serie nouă • anul I • nr. 2 • 1-15 octombrie 2002 • 10.000 lei
RIBUNA
revistă de cultură
Editor: CONSILIUL JUDEȚEAN CLUJ
Ilustrația copertei:
imagini din Transilvania
(Cluj, Sibiu, Sighișoara)
jC
i! 11
n r
r
Transilvania,
dincolo de obsesii
Colaborează:
Mihai Bărbulescu
Alexandru Madgearu
Eva Mârza
Acad. Gheorghe Platon
Cornel Sigmirean



	
Valentin Timaru:
„Sclav al intuiției",
„preot al rațiunii"
i nterviu
Blocnotes________________________
Manhattan
■ Alexandru Vlad
După doi ani, o vizită de o săptămână în
Manhattan, New York, devine tot atât de
incertă cum ar fi fost, să zicem, cu doi ani
înainte de-a o efectua. Pentru că memoria este cea
mai mare și mai imbatabilă creatoare de ficțiuni,
după cum au observat și alții înaintea mea. Rămân
însă fotografiile, instantanee de turism grăbit în
care nesfârșiții zgârie-nori nu încăpeau niciodată pe
verticală. Așa că până la urmă rămâne doar parterul
acestora și furnicarul stradal - o lume fluidă și co-
lorată, a cărei mișcare nu încetează niciodată, nici
măcar în zori de zi. La care urechea adaugă acel
zgomot inconfundabil al metropolei, sirenele mași-
nilor de poliție și ale ambulanțelor, dar și acesta
pare mai degrabă scos din filme și din serialele TV
tip NYPD Blue. Iar apoi când recunoști pe ecran un
colț de stradă sau o intersecție pe care le-ai bătut cu
piciorul, undeva în Village, nesiguranța sporește:
când ai fost acolo ai avut impresia că ești într-un
film din cele prea multe văzute, iar când revezi
locul în film ai pentru o clipă impresia că te afli iar
în marele oraș. Apoi acestea două se contopesc.
Aeroportul La Guardia pare un labirint zăpă-
citor în care trebuie să-ți găsești drumul spre
ieșire trecând prin barierele caudine la care ți se
verifică pașaportul și viza. Apoi urmează vama, și
aici ne așteaptă niște mustăcioși în uniformă, cu
ecusoane, arme și aparatură de comunicare la
centură. Avem bagaje multe, în unele sunt lucrări
de artă pentru expoziția celor doi artiști plastici,
în altele obiectele de decor ale echipei de teatru.
Iar eu am o cantitate impresionantă de țuică de
prune - un comision pentru o familie de români
pe care n-am întâlnit-o în viața mea. Nu știm
dacă toate acestea sunt legal de introdus, ne
amintim de „cazul Brâncuși", iar eu de prohibiție.
Suntem o „duzină murdară" din România, îi
spun eu mustăciosului care așteaptă să mă ia în
primire. Adică o duzină de treisprezece, dacă
expresia învățată în filme e valabilă. - Tu ai
spus-o, nu eu! zice mustăciosul bine dispus. Și își
anunță colegii care încep să ne numere în gura
mare. Și cu asta iată-ne, cu munții noștri de baga-
je cu tot, pe peronul lung din fața aeroportului,
unde trăgeau unul după altul taximetre, mari și
puternice în comparație cu automobilele
europene. A fost incredibil de ușor. De altfel,
Ion Mureșan °i Alexandru Vlad
pe turnul de la World Trade Center
aveam să constat că peste tot ești considerat de la
bun început ca fiind de bună-credință. Nici nu
știu dacă s-ar fi putut face un control mai serios
la acel inimaginabil aflux de oameni.
La New York am fost fericit timp de o săp-
tămână și am rămas cu impresia că un om, care
are totuși bani să se descurce, poate avea o sin-
gură problemă. Anume - să comunice. Să spună
ce dorește, ce caută. Ți se răspunde imediat. Cel
care vinde hot-dcgs îți mai pune o lingură de
muștar, cel care îți cere un foc îți dă în schimb o
țigară, un librar nu se dă bătut până nu găsește
(întâi în ordinator, apoi pe scară) cartea pe care o
cauți, un negru care vinde curele cu 5 dolari
bucata te sfătuiește să iei una mai lungă după ce
îți măsoară dintr-o privire burta revărsată peste
pantaloni. Chelnerul îți explică unde poți fuma.
Poetul Ion Mureșan a învățat și el două
lucruri în englezește. Ce înseamnă Walk și Don’t
walk, ca să poată traversa în siguranță toate inter-
secțiile în lungul unui bulevard străbătut pe jos
din centrul spre sudul Manhattanului. Și astfel
pare convins că siguranța persoanei ține aici de o
opțiune binară.
Undeva în Battery, în vecinătatea celor două
turnuri gemene de la World Trade Center, ne
fotografiem pe o bancă, lângă un individ de bronz
care scotocește într-o servietă deschisă de metal.
Care în această epocă pare mai degrabă un laptop.
Mai târziu aveam să văd omul de bronz răsturnat
prin molozul infernal rămas după prăbușirea
celor două turnuri. Acoperit de praf și înecat în
resturi de metal și tencuială, nu-și lăsase din
mâini micuța servietă. Mi-am amintit că-l luasem
o clipă pe după umeri ca pe o ființă vie, cât a cli-
pit blitzul aparatului de fotografiat. M-a trecut un
fior, de parcă aș fi pierdut un prieten.
De pe feribotul ce se întoarce de pe Staten Is-
land, trecând prin fața Statuii Libertății, turnurile ge-
mene și argintii ale WTC cresc treptat până când
ajung să domine perspectiva. Par că fac legătura cu
cerul. Sunt ca niște simboluri ale viitorului și indes-
tructibilității. Seara, în haosul de lumini, par ca niște
scări luminoase ce duc spre cer. Imaginea care fusese
pentru mine multă vreme un clișeu învie acum, su-
pradimensionată. Cum să-ți imaginezi că s-ar putea
vreodată prăbuși, îngropând sub ele mii de oameni,
copii, polițiști și echipele de pompieri? Că praful
pâclos va dăinui zile întregi peste sudul Manhat-
tanului, că impresionantele grinzi de oțel în formă
de H vor fi scoase încă incandescente după câteva
săptămâni dintr-o groapă uriașă, care se va căsca
acolo unde se ridicaseră două scări gemene spre cer?
Suntem în holul enorm al turnului de la
World Trade Center. Holul e atât de mare și de
luminos încât am pentru o clipă impresia că sunt
pe un stadion sau cumva sub cerul liber. Un cer
căptușit cu sticlă și armat cu grinzi de oțel drapate
în aluminiu. Urcăm niște scări largi cât o peluză,
plătim la casieriile de la mezanin, ne aliniem la
cozi nesfârșite ce duc la lifturi. Suntem verificați,
ștampilați în palmă ca la discotecă, suntem
fotografiați cu amabilitate, vegheați cu camere
video, numărați și scrutați cu detectoare de metal.
Doar că primejdia va veni, peste câteva luni, nu
de jos în sus, ci invers, adică exact din cerurile
spre care se înălțau cu atâta îndrăzneală gigan-
ticele edificii. Lifturi uriașe și presurizate ne duc
în mai puțin de un minut mai mult de o sută de
etaje. Ieșim din aceste elevatoare cu o vagă senza-
ție de vertij și ne trezim undeva între cer și
pământ, pe o platformă pe care lumea rătăcește
abulică. În jur oamenii vorbesc în franțuzește,
în spaniolă, în germană și în alte limbi. Turnul
Babel. Golful de jos scânteiază în soare, Statuia
Libertății pare mică asemeni unei regine de șah,
vapoarele ca niște jucării lasă în urma lor o dâră
de spumă ca o sfoară. Vântul ne ridică părul pe
cap, iar cei care au pălării și le țin cu mâna. Totul e
atât de suprarealist încât nu poți să nu te întrebi: ce
căutăm noi aici? Nu sfidăm legile atracției te-
restre? Nu comitem oare un hybris? N-o să ne
prăbușim ca niște Icari în apa golfului?
Sau mi se pare astăzi că mi-am pus aceste
întrebări? Am spus la început că memoria e întot-
deauna creatoare de ficțiuni. Atât de bună cre-
atoare încât, ca să mă mintă, mi-a pus în mână
niște fotografii inutile.
■
m
ediastil
Vorbiri
i stat vreodată, iubite cititorule, măcar o dată,
să-i asculți pe cei care, profesioniști ai radiou-
-Alui sau ai televiziunii, sunt plătiți să ți se adre-
seze? Să-i asculți, nu să-i auzi în timp ce trebăluiești
prin casă ori la mașină sau când faci orice altceva, pe
oriunde te-ai afla! Că nu-i tot aia, tot așa cum una e
să te uiți, și alta să privești. Poate ai observat o
schimbare, la unii radicală, a modului de a vorbi pe
românește. Au dat tonul cei de la ProTV, cu ani în
urmă, școliți pe meleaguri străine, dna Andreea
Esca, domnișoară pe atunci, șocându-ne cu tonul
acut și agresiv cu care ataca știrea sau relatarea,
aproape răstindu-se la noi, cum face, mai domol, și
azi; altfel - dicție perfectă și timbru plăcut. Avem
de-a face cu un stil devenit modă prin copiere, dar
stil. Al ProTV-ului. Ascultați-i pe dnii Lucian Mân-
druță și Costi Mocanu, pe acel domn Felix nu-știu-
cum, care transmite, în tandem, fotbal în direct, as-
cultați-i pe mai toți și veți constata că prea puțini
mai vorbesc normal, firesc, cu intonații neforțate,
neteatralizând, cu accentele puse acolo unde stau ele
de când e limba română etc. Ți se pare, uneori, că îi
auzi pe acei reporteri americani din „zgomotoșii ani
’20 " (Raoul Walsh), care vroiau și reușeau să te pună
nu numai în priză, ci și pe jar prin panicatele lor re-
latări de la descinderile poliției printre traficanții de
alcool prohibit sau de la vreo reglare de conturi în
locuri sordide... Atâta doar că, la noi, acel mod de a
relata e folosit, de exemplu, într-un amplu reportaj
consacrat universităților particulare versus cele de
stat, dar și în altele la fel de palpitante. Culmea e că
de-a dreptul placid, chiar dacă grav, este reporterul
de fronturi, dl C.R. Tănase! Din toate acestea și din
altele, pe care le las plăcerii dvs. de a le descoperi,
s-a ivit epidemia de mode, cea mai arzătoare ambiție
a. nou-veniților în audiovizual fiind să-se-de-o-se-
beas-că cu orice preț, ambiție care a trecut și la vor-
bitori mai vechi din ambele domenii, și tot de aici, o
plajă pe care hazliul merge spre grotesc, penibilul
cade în absurd. Rămânând doar în hazliu, este unul,
la radio, dintre aceștia mai vechi, unul matinal, care,
deși necontaminat, îmi procură, săptămânal, dulci
motive de amuzament prin dificultatea pe care o are
de a citi cuvintele cu mai mult de trei silabe și prin,
de-a dreptul, imposibilitatea de a rosti nume de clu-
buri sau de sportivi străini, deși le are scrise în fața
ochilor și sunt, cele mai multe, celebre.
Dar îmi dau prea bine seama că, de fapt, nici nu
prea ai cu cine să vorbești, că poate veni logopedul
lui pește și lingvistul academic, ei și ele tot pe aia ar
ține-o; că nu avem ce face decât să-i luăm așa cum
sunt, să așteptăm să se plictisească, să revină la nor-
mal sau, mai știi, să o facă și mai a naibii. Cine poate
spune? Eu, nu.
■
Cyclon
2
■ | TRIBUNA ♦ nr. 2 ♦ 1-15 octombrie 2002 |-
mitorial
Transilvanismul: un produs expirat
■	Ion Cristofor
n fenomen ce nu poate scăpa
atenției este proliferarea revis -
telor de cultură ce apar în cele
mai obscure localități din țară, uneori
greu de găsit pe hartă. Fenomenul în sine
trebuie să ne bucure, el repetând, oare-
cum, situația dintre cele două războaie
mondiale, când se exalta un anume
„localism creator“. Cum epoca era domi-
nată de o rată ridicată a analfabetismului,
apariția acestor reviste locale a avut efecte
benefice în timp.
În paralel cu apariția acestor publicații,
unele stimabile, asistăm la o tot mai
ascuțită polemică în ce privește autono-
miile locale și regionalizarea. Dezbaterile
depășesc de cele mai multe ori domeniul
culturii, virând spre politic, într-un climat
de demagogie preelectorală. Capete înfier-
bântate hăcuiesc harta României,
proclamând, cu de la sine putere, autono-
mia unor provincii istorice. După consti-
tuirea unor partide politice după criterii
etnice, asistăm la nașterea unor ridicole
formațiuni ale „moldovenilor“, „bănățe-
nilor“, „ardelenilor“ etc. Navigăm în apele
teritoriale ale celui mai autentic Caragiale.
Alte voci propun, nici mai mult, nici
mai puțin, decât mutarea capitalei în Ar-
deal, la Alba-Iulia, Brașov sau Sibiu. Ori-
unde altundeva decât într-un București
balcanic, vezi Doamne, dominat de miti-
cism... Asemenea inițiative au darul de-a
ne face să zâmbim. Căci aceste partituri au
mai fost cântate, pe diferite voci, în alte
epoci și condiții istorice. Una dintre aceste
idei răsuflate, puse din nou la fiert, este și
cea a transilvanismului. Mai frecventă în
presa de limbă maghiară, obsesia transilva-
nismului revine și în unele publicații ro-
mânești. Să recunoaștem că, în perioada
interbelică, ideea avea oarecare noimă. În
spiritul generos al Declarației de la Alba-
Iulia, culturile maghiară și săsească din
Ardeal s-au dezvoltat într-un benefic para-
lelism cu cea românească. Funcționau
atunci numeroase societăți culturale ma-
ghiare și germane, care editau un număr
important de reviste, cărți și publicații.
Între revistele românești și cele ale minori-
tăților etnice din Ardeal a circulat mereu
un spirit de emulație. Răspândirea unor
idei ale modernității s-a făcut și prin inter-
mediul revistelor maghiare și germane din
Transilvania. Să amintim aici doar publi-
cațiile de limbă germană, precum Klingsor
(apărută la Sibiu în 1924) sau Fruchling
(apărută la Brașov), prin intermediul căro-
Cluj, latura de nord a Pieței Unirii (1902)
ra expresionismul își face apariția într-un
mediu în care rezistența la modernism era
încă foarte puternică. Tot în acest Ardeal ce
trăia în spiritul tradiției, în care vocea agre -
sivă a unui dascăl conservator precum Gh.
Bogdan-Duică răsuna autoritar, se va ivi
reacția Cercului Literar de la Sibiu în
1943, semn al unei modernități pe deplin
cucerite.
Să nu uităm că o bună parte dintre
scriitorii Ardealului unit cu Vechiul
Regat vorbeau curent germana și
maghiara. Situația se schimbă radical
după instaurarea dictaturii comuniste.
Minoritatea germană are azi o pondere
numerică neînsemnată la noi. Cultura
minorității maghiare din Transilvania
pare să urmeze îndeaproape paradigma
politică, izolându-se cu o precauție sus-
pectă, provincială în fond. Din păcate,
dialogul cu confrații de limbă maghiară a
devenit astăzi întâmplător. Ceva esențial
din atmosfera „transilvanismului“ din
perioada interbelică s-a degradat ireme-
diabil. Ce a mai rămas din transilvanis-
mul de odinioară? Câte ceva din vechile
complexe provinciale, câteva note fol-
clorice minore, isteria unor provinciali
care s-au „săturat de România“...
În mod paradoxal, într-o perioadă în
care se vorbește până la plictiseală de
regionalizare și de autonomii locale,
regionalismele în cultură constituie doar
un jalnic aspect al provincialismului. Ne
place sau nu, „transilvanismul“ a devenit
marca unui produs cultural de mult expi-
rat. Ca orice formă de regionalism, e
interesant ca folclor sau culoare locală, dar
sterp ca document al unei culturi
naționale. Vrem sau nu, accederea noastră
la spiritul universal se petrece tot în
cadrele unei culturi naționale. Soarele con-
tinuă să răsară la București, la Cernăuți sau
la Chișinău, la Strehaia sau la Calafat.
Peste tot unde se mai visează în românește.
■
■ | TRIBUNA ♦ nr. 2 ♦ 1-15 octombrie 2002 |-
3
Mistoria____
Contribuția Transilvaniei
la constituirea spiritului
identitar românesc
■	Acad. Gheorghe Platon
n vremurile pe care le traversăm, atât de
deschise revizuirilor de tot felul, în care sunt
contestate multe din adevărurile „vechiului
regim“ (înțeles, uneori, în sensul totalității trecutu-
lui nostru istoric), considerarea drept perimată a
formulării constituționale cu privire la caracterul
național al statului român, propunerile de federali-
zare și tendința (frecvent manifestată) de a legitima
desprinderea Transilvaniei din cuprinsul unității
românești, invocându-se fie apartenența sa la sfera
unei alte civilizații, fie opțiunile unei populații mi-
noritare pentru autonomie parțială sau totală, stâr-
nesc îngrijorare. De asemenea, confuziile care se
desprind din aprecierea națiunii drept un produs al
imaginarului social, din înțelegerea raportului creat
de interacțiunea principiilor etnic și civic, prin im-
plicațiile și concluziile care se desprind, sunt deru-
tante nu numai pentru acei care citesc istoria, ci și
pentru mulți din acei care se străduiesc să-i apro-
fundeze conținutul și să-i deslușească semnificațiile.
În condițiile în care timp de mai bine de trei
sute de ani istoria a reprezentat pentru români un
instrument de legitimare a existenței și a opțiu-
nilor etnice1, propunerile de revizuire a proble-
maticii sale, făcute la adăpostul formulei de ali-
niere la progresele istoriografiei generale, con-
fruntată cu mondializarea, alarmează și nedume-
resc, totodată. Aceasta cu atât mai mult cu cât,
spre deosebire de noua istorie europeană, care și-a
lărgit și și-a adâncit considerabil investigația și
reflecția, unii din adepții noului curent se grăbesc
la noi să demoleze vechea construcție, tradițio -
nală, înainte de a-i fi aprofundat conținutul și de
a-i fi perfecționat instrumentele de cunoaștere.
Manualele alternative de istorie și discuția gene-
rată de apariția lor reprezintă un însemn evident al
nevoii de echilibru și luciditate. Nu suntem în cău-
tarea unei noi identități. Avem deja una, pe care tre-
buie s-o valorificăm și s-o înnobilăm, pentru a o
impune, prin curățirea de zgura superficialității, a
imposturii și a ignoranței. Nu trebuie să ne con-
struim o altă identitate, de natură să legitimeze oa-
menii tranziției și producțiile lipsite de reprezenta-
tivitate ale penibilei perioade care pare fără sfârșit.
Curățită de falsificările și exagerările perioadei
totalitare și de intruziunile nefaste ale politicului,
noua istorie, pe care toți o dorim și la alcătuirea
căreia ne străduim să contribuim, trebuie să fie
sancționată de rigoarea spiritului științific și în-
nobilată cu sinceritatea sentimentului patriotic.
Ceea ce presupune că - în dinamica aproprierii
sale - deși unele noțiuni și probleme, mai vechi
sau actuale, își vor schimba conținutul, în cadrul
unui alt discurs, în cuprinsul actual al integrării
(sau al mondializării), ea nu trebuie să-și piardă
identitatea. Întregul european va rămâne, multă
vreme încă, o alcătuire de state naționale. Viitorul
nu poate fi decât unul singur: acela al pluralității,
al heterogeniei, al diversității, al „Europelor în
Europa “2. Culturile popoarelor au încă nevoie de
memorie, adică de cultură și istorie națională.
Cu aceste gânduri, ne-am luat îngăduința să
sugerăm un răspuns cu privire la rolul și con-
tribuția Transilvaniei la constituirea identității
românești. Prin evocarea unor fapte istorice, să
verificăm dacă atributele conferite Transilvaniei
de istorie - inimă sau nucleu al pământului românesc,
rezervor etnic, simbol al vitalității naționale - pot fi
validate astăzi, dacă reprezintă ele realități istorice
sau sunt simple și neconvingătoare invenții in-
telectuale, livrești.
O meditație responsabilă în acest sens poate
sugera răspunsuri la numeroase întrebări ale tim -
pului nostru, în legătură cu conținutul principal
al istoriei naționale, cu organicitatea unității și a
sentimentului de unitate, a părților constitutive
ale spiritului identitar.
Desigur, așa cum s-a observat - de mult încă
- distribuția simetrică și armonioasă a formelor
de relief, unitatea geografică a spațiului locuit de
români, situarea munților, adevărată coloană ver-
tebrală a întregului pământ, și existența cetății
Transilvaniei ca element central - nucleu sau ini-
mă a pământului românesc - au avut un rol im-
portant, care nu poate fi neglijat, în studiul isto-
riei românești3. Geopolitica a știut să folosească,
cu succes, valoarea educativă și convingătoare a
hărții pentru orientarea spiritului public, pentru
stabilirea strategiei naționale și pentru limpezirea
ideilor oamenilor politici, de a căror decizie a
depins fixarea sau mutarea frontierelor4.
Al. Papiu-Ilarian (pentru a ne limita la acest
singur exemplu), în planul de perspectivă al
unității integrale pe care l-a supus lui Al. I. Cuza,
în 1860, scoate în relief - pentru prima dată, se
pare - rolul Transilvaniei în strategia militară și
politică a unității românești:
„Fără Transilvania, Principatele nu au viitor,
duc o existență precară și dubie. Numai
unirea Transilvaniei va pune fundamentul
viețiipetpetue a României “5.
Nu este locul să stăruim aici asupra valorii
politice a acestei drepte aprecieri. Este de ajuns să
constatăm că, în viziunea românilor din a doua
j umătate a secolului al XlX-lea, unirea Transilvaniei
- în cadrul strategiei politice privind unitatea inte-
grală - a reprezentat o linie prioritară. Expresia pe
care a căpătat-o această strategie națională în practi-
ca politică a cercurilor conducătoare românești și în
mișcarea politică a românilor în jumătatea de secol
care a precedat Primul Război Mondial este cunos-
cută. România nu-și putea desăvârși unitatea
printr-o politică agresivă, ci în urma unei redistri-
buiri teritoriale, elaborate de factorii politici
responsabili cu stabilirea naționalităților în noua
geografie politică a Europei. Spiritele trebuiau să fie
pregătite în acest sens, cu sprijinul unei larg
desfășurate pedagogii naționale. Evoluția situației
internaționale, câștigarea independenței României
și evenimentele din Transilvania, mai cu seamă, au
îngăduit aplicarea, cu eficiență, a acestei practici
politice. Clivajul aparent între orientarea opiniei
publice și politica elitelor conducătoare - una con-
ducându-se după prioritatea națională, urmarea
^Transilvania, dincolo de obsesii
firească a instinctului și conștiinței naționale, cealal-
tă dând expresie necesităților politice de conjunc-
tură - nu contrazice realitatea. Unirea Transilvaniei
și a celorlalte provincii din Imperiul Habsburgic
reprezenta o imperioasă prioritate strategică și
politică6.
În preajma intrării României în Primul
Război Mondial, oamenii politici români - și nu
numai ei - și-au comunicat, în termeni patetici
adesea, „obsesia transilvană", rațiunile strategice și
politice, dar și forța convingătoare a unui matur
spirit național, care, toate, pledau în favoarea
alipirii Transilvaniei la România. Nicolae Filipes-
cu, în deplin consens cu transilvăneanul Al. Pa-
piu-Ilarian, considera că România fără Ardeal este
„ o absurditate geografică, o fâșie de pământ
întortochiată și frântă în semicerc. Partea noastră e
numai strâmtoarea dintre coama Carpaților și Marea
Neagră. În granițele actuale suntem o țară fără viitor.
Spre a ne împlini aici rolul european, ne trebuie
bastionul care domină aceastăpozițiune. De aceea
ațintim către cetatea naturală a Ardealului, către
Acropola românilor. Aici e centrul, aici e lumea
românismului... Aici s-a adăpostit conștiința de neam.
De aici au roit dascălii neamului spre a trezi conștiința
națională în vremurile de uitare de sine... “7
Iar N. Titulescu a dat expresie în următorii
termeni aceleiași convingeri:
„România nu poatefi întreagă fără Ardeal...
Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala
care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața.
Ardealul e scânteia care aprinde energia... e românismul
în restriște... e viața care cheamă viață. Ne trebuie
Ardealul. Nu putemjară el. Pentru Ardeal nu-i viață
care să nu se stingă cu plăcere, nu-i .forțare care să nu se
facă de la sine. Ardealul nu e numai inima României
politice... e inima României geografice “8.
Lucian Blaga, împărtășind emoția sa și a celor
care au participat la actul Unirii din 1918, avea
conștiința că la Alba-Iulia s-au pus temeiurile unui
alt Timp: „Faptul de la răscrucea zilei ne comunica o
conștiință istorică^9. Istoricul Silviu Dragomir, la rân-
dul său, exprimând lapidar atmosfera care a domnit
pe Câmpul martiriului lui Horea și strălucirea con-
ferită Adunării de „covârșitoarea stăruință a ideii unice -
proclamarea unității național?, notează:
„Toate gândurile s-au înfrățit, toate nădejdile
s-au luminat, puterea de voință a unui întreg popor
s-a încordat pentru a smulge destinului istoric
această hotărâr?10.
Transilvania a răspuns afirmativ dezideratului
național, prin vot plebiscitar și adeziune afectivă
deplină. „Plevna transilvană" fusese cucerită prin
jertfele ostașilor României mici, care puneau, ast-
fel, temelia României Mari11.
Firește, în momentele pe care le trăim efuziu-
nile sentimentale nu-și au rostul. Evenimentele
s-au petrecut însă, ele au fost consemnate de isto-
rie, oamenii au participat la ele, sentimentele lor au
fost înregistrate și apreciate. Nu este nevoie să
revenim asupra lor. Națiunea poate să fie o invenție
intelectuală, naționalitatea însă este o realitate istorică,
expresie practică a acestei formule teoretice.
Nu mai este necesar, credem, să reluăm dis-
cuția cu privire la temeiurile unității românești și
la formele sale de expresie. Bibliografia bogată și
variată12 poate să convingă chiar și pe acei care,
considerând națiunea drept o invenție târzie, a
4
■ | TRIBUNA ♦ nr. 2 ♦ 1-15 octombrie 2002 |-
Cluj
Latura nordică a Str. Memorandului (1859)
secolului al XlX-lea, apreciază unitatea româ-
nească drept o creație de natură conjuncturală.
