D’Annunzio), aceasta din
urmă deținătoare a unui Oscar pentru rol secun-
dar câștigat la doar 11 ani pentru rolul din Pianul
(Jane Campion, 1993).
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 16 ♦ 1-15 mai 2003
19
Festivalul Internațional de Animație „Puck-Animafest“, ediția a Il-a
O lume minunată
■ Claudiu Groza
Datorită unei preconcepții ce nu ascunde,
de fapt, decît ignoranță, teatrul de păpuși
este socotit - la fel ca și literatura ori mu-
zica pentru copii - drept un gen minor al artei dra-
matice. O prejudecată ușor demontabilă pentru că,
cel puțin în ultimii ani, acest gen spectacologic și-a
modificat semnificativ paradigma, termenul
potrivit pentru a-l defini fiind teatru de animație.
Firește, experimentele n-au fost toate reușite, însă
noua tendință a determinat și o anume primenire a
montărilor clasice de teatru pentru copii.
Cea de-a doua ediție a Festivalului Internațio-
nal de Teatru „Puck-Animafest“ - mai eclectică
decît manifestarea de anul trecut sau altele simi-
lare consumate la Cluj - a reflectat îndeajuns
tendințele actuale din teatrul românesc de ani-
mație. Spectacolele au mers de la montări clasice
- unele, din păcate, cam prăfoase -, pînă la experi-
mente ambițioase concretizate în așa-numite
„spectacole pentru adulți“.
Cîteva date tehnice: Festivalul „Puck-Anima-
fest“ a avut loc între 8 și 12 aprilie a.c., în organi-
zarea Teatrului de Păpuși „Puck“ din Cluj-Napo-
ca, în colaborare cu Consiliul Județean Cluj și
UNIMA România (asociația profesională a ma-
rionetiștilor). Au participat zece teatre de profil
din România și cîte unul din Ungaria și Basara-
bia. Au fost prezentate optsprezece spectacole la
Cluj-Napoca și douăsprezece în diverse orașe și
comune ale județului (inițiativă inedită și salutară
a organizatorilor).
Repertoriul spectacolelor jucate a fost diversi-
ficat, de la clasicul Dănilă Prepeleac al lui Creangă
(r. Alina Hiristea, Teatrul „Merlin“, Timișoara)
sau Domnul Goe (r. Attila Visauer, Teatrul „Baco-
via“, Bacău), pînă la Spărgătorul de nuci pe un lib-
ret de Marius Petitpas (r. Cristian Pepino, Teatrul
de Marionete Arad) ori - în afara concursului -
Faust, după Goethe și Marlowe (Gabriel Apostol,
lonuț Brancu, Mariana Zaharia, Teatrul „Țăndă-
rică“, București). Evident, și calitatea reprezenta-
țiilor a fost diferită. Remarcabilă mi s-a părut însă
diversitatea propunerilor scenice: s-au folosit pă-
puși de toate dimensiunile, economia de mijloace
a fluidizat acțiunea dramatică, iar cromatica deco-
rului a fost în general extrem de atrăgătoare.
„Motanul vrăjitoarei“
Cel mai spumos spectacol al festivalului - cel
mai gustat, adică, de copiii-spectatori - a fost, in-
discutabil, Dragostea celor trei portocale, înscenat de
Cristian Pepino la teatrul bucureștean „Țăndări-
că“ și premiat cu Trofeul Stil Puck. Un spectacol
cu păpuși de mari dimensiuni, construit pe am-
plitudinea scenei și „ghidat“ ingenios de actori.
E-adevărat, anvergura montării i-a avantajat pe
bucureșteni, alte trupe care au jucat pe scena Ca-
sei de Cultură a Studenților fiind serios stînjenite
de dimensiunile mari ale sălii. Pe de altă parte în-
să, Cristian Pepino și-a probat încă o dată vocația
de regizor de marionete. El a optat pentru o
montare dinamică, fără timpi morți, bazată pe in-
teracțiunea cu publicul, pe o de la sine înțeleasă
complicitate a personajelor pozitive cu spectatorii.
Păpușile (realizate de Cristina Pepino) au fost
foarte reușite, cele ale eroilor negativi aducînd cu
personajele din Harry Potter, de pildă, foarte fami-
liare, așadar, pentru copii. Remarcabilă a fost și o
anume dimensiune filmică a spectacolului, obți-
nută printr-un atent joc al luminilor. Reacțiile să-
lii au recompensat cu sinceritate succesul piesei.
Un alt spectacol cu totul special - cu subtile
inserturi postmoderne, pour les conaisseurs - a fost
Bekanko, montat de Cristian Juncu la Teatrul
„Ariel“ din Tîrgu-Mureș. (Spectacolul a primit
două premii: Solo Puck, pentru interpretare acto-
ricească și Anima Puck, pentru consrtucția sceni-
că.) Piesa îi aparține japonezului Asaia Fujita și
seamănă, ca subiect, cu legenda europeană Fru-
moasa °i Bestia. Regizorul a folosit o traducere voit
neprelucrată, cu unele accente rizibile, cu un gro-
tesc îngroșat care transpare și în desfășurarea sce -
nică. Bekanko este un drac verde, teribil de comic
și care, de aceea, nu sperie pe nimeni. El răpește
din satul de la poalele muntelui pe care locuiește
o fată oarbă, de care se va îndrăgosti și căreia îi va
reda în cele din urmă vederea, chiar cu riscul de a
muri. „Dar ați văzut vreodată un drac mort?“, e
ultima replică a piesei, care aduce și intuitul
happy-end. Actorii acestei piese au executat un
adevărat tur de forță, ei interpretînd mai multe
roluri. Păpușile, de mari dimensiuni, amintind
tangențial de marionetele nipone bunraku, erau
pliabile, ascunse sub robele negre ale protagoniș-
tilor, care fie se ipostaziau în personaje, fie alcătu-
iau un fel de cor narînd povestea. Bekanko este
debutul lui Cristian Juncu în teatrul de animație.
Un debut reușit, cu siguranță.
