
li 684y





                TBI1VW





ANUL 74


IUNIE


Nr. 6-1943


SIBIU

Andrei Șaguna
(vezi articolul dela p. 445)

Anul 74


Iunie 1943


Nr. 6



            TRANSILVANIA


Organ al ASTREI





    GHEORGHE BARIȚIU, ZIARISTUL

- LA O JUMĂTATE DE VEAC DELA MOARTEA LUI -
într'o duioasă scrisoare, trimisă in vârsta de 74 de ani, vorbind de
«buciumul neîntrerupt al vieții sale rodnice, Gheorghe Barițiu spunea,
la sfârșit: „Eram datori cu acestea, eu și contimporanii mei, unui popor
dotat dela Dumnezeu cu multe calități eminente, însă tocmai din această
cauză supus la persecuțiuni seculare, urgisit și spoliat păgânește. Era
timpul suprem ca să se împlinească oarecând profeția unui poet latin,
dinainte cu două mii de ani, care scrisese, că odată tot au să răsară
din osemintele celor omoriți și câțiva răzbunători. Invățaserăm și știam
numai o regulă a vieții noastre mult agitate: „A lucra, a suferi, a tăcea,
o muri fără a cuteza să așteptăm vreo recunoștință in această vieață“.

      Nimenea n'ar fi putut exprima în cuvinte mai potrivite sensul
incomparabilei vieți de îndărătnică muncă neîntreruptă, închinată nea-
mului, a întemeietorului gazetării românești ardelene, cum a făcut-o
însuși în scrisoarea citată. Căci dela vârsta de 23 până la 81 de ani,
-din 1835, când absolvind seminarul teologic din Blaj, a fost numit pro-
fesor de fizică în același modest orășel dela împreunarea Târnavelor,
până în primăvara anului 1893, Gheorghe Barițiu n'a trăit, n'a gândit
și n'a muncit decât pentru neamul său românesc. Și-a slujit neamul ca
profesor la Blaj» ca întâiul profesor apoi al școalei negustorilor români
din Brașov, deschisă în 1836, ca membru al comitetului revoluționar
român din anii 1848/49, comitet ales de adunarea națională ținută la
3/15 Mai pe Câmpia Libertății de lângă Blaj, ca secretar, apoi ca pre-
ședinte al Asociațiunii ardelene pentru literatura română și cultura po-
porului român, ca membru fruntaș al comitetului partidului național al
Românilor din "Transilvania și ca membru al Academiei Române. In
toate slujbele pe care le-a avut și în toate situațiile în care l-a așezat
încrederea obștească a contemporanilor, Barițiu n'a cunoscut — cum
«punea în scrisoarea citată — decât o singură regulă a vieții: a lucra,


1

410


2. PACLIȘANU


a suferi, a tăcea, a muri, pentru nația lui. N'a avut fanatismul și avântul
cuceritor al lui Simeon Bărnuțiu, diplomația biruitoare a tuturor difi-
cultăților a lui Andrei Șaguna, nici erudiția uimitoare a lui Timpteiu
Cipariu, a avut însă întrunite în cea mai desăvârșită armonie un suflet
de-o bunătate evanghelică, blândețea, modestia și idealismul senin al
unui sfânt, o nesdruncinată credință în vitalitatea neamului nostru, &
statornicie de mucenic și o inepuizabilă dragoste de muncă.

      Deși a publicat un număr relativ mare de opere și deși a ocupat
situațiuni importante în vieața culturală și politică a Românilor din
Transilvania, îndeletnicirea de căpetenie a vieții lui, îndeletnicire pe care
n'a părăsit-o decât la adânci bătrânețe, a rămas gazetăria. Gazetăriei
i-a închinat toate puterile de muncă, pentru ea a îndurat toate asu-
pririle și ea i-a dat și toate marile satisfacții.

      La vârsta de 26 de ani — în 1838 — întemeiază la Brașov -Ga-
zeta de Transilvania — numită mai târziu Gazeta Transilvaniei — și
Foaia pentru minte, inimă și literatură, care au fost în vremile acele
tulburi, aspre și grele, o școală în cel mai nobil înțeles al cuvântului,
o școală de înfrățire a sufletelor în dragostea de neam și în lupta
pentru ideal. „Ținta redacției — scrie Barițiu — la sfârșitul primului
an al gazetelor sale — dela început era amăsurat deschilinitelor plase
a cititorilor a lăți felurimi de cunoștințe și idei nouă, neapărat trebu-
incioase și folositoare și acestea îmbrăcate odată în cuvinte sărbătorești,
altădată iarăș în stil de rând și ușor, care pot afla interes înaintea tu-
turor literaților noștri, nu pentrucă doar acele idei și cunoștințe ar fi
nouă și de domniile lor necitite, ci pentrucă sunt scrise și publicate
românește**.

