serie nouă • anul II • nr. 8 • 1-15 ianuarie 2003 • 10.000 lei
RIBUNA
revistă de cultură
Apare sub egida Consiliului Județean Cluj
m
edia
Publicistică și limbă
■	Eugen Micu
Dacă e adevărat - și nu văd, în plină epocă
a supremației comunicării și a exploziei
informaționale, de ce ne-am îndoi de
spusele profesorului G. Gruiță - că, „pentru marele
public, jurnalistul (din presa scrisa sau audiovizuala) a
devenit, la acest .fâr°it/început de mileniu, adevăratul
profesor de limba română“, atunci tot atât de vădit e
că el își ignoră, cu dezinvoltură uneori, această
calitate. Sau, cel puțin, nu și-o împlinește cum se
cuvine. Dar, vrea-nu vrea, statutul său de peda-
gog, funcția educativă a profesiunii sale nu în-
seamnă doar transmiterea, analiza și interpretarea
de informații, formarea de opinii sau impunerea
de valori, ci implică, în modul cel mai responsabil
cu putință, și grija pentru limba pe care o foloseș-
te, iar prin aceasta, instruirea și cultivarea lingvis-
tică a cititorului/a auditoriului. Între valorile pe
care trebuie să le impună ca practician public al
scrierii și al rostirii, aflat mereu în atenția celor
cărora li se adresează, una din cele mai de seamă
este cea de model lingvistic de corectitudine, de
claritate și expresivitate. Așa încât aceasta devine
o componentă a dimensiunii etice a jurnalisticii,
devine pentru jurnalist o dovadă de respect față
de sine însuși, față de cititor și de ascultător, față
de limba română însăși, ca instrument complex
ce-i stă, generos, la îndemână. Limba literară re-
cunoaște în stilul publicistic o entitate dinamică și
plină de culoare, dar îi și solicită, potrivit funcției
sale social-culturale, să fie un promotor al normei,
al caracterului îngrijit și cultivat al exprimării.
Din păcate, înregistrăm o depreciere continuă
a limbajului cotidian. Scăpat, fie și în parte, de
constrângătoarea limbă de lemn, vorbitorul de
rând se lasă amăgit de o libertate rău înțeleasă,
avântându-se în extrema cealaltă: vulgaritate, lipsă
de măsură și de adecvare în exprimare. Cel mai
adesea nepretențios cultural, mai puțin instruit și
educat, dar atotputernic, marele public impune
modelul. De cealaltă parte, animat de o păgubi-
toare dorință de succes imediat și facil, de o po-
pularitate efemeră sau falsă, jurnalistul (-„profe-
sor“) devine un biet învățăcel - cu cât mai sâr-
guincios, cu atât mai pernicios - la ofensiva ex-
presiei trivialității și inculturii, a prostului-gust, a
limbajului rudimentar sau deșucheat, socotit ex-
presiv sau original. Preluându-le într-un mijloc
de audiență în masă, le amplifică răspândirea, le
conferă un condamnabil prestigiu oficial sau cul-
tural. O acțiune dăunătoare limbii române în cel
mai înalt grad. Îngrijorați, lingviștii sunt neputin-
cioși, atrag atenția asupra ei, dar dispun de prea
puține și modeste posibilități pentru a o contraca-
ra. Redescoperindu-și sau chiar reinventându-și
această nobilă menire, jurnaliștii și scriitorii tre-
buie să li se alăture ca aliați firești. Se știe că așa
s-a întâmplat nu o dată în cultura românească. Au
demonstrat-o aplicate lucrări de investigație isto-
rică. Una din cele mai recente și interesante,
Preocupări de limbă în presa românească din Transilva-
nia, Cluj, Editura Napoca Star, 2001, aparține lui
Gabriel Vasiliu și asupra ei ne vom opri mai jos.
Vom conveni însă, mai întâi, că pentru a reali -
za acum nu numai schimbarea de mentalitate și
de atitudine a acelei părți a publicisticii românești
căreia ele îi sunt caracteristice, ci și implicarea ei
în benefica întreprindere a cultivării limbii prin,
pur și simplu, folosirea ei în forma-i literară,
corectă și îngrijită, o soluție necesară, dar nu sufi-
cientă, e pregătirea filologică a viitorilor ziariști.
Pentru unele manuale sau lucrări teoretice de jur-
nalism această preocupare pare a nici nu exista. Aș
cita doar un titlu - Michael Kunczik, Astrid Zipfel,
Introducere în °tiința publicisticii °i a comunicării (tradu-
cere din germană), Cluj, 1998 - considerat de refe-
rință în bibliografia de specialitate. Devin, așadar,
cu atât mai remarcabile interesul și stăruința pe
care i le arată, prin cursuri teoretice sau practice de
limbă română contemporană, fonetică, gramatică
normativă, semiotică, stilistică etc., secția de jurna-
listică a Facultății de Științe Politice și Adminis-
trative din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“.
Ilie Rad e titularul merituos al unui asemenea
curs. E cunoscut și apreciat ca scriitor, istoric li-
terar, ziarist și editor de reviste, ca autor al câtorva
volume, bine primite de critica avizată. O expe-
riență remarcabilă în ale scrisului, care se regăseș-
te în multe din calitățile cursului publicat în 1999
la Editura Excelsior din Cluj, Stilistică °i mass-me-
dia; o mărturisește, de altfel, chiar subtitlul lui:
Aspecte ale experienței jurnalistice. Din prefața prof
univ. dr. G. Gruiță sunt de reținut ca semnifica-
tive câteva aprecieri: cursul e complementar celui
de gramatică normativă, e „lucrat cu un pedantism
pozitiv rar întâlni?, „are stil, informație, eficiență prac-
tică, într-un domeniu de maxim interes pentru toți ro-
mânii: educația lingvistică“. Mai reținem și o profe-
siune de credință a autorului: Jmi place să cred că
meseria de Jurnalist se află la granița dintre °tiință °i ar-
tă66. Termenului stilistică i se atribuie o sferă ex-
trem de largă, astfel încât să acopere un conținut
eclectic, repartizat în trei secțiuni: Aspecte ale stilu-
lui Jurnalistic, Repere ale practicii Jurnalistice și Adden-
da. Titlurile au o evidentă notă de convențional,
căci, de pildă, sub primul se tratează sumar-mo-
nografic pleonasmul, cacofonia, repetiția, argoul
și limba de lemn, iar sub cel de-al doilea - titlul
jurnalistic, ortografia cu â și sunt: între diversiune
și disidență etc. Oricum, toate - și puteau fi mai
multe - sunt de interes și binevenite pentru viito-
rul jurnalist, cu atât mai mult cu cât nu lipsesc
texte ilustrative, inventare, chiar fragmente de
dicționar, bibliografii selective, propuneri de exer-
ciții etc. Dacă unele teme sunt redactate cu con-
știinciozitatea unor lucrări de seminar, ca minisin-
teze informative, de cultură generală, altora nu le
lipsește originalitatea în soluții sau atitudine (față
de amendamentele ortografice impuse în 1993 de
Academia Română - revenirea la â și sunt - ironia
concluziei vizează desuetitudinea unui act apreciat
pe bună dreptate ca nerațional și gratuit: „Prin
urmare, se cuvine să respectăm ortografia în vigoare,
având convingerea că aceasta nu este bătută în cuie °i că
va veni o vreme când ea va fi schimbată6), iar altele, în
sfârșit, au caracter aplicativ de atelier (redactarea
unei cereri, a unei scrisori, punctuația etc.).
„Terapeutica" a ceea ce Ilie Rad numește „in-
fracțiuni de natură stilistică“, frecvente mai ales în
publicistică, stă sub semnul urgenței, alăturând im-
perativelor corective pe cele preventive, cu stricta
respectare a celor normative. Surprind plăcut darul
de a prezenta atrăgător faptele (cu invocarea de
experiențe personale, cu exemplificări convingă-
toare), îndrumările metodologice prezentate sis-
tematic și cu rigoare, tactul pedagogic, accesibili-
tatea, sprinteneala condeiului. Autorul își ur-
mărește cu perseverență realizarea intențiilor și
găsește mijloacele ce-i servesc la aceasta.
E cât se poate de firesc ca, încă de la începutu-
rile ei, presa românească, îndeosebi cea din Tran-
silvania, să se arate interesată de problemele limbii.
O investigație răbdătoare și atentă, așa cum e cea
întreprinsă de G. Vasiliu, în lucrarea amintită mai
sus, evidențiază însă locul central și amploarea pe
care le dețin acestea în paginile periodicelor vre-
mii. Astfel, ne asigură cercetătorul avizat și tenace
al presei ardelene, „se poate afirma că nu a existat re-
vistă care să fi apărut în această perioadă [între 1850 și
1900] °i să nu fi publicat un material legat de ortografia
română66. Detaliul e grăitor.
Cultivarea limbii are, în secolul al XlX-lea și
încă un timp după aceea, un sens mai cuprinzător
și mai profund. Nu doar fiindcă pentru moderni-
zarea limbii române de cultură se caută și se preco-
nizează soluții diferite, apărate polemic, ci și pentru
că, pe de altă parte, limba constituie încă la acest
moment, cum bine s-a observat, „o componentă a
programului politic “, în jurul ei ducându-se o luptă
care mobilizează toată intelectualitatea românească.
Presa mai ales e locul în care se poartă adevărate
bătălii pentru limba română, politice și culturale.
O emulație ce duce la intensificarea dialogului cu
intelectualii de dincolo de Carpați. Limba și presa
înfăptuiau deja Unirea ce nu va întârzia să vină.
Cercetarea lui G. Vasiliu confirmă elocvent
aceste coordonate, știute din analize parțiale sau
sintetice anterioare. Extinsă la un număr mare de
publicații periodice transilvănene din perioada
1850-1900, ea relevă proporțiile, mai puțin pre-
vizibile poate, ale implicării presei românești de
toate nivelurile - reviste și ziare, locale, școlare
sau, deja, naționale, de la, să zicem,Albina (Viena,
Pesta), Familia, Gazeta de Transilvani a (Brașov) sau
Tribuna sibiană până la Rândunica (Sibiu), Revista
Oră°tiei, Speranția (Arad), Școala poporală (Gherla),
Școala practică (Năsăud) ș.a.m.d. - în discutarea și
rezolvarea tuturor sau numai a unora din chestiu-
nile limbii. Redactorilor li se alătură, fără com-
plexe, colaboratori și corespondenți, mai mult sau
mai puțin avizați, consacrați sau diletanți: profe-
sori, învățători,juriști, teologi etc. Încrederea
exegetului nu e înșelată, de fiecare dată apare ceva
demn de reținut.
Dacă istoria culturală se regăsește firesc în lu-
crarea autorului clujean, beneficiul concret e mai
ales al istoriei lingvisticii românești. Circumscris
interesului pentru limbă, extrem de bogatul ma-
terial excerptat e sistematizat pe domenii lingvis-
tice: ortografie, gramatică, lexicografie și limbă
literară, onomastică, filologie, romanistică și ling-
vistică generală, istoria limbii române și dialecto-
logie. Fiecare își are specificul și, cu toate că de
cele mai multe ori sunt datorate unor nespecia-
liști bine intenționați, într-o perioadă a filologiei
române pe care Sextil Pușcariu o numea roman-
tică, multe în general reduse ca întindere, unele
articole sau materiale se dovedesc a fi contribuții
reale sub un aspect sau altul: susțin cu argumente
pertinente o soluție sau un punct de vedere (refe-
ritor la ortografie, gramatică, etimologie, metodi-
că etc.), propun un valoros material lingvistic in-
edit (dialectal sau onomastic), discută, iau poziție
sau aduc deslușiri în chestiuni mai generale sau,
prin interesul manifestat pentru un anume do-
meniu, marchează un moment de început, de-
vansându-l pe cel admis de istoria disciplinei res-
pective.
Valoarea celor două lucrări se relevă, credem,
mai pregnant în contextul prefigurat la începutul
acestor rânduri.
■
2
■ | TRIBUNA ♦ nr. 8 ♦ 1-15 ianuarie 2003	[
gditorial
Anul Caragiale continuă
■	Ion Cristefor
n faimos sociolog american,
Ervin Goff, făcea constatarea că
în ritualul banal al vieții cotidi-
ene, cu obișnuitele sau agitatele relații
interpersonale, există numeroase ele-
mente ce par desprinse din lumea teatru-
lui. În opinia americanului citat, raportul
social comun este organizat ca o scenă,
cu schimburi de acțiuni teatrale exage -
rate, cu contraacțiuni și replici finale. De
cele mai multe ori, individul nu ține să
transmită informații, ci să prezinte o
mică dramă unui public mai mult sau
mai puțin imaginar. „Se pare - spune
sociologul american - că noi ne petrecem
timpul pentru a da spectacole, mai degrabă
decât pentru a furniza irformații.“ În fond,
sociologul nu face decât să justifice știin-
țific o mai veche observație a marelui
Will, cel care constata că lumea întreagă e
o scenă.
Un cercetător francez, Guy Debord,
dezvoltă ideea într-o carte explozivă,
Societatea spectacolului (1998), tradusă în
românește de Ciprian Mihali și Radu
Stoenescu. Ideea centrală a autorului,
care e departe de a fi un marxist, e că la
ora de față funcționează în întreaga lume
o „solidaritate economică °i polițistă a tuturor
statelor “. Birocrația mondială domnește,
în opinia sa, într-o lume a spectacolului.
Modelul vieții moderne e cel al specta-
colului, indiferent că e vorba de infor-
mație, propagandă, publicitate sau specta-
col de divertisment. În opinia lui Guy
Debord, trăim într-o lume a valorilor
răsturnate, în care adevăratul este o părti-
cică a falsului grosolan, în care viața tu-
turor s-a degradat iremediabil.
Abordând problema culturii, filozoful
francez consideră că două curente ale
artei moderne, dadaismul și suprarealis-
mul, au constituit punctul final ce mar-
chează „sfârșitul artei moderne“. Dacă
invenția lui Tristan Tzara dorea „să su-
prime arta fără s-o realizeze“, suprarealis-
mul intenționa „să realizeze arta fără s-o
suprime “. Cultura epocii moderne devine
o repetiție sterilă a unor forme congelate
ale artei, specializată acum în „ comunicarea
incomunicabilului “. Cultura a fost transfor-
mată într-o simplă marfă. Distrugerea
limbajului, a vieții poeziei adevărate și a
artei are un scop politic ascuns, acela „ de
a face uitată istoria în cultură“. Birocrația
statală privilegiază o „neoliteratură“ ce
cultivă scrisul de dragul scrisului. Într-un
limbaj gherist, asistăm la o reînviere ma-
sivă a artei pentru artă.
Luc Fierens & Annina van Sebroeck (Belgia)
La fel de pesimist se arată filozoful
francez și în ce privește alte domenii ale
societății spectaculare în care viețuim.
Economia modernă nu mai servește
intereselor reale ale oamenilor, se dez-
voltă pentru ea însăși, asemenea unui
uriaș mecanism care, o dată pornit, nu
mai poate fi oprit. În această societate a
spectacolului până și lucrurile elemen-
tare, precum o pâine, o sticlă de vin sau
o roșie, și-au schimbat esența. Eticheta e
falsă, căci teribila societate de producție
a păstrat „doar numele °i în mare parte
aparența acestora, dar a scos din toate acestea
gustul °i conținutul“.
Să recunoaștem că nu trebuie să citești
o carte atât de sofisticată ca să-ți dai sea-
ma că, într-adevăr, vinul, roșiile și ouăle
nu mai au gustul de altădată. Legile
necruțătoare ale entropiei își exercită
efectele atât asupra bietului consumator,
cât și asupra acestor modeste produse ale
economiei de piață. În calitate de con-
sumatori „postmoderni“, e simplu să
găsim o consolare tot într-un franțuz,
unul din evul mediu însă, ce se plângea
că nici zăpezile nu mai sunt ca-n vremea
tinereții sale („Mais ou sont les neiges
d’antan? “). Trăia oare și Frangois Villon
într-o societate a spectacolului? Tot ce-i
posibil.
În ce ne privește, e limpede că noi,
românii, trăim într-un veșnic spectacol.
Dacă ne amintim, pe vremea împușcatu-
lui jucam cu toții într-o piesă ce poate fi
rezumată prin cunoscuta replică: „ Noi
ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc“.
Am intrat într-o nouă epocă, cea așa-zisă
a libertății și democrației, printr-o scenă
asemănătoare („Mircea,Jă-te că lucrezi!“).
Ca să nu amintim faptul că revoluția din
decembrie a avut parte de numeroși
actori și figuranți, că regia tragicului
spectacol a încurcat rolurile într-o ase -
menea măsură încât unii au confundat
revoluția cu o lovitură de stat...
Dacă trăim cu adevărat într-o societate
a spectacolului, așa cum susține învățatul
francez, e limpede că asistăm/participăm
la un spectacol de tip I.L. Caragiale, chiar
dacă anul jubiliar decretat de Ministerul
Culturii s-a încheiat. E suficient să des-
chizi televizorul ca să constați cum sticla
se umple, instantaneu, de cațavenci, de
tipătești și de cetățeni turmentați. Că
originala noastră tranziție mai plasează în
locul lui Pristanda câte un priboi travestit
în mare democrat, ăsta e doar un semn că
nenea lancu veghează. Deși abia încheiat
Anul Caragiale, autorul Scrisorii pierdute
nu se îndură să plece. Cortina refuză să
cadă. Spectacolul continuă. Indiscutabil,
domnule Guy Debord, trăim într-o
societate a spectacolului.
■
■ | TRIBUNA ♦ nr. 8 ♦ 1-15 ianuarie 2003	|-
3
jartea
Sinteze eminesciene
■	Diana Adamek
Constantin Cubleșan
Eminescu în perspectivă critică
Oradea, Editura Cogito, 1997
Scriitor cu disponibilități multiple, atras în
egală măsură de teatru, foileton, proză,
comentariu amplu și studiu, Constantin
Cubleșan se arată preocupat în acest volum de
teritoriul istoriei și criticii literare. Venit după
cartea din 1994, Eminescu în conștiința criticii, stu-
diul de față, Eminescu în perspectivă critică, este gîn-
dit ca o continuitate și actualizare a informației
sintetizate anterior. El înregistrează și comentea-
ză, într-un interval de doar trei ani, circa cincizeci
de volume ce tratează fenomenul Eminescu, do-
vedind o disciplină a lecturii remarcabilă, fără
tușe emoționale, dar și fără crispări. Obiectiv și
degajat, Constantin Cubleșan realizează mai întîi
o foarte utilă ordonare a materialului investigat,
compartimentat în funcție de perspectiva de lec-
tură propusă de operele aduse în discuție.
Structurat în patru mari secțiuni, volumul abor-
dează disciplinat și metodic, rînd pe rînd, contri -
buțiile din domeniul eminescologiei, fie că e vorba
despre studii documentare sau rememorări ce
vizează biografia poetului, despre analize și sinteze
dedicate operei (unele magistrale, consacrate, altele
traducînd ora indecisă a debutului) ori comentarii
aplicate, didactice, fie că e vorba despre conspectări
Culisele memoriei
■	Ion Cristofor
Eugen Iacob
Culisele memoriei
Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2002
Născut în 1929 la Bacău, Eugen Iacob s-a
afirmat ca excelent ziarist, critic de artă,
grafician și redactor de editură. Fost
„înalt funcționar în defunctul Consiliu al Cultu-
rii", după cum îl prezintă Valentin Tașcu într-o
scurtă postfață, autorul volumului Culisele memo-
riei se dovedește un spirit echilibrat, căruia îi
repugnă dogmatismele de orice natură. La o lec-
tură atentă, cartea sa ne descoperă un pasionat al
istoriei culturale, al documentului de epocă, par-
curs cu un ochi proaspăt, lipsit de prejudecăți.
Cercetătorul readuce în atenția cititorului aspecte
mai puțin cunoscute, menite să pună în lumină
prezența culturii iudaice la noi.
Deloc ostentativ, cum îl califică Valentin Tașcu,
volumul Culisele memoriei documentează o eviden -
ță subliniată de toți cercetătorii onești de la noi,
aceea că evreii au adus o contribuție remarcabilă la
dezvoltarea cultural-științifică a țării. Departe de a
fi doar vânzători de „nasturi și rachiu", cum insi-
nuează unele capete înfierbântate, evreii s-au re-
marcat în domenii dintre cele mai diverse. Este
cazul familiei Samitca, o veritabilă dinastie de ti-
pografi și editori instalată la începutul veacului al
XIX-lea în cetatea Băniei. La început, tipograful va
scoate cu predilecție romane traduse din franceză,
caleidoscopice ale unor intervenții ce punctează
insolit opera eminesciană (un portret colectiv, de
exemplu, atestări ale unor preocupări juridice,
analize lexicale, stilistice și statistice, propuneri
de lectură din unghiul unei priviri ce anticipează
obiectivul și tehnica cinematografică).
Diversitatea tematică, precum și, mai ales, mul-
tiplicitatea palierelor valorice deconspirate de
autorii invocați în spațiul acestui volum nu au însă
drept rezultat o carte cu inegalități și ruperi de ritm.
Constantin Cubleșan își desfășoară comentariul cu
un calm fermecător, l-aș numi chiar ardelenesc în
sensul subliniat de Mircea Zaciu, anume cel al pa-
șilor egali cu care gîndul traversează întotdeauna
drumul (drumurile) pînă la capăt. Cu o respirație
egală, fără aproximări ori suspensii, autorul provoa-
că cititorul într-o aventură a cuprinderilor panora-
mice. Sentimentul cu care intri în spațiul desfășurat
aici este unul reconfortant, de echilibru și ordine.
Există apoi o mai puțin obișnuită (mai cu seamă în
teritoriul eminescologiei) lipsă de prejudecăți în
aducerea laolaltă într-un același compartiment a
unor nume ce nu ar fi de fapt spontan citabile în
context. Mă gîndesc mai cu seamă la cea de-a doua
secțiune a cărții, unde comentatorul „fenomenului
Eminescu" își urmărește fără șovăieli, amendamen-
te superioare ori reverențe, adică egal și echilibrat,
scopul propus: acela de a semnala, comenta și înre-
gistra apartenența la un ansamblu a principalelor, la
fel ca și a mai puțin importantelor, contribuții în
domeniul eminescologiei. Această secvență a cărții
„dicționare, manuale de muzică și geografie, cărți de
amintiri și poeme ale unor autori locali". Ulterior, edi -
tura își diversifică producția, tipărind de la simple
formulare comerciale, la cursuri universitare și
opere ale unor clasici ai literaturii noastre, precum
Caragiale, Odobescu, Macedonski. Tot la tipogra-
fia Samitca, ce-și schimbă mai târziu numele în
Institutul de Arte Grafice „Scrisul Românesc",
e editat faimosul Dicționar universal al limbii române
al filologului Lazăr Șăineanu.