Schimbînd ușor registrul, trebuie să comentez
o propunere interesantă - și inedită, după știința
mea - a teatrului clujean „Puck“: Copilul °i vrcjile, o
operă pentru copii a lui Maurice Ravel, pe un
libret de Colette, imaginată scenic de Traian Savi-
nescu. Impactul demersului m-a interesat în cel
mai înalt grad, o asemenea întreprindere artistică
avînd gradul său de risc. Compoziția raveliană este,
evident, tipică: în partitură se combină sonoritățile
simfonice, inflexiunile mai brutale de jazz, tonal-
itățile dansante ale musicalului, întregul impunînd
și dinamica spectacolului. De aceea, parcursul pro-
tagoniștilor respectă fidel sincopele, precipitările
sau contrapunctele discursului muzical. Cu o
dinamică ușor voalată - spectacolul a fost imaginat
de Colette ca un balet-feerie - Copilul °i vrcjile este
un fel de poveste au ralenti despre felul în care un
copil învață ce sînt binele și răul. Traian Savinescu
a creat un spectacol cursiv, fără stridențe, modulîn-
du-se firesc pe oferta partiturii muzicale. Un act
de recuperare culturală, în cele din urmă.
Cele două spectacole pentru adulți prezentate
în cadrul Festivalului „Puck-Animafest“ au dove-
dit, cu prisosință, valențele și posibilitățile teatru-
lui de animație sau ale teatrului de imagine - așa
cum este numit noul curent din spectacologia
românească. În Faust - prezentat hors-comcurs, dar
premiat de juriu cu un trofeu special -, cei trei
protagoniști au încercat reinterpretarea faimosu-
lui mit cultural, într-o construcție postmodernă,
în care asumarea compromisului se face incon-
știent, ca efect al alienării individului. În Steps
(Teatrul „Ariel“), Horațiu Mihaiu propune un
eseu cinetic de indeniabilă plasticitate, în care lo -
cul actorilor - sau păpușilor, în acest context - e
luat de... cîteva perechi de picioare. Ambele spec-
tacole trebuie văzute, orice rezumat fiind sărac.
Am ținut totuși să le menționez pentru că, alături
de alte cîteva montate în anii trecuți, ele demon-
strează o benefică ieșire din matcă a teatrului de
animație românesc.
Trec peste alte cîteva spectacole care, deși au
fost adecvate publicului-țintă, nu s-au constituit
în evenimente ale festivalului, pentru a ajunge la
montarea care a obținut Marele Trofeu Puck-
Animafest pe 2003: Motanul vrăjitoarei, realizată de
Decebal Marin la teatrul clujean de păpuși.
Spectacolul propune un alt fel de abordare a
teatrului pentru copii. Întîi de toate, el a fost jucat
după toate regulile, vechi și bune, ale păpușeriei:
cu actorii ascunși, lăsînd să se închege pe scenă
doar mirajul ficțiunii, al poveștii. Apoi, nu s-a ba-
zat pe un text, fiind astfel accesibil oricui, dincolo
de bariera lingvistică, dar avînd și atuul de a capta
atenția doar prin imagine. Un discurs mult mai
persuasiv pentru copii (și chiar pentru adulți, re-
cunosc). Ingredientele folosite de Decebal Marin
au compus o reprezentație vie, dinamică, plină de
umor, caricaturală pe alocuri, cu atît mai atrăgă-
toare și cu un back-up muzical adaptat fiecărui
personaj în parte. Plecînd de la un pretext simplu,
în care motanul negru, invizibil în castelul tene-
bros al vrăjitoarei, devine verde, apoi multicolor,
urmînd ca în final să-și recapete culoarea inițială,
în timp ce zidurile se colorează pastelat, acest
spectacol exploatează ludicul în forma sa cea mai
genuină. E, indiscutabil, marea sa calitate.
Sper, după o săptămînă de teatru de păpuși, că
noile generații vor fi fost la fel de fascinate de
inocenta lume ficțională pe cît a fost generația
mea, cu mai bine de două decenii în urmă,
frecventînd teatrele de gen, aceste copilărești
„locuri de pierzanie“.
■
20
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 16 ♦ 1-15 mai 2003
interviu
„Clujul este un centru viu
al animației românești"
Spectacolul Teatrului de păpuși „Puck” cu opera lui
Maurice Ravel, „Copilul și vrăjile”, reînnoadă o tradiție
mai veche. Îmi amintesc versiunea lui Aurel Manea a
„Flautului magic” mozartian, în care păpușarii cântau
„play-back”.
De această dată, realizatorii spectacolului au optat
pentru o versiune în care păpușile și actorii evoluează
ilustrând prin mișcare, decor, costume sau mjloace video,
fermecătoarea muzică a lui Ravel.
Meritul principal revine regizorului Traian
Savinescu și inspiratei sale colaboratoare franceze,
- Domnule Traian Savinescu, sunteți cunoscut pentru
preocupările Dvs. pentru teatrul dramatic, teatru cu
implementări de elemente muzicale, eventual cu elemente
de happening muzical, dacă mă gândesc la „Farsele
medievale” ale lui Cristian Misievici, la care participasem
chiar și eu. Remarcasem această preocupare pentru spon-
tan, pentru feeric, pentru efervescent. Dar iată, surpriză,
Traian Savinescu, regizorul, acceptă să devină director la
Teatrul de Păpuși „Puck” din Cluj. Cum explicați, moti-
vați sau justficați această turnură și această deviație de la
teatrul cu oameni, la teatrul cu păpuși?
- Preocupările mele pentru păpuși sunt ante-
rioare ajungerii mele în postul de director al
Teatrului de Păpuși „Puck”. Eram profesor și pen-
tru că făcusem cu amatorii un spectacol cu totul
deosebit în ’89, ajunsesem să fim invitați la o gală
profesionistă de animație care s-a ținut la București.
Făcusem la secția maghiară „Fata moșului și fata
babei” și, nu în ultimul rând, un spectacol care mi
s-a părut interesant - „Dănilă Prepeleac”. Am făcut
un spectacol de teatru dramatic la Naționalul clu-
jean, un „Titanic Vals” care a fost unul din cele mai
longevive titluri din repretoriu. În paralel, eram
cântăreț în Corul Filarmonicii „Transilvania” din
„Copilul °i vrcjile“
Perrine Lacroix, care a antrenat și un grup de copii în
realizarea scenografiei, desenele acestora servind deseori
drept fundal.
Un spectacol de certă ținută artistică, la care a con-
tribuit și un grup de tineri actori, de o rară expresivitate.
Am plecat cu senzația că în Cluj a apărut o a treia
operă, a cărei ținută artistică poate fi invidiată de cele-
lalte două.