      In coloanele acestor două gazete brașovene și-au dat dela început,
întâlnire aproape toți scriitorii vremii. Inafară de Andrei Mureșianu,
care a fost timp de zece ani mâna dreaptă a redactorului — cum
spune Barițiu însuși 50 de ani mai târziu, — se întâlnesc aci Timoteiu
Cipariu dela Blaj, alături de Eliade Rădulescu dela București; Ion Ma-
iorescu din Craiova, alături de Teodor Aron din Bradu și de Damaschin
Bojinca, Gheorghe Marinescu și Nicolae Istrati dela Iași; Nicolae Bă-
lășescu din București, alături de Nicolae Velea-Tincu din Vârșeț. „Toți
câți știau să poarte pana simțeau — zice Barițiu — o plăcere a sta
cu mica redacțiune în comunicațiune și scopul tuturor era ca pe lângă
înaintarea literaturii să ne dăm și educațiune politică a cărei lipsă o
simțeam foarte tare, mai ales când reflectam în noi că se poate să.
ajungem și zile grele**.

      Gazeta de Transilvania da în primii ani aproape numai știri. Număr
de număr se publicau informații despre mișcările mari din Transilvania,

GHEORGHE BARIȚIU, ZIARISTUL                     411


Ungaria și celelalte țări, dându-li-se Principatelor Române cea mai mare
atențiune. Unui public cetitor neluminat și neorient in politica timpului,
care nu știa, fiindcă nu avea de unde să știe, nici ce se intâmplă la
el in țară, nu i se putea da multă teorie, nici studii adânci și abstracte.
„Au nu era trebuință — scrie redactorul in 1884 — ca să ne silim a
lăți mai întâi idei generale a face și pe ai noștri ca să simtă trebuința
citirii pentru ca să nu strigăm în pustiu?" Știrile se publicau apoi cu
scopul ca publicul românesc să învețe din ele și să se cultive, să ur-
meze pilda altor neamuri mai culte și mai puternice când aceea era
bună, sau să o evite, când aceea era rea. „Noi mai mult decât toți
ceilalți, iubiții mei frați — spune Barițiu in 1844 — avem cea mai
strânsă datorie a ne folosi de științele scoase de alții la lumină și a
trage din aceleași elemente de vieață pentru viitor".

      In 1844 redactorul începe a publica in fruntea gazetei așa muniții
Articoli începători, cu îndrumări luminoase pentru intreg complexul
vieții publice românești. In cuvinte simple, fără multe întorsături mă-
iestrite de fraze, încep a se desfășura de-aci înainte învățăturile bune
și sfaturile părintești — căci părinți erau mucenicii condeiului din acea
generație — și îndrumările care au făcut minuni.

      Sunt interesante cuvintele cu care introduce Barițiu acest ele-
ment nou in vieața gazetei lui. „Mulți oameni, care nu voiesc a se
despărți pe un minut de trebile cele târâșe ale vieții de toate zilele,
când se întâmpla a ceti vreun lucru ceva mai serios decât veștile din
ufiți, nepricepându-1, zic că sunt nimicuri. Așa, nimicuri, pentrucă in
capul lor nu încape nimic I Mulți iarăși sunt de aceea părere, că într'un
jurnal ar trebui să se afle numai iacă așa știri fabuloase, comedioase,
mincinoase, ca să te ții de foaie când le citești, iar nu lucruri cu mă-
duvă, dătătoare de vreo învățătură și deschizătoare de mulți ochi su-
fletești, bătuți de prietenii intunerecului cu orbie vecinică...

      „Dorim din suflet — continuă redactorul — că și aceia cari nu
au avut prilej a se adăpa până acum din nicio știință mai de Doamne
ajută, să știe căuta mai departe decât până la nas. Deci să nu se mire
unii din ai noștri cititori, dacă tocmai în fruntea acestor gazete vor
afla de-aci înainte, mai adeseori unele discursuri, desbateri mai lun-
gușoare, mai ales politice. Pentru ce numai noi Românii «ă rămânem
și pe viitor tot leneși a cugeta ceva mai mult, a ne încorda și a ne
ageri puterile minții? Pentru ce tot alții să poarte luminile științii îna-
intea noastră?"

