ANUL 75 IANUARIE Nr. 1-1944 SIBIU Anul 75 Ianuarie 1944 Nr. 1 TRANSILVANIA Organ al ASTREI îl dau cu toții pe mâna jandarmului. Totdeauna capii de familie ai satului mergeau împreună. Când închiriau pășunile toți erau la un loc, adică dau un singur preț și nu se luau la întrecere. Ajutorul pe care capii de familie îl dau primarului în vederea unei bune administrații a satului bătrânesc, mergea mai departe și de astădată este cu totul de altă natură. Pentru ca primarul să nu greșească, locuitorii satului bătrânesc exercitau un dublu control asupra a tot ce făcea primarul. Totuși nu trebue să considerăm drept o scădere a autorităței primarului faptul că orice făcea era ținut să o facă, toți fiind de față. Sau că aceasta ar însemna, că oamenii din sat ar controla pas cu pas administrația alesului lor din cauză de neîncredere sau de bănuială. Toți capii de familie fiind de față înseamnă, că se naște un al doilea control al lo- cuitorilor ei întrei ei. Când de ex. capii de familie declarau în fața primarului câte vite, câte oi și câte jugăre de pământ aveau fiecare, atunci, toți fiind de față, cel cu declarația trebuia să spună ade- vărul. Prin urmare alesul satului, primarul, era ferit, să facă vreo greșeală, deci nu putea să cresteze numere greșite pe răbojul satului, iar ca urmare, niciunul din capii de familie n'aveau să plătească nici mai mult decât darea ce li se cuvenea. Cu chipul acesta orice vrajbă în satul bătrânesc era înlăturată încă dela început. SATUL BĂTRÂNESC 37 Exista prin urmare în satul bătrânesc un control reciproc Intre capii de familie ai satului, control care venea în ajutorul unei bune administrații a primarului, dar care urmărea în același timp și buna înțelegere în cuprinsul satului. Numai astfel de moravuri fereau comuna de amestecul unei autorități străine în afacerile din sânul ei. Locuitorii satului făceau din satul lor bătrânesc un sat autonom, așa cum fusese pe deplin altă dată.¹) Numai astfel de obiceiuri, numai cu o astfel de organizare a sa- tului bătrânesc ne putem explica, de ce acest popor înconjurat de trei părți de Slavi și o parte de Unguri, lipsit de o putere centrală de stat, care să-i apere și totuși să dureze 16 veacuri, drept un popor de Români bine închegat, așa cum îl vedem astăzi, spre marea mirare a acelora, care nu i-au cunoscut trecutul. Răvașul satului bătrânesc ține legătura între generațiile din trecut și cele de astăzi, care cu tot progresul social și economic, suntem totuși în drept să admirăm felul lor de a-fi trăit. Când vezi oamenii aceștia — țăranii noștri — așa de bine înze- strați de natură, trup și suflet, nu știi, ce să admiri mai mult la ei, ingeniositatea sau gospodăria lor admirabilă bazată pe buna înțelegere a locuitorilor din sat. Fără îndoială, aici e vorba de orândiiieli vechi de mai multe veacuri, acum uitate. Ce vitalitate în generațiile -nenumărate, unele după altele, care au păstrat în jurul răbojului lor obiceiuri create în timpuri, când încă nu se vorbea limba românească. Ce persistență la țăranii noștri, față *) Am spus, că satul pe care Românii il numiră mai târziu bătrânesc, a existat in veacul de mijloc in toată Europa și in legătură cu aceasta mai putem adăoga, că Veneția, unul din orașele cele mai curat medievale, este înrudită de aproape cu sa- tele bătrânești. In adevăr, când cu năvălirea Hunilor (sec. V), dar mai cu seamă a Lombarzilor (sec. VI), populațiile de pe litoral se refugiară in insulele lagunelor, pe care nu le-au mai părăsit. IDiehl). In fiecare din aceste insule locuite s'a format la inceput câte un sat, care in lipsa puterii centrale a Imperiului roman, dispărută in 476. satele din insule se organi- zară dela sine cu scopul de a menține buna înțelegere in sat și a se apăra contra pericolelor din afară. Iar mai târziu, datorită unei situații geografice dintre cele mai favorabile unui comerț întins cu țări îndepărtate, acele sate se uniră laolaltă și dă-, dură naștere Veneției, pe care o cunoaștem destul de bine. Insă in această federație fiecare insulă, fiecare sat, își păstrează autonomia sa administrativă și juridică. Astfel „satul devine celula fundamentală a organizației viitoare (a orașelor medievale). (Kro- potkine, op. cit., p. 133). Oricât ni s'ar părea de complicată organizația Veneției, oricât a fost ea de grandioasă, să nu ne mire, că această organizație o găsim în mic in satele medievale, deci și' în satul nostru bătrânesc. 38 P. N. PANAITESCU de alte popoare a căror obiceiuri din vechi n'au păstrat astăzi decât farmecul amintirii; pe când in lumea românească trăiesc obiceiuri cu același rost, pe care le-au avut cu multe veacuri în urmă și mai vechi decât toate popoarele care-i înconjoară. Este adevărat, că și acestea dispar încetul cu încetul. Mai întâi dispare răbojul și cu el obiceiurile legate de răboj, c&ci în sfârșitul sfâr- șitului așa vrea mersul lumii. 6. Sate cu răboaje bătrânești in Bulgaria și Rusia. Sate bătrâ- nești sau ceea ce au fost ele odată, au existat în alte țări ca și la noi. De altmintrelea o lume a răbojului a existat la diferite epoci în toate țările din Europa. „Vieața modestă** cum o definește lorga, din acele sate, a căror întreagă istorie era crestată pe o cracă de alun, nu putea să atragă atenția scriitorilor din vremea lor, prin urmare nu e de mi- rare, că izvoarele scrise să lipsească sau să fie foarte rare și acelea necomplete. Totuși putem da unele informații scrise, care se referă la întrebuințarea răbojului și la organizația acelor sate, pe care țăranii noștri le-au numit bătrânești. In primul rând e vorba de un sat din Bulgaria, contimporan cu satul bătrânesc dela noi și de care ne-am ocupat mai sus: Cunoscutul filolog și istoric C. Jirecek în timpul călătoriei făcute în Bulgaria, în anul 1883, a găsit într'un sat un fel de arhivă a comunei, care repre- zintă o importanță deosebită... Anume, el a găsit la primarul satului o colecție de bastonașe tăiate în patru fețe, anume 4 (bețe) mari și 250 (bețe) scurte, acoperite toate fără excepție cu crestături. Aceste basto- nașe formau controlul tuturor contribuabililor din sat, pentru plata dă- rilor către stat și comună. Pe o față a bastonașului erau crestăturile, care arătau cât trebue să plătească contribuabilul, pe a doua cât a plătit până acuma. Bastonașele mai lungi priveau socotelile generale ale primăriei, cele scurte intrau în amănunte pentru socoteala fiecărei gospodării (din sat). Fiecare gospodar avea acasă cealaltă parte (scurtă) a bețișorului. Potrivirea celor două părți (scurte) slujea drept dovadă despre faptul, în ce măsură fiecare locuitor al satului și-a făcut datoria de contribuabil. Bastonașele cele lungi, erau răboajele din o singură bucată, ră- boajele satului, care se păstrau la primărie. Cele 250 mai scurte, gă- rile la primărie, făceau parte din răboajele din două bucăți, cu care contribuabilii satului (se vede că în sat erau 250 de contribuabili) își țineau socoteala de ce plăteau în contul dărilor. Bețișoarele scurte dela primărie erau cotoarele răboajelor din două bucăți, iar „cealaltă parte, pe care fiecare gospodar o avea acasă", era țăncușa. La Bulgari în SATUL BĂTRÂNESC 39 joc de controlul obștesc, cum se obișnuia in satul nostru bătrânesc, fiecare contribuabil bulgar își făcea controlul lui propriu cu ajutorul țăncușei. Un alt caz și mai interesant îl întâlnim în Rusia. In letopisețul dela Novgorod sub anul 1209 se vorbește de uciderea posadnicului Dimitrie. Acesta era alesul capilor de familie din Novgorod adică pri- marul ales al comunei. Autoritatea de stat, reprezentată prin voivod, nu putea să se amestece în treburile comunei. Voivodul, adică autori- tatea superioară, nu putea să înlăture pe posadnic în niciun act de administrație sau de judecată. Adesea posadnicul lua măsuri singur. In fine posadnicul ales nu era funcționar (adică nu era plătit cu leafă); le era mai degrabă colaboratorul voivodului, adică al autorității, dar uneori era și mai puternic decât voivodul. Se vede insă că posadnicul Dimitrie, abuzând de puterea pe care i-o conferise capii de familie din sat, s'a îmbogățit pe spinarea locui- torilor din Novgorod. Locuitorii țin o adunare, iar ca urmare posad- nicul este ucis și casele lui Dimitrie și ale fraților lui au fost arse, averea lor împărțită între locuitorii satului. Și spune letopisețul: după omorârea lui, „scândurelele găsite la posadnicul Dimitrie au fost sin- gurele obiecte pe care Novgorodenii le-au predat voivodului". Pe scân- durele erau însemnate dările și alte venituri ale comunei; aceste scân- durele erau de fapt răboaje. Important este că letopisețul spune clar, că posadnicul (primarul) satului era ales. Odată ales dispunea de mari puteri, de care a abuzat și a fost ucis. Se poate vedea de asemenea, că el n'a abuzat pe calea impozitelor, căci cu răbojul nu se pot face înșelăciuni și în adevăr, toate răboajele găsite la primar, răboaje pe care „erau însămnate dă- rile și alte venituri ale comunei", au fost toate predate voivodului. Le- topisețul nu spune cum făcea posadnicul impunerile și cum culegea dările crestate pe răboaje; totuși putem vedea asemănarea satelor ru- sești, libere din veacul XIII, cu satele noastre bătrânești și unele și altele aparținând veacului de mijloc. Toate acestea dovedesc, că satul nostru bătrânesc a trăit in Bul- garia pe la 1883 și probabil și mai târziu. Dar chiar pe la 1209, adică în veacul de mijloc, trăia în plină putere satul „liber", cum îl numesc Rușii. Sate de acestea cu primari (și juzi) aleși erau, în veacul de mijloc, în toată Europa. In timpurile acele turburi, în lipsa unei puteri centrale, satele trebuiau să ia singure măsuri de siguranță pentru ca să se apere contra pericolelor dinafară, iar înăuntru buna înțelegere între locuitorii satului să fie prima măsură. 40 P. N. PANAITESCU 7. Satele medievale. Aici facem istoria economică și socială a ne- știutorilor de carte, prin urmare ne-am putea aștepta să nu dispunem* de o istorie scrisă a satului autonom din veacul de mijloc, cu atât mat puțin a satului bătrânesc dela noi. In o istorie a satelor medievale n'am putea întâlni personalități istorice nici instituțiuni centrale (de Stat).¹) Tocmai de aceea vieața modestă din aceste sate, așa de bine caracterizate de lorga, este fără îndoială una din cauzele pentru ce „Istoria întâlnește multe greutăți, ca să aducă la lumină instituțiunile veacului de mijloc. La fiecare pas întâlnim informații simple, pe care nu le-am putea interpreta ajutați numai de documentele scrise".* ²) Dar tocmai de aceea informațiile obținute dela bătrâni despre satele noastre bătrânești sunt mai mult decât bine venite. Deocamdată citatele ce dăm mai la vale, vor scoate în evidență unele caractere specifice ale sa- telor medievale, caractere pe care le vom găsi întocmai în satele bă- trânești dela noi: „Pretutindeni unde era posibil (în veacul de mijloc) să se treacă greutățile unei administrații în sarcina tradițiilor locale, se făcea cu bună învoială".³) Fără îndoială buna-învoială exista între autoritatea de Stat austriacă sau ungară, așa cum va fi existat mai de mult sub alte stăpâniri, dar. buna-învoială din partea acestor stăpâniri nu era lipsită de un interes material. „Vieața în comun a satului (din veacul de mijloc) s’a organizat dela sine ca o corporație, în care toți și-au luat asupra lor îndato- rirea, ca să plătească seniorului un anume venit, în schimbul unei ad- ministrații complet autonome".⁴ ⁵) Autorul acestei constatări n'ar putea vorbi altfel, dacă s’ar ocupa de organizația satului bătrânesc apucat de noi în Munții Apuseni ai Transilvaniei. „Comunitatea satului era în general o asociație între familiile considerate ca având aceeași origine.⁶) După cum vedem, este vorba de obștea satului formată din capii de familie din sat, care plăteau dările în mâna primarului. „Posadnicul, șeful comunei libere" (Novgorod) era ales de adu- narea cetățenilor (1209).*) Tot așa precum primarul sau pomojnicul din satele bătrânești erau aleși de capii de familie din sat, sau de obștea satului. *)P. Kropotkine: L'Etat son rol historique. Paris, 1906, p. 18. s) Idem L’Entr’aide. Paris, 1910, p. 150. ’) lorga: Hist. des Roumains de Transyl. V. I., p. 58. ’) Max Weber: Genaral Econ. History trad. London, p. 74. ⁵) P. Kr o p o t k i n e, op. cit., p. 134. *J Letopisețul Novgorodului, citat de Oswald Balzer în Narzaz, p. 92- SATUL BĂTRÂNESC 41 „Nici o schimbare nu se putea face în raporturile economice, fără să fie decisă de către adunarea satului".¹} Pare că la noi să fi fost mai mult: Tot ce se făcea in satul bătrânesc, spre bunul mers al lucrurilor în sat, se făcea cu învoirea capilor de familie, toți fiind de față. Nu se poate o mai mare, o mai perfectă asămănare intre satele noastre bătrânești și satele autonome sau libere ale veacului de mijloc. Cuvântul bătrânesc dat de țăranii noștri satului, pe care l-au moștenit dela înaintașii lor, arată vechimea unui așezământ social al Românilor din Dacia Traiană până în zilele noastre. * 8. Ce-au găsit Săcuii la venirea lor printre Românii din munții Transilvaniei ? Răbojul este un document crestat, care ne desvăluie istoria poporului românesc din epoca, pe care istoricii au numit-o în- tunecată. In adevăr, răbojul dintr'o bucată ne-a descris felul lui, or- ganizația socială a Românilor din veacul de mijloc, în satele lor, pe care mai târziu le vor numi sate bătrânești. De astădată vom arăta, servindu-ne tot de răboj, cât de înaintată era civilizația poporului ro- mânesc, când Săcuii, pribegi, veneau în Transilvania să găsească de lucru și un trai mai bun decât in Panonia lor săracă. Și atunci ne putem întreba chiar numai în urma acestor două exemple din vieața veacului de mijloc a poporului românesc — și sunt multe alte exemple — se mai poate spune, că Românii sunt un popor fără istorie? — „Ungurii și-au întins stăpânirea in Ardeal, ne spune prof. Sabin Opreanu, abia in sec. XI. Cel dintâi a fost regele S-tu Ladislav, care a statornicit-o in Ținuturile Săcuilor, până la Mureș și Târnava Mică" — 1085.* ²) Ca să apreciem însă gradul de „statornicie** al stă- pânirii Ungurilor in Ardeal, la această epocă, e interesant să știm, că acest rege, Ladislav, se intitula singur: „șef al triburilor (Ungarorum),. nu al țării, și rege din grația lui Mesia Dumnezeu**. Din acest titlu, pe care cum am spus S-tu Ladislav și-l atribuia singur, lorga deduce „caracterul acestei regalități încă așa de nesigur".³) Ce este insă sigur, este faptul că Ungurii încep să emigreze in Transilvania, cel mai târziu pe la 1085, adică pe la începutul sec. XI. In legătură cu aceasta e bine să știm, că pe la 1147, adică circa 60 de ani mai târziu, după „statornicirea** Ungurilor în Transilvania, episcopul bavarez, Otton de Freising, mergând cu Cruciații spre locu- *) P. K r o p, op. cit., p. 137. ²) Sabin Opreanu: Ținutul Săcuilor. Lucrările Inst Geogr. al Univ. din Cluj, v. UI. Cluj, 1926—27, p. 50. ³) N. lorga: Ist. Rom., v. III. București, 1937, p. 14. -42 P. N. PANAITESCU rile sfinte, a observat la trecerea sa prin Ungaria, că Ungurii se adă- posteau iarna în colibe de trestie și mai rar de lemn; vara sub cor- turi, la fel cu Bulgarii poposiți odată în regiunea Volgei de jos. Un- gurii trăiau în grupuri foarte mici, care se mutau din loc în loc. Pe acea vreme începuseră să se ocupe câte puțin și cu agricultura.¹) Din cele relatate până aici, deducem că Ungurii începuseră să părăsească Panonia și să se așeze printre Românii din Transilvania încă de pe timpul când trăiau în triburi (sec. XI) și cu cel puțin 60 de ani înainte de ce începuseră „să se ocupe câte puțin cu agricultura** (sec. XII). Dar, urmărind drumurile de-a-lungul cărora Săcuii au venit în Transilvania, prof. Sabin Opreanu ne spune: Ungurii — e vorba de Săcui — au pătruns în Ardeal de-a-lungul a două drumuri, mai la nord pe Someș, iar la sud pe Mureș.* ²) E însă ușor de văzut, că aceste două drumuri duceau pe Săcui în regiunile miniere, adică în regiunile muntoase ale Transilvaniei. Și atunci, cu siguranță, Ungurii emigrau în munții Transilvaniei nu cu gândul, ca să se apuce de agricultură. Nouii veniți printre Românii din munți, căutau fără îndoială alte ocupații decât munca pământului. De altmintrelea ei sosesc în Transilvania în grupuri mici, mai numeroși începând cu a doua jumătate a sec. XI³). Prin ur- mare, deși în Panonia Săcuii trăiau în triburi, venirea lor în Transil- vania nu este o năvălire de barbari, nici de cuceritori, ei căutau de lucru și un trai mai bun decât acela pe care-1 aveau în țara ce o pă- răseau. In adevăr, ei se îndreptau spre regiunile muntoase ale Tran- silvaniei fiindcă pe acele vremuri acolo se desfășura maximum de acti- vitate economică. In regiunile minere ale Transilvaniei era de lucru pentru oricine și aceasta căutau și Săcuii veniți la rândul lor. Două par a fi pricinile pentru ce Săcuii părăseau Panonia săracă spre a veni în Transilvania bogată, mai cu seamă la cele două epoci 1(1085 și 1147), când începeau să se ocupe câte puțin și de agricultură, cu alte cuvinte când începeau să se așeze. Ungurii veniți în Transil- vania erau dintre aceia, cărora nu Ie era la îndemână agricultura, dar în munții Transilvaniei găseau de lucru în mine, atrași mai cu seamă de „sarea dela Turda, Ocnele Mureșului și Praid.⁴) In Transilvania Săcuii au devenit săpători de mine, zidari de fortificații, etc., în fine mese- riași.⁵) In centrele industriale Săcuii au fost totdeauna prețuiți ca lu- crători dibaci.⁶) ’) M a r c B 1 o c h : La Ste Feodale. La Formation des Liens de Dependances, Paris, p. 30. *) S. Opreanu op. cit., p. 200. ’) Ibid. ⁴) Ibid, p. 100. ⁵) D r. S. Fe n y e s. Ungaria revizionistă, trad., p. 12. ⁶J Enric Wachner. Judeful Ciac. Cluj, 1926—27, p. 305. SATUL BĂTRÂNESC 43 Dar a mai fost o altă cauză poate mai veche și mai puternică, care a provocat emigrarea Ungurilor în Transilvania : regele Sf. Ștefan {997—1038) a avut mult de lucru cu creștinarea triburilor ungurești. A trebuit să recurgă la cavalerii germani, cu ajutorul cărora a sdrobit pe șefii triburilor ungare, răsvrătiți de unul dintre ei Koppani.