Acad. Cornel Țăranu
Cluj și am fost atras la un moment dat de ideea de
a concura pentru postul de director la Teatrul de
Păpuși. Evident, în momentul în care am câștigat
prin concurs acest post, am decis să fac lucrurile
într-o manieră mai efervescentă. În afară de cele
patru premiere care erau tradiționale, am mai făcut
în acea stagiune încă cinci. Cred că termenul cel
mai potrivit pentru ceea ce se întâmplă în această
zonă a artei este animație, pentru că încă de la cei
mai mari păpușari, de la marii teoreticieni și practi-
cieni ai acestei arte, Obrazțov, Yves Jolly sau
Philippe Genty, lucrurile nu s-au privit într-un sens
îngust. Sigur că am început să facem și alte specta-
cole. Am început a doua stagiune cu un spectacol
care avusese un preambul. În iunie făcusem un
prim workshop de marionete la Cluj. Am finalizat
această acțiune cu spectacolul „Motanul vrăjitoa-
rei”. Nu neg faptul că aveam în proiectul manage-
rial ideea de a face un Festival de Animație. Am
reușit să-l fac în primul an. Iată că sunt în al doilea
an și am reușit să fac și o a doua ediție...
- Cred că marca distinctă a unui asemenea festival
este confirmarea și demonstrația grăitoare de la sine a
ideii că în România există o comunitate surprinzător de
vastă de artiști preocupați în sensul cel mai profesional al
cuvântului de arta marionetelor. Ce afost această a doua
ediție a Festivalului Internațional de Animape „Puck-
Animafest”?
- Am pornit cu o etapă de preselecție, sub for-
mă de vizionare de casete video sau CD-uri. Vreau
să spun că am fost bombardat cu solicitări. După
prima ediție a Festivalului au venit teatre din toată
țara. A venit teatrul „Gulliver” din Galați, din
Constanța, din Bacău, de la mari distanțe - Timi-
șoara, Arad. Nu a mai fost un Festival regional. Af-
lasem că la această a doua ediție a Festivalului nos-
tru urma să vină, interesat de mișcarea păpușărească
din România, secretarul general al Uniunii Mon-
diale a Marionetiștilor, domnul Miguel Arreche din
Spania. Mi s-a părut o ocazie absolut fantastică. Au
fost și spectacole foarte bine primite de spectatori și
apreciate de Miguel Arreche, care a avut în această
venire a lui la Cluj primul contact cu masa păpușa-
rilor din România. Într-adevăr, a avut ocazia să vadă
mai multe tipuri de spectacole - spectacole cu
combinații de actori-păpuși, măști, păpuși mari,
marionete, spectacol experimental. Domnul Ar-
reche și-a manifestat intenția ca în cadrul unui fes-
tival de animație din Spania să deschidă o secțiune
consacrată României. Proiectul se numește „Ferest-
re deschise spre România” și dânsul a folosit acest
prilej pentru a-și face o selecție proprie. Eu cred că
această a doua ediție a Festivalului consacră Clujul
■ Traian Savinescu
ca un centru viu al animației românești, care se
înscrie într-un cvartet de festivaluri românești, ală-
turi de cele de la Galați, Arad și Botoșani.
- De unde a venit ideea de a tran.fera monoopera
lui Maurice Ravel - „Copilul și vrcjile” - înspre o
montare muzicală cu păpuși? Aș spune că aici poate a
fost chiar o scăpare a lui Ravel, de a fi scris o operă cu
oameni și nu o operă cu păpuși. Într-un alt sens, m-a
impresionat fructficarea în spectacol a ideii dublului, a
măștii, a simulacrului, a realismului magic, toate
încadrate atât de organic în zona exclusivă a copilăriei.
- Așa cum spuneai, în primul rând magia.
Personajul central care este Copilul și acele trans-
formări senzaționale, acea mulțime de obiecte
neînsuflețite prind viață. Păpușa, pe care eu am
conceput-o ca marionetă în acest context, devine
un element central în jurul căreia au loc toate
aceste desfășurări de realism magic și aici sigur că
o pondere importantă o are acuratețea vizuală, un
decupaj pe numere muzicale în modul în care și
Ravel și-a structurat lucrarea, o succesiune de
scene. Pe mine m-a ajutat această structurare a
lui, deoarece m-a ajutat să fiu foarte concis și fo-
calizat pe fiecare eveniment și să-i găsesc fiecăruia
o soluționare plastică. A fost un proiect avansat de
mine către Centrul Cultural Francez. Ei au fost
extrem de receptivi. M-au și sprijinit, aducând o
scenografă din Franța - pe Perrine Lacroix -, cu
care am colaborat foarte bine. S-a născut un spec-
tacol muzical-imagistic care a și fost nominalizat
la categoria „Stil PUCK” A fost interesant pentru
lucrul cu actorii. Pot să spun că actorii nu au mai
lucrat pe o astfel de zonă stilistică. Au existat reți-
neri și atunci am apelat la niște oameni din exte-
rior, care s-au implicat într-un mod extraordinar.
S-a văzut un efort de a înțelege, de a se adecva
prin mijloacele plasticii corporale, a manevrării
obiectelor, prin intermediul lor, deoarece actorii
devin un fel de spirite ale acestor obiecte, care le
poartă și le conferă anumite valențe. Înainte de fi-
nal, toți actorii s-au îndrăgostit de muzica lui
Ravel. Vreau să spun că nu facem gaură în cer.
Încercăm să facem lucruri de care nu ne este ru-
șine. Am certitudinea că nu greșesc într-o aseme-
nea opțiune.
■
Interviu realizat de
Oleg Garaz
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 16 ♦ 1-15 mai 2003
21
Corespondență din Germania
Rețeaua mi-a schimbat viața
20 de ani de Mail Art - Mekka Minden
■ Peter Netmail
(urmare din numărul trecut)
În 1987 am invitat networkerii să creeze o
“Galerie în aer liber” pe 100 de panouri de publi-
citate, din întregul Minden. Imaginați-vă cum a
fost traficul din timpul orelor de vârf, când în
locul unor reclame la Marlboro se vedeau acele
mari imagini originale. Asta a schimbat oarecum
punctul de vedere al locuitorilor din orașul meu
și lucrările au avut un puternic impact asupra lor.