Nu mai puțin merituos e clanul Șaraga, o fami-
lie de tipografi, librari și editori stabilită la Iași. Șa-
raga e cel ce va scoate de sub tipar o ediție de lux a
poeziilor lui Eminescu, în perioada de dinaintea
morții poetului, ca și volumul de Poezii complete din
1893, îngrijit de A.D. Xenopol. Tot în editura ieșea-
nă a fraților Șaraga vor fi editați „cei mai buni au-
tori contemporani lor, Eminescu, Caragiale, Vlahu-
ță, Cârlova, lorga", după cum constată G. Călines-
cu într-o comunicare ținută la Academia Română,
citată de autor. Cu ambiția de a nu scăpa nici un
amănunt esențial, Eugen Iacob adaugă la lista lui
Călinescu și editarea, în două volume, a operelor
lui Ion Creangă. Meritele editorului ieșean nu-l
vor scuti de vandalismele studenților xenofobi, care
îi sparg vitrinele librăriei în perioada de după Marea
Unire. Reacția lui Șaraga nu va întârzia. Librarul își
bate vitrinele în scânduri, atârnând o inscripție edi-
ficatoare: „Eminescu, iată ce au făcut vandalii editorului
tău! Și voi Caragiale, Vlahuță, vedeți-o și voi!" Aseme-
nea amănunte dau farmec capitolelor cărții lui
Eugen Iacob, care relevă mereu aspecte puțin
cunoscute de publicul larg.
cuprinde astfel studii despre D. Murărașu, Mircea
Eliade (cu celebra sa analiză consacrată Cezarei),
urmează apoi un salt în timp, pentru ca demersul
autorului să înregistreze „morfologia robustă dar
complicată" dezvoltată de gazetarul Eminescu în
viziunea Monicăi Spiridon și a lui Ilie Bădescu,
după care, cu eleganța gesturilor firești, netulburate
de presiunea numelor consacrate, criticul cedă
avanscena studiului Ioanei Em. Petrescu, Eminescu
- poet tragic, cea de-a doua ediție apărută (sub titlul
dorit de autoare, dar modificat la data primului
tipar) grație strădaniilor Ioanei Bot. Analiza lui
Constantin Cubleșan este aici din nou sistematică,
cu accente pe detalii, dar fără pretenția de a epuiza
sau redimensiona textul discutat. Intenția lui (tre-
buie să ne amintim acest lucru de fiecare dată cînd
simțim că firul discursului s-a oprit prea sever) este
nu aceea de a devoala straturi neinvestigate încă, ci
de a oferi o diagramă a „fenomenului Eminescu",
așa cum se reflectă el în răspunsul unor cercetători
în domeniu. Nu va surprinde astfel analiza unei
foarte interesante cărți, incitantă și datorită curajoa-
sei deschideri realizate de autoare, Carmen Negu-
lei, în receptarea operei eminesciene pe fundalul
filosofiei orientale, sensuri conjugate cu cele aduse
de gestica romantică. Mihai Cimpoi, I. Negoițescu,
Ion lanoși, Marin Mincu, Ion Itu, Tudor Nedelcea
sînt alți protagoniști ai acestui spațiu în care
prestația propriu-zisă a autorilor este consemnată în
principal din prisma apartenenței la un ansamblu.
Constantin Cubleșan oferă, prin urmare, o
foarte atrăgătoare sinteză, elaborată cu minuțio-
zități proprii doar unui bun cunoscător al feno-
menului, și respirînd o eleganță venită din natu-
ralețea și siguranța gesturilor.
■
Portretele unor figuri cum ar fi cea a „miste-
riosului Armand Levy", cel ce va sprijini reven-
dicările naționale ale revoluționarilor pașoptiști,
sau ale doctorului „Iacob Felix, povățuitorul
săteanului român", sunt contribuții remarcabile,
cu o scriitură ce se remarcă prin conciziune și
plasticitate. Nu mai puțin lipsit de interes e
portretul lui Ștefan Stâncă, „medicul obidiților",
sau cel al doctorului Ion Cantacuziono, un ne-
evreu, numit de Aristide Blank, în perioada inter-
belică, președinte în consiliul de administrație al
Editurii „Cultura Națională".
Dintre oamenii de cultură evreo-români ce-i
rețin atenția trebuie amintiți lingviștii Haimann
Tiktin, Moses Gaster și I.A. Candrea. Altădată
cercetătorul descrie figurile pitorești ale lui Ion
Pribeagu și Alexandru Jar, a boxerului Moți Spakov
sau a polemistului I. Ludo. Accentele publicistului
sunt aproape întotdeauna îndreptate spre partea
luminoasă a personalității celui evocat. Fire gene-
roasă el însuși, Eugen Iacob pune în liniile portre-
telor pe care le creionează o tandră afecțiune,
eludând cu bună știință aspectele discutabile.
Antisionismul lui I. Ludo, de pildă, e amintit doar
în trecăt, căci meritele sale de polemist, de gazetar,
de traducător și chiar de precursor al literaturii
absurdului prevalează în economia portretului.
Funciarmente generoase, evocările lui Eugen Iacob
readuc în atenție și tabloul complex al unei epoci,
cu întregul ei cortegiu de umbre și lumini.
Amintim aici că cele mai multe din paginile
cărții au apărut în revista Tribuna magazin, o pu-
blicație de limbă română de la Tel Aviv. Scriitorul,
stins nu demult, susținea până mai deunăzi o
rubrică intitulată „Amintiri fără fard". Volumul
Culisele memoriei constituie un veritabil testament
spiritual al generosului publicist evreo-român.
■
4
■ | TRIBUNA ♦ nr. 8 ♦ 1-15 ianuarie 2003	|-
„Ocheanul ciuruit
■ Ștefan Manasia
Rares Moldovan
Seara artficierului
Editura Paralela 45, 2000
Cartea care adună, într-un fel de triptic,
jurnalul liric al lui Rareș Moldovan poar-
tă un titlu crepuscular, ușor desuet, fapt
ce a dus - din păcate - la receptarea blazată a
„consumatorilor". Debutantul din Seara artficieru-
lui este însă o ființă discretă, îndrăgostită de pen-
umbra existenței, iar nu de lumina orbitoare a
rampei, de arena zgomotoasă unde se fac și se
desfac glorii. El nu își însușește manifeste, o poli-
tică de grup, nu se consideră un Mesia someșea-
no-dâmbovițean, nici nu se lasă prins sub plasa
călduță a „echinoxismului": Rareș Moldovan e,
astăzi, una din puținele voci fidele sieși, fără
patetisme și fără rupturi, propunând o cursă a
alergătorului de unul singur, neatins de laudele
sau de somnolența comentatorilor de pe trotuar.
Spuneam, la început, că volumul alcătuiește
un triptic, o explorare meticuloasă a vârstelor și
identităților, dispusă în capitole: Seara artficierului
(1990-1993), Mormanul magic (1993-1997) și What
(1998-1999). Autorul nu încurajează, cu toate
astea, privirile lacome și vulgare, nu își finisează -
la 24 de ani - autobiografia; exfoliază chirurgical
realitatea, până la straturile umezi și străvezii,
până la zona în care nuanțele se ating și se com -
bină, dobândind o carnație uleioasă.
Din pliurile excavate atent apare, astfel, făp-
tura „ artficierului, hidră cărnoasă", în mijlocul unui
muzeu al figurilor de hârtie (doamna Fairleigh,
Raphael, June): stomacul lui eplin de așchii și
hârtie " (Scrisoarea lui June către Raphael). Asemenea
personajului arcimboldian, artficierul se compune
din reverii și desfrâuri livrești; ține în mână nu
un detonator, ci un tom dintr-o bibliotecă prin-
ciară, supunându-ne unei insesizabile radio-
grafii: „Haide să intrăm în creierul violet/ O apă
ordonată și rece/ Cineva a pus totul la frigider" (Seara
artficierului).
Mauro Manfredi (Italia)
Poemul care împrumută titlul primului capi-
tol și apoi întregului volum creionează o perfectă
ars poetica minimalistă: „surde clătinări ale argintului,
[...]/Prin ocheanul ciuruit o deformare voită/ Mirosul
bine cunoscut: inimă de ciută, fierbinte ". Marele merit
al poetului Rareș Moldovan acesta și este: de a
înregistra stările obscure și ființele cu sânge trans-
parent până în cele mai mici detalii, până la tensi-
unea care le face să sufere „o deformare voită" -
când devin corpuri într-un univers fractalic și ne
traversează privirea cu ușoare luciri. Rareș Mol-
dovan modelează imaginea în maniera unui pic-
tor, din forme și culori, lăsând-o parcă să viseze
asupra ei înseși. Artizanul este dar un rafinat ce
nu se lasă copleșit de cinism, de „intelectua-
lisme", nu polemizează cu rivalii contemporani
sau cu posteritatea, plutind fericit în acvariul pe
care singur l-a construit - ar merita citat în
întregime aici poemul Casnic, unde metafora
explodează în cascade surde, amintind geniul unui
Carlos Williams: „Doamna Fly închidea copiii în
samovar/ Și-și trecea mâna printr-un ochi de balenă.//
În pânza de apă din urechi/ Sunetul precum o cupă.//
N-am să zgârii în astă-seară/ Algele de pe trupul lui
Amenhotep [...]"
La fel ca puștiul din Orbitorul cărtărescian,
imaginea migălită de tânărul poet suferă o cu-
rioasă hemiparezăfacială. Rareș Moldovan cultivă
asimetria și monstruosul, procedând asemeni
paleontologului care, descoperind un fragment
de os, imaginează organismul unui Pachycephalo-
saurus: „Ai dobândit suprafețe/ Ești acum alfel "
(Alfel). Din licorile amestecate „în creuzete"
ia naștere „ harta luminoasă a feței" (Înspre zi), iar
„... într-un butoi plescăie reparat/ Rombul perfid al
feței" (M.N.(A.)).
Alteori, decupajul versurilor amintește capri-
cioasa coerență a lumii onirice, unde miracolul e
- încă - posibil (Canto I, Cadourile somnului,
Mormanul magic, Corpusculi). Experiențele țâșnite
fie din „ bolboroseala erudită", fie din „ hărmălaia
obscenă a organelor" sunt prinse în țesătura câte
unui splendid coșmar: „Tferet,fructul violaceu, vesel
în fața oglinzii/ Iese maiestuos în hidra zilei, i se
Patricia Collins (Anglia)
deschide portiera/ Pe bancheta din spate nimfele de
celuloid își flutură genele/... /Mă întorc să spionez invi-
dios/ Matca reactivându-și uterele/ În timpul absent"
(Canto I). Poetul devine cultivatorul și scribul
unor fenomene ce țin de „starea poetică" - după
cum o preciza Gellu Naum - acea alchimie prin
care lucrurile ni se arată deodată de „partea cea-
laltă".
„Narațiunile" versificate de Rareș Moldovan
sunt polinucleice, privilegiind amănuntul semni-
ficativ, deopotrivă cultural și carnal. Simbolul se
îngrașă pe nevăzute, dilatându-se sub forma unui
poem: „mai liniștit acum, înconjurat de forma sedată/
pur în cenușă și simplu/ ca un Joc de amprente, un
număr/ de prăbușiri// e brațul tău crestându-se/ aici și
aici și acolo// voi păși sub vișin/ într-o iarbă letală"
(Somnul la amiază).
Volumul pierde din intensitate tocmai acolo
unde autorul simte nevoia să socializeze și, făcân-
du-ne cu ochiul, să răspundă modelor zilei:
notația, enumerarea obiectelor după regula lui
anythinggoes videază sensul unor poeme ca: Ma-
nieră , Poemul de consum, Așa. Micile „epifanii" opt-
zeciste - care încă își mai aflau cititorul în cânte-
celele lui Romulus Bucur, de pildă - ating maxima
banalitate în poemul Canto II. Sunt punctele vul-
nerabile în care metafora, diurnă și recognosci-
bilă, va eșua; unde degetul arătător se lungește în
mod inutil: „ asistentele își plimbă tristețea în cărucior",
„Mă gândesc apoi cu toată seriozitatea la/ bolile mele
trecute și viitoare/ ’zda mă-sii, mai șoptesc când se/ rupe
vârful creionului...".
Dincolo de toate acestea însă, scrisul lui Rareș
Moldovan dovedește o maturitate puțin obișnu-
ită, aproape fiecare poem meritând să figureze
într-o antologie a tinerilor poeți români de azi,
explorând zone pe care congenerii - din stânje-
neală? din nepricepere? din incultură? - le oco-
lesc. Apariția, în anul 2000, a volumului Seara
artficierului îmi confirmă nașterea unei noi sensi-
bilități literare la Cluj, menite să doboare câteva
prejudecăți: în primul rând, tinerii scriitori clu-
jeni nu mai așteaptă binecuvântarea papilor lite-
rari de la „Centru", nu mai copiază etichete ce nu
li se potrivesc, iar în al doilea rând au terminat-o
cu răcoarea gravă a „neoexpresionismului".
■
■ | TRIBUNA ♦ nr. 8 ♦ 1-15 ianuarie 2003	|-
5
Poezie
7 poeme
■ Stelian Oancea
mărturie ferecată
a altui timp
Încremenirea a cuprins-o toată
ca o uscăciune
oce discretă, interiorizată, Stelian Oancea
scrie rar pentru revistele literare și cu
greu am izbutit să-i smulgem filele de
față. După patru volume de poezii publicate de-a
lungul timpului, care s-au bucurat la momentul
apariției lor de o frumoasă primire, Stelian
Oancea se reîntoarce în lumea scrisului cu
convingerea că poezia poate înnobila și înfru-
museța gestul uman. Rândurile sale foiesc de
meditații concentrate, de metafore ale gândului
purificator. Poezia sa e rezultatul unei adânci con-
centrări și izbucnește doar atunci când fântânile
sufletului au toate ochiurile pline. Atunci, și
numai atunci, izvorul din adâncime își limpezește
undele diafane, îmbrățișând solul roditor al unei
grădini imaginare, unde vegetația gândului stă
sub semnul odihnitor al balanței, al împăcării cu
sine, chiar când dualitatea antagonică dintre zbor
și piatră, cele două motive fundamentale ale
poeziei sale, dobândește sclipetul unor fulgurații
spontanee, cu șlefuiri de reflexe diamantine.
(Mircea Popa)
Ideon Arithmos
Lui Platon
Înalță întâmplările în ruguri
deschide nenorocului pustia
și-n vânăt abur mințile-mi le suflă
Întoarce-te apoi și pentru mine
o, doar pentru mine
refă antica simetrie
Unde îți sunt triunghiurile?
Ploaie am implorat -
sublimul armoniei
Tu mi-ai dat potopul!
Abia mai târziu
Căzusem în lumină
ca într-un lac de dumnezeire!
mă primea soarele
și îmi striga ceva
din înaltul lui.
Mă străduiam să înțeleg
dar cuvintele treceau prin mine
ca lumina
prin carnea fluidă a mării
înfiorând-o.
Pe tine abia mai târziu
te-am văzut,
abia mai târziu...
Soarele continua să-mi spună
să-mi spună
și vorbele lui se întrupau
în bucuria care erai tu
Piatra
Te-a legănat vorba,
te-a rotunjit cuvântul
cu șoapta, cu gândul
Te-a rotunjit,
te-a împlinit cu tâlcuri,
cu nori de lumină
și păsări dormind
în adâncuri
Te-a rotunjit vorba
și te-a închis
cu somn și cu vis,
cu chei grele, cu juruințe
Coaja îți este subțire
ca la semințe
și tresare și simte
ca pruncul
culcat în părinte
Elaine Rounds (Canada)
Catifeaua ta mângâie
palma, obrazul
naște și cere extazul.
Te-a rotunjit cuvântul
și te-a făcut lege
și mi te-a dat mie:
„să te dezlege!“
Anotimp cosmic
A venit tăcerea
ca un anotimp cosmic
piatra și-a pierdut graiul
și buzele și carnea
A rămas fără început
și fără sfârșit
Un foc își doarme vecia
sub coaja ei subțire
Alte vieți
palpită înăuntru
și-o rază-memorie
trece din cristal în cristal
din amintire în amintire
ca o candelă
ce umblă singură
într-un cimitir pustiu
Miniaturi de umbră
Ideea este
îngerul lucrului,
iar cuvântul
umbra cu care ea
și-l înseamnă.
*
Se întoarce zborul
în noi
să ne spele trupul
cu cer.
O, dar brațele nu-s
decât umbra
aripilor de odinioară.
*
Tristețea:
umbra privirii mele,
când te caută
și nu te găsește.
*
Pământul:
țărușul la care,
cât de târziu,
funia umbrei noastre
se adună.
Acceleratul
Noaptea începea abrupt
dincolo de geam;
în ea se putea ascunde
orice!
Trenul se înfunda
în peretele ei -
cariu legănându-se
într-o alveolă
de lumină.
În urma lui,
năvăleau umbrele clocotind,
înghițind repede fotonii
rătăciți printre ele.
Apoi alergau disperate
să ne prindă din nou,
veneau până sub fereastra mea
călătoare.
6
■ | TRIBUNA ♦ nr. 8 ♦ 1-15 ianuarie 2003	|-
Le vedeam colții și ochii sticlind	■ Paul Vinicius
spre ce se întâmplă înăuntru	gore
Doar, doar	lui Ion Mureșan
trădarea le va întinde o mână...	după un vis extrem de lung
	extrem de strâmt extrem de agitat
Porțile golului	îmi prepar cafeaua: scurtă
	tare
De n-ar fi fost această poartă	groasă.
în drumurile noastre	o beau.
să ne soarbă	fumez o țigară.
din direcții opuse,	urc pe terasa blocului-turn din vecinătate;
să ne zidească în pragul ei	privescfurnicarul orașului ca pe o pradă
cariatide cu ochi imenși	după care
plesniți de câte au văzut	mă apuc să urlu:
De n-ar fi fost aceasta poarta,
aș fi zugrăvit-o pe aer,
din credința mea
un arc de boltă să coboare,
în taina lui să te cheme
De n-ar fi fost această poartă
între noi,
să bat în ea cu inima,
să-mi fie teamă
că nu se va deschide...
■
Martin Hornschuh (Germania)
„atențiune - atențiune!
vă vorbește gore!
cetățence -
fiți cu urechile călare pe mine!
brunetele - să treacă pe trotuarul stâng
roșcatele - pe cel drept.
azi
blondele
șatenele - liber;
nu intră în exerciții.
vă vorbește gore
vă vorbește naratorul.
cu mușchi de fier
și fără nici un creier
voi conduce azi acțiunea
către un deznodământ hipic.
azi am să scot performanță
din orice femeie
cu pernă la cap.
azi sunt periculoso sporgersi.
azi sunt frate cu marfarul de noapte
cu tunelele.
am să fac o droaie de manevre
cufiecare din lungile mele vagoane
prin tunelele voastre fericite
de o parte și de alta a muntelui venus.
nu vă neliniștiți:
am suficiente vagoane pentru toate.
cetățence: nu vă precupețiți tunelele!
vă urez satisfacție.
apropo: știți cum se exprimă o femeie
cu adevărat sati.făcută?
se exprimă așa:
„mulțumesc,
gore!“
după un vis extrem de lung
extrem de strâmt
extrem de agitat
îmi prepar cafeaua:
scurtă
tare
groasă.
o beau.
aprind o țigară.
o oră întreagă
mă scufund într-o carte
despre tălmăcirea viselor.
e de bine.
stau teribil cu imaginația
stau copleșitor cu potența.
totuși - înnebunitor -
mă roade întrebarea:
cine dracu-i
gore!
Rora & Dobrica Kamperelic (Iugoslavia)
irina -
poveste de cartier
bărbații din blocul de vizavi au ajuns o ruină.
nevestele lor nu mai au ce să-și smulgă din cap.
îi vezi dimineața plecând la serviciu
ca niște năluci ce își duc pantalonii la grădiniță.
noaptea încă le atârnă Jalnic de chipuri;
ochi prinși în păienjenișuri de riduri
ochi înroșiți de sudură la viu
ochi înrăiți
de bătrâni sălbatici voaiori.
cu toții au căzut în patima astronomiei
din cauza irinei
din cauza ferestrelor ei luminate
noapte de noapte.
din cauza ceremonialelor trupului ei
spumă de spumă de lună.
irina nu este decât una.
■
Harry Burrus & Laura Ryder (SUA)
-1 TRIBUNA ♦ nr. 8 ♦ 1-15 ianuarie 2003	|-
7
P roză
Mică analiză a unui sentiment perimat
■	Alexandru Jurcan
De ce mă plimb dintr-o cameră în alta, în
după-amiaza încinsă din acest iulie de
bronz ars? Din cauza căldurii, mai ales.
Nu sunt în stare de un conflict interior serios, cre-
de-mă. Și-apoi sper că vei veni în curând. Căldura
a devenit amenințătoare, violentă, nu-mi pot aduna
gândurile, nu pot face nimic valabil. Să stau astfel
într-o casă străină, în care fiecare obiect mă acuză:
aceasta este senzația. În ultimul timp ai devenit ciu-
dată, te agiți fără rost și mă supui unor evenimente
stranii. Ai știut că azi e ziua mea, însă iată ce mon-
struozități ai născocit! Încă de vineri, de când
ne-am instalat provizoriu în această casă de împru-
mut, am avut o presimțire aparte. Mi-ai spus că
prietena ta a plecat la mare, că ți-a lăsat cheia să mai
uzi florile și că ar fi bine să stăm împreună aici până
la ziua mea inclusiv, sub pretext că la tine stă sora ta
pentru examene. Am acceptat, firește, și nu regret
nimic, decât că sărbătorirea zilei mele este un fias-
co. Azi-dimineață, trezindu-mă lângă tine, mi-am
zis că tu ești cel mai valoros cadou pe care mi l-a
oferit viața, că nu-mi pot dori altceva de ziua mea
decât să mă trezesc alături de tine. Somnoros încă,
te-am privit cum dormeai și mi-am plimbat palme-
le peste umerii tăi calzi și catifelați. M-am dus în
baie și am început să mă bărbieresc. Cerul limpede
anunța furia căldurii. Am simțit apoi că pășeai prin
camera dinspre baie. Ai intrat cu două pahare pline
cu vișinată și mi-ai urat „La mulți ani!“. Te-am să-
rutat. După care ai adus un pachet învelit în hârtie
albă și ai încercat să ții un discurs. Râdeai, desigur,
pentru că noi ne ascundem emoțiile, luând peste
picior solemnitatea acestor momente. Discursul
ți-a fost întrerupt de sărutările mele. Am deschis
pachetul: o cămașă albă, superbă, un album de pic-
tură, un disc, un maieu... Întotdeauna știi ce-mi
lipsește. Mi-ai oferit și un caiet legat în piele maro-
nie, pe care scrie cu auriu „Caiet de amintiri".
Ți-am spus că nu-mi place să-mi inventariez trecu-
tul: ce s-a dus, e bun dus. Cu toate acestea, am
început să mă contrazic. Acum îți scriu în acest
caiet, pentru că nu știu cum să mai suport situația.
Mi-ai spus că trebuie să pleci să mai cumperi ceva
pentru „masa festivă" și m-ai închis pe dinafară,
desigur, la ora nouă, iar acum e ora °ase după-amiază.
Ce pot presupune? Că ți s-a întâmplat un accident?
Că ai pierdut cheia? (Dar atunci de ce nu bați în
ușă, de ce nu suni?) În casă există telefon, tu știi
precis numărul. Deși mi-ai interzis să ridic re-
ceptorul, să știi că, dacă ar suna telefonul, m-aș
repezi într-acolo... Probabil că n-ai sunat deoa-
rece erai sigură că nu ridic, din moment ce tu
m-ai rugat. Ori ai trecut pe la tine pe-acasă? Ai
dus-o pe sora ta la examen? (După câte știu, e
prima zi de admitere.) Nu, nu, doar mi-ai fi spus.
Și-apoi e ziua mea, ai făcut atâtea pregătiri. Te-ai
supărat, deodată, pe mine? Imposibil, doar am
petrecut zile perfecte. Nu știu ce să mai presu-
pun. Situația e penibilă. Mă plimb și îți scriu în
acest caiet. A fost o idee minunată să mi-l lași.
Știu ce-ai vrut să insinuezi. Te supără lenea mea
de a-ți scrie, de a comunica în scris. Cu toate că
sunt destul de taciturn, asta nu înseamnă că nu
gândesc... Ciudat cum, tocmai de ziua mea, în loc
să bem șampanie, m-am apucat de scris; de altfel,
vorbesc cu tine ca să afli prin ce-am trecut în
lipsa ta. Trag tot timpul cu urechea spre ușă și
spre telefon.
EllaJoosten (Olanda)
ÎN TIMP CE TU NU ȘTIU UNDE EȘTI, eu mă
plimb în această casă mare, cu obiecte străine, cu
fotografii ce nu-mi spun nimic, cu masa încărcată
cu bunătăți, ca în „Marile speranțe"... (să știi că
nu m-am atins încă de ele).
Așadar, stau închis într-o casă străină, într-o du-
minică, de ziua mea. Dacă ar sosi stăpâna casei, eu
aș trece drept hoț. Aștept momentul în care situația
mi se va părea amuzantă, când, după atâția nervi,
mă voi destinde, voi mânca, voi bea și-mi vei deve-
ni nesuferită. Chiar nu puteai da un telefon? Așa-i
că nu ți s-a întâmplat nimic grav și că vom râde în
curând citind împreună aceste rânduri sinistre?
ora 18: Tu trebuie să fii o oază... viața îmi dă
diverse palme, dincolo de acest perimetru al co-
municării; atunci măcar tu să nu mă nevrozezi.