¹) Dar cavalerii germani, oameni ai apusului, disprețyiau munca și totuși trăiau de pe urma agriculturii. Moșiile lucrate de șerbi constituiau averea bo- gătașilor din apus pe acele vremuri. In consecință cavalerii germani fură dăruiți de Ștefan cel Sfânt cu mari proprietăți de pământ,* ² * *) iar țăranii unguri fură prefăcuți în iobagi, după obiceiurile aduse din apus de cavalerii germani și iobagi au rămas țăranii unguri până azi. Prea adesea cavalerii veacului de mijloc au abuzat de forța lor armată față de țărani. Mulți însă erau țăranii unguri, care-și mai aduceau aminte de vieața liberă, slobozi să cutreere țări îndepărtate și prin urmare, mulți vor fi fost, care nu s’au împăcat cu iobăgia și au luat drumul pribegiei spre Transilvania, unde puteau să trăiască liberi și să găsească un trai mai bun decât în țara lor, Panonia. Aceștia trebue să fi fost cei mai mulți, parte din ei au populat regiunile miniere și au format poporul săcuesc din Transilvania. Siculi „cum Blackis commixti in montibus confini sortem habue- runt", spunea cronicarul ungur Simon de Keza pe la 1228 și anume: Săcuii au dus aceeași soartă cu Românii, vecinii lor din munți. Iar lorga la rândul său ne spune și mai mult: „Săcuii adoptară felul de locuință, felul de lucru, îmbrăcămintea, vieața sufletească și alcătuirea fizică, în care găsim atâtea asemănări, cu propria noastră vieață** s) ro- mânească. Dar mai este ceva: ajunși în Transilvania, Săcuii găsesc ră- bojul din două bucăți al Românilor, cu care aceștia își țineau soco- telile în afacerile lor de toate zilele. Cu ajutorul crestăturilor romane, Românii țineau pe răboj socoteala de sumele ce aveau să plătească sau să primească in urma datoriilor contractate sau a unei munci în- deplinite, de marfa luată pe datorie, care urma să fie plătită, etc. După cum vedem răbojul din două bucăți, în astfel de afaceri înseamnă credit, unul care dă și altul care primește. Prin urmare ră- bojul din două bucăți stă dovadă, că Românii erau oameni așezați, cu afaceri negustorești între ei. Ce afaceri de natura aceasta puteau să aibă Săcuii în Panonia lor, când pe acea vreme trăiau risipiți în cla- *) Dr. S. Fenyes, op. cit, p. 12. ²) Ibid. ’) N. lorga: Legăturile Săcuilor cu Moldova, Bulet. Comis. Istorice II. 1916, p. 181. 44 P. N. PANAITESCU nuri, când se adăposteau vremelnic în colibe de trestie sau sub corturi ? Ce afaceri puteau să le ocupe vremea, când trăiau în grupuri mici, când în fiecare moment erau gata să părăsească localitatea cu corturi cu tot, fără să fie siguri, că se vor mai reîntoarce vreodată unii sau niciunii dintre ei T Probă că Săcuii, înainte de venirea lor în Transilvania, nu făceau afaceri de oameni așezați, probă că nu cunoșteau încă răbojul, care să le memoreze socotelile, este că amestecați printre Români, Săcuii se grăbiră să adopte nu numai crestăturile romane — litterae ale lui Keza — dar chiar numele dat de Români răbojului lor. Săcuii spun la răboj rebus, care se pronunță rebuș, iar dacă Săcuii ar avea în limba lor sunetul ă, ar pronunța de-a-dreptul răbuș, întocmai ca și Românii din munții unde s’au așezat Săcuii. Dacă Săcuii veniți în Transilvania nu aveau răboj, e tot așa de sigur, că nici Ungurii din Panonia du posedau un răboj al lor. In adevăr, ce fel de afaceri, ce fel de socoteli pe răboj puteau să țină Ungurii la epoca când Săcuii se despărțeau de ei și pribegeau în Tran- silvania? când poporul unguresc trăia încă în triburi, care se mutau din loc în loc? Cu siguranță, Ungurii rămași în Panon:a nu foloseau răbojul, nu aveau vreo denumire pentru acest instrument de ținut so- coteli și lucrul era natural. Pentru ca să ia naștere o afacere, ale cărei socoteli să se țină pe răboj, trebue ca populația în chestiune, să aibă cel puțin un început de stabilitate. Așa ceva nu exista în poporul un- guresc, când a venit să poposească în țara unde-i găsim astăzi. Cu atât mai puțin răbojul nu se întrebuința în interiorul triburilor ungurești, afaceri în felul răbojului nu puteau să existe aici. In interiorul tribu- rilor totul este în comun.¹) Răbojul n'ar avea acolo nici un rost. Prin urmare, Ungurii nu foloseau răbojul la epoca, când Săcuii începeau să părăsească Panonia. Insă când mai târziu, în sec. XII, Ungurii „în- cepură să se ocupe câte puțin cu agricultura”, când începură să se așeze, răbojul s’a ivit dela sine cu prilejul schimbului de produse ale Ungurilor agricultori cu Slavii, ce mai rămăseseră in Panonia, dar mai cu seamă cu păstorii și oierii români din Munții Apuseni, care la anu- mite epoci ale anului poposeau cu turmele în câmpiile Tisei și ale Dunării. Neavând răboj, Ungurii nu aveau nicio denumire pentru acest instrument de ținut socoteli și atunci ei adoptară denumirea slavo-ro- mână de rovâs,* ²) nume la fel cu răvașul Românilor din Munții Apuseni. P i e r r e Kropotkine. L’Entraide. „A l'interieur de la tribu tout est mis en commun; chaque morceau de nourriture est divise entre tous ceux qui sont presents". Paris 1910, p. 122. ²) F. M i k 1 o s i c h. Etymologische Worterbuch der Slavischen Sprachen. Wien, 1886, p. 282. SATUL BĂTRÂNESC 45 Nu este semnificativ faptul ca Săcuii, așezați în Carpații orientali, să aibă pentru răbojul lor numele de răbuș (rebus), întrebuințat de Românii din partea locului ? pe când Ungurii din Panonia să folosească denumirea de răvaș (rovăs) a Românilor din Munții Apuseni, care scoborau în fiecare an cu turmele lor în câmpia Tisei și a Dunării ? Iar ca urmare, nu este tot așa de semnificativ faptul că Săcuii să aibă o denumire deosebită (rebus), de aceea (rovâs) a Ungurilor din Panonia, cu toate că au trăit o vreme împreună? Răbojul ne-a explicat cu ușurință toate acestea și de bună seamă ne va deslega și alte probleme din istoria economică și socială a tre- cutului românesc. Dar să revenim la răbojul din două bucăți și să stabilim cauzele, pentru ce Săcuii fură siliți să adopte dela Români răbojul din două bucăți cu numele de răbuș (rebus): Săcuii emigrați în Transilvania, veniră cu gândul să muncească și atunci se grăbiră să adopte răbojul din două bucăți al Românilor, tocmai pentru ca să țină socoteală de munca depusă de ei, precum și de plata, ce li se cuvenea în schimb. Graba lor fu cu atât mai mare, cu cât își dădură seama, că cu răbojul din două bucăți nu pot fi înșelați. Dar nu numai atâta, Săcuii adop- tară răbojul Românilor cu atât mai repede, cu cât răbojul le permitea să se înțeleagă la socoteli cu localnicii, deși nu se puteau pricepe cu ei prin grai. Dacă răbojul din două bucăți ne desvălue o parte din istoria economică a Românilor în legătură cu Săcuii din a doua jumătate a sec, XI și începutul celui următor; răbojul din o singură bucată ne va da prilejul să scoatem la iveală fapte din istoria socială a Săcuilor printre Români. In adevăr, Săcuii venind în Transilvania mai găsesc răbojul dintro singură bucată pe care era crestată, de astădată, întreaga rânduială a satului autonom din veacul de mijloc, sat pe care Românii îl numiră mai târziu „satul bătrânesc", întrebuințarea răbojului dintr’o singură bucată, — răbojul satului cere locuitori așezați în sate bine organi- zate cu primari (cneji) aleși și cu juzi și ei aleși dintre locuitorii sa- tului, care să cunoască obiceiurile pământului. Neapărat, asemenea sate implicau o stabilitate îndelungată pentru ca să ajungă la o organizație ca aceea, pe țâre au găsit-o Săcuii în satele Românilor din munții Transilvaniei și atunci se întâmplă faptul de mare însemnătate din istoria socială a Săcuilor, fapt, pe care Simon de Keza îl redă așa de des- lușit în cronica sa: Siculi „cum Blackis commixti in montibus confini sortem habuerunt". In adevăr, desprinși din triburile ungurești și veniți în Transilvania, Săcuii nu mai puteau să continue vieața lor de trib 46 P. N. PANAITESCU și de jaf, fie că erau prea puțin numeroși, dar mai mult, fiindcă, ame- stecați (mixti) cu Românii, au trebuit să se așeze și să împărtășească aceeași soartă (sortem) ca și Românii. Astfel fiind, ei își dădură seama de foloasele, ce puteau trage de pe urma organizației sociale a Ro- mânilor. In consecință Săcuii, așezați printre Români, adoptară orga- nizația satului românesc. „Scaunele săcuești¹* nu sunt decât o copie fidelă a vieții sociale românești de pe atunci. Adoptând organizația satelor românești, Săcuii adoptară implicit și răbojul satului, adică răbojul din o singură bucată. Răbojul din o bucată l-au cunoscut Săcuii în Transilvania, fiindcă Ungurii n’au avut sate bătrânești, iar satele care s’au format mai târziu erau făcute după modelul satelor din apusul Europei, de unde răbojul din o singură bucată dispăruse de mult și cu el și organizația bătrânească a satelor. De altmintrelea cronicarii veacului de mijloc din Ungaria nu vorbesc niciunul despre vreun răboj în Ungaria, dar ne dau știri despre răbojul de care ne ocupăm aici, adică de răbojul Săcuilor din Transilvania.¹) Săcuii, veniți în Transilvania găsesc aici o lume cu totul nouă: în clanurile vagabonde, pe care le părăseau în Panonia, prea adesea frica dicta ordinea printre membrii clanului sau al tribului. Pe când în satul bătrânesc al Românilor, Săcuii găseau buna înțelegere între locuitorii satului, care, în jurul răbojului din o singură bucată, garantau cea mai armonioasă organizație, ce a existat vreodată în o comunitate de țărani. Ce mare deosebire era între starea socială înapoiată, în care se găseau Ungurii din Panonia, la epoca, când ne-au venit Săcuii și ce organizație socială superioară găsiră aceștia la Românii din Transilvania l Răbojul din două bucăți și acela din o singură bucată stau dovadă de gradul de civilizație înaintată a Românilor în satele autonome me- dievale, adică în satele bătrânești, față de Ungurii, care la aceea epocă abia se pregăteau să între în rândul popoarelor civilizate din Europa. !) In adevăr, iată cronicarul ungur Veroncsics (1504—73), de care am vorbit și în altă parte, scrie lămurit: „Pro literis notas quasdam in scipionibus ad formam tesserae quadratis excidunt". Tot așa Thuroczi (în a 2-a jumăt. a sec. XV) scrie clar: „in baculorum excisionis artificio dicarum ad instar, utuntur". Adică Săcuii tăiau cre- stături pe „tesserae quadratis" sau pe „dicarum". Știm însă că tessera era numele ră- bojului în țările neo-latine de pe atunci din apusul Europei. Tot așa dica era numele în latinește al răbojului adoptat de oficialitatea fiscală a stăpânirii ungurești. Iar Ve- rancsics deslușește crestăturile tăiate pe „scipionibus", adică pe bastoane, el scrie: „notas... quarum una seu ad summum duae, punctis, quisbusdam additis, plusquam pro numero characterum praebunt", face cu siguranță, aluzie la răbojul satului, la care puncii, adică ponturile adunate la crestături ne dau numere. Ceea ce am văzut la ră- bojul „satului bătrânesc”, răboj dintr'o singură bucată. SATUL BĂTRÂNESC 47' 9. încheiere. Satele bătrânești au existat aproape pretutindeni în Europa medievală. Ele au dispărut mai întâi în Apus, odată cu instaurarea puterilor centrale de Stat, când perceptorii stăpânirei răzbiră în sate, im- puseră direct pe locuitori și tot ei percepură dările cuvenite stăpânirei. Dispariția satelor bătrânești din apusul Europei este foarte veche, așa de veche încât răbojul din o singură bucată, icoana fidelă a ace- stor sate, este cu totul necunoscut în țările din apusul Europei. Ră- bojul din o singură bucată nu este pomenit nici în dicționare și în nici o enciclopedie. In acestea, inclusiv cele româneștii nu se vorbește decât de răbojul din două bucăți. In Dacia satele bătrânești au apărut odată cu retragerea legiunilor romane peste Dunăre (271), adică odată cu dispariția din Dacia a pu- terei centrale de Stat a Romanilor. Dela această dată satele bătrânești au durat în Dacia până înaintea războiului mondial (1904). Ultimele sate de acest fel le-am găsit rătăcite prin creerii munților din Transil- vania. Prin urmare, satele bătrânești din Dacia par a fi dintre cele mai vechi, ele au durat 16 veacuri, adică până în zilele noastre, totuși noi nu le-am cunoscut. Satele acestea erau locuite de-o țărănime, Care nu știa să scrie,, nici să citească și de aceea satele, care mai stau ascunse în creerul munților ne dau prilejul să facem cunoștință cu o lume nouă pentru noi, o lume curat românească: lumea răbojului în satele bătrânești „O istorie de sate, spune lorga, e istoria Ardealului românesc", dar lorga nu vorbește de satele bătrânești, totuși vechi de 14 veacuri. Și de unde era să le cunoască? — istoria satelor bătrânești n’a fost scrisă, ea a fost crestată pe răbojul din o singură bucată: răbojul sa- tului, Atâta tot! — Românii n’au avut pe acele vremuri altă vieață, politică decât aceea din satele bătrânești. Au mai avut însă și alta economică, foarte întinsă, dar și aceasta este aproape necunoscută isto- ricilor. Numai astfel se explică, de ce se impută Românilor, că sunt un popor fără istorie. Răbojul însă a ținut totdeauna un loc de seamă atât în vieața socială cât și cea economică a strămoșilor noștri, și una și alta din aceste vieți au fost crestate pe răboj și una și alta porneau din satul bătrânesc. De fapt satul bătrânesc a fost prima organizație politică a Românilor de-a-lungul a multor veacuri. Și ca atare adop- tând felul de a se exprima al lui lorga, putem spune la rândul nostru că: o istorie a satelor bătrânești este istoria poporului românesc din veacul de mijloc. P. N. PANAITESCU DESPRE MASCĂ Șl MIȘCARE Doamnei Ana Gălan E celebru monologul lui Jaques din Cam vă place, acea tiradă unde destinul omului e înfățișat cu umorul tragic al celui mai uman dintre scriitorii dramatici (ceea ce nu vrea de loc să însemne realism) : „întreaga lume este doar o scenă / Și oamenii sunt toți numai actori: / Ei intră ’n scenă, ies, și fiecare / Mai multe roluri joacă, iară acte / Sunt cele șapte vârste ale lui" (trad. Grimm). Iată așa dar specia noastră rupându-se de cele învecinate tocmai prin esențiala calitate dramatică și nu e vorba numai de o alegorie de duh a marelui englez; observația a fost făcută cu temeiuri filosofice, în prezent, de Heidegger, subtilul cercetător al fenomenului poetic, care a scos din opera lui Holderlin nebănuite semnificații morale și metafizice (v. Holderlin und das Wesen der Dichtung și Holderlins Hymne „Wie wenn am Feier- tage.. . “). Dialogul ar fi, după acest filosof, întâiul semn de umanitate al speciei, dramatizarea relațiilor dintre semeni. Dialogul nu ca act material, ci în pura transcendență, transpus însă apoi în cuvânt, în mimică, în gest. Pe noi mai ales acestea din urmă ne interesează și în lumina lor omul apare odată cu masca. De-a-lungul continuului efort de a comunica unii cu alții, după ce au stabilit acea con-aderență psihologică a conștiinței lor sociale, oamenii au avut nevoie de mijlocul prin care să-și facă cunoscute dorințele, să dea expresie sentimentelor și ideilor care le anima inteligența. Și dacă admitem că o stare para- disiacă nu a existat, când ființa fiecăruia să fi fost dăruită spontan și deplin comunității, dacă îl privim pe om din început în ipostaza per- fectibilității sale, e cert că masca i-a devenit atributul cel mai firesc și prietenul cel mai credincios, căruia i-a încredințat însăși existența sa. Prin mască omul s'a dedublat, în cel ascuns, al intențiilor nemărturisite și cel aparent, ai condițiilor sociale. Desigur, în măsura în care suntem DESPRE MASCĂ Șl MIȘCARE 49 numai perfectibili, așa este bine și așa se face posibili conviețuirea civilizată, încât fiecare abdică dela natura și intenția sa intimă, fiecare își pune pe obraz, când trece de pragul casei, masca. Fenomenul se accentuiază la ipocriți, cărora masca le aduce servicii supralicitate, cu un spor negativ pentru armonia socială. Cu greu se poate însă des- coperi unde începe ipocrizia, tocmai fiindcă ține de jocul cantităților, într’o sferă de imponderabile. E evidentă adeseori, dar și atunci nu pentru toți spectatorii ei, alteori rămâne neștiută și nebănuită prin arta celui care o practică. într’o conferință asupra evoluției teatrului, Andre Gide, cu o bibliografie artistică foarte interesantă, căuta să desprindă fațetele problemei, pornind chiar dela semnificația elină a termenului de ipocrit (hipocrites — actor). Lăudând naturaleța moravurilor antice, păgâne, autorul Pretextelor învinuește creștinismul că a dat naștere ipocriziei. Pe când la păgânii elini masca era gratuită, pe scenă, fiindcă nu avea întrebuințare în vieață, începând cu creștinii, actorul coboară in mulțime și ipocrizia e o stare de teatru. Dacă în adevăr constrân- gerea morală creștină depășește regimul moral al antichității, ni se pare totuși exagerat a identifica ipocrizia cu creștinismul și e aici semnul indubitabil al influenței nietzscheene, atât de abundentă la Gide. Ipocrizia și-a găsit analistul desăvîrșit în Erasmus de Rotterdam, a cărui faimoasă Laudă a Nebuniei poate fi luată drept o sumă in materie. Disociind destinul omenesc în elementul teatrului, cu un fast de imaginație, cu un savuros gust al fantasticului și al mascaradei, cu picante interjecții și cu o amară notă de umor și hiper-comic, Erasmus pune în evidență ridicolul umanității. Natura cunoaște prin om un factor de disarmonie, stridență, întreruperea ritmului cosmic, desor- dinea. Nebunia sacră, fecundă din punct de vedere artistic și metafizic, la Platon, unde era act suprem rânduit, după un divin model, s'a preschimbat, prin viziunea erasmică, în nefericita mumă a ridicolului. Nicăieri nu apare lumea mai dezolant îmbrăcată, cu atribute perfide, decât în această societate de măști, în care inteligența a creat între oameni barierele cele mai de netrecut, ziduri diafane dar impenetrabile, în loc să fi țesut punțile fericitei comunicări. Iată un pasaj elocvent ‘ „Ce e vieața? un fel de comedie continuă, în care oamenii deghizați în mii de feluri, apar pe scenă, își joacă rolurile, până când regizorul, după ce i-a făcyt să-și schimbe de mai multe ori costumele și să apară când sub purpura superbă a regilor, când sub sdrențele murdare ale sclaviei și mizeriei, îi gonește afară din teatru. In adevăr lumea aceasta nu-i decât o umbră trecătoare și comedia o jucăm în fiecare zi 1“ Se relevează, deci, că intre vieața cotidiană și teatru limitele-s nedefinisabile, tangență ce poate duce până la confuzie ... Dramaturgul 4 50 I. NEGOITESCU rus Evreinoff, teoretician al înscenării, a conceput chiar, încă înainte de apariția comediei pirandelliene, o Comedie a Fericirii, ce nu era decât sistematizarea de regizor infernal a comediei jucată de vieața însăși, pentru ca prin iluzie să se înlocuiască durerile existenței. Și ce ar putea fi mai convingător ca această mărturie a doamnei de Genlis, care în Memoriile sale povestește cum doamna Necker, stăpâna unui salon celebru în istoria literelor franceze, își prepara dinainte discuțiile ce urma să le aibă cu invitații, încât la momentul oportun nu făcea decât să recite texte, întocmai ca un actor ? .,. Cu toate acestea, fiecare din noi deosebește limpede drama, operă de artă, de teatrul vast al vieții, deși e ispitit în nenumărate rânduri să spună despre un eveniment, despre o situație, că e dramatică, sau despre o dramă că e reală. Artiștii au pus problema, au discutat-o și răspunsurile lor nu se poate spune că au nemulțumit. Doi mari poeți, în prefețele operelor lor dramatice, au căutat să împace raporturile dintre realitate și idealitatea operei de artă, stabilind una din condi- țiile esențiale estetice : izolarea. Opera de