Printre artiști: Emilio Morandi din Italia, Rinus
Groenendaal din Olanda, Buz Blurr din Arkansas și
fe-mail artista Lotte Rosenkilde din Danemarca,
care s-a molipsit atunci de mail art, precum, mai
târziu, Petra Weimer s-a îndrăgostit de timbrele de
artist în Mail Art Mekka Minden. Rețeaua m-a
transformat și într-un naș.
Căutând noi mijloace de exprimare, am
învățat să filmez cu un echipament video semi-
profesionist, o activitate pe care o împărtășesc cu
Angela. Într-un interviu de 20 de minute reușesc
acum să exprim personalitatea creativă a artistului
intervievat, folosindu-mă de caracteristicile
muncii sale, mimica, gesturile, modul de a vorbi.
“Lumea artei video fără sfârșit a lui Peter” este
acum la cel de-al 26-lea volum în PAL VHS.
Unele interviuri au fost transmise de televiziunile
din SUA, și artiștii prezentați, cum ar fi Guilelmo
AchilleCavellini din Italia, Daniel Daligand din
Franța, Pawel Petasz din Polonia, s-au bucurat de
o largă popularitate. Rețeaua m-a transformat în
reporter, operator, regizor și monteur.
Rețeaua m-a supus la nenumărate încercări fi-
zice. Nu o dată a trebuit să suport, într-un inter-
val de timp foarte scurt, diferențe de temperatură
între -45 grade în Siberia și 45 grade în Australia.
Networkerii s-au folosit de trupul meu. Ilkka Ju-
hani Takalo Eskola de la Galeria Națională din
Helsinki ne-a cufundat în a sa “Mlaștină Acade-
mică”, înconjurați de țânțari finlandezi însetați de
sânge; am renunțat la păr într-un ritual sacru în
Japonia, când artistul Mayumi Handa m-a ras
complet în cap, și astfel am putut să transport un
mesaj de pace scris pe pielea capului meu ras de
către artiștii prezenți, pe o rută internațională,
către prietenii noștri artiști din Canadada. Apoi a
trebuit să stau, împreună cu Terry Reid, într-o cadă
de baie plină cu jeleu de budincă și să împart co-
respondență. Buz Blurr din Arkansas m-a înfățișat
în “Caustic Jelly”, un timbru de artist obținut
dintr-o poză polaroid în negativ. Ryosuke Cohen
din Japonia m-a desenat în ipostaza de poștaș, cu
tuș negru, în colajul său multicolor “Brain cell”.
La Paris, am devenit parte dintr-o sculptură cu
nudiști în Galerie L’Usine și, în Finlanda, a tre-
buit să traversez înot un lac ca să duc mail art
pentru Reima Makinen. Articolul despre acest
eveniment, scris de Dobrica Kamperelic în cartea
sa “Umetnost”, și “Netmail story” a Annei Bana-
na din revista “Rubberstamp Madness” mi-au
adus nenumărate contacte cu cititorii. Rețeaua m-a
transformat în body artist și obiect de artă.
Rețaua de mail art, ca stil de viață, atinge une-
ori puncte extreme. Cea mai mare altitudine la
care am transportat artă poștală, cu ajutorul ele-
fanților, a fost în Nepal. Cel mai adânc punct în
care a ajuns arta poștală a fost pe fundul Mării
Roșii, în Egipt, când am legat o sută de cărți
poștale înfoliate de costumele noastre de scafan-
dru. Cel mai nordic punct atins de mail art a fost
la Nordkapp în Norvegia, cel mai sudic - la Mu-
zeul din Ushuaia, în Țara de Foc. 1992, al doilea
an al DNC (Congresul Rețelei Descentralizate)
l-am petrecut în istoricele uniforme de poștaș.
Făcând legătura între călătorie și congres ne-am
amintit de artistul Creative Thing din Los Angeles,
care a transportat mail art pentru prietenii săi
mail artiști într-o cursă maraton de o zi. El a aler-
gat 42 kilometri într-o zi, dar noi am călătorit un
an întreg înjurul lumii. Am transportat mail art
de la un congres la altul. De exemplu, pe 1 ia-
nuarie, într-o sanie, prin ninsoare, am luat de la
H. R. Fricker din Alpii elvețieni, un frumos plic
decorat cu timbre de artist, pe care l-am livrat, o
jumătate de an mai târziu, cu trenul de mare vite-
ză Shinkansen, lui Shozo Shimamoto în Muzeul de
Mail Art din Koshienguchi (Japonia). În schimb,
Shozo ne-a dat scrisoarea AU pe care să o livrăm
Dobrica Kamperelic °i Filimor.
Performanță la Minden
personal lui Eat Artist-ul Mike Dyar în San Fran-
cisco, al cărui vuluminos album foto, cu povestea
lui de dragoste, l-am “cărat” în Portugalia, la Jose
Oliveira.
Am transportat oase de cangur din Australia în
Texas, o umbrelă cu imagini ale lui Mikey Mouse
pentru Daniel Daligand, mickeymousologist, în
Paris, pentru a-și completa colecția. În 365 de zile
am înmânat personal peste 200 de kg de Net mail
(de aici numele meu de artist), pe toate continen-
tele. Fiecare din cele 4000 de piese poartă tim-
brele noastre de artist și numere de înregistrare,
contrasemnate de destinatari în uriașul nostru
registru, care a devenit o adevărată piesă originală
de artă. Oricum, participanții au economisit taxe
poștale în valoare de 20.000 USD. Important e că
piesele de mail art purtând ștampila noastră și
timbrele noastre de artist au devenit prețioase
obiecte de colecție, având în vedere că numărul
lor este mai limitat decât un oficial prima zi a poș-
tei . Dincolo de aceste rarități filatelice, cei 100.000
de kilometri “ne-au făcut să simțim intens senti-
mentul că suntem navigatori în jurul lumii”, așa
cum a remarcat Clive Philpot, de la New York
MOMA la congresul de mail art care a avut loc la
Hilton. Nimeni nu s-a gândit să realizeze o ase-
menea acțiune, aparent anacronică, în era comu-
nicării electronice. Proiectul ne-a adus titlul de
campioni mondiali “Guinness”. Editorii Cărții
Recordurilor ne-au verificat datele cu multă grijă!
