serie nouă • anul II • nr. 10 • 1-15 februarie 2003 • 10.000 lei
RIBUNA
revistă de cultură
Apare sub egida Consiliului Județean Cluj
scriitorul
clujean, astăzi
Interviuri cu:
Constantin Cubleșan
Adrian Marino
Ion Pop
Ion Simuț
Eugen Uricaru
Alexandru Vlad
i lustrația
numărului
Wojgang Brenner
blocnotes
Trei inși ciudați de pe Someș
■ Ovidiu Pecican
tiu totuși câțiva autori de proză clujeni - pe
Someș îmi duc viața de un număr de ani -
care sunt prea indolenți, orgolioși sau mi-
opi pentru a se muta cu totul de aici. Desigur,
plătesc prețul pe care îl plătim toți pentru asta.
Nu sunt decât rudele sărace ale literaturii bucu-
reștene pe care, din complezență față de ideologia
naționalului, obișnuim să o desemnăm drept...
română.
Cei trei prozatori ai momentului sunt, mi se
pare mie, Alexandru Vlad, Radu Țuculescu și
Mihai Măniuțiu. În acest fel, craii epicului sunt:
unul literat sadea, al doilea un reprezentant al
muzicii, iar al treilea - om de teatru.
Nefăcând parte din coteria dominantă înainte
de 1989, - mă gândesc la echipa pe care pariase,
cu îndreptățire sau ba, să o spună alții, D.R. Po-
pescu la Tribuna -, Alexandru Vlad a debutat la
Editura Cartea Românească, a publicat roman la
Editura Militară, rămânând, în același timp, sută
la sută clujean. Această strategie - voită sau nevoi-
tă, aici amănuntul este irelevant - i-a permis o in-
dependență de mișcare în peisajul literar clujean
și bucureștean, deopotrivă. Cum, pe de altă parte,
scrisul lui este cel al unui stilist impecabil, cu o
frazare sinuoasă, care știe să iște vraja povestirii
chiar și atunci când doi inși stau de vorbă într-o
încăpere oarecum indiferentă (ca în povestirea
Nord) sau când cineva își rememorează anii de
școală (într-un alt text din volumul Aripa grfonu-
lui), Alexandru Vlad s-a impus treptat ca un pro-
zator ilustrativ pentru ceea ce înseamnă scrisul
transilvănean la cote de performanță. Lucrul aces-
ta nu este deloc puțin, într-un context în care
până și prozatorii (Gheorghe Crăciun) ori exe-
geții ardeleni (Mihai Dragolea, de exemplu) par
să se fi lăsat seduși mai degrabă de modelul artei
poetice a așa-zisei „Școli de la Târgovi°te“.
Radu Țuculescu este, pesemne, cel mai pro-
lific dintre clujenii care scriu proză. Romancier și
autor de povestiri afirmat încă din anii anteriori
turnurii din decembrie 1989, acest scriitor își
continuă traseul de creație în apropierea manierei
robuste a autorilor epici transilvani. Nu se con-
fundă însă cu ei, fiind mai curând un ludic, un
liric, un constructor de narațiuni mai puțin scor-
țoase. Într-unul din volumele lui de povestiri,
Portrete în mișcare, Țuculescu își face portretul în
efigie: prozatorul adevărat muncește mult (nu
Wofgang Brenner
Imagine nr. 131
contează cum, ci cât!), având drept scop fericirea
personală, și... are o capacitate toracică mare. Ora
păianjenului este romanul unui anume Miș Dron.
În schimb, Degetele lui Marsias apare ca o narațiu-
ne scrisă la persoana întâi. Umbra penei de gâscă,
o altă meditație despre scris, este plasată într-un
trecut premodern. De fiecare dată, se schimbă
scenografia, se schimbă maniera de a relata. S-ar
zice că Radu Țuculescu, a cărui formație profe-
sională e muzicală, citește mereu alte partituri și
le interpretează de fiecare dată altfel.
Mihai Măniuțiu a cucerit și el un loc memo-
rabil în literatură, dar deocamdată, în mod cu
totul nedrept față de talentul - real - de prozator
al autorului, succesul lui ține mai curând de fai-
ma regizorului care este. Nedreaptă, receptarea
ia deci în considerare proza pe care Măniuțiu o
semnează ca violon d’Ingres al omului de scenă,
tratând-o ca pe un apendice. Faptul că acest scri-
itor, care a debutat cu un volum de povestiri bor-
gesiene în anii ’80 (Un zeu aproape muritor), este
conștient de pericol este demonstrat de revenirea
în forță, în 2002, pe piața de carte, cu patru volu-
me simultan. Remarcabilă este, acum, schimbarea
registrului. Fulgurațiile acestea simbolice, scri-
jelite parcă pe o peliculă contrastată, filmată cu
aparatul pâlpâitor al lui Lumiere, au o forță și o
fragilitate care le recomandă deopotrivă. Omphalos
este un „delir“ și un „vis în clarobscur“, înșiruit
în forma unor însemnări dejurnal intim. Spune
Scardanelli surprinde dialogul dintre masca alter
ego-ului narator și „ghiară“, adevărată dramatizare
personificată a unei crize existențiale, uzând de o
scenografie care trimite cu gândul la cadrul ne-
buniei lui Holderlin. Scene intime. Scene de masă
cuprinde proze scurtissime din familia parabolei,
dar cu reverberații lirice, explorând un filon in-
timist, - o anunță deja titlul -, în descendența
notațiilor fragmentare, publicate postum, ale lui
Kafka. În fine, Autoportret cu himere pare să conti-
nue, tot cu mijloace minimaliste, cum spunea
odată Marius Jucan despre un alt prozator, explo-
rarea insistentă și intermitentă a aceleiași interio-
rități. Alături de alte tentative din aceeași familie,
afirmate recent, cea, reluată, a lui Mihai Măniuțiu
conduce într-o zonă unde strigătul stilizat urcă
la rădăcina comună a prozei și poeziei. Din acest
punct de vedere, experimentul lui îl întâlnește
pe cel, mai precoce, al unor poeți (de la Mircea
Ivănescu și Iustin Panța până la Augustin Pop),
constituind un răspuns original dat aceleiași
interogații.
În triunghiul descris de Vlad, Țuculescu și
Măniuțiu nu mai încape nimeni.
■
Între Fanar și
Răstălmăciri
epoca Meiji
■ Mihaela Mudure
n această intensă epocă de tranziție în care se
știe foarte bine spre ce, dar nu se știe prea
bine cum, sau se știe foarte bine cum, dar nu
se vrea acceptarea costurilor, două ar fi modelele
către care ne-am putea îndrepta ca reper: epoca
fanariotă sau epoca Meiji.
Epoca fanarioților, greșit acreditată doar cu
epitete negative, nu a fost doar domnia străinilor.
De altfel, unii dintre fanarioți au provenit și din
familii boierești românești. E drept, erau familii
românești cu relații la Fanar (dar când nu au fost
de folos... contactele?!). Perioada fanariotă este o
perioadă de tranziție spre epoca modernă. Regu-
lamentul organic a fost un fel de constituție care
a suscitat nu mai puține discuții și controverse
decât actuala noastră Constituție. Fiscalitatea era
excesivă, precum astăzi, elita politică nu de o prea
bună calitate, precum astăzi (?!). Poporul suferă și
speră în vremuri mai bune. Încearcă să trișeze sis-
temul fiscal și să supraviețuiască... epocii. Semni-
ficativ, ieșirea din epoca fanariotă a fost asigurată
de izbucnirea care a constituit-o mișcarea lui
Tudor din Vladimiri, cel cu... poporul e norodul,
și nu tagma jefuitorilor.
Modelul Meiji ține exclusiv de secolul al
XlX-lea. După ce Japonia este obligată de SUA,
Rusia și Marea Britanie să se deschidă spre exte-
rior, șogunatul se încheie. Începe epoca modernă.
Tot atât de brusc ca pe meleagurile noastre, înce-
pe modernitatea. În o sută de ani limba japoneză
se schimbă în așa măsură încât textele scrise
înainte nu mai pot fi citite decât de specialiști.
Economia se dezvoltă cu asemenea avânt încât
acum se pun bazele Japoniei ca mare putere eco-
nomică mondială. Țara e săracă în resurse, dar
munca e uriașă. Munca e enormă, temeinic făcută
și bine dirijată spre un scop anume.
Acestea ar fi reperele. Dorința noastră ca
munca să ne fie impecabilă se cunoaște. Nu vreau
să-mi fie teamă că aici am și rămas: la dorință.
■
Wofgang Brenner
Ciclul Asia, nr. 1
2
■ | TRIBUNA ♦ nr. 10 ♦ 1-15 februarie 2003
^ ditorial
Elogiu Clujului
■ Ion Cristofor
ntr-o scrisoare adresată lui Francesco
Vettori, autorul Principelui afirma că își
iubește orașul mai mult decât propria
inimă. Oricât ar părea de paradoxal, Ma-
chiavelli își enunța aici unul din principiile
morale în care credea cu tărie. Căci un oraș
e întotdeauna mai mult decât o arată geo-
metria străzilor și piețelor sale, mai mult
decât prezentul lui, uneori nevrednic. Ca și
în cazul altor orașe faimoase, există o me-
morie vie a Clujului, pe care o păstrează
nu doar bibliotecile. Pietrele zidurilor mai
conservă încă amintirea unor iluștri bărbați
ce și-au purtat pașii pe străzile sale. De câte
ori treci, de pildă, prin fața statuii Sfântului
Gheorghe e imposibil să nu auzi răsunând
prin preajmă pașii de profet ai poetului
„mut ca o lebădă*.
Un sentiment de venerație față de ora-
șul unor mari spirite îl împărtășește și re-
centa carte a profesorului Mircea Popa,
intitulată Figuri universitare clijene (2002).
Apărută la tânăra dar ambițioasa editură
Grinta, lucrarea readuce în memoria con-
temporanilor noștri câteva din personalită-
țile de excepție ale Almei Mater Napocen-
sis. Cele optsprezece portrete ale cărții
rețin figuri intrate în mitologia urbei și în
cea a culturii naționale. Sunt profesori afir-
mați în diverse domenii: istorici (David
Prodan și Ștefan Manciulea), lingviști
(Sextil Pușcariu), critici și istorici literari
(G. Bogdan Duică, Mircea Zaciu, Dimitrie
Popovici, Ion Chinezu, losif Pervain, Ion
Breazu), folcloriști (Ioan Mușlea), psiho-
logi (Florian Ștefănescu-Goangă, N. Măr-
gineanu), filozofi (D.D. Roșca), poeți (Lu-
cian Blaga), esteticieni (Liviu Rusu), peda-
gogi și dascăli. Poate ar merita să stăruim
aici asupra rolului excepțional pe care toți
cei portretizați de Mircea Popa l-au avut în
creșterea prestigiului cultural și științific al
urbei. Numele unora dintre ei servesc
edililor de azi pentru a denumi străzi și
instituții. Biblioteca universitară în care
Lucian Blaga, de pildă, și-a dus existența de
umil slujbaș în ultimii ani ai vieții îi poar-
tă numele, ca și piața din fața bibliotecii
amintite. Un bust de bronz eternizează su-
râsul amar al poetului în imediata apropie-
re a fostului „bârlog al lui Faust“. S-ar spune
că posteritatea nu e deloc ingrată cu me-
moria sa. Alții, mai puțin norocoși, au
intrat într-un nemeritat con de umbră,
cum ar fi cazul lui losif Pervain, Ion Brea-
zu sau Ion Chinezu. Dispărut dintre con-
cetățeni, Blaga a devenit un motiv al mân-
driei noastre, un simbol al perenității spiri-
tului. Și totuși, câte umilințe n-a îndurat
acest mare poet și filozof în perioada de
dinaintea dispariției sale! Un alt nume de
legendă al învățământului clujean, Onisifor
Ghibu, și-a petrecut o bună parte din anii
Wofgang Brenner
senectuții „în lagărul de deținuți politici de la
Caracal“, fiind internat acolo „pe baza unui
simplu denunț“. Țintă a agresiunii studen-
ților legionari din Garda de Fier, Florian
Ștefănescu-Goangă, fostul rector al uni-
versității clujene, va fi arestat și deținut, în
anii 1950-1955, la închisoarea de la Sighet.
Una din victimele acestei perioade, ce a
constituit un „adevărat calvar al inteligenței
românești din Ardeal“, a fost profesorul Ni-
colae Mărgineanu. Condamnat printr-un
„proces-caricatură* la 25 de ani de închisoare,
va petrece în „fabricile morții“ de la Jilava,
Malmaison, Aiud, Pitești, Dej, Gherla etc.
un „număr de 16 ani °i două luni “. O dată cu
desființarea Bisericii Greco-Catolice în
1848 și cu „incendierea arhivei tipografiei din
Blaj care e transportată °i arsă pe malul Târ-
navei Mari “, Ștefan Manciulea își vede dis-
trusă o bună parte din manuscrisele pro-
prii. Încă o dată se verifica adevărul butadei
ce afirmă că imediat după arderea cărților
urmează oamenii. Arestat în 1951, istoricul
va cunoaște infernul vieții de ocnaș până în
primăvara anului 1958. După eliberare va fi
silit să ducă o existență de marginal. Arestat
din nou și anchetat de Securitate, va fi tri-
mis la închisoarea din Gherla pentru încă
doi ani. Istoria comunismului românesc
abundă în asemenea fapte sinistre. Așa se
face că evocarea marilor figuri ale univer-
Imagine nr. 132
sității clujene se întretaie în cartea profe-
sorului Mircea Popa cu pagini ce par des-
prinse din infernul dantesc.
Ne-am iluzionat că ciclul ororilor s-a
încheiat o dată cu dispariția odioasei dicta-
turi comuniste. Așa s-ar părea dacă nu
ne-am aminti aici că una din personalitățile
evocate, profesorul Mircea Zaciu, s-a stins
nu demult ca victimă a unei justiții oarbe,
ce face ca democrația noastră „originală“ să
se bucure de o tristă celebritate nu numai
la ea acasă, ci și în lumea întreagă. Siajul
postcomunist continuă să producă victime.
Desigur, posteritatea va avea grijă să repare
totul prin busturi, statui, plăci comemora-
tive, prin botezul unor școli și fundații.
Solemne simpozioane științifice vor fi
organizate, poate, chiar de fiii și nepoții
oamenilor ce au mânuit cândva, cu atâta
convingere și eficiență, pistolul și vâna de
bou. Iar vechii turnători, transformați azi
în mari democrați, în disidenți sau chiar
în „eroi“, își vor rescrie vechile texte, pre-
făcându-le în volume de memorii menite
să demonstreze că totuși istoria nu e doar
o „fatalitate pură*, cum ar fi zis hegelianul
D.D. Roșca.
■
■ | TRIBUNA ♦ nr. 10 ♦ 1-15 februarie 2003 |-
3
jartea____
Unitatea în diversitate
a Sud-Estului european
■ Emanuela Tegla
Mircea Muthu
Balcanologie
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002
Literatura noastră cunoaște o situație parado-
xală, o dublă îmbogățire: a creațiilor artis-
tice de certă valoare - care, teoretic, ar tre-
bui să (poată să) vină în sprijinul afirmării valo-
rilor naționale - și, pe de altă parte, a conotațiilor
peiorative față de tot ce e desemnat ca fiind „bal-
canic" - într-un secol care proclamă liberalismul
gândirii și al manifestărilor (inclusiv artistice),
distanțarea de prejudecăți și mitizări etc. Aceasta
este una dintre problemele cu care s-au confrun-
tat mulți oameni de cultură, a căror preocupare
de căpătâi a fost să determine și să impună ,,eu-
ropenismul" geografic și spiritual al țărilor bal-
canice. Acest efort a impus, mai întâi, o clarificare
a entității regionale, anume a popoarelor apar-
ținând perimetrului sud-est-european, Balcanii.
Astfel a apărut balcanologia, ca știință interdis-
ciplinară, în anii ’40 ai secolului trecut, meritul
aparținându-i istoricului Victor Papacostea, care a
enunțat principiile acestei științe și a studiat
punctele comune sau de convergență între popoa-
rele din Peninsula Balcanică. Balcanologia, arată
V. Papacostea în 1943 (citat în M. Muthu,Alchimia
mileniului), ,paută să dezvăluie legile și împrejurările
caracteristice sub acțiunea cărora s-a de.fășurat, veac de
veac, viața popoarelor balcanice, a tuturor împreună și a
fiecăruia în parte. Ea presupune aplicarea strictă a meto-
dei comparative în toate domeniile, în istoriografie ca și
în filologie, în etnografie, ca și în folclor, în artă ca și în
științele sociale și economice ". O astfel de cercetare
implică studiul mai multor aspecte: în primul
rând, e vorba de relațiile - existente și trecute -
între Orient și Occident, între Europa Centrală și
Europa de Sud-Est, între Occident și Europa de
Sud-Est și, de asemenea, de clarificare termino-
logică (Balcani / Europa de Sud-Est?), având în
vedere conotațiile și delimitarea geografică di-
ferite.
La nivel cultural, relațiile dintre Europa de
Sud-Est și celelalte părți ale continentului sunt
multiple și complexe. În cazul literaturii, urmând
linia punctelor comune detectabile în creațiile
sud-est-europene, se conturează ideea unui așa-
numit „balcanism literar". Acest concept stă la
baza studiului lui Mircea Muthu, intitulat suges-
tiv Balcanologie. Balcanismul literar românesc este,
de altfel, „firul roșu" care unește multe dintre
studiile anterioare ale autorului, reunite în volu-
me precum Literatura română și spiritul sud-est euro-
pean (1976), Permanențe literare românești din per-
spectivă comparată (1986), Alchimia mileniului (1989),
Cântecul lui Leonardo (1995) etc. Cartea de față
continuă, explică autorul, „sondajele" din Alchi-
mia mileniului și Cântecul lui Leonardo și reprezintă,
totodată, primul volum al unui „studiu de sinteză
pe această temă" a „balcanismului literar românesc".
Volumele anterioare amintite mai sus au fost axa -
te, în principal, pe studierea creațiilor artistice
mai vechi, de la Dimitrie Cantemir și poeții Vă-
cărești până la cele de început de secol XX, din
aceeași perspectivă, a balcanismului literaturii
noastre. Balcanologie e centrată pe literatura ulti-
melor trei-patru decenii, tot în încercarea de a
deduce „c âteva atitudini fundamentale, apoi elementele
constitutive unei problematici specfice, de asemenea, for-
mele de reprezentare literară mai des folosite, precum și
un număr de modalități vizibile la nivelul poiesis-ului
[prin care] se poate schița un algoritm mai generos, ca-
pabil să circumscrie, în liniile sale mari, proza noastră
balcanică ".
Balcanologie este structurată în două părți: Bal-
canismul în literatura contemporană și Algoritm sud-
estic . În subcapitolul primei părți intitulat Proza,
M. Muthu întreprinde, mai întâi, un examen
comparativ al trăsăturilor romanului interbelic și
ale celui contemporan, pentru a se opri, mai apoi,
asupra creațiilor reprezentative ale unor scriitori
ai ultimelor decenii, exemplificările fiind menite
să schițeze „diversitatea de registre, dar și un cadru co-
mun, alcătuit din îndelung împletite și decantate reflexe
de sensibilitate răsăriteană". Astfel, studiind romanul
interbelic și cel contemporan, Mircea Muthu evi-
dențiază trăsăturile comune și cele de continui-
tate (care conțin, implicit, note distinctive), dece-
labile din diverse perspective - a atitudinilor fun-
damentale (demitizarea din romanele contempo-
rane, contrabalansată de inflația metaforică și de
„re-semnficări ale unor tropi clasici""), a problematicii
specifice (tragiculfără tragic" al atmosferei sociale
etc.), a formelor de reprezentare literară (romanul
istoric, devenit „fals" prin ,,utilizarea parabolei și a
simbolurilor") sau din cea a modalităților estetice
(,, tehnica variațiunilor pe temă dată", ,, cultivarea ara-
bescului lingvistic" etc.).
În demersul său critic, orientat spre ilustrarea
acestor idei, Mircea Muthu se oprește mai întâi
asupra Bărăganului și Dobrogei, ca spațiu cu rol
de fundament pentru numeroase creații artistice.
Universul dunărean („ Sicilia românească") revine
în mod constant în proza autohtonă, datorită at-
mosferei și disponibilității acestui spațiu de a po-
tența fantasticul / fantasmaticul și de a constitui
cadrul unor tensiuni exacerbate (la nivel atât indi-
vidual, cât și social). E cazul prozei unor autori
precum Zaharia Stancu, O.W. Cisek, Ștefan Bă-
nulescu, N. Velea etc.
Analizând Maidanul fără dragoste, Groapa lui
Eugen Barbu, Mircea Muthu punctează elemen-
tele definitorii ale acestui cadru aflat, sugestiv, la
granița dintre terestru și subteran, dualitate regă-
sibilă atât în construcția tipologică a personajelor,
cât și în manifestările acestora într-o atmosferă
specifică, inconfundabilă, a ,,groapei". Cei aflați
în această lume a periferiei (închisă prin însăși
stagnarea mizeriei și prin înțepenirea sufletească
a caracterelor umane - de unde persistența acelor
„legi" crude ce instituie roluri și atitudini) „iuc o
existență de picaro", concept definitoriu și pentru
creația lui Zaharia Stancu, Jocul cu moartea, roman
care aduce în prim-plan o altă ipostază a picares-
cului - Diplomatul - analizată cu minuție la scară
tipologică. Dar „întrebarea care se pune“, arată Mir-
cea Muthu, ,este ce anume aducem în plus la picares-
cul clasicizat de literatura spaniolă sau, mai exact, ce
îngroașă eșantioanele epice de mai sus prin repertoarul
tematic și de motive cu tăietură distinctă în literatura
europeană". În acest sens, Mircea Muthu amin-
tește, mai întâi, de trăsăturile definitorii ale pica-
ro-ului tradițional - filosefia cinică asupra vieții"",
„plăcerea de a vagabonda" etc. - regăsibile în proza
noastră (Panait Istrati, Fănuș Neagu, Zaharia
Stancu, G. Banea), dar și elemente distincte, pre-
cum „întoarcerea acasă“. În al doilea rând, tragicul
apare în proza picarescă de ambele facturi, însă în
cea modernă tragicul e lipsit de sublimul din
creația tradițională. Toate aceste elemente sunt
decelabile la nivelul picarescului literar sud-est-
european (întruchipat în personaje precum Bai
Ganiu la bulgari), în perimetrul căruia se înscriu
multe dintre creațiile autohtone.
În Întoarcerea lui Ulise, M. Morariu propune o
nouă interpretare a „celebrului călător“, surprins în
lupta împotriva „propriului clișeu“. E vorba de un
Ulise foarte „uman", obosit și îmbătrânit, chinuit
de frământări interioare ce se finalizează în medi-
tații amare asupra condiției sale și a omului în
general. Alegerea acestei perspective asupra lui
Ulise poate fi interpretată ca o ilustrare a degra-
dării conceptului de „erou" în literatură sau, după
cum propune Mircea Muthu, ca „un model al în-
toarcerii către sine a omului dintotdeauna“. Pentru a
ilustra „maniera narațiunilor pe o temă dată“, Mircea
Muthu se oprește asupra unor creații precum
Săptămâna nebunilor a lui Eugen Barbu (înscrisă în
„balcanismul de evocare "). Treizeci și trei, De-a lungul
fluviului sau Fortul de T.D. Savu impun prin sim-
bolistica motivelor, a personajelor și a spațiului,
iar fantasticul lor „oriental" ,, adaugă încă o valoare
estetică la toposul dunărean al literaturii noastre ". De-
părtarea și timpul al lui Mihail Diaconescu, scris pe
fondul unei stări (asumate) de „criză" a narațiunii
istorice tradiționale, „aglutinează", arată Mircea
Muthu, „o tramă reconstitutivă (destinul cărturarului
poetic Dionysius) cu meditația, amplu reluată, asupra
felului «cum trebuie scrisă istoria» și, prin extensie, ro-
manul istoric însuși“. Tot de istorie și percepția ei
se ocupă romane precum Calpuzanii, de Silviu
Angelescu, sau Dans sub spânzurătoare, de Dan
Mutașcu. Aceste creații, subliniază Mircea Mu-
thu, „îngroșândfigura lui homo duplex sud-estic doar
pe latura comportamentului versatil sau, la cealaltă ex-
tremă, pe cea a eticii fără prihană [...] prelungesc mai
mult în jocul stilistic balcanismul literar de evocare“. În
ultima parte a acestui capitol consacrat prozei,
Mircea Muthu se oprește asupra unor creații pre-
cum Poveste cu țigani, de L.M. Arcade, Ambasado-
rul , de I.M. Cochinescu, Pini de pe Golna, de Teo-
har Mihadaș, și Cartea de la Metopolis a lui Ștefan
Bănulescu, ilustrative pentru balcanismul litera-
turii române actuale. Acesta din urmă oferă „un
exemplu de memorie culturală decantată până la epură".
