serie nouă • anul I • nr. 3 • 16-31 octombrie 2002 • 10.000 lei
RIBUNA
revistă de cultură
Editor: CONSILIUL JUDEȚEAN CLUJ
Neta Dor: România ca Phoenix (1998)
Scriitori din
ȚARA SFÂNTĂ
Colaborează:
Andrei Fischof
Solo Juster
Bianca Marcovici
Sesto Pals
i nterviu
w**
fln memoriam
Traian	Brad
■ Adrian Grănescu
Cînd se vorbește despre moartea cuiva (cînd
această moarte s-a produs pe neașteptate și
cînd cel care a murit a fost o fire extrem de
activă, vioaie) oamenii fac, involuntar, trimiterea la
întrebarea (retorică sau nu): oare cînd l-am văzut
ultima dată? Cînd? Cu mulțumirea (dacă poate fi
vorba de așa ceva) sau cu reproșurile cuvenite, după
caz. Eu îl văzusem înainte cu două zile de. nu
vreau să pronunț cuvîntul infamant (și dacă ar tre-
bui să calculez exact aș face precizarea: cu mai pu-
țin de două zile). Îi făcusem o vizită incognito îm-
preună cu Ștefan Damian la Spitalul CFR: vroiam
să-l vedem în ciuda autoinstituitei sale interdicții
(cu boala și cu suferința, Traian, lanu cum i se
spunea, familiar, în intimitate, a fost cît se poate de
discret), să-l îmbărbătăm și să discutăm (găsiserăm
un motiv plauzibil și real) despre întîlnirea de
treizeci de ani a promoției 1972 din care făceam
parte. Toți trei fuseserăm colegi, urmaserăm Fa-
cultatea de Filologie a universității clujene începînd
cu anul 1967. El fusese principalul „organizator",
„instigator" și mai cu seamă „sufletul" reîntîlnirii
colegilor. Sub acest pretext (mai erau exact două
săptămîni pînă la eveniment) l-am vizitat. Nu-l
găsiserăm în acea dimineață de joi, 6 iunie, pe celă-
lalt coleg de facultate al nostru, Vasile Sav, dornic
să-l vadă, să-i spună cîteva cuvinte, de aceea merse-
serăm noi doi. A trebuit să-l așteptăm, era dus la
pansat, după aproape două ore a revenit în salon.
Slăbit. Livid. Fără grai. I-am strîns mîinile, i-am
urat sănătate convinși că îndeplinim o simplă for-
malitate și că natura, viața va merge (spre bine) îna-
inte. Ne-am spus că arăta „firesc" după intervenția
chirurgicală foarte laborioasă prin care a trecut.
Natura, viața merge, într-adevăr, înainte, atîta doar
că fiecare înțelegem altceva (cu totul altceva) prin
sensul spre bine de care spuneam mai sus. Peste nici
24 de ore starea lui s-a deteriorat. Despre aceasta am
aflat la Asociația Scriitorilor, vineri, în ziua de 7, pe la
amiază, după care, în noaptea următoare.
*
Îndeobște se spune despre viața unui om că a
fost desăvîrșită dacă acesta a lăsat în urma lui co-
pii, o casă, o grădină. De bună seamă că acest
adagiu s-a compus în vremuri dinaintea istoriei.
Oare ce putem spune, cum putem caracteriza
viața unui om care s-a dedicat (la propriu și la fi-
gurat) construcției bibliotecii unui mare oraș ?
Cum o cîntărim? Cum vorbim despre ea? Tăce-
re. E foarte greu să formulăm răspunsuri.
Cînd viața unui om se curmă brusc, aproape
fără nici un „preaviz", fără nici o premoniție,
golul care se formează, golul care rămîne este in-
comensurabil. Sau, dimpotrivă, rămîi cu senzația
că cel plecat, cel dispărut e undeva pe-aici, „prin
apropiere", și revine imediat. Cu timpul, aș-
teptarea aceasta se permanentizează.
Traian Brad, acela care a fost directorul gene-
ral, inițiatorul și constructorul (nemijlocit, la pro-
priu și la figurat) al noii biblioteci județene a
Clujului, s-a născut la 31 august 1945, la Pănade,
în județul Alba, loc pe care nu-l va uita niciodată
și căruia i-a dedicat monografia Pănade - 700,
a absolvit Facultatea de Filologie din cadrul
Universității „Babeș-Bolyai". El a desfășurat o
activitate publică meritorie, pe care, fără nici o
îndoială, mulți și-o vor aminti în timp, pentru că
a contribuit la coalizarea activităților de bibliote-
conomie din orașul nostru, dar și din țară.
Începînd cu anul 1987, de cînd a ajuns la con-
ducerea acestei instituții, Traian Brad a fost pre-
Traian Brad (31 august 1945 - 8 iunie 2002)
ocupat de crearea tuturor facilităților și de pune-
rea la dispoziția publicului larg a unui număr tot
mai mare și mai variat de servicii în domeniul
pentru care s-a pregătit suplimentar profesional.
Toate acestea, evident, nu s-au putut concretiza
decît în noul climat, survenit după 1990.
Existența Bibliotecii Județene, văzută de di-
rectorul ei ca o poartă deschisă spre cunoaștere și
educație permanentă, în care serviciile sînt oferite
tuturor, părea în 1987 o utopie ușor de destabili-
zat în condițiile existenței atîtor biblioteci, mai
ales universitare, în orașul nostru. Directorul bi-
bliotecii însă, echilibrat și fără patimă, a decis că
trebuie să reorganizeze conform altor priorități
biblioteca, pentru a-i acorda un loc absolut nece-
sar în comunitatea noastră. În ciuda lipsei de le-
gislație protectoare, Traian Brad și-a fixat ca
obiective - și le-a rezolvat - modernizarea ser-
viciilor pentru public, introducerea tehnicii de
calcul și crearea de baze de date, dezvoltarea
echilibrată și continuă a fondului de carte prin
achiziționarea de publicații curente, satisfacerea
rapidă și eficientă a cerințelor utilizatorului,
extinderea cooperării cu biblioteci publice și de
specialitate din țară, dar și de pe continent, toate
din perspectiva performanței profesionale a
echipelor pe care le-a îndrumat. Cîștigul de per-
formanță este astăzi vizibil atît la nivelul secțiilor,
serviciilor, cît și al colectivelor de angajați.
Cea mai mare ambiție a directorului Bibliote-
cii Județene „Octavian Goga" din Cluj a fost re-
zolvarea unui sediu central, prin construirea unui
local nou, cu funcționalități specifice. „Rezolva-
rea", căci nu știu ce cuvînt ar putea suplini și aco-
peri semantic paradoxul unuia din principalele
orașe culturale ale României, Clujul, de-a nu avea
o bibliotecă publică, distinctă, cu spațiu adecvat
timp de decenii. Cei care lucrează astăzi aici,
precum și publicul utilizator pot să beneficieze
acum de acest nou edificiu, pentru care Traian
Brad și-a epuizat resursele și sănătatea.
Traian Brad, în calitatea sa de conducător al
acestei instituții, s-a ocupat nemijlocit de stabili-
rea de strategii și realizarea de cooperări între bi-
bliotecarii din țară și cei din străinătate. El a iniți-
at și coordonat mai multe programe în domeniul
bibliotecilor publice, cooperări și schimburi de
specialiști, precum și diferite forme de integrare
în structurile europene ale bibliotecilor și biblio-
tecarilor români. Fondator al Asociației Bibliotecari-
lor din Bibliotecile Publice din România, el a fost ales
vicepreședinte al acesteia pe perioada 1990-1998,
pentru ca să fie ales președintele acesteia în 1998.
Ca inițiator și vicepreședinte, a contribuit la uni-
rea forțelor specialiștilor și la integrarea mișcării
biblioteconomice românești în Federația Interna-
țională de specialitate.
Activitatea de director a îmbinat-o cu activi -
tatea de coordonare, adaptare și traducere în
limba română a unor lucrări de referință în
domeniul managementului de bibliotecă, al indi-
catorilor de performanță și al instrumentelor ma-
nageriale pentru biblioteci. Activitatea în acest
domeniu s-a concretizat în publicarea de studii și
articole de istorie culturală și de specialitate, în
reviste de cultură, de biblioteconomie și de știința
informării, în periodice locale și naționale cum ar
fi: Tribuna, Biblioteca, Biblioteca Bucureștilor, Revista
Bibliotecii Naționale, Curier și Magazin bibliologic
(din Chișinău). Are în acest sens peste 25 de stu-
dii și articole sau comunicări și este autorul pri-
mei monografii despre biblioteca și lectura publi-
că clujeană, în cartea Lectura și biblioteca publică la
Cluj, apărută în anul 2001.
Această activitate de coagulator al eforturilor
bibliotecarilor în favoarea publicului s-a îmbinat
cu activități de promovare a culturii. Astfel, ca
fondator al Societății Culturale Lucian Blaga, al
fundațiilor Mihai Eminescu din Cluj-Napoca, Ti-
motei Cipariu din Pănade, Octavian Goga din Răși-
nari sau al Fundației de Grafică din Cluj, a fost
un neostoit organizator și coordonator al unor
mari manifestări culturale din țară, la care au par-
ticipat mulți dintre cei prezenți în domeniul lite-
raturii, artelor și culturii. Nimeni nu poate să uite
contribuția esențială și pasiunea pe care le-a pus
pentru a organiza în fiecare an Festivalul Național
de Poezie dedicat memoriei lui Lucian Blaga.
Lucian Blaga pe care l-a văzut, în același timp, și
ca unul dintre cei mai buni cunoscători în dome-
niul bibliografiei generale și tematice.
Cred că nici românii din Republica Moldova
nu pot să îl uite, pentru că, dincolo de faptul că a
sprijinit ardent activități comune ale românilor din
țară și din afara ei, a fost cofondator al primei bi-
blioteci de carte românească din Chișinău și al pri-
mei secții de carte românească de la Florești. Con-
tribuția lui la derularea reformei bibliotecare în Re-
publica Moldova a pornit din convingerea fermă că
se poate realiza o unitate culturală panromânească.
Toate eforturile pe care le-am menționat au
fost recunoscute și o dovadă pentru asta este
numărul mare de premii naționale și diplome cu
care a fost onorat în țară și în Republica Moldova.
Bun prieten, tovarăș al tuturor oamenilor de
cultură, indiferent de arta pe care o slujeau, dar
mai apropiat (parcă) de lumea scriitoricească (era
firesc, el însuși a fost fratele a doi scriitori), pe
care a ajutat-o, a susținut-o prin diferite activități
în cadrul bibliotecii, dar și în afara acesteia.
Revin la întrebarea mea de la început. Oare
cum poate fi caracterizată viața unui om care s-a
dedicat cu toată ființa sa, plătind prețul sănătății
sale, pînă la urmă cu viața, construcției bibliotecii
unui mare oraș, un imens beneficiu nu sieși, ci
semenilor săi, comunității? Rămîn cuvintele lui,
repetate obsedant, pînă poate vor fi auzite, înțelese
și puse în practică:
„Domnilor guvernanți, domnilor parlamentari, domnilor
politicieni, nu măriți distanța și așa prea mare, distanța ce
ne desparte de obiectivul țărilor la al căror statut năzuim:
Societatea Informațională. Nu răpiți șansa românilor de a
deveni puternici prin cunoaștere și cultură! Pericolul este
iminent! Puteți să-l reduceți sau să-l înlăturați. Faceți-o
astăzi, pentru ca mîine să nu fie prea tîrziu!“
*
S-au scurs cîteva luni de la trecerea din lumea
noastră a lui Traian, e deja toamnă și senzația că el
lipsește (doar) pentru moment, că revine curînd
ne domină pe toți cei care l-am cunoscut, i-am fost
prieteni sau colegi, colaboratori. În popor se
spune că aceasta este senzația, starea în care rămîi la
moartea (subită) a unor personalități deosebit de
active, pline de energie, foarte apropiate ca năzuin-
țe, a unor oameni care au umplut cu viața lor, de-
bordînd, tot volumul trăirilor noastre cotidiene.
■
2
-1 TRIBUNA ♦ nr. 3 ♦ 16-31 octombrie 2002 |-
^ ditorial
Cărți, fuste, manechine
■	Ion Mure°an
iața cărților“. Îmi place sin-
tagma asta ce pare a fi scoasă
• • din compunerea unui elev,
răci are ceva din panpsihismul desenelor
animate. Ei bine, cel mai notabil eveni-
ment din „viața cărților“ în luna octom-
brie, consumat la Cluj, a fost Salonul
Editurilor din Transilvania. Nici cuvântul
„salon“, așa cum e el, un pic desuet, un
pic pretențios, nu-mi displace. Poate și
pentru că acum vreo douăzeci de ani,
atunci când Oliv Mircea a decis să
schimbe titulatura Zilelor „Liviu
Rebreanu“ de la Bistrița în Saloanele
„Liviu Rebreanu“, autoritățile comuniste
au strâmbat din nas (un mod îndelung
exersat pentru a ascunde teama), căci se
încerca o schimbare de ținută: comuni-
carea în frac substituia comunicarea în
salopetă.
Este demn de ținut minte că Salonul
Editurilor din Transilvania consfințește,
încă din denumirea sa, regionalizarea ca
pe un principiu și, ceea ce e mai impor-
tant, nu unul de ordin teoretic, căci,
vorba ardeleanului, „ne e plin podul de
teorii“, ci unul practic, operațional.
Principiul a fost impus de jos în sus, ca
să zic așa, căci la această primă ediție a
târgului de carte transilvănean au partici-
pat în jur de 45 de edituri din acest
spațiu. Și, bănuiesc, există mult mai
multe, căci rar oraș sau orășel din care să
nu se ițească pe tarabe și rafturi de
librărie câte o carte tipărită sub sigla (ade-
sea exotică) a unei edituri necunoscute.
Editurile cunoscute și marile necunos-
cute ale micilor orașe din Transilvania au
avut la dispoziție un spațiu în care să
concureze între ele, să se spioneze unele
pe altele, să tatoneze ierarhii. Au avut un
„salon“ unde să fie doamne. Oricum, au
putut face un exercițiu de orgoliu pregă-
titor pentru confruntarea cu marile târ-
guri bucureștene.
Organizatorii merită laude pentru
bunele lor intenții, nu mai vorbesc de cei
de la Expo Transilvania, care au oferit
spațiul de expunere pe gratis. Din bunele
intenții a ieșit însă o mică nebunie. Din
intențiile calde și realitatea rece a rezultat
un adevărat duș scoțian. Salonul a îm-
părțit spațiul cu o expoziție vestimentară.
Ideea era că cei care vor fi atrași de modă
vor da o raită și prin salon, în beneficiul
editurilor, se înțelege. Să vedem ce a
ieșit.
Yoram Lilach
Imaginea României în lume (1998)
Bine sonorizat, cu vitrine etalând
rochii, fuste, sutiene, chiloței, cu podium
pe care apetisante domnișoare-manechin
lansau colecții de lenjerie intimă pe
muzici când săltărețe, când languroase,
cu polițiști veghind ca exponatele să nu
dispară, expoziția vestimentară a fost mai
tot timpul un stup. Salonul editurilor a
devenit, prin forța împrejurărilor, un
spațiu trist, un fel de loc de reculegere și
lingere a rănilor, în care, la concurență cu
vacarmul de dincolo, critici literari,
prozatori și poeți se străduiau să facă lan-
sări de carte cu strigături, pentru ca
măcar așa cei cinci-zece prieteni și cititori
adunați să audă ce se vorbește. Asta dacă
Yoram Lilach Imaginea României în lume
Yoram Lilach Imaginea României în lume
nu se întâmpla pe podium vreo defilare
de manechine, caz în care chiar și autorii
o zbugheau, cu micul sobor de cititori
după ei, dincolo, ca să prindă, printre
capetele mulțimii, o sclipire de picioruș
de gazelă, un licăr de piele albă, bine
modulată. Difuzoarele anunțau acțiuni
după acțiuni, ba chiar și numere de
mașini parcate aiurea. La salon, scris cu
litere mici, programul lansărilor de carte
nu-l consultau decît editorii, după ce-și
puneau ochelarii. Apoi treceau pe la
Editura „Grinta“, împrumutau clopo-
țelul, treceau împrăștiind sunete
cristaline prin fața standurilor și abia
reușeau să adune o bisericuță de cititori.
Departe de mine gîndul de a critica
organizatorii Salonului Editurilor din
Transilvania. Nici un filozof nu ar fi
reușit ceea ce ei au reușit: au oferit
scriitorului român o baie de realitate.
Cinismul nu aparține organizatorilor, ci
realitatea, dincolo de fumurile poeziei, e
cinică. Între chiloțel și carte, omul cu
bani de astăzi nu ezită: alege fără greș
chiloțelul. Alege fusta și sutienul.
Poate că ediția următoare a Salonului
Editurilor ar trebui plasată în centrul
orașului, la Muzeul de Artă. Căci, până la
urmă, tot intelectualul, așa sărac cum
este, după ce face zeci de calcule în cap,
trecând la capitolul economii prețul
biletului de troleibuz până la Expo
Transilvania, scoate banii. Se învârte pe
lângă stand, își face curaj ca înaintea unei
mari bătălii și nu mai rezistă tentației,
cumpărând o carte.
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 3 ♦ 16-31 octombrie 2002 |-
3
^jrgument
Scriitori din ȚARA SFÂNTĂ
Un tezaur de spiritualitate
■ Ion Cristofor
Deși s-au publicat nenumărate pagini (și
cărți) despre literatura exilului românesc,
s-a scris încă nedrept de puțin despre con-
frații noștri de limbă română din Țara Sfântă. E
adevărat că mulți dintre ei continuă să scrie și să
publice în revistele de cultură de la noi, ignorând,
cu nonșalanță, toate discuțiile, mai mult sau mai
puțin savante, despre dublul lor statut. Cine are
curiozitatea să răsfoiască, de pildă, Dicționarul ne-
convențional al scriitorilor evrei de limba româna al lui
Al. Mirodan, publicat în două volume la Editura
Minimum din Tel Aviv, va rămâne, fără îndoială,
uluit de imensul tezaur de spiritualitate pe care
evreii l-au dăruit culturii noastre.
Cartea lui Al. Mirodan reține nu numai
numeroase nume de autori evrei care s-au ilustrat
în cultura română, ci e atentă și la curentele de
idei, la polemici, la „lumea propriu-zisă a literaturii:
reviste, edituri, animatori, librari, anticari, cenacluri,
asociații scriitoricești, prieteni ai artei, dușmani ai artei“.
Oli Grausz
Poarta nr. 9 Timișoara (1998)
Din păcate, lucrarea ilustrului dramaturg e, deo-
camdată, puțin cunoscută la noi. Cum ignorată
rămâne de altfel și o parte din opera acestui mare
scriitor care, evreu fiind, continuă să viseze în
românește la Tel Aviv.
Trăind într-o țară aflată mereu în stare de
veghe, în care cultura se produce în intervalul
dintre două atentate sângeroase, Al. Mirodan
editează acolo un splendid magazin, Minimum,
mereu atent la starea culturii produse în româ-
nește. Mai mult, reputatul scriitor girează o edi-
tură în care apar săptămânal cărți scrise în limba
lui Eminescu și Arghezi. Revista condusă de Al.
Mirodan nu e singura publicație de limbă română
din Țara Sfântă, dar e, fără îndoială, cea mai pres-
tigioasă. E suficient să răsfoim numărul din sep-
tembrie a.c. pentru a constata prezența în paginile
sale a unor scriitori de aleasă ținută. Îi întâlnim
aici pe I. Schechter (deținător al rubricii Carnetul
unui instigator), pe criticii losef Eugen Campus,
Elena-Esther Tacciu, pe poetul și cineastul Zoltan
Terner, pe prozatorii Alexandru Sever, Gina
Sebastian-Alcalay și alții.
Într-un articol intitulat Frumusețe morală, publi-
cat recent în revista Luceafărul, reputatul critic
Marin Mincu afirma:
„Toți evreii care au plecat din România folosesc limba
carpatină mai ales pentru a-și rememora spațiul auroral
și limba lor a rămas la stadiul mitic: este armonioasă și
dulce, voit eminesciană, dar aceasta nu mai contează
acum în competiția literară. Mi se pare ciudat ca tocmai
evreii români să fie cei mai retardați în produsele lor
literare de expresie românească. După Tristan Tzara,
Ilarie Voronca, B. Fundoianu, Marcel Blecher, parcă
ciclul experiențelor de limbaj s-a epuizat “.
Afirmația eruditului critic este cel puțin ciudată,
cu atât mai mult cu cât Domnia sa este unul din cei
mai avizați cercetători ai avangardei românești. E
suficient să amintim că printre acești evrei plecați
din România, care continuă să folosească „limba
carpatină“, se numără Sesto Pals. Iar limba acestui
veteran al avangardei, trăitor la Bnei-Brak, este
armonioasă, dar deloc eminesciană. Printre evreii
români care continuă să scrie în limba lui Emi-
nescu se numără scriitori străluciți precum:
Alexandru Sever, Al. Mirodan, Virgil Duda,
I. Schechter, Gina Sebastian-Alcalay, Marius Mircu,
Leon Volovici, Solo Juster, losef Eugen Campus,
Bianca Marcovici, G. Mosari, Elena-Esther Tacciu,
Shaul Carmel, Getta Bergoff, Luiza Carol,
Francisca Stoleru, Victor Rusu, Solo Har, Mircea
Săucan, I. Știru, Harry Bar-Shalom, Șlomo
Leibovici-Laiș, Zisu Lebel, Madeleine Davidsohn,
Carol Isac, Felix Caroly, Andrei Fischof, Maria
Găitan-Mozes, Radu Klapper, Benedict Solomon,
Eran Sela, Liana Saxone-Horodi, Mariana Juster,
Morel Abramovici și mulți alții. Nu numai că
limba în care scriu aceștia nu a rămas la „stadiul
mitic“, dar ea face adeseori de rușine limba unor
confrați dâmbovițeni.
E suficient să răsfoiești publicațiile de limbă ro-
mână din Țara Sfântă ca să constați că acestea sunt
scrise într-o limbă de o mare frumusețe și bogăție,
în care e o performanță rară să găsești o greșeală de
corectură. În timp ce în țară asistăm la o îngrijoră-
toare degradare a limbajului scris și vorbit, la o in-
vazie îngrozitoare de mahalagisme, de țigănie și
snobism, de neologisme inutile, ivite ca stolurile de
lăcuste, la Ierusalim, Tel Aviv, Bat Yam sau la Beer
Sheba româna își păstrează întregul ei farmec, fru-
musețea de limbă latină, cu mlădieri ivite parcă de
sub pana genială a unor Eminescu, Blaga, Fundo-
ianu sau Mihail Sebastian. Nu e întâmplător faptul
că unul din cele mai convingătoare semnale de
alarmă, ce avertizează asupra acestei alterări a limbii
noastre prin barbarisme, vulgaritate, mahalagisme
etc., apare sub condeiul lui I. Schechter. Într-unul
din articolele sale, renumitul gazetar de la Ultima
oră deplânge, pe bună dreptate, „năvălirea barbarilor
în limba română6. Cauzele acestui fenomen sunt mai
multe, unele dintre ele sunt indicate cu precizie în
articol. Cum se explică însă splendoarea și bogăția
limbii pe care o întâlnim în scrierile confraților de
limbă română din Țara Sfântă? Răspunsul ni-l dă
același I. Schechter: „S-ar putea spune că noi continuăm
asfel o tradiție. Tradiția evreilor care dintotdeauna au fost
maeștri ai limbii române. Dacă n-ar fi să-i amintim decât
pe filologii Gaster, Șăineanu, Graur, Byck sau scriitori ca I.