      In anul următor, 1845, introduce in corpul Gazetei de Transil-
vania sub titlul Reviste de jurnale un fel de cronică literară, în care
publică cuprinsul foilor din Principate și din când în când atrăgea
r

412


Z. PACUȘANU


atențiunea și asupra articolelor mai interesante din foile ungurești și
germane din patrie. Știrile, pe care le dă sunt mai bogate și, în ge-
neral, se observă în gazetă un spirit mai vioiu. Ici-colo mai găsim idei
mai precise și mai clar expuse despre postulatele și idealul politic al
Românilor ardeleni. Astfel în Nr. 8 scrie: „Dorințele și pretențiunile
Românilor transilvăneni se pot reduce la următoarele trei puncturi:

      „1. Naționalitate luată într'un înțeles politic și civil cum se iau
celelalte trei naționalități transilvane. 2. Drepturi politice. 3. Drepturi
civile. Noi nu ne amestecăm în lupta pentru limbă dintre Sași și Ma-
ghiari, dar suntem datori omenirii și caracterului nostru a pretinde:
1. In toate școalele elementare și reale limba instrucției să fie cea ro-
mână, 2. Limba bisericilor românești să rămână în vechea românească,
deci această limbă trebue cultivată în seminalii și preparandii. 3. Toate
măsurile administrative și poruncile să se publice și românește ca să
poată veni Ia cunoștința poporului**.

      Cu cât ne apropiem de anul revoluției, cu atât elementul politic
ocupă un loc mai important în Gazeta lui Barițiu. Cu excepția a 2—3,
Articolii începători, cum îi numia el, sunt exclusiv politici. Este inte-
resant articolul din Nr. 89 care se ocupă de unirea Transilvaniei cu
Ungaria. Redactorul e convins că sau se va face această unire sau nu,
soarta ni se va schimba. In ceea ce ne privește naționalitatea, ea a
fost, este și va fi amenințată. De-i va place sorții, ne va lovi și prin
unirea și prin neunirea cu Ungaria. Oricum, trebue ca „fără a pune
mânile în sân, sau a ne culca pe-o ureche, să ne mai gândim că și
pentru noi iam fata viam invenient".

      Anul 1848 e anul sguduirilor, al frământărilor și al luptelor. Toate
acestea găsesc un puternic răsunet in Gazeta dela Brașov, care ră-
suflă acum mai ușor, „Libertate și independență națională este deviza
noastră", scrie în Nr. 44. Din toate părțile sosesc știri alarmante. In
mijlocul svârcolirilor politice, Barițiu își scrie articolul din Nr. 8—10
despre „Partidele politice". Când lucrurile iau un mers violent, le vor-
bește cititorilor despre „Evenimentele din Viena", după care urmează
articolul despre garda națională și despre unirea națională. In Nr. 44,
după ce răsunase pe Câmpia Libertății de lângă Blaj, glasul celor pa-
truzeci de mii de țărani Români, cere înarmarea poporului. După
câteva luni le înfățișează cititorilor problemele principale, care trebuiau
să-i preocupe în primul rând. „Două sunt problemele, pe care Românii
Transilvăneni sunt datori a le deslega astăzi, acum, în prezent cu orice
preț: 1. A*și asigura existența națională și politică in Stat pentru tot
viitorul așa cum și le asigură și alte popoare. 2. A-și asigura liber-
tatea drept înțeleasă și bine cuprinsă cu mintea**.

GHEORGHE BARIȚIU, ZIARISTUL                   413


      Când a început să răsune glas de bucium ți de pușcă, Gazeta
și-a încetat apariția. Redactorul părăsește Ardealul căutând adăpost în
Țara Românească. Nicăieri, scrie contemporanul său, Papiu Ilarian, n’a
fost vreodată un organ de publicitate mai binevenit decât „Gazeta de
Transilvania" chiar atunci în mijlocul națiunii române. Gazeta de Tran-
silvania era atunci singura școală politică, ce-i vestea pe Români, ca să
nu-i afle toate metamorfozele politice, în etatea copilăriei, cum ii aflase
mai înainte".

      După viforoșii ani ai revoluției, Barițiu se întoarce la Brașov și
începe din nou publicarea celor două foi ale sale Gazeta Transilvaniei,
cum o numea acum și Foaia pentru minte, inimă și literatură. Abia
apar însă câteva numere și guvernul ardelean le suprimă fiindcă re-
dactorul refuzase să întrerupă publicarea raportului lui Avram lancu
despre luptele și jertfele sale pentru salvarea tronului habsburgic. In
Septemvrie 1850 reapar, având ca redactor pe lacob Mureșianu. Su-
fletul lor a rămas însă și de-aci înainte Gheorghe Barițiu.

      Activitatea gazetărească a lui nu s'a mărginit la cele două pu-
blicații cărora el le-a dat vieață în vremuri atât de grele. Ca secretar
al tinerei Asociațiuni pentru literatura română și cultura poporului
român, el a redactat începând cu anul 1869 publicația acesteia Tran-
silvania, din care a făcut un bogat magazin de informațiuni, de scri-
sori și documente istorice, magazin indispensabil și azi tuturor care se
îndeletnicesc cu studiul trecutului nostru de lupte naționale, iar între
anii 1878—1885 a scos, la Sibiu, unde se mutase intre timp, îngrijind
de rosturile Asociațiunii, care-i era atât de aproape de suflet și de
ale Comitetului Partidului Național Român, o nouă gazetă politică
bi-săptămânală Observatorul, pe care l-a scris aproape in întregime
singur.