Înainte de a studia, comparativ, câțiva autori și
câteva concepte balcanice, Mircea Muthu schițea-
ză, în capitolul Poezia, trăsăturile definitorii ale
creației lirice contemporane, ilustrate prin opere
ale unor poeți precum Dumitru M. Ion, Leonid
Dimov, Ion Gheorghe, Romulus Vulpescu, Teo-
har Mihadaș, Dan Mutașcu etc. Liricii actuale
autorul îi impută - pe drept cuvânt - supracon-
ceptualizarea, expresia forțată, exagerările, limba-
jul artificial, dar îi relevă, totodată, gravitatea sub-
textuală, finețea sugestiei etc. În încercarea de a
explica acest fenomen, Mircea Muthu arată că
„poezia ultimelor decenii tratează balcanismul nu atât ca
reflexul unei drame istorice a carpato-dunăreanului, cât
drept o parodiea acestei drame“. De aceea valoarea
acestor creații lirice oscilează între autenticitate și
artificial, pentru că „abrogarea - de multe ori involun-
tară - a spiritului, a substanței balcanismului în favoarea
clișeului (a decorativului și mai puțin a pitorescului
funcțional), dar cu valoare - și aici egreșeala! - de
«model» incriminat etic, provine tocmai din caracterul
acuzat livresc al prelucrării"".
În partea a doua a lucrării sale, Algoritm sud-
estic , Mircea Muthu începe prin a trece în revistă
câteva dintre numeroasele conotații negative /
4
■ | TRIBUNA ♦ nr. 10 ♦ 1-15 februarie 2003 |-
peiorative care au fost atribuite, îndreptățit sau
nu, termenului de balcanism. Acesta are cel puțin
trei accepțiuni: „realitate politica și etnica fragmen-
tata", „parte integranta dintr-o adevărată filosofie a
supraviețuirii" și „răscumpărare prin artă și cu funcție
compensativă". În ceea ce privește balcanismul li-
terar, care interesează aici, se ridică întrebarea în
ce măsură acesta a devenit „o experiență estetică în
curs de epuizare". De asemenea, o altă problemă
constă în a determina „care este aportul Sud-Estului
în procesul de reintegrare europeană".
„Resuscitarea interesului pentru soarta aromânilor"
este exemplificată de Mircea Muthu prin Studiile
aromâne ale lui Gheorghe Carageani, carte de o
extremă importanță în încercarea de a pune punct
final fenomenului de marginalizare de care se
„bucură“ aromânii și cultura lor, care e, de fapt,
menită să unească (spiritual) valorile din acest
perimetru geografic. Referindu-se la Tinerețe fă-
ră bătrânețe și viață fără de moarte, Mircea Muthu
amintește de „ nevoia irepresibilă de a încercui specfici-
tatea narațiunii la meridianul nostru și, pe de altă parte,
de a o proiecta pe ecranul valorilor universale". Într-ade-
văr, filosofia acestui basm unic - regăsibilă în isto-
ria gândirii de la Ecleziast până în zilele noastre -
definește, spiritual, filosofia populară și condiția
omului în general. Raportările la cultura altor po-
poare balcanice continuă cu studiul unor „parale-
lisme literare româno-albaneze", centrat pe similitu-
dinile de conotație între termenii „dor" și „mall",
care reprezintă o constantă definitorie în creația
literară balcanică. Aria similitudinilor se lărgește
prin evocarea unor teme și motive recurente ale
eposului folcloric. Este vorba, de exemplu, de su-
biectul „logodnicului strigoi“, care apare, după
cum arată Mircea Muthu, „în folclorul tuturor popoa-
relor sud-est europene cu aceeași încărcătură tragică".
Motive și simboluri prezente în mitologia popoa-
Singura certitudine
■ Monica Gheț
ISTVÂN KIRÂLY V.
Moartea și experiența muririi
Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2002
orba de „umor funebru“ ce continuă să-i
surprindă pe mulți: „Vom muri și vom ve-
dea" are, iată, o replică „filosefico-aplicativă",
e tratată în cheie gravă de Istvân Kirâly V. în eseul
Moartea și experiența muririi. Subiect în aparență
condamnat la aporie, ce merită efortul dezinhibat
și concentrat al „filosofiei aplicate“. Socotind că
nu mai avem privilegiul antropocentrismului, al
cărui temei a dat semne de ofilire cam de la Re-
naștere încoace (deși nu pe toate meleagurile Re-
nașterea are același timp și parcurs epistemolo-
gic), iar mai nou asistăm prin programele unor
canale de televiziune la ocrotirea speciilor ani-
male și vegetale, suntem nevoiți să constatăm și
să acceptăm drept efect psiho-ecologic relativiza-
rea/perisabilitatea propriului nostru spațiu și timp
de existență terestră, în calitatea naturală de specie
printre altele.
Este tocmai perspectiva luată în considerare
de către Istvân Kirâly V., conferențiar la catedra
de filosofie sistematică a Facultății de Filosofie
din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj.
Autorul a numeroase studii și articole, evidențiin-
du-se în special cu lucrarea Fenomenologia exis-
tențială a secretului. Încercare de filosofie aplicată (Pi-
tești, Editura Paralela ’45, 2001), dar și în calitate
de editor al revistei Bibliotecii Centrale Universi-
tare „Lucian Blaga“, Philobiblon, publicată în en-
gleză, a elaborat, în colaborare cu istoricii Doru
Radosav și Ionuț Costea, volumul Fond secret,
relor balcanice sunt reliefate de autor prin ilustrări
din creația lirică a unor poeți din Serbia și Mun-
tenegru, printr-o continuă raportare la poeți ro-
mâni, din aceeași dorință „de a încercui jocul constan-
telor și al variabilelor ce coagulează imaginarul literar".
„Procesul de deconstruire a romanului istoric", ilus-
trat prin titluri precum Cuceritorul de Nedim
Gursel sau Căderea Constantinopolului de Stevan
Runciman, înglobeazăphantasia pe tema trecutului
(pendulând veșnic între adevăr și ficțiune) și asu-
marea prezentului, fapt ce sugerează scindarea
percepției temporale și a imaginației. În sfârșit, în
Odiseea cealaltă, Mircea Muthu schițează coordo-
natele definitorii ale operei și biografiei scriitoru-
lui grec Nikos Kazantzakis, un exemplu grăitor de
universalitate a creației - el aparține, arată C.Th.
Dimaras, citat de Mircea Muthu, ,,mai degrabă isto-
riei culturii în ansamblu decât limitelor istoriei literare
neogrecești". Existența sa de „veritabil picaro" este cir-
cumscrisă în scrierile sale de ficțiune și în cele
epistolare, mărturisind, nu rareori, în acestea din
urmă, „neliniștea existențială" a omului și creatoru-
lui Kazantzakis, dar și a spiritului neogrec din se-
colul XX. Pentru a ilustra paralelismul cu meridi-
anul românesc, M. Muthu apelează la Radu Pe-
trescu, acest maestru al jurnalului care notează cu
minuție zbuciumul căutării și al creației.
Studiul lui Mircea Muthu (primul volum din-
tr-o serie ce „va însuma probabil două sau trei volu-
me", după cum promite criticul în „Notă explica-
tivă") se distinge prin importanță - în perimetrul
balcanologiei - din mai multe perspective. E vor-
ba, în primul rând, de relevarea balcanismului
unor creații literare contemporane din această arie
geografică și spirituală. Trebuie subliniată, de ase-
menea, onestitatea rigorii terminologice; e vorba
de ceea ce semnala Maria Todorova în Balcanii și
balcanismul: „Balcanismul este în general o categorie de-
Fond „S" special. Contribuții la istoria fondurilor secrete
de bibliotecă din România (Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 1995). Istvân Kirâly V. este totodată pre-
zent în editurile maghiare din țară și din Buda-
pesta, ca și în traduceri în franceză și engleză. E
poate important să adăugăm aici că, asemeni cî-
torva - nu mulți - intelectuali maghiari de marcă,
Istvân Kirâly V. se bucură de un bilingvism aplicat
în predarea la nivel academic (liniile română și
maghiară) și deopotrivă în scrierea studiilor,
inclusiv a acestei cărți, inițial concepută în ma-
ghiară și transpusă de autorul însuși în actuala
versiune românească editată la Cluj.
Pornind de la remarca lui Schopenhauer ce
vedea în realitatea morții originea istoricității și a
identității ontologice a omului (în absența morții,
„omul nu prea ar filosofa"), Istvân Kirâly V. mărturi-
sește că prezenta lucrare se situează în prelungirea
cercetărilor pe care le-a valorificat sub titlul Feno-
menologia existențială a secretului. Încercare de filosofie
aplicată, unde tema Nimicului, înfățișată în discur-
sul asupra secretului sau a Trecutului (a „deja-ne-
mai-ființei"), se leagă de natura morții. De asemeni,
problema morții, thanatologia are o proteică actu-
alitate fie prin „escamotarea" ei în cotidian sau
exhibarea ei în mass-media („thanato-pornogra-
fie"), fie prin revizuirea ei foarte „la modă" în ca-
drul numeroaselor dezbateri contemporane an-
trenînd schimbări în asistența socială și medicală.
Totodată, „moartea ca murire" îi apare autoru-
lui a fi fost mereu un „factum metaphisicum" al
ființei umane, iar dacă moartea „este una din origini-
le filosofiei", ce se „articulează și modelează istoric" sub
forma „metafizicii", el propune examinarea lucidă
și explicită a ne- „metafizicii", altfel spus, asumarea
morții ca murire. De aceea, primul din cele nouă
preciativă, la care românii fac rareori aluzie. Deși au
avut și continuă să aibă contribuții majore la studiile bal-
canice, comunitatea academică românească este singura
din Balcani care nu folosește termenul de studii balcani-
ce" . Asumarea condiției istorice și culturale și cer-
cetarea orientată înspre reliefarea similitudinilor
stau la baza Balcanologiei, pentru că, așa cum arăta
Mircea Muthu într-un studiu anterior (Cântecul
lui Leonardd), „structura de puzzle etnic a Centrului și
Sud-Estului, cu tensiuni aproape eternizate de istorie,
certfică, și ea, unitatea în diversitate a continentului, în
care delimitările, circumscrierile și, bineînțeles, tranșările
de orice fel vor trebui, până la urmă, să cedeze în fața
interferențelor și a concilierilor reciproce, atât de necesare".
■
Wofgang Brenner
Fără titlu (2001)
capitole (este evitat termenul „capitol", autorul
preferînd să numească fiecare „treaptă" a meditați-
ilor sale: „Ochire") schițează istoricul termenului
„metafizică": etimologia sa, Aristotel, apoi clasi-
ficările operei sale în evul mediu, termenul de
„ontologie" legat de numele lui Johannes Clau-
berg în Metaphysica, Christian Wolff etc., pentru a
constata, în esență, că „finitudinea noastră" a
provocat discursul „meta-fizic", care n-ar fi în
fond „transgresarea limitelor", ci împlinire în
cadrul acestor limite. Dintr-o asemenea optică,
Istvân Kirâly V. afirmă că „filosofia este știință fac-
tuală", în sensul de raporturi „metodologice" ori
„experimentale ale cunoașterii științifice". O întîl-
nire-îmbrățișare, în cele din urmă, dintre existența
noastră și reflecția prezentă în filosofie prin „ogi-
to-ul cartezian". Simplificînd lucrurile, excursul
prin istoria termenului „metafizică" la care se în-
cumetă autorul sfîrșește prin a ne conduce la
„înțelegerea" morții ca „murire efectivă" (fără res-
turi...), iar semnificația acestei limite/limitări
(drept încetare a supraviețuirii) trebuie căutată
în posibilitatea stimulării justelor interogări.
De vreme ce totuși nu se poate tăcea despre
moarte, deși s-ar cuveni (Wittgenstein: „muss man
schweigen"), ea a fost subiectul „vindecării" de că-
tre religii sau filosofie a fricii de moarte. Aici, Ist-
vân Kirâly V. îl apropie cu îndrăzneală pe Platon
(nemurirea sufletului) de tradiția epicureană (de
„nimic"), fiindcă cele două concepții nu i se par
„atît de diferite", luînd în considerare accentul
asupra cunoașterii la Platon, deci nu tratarea pro-
priu-zisă a morții, cît a ideilor: „^ din perspectiva
și în atmo.fera ideilor imuabile, pure și eterne, moartea
nici nu-și are locul" (p. 60). Drept consecință,
„moartea ca murire" ar trebui „citită" la Platon
aidoma celei din cazul lui Socrate: „defapt nimic".
Același Epicur pare să fi influențat gîndirea lui
Feuerbach, Schopenhauer, dar și pe a lui Kierke-
■ | TRIBUNA ♦ nr. 10 ♦ 1-15 februarie 2003 |-
gaard ori Nietzsche, acolo unde își face loc obser-
vația comună la cei amintiți despre „existența morții
doar pentru cei vii ", ea fiind o imagine lipsită de
substanță cînd nu mai ești pentru a o gîndi. Altfel
spus, moartea este o certitudine a cărei gravitate
constă doar în reflecția despre ea, nu și în faptul
muririi - ori în starea de mort! (cf. Kierkegaard).
Amintind aprobator „boala de moarte“, văzută de
Kierkegaard drept „maladie specfic creștină", din mie-
zul cărei ideologii/credințe „nu poți muri“, totuși
murindu-ți/sfîrșindu-ți viața, Istvăn Kirâly V. intră
în polemică cu vast înrădăcinate habitudini men-
tale întreținute de mandatarii tuturor revelațiilor.
Încercînd, în trenă epicureană, să „reabiliteze"
moartea - consecință a „păcatului originar" pentru
tradiția iudeo-creștină - Nietzsche n-avea cum să
evite vestirea „morții lui Dumnezeu". Și tot sub
„umbrela" lui Nietzsche e situată simbolistica
celor două morți care stau la rădăcina aprehensiu-
nii europene în fața ne-vieții: moartea lui Socrate și
a lui Isus. Motivele culturale ale moștenirii încetă-
rii existenței lor lasă într-adevăr teren nevrozelor
în Europa, iar prin extinderea modelului civiliza-
ției europene, „nevroza" e răspîndită în întreaga
lume nonasiatică. Deoarece primul „se sacrifică"
de dragul clarității ideilor și al cunoașterii raționa-
le, pe cînd jertfa lui Isus vine să instituie o învăță-
tură, moartea fiind, prin exemplaritatea gestului
său, un hotar al validității acestei învățături. Dar,
constată autorul eseului în discuție, prin asemenea
gesturi sunt și mai pregnant disociate viața de
moarte. „Consolarea" - unica posibilă prin analiza
și asumarea evidenței - Istvăn Kirâly V. o identifică
din nou la Nietzsche, acolo unde vorbește despre
„moartea la timp“, aceea care se instalează cînd „opera
este deja gata, terminată", fiindcă - scrie profesorul
Anamneze
■ Diana Adamek
Adrian Popescu
Fără vîrstă
București, Editura Cartea Românească, 1998
Ceea ce îl singularizează pe Adrian Popescu
în peisajul liricii contemporane e o magie
specială a peisajului în care fiecare gest
capătă o valoare de efigie. Un „foșnet suav" înso-
țește de fapt ceremonialul amintirii și delicatele
sale texturi și în volumul Fără vîrstă. Cartea pare
în ansamblul ei un fel de album în sepia al călăto-
riilor de odinioară, în liniile acestei geografii mi-
tice surprinse în explozia luminii ori, dimpotrivă,
în sclipirile imperiale ale zăpezii și gheții, de-
conspirîndu-se aventura traversării vîrstelor. Mai
multe poeme, grupate mai cu seamă în prima
parte a volumului, recheamă astfel „fericita incon-
știență și extazul aproape păgîn“, voluptăți zgîriate ca
într-un rit pe tăblițe de ceară ori împletite în alte
efluvii, „miresme paradisiace“ venite dintr-un terito-
riu în care orice pre-facere repetă actul originar al
întemeierii. Geografia și arhitectura imaginate în
acest volum sînt mărturia unui triumf al celor
mai eterice substanțe. „Unparadis terestru de bună
seamă, iluzoriu și efemer", este și țărmul Egeei; e un
tărîm stăpînit de Circe, sub vraja căreia „corpul
ruinat“ primește aura unei alte vîrste, melodica
peisajului, ritmica sa distilîndu-se aici laolaltă cu
linia unui gest, cu arcul descris de mîna care
ridică o cană cu bere de pildă, în cristalul perfect,
de sare, al clipei: „Spuma mării și spuma berii băute
pe terasă/sarea lor/amestecîndu-se pe buzele înroșite de
soarele leneș/corpul ruinat revenindu-și în vigoarea efe-
bului/arămiu și suplu, ca în adolescență, să fie/începutul/
Altei vîrste? Cea de după bătrînețe, un/surcgat de basm?/
clujean - Atenția trebuie să se concentreze pe această
viață a cărei măsură devine moartea“ (p. 69).
Astfel, tratat pas cu pas, cercul meditațiilor
despre moarte intră în raza „impulsurilor" venite
dinspre fenomenologie, prilej de zăbavă analitică
asupra autorilor de referință în domeniu: Heideg-
ger, Max Scheler, împreună cu cei care i-au in-
fluențat ori contrazis (în special Levinas vs. Hei-
degger în abordarea: timp către moarte ori moar-
tea ce dă măsura timpului...). Dar, surpriză! -
atîta energie cerebrală desfășurată în veacuri (de la
Platon pînă la Levinas) - ne spune Istvăn Kirâly V.
(„dar și religiile nu sunt decât coduri de bune maniere")
- tot nu ne lămuresc ce înseamnă „a muri" (p. 90).
Martor-comentator la eternul „scandal metafizic"
e chemat și Vladimir Jankelevitch, pentru a fi
denunțat incapabil să recunoască „trecutul" drept
ceva complet „fost" - adică ontologia „fostității“ ca
suport al amintirii/istoriei/nemuririi în sens de
mărturisire despre ce a fost pentru a nu mai fi.
De aici, firește, se deschid palierele modalității
evenimentului „muririi": vîrstă și boală, accident,
sinucidere abruptă ori lentă, în luciditate ori în
inconștiență, în serenitate sau în panică etc. Nici
Istvăn Kirâly V. nu le amintește, ci se rezumă să
mediteze la actul suicidar, unde el consideră că
„«Metafizic» vorbind, cauza finalis a sinuciderii este
moartea proprie " (p. 124). Observația (căci nu-i
putem zice „concluzie"?!) autorul e totuși de
reținut: nimeni n-ar aspira ori n-ar fi tînjit la
opere nemuritoare în condițiile propriei ne -
muriri. Aici ar trebui văzut cum se „împacă" acest
gînd cu mentalitatea vechilor egipteni, poate și a
altor civilizații apuse, care și-au cizelat încă din
timpul vieții moartea drept ne-murire. Iar pentru
„realizarea" ei (a ne-muririi) au risipit o sofisticată
tehnologie, sursă de investigație continuă și azi.
Motelul miraculos - însăși casa lui Circe, mult/priceputa
în farmece" (Timpurii, fluturii din crîngurile antice).
Călătoriile, drumurile în fluidul aburos“ al Gre-
ciei, într-o Italie încă renascentistă, în labirintul
unor străzi pariziene, în Cracovia medievală ori
în somptuoasele decoruri înghețate ale Mării Nor-
dului devin astfel pretexte pentru tot atîtea scena-
rii de „senină anamneză". Aceasta este de fapt nota
dominantă a volumului: o seninătate învăluitoare,
o mișcare cu atingeri ca de mătase (aș remarca în
mod special aici imaginea „miresei din Liban", po-
rumbița cu apariții tainice pe pervazul ferestrei
din bucătărie), renunțări calme și tristeți vătuite,
interogații născute pentru a se așeza într-o matcă
firească și în rostul curgerii. Poezia lui Adrian Po-
pescu nu are spasme, nu invocă extaze, nu desco-
peră falii și cataclisme. Cel mult un soi de „intem-
perii" ce țin de aceeași logică a trecerii și destrămă-
rii pe care o etalează de altfel și paradisul „iluzoriu
și femer“, dar chiar și în acest caz există contrapunc-
tul adus de un gest salvator și de un decor fastu-
os, etalînd bogății și mirodenii de feerie orientală.
Sentimentul general e cel al unei acceptări
împăcate a trecerii, a lentelor măcinări, a destră-
mărilor. O imagine își impune aici valoarea em-
blematică: e cea a scrisorii citite în tren, ruptă în
patru, în opt, într-un „roi de fluturași iliciți“ apoi,
„semințe ale neantului" împrăștiate de la fereastra
vagonului pentru a ancora în solul fertil al me-
moriei (Rapidul „Transilvania"). Pe ecranul aminti-
rii se derulează întotdeauna astfel peisajul interior
și protagoniștii altor vîrste, în decoruri volatile,
eterice rămîn să strălucească, cristalizate, neste-
matele iubirilor de altădată, prețioasele clipe de
împăcare și liniște: „pierdute sînt strofele vikingilor,
asemeni vieților/noastre ce, peste puțin, topite în lutul
anonim, vor fi o amintire/vagă, în care strălucește/piatra
Ultimele pagini ale incitantei cărți semnate
de Istvăn Kirâly V. sunt dedicate „hermeneuticii
morții" - unde ia drept reper Moartea lui Ivan Ilici
de Tolstoi - și „medicalizării morții" - euthanasia.
Cum s-a putut vedea, discursul rămîne inepuiza-
bil, cel puțin în limitele vieții noastre „terestru"-
conștiente. În orice caz, urmare a constatărilor și
experiențelor (martorilor morții altora) „statistic"
dovedite asupra încetării la un moment dat a tot
ce ființează, moartea apare drept unică certitudine
a cugetării noastre. Chiar mai mult de-atît își
finalizează Istvăn Kirâly V. meditația: suntem
muritori fiecare individual, dar și ca indivizi ai
speciei „eventual" perpetuabile în vremea activi-
tății stelei (noastre) solare. Cînd nici Soare nu va
mai fi, ce importanță are ce vom fi... ori nu.
■
NotA: Cred că ar fi timpul solidarizării editurilor întru
soluționarea dezastruoasei difuzări a cărții. În acest scop,
„saloanele" locale, naționale ori internaționale rezolvă prea
puțin. Bunăoară, cartea prezentată mai sus și apărută la editura
Casa Cărții de Știință (director: criticul și istoricul literar Irina
Petraș, ea însăși autoarea unui volum-discurs despre moarte! -
dar și pictor, cum se va vedea pe coperta volumului în dis-
cuție) nu e găsibilă decît la sediul editurii - nenumărate obsta-
cole de natură meschină stau în calea unor lucrări demne de
interes, și nu doar pe plan local. (Inutil să mai spun că nici
mintea inquizitivă, nici moartea nu au frontiere teritoriale!)
Cu excepția editurilor avînd șansa propriului spațiu de des-
facere, de prea multe ori deja, cărți în circulație într-o zonă a
țării sunt absente în alte locuri. Desigur, nu ignor factorul
prohibitiv al ofertei mai mari decît puterea de cumpărare, dar
nicăieri în lume (cu excepția Lumii a Treia - din care parcă
tocmai ieșisem de curînd...) marile centre culturale nu duc
lipsa aparițiilor editoriale semnificative. Or, dacă „nostalgia nu
mai e ce a fost", iubirea nici atît, iar cartea e doar „pe sărite"
lecturabilă, ce mai rămîne? Transgresarea speciei, drept -
Doamne ferește! - „soluție finală"?!
roșie a iubirilor. [...]/Lafel, am putea/spune și noi, feri-
ciți am fost, chiar dacă pe furiș, ce să ne/dorim mai mult
decît o moarte îmbibată de sîngele/tinereții șuvoind în
memoria noastră regească?" (Spre Hvide Sande).
Străin de gestul teatral și de dicția răspicată,
Adrian Popescu propune un univers fără convulsii,
traversat însă cu gravitate de ritmurile universalei
curgeri, în care ființa întîlnește planta, spuma mării
și a licorilor lumești se amestecă, iar marile texte
ale lumii își trimit mesagerii sub chip de „pudică
porumbiță". În aceste călătorii interioare pe care le
înregistrează volumul lui Adrian Popescu, expe-
riența esențială este cea a atingerii și îngemănării
lucrurilor și ființelor, substanțelor și ritmurilor
într-o mare, unică lucrare. Unul dintre cele mai
tulburătoare exemple în acest sens ar fi poemul
Rugă veche, rugă nouă: „Fecioară din Fatima/vindecă-
mi-o patima,,fă-mă numai cratima/din litanii, ultima/
umilește-mi inima,/șuvoiește-mi lacrima,/animus și ani-
ma/ără drojdii, azima./ Angela și Angelus,/ce ejos și ce e
sus/rogu-te cu glas supus/toarce-le cu .fîntul Fus,/răsărit și
trist apus,/zborul drept și timpul dus/ă-le una-n firul
pus,/Anima și Animus". Esențială însă în această ros-
tire venită din inima unui „oraș transilvan și baroc“
este atitudinea profund religioasă; în temeiul ei lu-
mea pare a trăi o stare de grație, limpezimi și ar-
monii proprii unui spațiu paradiziac. Pentru că
asupra acestui univers veghează Treimea sfîntă:
„Transilvanic aed/știu că preaplinul înseamnă Tăcere/dar
astăzi zburd în piele de ied./Vine Acela ce-i Fiu în Trei-
me,/tînăr și sprinten și totuși etern,/Cîntă, dansează, stri-
gă, Ierusalime,/haina cu tine, înainte-I o-aștern" (Florii).
