1(044 TRnNSILVANIR ANUL 77 IANUARIE-APRILIE Nr. 1-4 1946 SIBIU Anul 77 lanuarie-ApriHe 1946 Nr. 1-4 TRANSILVANIA Organ al ASTREI d, Mo „SOCIETATEA FILOSOFEASCĂ..." DIN 1795 La începutul acestui an 0 s’a împlinit un veac și jumătate, de când o mână de Intelectuali români din Ardeal, constituiti într’o socie- tate științifică, au apărut în public cu programa lor de lucru. E vorba de „Societatea filosofească a Neamului Rumânesc din Mare Prin- țipatul Ardealului" și de „înștiințarea" prin care fondatorii ei anunță planul unui periodic enciclopedic, numit „Vestiri filosof ești șl mora- licești". Din motive pe care le vom discuta, această Interesantă și entu- ziastă inițiativă nu a izbutit. „VestiriMe nu au apărut, iar alte urme concrete, atribuite Societății, sunt ipotetice. Mai mult, nu cunoaștem cu siguranță nici'humele întemeietorilor, căci ei nu iscăliseră amintita „înștiințare⁻. Dar cu toate acestea ea rămâne pentru noi o foarte luminată întreprindere culturală și o dovadă impresionantă despre sbuclumul Românilor de acum 150 de ani, pentru progresul cultural și social al națiunii lor de pretutindeni. De aceea, enumerarea și analiza informațiilor ce neau rămas în legătură cu „Societatea filosofească⁻ de acum un veac și Jumătate, credem, că nu sunt lipsite de interes. Evocarea trebuia să fie făcută de un istoric. Dacă ea este încer- cată de subsemnatul, cauza se găsește în faptul, că „Societatea filo- sofească⁻ este tnfâia de pe întreg cuprinsul României, care cuprinde în preocupările sale și științele exacte. Primul și principalul izvor de informatii în legătură cu Societatea noastră, este discursul de recepție al lui Papiu Hartan³), care se ocupă judicios de Societate și reproduce în întregime „Înștiințarea⁻ merjio- 9 Anul 1945, în cursul căruia a fost scris și dat spre publicare acest articol. ²) D. A. Papiu Ilarianu: Vieața, operele și ideile lui Georgiu Șincai. — Acad. Rom. 1869. i 2 EMIL POP nată. Aceasta din urmă constituie documentul cel mai de seamă relativ la chestiunea de care ne ocupăm (p. 83—86)...“ înștiințarea e tipă- rită cu litere ciriliane într’o cărticică de cinci foi nepaginate, în 8\ O avem dela D. Aron Florianu* (Papiu, p. 11, nota 3) ’). In spiritul lui Papiu menționează șl elogiază pe întemeietorii Socie-. tăfii, Oavril Onișor, în lucrarea sa din 1882 despre Gh. Asachi *)■ Un al doilea izvor de seamă este lucrarea lui ]akab despre istoria ziaristicei ardelene până la 1848 ’)• El transmite o adresă interesantă a guvernatorului ardelean, care pare a se referi Ia Societatea filoso- feașcă și la planurile ei. Dintre cercetătorii de mai târziu, Ilarie Chendi este acela, care încearcă să reconstituie faptele, cu o largă documentare și obiectivă interpretare⁴). Destul de amănunțit se ocupă de societate O. Lugoșianu, la 1895 ⁸) și N. Hodoș-Al. Sădi lonescu, în cunoscuta lor lucrare despre „Publicațiunile periodice românești" (1913); apoi mai pe scurt sau inci- dental: Sturdza *), XenopolBogdan Dulcă*), lorga ⁹), Bianu-Hodoș (1. c.) și Lupaș¹⁰). l) „înștiințarea" se găsește în biblioteca Academiei Române (v. Bianu-Hodoș: Bibliografia românească veche, II, 1910, p. 376). ²) Asachi Gyorgy mint român irodalmâr es tanferfiu. Kolozsvârtt 1882. (Gheorghe Asachi, literat și om de școală român). Lucrare interesantă cu atât mai mult, cât ea este o teză de doctorat în litere, susținută la profesorul Silași de un student naturalist. ³) Jakab, E., Az erdelyi hirlapirodalom tortenete 1848-ig. Budapesta 1882. ⁴) IL Chendi: începuturile ziaristicei noastre (1789—1795). Orăștie 1900. s) O Lugoșianu: Societatea femeilor române din anul 1815 (Revista Nouă. VII, 1894/5, p. 278 -284). ’) D. A. Sturdza: Raport asupra activității Academiei Române cu ocaziunea serbării de XXV ani a existentei sale. 1856—1891. București 1891. ’) A. D. Xenopol: Istoria Românilor din Dacia Traiană, ed. III, v. X, p. 270-271. ⁸) G. Bogdan-Duicâ: „Clericalismul" în politica Românilor Ardeleni. Câteva notile ca răspuns d-lui Teodoru (Liga Română, II, 1897, p- 241—244). z- ⁸) N. lorga: Istoria bisericii românești și a vieții religioase a Românilor. 11, p. 217. ”) I Lupaș: Contributiuni la istoria ziaristicei românești ardelene. „Bibliateca Astra" Nr. 11. Sibiu, 1926. (V. și „Cea mai veche revistă literară românească. Re- publicat in „Studii istorice", v. III, 1941. Sibiu), * » * După ce s’a trimis la tipar studiul de fată, a apărut opera lui D. Popovici: La litterature roumaine â l’epoque des lumieres (Sibiu, 1945), care la p, 280 de asemenea se ocupă de „Vestiri" încadrând în atmosfera epocii inițiativa învăta(ilor dela Societatea filosofească. .SOCIETETEA FILOSOFEASCĂ .. .• DIN 1795 J înainte de*a prezenta faptele, așa cum rezultă din aceste izvoare, este potrivit, cred, să ne amintim pe scurt de constelația spirituală, în care a luat naștere „Societatea Filosofeaiscă*. Mișcarea latinistă era în plină desfășurare. Bucuria mândră a originii latine creștea în cărturărime deodată cu conștlinfa nedrep- tății, de care suferea un popor ce se dovedea de veche și glorioasă obârșie. Această conștiință trimitea pe cercetătorii de atunci aproape exclusiv spre cultivarea filologiei și a Istoriei, din care se desprindeau argumentele dreptății care se cuvine națiunii române. Centrul mișcării era Blojui. Este însă util să amintim, că tocmai spre sfârșitul veacului al XVlII-lea se produc conflicte între episcopul Bob și cei mai de seamă intelec- tuali blăjeni, inclusiv cei trei protagoniști ai școalei ardelene: Șln- cal, Micu, Maior. Conflictele distrug cariere, indispun spiritele și deter- mină revizuiri de atitudini¹). Dar alte evenimente politico-sociale produc frământări generale, care se suprapun acestei mișcări particular românești. Liberalismul lui losif al Il-lea întărește acțiunile pentru dreptate și libertate. Revoluția lui Horia seamănă în Ardeal teribile avertismente, iar valurile trezite de revoluția franceză sperie din ce în ce mai mult pe dregătorii imperiului. Toate popoarele se agită, dar cele mai grave temeiuri de tulbu- rare le avea românimea „tolerată* și iobagă. Plângerile și afirmarea drepturilor ei ajung Ia treptele tronului. O parte din cărturarii noștri primesc cu sete curentele vremii. Unii se înscriu în loja francmasonică, pentru a se desprinde din ea, când s’au convins că ideile de libertate și egalitate ale unor membri neromâni nu erau sincere²). Centrul de greutate al acțiunii cărturarilor prinși în aceste curente nu era cercetarea originii noastre, ci ridicarea economică, socială și culturală, cu orice preț, a poporului. Ei încercau să scrie pentru plu- gărime și cărturarii satelor cărjî și gazete, îniâiele gazete românești, cerute mereu de Români și refuzate mereu de îngrijoratii guvernanți dela Sibiu și dela Viena. Cât de neînduplecat era acest sbucium, se recunoaște din urmă- toarele cuvinte ale istoricului ungur Jakab, cu care caracteriza anii ‘) V. d. e. intre altele: Paplu llarian, Istoria Românilor din Dacia Superioară, t. I, ed. II, 1852, p. 202—204. ’) Vezi Chendi, l.c., p. 11—21, după Zieglauer: Geschichte der Freimaurerloge ' St. Andreas zu den drei Seeblăttern in Hermannstadt (1767—1790). Archiv d. Ver. f. siebenb. Landeskunde N- F. XII ji XIII. 1» 4 EMIL POP 1790—1815: „Fenomenul cel mai remarcabil al acestei epoci este străduinfa nelâncezită a Valahilor, prin alte și alte căi, spre ținta lor- »). Această acțiune progresistă era dirijată dela Sibiu, iar în fruntea ei se găsia renumitul oculist loan Piuariu (Molnar de Miillershelm), a cărui personalitate ne apare din ce în ce mai dominatoare ²). In ordinea de idei care ne interesează, accentuăm că Piuariu a scris tntâia carte românească de confinat agricol³). La 1789 „Piuariu face intervenții pentru aprobarea unei „Gazete românești pentru plugar (Walachische Zeitung fiir den Landmann* îi zic documentele oficiale; v. Jakab, 1. c., p. 12), întâia încercare de a întemeia un periodic în limba românească ⁴). Intervenția s’a aprobat în principiu; nu s’a acordat însă dispensa de taxele poștale, care erau atât de mari, încât gazeta nu a putut apărea. - La 1793 Piuariu cere din nou permisiunea de a edita un ziar ro- mânesc pentru Ardeal și Ungaria. E refuzat cu avertisment. In 1794 repetă cererea; 'gazeta urma să apară la Viena cu colaborarea lui Paul lorgouici. Cererea este respinsă din nou, cu invocarea siguranței statului. Intre timp se frământă planuri noi. Se ajunge la ideea unei so- cietăți științifice, — editoare a unei reviste enciclopedice, a cărei răs- pândire publică să se facă nu în Ardeal, ci în Principate. Comunicarea lui Jakab (1. c., p. 28—29) în această privință se poate rezuma în următoarele: Comandamentul militar al Ardealului *) „E korszak legnevezetesebb tunete, az olăhoknak măs meg măs uton czâljok fele lankadatlan torektâse" (Jakab, 1. c„ p. 27). ’) Pentru biografia și activitatea multilaterală a lui Piuariu, vezi mai ales: V. Bologa în „Clujul Medical" 1924 (Nr. 5—6), 1925 (Nr. 3—4), „Transilvania", 1926 Nr. 2) și „Daco-românia", 1926; 1. Lupaș în „Anuarul Inst. de Istorie națională", 1, Cluj și „Transilvania", 1920. ’) „Economia stupilor acuma întâi izvodită și dată de loan Molnar, dof- torul de ochi în marele Prinfipat al Arde^ilui...", Viena 1785.188 p. (cuprinsul: 18 p.). ⁴) Jakab nu-1 numește pe Piuariu drept inițiator și solicitator al gazetei. Totul ar fi plecat dela „o societate, constituită în Sibiu cu acest scop, ai cărei membri nu și-au spus numele" (1. c., p. 12). Chendi e sigur că această societate nu putea fi decât societatea francmasonă, care, după Zieglauer, discutase și problema ziarelor. Din societate făcea parte atât Piuariu, cât și guvernatorul, care se’grăbi să reco- mande călduros inițiativa românească (Chendi, 1, c., p. 16). Aceste amănunte, ca și toată activitatea de maijârziu a lui Piuariu, îl trădează într’adevăr pe Piuariu drept fruntaș al mișcării. (In programa gazetei se cuprind și instruc{ii pentru sfu- păritul rațional, o preocupare predilectă lui Piuariu), .SOCIETATEA FILOSOFEASC .. .• DIN 1795 5 auzind de planurile „unei societăți savante din București", cere lămuriri dela guvernator, căre i răspunde printr’o adresă din 17 Dec. 1794. In sensul acestei adrese tipograful din Sibiu, Petru Barth, anunță, că „o societate compusă din savanti din Valahia" i-a propus să tipă- rească „un periodic adecă revistă (Zeitschrift) compilată din cărți de filosofie, matematică, istorie și geografie" x). El cere permisul de a o tipări fără să o desfacă în Ardeal. Guvernul a admis cererea lui Barth cu condiția, ca revista să fie cenzurată de episcopul sibian Gherasim Adamooici, să nu cuprindă nimic subversiv, iar din numerii ei „să nu să vândă, să nu se distribuie sau să se predea cuiva niciun exemplar în Ardeal". Adresa încheie: „Se vede deci că Molnar nu are dreptul să scoată gazetă, iar permisiunea dată lui Barth este de așa fel, că prin ea, numărul gazetelor ardelene nu sporește". După toate aparentele, corespondenta oficială citată aci privește Societatea filosofească de care ne ocupăm. Nu se potrivește însă faptul, că se invocă o „societate de saoanți din Valehia". Chendi observă în privința acestei confuzii, că ea provine dela petiționarul Barth, care „a expus lucrurile tn acel chip numai ca pretext pentru a putea exopera cu înlesnire învoirea guvernului" (1. c., p. 27). Intr’adevăr Societatea se numia „a Neamului Rumânesc din Mare Prințipatul Ardealului". Papiu Ilarian, întâiul comentator al ei, nu lasă nicio îndoială în ce privește originea fondatorilor. Cert este însă, după cum o să vedem, că Societatea era în legătură cu cărtu- rarii din Muntenia, mai ales cu Enache Văcărescu și ea hotărî să desfacă „Vestirile" in Principate. Exagerarea interesată a lui Barth era deci camuflată de aparente. „INȘTISNȚAREA" Dar pentru a ne da seama în mod just de planurile și compo- nența Societății, să analizăm „Înștiințarea* menționată la început, sin- gura urmă autentică, tipărită, rămasă din activitatea publică a Socie- tății. Ea este un fel de prospect care expune programa de lucru și invită publicul să se aboneze la revista, care urma să fie tipărită înce- pând cu luna Mai 1795. „Inștiinjarea" începe prin a arăta că la multe neamuri vechi.. . „prin poliirea stilului și deprinderea în învățături s’au înălțat firea... până la cea înaltă stare a nemuririi". A sosit timpul, ca și noi, Ro- * ) ..."philosophiai, mathematikai, forte'neti es foldrajzi konyvekbdl bssze- szerkesztett idoszaki irat, vagyis ujsăg (Zeitschrift)..." (Jakab, 1. c., p. 28). EMIL P<9P mânii, „să ne îndeletnicim a sprijini din sânul științelor, darurile vis- tieriilor sale" (. . . ale lui Apollo! n. n.). Căci „numai prin deprin- derea acestor învățături se ascute puterea minții" ... și... „putem eugeta în adevăr luminat despre cele cerești văzute și nevăzute al- cătuiri și iscusindu-le cunoaștem prin acestea puterea cea mare-a Ocârmuitorului carele le-a scos cu stihiile lor din haos, ..." Se anunță apoi, că „din râvna unor Patrioți ai Neamului Ro- mânesc, crescuți ta deprinderea Teoriei fiziceștl și filosofești, ce cuprinde tn sine cursul Cerului; Geografia care arată părțile lumii șt cuointează despre vestitele cetăți și orașe risipite pe rotogolul pământului, și al'e șt ințe spre jolosul Economiei, cum sunt șl Ma- nufacturile negulâtorești ne-am deșteptat spre acesf vrednic scopos să culegem rodurile acestor desfătătoare Științe și adunându-le ca, tntr’o legătură de finice în limba prea vestitului Neam Românesc, să le închinăm inimilor celor iubitoare de Muse Filosofești subt acest titul; Vestiri Filosofești și Moralicești. Care tn toată săptămâna două coaie negreșit vor eși Miercurea și Sâmbăta, tn care zile și poșta în părțile Țării Românești pornește*,. . In consecință publicul este rugai să se prenumere pe primul an plătind 15 florinii nemțești delegatului cu încasările, „Dumnealui de Renner, credincios împărăteștii Crăeștii Agenții", sau altora „rân- duiți spre strângerea aceii sume". Ajutorul e cerut mai ales dela dregătorii înalji (... „prea cin- stiți și de înalt Neam Archondes"} și dela arhipăstorii bisericii. Societatea promite, ca pe lângă științe să se ocupe în Vestiri și de „întâmplările Politicești, adecă ale Epocei acești ia, cu cât mai vârtos întâmplările cele de acum în Theatrumul Răsboiului, cu ose- bita luare de grijă le vom face cunoscute pre lângă cele de noi făgăduite Științe". înștiințarea arată apoi, că gazete grecești, care însă nu fac „vreo pomenire despre mai sus pomenitele științe folositoare, care le vom da noi la lumină prin tipar", sunt răspândite în Orient, până în Țart- grad pătrunzând și în Ungrovlahia și Moldova. Vestirile își propun să vorbească slăvit despre voevozii români, contemporani, „apărători ai binelui de obște", la care „află mulți Europeni adăpostire". La fel „se îndeletnicește Musa acestei limbi să împodobească Trofeul minunatului Chesarie cu flori din firele cele frumoase, carele ca un organ al Bisericii până la corpurile Altarelor răsună Duhul cuvintelor lui...’)• * ) Chesarie, a cărui memorie este preamărită aci, trebue să fie marele episcop al Râmnicului (1773 — 1780), căiturar progresist și orator vestit, mort Ia 1780. „SOCIETATEA FlLOSOFEASCÂ...» DIN 1795 7 „Iară numele Tău JA: V:') se sapă în Epigramma veacurilor ca al lui Anacreon, pentrucă te-ai făcut chip cuvântării Ritoricești și original prosodiei poeticești, — din Duhul înțelepciunii tale aș- teptăm și de aici înainte mai multe folositoare". Urmează anănunte interesante cu privire la planul de lucru; le vom reproduce mai pe larg. „Aici arătăm scara după cum vor urma învățăturile Filoso- fești și Moralicești pe rând tipărite. întâia: urmează Theologia Bisericii Răsăritului; și lăsând aceasta tiparului, vom trimite și alte Istorii Bisericești, care până acum în limba românească n’au eșit în tipar. A doua: Geografia ce cuprinde în sine împărțirea Pământului și ceice locuesc pre dânsul, cu obiceiurile lor, dimpreună numele Cetăților și Orașelor, de Cronografii cei vechi și cei noi însemnate vor eși tipărite. A treia: Pisica, Matematica și cuprinsul învățăturii Filosof ești, spre luminarea celor ce voiesc a ști întemeierea Cerului cu toate Planetele lui vom învăța. A patra: Se va ivi Biografia Principilor Ungrovlachiei și ai Moldovii dela începutul ocârmuirii lor. A cincea: Este Istoria Românilor pre larg culeasă din cele vechi adevărate Istorii și alte deprinderi ale lumii vrednice de a le ști. Iară cu alt prilej avem în gând să ne descoperim niște Re- guli D ieteti ce ști, adecă învățătura, de ce să se ferească mai vârtos fiește cine ca să-și păzească omul vieața întru mulfi ani cu sănătate; lângă care vom adauga niște dohtorii, care știindii-le, va putea Bolnavul aștepta folos în boalele cele mai ușoare, mai vârtos la țară fiind, unde în pripă lipsește Dohtorul, cât și pruncii cei mici trăind cu dânsele vor simți alinare în boala cu care au fost cuprinși. Toate aceste mijlociri le vom da la vremea sa în tipar, uso- bite de celelalte sus însemnate științe. Că științele vor fi cu rânduială tipărite, ca să se poată Uga fiește ce Știință în usebit Tom, adecă: părțile Filosofești usebite de Theologia moralicească și așa cu aceste folositoare părți de în- vățături fiește care ’și va îmbogăți Bibliotheca sa ca o Vistierie cu odoare alese și neprețuite; din care nu numai Numărătorii înainte, ci și fiii fiilor lor și ai Bisericii clironomi se vor adăpa cu dulceața Darurilor acestor frumoase Științe. * ) Enache (lanache) Văcărescu, după cum ne informează dela început Papiu Ilarian (1. c, p. 11, nota 3). I EMIL Mai pre urmă facem înștiințare, precum că cu sfârșitul lunii Iul Malu al anului curgător 1795, coaiele cele dintâi vor fi tipărite șl așa negreșit afunda se vor trimite în București in țoală săptă- mâna dupâ cum ne-am făgăduit*. In cazul, când planul nu ar putea fi dus la împlinire, banii vor fi restituiti. „încă să se știe cumcă tn Societatea aceasta se află Preoți tnvățați, toți supuși Bisericii Răsăritului, Dohtori, Filosofi, Istorici și alfl mal mulțl invtifatt la număr cât de ar și lipsi unul, tot sunt alții procopsiți tn loc, cari această grea și cu mare cheltuială tace- pută sistemă, vor ajuta să o ducem la săvârșit cu laudă. Societatea Filosofeaseă a Neamului Rumânesc, tn mare Prln- țipatul Ardealului*. REVISTA Șl FONDATORII SOCIETĂȚII Așa se termină „înștiințarea*, care se ocupă înainte de toate de planul „Vestirilor*. Comentatorii de pfin’acum nu sunt înțeleși în privința caracte- rului acestei publicații. Unii o consideră periodic, de felul unei gazete sau reviste (]akab, Xenopol, Chendi, Lupaș), alții drept un fel de biblio- tecă enciclopedică, publicată în fascicole (Lugoșianu, lorga), sau o combinație de cele două tipuri (Hodoș-Ionescu). Credem, că adevărul este al acestora din urmă. Calitatea de gazetă se deduce din diferite indicii, nu numai din periodicitatea apariției. Chiar în petiția lui Barth se vorbește de „Zeit- schrift", iar publicația își zice „Vestiri". Infr’un loc „înștiințarea* spune: „...cele arătate Vestiri și Științe Filosof ești", afirmându-se astfel chiar de către fondatori dubla calitate a Vestirilor. In înștiințare se promit expres știri actuale despre evenimentele politice și despre războiul în curs. Intr’un alt loc redactorii vorbesc, ca de exemple, pe care vor să le depășească, de „Chirografii" și de „gazelurile'' grecești, care au pătruns în Principale. Nu mai încape îndoială deci, că „Vestki“-le urmau să aibă un număr de pagini ocupate de știri în felul gazetelor. Dar nu aceasta «ra latura esențială. Greutatea se punea pe „științe", care urmau să fie tratate monografic, în așa fel, ca cititorii să se aleagă cu o biblio- tecă permanentă, enciclopedică. Această lăture precumpănitoare din planul Societății ridică mult însemnătatea întreprinderii: prin ea se intenționa o operă masivă și durabilă de culturalizare. Ea însemna o sarcină extrem de grea și de susținută pentru redactori. Din textul înștiințării înțelegem, că inițiatorii și-au dat seama de greutăți, dar că erau încrezători în forja și numărul lor. .SOCIEtATBA F1L0SOFBASCĂ ..DtN 1798 9 Felul cum e semnată și redactată înștiințarea, atestă, că „Socie- tatea filosofească" se constituise, redactorii fuseseră aleși, iar divi- ziunea muncii se făcuse. Este foarte probabil că munca de redactare a și început, căci peste „patru luni"... „câfrâ sfârșitul lunii lui Maiu al anului curgător 1795“... redacfia se obligase să dea negreșit câte 2 coaie de tipar pe săptămână¹). Cine sunt fondatorii Societății și redactorii „Vestirilor" proectate cu atâta spirit de organizare și hotărîre de muncă ? „Patrioți, cu râvnă al Neamului Românesc", „Preoți învățați, toți supuși Bisericii Răsă- ritului, "DoMori, Filosofi, Istorici și alfi mulți învățați". Din nenoro- cire nu ni-se trădează niciun nume, poate și pentru a nu atrage atenția guvernului ostil, care rămăsese cu iluzia, că e vorba de o înjghebare din Țara Românească. In orice caz nu încape îndoială, că fondatorii Societății și redac- torii erau Ardeleni, iar centrul lor de activitate era Sibiul. Societatea se numea doar „a Neamului Românesc din Mare Prințipatul Ardea- lului". Vestirile urmau să fie tipărite la Sibiu și trimise de două ori- pe săptămână spre București. Un număr atât de mare de oameni de știinjă români, potriviti pentru o asemenea operă românească, nu se găseau decât dincoace de munți. Momentul Istoric și politic, evoluția grăbită a problemei unui periodic românesc din acel timp indică pe Ardeleni drept autori. Comentatorii de până acum consideră această chestiune de sine înțeleasă; întâiul din ei, Paplu Hartan o afirmă categoric *). Asemenea putem fi asigurati, că sufletul și conducătorul societății a fost doctorul Ion Piuariu (Molnar), așa cum o afirmă documentat Chendl. 11 indica la conducere autoritatea lui științifică, recunoscută nu numai în Ardeal, ci și la Viena. Celebritatea lui îi aduse numirea de profesor de oculistică la Academia din Cluj. Era autor cunoscut de căr{i și poseda o vastă cultură. Temperamentul Iui de luptător pentru cultura și bunăstarea economică a Românilor se potrivește perfect cu scopurile pe care și le-a propus societatea. *) De aci deducem, că „înștiințarea" s’a dat publicității pe la sfârșitul lui Ianuarie, începutul lui Februarie 1795. ’) L. c. p. 11: „Acești Români luminati (e vorba de cărturarii Ardeleni dela sfârșitul veacului al XVlU-lea și începutul celui de al XlX-lea, n. n.) au atins toate ideile românismului. Pe la 1795 se formase în Transilvania până și planul înte- meierii unei societăți filosofești a neamului românesc. Astă societate avea să se ocupe cu toate științele și în deosebi cu Istoria Românilor; ea se pusese în reia' fiune directă cu Bucureștii". î§ feiiiL pop Numai el putea fi cel ce a insistai pentru îmbrățișarea științelor exacte și mai ales a medicinii în planul Societății. Luând această inițiativă Piuariu se găsea în directă continuare a. unei acțiuni agitate pe planul publicisticei. Era cel mai de seamă repre- zentant al curentului de ridicare culturală și economică a națiunii. Mai adăugăm, că iextul însuși al „înștiințării" pare a fi fost scris mai ales de Piuariu, care după cum se știe¹) reușise să se ferească de latinismul exagerat al timpului. Se găsesc chiar fraze și adjective/ destul de personale, frecvente și în alte scrieri ale lui*). Aceeași con- cluzie ne-o sugerează pasajul prin care se preamărește memoria epis- copului Chesarie, care avusese legături cu Piuariu și chiar preocupări „luminate" asemănătoare. Să nu uităm in sfârșit, că adresa Guvernatorului din 17 Decem- vrie 1794, termină citându-1 pe Ion Molnar, ca și cum ar plana asupra-il bănuiala, că ar fi în legătură cu cererea lui Barth, ' Cine sunt colaboratorii lui Piuariu-Molnar, fondatori ai Societății și redactorii „Vestirilor", proiectate cu atâta entuziasm și spirit de orga-¹ nizare? Ei trebue să fi fost numeroși și,instruiti. Din nenorocire nu le cunoaștem numele. Chendi, văzând importanta care i-s’a dat episcopului Gherasim- Adamovici în legătură cu „Vestirile" Societății, bănuește, că distinșii căiturari grupati în jurul episcopului, și chiar Adamovici însuși „n’au putut fi streini de această încercare* (1. c. p. 32). El numește pe’ Aron Budai, secretarul „cu pana ageră" a episcopului; Vasile Aron, advocat, scriitor pentru popor, Radu Tempea, învățatul „director de școli", preotul mecenate din Satu Lung Verzea și preotul Sava Popa- aici din Rășinari’). Chendi admite că Șincai și Samuil Micu ar fi putut sprijini între- prinderea dela Sibiu, mai ales, că tocmai isbucnise conflictul cu epis- copul dela Blaj, iar Micu însuși, refuzat de Bob, solicita ajutorul mai inimosului vlădică sibian, pentru tipărirea bibliei pe care o tradusese. Trebuie să subliniem însă, că Societatea filosofească și publicația pe care o plănuia, avea un accent hotărtt ortodox, fapt care se declară de repetate ori fie că se vorbește de organizatori (preoți învățați toți supuși Bisericii Răsăritului"), fie că se anunță programa (întâia știință *) Vezi V- Bologa în Dacocomania, tV, 1927, p. 382 -393. ²) Cf. d. e. „Cuvântarea înainte", cu care Piuariu prezenta la 1800: „Istoria Universală"..., tălmăcită după Milor (v. Lupaș: Studii Istorice, v. 111, 1941, p. 66, 67), sau mai înainte menționata „Economia Stupilor", etc. ’) Am mai putea adăuga pe Ion Popovici, protopopul Hondolului, vicarul episcopiei înaintea lui Adamovici și după moartea acestuia. .SOCIETATEA FILOSOFEASCĂ..." DIN 1’95 11 în programă: „Theologia Bisericii Răsăritului*'). Adăugăm prinosul de închinare pentru Chesarie al Râmnicului, cât și faptul, că Vestirile se adresau Principatelor ortodoxe¹). ÎNSEMNĂTATEA societății Din putinele date, care ne stau la dispoziție, am încercat să recon- stituim procesul de naștere și caracteristicile Societății filosofești. Ea a murit însă în fașe înainte de a-și putea îndeplini misiunea înfățișată în „înștiințare". Credem totuși că putem vorbi de însemnătatea ei, chiar dacă o privim numai ca un instantaneu istoric în care s’a declanșat un complex de planuri organizate, promițătoare, dar nerealizate. Ținem să accentuăm in special trei aspecte ale Societății, care ne fac că o considerăm drept inițiativă de însemnătate epocală: a) îmbrățișarea științelor exacte; b) concepția ei socială elevată; c) descălicarea culturală în Principate. Societatea filosofească este întâia de pe cuprinsul României, care își propune să se preocupe, alături de științele morale, și de cele exacte, în special de Geografie, Fizică, Matematică, Astronomie șl Medicină. La 1795 exista în Ardeal o tânără societate ungurească de cui- tivarea limbii, fără preocupări din alte domenii științifice. Sașii tipăreau la Sibiu, încă din 1790 „Siebenbiirgischer Qjiartalschrift", -care cuprindea și articole de geografie, științe naturale, etc., dar ai Cărei scriitori nu se constituiseră în vreo societate. Abia peste 46 de ani, la 1841, ia ființă „Verein fur siebenbiir gische Landeskunde, din care se desprinde în 1849 „Siebenbiirgischer Verein fur Naturwissenschaften". întâia societate științifică statutar con- stituită în ținuturi românești rămâne deci „Cercul de citire medicală* din 1830 dela Iași, devenit peste 3 ani, cu concursul moral și material al guvernului moldovean: „Societatea de Medici și Naturali ști*. Fondatorii „Societății filosofești" dau deci dovadă la 1795, de un excepțional spirit progresist. Se știe că preocupările și mai ales o mișcare vie de științe exacte, apar de regulă pe bătătura științelor spirituale. Acestea creiază un anumit nivel cultural, care permite înmugurirea unei activități sau a unei inițieri mai intense în domeniul științelor exacte. Societățile „științifice" se supun și ele în general acestei reguli⁸). I 0 Toate acestea, precum și directiva generală a mișcării infirmă presupu- I nerea lui Lugoșianu, că*societatea ar fi putut lua ființă la Blaj, poate chiar subt conducerea fruntașilor Șeoalei latiniste (1. c., p. 278—279). *) Să ne gândim d. e. la Academia Română, care la îniemeierea sa (1866) s’a ocupat numai de linguistică, mai târziu și de istorie, pentru ca abia în 1879 să-și înființeze și o secție știn|ifică. ĂAAiL l’OP 12 Opresiunea și sărăcia împiedecaseră pe Românii ardeleni de pe la sfârșitul veacului al 18-lea să ajungă mai departe de întâia etapă. lai școala latinistă pe de altă parte, pasionată de apărarea națiunii nobile ultragiate, tindea spre cultivarea exclusivă a istoriei și a linguisticei. Deci nu numai o regulă de evoluție culturală, ci și o seduJ cătoare lozincă națională reținea pe cărturarii noștri de atunci dela' alte științe și în special dela cele exacte. Societatea filosofească reprezintă și în această privință o mișcare de echilibru în curentul latinist năvălitor. Ea pune la loc de cinste Istoria tuturor Românilor, dar nu uită de „dulceața darurilor* și de „rodurile* celorlalte „desfătătoare științe*, care „au înălțat firea..