serie nouă • anul II • nr. 12 • 1-15 martie 2003 • 10.000 lei
RIBUNA
revistă de cultură
Apare sub egida Consiliului Județean Cluj
prezență
ÎN CETATE
Acad. Camil Mureșanu
Colaborează:
I. Maxim Danciu
Nicolae Edroiu
Vasile Rus
l lustrația
numărului
Adrian Aramă °i
Lăcrămioara
Aramă-Varvari


Tribuna
Director fondator:
Ican Slavici (1884)
Revista apare bilunar, cu sprijinul
Fundației Culturale Române
(Centrul de Studii Transilvane)
și al Ministerului Culturii, Cultelor
și Patrimoniului Cultural Național.
Consiliul consultativ
AL REDACȚIEI TRIBUNA
DianaAdamek
Mihai Bârbulescu
Mircea Borcieâ
Aurel Codoban
Victor R. Constantinescu
Ion Cristofor
Calin Felezeu
Monica Gheț
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ican-Aurel Pop
Ion Pop
Pavel Pușcaș
Ioan Sbârciu
Alexandru Vlad
Redacția
I.	Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan Pavel Azap
Claudiu Groza
ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucala-Cuc
Aurica Tothâzan
Tehnoredactare:
Edith Fogarasi
Redacția și administrația:
3400 Cluj, Str. Universității, nr. 1
Tel. (0264) 19.14.98
Fax (0264) 19.14.97
E-mail: cst@easynet.ro
___________ISSN 1223-8546_______
b our
g|rept la replică
■ Mircea Goga
Cronicile semnate de către criticul Mircea
Popa la Octavian Goga - geografie intima, vo-
lumele I, II, III, Cluj-Napoca, Limes,
2001, publicate în revista Caligraf (Mehedinți,
anul II, nr. 12/22 decembrie 2002, p. 4 / Trei cărți
despre Goga ) și în revista Tribuna (anul II, nr. 10/1-
15 februarie 2003, p. 20-21 / Cine a fost Privighe-
toarea Ardealului?) mi-au trezit, în calitate de autor
al trilogiei, mai multe semne de întrebare și
nedumeriri.
Prima întrebare (retorică, desigur, ca toate
celelalte) pe care mi-am pus-o este de ce un critic
publică mai multe cronici despre aceeași carte,
dezbătând în esență aceleași probleme, ba, mai
mult, folosind aceleași fraze sau sintagme. Aceas-
tă întrebare a fost însoțită și de o nedumerire:
n-am înțeles de ce pentru publicul din județul
Mehedinți, în care apare ziarul Caligraf, croni-
carul a recunoscut, în ciuda văditei tendințe de a
puncta numai aspecte negative (prin exprimări
neargumentate de tipul rezultatul e rizibil sau ceea
ce i-a devenit un tic verbal exagerări puerile, o expli-
cație cam puerilă) și unele merite ale cărților („Acest
capitol mi se pare cel mai interesant din întreg cuprinsul
cărții și el ar putea fi folosit oricând cu succes ca prefață
la un ghid al Muzeului memorial Octavian Goga de la
Ciucea. Autorul realizează un istoric util al domeniului
Ciucea...“ sau „Acest capitol merită citit cu mare atenție,
căci oferă numeroase date noi privitoare la viața poetului
la Ciucea și a castelanelor lui“ °.a.) în timp ce
atenției publicului clujean dorește să-i supună
numai minusuri înverșunat susținute.
Cea de a doua întrebare este: cum se poate ca
un critic (cu datoria de a informa corect publicul
cititor asupra unei cărți) să uite de respectul față
de sine și față de cititori, formulând despre carte
doar acuze și imputări false? De acestea aș putea
să mă apăr redând aici integral cele 700 de pagini
ale trilogiei. Procedeul prin care Veturia Goga și-a
însușit titlul de Privighetoarea Ardealului, confis-
cându-i-l Luciei Cosma, e tocmai cel folosit de
către Mircea Popa împotriva mea în cele două
articole: falsul, negarea adevărului și a evidenței.
O primă abatere de la regula unei critici obiective
(orice act de acest gen fiind și o cercetare științi-
fică) se formulează astfel de la sine în cazul de fa-
ță din înaltul unui orgoliu: domnul Mircea Popa
a publicat o carte despre Octavian Goga și ca ata-
re nu poate admite ideea că literatura și reprezen-
tanții ei sunt un bun al tuturora, sunt ai culturii
unui popor și că oricine are dreptul să-i iubească
și să-și exprime în scris părerile, iar un strănepot
al autorului cu atât mai mult, cu cât el este cu-
noscător (pe baza documentelor de familie) a
multor aspecte încă neștiute și scriitor la rându-i.
Este riscant pentru Mircea Popa să acuze pe cine-
va de subiectivism când însuși punctul său de
vedere se află la mare distanță de ceea ce se
numește obiectivitate.
Cea de a treia întrebare este cum mai poate fi
credibil Mircea Popa când tot ceea ce aduce la
cunoștința publicului despre autorul trilogiei în
cele două articole este fals: 1. Mircea Goga a fost o
vreme muzeograf la Ciucea... Nu am fost nicicând
muzeograf la Ciucea și nicăieri altundeva. Am
condus prin muzeu vizitatori de-a lungul anilor
adolescenței doar la rugămintea expresă a Veturiei
Goga, când pe ea o rețineau pregătirile de la
bucătărie ori vreo indispoziție, iar eu, aflat în
vacanțe ca membru al familiei Goga, nu aveam
altceva mai bun de făcut. 2. Dețin arhiva Octa-
vian Goga în calitate de membru al familiei Poe-
tului și nicidecum de fost muzeograf la Ciucea.
3. Lucia Cosma nu a fost pianistă, ci soprană de
coloratură. 4. Veturia Goga nu putea fi Privighe-
toarea Ardealului de facto și de jure: soprană dra-
matică fiind, numai criticii muzicali improvizați
precum T. Codru (pseudonimul lui Octavian C.
Tăslăoanu), și numai spre a-i face plăcere influ-
entei Veturia, puteau comite o asemenea eroare
(de unde trilul de privighetoare în partitura unei
soprane dramatice și de unde triluri la Santuzza
sau la oricare alt rol interpretat de divă?). 5. Tatăl
natural al Geaninei Luca n-a fost grădinar la
Ciucea, ci la Predeal etc. etc.
Și, din nou, un lucru de neînțeles pentru un
critic care cunoaște (se presupune) atât de bine
textul trilogiei, încât dorește să-l explice și publi-
cului. Autorul cronicii scrie că în Geografia intimă
gogiană care s-a desfășurat între Crăciunelul de
Sus, Rășinari și Ciucea, eu am considerat doar
Crăciunelul de Sus hotărâtor în formația Poetu-
lui. Nu am făcut decât să-i confer și acestei loca-
lități, mereu omisă în devenirea lui Octavian
Goga, locul cuvenit, dar mereu alături de Răși-
nari. Este suficient să citez titlul unui subcapitol:
Educația primită în sânul comunității (în mediul sătesc,
în comunitatea rurală a Rășinarilor și a Crăciunelului
de Sus). Măcar titlurile ar fi putut fi citite, dacă
lectura capitolelor a fost neglijată. Nici o clipă,
așadar, această localitate nu ia locul Rășinarilor și al
tradiției cărturărești și luptătoare a familiei Bratu, ci se
îmbină cu tradiția acesteia din urmă. Și iarăși
ajung să-mi exprim o nedumerire. Criticul Mir-
cea Popa consideră că eu am declarat ca sursă ex-
clusivă a mesianismului lui Octavian Goga întâl-
nirile fugitive și sporadice cu locuitorii comunei Crăciu-
nelul de Sus. Cum rămâne atunci cu paginile 7-
113 din volumul II al trilogiei, în care sunt discu-
tate toate sursele mesianismului gogian, inclusiv
cele pe care sunt acuzat că le-am trecut cu ved-
erea, cea amintită de către critic fiind doar una
dintre ele.
În ce o privește pe Veturia Goga, însăși ideea
trilogiei era ca fiecare să plătească pentru propri-
ile-i greșeli. Or, ceea ce i s-a imputat drept gre-
șeală operei politice gogiene a fost tocmai “opera”
politică veturiană. Cititorul trilogiei a fost de alt-
fel avertizat: Celor care s-ar grăbi (din aceeași tagmă
sau de o bună-credință dublată de admirație necondițio-
nată și fără discernămînt față de năprasnica Veturia
Goga de odinioară, devenită pentru cei ce nu cunosc
istoria: “- Sărmana bătrînă, oare ce-o fi avînd cu ea?”
ori dintr-o reținere de principiu /”De mortuis nihil nisi
bene. / Despre morți numai de bine.”/ să nu agreeze
anumite pagini ale cărții care aduc o lumină poate prea
crudă, așa cum este întotdeauna lumina de bisturiu a
adevărului final asupra trupurilor noastre, le atrag cu
respect atenția că, ori de cîte ori vreo calitate cu finalitate
pozitivă a Veturiei mi-a îngăduit-o, am relatat (uneori
chiar cu efuziune) episodul în care era implicată...
Dacă totuși se vor găsi unii dintre aceștia,
mărturisesc că îi voi înțelege ca unul care nu i-a
subestimat niciodată Veturiei infinita putere de
seducție. Dintotdeauna, de altfel, răul și întuner-
icul au exercitat o irezistibilă fascinație...
De aceea, cînd atîrnă într-un talger al balanței vreo
mărturie partizană asupra Veturiei, trebuie să așezăm
această rezervă pe talgerul brațului opus. Personalitate
dublă, plină de distincție, grație, rafinament, un minim
gest de bunăvoință, de lumină venit, din partea ei de
întuneric, era capabil să nască în orice persoană un
fanatic admirator... De aceea, sînt convins că “numai
sufletele vinovate vor da o altă interpretare cugetului
meu”, ca să folosesc înseși cuvintele Poetului... Ă bon
entendeur salut!
Continuare în pagina 11 ±
2
■ | TRIBUNA ♦ nr. 12 ♦ 1-15 martie 2003	|-
Editorial
Despre jurnalismul
cultural, azi
■ Ștefan Manasia
Bernard Bertrand, fiul deputatului Bertrand
Bertrand, înșelă așteptările părintelui său și
deveni jurnalist: avea douăzeci de ani când
crainicul unui post de radio anunță că printre cele
trei sute de victime ale unei catastrofe aeriene
produse deasupra Atlanticului se numără șapte
copii și patru jurnaliști. În clipa aceea, Bernard
hotărî să trădeze ambițiile politice ale tatălui,
dându-și seama că parlamentarul devenise în
zilele noastre, o specie desuetă, un „personaj
caraghios“, în vreme ce puberii și jurnaliștii
ajunseseră odoare de preț a căror pierdere era
deplânsă cu lacrimi de crocodil.
După „iluminare", fiul ajunse redactorul unui
post de radio parizian, realizatorul unor emisiuni
amuzante și spirituale. Interviurile luate de el
personalităților lumii contemporane (artiști și
politicieni) erau inconfortabile, inchizitoriale, așa
încât un anumit public le urmărea cu sufletul la
gură. Bernard nu se interesa de originalitatea pro-
dusului artistic promovat, de programul sau ide-
ologia politicianului, ci de frivolitățile biografiei
acestora, de eventualele bâlbâieli și scuze, de ne-
gațiile și omisiunile pe care ambii le făceau, în-
cercând cu disperare să-și protejeze viața privată.
Ia aici naștere și se dezvoltă talentul de prădător
al redactorului, strategia de a-și încolți victima,
făcând-o în cele din urmă să-și recunoască „vino-
văția" (pudoarea, teama, ateismul, mizantropia,
dragostea pentru fiică sau soție etc.). Propriile
vorbe ale actorului sau ale politicianului vor sec-
reta plasa lipicioasă în care se vor prinde, fără scă-
pare.
Totuși, ne putem întreba, care sunt armele jur-
nalistului și unde i se află călcâiul lui Ahile? Pe ce
se înalță teroarea și măreția profesiei sale? Oricât
de banal va părea, puterea lui - reală ori virtuală -
constă în „dreptul de a pretinde un răspuns". Tri-
bunalul inchizitorial, Gestapoul sau Securitatea,
realizatorul unui talk-show politic (și, prin vocea
lui, patronii, industria publicitară, „imagologii")
întreabă °i pretind un răspuns. Iar a-i minți înseamnă
a sfida autoritatea. Sunt singurele organe abilitate
(în anumite circumstanțe) să-ți ceară socoteală: cu
duioșie și amărăciune, acceptăm astăzi că „e bine
ca o poruncă să fie exercitată într-un secol în care
Decalogul Domnului e aproape uitat".
Invenție a romancierului ceh Milan Kundera,
Bernard Bertrand este un personaj cu identitate
de hârtie (v. Nemurirea, trad. Jean Grosu, Ed.
Humanitas, 2002). Prototip al jurnalistului actual
de top, el ajunge - în viziunea kunderiană - „mă-
garul desăvârșit": conștient de mizeria condiției
sale în rarele-i clipe de luciditate și meditație,
încântat de sine în restul timpului, evitând aproa-
pe totdeauna disconfortul dialogului interior. De
pe panourile publicitare ale capitalei culturale a
Europei, din mijlocul echipei de radicjurnaliști,
Bernard Bertrand ne transmite zâmbetu-i
„măgăresc", de un alb ireal și strălucitor.
Raportat la presa independentă românească, el
are, însă, naivitatea și gingășia unei fecioare. Sce-
nariile după care gazetarii noștri desfășoară, pen-
tru ca mai apoi să împacheteze la loc, cearceaful
scandalului politic ori monden îi sunt lui Bernard
cu desăvârșire străine. Jurnalistul kunderian ac-
ționează cu impudoarea virginei care abia și-a
descoperit farmecele.
Da, dar, și aici un drăcușor își rotește codița
încet, dacă Bernard ar fi un jurnalist cultural
valah? Ar mai fi el visător?
Din paginile romanului aflăm că redactorul
emisiunii-radio este, de fapt, un ins frustrat și
ambițios, care „visează, mai curând, să scrie și să
publice într-un săptămânal de vază editoriale în
fața cărora să tremure toți confrații tatălui său."(s.m.
Șt. M.) Își clădește, în „vis", un prestigiu, o
autoritate, devine o instanță dintr-o ordine supe-
rioară. „Visând", transcende statutul și bucuriile,
gloria și puterea conferite de jurnalismul pop-
ulist. Gustă, de pe acum, din gloria specialistului,
se apropie de casta, aproape impenetrabilă, a
„imagologilor"...
Ajungând să publice într-un săptămânal bucu-
reștean „de vază", Bernard Bertrand (de dragul
muzicalității, să-i păstrăm numele) îl va ataca pe
scriitorul X adulat de cititori și de critică, desfi-
ințându-l în ceea ce are mai autentic, original:
fantasmele și reveriile lui, plonjonul nud în găl-
benușul memoriei, în sertarele pe care adultul
obișnuit nu le va fi deschis niciodată. Dacă per-
sonajul-copil al prozatorului X smulge cornițele
melcilor și zdrobește furnici de bordura asfaltu-
lui, aceasta nu ține de o curiozitate infantilă, ci îl
discreditează pe scriitor, îi deconspiră (involuntar
și psihanalitic, firește) grave defecte morale.
Bernard își va sfătui publicul, cu un spirit și o
întristare jucate, să nu mai deschidă volumele
otrăvitoare ale domnului prozator, să nu-i mai
întindă mâna pe stradă...
Altădată, un Bernard narcisiac, pozând de pe
același soclu al Moralei, al decenței ultragiate, și
dorindu-și ca „toți confrații tatălui său" să-i tremu-
re înainte, își va chema colegii de generație la
chef: un chef ținut în paginile ospitaliere ale unei
reviste, la umbra nevinovată a poemelor și proze-
melor. Bernard stă cocoțat pe catargul alb al pagi-
nii întâi: justițiarul conduce mulțimile literate
spre fotoliile călduțe și Premiul Academiei Ro-
mâne. În articole ce nu admit replică, ticluite cu
gustul unui librar de cartier, Bernard acuză nepă-
sarea președintelui, a guvernului, a generației
vârstnice și prostituția tinerilor (care, se înțelege,
nu-i fac sluj.) Bernard se „visează" gol, într-o
încăpere cu oglinzi, multiplicat la infinit în patru-
latere de gheață, deasupra cărora stă scris: Iisus
Hristos, Casandra, Che Guevara, John Lennon,
Nostradamus, Coriolan Drăgănescu ș.a.m.d.
În fiecare număr al „tinereștii" reviste se
anunță, orwellian, cum încă un „bătrân" a aderat
mișcării zeilor insurgenți. Olimpianul e tămâiat și
celebrat asemeni unui Jupiter știrb, în timp ce, pe
verso-ul paginii, Bernard tocmai îl decapitează pe
„bătrânul" consacrat în numărul precedent.
Ca în orice poveste, Bernard Bertrand îmbătrâ-
nește, ajungând director de editură sau gazetă, om
de televiziune etc. O parte din lupii săi au murit în
bătălii ori i-a înfulecat chiar el în iernile friguroase
și inospitaliere. Se simte singur, își petrece vremea
mai mult în bârlog: ar ieși la atac chiar acum (în
suflet e încă „tânăr"), dar l-au lăsat memoria și
vederea, blana nu i-a mai năpârlit de mult.
Sau, prin procedeul din ce în ce mai popular
al clonării, o sută de Bernard Bertranzi ajung să
publice în cincizeci de reviste culturale: texte
competente, ludice și ironice, articole în care vor
fi demascate inactualitatea și perversiunea scriito-
rului. O sută de Bernard Bertranzi se vor aplau-
da, își vor da telefoane de felicitare, vor organiza
colocvii și conferințe. Așa cum cosmonauții ame-
ricani au ieșit pe Lună, câțiva Bernard Bertranzi
vor fi trimiși „pe sticlă", anunțându-ne, la t.v.,
care cărți sunt la modă luna asta, săptămâna asta,
ziua aceasta a săptămânii.
Bunăoară, un Bernard Bertrand ne va reco-
manda volumul memorialistic Scrisul °i cititul, al-
tul cartea de memorii Cititul °i scrisul, în vreme ce
un al treilea ne va întreba: cum, noi încă n-am
cumpărat A citi °i a scrie ? (Un volum splendid, to-
tuși, căzut sub lentilele gălbui ale d-lor Bertanzi.)
Calculul meschin sau simpla luptă pentru su-
praviețuire creează, în ziare, în reviste, culoare fa-
vorabile speciei penetrante și gălăgioase, denu-
mite de noi - cu o sugestie din Kundera - Bernard
Bertrand. Unii indivizi adoptă, ca pe-o pereche de
mănuși găsite pe stradă, comportamentul descris
mai sus. Alții sunt Bertranzi numai în tinerețe,
până își fac un rost, o situație etc. Unii devin
Bertranzi când aud numele unui scriitor, al unui
curent literar, al unei instituții.
Există, astăzi, reviste culturale normale (inclu-
dem aici și suplimentele unor cotidiene) unde
bertrandizarea este descurajată și, o dată cu ea,
spectacolul facil, umorile comune. Reviste în care
prieteniile literare nu țin locul textelor valoroase,
riguroase (fără academisme), accesibile (și) citi-
torului nespecializat (fără să alunece în promis-
cuitate). Sunt tipărite la noi, încă, reviste care își
asumă un program cultural coerent, dezvoltând
polemici și dezbateri de o înaltă ținută. Anumite
publicații privesc, sub microscopul critic, contro-
versata generație ’27, sau rediscută avangarda
istorică, sau încearcă o ordonare a operelor post-
modernismului românesc, altele își fac un motiv
de glorie din promovarea (dezinteresată) a
grupărilor literare tinere.
Acest peisaj literar efervescent a apărut după
căderea regimului comunist, după dispariția cen-
zurii și a politrucilor culturali. (Atâția câți mai
există azi, ei sorb din plin cupa de venin a anoni-
matului.) Puținelor reviste „istorice", supraviețui-
toare lui decembrie ’89 (România literară, Vatra,
Tribuna), li s-au adăugat altele tinerești și am-
bițioase (Apostrof, Timpul, Observator cultural, Con-
trafort ). S-a realizat astfel posibilitatea de expresie
a tuturor creatorilor de limbă română, într-un
mediu dinamic și promițător. Din fericire, acesta
e susținut de entuziasmul și de hărnicia unor
critici literari, poeți și prozatori, neatinși de mor-
bul bertrandizării. Bertrand Bertrand se va plictisi
cu iuțeală de jocurile gratuității și va porni în
întâmpinarea unor aventuri glorioase „în fața
cărora să tremure toți confrații tatălui său".
■
■ | TRIBUNA ♦ nr. 12 ♦ 1-15 martie 2003	|-
3
jartea
O istorie neconvențională
■ Ion Cristofor
România Iudaica. O istorie neconvențională a evreilor
din România. 2000 de ani de existență continuă
Editura Te°u, București, 2001
Deși urmăresc cu atenție presa culturală de
la noi, n-am remarcat prea multe comen-
tarii la adresa cărții lui Teșu Solomovici
intitulată România Iudaica (Editura Teșu, Bucu-
rești, 2001), o apariție editorială de excepție.
Dincolo de înfățișarea grafică a celor două volu-
me, cartea prezintă un indiscutabil interes docu-
mentar. Subintitulată O istorie neconvențională a
evreilor din România. 2000 de ani de existență conti-
nuă, cartea semnată de președintele Centrului
Cultural Israelian-Român din Tel Aviv abundă în
numeroase informații referitoare la existența
minorității evreiești pe teritoriul României din
cele mai vechi timpuri până în zilele noastre.
Cercetătorul își însoțește volumele cu reprodu-
cerea, în chip de postfață, a eseului lui Emil
Cioran, Evreii - un popor de solitari, pe care Teșu
Solomovici l-a editat nu demult în editura pe
care o conduce. Scrisă cu un condei alert, monu-
mentala lucrare e, cu adevărat, o istorie „necon-
vențională“. Deși nelipsit de calități științifice,
stilul cărții e departe de a fi unul sec, pur infor-
mativ. Autorul ține în mână un condei vioi, pig-
mentându-și paginile cu nenumărate amănunte
anecdotice, cu umor de cea mai bună calitate. În
plus, volumele sunt prevăzute cu nenumărate
fotografii, facsimile, reproducând documente
puțin cunoscute publicului larg.
După cum constată autorul însuși, cele două
volume ale cărții sale se alcătuiesc dintr-o succe-
siune de texte ce nu respectă neapărat o cronolo -
gie istorică strictă. Totuși, cercetătorul procedează
oarecum sistematic, interogând documente vechi,
ce atestă o prezență a evreilor pe teritoriul
României încă din cele mai vechi timpuri, sau
coborând în actualitatea cea mai fierbinte. În
opinia sa, primii evrei se stabilesc la noi odată cu
primele colonii grecești întemeiate pe malurile
Mării Negre. Prezența evreilor elenizanți în aces -
te locuri explică, în opinia sa, activitatea misio -
nară a sfântului Andrei în anticele colonii grecești
de la Pontul Euxin. În anii 50-51 e.n., sfântul
apostol Pavel propovăduiește la Philippolis, o
cetate traco-getică, situată pe drumul ce unea
orașul Singidunum de cetatea grecească
Byzantion. „Este primul oraș european unde
Pavel fundează o comunitate creștină", subliniază
autorul. Evreii vor circula mereu între coloniile
grecești și cele romane de mai târziu. După
istoricul Josephus Flavius, evreii refugiați în urma
dărâmârii Ierusalimului de către Titus își fac
apariția și în Dacia. „Vârâți în afacerile minelor de
aur ale Daciei, pentru ca să se răzbune pe romani,
alimentau cu bani răscoalele“ localnicilor învinși.
Printre veteranii romani se consemnează de altfel
și diplomele unor soldați evrei, iar Legiunea a V-a
Macedonica numără în rândurile ei soldați veniți
din Palestina. Nu mai puțin incitante sunt notele
sale referitoare la prezența kazarilor în aceste
regiuni. Primele semnalări ale acestora sunt ates-
tate după secolul al XlI-lea, în colonia genoveză
de la limanul Nistrului.
Cercetătorul constată că evreii prezenți în ți-
nuturile românești sunt un amestec de evrei de
origine palestiniană, proveniți din zona Occi-
dentului, din Rusia sau Polonia, împinși spre
ținuturile românești de persecuțiile religioase sau
de pogromuri sângerose. Amestecați ca într-un
„adevărat creuzet de chimie umană", comunitățile
evreiești ajung în preajma celui de-al doilea
război mondial să numere la noi aproape un mi-
lion de oameni. Țările Române devin de-a lungul
mai multor perioade istorice „oaze de salvare a
evreimii occidentale", ca și a celei scăpate din
pogromurile rusești sau din teribilele incursiuni
căzăcești.
Teșu Solomovici analizează succint integrarea
evreilor în societatea medievală românescă, cu un
netăgăduit rol de populare a târgurilor. Ei se
impun prin activități comerciale, medicale și
meșteșugărești, contribuind la impulsionarea
vieții economice. „Nu rareori însuși domnitorul
apela la zaraful evreu și cu bani împrumutați își
asigura la Constantinopol - tronul". Este și cazul
voievodului Mihai Viteazul, a cărui urcare pe
tron a „fost stipendiată cu bani împrumutați și de
la negustori evrei". Unele privilegii acordate de
voievozi și boieri, toleranța populației românești
vor favoriza viața evreiască și dezvoltarea comer-
țului evreiesc. Teșu Solomovici constată, pe bună
dreptate, că prezența evreilor în Principate va
duce la o mai intensă circulație monetară, iar
apariția primelor instituții bancare este legată
direct de existența lor. „Banca României", înfiin-
țată în octombrie 1865, la București, numără
printre fondatori și pe doi bancheri evrei,
Adolphe de Hertz și Jacques Loebel. Zărăfia,
detestată de Biserică și de populația majoritară, a
avut o indiscutabilă contribuție la dezvoltarea
economică a Țărilor Române. Dar tocmai această
îndeletnicire avea să le atragă evreilor stigmatul.
Demonizarea evreului nu e însă o invenție a
Evului Mediu românesc. După cum arată repu-
tatul Andrei Oișteanu, citat de cercetător, demo-
nizarea evreului nu e „un sindrom specific rea-
lității populare românești, ci un fenomen de psi-
hologie colectivă", ce poate fi descoperit încă din
primele texte creștine, inclusiv în Evanghelia după
Ioan.
Participarea evreilor la viața social-economică
a țării de adopție e prezentată în numeroase capi-
tole ale cărții, cum ar fi: Evreii °i războaiele
naționale ale României, De la social-democrație la
comunism, via Moscova, Productivi? Neproductivi?
Evrei în industrializarea României. Sunt pagini
menite să spulbere nenumărate prejudecăți și
stereotipii prezente în gândirea comună sau
răspândite în scrierile unor extremiști. E indis-
cutabil că statistica contrazice imaginea evreimii
ca pătură neproductivă. E o realitate că una din
marile intreprinderi de metalurgie și construcție
de mașini, cea de la Reșița, a fost opera unui
evreu, Max Auschnit. Renumita intreprindere
metalurgică Grivița a fost înființată de frații
Goldenberg. Prima fabrică de vagoane și motoare
din România, „Astra" de la Arad, e, de asemenea,
creația unor intreprinzători evrei. După cum
exploatarea industrială modernă a petrolului
începe la noi cu inițiativa savantului evreu Lazăr
Edeleanu. Modernizarea albiei Dâmboviței, după
model parizian, se datorează unor reprezentanți ai
acestei minorități stigmatizate. Dezvoltarea
tehnicii în industria românească s-a făcut și cu
participarea masivă a unor ingineri și specialiști
evrei. În perioada modernă cercetarea științifică
evreiască își face simțită prezența și sub cupola
Academiei Române. E suficient să amintim că
întemeietorul școlii matematice românești a fost
un evreu, David Emmanuel. Acesta a fost
dascălul viitorilor academicieni români:
Gheorghe Țițeica, Traian Lalescu, Octav
Onicescu și Miron Nicolescu. Cercetătorul dă
numeroase alte exemple menite să infirme
prezumția că evreii ar fi reprezentat pe pământul
românesc o etnie „neproductivă".
Un capitol incitant al cărții lui Teșu
Solomovici se intitulează Evrei în literatura °i cul-
tura română. Sunt închinate pagini dense unor
nume precum: Cilibi Moise (un negustor de
mărunțișuri, vestit pentru înțelepciunea sa),
Ronetti-Roman (autorul lui Manasse), C.
Dobrogeanu-Gherea, H.Sanielevici și alții. Alte
pagini descriu „febra pseudonimelor" la
numeroșii scriitori români de origine evreiască.