Această insolită atingere a elementelor într-un
desen delicat și grav în același timp, ce descoperă
un imediat somptuos în stil baroc (imaginea ora-
șului) și ceasuri calme cu solemnități de ceremo-
nial, face ca discursul să capete accente unice, spe-
ciale. Lirica lui Adrian Popescu are calitatea de a se
sustrage modelor și modelelor, dar mai ales meri-
tul de a construi un spațiu marcat de figuri emble-
matice, semne și hieroglife în marea Carte a lumii.
■
6
■ | TRIBUNA ♦ nr. 10 ♦ 1-15 februarie 2003 |-
^pterviu
„Nu locul în geografie,
ci locul pe harta culturală
este important"
I. Maxim Danciu: Eugen Uricaru, sunteți astăzi
scriitorul clujean cu cea mai ridicată cotă la București,
aceasta desigur, cum vor unii să creadă, și pentru că sun-
teți președintele în funcțiune al Uniunii Scriitorilor, dar
bănuiesc că nu doar pentru acest motiv. Cum se vede
provincia literară clujeană de la București?
Eugen Uricaru: Înainte de toate, țin să vă
asigur că nu există „o cotă la București". Poate
există „o cotă" în literatura română, iar în ceea ce
mă privește ea depinde de cărți, dar mai ales de
lectura și înțelegerea acestora. În România de
astăzi nu putem vorbi de „cote". Cît privește pre-
zența clujenilor între personalitățile culturale, țin
să vă aduc aminte că tot la București trăiesc și
scriu Augustin Buzura și D.R. Popescu, Ana
Blandiana și Nicolae Prelipceanu, Ion Cocora și
Mircea Ghițulescu, scriitori foarte importanți,
scriitori mai mult sau mai puțin „în vogă". De
fapt, nu locul în geografie, ci locul pe harta cul-
turală este important. Cît privește „funcția", ea
este trecătoare, cu toate că te obligă la fapte
perene. Calitatea pe care o am acum, în urma
unui proces democratic de alegeri, nu adaugă
(uneori chiar „tulbură", prin intervenția subiec-
tivității de apreciere) nimic la cărțile pe care
le-am publicat, originale sau traduceri.
Trebuie să vă contrazic - nu există provincie
literară. Există numai literatură „provincială" (un
fel de a spune pe ocolite că există literatură medi-
ocră) peste tot. După cum valorile naționale pot
să se manifeste oriunde. La Cluj trăiesc scriitori
de renume, opera lor avînd un loc bine definit în
geografia literaturii române. Nădăjduiesc, spre
binele culturii românești, ca „rezervorul" de
energie creatoare al Clujului să fie fără sfîrșit.
Educația, spiritul deschis european, contactul na-
tural cu alte culturi sunt avantaje pe care Clujul
le oferă oricărui om de litere care dorește să
„scrie", nu să facă din literatură o carieră. De fapt,
în noile condiții, nici nu mai este posibil așa ceva.
Clujul înseamnă pentru literatura română o șansă
uriașă de dezvoltare. Este șansa „tragerii de mîne-
că". La Cluj nu poți „s-o iei prin bălării". Din
această cauză mă uimesc anumite amănunte ale
vieții culturale, în special literare, amănunte care
denotă o relativă pierdere a stăpînirii de sine, a
cumpătului. Idei paraliterare circulă în mediul
intelectual clujean, substituindu-se nu literaturii,
ci aprecierii corecte a realității. Afirmarea în cul-
tură nu se face prin acte și acțiuni administrative,
ci prin afirmarea originalității și generozității
ideilor. Clujul cultural, literar potențează cultura,
literatura din România prin specificul și climatul
său unic. Din păcate, în ultimul deceniu, prezen-
ța la nivel național a culturii produse la Cluj s-a
aflat în dificultate. Absența, practic, a Tribunei,
convulsiile de la „Dacia", cvasianonimatul revistei
Steaua (evenimente care s-au petrecut nu din
cauza oamenilor de litere de la Cluj, ci din prici-
na unor fenomene negative generale, dar care au
lovit Clujul mai mult ca orice alt centru cultural
din România) au împins către penumbră prezența
literară a acestei comunități intelectuale. De cîtva
timp se văd semnele unei reveniri. Poate va fi o
revenire în forță. Editura „Dacia", iată, este din
nou în primul eșalon al editurilor din România,
programul anunțat este tonic și ne dă speranțe, a
apărut o publicație specializată, Piața literară, sub
direcția lui Ion Pop, Tribuna a revenit la viață, ar fi
fost o eroare uriașă și o nedreptate istorică să-și
întrerupă apariția, Apostrof continuă seria sa de
succese, prin revistă și prin colecțiile de carte, o
revistă extrem de inteligentă și modernă. Editu-
rile universitare, publicațiile FCR, inițiativele edi-
toriale de mai mici dimensiuni, totul va face ca,
din nou, Clujul să fie un centru generator de cul-
tură profesionistă și de idei. Poate ar fi interesant
să vedem cum se vede Bucureștiul de la Cluj. În
răspunsul la această întrebare vom găsi, probabil,
critici întemeiate, dar, cred, și semnale ale unor
complexe, fie induse, fie nemotivate.
- Cum funcționează astăzi Uniunea Scriitorilor din
România?
- Funcționează conform Statutului, într-un
spirit democratic, în folosul culturii naționale și al
membrilor săi. Susține financiar 17 reviste, dintre
care 5 sunt în București și restul în țară, o editu-
ră, programe culturale interne și internaționale,
Z y Clujul are cel mai frumos (în sensul de
«emoționant») cimitir din țară, are cea mai
impresionantă statuie ecvestră din România și este
orașul cu două opere și șase teatre. în toate cele
pomenite, românii și urgurii se cjlă amestecați într-o
sensibilă corfraternitate. Cînd corfraternitatea va
deveni nepăsătoare vom ști că am intrat în Europa.
Centrul de piatră al Cetății este ca un fagure,
garguri, porți misterioase, subterane, alveole ale
straturilor suprapuse de așezare, totul adună mierea
istoriei care nu e întotdeauna dulce. Mai des decît
ne-am închipui, este asemeni rășinii, amară, cleioasă,
care prinde în ea insecta faptelor și peste sute de ani
devine transparentă, arătîndu-ne imaginea trecutului
de parcă ar fi viu, dar el este, pentru totdeauna, mort.
[...]
Este locul în care tensiunea intelectuală se aprcpie
de sublim. Nu-l atirge pentru că încă nu s-a
consumat cu totul amintirea lui Blaga, D.D. Roșca,
Hațieganu, Ghibu, Racoviță. Ei sînt «capacul care
ține oala sub presiune». Din cînd în cînd supapa de
evacuare atrage atenția că înlăuntru fierb talente rare
și aburul se risipește pe sub cerul prea aproape de
pămînt. Dacă la întrebarea Dvs. «Unde ați făcut
facultatea?» vi se va răspunde «La Cluj», să fiți sigur
că nu sînt doar două cuvinte, ci și un otgoliu
mărturisit. Pare-se că mereu spiritul locului a fost
generatorul acestui sentiment care nu întotdeauna
face bine, dar întotdeauna trezește invidii.
Și nimeni nu poate fi invidios pe morți, ci doar pe
vii. Clujenii sînt dintre cei mai vii locuitori
ai României. Z Z
Extras din interviul cu EUGEN URICARU
publicat în Convorbiri literare, nr. 12/2002
■ Eugen Uricaru
președintele Uniunii Scriitorilor
din România
programe sociale. Totul din fonduri proprii, iar în
unele cazuri în colaborare cu organisme ale statu-
lui sau private.
- Există programe specfice cu asociațiile din teritoriu?
- Asociațiile se numesc filiale, conform Statu-
tului, iar activitatea lor este organizată de un co-
mitet ales la nivelul filialei. USR are un Consiliu
ales care stabilește strategia activității. Comitetul
Director analizează lunar aplicarea hotărîrilor
Consiliului și elaborează tactica activității USR,
iar filialele dezvoltă programe proprii în concor-
danță cu Statutul și cu hotărîrile Consiliului.
- Cum participă, în mod concret, scriitorii clujeni la
activitățile Uniunii Scriitorilor?
- Participarea se face în cadrul programelor fi-
lialei sau, direct, la manifestările organizate de
conducerea USR. Spre exemplu, programul so-
cial cuprinde și scriitori din Cluj, comitetul filia-
lei implicîndu-se direct în realizarea acestuia în
zona sa de competență. Campania pentru lectură,
o inițiativă a conducerii USR, va fi realizată la
Cluj de comitetul filialei. În același timp, comite-
tul filialei are propriile inițiative, de la organizarea
unor manifestări naționale și internaționale la săr-
bătorirea unor membri sau la organizarea unui
centru de studii asupra literaturii din Transilvania,
inclusiv prin fondarea unui muzeu al literaturii
la Cluj. Scriitorii din Cluj participă la întruniri
literare la București sau în alte centre culturale cu
sprijinul financiar al USR, la ședințele Cenaclului
„Eurydice" al USR ori la schimburi internaționa-
le. La Festivalul Internațional „Zile și Nopți de
Literatură", moment important în dezvoltarea
relațiilor culturale internaționale ale scriitorilor
din România, au participat și scriitori clujeni.
- Cum se implică Uniunea Scriitorilor pentru a
sprjini scriitorii aflați în dficultate, știut fiind că ei nu
reprezintă, în perioada de tranziție ce o parcutgem, cea
mai favorizată categorie profesională?
- Funcționează un program prin care peste
140 de scriitori beneficiază de masă de prânz gra-
tuită la un restaurant sau o cantină, în funcție de
■ | TRIBUNA ♦ nr. 10 ♦ 1-15 februarie 2003 |-
7
Wofgang Brenner Timpul lucrează... (2001)
localitate. Acest program funcționează la Bucu-
rești, Cluj, Timișoara, Constanța, Iași, Suceava,
Bacău, Arad. La București, alte cîteva zeci de scri -
itori primesc masa acasă, din cauză că au dificul-
tăți de deplasare. Programul de urgențe financia-
re, ajutoare nerambursabile, care este aplicat de
comisia socială, se adresează celor care au pro-
bleme financiare grave, în special în asigurarea
medicamentelor. Cu ocazia sărbătorilor de Cră-
ciun și Paști, toți pensionarii care au pensia sub
un anumit plafon, stabilit anual de Comitetul
Director, primesc un ajutor. Din nefericire, sunt
tot mai numeroase cazurile cînd acordăm ajutoa-
re de înmormîntare sau ajutăm ocazional vădu-
vele scriitorilor dispăruți.
USR are o casă de odihnă la mare și două la
munte (la Sovata și Valea Vinului). Practicarea
unor tarife preferențiale pentru scriitori face parte
din același program social.
O inițiativă a USR, acordarea la nivel național
a unor indemnizații de merit, a fost preluată de
Comisia de Cultură a Senatului și, puternic susți-
nută de președintele acesteia, senatorul Adrian
Păunescu, beneficiind și de sprijinul senatorului
Grigore Zanc, s-a concretizat în Legea indem -
nizațiilor de merit. Din păcate, doar aproximativ
100 de scriitori vor beneficia de această indem-
nizație (legea se aplică și altor categorii profesio-
nale). Cu siguranță vor fi și scriitori din Cluj care
vor primi această indemnizație de merit.
Dar singura cale de îndreptare a stării econo-
mice a scriitorului este refacerea sistemului național
de dfuzare a cărții. Astăzi cărțile se vînd doar în
„cartierul“ în care se tipăresc. Un tiraj de 1.000
de exemplare nu poate susține o editură, nici pe
autori și, mai ales, nu contribuie la susținerea
conștiinței culturii naționale românești. Ceea ce
se întîmplă astăzi, în absența unui mecanism care
să asigure răspîndirea cărții românești în toată
țara, este un dezastru național.
Ne-am întors la vremurile lui Badea Cârțan,
cînd cărțile erau duse în traistă prin „Vama Cu-
cului“. Dar atunci erau opreliști străine, acum
chiar noi, românii, punem vamă cărților noastre.
Această problemă cere o rezolvare urgentă, fiind
o chestiune de siguranță națională. Astăzi, doar
cultura scrisă asigură identitatea națională. O dată
cu intrarea în sisteme suprastatale, cum sunt
NATO sau UE, doar cultura mai asigură identitatea
unui popor. Marile puteri știu acest lucru și in-
vestesc sume uriașe în cultura scrisă, în răspîn-
direa și traducerea acesteia. Desființarea, în 1990-
1991, a sistemului național de difuzare a cărții,
sistem întemeiat în 1926, a dus la dezastrul cul-
turii scrise. Consecințele ating interesele vitale ale
statului și ale poporului, nu doar ale scriitorilor,
care în tăcere și cu modestie continuă să-și facă
datoria - să scrie literatură română.
■
Interviu realizat de
I. Maxim Danciu
„Carnetul de membru
al Uniunii Scriitorilor
nu dă posesorului talent
Ioan-Pavel Azap: Domnule Constantin Cubleșan,
ce înseamnă Uniunea Scriitorilor Cluj? O asociație
sindicală, de breaslă, de imagine?
Constantin Cubleșan: Este vorba de Filiala
din Cluj a Uniunii Scriitorilor. Uniunea Scriito-
rilor din România are mai multe filiale - la Iași, la
Târgu-Mureș, la Cluj, la Craiova, dar cea din
Cluj este cea mai mare, după cea din București.
Filiala aceasta are membri care sunt nu numai din
Cluj, sunt și din județele limitrofe sau apropiate.
Avem membri care sunt din Sibiu (unde și acolo
este o filială, dar cine vrea să facă parte dintr-o
altă filială, nu din cea care e în orașul respectiv,
poate să o facă), avem membri la Oradea, la Satu
Mare, la Sighet, la Bistrița, în total în jur de 300
de membri. Cu ce se ocupă această filială? În
general, susținem membrii filialei în diverse acți-
uni, în activitatea lor. Din păcate, n-avem bani.
Dar la sediul filialei organizăm lansări de cărți,
sărbătorirea unora care împlinesc niște vârste fru-
moase, facem simpozioane pe diverse teme, une-
ori ne aducem aminte de scriitori care au trăit în
Cluj, clasici sau cei care au fost mai apropiați de
noi ca vârstă, în timp, ieșim la întâlniri cu cititorii
în localitățile din județ, deci facem tot ce putem
pentru ca scriitorul clujean să fie cunoscut pu-
blicului. Mai mult nu putem, pentru că nu se
poate face nimic fără bani. Or, Uniunea Scriito-
rilor e săracă la ora actuală.
- Filiala Uniunii Scriitorilor din București are o
colecție de carte, pentru membrii ei, unde aceștia sunt
publicați, să zicem așa, preferențial. La Cluj ce s-ar
putea face în acest sens? Se poate face ceva mai mult
decât ce ați spus până acum?
- Noi am încercat să facem o serie editorială
din aceasta, în relație cu Editura Casa Cărții de
Știință, voiam să facem 12 cărți pe an, zicând să
iasă în fiecare lună câte o carte. Dar Uniunea
Scriitorilor nu poate să ne suporte cheltuielile
și-atunci ne-a recomandat să ne adresăm unor
sponsori. Dar sponsorii ăștia sunt și ei destul de
dificili și cred că și Legea sponsorizării e proastă,
pentru că oamenii nu sunt încântați să dea bani
dacă n-au și ei un profit cât de cât, așa că spon-
sorizările astea merg mai mult pe prietenie sau
susțin alte domenii, nu cultura, dar trebuie și un
îndemn de sus. N-am auzit niciodată ca vreun
ministru al culturii sau alt ministru să zică în
public: dom’le, ar fi bine să susținem și cultura.
Pe câtă vreme despre sport aud tot timpul: tre-
buie susținută echipa de fotbal de-acolo că moare,
echipa de box, trebuie să facem... Foarte bine, e
nevoie și de asta, dar pe lângă sprijinirea sportu-
lui, care înțeleg că nici el nu-i prea bine finanțat,
n-ar strica să fie niște oameni de suflet care să dea
și pentru cultură ceva, pentru scrisul românesc.
Așa că, pentru fondurile pe care le avem, eu zic că
facem destul de mult. De la Uniunea Scriitorilor
primim foarte puțini bani, din care se plătesc te-
lefoanele și alte lucruri mărunte.
- Care sunt condițiile de intrare în Uniunea Scrii-
torilor și ce înseamnă să fii membru al Uniunii Scriito-
rilor? Certfică asta talentul, valoarea, ce înseamnă pen-
tru scriitor, la ce-i folosește?
- Sigur că un carnet de membru al Uniunii
Scriitorilor nu dă talent sau nu dă o valoare apar-
te. Dar e bine, eu așa cred, ca oamenii care prac-
tică o anumită meserie să se adune într-o asociație
■ Constantin Cubleșan
președintele Filialei Cluj a
Uniunii Scriitorilor din România
care să le poată apăra la un moment dat dreptu-
rile. Și Uniunea Scriitorilor cred că apără aceste
drepturi. De pildă, după 1989 uniunea n-a mai
fost în măsură să dea pensii scriitorilor, era doar
un ajutor. Dar, în înțelegere cu ministerul de
resort, acum problema s-a rezolvat și scriitorii
se pot pensiona, chiar dacă n-au lucrat undeva
numărul de ani necesari pentru pensionare, se
pot pensiona cu vechimea pe care le-o dă data
debutului literar, desigur, făcând dovada cu re-
viste ș.a.m.d. Deci, iată, e un mod de a ajuta un
scriitor. Apoi, mai sunt niște case ale Uniunii
Scriitorilor, case de creație, de odihnă, la care
scriitorii au oarecare avantaj față de ceilalți,
au în orice caz prioritate.
Sigur că poate să fie cineva care să scrie litera-
tură, un scriitor foarte bun care să nu fie membru
al Uniunii Scriitorilor. mai mult, în urmă cu câți-
va ani, s-a făcut și un fel de „diversiune“, dar fru-
moasă: s-a constituit o altă asociație, ASPRO, Aso-
ciația Scriitorilor Profesioniști. Adică ei ar fi profe-
sioniști și cei care sunt membri ai Uniunii Scri-
itorilor sunt diletanți. Dar există această asociație,
sunt membri care activează acolo, nu știu ce
8
■ | TRIBUNA ♦ nr. 10 ♦ 1-15 februarie 2003 |-
avantaje au față de Uniunea Scriitorilor. Cred că
jocul e la plata acelui timbru literar, care se aplică
la fiecare carte: un procent din prețul unei cărți se
livrează Uniunii Scriitorilor, dacă autorul e mem-
bru al Uniunii Scriitorilor; dacă e membru al
ASPRO, atunci sigur se livrează acolo. Mai e o so-
cietate a celor de la Galați, „Costache Negri“, care
cuprinde foarte mulți scriitori din zonă, care, pe
cărțile pe care le scot ei acolo, plătesc acest pro-
cent la „Costache Negri“. Dar sigur că poți să fii
foarte bun scriitor și să nu fi membru nici al
ASPRO, nici al Uniunii Scriitorilor.
Uniunea Scriitorilor e, cred eu, o asociație
profesională, pentru că la urma urmei toți care
scriu și sunt membri ai Uniunii Scriitorilor sunt
profesioniști, sunt oameni cu cărți. Condiția de
intrare în Uniunea Scriitorilor e să ai câteva cărți,
să fie cărțile discutate în presă, de critică, să ai
niște recomandări din partea unor scriitori mai cu
vechime, ca să zic așa, cu prestanță. Sigur că poți
să fii membru al Uniunii Scriitorilor și să te che-
me, să zic, Nicolae Breban sau poți să fii membru
al Uniunii Scriitorilor și să te cheme..., nu dau
nume, un oarecare scriitor, care are și el câteva
cărți care îi justifică intrarea în uniune. În rest, nu
vreau să spun nimic cu păcat, dar înainte de ’89
Uniunea Scriitorilor reprezenta o forță în supra-
structura societății. Un membru al Uniunii Scrii-
torilor era cineva, era un om respectat, uniunea
avea fonduri, avea bani, putea să facă acțiuni mari.
Acuma face câteva, în fiecare an o mare întâlnire
la Neptun, - o dată cu scriitorii din străinătate, o
dată cu altcineva -, mai face niște colocvii. Deci,
la urma urmei, orice vrei să faci, ajungi la bani. Și
iarăși vreau să spun, am impresia că în momentul
de față, în această minunată tranziție pe care o
parcurgem, scriitorul român nu este apreciat pe
măsura calității lui și a posibilităților lui de a co-
munica în afară. Vreau să vă spun că sunt foarte
mulți scriitori care publică în afară, sunt cunos-
cuți în afara țării și despre care poți să spui că deja
sunt în Europa.
- Ce înseamnă scriitor profesionist, care este statutul
lui în România?
- Acum câțiva ani, după demersuri îndelunga-
te la Ministerul Muncii, meseria de scriitor a fost
trecută în nomenclatorul profesiunilor din Româ-
nia. Până acuma nu era, adică scriitorul nu avea o
categorie, nu era socotit om al muncii, ca să zic
așa... A fi scriitor profesionist sigur că e de discu-
tat, pentru că tot ce intră în sfera esteticului este
discutabil, aici nu există un etalon, aici lucrurile
sunt mai labile. A fi profesionist înseamnă a-ți lua
tu în primul rând, scriitorul, destinul în mână. Să
scrii zilnic sau aproape zilnic o pagină, să îți for-
mezi un profil, un stil, să publici cărți, să ai acest
impact cu cititorii și ei să te cunoască. Vorba lui
Constantin Daicoviciu: nu de amatori trebuie să
ne ferim, ci de diletanți, diletantul e periculos. Și
așa și este, pentru că diletantul e în general un
veleitar, amatorul e cel care face artă sau literatură
de dragul artei, iar profesionistul face pentru că
nu poate să trăiască altfel decât dacă scrie, sau
sculptează, sau pictează, sau compune muzică.
Profesionalismul ține deci în primul rând, cred
eu, de condiția pe care și-o asumă fiecare creator.
Vrea să fie scriitor, atunci înseamnă că trebuie să
intre în pielea unui scriitor, a unui creator ade-
vărat și să se respecte în primul rând el pe el, ca
să-l poată respecta și ceilalți. Să dea niște opere
care să intereseze publicul. Dacă până în ’89 scrii-
torul trebuia să răspundă la niște comenzi sociale,
se stabilea că în viitorul apropiat sau îndepărtat
avem obiectivul ăsta, iar scriitorului, dacă scria pe
tema respectivă, i se achiziționa cartea, i se publi-
ca, i se plătea °.a.m.d., acum nimeni nu cere nimic
Wofgang Brenner
Imagine nr. 121
scriitorului. Deci tu trebuie să vii pe piață cu o
carte care se cere, care e căutată. E adevărat că poți
să scrii și cartea să fie căutată și probabil și citită,
dar de plătit editurile nu te plătesc sau plătesc ex-
trem de puțin.
- Scriitorului nu i se cere, dar nici nu i se dă
aproape nimic...
- Nu i se dă nimic pentru că editorul oferă
scriitorului 7 la sută din prețul cărții în momen-
tul în care s-a epuizat. Or, o carte poate să se
epuizeze într-un an, în doi, în șase luni, iar în
momentul în care s-a epuizat cartea și tu trebuie
să primești, să zicem, două milioane, alea două
milioane nu mai valorează nici jumătate din cât
valorau când a apărut cartea... Dar curios e că
scriitorului îi dă 7 la sută, editorul își ia cam pe
de două ori atâta, cel care tipărește cartea ia și mai
mult, iar difuzorul ia cam 35-40 la sută din valoa-
rea cărții. Ce să zic? Ăla care vinde pe tarabă car-
tea, care nu știe ce vinde, ia totuși 35-40 la sută.
Mi se pare o anomalie față de plata scriitorului
care stă noaptea, ziua, mă rog, își ia din viața lui,
își creează viața lui scriind, că asta e condiția scrii-
torului, și totuși munca asta nu-i plătită.
- O ultimă întrebare. Ați spus că filiala are aproxi-
mativ 300 de membri. Cât de reprezentativi sunt aceștia
pentru viața literară a Clujului?
- Am să vă răspund cu o glumă care e chiar
adevărată. În anii ’60 a fost un mare congres în
Uniunea Sovietică. Și a venit un prim-secretar al
unei regiuni și la capitolul cultură a zis: regimul
socialist, iacătă, a adus în regiunea noastră un spor
de scriitori; acum avem aproape 200 de scriitori,
pe câtă vreme în timpul țarismului nu exista în
această zonă decât un singur scriitor. Și-atunci
cineva din sală a zis: dar cine era scriitorul ăla
unul? Iar prim-secretarul a răspuns: Lev Nicolae-
vici Tolstoi. Ei, ce să zic! El era unul singur și era
cunoscut în toată lumea, ăștialalți 200 și ceva pro-
babil că nu erau cunoscuți decât în zona respec-
tivă. Așa și cu filiala noastră. Faptul că ești mem-
bru al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor nu-ți dă
neapărat nu știu ce carnet de celebritate, ca toată
lumea să te cunoască. Lumea te cunoaște prin căr-
țile pe care le scrii, prin acest contact pe care poți
să-l ai cu cititorii, care la urma urmei ei validează
o carte bună. Cunosc atâtea exemple, și cred că și
dumneavoastră știți atâtea exemple în care critica
a zis despre o carte că e proastă, dar ea „s-a topit“
din librării, și nu pentru că era proastă, ci pentru
că era interesantă. Deci, revin și zic: a fi membru
al Uniunii Scriitorilor nu înseamnă că ți se dă un
brevet de celebritate. Dar la filiala noastră eu con-
sider că sunt scriitori foarte buni, mulți dintre ei
sunt scriitori de primă linie, mulți prozatori foarte
buni, mulți critici literari, istorici literari, poeți
foarte interesanți, care contează în peisajul litera-
turii noastre actuale, iar acesta e cel mai important
lucru. Cred că valoarea unei filiale, dacă vorbim
de filială, trebuie luată după cota acestor scriitori
foarte buni. Un sportiv este cotat după performan-
ța lui maximă, nu după ceea ce face în fiecare zi.
