TRWLVM ANUL 75 * OCT-OV.«0e6. Nft fO-« W SIBIU Anul 75 Octomvrie—Decemvrie 1944 Nr. 10—12 TRANSILVANIA Organ al ASTREI CUVÂNT INAUGURAL LA ADUNAREA GENERALĂ A -ASTREI- (5 NOEMVRIE 1944) Adunarea aceasta generală trebuia să o ținem la Cluj, Așa hotă- rîsem în toate adunările noastre dela 1940 încoace, ca odată eliberat Ardealul de Nord și dată posibilitatea participării fraților membri ai „Astrei" din toate despărțămintele din Ardeal și Banat, adunarea ge- nerală proximă să fie convocată la Cluj, în cadre festive. Grație înțe- lepte! hotărîri a Maiestății Sale Regelui nostru iubit, grație vitejiei oștirii noastre și mai ales frăției de luptă a biruitoarei armate sovietice, Clujul nostru, Ardealul de Nord este eliberat. Și.totuși considerațiuni de sigur de ordin superior, tactic sau politic, ne-au pus în imposibilitate, de a convoca acum adunarea generală proiectată la Cluj și ne-au obligat să amânăm o întâlnire, care nu avea numai rostul unei revederi duioase, al unui schimb de amintiri, privind eroice lupte și prea multe și dure- roase umiliri și suferințe, dar trebuia să pună în același timp și neîn- târziat temeliile unei vieți noi, închinată binelui și viitorului patriei comune. Căci, fără îndoială, va trebui să începem o vieață nouă. Se înșeală amar cine crede, că după acest crâncen războiu vieața va putea con- tinua în vechile tipare. O muncă uriașă ne așteaptă pentru a reface țara și pentru a asigura dăinuirea și propășirea neamului nostru în ne- cruțătoarea concurență vitală care va urma. In această luptă nu vom putea birui decât lăpădându-ne de toate defectele, care ne-au dus țara și neamul aproape la dezastru; nu vom birui decât îndeplinind cu perfectă loialitate îndatoririle pe care le avem față de noi înșine și față de alții, punând în valoare toate însușirile pozitive, cu care neamul nostru este din belșug înzestrat și inte- grând disciplinat toate energiile românești spre scopul propășirii patriei noastre scumpe. Ne aflăm poate în unul dintre cele mai critice mo- mente ale evoluției noastre, în fața alternativei categorice: sau, printr'un 1 744 PROF. IULIU MOLDOVAN efort eroic, disciplinat și solidar ne vom păstra, cu orice jertfă, inde- pendența, sau ne vom prăbuși. Se Înșeală amar acela care crede că lumea se mai lasă amăgite de aparențe, de mascarea oricât de isteață a unor atitudini sau fapte neînțelegătoare față de imperativele ceasului prezent, sau față de che-. marea insistentă a zilelor de mâine. In ce privește organizarea vieții noastre obștești în viitor, direcția evoluției noastre politice și principiile pe care aceasta va trebui să se bazeze, nu vor fi greu de aflat. Ni le indică cu preciziune evoluția- vieții obștești din toate țările civilizate, unde din lupta între un indi- vidualism exagerat și principiul unei largi dreptăți sociale, iese biruitor tot mai mult acesta din urmă. 0 dreptate socială mai largă pentru cei mulți, o nivelare a de- osebirilor economice ne justificate, nemuncite și nemeritate, șanse egale pentru oricine de a-și pune în valoare potențialitățile sale firești spre fericirea proprie și spre binele comunității căreia aparține, dreptul la existență și la afirmare pentru fiecare și egalitate politică sunt, pe lângă abolirea privilegiilor și lichidarea parazitismului social, postulate care se cer tot mai categoric respectate. Ele vor întâlni la noi ușor o m»i- largă înțelegere și mai puține piedeci, dat fiind faptul că în urma urba- nizării și industrializării mai reduse, antagonismele între categoriile sociale nu au putut ajunge la proporțiile și acuitatea, caracteristice altor țări. Dar dacă este justă pretenția ca șansele sociale cu care pornește la drum vieața individuală să fie egale pentru toți și succesul în vieață să fie hotărît de capacitatea, munca, jertfa și meritul fiecăruia, just trebue să fie și postulatul ca același principiu să fie valabil și respectat și când e vorba de șansele și evoluția vieții neamurilor. Și neamul nostru, azi, când intră într'o nouă vieață, nu se află, din punct de vedere social și mai ales economic pe plan de egalitate cu neamurile conlocuitoare, maghiari și sași. Cu toată bogăția zestrei noastre firești, cu toată munca și jertfa noastră de-a-lungul veacurilor pline de lupte, noi ne aflăm azi față de ei, dacă nu în situația prole-» tarului față de capitalist, în orice caz în situația omului trudit față de omul privilegiat. Noi nu dorim să ajungem la o egalitate de șanse prin denivelarea lor, nu dorim să le răpim nimic din drepturile, care le revin în mod firesc. Dar nimeni nu ne poate nega dreptul nostru, de a cere, ca Statul Român să-și îndrepte grija sa deosebită asupra poporului nostru, care doar el a luptat și jertfit mai mult ca oricine pentru apărarea și rodirea acestui pământ, să ridice poporul nostru fără zăbavă la același nivel de armatură socială și mai ales economică,. CUVÂNT INAUGURAL 745 pentru ca să poată pomi apoi la drum nou și să se afirme, dacă nu totdeauna fn prietinească emulație, cel puțin tai loială concurență eu ceilalți. Nimeni nu ne poate nega dreptul, să cerem, ca din sângele sutelor de mii de ostași români, vărsat doar pentru apărarea șt propă- șirea patriei noastre scumpe, să răsară fn primul rând dreptate pentru noi și nu privilegii pentru alții. Când spun toate acestea, nu o fac pentru a da sfaturi acolo unde nu sunt necesare, ci pentru a preciza directivele, care vor trebui să conducă gândul și activitatea instituției noastre și în viitor. Și este clar, chiar după foarte sumara mea expunere, că în esența lor, directivele schițate, sunt aceleași, cu care a pornit la drum acum 83 de ani Aso- ciațiunea noastră și care apoi au fost respectate cu sfințenie în toată activitatea ulterioară. De sigur aspectul și mai ales amănuntele activității „Astrei** au variat din epocă în epocă. Altul a fost acest aspect la începutul exi- stenței „Astrei¹* în epoca de relativă toleranță maghiară, altul și variat în vremurile de tot mai accentuată opresiune, și altul și schimbător în România noastră liberă; variațiuni determinate nu numai de situa- țiunea politică, de curentele mari de idei care se cereau respectate, dar și de inițiativele pornite din sânul „Astrei**. Rostul conducerii „Astrei** a fost totdeauna, de a adapta activi- tatea tradițională la trebuințele vremurilor noi, fără a jertfi ceva din prestigiul instituției și din scopurile, care îi justificau existența. In același spirit am lucrat și noi și dacă nu am reușit să realizăm tot ce s'ar fi putut aștepta din partea unei instituțiuni ca „Astra** noa- stră, vina o poartă mai ales împrejurările. Dacă totuși, cu toată vitregia vremurilor, prestigiul și meritul „Astrei** nu a scăzut, ci putem păși pragul Unirii noi cu cea mai bogată zestre materială, cei mai mulți membri, cele mai multe cercuri culturale și cele mai multe realizări culturale, este o grăitoare dovadă a sporului de râvnă și de spirit de jertfă a colaboratorilor noștri în despărțăminte și cercuri culturale, care nu cunosc și doresc altă răsplată pentru munca lor, decât bucuria de a-și cheltui surplusul lor de energii pentru propășirea țărănimii noastre dragi. Doamnelor și Domnilor, Ca răsplată a vitejiei și uriașelor jertfe, pe care le-a adus minu- nata noastră oștire în acest războiu; a suferințelor fără sfârșit pe care le-a îndurat întregul popor român, grație tovărășiei de arme, pecetluită cu sânge, a glorioasei oștiri sovietice și grație înțelepciunii Regelui ho- r 746 PROF. IULIU MOLDOVAN stru iubit și a sfetnicilor săi, Clujul este din nou al nostru și în curând ne vom putea îmbrățișa cu frații noștri din Ardealul de Nord. Când ridicăm acum slavă Celui-de-Sus pentru împlinirea dreptății noastre și dăm expresie bucuriei noastre nețărmurite pentru acest fapt, cuvine-se să închinăm cu smerenie și adâncă recunoștință o clipă me- moriei ostașilor români și sovietici, care și-au jertfit vieața pentru eli- berarea scumpului nostru Ardeal. Se mai cuvine însă, ca în aceste clipe înălțătoare să ne dăm bine seamă și să nu pierdem nici de aici înainte niciodată din vedere, că unirea Ardealului și Banatului cu scumpa noastră patrie-mamă nu va putea fi veșnică, decât dacă vom me- rita-o necontenit din nou, clipă de clipă, generație de generație, prin muncă și jertfă fără încetare, închinată binelui și propășirii României. Cu gândul la Maiestatea Sa Regele Mihai I, simbolul unității noa- stre naționale, declar deschisă adunarea generală. PROF. IULIU MOLDOVAN Președintele „Astrei" TRANSILVANIA CENTRUL PĂMÂNTULUI ROMÂNESC - CE SPUN DIFERIȚI CERCETĂTORI CU PRIVIRE LA ACEST SUBIECT - Toți cercetătorii obiectivi ai diferitelor fenomene de ordin fizic și uman din Transilvania i-au constatat demult locul central, ce-1 are chiar dela natură, prin variatele și multiplele ei funcțiuni deopotrivă de importante pentru întreg teritoriul etnic românesc. Filologi și etno- grafi, economiști și oameni politici, istorici, naturaliști și geografi, toți sunt unanimi în a recunoaște pe baza studiilor lor^obiective, locul pro- eminent al Transilvaniei în spațiul carpatic sud-estic, cuprins între Tisa Dunăre și Marea Neagră. Nu numai cercetătorii români, ci și savanții obiectivi străini constată această importanță a spațiului transilvan. Chiar și cercetători, dușmani ai intereselor românești, recunosc, că din Tran- silvania au pornit multe începuturi hotărâtoare pentru întreg teritoriul etnic românesc, dând însă acestui fapt interpretarea cerută de interesele dușmanilor noștri. Să vedem acum câteva citate privitoare la poziția Transilvaniei față de restul pământului românesc. Ernst Gamillscheg în Uber die Herkunft der Rumânen,¹] consideră Transilvania și din punct de vedere lingvistic ca un centru, ca un rezervoriu central din care veacuri de-a-rândul s'au hrănit etni- cește Principatele Române. Filologul Emil Petrovici găsește în Transilvania vatra lingvistică a românismului nord-dunărean.* ²) Dânsul spune că, întocmai cum geografii numesc Transilvania, sâmburele sta- *) Ernst Gamillscheg: Uber die Herkunft der Rumănen. Berlin, 1940, p. 13—16 (citat în C. Giurescu: Die Europăische Roite des rumănischen Volkes, Bucu- rești, 1941, p. 8.) 2) Emil Petrovici: Transilvania, vatră lingvistică a românismului nord-du- nărean, în revista Transilvania, Nr. 2, 1941, Sibiu, p. 102—106. 748 SABIN OPREANU tului românesc, la fel și linguiștii ar putea zice că, în Transilvania se găsește sâmburele din care a crescut copacul, bogat în ramuri, al graiurilor românești, vorbite pe toată întinderea pământului nostru. Și E. Gamillscheg, întrebuințează pentru aceasta termenul german de „Kerngebiet**. Și un alt fapt geografico-linguistic arată, că Transilvania e „leagănul** din care s'au răspândit graiurile românești peste câmpiile înconjurătoare, fiindcă aici își dau întâlnire cele patru graiuri principale unitare dacoromâne. Geografia linguistică a constatat însă că teri- toriile, unde avem vaste întinderi de graiu unitar, trebue conside- rate ca fiind relativ recent colonizate. „Graiurile unitare s'au răspândit din câte un centru colonizator** (citat după R. Jaberg; Aspects geographiques du langage, Paris, 1936, p. 31). Lipsa unui dialect unitar în Transilvania dovedește, că aici avem de-aface cu cel mai vechiu teritoriu etnic românesc (Cf. S. Pușcariu, Limba română, I, p. 31). Statisticianul S. Ma nui lă² * ⁴) dovedește că și din punct de vedere etno-biologic Transilvania este și azi, mai cu seamă în raport cu mi- noritățile din jumătatea de Vest a Țării, un centru, și și mai mult a fost în trecut față de întreg pământul românesc. Vitalitatea biologică a elementului etnic românesc din Transilvania este mai mare, ca de ex. a Ungurilor. La aceeași concluzie ajunge și biologul P. Râmneanțu în diferite lucrări. Și mai accentuat insistă asupra poziției centrale a Transilvaniei istoricii. Astfel cronicarul Grigore Ureche²) spune, că „Țara Ar- dealului nu este numai o țară însăși, ci Ardealul se chiamă mijlocul țării, care multe cuprinde în toate părțile... Iară pe la marginile ei sânt alte țări mai mici, carele toate de dânsa se țin**. Cronicarul Gh. Șincai numea Transilvania vatra românismuluis). Al, Papiu Ilarian în voi. III din Istoria Românilor din Dacia Superioară (Sibiu, 1943) a avut „profetica intuiție a necesității întemeierii unui stat român având ca centru Carpații**. Tot el în Me- moriul scris pentru Domnul Al. Cuza spune că, „Principatele Române fără Transilvania nu au viitor în Europa. Carpații cei de aur ar fi protectori a toată România. Transilvania cea înaltă este în centrul Daciei și centru fiind, dominează șesurlle Banatului și ale Bibariei până la Tisa, domi- nează dealurile și văile Moldovei, și șesul cel adânc al Țării Românești***). *) S. M a n u i 1 ă: Die Bewblkerungs-politischen Folgen der Teilungs Siebenbiirgens, Bukarest, 1942, p. 22 sq, 41, sq. ⁸) Grigore Ureche: Letopisețul Țării Moldovei, Craiova 1934, p. 9 (citat ia V. Ne te a: Țara Ouașului, Cunoștințe folositoare, p. 19). ’) Al. Ciorănescu: Die Geschichtliche Uberlieferung und der Ursprung det riltn. Volkes, București, 1942, p. 38. ⁴) Citat de Zenovie Pâclișanu in Universul, Nr. 216, 1943. TRANSILVANIA CENTRUL PĂMÂNTULUI ROMÂNESC 749 la anul 1848, ziarul La Reforme din 10 Iunie scria In legătură bucalul este autorizat a-și determina propria competință, interpretând compromisul, ca și actele și documentele, ce pot fi invocate in materie^ prin invocarea principiilor de drept**. In sfârșit, in ceea ce privește * procedare de urmat, să remarcăm — în linii generale, — că adeseori Părțile înțeleg a lăsa in mod tacit, sau prin exprese prescripții ale com- promisului, o libertate de acțiune arbitrilor. Dacă voiesc însă, Părțile • sunt ele inșile îndreptățite — cf. art. 51 al Convenției dela Haga din 1907, — să fixeze anumite regule procedurale. Și atât de larg rămâne acest drept al Părților litigante, încât ele pot depăși — prin dispozi- țiile lor in materie, — atât prevederile de procedură arbitrală ale „Re- gulamentului** votat de Institutul de Drept internațional in sesiunea sa dela Haga din 1875, cât și acele ale Convențiilor dela Haga (Titlul IV» cap. III). Ori cum ar fi, arbitrii sunt ținuți — deși procedura scrisă este regula in materie de arbitraj, — să facă totul cu putință, pentru ca Părțile să fie in măsură a prezintă, fie și pe cale orală, tot ce ar putea constitui argument sau documentare, pentru susținerea tezei lor- Și numai după atentă desbatere, in spiritul de imparțialitate ce carac- terizează pe judecător, se pronunță — prin aplicarea la speță a drep- tului, — sentința arbitrală. • • Pronunțată in unanimitate sau cu majoritatea voturilor, — cu obli- gațiunea pentru arbitri de a fi asistat la toate desbaterile (conf. art. 78* al Convenției dela Haga din 1907), și de a semna hotărârea adoptată — sentința arbitrală se găsește investită din momentul pronunțării sale, cu efectele unei hotărâri judecătorești definitive, cu această deosebire numai, că ea nu comportă o execuție silită. Este natural de altfel acest caracter al sentinței arbitrale, căci arbitrul este un judecător și nu un mediator. De aceea și este ea obligatorie pentru Părți, căci decizân- ARBITRAJUL INTERNATIONAL 78$ l du-se de a recurge la arbitraj, Statele interesate și-au luat — prin însuși acest fapt, — angajamentul de a se supune sentinței. Dar dacă caracterul obligatoriu al sentinței arbitrate este consecința acordului însuși al Părților, nu mai puțin, ea nu ar putea fi privită ca atare, decât dacă ea este întru totul conformă compromisului. Căci dacă ar- bitrul a depășit puterile și competința sa, judecata sa nu poate lega Părțile, întru cât ea nu mai decurge din acordul lor. In acest înțeles- numai — fixează art. 81 al Convenției dela Haga din 1907, — „Sen- tința, valabil pronunțată și notificată agenților Părților, decide în mod definitiv și fără apel, contestația". Dar oricât accentuiază doctrina și practica asupra caracterului obligator și în ultim resort al sentinței arbitrate, și oricât „recurgerea la arbitraj implică angajamentul de a se supune cu bună credință sen- tinței", — precum proclamă art. 37 al Convenției dela Haga din 1907, — nu mai puțin, ea este lovită de nulitate, tn anumite cazuri, de sigur precis determinate: „Excesul de putere în dreptul internațional public are ca sancțiune nulitatea sentinței arbitrate. Autorii de drept inter- național sunt unanimi asupra acestui punct", remarcă un cercetător al problemei (M. Guermanoff). Dar nu numai atât: să observăm că — cu ocaziunea prezentării „Proiectului de Regulament relativ la funcționare» Arbitrajului" către Institutul de Drept Internațional (în 1874) — Prof. Goldschmidt prevedea nu mai puțin de unsprezece cazuri de nulitate a sentinței arbitrate, fondându-și teza pe „principiile juridice acceptate în materie de arbitraj, în diferitele Țări civilizate". Iar Institutul, re- ducând numărul acestor cazuri, reținea în art. 27 al „Regulamentului" adoptat, că întradevăr sentința arbitrală este nulă, „în caz de com- promis nul, sau de exces de putere, sau de corupție dovedită a unuia dintre arbitrii, sau de eroare esențială". Și această formulă, — recu- noscută ca întemeiată, in doctrină, și invocată in practică, — își păs- trează și astăzi valabilitatea, dat fiind că în Convențiile dela Haga nu s'a putut ajunge la înscrierea unui text, in materie. întradevăr, când în prima Conferința dela Haga din 1899, s'a produs proiectul rus — ce se inspiră din desbaterile amintite ale Institutului de Drept Interna- țional, — următor căruia „sentința arbitrală este nulă în caz de com- promis nul, sau de exces de putere, sau de corupție dovedită a arbi- trilor" (art. 26), nu s'a putut merge la adoptarea sa formală, datorita dificultății dt a se stabili autoritatea internațională, menită să soluțio- neze incidentul ridicat. Dar, în ordinea internațională următoare răz- boiului mondial, această autoritate internațională există și ea este adeseori recunoscută a fi — prin unele tratate bilaterale, — Curtea permanentă, de Justiție internațională dela Haga. Ceea ce este însă cu deosebire -784 GEORGE SOFRONIE important, este principiul câștigat. Ua reputat jurisconsult ca E-Borel*, accentuiază astfel, că „ doctrina fi practica dreptului internațional admit i că o sentință arbitrată poate fi considerată ca lipsită de efect, în urma incompetinței arbitrului, sau a unui exces de putere, comis de către el". * • • Constatăm astfel, că arbitrajul internațional este reglementat în -momentul de față de un ansamblu de norme și principii, — numai în -linii cu totul generale prezentate in expunerea noastră de astăzi, — și din cunoașterea lor se desprinde convingerea, că întradevăr ne găsim în prezența unui mijloc juridic de soluționare a conflictelor interna- ționale. Dar toate acesta regale și principii nu sunt expresiunea unei voințe superioare Statelor, ci sunt rezultatul unei îndelungate experi- mentări a arbitrajului internațional; a unei experimentări, generatoare . a unui bogat „drept cutumier** al arbitrajului, numai foarte târziu în timp, pozitivizat in convenții internaționale, ce apar ca tratate-legi pentru Comunitatea Statelor. întradevăr, foarte veche este practica arbitrajului internațional. Se găsesc numeroase aplicațiuni ale sale, în cea mai îndepărtată anti- chitate, și în toate epocele istorice următoare. De aceea, un cunoscut cercetător al istoriei arbitrajului internațional (Baron Michel de Taube) poate afirma cu drept cuvânt, că „printre descoperirile științifice pe care un viitor istoric al dreptului internațional din secolele XIX și XX-lea le va putea înregistra în scrierile sale, trebue de sigur să aibă loc și constatarea, făcută de câteva zeci de ani de unii erudiți, că practica arbitrajului internațional (de care aceste două ultime secole pot fi într'adevăr mândre), este departe de a fi rezultatul progreselor civilizației moderne. Din contra, studiind în detaliile sale istoria rela- țiilor internaționale, ajungi la convingerea că practica arbitrată în acest ■domeniu, poate să se glorifice cu precedente tot atât de interesante pe cât de numeroase, și aceasta nu numai în ceea ce se numește istoria modernă**. De fapt, Antichitatea — mai ales cea helenică, — Evul Mediu și Epoca modernă, este caracterizată prin numeroase ar- bitraje internaționale, cu atât mai frecvente, cu cât ne apropiem de timpurile noastre. Dar din secolul al XVIII-lea încoace mai ales, înre- gistrăm o impresionantă înflorire a arbitrajului internațional. Două mari cauze au contribuit la aceasta: Revoluția franceză și Independența ȘtatelorUnite ale Americei. Cea dintâiu a exercitat o influență gene- rală și indirectă, prin lupta — pe care ea o inaugurează — pentru ■subordonarea relațiilor internaționale, normei de drept Cea de a doua ■a reprezentat o influență specială și imediată, prin favoarea deosebită ARBITRAJUL INTERNAȚIONAL 78» pe care o arată Statele-Unite independente, reglementării prin aceeași normă de drept, a conflictelor lor cu Statele terții. Astfel,’— curând după recunoașterea independenței (tratatul dela Versailles din 1783), — Statele-Unite negociază cu Marea- Britanie, faimosul Tratat Jay (semnat la 19 Noemvrie 1794), în scopul lichidării pe cale arbitrală a nume- roaselor litigii, rămase deschise din vremea Războiului pentru inde- pendență. Și acel tratat — ce dă roade fericite, — reprezintă cu drept cuvânt, un punct de plecare în desvoltarea modernă a arbitrajului in- ternațional, Trecerea timpului înregistrează întradevăr, tot mai frec- vente cazuri de apel la arbitri, în conflictele dintre State. S'a remarcat astfel, că în perioada ce urmează primelor aplicațiuni ale Tratatului Jay până la izbucnirea războiului mondial,— adică tntr'o perioadă de 116 ani, cu deosebire fructuoasă sub acest raport, — s'au înregistrat nu mai puțin de 200 cazuri de arbitraj. Și popularitatea acestei pro- ceduri de pacificare apare și mai impresionantă, dacă observăm că în primii 74 de ani (adică dela primele aplicațiuni ale Tratatului Jay până la celebra „Afacere Alabama", judecată la Geneva în anul 1872), s'au înregistrat 70 de sentințe arbitrate; pentru ca în următorii 27 ani (adică -dela „Afacerea Alabama" până Ia creațiunea Curții permanente de arbitraj, în 1899), să se înscrie 86 cazuri de arbitraj; iar în următorii 15 ani (dela 1899 la 1914), nu mai puțin de 51 spețe de arbitraj. La aceasta să adăugăm încă, că în momentul declanșării războiului mon- dial, se găseau în vigoare 134 clauze compromisorii în diferite tratate internaționale, ce instituiau pentru Statele semnatare, arbitrajul obli- •gator; pentru ca în urma acestui războiu, să se desvolte un și mai puternic curent, în favoarea arbitrajului obligator, concomitent cu in- stituirea unui organism judiciar internațional, Curtea permanentă de Justiție internațională dela Haga. In sfârșit, socotim cu deosebire inte- resant și semnificativ, să semnalăm partea respectivă a diferitelor State, în mișcarea arb.trală din această perioadă, limitându-ne pentru simpli- ficarea tabloului, la Marile Puteri. Constatăm astfel — din tabloul pe care ni-i prezintă N. Politia (în cunoscuta sa lucrare: „La Justice Internationale". Paris 1924, pag. 35), — că Marea-Britanie a fost im- plicată în 71 de arbitrajii, Statele-Unite în 69, Franța în 33, Italia în 19 ; în timp ce Statele germane, — Imperiul german mai apoi, după 1871, — nu au fost interesate decât în 15 afaceri, iar dintre acestea mai mult de •jumătate, au avut ca obiect litigii „domestice" între mem- brii Confederației germane. Să reținem de asemeni, că Rusia a parti- cipat în 3 afaceri arbitrate, Austria în două afaceri, Japonia în două. Se desprinde astfel constatarea poziției proeminente a Statelor ahglo- saxone și a Franței, în desvoltarea arbitrajului internațional. Poziție GEORGE SOFRONIE W firească, daci observăm că opinia publică ânglo-americană ca și ca*' franceză, s’au arătat constant preocupate — atât înainte de 1914, cât șl ₅ mai ales în cele două decenii ce au urmat ordinei internaționale post- ' belice, — de construirea a cât mai puternice obstacole în calea răz» boiului, și de consolidarea edificiului fragil al păcii națiunilor. Ori* promovarea arbitrajului internațional a constituit și reprezintă — prin.; însăși natura și menirea sa, — un factor de covârșitoare însemnătate* j pe această cale, din nefericire oprită astăzi, pentru umanitatea c* j sângerează. Reluarea acestui proces, într'o ordine internațională a viito- ' rului, — construită pe ideea de dreptate și de libertate a națiunilor* dacă se urmărește ca ea să fie întradevăr trainică, — se înscrie astfel ‘ ca un comandament. El rămâne însă de sigur subordonat evoluției mo» ravurilor, în ultima analiză, și apare condiționat — în mijlocul unul războiu de „proporții deslănțuite", — de triumful aceleea dintre tabe» rile beligerante, care înscrie între „scopurile de războiu**, reconstrucția Comunității internaționale sub semnul „dreptului". • • • Ori, în lumina acestor constatări doctrinare, suntem acum în mă-* sură să stabilim, fără putință de desmințire prin argumente de natură juridică, că Actul dela Viena din 30 August 1940, nu ar putea fi privit ca o sentință arbitrata, decât cu riscul denaturării terminologiei juri- dice internaționale și a ignorării desăvârșite a esenței însăși a arbitra- jului internațional. Căci nu este suficient ca autorii unui act interna- țional să-l califice drept sentință arbitrată, pentru ca el să aibă în- tr'adevăr această natură, atunci când lipsesc elementele constitutive ale unui arbitraj internațional. Și cum ar putea fi calificat Actul dela Viena drept o sentință ars bitrală, când autorii săi au trecut cu vederea în hotărârea luată, că printr'o multiseculară practică a arbitrajului și prin exprese texte ce-1 reglementează, chestiunile litigioase ce despart două State, nu revin nici- decum competinței arbitrilor, atunci când privesc integritatea teritorială a unuia dintre ele, această vitală chestiune pentru ființa unui Stat, in- tegrându-șe prin definiție, în așa numitele „chestiuni rezervate", lăsate la libera deriziune a Statului interesat ? Dar nu numai atât: La 30 August 1940, s'a ignorat deopotrivă — în hotărârea luată în Castelul Belvedere din Viena, — că arbitrajul este prin definiție un mijloc ju- ridic de reglementare a conflictelor dintre State, liber consimțit de am- bele Părți interesate; că desemnarea arbitrilor, chemați să judece în drept, imuni adică de orice considerațiuni politice, aparține în mod exclusiv Părților; după cum acestora, le revine dreptul de a fixa anu- ARBITRAJUL INTERNATIONAL 787 mite reguli arbitrilor, de respectarea cărora ei sunt ținuți. Că in sfârșit, Părțile trebuesc puse în situațiunea de a*și desvolta toate argument iele, in timpul desbaterilor, iar sentința arbitrată cată să aibă o cât «nai completă motivare. Dar, unde sunt toate aceste elemente, esențiale arbitrajului inter* «rațional, in cazul Actului dela Viena ? Poate fi vorba de existența acelui prealabil compromis, expresiune neîndoielnică a acordului de voințe, — el însuși trebuind, spre a fi valabil, să întrunească toate elementele de validitate ale unui tratat internațional, — când incă in cursul tratativelor româno-ungare, la 27 August 1940, Guvernul român era ultimativ invitat pentru a doua zi la Viena, „la o convorbire asupra afacerilor româno-ungare, cu Guvernul Reichului și Guvernul Italian?** Să ne amintim întradevăr, că exact în acel moment, era așteptată reluarea tratativelor româno-ungare, după ce Conferința dela Turnu-Severin (dintre 16—24 August) se terminase fără rezultat, da- torită tendințelor imperialiste și exorbitantelor revendicări teritoriale formulate de Către Delegația ungară, cărora Delegația română le opu- sese teza schimbului de populații, pe linia anterioarelor conversații dela Obersalzburg (Iulie 1940). Unde este în sfârșit respectul liberii voințe a ambelor Părți în desemnarea arbitrilor, — factor determinant al ar- bitrajului internațional, — când aceștia se desemnaseră ei înșiși, și își impun apoi, prin presiunea diplomatică, voința lor Statului victimă? Iar ca încoronare a unei metode procedurale, necunoscută în vreun arbitraj internațional, ei se arată din primul moment extrem de grăbiți, căci cedarea Transilvaniei trebuia consumată în câteva ore. De aci alternativa pusă Statului victimă, de a accepta „sentința arbi- trală** (?), sau de a se aștepta — în caz de refuz, — la „atacul Un- gurilor... și din alte părți**. Și dacă nu este Actul dela Viena o sentință arbitrală, datoria de restaurare a majestății „dreptului**, poruncește să accentuăm asupra acestei constatări, că „dreptul**, — care este de esența unei judecăți arbitrale, — este absent din preocupările autorilor hotărârii din 30 Au- gust 1940. De altfel, care putea fi norma de drept, care să comande sfărâmarea unității politice și teritoriale a națiunii române, prin împăr- țirea arbitrară a Transilvaniei românești ? Și rămâne cu deosebire pre- țioasă această constatare, ca una ce ne arată că Actul dela Viena nu poate fi — ca urmare — creator al unor efecte de drept, ci doar in- stitutiv âl unei simple stări de fapt, pe care — cu nesdruncinată tărie, — conștiința românească o crede a fi trecătoare. Dar dacă nu este și nu poate fi expresiune a „dreptului**, Actul dela Viena afirmă în schimb caracterele unui act, ce concretizează un 788 GEORGE SOFRONIE ,-s anumit curent de politici internațională, in centrul căreia se situa ră^ sturnarea integrală a «Sistemului dela Versailles**, Și cum în cadrelg^ acestui «Sistem** se integrează fi Tratatul dela Trianon, — acel pro*-1 gresiv act juridic internațional «eliberator de naționalități**, — Actufc dela Viena se infățifează deopotrivă, ca un act de pedepsire a națiunii; române, prin sfâșierea unei părți din «leagănul** ei de odinioară. OrV toate acestea arată neindoelnic, că el nu poate fi privit ca o sentință arbitrată. Fundamental diferită deci, este natura sa intimă. Dar despreț aceasta, altădată. j GEORGE SOFRONIE J cAteva consideratii ASUPRA LITERATURII GERMANE RECENTE PRIVITOARE LA BANAT’* O încercare de a cuprinde într’o scurtă sinteză principalele idei, pe care le întâlnim în literatura germană privitoare la Banat, întâmpină fără îndoială multiple dificultăți prin însăși natura subiectului Intradevăr, nu numai problemele asupra cărora se oprește atenția acestei literaturi variază dela autor la autor, după direcțiunea specială pe care o- îmbracă preocupările fiecăruia din ei, dar chiar aceeași chestiune apare adeseori'interpretată și expusă în chipuri diferite. Cu toate că, pentru aceste considerațiuni, orice studiu tinzând a reduce la același numitor multiplele afirmațiuni și opinii ventilate în ultimul timp în literatura germană privitoare la Banat este o între- prindere ce poate duce cu ușurință la generalizări pripite, nu este mai puțin adevărat însă că un număr de tendințe comune tuturor autorilor, care s’au ocupat de această problemă, pot fi desprinse cu ușurință, fără o forțare sau denaturare a literei și spiritului lucrărilor. O asemenea prezentare a tendințelor comune literaturii germane privitoare la Banat nu ar fi însă de natură a da o imagine fidelă a ei, căci dacă această literatură are fără îndoială numeroase puncte de contact, totuși ea înfățișează și un număr de idei, care diferă dela autor la autor. Iată de ce este necesar ca, după ce în primele două capitole vom examina principalele tendințe comune ale autorilor care au scris în această materie, Intr’un al treilea capitol să procedăm la o scurtă analiză a celor mai reprezentative lucrări cu caracter politic privitoare la Banat. l) Acest studiu a fost scris in vara anului 1943. Din motive ușor de înțeles, el nu a putut fi publicat atunci. II publicăm acum cu neînsemnate modificări. 790 TUDOR DRÂGANU O primă idee comună aproape tuturor autorilor germani constă^ in afirmațiunea că, in momentul când, la începutul secolului al XVIII-lea* * | Șvabii au început să fie colonizați in Banat, această regiune era aproape * despopulată. Din acest motiv, adevărații întemeietori ai Banatului de 1 azi sunt Șvabii, celelalte naționalități, printre care ți Românii, fiincL| venite în număr mai mare ulterior păcii dela Passarowitz (1718). | Deși unii autori, cum este J. Scholfler, exprimă aceste idei într'o j formă destul de vagă¹), alții în schimb sunt foarte categorici în această privință. | Astfel, Hans Herrschaft scrie în mult discutata sa lucrare: „Das Banat", Berlin, 1940, pag. 37: 1 „Banatul de odinioară oferea un tablou pustiu. El era nelocuit și | despopulat, devastat de numeroasele războaie și pustiit. Sate întregi erau prefăcute in cenușe până la rămășițe de plâns".²) î De asemenea, Dr, Franz Basch afirmă : ¥ „Banatul deveni în curând un spațiu fără popor, cu sporadice ; insule de garnizoane turcești",⁸) iar după ce face istoricul colonizării J, cu Șvabi a Banatului, spune: „Urmând propria înclinație spre pribegie, ₛ. au pătruns mai departe tot mai mari cete de păstori români în iute- 1 riorul țării, unde au găsit refugiu și Bulgari catolici. Pe steșțele încă de mult necolonizate, comercianți greci și macedo-români lăsau însă* prin păstorii lor, să pască turme uriașe de vite în mod extensiv și primitiv" .*) Pe de altă parte, Nik. Hans Hockl, lăsându-se prins în mrejele '<• -unor visuri ultrașovine, scrie, căutând să arate ceea ce ar fi putut fi dacă n'ar fi așa cum este: „Este abia de închipuit, ce ar fi putut deveni acestea toate dacă, în urmărirea planului Prințului Eugen, ar fi izbutit colonizarea între* -gului spațiu dunărean mijlociu în continuare cu pământul ocupat în mod compact de poporul german. Piedeci nu stăteau în calea acestui plan. Dreptul moral asupra acestui spațiu era de partea germană. Căci i) Cf. J. Schoffler, Banat, I. Teii, Zweihundert Jahre (1723—1923), Timi- șoara, 1923, pag. 8. ²) Sublinierile sunt ale noastre. *J Dr. Franz Basch, Zur Volks- und Volksbewegungsfrage im Banat, '< Miinchen, 1936, pg. 7. In același sens: Leo Hoffmann, Kune Geschichte der banater Deutschen von 1717 bis 1848, Timișoara, 1925, și Hermann Ulmantr, s Die Volker in Siidosten, Jena, 1942, pag. 187. ' *) F. Basch, pag. 7. CATEVA considerații asupra literaturii germane PRIVITOARE LA BANAT 791 Întreaga tară era la sfârșitul epocei turcești numai foarte rar locuiți și pe alocurea aproape complet despopulată**. *) Caracterul tendențios al literaturii germane asupra Banatului re- zultă limpede din cartea lui Hans Retzlaff și Johannes Kiinzig: „Deutsche Bauern in BanatBerlin, 1939. După ce și în această lucrare se reia ideea că Banatul era despopulat la începutul secolului al XVIII-lea („Mari întinderi de teren erau sărace in oameni și aproape despopulate. Numai o neînsemnată parte a țării era în general cultivată, cealaltă zăcea sălbătăcită, pustiită și inămolită**) ’), se adaugă: „Cu puținii Sârbi, Croați, Slovaci, Români și Țigani și ce se mai găsea altfel aici, o astfel de muncă constructivă nu putea fi făcută**,⁸) frază in care Românii sunt așezați după Sârbi, Croați și Slovaci, lăsându-se astfel impresia că, in ordinea importanței numerice, ei se găseau in Banat in urma acestor naționalități, deși statistica făcută la 1770 de guvernatorul Clary nu ne arată nidun singur Croat sau Slovac in Întregul Banat* ³ ⁴ *) Teza autorilor germani este desmințită insă și de realitatea istorică. Astfel, o statistică din 1717, alcătuită din ordinul Generalului de Mercy, primul guvernator al Banatului după cucerirea lui de Austrieci, arată că aici se găseau 21.500 de case, răspândite in 638 de comune,⁸) adică un număr de localități abia cu puțin inferior celui pe care ni-1 înfățișează datele statistice actuale. De sigur, populația comunelor s'a Înmulțit considerabil dela 1717 până în vremurile noastre, dar cifrele «le mai sus rămân concludente și demonstrează lipsa de temeinicie a afirmației că Banatul era despopulat in acel timp. Dar această statistică nu cuprinde numai o inșirare a comunelor și caselor din Banat, ci face și o numărătoare a locuitorilor din dife- ritele comune, după naționalități. Și din acest punct de vedere, ea prezintă un deosebit interes, prin faptul că arată o covârșitoare pre- ponderență a elementului românesc față de cel sârbesc.⁶) Aceasta este statistica din 1717. Datele statistice se schimbă insă ulterior și este interesant de observat că această schimbare coincide cu epoca primei colonizări cu *) Das Banat, Timișoara, 1940, pag. 15. ⁸J Pag. 7. ³) Pag. 7. ⁴) Cf. H a H e r r s c h a f t, op, cit., pag. 121. ⁶) Cf. S i 1 v i u Dragomir, Vechimea elementului românesc și colonizările străine în Banat, Cluj, 1925, pag. 11. ⁶) Ibid., pag. 12. Vezi de asemenea: Dr. Cornel Grofșorean, Pe mar- ginea unor monografii germane din Banat, Timișoara, 1943, unde se dau, la pag. 20, 21, 23, 24, 26 și 27, amănunte, pe baza registrului din 1717, privitoare la populația românească a unor sate băștinașe. 4 TUDOR DRAOANU 7*2 Șvabi, adică cu anii 1722—1726. Astfel, pe când statistica din 1717 MiU face nicio pomenire de comune pustii, conscripția din 1725 cuprind* ■ o listă de 560 de localități, dintre care 343 pustii. Aceste deosebiri j nu se pot explica decât prin faptul că, pe când statistica din 1717, al^ cătuită într’un moment când nu se făcuse încă niciun plan de colotdij zare a Banatului cu populație germană, era obiectivă, statistica diw 1725 caută să înfățișeze această regiune ca despopulată, în scopul de?; a justifica colonizările cu Șvabi, care începuseră în 1722.¹) Dar și alte fapte dovedesc că Banatul era în acest timp mtdtt; mai populat decât pretind autorii germani. . -} ‘ întradevăr, din datele pe care le avem despre comuna B'ajov* rezultă că această localitate avea 40 de case și era locuită de Români,* ' care au fost expropriați de aproximativ 1000 de jugere în profitul co-' = loniștilor șvabi dela Nițchidorf și Vucova.² * *) De asemenea, din hotarul comunei Sillage, locuită de Români, au fost luate 485 jugere pentru* coloniile germane dela Bucova, 305 jugere pentru cea dela Buziaș și 49 jugere pentru Izgar,⁸) iar din teritoriul comunei Vucova au fost - date în anul 1785 tot comunei Nițchidorf 1958 jugere.¹) Or, faptul db" aceste comune românești au fost „expropriate" de atât de mari întin- deri de teren arată limpede că pământurile pustii nu erau prea întinse' ■ și era nevoie să se ia din pământul Românilor pentru a se împro- prietări coloniștii noi veniți. J Dealtfel, însuși Herrschaft trebue să recunoască faptul că: „Atunci' când strămoșii noștri (adică Șvabii) au ocupat Banatul înainte cu mai mult de 200 de ani, din Viena s'a avut de grije ca păstorii români* să plece din coloniile Germanilor".⁵ ⁶) In același sens, în „Handwoder- buch der Grenz- und Auslandsdeutschtums", I Bând (Breslau, 1933),. pag. 220, se spune că după retragerea Turcilor rămăseseră în Banat resturi de populație, alcătuită mai ales din Români și Sârbi. Este ade- vărat că atât în lucrarea lui Herrschaft, cât și în „Handworterbuch... * se subliniază că această populație era păstorească și, deci, nestabilă, — ceea ce, după cum vom arăta, este inexact, — dar cu toate acestea*^ recunoașterea existenței unei populații românești în câmpia bănățeană la retragerea Turcilor rămâne întreagă. Pe de altă parte, politica de colonizare a Banatului cu elemente; germane nu a urmărit numai mărirea capacității fiscale a acestei re- ’) Cf. S. Drago mir, op. cit, pag. 12. ⁵ ’) C C. Grofșorean, op. cit., pag. 20. ³) Ibid, pag. 21. 5 «) Ibid, pag. 20-21. ⁶) Op. cit., pag. 124. CÂTEVA CONSIDERAȚII ASUPRA LITERATURII GERMANE PRIVITOARE LA BANAT TOS giuni prin aducerea de noi brațe de muncă, ci și alte scopuri. «Căci, dacă această acțiune de colonizare s’ar fi mărginit la o sporire rațio- nală a populației, pe care o reclama, firește interesul fiscal al statului^ ea nu ar fi avut în vedere pauperizarea elementului românesc și îtilb- cuirea sa cu pribegi aduși din țări străine. In Vreme ce coloniștii cari n'au avut prilejul să cunoască lăcomia „keșpdarilor" turcești, dintru început fură scutiți de-a solvi pentru câțiva ani, populația băștinașă fu însărcinată cu atâtea contribuții și fu supusă la atâtea servicii pu- blice, încât, în acest chip, fu constrânsă de a se refugia din lăcașurile strămoșești. Deja în 1718 trecură tn Țara Românească locuitorii din câteva sate dimprejurul Caransebeșului „Wegen iiberspannter Contri- butionslast** (S. Drago mir, op. cit., pag. 14). Mai mult, la 14 Iulie 1765, guvernul din Viena a luat chiar ho- tărîrea de a proceda la un uriaș transferi de populație românească din Banat în alte regiuni. Cu toate că acest plan nu a putut fi reâ- lizat, el a fost reluat, sub o altă formă, de losif II.¹) De altfel, faptul că acțiunea de colonizare a cancelariei austriace nu s’a mărginit la popularea unor teritorii pustii, ci a adus cu sine deposedarea elemen- tului băștinaș rezultă și din încercarea de revoltă din 1724—25 a Ro- mânilor din părțile Moldoviței și a Caransebeșului ’) și dm faptul că, atunci când, în 1737, Turcii au năvălit din nou în Banat, Românii s'au alăturat Turcilor, revoltându-se contra autorităților austriace.⁸) împotriva încercării literaturii germane de a înfățișa Banatul ca o regiune pustie pot fi invocate și argumente de ordin economic. Astfel, cu privire la comerțul exterior al Banatului, există dovezi statistice că în anul 1761 importul Banatului reprezenta 558.727 flo- reni, iar exportul 1.083.114 floreni, iar în anul 1762 importul a fost de 543.769 floreni, iar exportul 1.026 922 floreni. La această dată însă populația șvăbească a Banatului era puțin numeroasă, căci cea mai mare parte din coloniștii așezați aici între anii 1722—1726 fugiseră în fața invaziei dela Orșova din 1739, iar a doua zi și cea mai puternică migrațiune de Șvabi, aceea din anii 1763—1770, făcută sub Maria Te- rezia, încă nu începuse încă.