Ludo, Oscar Lemnaru, M. Sebastian și tot ar fi concludent “.
Evitând să intrăm în polemici cu oameni mai
învățați decât noi, să dăm mai bine cuvântul, în
paginile revistei noastre, unor confrați de condei
trăitori în țara prin care a umblat desculț, acum
câteva milenii, copilul Isus.
■
4
-1 TRIBUNA ♦ nr. 3 ♦ 16-31 octombrie 2002 |-
jartea
Cartea Ambasadorului
■	Adrian Ghinea
Convergențe diplomatice °i culturale, volum editat
recent, în condiții grafice excelente, de
Presa Universitară Clujeană, cuprinde
câteva eseuri ale distinsului ambasador Eliezer
Palmor, invitat a doua oară să conferențieze în fața
studenților și cadrelor didactice de la Universitatea
„Babeș-Bolyai“. Născut pe meleaguri sătmărene,
domnul Eliezer Palmor a studiat filosofia și slavisti-
ca la Universitatea din Cluj în anii ’50, apoi a fost
cercetător la secția de filosofie a Institutului de
Istorie al Academiei RPR. În 1960 se stabilește la
Ierusalim, unde susține un doctorat în științe
politice și ocupă prin concurs postul de asistent la
Direcția pentru Europa de Est din cadrul Ministe-
rului de Externe al Israelului. Începe curând o în-
delungată și excepțională carieră diplomatică -
de la funcțiile de prim-secretar la Ambasada de la
Bruxelles și însărcinat cu afaceri ad interim la Oslo,
până la acelea de ministru extraordinar și pleni -
potențiar la Buenos Aires, Montevideo, apoi la
Paris (1984-1987) și șef al delegației israeliene per-
manente la UNESCO (1991-1994).
Participant nemijlocit la evenimente de rezo-
nanță internațională, aflat în contact cu personalități
marcante ale vieții politice și culturale a lumii din
a doua jumătate a secolului al XX-lea, având
deprinderea și pasiunea cercetării documentelor,
domnul Eliezer Palmor este autorul unor cărți,
studii și articole cu profil filosofic și de politică
internațională, publicate în România, Israel, Belgia,
Norvegia, Argentina, Franța, Uruguay ș.a.
Este de relevat, în primul rând, ancorarea pro-
blematicii cărții în actualitatea imediată. Autorul
analizează pe larg unele aspecte ale diplomației pro-
fesioniste, în strădania de a sugera soluții adecvate
la multiplele provocări apărute la sfârșit de secol și
de mileniu, când relațiile interstatale au cunoscut
mutații profunde, determinate nu numai de con-
secințele Celui de-al Doilea Război Mondial, ci și
de dezvoltarea extraordinară a științei și tehnicii. Se
practică acum diplomația multilaterală. În preocu-
pările ambasadorilor nu mai predomină chestiunile
politice. Activitatea lor nu se reduce doar la stricta
informare în legătură cu cele constatate în țara un-
de sunt acreditați și cu difuzarea datelor corecte
despre patria diplomatului. Interesele economice,
comerciale, științifice și culturale capătă o pondere
tot mai mare. De aici decurge o primă consecință:
limba nu mai este „un instrument de disimulare a
gândurilor“, conform formulei lui Talleyrand, ci a
revenit la funcția ei primordială, aceea de mijloc de
comunicare și înțelegere între oameni. Tratativele
diplomaților capătă mai multă transparență, nu mai
sunt decât în cazuri excepționale strict secrete. De
altfel, s-au schimbat și formele misiunilor diplo-
matice. Au loc, în mod frecvent, întâlniri „la vârf“,
adică între șefi de state sau prim-miniștri. Astăzi
șefii de stat întreprind adevărate peripluri de-a lun-
gul continentelor, însoțiți de numeroase delegații
de consilieri, specialiști în diverse domenii, oameni
de afaceri, chiar și personalități din lumea sportului.
Iar când problemele sunt cu totul secrete, nu
ambasadorilor le revine sarcina să le negocieze.
Atunci călătoresc incognito emisari speciali, cu mi -
siuni numai de ei știute.
Au intervenit schimbări radicale și în pregătirea
diplomaților. Acum diplomația este o profesie in-
telectuală prin excelență. Arta de a promova intere-
sele naționale cere astăzi cunoștințe temeinice nu
numai în domeniul politic, dar și în economie, co-
merț, finanțe etc. Diplomatul trebuie să fie poliglot,
să cunoască bine limbile de circulație universală; să
fie documentat în istoria, literatura și arta țării în
care este acreditat; să fie „om de lume“, să știe în-
treține conversații agreabile; să fie o gazdă ospitalie-
ră (pentru aceasta, remarcă autorul, trebuie să aibă
un bucătar foarte bun, care adesea poate deveni,
mai ales după o masă copioasă, un excelent conci -
liator). (Este grăitor următorul exemplu: ambasa-
dorul SUA la Paris, în anii 1980, Evan G. Gal-
braith, consemnează în memoriile sale că în cei trei
ani și jumătate cât a durat misiunea lui în capitala
Franței a primit la reședința sa, în cele cinci sute de
recepții oferite, peste 75.000 de invitați și a găzduit
în camerele de oaspeți circa 600 de persoane.
Asemenea ospitalitate, desigur, nu este la îndemâna
diplomaților care reprezintă țări nu atât de bogate.)
Ambasadorul trebuie să cultive societatea scrii-
torilor, artiștilor, a oamenilor de știință. Să se
distingă prin calm în orice împrejurare, să-și con-
troleze perfect reacțiile afective. Să ducă o viață
sobră, pentru a nu oferi prilejuri de „discuții“. Să
fie tolerant față de ignoranța și chiar stupiditatea
celor cu care vine în contact. Este necesar, de ase-
menea, să fie capabil de a duce așa-numita
„politică-tampon“, adică să atenueze anumite
durități din limbajul instrucțiunilor primite. Dar
Yael Zeevi	Plasă (1999)
mai presus de toate ambasadorul trebuie să fie un
negociator abil care niciodată nu admonestează, nu
amenință, ci se comportă ca un adevărat gentleman.
Pentru cititorul român prezintă un interes
deosebit capitolul consacrat relațiilor între țările
din zona noastră geografică și fosta URSS. Auto-
rul demonstrează convingător că aceste relații au
constituit un veritabil antimodel și nu au con-
tribuit deloc la menținerea echilibrului de inte-
rese, cum este normal între state suverane.
Imixtiunile brutale, directivele rigide au subminat
permanent raporturile interstatale.
Două capitole ample sunt dedicate contribu-
ției substanțiale a evreilor originari din România
la dezvoltarea științei, industriei și artei, la con-
solidarea statului Israel. Printre aceștia s-au
remarcat douăzeci și cinci de diplomați care au
reprezentat Israelul în marile capitale, începând
cu Washingtonul. Conducerea Ministerului de
Externe al Israelului, în anii ’80, era alcătuită în
majoritate din imigranți din România.
Cartea Convergențe diplomatice °i culturale, scrisă
într-o limbă română fluentă, se citește cu deo-
sebită plăcere. Autorul este dotat cu simțul
umorului, prezintă întâmplări picante, face suc-
cinte digresiuni care proiectează lumini noi
asupra unor evenimente mai puțin cunoscute.
Volumul poate servi ca îndreptar pentru tinerii
care intenționează să se consacre profesiunii -
dificile, dar atât de atrăgătoare - de diplomat.
Sperăm că se va bucura de succes în rândul citito-
rilor din țara de origine a domnului ambasador
Eliezer Palmor.
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 3 ♦ 16-31 octombrie 2002 j
5
Cărți, autori, destine
■ Ion Cristofor
Aventură la Paris
Trăitor la Așkelon, în Țara Sfântă, Adam
Simantov debutează în literatură cu un
roman intitulat Aventură la Paris, apărut
recent la cunoscuta Editură Marineasa (Timi-
șoara, 2002). În ciuda titlului, nu avem de-a face
cu un roman de aventuri, ci cu un soi de bil-
dungsroman, al cărui protagonist poartă chiar
numele autorului. S-ar putea presupune că e un
roman autobiografic dacă extrem de prudentul
autor nu ne-ar avertiza într-o scurtă Posfață:
„ Dacă personajele devin apariții ce ar putea
ține de realitate, cu calități °i defecte în care
se află o părticică din cel ce le-a creat, dacă anecdotica,
lipsită de senzațional, dar menită să monitorizeze
caractere și comportamente devine credibilă, dacă
episoadele de intimitate se înscriu în legica
evenimentelor, rămâne la dreapta Judecată a cititorului“.
Adam Simantov nu este un debutant, ci autorul
mai multor volume cu caracter științific sau didac-
tic. Prozatorul a activat până la pensionare ca medic
și cercetător în România, continuând să-°i practice
nobila profesiune și în Israel, unde ajunge „la apusul
unei vieți de muncă intensă“, apreciat de unii, invidiat de
alții, dar nicicând contestat“.
Pasionatul medic s-a născut într-un orășel de
lângă Dunăre, într-o familie de evrei sefarzi.
Refugiate din Spania în fostul Imperiu Otoman,
diferite ramuri ale Simantovilor se stabilesc în
Turcia, Grecia, Bulgaria, Serbia și România.
Dintr-o confesiune a medicului către nepotul
său, aflăm că Simantovii ,p-aufost nobili sau mari
bogătași, ci oameni de rând, meseriași și negustori, care
mai înstăriți, care mai sărman?. Membrii acestui
clan aveau însă o noblețe spirituală pe care și-o
cultivau cu osârdie, ceea ce-a făcut ca numele lor
să fie transmis, din generație în generație, „ca o
prețioasă moștenire“.
Roman al rememorărilor, Aventură la Paris s-a
născut, conform mărturisirii autorului, dintr-o
necesitate imperioasă de a depune mărturie despre
o epocă, dar și despre sine însuși. „Temător de ridi-
col “, după cum se prezintă în amintita postfață,
Adam Simantov „s-a aventurat“ în scrierea romanu-
lui „ doar pentru că eroii și-au cerut dreptul la existență*.
Departe de-a se institui într-o instanță morală a
unei epoci, romanul lui Adam Simantov constituie
un filtru subiectiv, dar veridic al unor realități
istorice adeseori dramatice. Scrisă la maturitate,
cartea e o formă de exorcism, o eliberare de fan-
tomele unei epoci pline de orori. Indiferent că
privim romanul ca pe o scriere autobiografică sau
ca pe un roman cu cheie, Aventură la Paris rămâne o
carte adeseori amuzantă, deși întâmplările povestite
au, uneori, un final tragic.
Deloc narcisiac, autorul nu face din personajul
ce-i poartă numele singurul viabil. De altfel, roma-
nul abundă în personaje secundare, unele foarte
pitorești. Primul capitol e construit în jurul unor
întâmplări povestite pe terasa unei cafenele din Tel
Aviv. O tânără, Lelia, narează mai vârstnicului,
binevoitorului interlocutor o serie de povestiri
desprinse din viața tinerilor israelieni. Toate aceste
întâmplări se înscriu în același perimetru - cel al
inițierii în viața erotică. Pățaniile tinerilor, dominate
de un realism ambiguu, de vervă și ironie subtilă,
declanșează în mai vârstnicul ascultător voluptatea
de povestitor. Excedat de poveștile stereotipe,
„ despre fecioare în călduri care își caută un mascul “,
Adam Simantov e invadat el însuși de șirul năvalnic
al rememorărilor. Printr-o proustiană asociere de
idei, îi revine în minte imaginea micului bistro din
Paris, situat în apropierea malului Senei, în care
personajul descinde în luna mai a anului 1968.
Aceste secvențe antrenează în materia epică a cărții
diverse personaje secundare, dintre care unele sunt
cu adevărat antologice. Este cazul bătrânului
Molnar Gyula, „broscarul“ laboratorului la care
lucrează Adam Simantov. Bătrânul fusese colonel
în armata lui Bela Kuhn și luptase pentru puterea
sovietică maghiară. Mecanic de tren, personajul
Lea Livne
Stradă în Lucerna
Lea Livne
Stradă în Geneva
Lea Livne
Aix-en-Provence
nutrea iluzia distrugerii grofilor și capitaliștilor:
„oriunde soseam cu trenul blindat, băgam spaima în
bogătan?.
Vizita la Paris a personajului va constitui un
veritabil șoc. Căci Adam Simantov are convingeri
comuniste ce vor fi serios zdruncinate de contactul
cu o altă realitate. Deși Franța cunoștea în acea
perioadă revoltele anarhice ale studenților, ale altor
categorii sociale, vizitatorul constată că în timp ce la
Paris „unii s-au săturat de societatea de consum “, „pe noi
ne consumă socialismul“. Comparând situația din țară
cu cea din Franța, doctorul Simantov conchide jă
este mai bine să fii măcar animal de casă în societatea de
consum “. Sunt constatări amare ale unui fost comu-
nist, conștient că majoritatea populației din țară
trăia redusă la instinctele elementare ale supravie-
țuirii biologice, resemnată în penuriile zilnice. De-
rizoriului existenței din România îi este contrapusă
opulența societății de consum, cu libertăți ce ajung
să decadă în excesele anarhiste ale revoluției perma-
nente, troțkiste. Târziu, personajul își aduce aminte
de întâlnirea cu doctorul Gelerter, unul din cei mai
mari socialiști ai țării, cel care-l sfătuiește pe tânărul
ce se iluziona că bolșevismul va aduce cu sine o
lume mai bună:
„- Tinere, mi-a spus el, dacă vrei să construiești
socialismul, du-te în țara ta, în Palestina
(la vremea aceea încă nu exista statul Israel) și luptă
acolo pentru idealurile tale! Nu-i învăța tu pe români
cum să facă socialism la ei acasă! Fiecare popor să-și
dreagă singur trebile, așa după cum îl taie capul,
fără amestecul altora, de alt neam! “
În ciuda recomandărilor, tânărul se înhamă cu
entuziasm la așa-zisa edificare a unei lumi mai
drepte, constatând, câțiva ani mai târziu, că era
„părtaș la construirea unei imense închisori, în care și a
gândi alfel era un delict condamnabil “. Ca atâția alții,
va practica dedublarea. Singurele sale satisfacții
vin din practicarea profesiei de medic. Căci
retragerea în eros se dovedește o terapie inefi-
cientă. O stranie fatalitate îl destinează unui lung
șir de eșecuri. În chip ironic, trei capitole ale
romanului poartă același titlul, Cea mai mare iubire
a lui Adam Simantov. Prima iubire, din perioada
adolescenței, se încheie cu dispariția tragică a
Saritei, împreună cu ceilalți pasageri ai vasului
Struma, scufundat la 24 februarie 1942. Cea
de-a doua poveste de dragoste, cu ziarista Cela
Berceanu, echivalează cu o nouă traumă sufle-
tească. A treia iubire, „ cerebrala “ Suzi, eșuează în
brațele unui prieten al eroului, Ică Brener, „us-
tangiu cu renume“, „descurcăreț“, care în toată
perioada războiului rămâne pitit acasă, iar apoi
o șterge, oportunist, în Germania.
Remarcabil prin evocarea unor întâmplări în
aparență anodine, romanul pseudobiografic al doc-
torului Adam Simantov unește în chip armonios
plăcerea pentru anecdotică și reflecția. Romancierul
e capabil să surprindă cu finețe mentalități, atitu-
dini, mecanisme sociale, trăsături de caracter. Pro-
zatorul stăpânește cu brio arta detaliului semnifica-
tiv, dovedind fler psihologic în conturarea liniilor
unor portrete. Investigarea resorturilor psihice ale
personajelor cu care se încrucișează destinul lui
Adam Simantov e condusă cu abilitate, cu o preci-
zie aproape științifică. Deși intenția de a realiza o
panoramă a istoriei lipsește, restituirea plină de dra-
matism a vieții lui Adam Simantov conține nume-
roase secvențe ce dau seama despre contorsionatele
metamorfoze politice prin care a trecut România în
veacul celălalt.
Remarcabil prin acuitatea reflecției morale, prin
diversitatea tipologiilor surprinse, romanul lui
Adam Simantov constituie o reconstituire bazată pe
memoria afectivă a unui prozator ce are deopotrivă
darul observației și cel al reflecției profunde.
6
-1 TRIBUNA ♦ nr. 3 ♦ 16-31 octombrie 2002 |-
Vocația publicisticii
La cei peste 70 de ani petrecuți în domeniul
publicisticii, I. Aurescu este o adevărată
arhivă vie a domeniului. Încă de copil,
marele gazetar de mai târziu avea să crească într-un
mediu dominat de mirosul cernelii de tipar și al
hârtiei de ziar, droguri subtile ce i se infiltrează ire-
mediabil în sânge. Bunicul său dinspre mamă era
depozitar de ziare la Galați, iar fiul acestuia, un-
chiul Marcu Fischler, devine inspector general al
ziarelor democrate de pe mitologicul Sărindar. Tatăl
gazetarului era tipograf de înaltă calificare. Prin
urmare, în cazul lui I. Aurescu, gazetăria era nu
numai o chestiune de vocație și pasiune, dar și o
afacere de familie.
Tatăl directorului de mai târziu al Revistei familiei
fusese combatant în Războiul Balcanic și în Primul
Război Mondial, iar unchiul său avea să cadă în
luptele de la Oituz. După peregrinări pe la Câm-
pina și Brăila, familia lui losif Aurescu se fixează la
Iași, unde tânărul își termină cursurile liceale și
conservatorul. Intenționează să devină avocat, dar,
în cele din urmă, pasiunea jurnalisticii avea să
învingă. Își face ucenicia în redacția ziarelor
Adevărul și Dimineața. Printre colegii săi se numără
și Ștefan Voitec, ,un omuleț scund, fără vârstă precisă “,
după cum avea să-l evoce mai târziu I. Aurescu.
Simplu copist la început, tânărul secretar ce lucra
în holul redacției ziarelor Adevărul și Dimineața
privea cu ochii dilatați de admirație la marii gazetari
pe care-i vedea acum în carne și oase.
„Nu mă grăbeam în munca mea, pentru că știam
că odată și odată o să ia sfârșit ceea ce fac și va trebui
să părăsesc biroul pe care-l ocup. Atunci va înceta
defilarea prin fața ochilor mei a atâtor personalități ale
căror opere le-am citit, le-am admirat, dar nu-mi
putusem până atunci realiza visul de a-i cunoaște,
de a-i vedea aievea pe acești mari mânuitori de condei:
Dr. Blumerfeld-Scrutator, Jean și Afred Htfter,
Gala Galaction,Tudor Arghezi, Victor Eftimiu,
Constantin Graur, Tudor Teodorescu-Braniște,
B. Brănișteanu și mulți alții care constituiau galeria
figurilor consacrate în Sărindar. Nici prin gând nu-mi
trecea că după un număr de ani voi fi coleg de
breaslă cu ei - păstrând proporțiile - și cu unii
dintre ei, ca de exemplu tăcutul Haralambie,
îmi voi încrucișa drumul în același domeniu de activitate,
respectiv cronica judiciară.“
Ceva mai târziu, I. Aurescu devine colegul aces-
tor gazetari celebri. Nu înainte de a fi trecut prin
birourile Editurii „Ignatz Hertz“, una din cele mai
cunoscute din perioada interbelică. Portretul
patronului, figură de personaj balzacian, poreclit
de către subalterni „Balaurul“, e cu adevărat anto-
logic. „Bărbat înalt și spătos, cu o voce aspră și o privire
tăioasă care-ți tăia piuitul“, Marton Hertz aruncă nou-
venitului o privire care-i „ngheață sângele în vine“.
Urletele patronului - își reamintește I. Aurescu -
„se auzeau în toate camerele de birou, asortate cu tot felul
de invective“. Patronul răspândea în jurul său teroare
(„ Tremura și frunza în fața lui j, dar , plătea foarte bine
și la timp“, fiind „un bun organizator“. La firma lui
Marton Hertz, tânărul I. Aurescu își va îmbogăți
bagajul cultural și avea să cunoască câteva din
secretele meseriei de ziarist. Ceva mai târziu, se
angajează la Galați, la cotidanul Ecoul al lui Radu
Volbură. Șeful său direct era Radu Costin, „om sim-
patic, binevoitor “, tatăl regretatului poet, ziarist și tra-
ducător Sebastian Costin. Cum patronul Ecoului
obișnuia să nu-și plătească redactorii, tânărul
I. Aurescu trece în curînd la Acțiunea, o altă publi-
cație gălățeană, la care ocupă postul de secretar de
redacție. Evocarea acelei perioade e plină de
pitoresc, de amănunte ce dau farmec relatării nos-
talgice a bătrânului gazetar.
După o îndelungată activitate publicistică în
România, Iosif Aurescu avea să-și continue pasi-
unea și în Țara Sfântă. El înființează acolo Revista
familiei, un magazin ilustrat, cu apariție săptămâ-
nală. Scrisă în limba română, revista apare la Tel
Aviv, având ca director de onoare pe cunoscutul
prozator G. Mosari, iar ca secretar de redacție pe
Nelu Blidaru. Machetarea și prezentarea grafică a
publicației sunt asigurate de Lucia Pasere Ghertler.
Cele 52 de pagini ale magazinului dovedesc vasta
competență a părintelui ei, I. Aurescu, un ziarist
pursânge, care a reușit în scurt timp să creeze o
publicație vie, interesantă. Revista familiei continuă
pe pământul Țării Sfinte tradiția publicațiilor de
acest gen, în vogă la noi în perioada interbelică.
În 1967, când lua ființă noua publicație de la
Tel Aviv, în colegiul de redacție al acesteia figurau
Thereza Assan, Carmela Becker, Harry Beer, Nelu
Blidaru, dr. Mircea Brateș, Sorin Cunea (prim-
redactor), Gabriel Lanyi, Constantin Neagu, Nin
Palty (secretar de redacție), Ella Rind, Georgetta
Scheueur. Chiar dacă unii dintre ziariștii amintiți
s-au retras (câțiva în lumea umbrelor), părintele
publicației a rămas pe metereze. Rubrica sa de
„Însemnări fugare“, din care am citat mai sus,
Sara Tandet-Ron	Test ADN (2000)
constituie sarea și piperul acestei reviste. Publi-
cistica lui I. Aurescu rămâne și acum plină de viață,
vivace, atractivă. Indiferent că scrie despre Marlene
Dietrich, despre umoristul Alexandru Andy, despre
Caroline Kennedy sau despre un obscur criminal
rătăcit pe ecranul televizoarelor, I. Aurescu are
aplomb narativ, simțul detaliului, totul pigmentat
cu o doză de umor. Povestitor înnăscut, gazetarul
de la Tel Aviv știe să construiască din câteva fraze
bine ticluite o poveste veridică, palpitantă, pe care
o citești cu sufletul la gură.