Știu eu, lolanda Balaș a sărit 1,70 m frecvent, dar
toată lumea zice că a sărit 2 m și 3 cm! Și pentru
un scriitor cred că e același lucru, a scris 10 cărți,
dar una-i cea mai bună și pentru ea are consacra-
rea, ca să folosesc un cuvânt mare. Cred că e im-
portant ca scriitorul să se respecte, să se considere
el în primul rând scriitor și să-și respecte cititorii
și atunci, sunt convins, și cititorii îl vor respecta.
■
Interviu realizat de
Ioan-Pavel Azap
■ | TRIBUNA • nr. 10 • 1-15 februarie 2003 |-
9
„Echinoxul a stat sub
semnul prieteniei exigente
Ion Mureșan: Domnule Ion Pcp, sunteți, alături
de Adrian Marino, unul din reperele vieții literare a
Clujului: profesor universitar la Litere, poet, critic literar
și, de câțiva ani, publicist. De numele dumneavoastră se
leagă o importantă pagină din literatura română con-
temporană, revista Echinox, al cărei director ați fost ani
la rând. Pentru început o să vă pun o întrebare grea: câte
cărți ați scris?
Ion Pop: Câte cărți am scris?! Dacă stau să le
număr, sunt vreo 6 cărți de versuri, socotind din
1966 și până în 2002, când a apărut cea mai
recentă, antologia de la „Cartea Românească“,
sunt vreo 11?... ba chiar mai multe, 12 cărți de
critică și sunt 10 volume întregi traduse din lite-
ratura critică franceză. În total trebuie să fie vreo
31 de volume. Aș putea adăuga participarea la
unele volume colective, cum ar fi Micul dicționar al
scriitorilor români coordonat de profesorul Zaciu,
Marian Papahagi și Aurel Sasu și în aceeași coor-
donare cele 4 volume din Dicționarul scriitorilor
români și pe deasupra ar fi Dicționarul analitic de
opere literare românești, scos de un colectiv de la
catedra de literatură română comparată, pe care
îl coordonez de data aceasta eu. Mai sunt și niște
ediții, dar acestea sunt lucruri secundare.
- V-ați descurcat destul de bine. Să ne întoarcem
însă la capitolul Echinox, capitol important pentru lite-
ratura română contemporană, fie și pentru că aici s-au
format mulți dintre scriitorii români importanți de azi,
conducători de reviste culturale, universitari, publiciști.
Cred că e un capitol important și în biografia dumnea-
voastră.
- Trebuie să precizez - e o datorie morală - că
întemeietorii revistei nu au fost niște profesori ori
asistenți universitari, așa cum eram eu atunci, ci
au fost niște studenți, în frunte cu Eugen Uri-
caru, care au condus revista la primul ei număr,
în decembrie 1968, a fost regretatul Marian Pa-
pahagi, care i-a dat și numele, a fost o întreagă
grupare, un cenaclu, un nucleu în jurul căruia s-a
constituit mai apoi redacția revistei. Eu am venit
la revistă abia la numărul al doilea, în niște
împrejurări nepotrivite, dar caracteristice pentru
o societate totalitară. Redactorul-șef a fost schim-
bat, cum se știe, datorită publicării unei traduceri
din Heidegger, lucru socotit „nepotrivit“, și s-a
considerat că încredințarea conducerii revistei
unui cadru didactic, care avea un plus de ani, nu
prea mulți, și o oarecare experiență în conducerea
unui cenaclu ar aduce și un plus de maturitate și
ar evita anumite „erori“. Cel favorizat de soartă
am fost eu, spun asta pentru că instalarea mea
s-a făcut la dorința redactorilor Echinoxului, care
m-au căutat acasă și m-au rugat să accept, pentru
a evita orice alte intruziuni nepotrivite din punc-
tul lor de vedere. De altfel, am fost prezent și în
primul număr cu un eseu care urma să facă parte
din prima mea carte de critică, Avangardismul poe-
tic românesc. Am fost favorizat de soartă, cum am
mai spus, pentru că Echinoxul a însemnat pentru
mine o mare descoperire, chiar dacă eram fami-
liarizat prin cenaclu și profesie cu mediul cultural
studențesc, dar a fost o revelație pentru că anii
aceștia cât am fost redactor-șef și apoi director,
’69-’83, au însemnat pentru mine o perioadă de
dublă pedagogie. Fiind cu vreo cinci ani mai mare
decît redactorii, am avut un anumit rol în coor-
donarea, în îndrumarea și lectura unor texte care
mi s-au prezentat, într-o atmosferă deschisă și
prietenească, francă în toate dimensiunile ei și am
avut sentimentul că am fost și ascultat, venind cu
o poziție dictată de un temperament mai puțin
expansiv, mai calm, poate că uneori și rigid, cum
aș spune azi, de pe o altă treaptă a vârstei, în orice
caz exigent în ceea ce privește valoarea literară și,
aș zice, și valoarea umană. Pe de altă parte, așa-
zisul redactor-șef era și el un ucenic în felul său,
pentru că toți acești tineri veneau cu o prospeți-
me a spiritului, a imaginației, a scrisului, care a
însemnat enorm pentru mine.
- A fost gruparea Echinox una unitară?
- Dimpotrivă. Este de ajuns să enumăr scri-
itorii care au trecut pe aici, oameni cu personali-
tate și stiluri literare diverse. Dacă aș încerca un
pomelnic, cu siguranță mi-ar scăpa din vedere
nume importante. Și nu pentru că nu ar merita să
fie amintite, ci pentru că sunt foarte mulți și
buni. În fond, e evident că între poezia lui Dinu
Flămând, Adrian Popescu ori Ion Mircea și cea a,
să zicem, Ruxandrei Cesereanu sunt diferențe, la
fel cum e greu să alături poezia lui Ion Cristofor
de cea a lui Emil Hurezeanu, care a debutat cu
Lecția de anatomie în 1979, ori celei mocnind de
revoltă și nemulțumiri a lui Andrei Zanca, ori
maniera de a face critică a lui Ion Simuț de cea a
lui Al. Cistelecan. Dacă ar fi să fixez locul și rolul
jucat de Echinox, aș spune că a fost o punte de
legătură între marea generație ’60, cea a lui Ni-
chita Stănescu, și generația ’80. Nu pot decât să
mă bucur că, în sfârșit, se recunoaște Echinoxului
ceea ce nu i se recunoștea acum câțiva ani, rolul
esențial în lansarea și impunerea generației ’80.
Apoi, iar asta trebuie neapărat spus, Echinox a fost
singura revistă din aceea vreme care avea pagini
în română, maghiară și germană, o revistă multi-
culturală. Scriitorii maghiari și germani ieșiți din
gruparea Echinox sunt și ei personalități remarca-
bile în literatura maghiară și în cea germană con-
temporană. Interferențele între cele trei secțiuni
ale redacției au fost benefice și fertile.
- În concluzie?
- Aș zice că Echinox a fost un climat. Dacă ar
fi să definesc ceea ce a avut specific, cu o sintag-
mă pe care am mai folosit-o, aș spune că Echi-
nox -ul a stat sub semnul prieteniei exigente.
- Domnule prcfesor, dacă ar fi să conduceți astăzi
o revistă de cultură, ce v-ați propune?
- Sigur că din 1983, când Marian Papahagi,
Ion Vartic și cu mine am fost „puși pe liber“ de
organele de partid și UTC ale momentului, din
cauza unor mai mici sau mai mari inconformis-
me ale revistei, s-au schimbat multe, atât în ce
privește statutul scriitorului, - el nu mai este ace-
lași, este din păcate zi de zi tot mai marginalizat,
- cât și în privința libertății de expresie. Apoi, în-
mulțindu-se mijloacele de comunicare în masă,
mă gândesc la film și la televiziune, nici revistele
literare nu mai au poziția pe care o aveau. Totuși
cronicarul literar român nu încetează să scrie, re-
vistele mai sunt susținute, cât sunt susținute,
chiar dacă puține mai plătesc onorarii, așa că scri-
itorul lucrează practic gratis, dar e bine că mai
avem această ieșire. Iată, în Cluj, avem reviste re-
marcabile, unele cu o veche tradiție, cum e Stea-
ua , care sub conducerea lui Adrian Popescu, ce a
■ Ion Pop
învățat multe din trecutul mai îndepărtat sau mai
apropiat, cunoaște o împrospătare importantă. E
vorba de reînnoirea colaboratorilor și a redacției,
e vorba de tinerii care se pot regăsi în paginile
revistei, și vorbesc de tineri nu atât ca prezențe
poetice sau de prozatori, ci de critici, de comenta-
tori ai fenomenului literar. Este, prin urmare, un
loc cultural important, apoi este absolut remarca-
bilă revista Apostrof, care e un reper de valoare în
climatul literar de după ’90. Aici trebuie elogiată
energia, inteligența și inventivitatea Martei Petreu
și a lui Ion Vartic, care, în condiții financiare ex-
trem de dificile, se descurcă totuși și ies în fiecare
lună cu colaboratori de elită, exemplari, și nu
vreau să uit Tribuna, care reînvie în mod fericit
după atâția ani de uitare și marginalizare vinovată
din partea celor care au participat la eliminarea
din peisaj a unei publicații semnificative pentru
Transilvania și nu numai. În noua formulă, cu o
prezentare grafică atrăgătoare și văzând și conți-
nutul înnoit al revistei, unde însă aș vrea mai
multă literatură, ca și în celelalte reviste, cred că
se află pe drumul cel bun. Bineînțeles, nu pot
uita că există Echinoxul, care a intrat în al 35-lea
an de existență, o cifră impresionantă dacă ne
gândim că e vorba de o revistă de tineri, făcută
gratuit de la început până astăzi, și care a cunos-
cut, cum știe și Ion Mureșan, mai multe avata-
ruri, mai multe etape. După 1983, Aurel Codo-
ban a avut de înfruntat mai multe greutăți, de
ordin politic și psihologic, mai multe decepții,
pot să spun, reale, după îndepărtarea vechii
echipe, apoi a fost prelungirea de după ’89, cu
intrarea impunătoare a lui Ștefan Borbely și Co-
rin Braga, codirectori ai revistei, moment impor-
tant, pentru că ei au dat revistei o ținută mai aca-
demică, dar cu ambiții mari și reușite remarca-
bile, în sensul atingerii unei cote europene, prin
accentul major pus pe cercetarea aprofundată și
pe eseistică, cu o bibliografie solidă, europeană,
încât această etapă e punctul de vârf al afirmării
Echinoxului ca revistă de cercetare. Astăzi revista e
altceva, fără să piardă ceva din spiritul ei elevat și
tânăr, căci o dată cu reînnoirea echipei și formula
s-a schimbat, revista apropiindu-se oarecum de
formula inițială, cu mai multă publicistică, de co-
mentare a fenomenului literar la zi și publicare a
mai multă literatură. Datorită schimbărilor în
fenomenul literar, avem de-a face cu o adevărată
grefă postmodernă pe spiritul clujean.
- Totuși, cum ar trebui să arate o revistă de cultură
ideală?
10
■ | TRIBUNA ♦ nr. 10 ♦ 1-15 februarie 2003 |-
- M-am îndepărtat de întrebarea ta. Răspun-
sul, succint, s-ar reduce la cîteva puncte. În pri-
mul rând, revistele nu mai pot fi ceea ce au fost
înainte. S-a redus și publicul lor, trezirea intere-
sului acestuia e mai dificilă, ca atare ar trebui for-
mule mai vii, mai proaspete pentru atragerea citi-
torului, mă gândesc la un anumit ton mai viu al
cronicii literare, al comentariului, un ton mai
degajat, de implicare subiectivă a cronicarului în
textul comentat, eliminarea unei răceli mai mult
sau mai puțin scientiste. Pe de altă parte, aș sem-
nala un fenomen, pe care nu l-aș da neapărat ca
rețetă, de altfel rețete nu există, dar aceasta este
tendința în toată lumea, de a face un fel de amal-
gam, destul de periculos încă, între publicitatea
care se face unei cărți, sub presiunea editurilor, o
susținere oarecum independentă de valoarea căr-
ții, și ceea ce ar trebui să rămână cronica literară,
adică o abordare atentă la valoare, la ceea ce textul
reprezintă, dincolo de stilul mai degajat. Căci toc-
mai pe baza unor cronici făcute la modul serios
s-au putut construi mai apoi marile sinteze. Dacă
fiecare apariție de carte, care aburește în acest
moment în vitrinele librăriilor, nu este privită cu
gravitate și exigență, nu vom ajunge foarte depar-
te. Așa că în noile formule, aș opta pentru o situ-
ație de echilibru. În altă ordine de idei, revistele
publică puțină literatură. Mai degrabă publică
poezie, de exemplu, suplimentele literare ale zia-
relor. Ceea ce e de făcut, atunci când se publică
literatură, ar fi un fel de montaj, un fel de înră-
mare semnificativă și atractivă a scriitorului pu-
blicat, mai ales dacă e vorba de un tânăr. În jurul
unei debutant pentru care se sacrifică un anumit
spațiu, trebuie mobilizată chiar o mică echipă de
comentatori care să-i susțină apariția, e nevoie de
această „punere în ramă" a scriitorului debutant,
sigur cu o selecție atentă, pentru că există și o
mare presiune a veleitarilor, se agravează această
„stare de asediu“ a veleitarilor. Aceștia asediază
pur și simplu redacțiile, pe lângă faptul că mai
publică pe cont propriu o serie de cărți ilizibile,
care strică hârtia și pădurile României, și care tre-
buie stăviliți de către spiritul critic.
Wofgang Brenner
Compoziție
- Sunteți mulțumit de felul în care critica literara î°i
face datoria?
- Aici aș porni de la foarte proasta difuzare a
cărții. Eu, care am scris despre foarte multe cărți
și care citesc cu plăcere chiar cea mai recentă li-
teratură, nu ajung la aparițiile noi. Chiar dacă aș
dori să cumpăr o carte de un poet talentat, despre
care știu că pot avea încredere, nu o găsesc. Ma-
rea librărie din Cluj, „Universității", a căzut pe
mâini comerciante, vinde mai mult papetărie și
eventual apariții de la câteva edituri, despre care
se știe că au bani; restul editurilor, „Cartea Ro -
mânească", „Vinea“, „Compania", „Cartier", care
în ultimii ani au scos cărți valoroase, nu pot fi
găsite. Proasta difuzare este o boală care se pre-
lungește și pentru care nu s-a găsit încă leacul.
Dezorientarea criticilor, care nu ajung la cărți,
se asociază cu ceea ce am făcut referire înainte,
anume că unii critici tineri (și nu mă refer la
Daniel Cristea Enache, Paul Cernat ori Andrei
Bodiu, care mi se par echilibrați) consideră că
postmodernismul transferat în critică trebuie
adus la nivelul unei culturi de masă, aducând co-
mentariul la un nivel pe care l-aș numi de popu-
lism critic. Adică de fixare a unei atitudini conce-
sive, la un nivel jos, și nu de atragere a publicului
spre un nivel elevat. Modelul funcționează și la
nivelul televiziunii, care în loc să propună mari
filme, ne dă cele mai mizerabile și mai proaste
producții comerciale, excesive prin sexualitate ori
violență. E o invitație permanentă la coborârea și
înjosirea sensibilității spectatorului. Desigur,
există și latura aceasta „deceptivă", cum ar zice
Cistelecan, deziluzia care traversează societatea
noastră și critica marginalizată după ’89. Aceasta
ține și de o proastă politică culturală, care pune
scriitorul în postura de tolerat, îi dă senzația că nu
mai înseamnă mare lucru. E un grad de osteneală,
de oboseală a redacțiilor care duce la asemenea
rezultate.
- Cum vi se pare viața culturala clujeană?
- Despre Cluj s-a putut spune că a fost un
oraș nenorocos de-a lungul anilor. Cu toate aces-
tea, a dispus de mari talente scriitoricești. Destul
să intrăm în subsolul, mausoleul Echinoxului, plin
de lume bună. E plină lumea literară de clujeni
de bună calitate. Dar asupra Clujului parcă a
căzut o soartă nefericită, Nu doar literar, ci și
arhitectural ori în alte arii. Cred că cultura clu-
jeană se concentrează azi înjurul universității.
Ceea ce-i lipsește orașului e o doză de entuziasm,
o doză de elan, îi lipsește cheful de a face.
■
Interviu realizat de
Ion Muresan
„Literatura se schimbă
continuu sub presiunea
modificărilor de limbaj,
de public °i de context"
I. Maxim Danciu: Ion Simuț, e°ti unul dintre cei
mai activi critici literari de azi °i, de aceea, °i cel mai
indicat să te pronunți despre schimbările mai importante
suferite de literatura română actuală. Care este punctul
tău de vedere în această privință?
Ion Simuț: Cred că modificările structurale
suferite de literatura română din 1990 încoace ar
putea constitui subiectul de studiu și de meditație
al unui eventual curs opțional pentru studenții de
la filologie sau jurnalistică. S-au petrecut atîtea
lucruri importante, atît din punct de vedere este-
tic, cît și sociologic, încît tema ar merita o dez-
batere publicistică mai amplă. Pentru unii feno-
menele sînt evidente, pentru alții, blocați în nos-
talgia vremurilor de acum două decenii, schim-
bările fie sînt considerate nesemnificative sau
chiar nefaste, fie sînt ignorate cu o obtuzitate
datorată nesincronizării și neadaptării.
Din 1990 încoace asistăm la al doilea val de
schimbări importante. După anul 2000 s-au de-
clanșat alte schimbări tematice sau de aspect este-
tic. Dacă imediat după revoluție jurnalele și me-
morialistica au cîștigat teren, în ultimii ani înre-
gistrăm o reabilitare a ficțiunii, care pregătește o
ofensivă a romanului. După o criză a romanului,
putem vorbi de o revigorare a epicului, bazîndu-
ne pe succesele de critică și de public ale unor
cărți de Dumitru Țepeneag, Nicolae Breban,
Mircea Cărtărescu, Alexandru Ecovoiu, Dan
Stanca - și mă gîndesc numai la romane publicate
în ultimii doi-trei ani. O relativă noutate este și
îndreptarea romanului spre tema apocalipticului
și la acest capitol putem adăuga la unele din nu-
mele pe care le-am spus și altele, ca George Cuș-
narencu, Petru Cimpoieșu, Daniel Bănulescu,
Dan Perșa. Pe de altă parte, constatăm cu tristețe
regresul interesului pentru proza scurtă. Reconsi-
■ Ion Simuț
derarea generației ’80 este afectată și de acest ar-
gument subtil al ofensivei romanului în detri-
mentul prozei scurte, la a cărei revigorare ea con-
tribuise în deceniul nouă. De altfel, se poate
vedea cu ușurință că scriitorii optzeciști se afirmă

■ | TRIBUNA ♦ nr. 10 ♦ 1-15 februarie 2003 |-
11
Ciclul India, nr. 17
Wofgang Brenner
acum și se consacră numai prin roman; șansa
prozei scurte este considerată acum una minoră,
cel puțin deocamdată, și de către critică, și de
către public.
Despre căderea în rang a poeziei ca gen nu
mai vreau să vorbesc prea mult, pentru că mi-a
atras atîtea priviri piezișe! Dar este și acesta un
fenomen major de domeniul evidenței. După o
inflație îngrozitoare în anii ’90, poezia actuală este
complet discreditată în ochii publicului neliterar.
Eu nu vorbesc nici de Homer, nici de Nichita
Stănescu, eu mă refer numai la șansele ca un bun
volum de poezii să fie acum luat în seamă cu ade-
vărat: ele sînt nule. Din păcate, revistele literare
defazate plusează tocmai la acest capitol, demobi-
lizîndu-și și pierzîndu-și puținii cititori care mai
există, interesați însă de cu totul altceva. Drama
noastră este aceea că avem extraordinari critici de
poezie, nostalgici ai anilor ’60, care au pierdut
însă pulsul actualității și orientarea în sfera mult
mai largă a literaturii. Critica de poezie a deve-
nit... numismatică: ea glosează indiferentă despre
niște valori de tezaur care nu mai au, din neferi-
cire, valoare de circulație. O exigentă revistă de
poezie, patronată de Uniunea Scriitorilor, ar re-
zolva problema. Deși nu sînt sigur.
Alt fenomen important îl reprezintă retragerea
în universități a adevăratelor competențe filologi-
ce și estetice. În reviste și în suplimentele cultu-
rale ale ziarelor se cere, în mod firesc, stil publi-
cistic, atenție maximă la accesibilitate și adecvare.
Poezia poate fi apărată și cultivată în universități,
ultimul ei bastion solid de protecție, instituția
tradițională de conservare și transmitere a valo-
rilor. Despre poezie se poate glosa eficient numai
în cărți și în universități, nu în reviste și supli-
mente culturale, unde e complet inutil comenta-
riul critic despre poezie, pentru că nu are mai
mult de doi cititori: criticul semnatar și poetul
analizat.
Există o lege implacabilă care acționează în
sfera literaturii prin modificarea ierarhiei genuri-
lor. Unii, prea furați de teorii, cred că nu mai
există genuri literare, ignorînd că amestecul lor
este abia o tendință palidă, un filon experimental,
o utopie, ca și sincretismul total al artelor. Litera-
tura se schimbă continuu, sub presiunea modi-
ficărilor de limbaj, de public și de context. Acest
adevăr e cunoscut și acceptat unanim, însă nu și
consecințele lui.
- Sînt voci care, în zilele noastre, accentuează pe
o regionalizare culturală. Se poate vorbi de un spirit al
Transilvaniei în literatura care se scrie astăzi?
- Dacă am putea vorbi de un ardelenism al
prozei lui Augustin Buzura și Nicolae Breban
(fără a atinge ceva foarte specific și definitoriu în
structura epicului) sau de un moldovenism de o
foarte vagă filieră sadoveniană în proza lui Eugen
Uricaru, mi-ar fi foarte greu să găsesc ceva speci-
fic transilvan în proza lui Alexandru Vlad, Ovidiu
Pecican, Mihai Sin, Radu Țuculescu sau Horia
Ursu. Poate că în poezia unora dintre ardeleni
(Adrian Popescu, Aurel Pantea, Ion Mureșan)
este identificabilă o discretă amprentă catolică sau
greco-catolică, dar ea este delicată și subtilă. În
România de după anul 2000 nu cred că mai este
undeva activ un regionalism în specificul său cul-
tural. Despre tradiții culturale diferite este firesc
să se vorbească în diferențierea provinciilor româ-
nești, dar ar fi fantezist să se vorbească despre
particularități ale literaturii române în mileniul
al IlI-lea în funcție de provincii. În România de
astăzi regionalismul poate fi o problemă politică
și administrativă, dar în nici un caz o problemă a
literaturii, iar o problemă a culturii actuale poate
deveni numai într-un sens foarte larg, în măsura
în care în noțiunea de cultură intră și dimensi-
unea politică și administrarea unei tradiții. În
România de acum regionalismul nu este creator
sau fertil dintr-un punct de vedere riguros cultu-
ral, cu atît mai puțin dintr-un punct de vedere
riguros estetic. Dar, dacă insistăm foarte mult,
putem discuta și putem găsi teme interesante care
vin dinspre Transilvania, ca de pildă: procesul
greco-catolic al valorilor culturale ale ortodoxiei.
Dar o astfel de perspectivă critică este argumen-
tată și de Dan Pavel, de pe o platformă liberală.
Am înțeles tîrziu că frumoasa prietenie și excep-
ționala solidaritate intelectuală dintre Augustin
Buzura, Mircea Zaciu și Ion Pop se bazau, în-
tr-un mod inefabil, și pe reminiscențele greco-
catolice ale unor biografii ultragiate. Un anumit
spirit justițiar și voința de luptă îndîrjită împotri-
va adversităților urcau dintr-un trecut cenzurat.
Dar asta a fost altădată, în urmă cu două-trei
decenii...
- Ai fost o vreme și clujean. Păstrezi chiar multe
legături cu scriitorii din orașul de pe Someș. Poți să faci
o apreciere asupra nivelului la care se ridică aici creația
literară?
- Mă întorc întotdeauna cu plăcere la Cluj.
Mediul literar s-a schimbat foarte mult. Au plecat
din Cluj cîțiva dintre scriitorii săi cei mai impor-
tanți: Dumitru Radu Popescu, Augustin Buzura,
Eugen Uricaru, Vasile Igna, Mircea Ghițulescu,
Horia Bădescu și alții. Nu știu dacă unii mai par-
ticipă totuși, în vreun fel, la viața culturală a
Clujului. Au apărut reviste noi, ca Apostrof și
Cetatea culturală, multe edituri noi, dintre care
Casa Cărții de Știință și Limes mi se par cele mai
active. Nu uit de revista Balkon și de Editura Idea.
