TRMLVM ANUL 74 SEPT.—OCT. Nr. 9-10-1943 SIBIU Anul 74 Septemvrie—Octomvrie 1943 Nr. 9—10 J TRANSILVANIA Organ al ASTREI ROMANII DIN TRANSILVANIA După recensământul românesc din 1930, populația globală a Ro- mâniei transcarpatice adică a Transilvaniei în înțelesul cel mai larg, se ridica la c. 5,550.000 suflete dintre care 57,9% Români, 24,4% Un- guri și Secui, 9,8% Germani, 3,2% Evrei și 4,7% alte neamuri și ne- declarați. După recensământul maghiar din 1910, proporția Românilor era puțin mai scăzută, iar a Ungurilor și Secuilor ușor crescută; Românii însă se găsiau tot în majoritate absolută. Cu o sută de ani în urmă, după Dicționarul geografic al Tran- silvaniei de Ignat Lenk von Treuenfeld, publicat în 1839, si- tuația elementului românesc era aceeași și tot astfel in a doua jumă- tate a secolului XVIII, asupra căruia dispunem încă de cifre .statistice aproximative, pe neamuri.¹) 1. Majoritatea absolută a Românilor și minoritatea numerică a Ungurilor, socotiți cu Secuii la un loc, reprezintă deci un prim fapt fun- damental necontestat de nimeni... cel puțin pentru epoca dotelor sta- tistice mai precise și complete. Intradevăr,. în măsura în care scade preciziunea statisticilor, în mă- sura in care datele acestora sunt mai sumare și mai lacunare, in aceeași măsură crește curajul publiciștilor maghiari sau maghiarofili de a sus- ține existența unor majorități maghiare și a unei minorități românești. La adăpostul lipsei de informații, se afirmă astfel chiar pentru secolul XVIII, primul asupra căruia avem date numerice pe naționalități, că exact în acest secol' Românii au reușit să depășească pe Unguri (cu Secui, de sigufl. Curioasă, această coincidență intre primele date sta- ’) Ștefan Manciulea: Românii și minoritățile etnice din Transilvania și ■părțile ungurene în întâia jumătate a veacului XIX (Rezumat german) în Bul. S. R. R. de Geografie LIX 1940. — Tib. Mprariu: Entwicklung der Bevolkerungsdichtigkeit Siebenburgens wăhrend der Jahre 1840—1930. București 1940, p. 15—16. 1 •38 vintila mihăilescu tistice mai complete și mai sigure și atiugerea majorității absolute de către elementul românesc. Afirmația, pentru a nu fi contestată, trebuia să fie insoțită de o explicație plauzibilă. lat-o: in secolul XVIII țără- nimea din principatele române a emigrat în massă, peste munți, în Transilvania, din cauza regimului fanariot hrăpăreț, și apăsător. Expli- cația merită un răspuns imediat: în același secol Transilvania a sân- gerat de răscoala iobagilor conduși de martirii Horia, Cloșca și Crișan. Greu de admis deci că șerbii valahi din Muntenia și din Moldova puteau să fie atrași — și încă în număr atât de mare — spre Ardealul aceluiași regim social necruțător, lacom și sângeros. Greu de admis, apoi ca regiuni care ar fi trimis, timp de un secol, atâta omenire spre cetatea transilvană, să mai fi avut de unde împrăștia spre câmpia du- năreană și spre țărmul Mării Negre, mulțimea, care, în secolul următor, a umplut stepa transformată, prin aceste brațe, în lanuri de cereale. Să spunem insă că acestea sunt silogisme. Iată însă și câteva faptei în secolul al XVIII și în cel următor se constată existența unor curente de populație spre Ardeal, dar — mai accentuate — și dinspre Ardeal către Moldova și Țara-Românească.¹) Fenomenul este, de altfel comun tuturor zonelor muntoase, cel puțin al celor din regiunea temperată. Dubletele de sate ardelene, situate sub munți, în Oltenia și Muntenia», dovedesc lămurit — ca și prezența marelui număr de transilvăneni din orașele subcarpatice — preponderența curentelor de populație de peste munți către principate. Pentru cunoscători, aceste descălecări de po- pulație ardelenească spre Sud, nu surprind, precum nu surprinde de- simea satelor din depresiunile și dealurile oltenești, muntenești și mol- dovene, așa cum ea apare, pe frumoasa hartă topografică austriacă din- preajma anului 1791 *); precum nu miră accentuata desime a popula- ției din aceleași regiuni la începutul sec. XIX, ceea ce reiese din cata- grafiile și harta statistică din preajma anului 1831?) Tocmai acestea sunt însă, pentru teza maghiară ținuturile de unde au pornit țăranii români ca să inunde și să copleșească, sub năvala lor, pe Ungurii Tran- silvaniei din sec. XVIII. E posibil? Teza migrațiunilor românești către Ardeal, peste „băștinașii" ma- ghiari și secui, nu se oprește însă aici: la adăpostul dificultății, iar, ’) Vezi I. Ni s t'o r: Emigrările Românilor de peste mânji, în An. Ac. Rom. 1916; — Vintilă Mihăilescu: Așezările omenești din Câmpia Română la mijlocul și sfârșitul sec. XIX în An. Ac. Rom. 1924. — Andrei V e r e s s: Păstoriful Ardele^ nilor în Moldova șî Țara Românească (până la 1821) în An. Acad. Rom. 1927. ’) In colecția Academiei Române, v. și V. Mihăilescu: Harta austriacă din 1791 în Bul. S. R. R. de Geografie, 1928. ’) G. Vâlsan, O fază în popularea Țărilor Românești. Bul. S. R. R. de Geo- grafie, 1921. ROMANII DIN TRANSILVANIA 639 pentru timpuri mai vechi, a imposibilității de a evalua, numeric și spațial, intensitatea mișcării de trecere în Nordul și Vestul Carpaților și fără a ține seama de realitatea și intensitatea firească și dovedită a curen- telor de sens contrar dinspre sărăcia relativă a munților și pădurilor ardelene către bogăția șesurilor, dealurilor și bălților din Est și din Sud, teziștii maghiari afirmă repetarea de mai multe ori in trecut a migrațiunilor spre Transilvania. Ei pun începutul acestor strecurări de păstori valahi în cetatea carpatică, în secolul al XIII, adică mult după înscăunarea aici, nu . a stăpânirii maghiare cum știam cu toții, ci a unei importante mase din acest neam de foști nomazi.¹) A trebuit prin ur- mare, ca regatul apostolic al Sfântului Ștefan să organizeze apărarea în bastionul transilvănean, pentru ca totuși poporul valah — popor de păstori rătăcitori — să se infiltreze în cetatea apărată cu sângele cavalerilor din Pustă și să-i copleșească pe aceștia, cu vremea. Recunoaștem că teza, astfel pusă, este impresionantă și chiar înduioșătoare, Ea nu se adresează deci rațiunii, ci sentimentului; nu celor informați, ci neștiu- torilor sau slab-știutorilor: de o parte un popor de cavaleri care se sacrifică pentru creștinătate și pentru adevărata Europă; de alta, cete de fugari în căutarea unui adăpost sigur. Și totuși câteva fapte istorice și geografice elementare răstoarnă întreaga clădire romantică: în secolul XIII și secolele anterioare părțile cele mai expuse din întreaga regiune carpatică românească erau cele din Estul și Sudul munților până spre Du- năre, Mare și dincolo de Nistru. E de neînțeles astfel cum de s'a putut afirma existența unei populații românești numeroase, prezentă tocmai în ținuturi bătute de barbari asiatici (intre care s'au numărat doar și Ungurii), aproape fără întrerupere și absentă din cea mai ocrotită parte a pământului românesc: cetatea naturală a Transilvaniei. E de asemenea, cel puțin suspect, dacă nu de-a-dreptul de ne- înțeles cum a putut rămâne Ardealul — cu toată virtutea lui de ba- stion natural — gol de populație sau numai cu o slabă pânză de sclavi și coloniști germani până la sosirea și consolidarea elementului maghiar înăuntrul lui. De unde-și iau teziștii unguri voia și curajul să afirme — fără izvoare — • că tocmai autohtonii romanizați ai pământului car- patic au fugit sau au fost goniți din regiunea cea mai ocrotită și s'au îngrămădit — ca bezmetecii — în drumul năvălitorilor ? Căci trebue să fi fost foartg numeroși Românii dincoace de Carpați ca să poată trece, în cete mari, dincolo, în Transilvania și totuși să rămână destul Cf. de pildă: L. T a m ă s : Die Ramănen (Wlachen) în Siebenbiirgen (publi- cație maghiară, de propagandă). 1* 440 VINTH.A MIHAlLESCU de mulți în Țara Românească și în Moldova, unde-i găsim luptând cu T&tarii și întemeind țări tocmai la sfârșitul sec, XIII și în cursul celui următor. Zadarnic se opun realitățile geografice, zadarnic datele istorice elementare, zadarnic istorici, filologi, etnografi, geografi au îngrămădit argumente și date care demonstrează continuitatea elementului româ- nesc pe ambele laturi ale Carpaților, în Munții Apuseni, în Banat, câmpia Tisei și chiar în Panonia; teziștii maghiari, reprezentanți ai in- telectualității acestui popor, rămân la perimata teză roesleriană, agravață cu preciziuni compromițătoare. Nici grija de adevăr, nici teama de ri- dicol, nici riscul plictiselei nu-i face să renunțe la teoria sosirii Româ- nilor peste munți, în sec. XIII și a recrudescenții imigrării acestora în sec. XVIII. Mai mult decât atâta, ei încearcă schițarea drumului urmat de predecesorii Românilor ardeleni de azi, din patria de origină până în Transilvania: strămoșii poporului românesc din Carpați sunt originari — după teza maghiară cea mai recentă — din ținutul muntos situat aproximativ la zona de întâlnire dintre Bulgaria, Serbia veche și Al- bania mare. Prin sec. X—XI, ei s’au apropiat de Dunărea de jos, răs- pândindu-se (cam prin vremea năvălirilor pecenege și cumane) în câmpia * fertilă a Dunării. Organizați de stăpânii lor (Bulgarii, în Sudul Dunării, Pecenegii și Cumanii, în Nordul acesteia), Românii încep să se stre- coare în Ardeal odată cu sec. XIII, sub presiunea Tătarilor.¹) Lăsăm în seama istoricilor să releve erorile grosolane, care stau la baza acestei construcții; în schimb vom face o singură observație geografică simplă: țara de origină pe care — împotriva vederilor savanților Sârbi, Bul- gari sau Greci* ² ³) — „știința" maghiară a dăruit-o poporului român, e o țară de munți împăduriți și azi străbătuți de puține văi largi și câteva depresiuni. Nici chiar marele curaj al teziștilor unguri nu poate deter- mina întinderea acestei țări în epoca părăsirii ei de către Români. Ținând totuși seama de spațiul vital bulgar, sârb și albanez, nu am putea aprecia această întindere la mai mult de 40—50 mii km¹. Cum a putut să roiască de pe o suprafață muntoasă — chiar dacă ar fi fost de două ori mai mare decât cea ipotetic admisă de noi — atâta mul- țime de oameni, încât să se fi putut extinde peste întreg spațiul car- patic românesc de azi chiar din secolul XIV (când sunt menționați Ro- mânii din Maramureș la Dunăre și din câmpia Tisei până dincolo de Nistru)s); cum au putut spori acești Români balcanici până la c. 18 *) L. Tamăs: op. cit., p 70 s) G. Brătianu: O enigmă istorică... București, 1940. ³) Cf de pildă, tot L. T a m ă s, op. cit, p. 72. ROMÂNII DIN TRANSILVANIA 641 milioane câți sunt astăzi pe glob, probabil nu s'au întrebat născodtorii teoriei origine! balcanice a Românilor din Carpați. Căci dacă s'ar & în- trebat, atunci sau ar fi trebuit să renunțe la ipoteză, sau ar fi trebuit să acorde elementului românesc virtuți supra-omenești: o prolificitate fenomenală, o sănătate de fier, capacitatea de a rezista tuturor moli- melor, războaielor, jafurilor, asupririlor religioase, sociale, economice fir pe deasupra o putere de asimilare neobișnuită la un neam de păstori nomazi (cum le place acelorași teziști să-l prezinte). Nu simte nimeni ridicolul și artificialul acestei teme care trans- formă neamurile privilegiate ale Transilvaniei (Unguri, Secui și Sași), în victimele invaziei ciobanilor și iobagilor valahi și disprețuiește cele mai elementare legi demografice, geografice, sociale economice și isto- rice? Nu pare nimănui prea ieftină și disperată ușurința cu care se acordă ciobanilor noștri atât de mari calități vegetative și o atât de impresionantă putere de digerare etnică ? Și nu este mult mai normal, mai cinstit și mai conform cu datele și cu legile Istoriei și Geografiei să admiți teza — verificată și, pentru cunoscători, aproape banală — a unei vechi populații traco-dacice romanizată din Pind în Carpați, redusă în urma infiltrărilor slave, bulgare, maghiare, pecenege, cumane, tătare, etc. și în urma tuturor jafurilor, molimelor și războaielor, la câteva insule în Balcani și la un mare bloc ancorat în Carpați, dar în continuă legătură, prin mișcări metananstasice și prin transhumanță cu întreaga Peninsulă Balcanică și cu stepele din jurul Carpaților? Pro- blema originii și evoluții unui popor străvechi cum este poporul ro- mânesc nu se lasă cuprinsă în tiparele voit simpliste și interesate ale unor pseudosavanți, puși în slujba politicii microimperialiste maghiare. Tăcerea izvoarelor istorice până în sec. XIII? Enigmele filologice și toponimice legate de trecutul neamului românesc din Carpați și Bal- cani ? Dar — lăsând la o parte faptul că noua lumină aruncată asupra acestei tăceri și acestor enigme nici măcar nu este menționată în studiile teziștilor unguri — pe tăcerea izvoarelor și pe enigme nu se pot clădi ipoteze, care vin în conflict cu faptele istorice și geografice fundamentale. Căci între teza păstrării autohtonilor în cel mai ferit loc al răspântiei dela Dunărea de jos (cetatea Carpaților cu anexele ei de- luroase și cu mantia de păduri ocrotitoare) și cealaltă teză a emigrării din Balcani percale ocolită și expusă năvălirilor, oricare om normal se oprește la prima chiar fără dovezi (deși acestea există și au fost adu- nate). Circulația mai liberă altădată, dar neoprită nici astăzi, între țările Balcanilor și țara carpatică explică în deajuns celebrele înrudiri de limbă între albaneză și română, înrudiri pe care se întemeiază erudiții maghiari pentru a fixa patria originară a tuturor Românilor în zona muntoasă dintre Albania, Serbia și Bulgaria. 642 VINTllA MIHAlLESCU 2. Al doilea fapt fundamental și necontestat este procentul di orășeni și săteni la Românii și Ungurii din Transilvania. Intradevăr, după cum se vede din tabloul de mai jos, atât în 1930, cât și în 1910, majoritatea Românilor locuia în sate; invers, Ungurii (și Secuii) erau mai numeroși în orașe (53,4%) în 1910 Procentul Românilor și al Ungurilor (cu Secuii) în orașe și sate | In sate In Orașe 1910 1930 1910 1930 Români..... 59,1 62,6 17,6 35,0 Unguri și Secui . . 24,9 21,6 53,4 37,9 Cum nu este un secret pentru nimeni că orașele din Transilvania au fost întemeiate de Germani, de Români și, câteva, de Sârbi și că maghiarizarea unora dintre ele a fost realizată abia în a doua jumătate a secolului XIX și în sec. XX, e clar că politica ungurească — foarte documentată și perzistentă, — a folosit cerințele vieții moderne (pro- gresul rapid al vieții comerciale și industriale) ca să sporească pro- centul Maghiarilor în țările transcarpatice. Și trebue să recunoaștem că operația a reușit. E tot atât de adevărat însă că maghiarizarea Ar- dealului pe calea orașelor și a unei părți din hinterlandul lor (ceea ce a reușit mult mai puțin) e un fenomen care aparține timpurilor absolut recente (ultimii 50—60 ani). Cea mai mare parte a Ungurilor din ora- șele ardelene (Unguri între care trebuesc socotiți mulți Evrei și Șvabi desnaționalizați) sunt deci transilvăneni proaspeți. In felul acesta scade și mai mult numărul strămoșilor Maghiarilor autohtoni în Ardeal și deci slăbește și posibilitatea descoperirii unor majorități ungare în Tran- silvania secolelor trecute. Firește, la nevoie se poate da o explicație: prins în elanul luptelor pentru creștinătate și pentru libertate — cum se exprima atât de frumos contele Paul Teleki, — abia târziu, în secolul al XIX, secolul deșteptării naționale, poporul maghiar din Ar- deal a prins de veste că Valahii (păstorii valahi) i-au depășit în număr și-i amenință cu o totală digerare etnică. Elita acestui neam generos a început atunci lupta și a început-o pe calea care le promitea o vic- torie mai sigură și mai grabnică: colonizarea orașelor. Nici această construcție nu rezistă realităților căci adevărul — lim- pede și ușor de dovedit — este altul: împiedicați să se așeze și să se desvolte în orașe până spre începutul sec. XIX, Românii au trăit aproape exclusiv în sate (sau, cel mult, mici târguri de munte) și au sporit în număr mai repede decât citadinii, datorită vitalității mai mari, proprie țăranilor de pretutindeni. Când barierele au căzut — cu mai multă eficacitate abia după 1918 — țăranii valahi din hinterlandele orașelor romanii din transilvania 643 •au pătruns în „cetate" și au ajuns repede ,dela 17,6% orășeni in 1910 la 35% în 1930;²) au atins adică proporția normală la un neam do- minant. In schimb, lipsiți de sprijinul artificial al Statului, Ungurii oră- șeni au scăzut dela 53,4% la 37,9% în același interval de timp, ră- mânând totuși încă, — după cum am văzut, — mai numeroși, tot în orașe decât în sate. Fără îndoială, sporirea numerică a Românilor în orașele Tran- silvaniei, nu însemnează dominarea vieții comerciale și industriale de către aceștia: capitalul nu se poate improviza și nici burghezia, privi- legiată până de ună zi, nu poate și nici nu trebue să fie înlăturată în câțiva ani. Cu voia sau fără voia ei această burghezie, privilegiată odată și puțin prolifică astăzi, e mereu amenințată in ființa ei națională de autohtonii din hinterland care au timp să aștepte și să facă — dacă e nevoe — ucenicie. Nu-i vina acestora că planul de maghiarizare a dus la izolarea orașelor maghiarizate în masa autohtonilor de alt neam și de altă concepție de vieață. Această realitate și procesul care-i co- respunde nu pot fi înlăturate și nici măcar camuflate sub nicio ipoteză. Realitățile de pe teren rămân și se răzbună. Noi explicăm anomalia orașelor străine înăuntrul unei mase omo- gene românești prin privilegiile acordate în trecut de stăpânirile străine unor elemente alogene. Pențrucă însă ni se răspunde cu afirmarea lipsei de înclinare a Românilor în genere către ocupațiile burgheze, ne vom îngădui să lărgim puțin cercul discuției și să urmărim încă una din temele predilecte ale neprietenilor noștri: Românii au fost exclusiv pă- stori. Ei au învățat plugăria dela Slavi, iar negustoria și meșteșugurile dela Germani și dela Unguri. E drept că o parte din Români s'au ocupat și se ocupă încă cu păstoria în Carpați, în Balcani, în Rodope și în Pind; e drept că aceștia au circulat din Sudul Peninsulei Balcanice până dincoace de Dunăre sau până în câmpiile Vardarului, în stepele pontice și până în munții Moraviei. Nevoile transhumanței i-a dus în multe locuri, până spre Crimeea și până în Caucaz chiar. Numai cine nu vrea însă, nu știe că transhumanța se desfășoară pe anumite arii în jurul marilor masive muntoase și că ea nu-i tot una cu nomadismul. E drept de asemenea că s'a vorbit mai mult și mai de timpuriu de acești păstori întâlniți frecvent pe drumurile mari și gata oricând să-și apere turmele sau să schimbe păstoritul cu cărăușia sau cu negoțul. Nu putem totuși să fim de părerea istoricilor perimați care cred că a existat numai ceea ce ¹J S. M a n u i 1 ă: Evoluția demografică a orașelor și minorităților etnice din 'Transilvania, în Arhiva p. Știința și Reforma socială. VIII, București, 1929. «44 VINTILA MIHAlLESCU s'a păstrat in acte s’au monumente. Iată de ce îndrăsnim să credem că a limita la păstorie (și aceasta fals considerată nomadism) ocupați» unui neam străvechiu cum este cel românesc însemnează sau naivitate, sau lipsă de înțelegere a fenomenelor istorice și geografice sau... re» credință. Românii sunt urmașii Tracilor (inclusiv Dacii) și Romanilor. Faptul , nu poate fi contestat chiar dacă a-i adăoga acestui neam — cum vor teziștii maghiari — mult sânge slav, bulgar, peceneg, cuman, tătar, ma- ghiar etc. (ceea ce, în treacăt fie zis nu este dovedit de mai vechile sau mai noile cercetări antropologice și biologice). Dacii și Romanii cunoșteau, pe lângă creșterea vitelor, cultura viilor, agricultura, co- merțul, meseriile. Totuși, în lipsa dovezilor scrise și pe baza unora dintre termenii tehnici vechi sau noi, s'a afirmat că urmașii autohto- nilor din Carpați au fugit ori au fost retrași dincolo de Dunăre, unde s’au sălbătăcit, transformându-se toți în păstori nomazi. Această teză anacronică nu este demnă de evoluția Filologiei, Istoriei, Etnografiei șt Geografiei Europei Sud-Estice. Și acestea cunosc, nu teoria ci reali- tatea spațiilor geografice ocrotitoare (de obicei ținuturile bine împă- durite) opuse spațiilor descoperite (de obicei ținuturile de stepă) mult: mai în calea răutăților și deci mai puțin atrăgătoare, chiar pentru niște autohtoni deprinși cu toate nevoile. E nefiresc deci și perimat să afirmi că, în adăpostul marilor păduri care acoperiau în trecut nu numai dealurile, depresiunile submontane și munții Carpați, ci și o parte din câmpii (Vlașca, Vlăsia, Teleorman, etc.), nu s’a putut păstra o popu- lație de agricultori, podgoreni, pescari etc. autohtoni, deci cunoscători ai locurilor și drumurilor. In special este uluitoare afirmația că Tran- silvania — cetate naturală — a putut adăposti pe Slavi — sedentari și ei — dar pe daco-romani, predecesorii lor, nu. E uimitoare afir- mația că, în vremea șoselelor asfaltate, autovehicolelor, avioanelor, tan- curilor și tunurilor și atâtor mijloace de distrugere perfecționate și radicale, nu numai a oamenilor, ci și a bunurilor, mai rămâne, pe urma războaielor și a jafurilor organizate, milioane de oameni, lanuri, fabrici, sate și chiar orașe, iar în timpul drumurilor naturale și a năvălitorilor călăreți, întreaga populație autohtonă — fără îndoială mult mai puțin numeroasă decât azi — s’a mutat dela Nordul la Sudul Dunării, go- nită din urmă de nomazii asiatici, Cine mai crede azi în acest basm? In basmul pustiirii complete a locurilor, al fugii locuitorilor în masă și, mai ales, al sălbătăcirii acestora până la nomadism. Nomazii din stepele estice au evoluat adică — fără de exemplu luat dela nimeni — către formele cela mai înalte de exploatare a terenului, iar vechii locuitori s’au transformat ei în nomazi, Ei bine, nu cred teziștii maghiari cL ROMANII din transilvania 64» întind prea mult coarda ? E, doar atât de simplă legea raportului dintre- pământ și om și atât de larg cunoscută în cercul oamenilor cu oare- care cultură. Intradevăr, cine cunoaște cât de puțin relieful României, armonic dispus în trepte de amfiteatru concentric, străbătut de țări interioare în munți și sub munți și de văi largi, radiare, în dealurile apărate de păduri masive, cine a urmărit hărțile stațiunilor preistorice și istorice din paleolitic în epoca postromană și cea creștină, înțelege foarte lesne nu numai perzistența unui neam străvechiu în această mi- nunată țară, ocrotită dela natură, ci și păstrarea aici, a tuturor formelor de trai și de activitate, dela păstorie, la negustorie și industrie. Dacă forme preistorice de civilizație se văd până azi, în Transilvania, cum dovedesc unele locuințe țărănești, olăria, portul, câteva obiceiuri ar- haice ; dacă vieața complexă a fost posibilă totdeauna în aceste locuri, e din cale afară de neserios să întrerup! această continuitate de vieață și de civilizație de hatârul tezei că Ungurii au venit în Transilvania cu câteva secole înainte de întoarcerea Românilor în această parte a țării strămoșilor lor. Și totuși teziștii maghiari se îmbată și vor să îmbete și pe alții cu această iluzie ieftină și nedemnă de evoluția științii mo- derne. Fără îndoială, poporul român datorează mult — ca și poporul maghiar de altfel — inițiativei germane din Ardeal, în materie de ne- gustorie organizată, de minerit și meserie; se uită însă prea ușor rolul meșterilor și negustorilor români din târgurile noastre de sub munte, arta casnică, arhitectura originală a caselor din dealuri și a porților din întreaga zonă deluroasă și din depresiunile munților, minunata adaptare a stilului gotic la modestele biserici românești ale Ardealului nordic, partea mocanilor în vieața comercială a orașelor de dincolo și dincoace de munți, fără să mai vorbim de marea contribuție a Aro- mânilor la progresul economic al unor orașe din câmpia ungară chiar. Se uită toate acestea pentrucă se confundă, fie din lipsă de informație, fie din rea deprindere, dimensiunile numărul și strălucirea imitațiilor cu dispozițiile naturale și originale ale popoarelor autohtone. Ar trebui deci să se termine odată cu ideea fixă și grandomani a unei colectivități maghiare sosită din stepele asiatice cu toate daru- rile ascunse în haina înșelătoare a nomazilor, capabile nu numai de 6 rapidă trecere#spre formele superioare de traiu, europene, ci și edu- catoare generoasă a sălbaticilor păstori valahi: istoria adevărată — cu- noscută și de cele mai vechi izvoare maghiare — știe că urmașii lut Arpad au găsit în Panonia și în Transilvania pe Români și pe Slavi Primele îndrumări către formele de ocupație sedentare nu le puteau primi deci Ungurii. decât dela aceștia. <646 VINTILA mihAilescu 3, Al treilea fapt fundamental este modul de distribuire a ele- mentului românesc in România transcarpatică. Orice hartă etnică a României transcarpatice — cât de veche sau cât de nouă, lucrată de autori germani, italieni, francezi, englezi, români sau chiar maghiari — arată elementul românesc răspândit peste întreg teritoriul Transilvaniei din Maramureș, la Nord, în Făgăraș, la Sud și din Carpații moldo- venești la Est, în câmpia Tisei, la Vest. El formează majoritate abso- ută pe cea mai mare parte a acestei suprafețe, indiferent de munte depresiuni intra ori sub montane, dealuri sau câmpie. In opoziție cu pânza de populație românească, întinsă peste tot și în continuitate de masă cu elementul românesc din Răsăritul și Sudul Carpaților, elemen- tele alogene (în primul rând cel german, maghiar și secuesc) sunt răs- pândite insular pe direcția de cea mai lesnicioasă pătrundere dinspre șesul Tisei, peste poarta Someșană¹) către interiorul basinului Tran- silvănean propriu zis și către păsurile munților din margină (Carpații Răsăriteni și Carpații Meridionali). Această direcție de înșirare a insu- lelor de populație alogenă ducând către marea insulă a grănicerilor secui — din Estul Transilvaniei și către insulele săsești de pe Târnave și din preajma păsurilor celor mai frecventate (Bârgău spre Moldova, păsurile din regiunea Brașovului și cele din apropierea Sibiului), ma- terializează planul de apărare militară a graniței amenințate dinspre Est și Sud. Pare cel puțin curioasă coincidența între repartiția ele- mentelor germane, secuești și maghiare și direcțiile indicate de folo- sirea Transilvaniei ca bastion întărit în fața stepelor Europei Răsăritene. Ea ar rămâne inexplicabilă fără raportarea fenomenului la funcțiunea militară pe care au îndeplinit-o coloniștii grăniceri (ca și populația au- tohtonă de margină de altfel) din Transilvania propriu zisă. Și totuși, deși izvoarele istorice, cetățile vechi dela păsuri, privi- legiile săsești și secuiești, poziția geografică a acestor privilegiați, în trecut și în prezent, dovedesc, până la evidență, că alogenii au străpuns, în diagonală, o masă autohtonă rămasă în tot restul României trans- carpatice, teziști maghiari preferă imagina — răsturnată — a unei mase maghiaro-secuiești stăpână peste întreg teritoriul transilvănean încă dinaintea sec. XIII și apoi digerată dinspre munții înconjurători spre interiorul basinului ardelean de către elementul valah invadant. Se cunosc, din Istorie și din Etnografie, numeroase cazuri de nă- vălitori războinici care, pătrunzând ca un cui, pe drumurile de invazie *) Poarta Someșană corespunde celei mai deprimate zone din brâul de înălțime care înconjoară podișul Transilvaniei propriu zise. Ea este mărginită la Sud de ma- sivul înalt al Bihorului (peste 1850 m.), iar la Nord de munții vulcanici ai Ouașului și Gutinului și de masivul Rodnei (peste 2000 m.J. ROMANII DIN TRANSILVANIA 647 cele mai lesnicioase, în masa autohtonilor sedentari, au reușit să-i îm- pingă pe aceștia — temporal sau definitiv — spre marginea ținuturilor strămoșești (in munți, in păduri, in mlaștine). Se cunosc de asemenea, cazuri în care — revenind timpuri mai bune — autohtonii au recâ- știgat teritoriul pierdut sau împărțit cu invadanții. Se cunosc în fine — chiar și foarte aproape de noi — cazuri în care o minoritate răz- boinică creștinată s’a contopit cu autohtonii, impunând acestora un nume nou (ex. Bulgarii) sau chiar o limbă străină (Ungurii). Nu cunoaștem și nici nu putem concepe însă organizații militare, formate dintr'un mare număr de indivizi, extinse peste teritorii de sute de mii de km⁸ și copleșite cu vremea de popoare nomade de munteni în expansiune pașnică. Intre altele, această imagine, complicată prin prezentarea — ro- mantică și megalomană — a unei mase de cavaleri sacrificați in lupte obositoare și sângeroase cu Tătarii și cu Turcii, nu se acordă cu ne- cesitățile elementare ale apărării unui teritoriu. Rămași cu grosul lor în Pusta panonică, este absolut exclus ca Ungurii să fi putut defalca și trupă și populație pașnică în număr prea mare, la granițele ame- nințate ale regatului apostolic. Altfel nu se vede de ce ar fi recurs la vechile elemente pecenege și cumane, refugiate înăuntrul basinului du- nărean, la cavalerii Teutoni și loaniți, la Secui (care nu sunt totuna cu Maghiarii), la Sași, la Români chiar (în Maramureș, Năsăud, Hațeg, Banat, Oltenia). Istoria nefalsificată arată că statul apostolic maghiar ■a fost constituit și condus de o minoritate, mai mult politică decât mi- litară, care a regisat apărarea graniței estice cu elemente găsite pe loc sau aduse din . țări mai depărtate. Este prin urmare o sfidare svârlită Istoriei, Geografiei și bunului simț afirmarea existenții unei pânze ma- ghiare extinse peste întreaga Transilvanie și dislocată ulterior de paș- nicii și „primitivii" ciobani valahi. E și umilitor pentru virtutea și gloria poporului maghiar care sar fi lăsat măcelărit de Tătari și Turci, chiar în regiuni pe care aceștia nici nu le-au prea călcat ’) și, apoi, . ar fi cedat atât de ușor și radical unui popor nomad.²) In dorința exasperată de a dovedi existența Ungurilor in locurile compact locuite azi de Români, contele Paul Teleki, afirmă, pe gir personal, că partea nordică a podișului Transilvaniei numită „Câmpia** a fost golită de populația ei ma- ghiară prin sec. XV—XVII, în timpul războaielor cu Turcii și al celor de libertate. In această țară maghiară înfloritoare, au invadat apoi Românii care, fiind, cum se știe, un popor inferiy, au lăsat totul în păragină. Contele Teleki uită — sau ceea ce este absolut sigur — se face că Uită două fapte esențiale și foarte bine cunoscute chiar elevilor de liceu: că războaiele cu Turcii s’au dus în multe părți ale Ardealului numai în Nordul acestuia, nu și că păragina „Câmpia” e datorită alunecărilor de straturi, fenomen natural care-i cu neputință să nu fi fost cunoscută geografului Paul Teleki. Deci, un fals istoric peste un fals geografic. (Paul Teleki: Siebenbiirgens Lage in Ungarn and Europa, p. 16, Budapest, 1940.) ’) O temă astfel pusă și prezentată fără documentare numai pe garanția sub- scriitorilor, nu merită oboseala unei desmințiri — prin înșirare de fapte concrete VINTILÂ MIHÂH.ESCU 648 4. Al patrulea fapt fundamental este desimea populației românești și repartiția ei conform legilor geografice și evoluției istorice. îngrămă- diți în depresiunile intramuntoase, în văile largi și în câmpiile de cu- rând asanate, unde ating desimi de 75—200 locuitori la km², Românii depășesc 50 locuitori la km* în dealurile de înălțime mijlocie ale po- dișului transilvănean și ale podișului Someșan și in cea mai mare parte a câmpiei Tisei. Nu constatăm nicio deosebire remarcabilă între de- simea populației maghiare sau germane privilegiate și aceea a* popu- lației românești din regiunile care normal pot primi — în starea ac- tuală a economiei rurale — un număr mai mare de locuitori. Această constatare simplă poate însemna o destul de veche adaptare la mediu geografic a neamului neprivilegiat, românesc; ceea ce exclude infiltrări recente și, mai ales, răspândirea pe o suprafață atât de mare (întreaga Românie Transcarpatică). Și din acest punct de vedere deci nu se poate accepta mărginirea îndesirei populației românești la intervalul de timp foarte scurt (sec. XVIII) când elementul maghiar, mai numeros în se- colele trecute, ar fi fost majorat prin sosirea in valuri succesive a Ro- mânilor fugiți din Principate (căci pentru secolele XIII—XVIII, nu se admite decât un număr restrâns de reprezentanți ai acestui neam, in Ardeal). Vădit lucru, scriitorii maghiari teziști nu vor să știe nici de datele istorice curente, nici de fenomenele demografice și antropogeo- grafice elementare. Nu sunt insă mai puțin interesante modul de grupare și desimea populației românești și secuești în munți. Intre alți autori, Paul Teleki, geograf și etnograf a avut reaua inspirație să socotească munții Tran- silvaniei și chiar parte din dealurile acelea ca spații nepopulate sau relativ nepopulate.¹) Lipsa de temei a acestei afirmații a fost de mult dovedită, iar de curând un geograf român *) a putut lămuri printr’o (toponimie verificată, nu după actualele hărți topografice cu numiri scâlciate, vechimea așezărilor și exploatărilor românești, înșirarea mențiunilor istorice câte s’au putut stre- cura în documentele neamurilor privilegiate, urmărirea populației după locul de pro- veniență etc.) ; lăsăm deci pe socoteala și răspunderea autorilor, construcțiile îndrăs- nețe, care au putut duce până la „preciziunea** reprezentării cartografice a repartiției populației maghiare, slave și germane în Transilvania... secolului XIII (v. lucrarea maghiară de propagandă: Siebenburgen, Budapesta, 1940.) Ce se poate spune despre conștiința și seriozitatea unui autor care, fără iz- voare statistice sau măcar mențiuni istorice mai complete, construește o hartă etnică a Transilvaniei în secolul XIII? Fără să mai vorbim de faptul că același neam de autori este foarte pretențios, cerând neapărat documente scrise când e vorba de do- vedirea prezenței Românilor în aceeași regiune in secolele anterioare și chiar in ace- lași secol. *) Paul Teleki: Carte ethnographique de la Hongrie en accordance avec la demite de la population. Budapest, 1919. *) T i b. M o r a r i u, op. cit. Idem: Distribuția geografică a populației Transil- vaniei, Crișanei și Maramureșului în 1930 (Rev. Geogr. Rom , IV, 1,1941; București 1941). ROMANII DIN TRANSILVANIA 649 analiză minuțioasă și prin cartografierea obiectivă a desimei populației din Transilvania, cât de departe de realitate se găsește geograful ma- ghiar, Intradevăr, înăuntrul spațiului muntos carpatic românesc, văile largi (până spre 800 m.) și depresiunile intramuntoase cuprind desimi care trec mai totdeauna de 75 locuitori la km⁹; munții până la900— 1300 m., 10—25 locuitori la km² (gospodării în grupe de câte 3—5 risipite pe spinările netede sau ușor vălurite dintre văi); desimi în jurul cifrei de 5 locuitori la km⁹ în zona înaltă a stânelor, odăilor și ca selor de adăpost. Prezentarea înălțimelor carpatice ca goluri de populație separând neamul românesc de pe cele două povârnișuri ale munților, este încă un deziderat, încă o tentativă maghiară de răstur- nare a realităților. Mai mult: studii de Geografie istorică — nu prea nume- roase dar totuși concludente — dovedesc, în trecut, o și mai ac- centuată populare, deci și utilizare a munților noștri nu numai pentru pășunea, ci și pentru lemnul și minereurile lor. Numai restrângerea voită la problemele unei singure regiuni (Transilvania ca obiect de stă- pânire exclusivă pentru Unguri) — ceea ce însemnează refuzul de ra- portare la fenomenul general de maximă folosire a munților din peri- feria Mediteranei până în secolul precedent și numai gândul fix al inversării unor realități evidente și opuse tezei maghiare, nu poate vedea în această adaptare a elementului [românesc — prin modul de grupare, de distribuire și de utilizare a terenului — la condițiile de vieață din Carpați, o mare vechime a acestui element în munții Tran- silvaniei. Concluzie. — Este absurd deci și anahronic să se vorbească, în secolul nostru, de un popor autohton (in speță poporul dac romanizat) care ar fi părăsit un ținut ocrotit de Natură, cum este întreaga țară românească de azi, pentru ca, după multe secole, să o regăsească oco- lind prin stepa dunăreană tocmai în vremea năvălirilor pecenege, cu- mane și tătare. — Se opun, în primul rând, bunul simț și simțul mă- surii. Se opun apoi faptele istorice și geografice elementare: Transil- vania este partea cea mai ocrotită a întregului edificiu carpatic situat în fața stepelor Pontice; poporul român se întinde, în pânză peste tot acest edificiu qi dovedește, prin desimea, numărul și adaptarea lui la vieața de munte, de dealuri și de câmpie, marea lui vechime în aceste locuri. El a fost totdeauna majoritar în Transilvania, iar pe întreg te- ritoriul carpatic românesc atinge 72^». Aceste procente nu puteau fi ajunse de niște ciobani imigrați peste „neamuri superioare" (Maghiari, Secui, Germani), a căror privilegii și distribuție insulară, cu masare *50 VINTILÂ mihăilescu de către granița amenințată a Carpaților, dovedește tocmai caracterul militar al colonizării săsești și secuești în bastionul Transilvănean. Românii sunt produsul mediului carpatic. Ei au săvârșit aici tot- deauna muncile cele mai grele; au fost și sunt apărătorii reali ai ce- tății carpatice înăuntrul și înafara acesteia, la marginile dinspre sțepele răsăritene; reprezintă aici permanența și forța nedeviată dela rosturile ei firești. Ei n'au ce ascunde și de aceea n'au făcut și nu fac propa- gandă ofensivă și falsificatoare. Pentru același motiv, se conving greu să răspundă atacurilor, răstălmăcirilor de rea-credință și falsurilor ti- părite sau vorbite de alții și lasă acestora gloria de a lupta cu moara de vânt a realităților răsturnate și a negării legilor evoluției popoarelor normale. VINT1LĂ MIHĂILESCU ORGANIZAREA CERCULUI CULTURAL AL ASTREI” 1. Punct de plecare. încercările de tot felul prin care ne este dat să trecem de un timp încoace, fac să se pună tot mai stăruitor în dis- cuție nevoia refacerii vechei noastre solidarități dintre pătura intelec- tuală și cea țărănească. Pe acest temeiu, atât de prețios și de verificat în luptele națio- nale din trecut, se tinde a se sprijini și acțiunea de înlăturare a oricărei desbinări din sânul comunității românești, cu scopul de a pregăti cu un ceas mai de vreme biruința dreptății, după care așteptăm cu atâta legitimă nerăbdare. In desfășurarea acestor acțiuni de largă înfrățire românească pentru realizarea idealului de a ne vedea iarăși toți frații, în curând, în ho- tarele firești ale aceleiași patrii, „Astrei" i se rezervă o însemnată parte de contribuție, pe care ea și-o asumă, fără îndoială, cu tot entuziasmul și fără nicio șovăire. Pentru ca lupta ce trebue să o poarte să poată fi cât mai pu- ternică și mai rodnică, „Astra¹* ne cere tuturor, în primul rând, o mai activă și mai sporită înșiruire sub steagul nădejdilor și vrerilor sale. Dacă nu se va ajunge la o mai strânsă și mai vie cointeresare a tuturor păturilor noastre sociale în jurul „Astrei**, truda acesteia va rămâne de bună seamă fără rezultatul dorit. Iată pentru ce organizarea cercului cultural apare din capul locului . ca o problemă de căpetenie a „Astrei**, care se cere examinată mai mult din punctul de vedere al posibilităților practice de a-1 înviora și a-1 face cât mai capabil de acțiune, decât al unor pretențioase consi- derațiuni de ordin principial sau statutar, pe ale căror întortochiate căi nu este de sigur cazul să ne pierdem în aceste vremuri de restriște. *1 Referat la adunarea generală a Astrei, ședința din 25 Sept. 1943, cu repre- zentanții despărțămintelor. «652 Dr. OCT. LUPAȘ In loc de a face deci, in fața Domniilor Voastre, o expunere pe bază de material cules în cabinet, îmi voiu permite să vă înfățișez pro- blema organizării cercului cultural așa cum o poate vedea și simți un secretar de despărțământ județean, cu o destul de îndelungată activi- tate pe teren. 2. Esența și rostul cercului cultural. Cercul cultural este, după regulament, cea mai îndepărtată ramificație a „Astrei", prin care ea intră direct în atingere neîntreruptă cu păturile largi ale poporului, in vederea înaintării culturii acestuia. Ei este conceput ca un organism viu, cu putere creatoare, care trebue să câștige interesul tuturor pentru chestiunile și lucrările de cul- tură, să trezească și să desvolte dragostea de învățătură și dorința de a cunoaște, de a se lumina și cultiva. Din aceste atribute rezultă, că cercul cultural a depășit cu mult obiectivul tradiționalului scris-citit, care era propagat, cu preferință, d< agenturile de altădată ale „Astrei" și că el îmbrățișează orice ram al activității umane, care poate interesa vieața satului, în sens constructiv. Pentru a putea realiza acest ideal de cunoaștere și de cultivare, pe care-l considerăm, fără îndoială, de esență națională și creștină — pentrucă altfel nu ar putea sta la baza înaintării poporului român, care are aceste două caracteristici înăscute — cercul cultural trebue să fie ceva mai mult decât o simplă grupare numerică, amorfă sau de- corativă. El trebue să fie celula vie, care să pună în mișcare întreg elanul creator al satului și să mențină veșnic aprinsă flacăra iubirii de neam 4*t de lege strămoșească. Acolo unde patimile și pasiunile pot arunca zid de vrajbă între frați, cercul cultural trebue să arunce punți de legătură pentru înseni- narea orizontului. Cercul cultural care nu îndeplinește aceste misiuni, constitue un adevărat obstacol în calea „Astrei", în loc să fie un factor de progres al ei. Considerând, prin urmare, problema viabilității cercului cultural ca o problemă primordială pentru sistemul funcțional al „Astrei", noi reducem, în ultima analiză, problema organizării acestui cerc la o pro- blemă de transformare a lui într’un organism viu. Procedând astfel, vom încerca să arătăm, în cele ce urmează, care ar fi măsurile cele mai potrivite pentru dinamizarea cercului cultural și, în consecință, pentru o cât mai bună funcționare a lui. 3. Satul, însuflețit de crezul „Astrei" să reclame el însuși cercul cultural. In primul rând, se cere a se întreprinde o propagandă intensă ORGANIZAREA CERCULUI CULTURAL AL ASTREI 653 pentru „Astra", făcându-i-se cunoscut trecutul și tălmăcindu-i-se rostul de azi și de mâine. Această propagandă trebue făcută cu toate mijloacele ce ne stau la îndemână, în mod susținut și cu mult simț al realității. Până când nu vom reuși să însuflețim populația și cărturarii unui sat pentru idealurile „Astrei**, este inutil să organizăm acolo cercul cultural, pențrucă el va fi sortit dela început pieirii. Satul trebue să voiască, aș putea zice să ceară chiar, cercul cul- tural, înainte de a-1 înființa. Din această cauză, despărțămintelor le revine marea îndatorire de a nu crea oricând și oricum cercuri culturale. Delegații lor trebue să depună tot efortul pentru desțelenirea sufletelor, făcând să se clatine satul din amorțire și numai după aceea să încredințeze steagul „Astrei** spre păstrare. In acest scop, adunările generale ale cercului cultural să nu fie mohorîte și cu aer oficial, ci să fie adevărate prilejuri de sărbătoare și de tresărire a vieții sătești, care să-i facă și pe conducători să-și dea seame de răspunderea ce o au în fața satului și a „Astrei**. 4. Decât membri numeroși și inactivi, sunt de preferat membri mai puțini, dar activi. Pentru ca să poată lua ființă un cerc cultural, regulamentul cere un număr de cel puțin 10 membri. Fără îndoială că ar fi de dorit, ca niciun cerc să nu ajungă în situația de a avea numai 10 membri. Dacă acești membri sunt însă activi și devotați, nu avem niciun motiv să ne ferim de posibilitatea înființării unui cerc cultural și cu un număr atât de redus de membri. Un grup de 10 membri activi poate face mai mult pentru „Astra**, decât un grup de 100 membri, care figurează numai pe hârtie și sunt absenți dela datoria față de dânsa. Ce profit are cercul cultural pe urma unor membri, care nu se duc să pună umărul acolo unde îi îndreaptă „Astra** și nici nu-și achită măcar cotizația pentru a putea deveni și după statute membrii ei? De sigur, că niciunul. Cercul cultural să nu-și anchilozeze, așa dar, cadrele, cu elemente inactive, care să conteze numai din punct de vedere numeric. 5. Conducerea să o dețină elementele de acțiune. Pentru ca membrii cercului culturaFsă fie întradevăr elemente de acțiune, este neapărată nevoe ca însăși conducerea lui să fie deținută de membrii cei mai en- tuziaști și mai activi ce-i are. Figurile grave și solemne, care nu știu sau nu pot să radieze căldură sufletească în jurul lor, precum și trândavii și negativiștii, nu 2 654 Dr. OCT. LUPAȘ au ce căuta in fruntea cercului cultura), pentrucă acolo se cere elan, optimism și acțiune constructivă. Cine nu are vocația de a conduce un cerc cultural și ar accepta totuși o atare încredințare, devine un dușman al „Astrei", față de care trebuesc luate energice măsuri de represiune. Numai după ce ne-am încredințat că vom putea da cercului cul- tural o conducere potrivită, să pășim la înființarea lui. Iar dacă ne-am înșelat în așteptări, să facem tot ce ne stă în putință pentru repararea greșelilor, luând chiar măsura înlocuirii conducerii. După regulament, comitetul cercului cultural se compune din 10 membri, care ar urma să se constitue în 5 subcomitete sau comisiuni. Socotim că aceste dispozițiuni nu e necesar să fie respectate în- tocmai, pentrucă pe de o parte numărul de 10 membri în comitet ar putea să fie exagerat de mare în unele sate, iar pe de altă parte con- stituirea de comisiuni știm că rămâne de cele mai multe ori o simplă formalitate, de care avem tot interesul să ne ferim, dată fiind mai ale» pornirea ce se manifestă și în lumea satelor contra atâtor comisiuni și paracomisiuni ce se crează fără niciun rost. 6. Intre despărțăminte și cercul cultural. Factorul care are me- nirea să supravegheze de aproape activitatea cercului cultural, este, despărțământul. Este vorba în primul rând de despărțământul de plasă și numai în al doilea rănd de cel județean. Fără a știrbi cu ceva meritele atâtor vrednice despărțăminte de plasă, socotim că este totuși necesar să precizăm aci că, înafară de dreptul de a dispune asupra „agendelor generale de propagandă cul- turală în județ** — prevăzut in regulament :— despărțământul central județean trebue să primească și un adevărat drept de control asupra despărțămintelor de plasă, care nu arareori nesocotesc dispozițiunile primite dela primul, sub găunosul pretext că ele stau sub conducerea directă a comitetului central. Greutățile ce le întâmpină despărțămintele județene cu unii pre- ședinți de despărțăminte de plasă, care se cramponează la conducere numai pentru a face caz de ambiție din aceasta, sunt prea cunoscute ca să mai insistăm asupra lor. In orice caz, ținem să se știe că, până când despărțămintele de plasă vor continua să întrețină contact direct cu centrul, cu ocolirea despărțământului județean și cu menținerea în imposibilitate a acestuia de a lua măsuri tutelare față de ele, nu se poate vorbi de o punere la punct a problemelor de organizare a cercului cultural. Art. 17 din regulament prevede, ca fiecare membru din comitetul despărțământului să aibă în grija sa câte unul sau chiar mai multe ORGANIZAREA CERCULUI CULTURAL AL ASTREI 655 cercuri culturale. Este o măsură bună, care ar trebui generalizată la toate despărțămintele de plasă. Prin analogie, găsim că adeseori e necesar, ca unele despărță- minte de plasă să fie date și ele in grija membrilor comitetului des- părțământului județean. Un mijloc foarte potrivit pentru crearea unui echilibru armonios între despărțăminte și cercul cultural il constitue întrunirile periodice intre delegații acestora, pe județ sau pe grupuri de plase, după cum permit împrejurările. Aceste întruniri produc nu numai noui îndemnuri sufletești, ci proiectează și o lumină mai puternică asupra directivelor de activitate. 7. Posibilitățile financiare ale cercului cultural Membru cercului cultural sunt obligați să plătească anumite cotizațiuni, după categoria căreia aparțin. In realitate, aceste cotizațiuni știm bine că nu se prea încasează, fie din cauza refuzului de a le solvi, fie mai ales din cauza indolenței conducerii cercului cultural de a le încasa. Oricare ar fi însă motivul pentru care cotizațiunile nu ajung la destinație, această stare de lucruri nu mai poate dăinui, pentrucă trebue să ne împăcăm în fine cu ideia, că cercul cultural rămâne' avizat, în primul rând, tot la posibilitățile financiare proprii, Sporirea acestora — prin înmulțirea membrilor și eventuala majorare a sumelor de plată, sau prin crearea oricăror alte surse de venit — este evident că ar avea o influență directă asupra activității cercului cultural. Ar fi, de sigur, timpul, ca administrațiile locale să ocrotească și ele cercurile culturale, în mod general și continuativ, pentru a nu ni se mai da prilejul să constatăm, că problema aceasta, care a fost obiect de discuție la aproape toate adunările generale din ultimii ani, con- tinuă să rămână și de data aceasta tot un deziderat. 8. Program de lucru și mijloace de acțiune. Activitatea cercului cultural nu se poate desfășura la întâmplare și în mod sporadic, ci după program, care să cuprindă măcar minimal punctele înfăptuirilor ce se vor produce. Acest program trebue să fie expresia necesităților vieții sătești, identificate pe bază de cercetări prealabile și sistematice, la fața locului. El va țiije neapărat seama și de mijloacele de acțiune, care au menirea să contribue la înviorarea vieții sătești. Dintre aceste mijloace enumerăm aci următoarele: a) Cercul cultural să organizeze vizite în satele din jur. Nimic nu poate pune mai mult în fierbere vieața unui sat vecin, fie sub formă de procesiune religioasă, fie sub formă de coruri sau echipe de dans. 2* 656 Dr. OCT. LUPAȘ Satul care primește vizita intră și el în febra pregătirilor și caută pri- lejul de a reîntoarce vizita; b) Cercurile culturale să facă schimb de conferențiari între ele, pentrucă e greu să aduni lumea la șezători în cadrul cărora să asculte mereu aceiași conferențiari. De sigur, nu este recomandabil șă treacă o duminecă sau o sărbătoare fără program organizat de cercul cultural. Decât să se organizeze însă șezători fără miez și fără suflet în fiecare zi de repaus, e de preferat ca ele să fie organizate în condițiuni bune, cu mici intervale duminecale; c) Concursurile de dansuri și coruri, cu mari participațiuni de mase, s'au dovedit și în acest an foarte nimerite prilejuri de a scoate satele din amorțeală. Participanții acestor concursuri devin crainici de- votați pentru însuflețirea satelor în jurul „Astrei**; d) Vremurile prin care trecem ne obligă să ne îndreptăm gândul și spre cei ce și-au vărsat sângele pentru dreptatea ce așteptăm să se facă neamului. Parastasele, troițele, mormintele simbolice, sunt tot atâtea pioase mijloace prin care iarăși putem câștiga încrederea satelor în „ Astra" ; e) întovărășirile de tot felul pot fi și ele mijloace extrem de pre- țioase pentru ridicarea satului prin cercul cultural, dacă reușim să do- vedim utilitatea lor practică și să asigurăm buna chivernisire a banului pus la contribuție; f) Pentru înviorarea vieții sătești, „Astra” a distribuit multor des- părțăminte de plasă aparate de proecție cu câteva filme. Rezultatele ce se pot obține cu ele sunt însă destul de slabe. Ne gândim când spunem acestea mai ales la filmul „Istoria Românilor”, care nici pe departe nu corespunde așteptărilor. E recomandabil, ca despărțămintele județene, care au mijloace financiare disponibile, să își procure cinematografe portabile, care să ruleze filme de propagandă și în deosebi jurnale, ce se pot avantajos obține dela Oficiul Național Cinematografic. Numai cine a asistat într’un sat la rularea unui jurnal cinematografic își poate da seama de ceea ce ar putea reprezenta acesta pentru cercurile culturale; g) Orice local al „Astrei”, dacă nu are azi aparat de radio, nu poate întruni membrii în chip mulțumitor; h) Nu oricine poate propovădui în numele „Astrei”, ci numai aceia care au ce spune și știu să și vorbească pe înțelesul poporului. Nimic nu poate îndepărta mai mult interesul față de preocupările cer- cului cultural, decât acele conferințe searbede, ce se țin uneori fără pregătire și fără talent La fel stau lucrurile și cu conferințele preten- țioase și fără de sfârșit, pe care nu le pricepe adeseori niciun sătean din asistență; ORGANIZAREA CERCULUI CULTURAL AL ASTREI 657 i) Biblioteca nu are niciun rost in vieața satului, dacă bibliotecarul cercului cultural o ține sub lacăt sau dacă este formată din cărți, care nu au nicio legătură cu sufletul și gradul de percepere al săteanului. Pentru a se crea o mai strânsă legătură între bibliotecă și cititori, se recomandă a se întocmi pentru fiecare carte împrumutată o fișă de împrumut, pe care cititorul să-și noteze părerile respective despre carte. Pe această cale, s'a ajuns a se aduna, în multe locuri unde se aplică acest sistem, un nebănuit de interesant material pentru cunoașterea preocupărilor intelectuale ale sătenilor; j) Publicațiunile „Astrei", în frunte cu „Foaia Poporului", trebue să fie răspândite și încurajate de cercul cultural, cu mai multă hotă- râre și o mai justă înțelegere a jertfelor bănești ce se fac cu editarea lor; l) Comemorările marilor evenimente istorice și ale marilor figuri naționale, sunt și ele minunate prilejuri de a aduna satul în jurul „Astrei". Zilei de 1 Decemvrie trebue să i se dea în această privință o cât mai mare importanță și să nu se treacă peste ea cu indiferență; m) Nu mai e, de sigur, cazul să arătăm, că școlile și cursurile țărănești, organizate cu chibzuință, sunt arme de mare preț în lupta ce trebue să o poarte oricare cerc cultural; n) Spre sfârșitul acestui prea lung șir de măsuri ce se recomandă pentru o cât mai vie punere în acțiune a cercurilor culturale, amintim și marile dificultăți in care se află numeroși conducători de cercuri culturale, din cauză că nu au la îndemână o carte de îndrumare a activității lor. Sunt recunoscător D-lui Președinte, pentru faptul că a binevoit să-și însușească propunerea ce am făcut-o la consfătuirea des- părțămintelor bănățene și leg de acest îndreptar — a cărui grabnică apariție s'a și anunțat deja — cele mai bune nădejdi pentru viitoarea desvoltare a cercurilor culturale. Când conducătorii unui cerc cultural vor avea îndreptarul, care să cuprindă, înafară de regulamentul cercurilor culturale, de modele de buget și de alte lămuriri administrative și o expunere a trecutului „Astrei" și a marilor ei linii programatice, soarta cercului cultural se va schimba simțitor în spre bine. Lucrul acesta se va realiza cu și mai mulți sorți de izbândă dacă, înafară de cartea de îndrumare, cercurile culturale ar avea în ajutorul lor îndrumătorii despărțământului județean, despre care s'a spus, pe drept cuvânt, că ar fi nimerit să fie instituiți acolo unde împrejurările permit și reclamă atari organe; o) De încheiere amintim, că trebue să depunem mari eforturi, pentru ca în cadrele cercului cultural femeile și tineretul să dea o mai largă contribuție. 