Culese dintr-o realitate adeseori halucinantă,
întâmplările povestite de I. Aurescu își păstrează
întreaga prospețime, palpitul fierbinte al vieții,
aspectul de fapt netrucat. Cu o experiență de
câteva decenii la activ, I. Aurescu știe prea bine că
adevăratul ziarist nu trebuie să inventeze, ci doar
să selecteze și să ordoneze faptele extrase dintr-o
lume informă, tragică, sângerândă. „ Nici genialul
Shakespeare nu ar fi putut ticlui o intrigă dramatică mai
bună decât cea povestită mai sus“, constată gazetarul
în încheierea uneia din istorisirile sale. În fond,
I. Aurescu nu face aici decât să aducă un bine-
meritat elogiu acelui genial scriitor care este
cruda, anonima realitate. Sub condeiul strălucit al
venerabilului gazetar din Țara Sfântă, cuvintele
limbii române capătă prospețime și expresivitate.
±
-1 TRIBUNA ♦ nr. 3 ♦ 16-31 octombrie 2002 |-
*
Umorul bine temperat
Născut la Toplița în 1929, pe pitoreasca
vale a Mureșului, Harry Ross va cu-
noaște pe viu câteva din ororile veacului
trecut. Deportat în lagărele de la Auschwitz cu
întreaga familie, își va pierde acolo pe toți cei
apropiați. Sunt bine cunoscute atrocitățile săvâr-
șite de ocupanții horthyști asupra populației
majoritare din nordul Transilvaniei după odiosul
Dictat de la Viena. De asemenea, e notorie drama
populației evreiești din teritoriile cedate, majori-
tatea acesteia găsindu-și sfârșitul în lagărele
naziste de tristă amintire. Cetățeni de onoare ai
municipiului Cluj-Napoca, cum ar fi regretatul
compozitor Harry Maiorovici, Farkas Paneth sau
George Legman (din Brazilia), au depus mărturii
cutremurătoare despre tragedia evreilor din
Ardealul de Nord. Recenta carte a publicistului
Alexandru Anca, cetățean israelian, Destin ardele-
nesc (Editura Clusium, 2001), aduce dovezi
incontestabile asupra cruntei terori instaurate de
guvernul fascist al amiralului Horthy Miklos
asupra populației românești și asupra evreilor.
Circa 1.000 de români au fost împușcați numai
pentru că erau români, imediat după intrarea tru-
pelor maghiare în Ardealul cedat. Un număr de
36.000 de evrei au fost uciși la Kamenetz-Po-
dolsk, pentru singurul motiv că erau evrei. Un
număr de 400.000 de români au fost expulzați
din Ungaria, în vagoane de marfă, în România.
Circa 60.000 de femei au fost închiriate de
Ungaria ca brațe de muncă în Germania, dintre
acestea revenind acasă circa 8.000. Peste 100.000
de tineri români au dispărut pe frontul sovietic ca
soldați ai Regatului Ungar. Zeci de mii de români
au fost concentrați în detașamente de muncă
forțată în URSS, Polonia, Germania, Danemarca
etc. Circa 200.000 de evrei din Transilvania de
Lea Livnet	Femeie de la carieră (1992)
Nord și 412.000 din Ungaria au fost transportați
și exterminați la Auschwitz, alții au murit în
companiile de pedeapsă. Motivația acestor „extir-
pări “ a fost sugerată de Horthy, care a afirmat
insistent că „pe pământul fânt al Ardealului s-au
infiltrat națiuni străine “.
Harry Ross a fost una dintre aceste victime ale
terorii din Ardealul cedat Ungariei horthyste. Re-
întors singur și răvășit din această cumplită expe-
riență existențială, scriitorul de mai târziu își va găsi
izbăvirea în lectură și studiu. După terminarea
studiilor liceale, absolvește cursurile Facultății de
Filologie a universității bucureștene. Va lucra o pe-
rioadă în ziaristică, iar apoi va funcționa ca secretar
al teatrului din Arad (1964-1967). Debutează ca
dramaturg, cu o piesă pentru copii, pe scena teatru-
lui de marionete, dar și pe scena teatrului arădean,
cu o piesă-colaj, Moftangii, o lectură în spirit mo-
dern a schițelor și momentelor lui I.L. Caragiale.
Activitatea sa literară continuă și în Țara Sfântă,
scriitorul fiind prezent cu articole mai ales în publi-
cațiile de limbă română de acolo, Revista mea și
Tribuna Magazin. Pasiunea sa pentru lumea teatrului
rămâne și acum foarte vie. Volumul Surâsuri... vi-
novate °i exerciții teatrale, apărut la Editura Europa
Nova (2002), e o dovadă a înzestrării sale pentru
arta dramatică. Cele cinci exerciții teatrale sunt mici
scenete dominate de șarja caricaturală, în care ob-
servația fină a caracterelor îl apropie de Cehov și
Caragiale. Ochiul atent al lui Harry Ross surprinde
vicii ale lumii moderne, vechi de când lumea. Cele
două personaje din sceneta Amicul, de pildă, „ con-
versează ca °i cum s-ar afla în afara spațiului °i timpului “.
De aceea dramaturgul nu precizează nici locul, nici
timpul acțiunii. E limpede că deși personajele au
nume românești (Radu și Barbu), conflictul dra-
matic surprinde o situație ce poate fi regăsită pe
oricare din meridianele globului. Dialogul persona-
jelor evocă îndeaproape Căldură mare a lui Caragi-
ale, dramaturgul excelând prin suprinderea stereo-
tipiilor de gândire și limbaj. Existența domestică
sau cea din diversele domenii sociale investigate e
văzută cu ochiul unui moralist sceptic, dar nu indi -
ferent. Un exercițiu teatral precum Fericitul subaltern
surprinde mecanismele dezumanizării, ale poltro-
neriei slugarnice, automatismele de limbaj din me-
diul funcționăresc. Sub pielea micului funcționar
Ioram se ascunde în fond viitorul demagog politic.
Iată doar o mostră din discursul acestui nou Cața-
vencu, transpus în mediul birocrației israeliene:
„Șeful: Ascultă, loram, am impresia că-ți bați joc de
mine.
loram: Eu, șefule, asta e o adevărată Jignire. Eu vă
iubesc din toate otganele mele interioare: inimă, ficat,
pancreas, plămâni, intestine subțiri °i groase. °i a°a
mai departe. Pentru dumneavoastră sunt în stare de
orice. Chiar °i de crimă‘.
Universul casnic e explorat cu un ochi ceho-
vian, atent la amănunte, în Crimă cu happy end și
„Mamă, te iubesc“. În toate cele cinci scenete amin-
tite, Harry Ross surprinde cu talent degradarea va-
lorilor umane într-o societate în care esența este
înlocuită cu aparența. Comicul acestor mici piese,
cu subiecte culese exclusiv din contemporaneitate,
e împins până la marginea dramaticului. Sincerita-
tea pitoreștilor sale personaje, niciodată monocro-
me, se întretaie adeseori cu minciuna sau cu im-
postura. În aceste mici piese, Harry Ross se dove -
dește un scriitor de talent, care se apropie de per-
sonajele sale cu o discreție pigmentată de o ironie
benignă. Dialogurile sunt pline de nerv, de auten-
ticitate, replicile fiind adeseori memorabile prin
concizie și expresivitate. E evident că Harry Ross
are darul exprimării concise. Nu e întâmplător că
scriitorul adună în paginile acestui volum și o parte
din cugetările sale. Moralistul privește lumea cu un
ochi îngăduitor și înțelept, observațiile sale coagu-
lând în panseuri în care aciditatea se învecinează cu
surîsul nevinovat.
Cele peste 400 de cugetări par adeseori replici
desprinse din gura personajelor sale, fragmente
ale unui sistem coerent de gândire, chiar dacă nu
întotdeauna original. Oricum, Harry Ross evită
cu abilitate tonul moralizator și reflecțiile facile,
explicative, viziunea unui rigorism îngust. În
fond, scriitorul se dovedește un spirit sănătos și
robust, pentru care umorul e un semn al vitali-
tății. Deși sub pana sa tăioasă intră vicii eterne ale
umanității, Harry Ross nu-și face iluzii că răul ar
putea dispărea sub ghilotina strălucitoare a ironiei
sale. Tocmai de aceea, aceasta se întorce ca un
bumerang asupra surâzătorului moralist ce con-
stată că „belelele întunecă °i stelele“. Aceste enunțuri
se supun formulei estetice a concentrării, ce
refuză prolixitatea. O imensă experiență de viață
încremenește într-o formulă esențializată, com-
primată, sintetică. Spectacolul lumii oferit de
aceste scurte flash-uri este, pe rând, fermecător
sau terifiant, infernal sau plin de haz. Ca observa-
tor al societății și al faunei umane, Harry Ross
nu-și exprimă indignarea și repulsia niciodată
direct, ci prin discrete săgeți indicatoare, care te
obligă la scrutarea propriei ființe. Memorabile,
aceste sentințe par să se supună unui canon
enunțat de scriitor, în Cele zece porunci ale unui
autor anonim: „Dacă ai găsit filonul de aur al unei
povestiri, nu-l lăsa să se dizolve într-un ocean de vorbe
goale “. Mereu spiritual și ironic, amator de calam-
bururi, de năstrușnice jocuri de cuvinte, scriitorul
se dovește, așa cum subliniază, pertinent, criticul
Anavi Adam, „un fin observator al vieții sale °i al
comportamentului uman“.
8
-1 TRIBUNA ♦ nr. 3 ♦ 16-31 octombrie 2002 |-
Prin labirintul memoriei
Născut la 10 februarie 1937, la Tulcea,
Carol Feldman s-a afirmat ca un exce-
lent actor pe scena Teatrului Evreiesc de
Stat din Bucure°ti. După 1965, anul în care se
stabile°te în Țara Sfântă, î°i continuă activitatea
de actor, regizor °i autor în teatrul de limbă idi°,
dar °i în teatrele de limba română °i ivrit. Va
interpreta peste 50 de roluri, va efectua turnee în
America, Africa de Sud, Rusia °i Anglia. Participă
la realizarea unor emisiuni de televiziune, joacă
în filme. Prin urmare, avem de a face cu o per-
sonalitate complexă, dăruită cu numeroase haruri.
Nu în ultimul rând, Carol Feldman se afirmă ca
autor de schițe °i povestiri, publicate în revistele
°i ziarele de limbă română din Israel, dintre care
amintim Viața noastră, Lectura °i Facla. Activitatea
publicistică din ultimii ani °i-o desfa°oară mai
ales în paginile cotidianului Ultima oră °i în
revista Orient expres. O parte din povestirile °i
schițele cuprinse în volumul Copilul din mine,
apărut recent la Editura ACMEOR (2002), au
văzut lumina tiparului în aceste publicații.
Prevăzut cu o succintă introducere semnată
de criticul Carol Isac, volumul de „povestiri °i gân-
duri răzlețe ", cum este subintitulată cartea, ne
prilejuie°te întâlnirea cu un scriitor autentic, ce
are darul istorisirii, al reînvierii prin cuvânt a unei
lumi ce ține de sfera amintirilor. Atras de proza
de tip confesiv, de observație comportamentistă,
povestitorul î°i reface aici universul copilăriei
petrecute la Tulcea, un ora° dunărean ce prime°te
în filtrele rememorării un aer fabulos, de poveste
orientală, cu miresme ce amintesc de Panait
Istrati. Puse sub semnul memoriei, aceste proze
scurte sunt incursiuni într-o lume apusă, care
trăie°te în virtutea unor tradiții nescrise, oarecum
izolată de marile seisme ale istoriei. Ora°ul de pe
malul fluviului adăposte°te o lume pestriță °i
pitorească. Tulcea e un oră°el aflat la întretăierea a
două lumi, cu o populație amestecată, cu etnii ce
conviețuiesc în deplină armonie. Scriitorul notea-
ză că populația, ce număra la începutul secolului
XX „câteva mii de suflete, era foarte amalgamată:
români, lipoveni, greci, bulgari °i bineînțeles - evrei,
căci °i eu m-am născut acolo". Baia de aburi a lui
Ciumacenco, evocată în Povestea râsului furat,
devine o adevărată agora, un spațiu convivial în
care se încruci°ează evrei, români, greci °i ar-
meni. Aici se deapănă pove°ti, se spun anecdote cu
două înțelesuri". E o lume veselă °i tolerantă. În
geografia sentimentală a scriitorului sunt reținute
°i alte locuri încărcate de o magie particulară:
sinagoga („Șilul din Tulcea“), strada copilăriei, cu
trotuarele nepavate, pe care se jucau cu toții în
colb, „necunoscând deosebirile pe care cei mari le
impuneau: români °i evrei " (Bomboanele „Hess“),
°trandul în care țâncii ciupeau ,pulpelefetelor "
(Prima ploaie ) etc.
Unele din povestiri dilată un anumit amă-
nunt, ambiguu prin el însu°i sau prin jocul me-
moriei afective a povestitorului. Printr-un
mecanism proustian inversat, revin în amintirea
scriitorului figuri pitore°ti ale copilăriei petrecute
pe malul fluviului. Dintre acestea emblematică
rămâne Baba Sura:
„Era la baba Sura, în cămăruța ei, un miros pe care
nu-l pot uita. Miros de busuioc amestecat cu mirosul
tabacului pe care-l trăgea pe nas. Îmi plăcea nespus
mirosul acesta dulce - puțin înțepător de busuioc °i
tabac. Îmi dădea o senzație de curățenie.
N-am mai întâlnit niciodată, nicăieri, un asemenea
miros. Era mirosul lui baba Sura. Numai al ei.
Când îmi aduc aminte de bătrânica aceea, Sura, pe care
o iubeam cu dragostea sufletului de copil °i care mă iubea
cu bunătatea sufletului ei, de om bun °i singuratic, simt
în nări mirosul de busuioc. "
Remarcabil rămâne portretul bunicului
Marcu, cel care-i ajută pe tinerii fugari evrei să
scape de urgia Revoluției Bol°evice din Rusia
(Peste vremuri.). Dintre personalitățile luminoase
care-i revin în memorie se numără profesoara de
română, doamna Mândița Grigorescu, °i rabinul
I.A. Isac, autor al unui prețios manual de religie
mozaică °i de istoria evreilor, pe care elevul îl stu-
diază în paralel cu manualul de religie cre°tină.
Dacă unele povestiri sunt ocazionate de o
cunoa°tere directă, altele, cum ar fi Peste
vremuri., sunt transcrieri ale unor întâmplări
povestite de unchiul său Solomon. De°i aflat la
vârsta patriarhilor, acesta se bucură de o memorie
„de invidiat", de talentul unui povestitor nativ.
Tehnica narativă a acestor portrete este bazată
pe alternanța trecut-prezent, ordinea cronologică
fiind adeseori fărâmițată, dar unitatea de atmo-
sferă °i stil a prozelor rămâne intactă. O simpatie
deosebită manifestă Carol Feldman pentru ratați
°i hoinari, în genul lui Mihail din povestirea cu
acela°i titlu. Originar din Odesa, tânărul vaga-
bond sparge o vitrină doar pentru a fi arestat °i
pentru a beneficia de un pat, de o pernă °i de
masa caldă de la închisoare. Un personaj pitoresc
al ora°ului este „Nebunul", ins bonom °i bizar,
cu un zâmbet permanent pe față. Nu mai puțin
fermecător este °i bătrânelul cu vioara, cu figura
parcă scoasă dintr-un film documentar despre Europa
dinaintea primului război mondial ". Originalul
cer°etor pleacă de la locul în care î°i desfa°oară
„activitatea" întotdeauna cu taxiul, maestrul
ținând să respecte una din învățăturile primite în
familie: „Bunicul meu mi-a spus: întotdeauna să călă-
torești cu clasa întâia. "
Povestirea decupează din universul copilăriei
o serie de întâmplări ce oscilează între plutirea
nostalgică în fabulos °i relatarea contactului cu o
realitate concretă, dramatică uneori. Unele din
aceste schițe tratează tema singurătății sub diverse
ipostaze. Dintre figurile umane ce populează
această geografie a solitudinii câteva sunt memo-
rabile. A°a este Aglae, bătrânica ce descifrează în
rufele atârnate pe sfoară istoria familiilor din
vecini, „Mielu Nebunu, câinele °i domnișoara
bătrână", Omul ce-°i găse°te refugiul în alcool °i
care strigă în noapte spre ferestrele cufundate în
noapte: „Nu mă lăsați singur!. " O altă fațetă a
singurătății e relevată în povestirea Umbra, în care
singuraticul personaj î°i descoperă la bătrânețe
tovără°ia umbrei. Cu toate acestea, umorul nu
lipse°te din paginile acestei proze nostalgice °i
sentimentale. Autorul °tie să facă „. Și puțin haz
de mult necaz", după cum sună titlul celei de-a
treia secțiuni a cărții.
Dense, evitând orice vegetație lirică parazitară,
cu o tulburătoare încărcătură umană, cu o undă
sentimentală temperată, fără nimic romanțios,
povestirile, schițele °i „notele răzlețe" ale lui
Carol Feldman au un farmec indiscutabil al
pitorescului °i al tensiunii existențiale.
Karmela Berg
Cod genetic uman (2000)
-1 TRIBUNA ♦ nr. 3 ♦ 16-31 octombrie 2002 |-
9
*
O laureată a Premiului „Lucian Blaga“
Cu ocazia desfășurării celei de-a XI-a ediții
a Festivalului Internațional de Poezie
„Lucian Blaga“, unul dintre poeții laureați
a fost poeta israeliană Riri Sylvia Manor, încu-
nunată pentru lirica scrisă în limba română. La
ceremonia desfășurată în holul Teatrului Național
din Cluj-Napoca, poeta încerca emoția unei eleve
premiante, în ciuda faptului că numele ei este
cunoscut în lumea întreagă. Doamna Riri Sylvia
Manor este recunoscută în cercurile științifice din
țara sa și din străinătate ca un reputat specialist în
oftalmologie și neurooftalmologie. Poezia consti-
tuie pentru savanta originară din România un
violon d’Ingres, o pasiune pe care a slujit-o încă
de la vârsta de nouă ani. Atrasă de disciplinele
umaniste, tânăra de odinioară a sesizat că studiul
acestora era profund degradat de imixtiunile ide-
ologiei comuniste. Astfel că a optat pentru cursuri
la medicină, pe care le absolvește la facultatea de
profil din București. Va lucra ca medic în comuna
Siriu-Nehoiaș, în apropiere de Ploiești. În 1960
va pleca în Israel, dedicându-se profesiunii. Se
părea că aceasta va deveni atotdevoratoare.
„Am crezut că scrierea de poezii este poate o
boală a copilăriei, ca scarlatina °i vărsatul de vânt.
Am crezut că nu mai pot scrie poezii în limba maternă
fiind departe de România °i că nu pot scrie poezii în
limba ebraică, învățată tardiv. Dar după atâția °i atâția
ani, într-o dimineață, pe malul mării Tiberiadelor, a venit
.sfioasă, la prima întâlnire cu mine, o poezie în limba
ebraică. M-am simțit ca o nouveau richeîn ebraică!“
Conform mărturisirii poetei, această revenire
târzie la disciplina lirei se va concretiza nu numai în
publicarea de poezii originale, ci și într-o activitate
de traducătoare din limba română. În decembrie
1989 traduce în ebraică poezii ce denunțau dictatu-
ra comunistă din România, scrise de Ana Blandia-
na, Mircea Dinescu și Marin Sorescu. La începutul
anului 2000, poeta își publică primul volum de
versuri originale, Privind, la Editura Sifriat Hapoa-
lim, una din cele mai prestigioase din Israel. Cartea
se va bucura de un deosebit succes, cunoscând trei
ediții în ebraică. Poeta își va traduce volumul în
românește, tipărindu-l la Editura DU Style
(București, 2000). Gestul constituie o revenire a
poetei în cultura țării în care s-a format:
„ Mă simt emoționantă, fericită °i mândră să-mi
public cartea în România °i asfel să-mi readuc
poezia în țara care mi-a dăruit atâtea ore frumoase,
atâția prieteni dragi °i comoara literaturii °i culturii sale“.
Cerebrală, poeta practică un lirism de un
patetism bine temperat. Interogațiile existențiale,
dominate de luminoase imperative morale, sunt
transcrise cu simplitate, cu o ironie relativizantă.
Unele din aceste poeme sunt recitiri în cheie
proprie a unor celebre butade: „Nu iubesc. / Nu
exist. / Doar / Gândesc / Și mă mi°c. // Gândesc / Deci
nu / Exist“ (Cegito, ergo sum?).
Altădată lirica ei coagulează în sentințe ale
unei filosofii proprii, definind un credo exis-
tențial. Poeta reține pe retina memoriei peisaje
trasate cu o linie fină. Ea selectează din elemen-
tele decorului marin doar amănuntele revela-
toare, cele care au o încărcătură simbolică mai
profundă. Peisajul e cel mai adesea un pretext de
a stabili corespondențe, ca în poezia Eu °i lacul
Kineret, prima pe care o scrie în ebraică: „Eu °i
Kineretul °i lini°tea aparentă./ Valurile Kineretului
cuig/Într-o singură direcție./ Valurile mele cuig/În
atâtea direcții./Păsările Kineretului / Sunt albe °i
cenu°ii./Păsările mele sunt/Negre °i cenu°ii.// E°ti
atât de frumos/ Lacule./Eu am aripile prinse jos/În
păpuri°.//Și ridurile mele/Nu sunt/Pe față/Ci înăun-
tru.//E°ti atât de albastru, lacule/Insuportabil defru-
mos.//Rămâi cu bine, Kineret/Și bine ai venit! “
Nu lipsesc nici meditațiile pe marginea unor
evenimente dramatice din viața țării sale, cum ar
fi 1982 °i un, doi, stâng, drept, Cadavre de copaci, sau
raportările la istoria dramatică a veacului trecut
(Hiro°ima - Volga, Volga). Poezia intelectualistă a
doamnei Riri Sylvia Manor, combinând ingenios,
în doze farmaceutice, inserția de cotidian cu
livrescul, constituie o surpriză plăcută, un emo-
ționant gest de fidelitate adus culturii în care s-a
format.
■
blocnotes________________________
Vedere din Israel
■ Victor Rusu
Se află printre noi, aici, în Israel, câteva zeci
de mii de români tineri, bărbați și femei,
veniți să muncească, să adune cu greu câte-
va mii de dolari cu care să-și facă un rost, acasă la
ei. Dacă avem în vedere că fluxul acesta uman
ține de mai mulți ani, putem deduce că sute de
mii de români au trăit la noi și alături de noi un
răstimp mai mult sau mai puțin îndelungat. Cu
ce impresii se întorc acasă?
Omul e o ființă subiectivă. Fiecare percepe în
felul său realitatea, influențat nu numai de ceea
ce vede, ci și de starea sa de spirit, de felul cum
vede. E un adevăr elementar, de la care nimeni
nu se poate sustrage. Într-un fel vede omul o țară,
un peisaj, oamenii, de la volanul unei mașini cu
aer condiționat sau de la fereastra unei camere
confortabile de hotel și cu totul în alt fel în
condiții precare. Românii despre care e vorba nu
se află aici în vacanță sau în excursie de plăcere.