Dar nu vreau să fac aici un bilanț. Există un
foarte bun cunoscător al tradițiilor culturale și al
prezentului literar al Clujului - Petru Poantă -
care s-a cam retras în penumbră și m-aș bucura
să-l văd în prim-planul publicisticii culturale.
Clujul este tare în primul rînd prin viața lui uni-
versitară. Cota lui intelectuală se exprimă plenar
prin universitate.
- Ce părere ai despre condiția actuală a revistelor de
cultură și cum vezi., în această perspectivă, depășirea
tranziției, în speranța, desigur, că va avea și tranziția
noastră un ijîrșit?
- Eu cred că am depășit dificultățile tranziției
și am intrat în zona dificultăților capitalismului
mafiot și a politicianismului clientelar. Psihologic,
ar fi sănătos să ieșim din regimul pasiv al tranzi-
ției, atît de nefast pentru cultură. Asta ar însemna
să abandonăm starea nedefinită și infructuoasă de
așteptare sterilă a ceva ce nu mai vine. Acel ceva
pe care l-am așteptat (o schimbare semnificativă)
a și venit, de vreme ce n-a mai venit.
Nouă din zece actuale reviste culturale sînt
lamentabile, făcute cu un onorabil spirit conser-
vator de către redactori obișnuiți cu sinecurile.
Nouă din zece redactori au alte mize decît revista
la care lucrează. A face o revistă de cultură a
devenit un sport național în care se exprimă
foarte agresiv ligile județene. Nouă din zece
redactori de revistă sînt cultural depășiți de exi -
gențele momentului actual. Nouă din zece redac-
tori de reviste culturale nu știu pe ce lume tră-
iesc. Revistele noastre culturale mor, dar nu se
predau.
Nouă din zece reviste culturale contează atît
cît contează biletele pe care și le adresează mem-
brii unei familii între ei atunci cînd pleacă de-a-
casă în absența celorlalți. Prin revistele culturale
redactorii și colaboratorii își scriu bilețele între ei.
Una din zece știe ce vrea.
■
Interviu realizat de
I.	Maxim Danciu
12
■ | TRIBUNA ♦ nr. 10 ♦ 1-15 februarie 2003 |-
„Nu știu dacă scriitorii
ardeleni mai au o anumită
amprentă"
I. Maxim Danciu: Alexandru Vlad, e°tiscriitor
clujean și redactor la revista Vatra din Tâtgu-Mureș,
fard sa faci naveta. Clujul și Tâtgu-Mureșul sunt orașe
cu vocație culturala destul de pronunțata, și totuși cu
profiluri istorice distincte. Ce le aseamdnd și ce le deo-
sebește din punctul tdu de vedere, care pendulezi cumva
între Cluj și Tâtgu-Mureș?
Alexandru Vlad: Am început, nu vreau să se
uite asta, după 1989, prin a fi redactor timp de
câteva luni la revista Steaua , o revistă clujeană de
renume. Am plecat la revista Vatra, care apărea
într-un oraș mai mic, fără să-mi pun problema că
părăsesc Clujul, ci pentru că îmi regăseam acolo
colegi de generație, colegi de Echinox și de facul-
tate, prieteni vechi de altfel. Deci nu întotdeauna
problema se pune - cum să spun? - pe orașe. La
Cluj eforturile mele literare de început n-au fost
încununate de prea mult succes; nu purtam pică
orașului, dar mi-am dat seama că nu trebuie să
fiu neapărat legat de el. Nu trebuie să mă ambi-
ționez aici. Am mai spus pe undeva că o revistă ca
Vatra apare mai ușor la Târgu-Mureș decât ar fi să
apară, de exemplu, la Cluj. Acolo e mai ușor să
facem o revistă cu ambiții „naționale“. Aici pre-
siunile locale ar fi prea multe (și legitime), mai
greu de contracarat.
Sunt scriitori naționali care trăiesc la Cluj și
care probabil nici nu se consideră scriitori neapă-
Wofgang Brenner
Fără titlu (2002)
rat clujeni. Se consideră, cu îndreptățire, a fi mult
mai mult. Așa că mai acceptă ei câte un premiu al
Asociației Scriitorilor, dar cui îi strică un premiu?
- Exista o direcție literara specfic transilvana, cum
ar dori sa spuna adeptii regionalizarii?
- „Echinoxismul“ a fost cândva... Pe urmă is-
toria literaturii a avut „transilvaniștii“ ei. Agârbi-
ceanu, Slavici și Rebreanu nu sunt accidente.
N-ar fi fost rău ca o nuvelă ca Moara cu noroc să fi
făcut școală!
Cred că adepții regionalizării au cu totul alte
aspecte în minte, literatura nefiind pentru ei nici
măcar pe ultimul loc. Dar poate că dacă regiona-
lizarea ar aduce cu timpul o descentralizare efec-
tivă, Clujul și Transilvania vor ajunge să aibă scri-
itorii lor de talie națională. Pentru că va exista un
buget cultural regional, bănuiesc. E o problemă
de bani. La București sunt banii, editurile, opor-
tunitățile, ministerele, ONG-urile culturale, Uniu-
nea Scriitorilor. La București e moara mare. Prin
centrele celelalte au mai rămas niște râșnițe cu
prea puțin păsat. Dar să ne închipuim că la
Timișoara sau la Cluj ar fi la un moment dat mai
mulți bani pentru cultură și edituri mai generoase
decât în București...
Nu știu dacă scriitorii ardeleni mai au o anu-
mită amprentă. Poate poeții, registrul lor verbal
■ Alexandru Vlad
fiind mult mai intim. În ce mă privește, există un
critic literar (Tania Radu) care ori de câte ori scrie
despre mine se întreabă și se îndoiește că aș fi cu
adevărat ardelean. Și iau asta ca pe un compli-
ment. E vorba probabil de un limbaj ceva mai
bogat și supradialectal - ca să zic așa.
- Cum vede redactorul Al. Vlad rostul unei reviste
culturale în aceasta perioada de tranziție, care parca nu
se mai fârșește?
- Cred că ar trebui să apară mai multe reviste
literare locale. Din acelea modeste. De exemplu,
Bistrița încearcă mereu, de câte ori se găsesc niște
bani și câte un entuziast, să scoată reviste naționa-
le în care să adune tot ce-și pot ei permite mai
bun. Vor probabil să demonstreze că există bistri-
țeni peste tot. Fatalmente aceste reviste seamănă
între ele oriunde apar ele - fie Oradea, Cluj sau
Bistrița. Să fiu sincer, public în genul acesta de
reviste și am simpatie pentru efortul inițiatorilor,
dar genul acesta de proiect nu mai are de fapt re-
levanță. Este un fel de restanță nostalgică a noas-
tră. Mai devreme sau mai târziu, asupra acestor
reviste vor face presiuni veleitarii locali, care vor
dori să se strecoare printre vedetele naționale in-
vitate - poate de fapt acesta e și rolul unor astfel
de reviste! Doar că proiectul trebuie regândit. Un
scriitor local de prestigiu se poate „sacrifica“ sco-
țând o revistă exclusiv pentru scriitorii locului, cu
cel mult un oaspete pe număr. Abia această revis-
tă va prezenta interes și pentru cititorii locali, dar
și pentru cei din restul țării. Există oare o teamă
că o astfel de revistă nu va avea cititori? Va avea!
Cititori locali în primul rând, dar aceștia nu tre-
buie neglijați. Astfel de reviste vor putea promova
talente „de la firul ierbii“ cum se spune, ca apoi să
poată fi promovați în „liga națională“. Genul
acesta de proiect trebuie sprijinit și de autoritățile
locale, și de sponsori din partea locului.
- Care sunt, dupa parerea ta, cei mai însemnați
scriitori români de azi?
- Cred că dintre cei vechi mulți mai au câte
ceva de spus. Opera lor ar putea fi interesantă
pentru că au experiența a două lumi politice. S-ar
putea întoarce măcar acum spre critica acelei
lumi care i-a promovat. Dar nu puțini dintre ei
s-ar putea să devină „statui părăsite“. Repudierea
celor aproape 50 de ani de comunism s-ar putea

■ | TRIBUNA ♦ nr. 10 ♦ 1-15 februarie 2003 |-
13
Wofgang Brenner Fără titlu (1999)
să facă și „victime colaterale“, adică din câmpul
literaturii.
Vorbind despre viitor, pe nesimțite peisajul li-
terar se schimbă. Schimbarea se vede cel mai bine
totuși la București, unde au apărut poeți și proza-
tori ca Daniel Bănulescu și Alexandru Ecovoiu,
ca să pomenesc doar doi. Deci au apărut nume
care s-au impus deja. Marta Petreu și Ruxandra
Cesereanu, de la Cluj - iată, și-au câștigat un loc
care depășește un etalon local. Cel mai sus pare a
fi ajuns Mircea Cărtărescu, care nu are probleme
cu trecerea dintr-o epocă în alta, dar are alte pro-
bleme (după cum mărturisește singur) - există o
oarecare tendință de a fi jucat oarecum la ofsaid și
aventura lui să treacă drept una solipsistă. Asta cu
atât mai paradoxal cu cât el e singurul care a be-
neficiat de un oarecare management cultural, și
asta a început să se vadă, ceea se pare că deran-
jează pe unii. Dar asta e altă poveste.
- Dar din Transilvania câți poți enumera ca fiind
realmente valoroși - eventual doar membri ai Uniunii
Scriitorilor?
- Poate că la asociație s-ar putea face un fel de
clasament, cu punctaje etc. După cărți scoase,
cronici, premii de simpatie acordate de ziarele
locale, cotizația plătită la zi, știu eu ce altele.
Cunosc puțini, spre rușinea mea, din scriitorii
maghiari ai orașului... Oricum, e o lume paralelă
- ce să ne mai ascundem după deget. Dar există
totuși scriitori care trăiesc în Transilvania, care nu
par a avea de gând să se mute la București pentru
a-și împlini destinul literar. Dau exemple cam la
întâmplare, de la Marian Ilea și Oțoiu, la Radu
Țuculescu. Dar pentru mine un scriitor tipic
transilvan este Eugen Curta, care trăiește la Alba-
Iulia, și-a făcut, după câte știu, o casă cu mâna lui
și a scris câteva romane foarte bine făcute, în sen-
sul pe care-l dau ardelenii acestor cuvine.
Dar, în același timp, oricât de bine s-ar fi
adaptat Ioan Groșan la București, el tot un pro-
zator ardelean rămâne, indiferent unde s-ar afla -
vorba aceea. Ion Mureșan este un poet în care
elementul local este aproape palpabil, și totuși
nimeni nu va îndrăzni să-l minimalizeze, să-l
considere regional.
Din păcate, și o spun din experiență, cel mai
bine e pentru un scriitor transilvănean să-și scoată
romanele la București, pentru că și cititorul tran-
silvănean mai are complexul capitalei și criticii îl
mai au, nu doar scriitorii.
Cât privește membrii Uniunii Scriitorilor, ei
sunt probabil o listă întreagă. Cine îndrăzneșe să
spună că ei n-ar trebui să existe sau că ar trebui să
fie mai puțini?
- Dar din Cluj?
- Nu răspund la această întrebare, deși poate
că tocmai aici se ascunde miza întrebărilor pe care
le-ai pus. Clujul este orașul în care locuiesc și nu
vreau să irit nici un fel de spirite. Nu sunt critic,
n-am obligația asta. Am părerile mele, desigur, în
ce privește lucrurile acestea. Personal mă pun ba
primul, ba ultimul pe această listă, după starea de
spirit în care mă găsesc. Pe urmă, într-un oraș
destul de mare, cum e și Clujul, se poate trăi pe
cel puțin două etaje. Trebuie să existe scriitori cu
ambiție națională, dar și scriitori ai orașului, care
au o arenă literară care e numai a lor. Întâi vor s-o
stăpânească și apoi s-o lărgească. Orașele destul
de mari sunt și niște turbioane culturale - litera-
tura nu lipsește.
Pe urmă universitatea este o enclavă culturală,
oarecum autonomă. Hicsunt leones! Ion Pop, Mir-
cea Muthu, Ștefan Borbely!
Deci nu vreau să fac un recensământ. Altceva
vreau să spun - anume că în tot răul s-ar putea să
existe și un bine. Adică după atomizarea societății
scriitoricești (începând poate cu generația ’80, din
care mulți s-au făcut jurnaliști, politologi, între-
prinzători, bursieri, primari și mai știu eu ce) s-ar
putea să nu mai fie esențial pentru un tânăr scrii-
tor talentat să meargă neapărat la București, acolo
unde a fost grosul rezervației în vremea comunis-
mului, unde a fost Uniunea Scriitorilor, și mai
ales Fondul Literar și revistele ceva mai grase.
Poate vine totuși o regionalizare mai serioasă
decât o vor astăzi politicienii. Și atunci orașele
mari, cele din provincie, vor deveni, cum am
spus, ele însele gazde mai bune pentru literați.
■
Interviu realizat de
I.	Maxim Danciu
Wofgang Brenner
Imagine nr. 37
blocnotes
Întîlnire
■ Radu Țuculescu
(scriitor român care locuiește în Cluj)
ntr-o mică localitate cu numeroase perspecti-
ve de dezvoltare din mai multe puncte de ve-
dere, chiar și cultural, a avut loc o amplă în-
tîlnire între scriitori și cititori. Totul a decurs con-
form așteptărilor, adică de la bine spre foarte bi-
ne. Cititorii au dovedit că-și cunosc scriitorii, că
le-au citit operele și, în consecință, au reușit să
pună adesea întrebări încuietoare, ca de exemplu:
„Pentru ce scrieți? Cum vă vine inspirația?" sau „De ce
personajul romanului dumneavoastră nu seamănă cu
noi, ăștia din sală?". Pînă la urmă, scriitorii s-au
descurcat onorabil și totul s-a sfîrșit cu o împăca-
re absolută între cele două tabere. Zic împăcare
deoarece, în toiul întrebărilor care-i potopeau,
unul dintre scriitori a îndrăznit să pună și el o în-
trebare: „De ce citiți?". Deci, conform zicerii, totul
e bine cînd se sfîrșește! În urma acestei acțiuni, a
apărut o notiță într-o revistă literară. Acolo, sem-
natarul notiței respective arăta cum scriitorii X, Y,
Z au avut un fructuos schimb de opinii cu citito-
rii din oraș. Alături de scriitorii X, Y, Z au partici-
pat și scriitorul clujean, scriitorul orădean, cel pi-
teștean, gălățean, băcăuan, sătmărean și scriitorul
ieșean. Bineînțeles, scriitorii X, Y, Z erau cu do-
miciliul stabil în capitală. Toți ceilalți ex-centrici
erau înșirați cu această anexă geografică, minima-
lizându-li-se, subtil și ușor zeflemitor, personali-
tatea. Cîțiva doar au beneficiat de o „caracterizare
geografică“ mai amplă, fiind numiți scriitorul tran-
silvan și scriitorul oltean. Autorul notiței s-a tre-
zit însă în fața unei dileme. Printre participanți
fusese și un poet cu domiciliul fix în Luna de Sus.
Cum să-l numească pe poet? Lunean? Lunist? Lu-
natic? Negăsind nici o altă ieșire din dilemă, l-a
menționat pe poet fără nici o codiță geografică, ceea
ce a produs scriitorilor X, Y, Z o profundă ofensă.
■
14
■ | TRIBUNA ♦ nr. 10 ♦ 1-15 februarie 2003 |-
Feminitate literară clujeană
(miniatura)
■ Ruxandra Cesereanu
n mod intenționat am evitat cuvântul femi-
nism, pentru că nu mă voi referi aici la un
posibil feminism literar clujean, ci la femini-
tatea scriitoricească din Cluj. Cu alte cuvinte,
concentratul portret colectiv care urmează nu se
dorește a fi un studiu de caz pe vreo ideologie a
feminismului implantată în urbea de pe Someș, ci
doar o panoramare a figurilor scriitoricești femi-
nine care consider că își au importanța lor la viața
Wofgang Brenner Ciclul Myanmar, nr. 5
scriitoricească și culturală din oraș, chiar dacă
unele scriitoare au o participare mai activă și vizi-
bilă, iar altele se află într-o etapă oarecum pasivă
ori ascunsă a participării lor concrete la viața lite-
rară a urbei.
De departe cele mai aplicate și implicate scri-
itoare clujene sunt eseistele și criticii literari.
Seria este destul de amplă, așa că voi lua pe rând
autoarele supuse atenției. Irina Petraș s-a dovedit
a fi o eseistă scotocitoare de noutăți (de la investi-
garea unei științe a morții la cercetarea feminității
limbii române): are plăcerea de a scrie și mani-
festă predilecție pentru analize ample și demon-
strații pe îndelete. Marta Petreu își alege teme
dificile ideologic și are nervul potrivit pentru
demitizări: cartea sa despre „deocheatul“ Cioran
este elocventă în acest sens pentru caracterul ei
exemplar și pentru percutanța unei analize de-a
dreptul virile. Diana Adamek scrie eseu baroc,
înrudit, parțial, cu proza (ea pregătește o provoca-
toare carte despre jocul de șah), astfel încât gur-
meții săi vor găsi și plăcere narativă în textele ei.
Ea nu și-a uitat începuturile de cronicar literar,
așa încât renăscuta Tribuna o va găzdui în acest
sens între paginile ei, cred. Ioana Bot este un cri-
tic literar sobru, acid atunci când trebuie și cu
demonstrație de la cap la coadă: antrenamentul și
l-a făcut în calitate de cronicar literar (la Tribuna),
de unde analizele ei de tip bisturiu. Și revista
Steaua și-o dorește din plin drept cronicar literar.
Eseurile Sandei Cordoș sunt întotdeauna inci-
tante și suple, descoperind noi cotloane prin ser-
tarele literaturii române. Mihaela Ursa (pe care
am format-o și lansat-o la Steaua ca recenzent, iar
mai târziu drept cronicar literar) este un eseist
dezinhibat, fără prejudecăți și tabuuri, venind din
urmă cu prospețimea abordării postmoderne.
Țin să amintesc și pe subtila eseistă Laura Pavel.
Mi-ar plăcea, apoi, ca eseista Monica Gheț să
scrie cronică literară în care să pună verva-i din
viață. Să nu o uit pe aplicata Miruna Runcan, care
semnează mai mult prin reviste bucureștene, dar
care ar trebui să fie „racolată“ cu vârf și îndesat de
revistele clujene, pentru prestația ei de excepție.
În ce mă privește, de zece ani de când comit cro-
nici literare și eseuri în revista Steaua, nădăjduiesc
că voi fi participat și eu la comentarea vieții lite-
rare din țară și din urbe (las intenționat la o parte
eseurile de mentalitate pe care le-am publicat în
volum). Desigur, mai sunt și alte figuri scriitori-
cești feminine care bântuie prin Clujul literar, dar
o fac într-o formă mai puțin vizibilă, de aceea
probabil că îmi scapă și mie în această succintă
panoramă.
Nu mă voi ocupa, din mai multe motive, de
poetele și prozatoarele clujence într-un fel similar
listei pe care am întocmit-o cu eseiste și critici li-
terari. După cum este previzibil, poete sunt des-
tule în urbe și, la fel de previzibil, de două feluri:
poete virile și poete încadrabile într-un specific
eminamente feminin (adică florale, romantice,
desuete; sau pur și simplu anacronice). Mă refer
aici doar la tipologia lor, nu și la valoarea estetică
a producției lor. Clujul nu este, din punctul aces-
ta de vedere, un oraș mai altfel decât restul țării:
așa încât numărul poetelor remarcabile este des -
tul de redus. Dar nici numărul poeților-bărbați
nu este automat mai mare. În ce privește proza-
toarele, lucrurile stau și mai puțin flatant decât în
cazul poeziei: prozatoarele sau nu prea există în
Cluj, sau există în atât de mică măsură încât tre-
buie căutate precum acul în carul cu fân (până la
urmă, ele pot fi găsite totuși). Bărbații-prozatori
sunt mai vizibili din punctul acesta de vedere,
probabil fiindcă proza este, ca gen, mai specifică
sexului tare decât sexului slab. Și în această situ-
ație însă, Clujul nu este deloc un oraș atipic față
de restul orașelor culturale ale României. Mai
greu de încadrat este cu scriitoarele din urbea
noastră care comit de toate: și eseu, și poezie, și
proză (între ele mă aflu și eu!). Problema care
s-ar putea pune în acest caz este următoarea: în ce
gen excelează autoarea respectivă? Care gen o
reprezintă mai bine? Unde se simte ea mai acasă?
Dar aceasta este o întrebare la care fiecare trebuie
să răspundem față de noi înșine. Voi remarca un
singur lucru, însă: acela că, din punct de vedere
eseistic, clujencele (de origine sau prin adopțiu-
ne) sunt mult mai curajoase și inovatoare ca te-
matică și abordare decât bărbații-scriitori.
■
Wofgang Brenner
Ciclul Cipru, nr. 16
■ | TRIBUNA ♦ nr. 10 ♦ 1-15 februarie 2003 |-
15
interviu
„Nu sunt un om
al acestei lumi"
Frînturile de conversație reproduse aici sunt rodul unui
îndemn venit din partea directorului Editurii „Dacia“,
poetul Ioan Vădan, care dorea să omagieze printr-un
volum cî°tigătorii premiilor oferite de editură, Adrian
Marino aflîndu-se în vîful acestei ierarhii a elitei scrisu-
lui, sărbătorit cu ocazia inaugurării revistei Piața lite-
rară, patronată de Fundația „Dacia“. Ce se mai putea
adăuga însă după faimoasa carte-dialcg a lui Sorin
Antohi - Al treilea discurs - cu teoreticianul literar de
notorietate internațională care este Adrian Marino? În
mod surprinzător, subiecte s-au mai găsit, datorate în
primul rînd minții deschise, curioase în permanență a
Monica Gheț: Sunt deja două micromonografii
care vă sunt destinate: Hermeneutica lui Adrian Mari-
no, apărută la Craiova, semnată de Constantin Popa -
o lucrare avînd liniile de forță bine trasate asupra ideilor
dumneavoastră de teoretician literar. Mai recentă este
cartea lui Adrian Dinu Rachieru, Alternativa Marino.
Despre prima s-a mai discutat. Să vedem ce dezvăluie
această alternativă din perspectiva lui Dinu Rachieru ?
Adrian Marino: Eu n-aș vrea să-l discut pe
Dinu Rachieru acum, ci ideea de „alternativă"
din perspectiva mea.
- Înțeleg că domnul Rachieru nu este istoric literar,
nu este critic literar °i ceea ce mi se pare interesant e că
tratează Alternativa Marino din perspectiva unui socio-
log, da?
- ... și a unui ideolog. E o lucrare lucidă.
- Cartea a apărut de în noiembrie (suntem în de-
cembrie 2002) la „Junimea", Ia°i, 2002. Citez din co-
perta a IV-a: „Adrian Marino °i-a construit, cu tenaci-
tate, un stil. Într-o cultură care nu face din continuitatea
eforturilor un argument forte, el se dore°te/ se dovede°te
un constructor, blamând <diletantismul debordant> de
care se ciocne°te la tot pasul. Cărțile lui nu sunt pe pla-
cul esei°tilor sprințari, glorficînd delirul ideatic °i nu
coerența unei demonstrații. Li s-a repro°at tocmai exacti-
tatea, riscul <învechirii>, absența tensiunii speculative
etc. Ele n-aufreamătul viului, nu cunosc pulsațiile spi-
ritului în nedezmințit conflict cu sine, nu se extaziază în
fața adevărului spermatic cioranian, capabil de a logodi
contrariile. Or, Marino scrie tehnic, glacial, flutură pro-
iecte ciclopice °i rămînînd acasă (în spațiul nostru cultu-
ral) î°i oferă - nota cineva - o <fugă simbolică>. El
s-a mutat în monumental °i nu se împacă, identficând
lacunele unei culturi mici, cu respirația ei scurtă, gîfîită
ori cu gustul pentru fragmentar. Adrian Marino, un
romantic cu mize pragmatice, ilustrează o tipologie căr-
turărească pe cale de dispariție“.
- „Alternativa" vizează în primul rînd: cultura
majoră, cultura minoră. Noi ne-am complăcut
foarte mult timp într-o postură de cultură mino-
ră. Cultura minoră este o cultură de metafore, de
imagini. Cultura majoră este o cultură de idei. Eu
definesc cultura majoră prin două atribute esen-
țiale. Și dumneavoastră spuneți că ați umblat prin
arhiva mea de la Biblioteca Centrală a Universită-
ții și ați văzut acolo că eram obsedat de prezențe
românești. Sunt și acuma obsedat de ele fiindcă
sunt convins că putem aduce un plus de origina-
celui intervievat. Am aflat asfel că nimic omenește în
expresia artistică nu-i este străin sau indferent lui
Adrian Marino. Domnia sa cunoa°te avatarurile plas-
ticii contemporane, filmul °i muzica °i, nu în ultimul
rînd, dezordinea produsă de inconstanța opțiunilor noas-
tre de viață °i minte. Nu ne mai rămîne decît speranța
că „temerarul“proiect destinat paginilor tipărite, deo-
camdată în stadiul de voci înregistrate, va prinde con-
turul literelor, ce rămîn întotdeauna pentru Adrian
Marino temeiul încrederii în rațiunea creatoare a
(deocamdată) speciei noastre.
litate culturii europene, și anume printr-o sinteză
între Est și Vest. Putem noi să definim foarte clar
cultura majoră și pe cea minoră. Cultura majoră
are după mine două trăsături esențiale: că putem
atinge cel mai înalt punct al spiritului rămînînd
exclusiv în perimetrul culturii române.