* ⁵ ⁶) Avântul economic, pe care-1 luase Ba- natul la acea dată, nu se poate atribui, deci, contribuției coloniștilor germani. El nu se poate datora însă nici unei populații românești șL sârbești venite de curând în Banat și neobișnuită cu agricultura, căci ’) S. Drago mir, op. cit., pag. 15—16- s) Ibid., pag. 15. *) Ibid., pag. 15 și C. Grof ș or eanu, op. cit., pag. 11. *) Herschaft, op. cit., pag. 57. V. și C. Grofșoreanu, op. cit., pag. 10 și 30. ⁶) Handworierbuch der Grenx- und Auelandsdeutschtumi, I Bând, pag. 29 și urm. 4* 794 TUDOR DRAGANU ; 1 un asemenea element, în luptă cu greutățile începutului și necunos^| cător al solului și climei, fără un capital de instrumente de muncfâ moștenit, este greu de închipuit că ar fi putut produce atât, încât tal 1761 să exporte 26.750 boi, 4978 vaci, 20.134 porci, 46.809 oi, caprsJ și miei, iar în 1762 : 20.020 boi, 7621 vaci, 26.000 porci și peste 63.000J oi, capre și miei.¹). ' % Tot atât de grăitor este și faptul că, mai cu seamă în faza pri-;| melor colonizări, cheltuelile de călătorie ale coloniștilor erau în sarcinstj băștinașilor, ceea ce însemnează că populația autohtonă era destul dej| puternică numericește pentru a suporta asemenea grele sarcini?) | Să mai adăugăm numai că prezența în număr atât de mare aJ Românilor în Banat nu poate fi explicată printr’o migrațiune a lor dih^, munți spre văi și șes sau din alte regiuni românești, migrațiune con- comitentă cu retragerea Turcilor din Banat, căci realitatea istorică arată existența unui fenomen exact invers: în loc de o migrațiune în Banat, j se constată în 1718 plecarea de sate întregi de Români bănățeni spre ș Țara Românească, din cauza prea marilor sarcini fiscale așezate peJ umerii lor de administrația austriacă. A fost necesar chiar ca această! administrație să dea și Românilor unele scutiri de dări pentru a putea ^ opri acest exod al populației românești?) Chiar împăratul losif al II-leaJ constată într’un memoriu al său: „Românii sunt rău tratați, adesea| sunt siliți a-și părăsi căminele, a-și ceda moșiile și a pleca aiurea, de^ aceea mai bucuros emigrează**.⁴) De altfel, mărturiile contemporane nu vorbesc despre pustiirea^ întregului Banat, ci se referă numai la stepa bănățeană propriu-zisă 1 (așa numita „Banater Heide**, situată între 20°,30* * și 21°,5* longitudine | estică și 45°,47' și 46°,5* latitudine nordică, cu o suprafață de 1175 > km patr.), unde se găsesc azi majoritatea comunelor șvăbești. Dar și pe această porțiune din Banat, ele recunosc existența unor așezări păstorești?) De altfel, despre aceste așezări păstorești, avem dovezi. ■ *) Herrschaft, op. cit, pag. 57. ' “ S. Dragomir, op.•cit., pag. 15. ’) S. Dragomir, op. cit, pag. 14. *) Ibid., pag. 16. ⁶) Astfel, Karl v. Lothringen scrie (vezi:Lotte Busshoff, Wandlungenim Landschafts- and Siedlungsbild der Banater Schwăbischen Heide, Miinchen, 1938 — „Nirgends findet sich eine Ader trinkbaren Wassers- das stinkende Wasser der Siimpfe wollte nicht einmal das Vieh trinken — nirgends ein grtinender Baum, , ■unter welchem der Reisende hătte ausruhen konnen. Schilf, Unkraut und Gestriipp waren so dicht und hoch, dass das Fussvolk kaum durchgekommen wâre, wenn die ⁴ Reiter nicht, gleichsam eine Furche brechend, einen Pfad geoffnet hătten. Nirgends auf der ganzen ungeheuren Ebene gibt es ein beherbergendes Obdach, ja nicht einmal' eine Spur Menschen, ausser einigen Rohrhiitten von Hirten“. CATEVA consideratii asupra literaturii germane PRIVITOARE LA BANAT 795 precise incă dela sfârșitul secolului al XVUMea dintr'un registru tur- cesc de impozite dia 1581. Dar, cum arată Lotte Busshoff, numai ta centrul stepei bănățene ocupațiunea exclusivă a populației era păsto- ritul și chiar și aici Turcii au încercat să desvolte agricultura, încura- jând cultivarea fructelor și a cerealelor în satele românești și sârbești și aducând plante noi, ca porumbul, tutunul și cânepa.¹) Astfel, atât încercarea de a afirma că Banatul la începutul se- colului al XVIII-lea era o țară pustie, cât și tendința de a înfățișa pe Românii care locuiau aici la venirea Șvabilor ca pe o populație pri- mitivă de păstori nomazi sunt desmințite de realitatea istorică, care dovedește existența unei populațiuni românești numeroase și familiari- zate nu numai cu muncile agricole, dar și cu diferitele meserii legate de agricultură. II O altă tendință vădită a literaturii germane privitoare la Banat este de a accentua asupra caracterului german al acestei provincii. într’o descriere a Sud-Estului european, făcută de Hermann Ullmann, se spune printre altele: „Orașul unguresc Arad adăpostește și el 8000 de Germani. Aradul- Nou este aproape în întregime german, o cale ferată secundară duce nemijlocit în Banatul german¹¹.*} De asemenea Herrschaft, vorbind de colonizarea Șvabilor în Banat, spune: „Grație hărniciei lor, activității, spiritului lor de jertfă, ei au făcut din pustiul și înnămolitul Banat o țară germană de țărani",⁸) iar în altă parte: „Banatul devine pe încetul o țară germană".* * * ⁴ * ⁶) Pe de altă parte, Hockl scrie; „Numai de aproximativ 150 de ani a avut nevoe țăranul german pentru a cuceri pe cale pașnică Banatul. Femeile și plugurile lui au făcut această uriașă operă. El a dat acestei țări aspectul său propriu, un aspect german. Prin aceasta, el a deschis poporului său nou spațiu în Sud-Est și l-a ordonat în sens german"?) ’) Ibid, pag. 33. •jHermann Ullmann, op. cit., pag. 49. •) H. Herrschaft, op. cit., pag. 5. *) Ibid., pag. 42. Acelați autor spune la pag. 82: „Das Banat und die Batschka wurden nun langsam zum deutschen Bauernland**. ⁶) N i k. H a n s H o c k 1, op, cit., pag. 82. m TUPOR PRAQANU 1 Aceeași tendință se întrevede și din faptul că lucrări de popul*? rizare, ca aceea a lui Retzlaff și Kiinzig, utilizează pentru capitolele respective titluri ca: „Dori und Hof des Banater Bauer", deși nu a* ocupă decât de satele și curiile țăranilor germani, ceea ce lasă impreșia că singurul element etnic important in Banat sunt Șvabii.¹) In sfârșit, această tendință o găsim chiar și într'un calendar d* buzunar pus în circulație la Timișoara în anul 1943. In acest calendar se scrie că Banatul, grație populației sale țărănești, a putut rămân* : până azi german și se afirmă că, prin victoria Prințului Eugen d* Sa» voya, el a fost încorporat în spațiul de vieață german. Dar, în ultimul timp se pare că literatura germană nu se mulțu? mește să afirme că Banatul este astăzi german, ci caută să arate că |î ; în trecut, începând din antichitate, el a fost locuit de populații ger- manice, care întotdeauna au fost „elementul de ordine în Sud-Est" și „elementul aducător de cultură**. Această tendință este înfățișată într'o formă mai puțin categorică la Herrschaft, care se mulțumește să spună: „Noi vrem să fim mândri că spațiul de vieață german, Sad-Estul, încă înainte cu mai mult de 1500 de ani a fost sfințit cu sânge german.. .**, adăugând apoi că: r „Germanii din Banat trebue să știe că pe același pământ, pe care fl lucrează ei astăzi, încă înainte cu mai mult de un mileniu înflorea vieață noastră-germană. Ei trebue să învețe să recunoască din aceasta misiune* lor ca colonizatori ai Estului**.¹) Aceeași idee devine însă limpede for- mulată într'o recentă publicațiune a Grupului etnic german din Ro- mânia, iscălită de Fritz Roth și înzestrată cu o prefață scrisă de An- dreas Schmidt, fostul conducător hitlerist al acestui grup. Chiar și numai titlul acestei lucrări este semnificativ: „Germanische Kontinuităt im Stidosten**, iar sub-titlul ne lămurește pe deplin: „Vier Jahrtausendș Sudosteuropăischer Geschichte in Karten und Worten**.¹) încă în introducere, Fritz Roth ne spune: „Această broșură vrea să înfățișeze mândra contribuție culturală a Nordului in patru mii de ani de istorie sud-est europeană și să o ilustreze în numeroase hărți și imagini. Ea vrea să arate în linii mari continuitatea germană in Sud-Est, puterea germanică veșnic activând în acest spațiu din cele mai vechi timpuri până în prezent**. Tot în introducere se arată apoi că Sud-Estul european nu s'a putut desvolta și nu a putut progresa din punct de vedere cultural *) Vezi^: Retzlaff și Kiinzig, op. cit., pag. 10. H. H e r r s c h a f t, op. cit., pag. 16. •} Lucrarea a fost dată la tipar in Octombrie 1942, editura Krafft fi DrotlefL Sibiu. câteva consideratii asupra literaturii germane privitoare la banat t»t •decât sub acțiunea protectoare a Nordului, iar atunci când, in unele epoci, puterea Nordului a slăbit, Sud-Estul a rămas pradă hoardelor barbare venite din Asia. Această continuitate a elementului german in Sud*Est este Îm- părțită de autor în patru perioade: 1. Luarea in stăpânire a țării (Landnahme) de elemente nordice la sfârșitul epocei de piatră. 2. întemeierea imperiului german din epoca năvălirii popoarelor. 3. Prima luare in stăpânire in secolele XI, XII și XIII. 4. A doua luare in stăpânire in secolele XVIII și XIX. Trebue observat că Înseși expresiunile utilizate in această lucrare «unt destul de bizare. Astfel, deși lucrarea vorbește de întregul Sud-Est european, ea întrebuințează cu privire la această parte a Europei expresiunea de „Landnahme" — luare în stăpânire a țării, ocupare, ca și când Sud- Estul Europei ar alcătui o singură țară! Dar această expresiune devine și mai nepotrivită atunci când se referă la colonizarea Sașilor in Ardeal sau la a Șvabilor in Banat. Aceste colonizări sunt calificate și ele ca „Landnahme", lăsându-se impresia că întreaga țară a Ardealului sau a Banatului ar fi fost luate în stăpânire de aceste populații germane I Teoria in sine nu este fără îndoială mai puțin bizară, căci ideea de continuitate presupune o permanență din tată in fiu a aceluiași popor sau a aceleași seminții pe anumite porțiuni de pământ. Astfel, pentru a se putea vorbi de continuitatea germanică in Sud-Est, ar fi necesar ca aceleași popoare sau seminții germanice să fi trăit in mod neîntrerupt în această parte a Europei. De aceea, faptul că diferite seminții și popoare germanice au stăpânit pe rând câte un scurt timp acest spațiu, pentru ca apoi să plece mai departe sau să dispară pentru totdeauna in intunerecul istoriei, ca Goții, nu poate fi numit continui- tate, cu toată opinia contrară a lui Andreas Schmidt și Fritz Roth. Toate aceste încercări de a înfățișa Banatul ca o țară germană nu rezistă unei cercetări obiective. întradevăr, examinarea statisticilor privitoare la populația din Banat, departe de a confirma teza germană, pledează pentru teza „Ba- natului românesc". După Qriselini, prima statistică demografică privitoare la Banat din 1740, constată următoarea situație: Români..............................181.639 Sârbi.......................... 78.780 798 TUDOR DRAGANU Bulgari........................... 8.683 Țigani................... 5.272 Germani, Italieni și Francezi • 43.201 ’ ; Alte naționalități................ 1.811¹) Pe baza statisticii maghiare din 1910, situația naționalităților îtt Banatul intreg era următoarea: , Români............................. 592.049 Germani............................ 387.545 Unguri............................. 242.152 Sârbi ............................. 284.329 Croați................................ 4.872 Slovaci.............................. 21.131 ⁷ Ruteni................................ 2.392 Alte naționalități................ 46.663* *) iar In conformitate cu recensământul românesc din 1930, situația î® Banatul românesc propriu zis era următoarea: Români . . •........................511.083 Germani . • . 223.167 Unguri ... •...............• . . 97.839 Sârbi, Croați și Sloveni.......... 40.503 Alte naționalități . . . • .... 67.366 Dar nu numai numărul atât de precumpănitor al populației româ- nești față de cea germană, ci și cunoscuta lipsă a unei conștiințe na- ționale a elementului șvăbesc din Banat face ca încercarea de a înfățișat această provincie ca un pământ german să nu aibă nicio justificare. Această lipsă a unei conștiințe naționale treze și puternice se explică fără îndoială prin faptul că ei au fost aduși în Banat din regiuni foarte diferite și într'un timp când particularismul statelor germane era. în floare, iar ideea pangermană nu-și făcuse încă drum. Pe de altă* parte, fiind colonizați în Banat în primul rând în vederea sporirii re- surselor fiscale ale cancelariei austriace, ei nu erau purtătorii unui ideal național, ci aveau exclusiv o misiune de ordin economic. In această ordine de idei, Nik. Hans Hockl spune despre Șvabi următoarele; „Ei veniseră in noua patrie fără nicio voință politică și fără coeziune» Ceea ce fi mânase să emigreze nu fusese voința lor politică și etnică de vieață și de desvoltare. Ei căutau pâne și libertate socială. Ei fugeau în fața turburărilor politice din vechea patrie și în fața șicanelor su- ’) Cf. HfHerrschaft, op. cit., pag. 120. *) Cifrele recensământului maghiar din 1910 le dăm mai mult cu titlu infor- mativ, ele fiind in bună parte falsificate in scopuri politice. CATEVA CONSIDERAȚII ASUPRA LITERATURII GERMANE PRIVITOARE LA BANAT 799* veranilor lor.** *) Astfel, in loc de a se ridica la o adevărată conștiință națională, — conștiință care nu se poate forma decât in neîntrerupte lupte pentru dobândirea de drepturi și libertăți sau pentru apărarea pământului strămoșesc, — populația șvăbească, căreia i s'au asigurat dela început importante privilegii față de elementul băștinaș, a fost tot mai mult pătrunsă de un materialism sterp și de un oportunism interesat De altfel, această lipsă a unei conștiințe naționale treze este ca- racteristică pentru toate momentele mai însemnate din vieața acestui popor, dela colonizarea lui in Banat și până in timpurile recente. Astfel, când in 1778 Maria Terezia a hotărit, in semn de recu- noștință pentru ajutorul primit din partea Ungurilor in războiul dintre^ Prusia și Austria, incorporarea Banatului la Ungaria, această alipire s'a făcut fără niciun gest de protest din partea Șvabilor, care au de- venit repede prada ușoară a politicei de maghiarizare a Guvernului dela Budapesta. însuși Herrschaft recunoaște că *. „Sentimentul pămân- tului, care umplea in întregime conștiința Șvabilor, nu a putut să se ridice până la conștiința de spațiu și la simțământul național, astfel încât valul de maghiarizare a putut izbuti să copleșească nepoliticuL popor șvăbesc**.²) Dar, nici mai târziu, in 1849, când germanismul, reprezentat prin. Casa de Habsburg ajunge in conflict cu ideea națională maghiară,. Șvabii nu reacționează ca un popor înzestrat cu o conștiință politică unitară și însuflețit de același ideal național. La această răscruce a istoriei, numai puțini Șvabi au rămas credincioși Vienei, în timp ce majoritatea lor, amăgiți de promisiunile de reformă socială ale kossuthi- știlor unguri, au luptat alături de aceștia.*) Pe de altă parte, anul 1848, care a adus o puternică mișcare de redeșteptare la toate popoarele europene, nu a fost decât un trecător episod în vieața Șvabilor,*) care nici după aceasta nu au fost capabili să reziste în mod eficace politicii, de maghiarizare a guvernului din Budapesta. Mai mult, această politică de maghiarizare s'a bucurat de un puternic sprijin din partea păturii intelectuale șvăbești*), astfel incât ziarul „Nemzet" al Guvernului din ‘) N i c. Ha ns Ho ckop. cit., pag. 18. s) H. Herrschaft, op. cit., pag. 92. ’) H. Herrschaft, op. cit., pag. 86 și F. B a s c h, op. cit,, pag. 30. ⁴) Este adevărat că, prin petiția dela Bogoroș (1849), s'a cerut transformarea Banatului in voevpdat german (Grafschaft), dar această petiție nu a fost, semnată, decât de reprezentanții a 13 comune. Mai mult, la Hatzfeld a fost alcătuită o contra- petiție, care se împotrivia constituirii „Grafschaft"-ului german al Banatului (cf. N i c. H. Hockl., op. cit., pag. 23—24). ⁶) Herrshaft, op. cit., pag. 93șiHans Walter Rohring, Die Ge~ schichte der deutsch-evangelischen Gemeiden, Leipzig, 1940, pag. 15. -800 TUDOR DRAGANU Budapesta putea scrie Ia 21 Iulie 1883: „Germanii din Ungaria no| formează o naționalitate. Limba lor este încă precumpănitor gertnanț||| dar inima lor este maghiară*'.¹) Nici în 1918 redeșteptarea naționali Șvabilor nu se desăvârșise încă.¹) Deși prin înființarea așa nunii- 3 tului „Ungarlăudische deutsche Volkspartei" și prin acțiunea de soli- 4 darizare a Sașilor la această mișcare, o oarecare reacțiune contra ma- J ghiarismului începuse, totuși o bună parte a Șvabilor, în frunte cu pre- 1 latul Blaskovics Ferencz a continuat să rămână pe linia anațională tradi-ja țională. A fost de aceea nevoe, cum recunosc și unii autori germani, J de o acțiune de Stat românească, pentru ca Șvabii să fie treziți la O | adevărată și unitară conștiință națională. In această privință, Hermann 1 Ullman scrie: „Numai prin trecerea teritoriului din mâni ungurești în 1 mâni noi, „Șvabii" au primit o pătură intelectuală și conducătoare".*)' | m -1 Cum am arătat, ideile examinate mai sus formează patrimoniul | comun aproape al tuturor lucrărilor germane mai noi privitoare la J Banat. Numai în mod cu totul excepțional, găsim câteo lucrare recentă, I care păstrează o atitudine mai obiectivă, cum este, de pildă, cartea Lottei Busshoff, intitulată: Wandlungen im Landschafts-und Siedlungș- j bild der Banater Schwăbischen Heide (Muuchen, 1938). Literatura germană privitoare la Banat nu înfățișează însă aceeași uniformitate atunci când este vorba să se formuleze propuneri con- - crete de organizare politică a minorității șvăbești din această provincie. | Din acest punct de vedere, lucrările cu caracter politic privitoare ; la Banat pot fi împărțite în trei categorii principale, substanțial deose- bite între ele: 1. Intr’o primă categorie se încadrează broșura lui Dr. Michael ; Kausch: Neue Rechtsgrundsâtze durch die Karlsburger Beschliisse (Ti- mișoara, 1940), potrivit căreia revendicările Șvabilor ar trebui să aibă ca obiect recunoașterea dreptului de a se organiza pe bazele unei autonomii naționale. 2. într'o altă categorie se grupează lucrarea lui Hermann Muller: Das autonome Siebenbiirgen (Sibiu, 1926), după care Ardealul, Ba- : natul, Crișana și Maramureșul ar trebui să obțină, pentru un timp de transiție, autonomie în cadrul Statului român. l) H. Herrschaft, op. cit., pag 94. V. Michael Kausch, Schicksalswende im Leben des Banater deutschen ’Volkei, I, Timișoara, 1939, pag. 5. ’) H. Ulltnann, op cit, pag. 63. CÂTEVA CONSIDERAȚII ASUPRA LITERATURII GERMANE PRIVITOARE LA BANAT 8Q1 3. In sfârâit, o a treia tendință este reprezentată de lucrarea lui Nik. Hans Hockl: Das deutsche Banat (Timișoara, 1940), care, scrisă ta spiritul ideilor pan-germane, preconizează o nouă ordine europeană, In care Banatul să fie încorporat tatr’un mare Reich german. Vom examina pe rând ta cele ce urmează, aceste trei tendințe manifestate de literatura politică germană privitoare la Banat. 1. După Michael Kausch, soluția problemei Germanilor din România și, deci, a Șvabilor, nu poate fi găsită decât ta cadrul unei organizații bazate pe principiul autonomiei naționale. Cu alte cuvinte, el nu cere să se acorde Sașilor și Șvabilor dreptul de a se organiza într’o grupare investită cu un drept de comandă asupra unei porțiuni anumite din teritoriul țării și cu o largă independență față de Stat (autonomi» te- ritorială), ci preconizează o reunire, tatr’o organizație comună, dotată cu personalitate juridică și cu întinse atribuții asupra membrilor ei, a tuturor cetățenilor aparținând minorității germane, indiferent de locul unde își au reședința și fără ca aceste largi atribuții să implice recu- noașterea unei competențe de ordin teritorial (autonomie personală sau națională). Această autonomie națională trebue însă să fie foarte largă, reprezentând, după părerea lui Kausch, o adevărată organizație sepa- rată a poporului german ta cadrul Statului român. In această privință, Kausch este foarte limpede. Ei spune: „Un popor ta Stat, care este organizat ca popor, formează în mod natural un corpus separatum, un corp despărțit",¹) In concepția lui M. Kausch, soluția autonomiei teritorial» nu ar fi potrivită pentru Grupul etnic german din următoarele motive: „1. pentrucă noi năzuim, — spune el, — spre unitate națională și chiar din principiu nu putem prefera autonomiei naționale una te- ritorială. „2. pentrucă comunele și circumscripțiile noastre nu sunt despăr- țite și de aceea o limitare națională a teritoriilor administrative ar fi necompletă. „3. pentrucă noi nu avem nicio poftă de putere și trebue să refuzăm în mod hotărit de a administra alte popoare și de a ne amesteca ta vieața proprie a altor națiuni, „4. pentrucă noi vrem să cuprindem, fără considerație de locul de colonizare, și pe cel mai izolat conațional și numai pe conațional".x) Autonomia națională preconizată de Kausch are, ta linii mari, următoarea înfățișare: >} M. Kausch, op. cit., pag. 12. s) M. Kausch, op. cit., pag. 13—14. 802 TUDOR DRĂGANU Baza autonomiei naționale trebue să o formeze comuna naționa care trebue să fie corporație de drept public și urmează să fie formată prii reunirea tuturor cetățenilor dintr'o comună politică, care aparțin anumite naționalități. Aceasta însemnează că, spre deosebire de comuti^ politică, care cuprinde pe toți indivizii așezați pe teritoriul ei, indiferent de naționalitatea lor, comuna națională nu grupează decât pe aceil dintre ei care aparțin minorității germane, stabilirea originei etnia urmând să se facă pe baza unui cadastru național.¹) Problema limbii oficiale este simplă atunci când este vorba comune, a căror locuitori sunt exclusiv de naționalitate germană, aceste comune este vădit că atât organele de conducere, cât și limbi utilizată de autorități nu poate fi decât cea germană. In schimb î«i| comunele cu o populație mixtă, toate naționalitățile a căror numărî- depășește 20% din totalitatea locuitorilor, vor avea un necontestat^ drept de a fi administrate fiecare în limba ei proprie,¹) Naționalitățile din comunele mixte, întru cât ar avea o forță nu» | merică aproximativ egală și ar dispune de mijloacele financiare nece- sare, ar fi indicat să se organizeze în birouri comunale distincte, fiecare^ din ele având serviciile ei proprii, conduse de funcționari proprii. Bine -ș înțeles că, cel puțin la început, va fi necesar ca în comunele mixte să;~ funcționeze comisiuni formate din reprezentanți ai tuturor naționalită- ților, in scopul de a se crea un organ capabil de a soluționa proble- mele de interes general, cum ar fi întreținerea și construirea drumurilor* *, a podurilor, canalizarea, etc. In ce privește atribuțiile comunei naționale, Kausch este de părere să i se recunoască următoarele drepturi: „1, Ea alege organele ei comunale; „2. Ea poate să poseadă și să administreze averea ei proprie; „3. Ea înființează instituții culturale și școale populare și alege pe membrii corpului didactic sau îi propune pe aceștia unei autorități- școlare naționale. „4. Ea poate să înființeze școli de grad secundar, dacă numărul locuitorilor se urcă la 4000. 1 <5 Jî „5. Ea poate întemeia instituții sociale de orice fel.M ’) Corporația teritorială imediat superioară comunei ar fi circum- \ scripția, formată prin reunirea mai multor comune naționale. Circum- scripția are atribuții de tutelă și control administrativ asupra comunelor < naționale de pe teritoriul ei. In plus, pe acest teritoriu ea exercită și 4 ’) Ibid., pag. 14-15. *) Ibid., pag. 15—16. ' 3 ’) Ibid., pag. 17—18. . 1 CATEVA CONSIDERAȚII ASUPRA LITERATURII GERMANE PRIVITOARE LA BANAT 803 anumite atribuții proprii, care sunt aceleași pe care comuna le posedă tn sfera ei de competență. Ca fi comunele naționale aceste circumscripții nu vor reuni decât pe cetățenii de aceeași naționalitate aflători pe teritoriul lor și nu vor avea competența de a rezolva decât afacerile privitoare la această naționalitate, problemele de interes comun, pe care le implică convie- țuirea in același spațiu a mai multor naționalități, urmând a fi rezolvate prin organe formate de funcționari reprezentând toate aceste naționalități.¹) Diviziunea administrativă cea mai întinsă este comitatul, care În- globează toate comunele naționale dintr'un anumit teritoriu de colo- nizate. Comitatul are ca organ de conducere un sfat al comitatului,¹) In ce privește participarea minorității germane la funcționarea aparatului central al Statului, In ipoteza când s'ar recurge la un sistem în care ar exista o adunare legiuitoare comună, alegerile nu ar putea fi făcute in niciun caz pe bază de circumscripții teritoriale ca până acum, ci ele ar trebui să se facă pe bază de circumscripții naționale. Cu alte cuvinte, reprezentanții minorității germane, dacă s'ar adopta acest sistem, ar urma să fie aleși prin sufragiu universal, alegătorii fiind Insă in prealabil repartizați in câteva colegii distincte după naționali- tatea lor.¹) După părerea lui Kausch insă, chiar și o reprezentare in Parla- ment pe aceste baze nu ar prezenta pentru minoritatea germană decât un interes de ordin cu totul secundar. Este evident că motivul care 11 îndeamnă să afirme acest lucru este faptul că nici măcar o repre- zentare pe circumscripții naționale nu ar putea da Germanilor din România un număr mai mare de deputați decât au avut in trecut. De aceea el cere, în cazul adoptării acestui sistem, ca afacerile ce inte- resează și naționalitățile să fie rezolvate !n comisiuni mixte, in care participarea fiecărei minorități să fie asigurată. In plus, Kausch propune să se alcătuiască un sfat suprem al gru- pului etnic german, care să participe la guvernul țării printr'un organism comun, care ar putea fi un ministru sau un secretar de stat, numit de șeful Statului din sânul sfatului suprem și la propunerea acestuia din urmă. Sfatul suprem are in același timp in competența lui și o serie de atribuții administrative, ca, de pildă, organizarea și administrarea teatrelor, a școalelor superioare, conducerea presei, luarea de măsuri privitoare la vieața economică a grupului etnic, la utilizarea limbii, etc.* * * ⁴) *) Ibid, pag. 18. a) Ibid., pag. 18—19. ⁸) Ibid., pag. 19—20. ⁴) Ibid., pag. 20—21. #04 TUDOR DRAGANU Un corolar necesar al acestei organizații administrative, impuri dupA părerea lui Kausch, de art. IU, pct. 1 al hotAririlor dela AtbO lulia, care prevede cA fiecare popor se va judeca in limba sa ptopriej prin indivizi din sânul său, este dreptul pentru minoritatea germaZM de a avea Judecătorii germane, in fruntea cărora să fie judecători sânge german. M Dar ce sunt aceste judecătorii germane in concepția lui Kausch ra După părerea acestui autor, judecătoriile germane ar urma să fiel organizate pe circumscripții, in sensul că un număr de comune națio-1 nale germane ar obține o judecătorie de ocol. Hotăririle date de acesttf-« judecătorii ar fi supuse apelului in fața unor instanțe superioare (tri mată să funcționeze pe lAngă supremul sfat al grupului etnic germariî din România.’) In afară de aceasta, Kausch cere să se recunoască Germanilor^ din România dreptul de a se adresa oricărei instanțe judecătorești l&J limba germană, fie in scris sau oral. Atât procesele-verbale ale ședin- ^. țelor, cât și hotăririle vor fi redactate in limba în care s*a ținut des- | baterea. Inscripțiile in cartea funduară urmează să fie făcute in limba 1 in care este redactată cererea părții și contractul, iar diferitele registre cerute de lege, cum sunt registrele persoanelor juridice, registrele fir* Ș melor comerciale, etc., vor fi refăcute, in ce privește persoanele juri- . dice germane, in limba acestora.² *) - Pentru organizarea armatei, Kausch propune două soluții: „Una radicală, care constă in excluderea grupurilor etnice dela serviciul militar, și alta moderată, care dă grupurilor etnice formațiuni • proprii**,¹) cum au avut Ungurii sau Croații in Austro* Ungaria. Autorul - citaf cere totodată ca plângerile Germanilor privitoare la tratamentul lor in armata română să fie rezolvate, în comandamentele supreme, de ofițeri de naționalitate germană.⁴) In ce privește școala, Kausch nu se mulțumește ca școlile ger- mane să aibă un personal didactic de origine etnică germană, ci cere in același timp, pentru a asigura o educație a tineretului scutită de orice influențe străine, ca și revizorii și inspectorii să aparțină grupului ’) Ibid., pag. 46. 4 *) Ibid., pag. 47—48. 1 •) Ibid., pag. 31. ț ⁴) Ibid., pag. 32. '■j câteva consideratii asupra literaturii germane privitoare LA BANAT 805 etnic german, iar, in administrația centrali, acesta să aibă referentii proprii pentru toate chestiunile sale școlare.¹) Deoarece noua școală germană trebue să aibă un caracter prin excelență național, școlile germane nu pot depinde nici de biserică, nici de Stat, ci trebue să fie create și susținute de însuși grupul etnic german.⁸) In plus, cărțile vor trebui să fie aprobate de funcționari școlari de naționalitate ger- mană, iar bibliotecile organizate fără vreo imixtiune din partea Sta- tului.* * ³) Grupul etnic german va putea deschide oricâte școli, !n pro- porție cu numărul și nevoile lui culturale.⁴ ⁵ *) Pe de altă parte, „orice comunitate națională, care justifică în cadastrul ei național 250.000 de suflete, are dreptul de a primi o școală superioară".⁴) Dar, atât crearea unei administrații proprii, cât și dreptul de a avea judecătorii și învățământ propriu, presupune existența unor im- portante resurse financiare. De aici necesitatea, după Kausch, de a se recunoaște grupului etnic german dreptul de a-și reglementa și administra singur finan- țele sale. Recunoașterea acestui drept ar însemna că toți cetățenii români de origine etnică germană nu vor mai fi impuși de administrațiile fi- nanciare românești, ci de birourile fiscale ale minorității germane. Ve- niturile astfel realizate vor fi puse în parte la dispoziția comunelor națio* nale germane, în parte date sfaturilor comitatelor și, în sfârșit, o a treia parte va fi administrată de sfatul suprem al poporului, „care admini- strează și contribuția pentru interesele generale ale Statului".®) Numai astfel, — ne spune M. Kausch, — banul german nu va fi utilizat pentru a asigura confortul și bunăstarea altor naționalități și se- va putea evita ca Germanii să fie mai greu impuși decât alți cetățeni,, făcându-se posibilă în același timp o dreaptă și cinstită utilizare a resur- selor financiare germane. Acestea sunt, în linii mari, ideile principale ale lui M. Kausch cu privire la organizarea politică a minorității germane din România. După părerea lui, larga autonomie, pe care o preconizează pe seama minorității germane, ar fi garantată acesteia prin hotărîrile dela Alba-Iulia. Hotărîrile dela Alba-Iulia,— spune el,— prin faptul că au garantat „deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare** *) Ibid., pa|f 38. «) Ibid, pag. 36 -38. s) Ibid, pag. 40—41. ⁴) Ibid., pag. 41. ⁵) Ibid, pag. 42. ⁶J Ibid., pag. 28. £0$ TUDOR DRAGANU și dreptul pentru fiecare popor de „a se instrui, administra și judeca tn limba sa proprie, prin indivizi din sânul său" au asigrat minorității germane nu numai o autonomie școlară, dar și o autonomie admini- strativă și judecătorească.¹) Trebue observat însă că adevăratul sens al paragrafului III, pct. 1 și 2 din hotăririle dela Alba-Iulia nu este acela pe care i-1 atribue M. Kaasch și, în general, cercurile germane din România. Intr'adevăr, nicăeri în textul paragrafului III nu se prevede obli- gațiunea pentru Statul român de a recunoaște naționalitățile din Ro- mânia ca entități autonome, înzestrate cu personalitate juridică și, în această calitate, cu competența de a instrui, judeca și administra prin organele lor pe cetățenii români aparținând minorității respective. Tot ceea ce aceste hotărîri garantează popoarelor conlocuitoare este dreptul de a se instrui, administra și judeca prin indivizi din sânul lor și în limbă proprie. Astfel, în practică enunțările acestui paragraf s'ar găsi în întregime satisfăcute și fără o recunoaștere a minorităților etnice ca persoane juridice, cu singura condițiune ca, prin măsuri legislative potrivite, să se prevadă că, în localitățile și județele, in care cetățenii- minoritari ar depăși un anumit procent, inștanțele judecătorești vor fi formate proporțional cu acest procent, din magistrați aparținând mi- norității respective, iar școlile vor avea un personal didactic recrutat după aceleași principii. De asemenea, în aceste localități și județe, ar fi necesar să se prevadă că organele comunale și, eventual,' cele ju- dețene vor fi alese în mod liber și în proporția cuvenită, de membrii naționalității respective, stabilindu-se totodată obligațiunea pentru acești funcționari, fie administrativi, judecătorești sau școlari, de a proceda în raporturile lor cu minoritarii în limba acestora. Dacă la aceste măsuri s'ar adăuga o lege electorală, care să asigure minorităților o repre- zentare în Adunările legiuitoare în proporție cu numărul lor, preve- derile hotărîrilor dela Alba-Iulia ar fi fără îndoială respectate atât în litera, cât și în spiritul lor. Dar, sistemul de autonomie națională preconizat de Kausch este profund criticabil și pentrucă, în loc de a duce la o armonioasă co- laborare între minoritatea germană și Statul român, ar determina o tot mai pronunțată izolare a acesteia in cadrul realităților românești și trans- formarea ei într’un corp străin în sânul Statului român. Această izolare ne apare ca o consecință inevitabilă a adoptării sistemului autonomiei naționale mai ales atunci când privim rezultatele la care a dus aplicarea decretului-lege din 21 Noemvrie 1940 pentru ’) Ibid., pag. 4 și urm., 12 și urm. și 45 și urm. CÂTEVA CONSIDERAȚII ASUPRA UTfiMRMH GERMANE PRIVITOARE LA BANAT Uf constituirea grupului etnic jeraai din România. Deși acest detoet-lege nu acorda grupului etnic german o autonomie naționali atât de Inqfă ca aceea precomaată de Kauach, totuși el a determinat, In pfttctică, adoptarea de către conducătorii grupului etate german a unei politici, care a adu» o grea atingere suveranității Statului român. Astfel* * grupul etnic german, după ee la taefepnt șfea asumat w| rol de mijlocitor intre poporul român și cel germana,*) adică o teutone de ordin internațional, s'a declarat fățiș, prin reprezentanții săi auto- rizați, un instrument politic al Reich-ulai pe teritoriul României, ta prefața publicației oficioase „Jahrbuch 1942 der deutscben Volksgruppe in Rumănien", Andreas Schmidt, scria: „Membrii comunității populare au fost educați pentru a recu- noaște că noi trebue să ne îndeplinim astfel datoriile și sarcinile noa- stre, cum aceasta este necesar pentru politica europeană a Reich-ului* Numai dacă, prin urmate, ne am făcut pe noi înșine un instrument al Reich-ului, putem spune despre noi că împlinim o misiune germană ta acest spațiu". Aceasta nu este o afirmațiune izolată. In broșura sa: „Rin Jahr Par tei", Walter May, fostul șef al biroului de presă și propagandă al trupului etnic, scria: „A venit timpul ca coloniștii germani dinafara granițelor Germa* niei să nu-și mai îndeplinească misiunea după îndemnul inima lor fierbinți, ci să o primească indicată din Reich. In ei posedă Reich-ul instrumente ale scopurilor lui europene, ale politicii externe, ale eco- nomiei și ale ideologiei sale".¹) Mai mult, diferitele brganizațiuni cu caracter economic ale Grupului etnic nu-și propuneau ca scop nici promovarea intereselor profesionale ale membrilor lor, nici desvoltareâ economică a țării, ci ta primul rând servirea intereselor Reich-ului german. Astfel, de ex., după Walter May* organizația „Landesbauernschăft" avea ca prim scop mărirea producției, In vederea aprovizionării cu alimente nu a României, cs a Reich-ului.*) Pentru a se vedea și mai limpede că, ta Urma aplicării decretului- lege din 21 Noemvrie 1940, grupul etnic german a devenit un ade- vărat corp străin ta sânul Statului român, pot fi citate de asemenea următoarele cuvinte ale lui Andreas Schtnidt : i) Vezi articolul lui Andreas Schtnidt, Die Deutsche Volksgruppe alt Mitler, în „Sudost-deutsche Tageszeitung", ed. Sibiu, din 19 Martie 1941. s) Walter May, Ein Jahr Partei, pag. 15—16. *) Vezi articolul lui Walter May, Deutsche Volksgruppe an der Arbett, pu- blicat în „Sudost-deutsche Tageszeitung**, ed. Sibiu, din 19 Martie 1941. 5 M ' ’ TUDOR DRAGANU 'Mg „Raportul nostru cu Statul este raportul Germaniei față de RtRI mânia**.* ¹) De altfel, acest rezultat nu face decât să confirme temerea autori rilor tratatelor minorităților din anii 1919—1920, care au refuzat s» organizeze minoritățile naționale ca grupări înzestrate cu personalitat<|| juridică, tocmai pentrucă voiau să evite de a promova prin aceasta^ tendințele separatiste ale minorităților.¹) Este de menționat, de asemenea^ că numeroși autori moderni, constatând că un asemenea sistem de orO ganizare a minorităților naționale, promovează în mod inevitabil tenMi dințele separatiste ale acestora, insistă asupra caracterului lui periculo®^ pentru unitatea Statului.¹) | Dar, dacă sistemul preconizat de M. Kausch nu poate fi acceptat! ta principiile sale, propunerile de amănunt ale acestui autor nu sunb| mai puțin criticabile. ■ Astfel, după cum am arătat mai sus, Kausch cere ca organele^ de legătură între sfatul suprem al grupului etnic german și guvernul! țării să fie un ministru sau un secretar de Stat, numit din sânul sfa-| tului suprem, de către șeful Statului. Aplicând consecvent aceastO măsură, ar însemna să se creeze câte un minister pentru fiecare mino^jj ritate mai importantă din România, fapt care ar duce nu numai la 0r| Înmulțire excesivă a ministerelor, dar ar face în același timp imposibilă o politică unitară a Guvernului în această materie. M. Kausch nu este*^ Insă preocupat de această lăture a problemei și aceasta, probabil, . pentrucă, în concepția lui, numai minoritatea germană are dreptul lâ»,.‘ o largă autonomie în cadrul Statului român. In acest sens se exprimă.^ cel puțin acest autor la pag. 5 a broșurii sale : „Celelalte grupuri etnice, , — spune el, — nu ar trebui să obțină auto-administrație în aceeași*' măsură ca și grupul etnic german. Rușii, Bulgarii și Ungurii au însă. : avantajul că pot să se transfere in țara mamă fără dificultăți și în> condițiuni avantajoase. Germanii nouei Românii nu au această posibi- litate. "*) (?!). Ori, dacă o asemenea concepție, care face o discriminare^ între grupurile etnice germane și celelalte minorități, este destul de *) Citat de Walter May, Ein Jahr Partei, pag. 2. !) G. Sofronie, Protecfia minorităților de rasă, limbă și de religie sub re— gimul Societății Națiunilor, Oradea, 1930, pag. 65. ⁸) Ch. Seignobes, Les aspirations autonomiste* en Europe, Lețons faites i l'Fcole des Hautes Etudes sociales par J. Aulneau, etc., Paris, 1913 și J o s e f C h m e 1 a r, Les minorites naționale* en Europe centrale, Praga, 1937 ; v. de ase- > menea : S. F r i e d m a n, Le probleme des minorites ethniques et sa solution par l’att— fonomie ei la personification, Paris, 1927, pag. 31—32. M. Kausch, op. cit, pag. 5. CÂTEVA CONSIDERAȚII ASUPRA LITERATURII GERMANE PRIVITOARE LA BANAT 80» răspândită in cercurile germane, ea nu a fost ți nu poate fi însușită de Statul român, ale cărui guverne au practicat Întotdeauna o politică inspirată de principiul unei egale protecțiuni pentru toate minoritățile. Dar obiecțiuni tot atât de serioase ridică fi propunerea lui M. Kausch de a se constitui comune naționale germane. Intr'adevăr, cum in România nu există aproape nicio așezare, care să aibă populația exclusiv germană, adoptarea sistemului preconizat de Kausch ar inșemna că, in numeroase localități, să se creeze cel puțin două autorități co- munale naționale distincte, care să-și împartă intre ele administrația respectivei comune. Este evident însă că numai una din aceste auto- rități comunale ar putea fi înzestrată cu toate atribuțiile recunoscute^ în mod obișnuit unei comune, căci cele mai importante activități des- fășurate de un astfel de serviciu public nu sunt susceptibile de a fi individualizate într'o persoană anumită, ci creiază bunuri care stau la dispoziția oricui, indiferent de naționalitatea celui ce le folosește, cum sunt drumurile, podurile, trotoarele, târgurile, etc-, astfel încât, satisfă- când un interes general, ele nu pot fi o.