• multor neamuri*. Se desprinde o tendință de a evada dintr’o misiune limitată și de a în’ănțui tânăra cultură românească în actualitatea largă a progresului. Textul „înștiințării", arată că fondatorii, și mai ales conducătorul Societății, câștigaseră o justă orientare în privința progresului științific al altor neamuri. Cât privește în special științele exacte, ei fuseseră martorii unei interesante mișcări geografo-naturaliste a Sașilor, mai ales a celor din Sibiu. Ea se deșteptase de o parte prin intensificarea exploatărilor miniere din Ardeal și Banat de către regimul austriac, pe de altă parte prin contactul viu al Sașilor cu conaționalii lor din Apus. Mișcarea își atinse apogeul sub guvernatorul Bruckenthal, el însuși naturalist-amator, care o proteguia călduros¹)- Intelectualii români, și mai ales Sibienii, nu vor fi rămas indife- renți față de această mișcare. In special loan Piuariu, credem că an avut legături directe cu reprezentanții ei, dintre care unii fuseseră iova- j răși cu el în Societatea francmasonă. Avem* dovezi, că se găsea în i bune raporturi cu guvernatorul, patronul mișcării, căruia Piuariu îij dedică „Economia stupilor" de care am amintit²). 1 Exemplul trebue să fi fost determinant pentru fondatorii Societății și mai ales pentru Piuariu, ca să îmbrățișeze și științele exacte în programa Societății. Cum spuneam însă, nici Sașii nu încercaseră încă să se organi- ! ’) Baronul Samuil Bruckenthal (1721—1803), întemeietorul Muzeului Brucken- thal, a guvernat Ardealul între 1774 și 1787. ’) In dedicafie îl numește pe Bruckenthal „al mieu făcătorul de Bine", iar mai departe scrie: .inima mea îmi zice: să nu uit smerenia Excelentii tale, când \ ai stătut în grai cu mine despre sporiul învățăturii mele și cum m'ai învrednicit a dobândi Limanul Milei împărătești ca să mă poci mai desăvârșit procopsi întru știința tămăduirii ochilor". La sfârșitul precuvântării îi mulțumește „pentru face- rile de bine ce am primit". SOCIETATEA F1L0S0FFA5CĂ..DIN 1798 t .eze într’o societate științifică. Inițiativa cărturarilor români dela Sibiu j :ste cu atât mai meritorie. e b) O a doua foarte remarcabilă caracteristică a Societății filo- , ofești este luminata ei concepție socială. i-, întreaga „înștiințare" e străbătută de dragostea, chiar de adorația i :ărții, a culturii. Dar în același timp răsbate printre rânduri credința în ostul cărții și al culturii pentru ridicarea maselor, a națiunii, pentru » binele de obște". Științele sunt „folositoare"; „raze ale zorilor spre > uminarea neamului românesc", iar viitoarea colecție: „vistierie cu ► >doare alese și neprețuite". ■ Vestirile erau plănuite deci înainte de toate ca un organ de ■ popularizarea tuturor științelor. Trebue să știm că la temelia acestui dan stă o concepție evoluată, care chiar în Europa occidentală prin- ese rădăcini abia cam pe vremea Societății noastre filosofeșii. Este :oncepția, că știința nu mai aparține doar câtorva aleși, ci ea trebue a devină un bun comun al omenirii întregi, căreia urmează să i-o mpăitășești într’o formă potrivită. In ce privește tocmai științele exacte, am putea susține, că ten- tatorii „Vestiri“-lor trebue socotiți printre precursori. Se știe doar, că Irept întâia operă-model de popularizare științifică este citată „Istoria lafurală a unei lumânări" scrisă de Faraday care se născuse abea a 1791. Românii dela Sibiu fuseseră influențați în această privință mai des de ideile revoluției franceze, pe care le recepționaseră uimitor de , ;epede și în cea mai distilată formă a lor. Dar ridicarea poporului prin cultură reprezenta numai o laturK lin planurile societății. Ei se gândeau și la ridicarea economică și , 'unitară a lui. Sfaturile medicale proectate, în special pentru cei dela fierra", cât și cele privitoare la „pruncii cei mici" sunt gânduri troderne, care pot răsuna numai dintr’o matură și generoasă concepție ocială, cu totul remarcabilă pentru acum un veac și jumătate. Știm oar, din nenorocire, că sănătatea săteanului și mai ale? a copilului iunt probleme mereu neglijate Ia noi până în veacul nostru. Fără să rrem, ne amintim din nou de Piuariu la acest capitol. Cât de tare era credința colaboratorilor în frumusețea și drep- atea planurilor lor pentru folosul obștei, se vede și din faptul, că ei ’au constituit, s’au organizat, au început munca și au apărut în public :u „înștiințarea" lor, înainte de a fi sosit aprobarea de sus pentru o Societate filosofească a Neamului Românesc din Mare Prințipatul Ardealului". I' 14 EMIL P©P c) Al treilea aspect principal, deosebit de semnificativ al „Socie lății filosofești" este organizarea unei campanii culturale tn Princi- pate, tn special în Muntenia. ' Din petica lui Barth, ca și din întreg textul înștiințării este evi! dent, că „Vestiri“-le cu bogatul și bine chibzuitul lor material se adresau și urmau să fie trimise Românilor de dincolo de munții Ele erau plănuite să apară „Miercurea și Sâmbăta, în care zile ș/ poșta în părțile Țării Românești pornește". In alt loc se spune] „negreșit... se vor trimite la București toată săptămâna". ] „Inștiinjarea" se adresează direct cercurilor din Principate, iai programa este deasemenea adecuată. „Vestiri“*le urmau să fie des: făcute numai în Țara Românească". i Această încercare de descălicare culturală a Ardelenilor în Prin! cipate ar fi avut loc cu două decenii înainte de a Iui Gheorghe Lazăr\ Ea nu era să fie opera unui singur om, ci a unei înjghebări organi- zate, în care se înfrățeau și se valorificau ardoarea și competenta a numeroși cărturari ardeleni pentru o mare operă culturală și sociala! S’ar putea, ca planul acestei descălicări să fi luat ființă abia după ce Piuariu și colaboratorii lui s’au convins, după repetatele refJ zuri oficiale, că nu-și pot îndeplini programa în Ardeal. Aceasta însă nu scade câtuși de puțin valoarea înaltă a întreprinderii lor. Ea dove- dește că inițiatorii credeau tare în misiunea lor, pe care nu înțelegeai s’o părăsească în fața piedecilor. Ea arată o luminată și caldă conștiință națională, care se ridici suveran peste sacrosanctele graniți politice de atunci. „înștiințarea" ne mai încredințează, că echipa dela Sibiu cunoj ștea bine stările din Principate, împreună cu istoria lor politică și reli- gioasă, și luase contact cu cercurile intelectuale conducătoare dif Muntenia, în special cu Enache Văcărescu. Se produsese un fenomen spiritual de mare însemnătate, pe care din nenorocire nu-1 cunoaștem în amănunte și nu-1 putem urmări îq rezultate. „Vestiri“-le n’au apărut, iar despre Societatea filosofească nu mai găsim nicio urmă. j Care este pricina acestui regretabil insucces? Xenopol crede, că nu s’au plătit abonamentele cerute (1. c., p] 271). N’avem niciun indiciu despre acest lucru și deci niciun motiv sa bănuim de indiferență sau de ostilitate pe Bucureștenii de atunci, sau pe ceilalți munteni solicitați. 1 Chendi bănuiește, că moartea lui Adamovici „probabil va fi fos] un motiv de căpetenie" (1. c. p. 34). Dar episcopul dela Sibiu a „SOCIETATEA FILOSOFEASCĂ.. .* DIN 1798 15 murit abia în 1796, iar „Vestiri“-le trebuiau să apară săptămânal înce- pând cu luna Maiul795. Mult mai verosimil este să admitem, că guvernul îngrijorat pusese mâna pe „înștiințare" aflând astfel, că Societatea este ardeleană, nu munteană, și că deci concesiunea lui Barih a fost aprobată prin indu- cere în eroare. Rezultatul nu putea fi decât retragerea concesiunii și disolvarea Societății. Papiu, cel mai apropiat în timp dintre comenta- tori, vorbind de Societate, spune:... „Ideea a fost mare, dar inimicii progresului român destul de tari spre a o sugruma îndată In nașterea sa“ (1. c., p. 11). Nu putem decât să regretăm strivirea acestui atât de vechiu și de nobil început de luptă, deslănfuit prin întovărășirea unor luminati căr- turari, precursori în mai multe directii. El a rămas în documentele vremii ca o dovadă, alături de multe altele, despre hotărîrea noastră de a ne afirma pe calea cea mai dreaptă a progresului, hoiărîre, pe care desolantele vitregii ale trecutului au lovit-o năpraznic de atâtea ori. Membrii risipiti de sila vremurilor își vor fi văzut de planurile lor individuale, îngreunați de desamăgiri și lipsiti de îndemnul și perspec- tiva pe care ți-o dă desfășurarea unei opere colective, la care pârlii cipi din momentul în care ea a fost concepută. Se pare însă, că planurile Societăfii nu s’au irosit fără urmă sub) lovitura destinului. Mai mulți comentatori (Lugoșianu, Chendi, lorga), cred, că inițiativa și spiritul societății se recunosc'în „ Theologia mora* licească... după rânduiala Sf, Bisericii Răsăritului* tipărită de Samull Micu în 1796; în „Pilde filosoficești* și „Viața și Pildele prea înțe- leptului Esop“, apărute în 1795 la același P. Barth din Sibiu, ca și în bogatul calendar din 1797, plin de învățături morale și instiucjțl dietetice, EMIL POP DEMOCRAȚIA AMERICANA Cuvântul „democrație" care se poate pronunța astăzi Iarăși fără! teama de a ajunge la închisoare sau în lagăr, flutură pe buzele tuturor însoții de un zâmbet de ușurare și fericire. Democrația, atât de mult batjocorită de dictatori, și-a dovedit puterea într’o luptă pe vieafă și pe moarte de mai bine de 6 ani, luptă din care a rezultat o lume sărăcită, o lume mizeră, care-și pune nădejdile în forjele aceleiași democratii, care va ști cu siguranță să reclădească tot ce a fost distrus atât în suflete cât și pe pământ, pentru a reda tuturor ctlor ce-și pun astăzi speranjele în ea, o existentă scutită de privațiuni și prosperă. Democrația, acest cuvânt magic, acest cuvânt dătător de puteri r.oi, despre care se vorbește atât de mult și în care se speră fără rezerve, este o noțiune extrem de vagă pentru majoritatea persoanelor ce fac uz de ea. Vom încerca deci, ca în spațiul foarte limitat ce ne stă la dispozifie, să conturăm în câteva linii generale sensul precis al noțiunii! de democrație. ] Montesquieu în capo d’opera sa Esprit des lois, apărută în 1748,1 ne definește democrația în felul următor: „Atunci când, într’o republică,] poporul în totalitatea lui are puterea suverană, aceasta este o demo-i crație" (II, 2). „Democrația fiind suveranitatea poporului, nu va fii democraitc decât regimul în care poporul în întregime, sau cea mail mare parte posibilă, va exercita acțiunea sa, direct sau prin intermediul! unor reprezentanji în ceea ce privește guverne rea chestiunilor publice ¹')“. Vedem deci că „ideologia democraiică se bazează pe un dublu postulat. In primul rând ea afirmă existenta unei vcinji generale, care nu ar fi voința unei majorități de cetățeni, ci chiar a poporului însuși, ca grup personificat. Ea afirmă, pe de altă parte că guvernantii nu sunt decât organele acestei voinji colective, astfel încât, direct sau indirect, toată vieafa Statului ar găsi în ea principiul său și directivele sale ²)“. ’) G. Guy-Grand: La democrație et l’apres-guerre, pag 5. s) M. Bourquin: La crise de la democrație, pag. 63. DEMOCRAȚIA AMERICANĂ 17 Cele două idei-forțtl care stau la baza oricărei democrații sunt : libertatea și egalitatea. Ori de câte ori una dintre aceste două noțiuni de bază nu sunt respectate, nu mai putem vorbi de un regim democratic. „Democrația, aceea care a luat naștere în timpurile moderne, a fost înainte de toate o reacțiune contra absolutismului și a monarhiei de drept divin. Dacă o urmărim în evoluția sa în timpul războaielor religioase din sec. XVI, a revoluțiilor din Anglia din sec. XVII, sau a mișcării filozofice din sec. XVIII, ea apare mai ales ca un efort pentru a micșora puterea prințului, pentru a-1 îngrădi în limite cât se poate de strâmte, de precise și hotărîte. Făcând acest efort ea a prins con- știință de ea însăși, opunând suveranității personale a monarhului suve- ranitatea poporului, afirmând intangibiliiatea „drepturilor omului", ima- ginând această separație a puterilor, în care Monlesquieu vedea garanția supremă a libertății contra abuzurilor autorității, construind regimul parlamentar, degajând din experiența engleză mecanismul ingenios al guvernământului de cabinet, înmulțind în jurul executivului procedurile de control, exprimând în sfârșit visul său ca și temerile sale; prin pro- clamația că „regele domnește, dar nu guvernează” ’)• Aceste considerațiuni asupra evoluției democrației sunt valabile pentru democrația europeană, nicidecum însă pentru cea americană, care are — după cum vom vedea mai târziu — alte cauze determinante în evoluția ei. Cu toate acestea câteva considerațiuni ale unui cunoscut autor francez, asupra democrației europene, se potrivesc poate mai bine pentru cea americană. „Astfel — spune Fr. Delaisi — legea poate fi ținută ca expreslune a voinței tuturor. Din acest moment nicio rezistență nu se mai poate concepe: problema esențială a supunerii consimțite este rezolvată întru câtva prin definiție. De fapt niciodată sub niciun regim, monarh, dictator sau tiran n’a exercitat asupra indb vidului, a persoanei sale, a familiei sau a bunurilor se le, asupra acti- vității sale economice sau intelectuale o putere atât de întinsă ca Statul democrat modern. Și niciodată nimeni nu a fost mai bine ascultai. Mitul democratic confundând suveranul cu subiectul său, a realizat maximul de autoritate. El a fost până astăzi cel mai puternic și mai perfect crez politic” ²), Recunoscând existența democrației americane, nu vrem să negăm existența celorlalte democrații, cum ar fi democrația engleză, sovietică, franceză sau elvețiană, fiecare având anumite caractere distincte și bine definite. Deși există multe asemănări ce leagă toate aceste demo- crații, cu toate acestea*nu ne vom ocupa de ele, deoarece expunerea ’) M. Bourquin, op. cit., pag. 78. ' - - ²) Le» contradictions du monde moderne, pag. 46—47.; . .. 2 j| T1TUS A. CRIȘAN noastră nu va fl comparativă ci demonstrativă, misiunea noastră fiind îndeplinită dacă vom reuși să arătăm caracterele esențiale ale democrației americane. înainte de a trece la analizarea propriu zisă a democrației ame- ricane, am vrea să arătăm mediul în care aceasta a luat naștere, s’a desvoHat și a ajuns în stadiul de perfecționare în care se găsește astăzi. Bine cunoscutul scriitor american de origine franceza, Sf. V. Benăt, vorbind despre America ne-o zugrăvește în felul următor: „Ea este o tară a speranței, o (ară a libertății. Este (ara unde tot felul de oameni, veni(i din toate colturile lumii, își fac drumul lor, cot la cot unii cu altii. Ei vizitează bisericile — catolică, protestantă, evreiască, musulmană sau budistă — după bunul lor plac și niciunul dintre el nu poate să fie persecutat din cauza religiei sale. Bărbații și femeile acestei tari aleg pe acei prin care doresc să fie guvernați, înlocuind j prin votul lor, și nu printr’o revoluție, pe reprezentantii pe care îl s cred nedemni de misiunea lor, exprimându-se deschis și în orice < moment asupra guvernului lor și asupra felului cum {ara este condusă, ' rămânând totuși peste tot ei înșiși, fiind loiali unei cauze, unei țări și unul drapel. Acest drapel este drapelul înstelat. Această tară, este Statele- Uniie ale Americel. Această cauză este cea a democrației" ’). într’o astfel de atmosferă de libertate pură, de perfectă egalitate și înțe- legere nu ne putem mira că regimul democratic a ajuns la o per- fecțiune și o puritate de neegalaf în istoria politică a popoarelor. • • Pentru a înțelege adevăratul sens al democrației americane, trebue să aruncăm o privire retrospectivă asupra începuturilor de colonizare ; ale teritoriilor care formează Statele-Unite de astăzi. Credem că nu ' depășim cu nimic realitatea istorică, dacă afirmăm că poporul arre- j rican s’a născut deodată cu democrația americană. Acest lucru este¹ cu atât mai adevărat cu cât în lungul evoluției istorice a poporului | american nu putem semnala nici măcar o eclipsă, cât de trecătoare ‘ ar fi fost ea, a ideii de democrație. Democrația, prin ideile sale de • bază, libertate și egalitate, a fost steaua călăuzitoare a diferitelor comunități care s’au înjghebat încetul cu încetul pe litoralul de est al ; Oceanului Atlantic, indiferent de locul unde s’au înfiripat sau de dis- tanta care le separa. Ar fi interesant de studiat evoluția tuturor acestor așezări omenești, foarte primitive la început, care însă din motive care nu se asemănau peste tot, și-au ales același crez în conducerea lor, concretizat peste tot tn idela de libertate și egalitate pentru toți Amărique, peg. I, DEMOCRAȚIA AMERICANĂ 19 membrii acestor colonii. Vom arunca o privire sumari asupra a două dintre cele mai tipice cazuri de înjghebări omenești de pe coasta americană, care se deosebesc între ele în mod fundamental, atât prin mobilul care le-a iniftat cât și prin scopul urmărit. Primul caz de încercare de colonizare engleză în America de Nord se face la sfârșitul secolului al XVI, când, în anul 1585, o expe- diție engleză pune piciorul pe o insulă denumită colonia Virginla, în onoarea Reginei Virgine EMsabeta. Dar această primă încercare s’a soldat cu un eșec dezastruos deoarece dintre coloniștii debarcati, nici unul nu a rămas în vieafă. La începutul secolului următor (XVII), după înfrângerea Armadei spaniole, și după ce la Londra apar o serie de lucrări și piese teatrale care incitau spre aventuri coloniale, unde se bănuiau bogății imense, care tentau campaniile comerciale engleze ce sperau câștiguri fabuloase, nu este deci de mirare că se pune din nou posibilitatea organizării unor expediții, mai ales că milul invincibilității flotei spaniole fusese spulberai. In felul acesta iau ființă în anul 1606, două companii ce trebuiau să finanțeze aceste expediții, dar numai una singură, cea din Londra, ajunge să trimită trei vase (Goodspeed, Susan Constant și Discooery) spre America. Vasele părăsesc portul Londrei înainte de Crăciunul anului 1606, purtând 145 de coloniști. Această companie condusă de un Consiliu al Virginiel spera că vasele sale vor ajunge să descopere noui bogății uriașe, care să le îmbo- gățească depozitele cu drugi de aur și pietre prețioase. Speranțele lor fură înșelate, deoarece la 2 Aprilie 1607 vasele acostară într'un golf înconjurat de păduri de nepătruns, în care se vărsa un râu, pe care coloniștii îl botezară Râul lui James, după numele Regelui Angliei. Navigând câteva mile în susul râului, coloniștii debarcară și puseră bazele unei așezări omenești pe care o numiră Jamestowi. După ce-și aleseră un Consiliu local și un președinte, conform instrucțiunilor primite la plecare, șl după, ce se instalară în colibe mai mult sau mai pujin confortabile, coloniștii noștri! rămaseră singuri și izolati, deoarece vasele care îi aduseră se întoarseră în Anglia. Primul an a fost foarte greu din cauza dificultăților pe care le întâm- pinau coloniștii, atât din partea indienilor care le erau ostili, cât și din cauza unei clime prea aspre. Colonia a fost însă salvată de un tânăr energic și distins, John Smith, care prin dârzenia sa știu să mențină ordinea și disciplina în momentele cele mai critice. Lozinca lui era: „Cine nu muncește, nu mănâncă" și astfel mulțumită inter- venției sale energice, colonia se menținu până în momentul când noui provizii sosiră din Anglia. Dar în afară de proviziile trimise, mai soseau și reproșuri amare pentru faptul că nicio bogăție, nicio r TITUS A. CRIȘAN 80 comoară nu fusese trimisă în Anglia pentru a recompensa pe comer- ciantii care și-au riscat capitalurile în această afacere oneioasă. Este adevărat că nu se găsea nicio comoară ușor de descoperit pentru a fl trimisă în Anglia, se găseau însă alte bogății care nu se puteau valorifica decât după ani îndelungați de rruncă grea și asiduă. De fapt după ce colonia trece prin ani grei de foamete și mizerie, încetul eu încetul se fortifică, iar din moment ce tutunul începe să devie o marfă căutată în Europa, prin cultivarea ei din ce în ce mai intensă, colonia devine prosperă ’)• Un alt caz tipic de colonizare engleză în America, dar care se deosebește de cel precedent mai ales prin mobilul său, a fost acela numit al „Pelerinilor". Pe timpul persecutiunilor religioase din Anglia, un grup de cetățeni care s’au separat de biserica de stat engleză (separatiștii), au fost obligati să se refugieze în Olanda, unde au găsit o primire cât se poate de călduroasă (1608). După ce au petrecut un an la Amsterdam, acești Pelerini se stabilesc la Leyde, dar nici aici nu eră,6 lume pentru ei, deoarece și Olanda era frământată de lupte religioase, astfel că ei se gândesc să traverseze Oceanul. Pelerinii se adresară Regelui Angliei lacob I pentru a obține permisiunea necesară de a fonda o colonie în America. Dar deoarece Pelerinii erau separatiști și deoarece pe aceea vreme. Biserica și Statul în Anglia erau în foarte bune raporturi, ei nu putură obfine o aprobare formală, ci doar una indirectă, în cazul când se vor purta liniștit în America. In felul acesta Pelerinii au fost împinși în brațele aceleași Companii a Virginiei cu care încep tratativele în vederea organizării ; unei expediții peste Ocean. Acordul a fost negociat la Leyde, prevăzând o colaborare de 7 ani, în timpul cărora loji coloniștii trebuiau să lucreze pentru interesul comun, afară de 2 zile pe săptămână, rămânând ca după expirarea termenului contractual, pământurile și casele să rămână în proprietatea coloniștilor, iar beneficiile să se împartă. Unele dintre clauzele acestei convenții au fost modificate la Londra astfel că j Pelerinii nu au mai putut accepta să-1 semneze; au plecat deci fără ■ a avea măcar asigurat un sprijin financiar și o porțiune de teritoriu \ unde să se stabilească. La început se proectase ca Pelerinii să se îmbarce pe două vase, ■ pe Speedunell și pe Moyflower, dar după două plecări nereușite din cauză că Speedwell lua apă la bord, Pelerinii se îngrămădesc pe j singurul vas ce le mai rămăsese, pe Mayflower, și ridicară ancora în ’ *) Vezi pentru detalii: Andre Maurois: Istoria Statelor Unite, pag. 28 ți urm. și Allari Neuinș — H S. Commager: Istoria Statelor-Unite, pag, 13 și urm. DEMOCRAȚIA AMERICANĂ ~it portul englez Plymouth la 6 Septemvrie 1620. înainte de a debarca pe solul american, rătăcind pe o mare puțin prietenoasă, Pelerinii încheiară în ziua de 21 Noemvrie 1620 faimosul act, denumit „Pactul de pe Mayflower“. Deoarece acest „Pact" este primul pact constituțional al State- lor-Unite, a cărei importantă este evidențiată de toți istoricii americani, ne permitem să-i facem cunoscut conținutul. Pactul începe prinir’o formulă care reprezenta într’adevăr credința cea mai profundă a. Pele- rinilor: „In numele Tatălui. Amin". Preambulul acestui Pact, eră b mărturisire a supunerii semnatarilor — 41 la număr — a acestui act, față de Regele Angliei; cu toate că au fost izgoniți din Anglia și cu toate că nu au primit aprobarea expresă a Regelui pentru expediția lor, cu toate acestea Pelerinii rămâneau mai presus de toate englezi devotați Coroanei. Restul documentului — partea cea mai importantă — este redactată în felul următor: „IntrepHnzând, pentru gloria Iui Dumnezeu și progresul credinței creștine, pentru onoarea Regelui și a țării noastre, o călătorie cu scopul de a stabili prima colonie în regiunile de Nord ale Virginiei, noi, prin prezenta, facem solemn și mutual, în prezența lui Dumnezeu și a noastră a tuturora, o alianță și ne organizăm cu toții într’un corp civil politic, pentru cea mai bună ordine a noastră, pentru conservarea noastră și pentru continuarea scopurilor mai sus menționate. In virtutea acestui fapt, noi vom putea decreta, constitui și dispune legi, ordonanțe, acte, constituții și oficii juste și echitabile, întru cât se vor arăta cele mai necesare și cele mai convenabile pentru binele general al Coloniei, căreia noi promitem toată supunerea și ascultarea ce o datoram" *)• Reiese foarte clar din textul acestui Pact care au fost scopurile acestei expediții, ele au fost mai presus de orice interes pecuniar sau comercial, având drept scop unic „gloria lui Dumnezeu și progresul credinței creștine". Analizând mai departe textul acestui Pact, vom vedea că în el se cuprind noțiunile fundamentale adoptate mai târziu în organizarea viitoare a Statelor-Unite. Pelerinii se constituiau „într’un corp civil politic", conștienți fiind că numai prinfr’a „bună ordine" a .lor vor putea să-și conserve ființa și să aducă la îndeplinire scopurile pentru care au plecat la drum. Ei hotărăsc totodată să decreteze „legi, ordonanțe, acte, constituții și oficii juste și echitabile" de câte ori se va arăta nevoia, angajânduse în același timp să se supună intru totul acestor legi. Oare nu găsim în această chartă a democrației americane *) J. B. Scott: Le principe de l’egalite juridique dans Ies rapports interna- tionaux, pag. 496, Recueil des Cours de ['Academie de la Haye. 1932, vot. IV. 28 ; TlTUS A. CRIȘAN aplicarea integrală a definiției dată de Montesquieu cu 128 de ani mai târziu, când spunea că ne găsim în fafa unei democratii „atunci când, într’o republică, poporul în totalitatea lui are puterea suverană" ? Intr’adevăr, cei 41 de Pelerini constituiti înlr’un „corp civil politic", aveau cu tofii puterea suverană, angajându-se să ia parte efectivă la aducerea legilor și ordonanțelor, cărora le promiteau supunere deplină. Se impune încă o remarcă justificată în legătură cu „Pactul de pe Mayflower,® prin faptul că nu toji pasagerii aflători pe vas I au semnat. Aceasta se explică deoarece o parte erau femei și minori, iar o altă parte — infimă natural — erau fie bolnavi, fie că nu știau să scrie. Dacă facem însă numărătoarea tuturor persoanelor prezente pe bordul vasului, vedem că majoritatea celor de sex masei lin și majore au semnat acest important act, consfințind astfel principiul democratic și astăzi în mare onoare în America, în virtutea căruia minoritatea trebue să se supună hotârfrilor majoritâfii. Totodată trebue să admitem că Pelerinii au acceptat și principiul egalității tuturor membrilor acestui „corp civil politic", atât în ceea ce privește drepturile lor, cum era dreptul de a aduce legi și ordonanțe, precum și în ceea ce privește datoriile concretizate în acest act prin promisiunea de a se supune fără murmur legilor. Colonia întemeiată sub aceste auspicii liberale și democratice, numită Plymouth după numele portului de îmbarcare, a avut foarte mult de suferit din cauza foametei și mizeriei, fiind sortită pieireî, cu toate acestea ideile ctre i au stat la bază formează încă și astăzi cheia de boltă a democrației americane. Astfel începe să se populeze încetul cu încetul întreg {inutul care se întindea dealungul Oceanului cu fel de fel de oameni, luând naștere o sumedenie de colonii care depindeau de Coroana Angliei. Cu timpul izbucnesc însă conflicte din ce în ce mai acute, între spiritele mai liberale ce emigrau și teocrajia puritană a metropolei. Un tânăr, Roger Williams, sosit din Anglia în 1631, susjinea că „toti oamenii sunt egali și frafi, fiind copiii lui Dumnezeu; că o chartă regală nu. dădea niciun drept asupra pământului care aparținea în realitate indie-| nilor; că Statul și Biserica trebuiau să fie separate; că a limita dreptul de vot în materie civilă numai Ia membrii Bisericii ar fi ca și cum ai alege un doctor pentru convingerile sale religioase și în sfârșit că orice persecujii din motive de conștiință erau evident împotriva doc- trinei lui Isus Christos. „Un magistrat®, spunea Roger Williams , nu este numai servitorul lui Dumnezeu dar și servitorul poporului® »). *) Andre Maurois, op. cit pag 37. bEMOCRAflA AMERICANĂ & Conflictul dintre colonii și metropolă se adâncește și prin faptul că aceste colonii ajung la un început de organizare etatlcă, având guvernele lor constituite, care primeau anumite dispoziții din Anglia» Dar cu timpul conștiința independentei devine din ce în ce mai acută la foti coloniștii, care în definitiv erau cetățeni liberi veniti în marea lor majoritate chiar din Anglia, astfel că nu le mai convenea să fie tratafi drept niște ființe mai prejos de compatrio|it lor rămași pe con- tinent. Mal mult chiar, prin sistemul adus din Anglia se desvoltase practica administrativă în virtutea căreia to|i membrii unei unHătl coloniale participau efectiv, prin votul lor și prin posibilitatea de a fi aleși în funcțiuni politice sau administrative, la trebile și conducerea coloniei. In felul acesta se desvoltă într’o cadență extrem de rapidă gustul spre o independentă completă, mai ales că marea majoritate a coloniștilor începuseră să-și dea seama de faptul că orice colonie era importantă pentru metropolă numai întrucât putea să aducă beneficii însemnate acesteia. „Astfel, toate legile și toate regulamentele care garantau acest profit trebuiau să rămână în vigoare. „Parlamentul englez avea toată libertatea de a promulga legi pentru guvernarea coloniilor, dar nu era permis acestora să trimită reprezentanți proprii în Parlamentul englez. Acesta avea dreptul să ridice impozite din colonii și coloniștii nu putea decât să le plătească sau să se revolte* ')• Prăpastia care separa coloniile de metropolă se adâncea mai ales și în urma izolării lor la distante atât de mari, încât cea mai rapidă cursă navală dura cel pufin șase săptămâni. Mai era și faptul că lipsea orice contact permanent sau măcar sporadic între guvernul din Londra și colonii, cei din metropolă ignorând cu iotul starea de spirit și necesitățile ce domneau peste Ocean. Criza izbucnește cu ocazia promulgării legii timbrului („Stamp Act*) în virtutea căreia coloniștii erau obligati să plătească anumite taxe de timbru pentru jurnale, broșuri, patente, facturi, etc. pentru ca astfel să se îmbogă- țească vistieria metropolei. Americanii se revoltară și după ce arseră toate timbrele trimise declarară următoarele: „Noi vă datorăm fidelitate, cu toate acestea avem aceleași drepturi ca englezii. Orice englez are dreptul de a nu plăti impozitele la care nu a consimfit fie personal, fie piin intermediul reprezentantilor săi. Acest consimțământ noi nu l-am dat* ’)• Revoltă justificată de altfel în conformitate cu ideile de bază ale democrației care se practica de mult timp în America. Dar metropola nu voia să înțeleagă justa revoltă a coloniștilor, trecând la ’) St V. BeneC op. cit. pag. 27. *) Ibidem, pag. 30. TITUSiA. CRIȘAN 124 măsuri de represiune care nu fac decât să precipite cursul evenimen- telor. Ruptura încă nu se produsese, nu era însă departe momentul .când ea trebuia să intervină în relațiile dintre Anglia și coloniile sale din America de Nord. ♦ • * Spre sfârșitul secolului al XVIII-Iea Anglia se găsea în situația de a nu-și fi putut permite luxul unor războaie la distante atât de mari la care se găsea America, deoarece numărul soldatilor săi era minim și armatele sale erau împrăștiate în toate coifurile lumii. Cu toate acestea guvernul englez forjează nota, dând ordin armatei să Ocupe Bostonul și să recurgă la diverse măsuri de constrângere.