Cele mai multe informații le-au luat din registrul
nostru, cea mai mare carte pe care am făcut-o pâ-
nă acum: “Serviciul de distribuție personală gra-
tuită a lui Netmail”. În carte, precum și în pagina
de WEB: www.netmailart.de, veți găsi: un cuvânt
înainte scris de Ministrul Poștei din Germania,
binecuvântarea Papei de la Roma, pentru Angela
și Peter Netmail, ca o promisiune pentru pronia
cerească, poveștile sutelor de networkeri care au
participat ca expeditori și destinatari (șoferi de
camioane, milionari, profesori de artă, feroviari
etc.). Tot aici, Anna Boschi îi aduce tribut lui Ray
Johnson, unul din părinții mail art de aproape
acum 50 de ani. Printre participanți au fost și
importante instituții de artă cum ar fi Muzeul de
Artă Modernă MOMA din Manhattan și Galeria
“Tate” din Londra, care au arătat disponibilitate
pentru mail art. Niciodată nu se știe, poate că
într-o zi, arta poștală va fi și ea faimoasă. Să spe-
răm că acest lucru se va întâmpla înainte de dis -
pariția noastră. Volumul bogat ilustrat, scris în
corturile australiene, în aeroporturile rusești, în
livinguri nord-americane sau oriunde a fost un
pic de timp sau loc, este acum o carte de referință
în mail art. De atunci am făcut mai multe volume
de Mail Art Mekka Minden, primite cu viu
interes de cititori și folosite ca niște cărți de refer-
ință, pline de timbre și ștampile originale într-un
adevărat stil Dada. Rețeaua m-a transformat în poștaș
de artă și campion mondial.
Am implicat multe persoane în cursul unor
acțiuni spontane - în Split, Croația și Oberlin/
Ohio, în timpul unei proiecții de diapozitive în
Lebanon/New Hampshire și în Brisbane/ Austra-
lia, în școli din Hanovra/Germania (locul de
naștere al lui Kurt Schwitters) și Napoli/Italia, cu
ajutorul unor profesori care practicau artă poștală.
Am luat parte la congresul din Serbia, acasă la
Nenad Begdanovic în Odzaci și în Belgrad. Da, am
fost într-o țară în plin război, când toți ceilalți 70
de mail artiști invitați și-au anulat participarea.
Sunt de acord cu ideea propusă de Andrj Tisma de
a ne apăra de război prin intermediul mail art.
Pentru mine, artiștii sârbi de mail art aparțin
aceleiași familii ca și Swetlana Mimica din Croația.
În această situație extremă, fiecare aspect al vieții
este influențat de starea groaznică de război, inclu-
siv arta, mail art, rețeaua. Prietenii noștri au depus
un mare efort pentru a rămâne pacifiști înăuntrul
acestui orizont amenințător, iar noi le-am înlesnit
comunicarea, atunci când pentru ei nu exista servi-
ciu poștal oficial. Deci, jocul artistic a devenit, evi-
dent, politic. Am protestat alături de mail artistul
Michael Duquette și de sindicatul lucrătorilor poștali
din Toronto împotriva închiderii unor oficii
poștale. Multe din proiectele lansate de mine au
caracter socio-politic: “Free Nelson Mandela”, în
anii ‘80, și iar “No Nukes în My Backyard”.
Rețeaua m-a transformat în misionar și artist implicat
politic.
Până în 1994 am făcut înconjurul lumii. Am
întâlnit și filmat artiști din Honduras până în India,
reușind să edităm în fiecare an câte o carte. Aceste
cărți de factură dadaistă au fost scrise în diverse
locuri, uneori ciudate: au fost tipărite în Oxford,
noaptea, cu ajutorul unui copiator color, dar și în
tufișurile tasmaniene, cu ajutorul unei prese ma-
nuale vechi de 100 de ani. În Nairobi am făcut o
ștampilă, în cadrul unui workshop, împreună cu
copiii străzii la Institutul Goethe. În Tanzania, am
colaborat cu muncitorii handicapați prin inter-
22
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 16 ♦ 1-15 mai 2003
mediul Asociației tinerilor artiști. Byron Black din
Djakarta a editat prima noastră carte teoretică
“Discuții despre rețea”, care include și capitolele:
“Criterii pentru o arhivă de mail art”, “Rolul femeii
în mail art”, “Reutilizarea imaginilor în rețea”,
“Computerele în rețea”, “Impactul social al rețelei”,
“Folosirea pseudonimelor în rețea”, “Rolul revis-
telor din rețea”, “Trebuie să fie rețeaua mai implica-
tă politic?”, “De ce rețeaua nu include țările în curs
de dezvoltare?”, “Sinele și rețeaua”, “Psiho-sociolo -
gia rețelei”, “Putem influența societatea împotriva
fascismului?”, “Contactul cu instituțiile de artă” și
“Copyart și rețeaua”. Rețeaua m-a transformat în artist
calator °i în critic.
Vă amintesc o frază esențială de la începutul
relatării mele despre mail art: “Trebuie să ai bani
pentru poștă”. Și este din ce în ce mai dificil astăzi,
chiar dacă lucrezi zi și noapte. Nu trebuie să te
gândești niciodată că vei face bani cu ajutorul rețe-
lei de mail art, mai curând privește-o ca pe o valo-
roasă investiție de timp, bani și energie. Mail art
nu este o sursă de existență, ci un scop în sine. As-
tăzi, pot să strâng fonduri pentru prezentarea pro-
iectelor mele de mail art, dacă reușesc să cointere-
sez parteneri din orașul meu. A trebuit să învăț di -
ficila lecție a cooperării cu birocrația culturală și cu
lumea de afaceri și asta pentru ca arta poștală să fie
văzută și împărtășită nu doar de noi, cei din interi-
orul fenomenului, ci și de publicul larg, ca o formă
de manifestare artistică contemporană. Am învățat
de la Guy Bleus care și-a prezentat lucrările de
mail art în Muzeul Poștei belgiene și organizatorii
i-au făcut un catalog minunat. Apreciez cererile de
finanțare și solicitările de sponsorizare făcute cu
profesionalism de Anna Banana. Și ea merită titlul
de campion mondial pentru efortul său. Însuși
Consiliul Canadian de Artă i-a sponsorizat proiec-
tul de cercetare prin care motivează de ce germanii
cumpără banane (noi avem cel mai mare consum
pe cap de locuitor din lume). Ea a făcut un semi-
nar de bananologie, care a inclus și un masterat pe
aceeași temă pentru cetățenii mai vârstnici, fiind
sprijinită de BUZ. Televiziunea vest-germană a
transmis în repetate rânduri relatări despre Mail
Art Mekka Minden, iar acum manifestările noastre
sunt incluse în programul biroului de turism. Noi
toți avem nevoie de curaj și nu trebuie să fim tim-
orați de mass media și de instituțiile culturale ofi-
ciale. Să le folosești fără să te prostituezi înseamnă,
adesea, să faci imposibilul și ai nevoie de mult tact.