Drumul spre Israel nu le-a fost presărat cu
petale de trandafiri. Ca să ajungă aici, au fost ne-
voiți să recurgă la serviciile unor intermediari, speță
de un fel anumit, care exercită această ocupație din
dorința unui cât mai mare profit. Iar oamenii siliți
de nevoi să-și părăsească propria lor țară, casa,
familia și să pornească în lume sunt pradă ușoară.
Așa e în întreaga lume, așa, din păcate, e și în Israel.
Nou-veniții sunt niște depeizați, într-un mediu ca-
re le este cu totul străin. Dorul de casă, de familie
îi sfâșie și nu le dă pace, e de presupus că trăiesc și
muncesc fără bucurie, cu excepția zilei când își pri -
mesc dolarii, care constituie motivul și explicația
prezenței lor aici. „Am ajuns să spăl WC-urile în
Israel...“, am auzit-o exclamând cu obidă, într-un
moment de exasperare, pe Maria, o tânără fată afla-
tă de peste doi ani aici. E inteligentă, harnică și pri-
cepută, școlită și fără îndoială capabilă de o muncă
în măsură să-i dea satisfacție. Ai perfectă dreptate,
Maria. Viața e nedreaptă cu tine. Dar asta nu din
vina Israelului, ci din vina celor de acolo, de acasă.
Asupra lor și asupra stărilor de lucruri de la voi tre-
buie să-ți îndrepți supărarea.
În Israel, cei veniți la muncă întâlnesc tot felul
de oameni, unii cu suflet, alții cu mai puțin, ca
peste tot. Bărbații au de-a face cu antreprenori de
construcții, prestează o meserie grea, epuizantă, în
condițiile climatice de aici. De la fereastra locuinței
mele i-am văzut timp de doi ani, urcați pe schelele
blocurilor de câte 12 etaje din vecinătate. De la 6
dimineața până la 6 seara, sub soarele mistuitor al
lungii, nesfârșitei veri israeliene. Cu o singură oră
de repaos, la amiază. Așa sunt antreprenorii, peste
tot, Ioane. Te plătesc și-ți storc zilnic vlaga. E greu
aici, dar la voi acasă e, bănuiesc, și mai greu. Kabla-
nul, antreprenorul de aici, te plătește de 6 ori mai
mult decât cel de acasă, nu-i așa? Altminteri n-ai fi aici.
Sunt aproape sigur, le povestești celor de acasă
despre belșugul de roade, legume și fructe din
Israel. Frumoase, o încântare pentru ochi și pen-
tru cerul gurii. Toate astea crescute aici, pe un sol
nisipos, într-o țară fără cursuri de apă și în care,
din aprilie și până către sfârșitul lui octombrie, nu
cade strop de ploaie. Cine ar fi crezut că Ițic și ai
săi, despre care se spunea că trăiesc din truda și
roadele țăranului român, e capabil de acest mira-
col care este agricultura din Israel? Adevărat că se
ajută de muncitori thailandezi, dar miracolul nu e
înfăptuit de aceștia, ci de Ițic. Căci, nu-i așa, thai-
landezi sunt și în Thailanda. Dar despre starea de
lucruri din acest ciudat Israel, ce le vei povesti celor
de acasă, Gheorghiță? Știu și ei, de la televizor și
din ziare, că e primejdios aici, că explodează mereu
bombe, că oamenii își pierd aproape zilnic viața, -
printre ei și câte un muncitor român -, victime ale
atentatelor teroriste. Da, așa e, e primejdios să te
urci într-un autobuz, să stai în fața unui chioșc la o
bere, să intri într-un mare magazin, unde te îmbie
toate bunătățile din lume. Cum trăiesc oamenii,
cum de nu mor de frică? Le e frică, desigur, dar nu
se dau bătuți și continuă să trăiască. Aici e locul lor,
țara lor, aici trăiesc și de aici nu se mișcă. Cine, în
România, l-a bănuit pe Ițic capabil de atâta curaj?
Se făcea haz de el, că se teme de câini, de anti-
semiți, ca să nu mai vorbim de sergentul din colț...
Dar la Locurile Sfinte ai fost, tăticule? vei fi
întrebat de copii. Le povestești despre Ierusalim,
despre Natzeret, - te exprimi și tu ca israelienii -,
despre Kineret, denumit în Evanghelii lacul Tibe-
riada, despre Galilleea și muntele Tabor. Ai căutat
ocazii de excursii la locurile cunoscute din scrierile
sfinte și din biserică. Ai trăit clipe de emoție și bu-
curie, te-ai simțit înălțat și crescut în propriii ochi
că mergi pe drumurile Mântuitorului. Ai uitat de
munca extenuantă, de cele 12 ore de trudă zilnică
sub soarele dogorâtor, de baraca încinsă în care
dormi noaptea. Aici sunt izvoarele credinței tale, ale
moșilor și strămoșilor tăi. Din aceste locuri a pornit
cuvântul Domnului în lume, ajungând și pe melea-
gurile Dunării și Carpaților, chemând la pace și
bună învoire între oameni și neamuri.
Te-ai simțit bucuros că ți-a fost sortit ție să
cunoști aievea locurile către care atâția dintre ai
tăi și-au îndreptat gândurile cu smerenie și dor.
Așa, poate, ți-ai încheiat povestirea despre Israel.
■
10
-1 TRIBUNA ♦ nr. 3 ♦ 16-31 octombrie 2002 |-
^ oezie
■
Corbul
Se duce corbul la plimbare
În haina-i neagră, e în frac.
Și dacă croncăne mai tare,
În juru-i păsările tac.
Și el se-așază pe o cracă
Și dirjează un concert
Dar o tăcere îl îneacă
Și el conduce în deșert.
Și corbul stă ca o statuie
Privind ansamblul lui sărac
Privind la pianul care nu e,
Privind la frunze care tac.
Și fracul parcă îl sugrumă
Ca o armură de oțel
„Aceasta este doar o glumă“
Orchestra este doar în el.
Și când observă deodată
Că totu-i gol, doar el e plin,
Un croncănit ca o săgeată
II prăbușește în destin.
Iunie 2002
Grandomanie
Sunt mai mare decât mine
„Eu" sunt cel mai mare „mai“
Să mă lauzi., mi se cuvine
Cinstea toată să mi-o dai.
Sunt „poet“ și umplu gura
Cu atâtea poezii
Câte-n vasta ta cultură
Nu ți-e dat a auzi.
Sunt... dar ce sunt „eu" adică?
Mă afirm și-apoi mă neg
Și alerg ca o furnică
Și nimic nu înțeleg.
Martie 2002
Musca
Musca nu știe că e în borcan
Ea nu vede sticla, vrea să treacă prin,
Dar cade
„Ce-i asta? Doar știu să zbor bine,
Asta e viața mea: zborul
De ce nu pot spre...
Acolo am fost doar, doar acum,
De câteva clipe"
Din nou și din nou, încearcă să treacă
Să treacă prin sticlă
„De ce nu pot, de ce nu pot ajunge acolo?"
Dar sticla e numai materie,
Invizibilă materie
Insensibilă materie
„Doar n-am nimic în față, de ce nu pot?
N-am nici o piedică..."
Și musca intră în panică
Din nou zboară spre sticlă
Zadarnicul zbor...
A obosit izbindu-se de nimic
Nimicul acesta care nu o lasă,
Nu o lasă dincolo de...
Musca a obosit
Acum se odihnește pe propria ei piedică
Și încet,... încet,... acceptă...
Se așazăpe sticlă,... privește
Deodată ceva din ea țipă:
„Freau dincolo! Dincolo... În tot!"
„Tot" doar tot aici epentru ea
Dar aici sunt doi:
Un „aici" în borcan cu ea,
Un „aici" dincolo de...
Pentru ea, musca, aici e la ea,
Ea numai în jurul ei zboară
Numai în jurul ei...
„Spală bine borcanul
L-a spurcat o muscă"
Iulie 2002
■
Despre convingere
A construi înseamnă a-ntovărăși pământul cu
faptele tale,
a-l convinge că piatră lîngă piatră e peretele casei
precum cuvîntul lîngă cuvînt, peretele poemului.
A dezerta înainte de de.fășurarea acoperișului
înseamnă a înșela,
a trăda pămîntul atotcuprinzător.
Asfel lunecă sensul lumii
nimerind în poteca fără ieșire.
În urmă-i rămîn pietrele și cuvintele,
una lîngă alta,
și, neconvins, pămîntul.
Dezertoare, liniștea
Uneori liniștea comodă,
păstrată multă vreme între frunze,
începe să doară,
ca mîna amorțiță pe sînul iubitei,
în somn.
Cîndgrămezile de frunze se sparg
■ Andrei Fischof
lajaindu-se pe lectica aerului turbat,
ea se preface în neștiință;
hibernare a minții, fără leac.
Dezertoare, liniștea îmi va lipsi
mai apoi,
cînd va fi prea tîrziu să-i aflu
numele adevărat.
Ucigașii de vers și de iubiri
Unii ucid versul înstrăinîndu-l,
precum ucigașii de iubiri amuțindu-le.
Ei revin ca toți criminalii la locul crimei,
lași,
hăituindu-se.
Muțenia se preface în țipăt de neoprit,
urcînd din albul de doliu al hîrtiei,
după versurile ucise
ca iubirile strangulate
de mîna spaimei.
Falsa beție
Pentru a supraviețui,
căci nu se pot pricepe toate,
cei vii îi îndepărtează pe morți
de adevărul faptelor lor.
Amintirile le ascund sub tencuială
și le adorm.
Picături amare ale falsei beții.
Morții rămîn fără apărare.
Prefăcuta liniște
Uimite de puterea slăbiciunilor,
cuvintele se opresc la mjlocul drumului:
stalactite sîngerînde la gura peșterii.
Nu le atingeți - șoptește dumnezeul-ghid -
stalactitele se frîng
și durează veac de veacuri pînă.
Prins în tăcerea opririlor,
simt cum mă înec în prefăcuta liniște a asurzirii.
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 3 ♦ 16-31 octombrie 2002 |-
11
■ ..'Ț
Schimbare de registru
motto: „cogito, ergo sum“
hărăzit îmi este
să-ți cuceresc fiecare părticică din tine
să te supun pe de-a-ntregul
să te am numai al meu
pe vecie...
în viața cealaltă!
&
ce poate rămîne scris:
o ființă care
a ținut la tine
într-un fel unic, virtual
fără să te dea în vileag
fără să-ți spună pe Nume
nu vreau să desfac nimic
ce legat e de Dumnezeu!
nici nu vreau să mă furișez
îngîndurile tale...
iarăși acea împotrivire
de frica pedepsei capitale -
nu-ți fie teamă
n-o să fiu decît un colț rotunjit
de piatră
care n-o să-ți rănească piciorul la
Eilatul visat,
sau altundeva, unde-ți va fi atît de bine
să mă recunoști!
La Barcelona, în grădinile proiectate
de Gaudi, sau la Roma
întinzîndu-mi doar mîna,
în semn de prețuire.
Puterea mea de a mă împărți
nu trebuie să te sperie,
sunt un om obișnuit al cuvintelor, al
lucrurilor exacte puse pe portativ -
dezrădăcinată
pentru a uni pentru tine
continente - în scris!
corpul meu devine redevine exotic
cel puțin pe dinăuntrul pielii și
sufletului de 22 de carate.
tu n-ai habar cît de bine mi-aifăcut
ocărîndu-măsă nu hibernez...
să nu mă culc pe laurii poeziei,
dîndu-mi căldura vocii tale și modulațiile,
inflexiunile existenței raționale,
de admirat
doar pentru o clipă fugară, spontană
nerănindu-mă
în vuietul mării învolburate!
Marea
chiar astăzi am vizitat-o desculță
am făcut kilometrii necesari
numai să te reascult în mine
ca un balsam pe inima subjugată
de albăstrelele nopții selenare -
și totuși m-a durut!
cînd am pomenit doar
că m-am înconjurat astăzi
de trandafirii tinereții, tu
te-ai exprimat ironic... o, poeta din tine o cere!
ca cineva din afara casei mele,
din afara înțelegerii pe care o emanai
pentru mine, energetic, bioritmic și fluid,
chiar de semnul tău de aer, pămînt...
nu e compatibil
cu racul meu complice,
sunt numai poeta care iradiază
spaimă
sau
greșeala mea...?
ferice de tine!
&
de a fi atinsă cumva
de strălucirea astrală
a frunții lovite de piatra copilăriei
pe toboganul grădiniței
semn de recunoaștere peste
podul anilor
clipe închipuite.
să rămîi etern prin mine
doar umbra ta îmi răspunde.
2002
delirant e să fii om.
nu-i decît pînda .fîrșitului
și climatizarea abstractă
secolul se prăbușește-n
eclipsa soarelui
ozonul se îndepărtează
visul e ca și
un zid cu crăpături adînci
ghiveciul cu flori uscate
arată mai bine
tîmpla mea se ascunde-ntre frunze
aici nu sunt bețivi conștienți
nici o clipă
nici o clipă nu e întreagă aici
mult mai mult decât în orice loc
din lume
absurdă lume, bizară, fără nici o ieșire -
să spună adevărul
„curat murdar!“
Haifa, 21 oct. ’98
minciună
lasă-ți o zi fără grjă, plimbă-te, vezi lumea,
urmărește-ți mimica relaxării,
închipuiește-ți că nu va urma nici
o catastrofă
fața ta s-a îndepărtat în mine
fără să-mi dau timpul necesar
de acomodare de restituire
a rugăminților neanunțate.
că nu vei afla nici o știre
ca să strice tot
ca de alfel cum se întâmplă mereu
pe aici prin țara asta atât de .fantă
unde toate cad pe capul ei...
ca în nopțile fără stele
culoarea speranței noastre
deșarte
oct. ’96
furtună într-un pahar
prețurile cresc
toate costă 99,99 șekeli
lumina costă mai puțin
avem lumină naturală din plin
și multă putere să suportăm
durerea.
ce larmă înjur
ce panică, ce înghesuială!
crezi că va veni sfîrșitul lumii
toate pietrele nu reacționează
nu țipă
plîng doar florile și păsările
sunt secătuită și
nu pot să mimez falsul zilei,
mi se citește pe față absența ta, apele de
munte și magia
vorbelor tale
pe care mi le repet
adeseori, adeseori...
„iar eu sunt bolnav, sunt bolnav
de ceva între auz și vedere“
și ura înmagazinată de ani
și ani
nu pot să mă ascund
nici măcar marea nu mă primește
și ea e secătuită de arșița soarelui. de
vise -
stau și înghit întruna tot ce se poate
îngurgita,
criză de bulimie pe Mozart
și e păcat, apoi mi-e rău.
sunt cu gîndurile mult mai departe de
mine
nici apusul de soare nu le oprește
doar pielea mea păstrează abstinența de
a te atinge.
nici măcar nu pot să te strig
buzele nu mă ascultă -
Yoram Lilach
Ochiul II (2000)
12
-1 TRIBUNA ♦ nr. 3 ♦ 16-31 octombrie 2002 |-
lfTPO<~ ;<	■
Yoram Lilach
Ochiul I (2000)
doar părul tău atît de lung mai are sens
pentru mine.
n-am nici un regret anume în această
pierdere a zilei.
e o infuzie de rău în regiunea
inimii mele
e lipsa de aer, e cartea pe care nu pot s-o
citesc
e nefirescul din jur, e strigătul din mine
reținut de astre,
e muzica asta lentă, odihnitoare sunt
trilurile astea de neegalat în
acuratețe, țipătul interior al viorii, fruntea
ta nu s-a odihnit
pe umărul meu niciodată,
e minciuna în care am trăit de atîta timp
imaginîndu-mi că tu încă te poți schimba
care tu, care eu.
cînd
eu n-am ghicit încă clipa
rămînerii
dar ce cuvinte fără acoperire
la vîrsta performanțelor anulate. se
coagulează uitarea
ca o rană de cuțite răsucite.
Haifa, 11 sept.
luciditate
deunăzi mi-am adus aminte
de impasul depășit
n-a fost deloc simplu
să-mi cenzurez fiecare gest
să mă autoliniștesc
pe undeva echilibrul meu
depinde de aștri și oameni
nu pot ignora nici un fenomen
retragerea mea din lumea care
se înghesuie să captiveze
prim-planul regizorului
fără acoperirea poemului
necontrolat și subtil...
sunt toate atît de superficiale
și anoste
să te desprinzi, să te deprinzi
cu falsul discurs
de punere la punct,
e bla.femie...
trioletele și violetele au aceleași
rădăcini muzicale
vino să mă cunoști
Levana, Levana!
„În culcușul meu în ceasurile nopții
L-am căutat
Pe cel iubit al sufletului
L-am căutat și nu l-am găsit.“
Haifa, 1 august 1998
despre ce să zbor
despre ce să strig, spune stîngistul
98
ce să mai mănînc, gîndește bulimistul
de ce-am încărunțit, se sperie albinosul
ce să mai cînt la bis, gîndește lăutarul
&
despre ce să mai zbor:
cîte silabe are vîntul
cum se împarte fericirea
la numitorul comun.
ce rost are semnul întrebării
dacă tot te miri de răspuns.
nodul gordian într-o căsnicie
seamănă cu nodul de la cravată.
marea și nisipul din clepsidra lumii
ne aruncă în mirajul dorit.
&
am descărcat căruța cu păpuși
cu rochii multicolore, mai colecționez
și apeluri telefonice monologare.
toate sunt pe etajera minții
pentru posteritatea sugaciului alăptat
artficial.
de regenerarea pulsului, am eu nevoie
de sidef pentru unghiile decalcfiate.
&
climatizarea
de la Casa Pogor îmi lipsește.
doar o mască se ascunde la etajul cerului.
un zgomot asurzitor nu mă lasă să aud.
(elicopterele ce se întorc din Liban
nu mă lasă să mă transpun în
păpădie)
&
albastru e cerul lui Bălașa
doar pașii pierduți sunt ai mei
în Copou nu ninge pentru mine
în iulie. Copoul e un minioraș cosmic.
&
în Hafa poți degera de frig
numai în visul copilăriei.
nu am destule batiste
ca să-mi șterg fulgii de pe obraz
&
uneori detest apariția în
public a poetei maturizate
niciodată poemul nu i se potrivește
ca o mănușă de chirurg. ea are un vis
numai cu ciorapi
de toate culorile și cu tot felul de dungi
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 3 ♦ 16-31 octombrie 2002 |-
13
interviu
„Orgoliul meu se manifestă
sub forma modestiei"
Al. Mirodan, pe care l-am sărbătorit vinerea trecută în ziarul nostru [Ultima oră] cu ocazia împlinirii vîrstei de 75
de ani, nu obi°nuie°te să dea interviuri. Mai curînd să ia - pentru revista lui, MINIMUM. Dar l-am convins să
ne răspundă la cîteva întrebări, °tiind că publicul nostru ține să-i cunoască mai bine biografia °i opiniile.
■
Reporterul: - Culegerea dv. de teatru în limba
română, în două volume, apărută la Bucure°ti, în anii
’70, este dedicată părinților dv. În ce sens v-au influențat
ei? Ce anume considerați că ați luat de la ei?
Al. M. - De la mama, pe care o chema Nety...
Nety Saltman, de felul ei din Dorohoi, am luat,
cred, o anume sensibilitate, precum și gustul
pentru literatură: citea cărți bune, în românește și
franceză și, de altminteri, mi-a dat cele dintîi
lecții de franceză. De la tatăl meu, Herman, năs-
cut la Săveni, am luat gustul pentru ziare și
politică (era un cititor pasionat de gazete), cultul
lucrului bine făcut (era, în calitatea lui de expert
contabil, extrem de conștiincios), avînd reputația
de incoruptibil, precum și un anumit dispreț
pentru afacerisme. Iar amîndoi, în plus, au ținut,
fără a forța nota, să cunosc și să trăiesc toate săr-
bătorile evreiești. Mi s-au întipărit în minte ca
ființe de mare generozitate.
-	Știu că vă numărați printre cei ce nu suportă prostia.
-	Prostia celorlalți.
-	Da.
-	Fiindcă propria noastră prostie o suportăm
destul de bine.
- Cum doriți... Există însă fel de fel de pro°ti °i fel
de fel de prostii. Pe care din acestea o detestați cel mai
mult?
-	Prostia oamenilor inteligenți.
O victorie tristă
-	Am notat în ultimii ani în scrisul dv. o seamă
întreagă de atacuri împotriva Europei. Fie că e vorba de
Comunitatea Europeană de la Bruxelles, fie că e vorba
de dferite țări occidentale. Or, dv. v-ați format în
copilărie °i tinerețe sub semnul culturii europene. În
definitiv, ce înseamnă pentru dv. Eurcpa?
-	Beethoven și Hitler.
- Încă înainte de Oslo, v-ați arătat în Minimum ne-
încrederea în dorința de pace a OEP-ului °i a lui Arafat.
Ați avertizat în nenumărate rînduri împotriva acordurilor
°i v-ați aflat, cum se spune, împotriva curentului majoritar
din țară °i din alia. Mulți din alia erau uimiți. Ei nu
înțelegeau cum e posibil ca un spirit ca al dv. să adepte
această poziție. Au trecut anii °i acum constatăm, după
toate cele ce s-au întîmplat în Israel, că ați avut dreptate.
Cum definiți această victorie a „spiritului Minimum“?
-	O victorie tristă.
-	Numiți o lucrare din domeniul muzicii simfonice
pe care ați asculta-o oricînd.
- Concertul în re pentru vioară și orchestră de
Beethoven.
- Pictorul dv. favorit.
-	Magritte.
- Întrebarea clasică: sînteți singur pe o insulă °i aveți
posibilitatea să citiți o singură carte...
-	Contele de Monte Cristo de Alexandre Dumas.
-	Filmul favorit.
-	Se poate două?
-	Se poate.
- Casablanca, cu Humphrey Bogart și Ingrid
Bergman, și Stan °i Bran studenți la Oxford.
- Maxima sau vorba de spirit favorită... în .fîr°it,
una din ele.
- „Sînt mizantrop fiindcă mă cunosc“ - Jules
Renard.
Într-o vară, la București
- Nu v-am auzit niciodată lăudîndu-vă cu succesele
dv. din trecut sau de astăzi. Nu v-am auzit citind din
operele dv. Să înțeleg căsînteți un om „modest“?
Poezie
■ SoloJuster
Sărutul morții
moartea care-mi va zâmbi
are ochii verzi
mă va lua de mână
sărutându-mă
îmi va sorbi de pe buzele reci
sufletul arzător
°i mut voi coborî în noaptea
fără lună
fără stele
Ca orbii
înecații bafbâie ca orbii
pefundul mărilor
căutându-°i pe pipăite
corăbiile sfărâmate
bieții de ei
nu °tiu că furtuna
care le-a înecat corăbiile
pustiise °i țărmul speranței
spre care se avântaseră pe mări
Canaanitele
gust sărat de furtună
aduce vântul din latguri
răvă°indfrunza măslinilor
păscându-°i iezii printre stânci
ca într-un dans pă°esc
canaanitele
când cad primele ploi
răcorind dogoarea verii
a pâine caldă
°i a must dulce de struguri
miros sânii
fetelor din Canaan
14
-1 TRIBUNA ♦ nr. 3 ♦ 16-31 octombrie 2002 |-
- Eu, modest? Nici pomeneală. Sînt orgolios.