Firește, națiunea este o construcție livrescă,
intelectuală, cărturărească. Oamenii cărții s-au
străduit să-i urmărească destinul în timp, să-i
definească trăsăturile și dimensiunile contempo-
rane. Ea se sprijină însă pe antecedente puternice,
adânc ancorate în istorie. Pornind de la realitățile
istoriei noastre, în pofida tendințelor globalizante
cu care ne confruntăm astăzi, suntem convinși -
împreună cu Alexandru Zub - că națiunea, pro-
dus organic, realizat în marele, în tainicul labora-
tor al istoriei, nu și-a încheiat misiunea13. În
cazul românilor - referindu-ne la raportul dintre
istoria și geografia poporului și a pământului pe
care-l locuiesc - suntem dispuși să admitem -
limitându-ne la aspectele pe care dorim să le
reliefam și fără să absolutizăm nimic, firește - că
există o legătură deosebit de strânsă, un raport
complementar, limpede observabil, între aceste
două componente14. Nu putem stărui aici asupra
factorilor fizici, economici, sociali sau culturali
care au întreținut, mereu, gravitația Transilvaniei
către celelalte provincii ale Țării. Este un
fenomen care s-a desfășurat de-a lungul întregii
istorii. Demersul nostru sugerează, doar, câteva
aspecte esențiale, expresii ale acestui proces.
Nu trebuie uitat faptul că fenomenele istorice
la care ne referim, pentru a reliefa rolul Tran-
silvaniei în constituirea identității românești și a
spiritului care o reprezintă, se petrec mai târziu,
după ce poporul român se formase, omogen, de o
parte și de alta a Carpaților. Împrejurările istorice
au determinat cristalizarea unor formații politice
separate, după ce Transilvania intrase sub domi-
nația regalității maghiare. Deși este greu de admis
că, în lipsa acestei dominații, Transilvania ar fi
putut constitui nucleul unui stat unitar românesc
(o supoziție dificil de argumentat pe bază docu-
mentară), este sigur însă că existența statului
ungar, cucerirea Transilvaniei și dominația poli-
tică asupra celor două principate extracarpatice au
influențat destinul istoric românesc, într-o
manieră pe care istoriografia a consemnat-o fără
întârziere.
Instituirea stăpânirii și a dominației maghiare,
în pofida măsurilor de colonizare, de stabilire a
unei granițe pe Carpați (care nu existase până
atunci), nu a împiedicat strânsele legături exis-
tente între români, întreținute și de împrejurările
istorice ce au urmat. În cadrul relațiilor reciproce
dintre provinciile românești, ne-am propus să
poposim doar asupra a trei fenomene istorice care
reliefează rolul important al Transilvaniei în
definirea și afirmarea identității, a conștiinței
naționale și a ideii unității.
Legăturile populației de pe ambele versante ale
Carpaților nu au cunoscut opreliști în secolele în
care a fost impusă stăpânirea maghiară asupra
Transilvaniei. Chiar și după aceea, când suzerani-
tatea regilor unguri a fost recunoscută de voievozii
de la sud și est de Carpați, formațiile teritoriale
românești se extindeau în Transilvania, precum
Banatul și voievodatul lui Litovoi. Pentru români,
munții nu au fost un element de separație, ci de
unitate. După întemeiere, domnitorii români au
stăpânit Țara Făgărașului, care a rămas, mereu, un
ținut cu o situație particulară în cadrul regatului și
al principatului. El n-a fost fărâmițat prin danii
regale, păstrând un statut și o organizare proprii15.
Progresiv dislocată și anihilată în interiorul
arcului carpatic de progresele puterii regale și a
nobilimii ungare, viața politică românească și-a
găsit refugiu și împlinire în afara Carpaților, întâi
în Țara Românească, apoi în Moldova. Șerban
Papacostea realizează o interesantă analiză a
împrejurărilor în care a fost înfăptuită înte-
meierea Țării Românești și a Moldovei. Conti-
nuând și aprofundând cercetarea lui Gh. Brăti-
anu16 și scoțând în relief trăsătura de unire națio-
nală (incipientă) între evoluțiile istorice, la capătul
cărora au luat ființă cele două state românești -
Țara Românească și Moldova - istoricul schițează
un tablou convingător al factorilor comuni ai
vieții politice a românilor de pe cele două laturi
ale Carpaților17.
Este greu de afirmat care dintre provinciile
românești a avut un rol mai important în acest pro-
ces al constituirii vieții statale românești, decisiv
pentru existența noastră istorică. Descălecatul dă
expresie unui important fenomen politic. Ase-
menea lui Bogdan maramureșeanul, întemeietorul
Moldovei, nu este exclus ca Basarab să fie, și el,
unul din nobilii din Țara Făgărașului, ,care a fost,
mereu, puntea de legătură între Transilvania °i Țara
Românească"18. Oricum, în aceste împrejurări,
asistăm la un tranfer sau, poate, mai corect spus, la
o infuzie de forță politică transilvană la sud și la est
de Carpați, care a întărit structurile politice
românești de aici, constituind statele, devenite
punctele de sprjin naționale pentru existența poporului
român și a elitei sale sociale, exclusă din viața
politică a Transilvaniei de legislația angevină19.
Firește, întemeierea a reprezentat doar finalul
unui proces îndelungat, început o dată cu pene-
trația ungară în Transilvania, și nu e greu de
imaginat - Gh. Brătianu a demonstrat-o cu argu-
mentele științei - că transformările politice din
spațiul românesc, determinate de dominația
±
■ | TRIBUNA ♦ nr. 2 ♦ 1-15 octombrie 2002 |-
5
tătarilor, la început, de aceea a ungurilor după
aceea, de cucerirea Transilvaniei și marginalizarea
românilor, de politica de colonizare și de extin-
dere a stăpânirii teritoriale și a influenței politice,
au avut drept consecință, printre altele, și un
transfer masiv de populație, realizat în timp. Cu
începere de acum și până la începutul veacului al
XX-lea, când Transilvania s-a unit cu Țara, de
care fusese ruptă prin cucerire armată, inima
acestui pământ românesc n-a încetat să pulseze
energii peste Carpați, în cele două principate, în
România, apoi. Au fost împrejurări în decursul
istoriei în care deplasările spre principate - spre
Țară - au fost masive20. În secolul al XVIII-lea,
o dată cu frământările determinate de reacția
împotriva trecerii unei părți a populației româ-
nești la Biserica Romei și cu represaliile asupra
bisericii ortodoxe desfășurate de autoritățile
habsburgice, exodul transilvănenilor spre princi-
pate îndreptățea formularea înregistrată de docu-
mente: Tota Transilvaniae ad nos venit21. Căptușirea
Carpaților Orientali și Meridionali cu sate de
ungureni (români din Transilvania stăpânită de
unguri) sau dublurile de sate transilvane constitu-
ite pe versantul sudic al Carpaților Meridionali
pun în lumină nu numai vechimea și proporțiile
fenomenului, ci și constanța și continuitatea lui.
Este dovedit faptul că acest transfer de populație a
fost făcut într-un singur sens - din Transilvania
către cele două principate22.
Contactul permanent și pe această cale, la care
s-au adăugat schimburile comerciale, realizate în
cuprinsul unei economii complementare, a
întreținut legături, a format sentimente, menți-
nând Transilvania în conștiința generală a româ-
nilor. Transferul de populație a întărit spiritul
identitar, ușurând percepția postulatelor conștiin-
ței naționale elaborate de elitele intelectuale.
După ce am semnalat și acest important pro-
ces istoric, desfășurat - neîntrerupt - în timp,
care a contribuit la menținerea și întărirea spiritu-
lui identitar în teritoriile care făceau parte din
spațiul românesc, dorim să ne oprim asupra rolu-
lui important care a revenit Școlii Ardelene în edifi-
carea conștiinței naționale românești, a spiritului
identitar.
Și de această dată, asistăm la evidențierea
aceluiași fenomen de colaborare între regiunile
țării. Transilvaniei însă i-a revenit un rol esențial
în elaborarea ideologiei naționale. În laboratorul
său au fost finisate postulatele fundamentale pe
care s-a sprijinit conștiința identității românești,
nicidecum elaborate intelectuale, confecționate
de elită. Încă din secolul al XVII-lea, postulatele
fundamentale ale identității românești, existente
în subconștientul colectiv, au fost transformate în
acte de cultură, pe care, un secol mai târziu, Școala
Ardeleană le va preface în
acte de conștiință, capabile să
fie asimilate rațional.
Începutul acestui pro-
ces aparține secolului al
„ „ Transilvania, azil vecinia
al naționalității române^^
XVII-lea, apreciat, pe drept, ca secol de aur al cul-
turii medievale23, în care s-au plămădit valorile
naționale ale veacului modern.
Așa cum s-a observat, constatările formulate
de autohtoni cu privire la latinitatea, continuitatea și
vechimea românilor pe teritoriul vechii Dacii nu
sunt descoperiri ale umaniștilor străini, preluate
apoi de români. Mărturiile românilor înșiși
asupra originii lor dovedesc prioritatea tradiției
autohtone față de teoriile savante ale acestora24.
Originea comună a fost cunoscută românilor din
cele trei țări românești cu mult înainte de apariția
cronicarilor și istoricilor veacului al XVII-lea.
Cronicarii și istoricii secolului al XVII-lea au
deplasat problema originii romane a românilor
Cluj
Turn care se găsea pe str. Gh. Deja (1859)
din aria tradiției în cea a istoriografiei, au conferit
fundament erudit conștiinței străvechi a originii
romane25, ce-i distingea pe români, separându-i
de ceilalți (de vecini, mai cu seamă).
Cărturarii au dat tradiției populare o expresie
livrescă, intelectuală; i-au dat valoare și greutate.
Produsul final nu este unul provincial, ci se
referă la întregul popor român, la întregul spațiu
locuit de acesta. Istoria astfel creată nu este inven-
tată , ea se sprijină pe datele istoriei universale,
pe istoria romanității orientale și are drept argu-
mente limba, tradițiile, obiceiurile comune.
Națiunea română, în accepțiunea și dimensiunile ei
medievale, nu este construită sau inventată, se
sprijină pe informațiile confirmate de istorie, pe
realitățile timpului, cărora secolul al XVII-lea
românesc, dezvoltat sub semnul Unirii din 1600,
le-a dat o puternică expresie pe plan politic și cul-
tural, mai cu seamă. Statul, prin funcțiile și
obiectivele sale politice, a contribuit la întărirea
sentimentului de unitate, promovat în conștiința
timpului pe căi multiple.
Căderea Ungariei și stabilirea noului raport de
forțe în centrul Europei au conferit atât Tran-
silvaniei - devenită principat sub suzeranitatea
Porții - cât și celor două formații românești
extracarpatice un rol important în echilibrul
politic și strategic al zonei. Pe acest fond de ori-
entare nouă, atât de mult impulsionat pe planul
gândirii și acțiunii politice românești de Unirea
săvârșită de Mihai Viteazul, s-a desfășurat și
acțiunea culturală de care am
pomenit mai sus, în cursul
căreia a fost definit, mai
limpede, conținutul conceptu-
lui de națiune română,
devenit, treptat, o realitate, consolidată - explicit
sau implicit - fie de cele trei formații românești,
în împrejurări care vizează raporturile dintre ele,
fie de forțele internaționale interesate în crearea
unui alt echilibru zonal.
Secolul al XVIII-lea a adus schimbări politice
radicale în Europa și în zonă, modificând situația
strategică și natura relațiilor internaționale. Situ-
ația politică și juridică a teritoriilor românești se
modifică radical, cu impact puternic asupra
conștiințelor timpului. Transilvania intră sub
stăpânirea Habsburgilor, o parte din români trec
la Biserica Romei. Anexând provincia, Curtea de
la Viena încearcă să disloce regimul stărilor privi-
legiate, pentru a-și consolida dominația. În
cuprinsul politicii absolutiste a monarhiei lumi-
nate, raportul de forțe pe planul intern al
Transilvaniei se schimbă. Românilor li se conferă
mijloace pentru a-și defini prezența și a-și afirma
rolul, în limitele noi, moderne, ale iluminismului
(acceptat de absolutismul habsburgic).
În principate se instituie regimul politic
fanariot. Autonomia celor două țări românești
devine o simplă ficțiune; ele sunt asimilate, în
fapt, provinciilor Imperiului Otoman, teritoriul
lor fiind supus unui aspru regim de dominație
politică, de exploatare economică și fiscală.
Bulevard de trecere pentru armatele imperiale,
aflate în continuu conflict, și teatru al unor
numeroase și pustiitoare războaie, amenințate
mereu cu neființa, Moldova și Țara Românească,
înconjurate de cele trei imperii, oscilează, dra-
matic, egal amenințate, între Scylla crucii și
Caribda semilunii.
În asemenea condiții, continuitatea acțiunilor
pe linia marelui secol al XVII-lea nu mai era cu
putință. Sinteza unui întreg veac angajat în afir-
marea ideii individualității etnice este realizată de
Dimitrie Cantemir, prin al său Hronic al vechimii
romano-moldo-vlahilor. Un adevărat cântec de
lebădă transmis de savantul moldovean poste-
rității, expresie a unei noi viziuni asupra pro-
blemelor fundamentale ale istoriei românilor.
Hronicul și Historia Moldo-Vlahica nu sunt opere
care doar prelucrează un material ideologic exis-
tent. Ele dau un fundament științific mai larg
datelor cunoscute, referitoare la problematica
istorică a românilor. Lucrările se sprijină pe rea-
lități sociale și politice interne, bine cunoscute de
eruditul domnitor, cărora el a ținut să le dea o
expresie teoretică modernă.
În noua stare de lucruri instaurată în princi -
pate, demersurile științifice nu mai pot fi conti-
nuate de autohtoni, în intenția de a-și construi
armele necesare eliberării politice și spirituale.
O fac străinii în locul lor, - Dionisie Fotino și
Demetrios Philippidis26 -, demonstrând faptul
că problematica națională românească era deja
înscrisă în cultura europeană a vremii. Efortul
politic al românilor din principate este orientat
acum spre exterior, cu scopul de a-și afirma
prezența în cuprinsul evoluției contradictorii a
„problemei orientale“.
Așadar, în secolul al XVIII-lea, efortul politic
al românilor din principate este orientat spre
exterior, prin apelul la puterile angajate în politica
6
■ | TRIBUNA ♦ nr. 2 ♦ 1-15 octombrie 2002 |-
europeană, cu scopul de a-și menține existența
politică și a obține recunoașterea internațională,
în timp ce efortul românilor din Transilvania este
orientat spre interior, pentru obținerea recu-
noașterii „drepturilor naturale“ ale existenței lor
naționale, politice, în cadrul provinciei imperiale.
Ambele eforturi aveau în vedere interesele româ-
nești : politice și identitare.
Într-o alternanță și într-o continuitate care
ilustrează convingător existența națiunii pe
întregul spațiu locuit de români, scena pe care se
dezvoltă problema națională românească, în înțe-
lesurile sale moderne, se mută în Transilvania, în
al cărei laborator, pe baza moștenirii anterioare,
este elaborată ideologia națională, dezvăluită și
difuzată cu metodologia și formele de expresie ale
iluminismului.
Inochentie Micu își sprijină eforturile pentru
obținerea drepturilor umane și politice în
favoarea românilor, în acord cu dreptul natural,
pe afirmarea vechimii, latinității și continuității
poporului român. Mișcarea sa este politică, are în
vedere doar pe românii din Transilvania, desfă-
șurându-se în interiorul monarhiei din care
provincia românească făcea parte. El pornește de
la adevărurile, de la faptele de conștiință româ-
nească transformate de cărturarii secolului al
XVII-lea în acte de cultura, sintetizate de D. Can-
temir, le îmbracă în haine noi, moderne, poli-
tizându-le activ, transformându-le în arme
naționale. Nimic nu este inventat sau imaginat.
Totul este real, istoric, actualizat, în acord cu înțe-
lesurile moderne ale conștiinței timpului.
Episcopul poseda manuscrisul Hronicului lui
Cantemir, pe care-l cumpărase la Viena.
Problematica existentă în demersul politic al
lui Micu este preluată, dezvoltată și difuzată în
spirit iluminist - cu mijloacele promovate de
acest mare curent înnoitor - de Școala Ardeleana, a
cărei acțiune se confundă cu mișcarea Supplex-ului,
un mare act național, care marchează - oficial, am
spune - existența națiunii române.
Cu toate neajunsurile care-i pot fi atribuite -
romanomania sau alterarea limbii, precum și sp-
ritul polemic, care, prin exagerare, denaturează
trăsături care definesc personalitatea românilor
din Transilvania27 - Școala Ardeleana, prin opera
reprezentanților săi, apostoli ai românismului (după
expresia lui N. Bălcescu), a răspândit, prin scrieri
și prin intermediul instituțiilor școlare mai cu
seamă, valorile naționale. Activitatea sa a ridicat
pe o treaptă superioară tezaurul cultural al seco-
lului al XVII-lea, sintetizat de D. Cantemir, i-a
conferit credibilitate științifică, înscriindu-l în
patrimoniul cultural al secolului naționalităților.
Pornind de la națiunea română din Transilvania,
care trebuia repusă în drepturile ce i se cuveneau
în conformitate cu „spiritul vremii", reprezen-
tanții acestui curent înnoitor au pus în discuție
existența națiunii române în întregul ei, definin -
du-i personalitatea și conferindu-i credibilitate
istorică. Așa cum, pe drept, s-a apreciat, încer-
când, prin toate mijloacele, să demonstreze ori-
ginea romană a poporului și proveniența latină a
limbii lui, ei s-au opus oricărei încercări de a face
biserica lor mai romana și mai latina. Un paradox
aparent, care trebuie explicat prin existența
conștiinței naționale28.
Opera lor, cu excepția cărții lui Petru Maior
Istoria pentru începuturile românilor în Dacia, nu a
avut răspândire largă. Scrierile istorice ale lui
Gh. Șincai și I. Budai-Deleanu au fost publicate
sau traduse integral abia în zilele noastre. Arde-
lenii însă le-au difuzat ideile pe întreg spațiul
românesc, contribuind la deșteptarea spiritelor și la
deschiderea epocii regenerării, a afirmării naționale.
Când, după 1821, în urma revoluției, domni-
ile pământene au fost reinstaurate în principate,
teatrul mișcării naționale s-a mutat din nou la sud
și la est de Carpați.
Fără mișcarea culturală din secolul al XVII-lea
din principate, fără mișcarea identitară în spirit
iluminist din Transilvania secolului al XVIII-lea și
din primele decenii ale veacului următor, nu ar
putea fi înțeleasă explozia națională ce a avut loc
în principatele eliberate de tirania orientală și de
amenințarea rusă. Fără acumularea anterioară,
căreia Transilvania i-a conferit o atât de mare
consistență, afirmarea națiunii române și constru-
irea cu atâta repeziciune a instrumentelor iden-
titare nu ar fi fost cu putință. Această alternare a
mișcării politice - devenită națională, în finali-
tatea ei - nu ar fi fost posibilă fără unitatea sub
semnul căreia s-a desfășurat întreaga istorie a
românilor.
Unirea din 1918, realizată sub conducerea
politică a „țărilor extracarpatice“, constituite în
România Mică în 1859, a fost realizată, din nou,
printr-o colaborare exemplară în cadrul unei
mișcări unice, naționale.
Nu putem încheia aceste rânduri - care se vor
a fi și o profesiune de credință - fără a valoriza
ecoul ce l-a avut în conștiința contemporanilor
răspândirea valorilor identitare, naționale, de
către apostolii Școlii Ardelene, prin mijlocirea
cuvântului scris și a școlii. Nu putem oferi aici
decât unele mărturii ale câtorva personalități
reprezentative. Ele au rămas, cu siguranță, mult
mai numeroase, în arhive; unele însă, nu cele mai
puține, s-au stins o dată cu trecerea în neființă a
celor care le-au receptat și comunicat.
N. Bălcescu, unul din cei mai străluciți
reprezentanți ai epocii de regenerare, aprecia că
Revoluția din 1821, consecință a „deșteptarii popo-
rului și a măturării fanariotilor din țara", a fost pregă-
tită, „în parte, de acea lucrare înțelegatoare ce ieși din
mintea învațatei Transilvanii, azil vecinic al naționa-
lității române ".
Pregătirea a fost făcută nu numai prin
numeroșii dascăli ardeleni care au făcut educație
în principate în spirit național, ci și prin pro-
movarea și valorificarea, în spirit național, a legă-
turilor strânse între oamenii trăitori în spațiul
românesc. Acestea au îngăduit ca Transilvania să
restituie principatelor, în haină națională, de
această dată, moștenirea românească anterioară.
Așa cum Inochentie Micu a cunoscut sinteza teo-
retică a lui D. Cantemir, mărturisitoare a trăsă -
turilor identitare ale organismului românesc,
Tudor Vladimirescu, promotor esențial al operei
de regenerare, a început mișcarea pentru slobozirea
poporului în deplină cunoaștere a implicațiilor
naționale ale acțiunii sale. El cunoștea cartea
învățatului Petru Maior, care dezbătea în spirit
modern, național, problematica esențială a națiu-
nii române29. Colaborarea cu Gh. Lazăr, de
asemenea, nu poate să nu confirme înțelegerea și
aprecierea în comun a componentelor eliberării
naționale.
Conținutul cărții lui Petru Maior, cunoscut de
către tineretul din principate, - care se apropia de
anul slavei (1830), al contactului direct cu „Europa
luminată" -, a străbătut, după mărturia lui George
Bariț,
„ca scânteia unui fulger toataființa noastra;
o mulțime de presimțiri și idei care dormita în noi se
deșteptara deodata ca prin un farmec puternic; exaltația
și fanatismul ca noi suntem români și nu altceva nu
avea nici un cumpat, nu cunoștea nici un hotar".
C. Negruzzi a învățat (adică a simțit) româ-
nește citind cartea cărturarului transilvănean, pe
care M. Kogălniceanu îl asemăna cu „un nou
Moise... care a deșteptat duhul național" și căruia îi
datorăm „impulsul patriotic ce de atunci s-a pornit în
tustrele provincii a vechii Dacii"30.
În această alternanță istorică seculară, de con-
tribuții succesive și întregitoare, din care, la
începutul secolului al XIX-lea, s-a constituit
întregul național românesc, Transilvaniei i-a
revenit un rol major. Prin Școala Ardeleana mai
ales, ea a oferit un sens și o justificare, în spirit
modern, mișcării politice românești, contribuind,
esențial, la însușirea alfabetului național, la for-
marea conștiinței naționale generale, românești.
Atât să fi dat Transilvania și ar fi fost de ajuns
pentru a justifica prezența ei statornică în gân-
durile și sufletele acelora care simt și făptuiesc
românește.
■

■ | TRIBUNA ♦ nr. 2 ♦ 1-15 octombrie 2002 |-
|8R>^
■	Chj
Trenulețul staționând în centru (1902)
NOTE
1.	Dând expresie acestei nevoi continue de autodefinire
etnica - de°i într-un sens care nu coincide, exact, cu cel
național, românesc - Katherine Verdery notează ca Jimp
de peste trei secole, est-europenii aufolosit istoria și interpretarea ei
pentru a vorbi de relațiile cu vecinii și despre identitatea lor
națională“. Cf Compromis și rezistența în cultura română sub
Ceaușescu, Bucure°ti, Humanitas, 1994, p. 206.
2.	Cf Secolul 20, nr. 10-12, 1999, 1-3, 2000. Numărul este
intitulat, sugestiv, Europele în Europa, fiind consacrat pro-
blematicii complexe a integrării.
3.	R. NEZHAMMER, Viitoarea hartă a României, Bucure°ti, 1910;
George Vâlsan, Conștiință națională șigeografie, Cluj, 1937;
Al. RÂDULESCU, L’unite de la Roumanie du point de vue de la
geographie humaine, în L’unite et les fonctions du pays et du
peuple roumain, Bucure°ti, 1943; G. Brâtianu, L’unite et
l’individualite du pays roumain du point de vue de la geographie
physique, Ibidem.
4.	GheorgheI. B râtianu, Geopolitica - factor educativ și
național, în vol. Cuvânt către români, ediție Ion Tode-
rașcu, Ia°i, 1996, p. 73-76.
5.	Memoriul istoricului a fost publicat în Revista pentru istorie,
arheologie și filologie, I (1882), p. 134-146. Apud V. Curti-
CÂPEANU, Alexandru loan Cuza °i Transilvania, în vol.
Cuza-Vodă. In memoriam, Ia°i, 1973 (sub redacția lui
L. Boicu, Gh. Platon, Al. Zub), p. 431.
6.	Cf Gh. P.ATON, Intrarea României în primul război mondial.
Premisele opțiunii, în Academia Română, Memoriile Secției de
Științe Istorice, seria a IV-a, t. XII, 1987, p. 45-54. În fața
Comisiunii Afacerilor Române - la Conferința de Pace de
la Paris, la 22 februarie 1919 - Ion I.C. Brătianu a dat
expresie în următorii termeni obiectivelor geopolitice
române°ti: „Nu putem concepe existența neamului românesc fără
Nistru, cum nu putem să o concepem fără Dunăre și Tisa căci ne
desparte de elementul slav. Basarabia este pentru noi intrarea casei
noastre“ Gheorghe I. Brâtianu, op. cit., p. 73).
7.	Marea unire a românilor în izvoare narative, ediție de Stelian
Neagoe, Bucure°ti, 1984, p. 326-327 (cuvântare rostită la
Ia°i, la întrunirea „Ligii Culturale“, la 15 martie 1915).
8.	Ibidem , p. 684-686.
9.	Ibidem , p. 150.
10.	Ibidem, p. 277. Într-un articol inserat în ziarul La Rouma-
nie, în nr. 4, din 17 octombrie 1918, istoricul I. URSU
dădea astfel expresie sentimentelor generale române°ti:
„Prin intrarea în război, România n-a urmărit o politică imperi-
alistă; n-a urmărit decât țelul legitim de a da o formă politică
unității sufletești care a existat dintotdeauna între cele două emi-
sfere ale Carpaților, punând astfel bazele unui stat având un centru
natural predestinat în fortăreața munților“. Cf. Ioana Ursu,
Dumitru Preda, Biografia unei conștiințe - loan Ursu, Cluj-
Napoca, Editura Dacia, 1987, p. 197.
11.	Ciuntirea Transilvaniei, în 1940, în urma Dictatului de la
Viena, a prilejuit reacții la fel de semnificative, de natură
să reliefeze locul Transilvaniei în con°tiința românească.
Un contemporan î°i împărtă°e°te sentimentele în urmă-
torii termeni: „ Transilvania nu epentru noi numai un teritoriu
pe o hartă. Transilvănenii nu sunt pentru noi numai o expresie
statistică. Transilvania e leagănul neamului nostru. Cu Transilva-
nia fâșiată în două nu se rupe numai pământul unei țări, ci se
înmormântează o istorie românească de atâtea ori seculară și se
despică însăși sijletul frământat al unui neam fără noroc, iubitor
de lege și însetat de dreptate“.