Totuși, sunt convins de justețea frazei lui Lon
Spiegelman că “mail art și banii sunt ca uleiul și apa,
nu se amestecă niciodată”, așa cum susținea și
Clemente Padin; dar totuși se pot atinge. Rețeaua m-a
transformat într-un independent colector de fonduri.
Pentru proiectul “Arta în oraș” am montat șase
cabine telefonice pline de mail art în zona pietonală
și un fax în vitrina unui mare magazin pentru pri-
mirea contribuțiilor. Minden Marketing a sprijinit
aceste acțiuni artistice, fără cenzură, pentru a atrage
clienții înapoi, în centrul orașului. Ei consideră
astăzi mail art ca o nouă identitate a Minden-ului.
În ciuda temerilor inițiale, cooperarea s-a dovedit
un succes. Încurajați de succes, în 1998, am lansat
un nou proiect cu ocazia celei de-a 1200 aniversări
a orașului. Felicitările primite prin poștă au fost fil-
mate și prezentate pe un ecran uriaș, în fața ca-
tedralei din Minden, la petrecerea din ajunul Anu-
lui Nou. În anul următor am prezentat timbre de
artist în raionul unui mare magazin, transformat
într-un original oficiu poștal, cu participarea unor
poștași adevărați și a fidelilor mail artiști din re-
giunea noastră: Michael Fox, Ruediger Axel Westphal °i
Ralph Schroder. În anul 2000, cu ocazia proiectului
nostru de sfârșit de mileniu, Centrul Cultural
BUZ a găsit suficiente fonduri, datorită implicării
Ministerului Culturii, ca să invite peste 20 de
artiști, care au venit în orașul nostru să celebreze și
să participe activ, pe parcursul unei săptămâni între-
gi, la numeroasele acțiuni și la deschiderea expozi-
ției de mail art “Timpul schimbării”. Printr-un
efort comun, ei au pictat pe un zid public un tim-
bru uriaș, ca o parte a acțiunii UNESCO “Zidul
global”. Asta ne-a legat de un program din întreaga
lume: 70 de ziduri pentru Agenda 21. Tuturor le-a
plăcut experiența atât de mult încât ar dori să vină
în fiecare an din nou, nu doar pentru a se întâlni cu
cea care veghează noaptea și care proclamă versuri
medievale în îmbrăcămintea de epocă. Între timp
și ea a devenit un mail artist și produce primele sale
timbre de artist. Rețeaua m-a tranjormat într-un coor-
donator local-global.
Am asistat la numeroasele schimbări produse
în rețea și bucuros am luat parte la ele. De exem -
plu, am fost unul dintre mulții Monty Cantsins
în perioada neoistă a anilor optzeci, scriind arti-
cole în revistele “Smiles”, care s-au înmulțit ca
ciupercile peste tot în țara rețelei (Netland).
Consider revistele de rețea și alte asemenea media
ca necesare pentru larga distribuție, efectivă și ne-
costisitoare, a proiectelor, invitațiilor, dar și pen-
tru documentare. Admir energia artiștilor care
editează periodice ca “Wild Rabbit News” al An-
nei Boschi, “Opens World” al lui Dobrica Kam-
perelic, “Karain” al lui Gianni Simone și “Opun-
tia” lui Dale Speir, ca să dau doar câteva exemple.
Mă incită și noile revistele on line “Vortice” din
Argentina și “Sztuka Fabryka”, acolo unde inter-
netul este la îndemână. Folosesc comunicarea
prin internet, dar totuși prefer “snail art” - poșta
melcului - ca fenomen estetic și provocare. E-
mailurile îmi trezesc nostalgia vremurilor când
așteptam nerăbdător să primesc un plic colorat
plin de timbre: “Acest obiect care a trecut prin
atâtea mâini până să ajungă la mine!”. Am avut o
șansă importantă de exprimare nu doar prin in-
terpretarea unor povești și istorioare ale prieteni-
lor mei networkeri, dar și prin a scrie despre for-
mele de artă în revistele înrudite cu mail art,
chiar dacă acestea acopereau o arie mai largă ca
“Umbrella” Judithei Hofberg sau luciosul “Rub-
berstamp Madness”. În ceea ce mă privește, con-
sider constanta documentare ca un status quo al
mail art. Viața noastră cotidiană este la fel de
importantă ca și arta pe care o facem și trebuie
cercetate înainte ca istoricii din afara rețelei să
poată falsifica realitățile noastre holistice și vul-
nerabile pentru a-și construi propriile lor teorii.
Rețeaua m-a tran.format în critic °i istoric.
(continuare în nr. viitor)
■
fleledependența
Paștele postului
■	Monica Gheț
u știm ce a fost în capul lui Malraux cînd
a formulat celebra frază disjunctivă cu
privire la secolul XXI: „...vafi religios sau
nu va fi deloc.“ Ce bizare mecanisme mentale au
determinat acest produs strălucitor a două secole
de democrație laică, vechi combatant împotriva
fascismului, cunoscător al civilizațiilor, scriitor și
istoric al artelor, să rostească o asemenea „prooro-
cire“? Cert este că lumea predispusă la „genufle-
xiuni“ sau la impactul frunții cu podeaua profită
de aceste misterioase vorbe. Și nu numai... De
regulă mai sobri în ritualul „bisericesc“, protes-
tanții/ reformații ori neoprotestanții se adeveresc
azi pătrunși de inflamanta aplicare a sus-numitei
fraze, luată drept axiomă. În consecință, la
Congresul SUA s-a votat printr-o „covînșitoare
majoritate“ rezoluția 158 privitoare la rugăciunile
și ziua de post menite să îmbărbăteze acțiunile
armatei împotriva „axei răului“, cu pivotul deo-
camdată în Irac.1
La limită, e de înțeles solidaritatea de spirit a
unei națiuni aflată în război. Numai că națiunea
cu pricina este fatalmente multietnică și multi-
confesională.De vreo 10-15 ani, crește vertigi-
nos populația de culoare din SUA convertită la
Islam. Printre „albi“ sunt catolici, protestanți,
persoane de religie iudaică, ortodocși, buddhiști,
adepți ai New Age-ului, etc. Astfel, acapararea lui
dumnezeu într-o singură „barcă“ suportă destule
critici, deși pe moment majoritatea e favorabilă
acestui discurs cu tentă de mesianism cruciat.