4
■ | TRIBUNA ♦ nr. 12 ♦ 1-15 martie 2003	|-
Capitolul dedicat „anarhiștilor" literari, reprezen-
tanților avangardei artistice, se deschide printr-o
introducere de o savoare aparte: „Când a împlinit
23 de ani, în plină dereglare mintală, un anarhist
evreu din Bârlad, Max Goldștein, a decis că a
sosit vremea să arunce în aer Senatul României.
Joi, 9 decembrie 1920, a avut loc explozia.
Clădirea Senatului a rămas în picioare, dar trei
oameni și-au pierdut viața (Episcopul Oradiei
Mari, Ministrul Justiției și un senator). Nu a fost
singurul evreu, nebun, care căuta o lume mai
bună cu bombe. La începutul secolului XX, mulți
tineri scriitori și artiști evrei, preocupați să arunce
în aer formele vechi ale unei literaturi tradiționa-
liste și lăcrimoase, au devenit și ei anarhiști.
Literari!"
Teșu Solomovici abordează în istoria sa
neconvențională și problematica spinoasă a anti-
semitismului, o ideologie de import ce prosperă
și la noi mai ales în perioadele de criză socială.
Cazul Mihail Sebastian, relațiile regelui Carol al
Il-lea cu evreii, tragicul episod al deportărilor în
Transnistria sunt câteva din dosarele pe care Teșu
Solomovici le alcătuiește cu minuție, cu grija de a
înlătura, pe cât posibil, notele de un subiectivism
extrem. Contestata personalitate a mareșalului
Antonescu e evocată prin convocarea unor argu-
mente pro și contra, cu reproducerea a
nenumărate documente istorice. Cartea lui Teșu
Solomovici e redactată, fără îndoială, din punctul
de vedere al unui sionist, dar al unuia care nu
crede că adevărul i-ar aparține în exclusivitate.
Cazurile unor evrei asimilați, cum ar fi H. Tiktin,
Lazăr Șăineanu, Tudor Vianu, Marcel Avramescu
etc., sunt analizate cu aceleași precauții, deși
cercetătorul conchide că asimilismul sau botezul
creștin „au fost soluții seducătoare, dar nu efi-
ciente". Problemele spinoase sunt abordate prin
convocarea tuturor faptelor și argumentelor
menite să limpezească anumite evenimente
istorice, mai ales a celor tulburi. Așa se întâmplă
cu fenomenul „Centralei Evreilor", instituție ce
Conexiuni europene
■ Acad. Camil Mureșanu
Clara LilianaDragoș
Conexiuni româno-engleze °i ideea de Europa
Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2002
Conexiunile pe care autoarea le stabilește în
acest întins eseu sunt, în realitate, mai
ramificate decât cele indicate în titlu.
Bineînțeles că acestea din urmă primează, și nici
nu ar putea fi altfel, dată fiind calitatea dnei
Dragoș de specialistă în limba și literatura
engleză. În ansamblu, ele se extind însă în timp și
în spațiu, dincolo de limitele trasate cu oarecare
circumspecție, relevând în autoare pe inițiata nu
doar în problematica relațiilor culturale româno-
engleze, cum era de așteptat, ci și în secțiuni
importante ale istoriei, ale gândirii istorice și
politice. O aventură temerară, traversată cu suc-
ces și menținând în alertă atenția celui ce o
urmărește.
Paginile înseși ale cărții pledează pentru
aprecierile de mai sus, eliminând, sperăm, suspi-
ciuni de subiectivism.
După un rezumat în limba engleză, autoarea
angajează o dezbatere teoretică a temei sale,
susținând-o printr-o privire retrospectivă asupra
contribuțiilor mai de seamă la problematica abor-
dată - cu precădere românești, dar și străine.
a funcționat în perioada celui de-al doilea război
mondial. În acest caz, Teșu Solomovici citează pe
larg mărturiile reputatului gazetar Marius Mircu.
Iar argumentele venerabilului reporter ne îndrep-
tățesc să credem că formula acestuia („Prin
«Legea Centralei» a fost creat în România un stat
(evreiesc) în stat, spre a-i menține evrei, pe
evrei") nu e doar o figură retorică, ci un adevăr,
oricât de paradoxal ar putea să pară.
La fel de atent sunt analizate raporturile
evreilor cu puterea comunistă, utopie în vârtejul
căreia au fost atrași numeroși coreligionari ai Anei
Pauker. Figurile sinistre ale unor politruci pre-
cum generalul Alexandru Nicolski sunt surprinse
în cadrul unui veritabil muzeu al figurilor de
ceară, în care români și evrei participă „braț la
braț în cumplita horă comunistă". Prudent,
Ca un pas următor, această problematică este
introdusă oarecum neașteptat, prin apelul la o
lucrare manuscrisă, din 1820, a lui Ioan Monorai,
„ultimul istoric al Școlii Ardelene”, care, printre
stângăciile ei inerente atunci, relevă un prim
moment mai semnificativ al integrării ideii de
Europa în mentalitatea unui intelectual român
ardelean de acum aproape două secole.
În continuarea demersului ei, autoarea se
mărturisește pe drept cuvânt impresionată de
contribuțiile în materie ale regretatului Alexandru
Duțu, unul din cei mai profunzi și mai erudiți
istorici ai marilor curente de idei ivite în gândirea
noastră în ultimele decenii, sau răsfrânte într-însa
de pe alte orizonturi. Se schițează, în contextul
menționat, o periodizare a formulelor și a
etapelor de evoluție ale ideii europene, din evul
mediu creștin, trecând prin rafinamentul clasi-
cizant al Renașterii și prin cel filosofic al
Luminilor, până la fervoarea revoluționară și
romantic-națională de început de secol XIX.
Din magma acestei din urmă ambianțe spiri-
tuale se conturează proiecte de federalizare euro-
peană sau zonală, câteva din ele tangente la vizi-
unea politică românească; autoarea se orientează,
în aceste puncte, în mod justificat, după o altă
valoroasă lucrare, datorată lui George Ciorănescu.
În seria lor se detașează contribuția lui Aurel C.
Popovici, notabilă la vremea sa.
autorul cărții se ferește a da verdicte categorice
asupra epocii la care a fost el însuși participant
direct. Teșu Solomovici se mulțumește să
expună, cu o răceală clinică, fapte, statistici, docu-
mente. Iar această atitudine detașată prezidează și
paginile prin care masiva România Iudaica se
apropie de actualitate.
E indiscutabil că reconstituirea civilizației
evreiești, ce a dăinuit vreme de două milenii pe
pământurile românești, a găsit în Teșu
Solomovici un cronicar pasionat și fidel. Bogăția
de documente a celor două volume transformă
cartea sa într-un veritabil eveniment editorial. E
de mirare doar că grăbiții cronicari ai actualității
noastre culturale au trecut-o cu vederea.
■
O probă de serioase cunoștințe de specialitate
și de preocupări adiacente oferă autoarea în partea
a doua a eseului, în care trece în revistă relațiile
româno-engleze cu începere cam din anii înfi-
ințării Companiei Levantului și ai prezenței
primilor agenți ai acesteia la Istambul, implicați în
politica Țărilor Române. Relații examinate apoi
pe rând, în variatele lor modalități de realizare:
prin contacte politico-diplomatice, prin călători
(din secolul al XlX-lea în ambele sensuri), prin
raporturi pe plan teologic (un aspect mai puțin
cercetat până acum) și pe plan livresc (traduceri).
Am face ușoara obiecție că, în abundența
datelor acestui inventar, ideea de federalizare
apare, pe alocuri, estompată. Și am mai adăuga că
federalizarea bazinului dunărean a fost o idee
reluată de britanici, în frunte cu Winston
Churchill, în cadrul planurilor de refacere
politică a Europei la sfârșitul celui de-al doilea
război mondial. Ca și mai înainte, astfel de pla-
nuri de federalizare central-europeană, interesân-
du-i și pe români (a se vedea paginile lui Aurel C.
Popovici...), vizau formarea unui obstacol anti-
panslav.
Concluziile, în parte recapitulative, ne-au
reținut atenția în punctul punerii problemei
ratrapajului cultural urmărit de cultura noastră și
a popoarelor din jur, printr-o obsedantă raportare
la excelența lumii occidentale.
Meritelor în sine ale lucrării dnei Dragoș
adăugăm efortul de a-și susține investigațiile de
pe cele aproape 200 de pagini prin apelul la nu
mai puțin de 130 de lucrări de specialitate, sau
din domenii din imediata apropiere a temei.
■
■ | TRIBUNA ♦ nr. 12 ♦ 1-15 martie 2003	|-
5
Brâncuși esoteric
■ Sorin Nemeti
H ORIA Muntenus
Dincolo de Brâncu°i
Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002
Cartea d-lui Horia Muntenus este o încer-
care de a decripta ascendențele esoterice
ale simbolismului sculpturilor lui
Constantin Brâncuși. Sunt căutate rădăcinile
expresiei artistice brâncușiene într-un „esoterism
valah“, într-o tradiție mistică românească văzută
ca ancestrală și persistentă. Obiecția principală pe
care dorim să o ridicăm este că această tradiție nu
există ca atare, ci este confecționată prin inter-
mediul unor producții literare integrabile în acest
domeniu ramificat al istoriei esoterice a
românilor. Tradiția esoterică românească este
livrescă, născută în periferia mediilor literare din
România modernă și constă dintr-un asamblaj
necritic de simboluri și idei extrase din folclor și
cultura tradițională țărănească, din heraldica
medievală, din informații vagi, imprecise și bizare
despre strămoșii noștri antici - traci, geți și daci,
toate încărcate cu semnificații pe care nu le
conțin în realitate, cel puțin la un nivel general
acceptat de înțelegere. Astfel, printr-o hermeneu-
tică instaurativă, datele (imagini, simboluri, ritu-
aluri) sunt încărcate cu sensuri misterioase și
absconse în aceste producții istorico-esoterice.
Simbolurile sunt scoase din contextul lor istoric
și translatate în timp, secole și milenii.
Esențială pentru abordarea d-lui Horia
Muntenus este viziunea românocentrică, mândria
aparteneței exaltată: „Brâncuși își trăiește neamul,
SPIȚĂ VECHE ȘI NOBILĂ..." (p. 15), mândrie
orientată zadarnic spre vechi, spre tradiție, spre
fantasmagoricul „râu de înțelepciune al moșilor
strămoșilor strămoșilor moșilor moșilor ideatici“
(sic), râu ce curge, imaginar, printr-o tradiție de
fapt inexistentă sau ștearsă cu buretele timpului.
Arta românească veche se reduce la scrijelituri în
lemnul perisabil, iar acest râu metaforic la
proverbe. Acest eseu se vrea o biografie ermetic-
metafizică a artei lui Brâncuși. Arta sa ancorată
într-o „Tradiție Vie“ a Orientului Românesc este
absorbită și devorată de un Occident searbăd, de
o Europă posesoare a unei „culturi saturate... de
valuri de curente reformatoare", Europă care
crede că „vechimea e ceva nou“ (p. 16).
Enumerarea elementelor acestei tradiții vechi este
însă dezolantă: „Pentru că Brâncuși pleca din
Tradiția Vie care se încrusta în arta olarilor, a
meșterilor lemnari, a troițarilor și meșterilor
cruceri, în figurinele de lut ale sătenilor vre-
murilor tinereții sale, în tehnicile țesătoreselor la
«război», în aforismele, pildele, ghicitorile, bas-
mele și legendele românilor, în cântecul, în dan-
sul popular și în obiceiurile și ritualurile creștine
și precreștine, în versificarea simplă, în tâlcuirile
folclorului românesc". Elogiu al unui autohto-
nism derizoriu, exotic din perspectiva culturii
înalte.
Dl. Horia Muntenus uzează de o metodă
întâlnită la toți autorii consacrați ai genului:
anume, sesizarea unor asemănări lingvistice for-
male între cuvinte din limbi diferite, cu sensuri
diferite, analogii lingvistice investite cu semnifi-
cații esențiale criptate cabalistic. De pildă,
Brâncuși - Brancusi - Branchizi. Între un nume
propriu românesc, pronunția lui în limba
franceză și un cuvânt grec s-a stabilit o omologie
aparentă ce sugerează că numele Brâncuși ar fi un
termen ce desemnează un mare preot (templul în
care oficiau preoți „branchizi" pomenit de
Herodot). Astfel numele preoților antici (a căror
origine tracică, dacică este presupusă de autor) s-a
transmis printr-o tradiție milenară neatestată de
nici un izvor și reapare în antroponomastica
urmașilor, însăși numele Brâncuși fiind un omen,
o prevestire a statutului de mare sacerdot al
tradiției religiose getice.
Tot capitolul al II-lea, „Etimologia și semnifi-
cațiile antroponimului (eponimului) Brâncuși",
este marcat de alunecarea dinspre poetica formei
artistice spre delirul etimologizant. Aici autorul
își trădează din plin lecturile esoterice și uzează
copios de metoda pseudo-filologică (în fond o
sfidare a oricăror reguli ale fonologiei). Căutând
radicalul bran / brân în limbi diferite (în substan-
tive comune, antroponime, toponime etc.)
autorul culege o constelație de cuvinte operând
cu false etimologii și apropieri lingvistice fictive.
Recunoaștem lecțiuni aberantissime datorate
(poate, pentru că în acest caz autorul nu își divul-
gă sursa) lui A. Bucurescu. De pildă comentariile
despre „Pasărea Fermecată - AVIE RETIUM" cu
ouăle KAVIE „vopsite / pictate / minunate", por-
nesc de la o inscripție epigrafică de la Alburnus
Maior ce atestă un toponim dalmatin - K(astel-
lum) Avieretium. Poate, ar spune unii, doar la
primul nivel al înțelegerii, cel comun al științei
istorice, care înțelege doar superficial aceste texte
antice criptate și bogate în semnificații ascunse.
Această lectură isopsefică o regăsim și în legenda
ilustrației de la p. 14. Pe un engolpion bizantin se
citește, sfidând orice rațiune și ordonarea firească
a literelor în text, O A GISCE ORGIOS, tradus
din nu știm ce limbă (dacă?) prin „Cel ce a tăiat
balaurul". Este, în fapt, o dedicație obișnuită pen-
tru Sfîntul Gheorghe în greaca bizantină.
Ca și ceilalți autori de istorii ale strămoșilor
pelasgo-hiperboreeni ai românilor și dl. Horia
Muntenus operează cu aceleași fragmente mitice
întâlnite și în restul producțiilor de gen. Un
mitem important este cel al tradiției dinastice
secrete a românilor, casta Sarabilor. Citând pe B.
P. Hasdeu care încearcă descifrarea etimologică a
numelui Basarab, ajunge la Octav George Lecca,
care nu e decât colportorul unei teorii lovines-
ciene despre „tradiția monarhică secretă" a
dacilor, de la Filip [S]arabul la Basarabi, enu-
merându-se acești dinaști: „...Boerebista, Decebal,
Ducii Făgărașului, Ioan și Farcaș (cnezi din Țara
Severinului), Ducele Lyrtioi (Voevodul Vala-
hilor), Seneslau (Un Sarab stăpânitor al Țării
Lytira / a Lotrului / a Loviștei), Ramung, Duce al
Severinului, Legendarul Banul Mărăcine, Basarab
Ban, Radu Basaraba, Negru Vodă, Mircea
Basaraba, etc... până la Mihai Viteazu și dincolo
de el". Sunt enumerați, în această imaginar-
dezolantă tradiție dinastică românească, împărați
romani (Filip Arabul originar din Arabia Felix, nu
din Tracia), personaje literare și legendare
(Ramnunc din Cântecul Nibelungilor, Banul
Mărăcine) și voievozi și domni din Evul Mediu
românesc. Lipsește Statu Palmă Barbă Cot sau
Păsări Lăți-Lungilă, în care esotericul Creangă a
deghizat poate niște „Moși - Regi" de-ai noștri.
Capitolul III, intitulat „Kion ouranou (Axis
Mundi - Axis Boreus / Cardines Mundi - Polus
Geticus)" se dorește o descifrare a simbolismelor
ansamblului sculptural brâncușian de la Târgu
Jiu, considerat de autor „o celebrare inițatică a
Crăciunului" sau „o restaurație a monumentului
uranic de pe muntele Omul" (p. 102). Coloana
Infinitului este, evident, expresia unui simbolism
axial. Dl. Horia Muntenus reia însă aceleași
exemple irelevante, aceleași pasaje din utopiile
grecești despre Hiperboreea nord-dunăreană, ală-
turate simbolismului bradului ca arbore al vieții
din folclorul românesc. Totul ilustrează ideea că
simbolismul polar - axial este foarte persistent în
acest spațiu, mai ales datorită faptului că teritoriul
carpato-danubian se află situat la intersecția
axelor Universului, că am fost și suntem situați,
strămoșii noștri pelasgo-daci și noi românii, în
Buricul Lumii (Ombilicus Mundi). „Osie a
Lumii, Buric al Pământului (Muntele Omul), la
intersecția civilizațiilor, la întâlnirea Orientului cu
Occidentul, Noua Dacie Veche e Axul acestei
Balanțe. Negreșit, în funcțiunea ei, Coloana
Infinitului e axul median imuabil." (p. 92)
Așa cum era de așteptat acest discurs esoteric
pe marginea operei lui Constantin Brâncuși nu se
putea încheia decât cu o anume temă, concen-
trându-se într-un punct ce constituie chintesența
misterică a trecutului nostru: Zalmoxis. Capitolul
IV - „Cărarea pierdută" ne poartă înapoi în timp
pe un drum la capătul căruia se află eternul zeu,
dinast și preot get, Zal-Moș, Zeul Bătrân,
Saturnus Senex ce domnește dintotdeauna în
Dacia Hiperboreeană. Regăsim aceeași temă
Zalmoxis - Saturnus lansată de N. Densușianu și
aprofundată de alți autori ca A. Dumitriu și V.
Lovinescu (pentru a-i aminti doar pe cei semni-
ficativi). Dar Zalmoxis nu domnește într-o țară
oarecare: „cărarea pierdută" devine „drumul
zeilor" iar țara, Hiperboreea nord-dunăreană,
„Țara Zeilor", Da.Ksa lui N. Miulescu.
Acest periplu inițiatic ce îl introduce pe cititor
în tenzenos-ul mitului originar și îl plimbă pe
coridoarele limbajelor acestuia este o sinteză a
întregi tradiții livrești a esoterismului valah.
Autorul nu se mulțumește cu o temă anume.
Enumeră și valorizează mai multe teme mitice,
trecând cu vederea aspectele contradictorii.
Viziunea celtizantă a Virginiei Cartianu nu o
anulează pe cea hiperboreeană lansată de N.
Densușianu. Informațiile istoricilor antici despre
pelasgi, hiperboreeni și daci converg, în opinia
autorului, cu speculațiile lingvistice ale lui N.
Miulescu care ne aruncă în proto-istoria arienilor.
Suntem puși în fața unei tradiții (pelasgă / ariană
-hiperboreeană / getă), confecționată livresc, ilus-
trată de din ce în ce mai multe cărți și broșuri, o
tradiție istorico-esoterică despre a cărei existență
aveam cunoștință, dar nu bănuiam faptul că este
atât de bogată și variată, că s-a constituit într-un
sistem complex și ramificat care are pretenția că
poate explica totul.
■
6
■ | TRIBUNA ♦ nr. 12 ♦ 1-15 martie 2003	|-
Interviu
rezență în cetate
„E prea multă dezordine
și indiferență, prea multă
lipsă de respect față de
îndatoririle obștești..."
I. Maxim Danciu: Domnule academician, vă
înscrieți într-o serie deja lungă de profesori care au făcut
faimă Universității din Cluj. Ce ne puteți spune despre
tradiția spiritului universitar clujean °i despre școala
istorică consolidată la Cluj, pe care, de alfel, o °i ilustrați
prin activitatea dvs.?
Acad. Camil Mureșanu: În încercarea de a
răspunde la această întrebare, nu e ușor a evada
din convențional. Deoarece, fie că ilustrez, fie că
nu spiritul și școala pe care le-ați numit, fac parte
din ele și, astfel, a le omagia este o datorie de
onoare sau măcar de politețe. Este însă, pentru
mine, și o chestiune de convingere, pe care aș
dori să o pot exprima acomodându-mă cât mai
puțin tentațiilor encomiastice.
Față de întâiul moment al întrebării aș mani-
festa o oarecare prudență. Fără îndoială că se poa-
te scruta și defini specificul „spiritului“ unui anu-
me tip de comunitate și prin penetrarea directă în
articulațiile sale. Cred însă că sunt necesari, în
completare, și termeni de comparație, cunoscuți
cât mai îndeaproape. În sensul acesta, între spirit-
ul academic de la Cluj și cel - să spunem - de la
București, s-a conturat, dar numai până la un
timp, diferențierea rezultată din influența france-
ză și, respectiv, cea austro-germană. În ambele ca-
zuri, ca atmosferă, nu ca subordonare sau imita-
ție: ceva mai mult pragmatism al cercetării, al cu-
noașterii și al comunicării, seriozitate și respect
pentru ideea de universalitate, în ambianța Clujului,
mai multă spontaneitate, modernitate, mai multă
disponibilitate pentru asimilarea valorilor °i a sti-
lului european, în sens larg, la București. În alter-
nativa tradiție-inovație, Clujul îmi apare, retro-
spectiv, mai conservator.
Cât privește „școala istorică“ de la Cluj, ea a
beneficiat (și a suferit) de aceleași trăsături dis-
tinctive emergente din cultivarea unui spirit pre-
cumpănitor tradiționalist. A servit cu devotament
cauza națională, având adeseori o atitudine pole-
mică în raport cu alte istoriografii și de autosatis-
facție în raport cu ea însăși. A avut o largă deschi-
dere spre universal în domeniul istoriei vechi, în
care era propulsată și de temeinicia tradițiilor clasi-
ciste din ambianța intelectuală centro-europeană.
Deși n-a egalat pe marii istorici medieviști de
peste Carpați, reprezentanții ei s-au apropiat de
nivelul acestora și au pus în circuitul medievisticii
românești cunoștințe și valori nu îndeajuns de
bine înțelese de școlile de la Iași și București. Din
momentul abordării de către ea a istoriei mod-
erne și contemporane, a fost însă tot mai strin-
gent cantonată pe teren național. Ceea ce s-a
tradus, în comparație cu domeniul antichității și
al medievisticii, într-o mai slabă comunicare cu
temele moderne din istoriografia occidentală; și,
la fel, într-o reticență față de interdisciplinaritatea
în câmpul științelor despre societate și evoluția ei.
Oricum, dintr-o istoriografie „provincială"
înainte de 1918, și câtăva vreme după acest an, -
crucial nu doar pe plan politic, ci și cultural - ,
Școala de la Cluj a reușit, în câteva decenii, să
construiască un capitol de creație integrat deplin
istoriografiei naționale românești și înregistrând o
cotă de notorietate europeană.
- Traversăm o epocă de schimbări semnficative,
marcată în primul rând de tranziția spre o societate care
să fie guvernată de autentice valori democratice. Ca
istoric al modernității, cum ați caracteriza această
perioadă de tranziție din istoria noastră recentă, nu lip-
sită de convulsii °i mizerie?
- Bătrânul Horațiu a rostit expresia „laudatur
temporic acti“ (proslăvitor al timpului trecut), apli-
cată, cu indulgentă ironie, persoanelor în vârstă. E
firesc să fie așa. Fiecare înaintează în viață sprijinit
pe ceea ce a asimilat în anii formării sale, iar
teoriile explorate mai recent, ca și oamenii acesto-
ra, îi sunt mai greu de înțeles.
Am făcut această introducere pentru a mă
expune, onest, suspiciunilor și criticilor aferente
locului meu în acest timp al înnoirilor intempes-
tive, al tranziției, corelat cu remarcabile deschi-
deri către mai promisiuni de viitor, dar și cu re-
gretabile căderi materiale și morale.
Gândindu-mă cu toată luciditatea și cu toată
experiența provenită din cunoașterea istoriei,
cred că mi s-ar impune distanțarea față de sintag-
ma lui Horațiu.
Celor ce deplâng convulsiile și mizeriile
actualei tranziții le-aș răspunde că ele sunt prețul
plătit de oricare tranziție, din istoria oricărei
epoci, a oricărui popor. Când un echilibru e frânt,
reașezarea în poziția unei noi normalități a
pieselor sale e penibilă, necesitând adesea efortul
a mai mult decât al unei generații. În acest efort
ies, brutal, la iveală, calități și defecte, generate
tocmai de carența stabilității, de dezorientarea în
fața situațiilor inedite. „Eu nu sunt omul nou“ -
scria acum vreo opt decenii un mare nefericit
poet. „Eu am rămas cu un picior în trecut °i vrând să
pășesc cu celălalt în viitor, mă simt căzând în gol“.
Lucrurile se vor reașeza și explozia, greu con-
trolabilă în acești ani, de porniri instinctuale ale
nobililor noștri semeni se va domestici din nou și
se va sublima într-un alt cod al bunelor maniere
sociale și politice. Fiindcă, până la urmă, oamenii
reușesc a se plictisi până și de propria abjecție.
-Cum vedeți traseul integrării europene pentru
România?
- Cred că mai mult decât împlinirea a 1001 de
condiții, mergând până la cartea de identitate și
pașaportul pentru cornute, imperativul de căpete-
nie pentru noi ar fi acela al schimbării mentalității
„de masă" a poporului nostru.
E prea multă dezordine și indiferență, prea
multă lipsă de respect față de îndatoririle obștești
și față de banul public, prea multă și prea multe...
etc. Enumerarea ar putea să continue, obositoare
și dreaptă.
Ne trebuie însușirea seriozității lucrurilor
bine făcute. În absența ei, chiar dacă Uniunea
■ Acad. Camil Mureșanu
Europeană ne-ar sprijini de subțiori (cum se
complac unii a crede, și, Doamne, ce rău se vor
înșela) nici atunci nu vom reuși o aliniere la stilul
și la randamentul de viață de activitate al
Occidentului.
Traseul integrării trece prin noi înșine și dacă
în noi nu-l vom găsi, nu vom ajunge departe.
- Dar integrarea atlantică?
- Aspectul acesta mi se pare mai simplu. E o
chestiune de finanțe, de tehnică, de instruire și de
competență a cadrelor militare, de sus și până jos.
Acest ultim punct e mai realizabil. Valoarea
ostașului și a ofițerului român, chiar dacă nu ne
vom porni să-i cântăm imnuri de slavă, este certă.
Capacitatea sa de adaptare la tactica de luptă și la
instumentarul militar modern, de asemenea. Nu
e un lucru insurmontabil. Mai greu ne vom des-
curca cu finanțarea programelor de retehnolo-
gizare, fiindcă de arme, slavă Domnului, pămân-
tul duce lipsă de multe, numai de ele nu.
Dar, peste toate acestea, revine laitmotivul de
la punctul precedent. Seriozitate în tratarea pro-
blemei, la toate nivelurile. A fi integrat în cea mai
mare și mai puternică alianță militară din istorie
înseamnă, în primul rând, o răspundere. Elevii
neglijenți se pot trezi dați afară din clasă...
- Ați ținut mulți ani °i un curs de istoria presei
moderne. Cum ați defini rolul mass-media pentru tim-
purile noastre, ce poartă atît de marcant pecetea globali-
zării?
- Fără falsă modestie, orizontul meu în ma-
terie este prea restrâns pentru a îndrăzni să-l atac
pe toată lărgimea sa, adică să mă pronunț asupra
vocației presei mondiale, în perspectiva globa-
lizării. Mă interesează însă rolul mass-media în
viața statului nostru, în această („on revient tou-
jours“) perioadă de tranziție.
M-am întrebat și mă întreb: corespunde ea
cerințelor momentului istoric? Și ar trebui să
încep prin a mă întreba: care sunt aceste cerințe și
cine e competent a le stabili?
Nu se poate răspunde decât prin simplificări
ale problemelor. Plasate, prin definiție, într-o
poziție de avangardă, mass-media au practicat cu
frenezie, îndată după 21 decembrie 1989, liber-

■ | TRIBUNA ♦ nr. 12 ♦ 1-15 martie 2003	|-
7
Ă
tatea cuvântului rostit ori scris, și au instituit,
pentru cetățeanul atâta vreme lipsit de exercitarea
ei, o pedagogie a mântuirii acestei forțe despre
care un politician britanic spunea că, lăsată fiin-
du-i și numai ea singură, se simte în stare să
înfrunte pe oricine și orice.
Sunt însă de părere că, la fel ca în aplicarea
preceptelor pedagogiei propriu-zise, și în apli-
carea acesteia - apanaj al presei - se mai greșește.