artă e un act izolat nu numai prin personalitatea creatorului, prin emoția estetică ce o include, dar chiar prin procedeu tehnic. Din prefața la Bajazet, se citează mereu, foarte cunoscuta scuză față de învinuirile de realism, ce i s'ar fi putut aduce: „Unii lectori s'ar putea mira că am îndrăznit să pun pe scenă o istorie atât de recentă: dar n'am văzut nimic, în regulele poemului dramatic, care să mă împiedice. De fapt, n'aș sfătui un autor să ia ca subiect al unei tragedii o acțiune așa de modernă Ca aceasta, dacă ea s'ar fi petrecut în țara unde se reprezintă tragedia; nici să pună în teatru eroi care ar fi fost cunoscuți de majoritatea spectatorilor. Per- sonagiile tragice trebue privite cu un alt ochi decât acela cu care privim de obiceiu personagiile pe care le-am văzut de aproape. Se poate spune că respectul ce îl ai pentru eroi se mărește pe măsură ce ei se depărtează de noi: major e longinquo reverenda". Racine înlocuia depărtarea în timp prin aceea în spațiu, căci subiectul se izola prin localizarea orientală a acestei tragedii. Grija era atât de mare, deși se respecta regula unităților, deși frumusețea poetică a textului izola prin ea însăși opera de artă de realitate... Mult mai amplu și cu o pregătire estetică de specialist, depășind forța teoretică a unui artist obișnuit, pune problema Schiller, în prefața la Die Braut von Messina, „tragedie cu coruri", cum o numește au- torul, Jocul dramatic trebue să fi® de calitate poetică spune Schiller („Es soli ein Spiel bleiben, aber ein poetisches. Alle Kunst ist der Freude gewidmet, und es gibt keine hohere und keine ernsthaftere Auf- gabe, als die Menschen zu begliicken. Die rechte Kunst ist nur diese, DESPRE MASCĂ Șl MIȘCARE 51 welche den hochsten Genuss verschaft. Der hochste Genuss aber ist die Freiheit des Gemiits in dem lebendigen Spiel aller seiner Krafte"). Această calitate poetică are darul de a absorbi bucuriei estetice toate facultățile omului, sufletul său gustând în mijlocul acestui joc libertatea cea mai desăvârșită. Fenomenul e general artistic, dar nu mai puțin esențial operei dramatice, astfel clar dedusă din jocul marelui teatru al vieții, în care fiecare om, ca actor sau spectator, poartă masca ce îl angajează și care îl împiedică de a gusta deliciile acestui spectacol, în timp ce in drama artistică bucuria se păstrează imaculată, libertatea devine absolut pură, identică gratuității. Pentru a atinge această ele- vație, contemplația artistică se răsfrânge in spiritul naturii și nu în apa- rența realității, arta fiind in acest mod expresia cea mai exactă a ade- vărului („Die Natur selbst ist nur eine Idee des Geistes, die nie in die Sinne fălit. Unter der Decke der Erscheinungen liegt sie, aber sie selbst kommt niemals zur Erscheinung. Bloss der Kunst des Ideals ist es ver- liehen, oder vielmehr, es ist ibr aufgegeben, diesen Geist des Alls zu ergreifen und in einer korperlichen Form zu binden"). Prin artist, realitatea se transfigurează, devenind ideală e mai reală ca înainte, tocmai fiindcă ține acum de lumea esențelor. Idealizată, opera de artă e în acord cu natura. („Es ergibt sich daraus von selbst, dass der Kunstler kein einziges Element aus der Wirklichkeit brauchen kann, wie er es findet, dass sein Werk in allen seinen Teilen ideell seinmuss, wenn es als ein Ganzes Realităt haben und mit der Natur uberein- stimmen soli"). Mai departe, Schiller aplică tragediei aceste principii estetice, dovedind elementele simbolice, artificiale, care fac dintr'o re- prezentație dramatică antipodul realului: lumina, arhitectura, limbajul metric însuși e ideal. Introducerea corului înseamnă pentru tragedie câștigul suprem, victoria definitivă a artei în spectacolul dramatic, fiindcă desăvârșește izolarea operei artistice de lumea reală și îi salvează ca- racterul ideal al spațiului său și libertatea sa poetică. („Die Einfiihrung des Chors wăre der letzte, der entscheidende Schritt — und wenn der- selbe auch nur dazu diente, dem Naturalismus in der Kunst offen und ehrlich den Krieg zu erklăren, so solite er uns eine lebendige Mauer sein, die die Tragodie um sich herumzieht, um sich von der wirklichen Welt rein abzuschliessen und sich ihren idealen Boden, ihre poetische Freiheit zu bewahren"). Corul, dtfpă Schiller, are în tragedia modernă tocmai rolul de a interzice artistului uzaje nepoetice și a-1 constrânge la arhitectura teh- nică ce realizează măreția tragică, scop suprem al artei. Se desprinde din această motivare estetică, precum și din rân- durile transcrise din prefața la Bajazet, tendința hotărită a marelui ar- 4* 52 I. NEGOITESCU tist de a fugi din mediul cotidian, de a întrupa creația artistică după modele ideale. De altfel aceasta a fost, în toată istoria teatrului, cu excepția modei naturaliste a veacului trecut, tendința generală a dramei artistice. Belșugul poetic al operei shakespeareiene sau „spiritul naturii" (ca să folosim expresia lui Schiller) turnat in caracterele comediei lui Moliere, până la Goethe demoniacul, autorul lui Faust și al Iphigeniei, țin de această linie antinaturalistă. Veacul trecut, care a fost — pare-se — mai puțin ipocrit și mai puțin convențional prin urmare, veacul în care au triumfat libertățile în aurora romantică și crepusculul impresionist, a cunoscut în miezul său drama burgheză naturalistă, cu problematicele domestice ale nordicilor, dela stupida Onoare a lui Sudermann până la „sensațiouala" Noră a lui Ibsen, teatru care a dat poate tot ceea ce a avut mai bun prin pana lui Gerhart Hauptmann, sedus totuși și el de mistică, de poezie, de fantezie. Chiar comedia nordicilor, atât de veche prin acel „Plaut scandinav", Holberg, acuza un anume gust na- turalist, aplicat amănuntului, particularului și deci opus unui Moliere, sau fanteziei grațioase, fermecătoare a lui Shakespeare. Dar marile bi- ruințe dramatice ale veacului trecut sunt toate la antipodul naturalis- mului, în Franța prin romanțiosul Musset, în Germania prin strălu- citele nume ale lui Kleist, Hebbel și Grillparzer, culminând în drama muzicală germanist-helenizantă a lui Richard Wagner. In ce privește teatrul contemporan, deși publicul a arătat preferințe mediocre pentru piesele naturaliste, arta a covârșit totuși prin dramaticul fastuos și mi- stic la D'Annunzio, suprarealist la Pirandello, extatic la Claudel și Blaga, poetic-materialist la Wedekind, naturalist-poetic-freudian la O'Neill, lucid fantastic la Giraudoux, estetizant la Hugo von Hofmannsthal și a crescut în fine din inteligența paradoxală, purificată, a lui Shaw. Oamenii de teatru au trebuit să ducă lupta nu împotriva auto- rilor dramatici, cât împotriva actorilor, a publicului și a regiei demo- date, îmbâcsite de naturalism. Reacțiuneâ față de încercarea naturalistă de a amesteca măștile vieții cotidiane, vieții reale, cu cele ale dramei artistice, a cunoscut baricadele școlii rusești, iar în Europa în primul rând glasul de adevărat profet al lui Gordon Craig. In Modalitatea estetică a teatrului, d-1 Camil Petrescu a făcut o cât se poate de justă expunere a teoriilor lui Craig, așa că ar fi inutil să reluăm acest ma- terial, vom folosi însă din faimoasa De tArt du theatre (ed. 1942) câteva elemente ce servesc considerațiilor noastre. Despre masca lui Henry Irving, celebrul actor, Craig ne spune: „Procurați-vă toate fotografiile, toate portretele, desenurile lui pe care le veți putea reuni, încercați să descoperiți ce se află în ele. La început, veți vedea o mască de o semnificație considerabilă. Priviți acea față și veți conveni că nu de- DESPRE MASCA Șl MIȘCARE 53 stăinuie niciuna din slăbiciunile care existau poate in caracter. Căutați de a vă reprezenta această față în mișcare, mișcare perpetuu controlată de gândire. Vedeți buzele mișcându-se sub impulsul cerebral și chiar acea mișcare numită „expresie" făcând să țâșnească o gândire deslușită ca o trăsătură pe o foaie de hârtie sau ca un sunet de muzică ? Ve- deți pleoapele îndepărtându-se ușor și ochii mărindu-se? Aceste două mișcări conțin ele singure o atât de mare lecție pentru viitorul artei teatrului, fac să reiese așa de limpede contrastul bunului și răului joc de expresie încât rămân stupefact că atâția nu au văzut mai lămurit ce va fi viitorul. „Pentru mine, pare că fața lui Irving e transiția între grimaza ridiculă a feței omenești, așa cum s'a văzut în teatrul acestor ultime veacuri și măștile care o vor înlocui intr'un viitor apropiat". Arta înseamnă o stăpânire perfectă, absolută, a tehnicei și fiindcă masca vie nu se supune niciodată controlului deplin al gândirii, după Craig, adevărata artă pură dramatică se realizează doar în masca moartă, a cărei putere de expresie ar fi mai artistică. (Interesant de văzut ceea ce ne comunică Levy-Bruhl, în cartea sa Le sumaturel et la nature dans la mentalite primitive, capitolul despre Semnificația măștilor. La po- poarele primitive, masca înseamnă o transfigurare pentru cel ce o poartă, în sensul de a deveni efectiv pentru timpul dat persoana moartă, stră- moșul, pe care masca îl reprezintă. Așa dar, prin mască, se produce o transformare de personalitate. A purta masca nu e un simplu joc, individualitatea actorului dispare pentru moment, cedând locul spiritului pe care îl prezintă. Mai mult, dacă masca figurează o pasăre, un animal, actorul devine ipso fado acea pasăre, acel animal. In Africa occidentală, se cunosc așa dar oameni-panteră și oameni-leopard). Pentrucă în teatru intervine alături de funcția măștii (vie sau moartă) și aceea a mișcării, și pentrucă atât dansatorul cât și actorul nu pot avea în corpul lor un instrument pe care să-l stăpânească cu desăvârșire, Craig elogiază marioneta și profetizează, în teatrul viitorului, gloria supremă asupra- marionetei. („Imi pare că e mai potrivit pentru om să creeze, să fa- brice un instrument cu ajutorul căruia va da ceea ce vrea să spună, decât să uzeze de propria sa persoană"). Și Gaston Baty a elogiat marioneta, ca arta dramatică cea mai antinaturalistă, domeniul fanteziei pure, desumanizate; recunoscând totuși că acest fel de teatru e prin excelență făcut pentru copii și poeți (mai de grabă firile poetizante, decât poeți, am adăoga noi). Prin aceasta însă el recunoaște implicit și golirea conceptului dramatic de substanța sa intelectuală, care singură poate fi suport artistic. Marioneta rămâne la marginea artei, așa cum desemnul geometric e la marginea artei plastice, ambele exprimând vir- tualități tehnice ale artelor respective. 54 I. NEGOITESCU La fel, Paul Valery, scriind despre dans, încearcă să-l desprindă ca esență, ca mișcare pură și fără țintă, oglindită în ea însăși, înafară de practica lui de către om, de invenția lui homo-sapiens, homo-faber : „Mallarme spune că dansatoarea nu e o femeie care dansează, fiindcă nu e o femeie și nu dansează. „Această remarcă profundă nu e numai profundă: e adevărată; nu e numai adevărată, adică întărindu-se mereu prin reflexie, dar e chiar verificabilă și am văzut-o verificată. „Cel mai liber, cel mai suplu, cel mai voluptuos dintre dansurile posibile mi-a apărut pe un ecran unde se arătau mari Meduze: nu erau femei și nu dansau. „Nu femei, ci ființe dintr'o substanță neasemuită, translucidă și sensibilă, carne de sticlă nebunește iritabilă, domuri de mătase pluti- toare, coroane hialine, lungi corzi vii fugărite de unde rapide, franjuri și pliuri pe care le încrețesc și le descrețesc; cum se învârt, se defor- mează, dispar, tot atât de fluide ca fluidul masiv ce le apasă, le îm- brățișează, Ie susține din toate părțile, le face loc la cea mai mică mlă- diere și le înlocuiește în forma lor. Acolo, în plenitudinea incompre- sabilă a apei ce pare că nu le opune nicio rezistență, aceste creaturi dispun de idealul mobilității, destinzând și adunând radianta lor si- metrie". (Degas Danse Dessin). Lipsit de sens și de spiritualitate, dansul Meduzei e tot atât de puțin dans, precum agitata existență a Efemerelor ar fi dramă (Efe- merele, care nu trăiesc în stare adultă decât câteva ore, ies din apă în roi nenumărat Ia anumite perioade; se înalță în bande, apoi recad și iarăși se ridică și tot așa indefinit. Aceste gesturi sunt probabil în legătură cu maturația glandelor genitale, căci puțin timp după aceea are loc împreunarea, apoi puatul și în fine moartea, totul petrecându-se într’un timp foarte scurt. Lăsând la o parte coreografia prenupțială a masculilor la unele arachnide, să mai amintim de albinele care își ma- sacrează, după clipele de dragoste fecundă, masculii sortiți unui tragic destin...). Avem aici, incontestabil, elemente de teatru și dans în stare născândă, confuză... dar expresia simplă a spontaneității cosmice și nu efortul rânduit al inteligenții creatoare, sub impulsul spiritualității. Pentru a fi dramă, lipsește acestui act masca, iar pentru a fi dans, conștiința mișcării. Walt Disney, mai aproape de aberația lui Craig, a realizat în filmul său fantezist, marioneta iluziei pure, descărnate de toată carența umană, strălucind în domeniul, atât de dificil de altfel, al artelor minore. S'a uitat, în toate aceste teoretizări puriste, tocmai esențialul, așa că sfera lor de aplicare e exclusă dela început din sfera artei, S'a uitat DESPRE MASCA Șl MIȘCARE 55 anume, că dacă în arta plastică materialul prelucrat de artist e piatra, dacă în arta poetică materialul e cuvântul, în muzică sunetul, mate- rialul întrebuințat de actor și dansator e însuși trupul omenesc. Fiecare artă realizează, prin materialul adecvat, ideea artistică ce o întrupează. A reduce poezia la sunet, cum s'a încercat, înseamnă a sacrifica esen- țialul pentru accesoriu, tot așa întâmplându-se și cu artele dansante și dramatice, care trăiesc numai în măsura identificării lor cu virtualitățile corpului omenesc. In dramă și în dans omul e subiect creator și obiect creat în același timp, ambele acte fiind efemere neconservabile, căci deosebit de restul animalelor, omul are libertatea și luciditatea mișcă- rilor (întreaga musculatură a capului, de exemplu, e făcută spre a per- mite această libertate mimică). Celebrul artist și teoretician al dansului Serge Lifar împarte gesticulația în trei grupe: a) gesturi inconștiente, desinteresate; b) gesturi conștiente, interesate, utilitare, cărora li se adaugă c) gesturi convenționale, ocazionale alegorice. Primele au un colorit pronunțat emoțional și sunt personale, variate, nuanțate. Cele din a doua categorie sunt mecanice și monotone — mâna care scrie, a secerătorului sau croitorului etc., — gesturi impersonale și conștiente. Repetiția lor e nu mai puțin evocatoare a profesiunii în care se exer- cită. Vin în sfârșit gesturile convenționale, alegorice, precum semaforul marinarilor sau alfabetul surdo-muților. Gesturile prime deschid core- autorilor și dansatorilor un vast câmp de activitate, un cert material (inconștiente, ele se supun, în summă, conștiinței artistice a dansato- rului). Penuria gesturilor din a doua grupă, în ce privește semnificația lor artistică, apare cu evidență. Gesturile alegorice sunt cele mai anti- dansante, alegoria asemănându-se cu un cod secret, ce du se adresează imaginației ci cunoașterii cifrului. Tot în această ordine de idei își pune Serge Lifar întrebarea (La Danse, Paris 1938) dacă mimusul e un ele- ment dramatic sau unul care ține de arta dansului ? (Germanii Hermann Reich și Artur Kutscher acordă mimusului caracter de esență a dra- maticului). Baletul lui Debussy Preludia la după amiaza unui faun nu conține oare și elemente de dramă ? Mișcarea dansantă și cea drama- tică oare nu se egalează și nu se contopesc până la confuzie, spre a da dramă dansantă 1 In excelenta și voluminoasa sa carte despre Shakespeare (Piper, 1941), Joseph Gregor, autorul Istoriei Teatrului, analizează ordinele complexe ale dramei shakespeareiene, în misterele engleze, în acele dansuri macabre, procesiuni mascate, acea poezie ar- haică a rudimentelor dramatice, în care dela costum, la mască, la cântec, la dialoguri, artele conviețuiesc într'o dulce confuzie. Pornind dela ex- periențele unei Mary Wigman, Harald Kreutzberg, cunoscutul dansator german, a fost complet cucerit de posibilitățile sugestive ale dansului 56 ). NEGOITESCU cu mască (Emil Pirchan, Harald Kireufe&erg, Wien 1941). Școala franco- rusă, puristă, e dușmana acestui fel de coregrafie dramatizantă, tinzând chiar și la eliminarea muzicii și căutând sursele mișcării pure. Deșt masca e ideala incarnație a mimusului desigur că artele își corespund' în mod fecund și purismul se prezintă mai mult ca o reacțiune împo- triva abuzului ce duce deseori la degradarea unei arte sub povara celeilalte. Dacă e clar că muzica realizează unele elemente ale arhi- tecturii, dansului îi răspunde euritmia gesticulației, căreia i se poate adăoga un element constructivist și în tot cazul rămâne dator plasticei. Lucian, autorul Pantomimei (pare-se că e cel mai vechi tratat in ma- terie), cerea oricărui coregraf: Poesie, pentru ornarea compozițiilor, - Muzică, pentru a le anima, Geometrie ordonatoare, Filosofie, Retorică și Sculptură, iar Nietzsche citează, într'o conferință a sa asupra Dramei' muzicale grecești, pe arheologul Anselm Feuerbach, care vedea în tra- gedia antică o confuzie ideală de poezie, dramă, arhitectură, artă de- corativă, muzică, declamație si dans. Era „reunirea sărbătorească a tu- turor artelor eline". Poezia participa prin interjecțiile lirice, ode și di- tirambi ... Greutatea în dans cade pe ritm, indiferent că e vorba de saltație pură sau de balet cu fond dramatic, in care sculptura vie ar părea că deplasează acel centru de greutate al ritmului dansant. Mimodrama (pantomima) e domeniul prin excelență al confuziei și ar putea fi luată ca prearta atât a dansului cât și a dramei. Parafrazând primul verset din Evanghelia lui loan, Serge Lifar condensează astfel estetica sa: „La început era Dansul și Dansul era în Ritm și Ritmul era Dansul. La început era Ritmul, totul s’a făcut prin el, fără el nimic nu s'a făcut"... (La Danse). E evident că această inteligentă parafrază conține un adevăr. Ritmul înseamnă mișcare. Ritmul înseamnă mișcare ordonată. Dansul înseamnă mișcare liberă. Dansul înseamnă mișcare liberă rânduită. Omul nu are numai conștiința de sine, nu stăpânește numai sensul existenții sale, dar în ființa sa materială, în trupul său el închide — ca într'o cupă a vrăjii — acea sumă de mișcări liberate de constrângerile ne- cesarului, eflorescență de acte gratuite. Gratuitul e sâmburele libertății, încât arta poate fi socotită ca expresia sublimă a gratuitului. Când s'a descleștat de mâlurile tenebroase ale animalității, în acea primă auroră de umanitate, care trebue să fi fost clipa cea mai patetică, cea dintâi descoperire a omului a fost libertatea mișcărilor sale. Fiind capabil de mișcare liberă, omul a putut să plăsmuiască