Dar forma sub care se manifestă orgoliul meu
este modestia.
- Aveți în urma dv. o viață de dramaturg și de
ziarist. Povestiți-mi despre un moment din, să spunem,
viața profesională, care v-a impresionat în mod deosebit.
- Era în anii ’60-’70. Nu mai știu exact. Nu
am noțiunea timpului. Locuiam la București, pe
strada Galați, fostă, și acum din nou Vasile Lascăr.
Într-o dimineață de vară, pe la 11, sună cineva la
ușă. Nu așteptam pe nimeni. Menajera mea, care
avea grijă de gospodărie, s-a dus să deschidă. A
revenit, spunîndu-mi că este o fată tînără care
dorește să mă vadă. În același timp, făcu semnul
acela cu mîna la cap, din care se înțelegea că vi-
zitatoarea părea ciudată. Bine, zic eu, să intre.
A intrat o fată de vreo 17-18 ani, drăguță, brunetă,
zveltă, ținînd în mînă un buchet mare de trandafiri
roșii. Am poftit-o să ia loc. Mi-a spus că vine de la
Suceava, unde tocmai isprăvise liceul, apoi scoțînd
din geantă un petec mic de postav, mi-a explicat că
în toți anii din cursul superior purtase, cusut pe
uniforma albastră, numărul 702. „E după piesa
dumneavoastră", mi-a zis ea.
- „Celebrul 702“.
- Da, și mi-a adus noroc, a adăugat ea. Am
vrut să vă mulțumesc.
După care mi-a dat petecul, în semn de
amintire.
- L-ați păstrat?
- L-am păstrat.
Necazurile din trecut
- Am remarcat că, spre deosebire de imensa majoritate
a scriitorilor din România, care s-au prezentat, după răs-
turnările din 1989, ca victime ale regimului comunist sau
ca disidenți și cînd era cazul, și cînd nu era, dv. nu obiș-
nuiți să văplîrgeți din cauza necazurilor îndurate în trecut.
Or, din cîte știu eu, ați avea destule motive să o faceți. Piesa
Camuflaj afostjucată în idi°, la TES, dar autoritățile
n-au permis nici unui teatru bucureștean să o reprezinte.
Fiindcă era vorba de antisemitismul din anii războiului;
altă piesă, Contract special de închiriat oameni, a fost inter-
zisă pur și simplu, în urma unei ședințe de „demascare“ la
Ministerul Culturii. Nu s-a admis nici măcar publicarea ei
într-o revistă sau în volum. Tovarășul feudal și fratele lui,
care se jucase la Teatrul de Comedie din București, cu sală
plină, a fost scoasă repede de pe afiș, pe motiv că era subver-
sivă. Iar teatrele din provincie care doreau să monteze piesa
au primit dispoziție să o scoată din repertoriu. Și altele, și
altele. Știu, de asemenea, de la regretata Andriana Fianu,
care lucra la România literară, că revista a refuzat să publice
un fragment din piesă. Și atunci, de ce această atitudine care nu
seamănă cu aceea a majorității scriitorilor din generația dv.?
- Din dorința de a fi original.
- Unii v-au reproșat că v-ați schimbat devenind
dintr-un om de stînga, antfascist pe vremuri, un om de
dreapta, aici în Israel.
- Eu nu m-am schimbat deloc. În tinerețe am
fost antifascist și am urît din toate puterile mele pe
autorii fasciști ai Holocaustului. Astăzi sînt tot anti-
fascist. Urăsc fascismul arab (plus pe aliații acestuia)
și pe cei care, ca Arafat, pregătesc Holocaustul II.
- Nu toată lumea este de acord cu dv. Mai sînt și azi
unii care susțin, de exemplu, că OEP-ul este o organizație
revoluționară, care luptă pentru eliberarea națională a palesti-
nienilor și pentru socialism. Aceasta nu vă pune pe gînduri?
- Nu. Și partidul nazist al lui Hitler se numea
național-socialist.
- Trebuie să înțeleg că modul cum este caracterizată
o mișcare politică, precum OEP-ul, de exemplu, nu vă
interesează deloc?
- Exact. Pe mine nu mă interesează cum se
definesc indivizii sau partidele politic, ci cum
anume acționează ei. Cînd comand o sticlă de vin
într-un restaurant, nu mă iau după eticheta de pe
sticlă, ci după vin.
Nevoia de dușmani
- Ce părere vă fac aceia care continuă să creadă că
etichetele gen stînga, socialist sau antfascist oglindesc
întotdeauna adevărul?
- Niște oameni care s-au urcat într-un tren
îndreptîndu-se, așa cum arată plăcile de pe
vagoane, în direcția socialismului, păcii etc., etc.,
și care nu-și dau seama că, după cîteva stații,
trenul a luat-o în direcția opusă.
- Ați călătorit prin lume destul de mult. Din tot ce
ați văzut, ce anume v-a impresionat cel mai mult? Un
om, o întîmplare, un oraș, un muzeu, un monument?
- Un mormînt egiptean de la Luxor.
Acolo fusese îngropat un faraon - i-am uitat
numele. Și, potrivit obiceiurilor din vremea
aceea, familia se îngrijise ca mortului să nu-i
lipsească nimic în viața de apoi. Pe pereți vedeai o
pictură murală înfațișînd snopi de grîu, vase de
lut pentru ulei, fructe, opaițe, veșminte, bjuterii.
La mijloc, pe un tron, se înălța silueta faraonului.
Uitîndu-mă mai cu atenție la el, am observat că
sub piciorul drept al defunctului se afla un cap de
om pe care faraonul părea că-l apasă cu plăcere.
„Ce-i asta?- l-am întrebat pe ghid. „Un dușman
anume?" „Nu, e un simbol al rivalilor cu care s-a
luptat faraonul în timpul vieții." În clipa aceea, mi
s-a confirmat o idee veche, la care țineam foarte
mult. Știam că pentru a trăi, omul are nevoie nu
numai de dragoste, ci și de ură. Vechii egipteni
mi-au demonstrat că această lege e valabilă și pe
lumea cealaltă. Dacă n-ai lîngă tine un dușman să-l
strivești, nu numai viața, ci și moartea nu mai au
nici un haz. Fără prieteni se mai poate trăi, fără
dușmani - nu.
■
Interviu preluat din
Ultima oră
(Tel Aviv, iunie 2002)
Trezire
prin fereastra deschisă
intră-n odaie cerul albastru
tivit cu aur de soare
vrăbii gureșe mi-alungă coșmarul
șoapta iubitei
îmi mângâie urechea
și mă inundă
oceanul ochilor verzi
bună dimineața
Insomnie
sujletul câmpie de noapte potopită
țârâit de greier hang ținând
insomniei
cerul își târâie comete
pe lacul de onix
cad stele stinse
ca o rană	frunza care cade
gândul doare	trezind aromirea mierii când ninge-n câmpie
Fiara lirică	și albinele dorm
fiara lirică	Nedumerire
în sinea-mi scormonind sălaș	cine nu se întreabă
urlă sălbatic	de ce
la margine de secol	de ce de mii și mii de ori
fiara lirică din mine	cum deprinde grai
rage	copilul
rănită de moarte	întreabă de ce de ce
lingându-și știrbe metafore	sleit în ceasul cel din urmă o dată cu ultima-i suflare
Căderea frunzei	pe sine se întreabă plictisit
frunza care cade	de ce
surescită jlăcări mistuindfără să ardă	A
.criitori din ȚARA SFÂNTĂ
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 3 ♦ 16-31 octombrie 2002 |-
15
e seu
Dialogul interreligios
iudaism-islam
■ Codruța Cuceu
Obișnuit fiind cu tentativele, manifeste în
cadrul societății contemporane, de glo-
balizare, de reintegrare, de resolidarizare,
prin aportul noilor mijloace comunicaționale cu
precădere, obișnuit fiind cu încercările acestei
societăți de a teoretiza atare procese și fenomene
noi, omul sfârșitului de secol XX și al începutului
de secol XXI își poate desprinde, cel puțin
aparent cu ușurință, discursul de paradigmele,
care-i apar de acum prea rigide, ale unor epoci
monologale, dominate de tradițiile unei raționa-
lități autoritare, absolute, obiectiviste, devenită
pentru el, în cel mai bun caz, prozaică, dacă nu
chiar totalmente golită de sens, pentru a-și înscrie
discursul în orizonturile, ce i se par mai largi, ale
unei comunicări de tip dialogal, integrativ.
Ceea ce pare surprinzător în retorica privirii
interculturale sau mai cu seamă a celei interreli-
gioase este faptul că, deși accentul cade mai nou
cu precădere pe ideea toleranței, a deschiderii, a
intersubiectivității, ea continuă să propună per-
spective holistice, imagini cuprinzătoare asupra
lumii, asupra totalității și prin aceasta, dar folosin-
du-se totodată de masca dialogului ce relativizează
și elasticizează granițele culturale regionale sau
religioase, rămâne pe undeva cantonată în sfera
prejudecăților obiectiviste, absolutiste, avataruri
ale unui secol luminat, am putea spune. Există un
proiect difuz de a transpune această epistemolo-
gie socială, subsumată unor termeni paradigma-
tici de tipul globalizare vs izolare, dialog vs monolog,
pace vs conflict, toleranță vs intoleranță, termeni ce țin
de retorica privirii interculturale, interreligioase,
pe același tărâm nedesțelenit, pietros, al auto-
rității, al binelui absolut, al păcii și toleranței, al
dialogului ce stă exclusiv sub marca acestor din
urmă concepte. Acest proiect este utopic, întrucât
realizarea lui ar coincide cu un efort constitutiv
de eliminare definitivă a principiilor vechilor
epistemologii sociale. Dar chiar în această utopie
a noilor tendințe se găsește sprijinul, miza teo-
retizărilor acestui tip de comunicare dialogală,
care speră să fascineze și apoi să convertească
(pentru a folosi un termen religios) oameni și
societăți cât mai multe și cât mai diverse, în vastul
program de resolidarizare umană.
Este probabil ca aceste încercări de resoli-
darizare, de globalizare spirituală, să vină mai
degrabă nu dinspre tradiția creștină sau dinspre
orice altă tradiție religioasă cu vocație universa-
listă, ci din acceptarea tot mai evidentă a dialogu-
lui interreligios.
Exemple clare ale inaplicabilității acestor uto-
pii găsim la tot pasul. Unul mai mult decât edifi-
cator îl constituie zbuciumul interreligios și in-
teretnic al Orientului Mijlociu, conflictul arabo-
israelian în special. Zbaterea acestor popoare, a
acestor state între globalizare și izolare le plasează
într-un context dialogal materializat în conflictul
deschis ce durează de o jumătate de secol, fără să
se poată spera la o soluție unanim acceptată.
Există, pare-se, o teamă ancestrală în conștiin-
ța comună de a aborda, atât la nivel teoretic, cât și
la nivel factual, problema conflictelor și a substra-
tului lor etno-religios, și, în măsura în care aceas-
tă spaimă nu este depășită, conflictul, cu impli-
cațiile sale, pare aproape întotdeauna o situație
nesoluționabilă. Pe de o parte, este aproape
imposibil să nu admitem și să constatăm forța
destructivă, la nivel socio-cultural, material și
spiritual totodată, a implicațiilor unui conflict
deschis atât de durabil între două state, mișcări
sau religii, dar nu putem, pe de altă parte, nici
ignora, așa cum ne-a obișnuit societatea de tip
capitalist, situată exclusiv sub auspiciile progresu-
lui și schimbării, ale permanentei deveniri, nu
putem ignora faptul că un asemenea conflict nu
numai că menține diferențele culturale, „grani-
țele" dintre identitățile culturale naționale și,
cu atât mai mult, religioase, ci le chiar accen-
tuează, exacerbând drama angajamentelor efec-
tive. Religia, văzută ca „o explicație a sensului ultim
al vieții și a codurilor necesare pentru trăirea în concor-
danță cu acestea", este unul dintre stâlpii de
susținere ai fiecărei culturi și societăți. Rolul ei,
adesea neglijat sau voalat de aspectele de natură
geopolitică ale fenomenelor, este de multe ori
mai important decât s-a considerat. Unul din
exemplele elocvente în acest sens îl găsim în di-
mensiunea religioasă a conflictului arabo-israe-
lian. De spectrul larg (atât ca întindere temporală,
cât și ca implicații) al acestui conflict mă voi
folosi pentru a concretiza și explica, dincolo de
orice detalii istorice, semnificative de altfel, teo-
retizarea unei forme dialogale conflictuale.
Ezit a mă hazarda în declarații exhaustive, cu
pretenții de explicații absolute și definitive, având
dorința de a oferi o perspectivă dată, în principal,
de unghiul cuminte și moderat al simplelor con-
statări și, în subsidiar, de încercarea de înțelegere
a unei realități religioase și istorice în spațiul
israeliano-arab.
Planul subsidiar, de natură explicativă, al aces-
tei situații conflictuale poate fi scos de sub para-
digma sub care îl încadrează conștiința comună,
care-l condamnă și, de ce să nu admitem, îl
defăimează printr-o atitudine tot atât de intole-
rantă ca aceea dovedită de părțile în conflict, și
poate fi și el (acest plan explicativ) înscris în para-
digma experiențială, factual-antropologică, a
aplecării răbdătoare asupra diferenței și alterității.
Fără a cădea într-un alt soi de extremism și
fără a crede total într-o nouă „atitudine socio-cul -
turală", fără a aprecia critic sau fără a fi de acord
cu atitudinile conservatoriste, extremiste și izo-
laționiste, în orice zonă s-ar plasa acestea, consi -
der că o autentică atitudine antropologic-comuni-
cațională, dialogală poate și trebuie să înțeleagă mai
întâi, și nu să judece și să condamne a priori orice
situație conflictuală. A accepta cu același entuzi-
asm reținut contrariile, adică a asuma în egală
măsură faptul că religia poate unifica și inspira
umanitatea, precum și faptul că aceasta are pu-
terea de a dezbina și distruge, înseamnă cu ade-
vărat a te înscrie într-o atitudine autentic antro-
pologică. Societatea contemporană ne invită
mereu la astfel de experiențe marcante, dificil de
asimilat, pledând pentru întâlniri multiple și
diferențiate cu alteritatea, pentru depășirea pro-
priilor incapacități de a o înțelege pe aceasta,
întrucât este adesea amenințătoare, incertă, iar
asemenea întâlniri vulnerabilizează, prezintă
riscuri, generează incertitudine, atât la nivel indi-
vidual, cât și la nivel de grup. Această societate
contemporană împinge omul într-un network,
în țesături de relații cu ceilalți, în scopul trezirii
la o conștiință globală, la un domeniu dialogal,
dinamic, în care există alternative multiple
și prin intermediul căruia se poate ajunge la o
descoperire profundă a identităților socio-cultu-
rale, la nivel etnic, și a sinelui la nivel individual.
Tăvălugul secularizării și restrângerea câmpului
religios sunt dovada clară a incompatibilității din-
tre religie și lumea modernă, precum și a trans-
ferului dinspre religie înspre politic sau alte
domenii. Această secularizare nu pare a fi altceva
decât o fază occidentală a conflictului dintre religie și
societatea profană 1. După o modernitate dominată
de teoretizarea organizată a absenței divine din
conștiința comună, se vorbește acum de o
„revanșă a lui Dumnezeu", de o reconstituire spiri-
tuală a ordinii lumii, de o resemnificare a ei, de o
nouă etică globală, prin care ajungem la un prin-
cipiu profund interiorizat al responsabilității și
grijii față de și pentru ceilalți, la un sentiment
liniștitor al apartenenței.
Revanșa aceasta a lui Dumnezeu, ce-și face
simțită prezența pe fundalul secularizat al lumii,
ia proporții prin exacerbarea sentimentelor
comunitare și printr-o nouă întemeiere pe divini-
tate a logicii ordinii sociale. În cadrul amplu al
încercărilor de reislamizare și de reiudaizare,
mișcările religioase au Rapacitatea de a indica dis-
funcțiile societăți?2 și de a „ exprima în termeni religioși
unele probleme sociale“3.
Surprinzător însă, recucerirea și reclădirea
lumii pe fundamente religioase conduce din nou
la conflicte. Omenirea se confruntă iarăși cu
aceeași problemă a utopiei aplicării universale a
dialogului și se înscrie, mai ales când este vorba
de comunități închise (nu acord aici valoare nega-
tivă acestor atribute), tradiționaliste, cum sunt
cele evreiești sau arabe, într-un context determi-
nat de interacțiune conflictuală, de monologări
greu de direcționat pe făgașul consensului.
Efortul omului modern de a se solidariza,
de a tinde spre un orizont cuprinzător în care să
înscrie și să circumscrie realitatea, nevoia lui de a
trăi simpatetic experiența celuilalt, de a dialoga
consensual pot fi, dintr-o altă perspectivă, dovada
limitării și nimicniciei sale, pe care vrea să le
depășească prin senzația de certitudine oferită de
adevărul și absolutul efortului său comunicațional.
Acest efort, venit, la început mai ales, pe filieră
creștină, este mai greu implementabil în sânul
unor comunități religioase tradiționale precum
sunt cea iudaică sau cea islamică. În realitatea
acestora, unde sentimentul absolutului este
obținut poate prin intermediul unei tradiții sub-
sumate unui transcendent absolut, obiectiv și mai
„rece“, văzut din aceleași perspective creștine,
paradigma dialogală, consensuală este mai greu
aplicabilă. Structura monadică a acestor societăți
refuză încă, pare-se, încetarea ostilităților. O
tradiție logică, pusă în slujba rațiunii religioase,
menține încă, pe alocuri, și este și cazul Orien-
tului Mijlociu, mecanismul de revendicare pen-
tru sine a adevărului absolut, exilând, astfel, dis-
prețuitor și autoritar, toate celelalte religii într-un
context al „falsității". Însă situația conflictuală, pe
care punerea în practică a acestor idei o provoacă,
dezvăluie un alt scop - acela de a întări credința
în obiectivitatea unei religii, mai ales când în
așa-zisa „religie falsă a celuilalt" pare a exista ceva
atracție. Atunci se caută și se atacă punctele ei
slabe, pentru a o discredita în întregime. Pole-
mica devine deosebit de ascuțită atunci când
16
-1 TRIBUNA ♦ nr. 3 ♦ 16-31 octombrie 2002 |-
diversele religii au o bază comună, pe care o
interpretează în mod diferit4.
Acesta pare a fi cazul celor două religii de
origine abrahamică, iudaismul și islamismul.
Interpretarea în contextul islamismului care se
înțelege pe sine „numai ca o reluare a revelației
primordiale a unicului Dumnezeu, adică a adevăratei
religii “5 a misionarismului monoteist, pe care
Abraham îl răspândește, atrage atenția asupra fap -
tului că acesta din urmă n-a fost „nici iudeu, nici
creștin; mai degrabă el e animat de o credință nouă“6.
Religia lui Mahomed, strict monoteistă,
esențializată în și prin formularea tradițional
islamică: „Nu există alt Dumnezeu în afară de Allah
și Mahomed este trimisul lui Allah“, nu dorește - în
mod paradoxal, întrucât tradiția coranică tolerează
sau chiar acceptă pluralismul religios - decât o
restabilire a credinței pur monoteiste a lui
Abraham. Această tendință, corelată cu proble-
mele geopolitice de după crearea statului Israel
în 1948, conduc disputa iudeo-islamică pe un
făgaș mult mai agresiv decât ar fi fost firesc într-o
dezbatere teologico-filosofică. Disensiunile teo-
retice se concretizează acum în lupta pentru
impunerea, pentru menținerea și durabilitatea
supremației fiecăreia dintre cele două extreme. Pe
de o parte, tradițiile musulmane potrivit cărora
„datoria comunității musulmane este de a lupta și de a
muri pentru impunerea islamului, până când lumea va
deveni un domeniu al islamului sau al păcii (Jihad)^7
sunt reînnoite, iar pe de altă parte, într-o lume
pentru care Tora reprezenta, așa cum susținea
Heinrich Heine, „patria transportabilă a evreilor“,
descoperim tendințe de definire a identității
socio-culturale și politice.
Religia reprezintă deci, atât în cazul iudaismu-
lui, cât și în cel al islamismului, pilonii definirii
identitare, care îmbracă ulterior haina puternic
colorată politic. Politica tinde adesea, în cadrul
acestei comunități, să voaleze autenticul mesaj
religios, folosindu-se de acesta drept pretext pen-
tru a-și justifica tendințele autoritare și înstăpâni-
toare/cuceritoare. Se poate vorbi, în acest context,
de momentul de tranziție interioară de la israeli-
tate la iudaitate, realizată prin intermediul
asocierii, sub numele de sionism religios, „a ideii
divine și sentimentului național^8. Acesta este marcat
istoric de Războiul de Șase Zile, din 1967. Noți-
unii juridice de stat al Israelului i se substituie
conceptul biblic de pământ al Israelului, care
„legitima ocuparea teritoriilor în numele pactului dintre
Dumnezeu și Poporul ales“9. Procesul identitar de
iudaizare, dezvoltat în paralel cu procesul
înstăpânitor de islamizare, justifică atât starea
conflictuală, ca stare arhetipală existentă între cele
două comunități, cât și sacrificiul uman pe care
acesta îl presupune. Starea conflictuală poate
deveni pentru ochiul așa-zis obiectiv exterior
justificată, deci necondamnabilă. O astfel de
perspectivă epistemic-explicativă, lipsită de
prejudecățile angajamentelor și ancorată sub
zodia mai comodă, mai dreaptă, a „binelui“ uni-
versal sub care se situează cel care teoretizează
echidistant starea conflictuală, poate însemna
un prim pas în încercarea de soluționare a ostili-
tăților.
Perspectiva antropologic-experimentală, inte-
grată și ea și supusă teoretizărilor globalizării și
solidarizării umanității, se folosește adesea de cărți
.finte, cum este de pildă Coranul, preluând limba-
jul religios, simbolistica unei conștiințe comune
subordonate credinței, pentru a-și materializa
țelurile. Gilles Kepel scrie despre încercările
modernității de revenire, de recucerire și reînte-
meiere religioasă a umanității, despre o recreș-
tinare de sus/de jos, o reiudaizare de sus/de jos sau o
reiudaizare de sus/de jos, discutând, adică, despre
Neta Dor
ordonata sau despre organizarea pe verticală a
unei obiectivități ierarhizate la nivelul structurilor
sociale, fie ele politice, economice sau religioase,
și despre abscisa sau despre organizarea orizontală
a unei relativități și a unui relativism, ce pornește
de la om/de la popor. La fel, s-ar putea vorbi în
zilele noastre și de o globalizare de sus sau de jos.
În ecuația acestei configurații intră și perspectiva
antropologică avansată aici, care pare să susțină o
globalizare de jos, pornind de la nivelul umanității,
și nu de la cel al structurilor sociale ierarhizate.