Pune-mă la punct, când e cazul, ceartă-mă, fă
orice spre binele acestei relații.
ora 19: De atâtea ori m-ai lăsat singur, m-ai
condamnat la tăcere. Când îți spuneam, priveai câte
un obiect nesemnificativ și simulai indiferența. În
suficiente momente păreai disperată, apoi ador-
meai. De fapt era oboseala, nu disperarea. Doar eu
sufeream. Nu discutai cu mine, te refugiai, evitai...
ora 20: ȘTIU CĂ AM ÎNCEPUT SĂ-ȚI REPROȘEZ,
dar n-am făcut-o niciodată până acum. Probabil
că hârtia mă îndeamnă la așa ceva. Nu mă pot
opri din scris și văd atât de limpede în viața noas-
tră, încât te acuz. Trebuie să limpezim ce se mai
poate limpezi.
ora 21: Nu știu cum se face, dar uneori, din
peisajele văzute, prin inversarea unor elemente,
poți recompune apoi o altă lume, în care adevă-
rurile sunt mult mai evidente. Acum, retrospectiv,
încerc să trec câteva amintiri sporadice prin con-
cluzia ultimă. Și știi ce cred? Sentimentele tale față
de mine s-au uzat, s-au perimat. Tot mai mult
te-ai îndepărtat de mine, m-ai lăsat singur. Nu mă
pricep să analizez complet sentimentele tale.
ALT AN, ALTĂ ORĂ: De câți ani ai plecat și m-ai
lăsat singur? Poate nu crezi, dar abia azi mi-am dat
seama că, de fapt, eu stau închis în casa noastră. De
ce mi se părea că e casa nu știu cui? E posibil să-ți
devină străină propria ta casă? E posibil?
■
8
■ | TRIBUNA ♦ nr. 8 ♦ 1-15 ianuarie 2003	|-
M istoria
Istoria imaginarului (III)
■	Toader Nicoară
(Urmare din numărul trecut)
Imaginar istoric °i
imaginar istoriografic
Nici istoria și știința istorică nu au scăpat
de capcanele imaginarului și nu au rămas
surde la cântecul de sirenă al acestuia.
Există, așadar, fără putință de tăgadă, un imaginar
istoric, la fel cum există un imaginar istoriografic.
Înainte să le degajăm problemele și aspectele,
suntem datori să limpezim câteva aspecte preli-
minare care au darul de a elimina confuziile și
neînțelegerile prezente chiar și printre profe-
sioniștii disciplinei istorice.
Din nefericire, asupra termenului care desem-
nează știința noastră, istoria, continuă să persiste
confuzii. Termenul istorie are cel puțin două ac-
cepțiuni diferite, care continuă să producă derută,
nu numai în rândul profanilor. Istoria - adică ceea
ce s-a petrecut în trecut și nu mai poate fi retrăit
(decât în situația, puțin probabilă pentru timpul
nostru, a posibilității călătoriei înapoi în timp,
spre a observa instantaneu cum evoluează lucru-
rile) - și istoria restituită de istorici, pe seama urme-
lor și a mărturiilor conservate în timp sau păstrate
și consemnate de contemporanii evenimentelor
din acest trecut care face obiectul reconstrucției,
pe care ar fi convenabil s-o numim istoriografie, în
sensul de istorie scrisă °i rescrisă, adică reconstituită
de istorici după regulile de științificitate în uz sau
la care aceștia subscriu. Dacă prima este în mod
indubitabil reală, cea de-a doua comportă o serie
de probleme, conducând la o adevărată ceartă
între „realiști" și „nominaliști".
Confuzia persistă de asemenea între istoria
imaginarului (imaginarul istoriografic) și ima-
ginarul istoric. Putem vorbi despre un imaginar
istoriografic, despre o istorie a imaginarului și despre
prezența acestei dimensiuni în oricare din resti-
tuirile istoriografice pe care le fac istoricii despre
trecut, pe când în cazul imaginarului istoric resti-
tuim istoria unui obiect, imaginarul, partea și
rolul pe care anumite structuri imaginare (mituri,
utopii, spaime, speranțe, așteptări etc.) l-au avut
și îl au în derularea evenimentelor din istoria
reală. Cu alte cuvinte, atunci când fac istoria,
atunci când participă la o bătălie, când construiesc
o piramidă sau când participă la alegerea unui
conducător pentru o funcție publică, oamenii au
în minte anumite idei, reprezentări, imagini
despre ceea ce fac și conferă semnificații gestului
la care participă, semnificații care uneori (de cele
mai multe ori) scapă sau pot scăpa istoricului
care, după o perioadă de timp mai lungă sau mai
scurtă, încearcă să le reconstituie. Aceasta deoare-
ce timpul a făcut să se producă o schimbare de
semnificație a fiecărui gest, chiar și a celui mai
simplu, și istoricul este tentat să dea evenimen-
telor semnificații contemporane izvorâte dintr-o
mentalitate și dintr-o viziune asupra lumii care
este a sa, dar care nu a fost niciodată a oamenilor
despre care el vorbește.
Între imaginarul istoric și imaginarul istorio-
grafic există diferențe esențiale. Imaginarul istoric
(structuri imaginare, mituri, utopii, iluzii, aștep-
tări, idealuri etc.) este prezent în societățile uma-
ne în toate epocile istorice și funcționează după o
logică care-i este proprie, independent de voința
istoricului și de faptul că acesta este sau nu dispus
să ia act de existența sa și să-i restituie rolul în de-
terminările istorice. Imaginarul istoric se structu-
rează, se metamorfozează și se restructurează la
nivelul sensibilității comune, ca o realitate de al
doilea nivel (subiectivă, în esență, produs al re-
flectării și al activităților mentale și intelectuale),
dar nu mai puțin obiectivă, prin faptul că deter-
mină, intermediază și influențează atitudinile și
comportamentele oamenilor și punerea în act, ac-
țiunile și faptele lor atunci când participă la face-
rea istoriei. Din acest punct de vedere, structurile
imaginare au o existență independentă, chiar dacă
ele reflectă, în proporții diferite, realul. Ele există
pur și simplu pentru că răspund unei nevoi a na-
turii umane de a popula lumea, de a o imagina,
de a organiza cosmosul și de a proiecta viitorul
sau de a resuscita trecutul, de a imagina mental
timpul și spațiul, într-un cuvânt, de a popula
lumea în care trăiesc cu repere care să-i dea o
anumită coerență și să-i permită orientarea prin
realitatea derutantă. Rolul istoricului - atunci
când este dispus să-l asume - este tocmai de a le
restitui existența, de a degaja funcțiile și semnifi-
cațiile, de a vedea mecanismele de funcționare și
de a evalua care este contribuția lor în evoluția
istorică1.
Imaginar istoric
Studiul realităților diferite, reflectate prin
„imagini", percepții prin excelență subiective, i-a
lăsat multă vreme indiferenți pe istorici, preocu-
pați de realitatea pură, „așa cum e ea".
Pe urmele altor specialiști, ale filosofilor,
istoricilor religiilor sau istoricilor literari, istoricii
au luat notă de existența imaginarului și de pre-
zența sa în câmpul lor de cunoaștere. Deschide-
rea istoriei spre colaborarea cu celelalte științe ale
omului, cu antropologia, sociologia etc., a pus-o
în contact nemijlocit cu imaginarul.
Lucrurile au plecat de la interesul pentru pro-
blemele și deschiderile antropologilor pentru celă-
lalt, pentru alteritate. Preocupările de antropologie
istorică din anii ’70 au orientat interesul istoricilor,
într-o primă instanță, spre problemele imaginii ce-
luilalt, spre problema receptării, a alterității. Era
vorba de alterități diverse, de la celălalt marginal la
celălalt din vecinătatea imediată sau la celălalt exo-
tic. A fost descoperită astfel și integrată surselor
privilegiate de istorici o întreagă literatură de călă-
torie - descrieri geografice și etnografice - multă
vreme ignorată de către istorici. Nu în ultimul
rând contactele cu literatura, cu nevoia analizei
imaginilor, metaforelor, ca și a altor procedee de
identificare, descriere și receptare, au condus la
asumarea literaturii unei epoci ca sursă pentru in-
vestigațiile istoricului. S-a ajuns astfel la o masă
critică ce a făcut să prolifereze studii privind alteri-
tatea, imaginea celuilalt, imagologia comparată.
Au beneficiat de prioritate imaginarul tradițio-
nal, structurile imaginare ale antichității, dar s-au
remarcat mai ales medieviștii, care s-au lansat în
analiza miturilor și mitologiilor ce au alimentat din
abundență imaginarul medieval. O încercare de
inventariere a autorilor ar conduce la o foarte
lungă listă de contribuții de excepție. Inspirat de
restituțiile lui Georges Dumezil, Georges Duby
restituie cele trei ordine sau imaginarul feudalis-
mului, structura tripartită a societății feudale (cei
care se roagă, cei care se luptă și cei care muncesc),
nimic altceva decât transfigurarea și adaptarea unei
scheme tripartite a strămoșilor indo-europeni2. Au
fost analizate de asemenea spaimele și neliniștile
anului o mie3, puternica încărcătură milenaristă și
mesianică ce marchează istoria creștinătății europe-
ne în drumul ei spre modernitate, încărcătura
milenaristă și mesianică a cruciadelor4, joachimis-
mul și posteritatea lui milenaristă5, așteptarea mile-
niului, păcii și fericirii universale6, puternicele pul-
sații mesianice din toate mișcările și revoltele con-
testatare, de la fanaticii Apocalipsei la Thomas
Munzer și la husiți7, ca și încărcătura milenaristă
și mesianică a revoltelor și revoluțiilor moderne.
Un capitol deosebit de semnificativ este cel
dedicat explorării imaginarului morții8 și al lumii
de dincolo9, legat în același timp de studiile pri-
vind atitudinile în fața morții10, dar și de exploră-
rile topografiei infernurilor sau a paradisurilor.
Claude Carozzi analizează călătoriile în lumea de
dincolo, Georges Minois reconstituie itinerarele
unei istorii a infernurilor11, pe când Jean Delu-
meau analizează configurările succesive ale para-
disurilor12. Jacques Le Goff, după ce explorase cu
succes categorii ale imaginarului medieval, mira-
bilul și structurile onirice ale Occidentului me-
dieval, oferă o restituție a purgatoriului și a rațiu-
nilor nașterii sale în creștinătatea occidentală13.
Pe traseul aceluiași imaginar tradițional și
religios sunt refăcute sinuozitățile miturilor creș-
tine în confruntare cu noua sensibilitate moder-
nă14 sau transfigurarea mesianismelor și profeții-
lor tradiționale în confruntare cu modernitatea și
rațiunea15, mitologiile revoluționare ale timpurilor
moderne16.
■
Note
1.	Alexandru Zub, Miturile istoriogrijice în România ultimei
jumătăți de secol, în Miturile comunismului românesc (II), sub
direcția lui Lucian Boia, Editura Universității București,
1997, p. 8.
2.	Georges Duby, Les trois ordres ou l’imaginaire du jeodalisme,
Paris, Gallimard, 1978.
3.	Idem, LAn mil, Paris, Gallimard, 1980.
4.	Paul Alphandery, Alphonse Dupront, La Chretiente et
l’idee de croisade, Paris, 1959.
5.	Henri de Lubac , La posterite spirituelle de J. de Flore, Paris,
Lethilleux-Sicomore, 1970; MARJORIE Reeves, The Injlu-
ence ojProjecy in the Later Middle Ages, Oxford, 1968.
6.	Jean Delumeau, Milles ans de bonheur, Paris, Fayard, 1995.
7.	NORMAN Cohn, Les Phanatiques de lApocalypse, Paris,
Maspero, 1962.
8.	Jean -Claude Schmitt, Les Revenants. Les vivants et les
morts dans la societe medievale, Paris, Gallimard, 1994.
9.	Michel Hulin, La Face cachee du temps. L’imaginaire de
l’au-delâ, Paris, Fayard, 1985; DANIELE ALEXANDRE-BIDON,
La Mort au Moyen Age, Paris, Hachette, 1998; vezi °i
Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, p. 100-116.
10.	PhilippeAries, L'Homme devant la Mort, Paris, Seuil, I-II,
1982; Piere Chaunu, La Mort â Paris, 16e, 17e, 18e siecles,
Paris, Fayard, 1978; Michel Vovelle, La Mort en Occident
du Moyen Age â nos jours, Paris, Seuil, 1983 (Paris, 2001).
11.	Georges Minois, Histoire des etjers, Paris, Fayard, 1991.
12.	Jean Delumeau, Une histoire du Paradis, I, Le Jardin des
delices, Paris, Fayard, 1992; Idem, Que reste-il du Paradis,
Paris, Fayard, 2000.
13.	JacquesLe Goff, L’imaginaire medieval, Paris, Gallimard;
Idem, La Naissance du Puigatoire, Paris, Gallimard, 1982.
14.	JacquesSole, Les mythes chretiens de la Renaissance aux
Lumieres, Paris, Albin Michel, 1979.
15.	Paul Benichou, Le temps desprophetes, doctrines de l’âge
romantique, Paris, Gallimard, 1977.
16.	AbelPoitrineau , Mythologies revolutionnaires, Paris, PUF,
1987.
■ | TRIBUNA ♦ nr. 8 ♦ 1-15 ianuarie 2003	|-
9
Antichitatea, azi
■ Mihai Bărbulescu
n 1797 tânărul Chateaubriand, refugiat în
Anglia, scria (în Essai sur les revolutions):
„Revoluția noastră au produs-o, în parte, oamenii
de litere care, mai curând locuitori ai Romei °i ai Atenei
decât ai propriei lor țări, au căutat să readucă în Europa
moravurile antice". Revoluția însemna atunci o
întoarcere, proiectul era revenirea la antichitate.
Nu era o idee cu totul nouă, căci grecii și roma-
nii erau prezenți de multă vreme în cultura euro-
peană. Dar de această prezență continuă a anti-
chității clasice în cultura europeană nu s-a luat
act totdeauna în același fel. Nu este și n-a fost o
realitate stabilită o dată pentru totdeauna. Din
renaștere în renaștere, Europa a inventat tot felul
de antichități, a elaborat imagini multiple ale tre-
cutului și ale identității sale. Dacă am urma o
modă din ultima vreme, ar trebui să spunem că
această antichitate este mai degrabă o realitate
imaginară decât un dat istoric. Este evident că
Guido Vermeulen (Belgia)
Franța de la 1789 sau Germania romantismului
au fabricat „antichități" (adică „antichitatea" la
plural). Acum, când aparent au căzut zidurile din
Europa, când se vorbește atâta de identitatea
europeană, de cultura sa, cum înțelegem azi
inventarea democrației de către atenieni ori
societatea „multiculturală" a Imperiului Roman?
Cu atât mai mult cu cât astăzi universul grec și
roman nu mai este privit cu ochii secolului al
XlX-lea, nici măcar cu aceia ai anilor ’50. Au
apărut noi metode și noi obiecte ale cercetării.
Raportul nostru cu antichitatea clasică este
paradoxal. Cultivarea limbilor clasice se află în
cădere liberă, atât în România, cât și, în general,
în Europa. O dezbatere pe această temă la Institu-
tul de Studii Clasice al universității noastre, cu
participarea unor specialiști din străinătate, a rele-
vat această tristă stare a lucrurilor. Ultimele diser-
tații de doctorat în latinește s-au ținut acum vreo

sută de ani; dacă la mijlocul secolului XIX un
elev spunea cu năduf că „ antichitatea a fost făcută ca
să fie pâinea profesorilor", astăzi Aiax nu mai este un
erou, este o marcă de detergent, iar Venus Anady-
omene este, eventual, modelul (poate chiar invo-
luntar) al unei fotografii din Playboy.
Și totuși, aici e paradoxul (paradox e cuvânt
grecesc): antichitatea interesează, iar în unele țări
vest-europene se remarcă chiar o „reîntoarcere" la
antichitate. Apar zeci de cărți de popularizare, se
citesc mult mai multe cărți despre antichitate
decât înseși textele antice. Există un public culti-
vat care, deși a uitat latina și umanismul clasic,
vrea să i se arate antichitatea. Siturile arheologice
celebre din Grecia, Italia, Turcia atrag milioane de
turiști anual. Unii au intrat în capcana interesului
comercial pentru antichitate, speculat de firmele
de turism, de publicitate și de comerțul, uneori
ilicit, de artă. Pentru ei turismul arheologic e o
modă, ceva care „dă bine". M-a amuzat o scenă
dintr-un muzeu celebru, văzând o foarte respec-
tabilă doamnă, care se plimba cu seturile de dia-
pozitive cumpărate la intrarea în muzeu, arunca o
privire sumară asupra statuii antice și verifica apoi
îndelung dacă figurează în vreun diapozitiv. Ră-
sufla ușurată când o descoperea reprodusă (adică:
n-a fost înșelată pe banii ei, ceea ce era important,
diapozitivul, își avea corespondentul în sala de
expoziție) și continua să facă „inventarul" seturi-
lor de diapozitive cu care se va lăuda la iarnă, la
gura sobei, în fața vecinilor, într-un alt continent.
Nu despre asemenea „interesați" de arheologie
vorbesc, ci de cei care simt, astăzi precum prede-
cesorii lor de acum câteva secole, nevoia de a că-
lători. De aceea, nu cred, ca Himmelmann, că tre-
buie ridiculizate efortul financiar și plăcerea lor
reală față de antichitate. Poate că mulți într-adevăr
se descoperă pe ei înșiși în fața peisajului cu ruine
și vor să cunoască „țara unde înfloresc lămâii", așa
cum sintetiza Goethe atracția exercitată asupra
germanilor de lumina și peisajul Italiei.
De altfel, arheologia este astăzi o disciplină
care privește ansamblul societății, chiar dacă indi-
rect, de-ar fi să ne gândim doar la faptul că ea nu
mai poate fi disociată de problemele amenajării
teritoriului ori de dezvoltarea turismului. Publi-
cul care se interesează azi de arheologie dă sens
noțiunii de patrimoniu arheologic. Trecând din-
colo de aceste aspecte pragmatice, este sigur că
arheologia contribuie la construcția unei identități
responsabile, plecând de la „geniul locului" și de
la moștenirea unei comunități, pentru a ajunge la
deschidere spre lume, la toleranță și solidaritate.
Distrugerea cu rachete a statuilor rupestre ale lui
Budha de către talibani a produs un șoc asupra
lumii civilizate poate în mai mare măsură decât
alte evenimente din Afganistan, de care ne-au
înștiințat mass-media. Și pentru că obiectul arhe-
ologiei este, în ultimă instanță, omul, arheologia
este mult mai aproape de reflexia politică și socia-
lă decât ar putea să pară.
Nu doar monumentele și siturile arheologice
prezintă interes pentru marele public. Chiar
scrierile grecești și latinești, în traducere, se edi-
tează în tiraje masive și cu prețuri la îndemâna
oricui. Studenții noștri care au petrecut stagii la
universități italiene cu burse „Socrates" știu că, cu
prețul unei înghețate, își puteau cumpăra cartea
unui autor antic, cu textul original și în traducere
italiană, în edițiile apărute la „Grandi Tascabili
Economici Newton", iar volumele de mică extin-
dere ale acelorași clasici greci și latini sunt mai
ieftine decât o călătorie cu metroul. Editura însăși
definește această serie drept cea a „marilor cărți
care nu apun". Textele clasice sunt inepuizabile.
Această inepuizabilitate face caracterul clasic al
unui text (F. Schlegel). Dintr-un text clasic se pot
10
■ | TRIBUNA ♦ nr. 8 ♦ 1-15 ianuarie 2003	|-
extrage mereu idei noi. Autorii antichității clasice
au mereu câte ceva să ne învețe. „Întoarcerea" la
antichitate are uneori motivații insolite. Cine ar fi
crezut că există o relație între reeditările lui Sene-
ca și amenințările unor boli actuale, în primul
rând SIDA? Se spune că este demonstrat cu docu-
mente și scrisori de la cititori. Problema morții,
în fond, explică această reîntoarcere la stoicism.
Îmi pare loc comun aserțiunea că Imperiul
Roman e cea dintâi Europă unită. Poate Imperiul
Roman să constituie un model? La prima vedere
un răspuns pozitiv nu e prea greu de argumentat,
dar rămâne de văzut cât de solid este principial
raționamentul. Pentru Paul Veyne, de pildă,
structura Imperiului Roman n-are nimic a face
cu Europa zilelor noastre, cu Europa în construc-
ție. Pentru Veyne, civilizația romană a fost injustă
și crudă (ca exemplu de cruzime se oprește asu-
pra reliefurilor Columnei lui Marcus Aurelius,
unde soldații romani apar ridicând cu dinții, de
păr, capetele tăiate ale barbarilor), dar „dă impre-
sia" unei societăți liberale, deschise și serene. E
interesant că în continuare, după acest puțin
măgulitor „dă impresia", Veyne recunoaște că
Imperiul Roman n-a cunoscut rasismul ori sec-
tarismul religios. Septimius Severus, sub domnia
căruia imperiul a atins apogeul teritorial, demo-
grafic, economic și juridic, era un african ai cărui
strămoși nu vorbeau latinește. Cuvintele
„roman", „latin", „peregrin" indicau un status, și
nu o origine etnică. Nu se făcea diferența între
cetățenii romani de origine italică și cei de origine
provincială și, în general, diferențele etnice con-
tau atât de puțin pentru romani încât la sfârșitul
antichității aceștia n-au pregetat să-și recruteze
soldații și generalii printre germani. Apoi, tole-
ranța religioasă: zeii tuturor oamenilor, civilizați
ori barbari, erau adevărați. Aceasta reproșa, prin-
tre altele, Sfântul Augustin sistemului imperial
(De civitate Dei, 2, 20): era avid de cuceriri, se
manifesta cu duritate față de cei săraci, era fundat
pe legături clientelare, nu se interesa decât de pa-
ce, prosperitate și plăceri, împărații erau indife-
renți la moralitatea supușilor lor și la salvarea lor
eternă. Dar, imediat, Veyne revine: toleranța reli-
gioasă, civilizația deschisă sunt aparențe, univer-
sal-umanul și ceea ce este universal în imperiu
erau mai curând intenții.
Pe de altă parte, Andrea Giardina arăta cu
dreptate, relativ recent, că, orice am determina cu
adjectivul „roman" (lumea romană, omul roman)
rezultatul e același: se construiește o categorie
abstractă și totalizatoare, destul de greu de acordat
în realitate cu cei 1300 de ani de istorie romană
sau cu dimensiunile Imperiului Roman. Iar gene-
ralizarea cetățeniei romane sub Caracalla, în 212,
este un criteriu juridic insuficient pentru a uni-
formiza aspectele comportamentale distincte,
rămân mulți cei pe care calificativele rusticus,
agrestis, montanus îi desemnează ca fiind încă
departe de comportamentul civilizat. Și Giardina
nu uită să adauge relatarea lui Priscus, din 449,
despre grecul care locuiește cu barbarii huni,
„pentru că se trăiește mai bine printre barbari decât
printre romani", ca și relatarea lui Salvian, din
aceeași vreme, despre romanii care se refugiază
la barbari, pentru că ,preferă să trăiască liberi sub
aparența prizonieratului, decât prizonieri sub aparența
libertății", care caută la barbari o pierdută humani-
tas Romana.
Pentru istoricii cu o viziune primordial etno-
logico-antropologică, Jean-Pierre Vernant de pil-
dă, o lume care s-a schimbat se interpune între li-
bertatea anticilor și cea a modernilor, între cetă-
țeanul unui polis și cetățeanul drepturilor omului,
între democrația antică și cea de astăzi. Nu vrem
să păcătuim prin omisiune. De pildă, trebuie spus
Henning Mittendorf (Germania)
că în timp ce unii istorici actuali cred că la Thuci-
dide s-ar găsi o anume „logică" eternă a politicii,
alții estimează că politica greacă, precum orice
politică, este mult mai supusă curgerii timpului.
Așadar, sunt suficiente voci, și nu din cele care nu
contează, care atrag atenția, spre deosebire de ceea
ce ne-a obișnuit o literatură istorică mai veche,
asupra distanței care ne separă pe noi de omul grec
ori roman.