Nu este, acesta, un protest, o încercare de legitimare
istorică asupra pământului românesc, ci doar expresia
unui sentiment propriu contemporanilor. Este o voce care
exprimă convingeri care aparțineau întregii colectivități
române°ti. Confesiunea este făcută de Ion Lugo°ianu, fost
ministru al României la Roma. Apud Milton G. Lehrer,
Ardealul, pământ românesc, Bucure°ti, Editura Științifică °i
Enciclopedică, 1989, p. 394.
12.	Începând cu sinteza lui Gheorghe I. Brâtianu (Originile
șiformarea unității românești, ediția lui Ion Todera^cu,
Ia°i, 1998), scrisă în 1943, cu documentatele studii ale lui
Nicolae Stoicescu (Unitatea românilor în evul mediu,
Bucure°ti, 1983), ale lui Ion Toderașcu (Unitatea
românească medievală , I, Bucure°ti, 1988) °i până la elegan -
tul studiu consacrat de Ioan-AurelPop Națiunii române
medievale. Solidarități etnice românești în secolele XIII-XVI,
Bucure°ti, 1998, doritorii pot să afle răspunsuri autorizate
la întrebările lor, precum °i o bibliografie capabilă să satis-
facă cerințele informației istorice moderne.
13.	AL. Zub, Apelul la simboluri, în revista 22, IX, 1998, nr. 4
(414).
14.	Geograful I. CONEA, reliefând raportul - pe care îl absolu-
tizează - constată că „nu există istorie și nu există popor care
să fie așa de mult expresii ale pământului lor, cum este istoria
românească și cum este poporul român“. Cf. Geografie și istorie
românească , s.a., p. 42.
15.	D. Prodan, Boieri și vecini în Țara Făgărașului în secolele XVI-
XVII, în vol. Din istoria Transilvaniei. Studii și evocări,
Bucure°ti, 1991.
16.	Gheorghe I. Brâtianu, Tradiția istorică despre întemeierea
statelor românești, Bucure°ti, 1945.
17.	De°i într-o dublă ipostază (Țara Românească °i Moldova),
statul românesc a apărut ca instrument de apărare a unei
națiuni în devenire împotriva tendințelor de dominație
directă °i de subordonare națională ale unei puteri străine.
Succesul final al celor două state a fost consacrat pe plan
internațional prin recunoa°terea autonomiei ecleziastice -
căutată, la început, în direcția Romei, care însă nu a putut
înfrânge opoziția Regatului Ungar - °i legitimată de
Bizanț, care a consacrat autonomia celor două state o dată
cu înființarea mitropoliilor lor. Cf. Șerban Papacostea,
Geneza statelor feudale în evul mediu românesc, Cluj, Editura
Dacia, 1988, p. 130.
18.	D. PRODAN, op. cit., p. 19.
19.	Șerban Papacostea, op. cit., p. 96 (Întemeierea Țării Româ-
nești și a Moldovei și românii din Transilvania în noi izvoare).
20.	Șt. Ștefânescu, Mișcări demografice în țările române până în
secolul al XVII-lea și rolul lor în unitatea poporului român, în
vol. Unitate și continuitate în istoria poporului român, Bucu-
re°ti, 1968, p. 187-207.
21.	Apud D. Prodan, SupplexLibellus Valachorum. Din istoria
formării națiunii române, Bucure°ti, Editura Științifică °i
Enciclopedică, 1984, p. 211.
22.	Idem, Teoria imigrației românilor din Principatele române în
Transilvania în veacul al XVIII-lea . Studiu critic, cu o prefață
de I. Iupas, Sibiu, 1944.
23.	Cf. ADOLF Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei
idei, Bucure°ti, Editura Academiei, 1972.
24.	Șerban Papacostea, Conștiința romanității la români în evul
mediu, loc. cit., p. 223.
25.	Ibidem, p. 226-230.
26.	Primul a publicat la Viena, în 1818-1819, o Istorie generală a
Daciei sau Transilvaniei, Terei Muntenești și a Moldovei, iar cel
de al doilea, la Leipzig, în 1816, o Istorie a României , căreia
i-a adăugat °i o Geografie. Pentru detalii, cf. CLEOBULE
TSOURKAS, Les historiographesgrecs de l’epoque phanariote et les
problemesfondamentaux de l’histoire roumaine, în vol. Sym-
posion. L’epoquephanariote, 21-25 Octobre, 1970, a la
memoire de Cleobule Tsourkas, Thessaloniki, 1974, p.
444 °i urm.
27.	Sorin Mitu, Geneza identității naționale la românii ardeleni,
Bucure°ti, Humanitas, 1997, passim.
28.	Cf. Keith Hitchins , Conștiință națională și acțiune politică la
românii din Transilvania 1700-1868, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 1987, p. 68.
29.	Nicolae Stoica din Hațeg, Cronica Banatului, ediție de
D. MlOC, Bucure°ti, Editura Academiei, 1969, p. 63-64.
30.	Foaie pentru minte, inimă și literatură, nr. 1/1839. Apud
Vasile Netea, Conștiința originii comune și a unității naționale
în istoria poporului român, Bucure°ti, Editura Albatros, 1980,
p. 96-98.
8
■ | TRIBUNA ♦ nr. 2 ♦ 1-15 octombrie 2002 |-
Arheologia funerară în Dacia romană
■	Mihai Bărbulescu
Prin ritualuri specifice, toate societățile
marchează momentele fundamentale ale
ciclului biologic și social: nașterea, maturi-
tatea, căsătoria, moartea. Dacă primele enumerate
aici lasă rare și greu detectabile urme arheologice,
tot ceea ce are relație cu moartea produce un
abundent material de studiu arheologului.
Moartea, marea trecere spre necunoscut, este
însoțită de gesturi și semne care vor să exprime
viața pământească la întâlnirea cu incertitudinile
unei alte existențe. Patrimoniul simbolisticii
funerare este expresia complexă a nivelului eco-
nomic și social, a rangului individului, expresia
funcțiunilor materiale și ideologice ale obiectelor,
ale reprezentărilor și practicilor colective. Nu era
altfel, firește, nici în primele secole ale mileniului
I, în Imperiul Roman, dacă privim lucrurile glo-
bal, dincolo de diferențele specifice unei anume
etnii - de regulă nu foarte pregnante - existente
în spectrul larg și generalizat al ideologiei
funerare.
Acest simbolism relevat prin gesturi, imagini
și practici consemna o sumă deparalele. Cerce-
tătorul le va desluși în morminte, în artefacte, în
literatura antică, în epitafuri și în ornamentica
monumentelor funerare, întreprindere nu tocmai
ușoară, câtă vreme avem adesea a face numai cu
aluzii. Simbolistica nu e domeniul care să se
„citească“ dintr-o suflare ori care să se dezvăluie
unui ochi superficial.
Mai întâi, viața omului în relație cu viața naturii,
cea vegetală°i aceea a regnului animal. Pământul ge-
nitor și roditor e buna mamă, iar renașterea vege-
tației provoacă neîncetat o speranță soteriologică.
Semințele din morminte, frunzele iederei, ale
acantului ori conul pinului veșnic verde, motive
simbolice atât de frecvente pe monumentele
funerare, fac trimitere la viața eternă, întărită și
prin eschatologia dionisiacă. De altfel, accesoriile
lui Dionysos-Liber, vița de vie, kantharos-ul, thyr-
sos -ul, se înscriu printre motivele funerare
obișnuite. La aeternitas fac aluzie personificările
anotimpurilor ori acei erotes cu ghirlande, veșnicii
copii într-o eternă primăvară. Evocarea cu insis-
tență a vitalității plantelor și animalelor (vița de
vie care reînvie mereu, ciorchinii de struguri,
coroane vegetale, flori diferite, cununi de laur,
păsări diverse, eleganții păuni, forța maiestuoasă a
leilor, delfinii jucăuși și salvatori) sugerează spe-
ranțele lumii de dincolo. În acest context, femeia
înfățișată cu o pasăre moartă în mână pe o aedicula
din Napoca rămâne o imagine insolită, căci în
fața morții oamenii preferau să așeze simboluri
ale vieții. Acestea animează, recreează și amintesc
viața terestră, o proiectează în incertitudinea
viitorului.
Apoi, moartea văzută ca o călătorie, fie spre nea-
gra împărăție subpământeană a lui Hades, fie spre
bolta nemărginită a cerului. Se puteau imagina și
alte variante, călătoria spre „insulele fericiților“,
spre care defunctul e însoțit de un adevărat corte-
giu de sileni și bacante, tritoni, nereide și delfini.
Pentru călătoria în Hades era nevoie de obolul
pentru Caron, ceea ce se transpune în practica
funerară prin depunerea în mormânt a unui
bănuț de mică valoare. Doi zei însoțesc sufletul și
speranța în această călătorie, unul în mod direct -
Hermes/Mercurius psichcpompos, care conduce
sufletul în fața stăpânilor lumii de dincolo, altul
la modul ideal - Hercules, cel care a înfrânt
Moartea și a reușit să se întoarcă pe Pământ, călă-
torie unică prin sensul său invers. Deși era limpede că
nimănui nu-i este permis să facă acest drum
îndărăt (Orfeu este unul din puținii care l-a făcut,
și acesta singur, fără Euridice, dar Orfeu nu era de
sorginte cu totul pământească), Hercules rămâne
un model. Cei doi zei (primul, zeu dintotdeauna,
al doilea - devenit zeu din muritor ce era pentru
însăși această faptă deosebită, învingerea Morții)
apar alăturați pe monumente sepulcrale din Ulpia
Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa ori
Napoca, unde Mercurius e însoțit de cocoș,
pasărea apotropaică la al cărei cânt se destramă
tenebrele și fug demonii nopții, iar Hercules este
însoțit chiar de Cerberul pe care l-a adus tempo-
rar pe Pământ.
Dacă Hercules și Mercurius fac aluzie la un
Hades subpământean, la un Infern clasic, alte
imagini de pe monumentele funerare trădează
concepția sufletului aerian, poate și sub influența
filosofiei neostoice. Speranța eternității cerești
pentru suflete este ilustrată de personificarea
Vânturilor, căci acestea trebuiau să împingă sufle-
tul spre astre ori spre Lună, ținta călătoriei.
Sufletul se îndreaptă spre sejurul celest purtat de
un car, de o barcă, de un cal, de o pasăre, folosind
o scară. Ne aflăm pe timpul când Marcus Aure-
lius se întreba (în Către sine)
„dacă sufletele supraviețuiesc, cum le încape aerul,
din ve°nicie, pe toate? Dar pământul cum
cuprinde cadavrele celor care au fost îngrcpați
în el din ve°nicie? “.
Ecoul doctrinei neostoice îl surprindem la
Tibiscum, unde un anonim pune să i se scrie pe
piatra de mormânt terra tenet corpus, nomen lapis
atque animam aer... („pământul ține trupul, numele este
pe piatră, iar sufletul se află în aer...“). Disocierea
tranșantă proclamată de inscripția tibiscensă între
sufletul nemuritor înălțat în văzduh și corpul care
zace în pământ o reîntâlnim exprimată epigrafic și
în alte zone ale Imperiului Roman. Ea este
sorgintea simbolismului sideral pe monumente
funerare. În același timp, ofrandele depuse în
morminte, la înmormântare ori ulterior, ne rea-
mintesc credința într-o postexistență în întune-
cimea mormântului ori în regatul subpământean
al lui Hades. Ideea nemuririi sufletului aerian
pare a conviețui cu aceea a sălășluirii trupului în
mormânt. Fiecare era liber să creadă într-una ori
în alta din aceste teorii eschatologice sau să le
amestece în forme ce i se păreau convenabile, cu
atât mai mult cu cât încercările de conciliere n-au
lipsit nici din intențiile filosofiei.
Așa cum întoarcerea din cealaltă lume este
imposibilă, nici evitarea marii călătorii nu este cu
putință. Copilul reprezentat pe lespedea funerară
de la Potaissa o imploră în zadar pe teribila Moiră
Clotho, torcătoarea; lungimea firului vieții doar
Destinul o cunoaște și o hotărăște, un Fatum ne-
cruțător. Într-un epitaf de la Gherla vedem pe re-
semnații părinți ai tinerei Aelia Ingenua consta-
tând doar, cu durere, plus Fata vetarunt (ca să tră-
iască „mai mult, n-au vrut Parcele?). Numai morțile
socotite injuste (violente ori premature) puteau să
provoace un rar gest de revoltă: se înălțau palmele
cu podul îndreptat spre privitor și degetele ușor
răsfirate, așa cum apar pe acrotera unui sarcofag
din Apulum, semn al protestului, invocare a
răzbunării divine asupra ucigașului ori strigăt plin
de obidă la adresa unei Soarte nemiloase, care
părea astfel a fi mustrată ori chiar învinuită.
Moartea e somn °i noapte, căci însăși personifi-
carea morții (Thanatos) e frate geamăn cu per-
sonificarea somnului (Hypnos), copiii Nopții
(Nyx). Antiteza lumină-întuneric (zi-noapte) este
antiteza viață-moarte. Moartea nu este doar
somn, ci și liniște și frig. Unele mituri redate pe
monumentele funerare sunt legate tocmai de
somn și trezire (de pildă, Artemis și Endimion).
Micile genii sculptate pe sarcofagul cu inscripție
versificată de la Romula, al lui Aelius Iulius
Iulianus, sunt niște copii scufundați într-un dulce
somn, pe pat de frunze, cu o coroniță în mână și
bulbi de mac adormitor în păr, încât evocă mai
degrabă geniile „somnului etern“ decât pe
Thanatos.
Moartea e odihna ve°nică, iar mormântul e spațiul
destinat acesteia. La Tibiscum, Publius Aelius
Ulpius își înscrie pe epitaf hanc sedem longoplacuit
sacrare labori / hanc requiem fessos tandem qua conderet
artus („acest lăca° hotărât-a să-l închine trudei
■ | TRIBUNA ♦ nr. 2 ♦ 1-15 octombrie 2002 |-
9
3
sale-ndelungi / în loc de odihnă să-și pună istovitele
mădulare la urmă“). Mormântul e prevăzut cu
diverse obiecte care-i vor servi decedatului. De
aceea o tânără femeie din Callatis î°i lua cu ea în
sarcofag, în al doilea veac după Hristos, nu doar
bijuteriile superbe, nu doar coronițele de flori
depuse de cei dragi, ci °i cinci perechi de sandale,
o lucernă de bronz cu suportul ei, trusa de par-
fumuri, ustensilele folosite în cosmetică, oglin-
zile, un ac de cusut, un fus, lingurițele, chiar °i
un mic instrument muzical cu corzi... De obicei
însă ofrandele funerare se reduc la vase cu ali -
mente °i băuturi, cărora li se poate adăuga un
opaiț pentru luminarea căii spre cealaltă lume °i
obolul pentru trecerea Styxului.
Ideea morții ca ruptură în existență se traduce în
lumea materială prin distrugerea intenționată a
unor obiecte care au aparținut defunctului °i care
se depun în mormânt. Această ruptură se răsfrânge
°i asupra rudelor celui mort. Ritualurile funerare
(expunerea cadavrului, banchetul, înmormânta-
rea, sacrificiile periodice) au ca scop restabilirea
normalității în familia decedatului. Cât timp este
doliu în familie, romanul e impur; pentru a rede-
veni pur trebuie îndeplinite ritualuri de purificare
(de pildă, băi rituale).
Viața e luptă, de aceea atât de adesea monu-
mentul funerar din Dacia îl arată pe Hercules în
luptă cu leul din Nemeea, alteori înfăți°ează lupte
de gladiatori. Mortul e războinicul, iar când
scenele de vânătoare iau locul celor de război, sub-
stituirea se face în temeiul omologiei vânătoare-
război, care implică omologia fiară-inamic. Sub
chipul „Cavalerului Trac“ pe pietrele sepulcrale
trebuia înțeles decedatul, înfăți°at la vânătoare ori
întorcându-se de la vânătoare. Războinicul victo-
rios devine vânătorul care învinge fiara, adică
stăpâne°te °i controlează, elimină forțele răului
care amenință lumea. „Acum să venim la brâul supe-
rior “ - descria Odobescu, fără sesizarea sensului
simbolic, dar cu savoare, cu peste 125 de ani în
urmă, celebrul sarcofag „Ghica“, de la Romula
ori Sucidava -
„pe care Jur-împrejur se zăresc, sub ștersura
rozătoare a timpului, vreo douăzeci și patru de
animale, vreo trei sau patru bărbați, toți în pozițiuni
foarte animate, și poate încă și câțiva copaci.
Animalele par a fi lei, mistreți, cerbi și tauri sălbatici,
atacați cu furie de câni colosali și pândiți sau izbiți de
către vânători... Oare nu vom fi având aicea
reprezentarea unia din acele scene vânătorești, care
negreșit se petreceau adesea în pădurile Daciei, între
colonii romani și bourii uriași... ce au lăsat și până azi
creștetul lor fioros în stema Daciei răsăritene? “
În fapt, vânătoarea, bătăliile mitice, isprăvile
lui Hercules fac aluzie la o calitate a defunctului,
la virtus. Comparația cu Hercules este justificată
prin probele vieții pe care °i mortul a avut a le
înfrunta. Dacă viața e o luptă, plină de încercări,
nenorocitul silen Marsias concentrează toată du-
rerea vieții pământene.
În decorul unor monu-
mente funerare din
Dacia, ca pretutindeni în
lumea clasică (la greci, în
„ „ Cimitirul, un drum flancat
de două rânduri de tăceri 1
imaginile de pe cistele de bronz etrusce ori la
romani), Marsias legat de copac î°i a°teaptă,
resemnat, supliciul, jupuirea de viu. La urma
urmei, pedeapsa nu i se trage din pierderea con-
cursului muzical cu Apollo, ci pentru că a în-
drăznit să-l provoace pe Zeu.
Aluzii se fac apoi °i la calitățile intelectuale ale
defunctului. Muze °i filosofi îl înconjoară pe
superbe sarcofage de aiurea. În Dacia, mai mo-
Cluj
Str. Gh. Deja (1923)
dest, cel care °i-a comandat imaginea definitivă, a
sa °i a soției sale, în altorelieful de la Zam, dorea
să apară în ochii posterității ca un mousikos aner.
are sulul de papirus, inel sigilar °i theca calamaria la
brâu. O fi fost cu adevărat un om cultivat sau a
tri°at puțin?
Moartea e schimbare, e marea trecere. Plecarea
spre - °i intrarea - într-un alt tărâm este sensul
întruchipat de gestul bărbatului care sare în apă,
care plonjează în necunoscut la Paestum, în veacul
V î. Hr. Răpirile au aceea°i încărcătură simbolică.
Spre necunoscut se îndrepta Europa, pe care o
piatră sepulcrală de la Micia o înfăți°a, °apte se-
cole mai târziu, pe spinarea taurului (adică a lui
Zeus) în galop, care o răpea, ducând-o spre
unirea cu zeul. Tranformarea, uneori radicală,
chiar într-o ființă aparținând altui regn, ascunde
aceea°i semnificație. Pe o lespede funerară din
Potaissa o vedem pe nimfa Daphne pe punctul de
a fi ajunsă de Apollo °i care, pentru a scăpa de
urmăritor, se transformă treptat în dafin. Nimic
din brutalitatea morții, doar alegorii.
Orașul morților, cimitirul, este precum cel al viilor,
are străzi, grădini, incinte, mausolee-case, fiindcă
lumea morților reflectă lumea celor vii. Vilelor somp-
tuoase le corespund mausoleele, iar locuințelor
modeste - mormintele pe măsură. Sarcofagul lui
Aelius lulius lulianus e „casă“ (domus în epitaf),
iar capacele unor sarcofage imită forma acope-
ri°ului °i a țiglelor. Stelele °i altarele funerare
reproduc adesea elemente arhitectonice, fron-
toane pe pila°tri ori coloane, °i ce este aedicula
dacă nu o măruntă căsuță?
Contrar a ceea ce se întâmplă în epoca mo-
dernă, când cimitirul caută un loc lini°tit, la ro-
mani ora°ul morților este lipit de acela al viilor,
strada de îndată ce iese din ora°
se transformă în artera princi -
pală a necropolei. „Cimitirul, un
drum flancat de două rânduri de
tăceri“ (Lucian Blaga, Cimitirul
roman). În felul acesta se păstra un contact perma-
nent între vii °i cei dispăruți.
Sărăcimea se asocia în colegii funeraticii, pen-
tru a-°i asigura funeralii decente, ceremoniile
periodice °i chiar un loc de mormânt. Cele mai
modeste locuri erau în columbaria, unde fiecare
membru al unei asemenea asociații căpăta un mic
spațiu pentru urna cinerară, acoperit cu o placă
pentru epitaf. În Dacia nu s-a descoperit, deo-
camdată, vreun columbarium, dar poate că tocmai
asemenea locuri (loculi) dintr-un columbarium nu
mai erau disponibile la Alburnus Maior, încât un
colegiu funeraticiu de acolo se dizolva în anul
167. Pentru cei care se înhumau se construiau
cutii ieftine din cărămidă (cărora ne-am obi°nuit
să le spunem - oarecum impropriu - „sarcofage
de cărămidă") sau se improvizau cutii din lespezi
de piatră, bucăți din mai vechi monumente
funerare, luate din acela°i cimitir, de la morminte
abandonate, de care nu se mai îngrijea nimeni;
cei cu mai multă dare de mână î°i comandau din
vreme sarcofage din piatră, unele simple, desti-
nate îngropării în pământ, altele bogat ornamen-
tate, de regulă pe o singură parte, prevăzute °i cu
inscripție, expuse vederii în vreo ni°ă, într-un
mausoleu sau într-o incintă funerară. Ansamblu-
rile funerare pretențioase, despre care avem unele
indicii materiale °i în provincia Dacia, cuprindeau
mausolee cu grădini °i incinte, monumente, triclini-
um pentru banchetele rituale, fântâni, bănci (scholae)
pentru odihnă, spații pentru sacrificiile funerare.
Trimalchio dorea ca mormântul său să aibă (în
tălmăcirea lui Eugen Cizek)
„o sută de picioare în față și două sute de picioare în
adâncime. Doresc să fie fructe de tot soiul pe lângă
cenușa mea și viță de vie din belșug. Tare e prost să ai
în timpul vieții case dichisite și să nu te îngrjești de cele
unde trebuie să locuiești un răstimp mai lung".
Pomenitul sarcofag al lui Aelius lulius lulia-
nus era a°ezat la Romula inter pampinea vitgulta et
gramina laeta / umbra super rami virides ubi densa
ministrant („între tufișuri de viță și de.fătătoare verdeață
/ unde stufoasele ramuri l-accpăr cu umbra lor deasă"),
cum glăsuiesc versurile epitafului.
Reflectând bogăția ori sărăcia (lamentația
cre°tină va defini, în puține °i superbe cuvinte,
deșertăciunea - în mormântul împăratului °i al
săracului se găsesc numai oase goale), oricum,
mormântul este loc de cult privat, el aparține Zeilor
Mani °i dreptul de proprietate al familiei este
garantat de cetate. Cu excepția celor ale nou-năs-
cuților, toate mormintele trebuie să se găsească în
afara limitelor sacre ale ora°ului. E una din
puținele reguli străvechi, păzită cu stră°nicie.
După romani, barbarii (adică migratorii) î°i pre-
sară mormintele peste tot, în castre, în ora°e,
printre clădiri în picioare ori ruinate, ca unii ce
sunt străini de această lege. Exemplele nu lipsesc
10
■ | TRIBUNA ♦ nr. 2 ♦ 1-15 octombrie 2002 |-
în Dacia. Cum ritul (incinerație ori înhumație)
folosit de romani varia, el nefiind nici determinant
al ideologiei funerare, nici determinat de aceasta, numai
îngroparea defuncților a rămas întotdeauna o
obligație generalizată.
Într-adevăr, după incinerația practicată în
epoca arhaică, începând cu secolul VI î. Hr. mai
obișnuită devine înhumația. În veacul I î. Hr.
incinerația se răspândește din nou la romani, pen-
tru ca înhumația să revină mai ales în a doua
jumătate a veacului II d. Hr. Aceste variații nu
depindeau de o credință specifică, nu sunt
urmarea unor transformări succesive în planul
religios propriu-zis ori în planul credințelor
funerare, ci pornesc din modificările practicilor
tradiționale. La urma urmei, chiar și în cazul
incinerației, resturile de la rug se îrgrcpau, deci
ceea ce s-a schimbat de vreo două-trei ori a fost
numai modul de distrugere și transformare a
cadavrului în oseminte neperisabile, sarcină ce
revenea fie focului, fie pământului. Rezultatul
final era același: sufletul eliberat de corp (într-un
mod sau altul) va ajunge pe malul Styxului.
Dacă ritul poate să varieze și este mai puțin
important decât am fi înclinați să credem, cu atât
mai mult ritualul, obiceiurile funerare, variază
chiar de la familie la familie, conform unor
tradiții proprii. De aceea unele practici funerare
(de pildă, depunerea în morminte a lucernelor ori
a „obolului lui Caron“) nu vor fi reflectate de
arheologie în Dacia pe măsura în care ne-am
aștepta, închipuindu-ne funcționarea unei „deter-
minări" mitologice, care ar fi fost general cunos-
cută și acceptată.
Ne putem însă imagina că măcar principalele
îndatoriri periodice față de morți erau îndeplinite.
La Parentalia, în februarie, familia se reunea la
mormânt pentru sacrificii, arzând victime ani-
male, făcând libații cu parfum și vin. Pentru a se
asigura că libațiile ajung la resturile decedatului și
potolesc arzătoarea „sete a mortului", unii folo-
sesc dispozitive speciale prin care lichidele
pătrundeau în sarcofag ori în urna cinerară, cum
se întâmplă la Apulum. La Lemuria, în mai, se
oferea un mic banchet morților care nu fuseseră
îngropați după datină sau celor care nu fuseseră
îngropați deloc, pentru a îmbuna spiritele lor
rătăcitoare. Prin mai-iunie, la Rosalia, sărbătoare
răspândită în epoca imperială, mormintele se
acopereau cu trandafiri și se oferea un banchet
morților. Ca mijloc de prevedere, pentru ca mor-
mântul să-i fie îngrijit, iar sacrificiile prescrise să
fie aduse la timp, un locuitor din Sucidava se pre-
ocupa din timpul vieții și lăsa dispoziții în acest
sens urmașilor, prin testament. Alții dispuneau
prin testament înălțarea monumentului funerar.