Mass-media ar trebui să colporteze informații
mai bine verificate. Ea lansează numeroase inepții
care induc în eroare. În fața a milioane de oameni
care sunt gata să creadă în tine, nu ai voie să gre-
șești, nici din rea-voință, nici din ignoranță. Profe-
sionalitate, așadar, cu rigoarea cerută în instituțiile
serioase unor profesori și unor cursanți de elită.
Prea multă bârfeală, prea multă scormonire în
mărunțișuri, prea multă reducere la fapte nesem-
nificative, crezându-se că se clădește astfel un
edificiu al istoriei contemporane. Acum aproape
100 de ani americanii au creat un termen peiora-
tiv: muckrakers - cei care greblează prin gunoaie.
Nu cred că pe asemenea gen de muncă produc-
tivă se poate așeza temelia unei opinii publice
sănătoase.
Este prea palidă prezența adevăratului ziar sau
post de radio ori televiziune realmente independ-
ent, echidistant, imparțial, comunicând numai
informații reale ori măcar credibile și, mai ales,
cultivând editorialul de analiză și de sinteză de
maximă seriozitate, cu judecăți paradigmatice
pentru educația politică a cetățeanului.
Alături de el, n-au decât să apară oricâte alte
produse ale mass-media, dar El nu trebuie să
lipsească din peisaj.
- Observ că nu-i uitați nici pe clasici. Ce mesaj vreți
să transmiteți reluînd astăzi textele scriitorilor latini?
- Unul singur: să poposim lângă izvoarele
culturii europene, nu capitulând în fața paseis-
mului de care m-am distanțat deja într-un alt
punct al acestui dialog, ci din necesitatea de a ne
pătrunde de perenitatea unor valori create în timp
și a ne îndruma spiritele spre depășirea superfi-
cialității tentaculare dintr-un segment însemnat al
mentalității contemporane. Să gândim și să
scriem astfel încât opera noastră să fie apreciată,
peste alte milenii, așa cum este admirată astăzi
opera unor autori din antichitate.
■
Interviu realizat de
I.	Maxim Danciu
P|rofil
Academicianul Camil Mureșanu
- istoric al evului mediu transilvan
■ Nicolae Edroiu
n peisajul istoriografiei române din ultima ju-
mătate de secol, Camil Mureșan se înscrie
între specialiștii de vârf ai Evului Mediu. Pre-
ocupările sale din domeniul istoriei universale au
vizat deopotrivă epoca medievală, dar le găsim can-
tonate apoi și în câmpul celei moderne, cu prelun-
giri firești până în perioada contemporană. Debu-
tul științific al Istoricului este legat însă de timpul
evului de mijloc, de evoluția voievodatului Transil-
vaniei în secolele XIV-XV mai ales. De aici provin
contribuțiile esențiale și de durată ale unuia dintre
cei mai iluștri profesori ai Universității clujene, as-
tăzi directorul Institutului de Istorie „George Ba-
rițiu“ din Cluj-Napoca al Academiei Române.
Urmare a pregătirii sale profesionale deosebite
și capacităților științifice demonstrate pe parcur-
sul studiilor universitare, s-a produs antrenarea sa
în munca de editare a documentelor medievale.
Chiar în acei ani, din jurul lui ’50, institutele de
istorie din țară aveau înscrise în programul lor de
cercetare întocmirea și publicarea corpusului de
Documente privind istoria României, al cărui Serie C.
privea Transilvania. Acest contact cu documen-
tația medievală, cu izvoarele diplomatice emanate
de cancelaria voievodală transilvăneană sau a celei
regale cu referire la Transilvania avea să devină
deosebit de benefic pentru activitatea ulterioară a
Istoricului. Din acest câmp al preocupărilor sale
științifice provine studiul consistent pe care l-a
rezumat la Congresul Internațional de Științe
Istorice ținut la Roma în 1955 referitor la politica
fiscală a papalității în Transilvania primei jumătăți
a secolului al XIV-lea.
O atenție deosebită avea să acorde profesorul
Universității clujene personalității lui Iancu de
Hunedoara. Voievodul transilvănean de origine
română de la mijlocul aceluiași secol al XIV-lea a
condus atunci frontul antiotoman constituit din
popoarele și statele creștine din această parte a
Europei. După cucerirea Constantinopolului în
1453, forțele militare otomane încercau, prin Va-
lea Dunării, să-și deschidă drum spre Centrul
Europei. Din apărător al țărilor române și al liniei
Dunării, voievodul Transilvaniei, devenit între
timp guvernator al Ungariei, conduce coaliția an-
tiotomană care va reuși oprirea înaintării otomane
ca urmare a victoriei creștine de la Belgrad din
1456. Câteva studii pe asemenea problematică
erau publicate la împlinirea a 500 de ani de la
acele desfășurări politico-militare, precum și o
monografie tipărită la București în 1957, intitu-
lată loan de Hunedoara °i vremea sa. Este mono-
grafia istorică pe care avea să o prezinte ca teză de
doctorat, prin care era recunoscută, în fapt, o
activitate științifică deosebită pentru investigarea
și cunoașterea istoriei provinciei intracarpatice.
Rezultatele științifice ale Profesorului Camil
Mureșanu se regăsesc comunicate la numeroasele
manifestări internaționale (congrese, conferințe,
colocvii) la care a participat, la sesiunile științifice
din țară care beneficiau de prezența Istoricului.
Cursurile propuse studenților în istorie de la
Universitatea din Cluj aveau acel fundament știin-
țific solid așezat prin investigarea profundă a feno-
menelor istorice, ale cărei rezultate erau structura-
te într-o logică desăvârșită și expunere impecabilă.
Din aceeași claritate a prezentării a rezultat și man-
ualul de liceu privind Istoria Evului Mediu, elaborat
în colaborare, care s-a bucurat, numeroși ani după
1957, de aprecierea științifică și didactică a profeso-
rilor și elevilor care l-au folosit în pregătirea lor.
Se cuvine reliefată, în acest context al aprecie-
rilor ce pot fi făcute asupra unei activități științi-
fice care se întinde pe răstimpul ultimei jumătăți
de secol, contribuția academicianului Camil Mu-
reșanu la elaborarea sintezelor de istorie naționa-
lă. A colaborat la tratatul de Istoria României din
1962-1964 (la volumele II și IV), pentru care a
redactat consistente pagini privind istoria Transil-
vaniei. Este totodată coautor la sinteza Din istoria
Transilvaniei apărută tot în acei ani în mai multe
ediții, la Editura Academiei. Era firesc ca în cola-
borarea recentului tratat academic de Istoria româ-
nilor academicianul Camil Mureșanu să-și asume
responsabilități științifice deosebite. Astfel, volu-
mul IV, apărut de puțin timp la Editura Enciclo-
pedică din București, care restituie științific des-
fășurările istorice din secolele XIV-XVI, aflate sub
semnul trecerii de la universalitatea creștină către
Europa „patriilor“, îl are drept coordonator, alături
de acad. Ștefan Ștefănescu. Capitolele redactate cu
deosebire privind istoria Transilvaniei în răstimpul
respectiv pun în lumină rezultate ale unei investi-
gații științifice de durată, căreia autorul i s-a dedi-
cat cu o pasiune și perseverență ieșite din comun.
■
8
■ | TRIBUNA ♦ nr. 12 ♦ 1-15 martie 2003	|-
Un destin singular: Publilius Syrus
și maximele sale
■ Vasile Rus
Favente me tibi, victus es,
Laberi, a Syro
Mi-am luat îngăduința de a prelua titlul
introducerii pe care Dl. academician
Camil Mureșanu, sărbătoritul nostru de
astăzi, a scris-o pentru măiastra sa traducere a
maximelor lui Publilius Syrus1, rod matur al unei
pasiuni pe care și-a hrănit-o constant încă din
tinerețe, cea pentru studiile clasice în general și
pentru latinitate în special, și am îndrăznit încă să
mă îndepărtez de conținutul acesteia nu pentru
a-i demonta și anula ideile limpezi și convingă-
toare, izvorâte dintr-o doctă documentație, ci
pentru a scoate în relief, printr-un excursus în isto-
ria culturii - pe care voi încerca să-l fac în cele
cinci minute pe care le am la dispoziție - că la ca-
pătul drumului se află un act reparator, aș în-
drăzni să spun, sit venia verbo, de justiție culturală
declanșat de geniul lui Erasmus din Rotterdam,
continuat în secolul al XIX-lea de meticuloșii
filologi germani și în secolul al XX-lea de cei
englezi și italieni, pentru a se desăvârși astăzi prin
darul făcut cu toată dragostea de Dl. Camil Mu-
reșanu publicului românesc al unei opere demne
de o soartă mai bună în cursul vieții unui om din
secolul I ante Christum, care nu lăsase în urma lui
nici măcar un nume sigur.
Puținele lucruri care ne-au fost transmise din
antichitate despre viața lui Publilius Syrus ne
dezvăluie lupta sublimă a unui suflet a cărui viață
pâmântească i-a fost potrivnică încă de la început:
adus fiind la Roma încă de copil din Siria lui na-
tală (era născut, probabil, la Antiohia)2 a devenit
sclav dar a reușit să obțină manumiterea atât da-
torită frumuseții lui fizice cât și datorită talentului
său literar, obținând astfel emanciparea socială3.
Dar vremurile erau mult prea viforoase și tulburi
ca să-i aducă și binemeritata emancipare profe-
sională, de artist al scenei ca mimograf Războaie
fratricide fără sfârșit aruncaseră în hăul
Arvernului mulți fii de nădejde ai Romei precum
Brutus, Cassius, Cato din Utica, Pompeius
Magnus, iar omul zilei devenise Caesar cel care
era practic stăpânul Romei și va conferi, dincolo
de mormânt, titlul simbolic de cezari împăraților
imperiului universal: erau ultimele clipe, petre-
cute în zvârcoliri spasmodice, ale republicii
romane și muzele încercau cu greu să se facă
simțite în ciuda avertismentului exemplar al lui
Cicero: inter arma silent musae4. După manu-
miterea de către Publilia, a doua soție a lui Cicero
(deși Forcellini indică numele Publius pentru
mimograful nostru - probabil un lapsus calami -
iar unele istorii literare pretind, pe baza unor
informații sumare provenite din antichitate că ar
fi devenit sclavul unui libert5) a străbătut orașele
italice compunând mimi și jucând el însuși rolu-
rile pricipale. S-a remarcat mai ales prin natu-
ralețea cu care improviza pe scenă, lucru deloc
ușor având în vedere că «opera» cu rigidele ver-
suri iambice și cu mai sprințarii metri trohaici,
care totuși nu puteau să ajungă la rafinamentul
trimetrilor iambici ai poeților tragici și comici
greci sau să redea muzicalitatea și maiestatea he-
xametrilor. Mimul, un arhispectacol de muzică,
dans și poezie, care avea la bază un libret sumar,
ce trata subiecte cu iz moralizator dar destul de
licențioase, pe baza căruia, apoi, se improviza vâr-
tos pe scenă, își avea, totuși locul, între genurile
minore, umile, ale artei scenice, mai jos decât co-
mediile geniale ale unui Plaut cu vâna lor comică
virilă și optimistă sau decât cele mai rafinate și
mai gingașe ale unui Terențiu, mai jos chiar și
decât rusticile atellane italice și mult mai jos decât
austerele și maiestuoasele fabulae togatae ale unui
Naevius sau Ennius, pater poetarum, cum îl nu-
mește Horațiu, care aduceau în scenă mărețele
virtuți strămoșești ale aristocrației romane. Și to-
tuși talentul și verva acestui tinerel sirian a atras
ochii dictatorului asupra lui6, dar acest lucru nu
i-a fost îndestulător ca să-l pună la adăpost de
cruzimea insolită a acestuia. Publilius avea un
emul artistic, dar rivalul său în lumea mimului
era un personaj atipic: nu era străin și nici de
condiție umilă, precum majoritatea mimografilor
și histrionilor7, ci era cavaler roman, fapt care îl
făcea mai îndrăzneț în criticarea tarelor și viciilor
mai ales ale celor puternici și, aidoma înaintașului
său Lucilius, nu se sfia să rostească în gura mare
și numele puternicilor zilei dacă aceștia se făceau
vinovați în ochii lui de vicii intolerabile, așa că nu
a scăpat nici Caesar, în care calitățile excepționale
ale unei mari personalități erau umbrite de vicii și
mai mari. Pe de altă parte era și enorm de talen-
tat: după spusele lui Aulus Gellius, un scriitor din
secolul al Il-lea post Christum, și după Volcacius
Sedigitus8, care îl introduce în canonul celor zece
poeți dramatici, umplea adesea teatrul cu specta-
tori care îl ovaționau îndelung. Dar în anul 46 a
venit clipa confruntării decisive: întors într-un
sfârșit din lungile campanii militare întinse pe trei
continente, Caesar s-a hotărât să fie arbitrul celor
doi: se aflau față în față tinerețea promițătoare a
lui Publilius Syrus și gloria deja consacrată a lui
Decimus Laberius. Dar Caesar, substituindu-se
pentru o clipă destinului, a hotărât să-l pedep-
sească pe Laberius pentru insolența de a-l fi veș-
tejit în public și mai puțin să-l premieze pe Syrus,
care în felul acesta a devenit mimograful zilei dar
numai pentru că dictatorul, în cruzimea sa a rostit
o sentință în versuri iambice sugerate de cele ale
mimografilor: Favente me tibi, victus es, Laberi, a
Syro («Deși te protejez, ai fost învins, Laberius, de
Syrus»).
Talentul imens al lui Laberius a lăsat în urma
sa peste șaizeci de titluri de mimi care au străbă-
tut secolele până la noi, pe când de la Syrus au
rămas doar fragmente din doi mimi a căror titluri
nu sunt sigure și câteva versuri răzlețe din piese
ale căror titluri ne scapă astăzi9. Dar destinul lite-
rar al lui Syrus se va dezvolta, cu rădăcini firave
în ultimii ani ai vieții lui, și din ce în ce mai mult
de-a lungul secolelor care au urmat. Dar acest
destin își va trage seva vitală doar indirect din
mimi, pentru că substanța lor moralizatoare va
oferi ocazia selectării unor pilde de înțelepciune
și a unor nestemate șlefuite până la perfecțiune pe
băncile unui ludi magisterși în cabinetul unui
nobil de origine spaniolă hrănit cu învățăturile
rigidei morale a filosofiei Porticului. Conform
unei tradiții întemeiate cu un veac în urmă de
Livius Andronicus, un alt fost sclav de origine
greacă din Tarent care va scrie și va juca la Roma
primele piese de teatru și va traduce în horridus ille
Saturnius versus’°, cum îl numește același Horațiu,
Odiseea lui Homer, transformând muza care îl
cântă pe bărbatul cu gând iscusit în italica casmena
(Virum mihi, Casmena, insece versutum), a fost pen-
tru întâia oară dascăl iscusit al copiilor patricie-
nilor romani11. La fel va face, urmându-i exem-
plul, și Publilius Syrus, extrăgând din piesele sale
versurile proverbiale, care astfel vor constitui pri-
ma colecție de «maxime» folosită ca manual de
morală în școală12. Publilius avea la îndemână și
modelul grec al colecției de maxime extrase din
piesele sale de un celebru reprezentant al come-
diei noi, Menandru13. Câteva decenii după moar-
tea lui Publilius Syrus, care s-a produs după toate
probabilitățile la zece luni după ce Caesar căzuse
răpus de pumnalele conjuraților în curia senatu-
lui, adică prin luna ianuarie a anului 43, același în
care va cădea victimă furiei lui Marcus Antonius
și Marcus Tullius Cicero14, Seneca filosoful va
folosi în ale sale Controversiae, parte în proză, parte
în versuri, această colecție, dând versurilor un
caracter și mai pregnant de maxime.
Publilius Syrus va ajunge să fie cunoscut în
secolul al doilea mai puțin ca mimograf și mai
mult ca autor de Sententiae, așa cum îl pomenește
și Aulus Gellius15, apoi în secolul al IV-lea post
Christum Macrobius în Saturnalia ’6, după care cor-
pus -ul de Sententiae, la a cărui configurare și răs-
pândire o contribuție esențială a avut-o de fapt
Seneca, a devenit un bun spiritual al Evului Me-
diu european, fiind utilizat, fie și indirect, ca sur-
să de pilde utile în practicle mistice ale călugărilor
orientali, care, precum Evagrie Ponticul, erau in-
teresați să discearnă spiritele bune, cele venite de
la bunul Dumnezeu de cele rele, venite de la
«inamicul omului». În al său Tractatus practicus el
va întocmi un catalog al celor opt gânduri rele sau
spirite rele pentru a căror exemplificare o sursă
principală au putut-o constitui maximele publi-
liene. Papa Grigore cel Mare le va reduce la șapte
în a sa Constitutio pastoralis, actul spiritual de înte-
meiere a Europei creștine punând în fruntea listei
superbia, radix omnium malorum («trufia, rădăcina
tuturor relelor») pe care o descrie cu un condei
apropiat în multe stilului mimografului antic17. Pe
de altă parte, dacă ar fi să-i dăm crezare savantu-
lui Ulrich von Wilamovitz Mollendorf, o posibilă
explicație a supraviețuirii maximelor lui Publilius
Syrus ar putea fi introducerea lor în syllabus-ul
școlar, contribuind-se astfel chiar la sporirea nu-
mărului de maxime prin compoziții imitative,
exerciții școlare, și totodată la înmulțirea corpus-u-
rilor publiliene care au ajuns la cinci de-a lungul
Evului Mediu, numeroasele manuscise prinzând
din ce în ce mai mult izul particular al latinei
timpului datorită contribuțiilor scribilor de
atunci18.
Adevăratul proces de restitutio in integrum a
maximelor lui Publilius și a introducerii lor în
lumea culturii a fost declanșat de gestul lui
Erasmus din Roterdam, pe numele său adevărat
Geert Geertz19, care a realizat editioprinceps a
maximelor apărută la Londra în 151420. Din
păcate, datorită unor împrejurări nefavorabile,
această foarte îngrijită ediție erasmiană a trecut
aproape neobservată. Adevărata descoperire a
maximelor lui Publius Syrus se datorează însă
filologilor germani, mai ales celor dinjurul edi-
turii Teubner, care în mai bine de o jumătate de
veac au realizat trei ediții remarcabile și o lucrare
exegetică de sinteză, care încerca să explice istoria
constituirii colecțiilor de maxime publiliene. La
anul 1822 lohann Caspar Orellius a realizat pri-
ma ediție de Mimi seu Sententiae la care s-a adău-
gat în 1824 un supliment al foartei recente ediții
+
■ | TRIBUNA ♦ nr. 12 ♦ 1-15 martie 2003	|-
9
^■^^^M^mui
de la Leipzig cuprinzând maximele lui Publilius
Syrus și Decimus Laberius21. Acesteia i-a urmat o
ediție cu adevărat critică care poartă pecetea cele-
brului fondator al revistei Archiv fur lateinischen
Lexicographie und Grammatik, care va pregăti mare-
le dicționar Thesaurus Linguae Latinae: Eduard
Wolfflin, ediție apărută la Leipzig în 186922. După
care, Otto Ribbeck a realizat o nouă și remarca-
bilă ediție prin prisma acribiei filologice a maxi-
melor lui Syrus în Comicorum Romanorum Frag
menta, care constituie volumul al doilea din
Scaenicorum Roomanorum PoesitF. Atât Wolfflin cât
și Ribbeck au fost foarte preocupați să despartă
grâul de neghină, adică să stabilească, cu armele
criticii de text maximile neaoșe publiliene de cele
adăugate de-a lungul timpului, ambii stabilind
câte trei categorii de maxime: La Wolfflin:
a) Sententiae Publilii Syri; b) Sententiae Turicensis;
c) Sententiae falso inter Publilianas receptae, pe când
la Ribbeck cele trei clase sunt: a) Sententiae Publilii
Syri; b) Sententiae Turicensis; c) Appendix Sententia-
rum24. O preocupare exclusivă pentru stabilirea
corpus-lui de maxime autentice publiliene a avut-o
Wilhelm Meyer, care a publica la Leipzig, în
1877, celebra sa lucrare Die Sammlurgen der
Spruchverse des Publilius Syrus25. În fine, ediția care
a sintetizat parcă eforturile de peste o jumătate de
secol ale filologilor germani este tocmai cea aleasă
de Dl. Camil Mureșanu pentru textul latinesc al
maximelor. Este vorba de ediția lui Otto Fried-
rich, apărută la editura lui Theobald Grieben în
188026. Friedrich a fost preocupat și de traducera
maximelor dar, ca și predecesorii săi care s-au
pierdut adesea în complicate și savante conjecturi
filologice și el a recurs la alambicate perifraze
menite să dezambiguizeze mesajul adesea foarte
concentrat al unității metrice dar au diminuat
forța naturală și puterea de convingere atât de
necesară unei maxime autentice.
Pe tărâmul filologiei clasice anglo-americane,
maximele antice și autorul lor au fost așezate în
rândul poeziei și al poeților minori. Traducătorii
J. Wight Duff și A.M. Duff și-au văzut munca
distribuită în Minor Latin Poets, vol. I, în celebra
colecție Loeb Classical Library27. Și pentru filologii
italieni s-a configurat aceeași viziune cataloga-
toare: maximele publiliene sunt publicate de
F. Semi în volumul II din Tragici et Comici Mino-
res. Atellana et Mimus apărut la Veneția în 196528.
Ajunși la capătul drumului, ne simțim obligați
să vorbim despre calitatea traducerii făcute de Dl.
Camil Mureșanu. Spre deosebire de vașnicii
filologi germani și chiar de traducătorii englezi,
domnia sa a încercat să se țină cât mai aproape de
litera textului dovedind că în felul acesta se poate
reda neștirbită forța remarcabilă a maximelor
publiliene care pot biciui cu aceiași necruțare
viciile și defectele perene ale oamenilor. De aceea,
urmându-și cu entuziasm un ideal al tinereții, Dl.
Camil Mureșanu a încheiat, am putea spune,
actul de justiție culturală atât de nobil de redare
peste veacuri a demnității unui om care a luptat
din răsputeri pentru o dublă emancipare: cea
socială, de înălțare din condiția de sclav și cea
profesională, de contribuire prin forța moraliza-
toare a maximelor sale la însănătoșirea societății
romane atât de sbuciumate. Dacă primul soi de
emancipare a fost posibil încă de atunci, cel de-al
doilea nu s-a făcut simțit încă pe deplin în epoca
sa dar mesajul lui a rămas viu și mai este valabil și
astăzi. De aceea, între dezamăgirile prezentului și
căutarea asiduă a unui sistem solid de valori, mai
ales la ceasul înserării când umbrele apasă și ne
copleșește îndoiala, această carte poate fi un
tovarăș de nădeje. Laetabere, doctissime lector et vale
■
NOTE
1.	PubliliusSyrus, Maxime. Text original, traducere din
limba latină de Camil Mureșanu, Editura Cartimpex,
Cluj-Napoca, 2002.
2.	Cf. Plinius Maior, Naturalis Historia, 35. 199: Publilium
Lochium (i.e. Antiochium auctore Ottone Jahn) mimicae
scaene conditorem («pe Publilius din <Anti>ochia - Lochia
este Antiohia, dupa parererea lui Otto Jahn - întemeietorul
genului scenic al mimului»).
3.	Cf. MACROBIUS, Saturnalia II, 7.6: Publiulius natione Syrus,
cum puer ad patronum domini esset adductus, promeruit eum non
minus salibus et ingenio quamforma; ... ob haec et alia manu
missus et maiore cura euditus («Publiulius, sirian de neam,
după ce a fost adus de copil la stăpân, s-a remarcat nu mai
puțin prin spiritul și talentul său cât și prin frumusețea
fizică; ... datorită acestor calități a și fost, de altfel, manu-
mis și instruit cu mai mare grijă»).
4.	Cf. discursul lui Cicero în apărarea lui Milo și împre-
jurările grele în care a trebuit sa fie rostit (în mijlocul sol-
daților lui Pompeius).
5.	Cf. Index scriptorum Latinorum, quorum auctoritas adducitur tum
in lexico tum in onomastico, în prefata la vol. I al dictionarului
inițiat de Egidio Forcellini, Lexicon totius latinitatis, și lucrat în
cea mai mare parte pe baza unor surse manuscrise. În
această situație, manuscrisul folosit de discipolul colegiului
patavin putea conține un lapsus calami în cazul numelui lui
Publilius: Haec Forcellinus noster in Lexico suo sub voce
PVBLIVS, quo hic vulgo olim appellabatur («Aceste lucruri
Forcellini al nostru <le pune> în lexiconul sau sub vocea
PUBLIUS, prin care acesta era numit odinioară în popor»).
Informația că ar fi devenit încă de copil sclavul unui libert se
găsește în Geschichte der rbmischen Literatur bis zum Gesetzge-
bundwerkdes Kaisers Justinians von Martin Schanz. Erster Teil.
Die rbmische Literatur in der Zeit der Rtpublik. Vierte, neubear-
beitete Auflage von Carl Hosius, C.H. Beck’sche Verlaggs-
buchhandlung Munchen MCMXXVII, p. 259: «Publylius
Syrus, in Syrien, vielleeicht in Antiochien geboren, kam als
Knabe nach Rom und gelangte in die Hânde eines Freige-
lassenen». Pentru ipoteza legata de Publilia cf. Pauly-Wi-
ssowa, Realencyclopaedie der Altertumswissenschift (RE), XXIII, 2
(1959), 1920, nr. 28 precum și RE XXIII, 2 (1959), 1917 nr.
17, despre Publilia și fragmentele scrisorilor sale publicate
de P. Cugusi în volumul Epistolographi Latini Minori, Augusta
Taurinorum, 1970-1979 în IV voll., în colectia Corpus
Scriptorum Latinorum Paravianum, in Aedibus Paraviae,
Augusta Taurinorum (Torino).
6.	Cf. Schanz-Hosius, op. cit., p. 258.
7.	Istoricul Iulius Capitolinus , spune despre Verus Verus
8.7 - în Hermann Peter, Veterum Romanorum historicorum
fragmenta, p. 80 ca acesta aducea histrionii din Siria, fiind
foarte apreciati: quasi reges aliquos ad triumphum adduceret, sic
histriones eduxit e Syria.
8.	Pomenit și comentat în repetate rânduri în Noctes Atticae
de același AulusGellius.
9.	Cf. Bibliotheca Ad Apollinis. Scripta Latina usque ad aetatem
Karoli Magni Imp.. Edidit Hadrianus La Regina. Index edi-
tionum quae ad usum historicorum maxime adsunt collegerunt
et recensuerunt Maria Paula Guidobaldi, Fabricius
Pesando. Romae in Aedibus Quasarianus 1993, p. 517:
«Mimi: a. Murmurco; b. Putatores c. Ex incertisfabulis, apud
Ribbeck, < Scaenicorum Romanorum poesis, vol. II.
Comicorum Romanorum fragmenta, Teubner, Leipzig, p.
303>».
10.	Cf. HORATIUS, Epistulae, II, 1, vv. 157-158: . sic hor-
ridus ille / Dfuxit numerus Saturnius ... .
11.	Cf. SANDER M. GOLDBERG, Saturnian Epic: Livius and
Naevius, în A.J. BOYLE, ed., Roman Epic, Routledge,
London and New york, 1993, pp. 19-58 și H. MhAescu,
Istoria literaturii latine, I, Dela origini pîna la Cicero, Atelierele
grafice Al. Țerek, Iași, s.a., capitolul «Începuturile litera-
turii artistice: Livius Andronicus», pp. 50-68.
12.	Cf. Forcellini, op. cit., Index..., sub vocea PUBLILIUS
SYRUS: Publilius Syrus, mimographus, Syrus natione [poeta C.
Iulio Caesarefamiliaris, scripsit mimos quosdam sententiis acutis,
gravibus et dignis, quae a pueris ediscantur] («Publilius Syrus,
mimograf, de origine siriana - poet familiar lui C. Iulius
Caesar, a scris anumiți mimi presărați cu maxime ascuțite,
sobre și pline de demnitate, pe care să le învețe copiii -»).
13.	MENANDRU cu ale sale Gnomai monostichoi («Maxime
monostihe») a reprezentat cel mai palpabil model cultural
pentru mimograful latin.
14.	Cf. SENECA, Controversiae, III, 18; GELLIUS, Noctes Atticae,
XVII, 14; Macrobius, Saturnalia, II, 7.