Pentru a fi în măsură să explicăm această situ-
ație trebuie să susținem faptul că religia musul-
mană și tradiția coranică nu fac altceva decât să o
opună opresiunii și nedreptății, în beneficiul
dreptății și al toleranței, și să accepte legitimitatea
pluralismului religios, explicată prin atotputerni-
cia lui Allah, care a creat umanitatea în diverse
forme, într-o bogată varietate de rase și nații, deși
ar fi putut-o unifica într-o singură comunitate, iar
alegerea sa este justificată prin scopul de a îndrep-
ta și perfecționa ființa umană, în sensul capacității
sale de a trăi și a accepta diferența și diversitatea
în mod armonios. Islamul tinde să denatureze
univoc religia musulmană și, implicit, tradiția
coranică, interpretând-o adesea exclusiv în sensul
unei simbolistici legate de orașul sfânt, întrucât
„Mohamed s-a ridicat la cer de la Ierusalim, și nu din
locașul .fânt Kaaba din Mecca, iar Moscheea construită
aici întrupează această credinți10. În reconstrucția
mentală a realității, „sacrul este acela care dă sens“11.
Astfel, în tradiția musulmană „sacrul trebuie înțeles
în cadrul unei teologii a orașului"12, iar lupta geo-
politică pentru orașul sfânt poate lua valențele
unui act ritualic religios. În măsura în care,
într-un plan paralel, dar nu inferior tendințelor
expansioniste ale globalizării, islamul tinde să
denatureze rolul religiei musulmane și o folosește
drept lozincă, susținându-și astfel strategiile
geopolitice de recucerire a Pământurilor Sfinte, este
explicabil și răspunsul, agresiv uneori, cum e
cazul Războiului de Șase Zile al evreilor, care
revendică, pornind tot de la un simbolism încăr-
cat, „capitala aleasă de Dumnezeu Însuși, pentru
poporul său ales“13.
Privire de ansamblu (1989)
În tradiția iudaică există două modele opuse
pe care se grefează problema sacralității spațiului
Ierusalimului. Pe de o parte este modelul particula-
rist, care pornește de la tradiția kabbalică ce
susține ideea de relație specială între divinitate și
anumite locuri geografice, oferind astfel o privi-
legiere anumitor spații în raport cu altele
(Abraham Ibn Ezra). Aceeași linie a privilegierii
pământului lui Israel pe fundamentul unor
proprietăți intrinsece care îl fac mai apt pntru
dialogul om-divinitate este păstrat și de Yehuda
Hallevi, în lucrarea Kuzari, în care Israelul e văzut
ca unicul spațiu care poate întrupa profeția și de
aceea este responsabil pentru ghidarea întregii
umanități. Ceea ce semnifică în tradiția islamică
Poarta Cerului, adică pământul lui Israel, este deci în
acest context un loc Oferit de altele” .
Pe de altă parte există modelul intelectualist
maimonidian, ce respinge ideea că unele locuri
sunt în mod intrinsec sacre în raport cu altele.
Universalismul maimonidian, ce oferă diferitelor
spații proximitate egală în raport cu Dumnezeu,
explică existența unui singur templu, central în
istoria iudaică, prin fidelitatea acestui fapt față de
ideea unicității lui Dumnezeu. Esențiale și rele-
vante pentru evrei devin astfel, în opinia lui
Maimonide, această unicitate a templului și
localizarea sa geografică. Ierusalimul, ca templu
care ocupă un loc central în comandamentele
divine, ajunge a fi ultima finalitate pe pământ
pentru religia evreilor.
Discutabile devin, în acest context, atât
amplasarea Templului pe Muntele Moriah, spațiu
încărcat de semnificațiile sacre ale momentelor
privilegiate ale comunicării cu divinitatea (Dum-
nezeu i s-a revelat lui David), cât și sacralitatea
acestui spațiu. Locul acesta devine sfânt prin
sanctificarea lui de către regele Solomon.
Dacă din perspectivă filosofică noțiunea de
spațiu .fânt este golită de sens, iar relația omului
cu Dumnezeu este din perspectivă maimonidiană
una preponderent de natură intelectualistă, inde-
pendentă de localizarea spațială, practicile sacrifi-
ciale și rugăciunea devin, după același Maimo-
nide, modalități educative de aducere a omului la
-1 TRIBUNA ♦ nr. 3 ♦ 16-31 octombrie 2002 |-
17
starea de perfecțiune, iar funcția Templului este
de a aduce omul la iubirea și credința autentică în
Dumnezeu, la ideea unicității divinității.
Universul teocratic maimonidian aduce în
prim-plan distincția dintre idolatrie (ce vede în
Israel un pământ sfânt intrinsec) și religia auten-
tică. Pentru Maimonide, adjectivul .fânt aparține
doar divinității și legile sunt cele care sanctifică,
pe câtă vreme spațiul geografic al lui Israel este
unul neutru. A aplica adjectivul .fânt unui realități
istorice înseamnă idolatrie.
Critica maimonidiană a învestirii cu sacralitate
a unui spațiu neutru ar fi putut duce la o liniștire
a conflictului geopolitic și la un primat al valen-
țelor religioase ale vieții iudaice. Modelul mai-
monidian, ce aderă la ideea tradițională a Ierusa-
limului ca oraș sfânt, și interpretarea acestei
sacralități drept fapt istoric contingent, stabilit în
virtutea respectării comandamentelor divine,
surse ale sfințeniei în lume, ar putea constitui un
autentic model religios pentru iudei14.
Golită de sensul ei religios autentic, această
credință idolatră în Israel ca pământ sfânt în mod
intrinsec este evidentă astăzi în fascinația, întărită
prin latura politică a aproprierii spațiului mai
mult decât prin cea religioasă, pe care ideea
pământului sfânt, privilegiat, a pământului ales, o
exercită în egală măsură atât asupra comunității
evreiești, cât și asupra celei arabe.
Comunitățile aleșilor sunt cele luate de
Dumnezeu în grija sa și ele devin, din punct de
vedere sociologic, ,..ocietăți de contrast, opuse pute-
rilor obsedate de dominație asupritoare și aroganta ale
acestei lumi “15. „Alegerea, care este în litigiu între
iudaism, creștinism și islamism “16, se transformă
într-o istorie a antiiudaismului hrănit din sno-
bism religios, xenofobie, invidie pe motive eco-
nomice și sociale și, evident, într-o istorie a
răspunsului iudaic adecvat extremismului
judecății antiiudaice, de natură critică. Acest tip
de judecată poate fi îndreptat în egală măsură
împotriva oricăror popoare ale lumii.
Stării de a fi evreu îi urmează cea de a deveni
evreu printr-o luptă de o viață, luptă care vine să
motiveze și să dezvinovățească răspunsuri
agresive la astfel de provocări. Pe viabilitatea
credinței în alegerea poporului evreu de către
Dumnezeu, credință ce tinde să devină rațiunea
de a fi și justificarea durabilității comunității
religioase evreiești, se grefează motivația situației
atitudinale configurate pe fundalul luptei și
virtuții de a „deveni evreu“. Această conștiință,
ce pare să definească identitatea comunității
iudaice, este unul dintre cele mai importante
imbolduri pentru menținerea statutului său
monadic, întrucât este cea care oferă, cu cel mai
mare grad de probabilitate, sentimentul aparte-
nenței și al superiorității.
Rezistența acestei comu-
nități, pe de o parte în
fața încercărilor de glo -
balizare, care pot fi dese-
ori interpretate de o ast-
fel de comunitate sau de un astfel de stat ca
încercări de dezrădăcinare religioasă, iar pe de
altă parte în fața încercărilor antisemite de dis-
trugere a granițelor statale pe motive religioase și
geopolitice venite, în special, dinspre islam,
devine explicabilă pe același temei al credinței că
un popor cu adevărat mare nu se poate mulțumi
cu un rol secundar în omenire, ci, așa cum
susținea Dostoievski în Demonii, el „trebuie să stea
neapărat și exclusiv pe primul loc“. Este vorba aici, în
esență, de un orgoliu care stăpânește atât comu-
nitatea iudaică, cît și cea islamică.
„ Tora:
patria transportabilă
a evreilor
Analiza tradiției religioase islamice relevă
importanța originară acordată de musulmani
principiului frăției universale și al egalității
oamenilor. Această originară toleranță religioasă a
fost ulterior ignorată în favoarea unor tendințe
maximaliste radicale, iar acest lucru este necesar a
fi constatat fără prejudecata conform căreia isla-
mul este una dintre cele mai periculoase și
fundamentaliste credințe religioase. A judeca
lucid și nuanțat situația religioasă islamică și
iudaică cred că este cea mai nimerită abordare a
unui popor cu altă identitate spirituală și cultu-
rală, singura abordare capabilă de a se constitui ca
o analiză pertinentă a acestei alterități culturale.
Un important factor în metamorfozarea, conotată
negativ, a principiului musulman originar al
toleranței religioase într-unul al radicalismului și
fundamentalismului periculos s-a dovedit a fi
impactul cu civilizația creștină, cu aroganța și
desconsiderația ei față de tradiția islamică. Pe de
altă parte, acest principiu, această etică a tole-
ranței, ce pare a sta sub semnul unei profunde
raționalități, cristalizează o anumită superioritate
conștientizată a civilizației musulmane.
Faptul că islamul se construiește pe sine ca
istorie a revelației, ca întrunire a tuturor celorlalte
religii, ca religie supusă total lui Allah, intră în
încercarea de islamizare, de convertire, căpătând
totodată valori universaliste. Arhitectonica reli-
gioasă islamică se expune și se adresează, într-o
primă fază, tuturor popoarelor sau comunităților
religioase. În această fază incipientă a istoriei
religiilor, atât evreii, cât și creștinii aveau un
statut privilegiat în islamism, fiind catalogați cu
titlul merituos de Popoarele Căiții. Evreii, adesea
amintiți în Coran ca fiind, pentru o lungă perioa-
dă de timp, „unicii susținători ai monoteismului abso-
lut “, sunt criticați în același Coran pentru credința
lor că se constituie identitar ca Pcpor Ales. Musul-
manii se opun mai ales „drepturilor pe care evreii
consideră că le aufață de teritoriul .fânt“17.
Dar ,4ferența esențială între cele două credințe o
reprezintă atitudinea față de lisus, pe care musulmanii îl
consideră ca fiind adevăratul mesager (Mesiah) al
Divinității, realul purtător al învățăturilor lui
Dumnezeu către poporul său“18.
Fluctuațiile, care definesc din punct de vedere
istoric relațiile dintre musulmani și evrei, nu sunt
datorate atât contradicțiilor religioase, deși și aces-
tea au o pondere mare în conflictul lor, cât mai
degrabă situației conjuncturale în strânsă legătură
cu evoluțiile politice. Îmbinarea religiosului cu
politicul stă sub semnul unui moment important
din evoluția islamului, apariția Jihadului. În
marele creuzet al lumii musulmane această doc-
trină împărțea lumea în Dar-al-Islam (Casa
Islamului) și Dar-alHarb (Casa Războiului).
Prima cuprindea întregul teritoriu locuit de
musulmani, fiind o entitate politico-teritorială, iar
„
cea de a doua era populată de
comunități „necredincioase“, ce
trebuiau aduse pe calea dreptei
credințe musulmane, ,pentru a li
se arăta superioritatea islamului19.
Potrivit noii orientări, domnia
islamului trebuia introdusă peste tot în lume și
propunea legitimarea stării conflictuale perma-
nente, „ în ambele variante, ofensiv-defensiv, prin
includerea luptei pentru extinderea islamului și obliga-
țiunilor religioase ale fiecărui dreptcredincios“20.
Această idee a conflictului devine o stereotipie
pentru lumea islamică, stereotipie ce tinde să se
mențină și astăzi. Singura variantă de pace accep-
tată de Jihadul care propunea un Război Sfânt per-
manent, fără un punct terminus, era una definită
în termenii relaționali și dihotomici ai învingă-
torului și învinsului, ai stăpânului și ai supusului.
Radicalismul și extinderea cu pretenții de univer-
Neta Dor	Spin albastru (1998)
salitate a realității islamice, Războiul Sfânt par a fi
exemple clare ale noii lupte între două puternice
religii care sunt cea islamică și cea creștină.
Contactul celor două lumi transformă definitiv
islamul tolerant la origini într-unul închis, into-
lerant. Răspunsul exclusivist și extremist al
islamului oglindește atacul de aceeași factură
îndreptat împotriva lui de către creștinism.
O altă lovitură dată islamului, în vremuri mo-
derne de această dată, este în planul geopolitic,
mai mult decât în cel religios: constituirea statu-
lui evreu sub influența mișcării sioniste, privarea
sau smulgerea unor teritorii. Atacul capătă
accente cu atât mai grave cu cât aceste teritorii au
o puternică încărcătură religioasă.
În secolul XX, după constituirea statului
Israel, conflictul din Orientul Mijlociu, ce
evoluează într-o formă din ce în ce mai violentă,
este stimulat, se pare, și de intervenția țărilor
occidentale, pe de o parte, și a Uniunii Sovietice,
pe de altă parte. Așa-zisa lor încercare de neu-
tralizare a conflictului, în care spațiul acesta al
Orientului Mijlociu pare a deveni teatrul de
desfășurare a unor războaie mai reci, voalează
antagonismul influențelor geopolitice ale marilor
puteri menționate. Străduințele dominatoare, de
acaparare, de influență, fie religioasă, fie culturală,
ale marilor puteri plasează - și aceasta este o situ-
ație general-valabilă - atât iudaismul, cât și
islamismul pe făgașul zbaterii atitudinal-religioase
între particularism și universalism. Particula-
rismul, definit ca ,grja unei comunități religioase
pentru ea însăși și pentru propriile sale interese “21, cu
tendințele sale total sau parțial exclusiviste, este
adesea stimulat, în sensul rău/negativ al unei
închideri, de eforturile de convertire, damnabile,
poate, într-o și mai mare măsură decât particula-
rismul, ale altor religii. Universalismul, teoretizat
ca ,grjă sau interes pentru oamenii care nu aparțin pro-
priei comunități religioase“22, se află într-un real
echilibru cu particularismul în oricare dintre
religiile monoteiste (iudaism, creștinism,
islamism).
Întrucât religiile monoteiste cred într-un
Dumnezeu al întregii omeniri, se poate vorbi de
o perspectivă universalistă a lor. Ceea ce con-
18
-1 TRIBUNA ♦ nr. 3 ♦ 16-31 octombrie 2002 |-
Neta Dor
Umbre (1997)
travine de fapt înțelegerii religioase este utilizarea
criteriilor axiologice de tipul particularismul este rău
și universalismul este bun. Aceste valorizări binare,
contrastante aruncă doar anatema conflictului în
configurația religioasă a lumii.
În contextul iudaismului este evidentă o pliere
dihotomică alternativă, în funcție de circum-
stanțele politice în care statul evreu evoluează:
„In cazul persecuției evreilor primează particularismul,
în cazul tolerării lor, universalismul capătă accente
noi“23. Iudaismul, fiind însă conștient de statutul
său privilegiat, „de rolul său deosebit în planul de
mântuire al lui Dumnezeu, dorește cu ardoare ca toată
omenirea să stea în aceeași relație cu Dumnezeu ca și el
însuși?24. Par imposibile și inutile în egală măsură,
în contextul celor două religii puse în discuție
aici, depășirea acestui zbucium între particularism
și universalism și topirea lui într-un sincretism
religios orientat exclusiv spre „binele“ universal,
tributar tradiției filosofice platoniciene.
Societatea modernă și statul secularizat nu pot
susține în mod verosimil pretențiile de a revendi-
ca un adevăr absolut. Dacă starea conflictuală
constituie temeiul identitar al relației iudaism-
islamism, reconstituirea și înțelegerea, epurate de
orice prejudecăți care ar putea blama această stare
plasată în paradigma degradantă și abrutizantă,
nerațională, de violență, de aroganța unui idea-
lism filosofic pretențios; reconstituirea, acceptarea
(și nu pledez aici pentru un pasivism resemnat) și
înțelegerea în ansamblul său a mozaicului con-
flictual poate și trebuie să constituie, cel puțin la
nivel teoretic, temeiul unei etici religioase auten-
tic tolerante.
A accepta până și o asemenea interpretare,
ultratolerantă, ce rămâne, poate, tributară teoriilor
conflictelor susținute de antropologul britanic Max
Gluchman, care vede în conflict și în modul de
abordare a acestuia „obiectul unor puneri în scenă ri-
tuale, menite să elibereze și să resoarbă în același timp
exprimarea unor sentimente de rebeliune la adresa cor-
pului social“25 și care utilizează noțiunea de conflict
pentru a descrie fapte care, departe de a pune în
pericol unitatea corpului social, ilustrează mai degrabă
capacitatea integratoare a sistemului organizator“26;
a accepta deci o asemenea interpretare a oricărui
conflict poate însemna un pas mic înainte înspre
înfăptuirea acelui deziderat al toleranței, întrucât
ea are nevoie, pentru materializarea ei, de o pliere
genuină pe structura paradoxală umană, văzută ca
receptacol al anarhiei și al organizării, al războiu-
lui și al păcii deopotrivă.
O analiză pertinentă a iudaismului și islamis-
mului și a relației lor conflictuale, în care sunt
evidente implicațiile dezastruoase de natură reli-
gioasă, culturală și geopolitică, nu ar fi fost posi-
bilă fără apelul la constanta teoretică, ce apare, din
perspectiva occidentală contemporană, ca alteritate
monadică a ei. Aceasta se situează undeva între
stereotipiile unei alterități valorizate negativ, ca
fiind damnabilă, și stereotipiile unei alterități va-
lorizate pozitiv, înscrisă în planul globalizării.
Contextul interreligios conflictual al iudais-
mului și islamismului nu poate fi desprins de
spațiul median al întâlnirii cu creștinismul, astfel
încât devine evidentă necesitatea structurii dialo-
gice tri-unghiulare.
Cu speranța că am izbutit să punctez măcar
câteva din momentele esențiale ale întâlnirii reli-
gioase iudeo-islamice și, pe de altă parte, punctele
care constituie călcâiul lui Ahile al societății con-
temporane, cu tendințele ei seculariste de mondi-
alizare, care „nu poate crea o raționalitate unică, accep-
tată de toată lumea“27 și cu tirania majorității neo-
mogene care o caracterizează, și fără pretenția de
a fi realizat un portret antropologic al omului
contemporan, consider că o dezbatere exhaustivă
a problematicii abordate, până la o epuizare a ei,
nu și-ar mai fi găsit rostul, cu atât mai mult cu cât
ea este și trebuie să rămână o interpretare subiec-
tivă, ce se cere și ea acceptată și tolerată.
Abordarea aceasta se dorește a fi înscrisă, până
la urmă, în tonul tabloului dialogal, singurul în
care se pot trasa liniile unui relativism teoretic, în
detrimentul tendințelor conceptual obiectiviste.
■
NOTE
1.	CLAUDE Riviere, Socioantropologia religiilor, Iași, Polirom,
2000, p. 158.
2.	GillesKepel, Dumnezeu î°i ia revanșa, București, Editura
Artemis, 1994, p. 18.
3.	Ibidem, p. 58.
4.	Lexiconul Herder al întâlnirii iudeo-creștiue. Substraturi, clari-
ficări, perspective, București, Humanitas, 2000, p. 204.
5.	Ibidem, p. 18.
6.	Ibidem.
7.	Ibidem, p. 119.
8.	GillesKepel, op. cit., p. 182.
9.	Ibidem, p. 167.
10.	Lexiconul..., p. 110.
11.	Claude Riviere, op. cit., p. 159.
12.	JULIEN Ries, Sacrul în istoria religioasă a omenirii, Iași,
Polirom, 2000, p. 149.
13.	Lexiconul..., p. 109.
14.	Gad Freudenthal,Jerusalem ville sainte? La perspective
maîmouidienne, în „Revue de l’histoire“, 217 -4/2000,
p. 689-705.
15.	Ibidem, p. 22.
16.	Lexiconul..., p. 23.
17.	Dragoș Ilinca, O istorie zbuciumată a poporului evreu,
București, 1999, Editura Niculescu, p. 111.
18.	Ibidem.
19.	Ibidem, p. 112.
20.	Ibidem.
21.	Lexiconul..., p. 191.
22.	Ibidem.
23.	Ibidem.
24.	Ibidem, p. 192.
25.	PierreBonte, Michel Izard, Dicționar de etnologie și
antropologie, Iași, Polirom, 1999, p. 272.
26.	Ibidem.
27.	Claude Riviere, op. cit., p. 158.
Sara Tandet-Ron	Rotterdam
-1 TRIBUNA ♦ nr. 3 ♦ 16-31 octombrie 2002 |-
19
Interviu
„Nu poți cere esteticii
ceea ce trebuie să ceri artei
Ștefan Angi: Înainte de a vă răspunde la între-
bările puse, câteva cuvinte despre atmosfera lor
generală pe care o simt într-un mod aparte.
Trebuie să spun că sunt întrebări de-a dreptul
postmoderne, lucru care mă bucură. În același
timp există și o codiță a perioadei moderne avan -
gardiste, să zic ușor honeggeriană. Vreau să
pomenesc lucrarea Pacfic 231, care este o lucrare
prebruitistă, și modul în care se rezolvă în această
lucrare sugerarea accelerării ritmice, dar o acce-
lerare ușor paradoxală, deoarece aceasta este rea-
lizată pe baza fracționării timpilor în cadrul uneia
și aceleiași măsuri. Este o implozie a ritmului
accelerat prin fracționare, și nu o explozie. Același
lucru îl pot spune și despre întrebările dvs., care
își caută soluționarea acestor conflicte în cadrul
propriului lor conținut. Deci, fiecare întrebare pe
care mi-o adresați are și un caracter imploziv, pe
care eu trebuie să-l deconstruiesc și să îl reconstruiesc
sub forma unei posibilități de ieșire, chiar și
într-o formă explozivă.
Oleg Garaz: Reprezentăm estetica drept interfață
între faptul conștiinței receptoare și produsul artistic.
Cum motivați, explicați și.justficați nevoia de estetic,
dat fiind fenomenul deconstrucției, demontării și chiar
suprimării esteticului în arta postmodernității, existând,
fapt paradoxal, chiar și o estetică (?!) a kitsch-ului?
Ștefan Angi: Amintiți aici că estetica ar
reprezenta aici o interfață între conștiință și pro-
dusul artistic. Interfață este un minunat împrumut
din limbajul cibernetic și, într-adevăr, legătura
între două dispozitive hard-ware sau între utiliza-
tor și aplicații reprezintă o interfață. Sigur, esteti-
ca, putem spune astăzi, este o interfață. Am putea
spune că este un bujer între teoria artei și practica
artistică. În orice caz, nu poți cere esteticii ceea ce
poți și trebuie să ceri artei. Estetica, vrând-ne-
vrând, este o reflectare, cum se spune în estetica
filosofică franceză, o reflecție. Această reflecție
poate că anticipează suma, bilanțul activității sau
perspectiva activității artistice, însă ea ca atare activi-
tate artistică nu este. Astfel, dacă există o decon-
strucție a esteticului, atunci ar trebui să întrebăm:
există o artă? Estetică bineînțeles că există: o este-
tică a unei arte a descompunerii sau o estetică a
artei integrării. Situația este, într-adevăr, parado-
xală și problema deconstrucției este și ea o pro-
blemă destul de complicată și contradictorie.
Dacă examinăm conceptul deconstrucție la Derrida,
observăm că el anume se ferește a spune destrucție.