-ganizate pe baze naționalitare. Dar chiar și acele servicii publice, care pot fi individualizate într'o persoană determinată, cum ar fi de pildă tratamentul medical, care Se face avându*se in vedere un anumit individ, ar fi greu de organizat in comunele mixte in sensul ca fiecare naționalitate din comună să aibă serviciile sale aparte, administrate de autoritatea comunală proprie. Aceasta pentrucă ar fi mult prea costisitor, mai ales in comunele mai mici, să existe două sau trei servicii sanitare, două sau trei uzine elec- trice, etc., organizate pe naționalități. Astfel, este limpede că, in toate localitățile cu populație mixtă, comunele naționale ar putea avea cel mult atribuția de a se îngriji de școli, de biserici și instituții culturale, adică o competență cu totul redusă față de aceea a comunelor politice. In aceste condițiuni, propunerea lui Kausch de a se încredința exclusiv organelor minorității naționale atribuția de a stabili, percepe și administra impozitele, apare absolut lipsită de justificare, dat fiind că până și intr'un sistem ca acela preconizat de Kausch, comunele politice ar trebui să-și păstreze aproape toate atribuțiile din trecut și, prin urmare, tot lor ar trebui să le revină și dreptul de a-și asigura resursele fiscale necesare pentru asigurarea funcționării serviciilor lor. Pe de altă parte, Statul, județul și comuna politică nu ar putea renunța in favoarea organelor minorității etnice la dreptul de a stabili, percepe și administra impozitele și pentru motivul că singure ele iși cunosc nevoile și, prin urmare, numai ele sunt apte de a proceda la stabilirea veniturilor lor și la administrarea acestora. De asemenea, ' 5* •10 TUDOR ORAGANU numai organele Statului sunt in măsură, prin organizarea lor unitari fi prin posibilitatea pe care o are centrul de a da funcționarilor săi instrucțiuni cu aplicațiuni pe întregul teritoriu al Statului, de a asigura o egală repartiție a sarcinilor publice intre cetățeni. Dacă stabilirea impozitelor ar fi lăsată in sarcina organelor minorității etnice, acest sistem ar duce fără îndoială, dat fiind șovinismul minorităților noastre, la consecința că acestea ar plăti impozite mult mai mici decât Românii, La tot atâtea dificultăți ar da naștere aplicarea practică a pro* punerii lui Kausch de a se crea „judecătorii germane**. Fără a discuta in amănunte consecințele la care ar duce realizarea acestei propuneri, vom constata numai că ea ar aduce atingere principiului, consacrat de toate Constituțiile noastre în scopul asigurării unității de jurispru- dență, că pentru întreg Statul român există o singură Curte de Casație. Dacă alături de ordinea de jurisdicțiuni pe care o formează judecăto- riile, tribunalele, Curțile de apel și Curtea de Casație ar exista o altă ordine de jurisdicțiuni germane, unitatea de jurisprudență nu ar mai fi asigurată și ar exista primejdia ca aceleași măsuri legislative să fie 'aplicate în chip diferit, după naționalitatea justițiabililor. Acest pericol s'ar găsi și mai mult accentuat în cazul când și celelalte minorități din România ar revendica o asemenea ordine de jurisdicțiuni naționale, paralelă și separată de justiția Statului. De altfel, aplicarea sistemului propus de Kausch nu ar putea face ca populația de origine etnică germană din România să fie întotdeauna judecată de instanțe judecătorești germane, căci aceste instanțe ar putea avea cel mult competența de a judeca litigiile dintre justițiabilii de ■origine etnică germană, dar nu cele intervenite între germani și justi- țiabilii aparținând altor naționalități. Pe de altă parte, procesele penale în niciun caz nu ar putea fi de competența acestor judecătorii germane, căci, în aceste procese, Statul însuși apare ca parte. Or, Statul nu ar putea admite să fie judecat de organe, care nu ar fi numite de el. In sfârșit, un asemenea sistem ar aduce nesfârșite complicații de ordin juridic, în măsura în care instanțelor judecătorești li s'ar pune problema de a ști când trebue să țină seama în determinarea compe- ■tenței de regulele procedurale care fac apel la criteriul domiciliului ‘pârîtului, al situației imobilului, al locului de săvârșire a infracțiunii, etc», și când va fi cazul să se orienteze după naționalitatea împricinaților. 2, După cum am arătat mai sus, într'o altă categorie decât lu- crarea lui Dr, M. Kausch se încadrează broșura lui Dr. Hermann Miiller : „Die autonome Siebenbiirgen**. . In această lucrare mai veche (ea a apărut în 1926), autorul nu revendică nici autonomie națională, nici teritorială pentru minoritatea CATEVA CONSIDERAȚII ASUPRA UTERATUM ©ERMANE PRIVITOARE LA BANAT fi| germană din România, ci ae mărginește « cere ca teritariult^ format ga Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș st i ae acorde © Urgă auto» nomie in cadrul Statului român pentru o perioadă da cal puțin 25* * da ani, timp în care deosebirile profunde de ordin cultural, economic fi administrativ, care separ» Transilvania de Vecinul Regat, ar putea să se niveleze și, pe această cale, să se ajungă la o adevărată unire a. acestor părfi de țară. .Transilvania și părțile mărginașe ale fostului imperiu dunărean, — spune H. Muller, — ar urma, in perioada de transiție, să se auto-administreze în cadrul legilor Statului elaborate de Parlamentul din București, să împartă justiția și să edicteze prin dietele lor provinciale proprii, pe teritoriul lor, ordonanțe obligatorii. Fără a aduce atingere suveranității Regelui, unității politice a Statului român și a poporului alcătuitor de Stat, și celelalte minorități ale țării așezate aici din străbuni trebue să se bucure de aceleași drepturi și să aibă de îndeplinit aceleași obligațiuni, fără considerare de deosebirile de limbă și religie." ’) In cadrul acestui nou sistem de organizare a Sta- tului român, ar trebui să se acorde autonomie nu numai comunelor, orașelor și județelor, dar și fiecărei provincii în parte.⁸) Argumentarea autorului citat, în sprijinul acestei propuneri pleacă dela afirmațiunea că administrația românească prin abuzurile, incapa- citatea și prea accentuata ei centralizare, a dus la o nemulțumire .fără margini" nu numai în sânul cetățenilor sași și unguri, dar chim* printre Românii băștinași din Ardeal.*) Această situație generatoare de atât de - grave nemulțumiri nu poate fi îmbunătățită printr'o simplă schimbare de guvern, ci -numai prin instaurarea unui nou sistem, căci nu numai mentalitatea și sistemul administrativ după model francez a Vechiului Regat, dar și obiceiurile patriarhal-oligarhice de guvernare de acolo sunt fundamental diferite de realitățile din Ardeal, care s*au desvoltat sub semnul unei covârșitoare influențe germane.*) Pentru ca această schimbare de sistem să devină o realitate, ar fi necesară formarea unui guvern de concentrare de lungă durată, sprijinit pe marea majoritate a opiniei publice. In plus ar fi necesar ea, până la realizarea unei ve- ritabile unități între diferitele provincii, acestora să li se acorde .de- plină libertate de a-și trăi vieața în modul obișnuit până acum*,*) ini cadrul Statului român. O astfel de autonomie, după părerea lui H» Mflller, nu ar prezenta niciun pericol pentru Statul român, căci po- *) H Miiler, OA cU, pag. 26. *) Ibid , pag. 26. ’) Ibid., pag, 26. *) Ibid., pag. 23—24, ⁶) Ibid., pag. 20. tU ÎUDdR DRAGANU pulația Transilvaniei fiind in majoritate românească, această proviocSB ar continua să aibă caracter dominant românesc ți in cazul oi g inii pe baze autonome. In concepția lui Mtiller, prin urmare, această soluție este singcnB logică, dat fiind că diferențele dintre Vechiul Regat ți Transilvania sumB atât de profunde, incât organizarea acestei din urmă provincii pe banH autonome este singura cale, care ar putea duce la o calmare a 'UmH mulțumirilor ți la o atenuare a conflictelor existente. Fără Îndoială, in momentul Unirii Transilvaniei cu patria-mamiB intre locuitorii diferitelor provincii existau oarecari deosebiri de megaM talitate, culturale ți economice. Aceste deosebiri insă erau departe d«9 a fi atât de Însemnate cum vrea să le tnfățițeze H. Mtiller. Mai mutfcșM ele nu erau rezultatul unor realități naturale date, ci se înfățișau ca» produse artificiale ale Împrejurărilor istorice diferite în care s'au deâ^M voltat diferitele provincii românești, fiind astfel condamnate să dispafwH odată cu aceste împrejurări. Din acest motiv, ele s'au atenuat treptei» atât de mult, încât astăzi, in special la generațiile tinere, apar cu de* *» săvârșire nivelate. In orice caz, ideea lui Mtiller că s'ar putea ajung«H la o completă unificare a provinciilor românești cu ajutorul largei aujffl tonomii ce li s'ar acorda acestora, este destul de bizară, dar fiind că» un asemenea sistem ar fi mai propriu a menține deosebirile existentsO intre Vechiul Regat și Transilvania, decât să le Înlăture. De altfel, expunerea lui Mu’ler este adeseori lipsită de obiecti-jj vitate și cuprinde numeroase inexactități și generalizări pripite. Astfel, pentru a da numai câteva exemple, acest autor afirmă că»**® după Unirea din 1918, întregul Ardeal a fost tratat din punct de ve** tundă nu poate pleca decât dela un factor, care, te virtutea puterii ffc valorii sale, stă pe un plan mai înalt decât forțele parțiale contra-’? Actorii fi care este el însuși factorul hotăritor a) spațiului. In această nouă ordine există fi posibilitatea de desvoltare a tuturor popoarelor incluse te acest spațiu, Grupele de colonizare germane din Banat, ca. , fi din întregul bazin a) Carpaților sunt garanții și reazimul noueiordine*,*^ Mai menționăm că, într’un alt pasagiu al cărții sale, acelafi autor scrie: „După cum înainte cu 200 de ani cucerirea și colonizarea spa- țiului carpatic intern a fost o necesitate derivând din situația poporului german fi An desvoltarea spațială a regiunii dunărene, tot astfel fi f®¹""* marea fi ordonarea lui viitoare este o problemă germană. De aceea*. Banatul, ca parte a spațiului mat mare, a devenit german din necesi- tățile geopolitica ale spațiului**.*} Mai mult, acest autor alătură la sfârfitul lucrării sale o hartă, te carp Banatul este înfățișat ca un teritoriu locuit aproape te întregim* de Germani, qn teritoriu care, despărțit de Germanii din Bacika printr'un foarte îngust coridor, se continuă mai departe cu regiunea de popu- lație germană a Oldenburgului, astfel încât este evidentă încercarea lui de a se face să se creadă că Șvabii din Banat fi cei An Satu-Mar* se leagă organic de Germania. Astfel, te fraze întortochiate, dar suficient de «dare, Hoclrf nu face altceva decât să suațteă tea» încorporării întregului bazin carpatic, in- ttah partea interioară a cotatei Carpaților, tetr'un mare RAch grnrari >> Jte£, pa» 68r-S* Ibid.ₜ pag. 63. CATEVA CONSIDERAȚII ASUPRA LITERATURII GERMANE PRIVITOARE LA BANAT 815- Această teză este sprijinită pe ața zise argumente geopolitice fi pe falșa afirmațiune că naționalitățile din spațiul dunărean mijlociu se întrepătrund, fără a forma grupe de populație compacte și Închise, Netemeinicia acestor argumente este atât de vădită, Încât ele nici nu merită a fi discutate. Ne mărginim de aceea să ne Întrebăm, parafrazând câteva ex- presive rânduri din lucrarea lui G. Vâlsan întitulată „Les Carphathes dans la Roumanie actuelle" (Bucarest, 1942) t De ce tocmai Dunărea și Carpații trebue să fie granițele spațiului vital germanic ? De ce Car- pații și nu Marea Neagră sau Mediterana, căci „un râu mare este o frontieră foarte bună, și marea este Încă și mai bună" (v. Vâlsan, op. cit., pag. 7). „Nu este vorba deci de geografie și de frontiere hărăzite de Dumnezeu, ci de oameni, de dorințele lor și de puterea lor. Și dacă este vorba de oameni. Dumnezeu n'a făcut numai pe Unguri (noi adăugăm: și pe Germani). Noi Încă suntem aici. Și ne simțim foarte bine pe unul și pe celalalt versant al Carpaților" (Ibid., pag. 8). In acest pământ al Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramure- șului, Românii nu sunt o populație sporadică, grupată în insule fără* legătură intre ele, așa cum Încearcă să afirme Hockl, ci formează pre- tutindeni masa compactă a populației băștinașe, posedând o puternică majoritate față de diferitele neamuri străine, care s'au infiltrat în sânul ei.¹) Astfel, planul lui Nilc. Hans Hockl de a sfâșia în două corpul na- țiunii române, pentru a da satisfacție unor pretinse considerații „geo- politice", poate constitui cel mult o dovadă a felului cum unul din foștii conducători hitleriști ai minorității germane din România înțelegea să-și manifeste „fidelitatea" |i „bunele" lui intenții față de țara care-1 adă- postea. El arată în același timp că acești conducători minoritari ger- mani, cetățeni ai Statului român, nu erau în realitate decât simpla in- strumente ale imperialismului pan-german al celui de al HI-lea Reich. TUDOR PRĂGANU >) Vezi ta speciei? Silviu Drag®mir, AaTraMțpiMmie roaumune et ser minoritts tthniqtm, Bucarest, 1934. 'M st '•fi OCTAVIAN SMIGELSCHI DESENATOR Octavian Smigelschi (1866—1912), născut dintr’un tată ptH Honez, refugiat în Ardeal in 1850, după revoluția din 1848, fi dintr’o maildn «din Macedonia, este incontestabil cel mai însemnat pictor ieșit dmtr® 'Transilvănenii, dela finele secolului trecut. *) Venit între noi din dragostei complet as milat, el și*a legat cea mai mare parte a carierei sale -aspirațiile și de nevoile noastre, le-a servit cu toată convingerea și c<| resursele unui talent remarcabil, deși cu totul diferit de cel al conteni^ poranilor lui din Muntenia, Grigorescu, Andreescu și Luchiarig| Diferența venea din temperament și poate din însușirile ancestral^ «ce aducea cu sine dela nația sa de origine, dar și din formația sa in-,; telectuală și profesională, într'un centru cu care cei de dincolo d*j‘ Carpați nu mai aveau de multă vreme niciun fel de atingere, UȘI Budapesta, această sucursală a Vienei. Studiile in școala de profesori-^ de desen din capitala Ungariei sunt completate mai târziu cu vizitd| prin diferite orașe germane, Munchen, unde el face cunoștința cu arte| lui Bocklin, Dresda și, bine înțeles, Viena. | încă din școală el este atras cu putere de desen, pe care-I practică cu pasiune șt prin care ajunge să se exprime, atunci și de atunci in- | coace, în chip excepțional. Desenul era, de altminteri, considerat ca';^ ceva esențial pentru formarea unui pictor de tendințe clasice, așa cum j îl concepea Academia din Viena și, după ea, școalele surori dm Budapesta, desenul și știința compoziției. Sârguitor, preocupat incă de ■< atunci de stilul marilor decorații murale, Înclinat in chip natural spre J o artă calmă, făcută să vorbească de departe ochilor și minții, Smi-^ *| Datele biografice sunt luate din lucrarea d-lui Virgil Văt&șianu: Pietoni I ‘Octavian Smigelschi, Sibiu, 1936. Comentariile ce voiu face cu privire la desene BSțvi .țaportă la cele din colecția „Astra¹*, din care sunt reproduse și cele ce figurează ca -’l planșe in lucrarea d-lui Vătășianu. >4 OCT AVI AN SMIGELSCHI DESENATOR «li* « gelschi își imaginează cariera sa de pictor în serviciul bisericei Româ- nilor din Ardeal, compatrioții săi. Va încerca ți peisajul —desene luate în fata rine știe cărui colț de naturâ, direct, sincer, arată că el n’ar fi fost inferior confraților sâi din restul țării —, se va inspira alteori dela vieața satelor noastre, cu ceva anecdotic în subiect, după cum obicinuiau Germanii din acea vreme; operile însă prin care el își înscrie numele în istoria picturei românești și cele care, în desen, le preced, ca studii ajutătoare, sunt toate de inspirație religioasă, desti- nate să acopere vaste suprafețe murale. In vederea lor el vizitează Veneția (1898—1899), Ravenna și Florența, unde se găseau atâtea ne- prețuite comori de pictură și de mozaic religios, dela care putea să învețe multe, apoi, în 1904, bisericile muntene, oltenești și cele buco- vinene, pentru ca să-și dea seama de regulele Ia care se supuseră autorii decorației lor, pictorii acelor admirabile fresri, de tehnica de care ei se serviseră, așa încât, după sute de ani, ele prea puțin pier- duseră din splendoarea frumusețe! lor inițiale, abia atinsă de vreme. 1904 este tocmai anul ce precede execuția picturei din Mitropolia din Sibiu, opera capitală a lui Smigelschi, cea în care nu numai crezul său artistic, dar și posibilitățile sale de executant apar cu toată evidența. Din anii săi de învățătură el rămăsese cu o mare admirație pentru geniile mari ale artei. I se pare că a se sustrage influenței lor ar echi- vala cu un sacrilegiu. Pe de altă parte, el își dă perfect seama, mai ales după vizitele în Italia și la noi, dincoace de munți, că biserica românească este rebelă la orice încercare de a introduce un realism cras pe zidurile ei. Cel puțin aceasta era tradiția ce rezulta din atâtea sute de ani de practică neîntreruptă, oricare ar fi fost atunci tendințele unui Lecca, ale unui Tăttărescu sau ale imitatorilor lor, mari ți mici. Consideră că o fuziune a celor două stiluri nu e imposibilă și în- cearcă să ajungă la ea. Este drept că amintirea trecutului occidental este mai tare în oricare din scenele ce se desfășoară pe zidurile bisericilor, destul de numeroase, zugrăvite de el; că evidența vieței învinge hieratismul oriental; că fiecare detaliu este studiat pornind dela realitate. Dar, în același timp, un aer solemn, o simplicitate și o nevoie de stilizare în gesturi, in draperii, nu se pot nici ele nega. Iar toate aceste ultime însușiri îi vin dela pictura noastră veche. Greșeala *sa, dacă o putem numi astfel, a fost să introducă în decorația bisericei și un al treilea element, acela împrumutat dela scoarțele și broderiile naționale. In chipul acesta motive nepotrivite de a figura ca rame și chenare pentru încadrarea scenelor religioase, în colori strigătoare, care nu se armonizează cu cele ale picturilor propriu G, CMESCU zîm, pun o notă de vulgaritate Intr'uB ansamblu destul de nobil, SnUțț gclschi uitașe că,deși artei* îți împrumută unsori motivele ți țapectelfi una alteia, ți deși sunt cazuri când unei tehnici făcute să fie r*alțgț||| într'o materie i se substitu* o alt* materie cu totul deosebită, — piațr* sculptată ca ți cum ar fi o bucată de lemn, lemnul ți stucul ccJprid* ca să dea impresia metalului smălțuit ți ornat cu pietre rare, de pildă» w paotivele din chilimurile noastre ți coloritul lor sunt prea legat* dl* tehnica țesutului ți de aspectul lânei, pentru ca acestora să li a* sub*; stitue pictura pe un perete, fie ea ți în frescă, cu at&t mai puțin I* uleiu, cum va fi adesea cazul 1* imitatorii lui Smigelscbi. 7 Curând, curând, această binară inovați* ⁸⁶ răspândește, ajung*‘ până Ia zidurile patriarhiei din București, fără să mai vorbim d* număratele biserici de sat, unde preoți ignoranți într'ale artei ți lipsiți de gust au făcut să intre pretutindeni astfel de motive, realizat* d* artițti provinciali, care nu aveau, ca să le tempereze indrăsneala, nici măcar tactul lui Smigelschi, Considerând că fac o acțiune naționali ' în chipul acesta, ei uitau că vechile ornamente florale, ața de ingenioase ți de delicate, infinit variate ca forme ți prin colorit, de o bogăți* impresionantă, din nenumăratele noastre biserici, nu erau cu nimic mii puțin „naționale" ca motivele din textile. Totuți, cu toate rezervele noastre, trebue să mărturisim că pictura în frescă din Mitropolia din Sibiu se prezintă în condiții superioara oricărei alte opere similare de dincolo de munți, executate cam in aceeași vreme. Luchian a pictat ți el biserici, lamentabil. Emai bin* să nu mai vorbim de ele. Iar catedrala din Constanța, opera lui Mir**« din preajma lui 1890, este tocmai una din acele greșeli de om inteligent» car* apar în vieața unor artițti. Sentimentul religios fiind pretutindeni absent din această lucrare, ne-am mulțumi * cu o frumoasă pictură» Dar, din nefericire, totul este atât de lipsit de distincție, atât de super» ficial ți de convențional, încât ne minunăm azi că oameni cu pricepere, ca Take lonescu ți mai ales Alex. Odobescu, au putut s’o admită ți s'o apere. Fără să mai amintim că, de multă vreme, după numai treizeci, patruzeci de ani de existență, suprafața pictată s’a înnegrit» s’a cojit, s'a dezacordat, a luat un aspect mizerabil, ceea ce probează puțina grijă ce pusese Mire a în prepararea colorilor. Nimic din toate acestea nu se poate obiecta operei lui Smi" gelsc'ht In vederea ei ți * celorlalte opere religioase ce întreprinde *1 efectmază mare parte din desenele sale, ca studii in vedere* oaas» pozițiilor, a expresiei figurilor ți, in deosebi, a draperiilor ce le acoperă» întâmplare* fac* ca mai tot ce a rămas dela dânsul, pictură ți d*ț*n» să fie azi strâns la un loc, in Muzeul Astrei din Sibiu, unde poate ft cu ușurință studiat. OCTAVIAN DESENATOR ttȘ Smigelschi erte un desenator faegd, de sigur, și o bună parte die lucrările tale hu CPreipund butiei idei ce ae cuvine 'di ne fâcenk despre arta să. Sunt mat ales cete fa dare ei IȘi aduce uniate di * fast profesor de desen, cele pe cari te dorește complete, terminate, și fa care Vine și revine Ca creionul de nenumărate ori, până ce te obo- sește, le îngreuiază, le banalizează. Așa Sunt câteva portrete ori sta- diile pentru unele opere că subiect romantic, Ielele, de pildă, fa care apar surprinzătoare greșeli de anatomie — capetele, absolut în dis- proporție eu trupul —, ori cele pentru compoziția atât de naivă, înti- tulată Quartetul. Chiar și studiile pentru Portiță, ceva mai interesante, au ta ele nu Știu ce tendință de a rivaliza Cu exactitatea fotografiei, Care displace. Ceva mai bune cele pentru Strană, Capete Și atitudini bine observate, veridice, taai Simple că cete precedente, dar cari tot nu se ridică peste „capetele de expresie**, așa de cunoscute din lumea atelierelor. Cu totul altfel se prezintă desenele fără pretenții, cete care con- stituiau, probabil, note personale, luate ta fugă: o vale între dealuri, lângă Tâlmăcel, din 1886, adică datând printre primele lucrări de acest fel ale artistului; un copil de țăran în iarbă, din același an. In trăsături sigure, cu un creion moale care-i permite să varieze intensitatea liniilor, după nevoite perspectivei și cefe ale raportului de valori, totul este redat cu simplicitate, dar și cu o energie impresionantă. Cât de preocupat era Smigelschi să nu păcătuiască contra adevărului, se vede din nenumăratele notări pentru poziția mâinilor pe diversele instrumente de muzică, in vederea tabloului Quartetul, poate de inspirație germană, ta genul celor ale lui Hans T horn a. Dar nu ta astfel de opere trebue căutat adevăratul Smigelschi, dacă vrem să ne dăm seama de importanța lui ca desenator, ci ta studiile ta vederea compozițiilor religioase. Imaginația sa leneșe și lipsită de originalitate în tablourile cu subiecte romantice, era ta largul ei imediat ce era vorba de o scenă sau de un personaj sacru. Poate că ereditatea sa poloneză, de puternic credincios, să ne explice întru câtva transfigurarea talentului său, îndată ce pășește pe terenul, solid pentru dânsul, al religiei. Fapt este că oricare din studiile ta negru pentru o scenă sau alta de pe pereții bisericei este infinit superior capetelor safe de expresie. • Ce ne izbește mai tatâiu, este perfecțiunea, amploarea și noblețea studiilor de draperie. Leonardo, după cum știm, și Rafael ne lă- saseră exemple prodigioase ta acest gen. Smigelschi le-a cunoscut, de sigur, și-a dat osteneala să se pătrundă de lecția primită dela aceste prestigioase modele, le-a studiat de aproape și, ta cele din urmă, a 820 G. OPRESCU G. OPRESCU ‘ reușit și dânsul să îmbrace in chip demn figurile sale toate, big Fecioara, Sfinții și Sfintele, in acele stofe mlădioase și bogate, căzii în sute de cute armonioase in jurul lor. De gas, printre moderni* cam în aceeași vreme, avea cam aceleași preocupări. Toți cunoaște^ studiile de draperii faimoase, ieșite din creionul său. Smigelscțț râvnește tot așa de sus. Studiile anterioare și spiritul său viril îl in această luptă zilnică cu dificultățile teribile, pe care numai adepti sinceri și adevărați ai clasicismului le cunosc. Studiul pentru Răstignir în care tot primul plan este ritmat ca undele melodioase ale unei a Fecioarele Cuminți și Fecioarele Nebune, care par desenate după cinsl știe ce fragment de friză a Partenonului, iată cu adevărat opere, care se poate mândri un artist. Ele ni se par cu atât mai remarcabile* cu cât în acest gen niciun alt pictor dela noi nu se încercase. Cevț din nobila melancolie a stilului lui Feuerbach, de sigur familia^ compatriotului nostru, străbate toată această serie de studii, expresia supremă a artei lui Smigelschi. Începuturile herbartiene ALE ESTETICEI LUI TITU MAIORESCU Formația intelectuală a lui Titu Maiorescu e o confluență a fe- lurite curente ți sisteme de gândire moderne și antice. Ch'ar din opus- culul său din 1860, Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Farm, tânărul de douăzeci de ani dovedea o serioasă inițiere filosofică, deși rămânea mai tot timpul un entusiast discipol al gândirii herbartiene, in spiritul și char litera maestrului. Gândirea lui Maiorescu, atât de bogat alimentată de spiritul altora^ se pare a nu fi nutrit nici mai târziu ambiția de a urca treptele unor speculațiuni personale, marele îndrumător socotindu și istovită chemarea in cunoscuta i operă de practician, întreprinsă in ogorul culturii na- ționale. Lipsa aceasta a unui sistem propriu de gândire pare insă a. jena pe unii admiratori — animați și de năzuința de a fi continuatori — ai lui Maiorescu. Așa pentru d-1 Ion Petro vi ci, T. Maiorescu ar fi expresia unei categorii aparte de genii: ar fi un geniu al armo- niei desăvârșite, căci „de ce ar exista genialitate numai în domeniul conținutului cunoașterii** (al descoperirilor personale) „și nu și în acela al formei sale ?** ') Nu știu însă, dacă armonia „conținutului** cu „forma** — arbitrar separate in citat — nar trebui (ca să rămânem la forma problematică a citatului) socotită ca definitorie pentru însăși noțiunea' de geniu ? i Cu mai mare independență privește activitatea lui Maiorescu d-l Dan A. Bătfăreu: pentru d-sa „îndrumătorul „Junimii** este mai de grabă un critic filosofic isteț decât un creator de noi adevăruri.- Scopul pe care l-a urmat toată vieața, pare să fi fost de a occiden- *) Titu Maiorescu, Biblioteca pentru toți, pag. 128. 822 UCU POP taliza România... El n’a popularizat inși o filosofie anumită, o miș- care filosofică hotărîtă: el a popularizat filosofia in genere, filosofia europeană .. .** ') Dacă trecem acum la teoria estetică a lui Maiorescu — aceasta interesându-ne aici — trebue să admitem o evoluție in gândirea sa, incontestabile schimbări de poziție, ba chiar și lipsa unor logice arti- culații interne, concepția sa fiind uneori viciată de atitudini de circum- stanță, situație menită să știrbească acea imagine, devenită de rigoare, a unei premature și definitiv cristalizate personalități. Primejdii ce pasc pe orice practician, dar mai ușor de evitat pentru un teoretician, pre- ocupat de înlănțuirea ideilor in sfera abstracției lor pure. Practicienii operează cu un mănunchiu de idei; ei folosesc instrumentul și scapă uneori din vedere armatura lor logică, sistemul. Deși in polemica cu G h e r e a,¹) Maiorescu afirma că „acele câteva fraze presărate in articolele noastre... erau numai niște semne de re- cunoaștere pentru o teorie estetică completă și sistemizată... avant- garda unei întregi armate, cu care stau in legătură bine disciplinată", privită pe toată Întinderea ei, dela fragmentele respective din „Einiges Philosophische..." până la ultimele sale articole, gândirea estetică a lui Maiorescu oferă, in mare, aspecte deosebite: începe ca herbartian, primește înrâuriri din sfera Hegel-Vischer, pentru a poposi în plin schopenhauerianism In estetică Maiorescu pornește dela Herbart, cu a cărui gândire face cunoștință in perioada școlarității vieneze și de care se atașază cu pasivitatea depersonalizantă a unui discipol acaparat de admirație pentru maestru.* *) Tot acel „Einiges Philosophische în care sunt pre- ²) O sută de ani de Naturalism în România, Iași 1930, pag. 133—134. *) Critice, voi. III, ed. 1930, pag. 107, 108. *) însemnările zilnice ni-1 arată spre sfârșital anului 1857 absorbit de Herbart: la 9 Decemvrie „prelucrez acum in românește Logica lui Herbart”; la 18 Decem- vrie: „am tradus mult din Herbart”: iar la 31 Decemvrie: încă prelucrează Introdu- cerea în filosofie a lui Herbart. Ultimei însemnări îi acordăm o însemnătate deosebită, fiindcă în această Einleitung in die Philosophie (ca și în Kurze Encyklopedie) aflăm preocupările de estetică ale lui Herbart. Esteticei îi consacră Herbart cap. III, pag. 124 și urm. din Introducere în Filosofie (Einleitung in die Philosophie), dar la aceste preocupări revine și în Anhang (pag. 341 și urm.) și în Aphorismen zur Ein- leitung in die Philosophie (pag. 575 și urm.). Raportările noastre nu se vor limita (cum s’a făcut până acum) la acel capitol special (al III-lea), ci se vor face și la textele res- pective din Anhang și Aphorismen; și întru cât intenția lui Maiorescu de „a prelucra” amintita lucrare herbartiană implică din parte-i o îndelungă preocupare cu textul res- pectiv, raportările noastre nu trebue să pară uneori excesive, căci multe asemenea texte, socotite de un cititor grăbit ca fiind de o importanță secundară, au avut alt răsunet și deci putere de germinare în gândirea lui Maiorescu, întru cât acesta a me- ditat îndelung asupra lor. ÎNCEPUTURILE HERBART1ENE ALE ESTETICEI LUI TITU MAIORESCU sărate și câteva pagini de estetici, e plin de spiritul lui Herbart, de citate din acesta, de notițe apologetice. Unele infiltrații din 1861 și mai ales 1867 (puse in evidenti de d-l Tudor Vianu in cunoscuta sa lucrare : Influența lui Hegel în cultura română) indici etapa urmitoare a gândirii sale. D-l Mir ce a FI or ian, in studiul siu despre începuturile filo- sofice ale lui Titu Maiorescu,¹} crede ci Maiorescu a rimas toati vieața pe linia Herbart: „La Maiorescu, ideea herbartiani chiar dela început e numai un centru în jurul ciruia se adună elemente felurite, inși niciodată eterogene inspirației inițiale... Secretul lui Maiorescu ni se țpare a fi acesta: a porni dela Herbart, pentru a întocmi o concepție originală in spiritul aceluia".* *) Anumite propozițiuni fundamentale pentru gândirea lui Maiorescu sunt insă de natură să ne ducă la Încheieri deosebite.*) Pentru Maiorescu de după 1867 (data studiului său din Convor- biri Literare: Poezia română, O cercetare critică), elementele constitu- tive ale frumosului sunt cuprinsul și forma, cuprinsul fiind idee. In ar- ticolul de polemică dela 1892 (Contraziceri?) acest conținut devine idee platonică*} pe care artist și contemplator o intuesc dincolo de mărgi- nirea obiectului individual, idee a cărei viziune o mijlocește opera de artă; așa că arta, ca și pentru Schopenhauer, e un mod mai adecvat de cunoaștere (prin intuiție intelectuală), are deci o funcție epistemo- logică. Din această concepție (asupra aspectului dual al frumosului), Maiorescu și-a făcut și un instrument de lucru in cercetarea operelor literare. Cât despre studiul său din 1867, in care autorul definea cuprinsul artei când ca idee (in primul capitol), când ca sentiment (in partea a *) Vezi Convorbiri Literare din 1937, pag. 132—155. ’) Idem, pag. 133. *) La capitolul acesta al bibliografiei problemei de fată (influența lui Herbart in estetica maioresciană), inafară de contribuția d-lui Mircea Florian, nu mai putem pomeni o alta. Soveja și d-l I. Petrovici năzuiesc către o prezentare sinte- tică a personalității lui Maiorescu;Bogdan-Duică in Discursul siu de recepție se oprește la influențele vischeriene și schopenhaueriene; rămâne voluminosul studiu al lui E. L o v i n e s c u, dela care suntem îndreptățiți să pretindem o adâncire a pro- blemei. Lovinescu rămâne insă la materialul oferit de d-nii T. Vianu și M. Florian, fără efortul unei gândiri personale (când intre cei doi există divergență, Lovinescu se mulțumește să juxțș-pună pur și simplu tezele preopinentilor). Neluându-și nici obo- seala să meargă direct la izvoare pentru a duce cercetările mai departe, autorul pare a se mulțumi cu o simplă prezentare a stadiului actual al problemei (T. Maiorescu. voi. I, cap. VII). ⁴) Critice, III, pag. 103 și 106. 6 824 UCU POP doua), vom încerca în altă parte să împăcăm cele două poziții (una intelectualistă, alta afectivistă) printr'o explicare pe bază herbartiană^ Dar chiar în prima lucrare din 1860 (Einige Philosophische) vom. afla unele încercări de evadare din formalismul herbartian. Astfel în cap. II (Năhere Erklărungen) spune despre însemnătatea filosofică a poeziei următoarele: „Nicht einmal Z. B. zur Wiirdigung der grossen Dichter, die Sie doch so oft lesen, werden Sie gelangen, wenn Sie^ nicht gerade in ihrem philosophischen Gehalt ihre Bedeutung aufzu- suchen wissen. Ist doch wahres Dichtertum von der Philosophie unzer- trennlich, denn die Poesie ist eben der Versuch des Menschen, das Ein- zelne zum Ganzen abzurunden<. •“ x) Deci însemnătatea poeților mari' stă „în conținutul filosofic al operelor acestora", ți „adevărata fire a- poeziei (Dichtertum) e inseparabilă de filosofie, poezia fiind încercarea omului de a întregi singularul prin întreg". Pentru H e r b a r t însă, adevărata fire a poeziei (și a artei în ge- nere) stă numai în relațiuni, în raporturi formale, conținutul fiind un element extraestetic. „Will Jemand Kiinstler werden : so muss er zuvor die Elemente des Schonen kennen, und seiner Phantasie hochst ge- lăufig machen".’) Sensurile (Deutung) sunt un element eterogen, ca ținând de con- ținut. Trimitem pentru dovedire la următoarele locuri: Kurze Ency- klopedie (ed. 1841, Halle) pag. 115 și 117—118; Einleitung in die Phi- losophie pag. 146. Iată câteva citate din Einleitung: „Sollen aber ir- gend einmal die ăsthetischen Elemente vollstâadig endekt, und damit eine allgemeine Aesthetik moglich gemacht werden; so muss man durch- găngig das Schone von dem Stoff, an welchem, und den Bedingungen, unter welchen es erscheint, genau unterscheiden. Die analytischen Be- trachtungen iiber der bekannte Schone miissen dabei bis auf die aller- letzten Verhăltnisse, an denen noch etwas Gefallendes oder Missfallendes wahrzunehmen ist, zuruckgefiihrt werden... Die Metaphysik endlich muss ganz entfernt gehalten werden ;* *)... în opera de artă (și aici e vorba de poezia homerică) nu interesează concepția (Meinung), „son- dern die Mittel, die er in der Gewalt hat. Man soli nicht im Kiinstler den Philosophen suchen"., ,⁴) Așa dar frumosul e independent și de materia în care se încorporează, și de condițiile în care apare, natura lui constând în raporturi. Metafizica e străină de esența poeziei, în. >) Einiges Philosophische, pag. 21—22. ²) Einleitung in die Philosophie, ed. 1850 G. Hartenstein, Leipzig, pag. 582.. *) Einleitung in die Philosophie, pag. 346). ‘) Idem, pag. 580. ÎNCEPUTURILE HERBARTIENE ALE ESTETICEI LUI TITU MAIORESCU 82S artist nu trebue s& căutăm pe filosof, căci în opera de artă nu intere- sează decât mijloacele de făurire pe care le stăpânește artistul. Din prezenta confruntare reiese în chip convingător gândul lui Maiorescu de a depăși, chiar dela început, formalismul herbartian. Citatul folosit (din Einiges Philosophische...) prefigurează poziția sa viitoare, în care și cuprinsul devine un element constitutiv al artei. După aceste preliminarii, să pășim mai în plin subiect. In 1860 tânărul doctor al Universității din Giessen își strângea într’un opuscul (Einiges Philosophische) câteva conferințe ținute în Germania, în care, pe linia herbartiană, mărturisea o concepție despre lume, o concepție științifică și raționalistă în care își căuta un echilibru sufletesc după pierderea credinței religioase, criză sufletească mărturisită, nu fără accente de patetism, în câteva pagini din însemnările silnice. Echilibrul sufletesc îl caută în filosofie, însă o filosofic realistă, care oprește orice sbor al firii noastre emotivo-volitive (din care atâtea alte filosofii își trag seva). In conștiința despre și în conformare la legalitatea (Gesetz- măssigkeit) și necesitatea naturii, sufletul își află „neturburata liniște* ca și „sfântul impuls către știință și conștiință morală (Wissen und Gewissen)**. Nu există un Dumnezeu transcendent, El e numai aceea ce 'omul are mai nobil în suflet; nemurirea nu aparține indivizilor, ci adevărului; prima virtute umană e toleranța. Deci o filosofie a luminii fără căldură (e personalitatea lui „rece și distantă¹* pe care și-a pre- gătea de pe acum). Și totuși, în entusiasmul lui și pentru aceste idei reci, se trădează un elan de tinerețe. Prima parte a lucrării e dedicată disciplinelor filosofice: Filosofie propriu zisă, Logica, Psihologia, Estetica, Etica. Preocuparea de Estetică nu se limitează numai la locul rezervat ei (der dritte Theil der Philo- sophie), ci revine și în paginile consacrate Psihologiei, legătură ce trebue avută în vedere la lămurirea unor aspecte ale teoriei sale estetice. Herbart, după modelul anticilor, adoptase împărțirea disciplinelor filosofice în trei°clase: Logica, Fizica, Estetica.¹) Logica e o disciplină introductivă, având de îndeplinit o operație formală de determinare' a noțiunilor, de stabilire a raporturilor lor în judecăți etc.... Partea a doua, Metafizica, se referă la natură («pSotC, de unde denumirea de „Fizică**) și ar^a prelucra noțiunile despre natură, îndepărtând con- tradicțiile experienței, pentru a face experiența inteligibilă.¹) Partea a *) Vezi: Kurze Encyklopedie, pag. 4. ’) „Metaphysik ist die Wissenschaft von der Begreiflichkeit der Erfahrung". 6* UCU POP treia, Estetica, se referă la acele reprezentări care provoacă în gân- direa noastră o judecată de aprobare sau dezaprobare. Pe când în domeniul „Fizicei** avem de a face cu un proces de prelucrare a no- țiunilor, gândirea întreprinzând o operație de lămurire logică a expe- rienței, aici în domeniul Esteticei reprezentările se întovărășesc de un adaos, care constă într'o judecată de aprobare sau dezaprobare.¹) Deci Estetica privește acele reprezentări (prin reprezentare, Vorstellung, Herbart înțelege și percepția obiectelor, nu numai reprezentarea lor în memorie²) ce se referă la reacțiunile sensibilității (âlangaiț) noastre în sensul aprobării sau dezaprobării (Beifall oder Missfallen), laudei sau blamului (Lob oder Tadel). Estetica se împarte în Estetica propriu zisă și Etică. Pe când cea din urmă privește raporturi speciale ale voinței (Herbart stabilește cinci feluri de asemenea raporturi care devin modelele acțiunii umane, Musterbegriffe: raportul voinței cu rațiunea, raporturi între voințele individuale etc,), Estetica propriu zisă privește raporturi în genere, care plac (de idei, colori, sunete etc.). Dela aceeași clasificare dihotomică: Fizica și Estetica — Logica fiind numai o disciplină pregătitoare — pornește și Maiorescu. Defi- niția obiectului Esteticei începe la acesta cu un citat din Kurze Ency-- klopedie și cu o raportare la Einleitung in die Phylosophie. Redăm textul mai simplificat: Estetica se ocupă cu frumosul. Anumite repre- zentări se însoțesc în gândirea noastră de un adaos (Zusatz) care constă într'o judecată de aprobare sau dezaprobare. Fără această judecată de aprobare sau dezaprobare, reprezentarea rămâne teoretică, iar obiectul indiferent; adaosul (vorzuglich oder verwerflich) dă obiectului un pre- dicat. Unirea dintre subiect și predicat constitue o judecată. In cazul de față avem o judecată estetică.⁹) Frumos e deci și pentru discipolul român, obiectul care se înto- vărășește în judecata estetică (judecată nemijlocită și involuntară) de acest predicat al plăcerii. Deci și pentru Maiorescu, ca și pentru Her- bart, frumosul e un obiect al judecății. *) Einleitung, pag. 49 : „ ... bei ihnen das Denken nicht bei blosset logischer Verdeutlichung still stehn kann; die sich aber dadurch unterscheiden, dass sie nicht... eine Verănderung nothwendig machen, wohl aber einen Zusatz in unserem Vorstellen herbeifuhren, der in einem Urtheile des Beifalls oder Missfallens besteht". ²) P. P. Negulescu: Istoria Filosofici contemporane, voi. FI, pag. 124. ’) Einiges Philosophische, pag. 34. Maiorescu citează din Kurze Encyklopedie, pag. 74 (în ediția ce o avem noi la îndemână, citatul se află la pag. 73); pe lângă citatul de față, Maiorescu trimite și la textul din Einleitung i. d. Philosophie, dela pag. 49, reprodus de noi mai sus. ÎNCEPUTURILE HERBARTIENE ALE ESTETICEI LUI TITU MAIORESCU 827 Mai departe, după această delimitare a obiectului Esteticii, ur- mează, de asemenea după Herbart, împărțirea Esteticii în Estetica pro- priu zisă și Etica sau Filosofia morală: „Das Schfine ist doppelter Art: das sinii cb Schbne und das moralisch Schone. Darnach wird auch die Aesthetik eingetheilt in die Aesthetik der Kunstwerke (gewohnlich kurzweg Aesthetik genannt) und in die Ethik (von i5oț, Sitte) oder Moralphilosophie**.¹) In continuare avem determinarea celor două valori: frumosul șt binele (das sinnlich Schone, das moralisch Schone). Frumosul prezintă două aspecte, unul sensorial și altul rațional, formal, sau judecata este- tică de aprobare care rezultă din relațiunile elementelor sensoriale și raportarea lor la rațiune.¹) Pentru situarea mai precisă a frumosului, Maiorescu face o com- parație între frumos, plăcut, bine (das Schone, das Angenehme, das Gute). Expunerea urmează deci paralel pe Herbart*) în care aflăm delimitări între: frumos, folositor, bine, plăcut. Pentru Herbart, folosi- torul (das Niitzliche) are un scop extrinsec; plăcutul privește satisfa- cerea dorințelor, poftelor (Begierde), el e subiectiv fiind o simplă emoție (Gefuhl), de aceea e momentan, schimbător; binele (das Sittliche) pri- vește însăși valoarea necondiționată a persoanei. Frumosul e nemij- locit, e obiectiv, legat de un obiect, e durabil, de aceea trebue de- osebit de afectivitate („Die Reihe der Erregungen muss abgesondert werden"). Pentru hotărnicirea frumosului Maiorescu recurge însă la definirea mai simplă și mai pregnantă a lui Schiller, din Zerstreute Betrachtungen iiber verschiedene Gegenstănde, din care citează câteva frânturi de pa- sagii. Pentru Schiller, frumosul se caracterizează, spre deosebire de plăcut și bine, prin îndoitul său aspect: sensorial și rațional. Plăcutul nu se învrednicește de demnitatea artei, căci el e numai sensorial, n'are formă, el afectează numai sensorialitatea (die materielle Emfindung), el e subiectiv, nu obiectează nimic („bringt gar kein Erkenntniss seine» Objekts hervor und griindet sich auch auf keines... sein Begriff ver- schwindet gănzlich, sobald wir uns die Affektibilităt der Siane hinweg- denken oder sie auch nur verândern" ; *) de aceea e schimbător. Binele *) Einiges Pltttosophische, pag. 35, Și terminologia e herbartiană: Einleitung i. d Philosophie, pag. 49: „das so genannte sinnlich Schone...** s) Einiges Philosophische, pag. 35 : „1, die sinnliche Auffassung, 2. dass aus den Verhâltnissen dieses Sinnlichen (seiner Form) und ihren Beziehungen zu unserem sonstigen Denken und Schliessen (der Vernunft) sich ergebende Urtheil des Beifalls**. ⁸) Einleitung i. d. Philosophie, pag. 125—129. Zerstreute Betrachtungen, ed. Reclam jun, Leipzig, voi. XI. pag. 248. 