- Urmarea imediată a fost o reacfiune violentă a americanilor care degeneră într’un adevărat războiu. Coloniștii aveau în fruntea lor un comandant de talia lui George Washington care înțelesese planurile militare ale englezilor și din primul moment caută prin anumite mișcări tactice să le anihileze și astfel începu „războiul de independență". In acest timp se întrunește la Philadelphia un Congres conti- nental, la care au venit reprezentanti din 13 colonii, pentru a desbate situafia creată prin atitudinea Angliei. După desbateri îndelungate, se hotărește redactarea unei moțiuni prin care să se declare toate coloniile independente de metropolă. Cu redactarea acestei moțiuni au fost însărcinati John Adams, Thomas Jefferson și Benjamin Franklin. Jefferson — reprezentantul Virginiei — fuse acela care redactă moțiunea, corectată ulterior de Adams și de Franklin și astfel se născu „Decla- rația de independență" adoptată în unanimitate de loji delegatii Colo- 1 niilor, în ziua de 4 Iulie 1776. Declarata de independentă este fructul unei revoluții, care se ? deosebea fundamental de toate revoluțiile europene, unde ideile uma- niștilor și a filozofilor au jucat un rol deosebit de importaut. „Ceea ce, din contra, a fost excepțional în revoluția americană, este că ea s’a născut dintr’o situație de fapt cu totul nouă, în care filozofii și juriștii nu au avut niciun amestec, prin faptul că ea nu căuta să aplice nicio doctrină inspirată de intelectuali prea vorbăreți și mai ales că ea nu avea înaintea ochilor exemplul antichității. Ea se născu din spirite religioase și libere, într’o tară nouă, unde nu a existat niciodată o monarhie tradițională, ci numai dominația unei monarhii străine și îndepărtate, unde nu a existat o aristocrație națională, unde exista un popor mult mai bogat și mult mai cultivat pentru aceea epocă ca acelea din Europa, unde toată lumea se bucura de o bună stare relativă și unde nu existau nici oameni prea bogați și nici prea săraci" ')- ‘) Francesco Nitti: La democrație. Voi 1 pog. 148. DEMOCRAȚIA AMERICANA M Declarajia de independentă se adresa lumii întregi pentru a demonstra credințele și convingerile cele mai profunde âle popoarelor Lumii Noui. „Când cursul evenimentelor umane constrâng un popor să rupă legăturile politice care îl uneau de un alt popor, ca să-și asume, printre puterile pământului, rangul egal și deosebit la care legile naturale și Dumnezeul naturii îi dau dreptul, un elementar respect pentru opinia umană îl obligă să declare cauzele care au determinat această ruptură". Acestea sunt cuvintele cu care începe Declarația de independentă, Urmează apoi enunțarea unor principii care stau la baza tuturor mișcărilor democratice din lume. „Noi socotim aceste adevăruri — spuneau americanii — ca evi- dente, că tofi oamenii au fost creafi egali; că sunt înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile, printre aceste drepturi se găsește dreptul de a se bucura de vieafa și de libertate și urmărirea fericirii; penhu ca aceste drepturi să fie asigurate s’au constituit printre oameni guverne care-și dețin justa lor putere din consimțământul guvernatilor. ~ De câte ori un guvern oarecare amenință să distrugă aceste feluri, poporul are dreptul de a-1 schinba sau aboli, de a institui un nou guvern care să se bazeze pe aceste principii și de a restrânge puterile lui la forma pe care o va crede cea mai adecvată pentru a-și asigura securitatea și fericirea. Prudenta cere, este adevărat, ca să nuₓse schimbe pentru motive ușuratice și trecătoare, guverne stabilite de mult timp. De fapt, experiența ne arată întotdeauna că oamenii sunt mai dispuși să sufere, atâta timp cât durerile lor sunt suportabile, decât să-și facă dreptate răsturnând un guvern cu care sunt obișnuiti. Dar atunci când o lungă serie de abuzuri, tinzând invariabil spre același scop, trădează intensa de a supune întreaga comunitate unui despotism absolut, poporul are dreptul și chiar datoria de a răsturna un astfel de guvern, pentru a-și asigura noui garanfii de securitate viitoare". Acest pasagiu al Declarației era un strigăt adresat lumii întregi, prin care se proclamau anumite principii valabile pentru toate popoarele. Era strigătul care chema popoarele la luptă în contra monarhilor absolufi, în contra tiranilor și în contra claselor privilegiate, care fineau sub jugul lor milioane și milioane de oameni. Era consfințirea definitivă a principiilor democrației moderne, a libertății, a egalității și a principiului prin care se proclama că guvernanții sunt făcufi pentru a servi poporul și nu pentru a fi serviți. Se consfințește totodată principiul că guvernele iși derivă puterea din consimță- mântul expres al poporului, consimțământ ce putea fi retras ori de câte ori acesta nu înțelegea să guverneze tn interesul poporului și tn executarea mandatului pe care l-a primit. Titus a. crișaM S’a reproșat americanilor că nu aplică peste fot aceste principii, mai ales în posesiunile lor coloniale. Iată ce răspuns dă acestor afirmații un autor american: „Declarația nemuritoare care a proclamat independenta noastră ca națiune, afirmă principiul că orice guvern derivă justele sale puteri din consimțământul celor guvernati. Acest principiu, cu toate că nu se aplică riguros în guvernarea posesiunilor noastre coloniale și a dependentelor noastre teritoriale, a fost constant men|inut și desvoltat în regiunile Uniunii federale, care au fost organizate în „State". Orice principiu general are excepții și Americanii au avut înțelepciunea de a înțelege că doctrina „consimțământului guvernatilor" nu era și nu putea să fie de aplicafiune universală în toate circum- stanjele și în toate cazurile" ’)• Nimeni nu poate spune că americanii sunt perfecti, cu toate acestea trebue să recunoaștem că Jefferson, autorul Declarației de independentă a creat o operă care stă și astăzi Ia baza nu numai a democrației americane, ci a tuturor democrațiilor, care trebue să garanteze popoarelor dreptul la vieață, la libertate și la urmărirea j fericirii. « Războiul de independentă a fost lung — el a durat 7 ani — fer-: minându-se prin încheerea unei păci provizorii la 30 Noemvrie 1782, tratatul definitiv fiind semnat la 3 Septemvrie 1783. Anglia a pierdut acest războiu nu pentrucă ar fi fost la capătul puterilor sale, ci mai ales din cauza unei repulsii crescânde pe care o resimțea poporul englez față de acest conflict, în care frații trebuiau să lupte unii con- tra altora. Pacea însemna nașterea unei noui națiuni, a unei națiuni care a știut să lupte și să sângereze pentru libertate și pentru bu-. nurlie spirituale. O najiune bizară, compusă din 13 State independente, ■ unde oameni din toate categoriile sociale și-au întins mâna înfrătindu- se într’o luptă pe viea|ă și pe moarte pentru a câștiga un singur lucru: libertatea. Dar urmările războiului se făceau din ce în ce mai resimțite, ast-t fel că în 1786 avu loc o reuniune a delegatilor a cinci State în Ana-lll polis, pentru a reglementa comerjul grav atins și desorganizat. In ace-HI lași timp, această reuniune constată anumite anacronisme în organl-VL zarea Uniunii și propune pentru anul următor un Congres general al ÎL tuturor Statelor, cu scopul de a se revizui articolele confederației, care 1| să devie astfel fundamentul Uniunii. Acest Congres se întrunește la II Philadelphia Ia 14 Mai 1787, însă nu începe să lucreze decât la 2511 ale aceleași luni. Erau reuniti aci toți oamenii de seamă ai Americii, II *) J. W. Garner: Idees et institutions politiques americaines, pag. 3. ■! DEMOCRAȚIA AMERICANĂ 27 printre care enumerăm un Washington, Franklin, Madison, etc. care cu (oflî erau căliți de războiul ce abia trecuse. Cu toate că scopul aces- tui Congres era revizuirea articolelor care stăteau la baza Confedera- ției de State, cu toate acestea ei hotărîră, cu un curaj demn de ad- mirat, să elaboreze o nouă constituite, care să fie pactul fundamental de organizare constitufională a Statelor-Unite. După lungi și spinoase desbaferi în care trebuia să se delibereze asupra tuturor chestiunilor ce puteau interesa organizarea etatică a Statelor-Unite, se adoptă în ziua de 17 Septemvrie 1787 Constituția, care este și astăzi aproape neschimbată în punctele ei esen|iale. Ea devine însă lege de abia în ziua de 30 Aprilie 1789, când 11 din cele 13 State federale o acceptară expres și când pe baza clauzelor sale fu ales primul Președinte al Statelor-Unite, George Washington. Preambulul acestei Constituii are următorul conținut: „Noi, poporul Statelor-Unite, dornici de a întemeia o Uniune mult mat perfectă, de a stabili justiția, de a asigura liniștea interioară, de a întări apărarea noastră comună, de a desvolta bună starea generală și de a asigura binefacerile libertății atât pentru noi cât și pentru urmașii noștrli, decretăm și întărim prezenta Constituție pentru Statele-Unlte ale Americei". In conformitate cu prevederile acestei Constituții, puterea legis- lativă este exercitată de un Congres compus dintr’o Cameră și un Senat. Camera deputatilor se compune din 435 de deputafi aleși pe termen de 2 ani, în proporție de aproximativ un deputat la 250.000 de locuitori. In felul acesta Statele federale cu o populație mai numeroasă trimit în Cameră mai mulfi deputafi decât Statele mici. Această inega- litate aparentă este însă compensată prin compoziția Senatului, care se compune din 96 de senatori aleși câte doi de fiecare Stat, mandatul acestora având o durată de 6 ani, din doi în doi ani alegându-se o treime din numărul senatorilor. Prerogativele Camerei și a Senatului sunt aproape egale, având însă anumite deosebiri. Senatul are dreptul de a ratifica sau nu tra- tatele internaționale, de asemenea de a confirma sau respinge numi- rile făcute de Președinte cu privire la înaltele funcțiuni federale, cum ar fi miniștrii, ambasadorii, judecătorii federali, etc. Senatul însă nu poate iniția legi financiare, aceasta fiind în atribuția exclusivă a Camerei, poate însă propune amendamente la ele. După ce o lege a fost vo- tată în ambele Camere ea este trimisă Președintelui Statelor-Unite pentru semnare. Președintele poate să opună unei legi veto-ul său și în acest caz trebue ^ă se obțină o majoritate de două treimi în am- bele Camere, pentru ca să se treacă astfel peste voința prezidențială. 28 TITUS A. CRIȘAN Senatul mai are și atribuții judecătorești, transformându-se în înaltă Curte de Justiție pentru judecarea proceselor intentate înalților dem- nitari federali. Puterea executivă se exercită de Președintele Statelor-Unite, aju- tat de un Vice-președinte, aleși prin sufragiu universal șt secret, pe termen de patru ani. Președintele este în același timp și primul minis- tru al țării, Vice-președintele fiind și președinte al Senatului, Preșe- dintele numește pe miniștrii cu care înțelege să colaboreze, aceștiaij fiind în majoritatea cazurilor prieteni intimi ai Președintelui, dar acestei numiri trebue să obțină și agrementul Senatului. Atribuțiile Președin-ij telui nu sunt fixate în mod precis de Constituție, astfel că Președin-lil tele Theodor Roosevelt (1901—1908) putea să spună pe bună dreptate | că el este în drept să facă iot ce Constituția și legile țării nu-i inter- zic expres. Activitatea Președintelui, ca reprezentant al puterii execu- tive, este însă controlată de Senat în așa măsură, „încât unii comen- , tatori mai vechi îl considerau ca făcând parte integrantă din această putere" ')• In sfârșit, puterea judecătorească, este exercitată de o Curte Supremă de Justiție, având sediul la Washington, și de Curți federale. , Curtea Supremă veghează printre alte atribuții ale sale și la buna apli- care și interpretare a Constituției²). Pactul fundamental al organizației constituționale și democratice -ț a Statelor-Unite, deși are unele lacune a putut să supraviețuiască tu- turor vicisitudinilor a peste un secol și jumătate de vieață sbuciumată, fără să 11 suferit schimbări esențiale în natura sa. „Acest lucru nu s’a în- tâmplat numai din cauza înțelepciune! și a grandiosului sens practic al constituției americane, care l-au prezervat așa de mult timp de orice pericole. Marile instituții nu servesc la nimic până când principiile lor nu penetrează în sufletul poporului. Stabilitatea constituției americani se datorește faptului că spiritul acelor ce l-au creat nu s’a stins și că, cu toată corupția moralei democratice, sufletul hugenoților și a puri- tanilor trăește încă. Ea se datorește deasemenea și absenței tradițiilor monarhice, a oricărei aristocrații ereditare și mai ales lipsei unei mari armate. „Constituția din 17 Septemvrie 1787 a putut să se conserve aproape intactă, numai cu mici modificări, fără să fi fost nesocotită vreodată de o dictatură sau reacțiune militară. Statele-Unite au putut, *) Nicolae Petrescu ; Constituția Statelor-Unite, în Revista Româno-Americană ■ i 1945, Nr, l, pag. 22. ’) Vezi pentru detalii.- James Bryce; La R^publique americaine, 4 voi., Paris, 1911. DEMOCRAȚIA AMERICANĂ 3»' sub un regim de libertate, să atingă cel mai înalt grad de bogăfie realizai vreodată de o altă (ară din lume. Războiul cu Spania pentru Cuba și participarea la războiul european, dacă ele au determinat cu- rente imperialiste și au creat mișcări corupte și funeste, nu au atins întru nimic caracterul Constituției*¹). Constituția adoptată în 1787 era fondată pe ideea că cetățenii Statelor-Unite erau stăpânii propriului lor destin. Mândrii de libertățile lor câștigate prin lupte aprige, nesiguri fiind încă de viitorul lor, ei au decis să încorporeze în constituție anumite amendamente, destinate să garanteze drepturile fundamentale ale individului contra oricărei posi- bilități de tiranie din partea guvernului. In anul 1789, primul Congres al Statelor-Unite, reunii la New-York, a votat 10 amendamente ce se adăugau Constituției, cunoscute sub numele de „Declarația drepturilor* (Bill of Rights). In cursul istoriei Statelor-Unite aceste „Declaratii* au fost o adevărată cetate de nezdruncinat ce apăra drepturile și libertă- țile poporului american. In Decemvrie 1941, Președintele Roosevelt afirma din nou credința poporului în aceste „Declaratii a drepturilor* care definea și concretiza „principiile libertăților politice și morale*. Dintre cele 10 amendamente cel mai important este primul, care stabilește că : „Congresul nu va putea impune nicio religie de Stat, nici interzice liberul exercițiu al vreunei religii, nici restrânge libertatea cu- vântului sau a presei, sau a dreptului ce-1 are poporul de a se întruni și de a adresa guvernului cereri \pentru obținerea drepturilor sale*. Acest articol conține esența ideilor șl a libertăților democratice c$ au dominat în iof decursul istoriei Statelor-Unite, fără să fi suferit vreo- dată măcar o eclipsă de moment. Următoarele articole conțin celelalte ■ garantii ale libertăților democratice, pe care guvernul trebuia să le respecte în toate ocaziile. • • Idealul democratic american, concretizat în libertățile cetățenești și în respectul omului pentru om, nu a suferit nicio încălcare în decursul istoriei Statelor-Unite. In această tară aproape neînțeleasă de noi europenii, nu există lupta de clasă. „In Statele-Unite aproape numai clasa bogată și privilegiată este conștientă că formează o clasă- Spre marea neplăcere a unui număr de oameni politici, care au încercat să aclimatizeze în America metodele și ideile europene, mun- citorii nu au avut prea precis ideea că formează o clasă aparte. Ei sunt sub influenta acestei idei tipic americane, astăzi pufin depășită, că un om poate face tot ce vrea, având puțin noroc și multă perse- l) F. Nitti, op. cit. psg. 154-155. 30 T1TUS A. CRIȘAN verență. Cristalizarea crescândă a structurei sociale nu a diminuat ■ niciodată influenta acestei idei; esle rar de găsii un muncitor american care să se considere, pe el și pe copiii săi, ca fiind prizonieri pentru ■ totdeauna ai unei clase" ’)■ Din această cauză în America nu avem decât două partide mari, care duc lupta politică cu mijloacele legale permise de Constituție și legile țării, acestea sunt partidul democrat și partidul republican. Camera deputatilor este compusă din 243 de deputati democrati, 190 republicani și 2 membrii ai partidelor minoritare. Senatul are 57 senatori democrati, 38 republicani și un singur membru al partidelor minoritare. Nefiind decât două partide se poate objine mu’t mai ușor aceea majoritate absolută, atât de necesară guvernării democratice, decât dacă voturile se împart la o mulțime de partide, dintre care niciuna nu va avea decât o majoritate relativă. Idealurile democratice americane sunt nu numai de aplicabilitate internă, ci ele își exercită influenta lor binefăcătoare și în politica externă a Statelor-Unite. Astfel, Președintele Roosevelt, în discursul său din 6 Ianuarie 1941, preconiza garantarea a patru libertăți și aceasta nu numai în Statele-Unite ci în lumea întreagă. „Prima este lîbeitatea cuvântului — spunea Președintele — și a expresiei în lumea întreagă. A doua este libertatea pentru orice persoană de a putea adora pe Dumnezeu după pofta inimii sale — și aceasta tot în lumea întreagă. A treia este eliberarea de mizerie, ceea ce, exprimat în ' termeni curenți, echivalează cu o înțelegere economică care să garanteze o vieață sănătoasă și liniștită pentru toți locuitorii tuturor națiunilor, din ț lumea întregă. A patra este eliberarea de sub teroarea fricei, ceea ce echivalează cu o reducere generală a armamentelor, reducere atât de completă și de absolută pe toată suprafața pământului, ca nicio națiune i să nu fie capabilă să comită o agresiune armată contra niciunuia 1 dintre vecinii săi ori unde ar fi". i Dar nu numai în discursuri, ci și în actele având un caracter | internațional, politica Statelor-Unite este bazată pe aceleași principii [1 democratice. Astfel în Charta Atlanticului, semnată de Președintele Statelor-Unite F. Roosevelt și de fostul Premier britanic Churchill, se *i spune în punctul 3: „Ei vor respecta dreptul pe care-1 au toți oamenii | de a alege forma de guvernământ sub care vor să trăiască și doresc [V să vadă drepturile suverane și autonomia redate acelora care au fost m lipsiți de ele prin forță". Dar nu numai în această Chartă vedem evi- I; dențiându-se idealurile democratice, ci în toate acțiunile întreprinse de l) Herbert Agar: A l’dchelle de l’epoque, pag. 163. â DEMOCRAȚIA AMERICANA 31 S'atele-Uniie în decursul acestui războiu mondial ce a sguduit atât de profund omenirea. Avem o chezășie că politica Internațională democratică a Statelor- Unite va ști înfrunta orice afront, prin faptul că sediul permanent al Organizafiei Națiunilor Unite se găsește pe solul unde flutură drapelul înstelat. „Acest drapel cuprinde în faldurile sale libertatea și speranțe. Acest drapel înseamnă prietenie și nicidecum sclavie. Acest drapel dă oamenilor dreptul de a se guverna singuri și de a-și dirija propriul lor destin. Acest drapel rezumă curajul cetățenilor pacifiști care, dacă patria lor este atacată, știu să alerge la luptă, animati de o cerească îmbărbătare. Acest drapel simbolizează o națiune întreagă și un popor întreg care au încredere în umanitate, în viitorul umanității, în lumea în sfârșit liberă, pe care umanitatea o va clădi" ’)• TITUS A. CR1ȘAN *) St. V. Benet, op. cit. pag. 121- PETRU PAVEL ARON „Dacă neamul nostru s’ar putea mântui prin jertfă, ce n’aș fi în stare să fee? Dar nu, de o mie de ori nu, sabia nu străbate prin întunerec; numai lumina străbate", P. P. Aron Cinstirea memoriei acelora care au înlesnit evadarea înaintașilor noștri din „jugul de fier" al celor trei națiuni privilegiate este datoria de onoare a fiecărui ins. Pătruns de sentimentul acestei datorii, încerc să evoc vieața și faptele trăitoare ale pe nedrept uitatului Petru Pavel Aron, care, într’un veac de cumplite asupriri și neîncetate frământări, și-a chemat semenii însetati să se adape din adevăratele „fântâni ale darurilor". 4> • ♦ P. P. Aron s’a născut în anul 1709 în fruntașa comună româ- nească Bislra, (din apropierea orășelului istoric Câmpeni) dintr’o veche și distinsă familie de preoți, nobilă de origine. Actele vremii nu glăsuesc cu privire la studiile de început ale viitorului episcop. Probabil, lumea cea încâlcită a buchilor a cunos- cut-o în școala din satul natal și al copilăriei, iar binefacerile culturii în casa părintească. Școala mai înaltă a făcut-o la Roma, unde a fost trimis de episcopul Inochentie Micu spre a studia filosofia și teologia. In anul 1742, a depus jurământul că va intra în ordinul călugăresc al Sfântului Vasile cel Mare și va asculta pururea de episcopul său, iar în Iulie a anului următor a fost hirotonit preot. După hirotonire, s’a întors la Blaj, unde s’a bucurat de încre- derea deplină a episcopului Micu, căruia i-a fost de mult ajutor în păstorirea credincioșilor. In Iulie 1744, Micu l-a luat cu sine la Viena spre a-i fi de ajutor în luptele grele ce presimțea că va trebui să le poarte. Aron s’a identificat cu sbuciumul episcopului și a făcut conș- tiincios legătura între șeful său și comisia de anchetă. La sfârșitul ace- luiași an s’au despărțit „între lacrimi» : Micu s’a refugiat la Roma, iar Aron a rămas la Viena până în vara anului următor, când s’a întors PETRU PAVEL ARON 33 între ai săi ca vicar episcopesc. Actul de numire purta semnătura epis- copului și întăritura împărătesei. Zilele vicarului, întunecate dela început de murmurul împotriva Unirii și chiar de evadările din staulul acesteia, au devenit foarte plum- burii după 25 August 1747, când episcopul Micu I-a excomunicat și a numit în locul său pe Nicolae Pop din Balomir, găsind o sabotare faptul că n’a publicat în sinod faptul de excomunicare a intrigantului iezuit Ballog. Aron a explicat credincioșilor săi că n’a cutezat să publice decretul, fără aprobarea Romei și a Viehei. Glasul său, deși cald, n’a putut topi ghiaja din juru-i. Protopopii strânși în sobor șl călugării mai îndrăsneti ai mănăstirii blăjene n’au întârziat să*l sfă- tuiască pe Micu să continue lupta, căci nici lor nu le trebue tefflog iezuit și au hotărît să evite orice contact cu vicarul excomunicat. Ati- tudinea acestora a înrâurit întreaga Transilvanie și poporul s’a turburat din nou. Aceasta, însă, n’a fost pe placul Curții vieneze. Acesteia i s’au părut acum și mai necesare abzicerea lui In. Micu și încredințarea scaunului episcopal aceluia care se va obliga să pună stavilă mișcării de emancipare politică și socială a poporului român și să lupte cu asiduitate pentru consolidarea prestigiului Bisericii unite. In 1751, In. Micu a depus cârja episcopală în împrejurări cunos- cute. împărăteasa a dispus tinerea unui sinod electoral la Blaj, ca să aleagă trei persoane vrednice pentru scaunul episcopal. In același timp, a îndrumat pe guvernatorul Transilvaniei să stăruie ca între cei trei candidati să fie și Ruteanul Olșavski, episcop al Muncaciului, pe care dorea să-l treacă la Blaj. Clerul român a ales însă pe P. P. Aron, Grigore Maior și Silvestru Caliani. Cele mai multe voturi le-a obținui P. P. Aron, cu toate agitațiunile de altădată. Olșavski n’a obținui niciun vot, împărăteasa a voit să anuleze alegerea. A înmuiat o numai teama sfetnicilor săi că „prin aceasta s’ar provoca una din desbinările cele mai primejdioase în sânul bisericii unite". L-a preferat pe P. P. Aron celorlalți doi candidati, căci firea vicarului era mai blândă. împărăteasa l-a numit episcop în Februarie 1752, când i-a și ordonat să se prezinte fără amânare la Curte. Aron a plecat la Viena' în primăvara aceluiași an și a stat acolo până în vara anului 1754. A fost chemat la Viena pentru a fi verificat și sfătuit să se pună , în slujba politicii vieneze și să nu lucreze nimic fără să întrebe pe teologul iezuit, pe episcopul catolic dela Alba-Iulia și chiar' comlsiu- nea catolică din guvernul transilvan. Aron a luai o dârză atitudine de opozite împotriva înnoirilor dăunătoare Bisericii sale. A obffnut înde- părtarea episcopului catolic dintre supraveghetorii propuși, dar nu și a 3 34 TUL1U RACOT teologului iezuit. Din documentata monografie a lui Bunea rezulta că ' Aron a acceptat să-și fină un teolog iezuit numai după aproape doi ani de presiuni și amenințări în care timp a primit și un ordin formal • din partea papei, și că împărăteasa, contrariată de atâta rezistentă, s'a ’ gândit chiar la îndepărtarea îndărătnicului din noua funcțiune. închis în Biserica sa, lui Aron nu i-a mai rămas, deci, decât două obiective: desființarea ortodoxiei și eliberarea neamului său prin învă-_ tătară. Pentru aceasta, a militai metodic și intens până în 9 Martie 1764, | când și-a dat sufletul. i • • Episcopul cu trupul firav, fafa suptă, ochii vioi și portul fără stră- ’ lucire, a dus o vieafă de ascet. N’a cunoscut mâncarea și odihna decât ' în măsura în care erau necesare menținerii vieții: „mâncarea i-a fost : numai legume cu puțin ulei de in" iar odihna numai de 4 ceasuri la : zi; dar nici atunci n’a desprins lanful ale cărui cuie i-au pătruns adânc în came. Samuil Micu i-a asemuit trupul vlăguit „cu o scândură". An- turajul său a fost supus aceluiași ascetism, din care pricină unii dintre tinerii călugări erau mai totdeauna bolnavi. Postul și rugăciunea nu l-au înstrăinat de carte. Cu hărnicie de albină, și-a strâns cunoștințe bogate și variate, pe care le-a utilizat întotdeauna în folosul alor săi. Astfel, de pildă, în Păstoriceasca pos- lanie sau Dogmatica învățătură, publicată la Blaj în 1759, a citat numai din literatura religioasă românească transcarpatină 24 de cărți, toate apărute între anii 1678 și 1749, iar într’o scrisoare, adresată Pon- tificelui român în 1756, a afirmat că graiul Românilor „este cel latinesc" și că aceștia sunt „striviți sub greutățile publice și ale domnilor" ca „locuitorii Paraguayului și ai Braziliei". Este pe deplin justificată mărturisirea lui S. Micu că „acest episcop a fost un bărbat de o mare erudiție". Pentru buna administrare și