      La 4 Aprilie Gazeta Transilvaniei încăpută pe mânile lui Aurel
Mureșianu, fiul lui lacob Mureșianu, devine ziar cotidian, iar peste
câteva zile, la 14 Aprilie, apare la Sibiu al doilea cotidian românesc,
Tribuna, oficiosul Partidului Național Român, redactat de Ion Slavici.
Gheorghe Barițiu care avea acum 72 de ani, dându-și seamă că timpul
gazetăriei sale a trecut și că puterile nu-i mai îngăduie să țină pas cu
generația nouă,#care se ridica impetuoasă, s'a dat liniștit la o parte,
fericit, cum o spune atât de mândru in unul din ultimele sale articole
„că niciun popor nu a făcut in timp atât de scurt, progrese așa de
frumoase ca România". Cel din urmă număr al Observatorului, a apărut
la 27 Iunie st. n, 1885. Cu dispariția Observatorului s'a încheiat și
vieața gazetărească de 47 de ani a lui Gheorghe Barițiu, In cursul
acestei lungi cariere — căci dânsul a fost întâiul ziarist ardelean, care

414


Z. PACLIȘANU


și-a făcut din ziar o pasiune — a luptat cu statornicie și Însuflețire,
n'a cunoscut oboseala și n'a avut niciodată clipe de îndoială. „Scrisul
lui Barițiu atât de îmbelșugat, scrie Nicolae lorga, a fost practic și tre-
cător, el a fost ca acea parte din apa cerurilor, pe care pământul o
înghite fără a mai da râuri veșnice, dar din care se înalță pe câmpiile
de catifea verde și de aur palid, hrana miilor de oameni, care adesea
uită să mulțumească".

Z. PÂCLIȘANU

    PLATON Șl TEORIA LUI DESPRE STAT

      Ar fi temerar să încerci a expune ideile și sistemul lui Platou, în
cadrul unui articol. E dela sine înțeles că vom prezenta numai câteva
aspecte din filosofia sa și mai ales pe acelea care explică și justifică
încercările lui de reformă pe tărâmul politic și social. Problema e, oricât
s'ar părea de curios, mai actuală ca oricând, în aceste momente
de prefacere profundă a lumii, în căutarea de noi temeiuri și noi forme
de vieață.

      Platon e filosoful cel mai de seamă al Greciei și poate al lumii
întregi. Imboldul de căpetenie ce-1 mâna în tartarul cercetării a tot
sfredelitoare pe acest spirit așa de complex era nevoia imperioasă de
a găsi un punct de reazim, un punct fix, în această lume frământată
de un haos de păreri contrarii, într’un vârtej de schimbări politice și
sociale, în care nimic nu era stabil, nimic nu era trainic. Spectacolul
acestei lumi caduce, unde totul este supus schimbării, constituia o mare
suferință pentru cugetul filosofului, în care era ancorată adânc ideea
că lumea mergea înapoi, regresa, părere în care se întâlnea cu poeții
și cu miturile poporului. Senzația de amețeală provenită din privirea
prea în adâncul fenomenelor și lucrurilor, senzație de care pomenește
adesea in dialogurile sale, o va fi resimțit-o de multe ori acest stră-
lucit elev al lui Socrate. Chinul lui, la fel cu al tuturor marilor filosofi,
se poate asemăna cu suferința fabulosului Ixion, care fusese osândit
de Jupiter să fie învârtit pe o roată în flăcări, pentrucă 'cutezase, în
semeția lui, să se apropie cu gânduri viclene de Hera, soția divină a
lui Zeus. Tot așa-s»pedepsiți și cei ce vor să violeze împărăția lăcă-
tuitelor mistere ale lumii și vieții.

      „Dați-mi un punct fix în spațiu și voiu mișca lumea din lo;“,
exclama Arhimede. Iar Goethe implora clipa, să stea pe loc, spre a
găsi pace sufletului său neodihnit. Cât de acut trebue să fi fost sim-
țită această metafizică durere de cei care căutau absolutul, punctul fix,