Arheologia funerară „produce" obiecte con-
servate mai bine ori care nu se păstrează decât în
contexte funerare. Depuse intenționat în pământ (în
morminte), și nu „ajunse" întâmplător sub pământ
printr-un proces de degradare, distrugere, rui-
nare, acoperire cu depuneri, multe artefacte se
păstrează bine numai dacă se află în morminte.
Mormântul oferă o protecție fizică: vasele de sti-
clă din epoca romană care s-au păstrat întregi
provin aproape exclusiv din morminte. Mor-
mântul oferă un microclimat salvator pentru
materialele organice: obiecte de lemn, piese de
îmbrăcăminte și încălțăminte din textile ori piele
se păstrează, de regulă, numai în contexte funera-
re (și asemenea contexte sunt cu atât mai valoroa-
se cu cât solul în care materiile organice ar ajunge
întâmplător nu are calitățile propice conservării
lor, cum este și cazul României). Evident, în
microclimatul protejat de un spațiu perfect închis
(un sarcofag de piatră, de pildă) conservarea
materialelor organice este uneori de-a dreptul
miraculoasă.
Un mormânt ori o situație arheologică funerară
furnizează, cu puțin noroc, o radiografie rară, o
situație nederanjată, oferă un crâmpei din viața de
altădată, care a fost „înghețat", depus spre păstrare
în pământ, niște involuntare „capsule ale timpului".
Fără aportul arheologiei pe care am numit-o
„funerară", culturi și civilizații întregi ar fi rămas,
practic, necunoscute. Este cazul nomazilor și al
seminomazilor care au trecut pe acest pământ
aproape fără să lase urme de cetăți ori de locuire,
cei pe care doar moartea i-a așezat definitiv unde-
va. De la sciții stabiliți în Transilvania pe la anul
600 înainte de Hristos ne-au rămas doar mor-
minte. De la migratorii din primul mileniu al erei
creștine - de exemplu, de la goții din Transilvania
- la fel, doar morminte: tot ce știm astăzi despre
civilizația acestor neamuri, de la vase de bucătărie
și arme până la podoabe, provine din descoperiri
funerare.
Când, din anumite motive, mormintele sunt
puține ori chiar par să lipsească și, prin urmare,
„arheologia funerară" produce puțin sau nimic,
multe probleme devin greu de soluționat, în timp
ce ipotezele abundă, cu șanse reduse de a fi veri-
ficate ori general acceptate. Pe teritoriul României
(dar și într-o arie europeană mai largă), încă de
prin secolul XII î. Hr. necropolele se răresc, pro-
ces ce continuă în primul mileniu, mormintele
cunoscute sunt tot mai puține (mai ales în zonele
lipsite de prea mari influențe alogene), fără să
putem explica mulțumitor faptul, în afară de a-l
pune pe seama unor ipotetice schimbări de com-
portament față de cadavru. Pentru geto-daci,
penuria descoperirilor funerare ridică, așijderea,
probleme dificile și mari semne de întrebare
privind unele aspecte ale spiritualității lor, insufi-
cient clarificate.
Arheologia funerară, ca aventură a cercetării, îl
poartă pe arheolog prin cele mai diverse situații și
stări sufletești, de la truda puțin răsplătită a săpării
unui tumul impunător care se dovedește a ascunde
un foarte sărac mormânt preistoric, de la lipsa de
rezultate a unor sondaje în necropole plane, când
mormintele nu se lasă depistate, până la descoperi-
rile cele mai spectaculoase care fac „epocă" în isto-
ria arheologiei, morminte fastuoase de conducători
(Tutankhamon, Filip al II-lea al Macedoniei, Chil-
deric, pentru a da exemple din spații culturale și ori-
zonturi temporale diverse). Nu degeaba Ceram a
simțit nevoia să-și intituleze celebra-i carte de vul-
garizare Zei, morminte, cărturari, marcând din titlu
unul din cele mai pasionante domenii ale cercetării
arheologice.
În sfârșit, arheologia funerară oferă antropolo-
giei fizice spre studiu resturile osoase, primind
răspunsuri cu privire la sexul, vârsta, uneori chiar
înfățișarea celui decedat; extinse asupra unor
întregi necropole, asemenea cercetări pot stabili
speranța de viață din epocă. Când este cazul, pa-
leopatologia adaugă rezultate specifice, astfel
încât, în final, istoricul află câte ceva despre cali-
tatea vieții, igienă, alimentație, date pe care alte
surse nu i le furnizează.
■
■ | TRIBUNA ♦ nr. 2 ♦ 1-15 octombrie 2002 |-
11
Continuitatea romanică
în Transilvania
■	Alexandru Madgearu
Prin cercetările arheologice întreprinse în
Transilvania în ultimele cinci decenii s-au
descoperit numeroase așezări și necropole,
dar acestea nu au reușit, până în prezent, să aducă
soluții definitive la problema continuității
urmașilor daco-romanilor din fosta provincie
Dacia, din secolul al IV-lea și până în vremea
primelor documente care-i menționează pe
români în Transilvania (primul datează din 1210,
dar altul din 1223 se referă la prezența românilor
la Cârța pe la 1203). În ciuda aparențelor, există
un interval de trei secole (VII-IX), pentru care
arheologia nu oferă probe concludente. Voi arăta
mai jos de ce exprim o judecată atât de severă.
Mai există și un al doilea interval (secolele X-XII),
în care singurele informații despre românii din
Transilvania provin din acel atât de controversat
izvor care este Gesta Hungarorum a Notarului
Anonim.
Dovedirea teoriei continuității prin cercetări
arheologice a fost, în a doua jumătate a secolului
care a trecut, principalul obiec-
tiv al celor două mari școli
arheologice românești - cea de
la Cluj a lui Constantin Dai-
coviciu și cea de la București a
lui Ion Nestor. A fost un
obiectiv comun, realizat cu
mijloace diferite și pe deasupra
disputelor din lumea arheo-
logilor, dispute care au privit
inclusiv problema etnogenezei
(Daicoviciu a contestat vehe-
ment teoria lui Nestor asupra
culturii Dridu1). Dacă anali-
zăm acțiunile și rezultatele, se
observă o anumită comple-
mentaritate. Școala de la Cluj
s-a concentrat asupra perioadei
postromane (secolele IV-VI), în
timp ce Ion Nestor și discipolii
săi au urmărit demonstrarea
continuității populației roma-
nice / românești în perioada
ulterioară migrației slavilor.
Rezultatele nu au fost pe
măsura așteptărilor decât în
privința secolelor IV-VI. Acum,
nici un cercetător serios nu
mai poate contesta supraviețui-
rea în forme ruralizate a ora-
șelor din Dacia Romană, până
în secolul al V-lea, iar în unele
cazuri până în secolul al VI-lea.
Materialele paleocreștine (pro-
duse local sau importate),
menținerea unor ritualuri
funerare romane, utilizarea
ceramicii de tradiție romană
provincială, folosirea relativ
intensă a monedelor de bronz,
toate acestea sunt argumente
serioase în sprijinul continu-
ității daco-romanilor în
Transilvania în secolele IV-VI2.
Kurt Horedt, deși a susținut
venirea românilor în Transil-
vania de la sudul Dunării în
secolul al IX-lea, a admis
supraviețuirea elementului daco-roman până în
secolele VI-VII. Este o poziție de compromis,
bazată pe o cercetare minuțioasă și multilaterală
(arheologică, istorică, lingvistică)3. Reacțiile arhe-
ologilor din România la cartea lui Horedt au fost
însă foarte discrete4. Nu s-a ajuns la o dezbatere a
acestui punct de vedere asupra continuității, care
nici nu era unul nou (se apropie de teoriile lui
Sulzer, Onciul și Philippide).
Marea întrebare este și rămâne: ce s-a petrecut
începând cu secolul al VII-lea? Pătrunderea slavi-
lor a fost masivă, în mai multe valuri și din mai
multe direcții. Două grupuri au pătruns după
mijlocul secolului al VI-lea, prin sud-est și prin
nord-vest5. În secolul al VIII-lea s-a mai instalat
încă un grup slav de origine nordică (purtătorii
cimitirelor tumulare de tip Nușfalău)6.
Identificarea pe cale arheologică a slavilor în
Transilvania s-a făcut pe baza ceramicii lucrate cu
mâna de tip Praga-Korceak7, adusă din Ucraina și
din sudul Poloniei, precum și pe baza practicării
incinerației. Din secolul al VlII-lea, ceramica pre-
dominantă devine însă cea lucrată la roata înceată,
decorată cu incizii orizontale și ondulate. Răs-
pândită în toată Europa Centrală și de Est, pre-
cum și în zonele de nord ale Peninsulei Bal-
canice, această ceramică a fost denumită de arhe-
ologii central-europeni „ceramică de tip dună-
rean“ (Donau-Typus), deoarece originea ei se află
în ceramica romană din zona Dunării de Mijloc
și de Jos8. Ceea ce arheologii români denumesc
„categoria A“ a ceramicii Dridu este pur și simplu
o variantă locală a acestui Donau-Typus. De aceea,
este abuzivă9 asocierea strictă a ceramicii de tip
Dridu cu populația românească, așa cum pro-
cedează mulți arheologi români10. De remarcat că
Ion Nestor nu a atribuit cultura Dridu în mod
exclusiv populației românești11. Apoi, cultura
Dridu este definită de coexistența „categoriei A“
cu ceramica cenușie fină, similară cu cea din cul-
tura Saltovo-Majack („categoria B“). În Tran-
silvania, categoria B nu apare decât în două
enclave (zona Alba-Iulia-Blandiana și zona Poian-
Cernat)12.
De fapt, cultura Dridu a avut un caracter
supraetnic, fiind purtată atât de către români, cât
și de către bulgari. Ea a fost expresia unui anumit
nivel de civilizație, iar aria sa de răspândire reflec-
tă iradierea unor ateliere de ceramică. Prin
urmare, siturile din Transilvania în care a apărut
ceramică „Dridu A“ nu sunt cu certitudine ro-
mânești (exemplul cel mai la
îndemână este cimitirul Bratei-
2, al cărui caracter românesc a
fost postulat de Eugenia
Zaharia13).
Ceramica „Dridu A“
neputând fi o bază pentru
diferențieri etnice, ne-am
putea gândi la alte vestigii
materiale susceptibile de a
putea fi asociate cu etnia
romanică / românească.
Asemenea vestigii ar putea fi
cele creștine, cel puțin pentru
secolele VII-IX. Or, este fra -
pantă dispariția obiectelor
creștine în Transilvania după
secolul al VII-lea. Cea mai
târzie piesă este tiparul pentru
cruciulițe din așezarea de secol
VII de la Cristuru Secuiesc14.
Abia în a doua jumătate a se-
colului al X-lea reapare o nouă
piesă creștină în Transilvania:
crucea pectorală de la Dăbâca
(datarea a fost făcută pe baze
tipologice, nefiind cunoscut
contextul descoperirii)15.
Această cruce este un obiect de
import (bizantin). Desigur,
dispariția pieselor creștine de
import trebuie privită în con-
textul ruperii legăturilor
Transilvaniei cu spațiul bizan-
tin în secolele VIII-IX.
Interesant este că nu se cunosc
nici produse locale, de felul
tiparelor de cruci (deși cer-
cetările arheologice nu lipsesc).
Este o situație care trebuie
explicată. Pe de altă parte,
într-unul dintre cele mai
importante situri transilvane,
Alba-Iulia, s-a descoperit
unicul monument de cult de
piatră de la nordul Dunării din
intervalul secolelor VTI-XI:
capela de tip rotondă care a
12
■ | TRIBUNA ♦ nr. 2 ♦ 1-15 octombrie 2002 |-
fost suprapusă de catedrala romanică. Datată fie
în secolul al X-lea16, fie în secolul al IX-lea17,
această construcție religioasă este atipică pentru
spațiul nord-dunărean; în plus, se datează într-o
perioadă de absență a descoperirilor creștine
minore (obiecte mobile). De aceea, rotonda de la
Alba-Iulia pare să fie, ca și ceramica cenușie fină
apărută în zona Alba-Iulia-Sebeș, o prezență
străină în orizontul arheologic transilvan.
Cât despre piesele vestimentare precum cer-
ceii sau cataramele, o atribuire etnică romanică a
anumitor tipuri ar fi iluzorie. În secolele VII-XI,
aceste obiecte, care au avut în general prototipuri
bizantine, au fost la fel de uniform și general
răspândite ca și ceramica Donau-Typus. Singurele
accesorii vestimentare a căror atribuire etnică este
posibilă sunt cele de proveniență orientală, aduse
în regiune de către avari și unguri.
Mai utile pentru stabilirea unor identificări
etnice sunt cimitirele. Chiar și în acest caz, situ-
ația este derutantă. Predominarea incinerației în
cel mai numeros grup de necropole (cel denumit
Mediaș) și numărul extrem de redus de mor-
minte de înhumație orientate V-E (posibil creș-
tine) nu se potrivesc cu ideea unei preponderențe
a elementului romanic în Transilvania. Grupul
Mediaș este o variantă locală a orizontului fune-
rar specific teritoriilor populate de slavii de vest18,
la fel cum ceramica de tip Dridu A este o variantă
locală a tipului „dunărean“, răspândit aproximativ
în același teritoriu.
Ajungem astfel la un impas. Chiar dacă au
existat români în Transilvania secolelor IX-XII,
urmele lor materiale nu pot fi de obicei separate
de cele ale slavilor cu care conviețuiau.
Singură arheologia nu este capabilă să clarifice
o problemă de natură etnică, din simplul motiv
că ea studiază obiecte materiale, precum și con-
textele din care provin aceste obiecte. În anumite
situații, atribuirea etnică a unei necropole se face
printr-un transfer de informație din afara arhe-
ologiei, deoarece pornește de la date cunoscute
din izvoare literare sau etnografice. Astfel, infor-
mațiile din izvoarele latine, bizantine și arabe
despre sacrificarea femeilor la slavi au permis
atribuirea etnică slavă a unor necropole din seco-
lele VIII-IX, în care există numeroase morminte
ale unor femei sacrificate la moartea bărbaților
(Ocna Sibiului, Chiscani, Tichilești, Sihleanu)19.
Desigur, aceste morminte de incinerație pot fi
oricum atribuite slavilor, dar absența acestui ritual
al sacrificiului în alte necropole de incinerație,
apropiate în timp și spațiu, a permis formularea
ipotezei că acestea din urmă ar putea fi atribuite și
romanicilor / românilor. Este cazul cimitirului de
la Gușterița, situat la circa 10 km distanță de
Ocna Sibiului20. Ambele cimitire fac parte din
grupul Mediaș și prezintă numeroase elemente
comune de ritual și inventar funerar, elemente
prezente și în celelalte necropole ale grupului,
între care cea mai importantă este Bratei-2.
Se observă, așadar, că în interiorul aceluiași
grup cultural definit prin practici funerare
comune pot fi distinse componente etnice
diferite, dar pornind de la informații nonarheo-
logice (provenite din izvoare literare). Acesta este
însă un caz fericit, deoarece există o informație
pozitivă (sacrificiul femeilor) despre un anumit
grup etnic (slavii). Asemenea informații pozitive
nu există și despre eventuala componentă roma-
nică a acelor cimitire. Acea componentă a fost
dedusă din absența acelei informații, ceea ce nu
este totuși suficient pentru a dovedi prezența
componentei romanice.
Este nevoie de informații pozitive care să
completeze datele arheologice în încercarea de a
stabili asocierea dintre un fapt arheologic și o
identitate etnică.
Sighișoara
Turnul Cojocarilor
O asemenea situație poate fi asocierea în
aceeași regiune a unor elemente de cultură mate-
rială și a unor fapte de limbă, specifice ambele
pentru acea arie și nespecifice pentru celelalte
regiuni ale spațiului în care se presupune că s-a
format poporul român. Mai concret, este vorba
de suprapunerea în același teritoriu - Transilvania
- a zonelor de răspândire a ceramicii lucrate la
roata rapidă din secolele VIII-IX și, respectiv, a
cuvintelor de origine latină conservate doar într-o
anumită parte a ariei dialectului dacoromân.
Recent, arheologul clujean Ioan Stanciu a
emis ipoteza că tehnica olăritului la roata rapidă a
fost moștenită de populația locală din Tran-
silvania, care a produs ceramică potrivit acestei
tehnici până în secolul al IX-lea, spre deosebire
de slavi, care nu cunoșteau în acea vreme decât
tehnica inferioară a roții încete. Deși vase din se-
colele VII-IX lucrate la roata rapidă s-au desco-
perit în mod sporadic și în Oltenia și Muntenia,
această categorie de ceramică este specifică pentru
Transilvania și Crișana. Pe baza continuității uti-
lizării tehnicii, I. Stanciu presupune că această
ceramică a aparținut populației romanice /
românești21. Totuși, o tehnică nu este un atribut
al unei anumite etnii, ci aparține unui anumit
nivel de civilizație. De aceea, ipoteza colegului
Stanciu va rămâne o simplă ipoteză, atâta timp cât
ea nu se va întemeia și pe argumente din afara
sferei culturii materiale.
Aproximativ în același teritoriu de conservare
a tehnicii olăritului la roata rapidă s-au păstrat și
mai multe cuvinte de origine latină, care nu se
regăsesc în Moldova, Muntenia sau Dobrogea (ai,
arină, june, nea, păcurar etc.). Este vorba de
Transilvania și de Banat, adică de regiunile unde
romanizarea a fost cea mai intensă. Acest fapt nu
s-ar putea explica dacă românii ar fi venit din altă
parte. De asemenea, dialectologia demonstrează
că toate graiurile dialectului dacoromân își au
originea în Transilvania, de unde s-au desfășurat
mișcări centrifuge ale vorbitorilor limbii române.
Pe baza acestor cercetări, lingviștii E. Petrovici,
S. Pușcariu, E. Gamillscheg și G. Reichenkron au
amplasat în zona Munților Apuseni una dintre
vetrele de supraviețuire a romanității dacice22.
F
■ | TRIBUNA ♦ nr. 2 ♦ 1-15 octombrie 2002 |-
13
Sighișoara
Dreapta: Casa „Vlad Dracul“
Cele mai multe hidronime nord-dunărene de
origine dacă sau latină care s-au transmis în mod
sigur fără filieră slavă se află în vestul Tran-
silvaniei, Crișana și Banat: Criș, Timiș, Bârzava,
Ampoi23, Gălpâia (sat care moștenește numele
râului Gilpil, Crișul Negru24). Este posibil ca tot
fără filieră slavă să se fi transmis și numele Olt,
Mureș, Someș, dar opiniile lingviștilor diferă în
această privință, pornind de la controversa
evoluției lat. a > rom. o25. În plus, în vestul
Transilvaniei există și alte toponime de
origine dacă sau latină, lipsite însă de
atestări antice: Abrud, Albac, Ibru,
Parâng, Cindrel26. De asemenea, numele
munților Zărand a fost explicat prin
limba sarmaților care au trăit în
apropiere în secolele I-IV27.
În general, studierea toponimiei
munților a arătat că denumirile cele
mai vechi, de origine preslavă, s-au păs-
trat la altitudinile cele mai mari. Ele
conturează un teritoriu delimitat de
Munții Apuseni, Munții Banatului,
Retezat, Parâng, Sebeș, Făgăraș,
Maramureș, Năsăud28.
Cercetările etnografice au identificat
mai multe zone montane unde s-au
amenajat terase pentru cultura cerea-
lelor. Ele dovedesc practicarea unor
forme de agricultură în condițiile
refugierii în zonele de munte. Aceste
terase se află în Apuseni, Hațeg, Poiana
Ruscăi, Sebeș, Cibin, Făgăraș, Rodna,
Căliman și Țara Loviștei29. Se observă
concentrarea în partea de vest și sud a
Transilvaniei, în cadrul ariei de supra-
viețuire a toponimiei antice.
Vedem astfel cât de necesară este o
abordare interdisciplinară a problemei
continuității. Pe de altă parte, discursul
despre continuitate trebuie să renunțe
la iluziile care au marcat și complexat
pentru mult timp istoriografia româ-
nească. Nu a existat continuitate fără
discontinuitate. Nu a existat continui-
tate în toate regiunile și microregiunile
care alcătuiesc spațiul etnic românesc.
Au existat perioade de retragere în zone
de supraviețuire și au existat perioade
de expansiune a elementului romanic/
românesc, până în epoca
întemeierii statelor Țara
Românească și Moldova.
Este ceea ce am încercat să
demonstrez în cartea care a
studiat regiunea Dunării
de Jos în secolele
VII-VIIP0.
Modul în care înțeleg
continuitatea romanică în
spațiul dacic este apropiat
de teoria lingvistului
Alexandru Niculescu
asupra „continuității
mobile“: o Romania antiqua
unde s-a conservat elemen-
tul romanic, și de unde
populația românească s-a
extins în zonele slavizate.
Romania antiqua a fost com-
pusă din mai multe insule,
dintre care cea mai impor-
tantă a fost partea centrală și
de vest a Transilvaniei31.
În concluzie, doar o
abordare interdisciplinară
care face apel la arheologie, lingvistică și etno-
grafie poate duce la o înțelegere mai nuanțată și
mai ușor de acceptat a teoriei continuității.
■
NOTE
1.	C. DAICOVICIU, Originea poporului român după cele mai noi
cercetări, în Unitate și continuitate în istoria poporului român,
București, 1968, p. 83-97.
2.	Vezi în special A. Diaconescu, C. Opreanu, Cîteva
puncte de vedere în legătură cu evoluția societății autohtone în
Sighișoara
Turnul cu ceas
epoca daco-romană tîrzie și în perioada migrațiilor, AIIA Cluj,
29, 1988-1989 (1989), p. 571-595.
3.	K. HOREDT, Siebenbuigen im Fruhmittelalter, Bonn, 1986
(cu deosebire p. 170-175, 186).
4.	Vezi R. Popa, Observații și îndreptări la Istoria României din
jurul Anului O Mie, SCIVA, 42, 1991,3-4, p. 165.
5.	Șt. FERENCZI, O descoperire slavă timpurie în Transilvania,
AMN, 7, 1970, p. 565-573; M. RUSU, Notes sur les relations
culturelles entre les Slaves et la population romane de Transylvanie
(VIe-Xe siecles) , în Les Slaves et le monde mediterraneen, VIe-
Xle siecles (Symposium international d’archeologie slave,
Sofia, 23-29 avril 1970), Sofia, 1973, p. 194, 196-197;
M. COMSA, Slawen und Awaren aif rumânischen Boden, ihre
Beziehungen zu der Bodenstândigen romanischen und spâteren
fruhrumânischen Bevblkerung, în Die Vblker Sudosteuropas im
6.	bis 8.Jh., hrsg. von B. HăNSEL, Munchen, 1987, p. 220;
Z. SZEKELY, Slavii șipopulația băștinașă în sud-estul
Transilvaniei, „Aluta“, 3, 1971, p. 129-139; I. Stanciu,
Așezarea slavă timpurie de la Lazuri-„Lubi tag“, jud. Satu Mare
(cercetările arheologice din anii 1977, 1993-1995). Contribuții la
cunoașterea secolelor 6-7 în zona Tisei, „Satu Mare. Studii și
comunicări“, 15-16, 1998-1999, p. 161-163.
6.	I. Stanciu, Uber die slawischen Brandhugelgrâber vom Typ
Nufalău-Someșeni (Nordwesten Rumâniens), AMN, 36,
1999, I, p. 245-263.
7.	Definirea acestui tip de ceramică a corespuns nevoii de a
identifica și carta cultura materială a slavilor timpurii în
zonele locuite de actualele popoare slave. F. CURTA a ară-
tat recent cât de arbitrar s-a reconstituit cronologia
migrațiilor slavilor pornind de la tipologia ceramicii denu -
mite Praga-Korceak (The Prague Type: A Critical Approach to
Pottery Classfication, „Archaeologia Bulgarica“, 5, 2001, 1,
p. 73-106). El ajunge ajunge la concluzia că nu este clar
dacă a existat cu adevărat un tip de ceramică specific sla-
vilor.
8.	Donau-Typus a fost definit de J. Eisner, Devinska Nova Ves.
Slovanske pohrebiste. (Begrâbnisstâtte aus dem VII. und VUI.
Jh. in Devinska Nova Ves bei Bratislava in der Slowakei),
Bratislava, 1952, p. 393-395. Pentru descendența din
ceramica romană târzie, vezi M. COMSA, L’irjluence
romaine provinciale sur la civilisation slave, â l’cpoque de la for-
mation des Etats, „Romanoslavica“, 16, 1968, p. 447-460.
9.	Z. Hilczerowna, Le probleme de la civilisation de Dridu,
„Slavia Antiqua“, 17, 1970 (1971), p. 161-170.
10.	De exemplu: E. ZAHARIA, Donnees sur l’archeologie des IVe -XIe
siecles sur le territoire de la Roumanie. La culture
Bratei et la culture Dridu, „Dacia“, NS, 15, 1971,
p. 269-287; EADEM, în Enciclopedia arheologiei și
istoriei vechi a României, II, București, 1996,
p. 81-83; D. Gh. Teodor, Apartenența etnică a
culturii Dridu, „Cercetări Istorice“, Iași, SN, 4,
1973, p.127-142.
11.	I. Nestor, Les donnees archeologiques et le pro-
bleme de la formation du peuple roumain, RRH, 3,
1964, 3, p. 414.
12.	Vezi P. DIACONU, Extension du premier Etat bul-
gare au Nord du Danube (VUIe-Xe siecles). La
culture materielle, „Etudes Balkaniques“, Sofia,
21, 1985, 1, p. 108-110.
13.	E. ZAHARIA, Populația românească în Transilvania
în secolele VH-VUI (Cimitirul nr. 2 de la Bratei),
București, 1977.
14.	Z. SZEKELY, Elements byzantins dans la civilisa-
tion materielle des VIe-VHe siecles dans le Sud-Est
de la Transylvanie, „Dacia“, NS, 15, 1971, p.
357, fig. 1/3; Idem, Așezări din secolele VH-VHI
în bazinul superior al Târnavei Mari, SCIVA, 39,
1988, 2, p. 182, fig. 19/6.
15.	N. GUDEA, C. Cosma, Crucea-relicvar descope-
rită la Dăbâca. Considerații privind tipologia și
cronologia crucilor-relicvar bizantine din bronz:, cu
figuri în relif, descoperite pe teritoriul României,
„Ephemeris Napocensis“, 8, 1998, p. 273-303.
16.	R. Heitel, Contribuții la problema genezei rapor-
turilor feudale în lumina cercetărilor arheologice de
la Alba Iulia, „Muzeul Național“, 2, 1975,
p. 343-351; Idem , Die Archâologie der Ersten
und Zweiten Phase des Eindringens der Ungarn in
das innerkaipatische Transilvanien, „Dacia“, NS,
38-39, 1994-1995, p. 417, 427.