organizare a bunurilor ce i-au fost încredințate, a fost econom sever și nu s’a lăsat lipsit de sfetnici luminati. Când s’au ivit cazuri excepționale, a convocat sfatul asesorilor — între care erau întotdeauna: Grigore Maior, Silvestru Caliani și Atanasie Rednic, tofi trei cu studii strălucite în străinătate — și al celor doispre- zece protopopi. Săborul cel mare, la care luau parte toți protopopii, se finea în întâia joie după Rusalii. In felul acesta, P. P. Aron a isbutii să deschidă școli la Blaj, să întemeieze o tipografie, să tipărească un număr de cărți, între care șl manuale pentru școlile proaspăt deschise, să ajute pe cei mai săraci dintre numeroșii elevi venlfi din toate păr- țile Transilvaniei și să facă, astfel, din satul dela împreunarea Târna- velor un centru cultural. PETRU PAVEL ARON » Ascetul dela Blaj a fost și milostiv. Câni s’a călugărit, toată averea agonisită a împărțit-o săracilor. Mai târziu, când tineretul a apărut spre a-și lumina sufletul, aceeași generozitate s’a răsfrânt și asupra elevilor săraci; pe aceștia „ti ținea cu pâine și la praznice și cu fiertură, pe unii încă și cu haine și cu" cărți*, ne mărturisește S. Micu. In această privință, este foarte grăitoare și cererea Bănățeanului Popovlcl, -dornic a intra in seminar, pe care o citez în întregime pentru con- ținutul ei documentar: „Prealuminate preaosfintite Doamne mie milostiv stăpâne. Cu umilinfă și cu smerenie la mila .Mării Tale căzând un alergat, văzând prea Măria Ta pre toii săracii cu milă socotind rugându-me pentru aceste lipse ca să te milostivești sme- renii mele să me miluești cu o pereche de cioareci (pantaloni) și la seminarium să me primești, fiindcă sunt foarte departe din fara Bănatului șl nici de acasă am nădejde că și maica mea se fine cu destulă sărăcie, ca prin mila cu mine un nevrednic făcută, să se milostivească mântuitorul a Te împărtăși vecinkelor sale bunătăți, fiindcă eu nu sunt vrednic a|i face Măriei Tale destul pentru atâta bine al Măriei Tale. Sufletesc și smerit fiu Dumitru Popovici Vo- Cu umilin|ă și cu smerenie să se dea în mâna Mării Sa’e dmlui Vlădică". Nu tot așa a fost cu ortodocșii. Pentru paralizarea ofensivei or- todoxe și stăvilirea revenirilor Ia credința strămoșească, Aron a scris și tipărit cărți de propagandă și a îndemnat pe alții să facă la fel, a alergat oriunde s’a produs vreo „Jalnică răsurătire și amăgire*' și a ținut predici înduioșetoare. Dâr când a văzut că strădaniile sale sunt infructuoase, că ortodocșii își reocupă bisericile și alungă pe preoții uniți, a deslănțuit împotriva populației pravoslavnice, îndeosebi a preo- ților ei, o luptă de exterminare. Preoții au fost alungați, legați în obezi, bătuți și aruncați în închisoare spre a se răscumpăra cu bani grei. Procedeul aurifer al lui Aron a fost aplicat grabnic de protopopii șl preoții uniți și chiar de eruditul Gheronte Cotorea. Actele vremii ne înfățișează pe protopopii uniți din Daia și din Armeni ca niște călăi. Persecuția și jaful și-au at ns apogeul în anii 1761—1762, când ferocele general Buccow a restabilit ordinea și prestigiul voit al Bisericii uniie prin crime și dărâmarea sau incendierea mănăstirilor ortodoxe, socotite adevărate cuiburi de infecție antiunionistă. Istoricii uniți au recunoscut că Aron a fost „necruțător* cu ortodocșii și au încercat să-i motiveze faptele prin atribuirea rolului de executant umil al ordinelor împărătesei. Cu toate acestea, Aron și-a iubit neamul. La Roma, în fața Co- lumnei lui Traian, a «avut viziunea măreață a gloriei străbune și a exclamat în tonul liric al „Cântării României": „Unde-i gloria străbună? Unde-i patria română? Ardeal, pământ de Jale, scumpă țara mea*. Iar mai târziu i-a scris surorii sale: „Dacă neamul nostru s’ar putea 3* N TULIU RACOTĂ mântui prin jertfă, ce n’aș fi in stare să fac?" Cu toate acestea, n’a mers pe urmele marelui său înaintaș. I au lipsit energia combativă / șl vorba înflăcărată a martirului Jnochentie Micu, dar și convingerea că deslănfuirea unei lupte politice ar fi spre folosul neamului său atâta vreme cât acesta n’a obfinut emanciparea culturală și, deci, nu-și cu- , noaște rostul și drepturile. Dimpotrivă, a priceput că a duce lupta așa cum a dus-o In. Micu, singur împotriva tuturor asupritorilor, fără o armată- conștientă, este infructuoasă. „Națiunea trebue crescută, educată, ca să fie tn stare a se emancipa* politicește, căci „numai lumina străbate prin tntunerec". Pentru luminarea poporului șl crearea unei armate ca- pabile să se angajeze într’o uriașă luptă de desrobire politică și să ob{ină victoria, Aron a înfiinfat la Blaj o tipografie și școli. Aceste școli au înmănunchiat din primii ani pe uniti și ortodocși în cultul paginei tipărite și al neamului. Inochentie auzind de strădaniile acestuia pentru emanciparea culturală a poporului român, l-a încurajat scriindu-i dela Roma: „Cu mare bucurie sufletească urmăresc toți pașii tăi ți văd că tn adevăr tu arunci sămânța cu mâna plină". • • • Viena a simfit că nu poate stăpâni temeinic Transilvania câtă vreme Transilvănenii sunt în legături spirituale cu frații lor de peste munți, mai ales cu Muntenii care se bucurau de prestigiu cultural și a căror {ară „nu era închisă cu garduri". De aceea a întrebuințai toate mijloacele ce le avea la îndemână pentru a distruge unitatea românească. Deabia s’au scurs două decenii dela unirea unei părți a Româ- nilor transilvani cu biserica Romei și Viena a și dat ordin ca preoții ortodocși să nu mai asculte de vlădica „din tara Turcului" și nici să-1 mai pomenească în slujbele lor. La câjiva ani dela aceasta (în 1728), guvernatorul Transilvaniei, Sigismund Kornis, a ordonat județelor ca preoții români care se vor mai sfinți în Țările române, Banat și Ma- ramureș să fie supuși sarcinilor iobăgești. In 1744 și 1746, guvernul a mers șl mai departe și a ordonat să fie alungați din Transilvania toți' preoții și călugării „schismatici" care s’au strecurat aici din Țările ro- mâne. Ciuma care a bântuit mai multi ani în Muntenia ca și perma- nentele intenții ale Vienei de a se răsboi cu Turcii încă au fost bine- venite: în 1758, s’au întărit măsurile pentru a se opri trecerile dintr’o parte a Carpaților într’alta. împotriva circulației cărților ortodoxe s’au luat aceleași măsuri. In 1725, episcopul Patachi a dat ordin să se adune toate „cărțuliile care au ieșit acuma de curând tn Țara Românească, din Râmnic, și se cheamă învățătura bisericească de cele șapte taine" pe motivul PETRU PAVEL ARON $ că nu sunt în spiritul „legii creștinești și al sfintelor soboare". E vorba de cartea episcopului Damaschin al Râmnicului, tipărită în 1724. Consiliul de războiu austriac a aprobat hoiărîrea episcopului. In 1746, Maria Terezia a interzis pătrunderea oricărei cărți din Țara Românească și Moldova și a ordonai strângerea unor astfel de cărți dacă s’ar afla în posesiunea preoților uniti. Numai că aceste măsuri nu puteau întrerupe comunicațiile spiri- tuale cu principatele transcarpatine, câtă vreme Românii nu-și puteau îndeplini în cuprinsul monarhiei toate nevoile sufletești și ierarhice. Ortodocșii aveau nevoie de un episcop al lor care să-i hirotonească spre a nu mai fi siliți să treacă munții, iar bisericile românești de cărți. Era, deci, necesară completarea măsurilor. Cum era de așteptat, Curtea Imperială a rezolvi! mai târziu problema înființării tipografiei unite. îndemnat de dorința împărătesei Maria Terezia și convins de ne- cesitatea existentei unei tipografii unite, P. P. Aron a reparat pe cât a putut tipografia rakoczy-ană dela Alba-Iulia, ajunsă în stăpânirea bisericii unite încă pe timpul lui Atanasie, a instalat-o la Blaj, unde îi fixase locul și In. Micu, și a dat dispozijiuni să se tipărească într’însa cărți religioase spre a se împiedeca întrebuințarea celor de peste munți, încă editarea celei dintâi cărți a arătat că tipografia era veche, cu teascuri șubrede și cu litere aproape șterse de rugină. Aron, fire între- prinzătoare, a cumpărat dela tipografia academică din Cluj 2'fe măji de material și a vărsat litere noui. In 1755, tipografia a fost înzestrată cu material nou, iar în 1756 a fost dăruită seminarului Bunei-Vestiri. De atunci poartă numele de Tipografia Seminarului din Blaj. De aiurea au venit și meșterii tipografi. Afară de câte un Ungur sau Sas din Sibiu, toți meșterii au venit de dincolo de Car păți, deci erau „schismatici" adevărafi. Cunoaștem și numele acestora: Dimitrie, loan și Petru, toți trei tipografi dela Râmnic, centrul tipăriturilor bise- ricești ortodoxe, apoi Sandu, fiul tipografului Ieremia din Iași. Aceștia au ajuns cunoscufi la Blaj prin cărțile tipărite peste munți. Alături de cărți de slujbă, ca: Strajnic (1753), Euhologhion, adecă molitvenicu (1757), Octoih (1760), au mai apărut la Blaj cărți didactice (între care figurează și o „învățătură creștinească prin întrebări și răspunsuri pentru procopseală școalelor", 1754, căreia 1 s’a dat și o ediție latină: Doctrina christiana, datorită lui Cotorea, dar și urmă- toarele cărți ale lui P. P. Aron, sortite să ajute opera Unirii tare pri- mejduită în acel moment: Floarea adevărului (1753) scrisă cu ajutorul călugărașilor din Blaj și pusă în sprijinul unirii Românilor cu Biserica ■» Romei: Păstoriceasca poslanie sau Dogmatica învățătură(1759), peniru a se împiedeca primirea tainei chirotoniei în diecezele străine, adecă 38 tUliu racotă în Muntenia și Moldova și la Sârbii din Ungaria; o Adevărată mângăere (1761) pentru aceia care au pătimit în timpul mișcării lui Sofrcnie și un Săbor dela Florența (1762), cu edijie latină închinată lui Buccow. Tipăriturile Blajului „nu sunt rele și seamănă de multeori perfect din vorbă în vorbă cu cărțile tipărite la Iași sau la București". Prin aceasta, ele au contribuit la unificarea limbii literare și la formarea unui climat prielnic consultării cărfilor religioase transcarpatine. Astfel, Samuil Micu, un elev al Seminerului din Blaj și apoi profesor și scriitor, ne spune în prefața Bibliei, lucrare de seamă tipărită la 1795 în Tipo- grafia Seminarului, că textul acesteia a fost tradus după versiunea grecească, dar că în ceea ce privește Noul Testament a urmat mai ales redacția dela 1688 (a Bibliei Iui Șerban) controlând-o și introdu- când mici schimbări în ce privește limba. Cu toate acestea, ele n’au putut înlocui cărfile aduse de peste munfi. Ortodocșii se fereau de cărfile care apăreau la Blaj și continuau să aducă „pe cărări oprite" cărfile apărute pe „pământul Făgăduinfii" și să Ie împartă „între popii români". Ba, mai târziu, la 1781, Brașovenii vor înainta „o cerere formală către magistratul Brașovului ca să li se îngădue aducerea de căifi românești dela Râmnic, în locul celor sla- vone și grecești care acum nu se mai înțeleg". Nici cărfile de luptă religioasă nu s’au bucurat de circulația do- rită deși „cuvântătoare turmă" a putut observa că Păstoriceasca pos- lanie e recomandată ca fiind a „Bisericii Răsăritului", că învățătura creștinească este în spirit tradițional românesc (cu excepția dialogului) iar „Săborul dela Florența" are un titlu foarte ademenitor pentru un „răsăritean"'). Ele au întâmpinat din primele zile mișcarea țărănească dirijată de Sofronie, care a adus potențarea eroismului religios a po- porului român și ura contra unirii cu Roma. Mișcarea literară din timpul lui Aron nu se limitează fa cele de mai sus. In slujba Unirii primejduite s’au mai pus Atanasie Rednic cu o modestă „carte în contra schismaticilor", a adversarilor confesio- nali din Transilvania, și Gherontie Cotorea, autorul lucrărilor nepublicate încă și în mare parte scrise pe când se găsea pe băncile iezuiților din Tyrnavia: „Despre schismaticia Grecilor", „Despre articulușurile cele de price", „Cartea de religia și obiceiurile Turcilor" și „învă- țătura creștinească sau catehism mai mare", etc. ’) „începerea, așezământul și iscăliturile sfântului și a toată lumea Săbor dela Florenjia din cele ve^hi grecești și latinești spre înțelegerea și folosul neamului nostru acum întâiu prefăcute, și într’acest chip tipărite cu blagoslovenia Preasfin- fitului și Prealuminatului Kyriu Kir Petru Pavel Aron, vlădicul Făgărașului, la Sf. Troiță în Blaj". PETRU PA VEL ARON' 39 Dintre aceste scrieri, se impune atențiunii noastre cartea „Despre ariiculușurile cele de price* (1746), prin naționalismul ei cald. După ce se lămuresc cele patru puncte dogmatice „pentru mal mare indi* reptarla neamului meu* și afirmă că suntem și „noi sânge adevărat a Râmleanilor" și „că strămoșii noștri în vriamia împăratului Traian s’ar fi prelins în părfile aceiaștia*, Cotorea încheie cu aceste rânduri duioase cu privire la căderea adâncă a neamului românesc: „0 amari Era oarecând și niamul rumânesc niam vestit și lăudat, iară acum fără de viaste și de tofi ocărit zace. Era oarecând vitiaz și în războiu tare; iară acum fără de putiare și mai prijos decât alte niamuri. Era oarecând întălept ; iară acum încunjurat de norul neștiinjii. Era de cinste, iară acum de foti lăpădat. Poruncia oarecând și Ardialului, iară acum nici tării sale, li slujia oarecând alte niamuri, acum dânsu iaste bajocura acelora; înainte era plin de fapte bune; acum bogat de fapte riale". Ideile, tonul și antitezele le-a găsit în opera mitropolitului Teodosie al Țării Românești, atât de mult influențată de cronicarul Consf. Can- tacuzino, cum au arătat N. lorga și D. Popovici. Dar în tristețea cu care sunt expuse strălucirea trecutului și decadența prezentului nu trebue să vedem numai o influență a umanismului românesc asupra Blajului. Ea este și o schițare, ce e drept timidă, a ceea ce numim Renaștere transilvană. Datorită aceluiași scriitor, a prins aripi o altă trăsătură a acestei Renașteri: caracterul latin, în sensul românesc, blăjan, nu catolic, manifestat în ediția latină a „învățăturii creștinești*. Oh. Cotorea este, deci, un precursor transilvan al Renașterii tran- silvane. Lucrările amintite constituesc, prin urmare în multe privințe, un început fericit. „Erau aceștia numai niște modeste începuturi literare, dar cu atât mai prețioase, cu cât ele prevesteau operele mari care au urmat. Aron, Oh. Maior, Caliani, Rednic, Cotorea și alții erau mai mult dascălii celor ce au scris mai târziu opere de mare va~ loare decât scriitori ei înșiși. Dar pentru aceea meritul lor pentru literatura și cultura română nu se poate tăgădui* (A. Bunea). • • • Tot vlădicul P. P. Aron a avut bucuria de a deschide și școlile din Blaj. Scoaterea învățământului românesc din faza începuturilor con- stitue un moment în istoria culturii naționale. Tinerii români care au studiat Ia școlile înalte ale apusului luminat și-au dat seama de timpuriu că viitorul națiunii nu-1 poate asigura liber- tatea singură fără aȘezăminte culturale potrivite. Numai școala poate cultiva și introduce națiunea românească în ritmul cultural al vremii. Modestele școli românești de pe lângă mănăstirile ardelene, rămase în 46 TULIU RACO'f faza începuturilor, nu puteau corespunde poruncii vremii, după cum nu putea corespunde nici școala ungurească de limbă latină dela Tyrnavia, cu număr de locuri limitat pentru vlăstarele valahe. Aveam nevoie, deci, de așezăminte culturale românești și cu luminare intensivă și statornică, încă din Noemvrie 1727, un sinod a cerut un Seminar. In. Micu, cu voinfa Iui gata de orice jertfă, a voit să facă din Blaj un focar de cultură și a început edificarea așezămintelor în 1741. Marele ctitor n’a apucat să le vadă terminate, căci au trebuit șase ani pentru ridicarea mănăstirii în care aveau să se adăpostească călugării aleși să împrăștie lumina și noua învățătură religioasă — și mult mai mulji ani până să se poată deschide școlile. Munca părăsită de neobo- situl vlădică a fost continuată cu aceeași sârguinfă de P. P. Aron. Acesta, nu In. Micu, a avut mângâerea de a inaugura mănăstirea în 1747 și de a deschide școlile, „fântâni ale darurilor", cum le-a numit, în 1754. Aron a avut și încurajarea Vienei, căci Maria Terezia a purtat o grije deosebită acestor fundajiuni atât de necesare. In 1754 i-a dat chiar ordin,'ca după instalarea sa în scaunul vlădicesc „îndată cât va fi cu putinfă să se apuce de deschiderea învățăturilor și chivernisirea într’însele a celor lipsiti". Invăjati cu care să înceapă opera de luminare a neamului său deasemenea a avut. Dela Tyrnavia, unde a primit aceea revelație romană care l-a legat de Unire, dar și de neamul său, a venit eruditul Gherontie Cotorea, animatorul școalelor din Blaj, și probabil și Grecul din Naxos Leontie Moschonas, întâiul călugăr al Blajului. Dela Cole- giul din Viena al iezuitului Pazmany a venit Atanasie Rednic, un auxiliar al episcopului Aron în opera de organizare a școlilor și apoi el însuși "episcop. Dela Roma, unde fuseseră trimiși de Inochenfie, au venit: Silvestru Caliani, care și-a început vieaja monahală în mănăs- tirea Muncaciului, și Grigore Maior, viitor episcop, amândoi urmași politicljai episcopului pribeag. De peste munți, din județul Romanafilor, - a venit dascălul Constantin Dimitrieoici care în 1757 ne-a dat o copie j a Hronicului lui D. Cantemir. | Și îndărătnicul episcop n’a lăsat să se scurgă vremea. In Octom- a vrie 1754, a vestit satelor românești deschiderea școlilor din Blaj și j programa analitică a acestora și a fixat atributiunile acelora care aveau j să lumineze'sufletele învățăceilor. 1 Și gândul lui faptă s’a făcut, căci școlile Blajului, deschise solemn | la 1 Noemvrie 1754, au funcționai dintru început în numărul și cu | programul fixat, precum și cu educatorii aleși: | In școala primară, zisă „școală de obște*, deschisă pentru loji 1 Petru pavel aron ii iubitorii de învățătura, s’au propus: cetitul, scrisul, cântările bisericești și alte cunoștinfe, în limba română. învățământul a fost gratuit. Cu conducerea școalei a fost încredințat mireanul Ccnst. Dimitrievici. In 1779, a fost transformată în școală normală. In a.doua școală, „școala latineasca", (Ia început cu două și apoi cu trei clase) s’au propus: „cetirea, scrierea și tâlcuire limbilor (latină și maghiară) și ceva . cunoștință a științelor". Cu conducerea școalei a fost încredințat Grigore Maior. Din această școală s’a desvoltat liceul teoretic „Sf. Vasile cel Mare" de astăzi. A treia școală, „școala de preoție", era seminarul din mănăs* tirea Sf. Treimi. A avut două clase, doi profesori și menirea să învețe pe candidatii la preoție și pe laicii care doreau să adâncească învă- țătura bisericească; poruncile dumnezeești, Sf. taine, poruncile biseri- cești, dogmatica, adevărul Șf. Uniri și istoria bisericească. Profesorii: Silvestru Caliani și Atanasie Rednic. Seminarul a fost frecventat și de preoții obligati să-și completeze cunoștințele. Pentru examinarea aces- tora și a candidatilor la preoție, Aron a instituit o comisie compusă din Cotorea, președinte, protopopul locului Ion Săcădate și arhiman- dritul Moschonas, membri. „Prefect sau vătav al școalelor" (director) a fost numit Silvestru Caliani. La șase ani dela deschiderea acestor școale (1760), Aron a deschis un al doilea seminar, zis al Bunei Vestiri, într’o clădire nouă din curtea episcopiei. Pentru susținere, i-a donat moșia dela Cut, grădina dela Sâncel și tipografia restaurată. S’au propus numai studii teologice, în românește. „Episcopul pe cheltuiala sa finea 12 călu- ffârași, care mai pe urmă până la 24 se sporiră", ne informează S. Micu-Clain, fost „călugăraș" în acest seminar. Cele două seminarii s’au contopit pe timpul lui losif al Il-lea dând naștere Academiei teologice de astăzi. Școlile Blajului au avut întotdeauna o afluență mare de elevi. In Decemvrie a anului Înființării, au avut 179 de elevi (școala de obște 79, cea latinească 74, iar școala de preoție 25), Numărul lor a crescut an de an. La 1760, au avut 500 de elevi. încă din întâiul an, elevii au fost recrutati din toate colturile Transilvaniei. Alături de elevii proveniti din comunele din apropierea Blajului, întâlnim la „școala latinească" pe Pahomie Vancea din Vănceșiii Maramureșului, pe Sava Popovici din Rășinari (distinsul cleric de mai târziu) pe Ion Trisechi din Hodoșa (Trei Scaune), pe Oh. Beta din Zlatna, pe Daniil Marginal din Mărginenii Făgărașului (viitorul om de încredere al episcopului Dionisiu Novacovici), pe Nicolae Pop 12 TL’LIU RACOT din Abrud, etc. „Școala latinească" a fost frecventată și de ortodocși, căci numai ortodocși puteau fi elevii proveniti din Rășinari, Săliște, Comana Făgărașului, etc. Numărul mare al elevilor și recrutarea lor din toate coifurile Transilvaniei, ne dovedesc cu prisosință „setea de învățătură a Româ- nilor, deci și oportunitatea deschiderii școlilor din Blaj". Dar această afluență se mai explică și prin aten{ia deosebită ce-o arăta episcopul Aron elevilor Blajului precum și prin conștiincioasa îndeplinire a îndatoririlor de către cei chemati să semene cunoștinje și idealuri. Intr’adevăr, elevii au întâlnit dela început dragostea episcopului. Acesta s’a interesat mereu de elevi și a venit în ajutorul celor săraci, oferindu-le fiertură și pane, sau chiar îmbrăcăminte și cărji. „Pe vremea aceea erau în Blaj peste 500 de învățăcei, pe care episcopul îi ținea cu pâne și la praznice și cu fiertură, pe unii încă și cu haine și cu cărți. Școalele ddeseori le cerceta și căuta sportul*, ne infor- mează S. Micu. Este foarte grăitoare în această privință și cererea Bănățeanului Popovici pe care am citat-o în altă parte. Pe cei foarte sârguincioși i-a încurajat și altfel: i-a trimis la școli mai înalte și apoi le-a încredințat misiuni mai importante. La Tyrnavia a trimis o seamă de tineri dintre care amintim aici pe Manase Neagoe din Broșteni, întâiul profesor de sintaxă al școlii blăjene, și pe Grigore Pop, care va fi trimis de episcop în diferite misiuni. La Colegiul de Propaganda Fide de asemenea au învăfat mai mulji tineri între care s’au distins: Vasile Mureșanu, misionar al episcopului în Banat și lacob Aron, profesor la școlile din Blaj, prefect al Seminarului Sf. Bar- bara din Viena și candidat de episcop. Pe episcop îl vedem străduin- du se să objină fovorul șl a trimite elevi și la Colegiul din Neapoli. Profesorii Blajului, hotărîji în misiunea lor și încurajati de episcopul iubitor de „spor" sufletesc, și-au îndeplinit dela început datoria eternă împrăștiind iubirea de Dumnezeu, cultul muncii spornice și disciplinate și dragostea de neam. In școlile Blajului „se învață cu temei limbile, îndeosebi limba latină, și pentru aceea curând se și vestiră*, ne informează S. Micu și Ungurul Rettegi. In felul acesta, aceste școli de preoție și învățătură a mirenilor s’au ridicat la nivelul celor mai bune școli străine din Transilvania și „au prăbușit toate născocirile dușmanilor noștri privitoare la lipsa de inte- ligentă, de incapabilitate pentru cultură a poporului românesc". Ba, prin vorba înflăcărată a profesorilor Blajului, în deosebi a lui Cotorea, au statornicit „legături nouă cu cultura conștientă a Apusului" și cu cea românească a ierarhilor și boerilor noștri și „au deschis largi Petro pavel aron 43 orizonturi cugetării neamului" (N. lorga). „Ele ne-au dat conștiința mândră a originei romane, conștiința drepturilor la pământul stră- ¹ moșesc și ne-au dat conștiința rodnică a unității naționale. An de an școlile Blajului au vărsat sute de elevi care, resjirați în toate un- ghiurile Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramureșului, au adus cu ei iubirea de lumină și de progres" (Z. Pâclișanu). De abia s’au scurs șase ani dela deschiderea acestor școli și Românii din județul Hune- doara, chemati la o nouă viea|ă prin absolventii Blajului, n’au îniârziat să scrie astfel prefectului lor, Balog Ladislau: „Nu ne putem mira în- deajuns care e cauza că voi Ungurii ne-ați oprimat atât de mult, că ne-ați aruncat în gât și jugul iobăgiei, deși noi am fost și suntem cu mult mai mulți decât Ungurii și, mai mult chiar, suntem mai vechi în această țară decât voi, deoare ce suntem rămășițele vechilor Daci". Munca intensă, metodică și românească ce se depunea în fiecare zi în aceste școli, numărul mare al elevilor și legăturilor spirituale ale Blajului cu întreaga Transilvanie au neliniștit pe dușmanii noștri secu- lari care știau că, prin școală, Românii se vor lumina, vor „d’struge" pe asupritori, vor pune mâna pe posturile de răspundere și vor lupta pentru reîntemeierea Daciei. Dar neliniștea și ura dușmanilor n’au putut stingheri școlile Blajului în ac[iunea lor de desrobire a Transilvanilor și „de unire a frânturilor neamului românesc intr’un singur gând și într’o singură aspirațiune". * • ♦ Prin faptele sale trăitoare, în deosebi prin deschiderea școlilor din Blaj, P. P. Aron și-a câștigat recunoștința neamului. „Cât de adânc am fi căzut în prăpastia pregătită de dușmanii noștri, dacă Aron nu ar ji deschis școalele din Blaj din care tot' mai numeroși, tot mai luminați, tot mai entuziaști ieșiau apostolii ideei și culturii naționale și duceau în toate părțile cuvântul mântuirii . . . și pregăteau opera cea mare a înfrățirii, gândirii, simțirii și emancipării naționale !". TULIU RACOTĂ BIBLIOGRAFIE 1. Dr. Aug. Bunea: Episcopul loan Inochentie Micu Clain, Blaj, 1S00; 2. Idem: Episcopii Petru Paul Aron și Dionisiu Novacovici, Blaj, 1902; 3. V. Stanciu: Petru Pavel Aron. Blaj, 1943; 4 N. domșa. Episcopul Ion Inochentie Micu, Blaj, 1943; 5. Idem: Dascălii Blajului, în Anuarul liceului de băieți român unit „Sf. Vasile cel Mare“ din Blaj* pe anul școlar 1939/40, Blaj, 1940; 6. Idem: Manuscri- sele românești din Biblioteca Centrală dela Blaj, Blaj, 194'4?; 7. N. Albu: Istoria învățământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944; 8. S. Dra- 44 fULÎU RACOT gomir: Istoria desrobirii religioase a Românilor din Ardeal în sec. XVIII, uoi. I—II, Sibiu, 1920—1930 ; 9. Dr. C. Suciu: Arhiereii Blajului ctitori de școli națio- nale, Blaj, 1944; 10. St. Manciulea: Ctitorii școalelor din Blaj, în Anuarul lic.de băieți român unit „Sf. Vasile cel Mare" din Blaj, pe anul școlar 1937/38; 11. Aug. Caliani: Educația națională în școlile Blajului, în Cultura Creștină, anul XVII (1937) no. 4—5, Blaj; 12. N. lorga: Istoria Românilor d n Ardeal și Ungaria, voi. I, București, 1915; 13. Idem: Istoria învățământului românesc, București, 1928; 14. Idem: Istoria Românilor, voi. VII, Reformatorii, Bucuiești, 1938; 15. Idem: Istoria literaturii românești, voi I, București, 1925; 16. Z. Pâclișanu: Corespondenta din exil a episcopului Inochentie Micu Kle n, publicată de..., București, 1924 ; 17. Idem : Blajul — în trecutul neamului nostru, în Cultura Creștină, anul XVII (1937) no- 4—5, Blaj; 18. I. Lupaș : Istoria unirii Românilor, București, f. a.; 19. D. Popovici: La litterature roumaine â l’epoque des lumieres, Sibiu, 1945; 20. Dr. St. Pasca: Transilvania în lumina datelor geopolitice, istorice și statistice. Blaj, 1944; 21. M. Lupaș-Vlasiu: Aspecte din istoria Transilvaniei, Sibiu, 1945; 22. Șt. Meteș; Rela- țiile bisericii românești ortodoxe din Ardeal cu Principatele Române în veacul al XVIII-lea, Sibiu, 1923. ETNOGRAFIA Șl FOLKLORUL IN U. R. S. S.¹) După revolufia din Octomvrie, orizontul cercetărilor etnografico- folklorice din Rusia se mărește enorm și cercul instituțiilor ce își închină activitatea lor progresului acestei discipline se întinde tot mai mult. Până la revoluție etnografia fusese, mai mult sau mai puțin, ocupația unui mic cerc de specialiști, care luau contact cu preocupările etno- grafice doar prin tangentă. Sub regimul farlsl instituțiile care se ocupau cu cercetările etnografo-folklorice (Academia de Științe, Socie- tate Geografică, Muzeul Etnografic și altele similare) existau într’un număr relativ restrâns. După revoluție apare o întreagă rețea de insti- tute științifice atât la centru cât și în celelalte orașe din U. R. S. S. In fine, câtă vreme sub regimul țarist etnografia nu figura în învățământ, sub Sovietici ea își creează o situație legală în învățământul superior. ’) Articolul de fafă este o parte din comunicarea jinută de noi în ziua de 1 Martie 1946 la Cercul de Studii etnografice și folklorice al Universității „Regele Ferdinand 1“ din Cluj, sub titlul: Cercetările etnografice și folklorice în Rusia tri ultimii 200 de ani. La întocmirea acestui articol ne-am servit, între altele, de urmă- toarele studii: D. Zelenin, Die russische (ostslawische) volkskundliche Forschung in den Jahren 1914—1924, în Zeitschrift fur slawische Philologie, I, 1924 și urm.; Akademija Nauk S. S. S. R., 1725—1925, Muzej Antropologii i Etnografii (Muzeul de Antropologie și Etnografie). Leningrad, 1925; Dimitrij Zelenin, Russische (Ost- slau>ische) Volkskunde- Berlin u. Leipzig, 1927; V. Mosin, Glavnyja napravlenija u izw'enii varja'skago voprosa za poslednie gody (Direcțiile principale în studierea chestiunii varege în ultimii ani), în Sborntk prad l-ho sjezdu slovanskjch filologii o Fraze 1929 (Buletinul de lucrări al primului congres al filologilor slavi la Fraga în 1929', vel. 11. Praha, 1932, p. 610 urm.; M. Marinus, Ethnographie, Folklore et Archeologie en Russie Sovietique, în Bulletin de la Societe Royale Belge d‘Antro- pologie et de Prehistoire, XlIX, 1934; S. A. Tokarev, Etnografija v Akademii Nauk, 1725—1945 (Etnografia la Academia de Științe), în Izuestija Akademii Nauk S. S. S. R., Serija istorii i filosofii (Buletinul Academiei de Științe a U. R- S. 8., Seria istorico-filosofică). Tom. If, Nr. 3, Moscova, 1945, p. 191—200 și G. A. Knjazev, Nau*nye cennosti arhivau Akademii Nauk 8. 