mișcarea dansantă, nu gândită, ci pură, sensuală, cea mai pură dintre mișcări și cea mai liberă, înainte de a-și fabrica unelte, omul și-a fabricat mișcări. Cât de simp- DESPRE MASCĂ Șl MIȘCARE 5T tomatic ne apare faptul că dansul a ajuns la cea mai înaltă expresie a sa tocmai în regiuni unde restul artelor, cu foarte rare excepții, e condamnat să rămână la veșnicul stadiu de rudiment. Prin rafinarea sa de-a-lungul sutelor de veacuri, dansul e azi suprema artă în Pacific, în Malaezia, în lava. Destul dacă amintim că Extremul Orient ne-a dat artiști ca Uday Shan Khar sau cei trei Raden Mas (Jodjana, Soebanto și Soekamto), care au geniul masiv al lui Nijinski și rafinamentul unui Lifar. In mișcarea liberă, trupul omenesc constrânge natura exact atât cât natura îl constrânge pe el, stabilindu-se astfel un just echilibru. E poate, fără să ne gândim, cea mai mare victorie a omului... Primitivii - neozeelandezi pornesc la război și la atac în mișcare ritmică, dansantă, însoțiți de uruitul tobelor și de strigăte înfiorătoare ce sparg barbarele instrumente, iar pe față poartă mască. Iată deci o practică politică învesmântată de atributele dansului, muzicei și plasticei. Dar dacă miș- carea liberă a construit mișcarea dansantă, a sculptat în frăgezimea încă neîncepută a spațiului, dansul, dialogul nu a dat naștere dramei decât foarte târziu, după ce toate celelalte arte apăruseră și când s'ar fi crezut că, prin poezie, puterile artistice ale omului se istoviseră. Aceasta s'a întâmplat atunci când omul a căutat să se apere magic de forțele nevăzute ce îl înconjurau, de duhurile ce mișunau pretutindeni, și artele au concurat să-l salveze: Dansul, Plastica, Muzica și Poezia. Așa s'au născut misterele; dansuri cu mască, însoțite de cântece și de formule sacrale: procesiuni secrete, practici oculte, rituri și ceremonii de caracter nebulos (O. E. Briem, Les societes secretes de mysteres). Biserica le păstrează până în zilele noastre sub forma de dramă liturgică. Totul se îmbracă în extaz. Poate tocmai faptul că trecem de câteva decenii printr'o epocă de mari neliniști interioare, amenințați de spaime ascunse, produce o înflorire atât de excesivă a formelor extatice de artă, între care drama stă la loc de frunte, Elev al școalei lui Ștefan George, teatrologul german Felix Emmel a publicat în 1924 o carte întitulată Das Ek- statische Theater, unde pledează pentru teatrul cultic, care să răspundă prin contrapondere vremurilor de disoluție ce au cuprins omenirea subminată de cataclisme nu numai istorice dar și spirituale. Emmel analizează sensul cultic al dramei în general și formele extatice în dra- maturgia istorică și contemporană, până la Werfel și Tagore, teatrul european, teatful evreesc și cel rusesc. De asemeni studiul său se în- dreaptă asupra problemelor de regie extatică și de joc extatic. Pe frontispiciul Teatrului Nou stă scris: Extaz. E drept că formula extazului, ca principiu maxim al izolării ar- tistice în noianul realității, pare ușor desuetă în 1943, când curentele 58 I. NEGOITESCU teoretice s'au cam contopit și s'a ajuns la o modalitate de compromis, in care se mai recunosc urmele tuturor marilor bătălii ce s'au dat pe câmpul artei în ultimele decade. Spiritul renovator te a animat vieața artistică în perioada de transiție dintre cele două războaie mondiale pare azi ostenit și în niciun caz nu se poate preciza forma sub care se va inaugura epoca ce vine și pe care o simțim cu toții crescând peste puterea noastră de modelare. Avem impresia că suntem pe pragul unei epoce care, pe ruinele mitului individualității va zidi modalități exclusiv colective de plăsmuire artistică. S'a susținut atâta timp că in perioadele de cultură fundată pe spiritul colectivității nivelul artistic scade. Istoria, in cea mai mare parte, a dat dreptate acestei aserțiuni. Nu ne pare totuși exclus ca, in momentul unui cataclism de repercursiuni totale, să asistăm la o răsturnare de valori, de concepții, ce de sigur ne înspăimântă, fiindcă ar însemna să fim puntea jertfită spre un nou univers uman, iar după liniștirea apelor se va înălța noua arhitectură a lumii, de abia presimțită azi. S'a agitat mult ideea formei colective, până la paroxism in anii din urmă, și poate că ea va arde și se va consuma deplin chiar pe rugul efemerului imediat și va veni o auroră proaspătă, a individualităților renăscânde, într’o strălucire de- săvârșit schimbată, nebănuită. Ori cum ar fi, se observă clar tendința publicului de a cere o artă diferențiată precis de domeniul real și basmul cinematografic, teatrul istoric, fantastic, romantic (englez și german) cunosc o afluență de public enormă. In lumea reală măștile cad vertiginos, se deschid porțile erei de completă demascare, in ace- laș timp, firesc, succesul măștilor pe scenă crește. Cu cât mai puține măști în teatrul vieții, cu atât artă mai pură pe scenă. Spre idealul cultic, spre modalitatea extatică a dramei și a dan- sului ne îndreptăm ca spre sferele pure, unde lepădăm toată sgura mizeriei cotidiane, toată inexpresivitatea realului. Spectacolul naturalist al veacului trecut a apărut in momentul unui calm obștesc și a unei bune stări generale, in care arta lua semnificația divertismentului comod dintre actele unei drame. Și nici așa nu a durat, căci formula impre- sionistă a cucerit cu rapiditate toate domeniile de artă, aceasta din impulsul indelebil al creatorilor. Numai publcul, sătul și orb, incapabil să mai guste emoția realității cotidiane, o căuta pe scenă, sguduindu-i de acolo nervii plictisiți. Lupta pentru restabilirea demnității măștii artistice au purtat-o câțiva vizionari, câțiva posedați, exagerând ca pe orice baricadă, însă zidind cupole noui unui templu ce amenința să cadă în paragină. Masca de toate zilele, oricât de departe dusă de un ipocrit ge- nial, rămâne totuși, prin realismul său, prin virtualitățile sale strict ' DESPRE MASCA Șl MIȘCARE 59 domestice, inexpresivă artistic, incapabilă de a trece in planul bu- curiilor estetice. In vieață, masca celui ce o poartă e supusă tuturor împrejurărilor externe și grija de a și-d menține in aceste imprejurări absoarbe toate resorturile viabilității sale. In artă, în schimb, masca se liberează, nu are alt mobil decât propriile sale realizări, în sensul unic al libertății ei de expresie, supusă jocului unui actor, care o mânuiește de dragul ei, stăpânind-o și smulgându-i, într’o victorie după alta, toate ascunsele posibilități ale acestui instrument viu. Ea nu se retrage într’o materializare plastică, ce acopere sub expresia nemișcată com- plexul mimic, eflorescență de nuanțe pururi schimbătoare, ci trăiește perpetua însuflețire, transfigurată de arderea extatică a vieții spirituale. Deosebită de instrumentul mort, ca flautul sau ca vioara, ce nu răspund decât unui imbold uman de ordin tehnic, masca se integrează omului, devine la un moment dat esența însăși a calității sale umane, și per- sonalitatea artistului (actor) se confundă total cu masca. Omul întreg participă la acest act mascat, constituind el însuși, cu propria sa per- sonalitate, instrumentul producător de artă. Cât de searbădă ar fi drama și cât de inexpresiv dansul, dacă s'ar reduce la instrumentul mecanic, numit chiar și „supra-marionetă**! Actorul și dansatorul, ca instrumente vii, se modelează după legi spe- cifice, prin opoziția infinită a corpului omenesc față de această mode- lare. Cum materialul artistic are o importanță de nebănuit în opera creată, cum aceasta va câștiga sau va pierde în expresivitate prin în- trebuințarea, spre exemplu în plastică, a pietrei sau a lemnului, a marmorei sau a bronzului, tot astfel corpul omenesc în varietatea sa, în figura dată, cu frumusețea de profil elină sau vigoarea de trunchi germanică, cu elasticitatea, înmlădierile proprii unui artist, cu timbrul glasului și întreaga îmbinare de caractere fizionomice, în fine cu acel fluid inexprimabil al prezenței dramatice, care prin ea însăși umple scena și trezește în spectatori emoția estetică, e o condiție primă a realizărilor de artă. In mișcarea dramatică sau dansantă omul s'a in- tegrat actului cu toată ființa sa fizică și spirituală. Imprimată pe discuri, o simfonie nu pierde nimic din esența sa. fiindcă sunetul nu se alte- rează și aceasta e condiția muzicii. Violoncelistul din orchestră sau di- rijorul care stăpânește și poartă ansamblul cenform propriei sale vi- ziuni, spre zone «poate nebănuite de autorul simfoniei, dar care în tot cazul textul simfoniei le conține, sunt elemente ajutătoare în executarea acestei opere de artă, și discul le include pe toate, purtându-le in- discutabil pecetea, însă depășind prezența materială a acestor execu- tanți. Dimpotrivă, actorul și dansatorul asigură actul dramatic și dan- sant numai prin prezența lor materială, înafară de care atât drama cât 60 I. NEGO1ȚESCU și dansul pier. Transpusă în cinematograf, arta actorului decade la rolul de executant, invadată de alte elemente care țin nu de domeniul dramatic ci de acel al plasticei (într'o conferință asupra Teatrului șf Cinematografului, d-1 Radu Stanca dovedea foarte precis derivația esențial plastică a artei cinematografice). E invazia dramatică în limi- tele artei plastice, precum decorul și costumele sunt elemente de in- vazie plastică în dramă (Cât de dramatice sunt așa dar atâtea din grupările compozite la Tilmann Riemenschneider, ce linie dansantă în Laocoonul antic, în atâtea din figurile lui Michel Angello sau în schi- țele lui Lionardo, in cele ale lui Matisse1 Dansant e Discobolul îm- pietrit și așteptând parcă numai suflul miraculos care să-i redea liber- tatea mișcării și dansante sunt înfine toate dansatoarele lui Degas, to- pite în transparențele verzui, roze, albastre, spumos albe. Dar nicio- dată nu va fi dansantă mișcarea lunii împrejurul soarelui cum nu e artă caligrafia lui Picasso, una fiind pur mecanică, ceealaltă pur teh- nică. Și pentru a încheia această enumerare de momente confuze ale artei, să amintim virtualitatea excepțional dramatică a picturilor lui Griinewald, mai cu seamă jocul de mâini din Răstignirea lui Isus (al- tarul din Colmar), opusă cu totul frumuseții pur plastice a mâinilor, la El Greco). Valoarea corpului omenesc, deci a omului fizic în general, pentru creațiile artei dramatice și dansante, vine nu atât din condițiile exte- rioare, ce am văzut cât de ușor pot fi asimilate lumii plastice, dar în- deosebi din acele resorturi comprimate înăuntrul corpului fizic și care nasc necesitatea mișcării în așa mod, că fiecare stare exprimă summa posibilităților de mișcare viitoare, sau a celor ce deja au fost consu- mate. In dialogul de imitație platoniciană L’Ame et la Danse, Valery încearcă să definească dansul tocmai prin acel foc al mișcărilor, care arde lăuntric și își află doar expresia aparentă în amplitudinea fizică: demonii saccadelor, îmbătați de aroma mișcării, se convertesc la ritm și dau trupului omenesc un adăpost de vrajă (Athikte: Asile, asile, 6 mon asile, 6 Tourbillon! — J'etais en toi, 6 mouvement, en dehors de toutes Ies choses..,), De altfel ne pare interesant de a nota modalitatea dansului re-creat poetic, în acest dialog al lui Valery și suggestia e atât de perfectă că imaginea câștigă o consistență pur vizuală. Procedeul îl găsim și în Tulburarea apelor a lui Blaga, unde Nona, vrăjitoarea incandescentă, e creată dansant, prin mijloace poetice. Pius Servien, teoretician al ritmului (Les rythmes comme introduction physique ă l’esthetique), își propune studiul dansului în Phidias și în Pindar, pentru el strofele Olimpice sintetizând cele mai admirabile lecții de dans. DESPRE MASCA Șl MIȘCARE 61 Numeroasă și întemeiată pe serioase date științifice, teoria con- temporană a dansului și a mimicei pornește dela elementul fiziologic, adică dela corpul omenesc, în care, ca într'o cupă magică, mișcarea își toarnă arderea extatică. Să amintim, așa dar, în treacăt, de prințul Serge Wolkonsky, fostul intendant general al teatrelor imperiale din Rusia, pentru care corpul uman este instrumentul expresivității, iar atenția și destinderea mijloacele de expresie. In acelaș timp, doamna Lund-Bergman a întreprins un studiu al „tehnicei mișcărilor bazat pe legea anatomică și mecanică a corpurilor** și recomandă pentru a ob- ține grație și armonie în mișcările corpului, considerarea următoarelor condiții: 1. Să se reducă la minimum cheltuiala de energie în execu- tarea mișcărilor; 2. sensul spațiului și al liniei în mișcări, fără de care nu e posibilă nicio expresie; 3. Ritmul fiziologic al corpului depinde de inteligenta supunere a corpului legilor științifice. Din aceste legi fun- damentale s'au dedus apoi exerciții de destindere a oricărei tensiuni inutile în articulații, mușchi și nervi, construirea unei bune ținute sta- tice a corpului, echibrul în mișcări, bun mecanism în respirație, în mers și în fine o seamă de mișcări ce țin de plastica vie a corpurilor, după principiile științifice ale mișcării corporale (v. Nr. 5, 1934, din Archives internationales de la Danse). Apare caracteristic acestor con- diții de pregătire în vederea mișcării dansante, tendința de a reda cor- pului plinătatea de calm și perfecta stăpânire a încordărilor sale, o stare aproape de repaos, asigurând evident puritatea materialului din care se vor tăia liniile și se va structura figura mișcărilor. E înțele- gerea însăși a frumuseții corporale, în simplitatea mișcării sale, atât de bogată în nuanțe expresive. Marea revoluție a dansului modern a pornit de fapt de aici, prin geniul Isadorei Duncan, care a redat corpului omenesc demnitatea pe care o mai avusese pe timpul elinilor. Isadora Duncan a atins treptele cele mai eterate ale dansului, cu liniile pure și nude de orice artificiu, în creații caste, extatice, decostumate. Dela dansul baroc la dansul nud, dela figurile îngropate de mătăsuri și bro- carte la alunecarea de văluri, de umbre diafane, din care mișcările își descopăr bogăția infinită. Dansul mișcărilor ample, stăpânite, de caracter net artistic, e re- zultatul unei lungi evoluții și presupune înaintea lui dansul convulsiv, unde omul nu e decât rob al mișcărilor sale, în vârtejul cărora se ab- soarbe întreaga feii ființă, inconștient și oprit numai de epuizarea for- țelor fizice. In acest sens chiar și antropoidele dansează: s'au observat la cimpanzei mișcări de saltație sub acțiuni excitatorii. Materialul de studiu, în domeniul istoric al dansului, a fost considerabil sporit în vremea din urmă de cercetările etnografice, mai ales în țările de cui- 62 I. negoitescu tură primitivă. Istoria Dansului de Curt Sachs (tr. fr. 1938) prezintă,, din acest punct de vedere, importante concluzii privitoare la origina și* la formele dansului. Aflăm la Andamanezi un astfel de dans fiziologic, pe care dan- satorul îl execută pentru a-și provoca stări de plăcere prin mișcările: ritmice ale membrelor, sub focul unei agitații nervoase specifice. Sunt spasme clouice, stări hipnotice, tulburări nevropatice. Urmează dansuri de caracter mai puțin convulsiv, născute spontan și necesar din corpul posedaților demoniaci, corespunzând formelor de extaz și formate din* stăpânirea perfectă a unor anumite grupuri circumscrise de mușchi. La * dansatoarele cambodgeiene se observă, în mijlocul unui dans mitologic și strict stilizat, o scurtă întrerupere căreia îi survine o lentă mișcare’*; ondulantă, pornind dela mâna în întregime răsucită. Mișcarea se on- dulează cu suplețe de-a-lungul brațului, se comunică celuilalt umăr, ridică pieptul, trece la al doilea braț și se pierde în tremurarea aripată : a mâinii acestuia. Totul, sub reflexele extazului, în figuri hieratice. In fine, ca o încoronare a acestor mișcări și ca o cucerire definitivă a limitelor artistice, apar dansurile conștiente, în care omul rupe’lanțurile constrângerii pentru a-și impune voința creatoare de ritmuri. Ajungem în acest mod la Jocul Călușarilor, de origină maură și obișnuit deopo- • trivă în România și, în parte, în Anglia, purtând semnul practicilor magice, păgâne (Curt Sachs). Complex și corespunzător modalităților de cultură și civilizație, dansul devenit practică artistică de nuanță ma- gică și religioasă, e împărțit de autorul Istoriei Dansului în imitativ și ne-imitativ, iar acestea la rândul lor se divid în dansuri de tămăduire, ■ de fertilitate, de inițiere a adolescenților, nupțiale, funerare, războinice, animaliere etc. și toate intră în serii de caracteristică sociologică și psihologică: matriarcal-patriarcal, intravertit-extravertit, liberat de corp- legat de corp, imaginativ-sensorial, capabil de abstracție-empiric. Un exemplu: dansul imitativ e legat de corp, pornind dela concepția că imitarea gestului și a atitudinii ajunge pentru a capta o forță și a și-o aservi (imitarea animalelor); dansul ne-imitativ e deslegat de corp, exaltă forțele spirituale în extaz, dansatorul dansând pentru a se des- face de corpul său material și a deveni spirit. Se înțelege că dansul fiziologic nu are caracter spectacular și deci îi lipsește o condiție esen- țială estetică și numai odată cu evoluția spre rituri și mistere s'a dat dansului forma spectaculară, publică. In aceeași ordine de idei e important de cunoscut că dansul se supune spiritului unei epoci, nevoilor spirituale și psihozelor ce domină o perioadă istorică fiind de fapt mărturia cea mai directă a focurilor lăuntrice ale omenirii, seismograf ultra-sensibil al stărilor nervoase ca- DESPRE MASCĂ Șl MIȘCARE 63 racteristice timpului. Astfel, dansurile convulsive nu apar numai în so- cietățile primitive, ci își taie drum chiar în mijlocul civilizațiilor și cul- turilor de amplă spiritualitate. Furia care a cuprins omenirea modernă în ragtime, voga indicibilă a stepurilor creole și negre, a charlesto- nului, mărturisesc stăpânirea mișcării asupra omului, până la aneanti- zarea nobilelor ritmuri. Mult mai interesante, din acest punct de ve- dere, rămân nebuniile dansante ale Evului Mediu, explozii de extaze morbide, acționate de magnetismul unui suflu demoniac. Așa sunt dansurile macabre, hore frenetice în cimitire, histerii în massft, dan- satori posedați, care — cu spume la gură — se învârtesc ceasuri în- tregi și uneori chiar zile, până la epuisarea totală, în contorsiuni stranii și ucigașe. Morții și vii cad pradă aceleeași disperate și inexplicabile prăpăstii de mișcări convulsive, de caracter dansant, adevărat flagel, care a dus, spre exemplu la viziunea bolnavă a Triumfului Morții, frecventă în secolul al XlV-lea și transpusă plastic de un Breughel. E parcă o secetă a vieții de proporții înspăimântătoare, cataclism sufle- tesc ce transpare de altfel, tot plastic, în întreaga operă a lui Hieronymus Bosch. In 1933, din inițiativa lui Rolf de Mare, s'a organizat la Paris o expoziție a „Pictorilor și sculptorilor