15.	Cf. GELLIUS, op. cit., XVII, 14.3: huius Publiliisententiaefer-
untur pleraeque lepidae et ad communem sermonem usum com-
mendatissimae, ex quibus sunt istae singulis versibus circumscrip-
tae ... («maximele acestui Publilius sunt considerate în
marea lor majoritate plăcute și foarte recomandate pentru
folosul limbajului comun, dintre care sunt și acestea
încadrate în câte un singur vers .»)
16.	Macrobius, op. cit., II, 7.10, care reia pasajele din Aulus
Gellius.
17.	Cf. TomâS SpidlÎK SJ., L’arte di purficare il cuore, Lipa,
Roma, 1999, pp. 43-56.
18.	Cf Schanz-Hosius, op. cit. pp. 261-262 și Camil
Muresanu, op. cit., pp. 16-17.
19.	Cf. Enciclopedia del Cristianesimo . Prefazione di Carlo Maria
Martini S.J., Istituto Geografico De Agostini, Novara
1997, p. 277, coll. 2-3.
20.	Cf Maria Paula Guidobaldi, Fabricius Pesando, op. cit.,
p. 517: «Sententiae. Ed. princ.: D. Erasmus, Londini 1514».
21.	Cf. Index ...: [In huius auctoris locis citandis utimur optime edi-
tione Lipsiae anno 1822 in 8o a IO. CASP. ORELLIO curata,
qui ibidem anno 1824 in 8o edidit Supplementum editionis
Lipsiensis novissimae sententiarum Publilii Syri et D. Laberii ...]
(«În citarea pasajelor din acest autor am folosit ediția de la
Leipzig din 1822 în 8o, îngrijită în chip optim de către
lohann Caspar Orellius, care a publicat tot acolo, în 8o,
în anul 1824, Suplimentul ediției foarte recente de la Leipzig a
maximelor lui Publilius Syrus li Decimus Laberius»).
22.	Publilii Syri sententiae ad fidem codicum optimorum primum
recensuit Eduardus Wolfflin, Lipsiae, 1869, in 8°.
23.	O. Ribbeck, Scaenicorum Romanorum Poesis, II, Comicorum
RoManorum fragmenta, pp. 310-359.
24.	Cf. Index ..., sub vocea Publilius Syrus.
25.	Ibidem, sub vocea Publilius Syrus.
26.	PUBLILII SYRI MIMI SENTENTIAE. Digessit, recen-
suit, illustravit OTTO FRIEDRICH DR., Berolini, in
Aedibus Theobaldi Griebeni MDCCCLXXX.
27.	Minor Latin Poets, Loeb Classical Library, with an English
translation by J. Wight Duff and A.M. Duff, I, London,
1935, pp. 14-144.
28.	F. Semi, Tragici et Comici minores, II, în Scriptorum
Romanorum quae extant omnia, Venetiis-Pataviis-Pisis, 1965,
pp. 33-46.
10
■ | TRIBUNA ♦ nr. 12 ♦ 1-15 martie 2003	|-
j raduceri______________________
Tălmăciri de Camil Mureșanu
■ Heinrich Heine
Laudă mării
Thalassa! Thalassa!
Mărire ție, eternă mare,
De mii de ori,
Așa cum te-au slăvit cândva cu chiote voioase
Inimi elene, zece mii,
Cu dor de țară înfruntând năpaste,
Semețe inimi elene.
Era clocot de valuri.,
Clocot și freamăt.
Soarele revărsa
Jucăușe lumini trandafirii.
Pescăruși stârniți
Vânturau în zbor chemări.
Peste tropot de cai și zornet de scuturi
Un strigăt de izbândă:
„Thalassa! Thalassa!“
Laudă ție, eternă mare!
Ca graiul patriei mi-e zvonul apelor tale.
Din tărâmul tău învolburat
Văd nălucindu-se vise de copil.
Icoane vechi mi-amintesc
De jocuri de demult,
De argintate daruri de Crăciun,
De arbori de coral purpuriu,
Pești aurii, perle și scoici sidefii,
Tainic ascunse
În abisul palatului tău de cristal.
O, cât am jelit în pustiu!
Inima-mi tânjea
Ca o veștedă floare
Suptă-ntre foi de herbar.
Părea că-o lungă iarn-aș fi zăcut
în bolniță neagră
Și-apoi, dintr-odată scăpat,
M-ar orbi luciul de smarald
Al primăverii trezite la lumină.
Flori albe de cais foșnesc
Privindu-mă cu ochi parfumați.
Totul în jur e mireasmă, zumzet și zâmbet,
În cerul albastru - viers de ciocârlii:
„Thalassa! Thalassa!“
Tu, inimă vitează, te aperi pas cu pas...
De câte ori și cât de crud
Te-au încolțit barbariile Nordului!
Din ochi străpungători
Ți-au azvârlit săgeți aprinse;
Cu vorbe strâmbe
S-au nevoit ca pieptul să-ți străpungă;
Cu slove colțuroase ți-au crestat
Sărmana minte tulburată.
Zadarnic scut ridicam împotrivă:
Săgeți șuierau, ghioage mă zdrobeau
Și barbariile Nordului
Mă-mpingeau către mare...
Dar acolo ajuns, adânc respirându-ți briza, te-am slăvit
O, mare! - izbăvitoarea mea iubire...
„Thalassa! Thalassa!“
■ Rainer Maria Rilke
Era o zi...
Era o zi-n veșmânt de albe crizanteme...
Din neguri de neliniști, de vraja ei iscate,
Icoana ta răsare, ca sufletu-mi să-l cheme
Adânc în noapte.
Cutremurat, te simt, ușoară cum pășești.
În vis, te alintam cu gând rostit în șoapte.
Ești lângă mine-acum... Și-un cânt ca din povești
Răsună lin în noapte.
■
^krezență în cetate
d|rept la replică
± urmare din pagina 2
Mircea Popa îmi reproșează că am denigrat-o
pe Veturia Goga. Tot ce am afirmat despre ea i-a
fost favorabil sau extrem de favorabil. Ce e nega-
tiv însă reprezintă afirmații, schițe de portret alcă-
tuite de către contemporanii ei.
Veturia Goga e catalogată - scrie Mircea Popa -
cu epitete ca Gheonoaia, Haștora, Vidra sau chiar
Sinistra,fiind acuzată de a fi fost inspiratoarea de mai
târziu a Mareșalului Ion Antonescu în acțiunea lui de
apropiere de Germania, că ar fi fost chiar o spioană a lui
Carol al II-lea, o “Die Falsche Nonne”, un fel de
Walkirie modernă și lipsită de suflet. [.] Se insinuează
chiar, la un moment dat, că ar fi jucat un rol nefast în
moartea Poetului... (Catalogările reproșate sunt
chiar titlurile capitolelor din volumul consacrat
Veturiei Goga!!!) Oare Mircea Popa n-a citit atent
cartea? A frunzărit-o doar, așa cum se procedează
uneori? Adevărul stă, cum nu se poate mai
explicit, în carte: Gheonoaie o numea însuși
Octavian Goga, care n-a mai iubit-o, Haștora și
Vidra o porecliseră rășinărenii care au urât-o de
moarte, Sinistra, inspiratoarea de mai târziu a
Mareșalului Ion Antonescu, “Die Falsche Nonne”a
fost comentariul lui Nicolae Petrescu-Comnen,
Walkirie o numiseră Mircea Zaciu și Geanina
Luca, iar Veturia-spioană și supozițiile incrimina-
toare la adresa Veturiei Goga în împrejurările
asasinării Poetului îi aparțin lui Ion Varlaam.
Mircea Popa mă acuză că am denigrat-o pe
Veturia Goga (am cunoscut-o mai bine decât
oricine), lucru pe care tocmai am demonstrat că
nu l-am făcut. Domnia sa însă nu ezită să scrie
despre Hortensia Cosma, prima soție a Poetului,
cuvintele ofensatoare, profund nedrepte și neade-
vărate: plicticoasa și searbăda Tani, fără măcar a o fi
întâlnit vreodată. Pe Mircea Popa nu l-a mișcat
nici una dintre tragediile trăite de către fiecare
membru în parte al familiei Goga în numele
Poetului și cu atât mai puțin suferința Poetului. Pe
critic îl preocupă doar destinul triumfător al
Răului reprezentat de către Veturia Goga.
Ceea ce mă nedumerește cel mai mult însă la
articolul din Tribuna este abaterea de la tipicul
cronicii. De la jumătate, textul se transformă
într-un articol elogios despre viața artistică a
Veturiei, încheindu-se cu apoteoza cuplului
Veturia-Octavian Goga, într-o totală ignorare a
adevărului obiectiv. Această deviere de la gen îi
este inspirată criticului de înverșunarea cu care se
fixează pe poziția de avocat al apărării în cazul
Veturiei Goga, acuzându-mă că îi contest orice
merit pe plan muzical. Să fie iarăși numai o lectură
neglijentă din partea autorului cronicii? Toate
episoadele din viața artistică a Veturiei Goga, evo-
cate în Tribuna de către Mircea Popa, se găsesc
între paginile 37 și 72 din cel de-al treilea volum
al trilogiei, ilustrate cu fragmente din presa
vremii, din însemnările oamenilor de artă sau din
însemnările personale ale soției Poetului. Și mă
mai întreb care este rolul criticului în raportul
dintre operă și cititor dacă nu acela de mediator,
care, semnalând deopotrivă ce e bine și ce e rău
printr-o judecată obiectivă, să vină în întâmpinarea
cititorilor. E oare cinstit să le construiești acestora
o opinie falsă despre carte și despre autorul cărții
anulându-le astfel din start orice șansă?
Temându-se că va fi știrbit prestigiul cărții sale
despre Octavian Goga, Mircea Popa contestă tot
ceea ce Octavian Goga - geografie intimă a adus nou.
Cartea domniei sale reprezintă ceea ce se putea
spune despre Octavian Goga în anul de glorie al
cenzurii comuniste 1981. Or, după 1989 când se
poate, în sfârșit, spune adevărul despre Poet, iar
trilogia exact asta și face, criticul Mircea Popa îl
neagă în totalitate. Românii însă au dreptul să-l
cunoască.
P.S.: Îmi rezerv dreptul de a reveni cu docu-
mente inedite, dacă va fi nevoie.
■
■ | TRIBUNA ♦ nr. 12 ♦ 1-15 martie 2003	|-
11
f ilosofie
Sinele si unitatea conștiinței
sau raportul corp/spirit (1)
■ Ion Vezeanu
Faptul că omul își poate reprezenta șinele, îl
situează infinit desupra tuturor ființelor ca-
re trăiesc pe pămînt. În felul acesta el devi-
ne o persoană, și datorită unității conștiinței de-a
lungul tuturor transformărilor care-i pot surveni,
acesta este una și aceeași persoană, altfel spus o
ființă total diferită, conform rangului și demnită-
ții sale, de lucruri ca animalele lipsite de rațiune...
(Kant, Antropologie din punct de vedere pragmatic, § 1)
Problema identității personale, problemă încă
neelucidată, presupune sau implică o altă dificul-
tate filosofică, la fel de amplă și de importantă,
cunoscută sub denumirea de „raportul corp/spirit ".
Acesta este un subiect interdisciplinar dificil,
unul dintre cele mai dezbătute în spațiul filosofic
anglo-american. Câmpul problematic se întinde
între domenii heterogene tot atît de îndepărtate
unele de altele pe cît sunt de specializate: pe de o
parte informatica (inteligența artificială, IA -
chestiunea „spiritului din mașină"), iar pe de altă
parte științele cognitive și neuroștiințele (chestiu-
nea unității conștiintei). Vom încerca să arătăm că
dezbaterea centrată pe problema de a ști dacă
conștiința poate fi divizată sau este indivizibilă nu
poate fi tranșată în mod științific, lăsînd astfel loc
interpretărilor filosofice. Pentru a discuta această
dificultate am preferat să tratăm despre expe-
riențele de bisecție a creierului.
Cercetari relativ recente în neurofiziologie și
în neurochirurgie au reabilitat interesul filosofilor
pentru studiul conștiinței. Interesul pentru expe-
riența subiectivă, pentru realitatea eului sau pen-
tru unitatea conștiinței a fost constant, dar mai
puțin popular decât frenezia materialistă care se
manifestă în sensul eliminării acestor noțiuni.
Numeroasele cercetări științifice au îmbogățit
gîndirea filosofică fără însă a o modifica în mod
fundamental, deoarece problemele de principiu
rămîn aceleași. De exemplu, faptul de a fi divizat
creierul anumitor pacienți (bolnavi de epilepsie)
și de ai fi supus unor teste experimentale, nu a
înclinat balanța filosofică către o anumită con-
cepție mai degrabă decît spre o alta. De aceea, ni
se pare dificil de acceptat entuziasmul cercetărilor
americani Patricia și Paul Churchland care cred
că „problemele de filosofie a spiritului nu sunt
independente de rezultatele teoretice și experi-
mentale ale științelor naturii" și că orice progres
în acest sens ar putea modifica în mod radical
concepțiile noastre filosofice.
În primul rînd, aceste progrese sunt destul de
vagi și cu mult mai puțin edificatore decît se
pretinde, așa cum afirmă și John R. Searle:
„Progresele empirice și conceptuale înregistrate
prin descrierea raportului dintre fenomenele
mentale și creier au fost în mod excepțional lente,
contrar numeroaselor declarații optimiste". În al
doilea rînd, să considerăm experiența științifică de
comisurotomie (bisecție) a creierului cu rezul-
tatele respective : a schimbat aceasta ceva funda-
mental în felul nostru de a interpreta rezultatele?
Faptul că bisecția creierului a devenit acum o
experiență reală, în timp ce înainte nu era decît o
experiența imaginară, nu a modificat nicicum
concepțiile noastre despre corp și despre spirit, în
schimb a redeschis dezbaterea și a amplificat
argumentele, dînd naștere unor discuții mult mai
sofisticate, între avocații mentalismului si opo-
nenții lor materialiști. De manieră generală nici
nu putea să se întîmple altfel, pentru că orice
experiență, oricît de „științifică" ar fi aceasta, tre-
buie să fie mai întîi interpretată. Or interpretarea
se face întotdeauna în funcție de aspecte filosofice
și este mereu discutabilă. De aceea, credem că
există motive suficiente pentru a fi mai degrabă
sceptic în fața țipătului de victorie al materialiș-
tilor, dacă ținem cont de limitele impuse de con-
cepția mentalistă, care rezistă destul de bine în
fața concepției materialiste conform căreia ființele
umane nu ar fi nimic altceva decît sisteme pur
fizice, materiale. Într-adevăr, vom susține împre-
ună cu John C. Eccles că, pentru ființa umană,
cunoașterea subiectivă a unității sale mentale este
o experiență universală și constitue fundamentul
conceptului de „sine". Vom discuta mai întîi:
1. „bisecția creierului"; după aceea, 2. „unitatea
conștiinței" și în fine, 3. Eccles și „teoria cuantică
a spiritului".
1.	Bisecția creierului
Pentru anumiți filosofi contemporani, ca
Thomas Nagel, lucrările științifice care tratează
despre dualitea foncțională a cortexului cerebral
au aerul de a pune în cauză concepția „sinelui"
înțeles ca subiect unic de experiențe și de actiuni
; una din consecințe fiind că anumite concepte,
ca acela de spirit individual, nu mai sunt aplica-
bile ființelor umane datorită faptului că avem o
concepție prea simplificată despre modul în care
funcționează creierele nostre:
O înțelegere mai clară a noțiunii de spirit indi-
vidual ar trebui să rezulte în cursul discuției, dar
dificultățile care se opun aplicării acesteia în cazul
bisecției creierului furnizează mai multe motive
de a emite îndoieli. S-ar putea ca conceptul să nu
fie aplicabil ființelor umane datorită explicației
prea simple pe care o dă despre maniera în care
funcționeză ființele umane.
Cu ocazia terapiilor folosite pentru tratarea
epilepsiei se efectuează o bisecție a creierului la
nivelul corpului callos (bandă transversală de fibre
nervoase), ceea ce are ca rezultat două emisfere
cerebrale putînd funcționa fiecare de manieră
autonomă, chiar și în cazul în care una dintre ele
est distrusă. Pentru ca separarea să fie completă
trebuie înlăturate deasemenea legăturile supe-
rioare între cele două emisfere cerebrale. În urma
acestor experiențe, efectuate la început pe pisici,
pe maimuțe și într-un final pe oameni, o parte
din cercetători au susținut idea apariției a două
centre separate de conștiință într-un singur corp.
În mod general, conform observațiilor și
descrierilor faptelor, emisfera cerebrală stîngă
coordonează și controlează partea dreaptă a cor-
pului, în timp ce emisfera dreaptă coordonează și
controlează partea stîngă. Există totuși excepții ca
în cazul capului și al gîtului care sunt în relație cu
ambele părți. Astfel, jumătatea stîngă a fiecărei
retine transmite impulsuri emisferei drepte, în
timp ce jumătatea dreaptă a fiecărei retine trans-
mite impulsuri emisferei stîngi. Dimpotrivă,
impulsurile auditive provenind de la urechi sunt
transmise celor două emisfere în același timp, iar
senzațiile olfactive sunt transmise ipsilateral : nara
stîngă la emisfera stîngă și nara dreaptă la emis-
fera dreaptă. În ceea ce privește controlul limba-
jului emisfera stîngă este cea care controlează cu
predilecție de vorbire. În ceea ce privește scrierea,
lucrurile sunt mai puțin clare; în mod general,
controlul motor este controlateral (id est depinde
de emisfera opusă), dar poate exista uneori un
control ipsilateral (de aceeași parte) în special în
cazul emisferei stîngi.
Aceste stări de lucruri provoacă conflicte între
cele două emisfere autonome cînd trebuie ana-
lizată informația de intrare prin diverse căi de
recepție (văz, auz, odorat etc.) care este mai apoi
12
■ | TRIBUNA ♦ nr. 12 ♦ 1-15 martie 2003	|-
Emifera dominantă______________________________
relație cu conștiința individuală______________
verbală________________________________________
desemnare lingvistică__________________________
ideație________________________________________
asemănări conceptuale__________________________
analiză pe termen lung_________________________
analiză de detaliu_____________________________
operații aritmetice; calcule
coordonată cu informația de ieșire (vorbirea, scrie-
rea, reacțiile etc.). În acest fel semnalele trimise în
partea dreaptă a cîmpului vizual sau senzațiile
resimțite de mîna dreaptă, fără a fi observate (și
depinzînd de emisfera dreaptă), nu pot fi expri-
mate verbal (de emisfera stîngă). Deasemeni
semnalele trimise jumătății stîngi a cîmpului
vizual ce sunt resimțite de mîna stîngă nu pot fi
verbalizate. Cu toate acestea, dacă cuvîntul
„palărie“ este recepționat în cîmpul vizual stîng și
dacă i se cere pacientului să apuce cu mîna stîngă
ceea ce a văzut, în acest caz mîna stîngă apucă o
pălărie printre obiectele disimulate. În același
timp, informația verbală de ieșire este contradic-
torie comportamentului deoarece persoana
respectivă insistă asupra faptului că nu a văzut
nimic ! Deasemeni, se remarcă conflicte între
recepția (intrarea) senzației de odorat și răspunsul
(ieșirea) verbală sau comportamentală.
Un miros orientat către nara stîngă (care sti-
mulează emisfera dreaptă) va produce o negație
verbală din partea subiectului cum că ar recepta
un miros oarecare, dar dacă i se cere să arate cu
mîna stîngă în direcția unui obiect corespunzător,
acesta va reuși să-l apuce, de exemplu, un cățel de
usturoi, protestînd de-a lungul experienței și afir-
mînd că nu simte absolut nimic.
Experiențele sunt numeroase iar cantitatea
datelor acumulate este foarte importantă, ceea ce
ne permite să tragem mai întîi cîteva concluzii
tehnice. Conform unei scheme a creierului separt
prin bisecție, prezentată și descrisă de John
Eccles, cele două emisfere par să posede funcții
gnozice independente și specifice, de înaltă spe-
cializare, chiar dacă emisfera stîngă este cea domi-
nantă în timp ce emisfera dreaptă este cea domi-
nată. Emisfera dominantă este specializată în tot
ceea ce privește aspectele analitice și secvențiale.
Calculul aritmetic, capacitățile verbale și concep-
tuale precum și relația sa cu conștiința îi sunt
specifice, în timp ce emisfera minoră este preem-
inentă în recunoașterea formelor, avînd în special
capacitatea de a desena forme geometrice și în
perspectivă.
Aceste remarci permit caracterizarea aptitu-
dinilor și funcționalităților fiecărei emisfere (vezi
tabelul).
În ansamblu emisfera dreaptă este mai bună
pentru testele bazate pe relații, însă este aproape
incapabilă să facă calcule. În schimb este sucepti-
bilă de emoții. De exemplu, dacă fotografia unui
nud de femeie este proiectată în jumătatea stîngă
a cîmpului vizual al pacientului, acesta va emite
zgomote guturale și probabil va deveni roșu la
față, fără a fi capabil să spună ce i-a făcut plăcere,
chiar dacă poate afirma : „Oh, mi-ați arătat acolo
o chestie amuzantă".
Touși, toate aceste divergențe și contradicții
(sau disfuncționalități) între cele două emisfere
sunt imperceptibile atunci cînd pacientul își con-
tinuă activitățile obișnuite și nu pare prea pertur-
bat în urma comisurotomiei. Astfel, poate să cînte
la pian, să înoate, să plonjeze, să meargă, să-și
încheie cămașa și să realizeze alte activități nece-
sitînd coordonarea bilaterală a creierului. În plus,
pacienții nu sunt cu adevărat conștienți de handi-
capurile lor psiho-motorii, deoarece bisecția cor-
Emifera minoră_______________________________________
relație cu conștiința de a exista____________________
aproape non verbală__________________________________
muzicală_____________________________________________
sens al imaginii și al formei________________________
asemănări vizuale____________________________________
sinteză pe termen lung_______________________________
holistă; imagini_____________________________________
operații spațiale și geometrice
pului callos nu afectează etajele inferioare ale
creierului. Cele două emisfere reușesc să coope-
reze uimitor dîndu-și consemne periferice,
schimbînd informații prin mijlocul altor canale
senzoriale care au tendința de a compensa rup-
tura legăturii comisurale. Acest fapt ne permite să
propunem o a doua intepretare care se opune
celei precedente : unitatea conștiinței.
■
BIBLIOGRAFIE SUMARA
Armstrong D.-M., A Materialist Theory of the Mind, London,
Routledge, 1993 (1968).
Churchland M. Paul, Consciousness. A Contemporany
Introduction to the Philosophy of Mind, Cambridge, The
MIT Press, 1984 ; tr. fr. par GErard Chazal, Matiere et
conscience, Syssel, Editions Champs Vallon, 1999.
Eccles C. John, Evolution du cerveau et creation de la conscience,
Paris, Flammarion, 1994 (1992, Fayard et 1989, Sir John
Eccles) ; tr. fr. par J.-M. LUCCIONI avec la participation
de E. Mdtzkin.
Eccles C. John et Popper Karl, The Sef and its Brain,
Springer International, 1997.
EngelPascal, Introduction a la philosophie de Pespriț Paris, Edi-
tions la Decouverte, 1994.
Ferret Stephane, Le Philosophe et son scalpel, Paris, Minuit,
1993.
Frege Gottlob, „La pensee", in Recherches logiques, tr. fr. par
Cl. Imbert, Ecrits logiques et philoscphiques, Paris, Seuil,
1971.
Gazzaniga Michael S., „Consciousness and the Cerebral
Hemispheres", in M. S. Gazzaniga (ed.), The Cognitive
Neurosciences, Cambridge, Massachusetts, The MIT
Press, A Bradford Book, 1995.
LacosteJean, La Philosophie au XX siecle, Paris, Hatier, 1988.
LUDWIG Pascal, „Le corps et l’esprit", chap. X, in La
Philosophie de sciences au XXe siecle, Paris, Flammarion,
2000.
MissaJean-Noel, „De l’esprit au cerveau", in J.-F. Dortier
(coord.), Le Cerveau et la pensee, Auxerre, Editions
Sciences Humaines, 1999.
Nagel Thomas , „Brain Bissection and the Unity of
Consciousness", in Perry John (ed.), Personal Identity,
University of California Press, Berkeley, 1975, p. 227-
245.
-, Mortal Questions, Cambridge University Press, 1979 ;
tr. fr. par P. Engel et C. Engel-Tiercelin, Questions
mortelles, Paris, P.U.F., 1983.
OLSON T. Eric, „There is no Problem of the Self", Journal of
Consciousness Studies, vol. 5, n° 5-6, 1998.
Parfit Derek, „Personal Identity", in Perry John (ed.),
Personal Identity, University of California Press, Berkeley,
1975, p. 199-223.
-, Reasons and Persons, New York, Oxford University
Press, 1987 (1984).
Putnam Hilary, Reason, Truth and History, Cambridge
University Press, 1981 ; tr. fr. par A. Gerschenfeld,
Raison, verite et histoire, Paris, Minuit, 1984.
Ricuur Paul, Soi-meme comme un autre, Paris, Seuil, 1992
(1990).
Ryle Gilbert, The Concept of Mind, 1949 ; tr. fr. par S. Stern-
Gillet, La Notion d’esprit, Paris, Payot, 1978.
Searle John Rogers, „La Conscience et le vivant", inJ.-F.
Dortier, Le Cerveau et la pensee, Auxerre, Editions
Sciences Humaines, 1999, p. 129-134 ; il s’agit de la
reprise d’un entretien entre Nicolas Journet et John
Rogers Searle publie dans Sciences Humaines, n°86,
aout/septembre, 1998.
Wilkerson T. E. , „Natural Kinds and Identity, A
Horticultural Inquiry", Philosophical Studies, vol. 49,
1986.
■ | TRIBUNA ♦ nr. 12 ♦ 1-15 martie 2003	|-
13
m
eridian
Henry Adams, profet al
modernismului american
■ Marius Jucan
Simbolul educației în Educația lui Henry Adams
este omniprezent. Referință constantă la ide-
alul, idealitatea unei tradiții culturale, la an-
vergura formativă a acesteia ca proces care nu mai
împlinește așteptările absolute ale individului, edu-
cația reprezintă în confesiunea unuia dintre cele
mai originale spirite ale modernismului american,
momentul crizei în tranziția modernistă.
(Parrington, 1930 : 212-227) Modalitatea aleasă de
Henry Adams pentru reprezentarea conflictuală a
opțiunilor vieții sale este cea de a ilustra ruptura
dintre unitatea unui ideal și multiplicitatea expe-
riențelor, într-o autobiografie în care viața person-
ală se desfășoară ca alegorie modernistă a
cunoașterii. Cunoașterea lumii având drept corolar
cunoașterea de sine devine după perspectivele
organicismului romantic și ale celui transcenden-
talist, o ezperiență conflictuală, prin aceea că nu
mai poate oferi o salvare integratoare, unificatoare,
personală. Spre deosebire de etapele antecedente
ale triumfului rațiunii iluminste ca autoafirmare și
reprezentare a eului, implicit ale principiilor unei
educații prin și pentru cunoaștere, cunoașterea de
sine ca și cea a lumii în perioada modernismului
incipient, cunoscută sub numele de epoca de aur
(thegilded age), nu mai conduce la centrarea eului.
(Trachtenberg, 1982 : 140-160) În consecință, re-
flectarea unei episteme construite rațional, prepon-
derent optimiste, ce își propune o construcție de
sine rațională și unificatoare, deoarece asigură pe
lângă compartimentarea procesului de cunoașterii,
o totalizare a acesteia, nu mai este posibilă, datorită
raporturilor conflictuale dintre diferite domenii ale
cunoașterii, ori prin absența unui discurs integra-
tiv. Dizolvarea motivației de a cunoaște absolutul,
odată ce procesul de secularizare se extinde, substi-
tuirea absolutului religios cu cel estetic, recunoaș-
terea inutilității cunoașterii generale într-o lume a
revoluțiilor tehnologice, clivajul dintre componen-
tele mesajului cognitiv, dintre care cea mai pro-
fundă este cea dintre religie și știință, duce la alte-
rarea integralității cunoașterii ca proiect epistemic
general, acesta nemaifiind un plan de „salvare“ al
omului universal, replică a proiectului iluminist.
Autobiografia lui Henry Adams este o ilustrare și
în același timp o critică argumentată a relativismu-
lui epocii, din interiorul unei experiențe creatoare
de autoritate, în care simbolurile consensului cul-
tural nu mai coincid cu experiențele relativismului
moral al individului. Succesul educației, în înțele-
sul ei de pedagogie superioară, nu mai depinde de
asumarea sarcinilor majore pe care individul pro-
mite să le ducă spre îndeplinire, acceptând să gă-
sească căi adecvate, fără să renunțe la marile idea-
luri umaniste. În căutarea unei necesare adecvări,
ce constituie de fapt istoria treptelor educației lui
Henry Adams, termenii educației individului și a
dezvoltării societății nu mai coincid, disjuncția din-
tre idealuri și mijloace ducând la golirea de sens a
idealurilor vechiului umanism, precum și la recu-
noașterea eșecului proiectului educației personale,
cel puțin așa cum a imaginat-o Henry Adams.