- Mai concret...
- Adică putem rezolva cele mai subtile, com-
plicate și dificile probleme teoretice în limba
română, plecînd de la izvoare românești și prin
autori români. Deci o „critică a rațiunii critice și
practice". Ea poate fi scrisă și în românește.
- La ora actuală. Mă întreb însă dacă vocabularul
limbii române, foarte recent format - abia în secolul
XIX s-a trecut la scrierea cu caractere latine - a modfi-
cat un întreg „mental^. Măgîndesc, apoi, că se scria, ga-
zetăre°te vorbind, foarte prost, cacofonic °i arhaistic pe
vremea Primului Război Mondial, iar presa, îmi permit
să vă spun, cea pe care am parcurs-o după ’45, în afara
netei dferențieri stilistice a lui Virgil Ierunca, bunăoară,
desigur °i alții, totu°i cazuistici singulare, spre exemplu:
Cocea, Carandino, Cioculescu, Brani°te etc., întîlnim în
rest un limbaj mizerabil. Se scria pur °i simplu prost
române°te. Fără °tiința limbajului. Pentru a gîndi Kant
ai nevoie de limbajul adecvat, or, el lipsea. De acest lucru
s-a izbit °i Eminescu.
- Drama culturii române este într-adevăr lim-
bajul.
- E o problemă de limbă.
- Absolut!
- . °i ea a întîrziat să se constituie.
- Alt handicap care ne menține în minorat es-
te că noi nu avem în cuprinsul culturii române
lucrările fundamentale, de referință. E important
asta.
- Și atunci cum putem crea opere majore într-o
carență a limbajului a°a cum a fost pînă de curînd,
fiindcă acum există o limbă bogată, nuanțată, acoperi-
toare pentru universul conceptelor? Așadar, pe ce linie
am putea noi concura marile opere ?
- Vedeți, suntem dublu defavorizați: critica
de idei nu mai are mare curs în Occident, iar în
America stilul Wellek nu se mai cultivă. Există
■ Adrian Marino
International Journal of Philosophical Ideas, însă nu
are mare succes. Cînd am fost bursier în Statele
Unite, am stat mult de vorbă cu directorul ei, ca-
re era de acord cu mine - și mă regăsesc în aceas-
tă orientare. Deci, critica de idei pe care o văd eu
ca alternativă - și aici revenim la problema noas-
tră cu alternativa - este o zonă intermediară între
sistemul rigid cartezian, sistematic, hiperriguros
și laxismul, beletrismul cronicii impresioniste.
Este deci o zonă intermediară de rigoare, cum să
vă spun, de o precizie a ideilor însă fără a ajunge
la un sistem hipercentralizat și hiperteoretizat. De
altfel e foarte curios, fiindcă întîmplarea face să
fiu veșnic „solist". Dar dacă luați Critica puterii de
judecată, veți vedea cum Kant nu ajunge la capătul
unei analize foarte stricte decît la concluzia că
judecățile de valoare se impun conștiinței noastre
cu forța imperativului categoric. Acesta este un
răspuns așa cum este și celălalt.
- Lucru deja infirmat de alții, totu°i mai prezent la
Harold Bloom.
- Cam asta ar fi. Eu vreau să fac o carte de
critică de idei. Am în dosarele mele lucruri pe
care le voi selecta.
- Dar pînă acum asta ați făcut.
- Am făcut și n-am făcut destul. Vreau să o
fac mai sistematic, mai riguros, mai programatic.
- La ce idei vă referiți în mod special?
- Mă refer în primul rînd la critica de idei ale
literaturii, ideea de libertate, de democrație.Un
bun punct de plecare este „pașoptismul", pentru
care militez. O mare tradiție.
- Ele sunt legate una de alta.
- Sunt, desigur, sunt legate și de ideologie.
Eu înțeleg că ideologia liberală americană nu se
mai pasionează după clasicii liberalismului, fiind-
că ei cred că ideea de justiție este mai importantă
decît ideea de libertate. Însă nouă, care am trecut
printr-un infern totalitar, ni s-a suprimat complet
ideea de libertate. Ea rămîne deci pentru noi încă
actuală.
16
■ | TRIBUNA ♦ nr. 10 ♦ 1-15 februarie 2003 |-
- Supremația Justiției" ar fi chiar ideea de neliber-
tate, dacă ni-l amintim pe Kajka sau daca analizam cu
atenție tocmai filmele de serie americane, destul de critice,
unde supremația justiției a ajuns o formă de nelibertate.
O cenzură a cotidianului.
- Într-adevăr, așa este, dar vă spun că noi
românii suntem încă legați de condiția aceasta
„românească", pe care, curios, nu am de gînd s-o
părăsesc. Și nu regret, asta este foarte important.
Nu fug, puteam să plec în Australia, Elveția,
aveam ocazii, se puteau găsi, dar vreau să constru-
iesc ceva în cultura română. Uite, apar pe ici pe
colo mici recepții. Iar mirarea mea este cu atît
mai mare cînd am aflat că la Biblioteca Centrală
Universitară se lucrează la o bibliografie generală
personală a zisei „opere" și a referințelor sale.
Ei bine, sunt sute și sute de referințe, de către
cvasiobscuri, provinciali, mici profesori, mici
publiciști, mici critici care nu sunt în centrul
atenției și care arată totuși că o recepție medie a
existat și există. Cum se explică acest fenomen?
- Pe mine nu m-ați crezut cînd vă spuneam același
lucru; acum, cînd Biblioteca a început să facă acest
inventar, credeți (rîsete). Există un ecou puternic al
operei dumneavoastră. Pe mine și pe Ștefan Borbely
nu ne-ați luat în serios cînd ziceam că nu trebuie să
vă amărască sentimentul solitudinii.
- Nu mă amărăsc, dar, cînd citesc multe din
cronicile acestea, observ un interes alcătuit din
surpriză, adeziune.
- Foartefrumos, „surpriza și adeziunea". extraor-
dinar, mă scuzați pentru întrerupere.
- Fiindcă oamenii aceștia nu au elementele
necesare să compare ceea ce am făcut eu. De
pildă, cînd vorbesc despre libertate, am scris re-
cent un studiu despre cenzură, apărut în engleză,
aceste lucruri sunt pentru mine extrem de impor-
tante, ca pentru omul trecut prin Gulag. Eu știu
că în Occident ele sunt idei perimate. Aici e dra-
ma. Noi descoperim valori care în Occident sau
în Extremul Occident s-au perimat, sunt apuse.
Sunt clasate și clasificate. Pentru noi însă nu. Li-
bertatea este aici încă un concept viu, un concept
care pentru mine înseamnă absența constrîngerii.
- Da, și Spinoza credea asta, însă Erich Fromm,
pe de altă parte, în Frica de libertate, o lucrare clasică,
demonstrează foarte bine cît de puțin suportă oamenii
libertatea. Oamenii fug de libertate, își caută un reper,
un protector, un suveran ceresc sau pămîntean. Au
nevoie de o supunere voită, voluntară. Cum le împăcăm
pe acestea două? Viața este °i, și. Majoritatea se tem
totuși de libertate. Vedeți rezultatele în Răsăritul euro-
pean după ’89.
- Da, cînd vă spun că sunt încă partizanul
ideii de libertate sub forma lipsei constrîngerii,
am mereu spectrul cenzurii, ca un om cenzurat
timp de douăzeci și cinci de ani. Nu pot să mă
eliberez de acest coșmar. Pe Erich Fromm îl înțe-
leg, dar el scrie în alt context ideologic. N-a tre-
cut prin închisoare, n-a trecut prin cenzură, prin
interdicția semnăturii decenii la rînd.
- Se referea și la situația Germaniei naziste, sigur,
adeziunea la Hitler și așa mai departe.
- Bun, ea a „ținut" zece ani, pe cînd noi am
îndurat decenii, vorbeam totuși de extremă liber-
tate, fiindcă oamenii - o știu prea bine - au în-
tr-adevăr nevoie de un sprijin moral, dar iarăși
cînd văd că sprijinul moral este Catedrala Nea-
mului, nu știu ce minuni, icoane care plîng
ș.a.m.d., dați-mi voie să nu mai fiu de acord, să
fiu sceptic. Sunt pentru un sprijin moral în ideea
de manifestare liberă: statul să nu intervină în me-
canismul intelectual al scriitorului. Atîta cerem.
- Cum definim „alternativa"?
- Trecerea de la cultura minoră la cea majoră,
ieșirea din cultura oficială spre cea alternativă,
i-am spus eu. Opoziția la scrierea conjuncturală și
munca de sinteză, de continuitate, de asceză. În
cartea lui Liiceanu de curînd premiată mi-au atras
atenția ideile lui despre continuitatea ideilor, elo-
giul muncii sistematice, al muncii de bibliotecă -
nu mă așteptam.
- Cum să nu vă așteptați, era antrenat totuși Lii-
ceanu pentru acest regim.
- Era antrenat, dar nu s-a exprimat astfel pînă
acuma.
- Acelea°i gînduri le au și Pleșu, și Creția (omul
Petru Creția nu mai este, însă opera rămînegrăitoare) și
Sorin Vieru, toți cei care au marcat generația respectivă.
- Dar nu au dat lucrările așteptate. Toate
cărțile lor sunt culegeri. Cînd spun alternativă,
vreau sin-te-ze. Ceea ce e foarte important. Toate
sunt culegeri. Bun, să aducem la zi jurnalismul
cultural și studiile sistematice. E foarte important
acest lucru. Aici cred că este conflictul funda-
mental între structura poetică a poporului român,
de origine tracică, și cultura metaforică și o cul-
tură de idei, riguroasă, organizată. Ei bine, acest
lucru încerc să-l fac în domeniul criticii de idei.
Pe mine nu mă poate acuza nimeni că nu am
sensibilitate pentru literatură, e ca și cum l-ai
acuza pe Noica că ocupîndu-se de Ființă se referă
la ființa de pe stradă, știi. Sunt două lucruri
diferite.
- Era, desigur, greșit înțeleasă de cineva optica dum-
neavoastră despre opera ficțională. Bineînțeles că citiți
literatură pură și vă pasionează, sunteți la curent cu tot
ce se publică. A fost poate o mică neînțelegere, să nu-i
dăm alte dimensiuni. Firește, nu te poți ocupa de ideile
literare fără să fii în literatură.
- Evident, însă eu discutam evoluția concep-
tului de literatură veche de două mii de ani. El
apare în cultura latină sub forma de litere, și aici e
Wofgang Brenner
Ciclul India, nr. 8
o teză pe care o susțin, și care nu e împărtășită
deloc de confrații mei, și anume: recurența idei-
lor. Litere însemna în antichitate totalitatea ele-
mentelor culturale exprimate în scris. Asta în-
seamnă litere. La un moment dat, ele s-au estetizat
și au devenit belles lettres. Să ne înțelegem, cînd am
făcut istoria ideilor de literatură, nu spun că sunt
primul, vai de mine, dar, nimeni n-a scris șapte
volume despre această chestiune. Iar faptul că
nu-i chiar așa de proastă o dovedește traducerea
unuia din volume în italienește și a altuia în en-
gleză de către americani. Este aici istoria ideii de
literatură de la apariție pînă în epoca barocului.
Iată cum văd eu o contribuție românească la cul-
tura europeană.
- Este împăcat Adrian Marino cu el însuși, cu
lumea, cu propria lui creație, cu opera sa, cu societatea în
care a trăit, a suferit, în care s-a afirmat, cea românească
și europeană deopotrivă? Pe scurt: este Adrian Marino
împăcat?
- Nu, nu sunt, din două motive esențiale și
asta îmi dă mie o permanentă suferință morală,
asta mă face crispat, mă face antipatic, mă face
izolat și nereceptiv. Nu sunt un om al acestei
lumi; nu e vina mea. Eu am venit după douăzeci
și cinci de ani de completă izolare socială într-o
nouă societate. Și de aici pleacă mai multe cauze,
sunt mai multe. Să le luăm sistematic: în primul
rînd nu sunt împăcat pentru că îmi dau seama,
făcînd studii, că în România critica literară are o
funcție doar literară și nimic mai mult. Deci eu
contest tradiția. Ei bine, Lovinescu și Călinescu
se socoteau scriitori - și erau, într-adevăr. În
însemnările lui Lovinescu (caietele 2 sau 3) se
poate vedea că - stupoare! - el se socotea scriitor,
mai precis: „Momancia". Romane a scris și Că-
linescu și. dar sunt romane trucate, după păre-
rea mea, artificiale (povestire cu legionari camu-
flată într-o pseudoconfesiune a fiului: Bietul loa-
nide). Romanul Enigma Otiliei, mai bine făcut, e
pur livresc. Un roman care începe și se termină
cu aceeași scenă este evident un roman „făcut",
nu e scris „spontan", e un roman lipsit de imagi-
nație și aspirație spre altă lume. E făcut după
rețete literare. [.]
■
(Fragmente dintr-un volum în curs de apariție)
Interviu realizat de
Monica Gheț
■ | TRIBUNA ♦ nr. 10 ♦ 1-15 februarie 2003 |-
17
m
e eridian
Clujul traducătorilor
■ Virgil Stanciu
n oraș de forța intelectuală a Clujului nu
poate să nu fie și o citadelă a traducăto-
rilor, adică a acelor împătimiți de litera-
tură care nu-și pun zelul și talentul personal (cât
o fi având) în serviciul construirii unui prestigiu
literar propriu, care s-ar putea dovedi ulterior șu-
bred, ci preferă să trudească pe textele altora, cu
nobila intenție de a le face accesibile semenilor.
Clujul are câteva atuuri ce îl transformă, în mod
aproape natural, într-un mediu propice pentru
nobila și, la urma umei, dezinteresata (cât de lu-
crativă este, de fapt, această artă/meserie?) activi-
tate de tălmăcire literară. În primul rând, este un
oraș multietnic, în care din vechime puteau fi au-
zite răsunând pe străzi sonoritățile aparte ale celor
trei limbi vorbite de locuitorii săi, dintre care
mulți și-au făcut o mândrie din cunoașterea a cel
puțin unul dintre graiurile concetățenilor. În al
doilea rând, este un oraș academic și cultural, în
care cunoașterea limbilor a fost mereu considera-
tă un semn de elevație culturală, bucurându-se de
respect. Limbile străine au fost adeseori predate
aici nu numai de profesori devotați, ci și de spe-
cialiști veniți din afară, ca Augier sau Jacquier,
Grimm sau Harald Krasser. Mulți clujeni s-au
perfecționat în cunoașterea limbilor străine anu-
me pentru a se putea dedica tălmăcirii valorilor
literaturii universale, iar printre marile spirite ale
cetății universitare (marii profesori și marii scrii-
tori) au existat destui pentru care traducerea a ocu-
pat un loc important în neobosita lor activitate
intelectuală, dacă ar fi să ne gândim numai la
Teodor Naum și la Lucian Blaga, la Petre Grimm
și la Teodor Boșca, la Ștefan Bezdechi și Nicolae
Lascu, la Gaâl Gyorgy sau Kântor Lajos, la Ma-
rian Papahagi sau Ion Pop. La rândul lor, poeții
care lucrau în redacțiile literare clujene au avut și
au și o activitate susținută de traducător, care, une-
ori, le-a chiar pus în umbră creația personală. Es-
te suficient să-i amintim pe A.E. Baconsky și pe
Aurel Rău, pe Aurel Gurghianu (traducător din
greacă) și pe Al. Căprariu, pe Romulus Guga (tra-
ducător din maghiară) și pe Bodor Pâl (traducător
din română), pe Kânyâdi Sândor și Franz Hodjak,
pe Victor Felea, Vasile Igna sau Huszâr Sândor.
Pe străzile pe care le străbătea cu pasul obosit
Lucian Blaga în anii negri când traducea Faust sau
miscelaneele din lirica universală, pe care-și purta
mândra și paradoxala siluetă de dandy roșu A.E.
Baconsky, pe vremea când traducea Lundkvist și
Mahabharata, dar și Poeți clasici coreeni, în spatele
geamurilor luminate până noaptea târziu, asemă-
nătoare ferestrelor din odăile unde Petre Hossu
transpirase cândva deasupra paginilor celor O mie
°i una de nopți, Petre Grimm îi tălmăcise pe Ten-
nyson, Swift, Byron și pe Eminescu în engleză,
superba doamnă Eta Boeriu se luptase cu metrica
lui Dante, Petrarca sau Boccaccio, poliglotul Teo-
dor Boșca îi tălmăcise pe poeții medievali ai Oc-
cidentului și sonetele lui William Shakespeare, în
toate aceste locuri numai aparent de taină ghicim
astăzi alte prezențe care continuă și amplifică
prestigiul Clujului traducătorilor. Un inventar
complet al traducătorilor din ultima jumătate de
secol ar fi imposibil de realizat fără instrumenta-
rul sociologilor și al funcționarilor culturali. Au
trăit și trăiesc în Cluj truditori ai condeiului care
au înzestrat cultura română nu numai cu echiva-
lări ale operelor nemuritoare ale clasicilor, ci și cu
ale literaturii contemporane de cea mai variată
expresie lingvistică, printre care nu putem să nu
pomenim poezia friulană tălmăcită de Nicolae
Mocanu, pe cea greacă modernă transpusă în
românește de Aurel Rău, literatura belgiană în
care s-a specializat Rodica Lascu-Pop, cea elveția-
nă de expresie franceză sau romanșă care intră în
preocupările lui Gheorghe Lascu, cea elvețiană de
expresie germană tradusă de Radu Țuculescu, li-
teratura canadiană de expresie franceză, în tradu-
cerea căreia excelează Voichița Sasu.
Dacă ar fi să grupăm traducătorii în funcție de
limbile pe care le stăpânesc, atunci am constata că
multe dintre acestea sunt bogat reprezentate, dar,
paradoxal, altele nu au au găsit interpreți dornici
s-și măsura puterile ce textele literare pe care
le-au izvodit. De pildă, bogata încrengătură a lim-
bilor slave este foarte palid ilustrată în producția
de carte și în revuistica locală, în ciuda existenței
unei catedre de specialitate cândva redutabilă.
Singurii care au tradus mai mult din poezia de
expresie rusă în periodicele clujene Steaua și Tri-
buna au fost Mircea Croitoru și Ștefan Bitan,
acesta din urmă fiind și autorul unei monografii
controversate despre Esenin. Recolta de traduceri
din limbile romanice este însă impresionantă. O
listă a traducătorilor din franceză ar fi mult prea
lungă pentru scopul articolului de față, aceasta
probabil și datorită faptului că limba franceză a
fost, într-o perioadă, cea pe care o învăța aproape
tot românul, mai temeinic sau mai aproximativ.
Ies totuși în evidență cei care au abordat texte
dificile - poezie, dar și critică de artă, teorie și
critică literară, proză experimentală. În afara celor
deja citați, trebuie să menționăm traducerile lui
Aurel Rău din Saint-John Perse, poeziile simbo-
liste traduse de Lidia Bote, laborioasa activitate de
tălmăcire a unor importante volume de teorie li-
terară întreprinsă de Ion Pop (traducător al unor
Georges Poulet, Jean Starobinski, Gerard Genet-
te, Michel Foucault), Marian Papahagi (Roland
Barthes) sau lucrările de filosofie, precum cele
tălmăcite de Ciprian Mihali (Lyotard, Baudril-
lard, Gabriel Marcel, M. Foucault). Prozatorii de
expresie franceză au captat atenția unor traducă-
tori ca Rodica Lascu-Pop (Jean Muno, Aguers-
parse, Ghelderode), Voichița Sasu (Anne Herbert,
Andre Carpentier, Antonin Artaud), Virginia
Baciu (celebrul, azi, Andre Makine), Rodica și
Leon Baconschi (Merimee, Marcel Brion, Mau-
rice Rheims), Irina Petraș (Marcel Moreau),
Laszlo Alexandru (Romain Gary), Tudor Ionescu
(amator de texte dificile, precum ale lui Frederic
Dard sau Apollinaire). Multă poezie de limbă
franceză a tălmăcit Ion Cristofor. O tradiție solidă
constituită la Cluj este și aceea a traducerilor din
italiană, tradiție a cărei soliditate este dată de acti-
vitatea Etei Boeriu (interpretă, după cum am vă-
zut, a operelor fundamentale ale clasicilor Renaș-
terii italiene, dar și a modernilor A. Moravia sau
Cesare Pavese) și continuată de italienistul numă-
rul unu al Clujului, Marian Papahagi (Luigi Pa-
reyson, Eugenio Montale, Rosa del Conte), Ște-
fan Damian (Goldoni, eseiști italieni), Gabriela
Lungu (Leopardi, Dacia Maraini), Doina Opriță
(Lino Aldani) etc. Din spaniolă au tradus Mariana
Vartic (A. Bioy Casares), Aurel Rău (A. Macha-
do), regretata Alma-Maria Moldovan (Vargas
Llosa), Lucia Uricaru, I. Radulian. Portugheza, în
Wojfgang Brenner
Imagine nr. 133
ciuda eforturilor ocazionale ale unor M. Papahagi
sau Șt. Bitan, este mai puțin reprezentată. Nu pu-
tem încheia însă capitolul limbi romanice fără să
ne referim la prodigioasa activitate a latinistului
Vasile Sav, traducător al lui Catul și Properțiu,
dar mai cu seamă al Sf. Augustin.
În domeniul limbilor germanice s-au evi-
dențiat ca traducători din germană Petru Forna
(H. Boll, Christopher Hein, Fr. Durrenmatt),
Elena Viorel (E. Canetti), Ioan Milea, în dome-
niul filosofiei și psihologiei (Rudolf Otto, Sig-
mund Freud), M. Arman (Heidegger). Din en-
gleză s-a tradus mult și bine, în continuarea tradi-
ției stabilite de Petre Grimm, continuată de Mi-
hail Bogdan (Herbert Smith, Roy MacGregor
Hastie), de regretata Ileana Galea (Henry James,
Pearl Buck), printre cei ce lucrează relativ regulat
numărându-se Alexandru Vlad (Joseph Conrad,
W.H. Hudson), Ecaterina și Ioan A. Popa (Willa
Cather, Jean Rhys), Liviu Cotrău (E.A. Poe),
Margareta Petruț (Margaret Atwood, Nathaniel
West), Ioan Crețiu (H. James), Mircea Crăciun
(Lawrence Durrell) etc. Se cuvine remarcat și
lăudabilul efort de a transpune în limba engleză
valori ale literaturii române, iarăși în trena lui
Grimm și Bogdan, în această artă dificilă eviden-
țiindu-se Cristina Tătaru și Claudia Litvinchievici
în poezie, Fred Nădăban și Ancuța Vultur în pro-
ză. După știința noastră, o singură altă limbă ger-
manică, norvegiana, și-a găsit un interpret profe-
sionist la Cluj, pe Sanda Tomescu-Baciu, traducă-
toare a lui Knut Hamsun.
Prin forța lucrurilor, nu i-am putut menționa
pe toți cei care se dedică, la Cluj, nobilei îndelet-
niciri a traducerii, numărul acestora sporind con-
siderabil în ultima vreme, proporțional cu cererea
mărită de traduceri pe piața cărții. Nici nu putem
pretinde că am avea o evidență completă a celor
mulți care se ocupă cu traducerea în afara sferei
propriu-zise a literaturii, tălmăcind texte de isto-
rie, istoria artei, politologie, sociologie etc., foarte
numeroși și aceștia, mai ales printre universitarii
clujeni. Oricum, datorită priceperii și abnegației
traducătorilor, cetatea noastră academică și literară
pulsează în ritmul avântat al ideilor mapamondu-
lui. Le cerem scuze celor lăsați (fără nici o rea-
intenție) pe dinafară și-i îndemnăm pe toți tra-
ducătorii să dea uitării maxima potrivit căreia
‘traducțiile nu fac o literatură’.
■
18
■ | TRIBUNA ♦ nr. 10 ♦ 1-15 februarie 2003 j
m
uzică
Filarmonica „Transilvania
pe drumuri
Înființată în 1955, cu denumirea inițială de Filarmo-
nica de Stat Cluj, celebra instituție cultural-artistică a
Clujului se apropie de sărbătorirea celor cincizeci de ani
de existență. Filarmonica de Stat „Transilvania" își
câștigă renumele prin puterea creativă a mai multor
generații de muzicieni, dintre care îi putem numi pe
primul dirjor și director artistic al instituției, maestrul
Antonin Ciolan, urmându-i Emil Simon și Erich
Betgel, Cristian Mandeal (dirjor permanent al Filar-
monicii clujene între 1980 și 1987) (la pupitrul orches-
trei, 100 de muzicieni), Dorin Pop, Florentin Mihă -
escu și Cornel Groza (la pupitrul corului, 70 de muzi-
Oleg Garaz: Într-un prim moment, decizia condu-
cerii Universității „Babeș-Bolyai" a fost o „bombă"
pentru întreaga comunitate artistică-intelectuală clujeană
- sala de concerte, singura locație proprie pentru
organizarea de concerte, intra în lucrări de reamenajare
și modernizare. Gazetarii au primit asfel încă un pre-
text de a rumega, mai isteric sau mai pe îndelete, specfi-
cul actualității culturale românești și în special clujene.