658 Dr. OCT. LUPAȘ Fiecare cerc cultural să-și facă apoi un punct de onoare din a organiza „fiii satului" intr'un mănunchiu, cu scopul de a întreține intre ei și sat cât mai strânse legături de colaborare in vederea prosperării acestuia. 9. Greutăți care stau în calea cercului cultural. Dacă dorim să enumerăm acum dificultățile care stânjenesc bunul mers al activității cercului cultural, ar trebui să începem, de sigur, cu nevoia de a-și putea agonisi numerarul, care ii este necesar pentru îndeplinirea celor mai elementare lucrări. Cum despre această dureroasă nevoie am făcut amintire în altă parte, ne vom ocupa aci de marele inconvenient ce decurge din faptul, că corespondența cercurilor noastre culturale nu este scutită de taxa de porto poștal. Despărțămintele au nevoie azi de sume considerabile pentru a putea coresponda cu cercurile culturale, ceea ce, evident, nu este în favorul acestora. Mari greutăți produc cercurilor culturale și taxele ce trebuesc plătite Societății Compozitorilor și impozitele pe spectacole. Dacă a fost învrednicită „Astra" cu aplicarea unui program oficial de propagandă internă, să i se facă măcar avantajul de a scăpa odată de aceste taxe, care îngreuiază extrem de mult bunul ei mers. 10. Acțiunea de propagandă internă. Și fiindcă a venit vorba de acțiunea de propagandă internă, cu a cărei aplicare a fost însărcinată în Transilvania „Astra", trebue să relevăm faptul, că această acțiune a fost îmbrățișată cu multă căldură de cercurile noastre culturale, cău- tându-se ca, cu sprijinul dat în unele locuri de oficialitate, să se înfiin- țeze cercuri culturale viabile și acolo unde nu au existat până în prezent. Pentru o mai bună desfășurare a acestei propagande, se cere însă o serie întreagă de măsuri, dintre care ne mărginim să amintim aci în special nevoia de a se pune la dispoziția cercurilor culturale mate- rial informativ pentru conferințele a căror organizare s'a ordonat. Fără materialul documentar necesar, cercurile culturale nu vor putea traduce în fapt intențiile care stau la baza acestei campanii de lămurire internă. 11. Raportul cu alte societăți culturale. Cercul cultural trebue să fie, în fine, pus în situația de a nu fi flancat de alte societăți culturale, deoarece, sub pretextul de concurență care s'ar ivi între ele, s'ar pro- duce mai mult o învrăjbire a satului decât o ridicare culturală a lui. Experiența ne arată că, în toate localitățile in care s'a uzurpat locul „Astrei" sau s'a constituit alăturea de „Astra" încă o societate culturală, rezultatul nu a fost deloc acela care s'a scontat din partea adversă. ORGANIZAREA CERCULUI CULTURAL AL ASTREI 659 O emulație între cercul cultural și alte societăți culturale din același sat, duce la divizarea satului în două sau mai multe grupări, ba chiar la adevărate partide, ceea ce de sigur nu este deloc de dorit. Socotim că, din acest punct de vedere, a sosit deja timpul, ca să se procedeze fără întârziere la o precisă delimitare a teritoriului de acțiune a fiecărei asodațiuni culturale, rezervându-i-se „Astrei** teri- toriul la care are dreptul, prin tradiție și prin însuși rostul ei de a fi. Față de biserică și de școală, ca și față de celelalte instituții pu- blice din sat, cercul cultural reprezintă un factor, care tinde la coor- donarea activităților lor, în vederea unei cât mai efective înaintări, a satului, și nu la paralizarea lor, printr'un amestec steril și adeseori provocator. 12. De ce trebue să se ferească mai ales cercul cultural. Cercul cultural nu poate deveni, nici într’un caz, paravan pentru satisfacerea anumitor interese străine de „Astra**. El nu poate fi transformat nici în teren de lupte politice sau confesionale. 13. Ce se așteaptă dela cercul cultural. Lumea a început să se preocupe în ultimul timp tot mai intens de problemele „Astrei** și ale cercului cultural. In general, se cere azi o înviorare a cadrelor și o punere la punct a problemelor satului, pentru a se ști care să fie ati- tudinea „Astrei** față de ele. Să nu se aștepte însă, ca „Astra** să rezolve probleme care aparțin domeniului Statului. Fără îndoială, că „Astra" poate da și în acest caz sugestii și îndemnuri. Dacă nu le-ar avea gata, să fim siguri că le poate elabora. Pentru aceasta nu trebue însă să știrbim cu nimic prestigiul ei, ci, întâi de toate, să ne înșiruim în cadrele ei. Valoarea unui membru nu se judecă după sfaturile ce le dă la zile mari, ci după ceea ce realizează zi de zi pentru bunul mers al „Astrei**. Cuvine-se deci ca, la acest sfârșit de expunere, să ne îndreptăm gândul către toți acei neștiuți și harnici membri ai „Astrei", care luptă, în disciplină de fier și în strict anonimat, pentru a ridica satul și neamul lor, prin cercul cultural. Ei sunt pionii neînfricați ai „Astrei", care pun la temelia ei ofranda vieții lor curate și românești, călită și trudită in acel cerc cultural, pe care-1 așteptăm cu toții să devină în curând, peste tot, un puternic izvor de vieață românească. DR. OCT. LUPAȘ O UMORESCĂ VERIDICĂ Notiță introductivă. — Ion Codru-Drăgușanu este cunoscut in deobște ca autor al unei singure cărți: savurosul său jurnal de călătorie „Peregrinul transilvan", publicat în 1865, la Sibiu și rămas aproape necunoscut până în 1910, când a fost scos din ui- tare de N. lorga, prin ediția făcută în colaborare cu Const. Onciul. Atât N. lorga, în biografia din fruntea acestei ediții și în alte contribuții ale lui, cât și d-l Șerban Ciocu- lescu în prefața la ediția dsale mai recentă (1942, Cugetarea), de mare răsunet, amintesc și alte lucrări ale scriitorului ardelean, neatribuindu-le însă decât o valoare biografică. Credem însă că cel puțin unele din ele au și alese însușiri literare și ar merita să fie adunate într’un volum — dacă vor mai putea fi descoperite în întregime. Până atunci și în credința că aducem un bun serviciu memoriei acestui scriitor atâta vreme ignorat, dăm publicității, in paginile care urmează, o conferință, rostită de el în 1870, la Făgăraș, pe care, după cât știm, niciunul din biografii săi n'au amintit-o până acum. Titlul ei complet este: „O umorescă veridică. Disertație ținută în casina română din Făgăraș în 6 Faur 1870, prin 1. Germania Codru-Drăgușanu". A fost publicată în foiletonul ziarului „Albina* din Pesta, nrele 13 (din 8120 II), 14 (din 12/24 II) și 15 din 15/27 II), 1870. Prin umoral și ironia ei subțire, prin bogata și rafinata inteligență de care dă dovadă la fiecare pas autorul ei, prin stilul ei de largă respirație, conferința poate sta alături de cele mai bune pagini din „Peregrinul transilvan". Ea este o mono- grafie a Drăgușului, satul natal al scriitorului și, cu. tot ionul ei, jumătate glumeț, ju- mătate serios, ni-l așează pe Codru-Drăgușanu între precursorii monografiștilor de mat târziu ai acestei neaoșe așezări românești și chiar printre istoricii Țării Oltului. Origi- nalul este scris în limbajul latinizant și cu ortografia etimologică, pe care le cunoaștem din întâia ediție a „Peregrinului". Ele au fost pietri de mormânt pentru această operă unică în literatura noastră. Iată de ce am transcris și noi textul în limba și cu orto- grafia de astăzi, dând în note cuvintele pe care le-am înlocuit. ION BREAZU Fiece cătun mic e o lume întreagă, Demn de apreciere pentru istorie Și adese de-o baltă mari lucruri se leagă Ce pot fi obiectul de-o monografie. (Parodie)¹ Știința și]) experiența ’) adeveresc ³) incontestabil că omul singur e dotat cu facultatea cugetării. Cugetarea singură duce la contemplațiunt sau institufiuni și acestea la aprecierea lucrurilor, apoi aprecierea la In. — *) Speriință. — •) Deveresc. — ⁴) Incontestabile. O UMORESCA VERIDICA 66* afirmațiuni *) sau judecăți exprese, care constitue complexul cunoștin- țelor noastre, sau²) istoria umanității. Zicem anume istoria umanității, căci toate cunoștințele, fie despre lucruri fizice, fie despre concepțiuni morale se reduc la om și numai . la dânsul singur, ori în sensul subiectiv, ori în sensul obiectiv. Generatoarea:!) istoriei umane este așa dar⁴) cugetarea, concep- țiunea se operează prin intuițiune sau contemplațiune, iar nașterea și producțiunea prin apreciere și afirmațiune. Cu premeditare sau întâmplător/) accidental, omul de nevoe,⁶) consideră mai întâi cele ce-1 înconjoară și descoperi deodată universul, ce în limba vulgară se cheamă lume și, în naivitatea sa, această lume numai decât⁷) o diviză în două, adecă în cer și pământ. Această diviziune în aparență e justă, căci cerul e actorul, iar pământul suferitorul; unul e principiul cauzelor și altul manifestarea⁸) efectelor. De altă parte însă, aprofundându-ne în chestiune, ajungem la con- vingerea, că în deșert se dete globului pământesc, locașului nostru al oamenilor, așa mare importanță,*) până sț-1 pune în cumpănă¹⁰) cu? cerul, adică cu universul propriu zis; căci globul nostru e numai un punct imperceptibil în univers, un ce infinit de mic, față cu incomen- surabila mărime a lumii, față cu totalitatea puternică¹¹) a creațiunii. Revenind însă la conceptul vulgar și considerând pământul ra- portat la om, el totuși apare un ce grandios, un ce imens, mare și demn obiect, nu numai în întregul său, ci chiar și în una din singu- raticele sale părți, pentru ca ¹²) asupra lor omul să poată exercita con- templațiunile sale cele mai întinse, cele mai minuțioase și mai străbă- tătoare. Acest adevăr recunoscut, omul și scrută cu toată agerimea de care mintea sa e capabilă și descoperi lucruri și ajunse la rezultate, care ne transpunⁿ) și necontenit ne rețin în extremă mirare. Nu numai pământul, ci întreg universul, omul cu sagacitate l-a explorat, l-a divisat,¹⁴) l-a împărțit, analizat și anatemizat, reducându-1¹⁵) în sfere, corpuri, părți și fărâme, până ce ajunse a descompune totul în elemente atât de mărunte și imperceptibile, aproape¹⁹) invizibile;, adecă în așa numitele molecule sau atomi, mai departe neanatomizabili. Din contță, urmând apoi un proces invers, la reconstituire,¹⁷) tocmai moleculelor și atomilor invizibili, ca părți constitutive ale corpurilor *) Enunciațiuni. — *) Altmintre. — •) Genetricea. — ⁴) Dară. — •) Cazualminte. — ⁸) De necese. — ⁷) De loc. — ⁸) Manifestațiunea. — ⁸) Ponderositate. — ,⁰) Bilanț. — ”) Potentă. — *’) Ca. — u) Străpun. — M) Divis. — lB) Reducendu-1. — M) CașL- — ⁿ} Recomposițiune. <62 ION CODRU-DRAGUȘANU imense ale totului, dete cea mai mare importanți, căci fără a lor aglo- merațiune, nici una din ființele în viață,¹) de fado n'ar putea să existe. Iacă un excurs,²) pe cât de doct, pe atâta și de pompos, și ușor putem presupune că onoratul auditoriu, a cărui răbdătoare⁸) bună- voință ne luarăm cutezanța a o rechema pe câteva momente, va aștepta dela noi o disertație⁴) analoagă, adecă nu numai perfect științifică, instructivă, ci și complet serioasă, de nu cumva despre univers în ge- nere, poate despre vreun⁵) astru luminos, vreo planetă,⁶) deși opacă, dar cel puțin considerabilă; sau descinzând la cele terestre, poate despre un ocean, un continent, un imperiu mare, bunăoară al nostru austro- ungar, sau fine finali, un municipiu provincial, sau urban, cum e Țara Oltului toată, ori urbea noastră făgărășeană, atât de faimoasă. Amară iluzie!⁷) Stranie desamăgire!⁸) Deci, pe de o parte ca să înlăturăm încordarea în acest sens la acei onorați ascultători, cărora le-ar fi binevenită, pe de altă parte pentru a risipi⁸) îngrijorarea¹⁰) altora din onorata adunare,¹¹) cărora poate lucrurile serioase le-ar fi divertisment¹²) impropriu, aplecat, liber și franc declarăm că spre lucruri absolut serioase nu ne simțim che- mați și, chiar de am fi, n'am intenționat a face uz tocmai în acest loc și în acest moment. Cu totul dimpotrivă, punând noi după cele spuse¹⁸) mai sus, mare greutate¹⁴) chiar pe lucruri în aparență puțin importante, ceea ce va adeveri rezultatul final, modestul nostru scop¹B) este să distrăm ”) ono- rata societate, dacă e posibil,¹⁷) cu o istorie moleculară, umorească- satirică, despre un atom universal, de clasa celor mai mărunți, deși nu tocmai infuzorici, nici invizibili. De cumva însă, peste așteptare, nu ne-ar succede, măcar până la un grad oarecare de a satisface, prealabil ne cerem scuzele din toate părțile. Obiectul disertației noastre se întitulează: Monografia satului Drăguș. Doamnelor și Domnilor, Ne folosim de acest vocativ modern, emancipativ, care des ră- sună în mijlocul nostru și n'am voi să ajungă la decadență. Drăgușul, trebue să notăm, pentru publică orientare, e o simplă comunitate ru- rală și zace sub umbra Carpaților sudici în faimoasa jurisdicțiune mu- M Custătoare. — ²) Exordiu. — ³) Paciintă. — O Disertatiune. — ⁵) Veri un» — Planet. — ⁷) llusiune. — ⁸) Desapuntament. — Dispersăm. ।— ¹⁰) Prea îngrijirea. — 1’) Adunanța. — *²) Divertiment. — ¹³) Exprese. — ¹⁴> Pond. — >⁵) Propus. — ¹⁶l Di- -vertim. — ¹⁷l După putință. O UMORESCA VERIDICA 663 nicipală, ce astăzi, in stilul curial, poartă numele de: „Nobilul') district al Țării Făgărașului", în Transilvania. Dar spre și mai multă orientare, trebue să adaugem că precum dulcea noastră patrie dela anticile și istoricile ei denumiri:²) 1., Dacia Superioară, 2. Dacia Mediterană sau Centrală, 3. Ardealul sau Tran- silvania, azi ajunse la epitetul destul de curios de Kirălyhăgontuliresz,⁹] tot așa și municipiul districtual făgărășan trecu prin lungă kirială de faze și numiri istorice din adânca anticitate până astăzi și adecă: La început un lac întins, după ce Oltul în cataract sparse poarta dela Turnu-Roșu și i se vărsară undele peste Câineni în Dacia infe- rioară, se pare să fi fost primitiv așezământ al adepților lui Zamolxe, deveni cu timpul regiune romană, înconjurată de castre militare și popu- lată⁴) de legionari, ulterior formă una din tematele Pacinaților,⁶) urmă apoi numirea de Terra Blachorum, constitui cea mai esențială parte a ducatului lui Radu Negru Vodă, fu allodiu al succesorilor săi, hospo- dari ungrovlahici, pururea administrat de un căpitan-general cu sedrie de doisprezece boieri, după calapodul transalpin. Numai pe timpurile de absolută independență, până la pragmatica sancțiune, ca feud și apanaj al principeselor domnitoare în țară, ajunse a constitui un di- strict și căpitahat până în zilele noastre, când sedria boeronală lipsește și există căpitanatul. Ce va să mai devină din acest nobil district, după proiectul de nouă organizațiune, ce stă”) pe tabla țării noastre Maghiaria, e ascuns sub vălul viitorului, care și de am putea, în acest moment ne-am teme a-1 ridica. Acestea zise, ne întoarcem⁷) deci la tema noastră. Drăgușul așa dar este așezat imediat sub Carpații sudici, din șirul cărora posedă, nu fără contestații de ambele părți, levantină și ponentină (se înțelege con- testații franceze⁸) care n’au sensul comun) posede zicem un gigant de opt mii de urme, nu picioare, și prin aceasta, din marginea eterică spre sud salută cu mângâiere România liberă, anume prin districul frate al Muscelului. Pe partea ostică Drăgușul se oștește cu rele vecine, adecă cu două Sâmbete (superioara apuseană și răsăriteană), pe cea nordică cu altă Sâmbătă (inferioară). Nu ne-ar părea bizar, zicem în parantez, dacă aceste vecine ar fi Vineri, căci "Vineri au toți Românii noștri, de multeori câte 12, iar ') Nobilele. — ²) Denominațhini. — ³) „Partea de dincolo de Piatra Craiului" — cum au botezat Ungurii Transilvania, pentru a-i desființa până și numele. (Nota noastră). — ³) Nominațiuni. — *1 Poporată. — ⁵) Pecenegi (n. n.). — *1 Doară stă. — 1) Returnăm. — 8) Frâncești. €64 ION CODRU-DRAGUȘANU Drăgușanii, ferice de ei1 pe lângă o legiune de Vineri, singuri se bu- cură și de trei Sâmbete. • ;> ■ Ce să facem ? In altă comunitate vecină au oamenii mai multe Luni, adecă¹) câte una pe cer și altele in fântână, pe care le scot cu cârligul, cându-s lunateci. Mai departe, are Drăgușul, tot in direcțiunea septemtrională, co- lonia Besilor (Besimbau) și spre vest, nu numai pe el, ci și două Veste ■ (Vesta superioară și inferioară)?) Vedeți minune I Cu totul erau trei vești rele, ca și Sâmbetele de ; cea parte. Vai ție, Drăgușule I Incai dacă aceste din urmă ar fi vestale, nu te-ai jeli, pențrucă pie virgini cu acest nume existaseră oarecând in numărul plural, dar zeița Vesta•) fu numai una și indivizibilă; tu insă singur ești destinat a bea paharul și al acestei diviziuni! Deci, din cele spuse și presupuse cunoscute, știind acum posiția⁴ ⁵) și condiția⁶) localității ce ne atrage “) interesul, ne vom lua libertatea de a începe povestirea,⁷) căci începutul, deși adesea cu greu, totuși mai ușor se poate, decât sfârșitul,⁸) care e greu in grad superlativ. Acest lucru ni-1 adeveresc mai ales compatrioții celebrului pro- fesor Wattenbach,⁹) recentisimul organ armonic al inainte-luptătorilor¹⁰) civilizației in Orient, adecă Germanii, cei atât de culți și învățați. Ei . cam de o mie de ani începură nenumărate catedrale gotice, cum e in genere cunoscut, dar nu credem să fi sfârșit¹¹) vreuna, și încă multe secole vor trece până la acel eveniment,¹²) Intâmplându-se¹S) așa dar și nouă a rămâne lângă început, sau numai ceva peste jumătate, in acest op al nostru, de sigur nu vom bănui pronunțându-și¹⁴) lumea a sa judecată, că adecă nu in deșert unul din numele noastre l-am moștenit>ⁿ) sau imprumutat chiar dela Germani. Dar fi-va timpul, ia ,g) să incepem I Originea Drăgușului, ca și a altor localități însemnate, se pierde in mucegaiul anticității celei mai îndepărtate, până astăzi de nimeni explorat. Asupra astei origini până acum domni și încă domnește întunerecul original în toată puterea. Dacă această expresiune’⁷) e îndatinată la toți istoricii, antecesori și contemporani ai noștri, pentru ce oare să nu ne fie iertat și nouă a ne exprima¹⁸) ca dânșii? *) Nempe. — Viștea de jos și de sus. (n. n.) — ³) Zeia. Pusețiunea. — 5) Condițiunea. — Rechiamă. — 71 La narațiune. — W Finitul. — Wattenbach, profesor german din Heidelberg, care a ținut tocmai atunci o conferință injurioasă la adresa Rom&nilor. A protestat împotriva ei I. M. Moldovan în Arhivul lui Cipariu (a. 1870, p. 621) (n. n.) — ¹⁰) Anteluptătorilor. — ¹,1 Finit. — ,²1 Event. — ¹³J Tâm- plându-se. — *4). Enunțindu-și. — t5) Erezlt. — Ian. — Spresiune. — 1®) Sprime. O UMORESCA VERIDICA 665 Dar și* ar putea lua cineva dreptul a ne întreba de ce nu po- vestim încontinuu, ci tot pierdem timpul cu marafeturi ■ explicative ? Avem cuvântul nostru și iată-1. Custă proverbul la Germani, care sună: „Eile mit Weile", adecă românește: „Cu încetul se face oțetul". Pentru ce ne-ar chema German, dacă nu ne-am îngriji de justificarea numelui, chiar și în cursul acestui op grat, cu care voim să gratificăm și lumea erudită și pe cea rudă. Să nu creadă cineva că’) rudă cu noi! Din simpatie pentru ea *) ne propusem deci a face lumină peste întunerecul ce acopere originea Drăgușului. Mulți vor crede că izbutim și mai întâi noi înșine, care tare ne opintim, ca reușitas) să nu rămână problematică. Ne temem însă nu cumva tuturora să ne fie credința de- șartă, și lumea cea luminată, care adesea în deșert poartă acest epitet,¹) să zică lucus a non lucendo. Noi însă și astfel⁸) de critică vom su- feri-o cu flegmă germană, mai ales că eventualitatea s'ar reduce la altul din numele noastre, cam⁶) umbros dacă nu chiar întunecos. Dar iar venim la parigoria ordinară. Deoarece asemenea lucru se poate afirma⁷) despre cele mai multe, sau mai toate localitățile de aceeași soartă și condițiune, cade-se oare să pierdem curajul ? — Nici decuml Așa dar, cu inimă, înainte! In adevăr faimoșii scriitori⁸) antici, anume Herodot, Strabon, Pto- lomeu scriseră despre Dacia noastră și despre Geți, locuitorii ei. Du- rere însă au uitat a aminti⁹) și despre Drăguș și despre Drăgușani. împăratul bizantin C. Porfirogenitul, tratează despre Pacinații ce s'au¹⁰ * ¹²) așezat cândva peste noi, le numără cele 40 de temate și arată o sumă de Timurtani și Raducani, drept duci sau conducători ai lor, însă neglijează ⁿ) cu totul a menționa și de Drăguș, unde în adevăr în vechime existară nu puțini Jani, Stoiani, ba chiar și Carlomani, căci în caz contrar de unde și-ar trage numele falnicele smârcuri cu numele Balta lânii și Balta lui Carloman, ce și azi înfrumusețează ”) nobila comunitate drăgușană. Geograful Peutinger, înșiră multe cetăți și multe ape ale aceleiași Dacii, arătându-le poziția¹S) și cursul, fără însă a aminti de Drăguș, și mai ales de Drăgușel, faimosul fluviu ce-1 adapă, bine că nu cu pro- fuziune, ba nici chiar cu abundență. Dar de £|£est german nici nu ne prinde paraxinul; opera lui eo ipso caută să fie de jumătate, ca toate catedralele gotice germane. 1) Că doară. — Din afecțiunea ei. — ³) Reușitul. — ⁶) Epiteton. — 5) Atare. — ⁶) Incai. — ⁷> Afirma. — ⁸> Scriptori. — Aminti. — ¹⁰) Sau fost. — **) Neglese. — ¹²> Infrumsețează. — ¹³1 Pusetiunea. «66 ION CODRU-DRAGUȘANU Mai numără Transilvania noastră un șir de istorici, intre care nobilii comiți Beclereni loan, Lupul și Nicoară, apoi faimosul BenkS, în fine cronicari, pe Mihail Cserey și chiar pe strălucitul Șincai, nu mai puțin pe celebrii exploratori, angli moderni John Paget și Charles Boner, care descriseră foarte multe. Mai vârtos aceștia din urmă turiști, în cutreerătura acestei bine- cuvântate țări, în toate direcțiunile, și în docta lor descriere ²) a diver- selor ei colțuri, când amăsurat, dar mult mai des peste măsura ade- vărului, s'au încăpăținat⁸) a tăcea⁴) sau respective a ignora existența Drăgușului și a memorabilelor ei memorabilități. Deci, sub asemenea auspicii triste, lipsindu-ne orice fântână isto- rică, paleografică, ba și contemporană, cu greu ne vine să documentăm că Drăgușul, verosimil⁵) străvechiu⁸) așezământ, ar fi fondat de Aga- târși sau Scordiști aborigeni, de Geții sau Dacii imediat următorii ace- lora, de coloniile romane aici aduse de marele împărat Traian, sau numai de oarecari dintre numeroșii barbari ce rânduri-fânduri au inundat această țară, i-au supt locuitorii și-apoi din nou își luară catrafusele -și o deșertară. După descălecarea Românilor aici, cât și după pretinsa lor reîn- călecare universală, incurseră, cum ne spune istoria, următoarele se- minții barbare: mai întâi Goții, Vandalii și Gepizii, apoi Hunii, Avarii și Cazarii, după ei Pacinații, Cumanii, Taifalii și Victofalii. Am putea presupune — și nu fără temei — că ori unii, ori alții din ei sau, plăcându-le, chiar și toți împreună, ar fi putut să fondeze încailea Drăgușul. De sigur însă nu rătăcim avansând, că cu aceasta nu se pot glorifica nici Teutonii, ulterior descălecați peste noi, și nu numai conlocuitori, ci și frați buni și dulci cu Românii, pe care a prin- cipia îi făcură și îi fac și azi părtași firește ă la Todoruț, la toate bu- nătățile țării. Când s'ar fi întâmplat una ca aceasta, populația⁷) drăgușană, după nume, moravuri și fizionomie neaoșă ausonică, respective quiritică n’ar fi putut scăpa cât și cât de ceva corcitură maghiară-saxonică, cum este. Altă împrejurare ne îngreunează problema în grad și mai mare, și anume următoarea. In deșert explorează⁸) anticarii, în zadar⁹) cer- cetează paleografii, fără succes caută amicul artei, pe tărâmul intra și extravilan comunal, și chiar să cumpănească cu aur, n'ar afla urmă de zid¹⁰) în ruină, nu palisade, ba ce e și mai mult nici măcar talpă de stejar, fără numai simplu putregaiu de fag, plus-minus fosforescent, 0 Cești. — ²) Descriptiune. — ³) Ostinat — ⁴) Retace. — 5) Verosemere. — Antichisem. — ⁷) Poporațiunea. — 8) Splorează. — W In darn. — 10) Mur. O UMORESCA VERIDICA 667 apoi venerabile coperișe de paie, și ele acoperite de mușchiu antic. Toate acestea, ferice de învățați! lipsite de orice specie de inscrip- țiune, de exemplu greacă, latină, hieroglifică sau cuneică, asupra că- rora, studiind să-și poată sparge capul. Mai tot așa de disperată e și starea tradițională privitoare') la originea drăgușană, ca și a vechei sale istorii, încât necum să ai de unde trage consecințe sigure, abia poți să faci niscai deducțiuni foarte problematice. Se va convinge oricine deci, cum că câmpul ce ne-am propus a parcurge e eminamente ingrat și tema ce am întreprins a rezolva²) chiar de firea nodului gordian și prea ușor va sconta *) un rezultat în- doelnic sau negativ. Dar noi deși nu suntem un Alexandru cel Mare,⁴) totuși nu ne numărăm între fricoși,⁵) și în împrejurări⁸) încă atât de lipsite de orice siguranță, certitudine și probabilitate, plini de curaj eroic, animați de viul entuziasm al descoperirii, sub atâtea auspicii apă- sătoare, totuși nu disperăm de un cert succes, nu zicem tocmai stră- lucit, dar minimum, nu în toată privința echivoc și așa cu ajutorul de sus, tăind nodul gordian, cu condeiu* ⁶ ⁷) puternic, ne începem faimoasa noastră monografie. Drăgușul, onorat auditoriu, rectius Drăcușul, se trage dela dracul. Nu vă speriați, vă rog, ne-am adresa mai ales la Drăgușanii, ce ar putea fi de față, cum nu-s. Zic, Drăgușul se trage dela Dracul. Aceasta nu va să zică, că dela principiul răutăților, dela necuratul,, sau cum îl mai cheamă, Ucigă-l Crucea; pentrucă acesta în dulcea noastră limbă română, ca și în cele cu dânsa înrudite⁸) și cumnate voiu să zic în mama latină și în neoromanicele surori, adecă în italica^ franca, ispanica și portugalica se zice Diavol, ba chiar și în sora noa- stră vitregă germanică, deși ceva mai pocit dar tot așa, Teufel. Ci dracul pe românie însemnează smeu, sau balaur, numiri îm- prumutate dela⁹) altă soră vitregă a noastră, din limba slavă,¹⁰) care mulțumindu-se a ne fi hărăzit nouă termenii săi drăcești, pe adevăratul drac, pe necuratul, și l-a botezat, cred fără de popă, cu numele ciori Cu ciortul lor acum însă nu ne vom bate capul mai departe, având lucru destul cu dracul nostru, până ce vom scăpa de el. Mare minune! Invățații germani ne contestă¹¹) nouă Românilor originea indo«europeană, căreia ei îi zic indo-germană. Noi tocmai și cu această ocazie le-am putea dovedi*²) că suntem din vița amintită.¹⁸) Oare nu e Românul pururea cu „zău" și pururea cu „dracul" în gură? ’) In respectul. — 2) Rezoalve. — •) Estima. — «) Magnul. — ⁵) Pusilanimi. — ⁶) Sub cercustări. — 7) Calam. — ®) Afini. — ⁹) Doară dela. — 1°) Slavică. — >*) De- neagă. — 12) Comproba. — la) Chestionată. ■668 ION CODRU-DRAGUȘANU Iaci aci principiul binelui și al răului, dogmatismul indic încarnat în Român, de care nu se poate desface, măcar că de o mie optsute de ani e creștin. Românul în adevăr păcătuește, luând sfânt numele lui Dumnezeu în deșert, dar cât pentru diavol se vede că în adins l-a travestit în drac, ca sub mască') să nu-i fie așa de negru și măscărește cu el până la uzură, cugetând că e altul. După aceasta a nu știu câta digresiune, să revenim la fir și să ne silim ’J a-1 ține bine, ca să nu ne scape din mână și-apoi să fim constrânși din nou a*l căuta prin regiunea sanscriților ori prin patria lui Zoroastru. Numele Drăgușului derivă deci necontestat (aici lăsăm contesta- țiunea după plac), derivă, zicem dela dracul, smeul sau balaurul cel cumplit, care după tradiție și-a avut reședința într’un lac oare când mare, astăzi însă redus la o neînsemnată baltă, cu numele prozaic „Mlaca Muntelui". Această baltă e pe teritoriul noii noastre Abdera Drăgușană, bo- gată în bălți memorabile, ca și abdera lui Wieland, aproximativ³) la 2000 de stânjini sub margini, în care baltă necum să mai poată exista draci sau bălauri, azi abia se află animale patrupede, de genul sacrelor amfibii latonice, cuviincioasă reședință și delectare.⁴) Dracul mitic, amintit, e singura tradițiune drăgușană de mare în- semnătate, dar ea e și vie și vitală, încât încă atâtea secole de lumină, pe câte mitice și antiistorice și-au încheiat cursul, au să-și facă revo- luțiunea și cu anevoie va slăbi.⁶) Dar oricât de spăimântos și oricât de înfiorător fu miticul drac, miticilor antecesori ai drăgușanilor actuali, in miticile timpuri totuși nu i-a oprit de a se coloniza în vecinătatea lui, ba ce e mai mult și atâtor sâmbete rău famate la alte ginți, întocmai ca la noi marțile și la alții joimarițele, Presupunem că s'ar fi răzămat pe ajutorul trinității vestale dela Apus, ce le succese rău, ori că acei abderiți originari, erau mai puțini poltroni ca progenitura lor de astăzi, când fug de cătănie tocmai ca dracul, în sensul acceptat al vorbei. Consecințele însă totuși nu lipsiră și încă înfricoșate. Fie influența monstrului aripat, fie acțiunea sâmbetelor (Hexen- sabbat) celor multe, în Drăguș pururea au custat năzdrăvani, pricolici și strigoi în așa măsură ca nicăiri, dar chiar pe timpul cel mai puțin potrivit,⁶) pe când adecă vechea noastră metropolie era deja abolită >) Maschera. — 2) Adoperăm. — 3) Cercitre. — Delectațiune. — 5) Debilita. — ⁶> Propice. O UMORESCA VERIDICA 669 și episcopatul sibian încă nechemat în vieață* ba ce e și mai mult un general lobonțian alungase toți cuvioșii călugări și dărâmase toate mă- năstirile sfinte, ce ca nește pichete dese încingeau marginile meridio- nale ale țării, Drăgușanii pătimeau în totalitate de flagelul strigonian,¹) Comunitatea pe atunci, de aproximativ 500 de suflete își făcu apoi un act de 'mare renume, se pro văzu deodată cu* nu mai puțin de 17 ierei ortodocși, care cu argariile cele mari și cu canoanele sfântului Vasile ²) Cezarianul să poată exorciza, adecă alunga dracii din membri săi, cuprinși până la unul de strigoism. Un cliros tot așa de numeros se menținu în Drăguș până la re- voluția francă din anul 1789, când cei mai mulți din iereii a'mintiți, provăzuți cu gramate ilegale dela exarhul plaiurilor de peste Carpați, se recrutară³) în oastea contra Frâncilor, deveniți raționaliști,⁴) și câți din ei nu mușcară în țărână pe râpele Loarei,³) ale Ronului⁶) și ale Senei,⁷) făcându-se pace se reîntoarseră cu rang de strajameșteri și de caporali¹) la virtuoasele lor preotese. Afară de mitul drac Katafto și caracteristic drăgușan, ar mai fi și altele minorum gentium, dar deoarece acestea nu ne-ar ajuta cu eficacitate la soluțiunea problemei noastre ce suntem rezoluți a nu o lăsa nerezolută, trebue să-i ignorăm chiar și din principiu ca nu cumva monografia să iasă nemăsurat [de] lungă și, ca cronica șincaiană, să rămână o jumătate de secol inedită. Până aici, ca toți scriitorii cei renumiți, bine-rău, credem a ne fi îndeplinit misiunea mitică și iacă ne abordăm Ia istoria pragmatică antică. Aceasta însă, vorbă să fie, din argumentele deja aduse, pare-ni-se ou destulă erudițiune, elocință și argumentare ad hominem fiindu-ne imposibil de a o realiza și ținând și noi strâns la axioma plină de greu- tate, care sună: Ad imposibilia nemo obligator, adevăr spunem și măr- turisim⁹) cumcă o vom lăsa nescrisă. Așadar nimic nu ne-ar sta în cale ca să pășim perfect cronologic . la cele din evul mediu. Aceasta ne și vine la socoteală sit venia pentru astă expresiune arhaistică și streină,¹⁰) căci deși suntem puriști, neologismul ne umblă prin gură. Ne vine, zicem, lâ socoteală istoricul evului mediu. Și pentru ce ? — ni se va pune întrebarea. Pentrucă această epocă milenară de ceață, negură și întuneric în Europa, numită cultă și civilizată, căreia noi, după Watteabach și consorții, încă nici astăzi nu-i suntem socotițiⁿ) 1) E vorba de luptele religioase din sec. XVIII „Flagelul strigonian" este fla- gelul dela Esztergom = Strigoniu, centrul catolicismului maghiar (n. n.). — ²> Basiliu. — ³) Asentară. — ⁴> Raționiști. — ⁵) Ligerului. — ⁶) Rodanului. — '0 Sedanei. — Corporali. — ⁹) Mărturim. — ¹⁰) Peregrină. — ") Anumerați. 3 670 ION CODRU-DRÂGUȘANU luă sfârșit imediat după inventarea tiparului prin celebrul Guttenberg, fratele nostru cel mașter, însă la noi nu. Dar ce să-i zicem lui Guttenberg mașter, se vede că ne e frate dulce, altmintreli cum bucureștenii, cu fostul președinte al Academiei Române în frunte, praeferenter și fără respect la lumea merituoasă au- sonică, ar face pași spre a*i ridica monument în capitala ilariopolitană.. La noi, putem zice, clarobscurul medieval se prelungi însă cu profunziune, adecă peste termenul său în occident, dela 1450, până la. 1848, numai patru sutișoare de ani, minus doi, ce-i și serbarăm cu holocauste, de patruzeci mii în semn de gratitudine pentrucă ’) ne ră- sări și nouă soarele timpurilor moderne cu dor așteptat. Nu ni se va lua deci în de rău, când pe așa întuneric orbecând», fără sistemă și fără regulele artei, vom coborî fapte și date medievale până la 1848 și pe cum ne succese a excamota’) istoria antică, vom. excbiva-o și dinaintea celei moderne. Cu toate acestea, cum mai zisem, Drăgușul nostru din anticitate' are populație quiritică, cu limbă ausonică, cu moravuri și datini din Latium și Roma. Din evul mediu datează ocupația cu armele, cu plugul și cu oieritul, dincoace și dincolo de Dunăre, acest din urmă ram, de când cu colonizarea Dobrogei prin Tătari și mai ales de când cu triplul oierit în fostele Principate, acum tare decăzut. Dar din timpurile mo- derne (aman! pentru anacronism) frunzărind arhivele familiare, ajun- serăm și la documente de mare preț, din care vom publica extrase» pentru necontestata lor valoare istorică. Conform amintitelor⁴) documente, în Drăguș au fost, sunt și se. susțin în toată puterea șapte boieronate feudale privilegiate, toate ba- zate pe hrisoave domnești, donaționale și pe litere armale genuine» păstrate cu multă venerațiune sub coperișe de pae de câteva sute de ani până azi. Aceste familii formează patriciatul drăgușan, și deoarece in scumpa⁶) noastră patrie funinginea patriciană cea lucie încă nu s'a măturat, ca aiurea, more patrio și noi caută să începem dela patriciat. Că nobilitatea se câștigă⁶) prin eroism e cunoscut, prin urmare și Drăgușanii, cum menționarăm, nefiind poltroni odinioară,’) au fost eroi și așa ajunseră la boieronate. Dintrânșii se distinseră în mișcările războinice⁸) interne și externe, unii în partidul Curuților, alții în par- tidul Lobonților și-au câștigat lauri, și urmașii lor astăzi, când încă e partidul național și partidul deakian, înclină cu predilecțiune spre par- >) Căci. — ²) Scamota. — ³) Aratrul. — Memoratelor. — 5) Cara. — ⁶) Merues.. ⁷) Oare când. — ⁸) Mișcațiunile belice. O UMORESCĂ VERIDICA 671 tidul deacoroman (sic), care afară de anticile privilegii, binișor șterse, cu care anevoe s’ar sătura, mai dă unora și câte un os de ros. Dar fiindcă suntem aici, umblăm¹) să le luăm puțin în revistă. Insă iacă punctul unde trebue să ne ținem de oarecare sistem, spre a nu rătăci în înșirarea²)- (noastră]. Nu cumva să ni se reproșeze că suntem ambițioși!⁸) Din două motive ⁴) începem cu familia Codreană, cu numele generic Germaneștii, una că e în capul satului, alta că-și trage numele din Codru, sub ale cărui poale i-a fost adumbrit strămoșescul *) castel. Apoi oricum, dacă mai trebue și alte motive, Codrul e mai sus ca rogozul și capul pu- rurea mai întâi decât⁶) capătul satului. Din altele nimenea [nu] despe- reze că veni-va rândul și la boierii Rogozari. Codreștii deci se trag dela Codru, astăzi însă, o tempora, o mores I vitrega secure împingândT) codrul peste 2000 de stânjini departe, des- cendenții fondatorului boieronatului, adecă rasa⁸) codriană spre a nu-și expune pleașa [?] de o parte și din reminiscență de altă parte, con- strânsă se văzu a planta în jurul vilelor sale actuale alee de prozaice sălcii, care deși nu merită numele de codru, oarecum totuși îl înlo- cuiesc⁹) și le dă și umbră cam echivocă. Egregia familie codriană are pergament¹⁰) domnesc, extrădat¹*) agerului și străduitorului său străbun Ilariu, vulgo Radu Codru-Dră- gușanu. Acest hrisov emanează dela Serenisima Pricipesă și Doamnă Susana Lorantfi, rămasă văduvă a Domnului transilvan George Racoțt și datată din fortăreața Făgărașului, în anul mântuirii ”) 1654, în 27 Faur. Donațiunea amintită recunoaște mai întâi deosebitele¹⁸) merite militare ale donatariului și fidelitatea lui la toată încercarea, apoi, ce e mult mai de preț, cumcă e de stirpă străveche¹⁴) boeronală, poate tot așa de veche ca dinastiile merovingilor sau încă numai a carlovin- gilor, de unde se vede a-și deduce numele generic germanic. Se vede deci că noua donațiune nu-1 învesti cu feudul boeronal, ci numai îl asigură cu documente literale, de care în cursul timpului devenise privat. Ilustra familie prin linie descedentală directă și laterală se rami- fică în toată comunitatea și până astăzi adoptă șapte cognominațiuni și agnominațiuni diverse generice, [pe] care n’avem lipsa a le raporta aici toate, deoarece¹B) nu caracterizează, nici ne ajută la lucrul nostru, deși-s tare curioase, dar pe unele totuși le vom divulga și cu astă ocaziune. 1) Blăm. — ²) Enumerațiune. — 3) Sg ni se impute de ambițiune. — Respecte. — ⁵) Aviticul. — 6) Ca. — ⁷) Reculând. — ⁸) Prosopia. — fl) Inloacă. — *°) Pergamen. — ¹') Stradat — >2) Mântuinții. — ,³) Eschisitele. — ¹⁴) Pristină. — !⁵> In cât. 3* 672 ION CODRU-DRAGUȘANU Când arborele genealogic din Codru ar fi declinat spre exemplu in Pădure, Braniște, Dumbravă, epitete silvestre colective, reprezentate în jurul nostru prin bune familii, deși plebee, sau minimum ar fi rămas pe lângă nume,') fie colective, fie apelative de vegetale,²) tot de natură lemnoasă in derivațiunea nomenclaturală, bunăoară Făget, Aluniș, Tufiș, sau măcar, Plop, Arin, ori de ex.⁸) Gatin — calea-valea; dar ia să vedeți curiosum! Primarul, pater familias, om în mare grad superb, după ce prin îngâmfare aristocratică își câștigase titulatura augmentativă de Boieroiul, măcar își luase reședința în buricul satului, ajunse cu încetul printre erbacee, și de aci culese cu mare discernământ sobri- chetul estetic de Codru-Păiș. Din acest faimos boieronat, știm din tradițiune, pentrucă ingrații istoriografi și cronicari le tac numele, mulți strategi ar fi recrutat stră- vechiul beliduce Radu Negru, când cu năvala peste Carpați, din care de sigur se trag boierii munteni Codrenii și cei milcoveni Codreștii, și adu existenți, ba încă mari luptători¹) parlamentari contra ebraismului in România liberă; căci până nu șt-ar arăta genealogia literalibus do- cumentis, că din altă parte își trag originea, bunăoară dela faimosul rege Codru Ateneul, ce după culoarea lor roșie parlamentară nu putem deduce, nimeni nu ne oprește a le deriva vița dela izvorul sigur a Codrilor-Drăgușant Afară de aceasta mulți intreprizi ai nobilei progenituri¹) ulterioare s’au adaus corpurilor de Curuți in afacerile strâns patriotice. Renume de cărturari nu credem să-și fi recâștigat vreunul până ia prezentul monografist, dar apoi cam de două sute de ani ilustrat-au parchetul acestui venerabil district, unul din membri săi, drept asesor tabular la sedria duodecim boiaronum, și acesta fu Magnificul Toma Codru Barbăsură, care, în retragere,⁸) mai întâi fundă în Drăguș pom- poasa stradă, numită Grădinarii. Acestuia în adevăr, ca grădinar, mai bine îi ședea porecla ierboasă de Păiș, cu care barba sură și părul tomnatic avea mai mare asemănare, însă memor originii germane, se vede, preferi a imita pe împăratul cel faimos Barbarosa, care făcu odată multă sfară în țară, adecă in cea sfântă. Credem că cu acestea ne-am plătit⁷) tributul ce datorăm⁸) acestui boieronat și trecem la cel vecin. După rândul⁸) satului, cum e prescris pentru catagrafia universală, din anul 1869, fără respect la rang, protie, sau întâietate, urmează boieronatul: Făgărășanu-Drăgușanu. 1) Numeni. — 2) Vegetări. — 3) Plane. — 4) Luptaci. — 5) Prosopii. — Re- tiriu. — ⁷) Sol ut — ⁸) Detorim. — ⁹) Rondul. O UMORESCA VERIDICA 673 Boierii Făgărășeni de sigur sunt din Făgăraș, dar se vede că mai înainte fură originari din Drăguș, unde posedă extinsul boieronat în strada Lascarii, care le e și numele generic familiar. Pe lângă actele donaționale ale posesoratului, această familie se distinse și cu litere armale, extrădate de serenissimul Principe și Domn transilvan George Racoți, la anul Domnului 1652, în 8 Calende din Martie, dela Alba-Iulia. Aceste litere sună pe numele străduitorului loan Fogarași, prim-bucătar aulic, și servesc drept remunerațitme pentru eminentele sale merite culinare și mai ales ale consoartei sale- Ana Neagoe și fiicelor Maria, Constanța și Elena, pe care toate, în virtutea numitelor litere, nu numai le nobilită din generație în generație, pentru toate timpurile, ci, ce e și mai mult, după expresiunea*) îndatinată, le făcu din fete feciori. Drept stemă*) nobilitară se de te⁸) Făgărășanilor-Drăgușani scut militar cesuliu, supramontat de coif cu viziera închisă și cu coroana regală⁴) împodobită⁴) de nestemate, iar de emblemă se vede sublimul socaciu tocând carne de cârnați pe cârpătoriul artistic așezat înaintea lui.’) Am descrie cu mare bucurie toate persoanele ilustrate din această familie cavalerească, dar las* că am avea de a ne lupta cu multe la* cune istorice, însă, pe lângă aceasta, prin dese biografii, opera noastră ar crește la o voluminozitate extraordinară,⁷) ce tocmai voim a încunjura. Una însă nu o putem trece cu vederea, ceea ce e și de mai mare interes, că adecă de sigur din această familie se trage faimosul prelat roman Fogarași din Transilvania, care, cum bucină toate ziarele ger- mane, alăturea cu mitropolitul Vancea, tocmai în săptămânile trecute eși ca ager campion contra iezuitismului în conciliul ecumenic catolic din eterna cetate Roma. De aici progresăm și, trecând din Lascari, o apă cu limpede unde, ajungem la Boierii-Tătari, care sunt supranumiți⁸) Greceștii Până ce însă Ie vom face istoricul tătăresc, să ne ocupăm puțin de epitetul lor cel grecesc. E cunoscut în genere că în țara noastră grec va să zică comer- ciant, adecă grec e sinonim cu negustor, negustorii, iarăși e știut, nu se delectează cu frumusețile naturii, ci cu sunetul monetei, apoi mai pretutindeni șed înghesuiți la punți puțin spațioase. De exemplu pot servi, cine le Cunoaște ca noi, London City, cuibul milionarilor în me- tropola anglicană, Kitaiskii gorod, faimos sălaș mercantil în secunda capitală rusă Moscova, II Ghetto, carcera Iudeilor în Roma, de care >) Spresiunea. — ²) însemn. — ³) Concese. — Regia. — ⁵ ⁶> Adornată. — ⁶) Antepus. — ⁷) Straordinarie. — ⁸) Supranuminați. 674 ION CODRU-DRĂGUȘANU nu se scandaliză d-1 Cremieux, ca de circulara¹) d-lui Cogălniceanu din România, apoi și pătrariul numit latin in Lutetia Parisiorum, unde pre- tutindeni prăvăliile și locașurile sunt spațioase ca celulele oztogene în fagurii de miere. Așa și bieții boieri Tătari-Drăgușani, măcar nici unul de când e lumea n'a posedat⁸) patentă mercantilă, prin esiguitatea boieronatului intravilan, unde șed îndesați ca scrumbiile în putini, și-au câștigat agnumele de Grecești. Astă familie, deși ab antiquo indigenată și perfect românizată, nu încape îndoială*) că se trage din seminția lui Ghinghis Han și Timar Lenk, sau din altă dinastie hantătărească crimeriană. Ea a emigrat boie- rită de peste Carpați și la noi nelipsind a-și câștiga merite pentru tron și patrie, fu distinsă cu litere armate, în persoana străduitorului loan Tătar Boer Drăgușanu, explorator în războaiele cu formidabila Poartă otomanică.. Serenisimul Principe și Domn Mihail Apafi, cu deplinul consim- țământ al Ilustrisimei sale Doamne Ana Bomemisza, cu⁴) data⁴) de 25 Mai 1675, estradă⁰) diplomă, conferită⁷) în Alba-Iulia, eliberând afară de esiguul boieronat grecesc, scut militar cu coif*) și împodobit cu co- roana regală, pe a cărui câmp un melc, purtându-și găoacea și târându-se, se vede străpuns în grumaz de săgeata suprascrisă cu inscripția „Cautius", în litere aurii, drept simbol al periculosului oficiu ce îmbrăcase Tătarul meritat. De aci își luă începutul legenda ce se află în gura copiilor, departe peste marginile transilvanice, care sună: Melc, melc, cotomelc I Scoate coarne boierești, Că vin boii cei domnești Și te împung și te sparg, Și te duc la Dunăre Să bei apă turbure, Și te duc la baltă Să bei apă caldă. Puțin mai departe întâmpinăm castelele boieronale Cristian~Dră- gușanu, supranumiți Erculeani, vulgo Iorgovanii, al căror străbun, stră- duitorul Petru Christian, fu erou în arta muzelor adept al lui Apolon, adecă trompetar răsboinic⁹) și, ca atare, autor al faimosului marș Ra- coțian, ce e cap* de operă chiar în zilele noastre, prin care-și atrase altisima grație a văduvei sale Serenisima Principesă și Doamnă Susana 1) Cerculariul. — 2) Poșezut. — 3) Indointă.— De. — ⁵) Datu. — ⁶) Stradede. — 2) Concernintă. — W Galea. — Belic. O UMORESCA VERIDICĂ 675 Lorantfi, ereditară perpetuă , a districtului Țării Făgărașului, ca toate doamnele, care cu litere donaționale îi reînoi și ratifică drepturile avute mai înainte străvechi boieronali cu hrisov cu data 7 Faur, anul 1654. Această stirpe erculeică ajunse de sigur pe eroul semizeu Heracle¹) cu eroismul, dar atât din lipsa spațiului, cât și din alte temeiuri lăsăm neamintite de astădată cele 11 isprăvi²) și bucinăm una singură ce se vede a-i fi procurat conumele erculean, adecă precum semizeul luă capetele hidrei leernice, așa un membru al familiei lorgovenilor noștri făcu capăt dracului drăgușan, care peri și făcu loc inocentei progenituri broscoase în tăul mai sus amintit. Ilustrațiunea modernă din această stirpe fu un prea pios Proto- ereu, acum de trei lustri pristăvit și a cărui demnitate e și astăzi vă- duvită, căci, în tocmai precum frații spanioli nu-și află rege, așa nici fericitul succesorul, ci locul se provăzu³) vicariat prin reverendisimul domn B. Maxim Serrano Africanul ex partibus Sabiniorum. Dar să nu pierdem timpul, căci el e bani. „Times is money¹* zic Grecii Occidentului, compatrioții pamfletistului Boner ! deci și mergem mai departe⁴) imediat și întâmpinăm al cincilea boieronat, tot prin muze înălțat, adecă Trâmbițaș-Drăgușanu, locuind⁶) în strada după numele lor generic denumită Andreșeștii. Această familie patriciană, prin stră- lucite merite tubicinare, fu ridicată din statul plebeu și pusă la înăl- țimea unde se află pe dealul de asupra morii, în care descendenții ei își exercită jusurile regale minore, concese cu diploma fericitului și de eternă memorie demnului Principe și Domn Mihail Apafi. Această di- plomă extrădată străduitorului și agerului Andrea Trâmbițaș-Drăgușanul pro tempore, celebru tubicinar, în 12 Iulie 1663, din castrele alvințiane. In virtutea armalelui amintit, Andreșeștii noștri pot să-și decoreze palatele, până și moara alodială, cu blazoane heraldice, compuse din scut ceruliu, împodobit cu coif cavaleresc și coroană regală, pe al cărui câmp, valențele trâmbițaș carpatic, suflând în fanfară, se vede păzind⁸) sacra coroană, așezată dinaintea sa pe iarbă verde. Ca din toate, așa și din astă familie aristocratică mulți membri s'au distins în cursul timpurilor și poate nu rătăcim în credință pre- supunând că și oarecare mare vizir ce-i poartă numele s'ar trage din- tr'ânsa. Toate caMoate, noi însă regretăm una. Mai bine ne-ar fi părut dacă trompetarul boierit s'ar fi imortalizat, ca și cel dinainte, cu com- punerea unui marș apafian, care și astăzi ar putea răsuna prin Codrii locali. Iracliu. — 3) Labori. — 3) Provede. — <1 Properăm. — 5) Reșezând. — •) Custodind. 