8. S. R. (Tezaurele științifice ale arhivelor Academii de Științe a U. R. S. S), în Vestnik Akademii Nauk 8. S. 8. R. (Informatorul Academii de știinte a U. R. S. S.), 1945, Nr. 5—6, (Moscova, 1945). 46 MIHA1L P. DAN In 1919 apare prima facultate de etnografie (=secjie) pe lângă Insti- tutul de Geografie al Universității din Leningrad, mai târziu înființân- du-se diverse secții etnografice, catedre și facultăți întregi Ia multe alte Universități (Irkutsk, Kiev, Tașkent, Samarkand, Harkov, ș. a.). La Facul- tatea de Etnografie din Leningrad studiile etnografice cuprind două cicluri: unul de caracter general și al doilea de caracter special, divi- zat în 8 sectoare, după regiunea unde vor activa viitorii etnografi: finougric, turc, iafetic (caucazian), mongol, tunguz, paleo-asiatic, iranian și slavi estici. Centrele de cercetări etnografice rămaseră, ca și mai înainte, tot Leningrad și Moscova. In fruntea secției etnografice a Societății Etno- grafice din Leningrad este academicianul Sergej Oldenburg, care e și directorul revistei Etnografija, ce apare din 1926 în locul revistei iivaja Starina (Antichitatea vie), care își încetă apariția în 1917. In 1919 s’a creat Academia de Stat pentru istoria culturii materiale cu numele lui N. Ja. Marr, care din 1937 se încadră în sistemul Academiei de Ști- ințe. Această Academie pentru istoria culturii materiale, pe lângă preo- cupări arheologice, se ocupă intens cu etnografia, numărând printre colaboratorii ei pe distinșii etnografi sovietici D. Zolotarev și Dm. Zelenin. S’a creat deasemenea o secție pentru folklor la Institutul știin- țific pentru istoria comparată a limbilor și literaturilor Apusului și Răsă- ritului (Directorul acestui institut este acad. N. Derzavin, iar cel al secției folklorice este etnograful și folkloristul Dm. Zelenin). La Facul- tatea de Geografie a Universității din Leningrad se înființă o catedră pentru etnografia Slavilor răsăriteni, al cărei titular este tot Dm. Zele- nin. O mare activitate etnografică desfășoară muzeele din Leningrad, mai ales secjia etnografică a Muzeului rus, unde lucrează D. Zolota- rev, B. Kryzanovskij, A. Serzputovskij, A. Makarenko și alții. Sec{ia tipărește și un periodic: Materialy po etnografii Rossii (Materiale pentru etnografia Rusiei). Bogate materiale pentru etnografia și folklo- rul popoarelor din U. R. S. S. sunt adunate în Arhiva de fonograme și în depozitul pe manuscrise al Secției de folklor al popoarelor din U. R, S. S. a Institutului de Literatură al Academiei de Șiiințe. Arhiva de fonograme este una din cele mai mari din lume, conținând peste 5000 de valțuri (cilindri) cu peste 15.000 de inscripții fonogramice dela peste 80 de popoare. Această bogată fonotecă s’a realizat grație imensei activități de culegere desfășurată de Arhiva fonogramică încă din 1926, când era doar o secție a Cabinetului de folklor al Institutui de Stat pentru istoria artelor. Mai târziu se adăugară culegerile fono ale altor instituții și ale diverselor persoane particulare. Printre colecții sunt câteva de o foaite mare importanță științifică, cum ar fi însemnările ETNOGRAFIA ȘI FOLKtORUL IN U. R ,S. 8. 47 fono ale lui A. V. Anohin dela popoarele altaice, ale lui L. Ja. Ștern- berg dela popoarele Siberiei răsăritene, înregistrările lui V. J. Joheison dela locuitorii din Aleutine, ale acad. K. G. Zaleman dela Tadjici, ale acad. N. S. Derzavin dela Slavii sudici și multe altele. Depozitul de manuscrise a luat naștere în urma expedițiilor nordice ale Institutului de Stat pentru istoria artelor. Alte materiale manuscrise proveniră dela alte instituții științifice și dela persoane particulare. In acest depozit se află, printre altele, manuscrisele folkloristului revoluționar J. A. Hud- jakov, culegerile de proverbe și ghicitori ale lui P. K. Simonî, arhiva etnografului și folkloristului siberian A. A. Makarenko etc. In prezent depozitul de manuscrise al Secției folklorice a Institutului de Literatură conține 120 de colecții, totalizând circa 70.000 exețnplare. La Moscova, în locul Secției etnografice a Asociației prietenilor științelor naturale, antropologiei și etnografiei dela Universitatea din Mos- cova și al revistei Etnografiieskoe Obozrenie (Revista Etnografică), care și-au încetat activitatea în 1917, s’a înființat Secția moscovită a Academiei de Stat pentru istoria culturii materiale, în frunte cu V. Bog- danov. S’a întemeiat un nou Muzeu industrial, având o Secție etnogra- fică, condusă de V. Bogdanov și B. Kuftin. Fostul Muzeu Rumjancev a devenit Muzeul Central de Etnografie, condus de B. Sokolov. In ce privește alte centre din U. R. S. S., la Kiev există o Comisie etnografică pe lângă Academia de Științe Ucraineană, care editează Etnograffâni Vistnik (Informatorul Etnografic), redactat de etnografii V. Loboda și V. Petrov. Societatea de Etnografie din Kiev editează Zapiskl etnografi 'nogo Touaristva (însemnările Societății Etnografice). In Belorusia, la Minsk, există un Institut al culturii beloruse. începând din anul 1925 organizațiile patriotice de acolo editează revista Nas kraj (Ținutul nostru). La Vitebsk în redacția etnografului M. KaSparovic apare tot din 1925 revista Vicebseyna. La Smolensk, în afară de cate- dra de etnografie a Universității, există și două muzee etnografice de Stat, care au editat în 1924 și în anii următori: Trudy Smolenskih gosudarstoennyh muzeeo (Lucrările muzeelor de Stat din Smolensk). O admirabilă activitate în domeniul etnografic desfășoară și asociațiile și muzeele din Kostroma, Voronez, Kazan, Archangelsk, Perm, Vologda, Irkutsk etc., aproape toate avându-și publicațiile lor de specialitate. Așa, la Kostroma apare revista Trudy Kostromskogo Naulnogo Obs- iestoa po izuieniju kraja (Lucrările Asociației științifice din Kostroma pentru studierea regiunii), cu prețioasele colaborări ale lui V. Smimov, K. Zavojko, N. Vinodrgdov, M. Zimin și alții. La Voronez apar: Voro- nelskij kraevedteskij Sbornik (Buletinul pentru cercetarea regiunii din Voronez) și Izoestija Voroneiskogo kraevedteskogo Obsbestua (Bule- tinul Societăți pentru cerceterea regiunii din Voronei) cu colaborările 48 MIHAIL P. DAN lui S. Vvedenskij, A. Putnicev, N. Valukinskij, F. Polikarpov, G. Fomin și mulfi alții. Tot acolo, din 1921, apare sub conducerea lui A. Putnicev, Voronelskij istoriko-archeologiteskij Vestnik (Informatorul istorico* arheologic din Voronez), deosebit de prefios și pentru etnografie. La Rjszan apare din 1924 Vestnik Rjazanskih kraevedov (Informatorul cercetătorilor regiunii Rjazan) cu colaborarea etnografilor M. Malinina, N. Lebedeva, B. Kuftin ș. a. La Irkutsk apare Sibiriskaja 7ioaja Sta* rina (Antichitățile vii siberiene) cu colaborarea lui M. Azadovskij, G. Vinogradov, F. Choro-ich ș. a. Intre toate institutele știinfifice, care cultivă disciplina etnografică în U. R. S. S., un loc de frunte îl ocupă și astăzi tot vechiul Muzeu de antropologie și etnografie al Academiei de Științe dela Leningrad. Colaboratorii acestui muzeu, L. Ja. Șternberg, V. G. Bogoraz, D. K. Zelenin și E. G. Kagarov creară o solidă școală etnografică și gene- rații întregi de cercetători bine pregătiți, care împânziră întreaga Uniune până în cele mai îndepărtate colțuri ale ei. După datele publicate de Academia de Științe sovietică în 1925, muzeul acesta ocupa o clă- dire compusă din trei etaje, în care diferitele secțiuni muzeale erau ordonate astfel: Etajul I: Secția Siberiei și Europei nordice, în opt camere cu un total de 15.973 de piese; Secția Americii de Nord șl Centrale în o sală, iar cea a Americii de Sud în o sală și jumătate, numărând ambele secțiuni un total de 7442 de exponate; Secția Africii, patru săli, cu 6000 de piese. Etajul II: Secția Asiei anterioare și cen- trale, o sală, cu 3625 de piese: Secția Extremului Orient patru săli, 18.600 de piese; Secția Indiei, o sală, 6000 piese; Secția Indoneziei, o sală și jumătate, 4500 piese; Secția Austra'iei și Oceaniei, trei săli, 4000 piese; Secția antichităților Turchestamlui de Est și Vest, o gale- rie și trei sal', cu 10.520 piese. Etajul III: Secția arheologiei preistorice, o sală, 30.000 piese; Galeria Petru I, patru săli, 3975 de piese și Secția popoarelor europene (neexpusă) cu 7000 de piese. Muzeul mai posedă și o Secție pentru evoluția și tipologia culturii, pentru care nu se dau indicații statistice, pe atunci eflându-se încă în curs de orga- nizare. In total, în 1925, Muzeul de antropologie și etnografie din Leningrad avea peste 100.000 de piese în 3105 colecții, număr care până acum credem că se va fi dublat. Biblioteca Muzeului avea în 1925: 2500 cărți rusești, 2767 carii străine, 1231 reviste rusești, 2530 reviste străine, 930 brojuri străine și rusești, 18 atlase geografice, arheologice și etnografice, 100 albume cu schițe și 80 de hărți. Secția de fotografii, schițe și diapozitive însuma un total de 48.000 fotografii și desene. In plus, muzeul mai are un laborator fotografic și colțul lui Radlov, marele turcolog, fost director al Muzeului în 1893—1918. In ETNOGRAFIA Șl FOLKLORUL IN U. R. S. £ 49 1925 Muzeul Etnografic sovietic avea un personal de 50 funcționari, printre care figurează savanti recunoscuti, ca: L. Ja. Șternberg, E, F, Karskij, K. G. Bogoraz, 1.1. Zarubin, V. M. Lemesevskij, E. K. PekarsklJ, A. B. Piotrovskij și alfii. In ce privește procedeele de recoltare a materialului etnografo* folkloric, etnografia sovietică folosește, în afară de chestionare, și cea- laltă cale, a expedițiilor științifice la mari distante, în spiritul și tradiția marilor călătorii științifice rusești din sec. XVIII. In vederea organizării călătoriilor de explorare se înfiintă o Comisie pentru cercetările expe- difionare. Este impoșibil să înșirăm aici numeroasele expediții și călă- torii științifice organizate până acum sub regimul sovietic în diferite raioane din U.R.S. S. Dar, pentru a ne face o idee despre amploarea acestor expediții științifice, e suficient să spunem că la ele luară parte, în afară de etnografi, savanti din orice domeniu de activitate umană și unele din ele t'nură ani și ani de zile. Din numeroasele expe- diții organizate și realizate de Comisia pentru cercetările expedifionare pomenim totuși pe cele întreprinse în Cazahstan, Peninsula Kole, (Loparskaja), Turkmenistan, Transcaucazia, republica Ciuvașă și altele. Cea mai mare prin proporțiile și rezultatele sale a fost expediția iacutd, care a durat șase ani (1925—1931) și din ale cărei secții și subsecjil, în număr de 25, una s’a ocupat numai cu cercetări de ordin etnografic. Rezultatele acestei expediții se concretizară într’o serie de monografii și buletine, — o adevărată bibliotecă documentară privitoare Ia fara și poporul iacut, — cele mai multe fiind de caracter istorico-etnografic. Expediția iacută, nu numai că îmbogăți știința etnografică rusă cu noui materiale și studii, dar prilejui în același timp și publicarea unor lucrări mai vechi, rămase în manuscris până la revoluție, ca, de pildă, fundamentalul dicționar al limbii iacute al lui E. K. Pekarskij. Acest dicționar, deși începuse să se tipărească încă din 1899, s’a terminat abia în 1930 sub îngrijirea Academiei de Știinje sovietice. El numără cam 25.000 cuvinte și constitue nu numai un prețios instrument pentru studiul limbii iacute, ci și o enciclopedie completă asupra vieții și creației poporului iacut. O altă problemă, ce ni se pune, este aceea a preocupărilor sa- vantilor etnografi sovietici. întrucât în regimul sovietic etnografia ocupă un loc de primul ordin în angrenajul statal, iar cercetările etno- grafice sunt considerate în funcție de rezultatele lor practice, e normal ca problemele ce interesează pe etnografii din U. R. S. S. să fie centrate pe preocupările diverselor institute, comitete și comisii de Stat. In 1924 s’a creat o comisie specială pentru studierea republicii autonome iacute; în 1926, un Comitet pentru studierea republicelor sovietice și autonome; 4 50 MIHAIL P. DAN în 1921 academicianul N. Ja. Marr a întemeiat Institutul lafetic, pentru cercetări llnguistice, dar și etnografice; în 1922 fosta Asociație științifică slavă din Petrograd s’a transformat în Comisia slavă a Academiei de Științe. Toate aceste comisii, comitete și institute conțin în însăși de- numirea lor suficiente indicatii asupra naturii preocupărilor etnografilor sovietici încadrati în ele oricare își desăvârșesc cercetările în legă- tură cu ele. Cea mai importantă instituție, în ale cărei însărcinări preo- cupările de ordin etnografic ocupă locul cel mai de seamă, este, fără îndoială, Comisia permanentă pentru studierea compoziției etnice a populației din U. R. S. S. și a (ărilor învecinate, fondată în 1917 și trans- formată după 1925 în Institutul pentru studierea popoarelor din U. R. S. S. Această comisie a avut la început un caracter pur practic și foarte restrâns, fiind însărcinată să determine ariile de răspândire al popoa- relor din regiunile apusene ale Rusiei, apoi ale Lituaniei, Poloniei, ele., în legătură cu trasarea noilor granițe statale ale Uniunii. Mai târziu Comisiunea primi misiuni mai largi: studierea diverselor grupe etnice, mai ales a minorităților naționale din U. R. S. S., și editarea de hărți etnografice exacte pentru diferite regiuni ale Uniunii Sovietice. In această din urmă însărcinare ea publică hărțile etnografice ale Belorusiei, Basarabiei, Siberiei, Asiei Centrale, Caucazului, etc. O altă însărcinare a etnografilor acestei comisii a fost întocmirea unui repertoriu precis al naționalităților din Uniune, în vederea efectuării recensământului ge- neral al U.R.S. S. din 1926. In legătură cu acest recensământ colabo- ratorii Comisiei publicară, înainte și după 1926, o serie de lucrări statistico-etnografice: 1.1. Zarubin, Spisok narodnostej S. S. S. R. (Lista naționalităților din U.R.S.S.), 1927; Idem, Spisok narodnostej Turke- stanskogo kraja (Lista naționalităților din regiunea Turchestan), 1930; Idem, Naselenie Samarkandskoj oblasti (Populația din finului Samar- kand), 1926; N. Ja. Marr, Plemennoj sosiav naselenija Kavkaza (Com- poziția etnică a populației Caucazului), 1920; L. S. Berg, Naselenije Bessarabii (Populația Basarabiei), 1923; S. K. Patkanov, Spisok narod- nostej Sibiri (Lista naționalităților Siberiei), 1923; F. A. Fielstrup, Etnl- cesklj sostav naselenija Priuralija (Compoziția etnică a popolafiei din regiunea Uralilor), 1926 și altele, aproape toate însoțite de hărți etno- grafice. Tot această comisie a publicat și o serie de monografii și buletine pentru diferite națiuni și regiuni etnografice, ca: Buletinul jlnougric, 1928; Buletinul vestfinic, 1929, etc. și organul său periodic, Omul (Celovek), sub redacfia academicianului S. F. Oldenburg. Co- misia permanentă pentru studierea compoziției etnice a populației U. R. S.S. și a (ărilor învecinate avea în 1925 cinci secțiuni: europeană, caucaziană, slberiană, turchestană și cartografică. Misiunea ei era rezu- ETNOGRAFIA Șl FOLKLORUL IN U. R. 8. S, 51 mată în acel an la următoarele probleme: clasificarea șl sistematizarea popoarelor U.R. S.S. și ale țărilor vecine, lămurirea genezei șl rapor- turilor lor reciproce, clarificarea chestiunilor privitoare la răspândirea și numărul diverselor grupe etnice, studierea tipului lor fizic și al modulul lor de vieafă. Cât privește cealaltă mare instituție științifică sovietică, Institutul lafetic, el se ocupă cu prelucrarea problemelor noii discipline a iafe- tidologiei, cu studierea limbilor iafetice, a popoarelor Caucazului și ale altor tari. Acest institut editează Buletinul lafetic (lafetieeskij Sbor- nik) și o mulfime de alte lucrări linguisiico-etnografice, în deosebi ale academicianului Marr, creatorul iafetidologlei. Teoria iafetică a lui N. Ja. Marr — după mărturia savantului sovietic V. Mosin — unind lingv- istica cu istoria culturii, afirmă că arheologia aduce probe despre evo- luția neîntreruptă în Europa Orientală a unei grupe culturale-etnice, pe care Marr o numește iafetică și pe care el o vede trensmijându-se până azi prin popoarele Caucazului. Noile condifiuni de vieafă ivite în epoca de trecere dela cultura pietrii la metal — zice Mosin — au fost cauza transformării limbilor iafetice în limbile indo-europene, printre care figurează și limba rusă, care păstrează însă și o serie de elemente arhaice iafetice. Pentru etnografie lucrările lui Marr au avut o foarte mare însemnătate, căci ele au pus într’un chip nou problema legătu- rilor reciproce culturalo-istorice între popoare. N. Ja. Marr a atras aten- fla, înainte de toate, asupra rolului istoric extraordinar, nerecunoscut până acum, al popoarelor iafetice din Caucaz, considerândule pe acestea drept sursă principală în crearea civilizației mediteraneene (N. Ja. Marr, Jafetiteskij Kavkaz i 3-i etniteskij element o sozdanie sredo- zemnomorskoj kultury (Caucazul iafetic și al treilea element etnic în crearea culturii mediteraneene), 1920, și alte lucrări ulterioare. Tot el a arătat adânca legătură istorică între diverse popoare socotite străine unul altuia, după origine (Cuvaîi iafetidi na Volge) (Ciuvașii-iafetizi pe Volga), 1926; Iz pojezdkl k europeisklm iafetidam (Din o călătorie la lafetizii europeni), 1926, și multe altele. Prin lucrările lui Marr s’a făcut posibilă o nouă atitudine — cu mult mai largă — fată de pro- blemele etnogenezei popoarelor atât din U. R.S.S., cât și din țările vecine. Marr însă a mers uneori prea departe, încadrând în același cerc iafetic popoare cu totul depărtate: Hoieniotii, Chinezii, locuitorii Țării Focului ș. a. Să vedem, în sfârșit, importanta ce se acordă în U. R. S. S. etno- grafiei și etnografilor. Pentru a ne da seama de acest lucru e suficient să amintim câteva mari lucrări încredințate Institutului de Etnografie creat în 1937 pe lângă Muzeul de antropologie și etnografie, institut 4» MIHAIL P. DAN 52 în care se contopi și Institutul pentru studierea popoarelor. Institutul de Etnografie din Leningrad e însărcinat în prezent cu întocmirea și edi- tarea a două lucrări de proporții monumentale, plănuite pe mai multe volume: Popoarele U. R. S. S. și Popoarele lumii. Amploarea acestei opere ne dă măsura importantei ce se acordă în U. R. S. S. etnogra- fiei. Dar un exemplu mai edificator în acest sens îl constitue faptul că în timpul acestui îngrozitor războiu, când U- R. S. S. a avut atâtea pierderi și a adus atâtea jertfe, nu s’a precupețit câtuși de pujin aju- torul material al Statului pentru continuarea și desăvârșirea cercetărilor etnografice. In timpul războiului Leningradul fiind esediat, activitatea continuă mai mult în sec(ia dela Moscova a Institutului de Etnografie, se construită hărfi etnografice, se întocmiră descrieri istorico-etnografice ale diferitelor țări, totul în vederea proectatei enciclopedii: Popoarele lumii. O deosebită atente se acordă în acești ani grei și etnogenezei popoarelor asiatice și europene. Se ținură și 2 congrese: în, 1942, Con- gresul pentru etnogeneza popoarelor Asiei Centrale și în 1943, Con- gresul pentru etnogeneza Slavilor. Continuată, deși pe scară mai mică, și expedițiile științifice, în regiunile Moscova, Ucraina, Tadjikistan, îmbo- gățind etnografia sovietică cu noui materiale. La sfârșitul anului 1944 a avut loc expediția arheologo-etnografică în Peninsula Ciucilor. In sfârșit un alt exemplu care ne arată participarea etnografiei la rezolvarea unor probleme vitale pentru U. R. S. S., ne arată în același timp și importanta poziției pe care o ocupă această disciplină la vecinii noștri răsăriteni. Colaboratorii Muzeului Etnografic, profesorii de etno- grafie L. ja. Șternberg și V. G. Bogoraz au avut un rol activ în orga- nizarea și funcționarea Comitetului pentru sprijinirea popoarelor regiu- nilor nordice de pe lângă Prezidiumul Comitetului executiv central al întregii Uniuni, una din cele mai înalte autorități sovietice (Komitet sodejstoija narodnostjam severnych ohrain pri Prezidlume V.C.I.K.), comitet cunoscut și sub numele de Comitetul Nordului, care desfășură o muncă uriașă pentru ridicarea economică și culturală a micilor popoare înapoiate din Nord. Datorită puternicului sprijin al Statului, în întreaga Uniune s’au înființat o mulțime de muzee regionale, toate adunând și prelucrând material etnografo-folkloric. Popoare mici, într’un stadiu înapoiat de cultură, înainte doar obiect de studiu pentru etnografii ruși, invitară să se studieze ele pe ele înși-le. Bogate colecții etnografice și folklorice se găsesc acum în orice raion național din U. R. S. S., și în fiecare republică națională toate instituțiile științifice de specialitate editează în permanentă materiale șl lucrări cu caracter etnografo-folkloric, bucu- rându-se de toată solicitudinea din partea regimului. Rezumându-ne, am ETNOGRAFIA Șl FOLKLORUL IN U. ,R. S. S. M putea spune că în U. R. S. S. etnografia, pătrunzând până în masele poporului, a devenit din o știință sociologică de cabinet o știință so- cială. Acest lucru ne spune totul despre importanta ce se acordă acolo acestei științe, despre seriozitatea cu care sunt privite acolo proble- mele de ordin etnografic, dar și despre transformările structurale ope- rate de regimul sovietic în înseși concepțiile etnografilor ruși. In ce privește calitatea etnografiei sovietice, un indiciu sigur îl avem în deosebita atențiune și considerație de care se bucură ea în străinătate. Așa lucrarea lui D. K. Zelenin privitoare la etnografia Sla- vilor de Răsărit s’a tipărit în Germania sub titlul: Russlsche (Ostsia- oische) Volkskunde, apărută în colecție Orundriss der slauischen Phtlologle und Kulturgeschlchte condusă de marii slaviști Reinhold Trautmann șl Max Vasmer. O serie de lucrări ale lui V. I. Johelson despre etnografia Asiei Nordice și despre legăturile asiato-americane s’au editat în U. S. A. La Praga și la Paris s’au editat lucrările sla- vișlilor șl etnografilor sovietici P. G. Bogatîrev, D. K. Zelenin și altii. Am înfățișat în cronica prezentă, pe baza unor informatii mai vechi, dar și a câtorva date mai nouă, stadiul în care se găsesc în U. R. S. S. Etnografia și Folklorul, ocupându-ne de învățământ, ins- tituții științifice, publicajiuni, etnografi și folkloriști sovietici, ne-am in- teresat de procedeele lor de cercetare, de problemele ce preocupă pe etnografii și folkloriștii sovietici, de Muzeul Etnografic central al U. R. S. S. și am subliniat importanta ce se acordă etnografiei șl folklorului în marea republică vecină dela Răsărit. La sfârșitul acestor rânduri se cuvine să atragem atenția asupra următoarelor caracteristici ce se des- prind din cele spuse mai sus: 1. Organizarea pe plan statal și plani- ficarea cercetărilor etnografo-folklorice, 2. Spiritul de colaborare al etno- grafilor și folkloriștilor sovietici, 3. Puternicul sprijin acordat de Stat cercetătorilor etnografi și folkloriști și 4. Poziția majoră pe care o ocupă Etnografia și Folklorul în Uniunea Sovietică. Fie ca aceste rân- duri informative să servească drept îndreptar atât celor care ostenesc la noi în ogorul etnografiei și folklorului, cât și Statului, al cărui spri- jin pentru promovarea acestor discipline se face tot mai simjit. MIHAIL P. DAN CRONICI RECONSTITUIREA VIEȚII INTELECTUALE ROMÂNEȘTI A CLUJULUI A trecut un an de când revista noastră n’a mai putut apărea. Vieafa intelectuala a Ardealului a înregistrat, în acest răstimp, momente, pe care cronicarul obiectiv nu poate să le treacă cu vederea. Firește, nu este timpul să se facă o prezentare amplă și critică a lor. Dar mențiunea cel pufin a unora din aspectele lor este necesară, la această răscruce a vieții noastre naționale. Cel mai de seamă eveniment al anului este de bună seamă recons- tituirea vieții intelectuale românești a Clujului. Suntem departe încă de ceea ce am avut în 1940, în acest oraș. Dar energia spiritualității românești se resimte puternic în el, crescută chiar în unele sectoare. Ea așteaptă numai momentul pentru a da din nou Clujului poziția și strălucirea de capitală necontestată a acestei provincii. Cu toată opresiunea regimului hortist, vieafa spirituală românească n’a putut fl înnăbușită cu totul în anii negrii care au urmat odiosului diktat dela Viena. Am înregistrat în coloanele Transilvaniei, ori de câte ori am avut prilejul, și cu toate opr.eliștele censurel, pâlpâirile acestei vieți, și nu putem să nu aducem și de astădată omagiul nostru acelora care, în împrejurări neînchipuit de grele, au Jinut în mână fla- căra culturii românești, pentru mulțimile lipsite de lumina el binefăcă- toare de altădată. Dacă vieaja spiritulă a Clujului a putut fi reconstituită destul de repede, cu toate împotrivirile pe care le-a întâmpinat, aceasta trebue să o mulțumim și faptului că firul ei n’a fost rupt cu totul. Cu toate că extrem de subțiat, el a fost tors înainte de mâni vrednice, uneori la o biată lumină de opaiț, ca ’n vremuri bătrâne, alteori în umbra închisorilor, totdeauna cu amenințarea suprimării în spate. Pe întâiul plan al vieții intelectuale a Clujului și a întregului Ardeal se află Universitatea „Regele Ferdinand I*. Izbită cumplit în 1940, ea și-a continuat la Sibiu și Timișoara, unde s’a refugiat, activitatea, atingând, dacă {inern seama da împrejurări, un moment culminant în istoria sa. Nu era lucru ușor, într’un moment când (ara gemea adânc de pe urma diktafului dela Viena, să reconstitui o vieată universitară, în centre unde nu se găseau localuri potrivite pentru instalarea unui RECONSTITUIREA VIEȚII INTELECTUALE ROMÂNEȘTI A CLUjULtJl aparat atât de vast și cu puținul ce s’a putut mântui din inventarul dela Cluj. Anul universitar a început însă aproape normal și activitatea științifică a intrat într’un ritm aproape tot atât de viu ca înainte de 1940. Firește că unul din obiectivele acestei activități a fost sfărâmarea dic- tatului dela Viena, ceea ce se încadra desăvârșit cu obiectivele știin- țifice ale instituției, căci acest act a fost făurit împotriva ori căror prin- cipii de adevăr șl justiție. Și dacă opinia publică românească a fost suficient îmbibată cu spiritul de revanșă, pentru ca la momentul oportun să fie complet solidară, aceasta se datorește în mare măsură cursu- rilor, conferințelor, marelui număr de publicatii și, manifestări publice pe care această insiitu{ie le-a știut organiza, cu toată permanenta supra- veghere și amenințare a regimului, în toate centrele Ardealului liber. In iot răstimpul celor 5 ani de refugiu, Universitatea s’a bucurat de simpatia și sprijinul populației românești nu numai din Sibiu șl Ti- mișoara, ci din întregul Ardeal. Putem spune că abia acum s’a văzut cât de mult (ine Ardealul la Universitatea sa și cât de indentificai este ea cu destinele lui. De aceea, atâtia din aceia care au părăsit la Cluj un cămin, clădit în cei douăzeci de ani cu multă trudă, au găsit la Sibiu și Timișoara altul, dacă nu tot atât de încăpător, tot așa de cald, de primitor și de bogat înzestrat cu de toate. Ei s’au reîntors deci la Cluj cu cele mai plăcute amintiri, cu sufletul întărit de balsamul soli- darității frățești în vremuri de restriște șl cu mâinile pline de roade. întoarcerea s’a făcut însă de abia în vara anului 1945, iar cursu- rile au început, în parte numai, la 15 Februarie 1946. A fost cea mal grea epocă pe care a trăit-o Universitatea Ardealului. Să lăsăm croni- carului viitor sarcina de a arăta partea de vină și de merit a fiecăruia în acest greu moment și deocamdată să ne bucurăm că cel mai puternic așezământ de cultură al Transilvaniei și-a deschis din nou porțile pentru cel mai mare număr de studenti care l-a avut vreodată (aproape 6000). Sălile de cursuri și conferințe, seminariile, clinicile, laboratoarele au devenit neîncăpătoare pentru ei. Ei sunt îndeosebi aceia care dau voioșie și vlagă acestui oraș, pe care regimul horlist și războiul l-au despoiat de podoaba lui românească de altădată. Vieața pe care o duc este neînchipuit de grea, tinerefa însă vindecă toate și privește încrezătoare viitorul. In seminarii, laboratoare, clinici, institute, societăți activitatea știin- țifică și-a reluat cursul, cu toate că profesorii și personalul științific, luptă în majoritatea cazurilor cu o cumplită mizerie. Publicațiile sunt însă extrem de reduse. Dealtfel unul din cele mai triste aspecte ale timpului nostru este scăderea numărului publicațiilor românești Ia un nivel pe care nu l-a atins nici în cel mai grei ani ai războiului. Dintre celelalte instituții superioare de învățământ, singură FacuL tatea de Agronomie și-a putut relua activitatea cu un număr de stu- denti îmbucurător. Academia de înalte Studii Comerciale, refugiată Ia Brașov, nu s’a putut încă reîntoarce în vechiul ei local, iar Academia de Muzică și Artă ^Dramatică abia acum încearcă să facă ceva dintr’un an, pierdut din același motiv al lipsei de adăpost. Școala de Arte Frumoase, rămasă deocamdată la Timișoara, se gândește și ea Ia Întoarcere. 