serie nouă • anul II • nr. 14 • 1-15 aprilie 2003 • 10.000 lei
RIBUNA
revistă de cultură
Apare sub egida Consiliului Județean Cluj
mircea
MUTHU ȘI
BALCANISMUL
LITERAR
ROMÂNESC
Tribuna
Director fondator:
Ican Slavici (1884)
Revista apare bilunar, cu sprijinul
Fundației Culturale Române
(Centrul de Studii Transilvane)
și al Ministerului Culturii, Cultelor
și Patrimoniului Cultural Național.
Consiliul consultativ
AL REDACȚIEI TRIBUNA
Diana Adamek
Mihai Bârbulescu
Mircea Borcieâ
Aurel Codoban
Victor R. Constantinescu
Ion Cristofor
Calin Felezeu
Monica Gheț
Ion Mureș an
Mircea Muthu
Ican-Aurel Pop
Ion Pop
Pavel Pușcaș
Ioan S bărci u
Alexandru Vlad
Redacția
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan- Pavel Azap
Claudiu Groza
ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Edith Fogarasi
Redacția și administrația:
3400 Cluj, Str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 19.14.98
Fax (0264) 19.14.97
E-mail: cst@easynet.ro
ISSN 1223-8546
b our
^ pinii_________________________________
Un ciudat joc al culturii
■ Bogdan Toma
Nu am mai apărut de mult într-o revistă.
Nici un material nu mi-a purtat semnă-
tura, umbra nicicărei așteptări frugale a
reacției cititorilor nu mi-a brăzdat chipul. Chipul
acesta, însuși, n-a mai fost încins de paloarea ideii
și nici o încrâncenare speculativă nu mi-a între-
rupt firul gândurilor cuminți. Și poate așa ar fi
rămas și de-aci încolo, să fiu prea ocupat să tră-
iesc o viață împrumutată, care nu mi-a aparținut
niciodată, să îmi reînnod firele conceptelor doar
în preajma discuției cu vreun mărunt mic-indus-
triaș local (și, aici, - în locul în care trăiesc - totul
e industrie), dacă nu aș fi făcut figura unei
îndrăzneli extrem de prețioase, pășind, deunăzi,
într-o galerie dedicată artei, de orice fel o a fost
ea, pentru a asista la lansarea unei cărți.
Numele autorului nu are importanță - de alt-
fel el, pentru evoluția antropologică a individului
rațional, pentru spirit și pentru CARTE însăși, a
fost și merită să rămână anonim; numele orașului
este Orașul-Unde-Nu-S-a-Întâmplat-Nimic,
numele personajelor participante la seminarul
Terorii Culturale este, pe rând, de la dreapta la
stânga, Falsul, Hoțul, Decrepitudinea,
Reprobabilul, ipocrizia, Veteranul, Dezavuatul,
Parameciul și Igrasia. Piesa lor favorită este
„Comedia erorilor“. Autorul lor favorit, atunci
când ei cochetează cu literatura, este autorul unor
volume bine vândute, contradictorii ca proporții
dar similare ca și conținut, denumite „Chitanțier“
și „Facturi fiscale". Jocul lor nu este bridge-ul ci
șeptica, iar miza lor poate fi: clădiri, instituții,
oameni sau, atunci când ei se simt darnici și cul-
tivați în mecenatul lor, literatură sau religie.
Zâmbetul lor consacră formula rictusului din
dicționare, iar cuvântul lor dur, conștient, inflexi-
bil trebuie să producă, mereu, același efect: apro-
barea condescendentă a celui admonestat și anga-
jamentul de credință, mereu repetat. Unii dintre
ei, în proces perfect paralel cu caligrafierea cursi-
vă a propriei semnături, scriu cărți; alții dezbat la
mese veșnic rotunde destinul țării. Tuturor li se
zbate telefonul mobil in acvariul de la piept într-o
perpetuă agitație - la celălalt capăt al firului sunt,
mereu, oameni care solicită ceva, oameni care
merită și trebuie puși la punct.
I-am văzut și i-am auzit vorbind. Mecanismul
lor de acțiune-reacțiune, întotdeauna același, îl
cunosc bine. A vorbit prima dată Reprobabilul -
strălucit absolvent de liceu seral, poet local de
anvergură șantieristă pe care mi-l amintesc din
cadrul unei discuții asupra lui Constantin Noica,
purtate de mine cu un terț, atunci cînd R. a inter-
venit, hlizindu-se: „Noica? Păi numai săptămâna
trecută 1-am criticat în gazetă", a spus, înmăr-
murindu-mă la gândul că imaginea divinului
Noica ajunsese la îndemâna unei percepții oarbe
și a unei fițuici cu un tiraj de 20 de exemplare. A
vorbit scurt, pentru a invita (lumbago oficial cu
pretenții introductive) la discurs pe cel care urma
să prezinte cartea, și anume Falsul. Falsul a hârâit
profund, și-a pus ochelarii, și-a sumes demnitatea
și a citit. Îndelung, nu are importanță ce, nimeni
nu a ascultat dar toți au aprobat. Am reținut frân-
turi: se pare că era vorba despre niște descoperiri
istorice senzaționale, mă alarmasem la gândul că
mi-a putut scăpa așa ceva, până la precizarea că
ele se și făcuseră deja, cândva prin anii ‘50, ‘60.
Legăturile indisolubile ale acestui jurnal scrâșnit
cu evenimentul de față încă nu le putusem rea-
liza, dar am înțeles altceva: că indiferent unde aș
fi fost și care ar fi fost obiectul întâlnirii, aș fi
ascultat, invariabil, același discurs. Scris și gândit,
probabil, pe vremea când acele descoperiri erau
de actualitate, citit și recitit de pe aceleași foi
acoperite cu scris de mașină mic, cu tușul șters de
vreme și de atingeri, frunzărit până la îngăl-
benirea foilor, aureolă și fundal al tuturor nece-
sităților discursive ce vor fi existat vreodată în
această hazna oficială a unei lumi pe care-o
crezusem pierdută. Iată că regăseam aici totul,
aceiași monștri creați de o epocă mereu actuală.
Au vorbit apoi, pe rând, Hoțul și Ipocrizia,
Decrepitudinea și Igrasia, Dezavuatul și
Parameciul, lăsând ultimul cuvânt Autorului-
Neautor și Veteranului, oficialitate frivolă de
crasă neputință intelectuală. Veteranul vorbește,
de regulă, liber. El bate câmpii autoritar, cu un
vocabular redundant, care atinge coarda sensibilă
a tuturor prin cuvinte de genul: „inimă", „suflet",
„Dumnezeu", „mare", „părinți", „emoție", „spiri-
tual", „credință", repetate mereu cu siguranța de
orator naiv care își închipuie, în sinea lui, că vor-
bele îi sunt sorbite de întreaga masă a oamenilor
care tropăie, iluminați. E asemenea unui predica-
tor analfabet aflat înaintea unor plugari care,
întreaga viață, nu și-au vorbit decât monosilabic
și acum urmăresc, animați, un șir de cuvinte
întregi, îmbătătoare și goale. Figura lui este scâr-
bită și disprețuitoare: este convins de autentici-
tatea și impactul puterii sale și, ca orice reprezen-
tant tipic al simțului comun, îi desconsideră în
primul rând pe aceia care îl lingușesc și după
aceea pe ceilalți. Convins că toți ceilalți se află în
umbra sa împarte favoruri verbale în dreapta și
stânga. Cei care-i sunt aproape știu că Ia atâta se
reduce totul; zgârcit și ticălos, renegându-și
meseria de la care, cu greutate, a pornit pe dru-
mul presărat de performanțe politice și renegân-
du-și, în egală măsură, prietenii, omul nostru stă
pe un piedestal de bălegar în mijlocul unui solid
și indestructibil castel de granit. Autorul-Neautor
nu este mai prejos, nici din punct de vedere al
discursului, nici din punct de vedere al originii.
Sănătoasă și năbădăioasă, aceasta își spune,
mereu, cuvântul. Știu, printre altele, cine a scris
cartea respectivă pentru el. Nu știu, desigur, cine
i-a lecturat-o lui pentru corectare, dar am o vagă
bănuială că se află, înaintea propriei opere, în
aceeași situație ca noi, novicii, uluiți de coloratura
luminoasă a copertei și de sărăcia ideatică ghicită
din frânturile răsfoite. Autorul-Neautor
zâmbește, fericit, și adresează și el câteva mulțu-
miri. Aflăm că își dedică performanța fiului, aflat
undeva într-un colț, cu o cameră video în brațe și
o cască discretă în una din urechi. Ce vreți, ado-
lescența rebelă! Și nu numai fiului, ci și nepoților
actuali și nepoților viitori, ei înșiși lipitori discrete
pe spinarea sărmanului contribuabil. Și a
părinților, de unde și linia derivațiilor de sensuri.
Nu resimt nici mândrie, dar nici indiferență
pentru faptul că unii dintre oamenii aceștia mă
cunosc. Atunci când suntem, de regulă, singuri
într-o încăpere, sau când îmi pretind, uneori,
sfatul. Nu mă las niciodată înșelat - este un joc
riguros, dar mereu același. Ți se dă puțină impor-
Continuare în pagina 20 ±
2
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 14 ♦ 1-15 aprilie 2003	|-
Editorial
Cititorul, criticul și bunul Dumnezeu
■ Claudiu Groza
De curînd, unul din textele mele a fost
publicat, din rațiuni conjuncturale, pe
pagina a doua a unei importante reviste
literare, o revistă în care public, de altfel, de vreo
opt ani. Am rămas surprins, de aceea, cînd mai
mulți apropiați - și ei din lumea literară - mi-au
lăudat eseul de parcă ar fi fost un debut îndelung
așteptat.
Atitudinea prietenilor mei, altfel cititori fideli
de publicații culturale, reiterează de fapt proble-
ma circulației literaturii în România de azi, dar și a
(in)apetenței noastre de a trece dincolo de titluri,
cînd răsfoim cîte o revistă. Simptomatic mi s-a
părut, în aceeași ordine de idei, faptul că într-un
chestionar adresat cîtorva reputați critici literari
cu privire la anul editorial 2002, titlurile de volu-
me avansate erau fie reeditări, fie volume de non-
ficțiune. Toate, publicate de edituri din Capitală.
Actul lecturii a devenit, prin forța împre-
jurărilor, un act de opțiune. Iar cel dintîi obligat să
opteze este tocmai criticul. Însă nefericitul „para-
dox român“ ce apare aici este că opțiunea critică
exclude, uneori, cititorul.
Există, în critica literară de azi, un dezechili-
bru. Exegezele de tip academic, inaccesibile ne-
inițiaților, alternează cu foiletoane ditirambice
care fac din cîte un veleitar vedetă locală, întru
buimăcirea totală a românului care se încăpățî-
nează să citească. O lipsă de adecvare a discursului
domină, în bună măsură, foiletonistica literară.
Deși poate sună retoric, întrebarea „de ce nu au
existat în România, în ultimii ani, best-seller-uri?“
mi se pare totuși întemeiată.
O tensiune estompată, dar acutizată periodic,
alimentează relația dintre criticii consacrați și
noua promoție de foiletoniști literari. Mai adap-
tați dinamicii sociale a momentului, tinerii critici
au preferat conceptelor și noțiunilor de teorie li-
terară un limbaj colocvial și persuasiv, accesibil
publicului. Acuzația de superficialitate și triviali-
tate care s-a adus unora mi se pare nedreaptă.
Cîtă vreme scriitorul poate folosi orice comparti-
ment al vocabularului, de ce unele cuvinte ar fi
tabu pentru criticul român? Pe de altă parte, dis -
tanța față de cititor trebuie redusă, altfel deficitara
lectură a cărților noastre va deveni sublimă,
întrucît absentă cu desăvîrșire (scuzați parafraza).
În mod bizar, criticii „acuzatori“, unii dintre ei cu
o bună experiență occidentală, par să fi uitat lim-
bajul foiletoanelor practicate aiurea ori sintagmele
colocvial-plastice ale recomandărilor de pe coper-
ta a patra a volumelor din Vest. Nimeni nu con-
damnă criticii de la TLS, de pildă. Așa cum
nimeni nu i-a acuzat de trivialitate pe marii teo-
reticieni care și-au pus semnătura sub rîndurile
de pe amintita copertă a patra.
Adecvarea discursului este, cred, marea proble-
mă a criticii literare de azi. Cauzele acestei ocul-
tări sînt, firește, complexe. Apariția din nefericire
sporadică a tomurilor academice, destinate studi-
ilor critice și dezbaterilor profesionale face ca
ample eseuri - de cea mai bună calitate, de altfel
- să apară în publicații lunare, în detrimentul lite-
raturii originale sau a textelor de întîmpinare. Pe
de altă parte, în ciuda durității afirmației, consider
că există o anumită suficiență a exercițiului literar
în România de azi, un sindrom al turnului de fildeș.
O altă preconcepție ce alimentează conflictul
din interiorul criticii literare este cea a asumării.
Aurel Terec
Proiect monument
Eu scriu foileton literar (și) cu orgoliul de a des-
coperi un roman-eveniment, spre exemplu, ori
un poem-revelație. Studiul critic sau cercetarea
academică sînt preocupări complementare criticii
de întîmpinare, nu implicite acesteia. Pe de altă
parte, în ce măsură poate un critic să-și form(ul)e-
ze imaginea globală asupra literaturii de azi în lipsa
unei imagini a felului în care volumele momen-
tului își găsesc „priza“ publică? Nu este arbitrară și
suspectă, în cele din urmă, o asemenea atitudine?
Semnele inadecvării despre care vorbeam mai
înainte le-am descoperit chiar la unii congeneri,
care uzează cu aplomb în foileton de instrumen-
tele cercetării filologice. E ca și cum ai folosi un
excavator pentru a planta o floare. Un eventual
model al adecvării discursului critic la cerințe
specifice este, după opinia mea, critica dramatică.
Din diverse motive, foiletonul dramatic este su-
pus mai mult presiunii evenimentului decît cel li-
terar, iar viteza de reacție și limpezimea judecății de
valoare sînt esențiale. Poate că acest model ar me-
rita aplicat - fie și doar ca o excentricitate - în
critica literară. Iar o campanie concertată de pro-
movare - pozitivă/negativă - a unei cărți ar duce
în cele din urmă și la apariția unui best-seller al
literaturii române.
În mod aparent paradoxal, sondajele din ultimii
ani au arătat că în România se citește semnificativ
mai mult decît în alte țări europene, chiar dacă
vînzarea de carte este încă foarte scăzută. Afluxul
de cititori s-a reorientat către biblioteci, însă aces-
tea sînt deocamdată incapabile să pună în circuit
cu destulă promptitudine noutățile editoriale. Hia-
tul operă-receptor apare și în acest caz. Aceleași
sondaje au relevat însă și faptul că, în lipsa unei
„ispitiri“ permanente a publicului, numărul de
cititori din România riscă să se reducă dramatic.
Rolul criticii literare - în măsura în care
această sintagmă nu sună deja cumplit de desuet -
este de a întinde mereu capcane celui care citește.
Capcane pe măsura „prăzii“, firește, punînd
ecuația în termeni cinegetici. Altfel, vom scrie
unii pentru alții și ne vom citi cu maximă parci-
monie, în funcție de vecinătăți și simpatii.
Ca un critic apropiat de sociologia culturală
anglo-saxonă, îmi amintesc mereu de avertismen-
tul lui Abraham Moles, din anii ‘60, conform că-
ruia nu doar teatrul sau literatura, ci pînă și cine-
matograful sau circul erau în pragul unei semnifi-
cative transformări în planul receptării. Expansiu-
nea de azi a spațiului virtual informatic pune artele
în aceeași situație, mai ales într-o societate dezechi-
librată precum cea românească, în care o oră de
internet e de vreo zece ori mai ieftină decât o carte.
Opțiunea ipoteticului cititor devine previzibilă.
În fine, convingerea mea este că, dacă omul
de pe stradă îl citește pe Patapievici, nu din sno-
bism, ci stîrnit de o cronică, criticul și-a făcut
datoria. Iar dacă nu?...
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 14 ♦ 1-15 aprilie 2003	|-
3
jartea
Filosofia din preajma istoriei
■ Marian Barbu
Ion Militaru
Constantin Noica și critica Occidentului
(o filosofie a istoriei la Constantin Noica)
București, Editura Cartea Românească, 2001
ristocrat al limbii române, Constantin
Noica a îmbogățit cuvintele de fond ori de
-Alegătură cu puteri miraculoase prin forarea
lor matricială, existentă în cele mai variate
exprimări. De aici, tenta stilistică a limbajului
care a fost filtrat - în cele mai multe cazuri - prin
prisma filosofului, implicat în spiritualitatea
poporului nostru. Cum pentru filosoful român
spiritul totalizează în forme generale particulari-
tatea gândirii, se înțelege de ce, pentru devenirea
ca atare, treapta de pornire o constituie istoria.
Iată o relație firească - istorie/filosofie, implicație
directă, rezonanță, beneficii.
Și cum Noica a făcut parte din generația de
ctitorire a universalității spiritului românesc din
perioada interbelică - Mircea Eliade, Emil
Cioran, Ștefan Lupașcu, Eugen lonescu - era
normal ca referințele de profil să vizeze și o con-
textualizare, pornită clar din istorie. Nașterea
pentru toți, istoria Europei a despărțit și a stran-
gulat spiritul pozitiv care părea că va evolua firesc
după prima conflagrație mondială. Setea oarbă de
putere a „unora“ a făcut ca, după Al Doilea
Război Mondial, harta Europei să se modifice din
Aurel Terec
Proiect monument
nou, extrem de dur pentru cei învinși. partea leu-
lui a fost astfel respectată și cei mici, printre care
și românii, s-au hotărât: ori să dezerteze dintr-un
spațiu viciat de socialism/comunism, ori să
rămână „pe loc“ și să creadă că istoria așa este. Să
fie retragerea în sine o dimensiune intrinsecă
doar românilor?
Noica n-a plecat asemeni multor colegi de
generație, ci a rămas în țară. Dacă un timp, pen-
tru el, libertatea devenea, spinozist vorbind, o
necesitate înțeleasă, recluziunea de aproape un
deceniu l-a marcat profund. Cum au influențat
anii de pușcărie spiritul și filosofia lui Noica,
rămâne de demonstrat în detaliu. La această deli-
cată, dar fundamentală întrebare, caută să
răspundă și lucrarea lui Ion Militaru, care vine
după alte câteva contribuții, modeste în tratarea
lor (Isabela Vasiliu Scraba, Ion Dur, Mihail
Grădinaru, Ion lanoși), și reușește să impună o
temă. Forma de expunere este dezbaterea de tip
academic: se pornește de la texte, ca bază docu-
mentară, de la infuzia de informație pe care aces-
tea au primit-o la data redactării și publicării lor,
până a se ajunge la relația cu tema propusă de
cercetător. Semnalăm că anterioara carte a lui Ion
Militaru s-a intitulat Meditații asupra istoriei
românești (1999).
Locul și rolul istoriei românești în filosofia lui C.
Noica, Constantin Noica și posibilitatea de întemeiere a
adevărului istoric, Sensul elementului politic în gândirea
sistematică a lui Constantin Noica, Constantin Noica și
critica Occidentului, Ontologie și istorie, Posteritatea lui
Constantin Noica.
Cartea caută să răspundă la câteva întrebări, pe
baza cărora se pot formula răspunsuri cu caracter
generalizant, nu numai pentru spațiul românesc.
Așadar: 1) În ce măsură Noica poate fi socotit,
dacă nu un creator de filosofie a istoriei, un
filosof care a excerptat istoria din propria-i
biografie, saturată sau nu de inserturi sociale și
politice? 2) Cum se relaționează adevărul istoric
cu adevărul spiritului, la care se raportează
filosofia? 3) În ce context politicul favorizează sau
împiedică impunerea filosofiei? 4) Cum pot fi
explicate - teoretic și practic - raporturile ontolo-
giei cu istoria?
Ceea ce îl contrariază pe Ion Militaru este fap-
tul că Noica și-a trasat singur (conștient, cum alt-
fel, când zidul roșu îi era paznic?!) o barieră între
viziunea de dinainte de război, mai liberă și mai
notabilă, în profunzimile ei, și cea de după răz-
boi, dar mai degrabă în urma penitenței. Adân-
cind stângist - și nu logic sau rațional - o aseme-
nea împărțire, se cade, ipso facto, în ideologie. (Și
aici, polemica urbană a lui Militaru cu o autoare
ca Alexandra Laignel Lavastine înregistrează
temei în argumentație și suplețe în limbaj.)
Inexistența textelor de referință a făcut ca
partea de început a cărții - capitolul întâi, cu
precădere, să bată pasul pe loc, într-un mod
didactic, puțin expresiv și lax. Concluzia lui Ion
Militaru, forțată, nu încape îndoială, de textele lui
Noica, este că atunci când politica dejugă în aria
istoriei, schimbarea în rău devine inevitabilă.
Popasul făcut în bifurcarea ideologiei după Al
Doilea Război rămâne revelatoriu prin Scrisoarea
către un tânăr intelectual din Occident. De mărimea a
două pagini (Viața Românească, iulie, 1987), textul
a produs, cel puțin pentru postul de radio
„Europa Liberă“, prin intermediul lui I.
Negoițescu, multă vâlvă. Din păcate, interpretativ
abuziv, prin grila unui politic și a unei ideologii,
el n-a fost înțeles în litera lui și mai ales în cono-
tațiile subiacente. Ideea lui Noica fixa un adevăr
impus de istorie (nefastă, din păcate): cum că
Occidentul, care a dat lumii de mai multe veacuri
direcții fundamentale ale spiritului, se află acum
pe punctul de a înlocui total valențele acestuia cu
amplificarea forței financiare, cu angajarea sporită
a apetenței pentru hrană. Că expansiunea
Occidentului în alte părți ale lumii se face deli-
berat, pentru un scop bine programat: „de a le
jefui de comorile lor spirituale. Suntem pirați,
conchistadori și corsari în continuare, dar acum,
suntem corsari ai spiritului - și asta schimbă
totul“.
Într-un ultim interviu, acordat lui Petru
Cârdu, înainte de moarte, Constantin Noica ros-
tea clar: „ nu am avut viață. Viața mea este în cărțile
mele “. Filosoful gândea ca Miron Costin și invita
la un dialog peste timp, nu cu omul, ci cu Opera.
Confirma astfel ceea ce notase înJurnal de idei:
„Tot ce e bun, tot ce e cultură iese din timp [...].
Politicul îți ia răspunderea (vot, ideologie, tiranie), în loc
să ți-o sporească. Numai cultura trezește răspunderea.
Ca ideea“. În altă parte, spusese: „Trei lucruri ne pot
lăsa indferenți: politica (Pytagora), istoria și timpul “.
Ion Militaru a zăbovit, deocamdată, în grădina
înfloritoare a istoriei, cu creșteri și descreșteri
(citește: perioade istorice), fiindu-i amfitrion
Noica și lumina sa nepieritoare din Operă.
Timpul rămâne încă de pază.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 14 ♦ 1-15 aprilie 2003	|-
Poeți elvețieni de expresie germană
■ Viorel Mureșan
Werner Lutz
Doar liniștea ierbii
Biblioteca Revistei Familia, 1999
Tadeus Pfeifer
Poetul râde
Biblioteca Revistei Familia, 1999
ntr-o discreție totală a apărut în „Biblioteca
revistei «Familia»" o colecție poetică insolită,
ale cărei elegante volume sunt intruvabile,
poate și datorită unui tiraj pe care îl bănuim con-
fidențial. E vorba despre „Poeți elvețieni de
expresie germană", unde copyright-ul pentru ver-
siunea în limba română îl deține prozatorul Radu
Țuculescu. Redactorul de carte al volumelor
apărute în noua colecție este poetul Ioan Moldo-
van, în timp ce tehnoredactarea se datorează reg-
retatului Tiberiu Ciorba. Un amănunt esențial e
acela că plachetele colecției sunt bilingve. Primele
două: Werner Lutz, doar liniștea ierbii și Tadeus
Pfeifer, Poetul râde, au imprimat ca an de apariție
1999, iar Rainer Brambach cu Cap sau pajură? și
Alois Bischof, Pe drum, sunt apariții din 2000.
Traducătorul face pe coperta a patra a fiecăruia
dintre volume câte o prezentare esențială și strict
necesară pentru cititorul român al autorilor de
expresie germană din Țara Cantoanelor, prinși în
colecție.
1.	În cazul lui Werner Lutz, Doar liniștea ierbii,
coperta, selecția și grafica aparțin autorului, fapt
ce nu se va repeta cu celelalte apariții ale colecției.
De altfel, prezentarea făcută de Radu Țuculescu
justifică întru totul contribuția autorului la ediția
românească: „Pictor și poet, Werner Lutz s-a năs-
cut în anul 1930 la Wolfhalden (Elveția). Remar-
cându-se, mai întâi, ca grafician, Werner Lutz este
la această oră și o voce lirică aparte în peisajul li-
teraturii elvețiene. Discret, melancolic, meditativ,
el folosește, atunci când scrie poezii - așa cum
remarca un critic -, o «peniță chinezească». În
ultima vreme, încearcă să îmbine poezia cu grafi-
ca, realizând tablouri în care descoperim cuvinte,
ba chiar fragmente din textele unor autori celebri.
Volumele publicate până acum (puține la număr)
sunt și un omagiu adus Rinului, pe ale cărui
maluri Werner Lutz imaginează «căsătoria sacră» a
versului cu desenul grațios-abstract.
În 1996, el a primit Premiul pentru literatură
al cantonului Basel“.
Poemele din Doar liniștea ierbii au un aer de
tapiserie stilizată; micile piese lirice nu poartă
titluri, astfel încât cartea poate părea o galerie, sau
- cu cuvintele autorului: “un stol de păsări eva-
date (care) sapă în piatră". (p. 71) La temelia
întregii cărți stă o poetică a deconstrucției, a
notației frânte, esențializate, înrudită cu scrisul -
la noi - al unor C. Abăluță sau G. Almosnino. De
altfel, lipsa titlurilor vădește această tendință:
„Gânduri de seară/cu coperțile albastre( și mar-
gini/e aripi negre" (p. 67), sau: „Cât de blând
cade seara/din copacii înalți/cât de blând liniș-
tea/devine puternică/cât de blând timpul/împinge
spre infinit/cât de blând răcoarea/începe să dis-
cute/cu mine". (p. 69). În prima parte a volumu-
lui se profilează ca motive principale cel al apei și
acela al călătoriei. Ele se circumscriu temei mai
vaste a naturii, iar cuvântul revelează imaginea
latentă, fixând cu predilecție anotimpurile de tre-
cere: primăvara și toamna, precum și orele de
penumbră, amurgul, aurora: „Au fost sfințite de
când lumea/acele tainice/cărări năpădite de
iarbă/care primăvara/te călăuzesc pe sub pruni"
(p. 41) sau, într-un alt loc: „Curios/cât de ușor se
topește lumina/când îmi suflu în palme/și ceva/ce
cade ca o ploaie la țară/mă îmbătrânește strop cu
strop". (p. 51)
E în Doar liniștea ierbii și o poezie a popasurilor
esențiale - cele în care sufletul are întâlniri reve-
latoare cu obiectele: „Hoinăritul/risipirea pașilor/
mersul lipsit de intenții/prin ore și gânduri/ce aș
ptuea face mai bun/ e ca și cum singur te-ai
pierde/în doar liniștea ierbii". (p. 63)
O prezență tutelară în poezia lui Werner Lutz
e, probabil, Ibn Al-Rumi, poetul persan din al
nouălea veac, recunoscut pentru brevilocvența,
erudiția și manierismul său. I-ar putea veni po-
etului elvețian de la acesta meșteșugul descrierii,
precum și un vag frison metafizic. Deloc întâm-
plător, cartea lui Werner Lutz se deschide: „Îl aud
pe Rumi/poetul persan spunând/cel care la
strevechiul legământ/a fost stropit cu apă/află dru-
mul spre mare". (p. 7) și se încheie invocându-l
pe neoclasicul arab: „Îl aud pe Rumi/poetul per-
san spunând/e o mizerie/să atingi marea/și apoi/să
te mulțumești/cu un ulcior plin cu apă". (p. 93)
2.	Tadeus Pfeifer aduce, poate, cel mai înalt
elogiu poeziei, construind o lume în limbaj, de al
cărei miracol numai cititorul se poate bucura.