17.	A. MADGEARU, Misiunea episcopului Hierotheos.
Contribuții la istoria Transilvaniei și Ungariei în
secolul al X-lea, „Revista Istorică“, SN, 5, 1994,
1-2, p. 150; IDEM, Românii în opera Notarului
Anonim, Cluj-Napoca, 2001, p. 194-195.
18.	Pentru care vezi: K. HDREDT, Die
Brandgrâbejelder der Mediațgruppe aus dem 7.-9.
Jh. in Siebenbuigen, „Zeitschrift fur
Archâologie“, 10, 1976, 1, p. 45-46; H. Zoll-
ADAMIKOVA, Die Verwendbarkeit der Gratfunde
aus dem 6.-10.Jh.fur die Aussonderung der
Stammesgruppen bei den Westslawen, în Rapports
du UIe Congres International d.Archeologie Slave,
Bratislava, 1979, 1, p. 941-952.
14
■ | TRIBUNA ♦ nr. 2 ♦ 1-15 octombrie 2002 |-
19.	D. NicolAescu-Plopsor, W. Wolski, Elemente de
demografie și ritualfunerar la populațiile vechi din România,
București, 1975, p. 212-222; W. WOLSKA, Die biologische
Dynamik der Bevolkerungen des 8.-10.Jhs. aif dem Gebiet
des heutigen Rumânien, în Transsilvanica. Archâologische
Untersuchungen zur âlteren Geschichte des sudostlichen
Mitteleuropa. Gedenkschrft fur Kurt Horedt, hrsg. von
N. Boroffka, T. Soroceanu, Rahden, 1999, p. 331-351.
20.	D. NicolAescu-Plopsor, W. Wolski, op. cit., p. 249-272.
21.	I. STANCIU, Despre ceramica medievală timpurie de uz comun,
lucrată la roata rapidă, în așezările de pe teritoriul României
(secolele VUI-X), „Arheologia Medievală", 3, 2000,
p. 127-191.
22.	S. Mehedinți, Ce este Transilvania, București, 1940, p. 25-
31; E. PETROVICI, Transilvania, vatră lingvistică a românismu-
lui nord-dunărean, „Transilvania", 72, 1941, 2, p. 102-106;
E. Gamillscheg, Vber die Herkutft der Rumânen, Berlin,
1940; S. ÎUȘCARIU, Limba română, I. Privire generală,
București, 1976, p. 346-350; G. Reichenkron, Die
Entstehung des Rumânentums nach den neuesten Forschungen,
„Sudost-Forschungen", 22, 1963, p. 75-77.
23.	N. DrAganu, Românii în veacurile IX-XIVpe baza toponimiei
și a onomasticei, București, 1933, p. 242-250, 313-319, 489-
494; I. I. RUSSU, Nume de râuri din vestul Daciei, „Cercetări
de lingvistică", Cluj, 2, 1957, p. 251-266; D. SLUSANSCHI,
Tisa-Timiș-Prahova, în Studia indoeuropea ad Dacoromanos
pertinentia. I. Studii de tracologie, București, 1976,
p.151-165.
24.	C. ClHODARU, Vechi toponime din Transilvania - njlexe ale
continuității populației băștinașe romanizate în regiunile nord-
Sighișoara
Vedere spre Turnul Cositorarilor
dunărene, „Analele Științifice ale Universității Al. I. Cuza
din Iași, secțiunea III a. Istorie“, 34, 1988, p. 41-42.
25. Pentru transformarea a >o fără filieră slavă: C. Poghirc,
în Istoria limbii române, vol. II, București, 1969, p. 358;
V. FrAțilA, Lexicologie și toponimie românească, Timișoara,
1987, p. 167-170; Idem, Toponimie și continuitate în
Transilvania de centru și de sud, „Ziridava“, 21, 1998, p. 141;
M. SÂMPETRU, Vestul României în secolele IV-X e.n.,
„Thraco-Dacica", 13, 1992, p. 151-153. Pentru trans-
miterea prin filieră slavă a hidronimelor Tisa, Mureș, Olt,
Someș: I. PopoviC , Quel etait le peuple pannonien quiparlait
MEDOS et STRAVA?, „Zbornik Radova Vizantoloskog
Instituta“, Belgrad, 7, 1961, p. 202-210; G. IvAnescu,
Istoria limbii române, Iași, 1980, p. 72-73; A. ROSETTI, Istoria
limbii române, București, 1986, p. 210-211,218-219;
G. Schramm, Fruhe Schicksale der Rumânen. Acht Thesen zur
Lokalisierung der lateinischen Kontinuitât in Sudosteurcpa (IU),
„Zeitschrift fur Balkanologie“, 23, 1987, 1, p. 92.
26.	N. DrAganu, op. cit., p. 485-494; C. Poghirc, op. cit.,
p. 359-360; G. Giuglea, Cheie pentru înțelegerea continuității
noastre în Dacia, prin limbă și toponimie, în Idem, Cuvinte
românești și romanice. Studii de istoria limbii, etimologie, topo-
nimie, București, 1983, p. 308-317; I. Conea, L. Badea,
D. OANCEA, Toponymie ancienne, temoignant de la continuite
daco-roumaine dans les Carpathes Meridionale de l’ouest de
l’Olt, în VUo Congresso internazionale di scienze onomastiche,
Firenze-Pisa, 1961, p. 327-362; V. FrAțilA, Lexicologie...,
p. 118-123; Idem, Toponimie..., p. 139-146.
27.	M. Sâmpetru, op. cit., p. 144-145.
28.	G. Giuglea, op. cit., p. 315-316, 328-332.
29.	G. Morariu, Permanențe etnografice în structura ocupației agri-
cole la români (!), „Anuarul Institutului de cercetări etno-
logice și dialectologice“, seria A (Comunicări), 1, 1979,
p. 28; M. Botzan, M. AlbotA, Considerations historiques et
techniques concernant les anciennes agro-terasses d’altitude des
Caipates, „Bulletin de l’Academie agricole et forestiere",
București, 9, 1980, p. 141-149.
30.	A. MADGEARU, Continuitate și discontinuitate culturală la
Dunărea de Jos în secolele VII-VIII, București, 1997.
31.	A. NICULESCU, Individualitatea limbii române între limbile
romanice, UI. Noi contribuții, Cluj, 1999, p. 41-71, 102-114.
Istoria formării intelectualității
transilvănene în epoca modernă
Stadiul cercetărilor și perspective
■ Cornel Sigmirean
n celebra sa lucrare Etica protestantă, Max
Weber considera - așa cum bine se știe - că
societatea modernă capitalistă și democrațiile
liberale din țările anglo-saxone și din Europa de
Nord-Vest sunt creația etosului protestant al
muncii. În schimb, așa cum mai nou demon -
strează eseistul și istoricul literar Virgil Nemo-
ianu, dar și alți istorici, Europa Centrală -
înțelegând aici Austria, Cehia, Slovacia, Iugoslavia
și România - este creația etosului instruirii,
difuzat treptat, începând cu secolul al XVIII-lea,
în rândul tuturor claselor și categoriilor sociale1.
Ca urmare, societatea central-europeană modernă
este rezultatul instruirii și culturii. Educația, sub
forma de școlaritate instituțională, reprezintă
calea emancipării individuale și naționale, idee
sub semnul căreia s-a desfășurat istoria secolului
al XIX-lea.
De aici și interesul numeroșilor istorici acor-
dat acestui fenomen, care în studiile lor de „arhe-
ologie a vieții intelectuale" au subliniat impor-
tanța instruirii și culturii în renașterea (sau
regenerarea, emanciparea) națională în spațiul
central și sud-est-european. În definitiv, în această
zonă a Europei, intelectualitatea - pe fondul unei
slabe reprezentări în societate a categoriilor
burgheze - este autoarea modernizării societății,
creatoarea națiunii și a statului național. Or, din
această perspectivă, în care istoria națiunii mo-
derne se identifică atât de mult cu însăși istoria
intelectualității, radiografierea mediilor de for-
mare a intelectualității, a profilului ei cultural și
ideologic devine deosebit de relevantă pentru
cunoașterea societăților moderne din spațiul cen-
tral-european, în general, și a societății românești
moderne în particular.
Astfel, cercetarea memoriei universităților în
care s-a format intelectualitatea modernă a re-
prezentat o temă de mare interes în istoriografia
noastră. De la Pompiliu Eliade, care poate fi con-
siderat fondatorul unor asemenea cercetări2, o
serie de istorici au pus în valoare rolul univer-
sităților străine în modificarea câmpului intelec-
tual din spațiul nostru istoric prin ruptura cu
mediul cultural autohton, cvasioriental, autarhic.
Amintim în acest sens cercetările, și ele de
pionierat, ale lui M. Fotinc3, apoi ale istoricilor
C.C. Angelescu4, Bremzai Geza5 și mai ales ale
lui D.C. Amzăr6 privind frecventarea univer-
sităților din Berlin și Leipzig.
Întrerupte pentru un timp, ca urmare a
instaurării regimului comunist, asemenea
cercetări au revenit în atenția istoricilor din
România în ultimele decenii, dar mai ales în anii
care au urmat căderii comunismului. Sunt de o
deosebită valoare în acest sens cercetările realizate
de istoricii Tonk Săndor7, Dan Berindei8,
Alexandru Zub9, Elena Siupiur10, Szabo
Miklos11, Nicolae Bocșan12, Stelian Mândruț13,
lacob Mârza14, loan Chiorean15, Florea
loncioaia16, Lucian Nastasă17, Mihai Sorin
Rădulescu18, Kurt Philippi19, Uwe Date20,
Cornel Sigmirean21 ș.a. De o deosebită impor-
tanță pentru istoria intelectualității sunt o serie de
studii publicate în străinătate, care fac referiri la
frecventarea în secolele al XVIII-lea și al XlX-lea
a universităților străine de către studenți din
România, cum sunt studiile istoricilor Johann
Andritsch22 și Szogi Lăszlo23.
Trecând în revistă aceste cercetări, putem afir-
ma că pentru perioada evului mediu și pentru o
mare parte a epocii moderne studierea feno-
menului frecventării universităților străine, mai
ales de către tinerii ardeleni, este în mare parte
realizată, constituind o notă distinctă a istori-
ografiei noastre.
Astfel, două valoroase lucrări realizate la
Institutul de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe
Șincai" din Târgu-Mureș au reconstituit lista stu-
denților ardeleni care au frecventat universitățile
străine, una pentru intervalul cuprins între anii
1184 și 152024 și a doua pentru perioada 1521-
170025. Pe baza acestor cercetări, care înregis-
trează 5.384 de ardeleni (2.494 între anii 1184 și
1520 și 2.854 între anii 1521 și 1700) care au studiat
la universitățile europene, avem posibilitatea să sta-
bilim diversele canale de comunicare cu Europa de
Vest, importanța legăturilor spirituale (religioase) și
culturale ale acesteia cu spațiul istoric ardelean.
De asemenea, să surprindem impactul marilor
momente ale istoriei premoderne (Renașterea și
Reforma) asupra societății transilvănene.
Noi cercetări, efectuate la Budapesta și Târgu-
Mureș, au reconstituit frecventarea universităților
străine de către tinerii ardeleni în 1701-1849 26.
Este perioada când la universitățile străine se
înregistrează 4.570 de studenți ardeleni, ceea ce
înseamnă că în medie, anual, 30-31 de tineri
plecau la studii în universitățile din Europa
Centrală și de Vest.
În această perioadă, respectiv 1700-1850, pe
fondul apariției universităților moderne, asistăm
la o diversificare a ofertelor de studii; alături de
preoți, care reprezentau majoritatea studenților în
secolele anterioare, apar noi categorii de intelec-
tuali, laice: chirurgi, medici oftalmologi, gine-
cologi, medici veterinari, cameraliști și artiști
plastici. Se modifică inclusiv compoziția etnică și
confesională a studenților ardeleni. Dacă în seco-
lele anterioare frecventarea universităților din
Vest aparținea în mod exclusiv etnicilor maghiari,
germani și secui, începând cu secolul al XVIII-lea
tot mai mulți români, inițial de religie greco-
catolică, spre sfârșitul veacului de religie orto-
doxă, frecventează instituțiile de învățământ
superior din Europa. Potrivit evaluărilor care se
pot face în actualul stadiu al cercetării, din cei
4.570 de tineri care au studiat la universitățile din
afara Ungariei istorice în perioada 1700-1850,
circa 196 (4,7%) proveneau din rândul
1
■ | TRIBUNA ♦ nr. 2 ♦ 1-15 octombrie 2002 |-
15
2
românilor27. Importante modificări au loc în
această perioadă în ceea ce prive°te originea
socială a studenților. De asemenea, în privința
traseelor universitare, în sensul cre°terii ponderii
Vienei în opțiunile tinerilor studio°i, ca urmare a
noului statut al Transilvaniei °i al politicii °colare
a Casei de Habsburg. Se menține însă, mai ales
din partea protestanților, interesul pentru univer-
sitățile de la Jena, Halle, Gottingen, Leipzig,
Berlin °i pentru alte instituții de învățământ
superior din Olanda °i Elveția. Frecventarea uni-
versităților din Apus reprezintă, ca urmare, °i în
perioada 1700-1850, o punte de legătură între
lumea catolică °i greco-catolică transilvană °i cea
austriacă °i italiană, respectiv între lumea protes-
tantă din Transilvania °i cea din Europa de Vest28.
Propunându-ne în acest studiu o incursiune
în istoria formării intelectualității tran-
silvănene, menționăm că, prin colabo-
rarea realizată între Institutul de
Cercetări Socio-Umane „Gheorghe
Șincai“ °i Arhivele Universității
„Eotvos Lorând“ din Budapesta,
fenomenul cercetării frecventării uni-
versităților străine de către ardeleni se
află într-o fază avansată pentru perioada
cuprinsă între anii 1850 °i 187229. Pe
baza estimărilor care se pot opera în
această fază a reconstituirilor, reiese că
în perioada 1850-1872 la universitățile
străine (din afara Ungariei istorice) au
studiat 858 de tineri ardeleni, în urmă-
toarea reprezentare etnică: 408 (respec-
tiv 47%) sa°i, 266 (30,6%) maghiari,
115 (13,2%) români, 52 (5,9%) °vabi,
10 (1,1%) sârbi °i 7 (0,8%) evrei. Indis-
cutabil, se remarcă saltul deosebit pe
care îl înregistrează românii, de la 4,7%
în perioada 1700-1850, la 13,2% între
anii 1850 °i 1872, fapt explicabil prin
progresele pe care societatea româ-
nească le înregistrează în perioada
postpa°optistă a neoabsolutismului °i a
experimentului liberal din Imperiul
Habsburgic. Este un fenomen pe care îl
vom înregistra în ceea ce prive°te soci-
etatea românească °i după 1867, în
perioada dualismului austro-ungar. Dar
asupra acestui aspect vom mai reveni,
deocamdată vom încerca un scurt
bilanț în ceea ce prive°te reconstituirile
privind istoria formării intelectualității
române°ti din Transilvania în epoca
modernă.
Legăturile spirituale (religioase) °i
etnice au asigurat - a°a cum se °tie -
sute de ani frecventarea universităților
din Europa de către tinerii ardeleni de
religie catolică, luterană, calvină °i uni-
tariană. Românii, majoritatea ortodoc°i, cu un
statut de tolerați în Transilvania, considerați în
afara religiilor recepte, n-au beneficiat de facilită-
țile oferite membrilor celorlalte confesiuni pentru
frecventarea marilor centre universitare din
Europa Centrală °i de Vest. Până la 1700, avem
doar o listă incertă de tineri români care au stu-
diat la universitățile străine: Gheorghe Buitul la
Roma, Gheorghe Bona la Padova, Gabriel Ivuly
la Graz °i Viena, Mihai Halici la Basel °i Leiden.
Evenimentul care a deschis în mod constant
relațiile românilor ardeleni cu Occidentul, cu
cultura acestuia, care a facilitat apariția unei in-
telectualități române°ti formate în universitățile
din Europa Centrală °i de Vest a fost Unirea cu
Biserica Romei. Eveniment care, potrivit istoricu-
lui M. Bernath, a „ndeplinitfuncția unei potți de
acces a spiritului occidental ”30. Regretatul istoric
Pompiliu Teodor afirma despre același eveniment:
„Cultura moderna sta sub semnul exclusivei determinatii a
unirii religioase”31. Or, în aceste condiții, o istorie a
intelectualității române°ti cu studii universitare
poate începe în mod convențional la 1700.
Prin burse acordate de fundațiile Kollonich °i
Janiană sau din alte surse instituite de Curtea de
la Viena, mai târziu inclusiv din fondurile
Episcopiei de Blaj, în secolul al XVIII-lea o serie
de tineri români au studiat la universitățile °i
colegiile din Viena, Roma, Trnava, Trencin,
Bratislava, Pesta, Buda, Eger °.a., majoritatea
urmând studii teologice. Spre sfâr°itul secolului
al XVIII-lea asistăm la o diversificare a opțiunilor
intelectuale, prin frecventarea facultăților de
drept, inginerie °i medicină, °i la formarea pri-
milor intelectuali proveniți din rândurile orto-
doc°ilor.
Sighișoara
A°a cum am mai menționat, în perioada
1700-1849 se estimează, pe baza listelor de stu-
denți publicate, că la universitățile din afara
Ungariei istorice au studiat circa 196 de tineri
români, majoritatea la Viena, (circa 148), °i la
Roma (21). Alte centre universitare frecventate
de către români au fost: Lemberg, Kiev, Geneva,
Halle, Jena, Leibach, Leiden, Moscova,
Petersburg °i Salzburg.
Nu avem însă, pentru această perioadă (1700-
1848), decât reconstituiri parțiale privind
frecventarea instituțiilor de învățământ superior
din Ungaria, Slovacia °i Transilvania. De exem-
plu, cunoaștem cazul Universității din Pesta,
unde în prima jumătate a secolului al XIX-lea au
studiat peste 60 de intelectuali români din Banat
°i Transilvania32. Nu avem reconstituiri privind
frecventarea academiilor de drept (de la Bra-
tislava, Oradea, Presov, Sighetul Marmației),
a Academiei de Minerit °i Silvicultură de la
Schemnitz, a institutelor de agronomie. O cer-
cetare de ansamblu pentru întreaga perioadă
cuprinsă între 1700 °i 1848 privind formarea inte-
lectualității române°ti ar fi deosebit de utilă. Este
perioada când prin intelectualii formați într-o
serie de centre universitare ale Europei, prin con-
tactele culturale directe stabilite cu elita intelectu-
ală europeană, cu marile curente filosofice °i
politice ale timpului, românii au reu°it să-°i
racordeze timpul istoriei la cel al Europei
Centrale °i de Vest. În fond, momentul de la
1848 din istoria românilor ardeleni, eveniment
perfect integrabil manifestărilor similare din
Europa Centrală °i de Vest, este în mare parte
expresia comportamentului politic al elitei in-
telectuale române°ti, a acumulărilor acesteia pe
plan ideologic, în contact cu ideile
novatoare ale Europei din prima jumă-
tate a secolului al XIX-lea.
Rod al acestor acumulări culturale
°i experimente politice este °i perioada
următoare din istoria formării intelec-
tualității române°ti, când în societatea
românească transilvană se declan°ează o
amplă mi°care pentru dobândirea unui
învățământ superior în limba română °i
când asistăm la o cre°tere semnificativă
a interesului românilor pentru studii în
°coli de toate gradele. Nu dispunem
însă de studii complete pentru această
perioadă. Am amintit doar că deținem
date despre 115 români ardeleni care au
studiat între 1850 °i 1872 la univer-
sitățile străine. Ne lipsesc reconstitui-
rile privind colegiile de la Roma, la
care papa Pius al IX-lea a instituit, o
dată cu înființarea mitropoliei unite,
patru burse pentru tinerii greco-cato-
lici. La fel de necesară ar fi o inven-
tariere pe baza matricolelor a tinerilor
români care au studiat la instituțiile de
învățământ superior din Slovacia,
Transilvania °i Ungaria între anii 1850
°i 1867.
O anchetă completă asupra formării
intelectualității române°ti din Banat °i
Transilvania s-a realizat pentru perioada
1867-1919, vizând universitățile din
Transilvania, Ungaria °i Slovacia33.
Parțial s-au inventariat °i tinerii români
care au studiat la universitățile din
Austria, Germania, Belgia, Franța °i
Elveția, reconstituire realizată pe baza
listelor de bursieri ale diferitelor fun-
dații de stipendii, pe baza studiilor pu-
blicate privind frecventarea universită-
ților de la Berlin, Leipzig, Munchen °i
Bruxelles °i a informațiilor oferite de
documentele °colare de la universitățile din Cluj
°i Budapesta.
Potrivit acestor reconstituiri, în perioada
1867-1919 aproximativ 7.778 de români ardeleni
au frecventat 82 de universități din Europa
Centrală °i de Vest. Dintre ace°tia, 1.388 au studi-
at la două, trei sau chiar mai multe facultăți °i
universități, ceea ce înseamnă că numărul real al tine-
rilor ardeleni care au studiat la universitățile din Europa
Centrală °i de Vest este de 6.390.
Dintre cei 7.778 de studenți români, cât în-
sumează listele pe facultăți °i universități frec-
ventate, 7.091, respectiv 91,16%, au studiat la
instituțiile de învățământ superior din Transil-
vania, Ungaria °i Slovacia, iar 687 (8,83%) la uni-
versitățile din Austria, Germania, Franța, Elveția,
Belgia °i Italia. Publicarea integrală a listelor cu
studenții români care au frecventat universitățile
16
■ | TRIBUNA ♦ nr. 2 ♦ 1-15 octombrie 2002 |-
din Austria și din Vest cu siguranță că va întregi
acest număr, dar nu în mod spectaculos. Mai întâi
pentru că majoritatea celor care optau pentru
studii la universitățile din afara Ungariei aveau
nevoie de burse pentru a se putea susține; or,
puține familii de români din Transilvania aveau
posibilități financiare necesare întreținerii fiilor la
studii superioare. Guvernul maghiar, în general,
descuraja fundațiile românești să acorde burse la
universitățile străine. În al doilea rând, din anul
1885, orice diplomă de profesor gimnazial
dobândită în afară trebuia omologată în Ungaria,
pe baza unui sever examen de limbă maghiară.
Erau exceptați de la această lege profesorii de la
institutele teologice. Printr-o nouă lege, emisă de
ministrul Perczel Dezso în 1898, orice diplomă
universitară dobândită în străinătate trebuia
omologată la o universitate din Ungaria, fapt ce
va descuraja exodul tinerilor români, dar și din
rândul altor naționalități, spre universitățile
străine, unde mergeau eventual pentru spe-
cializare sau doctorat34.
Referitor la facultățile frecventate între anii
1867 și 1919, majoritatea tinerilor români,
54,87%, au urmat facultățile de drept și științe
politice, 17,67% au studiat medicina și farmacia,
10,47% litere și filosofie, 5,03% politehnica, 3,5%
minerit și silvicultură, 2,01% agronomia, 1,52%
comerț și în procente de sub 1% facultățile de
medicină veterinară, bele-arte și educație fizică.
Sigur, pe parcursul anilor, în perioada 1867-1919,
au intervenit modificări importante în ceea ce
privește opțiunea tinerilor români penru diverse
facultăți. De exemplu, în anul universitar
1872-’73 studenții de la drept reprezentau 66,39%
din totalul studenților români, pentru ca în anul
1912-’13 ei să reprezinte doar 41,77%. În schimb,
a avut loc o creștere importantă a ponderii stu-
denților de la medicină, de la 13,11% în 1872-’73
la 33,62 în 1912-’13. Cele mai spectaculoase
creșteri s-au înregistrat în cazul studenților de la
politehnică, de la 1,63% din totalul studenților
români pe anul 1872-’73, la 7,13% în 1912-’13,
fapt important pentru ceea ce înseamnă asumarea
de către români a noului model social, propus de
societatea capitalistă.
Românii, de altfel, în perioada 1867-1919
înregistrează printre cele mai vizibile creșteri în
ceea ce privește frecventarea universităților. În
Ungaria, în perioada 1867-1918, s-a realizat o
creștere de 220,6%, iar în cazul românilor
creșterea a fost de 546,28%. La nivelul Imperiului
Austro-Ungar, potrivit analizelor statistice efectu-
ate de istoricul Gustav Otruba, între anii 1863 și
1910 românii înregistrează la universitățile din
imperiu o creștere de 614%35. Media la nivelul
imperiului a fost de 444,7%. Românii sunt
depășiți doar de evrei, cu o creștere de 936%,
și de polonezi, cu 939,7%.
Această situație este, credem, rezultatul acelui
impact al etosului instruirii care a dus la mobi-
lizarea efortului colectiv al națiunii, de emanci-
pare prin școală și prin cultură. Un efort care s-a
exprimat în peste 140 de fundații și fonduri de
stipendii care susțineau la sfârșitul secolului al
XlX-lea și la începutul secolului XX întreg proce-
sul de școlarizare la români, inclusiv de nivel
universitar. Prin burse acordate din fundațiile
românești „Gcjdu“, „S. Romanțai", „Al. Șt.
Șuluțiu“, Fondul grăniceresc de stipendii de la
Năsăud, Astra, Societatea „Transilvania" etc.,
aproximativ 25-35% din totalul românilor aflați
la studii superioare beneficiau anual de suportul
financiar necesar. Prin asemenea burse, tineri
proveniți din familii cu venituri modeste, majori-
tatea din lumea satului, au putut trece prin filiera
celor mai înalte instituții de învățământ superior
din Europa. Potrivit analizelor efectuate pe un
eșantion de 3.250 de studenți din perioada 1867-
1919, a rezultat că majoritatea intelectualilor
români proveneau din familii de preoți, învățători
și agricultori. Semnificativ este faptul că din
familii de țărani proveneau circa 25,93% dintre
intelectuali, ilustrând înscrierea satului, a catego-
riilor sale sociale, în procesul general de moder-
nizare a societății românești.
Noi cercetări privind formarea intelectualității
românești ne vor dezvălui aspecte suplimentare
privind intelectualitatea transilvăneană în epoca
modernă. Se impun pe viitor cercetări privind
formarea intelectualității ecleziastice, frecventarea
universităților de la Iași și București de către
tinerii ardeleni. De asemenea, o cercetare de
ansamblu asupra întregii istorii a formării inte-
lectualității românești, atât din provinciile fostu-
lui Imperiu Austro-Ungar, cât și din Vechiul
Regat, însoțită de raportări la fenomenele istorice
similare din Europa Centrală și de Sud-Est.