56 ION BREAZU Sectorul artistic al vieții spirituale este și el deosebit de viu, mai ales dacă ținem seama de mizeria în care irăesc animatorii lui, ală- turea dealtfel de toți intelectualii. Opera Română și-a început spectacolele în seara zilei de Cră- ciun (1945) cu Aida de Verdi, în care cântăreți, orhestră, dirijori, montare și*au dat mâna pentru a oferi o reprezentație de mare stil, demnă de o scenă din Capitală. De atunci, seară de seară, reprezen- tațiile ei continuă cu săli pline, cu bilete vândute uneori în întregime cu două săptămâni înainte. Care să fie cauzele acestei afluente neo- bișnuite de public? Repertoriul nu a adus până acum nimic nou, fată de cel din 1940. Dealtfel repertoriile operelor, după un anumit număr de ani, puține înnoiri primesc. La astfel de instituții, înnoirea se face de obiceiu în corpul artistic, în conducerea artistică, în montare. Și în aceste domenii, cu siguranță că Opera Română din Cluj, reprezintă un progres fată de anul 1940. Ea a putut să arunce din spinare câțiva artiști a cărora apariție pe afiș era suficientă pentru ca publicul să nu dorească săi calce pragul; în schimb o seamă din elementele tinere au reușit să se desvolte, pentru a sta cu cinste pe întâiul plan al cor- pului artistic; iar alăturea de ei, au fost angajate valori noi de o reală calitate. Dirijorii, direcția artistică, decoratorii pun de asemenea mai multă grijă pentru a ridica nivelul spectacolelor. • Calitatea lor ne aduce aminte de omul ale cărui merite pentru t consolidarea acestui așezământ, atât de important pentru configurația j vieții sprituală a Ardealului, sunt fără îndoială neîntrecute. Este C o n s- I iantin Pavel, care chiar dacă n’a condus-o totdeauna, timp de | aproape două decenii, a fost spiritul ei rector, conștiința ei artistică I neadormită. Dacă opera Română din Cluj a putut să devină dintr’odată 1 o instituție care ar fi făcut cinste unei capitale și nu se temea de un 1 spectacol, oricât ar fi fost el de greu, aceasta se datorește de bună ] seamă celor trei ctitori principali ai săi: Tlberiu Brediceanu, Dimitrie | Popovici-Bayreuth și Constantin Pavel. Dintre aceștia trei, acela care 1 a stat mai mult timp în serviciul ei, s’a indentificat mai desăvârșit cu 1 destinul instituției, aducând în același timp o vocație, un talent și o pricepere, unică poate în acest domeniu în toată tara, a fost Cons- tantin Pavel. A coborît și el în lumea umbrelor, în vara anului 1945, neștiut, aproape un erou necunoscut, cum au murit milioane în acest războiu. E o datorie pentru Opera Română din Cluj să-i perpetueze memoria. Marea lui figură ar trebui evocată printr’unul din spectaco- lele la care ținea mai mult, iar basorelieful său ar trebui așezat în foyerul Teatrului, alăturea de ale lui Popovici-Bayreuth și Grozăvescu. Dacă publicul român, îndeosebi tineretul,^aleargă într’un număr atât de mare la spectacolele Operei, cauza nu este numai calitatea lor, ci și pregătirea lui muzicală evoluată. Trebue să jinem seama de faptul că astăzi Radioul poate oferi până șl celui mai izolat cetățean . posibilitatea de a asculta muzica, de care înainte nu se puteau învred- nici decât -locuitorii marilor capitale. Educația pe care și-o face publicul prin Radio este confuză, inegală, diletantă. De pe urma ei rămâne însă cel puțin o mare dragoste pentru zonele superioare ale unei arte, până acum neînțelese, sau cu totul ignorate de marea majoritate a publi- RECONSTITUIREA VIEȚII INTELECTUALE kOMÂNEȘTI A CLUJULUI 5? cului intelectual, pentru a nu mai vorbi de mulțimile muncitorești. Aceasta dragoste umple sălile de spectacol ale Operei și tot ei se daforește marea afluență dela concerte, cu totul neobișnuită înainte de 1940. Fără să șe bucure de aceeași afluență, Teatrul Național este și el mai frecventat decât înainte de 1940. El și-a deschis porțile în seara zilei de 2 Decemvrie 1945 cu Trandafirii Roșii de Zaharia Bârsan, cu autorul în rolul principal. A fost un duios omagiu pentru acela care are cele mai mari merite în întemeierea și desvoltarea acestei instituții. Cu acest prilej, marele ctitor a fost numit, printr’o sobră dar simțită sărbătorire, director onorific pe viea(ă al Teatrului Clujan. Cu toate că aproape septuagenar, Zaharia Bârsan a interpretat apoi, la acest început de stagiune clujană, câteva roluri (remarcăm mai ales pe Papa Lebonnard, din piesa cu același titlu) cu o știință șl siguranță de artist consumat, stăpân pe mijloacele sale. Teatrul a mai sărbătorit, prin reprezentarea în admirabile condl- tiuni a puternicei drame Manasse a lui Ronetti Roman, pe Nae Di- ni itr iu, singurul dintre artiștii lui care a fost neîntrerupt în serviciul său dela întemeiere până astăzi, cu prilejul împlinirii a 35 de ani de vieajă artistică. A fost o omagiere meritată, a unui artist sobru, cinstii, deo- sebit de muncitor și de devotat, fără îndoială unul din stâlpii instituției. Am putut constata nu numai cu prilejul reprezentării lui Manasse, poate cea mai bună până când scriem aceste șire, ci și la alte spec- tacole, cum o schimbare s’a petrecut și în structura întâiei scene a Ardealului. Alăturea de câteva elemente de valoare din vechiul corp de artiști, numeroase elemente tinere, promit să înzestreze scena clu- jană cu artiști care să-i facă cinste, să o apropie și mai mult de acel ideal de artă, care trebue urmărit fără întrerupere chiar și de un teatru din provincie, oricâte greutăți ar întâmpina el. Nu mai încape îndoială că teatrul trebue să aibă în vedere un public cât mai larg, din rân- durile cărora, alăturea de intelectualul saturat și cam sceptic de felul său, trebue să facă parte și muncitorul, meseriașul, micul funcționar și celelalte categorii ale mulțimilor urbane. Căci, din păcate, la teatrul pentru țărani nu ne putem încă gândi în mod serios. Educația artistică și distracția acestor muljimi nu trebue să se facă însă prin coborîrea la ele, ci prin ridicarea lor la treapta lui de artă. Munca aceasta este anevoioasă și nu este lipsită de opintiri și chiar de înfrângeri. Suc- cesul este însă cu atât mai bine venit și dacă este urmărit cu stăruință, el nu întârzie prea mult. Vieața teatrală românească a oferit, în ultimul deceniu, un strălucit și unic exemplu de ceea ce se poate face în acest dificil domeniu de teatru al mulțimilor. Este opera teatrală a lui Vic- tor Ion Popa, smuls și el din mijlocul nostru în floarea vrâstei, în primăvara acestui an. Dl Dr. Aurel Buteanu, directorul Teatrului din Cluj, a pre- gătit, încă de pe când era la Timișoara un volum care urma să săr- bătorească un sfert de veac de activitate a instituției. Cu toate greu- tățile vremurilor de aStăzi, el a ieșit de sub tipar în toamna anului trecut. Coperta lui, în execuția căreia recunoaștem mâna pricepută a lui Demian, poartă titlul Teatru românesc tn Ardeal și Banat, ceea ce ne lasă să înțelegem că lucrarea îmbrățișează toată istoria teatrului 58 ION BREAZti de dincoace de Carpaji. Nu putem intra acum în analiza critică a acestui volum, plin de interes pentru materialul pe care îl cuprinde. Dl Buteanu a avut fericita idee de a împărtăși în paginile lui un re* pertoriu complet al pieselor jucate în cei 25 de ani de existentă ai scenei noastre de stat, cu distribuția rolurilor și numărul spectacolelor. Răsfoindu-1, ne-am dat încă odată seama de marea operă de cultură, săvârșită de acest așezământ, în cel dintâiu sfert de veac din vieafa lui. Adeseori am fost nemulțumiți de el. Noi înșine, care l-am urmărit pas de pas, dela întemeiere și până în 1940, l-am criticat uneori. Privită însă în întregimea ei, opera lui este impresionantă și constitue un mare capitol al vieții spirituale a Ardealului. Datorită mai ales de ei, putem spune, mai mult decât în 1919, că avem astăzi un public, a cărui existenta teatrul trebue să tina seama. Publicul acesta este mult mai pretențios decât înainte — să nu ne îndoim de acest lucru. Dacă se găsesc încă, în mijlocul lui, destule elemente care varsă lacrimi la melodrame și se sparg de râs la comediile ușoare, o parte esențială a lui dorește teatrul de artă, fie el clasic sau modern, autohton sau strein. Este un material deosebit de prețios acesta, care se cuvine să fie frământat, captat, desvoltat, pentru a deveni cu timpul pivotul principal al unei vieți artistice de nivel superior. Nu ne putem retine de a nu face, cu prilejul acestei schije fugare a reconstituirii viejii intelectuale din capitala Ardealului, o con- statare care ne urmărește de multă vreme și ni se impune mereu, sub cele mai diverse aspecte, cu toate că trăim un moment greu al viejii noastre naționale. Es*e marele progres pe care l-am făcut în cei două- zeci și cinci de ani de vieața liberă românească a acestei provincii. Dacă sub raportul solidarității și răspunderii naționale nu suntem la înălțimea marelui an al Unirii, sub numeroase alte raporturi am făcut progrese de care din păcate nu se ține todeauna seama. Avem astăzi alt țăran, avem o clasă muncitorească și intelectuală nu numai nume- roasă, ci clocotind de energie, dornică de a se manifesta pe toate planurile vieții naționale. Unirea, libertatea și independenta națională, marile reforme democratice, mai cu seamă n forma agrară, votul uni- versal și crearea și întărirea instituțiilor de cultură de toate categoriile ne-au dat acest capital de energie, mai prefios de cât toate bunurile noastre materiale, care nu sunt nici ele de neglijat. Să ținem seama, în acest moment, când se deschide o nouă fază pentru istoria noastră, de el, dar mai ales de sursele din care s’a adăpat. Să fim siguri că secarea oricăreia din ele, va aduce după sine epuizarea tuturor, și atunci progresul, oricât de mult ar fi afișat pe toate zidurile, va rămâne pentru noi o vană și sinistră iluzie. ION BREAZU CONSILIUL DE SECURITATE Privirile a sute de milioane de oameni se îndreaptă îngrijorate spre marile capitale europene sau americane, unde se cimentează con- figurația viitoare a lumii. De râvna și buna credință cu care lucrează reprezentantii popoarelor învingătoare depinde vieaja sau moartea, viitorul Consiliul £>e securitate te fericit sau sfârșitul unei generații piea crunt lovită de soartă, a unei generafii care nu mai are alt țel decât o pace justă și ceva mai multă dreptate socială. A suferit destul, are dreptul să pretindă această pace și această dreptate, care va trebui să fie menținută cu mai multă hofă- rîre decât cea realizată în 1918—19. Omenirea înspăimântată a văzut cu surprindere că unitatea per- fectă, care lega pe Marii Aliați în lupta lor pentru zdrobirea hillerismului a dispărut odată cu câștigarea victoriei finale. In loc de o înțelegere perfectă au început să apară disensiuni mai mari sau mai mici, ce au avut darul să surprindă și să sperie chiar, pe marea majoritate a oamenilor. Cu toate acestea ne vom permite să susținem că acest fenomen este foarte natural și s’a produs — cu rare excepții — după terminarea tuturor războaielor în care erau angajati mai mulți belige- ranti. Dacă întoarcem filele istoriei și ne oprim la Congresul dela Viena din 1815, nu vedem puterile angajate în războiul de distrugere contra lui Napoleon certându-se pe pradă în așa măsură, încât o rup- tură părea inevitabilă ? Oare istoria nu se repetă și la Conferința păcii dela Paris din 1918—19? Ne întrebăm, dece astăzi ar fi altfel? Prima și cea mai remarcabilă realizare a Puterilor victorioase este fără îndoială Organizația Națiunilor Unite, organizație ce înlocuește decedata Societate a Națiunilor dela Geneva. Charta Națiunilor Unite, semnată la San Francisco la 26 Iunie 1945, trebue să fie temelia vii- toare a unei păci de care va depinde civilizația secolului al XX-lea. Una dintre țelurile cele mai importante pe care și le propune O.N. U. este menținerea păcii și securității internaționale (Art. 1, al. 1) și acest lucru trebue realizat prin soluționarea pașnică a tuturor litigiilor (Art. 2, al. 3), renunțându-se la amenințări și la întrebuințarea forței (Art. 2, al. 4). Organele principale ale Organizației Națiunilor Unite sunt: Adu- narea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelaj, Curtea de Justiție Internațională șt Secretariatul (Art. 7, al. 1). Cea mai importantă însă dintre aceste organe este fără îndoială Consilul de Securitate, importanță perfect evidențiată de activi- tatea depusă până în prezent de Consiliu. înainte însă de a schița în câteva linii generale problemele puse în fața Consiliului de Securitate, ne permitem să aruncăm o privire sumară asupra felului cum reglemen- tează Charta Națiunilor Unite compunerea și procedura de urmat, îna- intea acestui for de covârșitoare importanță internațională. In conformitate cu art. 23, al. 1, Consiliul de Securitate se va compune din 11 membrii ai Națiunilor Unite. Dintre acești 11 membrii, cinci vor fi permanenți, și anume: Republica Chineză, Franța, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marei Britanii și al Irlandei de Nord și Statele Unite ale Americei. Cei 6 membrii ne-per- manenți vor fi aleși de Adunarea Generală, pe un termen de 2 ani, la prima alegere 3 dintre ei fiind aleși numai pentru un an, astfel că în anii următori se vor alege din an în an câte 3 membrii noui ai Con- siliului de Securitate. Ia ziua de 12 Ianuarie a. c., în prima sesiune ordinară a Adunării Generale O.N. U., care a avut loc la Londra, s’au ales cei 6 membrii ne-permaneți ai Consiliului;’ Australia, Brazilia și Polonia fiind alese pe 2 ani, pe când Egiptul, Mexicul și Olanda pe o ei) tiTUS a. cRișAti perioadă de tin an. Consiliul de Securitate astfel alcătuit are „respoft- sabilitatea principală pentru menținerea păcii și securității internaționale* (Art. 24, al. 1). Una dintre problemele cele mai importante și care a fost înde- lung discutată cu ocazia redactării Chartei Națiunilor Unite, la Conferința (inută la San Francisco, și care a tinut încordată timp mai îndelungat atenția omenirii întregi, a fost procedura votării în sânul Consiliului. Aici pentru prima dată se ciocnesc diferitele concepții reprezentate de Rusia Sovietică și de Puterile anglo-saxone, găsindu-se totuși o soluție de compromis care împacă foarte bine ambele tabere, era vorba de faimoasa chestiune a dreptului de „veto". După ce Art. 27 dă fiecărui membru al Consiliului de Securitate un vot (al. 1), se precizează că o hotărîre valabilă nu se poate lua decât cu votul afirmativ a 7 membrii, deci cu o majoritate calificată, dar și aceasta numai în ce privește chestiunile de procedură (al. 2). Pentru toate celelalte chestiuni se cer tot 7 voturi afirmative, cuprizân- du-se însă neapărat toate voturile afirmative ale celor cinci membri per- manenti, adecă ale celor cinci Mari Puteri. Nu face excepfie decât cazul când unul din membrii permanenti face parte din litigiul în dis- cute, atunci acesta va fi obligat să se abțină dela vot, neputând face uz de dreptul de „veto" ce i-se conferă prin al. 3 al Art. 27. Regulile de procedură de care urmează a fi ghidat Consiliul de Securitate în lucrările lui, nu sunt fixate decât în linii mari de Chartă, urmând să și-le fixeze singură. Consiliul va avea de grije însă să se aranjeze de așa manieră încât să poată funcționa în permanentă, în afară de aceasta având și sesiuni periodice. Aceste sesiuni se vor jine la sediul organizației sau ori unde se va simji nevoia. In afară de membrii Consiliului de Securitate vor putea asista la lucrări și Statele membre ale O. N. U,, dacă sunt parte în vreun litigiu, neavând însă drept de vot; chiar și un stat ne membru al O. N. U. va putea fi invitat de Consiliu la ședințele sale — dacă va fi cazul — fixându-se dina- inte condijiile de participare. Rolul cel mai important al Consiliului de Securitate este rezolva- rea pașnică a litigiilor internaționale (Cap. VI); în acest scop Consiliul va putea întrebuința toate mijloacele cunoscute până în prezent de practica internațională modernă, ca negocieri, investigatii, mediajiune, conciliajiune, arbitraj, soluție judecătorească, etc. (Art. 33, al. 1). Dar în afară de aceasta „Consiliul de Securitate va cere părților, când va socoti necesar, ca acestea să soluționeze litigiul lor prin asemenea mijloace" (al. 2). Consiliul de Securitate poate cerceta din proprie inițiativă (art. 34), sau la cererea vreunui Stat interesat (Art. 35), orice chestiune care ar putea periclita pacea și securitatea internațională. Consiliul poate în orice stadiu al litigiului face recomandări în ceea ce privește „procedurile potrivite sau metodele de aplanare" (Ari. 36, al. 1). In același timp însă „Consiliul de Securitate va lua în conside- rare orice procedură pentru soluționarea litigiului, care a fost adoptată de către părji" (al. 2). Iar mai departe — „In cazul când părfile într’un litigiu de natura acelora menționate în art. 33 nu-1 pot rezolva prin CONSILIUL DE SECURITATE 81 mijloacele Indicate în acel articol, ele îl vor deferi Consiliului de Se- curitate" (Art. 37, al. 1). In cazul când Consiliul de Securitate va socoti ca, continuarea litigiului ar putea periclita pacea, va putea trece la acțiune sau va putea face recomandări. Aceasta ar fi în linii mari procedura de urmat în faja Consiliului de Securitate, pentru îndeplinirea rolului său extrem de important în menținerea păcii și securității internaționale. Pentru a vedea cum au fost aplicate în practică aceste norme, va trebui să aruncăm o privire sumară asupra celor două sesiuni Jinute de Consiliul de Securitate, prima la Londra, care și-a încheiat lucrările la 16 Februarie a. c., și cea actuală dela New-York care-și continuă încă desbaterile. Problemele puse în cele două sesiuni ale Consiliului sunt multiple și interesante, nu ne vom ocupa însă de cele care au găsit o soluțio- nare relativ ușoară, cum a fost chestiunea evacuării trupelor anglo- franceze din Siria și Liban, ci în special de acelea care au deslăntuit discuții furtunoase și au scos la iveală disensiuni profunde între membrii Consiliului de Securitate. Ori, una dintre aceste chestiuni este problema persană, problemă care a provocat nu numai polemici cu caracter po- litic, ci mai ales a pus în discuție probleme juridice de o importantă capitală pentru funcționarea viitoare a Consiliului de Securitate în spe- cial și a Organizației Națiunilor Unite în general. In anul 1942 intervine un acord între Rusia Sovietică, Anglia și Iran prin care se prevede că se puteau menține trupe ale celor două mari Puteri pe teritoriul Iranului. Aceste trupe urmau să părăsească Iranul după sfârșitul războiului, fără a mal lăsa vreo unitate de ocupație. La prima sesiune a Consiliului de Securitate reprezentantul Iranului la Washington Hussein Ala, sesizează Consiliul șl cere ca în conformitate cu acordul din 1942 trupele sovietice să fie retrase neîntârziat. După ce au loc vii discuții asupra procedurii de urmat, Consiliul de Securi- tate adoptă rezoluția din 30 Ianuarie 1946, prin care se învită părțile să înceapă negocieri bilaterale pentru înlăturarea diferendului. Această rezoluție este luată în conformitate cu al. 2 al Art. 33 care spune textual: „Consiliul de Securitate va cere părților, când va socoti necesar, ca acestea să soluționeze litigiul lor prin asemenea mijloace" (este vorba de mijloace pacifice). Consiliul menține pe ordinea de zi chestiunea persană, până când se vor cunoaște rezultatele negocierilor. De fapt, urmează o activitate diplomatică intensă între Moscova și Teheran, care se închee cu un acord asupra chestiunilor în litigiu. Această veste o aduce Ia cunoștiința lumii întregi radioul din Teheran, în ziua de 25 Martie, prin următorul mesaj: „Anunțăm scumpilor noștri! ascultători o mare și fericită veste: Evacuarea completă a trupelor,rusești din Iran începută în anumite puncte la 2 Martie, a reîncepui". In aceiași zi Ceneralissimul Stalin, răspunzând la o întrebare a agenției „United Press* a precizat că chestiunea persană „este, după cum se știe, deja rezolvată în mod poziliv printr’o înțelegere între,Gu- vernul sovietic și Guvernul Iranului". In același timp Prințul Luzafar Firuz, purtătorul de cuvânt al Guvernului persan a afirmat că „socotește situația ca fiind cu toiul satisfăcătoare", pe când primul ministru al Iranului Ghavan el Sultaneh declară presei străine că: „N’are nicio 62 TITUS A. CR1ȘAN importar jă dacă ședința Consiliului de Securitate va avea Ioc la 25 Martie sau 14 zile mai târziu...“ Din toate aceste declaratii, făcute de cele mai competente personalități în materie, se vede clar că această chestiune era considerată de părțile însăși în litigiu ca fiind închisă. Se întâmplă însă că cu toată cererea făcută atât de reprezentan- tul Uniunii sovietice dl Gromâko, cât și de reprezentantul Iranului dl Hussein Ala de a se scoate chestiunea persană de pe ordinea de zi, reprezentantii Puterilor anglo-saxone se opun pe motiv că atunci când s’a ajuns la încheierea acordului sovieto-iranian s’ar fi aflat încă trupe rusești pe teritoriul național iranian. Ne punem însă întrebarea de ce s’a adoptat atunci rezolufia din 30 Ianuarie prin care părțile erau in- vitate la negocieri bilaterale, când era de știut că trupele rusești se aflau încă în Iran? Din punct de vedere pur formal — procedural — che- stiunea a fost studiată de însuși secretarul general al O. N. U. dl Trygve Lie, care a depus un raport. In acest raport Secretarul general este de părere că orice chestiune litigioasă deferită de către Consiliul de Securitate părților în conflict, pentru soluționare prin negocieri directe, în conformitate cu art. 33, al. 2, trebue scoasă de pe ordinea de zi a Consiliului în caz de reușită a negocierilor. De fapt acest punct de vedere este susținut și de Rusia Sovietică, având alături de ea Franța și Polonia. Sunt cunoscute meritele Franjei în lupta pe care a dus-o timp de 20 de ani în sânul Societății Națiunilor, pentru aplicarea justă a Pactului și sacrificiile făcute în timpul actualului războiu mondial. Ori, atașarea Franjei la teza Sovietică este un argument în plus că solujia propusă este cea juridică și nu cea adoptată de majoritatea membrilor Consiliului. In favoarea tezei sovietice vom putea aduce și argumentele con- ținute de al. 2 al articolului 36 care ne spune textual: „Consiliul de Securitate va lua în considerație orice procedură pentru soluționarea litigiului, care a fost adoptată de către părji**. Dar dacă se cade la un acord și litigiul dispare nu va fi oare Consiliul obligat în virtutea aces- tui aliniat să ia act de acest acord și să considere chestiunea închisă? Credem că răspunsul afirmativ este cel mai juridic. Tot în acest sens găsim un argument și în al. 1 al articolului 37, care ne spune că „In cazul când părjile într’un litigiu de natura acelora menționate în art. 33 nu-1 pot rezolva prin mijloacele indicate în acel articol ele îl vor deferi Consiliuiui de Securiate**. Deci numai când „nu-I pot rezolva prin mijloacele indicate", litigiul va fi deferit Consi- liului, dar când acest litigiu va fi rezolvat, atunci care va fi solujia? Este logic că atunci Consiliul ne mai fiind în faja unui litigiu nu va. mai avea de ce se sesiza și va fi obligat să scoată în mod automat chestiunea de pe ordinea de zi. Asupra acestei chestiuni divergenta de păreri este așa de adâncă încât dl Gromâko în ședința din 26 Martie a Consiliului, arâtându-și nedumerirea că nu se poate ajunge Ia o înțelegere asupra unei che- stiune pe care părjile în cauză o consideră ca închisă, a declarat că „i-se pare fo rte stranie pozijia adoptată de dl Byrnes și de Sir Ale- -ț xander Cadogan, care vorbesc ca și cum ar fi mai iranieni decât ira- nienii**. Toate eforturile pe care le-a depus dl Henri Bonnet, repre- CONSILIUL DE SECURITATE 63 zentantul Franței, pentru a se ajunge la 6 soluție de compromis au dat greș. In felul acesta se tine pe ordinea de zi chestiunea iraniană, urmând a fi discutată iarăși la 6 Mai, termen până când trupele so* vietice vor trebui să evacueze Iranul. Dl Gromâko a declarat că nu va mai lua parte la nicio ședință la care se va discuta această che- stiune, ea fiind considerată închisă de părțile în cauză. Soluție regre- tabilă, care începe să scoată în evidentă lacunele pe care le conține Charta Națiunilor Unite, dând loc la interpretări pur politice ale arti- ¹ cotelor ei, în loc să se caute adaptarea unor puncte de vedere juridice pentru lichidarea diferendelor internaționale. Se pare că se comite aceiași greșeală care s’a comis și în sânul Societății geneveze, unde toate chestiunile puse erau judecate în general prin prisma politicului, lăsând să iasă la iveală interese contradictorii ale unora sau altor puteri. In felul acesta a fost dejucată intenția Franței când se ridica în sânul Organizației geneveze, împotriva încălcărilor aduse Tratatelor de pace de către Germania hitleristă, în felul acesta s’au ratat nenumărate ocazii de a se salva pacea și omenirea a fost aruncată în cel mai teribil război. Credem că prin interpretări ulterioare și prin amendamente care sunt necesare, Charta Națiunilor Unite va deveni într’adevăr instru- mentul eficace pe care-1 dorește omenirea întreagă, pentru păstrarea păcii și a securității internaționale. Cluj, la 25 Aprilie 1946. TITUS A. CRIȘAN D. POPOVICI, LA LITîERATURE ROUMAINE A L’EPOQUE DES LUMIERES ) Lucrarea de fajă constitue primul volum dintr’o vastă istorie a lite- raturii române moderne. Prezentată occidental, ea se deosebește de tratatele predecesorilor prin atenția acordată de autor forțelor ideolo- logice care au agitat vieața noastră socială și literară între anii 1779— 1829 și prin năzuinfa, încununată de succes, de a îngloba spirituali- tatea românească din epoca amintită în curentul de gândire al „Lumi- nilor". Mișcarea de „Luminare* este, după definiția lui Guido de Ruggiero, „un courant philosophique place sous le signe de la raison humaine consideree dans sa fonction essentielle qui est d’eclairer Ies esprits obscurcis par Ies tenebros de l’ignorance ou par Ies prejuges, et d’of- frir ainsi une vision de l’univers ou tout s’enchaîne rationnellement et d’oii sont exclus le mysiere, le miracle, la foi aveugle*. Originile ei trebuesc căutate în secolul al XVII-lea, — în cartesianism, empi- rismul lui Spinoza, Dicționarul istoric șl critic semnat de Pierre Bayle, în Grotius și Pufendorf. Din operele lor se inspiră, în veacul următor, Montesiquieu, J. j. Rousseau, L J. Burlamaqui, Condillac, Voltaire, Lan- juinais ș. a., reprezentanti de elită sau numai modești glosatori al cre- zului „ Aufklărung*-uluU Caracterele dominante - ale acestui credo, tn răspândirea căruia rolul Franței a fost mai mare decât importanta Angliei pentru întemeierea curentului, sunt: cultul exclusiv al rațiunii, *) Sibiu, Centrul destudii și cercetări privitoare laTransilvania, 1L45, p. I-VI1+516. B.P6P0VICI, LA LITTiRATURE ROUMAINE A L’iPOQUE DES LUMlARES 64 lupta împotriva religiei și a monarhiei (consecințe: ancorarea în ateism, uzurparea dreptului divin și instalarea celui natural), postularea egali- tății — de naștere și în fata legilor — a indivizilor și a popoarelor, practica umanitarismului, afirmarea necesității de instruire a masselor de jos și ridicarea cosmopolitismului la valoarea unui ideal deosebit de ademenitor. „Luminarea* ajunge astfel, datorită credinței sale în identitatea rațiunii tuturor oamenilor și obiectivelor pe care le-a urmărit, să se se transforme într’o puternică mișcare socială. „Cette transfigu- ration*, scrie D. Popovicl, „a