Mai mult chiar, fragilitatea formelor plastice îl
îngrijorează, îi dă frisoane, cum altădată expre-
sioniștilor, frica de a nu găsi căi de acces către
semeni: „În noaptea de mai înflorește/în lumina
ferestrei mele/castanul/roșuargintiu -/În timp ce
privesc afară/amăgește/versul simțurilor tale/și
natura silfidă:/Florile precum niște popice
roșuargintii/dispar în întuneric/în clipa/în care
îmi întrerup limbajul". (Noapte de mai, p. 11)
Într-o viziune a poetului, omul e ființa întemni-
țată în lume, captiv în propriul său univers, pre-
cum măruntul profet lona în chit, această repre-
zentare derivând - după toate probabilitățile -
din existențialismul deceniilor 4-5 ale secolului
trecut, înainte de convertirea curentului de gân-
dire la marxism: „În temniță/mi-am găsit/gratii/
din raze de soare/În libertate/mi-a, găsit gratii/din
raze de soare". (p. 13)
Poezia lui Tadeus Pfeifer nu e o străină de
unele tendințe gnomice. De aici și din profesia de
ziarist a autorului se naște aspirația spre acel „grad
zero al scriiturii" a cărui idee prinde contur încă
din cartea de debut a lui Roland Barthes din
1953. Reducerea la sugestie a rolului poeziei,
accentuarea în ultimă instanță a caracterului de
operă deschisă, sunt mărturisite de însuși autorul
în discuție: „mai demult credeam că literatura
trebuie să explice întreaga lume. Astăzi nu mai
am aceeași părere. E de ajuns dacă ea distinge
acele puține lucruri pe care le percepem, în
imperfecțiunea lor, astfel încât să le putem reține
în memorie". Fără a fi numai prizonier în lume,
omul lui Tadeus Pfeifer are și puseuri de
titanism: „Mii de tone de lumină/Se leagănă ușor
pe mâna ta,/Mii de tone de noapte/Ștergi cu o
singură mișcare a mâinii". (p. 21)
Poetul râde își adună sumarul din trei cărți ale
autorului, după cum precizează o notă de pe pag-
ina de gardă: „Poeziile și textele în proză fac parte
din volumele: Texte din Basel, Editura Pharos,
1974; Ecoul din Bois-Rateau, Editura Loeper, 1992;
Arhitectura iubirii, Editura Loeper, 1997". Scrisul la
persoana a treia este o marcă a epicului. Atunci
când formele liricii devin neîncăpătoare, în mici
Aurel Terec
Corneliu Coposu
poeme în proză, autorul transmite ceva neliniști-
tor. Sub o aparență ternă, viziunea se încheagă
din montajul a două motive semiterne: „lumea ca
text" și „lumea ca teatru": „Când, după ziua de
lucru, vioi se întoarce acasă, gustă puțină salată de
țelină, bea un pahar cu suc de portocale, privește o vreme
în zare, se dezbracă, își ia pjamaua, se așează pe mar-
ginea patului, se scarpină între degetele de la picioare și
ascultă cum afară, în univers, se ră.foiesc paginile unei
cărți uriașe“. (Când, după ziua de lucru, p. 27)
Deși de o anumită ambiguitate, titlul volumu-
lui Poetul râde nu e ales la întâmplare. Dacă ne-am
afla în fața unei poezii satirice sau măcar paro-
dice, titlul n-ar fi echivoc, însă cu această plachetă
devenim cititorii unei aspre meditații în jurul
temei scrisului, a destinului și destinației textului,
a posibilității nelimitate de a combina imaginile
artistice realizate prin cuvânt: „Vorbește-mi
despre/cum ar fijdacă de pe cealaltă/pagină a
cărții/un vers ar pleca/și ar trece/pe dinaintea
acestei pagini". (Un meridian, p. 63)
Despre moartea poeziei s-a mai scris. Profeții
acestei teologii mincinoase sunt, în general, poeți
mediocri. Ca să moară poezia, ar trebui să se
atrofieze un simț esențial al omului, acela care
face din el o trestie gânditoare și o ființă melan-
colică, singură între făpturi conștientă de efemer-
itatea sa (de unde și misterioasa vocație reli-
gioasă), lucru - fără pic de îndoială - imposibil.
„Poezii moarte, le descoperi peste tot,/călcate,
chinuite, înfometate,/unele s-au sinucis./Ieri o
supărătoare descoperire, moartă în soare/cu gura
deschisă, cu privirea/frântă/furnici peste
limbă,/ultimele versuri/mânjite cu excremente./
O găleată cu apă, hârtia albă,/curățim cu precauție
poezia moartă./Cu ochii închiși./Corpul
spălat/falca sus legatăjzace acum/poezia cea
moartă,/în regulă aici". (Culegător de poezii moarte,
p. 71)
Dovadă că poezia nu moare e această superbă
poezie de Tadeus Pfeifer despre moartea poeziei.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 14 ♦ 1-15 aprilie 2003	|-
5
Lirismul umilinței
■ Ion Cristofor
Maria Găitan Mozes
Circuit vital
Tel Aviv, Editura Minimum, 2002
Din generația lui Nicolae Labiș, Maria
Găitan Mozes s-a impus mai ales în do-
meniul literaturii pentru copii. Absolven-
tă a faimoasei Școli de literatură “Mihai Emines-
cu”, autoarea a publicat cu predilecție lucrări des-
tinate vârstei inocenței, realizând, printre altele, și
câteva scenarii pentru “Animafilm”. O modestie
puțin obișnuită în lumea scriitoricească, unde
orgoliile se calcă adeseori pe vârful pantofilor, a
menținut-o mereu într-o poziție retrasă, în ciuda
talentului ei, indiscutabil. Poezia Mariei Găitan
Mozes e ignorată cu consecvență de critica litera-
ră de la noi, iar numele ei nu apare în dicționarele
curente. O explicație a acestui fapt ar fi și un
amănunt, esențial, al biografiei sale: din 1977
poeta s-a stabilit cu familia în Israel. În Țara
Sfântă continuă să scrie poezie și proză, cola-
borând la publicațiile de limbă română editate de
câțiva entuziaști: Ultima oră, Tribuna Magazin,
Orient Expres, Izvoare și Punct. Va publica acolo
volumele de versuri Identitate (Minimum, 1992),
Mărturii (1998), o antologie fiindu-i tradusă în
limba ebraică de S.Haran și A. Fischof (Zehut,
1998). Va fi încununată în 1998 cu Premiul
A.C.M.E.O.R. și al Fondului de creație “N.
Palty”. Recent, poeta revine în actualitate cu
volumul Circuit vital (Minimum, 2002), prevăzut
cu o succintă, dar consistentă prefață a renumitu-
lui dramaturg Al. Mirodan.
Lirismul Circuitului vital e de o cuceritoare
simplitate. Aflată la deplina maturitate, poeta s-a
îndepărtat de tot ce ar fi putut suna a artificiu și
prețiozitate, optând pentru o expresie simplă și
străvezie, prin alveola căreia se poate zări adeseori
bătaia unei inimi. Elementul poetic primordial nu
este aici nici bogăția metaforelor - puține, de alt -
fel -, nici cuvântul ca valoare fonică, ci profunda
trăire umană, expresia directă a palpitului
sufletesc. Nu lipsită de rafinament, poezia Mariei
Găitan Mozes îmbracă de obicei o haină umilă,
Aurel Terec
Papa Ioan Paul al II-lea
refuzând intelectualismul în favoarea unei confe-
siuni nemijlocite, ce invadează pagina cu fluxul
vital al emoțiilor. Poeta continuă, în fond, cu
mijloace dintre cel mai simple o poezie angajată,
nerobită vreunei ideologii, ci propriilor crezuri.
Căci Maria Găitan Mozes are o încredere funcia-
ră în valorile omeniei, cele ale unei umanități
simple și generoase, aceeași la Vărzăreștii din
Basarabia natală, la București sau la Tel Aviv.
Încărcată de pasiune, direct angajată în viață și în
istorie, poezia ei nu are nimic contrafăcut, care să
aducă a modă literară. Pecetea stilului personal e
regăsibilă în abordarea unor teme destul de
diverse: dramele războiului, evocarea copilăriei
petrecute într-un sat basarabean, precaritatea
vieții (pândită de o veșnică obsesie a foamei) din
mediul unui internat școlar al epocii staliniste,
familia și valorile ei, descoperirea unei noi patrii
etc. Universalitatea acestor teme nu-i inhibă
deloc inspirația. Întâlnirea cu topoi ai poeziei din
toate timpurile îi declanșează nebănuite energii.
Ochiul ei generos, lipsit de prejudecăți, știe să
contemple frumusețea severă a unui amurg, dar
și austeritatea spațiului deșertic al Țării Sfinte.
Altădată evocă strania prietenie a tatălui cu un
lup, se reculege în fața mormântului părintesc,
denunță sentimentul dizolvant al vârstei. Aflată în
contact direct cu lumea reală, poeta se lasă dusă
de fluxul unei bogate vieți interioare, trecută une-
ori prin filtrele nostalgice ale rememorării. Cu o
conștiință tragică a vieții, Maria Găitan Mozes
readuce în memorie nu doar secvențe dramatice,
ci și o vârstă luminată de candorile copilăriei, cu
fundalul universului ei interior, cu rătăcirile
printr-o natură fabuloasă. În acest sens, sunt de
amintit câteva poeme ce impresionează prin
prospețimea senzațiilor, prin bucuria
redescoperirii unei lumi elementare, cea a
lucrurilor simple, dar fundamentale. Iată, de
pildă, bucata intitulată După ploaie: “De la țânc /la
găligan/ după ploaie/pornesc droaie/în pădure la
bureți./Cei mai mari cu gând de joacă/trăgând
fetele de cozi/ ori de fuste/cu privirile
înguste/îndreptate către sâni./Doar cei mici sunt
serioși/și aleargă ca sfârleaza/ ca să-și burdușească
bine/coșul, sacul/ori trăistuța/c-a trecut de mult
amiaza./ Sub frunziș și iarbă udă/scormonesc și-i
zarva mare/ când dau peste mânătărci/bureți
albi/ori pâinișoare./Vântul e cu chef de joacă/scu-
turând/ cracă cu cracă/speriindu-i că-i iar
ploaie.../.. .Pe-nserate pe la vetre/sfârâie în draci
tigaia/și-n ceaun bolborosește/aburindă mămăli-
ga./Toți înghit, înghit în sec/pân-dau iama/la
mâncare.//Trece luna peste case/șindrilite /ori cu
paie/și un nor îi ține calea/parcă mulțumit/și dân-
sul/că-i sătulă-ntreaga/droaie.”
Dar alături de această imagine bucolică,
neașteptată, revine și amintirea tragică a urgiei
războiului, cu câteva secvențe de o violență
expresionistă, necăutată. Iată doar una din aceste
pagini negre, ce se ivesc, obsesive, la suprafața
memoriei: “Nu știu/câți soldați din pluton/au
spurcat-o la rând/pe Ileana Dodon./Nu știu/câtă
durere a strâns./A plâns /ori n-a plâns/ori a fost ca
o piatră/ de dură./Sângele-i împroșcat/din nas și
din gură/muște/veneau să i-l guste/înnegrind cu
roiul lor/scrobitele-i fuste./Părul spic/bogat ca un
snop/I l-au răsucit funie/legând-o de un
plop./Scena umilitoare, barbară,/petrecută spre/
seară/cu martori/tată și soț/în neputință însă s-o
Aurel Terec
Cardinalul Iuliu Hossu
scape/de sodomie.//Distracția finală/la fiecare un
glonte./Și urcă în furgoanele încărcate/cu
prăzi,/urlând cântece și saluturi/ca la
parăzi./Răvășit /rămâne tot satul./Spaime trec/din
casă în casă/Războiul /peste grumaz sălbatec,
apasă/ și mamele ne acoperă fața/și ochii/nenoro-
cirile lui/să nu le vedem”.(Irina Dodon).
Memoria afectivă reface aici geografia umilă a
satului basarabean, cu ritualurile sale tradiționale,
cu bogăția de eresuri și fantasme ale unei colec-
tivități. Portretele în cărbune ale celor apropiați,
refacerea unui univers pauper, în care șoricelul e
o prezență emblematică, sunt remarcabile prin
fina intuiție a mecanismelor ce prezidează uni-
versul greoi, neschimbat de veacuri al lumii
rurale. Peisajul e sugerat prin câteva tușe de
culoare, prin notații disparate, de mare sugestivi-
tate. Incipitul unui poem (“Un rest de amurg/ca
o draperie uitată/a rămas agățat/de văgăuna feres-
trei”) sugerează perfect atmosfera de sărăcie lucie
a casei devastate de război (Acasă). Coerența
poemelor e dată de unitatea de ton a senti-
mentelor. În centrul poemelor Mariei Găitan
Mozes stă omul obișnuit, cu dramele și bucuriile
sale cotidiene. Universul predilect e cel al
obiectelor și ființelor umile, văzute într-o lumină
familiară, cenușie, marcată de tandre melancolii.
Dintre temele ce-și fac simțită prezența mai
frecvent decât altădată se numără și cele legate de
traversarea vârstei, a unei înțelepte senectuți,
nelipsită de umor, ca în poemele Chtjlie, Între dru-
muri, Spectatoare și altele. Meditativă, lirica
autoarei traversează acum o etapă fertilă a
esențializării discursului, încărcat de gravitate și,
adeseori, de o reală profunzime. Ignorată la noi,
lirica de maturitate a Mariei Găitan Mozes
aparține uneia din vocile cele profunde ale
poeziei românești de azi.
■
6
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 14 ♦ 1-15 aprilie 2003	|-
Exegeză Thoreau
■ Mihaela Mudure
MariusJucan
Singurătatea salvată. O încercare asupra operei lui
Henry David Thoreau din perspectiva modernității
americane
Cluj-Napoca, EFES, 2001
niversitarul °i scriitorul Marius Jucan
publică la EFES (Editura Fundației pentru
Studii Europene) un eseu, deci o încercare
asupra lui Henry David Thoreau din perspectiva
modernității americane. Americanist cu experiență,
Marius Jucan dă măsura puterii sale de analiză °i
sinteză în acest volum bazat pe o documentare
serioasă care dovede°te plăcerea de a cerceta °i gus-
tul pentru analiza temeinică, pedantă °i nuanțată.
Că alegerea lui Marius Jucan s-a îndreptat spre
Thoreau ni se pare simptomatică. Scriitorul °i gân-
ditorul american din secolul al XIX-lea este nu
numai un predecesor al direcției ecocritice, atât de
actuală astăzi, dar °i un campion al democrației.
Cartea lui Marius Jucan este °i un îndemn indirect
pentru o analiză a tinerei democrații române°ti
post-decembriste (ar suporta ea, democrația noas-
tră, examenul unuiThoreau?) °i o indirectă încer-
care de responsabilizare a cetățeanului care ar putea
contribui °i el la îmbunătățirea situațiilor din con-
tingent nu prin tânguieli, ci prin mijloace de acți-
une pe care tot de la Thoreau le avem.
Demersul critic al lui Marius Jucan începe prin
valorizarea singurătății în varianta Thoreau relie-
fând atât continuitatea unor elemente iluministe în
discursul gânditorului american cât °i o serie de
tropi romantici care anunță Valorizarea de tip mo-
dern a individului °i pregăte°te primatul experien-
ței, a°a cum apare el la moderni°ti: Henry James ori
Virginia Woolf (ca să ne mărginim la tradiția anglo-
saxonă). Marius Jucan face o binevenită legătură cu
Jean-Jacques Rousseau, un alt hoinar solitar, cân-
tăreț al naturii care trece, în condițiile iluminismu-
lui european de secolul al XVIII-lea, de la poezia
naturii la meditația politică. Disocierile dintre cele
două personalități sunt interesante. Rousseau este
un gânditor anarhic °i revoluționar, Thoreau rămâ-
Rafinament poetic
■ Mircea Popa
Victor Voinicescu-Soțchi
Cântecul lăstunului
Chi°inău, 1998
L-am cunoscut pe Victor Voinicescu-Soțchi
în toamna anului 2002, la Paris, cu ocazia
uneia dintre acțiunile Centrului Cultural
Român din capitala Franței, intitulată Muzica lim-
bilor , din cadrul Zilelor Europene ale Limbilor.
Cu acest prilej, directorul centrului, scriitorul
Virgil Tănase, a organizat un colocviu al traducă-
torilor din diferite limbi, urmat de un recital de
poezie din Eminescu °i Blaga, dar mai ales din
transpunerile Luceafărului eminescian în cât mai
multe din limbile pământului. Împreună cu
admirabila poetă °i actriță Ioana Crăciunescu °i
cu Patricia Popa, Victor Voinicescu-Soțchi s-a
manifestat ca recitator °i actor, de pură vibrație
intelectuală. Abia apoi, în pauza dintre secțiuni,
am aflat despre el că e °i poet, amabilul scriitor
ne un adept al non-violenței, ceea ce îl face pe Ma-
rius Jucan să conchidă: „Thoreau este mai degrabă
un conservator decât un revoluționar" (150). În
același context, se face o fugară referire la William
Godwin (151), de°i ni se pare că această pistă ar
putea fi exploatată mai mult, prin referiri amănun-
țite la eseul lui William Godwin, Enquiry Concerning
PoliticalJustice, apărut în 1793. Paralela poate fi ex-
tinsă deoarece William Godwin a fost soțul lui Ma-
ry Wollstonecraft (autoarea unui prim tratat femi-
nist coerent argumentat), iar Thoreau a fost un
apropiat al Lucretiei Mott (una dintre organiza-
toarele primei manifestări de amploare a mi°cării
de femei din SUA, la Seneca Falls, în 1848). În ce
măsură cele două personalități feminine au fost
influențate de cei doi gânditori, cum de au ajuns
ele să î°i salveze singurătățile prin cu totul alte
mijloace, acestea sunt probleme pe care Marius
Jucan nu °i-a propus să le analizeze, dar ele sunt
întrebări care pot urma lecturii acestei cărți bogate.
Autorul analizează, însă, cu acribie °i vădită plă-
cere a analizei, problema pastoralei (narațiune arhe-
tipală despre nevinovăție care capătă valențe de cri-
tică socială). În veritabil stil american, se trece la
viața de frontieră, modalitate de viață ascetică în ca-
re acțiunea devine primordială. Marius Jucan ne
convinge de semnificațiile pe care le primește, la
Thoreau, cititul naturii: un exercițiu hermeneutic
activ, participativ. Se analizează, în această circum-
stanță, sensurile pe care le primește munca, diver-
tismentul. Imaginarului grădinii i se rezervă o în-
treagă secțiune a cărții (una dintre cele mai reu°ite).
Informat, competent, dar °i personal, Marius Jucan
devine, pe alocuri, liric în această parte a volumului
său - încântătoare dovadă că abstractizarea nu este
un proces rece, ci ea poate implica un afect re-
direcționat. Întocmai naturii lui Thoreau, critica
devine un teritoriu al libertății dar °i al disciplinei
de a fi tu însuți. Acest exercițiu oximoronic nu se
poate efectua decât în singurătate, marea temă a lui
Thoreau °i a cărții lui Marius Jucan. Iar singură-
tatea lui Thoreau ne duce spre problema raportului
dintre spațiul privat °i cel public, responsabilitatea
delimitării lor revenind individului. De aici până la
fundamentarea teoretică a noțiunii de nesupunere
oferindu-mi spre lectură, după ce ne-am cunos-
cut, volumul său de versuri intitulat Cântecul lăs-
tunului. E un volum trilingv, conținând poezii în
limbile franceză, română °i rusă, care îl reco-
mandă ca pe unul dintre purtătorii de limbă °i
simțire românească în dialogul spiritualității
noastre cu alte limbi °i culturi occidentale.
Format la celebra °coală a teatrului lui Stanis-
lavski de la Moscova, actorul nostru s-a stabilit
din 1984 în capitala Franței, ducând cu el nostal-
gia locurilor de acasă °i amintirea ne°tearsă a
mamei: „Mă plânge o mamă/Ștergându-mi păca-
tul/Prin lacrima ploii bizară“.
Evident, Victor Voinicescu-Soțchi este un
sentimental. Cu vocația simțurilor nealterată, el
plonjează în spațiul poetic al limbii sale spre a
susține o partitură scenică în care ne apare în pos-
tura de înstrăinat, de rătăcit pe cărările vieții: „E
rece afară ca-n viață/Ba plouă, ba ninge întruna/Pri-
vește, străine, în față/La plopul ce-și plânge cununa" (E
rece). Poezia e dedicată lui George Bacovia, de la
care se împrumută ritmica °i simbolistica amară a
civică, strategie politică panică, nu este decât un
pas. Gânditorul politic Thoreau este autorul unor
formule binecunoscute despre a căror actualitate
nu mai e cazul să vorbim. Marius Jucan le înregis-
trează °i le comentează cu grijă: „legea nu trebuie să
treacă înaintea dreptului" (156); „guvernul perfect
este cel care guvernează cel mai puțin" (150).
Universitarul Marius Jucan se distinge prin
plăcerea abstractizării, scriitorul se simte, mai
ales, în abilitatea derivării cuvântului abstract, o
adevărată spirală a pătrunderii sensului operei lui
Thoreau. Dăm mai jos câteva exemple alese strict
întâmplător: „[d]escoperirea naturii ca temei pen-
tru asertarea unei filozofii a individului..." (8);
„plenaritate spirituală" (9); „originaritatea primei
creații" (23); „asertarea unei poziții auctoriale"
(64); „Thoreau ca precursor al ecocriticismului"
(72); „[i]nterioritatea naturii..." (127); „[l]iteratu-
ritatea scrierilor lui Thoreau" (182): Pericolul
prețiozității există, dar textul este salvat.
Singurătatea salvată, este, deci, o carte scrisă nu
numai cu competență, dar °i cu o anume sensibi-
litate a raționalizării °i cugetării. Cred că se poate
vorbi, la Marius Jucan, de o adevărată tehnică a
metaforei de o frumusețe rece, abstractă pusă în
slujba înțelegerii tecutului. Iată câteva exemple
care ni s-au părut extrem de bine căutate °i găsite:
„[v]ânarea propriului eu în ‘sălbăticia’ eului" (109);
„pentru a se feri de «captivitatea» legii, insul trebuie
să aleagă libertatea con°tiinței sale" (159). Reiese
limpede, după citirea cărții lui Marius Jucan, un
portret complet al lui Thoreau ca luptător contra a
cel puțin două rele: „forța inerțială a majorității"
(167) °i „o standardizare opresivă" (166), după
expresia lui Marius Jucan, precum °i valoarea sin-
gurătății ca modalitate de cunoaștere a diversității
lumii prin potențarea unicității individului.
Nu în ultimul rând, cartea lui Marius Jucan
este °i un obiect frumos. Grafica de carte realizată
de Octavian Bour este rafinată °i de bun gust, în
aleasă consonanță cu demersul cărții. O fereastră
cu multiple rame ne oferă o privire spre pădurea
atât de dragă lui Thoreau. Este un discret avertis-
ment grafic: demersul lui Marius Jucan este o
elegantă „înrămare" a discursului lui Thoreau din
puncte de vedere care tind spre exhaustivitate °i
care sunt menite a pune cât mai bine în valoare
specificitatea discursului lui Thoreau.
■
ploii care nu se mai sfâr°e°te. El adresează
divinității O oră a rugăciunii, în care sentimentul
nesiguranței este dublat de cel al trădării: „E ora
când ruga se-nșală/În cuvântul de tine rostit". Imaginea
sumbră asupra existenței se păstrează în mai toate
poeziile, afinitățile cu poezia meditativ-elegiacă a
lui Bacovia păstrându-se în continuare: „Și frigul
cel negru/cu ghiareflămânde și reci/Îțipândește amurgu-
n tăcere" (Dincolo). Ca °i în cazul poetului român,
imaginea morții, a stingerii, î°i găse°te reverberații
profunde în simbolul păsării ce piere obosită de
lunga lentoare: „Eterna tăcere/Doar veșnica clipă/Între
viață și moarte/ Împlinește minunea/Ratată și arsă/Ce
sufletul cere!/Pe recile pietre de stradă o pasăre
albă/Zăcea nemișcată...“
Ne aflăm în fața unei poezii muzicale °i a
unor imagini rafinate, în care metafora trăie°te
plenar sub semnul unei mari sincerități a comu-
nicării: „Se scurge sub pană culoare/În pașii tristelor
ploi/Ce lung afost dorul și calea/Spre harfa cea .fantă
din noi“. (Ce lungă e calea, iubito). Alte poezii atestă
o tehnică poetică îndelung °lefuită, bazată pe su-
gestie °i corespondențe. Poeziile în limba fran-
ceză sunt cele mai numeroase °i ele, ca °i cele în
limba rusă, ne vorbesc de un poet cu multiple
resurse, pe care îl dorim împlinit cât mai curând.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 14 ♦ 1-15 aprilie 2003	|-

alcanismul literar românesc
Interviu
„Balcanismul, așa cum îl
înțeleg, nu rimează nici cu
Bizantinismul și nici cu
Tradiționalismul"
- Domnule profesor Mircea Muthu, ați ajuns, a° ciplinar, deși este vertebrată de examenul, diacro-
spune în modul cel mai firesc, la etapa sintezelor, dovada
fiind recenta lucrare, editata în 3 volume, sub titlul ge-
neral Balcanismul literar românesc (Dacia, 2002), care
încununează o munca de peste trei decenii de cercetare
sistematica. Desigur, despre balcanismul literar în cultura
noastră s-a mai scris °i înainte, dar Dvs. reluați tema
într-o anume viziune estetico-antropologică. Care sunt
articulațiile teoretice ale concepției pe care o propuneți în
această sinteză?
- Dincolo de aspectul sumativ al tripticului pe
care îl propun spre lectură (deși, cum atenționam
în prefață, el își păstrează caracterul de work in
progress), aș preciza, mai întâi, faptul că apariția
unei asemenea lucrări nu este întâmplătoare as-
tăzi, când imaginea Sud-Estului trebuie reevalua-
tă și curățată - într-un proces de durată - de zgu-
ra poncifelor și a conotațiilor negative, atribuite
de-a lungul timpului. Că este așa, o dovedește
următoarea întâmplare: aflându-mă, în primăvara
lui 1999, la Universitatea din Kobe pentru sem-
narea unui acord, mi s-a cerut să țin o prelegere
cu atingere la spațiul european sud-estic, unde
ieșea în relief, atunci, Serbia aflată sub bombarda-
mentele americane. Mi-am intitulat prelegerea
Balcanii între invenție °i descoperire, fără să știu că
unul dintre capitolele din cartea Mariei Todorova
(Balcanii °i balcanismul, apărută în traducere la Hu-
manitas, în 2000) se intitula la fel. Alte lucrări
despre Balcanii mai mult sau mai puțin inventați
de către vestul european începând cu veacul al
XVIII-lea concură - din perspective istorice, et-
nologice, religioase ș.a. - la re-descoperirea, mai
corectă și mai aplicată, a unui areal fascinant prin
bogăția confluențelor oriental-occidentale și ca-
racterizabil prin unitate în diversitate. Și cerceta-
rea mea - ca să răspund acum la întrebarea pe ca-
re mi-ați pus-o - are un caracter de fapt interdis-
nic și comparativ, al imaginarului literar. Articula-
țiile teoretice rezultă, pe de o parte, din câteva
adevăruri cu valoare axiomatică: plasarea într-o
geografie deloc simbolică, între Orient și Occi-
dent, alogenia etnică, conjunctura istorică și reli-
giosul în cheie preponderent ortodoxă postulează
alcătuirea prismatică a Europei de Sud-Est. Me-
dievalității răsăritene, de pildă, i se descoperă rit-
mul unei respirații unitare: amintirea Bizanțului,
ca model de civilizație, dispărut la 1453, impactul
secular cu Semiluna și funcția coezivă a ortodo-
xismului alcătuiesc doar câteva dintre isoglosele
generale din acest spațiu până spre finele secolu-
lui al XVII-lea. În perioadele următoare - sec.
XIX și XX -, de ecloziune a statelor naționale,
imploziile din interiorul Turcocrației sunt înlo-
cuite cu exploziile fratricide adesea, avivate de na-
ționalismele locului dar și de „dictatele", subia-
cente sau manifeste, ale puterilor imperiale ce-și
disputau Sud-Estul pe fondul declinului otoman.
E vorba de ceea ce am numit balcanitate - un ide-
ologem sud-estic, avînd mai multe trepte de ma-
nifestare și pe linia continuității cu oforma mentis,
mereu mai racordată la pulsul Europei moderne.
Or, circumscrierea conceptului de balcanitate este
în cele din urmă funcție de câteva constante mari,
ordonate pe cel puțin patru paliere într-o dis-
punere circulară și, aproximativ, coextensivă. E
vorba de constantele antropo-geografice, comuni-
tatea de destin istoric (până în secolul trecut, in-
clusiv), structura mentalităților oriental-occiden-
tale și palierul eminamente reflexiv al sud-esticu-
lui. Ultimul cuprinde o posibilă meditație despre
statutul lui între, reflex al echilibrului instabil, con-
stitutiv acestui areal, regăsibil în permanența mi-
tului pe care îl numesc semiantropomof, în relația
pulsatorie dintre sacru și profan, dintre aulic și
popular, dintre hieratic și dinamic, dintre ureche (cul-
■ Mircea Muthu
tură orală) și ochi (cultura scrisă) ș.a. E locul să
precizez că balcanitatea cu fazele sale m-a interesat
numai întrucât - ca fundal - a generat serii esteti-
ce de motive, teme ș.a., atestate de etnologie sau
de studiul comparat al eșantioanelor extrase din
literaturile sud-estice moderne. Altfel spus, balca-
nitatea este fundalul necesar înțelegerii decoctului
numit balcanism literar - un concept-imagine, ur-
mând sugestiei oferită de opera lui Lucian Blaga
și căruia, nu întâmplător iarăși, i-am consacrat un
studiu despre dimensiunile sale răsăritene. Prin
structura sa bipolară și funcția relațională concep-
tul-imagine contrage, la nivel categorial și estetic,
formele de manifestare, enunțate mai sus, ale
echilibrului instabil. Mai mult, primul concept
(balcanitatea) are și rolul de orizont de așteptare
sui-generis, pe care formalizarea ulterioară - bal-
canismul ca răscumpărare prin artă a unor spații
adiabatice - îl legitimează dar îl și modifică pe
măsura decantărilor (nu numai) estetice a travers
les siecles. Or, în acest context, al articulărilor
teoretice, delimitările, chiar și schematice, ale bal-
canismului de bizantinism și orientalism sunt absolut
necesare și ele au trebuit raportate la alte dis-
tincții, tot de fond, între balcanic și sud-est european
(cu punctul de plecare în grila, clasicizată, a lui
Nicolae Iorga), precum și între Europa de Sud-
Est și Europa Centrală. Pe această bază conceptuală
determinările propriu-zise ale balcanismului literar
sunt deductibile, după opinia mea, din studiul pe
orizontală, diacronic, menit - așa cum am procedat
în volumul întâi - să aproximeze apariția, evoluția
și cristalizarea conceptului, examen intersectat, în
volumul secund, de sondajul pe verticală, de tip
comparativ, pentru a încercui invariante literare
sud-est europene din unghi tipologic, tematic sau
motivic. De aici, desenul sau, mai corect, chena-
rul balcanismului literar ca și categorie tipologică și
relațională, cu existență diseminată în imaginarul
românesc.