676 ION CODRU-DRÂGUȘANU Sub numărul 6 înregistrăm¹) în monografia noastră,, pentru toată posteritatea, altă viță nobilă drăgușană, dar acum sfârșind cu Curuții, proprie lobonțiană. Ea e originară din Moldova, poate consângeană cu Ciubăr Vodă, care era originar, ba încă și original din Ardeal. Fa- milia aceasta are nu numai alodiu boieronal, ci și litere armale dela împăratul Romanilor, Carol Sextul Augustul, cu sigil atârnând *) atât de masiv, cât toate ale celorlalți patricieni drăgușani, și de o întindere ce apropia lățimea imperiului de atunci, care pe hartă atingea îmbucă- tura s) Rinului în Olanda⁴) și trecea peste insulele canarice cătră lumea nouă 1 Numele acesteia e Batea Drăgușanu, însă nemulțumindu-se cava- lerul cu atâta, din cupiditate aristocratică nesățioasă, adusă, se vede, din părțile meridionale și transequatoriale ale imperiului, -își adause încă conumele de Pepelea. Las acum onorabilului auditor să judece despre estetica nomenclaturală a acestuia și trec la septimul și ultimul boieronat, care este al boierilor din Rogoz, adecă: Rogozea-Drăgușanu. Aceștia sunt boieri custozi, nu ai sfintei coroane, ci ai nobilei comune, și-și trag numele dela planta ce cu profuziune le inundă boieronatul srămoșesc, așezat în capătul satului, de unde anumiți*) membri ai et se și chiamă boierii dela poartă. Se știe tradițional că seminția le e cel puțin tot atât de veche ca și rogozul nobil ce crește in lunca feudală, însă literele donaționâle originale extrădate de Serenisimul Principe Mihail Apafi, din vicisitu- dinea timpurilor mucezind și devenind ilizibilă, ar căuta spre scopul lămuririi să cercetăm arhondologia la locurile demne de crezare,⁶) în mănăstirea dela Cluj sau la Capitlul Albei Caroline, unde deocamdată întrelăsarăm a ne prezenta în persoană, după prescripție⁷) și datină. Așa, cu numărul 7, am fi încheiat descrierea patriciatului, atât indigen mai mult însă indigenat, nevoind a sfârși cu acest număr ne- fast iudaic, adaugăm încă a opta familie din vecinătate, măritată după o fată și încorporată în boieronatul din Lascari amintit mai înainte,⁸) care este a boierilor Vulsame-Negrea de Posiorita et Breaza. Această familie strălucită, își deduce originea direct dela ducele Radu-Negru, fundatorul principatului transalpin, care își avu fortăreața, azi în ruină,, pe al lor boieronat brezean și cu acela e și statul român răzeș și vecin. In fine, după enumerarea acestor rădăcini și trupine de primori, sau înaltă aristocrație, vorbind adecă în stil siculic transilvan, ar fi să ne ocupăm întru câtva de primii pili și susidari, sau, cum zice En-. >) Regestr&m. — Pendente. — ³) Sbucătura. — *1 Niderlanda. — &) Cerți. —• Credibili. — 7) Prescripte. — ®) Antelat. O UMORESCA VERIDICA 677 glezul de așanumita gentry, care ca scaiul se ținu de dânsele, dar tocmai pentrucă nobilitatea acestora se bazează pe transumpte după originalele celor dintâi, așanumitele piei de câne, ne țărmurim aici lă- sând nu mult loc și pentru misera confribuens.plebs de cândva, care adu, în secolul luminii, ce doară nu vor izbuti a o stinge cei 750 de sfinți părinți adunați în Vatican, pare-mi-se spre atare scop, — care plebe zicem azi se bucură, întocmai ca și nobilii în parte de strălucite drepturi, nu numai ultraconstituționale, ci și perfect naționale maghiare. Familii plebee numără Drăgușul pe Codrarii, ram decăzut al Co- dreștilor, tolerați usque beneplacitum. Aci din nou avem de observat că trebue să luăm șirul din capul spre capătul satului și tot așa, dela vegetalele lemnoase, la plebei ca și nobilii. Alte cete formează Usarii, o regiune compactă, apoi Siteștii, Ane- șeștii, Stoienii și Danicanii, specie de Romani, dacă nu peucini. Mai sunt apoi Nicheștii și în fine specia de insectă cu numele Racul ca carele cu toții făcură progrese de când se colonizară așa de aproape de dracul, încât trebue să ne susținem dreptul a le face altă mono- grafie, neavând despre dânșii în aceasta ce scrie. Reducând până aici toate la om, acum caută să reducem încai la oamenii noști, Ia sol sau teritoriu, pentrucă incontestat este că precum au fost iobagii legați de glie, așa și boierii pretutindeni au atârnat, în vigoarea documentelor, de a lor posesorat, după ce glo- rioșii domnitori transilvani, pe când ea exista independentă, nu inven- taseră predicate metafizice de a le hărăzi, precum astăzi se răsplătesc campionii austro-ungariei cavalerizați și baronizați cu grămada. Comunitatea drăgușană cu 1500 de suflete, catagrafie nu tocmai constatate, dar aproximativ evaluate, posedă un areal aluvial și antidi- luvial summa summarum jugăre catastrale patrate 6527 .și jumătate, care se împart în agrii, fânațe, păduri și piatră seacă, unde cu tot dreptul putem zice că și-a înțărcat dracul copiii. De amintit în acest posesorat*) este Muchea Drăgușului, largă ca muchea cuțitului, provăzută în abondență cu criptogame și roze alpestre. Asupra teritoriului, din muche în lături, până la cocoașa plu- tonică numită Piatra roșie, Principele Brâncoveanu Sâmbeteenul și bo- ierii veniți din Viștea,⁸) în deșert și-au deșertat pungile a expropria pe Drăgușani, admițând⁴) numai cu aripații ca ienicerii, sau ca dracul lor să poată sbura în România Mare, ba încă să se provadă și cu capre negre, din răcoarele sub nori. 1) Ne caută. — ²) Posesoriu. — ³) Vesta. — Concezând. «78 ION CODRU-DRAGUȘANU A doua parte e pădurea *) fiscală numită Piciorul Vlădichi, acum revendicat din mână moartă. Acest picior și-a luat numirea dela primul vechil român al papei în Transilvania și era menit de sărutat, fără de a face lunga călătorie la Roma. In jos ar fi să curgă faimoasa gârlă, numită valea p'odului, ce servi de predicat, inscriptariului erarial, baronului de Brukenthal, care acum după 99 de ani își ajunse nu numai termenul inscripțiunei, ci și al dinastiei baronatului său; de unde putem zice: când și când pietrele încă trec, iară valea podului în etern va rămâne seacă, cum este, ca după dânsa să se poată baroni mulți boieri drăgușani — posito că va mai custa boier și baronie ce azi e o mare ironie. Am zice ceva despre Bularda, Sighifa, Bungetalul și Zariștea, atâtea complexe cadastrale și diviziuni teritoriale, dacă am fi versați în limba sanscrită, care le puse în gura quiriților noștri, spre a-și bo- teza moșia donată de Augustul Traian; dar intrerupem cu adins propus ca să reîncepem când domul din Colonia⁸) va fi gata, căci la acela frații germani lucrează cu interesul ce și noi puserăm la opera noa- stră prezentă. Quod diifertur non aufertur. Aufgeschoben ist nicht aufgehoben. românește: Noi acriserăm puține, alții vor completa Și reușind bine îi vom aplauda. ION CODRU-DRAGUȘANU U Selba. — ²> Coloniens. CONTRIBUȚIA „ASTREI" LA PROPĂȘIREA NOASTRĂ ECONOMICĂ» „Asoclațiunea transilvană pentru literatura șl cultura poporului român** șl-a început activitatea într’o epocă de adânci transformări so- clal-economlce în spațiul locuit de poporul român. Pe de o parte se începuse lichidarea regimului feudal agrar și a breslelor orășenești, pe de altă parte se inaugurase producția de fabrică șl se intensificase schimbul, atât pe plan Intern cât șl Internațional. In vieața economică își făcuseră apariția noi elemente: banul, capitalul șl creditul. In urma acestor schimbări de ordin soclal-economlc, Românilor din Transilvania 11 se punea greaua problemă a Încadrării in ritmul nou de vleață printr'o acțiune energică de organizare, în vederea conservării șl propășirii, având a lupta împotriva politicii de domlnațiune economică susținută cu încăpățânare de celelalte neamuri conlocuitoare, care se bucurau de privilegii în toate domeniile, începând cu cel politic șl ter- minând cu cel economic. In pragul unei asemenea acțiuni, noi Românii ne găsiam desarmațl, atât in ceea ce privește potențialul economic, cât șl în privința pregătirii pentru înțelegerea fenomenelor economice prilejuite de noile stări. Conducătorii Neamului aveau o grea misiune de îndeplinit. El trebuiau să pregătească în primul rând climatul psihologic șl Intelectual șl în al doilea rând așezarea temeiului economic, necesare acțiunii de organizare. Această misiune de educare, Insplrare, stimulare șl coordonare a întregii activități de organizare a Românilor din Transilvania șl-a luat-o Referat prezentat la Adunarea generală din 25 Sept. 1943 a „Astrei", ședința reprezentanților despărțămintelor. 680 GHEORGHE DRAGOȘ asupra sa Asociațlunea, în cadrele căreia s'a Înființat șl a funcționat o> secție specială economică' având drept scop desvoltarea economică a poporului român șl utilizând in general următoarele mijloace: editarea de publlcațlunl economice, organizarea de prelegeri, expoziții, școli pro- fesionale, reuniuni, însoțiri, acordarea de premii, stipendii și ajutoare pentru formarea dlferițllor specialiști, apoi inițierea de monografii cu caracter economic ale satelor noastre, etc,, etc. Un alt rol important al secțiunii economice era și acela, de a „ră- mâne in intimă șl continuă legătură cu societățile șl corporațlunlle economice ale Românilor din patrie, de a sprijini activitatea acestora ; șl de a le cere conlucrarea la Întreprinderi noi românești.¹) ' In desfășurarea programului său economic, „Astra" a editat re- vista „Transilvania", în ale cărei pagini li se dădea un loc de frunte > articolelor economice. Revista „Transilvania" a fost organul in care se ' desbăteau toate problemele noastre gospodărești șl îndrumătorul politicii , națlonaPeconomlce românești. In coloanele el își expuneau oplnlunile economiștii noștri, în toate chestiunile care interesau organizarea șl pro- pășirea economică a Românilor din Transilvania, Predominau în deosebi articolele privind raționalizarea agriculturii, asigurările agricole, asocia- țlunile economice, creditul, valorizarea produselor, etc. Tot in revista „Transilvania" s’a tipărit cel dintâi apel pentru întemeierea băncii „Albina", la 7 Sept. 1871. Dar Asociațlunea în acțiunea educativă șl de îndrumare nu s’a limitat numai la coloanele revistei „Transilvania", ci a sprijinit bănește tipărirea șl răspândirea de lucrări șl broșuri cu caracter economic. Afară de aceea, a organizat prelegeri economice pentru popor. Numai în anul 1910, din totalul celor 502 prelegeri ținute în comunele din Transilvania, 233 au avut caracter de îndrumare economică. începând din anul 1910 „Astra" a angajat un agronom, cu mi- siunea de a vizita secțiunile, de a ține conferințe, de a da îndrumări agricultorilor șl de a face demonstrațlunl practice pe teren. Activitatea acestui agronom a fost dintre cele mal prodigioase. încă dela Înființare, Asociațlunea, apreclindu-le valoarea educativă și emulatlvă, a organizat expoziții atât naționale cât șl regionale în ca- drele despărțămlntelor. Prima expoziție națională a fost cea dela Brașov din anul 1862, organizată cu ocazlunea adunării generale din acel an. Au urmat apoi alte două la Sibiu în anii 1881 și 1905, când a luat ființă și muzeul Asociațiunll. *) Revista „Transilvania¹*, anul 1900, pag. 106. CONTRIBUȚIA .ASTREI' LA PROPĂȘIREA NOASTRA ECONOMICA 681 înafară de expozițiile naționale amintite, despărțămlntele au or- ganizat altele la intervale mal scurte, expunând produse agricole, ani- male, articole ale industriei casnice, etc, șl practicând sistemul premierilor. începând cu anul 1906, Comitetul central al Astrei a tlp&rit con- ferințe economice tip, făcând in acest scop apel la colaborarea șl con- tribuția economiștilor noștri. Era nevoie de astfel de conferințe tip, spre a fi puse la dlspozlțiunea intelectualilor dela sate, care nu aveau pre- gătirea necesară, dar care din lipsă de specialiști urmau să dea ei în- drumările practice necesare poporului. Intru cât din cauza piedicilor, puse de oficialitatea maghiară, nu șl-a putut realiza programul înființării de școli agronomice, conducerea Astrei a intervenit in 1906 pe lângă cele două Conslstoare ale Biseri- cilor naționale, pentru a se da atât la teologii cât șl la preparandii o mal mare atențiune pregătirii economice a viitorilor preoți șl învățători. Tot atunci a Intensificat și insistențele pe lângă despărțăminte, spre a desfășura o mal vie activitate de Înființarea reuniunilor, însoțirilor șl aso- clațiunllor cu caracter economic. Urmarea acestor stăruinți a fost înfăptuirea unei apreciabile rețete de reuniuni și însoțiri de asigurarea vitelor, credit șl de agricultură in toate părțile Transilvaniei. In anul 1912 s'a infilnțat în cadrele Asociațiunii un birou central cooperativ, având rolul de a propaga ideea cooperativă, de a tipări statutele tip, registrele și imprimatele necesare înființării cooperativelor. Biroul mai avea misiunea de a îndruma șl controla mișcarea cooperatistă. Tot atunci conducerea centrală a angajat un conferențiar pentru propagandă și înființare de unități cooperative in comunele, in care te- renul era deja pregătit in acest scop. Politica economică asociaționlstă inaugurată și susținută de „Astra" n'a întârziat să dea rezultate îmbucurătoare. Astfel, la 31 Decemvrie 1915 funcționau in Transilvania 108 cooperative de credit, dispunând de mijloace financiare in valoare de 10,570.000 coroane,¹) ceea ce astăzi ar reprezenta aproximativ 500 milioane Lei. Suina de stgur nu pare prea mare. Dar, dat fiind faptul că aceasta rezulta din economiile mă- runte dela sate, colectate și canalizate in spre opere productive, Impor- tanța sumei ne apare cât se poate de evidentă. In anul 1913 Comitetul central al Asociațiunii a luat in dlscuțlune problema întemeierii unei centrale a cooperativelor. Din cauza războ- iului, ce a Izbucnit in anul următor, această problemă atât de impor- tantă a rămas nerezolvată. Totuși, Astra a adresat un apel „Solidari- tății** de a le finanța prin mijlocirea băncilor românești. ’) Gh. Dragoș, „Cooperația în Ardeal", București 1933, pag. 84. 682 GHEORGHE DRAGOȘ Prlntr'o astfel de politică național-economică, aplicată de Asocia" țlune, este foarte natural să se fl ajuns in decurs de numai o jumătate de secol la o ridicare mulțumitoare a nivelului economic al țărănimii noastre, in ciuda tuturor obstacolelor create de statul maghiar și de or- ganizațiunile economice neromânești. Dar politica Astrei nu s'a limitat numai la desvoltarea păturii ță" rănești, ci a urmărit șl formarea unei burghezii de comercianti și me- seriași români, începând încă dela Înființare, preocuparea de flecare zl a conducerii Asociațiunii a fost de a încuraja orientarea tineretului român în spre carierele tehnice și comerciale. In acest scop a organizat o pro- pagandă bine susținută atât prin scris cât și prin gralu viu, Totodată, a acordat an de an stipendii și ajutoare învățăceilor din comerț șl Indu- strie, meseriașilor, tinerilor care urmau la școlile de comerț, agricultură' silvicultură, politehnici, etc. Totalul acestor stipendii șl ajutoare, acordate începând din 1861 până în 1911, se ridică la suma de 122.811 co- roane aur.¹) Prlp legăturile ce le avea cu fruntașii vieții noastre economice șl cu diferitele instituțlunl financiare românești, prin rolul de armoniza- toare, coordonatoare șl îndrumătoare a tuturor formelor de manifestare în domeniul economic național, Astra a stabilit bazele de propășire a Neamului nostru pe teren comercial șl industrial. De sigur că, preocuparea sa de căpetenie a fost țărănimea, ceea ce vădește o politică sănătoasă șl conformă, atât cu structura soclal- agrară. a societății românești cât șl cu necesitățile acesteia. Dovadă că, Asociațiunea în toate actele sale s'a inspirat numai din realitățile româ- nești șl a practicat o politică de satisfacerea intereselor general-națlonale, fără a încuraja sau tolera acțiuni contrare acestor Interese generale. De aceea s'a șl putut bucura de atâta vigoare, de încrederea generală șl de participarea tuturor Românilor la acțiunile sale. Astra a trăit în spiritul Națiunii noastre, contopindu-șl destinul cu destinele acestei Națiuni, pulsând întotdeauna de vieață sănătoasă șl creatoare șl întemeindu-se pe fundamentul etic în toate actele sale. Dacă n’ar fi existat Asociațiunea transilvană pentru literatura șl cultura poporalul român, putem afirma pe drept cuvânt că ar fi fost aproape Imposibilă organizarea șt propășirea economică a poporului român, Astra, pe lângă că a înmănunchlat toate energiile românești, a Inițiat șl susținut în același timp o acțiune educativă în rândurile țără- nimii, pentru ridicarea nivelului de înțelegere a acesteia, Inspirând și coordonând toate inițiativele și înfăptuirile cu caracter economic ale Na- Revista „Transilvania", anul 1911, pag. 345. CONTRIBUȚIA .ASTREI* LA PROPĂȘIREA NOASTRĂ ECONOMICA 68» țlunii noastre de dincoace de Carpațl. Astra a trasat liniile mari ale politicii noastre economice. Ea a fost sufletul, creerul și motorul întregel vle|i românești din Transilvania. Din sfaturile Conducerii centrale a Asoclațiunli s'a inspirat întreaga acțiune de creație a institutelor financiare și a burgheziei comerciale șl Industriale românești, tot de aici a pornit Ideea reuniunilor șl însoțirilor, adicâ a instltuțlunilor cu caracter asociaționist șl cooperativ, precum șl opera de organizare pe baze naționale a agriculturii noastre. Astra, prin autoritatea sa, unanim recunoscută și acceptată de toți, a imprimat diferitelor întreprinderi economice un caracter soclal-național, oprindu-le de a aluneca pe panta antisocială șl antinațională a unei po- litici de exploatare excesivă șl de a se arunca în vârtejul aventurilor riscante șl demoralizatoare. Prin aceeași autoritate a sa, Asoclațlunea a Insuflat spiritul demnității tuturor acțiunilor șl creațlunilor economice românești din Transilvania. Numai în modul acesta ne putem explica de ce, în ciuda tuturor mașlnațluntlor, stârnite necontenit de organele oficiale ale statului ma- ghiar, instltuțlunile românești s'au putut menține, au putut prospera șt au izbutit să-și îndeplinească importanta menire în vieața economică a Națiunii noastre. Este interesant că, până la Unire, atâta timp cât întreprinderile românești au respectat autoritatea „Astrei"; iar conducătorii vieții noa- stre economice s'au Încadrat în vieața Asoclațiunli șl sau inspirat din Idealurile el, nu s'a produs nicio devlațiune dela linia ascendentă a des- voltării economice naționale șl nicio abatere dela comandamentele eticei sociale șl naționale. Atâta vreme s'a menținut șl solidaritatea națională, cea mal puternică forță de rezistență șl progres. îndată ce economicul s'a despărțit de Astra, acesta a rămas fără conținut sufletesc șl fără Ideea călăuzitoare, lăsându-se prins în ghlarele Instinctului materialist. Ceea ce a contribuit la slăbirea autorității mo- rale, încrederii șl temeiniciei soclal-națlonale a acțiunilor economice ro- mânești, precum șl a solidarității naționale, săvârșlndu-se astfel o eroare greu de reparat împotriva Intereselor Națiunii noastre. După Unire, rolul economic al Asoclațiunli a scăzut, mențlnându-se aproape numai cel cultural, Vieața economică a Transilvaniei a ajuns pe de o parte sub directivele politicei economice a Statului român, pe de altă parte sub influlnța — de cele mal multe ori dăunătoare — a organismelor economice private, existente în vechea Țară, «84 GHEORGHE DRAGOȘ Băncile locale românești, care Înainte finanțau în deosebi agricul- tura noastră, după Unire șl-au deplasat câmpul de interes in industrie •șl comerț. Iar sucursalele băncilor din București, înființate dincoace de Carpați, șl-au limitat activitatea aproape exclusiv la acordarea de cre- dite comerțului și industriei. Care era insă înfățișarea celor două ramuri de activitate econo- mică ? — Atât comerțul cât șl industria erau in marea lor majoritate străine, Ne-am găsit astfel în situațiunea dureroasă, de a constata cum mijloacele financiare ale băncilor românești, adică banii adunați din sărăcia Românilor, finanțau opere economice străine, in timp ce agri- cultorii români indurau lipsa creditelor necesare consolidării și desvol- tăril gospodăriilor lor. Dacă adăugăm la toate acestea acțiunea băncilor străine, alimen- tate cu fonduri supraabondente dlnafara granițelor, ne putem da ușor seama pentru ce, in ciuda celor 22 de ani de stăpânire românească, in 1940 străinii se găslau in situațiunea de stăpâni la noi acasă atât in In- dustrie șl comerț, cât șl in celelalte sectoare ale vieții economice din Transilvania. Ceea ce ne Îndreptățește să tragem concluzia că, rolul național al unei Instituțiuni bancare se poate deduce nu numai din na- ționalitatea acționarilor, cât mai cu seamă din naționalitatea debitorilor adică a inițiativelor șl întreprinderilor pe care le finanțează. Fiindcă, din punct de vedere național nu contează numai remunerarea capita- lului, cl mai cu seamă valorizarea muncii naționale. Dar trecând peste aceste conslderațluni privind stările din Tran- sllvania, este necesar să stabilim că, epoca Unirii coincide cu ascen- siunea capitalismului Internațional în România, capitalism ce s'a dovedit incapabil de a constitui elementul de prosperitate națională. Faptul re- iese atât din cercetarea realităților soclal-economlce românești, cât și din modul deosebit de evoluție a capitalismului la noi, față de țările apusului. După Werner Sombart,’) in desvoltarea capitalismului s'au marcat trei etape: 1. Etapa capitalismului comercial. 2. Etapa- capitalismului Industrial. 3. Etapa capitalismului financiar. Pentru a trece dela prima etapă la cea de a doua, capitalul a fost nevoit să ocolească barierele feudale ale breslelor dela orașe, co- mercializând Industria casnică dela țară șl Înființând fabrici inafara ora- *) „Das moderne Kapitalismus", Berlin 1927, voi. II, pag. 884 și urm. CONTRIBUȚIA „ASTREI*. LA PROPĂȘIREA NOASTRĂ ECONOMICĂ 685 ■șelor, Producția industrială a fost aservită astfel întreprinzătorului co- mercial, lucrând la ordinele acestuia. Pătrunderea capitalului comercial in domeniul producțiunil Indu- striale constltue preludiul revoluției tehnice, industriile casnice locale, începând cU cea textilă, tehnlcizându-se, treptat, Desvoltarea industriei a provocat concentrări de populație, sporind totodată cererea de materii prime șl alimente șl stimulând intensificarea producției agricole, adică creșterea randamentului muncii agricole șl ri- dicarea standardului de vieață a țăranului, Acesta-i înțelesul teoriei lai Sombart asupra evoluției capitalis- mului. Dacă pentru Europa apuseană teoria amintită ișt găsește o per- fectă aplicare, pentru România, insă, in nlciun caz, Pentrucă la noi in primul rând nu a existat un capital comercial național, capabil să desvolte o Industrie proprie. Iar atunci când s’a ajuns la înjghebarea unei așa zise Industrii naționale cu capital străin, desvoltarea acesteia n’a urmat scara de succesiune Indicată de Sombart, in sensul de a se fi transformat in fabrici industriile casnice deja exi- stente, care utilizau materia primă produsă de munca țărănească. Dim- potrivă, la noi au luat ființă in deosebi industriile exploatatoare ale bo- gățiilor naturale — petrolul și lemnul — care asigură deținătorului de capital o desfacere sigură a produselor șl o rentabilitate excesivă. In asemenea condițluni nu e de mirat dacă industriile amintite nici nu au creat concentrări de populație prea importante în cuprinsul Țării, nici nu au utilizat ca materii prime produsele agriculturii. Cu alte cuvinte, așa zisa industrie națională n’a stimulat ca in țările apusene o intensificare a producției agricole șl o mal optimă valorizare a muncii șl produselor muncii țărănești. Ea n’a creat nici posibilitatea plasării in condițluni bune șl ih măsură mai mare a surplusului de brațe dela țară. Nu, Fiindcă industria amintită a urmărit pur șl simplu exploatarea bo- gățiilor oferite de-a-gata de natură, exploatare ce in general nu utili- zează multe brațe de muncă șl chiar șl acelea pe care le utilizează, efectuează muncă brută șt sunt in general slab salarizate. Prin aplicarea in ultimele decenii a unul regim vamal protecțlonlst in favorul industriei, din lipsa de capital național, România nu a urmat calea normală de evoluție a capitalismului, ci a trecut direct la industria de fabrică cu afbtorul capitalismului străin. Deoarece este îndeobște sta- bilit că, atunci când — datorită protecțlonismulul vamal aplicat de o țară importatoare de produse fabricate — aceasta deși nu mai importă astfel de produse, este forțată totuși să importe capitaluri străine, insta- lațluni de fabrici șl tehnicieni. 4 «86 GHEORGHE DRAGOȘ Țările capitaliste ișl compensează astfel perderlle suferite prin re- strângerea exportului lor de mărfuri cu beneficiile capitalurilor, Instala- țlunllor de fabrică șl tehnicienilor exportati. Suferă ce e drept o micșo- rare a activului balanței comerțului, dar se bucură ta schimb de u» spor apreciabil al activului balanței plăților. Așa fiind, capitalismul comercial ce s'a format ta 'țara noastră este* un produs al capitalismului extern — cu funcțiune de camătă — nu un capitalism național, izvorît din acumularea economiilor realizate de ce- lulele vieții economice românești. Nu. Fiindcă aceste celule nu s’au bucurat de randamentul necesar unul venit, capabil să asigure un sur- plus destinat formării capitalului comercial propriu. Dar, economia națională, datorită transformărilor generale de ordin social economic ale epocii, precum și politicii economice greșite, prac- ' tlcată de Statul nostru, a avut de suportat șl alte neajunsuri. • Trecerea dela economia naturală la cea a banului pe de' o parte șl Invadarea pieței noastre cu produsele Industriei manufacturiere străine pe de altă parte, au smuls economiile noastre țărănești din tiparele tra- diționale și le-au aruncat ta vâltoarea schimbului și creditului. Țăranul nostru s'a trezit deodată desarmat ta lupta economică. Neputându-șl valorifica produsele ta condlțlunl avantajoase, el s'a găsit: ta continuă lipsă de bani, dar cu cheltuieli sporite. In urma Invaziei produselor manufacturiere străine de calitate inferioară, dar mal ieftine, țăranul român a renunțat la utilizarea produselor Industriei sale casnice,, superioare ca trăinicie. In forma aceasta s'a ajuns la desființarea Indu- striei casnice, la Înmulțirea zilelor neutillzate de țăran, adică neremu- nerate șt la necesități sporite de bani, pentru ca acesta să-șl poată procura de pe piață articolele, pe cari mal înainte șl le producea singur. Starea plugarului român nu s'a ameliorat nici după marea reformă agrară din 1920/21. Este adevărat că, prin reforma amintită săteanul a fost scos din starea de neolobăgle ta care se găsia până atunci, dar situația economică l-a rămas aproape neschimbată. Deși ne place, îndeosebi în vremuri de cumpănă șl de strâmtorare, să declarăm cu emfază că temelia șl scutul Statului nostru este țără- nimea ; deși aceasta a dus greul războaielor și a suportat sarcinile păcii, totuși, politica noastră economică a fost în contradicție flagrantă cu In- teresele țărănimii, deci cu interesele naționale. S’a dat țăranului pământ, dar nu s’au creeat pe seama gospodăriei țărănești posibilități financiare de -îmbunătățirea Inventarului șl de rațio- nalizarea producției. S’au înființat Instituțiuni de credit pentru finanțarea unei Industrii șl unul comerț ta marea lor majoritate străine, fără a se face aproape nimic pentru procurarea de mijloace financiare unicei ra- CONTRIBUȚIA .ASTREI* LA PROPĂȘIREA NOASTRĂ ECONOMICA 687 mori economice naționale, agricultura, S'a aplicat pe de altă, parte o politici comerciali dăunătoare valorificării la prețuri remuneratoare a produselor agricole. Sectorul industrial s'a bucurat de toate avantajele unei bune orga- nizări, atât pe - plan național cât șl International, in timp ce sectorul agricol a fost aproape cu desăvârșire neglijat. Industria, Înarmată cu cele mai puternice arme — cartelul și trustul — stă față in față cu agricultura, care se găsește desarmată prin Upsa-1 de organizare. Drept consecință, industria deține monopolul dictării prețurilor atât la desfa- cerea produselor proprii cât și la aprovizionarea cu materiile prime șl alimentare furnizate de agricultură. S'a provocat astfel un desechlllbru nedrept intre prețul produselor Industriale șl al celor agricole; de ase- menea intre prețul cu care vinde agricultorul intermediarului și cel cu care cumpără consumatorul dela Intermediar. Munca agricolă, adică munca națională, este remunerată in condlțlunl de evidentă inferioritate. înainte de recentul războiu mondial ne găslam in situația anahro- nlcă de a constata că, in timp ce producătorul vindea un kg. de lână cu 100 lei, consumatorul cumpăra metrul de stofă cu 1000 lei. In asemenea împrejurări este natural ca țărănimea, adică majori- tatea covârșitoare a Națiunii române, să aibă un venit șl un standard de vieață sub nivelul normal. „Cercetările secției de economie rurală de pe lângă Institutul de cercetări agronomice al României, cu privire la rentabilitatea agriculturii țărănești a făcut dovada că cu toate că exploatările agricole țărănești, cercetate în anii 1933—34, 1934—35 șl 1936—37 au dat un venit agricol, nu toate dau un excedent bugetar".,. „De asemenea, in exploatările cercetate in 1935, venitul agricol nu era suficient pentru consumul familiei." *) In județul Cluj, cel mai mare venit net anual la hectar, in anii cel mal buni, nu depășia suma de 1993 lei,²) Luând in medie câte 5 ha. proprietate de familie, ajungem la concluzia că o familie țărănească, compusă in general din cel puțin 5 membri, nu realiza anual nici 10.000 de lei venit. Cu un asemenea venit, grosul Națiunii noastre nu poate duce o vieață corespunzătoare muncii cheltuite și unul standard de vieață cât de cât omendbc. Cu o astfel de valorificare a muncii naționale firesc este ca satul să tânjească in întuneric, Insalubritate șl sărăcie, in vreme ce orașul, situat numai la câțiva chilometri depărtare, să sburde in bine- *) Virgil Madgearu: „Evoluția Economiei Române ști “, pag. 38, 39. a) Sabin Cioranu : „Monografia județului Cluj", în manuscris, pag. 395—396. 4* 688 • , GHEORGHE DRAGOȘ facerile culturii și civilizației, precum șl in belșug economic, deși acest oraș a constituit până mal țri focarul tuturor acțiunilor de subjugarea șl desființarea noastră ca națiune, iar astăzi același oraș, în majoritatea cazurilor, continuă să reprezinte citadela de conservare a puterii eco- nomice străine. Datorită împrejurărilor descrise anterior, copiii cel mai destoinici dela țară, cari ar putea aduce cu el specificul sufletului, minții, carac- terului șl vigoare! românești, nu pot urma la școlile secundare și supe- rioare, spre a-și desvolta acolo capacitatea crelatoare românească șl a. o pune apoi în serviciul Țării. In locul lor Invadează școlile șl univer- sitățile mediocritățile satelor șl progeniturile burgheziei orășăneștl, străine sau de origini străine foarte variate șl foarte obscure. Așa fiind, pătura conducătoare, formată dlntr'un mozaic de ele- mente — în majoritatea cazurilor de o inferioritate evidentă intelectuală și morală față de superioritatea calităților Națiunii — continuă a se menține într'o discordanță, uneori chiar în opoziție cu spiritul, cu idea- lurile și cu năzuințele Neamului, fiind gata oricând la orice transacțluni șl cesiuni rușinoase în dauna Intereselor naționale. Ne poate servi ca exemplu îh această privință întreaga politică social-economlcă a Țării, dar in deosebi amarnica zi de 30 August 1940, In timp ce alte țări, având o structură Industrială, caută să întă- rească prin toate mijloacele pătura rurală, spre a-șl forma un stâlp solid de echilibru social, noi, deși suntem un stat cu structură agrară, am contribuit la fortificarea tocmai a cuiburilor din cari au răsărit întot- deauna germenii desechlllbrulul. O asemenea stare, neconformă nici cu dreptatea nici cu interesele naționale, nu mai poate dăinui. Trebulește Inaugurată fără întârziere o nouă politică social-economlcă, menită să ridice agricultura cel puțin la același nivel de organizare cu al Industriei. De sigur că, nu poate fl vorba de o abandonare a sectorului in- dustrial la voia întâmplării, deoarece prea sunt mari sacrificiile depuse din partea Statului la temelia acestui sector. Dar, vor trebui atenuate la maximum tendințele de rentabilitate exagerată a capitalului Industrial, spre a se putea realiza astfel un randament național optim, rezultat din . prețuri mai reduse la vânzarea articolelor industriale, mai urcate la des- facerea produselor agricole șl o remunerare mal justă a muncii românești. In ceea ce privește sectorul agricoli înainte de a schița conturul organizării acestuia, se cuvine să-i lămurim înțelesul. Sectorul agricol nu cuprinde numai producția agricolă propriu zisă, cl toate activitățile de industrializarea șt comercializarea produselor agricole, precum șl pe cele de aprovizionarea gospodăriilor țărănești șl de finanțarea acestora. CONTRIBUȚIA „ASTREI* LA PROPĂȘIREA NOASTRĂ ECONOMICA 689 întreg sectorul agricol, sub toate aspectele sale, se cere organizat. Forma cea mai potrivită de organizare cred că este cooperația — așa numita cooperație agricolă, — care corespunde Întocmai atât structurii so- cial* economice agrare a României, cât șl spiritului de solidaritate, de Însoțire, ce se manifestează de veacuri in vieața populației noastre rurale. Cooperația — bineînțeles o cooperație liberă, autonomă, nebluro- cratlzată șl nedenaturată de practici capitaliste — va avea misiunea să organizeze sectorul agricol in așa fel ca: 1. Produsele agriculturii să ajungă pe piață trecute prin toate trans- formările, adică sub formă finită, înglobând șl remunerând cât mal multă muncă românească. In acest scop, urmează a se înființa industriile anexe agriculturii, capabile să utilizeze șl valorifice la maximum brațele țără- nești, care de regulă șomează în cea mal mare parte a anului, sau care în epoca de stagnare a muncilor agricole se angajază in sectorul Indu- strial cu salarii de mizerie. 2, Producătorul agricol, prlntr'o valorificare în comun a produselor sale să realizeze prețuri cât mai bune, vânzând consumatorilor direct, fără a mai suferi dljmutrea mijlocitorilor. 3. Aprovizionarea gospodăriilor țărănești cu articolele necesare să se facă direct dela producătorii Industriali, fără a mal suporta plusul injust de preț, încasat de o nesfârșită serie de Intermediari, în marea lor majoritate străini. Cooperativele ce vor trebui create în acest scop vor fl cele pentru industrializarea și valorizarea produselor agricole precum și cele de aprovizionare în comun, știut fiind că, problema valorizării muncii ță- rănești este tocmai o problemă de desfacere și aprovizionare în comun. Este curios că, deșt suntem un stat agrar, chiar acestei probleme nu 1 s'a dat deslegarea cuvenită șl tocmai cooperativele agricole nu s'att bucurat la noi de atențiunea necesară cu toate că este un fapt stabilit că, într'o țară agrară ca România, orice acțiune șl orice înfăptuire de ordin cooperativ pentru a fi viabilă trebue să se clădească pe temelia cooperației agricole. De sigur că, nu e vorba să se înființeze cooperative cu funcțiuni multiple șl cu rază de activitate limitată la o singură comună, deoarece cooperativele agricole, adică economice, pentru a putea exista și pro- - spera au nevoie de o capacitate financiară mal mare șl de elemente conducătoare bine pregătite în tehnica operațiunilor respecttve. Se vor crea deci cooperative cu o singură funcțiune — specializate — șl având ca rază de activitate o regiune, cuprinzând mal multe comune cu struc- tură, necesități șl cu interese economice identice. Așa ne indică prac- tica unor țări civilizate, cu experiență și cu realizări fericite în dome- niul cooperației agricole. 690 GHEORGHE DRAGOȘ Cooperativele regionale, ce urmează a se înființa, urmează a se asocia In câte o centrală națională pe specialități. Prin mijlocirea acestor centrale, cooperativele regionale de producție șl valorizare In comun își vor comercializa produsele atât pe piața internă, cât si pe cea străină, iar cooperativele regionale de aprovizionare in comun vor procura ar- ticolele necesare gospodăriilor membrilor lor. In forma aceasta se va . inaugura un schimb intercooperatlv atât tn interior, cât și cu străinătate#, ceea ce trebue să constitue idealul unei cooperații sănătoase șl înte- meiată pe principiile cooperatiste. Prin Înființarea de cooperative economice pe regiuni se va ajunge la formarea de centre economice, culturale șl de civilizație In mediul rural. Se va întâmpla astfel o deplasare de Intelectuali, adică de con- ducători, dela orașe in centrele rurale șl se va realiza totodată o des- centralizare, o descongestionare a binefacerilor economice, culturale și ale civilizației din orașele străine in favorul centrelor rurale românești. Surplusul de brațe țărănești, prin crearea centrelor regionale de producție, valorizare și aprovizionare în comun, vor găsi mai cu ușu- rință la ele acasă posibilități de plasare și de câștig. Infăptulndu-se cooperativele agricole, bineînțeles cu ajutorul unei organizațiunl de credit corespunzătoare agriculturii, țărănimea română va realiza un plus de remunerare a muncii, un plus^ de preț la pro- dusele sale șl un minimum de cheltuieli cu ocaziunea aprovizionării. Ceea ce Însemnează un spor apreciabil de venit, o capacitate econo- mică șl de economisire incomparabil mal mare, un standard de vieață mal ridicat șl o bază sănătoasă de desvoltare a unei civilizații rurale șl a unei culturi generale. Dar, mal însemnează șl o stare de mulțu- mire generală în sufletul Națiunii române, capabilă să fortifice solidari- tatea națională, să sincronizeze perfect destinele particulare cu destinul Neamului și să ridice In calea poftelor dușmane stavila de nepătruns a forței morale, intelectuale șl fizice a Națiunii române, închegată într'un stat românesc al tuturor Românilor, mare, puternic șl trainic peste ne- sfârșirea mileniilor. Nu trebue să pierdem niciodată din vedere că, după cum starea de mulțumire economică a unul popor nu se măsoară cu o duzină sau cu câteva duzini de milionari, nici nivelul cultural al acestuia nu se deduce din existența unei jumătăți de duzini de savanțl, O națiune se bucură de o situațlune economică bună, când în sânul aceleia nu există indivizi puțini prea bogați și alții mulțl prea să- raci, cl toți membrii națiunii trăiesc în condlțlunl economice mulțumitoare. Tot așa, un Neam se găsește pe o treaptă culturală ridicată, când nu este bântuit de analfabetism șl neștiință, cl când lumina Înțelegerii și științei a pătruns tn masse cât mal largi. CONTRIBUȚIA .ASTREI* LA PROPĂȘIREA NOASTRĂ ECONOMICĂ 691 Numai prin îndeplinirea condițluniior de ordin social-economlc, moral *1 intelectual amintite mai sui, Națiunea in totalitatea ei, va fi pătrunsă șl dominată de conștiința menitei tale Istorice, a demnității, a puterii șl a drepturilor naționale pe acest pământ. Pe drept cuvânt, problema pusă de mine poate provoca o serie de nelămuriri și îngrijorări. In deosebi, se vor întreba unii in chip firesc t Dacă introducem up sistem cooperativ complet in sectorul agricol al economiei românești, oare nu dăunăm tinerelor Inițiative românești în- treprinzătoare pe teren comercial șl industrial ? Nu I — Deoarece domeniul vieții economice naționale, este atât de vast, încât își pot găsi în el variate posibilități de afirmare atât coope- rația, cât șl întreprinzătorii particulari. Cel mai mari economiști accentulază tocmai necesitatea de coexi- stență a mal multor sisteme în diferitele compartimente ale vieții eco- nomice. Chiar dacă într'un anumit sector activează paralel cooperația cu întreprinderea particulară, cooperativele nu urmăresc numai decât distrugerea întreprinzătorului particular, ci numai frânarea ridicării exa- gerate a prețurilor, adică realizarea prețului just, cum spunea Charles Glde, precum și ameliorarea calității produselor. Să nu uităm că, comerțul manifestează foarte adeseori tendințe monopoliste, adoptând metode de organizare șl acțiune dăunătoare principiului randamentului național. Așa dar, cooperatizarea ordine! economice a statului nostru social- agrar nu urmărește excluderea formelor de întreprindere capitalistă, ci numai o limitare a câmpului lor la acele activități, cari nu valorifică, nu transformă produse agricole, nici nu aprovizionează pe agricultori cu articolele necesare gospodăriei lor. Chiar în sectoarele rămase la dispozlțiunea întreprinderilor capi- taliste trebue să se opereze o adaptare a interesului individual la cel general național. Șl in aceste sectoare e necesar să se ajungă la con- cluzia că, înafară de capital mai au deosebită importanță o capacitate morală și una de ordin profesional, spre a se curma pentru totdeauna avântul aventurii compromițătoare și al exagerării interesului individual, exagerare ruinătoare pentru economia națională. Fiindcă, activitatea economică nu constituie numai o problemă de ordin economic, ci In deosebi una de dreptate social-națională și de demnitate românească. • • Dar, trecând peste aceste considerațiunl de ordin general, este necesar să precizăm care este rolul „ Astrei" în realizarea programului ascundea, ca un mușchiu crescut pe deasupra, făptura dela început. Pridvoare, turle mai dincoace, s’au dus. Pictura mai nouă a fost spălată și pictura dela 1350 și-a arătat încet-încet cu- lorile proaspete. întemeietorul Țării Românești a ieșit de sub lespezi NICOLAE IORGA, ÎNTEMEIETOR DE MUZEE 699> cu coroana pe cap și cu cingătoarea de aur, acolo unde fusese mijlocul subțire de cavaler. De ea atârnase sabia cu care a înfrânt la Posada pe soldații lui Carol Robert, cum se arată în Cronica cu ilustrații dela Viena, Chronicon pictum vindobonense. La o mică depărtare se ridică, mândră biserica Mănăstirii lui Neagoe, dar nu așa cum o zidise și o- împodobise Domnul, ci așa cum, după ce o dărâmase până în temelii, a zidit-o din nou, cât mai aproape de ce fusese sau i s'a părut că. ' a fost, arhitectul restaurator Lecomte du Nouy. Stau față în față două păreri despre păstrarea monumentelor istorice. lorga a fost tot- deauna pentru a doua și a lui s'a adeverit în cele din urmă mai bună și a biruit. M'am învârtit și eu în jurul Bisericii Doamnei din Calea Victoriei din București, Doamna lui Șerban Cantacuzino. Era o biserică în pă- mânt, ascunsă într'un fund de gang și apăsată de casele mari dimprejur. Aceasta de mulți ani și până de curând. Părea osândită dărâmării, ca să lase liber locul, cum fusese până la 1896 Biserica de peste drum a Sărindarului, mult mai arătoasă și mai păstrată decât ea. Ca să facă o fântână pentru venirea împăratului Franz losif la București, Primăria, de atunci n'a găsit nimic mai bun decât s'o dea târnăcopului. Un ar- hitect al Comisiei Monumentelor Istorice, om de studii și de artă, a făcut, în schimb, din Biserica Doamnei, vechiul giuvaer arhitectonic pe care îl dorise și-l avusese ctitora ei din secolul al XVII-lea. Un pridvor pe stâlpi, cu lespezi înflorate, s'a deslușit din îmbâcseala adausurilor. S'a săpat după pardoseala de atunci și, ca să intrăm, astăzi coborâm câteva trepte. Scufundându-ne până la ea, biserica s'a înălțat Am stat minunat înaintea bisericii lui Ștefan cel Mare din Hârlău. Dacă arăta așa, în zilele marelui Domn, cum arăta acum, arăta frumos. Turla se rezema subțire și ușoară pe acoperișul cu coamă. Ocnițe și firide îmbogățesc și înmulțesc zidurile. Farfurioare și discuri de smalț verde și albastru fac un brâu pe la ciubucul de sus și parcă sunt ca- petele de smarald și de safir ale unor cuie care țin toată această sche- lărie de piatră. Pe aproape trebue să fi fost Palatul Domnesc. O femee tânără, îmbrăcată în port de țară, a stat locului și se uită și ea poate pențrucă mă uit eu, la sfânta clădire scoasă de aceeași grije din paragină. Poate e Răreșoaia, care a dat lui Ștefan cel. Mare pe Petru Măjerul, dompul de mai târziu al Moldovei, nu numai prin dreptul nașterii, dar pențrucă era vrednic. Moldova mai poate să dea și alți oameni. Președintele Comisiei Monumentelor Istorice și întemeietorul Mu- zeului de Artă Bisericească este pretutindeni de față, de ani de zile, în toate aceste prefaceri, tipăriri de cărți, puneri la cale administrative 700 EMANOIL BUCUTA și deșteptări ale iubirii pentru trecut Aleargă, se șbate, ceartă, pune el însuși mâna, spune câte un cuvânt care merge la inimă și rămâne. Nicolae lorga nu poate fi înțeles, oricât de scânteietoare i-ar fi cele- lalte îndeletniciri, fără această sarcină de gospodar și de muncitor printre ruine. Acolo îl vom întâlni totdeauna, chiar dacă în alte părți făptura lui va începe să pălească. Este locul unde trebue adusă pânza uitată dela Fontenay-aux-Roses. Duce pe brațe, nu vreun chivot de .argint, ci tot ce neamul românesc a făurit de seamă și Nicolae lorga, .din vieața lui, i-a dat vieață a doua oară. EMANOIL BUCUȚA o NICOLAE OLAHUS Șl CRUCIADA CONTRA TURCILOR Puternica personalitate a primului umanist de origină română s'a ^bucurat atât de atenția neobosită a istoriografiei noastre, cât și de a istoriografiei maghiare și slovace. S'a căutat totdeauna să se scoată în evidență, mai ales impor- tanța rolului jucat de Olahus în ce privește sprijinirea catolicismului din Ungaria secolului al XVI-lea, înfățișându-se toată neostoita lui osârdie pentru organizarea bisericilor și școalelor din patria lui adoptivă. S'a studiat activitatea lui literară, teologică, istorico-geografică și, în genere, culturală; dar s'a neglijat tot atât de importanta lui activi- tate politico-diplomatică, determinată de pericolul turcesc. Doar acum, de curând, istoricul slovac Dr. Vojtech Bucko, într’o lucrare închinată exclusiv lui Olahus și epocii sale,¹) se ocupă în ca- pitolul VII (Olăh a turecke nebezpeCie = Olahus și pericolul turcesc) de poziția adoptată de umanistul român față de amenințarea turcească. Faptul, că istoricul slovac a utilizat insuficient și fragmentar scri- sorile lui Olahus privitoare la înjghebarea unui front creștin antiturcesc, ne-a determinat să reluăm, pe baza corespondenții sale, tdată lupta dusă de Olahus pentru pornirea cruciadei contra Turcilor. Vasta corespondență a lui Olahus stă mărturie a interesului viu, pe care-1 arătă marele umanist evoluției luptelor cu Turcii, și a ne- obositei lui strădanii de a se creia un front creștin unitar pentru de- *) Dr. Vojtech Bucko, Mikulâs Olăh a jeho doba (Ni Olahus și epoca lui). 1493—1568. Bratislava, 1940. O cuprinzătoare dare de seamă a noastră asupra cărții lui Bucko va apare in Anuarul Inși, de Istorie Națională dela Unio. Cluj-Sibiu, voi. IX, care se află în curs de tipărire. O recensie, bogată în observații judicioase, a dat și V. V. JankoviS în revista slovacă Casopis slovenskej udenej spoloSnosti (Acta eruditae Societatis Slovacae), III, Historica slovaca, VII, Bratislava, 1940—1941, pag. 348—352- 5 702 MIHAIL P. DAN clanșarea unei cruciade antiturcești victorioase, menită să salveze Un- garia și Europa creștină de flagelul otoman. Dăm tiparului rândurile ce urmează, ca un modest omagiu adu» primului umanist român la împlinirea a 450 de ani dela nașterea lui.’)- • • * La începutul secolului al XVI-lea Ungaria se odihnea pe laurii acumulați de răsunătoarele victorii ale lui loan Huniade și de diplo- mația și luptele desfășurate de fiul său, Matia Corvinul. Dar pericolul otoman, înlăturat pentru moment în a doua jumătate a secolului pre- cedent, reveni acum mai amenințător ca oricând asupra unei Ungarii sărăcite, desagregată de convulsiuni sociale și condusă de un rege slab,, dominat, ca și tatăl său, de o nobilime decăzută. în aceste condițiuni, catastrofa dela Mohăcs (1526) apare ca o concluzie firească a lungului proces de disoluție internă, care măcina de ani de zile temeliile regatului ungar.*) Porțile Ungariei căzute, Magnificul Soliman își deschise drum> adânc spre inima Europei, în vreme ce moștenirea nenorocitului Lu- dovic II ajunse măr al discordiei între Habsburgul Ferdinand și Slo- vacul, voivod al Transilvaniei, loan Zăpolya. In vara anului 1529 So- liman intra în Buda, după ce în câmpia dela Mohâcs poalele aurite- ale hainelor lui fuseseră sărutate de cel mai proaspăt vasal, care se închină Turcilor, pentru a păstra o Transilvanie independentă sub oblăduirea Porții. In toamna aceluiași an steagurile verzi ale Profetului fâlfâiră chiar sub zidurile Vienei, care fu salvată atât de eroismul le- gendar al unor generali austriaci, de vremea rea sosită pe neașteptate,, cât și de iminenta ofensivă de despresurare, pe care imperialii o pre- găteau prin părțile Boemiei. Ungaria rămânea pe mai departe teatrul sângeroasei dispute dintre cei doi competitori, câmp deschis ambițiilor atâtor seniori localnici, cari, ca Perenyi, fraternizând cu Otomanii, înmulțeau actele de brigandaj' în lungul și în latul năpăstuitei țări.³) *) Nicolae Predescu, Nicolaus Olahus (1493—1568) în Revista Fundațiilor Regale, an. X, Nr. 8, 1 August 1943. pag; 454—455, amintind de împlinirea a 450 ani dela nașterea lui Olahus, își exprimă nădejdea în apariția unei lucrări documentare asupra vieții și faptelor lui. Această carte, pe care d-1 Predescu nu o cunoaște, este tocmai cartea lui Bucko, care, cu toate deficiențele de concepție și metodă, este până acum cea mai serioasă monografie închinată primului umanist român. s) Cf. V. Papacostea, Les deux Hongries. Extras din „Revue historique du Sud- Est europâen", XVIII, Bucarest, 1941. ³) Cf. Albert Lefaivre, Les Magyars pendant la domination ottamane en Hongrie (1526—1722), Tome premier, Paris, 1902, p. 57. NICOLAE OLAHUS Șl CRUCIADA CONTRA TURCILOR 703 In acești ani decisivi Nicolae Olahus pribegea prin părțile slovace ale Ungariei, in calitate de secretar al neconsolatei regine văduve Maria. El vedea cu imensă durere tot mai întinsa pustiire a Ungariei de odi- nioară și-și exprima, cu atăta amărăciune, regretul că, In clipe at&t de grele, în loc să se întreprindă o acțiune comună contră Turcilor, îm- păratul Carol V, ocupat în conflictul angajat în Apus cu Francisc I al Franței, se desinteresează de soarta Ungariei; iar Ferdinand singur nu dispune de forțe suficiente pentru a alunga pe Turci.¹) In acest timp Turcii jefuiesc Ungaria, necinstesc fetele și femeile și duc mulțime de nenorociți în robie, având de gând să năvălească și în țările vecine regatului. Se fac, ce e drept, pregătiri intense în Boemia, Moravia, Silezia și în țările austriace pentru a veni în ajutorul Ungariei; dar încetineala, pe care o pun în realizarea promisiunilor lor, îl face pe Olahus să se teamă, ca nu cumva Turcii să ocupe între timp Ungaria și să ajungă până la zidurile Vienei.* ² ³) De aceea Olahus își pune nă- dejdea numai în Bunul Dumnezeu, care va ajuta creștinilor, după cu- getul și fapta lor, să scape din greul impas. Teama umanistului român, de a vedea pe Turti asediind Viena; avea să devină fapt împlinit în mai puțin de trei săptămâni. Sosind la Linz, Olahus află că sultanul a ajuns la Viena și a în- ceput asediul în 24 Septemvrie,⁸) punând în linie o armată de 300.000 de oameni,⁴ *) cum mărturiseau cei ce se refugiaseră din Viena la Linz și cu cari Olahus avusese prilej să stea de vorbă. Regele Ferdinand alergă în Boemia ca să întreprindă de acolo acțiunea de despresurare a Vienei.⁶ *) Insă, în timp ce regele continua pregătirile în Boemia, Olahus află că Turtii s’au retras dela Viena și, grăbindu-se să aducă acest fapt la cunoștiința prietenilor săi, nu uită să pomenească și de intenția lui Ferdinand de a relua, încă înainte de căderea iernii, cetățile ungurești, încăpute pe mâna Turcilor.⁶) Desfășurarea operațiilor, angajate în Ungaria, în toamna anului 1529 și în iarna anului următor, *) Olâh Miklos leuelezese în Monumenta Hungariae Historica. (Magyar tortenelmi emlekek.) Elso osztâly: Okmânytârak. 25 kot. Kozli Ipolyi Arnold, B.-Pest, 1875, p. 16—18. ' Idem, ibidem: Ex Znoytna, 4 Septembris 1529, Ad Paulum Gerebium... „dum se parant, accingunt, monent, interea Turcus, occupata Hungariă, Viennam usque appellere potest". • ³) Data de 27 Septembrie 1529, la A. Lefaivre, op. cit., I, p. 53, este, fără în- doială, greșită. ⁴) Cifra e, evident, exagerată. A. Lefaivre, op. cit., I, p. 53, dă 120.000. ⁶) Olâh Miklos levelezese, p. 18—19: Ex Patavio, 8 die Octobria 1529. Ad Joannem Boclerum. , •) Ibidem, p. 11—12, Ex Lincio, 4 Novembris 1529, Ad Paulum Gerebium. 5* 704 MIHAIL P. DAN nu era dintre cele mai îmbucurătoare. De aceea, în Ianuarie 1530, Olahus, care se afla tot în Austria, indispus odată mai mult de lipsa unui front creștin unitar contra Semilunei, se îndrepta către însuși papa Clement VII, rugându-1 să uzeze de întreaga lui autoritate pentru a împăca pe dizidenti, spre a se porni în sfârșit mult așteptata cruciadă creștină.¹) Și îndată, în luna următoare, tot din Linz, Olahus scrie și . lui Ferdinand, în care își pusese atâtea nădejdi. II îndeamnă să gră- . bească spre Ungaria, unde — așa cum i-au scris prietenii lui de acolo — mulțime de oameni abia așteaptă sosirea oastei regale, spre a se uni cu ea în lupta pentru scuturarea jugului tiranului Turc. Și, pentru a-i da un imbold, Olahus îi reproșează că, în vreme ce atâtea speranțe se îndreaptă spre el, regele convoacă diete peste diete, călătorește dintr'o țară în alta, fără să ia, în sfârșit, hotărîrea mult așteptată.* ²) Știrile tot mai rele, ce-i veneau din Ungaria, îl îndemnară pe ; Olahus să se adreseze iarăși papei, de data aceasta într'o scrisoare mult mai cuprinzătoare. După ce-i înfățișează groaznica înfrângere a creștinilor la Mohâcs și pomenește de rivalitatea dintre Ferdinand și Zâpolya, Olahus insistă pe larg asupra asediului Vienei, „care, puțin a lipsit, de nu a fost ocupată. Și, dacă dușmanul ar fi asediat-o cu 8—10 zile mai înainte, Viena ar fi căzut; căci ostașii creștini au intrat în Viena abia cu 2—3 zile înainte de sosirea Turcilor".