ete deferminee par la qualite des idees des Lumieres. En affirmant l’existence d’une raison identique â elle- meme dans toutes Ies circonstances historiques oQ il lui est donne de se manifester, on parvenait â etablir une verile ayanf le caractere d’un dogme: le fondement de Ia vie spirituelle est identique chez tous Ies individus, ce qui suggere l’idee d’une creation en serie; il est iden- tique chez tous Ies peuples, ce qui montre l’absence de fondement de l’idee de race: avant d’appartenir â un peuple ou â une race, l’in- dividu appartient â l’humanite tout enliere, il est citoyen du monde, il est cosmopolite. Et le cosmopolitisme est, comme on l’a vu, l’un des traits particuliers aux Lumiees*. Gânditorii ce fac parte din epoca „Lumini’or* s’au interesat însă nu numai de organizarea politică a statelor, ci au elaborat și teorii pentru primenirea ideologiei literare, pentru reformarea sistemului de învățământ și regenerarea discuțiilor referitoare la limbajul uman. Dintre ele, cităm în primul rând concepția „entuziasmului raționalizat*, capa- bilă să explice, după Voltaire și Marmontel, procesul complicat al creației artistice (formula propusă era un fetiș, care — ca orice mit — și-a recrutat aderenti tocmai prin această calitate a sa). In rândul al doilea, vom nota filo sofia sensualistă a lui Condillac, „l’un des repre- seniants Ies plus typiques de Ia philosophie des Lumieres*, pentrucă „son sysieme, accepte dans l’enseignement frangais, allait devenir la base des etudes philosophiques dans Ies ecoles greco-roumaines â la fin de la dominalion phanariote*. Toate cuceririle de natură spirituală, semnalate anterior se înca- drează peisajylui raționalist al secolului al XVlII-lea. Tabloul ar rămâne însă incomplet dacă n’am adăoga că, prin apostazie fajă de cultul rațiunii, „Aufklărung“-ul a dat naștere, cu abatele Dubos, esteticei sen- timentului, ale cărui drepturi le va pleda impetuos J. J. Rousseau. Faptul acesta denunță lipsa de unitate din cuprinsul mișcării, dar sub- liniază în același timp și structura ei complexă. După ce ne-a înfățișat, într’o expunere concentrată, istoricul și coordonatele de maximă relevantă ale curentului, D. Popovici studiază, în continuare, răspândirea ideilor „Luminării* în Țările românești. Pen- trucă subiectul impunea o discuție autorizată a raporturilor culturale româno-grecești și a consecințelor reale ale Unirii Românilor transil- văneni cu biserica romană, autorul reexaminează — concomitent — și ultimele două probleme. Fără să intrăm în detalii, reținem că Grecii, — mulțumită situa- ției lor la Constantinopol, metropola cosmopolită a imperiului turcesc, și datorită poziției lor continentale (case comerciale și de editură la I. VERBINĂ 65 Viena, Marsilia și Veneția), — au fost cel dintâi popor din Estul Europei atras în sfera de influenta a revoluționarului secol. începând dela 1750 și până în 1830, ei traduc din litere tura lui Fenelon, Bart- helemy, Maimontel, La Harpe, Batteaux, Bernardin de Saint Pierre, etc. Tălmăcesc de asemenea operele lui Montesquieu, J. ]. Rousseau, Vol- taire, Condillac, Destult de Tracy, Christian Wolff, Baumeister, Beccaria și a altora, protagoniști sau numai agenti fanatici ai noilor fermenți din Occident. De traduceri au profitat însă nu numai Grecii, ci și Românii din Muntenia și Moldova, a căror pătură intelectuală vorbea și citea curent grecește șl trăia intens în ritmul comunității spirituale supra etnice din Sud-Estul european. Dela 1779, la modernizarea celor două provincii contribuie, în afară de Greci, și alte elemente: ziarele importate din apus, precep- torii francezi, italieni sau germani stabiliti în Principate, traducerile românești din J. J. Rousseau, Montesquieu, Voltaire, Marmontel, Volney, Condillac, Destutt de Tracy, Muratori, etc., și călătoriile de studii ale Românilor în străinătate. Sub anumite raporturi, activitatea Transilvănenilor evoluează în același sens, ca și a confraților de peste Carpați. Numai că aici ideile «Luminilor** le-a difuzat Viena, nu Grecii. Condițiile psihologice și materiale (acordarea de burse tinerilor studioși din școlile unite) pentru participarea Ardelenilor la eferves- centa ideologică din capitala lui losif al Il-lea trebuesc raportate la Unirea din 1700: „Realisee grâce â Ia faiblesse d’un eveque avide de grandeurs temporelles et secondee par des pretres desireux d’avoir leur part de privileges, l’union reussit, apres la douleureuse expertence d’Innocent Micou, ă faire comprendre aux Roumains une verile sur laquelle repose tout le progres social: c’est que les droits ne s’ac- cordent pas, ils se conquierent". învățămintele participării le-a codi- ficat „Renașterea Ardeleană". In scrierile reprezentantilor ei (S. Micu, G. Șincai, P. Maior, I. Budai Deleanu și G. Lazăr), obiectivele sociale urmărite de „Lumini" se convertesc într’un ideal național excepțional de viguros, din pricina situației speciale în care se găseau Românii din Transilvania: „A de legeres exceptions preș, la population roumaine de celte region appartenait ă une classe sociale unique, celle des serfs. Aussi la notion de classe sociale se confond-elle en Transyl* vanie avec celle de nation et l’emancipation des classes inferieures que prechaient les Lumieres devient-elle ici l’emancipation d’une nation tout entiere. De la sorte, ă la base du mouvement naționaliste roumain de Transylvanie â la fin du XVIlI-eme siecle se trouve la philosophie cosmo- polite des Lumieres. Resultat qui ne laissera pas de surprendre l'amateur d’idees pures: la philosophie raționaliste du siecle semblait en effet destinee â instaurer un systeme politico-social fonde sur la democrație, Thumanitarisme et le cosmopolitisme, alors que rien en elle ne parais- sait devoir entraîner la conversion de l’ideal cosmopolite en ideal național. Mais en operant cette transfiguration, la Renaissance transyl- vaine allait reconstituer l’unite spirituelle du peuple roumain de Tran- sylvanie, qu’avait rompue naguere l’union â l'Eglise de Rome". In lumina datelor rezumate de noi, în partea a II-a a lucrării. D. 5 I. VERB N Popovici prezintă, monografic și aproape exhaustiv, vieața și opera scrl- torilor Zilot Românul, Al. Beldiman, lenăchiță, Alecu și Nicolae Văcă- rescu, S. Micu, G. Șincai, P. Maior, 1. Budai Deleanu, G. Lazăr, I. Barac, V. Aaron, D. Țichindeal, D, Golescu, M. Millo, N. Dimachi, L. Asachi, D. Scavinschi, C. Conachi, V. Pogor, Ionică Tăuful, etc. Demne de o mefiune specială ni se par paginile consacrate Țigania- dei, pentrucă în studiul poemei lui Budai Deleanu sobrietatea expu- nerii se îmbină armonic cu bogă|ia raportărilor la literaturile apusene și cu acuitatea sesizării valorilor ei artistice. De altfel calitățile acestea ne întâmpină și în restul volumului, un adevărat monument al istoriei literare românești. i. VERBINĂ DOUĂ CĂRȚI DE CRITICĂ LITERARĂ 1. Perpessiclus: Jurnal de lector, completat cu Eminesciana (Casa Școalelor 1944). Dl Perpessicius este în critica noastră un impresionist, conti- nuator al lui E. Lovinescu din Pași pe nisip. Cu tot lirismul d-sale impresionist, totuși asta nu-1 împiedică de a întreprinde cercetări de istorie literară foarte documentate și obiective și mai ales de a lua apărarea metodei istoriciste în cercetarea trecutului literar. De exemplu, d-sa ia apărarea lui lenăchiță Văcărescu, atunci când un cercetător îl judecă prea aspru: „lenăchiță Văcărescu nu poate fi judecat cu mo- deme unități de măsură, El se cuvine așezat în timpul său și judecat în raport cu starea poeziei și cu puterea de expresie a limbei româ- nești din epoca aceea... Dărâmarea falșilor idoli e una din îndato- ririle criticei. Dar gloria Văcăreștilor nu ni se pare nici de felul acesta, nici uzurpată", (p. 82). Și d. Cioculescu asvârlise pe toți Văcărești! și pe Conachi la moluzul literar, în recenta istorie a literaturii române moderne, scrisă în colaborare cu d-nii T. Vianu și V. Streinu (vezi recenzia din „Transilvania", Ian. 1945). Că într’adevăr istoricul literar nu se desminte în criticul impre- sionist care este d. Perpessicius, n’avem decât să citim amplul și atât de interesantul studiu despre Kogălniceanu, literatul (p. 85—114), cu speciala demonstrare a realismului balzacian din opera literară a scrii- torului moldovan. Pe de altă parte, un model strălucit de impresionism critic, în care domină stilul, irizat de jerbele luminoase ale figurilor poetice, cu jocuri surprinzătoare ale paradoxelor, cu apropieri neaștep- tate între literatura noastră și cea universală, găsim în eseul despre Lirism și narafie, în care se ajunge Ia concluzia justă și pentru poezia noastră, ca și pentru cea a altor popoare: „Ceea ce este însă sigur, este că granițele dintre epic și liric, dintre narativ și subiectiv, se între- pătrund iot mai mult și că, și la noi, adică, s’ar putea vorbi de instau- rarea unui adevărat lirism epic", (p. 181). Cele două mari exemple din literatura noastră, care stau la baza acestei afirmații sunt Miorifa și Luceafărul. De sigur însă, că ciclul cel mai interesant de articole este acela . intitulat Eminesciana, ieșit din contactul direct și îndelungat cu mânu- DOUĂ CĂRȚI DE CRITICĂ LITERARĂ 67 scrisele poetului, a căror editare îl preocupă de multi ani pe d. Per- pessicius, cum și din cercetări asidui de istorie literarii în legătură cu omul, opera și epoca în care s’a desvoltat autorul Luceafărului. Așa sunt minuțioasele cercetări despre conferința lui Alecsandri din Octomvrie 1883 în folosul poetului Eminescu bolnav, sau acelea despre Carlotta Patti, care ar fi inspirat o variantă manuscrisă a poe- ziei La o artistă. Interesantă este alternanta dintre doctele cercetări comparatiste din studiul: „Sonet și cântec de lume la Eminescu" și impresionismul subiectiv al amintirilor despre magistratul Roiu sau despre N. D. Popescu, amintiri întrerupte cu exclamația: „O timpurii... Numai că istoria literară nu se face cu înduioșări de felul acesta.. .* (p. 281). Tot alât de interesantă este cercetarea „Dela Napoleon la Oda în metru antic⁰, unde, bazat pe evoluția manuscriselor și a varian- telor, d. Perpessicius demonstrează că, dacă forma Odei este de origine greco-romană, în schimb impulsul sentimental, la origine, este admirația fa{ă de Napoleon și numai ulterior a evoluat spre erotism. Este în orice caz un exemplu strălucit asupra felului cvm creiază Eminescu. 2. Vladimir Streinu, Clasicii noștri. București, 1943, Editura Fundațiilor Regale. Dl Vladimir Sireinu este un dialectician care, studiind câteva aspecte ale operelor unora dintre clasicii noștri (Odobescu, Maiorescu, Eminescu, Creangă și Coșbuc) îți pune probleme pe care le desbate cu argumente sclipitoare, care te momesc, deși uneori simți nevoia unei reacțiuni împotriva unor concluzii prea excesive. D-sa este un adept al estetismului și un adversar al biograficului în cercetarea ope- relor unui scriitor. Pentru a ne convinge de inutilitatea biografiei, d-sa aduce o subtilă argumentație care te atrage, dar totodată îți îndeamnă propriul raționament pentru a găsi argumente contrare, pentru a demon- stra că, dacă pentru criticul literar metoda estetică este indispensabilă in schimb pentru istoricul literar această metodă trebue comple* tată cu metoda biografică-psihologică și cu una culturală, generală, asupra epocei. Interesante sunt apropierile pe care d. V. Streinu le face între critica lui Maiorescu și ideile estetice ale poetului american E. A. PoeJ frumoase și convingătoare sunt caracterizările operei lui Creangă și Coșbuc, etc. Notăm totuși câteva sugestii avute cu ocazia lecturii interesantului d-sale volum. Dl V. Streinu (Clasicii noștri, I, 1943, p. 129) afirmă: „Dar nimic nu e pricină de rezistență pentru cititorul cât de puțin orientat. Așa că oricum, cu sau fără referințe culturale, filosofia lui Eminescu e totdeauna limpede; și ea nu numai că n’a împiedecat răspândirea operei lui, dar chiar, i-a venit în ajutor prin limpezimea formulărilor. Cărturarii ca și intelectualii de mijloc au înțeles-o și o înțeleg mereu, au explicat o și continuă s’o explice între semenii lor, ei formând cercul superior al popularității operei⁰. Poate că în prezent situația să fie astfel cum o prezintă d. Streinu, cât despre trecut însă, știm, că un 5* 88 AUREL VASILIU Crama, un N. I. Aposlolescu, ba chiar și un Pompiliu Eliade și un Gellianu (Anghel Demetriescu), etc., toți s’au plâns de obscuritatea unora dintre poeziile .filozofice" (cf. Aurel Vaslliu: Eminescu, un mare neînțeles. Cernăuți, 1937). Tot d. Streinu mai afirmă, că poe- ziile erotice .cuprind un sentimentalism de romanță, care a fost fac- torul însemnat al popularității lui Eminescu". (p. 130). .In sfârșit, al treilea factor intern de popularitate a fost inspirația națională", (p. 131). într’un alt capitol însă (Eminescu, poet dificilj, numai peste câteva pagini, tot d. Streinu afirmă: .Eminescu a fost și este încă un poet dificil", (p. 136). Este un paradox de care d-sa vrea să ne convingă, că .familiaritatea noastră îndelungă cu opera" poetului, nu numai că nu ne ajută Ia înțelegerea ei, dar ea .lucrează asupra spiritului nostru ca un narcotic"... produce .o armonie de însomnorare a spiritului, un fel de menținere, de echilibru muzical, între somnul real și starea de trezie"... etc. (p. 137). Așa că: .In această stare, funcția infe- leciivă a sufletului, față de care orice poet nou este un poet dificil, trece prlntr’un mic leșin. O amețeală ca de farmec cuprinde iotul și ceea ce mai rămâne să se audă, e un adevărat descântec, al cărui neînțeles logic nu ne oprește în loc nicio clipă. Și astfel numai putem înregistra dificultățile poeziei eminesciene", (p. 139). Știm că teoria aceasta a efectului somnifer a operei lui Eminescu derivă dela d. G. Călinescu, dar asta depinde de puterea aperceptivă a cititorului în general și a criticului în special, și nu poate fi atribuită operii, nici ca o calitate, nici ca un defect. După împrejurări și după oameni, opera unui scriitor poate să apară când prea limpede și când prea dificilă... Dl V. Streinu socotește că formele cu i: surtd, ride, urit, între- buințate de Eminescu în rimă sunt în manuscrisele lui Eminescu numai niște forme grafice .din cauza uniformității către care tind acele câteva semne grafice" (ă, â, î și i). Deci că urit, sin sunt .impuse de tirania rimei în colaborare cu o neatenție la descifrarea manuscriselor" (lui Eminescu) (p. 171). Și totuși, cum se explică faptul că forme cu i în loc de î se află foarte des întrebuințate în cărți tipărite în Moldova, în epoca preeminesciană ? (cf. Aurel Vasiliu: Bucovina în vieața și opera lui Eminescu, Cernăuți, 1944). Erau ele numai simple greșeli tipografice sau numai o modă? Sau, poate, numai pentru o simplifi- care ortografică ? In afară de cele patru studii judicioase despre Eminescu, în volu- mul d-lui V. Streinu găsim cea mai amplă analiză estetică asupra operei lui Creangă, ridicându-se împotriva excesului de biografic în tratarea prea unilaterală a Istoricilor noștri literari. Ne vom permite câteva adnotări marginale sugerate de lectura acestui interesant studiu. In Dănilă Prepeleac, d. V. Străinu (p. 229) explică dubla perso- nalitate a eroului prin faptul că Creangă .își vorbea scrierile", el era .și povestitor și ascultător, conștiința i se umplea de prezentul narativ" și de aceea în Dănilă Prepeleac .atât de mult stăpânește întâmplarea actuală, încât se trec cu vederea nu numai expresiile reluate, dar DOUĂ CĂRȚI DE CRITICĂ LITERARĂ 'g9 chiar schimbarea firii eroului, care în prima parte este a unui pros* tovan, iar apoi e a unuia mai isteț decât Dracul însuși". Totuși s’ar putea găsi și o altă explicație în legătură cu temperamentul țăranului: în raport cu realitatea practică, țăranul e naiv, ușor de înșelat; în fa(a. puterilor supranaturale, (în exemplul nostru, Dracul) atunci când fan- tezia trebue să intre în acțiune și nu spiritul practic, țăranul este inventiv, având fantezia bogată. Dănilă Prepeleac reprezintă pe țăranul cu rați- unea practică aproape nulă, dar cu imaginația foarte bogată; sau reprezintă lumea țărănească „șireată deși naivă", după cum constată chiar d. Streinu la p. 231. Dănilă își dă pe fată naivitatea când e vorba de vieata practică, dar e șiret și inventiv când e vorba de lumea supranaturală scornită de închipuire. La Creangă, după cum constată d. Streinu, „studiul operei așa dar lămurește pe om până la amănunt, evocându-i chipul moral, viu și etern de țăran „povestariu". (233). Ceeâ ce ne dispensează de a mai între- prinde biografia scriitorului, căci nu ne interesează nici răspopirea, nici necazurile conjugale și nici epilepsia lui Creagă, pentru înțelegerea operei Iui. Dar chiar faptul că autorul Amintirilor nu a lăsat să se stră- vadă nimic în opera sa din aceste neajunsuri ale vieții sale intime, este interesant de știut, pentru a ne da seama de un anumit aspect al temperamentului său, de voința sa de a refula anumite întâmplări și de a Ie Idealiza pe altele. Dar dacă anumite fapte din vieata intimă a unui scriitor nu au niciun ecou în opera lui, asta nu înseamnă că biografia trebue Izgo- nită șl că tocmai din compararea realității vieții, și cu oglindirea ei transfigurată în opera scriitorului, să nu ajungem Ia concluzii intere- sante asupra felului cum a știut autorul să prelucreze în subconștient materialul viu. Opera literară este produsul oglindirii șl transfigurării realității, trăite în subconștientul creator al artistului. Fără aceste două realități este imposibilă orice creație artistică. Dacă vrem să ne expli- căm această creație, trebue să le avem în vedere pe amândouă aceste elemente; altfel riscăm să avem o explicație superficială, incompletă. Iar dacă voioșia sau umorul ce reesă din întreaga operă a lui Creangă nu este produsul organismului său robust, căci omul era bolnav, este totuși cu atât mai interesant de știut că opera iui e produsul „unei conștiinfe până la care vătămarea n’a putut ajunge; și ea creează, iar nu epilepsia omului, pe care o contrazice și o învinge"... (238). Fie că opera oglindește mai mult sau mai pu{in fidel amănuntul biografic, fie că-1 refulează sau îl învinge, biograficul rămâne indispensabil pen- tru a ne explica felul cum a fost creiată opera literară. Căci dacă în puținele exemple arătate de d. Streinu, opera contrazice în mod apa- rent amănuntul biografic, în nenumărate alte cazuri (adică în totalitatea Amintirilor), biograficul explică opera și invers. D. Streinu condamnă metoda biografică, socotind-o inutilă, numai fiindcă unele fapte 5in vieața lui Creangă nu au lăsat nicio urmă în opera sa, dar nu vrea să ție seama că întreaga copilărie se oglindește în Amintiri, după cum vieata sufletească a țăranului humuleștean se oglindește în basmele sale. Și apoi, nu-i posibil ca toate faptele din cursul unei vieți de om să fie oglindite în opera scriitorului; iar 70 AUREL VASILtU epoca pe care o zugrăvește Creangă în Amintiri nu putea să aibă nimic de-aface cu neajunsurile lui casnice, cu răspopirea sau cu boala lui. Dacă s’«r fi apucat Creanga să scrie un roman social, o dramă sau o comedie, sau măcar și-ar fi prelungit Amintirile pană spre sfâr- șitul vieții, atunci desigur că și-ar fi pus la contribuție și experiențele neplăcute ale vieții. Pentru a ști ce a selectat și cum a transfigurat elementele vieții sale, avem nevoie de cunoașterea biografiei scriito- rului, o biografie cât mai amănunțită și nu una sumară, căci adesea autorul a întrebuințat elemente cu totul incidentale din vieața sa, dân- du-le proporții, în raport invers cu faptele reale dela care a pornit. De aceea nu suntem de acord cu concluzia dlui V. Streinu: „Iar dacă portretul biografic nu concordă în atâtea trăsături, după cum am văzut, cu portretul literar, e semn pentru noi că biografia dă un personaj, care a dispărut pentru totdeauna, în timp ce opera luminează o mare figură vie*, (p. 239). Asta nu ne dispensează însă, pentru a cunoaște adevărata și completa personalitate a scriitorului, de a confrunta mereu biografia cu opera și opera cu biografia, una completându-se cu cea- laltă, căci și într’un caz și în celalt, riscăm să avem o imagine falsă, dacă nu le avem pe amândouă în vedere. Dezacordul dintre biografie și operă este fatal, căci nici când scriitorul nu-și poate zugrăvi toată complexitatea temperamentului său și adesea multe din aspectele sufle- tești, care nu concordă cu aspectul ideal pe care vrea autorul să ni-1 redea despre sine, el și le refulează cu grijă. Astfel se explică de ce îi apare d-lui Streinu, Creangă uneori drept „mahalagiul din margi- nea Iașilor* (p. 240), atunci când citează dintr’o scrisoare intimă către unchiul Gheorghe, preot în Tg. Neamțului. De sigur, pentru acei care doresc un tip ideal de scriitor, cu purități sufletești nepătate, se vor teme de partea prozaică, relevată de biografie; dar cine va căuta să purifice astfel vieața scriitorului, va avea un portret cu totul unilateral și neconform cu personalitatea omenească în genere si cu a unei firi excepționale, care e a scriitorului, în special. Iar dacă într’adevăr Creangă a ținut cu tot dinadinsul să ne apară „în lumina de unic erou al operei sale rapsodice, ca băștinaș patriarh, care cu efortul artistic și-a adâncit identitatea poporană* (p. 239—240), atunci cu atât e mai necesar de a cunoaște și celelalte aspecte, pe care autorul le-a evitat și înlăturat din opera sa, pentru a ne da seama cât de mare i-a fost „efortul artistic⁴⁴, în scopul de a ajunge la puritatea ideală, pe care atât de mult o lăuda d. Streinu, atunci când se teme ca nu cumva mahalagismul să-i păteze chiar „și imaginea de om pe care o lumi- nează opera*, (p. 240). Dar oare concluzia foarte interesantei cercetări estetice asupra operei lui Creangă, nu are totuși o explicație mai adâncă, de ordin biografic, atunci când d. Streinu.spune: „am susținut un stu- diu exclusiv literar, ale cărui concluzii sunt homerismul viziunii, adică facultatea de a vedea și evoca în dimensiune uriașă, și structura rap- sodică, adică eplcism și oralitate, totul fiind menit să arate, că opera conține elementele neperitoare de portret ale autorului; iar portretul care ni s’a limpezit astfel este, cu oarecare adaosuri de istoricitate și corn lexltate individuală, al omului arhaic din ținuturile noastre, con- format genial*, (p. 241—242). Dar după cum aceste sumare caractere DOUA CĂRȚI DE CRITICA LITERARĂ li generale ale operei lui Creangă își au substratul în hereditate și în biografie, tot astfel alte caractere, mai mult sau mai pufln generale, ar putea să-și găsească și ele explicația tot în biografia, pe care trebue s’o cunoaștem, pentru a o confrunta mereu cu datele extrase din operă... Astfel că, totuși, biograficul este indispensabil esteticului și invers, așa după cum fiziologicul este în strânsă legătură cu intelectul. Ultimul studiu, care încheie volumul Clasicii noștri, este acela despre Coșbuc, cu specială insistentă asupra constatării că atât Coșbuc, ba chiar și Creangă, deși zugrăvesc mediul rural, nu sunt gustați de către țărani. Dl. V. Streinu crede că: „Dacă, de exemplu, ne place să spunem cu glas auzit (este și un glas neauzit?) strofa de mai sus din Fata Morarului, plăcerea izvorăște mai ales din originalitatea absolută a metrului..(255). Totuși originalitatea acestor versuri, și ca idee, și ca metrică, și ca muzicalitate, nu este chiar așa de absolută, căci ceva similar găsim și într’una din poeziile lui Eichendorff, și nu dovedesc chiar așa de mult „putere inventivă și viriuositate neîntâlnită la niciun alt poet" (255). Studiile din acest volum rămân totuși deosebit de sugestive și necesare pentru accentuarea laturei estetice, adesea neglijată de isto- ricii literari. AUREL VAS1LIU ÎNSEMNĂRI ACTIVITATEA ASTREI a fost foarte redusă în ultimul an de gestiune. N’a putut fi iinută nici măcar promisa adunare generală in cadrele obișnuite ale adunărilor noastre. Iată de ce a trebuit să ne mulțumim eu o adunare generală pur administrativă. Ea a avut Ioc la Sibiu. în 30 Septem- vrie anul trecut, cu o participare res- trânsă de membri Nu s’a putut publica cu acest prilej nici obișnuita dare de seamă anuală. Ea va apare însă în- dată ce împrejurările vor permite-o. Ne bucurăm că și-a putut continua aparifia Foaia Poporului, mărindu-și chiar numărul abonajilor și cetitorilor. Transilvania, după ce a publicat în anul trecut 4 numere, a fost nevoită, din pricini pe care nu credem că e necesar să le înșirăm, să-și întrerupă apariția. Cu acest număr ne reluăm munca, deocamdată tot în numere con- centrate, cu speranța că în curând vom reveni la normal. Firește că aceasta de- pinde, în mare măsură, de sprijinul pe care îl vom primi dela cetitorii noștr și dela prietenii și colaboratorii Astrei, căci costul tiparului se urcă la cifre astronomice, iar Asociațiunea este mai săracă decât oricând. Din aceleași motive nu s’a putut con tinua nici cu publicarea „Bibliotecii Poporale”. Redusă, fără să fie stânsă cu totul, a fost și activitatea despărtămintelor. Criza transporturilor, mizeria econo- mică, mai ales a intelectualilor pe care se sprijinea activitatea Astrei, și alte pricini cunoscute de toată lumea, au împiedecat organizațiile noastre perife- rice să revină la munca lor obișnuită din timp de pace. Ne mângăe faptul că încep să dea semne de vieată despărjămintele din Ardealul de Nord, desființate cu totul de regimul hortist. Ele se reorganizează și așteaptă momentul pentru a reîn- noda firul rupt atât de brutal în 1940. Nu numai în partea eliberată a Ar- dealului, ci pe întregul lui cuprins, sa- tele așteaptă cuvântul drept și cinstit al Astrei mai mult decât oricând. Ar fi o dezertare dela cele mai vitale în- datoriri ale noastre dacă nu li l-am da. Tr. mortii NOSTRU De când am pierdut contactul cu ce- titorii noștri au coborît în mormânt câțiva dintre membrii de seamă ai ins- tituției noastre. Le însemnăm deocam- dată numele, în nădejdea că vom re- veni odată pentru a le prezenta mai amplu activitatea în cadrele instituției noastre și munca pentru care au bine- meritat dela posteritate. In vara trecută s’a stins Ia Sibiu Coriolan Petranu, profesor la univer- sitatea din Cluj, vicepreședinte al sec- ției noastre artistice. Memoria lui este evocată mai jos prin panegiricul dlui prof, 1. Moga. Tot în vara trecută s’a stins la Sibiu, ÎNSEMNĂRI la o vârstrâ de patriarh, Eneâ Hodoș, devotat colaborator al Astrei, unul din cele mai strălucite elemente ale vechiu- lui corp didactic ardelean, folklorist, scriitor și ziarist apreciat pentru talen- tul și onestitatea lui. In primăvara acestui an, au decedat Dr. Romul Boila, profesor la Universi- tatea din Cluj, președinte încă înainte de Unire al despărțământului Târnă- veni al Astrei, membru apoi al secției noastre juridice; apoi Dr. loan Mateiu, profesor Ia Academia de Înalte Studii Comerciale din Cluj la Brașov, mem- bru al Secției Școlare. Fie-le țărâna ușoară! Tr. CORIOLAN PETRANU Născut la 11 Ianuarie 1893 în co- muna Șiria, județul Arad, din părinți aparținători elitei intelectuale române, Coriolan Petranu a urmat școala pri- mară și cea secundară la Arad, iar studiile universitare la Berlin și Viena, unde și-a trecut doctoratul în anul 1917 la celebrul istoric de artă Strzygovski, cu teza de larg răsunet în lumea spe- cialiștilor „Inhaltsproblem und Kunst- geschichte“, tipărită de Universitatea austriacă. Unirea dela 1 Decemvrie 1918 și organizarea Statului român întregit au aflat în Coriolan Petranu un specialist recunoscut în problemele muzeale și artistice, fapt pentru care Ministerul In- strucțiunii din București l-a însărcinat, în anul 1919, cu studiul monumente- lor de artă românească din Transilva- nia, iar Universitatea Regele Ferdinand 1, i-a încredințat la începutul anului 1920 conferința de Istoria artelor dela Facultatea de Filosofic și Litere a Uni- versității din Cluj. In același an Consi- liul Dirigent l-a numit inspector al Mu- zeelor și artelor plastice din Transil- vania, iar Ministerul de Afaceri Străine l-a numit in anul 1922 delegat al Gu- vernului Român pe lângă comisia de Reparajiuni din Budapesta, pentru ca Ia 1924 să recurgă din nou la compe- tinta lui științifică, numindu-1 consilier tehnic al conferinței româno-maghiare. Ca specialist, defunctului i se datoresc aproape toate realizările în domeniul reorganizării muzeelor din Transilva- nia timp de două decenii, cât a înde- plinit demnitatea de inspector al Mu- zeelor. Concomitent cu această activitate, depusă cu o rară competintă, și — ceea ce e rar în zilele noastre — fără re- tribuție