- În fond, cât de balcanică este literatura română?
- Dublu pigmentată (cu „în fond" și „cât
de...“), întrebarea nu poate reprima, am impresia,
ecoul prelungit din sensul peiorativizat al cuvân-
tului „balcanic". Acuma, cât de balcanică e litera-
tura noastră în gramatica pe care o propun, asta se
poate vedea, parțial desigur, din studierea - în vo-
lumul al doilea - a tipologiei lui Homo balcanicus
(unde i-am plasat pe „înțeleptul rătăcitor" și pe
„parvenit" dar și „timpul tragic" și „haiducul").
Dincolo însă de funcționalitatea particulară a
unor motive conotate aproape identic în spațiul
sud-estic (Bizanțul, Lumina, Roata, Drumuli, ima-
ginarul românesc prelungește, și el, vocația diege-
zei pure, a povestirii adică; menține, de aseme-
nea, spiritul epopeic diseminat în produsul fol-
cloric dar și în creația modernă; salvează încă
scrierea de la o anumită scleroză prin apelul,
benefic, la prestigiul oralității și asta tocmai pen-
tru că, vorba lui Zarifopol (despre care am
„comis" o altă carte), istoria sud-estică e încă
foarte aproape, ea „nu s-a răcit lent și deplin".
- Promovați, dacă nu mă înșel, o hermeneutică li-
terară ce urmărește să desprindă din creația multor scri-
itori anumite tipologii spirituale, cu marcă estetică desi-
gur, dar °i cu valențe culturale mai largi. Credeți că se
poate vorbi de o sensibilitate culturală balcanică?
- Vă referiți, în același timp și la problema -
spinoasă între toate - despre așa-numita mentali-
8
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 14 ♦ 1-15 aprilie 2003	|-
tate balcanică - expresie denominativă, prefăcută
într-un veritabil mitologem după ce a fost intro-
dusă în circuitul public de către Jovan Cvijic în
lucrarea sa de „geografie umană" din 1918, La
Peninsule Balkanique. Recent, pentru Paschalis
Kitromilides (1996) sintagma trimite doar la o
„metafizică socială“, în vreme ce pentru amintita
Maria Todorova (1997) ar fi vorba de o „mitolo-
gie înșelătoare". Fără să reiau comentariile publi-
cate de curând (în Apostrof, nr. 7-8, 2002), aș
remarca doar că oralitatea structurală și de esență
rurală a culturilor sud-estice, funcționalitatea
ecumenei creștine și procesul de dublă și forțată
modernizare la care au fost supuse societățile bal-
canice provocând cam aceleași reacții permit
decelarea, pe cale analitică, a unor mentalități
paralele ce, în spațiul generos al imaginarului,
înregistrează sinonimii de ritmuri, motivații, pre-
cum și de atitudini generale față de existență.
Astfel, filosofia lui „ca și cum", contrabalansată de
moralismul intrinsec tuturor colectivităților și
perpetuat în veritabile modele care adesea privile-
giază oralitatea în raport cu comunicarea scrisă,
de asemenea, intersectarea viziunii antropocentrice,
redevabilă matricii hellenice, cu aceea cosmocentri-
că, de sursă orientală, de unde libertatea interioară
a individului (și energetismul său în procesul de
parvenire în primul rând socială) și scepticismul
funciar față de istoria trecută și cea prezentă și, de
aici, adoptarea/practicarea compromisului investit
cu finalitate istoriologică (cu radicalul în Oikono-
mia bizantină); în sfârșit, obligativitatea Sud-Estu-
lui de a-și asuma conjuncturalul fie în gramatica
derizoriului (a parodicului), fie în aceea a tragicu-
lui - toate acestea alcătuiesc doar câteva dintre
componentele de profunzime ale balcanismului și,
mutatis mutandis, ale sensibilității sud-estului
transliterată de imaginar.
- De la Spengler și Toynbee până la mai recentul
Huntington, cu a sa Conflictul civilizațiilor, s-a dez-
voltat o teză în istoria culturii privind opoziția Orient-
Occident, căreia Dvs. îi opuneți o serie de variante inter-
culturale românești, reconsiderând, de pildă, pe Cante-
mir, lotga, Blaga sau Eliade. Cum vedeți astăzi această
opoziție Orient-Occident?
- Fără să reiau comentariile, de altfel succinte,
din volumul al treilea, aș reaminti doar că, dinco-
lo de circumscrierea eronată a culturii în raport
cu civilizația și în pofida etanșeității modelelor
culturale propuse, Declinul Occidentului este, în
realitate, o pledoarie tocmai pentru de-provin-
cializarea culturală occidentală, că Toynbee redu-
ce totul la trei paradigme, văzând Bizanțul doar
ca „civilizație afiliată" și numind Semiluna un
„Imperiu roman turc". Cât privește „falia Hun-
tington", trimit la punerea la punct, magistrală
după opinia mea, a lui Alexandru Duțu din ulti-
ma sa carte antumă (Ideea de Europa și evoluția
conștiinței europene, 1999). Dar problema în sine
rămâne și, de la Malraux și Eliade (care o plasase-
ră, de fapt, în orientul asiatic), a făcut să curgă
multă cerneală, fie din persprectiva „religiei poli-
tice" (H. Djaît) a islamismului, fie din aceea -
mai mult defensivă acum - a constructului euro-
pean în formare, aflat el însuși între modelul
american ofensiv și performanțele din Extremul
Orient. Desigur, interpretările manicheice au fost
încurajate, în Europa de Vest cel puțin, de o dublă
mutație (antropocentrism > europo-centrism >
occidentalocentrism). Desenul, astăzi, este mult
mai complicat, în sensul că deplasările masive de
populație din ultimele decenii nu numai că nuan-
țează întrebarea pe care mi-o puneți (care Occi-
dent? ce fel de Orient?) dar amalgamează valorile
într-o globalizare nu doar comunicațională. Estul
și Vestul devin termeni adesea substituibili, cel
puțin în ceea ce numim efect civilizatoriu: n-am
văzut oraș mai occidental ca Tokyo; coborând, de
la Vancouver, pe coasta Pacificului, până în sudul
Statelor Unite ai credecă ești în plină Asie datori-
tă densității populației ce provine de acolo. La
aceasta se adaugă axa Sud-Nord, pe traiectul căre-
ia africanismul și, în cadrul său, „negritudinea"
(Leopold S.Senghor) devin mereu mai pregnante.
De aceea, în primele pagini din ultimul volum
Orient și Occident, propun o grilă metodologică,
formalizabilă în trei cercuri concentrice/cores-
pondente și având ca obiect opozițiile dar și com-
plementaritățile, respectiv dialogul Orientului
apropiat cu Occidentul european: global, continen-
tal și național. În practica cercetării, localizată mai
cu seamă într-o arie de multiple interferențe
(religioase, de mentalitate ș.a.) cum este Sud-
Estul, aceste nivele comunică, implicând exa-
menul hermeneutic de la general spre particular
și invers. Dincolo de intruziunea politicului și a
interesului economic atât constantele cât și vari-
abilele se aglutinează în tablouri mendeleeviene
sui-generis care certifică, în fond, ideea egalității
culturilor în fața timpului.
- Evitați să vă pronunțați mai apăsat asupra orto-
doxismului, mai exact, asupra direcției literare coordo-
nate de Nichfor Crainic, văzută și ea ca un exponent al
tradiționalismului, dar și ca prelungire a spiritualității
bizantine în cultura noastră. De ce această suspendare a
tradiționalismului ortodoxist?
- Examenul analitic al fenomenului căruia în-
cerc să-i reconstitui procesualtiatea din interiorul
său mă dispensează de cârjele ideologiilor pe care
le-ați amintit - partizane, normative și, evident,
parțiale. Diseminat pe un palier temporal mai
larg, Balcanismul, așa cum îl înțeleg, nu rimează
nici cu Bizantinismul și nici cu Tradiționalismul
în cheie interbelică. Pe de altă parte, operez cu un
ideologem (balcanitate), pe care m-am străduit să-l
circumscriu. Nu e mai puțin adevărat că atunci
când voi schița o teorie a culturii românești
(addenda intitulată Schijă despre ontologia lui între
fiind o variantă de prefață a acestei lucrări
viitoare), disocierile și apropierile de ideologiile
enunțate sunt absolut obligatorii. Dar, iarăși, în
relație și cu orientări apropiate sau chiar similare
din Sud-Est. Poporanismul, de pildă, a fost rapor-
tat, cu îndreptățire, la narodnicismul rus, dar mai
apropiată de noi este, ideologic vorbind, mișcarea
similară din Bulgaria narodcestvo); la fel, tradițio-
nalismul ortodoxist are puncte comune cu așa-
numitul bizantinism neogrecesc, manifestându-
se, din rațiuni socio-politice, în devans cu
aproape trei decenii față de ideologia interbelică
românească.
- Poate de aceea nu ați inclus în cercetarea Dvs. nici
ideologia, de esență ortodoxistă, a lui Nae Ionescu...
- Exact, cu adăugirea că nu propun nici o ide-
ologie (care să reclame delimitarea/apropierea de
alta) și nici un curent literar propriu-zis, ci o categorie
tipologică, ceea ce este - cred că sunteți de acord
cu mine - altceva.
- Nu credeți că ar fi trebuit să vă fi delimitat ceva
mai ferm de protocronismele mai vechi sau mai noi, care
își mai fac încă simțită prezența în anumite cercuri lite-
rar-culturale?
- Iată o întrebare care mă miră cu adevărat.
De-a lungul celor aproape șapte sute de pagini ale
lucrării nu cred să fi folosit vreodată acest ter-
men: protocronismul. N-aveam cum s-o fac. În
De la proletcultism la postmodernism, apărută recent,
Florin Mihăilescu face o radiografie convingă-
toare a fenomenului de care, afirmați Dvs., ar fi
trebuit să mă delimitez „ceva mai ferm". Dacă
protocronismul este, în esență, expresia senti-
mentului de inferioritatea culturii noastre față de
modelele francez, german ș.a., fiind apoi detur-
nată și, respectiv, sechestrată de naționalismul
comunist de după cunoscutele „teze din iulie",
categoria pe care o analizez ilustrează modul cum
această cultură își asumă periferialitatea istorică
nu numai prin pitoresc, să zicem, sau prin
diegeză compensativă, dar și prin apelul - reiterat,
mai mult sau mai puțin conștientizat - la ceea ce
s-a numit metafizica abisală a Răsăritului, existen-
tă în teologia apofatică ortodoxă, cu finalitate
soteriologică și pentru care evenimentul nu este
decât o întâmplare iar existența însăși stă sub
semnul provizoratului etern. De aici, de la virtual
(în limbaj teologic: „lăuntric nemanifestat, dar în
putință de manifestare") se conturează soluția
convertirii - ab interioribus! - a negativului în po-
zitiv, intuită prima dată de Blaga și susținută apoi,
cu obstinație, de Constantin Noica, însă după ce
Ion Barbu o enunță, antologic, în Răsăritul Crailor:
„Niciodată piatra..." ș.a. Deși balcanismul este,
categorial vorbind, produsul, la noi cel puțin, al
urbanismului în dezvoltare, el ține mai degrabă
de un clasicism sui-generis, re-scriind un spirit
meridional în conjuncturi istorice mereu coerci-
tive.
- După 1989 ați fost unul dintre profesorii care
s-au implicat mult și în viața universitară. Ce impresie
vă face Clujul universitar din zilele noastre?
- E adevărat, după 1990 am pus osul, dacă mă
pot exprima astfel, la înnoirea Universității noas-
tre. Mai întâi ca decan al Facultății de Litere
(1992-1996), apoi ca prorector (1996-2002) și,
câteva luni, ca rector interimar. Într-o instituție
de învățământ superior care se respectă, funcția
de conducere nu mai este una simbolică, ci în cel
mai înalt grad managerială. Așa cum am mai
spus-o cu altă ocazie, nu este deloc simplu să ges-
tionezi și nici să internaționalizezi, în termenii
competitivității reale și în condițiile în care te
zbați să menții autonomia universitară, o insti-
tuție cu aproape 50.000 de studenți, alcătuită
acum din 20 de facultăți, având în proprietate
peste 100 de clădiri ș.a. Cum văd viața universi-
tară astăzi? Destul de amestecat, cu lucruri bune
și mai puțin bune. Un lucru mi se pare evident:
masificarea învățământului superior a dus la o
scădere îngrijorătoare a calității acestuia pe planul
paideic dar și pe acela al performanțelor științi-
fice.
- Dar despre viața literară clujeană ce ne puteți
spune?
- Sper că repunerea pe picioare a Editurii
„Dacia" și a Tribunei să facă un front comun cu
excelenta revistă Apostrof dar și cu noul Echinox ca
să scoată, împreună, Clujul literar din som-
nolența cronicizată.
- Care vă sunt proiectele de viitor, dincolo de ceea ce
este deja anunțat - o Bibliografie despre sud-estul în
conștiința culturală românească și o nouă serie de trei
volume purtând, simptomatic, titlul de Balcanologie, din
care a apărut, tot în 2002, volumul întâi?
- O carte-interviu și, mai ales, tratatul de
estetică și teorie literară la care lucrez, cu inter-
mitențe, de câțiva ani. Este, dacă vreți, și o datorie
față de instituția în care - nu-i așa- îmi trăiesc
traiul.
■
Interviu realizat de
I.	Maxim Danciu
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 14 ♦ 1-15 aprilie 2003	|-
9
Virtualitate și istorie
în literatura est-europeană
■ Eugenia Irimiaș
Ca indivizi, avem responsabilitatea morală
de a modela viitorul și nu trebuie să ne
considerăm niște resturi de epavă plutitoare
sau aruncate la țărm de un curent puternic al istoriei.“
(Karl Popper)
1.	Argument
Semnalăm în literatura Europei de Est un
profil puternic individualizat al utopiei - replică
distinctă °i concretă a modelului utopic imaginar
°i în acela°i timp produs exponențial al orientări-
lor utopiei moderne. Tendința generală a utopis-
mului est-european a fost aceea de a-°i imagina
societățile fantasmatice sub forma unui macro-
cronotop guvernat de principii antagonice cu
puncte de plecare în realul imediat: binele imagi-
nat, aplicat în structurile reale ale societății se do-
vede°te a fi rău,fericirea devine nefericire, revoluția
presupune reacțiune, stânga presupune existența
dreptei. Pe de-o parte, perfecțiunea structurii sis-
temului social imaginat se opune întotdeauna îm-
plinirii dorințelor individului (avem în vedere
aici experimentul totalitar al comunismului), pe
de altă parte o astfel de ‘perfecțiune’ nu trebuie
imaginată întrucât ea a existat aievea, scriitorul
resimțind acut pierderea ei (ne gândim la mitul
imperiului, a cărui imagine este ades invocată în
paginile literaturii est-europene).
De-a lungul evoluției sale, utopia literară a
Europei de Est parcurge un traseu bine indivi-
dualizat, de°i adesea ignorat de exegeza utopică,
în favoarea studierii cu precădere a scrierilor uto-
pice din literatura apuseană. Conul de umbră în
care au fost ținute utopiile Estului, s-a transformat
treptat într-un spațiu protector în care temele
utopiei s-au dezvoltat cu originalitate, fără conta-
minări °i influențe, dezvăluind o față cu totul
nouă, sensibilă °i imprevizibilă a utopiei. Două
sunt temele instituite de cronotopul utopic est-
european: imperiul ca realitate idealizată °i în
acela°i timp fantasmă a istoriei °i statul totalitar, ca
mărturie concretă a e°ecului visului utopic trans-
Aurel Terec	Monumentul Eroilor Revoluției din 1989 (piatră, bronz), Cluj-Napoca
pus în practică. Fără deosebire de temă, modelul
utopic care se dezvoltă în această arie geografică,
reu°e°te dintru început să pună în evidență valori
pe care utopia literară occidentală le va descoperi
doar înspre sfâr°itul secolului al XX-lea, odată cu
cre°terea interesului pentru anti-utopii. Aceste
valori sunt legate de om °i preocupările lui,
vizează individul °i nu masele, pun accentul pe
dezvoltarea °i desăvâr°irea personalității °i nu pe
legitimarea sau instituirea modelului perfect2.
Dezvoltarea unei comparații utopie apuseană
- utopie răsăriteană, pertinentă °i profitabilă în
realizarea profilului complet al modului/genului
utopic, depă°e°te ambițiile prezentei lucrări, pu-
tând constitui în sine obiectul unui studiu apro-
fundat. Nu ne putem abține însă în a semnala
generozitatea subiectului, susținut de varietatea °i
ineditul materialelor pe care literatura est-euro-
peană le poate pune la dispoziția cercetătorului.
O tipologie sumară a utopiilor Europei Cen-
trale °i de Sud-Est ar scoate în evidență teme °i
motive familiare matricei imaginarului utopic,
începând cu tema organizării sociale perfecte (în
diversele ei forme - insulele blajinilor, imperiul,
statul totalitar) °i sfâr°ind cu motivul vieții ne-
sfâr°ite, întâlnit în basmele populare (Tinerețefără
bătrânețe și viață fără de moarte). Fie că este vorba de
literatură populară sau literatură cultă, articol de
presă sau studiu socio-politic, specificul literaturii
utopice est-europene constă în faptul că didacti-
cismul observațiilor se amestecă cu visarea propice
na°terii lumilor virtuale. Evocarea nostalgică, re-
veria °i refugiul în trecut constituie un tip inde-
pendent al utopiei răsăritene pe care îl vom anali-
za discutând imaginea Imperiului ca fantasmă a rea-
lității.
Dacă visarea a constituit starea inițială a uto-
piei răsăritene °i i-a accentuat predispoziția spre
eupsihie (nu putem ignora influența ortodoxiei în
această zonă), secolul al XX-lea îi rezervă contac-
tul traumatizant cu realitatea prin intermediul
societăților totalitare instaurate în numele valo-
rilor utopice. Modalitățile de prezentare a utopiei
comuniste în literatură ori în studiul riguros so-
ciologic/politologic (care vine să înlocuiască în
zilele noastre stilul 'didactic’ frecvent în câmpul
utopiei) se transformă într-o adevărată anti-
utopie a utopiei. Scriitorii se vor întrece în a re-
considera realul ca sursă de inspirație °i a-°i folosi
imaginația pentru a demonta, prin intermediul
imaginilor convingătoare, structuri ce în alte tim-
puri ar fi trecut fără °ovăire drept creații ima-
ginare. Cu alte cuvinte, literatura Europei de Est
ne oferă cadrul de ființare a unei stări de fapt în
care valorile au fost răsturnate: realul este per-
ceput ca e°ec al punerii în practică a fantasmelor
imaginației, în timp ce imaginarul se vede nevoit
să-°i refacă prestigiul prin recuperarea dimensiu-
nii realiste, capabilă să păstreze o minimă legătură
cu istoria °i să readucă lucrurile în echilibru.
Această condiție duală oarecum nesigură a
fenomenului utopic este ipostaziată de utopia
comunistă, atât de frecventă în spațiul Europei de
Est. A°a cum se dezvoltă aceasta în practică °i în
literatură, poate fi considerată prototipul ideal al
hibridului utopic matricial, experiență pe care
utopia apuseană n-a cunoscut-o decât parțial °i
doar ca ‘încercare de laborator’, prin intermediul
imaginației utopistului. Profilul utopiei comu-
niste este creionat cu exactitate de Norberto
Bobbio în eseul său The Upturned Utopia: “Este
utopia care, timp de cel puțin un secol, i-a fasci-
nat pe filosofi, scriitori °i poeți..., cea care a pus în
mi°care mase întregi de deposedați °i i-a îndem-
nat spre acțiunea violentă, cea care a împins
oameni cu un înalt simț moral să-°i sacrifice pro-
priile vieți, să înfrunte închisoare, exilul °i
lagărele de exterminare, o utopie a cărei forță
nezăgăzuită, material °i spiritual, a părut, în anu-
mite momente, irezistibilă, de la Armata Ro°ie la
Mar°ul cel Lung al lui Mao, de la cucerirea pu-
terii în Cuba de către un grup de oameni hotărâți,
la lupta disperată a poporului vietnamez împotri-
va celei mai mari puteri a lumii. În una din
scrierile de tinerețe - de ce să nu ne amintim? -
Marx definea comunismul drept ‘soluția la enig-
ma istoriei’”3. Afirmăm fără reținere că utopia
comunistă reprezintă simbioza dintre utopia
practică °i utopia didactic-prospectivă, definindu-
se în acela°i timp ca simbol al co-existenței con-
trariilor - sugerat de utopia platoniciană °i expli-
citat de Karl Popper: utopie aplicată, ea este în
aceea°i măsură cea mai severă antiutopie capabilă
să-°i pună în evidență nereu°itele.
Soluțiile căutate de ideologi se dovedesc a fi
aspru sancționate de scriitorii care, treziți din
starea comodă de contemplare a ‘fantasmelor’
produse de imaginația exacerbată, revin la per-
spectiva realistă care le asigură dialogul cu reali-
tatea pornind de la o premisă empatică °i mai
puțin una a ‘turnului de filde°’ în care atot-
stăpânitoare e imaginația. Soluțiile utopiei sunt
soluții ale prezentului funcționând în ordinea
socială; ele sunt indicate de Vladimir Tismăneanu
în studiul său Fantasmele salvării: “acceptarea
ordinii bazate pe tensiuni, contradicții °i risc”,
considerată soluție anti-utopică sau “respingerea
modernității în numele visurilor colectivist - sal-
vaționiste”, văzută ca soluție neo-utopică1. În
acela°i timp însă, ele sunt supuse °i experimentu-
lui literar (discursul anti-utopic, eseul autobi-
ografic) sau studiilor avizate privind totalitarismul
(Tv. Todorov, Cz. Milosz, B. Ficeac, V. Tismănea-
nu). E°ecul utopiei practice este dublat de e°ecul
mi°cării anti-utopice - incapabilă să găsească re-
surse îndejuns de puternice să revigoreze cu ima-
gini °i teme noi tiparul obosit al utopiei/anti-uto-
piei. Fenomenul este surprins cu exactitate de G.
M. Tamâs: “Astăzi avem din nou parte de îndoc-
trinare, de militantismul orb, xenofobia anti-occi-
dentală °i anti-capitalistă °i de disprețul revoluțio-
nar față de lege - aduse toate de acele mi°cări care
se osteneau, doar cu câțiva ani în urmă, cerând
din răsputeri respectarea drepturilor omului”5.
10
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 14 ♦ 1-15 aprilie 2003	|-
Într-o spirală fără de sfârșit a evoluției, experi-
mentul și imaginația, practica și închipuirea, dor-
ința și visul, se contopesc în spațiul Europei ori-
entale în moduri inedite pe care vom încerca să le
creionăm succint.
2.	Real °i imaginar în literatura
est-europeană
Spațiul Europei de Est, cu exemplele sale con-
crete, reprezintă un spațiu privilegiat de mani-
festare a experimentului utopic în întreaga sa
varietate practică și literară. Trăsătura cu totul
particulară a modului utopic est-european de-a
lungul întregii sale existențe ca experiment artis-
tic și modalitate de reprezentare a realității este că
aici visul și speranța par a se fi coborât în istorie,
în timp ce “așteptarea utopică” nu mai este
apanajul unei societăți elitiste ci se transformă, așa
cum observă J. J. Wunenburger, în “efect
irezistibil al jocurilor cauzelor istorice care se
dezvoltă în spatele nostru”6. Cu precădere în
ultimul secol al mileniului al doilea, în mentali-
tatea utopică și în diversele forme de manifestare
artistică ale modului utopic, realul și imaginarul
dovedesc predispoziție pentru dialog, împru-
mutându-și unul altuia uneltele, amestecându-și
adesea ariile de influență. Discutând despre mo-
delul utopiilor totalitare ale prezentului, Nikolai
Berdiaev întrevede ineditul situației ultimei
jumătăți de secol, când, spune el, “viața merge
împreună cu utopiile”7. Fernando Ainsa, exegetul
uruguayan al lumilor utopice observă cum
promisiunea ‘viitorului luminos’ se combină cu
imaginea unei “istorii complice, funcționând ca o
garanție pentru a realiza ceea ce fusese pre-
anunțat în textele canonice”8. Tandemul rațiune-
putere, propriu matricei utopice e regăsibil în
diversele organizări ale societăților reale, însă fără
același succes pe care îl repurtează în ficțiune. În
imaginarul utopic, prin convenție, se acceptă
ideea că totul poate fi planificat, prevăzut - împli -
nirea care succede unei planificări globale repre-
zentând una din condițiile de existență ale uni-
versului utopic. În realitate, dimpotrivă, organi-
zarea totalitară a dovedit că nu se poate prevedea
tot și că ‘fericirea’ obligatorie a utopiilor realiste a
eșuat lamentabil9; cu alte cuvinte imaginarul este
previzibil, în timp ce realul e definit de imprevi-
zibil. Totalitarismul a revelat această dublă față a
utopiei în care J. J. Wunenburger vede “un lux al
visului” dar și “o otravă a vieții”10. El observă că
ceea ce se întâmplă în totalitarism este încercarea
“din orgoliu de a plia istoria pe imaginar” 11 -
experiment care a găsit teren fertil în spațiul pre-
dispus la reverie al Europei de Est. Aici suntem
martorii experimentului utopic comunist, insinu-
at adânc atât în realitate cât și în ficțiune și defi-
nindu-se ca ‘ideologie globală’ a societății. Încer-
când să definească și să explice o astfel de evoluție
istorică și de tendință socială în acest spațiu,
Tzvetan Todorov sesizează dubla determinare -
reală și imaginară - a societăților totalitare: “... am
trecut de la o societate a cărei legitimitate vine de
la tradiție, deci de la ceva ce îi este exterior, la o
societate dominată de modelul contractului, la
care fiecare aderă sau nu. Acest contract, se știe,
nu are nici o realitate istorică sau antropologică,
dar furnizează modelul de organizare a instituți-
ilor noastre”12. Probabil că aici modelul ‘contrac-
tului’ a fost receptat în momente istorice care au
așezat laolaltă realitatea și imaginarul, nevoia
“istorică” a unui model de organizare, complinită
de matricea utopică.
2.	1. Delimitări
Discuția imaginarului utopic în spațiul est-eu-
ropean impune anumite delimitări ce vizează
momente ale dezvoltării genului din punct de
vedere diacronic pe de-o parte, dar și ca extindere
pe o anume arie geografică. Prin urmare, pentru
o mai mare exactitate, vom folosi în analiza noas-
tră sintagma Europa de Est ca termen general ca-
re identifică spațiul de manifestare al regimurilor
totalitariste, începând cu a doua jumătate a seco-
lului al XX-lea și care cuprinde fără deosebire
spații din centrul Europei (Polonia, Cehia, Unga-
ria) sau din zona sud-estică (România, Bulgaria,
Albania, Serbia, Croația). Când însă ne vom refe-
ri la condițiile de existență ale imaginarului uto-
pic plasat în istoria mai veche a acestei arii geo-
grafice, vom face distincția între Europa Centrală
și Europa de sud-est întrucât tendințele de mani-
festare a imaginarului utopic în literatura celor
două zone menționate se vor resimți în perioade
istorice diferite (secolele XVII-XVIII- XIX pentru
sud-estul Europei și cu precădere sfârșitul de
secol al XIX-lea și începutul de secol XX, în cazul
Europei Centrale) și în modalități de expresie diferi-
te (mișcarea revoluționară utopică și respectiv, li-
teratura memorialistică cu tentă utopică). Menți-
nem și în acest caz însă observația potrivit căreia,
în ciuda oricărei delimitări de natură spațială sau
temporală, sinestezia real-imaginar în spațiul
Europei de Est, conferă individualitate scrierilor
utopice din această zonă.
Pentru sud-estul Europei utopia înseamnă
imaginea exacerbată a măreției Imperiului
Bizantin - simbol al idealului utopic realizat. Mai
înseamnă întoarcere în sine, eupsihie, cu punct
de plecare în ortodoxie. În cazul Europei Centra -
le, identificăm aceeași temă - a imperiului ca ima-
gine a macrosistemului funcționând fără greș; aici
vom întâlni uimitoare coincidențe de idei, teme
sau discursuri referitoare la evenimentele sociale
discutate, care indiferent de perioada la care se
referă, au ca punct de plecare utopia. Acestea fie
invocă nostalgic, fie descriu în termenii realismu-
lui o lume asupra căreia ‘idealul social ipostaziat’
și-a pus amprenta.
Dincolo de ‘ordinea socială’ descrisă, intuim o
putere ‘pozitivă’, latentă dar difuză, acționând
spre binele omenirii și care a impresionat puter-
nic scriitorul. În ceea ce privește mișcarea revolu-
ționară utopică, aceasta cunoaște scurte perioade
de entuziasm care străbat întregul spațiu est-eu-
ropean, care se propagă în lanț (la scurte intervale
temporale) și care își pun necondiționat amprenta
asupra literaturii țărilor respective. Utopia revo-
luționară, regăsibilă în acest spațiu, este imaginea
distorsionată a utopiei, alterată de visuri de putere
și fantasme ale perfecțiunii cu orice preț. Pe
aceasta o vom numi anti-utopie.
2.	2. Perspective
Europa Sud-estică.