416


ST. BEZDECHI


in această epocă mai ales, frământată pe de o parte de convingere»
lui Heraclit, că totul curge, e în veșnică prefacere, pe de alta de pre-
dicile sofiștilor, care prin relativismul scoborît de ei până și in vieața
practică, măreau confuzia in spirite și dorul după o normă statică I La
un moment dat i s'a părut lui Platon că a găsit în artă un derivatir
al acestei imperioase năzuințe spre absolut. La 20 de ani scrie tragedii,,
poezii lirice, versuri de tot felul, dar întâlnirea cu Socrate il convinge
că prin activitatea lui poetică nu făcuse decât să se inșele pe sine
însuși, că poezia era o mare erezie care îl îndepărta și mai mult de
ținta căutării sale. Socrate, cu minunatul său talent de a descoase pe
oameni, de a complica problemele și de a scoate din sărite chiar pe
cei ce se credeau mai siguri de sine, va fi sporit și mai mult acel chin
metafizic al lui Platon. Dar ca și personajul Telefos, cel rănit de lancea
lui Ahile și care nu-și putu vindeca rana decât tot datorită atingerii
cu această lance, tot așa și Platon avea să-și găsească leacul în fecunda
conviețuire cu maestrul său. Acesta găsise un mijloc, o metodă care
avea să-1 pună pe Platon pe calea cea bună. Oamenii, spunea desculțul
maestru, gândesc și făptuesc haotic, pentrucă nu gândesc bine, nu gân-
desc clar. Cine cugetă bine, făptuește bine. Confuziunea în fapte și
păreri provine din confuzia cugetării. Deci să ne precizăm ideile, no-
țiunile, ca să operăm un consens in ideile noastre, ca să ajungem la
un consens între ideile noastre călăuzitoare și între fapte, care nu-s
decât un reflex, o emanație a ideilor. Bizară și simplistă concepție,,
veți zice! Și totuși nu, dacă ne dăm seama că pentru Socrate o idee
nu era ceva palid, fragil, abstract, d o trăire intimă, intensă, o trans-
formare în sânge și în carne a acestui ce, noțiunea, conceptul, care
devine un motor, un mobil atotputernic, o idee forță, o idee faptă.
A avea idei clare, înseamnă a ști, deci... a făptui. Iată știința ridicati
la valoarea de suverană a vieții umane. Această precizare a noțiunilor
se obține prin stabilirea definiției lor, care le dă o formă fixă, oarecum
immuabilă. Și firește că maestrul, conform predilecției sale pentru
domeniul etic, caută să stabilească întâi definiția fundamentalelor no-
țiuni morale: dreptatea, curajul, cumpătarea. Ce însemna acest aport
a lui Socrate în domeniul cugetării omenești, își dă seama cel care,
citind câteva dialoage ale lui Platon, observă cât de stângaci erau
contemporanii săi, chiar marii sofiști, în această privință. Numai sim-
plificarea și extraordinara ușurare a calculului, datorită născodrii al-
gebrei, ne dă o noțiune aproximativă de progresul pe care-1 face cu-
getarea omenească cu ajutorul descoperirii lui Socrate. Și nu trebue
să pierdem un moment din vedere, că exercițiile de propedeutică lo-
gică ale acestuia n'aveau doar un scop în sine, abstract, d erau me-

PLATON $1 TEORIA LUI DESPRE STAT                  4lT


uite să limpezească și să coordoneze, pe teren practic, faptele oame-
nilor în vederea supremului scop etic. Nici maestrul, nici elevul nu fac-
știință pentru știință, ci urmăresc un scop practic: asanarea vieții mo-
rale a concetățenilor lor.

      Dar dacă Socrate a stabilit că noțiunile sunt un suport trainic al
cunoașterii, deci al științii, mulțumindu-se să le recunoască totodată
drept principii ale judecății etice, Plafon, strămutând această știință?
bazată pe concept, în domeniul metafizic, a ajuns la concluzii mult
mai ample, profund surprinzătoare. Pornind dela noțiune, dela concept,,
care nu e decât o elaborare a spiritului nostru, o abstracțiune, el
ajunge să descopere ideea, în sens platonic, care nu mai e o simplă
abstracțiune, ci o realitate, o ființă: cea mai reală, cea mai aevea din
toate. Orice lucru, calitate sau fenomen, din lumea aceasta palpabilă
nu e decât o copie palidă și imperfectă a modelului său etern, din
care participă pe cât îi stă în putință și-i îngădue amestecul cu ma-
teria. Lucrurile frumoase, de pildă, nu-s frumoase decât prin partici-
parea lor la ideea imaterială a frumuseței în sine.