828 UCU POP e numai rațional (gefallt durch die blosse vernunftgemăsse Form), e gândit, obiectiv, neschimbător. Poziția frumosului e intermediară: e sensibil și rațional totodată, e materie și formă; prin materie e intuitiv (anschaulich), prin formă e rațional (vernunftăhnlich). El e contemplat (betrachtet), spre deosebire de bine care e gândit și de plăcut care afectează simțirea materială. E obiectiv și ca atare invariabil. Frumosul place prin materie și formă. „Das Schone gefallt... durch das Medium der Sinne, wodurch es sich vom Guten unterscheidet; aber es gefallt durch seine Form der Ver- nunft, wodurch es sich vom Angenehmen unterscheidet... Es gefallt zwar dem verniinftigen Subject blos, insofern dasselbe zugleich sinnlich ist; aber es gefallt dem Sinnlichen nur, insofern dasselbe zugleich ver- niinftig ist".* *) Din confruntarea celor de mai sus, se poate observa: pe de o parte asemănătoarea caracterizare dată, atât de Schiller cât și de Her- bart, conceptelor de frumos, bine, plăcut, ele purcezând (cum spune și Maiorescu despre textele lui Schiller) din Kant; iar pe de altă parte că definiția lui Schiller potențează îndoitul aspect al frumosului, formă și materie. Preferința lui Maiorescu pentru textul celui din urmă²) an- ticipă și pe această cale (vezi mai sus) concepția' sa viitoare asupra aspectului dual al frumosului. De asemenea propozițiunea schilleriană că frumosul afectează deopotrivă simțurile și rațiunea, va facilita viitoarea sa concepție asupra raporturilor dintre artă și morală.*) Ideea de mai sus, că frumosul constă din relațiuni (aus den Ver- hâltnissen), e reluată de Maiorescu mai departe în capitolul închinat Psihologiei.⁴) Aci Estetica se sprijină pe Psihologie, anume pe cea herbartiană. După Psihologia maioresciană înfățișată în Einiges Philo- sophische, fenomenele sufletești (memorie, sentiment, dorință, voință) izvorăsc din mecanica reprezentărilor, din raporturile lor: din colabo- rare sau opoziție (Einstimmigkeit oder Entgegensetzung). Emoția nu e altceva decât conștiința luptei reprezentărilor: „Das Bewusstsein des Kampfes der Vorstellungen gegen einander heisst Gefuhl".*) Ne oprim *) Einiges Philosophische, pag. 36. Textul e un citat din Zerstreute Betrachtungen de Schiller. Prezentarea noastră privitoare la Schiller, depășește citatele folosite de Maiorescu, dar acestea cuprind in esență notele indicate de noi. *) Despre acesta Maiorescu scria: „Vortrefflich sind manche aesthetische Ge- genstănda von Schiller behandelt worden". ⁸) Apropiere ce am făcut-o și în lucrarea noastră: Ideile estetice ale ui Titu Maiorescu (Ed. Dacia Traiană Sibiu, 1942). *) Pag. 61 și următoarele. ⁶) Einiges Philosophische, pag. 111. ÎNCEPUTURILE HERBARTIENE ALE ESTETICEI LUI TITU MAIORESCU 829 ]a această explicare a emoției, numai ca interes&ndu-ne In cele ce urmează. In raportul dintre reprezentări, și anume in lupta lor, rezidă in domeniul Esteticii acel element important al dramei, pateticul El se măsoară după forța rezistenței care și-o opun reprezentările. Drama este imitarea unei acțiuni (spune Maiorescu în consonanță cu Herbart amândoi cu Aristotel). Acțiunea izvorește din caracterul eroului. Ad stă deosebirea dintre roman și dramă: in roman eroul e determinat -de împrejurări, in dramă insă e precumpănitor activ, determinând el împrejurările — idee pe care va relua-o cu mid amplificări mai târziu, în 1882,J) pentru a justifica inspirația națională in nuvelă și roman. Se naște insă întrebarea: cum poate caracterul (care domină Împrejurările) să se manifeste cu toată puterea lui transformatoare (in dieser seiner umgestaltenden Kraft zur Darstellung kommen)? Prin „caracter" înțelegem totalitatea (Inbegriff) principiilor acțiunii morale care, fiind de natură rațională, sunt în generalitatea lor (in ihrer All- gemeinheit) neschimbătoare. Individualizarea unui caracter se realizează prin înfățișarea lui în acțiune intr'un caz concret. Pentru a manifesta această lăture activă, e nevoie de o rezistență pe care caracterul trebue s'o întâmpine, rezistență care dă naștere unei'lupte, unei suferințe (să ne reamintim aici definiția pe care Maiorescu o da emoției), cu care prilej se afirmă independența și puterea caracterului, căd puterea se măsoară după rezistență. Trebue să fie, așa dar, patos pentru mani- festarea caracterului.¹) *) Critici, UI, Literatura română și străinătatea. ²) Intru cât traducerea noastră e destul de liberă, iar textul greu de procurat — dată fiind raritatea exemplarului — il transcriem aci in intregime: „Auf dem Satz, dass, sowie der Widerstand die Aeusserung einer Kraft ist, man auch witklich die Kraft nun an der Grosse der Widerstandes misst, beruht auf -dem Gebiet der Aesthetik die Untersuchung jenes wichtigsten Elementes des Drama- tischen, welches man Pathos nennt Das Drama ist die Nachahmung einer Handlung. Aber die Handlung darf nicht etwa eine âussere sein, welche fiir den Helden a,nregend wird, sondem sie muss aus dessen Charakter naturgemăss ausfliessen, mit Nothwendigkeit sich ergeben. Darin un- terscheidet sich das Drama vom Roman. Nun fragt es sich: wie kann der Charakter, welcher demnach massgebend einwirkt auf die Umstânde, in dieser seiner umgestal- tenden Kraft zur Darstellung kommen ? Charakter ist Inbegriff algemeiner Grundsătze des Handelns. Dlese Vernunfturtheile sind in ihrer Allgemeinheit stets sich gleich- bleibend. Die Individualisirung eines Charakters wird nur constituirt durch die Art und Weise, wie die allgemeinen Grundsătze in einem gegebenen Fall als krăftig und leitend sich offenbaren. Da wird denn ein Widerstand entgegengestellt, welcher einen Kaihpf, ein Leiden im Helden herbeifiihrt, durch dessen Unterdriickung sich die Un- abhăngigkeit und Stârke seiner allgemeinen Urtheile, des „freien Principe" in ihm, bethătigt, denn am Widerstand nur wird die Kraft gemessen. Pathos muss also da sein, damit der Charakter sich offenbare". Einige» Philotophitche, pag. 61—63. ă30 UCU POP Urmează un citat din „Ueber das Pathetische" de Schiller, wi care — spune Maiorescu — autorul german „a exprimat aceste idiO cu măestrită claritate**: „Scopul artei nu e să înfățișeze suferința cw| suferința, ci numai ca un mijloc... Scopul ultim al artei este înfățișare®! suprasensibilului. Dar principiul liber se face cunoscut prin rezistențjO pe care el o opune forței simțimântului. Ființa sensorială (das Sinnen*^ wesen) trebue s& sufere adânc, trebue să existe patos, pentru ca hințăsj rațională să-și manifeste independența. Eroul tragic trebue deci CMO întâi să se legitimeze ca o ființă sensibilă, pentru ca să putem credO în forța lui sufletească. Patosul e deci prima condiție, indispensabil^ artistului, care poate înfățișa suferința în măsura în care aceasta nț@ vatămă libertății morale.** *) In privința caracterului dinamic al erouluț|| indicații în același sens, dar vagi, putea primi Maiorescu și ițela Her*5| bart: „Caracterele principale trebue să aibă mișcări, altminteri avent|| de a face cu rigiditatea din teatrul francez, în care caracterele, în 16®1 să acționeze, iși debitează numai rolurile. Caracterele trebue să fiiM indivizi, nu concepte generale; poetul trebue să fie un bun psihologa pentru a-și da seama de mișcările interne sufletești.**¹) Și HerbarHj cerea deci eroului luptă sufletească, mișcare. Cum Maiorescu „prelucra*^ in 1857 Introducerea în filosofie a lui Herbart, el va fi meditat îndelung⁴^ asupra implicațiilor textului de față, pe care le găsea apoi exprimatei la Schiller „cu măestrită claritate** (mit meisterbafter Klarbeit), cum vâ $ spune in al său „Einiges Philosophische". De notat că tot la teatrul. francez se referea și Herbart — sigur că la „vechea tragedie franceză“|'3 căreia ii lipsește mișcarea, sau, cum va spune Maiorescu (după Schiller)^ '-V- patosul, fiindcă aici eroii „nur ihre Rolle aufsagen** (Maiorescu va spunej| despre un asemenea erou: „er spricht nur kalt von seiner Ruhe**^ $ Dar apropierea va deveni mai sensibilă in cele ce urmează. ₜ ’J înfățișarea suferinței — spune Maiorescu — in scopul de a pun* J în evidență puterea caracterului, e sănătoasa cale de mijloc a operei 1 dramatice. Extremele posibile sunt următoarele: a) Înfățișarea carac- ' ferelor cu puțin patos, in care caz opera cade in declamare rece, ea 1 e lipsită de căldură, deoarece căldura se produce numai prin mișcat? (aus Bewegung) și luptă. In cazul declamării reci eroul nu se „legiti- | *} Uebtr das Pathetische, ed. citată mai sus, voi. XI, pag. 203—204. Maiorescu nu indică ediția și pagina. j Einleitung i. d. Philosophie, pag. 578 ; cu cuvintele lui Herbart: „Die Haupt- * charaktere miissen aber Bewegung haben, sonst giebtes franzosische Steifheit, bai welcher die Charaktere, was sie auch thun mogen, nur ihre Rolle aufsagen. Dl* Charaktere miissen in der Poesie Individuen sein, nicht allgemeine Begriffe; und der Dichter muss Psychologie genau besitzen, utn deren Beweglichkeit zu kennen." ÎNCEPUTURILE HERBARTIENE ALE ESTETICEI LUI TITU MAIORESCU 83fe mează¹’¹) ca o ființă ce sufere, ci numai vorbește rece despre liniștea lui; răceala simțirii ne lasă insă reci. Ca model avem pe „Horace" al lui Corneille, operă executată in felul ei cu clasică consecvență*) b) cealaltă extremă este înfățișarea suferinței fără reacțiunea caracterului. Aci intră nesfârșitele drame ce etalează suferința (Ruhr- und Leiden- geschichte), ca exemplu avem Ugolino Gerrhardesca de Gerstenberg, Aceeași situație o aflăm în domeniul muticii. Și aci putem des- coperi cele două elemente, corespunzătoare caracterului rațional (dem iiberlegten Charakter) și suferinței sensoriale (dem sinnlichen Leiden); in consecință vom afla o cale de mijloc, precum și cele două extreme. Armonia corespunde principiului rațional, caracterului (der Charakter- iiberlegung), iu timp ce melodia reprezintă sensorialul, pateticul. O ex- tremă este armonia cu puțină melodie (Richard Wagner și școala sa). Acestui drum greșit in muzică, ii corespunde in teatru drama franceză din perioada clasică. Cealaltă extremă este melodia cu puțină armonie (muzica italiană mai nouă, cu excepția lui Rossini), căreia in domeniul dramei li co- respund piesele in care abundă duioșia și suferința. Intre aceste extreme, în veșnică tinerețe și de o neumbrită fru- musețe, stă calea de mijloc, „aurea mediocritas", a muzicii clasice a maeștrilor germani, și exemplul ni-1 oferă neegalata Uvertură la Don Juan de Mozart.*) La scurt timp după apariția acestor considerații asupra pateticului,, atât de tributare lui Schiller, dar încadrate in matca herbartianismului, Maiorescu își ține (la 10 Martie 1861, în Berlin) conferința sa despre „ Vechea tragedie franceză și muzica lui Wagner". Un rezumat al acestei conferințe se publică în revista hegeliană Der Gedanke din 27 Aprilie 1861 (textul ni-1 pune la îndemână, in limba germană și in traducere- românească, d-1 T. Vianu in lucrarea d-sale citată mai sus). Conferința reia ideile asupra pateticului expuse in „Einiges Philosophische", de astă dată încercând să le transpună pe portativ hegelian, să le împace cu definiția hegeliană a frumosului ca .deplină întrepătrundere a ideii cu aparența sensibilă". In ce măsură va putea să se mai mențină pe- vechea poziție, vom vedea mai jos. Purtând in sine virtualitățile prac- ticianului de mai târziu, Maiorescu nu se va fi arătat prea incomodat ____________ • ’) „Legitimirt" e termen schillerian ți arătat ca atare de Maiorescu, prin pu- nerea lui intre ghilimele. *) Herbart in Etnleilung i. d. Philosophie (pag. 161—162), in legătură cu Întoc- mirea unei drame, folosea același exemplu; Maiorescu il citează pe larg in Anexă*, (pag. 235—236). ³) Einigtt Philotophische, pag. 64—67. 832 LICU POP de nuanțele sistemelor de filosofare. Cu atât mai bine dacă instrumentul său de lucru se făurea dintr'un aliaj ce găsea credit la mai multe ta- bere de gânditori. Felul său de a gândi avea să se supună la o nouă verificare și să-și dovedească o mai mare aplicabilitate. In tragedie — spune conferențiarul Maiorescu — avem lupta principiilor (caracterului) cu înclinațiile, sentimentele opuse; avem deci momentul logic, ideal și sensibilitatea. Frumosul rezultă dintr’o între- pătrundere a lor: „Din punct de vedere dramatic caracterul devine frumos, atunci când principiile și înclinațiile se întrepătrund pe deplin și odată cu aceasta lupta dintre ele se aplanează**.¹) Lupta însăși de- vine o condiție a frumosului dramatic. După exemplul lui Schiller, Maiorescu o numește patetismul tragediei',) Când momentul ideal, principiile, se valorifică în dauna elemen- tului sensibil, opera e sublimă, dar nu frumoasă, ex. Horace al lui Corneille ; în cazul contrar (preponderența sensibilului), avem ferme- cătorul.*) La fel în muzică: armonia corespunde elementului logic, ideal; melodia, celui sensibil. Contopirea celor două momente reali- zează frumosul muzical (Beethoven); valorificarea unilaterală a melodiei produce fermecătorul sensual (muzica operelor italiene mai nouă) și dimpotrivă valorificarea unilaterală a armoniei conduce la sublim (ope- rele lui Wagner). Din obiecțiunile ce i se fac cu prilejul acestei conferințe, reținem numai pe aceea a lui Lanson, care-1 învinuiește că n'ar fi dat „o po- trivită întrebuințare definiției hegeliene a frumosului. Este cu neputință — obiectează acesta — a concepe ideea, care trebue să apară în formă sensibilă, drept o cugetare abstractă, ci ca principiul intern și organic al obiectului devenit operă de artă... elementul logic n'are în artă niciun loc sau cel mult în tehnica externă și în consecințele ei**/) Cărei obiecțiuni Maiorescu îi răspunde: „Obiecțiunile împotriva con- cepției mele despre logic m'au surprins tocmai în această adunare**. Elementul logic al artei în tehnică se justifică numai din punctul de *) Concepția aceasta, după care arta • un teren de aplanare, de Împăcare a sensibilității cu rațiunea, e pe deantregul schilleriană fi e punctul de vedere pe care Schiller 11 opunea lui Kant care, în etică, punea o adevărată prăpastie Intre sensibi- litate ți rațiune. s] In traducerea d-lui T. Vianu, pag. 65. ³) Insăfi eliminarea aceasta, din câmpul esteticei, a fermecătorului (das Reizende) fi tublimului (das Erhabene), e herbartiană. Pentru filosoful german ele sunt în funcție de afecte și păstrează numai relații subiective cu frumosul, care prin natura lui e obiectiv (Einleitung, pag. 133). Sublimul e fără formă (formlos) fi legat de emoții: „Hiebei wird aber sogleich eingerâumt, dass mit der Auffassung des Erhabenen eine Gemuthsbewegung verbunden sei..(idem, pag. 132). <) Apud Vianu, pag. 67—68. ÎNCEPUTURILE HERBARTIENE ALE ESTETICEI LUI TITU MAIORESCU 833 vedere herbartian, dar nu in cercul părerilor hegeliene. „Pe de altă parte nu sunt conștient de a fi Întrebuințat cuvântul „logic** intr’un alt sens, decât in acela de unitatea esenței. Numai că reclamându-mă dela cuvintele lui Goethe: Ce-ar fi aparența, căreia i-ar lipsi esența ? Ce-ar fi esența, dacă n’ar apărea? am opus esenței aparența sensibilă, cu aplicație analogică la armonie ți melodie**.¹) Este evident, in acest pasagiu, că Maiorescu s'a Îndepărtat de formalismul herbartian, evoluând pe linia, idealismului (arta exprimă un conținut ideal) in estetică. Am ocolit, din textul citat, expresia „niichterne Auffasung¹* * prin care Maiorescu califica formalismul her- bartian, care expresie e acum obiect de dispută intre d-nii: Tador Vianu și M. Florian, primul traducând-o prin „concepție seacă**, ce- lălalt prin „concepție sobră**. Termenul german se traduce și intr’un fel și intr'altul, sensul putându-i-se scoate din context, iar in context pare mai Îndreptățită traducerea d-lui Vianu. D-1 M. Florian, care nadmite o îndepărtare a lui Maiorescu' de temele herbartiene, vede in răspunsul conferențiarului „o abilitate** prin care se ocolește însăși esența problemei puse (ceea ce sună ca o acuzare, deși aceasta nu stă in intenția d-lui Florian ... ba dimpotrivă 1) Credem insă că Maiorescu naviga șovăitor spre ape hegeliene. Cunoscutul său studiu: Poezia română, O cercetare critică, sub egida căruia in Martie 1867 Convorbirile Literare porneau la drum, construiește pe o temelie hegeliano-vischeriană: „frumosul cuprinde idei manifestate in formă sensibilă**,¹) fără insă a fi afectat și de implica- țiile metafizice ale acestei concepții. Când mai târziu (la 1892, in arti- colul de polemică cu Gherea) își va înălța privirea spre asemenea -orizonturi, el va descoperi — cu Schopenhauer — cerul ideilor platonice, ca acordându-se mai bine cu viziunea sa clasică despre artă. Va deosebi la această dată (1867) cele două aspecte ale frumo- sului, unul ideal, altul material, fixând norme privitoare la fiecare din aceste aspectd! Cele două capitole ale studiului par insă a nu se ra- '} Idim, pag. 70. *) T. Maiorescu, Critic», I; la Hegel: Das sinnliche Scheinen dor Idee; la hegelianul Fr. Th. Vischer: Das Schone ist die Idee in der Form begrentzter Erscheinung. 834 ucu por corda, căci în primul definește frumosul ca „idee învălită și Încorpo^î rată în formă sensibilă",¹) iar în cel următor: „simțimântsau pasiune^ manifestate în formă estetică"?) Ceea ce a trezit nedumerirea: ce arta pentru Maiorescu: idee sau sentiment ? întrebarea și-o pune și d-t Tudor Vianu în Arta și Frumosul E totuși greu de presupus ca Ma- iorescu, in cuprinsul aceluiași studiu, să se fi "făcut vinovat de o ase- menea... inadvertență. Dacă e totuși un neajuns aci, e acela de ano fi destul de explicit. O încercare de racordare a celor două capitol» s'ar putea face pe baza psihologiei herbartiene. O propunem In cel» următoare. Cu câteva pagini mai sus arătam că In Psihologia maiores- ciană (care e herbartiană) elementele originare ale vieții sufletești sunț reprezentările, iar celelalte fenomene, sentimentele, voința etc.... de- rivă din acelea, izvorăsc din mecanica, din raporturile lor. (Das Be- wusstsein des Kampfes der Vorstellungen heisst Gefiihl). Sentimentele derivă deci din idei. Cuprinsul (fondul, elementul ideal) al poeziei este un cuprins de idei care au virtutea de a declanșa sentimente (sunt și i acestea un fel de „Zusatz" de care vorbea în „Einiges Philosophische"...). Vorbind de poezia lui Eminescu, criticul va spune mai târziu (la 1889)v că ceea ce face pe poet e „ideea emoțională" înfățișată „în forma fru- j moșului".* *) Ia urmărirea filiațiunii maioresciene, ne* am angajat până acum pe * făgașul principal al problemei. Mai sunt și alte aspecte care, de ase- menea, credem că trebue semnalate. Fiindcă in studiul din 1867, ca și in articolele următoare, conți- nutul poeziei îl constitue „un simțământ, o pasiune", se poate vorbi despre o direcție psihologistă in estetica maioresciană, și mai ales pentrtt faptul că normele privitoare la „condiția ideală" a poeziei sunt deduse din înseși caracteristicile emoției (ornai mare repejune a mișcării ideilor"... „o desvoltare grabnică și crescândă spre o culminate finală" etc.).*) E drept că mai târziu, transpunându-se pe plan metafizic, va spune că arta revelează „Idei", totuși pentru Maiorescu emoția ce o produc» arta e ceva pozitiv, pe când pentru Schopenhauer (pe careti ur- mează), ea e numai un moment de înseninare, e calmul sufletului care în contemplare se eliberează de pintenii tiranicei Voințe. *) Critice, I, ed. 1926, pag. 15. *) Idem, pag. 68. *) Critice, III, pag. 141. *) Critice, I, pag. 39—40. începuturile herbartiene ale esteticei lui titu maiorescu 831 Deși in acest punct Maiorescu se îndepărtează esențial de Her- bart, care de repetate ori spune că „Die Reihe der Erregungen muss abgesondert werden", totuși nici pentru Herbart afectivitatea nu e lip- sită de orice însemnătate: Ce-i drept, emoția nu e judecata estetică, și sentimentalitatea nu constitue frumosul Dar contemplatorul nu poate fi numai critic. El e un om întreg și ca atare critica nu trebue să-l des- guste de cuvenita emoție. Mai mult, lirismul poeziei și muzicii și-ar pierde adevăratul miez, care constă în comunicarea simțirii, deși nici poezia, nici muzica nu sunt simplu lirism.¹) Aceste emoții dau operei de artă interes, favoare, coloare și fac sufletul mai dispus pentru receptarea estetică. Cu cuvintele lui Herbart: „Aber nicht bloss Unterhaltendes, sondern auch Reizendes, Theilnahme, Weckendes, Imponirendes, — Lâ- cherliches, wird dem Schonen beigemischt, utn dem Werke Gunst und Interesse zu schaffen. So erlangt das Schone gleichsam verschiedene Farben; es wird anmuthig, piăchtig, tragisch, kotnisch... Die Formen der Kunstwerke werden hiedurch vervielfăltigt; und die verschiedenen Denkungsarten und Stimmungen zur Aufnahtne des Schonen empfănglich gemacht".*) Reiese din cele de mai sus rolul accesoriu ce-1 are afec- tivitatea în artă; afectivitatea trece însă la Maiorescu pe primul plan, ceea ce nu mai constitue o simplă deosebire de „accent** (cum spune d-l M. Florian). Vorbind despre eternitatea frumosului,*) Herbart o întemeiază pe întocmirea formală a artei, adică pe elementul ei propriu, pe cel obiectiv („im Gebiete des objectiven Schonen"). Ceea ce aparține afectivității, interesantului, e efemer „erkaltet sehr bald", pierde cu timpul favoarea de care s'a bucurat la început. Maiorescu întemeiază universalitatea artei (în studiul din 1867) pe emoții, care de când lumea sunt aceleași și vor rămâne ca atare, care sunt elementul comun tu- turor oamenilor și deci capabil de a-i uni totdeauna.* * ³ ⁴) In această con- siderație avem un motiv în plus de a ne separa de teza d-lui M. Florian. *) Kurze Encyklopedie, pag. 127: „Zwar das Gefiihl ist nicht das ăsthetische Urtheil, und das Riihrende ist nicht das Schone. Aber der Zuschauer soli auch nicht blosser Kritiker sein. Er ist ein ganzer, ungetheilter Mensch, dem die Kritik sein richtiges Gefiihl nicht misgdnnen und verleiden darf. Dariiber wiirde das Lyrische der Poesie und Musik seinen wahren Kern verlieren, welcher eben in der Mittheilung der Empfindung besteht, obgleich weder Poesie noch Musik blosse Lyrik ist." s) Einleitungrin die Philosophie, pag. 162, ³) Kurze Encyklopedie, pag 120; Einleitung in die Philosophie, pag. 162. ⁴) Altădată universalitatea artei e întemeiată pe „formă" (în Literatura română și străinătatea, în Critice, III); un al treilea fundament poate fi „Ideea platonică", a cărei viziune o mijlocește arta. 836 LICU POP Mai poate fi amintit și faptul că fenomenul de catharsis, pe care arta îl produce asupra contemplatorului, are explicații deosebite la Herbart fi Maiorescu. La primul, catharsis-ul se datorește tocmai esenței formale a artei, autonomiei sale față de afectivitate, căci „zwischen Depression und Excitation steht der ruhige Emst*.*) La Maiorescu» catharsis-ul are o temelie afectivă: în emoțiunea poetului regăsim emoția tuturor, ea îi rezumă pe toți, ea „are mai ales darul de a deschide mișcării sufletești cea mai clară expresie, așa încât glasul lui (poetului), deșteptând răsunetul în inima lor, le dă totodată cuvântul ce singuri nu l-ar fi găsit. Această scăpare a suferinței mute prin farmecul ex- primării este binefacerea, ce o revarsă poetul de geniu asupra oame- nilor ce-1 ascultă**.. ?) Altă consecință a amestecului afectivității în artă este și aceasta; opera înalță peste comun, ea întrerupe cursul obișnuit al mecanismului psihic: „Jedes Werk ... erhebt uns tiber das Gemeine ; es unterbricht den gewohnlichen Lauf des psychischen Mechanismus... durch Erregung von Affecten" ;®) ea eliberează de încordarea vieții de toate zilele, ne desleagă de griji, ne descătușază de mulțimea nevoilor, ea ajută omului să revină la sine însuși; de aci avântul nedefinit al inimii spre ceva mai înalt, mai bun,, ceea ce se deosebește însă de speranțele obișnuite, fiindcă acestea ne coboară din nou spre robia grijilor.⁴) Despre o asemenea „înălțare peste sfera de toate zilele**⁶) și întrerupere a mecanismului psihic propriu activității intelectuale⁴) ce face ca arta să fie „un liman de adăpost** ne vorbește și Maiorescu ; această virtute a artei se datorește faptului că sentimentele „au o naștere și o terminare pronunțată... și sânt dar obiecte prezentabile sub forma limitată a frumosului**.⁷) !) Einleitung in die Philosophie, pag. 131. ²) Critice, III, pag. 141—142. ³) Einleitung in die Philosophie, pag. 130. ⁴) Idem, pag. 581: „die Ausfullung des Gemiiths durch das Schone nothwendig mit einem unbestimmter Gefuhl von Befreiung aus der Spannung des tâglichen Lebens zusammenhăngt. Schon die Erweichung des Gemiiths, die Freude der Trauer bei Ossian, bei Homer, in der Tragodie, loset die Sorgen, entfesselt die Banden des Bediirfnisses, verhilft dem Menschen, dass er zu sich selbst komme; daher nun auch der Auf- schwung des Gemiiths zu Ahnungen des Hoheren, des durchgehends Besseren, was von bestimmten Hoffnungen sehr verschieden ist, weil diese immer auch bestimmte Sorgen zuriickfuhren, die Menschen wieder einkerkern wiirden.* ⁶) Critice, I, pag. 59. ⁶) Idem, pag. 37—38. ⁷) Idem, pag. 38. ÎNCEPUTURILE HERBARTIENE ALE ESTETICEI LUI TITU MAIORESCU 83F Arta este eliberare,¹) contemplarea e uitare;*} ea eliberează der interesele „din cauza cărora oamenii, datoriti voinței lor, sunt dez* binați"; ea apropie deci pe oameni, „aceasta e binefacerea pe care arta o dovedește, fie ea poezie, muzică, plastică etc.**... De aceea receptivitatea (Empfănglichkeit) cere anumite condiții: contemplatorul să fie capabil de a se elibera de griji, pasiuni (Liebhaberei)... Aceasta nu o pot egoiștii.. .*) Recunoaștem in aliniatul de mai sus idei maioresciene care circulă prin atâtea din articolele sale. A se vedea, in deosebi, in Critice III: Comediile d-lui Caragiale. Nu pierdem din vedere că aceste idei s'au adâncit din contactul cu gândirea schopenhaueriană. In privința „înălțării ideale**, suntem mai lămuriți in privința lui Maiorescu. Arta înnobilează, — spune el adeseori — ne transpune „intr’o sferă mai distinsă**, ea „introduce o suflare de idealism in exi- stența de toate zilele**.l * * ⁴) Aceasta pe de o parte fiindcă arta revelează idei platonice, dar pe de altă și pe calea afectivității sub imboldul căreia poetul plăsmuiește o lume închipuită, superioară celei existente și in care domnește armonia de care e însetat sufletul poetului rănit- de imperfecțiunea celei reale. Și acum o ultimă apropiere. In lucrarea noastră «Ideile estetice- ale lui Titu Maiorescu** deosebeam unele infiltrații romantice in estetica^ maioresciană și — sub influența d-lui T. Vianu — numeam aci „carac- terul sugestiv** al poeziei, caracter de care ne vorbește studiul lui Ma- iorescu din 1867. Cred că trebue atenuată impresia de atunci. Acel caracter de „sugestibilitate**, așa cum îl înfățișează autorul acestui studiu, ar putea să derive, ca dintr'un izvor mai vechiu, tot din Herbart șiᵣ de fapt, să se reducă la factorul apercepției (cum spune Herbart), sau la acela al asociației, și aci e vorba de un fenomen intelectual, căci: Maiorescu vorbește de o asociație de idei. Filosoful german recomandă poeților lirici densitatea gândirii, adică poezia să fie scurtă, dar să l) Herbart; Einleitung in die Philosophie, pag. 581. *) Idem, pag. 580 ; „alles Schone existirt im Zuschauer. Es ist das Object, worin- der Zuschauer sich vertift, folglich sich vergisst**. ⁸) Kurze Encyklopedie, pag. 110: „das ăsthetische Urtheil ist ein willenloses ;.. Es ist also frei von den Eigenheiten der Neigung und von der Spalturig der Interessen. wodurch die Menschen in ihrem Wollen getrennt sind ;... Solche Werke stiften eine Gemeinschaft, wodurch die Einzelnen aut den hohern Standpunct einer allgemeinen Vernunft erhoben werden; das ist die Wohlthat, welche die Kunst ihnen erweiset, ohne Unterschied zwâchen Poesie, Musik, Plastik und so ferner. Hieraus ergiebt sich die allgemeine Bedingung der Empfănglichkeit. Der Zuschauer oder ZuhOrer mus* făhig sein abzulassen von seinem Wollen, fahren zu lassen Arbeit, Sorge und Lieb— haberei; denn er soli sich hingeben. Das konnen die Egoisten nicht...“ ⁴) Critice, I, pag. 53, 54, 59. 38 UCU POP JJjH spună mult; aci mai intervine, din partea contemplatorului, fi procesul fl ^percepției prin care, după dispozițiile proprii ale acestuia, cuprinsul* ■■ poeziei iese mult îmbogățit. Iată textele: despre operele de artă „sie^j rechnen vielmehr oft selbst darauf, der Zuschauer werde vieles hinein- £ zudenken, vieles hineinlegen; hiemit iiberlassen sie manches seinerjt Apperception, welche gar mannigfaltig nach Individualitatea und Stim-jB muagen auszufallen pflegt; ’) în altă parte: „In der lyrischen Poesiefl tritt die Sprache am meisten hervor; sie wirkt aut den Gedanken, deng sie in der Ode eng zusammenpresst, so dass er in ihr nicht Raum zufl haben scheint, sondern keck angedeutet, sprungweise fortschreiten, denfl Horer ins Nachsinnen versetzt, und iha diesem iiberlâsst. Daher kannj eine Ode nicht lang sein; sie wurde sonst betăuben".²) - TB In Poezia română (1867) Maiorescu ține un limbaj asemănător „poezia să-ți fie scurtă", dar „abundantă în idei". Cum se împacă însăsj| această abundență de idei cu scurtimea? „Dacă analizăm efectul cej9 ni-1 produc, constatăm în noi o mulțime de idei de ale noastre proprii,^ ■deșteptate cu prilejul cetirii și alăturea de cuvintele poetului. Nu numai ț ceea ce spune poezia, ne ocupă conștiința, ci ea se află... în atâtea j raporturi cu alte cercuri de gândiri ale noastre, încât și aceste sânta reproduse tn conștiință și însoțesc și ilustrează oarecum percepțiunea^ poetică";⁸) exemplificând cu o poezie de Goethe, spune mai departe:^ „poetul înțelept a dat numai un îndemn gândirii și a lăsat liber șirul fl| reprezentărilor să se desvolte în conștiința cetitorului după propria sa^J individualitate",*) 3 Cu puțin mai sus, în legătură cu densitatea gândirii pe care cr*'ijj ticul o cere poeților lirici, indicam ca „un izvor mai vechiu" pe Her-.jS bart; o influență mai nouă, care va întări pe cea veche, îi va veni lui Maiorescu dela Fr. Th. Vischer?) Textul lui Maiorescu stă mai.il aproape de cel vischerian. Dar despre aceasta, cu alt prilej. /Șl încheiem cu convingerea că în estetică Maiorescu pornește pe^J drumuri herbartiene, de care însă treptat se îndepărtează. Soluția her-;ÎȚj bartiană i s'a părut unilaterală și n'a putut prea mult să încătușeze firea sa înclinată către perspective de mai cuprinzătoare armonie. Ii va rămâne din timpuria sa formație herbartiană acel gust pentru ideile limpezi, atât de prezent chiar și într’un domeniu cum e acela al poeziei. Mai 1944 UCU POP *) Einleifung in die Philosophie, pag. 135. ’) Idem, pag. 584—585. SJ Critice, I, pag. 47. ⁴) Idem, pag. 49. ⁶) Aesthetik oder Wissenschaft des Schonen, Dritter Teii, Zweiter Abschnitt, Fiinfie» Heft. LUPTĂTORUL MARAMUREȘAN Dr. VASILE FILIPCIUC Intre luptătorii pe cari i-a avut in trecut Maramureșul, un loc ; râtului nobil, iar în 1912 a înființat Banca Petrovana, pe care a condus-Oj ca președinte al consiliului de administrație. Mamă-sa, Ioana Pârja, di||^ Giulești (1867—1930), descendenta cneazului Giula,⁵) era o gospodin^ harnică, știutoare de carte, o mamă foarte duioasă și de o bunătate^ proverbială. O însemnată înrâurire asupra copilăriei lui Vasile Filipciuc va/Șfe avut de sigur și tovărășia bunicului Gavrilă (1824—1899), un om ÎMMg ca bradul și un fermecător povestitor din vremurile de altă da era unul din ctitorii nouei biserici de piatră din Petrova, a casei hiale și a școalei confesionale române. Fusese câțiva ani, ca tână»ă| judele nobililor din Petrova, iar în revoluția din 1848 a fost purtător^ steagului nobilimei române de pe valea Vișeului, rămasă credincios^ împăratului, care a luptat alături de colonelul Urban din Năsăud îto| potriva honvezilor lui Kossuth. Steagul a fost ros de molii în cămara de alimente, unde era păstrat cu grijă de frica Ungurilor, dar ruda; steagului a avut cinstea să fie împodobită în 1918 cu cel dintâi steag, tricolor al Petrovei. După ștergerea privilegiilor nobiliare, el a fost ce|* dintâiir care și-a emancipat iobagii ruteni de pe moșiile sale din Bistra, Frumușaua, Ruscova, Repedea și Poenile de sub munte, cedându-le casele și parcelele de pământ cuvenite conform legii din străveche^ moșie familiară. Foștilor iobagi ruteni din Frumușaua le-a mai dăruit un intravilan mare, precum și întregul material pentru biserica lor, jdj cărei ctitor este. O altă parcelă de pământ a dăruit-o Evrei^’-d^ Frumușaua, cari și-au zidit acolo o sinagogă. Bunica luliana Godja dî® ă. paroiî *J Mihalyi, o. c., p. 227, la note. ’) Petrovay Gy., A dolhay es petrovai Petrovay-ak tortenete, 1450-tol napjainkig/ Turul, XV, 1897, p. 174 ș. u. ») Mihalyi, o. c, p. 26, 28, 33, 35, 37, 40, 265, 461. LUPTĂTORUL MARAMUIEȘAN DR. VASILE FILIPCIUC 84» Oncești (1826—1922), descendenta cneazului Vănciuc,¹) era o femeie măruntă, dar destul de energici să-și apere ca o leoaică nepotii îm- potriva asprimei fiului ei. Ea supraveghea ț>e nepoți să rostească cu evlavie rugăciunile de dimineață și de seară, iar in cursul verilor îi purta cu carul pe la mănăstirile Giulești, Moiseiu, Bicsad și Sf. loan din Suceava. Fiind destinat unei .cariere intelectuale, Vasile Filipciuc a fost trimis, in 1892, să învețe limba ungurească la școala primară din Ocna- Șugatag, de sub conducerea Învățătorului Carol Steiner, ale cărui metode pedagogice le-au experimentat aproape toți fiii „boierului Gavrilă din Petrova**. Singurele amintiri plăcute din timpul celor patru ani petre- cuți în acest mediu străin, au fost vizitele săptămânale făcute bunicii Ioana Pârja n. Pop (1843—1913) și verilor săi din Giulești, copiii un- chiului Ilie Pârja și ai mătușei Irina Filipciuc. In 1896 a fost înscris la Gimnaziul piarist din Sighet și adăpostit In „Conviețui Asociațiunii**, având ca purtător de grijă pe unchiul său Vasile Filipciuc (1856—1915), un burlac inimos și simpatic, funcționar la judecătoria din capitala Maramureșului. Ca elev de cl. II-a a fost premiat cu o carte de cătră Mitropolitul Dr. Victor Mihalyi din Blaj. In lungile vacanțe de vară practica cu plăcere toate îndeletnicirile gospodăriei țărănești, dar mai ales oieritul, petrecând o bună parte din vacanțe în aerul cu miros de brad din Carpați, de unde făcea excursii in Bucovina. Căuta cu o deosebită bucurie tovărășia lui Badea George Bilașcu, a cărui vieață puritană și plină de avânt idealist, i-a servit de îndreptar sigur în urmărirea idealurilor sale tinerești. In acest timpcunoscuse pe istoriograful Petrovay Gydrgy, descendentul unei ramure înstrăinată a familiei de Petrova, stabilită în sec. XVII in județul Ung, unde a dat neamului cutropitor câțiva vicecomiți, diferiți func- ționari înalți și ofițeri superiori.²) Acesta venea adesea la Petrova, ca să adune materialul trebuincios pentru întocmirea genealogiei familiei de Petrova, publicată în 1897. Lucrarea aceasta plină de amintiri scumpe despre strămoșii lui și presupusa înrudire a acelora cu familiile voevodale din Muntenia, au impresionat profund imaginația vie a tâ- nărului elev, inspirându-i dorința de a cunoaște trecutul întregului popor român. Dorința aceasta i-a îndeplinit-o George Bilașcu, la Cră- ciunul din 1899, când i-a dăruit un manual de istorie a Românilor de Xenopol. * * începând cu toamna anului 1900 a urmat cursul superior la Liceul „Samuil Vulcan** din Beiuș, unde activând cu însuflețire în ’) Ibidem, p. 41 și 156 nota. *) Petrovay Gy., o. c. AL FILIPAȘCU «« cadrele societății de lecturi „Mihail Pavel", și-a completat cunpștâf^ |ele din domeniul literaturii și al istoriei române. După cum re*id||q din acrisorile lisate de el, la 25 Dec. 1900, impreuni cu colegii hd de clasă: Vasile Berinde, Aurel Brâu, Victor Ciplea, Romul MiOty Constantin Dragoș, Aureliu Balint, luliu Papp, Corneliu Popovici Patriciu Mureșan, înființează o societate secretă, obligându-se cu toții» pe cuvintul de onoare de fii ai lui Traian, că vor respecta stătutele^ votate de ei; își vor cultiva limba prin citirea de cărți românești; cărți ungurești nu vor citi decât pe celea impuse de studiul limbii maghiară,! precum și alte cărți dacă sunt traduceri din alte limbi; vor vorbi numai românește, afară de cazul când răspund la școală; vor scrii corespondența și însemnările școlare în limba română; vor evita cu- vintele și expresiile indecente și incompatibile cu demnitatea de fii al lui Traian; vor întreținea între ei relații de solidaritate camarade- rească și vor propaga principiile Societății; vor supraveghea activitate* colegilor și-i vor îndruma la ordine pe cei care vorbesc sau citesc, ungurește. Pentru abaterile dela statute se prevăd ca pedepse: aver- tismentul, un pumn în spate, amenda de 10 fileri și eliminarea di* societate; din amenzi se vor cumpăra cărți românești, care vor fi citite de toți membrii societății, apoi vor fi dăruite societății de lectură „Mihail Pavel". Probabil, în cadrul acestei societăți a întocmit elevul Sever Dan din cl. Vil-a, viitorul ministru în România-Mare, „Voca- bularul de cuvinte arhaice**, aflate printre scrisorile lui V. Filipciuc. In anul școlar 1902/3, elevul V. Filipciuc din cl. VII-a inițiază o corespondență lungă cu elevul C, Roibănescu dela Liceul Traian din Turnu-Severin, care pare să fie distinsul profesor dela Școala Normală Superioară din București. Dela el au mai rămas patru scrisori de câte 16 pagini, în care dă informații interesante despre vieața lor de eletri din țara liberă și expune pe larg, am putea zice academic, diferite probleme, puse în discuție de cătră colegul său din Beiuș; căruia ti zice: „Iubite frate", „Iubite prietene" ; și-l tutuiește confidențial, par'că s'ar fi cunoscut de un car de ani. Granița așezată de vitregia vremu- rilor pe mijloc de țâră românească, nu putea să împiedece pe tânărul maramureșan dela poalele Carpaților Nordici, ca să se înțeleagă și în- frățească cu tânărul oltean de pe malul stâng al Dunării de jos. In scrisoarea din 8 Iunie 1903, Roibănescu tratează „Istoricul chestiei rurale" și „împroprietărirea țăranilor"; după ce mai întâi dă prietenului său câteva informații, din care reproducem următorul pasaj: „Se vede, că pricepeți mulți dintre voi, cei ce trăiți peste Carpați, lipsa de energie și de nepăsare de care e cuprinsă o parte dm tinerime* Regatului România. Da, afirm și eu, că^sunt mulți, care nu socotesc LUPTĂTORUL MARAMUREȘAN DR. VASILE FILIPCIUC MS 4* ceva nobil, ca «i se îngrijească de un viitor mai fericit pentru un «arc mai mare, decât al interesului personal. Aceștia din nenorocire, pe lângă că nu caută decât să ducă o vieață târttoare și mânjitoare pentru ei, —cum se întâmplă cu toți acei care n'au decât niște idea- luri mici, care se retnoiesc în fiecare zi, odată cu gusturile și poftele lumești, •— mai stau de-a-curmezișul celor ce nu gândesc la fel cu ei. Dar sunt și de cei contrari acestora in vederi și simțăminte, mai strânși la egoism, mai largi la idealuri și mai curați la inimă și suflet. Eu am onoarea să mă consider printre aceștia**. In scrisoarea din 17 Iunie 1903, tratează „Secularizarea averilor mănăstirilor închinate", după lucrarea lui Xenopolj „Domnia Iui Cuza- Vodă“. La sfârșit dă informații despre colegul său lonescu GheOrghe, „cel mai bun din prietenii mei, e cel mai bun elev Ia învățătură din tot liceul, e premiantul de onoare al liceului. El e din Șișeștii de Jos, plasa Ocolul, județul Mehedinți; e bursier in internat, tatăl său e preot**.') Tot aici găsim următorul comentar interesant, cu privire la cele co- municate de V. Filipciuc: „Am înțeles din ultimele tale două scrisori «tarea economică a Românilor maramureșeni. Multe îndură țăranul și aici, dar tot cred, din câte spui, că mai bine stă ca cel din regat, In raport cu situația lui in statul din care face parte. Ai noștri sunt Într'un stat liber și ar trebui să fie altcumva, cu toate că au fost împiedecați de multe in luminarea lor, prin care să iasă din mizeria In care zac. Țăranul maramureșan in privința composesoratului are să se îngrijească, și după cum spui, el e singurul izvor de trai pentru cei lipsiți de orice, afară de brațe; și că el s'ar pierde in mulțimea mare a străinilor, dacă s'ar desființa composeșoratul. Da e necesară o luminare, o organizare a populației, pentru a o împiedeca dela emigrare, in sensul de a o face să se alipească de puținul său pământ, prin aplicarea intregei științe in lucrarea Iui, Căci nu trebue să căutăm pământ mult, când avem puțin. Dar acest puțin, scoțând din el tot ceea ce poate da un pă- mânt, fie prin cultivare, fie prin creștere de vite, face fericită o po- pulație. Pentru asta trebuesc oameni luminați, conștienți de adevărata fericire a unui popor, care să lucreze in mijlocul lui pământul**. Scrisoarea a treia, lipsită de dată, începe astfel: „îmi scrii, că sunteți agitați in privința ortografiei și limbii. Cereți să avem o limbă înțeleasă de toată Românimea; să avem o ortografie simplă, care să ne dea voie, al ne exprimăm gândurile cu multă libertate, să nu ne *) Profesorul universitar și fost ministru al agriculturii, Ghaorghe lonescu Șl- șeșii dela care păstrăm o fotografie cu următoarea dedicație: „16 Octombre 1M5—16 Oo- totnbre 1904. Celui cu c*re m’a împrietenit unele din cefe mai frumoase zile din viea- „încât D-ta nicicum n'ai putea, ori n'ai voi, să> ocupi acest post, Te rog, ca pe unul, care îți poți forma părerea, că. >) Informați* dela d-l prof. univ. Petre Poruțin. *) Mihalyl, o. c, p. 461* AL. FIUPAȘGU Oft post de încredere desăvârșită este acesta, să ai bunătatea a mă ferma, oare află-se ta Budapesta cineva altul, care si fie apt *4 fofcr ■deplini". V. Filipduc n's acceptat postul oferit, dar a colaborat și m*ț departe la „Foaia Poporului Român". In 1913 scrie prietenului siu Aurel Drăgan din Șomcuta-Maru n; scrisoare lungă, în care-i dă informații și amănunte despre frământării* politice ale magnaților maghiari, amăgiți de felul cum s’a lichidat che» stiunea balcanică. Scrisoarea, in care autorul face o însuflețită apologul a intereselor Rom&niei, se termină astfel: „Două posibilități sunt) Oli- garhii unguri trebue înfrânți, ori prin împăratul, ori prin tun. Viitond ne va arăta posibilitatea mai favorabilă nouă. Atâta știm, că viitor avem și că trenul neamului românesc a sosit. Că trenul nostru va merg* . paralel cu al Sârbilor, ori al Italienilor, ori cu al Rușilor va decide soartea". Pentru apărarea țăranilor maramureșeni împotriva jlcmănelilor practicate sistematic de către satrapii tiszaiști, a luat contact cu scriitorii unguri mai luminați, imprietenindu-se cu cunoscutul publicist Aradi Victor. Intr’o scrisoare din 24 Iunie 1914, scriitorul Aradi ii mulțumește pentru multele și interesantele informații despre satrapia primpretorului Papp Simon din Vișeu. „Simon e in lucrare. Treaba nu poate să meargă atât de repede, cum ți-o imaginezi D-ta, dar de data aceasta excelența sa nu va scăpa. Ii public biografia in ziarul ceh „Lidove Novini", care, după terminarea ciclului de articole, va apare la Viena in format d* carte, in limba germană. Va apărea însă și in ungurește, după cum rezultă din articolul alăturat, căruia ii vor urma altele."