Un prim aspect al schimbării statutului edu-
cației în viziunea lui Henry Adams este caracterul
formal constrângător ale educației, prin aceea că
idealurile educației nu se mai adecvează „natural“
cu dorințele individului de a ordona lumea prin
cunoaștere. Educația își pierde caracterul ilumi-
nist-elitist, își găsește anevoie aplicabilitatea. Edu-
cația general umanistă nu se poate confunda cu
instrucția specifică a unei societăți industriale.
Educația devine pentru Henry Adams o operație
de simbolizare a totalității vieții, deoarece expe-
riențele divergente ale vieții, de centralizarea su-
biectivității și a reprezentării acesteia cer o aseme-
nea încercarea de integrare, tentativă soldată cu
un eșec. Educația este pentru Henry Adams ope-
rația simbolică de semnificare deficitară de fapt,
până în punctul crucial de a recunoaște criza su-
biectului, sub masca dezorientării, plictisului
(ennui), ori a descompunerii aduse de starea de
anarhie socială în care se găsește individul mo-
dern. Educația și-a modificat scopurile într-un
mod atât de radical, încât nu mai corespunde tra-
seului uniliniar, continuu investit de așteptările
unui spirit tradițional ca Henry Adams. Unicita-
tea lumii trecutului nu mai are relevanță față de
multiplicitatea modernistă. Traseul tradițional
prin care educația unui om se împlinește spre
beneficiul cunoașterii care iluminează și constru-
iește o personalitate complexă este definitiv între-
rupt. Dramatismul situației autobiografice încear-
că să pună sub semnul întregitor al experienței
unei vieți, stagiile discontinue ale trecerii acesteia.
Diferența produsă de criza educației pe care o
semnalează Henry Adams atinge întâi de toate
chestiunea timpului care nu mai este perceput ca
unitate integratoare stabilă. Reflectând dispersia
temporală, individul se consideră înstrăinat (în
mulțimea urbană), pentru că reprezentarea sa nu
este recognoscibilă. Fațetele educației sunt sub-
minate definitiv de dispersia timpului subiectiv,
complexitatea fragmentării ca proces care nu mai
poate fi limitat de nici o altă autoritate, o dată cea
religioasă fiind abolită, ilustrează problematica
crizei pe care simbolul educației îl arată în această
autobiografie de o stranie originalitate (Peter
Conn, 1996: 190-194 )
Formarea sau mai degrabă ilustrarea fazelor
formării unui nou canon cultural constituie un
alt țel al prezenței simbolului educației în contex-
tul profund conflictual între individ și societate,
individ și individ, ori între reprezentările aceluiași
individ despre trecutul și prezentul său. Procesul
de formare ale unui nou canon cultural nu se
consolidează definitiv în viziunea personală, pe
care în mod ironic, autorul ei, Henry Adams, o
numește „educație“. Generalitatea interpretării
este concurată pe de altă parte de nevoia specifică
de a ne referi la multiplele forme de educație care
pot ori nu să își găsească aplicabilitatea. Acest
lucru reiese mai cu seamă în tentativa autorului
Educației de a surclasa obstacolele majore ale tran-
ziției spre modernism prin profeția culturală,
pentru a imagina continuitatea cu trecutul, ori
pentru a diminua efectului ambiguu al noutății,
ca dislocare culturală (Art Berman, 1994: 29-37).
Aparent, simbolul educației este încă apt de a
oferi o necesară ordonare a priorităților individu-
lui, dar la o privire mai atentă, încercarea de com -
prehensiune a realității care se codifică în edu-
cație prin presupusa aplicabilitate a unor planuri
teoretice la situații concrete, nu mai există. Pentru
găsi ieșirea din situația dilematică a crizei moder-
nității, Henry Adams își înfățișează experiența
vieții într-un scenariu epic unitar, care să susțină
într-un cadru coeziv divergența experiențelor
multiplicității față de idealul de acum apus al
unicității. Personajul Henry Adams, cel vizat de
confesiunea scrisă de realul Henry Adams, nu se
regăsește în situațiile concrete pe care experiența
nemijlocită a celui real le-a oferit. O „pierdere de
sine“ ilustrează clivajul ironic dintre idealitatea
abstractă și impersonală a idealurilor și circum-
stanțialitatea vieții care se retrage de sub aureola
idealurilor. Autonomia individului aduce cu sine
depășirea plenitudinii cognitive integratoare pe
care un canon cultural ca și cel iluminist ori pre-
cum cel al organicismului romantic pretindeau că
îl asigură. Cele două personaje, cel real și cel fic-
tiv, care se completează în jocul biografic al edu-
cației lui Henry Adams, dovedesc ambiguitatea
abordării biografiei, prin combinarea unui plan al
experienței reale cu cel al unuia fictiv. Impersona-
litatea stilului concurează impersonalitatea vieții
moderniste și este înainte de orice o metodă de a
realiza co-existența celor doi Henry Adams, într-
un fel de motiv al dublului care nu mai urmează
regula opozițiilor ci pe cea a complementarității.
Autorul demonstrează astfel că identitatea nu mai
este decât un amalgam de posibilități de identifi-
care. Tranziția culturală a epocii de aur poate fi
privită drept experiență a unor tentative de iden-
tificare, nu însă a unor reușite certe. Realitatea
este percepută ca strategie interpretativă în
schimbare, nu ca esența fixă care s-ar putea
recunoaște sub diverse înfățișări izomorfe.
Impersonalitatea este în autobiografie lui Henry
Adams consecința cea mai subversivă a tranziției
spre modernism, prin dublul ei aspect, ca țel de
autoreprezentare al individului, și în același timp,
cauză a eșecului individului de a atinge acest țel.
Astfel, coeziunea idealismului tradițional al repre-
zentării vieții, (al proiectului iluminist și respectiv
romantic al educației), ca experiență cognoscibilă și
recognoscibilă a unor experiențe exemplare ce se
pot învăța, urma, împărtăși, este definitiv divizată.
Reprezentarea strict estetică (ficțională în acest caz)
a efortului de ordonare a priorităților individului,
este singura cale de a reda consecințele fragmentării
educației. Una din expresiile anxietății spiritului
modernist prezent în Educația lui Henry Adams este
sensul unicității experienței umane care nu își mai
găsește recunoașterea, al faptului că unicitatea indi-
vidului devine marginală, iar educația ca proiect nu
mai semnifică depășirea experiențelor individuale
într-o sumă comună, social integratoare. De fapt, în
acest punct nodal se află succesul unei asemenea
autobiografii, caracterul ei terapeutic, prin încercarea
de a suplini absența experienței trans-evaluatoare
într-o epocă a elanurilor consumatoriste, care res-
ping orice încercare de a proclama domnia unui
unic model prevalent. Cele două proiecte diferite,
cel iluminist precumpănitor raționalist, descriind o
realitate a progresului și consensului social univer-
salist, iar cel romantic, fiind cel al forței interiorită-
ții subiective în care cosmosul, ordinea, natura
creatoare se oglindesc prin dimensiunea activă a
fiecărui individ portretizat titanic, ori în „sufletul“
colectivităților, devin pentru eroul lui Henry
Adams, caduce. În ambele variante ale unei educații
de tip integrativ, forța totalizantă a idealului edu-
cației exprimă certitudinea în sensul unitar al expe-
rienței umane desfășurată ca multiplicitate a unui
principiu unic, cum ar fi de pildă natura, sufletul,
rațiunea. Transparența unui sens depășește circum-
stanțialitatea experienței, devenind un loc al pleni-
tudinii. Caracteristica unificatoare a acestei expe-
riențe este negată de ceea ce Henry Adams exprimă
în scrierea sa autobiografică despre experiența per-
sonală în multiplicitatea modernă, care anulează
semnificația întregului într-o explozie de compo-
14
■ | TRIBUNA ♦ nr. 12 ♦ 1-15 martie 2003	|-
nente secvențiale discursive și antagonice. Nostal-
gia unității și sentimentul crepuscular al imposibi-
lității transcenderii experiențelor cotidiene sunt
premize care modifică încrederea în idealurile
educației într-o critică a acesteia, din perspectiva
asumată de un doctrinaire deziluzionat, altfel spus,
de un intelectual a cărui misiune rămâne cea de a
veghea la integritatea reprezentării ideilor și
formelor culturale ale unei epoci.
Educația devine în chip accentuat un model
cognitiv prin acțiune, a cărui unitate nu este
aplicabilă în sfera realității. Mai mult, pe măsura
ce etapele educației se succed în diversitatea lor,
crește sentimentul insecurizant că educația per-
sonajului din autobiografie nu a construit nimic
solid, că este mereu nevoie de o nouă educație,
care să refacă parcursul acesteia, mai ales ca „o
educație a egolui“(Henry Adams, 1983:913). De
aici se observă distincția pe care autorul o face
între educația ca secvențialitate a unor experiențe
care înstrăinează eul, și educație ca proces de
recentrare a acestuia, o perspectivă a disjuncției
moderniste. Dispersia, fragmentarea și relativis-
mul epistemic al epocii de aur sunt ilustrative
pentru dorința de a căuta eul considerat pierdut
din pricina imposibilității unității idealului edu-
cației. O unitate utopică de altfel, pe care Henry
Adams urmărește să o instituie prin construcția
unui discurs profetic, dinăuntrul unei critici cul-
turale ce ambiționează să cuprindă întreg sfârșitul
de secol nouăsprezece. „Cariera unui ego“ este
țelul descrierii educației pentru personajul Henry
Adams. Un destin uman socotit reprezentativ
(orice autobiografie pornește de la considerentul
exemplarității destinului descris), cel al personaju-
lui Henry Adams conține o varietate de posibilități
care rămâne în parte virturale, în parte fiind con-
sumate de un hazad existențial mai curând decât
de rigoarea ordonatoare a unui ideal. Hazardul
este pentru personajul lui Henry Adams un factor
mai important decât ordinea, dar nu în măsura în
care hazardul ar putea regla întreaga desfășurarea
vieții personajului. Hazardul contează doar în
măsura în care eroul autobiografiei recunoaște că
pierde „drumul spre centru“, și că această rătăcire
nu are nici un sens inițiatic ascuns. În acest fel se
încheie aproape toate experiențele educației lui
Henry Adams : studiul dreptului, cariera univer-
sitară, diplomația, presa, cariera de istoric, pre-
ocupările literare, călătoriile. O lege a accelerării
schimbării determină ca hazardul să producă con-
strângeri noi, discontinuitatea în care înțelegerea
construită de trecut dispare, iar individul nu are
altă dispoziție interpretativă personală, supunân-
du-se în consecință unui mod impersonal de în-
țelegere, mod care îi afectează participarea afecti-
vă la propria sa experiență de viață. Hazardul im-
personalizează la fel de mult ca o ordine tiranică.
În absența idealurilor, educația nu este decât un
proces de (auto)relativizare, istoria (privită ca
emblemă a științelor umaniste) nu este decât una
„de anticariat și de anecdotă“, presa un „amvon
inferior“ ori un un „internat ieftin“, iar gustul
epocii apare drept „o grădină englezească a dezor-
dinii interioare“ (Henry Adams, 1983 : 914-5).
„Cariera unui ego“ este singura care ar meri-
ta să fie urmată sub zodia modernistă, însă este
prea târziu pentru a mai face vreun demers prac-
tic. Ea rămâne un înlocuitor al marelui ideal al
educației, devreme ce tendința narcisistă de a
aduce eul în centrul atenției devine ultima încer-
care de a salva unitatea reprezentării individului.
Educația, observă cu precizie Henry Adams, nu
construiește voințe, ci mai degrabăle mortifică.
Menționarea voinței ca simbol reunificator al
eului, mai cu seamă ca voință-de-putere vitalizan-
tă și centralizatoare, amintește de salvarea propusă
de filosofia nietzscheeană, prin care modernitatea
este condamnată la criză perpetuă dacă nu reu-
șește să recurgă la crearea unui nou individ. Fără
să ajungă la un mesaj de reconstrucție filosofică
propriu-zis, autobiografia formării lui Henry
Adam este mai degrabă un muzeu al etapelor de
alcătuire a unei alter-ego care nu se poate recu-
noaște nici în idealitatea proiectului inițial, dar
nici în realitatea cotidiană, un interval ficțional
suspendat între două epoci de viteza tranziției
culturale. „Muzeul“ experiențelor lui Henry
Adams ne apare ca o sursă genuină de exploatare
a imaginarul autorului și al epocii, în sensul reu-
nirii unei multitudini de imagini dispersate care
nu își găsesc altfel nici un punct comun. Nevoia
de a investiga imaginarul auctorial mai cu seamă,
vine din faptul care ni se pare evident că autobi-
ografia lui Henry Adams nu se dorește o celebra-
re a reușitei (de orice fel ar fi aceasta), ci a gran-
dorii eșecului, a ruinării graduale a tuturor ide-
alurilor pe care educația ca experiență nemijlocită
le-ar fi putut transforma în practică, într-o cu-
noaștere „negativă“. Deziluzionarea eroului lui
Henry Adams nu afirmă inutilitatea idealurilor, ci
condiția lor perisabilă în modernism. „That he
must educate himself again, for objects quite new
in an air altogether hostile to his old educations,
was the only certainty...“ (Henry Adams,1983 :
942) Eșecul apare ca o aproximare a morții, sim-
bolismul acesteia fiind prezent în complementari -
tatea forțelor care îl fascinează pe Henry Adams,
cele ale energiei și inerției. Moartea ca inerție, re-
întoarcere în haosul primordial este constant in-
vestigată de autor. Dihotomia dintre un principiu
al mișcării și energiei, al veșnicei transformări, și
unul al repaosului etern, nu este antagonică ca în
formulările romantice, ci așa cum sugeram mai
sus, complementară. Lumea apare în experiențele
lui Henry Adams ca fiind dual și complementar
orientată între cele două forțe. Dacă energia este
mai cu seamă reliefată de entuziasmul cvasi-reli-
gios pentru progres, Henry Adams remarcă pre-
zența forței inerției la nivelul unor culturi națio-
nale, a rasei, sexului. O viziune despre forța iner-
ției Rusiei în comparație cu energia Americii este
elocventă pentru ceea ce Henry Adams dorește să
configureze în polaritatea acestei relații duale, cel
mai probabil un sistem hermeneutic care să
explice evoluția societății umane prin alternanță.
„Studied in the light if the conservative Christian
anarchy, Russia became luminous like the salt of
radium, but with the negative luminosity, as
though she were a substance whose energies had
been sucked oput - an inert residuum - with
movement of pure inertia“. (Henry Adams, 1983
: 1093). Pe de altă parte, profetul modernist care
este Henry Adams nu are o dovadă mai
redutabilă a forței inerției decât uitarea, de aceea
profeția lui încearcă să alcătuiască un scenariu
împotriva uitării, al revitalizării și perpetuării
memoriei prezentului. O memorie activă a
prezentului exclude însă memoria trecutului.
Din acest unghi, Henry Adams exprimă anxi -
etatea autorului modernist privind conservarea
memoriei despre prezent, contradicție vizibilă
între fluxul și secvențele memoriei, între diacro-
nia imaginilor despre eu și simultaneitatea lor.
Producerea noului înseamnă producerea de noi
imagini despre memoria cea mai recentă, dacă
putem spune așa, și nu despre trecutul care
devine un prezent „mai îndepărtat“. Imaginea
nouă ca secvență de sine stătătoare este imaginea
care reprezintă în sine un mod de a fi al memo-
riei „noi“. Imaginea modernistă nu evocă conti-
nuitatea, ci dimpotrivă șocul și ruptura, ceea ce
explică criza ca mod al producere al noutății
moderniste. Purtat spre apogeul promis al pro -
gresului, intelectualul dorește să cuprindă ultima
sinteză a cunoașterii, ultima fiind și cea mai nouă.
“Like most of his generation. Adams had taken
the word science that the new unit was as good as
found,. It would not be an intelligence - probably
not even a consciuosness - but it would serve.
The thought of the final synthesis of science and
its ultimate triumph“ (Henry Adams 1983 : 1113).
Dacă acceptăm etalarea experiențelor educației
într-o transparență totală, ceea ce de fapt ar fi
greu de susținut, având în vedere selectivitatea
autorului, (discreția despre sinuciderea soției este
elocventă), atunci transparența convențională a
„sincerității“ autobiografice rămâne un ultim
punct de sprijin, cel mai consistent totuși, pentru
a susține scenariul narativ al educației. Scenele
educației lui Henry Adams se lasă citite ca într-un
bildungsroman lipsit însă de surpriza benefică a
mâinii invizible a destinului. Totul pare dinainte
știut, urmând un curs al „pierderii de sine“.
Experiența personală nu este decât parțial avua-
bilă, iar de aici se poate desprinde ideea unei stra-
tegii folosite pentru a reda coeziunea evenimen-
telor unei vieți. În autobiografia lui Henry
Adams, destinul nu mai înfrumusețează natura
umană, ci dezafectează umanismul tradițional de
semnificațiile sale învechite. Dorința de obiecti-
vitate a istoricul Henry Adams nu lasă loc vre-
unei tendințe de autoeroizare alta decât cea a dra-
matizării eșecului. Autoscopia puritană severă
acaparează orice element care ar putea duce spre
un fel de sfârșit decât cel urmărit cu obstinația
unei profeții minuțios articulate. Într-un veac ca-
■ | TRIBUNA ♦ nr. 12 ♦ 1-15 martie 2003	|-
15
re se detașează de celelalte prin numărul mare de
profeții seculare, de la mesajul filosofiei pozitivis-
te la cel al răsturnării marxiste de pildă, profeția
americanului Henry Adams este mai cu seamă
privită ca un fruct al experienței singulare a insu-
lui neadaptat. O profeție care se desparte de pre-
zent, având înaintea sa înaintea sa ideea unui sfâr-
șit, lipsită de orice continuitate, o secvență tem-
porală în ego. În această discontinuitate, crevasă
temporală, ca într-un loc al pierzaniei, încape tot
trecutul devenit deodată inutil. Profeția lui Henry
Adams nu este despre salvare, ci despre imposi-
bilitatea salvării într-o societate în care idealurile
transcendente au apus. Tipică pentru ideea de
sfârșit modernist, sfârșit al culturii tradiționale,
sfârșit de secol, sfârșit al reprezentării unicității
individului, al transparenței și continuității edu-
cației, profeția lui Henry Adams conține sursele
formării unui nou consens social și cultural.
Spectrul anarhiei este invocat adesea ca moment
crespuscular a cărui agonie nu poate decât poten-
țiala decădere a proiectului educației, a idealurilor
comunitare. „In America all were conservative
Christian anarchists (.).The American never
had known a complete union with the Church or
State or Thought and had never seen any seed for
it. The freedom gave him courage to meet any
contradiction and intelligence enough to ignore
it" (Henry Adams, 1983:1092)
Henry Adams este spectator și critic totdeodată
al interiorității devoalate în autobiografia sa care nu
mai respectă demersul tradițional de a oferi un
model exemplar, ci unul care deplânge imposibili-
tatea realizării exemplarității prin educație.
Exemplaritatea vieții unui individ este discutabilă,
devreme ce idealurile sunt schimbate de la o gene-
rație la alta. Educația devine instrumentală, contro-
labilă politic și economic. Pornind de la premizele
unei tradiții personale exemplare dar caduce în
prezentul modernist, Henry Adams sfârșește prin a
dovedi că educația nu a produs decât dezorientare,
dacă nu cumva a distrus ceea ce se constituise ca
potențialitate. Autoscopia modernistă reflectă „ero-
ismul modernist", sinceritatea deziluziei de a trăi
într-un timp pentru care atât eroul nu își mai
găsește nici o adecvare. Experiența de viață descrisă
de Educația lui Henry Adams nu este nici cea a unui
titan, dar nici a unui om de rând, ea arătând limi-
tele relative ale persoanei umane, imposibilitatea
tipizării destinului uman, într-un moment când
conținutul umanistic al educației se dezvăluie a fi
tot mai ideologizant. Autobiografia abundă în for-
mulări recriminatorii despre erorile educației, lipsa
de orizont al experiențelor acesteia, aducând mereu
înaintea cititorului și autorului deopotrivă, vina de
a nu fi optat corect, cu toate că nici o opțiune au-
tentică nu mai este posibilă. Un mod ambivalent,
versatil al dualității sfârșitului sub semnul căruia
sfârșitul este temut ca împosibilitate de transcen-
dere, în același timp dorit ca demers de împlinire a
unei acțiuni eficiente. Ceea ce este de remarcat în
experiențele personajului Henry Adams este că
sfârșitul intervine lipsit de încărcătura lui de sens
înălțător, salvator, de limită care să distingă o expe-
riență de cealaltă. Sfârșitul se petrece ca ruptură lip-
sită de semnificație, semn al absurdului, al reîn-
toarcerii în haos. Educația se transformă într-un
proces al confruntării între cele două forțe, energie
și inerție, insul fiind atras de una ori cealaltă dintre
părți. Educația se transformă într-o relație instru-
mentalizantă, de putere : „He was for sale. He
wanted to be bought. His price was excessively
cheap, for he did not even ask for an office"
(Henry Adams, 1983 : 964). Observând că indi-
vidul este prins în mecanismul evoluției sociale, al
modificării rapide unei epoci sub impulsurile re-
voluției tehnologice mai cu seamă, experiența
încetează de a mai educa tocmai pentru că dife-
rențele ei nu mai oferă nici un proiect comprehen-
siv universalist. Profeția din Educație lui Henry
Adams se articulează pe câteva simboluri dintre care
cel mai important ni se pare a fi simbolul dualității
complementare.
Prin importanța acestui simbol, Educația lui
Henry Adams nu se mai înscrie în perimetrul auto-
biografiilor romantice, de vreme ce nu mai consi-
deră principiul organicist ca unul de unificator, și
chiar mai mult, desprinzându-se de acesta, prin
faptul că în opoziția dintre energie și inerția, cele
două forțe care animă lumea contemporană lui
Henry Adams, nu mai există o legătură tensionată
antagonică, exclusivistă ci una complementară,
inclusivistă. Unele trăsături ale principiului organi-
cist rămân încă în vigoare, sub formă vitalismului
exprimat la nivel social, ori cultural, ca și în ceea ce
privește un esențialism al individului ori societății
americane, prin ceea ce constituie „caracterul" indi-
vidului, națiunii, ori grupului etnic. Henry Adams
se distinge de contemporanii prin evaluarea critică a
organicismului romantic, a pozitivismului, ori re-
construcției filosofice a pragmatismului, prin ac-
centul pe care îl capătă individualismul intelectual
în acest context, anume prin evidente note liber-
tariene și chiar anarhiste. Autobiografia lui Henry
Adams examinează în acest mod lipsa de autentici-
tate a tuturor posibilităților anunțate ca soluții ide-
ale. Este important să observăm că experiența edu-
cației lui Henry Adams ca actor al „pierderii eului“,
a posibilității de recentrare, este un proces de nega-
re, dizolvare a oricărui model de urmat. Angrenajul
experiențelor moderniste restrânge înțelegerea lu-
mii la un determinism strict, care provoacă revolta
nihilistă a autorului, refuzul de a lua în seamă va-
loarea creatoare a existenței în sine. Simbolul duali-
tății complementare duce la o descriere a divizării și
separării lumii în care Henry Adams are rolul unui
martor privilegiat datorită faptului că și-a pierdut
credința într-un eu care ar putea cuceri centralita-
tea. De fapt, ceea ce ni se pare semnificativ este toc-
mai erodarea constantă a acestui centralități în mul-
tiplicitatea ce animă începuturile modernismului,
într-un spațiu-timp care nu mai poate fi coordonat
ori înțeles ca atare dintr-o singură perspectivă. Sim-
bolul dualității, ori al multiplicitații complementare
întrevăzute doar, acționează ca un mod de interpre-
tare a complementarității unor centre multiple, care
nu se mai supun unei ierarhii stricte. Atitudinea lui
Henry Adams în această privință este ambivalentă,
deoarece într-o eră a determinismelor, libertatea in-
dividului se manifestă prin emancipare. Libertatea
idealurilor devine libertate a contextelor de punere
în acțiune a idealurilor respective, dar pe de altă
parte, găsirea centralității insului devine astfel rela-
tivă, compromisă. Caracterul diviziv și în același
timp complementar al experiențelor umane de la
sfârșitul secolului îi prilejuiește lui Henry Adams
descrierea relației între bărbatul american și femeia
americană într-o schiță sumară dar pătrunzătoare a
transformării spațiului privat într-o altă dimensiune
a activismului emancipării. În aceeași relație de
dualitate complementară, simbolismul morții mas-
chează și relevă în încercările eșuate ale definirii
unui sens al destinului semnificativ, căutarea noută-
ții care devine un apanaj al mondenității, cu alte
cuvinte moarte a esenței, naturalității ființei umane.
Constatarea dispersiei, imposibilitatea reunificării
sub un ideal a cărui certitudine să nu fie în cele din
urmă fragmentată, îl determină pe Henry Adams să
vadă în efortul său de cunoaștere și identificare ti-
pic pentru criza modernismului, limita unei granițe
între o lume moartă, familiară autorului, și una vie,
străină acestuia. „He belonged to the eighteenth
century, the nineteenth century upset all his plans“
(Henry Adams, 1983 : 957) sau „Drifting in the
dead-water of the fin-de-siecle where not a breath
stirred ther idle air of education..." (Henry Adams,
1983 : 1023) Simbolul mașinii pregnant vizualizat,
este urmărit în interacțiunea sa cu omul ori cu na-
tura, redat în detalii care permit recunoașterea sa ca
imagine a intruziunii, a forței care se asociază cu
un nou stil cultural. O imagine care aduce amur-
gului lumii romantice la începutul secolului nouă-
sprezece, remarcat de Thomas Carlyle ca „veacul
mecanic", moment al tensiunii disruptive dintre
capacitatea de a promova progresul tehnologic și
rezistențele ideologiei culturale. Prezența simbolică
a mașinii întruchipată de dinamul care stochează și
produce energie exprimă ambivalența atitudinii de
admirație temătoare și de venerare a omului ca un
celelălt înstrăinat, care există în forma reificată a
unei credinței religioase în progres. Mașina procla-
mă absența figurii umane, dezantropomorfizarea
imaginarului individual și colectiv, sugerează capa-
citatea individului de a reacționa ca un organism
robotizat. Fascinația mașinii rezidă în capacitatea ei
de a evoca absența umană, poziționarea paradoxală
a omului ca instrument al propriei sale creații. Sim-
bolul mașinii semnifică pentru Henry Adams mul-
tiplicarea amețitoare a forței umane, care se dezu-
manizează prin specializarea ei strictă, întărind ra-
porturile de putere și subordonare deja existente în
societate.
■
NOTE
1.	Adams Henry, Novels, Mont Saint-Michel, The Education,
The Library of America, New York, 1983.
2.	Berman, Art, Preface to Modernism, University of Illinois
Press.
3.	Conn, Peter, Literatura în America, Univers, 1996.
4.	Parrington, VernonLouis, Main Currents of
American Thought, vol III, The University of oklahoma
Press, 1930, pp. 212-2.
5.	TrAcHTENBERG Alan, The Incorporation of America. Culture
and Society in the Gilded Age, Hil and Wang, 1982.
16
■ | TRIBUNA ♦ nr. 12 ♦ 1-15 martie 2003	|-
mterviu
„Literatura nu are forță
în sine, are forța pe care
i-o dă scriitorul"
O ana Orlea (pseudonimul Mariei-Ioana
Cantacuzino; în România a semnat: Ioana
Orlea), născuta în București, la 21 aprilie
1936. Studiile, începute la București, sunt întrerupte în
1952 (e arestată pînă în 1953), și terminate abia în
1965, la Liceul „I.L. Caragiale“ din capitală. Debutea-
ză în Cronica (1967). Debut editorial cu volumul de
proză scurtă Calul de Duminică (1968), după care
publică romane (Pietre la țărm, 1972; Competiția,
1974pCerc de dragoste, 1977; Un bărbat în rîndul
lumii, 1980), și povestiri (Numele cu care strigi, 1970).
În 1980 se stabilește în Franța. Aici îi apar romanele:
Un sosie en cavale (1986), Le Pourvoyeur (2000) și
povestirile din închisoare, Les annees volees (1991),
traduse în același an sub titlul: Ia-ți boarfele și mișcă.