Istorii noi, viziuni noi, ritmuri noi. Sunt 20
de ani de când Catherine Salles a descris „stră-
fundurile antichității": prostituate, hoți, sclavi,
gladiatori, adică tot ce se află în spatele scenariu-
lui eroic al lumii clasice. Cartea (Les bas-fonds de
lAntiquite), de mare succes, caută la Atena, Co-
rint, Alexandria și Roma, dincolo de aventura in-
telectuală și de glorie, ceea ce a fost condamnat la
tăcere: lumea viciului, a marginalilor, a crimina-
lității. Concluzia autoarei e simplă: splendoarea
Partenonului, speculațiile filosofice ale lui Platon
sau Lucrețiu maschează realități sordide, căci se
amestecă plăcerea și violența, bogăția și mizeria.
Umanismul antic se bazează pe negarea unei părți
din umanitate, redusă la nivelul de unealtă. Câți-
va ani mai târziu a apărut cartea lui Pierre Gri-
mal, L’amour a Rome. Tonul e altul, mai „clasic"
am zice, după cum și vârstele celor doi autori
sunt mult diferite. Iată concluzia lui Grimal:
„... nu credem că Roma a fost doar un Babilon impur,
cu amoruri monstruoase, pe care ne place prea adesea să
le evocăm: ea a încercat să concilieze exigențele morale și
sociale, cu care dragostea e atât de adesea în conflict, cu
aspirațiile cele mai profunde ale sufletului, a cărui muti-
lare este periculoasă". Titluri de capitole la Grimal:
„Căsătoria romană", „Căsătoria și moravurile în
secolul de aur", „Dragostea și poeții" etc. Titluri
de capitole la Salles: „Universul fetelor pierdute",
„Dezmăț și banchete", „Regatul plăcerii" etc. Să
mai adăugăm că probabil cartea Catherinei Salles
a cunoscut mai multe ediții decât aceea a lui
Grimal?
Iată, prin urmare, o gamă destul de variată a
viziunilor prezente asupra antichității. Consensul
din veacurile trecute în a vedea în societatea anti-
că un model, aproape o „vârstă de aur", este înlo-
cuit astăzi cu un alt fel de a pune problemele și a
da răspunsuri, mai puțin ferme și mai nuanțate.
Nu mai există doar alb și negru. Pentru bunicii
noștri, sarcina era mult mai simplă. Trebuia să
înveți latinește, trebuia să poți produce, la mo-
mentul oportun, pe dinafară, citate ori maxime
celebre. Pentru unii, în realitate, acestea erau un
moft. Dar pentru alții nu, și paradigmele anti-
chității erau cu adevărat sfinte. „Nu antichitatea
clasică în sine, pentru ea însăși, ci antichitatea pentru
prezent, pentru nevoile prezentului și viitorului", scria
profesorul universității clujene Vasile Bogrea în
1926 (Reflexii asupra anticlasicismului). Nu cred că
cineva considera atunci acest îndemn ca desuet
și n-ar trebui să fie văzut altfel nici astăzi.
Evident, nu ascund că sunt un admirator al
societății antice clasice. Nu un adulator, dar cred
nu numai în frumusețea, ci și în adevărul cuvin-
telor lui Pierre Grimal: „Mult înaintea creștinismu-
lui, Roma a devenit, așadar, cel mai minunat tărâm al
umanității cunoscut până în acea vreme. [...] Imperiul
Roman s-a prăbușit; armătura sa administrativă n-a
rezistat sub presiunea gigantică a invaziilor, facultatea
sa de înnoire s-a uzat, provinciile sale s-au izolat sub
forma unor numeroase regate, lumea s-a deschis mai
intens spre tărâmuri până atunci necunoscute, care au
rupt echilibrul, însă ideea Romei însăși a supraviețuit
ca un mit tonfiant, cel al unei patrii umane cu o istorie
care a demonstrat că o asemenea aspirație nu reflectă
un vis imposibil de înfăptuit".
Mi se pare că noutatea esențială a ultimelor
două-trei decenii în studiul antichității nu constă
atât în adăugiri de informație (care sunt, fără în-
doială, importante), cât în pluralitatea de atitudini
față de antichitate, în unghiurile diferite din care
privesc observatorii, care evidențiază formații di-
ferite. Nu iau în considerare, evident, jocurile
facile, gratuite, mode momentane, menite să
atragă atenția nu asupra obiectului cercetării,
ci asupra autorului.
Oricum, coordonatele cercetării și relațiilor
cercetătorului antichității cu societatea sunt mult
mai complexe și mai ambigue decât erau, ori
păreau, altădată.
Revenind la ideea că în momentele-cheie ale
istoriei sale Europa a reinventat antichitatea, sunt
convins că un conclav de politicieni europeni ar
acorda azi o bursă substanțială pentru tema „Mo-
dele antice ale Europei unite", pentru un răspuns
pe care aceștia îl cunosc dinainte. Pericolul pen-
tru istoric intervine atunci când spune „mai
mult" decât se așteaptă de la el. Invitat, acum câți-
va ani, într-un simpozion cu tente (nedeclarate) °i
altele decât cele științifice, am vorbit despre tole-
ranță în Imperiul Roman. Exemplele erau mai cu
seamă din domeniul religios: zeci de culte cu ori-
gini diferite coexistau în baza unei recunoscute
toleranțe religioase a romanilor. Cazurile con-
trare, de intoleranță religioasă la romani, sunt,
practic, necunoscute, exceptând religiile care
practicau sacrificii umane și monoteismul (iudaic
și creștin). Aceasta a plăcut publicului meu. Am
vorbit apoi despre poziția limbii latine în Impe-
riul Roman. Și aici a fost aprobată ideea mea care
atingea conceptul de toleranță din următorul
punct de vedere: latina n-a fost impusă vreodată
de statul roman supușilor săi. Integrarea indige-
nilor, asimilarea lor sub toate aspectele, inclusiv
lingvistic, nu au reprezentat niciodată programul
vreunui împărat ori al senatului roman. Cuceri-
rea unor teritorii nu însemna „anexarea" învinși-
lor la poporul roman biruitor. Romanii n-au în-
cercat să-și impună limba, considerând, dim-
potrivă, cum remarca C. Tagliavini, că folosirea
latinei este o mare distincție. Spre deosebire de
imperialismul modern, care încearcă să șteargă
limbile popoarelor învinse (în timp ce acestea văd
în limba proprie garanția identității lor naționale),
diversitatea lingvistică din lumea antică nu impli-
ca ostilitate față de puterea centrală, iar unitatea
lingvistică nu era percepută ca un factor de uni-
+
■ | TRIBUNA ♦ nr. 8 ♦ 1-15 ianuarie 2003	|-
11
tate statală. Roma n-a impus limba decât în două
sectoare unde omogenitatea lingvistică era con-
diție implicită a funcționării lor: în tribunal și în
armată (iar în armată folosirea latinei nici n-a fost
exclusivă). Dar când am spus că, deși latina n-a
fost impusă de stat, supușii acestui stat au crezut
de bine, din temeinice și pragmatice motive, s-o
învețe, și cei mai mulți au învățat-o atât de bine
încât și-au uitat idiomul strămoșesc, o umbră a
trecut pe chipurile unor participanți. Așadar, care
este valoarea antichității pentru prezent? Două
situații reale din antichitate și amândouă din
același registru (toleranța) ca posibilă paradigmă
sunt acceptate de unii, respinse de alții, ori sunt
acceptate selectiv.
O întoarcere la antichitate pentru prezent,
antichitatea ca exemplu, antichitatea ca oglindă,
iată o temă discutată și un motiv - din anumite
puncte de vedere - discutabil. De nenumărate
ori, de-a lungul ultimelor secole, aceste aspecte
au revenit. Exemplele sunt multiple. Și nu e
vorba doar de o explicabilă inserție a antichității
în „prezent“ („prezentul“ diferitelor epoci și mo-
Keiichi Nakamura (Japonia)
mente), ci în discuție trebuie avut în vedere și
modul în care „prezentul“ s-a insinuat în antichi -
tate, reconstruind-o, uneori chiar falsificând-o.
O tristă glumă circula printre istoricii români
înainte de 1989: cel mai greu este de prevăzut
trecutul. Sper că această așa-zisă glumă nu mai e
de actualitate.
Cercetătorul antichității, ca de altfel al oricărei
epoci istorice, e înconjurat de capcane, ca să nu
vorbim despre pericolul tentației celor 30 de
arginți: cercetarea „orientată“, - care poate fi, pâ-
nă la un punct, benefică în ordinea științei, în
sensul că cine „orientează“ acordă, de regulă, o
finanțare pe măsura așteptărilor -, micile sau mai
marile compromisuri, exagerările, omisiunile, în
final falsul și minciuna. Două exemple de cer-
cetări care au avut și mobiluri extraștiințifice, fără
însă a impieta asupra rezultatelor: o cercetare
„orientată“ asupra antichității, în timpul celei de-a
treia Republici Franceze, acorda atenție deosebită
temei rezistenței atenienilor în fața lui Filip al
Macedoniei. Explicația era că în persoana lui Filip
se subînțelegea Bismarck, iar prin cetatea greacă
se înțelegea Republica Franceză. Pe de altă parte,
cercetările arheologice, întru totul lăudabile, efec-
tuate de germani la Olympia în aceiași ani (înce-
pute în 1874, după încheierea unei convenții
între Germania și Grecia cu privire la săpături și
proprietatea materială și științifică asupra desco-
peririlor) veneau după câteva decenii în care o
sumă de intelectuali germani s-au lăsat captivați
de utopia istorico-artistică, bucolică și, de la o
vreme, politică a Olympiei. Olympia era legată, în
viziunea lor, de ideea de patrie și de unitate: gre-
cii fărâmițați aveau în Olympia un centru spiri-
tual care îi învăța să se simtă un popor unitar.
Nu mai e nevoie să comentăm ce subînțelegeau
acești intelectuali germani la mijlocul secolului
XIX. În sfârșit, uluitoarea mărturie a lui Pierre de
Coubertin, părintele olimpiadelor moderne: rui-
nele Olympiei l-au îndemnat la meditație și,
la urma urmei, dacă Germania a excavat ruinele
Olympiei, de ce să nu fie Franța cea chemată să
redea Olympiei strălucirea de odinioară?
Alte cercetări orientate politic, din secolul XX
de această dată, și cu grade diferite de răsfrângeri
negative în ordinea științei: istorici ai antichității,
de origine maghrebiană, influențați de „Anul
Africii“ (1960) și de contextul contemporan lor,
al decolonizării, s-au străduit, dincolo de limitele
obiectivității, să accentueze rezistența la romani -
zare a băștinașilor din nord-vestul Africii romane,
confundând deliberat imperialismul și colonialis-
mul modern cu Imperiul Roman. Printre ei, isto-
rici bine cunoscuți, profesori la Sorbona. După
1964 (Declarația din aprilie a CC al PMR) și mai
cu seamă după 1968 (invadarea Cehoslovaciei de
către trupele Tratatului de la Varșovia, când Ro -
mânia face figură aparte), câțiva cercetători de la
Institutul de Istorie al Partidului din București
s-au reorientat rapid, părăsind temele de cercetare
dragi lor până atunci (de genul „răpirea Basarabiei
în 1918 de către burghezo-moșierimea română“)
și s-au lansat în domeniul istoriei antice, promo-
vând curentul daco-tracist, opus ideii de romani -
tate; Imperiul Roman era pentru ei imaginea im-
perialismului, iar rezistența dacilor trebuia exa-
cerbată, pentru că își imaginau că Uniunea Sovie-
tică va fi sensibilă la aluzie: precum dacii, care
s-au opus cu dârzenie Imperiului Roman sau mă-
car, făcând în ciuda romanilor, nu s-au romanizat,
așa și românii, urmașii lor direcți, sunt gata să se
opună marelui vecin de la răsărit. Curentul a pro-
dus și articole ridicole sau de-a dreptul comice,
publicate prin Magazin istoric. Sau aserțiunea din
1984 din Istoria militară a poporului român, volum
coordonat de generalul Ilie Ceaușescu, referitoare
la poporul român gata format în secolul al III-lea!
Felul în care influențează ideologicul cerceta-
rea antichității se poate observa din accentele
puse de istoriografia românească a secolului XX
pe elementele constitutive ale etnicului români-
lor, balanța fictivă în care erau așezați dacii și ro-
manii, puși în cumpănă, uneori în antiteză. Ac-
centuarea autohtonismului în gândirea româneas-
că din anii ’30 și ’40, revendicându-se de la Emi-
nescu și Pârvan, a făcut ca romanitatea să fie con-
siderată un atribut depersonalizator, împotriva
căruia se îndreaptă „revoltajondului nostru nelatin“
(Lucian Blaga). Pentru Mircea Vulcănescu, „ ispita
dacică “ era o componentă structurală a sufletului
neamului românesc. „Ispita Rome?, deși n-ar fi
absentă, rămâne mai degrabă generatoarea culturii
moderne a României. Un ciclu de conferințe din
1941 de la București (Simion Mehedinți, Con-
stantin Daicoviciu, Ion Conea, Dan Botta, Mircea
Vulcănescu) se chema Ideea dacică și era organizat
de „Comitetul de inițiativă pentru dezgroparea
cetăților dace“. Și, într-adevăr, în vremurile grele
de război, cercetările arheologice la cetățile dacice
din Munții Orăștiei au continuat să se desfășoare,
dar nu și cercetările din capitala Daciei romane,
12
■ | TRIBUNA ♦ nr. 8 ♦ 1-15 ianuarie 2003	|-
Frank Milautzcki (Germania)
Ulpia Traiana Sarmizegetusa. În același timp, dar
din cu totul alte motive, lesne de descoperit,
cercetarea romanității era în eclipsă și la Institutul
de Arheologie din Clujul ocupat de maghiari,
revista acestuia, Kozlemenyek, reflectând orientarea
mai ales spre studiul preistoriei. Nu trebuie să se
înțeleagă că în aceste decenii romanii din Dacia ar
fi fost cu totul neglijați. Constantin Daicoviciu a
găsit echilibrul balanței în sinteza sa asupra Tran-
silvaniei în antichitate (ediții germană și italiană
în 1943, ediție franceză în 1945; limbile edițiilor,
pe ani de apariție, nu sunt, probabil, întâm-
plătoare). O scurtă sinteză de istorie romană a
Transilvaniei, în italiană, publica Mihail Macrea
în 1943. În sfârșit, orientarea de dreapta a lui
Vasile Christescu, cercetător care și-a găsit sfârși-
tul în timpul Rebeliunii Legionare din ianuarie
1941, nu l-a împiedicat totuși să scrie două sin-
teze referitoare la economia și armata Daciei
romane. Și a venit sfârșitul războiului, cu tot ce a
adus acel sfârșit României. Ideologia oficială din
primii 15 ani postbelici a tolerat cercetările asupra
romanității (cu distorsiuni în interpretare), a încu-
rajat cercetările referitoare la daci (dar numai în
domeniul culturii materiale) și a aplaudat căutarea
și descoperirea slavilor. Ironia istoriei a făcut ca,
urmărindu-se peste tot dezgroparea așezărilor de
slavi, să se descopere castre romane (slavii erau
cei căutați la Gilău, când s-a descoperit castrul
roman, prin 1949-1951). După 1964, și mai ales
după 1968, intervine un val pronunțat de traco-
manie, datorat, pe de o parte, lui losif Constantin
Drăgan, pe de alta unor pseudocercetători în ale
antichității de la Institutul de Istorie al Partidului,
situație pomenită mai înainte. În viziunea lor
romanitatea era o acțiune „imperialistă" a roma-
nilor, împotriva cărora dacii au opus rezistență.
Această tendință de minimalizare a romanității,
din anii comunismului naționalist românesc, nu
i-a impresionat, din fericire, nici pe toți istoricii,
nici toate editurile ori pe toți redactorii. S-au pro-
dus lucrări valoroase și echilibrate în domeniul
antichității daco-romane. În sfârșit, ultimul dece-
niu, ultimii ani, pe care și cei mai tineri îi cunosc,
ai libertății nemăsurate în ale scrisului, produc,
paradoxal, lucrări savante, cercetări oneste, paralel
cu elucubrații ce au atins cote greu de imaginat
odinioară. Căci „libertatea nemăsurată a scrisului"
se măsoară în banii care n-au miros pentru unele
edituri.
Paradigmatice sunt și pendulările istoriografiei
românești din ultimele cinci decenii cu privire la
prezența slavilor pe teritoriul României. Dacă la
sfârșitul anilor ’40 și în anii ’50 li se atribuiau sla-
vilor în mod forțat descoperiri aparținând altor
migratori ori autohtonilor, în anii ’70 și ’80 des-
coperiri slave reale au „devenit" brusc autohtone.
Coeziunea unei societăți - aceasta o spuneau
deja vechii greci - se naște din simțământul co-
munității, fundat, în bună măsură, pe conștiința
unui trecut comun și pe așteptarea unui viitor
comun. Tacitus punea în gura împăratului Clau-
dius, în discursul acestuia în senatul roman:
„Tot ceea ce astăzi pare foarte vechi, cândva a fost nou-
tate, iar noutățile de azi vor părea, într-o zi, vechi".
Arheologia, produsele sale semnificative sunt în
toate societățile moderne bunuri comune, - pri-
viți legislația referitoare la monumente și situri
arheologice -, bunuri care se înscriu în tradiția
istorică comună a unui popor, dar care, nu o dată,
sunt „captate" de domeniul simbolisticii politice.
„Lucrul este evident mai ales la popoarele care extrag din
tradiția istorică dreptul ideal de proprietate asupra unui
teritoriu disputat" (N. Himmelmann). Iată de ce
fortăreața Masada, unde evreii au rezistat împo -
triva romanilor în anul 73, este un simbol politic
de primă mărime în actualul stat Israel. O anumi-
tă apetență pentru antichitate a lui Mussolini a
dus nu doar la preluarea de către fascism a unor
simboluri antice, ci și la cercetări arheologice la
Roma. În ordinea pragmatismului, nu putem
ignora nici restaurarea, în vremea sa, a celebrului
monument Ara pacis, nici fundarea Muzeului
Civilizației Romane, dar nici construirea unui
muzeu modern la Histria, în România condusă
de Nicolae Ceaușescu. Asupra simbolisticii an-
tice, reluată și mereu adaptată, s-ar putea scrie
tomuri întregi, multe sunt deja scrise cu privire la
cultul antichității în Franța revoluționară, de la
scenografia serbărilor naționale republicane până
la costumul și mobilierul curent. Două sute de
ani despart acel moment de crearea unei bănci
care a pornit în forță, luând numele „Dacia Felix"
și prelucrând în siglă reversul unei monede
antice.
Țările și comunitățile care sunt văduvite de
tradiții istorice ori le consideră insuficiente sau
nu de-ajuns de spectaculoase ori de ducătoare la
scop le inventează, uneori apelând chiar la falsuri.
După înființarea statului ghanez (1957), pentru
crearea orgoliului național, pentru depășirea tra-
dițiilor tribale, multiple și fragmentate, se susți-
nea că în Ghana s-ar fi inventat alfabetul și ma-
șina cu aburi. În Turcia lui Kemal Ataturk elevii
învățau că turcii sunt descendenții sumerienilor.
Orașele italiene care se nășteau după anul 1000
se revendicau de la Troia, ca odinioară Roma.
Dictatorul lui George Orwell proclama că cine
controlează trecutul controlează viitorul, iar cine
controlează prezentul controlează trecutul. Dacă
e așa, meseria de istoric e cumplită, iar istoricii
par să fie aproape totdeauna niște damnați, din
breasla lui Etan ben Hosaia, eroul lui Stefan
Heym din Relatare despre regele David.
Dar dacă istoricul, care în ceea ce întreprinde
reflectă totdeauna epoca în care trăiește și al cărui
produs este, încearcă totuși să se sustragă ideolo-
giei, moralismului, apologiei?
Să luăm știința antichității din lumea noastră
tehnică și industrializată ca pe o compensare și
astfel să-i stabilim locul în universitate și în cer-
cetare. Fără false și trecătoare entuziasme. Într-o
epocă în care primul loc e ocupat de tot ceea ce
este superficial și în care tot ceea ce este propriu
omului se află mereu în pericol, este necesar să
se creeze o contrapondere. Pericolul alienării, al
dezumanizării crește în jurul nostru în proporții
înspăimântătoare. Este nevoie de o contrapondere
eficace și una din cele mai eficace este interesul
față de cultură, nu de pseudocultura cu care ne
inundă media, ci cultura animi a lui Cicero, cul-
tura spiritului și a inimii. Nu ne naștem cu
această cultură, nu o putem învăța din noi înșine,
nici din modelele trecătoare, ci din modelele care
și-au dovedit perenitatea. Un model sigur este
cultura antichității clasice. Alternativa nu este,
cum spunea Viktor Poschl, clasicismul antic sau
nonclasicismul, alternativa este cultura sau non-
cultura. Nu întâmplător cultura e un cuvânt latin.
Latinitatea e elementul internațional care unește
culturile naționale dintr-o bună parte a Europei,
de est și de vest. Fiecare din culturile naționale
are particularități de care e mândră și pe care tre-
buie să le păstreze. Dar aparținem, de asemenea,
unei comunități culturale, de care trebuie să fim
deopotrivă mândri. Când Asia, Africa și America
își caută rădăcinile pentru a-și descoperi justifi-
carea, de ce să nu ne îngrijim, în Europa, de moș-
tenirea comună care constituie partea cea mai
bună din identitatea noastră?
■
■ | TRIBUNA ♦ nr. 8 ♦ 1-15 ianuarie 2003	|-
13
interviu
„Trecutul este inepuizabil -
și mereu nou, imprevizibil
În 13 decembrie 2002 prof. univ. Laszlo Ferenc a fost
decorat cu Crucea de Onoare pentru merite în °tiință °i
artă, distincție acordată de către pre°edinția Austriei.
Într-o atmo.feră solemnă, în Sala Studio a Academiei
de Muzică „Gh. Dima“, ordinul a fost înmânat de
către Excelența Sa, ambasadorul Austriei la Bucure°ti,
(Urmare din nr. trecut)
Laszlo Ferenc: În ceea ce privește hermeneu-
tica, știință a interpretării textului muzical, îm-
părtășesc fondul de adevăr al agnosticismului ra-
dical propovăduit de Sergiu Celibidache, care
spunea că muzica nu poate fi însușită prin cu-
noaștere, decât prin trăire. Dar îmi permit să
adaug la învățăturile marelui dirijor, care a intrat
în istoria universală a interpretării muzicale ca un
fenomen singular, inclusiv prin ignoranța sa față
de tot ceea ce noi numim muzicologie, că totuși
abordarea teoretică a fenomenului muzical este,
în ultimă analiză, benefică, deoarece ne poate
apropia de înțelegerea - necersarmente relativă și
parțială - a acestuia, facilitând astfel trăirea lui. În
opinia mea, muzicologia seamănă cu știința de-
spre Dumnezeu. Tot ce s-a spus despre El în
cursul mileniilor nu este decât o mulțime de
„contribuții", minore în comparație cu măreția
Lui. Teologia nu-l va „explica" niciodată exhaus-
tiv pe Dumnezeu. Dacă ființa Lui ar putea fi ex-
plicată exhaustiv de teologie, El ar înceta să fie
Dumnezeu. Clar. Deși sunt fiu de teolog, nu
consider o blasfemie să afirm că și muzica este un
fel de divinitate, un absolut incognoscibil, ceea ce
însă nu înseamnă că nu am avea obligația morală
de a ne apropia de ea, cât putem, cu mijloacele și
metodele noastre pedestre de cunoaștere. Sufăr
mai puțin de imensa distanță care mă desparte de
înțelegerea totală a muzicii, decât mă bucur de
pașii pe care îi fac spre ea.
Oleg Garaz: Este evident că muzicologia stă drept
posibilitate ultimă de legitimare °i fundamentare a inte-
grității pe care o poate avea o con°tiință creatoare în zona
fenomenului °ipracticilor muzicale. În acest sens mode-
lele abundă: A. Schonbetg, P. Hindemith, O. Messi-
aen, R. Wagner, Y. Xenakis, P. Boulez, E. Denisov,
A. Schnitke, toți compozitori, toți cu lucrări, studii, tra-
tate muzicologice solide. Mult criticată pentru statutul
său de disciplină „pur“ teoretică, muzicologia reprezintă
însă acea posibilitate unică de a da sens, valoare, de a
conserva °i perpetua în sensurile ei cele mai profunde
acea „efemeridă“ care este opera muzicală. Cum vă
reprezentați Dvs. această stare de lucruri?