Dansului". S’au văzut acolo Dansurile de îngeri ale lui Fra Angelico (după San Marco, Florența), acea elevație pură în care mișcarea e aproape astrală, Parnasul lui Mantegna, grație naturală, linie pură, Watteau, Lancret, Pater, figuri clasice, de structură accentuat barocă, intr’o eleganță de salon, Poussin helenizant, aerian, armonios, și până la Cezanne, Chirico, Leger, Bon- nard, Duffy. Alături de acestea produceau o impresie terifiantă viziu- nile lui Bosch (Sâbbat), Nicolas Manuel (faimos prin dansurile sale macabre) Gauguin (Dansul Focului) sau Goya. Acea forță demonică ce împinge pe om la mișcare convulsivă și îl îneacă în spasmurile celor mai stranii dansuri, a trecut în pla- stică nu numai prin motivele strict dansante, ci chiar în limitele unei viziuni plastice care aparent e tot ce poate fi mai antidansant: pei- sagiu!. Așa dar pentru orice contemplator al peisagiilor lui Van Gogh e șocantă linia convulsivă care trece prin staturile pământului, prin si- nuositatea trunchiurilor de copaci, a lujerilor de iriși, a ramurilor de migdali, măslini, chiparoși, transfigurând cerul și norii în undele unei mișcări obsedante, rotitoare până la nebunie. Ultimele tablouri ale lui Van Gogh nu țpai sunt decât obsesia magică a cercurilor solare, în- ghițite de culoare și dând expresie celor mai ciudate contururi. Hein- rich Liitzeler numește, în peisagiul lui Van Gogh, această misterioasă impulsie spre mișcare, Demonia Naturii. Ea nu poate fi străină, de fapt, de demonismul dansurilor convulsive, și lucrul apare evident dacă 64 I. NEGOITESCU facem o apropiere cu concepția extatică de dans a Evului Mediu, co- municată de Curt Sachs, in legătură cu dansul marților: orice mișcare supta terestră și de dincolo e în chip necesar dansantă; stelele, zeii și spiritele dansează. Și o legendă din Brazilia orientală: o mulțime de schelete se învârtea și dansau in desordine confuză; carnea pu- tredă atârna în fâșii împrejurul oaselor, ochii uscați se înfundau în ■orbitele scobite; aerul era greu de miasme... I. NEGOIȚESCU CĂI DE COMUNICAȚIE IN ARCUL CARPATIC Pentru stăpânirea românească a Transilvaniei, cele patru linii de cale ferată transcarpatice, dintre Ardeal și Țara Veche, — Petru Rareș— Ghimeș—Adjud, Brașov—Predeal—Ploiești, Sibiu—Turnu Roșu—Râm- nicul Vâlcii și Timișoara—Orșova—Turnu-Severin, nu mai acopereau nevoile multiple ale legăturilor dintre provinciile aceluiași stat. Intensitatea firească a relațiilor economice și necesități strategice au dus la punerea în lucrare, între 1920—1940, a încă trei linii trans- carpatice, menite a descongestiona traficul celorlalte, a ușura comuni- cații directe între puncte izolate și a desăvârși în practică comunitatea de vieață dintre provincii. Astfel s'a inaugurat în 1938 linia, care constitue o neîntrecută lucrare de artă, Ilva-Mică—Vatra Dornei, legând Transilvania la Nord cu Bucovina și Moldova de Sus și alte două linii sunt pe cale de de- săvârșire : linia Brașov—Teliu—Intorsura Buzăului, isprăvită și dată circulației până în acest punct și urmând a fi continuată prin Nehoiași la Buzău, spre a canaliza din Ardeal întreg traficul destinat porturilor de export Brăila, Galați și Constanța, descongestionând linia supraîn- cărcată de pe Valea Prahovei și în sfârșit linia Petroșani—Livezeni— Bumbești—Târgu-Jiu, care va lega bazinul carbonifer ardelean cu Ol- tenia și părțile de Sud ale Țării Vechi. Lucrările foarte înaintate ale celei din urmă, ca și cele dela Teliu—Intorsura Buzăului, întrerupte temporar, vor închega într’un sistem unitar și practic rețeaua româ- nească interprovincială de căi de comunicație feroviare. In interiorul arcului carpatic, pe sub poala munților, un alt arc, feroviar, trebuia să înbrățișeze întregă Transilvania, unind capetele celor șapte căi transcarpatice și înlesnind comunicațiile pe linii interioare. El trebuia să plece dela Sighet, din valea Tisei, curbându-se pe sub poalele Carpaților până în valea Dunării, mai sus de Orșova. Acest arc feroviar fusese realizat în parte, de-a-lungul unor sectoare din văile 5 66 traian marcu Mureșului și Oltului, acolo unde construcția era înlesnită de cursul râurilor. In acest sistem de comunicații trebue considerate căile ferate- Sibiu—Brașov prin Făgăraș, precum și continuarea pe sub Carpații ră- săriteni, prin Sf. Gheorghe—Miercurea Ciucului și Toplița, până la Deda,., de unde calea ferată părăsește poalele lanțului carpatic, urmând valea Mureșului, spre Câmpia Transilvaniei. Arcul subcarpatic n'a fost însă completat, până în 1940, nici din valea Mureșului spre Nord, dela Deda spre Maramureș, nici dela Sibiu spre Vest, pe sub munți spre linia care coboară dela Timișoara spre valea Dunării. Numai linia Ca- ransebeș—Subcetate, constitue, în Sud, un fragment al acestui sistem, subcarpatic, incomplet, de comunicații, suplinit între Subcetate—Sibiu* de linia principală din valea Mureșului, intre Simeria—Vințul de jos și de aici de linia secundară Vințul de jos—Sibiu. In sectorul nordic însă dificultățile terenului muntos au trebuit să fie învinse, iar con- strucțiile unor sectoare din aceste drumuri se cereau imperios realizate, pentru înfăptuirea legăturilor vitale dintre anumite puncte. Din aceste interese a pornit construcția liniei Salva—Telciu—Borșa, realizată până la Telciu, iar linia, proiectată numai, Deda—Sărățel, menită a lega prin Măgheruș—Șieu și Beclean, sistemul feroviar din valea Mureșului cu liniile maramureșene din valea Tisei și valea Vișăului, a rămas în stare de proiect, în urma evenimentelor politice din toamna anului 1940. O linie directă subcarpatică, Caransebeș—Sighet, prin Subcetate— Sibiu—Făgăraș—Brașov—Toplița—Deda—Sărățel—Beclean — Telciu— Valea Vișeului, întretăiată de șapte linii transcarpatice însemna o în- viorare deosebită a vieții economice transilvane: înlesnirea aprovizio- nării unor regiuni relativ sărace, în special în ceea ce privește cerealele, înlesnirea exploatărilor forestiere și a distribuției promte a materialului lemnos la locul dorit, un avânt nou și necesar al industriilor laptelui în toate regiunile păstorești ale Carpaților și mai cu seamă ușoare miș- cări strategice în întreg cuprinsul țării. In urma arbitrajului dela Viena însă, căile de comunicații ale Ar- dealului au fost tăiate fără considerații de această natură, desorgani- zându-se, în special în Ardealul de Nord, întreg sistemul feroviar. Astfel ținutul secuiesc a rămas complet izolat de Ungaria, constituind o problemă extrem de dificilă atât pentru guvernanți, cât și pentru populație. In fața acestor dificultăți care cereau o deslegare imediată, în interesul integrării teritoriilor atribuite prin arbitraj coroanei Sfântului Ștefan, guvernul maghiar a inițiat încă în toamna arbitrajului, — pe lângă legăturile unor linii înguste în regiunea Târgu-Mureș—Câmpie, — și lucrările liniei normale Deda—Sărățel, menită a lega linia Târgu- CAI DE COMUNICAȚIE IN ARCUL CARPATIC 67 Mureș — Miercurea-Ciucului— Sfântu-Gheorghe cu sistemul feroviar nordic Bistrița—Dej—Zălau—Cărei—Budapesta, precum și cu linia Dej—Apahida—Cluj. Lucrările liniei Deda—Sărățel de aproximativ 60 km lungime, au durat doi ani și linia a fost dată circulației la 6 Decemvrie 1942, in prezența regentului ungar, de ziua sa onomastică — Sf. Nicolae. O cale ferată, pe lângă utilitatea legăturilor pe care le face, în linii mari, are și o nemijlocită însemnătate pentru populația regiunii străbătute. Din acest punct de vedere, o particularitate vrednică de re- marcat a traseului noii linii Deda—Sărățel, este faptul că ea atinge, in lungimea ei de 60 kilometri, douăsprezece comune, dintre care zece curat românești, una cu populație româno-germană și una cu popu- lație românQ-maghiară, deci o întreagă regiune românească din județele Mureș și Năsăud s'a împărtășit, indirect, de binefacerile acestei linii. Faptul acesta, insă, are și o altă semnificație. Dacă mobilul principal al alegerii traseului noii linii a fost drumul de racordare cel mai scurt între două linii existente, apoi el ar fi putut favoriza, cu oarecari oco- luri, o populație maghiară, dacă ea ar fi existat în regiune. Populația traseului ne indică însă, fără controverse, întreg caracterul etnic al re- giunii, identic în întreg Ardealul de Nord, cu excepția județelor să- cuiești. Cu această lucrare, grăbită de noua stăpânire din considerații de natură cu totul particulară, sistemul feroviar subcarpatic s’a întregit cu un sector deosebit de important, căruia urmează să i se mai adauge doar fragmentul Telciu—Borșa, de mai puțin de 30 kilometri, pentru completarea marelui arc subcarpatic Sibiu—Sighetul Marmației. Considerând bariera așezată la Nord de Prejmer, de-a-curmezișul căii ferate din valea Oltului, ca un simplu accident în circulația nor- mală a trenurilor, așteptăm reluarea circulației pe sub coama Carpaților, până în cel mai nordic colț al pământului nostru. TRAIAN MARCU 5* CRONICI PROFESORUL ION SIMIONESCU In ziua de 7 Ianuarie 1944 a încetat din vieață profesorul Ion Simionescu, președintele Academiei Române. Deși în al 71-lea an al vieții sale, Ion Simionescu și-a păstrat până în ultimele zile, atât vi- goarea trupească, dar mai ales cea sufletească, încât moartea sa a fost o surpriză pentru toți cari 1 au cunoscut. Prin moartea lui Ion Simio- nescu neamul românesc pierde încă o personalitate culturală de re- marcabile resurse, care o vieață întreagă a muncit pentru ridicarea neamului, dar mai ales pentru a-i deștepta credința în posibilitățile sale creatoare. S'a născut în comuna Fântânele jud. Bacău, iar copilăria și-a petrecut-o Ia Botoșani, leagănul energiilor naționale — Eminescu, lorga. A făcut studii universitare la Iași, Viena și Grenoble, fiind numit înainte de a împlini 30 de ani profesor la catedra de geologie a sa- vantului Cobâlcescu, la Universitatea din Iași. Mai târziu a fost trans- ferat la catedra de paleontologie dela Universitatea din București. Pentru meritele sale științifice, culturale și de organizare a ocupat o serie întreagă de demnități: membru al Academiei Române, în ultimul timo președinte, secretar general al Ministerului de Instrucție, rector al Universității din Iași, senator și deputat. Activitatea profesorului Simionescu s'a desfășurat în mai multe sectoare: cercetător științific, popularizator al științei, animator de energii și îndrumător pentru cunoașterea neamului și a țării. In calitate de om de știință, pe lângă cursurile universitare, pe care le ținea cu regularitate kantiană, și pe care le-a publicat în două tratate (unul de geologie și altul de paleontologie), Ion Simionescu a scris între 1889 -1941 în total 95 lucrări de specialitate, cele mai multe în limbi străine. Unele au apărut în publicațiile periodice la care a colaborat: Buletinul Societății de Științe, Analele Academiei Române, Anuarul Institutului Geologic, Annales scientif ques de l'Uaiversite de Iași, Au- nuaire de l'Universite de Grenobles, Revista științifică Adamachi ș. a. La acestea trebue să mai adăogăm manualele de curs secundar pentru științele naturale, scrise în colaborare cu Th. Bădărău. Ca popularizator al științei, amintim în primul rând redactarea colecției „Cunoștințe folositoare", editată de Cartea Românească, în care s'au tipărit peste 330 de broșuri, cu cel mai variat cuprins, vreo PROFESORUL ION SIMIONESCU 69 40 din ele fiind scrise personal de Simionescu. O altă serie de lucrări tn legătură cu vieața plantelor, animalelor, mineralelor ș. a. au fost publicate in „Biblioteca de popularizare" a Casei Școalelor. Pentru a însufleți tineretul și a-i stimula energiile a scris o admi- rabilă carte, unică la noi, Oameni aleși, în 2 voi. Frumusețile, bogă- țiile și nădejdile neamului le-a descris în mai multe lucrări, din care amintim: Orașele noastre, Dobrogea, Tinere cunoaște-ți neamul, Tinere cunoaște-ți țara, dar mai ales cele trei monografii editate de „Fundația Regală": Țara noastră. Fauna României și Flora României. Despre „Țara noastră" N. Iot ga a spus că e „un adevărat imn, ridicat naturii românești, cu pagini care trebue citite de orice Român, fiind cea mai bună carte de ansamblu, care a fost tipărită până acum". De asemenea trebue să amintim ultima lucrare în cinci volume, terminată abia anul trecut Pitorescul României, o adevărată sinteză de știință și poezie. De altfel aceasta este caracteristica întregii sale opere: „O sin- teză armonică intre spiritul științific și talentul literar", cum a caracte- rizat-o profesorul Ion Petrovici. „Fără să vatăme adevărul, talentul exprimării frumoase se desvoltă îmbelșugat în scrierile sale de popu- larizare, înălțându-se treptat dela limpezimea curgătoare la fraza co- lorată și plină de pitoresc". (I. Petrovici, Discurs rostit la înmormân- tare). Prin această calitate scrierile prof. Simionescu sunt deosebit de atrăgătoare, putând astfel pătrunde în toate clasele sociale și la toate vârstele, devenind cel mai popular scriitor. Prin cantitatea de material științific difuzat în popor, opera pro- fesorului Simionescu a fost considerată de unii ca un adevărat „fe- nomen cultural" al țării, iar mulțimea cărților tipărite ca o activitate „fabuloasă". E suficient să amintim că în doi ani primul volum din „Pitorescul României" s'a desfăcut în 15.000 de exemplare, voi. I din „Oameni aleși" a fost tipărit in 32 000 de exemplare, iar „Cunoștințele folositoare" au un tiraj de trei milioane 1 Se poate afirma cu siguranță că nu există bibliotecă publică, din cele mai îndepărtate cătunuri și până la cele universitare, în care să nu se găsească măcar câteva lucrări de Simionescu. La fel din bibliotecile particulare nu vor putea lipsi: Oameni aleși, Țara noastră sau Pitorescul României. Dar nu numai prin studiile sale a pătruns Ion Simionescu în toate colțurile țării. Călător pasionat și iubitor al frumuseților naturii prin specialitate, dar și prin înclinările sale sufletești, Ion Simionescu a cutreerat de nenumărate ori în lungul și latul țării, și până în ultimi ani ai vieți, oricând putea fi întâlnit în cele mai ascunse colțuri ale ei. Apoi destul de des glasul profesorului Simionescu putea fi auzit la Universitatea Rădio elogiind frumusețile țării, sau dând sfaturi și trezind speranțe în clipele de grea încercare ale neamului. Pe lângă acestea obișnuiS, mai ales în ultimul timp, să trimită cetitorilor săi câte un articol în paginile de Duminecă ale ziarului „Timpul". De sigur că această multiplă activitate de popularizare a științei și de educație a neamului i-a consumat energia, ce putea fi întrebuințată cu folos în elaborarea lucrărilor de pură specialitate. Dar Simionescu, cunoscând atât de bine realitățile românești, și-a dat imediat seama că datoria de a ridica acest popor sub aspect cultural și material, este 70 GH. PAVELESCU mult mai imperioasă și trebue să ofere mai multă satisfacție, decât cercetarea izolată de semeni, într’un laborator, fie chiar și încântătorul laborator al naturii. Sacrificându-și prin aceasta posibilitățile sale știin- țifice pentru a ridica nivelul cultural al țării, activitatea lui Ion Simio- nescu se aseamănă în multe privințe — cum remarca profesorul L Petrovici — cu cea a lui Titu Maiorescu. Pentru a pregăti un viitor mai bun acestui neam, atât de des încercat, dar în care întrevedea atâtea posibilități, Ion Simionescu se adresează în primul rând tineretului, care se pregătește pentru munca de viitor. De aceea toate lucrările privitoare la cunoașterea neamului și a țării îi sunt adresate lui. „Sborul entuziasmului nu poate fi irosit în necunoscut Cei care au dorul de îndreptare, nu pot păși în dibuire, nesocotind ceea ce este și ce s’a săvârșit. Clădirea viitorului ca să fie trainică, trebue înălțată pe temelie sănătoasă, a pământului cât și a sufletului etnic Numai așa putem ajunge la o manifestare a energiei noastre productive. S’a înfăptuit mult în trecut; sunt atâtea rămase în seama vremii de mâine. Faptele trebue să ia locul vorbelor, care se pierd, iar năzuințele de perfecționare să se bizuie pe ceea ce e al nostru, material și suflet**. (Tinere cunoaște-ți țara, p. 6). Ori de câte ori are ocazie I. Simionescu subliniază valoarea energiei românești, prețuirea și încrederea de care trebue să se bucure. „Trebue să avem încredere în energia noastră**, scrie Simionescu, după ce constată că „răsar din toate colțurile românismului, din toate straturile sociale, reprezentanți ai spiritului românesc, demni să fie puși alăturea cu mulți dintre cei străini, slăviți chiar și în școalele noastre**, (ibid. p. 80). Unul din păcatele capitale ale culturii noastre este, după Simio- nescu, tocmai lipsa de cunoaștere și apreciere, în adevărata ei valoare, a energiei noastre etnice, prin care s'au realizat atâtea prefaceri, în timp scurt, și în condiții nu totdeauna prielnice. „Prea ne-am deprins să ne socotim ce avem și ce-am înfăptuit, prea e lăsat în umbră, ce e al nostru, bunuri câștigate cu grea trudă, ori scăderi explicabile, ce trebuesc îndreptate". (Țara noastră, p. 4). Pentru înlăturarea acestor rele se cere, alături de cunoașterea realităților românești, muncă ordonată, chibzuită, luminată, reciproc respectată, care este după Simionescu, urzala cea mai trainică pentru înaintarea unui popor. Se mai cere „o imensă economie de timp în progresul țării „Interesele ei nu așteaptă. Energiile în creștere trebuesc canalizate, cele latente des- morțite" (Oameni aleși, voi. I p. 4). Alături de iubirea de neam și de țară, cele două coordonate ale operii lui Simionescu, mai trebue să subliniem în lucrările sale pre- zența sentimentului de admirație în fața naturii. Neamul și țara, apar întotdeauna în scrierile lui Simionescu ca binecuvântate daruri ale naturii. „Scumpă, scumpă țară 1 Exclamă Simionescu. Ce frumoasă ești I Câte daruri prețioase nu ascunzi în fiecare cotlon tăinuit! Ce raiu poți deveni, când dorul de muncă ne va cuprinde pe toți, sus și josl" Sunt pagini din „Pitorescul României" (voi. II. p. 42) scrise parcă de romanticii veacului trecut. Tot atât de iscusit in a prezenta lumea plantelor ca Maeterlinck și a animalelor ca Fabre, Simionescu posedă și sentimentul total al naturii — ca și marele Goethe, pe care îl ad- PROFESORUL ION SIMIONESCU 71 'miră și-l citează deseori ia opera sa — sentimentul înfrățirii tuturor elementelor cosmice sub același destin de vieață și moarte. Ne per- mitem să cităm un singur exemplu din ultima lucrare. „Munte, floare, om au aceeași soartă. Trăsnetul care dărâmă Detunata, gerul care macină bolovan cu bolovan din Toaca și Panaghia, sunt semnele schim- bării zilnice, care duc la distrugerea finală. E îmbătrânirea muntelui ca formă, declinul lui ca și al florilor în zilele de toamnă, ca și al bradului căzut la pământ și prefăcut într'o mână de cenușă. Vieața muntelui se îmbină cu moartea lui; ceea ce-1 sfarmă bucățică