Prin urmare, considerăm că azi, când
România își regândește căile de comunicare cu
Europa, cu civilizația occidentală, reconstituirea
traseelor parcurse de societatea românească pe
calea modernizării prin intelectualii formați în
universitățile europene reprezintă o temă de cer-
cetare prioritară, de mare actualitate pentru
istoriografia română.
■
NOTE
1.	Vezi mai pe larg VirgilNemoianu, Cazul etosului central-
european. Instruirea dincolo de clase, în Europa Centrală.
Nevroze, dileme, utopii. Antologie coordonată de Adriana
Babeți și CornelUngureanu, Iași, 1997, p. 168-193.
2.	P. ELIADE, Din arhivele Școlii de drept din Paris, în Viața noas-
tră , 1905-1906; Idem, Din arhivele Sorbonei, în rev. cit., I,
1905-1906; IDEM, Din arhivele Sorbonei științifice, în Revista
generală a învățământului, I, nr. 7, 1906.
3.	M. Fotino, Teze de doctorat susținute de români între 1907-
1908 la Universitățile din Franța, în Convorbiri literare, nr. 60,
1927, p. 148-157; Idem, Elevipremiați la liceele din Paris, în
vol. Omagiu lui Constantin Kirițescu, București, 1937, p.
536-539.
4.	C.C. ANGELESCU, Cei dintâi români doctori în drept de la
Paris, în Dreptul, nr. 28, 29, 1928; Idem, Studenți români în
străinătate. Universitatea din Bruxelles, în Studii și cercetări
istorice, XVIII, 1943, p. 119-126.
5.	Bremzai Geza, Lista transilvănenilor, bănățenilor, bucovine-
nilor, moldovenilor, muntenilor și macedonenilor promovați doctori
la Facultatea de medicină din Trnava și Budapesta de la înfi-
ințarea ei până la 1894-95, Cluj, 1938.
6.	D.C. AmzAr, Studenți români în străinătate. Date și interpretări
statistice, în Cercetări literare, IV, 1941, p. 215-240; V, 1943, p.
21-39.
7.	Tonk SÂNDOR, Erdelyiek egyetemjărăsa a kozepkorban,
Bukarest, 1979.
8.	Dan BERINDEI, Studenți români peste hotare și procesul de con-
stituire a României moderne, în Cultura națională română mo-
dernă , București, 1986, p. 38-55; IDEM, Tineri români la
Paris înainte de 1848, în Românii și Europa. Istorie, societate,
cultură, vol. I, București, 1991, p. 71-79.
9.	Alexandru Zub, Studenți români la universitățile europene, în
vol. Cunoaștere de sine °i integrare, Iași, 1980, p. 123-146.
10.	Elena S iupiur, Die Intellektuellen aus Rumânien und den
Sudosteuropâischen Landern in den deutschen Universitâten (19.
Jahrhundert) I. Teil: Universitât Bonn, în Revue des etudes sud-est
europeennes, XXXIII, nr. 1-2, 1995, p. 83-99; IDEM, Die
Intellektuellen aus Rumânien und den Sudosteuropâischen Lândern
in den deutschen Universitâten (19.Jahrhundert) II. Teil:
Universitât Gottingen, în Revue des etudes sud-est europeennes,
XXXIII, nr. 3-4, 1995, p. 251-264; Idem, Etudiants de l’espace
roumain et du Sud-Est europeen dans les Universites allemandes au
XIX siecle, în Revue Roumaine d’Histoires, XXXIV, nr. 3-4,
juillet-decembre 1997, p. 299-314.
11.	Szabo Miklos, TOnkSândor, Erdelyiek egyetemjărăsa a
koraiijkorban 1521-1700, Szeged, 1992; Szabo Miklos,
SZOGI LÂSZLO, Erdelyiperegrinusok, Târgu-Mureș, 1998.
12.	Nicolae Bocsan , Nicolae BArbuțA Contribuții la for-
marea elitelor economice românești: studenți din România și din
Transilvania la Institutul Superior de Comerț din Anvers
(1868-1914), în Itinerarii istoriografice. Profesorului Leonid
Boicu la împlinirea vârstei de 65 de ani, 1996, p. 471-488.
13.	Stelian Mândruț, Die rumânische Intelligenz und die
Wiener Universitât 1867-1918 Allgemeine Betrachtungen,
în Revue Roumaine d’Histoire, nr. 1-2, janvier-juin 1995,
Sighișoara
p. 97-108; Idem, Die Kunstlerische Intellektualitât in Rumanien
und das deutsche Kulturmilieu. Das Beispiel Munchens (1808-
1935), în Revue Roumaine d’Histoire, nr. 3-4, juillet-decembre
1997, p. 277-298; Idem, Studenți din România, Transilvania și
Bucovina la Universitatea tehnică din Viena (1867-1918), în
Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheoighe
Șincai“ Târgu-Mureș, Târgu-Mureș, I, 1998, p. 58-78.
14.	Iacob MÂRZA, Școală și națiune (Școlile de la Blaj în epoca
renașterii naționale) , Cluj-Napoca, 1987.
15.	Ioan CHIOREAN, Rolul Vienei în formarea intelectualității
românești din Transilvania în secolul al XVUI-lea, în vol. De la
umanism la iluminism, Târgu-Mureș, 1994; Idem, Rolul
instituțiilor de învățământ superior din Roma în formarea elitei
intelectualității din Transilvania în secolul al XVUI-lea , în vol.
Inte.ferențe istorice și culturale româno-europene, Târgu-Mureș,
1996, p. 45-46.
16.	Florin Ioncioaia, Tineri români și greci la studii în Franța în
deceniul 3 al secolului trecut, în vol. Istoria ca o lectură a lumii.
Profesorului Alexandru Zub la împlinirea vârstei de 60 de ani,
Iași, 1994, p. 523-542; Idem, Tineri din Principate la studii în
Europa (1800-1834). O tentativă de sintetizare, în Anuarul
Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheoighe Șincai“,
Tâigu-Mureș I, Târgu-Mureș, 1998, p. 20-46.
17.	Lucian NastasA, Instituțiile academice și formarea elitelor
moderne din spațiul românesc, în Anuarul Institutului de
Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Șincai“, Târgu-Mureș I,
Târgu-Mureș, 1998, p. 47-57.
18.	Mihai Sorin RAdulescu, Rumânische Studenten an den
Universitâten in Tubingen und Halle zwischen 1848-1918, în
Revue Roumaine d’Histoire, XXXVI, nr. 1-2, janvier-juin
1997, p. 27-48.
19.	Kurt PHILIPPI, Sierbenburgisch-sâchsische Studierende an der
Universitât Tubingen (1477-1902), în Forschungen zur Volks-
und Landeskunde, 30, 1990, nr. 1-2, p. 13-50.
20.	UWE DATHE, Studenten aus Rumânien an der Universitât Jena
in den Jahren 1801 bis 1918, în Revue Roumaine d’Histoire,
XXXVI, nr. 1-2, janvier-juin 1997, p. 49-56.
21.	CornelSigmirean, Istoriaformării intelectualității românești din
Transilvania și Banat în epoca modernă, Cluj-Napoca, 2000.
22.	JOHANN ANDRITSCH, Studenten und Lehrer aus Ungarn und
Siebenburgen an der Universitât Graz (1586-1782), Graz, 1965.
23.	SZOGI LÂSZLO, Magyaroszăgi diăkok a Habsburg Birodalom
egyetemein I. 1790 -1850, Budapest-Szeged, 1994.
24.	TONKSÂNDOR,op. cit.
25.	Szabo Miklos, TonkSândor, op. cit.
26.	Vezi Szabo Miklos, Szogi Lâszlo, op. cit.
27.	Szabo N icolae, Români transilvăneni la universitățile
europene în secolul al XVUI-lea și în prima jumătate a secolului
XIX., în Studii istorice româno-ungare, Iași, 1999, p. 153-163.
28.	Szabo Miklos, Szogi Lâszlo, op. cit., p. 607.
29.	Szabo Miklos, Olosz Katalin, Szogi Lâszlo, Studioși
ardeleni la universitățile europene, în Anuarul Institutului de
Cercetări Socio-Umane „Gh. Șincai“ Târgu-Mureș, Târgu-
Mureș, III, 2000.
30.	MATH1AS Bernath, Habsburgii și începuturile formării națiunii
române, Cluj-Napoca, 1994, p. 78.
31.	Pompiliu Teodor, Politică și cultură în secolul luminilor la
românii transilvăneni, în Transilvania, nr. 8, 1980, p. 55.
32.	Cornel Sigmirean , op. cit., p. 28-29.
33.	Vezi pe larg CORNEL SIGMIREAN , op. cit.
34.	SÂNDOR Biro, The Nationalities Problem in Transylvania
1867-1940, New York, 1994, p. 274.
35.	Gustav Otruba, Die Universitâten im der Hochschul
organisation der Donau Monarchie, în Student und Hochschule
im 19.Jahrhunderet. Studien und Materialen, Gottingen,
1975, p. 137.
■ | TRIBUNA ♦ nr. 2 ♦ 1-15 octombrie 2002 |-
17
Elite românești în capitala
Principatului Transilvaniei
în secolul al XVII-lea
■ Eva Mârza
Cartea românească veche a oferit în
ultimele trei decenii un material docu-
mentar extrem de bogat și valoros pentru
studiul istoric. Prin înseși editarea și tipărirea ei
și până la fenomenul folosirii pentru lectură și
agendă (diarium), cronica de familie sau comuni-
tate, cartea românească veche a permis istoricilor
contemporani să pătrundă în viața cotidiană a
românilor din cele mai diferite pături sociale și cu
cele mai variate posibilități intelectuale. Datorită
însemnărilor de pe paginile cărților a putut fi
selectat materialul pentru istoria mentalităților;
de asemenea, cercetarea elitelor românești își
poate identifica subiecții ori poate completa
informații privitoare la calitățile lor. Cercetarea
cărții românești contribuie și la recuperarea isto-
riei sociale, intrate în centrul atenției prin
Nicolae lorga, David Prodan, Ladislau Gyemânt,
mai nou datorită investigațiilor lui loan Drăgan,
loan-Aurel Pop, Remus Câmpeanu și alții.
Firul evoluției elitei românești a secolului al
XVII-lea în Transilvania poate fi urmărit prin
fireasca dezvoltare istorică, teren mai puțin abor-
dat, deocamdată, cercetările fiind axate ori pe
perioada anterioară, ori pe cea care a urmat
cronologic. Ne gândim aici, în primul rând, la
culegerea Nobilimea româneasca din Transilvania1, și
anume la studiul introductiv al lui loan Drăgan,
Nobilimea româneasca din Transilvania - o problema
controversata în istoriografia româna2, și la studiul lui
loan-Aurel Pop, Elita româneasca din Transilvania în
secolele XII-XIV (origine, statut, evoluție)3. În al
doilea rînd, trebuie să amintim lucrarea lui
Remus Câmpeanu, Elitele românești din Transilvania
veacului al XVUI-lea4; problematica incitantă a
acestui volum consistent ne-a inspirat pentru
alegerea temei pentru contribuția de față.
Încadrarea elitei albaiuliene în tabloul propus
de autorii citați mai sus ne-a obligat la revenire
asupra noțiunii de elită, care a fost abordată de
aceștia:
„_ orice grup de persoane remarcabile prin dotare
și prin realizări, din orice domeniu de activitate:
politică, economica, culturala, științfică etc.“5;
„Numim nobilime româneasca elita medievala a
poporului român din Transilvania istorica și parțile
rasaritene ale regatului Ungariei, care a reușit sa obțina
recunoașterea oficiala a statutului nobiliar sau a fost ridi-
cata la acest statut de catre suveranii succesivi
ai acestor teritorii [. .]“6
„ Nobilimea româna medievala este,
la un moment dat, segmentul cel mai important
al elitei românești [.]“7.
Cele trei opinii converg, în principiu, cercetarea
noastră încercând să se axeze pe situația particulară
în care se afla Alba-Iulia în secolul al XVII-lea.
Cercetările anterioare referitoare la istoria
cărții vechi, a tiparului românesc și a bibliotecilor
românești, cele ancorate în istoria Alba-Iuliei au
adus la lumina zilei numele personalităților care
astăzi pot fi încadrate în nobilimea românească,
unele dintre ele neajungând să fie înnobilate.
Chiar dacă noi suntem de părere că își găsesc,
prin activitatea lor culturală și prin rezultatele
dobândite în această direcție, dreptul de a fi
atribuite elitei românești.
Alba-Iulia devine capitala Principatului Tran-
silvaniei în 15428. Trecând de interese politice a
căror scenă a devenit orașul prin calitatea sa, aces-
tea sunt urmate și de diferite încercări de materi-
alizare a mai multor interese religioase, de la
romano-catolici, reformați - unitarieni, înapoi la
catolicism, prin sosirea iezuiților la Alba-Iulia și
Cluj. În sfârșit, probabil la 1571 se înființează
aici, la Alba-Iulia, episcopia ortodoxă9. Func-
ționarea acestei instituții românești timp de
aproape un secol și jumătate a generat formarea
unui cerc destul de larg de preoți cu predispoziții
intelectuale, care se vor manifesta în primul rând
pe parcursul secolului al XVII-lea. Această situație
a fost posibilă datorită legăturilor pe care biserica
ortodoxă din Transilvania le-a avut cu cea din
Țara Românească încă de la sfârșitul secolului al
XVI-lea, prin Tratatul de la 1595, și pentru că
religia ortodoxă a fost agreată de principele catolic
Ștefan Bâthory. În acest context, nu pe ultimul
loc se afla Reforma calvină, care se va stabiliza în
Transilvania pe parcursul secolului. Excluzând
polemica dogmatică ce a rezultat și încercarea de
a forța populația românească la schimbarea
religiei prin prozelitism calvin, controversa între
ortodoxie și calvinism a contribuit la îmbună-
tățirea pregătirii preoțimii. Principii calvini au
înființat școli unde au învățat mulți români, care
în final vor face parte din nobilimea albaiuliană
sau general românească. Este bine cunoscută
preocuparea superintendenților calvini de
Alba-Iulia de a traduce și a tipări cărți în limba
română. Alba-Iulia devine cel mai puternic cen -
tru tipografic românesc al secolului, care, cu toate
cele precizate, nu a produs prea multe cărți influ-
ențate de Reformă; ne gândim aici, în primul
rând, la Catehismele de la 1642, 1648, 1656. Toate
străduințele funcționarilor calvini nu au reușit să
schimbe caracterul religiei majorității românilor.
Dimpotrivă, educația prin școala și prin cartea în
limba poporului a oferit românilor înzestrați
posibilitatea de a pătrunde între elitele principa-
tului. Numărul lor a crescut și datorită politicii
principilor, mai ales spre sfârșitul secolului al
XVII-lea, mulți dintre ei formând primul val de
învățați ai veacului următor.
Cărturarii albaiulieni se vor încadra într-o
schemă determinată de natura preocupărilor,
fiind episcopi și mitropoliți, protopopi și preoți
sau funcționari laici ai mitropoliei ori ai capitalei.
Dacă ținem seama de clasificările propuse în isto-
riografia europeană și de autorii sus-citați, elita
albaiuliană face parte în primul rând din clerul
românesc. Chiar dacă „zvoarete marturisesc slabe
cunoștințe de citit și scris ale preoților“10, activitatea
intelectuală desfășurată în jurul Mitropoliei
Bălgradului începând cu deceniul al patrulea al
secolului al XVII-lea capătă valențe de elită.
În nenumărate cazuri, în lucrările de speciali-
tate s-au subliniat calitățile clericilor din preajma
Mitropoliei Ardealului de la Alba-Iulia; în timp,
autorii s-au preocupat de mitropoliții sau preoții
înnobilați, în general despre fiecare în parte.
Cercetarea activității tipografiei românești de
lângă Mitropolia Bălgradului11 ne-a permis o
privire de ansamblu asupra preocupărilor intelec-
tuale ale celor ce au format cercul restrâns care a
contribuit la traducerea cărților în limba română
din limbi diferite, al celor care au tipărit aceste
cărți și al celor care le-au diordosit. Această activi-
tate, care în Europa Occidentală avea deja formă
de industrie, în Țările Române ale secolului al
XVII-lea nu poate fi clasificată încă altfel decât
arta tiparului. Extrem de puține dovezi despre
efortul intelectual al acestor traducători, editori,
tipografi sunt oferite doar de produsele rezultate:
cărțile. Comparând întregul demers de editare a
unei cărți din zilele noastre cu efortul de acum
350 de ani, nu putem decât să-i considerăm pe
cărturarii vremii o elită românească veritabilă,
care au dobândit această calitate prin prestația lor
culturală și socială. Unii dintre ei au fost înnobi-
lați printr-un concurs de împrejurări politice,
fenomen numit și „noblețea conferita de cultura și de
prestația sociala în serviciul cetați?12, alții nu au
primit diplome, pe alții, credem că destul de
numeroși, nu-i cunoaștem pe nume. Toți cei la
care ne gândim în acest context mai au o calitate,
aceea de a vorbi o limbă românească literară și
corectă, care a putut fi receptată și dincolo de
arcul carpatic, atunci când însuși Antim Ivireanu,
încă la sfârșitul secolului al XVII-lea, elogiază
limba slavă.
Contribuția de față și-a propus ordonarea
cronologică a membrilor elitei albaiuliene a seco-
lului al XVII-lea, a celor înnobilați și a celor fără
diplomă de nobil, fără pretenția de a considera
lista lor definitivă. Dorim să ridicăm această
problemă ca o recunoaștere a importanței pe care
credem că Alba-Iulia a avut-o în secolul cercetat
și ca o altă provocare pentru istoricii medieviști
spre a revizui sau a scrie istoria acestui oraș.
Mitropolitul Ghenadie II, avându-i ca pre-
decesori în scaunul vlădicesc pe episcopii de
Bălgrad din secolul al XVI-lea, pe Ghenadie I și
pe Ioan de Prislop, și pe Teoctist și Dosoftei în
primii ani ai secolului al XVII-lea, care nu fac
obiectul cercetării noastre13, a fost o personalitate
a lumii ecleziastice și culturale românești. Fiu de
nobil din Transilvania, prezent la Alba-Iulia în
anul 1622, ca mitropolit acceptat de Gabriel
Bethlen, el va fi hirotonit la Târgoviște în 17
octombrie 162714. În concepția istoriografică
românească, mitropolitul Ghenadie II face parte
„de jure“ din elita românească, calitate ce nu se
restrânge la moștenirea de familie. Activitatea sa
îndelungată este punctată de divergențe cu super-
intendentul Ștefan Geleji, navigând între obliga-
țiile impuse de acesta și religia ortodoxă.
Raporturile ierarhice se manifestă în cazul lui
Ghenadie printr-un act de cultură, legat de vizita
mitropolitului Teofil al Țării Românești la Alba-
Iulia în primăvara anului 1640. Ca o consecință,
la Alba-Iulia va fi trimis de domnitorul Matei
Basarab și de mitropolitul Teofil munteanul Popa
sau Dascălul Dobre, tipograful primei cărți
românești de la Alba-Iulia, Evaghelia cu învăță-
tura15, din 1641, carte patronată de mitropolit cu
o prefață care îi aparține parțial; el finanțează și o
parte din procesul tipăririi. În același context,
Ghenadie II, în colaborare cu mitropolitul Teofil,
realizează Prefața pentru un tiraj al Pravilei tipărit
la Govora în anul 164016 de Meletie Macedo-
neanul, tiraj destinat desfacerii în Transilvania.
Pentru timpul vlădiciei lui Ghenadie II am
reținut numele a încă doi cărturari români, de
origine munteană, care prin activitatea lor căr-
turărească pot completa, deocamdată, lista inte-
lectualilor români: Popa Dobre, numit și Dascăl,
ca tipograf și probabil și editor, corector, și Me-
letie Macedoneanul, colaboratori de la Govora.
18
■ | TRIBUNA ♦ nr. 2 ♦ 1-15 octombrie 2002 |-
Numele lui Popa Dobre este strâns legat de
tipărirea Evangheliei bălgrădene și a Catehismului
calvinesc de la 164217, iar aspirații înalte l-au adus
în anul 1640, la Alba-Iulia, pe Meletie Macedo-
neanul în postura de candidat la scaunul vlădicesc
eliberat prin moartea lui Ghenadie. Este posibil să
fi luat legătura cu Alba-Iulia însoțindu-l pe
mitropolitul Teofil în vizita lui aici. Meletie Ma-
cedoneanul, egumenul Mănăstirii Govora, este
preocupat de arta tiparului în tipografia de acolo;
în tipografia de la Mănăstirea Dealu își spune
„ ispravnicul izvodului Scripturii... “18.
Incontestabil membru al elitei românești de la
Alba-Iulia și din Transilvania, fără recunoaștere,
prin diplomă de înnobilare, a calităților intelec-
tuale, este Simion Ștefan, mitropolit ce i-a urmat
lui Ilie Iorest, ales în martie 1643. La acea dată
toate eforturile sale și ale cercului său de colabo-
ratori erau concentrate la traducerea și editarea
Noului Testament (1648)19 și la scurt timp a Psaltirii
(1651)20. Cei ce au tradus pentru prima dată tex-
tul integral al Noului Testament în limba română
fiind probabil aceiași cu editorii textului Psaltirii,
nu pot fi decât niște intelectuali de clasă, „[.]
popii miei preuți cartulari °i oameni înțelepți, carii sa
°tie izvodi Testamentul cel nou a Domnului nostru, a
lui lisus Hristos, din limba greceasca °i sloveneasca °i
latineasca [.]“21, școliți ori la Colegiul lui
Bethlen din Alba-Iulia, ori ,[...] Maria ta, cu mult
chel°ug, în toți anii, trimiți cartulari în țeri streine, sa
învețe cu de-adinsul cuvântul lui Dumnezau [.]u'2'2.
Nu ne-am propus să intrăm în multe amănunte
privind controverse și polemici publicate deja
despre procesul de editare a cărților bălgrădene.
Pe lângă arhiepiscopul și mitropolitul Simion
Ștefan, care „din oficiu“ face parte dintre cărtu-
rarii albaiulieni ai perioadei propuse, implicit din
elită, îi numim pe ieromonahul Silvestru, primul
traducător cunoscut, menționat chiar în
Predoslovia catra cetitori a Noului Testament, pe
Gheorghe Rusu din Sibiel, tipograf23, și pe Ștefan
tipograful (care se mai semna Ștefan din Ohrida,
Ștefan Brzohodec, ieromonah tipograf sârb)24.
Silvestru a venit la Alba-Iulia de la Govora, unde
a tipărit și poate chiar tradus din limba rusă
Evanghelia învățătoare, în 1642; moare la Alba-Iulia
înainte să încheie traducerea Noului Testament25.
Ștefan tipograful, ieromonahul de la Govora, a
colaborat la tipărirea Pravilei din 1640 și a tipărit
la Câmpulung un Antologhion slav în anul 1643.
Gheorghie Rusu din Sibiel, astăzi în județul
Sibiu, nu a rămas anonim, semnându-se pe
paginile unui exemplar al Noului Testament
„ [.] fiind tipograf cu ceilalți frați anume Simion
Ștefan [.]“26. Colectivul traducătorilor și
tipografilor sus-menționați trebuie lărgit cu încă
un nume, de moldovean de această dată,
Gheorghe de la Mănăstirea Secu, traducător al
Catehismului calvinesc, Bălgrad, 164227 (din limbile
latină și slavonă, conform foii de titlu citate de
mitropolitul Varlaam28). Gheorghe ar putea să fie
cel care, împreună cu Mihail Molodeț (viitorul
episcop de Maramureș din anul 1651), îl însoțea
pe mitropolit în vizitele sale canonice29 și, aflân-
du-se în preajma lui Simion Ștefan, poate fi - de
ce nu? - și unul din traducătorii Noului Testament.
Mai mult decât atât, corectorul Gheorghe
Moldoveanul se semnează la sfârșitul Scutului
Catehismu°ului (Bălgrad, 1656)30. Să fie coincidență
de nume și de proveniență sau este vorba despre
unul și același Gheorghe Moldoveanul care va fi
prezent între „popii“ mitropoliei timp de 14 ani?
Simion Ștefan s-a stins din viață la jumătatea
anului 1656, lăsând în urma sa realizări multiple,
teologice, culturale și politice. Diploma sa de
înnobilare sau confirmarea nobilității nu au fost
găsite încă, cu toate că el a păstorit sub cei doi
Gheorghe Râkoczi, primul având la activ 75 de
înnobilări, dintre care au fost identificați 11 pre-
oți, iar cel de-al doilea 141 de înnobilări, dintre
care doar 7 preoți31. De asemenea, nici unul din-
tre colaboratorii identificați ai mitropolitului nu
se află menționați între familiile înnobilate. Acest
fenomen se datorează, probabil, faptului că stările
i-au exclus pe români din dietă, iar toleranța reli-
gioasă instituită în secolul precedent va slăbi trep-
tat, mai cu seamă în urma apariției Approbatelor
(1653) și Compilatelor (1669)32. Prezența cărtura-
rilor-tipografi din Țara Românească și Moldova
în elita albaiuliană se datorează protecției, mate-
rializate pe tot parcursul secolului al XVII-lea,
din partea acestor două principate, ai domnilor și
ierarhilor față de biserica românească din Transil-
vania, situație acceptată de principii Transilvaniei.
Alianța dintre Transilvania și Țara Românească
poate fi urmărită din vremea lui Mihai Viteazul,
Cluj
Calvaria,
biserica din Mănăștur
(1859)
dar și cea cu Moldova va fi înnoită în repetate
rânduri pe parcursul secolului al XVII-lea. Prin
ultima mare invazie turco-tătară în Transilvania
(1658), activitatea elitei se va diminua simțitor,
însăși Alba-Iulia fiind greu marcată de trecerea
armatelor străine prin oraș.
La marginea preocupărilor noastre se află
două personalități contemporane cu colectivul lui
Simion Ștefan, români și ei, traducători și
tipografi, Ștefan Fogarasi și Martin Maior
Coronensis (din Brașov), numele lor fiind legate
de editarea unei tipărituri curioase la Alba-Iulia,
Catehismul calvinesc (1648)33. Tradusă din limbile
latină și maghiară în limba română, această carte a
fost tipărită cu ortografie maghiară, însă în
tipografia princiară. Ștefan Fogarasi a fost predi-
cator calvin în Lugcj, a tradus în limba română
cântările calvine, la 18 decembrie 1647 terminând
traducerea Catehismului și în anul 1648 era pre-
ocupat de traducerea Psaltirii în limba română.
Martin Maior a făcut parte dintre tipografii renu-
miți ai perioadei în tipografia princiară; numele
lui se află în „căsuța tipografică" a Catehismului
calvinesc; tot el ar fi putut colabora chiar la
tipărirea Noului Testament34.