³) Mai departe Olahus relatează plecarea Turcilor de sub zidurile Vienei, lăsând în urma lor, atât în Austria, cât și în Ungaria, ruine și jale. Și din nou condeiul învățatului umanist stigmatizează pe cei ce, învrăjbiți de atâtea interese contrarii, sacrifică pe bieții creștini blestematului dușman. Ter- minând, apoi, lunga epistolă, Olahus imploră pe Clement VII cu mișcă- toare cuvinte să se milostivească de suferințele bieților creștini și să determine pe principi să pornească o cruciadă generală contra Turcilor. Căci numai astfel creștinii, în deosebi Ungurii, vor scăpa de chinuri. Soarta creștinilor este în mâna papei. De el depinde libertatea, ori robia lor.⁴) In osârdia, lui de a asigura un front creștin solid, Olahus nu ezită *) Ibidem, p. 28—29, Ex Lincio, 28 Januarii 1530, Ad Pontificem Clementem VIL s) Ibidem, p. 33—34: Ex Lincio, 4 Februarii' 1530, Ad Regem Ferdinandum Hungariae et Bohemiae. ⁸) Ibidem, p. 35—39: Ex Lincio, 15 Februarii 1530, Ad papam Clementem VII: „ ... param affuerit quin Wienna caperetur. Si octo vel ad summum decern diebus prius hostis ad obsidionem venisset, ea capta fuisset; nam noștri milites vix duobus aut tribus diebus ante Turcarum adventum fuerunt Wiennam ingressi". ⁴) Ibidem, p. 40—41 : „ ... Tibi Deus eum tribuit statum, ex quo tamquam ipsius vicarius, rebus christianorum multos iam annos contrariis, bene et laudabiliter primo quoque tempore compositis, principes alios, quibuscum nune conventum agis, indu- cere possis ad expeditionem generalem contra Turcas suscipiendam"... „Si omni NICOLAE OLAHUS Șl CRUCIADA CONTRA TURCILOR 705 să adreseze chiar observații serioase arhiepiscopului de Strigoniu, Pavel Varday, care părăsise pe Ferdinand, slăbind astfel frontul antiturcesc. După ce-i amintește comportarea admirabilă a predecesorilor săi, îl îndeamnă să le imite fapta?) Și tot în scopul combaterii cu succes a Turcilor, Olahus nu uită să laude, în deosebi, pe episcopul de Cinci Biserici, Gh. Sulyok, care nici în cele mai grele clipe nu l-a părăsit pe Ferdinand și nu s'a alipit de loan Zăpolya, omul Turcilor.* ² ³) Știrile rele, ce i le trimitea din Ungaria episcopul de Agria, Toma,s) îl făcură pe Olahus șă se adreseze în primăvara lui 1530 însuși împă- ratului "Carol V, rugându-1 să pună capăt cât mai degrabă neînțelege- rilor din Apus și să vină fără întârziere contra Turcilor, pentru a mântui Ungaria, provinciile lui părintești (Austria, Carintia, Știria, Carniolia) și chiar întreaga creștinătate „ab hac teterrima immanique servitute", asi- gurândii-și astfel binecuvântarea tuturor generațiilor viitoare.⁴) In neobosita lui activitate, Olahus împărțea încurajări în stânga și in dreapta, își mângăia prietenii și cunoscuții din Ungaria de trecă- toarele lor suferințe,⁶) insista rugător dela papa Clement VII la împă- ratul Carol V, dela cardinalul Bernard de Trient⁶) până la Christofor,. episcopul de Laybach, căruia-i scrie să adune bani, pentru a se putea conatu, omnibus viribus et votis id complexus fueris, in eaque re elaboreveris, nemini est dubium, quin iam pro dimidia parte christianus populus, maxime vero Hungari, Turcarum et diuturnis et nocturnis excursionibus obnoxii, liberati sint ab hiis teter- ritnis crudelissimisque cruciatibus. In mânu tua est salus omnium. Si voles, libertas nobis erit Si noles, prompta est servitus perpetua"... Cf. și Dr. Vojtech Bucko, op. cit, p. 85—86. !) Ibidem, p. 46 : Ex Lincio, 25 Februarii 1530, Ad Paulum Archiepiscopum Strigoniensem; V. Bucko, op. cit., p. 86. Este episcopul Paul Varday (1527—1549). (Vezi Pius Bonifacius Gams, Series episcoporum ecclesiae catholicae, Leipzig, 1931, p. 380). ²) Olăh Miklos levelezese, p. 51—52, Ex Lincio, 1 Marții 1530, Ad Georgium Eppum. Quinqueecclesiensem; Vojtech Bucko, op. cit, p. 86. Episcopul de Cinci Biserici este Georg II Sulyok (1528—1537). (Vezi P. B. Gams, op. cit, p. 377.) ³) Olăh Miklos levelezese, p. 49—50, Posonii 27 Februarii 1530, Thomas Eppus. Agriensis Nicolao Olaho, și răspunsul lui Olahus ad Thomam Eppum. Agriensem, Cancellarium Hungariae, Ex Lincio 7 Marții 1530. (Ibidem, p. 53 ) Se svonea între; altele că loan Zăpolya, ajutat de 20.000 de Turci, ar avea de gând să atace Marchfeld, pentru a pune mâna pe proviziile destinate Vienei. (Ibidem, p. 54, Ex Lincio, 8 Marții 1530, N. Olahus ad Thomam Eppum. Agriensem, Cancellarium Hungariae) Episcopul de Agria este Torita V Zalahâzi (1527—1537). (Vezi P. B. Gams, op. cit., p. 368.) *) Olăh Miklăs levelezese, p. 55, LinzAll III. 1530, Ad Carolum Imperatorem; Vojtech Bucko, op. cit, p. 86. s) Cf. Olăh Miklos levelezise, scrisorile dela p. 57—59, 66—67. ®) Ibidem, p. 60, Linz, 24 111. 1530, Ad Bernardum Cardinalem Tridentinum, Cancellarium Regis Ferdinand!. 706 MIHAIL P. DAN pune pe picior de războiu o oaste mare, menită să reziste Turcilor; dar ii recomandă să evite o fiscalitate excesivă.¹) In Aprilie 1530 Olahus trimite iarăși o lungă scrisoare regelui Ferdinand I, ale cărui silințe întru alungarea Turcilor le laudă, nă- dăjduind acum că și împăratul Carol V, împăcat cu Italienii și cu papa Clement VII, din mâinile căruia primise în Bologna coroana imperială,*) va purcede, în fine, contra „necredincioșilor mărturisitori ai sectei ma-* . homedane**. își exprimă încrederea în acțiunea pe care o va desfășura împăratul la dieta imperială convocată din 8 Aprile 1530, pentru a înfrăți pe principii creștini și pentru a-i urni la marea cruciadă.* ² * ⁴ * * * ⁸) In scrisoarea aceasta, adresată lui Ferdinand, jocul diplomatic ai lui Olahus este destul de evident. Adresând laude lui Ferdinand, Olahus va fi urmărit să-1 pregătească și mai mult sufletește pe rege, pentru ca, la dieta din Augsburg, acesta să ceară stăruitor imperialului său frate întreprinderea cruciadei antiturcești. De altfel, însuși marele umanist român luă parte la dieta impe- rială, ca reprezentant al stărilor ungare, căutând și în noua lui cali- tate oficială să convingă pe împărat și pe principii creștini, de a veni neîntârziat în ajutorul Ungariei. In cuvântarea ținută la dieta din Augsburg, în ziua de 1 Octomvrie 1530, Olahus, după ce adresează neprecupețite laude ilustrului împărat, îi arată că Austria și Ungaria își pun în el toată nădejdea, că le va scăpa de Turci. Dar, de nu va acționa la timpul potrivit, atunci, nu numai Ungaria, ci și Austria și, în fine, chiar și Germania vor cădea sub jugul otoman.*) Tot cu ocazia dietei din Augsburg, Olahus își îndreaptă insisten- tențele și îndemnurile și către principii imperiului, certându-i de indi- ferența arătată până atunci față de întâmplările dela Dunărea de mijloc și cerându-le să-și unească forțele și să pornească imediat contra necredincioșilor. Olahus stăruie pentru grăbirea cruciadei, întru cât Turcii, obosiți de frigul și lipsurile campaniei din iarnă, când au suferit mari pierderi în cai, cămile și vite, sunt atât de slăbiți, încât ușor vor i) Ibidetp, p. 62, Linz, 30 IIL 1530, Ad Christophorum Eppum. Labacensetn. Este episcopul Christophorus Raucher (1488—26 X. 1536) de Laybach (Labacum). (Vezi Pius Bonifacius Gams, op. cit., p. 282.) ²) Cf. Manitius—Rudei— Schwahn—Kraetsch—Heffter, lUustrierte Weltgeschichtt, Dritter Bând: Neuere Zeit, Leipzig, 1931, p. 73. ⁸) Olâh Miklos levelezese, p. 64—65, Linz, 29 Aprilis 1530, Ad Regem Ferdinandum. ⁴) Ibidem, p. 75—79: Oratio extemporaria ad Caesarem Carolum Quintum, no- mine Status Hungariae et Sclavoniae Anno MDXXX prima Octobris Augustae habita... ... „Si ergo tempore oportune rebus nostris in extremum discrimen prolapsis succu- rere non curaveris, veremur ne nos primum, deinde Austria, postremo tota Germania iugum Turcarum suis cervicibus sit susceptura**. NICOLAE OLAHUS Șl CRUCIADA CONTRA TURCILOR 707 putea fi învinși. Și, ca și în cuvântarea adresați împăratului, Olahus îi previne că, dacă vor amâna iarăși expediția, Turcii se vor întări și mai mult și în curând chiar țările lor vor cădea în puterea Semilunei.* ¹) Activitatea diplomatică desfășurată de mamele umanist la Augsburg, pentru organizarea cruciadei antiturcești, se completă cu o serie de articole prezentate împăratului și principilor imperiului. In ele Olahus aducea câteva soluții de moment, cerând să se trimită în Slavonia 3000 de pedestrași cu 4 tunuri mari și' 4 tunuri mici, pentru a supune țara în cursul iernii. Și același lucru îl cere și pentru Ungaria. In plus, atât împăratul, cât și principii vor da asigurări în scris Ungurilor și Slavonilor că vor întreprinde cruciada. Căci, dacă nu vor căuta să supună Ungaria și Slavonia în iarna aceasta și să-i stârpească pe Turcii din ele, atunci locuitorii din acele țări vor fi obligați să plătească tribut Turcilor. Ba mai mult, Olahus afirmă că, dacă nu-i vor ajutora nici în urma acestei solii a lui, atunci Slavonii și Ungurii vor fi siliți să se intovărășască cu Țurcii („cum Turcis societatem inire".²) Interesul deosebit, cu care Olahus urmărea progresiunea Turcilor spre centrul Europei, făcea ca el să fie totdeauna informat, chiar de- parte de țara lui. Fiind încă la Augsburg, el scrie episcopului de Agria, Toma, înștiințându-1 că generalul Wilhelm de Roggendorff a sosit în Ungaria în clipa când Turcii, ca la 20.000, năvăliră în acele părți ale Ungariei, care se zic țara lui Matei (terra Mathiae,⁸) arseră cetatea Tirnaviei și alte orașe, prădând, distrugând cerealele, omorând bătrâni și răpind femei și fete.⁴) Peste cinci zile, însă, Olahus revine asupra acestei scrisori, preci- zându-i episcopului Toma că i s’au adus alte vești,, după care Turcii nu ar fi ars Tirnavia, ci, ocolind-o, s’au îndreptat spre Moravia, unde *) Ibidern, p. 80—82: 1530, Ad Principes Imperii: ..Quod și cessaveritis et subita more expeditionem ipsam ab hac tempore commodo prolongaveritis... hostem ipsum brevi multa maiore et potentia et viribus, quam antea, brevi ventarum, et vestra imperia, dominia et terras in ditionem suam redactarăm". Cf. și Vojtech Bucko, op. cit. p. 87. ²) Ibidern, p. 82—84, Augustae, 1 Oct. 1530: Articuli Caesari praesentati et ■aliis pricipibus Imperii. s) Este Slovacia de azL Terra Mathiae o numește și Joannes de Thurocz, Chro- nica Hangaroram ap. I- G. Schwandtner, Scriptores rerum Hungaricarwn. Tom. I-us, p. 293—294 și p. 308- Cf. și K. Krofta, Tcheques et Slooaques jusquâ lew union pdU- Hque. (Extrait du Monde elave, tome I-er, Marș 1933, tome II, Avril 1933), p. 11. 1 se zicea astfel în amintirea lui Matei Cak din Trenftn, care stăpânise de sine stă- tător părțile de Nord ale Ungariei; în luptă cu Carol Robert, la începutul sec. XIV <1290—1321).. *) Olâh Miklos levelezeee, p. 85—86, Augustae, 3 Oct. 1530, Ad Thomam, Eppum. Agriensem, Cancellarium Hungariae. 708 MIHAtt. P. DAN au ars orașul Uhersky Brod (Brod Hungaricale). Tot în această scri- soare îl înștiințează pe numitul episcop că principii au promis să de» împăratului 40.000 de pedestrași și 8000 de călăreți; dar că doresc să știe, totuși, câți soldați vor da pentru proiectata cruciadă antiturcească- împăratul, regele Franței, papa și regele Ferdinand. Și Olahus își exprimă: teama să nu li se spună cumva că împăratul nu dă nimic, căci atunci ■ nu se mai alege nimic de cruciadă.¹) Din Augsburg Olahus trimise și lui Erasmus din Rotterdam vești despre cruzimile Turcilor în Slovacia și Moravia.²) Toamna înaintată îl prinde pe neobositul umanist tot în Augsburg, unde urmărea cu toată atenția desbaterile privitoare la ajutorul de războiu contra Turcilor. Ca .. un lucru, care-1 interesa în deosebi, Olahus își nota absolut totul și di» timp în timp informa pe amicii săi din Ungaria de mersul tratativelor. Iată-1, scriind în Noemvrie 1530 lui Laurențiu, prepositul de Alba,, înștiințându-1 că s'a stabilit ca principii imperiului să trimită 40.000 de călăreți și că tot atât vor da și împăratul și alți principi. Speră că acum se va pomi, în sfârșit, marea, mult așteptata cruciadă, spre binele creștinătății întregi.* *) In Decemvrie Olahus revenise în Austria, de unde anunță pe Toma, episcopul de Agria, despre pregătirile principilor. Crede că, pe la finele lui Martie-începutul lui Aprilie 1531, Turcii vor relua atacu- rile. De aceea cele trei luni care stau la dispoziția creștinilor vor trebui să fie folosite pentru desăvârșirea preparative lor.*) Legând mari speranțe de pornirea cruciadei, pentru care el în- suși depusese atâtea eforturi, Olahus trecea acum prin grele momente sufletești, provocate de atâtea știri neliniștitoare, de nesiguranța în ceea ce privește expediția proiectată. In 10 Decemvrie anunța lui loan Szalay, cornițele de Pojon, trista veste că Ștefan Mailat, care trecuse în Țara Românească pentru a se lovi cu Turcii, a fost prins de ei și dus în captivitate.⁶) *) Ibidem, p. 87, Augustae, 8 Oct. 1530, Ad Thomam, etc. • ’) Ibidem, p. 90—91, Augustae, 13 Oct. 1530, Ad Erasmum Rotteradamum. ⁸) Ibidem, p. 102—103, Augustae, 3 Nov. 1530, Ad Laurencium Praepositum Albensem ... „tum viribus non imperialibus modo, sed etiam aliorum Christianorum arbitror propediem futurum, ut Turcarum tyrannidem simus propulsaturi, et respu- blica Christiana, quae tot annis indicibilibus malis et pene obruta, suum florem, decus et gloriam sit recuperatura". *) Ibidem, p. 113—114, Cremps, 5 Dec. 1530, Ad Thomam Eppum. Agriensem. •) Ibidem, p. 116—117, Cremps, 10, XH, 1530. Este vorba de prinderea lui St. Mailat in lupta dela Viișoara (28 August 1530), unde muri și Moise Vodă, in ajutorul căruia venise Românul făgărășan), [Vezi I. Lupaș, Stephan Mailath (1520—1550). Ein Woiwode Siebenbiirgens, der sein Leben im Gafângnis Jedikule beendete in Zur- Geschichte der Rumânen, Sibiu 1943, p. 180]- NICOLAE OLAHUS Șl CRUCIADA CONTRA TURCILOR 709 In Februarie 1531 îl aflăm pe Olahus iarăși la Linz, de unde scrie unui prieten, exprimându-și teama că, dacă Turcii vor ataca, atât Ungaria cât și Austria vor fi deopotrivă da primejduite.¹) Prezența lui Olahus la Linz în Februarie 1531 fu un scurt popas în lungul drum spre Belgia, însoțind în calitate de secretar pe regina Maria, căreia i se încredințaseră Țările de Jos, spre administrare.⁸)' Deși departe de țara sa, Olahus nu-și uită nicio clipă eterna lui misiune de agitator al cruciadei antiturcești. Din Bruxelles el scrise, în vara anului 1531, regelui Ferdinand, îndemnându-1 la lupta centra Turcilor.⁸) Peste câteva luni Olahus sfătuiește stăruitor pe rege să se împace cu loan Zâpolya, pentrucă doar astfel se poate apăra Ungaria de Turci.* * * ⁴) Tot timpul menținu strânsă legătură cu cei de acasă, primind vești despre pregătirile de războiu contra Turcilor ori despre intențiile pă- gânilor, cari, de pildă, în vara anului 1532 se pregăteau — după cum scrie Olahus — să atace cu 600.000 de oameni, 300.000 de cămile și 8000 de bivoli (boum silvestrium quos buphalos vocant). Românul își exprima teama, că, dacă nu-i opresc la Dunăre cei din Strigoniu și din alte cetăți, pe la 10 ale lunei August vor fi iarăși lângă Viena.⁶ *) Intr'adevăr, în vara anului 1532 sultanul înaintă din nou în Ungaria. Petru Perenyi, unul dintre cei mai puternici seniori unguri, un al treilea compețitor la tronul îmbucătățitei Ungarii, mizând pe bunăvoința, atât de scum plătită a sultanului, se văzu, totuși, pus în lanțuri în cortul marelui vizir Ibrahim Pașa, pe când se afla la Osijek, unde spera să obțină dela Soliman mult dorita învestitură.⁶) Olahus, totdeauna la. curent cu întâmplările din Ungaria, de data aceasta, știrile sosindu-i târziu, pomenește abia într'o scrisoare din Octomvrie despre prinderea lui Perenyi, la care adaugă și svonul, ajuns până la el, că însuși Zâpolya ar fi fost prins.¹) Și chiar vestea luptelor ce se desfășurară în Ungaria în August 1532 ii va fi sosit lui Olahus, din cauza stării de războiu, tot atât de >) Olâh Miklâs levelezese, p. 125, Linz 13, II, 1531, Ad Amicum. ’) Cf. V. Bucko. op. cit. cap. II: Olâh v Belgicku (Olahus în Belgia) (1531—1542), p. 19 urm. ’s) Olâh Miklos levelezese, p. 136—139, Bruxelles, 11 Julii 1531, Ad Ferdinandun» Regem. ⁴) Ibidem, ș. 179—182, Bruxelles, 16 Dec. 1531, Ad Ferdinandum Regem. ⁶) Ibidem, p. 230—231. Bruxelles, 1 Aug. 1532. Ad Joânnem Baronem. Cifrele sunt exagerate. Ablert Lefaivre, op. cit. 1, p. 58 crede că și 300.000 este prea mult. ’) Cf. A. Lefaivre, op. cit. I. p. 59. ’) Olâh Miklâs levelezese, p. 255—256, Binsii, 12 Oct. 1532, Ad Joannem Prae- positum. MIHAIL P. DAN 119 târziii. In August 1532 Turcii atacară Strigoniul și-și împinseră primele ■elemente până la Graz și Linz, Viena fu salvată de astă dată atât de eroica apărare a micei garnizoane din cetatea Gunz, condusă de vi- teazul Nijcolae Jurisic, cât și de neputința corăbiilor turcești de a urca pe Dunăre în sus, spre Viena, ca și de amenințătoareâ apariție a co- răbiilor geneveze in Arhipelag, sub conducerea lui Andrei Doria. Mul- țumindu-se cu o pradă bogată, și târînd cu el 30.000 de robi, Solimân se retrase la Belgrad pe la începutul lui Septembrie.¹) La ciocnirea cea ■mare între Turci și oastea creștină nu se ajunse. Și marea cruciadă, la care neîncetat visa Olahus, fusese doar o reușită defensivă a câtorva cetăți în fața puternicului val otoman, revărsat odată mai mult asupra Ungariei și Austriei, într’un scurt raid de jaf și omor. Neinformat la timp, Olahus scria din Bruxelles, pe lâ sfârșitul lunei Septembrie 1532 că, timpul fiind înaintat, războiul va trebui, în sfârșit, să înceapă și-și exprima speranța că Ferdinand cu o parte din armata imperială va porni în Ungaria și va căuta să reocupe o parte -din cetățile pierdute.* ² * ⁴ * * *) Războiul se terminase însă, cu aproape o lună mai înainte, după ce ținuse doar câteva săptămâni! Nici în 3 Octombrie, când scrie din Bruxelles lui Kalnay, Olahus nu primise încă știri dela împărat în ce privește luptele cu Turcii. Și, neștiind ce se întâmplase, trăia „cu su- fletul neliniștit, între nădejde și teamă**.⁸) A doua zi aveau să-i sosească, în sfârșit, știri dela împărat, purtând data de 15 Septembrie. Din ele Olahus află că Turcii, arzând și prădând până aproape de Graz, s’au înapoiat, ducând cu ei în captivitate multe mii de creștini,*) Peste câteva zile îi sosesc știri și din Ungaria, neașteptate și rele ca și celelalte. Și, totuși, Olahus nu pierde nădejdea! El speră încă, el crede că Ungaria ar putea fi mântuită, dacă regele Ferdinand ar porni cu oastea sa *) Cf. A. Lefaivre, op. cit., I, p. 60—61. Olăh Miklâs levelezese, p. 249, Bruxelles, 24 Sept. 1532, Ad Stephanum... „Acies utriusque parata est, restat solurn ut conflictus sequatur; quem ad exitum huius mensis omnino futurum“, și Bruxelles, 25 Sept 1532, Ad Transilvaniensem... „Equidem credo regetn nostrum Ferdinandum cum parte exercitus Caesaris iturum in Hungariam et tentaturum, si quid ex arcibus amissis recuperare possit"... ⁸) Ibidem, p. 253, Bruxelles, 3 Oct 1532, Ad Emericum Kalnay. .. „inter spetn metumque sumus animo turbato**... ⁴) Ibidem, p. 253, Bruxelles, 4 Oct. 1532, Ad Amicum:... „Erasmus in maxima ■spe imperatorem nostrum habiturum cum Turcis conflictum, et eos primum divino auxilio, deinde sua et suorum virtute devicturum; hodie autem intelleximus ex litteris imperatoris noștri XV Septembris praeteriti datis, Turcam cpmbustis omnibus Austriae.., usque ad civitatem Stiriam locis ac pagis, revertisse ad propria, multis millibus christianorum abductis*. NICOLAE OLAHUS Șl CRUCIADA CONTRA TURCILOR 711 in Ungaria și ar recuceri dela Tură toate cetățile de hotar subju- gate de ei.¹) Ca întotdeauna Olahus, fidel aceleiași linii de conduită în politica externă, vedea că salvarea Ungariei nu poate veni decât dela Habsburgi.* ² ³) Pe Români, din al căror neam se trăgea, nu punea mare temei în lupta contra Turcilor, deoarece condiția voivozilor români, din cauza vecinătății cu Turcii, este foarte nesigură.⁸) Dâr nici gândul lui, de a vedea Ungaria mântuită prin Habsburgi, nu se putea înfăptui pentru moment, din cauza împrejurărilor potrivnice. La rivalitatea dintre Ferdinand și Zăpolya se adăuga din Apus lupta din totdeauna a împăratului cu Francisc I, care își căuta aliați și prin părțile noastre, pe la curtea lui Moise Vodă ori a lui loan Zâpolya, și ducea fățiș o politică filoturcească. In aceste condiții, când la neliniștea statelor italiene, solicitate atât de interesele lor apusene, cât și de cele din Mediterana orientală, se adaugă interminabilele neînțelegeri provocate de reformațiunea luptă- toare, ce se mai putea spera dela Europa creștină ? Dela această Europă, in care Sf. Scaun însuși, sdruncinat de tot mai puternicele asalturi ale reformațiunii, nu se mai bucura nici pe departe de autoritatea lui de odinioară.⁴ *) Și când, rând pe rând, Olahus văzu atât pe împărat, cât și pe papă, îndepărtându-se dela idealul cruciadei antiturcești, atât de scump inimei sale, ce-i mai rămânea de făcut marelui umanist ? Ce mai putea spera, ce mai putea aștepta Nicolae Olahus dela această Europă desbinată ? Conștient de greutățile, marile greutăți ale momentului, Olahus, obosit de îndelungatele străduințe depuse pentru a mișca Europa cre- ștină din apatia sa⁶ *) și a porni pe drumul sfintei cruciade, înclină în cele din urmă spre singura soluție, pe care o mai întrevedea, pacea *) Ibidem, p. 255—256, Binsii, 12 Oct. 1532, Ad Joannem Praepositum: ... „si rex noster Ferdinandus cum exercitu ad Hungariam descendent et castra finitima, quae Turcae iam pridem nostra aetate occuparunt, rursus recuperavit" ... ²) Cf. și Odon Noszkay, Olâh Miklos levelezesenek muvelodâstprteneti vonatko- zâsai, p. 62 ap. St. Bezdechi, Nicolaus Olahus, primul umanist de origine română, Aninoasa-Gorj, f. a. p. 65 și n. 1; Cf. și V. Bucko, op. cit., p. 41 urm. ³) Olâh Miklos levelezese, p. 309—310, Bruxelles, 7 III. 1533, Ad C. Scepperum : ... „In Valachis et Moldavis in amicitiam, nostrorum et Polonorum adhibendis, non magnum iacio fufidamentum. Nescis enim tu Valachorum quam incerta sit conditio" ... Cf. și V. Bucko, op. cit., p. 44 și n. 11—12, și St Bezdechi, op. cit., p. 65—66. ⁴) Cf. pentru amănunte A. Lefaivre, op. cit., I, p. 56—57 și p. 61—62. ⁶J Căutase să câștige pentru cruciada antiturcească și pe Anglia și Franța și scrisese in acest sens in 1533 legatului papal din Anglia. (Vezi Olâh Miklât levelezese, p. 383; Cf. și V. Bucko, op. cit., p. 48.) 712 MIHAIL P. DAN cu Turcii, deși nu-și punea prea mari nădejdi într’o astfel de pace.?) Nu se îndoia, totuși, că ea va fi spre binele atât al Ungariei, cât și al întregii creștinități?) Cu câtă bucurie va fi aflat neobositul luptător pentru cruciadă știrea împăcării dela Oradia (1538) între Ferdinand și Zâpolya și câte nădejdi nouă va fi legat de această împăciuire! Era doar soluția la care el se oprise în atâtea rânduri, sperând să vadă într’o zi pe cei doi regi ai Ungariei pornind împreună împotriva Turcilor.³) In 1542 el revenea în Ungaria, de pe îndepărtatele drumuri ale pribegiei. Cu un an înainte Buda căzuse definitiv în mâna Turcilor» cari înscăunară acolo un pașă. In noua lui calitate de episcop de Zagreb și consilier al regelui Ferdinand, Olahus nu încetă să se preocupe de pericolul. otoman. Faptul, că dieceza lui — datorită vecinătății cu Turcii — era foarte ex- pusă atacurilor lor, îl făcu pe Olahus să ia măsuri pentru întărirea cetăților, dând de multe ori bani chiar din buzunarul său propriu.⁴) Ceru apoi ajutorul regelui, care trimise pe Nicolae Zrinyi și Luca Szekely să dea lui Olahus ajutorul, de care avea atâta nevoie?) Și pentru a asigura, atât plata soldaților, cât și întărirea cetăților, Olahus căută să încaseze decima, pe care locuitorii diecezei sale nu o mai plătiseră de ani de zile?) înflăcărat de eternul ideal al cruciadei antiturcești, Olahus luă parte ca delegat al Ungariei la o nouă dietă imperială, la Augsburg, în 1547, pentru a cere ajutor imperiului. Rămânând acolo până în Mai *) Olăh Miklos levelezese, p. 309, Bruxelles, 7 111. 1533, Ad C. Scepperum: ... „De pace celeriter conficienda eadem est mea quoquae, quae tua sententia. Con- ducibile esse arbitror et prîncipibus et regno, si ea cito conficiatur. Sed quae firma stabilisque esse possit, vix possum cogitare. Si mentern Turcae cognitam habetis et de illius consensu huic păci tribuendo certi estis, fieri quidem aliqua temporaria potest. Sed saepe cum magno suo malo Hungari experti sunt, quam fluxa fuerit et infirma pacta cum Turco concordia; venisseque apud nostros in proverbium memini: basium Turcae et amicabile et pernitiosum sîmul esse. Nam dum solet Christianos basiare, cum osculo demordet et nares.“ ³) Ibidem, p. 351, Bruxelles, 15 IV. 1533, Ad Amicum ... „nihil dubito, quin non solum in Hungaria, sed etiam omni Christianitate a Turcia pace optata frui possimus". s) Ibidem, p. 181, Bruxelles, 26 XII. 1531, Ad Ferdinandum Regem. Cf. Ibidem și p. 189, 190, 277, 296—297 și V. Bucko, op. cit., p. 88 și nota 77. ⁴) Vojtech Bucko, op. cit. p. 91. ⁶) N. Isthuanffius, Historiarum de rebut Hungaricis libri XXXIV, Viennae 1758. pag. 169. ⁶) Magyar Orszăggyiileei Emlikek, DI, p. 358—359. Cf. și Voitech Bucko, opt cit. p. 91. NICOLAE OLAHUS Șl CRUCIADĂ CONTRA TURCILOR 713 1548, Olahus izbuti să obțină din partea staturilor imperiului promi- siunea unui ajutor de 100.000 de zloți pentru apărarea Ungariei.¹) Numit în 1548 episcop de Agria, Olahus își luă față de rege obligația de a apăra prin orice mij'loace cetatea, sub zidurile căreia în 1552 chiar apărură steagurile turcești.⁸) Cu 100.000 de Turci, pașii Aii și Ahmed atacară cetatea, dar apărătorii Agriei, însuflețiți de Veranfic, locțiitorul lui Olahus, respinseră pe păgâni. Pericolul fusese pentru moment înlăturat; dar el putea reveni oricând mai amenințător. De aceea, când Olahus se hotărî să plece dela Curte spre primejduita Agrie, Verande îi scrise: „să vină mai de grabă cu un coif, decât cu mitra episcopală" .s) La câteva luni însă, după strălucita apărare a Agriei, Olahus fu numit, în 7 Mai 1553, arhiepiscop-primat de Strigoniu. De acum înainte vârsta înaintată și enorma activitate desfășurată întru organizarea și ridicarea catolicismului în luptă cu puternica reformațiune din regiu- nile montane ale Slovaciei nu-i mai îngăduiră să lupte, ca pe vremuri, pentru înfăptuirea cruciadei antiturcești. Din toată strădania lui de ani și ani de zile nu se alesese nimic. In aprinsa lui dorință de a vedea cât mai de grabă alungarea Turcilor din Europa, Olahus urmărise tot timpul mersul luptelor cu păgânii, dela frontierele Ungariei până în insulele Arhipelagului și în Asia,⁴) cheltuise atâta energie, scriind tuturor celor chemați să salveze creștinătatea, își desfășurase tot talentul său diplomatic, toată convin- gerea sa oratorică pentru a trezi Europa creștină și pentru a o vedea unită pornind în sfânta cruciadă. Europa își văzu însă înainte de arzătoarele ei neînțelegeri monar- hice, de teribilele ei conflicte religioase. Și în acest timp, an după an, Turcii înfig tot mai solid piciorul în Ungaria, privind cu jind spre Austria vecină, spre Viena Habsburgilor, de sub zidurile căreia cu greu putură fi respinse oștile Semilunei, către sfârșitul veacului următor. Dar fapta lui Olahus rămâne. Deși cruciada, pe care el o visase și pentru care luptase atât de mult, avea să întârzie decenii întregi, ____________ • 9 Vojtech Bucko, op. cit. p. 93. ²) Idem, ibidem, p. 94. ⁸) Idem, ibidem. 9 Camillus Giiinus, secretarul Iui Francisc Sforza de Milano, il informa regulat de mersul luptelor cu Turcii în insulele Arhipelagului și în Asia (Vezi Olăh Mikloe levelezese, passim).*' MfHAtt. P. DAN 114 silințele lui nu pot fi subestimate. Căci el făcuse tot, ce fusese in pu- terile lui, ca înălțătorul scop să fie atins. Și dacă nu a reușit, după, cum am văzut, vina nu fu a lui. Pentru noi, din rândurile cărora a pornit marele umanist spre cele mai înalte demnități ale Ungariei, toată această luptă de ani de zile ni-1 arată pe Nicolae Olahus și sub aspectul nou de apărător al creștinătății împotriva păgânilor, ca aprig susținător al ideii de cruciadă contra Turcilor. Rândurile de mai sus sunt menite să întregească imaginea, pe care o avem despre primul umanist român. Din ele se desprinde un nou Olahus, entuziastul luptător politic, cu condeiul și vorba, pentru salvarea oropsitei Ungarii a secolului al XVI-lea. Strădanie zadarnică, dacă ne gândim că acea Ungarie purta în ea însăși, de multă vreme, germenii unei disoluții totale. Și între altele, este și, acesta unul din motivele pentru cari silin- țele lui Olahus, încununate de succes în atâtea alte domenii, s'au văzut condamnate la nereușită în domeniul politic. MIHAIL P. DAN L TIMOTEIU CIPARIU BIBLIOFIL 1. In partea de sus a scării pasiunilor omenești este una care se numește: dragostea de cărți. Ea se întâlnește mult mai rar decât cele- lalte pasiuni, a existat totuși din momentul în care omul a încercat să-și însemne într'o formă sau alta, faptele, simțirile, visurile și gândurile», pentru a le scăpa astfel de dintele vremii — căruia până la urmă totuși nimic nu-i scapă. Istoria ne amintește din cele mai vechi timpuri de capete încoronate, mari beliduci, mecenați sau savanți, care erau în stare să renunțe la o provincie, să poarte un războiu, sau să-și dea cămașa de pe ei pentru a intra în stăpânirea unei ediții rare, sau a îngrămădi una lângă alta cărțile in bibliotecile lor. Firește că asemenea tuturor pasiunilor omenești și aceasta poate să ia diferite forme, mai mult sau mai puțin spiritualizate, mai mult sau mai puțin nobile. Sunt oameni care aleargă după cărți numai din plăcerea de a le avea, cât de multe și cât de rare, fără să-i intereseze prea mult conținutul lor» fără să citească uneori un rând din cuprinsul lor. Ei sunt în stare să dea sume enorme pentru ele, să străbată distanțe neînchipuit de mari pentru a le afla, să recurgă chiar la apucături din cele mai condam- nabile pentru a intra în stăpânirea lor. Toate marile biblioteci din lume au cunoscut astfel de maniaci — altfel oameni de treabă — care nu se pot deslipi de lângă un exemplar unic până nu încearcă să-l șter- pelească. Sunt cei mai primejdioși imprumutători de cărți, pentrucă niciodată nu le mai restitue. Pentru a scăpa de ei, un celebru bibliofil francez din secolul al XVI-lea, Daniel Dumoustier, a lăsat să se scrie cu litere mari deasupra bibliotecii lui: Le diable emporte Ies emprun- teurs de livres — dracul să ia pe împrumutătorii de cărți I — iar marile biblioteci și librării au fost nevoite să-și organizeze adevărate servicii de pază. E o mare distanță dela acești bibliomani la .bibliofilii și în- vățații care fac aceleași jertfe pentru strângerea cărților, cu scopul însă de a stoarce din fagurii lor toată mierea înțelepciunii și artei omenești 716 ION BREAZU și a le împărtăși și altora. într’o formă sau alta, dragostea de cărți trebue așezată totuși în partea superioară a pasiunilor, pentrucă de pe urma ei umanitatea nu poate avea decât să câștige. Dacă o parte din civilizația lumii a fost salvată, pentru a fi fructificată din veac în veac, aceasta avem să o mulțumim marilor împătimiți ai cărții, bibliotecilor particulare și publice, rămase pe urma lor. 2. Timoteiu Cipariu, învățatul canonic dela Blaj, părintele filolo- giei române, a fost între cei dintâi Români care au fost cuprinși de această pasiune, în cel mai nobil și mai cuprinzător înțeles al cuvân- tului. Ea a pus stăpânire pe el din cei dintâi ani ai copilăriei și nu l-a părăsit până când moartea a stins luminile ochilor lui, la vârsta de B3 de ani. A fost fericirea și nefericirea vieții lui, de adevărat mu- cenic al științii. S’a supus ei ca unui destin, din momentul în care, la vârsta de 7, ani a reușit să silabisească, uimit de descoperirea pe care a făcut-o, cele dintâi cuvinte dintr’o bucoavnă românească. „Din ace azi — spune el în autobiografia lui — n'a mai rămas carte, nici de ale noastre din casă, nici dela biserică, care să nu le cetesc și când ve- deam vreo carte undeva îmi ardea inima să o capăt, să o cetesc, măcar că nu toate erau românești. Acea ardoare și nespusă plăcere cătră cărți de atunci mi-a rămas nestinsă în toată vieața mea, până în aceste zile târzii în care scriu aceste: ea fu cauza principală a soartei mele; și când veni timpul de a mă determina într’o parte sau alta, totdeauna mă întrebam că oare în aceasta sau în acea stare putea-voi sta de în- vățătură sau nu?** Iar altă dată, amintind de felul în care a reușit să învețe tot singur a citi grecește, adaogă „Dumnezeu știe cât sacrificiu mi-a stat această soarte** și nu se sfiește să vorbească de un adevărat „miracol". 3. Cuvintele acestea n'ar trebui să ne pună în uimire, dacă am ținea seama de împrejurările în care s'a desvoltat dragostea de carte și de știință a lui Cipariu. Descendent dintr’o familie de preoți, ori- ginară din Moldova, cu toate că părinții lui erau țărani el a găsit în căminul familiar oarecare interes pentru carte. Strămoșul său, Popa Mitrea a înzestrat, pe la mijlocul secolului al XVUI-lea biserica din satul său natal, Pănade, cu un mare număr de cărți bisericești. După moartea lui, feciorii și nepoții, au împărțit între ei această moștenire. Familiei lui Cipariu i-a revenit un Mineiu și o Psaltire de Râmnic, o Cazanie de Bălgrad (Alba-Iulia), un Ohtoich și un Mărgăritar dela Bu- curești, o Liturghie dela Târgoviște — impresionantă dovadă de marea circulație a cărților românești, indiferent de locul unde au fost tipărite. TIMOTEIU CIPARIU BIBLIOFIL 717 Una din ele, Liturghia, Timoteiu Cipariu a purtat-o toată vieața cu el ca pe un talisman, servind din-ea in fața altarului. Tot in modesta ■bibliotecă familiară a dat de o Alexandrie, din care mic copil citea la poartă oamenilor din sat, care nu știau ce să admire mai mtilt; minu- natele isprăvi ale lui Alisandru Machedon sau pe acest copil-minune, care le slovenia cu atâta ușurință. Și în satul lui. a mai aflat și alte cărți, pe care setea lui de știință le-a scormonit pretutindeni. Atâta însă era prea puțin pentru a satisface această sete. Mai mult decât din în- demnul altora, ea s’a stâmpărat singură. Căci Cipariu a fost un auto- didact, unul din cei mai mari pe care i-am avut, care și-a acumulat imensa lui știință într'un modest orășel, aproape un sat, cum a fost și a rămas multă vreme Blajul, între zidurile căruia și-a petrecut întreaga vieață. înaintașii lui, un Samuil Clain, Șincai, Maior —• moștenirea cărora a continuat-o — au avut norocul să treacă prin mari școale streine, la Viena sau la Roma, unde au avut la dispoziție biblioteci și arhive publice celebre sau au putut asculta cuvântul sau lega prietenie cu unii dintre învățații vremii. Cipariu n'a urmat decât școalele Blajului — căci cele câteva luni pe care le-a petrecut la Aiud, nici nu trebue luate în considerare :— unde însă de abia i s’au putut deschide ochii spiritului. Sborul înalt peste vastele orizonturi ale științii și l-a luat singur, sau aproape singur. Și-a însușit mai întâi aproape toate limbile de mare cultură europeană. La vârsta de 14 ani știa greaca și latina. La 15 ani știa pe dinafară pe Horațiu, iar la 16 Iliada și Odiseia. In același timp a dat de limba italiană, care i-a rămas toată vieața aproape de inimă. Pe Dante, pe Tasso, pe Petrarca i-a imitat în puținele lui versuri din tinerețe. La 21 de ani învăță tot singur franceza și tot în același timp trebue să-și fi însușit și germana. La 12 ani a învățat de pe un calendar alfabetul evreesc, pentru ca la 18 ani, cu ajutorul pro- fesorului său Teodor Pop, să intre în tainele tuturor limbilor turco- arabe. A fost unul din puținii noștri orientaliști al căror număr nU știu dacă întrece degetele dela o mână. 4. Această pasiune de a ști avea însă nevoie de cărți. La Blaj a mai aflat ceva din vechea bibliotecă a seminarului, întemeiată de vlă- dica-erou Inochentie și îmbogățită mereu de urmașii acestuia — de bună seamă putorii clasici și bisericești. Atâta nu era însă de ajuns. A început deci goana după cărți — goană fără oprire de o vieață în- treagă. Dela un librar din Aiud și-a cumpărat ce a mai rămas din bi- blioteca episcopului reformat Bodola; dela moștenitorii învățatului doctor Vasile Popp, biblioteca și documentele strânse de acest pasionat studios. In 1836 a făcut cu Gheorghe Bariț întâia lui călătorie la București. 6 71S ION BREAZU Acolo a întâlnit pe ardelenii care luptau pentru desvoltarea învăță- mântului românesc, un Florian Aron, un Nifon Bălășescu, in rândurile cărora se gândea odată să se așeze și el; a fost apoi bine primit de Ion Câmpineanu, Heliăde-Rădulescu și de alți fruntași ai vieții literare românești, renăscută atât de promițător. Asistă Cu un deosebit intere» Ia reprezentațiile teatrale, dar caută mai ales după cărți. Dă astfel de librarul losif Romanov, cu care a păstrat multă vreme cele mai bune relații. Acesta a devenit unul din principalii lui furnizori de cărți românești și streine. Frumoasele ediții orientale, care erau podoaba bibliotecii lui, i-au fost procurate în parte de Romanov, dela Constan- tinopol. Odată și-a pus în gând să meargă el însuși până la acest oraș,, atras de vraja colecțiilor lui de cărți, n’a ajuns însă decât până la Giurgiu și a trebuit să se întoarcă. Din drumurile lui la Viena, din că- lătoria pe care a făcut-o in 1853 în Italia se întorcea mai ales cu lăzi de cărți. Prietenilor din țară și streinătate le cerea mereu informații exacte despre lucrările apărute, despre edițiile rare și posibilitatea de a ajunge la ele. El însuși mărturisește că cheltuia anual pe cărți mai bine de jumătate din salar. A ajuns astfel, în preajma anului 1848, la o bibliotecă de peste 6000 volume, între care numeroase ediții rare sau unice, manuscrise cu miniaturi, adevărate opere de artă. A fost cea mai mare bibliotecă pe care a putut-o strânge până atunci o instituție publică sau un particular la Românii din Transilvania, o adevărată mină pentru așezarea pe noi temelii a studiilor noastre de istorie și limbă și o desfătare pentru orice intelectual care vrea să cunoască grandiosul spectacol al înțelepciunii și artei omenești. Căci dacă meritul principal al acestei biblioteci stă in colecția ei de manuscrise și cărți românești, foarte anevoie de câștigat in împrejurările de atunci, ea nu era lipsită de capodoperele in original ale literaturii universale. 5, Când fericitul stăpân al acestui imperiu al cărților a început să-i culeagă roadele și să le împărtășească națiunii sale, a venit peste el dezastrul revoluției din 1848. Războaiele totdeauna au adus distru- geri de vieți și bunuri materiale și spirituale ; prăpădul revoluțiilor este însă și mai cumplit pentrucă instinctele barbare, deslănțuite în cursul lor ating paroxismul. Ca un uriaș vârtej de foc a trecut și revoluția din 1848 peste atât de încercata Transilvanie, mistuind mai ales sărmanul patrimoniu românesc, strâns cu atâta trudă în cursul veacurilor, Ci- pariu a făcut tot posibilul să scape din fața lui imensa sa comoară de cărți. Simțind primejdia în care se afla prin apropierea insurgenților Unguri de Blaj, se refugiază în Noemvrie 1848 la Sibiu, luând cu el vreo 20—30 manuscrise prețioase și 2—3 cărți. Restul îl lasă în seama TIMOTEIU CIPAtflU BIBLIOFIL T& urmi servitor credincios și a colegului loâtf Mâfii. A dtrtiâ zi după ple* careâ la Sitriti, Matii este arestat însă Și cărțile lui rlmăif fără fiido pază Mai serioasă. După grele eforturi reușește să duCă la Sibiu Vred 1000 voi. Din pricind ploilor și dificultăților creata de tefulu^e n’â putut să continue aceste transporturi Care se făceau că Văi de lume, cu carele, zile întregi, prin sate răsculate. I-au rămas dată la Blâj, pradă, soldatilor și ofițerilor care s’au perândat prin casa Iții, mâi bine dă 5000 de volume. Dintre ele au scăpat ca prin minune de abia 1000 de volume, așezate din întâmplare în pod, mai toate Cărți Vechi, care n’au atras pe acești Vizitatori rapaci. „Fața lor cea bătrână șn afumată — spune Cipariu — le* a fost scăparea". A fost un noroc neobișnuit că făcea parte între ele tocmai cărțile românești, de care Cipariu aVeă atâta nevoie pentru studiile lui de limbă. Celelalte, Cărți noi, legate elegant, au dispărut cu totul. Când și-a revăzut locuința, Cipariu ne povestește că a aflat în casa lui o cismărie militară, iar în dulapurile pline altădată de cărți, alimente de ale soldaților. Vă puteți închipui cu câtă sfâșiere sufletească a privit acest spectacol. Cărțile transportate la Sibiu n’au avut nici ele o soartă mai bună. Fiind nevoit să ie re- fugieze și de aici, prin Rășinari, ajutat de bunicul lui Octaviatt Goga, in Țara Românească, pentru a scăpa de oștile lui Bem care se apro- piau de ofâș, cărțile lui ajung din nou pe mâini ăfreine. Cea mai mare parte din ele au fost luate de un preot român cu numele I. Munteanu, din părțile Bihariei, care s’a alăturat insurgenților unguri. Cu mare greutate și-a mai putut recupera vreo 200 de volume. Restul n’a Vrut cu niciun chip să i le restitue ciudatul popă, care suferea și el de pa- tima cărților, într'o, formă măi ptițih lăudabilă însă. Norocul că le-a lăsat moștenire, împreună cu alte lucrări, câștigate poate tot prin ase- menea procedee, liceului din Beiuș. 6. De câte ori Timoteiu Cipariu își amintea de această năpastă care i-a risipit truda unei Vieți, nu putea să-și ascundă amărăciunea. După 1849 a încercat șă-și refacă colecțiile. Și dacă n'a reușit să-și recâștige unele din edițiile rare, cu care se mândrea înainte, și-ă cum- părat altele tot atât de prețioase. Cu siguranță că la moartea lui, în 1887, avea mai multe cărți decât în 1848, căci cea mai mare parte din actuala Bibliotecă Centrală din Cluj, numărul cărților căreia trece de 50.000 de volume, este alcătuită din donația lui. Toți cei care l-au vizitat către sfârșitul vieții s'au minunat' de imensitatea de cărți care ii inunda locuința. „Când treci pragul casei lui tăcute — scrie, in 1883, etno- graful german Rudolf Bergner — ești susprîns în mod deosebit. Un aer de noblețe înconjoară figura venerabilului bătrân.,. Glasul lui este 6 720 ION BREAZU frânt de bătrânețe, barba albă ca neaua, ținuta un amestec de slăbi- /. ciune a vârstei și de energie spirituală. Ochii privesc serioși și ageri. El te conduce în jurul imperiului său ce seamănă cu o vastă bibliotecă. • Pretutindeni vechi dulapuri de cărți. Ele ascund opere științifice latine, grecești, franceze, iar pe jos stau vrafuri imense de cărți ebraice, gre- . cești, arabe, turcești, persane**. Privindu-i portretul din tinerețe, atârnat deasupra acestor cărți, Bergner îl compară cu Faust. „Astăzi însă — con- tinuă el — bătrânul are înfățișarea unui filosof din evul mediu. .. Ra- > zele soarelui ce se apleacă spre apus, cad acum pe trăsăturile sale transfigurate și o lumină clară umple pacea odăii**. Așa l-a văzut și Odobescu, în portretul pe care i l-a făcut cu prilejul morții: „asemenea ¹ cu acei filosofi gârboviți pe care nemuritorul Rembrandt ni i-a înfă- țișat înfundați în întunericul unor boite, ticsite cu cărți și primind numai pe al lor chip, adânc cugetător, o minunată rază de soare, care depune pe a lor frunte o aureolă de spiritualitate, de înțelepciune, de virtute ■j și nemurire*’. 7. Această neistovită iubire de cărți a învățatului canonic dela Blaj a avut mai multe rezultate binecuvântate. Cu ajutorul lor s'a putut face mai întâi cea dintâi prezentare bibliografică a vechilor noastre ti- părituri. Disertația despre tipografiile românești, scrisă la 1838 de Drul Vasile Popp s'a făcut în mare parte cu concursul lui Cipariu. Din această bibliotecă a fost culeasă apoi cea dintâi antologie de texte vechi, culegere, făcută de Cipariu însuși în 1858. Și tot de aici s'au hrănit cele dintâi studii temeinice privitoare la limba noastră, începute de Cipariu prin Principiile de limbă și scriptură, publicate în 1847 și 1848 în Organul Luminării și continuate după revoluție în numeroasele lui lucrări și publicații. Oricât ar părea de paradoxal pentru aceia care nu văd pe Cipariu decât prin prisma etimologismului și a purismului său, „limba veche și înțeleaptă** el ne-a descoperit-o mai întâi și ne-a pus-o în valoare, cu o iubire, o știință și o râvnă de adevărat bene- dictin. Acestei iubiri a cărții avem să-i mulțumim apoi Biblioteca Cen- trală din Blaj, una din cele mai importante și mai bogate biblioteci publice care există astăzi la Români. Care este într'adevăr partea lui în cele peste 50.000 de volume ale £ acestei biblioteci, nici astăzi nu putem ști cu preciziune, pentrucă un inventar amănunțit al cărților nu avem încă. Cu siguranță însă că Cipariu are partea leului. Din păcate însă, din lipsa de mijloace, această comoară națională n'a putut fi pusă în circulație cum merita. Dar se pare că pilda lui Cipariu mustră peste veacuri. Sub biciul ei s'a găsit acum de curând un anonim care a făcut TIMOTEIU CIPARIU BIBLIOFIL 72t acestei instituții o considerabilă donațiune, din care va putea fi înze- strată în scurt timp cu întreg utilajul necesar unei biblioteci moderne. Ea își va putea deschide astfel în curând porțile miilor de elevi și su- telor de profesori ai școalelor Blajului, care așteaptă dornici să soarbă din fântânile ei. Din rama portretului atârnat în sala de lectură, ochii de foc ai lui Cipariu îi privește cu severitate și încredere — severitate în scru- tarea adevărului și in împlinirea datoriei și încredere în viitorul nea- mului. In frumoasa cuvântare pe care i-a închinat-o la împlinirea unui veac dela naștere, Augustin Bunea ne spune că adeseori acest mag al cărților nu-și stângea lumânarea peste noapte, pentru ca în orice mo- ment i-ar fi venit o sugestie în legătură cu cercetările pe care le făcea să o poată însemna numai decât pe hârtie. Este un exemplu rar de om de știință, cu atât mai pilduitor cu cât vine dela un popor batjo- corit și pauperizat fără întrerupere de stăpânițorii lui, pentru ca la urmă să i se spună că este incapabil de cultură. ION BREAZU TRAIAN, PREABUNUL ÎMPĂRAT NoHțA introductivă. — Paginile pe care le dăm în traducere românească supt extrase dintr’o cărticică cu titlul Traiano, apărută la Roma în anul 1941 în colecția GU Imperatori Romani publicată sub îngrijirea Institutului de Studii Romane. Autorul, d-l Roberto Paribeni, unul din reprezentanții cei mai de seamă ai disciplinelor arheologice și istoriei antice din Italia contemporană, este cunoscut în România, atât prin valoarța operei sqle științifice, cât și prin prietenia sinceră și caldă pe care ne-a arătat-o întot- deauna. Amintim că D-sa este membru de onoare al Academiei Române, tocmai ca o consacrare a acestor merite, că este unul din prietenii și sprijinitorii cei mai asidui ai Școlii Române din Roma, pe ai cărei membri dela secția arheologică i-a îndrumat, încurajat și sprijinit în cercetările lor de specialitate. In Decemvrie 1935 ne-a vizitai țara, ținând conferințe în centrele universitare. Mulți dintre cititori își vor aduce aminte de impresionanta evocare a împăratului Traian, pe care a făcut-o în Napoca romană. Clujul românesc, și de emoția oratorului de a vorbi pe meleagurile romanității răsă- ritene sădite de Impăratul-Intemeietor. Prin studiile sale de specialitate, prin cunoașterea temeinică a întregului domeniu al Antichității, precum și prin vasta sa cultură umanistă, d-l Paribeni ocupă un loc proeminent în vieața intelectuală italiană. A ocupat succesiv funcțiunile cele mai înalte în cadrul serviciului arheologic al Italiei: inspector și director al muzeelor arheologice din Napoli și Roma, supraintendent al antichităților din Roma și Lațiu, director general al antichităților și al artelor din Ministerul Educației Naționale și, actualmente. Preșe- dinte al Institutului de Arheologie și Istoria Artei, cu sediul în Palatul Venezia din Roma; i s’au încredințat numeroase misiuni arheologice în străinătate (Muntenegru, Albania, Eritreea, Asia Mică și Tripolitania). In cadrul universitar ilustrează catedra de arheologie dela Universitatea Catolică din Milano; din 1929 este membru al Aca- demiei Italiene. Activitatea sa științifică, prodigios de vastă, cuprinde studii arheologice, epigra- fice și. numismatice, de istoria artei antice, săpături și descoperiri arheologice de tot felul făcute pe pământul Italiei sau în țările în care a avut misiuni, precum și cercetări privitoare la creștinism și arheologia creștină. Din această serie amintim impunătorul studiu-album asupra portretului în arta antică (11 ritratto nell'arte antica) apărut în 1934. In epoca maturității sale științifice, a trecut dela cercetarea arheologică la studiul faptelor istorice, folosind datele arheologiei pentru elucidarea multor probleme unde izvoarele literare erau insuficiente. In colecția de 30 de volume masive asupra istoriei Romei (Storia di Roma), a cărei publicare este tn curs sub îngrijirea aceluiași Istituto di Studi Romani, d-lui Paribeni i-a revenit sarcina de a înfățișa, ca fiind cel mai corn- TRAIAN, PtEABUNUL IMPARAT 723 .petent s'a facă — fi « făcut-o in chip magistral — epoca lui Cezar și August (voi. V. Cesare e Augusto), adică opaca întemeierii Imperiului, și aceea a frământărilor interne ți externe care au dus la prăbușirea celei mai organizate forme de stat pe care a cunoscut-o istoria (voi. VIII: Da Diocleziano alia caduta deU'Impero d'Occidente). Dar lucrarea istorică fundamentală a d-lui Paribeni este monografia asupra îm- păratului Traian ți a epocii lui (Optimus Princeps. Saggio sulla storia e sui tetnpi dell'imperatore Traiano. Mețsina, 1926—1927, 2 volume). Aici D-oa a avut prilejul să pună în valoare toate cunoștințele sale din diferitele ramuri ale arheologiei Dat fiind •că la niciun istoric antic nu găsim povestită domnia lui Troian, ea nu putea fi recon- stituită decât de un arheolog ți epigrafist consacrat, ' care să poată completa imensele lacune ale informației literare prin interpretarea monumentelor figurate ți a textelor epigrafice. Tinerețea Împăratului războaiele lui din Dacia și din Orient, lucrările arhi- tectonice din Roma, Italia și din provincii, administrația publică și organizarea armatei, mișcarea religioasă, vieața socială, înflorirea artistică și literară sunt expuse cu o de- plină stăpânire a tuturor izvoarelor de informație și cu erudiție desăvârșită. In felul acesta, d-l Paribeni ne-a dat o lucrare definitivă asupra aceluia care a întins mai de- parte decât oricare dintre Cezari stăpânirea Romei și asupra Imperiului in epoca in care a atins apogeul măreției și strălucirii sale. Mai este ceva: autorul nu ne dă numai o înșiruire searbădă de fapte, ci simpatia sa pentru împărat, admirația îndreptățită pentru acțiunile lui ii însuflețesc scrisul. Sunt în cursul lucrării, alături de expunerea savantă, nenumărate pagini scrise ca mult talent, cu multă căldură, cu o seninătate și ■noblețe de stil egalând o operă literară. Din astfel de pagini este format in cea mai mare parte medalionul publicat în seria figurilor de împărați romani, pe care-l pre- zentăm în traducere. Dar această operă monumentală are o însemnătate deosebită pentru noi Românii; ea ar trebui să fie cunoscută nu numai de specialiști, ci să fie răspândită în cercurile cele mai largi ale păturii noastre intelectuale. In ea este povestită vieața ți faptele glo- rioase ale Creatorului neamului românesc, ale aceluia care a adus pe aceste plaiuri o frântură din eternitatea Romei, călăuză unică dar sigură a existenței noastre de-a-lungul secolelor. Lumina civilizației aduse de Traian aici a rămas mereu aprinsă, ea n’a-putut fi stinsă de niciuna din vicisitudinile istoriei. Mai ales acum, când orânduiri trecătoare au despărțit din nou trupul neamului și i-au sfâșiat sufletul, figura Preabunului împărat trebue să trăiască în sufletul fiecăruia dintre noi scăldată în lumină de apoteoză Ea trebue să fie pentru toți o mustrare și un simbol: o mustrare pențrucă nevrednicia noastră a lăsat să fie știrbit patrimoniul Daciei de odinioară, moștenire sfântă lăsată de Impăratul-Intemeietor, și simbol pentru ca să mai credem încă în planurile tainice ■ ale Providenței, care veghează asupra fiilor Romei. Vijelii efemere, puhoaie tulburi și sălbatice nu vor putea — după cum n’a putut nici potopul celor două milenii r— mișca niciuna din pietrele unghiulare, pecetluite cu veșnicia Romei, pe care Traian le-a pus la temelia ființei noastre. Roma să fie, ca și în trecut, vatra dela care să luăm focul sacru al conștiinței originii ți misiunii noastre în lume; și, asemenea eroului din legendă care căpăta puteri nouă