Laszlo Ferenc: Din punctul de vedere al cu-
noașterii creației lor, textele lăsate de marii numiți
de dv. sunt lecturi obligatorii. Adesea, compozi-
torii au reușit să abordeze și probleme care depă-
șesc problematica creației lor și sunt susceptibile
77	Shakespeare °i Flaubert
s-au tran.format în praf °i pulbere,
dar Hamlet °i Doamna Bovary
trăiesc!
domnul Christoph Zeileissen. Profesorul Laszlo Ferenc
este primul cetățean român care prime°te o asemenea dis-
tincție, semn al aprecierii meritelor sale în activitatea
°tiințfică °i, într-un sens mai larg, cultural-artistică,
pe care o de.fă°oară °i la ora actuală.
de o generalizare relativ largă. Dar, în oglinda ex-
perienței mele, scrierile lor nu sunt „lucrări, stu-
dii, tratate muzicologice solide". Pentru muzico-
logie, ele sunt și rămân documente privind gân-
direa respectivilor, care pot fertiliza gândirea
omului de știință, dar care trebuie tratate cu pru-
dență și critică. Bunăoară, mulțimea de autoexe-
geze ale lui Wagner este concludentă, întâi și
întâi, pentru personalitatea lui de maniac egola-
tru. Ceea ce a scris a constituit legitimarea și fun-
damentarea epocalei sale creații literar-muzicale -
pentru el, nu pentru posteritate! Dacă aș vrea să
întreprind studii wagneriene (ceea ce nu am să
fac, arta lui de maturitate fiindu-mi, cultural, to-
tal străină), aș începe prin a citi scrierile lui Dahl-
haus și Deathridge, muzicologi contemporani
care cunosc temeinic textele wagneriene, dar,
cunoscând tot așa de bine și creațiile sale artistice
și, având și o solidă disciplină științifică, nu se su-
pun hipnozei lor, ci dimpotrivă. Deathridge are o
observație pe care o citez din memorie, dar răs-
pund pentru fidelitatea de fond a citatului: pentru
a înțelege scrierile lui Wagner trebuie să-i cunoști
creația artistică, dar scrierile sale nu te ajută să-i
cunoști arta. Eu iubesc uvertura la Rienzi, opera
romantică Tannhauser și îngenunchez în fața pre-
ludiului la Tristan °i Isolda, dar, exceptând anii de
tinerețe, când am citit cam tot ce mi-a trecut prin
mână, „muzicologul" Wagner pentru mine nu
prea mai există. Vă mai dau un alt exemplu.
Cartea lui HindemithJohann Sebastian Bach, ein
veipflichtendes Erbe - versiunea redactată a unui
amplu discurs pe care compozitorul l-a rostit în
1950, la aniversarea a 200 de ani de la moartea
predecesorului - este unul dintre cele mai fru-
moase texte dedicate vreodată lui Bach. Dar,
citindu-l, am avut revelația că portretul bătrânu-
lui Bach, însingurat printre compozitorii contem-
porani și „depășit" de „progres", continuatorul
unor tradiții care par să-și piardă actualitatea, este
un autoportret disimulat. În 1950, când Hinde-
mith avea 55 de ani, apăruse deja cartea Philo-
sophie der neuen Musik de Adorno, Biblia „progre-
siștilor", și exista deja un segment al publicului
avizat care, spunând „muzică nouă", se gândea la
compozițiile recente ale lui Boulez, Cage, Varese,
Maderna, Feldman și Nono, Hindemith, copil
teribil în perioada de tinerețe, deși activ încă,
rămânând pentru din ce în ce mai mulți o figură
reprezentativă a creației muzicale nu din prezent,
ci din trecutul recent. Citiți cartea paralel cu bio-
grafia lui Hindemith și spuneți-mi dacă vi se pare
că exagerez! În temeiul unor asemenea experien-
țe, până una-alta, deși accept existența unor
excepții, afirm că, în majoritatea cazurilor, com-
pozitorul-muzicolog scrie pro domo. Unii mărtu-
risit (cât de modest este titlul cărții lui Messiaen:
Tehnica limbajului meu muzical!), alții disimulat.
Aceasta este valoarea și scăderea cărților sale.
■ Laszlo Ferenc
Profesorul Laszlo Ferenc
°i muzicologul Oleg Garaz
Criticile aduse muzicologiei „pure" - adică
autonome - sunt inepții. Este dreptul fundamen-
tal și obligația de onoare a oricărei științe să se
străduiască să se purifice, până la limitele disponi-
bilității slujitorilor ei, pentru a deveni ea însăși,
atât ca obiect, cât și ca metodă de cercetare. Cu
cât devine mai „pură", cu atât va fi mai eficientă și
mai fertilă colaborarea interdisciplinară a muzi-
cologiei cu celelalte științe. Nu numai muzicolo-
gia, ci și toate ramurile ei vor să devină „pure".
Această tendință este salutară. Cu cât vor fi mai
emancipate disciplinele și subdisciplinele, cu atât
va fi mai substanțial aportul lor la primenirea
muzicologiei generale. Printre maeștrii care
mi-au înrâurit gândirea muzicologică îl socotesc
și pe regretatul ornitomuzicolog Szoke Peter, un
om de știință extrem de modest, dar de o cu atât
mai mare anvergură, care poate fi bănuit a fi fost
un geniu al disciplinei pe care și-o edificase din
temelii și a înălțat-o la cote de prea puțini atinse.
Pornind de la culegerea, observarea și analiza cân-
tării păsărilor, a ajuns la generalizări estetice care
privesc însăși definiția muzicii. A fost un ultra-
specialist, care toată viața lui lungă s-a ocupat,
aproape exclusiv, de un singur lucru, cântarea
păsărilor. Dar s-a ocupat de ea ca un muzicolog
de o formație foarte solidă, ca unul care știe să
respecte disciplina și metoda științifică.
Nu sunt de acord cu prezumția dv. potrivit
căreia opera muzicală ar fi o efemeridă. Să fie
clar: independent de exegeți și hermeneioni,
capodopera muzicală, care merită acest calificativ,
este eternă. Muzicologia nu-i „dă" sens, doar se
străduiește să-i descifreze sensul, măcar parțial.
Pentru mine, acestea sunt postulate, asupra cărora
nu port discuții.
Îmi permiteți ca, în loc de a pleda cu argu-
mente, să vă povestesc ceva din viața mea? Prin
anii ’70, am suferit de o bronșită cronică, urmare
a faptului că în tinerețe fumasem. Medicii au fost
14
■ | TRIBUNA ♦ nr. 8 ♦ 1-15 ianuarie 2003	|-
alarmați și m-au tratat cu de toate, de la soluție de
sare amară injectată intravenos până la produse de
hidrocortizon. Am fost trimis și la mare, de mai
multe ori pe an, inclusiv iarna, pentru a face gar-
gară cu apă de mare. Am petrecut odată la Man-
galia trei săptămâni superbe de decembrie, aproa-
pe singur în hotel, coborând zilnic de cinci ori, în
palton, prin zăpadă, până la mal, pentru a-mi clăti
nările și gâtul cu apa de mare „vie". În aceste trei
săptămâni premergătoare solstițiului de iarnă, nu
am citit altceva decât cele patru mari culegeri de
colinde românești: Bartok, Breazul, Cucu, Dră-
goi. Mai puțin le-am studiat decât le-am „trăit",
vorba lui Celibidache. Mai făceam și plimbări la
vestigiile Callatisului. Pornind de la prezumția
potrivit căreia stratul arhaic al melodiilor de co-
linde românești este precreștin (lucru greu de do-
vedit negru pe alb, dar în care cred), le-am spus
resturilor de construcții romane (puteam să stau
de vorbă liniștit cu ele, nu m-a auzit nici un om):
vedeți voi, rămășițe ale unor palate, făcute din
piatră și marmoră, ce s-a ales din voi: ruină peste
ruină și câte un stâlp izolat! Dar aceste melodii pe
care vi le cânt, imateriale, plămădite numai din
suflet și expresie și simț pentru frumos, dăinuie!
Firește, relatez această anecdotă doar pentru a
ilustra felul meu de a „trăi" perenitatea valorilor
muzicale și de a mă bucura de ea. Mai am o po-
vestire, ceva mai apropiată de știință. În tinerețea
mea, a apărut epocalul tratat de estetică muzicală
al lui Ujfalussy Jozsef, Imaginea muzicală a realității.
După cartea Sofiei Lissa, Probleme ale esteticii muzi-
cale, o aplicare cam dezgustătoare asupra muzicii a
teoriei lui Stalin despre lingvistică, aceasta a fost,
în lagărul comunist, cea de a doua importantă
încercare de a împăca capra cu varza: un tratat de
estetică muzicală marxistă - mult mai departe de
marxism și mult mai aprope de estetică decât
cartea predecesoarei poloneze. Întâlnindu-l recent
pe domnul Ujfalussy, care, în cel de al nouălea
deceniu al vieții sale, este încă o prezență foarte
activă în lumea muzicologică, l-am întrebat ce
mai scrie. Mi-a vorbit de o carte nouă despre
Debussy. Atunci l-am întrebat: dar în estetică?
Mi-a răspuns scurt: Muzica ca realitate. (Scuze
pentru cacofonie, dar am vrut să redau titlul în-
tr-o traducere absolut fidelă!) Am amuțit. Oul lui
Columb: Shakespeare și Flaubert s-au transfor-
mat în praf și pulbere, dar Hamlet și Doamna
Bovary trăiesc! O fi reflectând piesa corală Ave
verum corpus de Mozart elemente ale realității
social-politice din anul 1791, sfârșitul iozefinis-
mului, religiozitatea lui Mozart, atașamentul său
față de prietenul Stoll de la Baden bei Wien, pen-
tru care piesa a fost compusă, posibilitățile mo-
deste ale corului bisericii catolice din Baden etc.
etc., dar ea ca realitate, prezentă de secole în
conștiința lumii culte, ea este mult mai presus de
aceste elemente de realitate de altădată, moarte.
Era cât pe aci să-l îmbrățișez pe domnul Ujfalus-
sy. Aștept cu nerăbdare apariția cărții sale, pe care
am s-o citesc cu nesaț, deși, precum am mărtu-
risit deja, estetică nu prea mai citesc.
- În comunitatea muzicală clujeană, dar °i în plan
național, este cunoscută preocuparea Dvs. pentru creația
lui Mozart. În zona creației mozartiene ați oferit o mul-
titudine de modele conceptuale de reprezentare hermene-
utică (structural, dar °i valoric) a acesteia. Impresionează
atât devotamentul față de această tematizare, cât °i capa-
citatea de a ridica la nivelul atenției publice noi °i noi
aspecte ale unei personalități creatoare, a cărei muzică este
totuși intens cercetată pe plan mondial. Mai mult, ați
otganizat °i susținut timp de zece ani desfășurarea la Cluj
a Festivalului Mozart, ani în care această acțiune cultu-
rală a căpătat o autoritate binemeritată chiar dincolo de
hotarele țării. Care sunt motivațiile acestui devotament,
care, vreau să cred, nu rezidă doar într-o fascinație față
de solaritatea atât de orbitoare a ludicului Wofgang?
- Ca să încep cu sfârșitul întrebării: ce ar fi să
retractați locuțiunea „ludicul Wolfgang"? Nu cu-
nosc un compozitor mai universal decât a fost
Mozart. Ca atare, el a integrat în opera sa și ceea
ce dv. numiți „ludicul“. (Cunosc și eu această ca-
tegorie estetică, dar nu operez cu ea în scrierile
mele.) A evidenția această trăsătură a personalită-
ții sale drept ceva primordial sau chiar definitoriu
este mai mult decât o greșeală: un păcat. „Wolf -
gang“ a fost și unul dintre compozitorii cei mai
sublimi și gravi ai istoriei muzicii!
Trecând la miezul întrebării dv., voi face și eu
o distincție între cercetările mele muzicologice și
strădaniile mele de a-l face cât mai cunoscut pe
cel Incomparabil. (Vă dați seama cât de caraghios
aș apărea în ochii cititorilor dv. vorbind despre
„popularizarea" lui Mozart!)
La începutul anilor ’70, am publicat, în volu-
mele Studii de muzicologie de la București, precum
și în Studia muzicologica de la Budapesta și în Mo-
zart-Jahrbuch de la Salzburg, câteva scrieri privind
unele specii ale muzicii de cameră și unele cazuri
mai deosebite de formă de sonată la Mozart. Deși
eram, fizic, izolat de marile centre ale muzicolo-
giei mondiale, la momentul compunerii acestora
am fost la zi cu documentația problemelor
respective și am putut să etalez unele puncte de
vedere personale, originale. Nu mă ascund după
deget: sunt mândru de ele. Văzându-le tipărite,
am fost în culmea fericirii. Au trebuit să treacă
douăzeci de ani până când m-am trezit asupra
realității că, deși incluse în bibliografia mozartiană
internațională, studiile mele nu le citește și nu le
citează nimeni. Nimeni! Iată ce înseamnă, pentru
un autodidact ca mine, lipsa unui maestru care
să-mi fi spus din timp că, în zilele noastre, „a pu-
blica" înseamnă doar a fi prezent masiv în anu-
mite publicații muzicologice, de răspândire uni-
versală, dacă se poate, în limbă engleză! Singura
mea răsplată morală pentru reușita de a fi fost la
un moment dat nu numai original, dar și a jour cu
muzicologia mondială a fost o lucrare de diplomă
a unei muzicoloage din Cluj, care a extins asupra
unui eșantion mai mare de lucrări observația mea
privind structurile de baform din unele expoziții
de formă de sonată ale lui Mozart. (Nu o numesc
aici, deoarece tânăra colegă nu a reușit să aducă
lucrarea ei la un nivel de a putea fi publicată.) În
ciuda constatării acestui eșec general, mai scriu și
azi studii despre Mozart. În anii din urmă, am
elaborat o nouă lucrare, intitulată „Rondo“, „Ron-
do“, „Rondeau“, „Rondeaux“ °i „Rondieaoux“ la
Mozart. Continuând ideea de bază a volumului
meu Gen, specie °i formă în muzica pentru flaut a lui
Bach, am disociat în creația lui Mozart genul
rondo de forma cu același nume. Ea a apărut de
două ori, la Iași și la Budapesta, în română și în
maghiară. O consider una dintre cele mai bune
isprăvi muzicologice ale mele. Sunt conștient de
faptul că ea nu va deveni cunoscută în afara celor
două spații lingvistice, marginale în contextul
muzicologiei contemporane. Într-un volum co-
lectiv al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima",
am publicat o lucrare poate nu mai puțin bună,
intitulată Melolcgul, o specie a muzicii dramatice la
Mozart. Sunt la curent cu bibliografia mozartiană
mondială, care se tipărește cu o periodicitate de
cinci ani la Salzburg (am toate volumele publicate
până acum); după câte am aflat, încă nu a apărut
un alt studiu dedicat acestui subiect extrem de in-
teresant. Nu-mi fac nici o iluzie cu privire la vii-
torul acestei lucrări: ea se va menționa în biblio-
grafia mozartiană și va rămâne acolo un „unu"
statistic. În volumul omagial Jaap Schroder, pu-
77 Sufăr mai puțin de imensa
distanță care mă desparte de înțelegerea
totală a muzicii, decât mă bucur de
pașii pe care îi fac spre ea. „ „
blicație a Societății Române Mozart, mi-a apărut
o contribuție, Mozart sub semnul idiomaticului, în
care lansez conceptul „idiomatic" drept un con-
cept-cheie, comun stilisticii creației și stilisticii
interpretării. Ar fi trebuit s-o public în engleză,
într-un buletin de muzicologie cotat la bursa
muzicologiei internaționale. Dar este jenant ca
acum să încep să lupt pentru „a ajunge". La mari-
le congrese Mozart nu voi fi invitat nici de acum
înainte. Cu toate acestea, Mozart îmi dă de lucru
și acum, nu mai puțin obsedant ca în anii ’70.
Observ în muzica sa fenomene pe lângă care nu
pot trece fără a le cerceta, iar observațiile mele se
mai pot materializa în studii. Pentru un muzi-
colog provincial, preocuparea științifică cu imen-
sa moștenire artistică lăsată de acest compozitor,
model de universalitate, este o necesitate impera-
tivă: o apărare de sine la nivelul conștiinței profe-
sionale și al autoaprecierii.
În ceea ce privește ctitoriile mele, Societatea
Română Mozart și Festivalul Mozart de la Cluj,
afirm că la întemeierea lor am fost mânat de două
mobile convergente, dar foarte diferite. Nici nu
știu care dintre ele a fost „primul" și care „cel de
al doilea". Poate greșesc când pun în prim-plan
atașamentul meu mărturist față de Mozart și,
sigur, greșesc când pomenesc abia în plan secund
ambiția mea postrevoluționară de a contribui la
formarea cât mai multor celule ale unei societăți
civile a României, etatizate fatal de comuniști.
Nu știu dacă își mai amintește cineva de luările
mele de cuvânt de la primul congres postrevolu-
ționar al Uniunii Compozitorilor, din februarie
1990; eu știu că am trăit momentul cu mare in-
tensitate. Nu știu cine își mai amintește de Juni-
mea Muzicală din România, organizație națională
creată de mine, împreună cu o mână de studenți
de la București, în 1991, care își continuă existen-
ța azi sub forma Fundației Aperto. Am fost vreo
șase ani de zile președintele Societății de Muzică
a Maghiarilor din România, am inițiat Fundația
„Sigismund Toduță", care, sub conducerea succe-
sivă a unor muzicieni ca Hans Peter Turk, Dan
Voiculescu și Ninuca Oșanu-Pop, este o institu-
ție-model, precum și Societatea Filarmonică
Transilvania din Cluj, al cărei președinte mai sunt
și azi, dar care, de la îmbolnăvirea mea din august
2000, practic este condusă de vicepreședintele
Dăian Lung, care îmi fusese cândva elev la muzi-
că de cameră. Deși Festivalul Mozart de la Cluj
este un model al colaborării unei asociații civile
cu instituții ale statului, înființarea Societății
Române Mozart trebuie văzută și în contextul
acestor acte ale civilului antietatist ce sunt. Nu
știu dacă știți că am avut și o inițiativă de anver-
gură internațională: înființarea acelei societăți de
istoria muzicii central- și est-europene de pe
lângă Universitatea Tehnică din Chemnitz, pe
care o conduce strălucit profesorul Helmut Loos
și care, bucurându-se de sprijinul Fundației
Volkswagen, a scos până acum șapte volume de
studii, a fost ideea mea.
■
(Continuare în nr. viitor)
Interviu realizat de
Oleg Garaz
■ | TRIBUNA ♦ nr. 8 ♦ 1-15 ianuarie 2003	|-
15
|r ăstălmăciri
Cevengur la feminin
■ Mihaela Mudure
Că femeia are un loc aparte în utopie este
de domeniul evidenței. De la celebra
Herland a lui Charlotte Perkins Gilman,
un fel de Shangri-la al nostalgicelor după matri-
arhat, și până la Margaret Atwood sau Ursula
LeGuin, cu utopiile lor la frontiera dinspre Sci-
ence fiction, genul feminin și problemele sale au
constituit o preocupare a autoarelor care au abor-
dat genul... utopic. Pentru ele, utopia a fost un
spațiu al defulărilor pentru neîmplinirile lumii
reale privind construcția și ierarhia genurilor.
Utopia feministă are anumite caracteristici bine
explorate deja de specialiștii și specialistele genu-
lui. Potrivit lui Sally Miller Gearhart1, utopia fe-
ministă vede bărbații și instituțiile masculine ca
principala cauză a relelor din societate și prezintă
femeile cel puțin ca egalele bărbaților și singure
răspunzătoare pentru funcția lor de reproducere.
Pe de altă parte, utopia este prin definiție nede-
terminată (de niciunde)2, deci capabilă și perfect
adaptată a îndeplini ambițiile (utopice?!) ale scrii-
turii feminine interesate în plăcerile textelor cu
final deschis și în spațiile indeterminate care pre-
supun fantastice transformări ale genului ce ar
rezulta în apariția unor societăți monogene și
androgine.
Prin contrast, credem că ar fi interesant de ur-
mărit (fie chiar și schematic) modul în care feme-
ia apare într-un spațiu utopic creat de un bărbat.
Am ales pentru această mostră analitică Ceven-
gur, spațiul pretins utopic al lui Andrei Platonov,
de fapt, un spațiu distopic devenit prin condeiul
autorului reprezentarea tragică a unei utopii poli-
tice care în lumea reală a vrut și pe alocuri încă
mai vrea să se împăuneze, devenind zgaiba dură a
realității. Se știe că utopiile și distopiile au o preg-
nantă funcție performativă, menită a incita citito-
rul la acțiune. Această incitare se face, potrivit lui
Peter Fitting3, printr-un nivel sporit de plauzibili-
tate a lumii viitorului evocat și prin eficiența
scriiturii.
Eroii lui Andrei Platonov se construiesc pre-
cum niște cavaleri rătăcitori fugărind o idee. În-
tocmai lui Perceval, ei își părăsesc mamele, iubi-
tele, puritatea ideii îi atrage. Exemplari în acest
sens sunt Kopionkin și noua lui Dulcinee, Rosa
Luxemburg. Această fugă de femeie ca realitate
plină și deplin justificabilă etic este caracteristică
întregului spațiu cevengurian. Femeia este accep-
tată fie în ipostaza ideală, deci acorporală, desexu-
alizată, de idee sau inspiratoare a ideii, fie de
tovarășă androgină, deci tot desexualizată, fie de
corporalitate păcătoasă.
Spectacolul halucinant al foametei din prima
parte a cărții și pe care scriitorul pare să-l fi văzut
pe viu, ca rezultat al politicii de cooperativizare
forțată a agriculturii și ca mijloc de distrugere
biologică a țărănimii conservatoare care nu înțele-
gea „binefacerile" noului sistem, are ambiguitatea
utopiei care se vrea înscăunată realitate sau a rea-
lității care depășește limitele normal acceptate de
o minte sănătoasă, de un sistem acceptabil social.
În această parte a cărții, în care biologicul primea-
ză în forme dintre cele mai agresive, femeia e
doar un pântec.
Pe de altă parte, este interesant că o critică
acerbă a marxismului, sursă a acestei utopii poli-
tice care violentează realitatea, se face în numele
tradiției, ceea ce înseamnă printre altele și menți-
nerea relațiilor tradiționale dintre sexe. Din acest
punct de vedere, devine semnificativă nu atât
citirea istoriei reale transpuse distopic de Plato-
nov, cât proiectul în numele căruia se face această
citire a istoriei. Proiectul platonovian leagă
marxismul de feminism. Unul e urmat aproape
automat de celălalt. Ambele ideologii sunt aproa-
pe la fel de nocive, ni se sugerează. De exemplu,
Cepurnâi este admonestat de Kopionkin că nu l-a
citit pe Marx. „El își aminti mobilele de acasă-n curtea
bătrână, de nevastă și fu bucuros că nici acestea nu-l
știau pe Karl Marx și tocmai de aceea nu se despărțeau
de bărbatul și stăpânul lor" (Cevengur, București,
Editura Cartea Românească, 1990, p. 250).
Pe de altă parte, dorința de diferență este ucisă
în Cevengur. Comunitatea de ideal sau... înregi-
mentare, se pretinde, ar înăbuși diferențele de
gen. Pe de altă parte, Platonov, autorul, este con-
vins că diferența e viață și că uniformitatea ucide.
Cu alte cuvinte, este condamnat androginismul
misogin al utopiei comuniste, dar se menține
teama (ce coincidență!) - tot misogină - de Celă-
lalt, de alteritatea feminină. „Să lăsăm asta deocam-
dată, hotărî Cepurnâi. În femeie tu nu pe tovarăș îl
prețuiești, ci stihia înconjurătoare... Să aduci femei,
Proș, dar nu după poftă, ci după caracteristica socială.
Dacă muierea-i tovarăș - poftim de-o cheamă, dar
dacă-i invers, gonește-o cât mai departe de stepă" (316).