Înnobilat “post-mortem”, vlădică de Alba-
Iulia, cu o activitate apreciată la un moment dat
de casa princiară, mult discutat de istorici, a fost
mitropolitul Sava Brancovici. Vlădicia lui se
desfășoară în condiții istorice noi, hirotonit la 14
septembrie 1656 de mitropolitul Ștefan al Țării
Românești și confirmat la 28 decembrie 1656,
recomandat fiind principelui Gheorghe Râkoczi
II de superintendentul Csulai. Biografia și activi-
tatea acestui mitropolit au stârnit un interes
deosebit în rândul istoricilor, de la Gheorghe
Șincai și Petru Maior, Timotei Cipariu, Augustin
Bunea, Ioan Lupaș, până la Vasile Mangra și
Marina I. Lupaș; numele lui poate fi găsit în
tratate de istorie și de istoria literaturii35. În con-
textul prezenței sale ca mitropolit de Bălgrad,
Gheorghe Râkoczi lărgește jurisdicția mitropoliei
asupra altor teritorii din Transilvania, fiind pre-
ocupat de fixarea statutului clerului românesc.
Nu se poate detecta nici o activitate culturală ori
de editare a cărților românești, motivele putând fi
diferite; însă mitropolitul a fost cu siguranță un
bibliofil, care, din motive nedocumentate astăzi
suficient, a organizat două biblioteci, una în
cadrul mitropoliei, cu siguranță mai veche, alta la
casa sa de la Sibiu36. Sava Brancovici a desfășurat
și o activitate politică. După invazia turco-tătară
de la 1658 călătorește la Moscova, venind cu
daruri pentru mitropolie; mai târziu va fi trimis
de principele Apafi în Moldova și în Țara Ro-
mânească. Căzut în dizgrație, moare înainte de 1
mai 1683. Primește împreună cu fratele său
Gheorghe, de la împăratul Leopold I, titlul de
baron la 7 iunie 168337. Apreciat sau criticat, Sava
Brancovici a fost ierarhul românilor aproape un
sfert de veac și aparține „de jure“ elitei ecleziastice.
±
■ | TRIBUNA ♦ nr. 2 ♦ 1-15 octombrie 2002 |-
19
Sub guvernarea lui Mihai Apafi (1661-1690),
Transilvania î°i consolidează legăturile cu Țara
Românească °i Moldova, având în vedere autono-
mia proprie. Reforma calvină se află în continu-
are în centrul atenției cercurilor religioase ofi-
ciale. Mihai Apafi emite cel mai mare număr de
diplome de înnobilare (447, dintre care 67 desti-
nate preoților38). Acest fapt se datorează nevoii
unui principe fără personalitate de a-°i asigura
mica nobilime de partea sa. Este °i rezultatul afir-
mării autorității Mitropoliei Ardealului, prin
solicitarea confirmărilor °i reconfirmărilor
diplomelor nobiliare pentru preoții să39.
Ultimele două decenii ale secolului se află sub
semnul unor activități politice agitate în toate cele
trei Țări Române, influențate fiind °i de momen-
tul asediului Vienei (1683), din care Imperiul
Austriac va ie°i victorios °i în urma căruia în
Transilvania va fi instaurată dominația habsbur-
gică40. În această perioadă presiunea Reformei
calvine pierde din intensitate, în ultimii ani ai
secolului schimbându-se semnificativ opțiunile
religioase ale românilor transilvăneni.
„Cursus honorum“ al protopopului Ioan Zoba
din Vinț (Vințul de Jos, județul Alba), primul
purtător de diplomă de înnobilare cunoscut nouă
din acest lot de albaiulieni înnobilați, se află în cen-
trul atenției cercetătorilor mai ales în ultimii ani41.
Cluj
Demolarea morii de lângă poștă (1933)
Înnobilat încă la 20 mai 1664, ar trebui să pre-
supunem că la acea dată avea deja ani de activitate
merituoasă, pentru care el °i membrii familiei sale
au primit diploma de înnobilare „pentru credin-
cioasele slujbe“. A fost ctitor al proprietăților
mitropoliei, notar al soborului mare, vicar al
Mitropoliei Bălgradului. A desfășurat o activitate
intensă de traducere °i tipărire (nefiind chiar el
tipograful) °i autor al unui număr considerabil de
cărți: predici funebre, de morală cre°tină pentru
preoți °i laici, cărți de rugăciune: Sicriul de aur
(1683)42, Cărare pe scurt spre fapte bune °i îndreptătoare
(1685)43, Ceasloveț (1685-1686)44, Rânduiala diacon-
stvelor (1687)45, Molitvenic (1689)46, Poveste la 40 de
mucenici (1689)47 °i Cazanii la oameni morți (1689)48.
Chiar dacă istoricii oscilează între a-l socoti filo-
calvin sau ortodox, Ioan Zoba din Vinț, inspirat de
Reformă, s-a dovedit a fi un adevărat cărturar (activ
probabil până în 1695) °i are un loc bine stabilit în
elita românească ardeleană.
În timpul său, Mitropolia Bălgradului a atras
un numeros cerc de cărturari °i funcționari. Se
remarcă prezența mai multor transilvăneni decât
în perioada lui Simion Ștefan. Cronologic, în
elita ecleziastică deținătoare a diplomei de nobil
se înscrie pe locul următor protopopul Gheorghe
din Daia, urmașul imediat al lui Ioan Zoba, care
se află °i între susținătorii °i „sponsorii“
Ceaslovului tipărit la Sibiu în anul 169649. Familia
Pop din Daia a fost înnobilată prin diploma dată
de Mihai Apafi în anul 166450. loannes Pater, sau
Patăr Ianăș, a primit diploma de nobil la 14 fe-
bruarie 1669, confirmată la Viena de Leopold I
la 28 aprilie 170151. Sunt cunoscuți mai mulți
membri ai familiei Iană° care au activat la Alba-
Iulia. Este greu de stabilit o genealogie a acestei
familii, fiindcă în diferite ocazii se întâlnesc mai
multe forme ale numelui: Ioannes Pater, Pater
Ianăș, logofătul Iană° (din mitropolie), popa
Iană°. Ei pot fi identificați drept donatori sau
difuzori de cărți bălgrădene, dar °i negustori °i
membri ai companiei comerciale grece°ti 52,
poate °i sponsori ai ultimelor tipărituri române°ti
de la Alba-Iulia.
Protopopul Gheorghe din Daia, urmașul ime-
diat al lui Ioan Zoba, se află între susținătorii °i
„sponsorii“ Ceaslovului de la Alba-Iulia (1685-
1686)53 °i ai aceluia tipărit la Sibiu în anul
169654. Familia Pop din Daia a fost înnobilată
prin diploma dată în anul 1664 aceluia°i
Gheorghe55. Pe lângă activitatea sa de
funcționar, el a mai sponsorizat tipărirea Chiria-
codromionului (Bălgrad, 1699)56 °i a Bucoavnei57
din acela°i an.
Mitropolitul Teofil, din Teiu°, cu numele său
laic Toma Szeremi, a fost înnobilat la momentul
înscăunării sale. A fost °i patron al Ceaslovului de
la 1695, suportând °i o parte din cheltuiala
tipăririi cărții. Prin testament, Teofil va lăsa
bunurile sale Mitropoliei Bălgradului58.
Un eminent membru al elitei române°ti de la
Alba-Iulia, Atanasie Anghel, ultimul mitropolit,
pe urmă episcop de Bălgrad, este o personalitate
bine cunoscută. Ierarhul bisericii române°ti în
ultimii ani ai secolului al XVII-lea, administra-
torul ei, donator de bunuri °i cărți, diplomat, om
politic, fiu de preot dintr-o zonă nu prea îndepăr-
tată de Alba-Iulia, a câ°tigat diploma de nobil în
perioada alegerii pentru funcția de ierarh59.
Finanțarea tipăririi Chiriacodromionului °i a
Bucoavnei se mai datorează „odorbirăului“ Băl-
gradului, Ștefan Racz din Kisfalud (Mice°ti, lângă
Alba-Iulia). Între alte activități ale lui se află °i cea
de donator al cărților bălgrădene60. Găsindu-se
între funcționarii curții princiare, este posibil ca
diploma sa de înnobilare să fie identificată la un
moment dat. În aceea°i situație se află °i Pavel
Suciu, Havasi Suciu Pal, „titor °i jurat“ al
mitropoliei, °i el un semnatar al unui exemplar
din Noul Testament (1648)61.
Cel mai complex tipograf al acestei ultime
perioade, Mihai Ștefan sau Mihai I°tvanovici, a
stat în preajma mitropolitului Atanasie Anghel.
A tipărit Bucoavna °i Chiriacodromionul, ambele în
anul 1699, a distribuit cărțile tipărite de el. Se
presupune că are o însemnată contribuție în cali-
tate de autor al Bucoavnei62. La 1706 se află între
fondatorii tipografiei de la Râmnic °i tipăre°te
câteva cărți. Între anii 1709 °i 1711 tipăre°te 9
cărți în Tbilisi, unde semnează Mihai Ungrovla-
hul sau Mihai Stefani°vili. Ultimele informații
despre Mihai I°tvanovici se leagă încă o dată de
Alba-Iulia, unde este identificat la 1713-1714 ca
epitrop al tipografiei °i patron al construcției
primei biserici unite de aici, cea ridicată din
materialele rezultate în urma dărămârii cetății
medievale la 17 1 863. Spre sfâr°itul vieții, în 1717,
i se acordă diploma de nobil din partea împăratu-
lui Carol al VI-lea64.
Nu se poate încheia acest periplu printre
erudiții °i cărturarii români albaiulieni de la
sfâr°itul secolului al XVII-lea fără să trecem în
revistă câteva nume de truditori în domeniul
culturii, identificate, cel mai adesea, pe paginile
cărților bălgrădene. Nu li s-au recunoscut
meritele din partea oficialităților, mulți dintre ei
fiind în trecere prin Alba-Iulia. Daniil Tipograful
contribuie la tipărirea Sicriului de aur (1683); lângă
el mai sunt numiți Popa Ioan din Vinț, Gheorghe
din Daia, protopopul Văsii din Bălgrad °i pro-
topopul Oprea din Armeni, ctitorii sfintei mă-
năstiri a Bălgradului. Un tipograf rus Iosif a
tipărit Ceaslovețul (1685-1686), tipograful Kiriak,
ieromonah de la Mănăstirea Agapia, tipăre°te
Rânduiala diaconstvelor (1687), Molitvenicul (1689),
Cazanii la oameni morți (1689), Ceaslovul (1696),
unde mai apar numele ucenicilor Oprea Mihai
Banci, Toma °i Avram Arhidiacon. Ultima carte
tipărită la Alba-Iulia a fost Pâinea pruncilor (1702);
traducătorul ei a fost Duma Iană° din Bărăbanț,
de lângă Alba-Iulia, iar tipograful este incert65.
Elita românească din Alba-Iulia din secolul al
XVII-lea a fost compusă din cărturari de toate
categoriile intelectuale, din toate cele trei Țări
Române. Mulți dintre ei au fost înnobilați pentru
meritele lor în activitatea ecleziastică, diplomatică
°i culturală. Suntem însă martorii unui exod de
tipografi, gravori sau turnători de litere, dieci care
au venit în Transilvania cu un scop bine stabilit,
acela de a tipări cărți. Acest exod a fost susținut °i
aprobat de principii °i superintendenții calvini.
Am dorit, prin contribuția noastră, să subli-
niem numărul °i valoarea acelora care au realizat
la Alba-Iulia, în secolul al XVII-lea, un centru
cărturăresc °i nu ne îndoim că numărul lor va
cre°te prin cercetările viitoare. Totodată, consi-
derăm că, pe lângă cărturarii români înnobilați
care din oficiu fac parte dintr-o elită recunoscută,
a existat o elită lipsită de diplomă de înnobilare,
fără care nu se putea desfă°ura activitatea profe-
sionistă ce rezultă din producția de carte
românească de la Alba-Iulia.
■
20
■ | TRIBUNA ♦ nr. 2 ♦ 1-15 octombrie 2002 |-
NOTE
1.	Volum bilingv: Az erdelyi roman nemesseg, coordonator
Marius Diaconescu, Editura Muzeului Satmarean,
1997.
2.	Ibidem, p. 6-35. De același autor, Nobilimea românească din
Transilvania 1440-1514, București, Editura Enciclopedica,
2000.
3.	Marius Diaconescu, op.cit., p. 36-63.
4.	Cluj-Napoca, Presa Universitara Clujeana, 2000.
5.	Remus Câmpeanu, op.cit., p. 21.
6.	Ioan DrAgan , art.cit., p. 5-6.
7.	Ioan-Aurel Pop, art.cit., p. 36.
8.	O istorie a Alba-Iuliei: Alba-Iulia 2000, Alba-Iulia, 1975.
9.	În secolul al XVII-lea, vlădicii români de la Alba-Iulia își
spuneau în documente, prefețe ale carților ori pe foile de
titlu ale acestora „ [.] arhiepiscop și mitropolit Scaunului
Bălgradului și a Vadului și Maramurășului și toată țara
Ardealului “.
10.	Istoria României, București, Editura Enciclopedica, 1998,
p. 254.
11.	Concluzii la Eva MâRZA, Din istoria tiparului românesc.
Tipografia de la Alba lulia 1577-1702, Sibiu, Editura
Imago, 1998.
12.	Istoria României..., p. 277.
13.	Mircea PAcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, II,
București, 1994, p. 61-63; GheorgheAnghel, De la
vechea Mitropolie ortodoxă a Transilvaniei la Episcopia de Alba
Iulia, Alba lulia, Editura Episcopiei Ortodoxe de Alba
lulia, 1993, p. 22-61.
14.	Mircea PAcurariu, op.cit., p. 63-65; GheorgheAnghel,
op. cit., p. 63-66.
15.	Ion Bianu, Nerva Hodoș, Bibliografia românească veche
1508-1830 (prescurtat B.R.V.), I, București, 1903, nr. 40.
16.	B.RV. , I, nr. 39.
17.	Ibidem, nr. 38.
18.	Ibidem, nr. 46, în Evanghelia învățătoare, 1644. Meletie Ma-
cedoneanul a fost și tipograful Gromovnicului, 1639, care
nu demult era considerat tiparitura balgradeana, dar care
aparține tipografiei de la Govora. Un episod din timpul
tratativelor între Meletie Macedoneanul și superintenden -
tul Geleji la Alba-Iulia: Gheorghe Anghel, op. cit.,
p. 66-67.
19.	B.RV. , I, nr. 54.
20.	B.RV , I, nr. 60.
21.	Predoslovia catre principe din Noul Testament, Balgrad, 1648,
semnata de Simion Ștefan (am folosit pentru citare
exemplarul editat de episcopul Emilian al Alba-Iuliei,
Alba-Iulia, 1988, p. 113).
22.	Ibidem.
23.	Florian DUDAS, Carte veche românească din Bihor sec. XVI-
XVII, Oradea, 1977, p. 72-73; Idem, Memoria vechilor cărți
românești: Însemnări de demult, Oradea, 1990, p. 41-42.
24.	PavelBinder, Din istoria legăturilor tipografice dintre Țara
Românească și Transilvania - Șttfan, tipograful Noului
Testament din Alba Iulia (1644-1648), în Limba română, 23,
1974, nr. 3, p. 245-248; Florian Dudaș, Vechi cărți
românești călătoare, București, 1987, p. 205; Eva MâRZA,
op. cit., p. 41.
25.	Traducerea lui Silvestru nu a fost considerata buna, putea
sa fie și ea utilizata de noul colectiv de traducatori alba-
iulieni. Informația se afla tot în Predoslovia cătră cititori.
26.	FLORIAN DUDAS, Carte veche românească..., p. 72-73.
27.	B.RV , I, nr. 38.
28.	B.RV , I, nr. 45.
29.	Mircea PAcurariu, op. cit., p. 68.
30.	B.RV., IV, p. 64.
31.	Ana Dumitran, Botond GOdor, Înnobilarea românilor în
epoca principatului autonom al Transilvaniei și semnficațiile sale
religioase, în Medievalia transilvanica , III, 1999, nr. 1-2, p. 28-
32. Studiul și analiza sunt elaborate pe baza lucrarii Ioan
Cavaler de Pușcariu, Date istorice privitoare la familiile
nobile române, I, II, Sibiu, 1892 și 1895.
32.	Istoria României..., p. 249-250.
33.	B.R.V. , I, nr. 53; TamAs LAJOS, Fogarasi Istvan Kateja ftjezet
a bansagi es hunyadmegyei rumenseg muvelodestbrtenetbol,
Kolozsvar, 1942; JuhAsz IstvAn, A Rformacio az Erdelyi
romanok kbzbtt, Kolozsvar, 1940, p. 190-192.
34.	Eva MâRZA, op. cit., p. 44-46.
35.	O bibliografie referitoare la Sava Brancovici ca mitropolit
al Balgradului: Eva MâRZA op. cit., p. 56-63.
36.	Ibidem.
37.	Textul diplomei este publicat spre exemplu la Marina I.
Lupaș,Mitropolitul Sava Brancovici, Cluj, 1939, p. 86-87.
Gheorghe Brancovici va primi în anul 1688 titlul de
conte. Vezi Ioan Lupas, Vechimea ortodoxiei transilvane, în
Studii istorice, V, Sibiu-Cluj, 1945-1946, p. 94; în p. 95 a
aceluiași studiu, I. Lupaș amintește existența unui „Egy
irhaban kbtbtt diarium“, tradus „un ziar cusut în piele“,
care ar putea fi mai degraba o agenda a mitropolitului,
necunoscuta astazi.
38.	Ana Dumitran, Botond GOdor, art. cit., p. 32.
39.	Istoria României..., p. 265.
40.	Istoria României..., p. 267-270.
■■■
i:i
Cluj
Biserica Iezuită,
cu monumentul în memoria
victimelor ciumei (1870)
41.	Ana Dumitran, Ioan Mircea, GOdor Botond, Noblețe
prin cultură: Ioan Zoba din Vinț, în Apulum, XXXVII/2,
2000, p. 11-21; în anexa este publicata și diploma sa de
înnobilare; I. Iupaș, Nobilitatea popii Ioan din Vinț, în
Studii, conferințe și comunicări istorice, I, București, 1928, p.
195-197; Ana Dumitran , Botond GOdor , art. cit., p.
37-38; Eva Mârza, op. cit., p. 64-84.
42.	B.R.V., I, IV, nr. 80.
43.	Ibidem, IV, nr. 31.
44.	Ibidem, I, IV, nr. 84.
45.	Ibidem, I, nr. 85.
46.	Ibidem, I, nr. 87.
47.	Ibidem, I, IV, nr. 207.
48.	Daniela Poenaru, Contribuții la Bibliografia românească
veche, Tîrgoviște, 1973, p. 170-171, nr. 87.
49.	B.R.V., I, IV, nr. 101. Din bibliografia de specialitate se știe
ca aceasta carte a fost tiparita la Sibiu cu materialele
tipografiei balgradene; pentru concluzii: Eva Mârza,
op. cit., p. 85-88.
50.	Cf. AurelRAduțiu, Daia Română la 1785, în Apulum,
XVI, 1978, p. 311-322. AnaDumitran, Botond
GOdor, art. cit., p. 38 își pun problema daca Dalyai
Gybrgy din diploma de înnobilare este același cu
Gheorghe din Daia, informația considerata sigura de
Aurel Raduțiu.
51.	Aceasta informație am primit-o de la dna Ana Dumitran,
careia îi mulțumim și pe aceasta cale; apud Iosif Kemeny,
Repertorium nobilitatis, vol. IX, f 171 r.
52.	PAVELBINDER, Membrii familiei Pater din Transilvania, spriji-
nitori ai ortodoxiei și factori de unitate națională, în Mitropolia
Ardealului, 24, 1979, nr. 4-6, p. 347-352; Eva Mârza,
DoinaDreghiciu, Cartea românească veche în județul Alba
secolele XVI-XVII Catalog, Alba-Iulia, 1989, p. 36-37.
53.	B.R.V., I, IV, 84.
54.	B.R.V., I, IV, nr. 101. Aceasta carte a fost tiparita la Sibiu cu
materialele tipografiei balgradene; concluzii: Eva Mârza,
op. cit., p. 85-88.
55.	Cf. Aurel RAduțiu, art.cit., p. 311-322; Eva Mârza,
DoinaDreghiciu, op. cit., p. 36.
56.	B.RV., I, nr. 115.
57.	Ibidem, nr. 113.
58.	Eva Mârza, op. cit., p. 87-88; Testamentul Mitropolitului arde-
lean Teofil (1697), în Revista istorică, 1916, nr. 3-6, p. 83-84
și la alții.
59.	Remus Câmpeanu, op. cit., p. 127-128.
60.	Eva Mârza, Doina Dreghiciu, op. cit., p. 36.
61.	Timotei Cipariu, Acte și fragmente, Blasiu, MDCCCLV
[1855], p. 257.
62.	Eva Mârza, op. cit., p. 95-98.
63.	O bibliografie concentrata privind persoana lui Mihai
Iștvanovici, Ibidem, p. 93-109.
64.	Ștefan Metes, Istoria bisericii românești din Transilvania, I,
Sibiu, 1935, p. 405. Conform informației Anei Dumitran
°i în Iosif Kemeny, op. cit., vol. X, p. 307, sub numele
Mihail Istvanfi, datat la Viena, 1 iunie 1717.
65.	B.R.V., IV, nr. 133.
Studiile din rubrica Historia semnate de
Gheorghe Platon, Alexandru Madgearu,
Cornel Sigmirean și Eva Mârza au fost
prezentate la Conferința Internațională
Civilizație transilvană și tendințe metodolegice
în noua istorie, organizată de
Centrul de Studii Transilvane
(Cluj-Napoca, 13-15 septembrie 2001).
^Transilvania, dincolo de obsesii
-1 TRIBUNA ♦ nr. 2 ♦ 1-15 octombrie 2002 |-
21
Interviu
„Sclav al intuiției",
„preot al rațiunii"
Născut la Sibiu în 16 octombrie 1940. În anul 1964
absolvește secția pedagogică a Conservatorului din Cluj,
în perioada 1965-1968 a urmat compoziția la Bucu-
rești, clasa Anatol Vieru. În perioada 1970-’72 a con-
tinuat compoziția la Cluj, clasa Sigismund Toduță,
absolvind-o în 1972. Din 1982 este doctor în muzi-
cologie. În prezent - profesor universitar, titularul dis-
ciplinei de forme muzicale la Academia de Muzică
„Gh. Dima“ din Cluj. DISTINCȚII: Premiile Uniunii
Compozitorilor pe anii 1986, 1993, 1995; Premiul
Academiei Române pe anul 1993; Profesor Onorfic al
Universității„Transilvania“Brașov. COMPOZIȚII:
Simfonia I (1972), Simfonia a II-a (Musica per
Ungaretti) (1988), Simfonia a III-a (Miorița) (1988),
- Să începem cu o notă realistă. Trăim un prezent
care în sens cultural este unul al confuziei. În sens pur
stilistic-muzical, este un prezent al dispersiei. A doua
mare dispersie după catastrofa romantismului. În post-
modernitate, după apusul avangardelor postseriale, un
compozitor este lăsat, se pare, pe cont propriu în sensul
cel mai direct al cuvântului. Trăim un prezent al sti-
lurilor individuale. O dispersie fără precedent. Cât de
mult considerați a fi reprezentativă pentru Dvs. această
constatare în ceea ce privește propria creație, viziunea
estetică sau programul ideatic?
- Sunt nevoit de la început să mă așez în opo-
ziție cu punctul Dumneavoastră de vedere. Între-
barea pe care mi-o adresați ar trebui amendată cel
puțin în două puncte ale radicalismului său:
prezentul care în sens cultural este „al confuziei“
și dispersia de după „catastrofa romantismului".
Atunci când punerea în pagină nu consună cu
gândirea interlocutorului intervievat, răspunsul la
întrebare se formulează cu mult mai greu decât
am putea să ne închipuim.
Astfel, pornind cu începutul, se cuvine a for-
mula un corectiv: prezentul nostru cultural poate
suferi pe alocuri de standardizare, de șablonare, de
înregimentare în diversele „-isme“, dar în nici un caz
nu este al confuziei! Timpul nostru este mai
degrabă al unui raționalism pragmatic dictat de
acceptarea unor capricii ale jocului social.
M-ați provocat în numele unei note realiste
pe impulsul căreia sunt obligat să amintesc tarele
societății de consum, societate ce se hrănește cu
produsele cele mai bine lansate printr-un sistem
promoțional tot mai rafinat conceput. În acest
context, și creația artistică poate deveni o marfa
care urmează a fi oferită prin procedeele tipice
economiei de piață. Reclama unei creații artistice
lansată pe toate canalele mediatice, cu cât este mai
bine articulată, cu atât va avea darul de a o acredi-
ta mai temeinic în conștiința publică (aceasta
făcându-se independent de calitățile sale intrin-
sece). În acest context, cu greu se poate vorbi
despre o potențială viziune estetică și cu atât mai
puțin despre un anume program ideatic.
Referitor la „a doua mare dispersie după ca-
tastrofa romantismului", îmi iau permisiunea de a
nu pacta cu această etichetare a romantismului.
Chiar dacă arta secolului XX s-a definit pe multe
coordonate ale sale drept antiromantică, niciunde
nu s-a zugrăvit o imagine catastrofală a epocii
anterioare. În mod cu totul paradoxal, în arta se-
colului XX anumite „ticuri romantice" au
Simfonia a IV-a (Sirfonia giocosa) (1990), Simfonia a
V-a (Sinfonia da requiem) (1999), două concerte
instrumentale, trei oratorii (Cântece de vremuire -
1979, Pe urmele Mioriței - 1984, Liturghia solemnă -
1999), patru cantate, creație camerală și pentru cor ș.a.
MONOGRAFII: Morfologia și structura formei muzicale
(Cluj, 1990), Simfonismul enescian (Editura Mu-
zicală, București, 1992), Principiul stroficității (Cluj,
1994), Compendiu de forme și analize muzicale
(Brașov, Editura Universității „Transilvania", 1997),
Ansamblul muzical și arta scriiturii pentru diversele sale
ipostaze (Oradea, Editura Institutului Biblic „Ema-
nuel“, 1999).
supraviețuit mai ales în zonele calde ale expresi-
vității. În fond, „clasicii secolului", cum ne place
să-i denumim pe monștrii sacri ai componisticii
veacului XX, au fost pe alocuri mai mult sau mai
puțin romantici. Individualismul lor atitudinal
era în fond tot de sorginte romantică. Cu disper-
sia orientărilor componistice sunt de acord, sub-
liniind doar faptul că acum este vorba de o
„înregimentare într-o manieră de exprimare".