la atingerea cu pământul străbun, din bezna viitorului să ne în- toarcem mereu privirile înapoi, spre făclia ce dela Roma laminează de două mii de ani. Să nu uităm cf chiar atunci când Dacia a fost părăsită de armată ți oficialități, cei mulfi ți umili au rămas să înfrunte toate primejdiile, înfrățiți cu pământul pe care-i -așezase pentru totdeauna Preabunul împărat. Și i-a găsit aici istoria, și-i va mai găsi •atâta timp cât pământul acesta va mai fi locuit de muritori! NICOLAE LASCU 724 ROBERTO PARIBENI Dintre toți împărații romani, Traian a fost cel mai puțin favorizat de soarte în ceea ce privește datele istorice asupra domniei lui. Când in acea strălucită epocă a puterii romane, care este â domniei lui Traian, arhivele Palatului Imperial, ale Senatului, ale magistraților, ale guvernatorilor de provincii, ale marilor colegii sacer- dotale, ale curiilor municipale, ale coloniilor și ale taberelor militare strângeau cu miile mărturiile gloriei lui Optimus Princeps, învingător al Dacilor și Părților; când faptele guvernării lui înțelepte și pline de autoritate, activitatea Senatului restabilit, precum și aceea a tuturor colaboratorilor săi erau menționate și însemnate în atâtea feluri, iar amintirea domniei Iui o cântau poeții, o ridicau în slavă oratorii, o\ povesteau istoricii și o veșniceau monumente celebre și mii de inscripții până în cel mai îndepărtat colț al Imperiului, nimeni nu și-ar fi putut închipui că acest material istoric atât de considerabil va fi aproape în întregime distrus sau pierdut și că omul atât de îndeobște lăudat va fi cunoscut de către viitorime într'un chip foarte imperfect. Se pare, în adevăr, că faima împăratului Traian a fost urmărită- de un destin potrivnic, care ciuntește înainte de urcarea lui pe tron sau face să se înceapă după moartea lui operele istoricilor antici? ajunse până la noi, iar din scrierile acelora care se ocupaseră cu întreaga istorie romană sau cu o bună parte din ea nimicește tocmai acele părți care se refereau Ia domnia lui. Plănuia Cornelius Tacitus să povestească despre Nerva și despre Traian, și niciun istoric prin forța stilului său nu ar fi fost mai chemat pentru aceasta, dar nu-și împlini opera. Suetonius se oprește la Domițian, iar Historia Augusta începe cu Hadrian. Cassius Dio cuprinde în istoria sa și epoca lui Traian, însă' cărțile respective au pierit. Ammianus Marcellinus pleacă dela Nerva, dar primele sale cărți au fost pierdute. Marius Maximus continuă Viețile lui Suetonius, însă nimic din opera sa nu a ajuns până< la noi. Până chiar și Co/pus-ul lui lustinian începe să strângă consti- tuțiile imperiale numai cu Hadrian, așa încât opera legislativă a lui Traian rămâne înafara marilor culegeri și a marelui ciclu de studii, iar noi nu am avea nicio urmă despre ea, dacă nu ar fi Digestele. Com- pensează în parte acest destin, atât de potrivnic, câteva scrisori de ale lui Pliniu cel Tânăr, rezumatul sărăcăcios pe care doi călugări bizan- tini, Xiphilinos și Zonaras, l-au făcut după Istoriile lui Cassius Dio, câteva sute de inscripții, de papirusuri și de monumente, printre care locul de frunte îl ocupă Coloana din Forul său, care este expresiunea istorică cea mai înaltă, cea mai bogată și cea mai complexă pe care arta figurată a ajuns-o vreodată, dar din păcate o mărturie aproape mută, fără ajutorul unei cercetări erudite minuțioase și răbdurii, și în. orice caz ilustratoare a unui singur eveniment TRAIAN, PREABUNUL ÎMPĂRAT 725* Marcu Ulpiu Traian s'a născut In municipiul Italica din provincia Baetica. Acest îndepărtat oraș spaniol avea un trecut glorios. In anul 205 în. de Christos, când nu fusese înlăturată cu totul din Italia primejdia lui Hannibal, generalii care, în ciuda celor mai îngrozitoare înfrângeri, mai aveau încă o armată în Spania, s’au gândit că nu este nefolositor pentru republică să-și mențină stăpânirea în peninsula iberică. Dar cum cerințele imperioase ale războiului nu îngăduiau o prea mare împră- știere de trupe, Scipio Africanul încredința invalizilor armatei sale sar- cina glorioasă de a păstra pentru Roma un loc în Baetica, nu departe de Gadesul întemeiat de Fenicieni și de Africa. In felul acesta se ri- dică orașul căruia Scipio îi dete un nume neobișnuit pentru oamenii vremii sale: Italica, în semn de recunoștință oarecum pentru credința^ statornică a tovarășilor săi în grelele încercări ale celui de al doilea războiu punic. Prin însuși modul întemeierii sale, orașul a fost dela început în întregime roman, aproape nou și străin pentru regiune, dar nu cu totul- izolat, așa încât primea chiar bucuros elemente din civilizația și vieața iberică, nu spre a se contopi cu ele, ci spre a le asimila. Și prin acești îndepărtați fii ai săi Roma își ducea neîntrerupt vieața, ridicând până la ea neamurile pe care le supuse. Iar Marcu Ulpiu Traian, pe care numele de neîndoioasă origine latină îl arată coborîtor din colo- niști romani, dar căruia mama i-a turnat în vine sânge iberic, are în- sușiri proprii firii spaniole, unite în chip minunat cu însușiri fundamen- tale ale firii romane. El este, în orice caz, cel dintâi împărat roman care n'a avut în Italia locul de naștere; iar entuziasmul cu care Dio* Cassius pune în lumină acest fapt arată cu câtă simpatie și cu cât nemăsurat orgoliu a trebuit să fie salutat noul eveniment de către foarte numeroșii cetățeni romani din provincii, printre care se număra și istoricul grec. Nici nu trebue să ne mire faptul că cea dintâi provincie care s'a bucurat de o cinste atât de mare a fost o provincie spaniolă, dacă- ne gândim că triburile iberice, după ce timp de două secole opuse- seră o rezistență foarte dârză și plină de glorie legiunilor romane, co- mandate de Scipioni, de Metelli, de Pompeiu și de August, cam de o sută de ani s’au supus și potolit, așa că, trăind aproape trei veacuri în Imperiul roman, Spania va fi printre ținuturile cele mai adânc îm- bibate de civilizația latină. Tatăl lui Traian, ducându-se la Roma pe timpul domniei lui Nero». dobândi onoruri și funcțiuni publice: a f6st guvernator al provinciei sale de baștină, al Siriei și al Asiei Mici, Datorită acestor situațiuni sociale înalte ale tatălui, tânărul Traian ar fi putut aspira foarte de <726 ROBOTO PARtBENI | i < f- timpuriu la situațiuni onorifice și lucrative dar, decât ai umble dup*/ afaceri în For și dup* slujbe în jurul Curții Imperiale, el preferă serviend aspru dela fruntarii, și timp de zece ani își conținu* în tabere viaa|*Ș de tribun militar. , Elementele din care era format* armata roman* din epoca impe- , rial* se deosebeau de acelea ale armatei republicane. Dac* în teorie rămânea mereu valabil principiul c& toți cetățenii romani erau obligați ■■ să fac* serviciul militar, în practic* se întâmpla ins* că, în genera^ erau soldați numai aceia care-și alegeau ca profesiune proprie cariera armelor, deoarece afluxul voluntarilor era de obiceiu suficient pentru nevoile efectivului numeric al armatei. Sistemul de recrutare avea ins* unele neajunsuri, fiindcă, dup* ' cum spune Tacitus, cei ce se prezentau să se înroleze erau de cele mai -multe ori săracii și vagabonzii și fiindcă nu se putea presupune la aceștia existența unui adevărat și profund sentiment patriotic. Dar în ‘ sufletele lor simple și primitive se cobora atotputernic* virtutea educa- \ toare a înțeleptei discipline romane. Cu formule solemne ei depuneau jurământul, care, spre deosebire -de oricare altul, se numea, nu iusiurandum, ci sacramentum. Apoi tabăra cu porțile ei păzite și inviolabile, despărțită și depărtată de orașe, îi învăluia în misterul ei nepătruns și îi desprindea pentru tot- deauna de lumea civilă. Ei n'aveau parte nici chiar de căldura dra- gostei familiare, deoarece nu puteau încheia o căsătorie legală (iustat nuptiae), înainte de terminarea serviciului militar de douăzeci sau douăzeci și cinci de ani. Iar din cauza marilor distanțe, a greutăților de călătorie și a trimiterii de știri cașa părintească nu mai venea cu ușurinț* și adeseori în aducerea aminte a soldaților Romei. In tab&r* își aveau ei de acum orașul și casa, Forul și templul. Ca zeitate ocrotitoare veghia asupra lor cu imaginea-i fulgerătoare îm- păratul și strălucea înainte-le, adorată cu groază superstițioasă, sfânta ■acvilă de aur. Iar dacă-și îndreptau privirea înainte, peste metereze, printre creneluri și din turnurile de observație, ei vedeau ținuturi pline de mister și spaimă, păduri neumblate, mlaștini acoperite de neguri, nesfârșite întinderi pustii, mari fluvii învolburate, dincolo de care stăteau de pază, în înfometată așteptare a prăzii, dușmanii numelui roman. In simplitatea grosolan* a sufletelor lor ei simțeau frem&tând ta- lazul uriaș al noroadelor nenumărate care, împinse de sirăcie și de sporirea num&rului lor, trebuiau să se reverse odată și odat* asupra bogatelor ținuturi civilizate de Roma și știau c& singurul lucru care putea s* le mai înfrâneze era groaza armelor, simbolul plin de măreție ■al invincibilității romane. TRAIAN, PREABUNUL ÎMPĂRAT 727 Cât de departe erau rușinoasele spectacole ale intrigilor dela Curte și ale ticăloșiei sgomotoase a plebei dela periferiile Romei I In mândra însingurare a vieții lor se tnălța măreață imaginea augustă și cutremurătoare a Zeiței Roma, care umplea sufletele veghetoare ale -celor cu gândul mereu la arme. Sunt înclinat să cred că disciplina militară romană se sforța să formeze massele soldaților spre un fel de misticism feroce și trufaș al sufletului. Și în adevăr, valoarea religioasă a disciplinei militare romane este simțită, admirată și imitată de religiile care se întemeiază sau se desvoltă pe timpul Imperiului. Adoratori ai lui Mithras și adoratori ai lui Crist se simt și se numesc soldați: miles este al treilea grad în ierarhia mitriacă, iar la scriitorii creștini comparația dintre Ecclesia mi- litans și armată este urmărită ca o idee fixă până în cele mai mici amănunte. Așa că, pentru a studia spiritul legionarilor Imperiului, nu trebue să ne gândim la armatele moderne, ci la K ordinele religioase și militare ale epocei Cruciatelor. Ca și Templierii sau Ospitalierii, soldații Romei erau grosolani și copilăroși în conștiința lor, stăpâniți de o sin- gură idee, gata pentru ea, în chip aproape inconștient, la cele mai strălucitoare acte de eroism împotriva inamicului, neîmblânziți până la sălbătăcie, ba chiar cu atât mai nemiloși, cu cât erau mai de bună credință, plini de mândrie și de un spirit de corp aproape sălbatec, 'aplecați la cele mai aspre acte de supunere, darnici cu vieața lor, ușor rie exaltat și de înduioșat, fără nicio apărare împotriva intrigei și a poftei de bani și pe cât de mărețe bastioane de salvare a Imperiului, iot atât de gata să nimicească pe comandanți și împărați și să pună, prin violențele lor, în pericol existența însăși a Statului. Altfel nu se pot explica acele ciudate revolte ale armatelor din Pannonia și Germania, pe care măiastr'a povestire a lui Tacitus le pune sub ochii noștri în chipul cel mai dramatic. Acei soldați pro- feră cele mai grosolane înjurături, măcelăresc centurioni și tribuni, mal- tratează pe trimișii Senatului, sunt aproape pe punctul de a-și ucide comandanții superiori, chiar pe Germanicus cel adorat; nesocotesc și iau în râs disciplina, dar simt cea mai mare umilire când comandantul lor îi numește cetățeni și nu camarazi de arme; într’b pornire de ciudată solidaritate, răsturnând orice rânduială, ei vreau să contopească trei legiuni în una singură, dar când e vorba care din cele 3 aquile (stindarde) să aibă întâietate, ei se încaieră și puțin mai lipsește să nu se ucidă înfre ei. Și apoi din nou fac zarvă mare și plâng, amenință și predau legați pe capii răscoalei, până ce izbucnesc într’un singur urlet, care este strigătul adevărat și statornic al sufletului lor: „Duceți-ne împotriva dușmanului". Astfel erau soldații Imperiului. ROBERTO PAR1BENI 721 Ajuns pretor pe timpul lui Domițian, Traian avu comanda unor legiuni din Spania și apoi conducerea Germaniei de Sus, funcție» și aceasta, mai mult militari decât civilă, deoarece mai importantă decât administrarea unor teritorii pacificate și organizate era paza și apărarea Rinului. In timpul exercițiului acestor funcțiuni, îi sosiră știrile despre asasinarea lui Domițian, despre urcarea pe tron a lui Nerva, despre, propria sa adopțiune ca fiu și despre succesiva ridi- care la un fel de co-regență, post pe care bătrânul împărat, care a trăit mereu în mijlocul studiilor sale juridice, socotise necesar să-l creeze pentru a remedia propria-i lipsă de experiență militară. Dar Traian nu-și întrerupse nici atunci, nici puțin după aceea, când Nerva muri,, opera sa dela frontiera germanică. In felul acesta el punea în lumină ceea ce formau trăsăturile esențiale ale personalității sale: nu acele daruri excepționale de inteligență și de înălțare de spirit, pe care Dum- nezeu le dăruește la foarte puține dintre creaturile sale, ci stăpânirea deplină și, am putea spune, eroică a acelor virtuți trainice, la care s’ar părea că poate ajunge orice om sănătos și cu bunăvoință : o onestitate profundă a sentimentelor, un rar simț de echilibru și de dreptate, un devotament absolut față de propria-i datorie. Soldat din suflet, cuno- scător al oricărui meșteșug războinic, el ar fi putut obține cu ușurință succese militare cu legiunile lui dela Rin; dar el n'a văzut utilitatea lor pentru Roma și singur se dedică muncii modeste și tăcute de a asigura acea frontieră prin lucrări de fortificație, prin construcții de drumuri, prin oportune dislocări de trupe și prin negocieri diplomatice avantajoase. Nici chiar purpura imperială, căzută pe neașteptate pe umerii lui în Ianuarie 98, nu-1 sustrase dela îndatoririle sale. Continuă opera începută la hotarele germanice și, ducând-o la bun sfârșit, vizită, probabil, și frontierele Dunării, așa că fură examinate și studiate de visa problemele acelei margini de Imperiu; este aproape sigur că a studiat și schițat și planul războiului cu Dacii. Numai în vara anului 99, după ce fuseseră rezolvate problemele care-1 pre- ocupau în cel mai înalt grad, Traian socoti să nu mai facă așteptată sosirea sa la Roma, unde o absență mai prelungită ar fi putut da na- ștere la neliniște sau dorințe de răsturnare a lucrurilor. Și Roma își văzu împăratul sosind pe jos, in forma cea mai simplă ce se poate închipui t însoțit de cei care voiau dintre senatori și cavaleri, în mijlocul celei mai mari mulțimi de popor de rând, prin mijlocul căreia lictorii, cu urbanitate neobișnuită, îi deschideau o trecere îngustă. Numai înăl- țimea staturii sale, vânjoșia trupului și distincția înfățișării sale îl deose- beau de ceilalți. Cetatea Eternă nu asista, astfel, la pompa unuia din acele triumfuri asupra Germanilor, care adeseori lăsau nerezolvată orice TRAIAN, PREABUNUL IMPARAT 729 . problemă, ci putu să-și retragă dela frontiera atât de nesigură a Ri- nului o treime din trupele sale și timp de peste un secol nu mai avu nevoie de vreo expediție militară în acele ținuturi, în timp ce înflori- toare centre de vieață civilă se întemeiau aproape pe întreaga linie de frontieră și apăreau flotile comerciale pe Rin și pe Dunăre și mărfuri și monete romane ajungeau până în inima Germaniei, Danemarcei și Scandinavici. Luând conducerea supremă, Traian a dat imediat să se înțeleagă că nu tolerează aroganța pretorienilor, a restabilit raporturi cordiale și sincere de colaborare cu Senatul, a împrăștiat acea atmosferă de suspiciune și de teamă care făcuse să înflorească buruiana rea a de- latorilor, a favorizat bunăstarea obștească, nu atât prin distribuirile gratuite de grâu, cât mai ales prin luarea de măsuri de prevedere pentru sporirea producției, facilitarea schimburilor și scoborârea pre- țurilor, a scăzut și desființat unele impozite și a făcut ca încasarea lor să fie mai omenoasă, a început mari lucrări de. utilitate publică, în special porturi și drumuri, așa încât pacea stăpânea suverană și bine- făcătoare asupra întregului Imperiu. Dar pașnica bunăstare realizată nu mulțumia pe pătrunzătorul și neobositul împărat. Trebuiau luate măsuri pentru ca această salvatoare și prodigioasă pax romana să fie perpetuată, trebuia să se gândească la viitor, să apere un bun atât de mare de dușmanii externi și interni. Dușman intern era mai ales prosperitatea cu toate consecințele ei: moleșirea moravurilor, vieața lipsită de griji, înlocuirea câmpului ro- ditor cu vila plăcută dar neroditoare și scăderea numărului copiilor. Dușmani externi erau pppulațiunile mai puțin înstărite, ba, în timpul acela, chiar flămânde de jur împrejurul hotarelor Imperiului și printre acestea mai ales cele două națiuni organizate în state unitare, întinse și puternice: Dacii și Părții. Pentru cel mai grav rău de decădere internă se căutară tot felul de remedii: poate cel mai original dintre toate, ca concepție și reali- zare, au fost instituțiunile alimentare (institutiones alimentariae). Două mari inscripții descoperite, una lângă Parma și alta lângă Beneventum, ne dau informațiuni despre geniala creație. Traian dădea sume însem- nate din caseta imperială ca să fie date împrumut cu mică dobândă proprietarilor de pământ din orașele italiene; ca garanție a împrumu- tului, debitorii trebuiau să înscrie în registrele municipale una sau mai multe loturi din pământul lor, iar procentele se vărsau în favoarea copiilor săraci ai orașului. Principiul și prevederile acestei instituțiuni erau de două ori binefăcătoare, pentrucă ele ajutau nu numai familiile 730 ROBERTO PARIBENI lipsite, prin creșterea copiilor, ci se și puneau la dispoziția micilor pro- prietăți particulare capitaluri în condiții avantajoase. * Printre dușmanii externi, amenințători apăreau Dacii, organizați într’un stat puternic la Nord de Dunăre, care au violat adeseori fron- tiera romană și a căror putere și orgoliu a sporit pe timpul sfârșitului domniei lui Domițian, pentru faptul că au învins două armate romane și au obținut dela împărat un tratat de pace peste măsură de favo- rabil, cu plata anuală a unor sume de bani și obligația de a trimite regelui barbar instructori militari și tehnicieni. Mica provincie română Moesia (Muntenia de azi) oferea posibilități strategice reduse față de Dacia (Transilvania) împădurită și muntoasă, iar Dunărea era un bara) insuficient, pentrucă deși cursul apei este mare, în timpul iernii are răul obiceiu de a îngheța, lăsând astfel să treacă pe oricine vrea. Mai mult decât atâta: Moesia avea în față pe Daci și în spate pe Traci, o populație de munte, nesupusă încă de tot și înrudită cu Dacii, prin sânge și limbă. Era, apoi, o mare știrbire adusă prestigiului roman faptul de a fi cumpărat pacea printr’o plată anuală, echivalentă cu un tribut, în timp ce os&mintele a doi generali romani zăceau neîngropate și nerăzbunate în codrii Daciei, iar aquila (vulturul) unei legiuni ni- micite împodobia palatul regal al suveranului barbar. Războiul era ne- cesar, iar Traian se îngriji imediat să-l pregătească temeinic. Dărniciile și grandomania lui Domițian nu lăsaseră tezaurul roman în condițiuni înfloritoare și nici politica financiară a lui Traian, foarte generoasă față de contribuabili, nu putea remedia o astfel de stare de lucruri. Cu îndrăsneala lui de soldat, Traian se gândea că prin ocuparea Daciei și cucerirea bogatelor ei mine de fier și de aur va restabili situația precară a bugetului, dar pentru necesitățile imediate ale războiului era trebuință de bani lichizi. Vieața foarte simplă a împăratului pUtu să-l înzestreze. Nu numai că fură reduse foarte mult cheltuielile Curții, dar se hotărî vânzarea unui mare număr din uriașele bunuri pe care con- fiscările, darurile, lăsămintele testamentare și cumpărăturile le atribui- seră patrimoniului imperial. In felul acesta se obținu nu numai suma necesară de bani, ci se restitui vieții ceea ce setea de avere a unuia singur cu greu putea s’o sustragă dela părăsire și neproductivitate. ( Războaiele împotriva Dacilor au fost peste măsură de aspre, foarte greu de străbătut terenul păduros și muntos, nou pentru invadatorii romani, prea bine cunoscut de către valoroșii și tenacii apărători, mare conducător suveranul lor Decebal. Prima expediție care a durat doi ani, din 101 până în 102, a dus la ocupări parțiale și la recunoașterea protectoratului roman. Dar reînviata incăpăținare a barbarilor făcu ne- cesară a doua expediție și supunerea' completă a regiunii, adusă între TRAIAN, PREABUNUL IMPARAT 73fc 105 și 107 la rangul de provincie romani. Evenimentele celor doul războaie sunt reprezentate pe vestita coloană sculptată, iar trăsăturile esențiale ale unei asemenea celebrări este bine să fie puse in lumină. Acel spirit de sinceritate și de dreptate care respiră din toate actele lui Traian a însuflețit și glorificarea artistică a faptelor lui, care a fost o ilustrare fidelă, veridică, departe .de oride fel de îngâm- fare și de orice fel de exagerare, generoasă și cavalerească cu cei în- vinși, plină de noblețe și de umanitate. Adevărul istoric este respectat până într’ațâta, încât exprimă și episoade neplăcute și fără glorie: pri- zonieri romani schingiuiți de către femei dace, soldați romani răniți care scot țipete de durere sub fierul roșu al medicilor, ba chiar le- gionari care fug din luptă. Cu cea mai mare noblețe este adus oma- giul cuvenit valorii lipsite de noroc a celor învinși: principii daci: care se otrăvesc pentru a nu cădea prizonieri, bătrânul care ridică de pe câmpul de luptă cadavrul fiului său și mai ales ultimele scene, în care apare Decebal, sunt printre cele mai patetice și cele mai umane de pe întreaga coloană. De pe vârful unei culmi, Decebal vorbește către ai săi. Totul este pierdut, nu numai orice vis de mărire și de putere, ci existența însăși a patriei, a regatului dacic, la a cărui unitate s'a ajuns cu atâta trudă, este sdrobită și sfărâmată pentru totdeauna. Triburi întregi s'att predat Romanilor și în trista lor uitare de patrie au acceptat, numai și numai să trăiască, alte reședințe și supușenie înlăuntrul hotarelor Imperiului sau, trecând dela josnicie la trădare, luptă in rândurile asupritorilor. Iar înaintarea romană progresează sigură, implacabilă, extirpând din rădăcină și cea mai slabă speranță de un viitor atac. Mai încearcă odată regele cu discursul de pe o înălțime să re- însuflețească vitejia alor săi. Dar nu mai este nicio amintire a faptelor glorioase săvârșite împreună, nu mai este nicio evocare a unor vechi visuri de mărire, nu mai este niciun cuvânt înflăcărat a vreunui puternic și genial stăpânitor care să mai poată înfrânge descurajarea Dacilor. Casele lor nimicite, familiile omorîte sau împrăștiate, precum și inexo- rabila strânsoare de fier din partea Romanilor le par niște nenorociri pe care nu le mai pot înfrunta puterile omenești. Și unii dintre ei, cei mai lași, se prosternează în fața năvălitorului, alții își găsesc singura scăpare numai îg misticismul aducător de 'moarte al credinței lor religioase. Religia dacică a lui Zamolxe admite sinuciderea ca o ultimă ușu- rare pentru cei prea greu loviți de nenorocire, ba chiar o înalță și preamărește cu făgăduințe supranaturale. Dacii care au ascultat cu- vântarea regelui lor se împrăștie și se sinucid. 1 -732 ROBERTO PARIBENI Numai nesupusul rege, mai mare decât Zeul său, nu se predă* nici nu-și caută uitarea în moarte, ci încearcă să se sustragă dinaintea* Romanilor, în speranța măreață că va mai putea găsi încă în străfund durile munților sau în codrii neumblați mijlocul de a pregăti reîn- ceperea luptei și răzbunarea. Dar cavaleria romană îl urmărește fără răgaz și, înconjurându-1 din toate părțile, este gata să pună mâna pe el, mândră podoabă s apropiatei pompe triumfale. De abia atunci, spulberată fiind pentru* totdeauna orice speranță, o fulgerătoare lovitură de spadă înfiptă cu mână sigură în pieptu-i, înlătură, deodată cu vieața-i, și primejdia* ru-.i șinii celei mai mari. Scena reliefului ne arată pe cavalerii romani care * sar de pe cai pentru a împiedeca gestul sinucigașului, pe care ei aveau ' ordin de a-1 duce viu, dar nu sosesc Ia timp. Rareori arta unui popor învingător, celebrându-și propria victorie,J a știut să găsească accente de atât de nobil respect pentru cei învinși. Nu mai vorbim de străvechile arte, egipteană și asiriană, care cu o î cruzime barbară se complac să reprezinte în chip cât se poate mai rușinos și mai ridicol măcelul și fuga celor învinși. Nu mai vorbim de naivele reprezentări medievale, dar însăși marea noastră artă italiană nu a știut să dea cinste dușmanului cu o noblețe atât de generoasă. Marii pictori venețieni, reprezentând pe pereții sălilor Palatului Ducal gloriile Serenissimei, nu se rețin de a da dușmanilor, ca singur atribut, guri crispate de urlet și corpuri care se rostogolesc la pământ. Imediat se luară cele mai grabnice măsuri pentru organizarea noului teritoriu: înlocuind printr’o construcție de piatră îndrăznețul pod de lemn aruncat în timpul războiului peste Dunăre, aducând în noua provincie mari masse de coloniști, deschizând drumuri și înte- meind orașe, Traian reuși în puțini ani să creeze în Europa Orientală o civilizație latină, așa după cum Cezar și August, o întemeiaseră în Europa Apuseană. Iar sigiliul romanității a fost atât de viu și atât de profund, încât trecerea veacurilor și întâmplările schimbătoare nu au fost în stare să-l șteargă. Doar un secol și ceva a dăinuit stăpânirea romană în Dacia și nu cu mult mai mult în Mesia inferioară, deci, cu totul trei sau patru generații; și cu toate acestea, un întreg popor, po- porul român, peste veacuri de mizerii ne mai auzite, de robii ruși- noase, de însălbăticire, de reîntoarcere la barbarie, văzându-și secat și stins orice izvor de vieață și bogăție, distrusă orice fel de cultură in- telectuală, pierdută orice legătură, chiar și cea religioasă, cu bătrâna sa mamă, și-a păstrat nevătămată și vie nobila făclie a romanității sale, în care și-a găsit ultimul adăpost ca să nu piară. Amintirea îndepăr- TRAIAN, PREABUNUL ÎMPĂRAT 733 * ’ tată de a fi fost cândva Romani a sfărâmat violența slavă, tătară, ma- ghiară și turcă, a reunit și ridicat la demnitatea de națiune o turmă împrăștiată de sclavi, iar pe câmpiile dunărene și în munții Transilva- niei Roma eternă este proclamată și astăzi, cu pasiune înflăcărată, mamă nobilă, puternică și binefăcătoare. . Răsunetul victoriei lui Traian asupra Dacilor a ajuns la popoarele vecine și chiar până la cele mai îndepărtate din Imperiu. Trimiși ai multor neamuri veniră să prezinte felicitări și omagii victoriosului îm- părat; printre aceștia au fost chiar și trimiși indieni, văzuți la Roma încă de pe timpul lui August, dar care în special trebue să fi făcut mare plăcere lui Traian. In adevăr, în sufletul lui exaltat de victorie prindeau culoare fugare visuri tinerești de marșuri triumfale, acolo de- parte, departe, spre țările misterioase și pline de vrajă, străbătute de Alexandru cel Mare și oarecum întrevăzute de el în timpul popasu- rilor din Siria, în adierile vântului, peste nisipul galben al deșertului, peste culmile înzăpezite sub cerul arzător al Antilibanului. Nu au lipsit nici celebrările strălucite și utile ale triumfului dacic. Marile lucrări ale noului portus Traianus, săpat în pământ aproape de gura Tibrului, ale halelor traiane, adaptate cu multă știință în flancul Quiripalului, și ale Forului lui dădură Romei avantajii însemnate și măreții neîntrecute. Cu o altă mare putere, universală ca și Imperiul și în anumite privințe în contrast cu el, trebui să se ocupe Traian: cu Creștinismul. Poate din nicio acțiune a sa nu se vede mai bine echilibrul senin al spiritului său. Traian figurează în lista împăraților care au per- secutat pe creștini, și totuși această persecuție n'a putut să-i strice reputația de drept și bun, care a împins pe Grigorie cel Mare să-l scoată cu rugăciunile sale din Iad și care a făcut pe Dante să lumi- neze cu lumină din ochii lui ochiul Vulturului Ceresc. Imperiul putea merge până la tolerarea principiului monoteist, deși era opus instituțiunilor sale vitale, dar îl putea tolera, dacă era spri- jinit pe o naționalitate și dacă era o religie națională, cum era cazul iudaismului. Dar Creștinismul nu e o națiune și nici nu se poate mul- țumi cu granițele, unei națiuni. Dacă orice religie tinde spre prozeli- tism, pentru. Creștinism propaganda este un imperativ categoric, care derivă din preceptul fundamental al iubirii deaproapelui și îngrijirea, prin urmare, dfe mântuirea lui. De aceea, Creștinismul își caută pro- zeliți nu numai printre Iudei, dar și printre Greci, printre Romani, printre cei mai de sus și mai nobili dintre stăpânitori ca și printre cei mai umili dintre sclavi. 7 734 ROBERTO PARIBENI 7^ » Creștinismul nu este o națiune, el este un Imperiu și, asemenea» Imperiului și poate mai mult decât acesta, el vrea si fie universal, iar- ca temelie spirituali a propriei sale universalități el pune negarea ab* solută, de neîmpăcat, a cultului Romei și a lui August, temelia spiri- tuală a Imperiului Roman. Niciun compromis, nicio conciliere nu era cu putință între aceste două entități universale. In ochii unui Roman înțelept și cu spirit conservator, din secolul* al doilea, învățătura creștină trebuia să apară o astfel de îngrămădire de absurdități neghioabe, chiar și din punct de vedere doctrinal, și un- astfel de focar de aplicări periculoase din punct de vedere moral și- social, încât trebuia urâtă și disprețuită cu cea mai mare hotărîre. In fața seninei și binefăcătoarei maiestăți a Romei și a geniului lui Augusta creatori și paznici ai bunei stări, ai păcii și ai măreției actuale și reale, istoria de neînțeles a unui fiu al lui Dumnezeu, care se coboară pe- pământ, trăește sdrențos într’un ținut sărac și moare pe cruce asemenea celui mai netrebnic dintre răufăcători: un delir al unor zănateci după himere deșarte de egalitate universală, față de ordinea limpede și robustă,., întemeiată de Roma ; vagi aluzii la o comunitate de bunuri față de de- finiția de granit a proprietății din ius romanum; o agitație obscură a unor cerșetori fără știință de carte și disprețuitori ai valorilor culturale,, atât de alese și de prețioase, la care s’a ajuns prin munca de secole a atâtor minți luminate; o înlocuire printr’o tristețe hâdă și goală a tuturor bucuriilor celor mai mari și alese ale vieții. Cum s'ar fi putut gândi cineva, fără să se cutremure, să dărâme întreg edificiul măreț pe care Imperiul Romei îl înălțase de-a-lungul mai multor secole de muncă, , de eroism, de abnegație și de devotament față de patrie, traducând în faptă tot ceea ce s’a părut mai înțelept și mai luminos celor mai mari gânditori ai omenirii prin mijlocirea celor mai perfecte și mai neclintite reguli ale rațiunii? Să fie cineva în stare să-l atace și să-l nimicească tocmai acum, când el părea că este mai desăvârșit, mai trainic și mai binefăcător ? De bună seamă, norma inspiratoare a unei învățături atât de perfide și atât de smintite trebuia să fie acel odiam humani generis care mereu s'a reproșat creștinilor. Nici chiar straturile de jos ale poporului, care nu vedeau așa departe, nu puteau avea simpatie pentru o mișcare religioasă, pornită dela un neam disprețuit și urât, care sta la o parte dela bucuriile și sărbătorile comune, care predica renunțări și sacrificii, care lovia și răsturna interese, gusturi și patimi înrădăcinate, care se întrunea în taină și vorbia o limbă neînțeleasă, indiciu sigur de uneltiri tăinuite și vră- jitorii înspăimântătoare. TRAIAN, PREABUNUL IMPÂRAT 735 Era nevoie de trecerea multor decenii pentru ca s& pătrundă în inimi vestea cea bună, cu. alte cuvinte, pentru ca din străluciri orbitoare și buimăcitoare să devină lumină senină și fericitoare unele concepte de bucurie ne mai auzită și nesperată vreodată, ca acelea că Dumnezeu iubește pe oameni, că El vrea dela ei și între ei iubire, că el nu alungă dela sine pe nimeni, că fericit este numai cel curat și cel simplu și fericit cel ce plânge și sufere nedreptate; era nevoie ca timp de multe decenii să se înmulțească mărturiile de vieață fără prihană, de bucurie dulce și netulburată chiar și în durere și ’n lipsuri, de avânturi gene- roase și eroice, de caritate și de fraternitate, de statornicie plină de curaj în fața schingiuirilor și a morții, ca sângele martirilor, cum zice Lactanțiu, să arate că este adevăr ceea ce era socotit că e nebunie, pentru ca, în sfârșit, atras de minunea lucrurilor de necrezut, văzute și auzite, sentimentul să aibă câștig de cauză asupra rațiunii; căci numai așa și nu altfel se explică pentru un roman al Imperiului triumful Creștinismului. Dar pe atunci,.la începutul secolului al doilea, unde se putea găsi ceva mai respingător și mai potrivit să provoace indignarea și ura decât Creștinismul ? Așa stând lucrurile, ar trebui să ne așteptăm la o luptă fără milă, neîncetată și fără răgaz, care să fi dus la dispariția completă în râuri de sânge a unuia dintre cei doi adversari. In schimb, lumea cunoscu unele perioade, nu prea lungi și nu prea crâncene, de per- secuții, și după două secole, văzu trecând printr’o dramatică evoluție de gândire și acțiune Imperiul, devenind creștin, iar Creștinismul aflând în romanitate temelia trainică și înțeleaptă pentrp vieața sa pământească. In mijlocul acestui sbucium de idei și de pasiuni, Traian repre- zintă, atât cât se poate, spiritul rigid de conservare, fidelitatea respec- tuoasă și afectuoasă față de vechile tradiții romane, ortodoxia severă și pură și neîncetata supraveghere care se aștepta din partea aceluia care era învestit și cu funcțiunile de Pontifex Maximus. El arătă în faptele sale un spirit religios cucernic și sincer, care nu se lasă abătut din drum nici de acele îngăduințe față de propriile sale ambițiuni și care puteau părea, de altfel, ca un sprijin necesar al propriilor dem- nități. El vrea ca lupiter să fie cinstit ca autor al prosperității Impe- riului, iar nu propriul său Genius, cum pretinseră împărații dinaintea lui. Și cu multă grijă, plină de evlavie, el dispune restaurarea vechilor sanctuare, ruinate din cauza vechimii, ba chiar și edicolele zeilor Lares Compitales. Luându-și, astfel, rolul de sprijinitor puternic și hotărît al tradi- țiilor religioase romane și a ceea ce era în ele, din punct de vedere 7* 736 ROBERTO PARIBENI politic, mai potrivit cu directivele Imperiului, era firesc ca Traian, fără să adopte principii de intoleranță absolută, contrarii, spiritului latin, față de alte forme religioase, să nu admită acele îngăduințe blânde pe care alți împărați le-au avut uneori față de unele dintre ele. Cu privire la atitudinea și la spiritul lui Traian față de Creștini avem cel mai prețios document pe care l-am fi putut dori: vestita scrisoare a lui Pliniu, guvernatorul Bitiniei, și răspunsul cancelariei imperiale. Iată ce scrie Pliniu: „Este în obiceiul meu, Maiestate de a te încunoștința de tot ceea ce mă face să stau la îndoială: în adevăr, cine mai bine decât tine poate cârmui nesiguranța și lumina neștiința mea ? Eu n'am asistat niciodată la procese împotriva creștinilor, și de aceea nu știu de ce șt în ce măsură se obișnuește a-i pedepsi și cerceta. Și am mai. fost în nesiguranță și dacă trebue să fie luată în considerare vreo deosebire între diferitele vârste și dacă copiii, dat fiind că sunt încă nevârstnici, trebue tratați ca cei mari, dacă trebue să fie iertați cei ce se căiesc, sau dacă celui ce a fost în adevăr creștin nu-i mai folosește la nimic faptul că nu mai este; dacă trebue să se pedepsească numai numele, chiar dacă nu există delicte, sau dacă nu sunt supuse pedepsei delic- tele ce nu se pot separa de acel nume. Intre timp, cu creștinii care au fost denunțați eu am procedat în felul următor: l-am întrebat dacă sunt creștini; dacă răspundeau că da, eu repetam de două sau de trei ori aceeași întrebare, amenințându-i cu pedeapsă; dacă stăruiau, îi condamnam. Pentrucă eu nu mai stăteam la îndoială, orice ar fi măr- turisit ei că sunt, că trebue pedepsită acea încăpăținare și îndărătnicie neînfrântă a lor. Fură alții la fel de smintiți, pe care, dat fiind că sunt cetățeni romani, am hotărit să-i trimit la Roma. Apoi, răspândindu-se, ca totdeauna, această vină, se iviră diferite cazuri speciale. Mi se aduse o scrisoare anonimă, ^unde erau scrise numele multora care însă ne- gară că sunt sau au fost vreodată creștini, de vreme ce, urmând exem- plul meu, se închinară zeilor, aduseră ofrande de vin și tămâie sta- tuii tale (pe care eu anume poruncisem s'o aducă dimpreună cu cele ale zeilor), ba și mai mult, s'au lepădat de Cristos, fapte Ia care, se spune, nu pot fi înduplecați aceia care sunt creștini cu adevărat. Alții, denunțați de către un delator, la început au spus că sunt creștini, apoi au negat, spunând că au fost astfel, dar că nu mai sunt, unii de trei ani, alții de mai mulți, ba unii chiar de douăzeci de ani. Și aceștia se închinară cu toții înaintea chipului tău, a statuilor zeilor și se lepădară de Cristos. Ei susțineau apoi că vina și greșala lor cea. mai mare era aceea că obișnuiau să se întrunească in zorii unei zile hotărite, cântau cântece în cinstea lui Cristos, ca în cinstea unui zeu, că se legau cu TRAIAN, PREABUNUL IMPARAȚ 737 jurământ, nu să făptuiască ceva rău, ci să nu săvârșească furturi, adul- tere și să-și țină cuvântul dat, și, dacă li se cere, să dea înapoi ceea ce au primit: după aceasta era obiceiul să se împrăștie pentru ca să se întrunească din nou ca să ia împreună o masă simplă și modestă» Dar ei s'au lăsat de toate aceste lucruri după edictul meu care, po- trivit poruncilor tale, opria întrunirile. Cu atât mai mult am socotit de lipsă să aflu și cu ajutorul schingiuirilor dela două sclave, care se chemau preotese, ce este adevărat din toate acestea. Nu descoperii nimic altceva, decât o superstiție nelegiuită și desfrânată. De aceea, suspendând procesul, mă adresez ție pentru a-ți cere sfat, dat fiind că mulți creștini, de toate vârstele, de toate condițiile sociale și de ambele sexe vor fi chemați la judecată. Molima acestei superstiții s’a răspândit nu numai în orașe, ci și prin târguri și la țară, dar ea mi se pare că poate fi oprită și îndreptată. Ceea ce se poate vedea până acum este că templele, mai înainte goale, încep să fie din nou frecventate și să- vârșite din nou sacrificiile solemne, lăsate de multă vreme în părăsire, și să se vândă pretutideni animale de jertfă, care găseau până acuma foarte puțini cumpărători. De unde este ușor de văzut câți oameni se pot îndrepta, dacă li se dă prilejul să se căiască**. • Iar împăratul îi răspunde: „Traian poftește sănătate lui Pliniu. Dragul meu Secundus, tu ai procedat cum se cuvenea in cerce- tarea proceselor celor denunțați ca creștini. Nefiind cu putință adop- tarea unei norme generale, aș zice unitare, eu socot că acești creștini nu trebuesc căutați, însă, dacă vor fi acuzați și dovediți, se impune să fie pedepsiți, dar așa fel ca, dacă vreunul spune că nu este creștin și arată acest lucru prin fapte, închinându-se, adică, zeilor noștri, deși fusese bănuit în trecut, pentru pocăința lui să capete iertare. Iar in ceea ce privește scrisorile anonime, să nu li se dea crezare, pentrucă aceasta constitue un exemplu rău și sub demnitatea vremurilor pe care le trăim". Scrisoarea lui Pliriiu este aceea a unui om cinstit și înțelept, aplecat sufletește spre blândețe și evlavie. El cunoaște și vede răul în- rădăcinat în această împotrivire încăpățînată de a se aduce închinare Zeilor Romei și Cezarului, însă alături de datoria sa de slujbaș el simte glasul umanității și al spiritului de dreptate. Acești creștini nu fac niciun rău; el s'a convins despre aceasta și cu acel sistem de cercetare care părea că duce la cea mai riguroasă adeverire, prin tortură și a aplicat acel sistem la două femei, care mai puțin ar fi putut suporta. Dar el n'a putut descoperi nimic criminal sau imoral in acțiunile lor. Iar acești creștini sunt așa de numeroși. 738 ROBERTO PAR1BENI Este oare îngăduit și lucru înțelept, se pare că vrea să spună el, să fie depopulate provinciile Imperiului printr’un măcel? Și cu câtă discreție strecoară el observația că printre aceștia sunt și mulți copii! Cu cât de binevoitor optimism adaugă el că mulți dintre aceștia se pot îndrepta, că nu se mai țin întrunirile nepermise și că vechile practice religioase tind să reînflorească! Răspunsul Principelui trădează și el o oarecare încurcătură. Acea ' siguranță limpede și hotărîtă cu care celelalte scrisori ale lui Traian rezolvă, în fraze scurte, chestiunile puse de conștiinciosul guvernator al Bitiniei, nu se mai găsește în textul nostru. împăratul nu numai că recunoaște că nu există în legile romane nimic care să arate precis o cale de urmat, dar se gândește că nu se poate stabili o normă gene- rală. El nu dă crezare acuzelor de delicte de tot felul, atribuite ere* ■- știnilor, căci altfel n’ar spune că nu trebue căutați, nici nu ar reco- manda să fie iertați, dacă se închină Zeilor. El vede în ei niște oameni care mi trăesc în armonie desăvârșită cu legile și, mai mult decât cu legile, cu spiritul și cu vederile Imperiului, de aceea sunt nedevotați și necredincioși față de Imperiu, dar spiritul lor de dreptate, practica virtuților și lipsa de desordini morale îi apără înaintea împăratului drept și virtuos, care nu se poate hotărî să-i socotească atât de pri- mejdioși pentru siguranța Statului, încât să recurgă la orice mijloc pentru a-i extirpa. Ei se mulțumește să-i recomande să fie pedepsiți, dacă sunt acuzați și dacă în timpul cercetărilor stăruie în greșala lor; într’un cuvânt, tot ce se poate cere mai puțin, pentru ca să se vadă că Statul nu aprobă această „siiperstitio" a lor. Iar grija pentru demnitatea și bunul nume al guvernării romane îl duce la o nouă limitare: nu trebuesc luate în considerare denunțurile anonime, nedemne de timpul nostru. Puțini suverani au scris în instrucțiunile trimise agenților cuvinte atât de nobile și de înălțătoare. In felul acesta, fiind înlăturați denunțătorii, rigoarea legii nu mai poate urmări decât pe fanaticii provocatori. Mai rămânea o ultimă și grea problemă: aceea a frontierii orien- tale. Apăsa asupra acelei frontiere puternicul imperiu al Părților, urmaș al fostului mare imperiu persan. El era o barieră pentru comerțul cu India, care altfel se făcea cu greu peste Marea Roșie și Egipt și re- prezenta o amenințare continuă pentru securitatea provinciilor Siria și Asia Mică, vechi posesiuni persane. Roma și Parția erau în contact și cu interese opuse încă de două secole la frontiera Armeniei, a Capa- dochiei și a deșertului sirian, iar instabilitatea de echilibru dintre cele două mari puteri prezenta un interes tot atât de viu și de dramatic TRAIAN, PREABUNUL ÎMPĂRAT 139 •ca acela pe care, în istoria mai apropiată de noi, l-a prezentat și îl prezintă încă mereu actuala chestiune a Orientului. Bătrânul împărat socoti ca o ultimă datorie a sa să înfrunte acum, în deplinătatea forțelor Imperiului, și această problemă. Cu ajutorul guvernatorului ‘Cornelius Palma, el reușise să organizeze Arabia ca provincie romană, strângând, astfel, în clește pe Părți dinspre Sud și câștigând pentru Romani o nouă piață comercială spre Orient, prin golful Acaba. Apoi -socoti sosit momentul potrivit pentru o acțiune mai energică și de- finitivă. Nu se putea găsi niciun alt adversar mai mândru, mai demn și mai primejdios decât regatul Părților, nici nu exista pe lume un alt "Stat mai temeinic organizat și cu o stăpânire mai întinsă și împotriva niciunui alt popor Romanii nu încercaseră soartea armelor cu mai scăzuți sorți de izbândă. In timp ce la alte frontiere mica desime a populațiunilor înveci- nate sau aspectul de deșert al ținuturilor nici nu determinau un marș -înainte, nici nu dădeau motive de teamă de violări prea grave și pri- mejdioase, în schimb, la frontierele orientale apăsa întreaga greutate a unui mare Imperiu, iar hotarul dintre cele două State nu prezenta peste tot zone impracticabile, de natură a micșora contactul dintre ele. Apoi, Statul Părților avea, la fel cu cel roman, caracter de imperiu; extins peste neamuri diferite, nu era lipsit de o organizare cam pri- mitivă, dar trainică, concentrată în jurul respectului religios față de suveran, și nu putea să nu simtă tradițiile de supremație mondială ale marelui imperiu persan, al cărui moștenitor era. Expediția pornită din Antiochia și condusă personal de către împărat duse la victorii strălucite. Ctesifonul fu cucerit, regele Cosroe izbuti să scape de captură, -dar fu prinsă fiica lui, și luat ca pradă de războiu tronul de aur al Arsacizilor. O flotă de cincizeci de corăbii romane, trecând din Eufrat prin canalul de legătură, pluti pe Tigru până sub zidurile mândrei ca- pitale a Părților, și patru năvi cu insigniile cesariene remorcară marea -galeră imperială, lungă ca o triremă, largă și afundă ca o corabie de ■transport, împodobită cu un mare aplusțru, cu numele împăratului țesut pe pânze și ou toate insigniile lui sculptate în aur. Neobositul împărat coborî cu ea până la gurile râului și apăru în Golful Persic, de unde câteva zile de plutire permiteau să se atingă Indiile. Pe culmea unor cuceriri atât de mari și glorioase, convins că a •doborit la pământ imperiul rival al Perșilor și că a câștigat pentru Roma «un teritoriu care putea fi socotit a șasea parte din Imperiul întreg, un 740 ROBERTO PARIBENI adânc sentiment de regret și de descurajare a trebuit s&-l cuprindă, îu fața acelei mări necunoscute, și se simți bătrân și nemulțumit, pizmuî pe Alexandru care ajunsese tânăr pe aceleași locuri și, întorcându-se in Babilonia, nimic nu mai găsi interesant intr'insa ce să nu fie pul- bere, pietre și ruine. Expediția costă istovirea completă a forțelor lui Traian, care, trecut de 60 de ani, făcuse timp de trei ani marșuri pe jos, cum obișnuia el să facă, vechiu infanterist roman, prin munții înzăpeziți ai Armeniei și pe câmpiile arzătoare ale Mesopotamiei. O boală veche agravată în timpul asprelor oboseli din războiu și întărâtată, poate, de o serie întreagă de adversități: războiu necon- tenit, cutremure de pământ catastrofale în provincia romană Siria, o* furioasă revoltă iudaică în spatele armatei în luptă, învinseră orga- nismul robust al împăratului, și într'un orășel din Cilicia, venind pe deasupra, probabil, și un atac de apoplexie, Traian muri aproape pe neașteptate. Cele trei provincii nouă create de el dincolo de Eufrat fură imediat părăsite de către urmașul său și niciodată nu mai fură recucerite de Roma. Faptele mărețe ale Romei antice, parte esențială și fundamentală a istoriei lumii, văzură prin Traian atinsă cea mai înaltă culme din des- fășurarea lor. Omul care avu norocul să dea numele său acelei epoci nu a avut o înălțime suverană de suflet și de talent de așa natură, încât prin acestea să se poată numi dominator și creator, cum au fost, de pildă, în timpurile lor, Cesar și Napoleon. Dar el a fost întotdeauna un slujitor cu totul sincer, onest și fidel al ideii imperiale romane, ante- rioară și mai presus de el, și al spiritului civilizației latine. Această idee a servit-o el cu devotament în orice clipă a vieții lui, cu suflet * curat, iar acela care se pune în serviciul acestei idei este optimus- pentru a cârmui popoarele. El a fost cu sinceritate convins despre ca- racterul sacru al Imperiului și despre necesitatea lui. Tot ceea ce no- bila proză a lui Tacit atribue legatului roman Petilius Cerialis, care se adresează Trevirilor și Lingonilor, este în spiritul împăratului o con- vingere clară, activă și făptuitoare : „Roma stăpânește lumea pentru mântuirea, pacea și bunăstarea tuturor. Dacă Imperiul s'ar prăbuși, nimic n'ar mai rămânea în lume, decât războiul universal; norocul și disciplina timp de opt sute de ani au ținut trainică această construcție uriașă, și acela care va doborî-o va fi târît și strivit sub ruine". ROBERTO PARIBENI (Traducere din limba italiană de Nicolae Lasca). PROTOPOPUL I. FODORU Șl URMAȘII LUI Se împlinesc 60 de ani dela moartea protopopului loan Fodoru din Hunedoara, una din personalitățile marcante ale preoțimei noastre din veacul trecut, care a participat activ la revoluția din 1848 și la luptele noastre naționale din epoca absolutismului. Importanța lui crește și prin faptul, că lupta dusă de el pentru drepturile Românilor din Ardeal, a devenit o tradiție sfântă în familia lui, care a fost continuată, cu același elan, de fiul său, tribunul Ladislau Fodoru, și de nepotul său, Dr. Vasile Fodoru. După informațiile, pe care le dă părintele Teodor Fodoru din Bogan, într'o scrisoare din 23 Aprilie 1898, adresată advocatului Dr. Vasile Fodoru din Abrud, familia Fodoru descinde dintr'o familie ex- pulsată din Banat pe la finele sec. XVII. Numele de botez al expul- saților și motivele expulsării nu se cunosc ; iar despre comuna din care au fost expulsați se știe numai atât, că a fost colonizată cu Șvabi. Intre cei expulsați figurează capul familiei Fodoru, împreună cu trei feciori ai săi, căsătoriți. Mai întâiu s’au așezat cu toții în satul Micești, lângă Alba-Iulia, de unde capul familiei, împreună cu unul din feciorii lui, s'a mutat definitiv în Mihalț. Feciorul acesta a avut cinci feciori, dintre care unul s'a mutat în Tâmpahaza-Rădești, lângă Teiuș, și este bunicul autorului scrisorii amintită mai sus. Al doilea fecior, părăsind Miceștii, s'a stabilit pe Câmpie, în părțile Clujului; iar al treilea, a plecat spre Munții Apuseni, stabilindu-se pe urmă în satul Rapoltul-Mare, în păr- țile Orăștiei. * Protopopul Ion Fodoru s'a născut în 1801 și a fost fiul țăranului fruntaș Petru Fodoru din Rapoltul-Măre. Studiile liceale și teologice le-a urmat la Blaj. In 1822 a obținut cu „eminență** absolutorul teo- logic, și ca urmare, a fost delegat ca profesor la clasa de retorică a liceului din Blaj. După un semestru de activitate, el părăsește catedra, se căsătorește cu Maria Ilieș, fiica preotului unit din Orăștie, și este ■742 Dr. AL. RLIPAȘCU V; numit capelan la parohia Bistra, din jud. Turda, pe lângă parohul ' Alexandru Șterca Șuluțiu, mitropolitul de mai târziu al Blajului. Dotat cu calități deosebite, tânărul capelan a câștigat dela început iubirea poporenilor și stima superiorilor săi, a parohului Al. Șt. Șuluțiu si a protopopului Grigore Mihali din Zlatna. Intre păr. Fodoru și AL Șt. Șuluțiu, nașul copiilor săi, s'a înfiripat o prietenie mare, care a - durat tot timpul vieții lor. In 1836, în urma transferării lui Șuluțiu la Șimleu, Păr. Fodoru devine parohul Bistrei, în care calitate a desfășurat o activitate foarte ; bogată. Intre altele, a dus la bun sfârșit zidirea nouei biserici, a școalei . și a casei parohiale, reușind să obțină din partea Tesaurum-ului un ’ ajutor de 1000 floreni arginți. ¹ Vicarul Șuluțiu găsi la Șimleu o atmosferă foarte plăcută și o preoțime afabilă, care-1 primi cu multă dragoste și-l stima ca pe un „canonic**. Dar mai ales era încântat de „clima cea bună", care-1 făcea să se simtă mai sănătos decât la Bistra. In numeroasele lui scrisori, ■trimise Păr. Fodoru, se interesa mereu de soarta foștilor lui credincioși. „Mă bucur foarte, — scria el într'o scrisoare din 29 V. 1838, — că lucrul zidirii bisericii început de mine nu l-ați părăsit, ci vă siliți a-1 termina, în cel mai frumos loc din sat. Tare vă laud, precum și inima -cea bună a poporului, care face așa plăcută jertfă pentru casa Domnului. Fie binecuvântați fiii sufletești cei iubiți, Bistrenii toți 1 Pe cari de multe ori îi doresc și de cari cu laudă, precum sunt vrednici, vorbesc.