¹} In momentul izbucnirii războiului mondial, Vasile Filipciuc era ■mobilizat ca sublocotenent de rezervă la Reg. 61 din Timișoara, de unde a fost trimis cu unitatea lui pe frontul rusesc. In lupta dela Lem- berg, Sept. 1914, a fost atins de mai multe gloanțe de mitralieră, două din ele perforându-i umărul stâng. Trimis pentru vindecare la Timișoara, a poposit câteva zile la părinții lui din Petrova, de unde trebui să fugi cu ultimul tren, din cauza invaziei in Maramureș. Două vagoane din trenul cu care se refugia, au fost lovite de obuze rusești la Bocicoiul- Mare. In timpul convalescenței la Timișoara, fiind însărcinat cu rechi- ziționarea de cai pentru armată, *1 n'a rechiziționat decât caii aparți- nători magnaților unguri, inclusiv familiei conte Tisza. Ca pedeapsă, a fost trimis din nou pe frontul rusesc, deși încă incomplet vindecat răspunzându-se la protestul lui, că ofițerul n'are nevoie de mână, d d* •) Broțura in limb* maghiari, icrial da Aradi împotriva lui Papp Simon, a ^apărut în decuraul rizboiului mondial. luptătorul maramumșan or. vasile FILIPCIUC MV cap. Ia 1915 este avansat locotenent, dar suferă deferituri serioase la picioare, care Împreună cu rknile primite ta prima campanie, i-au pro- vocat dureri reumatice, care l-au chinuit toată vieața- In timpul lungului tratament dela Băile Herculane, din cauza imobilității, s'a îngrășat toarte, devenind inapt pentru serviciu] de front. Din 1916 a comandat un lagăț de prizoneri, cu care a construit poduri și șosele in Galiția. La sfârșitul lui August 1918 a adresat preotului din Petrova o ilustrată cu următorul cuprins: «Pomul speranțelor naționale Înflorește ai de ni. Să ne ferim de declarații necugetate și de atitudini lașe, care ar putea să-i compromită roadele". Cu o săptămână Înainte de izbucnirea revoluției, el sosi la Petrova fa concediu însoțit de toate bagajele sale. In timpul revoluției a fost sufletul întregii mișcări naționale din Maramureș, dând o prețioasă contribuție la organizarea Sfaturilor Naționale și a Gărzilor Naționale. Principiile sale de organizare a stăpânirii românești ta Maramureș, le găsim exprimate de advocatul dr. Titus Doroș din Sighet, într'o scri- soare din 16 Nov. 1918: «Frate Vasile I Mă bucur de solia ce mi-ai făcut, și cu privire la scop, sunt de acord. Cred, că la tot cazul avem să ținem înaintea ochilor unitatea acțiunei, ca toți Românii din Mara- mureș să fim un singur corp. Sper că așa vom produce aceea ce se așteaptă dela Românii din Maramureș. îmi place dacă chestiile sunt pe deplin clarificate. La fapte noui se cer oameni noui; deci cu oamenii cari în trecut au lucrat în altă breazdă, ba s'au expus pentru vederile lumei prăbușite, nu putem merge pe o cărare. Acestea sunt părerile mele, cu cari stau ori cad, și, pe cât sunt gata cu inimă caldă a munci pentru învingerea cauzei sfinte, nu sunt în stare tot atunci a ceda nimic, pentru vederi și oameni, cari numai se acomodează zilelor schim- bate. Acestea se referă și la o seamă din cei ce au iscălit apelul. Sper, că suntem înțeleși și de acord." La 20 Dec. 1918 V. Filipciuc a fost încredințat de cătră Senatul Național din Maramureș, să reprezinte pe lângă Consiliul Dirigent din Sibiu interesele Maramureșului, amenințat de invazia trupelor ucrainiene. Datorită insistențelor depuse de el, armata română primi ordin să ocupe cu un ceas mai de vreme Maramureșul. La 16 Ianuarie 1919, Reg. 14 Roșiori din Roman trecu muntele Gufâi, iar in ziua următoare, cu sprijinul gărzilor naționale locale, Maramureșul a fost curățat de tru- pele străine. V. Filipciuc a avut cuvânt hotăritorla distribuirea demnităților administrative și politice din județ. Totuși, el s'a mulțumit, cu funcțiunea modestă de primpretor al plasei Vișeu, pe care a ocupat-o cu gândul de a repara abuzurile fostei administrații maghiare. Lui i se datoreaaă 890 AL RLIPAȘCU < introducerea rapid* a limbii românești in administrație, stabilind debț Început termenii tehnici administrativi fi juridici, fi textele corecte tltf diferitelor formulare administrative. La intervențiile lui s'au înființat ld Vișeul de Sus Gimnaziul Bogdan Vodă fi Școala de Arte și Meserii/ In anuarele din anii 1919—1921 ale Gimnaziului găsim Increstate ur^ mâtoarele: „Un merit neprețuit la susținerea școlii se atribue d-hrf Dr. V. Filipciuc, primpretor în loc, care a luptat cel mai mult pentnr; înființarea ei." „Dr. V. Filipciuc fi Dr. G. luga, distinșii membri comitetului școlar, fi-au oferit serviciile de profesori auxiliari, cedând; pe seama școalei diurnele ce le competeau; au cutreerat satele, stârnind " prin conferințe interesul și dragostea locuitorilor față de această școală.* ; „D-l primpretor Filipciuc casierul eforiei a adunat o fundație pentru ajutorarea elevilor săraci dela această școală, care astăzi dispune de^ 300.000 Lei, din venitul căreia, precum și din bursele primite, se sus- " ține internatul, care a adăpostit 23 de elevi. Numele d-sale va fi cu- ' prins în rugăciunile de dimineață și de seară ale elevilor din aceșt i internat." “ însuflețită activitate românească desfășurată de inimosul primpretor^i a fost răsplătită, în vara anului 1922, cu o suspendare din funcțiune, Ja făcută la cererea renegaților și susținătorilor regimului unguresc pră- । bușit, cari fuseseră îmbrățișați de Partidul Liberal și învestiți cu cele 1 mai înalte funcțiuni și cu mandate de reprezentanți ai Românilor lttj| Corpurile Legiuitoare din România Mare. Scârbit de neașteptata întor- ț situră politică, V. Filipciuc a părăsit cariera administrativă, ca să poată 2 milita liber și independent pentru principiile de cari a fost călăuzit din prima lui tinerețe. Ca urmare, a acceptat însărcinarea de director al filialei din Vișeu a Băncii Maramureșana, apoi și-a deschis birou ad- ''' vocațial în Vișeu, iar după moartea lui dr. Gh. Bilașcu, (1926), a condus Ș ca președinte Composesoratul Nobil din Petrova. La Vișeu și-a dat toată contribuția la înființarea „Băncii Vișeului", la preluarea și orga- > nizarea românească a „Casinei Intelectualilor" și la reîmprospătarea forțelor de propagandă culturală ale Desp. Astrei din Vișeu; instituții : inițiate și conduse de vechiul luptător naționalist și prieten din copi- ' lărie, advocatul dr. Gavrilă luga, fost organizator de voluntari români > în Rusia și fost membru în delegația României la Conferința de Pace, mort la 4 Octomvrie 1940, în refugiul din Vatra-Dornei. Uriașa activitate publicistică a lui V. Filipciuc din timpul stăpâ- nirii românești, a urmărit rinei obiective principale: 1. Regenerarea morală și națională a Maramureșului, prin com- baterea fără milă a renegatismului și a jafului în averea public*. LUPTĂTORUL MARAMUREȘAN DR. VASILE HLIPCIUC Hi 2. Rectificarea graniței dinspre Cehoslovacia ți Polonia, pentru a așeza sub stăpânire românească pe toți Românii maramureșeni și toate averile maramureșene. Problema aceasta a desvoltat-o pe larg ți do- cumentat și într'o conferință publici, ținuți cu ocazia congresului ge- neral al „Astrei" din 1921, care a avut loc la Sighet. 3. înființarea unei episcopii române unite a Maramureșului, cu reședința la Sighet, conform hotlririi sinodului vicarial din 2 Dec. 1918, însușită în ziua următoare și de către Senatul Național al Maramure- șului ; drept răsplată singurei biserici românești din părțile nordice,¹) care timp de două veacuri a apărat românismul, iar după revoluția din 1848, a creat prețioasele instituții²) pentru regenerarea culturală și națională a Maramureșului. 4. Desăvârșirea reformei agrare, eludată mai ales de familia fo- stului primpretor S. Papp din Vișeu, proprietara unui teritoriu de peste 30.000 jtigăre, rămas neexpropriat. 5. Exploatarea pădurilor Statului în regie proprie, și reorganizarea averilor composesorale; ca ele să devină izvoare de venituri reale pentru Stat și composesori, punându-se capăt sistemului de jaf, care se practică cu nerușinare în aceste bunuri naționale.¹) V. Filipciuc a fost cel mai temeinic cunoscător al problemei com- posesorale, cu care, după cum am văzut, se ocupa încă pe băncile școalei secundare. El a propovăduit ideia federalizării și exploatării în comun a tuturor composesoratelor din Maramureș, după modelul celor 44 de comune grănițerești din Năsăud. Pentru salvarea imenselor teri- torii ajunse în proprietatea străinilor, — cu prețuri derizorii și prin exploatarea naivității țăranilor composesori, care nici nu știau ce posed —, a propovăduit principiul, că nu pot avea dreptul de pro- prietate în composesorate, decât descendenții întemeietorilor acelora.⁴) Principiile sale, menite să rezolve definitiv această importantă problemă, le-a concretizat într'un proiect de lege al composesoratelor, care din nefericire, n'a ajuns să fie votat de corpurile legiuitoare, ’) Până in 1904, când s'au înființat două parohii ortodoxe, Ja Steel și Dra- gomirești, toți Românii din Maramureș erau de religie greco-catolică. După recensă- mântul oficial din 1930, la această dată existau în Maramureș 9133 de ortodocși față de 107.922 uniți sau greco-catolici. ’) Vicariatul Român Unit cu consistor propriu, Reuniunea învățătorilor ro- mâni greco-catolici și „Asociațiunea" pentru cultura poporului român din Maramureș, întemeiată în 1860. ») Cf. Dr. G. luga, Spicuiri din vieafa composesoratelor, Sighet, 1936. *) Lozinca lui V. Filipciuc era: „Cine nu poate număra șapte strămoși români maramureșeni, nu poate avea niciun drept in averile composesorale nobile și voe- vodale I". AL RLIRAȘCU m Timp de eâțiva ani a purtat, împreună cu dr. G. Iuga,pe chel- tuială proprie, un proces monstru împotriva baronului GtOedl, ttâ -MP gustar evreu pripășit ți Îmbogățit pe plaiurile voevodale, Iacă tn thățitil stăpânirii străine, Groedl ceruse eșirea din Indiviziune, ea Să-și pMtt exploata miile de hectare de pădure de brad, câștigate eu mijloseri* cunoscute, din composesoratul Românilor din Vișeul de Sus; dar in- stanțele justiției ungurești ii respinseră cererea. încurajat de o seal* de afaceriști și de politicieni cu relații Înalte, el reveni cu aceiași e** rere tn fața instanțelor justiției românești: Sighet, Oradea și BucuteȘttj obținând dela toate trei sentințe favorabile. Totuși, lupta titanică dusă pentru apărarea drepturilor strămoșești cuvenite țăranilor matatnure^ șeni, n'a fost zadarnică. Ea a provocat o energică interpelare din parte* d-lui luliu Maniu, in fața căreia guvernul s'a văzut silit să suspende executarea sentinței definitive pronunțată in favoarea lui Groedl, * cărei executare ar fi însemnat sărăcirea total* a mai multor mii d* țărani. In politică Vasile Filipciuc a fost ostașul credincios al partidukd național ardelenesc, pentru care a militat din timpul stăpânirii străine* In 1928—1931 a fost deputat, in care calitate a stăruit mult pentftt îmbunătățirea traiului țăranului maramureșan și a sprijinit cU toate, puterile inițiativele inimoase ale prefectului luga și lupta acestuia penlftl anularea unui contract foarte oneros pentru Stat, luptă care a dus I* înființarea Caps-ului din Vișeu. In 1931, în urma unei neînțelegeri de ordin principial, avută cu conducerea centrală a partidului, s'a retras din vieața politică, împreună cu tovarășii lui de luptă dr. G. luga, df* V. Chindriș și Păr. S. Balea. La 8 Iulie 1932 figura atletică a lui Vasile Filipciuc s'a prăbușit pe neașteptate, în plenitudinea forțelor sale fizice și intelectuale, ca un stejar lovit de trăsnet. El se afla din întâmplare la căminul părintesc unde venise să se recreeze în tovărășia cărților și a țăranilor iubiți de el până la patimă. La mormânt a fost însoțit de mulțimea prietenilor și rudelor, de reprezentanții autorităților locale și județene și de ta*-" crimile sincere ale obștei țărănești maramureșene, care perdea în el pe apărătorul el cel mai devotat. Rămășițele sale pământești au «f*ă|M așezate spre, odihnă veșnică în cimitirul bisericii din Petrova, lângă părinții săi, nu departe de mormântul lui Badea George Bilașcu, în- țeleptul său îndrumător din tinerețe. Cu toată liniștea ce plutește deasupra acestui cimitir, generațiile maramureșene vor auzi mereu glasul chemător, însuflețitor și mustrător al titanului maramureșan dr. Vasile Filipciuc. AL. FILIPAȘCU ROIRI SĂLIȘTENE - PILDE DE SPIRIT ÎNTREPRINZĂTOR Șl DĂRZĂ STĂRUINȚĂ - II Ceea ce a creat spiritul de inițiativă și dârza, neșovăitoarea per- sistență a Mărginenilor in atâtea domenii ale vieții noastre naționale,, e inel, în mare parte, necunoscut au numai mulțimii, ci chiar elitei noastre intelectuale. Abia în timpul din urmă s'au pus câteva condeir In serviciul evidențierii rolului de deschizători de drumuri și de înfăp- tuitori — mai ales pe teren economic, comercial, industrial — rol pe care l-au îndeplinit fiii Mărginim», in deosebi în vechea „Țară**. După cercetările și publicațiile d-lor I. Lupaș, Silviu Dragomir, Ștefan Meteș, Ion Moga ș. a., care ne-au înmulțit cunoștințele privi- toare la trecutul acestei regiuni, punând în lumină strădaniile și luptele- îndelungate purtate, uneori cu sacrificiul vieții, pentru păstrarea legii străbune și a drepturilor confiscate și monopolizate de stăpânirea străină sau de privilegiații ei, — trebuia scos la iveală aportul acestei Măr- ginim! și în ceea ce privește românizarea și, in atâtea cazuri înfiin- fana unor industrii inexistente în regiunile în care se stabiliră fiii acestui ținut de Margine, la început folosindu-se de specialiști străin^ mai târziu, după inițierea ta cunoștințele fabricării produselor pe care le scoteau pe piață, independenți sau asociați cu cei de-un sânge cu ei. Dinamismul caracteristic Românilor din Margine — mai ales al celor din Săliște — îl explică: 1. Așezarea lor, in contact mereu viu cu „Țara" și cu prea puțin pământ cultivabil care să le poată satisface necesitățile unui traiu tignit și care să-i leg% permanent de glia lui hrănitoare. 2. Școala, pe care înaintașii Săliștenilor de azi au înțeles să și-o> întemeieze și susțină, cu mari jertfe, încă din anul 1616, — școala care le-a ținut mereu trează conștiința națională și ambiția de a nu se lăsn mai prejos de alții, de altă nație, din preajma lor. «54 AXENTE BANCIU 3. Tradifia multseculară care le-a tonificat încontinuu puterfajHil rezistență in lupta, aproape firi întreruperi, cu adversarii care râvntaHâ;?' .-fi tindeau la robirea lor, tradifia apartinenței acestei „romanii** sub- carpatice, a acestui „plaiu al Săliștei", prin Îndeletnicirea oieritulufr transhumant, mai mult la Țara Românească decât la Transilvania**. * *) Oameni cu ochii deschiși la ceea ce vedeau in jurul lor, cu frun- tași care nu odată bătuseră drumurile Vienei de unde, pe lângă di- plome întăritoare de drepturi — confiscate, prin abuz, de alții — adus,.'; ceau și învățăminte, orizonturi mai largi in judecarea lucrurilor, in- j demnuri spre propășire, spre desăvârșire, nu se complăceau in inerția „împăcării cu soarta", ci căutau să se conformeze împrejurărilor schim- bate, De aceea, când prin războiul vamal din 1886 se dădu lovitura ' de moarte oieritului, ei nu se lăsară pe tânjală, nici nu desnădăjduiră. ' Dimpotrivă. Cu voință neșovăitoare, ajutați de cunoștințele cu care-i înzestrase școala lor, prinzând caii la căruțe, Săliștenii rsîmpopulează . -drumurile spre Țară, reluând comerțul ambulant pe care-1 făceau altă- . -dată Sașii din Sibiu peste Turnu-Roșu spre Râmnicul Vâlcii, Slatina : până la Dunăre. Despre acești în cea mai mare parte foști oieri transformați in negustori — la început simpli intermediari între firmele orașelor de aici și mușteriii satelor „de dincolo", mai târziu plasatori ai propriilor lor produse — vrem să dăm câteva informații, culese pe îndelete din conversațiile avute cu aproape octogenarul Nicolae N. Simian, a cărui vieață cu ceea ce a realizat la capătul drumurilor bătute în anii tine- rețelor, rezumă în bună parte pe a atâtor alți consăteni de ai săi, sta- biliți dincolo de Carpați, în deosebi pe a Simienilor, cei mai numeroși dintre familiile trecute în „Țara" veche.’) A începutul negoțului ambulant al Săliștenilor, care începe pe la mijlocul veacului trecut, pare a se lega de numele oierului Nicolae 'Ghib Simian, care-și avea târla în muntele Mălăești, lângă muntele Șteflești, proprietate săliștenească pe teritoriul vechii Românii. Acesta, observând că țăranii de acolo poartă opinci din piele de porc nepre- lucrată — cu părul încă pe ea — de câte ori pornia de-acasă, lua în dăsagi și câteva părechi de opinci din piei tăbăcite și lucrate siste- *) Vezi I. M o g a : Marginea, Ducatul Amlașului și Scaunul Săliftei. (In voi» „Omagiu lui loan Lupaș, la împlinirea vârstei de 60 ani“) Aug. 1940. *) De notat că numele Simian, pe care-1 poartă descendentii acestei familii, se datorește fostului notar al comunei Săliște, D. Florian, la a cărui propunere bătrânii ■Ghib — cum se numiau până atunci — au acceptat ca la acest patronimic, spre a se deosebi de omonimii lor sălițteni, să adauge numele Simian. Mai târziu, Ghib Simienii au abandonat vechiul patronimic, păstrând numai pe cel propus de Florian.’ toi» SAlIȘTENE •M matic aici, pe care le vindea repede, fiind foarte căutat*. Iar de acolo, la înapoiere, venia cu berbeci, porci și lână — de prin Vâlcea, Argeș, Olt — pentru mușteriii de dincoace de Carpați. Berbecii ti aducea toamna, iar porcii iarna pentru sălămarii din Sibiu. Tovarăși la negoțul cu porcii îi avea pe Mitiu Roșea, Oașu Roșea și Roman (?). Pilda lui Nicolae Ghib Simian n*a rămas fără imitatori. Din anin an, tot mai multe căruțe săliștenești luau dramul care străbate Car- pații de-a-lungul Oltului. Erau zile când porniau câte 60—70 de că- ruțe odată, — adevărate caravane. Până la Râmnicul-Vâlcea mergeau împreună, aci însă se despărțiau luând-o fiecare spre localitatea în care-și făcuse vad: unii spre Drăgășani, Slatina, Caracal, Roșiorii de Vede, alții spre Câmpulung, Pitești. Articolele cu care aprovizionau aceste regiuni erau: opinci, hamuri, curele și alte articole de piele, apoi: frânghii, ploști, clopote, foarfeci pentru tunsul oilor, fiare pentru împiedecatul cailor ș. a. După așa numitul „războiu vamal* din 1886 cu Austro-Ungaria, urcându-se exagerat taxele vamale, acest negoț a început să apună, cei care-1 purtară stabilindu-se în localitățile cu care-și creiaseră legături. Dăm în cele ce urmează numele negustorilor ambulanți de care-și aduce aminte nenea N. N. Simian, cu indicarea localităților în care-și desfăceau marfa sau în care se stabiliră apoi definitiv, deschizând pră- vălii ori ateliere de meseriași, completând ici-colo această listă cu in- formații privitoare la Urmașii lor. La cei care nu sunt Sălișteni dar fac parte din grupul tor — fie prin căsătorie cu Săliștene, fie prin tovărășie cu Sălișteni — se va indica, în paranteză, comuna din care-și trag originea. Aldea Dumitru (Str. Braț a) . . . . . Aldea D. Dumitru „ ............ Aldea Ion „ „ . . . . . Aldea D. Ion „ ............ Aldea D. Nic. „ ............ Aldea Oprea, neg. ambulant......... Aldea Oprea, „ „ ...... Aldea O. Ion, . „ ........ Aldea O. Oprea „ „ ........ Apolzan Nic. („al moașei")......... Babă Popa D., neg. ambulant • . . . . Băncișor Dumitru, ................. 1905, stabilit in Pitești. 1915........... 1905, „ „ „ 1920................. 1919, „ „ „ 1876,..........Câmpulung (Muscel) 1882, in regiunea Slatinei. 1884, n n « 1885, „ o n 1878, stabilit in București. 1889, .... la Drăgășani. 1884...........Slatina.¹) *) La incepuf a făcut negoț ambulant la Slatina, pe urmi s'a stabilit in Curtea de Argeș, unde și-a cumpărat case în centrul orașului, deschizându-și o cârciumă. La bătrânețe s'a călugărit. E Înmormântat la mănăstirea Turnu, Împreună cu Ghib Dumitru agiul (Ghiboiu) cu care fusese și la Ierusalim in societatea episcopului de atunci al Argeșului. 8 AXENTE 1ANCIU Bârsă Dumitru, neg. ambulant......... Bârsan Ion, „ • ......... Bârsan Ui*. . » ..... Bloț D. Dumitru (Str. Vale) ..... Bloț P. Petra........................ Bloț P. Mania........................ Bloț P. Dumitra, neg. ambulant....... Bloț P. Nicolae, „ „ ......... Crinta Oprea „ „ ......... Ciupelea Stan „ „ ......... Cergău Dumitra, « „ . ... . Coșia Ion, „ „ . ... . Coșia Vasile,........................ Crațu Bucur neg. ambulant............ Crațu B. Ion „ „ . ... . Crațu B. Dumitru „ ,, ......... Cruțu N. ₙ « ......... Dădârlat N. (Mitișoru), neg. ambulant . Dădârlat D. (fiul), neg. ambulant . . . Dădârlat D., neg. de fierărie........ Dădârlat Ion, neg. ambulant.......... Dădârlat N. (Neaga), neg. ambulant . . Dădârlat N. N., neg. ambulant........ Dădârlat Savu „ „ ......... Dădârlat Ion „ „ ......... Dăian Dumitra........................ Dragomir Danii (Vălean).............. Ghib D. Ghib D. Ghib D. Ghib D. Ghib D. Ghib D. Sima, neg. ambulant.......... Greavu Oprea „ „ . ... . Greavu N. „ „ ......... Georgescu Nic........................ Goșia Ana neg. ambulant.............. Goșia Ion (Cergăuț), neg. ambulant . . Hânsa Nic............................ Hâra Comana n. Roman (a lui Friț) . . Hâra Roșea Petru..................... Herța Irimie Petru................... (Ghiboiu), neg. ambulant. . . Dumitru...................... Nic.......................... Ion.......................... . la Pitești, puțin tap. -4 . „ Caracal. । . . . . „ SlatMa. , -f-, | stabilit la R. Vâlcea cu prăvăiie^ J Câlimănești, R. Vâlcea. Slatina. Pitești. Pitești, puțin timp- Caracal. Caracal. Drăgășani Drăgășani. Drăgășani. Drăgășani. Pitești. Pitești.’) Pitești. Drăgășani, Tg-Jm- Drăgășani, Tg.-Jiu^ Drăgășani, Tg.-Jiu- Călărași. Călărași. Pitești. 1884, . . 1878, 1878, 1884, 1892, 1893, 1894, 1694, 1878, 1878, 1884, 1885, 1885, stabilit in 1878,............ 1882,............ 1886............. 1878, ..... 1878,............ 1884............. 1885, ..... 1894............. 1878............. 1892............. 1878............. 1878............. 1885............. 1896, Tg.-Jiu (soție sălișteană). 1876, Tg-Jiu. 1888, stabilit in Tg-Jiu. 1890, . „ Tg-Jiu. 1892.............Tg-Jiu. 1898..............Drăgășani.¹) 1894,............Caracal. 1876, in regiunea Tg.-Jiu. 1889, in regiunea Tg.-Jiu.. 1896, stabilit in Pitești. 1878, 1890, 1890, 1880, 1893, 1884, ..........Drăgășani. ..... Slatina. stabilit in Tg.-Jiu. neg. amb.ₜ Drăgășani. . „ Drăgășani. stabilit in R.-Vâlcea. .1 ii *) Un timp cu tatăl său, apoi stabilit ca negustor, în Podul Iloaii, unde se maii așezară și Săliștenii Domnariu Ion și Stănișor Const, (Dădârlat). *) Fiul lui Dumitru Ghibu, caro umbla cu negoț prin Basarabia, împreună «fc Oprea Borcia, și despre care scrisese fostul episcop al Ismailului, Dionisie Erhan,. (în «România Nouă" din Chișinăul Basarabiei). După înapoiere, D. Ghibu s’a stabilit cu prăvălie în Drăgășani, după ce-și vânduse casa din Căciulata, clădită de el. Mal ROm SAlIȘTENE Herța Ion (Chipară)................ Ivan Nic. Lețu...................... Jurca Nicolae, neg. ambulant........ Măgean Ilie . » ......... Măgean L Ilie „ « ......... Marcu Ion „ „ ......... 1876, neg. amb.,1 Pitești, R. Vâlcea. 1876, . w Pitețti, .....*) 1890,........Drăgășani. 1876, , • • • . Tg.-Jiu. 1885,.........Tg.-Jiu. 1880,....Caracal, Corabia. fi fiii î Marcu I. I.......... Marcu L Danii............ 1894, stabilit tn Corabia. 1898, » ₙ Corabia. Moga Maniu..................... Moga M. Ion..................• Moge M. Maniu......... Moga Nic., neg. ambulant Mosora Ion (Unditi).... 1878, ₙ „ Pitețti. 1882, stabilit la Corbeni, apoi laC.de Argeș, unde a ți murit Munteanu Ion, neg. ambulant..... 1888, stabilit la Pitețti. 1892, iu regiunea Drăgășani. 1882, neg. amb., Pitețti. 1888, in regiunea Slatina. Nanu Ion „ Peligrad D. „ Peligrad D. D. „ Peligrad D. „ Peligrad D. „ Peligrad D. „ Peligrad D. Const. „ Peligrad D.Iacob ,, 1894, stabilit la Drigățani, 1878, Slatina, Roșiorii de Vede. 1882, Slatina, Roșiorii de Vede.¹) 1908, Slatina. 1909................................. 1910................................. 1884, Slatina, Roșiorii de Vede.*) 1882, Slatina, Roșiorii de Vede.⁴) târziu se stabili la Râmnic. O. Borcia a revenit la Siliște, unde și-a deschis prăvălie. fabricând și sifon. A decedat in anul 1940, 25 Oct. Alți Sălișteni care făceau negoț ambulant in Basarabia (cu clopote pentru oi. foarfeci de tuns, ploști, cărți...), au mai fost s Coșa Ion Negovanu, Herța Ion (Tuca), Herța Petru (Tuca), Herța Oprea (Tuca), Roșea S. Savu, Tâmpănariu Ion. Peligrad Ilie, neg. amb................ 1876. Peligrad I. D-tru, neg. amb............. 1888. începuse cu o teleagă cu două roate, la care era prins un cal inșeuat El ședea pe cal și bă- iatul in teleagă. Abia mai târâit» poate să mâne și el doi cai la o căruță.' Trei fii ai săi, toți negustori, cu proprietăți, sunt stabiliți in Pitești. 1) Un băiat al său, Constantin, s'a stabilit in Pitești, in a cărui piață centrală are o prăvălie de fier. ») Fiul său s'a stabilit la Șerbănești (jud. Olt), unde are prăvălie și moșie. s) Mort in Săliște. Fiii săi, negustori, sunt stabiliți t unul in Alexandria, nitul in Roșiorii de Vede, al treilea in Câmpina. *) Are un băiat stabilit la Stolnici (jud. Argeș) și altul la Pitești. 8* AXWTIPANQV Rșligrad l Ipn, B«țl M?b........1888. Poligraf j. Qprea, ⁿeȘ- amb'.... 1888. Peligrad N. (Grozav). . . ,.............. 1882. Popa Mic,, neg, ațnb- • • • ,............ 1892. Popa Toma (al Buții Nuții), neg. amb. 1878. Pușchila Stan, n«g- amb.............. 1884, Roman Vasile „ .<.............. 1882. Roșea Achim, peg. amb. ....... 1882, Rpșca Petru, peg. amb............. 1884, Roșea Dumitru, neg. amb........... 1876, Roșea Achim Nic., neg. amb........ 1890, Roșea Dumitru, neg. amb............ 1882, Roșea D. D-tru (Tocană) neg. amb. . . 1894, Roșea P. D-tru, neg. amb. ........... 1882, Roșea N, (Tocăniță), neg. amb...... 1876, Roșea I. (str. Vale) „ 1876, Roșea I. (str. Ștează) „ ,, .... 1878, Roșea I. Ion, neg. amb. . ........... 1882. Roșea P. Petru (Tocană), neg. amb. . . 1882, Roșea S. Ana, neg amb................ 1878, Roșea Savu. neg. amb........... 1887, Sandra I. (Friț), neg. amb........... 1880, Schitea Nic., neg. amb............... 1878, Schitea Ilie, ..................* . ■ 1885, Simian Ghib Ion...................... 1876. S Mort d» tânăr. Mai târziu, șUfejJit |9 PtaștU deschid? o mare prăvălie pielărie. De («șese cu» relar. Stabilit in Pitești. Pitești. E ginerele Iui Iran Lețu. Mai târziu, stabilit întf comună din jud. Museel, deeț chise o prăvălie de articole piele. Nu mai trăiește. Are fată măritată în Câmpulung. Pitești. Pitești, — puțin timp. Pitești. Stabilit R.-Vâlcea.*) Tg. Jiu. Tg. Jiu. Ambii, fii ai lui: Tg. Jiu. Tg. Jiu. Fiul lui R. Achim. Tg. Jiu. in regiunea Caracal. Tg. Jiu. Slatina. Urmașii stabiliți în Caracal negustori. în regiunea Caracal. Drăgășani. Pitești, R. Vâlcea.⁸) Drăgășani. Drăgășani. Drăgășani. Stabilit în Pitești cu prăvălie ¹ de pielărie și frftngherie. Mort în Săliște. Fiii săi: Dumitru, Ion, Nicolae și Oprea au trecut în 1887 la R. Vâlcea, înființând o fabrică de frflngherie, căreia i-au adăugat mai târziu și una < de tăbăcărie. După câțiva ani s'au separat, având fiecare an- gajați cca 15 lucrători. Ce desvoltare au luat unele, se poate vedea dintr'o corespondență din R.Vâlcea, publicată nu de mult în Universul, în care se spune că singură firma Oprea I. Simian și Fiii are în serviciul întreprinderii sale cea 600 de angajați. *) Are trei băieți, stabiliți la Cernavoda. *) Prin 1886 umblase prin Basarabia cu negoț ambulant, în anul următor îl continuă la Pitești cu marfă dusă de aici. E cumnatul lui Simian N. Nic. ftârtfi SĂLlStWE 0** Simian Ghib Nic., neg. amb. . . . Siffliah 1. lori, neg. amb...... Simian I. Dumitru. ileg- amb.. . . Simian N. Dumitru, iieg. amb., . . SimiMfl I. Nit., neg. amb.. Simian I. Oprea, neg. amb. . . • . Simian N. Ion, neg. amb.... . . 1876, Pitești, îl. ViicuL¹) . . 1882, Pitești, R. Vâlcea.») Stabilit mat apbi in UltitMa lotalitate. . . Pitești, R. Vâlcea. *) Stabilit mai apoi în bltima localitate. . . 1876, Pitești, R Vâlcea.») Stabilit mai tpOi te ultima localitate. . . 1884, Pitești, R Vâlcea.») Stabilit mai apoi lu tiltiiha Idealitate. . . 1884, Pitești, R. Vâlcea.*) Stabilit mai apoi te ultima localitate. . . 1892, Pitești, R. VâlcCa. H Stabilit mai apoi te Ultima localitate. <) Moft te 15 Nov. 1899. Sofia: Â6a Achite Dragomir (f 1917 th R. Vâlcea). s) Ciiătorit cu Maria Criștiu. A lăsat două tete i Una, Mărioart, rbăritată după- Sălișteanul stabilit la R. Vâlcea ca exploatator de păduri Nic. HoCiotă; alta, Ana» măritată după Alemănuf (f), tot Săliștean, fost comerciant de coloniale in Tg. Jiu. ») Fiul lui Simian Ghib Ion. Căsătorit cu Paraschiva Ion Șteflea.  lăsat urmași patru băeți și trei tete: Dinu, avocat, fost rezident regal; Dumitru (Miticii), absolvent al școalei sUp. de comerț din Brașov, proprietar ăl unei fabrici de tăbăciți# In ft.' Vâlcea, azi Închiriată pentru trebuințele armatei; lacob, medic in București j TrâtUn, proprietar in R. Vâlcea ; Nae, inginer, mort de tânăr in cursul anului in care-și făcM stagiul militar; Cornelia, soția prof. Gr. Forțu; Aurelia, profesoară și inspectează; Paraschiva, măritată după arhitectul Alex. Referendaru dela Monumentele Isterice. ») Fiul lui Simian Ghib Nicolae. Exploatator de păduri. Ă Înființat, te tovărășie cu; un Francez, Găiac (din Stoiceni, jud. Romanați), Maxim și Nic. Albu (Ultimii doi din Roman) societatea pentru exploatare de păduri „Oltul'*. După războiul trecut, „Oltul" a fuzionat cu Soc. „Lotru" subt numele „Carpatina", existentă și azi. A mai avut întreprinderi forestiere la Tumu-Măgurele Și Craiova (aici cu două linii de garaj). Cea dela T. Măgurele a rămas „Carpatinei**. Moștenitori : 2 băieți și 4 fete: Ion, expl. de păduri, mai in urmă la Sebeș (Alba); fost deputat Și senâtef de Sibiu. De prezent în Craiova, unde Împreună cu fratele sătt Dumitru (Mitică) are o fabrică de cherestea. Fetele: Mărioara, măritată G. Nedoviceânu (f), fost dir. te B'ca de Scont, sucursala Sibiu; Paraschiva, măr. I. Niculescu, fost prefect, dif. B-cii de Scont, suc. R. Vâlcea; Ana, măr. Gogu Ștefănescu, avocat, test primar șl senator, director la „Carpatina**; Lucia, fostă soție â Dr.-ului Mircea, Craiova. ⁶) Căsătorii cu Maria N. Lupaș. Fiul său, unicul, Nicolae, trăiește în București, unde are o prăvălie de articole pentru instalații electrice. •) Căsătorit cu Maria Țintea. Decedat Copiii: Ion, inginer, se ocupă cu ex* ploatări de păduri la Pitești; Nae și Aurel, ultimul inginer chimic, continuă tăbăcăria din R. Vâlcea a tat|)ui lor; Romulus, e moșier ia Sărăcinești (j- Vâlcea). Moșia e cum- părată dela Derussi, care o moștenise dela C. Disescu, Fata, Eugenia, e măritată după Tică Ștefănescu, primarul orașului R. Vâlcea. ⁷) Părăsind Uegoțdl din Pitești, trecu la R. Vâlcea, unde Se apucă și Cl de ex- ploatări de păduri. Una a exploatat-o la lonești, unde a stat freo 3—4 ani i alta, tti tovărășie cu Simian I. Nicolae, la Budești (jud. Argeș), luată dela un Lahovarl. După aceasta, a intrat ca tovarăș la tăbăcăria lui Simian L Nit. (f 1914), 860 AXENTE BANCIU Simian N. Nic., neg. amb.............. Soreecu Stan. neg- amb................ Stănilă Ion (Vălean), neg. amb........ Stănișor D. (Le|u), neg. amb.......... Stănișor D-tru........................ Stănișor D. D-tru, neg. amb. . . . . . Stănișor D. Oprea..................... Țața D-tru, neg. amb.................. Tunariu Nic., neg. amb................ Ureche Ion, neg. amb.................. Vâlcoiu Ion, neg. amb................. Zelc Marina, neg. amb................. 1888, Pitești, R. Vâlcea.¹) Stabilit mai apoi in ultima localitate. 1892, Drăgășani. 1898, Tg. Jiu.* *) 1876, Pitești, Roșiorii de Vede.*) 1920. stabilit la Pitești. 1898, Pitești» 1897, sunt fiii celui dintâi. 1886, Drăgășani. 1878, Caracal. 1894, Pitești.¹¹) 1876, Tg. Jiu. 1878. Drăgășani. Amintisem că un înaintaș al Simienilor, Simian Ghib Nicolae, în- cepuse să facă negoț în V. Regat cu opinci. A fost primul articol ce-1 desfăcea un Săliștean acolo. Opinca a deschis apoi calea și altor pro- duse ale industriilor din Ardeal, Că s'a început cu opinca, nu e de mirare. O impusese firește, cererea de acolo, dar o îmbia și oferta de aici, destul de bogată. Căci numai în Săliște erau, într'o vreme, vreo 20 de inși care se ocupau cu opincăria. Ii dăm cu numele: , Cergău Petru, Comă Mitiu (Dumitru), Comă Nicolae, Comă Oașu Rusu, Hanciu P. Const., Hanciu P. Dumitru. Frații: Hanciu D-tru, Nicolae și Petru. Ultimul stabilit in Câmpulung cu pră- vălie de pielărie. Hanciu Petru, agiul, Mărcosu Ion, Păvăluț Ion, Păvăluț Dumitru, Picu Goșia Oprea (str. Brata). Primul opincar in Săliște, Popa D. Constantin, Popa Mitiu, Pușchila Stan, Răsoiu Dumitru (Nita), Roșea lordachie (Căpitanu). *) Vezi capitolul separat, mai detailat. *) Vălean, sofia insă Sălișteană. ’) Stabilit mai târziu în Roșiorii de Vede ca negustor de pielărie șl frângherie. După moartea lui s'a desființat prăvălia. E înmormântat la Săliște. ⁴) Are un băiat stabilit, ca negustor, la Pitești. ⁶) Vălean. Ginerele Sălișteanului Ivan Nic. (Lefu). Mort de tânăr. ROIRI SÂUȘTENE Mt Și toți aceștia voiau să desfacă cât mai multă marfă. De aci fi fluxul ei spre regiunile lipsite de calitatea mărfii pe care o oferia ne- gustorul ambulant săliștean?) Rentabilitatea acestui articol a determinati de sigur, pe ațâți lo- cuitori ai acestei comune să se dedice acestui negoț, iar pe unii, mai întreprinzători, să caute ca, prin Întemeiere de tăbăcării proprii, să se emancipeze de subt tutela străinilor, care cu osteneală mai puțină rea- lizati câștiguri mai mari decât ei, cei ce băteau drumurile prin ploi fi zloată, departe de căminurile lor. Socoteala era limpede și ușoară. O marfă trecută prin prea multe mâni, nu poate fi ieftină, fiindcă fiecare intermediar trebue să câștige la ea. In cazul nostru, câștigă și vânzătorul pieilor brute, și cefereul sau cărăușul care le transportă la fabrică, și fabricantul, și angrosistul, și detailista!. Prelucrând insă pieile In fabrica proprie.pe lângă că se dă pâne atâtor Români angajați în serviciul fabricii, se reduce simțitor fi costul produselor fabricate, evitându-se atâtea cheltuieli fără rost fi eliminându-se câștigurile intermediare, care le urcă prețul. Aceasta a fi fost rațiunea întemeierii tăb&căriilor săliștenești în V. Regat, — cele mai multe ființând în R. Vâlcea, spre care gravitară în deosebi SăliștenU. Cel dintâi Săliștean trecut la R, Vâlcea a fost L Martin (Martinescu) Pintea ...., la început ca băiat de prăvălie, apoi independent, cu co- merț de băcănie. Deodată cu el, a trecut Carpații și Dumitrescu Nic„ stabilindu-se la Bujoreni, unde și-a deschis o cârciumă și unde a și murit?) După aceștia au urmat Hanciu Ion și Nicolae, angajați în pră- vălia lui Pintea. Nicolae a fost și moștenitorul prăvăliei acestuia care, la bătrânețe, se călugări la mănăstirea Stănișoara (j. Argeș), unde e și Înmormântat Hanciu Ion, după trecerea prăvăliei în proprietatea fra- telui său, s'a lăsat de negoț luând în arendă o moșie la Căzănești (j Vâlcea), continuând de aci încolo cu exploatările de păduri, uneori singur, alteori în tovărășie cu Simian N. Dumitru, realizând frumoase câștiguri. Dar dornic de a cunoaște lumea, toate aceste “ câștiguri le-a irosit pasiunea călătoriilor. A fost prin Italia, Franța, Anglia, Africa, Indii. A murit înainte de izbucnirea războiului în Cluj, unde avea pe fiică-sa, Foca, măritată după funcționarul de bancă Neagoș, iar după moartea acestuia, după Ionel Crișan, prof. la Acad, de Muzică. 1) Marfa și-o procurau paria dela Ubicarii Laicu Andraș și Bucișan din Siliște, parte o aduceau din Brașov, Odorheiu, Mediaș și Sibiu, — mai ale* prin saraM elbian Kabdebo. ’) Căaitorit cu Silișteana Beju Lina. I M AXBNTE BANCIU La 1886, mai trecură frontiera doi frați ai Hănceștilor: Dumitn» (cei mai mare) și Constantin (cel mai mic dintre frați), înființând Râmnic prima tăbăcărie având de tovarăș specialist pe Moritz Schlandâ J| din Brașov. Tovărășia a durat până la izbucnirea războiului trecut^a când Schlandt s'a retras la Brașov» rămânând cu fabrica numai Hanciu, care, mai târziu, incă s’au separat, tăbăcăria rămânând hw||| Constantin — ai cărui moștenitori o continuă și azi — iar Dumiteu ^M preluând fabrica de cherestea a fratelui său Ion, — întreprindere «nșjKi funcționează și azi, condusă de urmașii săi. ■ Succesele acestora au deșteptat și ațâțat apoi alte și alte et»eigi|* *J|l care se cereau valorificate. Așa se încălzesc ambițiile și așa intră tar arena emulației: Simienii, Roman Vasile, Răcuciu Ion, Herția Petru*z« Șteflea Nic. (ultimii doi veniți dela Pitești cu meseria curelăriei) și Loj- niță Nicolae (fot curelar, venit la Săliște din părțile Abrudului), Lupap "a Nicolae.²) Magnetul pildei cuceritoare ademenește In curând spre capitala J Vâlcii și pe Bloț Petru, Dumitru, Maniu și Nic. care se îndeletniciau» ^ cu confecționarea de brâne, flanele, „bete**, abagii... angajând la lucrts Jg fete din Săliște și jur (la tăbăcării erau vreo 20 de băieți sălișteOi an* 4 gajafi ca ucenici), creind In felul acesta și altor consăteni ai lor post- bilități de câștig și de un traiu mai omenesc. i Și tot atras de reușita Săliștenilor stabiliți aci a trecut la RâmniU și Popa Const., care Inființă o nouă fabrică de tăbăcărie, în tovărășia Sasului din Sibiu Kleinrath Friedrich, de care despărțindu-se mai târtiu* a preluat băcănia lui Hanciu Nic., iar după moartea moștenitorului lu» Kleinrath, tăbăcăria acestuia. Primii cur «lari: Șteflea Nic., Herția Petru, Predovici Alexandru din Amnaș, Krefel losif, un German românizat, Abrudeanul Almășau Nic. (care avea de soție pe Sălișțeanca Măgeanu Maria), au învârt meseria la Abrud — la sfatul lui Șaguna — curelarii sași din Sibiu nevoind să-i primească ucenici, ca să nu le poată face mai târziu con- curență. Materialul necesar meseriei lor și-l luau dela Simieni și Han- cești. i) Un băiat al lui, Mircea, e inginer. * *) După vreo 3—4 ani, Lojniță s’a retras la Săliște. Răcuciu a murit, rămânând en tăbăcăria numai Șteflea Nic., care și-a hiat apoi de asociat pe Nicolae Lupaș, care-i devenise ginere. Dnpă moartea lui Șteflea Nic., tăbăcăria a moștenit-o fiul său Con- stantin (Costică), care după câțiva ani a lichidat-o. Iar Lupaș Nicolae și-a înființat o» fabrică nouă, pe care o conduce și azi. ROHM SAUȘTENE NICOLAE N. SIMIAN E singurul bărbat supraviețuitor al Săliștenilor negustori care acum 60—70 de ani trecuseră Carpații cu căruțele încărcate de marfă ca, după c&țiva ani de negoț ambulant, să se stabilească în capitala județului Vâlcea, unde aveau să-și dea măsura spiritului întreprinzător a energiei și capabilității lor. De aci și informațiile mai bogate relativ' la întreprinderile și realizările acestui membru al numeroasei familii Simian, el fiind nu numai martorul ocular, ci un factor activ în crearea și desvoltarea industriilor legate de numele Săliștenilor. N. N. Simian *) fusese inițiat în negustoria ambulantă încă la vârsta de 12 ani, când tatăl său, Nic. Ghib Simian, care nu știa carte, înce- puse să-l ia cu sine în drumurile sale prin „Țară", ca să-i poarte so- cotelile. Piața de desfacere era mai ales Piteștii, iar marfa pe care o- duceau de aici acolo consta din: ploști și articole de frângherie și pie- lărie. Acest negoț ambulant îl continuară până’în anul 1890, când tâ- nărul Nicolae Simian se stabili la Râmnic Vâlcea, unde, împreună cu fratele său mai mare Dumitru, înființară o fabrică de ploști, existentă și azi, aducând ca specialiști trei frați Wermesch din Reghin, care aw și rămas definitiv în Râmnic. Dela aceștia au învățat apoi meseria și» câțiva țărani din jur. Prin 1902, fabrica, rămasă unui urmaș al fraților Wermesch, a fost predată lui Fritz Bendig din Brașov, (un fin al noului proprietar), care se căsătorise cu o Româncă și care continuă s’o țină în funcțiune. După ce se retrase din afacerea aceasta, înființată, angajând ca specialist pe Gavril Szenei din Vinț, o cuțitărie pe care însă, după vreo patru ani, nerentând, a lichidat-o întemeind în locul ei o piep~^ tenărie, având ca specialiști trei frați Lenghel de pe la Turda. Noua afacere mergând bine, a continuat-o vreo 15 ani, putând să acopere din câștigul ei și deficitul cu care s'a soldat fabrica de cuțite. Concomitent cu aceste întreprinderi, prin 1904 a deschis și ofa~ brică de pălării, angajând ca oameni de meserie pe Fritz Gosch cu doi băieți și câțiva lucrători sași, toți din Făgăraș. După vreo doi-trei ani Insă toți aceștia au fost înlocuiți cu Români, sub conducerea lui Gheorghe Balteș din Ocna Sibiului, care învățase meseria la pălărierul Tischler din Săliște. Unul dintre tinerii țărani angajați atunci ca lu- crători, Alexandru Stanca din Bujoreni, practică și azi meseria. „Cloșurile" (materialul alb, neprelucrat) Je aduceau din Monza (Italia), Periamos (Banat), Praga (firma Fluss), Viena (Brtider Boehm) de unde aduceau, prin firma I. Comșa și Fiu din Săliște și panglicele pă- lăriilor, Făcea și potcapii. 