Chiar dacă autorul însuși pare a-și da seama
de „adâncimea" problemei feminine, mult pre-
mergătoare... capitalismului, chiar dacă autorul
însuși pare a întrezări continuitatea misoginismu-
lui patriarhal chiar și sub haina egalitaristă a ideo-
logiei socialismului biruitor, problema genului
(modul în care bărbatul și femeia sunt construiți
cultural și social) este abordată de Platonov în
termenii tradiționali care încalcă premisele uma-
niste pe care el însuși le afișează. „Jeev nu mai
insistă pentru că oricum socialismul se înfăptuise și mai
încolo se vor descoperi și femei, fie ele chiar tăinuite sub
înfățișarea de tovarășe. Mai departe nici chiar Cepurnâi
nu putea înțelege în ce ar consta caracterul dăunător al
femeilor în socialismul de început, din moment ce femeia
ar fi săracă și tovarășă... pentru viața cevengurană
lumească femeia era acceptabilă într-o formă severă și
umană, și nu în deplina ei frumusețe, care nu este o
parte constitutivă a comunismului; frumusețea naturii
feminine existase și în condițiile capitalismului, așa cum
existaseră în acele condiții și munți, și stele, și alte eveni-
mente neomenești" (316). Cu alte cuvinte, coordo-
nata de gen a criticii marxismului, așa cum este ea
construită în variantă platonoviană, încalcă miza
umanistă a criticii sistemului totalitar bazat pe
marxism, deoarece reia clișeele patriarhiei mult
anterioare încercărilor de a aduce în realitate
utopia comunistă. Platonov nu este în stare a
depăși această contradicție, deși e mereu pe punc-
tul de a o face.
Pentru un personaj precum Cepurnâi, femeia
este aptă doar pentru tovărășie. Cepurnâi „ cunoștea
numai dezmierdarea de clasă, nicidecum pe cea de fe-
meie " (317). Ironia este cuceritoare, dar femeia
rămâne totuși Celălalt. Femeia este asimilată - nu
întâmplător - forțelor ispititoare ale capitalismu-
lui, forțelor care vor să te abată de la calea dreaptă
a comunismului. Însemnele burgheze sunt puse
alături de cele feminine - nu întâmplător. De la
capitalism la marfa este doar un pas. Or, în ac-
cepția tradițională patriarhală femeia este tocmai
materia păcătoasă și ale ei ispite. Andrei Platonov
abhoră uniformitatea androgină și sterilă reco-
mandată de dogma comunistă utopică, dar, sur-
prinzător, femininul este folosit în accepțiile
tradiționale, care continuă deci, la modul simbo-
lic, forme de aservire și subordonare pe care, pro-
gramatic, autorul le condamnă sub semnul opo-
ziției față de totalitarismul roșu.
Comunitatea este valoarea supremă, chiar cu
riscul distrugerii intimității și a unicității persoa-
nei, care persoană nu poate fi decât de sex mas-
culin și care, de fapt, nu e o individualitate pro-
priu-zisă, ci mai degrabă un adjuvant al desfășu-
rării de idei, o mirodenie a mesajului. Personajele
declară ritos că: „noi de sentimente în comun avem
nevoie, nu de artă" (327), deoarece comunismul
„este sentimentul reciproc al maselor" (332).
Cu aparentă lipsă de prejudecăți... tovărășeas-
că, în Cevengur sunt aduse niște prostituate:
„tovarășe cu o constituție deosebită" care-și vor găsi
fericirea alături de „tovarășii bărbați"" (454). Even-
tualele iluzii ale cititorului (cititoarei) inițiat(e)
în meandrele criticii de gen se risipesc rapid, în
ciuda irezistibilului apel la fericire al discursului
narativ. Femeia cevenguriană este ori ireală prin
idealizare, ori cufundată în propria ei corporali-
tate: „dincolo de pielea ei pentru femeie începe o lume
străină" (455). În aceste condiții, nu e de mirare că
„femeile aduse își aleg bărbați bătrâni care doresc doar
somn și căldură" (457). Pântecul revine ca o obsesie
în spațiul utopic platonovian. Cepurnâi crede că
în Cevengur femeile se vor simți ca „într-o burtă
caldă, or să se împlinească repede și doar pe urmă or să
se nască pe de-a-ntregul". Deoarece în Cevengur
„oamenii există unul pentru altul doar ca idee" (462),
spiritul nu pare a avea vreun lăcaș trupesc, iar
corporalitatea platonoviană este cu precădere
întrupată de femeie. Nu e de mirare deci că fe-
meia este ea, în primul rând, alungată din acest
rai masculinizat care este raiul comunist în utopia
cevenguriană. Acesta este și punctul în care
autorul dă măsura inconsecvenței criticii sale a
utopiei comuniste. Și dacă, așa cum spune Jean
Pfaelzer4, „ Utopia ne ispitește ca evocare a dorinței
politice ", la scară microsocială dorința politică a lui
Andrei Platonov nu pare să fi evoluat prea mult
de la cea a patriarhilor biblici.
Toate să se schimbe, primesc, dar cu femeia să nu se
revizuiască mai nimic.
■
Note
1.	Apud LIBBY FALKJONESși SARAH WEBSTER GOODWIN
(ed.), Feminism, Utopia, and Narrative, Knoxville, The
University of Tennessee Press, 1990, p. 116.
2.	Jean Pfaelzer, „Response", în LiBBYFALKJoNESși Sarah
Webster Goodwin (ed.), cp. cit., p. 191-208.
3.	Peter Fitting, „Recent Turn from Utopia in Recent Fe-
minist Fiction", în Libby Falk Jones și Sarah Webster
Goodwin (ed.), op. cit., p. 141-158.
4.	Jean Pfaelzer, op. cit., p. 199.
16
■ | TRIBUNA ♦ nr. 8 ♦ 1-15 ianuarie 2003	|-
m
meridian britanic_______
Premiul Booker - conexiunea braziliană
■	Virgil Stanciu
La nivel planetar și național, premiile litera-
re sunt în egală măsură prilej de consacrare
și de contestare, nefiind exclus ca polemica
stârnită în jurul lor să rețină uneori atenția opi-
niei publice în mai mare măsură decât perso-
nalitatea autorului laureat sau valoarea estetică a
cărții premiate. Premiul Nobel - care a impus
atenției sceptice a lumii literare tot felul de autori
de raftul al doilea, dând posibilitatea alcătuirii
unei impresionante liste a refuzaților (de la Tol-
stoi la Graham Greene sau Vargas Llosa), evident
mult mai credibilă din punct de vedere valoric -
bate toate recordurile în această privință. În Rega-
tul Unit, țară în care se citește enorm și se publi-
că în consecință - circa patru mii de romane pe
an - premiile literare nu au avut multă vreme im-
portanța de care se bucură în alte țări. De altfel,
deși relativ numeroase - multe cotidiene și-au
instituit propriile distincții - ele nu excită opinia
publică în măsura în care o fac în Franța sau Ita-
lia, nici nu-i conving neapărat pe năzuroșii critici
de la Times Literary Supplement, Spectator sau Lon-
don Review of Books de valoarea literară implicită a
cărții vândute cu o cununiță. Tirajul totuși crește,
așa că din punct de vedere comercial și Bookerul
este un succes, așa cum sunt suratele lui din alte
țări, Goncourt, Strega, Planeta, Femina etc.
Pe piața engleză a cărții, premiul Booker nu
are totuși nici un concurent credibil, deși există
și alte premii, atât pentru „literatura populară“
(the W.H. Smith Literary Awards), cât și pentru
cea „de elită“ (Premiul Somerset Maugham,
Premiul Hawthorden, Premiul Whitbread). O
dată pe an deci, el provoacă înviorarea rubricilor
sau paginilor literare ale diverselor publicații
(prin tradiție, în special pe cele ale edițiilor dumi-
nicale), constituind și pretextul unor treceri în re-
vistă mai mult sau mai puțin responsabile atât ale
producției romanești a anului respectiv, cât și ale
istoriei premiului însuși. Cu toate că este relativ
nou, fiind decernat abia de circa 25 de ani, Boo-
kerul a devenit, așadar, dacă nu un indiciu de
consacrare estetică sigură, cel puțin un moment
intrat în calendarul de evenimente mondene al
națiunii. Trebuie spus, de asemenea, că este greu
de găsit o alegere a laureatului contestabilă în
totalitate: în general, Premiul Booker a fost atri-
buit unor cărți bune sau foarte bune ale unor au-
tori respectabili, de la William Golding la Iris
Murdoch, de la A.S. Byatt la Margaret Atwood
(iată că nu-l putem acuza de șovinism masculin),
de la Michael Ondaalje sau J.M. Coetzee la Ian
McEwan. Tot atât de adevărat este că s-a înregis-
trat de puține ori o unanimitate sau cvasiunani-
mitate a juriului privind cartea premiată și că de-
seori romanele ieșite pe locul al doilea sau al trei-
lea pe celebra „listă scurtă“ de șase titluri s-au do-
vedit a fi mai rezistente în timp. Așa cum arăta un
membru al juriului, romancierul Russell Celyn
Jones, în The Observer, rolul Premiului Booker
este de a atrage atenția asupra și a aduce noi citi-
tori unor romane ‘literare’ care, altminteri, ar
avea mult de luptat, cu șanse mici de supraviețui-
re, pe o piață dominată de literatura comercială.
Poate de aceea peripețiile atribuirii Premiului
Booker pe 2002 au făcut să curgă ceva mai multă
cerneală tipografică. Începând cu acest an, pre-
miul și-a schimbat denumirea, devenind „Man-
Booker Prize“, în urma preluării lui de către
Grupul de Investiții Man, care i-a ridicat valoarea
până la 50.000 de lire sterline. Din cele 130 de
romane propuse primului scrutin - despre care
Russell Celyn Jones se plângea că nu sunt decât
„o fracțiune“ din proza interesantă a anului,
temându-se că unele cărți bune ar fi putut scăpa
printre ochiurile plasei! (puțin probabil, totuși) -
au fost reținute pentru lista scurtă următoarele:
Unless, de Carol Shields, Family Matters, de Ro-
hinton Mistry, Dirt Music, de Tim Winton, Fin-
gersmith de Sarah Waters, The Story of Lucy Gault,
de William Trevor, Lfe of Pi, de Yann Martel.
Presa a remarcat în treacăt inferioritatea în care se
află autorii englezi, romanele de pe lista scurtă
fiind semnate de trei canadieni, un australian, un
irlandez (superbul romancier și nuvelist William
Trevor, care, iată, a pierdut din nou prilejul de
a-și adjudeca Bookerul) și o singură englezoaică,
Sarah Waters. Oricum însă, competiția este des -
chisă tuturor scriitorilor de limbă engleză din ță-
rile Commonwealthului și din Republica Irlanda,
printre câștigători numărându-se Keri Hulme din
Jean Ricart (Spania)
Noua Zeelandă, Ben Okri din Nigeria, canadia-
nul Michael Ondaalje, australianul Peter Carey,
britanicul de origine japoneză Kazuo Ishiguro.
După cum se știe, premiul a luat și de data asta,
ca și acum doi ani (Margaret Atwood, The Blind
Assassin), drumul Canadei, câștigătorul fiind, cu
șase voturi contra unul, Yann Martel, cu Viața lui Pi.
Fiu de diplomat și globe-trotter, cu antecedente
scriitoricești modeste, autorul a investit mult timp
și muncă în conceperea și scrierea acestui roman
alegoric, un fel de repovestire a legendei biblice a
Arcei lui Noe, din prisma postmodernității, în care
se leagă, cu suficientă măiestrie, firele unei intertex-
tualități ce duc de la Odiseea, paradigma tuturor
narațiunilor de călătorie, la Narațiunea despre Arthur
Gordon Pym, la Robinson Crusoe sau chiar la Pincher
Martin al lui W. Golding. Folosind modalitățile rea-
lismului magic, Martel creează, în fond, o parabolă
integratoare despre viață și credință (protagonistul,
Pi, un băiat de numai 16 ani, a fost convertit la trei
religii, iar spiritualitatea lui se revendică de la crești-
nism, hinduism și islamism), despre tenacitate,
înfrățire și dușmănie, folosind matricea romanului
spectaculos de aventuri, dar înclinând balanța spre
filosofie, meditație religioasă și poezie, în așa fel
încât Margaret Atwood putea observa că Martel a
realizat o carte de aventuri pentru tineret, adresată
adulților. În roman se narează călătoria întreprinsă
de acest Everyman cu numele Pi, împreună cu
familia sa și cu animalele din grădina zoologică a
tatălui, pe o ambarcațiune ce străbate Pacificul,
îndreptându-se din India spre Canada. În urma
unui naufragiu, băiatul rămâne singur cu animalele
în barca de salvare, iar până la urmă trebuie să îm-
partă acest minuscul spațiu de supraviețuire numai
cu tigrul Richard Parker (un Shere Khan mai înțe-
legător...) și să învețe (învățând-o și pe fiară) cum
să conviețuiască și să se sprijine reciproc. Supravie-
țuirea lui se datorează în egală măsură voinței și
credinței în divinitate. Trama narativă este îmbogă-
țită cu digresiuni filosofice și religioase, dar și cu
numeroase amănunte tehnice și explicații punc-
tuale, modelul structural fiind probabil cel al
marelui roman al mării intitulat Moby Dick.
Comentariile despre opțiunea juriului nici nu
se încheiaseră când din Rio de Janeiro a venit ves-
tea că romancierul brazilian Moacyr Scliar (ce nu-
me!), autor, în 1981, al unui roman-parabolă intitu-
lat Max °i pisicile, în care de asemenea un băiat (de
data asta nu indian, ci evreu) supraviețuiește în-
tr-un naufragiu și trebuie să împartă barca de sal-
vare cu o panteră neagră (o Bagheera mai rea), îl
acuză pe Martel că i-a furat ideea. Martel citise
despre romanul lui Scliar, pe care îl și pomenește la
un moment dat în Viața lui Pi, mulțumindu-i brazi-
lianului pentru „scânteia de viață“. Scliar a rămas
rezervat: „Într-un fel, mă simt flatat că un confrate mi-a
considerat ideea atât de bună, dar, pe de altă parte, el a
folosit-o fără a mă consulta sau a mă informa măcar. O
idee constituie proprietate intelectuală“, a spus el într-un
interviu telefonic citat de International Herald Tri-
bune . Un detaliu interesant este implicarea în
această afacere a unui mare scriitor american, John
Updike, de către care Martel susține că ar fi fost
semnată recenzia cărții lui Scliar citită de el în The
New York Times Book Review. Or, recenzia nu se
găsește în arhiva electronică a revistei, iar Updike
neagă că ar fi citit Max °ipisicile. Oricum, Martel nu
a citit cartea lui Scliar și asemănările dintre cele
două romane se limitează la cadrul general al
poveștii, cel al brazilianului fiind considerat o ale-
gorie politică, iar al canadianului fiind îmbibat de
religie. Se pare că ceea ce l-a ofensat pe Scliar a fost
afirmația neglijentă și nerespectuoasă a lui Martel,
cum că ar fi fost păcat să lase ca o idee strălucită să
fie ruinată de un scriitor mai slab. Scliar - aflăm
din articolul lui Larry Rohter din International He-
rald Tribune - a scris 16 romane, a fost distins cu
premii naționale și internaționale, se bucură de un
loc onorabil în ierarhiile literare braziliene, iar
opusul său Centaurul din grădină se numără printre
cele mai bune 100 de romane evreiești. Lumea lite-
rară braziliană ia această întâmplare și drept un nou
exemplu al marginalizării culturale a Braziliei, a
cărei literatură, deși poate rivaliza cu oricare alta,
nu este recunoscută pe baza meritelor proprii, ci
devine obiect de atenție numai cu prilejul unor
asemenea incidente extravagante.
Nu se știe cum se va încheia disputa, dacă
avocații autorului brazilian vor recurge sau nu la
procese. Prima consecință este că editorul brazi-
lian al lui Scliar, Companhia das Letras, a renun-
țat la intenția exprimată inițial de a cumpăra copy-
right-ul pentru traducerea cărții lui Yan Martel.
■
■ | TRIBUNA ♦ nr. 8 ♦ 1-15 ianuarie 2003	|-
17
teatru
Impostura în teatru
■	Mircea Morariu
Nu am crezut niciodată că între creatorii
de spectacole și critici ar exista raporturi
de adversitate profundă. Îi leagă o com-
plementaritate mai temeinică decât relațiile lor
punctuale sau decât supărările vremelnice, de o zi
ori de o săptămână. Am zâmbit întotdeauna cu
înțelegere prietenească atunci când am citit prin
gazete interviuri ale unor artiști mai mult sau mai
puțin importanți ce declarau cu candoare că ei nu
citesc cronicile ori se întrebau malițios: „ Dar
avem noi oare critică dramatică?6 Și asta pentru că,
vizitându-i acasă pe numeroșii mei prieteni ac-
tori, regizori ori scenografi, mi s-a întâmplat de
nenumărate ori să zăresc locuri tainice unde erau
cu grijă pitite dosare ce colecționau extrase din
cronici, unele apărute în ziare dintre cele mai
neînsemnate. Am înțeles relația dintre critici și
cei ce ne dăruiesc spectacole ca pe una deopotrivă
de contrarietate și inseparabilitate. Tocmai intimi-
tatea acestei relații explică specificitățile deloc
maligne ale criticii teatrale românești. La noi, nici
un critic nu se sfiește ca, după premieră, să stea
de vorbă cu actorii ori cu regizorul, să încerce să
le afle opiniile, ba chiar să ia parte la tradiționala
agapă prietenească. La noi se organizează colocvii
și discuții unde, cu sau fără analgezice, se schim-
bă păreri, se emit judecăți, se fac luări de puls.
Știu că în Statele Unite, bunăoară, e altfel. Cu
totul altul e acolo și statutul criticului. Peste
Ocean, o cronică negativă poate duce la scoaterea
de pe afiș a unui spectacol în care s-au investit
timp și bani. La noi, lucrurile stau nițeluș altfel,
chiar dacă nu suntem în situația „câinii latră, cara-
vana trece“. Dar nu cunosc nici măcar un singur
exemplu de montare casată în urma vreunui arti-
col de presă defavorabil.
Bruno Sourdin (Franța)
Iată de ce cred că misiunea criticului de teatru
român este aceea de a decela creația autentică de
exhibiționismul sterp, inovația reală de datul cu
tifla, explorarea și identificarea unor noi mijloace
de expresie teatrală de impostura cu panaș. Ca unul
care nu doar scriu despre teatru, ci mai și citesc
ceea ce scriu confrații mei, am toate motivele să
afirm că cei mai mulți sunt probi și exprimă în
pagini de ziar ori de revistă ceea ce gândesc cu ade-
vărat. Nu li se potrivește deloc diatriba lansată odi-
nioară de unul dintre frații Goncourt, care zicea că
„citind ziarele sunt izbit de senilitatea ideilor °i a doctrine-
lor în mintea criticilor dramatici; printre domnii aceștia s-a
menținut, în modul cel mai ortodox, cultul modei vechi66.
Ba aș zice că acum la noi lucrurile stau exact invers
și inovația e încurajată. Cunosc numeroși colegi
care și-au făcut un punct în programul lor profe-
sional de a urmări cu consecvență noul, fără ca
prin aceasta să-l cauționeze indiferent de valoare.
Exemplul l-a dat odinioară Valentin Silvestru, care
era oricând gata să se urce în primul tren ori în
primul avion spre a vedea premiera unui nou-venit
în arta teatrului care dădea semne că promite. I-a
încurajat pe Alexandru Dabija, Victor loan Frunză,
Dominic Dembinschi, Alexandru Darie, dar le-a și
amendat erorile. A dat verdicte clare, dar nu a pro-
nunțat niciodată sentințe definitive. La rândul său,
Ion Cocora a fost principalul martor al devenirii
artistice a legendarului Aureliu Manea, iar cine vrea
să aibă o imagine despre cine a fost cu adevărat
celebrul regizor trebuie obligatoriu să consulte
colecția Tribunei. Pe vremea când Mihai Măniuțiu
era în căutarea propriei identități, scria cărți remar-
cabile, dar făcea spectacole ce suportau destule
observații, Natalia Stancu l-a încurajat, înfrun-
tându-i pe toți cei care, cu nedisimulată maliție,
îi recomandau marelui regizor de azi să se lase de
meserie și să se apuce de teatrologie. A venit anto-
logicul Antoniu și Clecpatra din 1988 de la Națio-
nalul clujean, de la care a început cu adevărat carie-
ra regizorului. Exemplele ar putea continua. Azi,
Alice Georgescu se poate mândri că l-a descoperit
pe regizorul Bocsărdi Lăszlo, care face minuni la
Teatrul „Tamăsi Ăron“ din Sfântu Gheorghe, ulti-
ma dintre ele numindu-se Romeo și Julieta. Marina
Constantinescu urmărește constant tinerele genera-
ții de actori și regizori, prezența ei în juriul de se-
lecție al Galei Tânărului Actor, alături de regizoarea
Sanda Manu, fiind o garanție că impostura a fost
stopată să se manifeste în plină vară la Mangalia.
Cristina Modreanu sau Sebastian Vlad Popa se simt
solidari cu generația lor, o solidaritate pe care însă o
înțeleg nu ca pe o cauționare necondiționată, ci ca
pe o camaraderie care-ți dă dreptul, ba chiar te
obligă să-i spui celui aflat alături de tine că nu tot
ce face e nimbat, că mai și greșește.
Cred în criticul camarad tot la fel cum nu cred în
criticul fan. Împărtășesc opinia lui E. Lovinescu
potrivit căreia „critica este... știință, istorie, poezii și
cred, asemenea lui Jean Starobinski, că critica are
trei momente - „simpatia spontană, studiul obiectiv și
njlecția liberă". Tocmai reflecția liberă e cea de natură
să-l îndrume pe criticul autentic să amendeze ne -
împlinirile ori falsurile pe care nu sunt scutiți să le
comită nici chiar marii artiști. I-am apreciat pe acei
colegi care au scris ceva mai rezervat (adică au emis
și rezerve) față de Hamlet-ul din anul 2000 de la
„Bulandra“, care, deși semnat de Liviu Ciulei, nu a
fost fără cusur. Nu pot înțelege salvele de entuzi -
asm cu care a fost primit spectacolul Intrusa, însce-
nat la Teatrul de Stat din Oradea de Mihai Măniu-
țiu, unde niște elemente de poetică teatrală auten-
tică, ce-l individualizează pe regizor încă de la Săp-
tămâna luminată, au cam alunecat spre manieră. Ne-
îndoielnic, Intrusa e un spectacol elitist. Nu dispre-
țuiesc elitele tocmai pentru că împărtășesc opinia
lui Andrei Pleșu potrivit căreia „a disprețui elitele în-
seamnă a disprețui superlativul ". Numai că aici prea
repede s-a dorit să se ajungă la superlativ, omi-
țându-se că teatrul înseamnă construcție etapizată.
În etapa actuală pe care o parcurge teatrul orădean,
era nevoie de un spectacol în care actorii să fie real-
mente reprofesionalizați prin ceea ce se cheamă
„teatrul clasic66, să învețe să se poarte ca individuali-
tăți, să ne arate dacă au talent sau nu. Așa ceva făcea
pe vremuri Marietta Sadova când era invitată la
Oradea. Același lucru l-a încercat Sanda Manu,
montând recent la Cluj Bolnavul închipuit și asta
poate și pentru că directorului Ion Vartic îi mai ră-
sună în urechi vorbele lui Vlad Mugur, care-i spu-
nea: „nu aveți actori". Știu că cei aflați acum în frun-
tea teatrului orădean duc o bătălie de imagine și se
bucură că au rupt gura Bucureștiului, preferând să
nu se gândească la ce și cât au câștigat pe termen
lung. Se arată țâfnoși față de cei ce nu se transformă
în lăudători profesioniști și pentru că, tot suntem
în anul Caragiale, îi mustră spunându-le: „ Tocmai
dumneata, care ne-am fi așteptat, mă-nțelegi, la o protecție,
tocmai dumneata să ne judeci!".
Da, judec, pentru că, deși sunt îndrăgostit de
teatru, cred că mai e nevoie, din când în când, și
de câte un antipatic care să tempereze frisonul
pasional al fanilor, automulțumirile și autoliniști-
rile, să-i invite pe „entuziaști" la moderație și
rațiune. Numai astfel cred că mai avem o șansă
de a evita impostura. Doar așa cred că nu devine
critica părtașă la promovarea ei. Și asta se poate
face doar cu ajutorul reflecției libere despre care
vorbea Starobinski.