În presă situația a fost prezentată drept una conflictuală,
fiind vorba despre iminența, dacă nu și declanșarea deja
a unui adevărat război între Filarmonica de Stat „Tran-
silvania" și Universitatea „Babeș-Bolyai". Ce s-a
întâmplat de fapt?
Denisa Piteiu: Aș dori să încep prin limpezi-
rea unei chestiuni, și anume prin enunțarea fap-
tului că nu suntem în nici un război cu condu-
cerea Universității „Babeș-Bolyai“. Întreaga așa-
numită problemă nu are, la bazele ei, nici un fel
de elemente conflictuale, iar în relațiile inter-
instituționale nu au avut loc nici un fel de inci-
dente cu caracter „marțial". Mi se pare absolut
nedrept să afirm contrariul. Chiar din contră, am
și afirmat deja acest lucru la conferința de presă.
A° insista însă pe atragerea atenției asupra altui
fapt, și anume că la momentul acesta, în con-
tinuare, colectivele muzicale ale Filarmonicii nu
au un spațiu propriu pentru desfășurarea acti-
vității. În afară de sala Casei Universitarilor, care
a fost inițial concepută și construită anume pen-
tru o astfel de activitate, altă sală nu există. Ca
dovadă, imposibilitatea de a găsi o sală adecvată.
Prima dată am auzit despre intenția conduce-
rii universității în septembrie 2001, atunci când,
la o conferință de presă, Adrian Pop, consultantul
artistic al Filarmonicii, a fost întrebat de către zia-
riști dacă se ține Festivalul „Toamna Muzicală Clu-
jeană" și în ce sală. Contraîntrebarea a fost: despre
ce este vorba? De abia atunci am aflat că universi-
tatea a făcut o declarație despre intențiile de mo-
dernizare a Casei Universitarilor și, implicit, a să-
lii de concerte. Peste câteva zile m-am întâlnit cu
domnul rector Marga, care mi-a și comunicat da-
tele problemei. În general, a fost vorba despre re-
condiționarea întregii săli. S-a mai vorbit despre
igienizare, despre modalități de intrare a orches-
trei în scenă și multe altele. După toate acestea, nu
s-a mai întâmplat mai nimic până în octombrie.
- Un al doilea „șoc" l-am trăit atunci când am con-
știentizat că Festivalul „Toamna Muzicală Clujeană"
nu se va mai ține.
- Da, cred că pot comenta această situație. Re-
feritor la „Toamna Muzicală Clujeană", am înțe-
les că precaut ar fi s-o amânăm, pentru a nu ne
cieni). Trebuie menționate și cele cinci ansambluri ale
Filarmonicii: orchestra simfonică, orchestra de cameră
(fondator și dirjor permanent, timp de 20 de ani,
Mircea Cristescu), corul, Cvartetul Transilvan și orches-
tra de muzică populară (14 muzicieni). Spectrul acti-
vitățiilor fiind unul extrem de larg, menționăm doar
Festivalul „Toamna Muzicală Clujeană", Festivalul
Muzicii de Cameră, coparticiparea la Festivalul „Mo-
zart" sau la Festivalul „Cluj-Modern", susținerea anu-
ală a stagiunii de concerte și recitaluri, concerte educative
și turnee artistice în străinătate.
trezi într-o situație confuză în primul rând față de
publicul clujean. Și am amânat. Am făcut confe-
rința de presă la început de septembrie (2002),
am improvizat acel minifestival intitulat „Armo-
nii de Septembrie", când am încercat să compen-
săm anularea festivalului tradițional și din păcate
aici se pare că a intervenit acel moment în care
presa a scris că „Toamna Muzicală Clujeană" este,
practic, anulată. După 36 de ediții, a 37-a nu s-a
amânat, ci pur și simplu s-a anulat.
- Sala de concerte fiind în continuare neatinsă.
- În acel moment sala era încă neatinsă. Echi-
pele de modernizare au început să scoată scaunele
de abia în octombrie, însă încă în iunie, când am
încheiat stagiunea, am eliberat, de fapt, toate
încăperile ocupate de ansamblurile filarmonice.
- Deci, nu se poate spune că în acel moment spațiul
sălii de concerte a Casei Universitarilor nu ar fi fost
disponibil pentru de.fășurarea Festivalului „Toamna
Muzicală Clujeană".
- Aceasta în ideea că nu ar fi început lucrările.
Însă am procedat, de fapt, chiar în ideea că în pe-
rioada desfășurării festivalului lucrările de moder-
nizare ar fi fost în plină desfășurare. Or, un festi-
val nu îl faci de la o lună la alta. Lucrările de orga-
nizare a unui festival încep cam cu un an înainte,
cu programări, cu corespondență, cu program etc.
E adevărat că am fost anunțați că lucrările de mo-
dernizare ar putea să dureze până la 6 luni, noi
fiind nevoiți să amânăm. Se pare că a fost vorba de
bani, de insuficiența de fonduri pentru renovarea
întregului complex al clădirilor universității.
- Cred că o primă problemă a fost identficarea unui
spațiu adecvat, însă, cred, în primul rând disponibil. Pot
spune că așa a început „pelerinajul", destul de incomod,
al muzicienilor filarmoniști prin Clujul care, se pare,
nu prea avea ce să le ofere.
- Cam așa ceva... Peste vară (2002) am fost și
am discutat cu cei de la Opera Română și de la
Opera Maghiară de Stat, însă nici una din cele
două locații nu s-a dovedit a fi potrivită în primul
rând din punct de vedere acustic. Am apelat și la
conducerea Casei Studenților. Am încercat, în
disperare de cauză, și alte variante, cum a fost sala
de la Casa Armatei. Cel puțin în ultimele luni ale
anului trecut, concertele s-au ținut la Biserica
Reformată de pe strada Kogălniceanu.
- Însă mai ales în acel spațiu nu putea fi vorba despre
condiții termice adecvate, în special pe perioada anotimpu-
lui rece.
■ Denisa Piteiu
directoarea Filarmonicii de Stat
„Transilvania"
- Am realizat, practic, imposibilul, ținând
concertele în acel spațiu aproape până în luna
decembrie. Din ianuarie suntem deja în sala Ca-
sei Studenților. Acustica necesită ajustări, iar o
problemă majoră o reprezintă construcția scenei.
Totuși, e mai bine ca la ambele opere sau ca la
teatru. Acestea sunt problemele.
- Care sunt condițiile de reîntoarcere?
- Ne vom întoarce atunci când sala de con -
certe a Casei Universitarilor va fi gata. Se pare că
termenul final al acestor lucrări va fi undeva prin
octombrie 2003. Acest lucru înseamnă o revenire
la normal, deoarece „plimbările" noastre de la o
„sală de concert" la alta înseamnă ajustări și rea-
justări de program, de repertoriu. Pe Paul Mann,
dirijorul cu care orchestra simfonică a Filarmoni-
cii a realizat turneul cu formația „Deep Purple",
îl așteptăm în Cluj în luna mai. Totul depinde de
cât de rapid reușesc echipele de reamenajare să-și
încheie lucrările. Cu atât mai mult cu cât, Filar-
monica fiind înființată în 1955, în 2005 vom săr-
bători vârsta de 50 de ani a Filarmonicii clujene.
- Probabil că ați reflectat și la posibile scenarii sau
variante alternative de soluționare a acestei situații, să-i
spunem provizorii.
- Ar exista varianta în care am construi un
sediu propriu. Însă gândindu-mă la cotele de
finanțare și la situația economică pe care o trăim
cu toții aici în România, trebuie să recunosc că
este o utopie. Și atunci, singura șansă este de a ne
întoarce cât mai repede înapoi. Cu rectorul Mar-
ga nu a existat nici o problemă, sediul administra-
tiv al instituției noastre, birourile nu au fost ame-
nințate și reîntoarcerea este un fapt cât se poate
de real. Problema este doar data. Dacă este vorba
despre luna septembrie 2003, am putea ține Festi-
valul „Toamna Muzicală Clujeană" în Sala Casei
Universitarilor. Sau, conform celui mai prost sce-
nariu, vom forța Casa de Cultură a Studenților,
cu atât mai mult că am putea să avem norocul să
avem la Cluj ca invitați și nume mari - Orchestra
Filarmonică din Moscova și „Britten Sinfonia"
din Londra - oferite de către Festivalul „Enescu",
care va avea loc în toamna acestui an.
■
Interviu realizat de
Oleg Garaz
■ | TRIBUNA • nr. 10 • 1-15 februarie 2003 |-
19
Polemos
Cine a fost „Privighetoarea Ardealului"?
■ Mircea Popa
Mircea Goga
Octavian Goga - geografie intimă
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2001, vol. I-III
De curând, viața și opera lui Octavian
Goga au fost readuse în actualitate de o
carte în trei volume semnată de poetul și
universitarul clujean Mircea Goga. Descendent al
unei familii colaterale, înrudită cu familia Goga
din Crăciunelul de Sus, de unde a fost originar
tatăl poetului, preotul losif Goga, Mircea Goga se
crede chemat să revizuiască din temelii cam tot ce
s-a spus esențial despre biografia și opera poetului
și să pună în loc propriile păreri, cercetări, aserți-
uni. O completare a biografiei poetului, o umple-
re a golurilor informative și o trasare de noi jaloa-
WofgangBrenner	Vreau... (2001)
ne în acest domeniu sunt oricând binevenite și
nu pot fi decât salutate cu toată căldura. Doar că
în cazul de față subiectivismul și lipsa de bună-
credință devin la un moment dat dominante, ris-
când să transforme trilogia goghiană închinată
poetului de la Ciucea de Mircea Goga într-o ade-
vărată hagiografie literară. Răstălmăcirile și inter-
pretările abuzive devin pe parcurs atât de vizibile,
atât de numeroase și persistente, încât datoria de a
restabili adevărul ni s-a impus cu maximum de
necesitate. Iată de ce ne-am văzut siliți să scriem
rândurile de față, încercând, pe cât posibil, să
restabilim măcar o parte din adevărul care încon -
joară figura și activitatea Veturiei Goga, soția
poetului.
Dar să vedem mai întâi care sunt ideile călău-
zitoare ale celor trei cărți care alcătuiesc trilogia
Octavian Goga - geografie intimă. Adevărata țintă a
cărții este vizibilă încă de la primele pagini, și
anume: autorul își propune să studieze în mod
comparativ rolul jucat de cele trei localități care
și-au înscris numele în „geografia sentimentală" a
poetului: Crăciunelul de Sus, Rășinari și Ciucea.
Pentru Mircea Goga, experiența dobândită de
poet prin contactul cu oamenii și locurile Cră-
ciunelului de Sus ar fi singura esențială, singura
care a lăsat urme durabile în existența creatoare a
poetului. Restul au constituit doar oaze trecătoa-
re, popasuri fugitive, locuri încărcate de un anu-
me blestem al neîmplinirii. Toată forța poetică
generatoare a militantismului și profetismului
vaticinar al lui Goga s-ar datora, după autor,
cunoașterii realităților din satul de pe Târnava
Mică, experiență dobândită în vacanțele petrecute
de poet în satul din câmpie. Pentru autor, fondul
biologic preluat de poet aparține în exclusivitate
celor văzute și trăite la Crăciunel, celelalte fiind
doar secundare, neinteresante sub raport artistic.
În cercetarea nucleului formativ goghian, autorul
ia în discuție rând pe rând o serie de elemente
constitutive, cum ar fi zestrea istorică (fatalitatea
Ardealului), fondul intim (antecedentele fami-
liale, moștenirea biologică), apoi acumulările de
natură livrescă dobândite prin educația din fami-
lie, din școală, din lecturile proprii. Începuturile
„misiunii" sale de tribun al românismului nu
sunt identificate - cum ne-am fi așteptat - în ac-
tivitatea de luptător cultural din cadrul societății
studenților români de la Universitatea din Buda-
pesta, ce purta numele lui Petru Maior, în dorința
acestora de a cunoaște viața țăranului român prin
ieșiri programate în satele din Câmpia Aradului,
în dezbaterile de la ședințele acesteia sau în activi-
tatea sa de publicist la Tribuna, Luceafărul sau Țara
noastră, ci doar în întâlnirile fugitive și sporadice
cu locuitorii comunei Crăciunelul de Sus. Aceas-
tă localitate ia locul Rășinarilor și al tradiției căr-
turărești și luptătoare a familiei Bratu (Mircea
Goga uită, de pildă, că mama poetului, învățătoa-
rea Aurelia Goga, a fost delegată la primul con-
gres al femeilor din Ardeal, ținut la Brașov în vara
anului 1913, că înaintașii ei au fost cărturari cu-
noscuți în Ardeal), precum și locul Ciucei, loca-
lități detronate din patrimoniul spiritual al poetu-
lui în favoarea aceluiași Crăciunel.
Ceea ce supără însă cel mai mult este modul
în care Mircea Goga tratează relația de familie a
lui Octavian Goga cu Veturia Triteanu. Actul pă-
răsirii Hortensiei Cosma pentru Veturia este con -
siderat aproape un sacrilegiu, act detestat și repu-
diat de toți membrii familiei Goga, căci Veturia e
văzută ca o soție acaparatoare și tiranică, un fel de
femeie fatală care i-a deturnat destinul. Hortensia
Cosma ar fi întruchipat, în concepția autorului,
lumea ideală și sinceră a poeziei, colțul de reverie
și de fericire necesar creației, pe când Veturia ar
întruchipa demonul politicii și al neliniștii, al
combinațiilor de culise, al torturii viscerale. Au-
torul uită însă că poetul se simțea bine în preaj-
ma soției sale, că amândoi își făuriseră un cuib al
iubirii și al fericirii casnice la Ciucea, așa după
cum rezultă din întreaga corespondență a celor
doi, publicată de Gh. Bodea sub titlul Mausoleul
iubirii, la Editura Viitorul Românesc, în 1998, că
cei doi s-au cunoscut și prețuit încă din adoles-
cență, că s-au întâlnit și s-au iubit încă din 1909
în Italia, la Ospedaletti, și că, în ultimă instanță,
dacă aceasta a fost alegerea poetului nu știm ce ar
mai fi de comentat. Totuși, autorul se dedă la o
20
■ | TRIBUNA ♦ nr. 10 ♦ 1-15 februarie 2003 |-
sistematică acțiune de denigrare a Veturiei
Goga, catalogată cu epitete ca Gheonoaia,
Haștora, Vidra sau chiar Sinistra, fiind acuzată
de a fi fost inspiratoarea de mai târziu a ma-
reșalului Antonescu în acțiunea lui de
apropiere de Germania, că ar fi fost chiar o
„spioană“ a lui Carol al Il-lea, o „Die Falsche
Nonne“, un fel de Walkirie modernă și lipsită
de suflet, având la activ o „existența de fapte în-
tunecate de ura “, comparabilă cu celebrele heta-
ire ale antichității. Se insinuează chiar, la un
moment dat, că ar fi jucat un rol nefast chiar
în moartea poetului, ceea ce depășește, după
părerea noastră, orice imaginație.
În campania de discreditare a Veturiei
Goga, autorul nu se dă în lături de la nimic,
nici de la lipsa de fermitate în relația ei cu
fetița grădinarului lor de la Ciucea, Geana
(Geanina) Marinescu, pe care familia Goga a
crescut-o ca pe fata lor, dorind chiar s-o înfie-
ze la un moment dat, gest nedus la capăt tot
de Veturia Goga, acea „Doamnă Ministru“
autoritară și lipsită de sentimente, așa cum ne
apare ea în ultimii ani ai vieții. Mircea Goga,
care a fost o vreme muzeograf la Ciucea,
pretinde că a cunoscut-o mai bine și că știe
el ce vorbește.
Dacă despre ultimii ani ai venerabilei
castelane se mai poate spune câte ceva, total
deplasată ni se pare ideea lui Mircea Goga de
a-i contesta orice merit pe teren muzical și a-i
retrage chiar apelativul de „Privighetoare a
Ardealului“, cum a fost Veturia numită în anu-
mite cercuri intelectuale din Transilvania sau în
cronicile și articolele ce i-au fost consacrate de
către presa din țară. Mircea Goga consideră că
apelativul și l-ar fi însușit în chip abuziv și că ade-
vărata „Privighetoare a Ardealului“ ar fi fost sora
soției dintâi a lui Goga, pianista Lucia Cosma.
Un mai grosolan atentat la adevărul istoric
n-am întâlnit, deoarece sunt foarte numeroase
acele cronici și articole în care este evocată activi-
tatea cântăreței Veturia Triteanu (Goga), în care
aceasta este numită cu admirație „Privighetoarea
Ardealului“. Cariera ei artistică și muzicală, deși
de scurtă durată, a fost una impresionantă și s-a
bucurat de aprecierea unanimă a comentatorilor
din țară și din străinătate. Cariera ei artistică în-
cepe în 1906, când se numără printre cântărețele
Transilvaniei care au luat parte la serbările jubi-
liare de la București prilejuite de împlinirea celor
40 de ani de domnie ai regelui Carol I și când ea
a cântat, sub bagheta dirijorului Hermann Kirch-
ner, o serie de lieduri și doine. Fiind invitată la
Sinaia, ea a fost mult apreciată de regina Carmen
Sylva, bucurându-se totodată de aprecierile lui
George Enescu și ale compozitorului Tiberiu
Brediceanu. Ulterior ea a mai fost invitată să cân-
te la Curte, precum și la Peleș, la 14 noiembrie
1909 acordându-i-se de către regele Carol I me-
dalia „Bene Merenti“, an în care, îndreptându-se
spre Paris, l-a întâlnit pe poet la Budapesta.
După un oarecare stagiu de perfecționare în
străinătate, ea a devenit o cântăreață recunoscută,
cântând la 10 martie 1910 la Oradea într-un spec-
tacol cu opereta Șezătoarea de Tiberiu Brediceanu.
Printre cronicile consacrate se numără și aceea a
cronicarului muzical al ziarului maghiar Nagyvd-
radi Naplo, care scria: „în mod deosebit trebuie s-o
menționam pe Veturia Triteanu, care a interpretat rolul
principal, având o voce frumoasa, de fenomenala sopra-
na, cum puține am auzit, o voce cu o sonoritate fermecă-
toare. Farmecul ei dulce,frumusețea cuceritoare i-au fost
rasplatite de public cu aplauze puternice. Fiecare arie a
fost bisata“.
Cu aceeași operetă se prezenta ea în 1913 în
fața publicului spectator la Brașov, cu ocazia con-
certului organizat cu prilejul primului congres al
Wofgang Brenner
Imagine nr. 123
femeilor române din Transilvania, interpretând și
aria Santuzzei din Cavalleria rusticana, alături de
George Folescu și Lola Mioara Moga. Au fost trei
seri la rând în care soprana Veturia Triteanu a
ridicat lumea în picioare, după cea de a doua
reprezentație cronicarul Gazetei Transilvaniei scri-
ind următoarele: „Dna Triteanu a avut în decursul
jocului ei fascinant momente în care am privit-o și
ascultat-o cu respirația oprita. Vocea ei, de o putere, fru-
musețe și stralucire exuberanta, îmbinata cu un joc artis-
tic de un temperament fenomenal, ne-a cucerit în sbor
inimile și ne-a facut sa ne închinam în fața acestui mare
talent de scena care o pune pe dna Triteanu alaturea de
cele dintâi cântarețe de opera “.
În seara de 11/22 iunie a avut loc o altă re-
prezentație, care a stârnit comentarii la fel de
favorabile. Iată ce scrie același ziar: „Ieri seara am
avut ultimul prilej sa admiram pe artiștii noștri iubiți,
care, ca și la reprezentația anterioara, s-au întrecut în
cântare și joc scenic. Dna Triteanu a stors din nou admi-
rația publicului, care a ramas extaziat de prestațiunile-i
excelente și neuitate. O adevarata privighetoare!"
În iulie același an, ea e prezentă din nou pe
scenă, în cadrul unui concert dat în onoarea ei
de către corul bisericesc al elevilor școlilor săsești
din Brașov, în Biserica Neagră, sub conducerea
dlui profesor R. Lassel. „Cu mulțumita pentru
aceasta deosebita atențiune din partea dlui Lassel și a
corului sau, - ni se spune într-o corespondență -,
dna Triteanu a cântat în Biserica Neagra rugaciunea
Elisabetei din opera Tanhauser, producând o profunda
emoțiune în sufletul celor prezenți. “
Peste o lună, ea cânta la Orăștie, cu prilejul
adunării anuale a Astrei, unde a evoluat în com -
pania pianistei Cella Delavrancea, venită aici în
mod special, împreună cu tatăl său, pentru a par-
ticipa la serbările organizate, între care figura și
conductul etnografic și petrecerea populară. Zia-
rul brașovean Gazeta Transilvaniei anunța bucuros
că „vom avea ca solista în aceste piese, precum și în alte
câteva puncte ale programului, pe privighetoarea Ardea-
lului, dna Veturia Goga“, în cronica consacrată
evoluției ei scenice și muzicale putându-se citi:
„... auzind pe dna Triteanu nu te poți stapâni sa nu-ți
dai curs liber sentimentului de admirațiune ce te
cuprinde. Constat ca aceasta distinsa cântareața a
noastra, care dispune de o voce extinsa de 2 octave
și 5 tonuri, limpede ca cristalul, a fost apreciata din
partea publicului german din capitala Germaniei,
când a cântat, în doua rânduri, în opera regala din
Berlin rolurile Elisabetei din «Tanhauser» a lui
Wagner și Tamina din «Flautul fermecat» a lui
Mozart. Cu acea ocazie i s-a facut un ofert de anga-
jament la acea opera pe cinci ani, pe care însa cân-
tareața noastra, dornica de a-și amplfica studiile
muzicale, atunci nu l-a primit. Mari critici muzi-
cali, Leopold Schmidt și August Spann, au scris cu
multa caldura despre dna Triteanu, zicând ca trebuie
sa devina preoteasa artei, și asemanând-o din tem-
peramentul, glasul și timbrul vocii, cu a renumitei
cântarețe, Destin. Când strainii vorbesc asfel despre
o cântareața româna, atunci ce sa mai zicem noi?
De alfel, ordinul cu care a fost distinsa dna Triteanu
din partea M.S. Regina Carmen Sylva înca justfica
parerile noastre. Atât în piesa înșira-te margarite, cât
și în balada Mama lui Ștefan cel Mare și în doinele
executate, în care dna Triteanu este maiastra, a sece-
rat o droaie de aplauze,fiind rechemata în repezite
rânduri la rampa, dovada ca cât de cu drag asculta
publicul nostru pe aceasta cântareața de seama, cu
stralucit viitor. Piesa a fost condusa de însuși autorul,
iar dialogurile din ea au fost susținute de privighe-
toarea maiastra, dna Veturia Triteanu“.
În decembrie același an, Veturia Triteanu
cânta și la București în Cavalleria rusticana,
reprezentație care s-a bucurat de un grandios
succes, încât unul dintre reporterii ziarului
Dimineața a organizat o convorbire cu Privighe-
toarea Ardealului (apelativul aparține ziarului), din
care reiese că apreciata cântăreață și-a propus să
înființeze o operă românească la București.
Totodată, ea a susținut o serie de concerte la
Constanța, Ploiești și Craiova, cântăreața fiind
deja un nume aflat pe buzele tuturor.
Sunt lucruri care nu pot fi contestate și care
vorbesc de la sine de prestigiul muzical de care se
bucura cântăreața noastră pe plan național și in-
ternațional. Astfel, mai multe ziare au relatat cu
lux de amănunte faptul că a fost, după baritonul
Dumitru Popovici-Bayreuth, singura cântăreață
română invitată în 1914 la festivalul internațional
de la Bayreuth, unde a cântat în Inelul Nibelungilor
și în Parsfal, stârnind aprecieri superlative. Cel
care a invitat-o la Bayreuth și care a dorit s-o aibă
între cântărețele celebre de acolo a fost însuși fiul
compozitorului, Siegfried Wagner, care o ascul-
tase pe cântăreață la București și se îndrăgostise
de vocea ei superbă. Despre acest lucru face o
lungă dare de seamă publicistul Horea Petra-
Petrescu în coloanele Revistei teatrale, pe care o
redacta la Sibiu, ca organ al Societății pentru
Fond de Teatru Român.
Desigur că lista aprecierilor și succeselor
Veturiei Triteanu ar putea continua, prezența sa
scenică și muzicală impresionând pe mulți co-
mentatori ai fenomenului artistic și muzical al
timpului, și unde apelativul de Privighetoare a
Ardealului este mereu prezent. Veturia Triteanu
Goga n-a încetat să încânte publicul și în anii
următori. Căsătoria ei cu poetul Octavian Goga
a fost împlinirea unui vis de tinerețe, care i-a în-
călzit pe amândoi multă vreme. Retrași în pacea
și sihăstria de la Ciucea, ei au trăit o viață de fa-
milie palpitantă, în care politica se amesteca ade-
seori, iar Goga și-a găsit în soția sa un sprijin și
un sfătuitor de nădejde în toate împrejurările.