cu bucățică, dă farmec plasticei frumusețelor sălbatice, văilor adânci și tainice, toate însă trecătoare, deși par veșnice, față de scurtimea vieții noastre**. „Aceasta e vieața; împletituri de soare și nori, de lacrimi și surâs. Așa va fi întotdeauna**. (Pitorescul României, voi. IV. p. 81—82, 123). Profesorul Simionescu ne-a părăsit la o vârstă înaintată, după o activitate de care puțini au avut parte, tocmai când își terminase ru- găciunea prin care mulțumea lui Dumnezeu că l-a învrednicit să ducă la bun sfârșit, ceea ce socotise ca „sfântă datorie** față de țara în care și-a trăit traiul și de neamul din care face parte (ibid. voi. V. p. 5). Obișnuit cu gândul morții din lumea naturii, a închis ochii cu liniștea socratică a datoriei împlinite, lăsând urmașilor un model de vieață și o operă remarcabilă, care îi vor păstra amintirea. GH. PAVELESCU IORGU IORDAN, LIMBA ROMÂNA ACTUALA O gramatică a «greșelilor*, 558 pag. (lași. Institutul de Arte Grafice Alexandru Țerek, Mirzescu, 9, 1943) După studii deosebit de valoroase, publicate prin numeroase re- viste de specialitate, românești și străine, dar mai ales în Buletinul In- stitutului de Filologie Română „Alexandru Philippide", pe care îl con- duce de mai bine de zece ani și în Bulletin linguistique, de sub con- ducerea d-lui Alexandru Rosetti, d-1 lorgu Iordan a scos, pe la mijlocul lunii August, o carte mare asupra fenomenelor de limbă ce sunt în curs de desfășurare, carte bogată în exemplificări și explicații totdeauna juste și interesante. Preocupările d-sale în legătură cu limba română actuală sunt destul de vechi. Publicul a luat cunoștință de ele, mai întâi, din paginile re- vistei Școala Normală care apărea, prin 1916, Ia Iași. De atunci încoace ele nu l-au mai părăsit nicio clipă și, în ultimii zece ani, au dus la rezultate dintre cele mai bogate. Paginile revistelor amintite sunt dovadă hotăritoare în direcția aceasta. încă din «lecția de deschidere a cursului de Filologie Română, lecție ținută la 1 Martie 1934 și publicată în fruntea primului volum din Buletinul „Alexandru Philippide**, sub titlul „Programul nostru*, se conturau, în mod precis, punctele de vedere ale lingvistului dela Iași și într'un timp relativ scurt, ele aveau să prindă ființă, să se realizeze în paginile revistelor amintite, in această carte și în altele, care așteaptă 72 G. ISTRATE j să fie tipărite. Una dintre ele referitoare la stilistica limbii române, ser j găsește sub tipar. „Programul nostru" cuprinde, intradevăr, formulate cu o preci» ■ ziune și o siguranță proprie d-lui Iordan, toate principiile călăuzitoare ₛ ale școlii dela Iași. încă din aceste pagini, unii dintre aceia care- , în urma morții lui Pbilippide se arătau sceptici în ceea ce privește soarta. lingvisticii moldovenești, au îmbrățișat, cu toată simpatia și cu» ; cea mai mare încredere, ideile din ele și au felicitat, în mod anticipat,, pe unul dintre cei mai aleși învățați ai timpului nostru. Ei puteau să se convingă, din câteva pagini numai, că personalitatea covârșitoare a lui Philippide nu va incomoda, câtuși de puțin, pe noul titular al ca- tedrei deoarece acesta, deși venea după un înaintaș neobișnuit aducea, pe lângă erudiția și obiectivitatea științifică demult cunoscute, presti- giul savantului care ilustrase aproape zece ani, catedra de romanistică, ■ a Universității ieșene. La pag. 4 din volumul I al Buletinului „Al. Philippide** citim ur- ' mătoarele: „Noi vom da preferință aspectelor lingistice actuale, con- form tendinții unei bune părți din savanții contemporani, care se lasă /> conduși de adevărul incontestabil că observarea prezentului înlesnește înțelegerea trecutului: modul cum se produc fenomenele lingvistice sub- ochii noștri trebue să fi fost și altădată același**. Afirmații asemănătoare se găsesc peste tot în lucrările d-lui Iordan și le întâlnim și în paginile acestei cărți. In Introducere, d-sa admite, cu Ferdinand de Saussure, că lingvistica adevărată trebue să fie statică fiindcă o limbă „se cuvine s’o studiem în aspectele ei actuale, adică așa cum o au în conștiința lor subiectele vorbitoare*’ (pag. 12), pentru ca ceva mai departe, să continue: „Dar lingvistica statică prezintă și alt avantaj. Cercetând faptele actuale, suntem puși în situația de a observa vorbirea semenilor noștri și, în cazul limbii materne, pe a noastră însăși. Urmărim astfel cu ușu- rință (întocmai ca un psiholog, ba chiar ca un fizician sau chimist care face o experiență) „procesul limbajului**, raporturile dintre gândire și vorbire, cauzele care provoacă schimbarea acestor raporturi, efectele obținute, etc. Cu alte cuvinte, lingvistica statică ne oferă posibilitatea, pe care în zadar o căutăm la lingvistica evolutivă, de a înțelege, în esența ei intimă, această facultate a spiritului uman, superioară tuturor celorlalte, care se cheamă limbaj. Axioma de pe vremuri, că istoria este învățătoarea prezentului, și-a inversat termenii (și nu numai în acest domeniu) *. stările actuale pot fi cunoscute direct, deci și în cauzele lor, pe când cele trecute trebuesc reconstituite cu ajutorul unor date care nu sunt nici complete și nici totdeauna sigure. Actualitatea ne introduce în mecanismul evenimentelor, adică în istoria adevărată, vie (de toate speciile: politică, socială, culturală, etc.) și ne ușurează astfel înțelegerea faptelor similare din epocile anterioare, care, în fond n'au putut avea alte cauze reale decât cele de astăzi** (pag. 12—13). Pe lângă faptul că ne este mult mai ușor să facem lingvistică* statică din motivul că lucrăm întocmai ca în geografia lingvistică (tot statică și ea!), pe „viu**, avem, prin urmare, mijloace de informație și de cercetare multiple, mai intervine și altceva: între diferitele faze ale tORGU IORDAN, LIMBA ROMANA ACTUALA 73 unei limbi nu avem deosebiri prea mari, lucru pe care autorul il re- marcă la sfârșitul citatului de mai sus și l-a remarcat, de asemenea, în altă parte din Introducere, la pag, 11 : „Limba noastră actuală, de pildă, nu se deosebește, in esența ei, de aceea a sec. XVI, așa cum o cunoaștem din cele mai vechi texte românești. Și același lucru putem afirma despre fazele ei anterioare, pe țâre nu le cunoaștem, dar le putem intui prin compararea intre ele a principalelor dialecte și a acestora cu limbă latină**. Dacă lăsăm la o parte studiile risipite prin reviste, cartea aceasta este cea dintâi in care se studiază temeinic limba românească actuală. Motivul pentru care nu i s’a dat, până acum, atenția cuvenită acestei părți a limbii noastre, este ușor de ghicit. Constituirea lingvisticei, ca disciplină științifică, s'a făcut pe baze istorico-comparatiste și majori- tatea specialiștilor au rămas credincioși metodei inițiale ca și cum as- pectele actuale ale limbii ar fi nevrednice de studiat și numai fazele ei trecute se pot bucura de atenție. In cele 558 de pagini avem, înafară de Introducere și Indice, șase capitole mari (Fonetică, Morfologie, Formarea cuvintelor, Stilistică, Sintaxă, Lexic). Nu este în intenția mea să rezum, într’o revistă de cultură generală, capitol de capitol. Lucrul acesta e și greu de realizat, din cauza marelui număr al fenomenelor discutate și nici nu-1 cred necesar. Amintesc numai că fiecare pagină aduce lucruri nouă, nu numai pentru cititorul obișnuit pe care autorul nu-1 neglijează (cf. Prefața) ci și pentru specialist. Se poate susținea că n’a rămas aproape nimic (poate chiar nimic) neinregistrat în paginile cărții din tot ce privește transfor- mările actuale ale limbii noastre. Lucrul acesta, precum și atitudinea autorului, care este convins că limba își urmează cursul său norma), de multe ori împotriva prevederilor noastre și, datoria lingvistului nu-i decât aceea de a observa și nicidecum de a impune un anume punct de vedere, fac din „Limba română actuală** o operă de un interes deosebit și marchează o dată in lingvistica românească. Ea este, pentru noi, ceea ce este Appendix Probi pentru limba latină, cu deosebirea că aici nu se condamnă formele „necorecte** ci se semnalează doar și se dau, în toate cazurile, explicații și sugestii cum nu se găsesc nici- odată acolo. Nu se condamnă formele „necorecte** dintr’un motiv pe care autorul l-a exprimat, încă din 1934, in același „Programul nostru**: „orice inovație lingvistică pare, înainte de a se răspândi, o „greșală**, întru cât reprezintă o abatere dela starea limbii dintr’un moment dat, pentru ca apoi să devie normă, imediat ce a fost adoptată de majori- tatea sau unanimitatea indivizilor vorbitori** (Bult. I, pag. 8). In prima parte a cărții (Fonetica!) autorul se oprește la unele fenomene pe care le observăm numai la neologisme și numai la oameni fără sau cu prea puțină cultură, cum ar fi prefacerea lui a în ă: ataca, baron, inamic, madamă, etc., alături de altele care sunt limitate din punct de vedene geografic căci se înregistrează numai într'o parte a țării, de exemplu în Muntenia, cum este cazul cu transformarea lui â in e, după j, ș, s, z, ț, r; plaje, schije, vraje, etc., toate la singular. Transformarea aceasta și, apoi, răspândirea fenomenului și in celelalte provincii este susținută nu numai de limba comună ci și de limba lite- rară: o mulțime de scriitori, câteodată dintre cei mai mari, se lasă '74 G. ISTRATE atrași de prestigiul cultural și politic, al capitalei, unde se tipăresc ma- joritatea ziarelor, revistelor și cărților noastre și sprijină, prin scrisul lor, particularități ale dialectului muntenesc in credința că ele aparțin limbii literare. Tot la fonetică este interesant de menționat faptul că ■diftongul ie apare, în vorbirea anumitor oameni, redus la e. Aceștia spun și scriu: bel (biet), per (pier), obect (obiect), perd (pierd), etc. Asemenea greșeli se întâlnesc, aproape fără excepție în Mara lui Slavici, ediția tipărită la Timișoara. In Morfologie observăm că neologismele șovăe în alegerea genului și apar când cu forma de masculin când cu cea de feminin. Este ade- vărat că sensurile diferă uneori: apocalips-apocalipsă, balans-balanță. Formarea cuvintelor se caracterizează printr’o tendință nelimitată de a îmbogăți limba cu ajutorul sufixelor, a prefixelor și prin compu- nere propriuzisă. Al patrulea capitol este dedicat Stilisticei, care „este o disciplină strict lingvistică, străină, deci, de stilistica estetică sau retorică”, „este o introducere la sintaxă, o fază premergătoare acesteia”, cum o definea autorul în amintitul Programul nostru din Buletinul I (pag. 10), știința care „se ocupă cu studiul mijloacelor de expresie ale vorbirii unei co- munități lingvistice din punctul de vedere al conținutului lor afectiv” «(cursul din 1939—1940, pag. 6), cu „fenomene lingvistice produse ale afectului și fanteziei subiectului vorbitor” (Buletinul VII—VIII, 1940— 1941, pag. 1). Ea studiază „combinații sintactice al căror sens este unitar și diferă de al elementelor alcătuitoare luate unul câte unul sau legate altfel decât în formula respectivă”. (Limba română actuală, pag. 249). Ramura aceasta a Ligvisticei se bucură, în preocupările d-lui Iordan, de o atenție deosebită. In anul 1939—1940 a ținut un curs special de Stilistica limbii române. In Buletinul VII—VIII (1940—1941) a dat un studiu, de aproximativ 150 pagini, asupra Stilisticei Morfologice, iar acum, după cum am amintit deja, tipărește o carte întreagă cu acest subiect. Aproape două sute de pagini sunt dedicate Sintaxei. Explicația extinderii ecestui capitol o găsim în marele număr de abateri, con- strucții imitate după model străin, mai ales francez, de care nu se pot debarasa nici scriitorii cei mai talentați și înzestrați cu simț lingvistic deosebit. Scriitori cu sintaxa neinfluențată de limbile străine avem foarte puțini. Nu știu câți s'ar putea cita înafară de Creangă. In ultima parte a cărții se studiază lexicul care, datorită influen- țelor occidentale, a graiurilor regionale și a limbajelor speciale, a pro- vocat numeroase discuții prin reviste și în presa zilnică, discuții su- sținute nu totdeauna de oamenii cei mai competenti în materie. Nu este, întradevăr, cititor care să nu-și aducă aminte de lupta împotriva neologismelor purtată, câteodată, cu atâta patimă, încât rezultatele ei practice n'au putut aduce niciun câștig cititorilor. In „Limba română actuală” ni se spune limpede că „împrumutu- rile din limbile occidentale» în special din franțuzește, constitue astăzi mijlocul cel mai important de îmbogățire a lexicului românesc (pag. 464), iar mai departe: „oricând și oriunde s'a vorbit un graiu omenesc au ■existat, au trebuit să existe și neologisme... (pag. 465). Cuvintele nouă IORGU IORDAN, LIMBA ROMANĂ ACTUALĂ 75 «u sunt o problemă de care trebue să ne înspăimântăm pentrucă: „toate Împrumuturile străine ale unui idiom oarecare au fost, în momentul adoptării lor neologisme, adică termini noi, veniți dela alte colectivități lingvistice. Cu trecerea vremii, ele s'au asimilat, încetând de a mai fi simțite ca împrumuturi externe și ca elemente lingvistice nouă (pag. 466). „Rând pe rând noi Românii am împrumutat cuvinte slave, ungurești, turcești, grecești, etc., care astăzi sunt puse pe același plan cu cele latinești moștenite" (pag. 466). „Că neologismele sunt inevitabile și, implicit, necesare sau măcar utile dovedește, între altele, prezența lor la cei mai buni scriitori ai noștri, printre ei unii naționaliști fervenți. In fruntea lor stă Eminescu, care utiliza cu aceeași bucurie de creator cuvinte vechi, termini dialectali și împrumuturi recente, căci fiecare categorie reprezenta în ochii lui ceva unic, cu valoare aparte, fără echi* valent în celelalte. Dar Odobescu și Caragiale, ceilalți doi mari artiști ai scrisului nostru cult" ? (pag. 470). Din citatele acestea se vede, cum nici nu se poate mai clar, rolul pe care îl joacă neologismele în vieața unui idiom oarecare, precum și inutilitatea luptei pe care înțeleg unii s'o mai ducă împotriva lor ca și cum limba n'ar avea destule mijloace de selecționare a ceea ce îi este sau nu-i este de folos. După ce ne-a dat cel mai bun studiu de toponimie, Rumânische Toponomastik (Bonn und Leipzig, 1924—1926), din care se pregătește o ediție românească pe care o va tipări Institutul de Istoria Românilor, din București, după ce în 1932, a tipărit neîntrecuta Introducere în studiul limbilor romanice (singura în materie pe lângă Einfiihrung in das Studium der romanischen Sprachwissenschaft, a lui W. Meyer- Liibke) și care s’a tradus, în englezește, iar în momentul de față se traduce în limba spaniolă, titularul catedrei de limba română și dialec- tele ei, dela Universitatea din Iași, ne pune în fața unei alte lucrări de valoare deosebită în care sunt studiate toate tendințele ce se exer- cită, în momentul de față, asupra limbii noastre, fixând în felul acesta, și transmițând posterității un aspect necunoscut al instrumentului celui mai prețios de înțelegere care este limba națională. In galeria învățaților noștri celor mai de seamă, care s'au gândit la lucrări de ansamblu, cartea d-lui Iordan ocupă un loc aparte: nu seamănă nici cu Histoire de la langue roumaine a lui O. Densușianu, nici cu Istoria limbii române a d-lui Rosetti, care, amândoi, după cum se vede și din titlu, studiază limba în perspectivă istorică. Se deose- bește și de Originea Românilor a lui Philippide, în care găsim, poate, cea mai serioasă caracterizare a dialectelor limbii române (voi. II) și se deosebește și de Limba română a d-lui Pușcariu, operă de privire generală proiectată în patru volume, din care însă n'a apărut, până acuma, decât primul și fragmente din al doilea. Ea se apropie mai mult de Atlasul Lirfgvistic Român, lucrarea cea mai valoroasă dintre câte s'au scris, la noi, în domeniul limbii. Ca și acolo, cercetările d-lui Iordan au în vedere numai stadiul actual al limbii noastre, cu aceleași vădite tendințe de a scormoni, până în adâncuri și a cunoaște, până în cele mai mici amănunte, patrimoniul cel mai de preț și instrumentul de lucru al tuturora, fără de cunoașterea căruia este zadarnică orice sforțare 76 G. ISTRATE și orice luptă. Dar în vreme ce Atlasul Lingvistic Român se mișcă» numai în domeniul graiurilor populare, d-1 Iordan le lasă pe acestea pe al doilea plan și se oprește asupra inovațiilor de tot felul provo- cate, nu odată, de cutare influență străină sau, mai rar, de spiritul cutezător al unui scriitor de talent, al unui anonim cu netăgăduit simț lingvistic ori, in sfârșit de participarea graiurilor populare la desvol- tarea limbii comune. Ca o primă piatră dintr'un sistem general, „Limba română actuală** este completarea cea mai norocoasă a Atlasului Lingvistic Român și, împreună cu acesta, ne conduce spre cunoașterea desăvârșită a limbii noastre așa cum se prezintă ea în momentul de față. G. ISTRATE STUDII LITERARE Al doilea volum de Stadii literare, buletinul seminarului de istoria literaturii române moderne dela Facultatea de Litere din Sibiu, a apărut, sub conducerea d-lui Prof. D. Popovici, cu un bogat material științific. împrejurări puțin prielnice limitează activitatea critică și istoric- literară, la producții beletristice dubioase sub aspectul documentării științifice. Cu atât este mai apreciabilă valoarea unor studii care desr copere o metodă, am putea spune de chimist, care introdusă de d-1 Prof. Popovici în Seminarul pe care-1 conduce, l-a transformat intr’un laborator literar, care sperăm că nu va întârzia să devină, prin grija Ministerului Culturii Naționale, un „Institut de istoria literaturii române moderne**. După cum in alte domenii publicul nu se interesează de experiențele adeseori migăloase ale savantului, mulțumindu-se cu mult mai comoda exploatare a rezultatelor, tot așa în literatură publicul cetitor, din care cei mai mulți numai pentru a fi Ia înălțimea „con- temporanilor**, manifestă o aversiune pentru tot ceea ce biblioteca are necercetat, pentru informațiile care pot fi date la iveală numai printr’o săltare asemănătoare cu aceea a savantului. Cei ce aleargă după „vi- ziuni** nu trebue să-și uite că sintezele, prin însăși definiția lor sunt rezultate care presupun o cunoaștere a elementelor, a materialului literar în cele mai mici particule. Este adevărat că literatura, ca ex- presie înaltă a spiritului uman, stabilește raporturi ultime, deschide drumuri infinite, care nu pot fi tălmăcite decât prin descoperirea sen- sului adânc de care este străbătută, încât filosofia literaturii este for- mula care trebue cunoscută în orice studii literare, — dar nu este mai puțin adevărat că aceea care adună materialul și-l prepară în vederea sintezei este istoria literară. Dacă literaturile apusene nici nu pot fi înțelese fără studiul esteticei, iar în Germania sunt înființate catedre de filosofia literaturii, obiecte care desprind numai liniile mari, concluziile, cu necesitate trebue să