      Firește că ideile sunt de diferite ranguri și se subordonează unele
altora după o ierarhie regulată, în vârful căreia se află ideea de bine
ce se confundă cu ideea de Dumnezeu. Ideile, aceste prototipuri de-
săvârșite, sunt veșnice și numai ele au realitate. Ceea ce vedem noi e
schimbător, supus pieirii și se oglindește în mintea noastră imperfect,
după capriciul simțurilor noastre nestatornice. Ele (ideile) alcătuesc o
lume invizibilă și incorporală, împărăția tiparelor perfecte, care e veș-
nică și neschimbată în statornicia ei fără început și fără sfârșit. In fața
șubredei lumi a devenirii, stă lumea desăvârșită a ființii adevărate, care
e singura realitate. Acesta e punctul fix pe care-1 căuta Platon și pe
care l-a găsit cu ajutorul a ceea ce se numește teoria ideilor, creația*
cea mai caracteristică a sistemului său, sistem dualist întru cât admite
existența a două lumi, cea imperfectă, a devenirii și cea perfectă, a
adevăratei ființe. Evident că această din urmă e superioară ierarhi-
cește celei dintâi, după cum, în lumea creștină, împărăția cerului e
superioară celei pământești. Nu senzația sau percepția ne deschide-
drumul spre #ea, ci rațiunea pură. Vulgul, rob simțurilor, sau amăgit de
falsa știință a sofiștilor sau poeților, nu cunoaște adevărata ființă, ci
numai un vag reflex al ei. Oamenii seamănă cu niște prizonieri legațir
cu spatele spre lumină, într'o peșteră întunecoasă și siliți să privească,
proectate pe peretele din fund, umbrele trecătorilor și animalelor care
se perindă prin fața peșterii; ei, prizonierii, nu văd nici ființele vii,,
nici soarele care le luminează, ci numai nălucile lor; tot astfel mul-
țimea ignorantă nu cunoaște nici ideile primare, nici suprema idee a.




418


ST. BEZDECHI


binelui, soarele lumii inteligibile, precum soarele material e acela al
lumii vizibile. Filosof sau savant adevărat e acela al cărui suflet, dincolo
de lumea sensibilă a vanelor aparențe, știe să vadă lumea netrupească
a ideilor.

       In această descoperire a lumii imateriale residă cea mai de seamă
prestație a dialecticei platonice. Tot ceea ce vedem nu e decât un
simbol palid a ceea ce nu se vede. Aevnică e doar lumea celor ne-
văzute, pe când lumea pământească, aceea pe care profanii și igno-
ranții o socotesc ca pe adevărata realitate, căci e singura supusă sim-
țurilor, e doar o amăgire deșartă.

       Iată cum acest mare vrăjitor schimbă sensul tuturor valorilor.

       Surpriza produsă în lumea grecească, de această descoperire de
ordin metafizic, era tot așa de uimitoare ca îndrăzneala cu care în do-
meniul etic discipolul lui Socrate devalorizează toate valorile, susținând
și dovedind că e mai rău să faci nedreptatea decât s*o suferi, că
adică e mai bine să fii victimă decât călău și, că, dacă ai păcătuit, cel
mai bun lucru e să-ți ispășești păcatul, adevăruri pe care cu câteva
veacuri după el avea să le introneze abia creștinismul.

       S'ar părea după cele expuse mai sus că între lumea desăvârșită
a ideilor, a prototipurilor și între lumea ienomenelor, a lucrurilor vre-
melnice și nedesăvârșite, e o prăpastie. O punte între aceste două lumi
există totuși. Tot ceea ce e frumos sau bun aci jos, ca să iau ca exemplu
numai aceste două noțiuni, e ca atare întru cât participă la ideea de
frumos sau bun în sine. Lucrurile există și sunt așa cum sunt, numai
prin prezența în ele a ideii. Așa că între cele două lumi nu e o ba-
rieră de netrecut. Și e menirea filosofului să discearnă acest hotar
-între ele și, pe cât îi e cu putință, să-l treacă. Numai el, filosoful,
poate să se ridice, grație metodei sale dialectice, până la adevărata
știință a valorilor permanente, care-i oferă un punct fix, cu ajutorul
căruia poate să judece și să valorifice tot ce există. Astfel trebue să
ne închipuim că între cele două împărății, aceea a formelor pure și
aceea a lumii pământene, e o atracție continuă, o năzuință de apro-
piere, de interpătrundere. Platon vorbește de o scoborâre a ideilor în
lumea celor materialnice și de dorul acestora din urmă de a se lămuri,
de a se sublima, de a se urca spre lumea tipurilor perfecte.

       Pe acest raport pozitiv dintre idee și fenomen, dintre percepție
și noțiune, se bazează acel proces, prin care știința stabilește o valoare
supremă, simbolul odihnei sigure a spiritului, care a găsit o temelie
neclintită. Pentru Platon acest proces nu e numai de natură logică, ci
și etică și chiar religioasă: nu e o cugetare desinteresată, ci ea răsco-
lește sufletele oamenilor până in adâncurile lor cele mai intime. Dacă

PLATON Șl TEORIA LUI DESPRE STAT


419


contemplarea lucrurilor palpabile din această lume, tocmai «fin cauza
prezenței idei în obiectul material, îndeamnă spiritul să caute a-și în-
fățișa chiar acea idee în toată splendoarea ei, sufletul nu se oprește
aci. El e cuprins de un năprasnic dor de a contempla ideea în toată
puritatea ei, de a și-o apropia și a și-o însuși. Această dureroasă nă-
zuință, acest elan mistuitor, prin care căutăm să ne smulgem din lan-
țurile trupescului, sensibilului, spre a ne apropia de lumea supra-sen-
sibilă, de împărăția ideilor, constitue ceea ce s'a numit iubirea plato-
nică, comparabilă până la un punct cu dorul nostalgic al creștinului
după împărăția cerului.