Alina Lup°e: Se poate spune că există un parale-
lism între destinul Oanei Orlea și cel al lui Bujor Ne-
delcovici, privind dintr-un unghi istorico-politic, „reedu-
care^-muncă necalficată-debut literar. Are literatura o
asfel de forță de tran.figurare a realului crud? E un
remediu? Un mjloc de rezistență?
Oana Orlea: Comparațiile și paralelismele mă
înspăimîntă în general și mai ales văzute dintr-un
unghi istorico-politic. E un risc de încadrare „cu
tot dinadinsul“. Istoria parchează oamenii în țar-
curi, de tot soiul, dar în fiecare țarc, fiecare indi-
vid evoluează, involuează, se zbate sau se lasă
moale, luptă sau se lasă strivit, cîntă sau urlă, tră-
dează complet, pe jumătate, pe sfert, zece la sută,
unu la sută, deloc. Aparatul economico-socialo-
politic exercită asupra lui o presiune constantă,
mai mult sau mai puțin intolerabilă, și el cedează
cînd îi e frică, cînd îi e foame, cînd îl doare sau
cînd imaginează durerea, ca să-°i salveze copiii, ca
să se salveze pe sine, ca să cîștige un ban, ca să
obțină o brumă de putere. Sau nu cedează, nici el
nu știe de ce. Sau cedează atît cît crede el că e
moral să cedeze, și asta cere un exercițiu subtil,
pe marginea groapei de gunoi. Deci jos paralelis-
mul, cu riscul necesității unui mult mai îndelun-
gat studiu la microscopul trecutului individual.
În primii ani ai contactului meu cu lumea
editorială din Franța, am fost șocată de viziunea
asta a „literaturii-remediu“. Despre Un sosie en
cavale, mi se spunea „trebuie să fii fericită că te-ai
exprimat". Mi se părea o aberație. Deși de atunci
am auzit nenumărați scriitori care spun că scriu
pentru a evita ședințele de psihanaliză, mențin:
din punctul meu de vedere a scrie nu este totuna
cu a se slobozi de toate fantasmele, spaimele,
urile, literatura nu este sau n-ar trebui să fie doar
un remediu pentru scriitor. Din păcate, în ciuda
celor ce le credeam cînd am scris Calul de Dumi-
nică , sau Pietre la țărm, ea nu este un remediu nici
pentru cititor, chiar dacă acesta se simte uneori
atins de ceva nedefinit, suflul unei pene în cădere
- în secunda următoare, totul s-a dus. Asta dacă
vorbim literatură. Dacă însă ne aplecăm asupra
maculaturii publicate, mai ales a aceleia care vehi-
culează violență și oroare, cred că ea poate înnegri
ceva mai mult sufletele întunecate.
Literatura nu are o forță în sine, are forța pe
care i-o dă scriitorul. Ea poate transfigura reali-
tatea, chiar trebuie, altfel ficțiunea ar fi moartă,
asta se și întîmplă acum, cînd fiecare chemat și
nechemat scrie despre sine și numai despre sine,
etalîndu-se în confesiuni intime prizate de public.
Vorbești de transfigurarea „realității crude". Nu
cred că poate fi vorba de transfigurare, ci mai cu-
rînd de recompunere. Să faci să explodeze reali-
tatea, asta este cel mai greu, să ai curajul acestei
implozii care sfărâmă amintirea trăirii cu corte-
giul ei de sentimente, care fărîmițează trecutul și
te lasă golit de propria ta substanță pentru ca apoi
s-o recompui, altfel decît a fost cu adevărat, și to-
tuși asemenea. Într-un fel, e un sacrificiu de sine.
Dacă literatura poate fi un mijloc de rezisten-
ță? Pentru cine, pentru scriitor sau pentru cititor?
Pentru amîndoi, cred; îmi amintesc bine de căr-
țile pe care le citeam în doi sau în trei, noaptea,
pentru că nu le aveam decît pentru 24 de ore. Îmi
amintesc și de emoția puternică pe care ne-o pri-
cinuiau. Din punct de vedere al scriitorului, tre-
cerea bruscă de sub o dictatură în care era obiș -
nuit să scrie în „stare de rezistență" într-o țară cu
un regim mai clement poate fi una din capcanele
care îl pîndesc cînd se exilează. Lipsit de acest su-
port, i se poate întîmpla să orbecăie o vreme pînă
își găsește noi repere. Din nefericire, unii nu le
regăsesc niciodată și renunță la scris. De fapt este
o neînțelegere, căci „starea de rezistență" este ne-
cesară scriitorul oriunde pentru a continua să scrie.
Doar natura lucrului la care trebuie să reziste se
schimbă și totul constă în a descoperi, la timp, la
ce trebuie să reziști.
-	Mai cunoașteți și alți scriitori care au debutat ast-
fel? Ce are particular acest tip de debut? Cum se pregă-
tește el? Cum ați început să scrieți? Există influențe li-
terare?
-	Nu prea înțeleg întrebarea cu „debutul par-
ticular" și pregătirea lui. Singurul mod în care
„l-am pregătit", dacă se poate numi astfel, este că
scriam. De multă vreme, fără nici o speranță de
publicare, dar scriam. Destul de prost, de altfel.
Restul a fost hazard. Într-o iarnă i-am cunoscut
întîmplător, într-un jeep care ne ducea pe mine și
pe soțul meu la cota 1500, pe Tudor Ursu și
Rodica Iulian. Ne-am împrietenit. Ei mergeau la
Cenaclul Labiș și ne-au invitat. Ursu susținea că
am talent și, în ciuda neîncrederii mele în posi-
bilitățile de publicare, avînd în vedere anteceden-
tele politice și mai ales numele meu, era foarte
optimist și îmi spunea mereu: dacă ai într-adevăr
chemare și talent și muncești, pînă la urmă ai să
publici. Și miracolul s-a întîmplat în ’67, cînd
Corneliu Sturzu, de la Iași, m-a publicat la Cro-
nica . După aceea lucrurile s-au înlănțuit și am
publicat primul volum: Calul de Duminică, la
Cartea Românească.
De fapt, revenind la prima întrebare, nu mă
gîndisem niciodată, la un „debut particular" în
literatură. În viață, poate, prin intrarea, devreme
și foarte brutală într-un univers ostil, scufundarea
într-un fel de concentrat de ceea ce în condiții,
„normale" înveți de-a lungul unei vieți întregi sau
chiar nici nu înveți vreodată. Dar nu m-aș încu-
meta să spun că a avut o influență asupra formării
mele ca scriitor, nici cît sau cum. Probabil că a
avut în măsura în care fiecare experiență de viață
își lasă amprenta asupra celui care a trăit-o. Și, în
fond, cînd vorbim de un debut „particular" în
■ Oana Orlea
viață luăm ca punct de referință un model clasic
de copilărie și adolescență mai mult sau mai
puțin protejată de adulți, familie sau școală, într-o
armonie ideală. Armonie din ce în ce mai defi-
cientă, astfel că pe lîngă nenumărații adolescenți
din cale-afară de giugiuliți și protejați există și
ceilalți, cei care cad de-a început în infern și nu
mai pot sau nu mai vor să iasă.
Nu, nu pot cita influențe literare anume. Nu
am avut și nu mi-am ales un model sau un maes-
tru. Influențele le-am absorbit din mers, din ce
citeam, eram mai mulți care ne zbăteam să citim și
autori străini, și apoi... „tot ce mișcă" și tot ce vor-
bește își aduce contribuția la formarea scriitorului,
cu condiția ca el să știe să vadă și să audă.
-	Au existat antecedente de dosar politic în familia
dvs.?
-	Sunt tentată să spun că habar n-am, pentru
că familia care făcea parte din viața mea era ex-
trem de redusă, dar ar fi nedrept. La vremea res-
pectivă cred că cea mai mare parte a Cantacuzi-
nilor care mai erau în țară aveau dosar politic și
cum să nu aibă cînd sute de mii de oameni
aveau? Familii întregi de țărani, comercianți mă-
runți, avocați sau profesori aveau dosare politice.
Dar cine nu avea? Toată lumea avea dosar politic,
doar nu se putea intra nicăieri, nici în facultate,
nici la serviciu, oricît de modest ar fi fost (ca mi-
ne, cînd am fost taxatoare pe IRTA). Atît că dosa-
rul politic putea fi bunicel, prost, foarte prost,
dezastruos.
-	Ați ținut un jurnal?
-	N-am avut niciodată tentația să țin un jurnal.
Și acum parcă mi-ar părea rău, dar această con-
fruntare permanentă cu sine nu mă atrăgea. Nu
aveam la vremea respectivă o viziune destul de
largă, a ceea ce poate fi un bun jurnal, adică acela
care reflectă și o epocă, și nu numai pe cel sau pe
cea care l ține. Aș spune că nu aveam tehnica.
-	Cum ați reușit să plecați din țară?
-Povestea cu plecatul din țară e lungă și com-
plicată. Voi încerca s-o rezum fără s-o fac să ex-
plodeze! Prima oară am plecat la Paris cu soțul
meu în 1965. Era rar ca un cuplu să poată călători
împreună, în principiu unul din doi trebuia să
rămână ostatec. Mătușa mea Alice Cantacuzene-
Loupoyer lucra pe vream aceea la Quai d’Orsay și
ea ne-a obținut ieșirea. Am stat șase luni, refu-
zând să cer azilul politic. Nu mă puteam hotărî să
fac demersurile, pentru că nu eram hotărîtă să
rămân. Publicarea Calului de Duminică era mai
mult sau mai puțin în curs și mi se părea că aș
rata o șansă unică. Oricum, la Paris nici pome-
neală de scris, urma să mă calific în marketing.
Pînă la urmă, soțul meu a rămas și eu m-am
întors, destul de mulțumită de alegerea făcută. În
cele șase luni refuzasem cu încăpățînare orice
deschidere spre francezi, de altfel aveam contact
numai cu exilul românesc, care mi se părea pre-
tențios și defazat. M-am întors, tixită de apriori-
uri bombănind împotriva francezilor pe care nu îi
cunoscusem, așa cum nu cunoscusem de fapt nici
Franța, convinsă că nu voi putea niciodată trăi
altundeva decît în România. Căci doar aici, spu-
neam eu, sunt munții cei mai munți cu ciobani și
turme de oi - eram o pasionată de munți și am
hălăduit cam prin toți cu rucsacul și cortul - doar
aici sate minunate, în multe aveam prieteni, mare
+
■ | TRIBUNA ♦ nr. 12 ♦ 1-15 martie 2003	|-
17
ca Marea neagră, doar aici spiritualitate intensă!
De atunci, am mai fost plecată de cîteva ori și de
fiecare dată mă întorceam cu inima mai strînsă.
În ’80, adică după 15 ani de ezitare, supravegheată
din scurt de Securitate, am plecat definitiv.
Printre lucrurile practice care trebuiau rezol-
vate era „curățirea" sertarelor. A nu lăsa nimic
scris în urmă. Corespondența a pus probleme.
Nu-mi puteam permite s-o ard în cazanul blocu-
lui și nici să înfund WC-ul cu amintiri. În conse-
cință, am pus scrisorile la înmuiat, în cazanul de
fiert rufe, și încetul cu încetul am scurs pasta ob-
ținută, cînd în closet, cînd o aruncam la gunoi,
cînd pe ici și cînd pe colo, pe apa Dîmboviței...
Apoi am încărcat mașina - un Renault 16, cu care
mă întorsesem din Franța după ultima mea călă-
torie - cu strictul necesar: rucsaci, cort, saci de
dormit, bicicletele (de curse), schiurile, plus
de-ale sufletului: un vechi fier de călcat cu căr-
buni, niște farfurii de ceramică, un ceaun și cățea-
ua. O cățelușă vagaboandă pe care o călcase mași-
na în fața casei și pe care o salvasem. Cînd am ie-
șit din garaj, a trebuit ca mama și o prietenă, sin-
gurele două persoane care știau că nu mă mai în-
torc, să se urce pe scara mașinii ca amortizoarele
să se lase și să putem ieși la... larg. Prietenului
meu de atunci nu-i spusesem nimic, îmi era tea-
mă că s-ar putea da de gol. Toate acestea sunt
doar rare jaloane ale unui itinerar, dar ele nu dau
seama de toate firele și legăturile sufletești rupte
și rețesute altunde, de lungul și laboriosul proces
de transformare, un fel de reducere a individului
adult la faza de crisalidă pentru a putea reîncepe
parcursul care îl va duce din nou la maturitate.
- Ați publicat intens în România pînă în ajunul
plecării. Cum a fost posibil? Care au fost raporturile cu
cenzura (interioară, editorială)?
- Cu publicarea am avut un noroc teribil. Am
prins momentele de destindere editorială. Fiecare
publicare era un parcurs al combatantului, de
multe ori o tocmeală - scot fraza asta, dar o lăsăm
pe cealaltă - o permanentă tensiune: trece sau nu
trece, iese sau nu iese.
Pretindeam pe vremea aceea că „scriu liber“,
că oriunde aș fi în lume aș scrie la fel. Eram în
mod evident foarte bine adaptată la viața româ-
nească de atunci. Trăiam din plin și, culmea, nici
nu mai eram conștientă de autocenzură. Sau chiar
dacă eram, mi se părea că se limitează la niște
fleacuri, ici-colo. De ani de zile, îmi promit să-mi
recitesc cărțile și nu am făcut-o. Știu că nu are de
ce să-mi fie rușine de ele, pot fi bune sau mai
puțin bune, dar nu cred că sunt scîrboase. Cert
este că era un gen de literatură codată, care însă
mie nu-mi displace. Aceasta este o altă capcană.
Ea pîndește pe scriitorul care scapă de cenzură.
După ce ani de zile a scris codat, învăluitor, mas-
cat, folosind metaforă peste metaforă, se pome-
nește deodată liber să spună ce îi vine la pană.
Adevărul! Numai că, din păcate, adevărul nu face
întotdeauna o literatură bună. Revenim la proble-
ma relatării realității în care adevărul e la loc de
cinste și la cea a ficțiunii unde adevărul poate lua
orice formă și deci nu mai este adevărul.
Am scris, da: Les annees vollees. Este o carte de
mărturie și atît. Am regretat, de altfel, alegerea
Editurii Seuil s-o publice după Un sosie en cavale,
mai ales că aveau un alt manuscris al meu, un
roman. M-am simțit frustrată de ficțiune. Ca
anecdotă merită consemnat faptul că mulți cititori
au găsit-o mai plăcută și mai ușoară de citit decît
Sosia. „C’est terrifiant, mais c’est facile a laire.“
- V-ați gîndit să scrieți Un sosie en cavale în țară, în
România, la vremea respectivă?
- Da, ideea sosiei m-a bîntuit din România.
Citisem prin Paris Match despre sosia reginei An-
gliei și mă obsedase această dedublare de persona-
litate. De fapt, mă întrebam dacă există o dedubla-
re sau dacă sosia chiar devine modelul său. Dacă în
intimitate se dezbară de pielea modelului și este cu
totul altcineva sau dacă se chiar ia drept regină pînă
și cînd se află în cada de baie. Cum aș fi scris
această carte în România? Dacă aș fi scris-o acolo și
apoi aș fi uitat că am scris-o și aș fi reînceput aici,
am fi avut două cărți diferite despre același subiect,
foarte potrivite pentru un studiu comparativ. Cu
cenzură și fără cenzură. Ceva în genul pozelor
pentru curele de întinerire: înainte și după.
- Cum v-ați integrat în cultura franceză °i în reali-
tățile franceze?
- Cînd am venit în 1980, m-am aruncat de
data aceasta în societatea franceză, fără să mai păs-
trez vreo urmă de idee preconcepută. Am venit
conștientă că am multe de învățat, chiar dacă la
rîndul meu puteam aduce noilor mele cunoștințe
ceva interesant, ceva diferit. Am descoperit cît de
prietenoși pot fi francezii, cu condiția să faci tu,
noul venit, primul pas. Lucrurile au mers repede,
m-am dăruit trup și suflet adaptării. Mi-am făcut
prietenii care s-au dovedit a fi trainice, am hălă-
duit din nou prin munți și m-a uimit frumusețea,
varietatea și dimensiunile lor, mi-am făcut pri-
eteni prin sate, am cunoscut oameni de tot felul.
Cînd m-am mutat la țară, cu prima ocazie - care
a fost tăierea unui copac uscat de pe cîmpul veci-
nului, în apropierea grădinii mele - i-am invitat
la o „vișinată" de porumbe. Acum avem 19 ani de
prietenie!
A trăi într-o țară care nu este țara ta de baștină
este un exercițiu delicat. Ca orice conviețuire, ce-
re atenție permanentă, îngăduință reciprocă, sin-
ceritate, afecțiune, modestie și dăruire. Parcă aș
cam pontifica, dar asta vine din faptul că proble-
ma adaptării și a neadaptării mă pasionează. De ce
unii reușesc și alții nu? În tot mozaicul de nea-
muri ce se deversează acum asupra Occidentului,
rari sunt cei care se adaptează cu adevărat. Ca să
te adaptezi trebuie să-și dai osteneala să fii la cu-
rent cu ceea ce se întîmplă în țara respectivă, cu
viața politică, cu problemele sociale și economice,
despre cultură ce să mai vorbim!
Cît despre integrarea în cultura franceză, asta
este o altă poveste. Depinde ce înțelegem prin in-
tegrare. Dacă este vorba de poziția mea față de
cultura franceză, asta este foarte simplu, integra-
rea s-a făcut în mod absolut firesc, adică eu am
integrat-o. Problema este că nu știu deloc dacă ea
m-a integrat. De fapt, cultura franceză la ora ac-
tuală se află într-un echilibru incert, se autolami-
nează - cultura întregii Europe e în aceeași situ-
ație - și nu prea mai știe pe ce lume este.
- E dficil pentru un scriitor venit dintr-o altă cul-
tură °i dintr-un regim politic opresiv să publice în
Franța? Care este politica editorială față de operele lor?
- Avantajul și dezavantajul unui scriitor care
vine dintr-un regim opresiv este că editurile
așteaptă din partea lui, în măsura în care el poate
pătrunde pînă la un redactor interesat și... intere-
sant, mărturii sau ficțiuni pasionante pentru pu-
blic, dure, vandabile. Avantajul este că dacă el își
prezintă cartea într-un moment cînd țara lui sau
subiectul pe care îl tratează este la modă sau se
prefigurează a fi la modă în actualitatea politico-
culturală are șanse (asta s-a întîmplat cu Sosia,
deși cartea a apărut înainte de căderea lui Ceau-
șescu). Dezavantajul derivă din avantaj: după ce
interesul se stinge, șansele de a publica scad. Mai
rău: dacă scriitorul vrea să iasă din universul o-
presiv ce îl bîntuie, pentru a respira, pentru a-și
lărgi orizontul scriiturii așa cum și-a lărgit ori-
zontul cunoașterii prin evadarea din acest univers
și este atras de alte subiecte, este readus la reali-
tate și i se spune, în mare, că trebuie să rămînă,
cu scriitura, de unde a venit, că asta este menirea
lui. Dacă cedează și o face, după o vreme i se va
replica: bine, dar acuma toate acestea se știu, nu
mai interesează pe nimeni. Analiza mea este puțin
caricaturală, dar foarte aproape de adevăr.
Și încă, toate acestea erau valabile acum 10-15
ani. Acum situația editorială s-a degradat într-atît
încît chiar și scriitori francezi, buni, dar nemedia-
tizați, nu mai pot publica. Domnia audimat-ului
se întinde la literatură prin numărul de vînzări.
Cercul vicios este dramatic pentru cultură: unui
scriitor care vinde - fie că este bun, dar „facile ă
lire", fie că e prost și entuziasmează masa citito-
rilor, fie că scrie bine, dar subiectele lui sunt plic-
ticoase (relațiile cu mama, cu tata, cu sora, cu...
eul profund) și banale, dar face parte din camarila
literară pariziană, i se face publicitate și deci vin-
de. Cu cît vinde, cu atît i se face publicitate, deci
vinde din ce în ce mai mult. Celorlalți nu li se fa-
ce publicitate, căci nu merită investit, devreme ce
nu vînd destul. Înainte vînzarea a 2.500, 5.000 de
exemplare, pentru un scriitor încă necunoscut de
marele public, era considerată suficientă pentru
ca editura să-l păstreze în „herghelia" ei. Vînzarea
a 10.000 de exemplare era o reușită importantă,
care nu se obținea, de altfel, decît trecînd într-o
emisiune televizată, ca a lui Bernard Pivot, de pil-
dă. Acum se cer „performanțe" din ce în ce mai
mari; ca în sport, numai că pentru a le obține se
recurge la dopaj... Titlurile se dopează, cu publi-
cități de tot soiul.
- Care sunt raporturile dvs. cu scriitorii francezi °i
cu cei români din Franța °i din țară?
- Eu am trăit întotdeauna în marginea breslei.
În România aveam cîțiva prieteni scriitori: Dana
Dumitriu, Florența Albu, Nicolae Manolescu,
Rodica Iulian, Tudor Ursu, Alexandra Tîrziu. Pe
alții îi vedeam din cînd în cînd, ca de pildă pe
Nichita Stănescu, Dan Laurențiu, Nina Cassian,
Grigore Hagiu, Laurențiu Ulici, Dan Cristea,
Breban, mai rar etc., însă majoritatea prietenilor
mei, care făceau permanent parte din viața mea,
nu erau scriitori. Vacanțele nu mi le petreceam în
casele de creație și nu frecventam decît foarte rar
restaurantul de la Casa Scriitorilor din București,
unde atmosfera mi se părea cam sufocantă și arti-
ficială. Lumea scriitorilor îmi apărea și mai îmi
apare și azi, chiar aici, în Franța, închisă asupra ei
înșiși, cu privirea ațintită asupra propriului buric,
luat drept centru al lumii, și prin aceasta, într-o
oarecare măsură, ruptă de realitate. Bineînțeles că
trebuie să ne ferim de generalizare, dar zumzetul
gintei scriitoricești mă obosea. Departe de mine
18
■ | TRIBUNA ♦ nr. 12 ♦ 1-15 martie 2003	|-
gîndul că aș fi fost mai grozavă. nu, poate doar
mai independentă. Da, cred că despre asta este
vorba. Cam același lucru, dar cu parametri, desi-
gur, diferiți s-a întîmplat și aici. Am cunoscut
foarte puțin lumea scriitoricească din Franța, cea
de la Paris care face legea, dar atît cît am cunos-
cut-o mi s-a părut a regăsi ceva, la alt nivel poate,
din atmosfera pe care o cunoșteam. Am schițat o
apropiere care mi-a cerut un mare efort, apoi
m-am dus. Am doi prieteni scriitori francezi buni
și prezența lor îmi este absolut suficientă.
Scriitori români din Franța cunosc cîțiva, unii
îmi sunt destul de apropiați, ca Mircea lorgulescu,
Matei Vișniec, Sanda Stolcjan, dar viața aici e
foarte rapidă și ne lasă puțin timp pentru întîlniri,
făcîndu-le astfel și mai prețioase cînd au loc. Nu
pot să nu-i citez pe Monica Lovinescu și pe Virgil
Ierunca, prieteni dragi cu un statut aparte în inima
mea. Mai demult, treceau pe acasă Alexandru Pa-
pilian, Paul Goma, Maria Mailat. Iar cei din țară...
Dana și Florența nu mai sunt și îmi lipsesc teri-
bil. Pe alți cîțiva îi întîlneam pe la colocvii sau sa-
loane ale cărții, pe vremea cînd mă mai duceam.
- Ați fost în România după 1989?
- Am fost, în ’90, dar nu la București, ci la Da-
ia, în județul Mureș, cu un convoi umanitar. Un
sat de aici, de pe lîngă mine, luase satul Daia sub
aripa lui, creînd o asociație „Mureș-Libertate" sau
așa ceva... Aveau nevoie de traducător și am plecat
cu ei. Bugetul era mic, obținut prin donațiile fiecă-
ruia, oameni cu salarii mici. Aveam două camione-
te și un camping-car. Camionul în care eram eu
avea o ușă care nu se închidea bine. Era luna ia-
nuarie, în timpul nopții, căci dormean în camioa-
ne, nu aveam bani de cheltuit la hotel, am făcut un
început de degerătură la degetul mare de la picior,
în ciuda botoșeilor pe care îi aveam. La Daia a fost
greu, oamenii se certau între ei, preotul era un
șmecher profitor, prieten cu un, să zicem, fost se-
curist, țiganii, care intraseră în casele sașilor plecați
și le transformaseră în ruine, ne înjurau, sătenii îi
blestemau, francezii care nu erau pregătiți pentru
balamucul care se pornise se plîngeau că românii
sunt rasiști și încercau să explice tuturor ce în-
seamnă democrația. Am muncit în draci, cărînd și
făcînd pachete, sub privirea ironică a popii și cu
ajutorul sașilor (cei cîțiva rămași, care apoi au ple-
cat), organizați și calmi, totul a fost împărțit și s-a
organizat cina de adio, într-o atmosferă de aparentă
bună înțelegere. Moment emoționant: conducă-
torul sașilor a înmînat primarului satului francez
steagul românesc fără stema republicii și deci fără
gaură, ținut ascuns pînă atunci. Zic aparentă, pen-
tru că francezii și-au continuat munca de asociație
timp de zece ani și... anul trecut au renunțat pen-
tru totul a fost inutil, din pricina disensiunilor ce
sfîșie satul și nu s-a realizat nimic din toate proiec-
tele, în ciuda cheltuielilor. În naivitatea lor, au
cumpărat un tractor, unicul din sat, care urma să
fie folosit de toți membrii asociației din Daia. A
fost doar o sursă de certuri și de beneficii pentru
unii în detrimentul altora. Eu nu am participat de-
cît la început de tot la această aventură. Apoi nu am
mai fost în România. Și o iau înaintea unei posibile
întrebări: de ce? spunînd: nu a fost de s-a legat.
- Ce impact au avut asupra publicului francez
cărțile dvs.?
- E greu de spus. Un sosie... a fost inițial luată
ca o ficțiune cu caracter absurd, chiar fantastic.
Cineva m-a comparat cu Kafka și mărturisesc că
am fost destul de tristă, nu pentru că nu mi-ar
plăcea Kafka, acest mare scriitor, dar pentru
orbirea reală sau factice a scriitorului care făcea
această comparație. În mod ridicol, cartea a fost
reluată de mulți sub un nou unghi, după ’89. Les
annees... a fost mult citită de tineri. lectura nefiind
prea dificilă, am avut nenumărate întîlniri în
provincie, cu publicul foarte receptiv, în școli.
Dar trebuie știut că atenția pe care o acordă
acest public unei cărți este extrem de efemeră, ca
și eventuala „glorie“ a scriitorului. Oferta este
enormă, subiectele de actualitate pasionează, și a-
ctualitatea azi și nu ieri sau mîine. Totul merge
foarte repede.
- De ce nu aufost traduse în limba română aceste
cărți?
- Un sosie en cavale a apărut în românește într-o
traducere execrabilă, sub titlul Perimetrul zero (cu
trei cronici cred), iar Les annees volees, sub titlul
Ia-ți boarfele °i mi°că (în formă de interviu, așa cum
a fost concepută inițial). Cred că versiunea
franceză este mai bună, mai fluentă.
- Cum vă explicați faptul că anumiți scriitori stabi-
liți în Occident sunt puțin cunoscuți în țară, iar cei care
sunt mediatizați sunt prezentați mai mult prin prisma
biografiei °i mai puțin prin opera lor?
- Există un raport ciudat între scriitorii stabi-
liți în occident și editurile românești, un fel de
„vino’ncoace, du-te’ncolo“, cu circulație în ambe-
le sensuri. Pe de o parte, editurile românești nu
se prea grăbesc pentru traducerea și publicarea
acestor scriitori, în afară de cîteva cazuri precise.