■
18
■ | TRIBUNA ♦ nr. 8 ♦ 1-15 ianuarie 2003	|-
Zece ani de... amifrani
Festival internațional de teatru francofon, Arad, ediția a X-a
■	Radu Țuculescu
Ce-or fi ăștia „amifrani"? Oarece omuleți
verzi? Niște ființe ciudate care fac parte
dintr-o societate secretă? Vreo sectă nouă
(... și cu sergentul zece, s-ar putea completa, pen-
tru a fi în linia manualelor școlare prealternative)?
Mais oui. Sîntem pe-aproape. De zece ani, „secta
amifranilor" respiră. Pulsează. Se manifestă cu
frenezie debordantă, fără complexe. Acționează la
suprafață, la vedere. Pe scenă, în fața oricui doreș-
te să-și relaxeze mintea (nu chiar cea de pe urmă)
cu altceva decît cu scenete grobiene și poante ce
dau apă la moară prostului-gust și-i scarpină pe
burtă pe cei ce n-au în casă decît o carte, cea cu
telefoane. „Amifranii" sînt niște homo ludens
(la plural) care în timp ce se joacă învață, învățîn-
du-i și pe alții. Ei se adună întotdeauna în inima
orașului, adică în clădirea teatrului. După „filo-
sofia" lor, teatrul este inima unei cetăți.
Florin Didilescu se numește cel care, în urmă
cu zece ani, a lansat festivalul Amifran (ar trebui
să traducă el chestia asta, s-o zică pă românește,
altfel îl poate paște vreo amendă, paștele ei!), fes-
tival deschis trupelor liceene de teatru în limba
franceză, atît din țară, cît și din străinătate. Și am
constatat, cu plăcută surprindere, că se vorbește
bine această limbă și pe meridianele unde nu
există „problema" lui î din a. Cum ar fi Rusia,
Ungaria, Slovacia ori Lituania... Orașul în care,
de zece ani, se adună amifrani din mai multe țări
(vecine ori prietene) este Aradul. Ar putea să se
mîndrească cu asta cei care răspund de el, de oraș,
atît din punct de vedere, cît și. Pînă la urmă, e
treaba lor dacă o fac sau nu. Timp de o săptă-
mînă, la sfîrșitul anului trecut, clădirea teatrului
plus altele din jur (unde se țineau atelierele) fură
transformate într-un adevărat stup. Se zumzăia
pe nouă limbi (cîte țări participante, v-ați prins,
non?), dar pe scenă toți erau francezi și artiști ce
ridicau, deseori, publicul în picioare, obligîndu-l
să aplaude și să se entuziasmeze mai dihai decît la
un meci de fotbal. Cu o dicție corectă (chiar dacă
unii mai ziceau: je suis perdiu..) și o dezarmantă
poftă de joc, liceenii francofoni au oferit un re-
pertoriu divers, orientîndu-se, în special, spre
comedie. Doar este vîrsta cînd se (mai) rîde cu
poftă, cînd se (mai) speră fără rețineri, cînd opti-
mismul (mai) e în faza de vîrf, de unde nu mai
poate decît coborî... Mulți clovni la această ediție,
numeroase trupe apelînd la prezența individului
cu zîmbet exagerat de larg, cu nasul borcănat și
roșu, îmbrăcat pestriț. Majoritatea profesorilor-
regizori și-au gîndit spectacolele ca niște ateliere
de improvizație pe teme date (adaptări, colaje,
prelucrări), costumîndu-și interpreții în negru,
simplu, tricou, pantaloni... Au existat excepții,
unele notabile, precum trupa Caractere din Dej,
condusă de Ligia Clinciu, cu Esmeralda după
Hugo, spectacol ce a impresionat, în primul rînd,
prin costume. Ștacheta interpretativă a tinerilor
francofoni din această ediție jubiliară a fost bine
ridicată, unii dovedind real talent scenic. De alt -
fel, cam toți s-au simțit bine pe scenă, relaxați,
dezinhibați, transmițînd și comunicînd cu sprin-
tenă nonșalanță. De-a dreptul impresionante au
fost trupele din Rusia, mai exact cea din Moscova
(text Jean Cocteau) și din Sankt-Petersburg (text
Erkov). Vassilisa Piavko și Irina Malnikova și-au
îndrumat atît de bine elevii încît aveam, uneori,
impresia că asist la spectacole date de studenți ai
institutului de teatru.
Trupele românești au avut cea mai bună pro-
nunție, evident, după cele din Franța și Belgia.
Prilej de mîndrie națională! Îmi venea să vopsesc
toate băncile din parc și stîlpii și fațada teatrului și
fețele spectatorilor ă la tricolorul francez! M-am
abținut totuși să nu-i jignesc pe francezi și mai
bine m-am lăsat încîntat de spectacolele formați-
ilor din Baia Mare (Dramatis personae - Nicolae
Weis), Cluj (Les Francofols - Liliana Șomfălean),
București (Liceul „Ion Creangă" - Beatrice
Moraru) sau Arad (Les Aines Amifran 2 - Florin
Didilescu). Spectacolul acestora din urmă, Ruy
Blas după Hugo, s-a derulat în șase episoade vi-
vante, parodic-romantice, de o mare savoare și
prospețime, de bon gout, provocînd lacrimi de
crocodil pe scenă și lacrimi de... rîs în sală. Un
spectacol delicios ca o savarină, ca o bătălie cu
frișcă. Trupa Assentiment din Huedin (Alexandru
Jurcan, Doru loan Rus) a făcut, oarecum, o figură
aparte, prezentînd Anii teribili după Hugo (doar
sîntem încă în Anul Hugo, n-ați uitat) și șocînd
pe unii prin scenele „dure" - de parcă Hugo ar fi
scris despre revoluție vodeviluri și glumițe zglo -
bii! Cei 24 (!) de interpreți s-au mișcat excelent
pe scenă, într-o unitate de „cujet și simțire", fără
opinteli ori ezitări.
Cîteva „producții" slabe, caraghioase au exis-
tat. Dar vina nu este decît exclusiv a profesorilor.
Cum a fost cazul profesoarei siciliene care și-a
pus liceenele (frumoase, înalte, dezvoltate) să
miaune și să salte pisicește, precum fetițele de
grădiniță, grupa mică, aruncîndu-le într-o lumină
penibilă. Dar asemenea momente fură atît de
puține încît au trecut ca și cum... nici n-ar fi fost.
Cu toate că s-a renunțat la premii (ceea ce e foar-
te bine, chiar dacă unii români sînt ahtiați după
ele), doamna Ana Rossini, care organizează un
festival similar la Napoli, a ținut să premieze,
personal, două trupe românești, oferind uneia
un cîrnaț de 2 centimetri sub vid, iar celeilalte o
prăjitură. Gestul contează.
Festivalul Amifran de la Arad are, de-acum, o
personalitate distinctă, ce nu poate fi ignorată. Eu
mă întorc de acolo întotdeauna mai tînăr și mai
plin de speranțe ca niciodată. E ca un drog nece-
sar. Părerea mea.
■
jeledependența
Dinspre „Mambo-Siria"
■	Monica Gheț
Dacă vrem să fim cu cerul gurii pictat în
umor negru, cârcotași cu orice preț, be-
neficiind totuși de logica neclintită a
„nebunului", am spune că replica invitației noas-
tre la structurile NATO ar fi a Dinescului des-
coperită și de el popularizată: „Mambo-Siria“.
„Mambo-Siria“, în anul Caragiale (încă... la ora
scrierii acestor rânduri), este un fel de „pupat
Piața Endependenți“ a zilelor noastre cu veșnice,
neștirbite pupături (prin știrbe guri) în cele mai
neașteptate momente, între cei mai imprevizibili
parteneri și oriunde... Ca la Slobozia aidoma în
București, Cluj, Iași sau... horribile dictu, tocmai în
Timișoara. Nu zâmbiți zeflemitor! Scrisorile
trimise redacției Realitatea TV pentru reluarea
melodiei cu pricina de către deja celebrul taraf
dunărean sunt doar o privire furișă prin gaura
cheii României profunde. „De-o fi una, de-o fi alta,/
Ce e scris °i pentru noi/Bucuro°i le-om duce toate/Cu
Mambo-Siria în toi/SuJlatădin butoi..."
Oricare ar fi tema dezbaterii inițiată de Dines-
cu: suspendarea unui post TV, regimul aplicat
pensionarilor de la Sanatoriul Otopeni, chestio-
narea tinerilor „lupi" din PSD, regimul Bibliote-
cii Naționale etc., tot la „Mambo-Siria" ajungem,
în chip de prolog și concluzie. Ce-i drept, e pre-
ferabilă „formația" muzicală a uliței sudice, de
curând depistată, elaborării migălos regizorale a
serilor de pe canalul Acasă, „uiuială“ în port na-
țional pervertit de sclipici și farduri de schimbarea
la față a melodiilor amintindu-ne tristețea festi-
vistă a Cântării României, din vremea celor două
ceasuri de program audiovizual.
Tot Realitatea TVîși face onoarea promovării și
„permanentizării" unui tânăr jurnalist de excep-
țională ținută: Mihai Ghidea, realizatorul emisiu-
nii În centrul atenției. Excepțională, pentru că total
atipică presei autohtone, prin eleganța ținutei și
coerența verbului, nu mai puțin prin faima și im-
portanța invitaților săi. El știe să întrebe perti-
nent, documentat, calm și cu discretă pasiune față
de rostul meseriei. Surprinzător, fiindcă nou-apă-
rut. De altă anvergură - prin experiență și vârstă -
este Emil Hurezeanu, cu seria interviurilor sub
genericul România mea, desfășurate duminica
după-amiaza la Antena 1. Cei doi sus-numiți se
mai pot alătura lui Stelian Tănase la Realitatea TV,
lui Adrian Cioroianu în Ora de istorie, tot la Reali-
Michael Fox (Germania)
tatea TV(sâmbătă seara), sau umorului dulce-acri-
șor al lui Lucian Mândruță în longeviva sa emi-
siune-convorbire cu Silviu Brucan, Profeții despre
trecut. Față de aceștia, Marius Tucă Show, care a re-
nunțat, poate datorită faimei cucerite, la bretelele
de inspirație Larry King, se află la astronomică dis-
tanță. Invitații săi, așjderi, față de tot mai înaltele
exigențe ale inteligenței ocazional teledependente.
■
■ | TRIBUNA ♦ nr. 8 ♦ 1-15 ianuarie 2003	|-
19
^ locnotes
Cercuri vicioase
■	Alexandru Vlad
£ra fără îndoială de așteptat, după 1990, ca
economia de piață să se exercite și în câm-
pul literaturii, o dată cu retragerea imix-
tiunii politice și dispariția cenzurii, care, ținând
deoparte unele idei (și unele nume), implicit
favoriza stagnarea artistică, o literatură propagan-
distică (și unele nume). La un moment dat chiar
se ajunsese la formularea, destul de cinică, cum
că statul ar fi finanțatorul și beneficiarul pro-
ducției scriitoricești. Asta probabil după ce acti-
viștii culturali au ajuns și ei la concluzia că nu
mai puteau considera scriitorii atât de naivi încât
aceștia să se mai lase îndoctrinați de ideea că ei
sunt factori progresiști și educaționali ai unei
lumi ce se pretindea mai dreaptă. Și că poporul
avea ceva de câștigat din falsificarea ideologică și
artistică a lucrurilor. Aceste lucruri erau de fapt
repudiate deja explicit. Și cum era evident că în
noua lume postdecembristă procesul editorial
urmează să devină costisitor - prin creșterea
prețului la hârtie, tipar, proces editorial și instau-
Saza Schroder (Germania)
rarea copyright-ului - părea îndreptățită și spe-
ranța că literatura se va curăța de grafomani, velei-
tari, boemi, de clienții vechiului regim, și în ge-
neral de neaveniți. Costurile ar fi putut face sin-
gure o anume selecție - în primul rând aceea prin
care să dispară literatura fără cititori. Ba chiar
momentul părea potrivit pentru o corecție mai în
profunzime. Mai ales că, o dată cu recuperarea li-
teraturii din exil și a celeia de sertar (câtă era),
începuse parcă și o anume reevaluare a literaturii
din perioada comunistă. Unele reviste chiar s-au
pornit, voinicește, să provoace criticii și scriitorii
la această reevaluare, prin numere tematice. Prin-
tre acestea și revista Vatra, la care eu însumi lu-
crez. Doar că munca părea sisifică și rezistența
opusă la această reevaluare a început să se facă
simțită destul de devreme. Poate că aici vor putea
face mai multe istoricii literari, în timp, și iată că
au și început să apară cărți revelatoare în acest
sens, cum ar fi cele semnate de domnii Niculescu
și Negrici. Părea totuși îndreptățită, chiar și în
acele momente de început, speranța că va fi până
la urmă despărțită neghina de grâu și în ce pri-
vește literatura perioadei 1950-’90, cu atât mai
mult în aceea care tocmai urma să fie scrisă. E
adevărat, scriitorii foarte tineri și liberi moral au
început fără întârziere să producă o literatură dez-
inhibată și îndrăzneață, atât în ce privește temele,
cât și limbajul, poate cu un oarecare accent pe
temele și limbajul erotic - atâta vreme prohibite.
Iar unele edituri și unele publicații au început să-i
încurajeze fără ezitare. Actul pare să fi fost spon-
tan și oarecum inconsistent, mai ales că limbajul
erotic în sine se tocește cel mai devreme. Revenind
la oile noastre, e limpede acum că mecanismul unei
selecții sănătoase n-a început nici pe departe să
funcționeze de la sine, așa cum n-a apărut nici
mecanismul unei economii sănătoase. Suntem și
aici într-o prelungită perioadă de tranziție, cu fac-
tori perturbatori și multe și variate imixtiuni.
Mult clamata reevaluare, câtă s-a făcut, s-a fă-
cut fără sistemă și cu destulă timiditate. Nimeni
nu se dădea așa ușor scos din literatură. Lumea
scriitorilor și în general a artiștilor a apelat la po-
litic în această luptă, cu un reflex de altfel moș -
tenit tocmai din acea lume de care aceștia încer-
cau să se distanțeze. Ca urmare, s-au petrecut și
aici meandrele, confuziile și dezertările, chiar ata-
curile la persoană și scormonirile în dosare pe ca-
re le-am putut vedea în lumea politică însăși. S-au
reeditat cărți care, dacă fuseseră considerate (spre
beneficiul lor) „discutabile" de către culturnicii
comuniști, se dovedeau a fi și acum nu mai mult
decât „discutabile" și uneori depășite într-un mod
poate surprinzător și trist pentru autorii în cauză.
Personalitățile supraviețuitoare au refuzat, de-
sigur, să moară și au revenit după o mai scurtă
sau mai lungă retragere. Au revenit mai ales pe
la diferite organisme din rândul al doilea sau în
fruntea unor gazete de partid, ori chiar în fruntea
unor comisii prin care se acordă fonduri, putând
astfel să-și exercite solidaritatea cu mai vechii lor
colegi, salvându-i de la o necruțătoare ieșire din
circuit. Ceea ce deocamdată prelungește agonia,
dacă în spatele acestei finanțări nu există un proiect
și proiectul nu este îndreptat spre viitor. Să fim în-
țeleși - în această lungă perioadă supusă analizei
existau scriitori care ar fi ieșit ei înșiși câștigați din-
tr-o punere la punct a lucrurilor. Dacă viața îi
amestecase pe toți, unii favorizați, alții defavorizați,
o verificare pe baza criticii estetice și a celeia socio-
logice i-ar fi extras pe cei care trebuie să rămână.
Probabil lucrul acesta se va întâmpla, doar că dura-
ta lucrurilor care se discern de la sine e uneori
frustrantă și de cele mai multe ori prea lungă.
Și astfel, în locul unei mai severe selecții avea
să se treacă în scurtă vreme la literatura pe gratis.
De la o lipsă de criterii (estetice) la o altă lipsă de
criterii (atât economice, cât și estetice). Un ade-
vărat scandal au provocat tinerii critici care s-au
apucat să lectureze cam fără milă titluri și autori
consacrați, și astfel a izbucnit iarăși un război al
„clasicilor" și „modernilor". Acești insurgenți au
trebuit să se retragă, după ce li s-a cerut ca pentru
numele contestate cu atâta vehemență să vină cu
o soluție alternativă. Ceea ce evident că ei n-au
putut face cu același aplomb și aceeași promptitu-
dine cu care se arătaseră capabili să conteste. Și au
fost nevoiți să bată în retragere, ca niște centuri-
oni pripiți. S-a dovedit astfel că o literatură nouă
nu se poate instaura printr-o lovitură de stat. Ea
trebuie construită în timp. Așa că se merge mai
departe cu un dublu standard păgubos. Ori poate
că, după concepția lor, pentru apariția ceva mai
curajoasă a noului terenul trebuia în prealabil
20___
■ | TRIBUNA ♦ nr. 8 ♦ 1-15 ianuarie 2003	|-
curățat. Dezavuarea vechiului poate uneori să
oblige, să provoace noul. Cu alte cuvinte: sis-
temul ar funcționa dacă am avea o mai bună
selecție, și am avea o mai bună selecție dacă sis-
temul ar funcționa. Un cerc vicios ca atâtea altele,
din care nu se poate ieși decât acționând asupra
forței centripete cu programe bine gândite.
În paralel cu aceste bătălii ar trebui, cum
spuneam, ca literatura să se înnoiască fără pro-
bleme, multe din vechile bariere fiind considerate
căzute. Câmpul literaturii este totuși îmbâcsit, a
devenit un mediu polimorf și compozit în care se
petrece o biocenoză complexă și care tinde spre
autonomie și perpetuare. Așa că, pentru a se evita
o reformă, acesta a apelat, ca din instinct, la o
nouă soluție: cea a scrisului pe gratis. Revistele
literare nu mai pot plăti pentru că dacă ar plăti ar
risca să nu mai poată apărea, sucombând, iar edi-
turile și-au făcut un obicei să apeleze la autori
pentru manuscrise și pentru bani concomitent.
Poate din aceleași motive. Și dacă în ce privește
manuscrisul ele pot fi uneori mai indulgente, nu
pot face același lucru în ce privește finanțarea. Ca
urmare, scriitorii cu relații și veleități politice, cu
resurse financiare proprii (din afaceri, SRL-uri
etc.) sunt astfel net favorizați. Ba chiar amenință,
dacă nu se intervine, să rămână singurii din
branșă.
Există categoria editorilor particulari, atenți la
subvențiile nominale oferite de Ministerul Cul-
turii, și care trimit autorii pe la sponsori, reușind
să trăiască, probabil modest, din această activitate,
umplând și ei librăriile locale cu cărți ale autorilor
locali. Tirajele sunt modeste, condițiile grafice
așijderea. Iar confuzia crește.
Chiar dacă scoți totuși o carte fără ca pentru
asta să ți se ceară neapărat bani, urmează obligații
costisitoare. Exemplarele pe care un autor trebuie
să le trimită și să le dăruiască, conform unor
uzanțe nerevizuite și acestea, costă câteva mili-
oane, pe care autorul trebuie să le scoată din
buzunar, să le sustragă din „coșul zilnic“. Iar în ce
privește o lansare, care ar aduce ceva vânzări, s-a
instaurat și aicea un „protocol“ și o clientelă
pasivă. Apariția unei cărți care nu i-aduce nimic
autorului îl costă totuși pe acesta cam 5-6 salarii
medii pe economie. Probabil că adevărata bătălie
ar trebui să fie pe cititori, or, aceștia sunt undeva
Călăi și victime
■ Bogdan Toma
Nu cunosc privilegiu mai mare, în ziua de
azi, decît acela de a te simți, în toate chi-
purile, victimizat. Ești victimizat pe stra -
dă, acasă, la serviciu, în cele mai înalte și, desigur,
în cele mai mărunte cercuri. Ești victimizat ori-
unde influența politicului te ajunge, ești victimi-
zat oriunde inflația prețurilor te lovește, ești victi-
mizat oriunde realitatea socială decadentă se stră-
duie a fi deasupra ta, ești victimizat, în cele din
urmă, oriunde o societate violentă te înfruntă rîn -
jind. Pînă la urmă era și firesc să se creeze (de la
sine) o modă unde să devii, chiar cu o anume
plăcere, victimă. În fond, e limpede, se pot extra -
ge și avantaje de aici: te mulțumești cu o condiție
ceva mai umilă, dar, prin aceasta, mai sigură (păi
ce, nu se vede, aspiranții la locuri importante sînt
atît de ușor îndepărtați, devin ei înșiși victimele
unor jocuri de culise cărora nu li se pot integra,
căderea de la o astfel de înălțime e dezastruoasă
etc.), mai liniștită (nu ești agitat, știi mereu la ce
să te aștepți, surprizele sînt mai mari dacă ceea ce
aștepți nu se întîmplă etc.), mai relaxantă, pînă la
urmă și frumoasă. Cînd ești victimă te aștepți să
Stefan Heuer (Germania)
la capătul opus al întregului proces, derutați și
neputincioși.
Pentru că, tocmai datorită lucrurilor pe care
le-am pomenit mai sus, nu există încă o promptă
și corectă receptare critică. La care se adaugă fap-
tul că, pentru autorii români, s-a prăbușit și piața
datorită ofertei copleșitoare de traduceri, lipsei de
apetență sau de timp pentru lectură, pauperizării
cititorului și sistemului nefericit prin care librări-
ile decontează (sau mai degrabă nu decontează)
editorului. Pe calea aceasta am ajuns la un punct
mort (poate alt cerc vicios) într-un domeniu în
care ar trebui să existe o liberă concurență spre
sufragiile unui public și ale unei critici libere de
oricare alte interese decât cele ale literaturii în
sine. Cu cât rămânem mai mult în acest blocaj,
cu atât mai rău pentru toată lumea. Ar fi în
interesul tuturor să existe mai puțină confuzie,
să scadă și aici inflația și să se ajungă ca măcar
scriitorul căruia i se solicită contribuția să ia de la
o revistă contravaloarea celor câteva zile de
muncă necesare ca s-o scrie.
aibă cineva grijă de tine, să te trateze cu bună-
voință și atenție, să te privească cu compasiune și
să încerce să îți facă viața mai frumoasă. Cînd ești
victimă ceilalți nu îți mai pretind să te comporți
ca un învingător, așteptările lor scad în timp ce
ale tale pot crește. Victimizarea e un proces care
angajează omul în deplinătatea sa fizică și psihică,
există o morală a învinșilor care le conservă con -
știința de sine, în calitate de victimă poți realiza
lucruri tot atît de bune și frumoase ca și cineva
situat în fruntea așteptărilor, fără ca presiunea
exercitată asupra ta să fie atît de mare. Și, ce e mai
important, poți și să nu faci nimic: ai toată drep-
tatea, din moment ce nimeni nu merită produsul
muncii tale...
Minunat trebuie să fie însă și să fii călău. Să ai
sub autoritatea ta și să terorizezi o masă impresio-
nantă de oameni. Sau și una mai mică - în lipsa
unei mase poți fi călăul unui singur om, nimeni
nu te „condamnă" pentru asta. Să dispui de vieți
și de timpul celorlalți. La o scară mai mică, să fii
coșmarul permanent al cuiva. Există o serie de
satisfacții care pot fi extrase și din chestia asta: pe
Ne-am pus o vreme speranța într-o nouă lege
a cărții, despre care se bate toba de mult timp.
Dar comentariile care au apărut până acuma asu-
pra acestei legi nu sunt neapărat foarte încuraja-
toare. Scriitorul nu prea apare în această lege, iar
editorul spune că nici el nu e avantajat. Optica
asupra sponsorizării nu s-a modificat prea mult.
La taxa pe valoarea adăugată guvernul nu pare a fi
dispus să umble. Asupra avantajelor s-ar năpusti o
cohortă de edituri mai mari sau mai mici, unele
serioase, altele suspecte, dacă măsurile nu sunt
canalizate clar în favoarea culturii și performanței.
Iar în ce privește bursele de documentare și de
lucru pentru autori, acestea ni se par de-a dreptul
utopice, pentru că pentru ele nu se specifică surse
de finanțare și nici condiții selective de acordare.