materială, în slujba neamului, Coriolan Petranu a desvoltat o valo- roasă activitate didactică și științifică în calitate de conferențiar definitiv, apoi ca profesor agregat și dela 1928 începând ca profesor titular al catedrei de Istoria generală a Artelor dela Uni- versitatea din Cluj. Cine i a urmat seminariile, a avut prilejul ca, în atmosfera de sobră ele- gantă, pe care a știut să o imprime laboratorului său științific, să admire în figura reținută și în cuvintele mă- surate ale profesorului Petranu nobila pasiune pentru stilurile plasticei și ale arhitecturei și străduința permanentă a acestui îndrăgostit de artă pură de a face să pătrundă elementele de iden- tificare ale valorilor artistice în sufle- tul studentilor săi. Cursurile lui, sever controlate, prindeau treptat contururi limpezi și nu de mult, cu obișnuita lui autocritică ne mărturisea acum câteva luni, întruna din obișnuitele sale plim- bări de seara, că se simte mulțumit a fi pus la punct întâia parte a tratatu- lui său de istoria generală a artelor, operă de maturitate, care e gata de tipar. In această activitate didactică de- functul aducea nu numai o temeinică pregătire tehnică și cunoștințe de spe- cialitate, ci și experiența de pe teren câștigată în numeroasele lui călătorii de studii în Austria, Germania, Italia, Spania, Franța, Belgia, Anglia, Sue- dia, Norvegia, Danemarca, Țările Bal- ÎNSEMNÂRI T4 tice, Polonia, Rusia, Tarile Balcanice și Egipt, dispunând astfel de elemente de comparație pe cari putini specia- liști le aveau. Lucrările lui de specialitate l-au fă- cut bine cunoscut și mult apreciat în străinătete, unde a făcut numeroase comunicări la congresele internațio- nale, fiind ales membru în Comitetul permanent al acestor congrese, apoi membru corespondent al Academiei din Miinchen și colaborator la mai multe publicatiuni de seamă din Europa și din America. Aceste prețioase legături cu străină- tatea, Coriolan Petranu nu a înțeles să le păstreze și să le valorifice numai în beneficiul propriu, ci le-a pus în serviciul neamului. In adevăr, defunc- tul, în numeroasele congrese interna- ționale și în publicafiunile străine, a știut să atragă atenția specialiștilor și să valorifice în fata lumii străine crea- Jiunile arhitecturale și cele de pictură, sculptură și artă decorativă româneas- că, pe cari le-a apărat cu o rară și necontestată competintă fată de ten- dințele anumitor autori străini; cari în- cercau să atribue geniului creator al neamului lor tot ce are mai specific poporul român în creatiunea lui artis- tică. In acesstă privință Coriolan Petranu are meritul necontestat de a fi cel dintâi care a desprins valorile de ar- tă românească din păienjenișul în care le-a ascuns raporturile pseudo- știintifice ale anumitor autori străini, realizând astfel o adevărată operă de desrobire artistică pentru neamul ro- mânesc din Transilvania. Așa a înțe- les să-și împlinească misiunea la ca- tedra pe care au creat-o, organizat-o și a servit-o până in clipa mortii. Dar prin moartea lui Coriolan Pe- tranu, Facultatea noastră pierde nu nu- mai un profesor de valoare și un spe- cialist reputat, ci și un om, un caracter. Șub finuta lui rezervată și elegantă, defunctul ascundea o nebănuită sensi- bilitate sufletească, o inimă de o rară loialitate și o manieră sufletească de o desăvârșită corectitudine. Avea aver- siune fa(ă de orice nuanță de intimi- tate plebeiană pe care educația lui nu o putea suporta. Gândul curat, cins it, îl avea în mare preț Ș* orice abatere de pe linia loialității, îl determina să se izoleze în lumea lui. Lipsa de de- centă sufletească a altora îl dezarma, dar niciodată reactiunea lui nu depă- șia sobrietatea. Avea convingeri ferme pe cari le manifesta și apăra reținut și demn. Simțul înnăscut pentru ierar- hia valorilor îl determina să pretindă tuturor maniere corecte și raporturi de un desăvârșit cavalerism. Omul care a iubit stilurile a avutei însuși un stil propriu de vieață și de conduită, care în lumea celor ce l-au cunoscut, a trezit un curat sentiment de iubire și de respect. Așa l-am cu- noscut noi, foștii lui elevi și actuali colegi, pe neuitatul Coriolan Petranu. Dar ceea ce a străbătut ca un im- perativ permanent vieața scurtă a de- functului nostru a fost iubirea de neam pe care nu a părăsit-o până în clipa mortii. In preseara zilei fatale un ve- nerabil profesor al Facultății noastre s’a dus să mângăe ultimele clipe ale celui ce se stingea iremediabil. „Ai dureri mari domnule coleg", l-a între- bat vizitatorul. „Nu, n’am dureri, dar simt o mare, o grea slăbiciune; pare că toată slăbiciunea Neamului meu mar apăsa". Dormi în pace neuitate profesor și coleg și nepretuitule om Coriolan Pe- tranu. Facultatea de Litere și Filosofic cu sufletul îndurerat deplânge plecarea de veci a ta din rândurile ei. Ea îji va păstra însă veșnică memoria, așezân- du-o la loc de cinste în clădirea Uni- versității clujene unde atât de mult ai dorit să te întorci. Dumnezeu să te odih- nească în lumea celor vrednici. Prof. I. Moga ÎNSEMNĂRI MATTEO G. BARTOLI Din Italia ne-a sosit vestea, că în luna Ianuarie a acestui an s'a sfârșit din vieață, în vârstă de 73 de ani, bă- trânul profesor de limbi romanice dela Universitatea din Torino, Matteo Giulio Bartoli. Cu el s’a coborît în mormânt un savant ilustru, un neîntrecut roma- nist și un prieten sincer și devotat al Românilor. In rândurile linguiștilor, M. Bartoli se găsea în frunte. El s'a impus dela început prin bogăția erudiției sale și prin activitatea sa stufoasă, împrospă- tată mereu de o curiozitate științifică multilaterală și de o rară pasiune. Bă- trânul profesor dela Torino, cu înfăți- șare blândă, de apostol, a știut să-și lege numele de opere care, prin pro- porțiile și importanta lor, sunt sortite să devie neperitoare. Cea dintâiu mare lucrare a sa este Das Dalmatinische, voi. I—11 (Viena, 1906), un studiu unic, — și prin aceasta cu atât mai prețios, — asupra limbii dalmate, vorbită pe țărmul dalmUin al Adriaticei și în insulele din apropiere. M. Bartoli a avut norocul să cunoască, în 1897, pe ultimul Dalmat — Udina Burbur, — care i-a furnizat materialul de limbă al acestui idiom romanic ră- săritean, dispărut astăzi, și atâtea in- formatii, păstrate prin tradiția orală, despre populația care îl vorbea. Dar acest studiu este important și pentru altceva: concentrează cu migală tot ce se poate ști din istorie și etnografie despre acest popor dalmat, urmărit până în întunecatele veacuri ale evu- lui mediu. El este în felul acesta „sin- gurul monument spiritual, lăsat cu lim- bă de moarte, prin pana savantului, de către ultimul supraviețuitor al unui popor dispărut" (G. Giuglea). Format la școala neogramaticilor, M. Bartoli s’a dovedit un spiijț receptiv și creator. A îmbrățișat cu deosebit inte- res noile metode de investigație- în domeniul limbilor, al geografiei lin- te guistice, preconizate de către părintele acestei discipline, Gillieton. Dar nu numai atât. Pornind dela anumite idei ale neogramaticilor, pe care grefează principiile geografiei linguistice, năzu- ind să descopere drumuri nouă în cer- cetările științifice, împreună cu G. Ber- toni. M. Bartoli pune temeiurile unei școli linguistice, cunoscută subt numele de Neolinguistica. Principiile aceste școli sunt expuse în Breviario di neo- linguistica: I. Principi generali di G. Bertoni, II. Criteri tecnici di M. Bartoli (Modena, 1925) și în Intro- duzione alia Neolinguistica (Geneva. 1925), apărută sub numele celui din urmă. Linguistica spațială, cum o numește savantul romanist, și așa zisa teorie a ariilor, privi- toare la problema inovațiilor linguis- tice, care revine mereu, până la sfâr- șitul activității, în studiile Iui, de|in lo- cul întâiu în preocupările sale. Cu toată înțelegerea și admirația pentru lucrările de geografie linguisti- că, afirmându-se ca un dialectolog pa- sionat, nu e de mirare dacă „Societâ filologica friuliana ,G. Ascoli' “ a în- credințat realizarea Atlasului Linguis- tic Italian lui M. Bartoli și colaborato- rilor săi U. Pellis (mort 1943) și G- Vidossi. Această operă monumentală, în curs de elaborare, după câte știm, de o mare importantă științifică și na- țională, și-a găsit în Bartoli un price- put și entuziast îndrumător de fie ce clipă. Păcat că nu i-a fost dat lui să publice în hărți, după cele mai noi și riguroase metode științifice, materialul adunat, ani de-a rândul, din aproxi- mativ 730 de localităji. In cursurile și lucrările sale, roma- nistul Bartoli a dat o importantă deo- sebită romanității orientale din Dacia. Limba română, pe care o cunoștea așa de bine, era pentru el cheia miracu- loasă a multor probleme de filologie romanică. De aceea urmărea activita- tea filologilor români din tară cu viu Î6 ÎNSEMNĂRI interes, întreținând cu ei raporturi de bună prietenie și folositoare colabo- rare științifică. De origine din orășelul Albona, nu departe de Istroromâni, era firesc ca linguistul Bartoli să se ocupe și de graiul fraților noștri din Istria. Pe aceștia i-a cercetat de mai multe ori, între 1900—1908, studiindu- le cu temeinicie limba, încă în 1901 publică o parte din materialul său, în Publicazioni recenti di filologia rume- na. Criticând glosarul istroromân al lui Byhan, îi aduce numeroase completări. Bogatul material adunat de neobositul cercetător din satele Istroromânilor, cu- prins în 25 de caete, a fost publicat însă de S. Pușcariu în al treilea volum din Studii istroromâne, în colaborare cu M, Bartoli, A. Belulovici și A. By- han (București 1929), pp. 80—141. El constitue, după cum mărturisește auto- rul acestei prețioase lucrări, „cel mai bogat izvor de cunoștințe nouă“ asu- pra dialectului istroromân. Îndrăgostit din tinerele de poporul român, pe care l-a cunoscut la el aca- să în mai multe călătorii, neîncetat l-a iubit și apreciat cu adevărată sinceri- tate de frate. Prizonierii români din Italia, în timpul celui dintâiu războiu mondial au găsit în el un sprijin mo- ral. Istroromânilor le-a dat, în 1921, tot ajutorul să->i poată deschide, după în- delungate strădanii, școală în limba lor maternă. M. Bartoli, prezent oridecâte ori se înregistra vreo manifestare în legătură cu poporul român, a contri- buit, fără interes deosebit și fățărnicie, la apropierea dintre cele două neamuri surc ri. Pentru toate acestea merite Uni- versitatea Ardealului, cu ocazia serbă- rilor jubilare de zece ani dela inaugu- rarea ei, în 20 Octomvrie 1930, il pro- clamă „doctor honoris causa”; Peste mormântul lui, poporul româ- nesc așterne o caldă și recunoscătoare amintire. Romulus Todoran PRIMPRESEDINTELE Dr. I0AN PAP? In Nr.-ul 1 — 2/1945 al Revistei Tran- silvania am cetit cu vie satisfacție un portret, frumos zugrăvit al Dlui Dr. loan Papp fost primpreședinte al Cur- ții de Apel Cluj, trecut la pensie în urma reducerei limitei de vârstă pe data de 1 Ianuarie 1945. Ca unul care cunosc activitatea Dlui Papp și o apreciez, nu pot de cât să-mi exprim bucuria asupra manifes- tării marei și desăvârșitei stime, ce îi se arată din partea intelectualității transilvănene prin organul ei. Se vede că, din marele public n’a perit încă sentimentul recunoștinței fală de me- rite reale câștigate prin muncă intelec- tuală și onorabilitate ireproșabilă. Mă asociez din toată inima la cele scrise, căci într’adevăr, dacă cineva dintre intelectualii transilvăneni a des- voltat o activitate pe terenul judiciar, cel dintâiu a fost și e Dl loan Papp alături de Dr. Georgiu Plopu, care își are și el ale lui merite neperitoare, câștigate prin marele ajutor, ce l-a dat juriștilor muncitori pe meleagurile tran- silvănene. îmi mărturisii mai sus părerea des- pre portretul apărut în Transilvania, spunând, că e „frumos zugrăvit”. Așa el Dar nu e complet, căci Dl loan Papp n’a fost și nu e numai juristul literat, magistratul desăvârșit, organi- zatorul neîntrecut în ale justifiei, fără de a cărui consultare prealabilă n’a eșit dela ministerul justiției nicio lege, niciun regulament de seamă, n’a fost numai conducătorul iscusit și apreciat al instanței prezidate de dsa, și Româ- nul integru, ci a mai fost și eminentul administrator și gestionar și colegul iubitor, omul de inimă, însușiri toate manifestate prin fapte, cari după pă- rerea mea se pot pune alături de rea- lizările arătate in portretul din Transil- vania lată-le: Justifia transilvăneană de o potrivă cu cea din alte regiuni ale tării avea ÎNSEMNĂRI 71 nespus de multe neajunsuri în ceea ce privește aprovizionarea ei cu rechizite și cu localuri potrivite. Statul, — fiind după războiul prim mondial in grea si- tuare financiară — nu putea pune la dispoziția autorităților justiciare sumele necesare. Pentru a eși din acest impas. Dl. loan Papp, în calitatea sa de con- ducător al serviciului administrativ al justiției transilvănene, cu autorizatiu- nea Ministerului Justiției, înființează „Fondul imprimatelor” și „Fondul căr- ților funduare”, mai apoi „Buletinul Justiției", instituții, prin cari s’au rea- lizat fonduri însemnate, din cari Dl Papp a organizat o tipografie, o tâm- plărie și „Casa magistratilor" din So- vata. Regret nespus de mult, că mă găsesc în completă neputință de a de- scrie mărimea, importanta și frumuseja acestor înfăptuiri. Crearea fondurilor a reclamat din partea dsale o putere de inițiativă și perseverentă în ducerea la îndeplinire a ideii, iar din parte > jus- titiabililor o neînsemnată jertfă fată de marele serviciu ce i se aducea justi- ției prin aceste fonduri. A avut opo- zitii din partea unora și era interesant a vedea că strigau numai aceia cari n’au contribuit cu niciun ban la adu- narea acelor fonduri. Dl Papp nu s’a lăsat însă bătut, ci a continuat lupta, căci scopul era măreț și trebuia atins negreșit. Rezultatul acestei lupte au fost, — precum o arătai mai sus — 1. „Tipografia cărților funduare" — cea mai bine înzestrată tipografie din toată Transilvania, care livra impri- mate tuturor autorităților justițiare din tară, tipografie în mod cu totul arbi- trar, predată de ministerul justiției ba- roului avocajilor din Cluj; 2. Tâmplă- ria, ce executa lucrări ieftine pentru instanțele judecătorești și pentru magis- trati, — suprimată mai târziu fără mo- tiv serios; 3. „Buletinul Justiției", care publica toate legile, regulamentele și ordonanțele ministerului justiției și le distribuia gratuit tuturor autorităților justițiare și magistratilor din întreaga tară; 4 „Casa magistratilor" din So- vata, — pe care eu o numesc o mi- nune — care e unică nu numai în Ro- mânia, ci în întreaga Europă. Nicăiri nu s’a găsit un „om", care să se fi cugetat, că magistratul după o muncă istovitoare are nevoie și de odihnă. Dl Papp i-a dat prilejul magistratului român prin clădirea acestei case, ca, în serii, să poată veni la odihnă și la cura, ce în Sovata se poate face, a- flând adăpost în eceasta casă mulii complect gratuit, altii cu taxe reduse la minimum posibil, Despre măreti-> și frumuseja acestei clădiri se poate câș- tiga cunoștința exactă numai văzându-o și primind la faja locului informa- Jiuni dela cei chemati despre instala- tiunile și înzestrările ei. Este adevărat, că în prezent abia a rămas casa, căci războiul a fost prilej pentru făcătorii de rele, ca să-i devasteze interiorul, furând înzestrările camerelor și tot ce- n’a putut fi ridicat din casă de Dl Papp cu prilejul evacuărei grăbite și for[ate de invazia dușmanului secular și neîmpăcat, care a avut neobrăzarea de a se lăuda, că aceasta casă for- mează „mândria națională maghiară", deci că e înfăptuirea lor și nu e ro- mânească. Aceasta casă a fost plănuită de Dl Papp în cele mai mici amănunte ale ei, el a asistat la clădirea ei, el a in- dicat și dirijat munca meșterilor, el a câștigat materialul și meșterii clăditori, el a supraveghiat-o și după terminarea ei, el a îngrijit de complectarea și sus- ținerea ei. 0 muncă uriașă și far . pă- reche în [ara românească. Chiar și nu- mai oboselile fizice, pe care le-a avut și le mai are prin deplasările fără nu- măr la Sovata, merită cea mai înaltă recunoștință din partea colegilor Dsale și a autorităților statului. „Casa Magistratilor" dintre toate în- făptuirile Sale, poate să fie prima sa mândrie. Ea îl va vesti generațiilor ce 78 ÎNSEMNĂRI vor veni și-l vor arăta în ființa sa de om iubitor al neamului, al colegului, iar Dsa ori de câte ori se va opri în fa[a ei, va găsi mângăerea că a făcut ceva mare si că n’a trăit de geaba. Când lucrările Dsalede pe terenul ju- ridic-Iiterar nu vor mai fi consultate în urma codificărilor supravenite, când cu trecerea vremii urmașii abia își vor mai aduce aminte în ce mod măre! a ilustrat magistratura, „Casa Magistrali- lor" va mai trăi și ii va susținea ne- umbrită aureola, care îi luminează fi* gura omului științei, al dreptății și in- tegrității morale. iar bătrânii Beiușului și ai Hațegu- lui îi vor binecuvânta memoria pentru fundațunile, ce le-a făcut donându-i fundațunilor averea moștenită de Dsa și defuncta soție dela părinții lor. M. A. VARLAAM. MITROPOLITUL MOLDO- VEI, CAZANIA. Iași, 1643. Prezen- tare grafică deAtanasie Po pa. Timișoara, 1944. In 4°, pp. 110+22 nenumerotate. Concomitent cu caftea Pr. Florea Mu- reșianu Cazania lui Varlaam. 1643— 1934. Prezentarea în imagini. Kolozs- văr (Cluj), 1944), de care ne-am ocu- pat cu alt prilej în paginile acestei re- viste (v. An. 76 (1945) Nr. 1—2 p. 81, ș. u.). apare și lucrarea d-lui Atanasie Popa cu titlul de mai sus. Și una și alta au fost prilejuite de împlinirea a trei veacui i dela tipărirea celei mai ci- tite cărți de predici în limba română: Cazania.lui Varlaam și au un caracter festiv comemorativ. Admirăm din toată cartea dlui Ata- nasie Popa, care vrea să fie o prezen- tare grafică a celei mai frumoase tipă- rituri românești din vechea noastră li- teratură, splendidele podoabe ale Ca- zaniei lui Varlaam, reproduse din bel- șug și cu îngrijire. Minunatele xilogra- vuri ale Meșterului Ilia, presărate în cuprinsul Cazaniei, numeroasele vig- nete și inițiale, portretul Mitropolitului cărturar, precum și reproduceri din alte cărți vechi, făcute să servească drept comparație, delectează ochiul celui ce își ia osteneala să răsfoiască această carte. Ele dau posibilitatea cititorului, care nu poate avea în mână Cazania, să guste arta grafică a timpului și să aprecieze, în egală măsură, simțul pen- tru frumos al ierarhului moldovean. lnfătișându-se aceste frumuseți grafice, se popularizează, dar in același timp se și accentuează adevărata însemnă- tate a cărții lui Varlaam, care nu este numai un punct de plecare în evoluția limbii literare românești, ci și o capo- doperă a graficei noastre vechi. Regretăm că aprecierile noastre asu- pra cărții dlui Atanasie Popa trebue să se oprească aci. Vom releva în continuare câteva din greșelile autorului. Mai întâiu credem că pentru a vorbi despe Cazania lui Varlaam nu e nea- părat nevoie să se pornească tocmai dela încreștinarea poporului român (cf. p. 7), după cum vorbind de poporul român nu întotdeauna trebue să se înceapă cu „taica" Traian. Afirmațu- nea „că prin alfabetul latin ne-am fi p’erdut cu legea și ființa în marea Biserică apuseană" (p. II), absolut ne- întemeiată (Francezii de pildă, deși nu cunoșteau alfabetul cirilic, catolici fiind, nu și-au pierdut individualitatea lor etnică) ne întoarce cu un secol și ju- mătate înapoi la gramaticii Tempea și Molnar. Ei, susținând același lucru, și-au ridicat împotrivă chiar un latinist, pe I. Budai-Deleanu. Iar „faptul că se tipărește cu literă cirilică, slavonă de obârșie — tot grecească și orientală" — nu se datorește „trebuinței de apăra neamul și legea românească de influ- infele apusene", ci împrejurărilor de tot felul, care n’au permis să se tipă- rească altfel la noi, în secolele trecute, decât cu litere cirilice. A vedea în cio- banii din tabloul Nașterii" (fig. 34) .cio» ÎNSEMNĂRI 79 bani români" cu pori românesc, când asemenea figuri sunt obișnuite in arta medievală, și a trage de aici concluzia că „foarte probabil" xilograful Ilia „a cunoscut limba Cazaniei și a poporu- lui român* (p. 43), înseamnă a trece dincolo de limita cercetărilor științifice serioase, alunecând pe terenul labil al ipotezelor neverosimile, unde toate im- posibilitățile sunt posibile. Că Varlaam „nu scrie în dialectul moldovean" Ca- zania sa, „ci în limba cărților biseri- cești răspândite la toată seminția ro- mânească de pretutindeni... mai mult pentru Ardeleni, întrucât limba Caza- niei are multe apropieri de cea vor- bită în Ardeal" (p. 27) este iarăși un neadevăr. Lăsând la o parte contrazi- cerea cuprinsă aci, dl At Popa în- cearcă să răstoarne ceea ce știe toată lumea, ca un fapt verificat de specia- liști, că Varlaam și-a scris cazaniile sale în graiul moldovean. Acest graiu, e drept, are multe afinități cu limba Ardelenilor, pentrucă el se vorbește în o bună parte a Transilvaniei. Am putea continua cu observațiile noastre, din care am ales doar câteva la întâmplare. E inutil însă. Am fi obli- gați să insistăm mai mult decât trebue asupra unor lucruri comune, elemen- tare și asupra unor naivități cu care nu se poate mândri nici chiar un di- letant de talia dlui Atanasie Popa. Să dăm acum câteva perle pe stil, care se găsesc la fiecare pas în de- cursul lucrării ? Sau să relevăm greșeli de ortografie și de tipar, de care sunt grele paginile? Am face o operațiune fără folos. Lăsăm cititorului toată plă- cerea de a le descoperi, desigur fără efort, și de a le judeca singur. Comentariile, de prisos adeseori, și descrierea diluată a gravurilor, cu re- petări supărătoare, de cele mai multe ori fără rost, contrastează neplăcut cu ilustratiunile cărții. Lucrarea dlui At. Popa, așa cum se înfățișează, scrisă oarecum sentimental și cam... crești- nește, este destinată să fie văzută și mai puțin citită. Numai în acest fel poate fi un omagiu adus ierarhului moldovean, după trei veacuri. Romulus Todoran t Prof. MIHAI ȘERBAN La 14 Aprilie 1945 s'a stins d'n vieața Ia Sibiu, Prof. Mihai Șerban, un distins fiu al Maramureșului, eminent pedegog și fost director al liceului „Dragoș-Vodă" din SighetuLMarmatiei. La 16 Aprilie rămășițele lui pământești au fost așezate provizor în subterana capelei din Cimitirul Centra], până când vor putea fi transportate la Si- ghet, conform dorinței sale ultime, ca să fie așezat alături de părinții lui scumpi, dascălul Mihai Șerban și Ileana Stan. Născut la 1885 în satul Săpânta Ma- ramureșului, decedatul descinde din familia cnezială, Șerban din Călinești, iar prin mamă-sa din familia voevo- dală Stan din Săpânta, ambele men- ționate în documentele veacului XIV- lea și păstrătoare cu sfințenie a vechi- lor tradiții românești și voevodale, a- tât de adânci încă și azi în Maramu- reș. Datorită acestor tradiții picurate și intensificate mereu cu grije, de părin- tele său, care i-a fost dascăl la școala primară, și de parohul local Simion Balea. o simpatică figură de luptător naționalist, M. Șerban și-a păstrat pâ- nă la capăt sufletul curat, idealist, ro- mânesc și creșt n. Cursul inferior, al studiilor secundare l-a urmat la gim- naziul Piariștilor din Sighet, iar cursul superior la liceul „Samuil-Vulcan" din Beiuș, unde și-a dat cu eminentă exa- menul de maturitate (bacalaureatul), în 1903. îndrăgostit de cariera tatălui său, s’a înscris la Facultatea de Stiinfe dela Universitatea din Budapesta,’ unde, dela 1908, și-a dat cu succes strălucit examenul de capacitate pentru mate- matică și fizică. In capitala maghiară el a activat intens în cadrul societății 80 ÎNSEMNĂRI studențești „Petru Maior", petrecându- și timpul liber în insulițele românești, unde nu putea pătrunde nicio influentă străină, participând cu mult elan la obișnuitele excursiuni duminecale ale studenților maramureșeni, sub condu- cerea savantului stomatolog maramu- reșan Dr. Gheorghe Bilașcu. Refuzând propunerile profesorilor săi de a ocupa o catedră în învățământul secundar al Statului, M. Șerban primi oferta mitropolitului Dr. Victor Mihali, tot un fiu al Maramureșului, de a fi profesor la Gimnaziul de fete din Bla- jul redeșteptării noastre naționale. In 1914, războiul îl smulge din sânul fa- miliei și-l duce pe fronturi, unde Ro- mânii nu aveau ce căuta. Făcut priso- nier de Sârbi, este transportat în Italia, de unde se întoarse acasă numai în toamna anului 1919. Odată cu aceasta i-se împlinise marele vis de a putea munci pentru ridicarea culturală a ți- nutului său natal, fiind numit director al liceului din capitala voevodală- Datorită muncii lui neîncetate și energice, instituția condusă de el a fost înzestrată cu tot materialul didac- tic de lipsă, ridicându-o la un nivel atât de înalt, încât era apreciată ca una din cele mai bune școli secunda- re din |ară. In timpul celor două de- cenii de activitate, s’a impus aprecie- rii și stimei publice ca pedagog desă- vârșit, administrator și conducător ex- celent sprijinitorul tuturor inițiativelor românești și culturale, coleg și cama- rad inimos, un adevărat om al școalei, care nu s’a lăsat niciodată târât în vâr- tejul luptelor politice. Numit în 1929 inspector școlar Ia regiunea Cluj, după câteva luni de activitate reuși să sca- pe de înalta însărcinare și să revină în Maramureșul lui scump, căruia și-a închinat toate eforturile muncii sale. In toamna din 1940, silit de nedrep- tul dictat din Viena, părăsește Mara- mureșul și se așează la Sibiu, ca pro- fesor utilizat la Liceul „Gheorghe-La- zăr", unde s’a bucurat de stima since- ră a colegilor și cunoscutilor. Marea lui dorință de a revedea Maramureșul nu i-s’a împlinit. In toamna anului 1944 a fost pensionat pentru limită de vârstă, apoi moare pe neașteptate, lo- vit de o boală grea și nemiloasă. Model al datoriei împlinite, aminti- rea lui M. Șerban va fi păstrată cu ve- nerație și recunoștință de întreaga obște maramureșană, pentru binele căreia a crescut atâtea generalii de intelectuali distinși Dumnezeu să-i facă parte din fericirea drepților săi I ■Al. Filipașcu „ASOCIAȚIUNEA", pentru literatura română și cultura poporului român" Întemeiată în 1861 Președinte de onoare: M. S. REGELE MIHAI I Președinte: Dr. luliu Moldovan Vice-p reședinți: Dr. Gh. Preda, Silviu Țeposu și Sabin Evuțian Membrii de drept al Comitetului Central: I. P. S. Sa Dr. Nicolae Bâlan, Mitropolitul bis. ort. rom. din Sibiu I. P. S. Sa Dr. Valeriu Tr. Frențiu, administrator apostolic al Mitro- poliei rom. unite din Blaj Membrii Comitetului Central: Agârbiceanu loan, canonic Aron Victor, protopop Bogdan-Duică Constanta, prof. Dr. Borza Alexandru, prof. univ. Dr. Brediceanu Tiberiu, f. membru Cons. Dir. român Dr. Căliman Nicolae, medic Câltun lancu, profesor Cioran Emilian, protopop Colan Nicolae, episcop Dr. Corneanu Cornel, advocat Dr. Cosma loan, medic Dănilă Gh., canonic Dăncilă loan, protoereu militar Dr. Dragomir Silviu, prof, univ. Dr. Ghibu Onisifor, prof. univ. Dr. Hajiegan luliu, prof. univ. Herjia Dumitru, advocat lacobescu Teodor, institutor Dr. Ilea Vasile, medic « Dr. lonașiu Liviu, medic Lapedatu loan, f Guvern. Băncii Nat. a Rom. Dr. Lăzărescu Vasile, episcop Dr. Lupaș loan, prof. univ. Dr. Macaveiu Victor, prepozit capit. Dr. Manciulea Ștefan, conf. univ. Dr. Maniu luliu, f. ministru președinte Dr. Manuilă Sabin, director general Martin Nicolae, prof. Dr. Moga Ion, prof. univ. Dr. Moldovan Vaier, prof. univ. Dr. Mușlea Ion, directorul Bibi. Univ. Dr. Nicoară Eugen, medic Dr. Nitescu Voicu, advocat Olariu Petre, institutor Dr. Popa Augustin, prof. Dr. Pop Ionel, advocat Pop Ștefan, dir. lic. Dr. Râmneanju Petru, conf. univ. Dr. Russu Alexandru, episcop Rusmir llie, prof. Dr. Stanciu Victor, prof. univ. Dr. Stăniloaie D., rector Acad. teol. Dr. Stoichitia losif, prof. univ. Dr. Suciu Coriolan, prof. I Simu loan, protopop Dr. Veliciu Mihaiu TRANSILVANIA Organ al ASTREI Anul 77 lonuarie-Aprilie Nr. 1—4—1946 CUPRINSUL: Emil Pop, Titus A. Crișan, Tuliu Racola, Mihai P. Dani „Societatea filosofească"... din 1795 Democrația Americană Petru Pavel Aron z Etnografia și folklorul în U. R. S. S. CRONICI: Jon Breazu, Titus A. Crișan, I. Verbină, Aurel Vasiliu, Reconstituirea vieții intelectuale românești a Clujului: !| Consiliul de securitate D. Popovici, La litterature roumaine â l’epoque des lumieres Două cărți de critică literară ÎNSEMNĂRI: Tr„ Activitatea Astrei. — Tr., Morfii noștrii. — Prof. I. Moga, Coriolan Petranu. — Romulus Todoran, Matteo G. Bartoli. — M. A. Prim-pre- ședințe Dr. loan Papp. — Romulus Todoran, Varlaam, Mitropolitul Moldovei, Cazania, de At. Popa. — Al. Filipașcu, Prof. M. Șerban. « Tip. -ASTRA CULTURALA. SIBIU, Str. Avram lancu 9 Prețul Lei 5.000