1) In 18 Aug. a, c. a Împlinit T8 de ani. AXENTE BANCIU 9» Rentabilitatea acestei întreprinderi se poate deduce din cantitatea pălăriilor pe care le desfăcea: cam 50.000 bucăți anual, dintre care circa 40 000 se treceau în sărbătorile Paștilor, sezonul principal. Se trimiteau: la Curtea de Argeș, Pitești, Câmpulung, Horez, Drăgășani, Caracal, Călărași, Tg. Jiu, Medgidia, — chiar prin Moldova aveau mu- șterii. Se dedea de lucru unui personal de vreo 15 inși, între care 5 specialiști. Din această întreprindere N. N. Simian s'a retras in 1916, Ia in- trarea României în războiul mondial. Prin 1908, în tovărășie cu Ion Al. Șteflea, tot Săliștean, s'a apucat apoi de tăbăcărie, Tovărășia a durat vreo 14 ani. Calitatea produselor ieșite din atelierele „Fabricei de tăbăcărie, opincărie și pălării de pâslă* Nic. N. Simian și Comp. R. Vâlcea, — o atestă un „preț curent** care-mi căzu în mână și care are imprimate pe el următoarele distincții: Medalia de aur dela Expoziția din Craiova, 1898. Medalia de bronz dela Expoziția din Paris, 1900. Mențiune onorabilă dela Expoziția agrară din 1904 și Diploma de colabr. cu plachetă dela Expoziția gen. Română din 1906, ¹ In „prețul curent** se specifică următoarele articole: Opinci ne- făcute, diferite calități, Piei tovale, Piei blanculețe; piei blancuri, negre și galbene, pentru curelărie, Opinci făcute pe calapoade încrețite, vârjovite sau cu ținte, Opinci făcute pe calapoade naționale, căptușite cu postav, Curele albe (cojițe) și negre pentru cai și pentru boi, Pălării ordinare de mițe pentru copii. Pălării de pâslă fină, model Sibiu. Intensificarea activității tăbăcăriilor reclamând pentru necesitățile tăbăcitului pieilor tot mai multă coaje de brad, se face tot mai apre- ciată, fiind tot mai necesară, o altă foarte rentabilă îndeletnicire: ex- ploatarea bradului. Așa se explică multe arendări și exploatări de pă- duri din partea Săliștenilor. Pe Nic. N. Simian îl găsim încă din anul 1891 îndeletnicindu-se ți cu această ocupațiune. La început in asociație cu fratele său, mai târziu singur. Prima pădure exploatată de ei, în curs de trei ani, a fost cea din Vlădești (j. Vâlcea) a lui Ghiță Vlădescu. A urmat apoi, in 1893, SOIRI SALIȘTENE Mi pădurea lui Nicolae Temelie din Bujoreni (Vâlcea), arendată pe 10 ani. A treia pădure exploatată tn tovărășie cu '.fratele său a fost cea-din Genuneni (Vâlcea), luată 1/2 de el Înainte de războiu cu 55.000, iar a doua 1/2 luată de fratele său, după războiu, cu 250.000 de Lei. In asociație cu consăteanul său Const. Hanciu a exploatat pădu- rile: lui Oromolu din Slăvitești (Vâlcea), a lui Mih. Melinescu din Bercioiu (Argeș) și a lui Ion Popescu, tot din Bercioiu. Singur, fără asociat, pădurile lui Ion Roșea iși Gh. Stroia din cătunul Troian (Vâlcea), a lui Gh. Stănescu din Ocnele Mari (Vâlcea), a lui lorgu Olănescu și Gh. Stroia din Păașești-Sărăcinești (fostă a lui C. Disescu, dela care o moștenise ginere-său Derusi), a avocatului Tănăsescu-Govora din comuna Bănești (Vâlcea), a lui C. Disescu din Orlești (Vâlcea). Apoi o pădure din Creminari, alta, dela Stat, din Fe- deleșoia și a treia din Sărătrucel, a unuia Greu (toate trei in jud. Argeș). A mai finanțat apoi exploatarea pădurilor comunelor Roșia Să- dească, Daia și Vurpăr (toate in jud. Sibiu), având ca oameni de În- credere șt tovarăși pe Dumitru Sârbu și Văleanul Ion Salomie. Concomitent cu aceste exploatări, inființă și o fabrică de tâm- plar ie, in Sibiu, str. Șaguna, existentă și azi și condusă de unul din tovarășii inițiatori: Ion Baciu. (Ceilalți tovarăși fuseseră: D. Sârbu, D. Herția și Văleanul I. Salomie-Hălmaciu). Azi, N. N. Simian a revenit de unde â plecat. Dintre toți Si- mienii plecați tn ultimele decenii ale veacului trecut peste vechea fron- tieră, el e singurul care a ținut ca zilele bătrânețelor să și le trăiască „acarii", in Siliștea căpilăriei și tinerețelor sale, punând zel și mîilt suflet — chiar la vârsta sa înaintată — nu numai tn însărcinările care i se dau din partea comunei, ci și, din proprie inițiativă, pentru în- dreptarea celor ce se cer îndreptate: a stricăciunilor, lipsurilor sau de- fectelor estetice care supără ochiul in cuprinsul comunei sale natale. Zic, pune suflet in toate lucrările sale, fiindcă ceea ce face, nu face pentru vreo remunerație, ci pentru mulțumirea sa sufletească, din În- demnul omului de bine, care ar dori să-și vadă comuna de naștere mereu progresând, nu regresând. îndemnul de a pune umărul unde simte că ar putea fi de folos, s’a vădit de altfel și tn alte ocazii, când nu s'a mărginit numai la aju- torul contribuției priceperii și experienții sale, ci s'a tradus in jertfe bănești considerabile. Astfel, in anul 1921, după moartea fiului său in AXWîTE MNCHT pribegia din Moldova, ta timpul tăâbdiului trecut, face o don*#e 4*^ 10.000 lei Despărțământului „Astra* din Sighet, despre cară vttbtytf^ următoarea adresă de mulțumită, primită dela Comitetul •!> „Astrei*: AsOciațiunea pentru lit rota* șl «uitata pop. rom. / Nr. 1095/1921 Sibiu, 21 Oclomvrie 1921 * Mult Stimate Domnule, z Avem onnate a Vă tace fctinoacut, că adunarea generală a „A»ociapunii“, țintită iii Sighetul Maramureșului, la 28 ți 29 August S. c., a luat act cu d deosebită taul* turnire de frumosul gest, făcut de D-voastră prin donația de lei. 10.000, destinat! ; pentru infiițarea unei biblioteci regionale in numitul ora* dela granița nordică ț Românismului. Adunarea generală a hotărît ca Biblioteca aceasta să poarte numele iubftalitf., D-voastvă fiu Vaier, mort in refugiul din Moldava, în anul 1917 și să se administrezi după un regulament special de către despărțământul Sighet al instituțiunii noastre. Aproape toate cărțile pe seama acestei biblioteci sunt procurate ți transpHS» la destinație. Restul lor, până la epuizarea întregei sume ce ap dăruit, se va procur» . in timp apropiat, completându-se și cu cărți din editura „Asociațiunii*. Frumoasa D-voastră donație este, prin nobila destinațiune ce i-ați dat, una .' dintre jertfele cele mal plăcute lui D-zeu, aduse pe altarul editurii Neamului nosttti, în părțile cele mai expuse influințelor străine. Ea va păzi sufletul tinerelor noastre generații de primejdia Înstrăinării, le Vă da neîntrerupt hrană aleasă sufletească și prin aceasta, amintirea iubitului D-voastră fiu Vaier va fi perpetuată pentru toți vecii. Exprimându-Vă deodată cu mulțumireâ adunării generale, și mulțumită comi- tetului nostru central, semnăm, asigurându-Vă de deosebita stimă și considerați» nbăstră. (ss) BÂRSEANU L. S. (ss) ROMUL SIMU prezident. secretar. D-sale Domnului Nicolae N. Simian, proprietar R. Vâlcea La doi ani după această donație, in 1923, an alt dar se adaugi celui precedent, de astădată pe seama comunei sale natale, pentru În- zestrarea cu un nou altar — in valoare de 45.000 lei — a biserici „Foltea-, — altar pictat de pictorul Dumitru N. Cabadaieif. Iar după alți doi ani, la 1925, dăruiește fi Bisericii hiari din cen- trul comunei un amvon nou. Sunt fapte care ies din comun fi care, Împreună cu meritele câ- știgate prin creiarea sau romdnixarea industriilor pe Care le*« condus» *OIRI SALIȘTENE MT caracterizează sufletul omului de bine și de ispravă N. N. Simian, tipic reprezentant al vechilor Sălișteni, care au creiat faima fi numele bun al comunei , dela poalele Foitei, — al generației care, abandon&nd oie- ritul, cu o stăruință de admirat, a înfiripat și dus la o înflorire ne- sperată negoțul, meseriile și atâtea industrii, făcând urmașilor posibilă îmbrățișarea carierelor intelectuale, ilustrate mai apoi de atâtea valori câte nu a dat nicio altă comună rurală din cuprinsul teritoriilor lo- cuite de Români. Silițte, Iulie 1944. AXENTE BANCIU CRONICI LA CATAFALCUL PROFESORULUI PETRE GRIMM întristată adunare, Ne-am adunat, rude și prieteni, colegi și elevi, in jurul acestahi catafalc ce se ridică, acoperit de florile recunoștinții și dragostei, printre lumânări de jertfe și în fumul prinosului de tămâie; ne-am adunat CU;| sufletele innecate în amar ca să privim, pentru cea din urmă dată, J spre cel ce zace „fără glas și fără suflare** înaintea ochilor noștri im- | păinjeniți de lacrimi, spre cel care a fost Profesorul Petre Grimm. Ne-am strâns din nou, în tinda acestui templu al culturii, pro-' fesori și studenți, ca să ne luăm rămas bun pentru totdeauna dela cel pe care ne obișnuisem să-l credem de-a-pururi între noi, dela „Tata " Grimm**. In numele Facultăți de Litere, din care el a făcut parte, în .. numele institutelor de cercetări științifice la care a colaborat, și tăl- măcind simțămintele de adânc regret ale colegilor, colaboratorilor* prietenilor și admiratorilor săi, neputinciosul meu glas încearcă să ro- stească aici acea „laudatio funebris** care — după obiceiu — întovără- șește din partea celor rămași pe cel care se duce în lumea umbrelor. Vai, simt cât de zădarnică încercare e să cuprinzi în cuvinte, oricât de sincere, oricât de simțite ar fi ele, ceea ce nu se poate nici- odată reda: durerea adâncă a celor ce rămân la marginea mormân- tului și copleșitoarea măreție umană a celui care a apucat calea cea fără de întoarcere. Ce vorbe alese și meșteșugit îmbinate ar putea zugrăvi aievea amarnica noastră tristețe și sbuciumul neputincios al sufletelor noastre în fața nemiloasei ursite? Decât orice cuvântare, glasul înmărmurit pe buze va putea striga mai tare spre ceruri cumplita noastră des- nădejde. Și ce cuvânt ar putea fi vrednic de vieața, faptele și caracterul profesorului și prietenului pe care-1 deplângem? Născut la 22 Febr. 1881, în București, Petre Grimm a fost nu numai după locul de naștere ci și cu sufletul Român. Cu o educație aleasă primită în sânul familiei și în școala românească, el a iubit sincer și adânc neamul românesc. A iubit acest neam cu toate virtuțile și scăderile lui, integrându-se într'insul prin dulcii ani de copilărie la țară. LA CATAFALCUL PROFESORULUI PETRE GRIMM 86* petrecuți intre frumoșii și bunii țărani ai acestui pământ, prin duioasele și trainicele prietenii închegate pe băncile școlii, in liceu și universitate. Ca bărbat, și-a închinat vieața învățământului românesc. Era și firesc la dânsul care ardea de dorința de a se instrui și instrui pe alții. Cine n'a rămas fermecat de vraja învățăturilor lui, împărtășite atât de simplu, atât de natural ? Cine n'a fost vrăjit de farmecul po- vestirilor lui ce purtau pecetea sclipitoarei lui inteligențe ? Profesor la liceele din Tg.-Jiu, T.-Severin, Târgoviște și Mănăstirea Dealului, la începutul carierii sale didactice, prin cultura sa vastă și temeinică în domeniul limbilor și literaturilor occidentale, Petre Grimm se desemnează, apoi, singur ca cel mai potrivit profesor de limba și literatura engleză la Universitatea noastră românească din Cluj. A fost o mândrie a Facultății noastre. Generații de studenți, studente și de in- telectuali, din Cluj și Sibiu, l-au avut ca maestru și animator. Bogatele lui cunoștințe, minunatul său dar de a intui esența lucrurilor, subtilul său simț de literat l-au ajutat să dea culturii românești neprețuite con- tribuții la înțelegerea și pătrunderea fenomenului literar. Petre Grimm- a fost, însă, și un nesecat izvor de informație în câmpul atât de vast ah filologiei și literaturii comparate. Conducătorii Muzeului și Dicționarului Limbii Române vedeau într'ânsul pe cel mai bun și sigur sfătuitor. Dar care dintre noi, student sau coleg, mai tânăr sau mai în vârstă, n'a simțit, în nenumărate rânduri, nevoia să alerge, în probleme de limbă, și stil, la sfatul lui totdeauna prețios și lămuritor? Așa a fost Petre^ Grimm învățatul și profesorul. Dar neîntrecutul profesor a fost în- trecut de om. Ca om, el a întrunit idealul de umanitate. Dacă am vrea să-t asemănăm cuiva, gândul nu ne poate duce decât la Grecii antici — armonioasă sinteză a caracterului nordic cu temperamentul sudic — despre care bătrânul preot egiptean se exprimase atât de plastic și atât de nimerit; „Voi, Grecilor, sunteți veșnic copii*¹. Bunătatea senină a lui Petre Grimm se îmbina fericit cu firea lui mereu iscoditoare. Sincer . și modest, sobru și fără pretenții, prietenul și colegul nostru ascundea sub haina nepăsării o comoară sufletească. Grijile și ideile îl frământam în tăcere — dar nu pentru sine, ci pentru ceilalți: familie, elevi, prie- teni, Spiritual și de un humor autentic, întreaga lui ființă însenina pe- toți, făcându-i mai buni, mai umani. Durerile lui — și a avut destule I — le ținea ascunse în tainele sufletului. Acest suflet a știut, mai presus de toate să iubească. Petre Grimm și-a risipit sufletul in iubire pentru tot ce era bun și frumos. A iubit și a fost iubit. A cultivat prietenia ca nimeni altul, prețuind acest atotputernic sentiment uman ca un suprem dar dăruit oamenilor de zei. A reușit să păstreze prieteniile în orice împrejurări, fără a jigni sau nedreptăți pe alții. N'a urit pe nimeni, cel mult a disprețuit, iertând, pe cei ne- trebnici. A osândit, în schimb, fățărnicia, minciuna și falsele podoabe. Sobrietatea și modestia lui Petre Grimm ajunseseră proverbiale. Nimic din ceea ce era de prisos sau vorbărie goală nu putea să-i facă plăcere. A dorit tot timpul să nu fie spre povara nimănui, cerând dela soartă o trecere din vieață fără suferințe pentru sine, dar mai ales- - - 10 C. DAICOVICIU S ‘y-j pentru cei din jurul lui. Și zeii au ascultat ruga acestui olimpic Wfft «1 lor: trecerea Styxului i-au făcut-o ușoară și scurtă, lăsându-i, tatu(£ ca unui filosof antic, să-fi vadă fi îmbrățișeze in preajma despărțirii supreme pe unii dintre prieteni. Destinul, Insă, care e mai presus de zei, nu i-a îngăduit *ă*iA. vadă pe toți cei dragi — căci dacă Ja căpătâiul lui a veghiat, împreună' cu prietenele, cea mai iubitoare soție, totuși, ochii lui, deschiztadu*M pentru ultima oară, au regretat de-a nu vedea pe cineva, pe cea ian dragă dintre ființe. Sic erai in fatis... 'X Șă sfârșim, întristată adunare, închinându-ne memoriei acestțjâ, peuitat prieten al nostru care „s’a dus dela noi" și să mărturisim îm* -preună cu istoricul antic: .4 Dacă există un loc pentru sufletele celor buni, dacă sufletele aleriM după cum socotesc înțelepții, nu se sting odată cu corpul, atunci tu, Tată Grimm, odihnește în pace, iar pe noi și familia ta cheamă-ași dela tânguirea neputincioasă și dela bocetele zădarnice la admirați virtuților tale... Mai curând să te cultivăm prin laude nemuritoare prin silința de a-ți fi asemenea. Acesta-i supremul omagiu, ce se tⁱe " ’ C. DA1COVICIU I LUCIAN BLAGA: ARCA LUI NOE” I Au trecut zece ani de când Lucian Blaga ne-a dat ultima hd'f dramă, acel minunat Avram lancu, plin de energie și de poezie tragică*' in care cel mai curat și mai complet erou al nostru a fost înălțat in Olimpul mitului, acolo unde numai zeii au drept să locuiască. De atunci ’ scriitorul român a umblat pe drumurile, atât de iubite de el, ale filo* sofiei, continuând construcția sistemului său; a poposit la fântânile. poeziei, publicând două volume de versuri (La curțile dorului și Nit* , bănuitele trepte), pline de aceeași prospețime a inspirației, pe care * dovedit-o cu fiecare culegere ; dar nu ne-a mai surprins cu nici o dramă. Mărturisim sincer că, dacă am urmărit drumul din ultimul deceniu al poetului cu același interes, pe care l-am avut totdeauna pentru mani* testările lui, din primul moment al apariției acestui original risipitor de frumuseți în câmpul literaturii noastre, nu ne>am putut înfrânge regretul de a constata părăsirea unui domeniu al creației, de care am legat cele mai mari nădejdi și pe care l-am prețuit mai mult decât pe ori- care din bogata sa operă. L-am prețuit nu numai din slăbiciunea pe oare am avut-o totdeauna pentru teatru, nu numai din dorința de a vedea implinindu-se cel mai dureros gol al literaturii noastre, lipsită de o producție dramatică la înălțimea geniului creator al acestui popor, dar și din convingerea puternică despre valoarea acestei opere. Teatrul lui Lucian Blaga nu este prin nimic mai prejos de filosofia și poezia lui; dimpotrivă, ni se pare că are unele privilegii față de celelalte două, care ar trebui să-l înalțe în aprecierea noastră. Purtând adânc impri- mată în structura lui pecetea personalității autorului, el are misiunea ’) Pieră in patru acte. Sibiu, 1944, Editura Dacia Traiaaă. LUCIAN BLAGA: ARCA LUI NOE tfi de a Întrupa în mit, In acțiunea și personajiile dramei, ideile care este firesc să fie ținute in filosofie in domepiul abstracțiune!, iar in poezie să fie îmbibate de seva lirică. E adevărat că, într'o mai mare măsură decât la alți scriitori, la Lucian Blaga cele trei moduri de expresie se întrepătrund, sunt atât de intim concrescute din aceeași rădăcină, încât unul nu poate fi înțeles fără celalalt. Totuși, acela care îndeplinește tn mod mai complet funcțiunea de coordonare a potențialităților sale creatoare ni se pare că este teatrul său. Lucrul acesta n'a fost înțeles decât de puțini dintre numeroșii cercetători ai operei lui Lucian Blaga. De altfel, în general, teatrul să unu s'a bucurat de înțelegerea pe care o merita și de care s'a împărtășit, după refuzul dela început, într'o așa de largă măsură, poezia și filosofia sa. Fără să-l neglijeze, nici monografiile asupra scriitorului, nici istoriile literare, nu i*au dat locul cuvenit în ansamblul operei sale și al literaturii noastre; iar în ce pri- vește scenele noastre, cu foarte puține și palide excepții, in loc să-l servească, mai mult au contribuit la îndepărtarea de el, la ignorarea, sau, ceea ce este și mai regretabil, la falsa lui înțelegere. Toate acestea n'au putut înfrânge admirația pentru acest teatru a celor câțiva iaițiați, admirație care ia aproape formele unui cult. Ei așteaptă cu răbdare regisorul care, cu bagheta lui magică, să dea legitima vieață a scenei acestui joc sacru, acestor personaj ii, care până acum ne-au dat delicii mai mult între cei patru pereți ai cabinetului de lectură; și nimic nu-i bucură mai mult decât apariția unei noi opere dramatice a scriitorului. După o trecere de zece ani ne-a fost dată din nou o astfel de bucurie, în momentul când ne așteptam mai puțin, în toamna aceasta de grele încercări, lipsită atât de mult de bucuriile pure ale artei. Noua dramă se numește Arca lui Noe și a ieșit de sub teascurile editurei „Dacia Traiană" din Sibiu, care și-a câștigat așa de mari merite prin editarea Operei dramatice complete a scriitorului. Cele mai importante din piesele lui Lucian Blaga au transpus pe partitura jocului dramatic momente cruciale din trecutul nostru, acele crize în care frământarea spirituală ia asemenea proporții, încât se - poate desprinde din sânul lor eroul și mitul. Un astfel de moment cata- clismic a fost ales și în Arca lui Noe, cu deosebirea însă că, de astă- dată, momentul are o valoare universală ; nu este al unui singur popor, ti al tuturor; nu este nici chiar numai al trecutului, — cu toate că dintr'o cochetărie de scriitor, care-și maschează intențiile, ni se spune că acțiunea se petrece „în preistorie", — ci fi al viitorului, căci o pedepsire a lumii pentru păcatele ti se poate petrece oricând. Intra- devăr, piesa cuprinde unul din cele mai mari mituri ale umanității, cunoscut din Biblie sub numele de potopul lui Noe, pe care nu știm să-l mai fi dramatizat cineva. Lucian Blaga nu l-a luat însă aidoma din Biblie, ci așa cum a fost interpretat de imaginația poporului nostru. Se știe că folclorul *nostru — ca de altfel folclorul tuturor popoarelor — este un furnicar de mituri, unele păstrate în întregime, altele fragmentar, sau transformate așa de mult, încât de abia mai poți recunoaște în ele motivele de circulație universală; altele, în sfârșit, creații cu totul noi. Un studiu temeinic al acestei mitologii nu s'a făcut încă; încercările de până acum, începând cu interpretările fantastice ale lui Atanasie 9 872 I. BREAZU Marienescu fi până la unele lucrări destul de recente, sunt departe de-.' a fi explorat cum se cuvine un domeniu atât de interesant. Prețioase sugestii in această privință ne-au venit tot dela Lucian Blaga, care a scotocit cu mare plăcere patrimoniul nostru popular în căutarea acestor comori, nu numai pentru a le studia, ci și pentru a le rotunji și umple de rezonanță artistică, procedeu utilizat de toți marii creatori ai lite-, raturii universale. Deschizând volumul său Despre gândirea magică, aflăm la pag. 84—85, reprodusă după Tudor Pamtile, o interpretare a < mitului lui Noe, care, in linii mari, cu unele modificări impuse de ne* cesități artistice, formează schema acțiunii din Arca lui Noe. Această interpretare românească a mitului l-a apropiat de noi, ni l*a făcut familiar. Bine a făcut Lucian B aga că a ținut seama de ea; tot așa - cum bine a procedat atunci când, urmând pilda folclorului nostru, des întâlnită mai ales în colinde și in legende, a umanizat figurile biblice* le-a incarnat in fire, in haină și în mediu românesc. Artiștii literaturii universale au simțit totdeauna o sfială in a aduce pe Dumnezeu pe scenă; și nici n’au reușit decât in fcarte rare cazuri. Cu Diavolul a - mers mai ușor. In folclorul românesc întâlnim insă adeseori pe Dum** nezeu umblând printre oameni, travestit țărănește, luând parte la ne-^ voile lor, pe care uneori le indreaptă prin miracole, dar de cele ma»~| multe ori le vindecă numai prin înțelepciunea unuia mai bătrân, măigj pățit. E o divinitate de care nu ne cutremurăm, pentrucă o simțiCM atât de aproape de noi, atât de omenească. In drama lui Lucian Blâgș||| Dumnezeu este de asemenea un țăran bătrân, un Moș în opinci, veniHa de undeva la Noe, țăran și el cu familia și rosturile lui. Toată acțiuns^^ se petrece într’un sat de munte în care recunoaștem cu toții satehO noastre, desprinse însă din istorie, numai cu atâta coloare locală câtă<^ este necesară să ne recunoaștem in ele și de câtă este nevoe pentru cm acțiunea mitului să îmbrace acel realism de care drama are nevoeM pentru a trăi, ca peștele de apă și pasărea de aer. I, Un alt aspect așa zicând local al piesei este bogomilismul «£ * De altfel însăși legenda românească face parte din ciclul legendelor bo* .' ' gomilice, atât de răspândite la noi, în care Dumnezeu este într’o veșnică luptă cu Diavolul. Lucian Blaga a mai întrebuințat și in alte drame ale * lui motive bogomilice. El le simpatizează, credem, nu numai din motive, ideologice — in toată creația lui „pământul” este într’o continuă luptă cu „cerul” — ci și pentrucă ii ofere, îndeosebi în dramă, mari posi- bilități artistice. Ele dau intensitate atât luptei interioare a per- sonagiilor, cât și conflictului dintre ele. Una din axele dramatice ale . noii lui drame este veșnica concurență dintre Moșul și Nefârtate (Dia- volul). „Eu sunt umbra Moșului, umbra celui ce trecu astăzi de dimi- ; neață pe-aci. Viu și eu de-aci și de mai departe. Tot pe urmele lui...” spune Nefârtate soției lui Noe. Este un text de autentic bogomilism. Și el nu este singurul. < Din toate cele de mai sus s’ar putea deduce că autorul are me- * rite reduse in transpunerea dramatică a acestui mit. Dar ceea ce im » amintit aici sunt numai un schelet, care trebue umplut cu carne și cu ■ farmecul vieții; sunt ca o vioară din care trebue să scoți minunea' divinelor armonii. Lucian Blaga a știut să cânte pe ele cu o originalitate LUCIAN BLAGA: ARCA LUI NOE *ti ți o siguranță de mare maestru. A știut ai dea glas unor frământări de valoare universală ale sufletului omenesc, fără să neglijeze a pune insă in gura fi in semnificația personajiilor idei din propria sa concepție despre lume și vieață. Căci dacă el alege un mit sau o acțiune dramatică, o face nu numai pentru virtualitățile lor artistice, ci și pentrucă descopere in ele o aderență cu propria sa concepție metafizică. Ni se pare că in niciunul din miturile interpretate până acum această aderență nu este atât de sugestivă ca în Arca lai Noe. întradevăr, prin ce se poate reprezenta mai bine decât prin mitul potopului acea censură transcendentă, pe care Marele Anonim, regi- sorul suprem al cosmosului său metafizic, o aplică din când in când lumii? De aceea in Moșul din piesă, care „vine de aici și de mai departe** și pe care Ana, soția lui Noe, il numește odată „Grijilă cel mare**, recunoaștem pe Marele Anonim. El dă lui Noe o toacă, de care vietățile vor asculta la momentul potrivit, ca de o poruncă divină pentru a intra in arcă. „Am și eu acasă o toacă la fel — spune el — și numsi câte odată trebue să o iau de după grinda albastră, la câte o sărbătoare mare a lumii. La auzul ei, toate lucrurile care au ieșit, intr'un fel sau altul, din matca sau din locul ce li s'a hărăzit, din țâțânile sau din drumul ce li s'a menit, intră mai smerite și prea ascultătoare tn orânduirea lor de veci. Când soarelui-marelui i-ar veni răzvrătire să se abată din cale, bat toaca și soarele iși caută iar făgașele părăsite. Când marea se umflă peste măsură, bat toaca și valul se domolește, trăgftndu-se de pe liman. Când floarea, căreia i s'a dat să înflorească, ar gândi: ba eu nu I bat toaca și floarea iși mărturi- sește colorile. Toaca e cale rostită in pași și menire prefăcută in cântec. Ea nu în- gădue împotrivire și nici răzmeriță deșartă.** Se poate o mai plastică imagine a censurii transcendente ? Dar să lisăm să urmeze cuprinsul piesei pentru a ne da seama atât de acțiune, cât și de personajii și de semnificația lor. Noe este morar intr'un sat de munte, gospodar cinstit și așezat, care iși vede de rosturile lui. Sub liniștea lui aparentă se ascunde un destin de erou: „Ești legat și îndesat — îi spune Moșul — dar porți gând lin în tine și inima ta bate în cer nu pe pământ**; iar el însuși se numește odată „singurul copil bătrân de pe tot rotundul**. De fapt, in personajul lui, Lucian Blaga a dat o nouă întrupare artistică a desti- nului eroului in lume, una din marile teme ale teatrului său. Să ne amintim de nimbul eroic al Meșterul Manole și al lui Avram lancu, din dramele cu același nume. La moara lui Noe poposește într'o dimi- neață un țăran foarte bătrân, călare pe un măgăruș alb. Este Moșul. Aduce și el măciniș pentru moară. Dar măcinișul este un pretext. El a venit la vrednicul morar să pună pe umerii lui marea misiune de a salva „sămânța lumii** din marele cataclism cu care vapedepsi-o pentru fărădelegile ei. Aceste fărădelegi sunt aceleași în satul lui Noe ca pre- tutindeni ; cumpHte fiindcă ating însăși esența vieții: Femeile nu mai vreau copii, Nefârtate le vizitează adeseori; vacile alăptează șerpi; „se dărâmă vetrele**, „se înveninează fântânile**; și Simion, fratele lui Noe, biciuește într'o noapte mormântul mamei sale, fiindcă este ne- mulțumit de moștenirea ce i-a lăsat-o. Sunt păcate de apocalips, de „coadă a veacului**. Noe va construi deci, la porunca Moșului, o arcă, în care va intra el și cu familia lui, dimpreună cu perechi din »• ION BREAIU «74 toate vietățile. Convorbirea țărănească dintre Noe fi Moșul se încetul pe încetul, de prezența divină. Noe primește toaca miraculoeblâ la auzul căreia dobitoacele vor intra in arcă. Dar el are o soție, Ana, și doi copii; trăește în sat între oameni, Care nu sunt unși el cu harul divin. Ei nu-i vor înțelege misiunea, care de altfel treb**| tăinuită in scopul ei ultim. De aici conflictul dramatic. Ana, țărani» de nădejde, cel mai viu personaj din piesă, crede că Moșul a fost arătare și face tot posibilul pentru a-și scăpa bărbatul de sub vrajawl Foarte bine o caracterizează Noe când spune despre ea că „este jgg mamă înspăimântată de tot ce ar putea să aducă ziua și ceasul. Goping îi sunt mai aproape decât cerul". Pentru a-și ajunge scopul, până, w urmă ea se înțelege și cu dracul, care a început să viziteze cam dtiîp satul, mai ales femeile. Pe acest personaj, Lucian Blaga l-a botezsț^ Neiârtate, una din numeroasele numiri date de popor dracului. IntftU| nirea dintre diavol și soția lui Noe o găsim și în. legenda românească^ Acolo însă diavolul dă acesteia o băutură care o îmbată; ea nu bm|| este astfel responsabilă de faptele ei. Aici Ana este pe deplin conștientă-;^ ea își apără, realist, cu neistovită energie, copiii și casa de primejdia^ unei rătăciri, de pe urma căreia ar pierde totul. Pe Moșul ea nu Wțl văzut de altfel decât „din spate și dintr'o parte"; de aceea nu poaMl crede că a fost întradevăr „ălau. Procedând astfel, Lucian Blaga dat o mare valoare dramatică. Ana este unul din stâlpii pe care W reazimă conflictul. El n'a făcut din ea nici o rătăcită, nici o păcătoasă^ In subtilul joc dintre ea și Nefârtate — două mari mpmente ale pies«v| — nu păcatul este cel care o împinge, cu toate că simțim adierea pe aproape, ci dorința de a stoarce marea taină: Cine este Moșul care^ a rătăcit mintea soțului său ? Când Nefârtate, prins și el în acest joc,| devine prea îndrăsneț, Ana i-o taie scurt: „Să nu mă atingi, c'atingi| lumină, Nefârtate 1“ Posedat de misiunea lui, cu toate împotrivirile^ soției, Noe doboară pădurea satului pentru a-și construi uriașa arcă.-® Știe că batjocura lumii va fi cumplită, dar nu se înspăimântă. Asemene*?; tuturor eroilor și sfinților, el își va urma drumul: „,., Vor fi hohote in sat, Ano — spune el soției sale — cum n'au mai fost 1 , Vor sări pe uliți oamenii ca țapii, mișcându-și bărbile și arătându-și colții veseliei, . — babele, iertate și neiertate, iși vor scutura de râs țâțele negre, ca aluatul de ne- ghină, pe la ferestre și prin progadii I Se vor tăvăli feciorii și fetele de râs prin pârloage și ocoluri I Și, ca mânați de cineva, câinii râioși, din toate ulițile se vor înfățișa să ridice piciorul pe roata morii I Vor hohoti gușații ca din cimpoaie și-mi vor aține calea tâmpiți și cu neobrăzare! Vor râde copiii de mine ca de un scrintit, . desvelindu-și ce au și ce n'au prin porți, când oiu trece spre arcă I Numai copiii mșd vor plânge, ascunși in fundul morii, singuri și rușinați! Va fi un clocot de râs I Vor. răspunde și dealurile și văgăunile câte sunt în preajmă I Și râsul va crește in valuri, se va lăți și va cuprinde valea și ținutul! — Dar nu-mi pasă! Mi-am făcut eu toate socotelile 1“ Departe de a se lăsa impresionat de argumentele Anei și de grijile ei, cu imaginația lui ferbinte el vede visul de dragoste care-1 va trăi pe arcă și din care se va plămădi o lume nouă. Este una din culmile poetice ale piesei, pe care nu ne putem reține de a o reproducea „Când arca va fi gata și Incăparea Împlinită, am să te «scund tn m, sălbătă- citul» nedomolită I Și-ți voiu zice; cu vietițila a fost ușor, numai cu tins a fost mal LUCIAN BlAOA: ARCA LUI NOE «75 greu | Totuși te-am răzbit I Apoi voiu tnchideușile *1 zăvoarele țl voiu fi surd la orice bătaie I Pe urmă va porni potopul. Și apele vor crește. Vor crește apele, innecănd văi și ținuturi. Și valul il vom auzi dintr'odată, clipocind lângă noi. Cu un scârtâit in toate încheieturile, arca se va ridica. Atunci vom ști că am purces pe drumul care astăzi încă este al văzduhului. Iar arca va pluti, tot mai sus, tot mai sus. Până deasupra munților. Și *n ceasul cumplit, când sub noi va fi pierit in adâncuri toată suflarea, noi in arcă vom zămisli prunc nou. Căci s'a dat poruncă omului să se înmulțească precum nisipul mării." Firește că satul nu poate tolera ca Noe să doboare o pădure Întreagă pentru a-și construi arca. Conducerea lui il trage la răspundere pentru fapta sa nebunească. O mare parte din actul III este ocupată cu judecarea lui Noe, de cătră primarul și juzii satului, epizod care, pentru încetineala lui, ni se pare singura parte mai puțin reușită a dramei. Noe mai primește totuși un răgaz de patru luni, termenul la care el mărturisește că va dovedi, dacă are sau nu dreptate. Juzii nu cred in minunea promisă, ei acordă totuși această amânare, deoarece este vorba de un gospodar cinstit și drept. După acest termen i se va luă, drept despăgubire, întreg avutul. Intre timp insă, Nefârtate află dela Ana intențiile Moșului cu arca și vrea să-i dejoace planul. Atât Anei, cât și sătenilor el le spune că aici nu este vorba decât de o întreprindere de.. . lemne. Moșul are nevoe de lemn pentru leagăne — iar el, Ne- fârtate, pentru sicrie, El convinge deci satul să dărâme arca. Când Noe vede că acest lucru se întâmplă, in desperarea lui, crezându-se trădat și de Ana, la care ține așa de mult, are o clipă de îndoială și se întreabă dacă Moșul a fost întradevăr El? Cum a putut atunci îngădui această nelegiuire ? „Dacă Moșul ar fi fost Întradevăr Acela — spune el Anei — n'ar fi Îngăduit risipirea puterilor I Mă năpădesc zorile sub frunte, Ano I Spune-mi tu numai cum s'au făcut toate acestea — multe și întortochiate — cu Moșul ? Căci eu l-am văzut intr'o clipă, l-am văzut îmbrăcat in soare — cu toate că sta aici sub grinzi, unde stai tu acum 1 Și unde soarele nici odată nu pătrunde. Țâșnea lumina din el, ca să- gețile orbitoare I Cum era să nu-1 cred pe cuvânt ? Se făcuse pământul străveziu, limpede ca apa de munte unde sta, iar când Moșul a ieșit din moară, deveni la fel și drumul, că zăream în adânc I Se făcuse huma străvezie sub opincile sale I C'o sin- gură clipire a-și fi putut să Văd morții, cum zac ingropați pretutindeni, surâzând senini că deasupra lor trece Moșul fără nume." Desiiădăjduit, el vrea să se spânzure. Sub grinda de care încerca să-și lege ștreangul descopere însă toaca, pe care o dase cu totul uitării. Ca printr'o revelație, își amintește de puterile ei miraculoase. Aleargă la corabie și, la cântecul toacei, lemnul se așează la loc, iar dobitoacele se înșiră perechi-perechi spre arcă. In fața miracolului, Ana însăși se lasă convinsă. Drama se încheie cu cuvintele ei* ANA cată zăpăcită împrejur, ar tnrepe ceva șl nu știe ce Copii — să mergem și noii A iși leagă o cârpă pe cap, șovăe neajutorată Aroane, șterge-tn puțin — ești plin de praf pe umăr. — Și tu, Ioane, uite, umbli desculț și chiar azi nu te-ai spălat pe picioare 1 Să mergem, -căci tata Noe — cuprins cum e de cântec — cine știe când mai dă pe aici și de-și mai aduce aminte de cei doi saci de făină din prag ? Repede copii.11 Să nu rămânem pe dinafară I iar prin atănga. Moara rămână goală, re umple treptat da cântecul tot mai puternic al toacei.- 876 ION MEAXU Din această sumară prezentare a cuprinsului se poate constata marea simplitate a acțiunei din ultima dramă a lui Lucian Blaga. Ea poate fi înțeleasă până și de copii și de țăranii și muncitorii fără prea multă carte. Autorul ei a făcut de astădată cel mai mare efort r de a se apropia de acel ideal de teatru popular, care rar a fost atins . dela. marii tragici greci încoace și la care ne gândim adeseori, ca la < un paradis pierdut al dramei, teatru în care toate straturile unei socie- ’ tăți se regăsesc, cu ceea ce este mai esențial, mai veșnic omenesc în ; ele. Cei simpli pot gusta în drama lui Lucian Blaga numai povestea; cei obișnuiți să caute însă, dincolo de cuvinte și întâmplări, sensurile lor adânci, găsesc aici material neprețuit de meditat. Toate piesele dramaturgului nostru cultivă semnificațiile. Niciuna din ele n’a reușit însă să spună în cuvinte atât de simple, semnificații atât de bogate și de profunde. Fiecare cuvânt, fiecare gest al personajiilor este încărcat de înțelesuri. Tot jocul acesta este străveziu ca un text biblic, prin care milioane de oameni au văzut și văd mereu până la rădăcinile Vieții și la rosturile lumii. Dar nu trebue uitat că Arca lui Noe este o dramă, care dacă se citește cu multă plăcere, numai pe scenă își poate arăta toate virtuțile. Avem credința că aceste virtuți nu sunt deloc de neglijat. Cu toate că personajiile reprezintă înainte de toate idei și simboluri, ele sunt bine î închegate, au o întrupare vie și plastică. Acțiunea este țesută de asemenea - 1 în mod firesc, admirabil gradată până la acel moment culminant din J actul al IV-lea, când se întâmplă minunea cu toaca, minune care transfigurează jocul, îi dă o valoare sacră. Acest procedeu al trans- figurării prin miracol este specific dramelor lui Lucian Blaga, în deosebi al celor cu sens mitic. Drama are apoi câteva epizoade care pot da actorilor prilej de a atinge culmile artei scenice. Așs sunt întâlnirile dintre Noe și Moșul, dintre Moșul și Neiârtate, dintre acesta din urmă și Ana, cu dialogul lor în care subtilitățile poeziei se amestecă tntr'un mod foarte original cu o viguroasă ironie țărănească. Regisorul are și el un material de- osebit de prețios pentru a-și pune în valoare știința lui de montare și punere în scenă. Ne gândim în deosebi la actul I și ultim, cu aerul lor de legendă, care se petrece în moară, simbol al veșnicei curgeri a vieții. Ca și acțiunea, limba este de asemenea de o simplitate care — cel puțin în cadrul operei lui Lucian Blaga — atinge treapta clasică. Caracterul străvechiu, mitic și popular al dramei, cerea un stil adecvat. Lucian B aga l-a găsit și l-a știut întrebuința cu o măsură și siguranță care desvălue pe artistul stăpân desăvârșit pe uneltele sale. Căci dacă limba are în general un accent biblic-popular, câte odată chiar local- ardelenesc, nici odată nu se abuzează de aceste procedee, nu se cade în manieră. Stilul contribue astfel la acea imbibare de realism a dramei, absolut necesară pentrucă mitul să prindă vieață în fața ochilor noștri. Nu excese de coloare populară pot fi reproșate autorului, ci mai de grabă câteva neologisme (ca atunci când ni se vorbește de «plan**, sau de „forță majoră"), care știm că au fost utilizate conștient, pentru ca- litatea lor directă, dar care suntem siguri că vor putea fi înlocuite de un autor care a dat dovadă de atâta inventivitate lingvistică. ION BRSAZU MANUSCRISELE ROMANEȘTI DIN BIBLIOTECA CENTRALĂ DELA BLAJ 877 MANUSCRISELE ROMANEȘTI DIN BIBLIOTECA CENTRALĂ DELA BLAJ¹) Sunt numai trei ani de când cel ce semnează aceste rânduri s'a mai oprit odată, tot in paginile acestei reviste (Anul 72—1941, pp. 487—492, în cronica: „Reorganizarea colecțiilor științifice blăjene") asupra B bliotecii Arhidiecezane. Motivul acestui interes statornic pentru Biblioteca Blajului e limpede: a început să se muncească acolo siste- matic și temeinic. După haosul în care fuseseră lăsate colecțiile de re- gretatul Al. Lupeanu-Melin, meritele urmașului său, profesorul Man- ciulea, trebuiau fără discuție relevate, iar atenția cercetătorilor și' a tuturor oamenilor de cultură trebuia îndreptată cât mai mult spre co- morile de artă și știință ale „micei Rome**. In legătură cu lucrările de reorganizare începute de Șt Manciulea, d-sa a întocmit și un „Indice al manuscriselor**, apărut ca o anexă a studiului său despre „Bibloteca Centrală din Blaj** (Blaj, 1939, pp. 47—67). Lucrarea aceasta se reduce, intradevăr, la un „indice**, care reproduce titlurile a 217manuscrise românești și al altor 327 redactate în limbi străine: latină, germană, maghiară, etc. Util fără îndoială, acest indice trebuia să fie cât mai curând des- voltat într'un catalog amănunțit și întocmit după regulele bibliografice, dacă nu pentru toate manuscrisele, cel puțin pentru cele românești.