Sud- estul Europei îi cuprinde pe neogreci,
albanezi, bulgari, sârbi, croați și români - popoare
unite de concentrarea într-un spațiu geografic
comun - Peninsula Balcanică - și prin destinul
istoric asemănător. Ceea ce apropie anumite ele-
mente al literaturii sud-estice de specificul mo-
dului utopic este, întâi de toate o atitudine cu
totul specială pe care scriitorul o are în fața reali-
tății, atitudine pe care Mircea Muthu o descrie ca
manifestându-se sensibil la factorul exterior
(cercetătorul îl numește “sentimentul istoriei
tragice”), pe care l-a simțit “la modul coercitiv
sau ca pe o provocare” și la ai cărui stimuli a
reacționat printr-un soi de “repliere”, “un apel -
sugerat de modelul folcloric - la un alt timp”13,
“al primordialității”14. Așezat întotdeauna “sub
vremi” scriitorul din această parte a Europei re-
simte povara istoriei și își întoarce privirile înspre
sine: Ion Barbu în Răsăritul Crailor meditează:
“Civilizația noastră e sortită să petreacă în virtual
și interior. Neputând clădi în exterior. Neputând
clădi în afară (e și prea zadarnic pentru aceasta),
în inimile noastre se cade să întemeiem; turnuri
vibrătoare speranței, aurite bolți, laudei: clopot-
nițe, adâncimi soarelui netemporal”. Într-o
scrisoare adresată lui Tudor Vianu, ”exteriorității
fără leac” poetul îi opune “zidirea în noi” care nu
este altceva decât chipul ascuns sub văl al eupsi-
hiei, sora bună a utopiei aplicată la individualitate.
Salvarea prin creație, prin asumarea lumilor
imaginare ca pe o a doua realitate netezește dru-
mul înspre visarea ‘cu ochii deschiși’ familiară
mediului revoluționar al începutului de secol al
XIX-lea. În fapt “sancțiunea morală” (M. Muthu)
a lumii supusă istoriei, “tânjeala după perfecție”
(Ion Barbu) și amintirea Bizanțului dispărut -
sunt elementele care imprimă tușa utopică acestei
lumi aflată la porțile Orientului. Refacerea
grandorii pierdute a Bizanțului ori alunecarea
înspre utopia interioară prin intermediul orto-
doxiei, reprezintă o cale de evadare în universul
lumilor posibile și perfecte, proprie zonei de sud-
est a Europei. Mircea Muthu înregistrează dez-
voltarea fenomenului, accentuând în subsidiar
interconexiunea real - imaginar: “Determinările
geopolitice și ideologice conferă substanță echili-
brului instabil, provizoratului, abisalului și nu
numai: ele cauzează “căderile” sud-estului, obli-
gat să-și asume conjuncturalul și să cultive virtu-
alul fie în gramatica derizoriului, fie în aceea a
tragicului. Virtualul, tradus în “lumea posibilului”
sau, religios vorbind, în “lăuntricul nemanifestat,
dar în putință de manifestare” orchestrează pro-
cesul, resimțit drept crucial în răsărit, anume
convertirea negativului în pozitiv sau, cu alți ter-
meni, a “căderii” în salvare prin creație”15.
Decurgând în mod firesc din acest profil al
modului utopic, diversele ‘personalizări’ ale posi-
bilului (virtualului) în imageria românească au
constituit preocuparea predilectă mai cu seamă a
unor filozofi precum Nae Ionescu (Curs de
Metafizică, 1928-1929), Mircea Vulcănescu (1932),
Constantin Noica (Istoricitate °i eternitate), Lucian
Blaga (Elanul insulei. Aforisme °i însemnări) . În
studiul său Dinspre Sud-Est, Mircea Muthu atrage
atenția că “analiza psihiei românești încorporată
în limbaj”16 conduce la concluzia “primatului
posibilului asupra realului”17 - un ‘posibil’ așezat
în opinia cercetătorului, sub semnul virtualului
“înțeles ca și capacitate de deschidere/ adaptabili-
tate/ supraviețuire în condițiile conjuncturalului
și ale provizoratului istoric”18. Nae Ionescu în
cursul său distinge trei fețe ale posibilului:
“lumea incertitudinii”, posibilul ca ‘generic’ și
virtualul pur sau transcendența însăși19 în timp ce
Mircea Vulcănescu semnalează “imensitatea celor
posibile” și rezumând o pledoarie a lui Nicolae
Berdiaev, scoate în relief funcția imaginativă a vir-
tualității în spațiul est-european: “...lăuntricul
nemanifestat, dar în putință de manifestare, a
avut totdeauna în Răsărit mai mare preț decât
forța aparentă și forma exterioară pe deplin actu-
alizată, care și-a istovit posibilitățile”20. Din
această perspectivă, filozoful fixează în cheie
mesianică (prea puțin îndepărtată de imaginea
utopică a elitei într-o societate virtuală) menirea
poporului român: “Va trebui solid și sistematic
dovedit cum în firea noastră zac posibilitățile unei
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 14 ♦ 1-15 aprilie 2003	|-
11
mari și noi sinteze de cultură și soluții proprii
marilor probleme ale vieții”21.
În spațiul sud-est european îmbibat de istorie,
spațiul virtual de la care se revendică deopotrivă
filosoful și istoricul, scriitorul-cronicar sau poetul
este unul al virtualității perfecte, judecată în ter-
meni întemeietori de utopie (Adevărul, Binele,
Frumosul) și al cărui ctitor - în ipostaza simbo-
lică a ‘îngerului căzut’ își pregătește reintegrarea
în Lumea armonioasă prin asumarea condiției
sale duale, concomitent perfectă și imperfectă:
“...noi nu reușim să prindem ordinea, suntem
căzuți din ea, dar valorile noastre - în speță ade-
vărul, binele, frumosul - substitutul ordinii pe
care o obținem sunt, ca și răspunsul nostru, plăs-
muirea noastră și felul nostru de a face să intre în
ordine, pe cât poate intra, spiritul căzut”22. În
acest spațiu agresat de spectrul limitelor - fixate
de Mircea Muthu în sfera geopoliticului și istori-
cului23, suntem martorii unei metamorfoze artis-
tice familiară imaginarului utopic și în același
timp definitorie pentru modul utopic. O mențio-
năm ca atare chiar dacă, după știința noastră ea nu
a fost consemnată în diversele momente în care a
intrat în discuție - ca moment specific în evoluția
literaturii române - drept posibilă exponentă a
mentalității utopice. Este vorba despre “uimi-
toarea idee” cum o numea Noica a minus-cu-
noașterii aparținând lui Lucian Blaga “prin care
negativul e convertit în pozitiv și îngrădirea omu-
lui în sursa lui de creație”24. Retragerea în interior,
salvarea prin creație reprezintă, pentru o bună
bucată de timp ‘istoric’ utopia în sud-estul Euro-
pei pentru că literatura a însemnat aici mai mult
decât virtualizare a lumilor posibile; ea a însem-
nat supraviețuire, rezistență în fața istoriei agre-
sive și în aceeași măsură, eliberare interioară25.
Spre exemplu, vicisitudinile vremilor subminează
însăși condiția imaginii istorice (reale) a țării,
aceasta existând într-o ordine “pe dos” a Lumii
întâi în virtual și doar mai apoi în real; remarca o
face Emil Cioran în Schimbarea la față a României;
“defectul României”, spune el, este acela că “a
fost prea multă vreme o potențialitate” și “a întâr-
ziat sistematic să devină o actualitate”26. Credem
că acesta este și cel mai serios motiv pentru care
în literatura română utopiile pot să încapă într-un
îngust raft de bibliotecă; proiectul revoluționar,
programul politic, experimentul practic de tipul
falansterului - au surclasat creația literară, rămasă
îndelung în umbră. Încă un argument și o expli-
cație a acestei stări de fapt, improprie oarecum
istoriei dar atât de familiară mentalității româ-
nești: “...accentul cade în mentalul românesc, -
observă Mircea Muthu - nu pe “nu încă” ci pe
“și...și”, acesta din urmă traducându-l pe între”27
și definind ingenios posibilul atât ca instanțiere a
visului/ idealului în realitate cât și ca deschidere a
realității înspre imaginar28.
Imaginarul utopic se împlinește în spațiul
sud-est european și mai restrâns, în cel românesc,
prin contaminarea profundă cu istoria. Explicația
este probabil de găsit în teoria adevărului dublu29
(dobândit prin cunoaștere intuitivă/ divină și
rațională/ umană) care trimite la existența con-
comitentă a două realități - una noumenală și alta
fenomenală și care constituie în opinia noastră, o
posibilă punte între dicotomia real/ imaginar
întreținută tranșant de literatura apuseană și per-
misivitatea Europei orientale, tradusă în coexis-
tența real - imaginar și ipostaziată de acel imaginai
invocat de Henry Corbin. Același spațiu sud-est
european nu va refuza nici experimentul
falansterului după modelul teoretic al utopiei
franceze și va fi în aceeași măsură, permeabil
curentului ‘reformator’ al revoluțiilor pașoptise,
cu ecou în creațiile literare ale vremii.
Aurel Terec Complexul monumental „Fântâna lui Bărnuțiu“ (piatră), Sânmihaiul Alma°ului
Europa Centrală
Dacă în literatura sud-est europeană ele-
mentele modului utopic sunt oarecum infuzate
în producții literare ocazionale, în spațiul central-
european temele și motivele utopiei sunt absorbi-
te de o specie literară bine conturată, anume cea a
textului confesiv în a cărui zonă includem me-
moriile, fragmentul de jurnal, autobiografia, eseul
sau romanul autobiografic. Confesiunea îndepli-
nește un dublu rol: regresia într-un trecut ideali-
zat, depozitar al unor valori familiare utopiei, re-
gresie având funcție compensatoare și, în al doilea
rând acuza adusă prezentului în care scriitorul es -
te transformat în martor neputincios al confiscării
imaginarului de către istorie - și ne gândim aici la
experimentul revoluțiilor ce vor instaura utopia
realistă și legea totalitarismului.
Pentru literatura Europei Centrale statul per-
fect e simbolizat de imaginea Imperiului Austro-
Ungar evocat cu nostalgie în scrierile lui Ștefan
Zweig, Milos Crnjanski, Carolus L. Cergoli,
Franyo Zoltân, Czeslaw Milosz, Miroslav Krleza,
A E. Baconsky. Tema imperiului așa cum este ea
tratată în literatura central-europeană a secolului
XX e dominată de o mentalitate nostalgic - isto-
ristă a scriitorului, în care realitatea ca obiect de
studiu estetic se amestecă imperceptibil cu ati-
tudinea scriitorului față de istorie. Dacă scriitorul
face însă referire la prezent, proiectul utopic își
metamorfozează componentele etalând valori
negative precum în romanul lui Bujor Nedelco-
vici Al doilea mesager, în Jurnale sau Omul fără cali-
tăți de Robert Musil, sau în Orașul tinereții mele de
Czeslaw Milosz. Trecutul stă sub semnul impe-
riului distrus în vâltoarea istoriei; prezentul este
marcat de proiectul utopic denunțând eșecul uto-
piei și dovedind existența unei mentalități utopice
bântuită de conceptele de putere și manipulare,
regăsibile în profilul statului totalitar.
Utopiile cu trimitere înspre trecut descriu, în
întreaga sa amplitudine barocă, o lume după mo-
delul ‘Vîrstei de Aur’, cu trăsăturile specifice aces-
teia: imobilitate, securitate, pace, calm. Mentali-
tatea predominantă a perioadei 1900-1914 se
identifică cu trăsături utopice ca armonia, sereni-
tatea. Viena și Împăratul, provinciile imperiale -
dispuse concentric față de Centru, simbolizează
atât din punct de vedere economic cât și spiritual
o stabilitate îndelung evocată în operele scriito-
rilor amintiți. Asemeni însă modelului sud-est
european care exaltă, pe o altă coordonată
istorică, lumea pierdută a Bizanțului, metafora
Imperiului din spațiul central-european semnifică
doar “Un paradis relativ și provizoriu”30
Ștefan Zweig31, de exemplu, descrie începutul
de secol ca “Vârsta de Aur a statorniciei”, când
“totul părea să se sprijine pe temelii de granit”,
când “toate își aveau o noimă” și “ fiecare știa ce i
se cuvine, ce este permis și ce nu.” Descrierea
societății continuă în aceeași notă, similară lumii
pe care Platon a imaginat-o cu secole în urmă: “În
acest vast imperiu, toate își aveau locul lor bine
stabilit, nimic nu se clintea, iar sus de tot se afla,
încărcat de ani, împăratul.” Scriitorul pare să
descrie utopia pe pământ: milioane de oameni
trăiau și munceau pentru un ideal concret - “si-
guranța zilei de mâine”; el devine astfel un
reporter care consemnează cum obsesiile utopiei
prind viață: credința în cea mai bună din lumile
posibile, convingerea profundă că progresul bazat
pe știință reprezintă soluția tuturor problemelor
noastre. Fiecare moment îl pregătea pe următorul,
fiecare succes prevestea un altul și toate erau
menite să construiască lumea perfectă - fenomen
pe care în termenii lui Karl Popper l-am numi
inginerie graduală. Dar această lume edenică -
utopia în devenire, lumea unei “Viene de aur” s-a
dovedit a fi doar, cum spune Zweig, “un castel din
același material ca și visele”. A dispărut înghițită
de istorie, lăsând în urma ei decepția a două
războaie mondiale și o analiză mai pragmatică a
timpului și a evenimentelor în operele literare.
Însăși descrierea modului de organizare a
provinciilor imperiale trimite la structura orașului
utopic: acestea sunt dispuse în cercuri concen-
trice, cu marile orașe gravitând înjurul capitalei -
reflectându-i și completându-i măreția. Orașe
precum Praga și Triestul sunt evocate de Urzidil,
Svevo sau Cergoly; Vilniusul retrăiește în memo-
ria lui Czeslaw Milosz iar Lvovul prinde viața în
paginile lui Joseph Roth; zona de vest a României
este invocată de descrieri ale Banatului/ Timișoa-
rei realizate de Milos Crnjanski (Itaca: Timișoara
era poreclită “Mica Vienă”), Camil Petrescu (Trei
primăveri. Spre Timișoara), Meliusz Jozsef (Statui și
umbre: “Pe vremea bunicului meu aceste melea-
guri mai cunoșteau încă un simulacru de pa-
ce...”), Virgil Nemoianu (Familia mea), Livius
Ciocârlie (Clopotul scufundat). Câteva teme sunt
predilecte și nu avem nici o reținere în a detecta
în reiterarea obsedantă a acestora, nuanțe proprii
utopiei, personalizate de condițiile concret-istori-
ce: cosmopolitismul, multietnicitatea, pluri-
lingvismul (comunicarea), toleranța, încrederea
în valorile civilizației și culturii.
Secolul al XlX-lea reprezintă pentru centrul
Europei utopia împlinită în istorie. Ștefan Zweig
12
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 14 ♦ 1-15 aprilie 2003	|-
surprinde câteva din cele mai relevante trăsături
ale acestui timp, inscriptibile universului utopic:
“Secolul al XlX-lea fusese, în idealismul său libe-
ralist, sincer convins că se afla pe drumul drept și
infailibil spre ‘cea mai bună dintre lumi’. (...)
această credință în “progresul” irezistibil, neîntre-
rupt, avea într-adevăr pentru acea epocă forța
unei religii; lumea credea în acest “progres” mai
mult decât în Biblie, și evanghelia lui părea a se
adeveri, fără putință de tăgadă, prin aceea că
fiecare zi dădea la iveală noi minuni ale științei și
tehnicii. În fapt la acest pașnic sfârșit de veac, o
mișcare ascendentă generală devenea tot mai vizi-
bilă, tot mai rapidă, tot mai multiformă.” Scriito-
rul invocă împliniri care au constituit de veacuri
obsesii utopiene: confortul în diverse forme -
automobilul, electricitatea, utilitățle gospodăriei;
ameliorarea sănătății; preocuparea pentru drep-
turile individului; funcția reglatoare a justiției;
problema sărăciei cvasi - rezolvată; dreptul de vot
acordat; toate acestea culminând cu aducerea în
prim - plan a maselor: “... sociologi și profesori
se întreceau care mai de care să propună prole-
tariatului un model de viață mai sănătos și chiar
mai fericit”. Să nu uităm, toate aceste ‘fantasme
utopice’ sunt realități consemnate în memorialis-
tica central-europeană, străbătută de nostalgia
timpului pierdut al părinților care, ni se spune,
erau mai aproape de lumea ideală visată decât noi,
în prezent: “tare mai erau părinții noștri pătrunși
de încrederea în puterea infailibil unificatoare a
toleranței și bunei înțelegeri. Ei credeau cu toată
ființa lor că frontierele și divergențele dintre na-
țiuni se vor dizolva treptat în comunitatea umană
și că atunci întreaga omenire va avea parte de
pace și securitate, bunurile cele mai de preț.”
Inventarierea nostalgică a acestei recuzite
utopice reprezintă tendința predilectă a autorului
de utopie în Europa Centrală și Sud-estică, aceas-
ta indicând dezamăgirea și extenuarea scriitorului
în dialog cu prezentul; el încetează a mai fi bardul
visător și entuziast al unui viitor optimist și întor-
cându-se înspre lumea ‘părinților’, recunoaște
valoarea fantasmelor acesteia: “Chiar dacă numai
o iluzie, a fost cel puțin o iluzie minunată și
nobilă, pe care părinții noștri au cultivat-o, mai
umană și mai rodnică decât cuvintele de ordine
de azi.”
■
Note
1.	Vezi “The Best World We Have Yet Had: A Conversation
with Sir Karl Popper”, în G. R. Urban, End of Empire: The
Demise of the Soviet Union, Washington D. C., American
University Press, 1993, p. 208.
2.	Evidențiem pragmatismul utopiei apusene în comparație
cu ‘starea de visare’ proprie imaginarului utopic răsăritean
din perspectiva unei ordini a lumii identificată de Frye
astfel: “Omul trăiește în două lumi, numite tradițional
lumea naturii și a artei. Noi trăim într-o lume dată, în
mediul fizic, în timp și spațiu, și aceasta este lumea care
face obiectul de studiu al științelor naturii și al fizicii. În
același timp, încercăm mereu să ne creăm o cultură și o
civilizație proprie. Acestea reprezintă lumea în care am
vrea să trăim și, în același timp, lumea pe care o creăm din
mediul în care trăim. Valorile, dorințele, speranțele și ide-
alurile aparțin de aceasta, și această lume este mereu geo-
centrică, mereu antropocentrică, mereu centrată pe om și
preocupările lui.” în Northrop Frye, SpiritusMundi: Essays
on Literature, Myth and Society, Bloomington, Indiana
University Press, 1976, pp. 88-89.
3.	NorbertoBobbio, “The Upturned Utopia”, în After the
Fall:The Failure of Communism and the Future of Socialism, ed.
Robin Blackburn, London & New York, 1991, pp. 3-4.
4.	V. TIsmAneanu, Fantasmele salvării. Democrație, naționalism
°i mit în Europa post-comunistă, Traducere de Magda Teodo-
rescu, Postfață de M. Steven Fish, Polirom, 1999, p. 51.
5.	G. M. TamâS, “Socialism, Capitalism, Modernity”, în
Journal of Democracy, vol. 3, nr. 3, (iulie 1993), p.71.
6.	J. J. WUNENBURGER, L’utcpie ou la crise de l’imaginaire,
encyclopedie universitaire, jean-pierre delarge, editeur,
Paris, 1979, p. 11o.
7.	Berdiaev citat de Christian Petitfils în Les socialistes
utopiques, Paris, PUF, 1977.
8.	FERNANDO Ainsa, Reconstrucția utopiei, Traducere de
Corina Mărgineanu, Clusium, 2000, p. 68.
9.	Jean Lacoulture a numit sec. XX “secolul erorilor ideolo-
gice” iar Fernando Ainsa apreciază că “utopiile care au fe-
cundat ideologiile totalizante au servit drept alibi pentru
agitatori și saltimbanci de tot felul, pentru impostori ce
glorificau pastișa și concubinajul, și nu au lăsat în urmă
decât vestigiile propriilor decoruri.” în F. Ainsa, op. cit.,
p. 68.
10.	J. J. WUNENBURGER , op. cit., p. 223.
11.	Idem.
12.	Tzvetan TODOROV, Abuzurile memoriei, Traducere de
Doina Lică, Editura Amarcord, Timișoara, 1999, p. 18.
13.	Mircea Muthu, Dinspre Sud - Est, Editura Libra,
București, 1999, p. 20.
14.	Sergiu Al. George, Arhaic °i universal, Editura Eminescu,
București, 198, p. 3.
15.	Mircea Muthu, op. cit., p. 100.
16.	Idem, p. 103.
17.	Constantin Noica, Istoricitate °i eternitate, Editura
“Capricorn”, București, 1989, p. 57.
18.	Mircea Muthu, op. cit., p. 111.
19.	Din perspectivă utopică, am sugera că prima accepțiune
(care trimite, așa cum observă M. Muthu, la “precaritatea
de fond a existenței” în op. cit., p. 101) poate constitui
premisa oricărei utopii; cu alte cuvinte, tărâmul înșelător
și imprevizibil al realităților posibile se cere înlocuit cu
valori imuabile, din sfera perfecțiunii. Cea de-a treia -
transcendența sau virtualul pur - poate fi considerată
toposul de origine a utopiei în timp ce ‘posibilul ca generic’
reprezintă în opinia noastră locul de manifestare/ actu-
alizare a imaginarului utopic. Despre cele trei accepțiuni
ale posibilului, vezi M. Muthu, op. cit., pp. 100-101.
20.	Sud-Estul °i Contextul European. Ce este sud-estul European?,
Buletin VI, Editura Academiei, 1996, p. 156.
21.	Mircea VulcAnescu, Despre spiritul românesc, în Jurnalul
literar, VIII, 1997, nr. 43-48.
22.	Constantin Noica, Simple introduceri la bunătatea timpului
nostru, Editura Humanitas, București, 1992, p. 179; Mircea
Muthu observă cum afirmațiile lui Noica vin “în conti-
nuarea celor intuite și teoretizate de Blaga” cf. Muthu,
Dinspre Sud-Est, p. 104.
23.	Noica este din nou invocat pentru a puncta dimensiunile
catastrofale ale acestor limite: “suntem aici, într-o lume
căzută și în periferialitate” sau, cum continuă Mircea
Muthu “într-o virtualitate însoțită de semnul amar al
neîmplinirii” în Dinspre Sud - Est, p. 104.
24.	ConstantinNoica, op. cit., p. 162.
25.	Vezi M. Muthu, op. cit., p. 88.
26.	Emil Cioran, Schimbarea la față a României, Editura
Humanitas, București, 1990, p. 87.
27.	M. Muthu, op. cit., p. 105. Nu ne vom opri asupra
semanticii cuvântului, în profunzime analizat de autor în
capitolul Aproximări despre ontologia lui între, p. 17 și urm.
Semnalăm doar câteva trăsături care îl apropie de imagi-
narul utopic: “condiția intervalului”, sens al unei “soluții
alternative” ce include “lumea posibilului, a virtualităților
eternizate oarecum pe stările conjuncturale”.
28.	În fine, un argument legat de sensibilitatea arhaică a
estetismului românesc care ar explica interesul relativ
scăzut pentru utopie în literatura noastră: în studiul său
dedicat spiritului sud-est european M. Muthu observă
cum, în literatura noastră “funcția gnoseologică a pitores -
cului primează asupra decorativului și gratuitului” (op.
cit., p. 106) or în structura cunoscută, utopia literară
reprezintă un produs prin excelență ‘gratuit’ și ‘decorativ’.
29.	Teoria aparține lui Averroes și este preluată în spațiul sud-
est european de Teofil Corydaleu în sec. al XVII-lea.
30.	Cf. Adriana Babeți, Europa Centrală. Memorie, paradis,
apocalipsă, Volum coordonat de Adriana Babeți și Cornel
Ungureanu, Polirom, Iași, 1998, p.9.
31.	Ștefan Zweig, Lumea statorniciei, în Europa Centrală.
Memorie, paradis, apocalipsă, Volum coordonat de Adriana
Babeți și Cornel Ungureanu, Polirom, Iași, 1998, pp. 23 și
urm.
Bk alcanismul literar românesc
Farmec balcanic
■	Marius Jucan
Pentru Robert D. Kaplan, călătoriile în
istoria Estului se intersectează cu cele din
geografia prezentului în această parte de
lume. Un prezent care își deschide prea adesea
ferestrele spre trecut. Trecutul absoarbe energiile
prezentului într-o încremenire a cărei semnifi-
cație s-a pierdut, ca într-un gest de despărțire ce
nu a fost făcut, totuși. Străbătând spațiul balcanic
ca reporter al simbiozei conflictuale între trecut și
prezent, Kaplan descoperă mozaicul multicul-
tural, surprins de varietatea și discrepanțele aces-
tuia, într-un fel în care diferențele sunt lăsate să
mărturisească, dincolo de amprenta pitorească,
istoria lor cenzurată, uitată ori îngropată în
indiferență. Balcanii sunt un loc al interferen-
țelor rămăse fără glas, un teatru de umbre a cărui
replici se aud direct în stradă. Pariul scriitorului
cu lumea Balcanilor este să găsească în cele din
urmă expresia norocoasă fără a-i literaturiza
dezordinea pasională, ocolind deopotrivă ima-
ginea sofisticată și prețioasă, ori dimpotrivă, cea
prăfuită și trivială. Farmecul balcanic nu se arată
nici grațios, nici armonios. Seducția palimpsestu-
lui de forme, a bizarului și grotescului, chiar a
urâtului insesizabil pentru majoritatea localnicilor
care au făcut din inerție o virtute a supraviețuirii,
se realizează într-un contra-timp al Occidentului.
Un farmec frustrant, dezvăluind doar partea vizi-
bilă a ceea ce călătorul întâlnește în această lume,
mai cu seamă nemulțumirea refulată în cinism,
stigmatul fatalismului, stagnarea, corupția paten-
tă, alternând cu frumusețea sălbatică a naturii, vi-
talitatea oamenilor. Ceva rămâne însă mereu as-
cuns, amânat pentru o altă călătorie, pentru un
mai târziu, o promisiune misterioasă, înapoia
imagismului crud, uneori exagerat, ce schițează
un destin colectiv contorsionat de credințe reli-
gioase, facțiuni și războaie, altul decât cel al Occi-
dentului. Mai mult decât veridicitatea instanta-
neelor balcanice ce răspândesc seducția poate
amară a acestei lumi a marginii, nicidecum mar-
ginală, cărțile lui Robert D. Kaplan preiau liniile
de forță ale imaginarului occidental despre Bal-
cani. Farmecul balcanic cu tonurile sale sumbre,
senzaționale, melancolice ori violente ar fi mai
puțin convingător dacă ar fi lipsi patosul său go-
tic. Acest fior romantic al limitei, oscilând între
plăcerea de a vizita tărâmuri exotice, (înafara lu-
mii occidentale raționalizate și controlate de mo-
nopolul civilizației), și spaima de barbarie, a culti-
vat dualitatea celuilalt (ne-europeanul) fie ca duș-
man obstinat ori potențial supus domesticit. Go-
ticul romantic a cartografiat percepția acestei lumi
împărțită între înălțare și moarte, deriziune coti-
diană și eroism, mister al renașterii naționale și
eșec politic imprevizibil, zguduind de fiecare dată
lumea Vestului în repetate convulsii politice ale
„Fantomelor“ din Balcani pe care Robert D. Kap-
lan le vânează cu asiduitate, încercând să le atingă
misterul, țintesc la anomia balcanică, facționalis-
mul distructiv, energia naționalismului și funda-
mentalismului religios, ca resurgențe ale pre-mo-
dernului și amenințări ascunse la contractualis-
mul occidental. Mai presus de metafora răului
care trebuie exorcizat, dincolo de tradiția ingredi-
entului gotic, Robert D. Kaplan afirmă dreptul la
o altă imagine pe care modernitatea Balcanilor l-a
cucerit.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 14 ♦ 1-15 aprilie 2003	|-
13
h| istoria
Regele Ferdinand I.
Întregitorul
■	Ioan Țepelea
l doilea rege al României, Ferdinand, care a
depus jurământul constituțional în fața
Parlamentului României, imediat după
decesul regelui Carol I, la 28 septembrie 1914, se
spune că s-a identificat complet cu idealul
național al românilor, că și-a probat calitățile de
„bun român* în înfăptuiri cu adevărat revo -
luționare, dacă avem în vedere doar faptul că a
rupt relațiile de neam și sânge cu țara părinților
săi și cea în care s-a născut. Tăria de caracter a lui
Ferdinand era sinonimă cu cea a marilor bărbați
ce scrutează cu dibăcie orizonturile neamului în
slujba căruia s-au pus, dorind a fi cu nimic mai
prejos de tic-tacul de adâncime al momentului
istoric ivit odată cu prima mare conflagrație mon-
dială din istoria omenirii. Avându-l ca model pe
predecesorul său, Carol I, care se afirmase cu
strălucire în bătălia de neatârnare și independență,
dobândind și grația încoronării ca rege, primul
din istoria României, după o luminoasă și dreaptă
dar la fel de înțeleaptă domnie, Ferdinand a
înfăptuit cu siguranță cu românii cel mai mare
pas din istoria lor, de neatins în alte condiții, cel
al reunirii în granițele statale ale României Mari
și a celor din Transilvania, Banat, Crișana și
Maramureș, alături de bucovineni și basarabeni,
într-un fel relizându-se astfel visul marelui
voievod al unirii de la 1601, Mihai Viteazul.
Afirmându-se ca un conducător de țară exi-
gent și de o înțelepciune exemplară, el va trăi ală-
turi de poporul său clipe de anxietate, abnegație,
exuberanță și elan goliardic, conjunctiv cu privi-
legiile dinastice ale familiei din care provenea.*
Intelectual autentic, ale cărui instrumente de
lucru se regăseau firește în nivelul de cultură
generală și de pregătire de specialitate, la nivel de
performanță, Ferdinand s-a dăruit cu totul ade-
văratelor cauze politice, sociale și morale ale
românilor prinși și turtiți mereu de vecinătatea
marilor imperii - otoman, austro-ungar și țarist.