Creația ei majoră este mausoleul Poetului de la
Ciucea, în care „strajuie°te veșnic geniul lui Goga și
omagiul neprihanit al Soției, întrupat în flacara artei “
(Mircea Zaciu).
■
■ | TRIBUNA ♦ nr. 10 ♦ 1-15 februarie 2003 |-
21
| raducere
Două proze
■	Nicolas Lindt
S-a născut în 1954 și a crescut la Meiringen, Hannover
și Kusnacht. Trăiește ca liber-profesionist, împreună cu
familia, în Wald, nu departe de Zurich. În timpul liber,
Nicolas Lindt oficiază căsătorii. Pînă în prezent, a
publicat numeroase volume de proză scurtă și povestiri,
toate inspirate din mediul rural. Acest „teritoriu sătesc“
este, doar în aparență, un „loc în care nu se întîmplă
nimic“. Fin observator care °tie a trece dincolo de apa-
rențe, Nicolas Lindt sondează mediul său preferat, cu
ironie mascată, alteori cu duritate,jără menajamente.
Este cunoscut și prin lecturile sale publice spectaculoase.
Se consideră (chiar dacă este mai tînăr) un reprezentant
al generației ’68, căreia i-a și dedicat o amplă nuvelă
(sau un miniroman) de-o lucid-acidă analiză. Textele
traduse au apărut în 1997.
Biletul din cutia poștală
Nici nu ne mutasem decît de cîteva săp-
tămîni că am și găsit biletul în cutia
poștală:
„În podul dumneavoastră arde, de cîteva zile,
lumina - B. Meier“.
Vecina noastră, am priceput noi, observă, cu
atenție, împrejurimile. Am stins lumina, dar după
alte cîteva zile, femeia apăru în ușă: „Doream
doar să vă spun că lumina a ars, iarăși, toată
noaptea“. Foarte mulțumesc, doamnă Meier! Am
stins lumina, dar peste alte cîteva zile ne tele-
fonează o altă locuitoare, pentru a ne anunța, la
fel de prietenește, că sub acoperișul nostru arde,
iarăși, lumina.
Mai tîrziu, am înțeles. Trăiam un ritual al salu-
tului de bine-ați-venit practicat în partea germană
a Elveției. Un străin s-ar fi supărat, de-ar fi fost în
jeledependența
Florin, președinți, rectificări
■ Monica Gheț
erde ca bradul", de spunea propriu-i
fiu că peste zece ani, el, odrasla, va ju-
„ ca rolul tatălui, Florin Piersic se întin-
sese pe ecranele a trei, patru, cinci posturi TV du-
minică după-amiaza și seara (26 ianuarie - nu vi
se pare o cifră de suspectă faimă?), în vreme ce la
TVR 2 Ioana Bogdan, isterizată de realitatea mă-
surii timpului, îi organiza actorului „împăcării
noastre" festivitatea aniversării celor numai 67 de
ani. Pentru o „avuție națională", cum l-a numit
actualul ministru al culturii, e fragedă vremea.
Însă Florin Piersic, aflat pe celuloid în diverse
epoci istorice, ar rotunji cam două sute cincizeci
de ani. ori două mii. - Are și numărătoarea me-
nirea ei - totul e să optezi pentru ideologia conve-
nabilă istoric și perspectivele emoțional-demogra-
fice ale acesteia. De la Nichita Stănescu încoace
nu ne-a mai fost dat să vedem așa îmbrățișare ma-
joritară. Actori, prieteni, profesori și miniștri, plus
președintele în persoană și-au lepădat limbajul lem-
nos la „garderobă" spre a-i împărtăși sărbătoritului
cele mai calde urări. „Vom trăi și vom vedea", iar
de-ar fi război să fie, vom muri și vom vedea.
Și totuși, în fața sticlei televoyeuriste, m-am
amuzat copios. D’ale viciilor turniruri. Cu anii,
locul nostru, s-ar fi simțit amenințat: noi nu.
Această limbă ne este familiară. Vecinele noastre au
avut bune intenții. Erau îngrijorate să nu plătim
prea mult curent și, într-un fel, doreau și să ne
educe. Să lași lumina aprinsă e o pierdere inutilă
de energie, nu? În esență, vecinele au dreptate.
Și eu sînt ca și ele. Nu aș face nimic toată ziua
decît le-aș arăta oamenilor cum iau eu parte la
viața lor. În drumul meu prin sat, trec regulat pe
lîngă o casă unde, întotdeauna, latră un cîine.
Locuitorii, așa se arată, sînt peste zi plecați. Ar
trebui, într-o seară, să-i vizitez și să le spun: „Știți
că dulăul dumneavoastră latră toată ziua?“
Într-o grădină din vecini nu culege nimeni
prunele din pomi. „De ce mai țineți livada?“ ar
trebui eu să întreb, „nu găsiți că e păcat pentru
asemenea fructe frumoase?" Un alt vecin aruncă
mereu ziarele la coșul de gunoi. Ar trebui să-i
scriu un bilețel: „Ziarele vechi se duc la centrul
de colectare a hîrtiei!"
Asta ar fi drăguț din partea mea.
Ocazii sînt destule. Mama la cumpărături, de
exemplu, care constant își ceartă copilul, ar putea
auzi din partea mea, stimabilă mamă, asta-i singura
limbă pe care-o pricepe ăla mic? Bătrînul domn
din tren, care nu o lasă pe nevastă să scoată o vor-
bă, ar putea fi și el admonestat. Și conducătorul
auto care nu oprește înaintea zebrei ar putea primi
observația cum că și el va merge în ceruri pe jos!
Astfel te poți enerva în mod constant. E incre-
dibil cum pot oamenii să facă lucruri anapoda.
Nimeni nu se comportă așa cum îmi închipui eu
că ar trebui. Viața mea cu vecinii, cu oamenii din
sat, cu cunoștințele mele ar fi mult mai fericită
dacă m-ar asculta. Fiecăruia aș avea ce să-i corec-
tez, ce să-i sfătuiesc, ce să-i obiectez.
prostiile dobîndesc savoarea marilor plăceri. Să
reținem însă că a fi pretențios nu se conjugă
musai cu a fi snob! Chiar dacă farmecul/ vraja
bărbaților atrage grotescul femeilor.
Peste „gard de noi", în Franța, academicianul
Jean d’Ormesson culege laurii admirației tuturor
vîrstelor și stilurilor muzicalo-mediatice. Zicea
într-o sîmbătă noaptea moderatorul Thierry Ar-
disson: „Iubesc Franța, unde academicienii pot să-și
declare preferințe pentru vedetele pop ori rap ". Iar
d’Ormesson ceda tuturor răgazul expresiei pro-
prii, cu seninul privirilor sale albastre, neinițiate,
parcă, în cruzimea realității din jur ori, pur și
simplu, ignorînd-o!
Pe televiziunea națională, Rodica Culcer -
ziarist de elită și un eseist temerar - îl interoga
fără milă pe Emil Constantinescu. Ea colaborează
la revista 22 și la Lettre Internationale. Rectific, așa-
dar, aprecierea global negativă asupra femeilor la
TV. Spuneam că face excepție Eugenia Vodă, iat-o
acum și pe Rodica Culcer, duminica la prînz!
Emil Constantinescu s-a dovedit în jenă de dile-
tantism și „abureală" ideologico-managerială.
Între toți, mai cu bucurie privești „relicvele"
aristocrației teritoriale. Care numai a relicve nu
Nu o fac. Îmi țin gura. Automobilistul nu
are răbdare, bătrînul domn nu ascultă, mama cea
pocită-și ceartă copilul, ziarele zac la coșul de
gunoi, prunele se strică, cîinele latră. Nu zic
nimic. Pentru că sînt discret.
Discreția e salvarea noastră. Doar puține pro-
poziții răzbat dincolo de ea, de exemplu: În podul
dumneavoastră arde, de zile, lumina. Sînt convins că
iubitoarea mea vecină ar fi avut mult mai multe
de spus.
Dar e discretă.
Spre sine
O femeie bătrînă din vecini stă la fereastră,
sprijinindu-se în coate, și privește afară. Deseori
am trecut pe acolo, în timp ce mătura prin curte
ori uda florile și îmi făcea impresia unei ființe
viguroase, aspre, care probabil e mulțumită doar
atunci cînd poate lucra. Îmi răspundea la salut de
fiecare dată într-un fel destul de posac, ca și cum
totul o deranja, ce nu făcea parte din lumea ei. O
deranja, desigur, cînd salutam, pentru că trebuia
să-mi răspundă, chiar dacă nu avea nimic de a
face cu mine.
Iar acum văd această femeie, care ar putea
glumi pe seama observațiilor mele, stînd la fe-
reastră și privind afară. Mă surprinde această in-
activitate a ei, această stare pasivă, această privire
fără vreo țintă anume. Ochii ei nu observă ceva
anume, nu cercetează, se pierd undeva în grădină.
Sînt convins că în momentele următoare
femeia se va întoarce la treburile ei zilnice. Poate
a dorit doar să deschidă fereastra. Dar după aceea,
fără voia ei, și-a sprijinit coatele pe pervaz, iar
gîndurile i-au zburat aiurea.
Poate undeva departe. Spre sine.
■
Prezentare °i traducere de
Radu Țuculescu
Wofgang Brenner
Pictura nr. 37
arată, deși, socialmente vorbind, categoria și-a dat
„obștescul sfîrșit". Nu însă și cînd sunt specialiști
ori înțelepți de talia lui Bălăceanu-Stolnici - mi-
raculosul „supraviețuitor" al clasei sociale deci-
mate mărturisindu-și tainele longevității Eugeniei
Vodă la emisiunea Profesioniștii, despre care v-am
mai vorbit. Altfel spus: totul e zăbava tradiției în
vreme. Restul vine de la sine. Amen!
■
22
■ | TRIBUNA ♦ nr. 10 ♦ 1-15 februarie 2003 |-
plastică______________________________
La Muzeul Bokerhof din Brakl-Bokendorf,
orășel german așezat între Kassel și Mun-
ster, a avut loc în primăvara lui 2002 expo-
ziția de colaje, Poetische Fragmente, a pictorului ger-
man Wolfgang Brenner, născut în 1956.
Aceste opere recente ale artistului demon-
strează necesitatea permanentă a reînnoirii expre-
siei plastice, prin confluența canoanelor mai mul-
tor ramuri ale artelor vizuale; desenul, fotografia,
grafica se împletesc în unitatea lucrării. Aceste
calități vizuale sunt întregite cu conotații de sen-
sibilitate poetică a cuvântului scris, folosit în
primul rând cu valențe de semn grafic.
Ceea ce ne frapează la primul contact vizual cu
colajele etalate este modestia materialelor și mini-
malizarea mijloacelor artistice ale unui artist activ
în câmpul artei încă din 1975. Lucrările expuse
Wolfgang Brenner -
colajul la superlativ
■ Emil Dobriban
denotă fragilitate și te gândești să-ți ții pulsul,
ba chiar să-ți frânezi bătăile inimii, ca nu cumva
reverberațiile propagate de noi să dezacordeze și să
perturbe armonia construcției poemelor spațiale.
Orice gest brusc al nostru ar putea duce la pră-
bușirea acestor arhitecturi bidimensionale.
Aceste Fragmente poetice au și o dimensiune
temporală, ce o întrezărim pășind pe cărarea în-
gustă a unui fir de cerneală, fir ce ne călăuzește
într-un labirint al unei vieți imaginare în care
pulsează idei, sentimente, gânduri. Unul din
umilele materiale folosite cu predilecție de artist
e textul caligrafic ce a supraviețuit cu mult mâinii
ce l-a scris. De multe ori, în calea sprințarei peni-
țe sunt colate de artist - din motive de limbaj
plastic - ferestre sau porți de hârtie, ce au atât im-
plicații compozițional-plastice, cât și o mare în-
cărcătură de emoție estetică.
În colajul dedicat unei banale vieți a unei cutii
de chibrituri, bagheta de cărbune cu capul tocit
scrijelește greoi hârtia, lăsând curbe imperfecte,
zig-zaguri tremurate, necitețe, cu urme de fum și
praf negru. Caligrafia are resurse permanente de
expresie plastică pentru acest artist liber-profesio -
nist, cu expoziții personale în galerii din Hamburg,
Arnsberg, Altenbeken, Paderborn, Leipzig etc.
Litera tipărită, folosită de artist în scop estetic,
are o arhitectură bidimensională umanistă, grandi-
oasă, renascentistă și e reconstruită pe câmpul de
celuloză, unde „crescuseră“ deja sălbatic sau fuse-
seră deja „plantate“ cu cărbunele sau cu penița lite-
rele de mână. Firavele și stângacele litere de mână
au frumusețea instinctivă, naivă a încrengăturilor
naturale. Asupra acestora domină maiestuos o con-
strucție monumentală a literei tipărite. Ea exprimă
frumosul ideal al rațiunii pure, cu o alcătuire con-
formă tuturor canoanelor frumosului antic.
Nu pretindem că am putut să surprindem în
câteva fraze complexitatea activității artistice a lui
Wolfgang Brenner. Pe lângă activități expoziționa-
le personale și de grup, artistul are și o puternică
implicare în viața socio-culturală a regiunii. Am
căutat să trezim interesul cititorului român pen-
tru arta lui, cu speranța lui că vom avea o dată pe
simezele clujene și lucrările în original. Până
atunci, să vizităm virtual site-ul lui pe internet,
www.wbrenner.de
■
Ș|alonul defavorizatului
Hreanul postrevoluționar,
ariciul și „esența mișcării"
■	Mihai Dragolea
-am știut și mă declar iubitorul unei
plante de mulți disprețuită, destul de des
X v tratată ca o buruiană oarecare, nedemnă
de atenție. Este vorba de hrean, pe limba latină
denumit „Armoracia rusticana“, din familia
„Brassicaceae lapithofolia“; crește și el pe unde
poate sau pe unde nu-l tund gospodarii, e rudă cu
varza, conopida, gulia, ridichea. Acestea ar fi nea-
murile bogate, îngrijite, cocoloșite, bine întreți-
nute; cu hreanul e altfel, lui nu i se acordă atenție
decît pentru a fi scos din pămînt, curățat, ras, ase-
zonat cu oțet și puțină apă. La vreme de iarnă
destul de aspră, într-o piață apropiată unele „in-
termediare" vindeau borcanul (tip iaurt) cu hrean
la 15 mii de lei. Dar, de frig, onorabilele interme-
diare nu s-au mai arătat cu deliciosul produs.
Atunci, nu-i așa, doritorului nu-i mai rămîne la
îndemînă decît eterna alimentară; aici se găsește
hrean în borcănașe cu capac șmecher, par mai
mici chiar decît cele pentru iaurt, dar costă, ține-
ți-vă bine!, cu 45 de mii din aceiași lei prăpădiți,
diferența de 30 de mii de lei în favoarea statului
mi se pare încă o rușine ce poate fi agățată pe
pieptul celor care hotărăsc prețurile. Nu știu prin
ce mecanism, starea asta a bietului „armoracia
rusticana" mi-a adus aminte de un banc sunînd
după cum urmează: falnicul leu, plimbîndu-se
prin pădure, e cam nemulțumit de ceea ce vede,
nervos, convoacă toate viețuitoarele la o ședință,
le spune verde în față că sunt urîți, netunși, ne-
bărbieriți, mizerabili chiar, îi expediază pe toți să
se aranjeze, a doua zi urmînd să se înfățișeze pen-
tru un control aspru. Și s-au risipit rușinați și
înfricoșați și a doua zi au venit cu mic cu mare,
care mai de care mai dichisit. Leul l-a admirat pe
urs, a avut ceva cuvinte de laudă și pentru cerb,
dar lui i-a și reproșat smocul „panchist“ dintre
coarne, inspecția continua cînd mai să cadă îm -
piedicîndu-se de o mogîldeață; furios, leul a stri-
gat un „Dă-te la o parte, șobolan nenorocit!", gata
să-i trîntească una cu piciorul. Biața mogîldeață
n-a mai avut energie decît pentru a spune: „Să
trăiți, șefu’, dar eu nu sunt șobolanul, eu sunt ari-
ciul!" După cum se vede, nu toate deciziile mai-
marilor sunt întotdeauna salutare. Nu e mai pu-
țin adevărat că mai dă Domnul și decizii încărcate
de neașteptată tandrețe. Așa, de pildă, conducă-
torii unei localități norvegiene s-au gîndit să orga-
nizeze un concurs „cea mai frumoasă vacă", un
inedit „miss cow", cu regulament, mod de des-
fășurare, tot tacîmul. În ce ne privește, pare mult
mai probab ilă situația ariciului și de neînchipuit
o întrecere pentru desemnarea celei mai fru-
moase vaci. Și vestea aceasta minunată o citeam
în timp ce se trîmbița la radio ideea cu „Petrom -
Esența mișcării", după care venea, cum nu se
poate mai potrivit, informația caldă, proaspătă a
unei noi scumpiri la produsele petroliere. În acest
ritm, „esența mișcării" are toate șansele să se pre-
schimbe în „șansa nemișcării".
■
■ | TRIBUNA ♦ nr. 10 ♦ 1-15 februarie 2003 |-
23
Sumar
Arte_________________________________
Scriitorul clujean, astăzi
blocnotes
Ovidiu Pecican: Trei inși ciudați de pe Someș • 2
Radu Țuculescu: Întîlnire • 14
Ruxandra Cesereanu: Feminitate literară clujeană *15
Editorial
Ion Cristofor: Elogiu Clujului • 3
Cartea
Emanuela Țigla: Unitatea în diversitate a Sud-Estului
european • 4
Monica Gheț: Singura certitudine • 5
Diana Adamek: Anamneze • 6
Interviu___________________________________________
Eugen Uricaru • 7
Constantin Cubleșan • 8
lonPcp • 10
Ion Simuț • 11
Alexandru Vlad • 13
Adrian Marino *16
ÎHeridian
Rugii Stanciu: Clujul traducători lor *18
răstălmăciri_______________________________________
Mihaela Mudure: Intre Fanar și epoca Meiji • 2
muzică
Interviu cu Denisa Piteiu *19
polemos____________________________________________
Mircea Pcpa: Cine a fost „Privighetoarea Ardealului'1? • 20
traducere
Nicolas Lindt: Două proze • 22
teledependența
Monica Ghep Florin, președinți, rectificări • 22
plastică___________________________________________
Emil E)obribăn: Wolfgang Brenner - colajul la superlativ • 23
Salonul defavorizatului
Mihai Drcgolea: Hreanul postrevoluționar, ariciul și „esența
mișcării" • 23
drte
Ovidiu Petca: Arta planetară • 24
Tribuna
Director fondator:
Ioan Slavici (I 884)
Revista apare bilunar, cu sprijinul
Fundației Culturale Române
(Centrul de Studii Transilvane)
și al Ministerului Culturii, Cultelor
și Patrimoniului Cultural Național.
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Tehnoredactare:
Edith Fogarasi
Redacția și administrația:
5400 Cluj, Str. Universității, nr. I
Tel. (0264) 19.14.98
Fax (0264) 19.14.97
E-mail: cst@easynet.ro
ISSN 1225-8546
Arta planetară
■ Ovidiu Petca
Puține sunt lucrările de sinteză dedi-
cate artelor zilelor noastre. Tocmai
de aceea încercarea artistului și cri-
ticului de artă sârb DOBRICA KAMPERELC
de a investiga arta alternativă este benefică
în a ne ghida în acest ținut stufos și pestriț,
plin de contradicții ideologice și de expre-
sie, loc unde valorile nu s-au cernut încă,
unde impostura face casă bună cu mani-
festările sincere antiartistice ale avangardei.
Volumul Doskok u novu eru planetarne
umetnosti/The landing to the new era of plane-
tary art, proaspăt apărut la editura Nolit din
Belgrad, în limba sârbă, cu o scurtă prezen -
tare în limba engleză, ne introduce în lu-
mea artelor experimentale și a creatorilor,
nu neaparat cu dorința de a concluziona, ci
de a fixa cel puțin o stare de fapt. Temele
dezbătute în carte sunt: cele mai intere-
sante mișcări și proiecte internaționale
interactive, grup și individ, artă și război,
arta izolării, zone liber-artistice, viitorul în
mail art.
Fără a fi neapărat un adept al ideilor glo-
balizatoare, Kamperelic remarcă o tendință
naturală a artelor plastice contemporane
către o unitate în diversitate, dar cu accen-
tul pus, în special, pe valorile individuale,
în defavoarea obișnuitelor valori locale,
regionale sau naționale. Este inevitabilă, chiar
firească această modificare structurală, datorită
noilor mijloace de comunicare, dar și legăturilor
directe, comunicării continue, deselor contacte
dintre artiști. Subconștientul rămâne impregnat
de aceste influențe, interconexiuni. Astfel, unele
soluții plastice la modă devin constante în opera
multor artiști contemporani. Această mișcare
amețitoare, fertilă și voluntară, care are loc la ora
actuală, cu accente valorice modificate, diferite de
percepția clasică, produce un glisaj al interesului
de la adularea unor vârfuri către o interesantă
formă a culturii de mase. Arta noului mileniu
tinde să devină o cultură cotidiană, prin impli-
carea unui număr din ce în ce mai mare de
creatori, conectați între ei prin nenumărate fire
invizibile, în special subiective. Implicarea socială
devine mai importantă decât preocuparea pentru
formă, pe care o preia fiecare ca pe o modă, mai
degrabă, și nu ca pe o marcă distinctivă a perso-
nalității. Stilul, personalitatea devin mai puțin
importante. Asistăm astfel la un fenomen de sub-
versionism cultural. Aceste forme de manifestare,
de la creațiile plastice, poetice, scenice sau muzi-
cale, cu valențe tradiționale, precum și noile
forme (neo-dada, fluxus, neoism, noise art, pla-
gism, comunicarea prin network) pun în mișcare
mase largi de participanți. De aceea, locurile pre-
ferate ale acestor producții sunt mai degrabă sce-
nele deschise, piețele sau internetul. Prin e-mail,
oricine, oricând, apăsând o tastă, poate să trimită
cea mai nouă creație a sa unui lung șir de cores-
pondenți.
Din păcate, această carte nu a fost tipărită în-
tr-o limbă de circulație internațională. De aceea,
concluziile pot fi în parte ideile recenzorului, dar
acest mod al colaborării, la orice nivel, este carac-
teristic noii culturi cotidiene. Totuși, în urma
corespondenței noastre, a receptării atente a pu-
blicației Open World Magazine, editată de Rorica și
lk Wk \ KAMIWtUC
DOĂKOK U NOVU EPU
PLWETAPXE LMETNOSTI
mit iawi\c to Tire rer or wm- adtj
Dobrica Kamperelic, am receptat cu interes
comentariile sale și m-a fascinat pasiunea sa pen-
tru artele experimentale, puterea de muncă, forța
de convingere, prin care reușește să impună o
serie de acțiuni ca evenimente culturale în spațiul
iugoslav. Cartea conține o bogată documentație
foto a unor performanțe relizate în Serbia sau la
Festivalul de la Minden (Germania), alături de
nume consacrate ca: Angela Pahler și Peter Kunster-
mann, Dr. Klaus Groh, Vesna Dim', John Held Jr.,
Jose Vandenbroucke, Luc Fierens și Anina Von Se-
broeck, Givanni °i Renata Strada și Alan Turner. De
asemenea, sunt prezentate performanțe sau arte-
facte „clasice“ realizate de Emilio Morandi, Nato,
Loco, Jolanda Trstetjak, Sofia Martinou, Reyka
Yamamoto, Peter Kaufmann, Vanci Stirnemann,
Ruggero Maggi, Antonio Sassu, Fumiko Taatematsu,
Fernando Aguiar, Clemente Padin, Jacques Lizene,
Ryosuke Cohen, Mayumi Handa, Baudhuin Simon.
Un număr însemnat de colaboratori din spațiul
iugoslav gravitează în jurul lui Kamperelic și a
galeriilor NUBS, ULUS, SULUJ, Sunce, Novi klub,
Studentski Grad (Belgrad), Stara Kapetenja (Ze-
mun), cum ar fi: Mirujob Filipovic' Filimir, Tanja
Nastic, Vesna Duric, Vesna Milicevic și Dragiska
Cosic'-Cosa, grupul LEDART. În carte sunt referiri
la performanțele body-art aleAmaliei Pejovschi și
la expozițiile lui Mircea Stanescu. Trebuie remarcat
că în timpul bombardamentelor un grup de ar-
tiști din România a organizat o manifestare de
solidaritate cu poporul sârb. Sunt cunoscute co-
laborările lui Kamperelic cu Nenad Begdnovic'
și Gcgolyâk Sdndor din Odzaci, prezenți în multe
expoziții clujene. Kamperelic mi-a scris că este
fericit că a putut colabora cu nume mari din
România, ca: Nadia Cella-Pop, losf Kirâly, Liviu
Butnariu și Dan Pejovschi, contacte, din păcate,
pierdute în ultimii ani.
■
24
■ | TRIBUNA ♦ nr. 10 ♦ 1-15 februarie 2003 |-