presupunem că istoria literară a fost aceea care cu mult înainte a stabilit premisele pe temeliile adevărului științific, probabil cu aceeași metodă și mai puțin probabil privită cu aceiași ochi. Istoria literară, estetica și filosofia literaturii au scopuri deosebite care cer metode adecvate. Răsturnarea nu duce la rezultate prea fericite. STUDII LITERARE 11 In cultura noastr& istoria literară este departe de a fi stabilit premise temeinice, încât concluziile esteticei sprijinite pe ele, printr'o metodă neadecvată, n’au putut duce decât la lucrări ca acea Istorie a literaturii române a lui G. C&linescu, apreciabilă ca operă de artă, dar insuficientă ca informație literară. Limbajul colorat, imaginile subtile și de cele mai multe ori intuiția adâncă, sunt elementele care alcătuesc suportul cărții d-lui G. Călinescu și prin ele autorul a realizat în adevăr admirabile portrete literare, ca si acele multiple interpretări ale aceluiași text, care ocupă un loc alături de studiile de estetică ale d-lui Tudor Vianu, elemente însă nepotrivite cu scopul. Toți acei care au protestat la apariția cărții și-ar fi limitat rezervele dacă n’ar fi fost induși în eroare de titlul ei. D-l Prof. D. Popovici a înțeles să aleagă scopul unui mijloc po- trivit, acela care se învederează în studiul Primele manifestări de teorie literară în cultura română și în celelalte însemnări și cronici din bule- tinul seminarului, asupra cărora ne vom opri. Pențrucă reflexiunile în legătură cu literatura trebue să urmeze la o distanță oarecare manifestările literare, interesul pentru problemele literare nu apare in cultura română decât la o dată relativ târzie. Prin faptul că literatura română prezintă timp îndelungat aspecte puțin variate, aria pe care o explorează primele cercetări teoretice se limi- tează la prozodie și versificație. Mitropolitul Dosofteiu în Cuvântul care precede Psaltirea din 1673 și Miron Costin în Predoslovia la Viața lumii și în scurtul tratat, de versificație care o urmează, abordează pentru prima dată astfel de probleme. Una dintre condițiile prime pentru constituirea teoriei literare era crearea limbajului tehnic, încât Miron Costin ne apare luptând cu o limbă lipsită de termenii tehnici necesari. Dimitrie Cantemir, una din cele mai puternice conștiințe ar- tistice din literatura română ar fi putut face pasul hotăritor în direcția aceasta, însă opera lui scrisă în cea mai mare parte în latinește, nu pune în discuție în mod special probleme de teorie literară. Notele din scrierile în limba română și mai ales din Istoria ieroglifică, dove- desc preocupările lui cu logica și retorica și mai ales cu împrumuturile lexicale pentru crearea unui limbaj tehnic în măsură să constitue punctul de plecare al terminologiei literare române. „Scara" lui con- stitue primul glosar de neologisme din limba română, bogat în definiții care privesc în primul rând retorica, apoi poetica, înțeleasă uneori ca disciplină poetică iar alteori ca operă poetică. Dacă datele privitoare la literatură sunt sumare în opera lui și desvoltarea limbii avea să corecteze termenii împrumutați de el, în același timp avea să ilustreze îndreptățirea principiului dela care pornea. In sec. al XVIII-lea preocu- pările de această natură sporesc. Dimitrie Eustatievici este autorul unei gramatici care datează din 1757 și care cuprinde un capitol închinat prosodiei și versificației, pe care autorul studiului îl analizează cu atenția cerută de erudiția prin care acesta împrumută concepția anumitor scriitori greci ai timpului. Din același mediu derivă și concepția iero- monahului Macarie, autorul unei alte gramatici care de asemeni conține o parte închinată prosodiei și versificației. Dar acesta se dovedește incapabil să prindă ceva din firea limbii române. Pentru știința lui 78 EUGENIU TODORAN metrici este tributar lui Antonie Catiforo. Definițiile, de cele mai multei ori greoaie, au ca model pe cele ale gramaticii pe care acesta a.;: publicat-o in 1734 la Veneția și cu mici abateri capitolul poeticei traduce partea respectivi din lucrarea lui. Gramatica lui lenăchițăx Vicirescu publicati la Râmnic și la Viena în 1787 dovedește o orien- tare literari mai bogati și o mai adâncă pătrundere a limbii române. Ea este precedată de un scurt tratat de stilistică, primul de această* natură in literatura română. Partea a doua a cărții însemnează un pas hotăritor în teoria versificației românești. Scriitorul face un scurt istoric al preocupărilor de poetică aducând o precizare necunoscută * până acum: ritmul caracteristic versificației antice era cel de durată/: pe care popoarele romanice occidentale nu-I respectă în versificația < lor. De asemeni este o întrebare dacă scriitorul nu intuește existența ritmului de intensitate. Deși nu sunt originale, și expuse cu puțină siguranță, ținând seama de lenta elaborare a teoriei literare române^ recepționarea acestei idei în 1787, este un lucru ce trebue subliniat. Aceeași lipsă de siguranță o dovedește scriitorul și în analiza carac- terelor versului românesc. Ca și Macarie, lenăchiță Văcărescu este în bună parte tributar lui Cateforo, împrumutând însă numai în măsura în care îi permit caracterele proprii ale limbii române. Din lipsă de spațiu ne-am limitat numai la schițarea liniilor mari pe care se clădește studiul d-lui Prof. Popovici, cei interesați mai în deaproape putând recurge direct la aparatura lui științifică așa cum apare în publicația seminarului. O altă preocupare a d-lui Popovici, vădită și în volumul de față, este studiul de literatură comparată, care in Franța mai ales a reușit să dea rezultate din cele mai satisfăcătoare. Domnia sa consideră studiul literaturii comparate pentru orice istorie literară, dar mai ales pentru a noastră — silită să se descurce cu multă greutate din atâtea influențe — ca unul din cele mai sigure instrumente în mâna cerce- tătorului. Interesului pentru metoda comparativă, vădit in activitatea seminarului de istoria literaturii române moderne, d-l D. Popovici îi dă aceeași importantă în notele și documentele buletinului, atât prin studiile proprii: Buchetiera lui Alecsandri și Buchetiera lui Paul de Kock și Valory, La double echelle a lui Planard și Scara mâței a lui Alecsandri, Gr. Pleșoianu și La Harpe, cât și ale altora: I. Horia Ră- dulescu: Modelul francez al comediei Cinovnicul și modista de V. Alecsandri, I. Breazu : Timoteiu Cipariu și Italia, P. Grimm: Cele dintâi traduceri englezești din literatura românească. Inafară de limpezirea unor probleme literare, restul acestor studii credem că s’ar putea formula prin generalizarea a ceea ce o revistă engleză, citată de d-l P. Grimm, spunea cu ocazia traducerii poeziilor populare culese de Alecsandri: „Fiind expresia adevărată a minții și inimii populare ro- mânești, aceste poezii vor tinde să îndepărteze disprețul cu care En- glezul cu bună stare este din fire înclinat să trateze pe orice popor sărac și mult oprimat — chiar dacă acest popor descinde din strămoși atât de nobili ca legionarii și coloniștii lui Traian în Dacia, și a făcut importante servicii creștinătății medievale și civilizațiunii și posedă o vitalitate care i-a dat putința să supraviețuiască năvălirilor barbarilor și sfărâmătoarei tiranii a stăpânitorilor fanarioți". STUDII LITERARE 79’ Primul colaborator al d-lui Prof. D. Popovici la Facultatea de Litere este d-1 I. Breazu, care publică in Studii literare lecția de des- chidere rostită la Universitatea din Sibiu: Temeiurile populare ale literaturii române din Transilvania, asupra căreia ne-am oprit mai mult in altă parte. D-1 N. Lascu publică un studiu despre Vasile Aron și Ovidiu. Pentru soarta lui Ovidiu in literatura română mentă să fie cunoscute- scrierile în care Vasile Aron, versificatorul popular dela începutul sec. al XlX-lea, este preocupat de alfabetul latin, începând cu traducerile, trecând prin adoptări și localizări cu caracter didactic și moralizator și sfârșind cu oda de închinare. Cronicarul N. Costin a fost cel care a tradus in limba română primele versuri din Metamorfozele lui Ovidiu. V. Aron este acela care traduce părți mai mari din opera acestuia, in primul rând legendele din Metamorfoze, rămase in manuscris și publi- cate abia prin 1900 de Popovici Barcianu și însoțite de un studiu in- troductiv. Manuscrisul, care datează între 1800—1807 are ca început poezia Către Ovidie Naso în care V. Aron i se adresează poetului exilat, rugându-1 să-i primească scrisoarea pentrucă și el este Roman și țara Ardelenească nu este departe de țara Moldovenească, unde,, după tradiția sec. al XVII-lea și XVIII-lea, Ovidiu și-ar fi trăit exilul la Cetatea Albă. Traducerile sunt făcute in versuri de 7—8 silabe, adică in versul popular, deoarece nivelul frumuseții artistice este scăzut, lipsind amploarea hexametrilor și preciziunea expresiilor din original. Cu toate modificările lui V. Aron în tendința de popularizare, rămâne fidel originalului. Fiecare legendă se inchee cu o „învățătură** pentru vieață, prin care el se așează alături de toți interpretii alegorici, în- cepând din Evul-Mediu și continuând până in sec. XVIII, care neîn- țelegând frumusețea intrinsecă a Metamorfozelor lui Ovidiu, n'au văzut in ele decât latura religioasă sau morală. Autorul studiului urmărește traducerile tuturor legendelor și învățăturile care le urmează, ajungând la concluzia că dacă ele n’au pus in valoare frumusețea literară a miturilor ovidiene, traducătorul a exploatat aspectul lor moral extrăgând' din ele „învățăturile** cu totul originale, „pilde** spre înțelesul și folosul poporului. Alta a fost însă soarta celor două legende ovidiene: Piram și Thisbe și Echo și Narcis, care prelucrate și tipărite împreună in 1807 au avut o mare răspândire în literatura populară. In titlul cărții autorul nu amintește nimic de Ovidiu, ci spune că sunt „alcătuite** de el. V. Aron păstrează ideea fundamentală a primei povestiri dar in- troduce și schimbări, care după analiza autorului studiului apar destul de însemnate. Trecând in domeniul literaturii comparate autorul do- vedește că aceste elemente străine de textul latin se apropie de alte prelucrări similare a temei ovidiene a iubirii nenorocite, prelucrări cu largă circulație în toate literaturile europene, atât culte, cât și populare, cum însă asemănările sunt așa de neînsemnate nu se poate susține o influență. In cea de a doua legendă V. Aron se ține mai aproape de modelul latin, elementele noi introduse nestricându-i țesătura originală și inlesnindu-i numai înțelegerea de către popor. Datorită prelucrării lui V. Aron s'au popularizat în Transilvania teme de o largă circulație europeană, scriitorul ajungându-și scopul de a contribui la progresul cultural al poporului român. 80 EUGENII) TODORAN Un amplu studiu este acela al d-lui I. H. Rădulescu despre Re- pertorial teatralai francez la București in prima jumătate a sec. al XlX-lea. Istoria teatrului in țările noastre este o problemă asupra căreia cercetătorii s'au oprit prea puțin. Informații parțiale, de cele mai multeori aproximative și promisiuni de istorii complete, este tot ce avem până acum în această direcție, încât capitolul de față lucrat cu minuțiozitate ne îndreptățește să credem că studiul vast pe care d-1 I. H Rădulescu il pregătește asupra teatrului românesc, va umple un mare gol in istoria noastră culturală. Procedeul pe care autorul îi Întrebuințează în urmărirea repertoriului teatrului francez este cel cro- nologic și descriptiv, singurul care poate realiza atmosfera literară a vremii, înlesnind înțelegerea teatrului românesc, în începuturile lui strâns legat de teatrul francez. Autorul nu se mulțumește cu o iden- tificare și o menționare seacă, ci arată conținutul operelor pentru a le evidenția valoarea literară. După ce expune toate piesele care s'au jucat la București de diferite trupe intre 1831—1852, natura lor, difi- cultățile reprezentării și felul in care au fost apreciate de public, au- torul iși închee studiul cu câteva concluzii pe care le menționăm: Țeatrul francez s'a desvoltat în Țara Românească tot ca și cel din Franța sau din alte țări. Mediat de spectacolele neogrecești, de tim- puriu este cunoscut de publicul românesc și nu întârzie să fie înfățișat în forma lui originală de trupe franceze. Teatrul acesta devine în cercuri tot mai largi o influență puternică asupra idealului artistic. Critica română, care milita pentru un teatru cu scop educativ și moral a trebuit să accepte alături de melodramă și drama romantică, vode- vilul, care atacând probleme sociale apelează la duioșia spectatorului, apropiindu-se prin aceasta de vechiul ideal al teatrului. Dintre temele pe care vodevilul le pune în circulație merită mențiune: Spiritul de compătimire pentru curtezană, condiția socială a femeii, mezalianța, raportul dintre geniu și societate. Dintre însemnările Studiilor literare merită toată atențiunea In jurul' clasicismului de D. M. Pippidi, care încearcă să clatine anumite pre- judecăți prin care a fost privită această temă in istoria literaturii. Măr- turisim încrederea în virtuțile etice ale știnței antichității, cele mai con- trare opinii asupra clasicismului, ca acelea ale d-lor N. Crainic și N. I. Herescu, se împacă în considerarea lui ca întrupare desăvârșită a frumosului. Conceptul de clasic este mult prea vast pentru a legitima pe acești scriitori de a-i restrânge numai la literatura greacă și latină. Cum observă Gide in Incidences clasicul și romanticul se găsesc inlăun- trul fiecărui spirit și din lupta lor se făurește opera. D-1 Pippidi res- pinge tendința de a identifica ideea de clasic cu aceea de antic grec sau latin și de a considera operele acestor literaturi ca modele de ne- întrecut, tendință care este numai o deprindere de școală ce nu poate rămâne. Ea nu este străină de concepția neoumanistă a lui Lessing și Winckeltnann care idealiza creațiile spiritului antic înzestrat cu daru- rile cele mai prețioase: îmbinare armonioasă de conținut și formă, plastică seninătate și sentiment al măsurii etc.... Nietzsche a fost acela care a relevat duhurile nedomolite ale suferinței și ale urei pe care le închidea acest spirit, influențând o serie de cercetători preocupați de STUDII LITERARE 81 „latura neguroasă" a sufletului grec. Renașterea, în prețuirea nemărgi- . nită a modelelor antice avea să abstragă din ele o seamă de principii teoretice care treptat elaborate aveau să alcătuiască o adevărată poetică la îndemâna creatorilor de artă, a cărei autoritate n'a pus-o nimeni la îndoială până la V. Hugo. Dar și romantismul avea să mențină o parte din idealizarea clasicistă prin prețuirea exagerată a așa zisei „origina- lități" a literaturii eline în pofida literaturii latine învinuită de lipsa acestei calități. Astăzi, prin consolidarea unei estetici care susține con- cepția indivizibilității actului creator, nu mai putem accepta prejudecata milenară a formei separabile de conținut și despărțind „măsura și cla- ritatea expresiei" de care vorbește N, Crainic de conținutul care ne-ar rămâne indiferent, să proclamăm mai departe valoarea exemplară a unei arte condamnate să ne rămână străină. D. Pippidi respinge în con- cluzia însemnării d-sale această prejudecată, sprijinită pe Werner Jaeger care spune că mai presus de frumusețea formală, singurul tâlc al lite- raturii grecești în stare să explice o înrâurire ca aceea exercitată de ea de-a-lungul vremii și în stare să asigure și de aici înainte re- inoita cântare a comorilor ei vii, este triada Poetului — Omului de stat — înțeleptului, resimțită în producțiile ei spirituale. Nu putem încheia această cronică fără a mențione recensia d-lui Henri Jacquier asupra unei cărți despre poesie, Le mystere poetique de Pierre Trahard, care desbate o problemă veche: restabilirea punții peste prăpastia adâncită încă din sec. al XVIII-lea între sufletul ome- nesc și restul creațiunii, să deslege corespondențele între microcosm și macrocosm, misterul poetic. Acum când sub imboldul evenimentelor poeții au simțit nevoia de a se apropia de comunitatea națională, au- torul cărții pune la îndemâna teoreticienilor literaturii rezoluțiile care s'au dat asupra artei dela romantism până azi, dovedind de ce supra- realiștii care se lasă mai mult ademeniți de forțe tainice către nevăzut, sunt cei mai autentici poeți din generația prezentă. Concluzia autorului este că poezia a ajuns la capătul unui impas, dincolo de care nu se mai poate trece, așa încât se așteaptă la un „reviriment total". De aceea e necesar ca teoreticienii să nu lipsească poezia de orice substanță, de orice semnificație intelectuală. Este același îndemn care mai ales astăzi se cere făcut și în literatura română. EUGENIU TODORAN SOCIETATEA ETNOGRAFICA ROMÂNĂ - DOUĂZECI de ani dela înființarea El - Prima societate științifică, al cărei scop principal era „studiul vieții sufletești și a civilizației poporului român" s'a înființat la Cluj, în anul 1923, în legătur£ cu Muzeul Etnografic al Transilvaniei ale cărei baze se puseseră cu un an înainte, prin constituirea cunoscutei Comisiuni a Muzeului. Intradevăr, odată cu crearea primului nostru Muzeu Etnografic la Cluj, întemeietorii lui și-au dat seama că acesta „numai atunci va putea să-și ajungă ținta când în legătură cu el vom avea și o Societate Et- 6 82 TEODOR ONIȘOR < nografică“. Acestea sunt cuvintele prin care se convoacă pe data de- 31 Octomvrie 1923, ședința de constituire a Societății Etnografice Ro- mâne. Convocatorul era semnat de Prof. Sextil Pușcariu, în calitate de^ Președinte al Comisiei Muzeului și de Prof. Romul Vuia, în calitate de ; Director al Muzeului. > „Interesul dovedit pentru această societate a fost deosebit de mare"^ > notează Prof. Traian Gherman în revista sa „Comoara Satelor" (Blaj, 1923, An. I, Nr. 9, p. 130). „Sala festivă a Muzeului Etnografic a fost plină de lume: profesori de universitate, generali, ofițeri, preoți, func- ; ționari, doamne, domnișoare, veniți și din provincie..." , Ședința festivă a început prin conferința Domnișoarei Genovieve-, Vergez-Tricom, Șef de lucrări la Universitatea din Sorbona, care a J vorbit despre Așezările și tipurile de case din Banat, după care Prof. | S. Pușcariu, Președintele adunării generale de constituire, într’o scurtă S cuvântare, arată însemnătatea studiilor etnografice și necesitatea înfiin- j fării unei societăți etnografice care să completeze activitatea Muzeului' " Etnografic. După aceasta se citesc și se aprobă, cu unanimitate, Statutele Societății, apoi se alege Biroul și Comitetul de Administrație al So- cietății. Biroul s’a compus astfel: Președinte a fost ales Prof. George Vâlsan, care la acea dată se găsea la Paris, bolnav; Vicepreședinți se aleg Prof. - Sextil Pușcariu și Vasile Bogrea ; Secretar și Arhivar: Prof. Romul Vuia și Casier: Prof. George Oprescu, In Comitetul de Administrație au fost alese personalități din toată țara, în număr de 25. Tot în această adunare generală de constituire se proclamă ca membru de onoare: Prof. Emanuel de Martonne, Nicolae lorga, Simion Mehedinți, Ovid Densușianu și General N. Petala, iar într’o ședință următoare și Prof. AL Lapedatu. Conform Statutelor, scopul Societății Etnografice Române (pre- scurtat SER), este de a aduna la muncă comună pe toți aceia care se interesează de vieața și civilizația poporului și de a contribui astfel prin cercetări și lucrări etnografice, la cunoașterea poporului român, a popoarelor conlocuitoare și vecine, precum și a vieții popoarelor în general, Inafară de etnografie și folclor, SER se va ocupa și cu alte domenii înrudite, precum: geografie umană, preistorie și antropologie. (Art. 2). Pentru atingerea acestui scop, SER va întrebuința următoarele mijloace principale fixate de Statute: a) Ședințe lunare — cu excepția lunilor de vacanță școlară — în care se vor face comunicări, discuțiuni, demonstrații și dări de seamă asupra lucrărilor aparținătoare cercului de interese ale SER; b) Conferințe publice; c) Publicarea de lucrări ocazionale sau periodice și de material etnografic, folcloristic sau din domenii înrudite cu etnografia și d) încurajarea prin premii sau ajutorarea materială a cercetăto- rilor și strângătorilor de material. (Art. 4). SOCIETATEA ETNOGRAFICA ROMANA 83 Membrii SER, conform Statutelor, sunt fondatori, onorifici, do- natori, activi și corespondenți (Ar. 6). Numărul lor fiind nelimitat. In anul 1923/24 SER a avut 5 membri de onoare și 102 membri activi, în 1924/25 numărul membrilor activi s'a urcat la 135, număr care n’a crescut in anii următori decât foarte puțin, ajungând 139 la 16 Dec. 1926. * Profesorul George Vâlsan, Președintele SER, fiind la Paris, pri- mele trei ședințe ordinare lunare au fost prezidate de Vasile Bogrea. Abia a patra ședință, cea din 6 Februarie 1924, este prezidată de George Vâlsan. In această ședință își rostește el cunoscuta cuvântare: „Menirea Etnografiei în România de azi". Intru cât azi sunt puțin cunoscute, vom arăta, în rândurile ce ur- mează, câteva momente mai însemnate din vieața SER, așa cum au fost desprinse din actele păstrate în Arhiva SER de către Prof, Romul Vuia. De sigur, primul fapt demn de remarcat este chiar hotărîrea de a înființa această societate și felul cum a fost concepută activitatea ei. Intradevăr, într'o perioadă când la noi nu se putea vorbi încă de o știință etnografică de sine stătătoare, se înființează, la Cluj, Muzeul Etnografic» care va trebui să rămână până astăzi unicul în țară, iar în jurul acestui Muzeu să se înceapă o activitate științifică și de propagandă în favoarea, acestei științe. Primul act public, ședința de constituire din 31 Octomvrie 1923» a fost, după cum am văzut, una din manifestările cele mai importante din vieața Societății, când a luat parte tot ce avut Clujul și Universi- tatea românească mai select. La fel, nu mai puțin impresionantă a fost, de sigur și a doua șe- dință ordinară, cea din 5 Decemvrie 1923, când se citește telegrama prin care Prințul Moștenitor anunță că primește președinția de onoare a Societății, după care se citește scrisoarea Prof. G, Vâlsan — care va urma imediat — apoi câteva scrisori de adeziune, primite dela Ni- colae lorga, Ovid Densușianu, Simion Mehedinți, Alex. Lapedatu, Gri- gore Antipa, Tiberiu Brediceanu, Emil Sigerus, Artur Gorovei și Pe- ricle Papahagi. Prof. G. Vâlsan, fiind bolnav la Paris, trimite o scrisoare de mulțumire, datată 26 Noemvrie 1923, în care spune că este convins că onoarea de a fi ales Președinte al Societății Etnografice Române nu i s'a dat decât „în vederea unei activități fecunde și plină de de- votament pentru această societate"... „Cât imi vor permite puterile mele sufletești și trupești, vă asigur că mă voi sili să răspund acestor încrederi unanime, a cărei veste m’a mișcat și mi-a adus mângăerea unei salutări prietenești neașteptate. Comitetul Societății Etnografice cuprinde atâtea personalități pe care le respect și le iubesc, încât sfiala de a lua o astfel de conducere se micșorează la gândul că alături voi avea întotdeauna sfatul înțelept al atâtor prieteni mai învățați și mai plini de experiență de cât mine. Cu mari speranțe în viitor, urez primei Societăți etnografice românești o vieață lungă și membri devotați cer- cetărilor de etnografie privitoare la țara noastră". 6* 84 TEODQR ONIȘOR Tot în acea ședință s’a citit scrisoarea Prof. Simion Mehedinți care zice că a aflat „cu mare mulțumire că s'a înființat la Cluj i Societate de etnografie. — Păcat că n’am inființat-o de acum 50—61 de ani- Cu mijloacele pe care, din fericire le aveți, nu mă îndoesc c< veți face p operă temeinică". Iar de inche>ere: „făgăduiesc să fac ș eu ce voi putea pentru a-i înlesni desvoltarea". Nicolae lorga, mulțumește „pentru gândul ce ați avut de a asocii puținul ce ași putea să dau la opera, atât de mare și de grea, pe can și-o propune noua societate de etnografie. îndată ce veți fi organiza, lucrul, voi vedea în ce pot să-l ajut". Nu pot să nu citez câteva fragmente și din frumoasa scrisoare 4 savantului naturalist și muzeolog Grigore Antipa (datată 2 Decemvrie 1923), în care, după ce mulțumește pentru alegerea sa ca membru îfl Comitetul de conducere al Societății, spunând că se va „sili a fi de ajutor la munca ce o depuneți", continuă astfel : „Vă felicitez pentru ideea bună ce ați avut de a înființa această societate, a cărei necesitate era atât de simțită și căreia-i urez viață lungă și muncă spornică și perseverentă spre binele neamului nostru. „Faptul că inițiativa înființării acestor societăți a pornit dela Cluj este o garanție mai mare a reușitei ei. Căci nici o ramură a poporului nostru nu este în stare să aprecieze mai bine adevărata valoare a în- sușirilor trupești și sufletești ale acestui neam — cu manifestările lor, în felul seu de viață materială și sufletească — decât aceea care a știut să și păstreze neatinsă, timp de peste o mie de ani, firea sa etnică; și aceasta, renunțând chiar la foloasele materiale ademenitoare ale unei civilizațiuni străine ce se desfășura în jurul seu, dar pe care nu o putea adopta decât cu perderea ființei proprii. Luând dar acuma inițiativa înființării unei societăți etnografice române spre „a studia viața sufletească și materială a poporului nostru" — și deci spre a ne da putință să ne adâncim în studiul firei adevărate a acestui popor, Domniile voastre ați pus o piatră fundamentală pe care va trebui să se clădească adevărata civilizație românească, acea singură în care poporul nostru va putea să-și desfășure minunatele sale aptitudini și să-și manifesteze geniul seu creativ, specific și original. „ Vă felicitez de fapta bună ce ați făcut-o și sînt mândru că mâți găsit vrednic să fiu tovarășul Dtră de muncă". Iată participarea întregei științe românești la această Societate Etnografică Română. Dacă s'ar fi putut păstra cât mai mulți ani această atmosferă de prietenie și interes pentru etnografie, de sigur că alta ar fi azi situația științei noastre, atât în învățământ cât și în literatură și preocupările zilnice. Una din ședințele cele mai solemne a fost, de sigur, aceea din 6 Februarie 1924, în care Prof. George Vâlsan apare în fruntea So- cietății, și când își rostește frumoasa cuvântare „Menirea Etnografică în România de azi", în care, între altele a spus și aceste cuvinte demne de reținut: „Casă, port, obiceiuri, mentalitate, ocupații, se prefac cu o astfel de iuțeală, încât pentru multe nu ne rămâne decât să culegem amintiri din spusele bătrânilor. Dacă vom întârzia și de acum înainte la poezia populară și basme, la ștergare, străchini și furci crestate, va SOCIETATEA ETNOGRAFICA ROMANA 85 pieri o mare parte din cultura străveche fără să se fi studiat. Etno- grafia la noi a fost prea puțin studiată, deși 'prin poporul nostru se păstrează un material etnografic de o rară bogăție. Suntem într’o si- tuație favorabilă să devenim centrul studiilor etnografice din cercul de cultură Sud-oriental al Europei. Ne aflăm în miezul acestei culturi și avem contact cu toate popoarele care îi aparțin. Mai avem o însușire: nu avem un naționalism excesiv deși suntem într’o zonă de exaltare națională. Prin studii etnografice obiective vom putea găsi puntea de contact cu popoarele vecine. In fața științei, toate popoarele sunt uni- tăți egale și deopotrivă de interesante. Pornind dela studiul poporului nostru și apoi al popoarelor în contact cu noi, și pornind prudent și metodic, începem o operă de mare viitor și cu garanții de durată".¹) Consider vrednică de a fi însemnată în acest sumar răboj și șe- dința din 2 Aprilie 1924, în care, pe lângă prezentarea unor noui membri, între care: Prof. Sabin Opreanu, Prof. Dem. Teodorescu, Folklo- ristul N. I. Dumitrescu etc., a vorbit și sav. ntul francez Prof. Univ. Dr. Jules Guiart, despre „Sfinții vindecători din Bretagne", arătând că poporul breton, de origine celtică, și-a păstrat până azi vechii lui zei, transformați în sfinți, care continuă a vindeca prin intermediul pietrelor și izvoarelor făcătoare de minuni. Solemne au fost, chiar prin caracterul lor, și adunările generale anuale, care pe lângă partea pur administrativă, dări de seamă asupra gestiunei și a primirii de noui membri, erau totdeauna urmate de șe- dințe ordinare în care se făceau comunicări științifice importante. Astfel, după prima adunare generală din 11 Decemvrie 1924, Prof. Romul Vuia face o dare de seamă cu proiecțiuni; asupra călătoriei sale de studii a muzeelor etnografice și a institutelor științifice din acest do- meniu, din centrul și Nordul Europei: Praga, Leipzig, Dresda, Berlin, Stockholm, Copenhaga, Lyngby, Hamburg, Koln, Stuttgart, Munchen, Basel, Viena etc. Importantă a fost și adunarea generală din 15 Decemvrie 1925, în care Președintele Societății, Prof. G. Vâlsan, dupăce face o scurtă dare de seamă asupra activității din anul trecut, rostește următoarele cuvinte: „Având în vedere sprijinul acordat Societății noastre de către Domnul Ministru Alexandru Lapedatu, propun să fie proclamat ca membru de onoare al Societății" — ceea ce se primește cu unanimitate, Prof. G. Vâlsan anunță apoi că „în semn de recunoștință, ședința or- dinară de azi va fi închinată Domnului Alexandru Lapedatu". Intr'adevăr, după terminarea dărilor de seamă, adunarea generală se transformă în prima ședință ordinară din anul 1925—1926, în care Prof. G. Vâlsan face importanta comunicare despre „D. Cantemir ca etnograf", iar Prof. Romul Vuia prezintă broderiile colecției Murgoci, donate, împreună cu alte obiecte etnografice foarte prețioase, Muzeului Etnografic al Transilvaniei de către Ministrul Alex. Lapedatu. *) După o însemnare originală, inedită, a lui G. Vâlsan, dată de el ca rezumat pentru Procesul-Verbal al ședinței. Ideea aceasta este publicată mai desvoltat în partea finală a broșurei „O știință nouă: Etnografia", Cluj, Tip. „Ardealul", 1927, p 30—43 — Colecția .Astra”, Biblioteca Secțiunii Geografico-etnografice. Nr. 2, și în extras. 86 TEODOR ONIȘOR Cu prilejul ultimei adunări generale, cea din 16 Decemvrie 1926,| Președintele Societății, Prof. G. Vâlsan rostește un discurs de come-,1 morare a regretatului Prof. Vasile Bogrea, fost vice-președinte al SER, | A urmat apoi, după terminarea adunării generale, ședința ordinară ! lunară în care Prof. Sabin Opreanu și-a expus conferința despre’ „Săcuizarea Românilor prin religie". In afară de aceste ședințe au mai fost câteva care au avut ca- i racter solemn. Astfel, ședința din 30 Mai 1925, in care Prof. Vasile", Bogrea a făcut un necrolog savantului Prof. G. Munteanu-MurgocL; Tot așa ședința din 26 Iunie 1926, in care Prof. Valeriu Bologa aj vorbit despre „Adolf Borțian cu prilejul comemorării a o sută de ani dela moartea lui". In aceeași ședință a vorbit Prof. Romul Vuia despre j „Viflaimul cu păpuși în Ardeal". | * .'tt După cum am văzut, scopul SER era pur științific: cunoașterea poporului nostru și a popoarelor conlocuitoare, din punct de vedere ■ etnografic. Am arătat că pentru a-și ajunge acest scop, mijloacele prin- > cipale pe care și le-a propus au fost: ședințe lunare, conferințe pu- blice, publicări de lucrări originale și periodice și încurajarea și ajuto- i rarea materială a cercetărilor. Din toate acestea nu s’au putut realiza, din lipsă de mijloace i bănești, decât ținerea de ședințe lunare și conferințe publice, deși s’a încercat publicarea unui Buletin, acesta n'a putut apare. ■ In cei patru ani de funcționare ai SER (1923/24—1926/27), s'au i ținut în total 17 ședințe lunare ordinare, în care s’au făcut 37 comu- nicări științifice și conferințe publice, cu subiecte foarte variate, de către 15 membri ai Societății. ■! Comunicările științifice și conferințele ținute, s'ar putea grupa în patru categorii, după cuprinsul lor, sau specialitatea conferențiarului: I. Comunicări făcute de geografi și etnografi au fost cele mai 3 numeroase). 1 1. George Vâlsan, cu 5 comunicări; (a) Menirea Etnografiei în ; România de azi; b) Știri vechi despre Românii din Serbia; c) Elemen- • tele geografice în basmele noastre; d) Cantemir ca etnograf și e) Cu- vânt despre Vasile Bogrea). 2. Romul Vuia, tot cu 5 comunicări: (a) Contribuții noui la ori- ginea jocului de călușeri; b) Așezările și tipurile de case în Țara Hațe- gului și Regiunea Pădurenilor; c) Muzee etnografice în centrul și Nordul Europei; d) Prezentarea broderiilor din colecția G. Munteanu Murgoci și e) Vifleimul cu păpuși în Ardeal); 3. Sabin Opreanu, cu 3 comunicări; (aj Despre răvașele și scrierea ■ veche a Săcuilor; b) Originea Săcuilor; și c) Săcuizarea Românilor prin religie); 4. Genevieve Vergez-Tricom: Așezări și tipuri de case în Banat; î 5. Ion Mușlea: Șcheii din Cergău și folclorul lor; 6. Ing. Th. Filipescu: Harta etnografică a Românilor din Serbia; 7. Andrei Orosz: Pescuitul cu ostii in Transilvania. ’ SOCIETATEA ETNOGRAFICĂ ROMÂNĂ 87 II. Comunicări făcute de istorici: 8. Silviu Dragomir'. „Ler“ în poemele pastorale ale poeților ra- guzani din veacul al XVI și XVIII-lea ; 9. Marton Roșea cu 2 comunicări: (a) Focul ca bază a culturii omenești; și b) Păstoritul pe Budescul Mare, Maramureș). III. Comunicări făcute de filologi: 10. Vasile Bogrea cu 5 comunicări: (aj „Pietre scrise** și alte co- municări ; b) Musca columbacă în tradiția populară; c) G. Munteanu- Murgoci, necrolog; d) Note de etnografie și folclor; și e) Motive antice în folclorul românesc); 11. George Giuglea, cu: Cercetări etnografice-filologice : râschitor . și clopotul de aciuoaie; 12. Ctin Lacea cu Explicarea unui obiceiu de Paști: gustarea de pește înainte de mâncare. IV. Comunicări făcute de medici: 13. Dr. Valeriu Bologa, cu 4 comunicări: (a) Adolf Bastian — co- memorare; b) Prezentarea unor instrumente și aparate de chirurgie ypopulară ; c) Din obstetrica populară română (cu D-șoara FI. Anastasiu); își d) Străvechi observații medicale populare verificate de medicina modernă); \ 14. Dr. Gh. Popovici, cu 2 comunicări: (a) Legătura între portul le vară din Nord-Vestul Ardealului, climat și rasă; b) Cercetări de. asă la Români cu metoda biologică a izoaglutinării); și \ 15. Dr. Jules Guiart, cu 3 comunicări (a) Les saintes gueriseurs B Bretagne; b) O nouă rasă europeană: Rasa Galată; și c) Stațiunea politică dela Glozel). I * \ SER și-a întrerupt activitatea la începutul anului 1927, Privitor Hncetarea activității Societății n'am găsit niciun act în arhiva ei, nip însemnare. Cum și ce se va fi întâmplat nu pot ști. Probabil că, în\rma unui desinteres manifestat în ultimii 2 ani, care a făcut pe PA G. Vâlsan să-și dea și demisia din postul de Președinte, în 1925, la (re a revenit după un scurt timp, probabil, zic, ca acest desinteres —Sate și alte motive — să fi determinat conducerea SER să amâie concarea de noi ședințe, amânare care apoi s'a prelungit fără termen, ducd astfel la o desființare tacită a Societății. pate că este prea de vreme ca să facem o examinare critică a rezuLlor activității generale a SER. Cred că este mai bine să lăsăm să mțᵣₑₐcă timpul, pentru ca perspectiva istorică să fie mai largă și judeci evenimentelor mai obiectivă. Aliniem *acum doar faptul că prin înființarea Muzeului Etno- grafic \Transilvaniei și a SER la Cluj și prin bogata activitate a unora y membrii ei, în cei câțiva ani rât a funcționat, — și după aceea yₐ afirmat și s'a recunoscut și la noi existența Etnografiei ca Științn dependentă, precum și necesitatea studiilor care intră în domenicj (jc cercetare. 89 TEODOR ONIȘOR Chiar și acest rezultat, singur dacă ar Ei, este suficient, cred, să» privim dispariția SER cu părere de rău și cu dorința de a o vedea» reînființată, evitând, de sigur, a mai repeta unele din greșelile care, probabil, au dus la desființarea ei. Sub o formă mai modestă, aceea a Cercului de studii, Societatea Etnografică Română și-a reînceput activitatea în anul 1939. Printr'un convocator lansat de Prof. Romul Vuia, la data de 10 Ianuarie 1939, se preciza că „pentru a aduce la munca comună pe toți acei ce se interesează de vieața și civilizația poporului român și de cercetările etnografice în țara noastră" s'a înființat „Cercul de Studii Etnografice", care va fi în legătură cu Muzeul Etnografic al Transilvaniei și cu Seminarul de Etnografie și Folclor al Universității din Cluj. In prima ședință, convocată pentru ziua de 16 Februarie 1939, au fost invitate numai un număr restrâns de persoane, dintre cele cu preocupări mai apropiate de Etnografie și Folclor. In cei doi ani de activitate la Cluj — până la refugiul din toamna anului 1940, — Cercul nostru a ținut în total 10 ședințe, în care s'auj făcut 17 comunicări științifice, iar la Sibiu, unde s'a refugiat odată cu/ instituțiile ce-1 patronează, Cercul, reorganizându-se, și-a reîncepu^ imediat activitatea, ajungând anul acesta la un număr de 10 ședințl dela refugiu, cu 11 comunicări, sau, în total 20 ședințe, cu 28 comu nicări dela înființarea lui.¹) / După cum vedem, Cercul de Studii Etnografice și-a păstrat, di/ vechea Societate de Etnografie, scopul ei: cercetarea și cunoaștere științifică a poporului nostru prin Etnografie, întrebuințând, deocamdat din mijloace, doar ședințele lunare și conferințele publice — cui tenția de a se creia acei mediu de cugetare etnografică, absolut r cesar, in vederea obținerii unui bun rezultat. I Din inițiativa Prof. Univ. Dr. Nic. AL Rădulescu, a luat fiinîța București un Cerc de Studii Etnografice, similar cu cel din Cluj-S/u. Știm că a desfășurat o frumoasă activitate în anii trecuți, dar nu până acuma o dare de seamă mai amănunțită asupra acestei activi’» pe care o așteptăm cu legitimă curiozitate științifică. / De asemenea, în 6 Aprilie 1943, din inițiativa D-lui C