Nicolae lorga îl caracteriza astfel : „Era un timid
până la sfiala cuvântului și la groaza relațiilor cu
semenii. Avea o serioasă formație universitară la
Bonn și se specializase cu mare pasiune pentru
științele naturale, fiind chiar un autentic erudit“.
Tot de la lorga aflăm și că Ferdinand avea o mare
preferință pentru poezia lui Horațiu, pe care îl
citea în original ca un temeinic cunoscător al lim-
bii latine.1
Ferdinand a fost prezent pentru prima dată în
România în anul 1881, cu ocazia încoronării
unchiului său, Regele Carol I, iar din 1886 a par-
curs ierarhiile militare în armata română până la
gradul de general de corp de armată și inspector
al armatei.2 Succesiunea la tronul României părea
a fi periclitată în momentul când Ferdinand s-a
îndrăgostit de Elena Văcărescu, o ființă fermecă-
toare și prietenă intimă a reginei Elisabeta, căre-
ia-i era și doamnă de onoare. Fiind româncă,
căsătoria cu un moștenitor al coroanei devenise
un obstacol de netrecut.3
Este și motivul pentru care Regele Carol I va
hotărî ca Ferdinand să-și caute soție printre
principesele străine. Prin urmare, el 1-a expediat
din țară într-un lung voiaj, totodată trimițând-o și
pe regină (care încuraja legătura cu Elena
Văcărescu) la mama sa, la Wied, unde a stat mai
mult de doi ani. Ferdinand, în schimb s-a întors
mult mai rapid, iar la întoarcere multă lume s-a
mirat văzându-1 și însoțit de o frumoasă logod-
nică, principesa Maria**, nimeni alta decât
nepoata de fiu a reginei Victoria, tatăl ei fiind
principele Alfred, duce de Edinburg, iar mama,
principesa Maria Alexandrovna, fiica unică a țaru-
lui Rusiei, Alexandru al II-lea. Era clar pentru
toți, Ferdinand pusese tronul înaintea oricărui alt
considerent.4
La fel, spre surprinderea tuturor, în 1916,
după doar doi ani de neutralitate a României,
regele Ferdinand I a decis intrarea României în
război alături de forțele Antantei. Consiliul de
Coroană din 14/27 august, la care s-a luat
hotărârea menționată mai sus, este relatat și în
lucrarea-evocare Toamna pătimirii noastre, apărută
în 1980, al cărei autor este Vartan Arachelian,
marele moderator de emisiuni culturale din
primii ani de după 1990. Valoarea cărții este dată,
firește, de serioasa documentare a autorului,
aspect ce-i ridică cota de interes în avalanșa de
cărți editate din fel de fel de inițiative propagan-
distice. Un citat din lucrarea amintită (p.133-134)
ne edifică, credem, asupra ținutei pe care o afișase
regele în acel moment. Erau prezenți în sufrage-
ria cea mare a palatului Cotroceni în ziua de
14/27 august 1916, la ora 10 dimineața, adică, ală-
turi de regele Ferdinand și prințul moștenitor
Carol al II-lea, membri guvernului liberal (Ion
I.C. Brătianu, Emil Costinescu, Emanoil Porum-
baru, Alexandru C. Radovici, C. Duca, dr. Cons-
tantin Angelescu, Victor Antonescu), foștii prim
miniștrii Theodor Rosetti, Petre P. Carp, Titu
Maiorescu, președintele Camerei, Mihail Phere-
kide, vicepreședintele Senatului, Constantin F.
Robescu, șefii partidelor de opoziție Nicolae Fili-
pescu, Take Ionescu și Alexandru Marghiloman,
apoi cei doi foști președinți ai Camerei, Constan-
tin Olănescu și Constantin Cantacuzino Păscanu.
Atunci aveau să fie rostite cuvinte de mare emoție
și bucurie, am spune că și hotărâtoare pentru vii-
torul României.5 Se pare că momentul, cu ade-
vărat istoric, deși suferind, din lipsa unei steno-
grame, este radat după relatările unor participanți.
Primul care a luat cuvântul a fost regele Ferdi-
nand, care a declarat că scopul convocării nu este
de a le cere sfatul - hotărârea fusese deja luată -,
ci pentru a le cere sprijinul: „Văd situațiunea în
așa fel încât nu mai putem sta în neutralitate.
Cred că de aici înainte victoria Puterilor Centrale
este exclusă. (...) Eu, după matură reflecțiune și
după lupte interne pe care le veți înțelege și din
care am ieșit biruitor asupra mea, înclin mai mult
pentru opinia guvernului meu* După discuții
aprinse, Brătianu va puncta decisiv: „Cred în vic-
toria Antantei și mă conformez ei. Vom declara
război Austro-Ungariei, nu altora. În schimb ni
se recunoaște dreptul de a lua până la Tisa,
Banatul, Crișana, Maramureșul, Bucovina până la
Prut. Ni se mai recunosc drepturi egale la
Congresul de Pace.“7 Cuvintele regelui Ferdi-
nand, potrivit cărora întrunirea este istorică și
plină de răspunderi pentru toți, și că „în hotărârea
pe care o iau sunt călăuzit numai de sentimentul
poporului român și de o întreagă convingere,
încât (...) am încredere în iubirea de neam a
întregii țări*, reprezintă modul suprem al anga-
jării suveranului în realizarea idealului unității
naționale a românilor.
Evoluțiile în plan militar, strategic și geopoli-
tic, după intrarea în război în 1916, în ceea ce-i
privea pe români, aveau să se concretizeze la 1
Decembrie 1918, în hotărârea de unire a români-
lor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș
cu Regatul României. Acestei hotărâri, adusă la
București de o comisie împuternicită de Consi-
liul Dirigent, din care făceau parte episcopii
Miron Cristea și Iuliu Hosu, Alexandru Vaida
Voievod, Vasile Goldiș și Caius Brediceanu,
regele Ferdinand îi va răspunde printr-un decret
regal pe care-l amintim aici:
„Ferdinand I
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională
Rege al Românilor. Asupra raportului președin-
telui consiliului nostru de miniștrii, sub No.
2.171 din 1918, Luând act de hotărârea unanimă
a Adunării Naționale din Alba Iulia, Am decretat
și decretăm:
Art. I - Ținuturile cuprinse în hotărârea
Adunării Naționale din Alba Iulia, de la 18
Noiembrie / 1 Decembrie 1918, sunt și rămân
dea pururea unite cu Regatul României.
Art. II - Președintele consiliului nostru de
miniștrii este însărcinat cu aducerea la îndeplinire
a decretului de față.
Dat în București, la 11 Decembrie 1918.
Ferdinand*8
Decretul regelui Ferdinand I a consfințit și
sub raport constituțional o realitate istorică care
în cazul concret al țării se cerea neîntârziat obiec-
tivată. Ca „bun român*, regele se dovedise și în
acest caz un exemplu pilduitor9 pentru ceea ce
noi am numi acum, cu cuvintele lui Titu
Maiorescu, „un Stat de cetățeni de caracter* și
mai puțin „o grămadă de supuși*.*** De altfel,
încă la 28 septembrie / 11 octombrie 1914, când
își prezentase în fața Parlamentului jurământul,
Ferdinand promisese a-i urma pilda antecesorului
său, Carol I, „spre a-mi jerfi întreaga muncă a
vieții pentru dezvoltarea puterii acestui stat*.10
I.G. Duca, își amintește că atunci când a vorbit
regele și a spus că va fi „un bun român*, sala a
intrat pur și simplu în delir, pentru că el spusese
(Ferdinand I, n.n.) chiar ceea ce așteptau de la el
toți românii. Asta și pentru că atitudinea suvera -
14
■ | TRIBUNA ♦ nr. 14 ♦ 1-15 aprilie 2003
nului conta enorm în economia evenimentelor
politice pe scena politică românească.
Și ca spectacolul să-și arate deplina strălucire,
tot atunci, cum scrie Ioan Scurtu, unii au început
să strige: „Trăiască regina!“, „Regina Maria!“.
Aceasta se afla, evident, lângă soțul ei, cum de alt -
fel o vom găsi în nenumărate alte momente car-
dinale ale evoluției societății românești sub scep-
trul monarhiei constituționale. Regina Maria își
va aminti de acest episod, notând: „Eram regină!
Regina unui popor care învățase să mă cunoască
cu timpul. Regină în momentul în care toată
Europa era un rug ale cărui flăcări ne atingeau
deja frontierele.11
Referindu-se la începuturile domniei regelui
Ferdinand I, Nicolae Iorga aprecia că nu se poate
începe o domnie în împrejurări mai grele decât
cele oferite în acel moment de România unde, în
interior, era problema eliberării țărănimii dintr-o
robie economică, fără pereche între popoarele
Europei întregi, apoi problema morală, nicicând
mai acută, iar la hotare războiul european, pati-
mile, trădările și cuceririle, violența și brutalitatea
servindu-și infernul sabat, acestea toate, în timp
ce românii erau adunați înaintea întrebării ce viza
viitorul lor național, în fond realizarea statului
național unitar al tuturor românilor.12
Este, credem, normal să subliniem că regele
Ferdinand I și-a impus o conduită fermă, justifi-
cată și de confruntările politice. Mai mult, el a
ajuns să fie numit Ferdinand cel loial, și aceasta
îndeosebi pentru că a pus interesele țării înaintea
oricăror alte interese, a simpatiilor și antipatiilor
personale, ba chiar înainte de glasul sângelui.
Firește, statutul de neutralitate trebuise să fie
schimbat și, oricum, el nu putea depăși anumite
limite, încât solicitările Antantei sau ale Puterilor
Centrale trebuiau luate în considerare. Acum, ori
niciodată - cum suna cererea șefului Marelui Stat
Major al armatei ruse, generalul M.V. Alekseev, și
a comandantului șef al armatei franceze, gene-
ralul Joseph Joffre.13
Evoluțiile în plan militar n-au putut fi con-
tabilizate într-un bilanț pozitiv, până în toamna
anului 1918, când raportul de forțe s-a schimbat
radical în favoarea Antantei. Până în acest mo-
ment cooperarea s-a dovedit a fi una cu multe
defecțiuni. Nici solicitările lui Ferdinand I, la
adresa țarului Nicolae al II-lea n-au fost urmate
de rezultatele dorite.14 Victoriile de la Mărăști ,
Mărășești și Oituz, relevatoare pentru Moldova
dar incapabile să îmbunătățească situația Româ-
niei, aflată cu mai mult de jumătate din teritoriu,
inclusiv capitala, ocupate, cu tezaurul mutat în
Rusia, n-au putut să ofere decât o Pace de compro-
mis cu Puterile Centrale, dar una ce n-a fost sanc-
ționată și de rege pentru a deveni reală. Regele
avea convingerea, în ciuda realității imediate, că
în curând vom avea și Ardealul și Bucovina, poate
și Basarabia.15 Numai că asta a însemnat, după a
doua mobilizare a armatei române, la 10 noiem-
brie 1918, și după Convenția militară de la Bel-
grad, din 13 noiembrie, care a permis armatei
române să înainteze în Transilvania până la linia
de demarcație fixată pe râul Mureș, angajarea
unui alt mare efort politic, diplomatic și, mai ales,
militar românesc.16 Un efort încheiat prin ocu-
parea de către armata română, în perioada 3
august - 16 noiembrie 1919, a Budapestei și a
unei mari părți din Ungaria, ca „însemn" decisiv
a ceea ce a reprezentat, până la urmă, participarea
României de partea Aliaților la prima mare con-
flagrație mondială din istoria omenirii. A fost
șansa României de a juca marea carte a Unirii
celei Mari, într-un context internațional favorabil,
când efortul militar de partea Aliaților i-a asigurat
și făurirea statului național unitar, de fapt,
împlinirea de facto a hotărârii istorice de la Alba-
Iulia de la 1 Decembrie 1918.
Deciziile regelui Ferdinand I, inclusiv cele ce
i-au atras blamul familiei Hohenzollern și cona-
ționalilor săi, s-au dovedit cele mai potrivite cu
interesele României din acea perioadă. Nici vizita
în România a împăratului Wilhelm al II-lea, venit
să întărească o vădită ofensă, nici amenințările
acestuia, n-au fost în măsură să-i știrbească rege-
lui Ferdinand I hotărârea de a sluji cu demnitate
cauza țării pe tronul căreia se afla. Dimpotrivă,
evoluțiile politice și militare aveau să-i confirme
justețea poziției pe care s-a situat. Anul 1918, deși
a debutat sub auspicii sumbre pentru România,
avea să devină cel mai important din istoria aces-
tei țări - scrie istoricul Ioan Scurtu.17 Nimic mai
adevărat. După manifestările pașnice de unire ale
Basarabiei (26 martie / 8 aprilie 1918) și Bucovi-
nei (14/27 octombrie 1918), a urmat adunarea de
la Alba Iulia (18 nov. - 1 decembrie 1918), unde
s-a decis unirea necondiționată a Transilvaniei,
Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Româ-
nia, cum sublinia și corespondentul publicației
engleze „The Times", în numărul din 25 februa-
rie 1919, au presupus însă, datorită situației, un
nou efort politic, diplomatic și, mai ales, militar.
În acele momente armata română atinsese
doar în zona Târgu Mureș, linia de demarcație
fixată de Convenția militară de la Belgrad, fiind
deci la câteva sute de kilometri distanță de Alba-
Iulia. Nici vorbă de a putea lua în calcul opinii
propagandistice, potrivit cărora Unirea de la
Alba-Iulia s-ar fi făcut sub amenințarea baionete-
lor. Deși, cum am mai notat, această unire s-a
realizat de facto abia în anul 1919, după o cam-
panie militară în care s-au confruntat din partea
Aliaților, România, prin trupele subordonate Co-
mandamentului Trupelor din Transilvania (Co-
mandament al cărui punct de comandă era fixat la
Sibiu, comandant fiind generalul Traian Moșoiu,
iar din aprilie 1919, generalul Gheorghe Măr-
dărescu) și Ungaria (care la 21 martie devenise
stat bolșevic - Republica Ungară a Sfaturilor)
care făcea eforturi disperate în încercarea de a
salva, sub aspect teritorial, Ungaria de dinainte de
începerea primului război mondial.
Iată așadar, liniile mari, cadrul în care deciziile
șefului statului român, ale regelui Ferdinand I,
s-au vădit în consonanță cu evoluțiile politice,
diplomatice și militare din Europa acelor ani.
Cum perioada de după Marea Unire de la 1 De-
cembrie 1918 n-a contat în propaganda istorică
comunistă, fiind efectiv desprinsă, înlăturată,
ascunsă etc., ne facem datoria de a atrage atenția
factorilor responsabili că văduvesc, conștient sau
inconștient, știința istorică, și evident adevărata
istorie a românilor, atentând la normalitatea isto-
riografică. Or, un asemenea drept, din punctul
nostru de vedere, nu-l pot avea nici politicienii și
nici cei subjugați de comandamente străine
interesului științific.
Sub impulsul principiilor wilsoniene și ale si-
tuației concrete din Europa acelor ani, o serie de
popoare, între care și cel român, au profitat de
șansa întregirii naționale. Un moment evocator,
de o mare relevanță pentru istoria românilor și
istoria dinastiei de Hohenzollern Sigmaringen,
este cel în care regele Ferdinand I a participat, în
august 1920, la ceremoniile de la mănăstirea
Dealu, ocazie cu care a fost reașezat în acest locaș
capul voevodului Mihai Viteazul. După cum ne
prezintă lucrurile istoricul Ioan Scurtu, a fost un
omagiu adus înaintașilor, dar mai ales primului
făuritor al unirii țărilor române, prilej cu care,
Regele tuturor românilor a subliniat în discursul
său că aduce prinosul de recunoștință și preaslăvi-
re față de osemintele acestei mărețe figuri a isto-
riei românilor. „Cu evlavie și plini de admirație
ne descoperim și plecăm capetele noastre înaintea
ta, Viteze Mihai, care ne-ai fost o stea lucitoare în
timpuri de grea încercare și un izvor de îmbăr-
bătare pentru ostașul nostru în toiul luptei, iar
pentru întregul neam românesc ai fost încă mai
mult: simbol viu și glorios al unității naționale".18
Revenind la contextul politic și militar din
Europa de la sfârșitul primului război mondial,
trebuie să recunoaștem, în baza datelor indubita-
bile aflate la această oră la dispoziția publicului
interesat, că acesta a fost de o mare complexitate
și cu urmări spectaculoase în ce privește geografia
politică și statală a continentului.
Se știe că în martie 1919, cu acordul lui Fer-
dinand, regina Maria va fi prezentă la Paris pen-
tru a susține cauza României.19 O astfel de vizită a
suscitat, cum scrie Ioan Scurtu, „multiple contro-
verse“. Întrebată care este obiectivul prezenței
sale, ea va răspunde: „Pentru a da României un
chip, o înfățișare. Are nevoie de o înfățișare, deci
am venit să i-o ofer pe a mea".20 Regina avea să fie
primită și de președintele Raymond Poincare,
care i-a înmânat Marele Cordon al Legiunii de
Onoare, o decorație ce „se conferă șefilor de state
în exercițiul funcțiunii".21 Nenumărate alte con-
sultări și discuții a avut cu diplomații francezi și
străini. A făcut și o deplasare la Londra, unde a
fost primită de regele George la palatul Bucking-
ham, revenind la Paris ca să-l întâlnească pe pre-
ședintele american Woodrow Wilson, la 10 mar-
tie. Ea își amintește că i-a vorbit acestuia despre
țările mici, „al căror apărător a fost în mod deose-
bit" și că acesta i-ar fi declarat că Liga Națiunilor
este un fel de beneficiu în sprijinul țărilor mici.
Este elocventă aprecierea istoricului Nicolae
Iorga referitoare la rolul jucat de regina Maria în
viața social-politică a României, unde „a câștigat
victorii neprețuite pentru cauza românească"22
tocmai într-o perioadă cardinală a existenței aces -
teia, când Europa se așeza în noile tipare prefigu-
rate de principiile wilsoniene.
Deși după Marea Unire și mai ales după
realizarea de facto a acesteia, deci după acțiunea
politică, diplomatică și, mai ales, militară a
României din 1919, și după semnarea tratatului de
la Trianon, evenimentele politice interne românești
aveau să fie din nou controversate și tensionate,
totuși, crema politică românească s-a manifestat
tumultos cu ocazia mărețului act al Încoronării,
realizat la Alba-Iulia, la 15 octombrie 1922.23
Serbările prilejuite de eveniment au început
dimineața cu un Te Deum, în noua catedrală, în
prezența regelui și a reginei, a membrilor guver-
nului și a mai multor invitați. Mihail Pherekyde,
președintele Adunării Deputaților a adus coroana
regelui iar Mihail Orleanu, președintele Senatului,
pe cea a reginei. După ce regele și-a pus singur
coroana pe cap, tot el i-a așezat-o și reginei. A
urmat pe platoul din fața Catedralei intonarea
Imnului Regal, momentul fiind subliniat cu
aplauze dar și cu 101 salve de tun, după care a avut
loc defilarea. O defilare pe care regele a primit-o
călare, alături de ofițeri români și ai misiunilor
Aliate.24 În sala Unirii s-a organizat o masă, cu 300
de tacâmuri, pentru oficialitățile de rang mai înalt,
în timp ce pe platoul din fața cetății a avut loc un
ospăț cu circa 30.000 de participanți.25 Dar,
grandioasa manifestare a Încoronării de la Alba
Iulia avea să consemneze și unele aspecte mai puțin
plăcute, precum neparticiparea principalelor partide
din opoziție, îndeosebi absența Partidului Național,
cel ce avusese un rol determinant în organizarea
Actului istoric de la 1 Decembrie 1918. Regele,
regina și celelalte oficialități au plecat seara spre
București, unde a doua zi, pe 16 octombrie aveau
să desfășoare festivități la Arcul de Triumf, dar și la
Mitropolie și în Piața Universității, în fața statuii lui
Mihai Viteazul. Seara zilei de 16 octombrie a prile-
juit și ocazia unei mese festive, la Cercul Militar, cu
participarea oficialităților române și străine (Franța,
Italia, Spania, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia,
+
■ | TRIBUNA ♦ nr. 14 ♦ 1-15 aprilie 2003 j
15
Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Danemarca,
Belgia, Portugalia, Japonia). Printre oaspeții de
mare onoare se aflau Ferdinand I, mareșalul
francez Foch, comandant al armatei franceze în
timpul primului război mondial și comandant al
Comandamentului Suprem Aliat, generalul
Berthelot, șeful Misiunii militare franceze în
România (1916-1918) și comandant al
Comandamentului Armatei de Dunăre.
După episodul Încoronării - asumat de Parti-
dul Național Liberal, de fapt de Ion I.C. Brătia-
nu, ca evenimente majore ale vremii se rețin:
Constituția din 1923, degringolada de comporta-
ment a principelui Carol dar și disputa dintre
partide, unde în opoziție, poziția cea mai impre-
sionantă o avea Partidul Național (în toamna
anului 1926 acesta a fuzinat cu Partidul Țără-
nesc). Dar, căderea la pat, urmare a unui cancer
intestinal, a regelui Ferdinand I, a alimentat spe-
culații și știri de tot felul. În pofida acestora, regi-
na Maria, va întreprinde în octombrie 1926 o vi-
zită în S.U.A., de fapt, un lung turneu în cadrul
căruia s-a întâlnit cu primarul New York-ului și a
participat la un dineu oferit de președintele Co-
olidge în onoarea sa la Casa Albă.26 Timp de două
luni, cât a durat vizita în S.U.A., regina a ajuns și
la Hollywood, unde l-a cunoscut pe Charles
Chaplin. Se spune că prin acestă călătorie regina
(Maria, n.n.) „ar fi pus România pe hartă“. Che-
mată în țară de oficialii de la București, urmare a
înrăutățirii stării de sănătate a regelui Ferdinand I,
regina avea să revină la București, după care l-a
însoțit pe rege, împreună cu principesa Ileana, în
timpul mutării acestuia de la Scoroviștea la
Sinaia, unde s-a stabilit la castelul Pelișor.
Când în seara zilei de 19 iulie 1927 s-a anunțat
că Parlamentul era legal constituit, ca urmare a
validării mandatelor deputaților și senatorilor, rege-
le Ferdinand I mai avea de trăit puține ore. A murit
la orele 2,15, cum avea să fie consemnat în
Monitorul Oficial, nr.153 bis, din 20 iulie 1927, deși
se spune că, de fapt, ar fi încetat din viață cu 34 de
ore mai înainte, aspect ce avea să fie tăinuit pentru
a se putea constitui noile Corpuri legiuitoare.
Regele Ferdinand I, „delicatul, sfiosul, interiori-
zatul“ rege pentru care problema războiului de re-
integrare era un prilej de dramatică verificare a vir-
tuților monarhice, exprimate de sintagma primatul
datoriei asupra sentimentului, dispăruse.27 „Rămăsese
însă consoarta sa Maria, Regină a Războiului“28 cu
splendori de legendă în albastrul ochilor în care
cerul și marea se oglindeau, cum minunat scrie
Pamfil Șeicaru în celebra sa carte, apărută postum,
„Dinastia de Hohenzollern Sigmaringen“.
■
Note
* Ferdinand s-a născut la 12 august 1865 la Sigmaringen, în
Germania, fiind unul dintre fiii principelui Leopold de
Hohenzollern (frate cu Carol I al României) și al principe-
sei Antonia de Braganza. După cursurile liceale la Dussel-
dorf, urmează Școala Militară la Cassel și în 1885 devine
sublocotenent în garda prusacă de la Posdam. Din 1887 ur-
mează cursurile universitare din Tubingen °i Leipzig, deve-
nind peste timp un botanist de renume european. (Rega-
litatea - o pagină din istoria României, de Iulian Voicu °i
Emanuel Bădescu, Alcor Edimpex SRL, ed.II., 2001, p. 25)
** Cea care avea să devină Regina Maria se născuse la 29
octombrie 1875, la Eastwell, Anglia, căsătoria cu Ferdi -
nand realizându-se la nici optsprezece ani, la 29 decem-
brie 1892. Un spirit cu adevărat cutezător, frumoasă, înțe-
leaptă °i cu o personalitate debordantă, plină de energie °i
elocutorie în formularea părerilor proprii, ea avea să de-
vină cea „care a pus România pe hartă“ în 1926 când a
întreprins o călătorie în America. Înzestrată cu o mare
sensibilitate, dovedindu-se o talentată scriitoare (Povestea
vieții mele, lucrare în trei volume, 1934-1935, fiind de
referință). S-a stins din viață la 18 iulie 1938, fiind înmor-
mântată alături de regele Ferdinand I în biserica dom-
nească de la Curtea de Argeș (Regalitatea..., op. cit., p.32)
*** Exprimarea, aparținând lui Titu Maiorescu, era expresia
gândurilor acestuia cu câteva săptămâni înainte de moarte,
la 11 iunie 1917, cu puțin timp înaintea legendarelor
bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz.
l.	Pamfil Șeicaru, Dinastia de Hohenzollern Sigmaringen,
Biblioteca „Aletheia“, Oradea, 2002 (Prezentarea intro-
ductivă de dr. Vasile Iliescu. Ediție și note de Ioan Țepelea
și Virgil Bulat), p.85.
2.	IulianVoicu, Emanuel Bădescu, Regalitatea - o pagină
din istoria României, Alcor Edimpex, ed. Il-a, București,
2001, p.25.
3.	Paulal României, Carol al II-lea, Rege al României,
Editura Holding Raporter, București, 1991(versiunea
românească : Ileana Vulpescu), p. XVII.
4.	Ibidem, p. XIX.
5.	Pamfil Șeicaru, ep. cit., p. 85-86.
6.	Ibidem.
7.	Ibidem.
8.	Ibidem, p. 99.
9.	Titu Maiorescu, Istoria Contemporană a României (1866-
1900), Editura Librăriei Socec & Co, Societate Anonimă,
București, 1925.
10.	Ioan Scurtu, Ferdinand I, Editura Enciclopedică,
București, 2001, p. 7.
11.	A. GuyG outhier, Missy. Regina României, Editura
Humanitas, București, 2000 (varianta în românește:
Andreia Popescu), p. 169.
12.	Nicolae Iorga, Regele Ferdinand. Cu prilejul înmormântării.
Editura „La Porțile Orientului“, Iași, 1996, p. 58.
13.	Ioan Scurtu, op. cit., p. 23.
14.	Iulian Voicu, EmanuelBădescu, op. cit., p. 18.
15.	Ioan Țepelea, 1919. 0 campanie pentru liniștea Europei, col.
„Istorie recuperată“, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1995, p.
243-244. Vezi și C. KIRIȚESCU, Istoria războiului pentru reîn-
tregirea României, vol. 2, București, 1989, p. 483.
16.	Ioan Scurtu, op. cit., p. 64.
17.	Ibidem, p. 79.
18.	PamfilȘeicaru, op. cit., p. 22.
19.	Diona Fotescu, Martie-Aprilie 1919. Vizita reginei Maria la
Paris și Londra, în „Magazin istoric“, nr. 12/1994.
20.	Ioan Scurtu, op. cit., p. 87, Apud Terence Elsberry,
„Marie of Romanie“, p. 115
21.	Ibidem.
22.	Nicolae Iorga, Regina Maria. Cu prilejul încoronării,
Editura „Porțile Orientului“, Iași, 1996, p. 132.
23.	Ioan Scurtu, op. cit., p. 115.
24.	Ibidem, p. 118.
25.	Ibidem, p. 169.
26.	Ibidem, p. 188.
27.	PamfilȘeicaru, op. cit., p. 117.
28.	Ibidem, p. 117-118.
Metamorfozele ideologice ale istoriei
Un raport al Legației Statelor Unite ale Americii referitor la tradițiile republicane în România, mai 1948
■ Virgil Țârău
Jnstaurarea regimului comunist în România a
consacrat nu doar schimbări de natură politi-
că, economică sau socială, ci și o rescriere -
specifică ideologiei totalitare - a istoriei și tradiți-
ilor românești. Episodul de istorie contemporană
aflat astăzi în atenția noastră este legat de un mo-
ment mult și încă disputat în istoriografia româ-
nească, acela al declarării și proclamării oficiale a
„Zilei Independeței” statului român. Fără a ne
propune să participăm la dezbaterea referitoare la
fixarea datei exacte a proclamării independenței
românești, vom încerca să indicăm, chiar dacă
dintr-o perspectivă americană, momentul și felul
în care această dezbatere a început. Documentul
elaborat de către Rudolf Schoenfeld, șeful legației
Statelor Unite ale Americii în România, adresat
Secretarului de Stat, în mai 1948, precizează origi-
nile și actorii care au contribuit la metamorfozarea
tradițiilor și istoriei românești. Relatarea diploma-
tului american este concisă și expresiva, astfel în -
cât, noi ne vom mărgini a face doar o scurtă intro-
ducere menită a-l familiariza pe cititor cu dezbate-
rea istorică cu privire la declararea independenței.
O polemică în acest sens nu a existat până la
instaurarea regimului comunist și eliminarea ul-
timei instituții politice tradiționale, monarhia. În
mod firesc, metamorfozarea ideologică a datării
declarării independenței românești a fost legată
tocmai de existența acestei instituții devenită in-
compatibilă cu valorile promovate de regimul
comunist. Într-un moment în care Mihai Roller,
și nu numai, rescria - în spirit proletcultist și po-
trivit dogmelor staliniste - întreaga istorie a po-
porului român, era normal ca și instituțiile mo-
derne ale statului să primească o nouă „reconsti-
tuire”, menită să argumenteze valorile promovate
de noul regim. Bineînțeles, în acest context, insti-
tuția monarhică a avut rezervat un loc de
„onoare”, producțiile istorice ale perioadei abun-
dând în relevarea rolului nefast jucat de aceasta în
modernizarea și istoria românească. Ca urmare,
rescrierea trecutului după canon stalinist, a avut
în vedere, pe de o parte, demonizarea instituției și
pe reprezentanții acesteia (deveniți dintr-o dată
străini de popor și valorile sale) și, pe de alta, tre-
buia să oculteze contribuția acesteia/acestora la
marile momente de afirmare a națiunii române.