** După 23 de ani de pastorație grea, Păr. Fodoru nu mai poate răzbi cu greutățile, care îl copleșesc tot mai mult. Veniturile parohiale sunt prea mici, copiii trebuesc purtați la școală, iar preoteasa este mereu suferindă și sub tratament medical, din cauza aerului dela munte, ■care nu-i priește. Simte că puterile îi slăbesc, încât în curând nu va mai putea birui cu păstorirea celor 3065 de suflete, împrăștiate pe 7 dealuri, „că de ar fi omul tocmai din fer, nu e cu putință să nu se frângă și să nu slăbească într'o asemenea parohie**. Situația aceasta o determină pe preoteasă, să înainteze episcopului Lemeni din Blaj, o scrisoare lungă și jalnică, în care cere transferarea soțului ei la Hunedoara, deoarece în cazul contrar va fi silită, din cauza stării ei sanitare, să-și părăsească familia și să se mute la fratele oi, preot în Orăștie. Cererea însă a rămas nerezolvită; dar nici tim- purile nu erau potrivite pentru strămutări, deoarece se ivesc frământări ■și turburări politice, preliminarele revoluției din 1848. In tot timpul revoluției, Păr. Fodoru a stat în fruntea poporului său, pe care, — după cum glăsuește un certificat comunal din 27 VIL 1851, — „s'a trudit a-1 deștepta și cu toate puterile a-1 îndruma, ca PROTOPOPUL I. FODORU Șl URMAȘII LUI 743 «fi fie de neclintită credință către Casa Domnitoare Habșburgo-Lotha- ringică". Tot despre aceasta ne vorbește și următorul document: „Voindu Onoratulu Parochu al comunei Bistra din Inspectoratul Câmpenilor, Domnul loanne Fodoru, să i-se deie în scrisu faptele suale din timpul revoluției 1848/9, subscrisul văzând a fi șirulu fapteloru oglinda vieții continue, m'am simțitu îndatoratu a face cunoscuta, că menționata Parochu Domnu loanne Fodoru sub întregu timpu Revo- luțiunei neclătita sa credință și alipire către Tronu și Domnitoarea Casă Austriacă și Națiunea Română și-au păstrat-o așa de curată, încâtu în cele mai grele împrejurări a sentimentelor, nu mai puțin anima pe Poporeni, cu fiul său Vasile Fodoru, pe Lagărulu, căruia să lupta în frunte, comandându-lu în contra dușmanului întregei Casei Domnitoare și a Națiunei Române. Câmpeni, la 23 August 1849. Avrama lanca, f. Prefecta și Advocata". După revoluție, Păr. Fodoru a mai trebuit să facă timp de aproape , doi ani și pe învățătorul satului. La 27. XII. 1849 cere Blajului să fie numit la parohia vacantă din Hunedoara, cerere pe care o a mai re- petat și la 26. VI. 1850. Dorința nu i-a fost împlinită decât la 5. IV. 1852, de către episcopul Al. Șt. Șuluțiu, care-1 numi nu numai de paroh, ci și de administrator protopopesc al Hunedoarei, având ne- voie acolo de un protopop, „care cu strășnicie să poată sta împotriva feluritelor amăgiri; având nădejde, că prin aceasta a noastra rânduială, Te vei îndemna, ca peste puține fiind credincios, peste mai multe a Te rândui să Te afli vrednic". La 9. IV. 1853 i-se acordă titlul de Vicearhidiacon, iar la 18. IX. 1857 a fost avansat la demnitatea de Arhidiacon Actual. In noua lui funcțiune a legat prietenie cu vicarul Ștefan Moldovan din Hațeg, prepozitul de mai târziu al Capitlului din Lugoj, cu care s'a sfătuit în toate cauzele mari de interes național și bisericesc. La 6 August 1860 prezidează, la Hunedoara, o adunare a inte- lectualilor și țăranilor români, credincioșii lui din protopopiat. Din adu- nare expediază episcopului Alexandru Dobra din Lugoj o scrisoare omagială, pentru bărbăția cu care a apărat în Senatul Imperial drep- turile poporului, rugându-1 totodată, ca în colaborare cu ceilalți membri români ai Seflatului, să lupte neîncetat, până când va exopera pentru poporul său următoarele drepturi: 1, „Limba noastră românească moștenită dela părinții noștri cari s'au luptat mâi mult pentru limbă decât pentru viață, să aibă viață națională și să nu fie supusă limbei altei națiuni". 2. „Acolo unde Românii precumpănesc cu numărul, adminjstra- țiunea politico-judiciară și toată instrucțiunea publică ori privată să fie 744 Dr. AL. FIUPAȘCU în limba națională; oficialii în cele oficioase să vorbeasă și să lucreze românește; aceasta cu atât mai vârtos o dorim pentrucă limba română e foarte aptă spre a fi întrebuințată în lucruri publice, precum putem vedea aceasta la frații noștri Români din Pricipatele Unite Române". 3. „Națiunea română din Imperiul Austriac să constitue un corp- politicu naționalu, care să-și aivă reprezentanții săi, atât la Dietele în? ființânde, cât și la organizarea politică a provinciilor unde locuiescu* amăsurat proporțiunii sale; adecă dorim, ca Românul, care de atâtea ori și-a vărsat sângele pentru Tronu și pentru vieața națională, care e oglindă și modelu de fidelitate către Tronu pentru națiunile conlocuir toare, care ca și alte națiuni conlocuitoare asemenea poartă greutățile Statului, să aibă dreptu asemenea cu alte națiuni, să formeze sub glo- riosul sceptru austriacu, cu numele său de romanu, o națiune română**. 4. „Până când se vor realiza promisiunile împărătești, făcute în privința emandării în administrațiune și legislațiune: Ia Tribunalele urba- riale să se numească oficiali după proporțiunea naționalităților, și de aceia, cari se bucură de îmbunătățirea șoartei țăranului și primesc reclamațiunile făcute în limba lui; să nu se numească funcționari publici peste Români, cari apasă poporul român și-l terorizează în inte- resul Maghiarilor și al Sașilor; limba română să aivă valoare și acolo unde precumpănesc alte naționalități; episcopii și cierurile românești să poată păstori după sfintele canoane și să nu fie supuse episcopilor și cierurilor străine; să se ușureze soarta țăranilor de greutățile dărilor; pe cari în aceste împrejurări nu le poate suporta; să înceteze abu- zurile foștilor domni pământești; legea și sărbătorile Românului să fie respectate ca și ale altor confesiuni; să se șteargă timbrele în cele ju- diciare, ca cel neîndreptățit să-și poată arăta mai ușor dreptul lui; să se pună capăt abuzurilor funcționarilor financiari, cari provoacă mari nemulțumiri; oamenii să nu fie împiedecați in a aduce sacrificii pentru ridicarea de școli, iar grănicerilor să li-se permită, să-și ridice școli din venitul averilor grănițerești; să se ușureze soarta ticăloasă a preoțimei române, iar preoții și bisericile să se scutească de impozite". In Decemvrie 1860 prezidează la Hunedoara o altă adunare mare a credincioșilor șăi din protopopiat, și cu ocazia aceasta, trimite împă- ratului din Viena un memoriu, în care, „consecvent jurământului na- țional, pe care l-a depus Națiunea Română cu. solemnitate în fața Ce- rului și a lumei întregi, în adunarea națională legitimă dela Blaj, din 3/15 Mai 1848", repetă dorințele naționale ale Românilor, exprimate mai sus, și cere decretarea imediată a următoarelor: 1. „Marele Principat al Ardealului să rămână autonom, condus de un cancelar separat de al Ungariei, ca să se împiedece încercările PROTOPOPUL I. FODORU Șl URMAȘII LUI 745 Maghiarilor de a contopi Ardealul cu Ungaria și de a impune în Ardeal supremația limbii maghiare**. 2. „Uniunea Transilvaniei cu Ungaria, proclamată în 1848, să fie definitiv anulată, deoarece: unirea aceia s'a făcut cu forța, în strigătul de „unire sau moarte** și împotriva protestării națiunei române; ea s'a făcut împotriva legilor sancționate de către înaltul Tronu și împotriva art. II al Dietei din 1791, după care, Transilvania nu se poate încor- pora la Ungaria, ci trebue să aivă o autonomie și o constituție proprie, așa cum a avut-o în tot decursul veacurilor dela Sf. Ștefan încoace; cum de altfel se precizează și în Tripartitum-ul lui Verboczi, p. III, tit. X, pag. 486—490; unirea acea este contrară intereselor națiunei române, a celei mai numeroase și mai credincioase națiuni din Ardeal, și în fine, unirea aceia n'a fost nicicând publicată și recunoscută de Casa Domnitoare, și este în contrazicere cu rescriptul imperial din 20 Oct. 1860". 3. „Să se declare desființată pentru totdeauna „Unio trium na- tionum" din 1437/8, făcută împotriva țăranilor români, recunoscându-se în schimb existența alor trei națiuni egal îndreptățite, după propor- țiunea numărului lor, și anume: română, ungaro-săcuiască și săsească". 4. „Să se numească o comisiune centrală, compusă din episcopii, vicarii și protopopii celor două confesiuni românești, și din 300 de membrii mireni români, care să propună Cancelariei Transilvane pe bărbații, cari în numele Națiunei Române, să participe la lucrările con- ferinței, chemată să întocmească proiectele de legi, pentru reorgani- zarea administrativă și politică a Transilvaniei". îl mai găsim pe Păr. I. Fodoru, participând la toate ședințele Congregației Comitatense din Deva, unde apără cu dârzenie interesele poporului român.' Sdrobit sufletește, din cauza morții premature a unicului său fiu, a tribunului Ladislau Vasile Fodoru; a rămas totuși activ până la capătul vieții. Moare în 1883, fiind înmormântat, alături de soția lui, în cimitirul greco-catolic din Hunedoara. El a avut și două fete: pe Francisca, căs. Ion Munteanu din Calafat, și pe Aloisa, căs. judecător Gabor. Ladislau Vasile Fodoru, fiul protopopului loan, s'a născut la 8 Decemvrie 1804, în comuna Bistra. Studiile liceale și juridice le-a urmat la Cluj, unde a fost coleg cu Avram lancu, căruia i-a devenit unul din cei njai buni prieteni. La 26 Sept. 1845 a fost numit cancelist la înalta Curte din Sibiu, unde a servit până ’n 1848, când părăsi funcția, pentru a se alătura lui Avram lancu. Participă la marea adunare naționali de pe Câmpia Libertății, după care, fiind ales membru in delegația de o sută, a plecat 746 Dr. AL. FILIPAȘCU la Cluj. Prelungindu-și șederea la Cluj, a fost deținut și întemnițat, sub pretextul de agitație împotriva patriei, iar după 14 zile de închisoare, reușește să evadeze și să se refugieze în munți, la lancu, care-1 numi tribun al miliției din Ponor-Remetea, din prefectura lui Simion Bâlint^ Misiunea care i-s’a încredințat, de a apăra trecătoarea dela Ponor împotriva răsculaților maghiari, a dus-o la îndeplinire cu succes. Aici la Ponor a hărțuit el necontenit pe răsculați și a repurtat victorii stră- lucite asupra oștilor de sub comanda lui Carol Velics și a maiorului Gyarmati. Faptele lui de arme sunt descrise, după rapoartele lui Avram lancu, în cartea „Die Romanen der Oesterreichischen Monarchie", Wien, 1850, p. 64. Pentru vitejia lui, a fost decorat de către împă- ratul Austriei cu crucea de aur a „Ordinului Francisc losif Iu, iar de către împăratul Rusiei, cu medalia de aur a „Ordinului Sf. Ana". După revoluție, a fost numit practicant la Comanda Districtuali' din Alba-Iulia, dar după câteva luni părăsește funcția și pleacă la Viena. Aici a petrecut doi ani, în care timp și-a completat cunoștințele juri- dice și politice, audiind cursuri la universitate. Reîntors în Ardeal, a fost numit, la 4 Martie 1852, cancelist la noua judecătorie din Orăștie, iar la 30 Nov. din același an, a fost avansat la gradul de judecător. După aceasta, la dorința părintelui său, s’a căsătorit cu Carolina Moga, o nepoată de a Mitropolitului Al. Șterca. Șuluțiu, fiica protopopului și luptătorului naționalist loan Moga din Hălmagiu. . La 18 Martie 1861 judecătoria din Orăștie se desființează, dar împăratul, considerând meritele lui excepționale, dispune, ca să i se plătească salarul întreg, până la plasarea lui într'o altă funcțiune. Tot atunci, președintele Kischner a ținut să-i aducă mulțumiri și omagii publice, în numele judecătoriei și al țării, pentru devotamentul și zelul cu care și-a îndeplinit înalta misiune de judecător. Rămas fără funcție, s'a mutat cu familia la socrii lui din Hălmagiu,. de unde petiționează pentru un post de primpretor. După câteva luni a și fost numit, de către prefectul român loan Pipoș al Zarandului, primpretor la Hălmagiu; întâi ca provizor, iar la 31 Decemvrie 1861 primpretor definitiv și asesor onorar la Tabla Judecătorească a comi- tatului Zarand. In calitatea aceasta a muncit el cu râvnă și desinteresat, pentru binele țăranilor români, față de care avea o bunătate proverbială. Caracter ferm, idealist, român desăvârșit, cu o înaltă pregătire ju- ridică și politică și cunoscător alor patru limbi străine, tribunul La- dislau Fodoru era predestinat să facă o carieră din cele mai strălucite. Dar moartea crudă l-a răpus pe neașteptate, la 13 Aprilie 1865, în floarea vârstei și în plenitudinea puterilor lui de muncă. A fost înmor- PROTOPOPUL I. FODORU Șl URMAȘII LUI 747 mântat în cimitirul greco-catolic din Hălmagiu, unde la 11 Iunie 1881 l-a urmat și tovarășa lui de vieață. Deasupra mormântului i s'a ridicat o cruce de piatră, cu următoarea dedicație: „Tribunului din 1848, băr- batului binemeritat dela Tronu și Națiune**. Dr. Vasile Silviu Fodoru, unicul fiu al lui Ladislau, s'a născut în Orăștie, la 13 Septemvrie 1859, Rămas orfan la vârsta de 6 ani, a crescut sub aripile ocrotitoare ale mamei și a fost călăuzit de sfaturile înțelepte ale bunicului său din Hunedoara. încă în vieață fiind, tatăl, său își exprimase dorința, ca fiul său să devină unul din luptătorii cu arma legii, pentru drepturile poporului român, în conformitate cu te- stamentul lui Avram lancu, redactat în Câmpeni, la 20 Decemvrie v. 1850, a cărui copie o păstra înrămată și în loc de cinste, ca pildă de urmat pentru urmașii lui. După terminarea liceului din Beiuș, tânărul Fodoru s'a înscris la facultatea de drept din Cluj, unde studiază cu sârguință și-și petrece timpul liber în tovărășia studenților români. La 14 Oct. 1881 a fost numit „scriitor** în biroul „Asociațiunii** din Sibiu, pe lângă o retri- buțiune lunară de 12 fl. și 50 cr. In 1885 se mută la Budapesta, pentru a se perfecționa în studiile juridice. Aici a desfășurat o frumoasă ac- tivitate românească în cadrele „Societății Petru Maior** și a colaborat la ziarele românești din acel timp. In 1888 a fost ales președinte al Soc. Petru Maior, în care calitate a organizat o ședință festivă literară,, din prilejul comemorării a celei de a 25-a aniversare dela înființarea societății, la care a rostit cuvântarea ocazională. La îndemnul lui Dr. Aurel C. Popovici, vrea să facă, în colabo- rare cu colegii lui, o serie de traduceri din autorii străini, ca să pună bazele unei biblioteci literare și economice, unde toate clasele popo- rului român să găsească lectură bună și ieftină. In 1889 proiectează o călătorie de studii în Italia și Franța, în care scop cere informații dela Păr. Dr. V. Lucaci din Sisești. Iată un pasagiu interesant din răspunsul Părintelui Lucaciu: „Am proiectat și eu o călătorie la Roma—Paris, vrășmașii noștri însă s'au îngrijit, ca să nu am timp liber, nici liniștea sufletească spre realizarea acestui plan frumos, deși sub conducerea mea ușor și fără greutăți s'ar putea face o asemenea excursiune de studii și de distracțiune. Procesul meu adecă se va pertracta la Sătmar, în 4 Iulie a. c,, sub auspicii dușmănoase**. In 1891 și-a luat doctoratul în drept la universitatea din Buda- pesta, primind un ajutor de 54 fl., din partea episcopului Dr. V. Mihaly din Lugoj, pentru acoperirea taxelor de examene. In 1892 se stabilește la Abrud, unde și-a deschis biroul advocațial și s'a căsătorit cu An- tonia Ivașcu, fiica comerciantului George Ivașcu din Câmpeni. Men- "748 Dr. AL. FILIPAȘCU ționăm, că dintre copiii lui G. Ivașcu, o fată s'a măritat cu generalul Dănilă Papp, actualul ministru al României pe lângă Vatican, iar trei băieți au devenit ofițeri distinși ai armatei române, unul general, iar doi, colonei. Datorită activității lui pe teren politic și cultural, Dr. V. Fodoru a fost ales in 1893 membru în Comitetul Central al Partidului Național Român și președinte al Comitetului Alegătorilor Români din cercurile . Abrud, Roșia și Ighiu. In calitate de președinte al acestui comitet, ex- pediază guvernului maghiar, la 5 Mai 1893, următoarea „Resoluțiune": „Considerând, că religiunea mozaică în așezământul ei actual, nu este alta decât Talmudul tradițional al Izraelitilor, care conține prin- , cipii contrare celor creștinești, iar prin recepțiunea ei, — Talmudul fiind pus pe o treaptă cu Evanghelia și morala ovreiască alăturea cu morala creștină, — nu numai vaza Bisericii lui Hristos ar fi jignită din temelie, ci ar fi amenințată cu grea sguduire și baza morală a vieții publice și in același timp ar spori și mai mult puterea și influența ovreiască, ce apasă asupra popoarelor creștine, producătoare și în adevăr susțiitoare de patrie"; „Considerând, că prin introducerea matricolelor civile șe inten- ționează mai ales schimonosirea și maghiarizarea numelor, reducerea stolelor și a influinței preoților români, cum și vădita tendință de a potența ingerința stăpânirii maghiare asupra clerului și a poporului nostru peste tot"; „Considerând, că așa zisa căsătorie civilă este de natură să sgu- duiască constituțiunile și chiar dogmele bisericii noastre, jignind mo- ravurile străbune și sentimentul evlaviei înăscute poporului român, în- lesnind conviețuirile nelegitime și nimicind vaza clerului; Alegătorii dietali români din cercurile Abrud, Roșia și Ighiu, întruniți în adunare publică la Abrud, protestează sărbătorește și unanim în contra proiec- telor de lege religionară". A participat la toate frământările memorandiste și â fost unul din apărătorii în procesul Memorandului. La 29 Aprilie este invitat de Dr. I. Rațiu, să participe la ședința comitetului central din 6 Maiu 1893, pentru a discuta chestiunile privitoare la viitorul congres al naționali- tăților nemaghiare. La 21 Iunie 1894 președintele Dr. Rațiu îi transmite în copie ordinul ministerial de interzicere a oricărei activități politice, pentru Part. Național Român, și-1 invită, să-și dea părerea, „că ce trebue făcut, pentrucă marea noastră cauză națională înainte să meargă". „Din parte-mi, — scrie Dr. Rațiu, — nu voiu pregeta a-mi face da- toria de cetățean leal și de fiu iubitor al națiunii mele, înspre binele căreia pe viitor vă solicit sprijinul," PROTOPOPUL I. FODORU $1 URMAȘII LUI 749 Ca răspuns la meetingul de simpatie pentru poporul român din Ardeal, organizat de profesorii universitari din Oxford, la 5 Martie 1894, sub președenția profesorului W. R. Morfill, Dr. V. Fodoru a expediat președintelui meetingului și altor opt personalități din Oxford, urmă- toarea adresă: „Pentru viile simpatii arătate poporului român, Vă rugăm în numele Moților, să primiți cea mai sinceră și ferbinte mul- țumită. Binevoiți a nu da uitării nici pe viitor această chestiune uma- nitară, a cărei pașnică rezolvire depinde mult de simpatiile popoarelor civilizate. Vă asigurăm, că poporul român nu va uita niciodată numele celor ce au luat nobila inițiativă de a lumina opinia publică engleză, cu privire lâ stările nesănătoase și periculoase, produse de șovinismul și exclusivismul exagerat al Maghiarilor." Dușmănia fanatică a guvernului maghiar împotriva memorandiștilor români, este pentru Dr. V. Fodoru un îndemn pentru o altă acțiune românească. La 9 Aprilie 1894 înjghebează sub președenția lui, la Abrud, un comitet, care își ia asupra lui sarcina ridicării în Munții Apuseni a unui monument măreț lui Avram lancu, în care scop, sem- nează, cu toți membrii comitetului, următorul manifest: „E frumoasă, dar grea misiunea ce o are neamul românesc la porțile orientale ale Europei, de a fi sentinela neadormită a ordinei și a progresului. Sbuciumurile de veacuri ale poporului român sunt o dovadă, că el vrea și știe să ducă la îndeplinire această nobilă misiune. Mari și îndelungate au fost bătăile soartei și adânc sunt săpate rănile trecutului pe corpul națiunei noastre. Deaceea regenerarea a mers încet, însă cu atât mai sigur: înainte, mereu înainte! „In decursul marelui proces de reînviere și redeșteptare națională, providența divină ne-a trimis adesea bărbați mari, spirite alese, cari în marea lor iubire de neam, s'au adus pe sine jertfă sfântă pe altarul Națiunii. Suferințele și martiriul lor fac gloria și mândria noastră. Lu- ceferi strălucitori, ei vor lumina pururea cărările viitorului și vor îm- bărbăta pe urmași la jertfă și la abnegațiune, pentru cauza cea mare: fericirea poporului nostru 1 Ca tribut de iubire, de recunoștință și de venerațiune, poporul român i-a admirat și i-a preamărit în cântecele sale. „Sărac în țară săracă", ce alt tribut putea să le aducă? „Sus ca un colos între ceialalți se ridică figura măreață a lui Avram lancu, Jîroul anilor 1848/9, Model al lealității, al iubirii de neam și de moșie străbună. Fericirea poporului român a fost pentru lancu un ideal sacru. Acestui mare și neuitat Român, vor Moții să-i ridice un monument, demn de măreața lui figură, într'un loc din Munții Apu- seni, ce mai târziu se va statori. Subsemnații s'au constituit anume în 8 •750 Dr. AL FILIPAȘCU comitet' spre scopul amintit, și fac apel la toți Românii de inimă, dini toate provinciile și de toate stările, să le dea mână de ajutor, întru împlinirea sarcinei ce și-a impus. Umbra lui lancu o cere aceasta dela. fiecare Român!" Ca urmare, comitetul a trimis adrese și liste de subscriere în toate- părțile locuite de Români, însă guvernul maghiar, prin ministrul său de- interne Perczel, interzice colectarea de fonduri pentru monumentul lui lancu, la adresa căruia a întrebuințat expresiuni jignitoare. In fața, acestei silnicii, Românii au fost siliți să se mărginească la o seamă de proteste, care n'au fost luate in considerare. Acei, care au continuat totuși să colecteze bani pentru acest fond, au fost dați în judecată £ iar Dr. V. Fodoru, a primit la 30 Mai 1894 o scrisoare anonimă, în limba maghiară, în care i se punea in vedere, că va fi exterminat, împreună cu familia lui, dacă nu se va lăsa de politică și de funcțiunea* de președinte al conjuraților valahi din Abrud. La protestele Românilor din Ardeal, împotriva ofensei adusă me- moriei lui Avram lancu, s’au alăturat și Moții emigrați în România. La 7 Mai 1895 se întruniră la București 78 de Moți, unde au semnat următorul „Răspuns", pe care l-au trimis ministrului de interne Perczel „Noi Moții din Munții Apuseni ai Ardealului, cu inimă frântă de du- rere aducem la cunoștința înaltului ministru de interne și lumei întregi,, cumcă nu-i drept că lancu a fost jefuitor, nici trădător de patrie, cum? îl numești D-ta, ci a fost acel suflet bun și blând, care s'a făcut apă- rător Națiunii sale și împăratului său. Nici o cruzime nu a săvârșit, ci numai a apărat Națiunea și Țara. Noi cu mic cu mare protestăm în contra acelei ordinațiuni." După judecarea Părintelui Lucaciu, de către Tribunalul din De- brețin, Dr. V. Fodoru îi expediază, în numele Comitetului alegătorilor români din Abrud, Roșia și Ighiu, următoarea scrisoare omagială: „Cu apărarea Ta bărbătească, ținută în dulcea noastră limbă românească, ai trezit în toți fiii Romei fala străbună și virtutea romană. Marele orator Cicero a spus odinioară: „in spiritu est vita, sed ea nulla est omnino servienti". Deasemenea și Tu, ca să trezești pe fiii lui Traian din indolență, ai zis, că viața, pentru cel ce este înlănțuit sufletește, nu are nici un preț, căci acela este numai sclav. Acei simț de apărare amorțit, trezit este acum în noi, prin curajul Tău civic. Nu Tu singur ai să Te lupți cu adversarii noștri politici, ci întreg poporul românesc. căci adversarul nostru n'a lovit în Tine, ci în drepturile inalienabile ale poporului român. Lupta nu între Tine și guvernul maghiar este pronunțată, ci între un popor asupritor și unul asuprit. Numai înainte,., •vrednice bărbat, căci vocea Ta este vocea poporului român!“ PROTOPOPUL I. FODORU Șl URMAȘII LUI 751 Ca răzbunare, pentru activitatea lui românească, mâini criminale i-au așezat sub casă o dinamită, care a făcut explozie în seara de 3 Febr. 1896, sguduind puternic întreaga clădire și aruncând in aer doi pereți exteriori. Din fericire, familia era întrunită într'o cameră situată în partea opusă a clădirii, iar lampa, care s'a desprins din tavan, s'a stins în timpul prăbușurii, fără să facă explozie. Pentru descoperirea criminalilor, V. Fodoru a depus la poliția din Abrud un premiu de 300 fl., dar fără rezultat. Atentatul a fost înregistrat, așa cum s’a petrecut, în coloanele ziarelor „Tribuna", Nr, 22, din Sibiu, și „Abrudbâoya", Nr. 6, din Abrud, din 9 Februarie. In schimb, ziarul maghiar „Kozerdek" din Aiud, și-a permis să acuze pe Fodoru de înscenare, fapt pentru care a și intentat proces de ca- lomnie împotriva numitului ziar, dar n’a reușit să obțină sentință de condamnare, fiind aceasta contrară intereselor maghiare. Odiosul atentat a provocat o mare consternare printre Români, încât intelectualii din Sebeșul Săsesc, îl invitară pe Fodoru să-și mute biroul advocațial la Sebeșul Săsesc, asigurându-1 solemn, că-1 vor ajuta cu toții, ca să-și poată forma în scurtă vreme o clientelă bună. Fodoru însă era un om dintr'o bucată, pe care nu-1 speria nimic, și care nu voia nici mort să se despartă de Moții lui iubiți, pe care odinioară i-a condus la victorie părintele și bunicul lui. Văzând indolența cu care a fost tratat atentatul împotriva sa, de către poliția și justiția maghiară, Fodoru a făcut recurs In justiția di- vină. La 21 Martie Păr. Teodor Bârsanu din Cricău îi comunică, că a primit pachetul cu făina și lumânările, și că a dispus imediat să se pregătească prescurile comandate, „iar Luni dimineața în 2 Martie, — scrie părintele —, m’am și apucat cu ajutorul lui Dumnezeu de serviciul divin și am servit Sfânta Liturghie în toată dimineața, în două săptămâni dearândul; afară de aceea am cetit Psaltirea cea mare toată, de trei ori, totdeauna noaptea, la miezul nopții, în cântâtul co- coșilor, deoarece atunci e mai bine și de folos, pentrucă Atotpu- tintele și Atotsciutorul Dumnezeu să se îndure și să descopere pe fă- cătorii aceia de rău, ori de ce lege, vor fi ei blăstămați și afurisiți de Dumnezeu, care îi va descoperi și vor fi de râs la lume". La 22 Nov. 1896 mulțumește profesorului Dr. Gustav Weigand din Leipzig, pentru cartea „Die Aromunen", și ca revanșă, îi trimite a carte românească din 1786, moștenită dela bunicul său, scrisă cu litere chirilice, care cuprindea toate legiuirile lui losif II, privitoare la ușurarea soartei țăranilor români. „E bine, — scrie Fodoru —‘, ca și elevii Dv. să aibă cunoștință despre modul scrierii și felul limbii de pe acel timp, de grea cumpănă pentru poporul român". 8f 752 Dr. AL FIUPAȘCU La 19 Iunie 1898 cercetează pe veteranul Alexandru Darabanth, jude cercual in pensie și fost student la Cluj în timpul revoluției. „Om cu multă trecere la poporul din Bistra, jurisconsult în puterea cuvân- tului și caracter antic roman". Din cele discutate cu Darabanth, ajunge la concluzia, „că motivele adevărate ale revoluției in Munții Apuseni au fost: decretarea volnică a unirii Ardealului cu Ungaria, vorbirea lui Bărnuțiu ținută la Blaj, dinasticismul poporului român față de casa habsburgică și promisiunile Vienei, că munții vor fi numai ai Românilor**. In 1900 a organizat, prin preoți și învățători, anchete sociale in toate comunele din cercurile Abrud, Roșia și Ighiu. Intre întrebările puse la anchetă, figurează și următoarele două: „Care sunt trăsăturile dominante in firea poporului român ?** și „Care sunt calitățile și defec- tele, care deosebesc naționalitatea română de celelalte naționalități?**. Multe din răspunsurile primite, oglinzi fidele ale stărilor de acum patru decenii din respectivele comune, se mai păstrează intre scrisorile lă- sate de el. Dr. V. Fodoru a fost un om al inițiativelor și un suflet mare, care și-a deschis larg punga, de câte ori o cereau nevoile neamului său. In 1894 colectează 21 fl. și 20 cr. pentru fondul „Gheorghe Barițiu** și 59 fl. pentru ajutorarea familiilor celor întemnițați și osân- diți in procesul Memorandului. In 1901 contribue cu 50 cor. pentru masa elevilor săraci dela Gimnaziul din Brad, în 1904 cu 20 cor. pentru biserica ortodoxă din Zlagna, in 1905 cu 20 cor. pentru Reuniunea de cântări din Beiuș și cu 20 cor. la fondul Reuniunii Femeilor Ro- mâne din Abrud, în amintirea tribunului Matei Nicola, un bun prieten de al tatălui său; in 1907 cu 5 cor. pentru fondul „Dr. Hodoș** și cu 5 cor. pentru fondul Gimnaziului din Brad. Afară de acestea a donat în fiecare an câte 30 de volume, ca premii, pentru elevii dela școalele primare românești din Abrud. în 1901 inițiază înființarea Reuniunii femeilor române din Bucium, căreia i-a dăruit 87 de cărți, și s’a înscris, împreună cu soția lui, de membri fondatori, achitând ca taxă, 80 cor. In 1906 inițiază înființarea unei Reuniuni Economice la Abrud, pentru care a dăruit 50 cor. și mai multe cărți de conținut variat. La 8 Iulie 1909 a depus, la banca „Auraria** din Abrud, 20 cor., pentru crearea unui fond, închinat marelui nostru poet Mihail Eminescu, cu scopul de a-i ridica un mo- nument în Munții Apuseni, la care să se facă în fiecare an un pele- rinaj, în ziua de 16/29 Iulie, data morții poetului, care să fie come- morată și printr’o serată literară. Dr. V. Fodoru a întreținut o corespondență vastă, aproape cu toți fruntașii români ardeleni din epoca lui, ba chiar și cu ardelenii PROTOPOPUL I. FODORU Șl URMAȘII LUI 753 plecați in România. A fost abonat la toate ziarele și revistele româ- nești de dincoace de Carpați, precum și la câteva din România. între acestea din urmă figurează și revista „Vieața Românească** a lui Const. Stere, căruia i-a trimis, in 1907, un studiu vast de 55 de pagini, cu privire la Românii de sub stăpânirea maghiară. Numeroasele scrisori, rămase dela Dr. Fodoru, precum și jurnalul său, compus din două volume mari, de câte 260 pagini, he dau o mul- țime de informații prețioase, cu privire la frământările Românilor din epoca Memorandului și din aceea a pasivității. In jurnalul său a tran- scris un număr mare din răspunsurile date la scrisorile primite, apoi o seamă de observații personale, cu privire la stările sociale și politice, precum și extrase din diferite ziare românești, germane și maghiare. Din însemnările din acest jurnal, una este foarte interesantă și de mare actualitate pentru vremurile noastre, încât merită să fie pu- blicată. Iată-o: „In numărul 222 din 15 Sept. 1899 al ziarului catolic „Alkotmâay**, articolul întitulat „Dakoromanișmus** și semnat de ano- nimul „Gedeon**, face următoarele constatări: „Tot ce a scris Hunfalvy despre Români nu este adevărat și Hunfalvy a scris mai mult din ma- liție decât în cunoștință de cauză. Poporul român, în obârșia lui, se trage dela poporul roman. Aceasta a scris-o foarte corect George Șincai. In ce privește autonomia Ardealului este mult de discutat. Când Ma- ghiarii au intrat in patria de acum, Românii au locuit pe ambele părți ale Dunării. O spune aceasta și notarul anonim al lui Bela, că în timpul intrării poporului maghiar, țara nu era locuită nici de Daci, nici de Goți și nici de Slavi, ci în partea cea mai mare a ei de Români. Din aceasta însă nu se poate trage nicio concluzie politică. Dacă fiecare naționalitate, provocându-se la autonomia sa, ar porni acțiune politică războinică, atunci niciuna nu s'ar simți acasă...** La începutul anului 1897, Dr, V. Fodoru s'a îmbolnăvit grav de stomac, încât pentru restabilirea sănătății a trebuit să facă o cură la Reichenhalle din Bavaria. Cura aceasta a mai repetat-o în anii 1900 și 1904. Cu ocazia reîntoarcerii sale din Reichenhalle, făcea de fiecare dată, câte un popas mâi lung la Viena, de unde comunica prietenilor săi din Ardeal, impresiile și observațiile sale, privitoare la colonia ro- mână din Viena, la reprezentanța imperiului austriac și la partidele politice din Austria. '. La 26 Martie 1910 se plânge prietenului său, inspectorului Ion lancu Baboeanu din București, de reînoirea vechei lui boale de stomac. Simțindu-și sfârșitul apropiat, la 23 Aprilie 1910 își redactă testamentul, prin care dispune împărțirea averii în părți egale între copiii lui, nu- mește de curator al cancelariei sale advocațiale pe Dr. Laurențiu Pop 754 Dr. AL FIUPAȘCU din Abrud, dăruiește 200 de volume Casinei Române din Abrud și dispune, ca toate documentele familiare, corespondențele și jurnalul : său, să fie predate fiului său Radu, când va ajunge la vârsta maturitățn. j împăcat cu Dumnezeu, cu oamenii și cu conștiința lui și mângâiat - de gândul, că urmașii lui vor lărgi și mai mult brazda trasată de el și de înaintașii lui în ogorul național, Dr. Vasile Fodoru moare lâ' ; 27 Iunie 1910. | In urma lui au rămas următorii cinci copii: 1. Titus Fodoru n< J 1893, agronom la municipiul Cluj, azi în Sibiu, fost voluntar în armata | română în timpul războiului de reîntregire și invalid de războiu, căs.^ Emilia Bem profesoară; 2. Dr. Radu Fodoru n. 1895, advocat în Bu*XJ curești, căs. Pia Păcurar; 3. Viorel Fodoru n. 1895, farmacist în Ti-| mișoara, refugiat din Cluj, căs. Elisabeta Popp; 4. Dr. Marin Fodonț | n. 1898, medic în Ineu, refugiat din Dej, căs. Delia Monția; 5. Aurora | Lavinia Fodoru n. 1902, căs. Dr. Ionel Tanislau, profesor la Academia*',1 Comercială din Cluj-Brașov. De încheiere menționez, că toate documentele, pe baza cărora â am scris acest articol, se găsesc în proprietatea d-lui agronom Titus f Fodoru. 1 Dr. AL. FILIPAȘCU a .'■^1 1 CRONICI ADUNAREA GENERALA A „ASTREI" Respectuoasă hotărîrii luate în 1940, anul cumplitelor dezastre 'naționale, „Astra" n'a crezut că poate da nici în acest an neamului marea sărbătoare anuală a adunărilor ei generale. Ea și-a chemat deci membrii în zilele de 25 și 26 Sept. a. c., la o adunare cu caracter strict administrativ. Cum însă cea mai puternică asociație a Transilva- niei grupează în cadrele ei toate categoriile sociale producătoare, toate figurile reprezentative ale acestei provincii, s’a întâmplat ca și de astă- dată, această convenire să ia caracterul dacă nu al unei sărbători, al unei manifestări hotărîte a voinței de solidaritate, de unire și de muncă pentru binele obștesc a întregei nații românești din această provincie, •atât de greu încercată. Dacă nu ne-am putut bucura, ca în anii de pace, de prezența masivă și impresionantă a țărănimii, au ostenit la adunare, venind uneori din depărtări mari, un număr neobișnuit de mare de delegați ai des- părțămintelor și ai cercurilor culturale. Participarea lor este o dovadă puternică a locului pe care-1 ocupă astăzi „Astra" în vieața noastră publică, a pulsației vii a întregului ei organism. Rapoartele generale despre activitatea anului trecut de gestiune, publicate într’un număr special al revistei „Transilvania", sunt o dovadă vie despre această pulsație. Cu toate că, în urma ciuntirii Ardealului, jumătate din des- părțămintele „Astrei", sugrumate de stăpânirea străină au încetat orice activitate, cu toate greutățile inerente războiului (concentrările, lipsa mijloacelor de deplasare, etc.) Asociațiunea a avut, în această toamnă, una din cele mai bogate recolte, din anii de după Unire. Mii de con- ferințe au fost rostite, atât la sate, cât și la orașe, 124 de școli țără- nești, în mare majoritate; pentru femei, au fost organizate, zeci de mii de broșuri din Biblioteca Poporală și din celelalte publicațiuni ale „Astrei" centrale, ale regionalei bănățene și ale despărțămintelor au fost răspândite până și în cele mai îndepărtate cătune. Prin îndrumări stăruitoare, organizațiile „Astrei" au fost refăcute și înmulțite, chiar și numărul membrilor este mai mare decât oricând, fără ca cifra împărtășită să cuprindă pe toți cei înscriși. Merită toată lauda în deo- sebi punerea la punct a organizației și bogata activitate desfășurată de regionala bănățeană, dovedind încă odată cât de fericită a fost ideea igrupării despărțămintelor din acest ținut întro organizație locală. 756 CRONICAR Acestea, și multe alte înfăptuiri, cuprinse în rapoartele generale,, au determinat fără îndoială pe numeroșii delegați să alerge la Sibiu, pentru a asista la prezentarea și discutarea lor și a primi sugestii și îndrumări noi în munca lor viitoare. Mai ales pentru acești delegați a fost organizată o ședință, în pre- ziua adunării, Sâmbătă în 25 Sept, la orele 16, la care au fost făcute două comunicări, de cea mai mare importanță pentru vieața interioară și programul de lucru al „Astrei". Ele sunt: „Organizarea cercului cul- tural al „Astrei", făcută de d-l Dr. Oct. Lupaș, harnicul și priceputul; secretar al despărțământului Arad și „Contribuția „Astrei" la propă- șirea noastră economică", de d-l Gh. Dragoș, profesor la Academia de înalte Studii Comerciale din Cluj-Brașov. Dată fiind importanța lor, au fost reproduse textual în acest număr al revistei noastre. Atât comu- nicarea d-lui Lupaș cât și, mai ales, a d-lui Dragoș, au fost urmat» de vii și documentate discuții. Participanții s'au dumirit asupra a două dintre problemele fundamentale ale „Astrei", în ceasul de față. Ei vor căuta cu siguranță să le aplice pe teren într’o măsură mai mare decât au făcut-o până acum. Pentru o mai bună aplicare a programului economic sunt încă în curs tratative cu instituțiile economice importante ale Țării și cu câțiva dintre specialiștii noștri. Seara, la orele 20, a avut loc o ședință plenară extraordinară a. Comitetului Central, deosebit de importantă, atât prin problemele de interes rațional pe care le-a discutat, cât și prin numărul participan- ților și locul pe care-1 ocupă în vieața spirituală și politică a Țării. Ea ne-a adus aminte de acele conveniri intime dela adunările generale dinainte de 1918, când se luau, în spiritul solidar și desinteresat pe care numai „Astra" îl poate oferi, unele din cele mai mari hotărîri din; vieața neamului nostru. Duminecă 26 Sept., ziua adunării generale a fost inaugurată de serviciile divine, oficiate în catedrala ortodoxă, de I. P. S. Mitropolitul Nicolae al Ardealulai, iar în biserica unită de I. P. Sa Valeriu Frențiu,. Administratorul Apostolic al Mitropoliei Blajului, asistați de un mare sobor de preoți. La orele 11, în sala Prefecturii Județului, în fața unei asistențe deosebit de numeroase și de selecte, d-l Prof. Dr. luliw Moldovan, a deschis adunarea generală prin următoarea cuvântare: Ca și în anii trecuti și de astădată, programul adunării noastre generale este redus la ședințe administrative și tehnice con- form unei hotărîri anterioare, care ne obligă să renunțăm la mani- festări festive atâta vreme, cât frații din Ardealul robit nu pot să fie cu noi împreună. Cu gândul la ei am fost toți acești din urmă ani și grija pentru viitorul nostru comun, în cadrele patriei româ- nești, a fost unul din îndemnurile cele mai de seamă, care a ho- tărît activitatea „Astrei" și în anul care a trecut. Dar nu numai noi care am lăsat părinți, frați, amintiri și morminte acolo, suntem cu toată dragostea și cu toată jertfa alături de ei. O constatăm cu adâncă recunoștință, cu înduioșare, că aceeași arzătoare do- rință de reîntregire copleșește gândurile, faptele și jertfele tuturor' fraților români. Acest gând frământă fără încetare pe Mareșalul ADUNAREA GENERALA A «ASTREI* 757 Conducător ca și pe ultimul nostru ostaș al minunatei noastre armate, el ne fine pe toți în permanentă tensiune și el va face, ca atunci când va suna ceasul eliberării Ardealului de Nord, fără pereche să fie pornirea spre luptă, jertfă și biruință a noastră a tuturor. Așa e firesc să fie, căci Ardealul pentru noi nu este numai un petec de pământ și nu numai bogățiile lui în: aur, lemn și gaz metan sunt acele, cari ni-l fac atât de prețuit și de iubit. Ardealul a fost și va trebui să rămână centrul vieții românești Aici mai ales s’a zămislit neamul nostru, aici s’a împodobit cu creațiile neîntrecute specifice lui, de aici s’a revărsat aproape fără încetare de-a-lungul vremurilor vieață românească spre Est și Sud* peste Carpați, atât de mult, încât aproape iot ce este suflet româ- nesc în celelalte provincii ale țării își are obârșia mai apropiată sau mai îndepărtată și își are mormintele străbunilor aici în Ardealul nostru românesc. Și nu au fost elemente slabe, care au trecut Carpații. Selecțiunea necontenită, datorită luptei aspre cu dușmanii de totdeauna, care nu încetau să-l lovească, au făcut ca patrimoniul spiritual și biologic al poporului român din Ardeal să sporească, iar din sânul acestui popor elementele cele mai în- treprinzătoare erau de obiceiu acelea, care își căutau o existență dincolo de munți. Și așa cum pentru vechile provincii acest necon- tenit aflux de sânge și tradiție românească era de o covârșitoare însemnătate pentru păstrarea și echilibrarea vieții etnice, așa și pentru Ardeleni reazimul asigurat prin Domnii și frații de din- colo de munți era o condiție esențială pentru dăinuirea și afir- marea lor. Dăruiri reciproce, fără de cari vieața românească, nict într'o parte nici în alta nu putea nici în trecut și nu va putea nici în viitor să se desfășoare în mod normal. Dăruiri, între cart fiecare parte a Ardealului, și înțeleg aici și Banatul, Crișana și Maramureșul, își aducea o contribuție specifică de neînlocuit, la patrimoniul comun biologic și spiritual al neamului. Reîntregirea nu este deci numai o cerință sentimentală sau o, necesitate eco- nomică, ea este un imperativ vital pentru noi, fără a cărui împli- nire trupul neamului va rămâne în permanentă și progresivă su- ferință. Acest fapt a impus și impune atât conducerii țării, cât și nouă Ardelenilor îndatoriri și răspunderi de o deosebită însem- nătate ; obligația pentruconducerea țării de a menține și a spori forța de expansiune, vigoare numerică și calitativă a elementului românesc din Ardeal, și de a evita tot ce ar putea să-i slăbească forța de luptă și de afirmare; obligația pentru noi de a fi soli- dari în truda și jertfa pentru îndeplinirea mândrei îndatoriri, pe care ne-a*hărăzit-o soarta în cadrele neamului și țării românești. Nu este aici vorba atât de noi intelectualii și nici de asigurarea unei vieții comode, îmbelșugate și parazitare. Dăinuirea neamului nostru a fost asigurată prin forțele și jertfele țărănimei noastre- și nu un individualism comod și râvnitor după belșug material, ci lupta solidară și suferințe fără încetare ne-au dăruit forțe oțe- •758 CRONICAR lite, vigoarea capabilă să înfrunte toate primejdiile și să rupă lan- țurile robiei, vigoare care ne-a pus în stare să dăruim cât mai mult din belșugul nostru de sânge și tradiție fraților de pretu- tindeni. Nu putem afirma, că noi Ardelenii am fost în cele două de- cenii după unirea mare totdeauna așa cam ne era datoria. Nu am fost totdeauna nici solidari, nici la nivelul chemării noastre. Și dacă azi suntem uniți și tari în fața primejdiei mari care ne ame- nință, mâine, când se va sfârși odată războiul și când mai mult ca oricând vom avea nevoie de un suprem efort, solidar și disci- plinat, pentru a asigura consolidarea și menținerea vieții noui românești, mâine când vor încerca să-și facă drum toate pornirile de libertate și fericire individuală, de grup sau de clasă, desbi- narea, care ar urma, slăbirea noastră, care i-ar fi consecință, ar putea să ne dea pradă ușoară dușmanilor, cu toată victoria câști- gată cu atât de măreață vitejie și jertfă din partea oștirei noastre. Aceste au fost gândurile cari, au obligat conducerea „Astrei", ca pe lângă continuarea tradiționalului ei program de muncă, pe .lângă propaganda intensă cerută de vremurile mari de azi și în- deplinită în strânsă colaborare cu Ministerul Propagandei, să facă toate eforturile pentru o intensificare a organizației în despărță- minte și cercuri culturale, pentru a-și putea da toată contribuția la consolidarea economică a elementului românesc din Ardeal și Banat, pentru a face ca binele neamului să fie din nou porunca supremă pentru noi toți și în fiecare clipă și mai ales pentru refa- cerea și întărirea solidarității și disciplinei etnice, care este che- zășia cea mai de seamă a biruinței noastre, solidaritate, care să-și aibă la bază un program de realizări și îndatoriri, obliga- torii pentru toți, indiferent de interese politice, personale sau locale. Fără îndoială, că alături de Bisericile noastre scumpe și sub scutul lor ocrotitor, „Astra" este instituția menită și capabilă să _grupeze în jurul ei toate energiile dornice a se cheltui pentru bi- nele neamului și să ducă la îndeplinire poruncile programatice pe cari le-am schițat înainte. Acesta i-a fost rostul de căpetenie în trecut și așa va trebui să fie și în viitor. Să ne bucurăm că o o avem. Să fim recunoscători Celui de sus, că ne-a fost dat să o trecem nepătată și neștirbită prin valurile vremurilor, să o ferim de orice i-ar fi putut umbri rostul și să Vă prezentăm azi o orga- nizațiune mai puternică și mai activă decât oricând, cu un pre- stigiu sporit, sensibilă nu numai la îndemnurile unui trecut atât de bogat în fapte românești, dar sensibilă și la chemarea zilelor de azi și a celor de mâine. Meritul acestei stări îmbucurătoare revine integral colaboratorilor de pe teren, președinților și mem- despărțămintelor și cercurilor noastre culturale, care după obiceiul vechiu își cheltuiesc cu drag și desinteresat tot surplusul energiilor lor pentru binele și propășirea instituției și pentru cari nu am avut și nu avem la îndemână altă recompensă, decât un modest cuvânt de adâncă recunoștință. ADUNAREA GENERALĂ A .ASTREI* 75» Suntem mândri că această mică dar devotată armată cul- turală poate sta la dispoziția conducerii țarii, pentru scopuri de propășire etnică, scumpe nouă deopotrivă. Vom fi mândri să știm, că prin munca noastră modestă am contribuit cu ceva la pregă- tirea unirii sfinte, care trebue să vină, că am contribuit cu ceva, ca vitejia fără pereche a minunatei noastre oștiri, cu jertfa fra- ților, cari pentru acea sfântă unire și-au lăsat vieața pe câmpu- rile de luptă și cărora le închinăm smeriți o clipă de pioasă re- culegere, nu a fost zadarnică. Adânc recunoscători pentru prezența în mijlocul nostru a înalt Preasfințiilor Lor, Mitropolitul Ardealului și Administratorul Apostolic al Mitropoliei Blaj și pentru ocrotitoarea grijă pe care o dăruiesc fără încetare instituției noastre, bucuroși că putem sa- luta în mijlocul nostru pe reprezentanții oștirei noastre, a insti- tuțiilor surori de cultură și ai autorităților locale, cu gândul la Mareșalul Conducător al țării, cu gândul la frații noștri robiți și la Regele nostru tânăr și iubit, simbol al unităiții noastre româ- nești, declar adunarea generală deschisă. D-sa a dat apoi citire, în aplauzele entuziaste ale sălii, telegramelor omagiale, adresate M. Sale Regelui, Președintele de Onoare al „Astrei**, d-lui Mareșal Ion Antonescu, Conducătorul Statului și d-lui Prof. Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri. Au urmat saluturile instituțiilor prezente, inaugurate de l. P. Sa Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, in numele Bisericii Ortodoxe, care a ținut și de ast&dată una din acele cuvântări inspirate, luminate și curajioase, pline de adevăr și de frumusețe, cu care a electrizat sufletele in acești ani de grea încercare pentru neamul nostru. O pace fără de unitate națională și fără libertate, nu poate fi imaginată — a spus, in esență, I. P. S. Sa. In niciun caz, fără de aceste postulate fundamentale, întemeiate pe] legea divină, umanitatea nu va ajunge la o liniște statornică și rodnică. I. P. Sa Valeriu Frențiu, Administratorul Apostolic al Mitropo- poliei Blajului, a adus salutul Bisericii Române Unite, cerând reve- nirea la poruncile dumnezeești, pentru ca suferințele neamului să fie vindecate și drepturile lui să fie restituite. D-l General Nicolae Macici, Comandantul Corpului de Armată, aduce salutul Armatei, omagiind „Astra** pentru contribuția pe care o dă, in aceste vremuri grele, la fortificarea sufletului Țării. D-l General 1 Manolescu, Președintele Centralei Caselor Națio- nale, aduce omagiul acestei instituții, exprimându-și dorința ca zilele de mâne să ne*găsească solidari, pentru ca ființa neamului să se poată afirma deplin între celelalte popoare. D-l Rector Dr. luliu Hațieganu, salută adunarea în numele Uni- versității „Regele Ferdinand I**, omagiind „Astra** pentru statornicia credințelor ei, temelii ale Unirii de ieri, ale încrederii de astăzi și ale reîntregirii de mâine. 760 CRONICAR Se ia apoi act de rapoartele generale, publicate în numărul spe- cial al „Transilvaniei" și sunt alese cele trei comisiuni: 1. Pentru exa- minarea raportului general (compusă din d-nii Dr. .Șeb. Stanca, Prof. I. Moga și Iulian Dumitru). 2. Pentru înscrierea de membri (d-nii C. Criștiu, P. Olariu și I. Dragomir) și 3. pentru examinarea propunerilor intrate în termen reglementar (d-nii Dr. E. Mureșan, Dr. O. Lupaș și Marius Peculea). In numele comisiei prime, d-1 Dr. Seb. Stanca, prezintă activi- tatea „Astrei", împreună cu observațiile comisiei, făcând următoarele propuneri: 1. Adunarea generală aduce omagiul ei fiilor neamului nostru care și-au sacrificat vieața pe câmpul de războiu, înscriind pagini, de glorie nepieritoare în cartea neamului. 2. Adunarea generală dă expresie regretelor sale pentru pierderea membrilor ei decedați în cursul acestui an. 3. Adunarea generală să ia act cu aprobare de raportul general,, aducând un cuvânt de elogioasă mulțumită comitetului central și bine- făcătorilor, care au făcut donațiuni pe seama „Asociațiunii". 4. Adunarea gerală să mulțumească în special conducătorilor des- părțămintelor și tuturor celor ce și-au oferit bucuros contribuția pentru promovarea problemelor și a scopurilor „Asociațiunii". 5. Adunarea generală să țină în suspens completarea locurilor libere din comitetul secției biopolitice până la plinirea vremii când și despărțămintele, astăzi înstrăinate, se vor întoarce acasă. 6. De asemenea adunarea să încredințeze comitetul central ca la timpul potrivit să fixeze locul pentru adunarea generală din anul viitor conform împrejurărilor de atunci. Propunerile au fost aprobate de adunarea generală, care dă des- cărcare Comitetului Central pentru gestiune. D-1 Petre Olariu, prezintă lista membrilor înscriși în cursul adu- nării. In legătură cu aceasta, d-1 prof. I. Lupaș insistă pentru intensi- ficarea acțiunii de înscriere de membri, aducând exemplul societății slovace „Matitză Slovenska". D-sa crede că ar fi să se treacă în raport tabloul membrilor, atât al celor în vieață, cât și al celor dispăruți. D-1 Voicu Nițescu spune că suma înscrisă în bugetul „Astrei" pentru propagandă este cu totul insuficientă. Este de datoria Statului și a instituțiilor particulare să sprijine „Astra" in acțiunea ei de pro- pagandă. D-sa crede că Institutul Național al Cooperației, pe care îl reprezintă, va da tot concursul său, îndată ce „Astra" va oferț un program precis de acțiune cooperatistă. D-1 Emil Mureșan, propune în numele comisiei a treia, și adu- narea acceptă, ca taxele de membri ai „Astrei" să fie majorate după: cum urmează: 1. Pentru membri fondatori să se urce dela Lei 1000 la Lei 2000. 2, Pentru membri pe vieață dela Lei 500 la Lei 1000. 