¹) Este ceea ce a făcut profesorul Nicolae Comșa. Numele d-sale ne e cunoscut dintr'o serie de lucrări privitoare la vieața culturală a Blajului, din care nu vom cita decât două: „Das- călii Blajului" (Blaj, 1940) și „Corespondența intre Ion Micu-Moldovan și Ion Bianu" (Blaj, 1943), cea dintâi recenzată și in paginele revistei noastre. Luând conducerea Bibliotecii Centrale (după trecerea lui Șt. Man- ciulea la o catedră universitară), d-1 Comșa a lucrat cu toată energia la modernizarea instalațiilor B bliotecii (cu ajutorul unui fond de câteva milioane, pus la dispoziție de un mecenate care n'a voit să-și facă cu- noscut numele), la regruparea colecției de tipărituri de o parte și la întocmirea catalogului manuscriselor românești, de altă parte. Despre intâia lucrare nu știm prea multe: e bine să se știe insă că toate pie- sele, reprezentând o valoare deosebită, au fost împachetate cu gnjă și evacuate la țară, deci salvate și că s'au făcut rafturi nouă pentru de- pozitul tipăriturilor. Altă înfăptuire -importantă, despre care arătam încă în anul 1935 că ar fi fost absolut necesară: deschiderea zilnică a sălii de lectură — s'a putut realiza și ea în acest an. Și trebue subliniat faptul că acest vechiu deziderat s'a putut îndeplini fără aportul Sta- tului. Intradevăr, B.blioteca Blajului este singura bibliotecă mare a țării, pentru person^ul căreia Statul nu s'a învrednicit încă să creeze câteva posturi bugetare. *) De Nicolae Comșa. Blaj, Tip. „Lumina", 1944, 231 p. (Bibliotheca Bibliolo- gica, 18). ’) Ne bucurăm că putem Împărtăși celor pe care-i interesează că un catalog al manuscriselor latinești, Întocmit de părintele losif Naghiu, a apărut in voi. III al re- vistei „Hrisovul" (pe care încă nu l-am putut vedea). KM MUȘLEA Și acum să ne ocupăm de catalogul manuscriselor. Din «ri»o- ducere aflăm cu mirare că mare parte din ele „abia in ultimii ani au fost coborîte din pod și orânduite in mod sistematic* și că, probabil din această cauză, „cu prea puține adausuri stadiul studierii se află tncă ; aproape tot acolo, unde l-a lăsat T. Cipariu și Ion Micu-Moldovan*.. , (p. 4). Scotocind pretutindeni, d-1 Comșa a răușit să dubleze ntnnătuâ-, manuscriselor cunoscute de d-1 Manciulea, depășind mia (față de 54A< de titluri publicate in „Indicele* de acum cinci ani). -ț „Manuscrisele românești formează comoara cea mai de preț Bibliotecii din Blaj* spune autorul (p. 5), Intradevăr, și ca număr duj manuscrise românești, instituția blăjană urmează imediat după Acar ; demia Română. Dacă renumele unor piese vestite in istoria literatorii^ noastre vechi — cum sunt: Pravila lui Eustratie (de prin anii 1632U Cartea de rugăciuni a lui Gheorghe Ștefan Vodă (sec. XVII), învăță- turile lui Neagoe Basarab (1696), Dicționarul lui Teodor Corbea (1700), etc. și cronicele Principatelor — erau de mult cunoscute, lucrare» : d-lui Comșa ne aduce marea revelație a codicelor miscellanee ardele- nești, în număr de peste o sută I Intr'o epocă in care cartea tipărită era așa de rară și scumpă la noi (sfârșitul veacului 17, al 18-lea și până pe la jumătatea celui de-al 19 lea) aceste manuscrise constituiau — cum bine spune d-1 Comșa — micile biblioteci ambulante ale căr-\ J turarilor noștri din Ardeal. Cuprinsul acestor manuscrise este de cele i mai multe ori religios; nu odată Întâlnim însă in ele piese ca „Istoria ■>. lui Constantin Vodă Brâncoveanu*, Alecsandria, Pilde'e lui Esop, apoi . multe culegeri de poezii populare, datorite bătrânului Pauletti, lui Mol- dovănuț șt altora. Dar trebue să răsfoiești catalogul filă cu filă sau cel .. puțin să parcurgi excelentul lui indice, pentru a-ți da seama de toată bogăția și varietatea manuscriselor adunate cu atâta pasiune de Cipariu, Ion Micu-Moldovan și urmașii lor 1 Numai convingerea că truda depusă va fi răsplătită de serviciile ce le va aduce cercetătorilor a dat d-lui Comșa puterea să ducă munca aceasta prea migăloasă la capăt. In numele acestor cercetători trebue . să-i mulțumim pentru câte luminișuri deschide asupra atâtor probleme de istorie și istorie literară, asupra desvoltării interesului pentru lite- ratura populară, asupra circulației cărții românești în Ardeal, a de- osebit de interesantelor „ateliere de lucru* ale marilor dascăli ai Bla- jului, cât și asupra altor chestiuni. Și acum câteva observații. Regretăm că autorul n'a încercat,⁷ cu toate greutățile de care se plânge (p. 9) — ușor de înlăturat, de altfel, prin câteva zile pețrecute în instituțiile universitare din Sibiul atât; de apropiat — să indice, măcar la cele mai importante manuscrise, numele celor care s’au ocupat cu ele și locul unde au fost publicate. Servi- ciile aduse cercetătorilor ar fi fost, in atâtea cazuri, și mai mari. De multe ori nu e destul de lămurit dacă un manuscris a fost sau nu tipărit în întregime — e vorba mai ales de lucrările didactice din jumătatea a doua a veacului trecut (de pildă Nr. 154, 222, 260). Era preferabil să se precizeze la toate manuscrisele care mai târziu au fost tipărite, așa cum s'a făcut la atâtea (de ex. la Nr. 147—150, 243—245, etc.): „Cuprinsul volumului este identic cu al tipăriturii*. MANUSCRISELE ROMÂNEȘTI DIN BIBLIOTECA CENTRALA DELA BLAJ 9» La manuscrisul Nr. 76, cu indicația „nedatabil", trebuia trecut măcar: jumătatea a doua a sec. XIX — cum se poate constata din Întâiul indice. Același hicru la Nr. 107 (între 1650—1700) fi probabil și la altele. ~ Ar fi fost apoi foarte binevenită reproducerea cel puțin a câtorva clișee, reprezentând titlurile sau file ale celor mai prețioase manuscrise. E păcat că in introducerea și descrierea acestora s'au strecurat o seamă de termeni improprii sau ardelenisme uneori supărătoare; „unicumuri" (p. 6) — in loc de „unice"; „exemplare" (p. 5) —în toc de „piese, bucăți"; „transcriitorul" (p. 37) sau „copiatorul" (p. 184) — in toc de „copistul"; „Cartea a provenit in Blaj" (p. 164) — in toc de „a ajuns"; „textul se extinde pe ... foi" (p. 175 și următoarele), ete. De asemenea regretăm și strecurarea unor greșeli de tipar, foarte ex- plicabile, e adevărat, dacă ținem seama de împrejurările nefavorabil» in care s'a făcut imprimarea cărții. Catalogul rămâne însă o mare realizare culturală, mai ales in istoria bibliotecilor ardelene, lăsând cu mult în urmă pe acela al ma- nuscriselor Episcopiei unite dela Oradea, alcătuit de canonicul lacob Radu. D-l Comșa merită toată lauda și recunoștința. Ii dorim putere de muncă să ducă la îndeplinire și celelalte cataloage pe care inten- ționează să le publice: al vechilor periodice, al toilor volante și al stampelor din marea bibliotecă a B'ajului. ~ ION MUȘL&A E. LOVINESCU: T. MAIORESCU Șl CONTEMPORANII LUP) Postum, seria studiilor junimiste pe care o pregătea E. Lovinescu, se completează cu un volum privitor la relațiile lui Titu Maiorescu cu contemporanii săi. De astădată studiul poartă asupra legăturilor ma- relui critic cu două din cele mai însemnate figuri ale Junimii: Gh. Panu și L Negruzzi, și se încadrează intre o prefață a autorului și o post- față a d-lui Pompiliu Constantinescu, ambele de un deosebit interes. Astfel după ce in primele rânduri ale profeții E. Lovinescu răspunde unei obiecții aduse primelor sale lucrări junimiste, precizând că aceste lucrări nu încearcă aportul de noui documente, ci tentează exclusiv o organizare a documentelor clasice în scheme de interes psihologic, critic și moral, regretatul conducător al „Sburătorului" arată că acest volum, ce trebuia să cuprindă și figura jovialului junimist V. Pogor, o abandonează, și că, ricoșând, inlocuește pasajul convenit ei cu un co- mentar masiv în legătură cu „Infiltrația ideilor maioresciene in Ardeal", Din postfața d-lui Pompiliu Constantinescu aflăm însă că acest comentar (de existența căruia dispărutul mă asigurase și pe mine, semnatarul acestor rânduri, cu puțin Înainte de moarte) fie că s'a pierdut, fie că nu a fost scris* a trebuit părăsit, intru cât cele câteva file descoperite intre manuscrise, păreau a nu depăși plafonul unei simple scheme. Co- mentatul urma să cuprindă un diagnostic asupra noilor mișcări literare din Ardeal și în deosebi un amplu augur asupra Cercului Literar, al cărui „manifest" îl și stârnise de altfel și care i se părea maestrului ___________ i *) Vel. 11. (P«nu-N*gruxai). București, 1943, Ed. Cawi ȘeoaMor. 880 RADU STANCA a învesti „cea de a patra generație maiores'ciană". Nu putem ști dată manuscrisul anexei a fost Intradevăr încheiat de E. Lovinescu sau dacă . el s'a pierdut. Cert este că E. Lovinescu a îmbrățișat proiectul acestei anexe-comentar cu un entuziasm deosebit — fapt care l-a și făcut să renunțe pentru moment la studiul asupra lui V. Pogor (ceea ce in^ semnează foarte mult). împrejurarea aceasta e notorie și ea ar fi ju- stificat pe deplin străduința editorului sau a d-lui Pompiliu Constanti- ; nescu în cazul când acesta ar fi găsit, în lipsa manuscrisului, o soluție < intermediară, prin publicarea în — anexă — cel puțin a manifestului și a răspunsului criticului, dacă nu și a unui comentar dinafară pentru care d-1 Pompiliu Constantinescu ar fi fost cu preferință indicat. E acesta un reproș care nu vine din partea unei oficine critice, ci de dincolo de neant, din partea maestrului, căruia — e un lucru bine . știut — manifestul Cercului Literar i-a adus nu numai mâng&iere per- sonală, ci și un spor de încredere în forțele spirituale ale noii generații. Lipsa din volumul recent apărut a comentarului-anexă a redus proporțiile acestuia la dimensiunile marcate de studiile despre Gh, Panu și L Negruzzi, ultimul cel puțin, destul de restrâns. Ambele studii sunt lucrate după tipul studiului lovinescian și delimitează cu strălucire locul, însemnătatea și contribuția pe care au adus-o „memorialiștii** în miș- carea dela Iași. Ca și primul volum din seria „T. Maiorescu și con- temporanii lui**, și . acesta, fixează cu deosebire figura marelui critic in : jurul căreia, ca în jurul unei axe centrale se conjuga întreaga atmos- feră junimistă. Toate studiile junimiste ale lui E. Lovinescu sunt de altfel centrate în jurul personalității lui Titu Maiorescu, operei literare și culturale a căruia, i se precizează în fine prin acestea dimensiunile enorme și semnificația încă nu pe deplin recunoscută. Titu Maiorescu trece ca un fir roșu prin întregul laborator lovinescian și figura lui severă, academică, pontificală este obiectul esențial al studiului, care I tocmai de aceea îl și descoase pe toate fețele, in raporturile lui cu contemporanii, cu posteritatea sau cu sine însuși. „Junimea** fiind in bună parte o creație a criticului odată cu studiul amănunțit operat asupra acestuia, se disecă și asupra societății. Cu deosebire studiile care privesc relațiile lui T. Maiorescu cu contemporanii săi sunt acelea din care atmosfera Junimii se degajează cu mai vie. și mai insistentă pregnanță. Frământările cu oamenii, atitudinea acestora față de el, duș- măniile sau adulațiile pe care criticul le provoca sunt evocate cu un dar neasemuit de pregnant și de viu. Operând asupra lui Titu Maio- rescu, E. Lovinescu opera asupra celei mai bogate personalități pe care a avut-o cultura noastră în secolul trecut. De aceea și monumentul pe care i l-a ridicat este până în momentul de față cea mai însemnată operă critică din întreaga noastră istorie literară. Nicăiri în istoriografia noastră critică, marile personalități ale scrisului românesc nu s'au mișcat atât de viu, atât de firesc, atât de complet, ca în acest monument a cărui mărime nu se poate măsura decât cu regretul imens pe care îl încercăm privind construcția neterminată. Ceea ce trebue să reținem, ca trăsătură caracteristică, și din acest al doilea volum al seriei „T. Maiorescu și contemporanii săi* este me- toda critică pe care o utilizează în deobște E. Lovinescu și care e E. LOVINESCU: T. MAIORECU Șl CONTEMPORANII LUI 881 simptomatic* pentru Întregul siu mod de a privi împrejurările. Fără să fie un istoriograf, tip care de altfel îl repudia, E. Lovinescu pleacă totuși în studiul său cu regularitate dela faptul istoric consemnat. In prealabil selectează acel fapt care prezintă un interes documentar de natură cât mai tipică și pe care îl redă pe urmă chiar cu o ușoară voluptate epică, neromanțându-1 totuși (cum procedează uneori G. Că- linescu). Dela acest fapt care nu sfidează după cazuri nici chiar anec- dota, lentila critică alunecă un moment asupra portretului fizic din care reține la fel o serie de elemente tipizante. Cu acest bagaj,aparatul se deplasează la interior unde leagă elementele cu structurile lăuntrice, le justifică unele prin altele și încheagă astfel un portret moral de o comprehensiune intimă neobișnuită. Ca un exemplu să urmărim pro; cedura aplicată la chiar unul din obiectivele volumului recent: la lacob C. Negruzzi. Dup* ce stărue în a arăta cum s'au desfășurat primele întâlniri dintre T. Maiorescu și I. Negruzzi — întâlniri în care ultimul își lua deja rolul său de perpetuu și umil secundant — E. Lovinescu trece la portretul fizic al lui I. Negruzzi din care reține faptul că „nu avea niciun fel de distincție fizică", insinuare care pregătește portretul ulterior al celui ce a fost cel mai util dar și cel mai puțin imperativ membru al Junimii, al cenușiului dar indispensabilului redactor al „Con- vorbirilor". Portretistica lovinesciană, pentrucă în fond acesta este modul critic al întemeietorului „Sburătorului, "este portretistica unui moralist. Pentru Lovinescu scriitorul nu se desface în fața obiectivului critic din om, ci rămâne în el, ba chiar mai mult se conturează prin el. Fără a reduce studiul critic numai la un studiu estetic, cum procedează de pildă criticii germani, un Gundolf sau un Dilthey, Lovinescu își con- struește portretele critice cu preferință din actele, din ciocnirile, din atitudinile obiectului de studiu și numai în al doilea rând le conjugă cu studiul stilistic propriu zis. Omul literat este cu preferință ceea ce ob- servă E. Lovinescu și nu atât literatul. Scriitorul ca persoană umană, mai mult decât opera rămasă ca un scutier întârziat al acestuia. Omul întreg, ca om literar bine înțeles. Tocmai de aceea portretele lui Lo- vinescu sunt în primul rând niște portrete morale. Pentrucă ele uma- nizează statuile, le insuflă cu sens și cu contururi, le plimbă printre oamenii lor, le pune în ciocnire cu ei și le încearcă tăria și rezonanța tocmai prin acest excurs regresiv pe care le obligă să-l facă. Portre- tistica lui Lovinescu e o portretistică de jos în sus, dela uman la bronz și morală, deoarece disecă mai mult omul care scrie decât simplul scris. Ceea ce nu însemnează că aprecierea critică lipsește. Nici vorbă de așa, ceva. Numai pe când unii critici pornesc in studiul lor dela faptul consemnat spre omul viu (cu deosebire criticii științifici), E Lovinescu umblă invers — dela omul viu spre faptul dat, imitând prin aceasta însuși mersul firesc al vieții și făcând, de aceea, moralism. Calitatea operei nu vine însă bine înțeles din metodă. Ea izvorăște din harul neobișnuit al psihologului și al stilistului dăruit, E. Lovinescu fiind nu numai cel mai mare portretist al literaturii române, dar și un mare mânuitor al uneltelor ei. RADU STANCA au f. N£GOIȚ£SCU OPERA LUI DINU NICODIN: I, „LUPII" Desigur, are toată dreptatea d-1 G. Călinescu, atunci când oa- lifică pe Dinu Nicodin ca un scriitor bizar, snob cum nu se mai poate ți li consideră Lupii o petrecere de amator. In bun elev al maestrului său E. Lovinescu, pe care a tins mereu să-1 depășească, fie chiar și prin contradicții, criticul minat de un temperament și o satiră cel puțin neobișnuite, pornit la picante restaurații dar și la perfide defăimări, acolo tocmai unde gustul și mai ales umoarea sa fabuloasă ar fi găsit prilej de Încântare, de saturație, un teren încă neistovit și în stare să nutrească flora critică, acest subtil nu-și refuză, chiar când încearcă să. anuleze, câteva parări de floretă. Procedeul rămâne totuși al mae- strului, și d-1 G, Călinescu are meritul, dealungul întregei Istorii a literaturii, de a purta la alte virtuozități lăuta critică... Numai că ju- decata d-sale, încăodată între atâtea victorii, cade la denigrări gratuite și pe care destul de curând, odată cu apariția Revoluției, această operă magnifică și definitiv închegată, deci supusă perspectivelor firești, le dă^ peste cap. De o luciditate mult mai stabilă și mai adâncită, poate tocmai prin controlul și perpetua degustare intimă, Lovinescu nu pregetase dela imediata apariție a Lupilor să le acorde prețuirea cea dreaptă, și să le fixeze, pe «justa măsură a acelui debut, locul, în istoria literelor contemporane. Nu pentru întâia oară, judecata critică lovinesciană intuia și se verifica în propria degustație estetică. Snob cum nu se mai poate, spune d-1 G. Călinescu. In adevăr, dacă am înșira deocamdată numele de sub citatele ce deschid fiecare capitol al Lupilor și convingerea e făcută: Campbell, Juvenal, Emi- nescu, Piu II, Horatio, Schiller, Weber, Shakespeare, Ernst Staus (au- torul fotografiilor ce ilustrează cartea 1), Camil Baltazar, Eminescu-Schroff, Schroff-Eminescu, Talmudul, Brucys et Palaprat, Goethe etc.... Această nobilă furie a citatelor o avusese și Stendhal: snobism de cărturar cu viții cosmopolitei Dar e aici doar o infimă plăcere snobă și d-1 Căli- nescu s'a gândit fără îndoială la omul de salon, la acel Dinu Nicodin care frecventa cenaclul Sburătorului și căruia patronul de acolo îi făcuse portretul wildeian în al treilea volum memorialistic. Mai mult însă ca exemplele acestea, care țin în deosebi de considerația moralistă, se poate — și e nespus de interesant — a se urmări substraturile snobe ale prozei lui Dinu Nicodin, fiindcă incontestabil £ avem de a face aici cu una din cele mai sugestive expresii snobe, ca modalitate de artă. Estetizant e autorul Lupilor în aceeași măsură ca Wilde, ca Alain, mult mai proaspăt, însă, mai frust, și de aceea mult mai ciudat, aplicat la un material de cruzimi deadreptul sângeroase. Nefiind încă mo- mentul de a* încerca analiza critică în chiar substraturile și în chiar structura acestei proze, pe care ne-am propus să o studiem, locul unei atari întreprinderi fiind de abia spre sfârșit, când însăși Revoluția va fi fost trecută prin filtre critice, ne mulțumim deocamdată cu descrierea operei în stadiile când se prevestește pe șine în toată amploarea. Tan- gențele care survin, cum a fost acest accident al snobismului, meritând a fi tratat copios în desfășurarea ulterioară, nu fac acum decât să în- cadreze, să dea atmosfera proprie unor pretexte, unor preludii. OPEKA LUI DINU NICODIN: I, „LUMI* Dedicând limbii românești opera sa cea mai de seamă, Dinu Ni- codin se închina acelor unice prilejuri care i-au permis nebuniile de virtuoz ale unui rafinat al veacului cu un instrument încă splendid de barbar. Proză grasă, de culori parcă flamande, găsim la bătrânul Ne- culce ți mai apoi, peste o înspăimântătoare punte de gol, la Creangă, la Hogaș, la Sadoveanu. Cuvintele-s încă umede de lutul din care au fost scoase și muzica lor are încă o tonalitate nesigură, intimidată când se simte în lanțurile tiparului. Uneori apă lină în susur argintat de lună, alteori adevărate grohotișuri surpate peste frageda plantă a ideii. Cu- rios de repede însă a ieșit tn lumină și virtualitatea pur estetică a acestei limbi, în modelări de giuvaer lucrat tocmai în dughenele Ță- rilor de Jos : Eminescu, cei doi Caragiale și mai ales Matei, prințul degenerat ce ar fi vrut el să fie, și în bună parte augusta d-nă Ben- gescu, o prințesă balcanică. Pârtia o încercase, cu savuroase stângăcii, un romantic transilvan, specie foarte rară, pe nume Codru-Drăgușanu, recent coborît din podul cu vechituri. Pe Dinu Nicodin, amatorul de prânzuri și chiar orgii estetice, l-a supt însă vârtejul apelor cu mâluri ancestrale. Alegând dintre dcsvârtele limbii, el mai are totuși aerul că nu vrea să atingă, nu cumva să-și murdărească mânușile. Dar ochii sorb și mai ales auzul se încântă de geamătul candid al cuvântului prima oară încercat în arhitectura sonoră, evocând mirezme pădurețe, plescăitul ciorbei în guri rabelaisiene sau Nevermoorul unui corb de pe muntele Slănina. Cât e de arhaică, o gustă cu priceperea specia- listului și limba se înmlădiază la poezie: Și câte aflai pân’ acum, dar nu le pot crede... Falger mi-arată un zapis, mai pune în plic niște bani... Nu spuneam eu că-i lung ? Și râdem. Smeură multă... Se clatină podul de scânduri, e rupt intr’o parte... Ei pătimași nu se ’ndură să stea, pornesc înainte... Fără veste, în mijlocul prozei, fraza se euritmizează și adevărate efluvii metrice străbat paginile, dactili care iți opresc răsuflarea, chiar când citești în gând, și tot mai dese cristale hexametrice, care aduc o uluitor de proaspătă și autentică briză homerică. Lovinescu atribuia acestei proze un homerism de motive, de concepție epică, derivată la Dinu Nicodin din drumeția fantastă a lui Hogaș, Ne pare însă că e vorba mai de grabă de infuzii sonore, ce amintesc la tot pasul metrul atât de perfect încetățenit în tiparul nostru neaoș, prin măiastră pană a lui George Murnu: Asta Ulise rosti, și molcom tăcură cu toții Plini de mirare-auzind ce amarnic ti fuse răspunsul. Distincție^ e aproape imperceptibilă : Mai sânt și alți prieteni de-ai lui; acolo pe plai au o casă, e trai pentru toți ca în rai li Sorocim să plecăm împreună. Impresia e de relicve păstrate într'un pământ ce nu le pierde fru- musețea și strălucirea dintâi. Farmecul vine aici tocmai din acest ca- 884 I. neooitescu racter arheologic și dacă se compară cu euritmiile din prova unui Chateaubriand, Flaubert, Andre Gide sau Achim von Arnim (cel mai apropiat, căci proza e nu numai ritmată dar fi rimată), pentru a aminti câteva din cazurile care se discută in critica franceză și germană, ori- ginalitatea scriitorului român stă fără îndoială in trezirea reziduurilor prozodice ale prozei, deosebite de euritmizarea, de convertirea prozei la modalități metrice, frecventă la francezi. Un tânăr compozitor, d-1 Mihail Daia, a dat interpretări frumos muzicale, Intr’un articol din Rampa, acestei proze pline de virtualități lirice. Autorului Lupilor ii spune d-sa, pe drept cuvânt, „Tondichter". Iar ceea ce face proza lui Dinu Nicodin atât de savuroasă, e tocmai alura ei, deși prea stranie, totuși firesc țâșnită din adâncimi proprii: într'o scrisoare, răspunzând întrebării asupra felului in care compune euritmiile savante și sănătoase totodată, scriitorul dă butada: „Justement, M. Jourdain qui, depuis quarante ans, faisait de la prose sans le savoir"... Patetismul sonorităților de ritm crește nesăbuit in intensitate, prin însăși panorama povestirii și prin elementele strict epice, care stau la construcția operii. Crud, viu, sângeros chiar, într’o bogăție de culori și de umor local ce nu-și desminte nicio clipă seva intactă, peisajul maramureșean, in care se petrece expediția Lupilor, se bucură de un creion atât de inteligent și atât de artist, pe cât de ciudat și dificil e contactul prim cu o proză eliptică, revoluționară. Pare cel puțin da- daistă o astfel de topică de labirint: „E tânăr, scofâlcit, de umeri ii atârnă un gheroc din..., ai zice c'a desmoștenit de pânză un biliard, să se ’nțolească verde". Români, Unguri, Jidovi, Sârbi, Nemți, neamuri adunate Dumnezeu știe din câte părți, își contopesc limbajul de stâlceli grotești, apetituri abjecte, promiscuitatea, avariția și idioția, la „Ca- stelul" de vânătoare ascuns in răcoarea clară a muntelui, intre stâncile năpădite de brazi, sfâșiate de pârâul cu păstrăvi, patria cerbilor, a ur- șilor, a corbilor, a smeurei și a afinelor. Alături de o natură castă, splendidă in singurătățile ei sălbatice, descrisă cu pana poetului și a muzicianului, apar rupturi stridente, care vin dintr'o satiră teribilă, dintr'un umor scabros: — Fata asta-i drăguță! numai trei păcate arie..., zice unchiul. — ...? — Apăi întâi mi-i nepoată... Hopul ăsta l-a sărit, ‘mi zic. — Apăi îi prea tânără... Acum vorbește despre... neputerințele lui! — Și al 3-lea... arie limba prea scurtă!“ întreg interiorul Castelului e descris în aceeași tonalitate, curea- lisme care iși trag din observații promiscue umorul: trec in revistă așternuturile, somierele, oalele de noapte, murdăriile de tot felul, so- surile grețoase, cămara fioroasă, ploșnițele. Unul mănâncă cu multă plăcere șoareci! Mirosul greu dintr'o odaie ce nu fusese demult des- chisă, ti aduce aminte scriitorului de mirosul asemănător dela Ver* sailles, cum spun cronicarii, iar cărarea unui cap veșted și netrebnic e comparată cu cea pe care o purta C16o de Mârode, dansatoarea OFERĂ LUI DINU NICODIN: I, .LUPII* «8$ faimoasă. Dar ceea ce dă' proporții neobișnuite acestor notații „de amator** e o galerie de portrete in adevăr extraordinară și menită să ocupe tn istoria prozei noastre de artă un loc remarcabil, singular. Dacă uneori sunt numai schițe dintr’o simplă creionare: „Avem că- lăuză birtașul, gras, scurt, chel, soios, când merge sfredelește calda- râmul și-l unge**, vin pe încetul tot mai lucrate: „In prag gazda în haine vânătorești, cafenii, guler-reveruri-manșete verzi, pălăriuță verde cu pămătuful de capră neagră. Smead, pământiu, ochii mărunți, pri- virea cată *n jos, fălcos; mustața mică retezată, buze subțiri; puțintel la trup, apropiat. Dar îi,., descopăr dintr’odată un aer semeț ce nu avea. Toate se ’nalț’ aici la munte !** Culorile, caracterul, notate precis în câteva trăsături, pentru ca să urmeze altele, din ce în ce mai pu- ternice: „Oberjăger Falger? Ne salutăm. In valul luminii-1 privesc, mă îngrozesc. Nu-i ființă, îi Barbă! Păros ca altă dihanie, cum n*am văzut altul 1 $i ce barbă neagră I — roată pe umeri, pădure pe piept I Pă- lărie verde, pană de cucoș. Haină cafenie ’ntărită la coate, guler-re- veruri-manșete verzi, straie de vânătoare, costum tirolez. Rucsac de piele, un drilling pe umăr. Nădragii de toval, lustruiți de purtați. Co- tolanile goale, de sus de genunchi și până ’n ciubote imense, abia un deșt de ciureci verzi petrec afară din ele, ciorapii. Păr pretutindeni; sus lucesc doi cărbuni, o pată roșcată mai jos, o fl nasu? Răspunde scurt, militărește, — aidoma stă**. Barbă cu om, îi spune artistul... Iată o femeie, tot de prin acele părți, doamna Socatz, văzută cu acelaș condei nervos, fantast în caricatură, satiric până la explozie: „M’apropii, mă ’nclin. Sprâncenile drepte, ochii ei mă pătrund, parc-a surâs? Nasul, mai nu se vede. Jos, mult la vale, buze subțiri și ’ntredeschise au crăpat gura, taie toată figura. Roș mult pe gură și pe figură. Cercei răsvrătiți; mișcă din nări și din urechi; era s’o sbu- ghiesc afară; acuma oftează, mă ’nduioșez, o privesc toată. Coprinde canapeaua 'ntreagă și se revarsă... Proptită ’n pumni, brațe-arcuite, pline, petrec de sub mâneci scurte, din care gonesc afară câte-un șo- moiog de păr gros, să crezi că-i barbă de țap, se-alină pe brațe ’n sus ■ și ’n jos. Pe piept, dantelă suavă, albă. 0 fundă cărămizie, mare, — sglobie acuma 'mi pare, și școlăriță I Puține femei înțeleg arta, gustul cum să se ’mbrace; ea ’1 pricepe, a ’ntinerit dintr’odată!** Prin ochianul lui Dinu Nicodih, toți cei priviți par niște dihănii, nu căpcăunii lui Hogaș, crescuți organic din pământ, ci schimonosire estetistă, desfigurare, descompunere fizionomică făcută cu deliciu inte- lectual, asemănător ceasornicarului, totul apoi restabilit prin filtrele sa- tirice, de o aciditate extraordinară, curățite de orice sgură morală, pă- strate in sfera estetică. Participarea artistului la portret, deși obiectivi- tatea nu decade în liric, dă întreaga savoare. Capodoperă, în fine, portretul lui Pișta, în scena fantastică a unui ospăț demn de Franz Hals, de Rabelais. In tot timpul ospățului, por- tretistul își gustă clientul cu o poftă care ea însăși umple cu sucuri gastronomice pagina, revărsându-se printre cuvinte, le unge, le face scârboase, însă totul spre satisfacția cea mai estetică a cetitorului,.. I. MOOIT65CU âN E atât* mișcare nervoasă ta acest portret, atâta satiri greteacă, simț artistic al monstruosului, atâta exactitate și personalitate tn nota^â^ unui stil lucrat cu tehnica cea mai severi, că nu poate lipsidinmcte antologie a prozei de artă româneștii Și ai regretul că nu poți apelă.C la o traducere a lui Go^guntaa și Pantagruel, făcută de autorul La* pilor, operă ce ar ieși fără îndoială tot atât de perfectă, de proaspăt’ re-creată, precum epopeile homerice ale lui Murnu, ■' Peste grimele estetiste, peste gustul amar al grotescului, plutește ' Insă un suflu de umanitate, care nu amăgește. In ton elegiac suntpa-\ ginile dedicate bradului, care e umanizat, împlinit de suferință ome» „ nească, fibrele lui dor precum carnea sensibilizată a omului. Dinu Ni* , • codin îmbrățișează natura cu o dragoste ce nu-și ascunde emoția per- petuă, fierbinte, adâncă. Descriind mormintele soldaților căzuți ta - război, aceeași muzică tristă, elegiacă, se prefiră peste euritmiile frazei . și le dă o vibrație nouă, de imn umanitar. Dar apa tare a. satirei ntt ■_ pregetă să înghită lacrimile și... o altă invazie de ploșnițe e surprinsă cu o poftă de umor flamand, pentru ca din această ambianță impus* snobismul să răsară, ca o plantă intelectuală crescută ta serele cele ■ mai scumpe ale intimității scriitorului: lectură picantă din Memoriile Regilor Franței, cu apropouri care nu-1 desmint pe amatorul de pro* -ț verbe și anecdote, pe iubitorul tradiției și al înțelepciunii, căruia in- cursiunile istorice ii redau aer respirabil. O lectură din Juvenalis, po- trivită ta cadrul naturii, nu are nimic din ceea ce la Hogaș e mania - de dascăl de latinește a citatelor antice, nici amestecul de livresc al prozei de belfer a lui loachim Botez. Snobismul fin, aproape aristocrat, ■, estetist in toată amploarea lui, având ceva din morga patricianului crescut la școala subțire grecească..., are aici expresia adecvată. încă din Lupii se pot desprinde anume manii literare ale lui Dinu Nicodin, precum acele dialoguri fluvii, cu meandrele nesfârșite, pagini întregi, pe care se discută diverse probleme, aici mai ales situația Evreilor ta lume, cu un lux de nume de cel mai acut snobism: Na- bucodonosor, Titus, Mahomet, Protagoras, Critias, Socrate, Aristot, Platon, Plotin, Sf. Augustin, Sf. Toma, Averrhoes, Scot Erigen, Male- ; branche, Descartes, Leibniz, Spinoza, Kant, Spencer, Auguste Comte, Renan, KarLJMarx, Leninl Istoria și religia, sociologia și morala, toate ' puse la contribuție, tatr'o avalanșă ritmată, eliptică, întreruptă de apro- pourile ta care umoarea scriitorului nu-i precupețită. In alt rând, se învederează gustul artistului pentru spectacolul tare, macabru sau dra- " , mafie, aici ta fragmentele unde se descriu osemintele scoase de intem- perie din morminte sau anecdota unui vânător prins de cursa pentru lupi și înconjurat de fiarele care năpădesc să-l sfâșie. In Revoluția, acest gust va fi purtat la consecințe extreme, și ne va da unele din extraordinarele pagini de teroare din literatura noastră Preludiind, așa dar, marea operă împlinită în Revoluția, cartea Lupilor nu e mai puțin semnificativi ta sine, atât ca lecție de stil cât și ca atmosferă. I. NEGOIȚESCU ÎNSEMNĂRI IN AJUTORUL MOLDOVEI ȘI A TRANSILVANIEI DE NORD Neamul românesc a fost totdeauna în- frățit fi în durere și în bucurie. Am slăvit împreună naf ferea României mari, și am sângerat împreună când s’au abătut ne- norocirile asupra ei. Suferințele Româ- nilor dintr'o provincie a Țării au fost su- ferințele noastre ale tuturora. Noi, ca adevărați frați, născuți din aceiași părinți, nu am rămas nesimțitori ori de câte ori ni s’a cerut ajutorul pentru alinarea du- rerilor fraților năpăstuiți. Acum, în pragul iernii, trăiesc în mari și grele lipsuri Românii din Moldova și Transilvania de Nord. Peste ei, peste că- minele și gospodăria lor, a trecut răz- boiul cu toate distrugerile lui, lăsând în urmă jale și prăpăd. Statul face toate opintirile pentru a le veni în ajutor, acum în pragul iernii. Dar el însuși are de purtat poveri deosebit de grele, cum știm cu toții, și e de lipsă ca națiunea întreagă să-i vină în ajutor. Asociafiunea Astra, care a fost mereu cu inima lângă durerile și lipsurile nea- mului, se înșiră, cu tpt sufletul, alăturea de celelalte instituții particulare: Liga ope- relor sociale, în Ante cu M. S. Regina mamă Elena, Crucea roșie, Biserica ce și-a trimis mdimtl prin Patriarhul Ro- mâniei, Apărarea patriotică și ufte insti- tuții de binefacere, și Vine să focă o caldă și pătrunsă chemare către toți membrii ai, și cdfre toți Românii, să oară de grabă, fiecare cu ce l-a dăruit Dumnezeu, în aju- torul fraților în suferință din Transilvania eliberată și Moldova. Să simtă toți cei năpăstuiți de războiu căldura dragostei de frate și să se îm- prăștie grelele îngrijorări ale celor în su- ferință, având siguranța că nu sunt nici uitați, nici părăsiți de frații care au scăpat mai ușor din prăpădul războiului. Când va sosi ceasul biruinței sigure, toți cei care vor da ajutoare, vor avea prilej de înzecită bucurie, știind că aa contribuit și ei la vieața celor ce sunt azi în grea suferință. Colectele în alimente, rufe, haine saa bani, se pot depozita la aceleași locuri unde se adună celelalte colecte. Sibiu, la 1 Decemvrie 1914. I. Moldova* Prgșniintele Asociațiani ADUNAREA GENERALĂ A ASTREI împrejurările n'au permis Astreî st tină nici In acest an o adunare generală potrivită cu tradițiile ei Nu s'a putut organiza decât o adunare administrativă, de descărcare de gestiune și aprobarea noului buget. Ea a avut loc Duminecă, 5 Nov., la Sibiu, in sala Prefecturii ju- dețului. Din pricina dificultăților de cir- culație n'au luat parte la adunare de- cât un număr foarte mic de delegați din provincie. Chiar și participarea Sibie- nilor a fost redusă, căci in aceeași zi au avut loc două adunări politice. Și poli- 10 '■ța». •M ÎNSEMNĂRI ticul primează astăzi culturalului... Cei care ți-au luat însă răgazul ai asiate la ședința instituției noastre au avut mul- țumirea de a asculta aobrul ți justul cuvânt de deschidere al d-lui prețedinte al Astrei, pe care il publicăm in fruntea numărului nostru; iar din rapoartele citate au putut constata cum vechea instituție de cultură a Ardealului ți-a făcut cu prisosință datoria, cu toate greutățile pe care a trebuit să le învingă. Organizațiile ei periferice s'au înmulțit ți s'au consolidat; numărul conferințelor la sate ți la orațe a fost neobișnuit de mare ; școalele țărănești, mai ales pentru femei, au fost foarte înfloritoare, (in deosebi în jud Sibiu, Alba ți Banat); cartea a fost răspândită cu aceeași râvnă și dragoste. Numărul administrativ al revistei noastre expediat despărțămintelor și colaboratorilor Astrei, cuprinde o dare de seamă amănunțită a acestei activități. In paginile lui se poate găsi și o listă a donatorilor noștri. Numărul lor a fost mare ți sumele subscrise destul de fru- moase. Se va mai bucuia Astra ți în acest an de aceeași solicitudine? Iată întrebarea care și-o pune conducerea ei. Știm că greutățile vieții au crescut în mod considerabil, că războiul ți scrupu- loasa îndeplinire a condițiilor de armi- stițiu, cer sacrificii mari nu putem totuși crede că nu se vor găsi mijloace pentru ca Asociațiunea să-ți continue generoasa activitate de răspânditoare a luminii, acolo unde mult întuneric mai apasă încă. Tr. t MARIA PARTEN1E COSMA, NASC. ROMAN. (1854—1944) Destinul unui neam nu se realizează în aceeași măsură în fiecare dintre fiii săi. Sunt însă oameni, foarte rar femei, a căror vieață se identifică în fiecare zi cu vieața neamului. Și Maria Cosma a fost dintre acelea. Nepoată a Mitropolitului Miron Ro- manul, ea a trăit într'o tradiție ortodoxă .și națională. Ca să prețuim întreaga ei muncă, va trebui s'o petrecem cu gândul In vremurile in care noi Ardelenii erai» siliți să recurgem la mii de pretexte, la mii de subterfugii pentru a ne pute* afirma, In care un bal ți o masă oferit*, erau punctul de plecare al marilor ini- țiative naționale și în care, tocmai de „ aceea, femeia era sprijinul și sufletul* neamului. N'a fost însă inițiativă mai de folos, n'a fost activitate mai rodnică pe teren cultural și educativ în Ardeal decât acelea ale Măriei Coama. In vreme* războiului pentru independență ea fac» parte din comitetul de doamne aibiene care strâng daruri pentru ostașii români răniți, iar în 1881 ea înființează Reu- niunea femeilor române din Sibiu, pe care a condus-o până in 1916. Tot ea * fost aceea care a colindat toate părțile Ardealului in căutarea comorilor artei noastre poporane^ca să le prezinte lumii într'un șir de expoziții (prima in 1881) Dar ceamai de căpetenie operă a vieții sale est» contribuția la inființareașcolilor de fete din care au ieșit generații întregi de românce, azi mame și bunici, care îți aduc cu duioșie aminte de anii petrecuți la școală. Cres- cută ea însăși într'o școală ungurească dela Arad, Maria Cosma își dă seama de primejdia care amenință ființa nea- mului, dacă Românca va continua să stea în întuneric și prin străduințe fără margini reușește să organizeze în 188$ prima școală primară de fete din Sibiu, ți una din întăiele din Ardeal, după care înființează, prin colectă între membrii Asociațiunii, școala Astrei, școala de menaj și altele, toate cu internate. Tot. ea, sprijinită de soțul ei Partenie, în- ființează ți conduce «Masa studenților", prilej de adevărată educație culturală șl națională a tineretului, la care erau che- mați elevii săraci și merituoși. Nu cele câteva decorații pe care le-a primit, nici cele câteva elogii funebre, oricât de sincere, vor putea răsplăti p dăruire atât de totală, atât de discretă. Ci să luăm din mâna obosită, atinsă d» suflul morții, făclia dragostei de cei lipsiți. însemnări 889 de neam, de lege ți de frumusețe, pe care Maria Coama a purtat-o cu vred- nicie timp de aproape 90 de ani. S’o luăm din mâna ei cu evlavie și si n'o lăsăm si se stingă, oricât de tare ar fi furtuna, oricât de slaba am fi noi. In felul acesta poate vom plăti o mică parte din ceea ce Ardealul îi datorează Măriei Cosma, pentru ca generațiile care vor veni după noi si știe că i-am prețuit străduința și s*o prețuiască și ele luând la rândul lor făclia din mâinile noastre. Zorica Lafcu VETURIANUM De când bătătoresc strizile Sibiului, ca un pribeag fări cămin propriu, doar cel durat dela Teiuș valul războiului mi l-a cotropit, aștept cu infrigrurare veni- rea Clujului mult dorit și in această așteptare, asemenea paserilor călătoare, imi primblu melancolia făcând exerciții de drumeție. In aceste primblări cercetez Sibiul nou atât de larg și de frumos plin de grădini, pe care toamna le zu- grăvește cu penelul său nevăzut, și de case cu gist sămânate prin aceste gră- dini ce se pierd in lărgimea parcului incomparabil de „Sub Arini". Observai prin nouile părți ale orașului, anume pe Calea Poplăcii la Nr. 10—12, și o casă mare la care se lucrează cu zor, și mi se pare unica construcție din oraș, la care munca curge fără întrerupere, favorizată și de o vreme blândă, care permite și ușurează și in zilele de târzie toamnă săvârșirea ultimelor lucrări. Când am trecut întâia oară prin aretul măreții case, isprăvită din roșu și încă- pută subt acoperișul stilizat, cu mai multe mansarde, nu știam ce este și cine o construește. Bănuiam însă ceva. Deoarece încă in lunile de vară, pe^la Băile Geoagiului, citisem intr'un ziar, că d-l Ion Lapedatu, retras, pensionar dela Banca Națională și-a reluat locul său vechiu de preșe- dinte al Soc. „Prima Ardeleană" și că construește un mare pension pentru pen- sionarii intelectuali, pe care il înze- strează cu o fundație întru pomenirea răposatei sale soții, Veturia. Mă bucurasem la vestea acestei mă- rețe idei, și începui acum să întreb pe unii și pe alții asupra clădirei impună- toare din Calea Poplăcii care-și atrăsese atențiunea prin dimensiunea liniilor sale arhitecturale. Incredințându-mă că într'adevăr aceea este casa de odibn|i menită intelectua- lilor pensionari, am fost ispitit adeseori a-mi îndrepta într'acolo pașii în zilele cu soare și senin de toamnă. Am nimerit odată să găsesc acolo printre muncitori și muncitoare și pe arhitectul diriguitor al lucrărilor de con- strucție, care cu multă amabilitate mi-a dat mai multe informații despre mărimea și capacitatea Veturianului, cum îmi veni să botez palatul comemorativ, ridicat atât de practic, în sens social și național, întru pomenirea soției iubite, de fiul poetului național Ion Lapedatu, de acum vreo 70 de ani. Doi fii gemeni ne-a lăsat poetul, pri- eten ocrotitor al lui Mih. Eminescu, cari amândoi îi continuă ființa sâ așa de luminoasă, ce s'a înscris în istoria cul- turei și literaturei române. Nici unul n'a urmat prietenului său, să facă versuri. Dar amândoi au înțeles — fiecare în sensul cel mai bun — să continue opera părintească. Alexandru, ca profesor și istoriograf, continuă o parte a carierii tatălui său, profesura și ca istoriograf continuă naționalismul să- nătos și constructiv pe care il dovedea tatăl său în școală și în palestra muselor Celalalt frate, Ion, se părea că s'ar f. depărtat mai mult de calea trasată de părintele său, profesorul și poetul. înșe- lătoare aperență. Realitatea e cu totul alta. Adevărata poezie nu e numai, cum zice Eminescu „voluptos joc de icoane și de glasuri trămurate" — ci mai e și: „straiu de purpură și aur pette țarina cea grea". 