Or, în atenția noastră se află tocmai un astfel de
eveniment: declararea independenței de stat.
Dat fiind acest context ideologic, miza schim-
bării datei devenea perfect explicabilă, mai ales că
sărbătorirea de până atunci a independenței se
făcuse la 10 mai, zi intrată în patrimoniul simbo-
lic al națiunii române ca fiind legată indisolubil
de monarhie. De aici și necesitatea schimbării
datei. Iată însă, în rezumat, care sunt evenimente-
le istorice care au fost folosite în favoarea acestei
schimbări.
La 9/21 mai 1877, în Adunarea Deputaților,
N. Fleva a interpelat guvernul „dacă se notificase
tuturor puterilor ruperea relațiilor cu Turcia și ca
urmare independența completă a României”. În
răspunsul său, Ministrul de Externe, Mihail
Kogălniceanu, a precizat „Așadar, domnilor de-
putați, nu am nici cea mai mică îndoială de a
declara în fața reprezentanței naționale că noi
suntem o națiune liberă și independentă”2.
Declarațiile făcute de ministrul de externe au avut
ca rezultat consemnarea, într-o moțiune adoptată
de Adunare, a atitudinii exprimate neechivoc de
reprezentantul guvernului român. În inter-
pretarea promovată de noile autorități române de
după 1948, răspunsul la interpelare și moțiunea
adoptată aveau valoarea unei declarații unilaterale,
prin care s-au produs efecte juridice cu privire la
declararea stării de război, și, pe cale de con-
secință, a independenței statului român. Numai
că, deși istoriografia română a persistat în această
interpretare mai apoi3, o declarație sau procla-
mație a independenței este nu un răspuns la o
interpelare, și nici o moțiune adoptată de Par-
lament, ci un act oficial, emanat de la autoritățile
îndrituite - în speță, sub regimul constituției din
1866, de către guvern și monarh, validat de către
Parlament și promulgat în Monitorul Oficial - și
comunicat, ca atare, opiniei publice. Or, până la
data apariției articolului din Scânteia, 6 mai 1948,
așa după cum semnalează și documentul repro-
dus mai jos, în istoriografia și conștiința opiniei
publice din România, interpretarea potrivit căreia
actul oficial al declarării independenței s-a petre-
cut la 9 mai nu a existat.
Ceea ce se cuvine a fi semnalat, în finalul
acestei introduceri, este faptul că o atare decla-
rație sau proclamație - asta și doar prin compara-
16
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 14 ♦ 1-15 aprilie 2003	|-
ție cu acte similare adoptate de alte state, chiar
dacă în epoci istorice diferite - este un eveniment
plin de încărcătură simbolică pentru națiunea
politică. Or, tocmai această valorizare trebuia a fi
înlocuită prin decretarea oficială, pe bază ideolo-
gică, a zilei de 9 mai ca zi a independenței
naționale românești. Așa cum observa șeful
Legației S.U.A., Rudolf Scheonfeld, această dată,
era sărbătorită și ca zi a victoriei împotriva fascis-
mului de către U.R.S.S. - a existat și în legătură
cu această dată o dispută cu temei ideologic,
statele vest-europene sărbătorind victoria aliată la
8 mai - și ca urmare, în mod firesc asistăm la
racordarea tradițiilor românești la valorile hege-
monului sovietic.
Serviciul Extern al Statelor Unite ale Americii
Confidențial
No. 306 Legația Americana din București
28 mai 1948
Subiect: Schimbarea datei de celebrare a indepen-
denței din 10 în 9 mai.
Onorabilului Secretar de Stat
Washington D.C.
Domnule
Am onoarea de a raporta că liderii Republicii
Populare Române, în ceea ce pare a fi mai degrabă o
manevra evidentă de a aduce istoria României și tradiți-
ile acesteia în acord cu propriile lor obiective ideologice și
politice, au decretat schimbarea datei sărbătorii naționale
pentru celebrarea independenței de stat a României din
10 mai, data la care în mod tradițional, dintotdeuna se
sărbătorea aceasta, la 9 mai. „Printr-ofericită coinci-
dență” așa cum s-a precizat în Scânteia, această din
urmă dată este celebrată cu multă fanfară de Guvernul
Sovietic ca zi a victoriei Aliaților împotriva Germaniei
în cel de al doilea război mondial, și ca o recunoaștere a
acestui fapt, autoritățile române au ordonat ca de acum
înainte ziua de 9 mai va fi celebrată în România ca „Zi
a Independenței și Victoriei”.
În trecut Ziua Independenței în România a fost
comemorată în primul rând ca recunoaștere a acțiunii
Parlamentului Român din 1877 - dată în contextul
războiului ruso-turc din 1877-1878 - care a proclamat
independența României de sub suzeranitatea Turciei.
Chiar dacă lucrările de istorie românească avute la dis-
poziție nu sunt foarte consecvente în fixarea datei exacte,
când a avut loc acest eveniment (atât Seton-Watson,
unul dintre cei mai eminenți specialiști în istoria
României, cât și Enciclopedia Britanică, precizează data
de 11 mai4) pot fi identficate indicii suficiente în
favoarea datei tradiționale de celebrare a independenței,
la 10 mai, însă nimeni, până la manipulările recente ale
istoricilor comuniști contemporani nu a aigumentat în
favoarea datei de 9 mai.
Celebrarea independenței României în 10 mai a fost
în trecut strâns asociată cu instituția monarhică, pentru
că, în acord cu istoricii români 10 mai (și în acest caz
lucrările avute la dispoziție avansează opțiuni dferite cu
privire la date) este data la care au avut loc alte două
importante evenimente aflate în legătură cu instituirea
dinastiei de Hohenzollern-Sigmarirgen în România -
sosirea la București a prințului Carol, în prima sa călă-
torie, la 1866, și încoronarea sa ca rege în 1881.
Deoarece 10 mai a devenit în ochii românilor o tradiție
și un simbol legat de Rege și de Familia Regală, con-
ducătorii comuniști ai României au avut o dublă moti-
vație pentru schimbarea datei de celebrare a indepen-
denței - pentru întărirea și continuarea campaniei de
eliminare a oricăror tradiții monarhice, și pentru legarea
istoriei României și a instituțiilor sale cât mai strâns de
cele ale stăpânilor lor sovietici.
Ambele teme au fost amplu tratate de către presă și
liderii comuniști în campania publică derulată în spri-
jinul schimbării acestei date. Decretul oficial asupra aces-
tui subiect a fost precedat de o scurtă lecție de istorie în
Scânteia din 6 mai, unde într-un articol nesemnat s-au
adus justficări în favoarea modficării datei tradiționale.
Cu prilejul întrunirii din Parlamentul României, din 9
mai 1877, în acord cu Scânteia, Ministrul de Externe
a declarat „Suntem independenți! Suntem o națiune
independentă”.
Articolul continua „Fără nici o îndoială, istorica
dată de 9 mai, adevărata Zi a Independenței poporului
român, a fost trecută cu vederea în documentele oficiale
ale timpului, 10 mai substituindu-se ca sărbătoare
națională. Motivul nu este greu de identficat. Regimul
butghezo-moșieresc a dorit să creeze o legătură între cele-
brarea independenței României și cea mai reacționară
dintre instituții, monarhia. Prin falsficarea grosolană a
istoriei,fostele clase conducătoare au dorit să lege pentru
eternitate lupta pentru independență a poporului român
de monarhie, în încercarea de a crea ideea că una nu
poate exista fără cealaltă. De aceea a fost aleasă ziua de
10 mai pentru celebrarea simultană a proclamării inde-
pendenței României și a dinastiei...”
„Este momentul ca vălul prin care fostele clase con-
ducătoare au înșelat poporul român să fie înlăturat și
realitatea istorică să fie restabilită. Tot ceea ce este drag
poporului nostru - lupta pentru independența și liber-
tatea patriei noastre - trebuie să fie purficat de falsuri. 9
Mai, data la care acum 71 de ani marele luptător pro-
gresist Mihail Kogălniceanu a proclamat independența
României, trebuie să fie data marii celebrări a indepen-
denței naționale a României, ce a fost subminată și tră-
dată de Hohenzollerni, de agenții burgheziei și moșie-
rimii. Printr-o fericită coincidență data de 9 Mai este ce-
lebrată și ca zi a victoriei împotriva imperialismului ger-
man, adică aceeași imperialiști care ne-au trimis nouă
opresiva dinastie de Hohenzollern-Sigmaringen.
Alte ziare au preluat repede poziția exprimată în
Scânteia și au afirmat editorial că adevărata Zi a
Independenței afost 9 Mai și nu 10 Mai așa cum
„eronat” afost înregistrată în documentele oficiale până
în prezent.
La 7 mai un comunicat provenit de la Președinția
Consiliului de Miniștrii a precizat: „Cum independența
României afost proclamată la 9 mai 1877, acest eveni-
ment va fi de acum celebrat la această dată și nu în 10
mai”. Această notficare oficială a schimbării datei afost
comunicată Legației în forma unei note de către
Ministerul de Externe, traducerea acesteia fiind anexată.
Prima celebrare a Independenței și Zilei Victoriei la
9 mai în acest an afost marcată de ceremonii în care au
fost pronunțate diatribe împotriva monarhiei și a „impe-
rialismului vestic”, aducându-se un larg tribut de mul-
țumire Armatei Roșii. Principalul vorbitor, cu această
ocazie, afost Ministrul Apărării Naționale, Emil Bod-
năraș, care s-a referit la ziua de 10 mai ca „ziua primei
mari trădări”, precizând că „la 9 mai 1945, ziua victo-
riei împotriva Germaniei hitleriste, câștigată de glorioa-
sele armate sovietice sub conducerea Partidului Bolșevic,
condus de genialul Stalin, afost eliberat Poporul Român
și multe alte popoare de sub influența și opresiunea reac-
țiunii naționale și a puterilor imperiale. Victoria asupra
Germaniei Hitleriste și a Fascismului este victoria
popoarelor din Uniunea Sovietică, a Armatei Sovietice,
a oamenilor iubitori de pace, libertate și progres. Nu este
victoria reacțiunii internaționale și a forțelor imperialiste.
Aceste forțe nu doresc o victorie care ar aduce libertate
pentru popoare. Ei urăsc victoria împotriva fascismului
deoarece ei urăsc libertatea și independența popoarelor.
Aceasta este dovedită de evenimentele zilnice din Grecia,
Italia, Franța, Spania, Palestina și China. Lagărul
democratic, anti-imperialist, în mod calm, dat determi-
nat, construiește edficiul păcii și progresului între
popoarele libere și independente.”
Iustinian, locțiitor al Patriarhului [locum tenens,
n.n.], recent ales în funcția de Patriarh al Bisericii
Ortodoxe Române, a fructficat acest prilej, într-o
scrisoare pastorală, în care a evidențiat aceleași teme. El
spunea, printre altele:
„Biserica noastră, ce servește doar adevărului și drep-
tății, afost oprită, pentru mulți ani, să celebreze data de
9 mai ca zi a Independenței poporului român. Interesele
străine ale foștilor conducători ai țării au condus la
raportarea acestei sacre zile de un nume străin și de
monarhie, o instituție străină de sufletul poporului
român. Astăzi, când vălul înșelăciunii afost îndepărtat,
și Biserica Ortodoxă Română, prețuind pe Dumnezeul
nostru, celebrează Ziua Independenței țării noastre ală-
turi de toți fii ei. În această zi festivă, când celebrăm
independența și victoria împotriva hoardelor Fasciste,
întoarceți-văgândurile voastre spre toți aceia ce și-au
jerfit sângele pentru a câștiga victoria: soldații ruși și
români. Priviți împrejur și veți putea vedea pe aceia care
încă și astăzi luptă pentru apărarea păcii și indepen-
denței, și urmați-i. Cu toții îi cunoaștem: democrațiile
populare conduse de Uniunea Sovietică. Și deschideți-vă
ochii în ceea ce îi privește pe ceilalți, a căror lideri și con-
ducători care încearcă să ducă omenirea spre un nou
măcel, sperând că în acest fel vor reuși să domine celelalte
popoare care s-au eliberat și să își întărească stăpânirea
asupra celor care nu s-au eliberat încă. În privința efor-
turilor celor care doresc războiul, aduceți-vă aminte
cuvintele apostolului: ’Aveți grjă ca să nu
pieriți”(Galateni, V, 15)”...
Printre evenimentele principale cuprinse în progra-
mul oficial al celebrării „Zilei Independenței și
Victoriei”, în plus față de discursul lui Bodnăraș, a fost
și ceremonia de depunere a coroanelor la monumentul
eroilor sovietici, și pavoazarea cu steaguri naționale și
sovietice în întreaga țară. Au fost primite telegrame de
felicitare din partea Generalissimului Stalin și a altor
oficiali sovietici, și a liderilor din țările vecine și satelite.
Poporul român a rămas, în general, apatic la această
ingerință în istoria și tradițiile sale, asta și datorită
obișnuinței cu acest tip de manevre din partea liderilor
săi actuali.
Respectuos al Dumneavoastră
Rudof Schoetfeld
[ s.s. indescfrabilă]
Anexa:
1. Nota verbală nr. 24572, datată mai 7, 1948
Fila no. 840.7
RCCreel: rg
Original and Ozalid to Department
[Rudof Scheotfeld to the Secretary of State, May
28, 1948, National Archives Record Administration,
Washington D.C., Record Group 59, Rola 8, cadrele
1064-1067)
■
Note
1.	Independența României. Documente, vol II, partea a II-a,
Corespondența diplomatică străină, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, București, 1977, pp.3-4.
2.	Apud Gheorghe I. Stoean, Ion Gheorghe Pană, Epopeea
Independenței României 1877-1878, Editura Dacia, Cluj,
1977, p. 160.
3.	Vezi Ștefan Pascu et alții, Independența României-
Bibliografie, București 1979, p. 138-140; Istoria dreptului
românesc, vol. 2/2, Editura Academiei RSR, București,
1987, p. 122; Apogeul producțiilor istorice în legătură cu
acest eveniment a fost atins în anul 1977, când a fost săr-
bătorit centenarul independenței. În acel an au apărut
numeroase volume de documente, editate de instituții
academice sau arhivistice, sinteze și lucrări speciale menite
a celebra acest important eveniment istoric, dar și legătura
sa cu instituționalizarea cultului personalității lui
Ceaușescu.
4.	Această dată avea în vedere, probabil, publicarea în
Monitorul Oficial a Declarației de Independență.
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 14 ♦ 1-15 aprilie 2003	|-
17
filosofie
Sinele si unitatea conștiinței
sau raportul corp/spirit (2)
■ Ion Vezeanu
2.	Unitatea conștiinței
Problema filosofică care se pune, în urma
experiențelor de comisurotomie a creierului, este
de a interpreta datele experiențelor și de a afla
dacă suntem în măsură să formulăm un răspuns
plauzibil în ceea ce privește unitatea conștiinței.
Cîte spirite pot avea pacienții cărora le-a fost
secționat creierul? Conștiința lor este dublă sau
unică? Sau poate că au o conștiință mai exotică, o
conștiință divizată, fracționată în mai multe părți?
În acest caz ce este conștiința? Dificultatea nu
este naivă iar răspunsurile care i se pot da sunt
toate problematice, astfel încît putem chiar imagi-
na o «soluție» radicală: renunțarea la noțiunea de
spirit individual, de conștiință de sine sau la noți-
unea de sine-însuși (fr. soi-meme, engl. sef, germ.
selbst)1. Totuși credem împreună cu Paul Ricreur,
dar contrar lui Derek Parfit sau lui Eric Olson, că
a renunța la chestionarea sinelui este echivalent
cu a renunța la demersul filosofic prin excelență,
demers care consistă în uimirea și mirarea de
sine, în neliniștea și preocuparea de sine, și
bineînțeles în cunoșterea de sine însuși2.
Pentru a răspunde problemei unității conștiin -
ței în cazul pacienților care au fost operați prin
comisurotomie, Thomas Nagel propune cinci
interpretări posibile ale datelor si faptelor prezen-
tate în paragrafele precedente: i) spiritul este unic,
asociat emisferei stîngi a limbajului, în timp ce
emisfera dreapta este asimilată cu un fel de enti-
tate automatizată în care nu se produc procese
mentale conștiente; ii) spiritul este unic, asociat
emisferei stîngi, în timp ce emisfera dreaptă poate
produce stări mentale conștiente izolate fără ca
acestea să fie integrate unui spirit, dar aparținînd
organismului; iii) există două spirite, cel asociat
emisferei stîngi care poate vorbi, în timp ce celă-
lalt nu poate vorbi; iv) pacienții au un singur spi-
rit, dar cu conținuturi disociate care derivă din
fiecare emisferă; v) pacienții au un spirit normal
în cea mai mare parte a timpului, în timp ce în
situații experimentale spiritul individual se sepa-
ră, se divide în două spirite; odată ce experiența
încetează, poate că spiritul se reconstituie3. Acest
gen de concluzii pare foarte uimitor chiar și filo-
sofilor obișnuiți cu literatura filosofiei spiritului.
Se întîmplă astfel nu din pur hazard, ci deorece
analiza acestor interpretări conduce la concluzia
«disperată» că toate cazurile sunt inacceptabile!
Să presupunem mai întîi prima ipoteză, con-
form căreia spiritul est unic și asociat în mod exclu-
siv emisferei stîngi. Această interpretare se bazea-
ză pe răspunsurile pacienților care refuză să atri-
buie conștiință emisferei drepte. Or, acest argu-
ment ar fi un fel de «petition de principe» (pre-
supunem ceea ce vrem să demonstrăm) deoarece
singura emisferă care poate răspunde este cea res-
ponsabilă cu limbajul (emisfera stîngă), nefiind
conștientă de activitățile cerebrale ale emisferei
drepte4. Răspunsurile emisferei stîngi despre ceea
ce face emisfera dreaptă nu sunt fiabile. Deci pa-
cientul (emisfera stîngă) nu este în măsură să ne-
ge sau să afirme ceva valabil despre emisfera
dreaptă. Pe de altă parte, reacțiile emisferei drep-
te, care nu este foarte inteligentă dar poate răs-
punde stimulilor vizuali, auditivi și de limbaj, nu
ne-ar conduce la concluzia că limbajul ar fi o
condiție necesară a conștiinței: «Într-adevăr, ceea
ce poate face emisfera dreaptă în mod autonom
este ceva prea elaborat, prea orientat în mod
intențional, prea inteligibil din punct de vedere
psihologic pentru a fi considerat pur și siplu ca o
colecție de răspunsuri automate inconștiente»5.
Conform acestor remarci, prima ipoteză se
averează de nesusținut și, ținînd cont de obser-
vațiile precedente, putem refuta în aceeași manie-
ră a doua ipoteză care susține că activitățile men-
tale ale emisferei drepte sunt conștiente dar cu
toate acestea nu ar aparține spiritului. Pe scurt,
ambele ipoteze care susțin unitatea conștiinței,
altfel spus că există un spirit unic, intră în conflict
cu rezultatele experiențelor. Într-adevăr, conform
teoriei lui Roger Wolcott Sperry,
În locul unui curent unic, unficat și normal al conș-
tiinței, acești pacienți se comportă de maniere multiple,
ca și cum ei ar fi dispus de două fluxuri independente de
conștiință, cîte unul în fiecare emi.feră, fiecare fiind au-
tonom și în afara oricărui contact cu experiențele mentale
ale celuilalt. Alfel spus,fiecare emi.feră pare să aibă sen-
zațiile sale proprii și private, propriile concepte, propriile
impulsuri de a acționa, acompaniate de experiențele voli-
tive, cognitive și de învățare asociate. În urma operației
chirurgicale, fiecare emi.feră dispune prin urmare de pro-
pria înlănțuire de amintiri separate care devin inaccesi-
bile procesului de recunoștere al celeilalte emi.fere.6
Pentru acest motiv, trebuie să considerăm ipo-
tezele următoare, conform cărora, activitățile
conștiente ale celor două emisfere sunt atribuite
existenței a două spirite sau a unui spirit divizat. La
această concluzie «dramatică» a ajuns deasemeni
unul din pionierii cercetării diviziunii creierului
în neuroștiințe, Michael S. Gazzaniga. Într-un ar-
ticol recent, unde face rezumatul a treizeci de ani
de lucrări în acest domeniu, adeseori în colabora-
re cu Roger Wolcott Sperry, cercetătorul american
recenzează rezultatele sale în modul următor:
«O concluzie imediată asupra acestor fenomene
sugerează că diviziunea emisferelor, în scopul de
a controla intratabila epilepsie, dă naștere a două
jumătăți de creier fiind fiecare independentă de
cealaltă»7.
Dar aceste interpretări, care pun la îndoială
unitatea conștiinței, întîlnesc aceleași probleme ca
cele precedente. O dificultate invocată de Tho-
mas Nagel, contra tezei celor două spirite, este
mărturia emisferelor stîngi ale pacienților con-
form căreia nu ar exista o diminuare a cîmpului
vizual iar absența de senzații dinspre partea stîngă
ar fi imperceptibilă. În acest sens, caracterul ui -
mitor de coordonat al relațiilor întreținute de pa-
cienți cu mediul înconjurător, în situații ordinare,
comune, ne determină să considerăm ipoteza
unui spirit sau a unei conștiințe unificate. Atît
pacienții înșiși, cît și persoanele care îi cunosc, se
percep sau intră în relație cu ei ca și cum ar avea
de-a face cu indivizi unici. Se întîmplă astfel în
ciuda faptului că experiențele revelă un număr
important de funcții scindate în două branșe
separate, necomunicante:
Nu se întîmplă ca și cum ar fi vorba despre doi cen-
tri volitivi conflictuali care ar utiliza un aparat comun de
recepție și de raționare. Sciziunea este mult mai pro-
fundă decît această posibilitate [...]. Deoarece la acești
pacienți se pare că există fenomene care se derulează în
mod simultan, care nu corespund cu ideea unui spirit
unic: o atenție simultanăfață de două acțiuni incompati-
bile, de exemplu, fără vreo interacțiune între intențiile
mîinilor dreaptă respectiv stîngă.8
Așa cum susține Michael S. Gazzaniga, «După
ce au fost separate emisferele cerebrale umane,
fiecare jumătate de creier pare să lucreze și să
funcționeze independent de conștiința celeilalte»9.
Acest fapt ridică o problemă fundamentală deoa-
rece, atunci cînd încercăm să ne imaginăm aceste
cazuri patologice în termeni mentaliști, ne con-
siderăm a priori ca unitate psihologică, în timp ce
ne găsim în incapacitatea de a concepe modul
mental interior al pacienților respectivi. Faptul că
vorbim la persoana întîia singular ne determină să
considerăm unitatea conștiinței ca fiind în mod
numeric absolută, dar aceasta n-ar fi decît o pură
iluzie: «Iluzia consistă în a proiecta în interiorul
centrului spiritului chiar subiectul al cărei unități
încercăm să o explicăm: persoana individuală
împreună cu toate complexitățile ei»10.
3.	Experiențe °i interpretări
nedeterminante
Pentru a răspunde dificultăților legate de in-
terpretarea comisurotomiei, Derek Parfit propune
una din numeroasele sale experiențe imaginare,
idealizînd de data aceasta experiența reală a «divi-
ziunii spiritului»11. În scopul evident de a-și fa-
cilita demersul, filosoful american alege cazul rar,
«corespunzînd unei minorități de persoane», cînd
cele două emisfere cerebrale reușesc să dezvolte
aproape aceleași competențe lingvistice, matema-
tice, cognitive etc. Pe scurt, nu ar exista în acest
caz diferențe sensibile între capacitățile și funcțio-
nalitățile celor două emisfere și se poate imagina,
cu Derek Parfit, situația în care acestea ar fi total
identice. Autorul american sugerează că el însuși
s-ar putea găsi în această situație. Să presupunem
deasemeni că filosoful american este echipat cu
un fel de aparat care blochează cele două emisfe-
re, conectat la lentilele sale de contact și aflat sub
controlul său. Ridicînd una din lentile acesta poa-
te să-și dividă spiritul; după aceea, prin fiecare ju-
mătate a spiritului său divizat, își poate reunifica
spiritul, pur și simplu închizînd una din lentile,
conform propriei sale voințe12. Rezumînd, cînd
emisferele sunt deconectate, fluxul conștiinței
sale se divide fără totuși să-i dea impresia filoso-
fului de a face experiența acestei diviziuni13. Cum
se poate explica o concluzie atît de uimitoare?
Să reținem mai întîi că experiența respectivă
este reală, iar aspectul său imaginar se reduce la
idealizarea simetriei creierului, deorece în realita-
te acesta este asimetric14. Cît despre Derek Parfit,
acesta înțelege să explice funcționarea propriei
conștiințe utilizînd metafora «fluviului» care cur-
ge, nu ca un canal cu un singur braț, ci putînd să
se despartă din cînd în cînd în două brațe, cînd
întîlnește o insulă de exemplu, și apoi să se reu-
nească după ce a depășit-o. Astfel i-ar fi posibil să
profite în timpul unui examen pentru a-și ame-
liora rezultatele la fizică:
Mă găsesc în timpul unui examen, și nu-mi mai
rămîn decît cinsprezece minute pentru a răspunde la
ultima întrebare. Mi se pare că există două moduri pen-
tru a rezolva această problemă. Nu sunt sigur de calea
cea mai bună pentru a reuși. Atunci, decid de a-mi
diviza spiritul timp de zece minute, pentru a lucra cu
fiecare Jumătate de spirit unul dintre cele două calcule și,
după aceea, de a-mi reunfica spiritul pentru a redacta o
copie imparțială a celui mai bun rezultat.15
18
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 14 ♦ 1-15 aprilie 2003	|-
Oricît de surprinzătoare și de uimitoare pare,
această concepție este totuși coerentă după pă-
rerea filosofului american mai ales pentru că este
posibilă descrierea a ceea ce a imaginat el. Ideea
este că dacă descrierea unui fapt este coerentă,
atunci faptul însuși ar fi coerent, ceea ce nu este
deloc evident. Această explicație, care integrează
în același timp ideea unei conștiințe unice cu
posibilitatea diviziunii temporare a spiritului este
susținută, în același sens, de către Terence E.
Wilkerson într-un articol care studiază analogia
diviziunii plantelor cu cea a creierelor16.
Într-adevăr, inspirîndu-se din experiențele
imaginare ale lui Derek Parfit și din cazurile con -
crete de diviziune a plantelor (întîlnite în grădi-
nărit), filosoful englez propune, nuanțînd în
același timp, șase cazuri de diviziune și de trans-
plant de creier conform cărora, a vorbi despre
identitate personală în sensul strict ar fi o modali -
tate improprie de a se exprima. Să considerăm
deci cazul diviziunii creierului unui pacient cu
diferitele posibilități imaginare sau reale care pot
rezulta de aici: i) acesta (Wilkerson !) scoate una
dintre emisfere și o distruge lăsînd in situ pe
cealaltă; ceea ce rămîne va fi în mod singur
aceeași persoană ca cea originală; ii) acesta scoate
o emisferă pentru a o transplanta într-un corp
decerebrat; din inadvertență, emisfera rămasă in
situ este distrusă; în acest caz, sigura emisferă care
rămîne, cea transplantată, este aceeași persoană cu
originalul, id est donorul; iii) acesta scoate o emis-
feră pentru a o transplanta într-un corp decere-
brat și ambii pacienți sunt în viață! În acest caz,
nu se mai poate vorbi de identitate (aceasta pare
indeterminată); nu se poate spune nici că cei doi
sunt identici cu originalul, deoarece această afir-
mație ar contrazice tranzitivitatea relației de iden-
titate; prin urmare, trebuie să tragem concluzia că
persoana originală a fost divizată; iv) acesta scoate
o emisferă pentru a o transplanta în cutia craniană
a unui alt pacient căruia îi lipsește una din emis-
fere; după conectarea celor două emisfere (emis -
fera transplantată, dominată și cea care este deja in
situ, dominantă) ar trebui să tragem concluzia că,
în mod cert, persoana care nu are decît o emisferă
este identică cu donorul, în timp ce persoana care
a suportat transplantul nu este nici identică cu
donorul, nici cu diviziunea sa; v) cazul este iden-
tic celui precedent, doar că emisfera transplantată
este cea dominantă în timp ce cea care rămîne pe
loc este dominată; atunci, donorul este divizat, în
timp ce receptorul, persoana care dispunea deja
de emisfera dominată încetează să existe. În fine,
ultimul caz diferă de diviziunea cerebrală, vi) se
referă la duplicarea progresivă a persoanelor prin
schimbarea unor mici cantități de celule vii ale
unui corp pentru a le dezvolta în laborator și
pentru a obține noi indivizi. O tehnică destul de
avansată va permite cercetătorilor să programeze
creierul fiecărui individ. În acest caz, ar trebui să
tragem concluzia că toți indivizii sunt echivalen-
tul zoologic al cazurilor de diviziune a plantelor;
tot ca în acest ultim caz, ar trebui să afirmăm că
identitatea persoanelor depinde în numeroase
cazuri de decizia și de interesele umane iar nu
doar de genul natural al indivizilor care sunt în
cauză17.
Numai că poziția lui Terence E. Wilkerson ca
și cea a lui Derek Parfit ridică serioase obiecții și
nu dintre cele mai puțin importante. Toate inter-
pretările lor se bazează pe presupoziții filosofice
destul de fragile ca «cel mai bun candidat» sau ca
«argumentul sorit». Or, cei doi autori nu știu să
răspundă obiecțiilor ridicate de cele două argu-
mente. Argumentul «celui mai bun candidat» pre-
tinde că un bun criteriu de stabilire a identității
unui obiect sau a unei persoane este alegerea «ce-
lui mai bun candidat», a celui care răspunde cel
mai bine condițiilor de identificare cu originalul.