Secolul XIX a fost al marilor individualități, care
și-au avut fiecare emulii și epigonii lor, pe când
secolul XX a fost un secol al manierismului
tehnicist acreditat prin grupări artistice, programe
de creație, festivaluri de muzică nouă și alte
asemenea accesorii. Iar din grija prea mare pentru
exprimare a fost sacrificată expresia.
Mă întrebați cât de reprezentativă ar fi pentru
mine muzica timpului nostru și vă mărturisesc că
nu mi-am pus această problemă niciodată. Despre
ceea ce fac trebuie să se pronunțe cei care și-au
făcut o profesie din aceasta. Pe vremuri, când stu-
diam compoziția cu Anatol Vieru la București,
colegii de catedră îmi spuneau: „Timaru - com-
pozitor romantic". Faptul că m-au recunoscut de
compozitor mi-a fost suficient, atributul de
romantic fiind o emanație subiectivă care nici-
când nu m-a deranjat.
- În clasicism sau romantism, atingerea nivelului de
stil individual însemna certficarea unei indiscutabile
superiorități valorice. În postmodernitate însă, stilul
individual reprezintă o obligativitate care, cu de la sine
putere, legferează, chipurile, valabilitatea valorică a
lucrărilor compuse. Care sunt consecințele unei asemenea
stări de lucruri în planul tehnicii de compoziție, al
mjloacelor de expresie și, mai pe larg, în sensul limbaju-
lui muzical? Este o situație terfiantă, în sensul în care
cererea de mjloace este într-o continuă creștere, fondul
materialului disponibil fiind însă, din contră, într-o con-
tinuă diminuare.
- Relația dintre stilul individual și superioritatea
valorică, așa cum o receptăm astăzi în contextul cla-
sicismului și al romantismului, are nevoie de unele
clarificări. Clasicismul și romantismul sunt etape
stilistice bine decantate în timp, avându-și coordo-
natele exprimării oarecum „împietrite" în conștiința
socială. În acest context avem și o imagine clară
asupra „stilurilor individuale" (cum le numiți) pe
care memoria timpului le-a filtrat, reținându-le
într-o veșnicie relativă. Dar să nu uităm că în acest
proces al decantării valorice un element esențial a
■ Valentin Timaru
fost și asumarea unui anumit gust, care a evoluat,
schimbându-se vizibil de la o generație la alta.
Continuând întrebarea Dvs., lansăm o nedumerire
retorică: oare postmodernitatea se poate defini
stilistic?!... Credem că nu, deoarece, după opinia
noastră, rămâne încă o reuniune de diverse ma-
niere de exprimare. În acest context, aminteam
puțin mai devreme de înregimentarea în varii
„ -isme" care nu au avut forța unificării într-un
„-ism" definitor, ca în clasicism sau romantism, de
pildă.
Care sunt consecințele acestei stări de fapt?
Nu este cazul de a mai comenta, deoarece le
trăim pe pielea noastră. Referitor la „obligativi-
tatea abordării unei anume tehnici componistice",
cer permisiunea de a mă abține, deoarece aici
intrăm în intimitatea eticii profesionale, care nu
se comentează, ci se abordează.
- Cât de largi sunt limitele între care poate fi menținut
procesul de generare a noi și noi genuri? Barocul a dat fuga
și concertul instrumental, clasicismul - simfonia și un nou
model al genului de operă, romantismul - poemul simfo-
nic, drama muzicală și miniatura vocală. Ce au avut de
oferit în acest sens ultimele decenii ale secolului XX? Care
este direcția de înaintare în planul genurilor, date fiind
strategiile neconvenționale care au fost asimilarea zgomotu-
lui, suprimarea controlului procesual, suprimarea modelelor
tradiționale de organizare sonoră? Încotro se „rostogole°te“
babilonia stilurilor individuale postmoderne?
- Spuneam undeva că genurile muzicale repre-
zintă caracterul, funcțiunea și expresia unei creații
muzicale, pe când forma se limitează la a fi doar
structurarea acestora. Dacă acceptăm această dis -
tincție, atunci vom fi obligați să revenim din nou la
atitudinea creatorului contemporan față de ineditul
exprimării, pe de-o parte, și față de relevanța expre-
siei, pe de altă parte. Antiromantismul declarat al
primului val de avangardă a luptat deschis împotri-
va elementelor de expresie romantică: cursivitate
melodică proaspăt emancipată de sub tirania
carurii, elasticitatea derulării temporale, cazna de a
elimina coagulantul funcțional prin eludarea sensi-
bilelor. În acest scop, s-au abordat noi tipuri de
organizare sonoră, cum ar fi dodecafonismul serial
sau hexatonalismul (ambele eludând în esență
semitonul ca germene al funcționalismului domi-
nantic și vizând o anume imponderabilitate
sonoră), sau repere noi în conceperea derulărilor
22
■ | TRIBUNA ♦ nr. 2 ♦ 1-15 octombrie 2002 |-
temporale la nivel de metru, ritm, tempo (vizând o
anumită ancorare într-un spațiu sonor atemporal).
Revenind la genurile noi ale secolului XX,
mărturisesc că ele sunt mai puțin relevante și
consistente. Au apărut câteva schițe simfonice, blocuri
sonore, toate ca definiții ale lucrării în cauză, și nu
drept consfințire a unui gen unanim acceptat.
Titlul unei lucrări de avangardă era foarte impor-
tant; el trebuia să eclateze, să ofere repere de
structurare extramuzicală pentru ca „să spargă
piața“ (este suficient să rememorăm titluri de
Xenakis, Boulez °.a.). În mod paradoxal, dodeca-
foniștii au fost cei mai eclectici în abordarea
formelor muzicale (despre sonatele lor ar merita
să se scrie un studiu muzicologic mai bine argu-
mentat decât lucrările prezente!).
În zona compozitorilor adepți ai exprimării
cursive, singurul indiciu de configurare a unor noi
genuri muzicale l-am sesizat în intenția acestora de
a contopi forma cu genul. Aici, după opinia noas-
tră, Enescu este un vizionar în schițarea și chiar
articularea unor adevărate forme vectoriale.
- Cât de rezistente și ofertante sunt, în aceasta situație,
resursele oferite de zona fenomenelor etnic și religios? Am
în vedere aici consistența fondului intonațional, structural,
de gen sau de mjloace și tipologii de expresie. Cât de
plauzibila este ipoteza că am putea asista la o resurecție
(bineînțeles în alte condiții și sub alte forme) a unor mișcări
contestatare chiar față de hiperavangardismul muzicii
ultimelor decenii ale secolului XX? Să mai fie funcțional
oare determinativul de „școală națională“? Care ar fi, în
opinia Dvs., resursele care ar putea alimenta evoluția
gândirii și practicii muzicale culte în aceste condiții?
- Trecând peste tendențiozitatea întrebării,
îmi permit să vă răspund scurt: fenomenele etnic
sau religios, din perspectiva noului mileniu, sunt
niște emanații sociale firești. Ele se pot detecta în
creație, dar nu-i pot legitima rațiunea acesteia de
a fi autentică sau valoroasă. În contextul mondia-
lizării contemporane, fenomenele în cauză pot
deveni pete de expresie aparte, aidoma unor dialecte
sau graiuri pentru o limbă.
-	Cât de mult contează pentru un practician al
muzicii să-și declare descendența de la un anumit stil
sau de la o tehnică de compoziție? Cât de recomandabilă
este o asemenea declarație (bineînțeles prin intermediul
lucrărilor scrise) în epoca stilurilor individuale, perioadă
în care un asemenea lucru ar putea „prejudicia" destul
de grav pretinsa originalitate a personalității creatoare?
Cât de vizibile (și relevante, aș spune) sunt emanațiile
creației enesciene și cât de promițătoare sunt (în sensul
soluțiilor tehnice, estetice sau/și expresive) deschiderile pe
care le oferă? Le mai oferă oare sau, poate, această hiper-
ofertanță a operei enesciene este doar o consecință a mo-
dului de a reprezenta într-un anumit fel lucrurile?
-	Muzica trebuie scrisă, și nu explicată. Dacă ai
nevoia de a explica ceva din creația ta, înseamnă că
undeva nu ai fost suficient de convingător. În cazul
societății de consum, angrenarea compozitorului în
uzina mediatismului promoțional devine aproape
inevitabilă (este în fond ceea ce facem și noi acum).
Îmi vine în minte reclama banală pentru „paginile
aurii“: dacă nu ești acolo, nu exiști. Sunt riscurile de a
trăi aceste timpuri care rămân încă suficient de
neprielnice pentru activitățile artistice neproduc-
tive. Într-o anumită perioadă trebuia să ne acre-
dităm pe lângă Uniunea Compozitorilor cu un
Autorferat, apoi în programele de sală secretarii
muzicali au inventat un „cuvânt al autorului“, în
care compozitorul trebuia să-și explice lucrarea sau
ceva asemănător.
Referitor la tehnicile de compoziție, aș zăbovi
puțin, deoarece ați pus degetul pe o rană încă
neînchisă. Societatea hiperindustrializată domi-
nată de tehnică s-a implementat atât de profund
în fenomenul artistic, încât i-a împrumutat aces -
tuia până și natura sa. Arta nu mai este meșteșug, ci
tehnică. De aici standardizările de tip manierist, de
aici și criza stilului etc.
Amintiți de emanațiile creației enesciene, care pen-
tru noua școală românească de compoziție a însem-
nat foarte mult. Este adevărat, și faptul poate fi
văzut urmărind creația românească a ultimelor
patru decenii ale veacului XX. Aici aș dori să aduc o
scurtă precizare. Nu cred în decretata „școală clu-
jeană de compoziție". Sunt înclinat să accept că
prin ceea ce se face bine la Cluj se mai împlinește
ceva din școala componistică românească. Proble-
ma în sine are niște conotații periferice, exprimând
nemulțumirea unor respectabili cetățeni ai Clujului
care prin educație, mentalitate și civism sunt cu
mult mai europeni decât acei bucureșteni care nu-
mesc, cu un aer de superioritate nemotivată, orașul
nostru provincie (adnotare care, din punct de vede-
re administrativ, vrem sau nu vrem, este adevărată).
Extrapolând aceste incidente atitudinale, mărturis-
esc că și în cadrul Uniunii Compozitorilor se ma-
nifestă un anumit sectarism senioral, unii colegi de
breaslă manifestându-se chiar prin niște „miti-
cisme" greu de îngurgitat. Dar aceasta nu justifică
în nici un fel catalogările după criterii regionale de
tip școală clujeană, școală ieșeană etc.
-	Ce a însemnat pentru Dvs. (bineînțeles în sens
creativ) Revoluția Română din Decembrie ’89? Nu mă
refer aici neapărat la deschiderea unui nesperat orizont
de libertate creatoare care s-a deschis, ci la natura decizi-
ilor creative pe care ați avut libertatea (din ’90 încoace)
de a le lua, fără a mai fi condiționat de existența unui
mecanism de cenzură. Care aufost opțiunile, prioritățile
și, în consecință, realizările (genuri, forme, stil)? Cum
ați reușit în aceste condiții noi să vă realizați specficul
individual al muzicii pe care ați scris-o?
-	Prin modestele încă deschideri pe care ni le-a
oferit anul de grație ’89, am reușit să fim mai stăpâni
pe noi și poate mai responsabili cu creația noastră.
Faptul că nu mai ești obligat de a cere un „bun de
difuzare" și ești absolvit de reflexul de a „cerși o
achiziție" de la conducătorii comisiilor Uniunii
Compozitorilor este, în esență, un fapt pozitiv. În
rest, mai suntem încă destul de departe de a trăi
într-o societate civilizată modernă. Se face atâta caz
de argumentul geografic pentru acreditarea europe-
nismului nostru, fără a pune în cântar mentalitățile,
atitudinile, egoismele primitive, mârlăniile noastre
funciare, care ne plasează încă în afara a ceea ce este
Europa modernă. Abia acum putem vedea cu lucidi-
tate că de Europa ne desparte o generație bună, adică
pe puțin 10-15 ani de efort. Cei care prin tradiție am
păstrat câte ceva din mentalitatea vieneză (fosta capi-
tală a străbunicilor noștri) suntem conștienți de ba-
lastul atitudinal deversat de pe canalele frumoase ale
Bosforului pe malurile cristaline ale Dâmboviței.
Dar „neamul trebuie să-ți fie drag și casa ta să-ți fie
veșnic sfântă", spunea undeva Arghezi.
-	Ne-am maturizat (în sens cultural, bineînțeles)
suficient pentru a depăși modelul romantic al compozi-
torului rătăcind cu privirea pierdută în pâcla propriei
inspirații scăpate de sub control?
-	Este evident, și școala clujeană de compoziție o
demonstrează din plin, că un compozitor, „sclav al
intuiției", are obligația de a fi și savant, deci „preot al
rațiunii". Rimski-Korsakov, spre exemplu, însoțește
al său „Tratat de orchestrație" cu exemple din propri-
ile lucrări, validând, de această dată prin analiza teo-
retică, valabilitatea soluțiilor componistice realizate.
-	Care au fost motivațiile și rațiunea interioară de a
vă dedica studiului formelor și a scrie o serie de tratate în
care ați analizat la modul sistemic această problemă?
... Valentin Timaru se apropie cu bun
succes de poetica blagiană, având toate instru-
mentele de investigație de a sonda adâncimea °i
frumusețea acestei lumi mirfice... corul °i
ansamblul de instrumente asociate corului ating
o treaptă elevată a discursului. Fragmentul
asociat rândurilor: «unde arde patima/unde
cântă lacrima» constituie o pagină de referință
în literatura muzicală nouă.
(SlGISMUND TODUțĂ) „ „
-	Ne-am maturizat este doar un fel de a
spune. Pentru moment, trăim încă deruta unei
libertăți efective pe care nu știm să o exploatăm
suficient și din lipsă de capital nici nu o putem
fructifica. Ruptura dintre instituțiile de spectacol
și compozitori este o realitate, dar vina va trebui
împărțită, pentru că ea, ca atitudine, se găsește în
ambele tabere. În ceea ce mă privește, nu am de
ce să mă plâng, deoarece mi-am păstrat relațiile
cu interpreții aproape ca și înainte.
Referitor la cazul Korsakov, doresc să mențio -
nez că l-am trăit oarecum pe viu, forțat de împre-
jurări. Fiind în situația de a tipări un curs de or-
chestrație, din rațiuni economice editorul mi-a su-
gerat ca exemplificările să fie cu predilecție creație
proprie, pentru a nu îngreuna devizul cu diverse
obligații materiale conexe. Era un curs practic de
scriitură pentru ansamblu, unde a trebuit să exem-
plific și diverse transcripții, pe care bineînțeles
le-am efectuat tot pe lucrările proprii. Așa s-a năs-
cut Ansamblul muzical și arta scriiturii pentru diversele
sale ipostaze, carte tipărită de către Institutul Biblic
„Emanuel" din Oradea.
Referitor la formele muzicale, vă fac o mărturisire:
nu au fost pasiunea vieții mele, în studenție am avut
reale rezerve asupra lor. Sesizând aceasta, maestrul
Toduță, care în primii mei ani de asistent era șeful
catedrei de compoziție, m-a îndrumat spre forme,
ca să învăț ceea ce nu-mi făcea plăcere să știu.
Desigur că el, autoritar cum era, nu putea fi refuzat
și atunci m-am trezit „vărsat la forme". Calvarul a
început să se deruleze treptat până acolo unde am
reușit să-mi fac o imagine proprie asupra disciplinei,
iar mai departe am fost chiar în măsură de a scrie
niște cursuri °.a.m.d. Abia acum îmi dau seama cât
mi-au folosit orele de compoziție frecventate în
două reprize la Toduță (prima în anii de pedagogie
la Cluj, a doua după studiile cu Vieru de la
București, adică în perioada 1970-1972).
-	După gloria modelului individualist romantic,
iată că încet-încet alunecăm înspre evidența faptului că
hiperindividualismul ar putea reprezenta un dezastru,
iar în sens stilistic - o fundătură, un „no man’s land“.
Și este paradoxal, dar evident, că rezultanta este o uni-
formizare, aplatizare și o monotonie pe care o produce
muzica ultimului deceniu. Și logic ar fi să încheiem
cu o constatare nu mai puțin realistă decât aceea din
deschiderea interviului: cum rămâne cu perenitatea?
-	Cred că am răspuns deja la o parte din aces-
te întrebări, iar ca licență poetică îmi permit doar
un „no coment".
În încheiere, aș vrea să remarc faptul că cele 8
întrebări „nevinovate" au fost în fapt 8 castane fier-
binți pe care muzicologul Oleg Garaz, cu voie sau
fără voie, a dorit să le scoată cu mâna celui inter-
vievat. Consecințele acestui demers se vor ivi pe
parcurs; important este că pentru moment, aflân-
du-ne în treabă, ne-am îmbrăcat în vorbele care nu
știm dacă le va fi dat cândva să devină și fapte.
■
Interviu realizat de
Oleg Garaz
■ | TRIBUNA ♦ nr. 2 ♦ 1-15 octombrie 2002 |-
23
Sumar
blocnotes_______________________________________
Alexandru Vlad
Manhattan • 2
LHediastil
Cyclon
Vorbiri • 2
Editorial
Ion Crisufor
Transilvanismul: un produs expirat • 3
Transilvania, dincolo de obsesii
historia
Gheotghe Platon
Contribuția Transilvaniei la constituirea spiritului
identitar românesc • 4
Mihai Bărbulescu
Arheologia funerară în Dacia romană • 9
Alexandru Madgearu
Continuitatea romanică în Transilvania • 12
Cornel Sigmirean
Istoria formării intelectualității transilvănene
în epoca modernă *15
Eva Mârza
Elite românești în capitala Principatului Transilvaniei
în secolul al XVII-lea • 18
Interviu________________________________________
Oleg Garaz
Virgil Timaru: „Sclav al intuiției", „preot al rațiunii" • 22
teatru__________________________________________
Marie-Louise Semen
Celălalt Cioran, rușii cu rușii, debutul și interactivitatea • 24
Ilustrația numărului a fost oferită redacției
din fondul fotografic al dlui VALENTIN Grancea
și din colecția de fotografii a
Bibliotecii Filialei Cluj a Academiei Române.
Tribuna
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Revista apare cu sprijinul Fundației Culturale
Române și al Ministerului Culturii, Cultelor
și Patrimoniului Cultural Național.
acad. Augustin Buzura
(director)
Vasile Sebastian Dâncu
(redactor-șef)
l.	Maxim Danciu
(secretar general de redacție)
Ion Cristofor
Ion Mureșan
O vi di u Petca
Tehnoredactare:
Edith Fogarași
Redacția și administrația:
5400 Cluj, Str. Universității, nr. I
CP 281, OP I
Tel. (064) 41.00.2 7
Fax (064) 19.45.64
E-mail: cst@easynet.ro
teatru__________________________
Celălalt Cioran, rușii cu rușii,
debutul și interactivitatea
■ Marie-Louise Semen
Pauza teatrală bucureșteană a cam luat sfîrșit.
Unii nici nu prea au avut odihnă, fiindcă la
Green Hours, înspre ora 9 seara, s-au tot
jucat spectacole pe mai tot parcursul verii. Ba,
deunăzi, clubul de pe Calea Victoriei a găzduit și o
lansare de carte - cartea junglei X, adică textele spec-
tacolului Jungla X de Gigi Căciuleanu, de la Teatrul
Underground din Tîrgu-Mureș. Și pentru că tot
veni vorba de carte în legătură cu teatrul, încă una
se va fi lansat la Teatrul Act, pe 26 septembrie:
Uitarea de George Banu, în traducerea Ancăi
Măniuțiu, text ce i-a servit regizorului Mihai
Măniuțiu pentru spectacolul realizat la Teatrul
Național Cluj, în stagiunea trecută.
Dar ce mai e nou prin oraș? În afara schim-
bărilor în managementul de top al teatrelor
(venirea lui George Mihăiță la Comedie, ajutat, în
calitate de adjunct, de Gelu Colceag, și instalarea
lui Alexandru Darie la Bulandra), sînt o sumă de
noutăți de consemnat. Teatrele încep să fiarbă, ade-
sea cu sare și piper, în noua stagiune. Unele se stră-
duiesc din răsputeri să rupă gura tîrgului cu eveni-
mente, mai mult sau mai puțin de PR sau, cum ar
spune unii, fabricate. Un exemplu din categoria
„mai mult" este „Săptămîna Mălăele la Teatrul de
Comedie", care conține spectacole fie regizate de
Horațiu Mălăele, fie în care Horațiu Mălăele deține
partitura principală. Printre ele, o premieră: Țara lui
Abuliu de Dumitru Solomon, regia Horațiu
Mălăele, cu Marian Râlea, Valentin Teodosiu,
Alexandru Pop, Dorina Chiriac și alții. Tot printre
ele, spectacolul Scapino, care a stîrnit reacția dom -
nului Alexandru Dabja: Scandalos °i trist este faptul că
această „variantă a spectacolului, la care pe vremuri am
prestat regia artistică, apare acum în „Săptămîna Mălăele“
de la Teatrul de Comedie! Cum ar veni, în seria de „opere
complete“! Dincolo de această săptămînă, Alexandru
Dabija montează la Comedie Escu de Tudor
Mușatescu. Îl va urma Gelu Colceag cu A două-
sprezecea noapte.
Revenind, există un exemplu și din categoria,
să-i zicem așa, „festivitate legitimă": Teatrul
Național din București aniversează 150 de ani de la
aprinderea luminilor în Teatrul cel Mare. Drept
pentru care, în afară de spectacole, Naționalul
bucureștean a planificat, pe 7 octombrie, o sesiune
jubiliară, la sfîrșitul lui noiembrie, o „Săptămînă a
Teatrelor Naționale", iar pe 30 decembrie, un
eveniment monden: un bal, organizat după toate
regulile artei, la care, după toate regulile unei alte
arte, se vor acorda noi titluri de Societari de
Onoare și de Societari ai Teatrului Național, pre-
cum și diplome și medalii aniversare.
Cît despre ce spectacole, cu ce autori, cu ce
regizori pregătesc teatrele bucureștene pentru
această toamnă și nu numai, putem spune urmă-
toarele: unii au abandonat, cel puțin momentan,
proiecte anunțate cu surle și trîmbițe anul trecut
și nu mai suflă despre ele nici o vorbă, avîntîn-
du-se în cu totul alte zone - vezi Lolita (Cătălina
Buzoianu) - Teatrul Mic - și Opera de trei parale,
la care Victor Ioan Frunză a repetat intens la
Nottara, dar a cărui premieră n-a mai fost să fie.
Capitolul Nottara cuprinde, pentru început:
Petrecere într-un pian cu coadă de Mihai Ispirescu,
regia Radu Nichifor, Castelul de Kafka, regia
Geirun Tino, Război °i pace, regia Petre Bokor,
Doamna nevăzută de Calderon de la Barca, regia
Alice Barb.
Alții, dimpotrivă, sînt consecvenți și păstrează pe
lista lor de proiecte spectacole care ar fi trebuit să iasă
anul trecut, dar pentru care n-a mai fost vreme,
dintr-un motiv sau altul (cum ar fi refacerea sălii) -
cazul Ancăi Bradu, la Bulandra, cu spectacolul Fiul,
trecut însă la secțiunea „în viitor". La „în repetiții" se
află Sorry de Alexander Galin (Sanda Manu), Titus
Andronicus. Anatomia unei căderi de Heiner Muler
(Alexandru Darie) și Oblomov, după Goncearov
(Alexandru Tocilescu).
Conform unei aritmetici simple, dintre teatrele
bucureștene, Naționalul este cel mai fidel „Anului
Caragiale", între premierele anunțate figurînd trei
producții pe texte ale autorului amintit: O noapte
furtunoasă (Felix Alexa), D’ale carnavalului (Gelu
Colceag), O scrisoare pierdută (Grigore Gonța).
Naționalul are însă și alte proiecte, cum ar fi specta-
colul lui Radu Penciulescu, Celălalt Cioran (selecția
și montajul textelor - din Caietele lui Cioran - îi
aparțin lui George Banu), hpita de Vaclav Havel
(Mihai Manolescu) sau Dialoguri sibilinice de Andrew
Bowell (Michel Făgădău). Nu lipsește premiera
absolută cu Crimă pentru pămînt, după Dinu Săraru
(versiunea dramatică, și regia semnate de Grigore
Gonța). În plus, doi ruși din Sankt Petersburg vor
monta alți doi ruși: Iuri Krasovski, pe Cehov (Trei
surori) și Serghei Cerkasski, pe Gogol (Revizorul).
Cu o aritmetică și mai simplă se verifică faptul
că Valentin Nicolau ocupă locul al doilea după
Caragiale, situîndu-se înainte de Cehov și de
Shakespeare: două texte ale sale vor fi montate la
București în acest sezon teatral (nu l-am socotit
aici și pe cel din planurile Teatrului Național de
Televiziune): Uzina de plăceri (Alexandru Ber-
ceanu), la Nottara, și Legenda ultimului împărat
(Alice Barb), la Teatrul Național.
Odeonul este unul dintre teatrele cele mai dedi-
cate (dacă nu cel mai) promovării tinerilor artiști -
regizori și dramaturgi - și, ca urmare, stagiunea la
Sala Majestic debutează cu două producții din peri-
metrul „Debut": Norway Today de Igor Bauersima
(Andreea Vălean) și Morții °i viii de Ștefan Caraman
(Ana Mărginean). Alte proiecte ale Odeonului:
Conu’ Leonida față cu reacțiunea (Mihai Măniuțiu),
Arden din Kent (Dragoș Galgoțiu), Veronica se hotărăte
să moară (Gelu Colceag).
Și deși nu e arondat (deocamdată) nici unui
teatru, nu pot trece peste proiectul lui Radu Afrim
cu Cefe del Sol, o continuarea sau, mai bine zis,
cealaltă față a monedei Ocean Caje. Dacă în Ocean
Cafe era vorba despre o femeie îndrăgostită, de data
aceasta va fi despre un bărbat îndrăgostit. Regizorul
a anunțat un concurs și a și primit, electronic, vreo
10 texte. El are nevoie doar de 4 sau 5. Știrea aici e
că regizorul s-a lăsat pe mîna publicului. Inter-
activitate ca la carte: textele au fost urcate pe net, la
www.liternet.ro, unde, într-o manieră democratică
și transparentă, așteaptă voturile cititorilor... Sus-
pans total: care texte vor fi incluse în scenariul lui
Afrim, care teatru va găzdui acest spectacol, la ce
dată și cu ce actori? Printre autorii care s-au prins
în acest pariu: Adina Dumitru, Alin Fumurescu,
Mihaela Mihailov, Doamna T., Filip S., Ștefan
Caraman.
■
24
■ | TRIBUNA ♦ nr. 2 ♦ 1-15 octombrie 2002 |-