Canalul CNN, diferit în State față de ce vedem
aici în Europa - o versiune „overseas“/ internațio-
nal ajustată - , este un post „public“ unde predicile
mobilizatoare și moralizatoare nu-și află (încă)
prioritatea. Discursurile de gen se rezumă la „God
Bless America“ și la gravarea textului pe bancnota
verde cu circulație internațională: „In God We
Trust“- „dumnezeiască“ în ordinea valorii tranzac-
țiilor. Firește, sunt diverse alte canale TV al căror
public țintă așteaptă mereu confirmarea convinge-
rilor nutrite încă inaintea războiului de secesiune:
maniheismul. Plămadă etică ideală pentru cultura
extremelor, și mai ales pentru înflorirea fascinației
exercitată de Diavol - de unde ramificația horror-
ului, proliferarea cazuisticii paranormale, terestre
ori extraterestre.De diavol te aperi, nu-i așa, cu
gîndul/ cuvîntul, fapta și arma, căci îți dă mîna să-ți
păstrezi super-tehnologia: „sărăciei, nevoilor și
neamului“. Cînd, însă, nu-ți prea „dă mîna arma-
tă“, te aliniezipostului. Cîte sărbători, atîtea „pos-
turi“ preventive (nu TV, ci alimentare, transmise și
popularizate de TV). Un echilibru impus de prag-
matismul igienei/ dietei se transformă în cult. Nu
doar la noi! Uitîndu-se vorba Scripturii că „nu
spurca ce intra pe gura, ci acele care ies din gura “. Dar
mai ține cineva răbojul arheologiei confesionale ?
Mi-au căzut ochii pe o emisiune spiritual-du-
minicală (la TVR1 !), filmată integral într-un sat
românesc „uitat de lume“; imaginea era susținută
de un text mai apropiat incantațiilor woo-doo,
decît cel cunoscut în dreapta creștinătate. Printre
altele se spunea că pe acele meleaguri „nu s-a
schimbat nimic de 2000 de ani!“ Nu știu dacă mă
înțelegeți. Adică: „vax-albina“ douămii de ani!
Nici romanii, nici migratorii, nici turcii, tătarii,
Unirea, capitalismul, vorbe!; aiureli moderni-
tatea, democrația, fascismul, comunismul, prostii
orice libertate, inclusiv cea „de-a trage cu pu°ca“.
Ei toți stau pironiți în direcția Stelei Polare, și noi
(se subînțelege) ar trebui să le urmăm exemplul,
De-ar prinde vreun abur de „poluare“, li s-ar
adumbri cugetul. Și atunci, adio „preistorie“, se
deschide „Apocalipsa“!
■
Note
1. S-a mai extins „pivotul“ înspre Siria, și poate, cine știe, .să
n-ajungă „axa“ un cerc al maleficului globalizat.
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 16 ♦ 1-15 mai 2003
23
Sumar
dgenda
Mihaela Bidilică-Vasilache:
Monumentul cuvintelor • 2
Editorial
Oana Pughineanu: De la Europa națiunilor la
comunitatea europeană • 3
Cartea
Ion Cristcfor: Eliezer Palmor sau vocația
diplomației • 4
Teodor Tanco: Mircea Popa despre lumea universitară
clujeană • 6
MariusJucan: Prin lentilele feminismului • 6
Sorin Nemeti: Esoterism valah • 7
Diversitate etnică și
CULTURĂ ISTORICĂ
Adrian Ivan: Conceptul de "minoritate" • 8
Ela Cosma: Personalități săsești ale revoluției
de la 1848/ 1849 în Transilvania *11
Interviu
Alexandru C. Lurgu *15
blocnotes
Ilie Rad: Secvențe beriineze • 18
film _______________________________________
loan-Pavel Azap: Prinde-mă! Dacă poți!; Jaf armat;
A 25-a oră • 19
teatru
Claudiu Groza: Festivalul Internațional de Animație
"Puck-Animafesfediția a Il-a. O lume minunată • 20
Interviu
Traian Savinescu • 21
Corespondența din Germania
Peter Netmail: Rețeaua mi-a schimbat viața (2) • 22
teledependența
Monica Ghep Paștele postului • 23
Cine
Livius Geoige Ilea: „Marca" unei vocații • 24
Claudiu Groza: Sobrietate și exuberanță *24
^rte___________________________________
„Marca” unei vocații
■	Livius George Ilea
n exasperantul climat de după anii ’90, de per-
petuă insecuritate estetică, instituit de profeți ai
iminentei “morți a artei”, a experimentelor
demolatoare, nu arareori artificial motivate - expre-
sie a unei patetice furii tardive în recuperarea unor
pași pierduți - pictura lui Carol Nebert propune
un stenic, reconfortant armistițiu.
Calmul și echilibrul de sorginte clasică al com-
pozițiilor sale, recursul la temele predilecte, ini-
țiale ale picturii de șevalet - portret, natură stati-
că, peisaj - decența cromatică, estomparea accen-
telor tradiției expresioniste, reafirmă aici și acum
privilegiul unei durabile conviețuiri în cadrul
mediului nostru natural/spiritual.
Absolvent al Institutului de arte plastice “Ion
Andreescu” din Cluj, secția pictură, în anul 1968
i-a avut ca profesori pe Aurel Ciupe și Petre
Abrudan. Pe lângă numeroase participări la expo -
ziții colective și de grup, a organizat un număr
impresionant de personale - în jur de 20. A luat
parte la memorabilele reuniuni artistice clujene
din cadrul taberelor de creație de la Calica (1986,
1987, 1990) și Portița (1989).