3. Pentru membri activi dela Lei 30 la Lei 50 pentru țărani și muncitori și la Lei 100 pentru intelectuali. ADUNAREA GENERALA A .ASTREI* 761 D-1 Andrei Ghighinifă, cetește raportul comitetului de censori, care constată buna regulă în toate, socotelile „ Astrei" și propune accep- tarea proiectului de buget pe 1944 al „Astrei". D-1 președinte aduce la cunoștința adunării generale, că în Comi- tetul central sunt 5 locuri vacante și pentru ca unele elemente tinere să poată activa în cadrele acestui comitet, roagă adunarea generală să autorizeze Comitetul central de a coopta în locurile vacante persoane, cari vor să-și dea contribuția la lucrările „Astrei" și și-au câștigat și până în prezent merite deosebite prin concursul dat instituției. Se repetă apoi dorința, exprimată la toate adunările generale din ultimii patru ani, cu viitoarea adunare generală festivă să se țină în orașul drag, sfințit de creația românească, unde steagul „Astrei" a fost ținut decenii de-a-rândul de atâtea mâini vrednice. CRONICAR LICEUL GRĂNICERESC „GEORGE COȘBUC" DIN NÂSÂUD LA 80 DE ANI Prin rândurile de față vrem să zugrăvim în câteva icoane fugare, ce a fost Năsăudul pentru cultura românească de altădată, ce este acum și ce ar putea deveni mâine, dacă soarta i-ar fi vitregă și dacă bărbăția noastră nu va arunca totul în cumpăna Destinului, pentru a-1 readuce iar între hotarele României. In cursul ultimilor 25 de ani s’a mai scris, în presă, despre Nă- săud, despre averile sale grănicerești și uneori despre diversele sale afaceri, puse la cale și provocate de spiritul lacom al politicianilor cari l-au condus. Și s'a scris mai mult de către oameni cari nu i-au cu- noscut nici trecutul, nici sufletul, nici aspirațiile. De străini. Aproape toți scriitorii au stăruit mai mult asupra laturei materiale a lucrurilor, ignorând că acel Năsăud, care a dat literaturii românești pe George Coșbuc și pe Liviu Rebreanu, are și un suflet al său, care totdeauna a știut să vibreze la unison cu marele suflet al Neamului Românesc de pretutindeni. Că într'adevăr, ceea ce a făcut cunoscut acest modest ținut, n'au fost nici bogățiile — pe care nu le are — n'au fost nici simandicoase - personalități politice, pe car nu le-a cultivat, ci a fost numai acel suflet din sufletul Neamului, cum așa de frumos îi spune George Coșbuc. Acel suflet înainte cu 180 de ani, pentru a se jiune la adăpost împotriva nenumăratelor și amarnicelor împilări și nedreptăți, pe care le sufereau Românii iobagi, după ce a bătut de multe ori la porțile Vienei, unde și-au dus jalbele înlăcrimate, în cele din urmă a primit jugul militar, pe care îl socotea mai puțin greu și umilitor decât pe cel de iobag. Cauzele care au dus la militarizarea Românilor dela Năsăud, sunt cam din aceeași vreme și cam aceleași care au dus, mai târziu, la re- voluția lui Horia: iobăgia cu întreg cortegiul ei de nedreptăți, pe care noi, din secolul televiziune! nu ni le putem imagina. Cu ajutorul unor istorii trunchiate, scrise de străini și pentru străini și a unor hri- 762 EMIL SANGEORZAN soave care au putut scăpa de urgia vremilor, încercăm să reconstituim acel trecut plin de suferinți, dar nu vom putea — niciodată — prinde, în slove scrise, tot sbuciumul sufletului românesc din acele timpuri negre. Pentru a putea scăpa de această calamitate, s'a ajuns ca în anul 1762 să ia ființă Regimentul al Il-lea Român de Graniță Nr. 17 din Năsăud. Odată cu înființarea Regimentului și situația socială a acestor Români a luat altă înfățișare. Atât în Năsăud cât și în unele localități din jur, au luat ființă școli, care până atunci n’au existat. In Năsăud s'a înființat în 1783 un Institut militar (școală de cădeți) în care au primit educație militară o mulțime de fii de Români timp de 65 de ani, până în 1848, când a fost incendiat și distrus de revoluționarii lui Ludovik Kossuth. Institutul avea pe lângă el și un spital. Odată cu Institutul militar au luat fință și o școală normală și câteva școli, numite triviale. In aceste școli s'a format cea mai mare parte din ofițerii și subofițerii Regimentelor din Năsăud și Orlat, apoi preoți, învățători, oficianți, etc. Dela 1762 la 1851 — timp de 89 de ani — strămoșii noștri au purtat armele, luptând cu vitejie și onoare, pe multe câmpii ale Europei: în Italia, Germania, Polonia și Moldova. Pretutindeni pe unde a umblat acel suflet al N&săudului el s’a dovedit a fi un suflet de elită, fie că a trebuit să lupte împotriva lui Napoleon Bonaparte la Verona, Rivoli, Areda Veneției, Ulm și Friedelberg, fie că era vorba să lupte în ogorul culturii, unde și-a creiat exclusiv cu muncă și mijloace proprii, școli? pe care niciun alt ținut din Ardeal nu le-a avut. In Istoria Școalelor Năsăudene, scrisă la 1913, de profesorii — deveniți membri ai Academiei Române — Nicolae Drăganu și Virgil Șotropa, cu ocazia jubileului de 50 de ani al liceului grăni- ceresc „George Coșbuc** din Năsăud, pe bază de documente autorii scriu următoarele: „... Din școaiele năsăudene, adecă din școala normală și institutul militar, apoi din școaiele triviale (fiindcă aveau trei obiecte principale de studiu: citirea, scrierea și calcularea, un „trivium“) și cele naționale, dela înființarea lor și până în timpul nostru, au ieșit mii și mii de bărbați, dintre cari unii au ocupat diferite posturi militare și civile în ținutul nostru, alții s'au împrăștiat prin celelalte ținuturi ale patriei și chiar în străinătate, iar o parte mare s'a întors dela școală la vatra părintească, la moșii, ocupându-se cu economia sau cu diferite întreprinderi. „Pentrucă cititorul acestor șire să-și poată face cel puțin aproxi- mativ o icoană despre numărul cărturarilor ieșiți din numitele școale, vom încerca să facem o mică statistică, ale cărei date se vor extinde însă numai până la 1870, deoarece despre cei ce și-au continuat și absolvit studiile la gimnasiul din Năsăud (deschis la 1863) vom vorbi la istoricul gimnasiului.. •" (pag. 138). „Ofițeri (în frunte cu generalul Baron Leonida Pop, fost adjutant și șeful cancelariei împăratului Franz losif), preoți, funcționari superiori, originari din comunele grănicerești, cam 2500. „ Alți cărturari tot din comunele grănicerești, ca de pildă: primari, scriitori, diurniștif-sergenți, stegari, comercianți, industriași, etc., cam 5000. LICEUL GRĂNICERESC .GEORGE COȘBUC* DIN NASAUD LA 80 DE ANI 763 .Din regiunea Orlat (Regimentul I românesc de graniță) cam 60, dintre cari ofițeri 9 căpitani și un maior, in frunte cu Colonelul David Baron Urs de Margina. „Provincialiști" din Bucovina și părțile ungurene, cam 3000. „Străini (sași, unguri, șvabi), cam 1000. „In fine sunt de amintit toți aceia cari dela școală s’au întors* acasă și deși economi, având însă cunoștințe frumoase, au fost de mare folos conaționalilor și consătenilor, contribuind și ei la ridicarea nive- lului cultural al poporului nostru. Numărul acestora în termen aproxi- mativ se poate statori cu 18.000. „Astfel deci numărul tuturor bărbaților cărturari ieșiți dela 1770 până cam la 1870 din școalele primare năsăudene, face considerabila sumă de cca. 30.000.. ." (pag. 144). Până aici e vorba de vechile școli năsăudene, înființate în vremea graniței militare, deci înainte de liceul de azi, care în mare parte n'au fost cunoscute de marele public românesc. După desființarea Regimentului de graniță, întâmplată în anul- 1851, grănicerii năsăudeni, deși timp de aproape 100 de ani, au trăit din tată in fiu, într'o aspră disciplină militară, n’au renunțat la dreptul de a avea școlile lor proprii, pentru instruirea copiilor și urmașilor. Pentru a avea aceste, școli, ei n'au împărțit averile rămase după insti- tuția militară, între singuratecele comune politice, cum au făcut Regi- mentele de secui și celelalte Regimente românești, ci le-au constituit in fonduri indivizibile, menite să întrețină instituții de cultură și edu- cație pentru urmași. Au fost siliți însă de împrejurări vitrege, ca timp de 20 de ani să poarte un șir de grele lupte cu Statul unguresc, care urmărea să distrugă. baza de existență economică a școlilor. Anume, după desfiin- țarea Reg mentului de graniță, Statul unguresc voia să le răpească stră- moșilor noștri dreptul de proprietate asupra munților și pădurilor, din ale căror venituri anuale se întrețineau școlile, astfel că acestea, ne- având cu ce să se susțină, ar fi urmat să moară singure. Strămoșii au simțit încotro merg intențiile dușmane ale străinilor și au stăruit cu toată dârzenia sufletului lor, călit in lupte, până au învins. Le-au trebuit 12 ani de lupte cu regimul ungaro-austriac, până au reușit, ca în ziua de 4 Octombrie 1863 să inaugureze clasa primă a Gimnastului super rior fundaționâl din Năsăud, care in această toamnă a împlinit 80 de ani de existență și activitate neîntreruptă în slujba culturii românești. In curs de 50 de ani, dela 1863 la 1913, au fost clasificați în acest liceu un număr de 10.450 elevi, dintre cari 10.108 Români. Dintre aceștia cea mai mare parte au luat drumul carierelor unde se cereau mai puține studii, cum erau învățătorii, farmaciști, notari, preoți, școale de cădeți, poștă, etc., iar unii s’au întors la vatra părintească, rămânând agricultori ori devenind comercianți, meseriași sau funcționari comunali. In acest timp de o jumătate de veac, au depus examenul de maturitate (bacalaureat) un număr de 878 de absolvenți, cari datorită cunoștințelor căpătate în acest liceu, au putut să ajungă deschizători de drumuri noi și îndrumători prețioși ai culturii românești dinainte de unire. EMIL SANGEORZAN 764 Dela 1913 până in prezent, adică în timp de alți 30 de ani, liceul năsăudenilor a pregătit alte serii de elevi, al căror număr precis nu-1 putem indica, din lipsă de date. Comparând însă cifrele primei jumătăți de veac de existență, credem că în ultimii 30 de ani au putut fi cla- sificați, la acest liceu, un număr de alți cca. 7000 de elevi, dintre cari au putut trece bacalaureatul alți 600 de absolvenți, Cari oriunde se vor fi aflând, își vor fi amintind cu drag de cei mai frumoși ani ai tinereții, petrecuți în acest templu al culturii românești, în a cărui „Aulă" au rămas de strajă doar tablourile celor doi ctitori, cari, umăr la umăr, au luptat fără odihnă pentru înființarea lui: vicarul Grigore Moisil și învățătorul Vasile Nașcu. De dincolo de timp și spațiu, ei ne aduc aminte că a sosit iar ziua de 4 Octomvrie, zi de sărbătoare șt zi de doliu pentru noi cei dela Năsăud. Că la 4 Octomvrie 1863 a fost sărbătorită inaugurarea primei clase a liceului, iar la 4 Octomvrie 1867 a fost înmormântat primul ctitor: Vasile Nașcu, și la 4 Octomvrie 1891 a închis ochii al doilea ctitor, vicarul Grigore Moisil. Și așa, an de an, a trebuit cu un ochiu să râdem și cu celalalt să plângem... Acest 4 Octomvrie, care ar fi trebuit să ne afle cu sufletele pline de bucurie, în care ar fi trebuit să cinstim cu fastul și măreția cuvenită fapta strămoșilor noștri, ne află împrăștiați pe întreg cuprinsul Țării, cu gândurile răvășite și întunecate. Iar dincolo, la liceul din Năsăud au amuțit și vorba și cântecul românesc, că ultimii doi profesori, de J muzică și limbă românească, au fost puși în disponibilitate încă în 1941. Dincolo a început la 4 Octomvrie 1940 „o nouă vieață ungurească", așa cum o definea proclamația regentului afișată în toate satele româ- nești, în luna Septemvrie 1940, pe care am citit-o și noi. In decurs de 77 de ani, au putut străbate în liceul nostru, doar nemții losef Hanosek, Johann Oberti, Johann Fischer și Anton Kunna, ca profesori de muzică, Friedrich Miiller de gimnastică și cehul Andrei < Mazanec profesor de desemn. Aceștia au fost singurii străini cari au , profesat acolo, în primii 55 de ani, când tot stăpânirea ungurească stăpânea pe plaiurile românești ale Năsăudului. Astăzi,.. ? Na mai putut rămânea niciun profesor român acolo, cu toată grija și toleranța pe care a afișat-o noua stăpânire străină. Legile și rănduelile cari timp de 55 de ani au constituit o stare de drept, au fost desființate printr’o stare de fapt, isvorâtă din legea bu- nului plac. Se zice că liceul ar avea limba de propunere română. Dar dacă nu se găsește în corpul profesoral niciun singur român, judece oricine, cam în ce fel de limbă română se va fi propunând... ? Aula e pustie... Chipul, altădată blând, al vicarului Grigore Moisil, a devenit aspru și dârz, iar cel ai învățătorului Vasile Nașcu, al luptătorului care a fost de cinci ori în audiențe, la doi împărați, privește și mai încruntat din rama lui de lemn... Din mormintele lor, strămoșii, aud iar pași străini, pe pământul moștenit dela Decebal și Traian... Ce caută străinii în liceul, pentru care ei au suferit și au luptat decenii de-a-rândul și unde sunt profesorii români, al căror glas nu-1 mai aud răsunând pe catedre și sub bolțile coridoarelor în stil roman... ? Ce facem noi, urmașii lor... ? Ce fac toți aceia, cari în- LICEUL GRĂNICERESC .GEORGE COȘBUC* DIN NASAUD LA 80 DE ANI 765 țeleg și. prețuesc la justa lui valoare națională și culturală, ținutul ro- mânesc alNăsăudului? Așteptăm, chibzuim, medităm, sperăm, r&bdăm... Oare până când... Indrăsnim să credem că nu vom fi mai pre jos decât umbrele strămoșilor, cari începând din veacul al treisprezecelea, an de an și veac de veac, au luptat, au suferit, au clădit rotundul pământ al Țării românești, dela Nistru pân’ la Tisa, din Hotin și pân* la Mare... Cre- dința noastră’ trebue să ia contur de faptă îndrăsneață, ca în altă zi de 4 Octomvrie să ne putem împlini datoria, pe care nu o putem 'împlini astăzi și să ne putem cinsti, strămoșii viteji, acolo unde trebue. EMIL SÂNGEORZAN ÎMPOTRIVA lui miron costin Noi dela Râm ne tragem Intre atâția scriitori, în care se vede lumea sau se văd ei înșiși, literatura română are și un scriitor al bunătății. De o jumătate de secol el poartă între noi acest crez artistic, fără ca semenii să-i fi făcut totdeauna dreptate. Unii i-au cerut mai mult meșteșug in scris, fără să-și dea seama că l-ar fi schimbat într’un condeiu între alte condeie, căutător numai de faimă proprie, iar alții, mai mare felurime de gân- duri, fără să vrea să vadă că am fi avut astfel în el numai un nou înseilător de anchete sociale. Parcă n'a fost numai o întâmplare că singurul roman pe care l-a pus pe hârtie l-a pierdut în manuscris și nu l-a mai început a doua oară. E vorba de d-1 Ion Alexandru Bră- tescu-Voinești. Citind zilele acestea încă odată corespondența dintre Duiliu Zam- firescu și Titu Maiorescu, l-am întâlnit pentru întâia oară, amintit cam tainic, numai cu inițiale, în scrisoarea din Roma, dela 21 Octomvrie 1890. E vreme de când a început să scrie și să fie prețuit : „Cine e I. A. B. cu Scrisorile găsite ? Autorul nu-i destul de naiv pentru cele ce spune Toni, dar are croială de scriitor și trebue cultivat." Văzuse acele Scrisori găsite, în „Convorbiri Literare** din acel an. La trei ani după aceea, într’o scrisoare din Bruxelles, unde lucra la „Viața la țară**, Duiliu Zamfirescu se oprește din nou la Brătescu-Voinești, la 11 Oc- tomvrie 1893. Citise numărul din „Convorbiri** pe Octomvrie, cum spune el, din scoarță în scoarță : „Novela d-lui Brătescu e bună. Limba cântă de armonică ce e. Impresia mea cea din urmă e că pare scrisă de un scriitor bătrân, sigur de sine, care se păzește de exagerări, ține fraza într’o tonalitate simplă, sentimentală cu măsură. Dacă aș avea ceva de zis, ar fi tocmai în această privință: prea multă dulceață. Trăsnea e prea cumsecade. O pereche de palme enorme pe obrajii delicați ai d-rei Lola ar mulțumi pe multă lume. Jumătatea încântă- toare a protagonistului avea nevoe de un cadru mai mare, un roman întreg, și de un caracter antitetic alături.** Cuvântul fusese încă de pe atunci rostit. Agerimea lui Duiliu Zamfirescu, în descoperirea și carac- terizarea scriitorilor, se adeverește și de această dată. Brătescu-Voinești era un scriitor ăl bunătății. Nici numai iscusință de pană și nici numai 9 EMANOIL BUCUȚA 766 material de observație, ci amândouă Împletite într'o faptă de iubire șfe de milă. In Lumea Dreptății nu este altceva, cum nu sunt Microbul*.. Pană Trăsnea Sfântul, Niculăiță Minciună, Moartea lui Castor și Puiuț Cine cunoaște pe scriitor nu numai din cărți, dar și dip vieață* mai știe insă ceva, că btinătatea lui e bătăioasă. Despre om stai la îndoială când ai avut prilej să-l vezi pe amândouă părțile, ce este mai mare sau ce este mai cu seamă, ticluitor de povestiri scrise sau ticluitor de taclale vorbite, până te apucă ziua ? In privința aceasta scriitorul bunătății din literatura română are multe asemănări cu scriitorul rău- tății, Caragiale. Cea mai bună operă a lor nu se găsește în ceea ce- au tipărit, ci în ceea ce au risipit din belșug în întâlniri prietenești. De atâtea ori mi-a părut rău că n'am însemnat, după o despărțire de; Brătescu-Voinești, tot ce-mi fusese dat să ascult în cele două, trei sau mai multe ceasuri de convorbire, mai mult de unul singur, anecdote, amintiri, răsvrătiri în fața nedreptății vieții, deavalma. Dar farmecul se- trăiește, nu se descrie. Poți să desenezi geometria de izvoade a unor aripi de fluture, dar, dacă ți-a plăcut într'adevăr acea pâlpâire catife- lată de pulberi colorate, rupi desenul, după ce l-ai făcut gata. Prea sunt departe unul de altul, cu cât sunt mși asemănătoare. Mă tem că puținătatea producției lui Brătescu-Voinești se lămurește în același fel*, a lui ca și a lui Caragiale. Vorbesc amândoi cu o artă nesfârșită și orice scriere e numai o transcriere, care n’ajunge decât foarte rar să se ridice la înălțimea întâiei creații. Scriitorul aruncă nemulțumit con- deiul, ca o unealtă neputincioasă, și vorbește mai departe. Iată arta în care nu poate fi întrecut I De ce să întârzie în arta cealaltă ? Din aceste nepotriviri, între ceea ce vrea și ceea ce împlinește, dintre ceea ce așteaptă dela vieață și ceea ce-i dă ea, iese desamăgirea înăuntru și cârtirea înafară, a oricărei firi mai ^simțitoare. La ceilalți* izbânzile acopăr și înăbușesc această stare. De aceea Ion Alexandru Brătescu- Voinești a purtat totdeauna în lume o bunătate bătăioasă. Ea era atât; de gingașe și de firavă încât cerea arme grele ca să fie apărată. Și- tot de aceea acest om, care ți s'ar părea că trebue să fie serafic, fierbe de câte ori îl întâlnești, de o furie sau de alta, puse toate în serviciul binelui. E un dialectician și polemist pașnic, fără nevoie de câmp de luptă și de sgomot ca să izbucnească. Lucrarea lui cea din urmă, care a ieșit la Cartea Românească, „Originea neamului românesc și a limbii noastre", fac parte din această trebuință. Nu e vis de singurătate, lite- ratură, ci amestec în val-vârtejul zilei. Să-i zicem sociologie. Când va- lurile sunt mici, de pahar de apă, ele nu se închiagă într’un corp de doctrină, dar când se ridică până la cer și sguduie pământul, ies cărți ca acestea, „In slujba păcii", după războiul cel mare, și „Originile", în timpul războiului de acum. Omul e prea legat de vremea lui, care sună și răsună în el și-l împinge să-și spună părerea, ca să tacă. Din volumul întâi, unde stă spusă răspicat, se poate urmări foarte ușor acea latură a personalității lui Brătescu-Voinești, căreia i-am zis bună- tate bătăioasă. Volumul e strângerea in mănunchiu a unor scrisori închipuite, pe care adică scriitorul și le-a scris el însuși. Ascultați ce se găsește într’una din ele: „Nu mă miră de loc că sufletul dumitale se sbate ca Împotriva lui miron costin 767 un steag în vijelie, cum zid, căci numai un suflet de rând, capabil să se obișnuiască cu orice ticăloșie, poate rămâne nepăsător, văzând cea mai de seamă parte a omenirii recăzută în sălbătide. Eu, care odi- nioară, când te vedeam indignat de câte o faptă a altora șau a dumi- tale însuți, îți ziceam: păstrează-ți indignare^ pentru prilejuri mai mari, acum îți aprob toată revolta și-ți urez din fundul inimii să nu ți-o risipești în blesteme care nu slujesc la nimic, d să ți-o prefad într'un lucru folositor, scriind cartea pe care o visezi, asupra pridnilor și mij- loacelor de înlăturare a războaielor și pe care așa s'o intitulezi: „In slujba păcii**. Sunt niște prețioase rânduri de autobiografie spirituală, însă ale unui scriitor, nu ale unui cugetător. Ele rămân adevărate numai pentru clipa când ău fost scrise și nu pentru toate timpurile. ■ Sunt ale omului simțitor, care se schimbă necontenit, și nu • ale minții rari, care are un drum ca al razei de soare. De aceea noua carte nu e ca un capitol de încheiere a cărții de demult, d de atâtea ori o dărâmă. Războiul nu mai e în toate cazurile rău, așa cum judeca atund, cu argumente de biolog, ci poate fi, cum judecă azi ca Român, o fe- ricire, mai ales făcut alături de Axă: „Grație bunăvoinței lui Dumnezeu, conducerea țării noastre a încăput în mâinile unui om înțelept, care, alăturând puterile noastre de puterile Axei, ne-a dat prilejul ca, luptând pentru apărarea drepturilor noastre, să apărăm în același timp și civi- lizația omenirii, împotriva celei mai înfiorătoare primejdii de care a fost amenințată vreodată**. Nu e nicio contrazicere, ci sunt numai alte scântei pe același fir al simțirii proprii, când aleargă pe el același curent electric al sbudumului omenesc. E numai ca o dată de calendar pusă în cuprinsul unor preocupări cu totul de altfel, nu de istorie de azi, în care se poate deosebi mai anevoie, ci de istorie mai veche și de proto-istorie, in care închipuirea își deschide, fără nido sfială, aripile. „In slujba păcii** avea multe pagini de adevărată literatură, poate cele mai bune pagini brătesc-voineștene pe care le avem, și purta în frunte și un motto: Dacă te-ai hotărît să spui adevărul, pregătește^te de suferință. Era o cugetare, care nu putea să iasă decât din acel condeiu și înfrumuseța o întreagă părere despre lume și vieață. Mi-aduc aminte însă că multă bătaie de cap mi-a mai dat acest motto. Domnul Ion Alexandru Brătescu-Voinești, ca și d-l Simion Mehedinți și Vlahuță, sunt autori foarte iubiți de școli. învățătorii le citesc aproape cu evlavie cărțile și s'ar mărturisi mulțumiți numai cu ele, unele pentru proză literară, altele pentru proză științifică și celelalte pentru poezie. Când au fost să aleagă învățături și îndemnuri pentru școlari, tipărite apoi pe cartoane și spânzurate pe pereți, ca să Ip aibă mereu înaintea ochilor, de unde erau să le ia decât din scriitorii iubiți ? Nu se putea o alegere mai nimerită. închipuiți-vă însă ce înțelepciune obosită, de împăcare cu soarta și de lume de nedreptăți, înseamnă o asemenea cugetare pentru versta fragedă, și pe care trebuia s'o vadă în fiecare zi, timp de ani de zile, sub icoane și s'o învețe pe dinafară ca o cre- dință și ca un îndreptar de vieață : Dacă te-ai hotărît să spui adevărul, pregătește-te de suferință? Mai laudă adevărul mai presus de toate, când el are, prevăzute dinainte, asemenea urmări 1 Când adevărul trebue să-ți umple totdeauna sufletul și e ca lumina lumii, de ce să 9* 168 EMANOIL BUCUȚA fie neapărat izvor de suferință ? învățătorii nu înțelegeau de ce putea să fie rea o cugetare, care sclipea ca o piatră rară și, pe deasupra, era pusă în fruntea cărții lui de unul din cei mai mari scriitori români I Unii, mai pedagogi, au înțeles. Cartea le-a rămas, și pe drept cuvânt, țot atât de dragă, dar cartonul a părăsit clasa și a poposit, ca la un loc unde strălucește de o strălucire nouă, pe unul din pereții camerei lor de locuință. Intr'alte clase el se mai poate vedea și astăzi. Trecem pe-acolo, fără să ne uităm, cu teama ca vreun copil mai isteț să nu pună Una din acele întrebări care încurcă pe cei mari. „Originea neamului românesc și a limbii noastre**, noua carte de gândire a d-lui Brătescu-Voinești, este toată în această pagină: „Noi Românii, greșim când credem că suntem urmașii Romei și că neamul nostru dămuește aici de 2000 de ani; Noi suntem urmașii traco- geto- dacilor. Neamul nostru dăinuește în ținuturile în care se găsește azi, nu de 2000 de ani, ci din vremea neoliticului. Geto-dacii n’au avut limbă specială și proprie, care ar fi pierit și ar fi fost înlocuită de limba Românilor. Asemănarea limbii noastre cu limba latină nu se datorește oștilor sau coloniștilor romani, ci faptului că atât Romanii, cât și Ro- mânii suntem descendenții traco-geto-dacilor cari vorbeau latinește. Noi nu suntem neo-latini, ci protolatini. Afirmația că a pierit limba geto- dacă și că a fost înlocuită cu limba Romanilor e o erezie. N’a pierit nimic. Limba geto-dacilor, dusă de emigranți spre apus și ajunsă în Italia, a devenit mai întâiu, limba clasică latină, care era forma literară a limbii geto-dacilor, dar mai târziu a devenit limba Italienilor de azi. Aceeași limbă a geto-dacilor, ajunsă în Franța, a devenit la început limba Galilor, iar cu vremea limba franceză; Ajunsă în Spania a de- venit limba Iberilor, iar cu timpul limba spaniolă; ajunsă in Portugalia, a devenit limba portugheză. Iar aceeași limbă vorbită de geto-dacii rămași pe lo.c, a devenit cu vremea limba noastră românească.** E frumos, pentrucă e straniu și neașteptat, dar ar fi și mai frumos dacă ar fi mărturisirile unui erou de povestire a bunătății, cum ne-a deprins d-1 Brătescu-Voinești, și care ar avea de suferit de pe urma acestor păreri. Așa, ne mulțumim să citim, cu dreptul pe care i-1 dau cărțile de literatură, aceste ipoteze duioase, socotite de autorul lor ipoteze eroice. Intru cât am fi traci, noi ziceam până acum romanizați, cred că împăcarea se poate face mai ușor. Am auzit-o, ca student dela Niculae lorga și e drept că-mi părea rău. Din școala dinainte venisem cu con- vingerea că am fi Romani, dacă nu cu totul și cu totul, cu un mic amestec, așa cum în limba de origine romană erau oarecare necurățenii slave, ungurești, turcești, franțuzești, -nemțești. Vasile Pârvan se adân- cise pe aceeași cale, atât de mult încât elevii lui să-l socotească drept înainte mergător. Treaba cu limba e eeva mai grea. Filologii n'au să dea îndărăt niciodată. Ascultați și ce spune, în prefața la cel mai nou dicționar al limbii românești, tipărit în 1939, d-1 August Scriban: „Deci noi, Romanii lui Traian, am suferit influența pronunțării și a felului de vieață a autohtonilor, adică a Dacilor. Când te uiți la casa de bârne a muntenilor și la îmbrăcămintea lor, e imposibil să nu recunoști ta- blourile de pe columna Traian. Dar ce erau Dacii și după ce criterii ti vom aprecia ? Fără îndoială, după limbă. In acest caz, un nume ca ÎMPOTRIVA LUI MIRON COSTIN 76? Sarmisegetuza pare mai de grabă germanic, căci husa ar putea fi go-* ticul sau dacicul husa, actualul german haus, casă, compus ca și Miihl- hausen, Schaffhausen, ș. a. Apoi Andrada, fiica lui Decebal, poartă un nume terminat cam ca germanul Conrada, iar Burebisia ar putea fi compus din bur, care seamănă cu numele poporului germanic al Burilor (la izvoarele Oderului, vecini cu Carpii in Moravia) și Anarții (in Maramureș), căci erau Germani. Acest bur ar putea corespunde cu actualul german Bauer, țăran, iar bista, după observațiunea lui lorga, ar avea aceeași terminatiune ca Ariovist, șeful Germanilor în Galia în timpul lui Cezar. Deci Burebista ar fi „regele țăranilor** (compară cu numele Burilor, Olandezi din Africa), Pe lângă acestea, numeroasele numiri in -ava (nu -dava), ca Pelendava (cam actuala Craiovă), seamănă cu numirile germane în au, și slave în ava sau ova, ca Glogova de azi, în județul Mehedinți, ca Glogau în Silezia, la Slavi Glogova, care înseamnă „cornet, desiș de corni", sau ca Spandau față de Spandava. Bazat pe acestea, ași crede că Dacii au fost Germani.** Când un filolog de meserie, doctor dela Halle in știința limbilor, poate arunca în treacăt asemenea ipoteze, ca și cum știința românească ar fi vraiște (vraiște vine de trei stehen și e de origine germanică, dar nu credem că chiar dela Daci I), de ce ne-am mai mira că un scriitor, care spune singur că nu numai că n'a avut legături ca noi, cu istoria, arheologia și filologia, dar nici nu le-a putut înțelege sau suferi, ceea ce e același lucru, dă ,1a iveală asemenea păreri de minune ? In schimb, ce mișcătoare sunt portretele unor oameni, cari au pătimit pentru credința lor, Niculae Densușanu și Generalul Portocală, ce potrivit, parcă anume scris, pentru o carte înaltă de citire, acel crâmpeiu din biografia lui Darwin, cu deșteptarea in el a menirii știin- țifice, și ce înfiorător aproape, acel pescuit la care autorul a fost ajuns, privind la sfoara undiței, de lumina adevărului, fără vreo altă docu- mentare! Face bine și dă putere această religie a unui românism in- tegral, mai ales când este împărtășită intr'o limbă atât de fiumOasă. Cred însă că dacă lorga ar mai fi trăit, Brătescu-Voinești n'ar mai fi scos acestă carte, menită să răstoarne Istoria Românilor, cel puțin aceea a începuturilor. Era un istoric pe care știu că îl preamărea, și cam de aceeași vârstă. Ar fi fost față de el ca noi la spovedanie. Unui preot tânăr nu ne simțim îndemnați să ne mărturisim, pe când celuilalt îi spunem tot și-i urmăm, ca un lucru dela sine înțeles, canoanele, atâtea mătănii și atâtea zile de post. Istoricii de acum pot fi mari, dar sunt încă prea cruzi, pentru un om trecut de 70 de ani. Și astfel am putut lua cunoștință de „Originea neamului românesc și a limbii noastre". EMANOIL BUCUȚA '•OCTAVIAN GOGA, ORATORUL Sunt oratori la care acțiunea oratorică este atât de esențială, încât, în lipsa ei, discursurile rămân simple schelete. Pentru cineva care n’a asistat la desfășurarea lor și nu poate reactualiza impresia din momentul rostirii, sunt fără vieață, reci. La alții, frumusețea gândirii și strălucirea stilistică pun cu totul în umbră contribuția mimicei, gesturilor, tonului. 770 RADU BRATEȘ Goga se ținea la mijlocul dintre cele două extreme. De aceea, dis- cursurile rămase dela el păstrează mult din fluidul care le-a animaț ia clipa rostirii, fără ca să putem spune insă că forța de persuasiune a- - mimicei (deosebit de potrivită pentru ilustrarea revoltei sufletești ți pentru amenințări), a gesturilor, a vocii oratorului, care juca pe tot . registrul tonurilor, nu le-ar fi adăugat nimic. • Cineva care l-a auzit vorbind pe Octavian Goga iși dă mai bine seama de ce clocot furtunatic se desfășura când oratorul se afla tn spatele cuvintelor. Dar și cine nu l-a auzit, din volumul Discursuri, apărut postum la Cartea Românească din București (1942), volum care curprinde câteva din discursurile lui mari din ultima parte a vieții, necuprinse în volumele anterioare (Mustul care fierbe, Precursori), poate descoperi arta oratorică a lui O. Goga, temele preferate, tehnica și notele distinctive ale oratoriei lui. Să le urmărim! , trag:; ’ w; i » vJmeL- ¹ • » • $ Spunea O. Goga in Fragmente autobiografice: „Vi spun sincer, socot elocința un gen inferior. Cine a luat vreodată contact cu miste- rele scrisului, își dă seama că oratoria e rezultanta unui alt proces sufletesc. Un om dădea odată o definiție elocinței și făcea deosebirea dintre ea și scris: când scrii, spunea el, atunci ai toate' posibilitățile de selecțiune și eliminare, fiindcă stai singur la masa de scris și te gândești, iar când intervine un gol în procesul de creație, atunci pui pana jos și te gândești în așteptare, pe câtă vreme în elocință, trebue să umpli golul dintre o idee și alta cu vorbe**. Se mărturisește aici convingerea și superioritatea literaturii asupra oratoriei și preferința pentru o elocință care să aibă toate atributele artei. Se mărturisește totodată refuzul retorismului de umplutură, care face legătură artificială între locurile inspirate și nu-i decât un subterfugiu, pe care omul de gust care era O. Goga nu-1 putea tolera. De aceea discursurile lui O. Goga fac concurență scrisului său, fiind adevărate pagini de proză ar- tistică. „N‘a fost nimica de școală în elocința mea — spune el mai departe —; mi-am manifestat sentimentele mele în mod spontan.** Și când a fost să dea un model de elocință preferată, a ales elocința de înaltă ținută creatoare a profesorului dela Universitatea din Berlin, Wilamowitz Mollendorf, ginerele lui Mommsen. Despre acesta spune în Fragmente autobiografice: „El vorbea despre Diana în cuvinte atât de pregnante, încât trecea un fior de colaborare dela om la om; se resimțea legătura sufletului care creează, cu mediul care participa și care elabora și el. Masca chinuită a profesorului căuta cuvintele, câte- odată rostite pe jumătate și repudiate; o tăcere de câteva clipe și se năștea adjectivul: un fior de bucurie a creației străbătea'sufletul tuturor. Acest gen de elocință l-am apreciat și îl apreciez și astăzi.** Reținem fiorul de bucurie a creației. Cele mai celebre discursuri ale lui Goga degajau acest fior de bucurie a creației. Lucrate sub suflul cald al in- spirației, discursurile lui Goga păstrau fluența armonică a cuvântului inspirat, dar și o perfectă simetrie a liniilor esențiale, și o pronunțată aversiune față de creșterile parazitare ale frazelor de umplutură. OCTAVIAN GOGA, ORATORUL 77L 0. Goga a ținut multe discursuri, căci, spunea el — „în frămân- tările unei vieți, angajând sufletul meu la triumful unor idei, in mod fatal am fost împins și spre această ramură de risipire intelectuală**. Dar pe puține le-a considerat la înălțimea formulei lui. De aceea în volume au intrat puține din discursurile lui. A exercitat singur asupra lor o severă cenzură, pornită dintr'o superioară conștiință artistică. Discursurile lui Goga sunt creații — și precum lirica lui a adoptat tonul retoric (fiindcă, între altele, și ea a fost angajată la triumfal unor -idei), discursurile lui au ton liric, fiindcă însemnau risipire de suflet. Volutele pasiunii scapă uneori de sub tiparele riguros măsurate; atunci oratoria -pasionată și chiar vehementă a lui Goga se apropie de ora- toria de superbe isbucniri sentimentale a lui Delavrancea și N. lorga. Ideea centrală a întregei vieți a lui Octavian Goga a fost ideea națională. Ea animă toate discursurile *, dela cele înregistrate de sufletul primitor al țăranilor adunați în vatra unui sat să asculte pe Goga omul politic, până la cele adresate tinerimii universitare ca profet al desti- nului nostru; dela cele adresate prin Radio mulțimilor din toate col- țurile țării, până la cele rostite în cadru solemn, cu prezență regală, la Academia Română. Peste tot Goga flutură stindardul crezului na- țional. Scene din trecut și întâmplări semnificative din actualitate sunt chemate ca să legitimeze formula națională care i-a subjugat toată existența. După războiul mondial, departe de a considera perimată ideea națională, Goga o considera singura salvatoare. Ca să ne servim numai de volumul Discursuri, iată formularea acestui crez: „Intru cât mă privește, eu mă socot dator să rostesc răspicat, în clipe solemne pentru mine, o profesie de credință de care nu mă pot despărți: Sunt de convingerea că nu e câtuși de puțin perimat codul moral care a creat România de azi, cum afirmă acei care-și închipue că deodată cu întregirea hotarelor concepția noastră tradițională a devenit un ana- cronism. In lupta unei consolidări de stat pe un pământ copleșit încă de stigmatele materiale și sufletești ale dominațiunii străine, în opera de rectificare* de reparație și de nouă clădire, eu nu cunosc alt sprijin sufletesc mai puternic decât credința mea de ieri, adaptată la nevoile prezentului. Numai rezemată pe acest punct arhimedic, vom putea să ridicăm aici construcția noastră. O țară nu se poate naște fără o doc- trină a solidarității cetățenești și tot astfel nu poate fi menținută fără o lozincă de coeziune simplă și mare. Eu nu știu alta pentru noi, decât vechea idee națională cu toate atributele ei.** — Sunt cuvinte din dis- cursul ținut la Universitatea din Cluj în 1932, cu prilejul proclamării de doctor honUris causa. Dar ele se pot întâlni aproape în toate dis- cursurile lui. Frecvența acestui fond de simțire națională explică și expresiile uneori aproape identice din diferitele discursuri ale lui O. Goga. Punctul de reper fiind ideea națională și sfințenia idealului urmărit, atât planurile bine chibzuite cât și erorile de calcul sunt îmbrățișate de O. Goga cu înțelegere și trecute la activul strădaniilor care ne-au adus neatârnarea politică și împlinirea Visului de veacuri. RADU BRATEȘ 772 Stăpân pe logica intereselor noastre, Goga, in aproape toate dis- cursurile sale care indică linia noastră de vieață, dă dovadă de o» adâncă intuiție, fiind partizanul soluțiilor practice și simple. Departe de- a fi un utopist, Octavian Goga dovedește peste tot un criticism luminat In rezolvarea obiecțiunilor reușește cu mare dexteritate, încât la sfârșit, concluzia se desprinde luminoasă și convingătoare. Uneori, fixat pe o poziție de apărare națională, utilizează cu mare virulență ironia și sarcasmul; mai ales împotriva intrușilor în sanctuarul literaturii noastre și împotriva adoratorilor formulelor străine de sim- țirea și tradiția noastră. Urmărește cu rară vehemență poporul vaga- bond al evreilor, popor fără rădăcini în pământul nostru și desfigurând» peisajul nostru de puritate morală. E aici nu o atitudine de xenofobie, ci un gest de apărare al fondului nostru de omenie și ospitalitate. Iată ironia, în discursul „Infiltrații străine in literatura română",, rostit la Academia Română în 1937: „Am răsfoit zilele acestea două volume dintr’o antologie care conține bucăți din 60 de scriitori români de origine evreiască I cum scrie pe copertă. Managerul lor, un domn care-și zicea S, Podoleanu, — vedeți de unde vine 1 — cu o specială retorică de tarabă ni-i prezintă astfel: „Ei au adus o remarcabilă con- tribuție literaturii autohtone. Fie că au făurit O pagină, de proză, sau cizelat un vers, au spart uneori vechile tipare ale limbii literâre româ- nești, ridicând-o la nivelul artistic de azi." Ați înțeles, domnilor colegi și voi bătrâne portrete de pe pereți, cu câtă cuviință de oaspete se rostește omul din Podolia: „Au spart vechile tipare ale limbii româ- nești, ridicând-o la nivelul artistic de azi" ... Săracă „limbă veche șb înțeleaptă" a lui Eminescu, adevărat: iau spart tiparele — " Această ironie nu făcea decât să răspundă unor chinuitoare în- trebări, cari îi biciuiau conștiința ca niște fulgere : „Cine a tăiat pă- durile de brazi din literatura noastră, cine a suprimat țăranii cu fresca lor de linii mari și ample, cine a ucis buniil simț din bătrâni, ca să. ne alegem cu o stridentă behăitură lubrică și cu pagini de pornografie desmințite de tradiționala noastră decență ?“ Octavian Goga știa să prindă adevărurile axiomatice ale drumului; nostru de viitor și să identifice aspirațiile intime ale sufletului național. De aceea poruncile existenței noastre se rosteau prin glqțul oratorului fără argumentație superfluă. Vedem azi, la distanță de câțiva ani numai,. cât adevăr era în glasul profetului atunci când vorbea de problema semită, de problema naționalizării orașelor, de problema tineretului. In 1933, în Fragmente autobiografice, Oct. Goga amintea între proiectele sale de viitor despre o carte care avea să prindă cinci fi- guri din trecutul nostru apropiat: Ion Brătianu, Caragiale, Delavrancea, N. Filipescu și N. lorga. Cartea n'a fost scrisă. Și e o mare pierdere. Bogata experiență a lui Goga, darul său de a intui adâncurile oame- nilor, de a-i surprinde dincolo de aparențele care pot să înșele, de a-i cunoaște în frământările care nu se destăinuie decât celor intimi, de a citi semnificațiile unei vieți, ne-ar fi dat o carte de portrete de va- I OCTAVIAN GOQA, ORATORUL 77$ loarea volumului Precursori. Așa, avem cu câteva portrete mai puțin, iar în ce privește figurile amintite, interpretarea lui Goga este ireme- diabil pierdută! In volumul Discursuri găsim câteva portrete, altele decât cele amintite, pe care împrejurările vieții i le-a cerut mai curând. Aceste portrete, făcute din prilejul unor comemorări sau la marginea unui mormânt, n’au primit ultima șlefuire de atelier, pe care, cunoscând înalta conștiință artistică ce l-a însuflețit pe O. Goga, cu siguranță ar fi primit-o în volum. Rostite izolat și culese postum în volum, acestor discursuri le lipsește rectificarea de ansamblu, se repetă imaginile și expresiile,. dată fiind similitudinea de situații, dar se simte peste tot deosebitul dar de portretist ai lui Goga și metoda lui de a despica relieful unei vieți pentru a găsi ideia dominantă, trăsătura fundamentală a unei personalități, într'o bună măsură se observă și talentul oratoric al Iui Octavian Goga. Iată figurile și totodată discursurile: Regina Elisabeta, Horia, Ko- gălniceanu, George Coșbuc, N. Filipescu, lacob Negruzzi, Vasile Goldiș, I. Bianu, I. Grădișteanu, Brătescu Voinești. Dintre aceste figuri, numai Filipescu era luat în program. Dar nw e portretul plănuit, ci doar schița fugară pe care împrejurarea morții lui Filipescu i-o furase înainte de vreme, în stăpânirea emoției... Goga, ca și lorga și Ion Petrovici, avea un deosebit talent de evocator. Dar știa și să folosească datele biografice și detaliile sufle- tești pentru a lumina construcția unei opere sau tactica unei lupte. Aproape toate portretele se deschid prin câteva linii lărgi care fixează cadrul istoric sau prind caracterul general al seriei din care face parte omul. Uneori justifică sentențios pietatea posterității față de „personalitățile care au încarnat marile probleme de existență ale unui neam**. După această deschidere de orizont, figura este prinsă ca într'un reflector, care-i luminează laturile, ca să apară cât mai întreagă. Lun- gile perioade oratorice alternează cu apostrofele scurte și tăioase, ca să poposească apoi lângă țărmul unei amintiri, lângă priveliștea unei întâmplări personale, reliefând din apropiere diferite aspecte sau detalii. Câteodată reproducerea unei conversații desleagă mai bine nedume- ririle și câștigă mai promt adeziunile decât orice desfășurare retorică. Iată prinsă în câteva linii de confesiune încrederea Reginei Eli- sabeta în steaua neamului nostru: „La 1906 când pentru întâia oară, mi-a fost dat să urc treptele Castelului dela Sinaia, cutremurat ca de-o revelație divină, am auzit din gura ei cuvintele: — „Cea mai frumoasă zi din vieață a fost când trei mii de Ar- deleni au jucat hora în lunca din fața Castelului Peleș. Moise n'a intrat în Canaan, dar l-a văzut, așa a văzut Regele Carol Ardealul..." Sub un amurg roșu, prevestitor parcă al zilelor viitoare Regina vorbea: — „M'a întrebat odată cineva, un străin, de ce am zidit Castelul Peleș atât de aproape de. graniță ? Eu i-am răspuns: de unde știi d-ta că va fi totdeauna graniță?" Era accentul profetic care despica vremile și avansa judecata istoriei.., 774 RADU BRATEȘ Putem admite că astfel de pasagii declanșau admirația față de personagiul evocat mai bine decât orice elogiu direct. Alte figuri sunt zugrăvite mai mult din perspectiva crezului și artei lor, decât din liniile de umbră și lumină ale ființei lor psihice (George Coșbuc). • * Oprindu-ne la tehnica oratorică a lui Oct. Goga, vom întâlni aceeași artă de-a-lungul întregei lui activități. încât exemplele din ul- timul volum sunt semnificative și ne dispensează de incursiuni in ma- terialul celorlalte volume. Peste tot aceeași personalitate tumultuoasă se rostește. întâlnim de-a-lungul întregei cariere oratorice ,ușurință și perspicacitate în despicarea realităților istorice și culturale, același stil bolovănos, cu mare putere de a sugera furtuna și aspectele revolu- ționare ale istoriei noastre, în special ale celei ardelene. De aci vio- lența apostrofelor, critica acerbă față de tot'ce i se pare că împiedecă drumul destinului nostru. Goga a fost un pasionat al idealului național; un mandatar al aspirațiilor noastre de vieață. De aceea judecă tot ce întâlnește din perspectiva luptei noastre. Când se oprește în preajma unei figuri (și alege de obiceiu figurile monumentale ale vieții noastre literare și politice), caută în deosebi contribuția pe care a adus-o bi- nelui colectiv. Se întâlnesc în discursurile lui Goga expresii sintetice cu sunet de lozinci, multe aluzii și apostrofe, încât captarea atenției publicului se datora numai unui rafinat simț al dozării și unei inepuizabile forțe de expresie. Sunt atât de numeroase pasagiile plastice în discursurile râmase dela el, încât sunt concludente și câteva numai, prinse din fuga lecturii: Vorbind de puterea noastră de a ne adapta la condițiile grele istorice și de a ne făuri singuri destinul, Goga are această imagine, care revine de mai multe ori în discursurile sale: „Pitiți acolo în munți, așa de ascunși sub stâncile și pădurile ocrotitoare, că sute de ani istoria ne-a pierdut urma, noi din ruine străvechi am clădit căsuța noastră și am înzestrat-o cu tot ce putuse să cheme la vieață o specială struc- tură de cuget'și de nervi". Vorbind de sfințenia locurilor unde s’a arătat odată destinul unui neam: câmpurile de bătaie sau locurile marilor adunări populare, zice: ,„E atâta mister în clipa când se hotărește soarta unui popor, că pe- tecul de pământ care a găzduit această clipă nu se mai deslipește de ea și o păstrează pe veci ca o taină a lui. S'ar părea că fiorul care a tresărit în sufletele de atunci, în ziua cea mare, a pătruns așa de adânc în sânul naturii, încât flutură peste veacuri, aninat de crestele copacilor ca un cântec al eternității". Iată icoana rezumativă a războiului mondial, cu toate urmările lui: „Continentul întreg a fost mai întâi o casă mortuară, iar apoi a ■devenit o casă de sănătate". Ici colo stilul, pândit, în lipsa unei desfășurări documentare, de pericolul abstractizării, este chemat pe pământ de câte o metaforă re- velatoare : „Sufletul e doar o urnă în care generații de strămoși și-au OCTAVIAN GOGA, ORATORUL 775 așezat moaștele, ia noi tresar îndemnuri nedeslușite, care vin de de- parte, de dincolo de conștiința realității**. Sau, adresându-se lui lacob Negruzzi, la împlinirea vârstei de 90 de ani, amintind de experiența unei vieți care se întindea peste distanța unui veac, avea această com- parație sugestivă: „Sufletul d-voastră se mișcă la orice adiere, ca o bătrână punte brumată, întinsă peste svârcolirea unui veac. Câte vân- turi n'au bătut-o din scorbura vremii...** Trebue să înregistrăm și scurtele epitete simbolice, atât de ca- racteristice stilului lui Goga: generația născută în timpul războiului mondial — copii ai furtunii: scriitorii — focuri pe culmi; tineretul — pachete de nervi... Iată domeniile în care s'a exercitat talentul oratoric al lui O. Goga: oratoria politică, de înaltă ținută academică; și oratoria academică pe teme naționale și în legătură cu personalități marcante ale vieții noa- stre politice și culturale. Suflul care animă oratoria lui Goga: ideea națională; forma: ro- stogolire torențială de imagini și sentințe; cuvintele se încalecă și se desfac, la fel cu undele unui râu de munte printre stânci. Citind discursurile lui Goga, intri într'o lume în care ești nevoit să-ți verifici permanent poziția față de problemele naționale sub pri- virea vigilentă a umbrelor istorice, chemate martore la fiecare pas. Nu- poți scăpa controlului, căci oratorul pune așa fel problemele încât îți angajează conștiința. Ne putem imagina impresia, pentru cine i-a auzit discursurile, când la arhitectura conținutului se adăuga timbrul vocii, încruntarea frunții, năvala de cuvinte și deosebita vrajă oratorică, semnul orato- rilor de talent excepțional! RADU BRATEȘ ALEXANDRU ROȘCA: MOTIVELE ACȚIUNILOR UMANE’) 1. O problemă pe care evoluția psihologiei o aduce pe primul plan al discuțiilor, destul de târziu de altfel, este motivația sau studiul mo- tivelor care determină acțiunea umană. Despre importanța acestei pro- bleme pentru psihologie s'ar putea spune multe cuvinte. Unele le-a spus autorul cărții de care ne ocupăm aci. Altele sunt ușor de ghicit, în urma unei sumare analize a perspectivelor pe care le deschide acest studiu. O fereastră spre aceste roditoare terenuri ne-o deschide chiar d-1 A. Roșea, mărturisind, la pag. 5: „Cunoscând natura și varietatea motivelor, precum și legile după care ele se manifestă, putem prevedea, influența și directiva conduita".* ²) Afirmație foarte importantă și plină de fecunde consecințe practice. Subtitlul cărții de față ne anunță că e vorba de un „studiu de psihologie dinamică**. Termenul „dinamică** indică oarecum, cadrul în J) Ed. Institutului de Psihologie al Universității din Cluj la Sibiu, 1944, pp. 3d5. ²) Toate sublinierile ne aparțin. , 776 DUMITRU SALADE care se va mișca discuția operei de mai sus. Psihologia trecută era mai mult o psihologie descriptivă, statică, de constatări, deși țelul explicativ rămânea mereu ultima năzuință a psihologiei. Găsiam analize prelua* gite și minuțioase preocupate să ne arate cam sunt și cum se petrec, anumite fenomene in domeniul psihic, fără să găsim prea multe indicii — uneori deloc — asupra cauzelor care determinau aceste fenomene. Cu alte cuvinte, nu ni se spunea de ce lucrurile se petrec așa și nu altfel și mai ales nu ni se spunea cum am putea face ca ele să se petreacă -altfel. Iată de ce credem că e bine și necesar să lămurim, cu cuvintele autorului, după psihologul american G. W. Allport, că : „Orice tip de psihologie care se ocupă de motive, adică încearcă să răspundă la întrebarea de ce oamenii acționează așa cum acționează, se numește psihologie dinamică" (pag. 13). Socotim cu atât mai necesară această precizare, cu cât încep să circule tot mai mulți termeni legați de psi- hologie, ca: psihologie teoretică, psihologie calitativă, psihologie expe- rimentală, etc. 2. Cartea de care ne ocupăm aci este al 14-lea studiu care poartă pe copertă numele d-lui Al. Roșea, șef de lucrări la Institutul de Psi- hologie al Universității din Cluj la Sibiu. Publicațiile autorului, precum și cele ale Institutului de Psihologie amintit, în general, sunt foarte cunoscute și răspândite. Mai ales în cercul învățătorilor și al școlilor secundare, aceste publicații sunt un bun comun. Ordinea cronologică a lucrărilor d-lui Al. Roșea ne permite să distingem două faze importante în activitatea d-sale de cercetător. Prima fază se caracterizează prin adâncirea cercetărilor de psihologie a inteligenței și de psihologie anormală, cuprinzând lucrările publicate până la 1938, cu excepția „Psihologiei Configurației**, publicată în 1929ᵣ în colaborare cu L. Bologa, L. Rusu și D. Todoranu. In această pe- rioadă se înscriu lucrările : Măsurarea inteligenței și debilitatea mintală (1930), Psihopatologia deviaților morali (1931), Debilitatea mintală, De- licventul minor (1932), Psihologia martorului (1934), Instabilitatea emo- tivă (1936), publicată in colaborare cu Fl. Ștefănescu Goangă și S. Cupcea, și Orientarea profesională a anormalilor (1936). A doua fază se caracterizează printr’o puternică coloratură po- zitivă și cuprinde lucrările publicate din 1938 încoace și anume: Adap- tarea socială (1938), publicată în colaborare cu Fl. Ștefănescu Goangă și S. Cupcea, Igiena mintală școlară (1939), Copiii superior înzestrați (1941), Motivele acțiunilor umane (1943), Selecția valorilor (1943), pu- blicată în biblioteca „Astra**, și Monografiile profesionale, voi. I și II (1943), publicate în colaborare cu S. Cupcea, G. Cotul și M. Peteanu. Era de așteptat ca lucrările anterioare ale autorului să-i servească instrucțiuni și concluzii practice, pozitive, destinate să promoveze latura educativă a învățământului, care să se închege în studii bine puse la punct și publicate cu un scop bine definit. Această grijă și interesul autorului, în general, pentru răspândirea principiilor științifice care pot folosi educatorilor este demnă de remarcat și prezentă in aproape toate lucrările autorului, dar mai evidentă în cele din faza a doua. La acest ALEXANDRU ROȘCA: MOTIVELE ACȚIUNILOR UMANE 777 {apt ne-am gândit când am vorbit de caracterul pozitivist și afirmativ al lucrărilor din a doua fază. Dacă zăbovim cu interes și atenție asupra lucrărilor publicate de Institutul de Psihologie al Universității din Cluj la Sibiu, vom vedea că autorii acestor lucrări se completează intr'un mod fericit și că pro- blemele luate în studiu au fost legate de realități pământene și actuale. Nii este cazul să stăruim ^asupra școalei psihologice închegată în jurul acestui institut, insă deducem de aci evoluția și caracterul problemelor {ratate de acest așezământ al științei. 