Uniunea Scriitorilor nu poate interveni foarte
decisiv aici, pentru că ea este uniunea tuturor
scriitorilor, și nu are cum fi altfel. Ea încearcă să
se adapteze, să facă față unor condiții bulversante
pentru scriitor, și reapariția „Bibliotecii pentru
toți“ este o dovadă că ea nu stă cu mâinile în sân.
Tot așa înțelegerea pe care uniunea o are cu un
cotidian de mare tiraj care a acceptat să găzduiască
un supliment literar care mai dă o oarecare dina-
mică creației și vieții literare.
Deci Uniunea Scriitorilor face ceva. Dar e o
picătură într-un pahar aproape secat. O manevră
de supraviețuire. Uniunea însăși trebuie ajutată.
Pentru că, și o spun din proprie experiență,
realitatea este aceasta: apariția unui nou volum
lasă un scriitor cu resurse modeste înglodat în
datorii vreme de cel puțin un an. Așa că, oricât de
trist ar fi, trebuie să recunoaștem că, o dată cartea
scrisă, corectată, culeasă pe calculator, deocamdată
cel mai ieftin ieși dacă apeși pe tasta pe care scrie
Delete*. Poate calci un tabu, dar obții un cathar-
sis** cu totul special, aproape de sublim, care
amestecă sentimente de ușurare, victorie și culpă!
■
* Delete (engl.: a șterge, a anula, a rade, a tăia): asta scrie pe
acea tastă a calculatorului pe care o atingem uneori din
greșeală și lextul cu atâta grijă compus și redactat dispare
imediat în neantul virtual, lăsându-ne neputincioși.
** Cathatsis: acea purificare de pasiuni pe care sufletul nostru
o încearcă după finalizarea lecturii.
cît de fericită poate fi victima că a fost tîrîtă la
subteran, la periferie și într-o mocirlă incredibilă,
pe cît de împăcată se poate ea simți la gîndul că
din această poziție nimeni nu-i mai poate pretin-
de nimic (și nici face vreun rău), pe atît de mag-
nific trebuie să se simtă cel care a cauzat respecti-
va cădere, la gîndul că puterea sa și-a exercitat
încă o dată dreptul manifest la exhibiție și dezas-
tru. Ce poate fi rău în a face, din cînd în cînd, o
dramă din viața cuiva?
Cum anume s-a ajuns ca atare opoziții ex-
treme să se instaureze atît de adînc în psihoza
vieții postdecembriste românești? Unii ar spune
că ele repetă o stare de fapt dinainte existentă;
alții ar spune că neapărat astfel de extreme se
întîlnesc într-o viață care nu are nimic de-a face
cu normalul, așa cum este cea propusă de capita-
lismul sălbatic românesc. Noi nu spunem nimic.
A! - poate doar că atunci cînd sensul istoriei pe
care o trăiești face ca viața să nu poată plana decît
între două genuri de oameni care se desfid reci -
proc, e semn că normalitatea, de orice gen ar fi
ea, e sub semnul întrebării. Sub semnul între-
bării, ca obișnuința care te leagă uneori de un soi
de viață cu care viața nu are nimic în comun.
■
■ | TRIBUNA ♦ nr. 8 ♦ 1-15 ianuarie 2003	|-
21
m
uzică
Festivalul de Jazz Brașov 2002
V': Virgil Mihaiu
Suita autumnală a festivalurilor de jazz ro-
mânești - începută la Sibiu și continuată la
București - s’a încheiat în magnifica urbe
din arcul intracarpatic, Brașov. Cum bine știm,
omul sfințește locul. În cazul Brașovului, meritul
principal în organizarea celei de-a 19-a reuniuni
jazzistice anuale i-a revenit directoarei artistice,
Jenny Brăescu. În plus, ea l-a secondat pe repu-
tatul Florian Lungu ca prezentatoare a galelor.
Acestea au fost urmărit de un public avizat,
provenit din toate zonele țării (ba chiar, în pofida
timpului morocănos, și de numeroși studenți
străini, veniți îndeosebi de la Iași și Cluj).
O apreciabilă caracteristică a festivalului a
constat în promovarea tinerelor talente.
Concursul debutanților a reunit nu mai puțin
de șase grupuri, toate demonstrând - în maniere
proprii - un apetit pentru fascinantul și exigentul
domeniu sonor aljazzului. Deși condițiile scenice
oferite de Teatrul Liric din localitate s’au dovedit
improprii, junii noștri muzicieni ne-au demon-
strat că au resurse spre a suplini în anii ce vin
„hemoragia de jazzmeni" care a afectat România
după recâștigarea dreptului la liberă circulație.
Astfel, merită amintite performanțele colective
realizate de către formațiile Slang și Hot Vocal din
Cluj, Vox finalis din Brașov, Daniel’s Band din
Arad, Scherzo și Academic Jazz Band din Iași. De
altfel, sufragiile juriului s’au îndreptat fără ezitare
spre acest din urmă grup, alcătuit din trei mari
promisiuni - vocalista Luiza Zan, pianistul Tu-
dor Amarandei, basistul Dan Saghin - și o certi-
tudine: Lucian Maxim, baterist ce face parte din
categoria artiștilor înnăscuți. La capitolul indivi-
dualități i-aș remarca pe trompetistul Mihai Soro-
han, saxofoniștii Eugen Mamot și Lucian Nagy,
pianistul Mihai Pârțan, percuționistul Felix Mol-
dovan, vocalista și aranjoarea Olga Cleanchina.
De subliniat activitatea susținută de cultivare a
acestor talente, desfășurată de către profesorii
Romeo Cosma, la Conservatorul din Iași, și
Corneliu Stroe evoluând simultan la eifoniu °i percuție
Ștefan Vannai, la Academia de Muzică din Cluj.
Încă o bună inițiativă a fost invitarea formației
laureate anul trecut de a susține un recital inte-
gral. Fondat în 1998 la Arad de către saxofonis-
tul/clarinetistul Lucian Nagy, grupul Quaternion
ne determină să privim spre orașul de pe Mureș
ca la un potențial viitor centru jazzistic (să nu
uităm că tot într-acolo și-au îndreptat pașii în
ultimii ani muzicieni de calibrul unor Mario
Florescu, Eugen Amarandei sau Petronius
Negrescu). În fine, tot Quaternion ne-a prilejuit
bucuria de a întâlni un elev de 17 ani, pe nume
Sergiu Bacoș, care are înzestrarea necesară
spre a readuce trombonul pe scena autohtonă
a jazzului.
Iar acum, câte ceva despre memorabilele
recitaluri văzute la Brașov 2002. Din Ungaria a
participat, grație Centrului Cultural al Republicii
Ungare la București, Mihdly Borbely Quartet. Lide-
rul formației mânuiește saxofoanele, taragotul și
tilinca. Și o face cu atâta virtuozitate (dar și cu
mult suflet), încât mă întreb dacă nu cumva peri-
clitează supremația compatriotului său Mihâly
Dresch în jazzul cu alură etno produs în țara
vecină. Sunt impresionante prelucrările realizate
de Borbely pe teme folclorice „încrucișate": una
românească din Ungaria și alta ungurească de la
noi. Mai mult, aplombul suflătorului a beneficiat
și de suportul unor parteneri la fel de stilați:
pianistul Dâniel Szabo (câștigător al concursului
de la Montreux acum câțiva ani), contrabasistul
Balâzs Horvâth și irezistibilul baterist Istvân Balo.
Pe lângă piesele de inspirație folclorică din arealul
nostru, am aplaudat și o variantă incendiară a Ca-
ravanei din repertoriul de aur ellingtonian.
Inspirată s’a dovedit și opțiunea organizatoarei
Jenny Brăescu de a aduce la Brașov, în premieră,
jazzmeni italieni în combinație cu o solistă de cu-
loare din Brazilia. Patricia de Assis și companionii
ei au cucerit sala de la primele acorduri, cu o mu-
zică pe cât de clară și de melodioasă, pe atât de
Harry Tavitian
într-o atitudine caracteristică
atașantă. Practic, era vorba despre o „relectură“ a
unora dintre cele mai cunoscute standarde din
patrimoniul glorios al sambei și bossa-novei. Fără
pic de exhibiționism, cei patru mizează pe acu-
ratețea redării modelelor de fuziune între cuvân-
tul portughez și inspirația componistică, datorate
unor Antonio Carlos Jobim, Vinicius de Moraes,
Chico Buarque, Caetano Veloso, Gilberto Gil
ș.a.m.d. Vocea frumos timbrată a Patriciei își află
complementul ideal în zborurile avântate ale flau-
tului lui Stefano Benini, în sapiența armonică a
ghitaristului Ennio Righetti, ca și în delectabilele
„explozii controlate" ale percuției cu care jon-
glează Roberto Facchinetti. Jovialitatea acestui
cvartet - numit Itapud (= piatră, în limba guarani,
de fapt, numele unei stațiuni de lângă Rio de Ja-
neiro, unde se reuneau corifeii bossa-novei spre
a-și concepe capodoperele) - exprima, în clar,
unul dintre rosturile cruciale ale jazzului: acela de
a ne reconecta la sursele genuine ale vitalității și
(de ce nu?) ale fericirii.
Recitalul „scandinav" ce a urmat s’a situat, din
punct de vedere temperamental, la antipod: inte-
riorizare, reflexivitate, meditație, dar și plăcerea
de a regăsi jazzul în datele sale funciare - cu pre-
eminența factorului improvizatoric și cu swing.
Ceea ce n’a surprins, având în vedere că la con-
trabas evolua nimeni altul decât Palle Danielsson.
Născut în 1946 la Stockholm, Danielsson s’a
dovedit un partener viabil pentru giganți precum
Bill Evans, Keith Jarett, Don Cherry, Jan Garba-
rek, Enrico Rava etc. De data aceasta el s’a arătat
dispus să cânte în grupul pianistului român, emi-
grat în Suedia, Ion Baciu jr. Asta spune totul
despre meritele celui pe care, cu două decenii în
urmă, îl aplaudam tot la Brașov în duet cu Dan
Mândrilă la sax. Cu siguranță că, dacă absurdi-
tatea unei morți premature n’ar fi frânt destinul
lui Mândrilă, el ar fi putut furniza un plus de
nerv grupului propus acum de Baciu jr. Căci, fie
zis între noi, exista o anume fractură valorică
între axa pian/contrabas și cea saxofon/baterie; cu
toate că saxofonistul Johan Horlen (pe care l-am
mai văzut și la Cluj, în deceniul trecut) rămâne
un profesionist notabil, pasajele sale solistice erau
eclipsate de brianta țesătură armonico-ritmică
rezultată din interacțiunea dezinhibată stabilită
între Danielsson și Ion Baciu jr.
22
■ | TRIBUNA ♦ nr. 8 ♦ 1-15 ianuarie 2003	|-
Că demersul italo-brazilian și cel suedezo-
român sunt perfect compatibile, avea să se vadă în
cadrul jam session-ului ce a urmat la localul
Floarea de colț. Atmosfera mi-a reamintit momen-
tele de împlinire din timpuri revolute, când, în
casa regretatului Mircea Gherman, se reunea elita
jazzului românesc, pentru a improviza pe durata
întregii nopți. Să nu uit: la actualul jam pus la
cale de Jenny, au participat și membrii grupului
ieșean câștigător al concursului debutanților.
Am lăsat intenționat la sfârșit comentariul pe
marginea recitalului duo-ului Harry Tavitian/
Corneliu Stroe. Pianistul și percuționistul din
Constanța s’au înfățișat la Brașov (ca și în turneul
ce avea să urmeze, cu concerte la Satu Mare,
Oradea, Cluj și Sibiu) în deplina maturitate a
forței lor creatoare. Nu știu dacă limitarea tem-
porală impusă de organizator a contribuit la
aceasta, dar am reascultat repertoriul etern inven-
tiv al celor doi într’o variantă parcă mai densă,
mai plină de substanță și de creativitate decât
oricând. Este evident că tandemul muzical
Tavitian/Stroe poartă marca unei predestinări:
nicăieri în căutările sale pe diverse meridiane,
pianistul armean din Constanța n’a găsit un spirit
capabil să-i amplifice viziunea până la dimensiuni
realmente orchestrale, așa cum doar Corneliu
Stroe știe s’o facă. Să dispui de un asemenea atu
în chiar urbea unde locuiești este un semn provi-
dențial. Pare inimaginabil, dar duo-ul Tavitian/
Stroe - deși furnizează împreună un summum
artistic superior componenților luați separat - nu
dispune practic de nici un document CD înregis-
Mihaly Borbely - noul saxofonist de vârf al Ungariei
trat după 1989. O colaborare de geniu, care ar
aduce - cu investiții minime - maxim de profit
mult-invocatei imagini a României, continuă să
rămână nepromovată nu doar în străinătate, ci și
acasă. Sper ca un producător înzestrat (cum ar fi,
de exemplu, merituosul Voicu Rădescu) să repare
cât de curând, măcar în plan discografic, o aseme-
nea nepermisă omisiune. Am de partea mea și
miile de spectatori ce continuă să-i ovaționeze pe
Harry Tavitian și Corneliu Stroe și să le aștepte
evoluțiile incomparabile.
■
Ș alonul defavorizatului
Ger, agenție imobiliară, coperte de caiet
■ Mihai Dragolea
șa se face încît este o dimineață destul de
austeră, mult frig pe care nu are cine să-l
-A consume (cuminte, poporul stă mai mult
prin propriul domiciliu). Se mai dă gara unui
mare oraș, mizerabilă, de prea multă vreme aflată
în lucrări de refacere și reamenajare. Frumoasele
de la ghișee, cîte sunt în stare de funcționare
(ghișeele, să nu se interpreteze eronat), suportă
greu povara lipsei de clienți. Ce să facă? Mai mă-
nîncă, mai sporovăiesc, mai numără banii strînși,
mai cochetează cu polițiștii din dotarea gării. Așa,
ca să treacă vremea, să nu le ucidă plictisul. Prin
preajma aferentă careva a lipit strașnic următorul
anunț: „Agenție imobiliară: INSPIRAȚIA". Potrivit
nume, să știe omul cum să vîndă sau să cumpere
cu folos imobiliare, adică din cele văduvite de
mobilitate, care va să zică nu sunt capabile de
mișcare. Cît de apetisant ar fi sunat anunțul:
„Vînd tunel de 200 m pînă la cea mai apropiată
conductă de petrol"! Și cînd te gîndești că tune-
lul în cauză chiar există, l-a comandat un jurist
(„inspirată" persoană, nu-i așa?!), dar a și sorbit
prin el motorină de vreo 40 de miliarde, l-au
prins și l-au trecut la ilegal, n-a mai putut bietul
om să se producă cu anunțul, că l-au legat. Ceva
mai modest, un altul le-ar fi prilejuit celor de la
„agenția imobiliară: INSPIRAȚIA" următorul anunț:
„Vînd apartament etaj IV cu plafon perforat pen-
tru acces la mica fabrică de mobilă de bucătărie".
În aceeași zonă a inspirației imobiliare sună do-
rința unuia de a vinde teren la Costinești în „zona
Epava". Să tot construiești într-o asemenea zonă
dăruită cu neașteptatul farmec trist al epavelor de
tot felul! Ar merge foarte bine și o „agenție mo-
biliară: INSPIRAȚIA". Că sunt destule mobiliare la
ora actuală demne de atenție. Așa, de pildă, are
trecere sandwich-ul format din pîine, cartofi
prăjiți, șuncă și (țineți-vă bine!) salată afrodiziacă,
la numai 25 de mii de lei. Pentru că se pun la
bătaie prin presă afrodiziace de 500 de mii sau de
600 de mii de lei, nu-i mai cuminte să înfuleci o
salată atît de ieftină și promițătoare de mari per-
formanțe erotice?! Au, în același timp, trecere
însemnată familiile de struți, diverse tipuri de
detectoare de radar sau cocktail-ul „After sex", cel
din urmă nobil amestec de vodcă și șampanie,
foarte gustos și capabil să provoace „efecte ce pot
fi incontrolabile". Se poate lesne închipui un
cetățean pasionat de inspirate achiziții, călare pe
un struț, într-o mînă cu salata afrodiziacă, în
cealaltă cu o sticlă plină cu cocktail-ul „After sex"
și cu un detector de radar ascuns sub una din
aripile struțului. Se pune întrebarea unde gonește
cetățeanul în cauză. Păi gonește să mai prindă și
el cîteva caiete avînd reprodusă pe prima copertă
fotografia nu a unui peisaj, animal, scriitor, a unei
plante, ci a unui priboi?! Ce să mai zici altceva
decât că e de mers pe mîna agenției imobiliare-
mobiliare INSPIRAȚIA! Se pot obține combinații
spectaculoase!
■
Francisco Aliseda (Spania)
■ | TRIBUNA ♦ nr. 8 ♦ 1-15 ianuarie 2003	|-
23
Sumar
Plastică______________________________
niedia____________________________________________
Eugen Micu: Publicistică și limbă • 2
Editorial
Ion Cristcfor: Anul Caragiale continuă • 3
Cartea
Diana Adamek: Sinteze eminesciene • 4
Ion Cristcfor: Culisele memoriei • 4
Ști fon Manasia: „Ocheanul ciuruit“ • 5
poezie____________________________________________
Stelian Oancea, Paul Vinicius • 6, 7
proză_____________________________________________
AlexandruJurcan: Mică analiză a unui sentiment perimat • 8
/listoria_________________________________________
Toader Nicoară: Istoria imaginarului (III) • 9
Mihai Bărbulescu: Antichitatea, azi • 10
Interviu
Oleg Garaz: Lăszlo Perene (II) • 14
răstălmăciri
Mihaela Mudure: Cevengur la feminin *16
meridian britanic
Viigil Stanciu: Premiul Booker - conexiunea braziliană • 17
teatru
Mircea Morariu: Impostura în teatru • 18
Radu Țuculescu: Zece ani de... amifrani *19
teledependență____________________________________
Monica Gheg Dinspre „Mambo-Siria“ *19
blocnotes_________________________________________
Alexandru Vlad: Cercuri vicioase • 20
Bcgdan Toma: Călăi și victime *21
muzică
Viigil Mihaiu: Festivalul de jazz Brașov 2002 • 22
Salonul defavorizatului
Mihai Dragolea: Ger, agenție imobiliară,
coperte de caiet • 23
plastică__________________________________________
Ovidiu Petca: YE — o expoziție ambulantă • 24
Tribuna
Director fondator:
Ioan Slavici (I 884)
Revista apare bilunar, cu sprijinul
Fundației Culturale Române
(Centrul de Studii Transilvane)
și al Ministerului Culturii, Cultelor
și Patrimoniului Cultural Național.
I.	Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ion Mureșan
Diana Adamek
Ion Cristofor
(redactori asociați)
Tehnoredactare:
Edith Fogarași
Redacția și administrația:
5400 Cluj, Str. Universității, nr. I
Tel. (0264) 19.14.98
Fax (0264) 19.14.97
E-mail: cst@easynet.ro
ISSN 1225-8546
YE - o expoziție ambulantă
■ Ovidiu Petca
Poetul german THEO BREUER a fost prezen-
tat cititorilor Tribunei (nr. 21-32/2001) cu o
selecție din poemele sale. Puțină lume știe
însă că autorul ciudatelor poeme este activ și în
domeniul artelor vizuale, fiind un experimentalist
care dedică o mare parte din timpul său liber atât
creației, cât și promovării artelor alternative.
Fiind în contact permanent cu cei mai cunos-
cuți autori vizuali, muzicieni și poeți experimen-
tali, pe modelul (Maga) Zin-urilor underground, a
pus la cale una din cele mai frumoase aventuri din
istoria artelor poștale. Este vorba de o publicație
anuală intitulată YE, editată în număr limitat (55
de exemplare), o colecție de lucrări originale, sem-
nate, parafate și numerotate de artiști din lumea
întreagă. Aceste opere îi sunt trimise prin inter-
mediul poștei, fiind selectate apoi cu grijă și ordo-
nate de Theo Breuer, constituind un pachet re-
prezentativ pentru producția artistică a unui grup
care gravitează în jurul proiectului YE. Singura
restricție pentru acceptarea lucrărilor este tipul
hârtiei folosite. Breuer nu admite folosirea tipu-
rilor standardizate de hârtie, ca de exemplu cea
pentru copiator, solicitând artiștilor inventivitate,
soluții inedite pentru a acorda mai multă atenție
suportului utilizat. Lucrările sunt solicitate prin-
tr-o scrisoare deschisă atașată ultimului volum.
Acest text comprimat este o scurtă informare de-
spre felul cum a fost receptat volumul anterior, de -
spre articolele și recenziile apărute, despre even-
tualele expoziții de care s-a bucurat colecția și care
au fost organizate de către artiștii sau instituțiile ca-
re au intrat în posesia acestei expoziții ambulante. Cu
acest prilej se lansează tematica următorului volum.
Programul prestabilit pemite o libertate deplină în
ceea ce privește actul creator sau tehnicile utilizate.
Aspectul îngrijit, modul impecabil de prezen-
tare fac ca acest proiect să fie una din cele mai
prețioase apariții de acest gen, pen-
tru că, trebuie să recunoaștem, în
amalgamul de astfel de inițiative
individuale rar întâlnim asemenea
calitate și profesionalism. Fiecare
proiect beneficiază de un program
clar, are acuratețe și un aspect ele-
gant, care-i conferă o valoare bi-
bliofilă. Circa 70 de lucrări origi-
nale (unicate sau tiraje) sosite de
la 40-50 de autori sunt prezentate
într-o cutie de carton cu format
31x22x1,5 cm, simplu și inge-
nios. Lucrările nu sunt legate, bro-
șate sau lipite între ele, ci, aseme-
nea planșelor unei colecții de gra-
vuri, pot fi parcurse individual.
Tehnicile, subiectele sunt de o
mare diversitate (ca și materialele
folosite), totuși sunt unite între ele
datorită temei propuse de editor.
Ultima apariție, YE N° 9,
editată la Sistig/Eifel, 2001, este o
incursiune în lumea erosului și
banului. Majoritatea pieselor sunt
creații grafice (desene, tiraje,
acuarele), dar întâlnim poeme și
poeme vizuale, timbre de artist,
ștampile, colaje, copy-art, obiecte și
multe-multe piese de fuziune sau
la granița diferitelor manifestări
Theo Breuer (Germania)
artistice. Sunt prezente nume bine cunoscute:
Francisco Aliseda, Antonio Gomez, Jean Ricart din
Spania, DianeBertrand și Elaine Rounds din Ca-
nada, Keiichi Nakamura din Japonia, Bruno Sourdin
din Franța, David Dellafiora din Australia. Sunt
mulți participanți din Germania, printre care îi
amintim pe bine cunoscutul teoretician Henning
Mittendorf, pe celebrii Roman Castenholz,Jotg
Sefert, Bernd Reichert, Karl-Friedrich Hacker, pre-
cum și multe noi prezențe. Numeroși expozanți
sunt cunoscuți la rândul lor ca organizatori de
expoziții sau editori de mail art zin-uri, cum ar fi
Rora și Dobrica Kamperelic din Iugoslavia, Luc
Fierens și Guido Vermeulen din Belgia, Claudio
Jaccarino din Italia, Michael Fox din Germania.
Poezia este prezentă și ea. În
primul rând trebuie menționat
grupajul realizat de Theo, dar
și poemele în manuscris de
Marjana Gaponenko din Ucraina,
poemele vizuale de Rainer Stolz,
Andreas Nega și poemul colectiv
relizat deJ. Ricart, care introduce
o serie de alte nume de rezo-
nanță în această panoplie. Sunt
prezenți, de asemenea, doi artiști
italieni: Fernando Andolcetti și
Mauro Manfredi, prezenți de
multe ori la expozițiile clujene
de mail art. Ei au facilitat expo-
ziția italiană a mapei YE din anul
2001 dedicată memoriei lui
Deisler.
Următorul volum, care se
află încă pe masa de montaj a lui
Theo, va fi o celebrare a culorii.
Sperăm că în curând îl vom pu -
tea prezenta sau poate că vom
organiza chiar o expoziție cu
acest grupaj.
■
24
■ | TRIBUNA ♦ nr. 8 ♦ 1-15 ianuarie 2003	|-