Scriitorul trebuie să facă demersuri susținute
pentru a fi publicat, se ivesc complicații pentru
traduceri, traducătorii propuși sunt uneori nepre-
gătiți (am avut această problemă cu Perimetrul ze-
ro ), se fixează date de publicare ce nu se respectă,
este publicat, dar nu este bine difuzat. Mai trebu-
ie amintit și faptul că s-a luat obiceiul de a consi-
dera că scriitorul (este valabil și pentru cei din ța-
ră) nu trebuie remunerat sau că trebuie să se
mulțumească cu foarte puțin, el fiind răsplătit
prin faptul însuși că este publicat. Pe de altă parte,
scriitorii care se plîng de această stare de lucruri
nu pot rezista tentației de a regăsi, în sfîrșit, citi-
tori pe care îi speră mai atenți decît cei din Occi-
dent și deci suportă totul pentru a fi publicați. În
treacăt fie spus, deseori acești cititori, dintr-un
motiv sau dintr-altul, nu sunt foarte interesați de
ceea ce scriu ei. Există două poziții: dacă subiecte-
le se situează în anii de dictatură, nu numai ceau-
șistă, ci și cea de dinainte, dictatura proletariatului
de sub Gh. Gheorghiu-Dej, unii cititori ridică
ochii la cer: tot aia °i tot aia, toate astea le °tim pe de
rost, vrem altceva; dacă subiectele sunt complet di-
ferite de „realitatea românească", unii cititori
pufnesc: ce ne împuie capul cu aiurelile astea, noi avem
aici probleme serioase, domnule. Este vorba de o anu-
me stare de spirit, reală, chiar dacă exprimată ast-
fel ea poate părea caricaturală, caricatură pentru
care îmi cer scuze, dar pe care o mențin. Sigur că
în această lumină intervin acum și parametri eco-
nomici, de marketing. O editură nesubvenționată
de stat trebuie să vîndă. Cert este că o publicitate
inteligentă ar putea face mai ușor cunoscuți scrii-
torii în Occident, dar concurență în țară există,
cum există peste tot. Ca și în sport, orice nou-in-
trat în cursă poate dezechilibra clasamentul sta-
bilit. Am auzit acel faimos: ce mai vin °i ă°tia să pu-
blice la noi, să stea acolo unde s-au dus. Este un punct
de vedere cam primar, dar care se poate susține.
Biografiile sunt la modă în lumea întreagă. Într-o
biografie este ceva de „reality show" și asta excită
publicul. Apoi trebuie recunoscut că multe din
biografii restituie ceva din memoria pierdută. Fic-
țiunea pierde teren peste tot. Motivele cred că
sunt multiple.
- Cum pot fi integrați literaturii române scriitorii
exilați mai ales în deceniul ceau°ist? După ce criterii?
Morale? Estetice? Politice?
- Unii vor fi integrați, alții nu, lucrurile se vor
face de la sine, cu timpul sau nu se vor face pen-
tru un motiv sau altul. Spun cu timpul, cînd sim-
patiile și antipatiile se vor fi stins prin stingerea
combatanților, cînd ranchiunele se vor fi trans -
format în uitare, cînd bisericuțele și clanurile
contemporane nu vor mai fi decît înșiruiri de
nume pe hîrtie. Cînd critici literari onești lipsiți
de interese și orgolii își vor da seama că literatura
română, în ciuda celor ce le-am crezut sau vrem
cu tot dinadinsul să credem, este încă foarte cru-
dă, deseori tributară diverselor curente occiden-
tale și lipsită de o dimensiune universală și vor
înțelege că din diversitatea ei va răsări, poate, mai
tîrziu o nouă dimensiune. Da, am spus diversi-
tate, dar cu condiția să rămînă în domeniul litera-
turii și să nu ia în seamă maculatura. Cît despre
criterii... să nu cădem în boala dosarelor. Întîi să
judecăm opera (Giono, Celine, huliți, acuzați de
colaborare, s-au întors în sînul literaturii france-
ze), căci prin operă poate un scriitor să facă parte
sau să nu facă parte din literatura unei țări. Asta
nu ne împiedică cu nimic să restituim adevărul
biografic și să judecăm omul. Criteriile morale și
politice sunt greu de stabilit. Poate mai ușor și
mai periculos, pentru că fără drept de apel, la ieși-
rea dintr-un regim totalitar sau la ieșirea de sub o
ocupație străină (cum s-a făcut la liberarea Franței
de sub nemți). Dar într-o viață, să zicem, „nor-
mală", totul este mult mai nuanțat. Îi port pică lui
Sartre pentru că a susținut comunismul prin
minciună, căci știa ce se întîmplă în realitate, îl
acuz deci și din punct de vedere politic, și din
punct de vedere moral, căci a mințit o generație
întreagă. Dar nu pot să port pică altora care au
crezut în comunism și au deschis ochii de îndată
ce a avut informații: care în 1956, la Revoluția din
Ungaria, care la intrarea rușilor în Afganistan. Iar
despre morala în viața privată, consider că fiecare
este propriul său stăpîn și poartă singur răspunde-
rea felului în care își duce viața, atît timp cît nu
face răul cu bună știință și cu tot dinadinsul. În
concluzie, da, criteriul intrării în literatură este
estetic, restul revine biografilor.
- Se poate vorbi de două literaturi alternative care
(nu) comunică?
- Cred că există o lipsă de comunicare, un fel
de neînțelegere, o mefiență, o privire de peste
drum. Rămîn întotdeauna surprinsă de lipsa de
interes pe care de multe ori o manifestă unii față
de alții, scriitorii din ambele țări. Se citesc rar,
fără tandrețe, critic, uneori disprețuitor. Ba chiar
și scriitorii din țară cu cei din țară și cei din Occi-
dent cu cei din Occident. N-aș vorbi de două lit-
eraturi alternative. Toți acești scriitori, în marea
lor majoritate, mai ales cei din perioada caușistă,
s-au format, pînă la o vîrstă adultă, în țară, unde
au respirat același aer, chiar dacă l-au distilat dife-
rit. Aș pleda mai degrabă, cum spuneam mai sus,
pentru o aceeași literatură diversficată. Cu atît mai
mult că acceptarea diversificării este un exercițiu
de toleranță. De ce două literaturi cu respirație
scurtă, și nu una singură cu o respirație mai am-
plă? Dar, toate acestea se vor alege probabil în
viitor. Sau nu se va alege nimic și vor rămîne
într-adevăr două literaturi. Ce absurd!
- Eroina din Les annees vollees poate fi un ideal
adolescentin? Memoriile din închisoare ar trebui studiate
în °coli?
- Nu. Și nu numai pentru că nu mi-ar trece
prin minte să mă dau ca exemplu nici unui ficus,
necum unui copil, și că responsabilitatea pe care
aș purta-o ar fi insuportabilă, dar și pentru că
eroina evoluează într-o lume foarte precisă, extre-
mă, dar și simplistă, dură, cu reguli relativ puține
și ușor de învățat, care nu au nimic de a face cu
complicațiile vieții afară, în libertate, cu pericolele
și bucuriile ei multiple, deseori înșelătoare.
■
Interviu realizat de
Alina Lupse
■ | TRIBUNA • nr. 12 • 1-15 martie 2003	|-
19
interviu_____
„Adevărata uitare
nu este atât uitarea Ființei,
cât uitarea Răului”
(urmare din nr. trecut)
Oleg Garaz: Filosofia ne vorbește despre Ființa și
Existența, despre Limbaj și Nume, pe când Muzica ne
plasează la modul nemjlocit înființarea existenței, din-
colo de ineficiența unor reprezentări afectivizante și cate-
gorial-estetizante. Poate că Muzica este acel model de
non-gândire metaindividuală, precum și metalingvistică?
Poate că ceea ce Hanslick numea „dinamism al arabes-
curilor sonore“ este o posibilitate de a modela în primul
rând „indferența“ irațională a obiectelor și relațiilor ce se
stabilesc între acestea în politrcpia Realului? Poate doar
prin Muzică putem depăși această obsesie umană de a
interveni în realitate în loc de a se contopi cu aceasta?
Aurel Codoban: Distincția cea mare pe care
m-am obișnuit s-o fac este cea dintre gest și cu-
vânt, dintre operare și semnificare, dintre demers
și discurs. Ca toate artele, ca întreaga gândire
poetică, muzica aparține discursului. Desigur, veți
spune că și știința este discurs. Dar știința este
discursul unui demers. Știința este un discurs ca-
re trimite la un demers: știința vorbește pentru
a-ți da ceva de făcut. Pentru că esența ei este teh-
nica, cu discursul științei ajungem să producem
obiecte. Discursul artei se dă pe sine ca obiect.
Comparația explicitatoare este următoarea: dis-
cursul științei este ca un geam de cristal foarte
transparent - calitatea teoriei științifice e legată de
gradul de transparență al geamului - care ne lasă
să privim în curtea noastră ca să vedem ce este de
făcut. Discursul artei, în schimb, seamănă cu un
vitraliu: el folosește lumina acestei lumi, dar nu
deschide o priveliște asupra lumii, ci se dă pe sine
ca lume. Tehnica produce obiectele care alcătu-
iesc mediul adaptativ, arta „produce“ lumea noas-
tră. Distincția aici este între stimuli și semnale, în
cazul mediului, și semne, cu semnificațiile lor, în
cazul lumii. Muzica este una din formele lumii
noastre, nu una din manierele adaptării noastre la
mediu.
Privilegiul și prestigiul ei deosebit are nevoie
de o dublă explicitare: mai întâi, așa cum spu-
neam mai sus, ca sunet care decolează de pe sem-
nificație, ea ne îngăduie cea mai largă dezmărgini -
re pe care ne-o poate îngădui calitatea noastră de
ființe de limbaj. Apoi, intervine distincția, dragă
„ontologiei umanului", spațiul-construct al per-
cepției noastre și timpul-construct al memoriei
noastre. Marea trecere de la clasicitate la moder-
nitate, operată o dată cu călătoriile Renașterii, este
trecerea de la spațiu la timp. Pentru cei vechi,
spațiul era misterios; pentru moderni, timpul este
misterios. Pentru noi, orizontul ființei este tim-
pul. Ei bine, muzica are prestigiul unui discurs
care se derulează în timp, care curge o dată cu
viața noastră. Cu aceste corelații am putea vedea
în muzică cel mai larg permis dialog cu Ființa:
operele muzicale sunt memoriile existențiale ale
posibilelor fiinduri care ne-ar fi îngăduit Ființa să
fim. Sau ca în legendele indiene reluate în proze-
le sale de Mircea Eliade, în care un discipol își
trăiește o posibilă viață alternativă în timpul cât se
apleacă să ia apă dintr-un izvor: posibile existențe
întregi, care se scurg în intervale limitate de timp
pentru a ne da un sens al existenței noastre.
- Omul este singurul produs al naturii care nu i
s-a putut adapta. Omul și-a declarat incapacitatea de a
trăi și de a-și trăi natura prin crearea unui habitus arti-
ficial, așa-zisa a doua natură, care este civilizația. Vor-
bim despre un substitut funcțional al naturii, despre o
tautologie a acesteia, un paliativ menit să asigure supra-
viețuirea ființei umane, să-i compenseze lipsa trăsături-
lor și facultăților competitive în lupta pentru existență. În
loc să ne angajăm în această luptă, ne distrugem pe noi
înșine. În cazul unei posibilități de asimilare a realului
natural, n-ar fi existat civilizație. Înaintăm pe calea de
aprofundare a dizarmoniei, augmentând propria in-
adaptabilitate. Atunci, filosofămpentru a compensa sem-
nalele de pericol venite din subconștient? Și, dacă tot
înaintăm înspre Apocalipsă, la ce-ar mai fi bună
filosofia?
- Antropologii germani ai primei jumătăți a
secolului nostru au spus, într-o formulă pe care
o găsesc amuzantă, că omul este un fetus de pri-
mate născut prematur. Adică fără o garnitură de
instincte atât de elaborate încât să-i îngăduie să
trăiască îndată după ce se naște, așa cum se în-
tâmplă de regulă cu alte animale. În schimb, el
încetează să fie dresabil, devenind educabil.
Omul este deci inadaptabil la „natură" pentru că
este o ființă culturală. La om semnificațiile și sen-
surile se află pe poziția unor ordonatori ai com-
portamentului, așa cum în cazul animalelor se
află instinctele. Mai întâi religia, apoi filosofia
chiar asta fac: suplinesc, asistă această carență fiin-
țială a omului, a lipsei de maturitate a instinctelor.
Întreaga cultură suplinește prin ceva de ordinul
semnificațiilor, al sensurilor, această carență a
ființei umane. Formele de cultură nu sunt ceva
gratuit: ele asigură existența acestui precar primat
ca om. Nu înțelegem îndeajuns în ce măsură
omul nu este un fiind, ca toate celelalte din aceas-
tă lume, ci un proiect. Omul există mai degrabă
ca proiect, legat de opțiuni și disponibilități, mai
degrabă decât o realitate. Apocalipsa pentru noi ar
însemna că această ființă, care este încă într-un
stadiu de proiect, să eșueze... Filosofia se află de
partea acestui proiect. Ea funcționează ca estetica
unei arte superioare, a artei de a trăi, a artei de a
transforma viața noastră într-o existență. Sau mai
bine ca o astrologie - arta integrării noastre onto-
logice în cosmos - sau alchimie - arta transmu-
tării individului care suntem într-o persoană, arta
asumării unui rol existențial în temeiul răspunsu-
lui autentic la întrebarea: cine sunt eu?
- Existența reprezintă un fenomen care în cel mai
infantil sens al cuvântului elimină ideea dispariției, ne-
antului, pulverizării, a răului catastrofal și apocaliptic,
dar și a răului lucferic. Se pare că ideea infantilității ar
putea reprezenta una din acele posibilități de conservare
a realității prin copilărie, deci prin neîngrădire de nici o
convenție, din moment ce pentru un copil o convenție
este practic inexistentă. La modul inconștient, un copil
realizează ipostaza unui oiganizator și operator al reali-
tății. Ne amintim aici de Huizinga, cu al său „Homo
ludens“, dar și de H.G. Gadamer, cu eseul „Actualita-
teafrumosului“. Se pare că un copil deține un set de
proceduri de otganizare a unei realități fericite, făcând-o,
după cum ne arată Gadamer, prin joc dezinteresat, si-
■ Aurel Codoban
milar unei continue sărbători. Se pare că un copil apare
ca un exponent al unei realități transpersonale, pe care o
populează cu propriul produs mental materializat.
Chiar mai mult, toată această realitate infantilă a unui
copil este una benefică până în profunzimea consistenței
ei interioare. Ce ar putea prelua de aici filosofia? Și
într-un alt sens, oare starea ,filosofică“ a rațiunii nu
semnfică oare un abandon voit (sau poate necesar) al
copilăriei, dar și al fericirii?
- Întrebarea deschide aproape o roză a vântu-
rilor pentru răspunsuri. Adică, ceea ce este copi-
lul, ceea ce este copilăria are aproape nesfârșite
dimensiuni, consecințe, implicații filosofice. Pri-
ma observație pe care aș face-o este că nici copi-
lul, nici copilăria nu se află în interesul efectiv al
vechii filosofii. Copilul pare atunci o figură divi-
nă, una din ipostazele divinității. El devine intere-
sant pentru filosofia occidentală îndată după pra-
gul modernității. Atunci când sunt recuperați ex-
clușii care fuseseră sălbaticul, femeia, copilul.
Modernitatea este cea care se interesează foarte
mult de copilărie, deci și sensul acestui interes
este, la urma urmei, teribil de vast. Sub sugestia
uneia dintre formulele întrebării pe care ați pus-
o, aș putea să-l amintesc pe Piaget, care ca psiho-
log deduce ceea ce este intelectul sau inteligența
noastră din motricitatea copilului, adică face să
nască practic mecanismele care ne structurează
inteligența din jocul copilului. Tot așa, dacă
amintim compartimentul etic al filosofiei, copilul
apare drept amoral. Copilul este, asta vrea să spu-
nă, dinaintea legii morale, adică dinaintea cenzu-
rilor sociale care definesc răul, nemaisocotind că
am putea recupera copilul într-o filosofie mai
apropiată de noi, dinspre temele majore cu mare
rezonanță, adică ale jocului și sărbătorii pe care
iarăși le-ați citat. Pur și simplu, asta vroiam să
spun, că răspunsuri se pot da aproape în toate di-
recțiile pe care o busolă sau un giroscop al proble-
maticii teoretice le poate indica. Dar, să revenim,
există câteva repere care mă interesează mult aici și
primul ar fi calitatea de persoană a copilului, deși
ceea ce spun este aproape un oximoron, aproape o
contradicție în termeni. Am putea defini cel mai
bine persoana ca un răspuns configurat într-un rol
esențialmente moral la întrebarea: cine sunt eu?
Or, aici apare paradoxul: copilul nu-și pune această
întrebare sau, dacă o face, o face nu pentru a obține
un răspuns configurat printr-un rol moral, copilul
este amoral, am spus-o deja. Dar, în același timp,
copilul are întregul apanaj al persoanei, are com-
pletitudinea pe care doar persoana o dă. Adică este
o ființă integră, o entitate, nu este individul ca per-
soană știrbită a cotidianului nostru. Ceea ce pare să
îi asigure această completitudine este jocul și aici
din nou problemele care se deschid par să fie foarte
ample și să dea chiar în dilemele sau problemele
filosofiei strict actuale, pentru că jocul este moral-
mente în afara finalității. El este tot așa cum spuse-
se Kant despre viață și despre artă - o finalitate fără
scop, dar jocul pare să invadeze lumea postmoder-
nă a scopurilor noastre, adică vreau să spun că în
lumea noastră postmodernă nici o inițiere nu are
curs efectiv și că singura formulă posibilă a inițierii
a devenit jocul. De fapt, nu mai există mari con-
ducători ai jocului ritualic al inițierii, nu mai există
inițiați și novici sau neofiți care se inițiază. Jocul și-
a asumat sarcina inițierii și este singura formă care
ne-a rămas din ceea ce altădată era ințierea. De
aceea copilul pare să știe, fiind înaintea cunoașterii
noastre intelectuale, tot așa cum este și înaintea le-
gilor noastre morale. Asta ar fi o dimensiune oare-
20
■ | TRIBUNA ♦ nr. 12 ♦ 1-15 martie 2003	|-
cum sacră a jocului. Există multe alte dimensiuni.
Jocurile sunt și cele de cunoaștere, și cele de inter-
pretare, și cele de asumare a unor semnificații. Poa-
te că una din definițiile care circumscriu bine jocu-
rile copiilor formulată grav ar putea suna așa: expe-
rimentarea unei explicitări hermeneutice. Iată cât
de complicat și grav putem spune cu cuvintele
noastre de adulți ceea ce copiii fac cu nonșalanță și
fără să obosească. Și apropo de asta, jocul nu numai
că are calitatea stupefiantă pe care noi o pretindem
celei mai înalte moralități, aceea de a-și găsi răsplata
în sine, dar totodată jocul are aparența unui perpe-
tuum mobile. Pare să nu consume realmente ener-
gia copiilor implicați în joc. Ca să fiu foarte clar, ar
trebui să compar ceea ce fac copiii jucându-se cu
ceea ce noi, maturii, facem cu o seriozitate aplicată.
Reușim cel mai adesea cu eforturile noastre să obo-
sim foarte repede, să ne plictisim foarte repede, să
resimțim din plin latura mecanică a activității noas-
tre și să ne vedem la sfârșitul ei obosiți, fără vlagă,
cu energia consumată. În ceea ce-i privește pe
copii, ei au secretul prin joc al unei existențe foarte
diferite de a noastră, care nu-i deprimă și nu-i obo-
sește. Noi am pierdut, ca adulți, învățătura secretă,
care îngăduie ca lucrurile să se facă oarecum de la
sine. Este principiul lui „a lăsa să fie“. Ajunge să
creezi oarecum condițiile, să deschizi locul pentru
ceva ce trebuie să fie pentru ca el, dacă trebuie într-
adevăr să fie, să și apară acolo. Copiii știu asta. Cu
conștiința lor nededublată, reușesc efectiv să fie ast-
fel, în vreme ce noi ne pierdem în inhibiții, frus-
trări și opinteli care fac un chin din activitatea noas-
tră și îi diminuează plăcerea. Dacă revenim la ve-
chea formulă a copilului etern, a copilului divin,
trebuie să spunem că până și asta ajunge la noi în
modernitatea târzie. Paradisul a încetat să existe. Si-
gur, Raiul nu se află nici în ceruri, nici pe pământ,
dar singurul Eden, singurul Paradis, pe care-l pu-
tem accepta și-l acceptăm fără scepticisme de altfel,
este copilăria. Copilăria este de fapt pentru noi nos-
talgia Paradisului. Trăim din amintirile ei. De câte
ori în serile de toamnă nu se hrănește sufletul nos-
tru cu amintirea copilului care eram și care pleca
sau revenea de la școală simțind savoarea intactă a
unui anotimp pe care noi nu-l putem percepe
acum cel mai adesea decât prin nostalgia copilăriei.
Ca să pot să arăt în ce măsură copilul este o figură
destinată meditației modernității noastre recente și
târzii, ar trebui să spun că analiza tranzacțională a
psihologiei americane admite că suntem constituiți
din trei instanțe fundamentale: copilul, adultul și
părintele. Foarte multe dintre relațiile sociale, inter-
individuale mai degrabă, sunt explicate astfel de
analiza tranzacțională prin aceea că părintele se ad-
resează copilului din noi, bunăoară, sau că cel care
este copilul din noi reacționează la copilul din celă-
lalt. Ca să rezum, esențial este aici că atunci când
doi oameni stau de vorbă, într-adevăr șase voci se
aud în acest dialog și că două dintre ele aparțin
copilului din noi, copilului care nu numai că am
fost, dar și mai suntem încă.
O relație importantă este și cea care privește
limbajul. „Infans“ în latină înseamnă cel care nu
vorbește. Dacă dăm o astfel de definiție copilului,
trebuie să avem în vedere că ceea ce lipsește este
comunicarea. Copilul este capabil să semnifice.
Mai mult chiar, este capabil să semnifice chiar și
lucruri pe care nu le cunoaște și nu le înțelege.
Splendidele întrebări ale copiilor, cele care m-au
făcut să mă gândesc cu interes cu câțiva ani în ur-
mă la filosofia pentru copii. Aceste întrebări sunt
legate de această capacitate de semnificare a copii-
lor. Am putea discerne așa foarte bine între adult
și copil. Un copil aparține unei semiotici (semi-
ologii) a semnificării, nu a comunicării. Adică, la
el relația cu limbajul este relația nu cu un sistem
de comunicare instrumentalizat, ci cu un sistem
de semne destinat semnificării. Cazul copilului
este similar cu acel al poetului în raport cu limba-
jul. Copilul semnifică dând un nume. Este ceea
ce face și poetul. Asta observa Heidegger după
Holderlin: poetul numește. Această capacitate de
a da nume se pierde atunci când suntem angajați
în comunicare. Eficiența relațiilor interindividua-
le și a celor sociale presupune o restrângere a
semnificării în favoarea comunicării. De fapt, ca
adulți, folosim limba așa cum facem cu tot restul,
cu semenii noștri, cu lucrurile, cu ceea ce aparți-
ne lumii. Adică, instrumentalizăm, facem să fie
ustensilă. Cuvintele noastre și lumea noastră sunt
o lume de mijloace. Cuvintele copilului și lumea
lui sunt o lume de scopuri. Asta rezolvă și între-
barea de mai sus: copilul nu obosește, copilul se
instalează de la început în scop, el nu are de urcat
una sau mai multe trepte spre scop. Așa se întâm-
plă ca adultul, și aceasta este celălalt aspect, se
blochează la nivelul mijloacelor, fără a mai atinge
scopul, pe când copilul se instalează de la început
în scopuri. De aceea și obține satisfacția în jocul
lui. El obține scopul aparent fără intermedierea
obositoare și oarecum coborâtoare a mijloacelor,
de care nici nu este conștient.
În ceea ce privește relația între copil și copilă-
ria lui, cu jocurile ei cu tot, pe de o parte, și rațiu-
nea care este tot mai mult intelect, în modernita-
tea noastră obosită, trebuie să spunem că aici se
vădește cel mai mult această raționalitate ca fiind
castratoare. Adică, ajungem să pierdem ceva atunci
când ne angajăm pe drumul unei rațiuni intelec-
tualizante. Calitatea acestei rațiuni operaționale
moderne este constrângerea dictatorială pe care o
exercită asupra a tot ceea ce nu este logică. Mo-
dernitatea a situat în locul Dumnezeului mort
subiectul cu gândirea sa conceptuală și strict logică
și a exclus de la început variantele alternative
ilogice ale imaginației, ale senzorialității, a exclus
figurile dorinței și gratuitatea jocului. Cred că ve-
dem revenind acum toată această aură a copilăriei
în pluralitatea care se instalează în modernitate.
Noțiunile logicii sunt concurate nu numai de
imagini, ci și de mirosuri și silogismele logicii
sunt concurate nu numai de figurile paralele ale
metaforei și metonimiei pe post de figuri ale gân-
dirii, dar și de o combinatorică ce aparține jocului
și care cred că este foarte prezentă în muzica sau
în plastica ce optează pentru happening. Ceea ce
ne învață lecția de sfârșit al modernității este să ne
copilărim. Singura obiecție pe care simt nevoie să
i-o aduc este că ne învață oarecum prea școlărește
să ne copilărim, pentru că asta mi se pare că este,
ca să invoc acuma „Postmodernismul pe înțelesul
copiilor“, sensul efectiv al spiritualității de sfârșit
de secol: o școală prin care adulții sunt învățați să
redevină copii. Este lecția pe care ne-o propun
calculatoarele. Nu poți să te descurci bine cu un
calculator decât dacă renunți la gândirea cuazală
care a fost apanajul modernității noastre clasice și
recurgi la copilăreasca învățare prin încercare și
eroare sau reușită. Calculatoarele, care sunt ins-
trumentele emblematice ale sfârșitului de secol,
se află într-o relație mai bună cu copiii decât cu
adulții. Îmi place foarte mult observația lui
Michael Crichton, care susține că dacă militarii au
făcut jumătate din succesul de astăzi al compute-
relor, jocurile pe calculator destinate copiilor sau
copiilor din noi, adulții, au făcut cealaltă jumătate.
Dar mult mai multe imbolduri spre spontaneitate
și joc vin și din alte direcții ale modernității târzii.
Cât de importantă este publicitatea și cât de copi-
lărească este aceasta în construcția ei se vede prin
însăși faptul că este destinată minții noastre de
copil sau copilului din noi, deoarece numai un
copil poate fi motivat în acest fel, în timp ce adul -
tul este prin definiție cel care și-a extirpat dorințe-
le neeficiente sau neeconomicoase. Și toată arta
spectacolului, cât de departe este contemplația pe
care ne-o recomandă estetica clasică! Să rămânem
sobri și plini de considerație în fața spectacolului,
în fața valorii estetice! Pe când cât de interactivă și
de participativă este relația noilor generații, a ado-
lescenților, care, practic, sunt niște copii. Ei nu
sunt un public pasiv care este ținta artistului. Ei
sunt niște actori care participă la spectacol, con-
struindu-l.
- Gândirea ne izolează de ființare. Falsitatea și
incperabilitatea dictonului cartezian au devenit o certitu-
dine. Gândirea se claustrează prin limbaj, adoptând
gradele de libertate pe care acestea i le impun, încetinind
mult procesul de expansiune cognitivă a conștiinței.
Filosofia, precum și filosofarea au devenit instrumente de
cultivare a iluzoriului, care ne ferește de sinucidere prin
reprezentările gândirii în termeni de putere. Putem cita
numeroase pagini din Hegel. Dincolo de frică și nepu-
tință a mai rămas însă încă o posibilitate prin care filo-
sofia și-ar putea găsi rostul. Domnule profesor Aurel
Codoban, vorbiți-ne despre iubire.
- Polii situației antropologice sunt gestul și
cuvântul. Antropologia poate defini omul și uma-
nul situându-le între operaționalitate și semnifi-
cație. Polii situației filosofice a omului sunt moar-
tea și iubirea. Moartea care ridică viața la aventura
existenței, care face din om o ființă de aventură
care-și poate risca și pierde viața, după cum o
poate risca și-și câștigă existența, și iubirea care ne
vindecă de spaima acelei Ființe care pentru noi
nu poate ieși decât din neantul Ființei, respectiv
din nimicnicia fiindului care suntem. Numai iu-
birea ridicată la puritatea existențială a morții te
poate salva de angoasa pe care Ființa, ieșind din
„spumele" neantului - tot astfel cum Venus/Afro-
dita (Botticelli) iese în celebrul tablou din spumele
mării - o produce inevitabil. Iubirea pare să existe
providențial pentru a ne vindeca de anxietatea pe
care intima relație dintre Ființă și neant o poate
produce, de spaima ce te poate cuprinde atunci
când descoperi că ființa este dispersată în neant ca
o pulbere aurie pe negrul unui vid absolut.
Desigur, iubirea ajunge să funcționeze rareori,
numai în situații-limită ori în contexte mistice,
având acest rol de nivel energetic înalt. Dar chiar și
în banalitatea existenței noastre cotidiene, unde ar-
derile sunt mai domoale, ea funcționează similar.