3. „Lucrarea de față, ocupându-se de studiul motivelor conduitei omenești, de isvoarele acțiunii, deci de factorii dinamici dela baza con- duitei umane, este o psihologie dinamică", ne spune autorul la pag. 13 a volumului cu titlul de mai sus. încă dela citirea titlului ești ispitit să te întrebi, ce și care sunt motivele acțiunilor umane. De aceea, o de- finiție a acestui termen se impune dela început. O împrumutăm dela autor : „ .., cuprindem sub această denumire (e vorba de motive) tota- litatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înăscute sau do- bândite, conștiente sau inconștiente, simple trebuințe fiziologice sau idealuri abstracte" (pag. 8). Autorul face deosebire netă între stimulent sau imbold, care este mai mult de natură externă, și între motiv, care este de. natură internă. O privire sumară asupra Tablei de materii ne arată care sunt aceste motive și cum se clasifică ele. Astfel, Cap. I tratează despre „Natura Și varietatea motivelor", Cap. II și III despre „Motivele primare" (ca: trebuință, instincte, propensiuni, emoții etc.) și modificarea acestora, iar Cap. IV și V despre „Motivele derivate", {dorință, interes, sentiment, voință etc.) și „Stimulente sau imbolduri sociale" (ca: rivalitate și competiție, laudă și dojană, recompensă și pedeapsă etc.). Cât privește sursa acestor motive, autorul afirmă, lămurit, încă din cap. I, pag. 18, că: „sursa tuturor motivelor și acțiunilor omenești trebue să o căutăm în ceea ce constitue trăsătura esențială a oricărui organism: tendința de a menține echilibrul, înlăuntrul orga- nismului, pe de o parte, și între organism și mediul său înconjurător (fizic și social), pe de altă parte, începând cu Cap. VI, autorul tratează despre „Obstrucție, conflict, desintegrare", „Măsurarea motivelor primare și derivate" (VII) (impul- suri primare, interese, atitudini, temperament, caracter etc.), „Psihologia diferențială a motivelor" (VIII) (după etăți, sexe, rase), „Aplicațiuni" (IX) (școlare economice și profesionale, juridice, medicale ș. a.) și „Consi- derații finale", în cap. X. S'a putut vedea din înșirarea fugară a Cuprins-ului, care sunt motivele acțiunilor umane, cum se clasifică și cum se măsoară acestea și psihologia diferențială a acestora. Ceea ce a constituit o sarcină grea pentru autor, jn cursul tratării acestui subiect, a fost grija de a nu altera caracterul totalitar, integral, și complicat („total", cum zice autorul) al acțiunilor umane, al reacțiunilor organismului uman. De cele mai multe ori autorul a reușit să se achite cu succes de această obligație, deși a lucrat pe un teren, cel. puțin în primele capitole, destul de arid pentru creșterea unei asemenea descrieri sintetice. La pag. 46, autorul 778 DUMITRU SALADE ne avertizează să facem legătura între ceea ce în expunere apare frag- mentar, căci: „Reactiunile organismului la mediu nu sunt segmentare, ci totale. Aproape niciodată nu intră în acțiune o singură propensiune (acesta e termenul folosit pentru instinct la om) sau tendință**. Ne-am obișnuit să ne declarăm saturați de psihologia biologică, sau mai exact de partea biologică a psihologiei, sub cuvânt că aceea nu e psihologie, uitând că tocmai pe acest substrat și pe cunoașterea lui precisă (a organismului uman) se pot împleti corolarele unei psiho- logii adevărate. Cunoașterea organismului ne înlesnește și accentuarea complexității, întrepătrunderii și relației sau corelației fenomenelor psi- hice între ele și uneori a acestora cu cele biologice. începând cu cap. IV. „Obstrucție, conflict, desintegrare**, analiza devine mai atrăgătoare, cuprinzând forme de manifestare ale întregii personalități, acte de adaptare și de conduită mult mai complexe, ana- liză care merge crescând până în ultimele două capitole. Fără îndoială capitolul „Aplicațiuni** este unul dintre cele mai interesante, dacă nu chiar cel mai interesant, câștigând interesul tuturor cititorilor. Sugestii importante și numeroase sfaturi practice și pozitive pot fi culese de către orice cititor al acestui capitol. Importanța acestora pentru edu- catori și pentru cei mai puțin specialiști în tainele psihologiei nici n’o mai semnalăm. Remarcăm, în schimb, frumoasa pledoarie pentru știință și etică din cap. X, în care sunt rezumate aproape toate principiile cărții, lăsându-se portițe deschise spre frumusețea peisajului în care ar trebui să înflorească și să rodească aceste principii. 4. Ne surprinde faptul că n'am găsit comentată această carte după importanța și valoarea ei și citim în aceasta explicația că problemele de psihologie interesează mai puțin — pe nedrept — pătura noastră cititoare. Cartea de care vorbim cuprinde o mulțime de observații cu- rioase, dar juste, referitoare la vieața noastră de toate zilele. Astfel, la pag. 107 ni se spune că: „Intervenția voinții in acțiunile omenești este, în general, mai puțin frecventă decât se crede", iar la pag. 284: „Mo- tivele primare sunt la baza tuturor actelor noastre de conduită". Preocuparea autorului pentru adevăr este, atât de mare, încât adesea sacrifică frumusețea expresiei pentru adevărul ei. Aci trebue intercalat informația justă, bogată și expunerea științifică a autorului din aproape toate cărțile sale. Uneori pare chiar rece și rigid din această pricină, până și în studiul de față. Literatura sau expunerea literaturi- zată, care la d-1 Mărgineanu are efect, la d-1 Al. Roșea ocupă un foarte mic loc in preocupările redactării. O mulțime de termeni folosiți de d-1 A. Roșea ar putea admite discuții și deschide porțile obiecțiunilor (d. ex. instinct, propensiuni, obstrucție, etc.), însă nu aceasta interesează aci. Meritul lucrării acesteia — și acest fapt nu trebue trecut cu vederea — este de a fi pus în discuție și de a fi tratat cu competință și succes o problemă nouă și de mare importanță pentru psihologie, stăruind, totodată și asupra păr- ților utilizabile în vieața practică și definind o mulțime de termeni cu care lucrează psihologia actuală. DUMITRU SALADE EDUCAȚIA PROFESIONALA A ȚĂRĂNIMII 779* EDUCAȚIA PROFESIONALĂ A ȚĂRĂNIMII Determinată de condițiile de mediu și climat specific, agricultura ardeleană, se încadrează cu totul aparte în agricultura românească, fără ca să fie absolut izolată de cea din restul țării,, datorită interdepen- denței naturale între provinciile aceleiași națiuni. Această distincție este necesară atât pentru buna ei orânduire,, cât și pentru încadrarea ei în economia dirijată a Statului. Temeiurile acestei distincții sunt ,a se căuta în etapa mai înaintată în care se gă- sește agricultura ardeleană și obiceiurile și condițiile economice locale specifice regiunii. 0 caracteristică esențială agrară ardeleană este marea răspândire- a micii proprietăți și a proprietății mijlocii, în timp ce marea proprie- tate este extrem de redusă. Pe de altă parte, țăranul ardelean este destul de independent în. mica lui sferă economică, reușind să-și echilibreze veniturile și cheltu- ielile în așa mod, încât semnele de progres se pot vedea la fiecare pas, în satele ardelene. Calitățile intelectuale ale lui sunt remarcabile,, iar istețimea și îndemânarea lui sunt recunoscute de toți cei ce l-au cercetat. Timpurile grele pe care le trăim pretind să înaintăm necontenit în toate privințele. Pentru aceasta, avem nevoie de săteni luminați atât din punct de vedere profesional, cât și cultural-patriotic, apoi de me- seriași români, de asemenea luminați în sensul intereselor noastre na- ționale. Strădania venerabilei asociații „Astra", în acest domeniu, este- arhicunoscută și a fost imitată și de alte instituții similare, cu posibi- lități mai mari materiale. In baza experiențelor făcute ani de-a-rândul, „Astra” a trasat drumul prin cunoscutele sale „Școli țărănești" și prin școlile pentru meseriași. Problemele cele mai acute ale agriculturii ardelene se reduc azi la educarea profesională a țărănimii, la credite ieftine și debușeuri cu prețuri rentabile pentru produsele agricole. In cele ce urmează ne vom ocupa în special de problema edu- cației profesionale a țărănimii ardelene. Este o mare problemă pe care o are de rezolvat atât Statul, cât și instituțiile cu această chemare. De buna ei rezolvare depinde o propășire sigură a economiei naționale, o ridicare a standardului de vieață a țărănimii, cu puterea de cumpărare a produselor industriale mărită și deci o reală sprijinire a acestei ra- muri de activitate indispensabilă. Și mai ales de ea depinde o consolidare a țărănimii noastre și- legarea ei și mai, mult de petecul de pământ, pe care este chemată să trăiască și să-1 apere. Dar educația profesională a țăranului, nu este o sarcină tocmai așa de ușoară cum și-o închipue unii. Ea trebue să fie adaptată multor împrejurări și anume: regiunii, comunei și uneori chiar gospodăriei 780 ING. IACOB RUSU specifice, apoi stadiului de înaintare în practica agriculturii și pe cât posibil încadrarea în datinele locale. Deviza nil trebue să fie „multe cunoștințe**, ci puține și ușor aplicabile, cu mijloacele locale, de fiecare gospodar. De altfel, aceasta o pretinde evoluția normală a agriculturii, care este lentă și cere pro- grese lente și bine adaptate mediului. Rezultatele regretabile ale celor cu programele analitice încărcate* atât din punct de vedere cantitativ, cât și din punct de vedere a ex- presiilor „prea literare sau tehnice", au fost că, pentru câțiva ani, gos- podarii refuzau participarea la asemenea cursuri. Este deci absolut ne- cesar a se îmbrăca în portul și graiul local, fiecare imagine din cursurile programului. In decursul ultimilor 7 ani, am avut satisfacția să constat, cât de mult apreciază țăranul învățăturile venite în limba lui simplă și înflo- rite cu figuri locale, pe care le înțelege și care îl captivează, pentru problema urmărită. Sfiala țăranului este înlăturată și, la sfârșitul lecției, cere lămuririle necesare aplicării învățămintelor la cazul lui special, astfel încât aprecierea sufletească de conferențiar se cimentează și mai mult. Gospodarul care vine apoi la reședința conferențiarului și-i cere părerea în diferite probleme mai grele ale sale, este pe deplin câștigat pentru progres și este un element care poate servi ca pionier pentru înaintarea agriculturii. In acțiunea școlilor superioare țărănești, este necesară o colabo- rare strânsă între Stat și „Astra** din toate punctele de vedere (per- sonal, fonduri, material didactic și mijloace de transport). Lungimea cursurilor poate varia dela 3 zile la câteva luni, sau chiar ani, după situația locală și dispoziția gene ală a țărănimii. Am observat că metoda cea mai bună este începerea cu cursuri scurte și apoi în anii următori din ce în ce mai lungi, având o con- tinuitate și interes local bine precizat. Am insistat asupra acestei educații profesionale, spicuind anumite aspecte, pentrucă personal o consider cheia de boltă a străduințelor tuturor celor chemați să îndrumeze și să organizeze lumea satelor noastre.' In ceea ce privește îndrumările sau sfaturile scrise, de asemenea, ținând seamă de condițiile specifice de mediu ardelean, socotim că este absolut necesar — pentru a-și atinge ținta — ca ele să fie re- dactate în stil popular, cu termeni locali și potrivit nevoilor locale. Astfel, de exemplu, în zadar se vor da sfaturi pentru cultura ierbii de Sudan în Transilvania, unde este nepotrivită, deoarece aici ca plantă de nutreț crește excelentul trifoiu roșu de „Transilvania" : borceagul, ghizdeiul și porumbul de nutreț, .care toate întrec iarba de Sudan. Pe ' de altă parte, trebue să menționăm că, vegetația începe cu 2—3 săp- tămâni mai târziu, încât „sfaturile săptămânale", date de publicații ofi- ciale, riseă să nu coincidă cu timpul potrivit, fiind supuse la critici întemeiate din partea țăranilor, care le privesc apoi cu neîncredere, datorită faptului că mulți nu-și dau seama că ele sunt redactate pentru tot cuprinsul țării. EDUCAȚIA PROFESIONALA A ȚĂRĂNIMII 781 Adeseori ni se plângeau sătenii noștri c& ordonanțele și ordinele venite dela stăpânire sunt scrise în limba pe care ei nu o pricep chiar bine și este nevoie ca cineva să le explice. Ei își exprimau părerea că ar fi bine ca ele să fie scrise mai pe „înțelesul** lor. Este evident că ordonanțele publicate în termeni populari în comună va putea fi citită și recitită de cei interesați și astfel ea va putea fi respectată de un număr cât mai mare de cetățeni. Ordonanțele și publicațiile scrise în limbă prea literară, nu sunt citite și cunoscute de publicul căruia îi sunt destinate. Gustul cititului trebue deșteptat țăranului adult, prin mijloacele accesibile nivelului său de cultură. Nu putem peste noapte să-l facem să înțeleagă limba literară, așa încât se impune să ținem cont în ac- țiunea de culturalizare a lui în toate domeniile de acest fapt. Știm numai atât că trebue să lucrăm rapid în acest domeniu, deoarece vâl- torile timpurilor prin care trecem ne pretind să avem țărănimea cu conștiința națională bine luminată și situația materială asigurată, pentru a fi întradevăr un stâlp puternic al neamului. Credem că s'ar aduce un mare progres, ținându-se seamă de re- giunile agrogeografice, in importanta acțiune de îndrumare a sătenilor noștri. Dând slovelor coloritul local, le vom face mai gustate de cei că- rora li se adresează prin publicațiile de propagandă agricolă, culturală sau chiar și a ordinelor administrative publicate in scris. Cele de mai sus le susținem fără nicio intenție de a face regio- nalism, ci pur interes pentru a netezi calea luminii, care trebue să pătrundă cât mai grabnic în satele noastre și suntem convinși că toți cei care au muncit în acest ogor au ajuns la concluzii similare. într’un viitor apropiat vom scrie despre programele analitice ale Școlilor Superioare Țărănești. Ing. IACOB RUSU 10 ÎNSEMNĂRI SPIRITUL .ASTREI" întemeierea, in 1861, a «Astrei" repre- zintă un mare triumf al spiritului de solidaritate națională; cu atât mai mare cu cât ea a luat ființă într'un stat, care ne era dușman și avea tot interesul să ne fărâmițeze puterile pentru a ne stă- pâni mai bine. Eram impărțiți in două confesiuni — ne-am intâlnit intr’o sin- gură credință; eram pe cale de a ne diviza în mai multe grupări politice — ne-am regăsit pe singura linie a poli- ticei naționale ; se înfiripa o nouă clasă socială: burghezia — am creat o insti- tuție pentru a o crește in spiritul dra- gostei pentru popor; nu aveam prilejuri de a ne întâlni, frații, risipiți pe întinde- rea acestei frumoase provincii — „Astra" a venit să ne ofere adunările ei gene- rale, sărbători unice, la care ne puteam cunoaște ceea ce avem mai bun, sorbiam încredere în puterile noastre și făceam planuri îndrăsnețe asupra viitorului ; amare decepții, stropite cu sânge din belșug, ne-au arătat cu prisosință că fără de cultură vom fi ținuți mereu în umilință, pauperizați și până la urmă desființați — am mobilizat in cadrele „Astrei" toate puterile noastre intelectuale pentru a sfâșia vălul ignoranței și a așeza un neam întreg pe drumul pro- gresului. Firește că acest spirit n'a fost creat din prima zi de vieață a „Astrei". El trebuia să lupte nu numai cu împotrivirile duș- manilor din afară, ci și cu criticile și, uneori, chiar cu dușmăniile dinăuntru. Se cereau atâtea și așa de mult dela „Astra", încât era peste putință să le îndeplinească toate. Să fim recunoscători înaintașilor că au înfrânt toate aceste împotriviri și s'au înfrânt nu odată pe ei înșiși, pen- tru ca instituția să crească an de. an în prestigiu și spiritul ei să devină una din caracteristicele românismului din Transilvania. Cât de viu este acest spiriț se poate vedea mai ales în vremurile de grea încercare- Și când a trecut neamul ro- mânesc prin momente mai hotărîtoare și mai tragice, decât cele din 1940 în- coace ? Am alergat deci cu toții, din toate categoriile sociale, tineri și bătrâni, sub aripile ocrotitoare ale „Astrei". Ne-am pătruns iarăși de spiritul ei de solidari- tate pe linia marilor interese obștești. Activitatea din ultimul an al instituției, adunarea ei generală din zilele de 25 și 26 Sept., ținută într'o atmosferă atât de înălțătoare, programul activității ei vi- itoare, sunt dovezi puternice de măsura în care acest spirit poate să renască sub biciul nedreptăților și al amenințărilor. Spiritul „Astrei", din momentul în care a fost creat, a știut stimula ceea ce este mai bun în sufletele noastre. Este spirit de dreptate, de civilizație, de înobilare a omului, a Românului. Să-l păstrăm nepătat, viu și poruncitor. Să-l întrebăm, ca pe un oracol, în a- cest ceas al îndoielilor și al primejdiilor și să fim siguri că ne va arăta calea cea adevărată. însemnări 783 GAZETE ȘI GAZETARI ARDELENI In nrul 2, pe 1941, al revistei noastre, semnalam cu deosebită satisfacție, cru- ciada cuvântului, începută de o impre- sionantă falangă de gazete și gazetari ardeleni, pentru reparația dezastrului din August 1940. Era vechiul spirit al presei ardelene care renăștea subt imboldul su- ferinței naționale. Au trecut mai bine de doi ani de atunci și flacăra cuvân- tului acestor vestitori, departe de a se stinge, arde cu și mai multă putere și se aprinde in alte și alte centre, ca tocurile de pe culmi ale strămoșilor. Ea a împânzit nu numai Transilvania, de amândouă părțile hotarului blestemat, ci întreaga țară. Și cu toate îngrădirile care i se pun, ea țâșnește luminoasă, exal- tând spiritele, pregătind astfel ziua de mâine. Vechi gazetari și scriitori și-au muiat iarăși condeiul în suferința nea- mului și-au început să scrie cu vigoare nouă; alăturea de ei au apărut talente tinere, cu un scris mai sprinten, mai cald și cii un cult 'și o orientare mai bogată în trecutul acestei provincii, decât o aveau înaintașii lor dinainte de 1940. Tinerii de după 1918, cu rare excepții, erau surprinzător de desorientați, de rău informați și uneori de zeflemisitori față de marele capital de lupte, sacrificii și realizări al istoriei românismului din Transilvania. Această atitudine a fost accentuată și de o anumită tendință anti- istorică, importată din streinătate dela popoare suprasaturate de istorie, ten- dință ciudată pentru un popor tânăr, care mai are atât de mult de cercetat până la cunoașterea precisă a trecutului său, necesară nu numai ca o datorie științifică, ci pentru lămurirea și apărarea însăși ființei sal* naționale. Nu putem împărtăși, în această în- semnare fugară, tot ceea ce s'a făcut în ultimul timp în domeniul presei ardelene, cu toate că fenomenul ar merita o pre- zentare de ansamblu, mai amănunțită și, poate, chiar critică. Ne mulțumim să însemnăm pe răbojul nostru câteva pu- blicații și nume recente, care se cuvine să fie reținute. Cel mai serios efort gazetăresc din ultimele luni este apariția la Arad a co- tidianului Tribuna Română. Acest vechiu și puternic centru ro- mânesc, dacă n'a fost lipsit în anii de după Unire de o presă românească, nici una din încercările care s’au făcut nu s’au putut ridica la nivelul glorioasei tradiții a presei arădane de altădată. Să sperăm că noul cotidian îl va atinge. Colaborările lui numeroase și vioaie, nu numai din localitate, ci și din altă parte a țării, pasiunea pentru gazetăria onestă, înflăcărată și bine informată a d-lui Dr. Oct. Lupaș, spiritul rector al gazetei, ne îndreptățesc această speranță. Tot dintr'un oraș dela margine, dela Beiuș, ne vine Beiuful, foaie săptă- mânală mai veche, înviată însă în timpul din urmă de câteva colaborări prețioase și de acel spirit de revanșă, care stră- bate scrisul ardelean de astăzi. Sem- nalăm în deosebi articolele d-lui Titus Roșu, un bun cunoscător al românia- \ mului din aceste părți. Dela Turda — la „margine" și ea — ne vine Gazeta de Turda, condusă cu pricepere și cu o adevărată pasiune de gazetar de d-1 Vasile Iluțiu. In Alba-Iulia, orașul-simbol al uni- tății românești, apare Detunata, țipăt de dreptate și de energie românească al Moților, în paginile căreia se citesc cu viu interes articolele d-lor loan Popa, luptătorul neodihnit pentru cauza mo- țească și ale d-lui Copilu-Cheatră, de talentul de scriitor al căruia legăm te- meinice nădejdi La Sibiu ă renăscut, din grija „Astrei", Foaia Poporului, cea mai veche și mai răspândită foaie pentru popor din Tran- silvania, in care părintele Agârbiceanu trimite satelor număr de număr, mereu neobosit, îndemnurile sale la solidari- tate națională. 10' 784 ÎNSEMNĂRI La Brașov, Gazeta Transilvaniei, care își menține cu dârzenie atitudinea de luptă pentru Ardealul însângerat, și-a îmbogățit paginile cu un supliment pentru popor, vechea Foaie pentru Minte, Inimă și Literatură, îngrijită de d-1 Gh. Tur- bure, gazetar din vechea gardă, și cu o „Pagină a Muncitorilor*’. Toate marile ziare din Capitală au excelenti colaboratori permanenți pentru problemele ardelene. Ținem în deosebi să aducem aici elogiile noastre, scri- sului ager, dârz, documentat, plin de ironie și de sarcasm, al d-lui Zenovie Pâclișanu, în paginile Universului. Tot în capitală,- câțiva dintre colabo- ratorii marilor cotidiane, dd. Roșea-Mălin, Gh. Sbârcea, V. Netea, Iustin Ilieșiu și I. Th. Ilea, scot în bune condiții de câteori le îngădue mijloacele, Plaiuri Năsăudene, în care cultivă dragostea pentru cel mai românesc colț din Ar- dealul subjugat. I. B. COLONELUL MEDIC î. r. Dr. VICTOR CORBUL încă un urmaș al grănicerilor dela Năsăud s'a mutat la cele veșnice. In dimineața zilei de 6 Octomvrie 1943, s'a stins din vieață, la Sibiu, cel ce a fost Colonelul Dr. Victor Corbul. S’a născut în comuna Zagra din județul Năsăud, înainte cu 74 ani. După termi- narea studiilor primare și secundare la școlile din Năsăud, Victor Corbul s'a dedicat studiului medicinei. După luarea doctoratului a intrat în cadrele fostei armate austro-ungare, unde datorită de- stoiniciei și corectitudine! lui, a ajuns până la gradul de Locotenent-Colonel, cu care a fost preluat în cadrele ar- matei române. In cursul anilor, dela 1918 la 1928 a fost avansat la gradul de medic colonel și apoi in urma unui ultim examen, a fost asigurat că va fi avansat la gradul de medic general, printre primii care vor veni la avan- sare, din categoria sa. De 14 ani trăia în tovărășia tura) frate, fost judecător, de asemenea pen- sionar. Refugiul i-a îndreptat pașii în Sibiul, în care a servit și ca militar. Fire dreaptă și cinstită, mai presus de orice bănuială, colonelul Victor Corbul,, prin structura lui sufletească, fără as- cunzișuri, făcea parte din generația bă- trânilor noștri grăniceri, poate mai simpli la suflet, dar cu atât mai virtuoși și mas dârzi, ale căror rânduri se răresc mereu. Ca pensionar s'a interesat mult de prosperitatea instituțiilor școlare și a. averilor grănicerești, de care-se simțea, legat în mod indestructibil. De multe ori a fost onorat de comuna Zagra, cu calitatea de reprezentant al ei în comi- tetele și corporațiile grănicerești, func- țiune pe care Victor Corbul' a înțeles să o îndeplinească corect și Cinstit, ca o datorie sacră, transmisă de strămoșii fondatori. Niciodată nu s'a îndesat în locurile în care se puteau câștiga bani, de aceia a și murit sărac. Toată vieața a fost un aspru și neîndurat censor al. tuturor greșelilor și păcatelor, pe care alții le săvârșeau în sânul instituțiilor economice grănicerești, mânați de o lă- comie care le întuneca bunul simț și îi făcea surzi la porunca strămoșilor, care de dincolo de timp și spațiu, ne ordonă să păstrăm moștenirea lor intactă și să nu o vindem pentru arginții lui Iuda. Colonelul Victor Corbul înțelegea des- fășurarea vieții sociale într’un cadru de strictă cinste și corectitudine și în ace- lași timp de fanatică respectare a legilor Statului. De aceia când a socotit că are și el ceva de spus, în legătură cu lu- cruri și interese publice și-a făcut o mică revistă proprie: „Sic Cogito", pe care ani de-a-rândul o redacta, o tipărea și o expedia gratuit cititorilor. Pentru susținerea ei n'a cerut, niciodată, ni- mănui nimic. Poate vor zice unii că a fost un om original.. ? Da. A fost un om original, fiindcă în vremile in care s’a pus și .se mai pune, incă, preț pe o- anumită „deștept ăciune", pe felul cum- ÎNSEMNĂRI 785 cineva se știe ... „învârti" și știe face avere din nimic, indiferent cu ce mij- loace și pe ce căi, colonelul Dr. Victor Corbul a rămas un om integru. Un ca- racter aspru și dur, care, pentru nimic in lume n'a consimțit să se târguiască, pe chestii de cinste și moralitate. A rămas o stâncă de granit, de care s'au lovit zadarnic valurile tulburi ale vre- milor de ieri și de azi. Societatea vremilor prin care trecem noi, prețuiește, dintre bunurile Sufletești mai mult inteligența sclipitoare și igno- rează forțele caracterului. In încleștarea apocaliptică de azi, tot caracterul însă e acela care înfruntă moartea, frigul, foamea, oboseala, care se strecoară printre gloanțs și pericole, de smulge din ghiarele morții și a dușmanului pe camaradul căzut, undeva, în „țara ni- mănui". .. Iar inteligența e la un oare- care adăpost, unde face combinații. .. inteligente. Poate a sosit vremea să luăm pildă din vieața și eforturile celor care au murit și mor săraci, numai pentrucă au slujit cu o fanatică credință datoriile cinstei și onoarei și să începem a prețui mai mult forțele caracterului. A murit un om de caracter. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace. Emil Sângeorzan. PAGINI DE ARTĂ DE H. K. ZAMBACCIAN In editura „Casei Școalelor" a apărut de curând o carte de artă aproape unică în genul acesta la noi. E vorba de „Pagini de artă", lucrarea d-lui K. H. Zambaccian, unul dintre cei mai pasio- nați colecționari de artă plastică din țara noastră. Cartea d-sale, de dimensiuni și virtualități tehnice*deosebite, este — în fond — prezentarea colecției pe care acest „entuziast", cum îl numește pe drept cuvânt d-1 Șerban Cioculescu, a reușit cu truda unui suflet generos să o adune ; colecție care pare a fi cea mai strălucită dintre toate colecțiile de artă plastică dinăuntrul confiniilor noastre. Conținând exclusiv lucrări din plastica modernă, ea face cinste d-lui Zambaccian, nu numai prin aceea că îl trădează ca un spirit de mare mecenate și în felul acesta ca o admirabilă rămășiță a unui timp strălucitor, ci și prin aceea că îi reliefează în mod public gustul critic de amplă respirație, gust care ar putea fi angajat în orice competiție de valorifi- care modernă, atât de mobil și de precis se dovedește a fi. Nume ca Eugen Delacroix, Corot, Courbet, Câzanne, Renoir, Matisse, Bon- nard, Marquet, Dunoyer de Segohzac, înainte de a arăta o preferință, indică o pasiune și înainte de a fixa o dispo- ziție, marchează o educație estetică și o cultură plastică ce îl plasează din- tr'odată pe d-1 Zambaccian în fruntea lumii artistice dela noi. Dar nu numai numele care figurează în colecția d-lui Zambaccian sunt garanții pentru serio- zitatea și forța de adaptare a criteriului ce a stat și stă la baza colecției, ci în- săși lucrările plastice ca atare garantează pentru ea. Căci nu e vorba în colecția d-lui Zambaccian de lucrări, care să onoreze prin aceea că sunt ale cutărui sau cutărui autor, ci e vorba de lucrări care și-au câștigat deja prin ele însele o notorietate publică. Astfel e cazul cu „Odalisca" lui Delacroix, cu „Portretul unei fetițe" al lui Câzanne, cu „Les deux baigneuses dans la verdure", al lui Rennoir etc. etc. In ceea ce privește lucrările din pla- stica noastră, colecția d-lui Zambaccian este în fruntea oricărei colecții, mai ales prin aceea că, posesorul ei fiind în primul rând omul unui gust direct, co- lecția a reușit, prin selecțiunea precisă a lucrărilor, să ajungă la o unitate care, pentru întâia dată, ne poate face să urmărim cu certitudinea unei evidențe mișcările diferite ale uneia și aceleiași evoluții plastice și să vorbim în felul acesta de semnele unei plastice româ- nești care caută să se autentifice. 786 ÎNSEMNĂRI Intr'adevăr, sub acest raport, colecția d-lui Zambaccian este o adevărată galerie și istoricii de artă de mâine vor recu- noaște d-sale nu numai meritul de mare sprijinitor al artei plastice autohtone, dar și pe acela de mare îndrumător. Prin aceasta funcțiunea de observator de artă a d-lui Zambaccian este satisfăcută într'un mod superlativ, iar în d-sa se desco- peră o puternică personalitate critică a literaturii noastre plastice. Radu Stanca IOAN MICLEA: OARE AȘA S’A GÂNDIT HRISTOS? Unui laic, obișnuit cu slovă străină duhului biblic, o carte cu subtitlul „Evan- ghelii din Evanghelie", i se pare, la prima vedere, in cel mai bun caz, ceva dincolo de preocupările lui sau, o osteneală „cu- viincioasă" ; cu alte cuvinte, literatură pentru ... slujitorii altarului și atâta tot. Că există multă nepăsare în lumea laică pentru literatura religioasă, de vină sunt și autorii unei astfel de literaturi, căci n'au ridicat prin scrisul lor prestigiul acesteia la nivelul celorlalte creațiuni ale spiritului, iar scepticismul intelectual ma- nifestat față de ea, e tot o consecință a greșitei concepții ce domină aci. întâi, de sigur, noutatea subiectului, prin titlu, impune cartea atenției cititorilor (cât despre asta, păr. Miclea n'a prea fost inspirat), apoi modul de expunere al ideilor. Cartea păr. Miclea, a doua tipăritură scoasă pe cheltuiala Fundației Literare „Mitropolitul V. Suciu" din Blaj, e scrisă altfel de cum am fost obișnuiți până acum. E drept, de multe ori lasă im- presia că nu-1 interesează cum scrie! stilul e uneori atât de scorțos și sărac, încât ar fi respins de cititor, dacă nu s'ar sprijini pe multiple și nebănuite gân- duri calde și pure. Găsim mai puțină artă, mai puțină grije pentru costumarea ideilor, dar bogăția acestora împlinește cu prisosință această deficiență. Insă nu varietatea adevărurilor și a erorilor relevate în paginile ei constitue frumusețea unică a acestei cărți, ci mo- dalitatea de afirmare a concepțiilor care i-au înlesnit munca. Trupul înalt și uscat, obrazul aspru și palid al acestui preot în permanent con- flict cu „miragiile și aderențele mate- riei", desmințind elementul primar din om: bucuriile pământene, printr'o in- transigentă negație, căreia cu timpul i-a dat valoare de principiu, și-a concentrat forțele pentru a scrie pagini cari pot sta alături de ale unor străluciți comentatori ai marilor apologeți creștini. Lucrarea e o admirabilă tălmăcire a șapte teze biblice: Sărăcia, Iubirea, Au- toritatea, Preofia, Pacea și Antitezele evan- ghelice. Nu ne-am ferit a spune și altădată că păr. Miclea e un fervent adept al unor scriitori și gânditori catolici ca: E Hello, Leon Bloy, St. Turnet, A. Bessi&res, A. Sertillanges, Ch. Peguy, Jacques Mari- tain — de care-1 leagă și o caldă prie- tenie —, Garrigou-Lagrange șiBaudrillart. Ce e propriu al său și ce a împrumutat dela aceștia, se vede și în lucrarea de față. Nu credem să se fi spus până acum de către un cleric cu atâta sinceritate cuvinte ca acestea: „Cine nu recunoaște că pietatea fățarnică, dulceagă, bleagă, anemică și paralitică este în bună parte rodul predicei și al scrisului șters, evla- vios, căldicel, fără nerv și fără pasiune? Căci, după cum există o pasiune pentru minciună și imoralitate, pentru ce n'am admite oare și o pasiune pentru Adevăr, Bine și Frumos? Și dacă minciuna și păcatul au dreptul să utilizeze stilul care duce la scop, de ce nu i-am permite adevărului să folosească mijloacele pe care le crede mai potrivite? Ori, su- fletul pasionat de lumina adevărului și binelui, nu poate picura; el toarnă, se revarsă. Și asta, pențrucă „indolența, lâncezeala, evlavia mucegăită și picurată însemnări 787 cu ceară, divinizarea picatului și exe- crarea sacrului — semnul caracteristic al vremii noastre — nu se pot vindeca decât cu plesne, trăsnete și uragane care să pătrundă substanța in putrefacția su- fletului ... „Nu cerem iertare urechilor „pii"; adevărul trebue strigat cu toată gura „de pe acoperișul caseloriar dacă gura nu-i suficientă, să încredințăm elemen- telor naturii acest serviciu, fiindcă și prin acestea se laudă Creatorul**. Indrăsneț, avântat, dar subordonat ideilor, așa e tot scrisul păr. Miclea din această carte. N'am citit pagini mai frumoase asupra misticului Lâon Bloy, al cărui scris l-a convertit pe Maritain la religia Romei, nicăieri ca in cartea păr. Miclea, cu un titlu atât de inexpresiv. Sau, un pasagiu despre „durere și cruce¹*: „Până la Crucea lui Isus, crucile ome- nești n’aveau decât trei brațe. Crucea de pe Golgota are un braț in plus. Pe linia care face legătura verticală dintre cer și pământ, stă spânzurată Durerea întrupată, legând durerile pământului de fericirile cerului — nu-i iertat, prin ur- mare, să mai existe durere descopciată de.cer. Pe linia orizontală a Durerii sunt întinse dincolo de orizonturile vizibile, mâinile care cuprind toată durerea glo- bului, care adună pe toți. Răscrucea, in- tersecția celor două linii care cad per- pendicular una pe alta, formează nodul durerii; toată durerea adunată de jos și dela cele patru vânturi, se întâlnește cu durerea Lui, fac una. Calea regală a durerii este singura ' care duce la fe- ricire". Senină și Magnifică viziune. Numai Baudelaire mai spusese: „La douleur est la noblesse unique". O asemenea carte se citește cu aceeași pasiune cu care a fost scrisă. Nicolae Alba CONCURSUL DE JOCURI, CÂNTECE ȘI PORTURI, ORGANIZAT DE DES- PĂRȚĂMÂNTUL SIBIU AL „ASTREI** Din inițiativa și îndemnul d-lui Mini- stru al Propagandei Naționale, Asocia- țiunea culturală „Astra", organizează în Transilvania și Banat, o serie de con- cursuri, județene și regionale, de jocuri, cântece și porturi naționale, între echi- pele Cercurilor Culturale și ale Despăr- țămintelor județene, în scopul de a se- lecționa cele mai bune echipe și grupe județene, care să le reprezinte la con- cursurile regionale ce se vor ține la Lugoj, pentru Banat, și la Sibiu pentru Transilvania, când se vor alege apoi câte 2 grupe pentru Banat și 3 grupe pentru Transilvania, dintre cele mai reprezen- tative, care vor concura apoi la Bucu- rești, cu echipele Căminelor Culturale din Bucovina, Moldova, Basarabia, Ol- tenia, Muntenia și Dobrogea, alese în cadrul Fundației Culturale Regale „Re- gele Mihai I". Deși timpurile prin care trecem sunt foarte aspre, socotim că inițiativa Mini- sterului Propagandei Naționale are un scop înalt și bine precizat: păstrarea cât mai trează a conștiinței naționale în toate straturile populației noastre, precum și încurajarea și cultivarea fru- moaselor datini, jocuri, cântece și por- turi regionale românești, bunuri sufletești și culturale ce se pot cunoaște, îndruma și sprijini mai bine, pe această cale a concursurilor dintre echipele sătești. Privite în ansamblu, pe întreg cu- prinsul țării, toate aceste manifestări se prezintă destul de unitare, totuși, privite mai de aproape, ele au o ten- dință spre diferențiere, ca orice fenomen etnografic, întâlnind și aici anumite nu- anțe sau variante locale ori regionale, care nu trebuesc neglijate, ci din contră, observate și studiate cu mare atenție, întru cât chiar prin aceste note specifice locale se caracterizează, din acest punct de vedere, regiunea respectivă, fapt de 788 Însemnări care trebue ținut seamă întotdeauna și mai ales când se pune problema și se încearcă reintroducerea portului într'o localitate sau regiune unde acesta a dis- părut sau este pe cale de dispariție. Nici nu se poate comite o eroare mai mare decât ca, într'o astfel de acțiune, să se aducă un port dintr'o altă regiune mai îndepărtată — oricât de simplu sau de frumos ar fi acela — așa cum greșit s'a procedat in unele părți, mai cu seamă acolo unde s'ar putea adopta portul vechhi al localității respective sau al regiunii înconjurătoare. De aceste manifestări și nuanțe locale și de specificul lor, se ține seama la concursurile despre care am amintit. Duminecă, 3 Octomvrie c., a avut loc concursul de joc, cântec și port între echipele județului Sibiu, la care au luat parte cele mai de seamă comune din județ, lipsind, din motive de forță ma- joră, numai regiunea Săliștii. Prefectura Județului Sibiu a pus Ia dispoziția Despărțământului județean al „Astrei" suma de 100 000 Lei, care s'a distribuit, ca premii, după cum urmează; 1. Pentru coruri, comuna Rășinari, care a cântat „La oglindă", „lancu la Turda" și „Răsunetul Ardealului", a primit 10.000 Lei, fiind clasificată prima; comuna Nocrich, care a cântat „Cucuie pasăre grasă", „Zis’a badea" și „Marșul lui lancu", a primit 8000 Lei, fiind cla- rificată a 2-a, și comuna Benești, care a cântat „La Turda", „Pui de lei" și „Foaie verde de trifoi", a primit 5000 Lei, fiind clasificată a 3-a. 2. Pentru jocuri au obținut premiul I, câte 9000 Lei, 2 comune: Sacadate, care a jucat „Purtatul", „Pe sub mână", „în- vârtită" și „De băț", și comuna Fofeldea, care a jucat '„Căluțul" și „învârtită". Premiul II, de 7000 Lei, a fost obținut ■tot de 2 comune: Ghijasa de jos, care a jucat „Pe sub mână", și de comuna .Benești, care a jucat „Bătrâneasca". Pre- miul III, de 5000 Lei, a fost obținut iarăși de 2 comune: Rășinari, care a jucat „Războiul", „Danțul" și „Brâulețul", și de comuna Avrig, care a jucat „Purtatul", „Strepezească" și „Danțul". O mențiune de 3000 Lei a obținut comuna Ocna- Sibiului, care a jucat „Hațegana", „în- vârtită" și „Călușarul". 3. Pentru porturi au obținut premiul I, câte 8000 Lei, comunele Săsăuși și Sa- cadate, premiul II, câte 6000 Lei, comu- nele Rășinari și Ghijasa de jos și pre- miul III, 4000 Lei, comuna Avrig. In privința porturilor și a jocurilor, se poate spune că, în general, județul Sibiu se prezintă bine, acestea păstrân- du-se, cu mici excepții, într'o stare mul- țumitoare, in comparație cu alte județe sau regiuni, unde atât portul cât mai ales jocurile românești sunt cu totul dis- părute și înlocuite cu împrumuturi dela străini și dela oraș. In special portul dela Săsăuși, comună care face parte din aria portului din regiunea Făgăra- șului, a păstrat nu numai aproape toate piesele arhaice ale portului românesc, dar mai ales amănuntele, cusăturile, etc., privite mai de aproape, sunt de o exe- cuție și frumusețe rară. La fel și portul din Săcădate, care, cândva, a mai ob- ținut premiul 1 pe țară la port, are piese arhaice și caracteristice, însă cu unele influențe străine, cum este șorțul alb atârnat în față peste șorțul veritabil ro- mânesc, apoi poate că este ceva străin și în pieptarele femeiești, care par cam greoaie și ceva cam lungi, în compa- rație cu pieptarele femeiești din alte regiuni. Comuna Rășinari a obținut premiul II la port deși n'a prezentat portul veri- tabil din Rășinari, care astăzi nu se mai poartă, ci pe cel de Săliște. Ar fi de dorit să se revină la vechiul port răși- nărean, care nu este mai prejos, în fru- musețe, eleganță și finețe, decât cel să- liștean. In ce privește jocurile, a plăcut și impresionat mult, dansul ritual „Bătrâ- neasca", executat bine de echipa co- munei Benești. De asemenea vioiul „Pe însemnări 789 sub mână" dela Ghîjasa de jos, ca șl „Căluțul" și „Învârtită" dela Fofeldea, au plăcut prin figurile lor originale. In- teresante au fost și jocurile „Strepe- zească" dela Avrig, și „De băț" dela Săcădate, jocuri în care s’a observat un obiceiu puțin întâlnit în alte părți, anume conducerea jocului de către fete și nu de către feciori, cum se obișnu- ește în general. Acest fapt s’a mai con- statat la câteva jocuri, în care, alter- nând cu feciorii, fețele strigau și chi- uiau tot timpul, lucru care la Năsăud de ex., ca și. în alte părți, nu se în- tâmplă decât la nunți. Corurile au fost slab reprezentate. Dintr’un județ întreg s'au prezentat numai 3 echipe. Ar trebui să se ia mă- suri de îndreptare, întru cât corurile sunt un mijloc foarte potrivit de mani- festare și păstrare a specificului autohton păstrat în frumoasele noastre cântece. Noi care eram obișnuiți cu puterni- cele coruri din jurul Clujului, am fost puțin cam decepționați când am văzut modul în care s'a prezentat, în această privință, județul Sibiu. Teodor Onișor REVISTA GEOGRAFICĂ ROMÂNĂ Deși fiecare centru universitar își are publicația sa periodică de geografie, cum sunt Lucrările Institutului de Geografie ale Universității din Cluj, Lucrările So- cietății Regale Române de Geografie din București, s'a simțit totuși și la noi ne- voia unui periodic cu o apariție mai deasă, cu un caracter mai puțin oficial și cu un dinamism mai tineresc. Acesta a fost realizat de tânărul și energicul Prof. Nicolae Al. Rădulescu. începută la Cljj in anul 1938, Revista Geografică Română, s'a mutat apoi, după un an, la București, ca atâtea alte pre- țioase publicații, odată cu conducătorul ei. La început având un grup restrâns de colaboratori, Comitetul de redacție de azi cuprinde pe aproape toți tinerii geo- grafi români dela cele trei Universități, astfel: Bucureștii sunt reprezentați prin 9 persoane, Iașii prin 2, Timișoara—Cluj prin 1 (Prof. Tiberiu Morariu), Brașov— Cluj 1 (Prof. Laurian Someșan, Câm- pina 1, Giurgiu 1 și Piatra Neamț 1, Comitetul de redacție cuprinzând în total 16 persoane, care „având fiecare me- toda sa proprie de cercetare, prin în- tovărășirea aceasta realizează o colabo- rare fericită în slujba Geografiei româ- nești și asigură în viitor o desvoltare unitară a acestei discipline". Cele cinci volume, apărute până astăzi, ne aduc, în peste 1072 pagini, aptox. 72 studii, articole și comunicări, semnate de 40 de colaboratori, la care trebue să se adaoge dările de seamă asupra acti- vității geografice românești și numeroa- sele și importantele recenzii, în număr de 84, dintre care 41 privitoare la pu- blicații românești și 43 streine. Nu avem spațiu pentru a arăta con- tribuția tuturor celor 40 de colaboratori, vom aminti însă in cele ce urmează câ- teva din lucrările care au o mai apro- piată atingere cu scopul publicației de față. Menționăm, în primul rând, colabo- rarea academicianului și savantului pro- fesor S. Mehedinți, creatorul geografiei moderne românești, care tratează, în două conferințe, importanta problemă „Omul de Stat. Considerațiuni geografice și et- nografice". (Voi. II, p. 71—81) și „Fa- zele geografice ale istoriei. Observări geopolitice" (III, p. 131—143, în care încearcă să arate „cât mai exact pe ce cale s'ar putea împlini mai repede re- staurarea țării românești”. Tot din generația înaintașilor, cităm’ colaborarea prof. C. Brăteșcu, întemeie- torul învățământului geografic dela Uni- versitatea din Cernăuți, care după re- tragerea prof. S. Mehedinți, i-a urmat la catedra de geografie generală și antropo- geografie din București, dela 27 Octom- vrie 1939, când a vorbit despre „Geo- graful Simion Mehedinți. Cuvântare inau- 11 790 NSEMNARI gurală" (II, p. 82—90). Dsa mai colabo- rează cu conferinfa „Hotare răsăritene** (IV, 5—12) și cu prețiosul studiu „Os- cilations eustatiques etepirogâniques dans la Basin de la Mer Noire pendant la periode quatemaire" (v. p. 87—96). In fruntea geografilor tineri de astăzi, stă prof. Vintilă Mihăilescu, sistematicul cercetător și adâncul cunoscător al pă- mântului și poporului nostru, cu toate problemele legate de sbuciumata lui vieață. Deși d-sa are grije de redactarea Buletinului Societății Regale Române de. Geografie, unde a depus și depune o serioasă și prețioasă contribuție, n'a neglijat nici paginile Revistei Geografice Române, unde colaborează cu câteva contribuții de o mare importantă pentru știința didactică și metodică a geografiei românești: „Quelques notes sur les ter- rasses des rivieres en Roumanie" (II, 7—9); „Porniturile de teren și clasifi- carea lor" (II, 106—113); ..Asupra hărții etnografice a Contelui Paul Teleki" (1(1, 144—154), „Considerații teoretice asupra criteriilor de subîmpărțire a spațiilor muntoase" (IV, 63—67), și „Karl Troll" (V, 48—42), articol in care prezintă un bun cunoscător și prieten al țării noastre, profesor la Universitatea din Bonn, cu- noscut explorator, care ne-a vizitat de două ori țara și „ne-a înțeles legăturile noastre străvechi și multiple cu pământul carpatic situat la o răspântie într'adevăr periculoasă 1“... Contribuția d-lui prof. Nic. Al. Rădu- lescu, întemeietorul și conducătorul re- vistei, este cea mai numeroasă. In „Cu- vânt înainte" (T, 3—4), arată scopurile urmărite de revistă, în bună parte atinse; o problemă extrem de importantă este expusă în articolul despre „Marele dic- ționar geografic al României" (I, 107— 110), cel actual fiind învechit trebue neapărat înlocuit cu unul „geografic", lucrat în colaborare, având însă un co- ordonator care să răspundă de adunarea materialului .și redactarea lui. Alte con- tribuțiuni sunt: „La plecarea profeso- rului [S. Mehedinți]" (I, 207—208); „în- cercări în metodica Geografiei" (I, 250— 257); „Poziția geopolitică a României" (I, 14—44); „Sângeorzul** (I, 148—158 — 4 planșe), prețioasă contribuție la cu- noașterea riturilor agrare din Transil- vania [„Topa-Mică"]; „Relațiile comer- ciale ale Bulgariei cu țările vecine" (II, 134—137); „Considerațiuni geopolitice asupra rețelei hidrografice a României" (III, 23—37); „Cercetări în Moldova de Sud asupra cutremurului din 10 Noem- vrie 1940“ (III, 188—210); „Republica Moldovenească" (IV, 46—55); „Introdu- cere sumară în Geografia Economică" (IV, 156—169); „Asupra răspândirii plu- gului de lemn în România" (V, 43—47) și „Atlasul și hărțile murale ca material intuitiv în învățământul secundar" (V, 145—151), aici aflăm, între âltele, că Societatea Regală Română de Geografie pregătește editarea Unui Atlas Geografic științific, lucrare a cărei lipsă se resimte în învățământul nostru geografic de toate gradele, ca și a hărților murale mai ști- ințifice și mai precis realizate. Nu pot trece peste contribuția d-lui prof. N. Al. Rădulescu, fără a aminti’și dările de seamă asupra „Activității Geografice Ro- mânești", publicate la finele fiecărei fascicole, în care se arată pe scurt eve- nimentele mai de seamă petrecute în lumea geografilor noștri, apoi activitatea diverselor Societăți de Geografie, ca: Societatea Regală Română de Geografie și Buletinul ei; Asociația și Congresele profesorilor de Geografie din România; Societatea geografică „D. Cantemir" din Iași; Colocviile lunare ale Prof. de Geo- grafie din București; Ședințele de refe- rare dela Institutul de Geografie din București, care se țin în prima zi a fie- cărei luni, la care participă întreg per- sonalul didactic și ajutător al Secției de Geografie, având scopul de informație reciprocă și de păstrarea unui punct de vedere -geografic unitar; Cercul Prof. de Geografie din Chișinău, care în 1927— 29 s'a transformat în Secțiune Etnogra- ÎNSEMNĂRI 791 fică, activând în cadrele „Astrei**, înfiin- țată la Chișinău de d-1 prof. O. Ghibu. Tot dintr’o astfel de cronică aflăm că în cadrele Societății Regale Române de Geografie se lucrează de doi ani (1942— 43) la întocmirea dicționarelor geografice ale județelor din Transnistria, condu- cerea lucrărilor pe teren având-o d-1 prof. N. Al. Rădulescu, care a întocmit un chestionar ce se completează pe teren pentru fiecare localitate. Este o lucrare colectivă de o mare importanță știin- țifică și națională înfăptuită cu concursul geografilor români din cele trei centre universitare, „dovedind astfel o solidari- tate științifică promițătoare de creațiuni viitoare de mare amploare** (V, 81—82). Secția de Geografie a Universității din Cluj își are și ea reprezentanți între co- laboratorii revistei. Astfel D-l Prof. univ. Dr. Tiberiu Morariu are două studii foarte prețioase, unul „Contribuțiuni la glacia- țiuneâ din Munții Rodnei'* (III, 60—72), iar al doilea „Distribuția geografică a populației Transilvaniei, Banatului și Cri- șanei în 1930“ (IV, 13-31, 119-131), despre care am mai vorbit în această revistă cu altă ocazie. D-l Prof. univ. Dr. Laurian Someșan colaborează și D-sa tot cu două studii de aceeași importanță: „Depresiunea Luncii Bradului** (I, 5—13), și «Rolul factorilor geografici în așezarea și vieața economică a satelor din depresiunea Si- biului" (V, 101-119). O colaborare prețioasă este a D-lui Prof. V. Tufescu cu două studii privi- toare la pământul' și populația Mol- dovei: „Fundamentul Podișului Moldo- vean** (III, 73—103) și „Migrațiuni se- zonale pentru lucru în Moldova de Nord" (IV, 32—45) și cu alte două studii de istoria geografie^ românești: „Schiță asupra evoluției învățământului nostru geografic" (IV, 170—176) și „Ștefap D. Popescu, 1863—1911*’ (V, 53—55), care . a fost primul profesor de geografie la Universitatea din Iași. Contribuțiuni prețioase aduce și D-l Prof. Nicolae N. Popp, care se ocupă într’un valoros studiu despre „Modul de grupare și de' distribuire al populației în Subcarpații Munteniei în ultimul secol" (III, 38—59), iar în „Craina, o verigă a spațiului etnic românesc" (IV, 132—148) dovedește că Românii sunt autohtoni în acest ținut — vechea Dacie aureliană — care, după D-l Prof. E. Petrovici, con- stitue „vatra de formare a poporului ro- mânesc". In fine, într’un interesant articol ne prezintă „învățământul geografic la Soviete" (V, 57—56). Deși, prin importanța lor toate stu- diile și toate contribuțiile ar merita, o ' analiză specială, lucru care ne-ar cere însă prea mult spațiu, îmi permit numai să spicuesc problemele de care s’au ocupat ceilalți colaboratori. Astfel cu geografia istoiică și istoria geografiei s’au ocupat în special d-1 Prof. Marin Popescu-Spineni, tratând despre „Geo- graful Aeneas-Sylvius și Țările Româ- nești" (I, 78—86) și despre „Giovani Antonio Magni și Țările Românești" (II, 31—41), D-sa dându-ne și un foarte prețios și desvoltat studiu despre „Pă- durea României** (I, 111—147); d-1 Prof. George Potra se ocupă de „Un Român din Brașov [Nicola Nicolau], protector al scrierilor geografice la începutul se- colului al XlX-lea (III, 182-187); D-l Prof. T. G. Bulat, „Un călător ardelean [Nifon Bălășescu] la Românii din dreapta Dunării [Sec. XIX]*’, (V, 120- 122); D-l Prof. Sabin Opreanu, „Călătoria lui Be- niamino da Tudela in Valachia" (V, 97— 100); Teodor Onișor, „Călători și ex-' ploratori români în secolul XlX-lea" (I, 159—176, 220—236) și Nicolau Popp, „Schiță din istoria populării Brașovului [1883]“ (III, 211—226). Probleme de geografie fizică au tratat: D. D. Burileanu, „Despre structura în pânze de șariaj'* (IV, 177—185); Prof. Ion G. Popescu, „Regiuni seismice în Dobrogea" (II, 96—105); Paul-Cristian Lișteveanu, „Valea glaciară a râului Lo- 11* 192 Însemnări tru“ (V, 37—42); Mircea Paucă, „Asu- pra rețelei hidrografice și morfologice dela curbura de SE a Carpaților" (V, 24—36) ; P. Coteț, „Mutarea gurii Ol- tului" (II, 128—133) ; I. AL Maxim, „Is- . bucniri. Izvoare intermitente dela noi [Munții Apuseni]", (IV, 90—118)-; St Stoenescu, „Climatul masivului Bucegi" (IV, 56-62). Cele mai desbătute probleme în pu- blicația de care ne ocupăm sunt cele de geografie umană și de etnografie româ- nească. Astfel: Mara N. Popp ne dă Considerations generales sur la vie pa- storale en Roumanie" (IV, 149—155); Ion Chelcea, .Cercetări etnografice. Cre- șterea vitelor în vieața locuitorilor din Pătaș și Porlovenii-Vechi—Caraș" (II, 14—21); Frâncisc Engli, „Plutăritul pe , Mureș" (III, 227—233); Georgeta Simio- nescu, „Un sat de olari din jud. Vâlcea (Olarii)" (II, 123—127) ; Victor Dumi- triu, „Așezările omenești în Munții Si- nului" (I, 237—249); Prof. Gh. I. Nă- stase, „Populația. Ținutului Prut" (III; 3—22); Dan M. Iliescu, „Densitatea po- pulației în Bucovina" (I, 209—219) ; G. Nimigeanu „Contribuțiuni referitoare la Huțanij din România" (IV, 191-—195) și „Hotarul dela Ceremuș" (V, 130—144); Ion Roșea, „Aspectul static și dinamic al migrației românești" (I, 62—77), etc. Cu probleme generale de geografie s'au mai ocupat: Șerban Lungu, „Științe geografice bipolare. Schiță asupra noului spirit în geografia umană" (I, 177—190); I. Rodeanu, „Sintetizarea materiei geo- grafice în învățământul secundar" (III, 234—237); Prof. Sever Pop, „Sinoni- mele cuvântului târg în lumina geogra- fiei linguistice" (I, 45—61), iar D. A. Va- silescu, ne-a dat „Bibliografia geografică a anului 1936" (I, 258—273), pe care regretăm că n'a continuat-o. Chiar și din cele arătate mai sus se poate vedea că Revista, Geografică Ro- mână împlinește „o lipsă ce nu mai putea să dăinuiască într'un Stat de în- semnătatea și mărimea României, in care mișcarea geografică este o vie realitate", după cum constată inițiatorul acestei pre- țioase reviste în cuvântul înainte al pri- mei fascicole din 1938. Ii dorim spor la muncă și împlinirea tuturor punctelor din program. Teodor Onișor RECTIFICARE In cronica „O nouă istorie a Româ- ' nilor", publicată de d-1 Emanoil Bucuța, în nrul trecut al Transilvaniei, dintr'o greșală de paginație, au fost lăsate afată, în unele exemplare, șase rânduri. Ele sunt indicate cu italice, în textul pe care îl dăm mai jos: „De câte ori mă du-ceam prin capi- tala Transilvaniei, dădeam și pe la In- stitut. întâlneam pe unul din directori, sau pe d-l Alexandru Lapedatu, sau pe părintele Lupaș și pe colaboratorii lor. 'Vorbeam despre un nou document, și de cele mai multe ori mă așezam numai la o masă lungă de lucru, câteva clipe, cu cartea deschisă înainte și. în care nu ci- team. Vream să mă pătrund de duhul din această casă a Transilvaniei, In biroul directorului parcă o văd și astăzi, pe peretele din dreapta cum intrai, era o pânză monumentală, pictată- de nu șțiu cine",... Rugăm pe cititorii 'noștri să facă cu- venita rectificare.