10' 890 Însemnări Apoi cuvântul grecesc „poesis" ne arată în etimologicul său înțeles, că este „facere', faptă constructivă, creație de ordin moral, spiritual. Cariera de economist național fi bancher diriguitor, pe care a urmat-o în tot decursul vieții sale și din neno- rocire o mai continuă cu ajutorul Dom- nului și acum, în fruntea Băncii Națio- nale, ca guvernator al ei, n'a fost decât o pregătire sistematică a unui plan măreț de vieață bine calculat, cu consecvență, cu răbdare și cu mult simț economic urmărit, pentru a-1 realiza în sensul unei vieți de reală poesie, — spre a putea întinde în urmă „un straiu de purpură și aur reste țărîna cea grea" a traiului trecător de pe acest păm&nt de lut. Și aceasta pentru a se jertfi pe sine pentru alții și a le ușura unor spirite alese, ca restul zilelor ce le mai rămâne de trăit în vieață să le poată petrece fără griji și fără necazuri prea mari, ca astfel să-și poată continua preocupările intelectuale spre folosul binelui public, al colectivității naționale și al omenirei. Același Eminescu — care în frageda ea tinerețe a fost primit de confratele său mai mare, Ion Lapedatu, la 1866, aici în Sibiu și a fost ocrotit în căme- ruța sa și ajutat în lipsele sale — ma zice: E ușor a scrie versuri, când nu ai nimic a spune, înșirând cuvinte goale ce din coardă au să sune .. . dar mai cu greu este a găsi cuvântul, care spune adevărul. Asemenea mi.se pare a rezolvat pro- blema aceasta a vieții sale, desigur nu unica, d-1 Ion Lapedatu, găsindu-se cum •ă perpetueze memoria iubitei sale tova- rășe de o vieață de om — când a simțit greutatea vremurilor ce am ajuns în acest crâncen războiu și a luat hotărirea ce a luat. E un proiect ce iese din preocupările cotidianului și atinge liniile mari ale ctitorilor de așezăminte istorice, care rămân. E o inspirațiune de înaltă poezie crea- toare a vieții umane, ruptă din tradiția bărbaților noștri mari. Ea amintește pe Dr. Simeon Ramontzai, pe Em. Gojdu, pe Alexandru Șterca Șuluțiu și alți fondatori de acest fel, ' din istoria cu'turei noastre. Scopul e atât de nobil pe cât de uman și de social. Știm cu toții câți intelectuali : rămân spre sfârșitul vieții cu o pensie, care numai înseamnă in anumite împre- jurări — ca cele de acum — niciun ajutor pentru bătrâni, ba unii sunt lip- siți și de așa numita „pensie". Pentru astfel de oameni, cu grije aleși, casa fundațională creată de d-1 Lape- datu, este nu numai o binefacere pentru omul intelectual ocrotit în cuprinsurile ei, în același timp și o acțiune culturală pentrucă acel intelectual, gânditor, cerce- . ■ tător, scriitor, ce o fi, pus la adăpost, poate să-șî continue activitatea favorită și preferată a zilelor sale și să mai pro- ’ducă astfel opere de valoare pentru nația sa. Privită în această lumină „ Veturianum* care se apropie de săvârșire, devine nu numai un act de mare filantropie, ci și un așezământ de cultură. Așa cum e construit, cu 2 etage, cuprinzând ca- mere pentru 20 pensionari — în etajul al 3-lea cu mansarde pentru personalul de serviciu — la parter sală de bibliotecă, de lectură și de conversație, iar în subsol bucătăria și camerile, Vefurianum, pre- văzut cu încălzire centrală la gaz metan, cu apaduct și lumină electrică, sănătos așezat, pe o înălțime, având în față un parc englezesc cu cărări de plimbare, având în apropiere marele parc al ora- șului, tramvaiul ce duce deopotrivă în oraș sau în Dumbravă — răspunde tu- turor cerințelor igienice, estetice, și sociale, spre a ocroti un număr de aleși inte- lectuali înlr'un centru cu atâtea instituții culturale și științifice ca Sibiul. Prive- liștea spre Carpații înalți, acoperiți cu nea și spre munții Sibiului împăduriți, dă un mediu geografic plăcut într’un Însemnări 891 colt de multă liniște, convenabil unor bărbați bătrâni și serioși, cu preocupări intelectuale. Nu știu când se va isprăvi total „ Vetu- rianum", nici când se va da menirei sale, punându-se în funcțiune, dar mai cu’ând sau mai târziu, idea ce o întru- pează această casă e înălțătoare pentru oricare suflet de Român bine simțitor. Ea face onoare ctitorului său ilustru care se înscrie faptic și monumental în istoria culturei românești, iar gestul de pietate ce-1 schițează închinându-1 drept prinos memoriei soției sale e și mai înălțător și reconfortant în pustiul mediu al războiului, dovedmdu-ne, că tot mai- trăiesc bărbați cu suflet mare printre epigonii vremilor de mărire din trecut. Onoare se cuvine lor și laudă se cuvine pildei ce o dau generațiilor de urmași, pentru veci de veci. Sibiu, 1 Decemvrie 1944. Dr. Ilie Dăianu MIHAIL SADOVEANU ȘI MIORIȚA Sensibilitatea folklorică a marilor noștri literați este un fapt destul de curent. Se știe în ce măsură au fost influențați de literatura populară Alecsandri, Russo, Eminescu și Odobescu, pentru a nu mai vorbi de Creangă, Coșbuc și Slavici, care descind direct din folklor. Această sen- sibilitate se poate remarca și la unii din scriitorii de astăzi, de pildă, la Mihail Sadoveanu sau I ucian Blaga. Sunt mai bine de două decenii de când Sadoveanu își exprima, în discursul de recepție la Academia Română, entu- ziasmul față de poezia populară, făcând in același timp o mărturisire extrem de prețioasă pentru geneza operii sale: „Aici e panteonul meu literar, simplu și rustic, fără podoabe*ca natura, însă măreț ca și dânsa” (Poezia populară, 1923, p 13). Era o mărturisire sinceră și spontană in cadrul restrâns în care sărbătoritul a ținut să remarce virtuțile poeziei popu- lare, izvorul principal in elaborarea operii sale literare. Dintre poeziile populare, cea care l-a încântat mai mult pe marele romancier a fost de sigur „Miorița", pe care o consideră in același discurs fără pereche in alte literaturi populare și chiar și in cele culte. Preocupat de valoarea acestui-eântec bătrânesc M Sadoveanu atrăgea atenția încă din 1922 (Viafa Românească, III. 236—238), asupra unei variante culeasă cu vreo douăzeci de ani in urmă din județul lași și publicată de profesorul M. Costăchescu (Moldova dela Nistru, III, Nr 8—9). M Sadoveanu cons deră această variantă deosebit de prețioasă, atât din punct de vedere poetic, cât și filologic, cuprinzând o serie de termini arhaici (gomăn=cântec, sîniori=revăr- satul zorilor ș a.) Din varianta Costă- chescu, M. Sadoveanu va cita în dis- cursul său de recepție începutul baladei pe care îl caracterizează „hn și melodic ca o adiere de bucium*'. De atunci anii s'au scurs unul după altul, pe măsură ce creștea și opera li- terară a lui M. Sadoveanu. In acest timp admirația față de cântecul Mioarei nu l-a părăsit, ,servindu-i ca temă in ro- manul Baltagul. Recent in numărul din Septemvrie al revistei „Carpații", M Sadoveanu aduce o nouă dovadă pentru o pasiune vech publicarea unei variante personale a ba- ladei „Miorița*. In scrisoarea adresată redacției, care însoțește textul, M. Sadoveanu preci- zează că varianta lui Alecsandri, cu toată frumusețea ei, cuprinde și câteva inad- vertențe: „Trei turme de miei"; mioriță „laie" și mioriță cu lână „plăviță"; mu- stăcioara „spicul grâului'* — când cio- banul e brun, cu ochii ca mura și părul ca pana corbului, etc- Aceasta l-a îndemnat să alcătuiască o nouă variantă „îndreptând unde e de îndreptat și adăogând elemente nouă artistice", pe care le-a intâlnit in con- tactul neîntrerupt cu literatura populară. Am socotit asta ca o datorie și ca un 892 Însemnări omagiu genialului poet anonim care na-a lăsat moștenire această baladă incompa- rabilă". Deși M. Sadoveanu nu dă nicio lă- murire asupra izvoarelor ce-»u servit la „stabilirea" noii variante, se poate ușor constata că majoritatea versurilor apar- ține variantelor Costăchescu și Alec- sandri, păstrând din fiecare pe cele mai frumoase și adăugând și câteva elemente nouă. Varianta rezultată apare astfel cu calități poetice vădit superioare. In special începutul baladei, caracte- rizat prin muzicalitate cu rezonanțe pro- funde, este mult mai adecvat pentru a enunța desfășurarea dramatică a ba- ladei, decât cea din varianta Alecsandri S'aude, s'aude Departe, la mante, Gomăn gomănaș De trei ciobănași, Gomăn gomănind Oile pornind Pe-un picior de munte Cu hățașuri multe. Sub impresia începutului tot restul baladei se meține pe un ton grav până la sfârșit. Pe lângă muzicalitate varianta lui M. Sadoveanu mai conține câteva imagini poetice nouă. Iată de pildă pre- zentarea cadrului în care se va petrece drama: In apus de soare, Umbrele când cresc, Neguri se opresc Pe munți și pe ape. Dorm oile toate... S'au imaginea finală a desnodământului: Stele făclioare Și poduri de floare ... Combinarea variantelor este desigur o operație literară și este determinată de dorința de a perfecționa produsele poetului anonim. Procedeul fiind de na- tură subiectivă, aprecierea rezultatelor diferă după gustul și priceperea fiecă- ruia. Totuși se poate spune că și de dm|| aceasta M. Sadoveanu a dat dovadă o adâncă înțelegere a temei mioritice y&t de un distins simț artistic. Gh. Pavelescu STUDII LITERARE. VOL. III. Sibiu, 1944, pg 281. . 'i Al treilea volum de Studii Literare, editat de Seminarul de istoria literaturii' i române moderne al Universității din Cluj și ultimul care apare pe pământul exi- lului, după cum făgăduește în Prefață ; directorul publicației, d-1 Prof. D. Po- povici, reprezintă o nouă și valoroasă •? contribuție în cercetarea istoriei noastre literare. S Cu toată epoca de grele încercări ale 4 războiului, cercetarea științifică și-a urmat | dacă n’am putea zice nestingherită, dar în orice caz neîntrerupta ei activitate. 'S Din cuprinsul bogat de cercetări lite- 4 rare menționăm mai întâi studiul de j literatură comparată al d-lui Emil Tur- 1 deanu „Qscar of Alva" de Lord Byron * Izvoare apusene și refiexe românești. ' întreprinderea, nu atât estetică cât < istorică, pe marginea acestui poem fan- tastic, de tinerețe, al Lordului Byron, duce pe autor la o serie de constatări și concluzii atât în ceea ce privește j interdependența unor teme în literatura universală — problemă asupra căreia s’au oprit numeroși cercetători străini — cât și asupra ecoului pe care poema engleză a avut-o în literatura noastră, >până azi. Pornind dela izvoarele, mărturisite sau nu, ale inspirației poetului englez, d-1 Turdeanu procedează metodic la diso- cierea temelor fundamentale din poem, coborind apoi pe firul lor în trecut până la tragedia greacă. D-sa studiază apoi apariția sporadică a temelor componente, in chip unitar sau singuratic, în marile opere ale literaturii universale, cu vari- ațiile ce decurg din spiritul timpului sau din temperamentul și personalitatea autorului. Cităm în această privință ÎNSEMNĂRI »93 rândurile pline de' înțelegere, în care d-1 Turdeanu fixeează spiritul nou în care Heine reia tema veche dela Byron sau direct din izvoarele folclorice, in balada ea „Don Ramiro"; „Formape care tema logodnicului strigoi o îmbracă în Don Ramiro, exprimă faza In care tema părăsește procedeele romantice — spectacolul macabru, frenezia neagră — pentru a găsi motivarea tntregei drame în însăși lumea de mistere a sufletului uman. Explicației supranaturale se sub- stitue explicația psihologică; pas carac- teristic, nu numai pentru soarta unei biete teme, literare, ci pentru tot sensul culturii moderne" (pg. 41). Trecând la influența pe care poemul a avut-p asupra literaturii noastie, autorul se oprește stăruitor atât asupra primelor traduceri datorite lui Heliade și Costache Negruzzi, cât și asupra repetatelor ecouri, pe care poemul le produce, adeseori indirect, în opera scriitorilor ulteriori ca Sihleanu, Bolintineanu, Eminescu, Macedonski și Ștefan Petică. Cu toată minuțiozitatea informației, studiul d-lui Emil Turdeanu, rămâne prin caracterul său intenționat limitat, o operă monografică oarecum minoră, care numai asociată cu multiple lucrări similare va reuși să proecteze suficientă lumină asupra peisagiului nostru literar. Studiul d-lui Prof. Popovici „Difu- zarea ideilor luminării în Țările Române*, constitue un capitol din lucrarea sa in curs de tipărire, în limba franceză „Li- teratura română în epoca luminilor* și este în același timp o desvoltare a ideilor expuse de d-sa în Introducere la ediția operelor lui I. Heliade Rădulescu, (Bu- curești 1939) și în alte opere anterioare. D-sa cercetează atât căile cât și inten- sitatea pătrunderii ideilor secolului lu- minării apusene în sfera sud-estului european, domintt de „cultura** Bizan- țului și pune în lumină influența covâr- șitoare pe care a avut-o în această inoire poporul grec. „Aceia pe care Grecii i-aa cultivat, într’o măsură mai mare se caracterizează prin spiritul Enciclopediei franceze: ad- versari ai organizării sociale contimporane, dușmani ai bigotismului, îndrăgostiți de idei și culegând ideile din diferite regiuni, ei sunt raționaliști în organizarea lor spi- rituală și ecletici în procedeele lor. Era ceea ce corespundea din plin năzuințelor poporului grec, raționalist el însuși și iremediabil eclectic* (pg. 89). Cum influența greacă era generală pe întreg teritoriul sud-estic de sub stă- pânirea otomană și se manifesta mai intens chiar -în Țările Române, curentul ideilor liberale a influențat concomitent și vieața spirituală a poporului nostru. O nesfârșită serie de lucrări de cuprins istoric, moral, filosofic, etc., din patri- moniul iluminismului apusean al seco- lului al XVII-lea pătrund, se citesc, se comentează și se traduc și la noi, la început în grecește și apoi în românește, întreținând freamătul înoitor al veacului. De acest curent de idei nu rămân streini nici scriitori ardeleni care, pe alte căi, sunt tributarii aceluiași spirit, manifestat mai cu seamă în operile lui Petru Maior și Ion Budai Deleanu. Pentru a ilustra acest spirit de liber- tate și egalitate din care în apus a țâșnit marea revoluție franceză, d-1 Profesor Popovici dă ample citate din Procanonul lui Petru Maior, care combate spiritul strâmt al bisericii catolice, ca și din poemele eroi-comice ale lui I. Budai Deleanu, puse astfel într'o lumină nouă în această interpretare. D. U. Cianciolo consacră un amplu studiu, in limba italiană, Simbolismului grotesc al lui Tudor Arghezi. Printr’o bogată exemplificare, mai cu seamă pentru partea poetică a operei lui Arghezi, fără a neglija însă nici proxa scriitorului, dela Cartea cu jucării, până la ultimul roman, Lina, d-1 Cianciole pune în lumină resursele variate și vir- tuozitatea talentului lui Arghezi In uti- lizarea grotescului pentru a creia fru- mosul. - Nu putem trece cu vederea îndemâ- narea cu care d-1 Cianciolo transpune 1 Însemnări m citatele sale în limba italiană și talentul cu care închide ideile și imaginile ver- SÎunei românești in metrica originalului, când e vorba de versuri. Migala cerce- tătorului critic a trebuit să țină pas în tot lungul studiului cu fiorul artistic al creației, și d-1 Cianciolo a depus efor- turi pline de merit pentru a se achita de această dublă îndatorire. Dacă uneori subtilități de limbă intraductibile sau interpretabile pot da loc la sesizări ero- nate sau incomplete ale sensului ori- ginal, cum i s'a reproșat d-lui Cianciolo de către d-1 Giuglea în Dacoromania X, 1943, în legătură cu traducerile d-sale din Eminescu, d-1 Cianciolo intr'o lungă și meticuloasă punere la punct, publi- cată în notele volumului de față al Stu- diilor Literare, găsește suficiente justifi- cări obiecțiilor aduse, dintre care pe unele nu se sfiește a le socoti de rea credință. Seria studiilor din acest volum o în- cheie d-1 Ion Breazu cu cercetarea d-sale despre „Succesul sistemului etimologic în Transilvania". D-sa arată eforturile pentru înteme- ierea unei asociații literare, menită a da principii de limbă și scriere pentru Ro- mânii din Ardea], și coincidența fericită a unei acțiuni paralele, venită din ini- țiativa Ministerului Cultelor și Instruc- țiunii Publice din Viena, care cere Ro- mânilor din toate ținuturile Imperiului austriac să-și alcătuiască 3 comisii de intelectuali români, în Timișoara, Sibiu și Cernăuți, chemate să facă propuneri pentru o ortografie cu litere latine, po- trivit spiritului limbii, care să fie adop- tată apoi și în cărțile de școală și în administrație. Comisia dela Sibiu, (1860) adoptă si- stemul etimologic al lui Cipariv, sistem care din spirit de unitate națională este primit în 1862, în mod oficial și de către adunarea generală a A strei, ținută la Brașov, cu toate că părerile conducă- torilor bisericii ortodoxe ardelene înclinau către sistemul fonetic al scriitorilor din România. Hotărîrea adunării generale- Ș? Asirei, pecetluiește pentru două decent sistemul etimologic în Transilvania, până? când către 1880, triumfă în Academia Română sistemul fonetic, realizându-se* astfel unificarea dorită de toți Românii. In notele volumului, în afară de răs- punsul amintit mai sus al d-lui Prof. , Cianciolo, semnează interesante contri- buții la istoria noastră literară domnii i. Olimpiu Boitoș, Licu Pop și 1. Verbină. Traian Marca MIHAI BENIUC: ORAȘUL PIERDUT >> Un strălucit poet al generației tinere- a dat, de curând, expresie sentimentelor care alcătuesc capitalul spiritual al tine- rilor vrednici condeieri versificatori. Un fior de nestăpânită îngrijorare, de mereu înnoită neliniște și de lucidă suferință străbate conținutul versurilor d-lui M. Beniuc. O distantă mustrare și o aprinsă revoltă, care stărue cu o dojenitoare prezență în toate volumele, — și în acest din urmă volum în aproape toate poe- ziile, — se găsește închisă în poezia d-lui M. Beniuc. Neliniștea aceasta și-a găsit loc în stăpânită durere, în amara suferință a poetului, dar resemnarea și împăcarea calmă cu lumea asta așa cum e, dar care „nu-i tocma' așa cum trebue", după expresia poetului, este numai de suprafață. In volumul acesta, mai mult decât în celelalte, se citește grija caldă și stator- nică a autorului pentru necazurile popo- rului și pentru problemele sale mari. De aci și revolta, mustrarea și îndemnul care străbat paginile volumului de față. O privire fugară peste „Cuprins", dă ci- titorului dovada afirmațiilor noastre. în- șirăm numai câteva titluri de poezii, — căci după conținut puține fac excepții, lată-le: Durerea românească, Lui Octa- vian Goga, Munții Apuseni, Calea Mo- țului, Aicea printre Ardeleni, Poeților tineri și Câmp românesc. Abia a trecut 1) Fundația Culturală Regală „Regele Mihai 1*^ București, 1944. ÎNSEMNĂ» 895- un an dela apariția volumului „Poezii", ți un altul mai întreg, mai împlinit fi mai dăltuit i-a urmat Volumul acesta, întitulat, sugestiv „Orașul pierdut", urmează altor trei volume de poezii publicate de d-I M. Beniuc, 2 în colecția Abecedar, Ed. Miron Neagu, Sighișoara, și numite: primul Cântece de pierzanie, al doilea Cântece noui și 1, al treilea, Poezii, editat de Fundația Regală pentru Literatură și Artă. « • Intre volumele de poezii apărute in ultimul timp nu ne amintim un altul mai încărcat de gând, mai plin de înțelesuri și miez, sau mai expresiv pentru sbaterea care frământă tânăra generație de poeți. In volumul acesta, spre deosebire de celelalte, găsim afirmată și mai categoric credința poetului și elanul său de luptă alături de cei slabi, pentru biruința dreptății. Pentru d-1 M. Beniuc versul e spadă, poezia luptă și credință, iar nu joc sau acrobație intelectuală ca pentru atâția alții. La d l M. Beniuc poezia se naște din durere și din prea plină sufe- rință, nu din împăcare sau din plăceri gratuite. „In poezia lui (M. Beniuc) izbește ati- tudinea pe care o socotim singura inte- resantă în lirică și pe care am formula-o astfel: primatul vieții față de traducerea ei în simboluri și cuvinte", declară d-1 I. Chinezu în revista „Gând românesc", cu ocazia apariției primului volum de poezii al d-lui Beniuc. Cu aceeași ocazie, într'un alt număr al aceleași reviste. Barbu Zevedeiu declara sentențios și profetic: „Poezia românească va găsi prin poezia lui M. Beniuc o fereastră sigură spre eșirea la lumină". Poetul M. Beniuc n'a desmintit deloc speranțele criticilor și recenzenților săi dela primul volunP; dimpotrivă le-a con- firmat. Nenumărate exemple, din ultimul volum de poezii, pot susține și dovedi cele spuse mai sus. Poezii de o calitate superioară, expresii vrednice ale „liricei majore", și o înaltă și cristalină atmosferă poetică din volumele d-lui Beniuc, dau autorului lor titlul de stimat ambasador al generației tinere de poeți. A se citi pentru exemplificare poezia „Drumul meu", dela pag. 61. Intr'adevăr în lirica românească poetul M. Beniuc ocupă un loc special pe care-1 onorează și ilustrează mereu cu măsurs- talentului său. Revista Fundațiilor Re- gale ne aduce mereu mesagii, de aceeași calitate superioară, din lumea poetică a lui Mihai Beniuc, spre a adeveri cele scrise acolo despre d-sa, de profesorul și criticul D. Caracostea. Spre a dovedi cela spuse mai sus ar fi suficient să deschidem un volum al d-lui M Beniuc (de poezii, bine Înțeles, căci dânsul e și autor de lucrări știin- țifice de psihologie), pentru ca să avem argumentele afirmațiilor de mai sus. Sau să-l comparăm cu alți lirici moderni și contemporani. Forma, stilul, conținutul, genul, atmo- sfera și atitudinea autorului, toate, susțin această poziție specială, această unicitate în poezia românească. De sigur că in- fluențe se pot stabili (unii vorbesc de Goga, alții de poeți străini), dar de aci și până la ceea ce este poezia pe care ne-o oferă azi d-1 M Beniuc sunt spații imense, întocmai ca și dela patria poeților preferați de d-sa și până la a noastră. Stilul direct al poetului, naturalețea, sin- ceritatea ți omenia cu care cântă M. B. te cuceresc, fără luptă, fără figuri de circ. Căci în modul aspru al expresiei găsești și căldură și gingășie umană, care înmoaie inima cititorului: „Sunt copacul strajă Cu frunzișul treaz Pentru cei de azi, Și șoptesc o vrajă Poate-o rugăciune Pentru cei de mâne." (Sunt copacul strajă..., pag. 48 ) Un aer de moarte, de voalată, discretă și intimă atmosferă de triste și întunecate- viziuni îți apărea după fiecare pagină întoarsă a volumelor precedente și te însemnări 496 făcea să vezi din toată opera un pesi- mism iremediabil Dârzeniacu care afirmă insă poetul unele lucruri ți încrederea viguroasă pe care el o mărturisește in steaua lui, te obligă să-ti rectifici această impresie, după lectura ultimei plachete de versuri și să nu citești in versurile sale nici disperare, nici renunțare și nici -descurajare. „Iar de va fi ca steaua mea să cadă ’Nainte de soroc pe drumul greu, Un alt fecior cu frunte de zăpadă Va duce mai departe drumul meulu (Drumul meu, pag. 61.) Sau: .Să vă văd balauri de subt poduri) lată-mă de crezuri înzăuat, Vie 'ntunecatele noroduri, Gata sunt cu toate să mă bat," (La drum, pag. 52.) Dimpotrivă, iți trezește admirația și-ți .dă puteri nouă de luptă porunca scurtă și hotărită, irevocabilă, concentrată in versurile I „Nainte I Nainte I Până ’n seară trebue să dăm atacul. Chiar de ne ia dracul!" și mai departe: „Strigați pe cei ce au rămas. Până ia unul, nu cedăm un pas!" (Coloană de atac, pag. 57). Avântul cu care se aruncă poetul in -luptă și hotărirea încăpățânată cu care tși face mărturisirea, se sprijină pe cer- -titudinea legitimității pretențiunilor sale. Iată o pildă: „Eu sunt trimisul timpurilor ndi, Eșit din rând cu cei ce scurmă glia, Și totuși vin întrebător la voi, E slobod să mai cânt in România?" (E slobod să mai cânt, pag. 33.) In acest volum insulele de gingășie și de topaze, rotunjite până aproape de perfecțiune, întâlnite în volumul prece- dent, au lăsat locul revoltei și Îndemnului la mișcare și primenire pentru binele .poporului. Iată o pildă, intre multe altele : „Vreau țarina prezentului s’o semăn Cum tatăl meu țăranul holda; Cum crește grâul mândru fără seamăn, Să crească ’n urma mea revolta. Ca spicele de grâu în vânt să miște Țăranii cete-cete și să ceară. Cu freamăte ce pot furtuni să iște Să fie ei stăpâni pe ’ntreaga țară.** (Tot una-mi este, pag. 53.) Caracteristice pentru poeziile din acest volum sunt: dinamismul care se dega- gează din ele, revolta poetului și gravi- tatea problemelor pe care le cântă, atât, de inspirat și de cuceritor și cu mijloace atât de proprii, d-l M. Beniuc. • • Ar trebui să cităm versuri exemplifi- catoare pentru tot ceea ce am afirmat,.; dar socotim că ele tot nu ar reda, în- treagă, intensitatea emoțiilor ți frumu- sețea expresiei din poeziile d-lui AL- Beniuc și de aceea trimitem cititorul la volum. Citind placheta de versuri a d-lui M. Beniuc și dorind să scrii ceva despre ea, ai în adevăr regretul sincer de a nu putea cita tot ceea ce ai vrea și tot ceea ce ar merita. Am avea și noi de obiectat poetului anumite scăpări sau expresii mai puțin poetice, ca : sămădău, Ai! etc., dar având în vedere puterea pe care acestea o dau imaginilor plastice de care se servește poetul, ne mulțumim să le amintim. Cuvinte de laudă trebue să avem și pentru pictorul V. Dobreanu, care a desenat cu talentu-i ales câteva chipuri tn placheta de versuri a d-lui Ai. Beniuc, și pentru Editura care a pus la dispo- ziția publicului un asemenea giuvaer numai cu un preț de 50 lei, (Cartea Re- fugiatului Ardelean.) Nu citim printre rândurile d-lui Beniuc, nici în substratul lor catalizat și purificat de banalități, ci așteptăm în portul victoriei cu batista fluturând, sosirea celor două corăbii din urmă, una roșie, alta neagră, pornite la drum odată cu apariția primului volum de versuri al autorului, pentru a le afla încărcătura ți pentru a deslega problemele care sunt legate de genul lor. Dumitru Salade ÎNSEMNĂRI ERAST DITITARANGUL, TRATAT DE DREPT ADMINISTRATIV ROMÂN Cernăuți, 1944, 685 pag. Fără îndoială problema fundamentală a oricărei cercetări științifice este metoda. Acest adevăr rămâne valabil și pentru disciplina Dreptului, care nu este o știință decât în măsura în care dispune de o metodă științifică de cercetare. Problema metodologică dobândește astfel o însem- nătate în materia noastră. Iată de ce, în prefața tratatului său, d-1 prof. E. Tarangul, pe care încă de mult îl preo- cupă metodologia juridicăl), discută pe larg această chestiune. După ce exami- nează pe rând metodele care pot fi uti- lizate în studierea acestei materii, d-sa arată că se va opri la metodasintetică analitică, în sensul căreia „știința juri- dică are menirea să analizeze diferitele norme de drept și să caute principiile juridice, pe care le conțin aceste norme. Aceste principii sunt aduse în legătură unele de altele, analizându-se notele lor caracteristice. Ele sunt apoi sintetizate in noțiuni superioare și astfel obținem noțiuni juridice coordonate și subordo- nate, iar știința dreptului ne apare ca un sistem logic bine închegat' (pag. VI). Odată definită această metodă, autorul procedează la o cercetare a diferitelor implicații, la care ea dă naștere. Este evident că această analiză este deosebit de utilă, dată fiind lipsa unor mai ample cercetări în această materie în literatura juridică română. Dar această adâncire a problemei metodologice are în special meritul de a fi înlesnit autorului adop- tarea unei poziții limpezi față de materia tratată, punându-i la îndemână cea mai sigură cale pentru alcătuirea unei sinteze totodată completă și armonioasă a Drep- tului administșștiv român. Intr'adevăr, consecvența cu care autorul a utilizat, 1) Vezi: E. Tarangul: Ia aynerithisme dn mi- thodee rl la Ihiorie p«r« du droii. Extras din „Revue internaționale de la thâorie du droit*. Zurich 193* ți Problema metodei In jtiinfa dreptului, extras din Anuarul Universității din Cernăuți. Cernăuți 193*. 897 de-a-lungul vastei sale expuneri, metoda aleasă este una din frumoasele calități ale acestui Tratat. Această însușire face ca opera, pe care o semnalăm în acest loc, să ofere cititorului o lesnicioasă privire de ansamblu și să constitue, nu o seacă, greoaie și încărcată exegeză a unor schimbătoare articole de legi, ci o cuprinzătoare analiză de instituții. Tratatul d-lui prof. E. Tarangul este împărțit în șapte părți. Partea I-a se ocupă de o serie de noțiuni introductive în materia Dreptului administrativ. Pornind dela concepția solidaristă, pe care și-o însușește, autorul analizează în primul rând ideea de ser- viciu public, considerând-o principiul juridic fundamental al Dreptului admi- nistrativ român, cu ajutorul căreia ur- mează să fie explicate diferitele lui instituții Variatele activități desfășurate de auto- rități cu prilejul girării serviciilor publice alcătuesc in totalitatea lor obiectul așa numitelor funcțiuni ale Statului. Aceste funcțiuni sunt examinate cu atenție de autor, care completează cercetarea sa printr'o limpede analiză a problemei actelor administrative, precum și printr'o expunere a clasificării funcționarilor Sta- tului după natura juridică a actelor să- vârșite în cadrul serviciilor publice. Deo- sebit de interesant este capitolul privitor la clasificarea actelor din punct de vedere formal, capitol în care se dau diferite exemple de legi și decizii jurispruden- țiale, care utilizează criteriul material de definire a actelor administrative. Un capitol final al acestei părți se ocupă de noțiunea Dreptului administrativ. Partea a Il-a a acestui Tratat este în- titulată : „Organizarea administrativă**. Cercetând in mod succesiv administrația centrală, administrația locală și stabili- mentele publice, această parte se carac- terizează printr'o deosebit de conștiin- cioasă cunoaștere a izvoarelor Dreptului nostru administrativ și constitue mai ales . o foarte sistematică sinteză a lor. 898 Însemnări Partea a III-a este consacrată funcțio- narilor publici. După ce lămurește no- țiunea de „funcționar public", într'un capitol următor se analizează situația juridică a acestor funcționari, raportul juridic dintre funcționari și funcțiunea lor, natura juridică a actului de numire într'o funcțiune publică și teoria func- ționarilor de autoritate și de gestiune. Un capitol special, mai întins, se ocupă de sta'utul funcționarilor publici. Partea a IV-a este întitulată: „Do- meniul administrativ", iar partea a V-a se ocupă de ..Organizarea serviciilor pu- blice cu caracter economic". Ele cuprind fără îndoială foarte însemnate contribu- țiuni, atât prin bogăția materialului lor doctrinar, cât și prin o foarte completă cunoaștere a jurisprudenței. Partea a Vl-a, privitoare Ia „Actele administrative", după ce într’un prim capitol cercetează deferitele clasificări ale actelor administrative, se ocupă apoi de caracterul lor executoriu. O foarte apro- fundată analiză are ca obiect neretro- act¹ vita tea actelor administrative. Acest capitol se întemeiază pe o deosebit de temeinică sinteză a construcțiunilor ju- risprudenței noastre în această materie. Urmează apoi o expunere a discuției tradiționale între actele de autoritate și de gestiune și o cercetare a noțiune! de regulament, a problemei contra.telor de drept public și a puterii discreționare a administrației. Această din urmă pro- blemă este examinată pe baza unui lu- minos studiu al doctrinei străine, in spe- cial al celei germane, și a jurisprudenței române privind această chestiune Ulti- mele capitole ale părții a Vl-a lămuresc problema actelor de guvernământ, a ac- telor materiale ale administrației și a n-t vocării actelor administrative. Partea a Vil-a a Tratatului d-lui prof. E. Tarangul are ca obiect importanta materie a contenciosului administrativ. Și această parte se caracterizează printr'o amănunțită prezentare a doctrinei și ju- risprudenței române, autorul dovedind', că este unul din cei mai buni cunoscă- tori ai vastului material, pe care îl for- mează deciziile instanțelor noastre de contencios administrativ. Cu toate că în țara noastră materia contenciosului ad- ministrativ și-a găsit o magistrală expu- nere în tratatul de contencios admini- strativ al d-lui prof. C. Rarincescu, —■ lucrare devenită clasică, — totuși d-1 prof. E. Tarangul a izbutit să aducă și în această parte numeroase puncte de- vedere noi și o foarte utilă înfățișare a evoluției jurisprudenței noastre. Prin aceste remarcabile însușiri, prin înalta lui ținută științifică, prin scrupu- loasa analiză a amănuntelor și prin mi- găloasa coordonare a materialului, Tra- tatul d-lui prof E. Tarangul este menit să devină unul din manualele clasice ale științei administrative românești In spe- cial merită să fie subliniată informația lui deosebit de bogată atât în ce pri- vește bibliografia străină și română, cât și în ce privește jurisprudența. De aceea ne îngăduim să prevestim Tratatului de Drept administrativ român al d-lui prof. E. Tarangul nu numai o foarte favora- bilă primire din partea criticii române de specialitate, ci în același timp, graț e importanței pe care a acordat-o juris- prudenței, și o foarte rodnică utilizare din partea juriștilor noștri practicieni. Tudor Drăganu CUPRINSUL ANULUI 1944 Studii și articole Banciu Ax.: Roiri săliștene..........................................316—328 „ . „ „ .......... 853-867 „ „ Disprețuitii „ciobani valahi*............................ 706—718 Berciu Ion: Noile săpături arheologice din Ardeal............... 18— 25 Bolea Vasile: „Lepturiștii" din Oradea...............................134—162 Bor J. E.: Poezia modernă slovacă...............................170—178 Breaza Ion: Panromânistnul.......................................... 199—205 Bucufa Emanoil: Naționalismul cărturarilor latiniști............ 379—384 Cosma Lucia: Carmen Sylva și Ardealul........................... 328—336 Dan Dr. Mihail P.: Români și Slovaci de-a-lungul veacurilor . . 239—252 Diaeonescu Emil: Pătrunderea Rusiei Țariste spre gurile Dunării . . 442—447 Domșa loan: O descriere italiană a Transilvaniei și Țărilor Românești din timpul lui Mihai Viteazul ..... . . 452—461 Drăganu Tudor: Câteva considerații asupra literaturii germane recente privitoare la Banat .......................................... 789—815 Filipațcu Dr. Al.: începuturile „Astrei" la Maramureș .... 163—169 Filipașcu Al.: Luptătorul maramureșan Dr. Vasile Filipciuc . . . 839—852 Fruma Dr. loan: Despre spiritul juridic ardelean.....................101—115 Jinga Victor: Hotare transilvane și încadrarea in spațiul dunărean . 400—419 LupașProf.I. .'Preocupări istorice în activitatea literară a lui Horia Teculescu 1— 3 Lapaș I.: Asociațiunea Transilvană și Matica Slovenska .... 309—315 Mauciulea Șt.: Fuga lui Timoteiu Cipariu în Țara Românească, 1849 . 6— 17 Marca Traian: Căi de comunicație în arcul carpatic.............. 65— 67 Moldovan Prof. luliu: Cuvânt inaugural la Adunarea Generală a „Astrei" (5 Noemvrie 1944)......................................... 743—746 Morarut Tiberiu : Emigrări maramureșene în Transilvania .... 667—676 Negoițescu I.; Despre mască și mișcare.......................... 48— 64 Netea Vasile: Un Slovac ziarist român: Gnstav Augustini . • . 420—429 Nicoară Dr. Eugen: Contribuția memorandistului Dr. Patriciu Barbu la întărirea românismului din Reghin....................... * 233—238 Ohăbeanu Dr. George: Un proces ce durează....................... 385—399 Opreanu Sabin: Transilvania centrul pământului românesc. — Ce spun diferiți cercetători cu privire la acest subiect — .... 747—764 ■ 7i II CUPRINSUL ANULUI 1944 Oprescu G.: Octavian Smigelschi desenator......................... Panaitetcu P. N.: Satul bătrânesc................................. Pateu Ștefan; Din răsunetul procesului memorandist in masele populare Patria Dr. Rubin: Amintiri din timpul Memorandului ... Pop Emil: loan Popp ți Ștefan Micle.......................• „ . Ștefan Emilian................................. Pop Licu: începuturile Herbartiene ale esteticei lui Titu Maiorescu Popescu Dorin: Celții în Transilvania ....... Popovici D.: Etape în desvoltarea literaturii române .... Poruțiu Petre: Principiile exproprierii în reforma agrară . ... Racotă Tuliu: Ion Inochentie Micu.................................. Rosetti General Radu: Țară mică. Oameni tari....................... Sbârcea George: Aradul de azi fi trecutul său românesc Sofronie George: Arbitrajul internațional.......................... Turdeanu Dr Lucian: Situația economică a Ardealului după unire Vartolomei Vasile: Legăturile poetului Eminescu cu Bihorenii . 816-8» 26— 74 685-70$ 279—308 220—232 678-684 821—838 639 -666 495-613 614-638 . 116—133 210—219 448-451 765—788 ' 430—441 7 337—351 Cronici Bodogae T.: Candid Mușlea: Biserica Sf. Nicolae din Șcheii-Brașovului Boțea Mălin E.: Mărturisirile popii Ungur................................ Brateț Radu: Profesorul Virgd Stoica................................... . Breazu Ion : Lucian Blaga : Arca lui Noe............................... Bucufa Emanoil: Sfântul Christofor.................................... Daicoviciu C.: La catafalcul profesorului Petre Grimm .... Dan Dr. Mihail D.: Matica Slovenskâ — octogenară .... „ „ „ .O publicațiune românească de Balcanologie . Gherman Traian: O colecție de monografii ale școalelor primare con- fesionale din Transilvania................................... . Herseni Traian; I. Moldovan: Introducere în etnobiologie și biopolitică Hulea Eugen: Parastas pentru Horia la Alba-Iulia în anul 1885 Faur 28 Ittrate Gh : lorgu Iordan, Limba română actuală . . . Marcu Traian: Al. Duna: Probleme estetice............................. Mărcuț Ion: D. Prodan: Teoria imigrației Românilor din Principatele Române..................................................... Mihăilescu T.: Istoria editurii românești . . Muțlea Ion: Manuscrisele românești din biblioteca centrală delp Blaj . Negoifescu I.: Opere lui Dinu Nicodin: „Lupii" ...... Onițor Teodor: Societatea Etnografică Română ... * . . Pavelescu Gh.: Profesorul Ion Simionescu............................... Preda Dr. Gh.; Vasile Goldiș . . ........................... Salade D.: Anton Dumitriu: Orient și Occident...................... Stanca Radu: Mihai Beniuc: Poezii...................................... „ „ E Lovinescu: T. Maiorescu și contemporanii lui Tarnovschi I.: Al. Procopovici: Die Rumănenfrage....................... Todoran Eugenia: Studii literare 11.................................... Verbină I.; D. Popovici: Cercetări de literatură română . . . . 255-258 ? 719-726 469—476 870-876 465- 469 868—870 359—364 476- 485 733-735 462—465 259—263 71— 76 188-191 730—732 181—187 877—879 882-886 81— 89 68— 71 179—180 263—265 352—355 879—881 356-359 76— 81 726-730 CUPRINSUL ANULUI 1944 Insemn&ri Alba Nicolae: Pr. Ion Georgescu : Mitropolitul loan Vancea (Oradea 1942) „ „ Dr. Gh. Preda: Mama și copilul............................. „ „ Ion Colan: Pentru dreptate................................. Bozdog I.; T. Mureșanu, Efemeride . . *............................... Breazu 1,: Centrul de studii și cercetări privitoare la Transilvani^ Actele Unirii din 1918 . .. . . . . . . . . Ștefan Cicio Pop............................................. Literatura română in streinătate............................. Documentele revoluției din 1848 • • . ■ . . > Ștefan Manciulea biograf al lui Cipariu...................... Revue de Transylvanie........................................ Moartea lui Gheorghe Sion.................................... Centenarul lui Ion Al. Lapedatu ........................ Mărturii culturale bihorene ................................. Dela Petru Maior la Octavian Goga........................... Pro Transsilvania........................................... Liviu Rebreanu............................................... Dreapta cinstire a lui Gheorghe Coșbuc . . . Dr. Vasile Bologa............................................ Dr. Ilie: Veturianum . . .......................... Tudor: Era st Diti Tarangul, Tratat de Drept administrativ Dăianu Dr u F.: Vicarul Ștefan Buzilă.............................................. Gherman Traian: „însemnare" despre strigoi într'un manuscris de fizică experimentală, din anul 1848 ............................... Lafcu Zorica: f Maria Partenie Costna, nise. Roman. (1854—1944) M. V.: Politică economică aplicată..................................... Marca Traian: Studii Literare, voi. 111. ........ Moldovan I.: In ajutorul Moldovei și a Transilvaniei de- Nord Mușlea Ion: Bio-bibliografia lui George V&lsan......................... „ „ Patru veacuri dela tipărirea int&iei cărți românești Naghiu losif E.: C. Tagliavini: Contribuții la Bibliografia Românească Veche ............................................................ Negoijescu I.: „Wallenstein" la teatrul german din Sibiu Onișor Teodor: Muzeul Etnografic al Moldovei........................... „ „ Buletinul Societății Regale Române de Geografie . Pasca Ștefan; Omagiu lui Ion Lupaș.............................. Pavelescu Gh.: Necesitatea unui Institut pentru studiul poporului român „ „ Mărturisiri pentru Transilvania sufletului nostru „ » Grigore Antipa (1867—1944)................................. „ „ Mihail Sadoveanu și Miorița . . . . . . Rusmir Ilie: O carte pentru conducătorii satelor și pentru cei ce s’au ridicat din sat........................................................ Râmneanfu P.: fAstra" în Secuime....................................... Salade D.: Cuvinte pentru un institut militar ...... „ „ Mihai Beniuc: Orașul pierdut.................................... Todoran Romulus; Emil Petrovici: Texte dialectale .... IU Psgi— 96- 97 97— 98 273—274 492-493 95 95- 96 192—193 193-195 266-267 275—276 366-367 486 487—488 489—409 490—491 736 736—737 737 737—738 889—891 897—898 375—378 740—742 888-889 196—198 892-894 881 267—268 486—587 274—275 372- 375 98—100 270—273 90— 92 92- 95 195—196 367—369 891—892 493-494 738—739 268-270 894-896 371—372" 1 CUPRINSUL ANULUI 1944 Todoran Romulus: Nicolae Drăganu, Morfemele românești ale comple- mentului în acuzativ și vechimea lor.................................. Tr.: Hotărirea cea mare............................................... „ Două circulare ale „Astrei**........................... . . . 'Tr.Adunarea generali a Astrei................................• . . Vrsu Nicolae; Moartea Sofiei Vlad..................................... Verbină I.: Aurel Marin............................................... Pașlea 491—492 365 365—366 887-888 369—371 488—489 Bibliografia Transilvaniei JLV.:............................................ 277-278 ȘTEFAN EMIL1AN Portret ia ulei de Mișu Popp. Originalul în Muzeul Astrei (Sibiu) STAN BANCIU senior (1811—1881) Fotografie din a. 1866. J. N. Moiain, 2. N. N. Simian. 3. C. Popa, 4. N. L Simian, 5. D. I. Simian, 6. O. I. Simian, 7. L I. Simian, 8. D N. Simian, 9. V. Roman, JO.N. Șteflea, 11. C. Haneiu, 12. E. N. Simian, 13. Mana O. Simian, 14. M. C. Hanciu, 15. A. D. N. Simian, 16. P. N. Șteflea, 17. A. C. Popa, 18. M. N. N. Simian, 19. M. N. L Simian, 20. P. D. I. Simian, 21. M. I. I. Simian, 22. P. N. Moisin, 23. A. V. Roman. A.=Ana, C.=Constantin, D.=Dumitru, E.=Elisaveta, L=lon, M.=Maria, N.=Nicolae, O.=Oprea, P,—Paraschiva, V.=Vasile» Fotografia înfățișează colonia vechilor Sălișteni stabiliți în R.-Vâlcoa, in costumul comunei lor de naștere. Datează din anul 1892 și e făcută cu prilejul sărbătoririi zilei de 3|15 Mat, pe care Ardelenii de acolo o serbau în fiecare an, bucurându-se de tot concursul autorităților civile și militare, cele din urmă pun&ndu-le la dispoziție Întotdeauna și muzica militară. In anul din care datează fotografia, luară parte la serbare, pe lângă mulțimea Râmnicenilor; prefectul județului, Herescu, medicul spi- talului județean, Dr.-ul Suciu (Moț), Dr.-ul Sabin, medicul primar al județului, Dr.-ul Nae Surdu, colonelul Ivanovici, comandantul garnizoanei, primarul orașului ș. a. — Pentru pătrunderea in cercuri cât mai largi a conștiinței importanței acestei zile din istoria noastră națională, 3] 15 Mai era sărbătorit în fiecare an în alt loc. Într'un an această dată a fost sărbătorită în Ostrovul din Călimănești, unde tocmai atunci sosise un frate al fostului moștenitor al Tronului austro-ungar, cel asasinat împreună cu soția ea la Saraievo. In alt an, la mănăstirea Turnu (jud. Argeș), unde asistă și mulți Râmnicent Din fotografie lipsește Dumitru Hanciu.ₐ N. N. Simian e ultimul din stânga, șirul de sus. TRANSILVANIA ORGAN AL ASTREI Anul 75 OCT.-NOV.-DEC. Nr. 10-12-1944 CUPRINSUL: 1 Prof. I. Moldovan, Cuvânt inaugural la adunarea generală a Astrei Sabin Opreanu, Transilvania centrul pământului românesc ; George Sofronie, Arbitrajul internațional Tudor Drăganu, Câteva considerații asupra literaturii germane privi- ■ toare la Banat Gt. Oprescu, Octavian Smigelschi desenator Ucu Pop, începuturile herbartiene ale esteticei lui Titu Maiorescu Al. Filipașcu, Luptătorul maramureșan Dr. Vasile Filipciuc Ax. Banciu, Roiri săliștene CRONICI: C. Daicoviciu, La catafalcul Profesorului Petre Grimm Ion Breaza, Lucian Blaga: Arca lui Noe Ion Muștea, Manuscrisele românești din Biblioteca Centrală dela Blaj Radu Stanca, E. Lovinescu: T. Maiorescu și contemporanii lui I. Negoițescu, Opera lui Dinu Nicodim: I. „Lupii" ÎNSEMNĂRI: 1 I. Moldovan, In ajutorul Moldovei și a Transilvaniei de Nord, — Tr.ᵣ Adunarea generală a „Astrei*. —¹ Zorica Lafcu, f Maria Pârtenie Costna, născută Roman — Dr. Iile Dăianu, Veturianum. — Gh. Pavelesca, M hail Sadoveanu și Miorița. — Traian^ Marcu, Studii literare, voi. IIL — Dumitra Salade, M>hai Beniuc: Orașul pierdut. — Tudor Drăganu, Erast Diti Tarangul, Tratat de drept administrativ român. „DACIA TRAIANA* s. a., Sibiu. --- Inreg. C.Corn. Nr.Fi. 275/1931. --- Xu/44--- Prețul l,el 150 -