*
• •

      Filosoful nu se mulțumește cu contemplarea beată a acestor ade-
văruri descoperite de el cu atâta chin în deceniile în care zămislise și
născuse această minunată teorie a ideilor. El vrea să realizeze și în
lumea contingențelor firave și vremelnice o nouă orânduire printre
concetățenii săi, spre a face din vieața lor o icoană mai apropiată de
acel model întrevăzut de el. Speculațiile sale, fruct al unei minți mă-
rețe, dar izolate, nu-1 mulțumeau. El ardea de dorința de a inculca
aceste convingeri și compatrioților săi. Căci Platon e un mare propa-
gandist și propovăduitor al convingerilor sale. Elementul social îl in-
teresa, precum era firesc pentru un Elen, în cel mai înalt grad. Ade-
vărul se caută mai bine nu singur, ci în societatea celor însuflețiți de
aceeași năzuință. Acesta e conținutul și rostul strălucitului său dialog
Symposfon. Mântuirea sufletului o vrea el nu doar pentru sine, ci și
pentru toți ceilalți. Această notă sufletească nu era altceva, la acest
păgân, decât o caritate aproape tot așa de cuprinzătoare ca a Sf. Ion
Gură de Aur, care exclama odată că cugetul său nu poate avea odihnă
cât timp știe că măcar un singur suflet din cele încredințate lui, ar
putea să rămână nemântuit. Astfel încercarea sa de a preconiza un
stat ideal, nu era pentru el o simplă utopie, ci expresia dorinței arză-
toare de a realiza aci pe pământ cetatea lui Dumnezeu.

      Principial, după sistemul lui, lucrul nu era cu neputință. Căci
dacă, pornind dela contemplarea stricăcioaselor și nedesăvârșitelor ființe
efemere, pqți prin dialectică să te ridici cu mintea până la domeniul
pur al ideilor, se poate face drumul invers, adică să scobori ceva din
perfecția acestora în lumea pământeană, spre a o înălța, a o apropia
de desăvârșire. Prototipurile eterne și perfecte au în primul rând me-
nirea de a fi modele, deci imitate. Dacă pământescul se poate suișpre
ceresc și cerescul se poate scobori spre pământesc. Astfel, după ce-și
elaborează sistemul, cu ajutorul căruia găsise punctul arhimedic de

420


ST. BEZDECHI


reazim, Plafon coboară cu filosofia sa in lumea practică, alcătuind planul
statului ideal, care nu e decât un apel către poporul său, sau către
cei mai buni Hi ai acestui popor.

        In primul sfert al sec. IV a. Chr. când el concepe Republica, sau
Statul, situația Atenei era lamentabilă. Ea ajunsese după războiul pelo-
ponesiac o putere de rangul al doilea; zilele de glorie apusese. Umbra
înfrângerilor dureroase, amarul abdicărilor umilitoare inafară, desmățul
in conducere dinăuntru, pustiau sufletele desorientate. Demagogi de
cea mai rea speță își făceau de cap in acest oraș al Muzelor, unde
totul era la discreția sofiștilor dezagreganți și a retorilor cu discursuri
goale. Alcătuirea Statului pârâia din toate încheieturile. Nicio linie clară
de conduită nici in politică, nici in vieața individuală. Respectul tra-
diției dispăruse, iar alte valori de pus in loc nu prea erau la îndemână.
Goana după plăceri și câștig, oportunismul, erau semnele vremii. Ce-
tatea lui Erechteu nu se mai încălzea la flacăra niciunui ideal mare.
Era nevoie de o îndreptare grabnică și de profeți cu glas de foc ca să
întoarcă această cetate pe calea mântuirii. Unul din acești profeți, cel
mai mare, alături de Socrate, e Plafon, care prin scrierile sale strigă
concetățenilor săi un nou „Desmeteciți-vă" I El e conștient că numai
prin o reformă profundă a sufletelor se poate schimba și îndrepta
Atena, Grecia. Cu îndreptarea individului se ocupase în atâtea scrieri
mai înainte. Acum era vorba de reforma Statului. Și el alcătuește
planul acestui nou Stat, ce trebue să se întemeeze pe morală, care
trebue să fie nedespărțită de politică. Democrația exagerată în care
individul își face de cap, în care valorile morale sunt batjocorite, trebue
dată cu totul Ia o parte. Noua cetate trebue să se întemeieze pe au-
toritate și disciplină, să alcătuiască o unitate omogenă, din elementele
disparate și dușmănoase între ele. Să se termine cu erezia că toți
trebue să facă de toate. Fiecare să-și îndeplinească datoria în domeniul
său de activitate. El atrage imperios atenția asupra principiului divi-
ziunii muncii. Statul, care e o ființă in mare, un macrocosm, trebue
să se alcătuiască după aceleași norme ca și omul, ca elementul cel
mai de seamă din om, sufletul, acest mijlocitor între lumea terestră a
fenomenelor și cea cerească a ideilor. După cum sufletul e alcătuit
din trei părți: una rațională, care conduce, una a pasiunilor nobile, ce
ajută pe cea dintâi, și alta a patimilor grosolane, tot așa și statul trebue
să se compună din trei clase: una a conducătorilor, alta a ostașilor,
a treia a producătorilor, pentru satisfacerea nevoilor materiale ale co-
munității. Cu alte cuvinte comunitatea trebue să se guverneze, să se
apere și să se hrănească.