Numai că nu există criterii fiabile de identitate
între doua lucruri, iar «cel mai bun candidat»
apare ca un fel de compromis în lipsă de altceva.
Or, relația universală de identitate nu suportă nici
un fel de compromis. În ceea ce privește argu-
mentul «sorit», acesta datează din perioada Școlii
filosofice din Megara, din Grecia antică. Repre-
zentanții acestei școli invocau argumentul pentru
a arăta limitele limbajului rațional. Argumentul
poate fi folosit împotriva ideii de exactitate, de
precizie, împotriva identității obiectelor și apare
ca o ipoteză în favoarea existenței predicatelor și
obiectelor vagi, a schimbărilor succesive prin mici
modificări. Începînd cu ce moment precis, un
copil devine adult, adică o ființă umană diferită
decît era înainte? Începînd cu ce moment exact, o
însumare de obiecte devine o mulțime sau o gră-
madă? Eubulid din Megara18 a dat exemplul cele-
bru al grămezii de grîu: începînd cu care bob de
grîu precis se poate vorbi, prin adăugări succesive,
despre o grămadă? Sau începînd cu al cîtelea fir
de păr, pe care-l pierde cineva, se poate spune că
devine chel? Acest tip de argument pune în cauză
identitatea obiectului care suportă astfel de trans-
formări succesive prin mici modificări.
În plus, în cazul lui Wilkerson și a lui Parfit
este vorba despre o explicație ad-hoc cînd se con-
sideră că conștiința se poate divide și se poate re-
unifica. O altă critică importantă, pe care o putem
invoca împotriva reducționismului lui Parfit, este
aceea de a susține împreună cu Pascal Engel că
concepția filosofului american nu poate să explice
caracterul subiectiv al persoanelor. Prin urmare,
una dintre tezele metodologice ale lui Parfit, con -
form căreia se poate face o descriere impersonala a
tuturor faptelor relevînd de continuitatea psiho-
logică sau corporală a unei persoane, este falsă19.
Într-adevăr, atunci cînd se ridică problema eului,
de a ști cine sunt eu, ce înseamnă faptul că sunt
eu însumi, dimensiunea subiectiva a persoanei
umane apare cu toată forța sa. În caz contrar, ac-
ceptarea concepției unui spirit disociat (dublu sau
divizat) ne face dificilă sarcina «de a concepe ce
înseamnă faptul (what it is like) de a fi una dintre
aceste persoane»20. Așa cum susține și Frank Jack-
son21, există în cazul ființei umane o experiență
subiectivă care este ireductibilă. În acest sens este
formulată experiența de gîndire care are drept
personaj principal o specialistă în neuroștiințe,
Mary: aceasta nu a văzut niciodată lumea reală
decît în alb si negru. Experiența ei perceptivă sea-
mănă cu felul în care privim filmele de arhivă în-
tr-o sală de cinematecă. Dar într-o bună zi, Mary
poate să vadă realitatea în culori. Ideea lui Jackson
este că nici un fel de investigare științifică obiec-
tivă nu ne poate explica ce impresie are Mary
atunci când vede culoarea roșie. Deci ar exista
ceva ireductibil în experiența subiectivă, care nu
poate fi cunoscut în mod obiectiv.
În tot cazul, oricare ar fi argumentele pro sau
contra, putem să afirmăm cu Michael S. Gazzani-
ga, că faptul cel mai important, de a ști ce în-
seamnă să fii conștient, nu este explicat prin ex-
periența de diviziune a creierului:
Dar ceea ce este cel mai important, nu ne-am pus
।afectiv întrebarea de a °ti ce este conștiința. La urma ur-
mei, a dovedi ca emi.ferele cerebrale bilateral simetrice
[în aparența] pot fi divizate, care produc după aceea
doua sisteme de conștiința, ne permite doar de a dispune
de doua sisteme dintre care nu înțelegem nici cel puțin
unul dintre ele! Acest fapt nu ne face sa avansam cu
nimic în demersul nostru de a ști ce semnfica experiența
de a fi conștient.22
Pe scurt, experiențele de diviziune a creirului,
reale sau imaginare, nu ne-au arătat ce este con-
știința, ce este sinele sau cine sunt eu? În plus, ne
găsim în fața unor cazuri problematice, deoarece
nedecidabile, indeterminate. Într-adevăr aceasta
este teza lui Derek Parfit, care multiplică expe-
riențele de gîndire pentru a demonstra că răs-
pusurile date aporiilor identității personale sunt
în majoritatea cazurilor indeterminate. Această
concluzie deschide calea unei dezbateri și mai
animate între materialiști și dualiști. Astfel, depar-
te de fi dat răspunsuri clare problemei unității
conștiinței, experiențele de comisurotomie a cre-
ierului nu au făcut decît să incite disputele filoso-
fice între savanți, cercetători și filosofi. Faptul
acesta lasă suficient loc unor interpretări bazate
pe presupoziții de ordin ideologic (în cazul cel
mai rău) sau morale, filosofice și religioase (în
cazul cel mai fericit). În această din urmă situație
se află John C. Eccles.
■
Note
1.	Cf. de exemplu, E.T. Olson, „There is no Problem of the
Self“,Journal of Consciousness Studies, vol.5, nr. 5-6, 1998,
p. 645-657; deasemeni D. Parfit, Reasons and Persons, p. 245;
afirmând că „identitatea personală nu are importanță“, p.
255, autorul american neagă importanța sinelui; câteva
paragrafe mai jos, acesta vorbește efectiv despre eliberarea
de sine: §95. Liberation from the sef, p. 281-282.
2.	P. Rcctr, „L’identite narrative“, Esprit, nr. 7-8, 1988, p.
296; după filosoful francez, putem spera să rezolvăm anu-
mite probleme de identitate personală prin distincția între
idem (același lucru) și ipse (identitatea de sine); cf. dease-
mni p. 299; stările mentale și faptele corporale nu se reduc
la evenimente impersonale, deoarece sinele nu aparține
categoriei faptelor și evenimentelor; cf. deasemeni Soi-
meme comme un autre, Paris, Seuil, 1990.
3.	Th. Nagel, Questions mortelles, p. 182; alți autori ca H.R.
MATURANAet FJ. VARELA, LArbre de la vie, p. 220, consi-
deră existența a trei spirite; „După operație, totul se petre-
ce ca și cum pacientul ar fi devenit trei persoane diferite,
fiecare având propriile caracteristici individuale: o per-
soană pentru emisfera dreaptă, o alta pentru emisfera
stângă și o alta pentru combinația externă a celor două
emisfere intervenind în funcționarea unui corp unic“.
4.	S. Ferret, Le Philosophe et son scalpel, p. 94.
5.	Th. Nagel, Questions mortelles, p. 183.
6.	R.W. Sperry, American Psychologist XXIII, p. 724.
7.	M.S. GAZZANIGA, „Consciousness and Cerebral
Hemispheres“, in M.S.Gazzaniga (ed.), The Cerebral
Neurosciences, p. 1392.
8.	Th. Nagel, Questions mortelles, p. 187.
9.	M.S. GAZZANIGA, „Consciousness and the Cerebral
Hemispheres“, p. 1392.
10.	Th. Nagel, Questions mortelles, p. 191.
11.	În afară de stilul agreabil și original al lui D. PARFIT,
Reasons and Persons, p. 245-280, care ne permite să par-
curgem destul de ușor dificultăți filosofice insolubile cu
ajutorul experiențelor imaginare, trebuie să precizăm că
acest gen de investigație a devenit în cazul lui un fel de
obsesie; dealtfel, filosoful american afirmă el însuși că ar fi
ajuns să facă filosofie în urma lecturii experiențelor de
diviziune efectuate pe creier: „I decided to study philoso-
phy almost entirely because I was enthralled by Wiggins’s
imagined case.“, p. 518, nota 40; este vorba despre cazul
imaginat de D. WIGGINS, Identity and Spatio-Temporal
Continuity, p. 50.
12.	D. PARFIT, Reasons and Persons, p. 246.
13.	Idem, p. 247.
14.	J. Eccles, op.cit., cf. infra.; cf. deasemeni H. MATURANAet
F. VARELA, LArbre de la connaissance. Racines biologiques de
comprehension humaine, p. 226.
15.	D. PARFIT, Reasons and Persons, p. 246-247; cf. notre traduc-
tion.
16.	T.E. Wilkerson, „Natural Kinds and Identity, A Horticul-
tural Inquiry“, Philosophical Studies, vol. 49, 1986, p. 63-69.
Considerăm aici doar diviziunea creierelor, p. 67-69.
17.	T.E. Wilkerson, „Natural Kinds and Identity, A Horticul-
tural Inquiry“, Philosophical Studies, vol. 49, 1986, p. 64 și
p. 68; prin această concepție autorul i se opune, printre
alții, lui D. WIGGINS, Sameness and substance, p. 84.
18.	Cf. de exemplu R. Muller , Les Mt'gariques. Fragments et
temoignages, p. 79.
19.	Cf. P. ENGEL, Introduction â la philosophie de l’esprit, p. 177
și p. 181; cf. deasemeni P. Ricctr, „L’identite narrative“,
p. 299.
20.	Th. Nagel, Questions mortelles, p. 187.
21.	F. Jackson, «What Mary didn’t know», p. 70.
22.	M.S. GAZZANIGA, „Consciousness and the Cerebral
Hemispheres“, p. 1392.
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 14 ♦ 1-15 aprilie 2003	|-
19
Ș alonul defavorizatului____________
Coincidențe, lipici, amnezii
■ Mihai Dragolea
Prin nu știu ce potriveală, chiar în seara zilei
nenorocite cînd a început războiul din Irak,
în apartamentul de deasupra celui amărît în
care sălă°luiesc fără pic de entuziasm casnic, s-a
încins un chef stra°nic, sănătos, cu tropăieli agile,
pe ritm vesel, de manele tulburătoare. Nu °tiu
nici acum de la ce anume s-a iscat paranghelia,
ce-i mîna pe participanți la dans apăsat °i voio°ie
sonoră, sărbătoreau ziua cuiva sau începerea
nefericitului conflict, unde - aflăm cu durere - se
folose°te armament ultrasofisticat, de nu mai
rămîne piatră pe piatră după ce este servit. Uite că
la noi este °i a°a ceva, dar pentru ținte mai mo-
deste: se vînd într-o veselie „aparate ultrasonice
împotriva °oarecilor, °obolanilor“; dar, atenție
mare!, se apelează °i la armament clasic, deoarece
a apărut, proaspăt °i eficace, un „unic producător
intern“ în căutare de „distribuitori pentru pro-
dusul «Lipici prins °oareci °i alte vietăți»"; cum se
vede, cu aviația ultrasonică °i infanteria lipiciului,
pisicilor nu le mai rămîne decît să toarcă lini°tite,
în a°teptarea calmă a răsfățului cu o zdravănă
porție de Whiskas sau Kitty Kat. O enigmă deloc
u°oară tot rămîne; la ce se referă sintagma „°i
alte vietăți", pe cine mai poate imobiliza aprigul
lipici? Că, dacă ar bate lipiciul cu pricina pînă la
cine mi-aș dori personal, le-a° folosi negre°it pen-
tru o vietate bipedă, după cum urmează: a° unge
cu lipiciul fermecat, în mare taină, hainele
bipedului în cauză, chiar înainte de a se îndrepta
el spre careva din cele opt-nouă limuzine pe care
nu mai ține minte că le deține. Vă dați seama cum
ar fi, ce scenă s-ar încropi dacă bipedul în cauză
s-ar lipi de una - la stînga, de alta, - la dreapta,
personajul fiind, de fapt, nehotărât cu care din
cele două să pornească la drum; vă închipuiți ce
spectacol măreț ar fi dacă limuzinele între care stă
lipit bipedul ar porni automat, de unele singure,
dînd semne nelini°tite că vor s-o ia la goană care
încotro, în direcții total diferite?! Păi, n-ar țipa
bipedul în cauză ca din gură de °arpe, smucindu-
se de mama focului să se dezlipească măcar de una
din frumoasele °i subit năbădăioasele-i limuzine,
cărora nici nu mai apucă, bietul de el, să le țină
contabilitatea?! Ori rămîne în costumul lui Adam,
ori se rupe în bucăți.
Dar, mai bine, să ne întoarcem la alte vietăți
patrupede, la nemeritat de superficial apreciații
porci: ce viață au bieții de ei dacă stăpînii lor de
pe aceste meleaguri, disperați că n-au unde să-i
adăpostească, au ajuns să fure de pe drumurile
patriei panouri date cu vopsea euro, să facă din
ele acoperi° la cotețe? Nu putem să avem euro-
porci decît cultivînd infracțiunile, mare mizerie!
Dar nici în stare de pulpă, cotlet nu e situația mai
brează, pentru că iată ce a apărut mare °i lat în
ziare: „Apelul crescătorilor de porci din România
/ Excelenței Sale D-lui Ion Iliescu, Pre°edintele
României / Excelenței Sale D-lui Adrian Năstase,
Prim-ministru al României", un apel cutremură-
tor, serios în tot cuprinsul lui, înaintat de
„Patronatul român al cărnii de porc“. După cum
susțin semnatarii petițiunii, dacă nu se iau măsuri
urgente, dacă se continuă în aceea°i manieră
deplorabilă - delicio°ii cîrnăciori, apetisantele
grătare, gustoasele fleici nu vor mai exista decît în
poze, tablouri sau discrete înregistrări video. Uite
a°a ajungem noi la vreme de mare conflict: cu
lipici de bună calitate folosit aiurea, numai pentru
°oareci, °i cu soarta porcilor (adăpostiți sub
panouri euro) în mare dificultate. A°a e la noi:
unul nici nu mai °tie cîte mașini are °i patronii
cărnii de porc au ajuns la disperare.
■
Aurel Terec Sculptorul Romul Ladea
0 pinii
2. urmare din pagina 2
tanță, atât cât să crezi că prezența ta poate însem -
na ceva în viața unor indivizi de o atare impor-
tanță. Apoi ți se cere ceva: un efort, de regulă int-
electual, pentru că „a, tu e°ti cel care. . . “, pentru
că „n-ai putea.. . “, pentru că „dacă înțeleg bine,
tu te pricepi la...“. Tu ingerezi cu succes supozi-
torul discursului lor malefic, după care te pui pe
treabă. Cum să nu merite, în fond te-a recunos -
cut. Știa că tu...
Unii dintre ei nu mă cunosc. Privirea lor e
rece, zâmbetul e aiurit. Unii habar n-au la ce
eveniment participă, se uită cu mirare în jur, după
care observă masa cu aperitive °i respiră u°urați. E
ceva cultural, desigur! Se cunoa°te după forma
paharelor de țuică, mici °i de unică folosință,
după sandwich-urile infinitesimale °i după multi-
tudinea de scobitori. Unii dintre ei privesc pere-
ții, acoperiți de picturile cuiva care a considerat că
e momentul să expună. Prive°ti °i tu °i realizezi
că nu, momentul nu a venit, nici măcar nu pare
să fie pe drum. Unii fac haz.
Persoanele de valoare din această sală au
funcții diferite. Recuno°ti reprezentanți de insti-
tuții guvernamentale, recuno°ti reprezentanți de
instituții guvernamentale °i, totodată, reprezen-
tanți de instituții guvernamentale. După aceea,
a°a: ACR, Telecom, Parc, Muzeu; Camere
Județene de °i Camere Regionale de, edituri
locale °i edituri locale. Toți bântuiți de acela°i
virus, al parvenirii °i al minciunii în interiorul
căreia respiră. Fiecare crede, în sinea lui, că se
pricepe cu adevărat la ceea ce face. De aceea toți
te privesc cu suspiciune, ca pe un străin. Altădată
te-ai fi bucurat să fii a°a, să-ți poți spune cu frun-
tea sus că nu faci parte din lumea asta °i că nu ai
ce căuta aici, dar acum te întrebi cu toată amără-
ciunea dacă nu cumva aceasta este limita, dacă
dincolo de ea mai e ceva sau neantul a pătruns °i
în ultima sa victimă.
Festivitatea a început. Cineva de lângă tine, cu
o figură de °obolan, pe care îl cuno°ti de mult,
dar nu 1-ai considerat niciodată susceptibil a fi
băgat în seamă, face o glumă. Ideea este să rămâi
mereu calm °i să te întrebi, cu umor, unde
anume a dispărut senzația de vomă de altădată.
Potopul de vorbe din jur nu te mai atinge, pentru
că repeți °i tu, mecanic, ceva. Ulterior realizezi că
faci gestul dezinteresat de a corecta gre°elile gra-
maticale ale celor care vorbesc. Îți cad ochii pe o
carte, unul dintre volumele care, începând de
acum se pun în circulație, °i constați că ultimul
cuvânt îl are un ministru la modă. Surâzi. Dacă
poți.
*
Reiau. Poate că cele de mai sus, reprezentând
o stare subiectivă a ființei, concretețea unui strigăt
de ajutor, nu sunt de natură să determine
descrierea a fi percepută la nivelul faptelor petre-
cute realmente. Adică o descriere simplă a unor
evenimente care, jur!, au loc independent de
voința mea, independent de existența °i de viito-
rul meu. Îmi amintesc de o nuvelă a Daphnei
du Maurier în care, în urma unei operații ocu-
lare, o pacientă dobânde°te un ciudat viciu de
refracție, mai exact nu reu°e°te să vadă omul ca
atare, ci animalul-pereche al acestuia. Jignirea
adusă, indiscutabil, animalelor care nu-°i pot
decide înfăți°area °i care nu au trăsături concrete
de caracter, acționând doar în virtutea unor carac-
teristici specifice rasei °i corespunzătoare instinc-
tului, acreditează totu°i ideea că după o vreme în
care ai trăit în mijlocul unei lumi corecte, cu pri-
eteni asemănători ție, cu mentori al căror cuvânt
poartă după sine greutate °i suficiență, căderea
într-un alt univers nu e lipsită de urmări.
Urmările pot produce orice, de la întrebare la
nebunie. Cu toate astea, întrebarea, primul pas
către efortul disperat de a schimba ceva, este °i
garantul supraviețuirii. Este actul care îți dă
convingerea că undeva, în mintea ta, cineva te
iube°te. Că există un resort care te sprijină °i că
mecanismul disprețului față de compromisul per-
petuu pe care îl faci, nu pune în mi°care degeaba
întreaga ta resursă emoțională. Că pericolului
căreia îi faci față zilnic, pericolul de a fi înghițit de
impostura °i de mizeria cu măști nobiliare, i se va
putea pune, cândva, capăt. Dar înțelegi că, din
păcate, nu acum °i nu aici. Și nădăjduie°ti mereu
că cei cărora li se dedică acum cartea aceasta con-
trafăcută, scrisă de un fost student amărât cu o
situație familială grea, copiată cu non°alanță din
tratate °i tomuri de specialitate, purtând pe co-
pertă un nume parazitar °i grotesc, nepoții viitori
ai acestui nume î°i vor renega, cu efervescența
tinereții care mie mi-a curs cândva prin vene,
bunicul mincinos °i lumea sa. Și că o vor face
pentru a construi altceva, ceva propriu °i demn,
care să poate semnătura lor °i să aparțină tuturor
°i nu dimpotrivă.
Ei bine, ați ghicit de unde vin?
■
20
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 14 ♦ 1-15 aprilie 2003	|-
m
edia
Big Brother
sau fabrica de
■	Delia Cristina Balaban
Specialiștii media care se ocupă de monito-
rizarea programelor de televiziune din
diferite țări europene au remarcat o creștere
a procentului ofertelor de divertisment nonficțio-
nal în programele TV în detrimentul ofertei de
divertisment ficțional. În ultimii ani, în prime-
time -ul multora dintre televiziunile publice și pri-
vate din Europa oferta de filme artistice sau piese
de teatru (nu ne referim la telenovele sau la versi-
unea anglo-saxonă a serialelor cunoscută sub
numele de soap opera) a scăzut în favoarea emisiu-
nilor de divertisment producție proprie. Încă de
la începutul anilor ‘90 produse (produs în sens
mai larg) TV internaționale care au înregistrat
audiențe mari au fost exportate. Emisiuni concurs
precum Roata norocului sau Prețul corect au fost
difuzate în România cu câțiva ani în urmă. Anul
2000 a marcat nașterea unor noi formate interac-
tive, mai târziu exportate cu mult succes. Una
dintre firmele care a înregistrat încasări semni-
ficative prin vinderea drepturilor de licență este
compania media olandeză Endemol, părintele
formatului Big Brother, unul dintre produsele
TV intens promovate în România la începutul
anului 2003.
Care este specificul acestor emisiuni interac-
tive și prin ce se deosebesc ele de predecesoarele
lor de succes de la începutul anilor ‘90? De ce au
astfel de emisiuni succes în această perioadă a
dezvoltării ofertelor media? - sunt întrebări pe
care analiștii occidentali le-au formulat cu câțiva
ani în urmă. Rațiunea economică ce stă în spatele
preferinței pentru astfel de emisiuni este simplă:
drepturile de transmitere ale unui film de pro-
ducție holywoodiană relativ nou costă destul de
mult, transmiterea unei emisiuni gen Big Brother
necesită costuri mai reduse; un film nu prezintă
pentru managerii de programe aceleași avantaje
precum un serial, nu poate crea o relație de
durată cu un public țintă, așa cum face un serial.
Big Brother (fratele mai mare), Popstars, Expediția
Robinson, Girlscamp (campusul fetelor), Germania
caută superstarul și alte emisiuni interactive de acest
gen sunt create sub forma unor seriale. Formatele
sunt realizate sub forma unor concursuri prin
care oameni obișnuiți care participă în prealabil la
un casting (preselecție) au șansa de a câștiga o
sumă relativ mare de bani, dacă sunt declarați în
final câștigători, și pot deveni staruri. Publicul
este acela care decide cine este câștigătorul. Care
este motivul pentru care poate fi captivant să
privești mai mulți oameni închiși pentru trei luni
într-o casă și cărora li se dau anumite teme săp-
tămânale de rezolvat? Interesant este faptul că
aceștia sunt oameni simpli și evident faptul că
fiecare dintre telespectatori poate vota persoana
care trebue să părăsească săptămânal casa. Ce
poate atrage audiența în vizionarea felului în care
anumite persoane se străduiesc să devină staruri
ale muzicii pop, cum este cazul emisiunii
Germania caută starul? Faptul că publicul decide
cine devine superstar. Și, să fim realiști, este mai
simplu să-ți fabrici tu în calitate de post TV pro-
priile staruri de ale căror prestări de servicii poți
staruri
beneficia printr-un contract pentru o perioadă de
timp bine stabilită decât să plătești sume conside-
rabile pentru apariția unor staruri consacrate, cu
atât mai mult cu cât simpatia momentană aducă-
toare de audiențe ridicate pentru proaspătul star
neaoș poate fi apropiată de cea adusă de starul
consacrat. Rațiunea economică este din nou un
atu.
Atunci când facem conexiunea dintre
Big Brother si romanul lui Orwell 1984 nu greșim
cu nimic. La fel ca în roman, protagoniștii emisi-
unii sunt urmăriți din toate direcțiile de camere
de luat vederi. Ochiul public pătrunde chiar și în
dormitor și la baie. Linia de demarcație dintre
viața publică și cea privată încetează să mai
existe. Aceasta se produce însă cu acordul
protagoniștilor. Faptul că publicul poate fi intere-
sat de viața privată a altor persoane nu este nimic
nou. Proliferarea presei de bulevard este un argu-
ment în acest sens. Personalizarea și privatizarea
(a nu se confunda termenul cu cel din economie)
vieții starurilor sau chiar și a politicienilor este o
tendință contemporană clară. În Germania, de
altfel, starul de mult consacrat, moderatoarea TV
Verona Feldbusch și politicianul Guido
Westerwelle, președintele partidului liberal, au
acceptat să facă parte din emisiune și să pătrundă
în locuința Big Brother, cunoscută și sub numele
de containerul Big Brother, pentru o perioadă de
timp. Explicația unui celebru consilier de relații
publice german la acest gest al omului politic este
simplă: astfel a putut fi luat contactul cu o grupă
de cinci milioane de potențiali alegători. Scopul
scuză mijloacele de propagare media utilizate, ar
suna o posibilă parafrazare a lui Machiavelli în
termenii societății informaționale.
Datorită mediatizării intense a produselor
industriilor culturale (aici în sensul de cultură
pop) contemporane, noțiunea de star s-a modifi-
cat în ultima vreme. În primul rând au apărut
diferite grade de clasificare, de la steluțe și stele
până la super și mega staruri, idolii culturii pop
sunt clasificați în mai multe categorii. În urmă cu
câțiva zeci de ani formații precum Beatles erau
prezente în cîteva talkshowuri și puteau fi văzute
doar la concerte. Posturi TV care să difuzeze
videocplipuri, gen MTV nu au existat până la
începutul anilor ‘80. Starurile aveau aura unor
zeități închise în cupola lor de cristal. Astăzi apa-
riția unui CD este susținută de o adevărată cam-
panie de relații publice în care interpretul sau for-
mația oricât de mare și celebră ar fi ea participă la
o adevărată campanie de promovare. Starurile au
devenit astfel mult mai accesibile publicului. Pa-
sul următor a fost făcut de către emisiunile inter-
active reality-tv. Viața privată a megastarurilor este
adusă zilnic mai aproape de noi. Telespectatorii
postului MTV din Statele Unite și din vestul Eu-
ropei urmăresc cu mult interes zilnic aspecte din
viața privată a familiei starului muzicii rock Ozzy
Osbourne. Acest gen de serial reality-tv este
transmis și pe MTV România de câtăva vreme.
Un star poate deveni conform noului format
reality-tv omul de lângă noi cu condiția ca el să
aibă o anumită înzestrare aparte, să știe să cânte,
să aibă charismă. Care este funcția acestor staruri?
Publicul poate dezvolta o relație de afinitate,
identificare, imitare și proiecție cu acești idoli
media. Este mult mai simplu să te dentifici și să
imiți omul de lângă tine, cu care simți că semeni.
Prin fenomenul de proiecție este facil să ne con-
siderăm reprezentați prin aceste ființe care ne
sunt apropiate. Starurile nu sunt și nu trebuie să
fie perfecte, tocmai aceste mici imperfecțiuni
sunt semnele distinctive, de marcă ale unui star.
Telespectatorii emisiunii Big Brother sunt parte
integrantă a procesului de naștere a unui star, ei
sunt aceia care decid într-o mare măsură pe cine
doresc să facă un star.
Dacă în domeniul bunurilor de larg consum
trecerea de la un produs la o marcă se face pe
parcursul unor decenii uneori, în domeniul
media timpul se scurge cu o altă viteză. Nume
care în urmă cu zece ani erau publicului complet
necunoscute, cum ar fi cel al cântăreței Jennifer
Lopez, au devenit adevărate mărci, care printr-un
transfer de imagine au fost aplicate și unor
bunuri de larg consum. Astăzi numele de
Jennifer Lopez sau Naomi Campbell sunt mărci
de parfumuri care concurează pe piață cu cele-
brele produse Channel.
Dincolo de fațetele strălucitoare ale producți-
ilor interactive reality-tv există și anumite neajun-
suri. Starurile produse de către astfel de emisiuni
cunosc foarte bine faptul că între răsăritul și
apusul lor în lumea media poate unori trece un
timp destul de scurt. Participanți la emisiuni pre-
cum Big Brother, care promiteau o carieră în
lumea muzicii, au sfârșit prin a deveni șomeri.
Forfota media dinjurul unor astfel de personaje
durează atâta vreme cât acest lucru este în intere-
sul emisiunii. Audiența emsiunilor nu este con-
stantă în timp. Publicul în ziua de astăzi se plic-
tisește destul de repede. Acest lucru a fost dovedit
cel puțin în Germania unde după trei ștafete con -
secutive ale emisiunii BigBrother, cea de-a patra a
fost lansată doar după o pauză de un an.
Girlscamp, emisiune în care zece femei trebuiau să
seducă un singur bărbat închis în aceeași locuință
cu ele, locuință filmată în genul celei din forma-
tul Big Brother, nu s-a bucurat de succesul pre-
conizat . Emisiunea s-a dovedit a fi ceea ce spe-
cialiștii media numesc un flop, adică un eșec total
din punct de vedere al audiențelor și a dovedit
încă o dată faptul că nu există rețete standard
pentru audiențe ridicate.
Poate ar putea să sune a pleonasm dacă am
vorbi despre o globalizare a ofertelor de televiziu-
ne, atunci când însăși televiziunea s-a dovedit a fi
motorul globalizării culturale. Cu toate acestea
mi se pare legitimă comparația emisiunilor inter-
active gen Big Brother cu oferta standard de cartofi
prăjiți din restaurantele McDonald’s. Rămâne de
văzut daca telespectatorii și protagoniștii români
își vor spune cuvântul și vor contribui la o diver-
sificare în timp a formatului. În fond avem de-a
face cu o emisiune interactivă.