Deci, deconstrucția are o rezonanță chiar muzi-
cală, din moment ce lucrarea muzicală este
demontată din integritatea ei în elementele ei com-
ponente și prin această demontare putem realiza o
reflexie asupra mesajului și intențiilor artistului.
Astfel de momente de deconstrucție apar inclusiv la
nivelul partiturii.
De pildă, gluma muzicală a lui Mozart, sexte-
tul cu doi corni, gluma apare chiar la nivelul par-
titurii. Mozart imaginează un compozitor-dile-
tant, care printr-un noroc primește de la Dum-
nezeu o minunată temă și apoi, neștiind ce să facă
cu această temă, în loc să construiască o lucrare
din ea, o deconstruiește. Auditorul savurează gluma
mozartiană, deoarece partitura a fost scrisă în așa
manieră încât interpretarea este de la bun început
compromisă. Însă deconstrucția și gluma deconstruc-
tivă în partitură apar tocmai în acest mod de a
compromite construcția care nu se poate în nici
un fel integra.
În concluzie, putem spune că estetica este
astăzi o veghe, un fel de privire, o metaprivire
asupra menținerii unor relații armonioase în inte-
riorul unui cadru determinat. Reflexiile estetice
de astăzi asupra fenomenului artistic postmodern
oscilează între o privire mai radicală, mai pro-
fundă, cum ar spune Blaga - revelatorie, și una
mai superficială, mai plastică, mai plasticizantă. În
acest sens, kitsch-ul oferă o hiperplasticizare,
bineînțeles de suprafață, superficială în esența ei,
o aparență îndulcită a originalului. În loc de dulce -
dulceagul. Acest dulceag artistic și-a trăit traiul.
Mulți învinuiesc postmodernismul că prin pre-
fixarea neo-, prin expunerea gândurilor în
aparența unui habitus împrumutat din trecut, rea-
lizează kitsch-ul. M-aș referi aici la divergența
receptării unui musical de către europeni și ameri-
cani. Nu mă refer aici la Bernstein sau la alte
producții valoroase. Însă în majoritatea lor.
Astăzi kitsch-ul realizează o mutație calitativă
și categorială dintr-un câmp în altul. Din păcate
întâlnim, la nivelul promovării folclorului, situații
când au loc reprezentații într-o costumație din
Dobrogea, cu o coregrafie din Maramureș, cu un
taraf din Bihor și cu o muzică din Banat. Ase-
menea amalgamări apar, din păcate, deseori.
- Cum e posibilă o estetică muzicală, dată fiind
starea conflictuală între concept, cu toate hermeneuticile
aferente, și fenomenul muzical? Vorbim aici despre ope-
rabilitatea, deci și despre utilitatea unei estetici muzicale.
Cum putem, evident într-un mod estetic, explicita și
construi, de această dată conceptual, muzicalitatea? În
această situație interesează mai puțin că aceasta din
urmă ar putea fi frumoasă, urâtă sau oricum alfel.
- Sigur că da. Această întrebare pune estetica
într-o oscilație între gen și formă. A discuta
despre muzicalitate astăzi este o problemă în
primul rând teoretică. Însă realizarea muzicalității
este o problemă a practicii artistice. Dacă tradu-
cem cuvântul mousike, ceea ce era la grecii antici
arta muzelor, în limbajul și concepția noastră con-
temporană, putem să spunem că această muzicali-
tate înseamnă nu altceva decât dorința noastră
expresă de a reconstitui relațiile, într-un fel sau
altul pierdute, atât cu lumea înconjurătoare, cât și
cu diferite momente de relaționare cu această
lume, cum ar fi, în cazul mousike-ului: relația
între muzică și dans, relația între dans și poezie,
între poezie și muzică. Într-adevăr, trebuie să
recunoaștem că astăzi acest concept - muzicalitate -
apare mai mult compromis decât acceptat. Adorno, în
cunoscuta sa lucrare Arta și artele, vorbește despre
violarea granițelor dintre diferite domenii artis-
tice: pictura trece în muzică, muzica în pictură,
sculptura în arhitectură. În momentul în care
aceste treceri compromit mediile omogene ale
artei, relația, crearea de armonie între genurile
artei este o antirelație și o anticreație. În acești
termeni, conceptul de muzicalitate se pune sub
semnul întrebării. Însă această problemă este una
eternă.
■ Ștefan Angi
Dincolo însă de aceste probleme compromi-
țătoare ale muzicalității, trebuie să recunoaștem
că marea majoritatea a compozițiilor muzicale re-
prezintă în același timp o mare dorință de a repu-
ne în drepturi tocmai conceptul de muzicalitate.
- Este evident că mecanismele generative ale esteticii
și muzicii, fenomenul pe care cea dintâi îl explicitează,
sunt de natură divergentă. Muzica nu are nevoie de
estetic, ea fiind suficientă sieși. Esteticul are nevoie de
fenomen artistic și, implicit, muzical, funcționând, în
esență, ca dat instrumental al conștiinței. Am putea
reprezenta estetica muzicală drept o structură a
conștiinței, necesară și a cărei necesitate muzica o
generează și o susține? Este esteticul o structură însoți-
toare, în planul conștiinței, a fenomenului? Aceasta ar
putea fi una dintre puținele, dacă nu și singura, justfi-
care a esteticului.
- Din nou simt iminența unor alunecări de
teren în întrebarea dvs. Alăturați estetica și muzica,
iar mai jos afirmați că muzica nu are nevoie de
estetică, ea fiind suficientă sieși. Să verificăm însă
această afirmație că muzica nu are nevoie de
estetic.
Muzica este o parte a esteticului ca și arta în
general. Esteticul cuprinde mult mai multe ele-
mente decât doar cele artistice. Spre exemplu -
designul, perceperea estetica a naturii, a mediului
social, natural etc. Toate aceste elemente pot fi și
trebuie să fie percepute în cadrul esteticului fără a
fi în mod obligatoriu filtrate sau prelucrare prin
mijloacele artisticului. Însă dacă apare această fil-
trare, dacă apare această concretizare artistică,
acest estetic devine plastic, muzical, cinemato-
grafic etc. În acest sens, muzica este suficientă
sieși, dar acest sieși se referă la acel estetic din care
se concretizează fiecare particularitate artistică
muzicală. Nu mai discutăm existența sau inexis-
tența, justificarea sau nejustificarea esteticului
astăzi. Întâlnim o sumedenie de activități estetice,
de teorie și practică estetică, legate de problemati-
ca artei și de alte problematici. În această direcție
exemplele abundă.
Ca să fiu și mai direct în legătură cu tensiunea
care apare între termenii artă-estetic-estetică, mai
20
-1 TRIBUNA ♦ nr. 3 ♦ 16-31 octombrie 2002 |-
concret: estetică-muzică etc., iată și o reprezentare
care ar dizolva mica tensiune apărută în contrapu-
nerea estetică-muzică, oferită de Goethe în imorta-
la lui teorie a formei lăuntrice. El vorbește despre
sufletul estetic-artistic. În existența noastră spiritua-
lă și fizică avem o existență lăuntrică, pe care
Goethe o compară cu un cristal. Acest cristal se lu-
minează, dar iluminarea cristalului poate fi de două
feluri: fie fosforescentă, fie fluorescentă. Com-
pozitorii sau creatorii de artă au acest cristalfjores-
cent, care emană razele luminii, care transmite, care
realizează sau, cel puțin, intenționează crearea
armoniei. Cristalul fluorescent suntem noi, consuma-
torii artei, sufletul nostru având o rezonanță riflecto-
rie în momentul în care se întâlnește cu razele
emanate de fosforescența creatorului. Iar razele ca
atare sunt modalități de manifestare a esteticului.
- Cum puteți explica faptul ca în toata estetica
tradiționala compartimentul dedicat muzicii este cel mai
puțin coerent și întotdeauna controversat, dar °i incom-
plet? Ma refer aici la interminabilele polemici (în Re-
naștere, baroc, clasicism sau romantism, nemaivorbind
de modernitate) care nu au contenit sa însoțească evoluția
istorica a fenomenului muzical.
- Istoria esteticii muzicale, ca și istoria esteticii
în general, reprezintă un domeniu al conflictelor, al
controverselor și al discuțiilor polemice. Sub acest
aspect, estetica muzicală nu face excepție de la re-
gula generală a dezvoltării esteticii, în sensul uni-
versal al cuvântului. Totuși aveți dreptate când con-
statați că aceste lupte de idei au fost ca nicăieri mai
ascuțite și pronunțate în domeniul muzicii. Să
adăugăm însă că ele au adus și cele mai mari
foloase, în urma cărora avem o sumă de indicații
perspectivale deosebit de prețioase. Să luăm, de
pildă, problema conflictelor în cadrul muzicii
vocale. Textul este, spunea Monteverdi, domnitorul
partiturii și melodia doar o slugă modestă a lui.
Mozart promova fățiș primordialitatea melodiei.
Wagner cerea de la bun început un echilibru între
partea de text și partea de melodie, el însuși fiind
dramaturgul și compozitorul, lucru pe care în mare
îl repetă și Puccini mai târziu. Iată o problemă care
apoi îmbracă marea polemică a lui Rousseau în
legătură cu muzicalitatea limbii franceze. Regretata
Eta Boeriu, traducând celebra scriere a lui Dante,
vorbește despre muzicalitatea vocalelor și, în gene-
ral, a cuvintelor dantești din textul Divinei Comedii.
Este doar un singur element care apoi deschide
drumuri înspre tehnici, maniere, stileme, stiluri.
Wagner vorbește despre Sprechgesang, adică despre o
cântare vorbită. La Schonberg putem vorbi despre
Sprechstimme, deci despre o sonoritate vorbită.
Putem întrevedea aici o legătură între principiul
melodiei infinite a lui Wagner și muzicalitatea din
Pierrot Lunnaire de Schonberg.
- Se limiteaza estetica muzicala doar la uzanțele
sociale ale practicilor artistice muzicale, explicitându-le și
justficându-le utilitatea prin puterea organizatoric-for-
mativa pe care au avut-o acestea de-a lungul secolelor?
Are estetica atâta curaj sa raspunda la întrebarea: la ce
bun muzica?
- Într-adevăr, putem vorbi despre funcțiile
extensive, extrinsece ale muzicii contemporane.
Curajul esteticii constă, cred, în puterea de a afir-
ma: da, muzica este bună. Un estetician de la
începutul secolului spunea că arta este necesară,
însă nu știa pentru ce. Trebuie să ne gândim, în
sensul intrinsec al cuvântului, la funcțiile deosebit
de importante, nu aș spune eterne, ci mai degrabă
permanente ale muzicii. În primul rând - funcția
cathartică, funcția înălțătoare, funcția hedonică și
aici m-aș opri. Dacă vorbesc despre muzica cultă,
aceste funcții dau răspunsul la întrebarea: la ce bun
muzica? Spre exemplu, purificarea. Din antichi-
tatea greacă și până în prezent aceasta a reprezentat
chiar esența muzicii. Au fost perioade în care
funcția cathartică s-a bucurat de o prioritate exce-
sivă, în alte perioade mai puțin. Aristotel nu a putut
să-și închipuie purificarea fără să elimine din sufle-
tul nostru patimile care îl deranjează, în primul
rând frica. Lupta împotriva fricii a rămas o luptă
cathartică, dacă ne gândim la a doua școală vieneză,
care formula în poetica sa, cum spune Adorno
undeva, „a trăi fără frică“. Această tendință purifica-
toare a putut fi însă și compromisă în anumite
muzici. Sigur, am putea vorbi și despre celelalte
funcții, mai ales despre terenul atât de alunecos al
funcției hedonice. La Mozart, spre exemplu, nu
exista o departajare clară între genul serios și genul
u°or, muzica era un tot. Contradansurile, serenadele
sau canoanele jucăușe compuse de Mozart țin de
domeniul „muzicii u°oare“ de atunci, să-i spunem
hedonică. Realitatea este că și funcția hedonică a
fost, este și rămâne o funcție importantă. Funcția
înălțătoare transfigurează toate intersecțiile sen-
surilor muzicii în totalitatea formelor sale. Anume
nu am inclus aici funcția educativă a muzicii,
această nefiind o funcție intrinsecă. Dar nu există o
funcție, fie ea cathartică sau hedonică, care să nu
aibă această tendință, tacită sau manifestă, care ar
ține de puterea formativă, deci educativă a muzicii.
Am putea aminti, bunăoară, și o multitudine
de funcții extensive, și anume să ne gândim la
funcțiile terapeutice - a se vedea muzicoterapia,
spre exemplu. Muzica în calitatea ei de semnal și
până la marele tradiții și practici., iată o sumă de
modalități extensive, explicite, de implicare a
muzicii în existența noastră de zi cu zi, nu
neapărat într-o formă estetică.
- Cât de mult se preteaza muzicalitatea - sentimen-
tul transrațional al unei totalitați dinamice, exprimabil
doar într-o ipostaza sonora - unor reprezentari defini-
bile din optica Frumosului? Avangardele postbelice au
demontat pâna în temelie o asemenea viziune. Vorbim
aici despre conflictul între substanța apolinica a Fru-
mosului și incompatibilitatea acesteia cu substanța
transraționala (metaapolinica), stihinica a muzicii.
- Frumosul este o calitate eternă a esteticului în
existența și evoluția sa. La ora actuală însă această
calitate a fost descompusă, deconstruită, și astfel
compromisă. Dar această descompunere, compro-
mitere, deconstruire nu este de ieri-alaltăieri. Fru-
mosul ca atare și-a pierdut de mult acest drept
abrogat, absolut, cedând locul, vrând-nevrând, și
altor valori, altor categorii estetice din câmpul
activităților artistice. Lessing, în eseul despre
Laokoon, spune că problema idealului clasic al fru-
mosului cedează locul expresiei și adevărului în
artă. Astfel că și urâtul este promovat și legiferat,
nemaivorbind despre prezența urâtului la un esteti-
cian cum este Rosenkranz, care pune urâtul în cen-
trul sistemului său de categorii. Într-un alt sens,
urâtul, în romantism, este o reușită combinare a
sublimului și grotescului. Urâtul reprezintă o cate -
gorie complementară în muzica bartokiană, de
pildă. Începând cu Prințul cioplit de lemn și mergând
până la Barba albastra sau Cantata profana, întâlnim
peste tot această oscilație între frumos și urât, în
sensul complementar și contrastant al cuvântului.
Așadar, astăzi vorbim despre mai multe punctifor-
mități echivalente ale câmpului estetic. Frumosul,
desigur, a fost, este și va fi prezent, aș putea spune,
ca o categorie centrală a câmpului, de la care se
pleacă într-o aventură estetică spre alte calități sau
manifestări estetice. Or, altfel, celelalte calități și
manifestări estetice converg înspre categoria Fru-
mosului. Ideea contemporană despre frumos a for-
mulat-o cel mai bine Schonberg atunci când spune
că „doar drumul de mjloc nu duce la Romd‘. Deci, este
vorba de la bun început despre o negare a caracte-
rului absolutizant și părtinitor al Frumosului. Așa-
y y doar drumul de mjloc
nu duce la Roma „ „
dar, pe lângă Frumos și Urât, întâlnim perechi de
categorii fundamentale cum sunt Comicul și Tragi-
cul sau Josnicul și Sublimul. Există apoi o serie în-
treagă de forme intercategoriale, cum ar spune
Hegel - forme juste, care populează și sensibilizea-
ză sfera esteticului. Mai mult, în afara perimetrului
acestui câmp estetic, în anticâmpul estetic, întâlnim
forme latente, care de abia așteaptă să devină valori
manifeste ale câmpului estetic. Mă refer la catego-
riile latente ale Grotescului și Absurdului. Grotes-
cul, care se transfigurează într-o formă nascendi mai
în toate valorile câmpului de astăzi. Grotescul poate
colora sfera Frumosului, a Tragicului, a Sublimului,
exact ca și pe cele negative - de Urât, Josnic sau
Comic. Iar din anticâmpul estetic al Absurdului
parcă absoarbe în el o formă conflictuală, impresivă,
valorile cândva existente, dar din ce în ce mai puțin
relevante, într-o formă morendi a Frumosului, a Tra-
gicului etc. Există un crez în conformitate cu care
aceste forme de Grotesc și Absurd vizează valorile
într-un mod particularizant, deoarece Grotescul în
primul rând are domeniul lui de manifestare în
sfera Comicului, pe când Absurdul - undeva
într-un colț îndepărtat al Tragicului. Practica artis-
tică infirmă acest lucru. Ne putem gândi fie la Gro-
tescul din opera lui Durenmatt, fie la operele lui
Ionescu sau Beckett, în care toate valorile sunt de-
monetizate și eliminate din câmpul categorial cu
ajutorul categoriei Absurdului. Așadar, parafrazân-
du-l pe Noica, am putea să spunem că la ora actu-
ală valorile estetice reprezintă o devenire întru
ființa estetică și în sensul pozitiv, și în sensul
negativ, in nascendi și in morendi, deci în sensul con-
trastant-complementar al cuvântului.
- Frumosul, dincolo de a fi o funcție și o constanta
fundamentala a esteticii tradiționale, de catedra (°i
implicit a clasicitații), reprezinta, pragmatic și postmo-
dern vorbind, o capcana. Tot asfel precum perspectiva
lineara ne face sa și vedem linear, Frumosul inoculeaza
în conștiința receptorului mai întâi de toate o dependența
și stimuleaza apariția unei comoditați, ancorând în
același timp conștiința într-un mod hedonic de receptare
a cperei de arta. Tot ce intra în contradicție cu aceasta
comoditate și, chiar mai mult, cu acest sentiment de bine,
pe care îl induce Frumosul, scandalizeaza, deoarece ataca
în primul rând receptarea inactiva, comoda, dependenta.
Anume aceasta comoditate, care inevitabil duce la devi-
talizare și scaderea puterii de receptare, a fost combatuta
de Schonberg în muzica și de Picasso în artele plastice.
- Într-adevăr, nu se poate considera calitatea
Frumosului ca o condiție sine qua non, ca o condiție
înnăscută a sufletului. Încă Platon spunea că muzi-
ca pe care o inoculăm în sufletul oamenilor va defi-
ni calitatea acestui suflet. Adică dacă inoculăm o
melodie sau un ritm bun, atunci și sufletul va prelua
aceste calități, devenind la rândul lui bun. Dar tot
atât de adevărat este că sufletul copilului răspunde,
este activ la aceste inoculări. Deci, aduce o reacție
prin care acceptă sau nu acceptă inocularea. Această
reacție se datorează gustului. După cum se știe,
gustul reprezintă o reacție spontană, o totală
acceptare sau un refuz total. Și tocmai această cali-
tate de reacție ne îndeamnă să o educăm, și anume
prin educarea acestei reacții educăm receptivitatea
sau nonreceptivitatea noastră pentru frumos. Astfel,
gustul nostru devine un gust estetic, devine, cum
spunea Kant, o judecată. Și într-adevăr, aceste
judecăți trebuie să fie educate sau formate.
(Continuare în numarul urmator)
Interviu realizat de
Oleg Garaz
-1 TRIBUNA ♦ nr. 3 ♦ 16-31 octombrie 2002 |-
21
Țeatru
Invitație la sinucidere
■ Marie-Louise Semen
Teatrul Odeon,
Norway. Today de IGORBAUERSIMA, traducerea:
Victor ScoRADEț; regia: Andreea Vâlean; cu:
Paula Simion, GABRIELPINTILEI; scenografia:
CONSTANTIN CIUBOTARIU; ilustrația muzicală:
ANDREEA Vâlean; imaginea: Câtâlin
Mitulescu, Marius Panduru
Cînd mori intri pe net? se întreabă un per-
sonaj dintr-un recent clip publicitar, pe
care, din cauza acestei replici, l-am
îngurgitat cu greu...
În piesa asta, fata intră pe net înainte să moară,
pentru a-și găsi, asemeni tuturor celor singuri, un
partener pentru distracția finală. Și chiar își găsește
un tovarăș care să o însoțească pînă pe un vîrf de
munte, unde în cele 10 secunde de cădere să
găsească împreună momentul lor cel mai adevărat.
Un asemenea scenariu ar părea „drăguț“ și „intere-
sant", dacă n-ar fi bazat pe o poveste adevărată: în
februarie 2000, într-un chat-room, avea loc o dis-
cuție asemănătoare celei pe care am urmărit-o pe
ecranul întins pe scena Odeonului. Zece zile mai
tîrziu, doi tineri se aruncau de pe stînca Prekes -
tolen, de la 600 m altitudine.
Cum o iau din loc fetele
spre Occident
■ Miruna Runcan
Occident e un film de debut fără mari ifose,
promoționat cuviincios, dar și suficient de
agresiv, cât să nu contrazică propunerile de
substanță ale produsului. Un film care place prin
prospețimea scriiturii, în special la nivelul situațiilor
și dialogului, și care utilizează o construcție antre-
nantă, aceea a repovestirii aceleiași istorioare din
trei unghiuri diferite, complementare, care-și
umplu reciproc elipsele și-și dau una alteia volum.
O structură cu mare tradiție literară (în interbelic
ea a făcut mare vâlvă, de la Puntea Sjantului Ludovic
a lui Thornton Wilder la Patul lui Procust, să zicem),
bine și din greu valorificată în cinema de neorea-
liștii italieni și de noul val francez în deceniile cinci
și șase (îmi vin, în fugă haotică, în minte Visconti și
Rohmer, Godard și Truffaut, și pun punct că pierd
numărul de semne). Mai nou, revirimentul major
al poveștilor complementare e semnat de legen-
darul Pulp Fiction al lui Tarantino, agrementat acolo
cu ambiguitatea spațio-temporală care face jocul
„citirii“ să ia aspectul acela de Matrioșe colorate și
hazliu exasperante...
Filmul lui Mungiu e o astfel de înșiruire de
piese lego, în trei timpi (cu abia șoptită formă de
sonată); în care trei eroi, un tânăr cuplu disperat
și o fată fără noroc, dar plină de suave aplecări
poetice, sunt prinși într-un carusel aiuritor de
coincidențe și tensiuni, pe muchea soap operei,
dar cu tonul dulce amar al unei sănătoase auto-
persiflări. Căci, în fond, tema principală a filmu-
De obicei, pe net intri să întrebi ,bă, care ai chej
să ie°i la o bere în seara asta?" Aici, vorba e „tâ, care
vii cu mine să ne sinucidem?" Cineva răspunde și,
zis și făcut. Pe scurt: lulia vrea să se sinucidă,
caută un partener pentru povestea asta, îl găsește
pe August, care are 19 ani și a cărui viață a fost
pînă acum, cum zice el, o jăcătură totală. Toate
astea se văd prin proiecția video paralelă care îi
încadrează pe amîndoi în fereastra site-ului nor-
way.today. Ajung împreună la poalele unei stînci
pe care o vedem tot pe ecran, înzăpezită, pe care
urcă și de pe care coboară pe un tobogan aflat în
stînga scenei. lulia e dotată cu toate cele trebuin-
cioase unei excursii la munte, inclusiv rochie
roșie de bal și echipament de alpinism, fiindcă
vrea să vadă unde cade, să nu cumva să se agațe
de ceva și să rateze. August e și el dotat cu un
casetofon al cărui difuzor eliberează incitante
ritmuri de rock (sau o fi fost house?). Deși la
început se au ca șoarecele cu pisica, mai să se
omoare, cei doi sfîrșesc prin a trăi o gingașă
poveste de dragoste. Dar concretizarea ei fizică
arată, de acolo de pe marginea scenei de unde
stau să-și povestească, într-un limbaj crud, con-
cret, ca o partidă de cybersex. Din nou, trimitere
la net. Cortul rămîne în urmă, ca locul unde
J ilm________________________________
lui e „locul“ sau, mai pe șleau spus, lipsa de „loc“
a omului tânăr în prooccidentala Românie de azi.