Prezență constantă în mediul artistic clujean,
cu anumite oscilații dictate de obligațiile de servi-
ciu, pictorul și-a urmărit cu perseverență impera-
tivele estetice inițial asumate. O natură statică
intitulată Trompetă reînvie, în refuzul originalității
cu orice preț, funciarul “farmec discret al burghe-
ziei” realului, misterul existențial al unor simple
obiecte - reflex simbolic al lumii culturii, al tra-
dițiilor spirituale. Structura compozițională indu-
ce o forță reținută, vibrând de energia potențială a
raporturilor dintre volume, a subtilelor contraste
cromatice. Dinamica tușelor suprapuse, sacadate,
realizează în aparenta lor dispunere aleatorie o
compoziție solidă, savant elaborată, în care senza-
ția de trăire directă, imperioasa necesitate a
comunicării “cu sufletul la gură” se eternizează.
Deloc întâmplător, acest “sunet roșu” - con-
form iei simboliste - al trompetei care, în cadrul
compoziției, ia prim-planul Cărții.
Un prim înscris în memoria locului apare
cunoscutul conducător al fanfarei infanteriei con-
certând în pavilionul special destinat din Parcul
Central începând din anii ’20 decenii de-a rândul,
educând și formând generații de muzicieni,
“copiii lui Nebert”. Tatălui pictorului, eminentul
om de știință din Graz, Dr. Karl Nebert, i s-a
conferit de către statul austriac Crucea de onoare
pentru știință și artă, în special pentru cercetarile
sale în domeniul geologiei, care au condus la
descoperirea unor mari zăcăminte de cărbune
brun in Burgenland.
Din 1991, Dr. Karl Nebert dă curs unui
intens imbold artistic, pictând remarcabile peisaje
evocând atmosfera locurilor periplului său prin
țări ale Orientului Apropiat (Turcia, Arabia
Saudită, Iran ) ca expert UNESCO. Realizează
portrete și inspirate compoziții de gen realiste
demonstrând o solidă cultură vizuală, un înnăscut
simț al culorii și o bună cadrare a compoziției.
Absolvenți ai Academiei de Arte Vizuale din
Cluj, fiica pictorului, Anne Nebert și fiul, Radu
Nebert continuă o confirmată tradiție artistică
susținută și de expoziția găzduită de Galeria
Forumului Democrat German din Cluj, anul
acesta, intitulată “Drei Generationen”, ce relevă
acest lanț al continuum-ului generațional ce
poarta marca “Nebert”.
Rezistând cântecului de sirenă al modelor și
modelelor exemplare, pictorului Carol Nebert i-a
rămas străină starea tensionată de permanentă
oscilație stilistică între extreme, de esență expre-
sionistă. Poetica subtilă și luminoasă a acuarelei,
acea tușă irepetabilă a memoriei afective, starea de
grație a trăirii i-mediate, nemărginita bucurie a
împărtășirii pare mult mai apropiată sufletului
pictorului ispitit să clameze goetheeanul: “Clipă
oprește-te!“. Personajele se retrag din concretețea
imaginii păstrând vie respirația locului, pictura
codificând umbrele colorate remanente, vocația
unei adânci spiritualității.
■
Muzeul de Artă Cluj-Napoca
Sobrietate și exuberanță
■	Claudiu Groza
O imaginație artistică imprevizibilă și, de
aceea, mereu surprinzătoare, caracteri-
zează pictura lui Anne Nebert. Ca și o
anume mobilitate a orientărilor artistice, care dă
varietate temelor abordate. Dacă în primele sale
tablouri Anne Nebert folosea o cromatică rece,
cu tonuri ample de albastru și griuri, compunînd
un univers pictural umbros, crepuscular, dar
deloc terifiant, cele două expoziții personale ulte-
rioare acestui moment au marcat o schimbare de
formulă. În spațiul cromatic rece s-au insinuat
tușe de culori calde, vii - ocru, portocaliu, chiar
purpuriu -, și au apărut noi compoziții în
marouri pastelate sau vîrtejuri cromatice ce
țîșnesc parcă din spațiul bidimensional al pînzei.
Indiscutabil, recenta expoziție de la Muzeul
Național de Artă din Cluj marchează un moment
important în biografia artistică a pictoriței. Pe de
o parte, un astfel de eveniment poate fi socotit
drept un „certificat“ de maturitate artistică. Pe de
alta, expunerea unui număr mare de lucrări oferă,
cu certitudine, o imagine aproape completă
asupra unui profil artistic.
Anne Nebert este, așa cum au afirmat și specia-
liștii, o artistă aparținînd postmodernismului. Există
în lucrările sale o emergență a non-figurativului, a
combinației cromatice sugestive, dar și un apel per-
manent, decadent-rafinat, la tehnici folosite odini-
oară. O manieră tipic postmodernă, similară aceleia
din tehnica fotografică prin care clișeele contempo-
rane capătă patina timpului în culoare sepia.
Expoziția despre care vorbim a oferit publicu-
lui atît lucrări de început - unele chiar din
perioada studenției - cît și altele inedite. Deși
axată pe cele două direcții cromatice amintite,
expoziția își găsește liantul în tablouri de „fron-
tieră“, le-aș spune. Așa este, de pildă, Natură statică
II, în care desfășurarea de albastru dă impresia că
se diluează în griuri pale și în galben, în timp ce
în partea opusă țîșnesc tușe de galben-lămîie.
Remarcabile, prin efectul de spectacol pe care îl
creează, sînt și lucrările compuse în tehnici
mixte, în care temele non-figurative își găsesc
pandantul în reprezentări antropomorfe, adică în
imagini pe suport de hîrtie aplicate peste pînza
tabloului. Ciclul Cubanezilor este ilustrativ, culo-
rile folosite - portocaliu, galben solar - dînd și
senzația de torid, de palpit vital. În alte lucrări de
aceeași factură, efectul este diferit: The Beauty and
the Beast emană mister și tristețe, Toreadoare are un
aer hieratic ș.a.
Există, în expoziția lui Anne Nebert, și cîteva
tablouri non-figurative amintind, prin combinați-
ile cromatice, de Gustav Klimt. (Autoarea are, de
altfel, printre lucrările sale, și una care se cheamă
chiar... Klimt.) Trebuie spus însă că aceste pînze
nu sînt epigonice, ci originale, căci prelungesc de
fapt posteritatea unei maniere picturale de cert
impact.
Am mai remarcat, prin forța vizuală pe care o
transmit, Festin, Flori albe, Compoziție și Africa.
Expoziția lui Anne Nebert de la Muzeul
Național de Artă din Cluj a fost una de văzut.
Fie și doar ca un interludiu colorat printre pră -
foasele senzații cotidiene.
■
24
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 16 ♦ 1-15 mai 2003