■
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 14 ♦ 1-15 aprilie 2003	|-
21
fleledependența
Saxofonul lui Bill Clinton,
clarinetul lui Woody Allen
■ Monica Gheț
De la muzique avant toute chose" spunea
bietul Verlaine, care n-a apucat să
x asculte-vadă concerte așezat în fotoli-
ul casnic, îmbrăcat în halat și papuci! Noi, însă,
avem acest privilegiu. Prin difuzoare ni se revarsă,
datorită învîrtejelii unui mititel CD, toate
sonurile de bun și prost renume ale istoriei civi-
lizațiilor terestre. Muzica simfonică ori jazzul, al
popoarelor melos și ritmul zdruncinatelor neli-
niști hardrockrapp ne pot da afară din casă dacă
uităm mîna pe tele-comandă. Și o uităm acolo,
bucuroși! Fiindcă avem, iată, o cale de vindecare,
o terapie pur muzicală la postul european: Mezzo,
fost Muzzyk Cine nu are bani de foarte costisi-
toarele înregistrări pe CD („conserve muzicale")
ale celor mai performante interpretări, se va duce
la concertele Live ale filarmonicilor locale (unele
mutate din sediile predestinate, sperăm temporar,
pe scene ale Caselor armatei-militare.!) Așadar,
majoritatea „nevoiașilor" melomani își pot satis-
face acum sublimul viciu apăsînd butonul „tele-
vizuinei" din dotare. Însă apartamentele nemaifi-
ind de uz comun (între familii cu totul străine) -
decît pentru studenți, ori la căminul de
nefamiliști - „pseudocitadinizați“, - libertatea
ascultării și „vizionării" preferințelor muzicale
este deplină. O condiție a bunei-libere purtări
rămîne doar volumul audiției. Tele-vederea-
audiție muzicală e completată/condimentată cu
balet clasic și dans modern (80% din emisiuni
sunt fascinante filmări din spectacol și repetiții),
iar mai recent cu analiza plastică a marilor maeștri
ai picturii ori arhitecturii.
Va să zică, dragii mei, cu Mezzo se mai poate
trăi! De n-ar fi decît acest post și tot merită
abonamentul în nestăvilită ascensiune la serviciile
de cablu clujene. Deoarece, nu știu dacă v-am
mai spus, însă Clujul, chiar după sucombarea
Caritas-ului, se menține un oraș extrem costisitor.
Cele mai multe mașini pe cap de locuitor din țară
(locul 2 pe Europa), cele mai exagerate prețuri! Și
ziseră numeroși americani, plus alți occidentali,
tentați de bunăvoință - pînă au vizitat Metro și
alte hale en-gros: „Prețurile voastre, la aparate cas-
nice, televizoare y compris, sunt mai scumpe cu
15-20% decît cele din «Vestul sălbatec»!" Să te
mai miri că lumea se înghesuie la Second hand de
orice produs!
Ei, cum rămîne cu Bill Clinton și Woody
Allen? Rămîne să mai auziți de bine! Pînă atunci,
unul se exhibă la saxofon, altul la clarinet, ambii
în jazz. De preferință cu orchestre profesioniste.
În ce-l privește pe Woody Allen, cînd trăia la
New York (fiindcă s-a mutat la Londra!) era
membru în ansamblul unui select bar de noapte,
unde își lua în serios, săptămînal, adică în fiecare
luni seara, rolul de clarinetist. Bill Clinton
exersează și el solitar (cînd nu în secret) la saxo-
fon, în anturajul prietenilor precum Vaclav Havel
și alți rafinați. Întîmplarea democratică face ca
nici Bill, nici Havel să nu mai fie nevoiți a-și cen-
zura pasiunile. Tele-aud ceva invidii?!!
■
Aurel Terec
Sigiliu, Arhivele Statului
/|ilm
Din meniu lipsește ceapa
■	losf Felvinți
Binecuvântată ar fi acum o ceapă!"
Probabil cam așa gândea căpitanul în
timp ce se chinuia să molfăie pâinea și
slănina. Și cred că toți degustătorii de pâine cu
slănină știu ce înseamnă să nu ai și o ceapă la
îndemână - bucatele își pierd întreaga savoare,
parcă nici nu mai vor să alunece pe gât și dintr-o
dată viața este cenușie, tristețea se adună ca un
ghem în cerul gurii, atmosfera devine mai apăsă-
toare decât o platoșă de grăsime și durerea, ah!
durerea se face simțită cu fiecare înghițitură.
Trebuie să recunoaștem că în Lumina cade pe
fața ta (regia: Gulyâs Gyula, cu: Tompa Klâra,
Vata Lorând, Biro Jozsef) durerea mustește (pe
buzele văduvei, pe obrazul neras al căpitanului, în
sufletul învățătorului, în piciorul târât al cobzaru-
lui etc.); dar cu dureri ne-a obișnuit aproape întreg
cinematograful est-european. Mohoreala, crispa-
rea, lacrimile, sumbrul existenței, noroaiele, voci-
le repezite care arareori duc o frază (mai mereu
poetică) până la capăt, dar mai ales abundența sim-
bolurilor sunt de mult locuri comune ale filmu-
lui bun, cult, „greu", produs în perimetrul fostu-
lui paradis comunist. Gulyâs Gyula nu lasă deo-
parte nimic din această rețetă de succes; însă, pro-
babil fiind prea ocupat cu încărcătura simbolică, a
uitat un mic amănunt: să pună o ceapă pe masa
„înfometaților călători" (fie ei personaje în film
sau spectatori în sală).
Povestea pe scurt: într-o seară (probabil când-
va prin ’48-ul unui secol XIX care se bucura de
cutiile de chibrituri ale celei de-a doua jumătăți a
secolului următor și de fascinante aparate primi-
tive de proiecție și de filmare în infraroșu) doi
fugari (un fost căpitan revoluționar - Vâta Lorând
- și văduva plânsă - Tompa Klâra - a unui fost
maior la fel de revoluționar) intră într-un sat și,
după ce trec pe la un prieten (fost notar) pe care
îl găsesc atârnând de o grindă în mijlocul
camerei, bat la ușa unui învățător (fost deputat,
văduv trist) - Biro Jozsef, toți trei mănâncă pâine
cu slănină (fără ceapă); vorbesc voalat despre
probleme grave (libertate, moarte, iubire); sunt
bântuiți de spectrul trecutului și de fantasmele
prezentului; călătorii se spală și fac dragoste (în
sfârșit!); a doua zi, într-o lumină pe atât de strălu-
citoare pe cât era de cenușie în seara dinainte, îl
îngroapă pe fostul notar și toți trei se îndepărtează
în galop pe un câmp albit de flori. Mi se pare că
scena (involuntar) „autoreferențială" a filmului
este aceea a mesei - sensurile oscilează între
încercarea de „stăpânire" a învățătorului (luând o
pâine mare în brațe, mai întâi îi scrijelește pe
vatră o cruce cu vârful cuțitului și apoi taie o felie
groasă), delicatețea văduvei (care își mănâncă
slănina ajutându-se de cuțit și furculiță) și greu-
tatea cu care căpitanul își mestecă îmbucătura.
Inutil să mai spunem că, din motive de
„îmbogățire" la nivel simbolic, personajele nu au
primit nume, că imaginile trecutului sunt filmate
în slow motion și în tonuri de portocaliu și galben,
că prezentul real (oricum încrâncenat, sub zodia
suferinței) apare în tonuri de gri, că lămpile din
casa învățătorului au sticla afumată, că soarele de
dimineață și fața destinsă a tinerei femei satisfă-
cute peste noapte (brusc hotărâtă să-și reînceapă
viața și să facă un plod) strălucesc la fel de puter-
nic, că aproape orice replică din film este aluzivă
și, de parcă nu ar fi de ajuns, mai este și rostită în
așa fel încât să-și dea seama tot norodul că are
de-a face cu o (importantă!) aluzie, că nici boarea
de lirism meditativ nu lipsește (câmpul sălbatic
mă liniștește", călăreții sunt „vânători de vise")...
La fel de inutil să mai spunem că toată această
căutare forțată (și cel mai adesea fadă) a „profun-
zimii" devine obositoare și greu de înghițit ca
pâinea cu slănină în absența cepei.
Îmi place să cred că secvențele reușite ale fil-
mului nu au apărut întâmplător. Uneori imagi-
nile sunt lucrate aproape seducător de „jucăuș"
(cina sărăcăcioasă, femeia scăldându-se într-un
ciubăr, căpitanul înconjurat de țăranii cerșetori,
îngroparea notarului). Și dacă tot veni vorba de
seducții, nu putem uita nici sânii și nici tremura-
tul buzelor văduvei. O notă bunicică primește și
Vâta Lorând care se vede nevoit să pompeze
sânge prin venele unui personaj mai uscat decât
dușumeaua pe care umblă sau decât scena unui
teatru. (Apropo, de ce trebuia să fie această
Lumină... atât de tributară teatrului?)
Mai am o nelămurire: de ce oare la acest film
nu am auzit foșnetul pungilor de snacks-uri și
fâsâitul sticlelor de cola? Să-și fi schimbat pu-
blicul clujean vechile năravuri?
■
22
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 14 ♦ 1-15 aprilie 2003	|-
P]ro & contra
Scriitori români la meet(ing)
Cel de-al șaselea număr al impozantei reviste
franceze meet propune o axă culturală inte-
resantă. New Delhi/Bucarest este tema
acestui număr, care reune°te, în 240 de pagini,
scriitori din India °i România, prezentați atît în tra-
ducere franceză, cît °i în original.
În secțiunea indiană, inedită pentru cititorul
european din afara spațiului anglofon, sînt publi-
cate proze de Arun Joshi (L’etrange cas de Billy
Biswas) - unul dintre clasicii literaturii din India
post-colonială, Mahasveta Devi (Draupadi), Gauri
Deshpande (Confiture de rose), Ambai (La boîte en
plastiquepleine de divinite), Premchand (Lesjouers
d’echecs) - “părintele ficțiunii contemporane de
limbă hindi”. Grupajul este prefațat de Esther
David, sculptoriță °i romancieră de origine
evreiască, născută °i trăind în India, care semnează
°i textul final, Kaddish. De°i au fost scrise în
engleză, hindi, bengali sau tamil, prozele din meet
dezvăluie aceeași Indie jumătate exotică, misterioa-
să, rigidă în ve°nicia sa, jumătate militantă, emanci-
pată, dar °i marcată de statutul colonial de “perlă a
Coroanei britanice”.
Cea de-a doua secțiune din meet, dedicată litera-
turii române, este prefațată de Odile Serre, care
scrie despre Un continent meconnu: “Dincolo de
umbrele imense ale lui Cioran sau Ionesco, care au
abandonat româna pentru «a locui» în franceză °i,
însu°indu-°i noua limbă aleasă, °i-au pus amprenta
originală asupra literaturii franceze, ori dincolo de
numele istoricului religiilor Eliade, ce °tie cititorul
despre literatura română?”.
Dacă grupajul indian este reprezentat exclusiv
de proză, cel românesc - ocupînd cam o sută de pa-
gini, cuprinde °i poezie, °i proză, iar cei nouă autori
antologați aparțin mai multor generații de creație.
Trebuie remarcat că traducerile publicate în meet
au fost realizate de aceiași perseverenți °i genero°i
promotori ai literaturii noastre în Franța - Odile
Serre, Alain Paruit, Ed Pastenague °i Sebastian
Reichmann - ale căror eforturi, adesea benevole,
suplinesc lipsa de concertare a programelor oficiale
în acest domeniu. Sînt publicați cu poeme, în
numărul °ase din meet, Gellu Naum (cu Copacul
animal), Benjamin Fundoianu, a cărui splendidă
Cîntarea lui Samson din Ultima verba î°i găse°te o
inspirată echivalare franceză, datorată lui Odile
Serre, Virgil Mazilescu, între textele antologate
aflîndu-se °i fascinantul Prima poveste pentru Ștefana,
Virgil Mihaiu °i Paul Daian.
Prozatorii selectați pentru grupajul din meet sînt
Gabriela Adameșteanu - cu un fragment din roma-
nul Dimineață pierdută -, Ștefan Agopian, Alexandru
Vlad, cu o minunată proză-confesiune, de un gro-
tesc hiperreal, de°i plecînd de la o realitate comună
anilor dinainte de 1990, °i Ioan Gro°an.
Mai trebuie remarcat, în final, empaticul edi-
torial al directorului literar de la meet, Patrick
Deville, în care se vorbe°te despre concitadinul
nostru, profesorul Ion Pop, artizan al grupajului
românesc prezentat, dar °i despre călătoriile
bucure°tene, algeriene ori havaneze prin care
revista pe care o girează î°i asumă numele.
Căci meet, °tim cu toții, înseamnă întîlnire.
(Cl.G.)
■
Mica mare tăcere „filosofica“
m observat că una din cunoscutele °i apreciatele
reviste din Cluj, în care putem citi cu plăcere
articole precum cele ale Sandei Cordoș, Dina
Vîlcu sau Marius Jucan au făcut loc articolului
“Tăcerea mare °i tăcerea mică” al domnului Alex.
Cistelecan. În primul rând ne-a nedumerit numele:
nu știam dacă e vorba de cunoscutul critic Alexandru
Cistelecan sau de Alex. Cistelecan Jr. Am aflat că e
vorba totuși de junior, care în ciuda unei educații
filosofice ne uimește cu naivitatea sa în ce privește
“micile” °i “marile” tăceri ale filosofiei. Ne simțim
datori să răspundem pentru că chiar dacă filosofia e
“moartă” nu vedem nici un motiv pentru care trebuie
să-i facem pe întemeietorii ei să se răsucească în mor-
mânt. Menționăm că răspunsul nostru nu se vrea un
atac nici la adresa Echinoxului (nr.7-8-9/2002) °i nici la
adresa domnului Cistelecan Jr. Tot ce dorim e să
facem o mică “corectură” pe marginea unui text care
ar putea duce în eroare cititorii (în special pe cei
tineri) care sunt interesați de operele filosofice.
Dar să începem cu începutul: suntem foarte ne-
dumeriți că domnul Cistelecan Jr. nu știe că preso-
craticii scriau în versuri (proza intervenind târziu în
discursul filosofic) °i că Platon nu era recitat la Roma
ci pus în scenă. Ne îndoim de faptul că aceste infor-
mații au fost omise în cursurile de Istora filosofiei.
Cât despre “bâlbâiala” și “ă-urile” unui Kant, Hegel,
Husserl, Heidegger ce putem spune? Probabil că ele
ar aparține unui începător în cele ale filosofiei și nu
textelor propriu-zise. E o stare de lucruri ce poate fi
depășită prin ceva ce domnului Cistelecan Jr. nu pare
să-i convină: “mai multe lecturi atente”. De asemenea
ni se pare improprie folosirea cuvântului “caraghios-
lâc” aplicat filosofiei germane. Din câte ne aducem
aminte turcii n-au trecut de Viena. Cât despre “casa
ființei” pe care filosofia o recomandase, nu vedem nici
un motiv pentru care ea trebuie schimbată cu o
cameră de motel. Nu e vina casei dacă în grandoarea
ei nu-i poate atrage în spațiul ei pe micii “navetiști”
sau ca să folosim formula unui filosof, a celor care
cunosc lumea printr-un “vagabondaj mental”.
Însă cea mai mare nemulțumire a domnului Cis-
telecan Jr. ține de faptul următor: dacă discursul
filosofic e inteligibil “înseamnă că nu spune nimic
important”. Ni se pare că avem de-a face cu o reacție
târzie la lucrările lui Eco cu a sa “semioză hermetică”.
Și dacă tot e să vorbim de “inaccesibilitate” trebuie să
menționăm că nu numai filosofi o practică. Să pre-
supunem că pentru majoritatea cititorilor Joyce sau
Kafka sunt floare la ureche? Marii literați, la fel ca °i
marii filosofi au fost înțeleși la vremea apariției lor
doar de “Dumnezeu °i de ei înșiși”.
Continuând firul urmat de domnul Cistelecan Jr.,
aflăm că avem de-a face mereu cu “ermeticul” °i “iliz-
ibilitatea” filosofiei, care se oferă doar celui “ales”.
Această super-femeie care e filosofia nu-și oferă mâna
doar câtorva. Recunoaștem, sunt puțini cei aleși, chiar
°i printre “filosofi”, dar nu ne putem închipui o căsni-
cie fericită a acestei “super-femei” cu întreaga națiune.
E bine ca uneori să primeze principiul calității asupra
aceluia al cantității. Cât despre “preludiul” fără “satis-
facție” pe care îl oferă filosofia ne abținem. Nici nu
vrem să știm de preferințele violente la care tânjesc cei
care sunt osândiți din lipsă de putere creatoare să scrie
la nesfârșit “prefețe”, “introduceri” și “articole” care
tot dau târcoale marii filosofii fără să o atingă.
Diferența dintre “comentator” °i creator e imensă
când vine vorba de filosofie. Dar ce e mai surprinzător
în toate acestea e că această practică a “comentării” îi
face pe unii să cunoască îndeaproape spațiile “cârciu-
milor” °i “gangurilor” unde se lasă seduși în mod
rușinos de ideile editorialistului care nu s-ar mai deo-
sebi de filosof. O diferența devine totuși evidentă:
filosofii preferă pe lângă “preludiu” °i un bun ambi-
ent, dacă e să ținem seama de Academia lui Platon,
Liceul lui Aristotel sau, doamne ferește, chiar “spațiul
luminos °i igienic al Universității sau Bibliotecii”. În
ceea ce privește “editorialiștii” s-ar putea ca domnul
Cistelecan Jr. să aibă dreptate: mulți “comentatori”
lipsiți de inspirație (nu doar filosofi) au luat această
cale. Aceștia sunt cei care “degradează” filosofia la
starea de editorial. Dar sunt unii care din contră, prin
educația filosofică pe care o au îmbunătățesc calitatea
lui. Considerăm că nu-i nimic rușinos în asta: mai
trebuie să existe °i cineva care se îngrjește de înțelesul
cuvintelor °i de o logică a argumentării. De “stilați” în
ale formei fără fond nu ducem lipsă. România trăiește
într-un continuu “stilat” °i melodramatic “memorial al
durerii” care nu încetează să smulgă lacrimi °i regrete
dar nu aduce nici o dovadă concretă, nici o explicație.
Există însă un pasaj în care domnul Cistelecan Jr.
însuși devine “ilizibil”, adică “filosof’ în accepțiunea
lui. Oricărui dintre noi i s-ar întâmpla același lucru
dacă ar încurca “tunelul”, “labirintul” °i “nihilismul”.
“Luminița de la capătul tunelului” n-am putut-o
detecta în nici un “mare” text filosofic (ni se pare
totuși că am auzit de ea în discursurile politicienilor).
“Labirintul” pe de altă parte nu este doar semnul unei
“filosofii pesimiste °i panicate” ci °i al inventivității
dedalice, al ingeniozității. La fel, interpretarea pe care
o dă el “filosofiei postmoderne” ne lasă în ceață.
Ținem să specificăm totuși că negrii, homosexualii °i
feministele pe care dânsul le aduce în discuție sunt
susținute tocmai de mai sus numita filosofie (amintim
doar scrierile despre himen ale lui Derrida). Cât
despre observația că “omul nu mai moare doar în
Cuvintele °i lucrurile ci de data asta chiar în registrele
oficiale”, îl înștiințăm pe domnul Cistelecan Jr. că nu
se moare nici în registrele oficiale, ci se moare cu ade-
vărat. A°a e de când lumea °i pământul. Cât despre
asocierea filosofiei cu “terorismul” ... să asistăm din
nou la același gen de confuzie care punea egal între
Nietzsche °i nazism? Și, dacă filosofia e așa de ruptă
de cele lumești cum ar putea instiga la terorism? Ni-l
°i închipuim pe Ben Laden cu Voința de putere într-o
mână °i cu mitraliera în cealaltă. Dacă se mai °i bâlbâie
s-ar putea să rateze ținta. Și încă ceva: “societatea spec-
tacolului” (incluzând “spectacolul radical” al teroris-
mului) e produsul mass-mediei, nu al filosofiei.
Ne oprim °i asupra referirilor la Isus, amintind că
El a murit tocmai pentru că nu I-a fost înțeleasă
“filosofia”. A renăscut ce-i drept peste trei zile, după
ce a fost sigur că I-a mântuit °i pe “cei săraci cu
duhul”... inclusiv pe “filosofi”. Nu vedem care e legă-
tura renașterii Lui cu renașterea filosofiei. Filosofia a
încetat să fie “regina științelor” de cel puțin trei secole
încoace °i nu vedem pe nimeni cramponându-se de
urgența renașterii ei. Credem că termenul de “decon-
strucție” î°i asumă cu succes această pierdere a “mar-
ilor valori” pe care câțiva nostalgici (fie ei istorici,
filologi sau “filosofi”) incapabili să trăiască în prezent
o deplâng. Până °i Papa a propus ca politică a
Vaticanului ceea ce italienii numesc “aggiornamento”,
aducere la zi (dacă °i Scripturile pot fi “îndulcite” nu
vedem ce altceva n-ar putea fi). Ar fi cazul poate să ne
bucurăm că filosofiei i-a rămas luciditatea de nu a se
mai preocupa de mari valori într-o lume de mici
subiectivități. Considerăm că “faptele °i realul” la care
ea “decade” sunt destul de problematice pentru a mai
hrăni mult timp de-acum încolo discursul ei. Cât
despre dorința ca filosofia să nu fie nici “ermetică”
nici “seducătoare” ce să mai spunem. Ne închipuim
că domnul Cistelecan Jr. ar vrea ca ea să devină o nes -
fârșită critică “stilistică” care oricum nu spune nimic
în plus față de marile opere. Decât o existență “parazi-
tară” mai bine o “moarte” cu fruntea sus.
Iar despre aerele pe care °i le dă filosoful care tre-
buie să fie “cel mai frumos, cel mai blond, cel mai
mustăcios” nu știm ce să spunem. Nu înțelegem
unde bate domnul Cistelecan Jr., dar îi aducem
aminte că de dandysm, această filosofie a transformării
vieții într-o operă de artă sunt legate mari nume ale
culturii. Lecțiile de “dans °i eleganță” pe care acest
“principe al răului”, filosoful, se oferă să le dea, con -
siderăm că n-au omorât pe nimeni până acum. În
plus, cui are eleganța de a păstra o “mică tăcere” atun-
ci când nu știe foarte bine despre ce este vorba i se
oferă privilegiul de a rămâne filosof.
(O.P.)
■
■ | TRIBUNA ♦ nr. 14 ♦ 1-15 aprilie 2003 j
23
Sumar
Ărțe_______________________________
Opinii
BcgdanToma: Un ciudat joc al culturii • 2
Editorial
Claudiu Groza: Cititorul, criticul și bunul
Dumnezeu • 3
Cartea
Marian Barbu: Filosofia din preajma istoriei • 4
Viorel Mureșan: Poeți elvețieni de expresie germană • 5
Ion Cristcfor: Lirismul umilinței • 6
Mihaela Mudure: Exegeză Thoreau • 7
Mircea Popa: Rafinament poetic • 7
Balcanismul
LITERAR ROMÂNESC
Mircea Muthu • 8
Eugenia Irimiaș: Virtualitate și istorie în
literatura est-europeană • 10
MariusJucan: Farmec balcanic • 13
h istoria
Ioan Țepelea: Regele Ferdinand I. întregitorul • 14
Vugil Țârău: Metamorfozele ideologice ale
istoriei • 16
filosofia___________________________________
Ion Vezeanu: Șinele si unitatea conștiinței sau raportul
corp/spirit (2) • 18
Salonul defavorizatului
Mihai Dragolea: Coincidențe, lipici, amnezii • 20
Hledia______________________________________
Delia Cristina Balaban: Big Brother sau fabrica de
staruri • 21
teledependența
Adonica Ghef Saxofonul lui Bill Clinton, clarinetul
lui Woody Allen • 22
fim
los/Felvinp: Din meniu lipsește ceapa • 22
pro &■ contra_______________________________
C.G.: Scriitori români la meet(ing) • 23
O.P.: Mica mare tăcere "filosofică" • 23
Cine
Livius Geoige Ilea: Despre eroi și morminte • 24
Aurel Terec
Proiect monument
Despre eroi și
■ Livius George Ilea
mplasat la intrarea de pe Calea Turzii a
Cimitirului Central, Monumentul eroilor
revoluției - 1989 atrage - cu excepția ma-
nifestărilor protocolare (electorale) - tot mai
puțini vizitatori. Și mai puțini dintre ei se între-
abă cine este autorul acestui impresionant com-
plex monumental.
Sculptorul clujean Aurel Terec s-a născut la
Turda în 8 octombrie1945. Absolvent al
Institutului de Arte Plastice și Decorative “Ion
Andreescu” Cluj/secția Sculptură, este în prezent
conferențiar al aceleiași instituții, denumită
Universitatea de Artă și Design, Cluj-Napoca, la
Catedra de Sculptură-Pictură. Numeroase par-
ticipări la diverse manifestări expoziționale
naționale și internaționale, expoziții personale și
prezențe în colecții de stat și particulare din țară
și străinătate i-au adus o binemeritată
recunoaștere în rândul iubitorilor de artă.
Format în cadrul mediului artistic de la
sfârșitul anilor ’60, sub directă influență a
maestrului R. Ladea, spirit tutelar pentru sculp-
tura clujeană modernă, tânărul sculptor si-a
asumat de la bun început rigoarea investigațiilor
fundamentale privind “știința” sculpturii dar și
libertatea unor febrile experimente formale.
Etapele care se succed în creația lui Aurel
Terec evocă dramatismul trăirilor ultime.
Tendințe contradictorii între figurativ și abstract,
între analiza formei și sinteza ei, între rigoare
tehnică și sensibilitate poetică sau dimensiunea
etică marchează o cale a limpezirilor, a adâncirii
conștiinței sale artistice.
Acest parcurs este jalonat în timp de realizarea
unor importante lucrări monumentale. “Fântâna
lui Bărnuțiu” din 1978, Sânmihaiul Almașului,
jud. Sălaj reprezintă un prim effort de imple-
mentare organică în ambient a unui complex
monumental. Plasat în preajma unei vechi fântâni
- unde S. Bărnuțiu, potrivit unei legende locale,
pe drumul sau de întoarcere de la Iași s-a oprit să
bea apă, murind apoi cu pace pe meleagurile
natale - monumentul este compus din trei ele-
mente simbolice dispuse monoaxial: fântâna nea-
mului, un pod de trecere peste vale și crucea fi-
gurată. Orizontala paralelipipedului blocului
masiv de piatră al fântânii este intersectată de axa
ei simbolică descendentă. Monoaxialitatea dispu-
nerii ansamblului deschide direcția spre treptele
podului de piatră - pod de trecere inițiatică peste
vale, spre simbolul ascensional al monumentului
monolitic vertical - o cruce disimulată (în fața
cerberilor cenzurii comuniste), a cărui geometrie
cu tăieturi și decupaje precise poartă un element
solar preluat din tradiția sculpturii românești în
lemn. Acest ritual de trecere având severitatea și
simplitatea metafizică a unei demonstrații alge-
brice este gândit în spațiul deal / vale care confi-
gurează o simbolică balanță între ființarea de aici
și cea de dincolo aflate prin grația divină într-un
sensibil, perpetuu echilibru.
„Monumentul martirilor“ (1983) - plasat pe
locul unui odios masacru - prezintă o compoziție
pluriaxială cu dominantă verticală, sugerând o cru-
ce mișcată, cu aripi, un vlăstar frânt în fața groză-
viei sorții dar păstrându-și capacitatea de regene-
rare. Se poate auzi vocea autorului, retinută, gâtu-
ită, probând un refuz de esență, încercând să
spargă jurământul tăcerii, liniștea prea densă.
Realizat în 1993, “Monumentul eroilor revo-
luției - 1989” exprimă din punct de vedere plastic
morminte
rezultatul unor îndelungate preocupări privind
sinteza formei, a cunoașterii capacității ei expre-
siv-simbolice dar și a integrării monumentului
într-un cadru ambiental dat.
Treptele descendente inițiale exprimă implicit
speranța învierii prin reiterarea coborârii în
infern. Acest parcurs inițiatic este punctat de
semne simbolice și însemne explicite. Un bloc
imens de piatră tăiat în unghiuri drepte pare lovit
în centru de fulger, semn că ordinea și armonia
lumii a fost violentată. Eliptic, „De ce“-ul din
înscrisul sec „Decembrie“ pare a emite un
sfâșietor țipăt.
Eliptic este și textul biblic scris pe altarul
plasat în fața unei imense cruci care pare să
îmbrățișeze închizându-le în masa monolitică
sufletele neîmpăcate ale martirilor. Cuvintele bi-
blice înscrise - „Până când Stăpâne Sfinte și
Adevărate nu vei judeca și nu vei răzbuna sângele
nostru, față de cei ce locuiesc pe pământ“ (din
Apocalipsa, 6.10) au o sumbră continuare pentru
cei rămași, trecută aici sub tăcere: „Și fiecăruia
dintre ei i s-a dat un ve-mânt alb și li s-a spus ca
să stea în tihnă, încă puțină vreme, până când vor
împlini numărul și cei împreună-slujitori cu ei și
frații lor, cei ce aveau să fie omorâți ca și ei“.
Flacăra vie a veșnicei recunoștinte este plasată în
fața crucii de sub ale cărei brațe, două siluete vag
conturate par a ne adresa un ultim, patetic
memento.
În constructivismul elaborat al monumentu-
lui, cenzurat de elemente parazitare ale formei, se
deschide în lateral un alt altar, de directă trimitere
cristică - torsul Jertfei - ofrandă și speranță a
lumii, suspendat între cer și pământ. Așezat ori-
zontal, cu volume tranșante, tratate arhitectonic,
intră într-un dialog complementar cu siluetele
amintite. Detaliile sale geometrizat modulate tind
să se dezvolte autonom, doar din pură logică
plastică, însă efectul de ansamblu le reunifică prin
forța emoției, a expresivității simbolice.
Retorica morții este învinsă, expresionismul
de esență se îmblânzește, dinamica internă a
formei tensionate se metamorfozează în monu-
ment, suferința este sfidată.
Aurel Terec este un sculptor monumentalist
prea sever cu sine, imprevizibil, un vizionar al
dimensiunii tragice a existenței noastre istorice,
flagelându-și cu obstinație instinctul și vocația
poetică a simbolizării sensului existenței.
■
24
■ |	TRIBUNA ♦ nr. 14 ♦ 1-15 aprilie 2003	|-