O Românie în care o garsonieră de bloc sordidă
induce pulsiuni criminale sofisticate, în care
„străinul", orice străin, fie el și exilatul reîntors,
e văzut ca unică punte spre un destin convenabil
„afară", în care cele mai plăpânde și mai banale
aspirații devin motorul celor mai aiuritoare și mai
sordide compromisuri morale; toate asumate, atât
de vârstnici, cât și de tineri, cu o aparentă senină-
tate, ca un dictat mioritic, al sorții căreia n-are
rost să i te opui. Trebuie să spun că tocmai rela-
tivismul ăsta fără măsură a exasperat pe unii spec-
tatori, dar discuția ar fi aici una mai de adâncime
decât mi-o permite mie pagina de gazetă.
Altminteri, scenariul promițător și ofertant își
sacrifică o parte din consistență (unele personaje
sunt abia schițate, iar unele situații subtematice -
ca aceea legată de exportul „vinovat" de copii ori
cea a transfugului care cooperează, nerevendica-
tiv, tocmai cu cel care îl arestase cândva - rămân
neacoperite decât vag, aluziv, ducând narațiunea
spre neartistice ambiguități) în favoarea ritmului.
Un ritm alert, cu bătaie constantă, care răstoarnă
mereu perspectiva și întreține alergarea, recom-
pensată de mult haz, a spectatorului.
Jucat bine și cu evidentă poftă, într-un regis-
tru realist care nu-și refuză patinajele în grotescul
de finețe, fără vulgarități, filmul pune în valoare
atât nume mari (cum e Coca Bloos, inepuizabilă,
toate astea se întîmplă, ar putea să se întîmple
sau ar fi putut să... Apoi, în dimineața dinaintea
morții, problema e cum să-și ia adio. Camera
video înregistrează, dar nu definitiv, fiindcă dis-
cursul video se poate reface oricînd și pe loc.
Micuța cameră transmite live înscenările succe-
sive pe care cei doi le regizează instinctiv. Ideea e
că tehnologia video, ai cărei utilizatori sîntem, ne
face și desface. De altfel, e de admirat la acest
spectacol felul firesc în care integrează, printre
modalitățile sale de expresie, tehnologia. Nu-i
deloc ostentativ și nu-i deloc un „statement" pro-
gramatic. Iar celor doi actori le iese foarte bine și
jocul cu obiectivul camerei de luat vederi, și acela
al relației dintre ei. Stările pe care le derulează și
montează presupunînd, adesea, treceri de la
entuziasm la depresie, de la violență la tandrețe,
de la revoltă la pasivitatea calculată. Și toatea astea
fără a cădea în vreun patetism incolor.
Nu în ultimul rînd, există (mie, cel puțin, mi
s-a întîmplat) tentația comparației, măcar la prima
mînă, din punct de vedere tematic, cu un alt text
și un alt spectacol. Înainte să avem această tradu-
cere, subiectul sinuciderii a fost „implantat" în
teatrul românesc foarte contemporan de Radu
Macrinici și Radu Afrim în textul și respectiv
spectacolul Îngerul electric. Desigur, diferențele, fla-
grante, sînt pe toate palierele - de structură, de
unghi de abordare, de limbaj, de „îmbrățișare"
(sau nu) a personajelor, de limbaj, de motivație...
Dar aceasta e, deja, o altă poveste.
■
Dorel Vișan ori Tora Vasilescu), cât și, mai ales,
rezerva de tineret neexploatată a ultimelor pro-
moții: Alexandru Papadopol, teribil de expresiv în
inexpresivitatea sa voită, de jucărie mereu bine
intenționată; Anca Androne (din păcate vocea
nu-i e suficient lucrată, iar experiența de postsin-
cronizare lipsindu-i, jocul ei firesc „pe văzute"
e mult dezavantajat de prezența hârșâită a dia-
logurilor pe coloana sonoră; știți dumneavoastră
cum e cu coloanele noastre sonore). Și, în special,
mult mai experimentata (mai ales pe scenă) Tania
Popa.
Mult mai complicat stau lucrurile cu imaginea
lui Vivi Drăgan, încă insuficient strunită din
spatele camerei de regizor (și cum s-ar fi putut,
dacă ținem seama de statele de vechime și
celebritate, atât de diferite ale celor doi). Direc-
torul de imagine pare să-și propună o construcție
ce combină, destul de stângaci, imaginea-meta-
foră (un cadru excelent avem, spre exemplu, spre
finalul primului episod, când bicicleta grăbită a
protagonistului sparge parcă asfaltul ud într-un
gros plan pe roți) cu priza vădit neglijentă, cu tă-
ieturi jucat amatoristice, de tip Dogma. Ce iese e
adesea un soi de gâfâială contorsionată și cu
frecvente defecte de cadraj, cu greu compensate
la montaj.
În fine, luat ca atare, filmul e plăcut la vedere,
trist-vesel-tonic, iar sălile de la „Arta" au fost
pline toată săptămâna, semn că o foame cinstită
de tânăr film românesc (de ficțiune, dar nu
numai) bântuie publicul-țintă. Pentru care Clujul
e un spațiu ideal.
De ce pleacă fetele în Occident? Aiurea, parcă
numai fetele?!
■
22
-1 TRIBUNA ♦ nr. 3 ♦ 16-31 octombrie 2002 |-
m
uzică
Săptămâna jazzistică
de la Tomar/Portugalia
V'» Virgil Mihaiu
O conjunctură istorică favorabilă, ce a
readus Portugalia în rândul țărilor occi-
dentale după 50 de ani de dictatură
obscurantist-provincială, s’a tradus în progrese
fără precedent ale muzicii de jazz pe tărâmuri
lusitane. Așa se face că, în editorialul primului
număr al revistei AllJazz (actualmente publicația-
pilot a jazzologiei de limbă portugheză), Pedro
Costa - redactor-șef și inițiator al acesteia - con-
semna existența în anul 2001 a 15 festivaluri de
specialitate și a unui număr mai mare de repre-
zentanțe ale caselor de discuri decât în Spania,
Belgia sau Italia. Asta într’o țară de aproximativ
aceleași dimensiuni ca și Ungaria (91.721 km2
și cam 10 milioane de locuitori). Imediat după
alegerile de la începutul anului 2002, intelectualii
portughezi, care tocmai se obișnuiseră cu binele,
au aflat că noii guvernanți procedează la rectifi-
carea deficitului bugetar prin severe reduceri ale
subvențiilor pentru sănătate, învățământ, cultură.
Parcă am mai auzit de asemenea apucături ale cla-
sei politice și prin părțile noastre...
În numărul pe august/septembrie 2002 al
excelentisimei All Jazz, Pedro Costa își începe
editorialul astfel:
„Criza s’a instalat. Guvernul zice că nu are bani.
Și că nu dă consiliilor locale ceea ce nu are.
Acestea încearcă să-°i plătească datoriile rămase de la
alegeri. Trebuie tăiat. De unde se taie? De la cultură,
evident. Și de la Jazz, în primul rând“.
Oricum, escapada pe care am întreprins-o în
Portugalia în vara anului 2002 mi-a permis să acced
- în doar o lună de zile - la câteva manifestări festi-
valiere și concertistice de prim rang. Complicata
deplasare până la extremitatea occidentală a Europei
mi-a fost facilitată, în primul rând, de acțiunea efi-
cientă a unor mari suflete de artiști: Carlos
Barretto, Teresa Manzoni, Luis Hilârio, Alda Goes.
Grație acestora am reușit, întâi de toate, să-mi
lansez volumulJazz Connections in Portugal la Hot
Clube de Portugal, empireul scenei jazzistice lusi-
tane, apoi să particip ca reprezentant al publicației
Down Beat la Festivalul de la Tomar. În plus, am
avut parte și de alte momente cu încărcătură pozi-
tivă, pe care le voi consemna mai jos.
Încep însă, așa cum se cuvine, cu
SĂPTĂMÂNA DE LA TOMAR. Mica urbe
Tomar, situată la vreo 100 km de capitală, e înțesată
de semnificații istorice. Aici și-au stabilit sediul
Cavalerii Templieri, într’un uluitor complex
monastic-militar, contribuind decisiv la eliberarea
Portugaliei de sub dominația arabă, dar și la expe-
dițiile maritime prin care portughezii și-au afirmat
geniul de descubridores (descoperitori). Dacă alte fes-
tivaluri de jazz exploatează adesea locații turistice
mai... lejere, în schimb aici atmosfera însăși are o
densitate aparte, conferită de încărcătura cultural-
istorică. Concertele, beneficiind de directoratul
artistic al lui Carlos Barretto, se țin la Cine Espla-
nada - un teatru de vară situat sub colina dominată
de Câstelo dos Templârios, cu al său fabulos
Convento de Cristo. Într’una din curțile interioare
ale acestuia din urmă poate fi admirată faimoasa
fereastră în stil baroc manuelin, reprodusă în orice
tratat de istoria artelor care se respectă.
Ediția a treia a festivalului de jazz de la Tomar
s’a desfășurat într’un ritm tihnit, pe parcursul unei
întregi săptămâni, cu doar câte un recital pe seară
(așa cum se întâmplase și la bătrânul Jazz num Dia
de Verăo de la Estoril, unde prinsesem două seri de
concert, grație lui Jose Nuno Miranda și manage-
rului general, Duarte Mendonga). Spre deosebire
de festivalurile-mamut (gen Den Haag), aici oame-
nii au timp să discute, să se bucure de arhitectură și
de peisaj, să se simtă în vacanță. E drept, la asta a
contribuit din plin dinamicul anturaj feminin al lui
Barretto - impresara Teresa Manzoni, Ana Soares
de la Câmara Municipal, Shilâ Fernandes, Monica
Jardim. Concertul inaugural a fost susținut de Da-
vid Murray Quartet. Celebrul saxofonist și bas-clari-
netist și-a etalat, timp de aproape două ore, agilita-
tea și experiența interpretativă. Mixând virtuozita-
tea cu luciditatea artistică, Murray a manevrat
printre stiluri, de la avant-bop-ul fără compromi-
suri, până la balade melancolice. Mereu cu același
timbru instrumental inconfundabil. Investiția sa
energetică și-a aflat suportul adecvat în maiestuoasa
prestație contrabasistică a lui Jaribu Shahib. Axa
pian/baterie, formată din italianul Antonio Ciacca
și, respectiv, irlandezul Stephen Keogh, de incon-
testabil talent, a manifestat o anume inhibiție în
raport cu cei doi jazzmeni de culoare, cu efecte
dezechilibrante asupra impresiei generale.
Un memorabil recital ne-a fost oferit de grupul
contrabasistului portughez Carlos Bica, Azul. Avem
de-a face cu unul dintre cele mai coerente și mai
creative trio-uri de pe scena europeană actuală.
Germanul Frank Mobus, la ghitară, conduce liniile
melodico-armonice pe traiectorii imprevizibile;
Carlos Bica furnizează suport ferm, cu vibrațiile
întunecate pe care le extrage din coardele instru-
mentului; bateristul american Jim Black rămâne
același enfant terrible, mereu în căutarea surprizei, a
elementelor hilare și humoristice, însă cu un con-
trol infinitesimal asupra fiecărui sunet. Muzica lor
se desfășoară pe o amplă scală dinamică, aranja-
mentele sunt „fentoase“ - cu bruște ruperi de ritm
sau de stări afective și vădite înclinații spre parodie.
O abordare neconvențională a conceptului de jazz,
într’o epocă deja obosită de propriile-i etichete. Și
un bun exemplu despre cum un muzician portu-
ghez poate deveni o forță catalitică pe plan interna-
țional. (Dacă ar fi să mă gândesc la o personalitate
românească similară, l-aș menționa pe Nicolas Si-
mion. Sunt sigur că o colaborare între Bica și Si-
mion ar da rezultate spectaculoase.) O binevenită
inițiativă organizatorică s’a concretizat în două seri
dedicate muzicienilor autohtoni setoși de afirmare.
Alese au fost formațiile E Talvez Jazz din Tomar și
Trupe Vocal din Porto, aflate din păcate încă în sta-
diul tatonărilor amatoristice. Reala surpriză, în ma-
terie de tinere talente, a venit însă din Finlanda.
Pianistul Joona Toivanen, basistul Tapani Toivanen
și bateristul Olavi Luohivuori se află cu siguranță
printre marile speranțe (blonde), nu doar ale țării
lor. De fapt, ei au câștigat deja premiul întâi la con-
cursul muzical panscandinav Nordisk Talent Lanse-
ring de la Reykjavik (Islanda). Și muzica lor are to-
nalități cu adevărat septentrionale: contorsionate
variante nordice ale intraductibilei noțiuni româno-
portugheze dor/saudade, cu un surprinzător nivel de
interacțiune improvizatorică (având în vedere că
etatea lor medie nu depășește 20 de ani), instinct al
melodiilor pulsatile și al structurilor contrapuncti-
ce, totul învăluit într’un fel de nebulozitate roman-
tică. Excesul de monotonie și de timiditate sunt
lacunele (remediabile) ale acestui trio, pe care l-am
apreciat ca o garanție că jazzul va continua să ardă
în ținuturile înzăpezite ale continentului nostru.
Punctul culminant al festivalului l-a reprezentat
duetul Michel Portal/Richard Galliano. Fiecare
piesă evidenția o dramaturgie proprie, în conso-
nanță cu cele mai bune tradiții alejazzului francez.
Portal trecea cu dezinvoltură de la timbrul onctuos
al clarinetului-bas la zborurile razante ale saxofonu-
lui sopran sau se scufunda în abisurile acelei cutii-
a-Pandorei numite bandoneon. Galliano mânuia
energic și melodios acordeonul (cu butoane în loc
de claviatură), precipitându-și companionul de
recital spre fagașuri (grooves) de-a dreptul tahi-
cardice prin tensiunea generată în flux continuu.
La momentele oportune, această relație de înaltă
tensiune ceda locul unor pasaje de pur lirism.
Sustrăgându-se oricărei tentative de categorisire,
Portal și Galliano pluteau în frumusețea propriului
folclor imaginar. Totul era îmbibat de un sentiment
al tragismului existențial. Era suficient să privești
expresiile contradictorii ale feței lui Michel Portal,
oscilând între extaz și agonie, spre a-ți aminti
ultimele fotografii ale lui Eugen Ionescu, din anii
când scriitorul se întreba pe sine și îl chestiona pe
Dumnezeu, de ce ne fu dată o soartă atât de tristă
pe lumea asta...
■
-1 TRIBUNA ♦ nr. 3 ♦ 16-31 octombrie 2002 |-
23
Sumar
In memoriam
Adrian Grănescu: Traian Brad • 2
Editorial__________________________________________
Ion Mureșan: Cărți, fuste, manechine • 3
Scriitori din Țara Sfântă
drgument
Ion Cristcfor: Un tezaur de spiritualitate • 4
Cartea
Adrian Ghinea: Cartea Ambasadorului • 5
Ion Cristifor: Cărți, autori, destine • 6
blocnotes
Victor Rusu: Vedete din Israel *10
poezie
Sesto Pals, Andrei Fischof • 11
Bianca Marcovici • 12; Solo Juster • 14
Interviu
Alexandru Mirodan • 14
Oleg Garaz: Ștefan Angi • 20
Cseu_______________________________________________
Codruța Cuceu: Dialogul interreligios iudaism-islam *16
teatru
Marie-Louise Semen: Invitație la sinucidere • 22
fiVm_______________________________________________
Miruna Runcan: Cum o iau din loc fetele spre Occident • 22
muzică
Viigil Mihaiu: Săptămâna jazzistică
de la Tomar/Portugalia • 23
plastică___________________________________________
Ovidia Petca: Artiști din Israel pe simezele clujene • 24
Ilustrația numărului:
artiști din Israel
b our
Tribuna
Director fondator:
Ioan Slavici (I 884)
Revista apare bilunar, cu sprijinul
Fundației Culturale Române
și al Ministerului Culturii, Cultelor
și Patrimoniului Cultural Național.
acad. Augustin Buzura
(director)
Vasile Sebastian Dâncu
(redactor-șef)
l.	Maxim Danciu
(secretar general de redacție)
Ion Cristofor
Ion Mureșan
O vi di u Petca
Tehnoredactare:
Edith Fogarasi
Redacția și administrația:
5400 Cluj, Str. Universității, nr. I
CP 2 81, OP I
Tel. (064) 41.00.2 7
Fax (064) 19.45.64
E-mail: cst@easynet.ro
Plastică________________________
Artiști din Israel
pe simezele clujene
■ Ovidiu Petca
m mai avut fericita ocazie de a scrie în pagi-
nile Tribunei despre Neta Dor, graficiană din
Israel, cunoscută °i apreciată în lumea întrea-
gă. La prima Bienală clujeană de grafică, în 1997,
Neta Dor a fost singura reprezentantă a Israelului.
Datorită acelui text, cataloagelor Bienalei clujene,
unor numere tematice evreie°ti, cât °i volumului
Scriitori din Țara Sfântă, cu ilustrația copertei de
Neta Dor, îngrijit de poetul Ion Cristofor, nume-
ro°i arti°ti israelieni °i-au arătat interesul pentru
expozițiile organizate la Cluj. Un rol însemnat în
dezvoltarea acestor relații i-a revenit domnului Paul
Leibovici, poet °i om de presă de pe meleaguri ie°e-
ne, stabilit în Israel. Cu ocazia concursului inter-
național de ex libris, pe care l-am organizat la Cluj
în 2000 - Anul Eminescu, acesta a publicat un lung
°i elogios text depre eveniment în cotidianul de
limbă română din Israel, Viața noastră, publicație
cunoscută, adesea citată în presa românească.
Colaborările, la început sporadice, au devenit
o constantă pe simezele noastre. Putem vorbi de
un mic, dar sudat grup de arti°ti evrei care au
devenit prietenii no°tri, colaboratori °i susținători
ai expozițiilor.
A° aminti o primă colaborare cu ocazia expozi-
ției internaționale de mail art „Imaginea României
în lume“ din 1998, la care au participat Dorota Bie-
las, Neta Dor, Oli Grausz °i Yoram Lilach. Cu această
ocazie publicul clujean a putut cunoaște o altă latu-
ră a Netei Dor, cea de artist fotograf, cu o urare opti -
mistă pentru țara noastră. A impresionat mesajul
social foarte dur al Dorotei Bielas despre muncitorul
român care vine să moară în Israel. Grafica digitală
a lui Oli Grausz „Poarta numărul 9, Timi°oara“, din
ciclul „În căutarea spațiului pierdut“, ne încărca cu
gustul melancoliei dulci a copilăriei, dar °i cu dorul
de țara natală, cu care se confruntă °i de care suferă
mulți israelieni. Poate că cele mai impresionante au
fost serigrafiile lui Yoram Lilach, un mesaj direct °i
percutant, cu reinterpretarea unor cărți po°tale,
imagini emblematice, locuri istorice din România.
Expozițiile de mail art, purtând un mesaj cultural
sau social, au fost întotdeauna mai incitante pentru
arti°tii din Israel. Astfel, expozițiile „Ochiul“ (2000)
°i „Nord“ (2001) aduceau în prim-plan nume noi
pe lângă cele cunoscute: Ora Abrahami, Karmela
Berg, Varda Karmeli, Kuba Hilerowicz °i Lea Livne.
OraAbrahami, nume cunoscut, reprezentând Israe-
lul în numeroase expoziții oficiale cu sculpturile °i
picturile sale, ne transmitea, prin intermediul unui
porumbel al păcii, un mesaj de pace. În serigrafia
cu un portret multiplicat, Karmela Berg pune în
paralel portretul anonim cu un text incifrat, repre-
zentare aleatorie, sugestie plastică a codului genetic
uman. Aceste două frize suprapuse, două lumi,
două mesaje, sunt un avertisment asupra imposi-
bilității de a mai purta un dialog în lumea de astăzi,
în Israelul zilelor noastre. Kuba Hilerowicz, subtil
desenator, un maestru al peisajului, al spațiilor largi
°i aerate, este în căutarea cetății ideale, asemenea lui
Leonardo da Vinci. Acest deziderat este busola
artistului indicând idealul, drumul cel drept. Peisa-
jul Poloniei copilăriei artistului intră în rezonanță
cu imaginea ideală a Țării Sfinte.
Lea Livne, asemenea Netei Dor, este o prezență
constantă °i valoroasă la expozițiile clujene. Gravu-
rile sale în acvaforte °i acvatinta sunt creații spon-
tane, cu trăsături sigure, înrudite cu desenele în pe-
niță. Obiceiul de a le colora manual este dovada
acestei spontaneități, a nevoii urgente de a comuni-
ca, înainte de a acorda timpul necesar desăvâr°irii
tehnice. Lucrările sale uneori sunt descriptive, cu
detalii multe, alteori o linie nervoasă °i sugestivă re-
zolvă în modul cel mai fericit transmiterea mesaju-
lui. Aceste lucrări nu sunt lipsite de anumite abor-
dări sau situații comice, chiar caricaturale. Aseme-
nea arti°tilor impresioni°ti, această operă valoroasă
este o simbioză strălucită a graficii de °evalet cu
grafica multiplicabilă. Lucrările lui Lea Livne din
expoziția „Ora°e Europene“, de la Muzeul de Artă
din Cluj, sunt viziuni impresioniste, spontane °i
sugestive asupra unor ora°e elvețiene °i franceze:
Lucerna, Aix-en-Provence °i Geneva.
Dipticul artistei Yael Zeevi, compus din seri-
grafiile „Plasa“ °i „Barca de pescuit“, a fost expus în
2001, cu ocazia celei de-a treia Bienale clujene de
grafică mică. Realizate într-o manieră minimalistă
°i cu o paletă reținută, lucrările sunt esențializările
unor simboluri ale civilizației iudeo-cre°tine.
Sara Tandet-Ron a fost în România cu ocazia
expoziției „Arta Israeliană la Ia°i“, alături de Tuviah
Yuster, Eliezer Strulovtich, Shmues Meyuhas, Da-
niel Hasboani °i Eduard Mattes. Această pictoriță a
lumii microscopice, a viziunilor subatomice, a par-
ticipat la expozițiile clujene cu serigrafii °i artă digi-
tală concepute într-o manieră modernă.
Arti°tii din Israel, chiar dacă poartă în ei specifi-
cul ținutului natal sau adoptiv, prin educația primi-
tă, prin cultură °i datorită unor mari înaintași, figuri
remarcabile, evrei modelatori ai culturii europene,
rămân fixați, prin rădăcinile lor, de solul european.
■
Ora Abrahami:
Pace (1999)
24
-1 TRIBUNA ♦ nr. 3 ♦ 16-31 octombrie 2002 |-