Alteritatea pe care avem ocazia să o întâlnim este
cea a prezenței Celuilalt. Hegel ne spune în Feno-
menologia spiritului că regula acestei întâlniri este
lupta pentru recunoaștere și că iubirea nu este decât
o asimilare a celeilalte conștiințe. Cred, dimpotrivă,
că iubirea păstrează în relația cu celălalt ceea ce în
raport cu Ființa face diferența dintre aceasta și fiind:
adversa reciprocitate. Pe Celălalt îl putem asimila
oarecum alimentar, canibalic, îl putem face „una cu
noi“. Sau îl putem anula, îi putem șterge alteritatea
transformându-l în obiect, îi putem anula alterita-
tea, cum face Cain cu Abel, ucigându-l. Or, iubirea
păstrează în același timp misterul alterității, al ne-
identității celuilalt cu mine, dar și ține deschisă
comunicarea cu el, face ca potrivirea semnificațiilor
noastre să schițeze un sens. Tot astfel cu Ființa: noi
nu ne putem identifica nici cu ea, nici cu neantul.
De aceea iubirea este, în contextul existenței uma-
ne, inversul figurii destinate a morții, adică forma
pozitivă a ceea ce în negativ este moartea: o trans-
cendere a realității „aici și acum" a vieții, printr-un
joc care rămâne în domeniul vieții, al lumii de aici.
Iubirea este forma domesticită religios sau cultural
a autenticului nostru imbold către ființă, care este
dorința. Ca dovadă, ea produce în cenușa de pasăre
phoenix a sfârșitului ei ceea ce orice hermeneutică
filosofică existențială este ținută să producă: o înțe-
legere superioară, cum este cea reclamată de
Spinoza. Sau, comparând-o cu ataraxia sau apatia
mai vechilor curente filosofice, ea poate produce o
superioară tandră indiferență.
■
Interviu realizat de
Oleg Garaz
■ | TRIBUNA • nr. 12 • 1-15 martie 2003	|-
21
/jilm
Omul fără trecut
■ Mircea Dumitrescu
ki Kaurismaki (n. 4 aprilie 1957, Orimat-
tila), scenarist, regizor, monteur și pro-
ducător finlandez, împreună cu fratele său
mai mare, Mika, a contribuit la dezvoltarea școlii
naționale cinematografice finlandeze, atât prin
propria operă, cât și prin fondarea societății de
producție Villeafa, a societății distribuitoare Senso
Film și a cooperativei cinematografice Filmtotal. A
debutat cu film de ficțiune de lung-metraj în
1981, împreună cu fratele său. Până în prezent es-
te autorul a 16 filme din categoria amintită, dintre
care unul pentru TV. A mai realizat un episod
pentru un film de scheciuri, trei scurt-metraje și
un documentar de lung-metraj. Este un consec-
vent investigator al mediilor suburbane, un lucid,
un ironist, un sarcastic, adică un spirit critic care,
temperat de convingătoare idealuri umaniste, nu
este câtuși de puțin îngăduitor. Filmografia sa a
contribuit la inițierea unei noi direcții în cinema-
tografia finlandeză, filmul stilizat. De notorietate
este filmul din 1998, Yuha, un virtuos exercițiu de
estetică a filmului mut. În general, el aparține
realismului simbolic, având și unele ecouri post-
moderniste. Aki Kaurismaki este creatorul unui
cinematograf de aleasă vibrație intelectuală.
Primele fotograme ale filmului Omul fără trecut
- Premiul Palme d’Or și Premiul pentru cea mai bună
interpretarefeminină (Kati Outinen), Cannes, 2002 -
sunt importante pentru însăși structura acestuia,
înfățișată sub forma unei metafore; o metaforă
despre suferință și solidaritate, despre pierderea și
regăsirea identității, despre înțelegerea sensurilor
profunde ale naturii, condiției și existenței umane,
despre asumarea locului și rostul omului în lume.
Pe fundalul zgomotului ritmic al roților de tren,
semnificând eterna scurgere a timpului, un bărbat
matur, numit convențional M (Markku Pettola),
fapt care sugerează starea de Maturitate în genere,
a omului, a umanității, se răsucește și își aprinde o
țigară. Este un călător oarecare, ca mulți alții, după
toate aparențele un provincial de condiție medie,
care plecat din localitatea de reședință, se îndreaptă
spre Capitală, având, probabil un scop, deși privi-
rea lui exprimă mai curând o oarecare neliniște, o
ușoară dezorientare și nehotărâre. Bine individua-
lizat, deși este un anonim deocamdată, surprins
într-un anume moment și o anumită împrejurare,
el pare să dea seamă de Om, în general, de arheti-
pul uman surprins în eterna lui devenire, dar și în
ipostaza pietrificată, emblematică. Doar contro-
lorul, cu vocea lui monotonă, politicos-autoritară,
îl readuce în istorie pe acela a cărui privire pare să
scruteze dincolo de determinările spațio-tempo-
rale. Prin fereastra compartimentului, aparatul de
luat vederi surprinde panorama Metropolei, iluzie
și spațiu al dezamăgirilor, loc în care substanțele se
subțiază („Voi, orășenii, sunteți copiii momentu-
lui“). Profilul îndepărtat al caselor, al vilelor, al
blocurilor, al străzilor și bulevardelor este accen-
tuat de pulsația miilor de lumini. Pierdut în masa
anonimă a călătorilor, necunoscutul se îndreaptă
grăbit spre ieșire. Caracterul criptic al identității
sale este accentuat de fluxul uman, constituit din
mici grupuri, care îl mistuie parcă în masa lui
omogenă. Masa ca personaj, noaptea și Metropola
sunt trei elemente care, prin tradiție, sugerează
dorința individului de a deveni și a rămâne un
necunoscut printre ceilalți. Este vorba, pe de o
parte, despre fireasca tendință de păstrare a unei
intimități decente, iar, pe de altă parte, despre non-
implicarea care generează o oarecare siguranță, dar
și despre dorința individului de a se comporta
după voie, fără teama că cineva l-ar putea recu-
noaște. Așezat pe o bancă în fața gării, anonimul
bărbat este acostat, agresat și jefuit de către trei de-
lincvenți care îi aruncă actele de identitate la gu-
noi. Pierzându-și cunoștința, ajunge la spital. Aflat
la reanimare, intră în moarte clinică, după care i se
declară moartea biologică. Își revine însă, și fuge.
Dimineața, este găsit în nesimțire, pe malul mării,
cu fața și capul bandajate. După ce un bătrân îi
fură cizmele, punându-i, în schimb, în picioare,
niște teniși jerpeliți, este găsit de doi copii, un
băiețel și o fetiță, și este adăpostit în baraca meta-
lică a mamei acestora care, printr-o atentă îngrijire,
îl readuce la viață. Jefuirea, traumatismul cranian
suferit, lucru care i-a provocat amnezia, aruncarea
actelor de identitate, faptul că a fost declarat mort,
toate au semnificația eliberării sale de povara unui
nume, a unui statut social („Din păcate nu știu
cum mă cheamă^ Eu nu am un nume“) și, în
fond, a întregului său trecut. Găsirea și salvarea lui
de către doi copii aflați la vârsta inocenței, a nevi-
novăției, a grației, și îngrijirile date de o femeie
simplă, săracă, generoasă, semnifică revenirea la
vârsta primordială, anterioară căderii în păcat, la
condiția de tabula rasa . Valurile limpezi ale mării
prelingându-se domol peste mal, spălându-l,
desăvârșesc ritualul purificării anonimului. Aflat la
punctul „de unde am greșit", eliberat, purificat
prin suferință, recăpătându-și adevărata identitate,
de om, bărbatul anonim începe să-și construiască o
nouă existență, să-și afle o nouă condiție. S-ar
putea spune că amnezia lui nu trebuie înțeleasă ca
atare, ea semnificând o atitudine deliberată, con-
știentă. M trebuia să uite tot ceea ce se dovedise a
fi inutil și precar. Greșită era tocmai civilizația
umană, expresia unei alegeri inadecvate, trădarea
unor idealuri. Din mizerul container, ocupat, ante-
rior, de un bețiv căruia îi lipsea puterea de a înțe-
lege, pe care îl curăță de gunoaie, el face o locuință
plăcută, odihnitoare, transmițând fiecărui lucru,
întregii încăperi și spațiului din jur câte ceva din
vibrația lumii lui interioare. După zicala populară,
„omul sfințește locul". Altfel spus, identitatea unui
om nu rezidă în numele care i s-a dat și pe care
acesta îl poartă, în statutul său social, ci în calitățile
morale, sufletești, spirituale, în puterea și voința de
a înfăptui ceva, de a deveni un reper în memoria
celorlalți, a neamului. Sărăcăciosul container apare
aici în chip de centrum mundi, iar anonimul - ca un
demiurg care reia drumul civilizației umane, drum
care s-a dovedit a fi fost greșit, pornind de la alte
premise. Un loc important printre acestea din ur-
mă îl deține tradiția și, de aici, experiențele trăite,
valorile constituite, continuitatea („Înapoi spre
vremile trecute, / Înapoi către trecut, / La poveștile
de odinioară"). Astfel, un obișnuit cadru fizic,
printr-o revigorantă încărcătură sufletească, spiri-
tuală, capătă o dimensiune metafizică. În fine, o
îmbrăcăminte nouă, pe măsură, obținută de la o
societate filantropică, îi dă înfățișarea de om cum-
secade, de treabă, căci „haina face pe om". Faptul
că își identifică, prin „a alege și a fi ales", partenera
ideală („Ești prima mea iubire"), Irma (Kati Outi-
nen), conferă anonimului adevărata identitate, prin
regăsirea sinelui, actul unei renașteri, împlinirea
unui destin. Momentul mărturisirii iubirii reci-
proce emoționează prin simplitate („Ia uite!";
„Ce este?"; „Ai ceva în ochi. O să intre dedesubt";
„Mi-ai furat un sărut"; „Ne vedem mâine"; „Cate-
goric"; „Noapte bună!"). În acest sens, finalul fil-
mului se refuză interpretării care-l consideră un
banal happy-end, el fiind o veritabilă ascensiune la
mit, prin atingerea armoniei originare, a androgi-
nului. Inevitabilele contacte cu instituțiile statului
și cu diverse organisme ale societății civile nu au
semnificația reintegrării lui în civilizație ci, prin
contrast, sublinierea naturii vicioase și nocive a
acesteia. Astfel, polițistul duce o viață dublă, de
reprezentant al puterii executive și de implicat în
afaceri murdare; lumea finanțelor nu poate exista
în afara corupției; justiția a eșuat într-o birocrație
paralizantă (este remarcabilă secvența acuzării și
apărării anonimului, o strălucită pagină de grotesc
elegant, de umor al absurdului); biserica și societă-
țile de binefacere sunt sufocate de ipocrizie. Atitu-
dinea critică a regizorului nu se rezumă la sistemul
socio-politic local, ci vizează, în general, valorile
lumii occidentale, ale societății postindustriale, de
consum, căpătând, prin aceasta, o largă perspectivă,
conturându-se ca o concepție, ca o viziune. El nu
vede, de pildă, nici o incompatibilitate între homo
religiosus și homo ludens, ci, dimpotrivă, își îndreaptă
în mod egal interesul spre textele religioase și laice
deopotrivă. Cu condiția, care ține de simțul co-
mun, ca fiecare dintre ele să fie folosit în împreju-
rări potrivite („Izvorul Domnului nu seacă nicio-
dată; / E plin de apa vieții"; „Sunt vânat de diavol /
Dar nu-mi stă în spate, / Îmi bate la ușă" ). Recu-
noaștem aici ideea complementarității bine-rău, a
stimulării lor reciproce. Și celelalte personaje, prin
expresivitate, au o dublă înfățișare: fiecare este bine
individualizat în categoria socială din care face
parte, în același timp exprimând și o ipostază a ar-
hetipului uman: Omul rău, Copilul, Mama bine-
făcătoare, Polițistul, Prietenul („Ce fericire! Am
descoperit un prieten"), Funcționarul, Bogatul,
Săracul. De asemenea, locurile și spațiile ne apar
cu o încărcătură semantică ambivalentă: gara ca loc
de trecere, dar și ca spațiu deschis; lăzile și contai-
nerele de gunoi ca atare, dar și simbol al unei con-
diții umane precare; instituțiile statului, printr-o
mentalitate retrogradă, prin pietrificarea lor în pre-
judecăți, prin eșuarea lor în automatisme, sunt tot
atâtea spații închise; drumul pe care se înscrie cu-
plul M-Irma semnifică aspirația spre un înalt ideal.
Prin ultimul său film, Aki Kaurismaki prop-
une o poveste foarte bine condusă, plasată într-o
ambianță care îi este proprie, aceea a suburbiilor,
și care, printr-o evidentă capacitate de esențiali-
zare, devine un reper artistic pentru frământările
și căutările omului contemporan. Se cuvine o
nuanțare: cartierul, mahalaua, suburbia, în con-
cepția regizorului, sunt locuri în care valorile
tradiționale se pot destrăma, dar și prin care ele se
pot conserva, având un rol activ de autoapărare,
de repere fundamentale. Unele dintre personajele
filmului, așa cum se petrec lucrurile și în reali-
tate, provin din micile orașe de provincie sau din
mediul rural. O parte din acestea se realizează în-
tr-un fel sau altul; o alta, eșuând, se aneantizează;
în fine, o a treia categorie este formată din aceia
care, eșuând, se înrăiesc, devenind pepinieră pen-
tru răufăcători sau masă de manevră pentru pu-
tere. Cei trei bătăuși, și chiar polițistul corupt, fac
parte din această ultimă grupare. Oricum, la ma-
joritatea se observă o oarecare labilitate, cauza
fiind desprinderea de un anumit sistem de valori.
De reținut dialogul, îndeosebi replicile persona-
jului M și ale prietenului său, care au, uneori, în-
cărcătura unor maxime sentențioase. În ceea ce
privește umorul regizorului, dar și al personaje-
lor, mai curând se poate vorbi despre acea supe-
rioară înțelegere a lumii, a oamenilor, proprie
moraliștilor, înțelepților.
■
22
■ | TRIBUNA ♦ nr. 12 ♦ 1-15 martie 2003	|-
Ipatru
Lorca în ritm de Bossanova
(ALGE, după Federico Gama Lorca,
la Teatrul „Andrei Mure°anu“ din Sfântu Gheorghe)
■ Mircea Morariu
bsolvent mai întâi de filologie, apoi al
secției de regie de teatru de la Facultatea de
Litere a Universității „Babeș-Bolyai“ din
Cluj, Radu Afrim înseamnă, deja, în mod neîn-
doielnic, o voce distinctă în ansamblul, deloc
omogen, dar deosebit de promițător, al tinerilor
directori de scenă. Nu m-am numărat printre
admiratorii săi necondiționați. Ne-am aflat adesea
în raporturi de contrarietate, în festivaluri ori
colocvii având frecvent opinii diferite despre
esența însăși a spectacolului teatral. Totul însă în
limitele firești ale unor discuții civilizate, ale unor
schimburi de idei pe care le-am considerat utile.
Deși sunt un adept al experimentului în teatru,
nu cred că el trebuie ovaționat necondiționat,
numai pentru simplul fapt că se reclamă ca atare.
Există experimente cu adevărat productive și
experimente care... „experimentează". De aceea
am acceptat doar acele experimente semnate de
Radu Afrim care au fost fundamentate pe puter-
nice argumente estetice și ideatice. După Ocean
Cefe, spectacol demn de toată stima, înfăptuit la
Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, Radu
Afrim izbutește din nou să mă convingă prin
felul în care a retranscris scenic piesa lui Federico
Garcia Lorca, Casa Bernardei Alba, într-un specta-
col modern și insurgent realizat la Teatrul
„Andrei Mureșanu" din Sfântu Gheorghe.
Deși în anii din urmă au existat câteva mon-
tări ce au avut la bază textul marelui dramaturg
spaniol, cea mai semnificativă fiind cea de la
Naționalul bucureștean, realizată de regizorul
Felix Alexa -, e evident că pentru tinerii de azi
povestea unei mame ce-și condamnă fetele la
abstinență sexuală devine puțin credibilă și
aproape deloc ofertantă. Tocmai de aceea Radu
jeledependența
„Satul planetar"
și "baba știrilor" noastre
■	Monica Gheț
inisterul Justiției a propus o lege care să
apere „valorile esențiale" ale țării - care
X r ar fi ele în optica legiuitorilor?! - de de-
riziune ori defăimarea presei - care o fi acea presă
vestită pentru defăimarea tuturor în afara „valo-
rilor" esențiale despre care nu ne spune, însă,
mare lucru ? (Luați întrebările drept ghicitoare
pentru copii: „Ciupercă’ntr’un picior, ghici...bombă
atomică, ce e?" Căci avem mai peste tot în „satul
planetar", gata de pornire, „ mănăstiri" în „ceruri"!)
Subiectul a fost dezbătut la diverse emisiuni, jur-
naliști cu experiență și solidă știință a mecanis-
melor democrației - mă gîndesc la Stelian Tănase,
bunăoară - au semnalat glisajele totalitare ale unei
eventuale cerbicii în aplicarea sus-amintitei legi.
Ar fi fost vorba, cu alte cuvinte, de deschiderea
„cutiei Pandorei". La una din deja trecutele emi-
siuni realizate de Stelian Tănase la Realitatea TV,
10 °i un sfert, unde o avea invitată pe avocata spe-
Afrim a realizat alge sau Bernarda’s House Remix,
termenul remix exprimând cel mai bine tratamen-
tul la care e supusă materia dramaturgică. Așa
cum vechile șlagăre reintră în circulație grație
reașezării pe noi ritmuri, recâștigând astfel piața
muzicală, tot la fel istoria tragică expusă de Lorca
în formula teatrului poetic e repusă în pagină cu
mare inventivitate, dar și cu autentică intuiție cul-
turală de Radu Afrim. Parodia, utilizarea unor
procedee specific grotești (cel mai percutant fiind
felul în care e siluetată scenic Maria Josefa de
foarte tânăra actriță Elena Popa), inserțiile muzi-
cal-dansante, cu un mini șlagăr compus de mereu
imprevizibila Ada Milea, o mișcare scenică sur-
prinzătoare, jocul cu obiectele (dulapul în care se
refugiază Augustias ori gențile caracterizante pen-
tru adevăratul fel de a fi al Bernardei) par a trimi-
te piesa în zona comediei. Dar pentru că în
spatele oricărei comedii se află o tragedie, specta-
colul Teatrului „Andrei Mureșanu" din Sfântu
Gheorghe are meritul de a transmite nealterat
mesajul lui Lorca și de a reconstitui atmosfera
sufocantă din casa Bernardei. Prin felul în care o
interpretează pe mama-tiran, Ioana Gajdo ne face
să înțelegem că însăși Bernarda este o refulată
pradă unor mistuitoare obsesii sexuale. Iar dacă
Elena Popa dă expresie sexualității ruinate, Ioana
Gajdo celei refulate și reprimate, iar Mirela
Bucur-Pal, Inna Andriucă, Nadia Sămărghițan,
Camelia Paraschiv și Valeria Olar celei interzise,
replicile vin din partea lui Florin Vidanski, un
Pepe Romano macho care stârnește pasiuni devo-
ratoare, a lui David Kosma, interpretul unui
Bunic decrepit, cu o masculinitate de mult anu-
lată, și a lui Daniel Rizea, „Omul cu dantele",
semnificând sexul de vânzare.
cializată în drepturile omului, dna Monica
Macovei, au încercat amîndoi să comenteze cu
altă doamnă, reprezentînd oficialitățile, articolele
și noima legii în devenire. Persoana în cauză o
ținea sus și tare cu „valorile esențiale" lămurindu-
ne „buștean", lăsîndu-ne la fel de inocenți privind
„chestiunea" pe cît am intrat la deschiderea tele-
vizorului. La scurt timp, iată, lui Stelian Tănase i
se suspendă talk-show-ul! Pe locul lui intrînd o
jună complet străină de blindajul intelectual al
predecesorului ei. Să fie vorba de o scamatorie a
„Vectorului C" (directorul postului), sau de o
„coincidență" spre luarea aminte a tuturor amato-
rilor sportului primejdios care este „fluieratul în
biserică"?
Tare ne mai supără gurile rele ce ne clasifică
rușinos în lumea infracțiunii, handicapaților, a
copiilor abandonați, cu și fără Sida, a violenței
interfamiliale etc. Dar, zău că nu e nevoie de per-
Alge demonstrează că se poate vorbi despre o
problemă serioasă cum e cea a sexualității
deopotrivă cu umor și cu seriozitate, dar mai ales
cu decență. Așa încât spectacolul de la Sfântu
Gheorghe merită văzut nu doar de iubitorii de
teatru, ci și de așa-zișii moderatori de talk-show-
uri „sincere" pe teme intime care prea adesea
eșuează în prost-gust și vulgaritate agresivă.
■
fidia „dușmanilor" pentru a spulbera imaginea
„valorilor esențiale", atîta vreme cît seară de seară,
știrile posturilor naționale și particulare (excepție
face, totuși, Realitatea TV), se întrec în raportarea
crimelor, violurilor, păruielii dintre vecini și rude,
sau altor vast sordide evenimente. Ce să înțeleagă
un ipotetic extra-terestru dintr-o asemenea „bol-
gie" a tulburatelor comportamente, a
întunecatelor minți și inimi care aspiră, precum
ultragravitația cosmicelor găuri negre, tot ce am
clădit drept „valori esențiale"?
„Satul planetar" dă în clocot peste polii Nord
și Sud, popoarele lumii se întreabă ce le va aduce
ziua de mîine, numeroși diplomați, fac eforturi să
țină lumea sub control, bîlbîind adeziuni contra-
dictorii, iar locul României, ca de obicei, nu este
cel mai moale și pufos... Puțini politicieni ori
analiști au tăria să-și mențină capul limpede atîta
vreme cît le mai stă pe umeri. Toate acestea, însă,
au rol secund pe lîngă „baba știrilor" TV, care „se
piaptănă" masochist, seară de seară, în fața
camerelor de luat vederi, nereușind să-și
netezească o „cărare" prin claia tot mai cîlțoasă a
vieții plină de promisiuni informațional-genetice
și frustrări existențiale.
■
■ | TRIBUNA ♦ nr. 12 ♦ 1-15 martie 2003	|-
23
Sumar
drept la replică
Mircea Gcga • 2
Editorial
Știfan Manasia: Despre jurnalismul cultural, azi • 3
Cartea
Ion Cristcfor: O istorie neconvențională • 4
Acad. Camil Mureșanu: Conexiuni europene • 5
Sorin Nemeti: Brâncuși esoteric • 6
Prezență în cetate
Acad. Camil Mureșanu
Interviu
Camil Mureșanu • 7
profil
Nicolae Edroiu: Academicianul Camil Mureșanu - istoric al
evului mediu transilvan • 8
Vasile Rus: Un destin singular: Publilius Syrus și maximele
sale • 9
traduceri
Tălmăciri de Camil Mureșanu *11
filosofie
Ion Vezeanu: Șinele si unitatea conștiinței sau raportul
corp/spirit (1) • 12
ÎHeridian
MariusJucan: Henry Adams, profet al modernismului
american • 14
Interviu
Oana Orlea* 17
Aurel Codoban • 20
fiVm
Mircea Dumitrescu: Omul fără trecut • 22
teatru
Mircea Morariu: Lorca în ritm de Bossanova • 23
teledependența
Monica Ghep „Satul planetar'1 și „baba știrilor" noastre • 23
ărte
Ovidiu Petca: Laboratorul Aramă • 24
Și pe această cale mulțumim Consiliul Local
al Municipiului Cluj-Napoca care, prin Hotărârea
nr. 152/2 martie 2000 scutește revista Tribuna
de plata chiriei și a întreținerii sediului.
Laboratorul Aramă
■	Ovidiu Petca
Pentru lumea artistică dar și pentru lumea
mondenă clujeană expozițiile anuale orga-
nizate de soții Adrian și Lăcrămioara Aramă
sunt evenimente spectaculoase, receptate cu real
interes. Spectaculozitatea acestor vernisaje nu re-
zultă dintr-un act teatral gratuit sau o manifestare
alternativă, complementară, efemeră. Mai degrabă
este vorba de o demonstrație de forță a muncii
susținute pe o perioadă determinată, relativ scur-
tă, care înglobează o varietate mare de forme de
expresie plastică. Totodată, soții Aramă sunt prin-
tre puținii artiști care permit publicului o incursi-
une în munca zilnică, a laboratorului, a unor in-
teresante investigații care la alte expoziții rămân
ascunse. Această sinceritate este un atribut esenți-
al care focalizează interesul receptorului, printr-o
participare activă și afectivă din partea acestuia.
Expozițiile, uneori supraîncărcate, epuizante,
dau impresia de spectacol total cu premize și sin-
teze, oferă soluții și suficiente motive de medi-
tație după părăsirea incintei. O asistență atât de
numeroasă la un vernisaj lasă loc și unei aseme-
nea interpretări, nu doar din perspectiva operei
expuse ci și a atitudinii receptorului.
Ajunși la perioada maturității artistice, în
umbra unei modestii asumate, soții Aramă oferă
o valoroasă alternativă la arta academică clujeană,
bine mediatizată.
Temele abordate (marea, satul) sunt generale,
subiecte perene, des abordate și de alți artiști, însă
în cazul soților Aramă actul artistic se împletește
cu viața cotidiană, activitatea artistică fiind o
necesitate, asemenea plimbărilor zilnice la locul
temei alese, a contactului implicit cu mediul
înconjurător. Această activitate de cercetare, de
creație, de meditație se desfășoară, de ani de zile,
în incinta Muzeului Satului. Complexul în aer
liber, aparținând Muzeului Etnografic al Transil-
vaniei, este un binecuvântat loc de studiu pentru
un arhitect ca Adrian Aramă, oferind posibilitatea
de a studia remarcabile structuri rurale, iar multi-
tudinea de detalii, obiecte de uz cotidian din jur
oferă subiecte incitante de investigație plastică
pentru Lăcrămioara Aramă. Probabil că inițial
cercetările lor au pornit de pe această platformă
logică, însă pe parcurs, munca în comun, dezba-
terile, miile de planșe, schițe și crochiuri au adău-
gat și o dimensiune filosofică cercetării lor. Astfel,
ultima expoziție de la Muzeul Național de Artă,
în toamna lui 2002, ne dezvăluie, pe mai multe
nivele, rezultatele muncii lor, de la sinceritatea
unor banale exerciții de pensulație la complicatele
hașuri, de la jucăușele acuarele poantiliste la dis-
crete și grave armonii coloristice. Soții Aramă
abordează lejer, spontan, cu multă vigoare sau de-
licatețe atât pictura cât și artele grafice. Specia-
litatea lor rămâne însă refacerea ambientului, a
locului de unde provin aceste lucrări. Fără a uti-
liza elemente explicative extra-artistice ei reușesc
să creeze un interesant parcurs inițiatic, oferind o
tehnică numai de ei știută de a capacita, a relaxa,
într-un cuvânt, de a doza interesul spectatorului.
Poate că această încorsetare fură din personali-
tatea unor lucrări, care scoase din acest context ar
trăi iluzia unor capodopere. Ei refuză să ofere o
asemenea strălucire individuală, efemeră, uneori
meritată, pieselor de rezistență. Expozițiile soților
Aramă seamănă mai degrabă cu o catedrală sau cu
un ansamblu monahal, unde întâlnim doar obiec-
te de cult, utile spiritului, indiferent de valoarea
lor materială.
O altă particularitate a creației lor este o stare
osmotică, o întrepătrundere stilistică tot mai pro-
nunțată. În prezent, în prim-plan se situează mun-
ca comună de cercetare, laboratorul, expoziția,
opera comună. Faptul că au dispărut etichetele și
că doar minusculele și atât de apropiatele mono-
grame mai oferă posibilitatea identificării, repre-
zintă aspirația soților către o sinceritate sublimă pe
care au descoperit-o în anonima artă populară.
Din păcate, organizatorii ultimei expoziții nu
ne-au oferit textul critic promis. Având în vedere
importanța expoziției, am decis să consemnăm,
chiar dacă cu o oarecare întârziere, acest eveni-
ment, oferind un inedit grupaj de imagini, cedat
de autori pentru publicare. Este vorba de un caiet
de impresii care a fost martorul trudei lor de zi
cu zi, martorul muncii lor pe o perioadă mai
lungă de timp. S-ar putea astfel, ca unele soluții
oferite de expoziție să apară doar ca premize în
reproducerile din Tribuna. Totuși, noi credem că
farmecul ineditului oferit cu atâta generozitate nu
suportă nici o replică.
■
24
■ | TRIBUNA ♦ nr. 12 ♦ 1-15 martie 2003	|-