PLATON Șl TEORIA LUI DESPRE STAT                  421


»•

      Și mai ales, pentru a realiza coesiunea perfectă a acestor trei
clase, trebuia ca in stat să domnească o singură voință. Dar voința
care făptuește, izvorăște din convingerea, întemeiată pe o noțiune
clară. Convingerea deci e dictată și impusă de filosofie, care aci se
confundă cu știința. Statul acesta e pus sub domnia științii. De aceea
va spune Platon că perfect va fi numai statut acela in care cârmui-
torii sunt filosofi, sau in care filosofii sunt cârmuitori.

      Nu de legi are nevoie o astfel de cetate. Legea o poartă fiecare
in sufletul lui. E vorba ca prin o educație și disciplină îndelungată și
îngrijită să creem o mentalitate, un caracter inflexibil, să facem într'un
cuvânt pe oameni să fie virtuoși. Dar virtutea e condiționată de știință.
Platon insistă stăruitor asupra acestui primat al științei sau al filosofiei
in vieața Statului, primat care se realizează prin educație. Aceasta
joacă un rol de căpetenie în comunitatea lui Platon care cere ca edu-
cația și instrucția să fie preluate de Stat sub controlul său direct,și
continuu.

      De această educație cu totul specială au nevoie doar primele
două clase : a conducătorilor, oameni de doctrină, cari se recrutează
din cetățenii mai în vârstă ce s'au distins prin aptitudini cu totul spe*
ciale, și paznicii, sau clasa militară, alcătuită din oameni în floarea
vârstei. Platon, vedem, e pentru gerontocrație, domnia bătrânilor, cărora
trebue să li se arate respectul, pe care îl vor fi meritat prin vieața
lor austeră înclinată filosofiei și serviciului obștesc. O disciplină severă
trebue să domnească în vieața acestor cetățeni. Paznicii trebue să ducă
o vieață sobră, să-și consacre timpul exercițiilor aspre ce întăresc trupul
și-1 păzesc de desfrâu. Conducătorii, cari întrupează ocârmuirea, trebue
să aibă o completă educație științifică și filosofică, în spiritul sistemului,
și să fi ajuns la cunoștința supremului bine, în vederea căruia au să
guverneze comunitatea.

      De educația ultimei clase, cea de a treia, a producătorilor, nu se
ocupă în deosebi preconizatorul Statului ideal. Ei pot crește după da-
tină și tradiție. Lor nu li se cere o pregătire științifică» Știință e o
hrană care nu se potrivește pentru oricine. Dacă își îndeplinesc me-
nirea lor și sunt supuși ordinelor de sus, ei și-au făcut datoria. Nu mai
trebue să adaog că in această cetate sclavia e nu numai tolerată, dar
necesară, indispensabilă. Cetățenii celor două clase superioare nu se
ocupă cu lucru manual, nici n’au voe, pentrucă aceasta degradează.

      Cum se vede, republica lui Platon e condusă de o aristocrație
bazată nu atât pe naștere, ci mai ales pe o pregătire filosofică. Că
principiul nașterii nu e așa de rigid observat, ne-o dovedește faptul
că legiuitorul admite că un copil cu însușiri excepționale, chiar dacă

422


ST. BEZDECHI


e născut in dasa producătorilor (c). IlI-a), poate să He admis să capete
educația necesară celor din clasa superioară, și chiar să ajungă un
viitor membru din colegiul conducătorilor.

      Reguli speciale pentru femei nu prescrie filosoful, pentru simplul
motiv că ele sunt considerate ca perfect egale bărbaților, se bucură
de aceeași educație, chiar și cea militară, și au acces la orice slujbă
în Stat. O mai îndrăzneață concepție despre rolul femeii în această
lume atică, unde sexul slab era osândit să ducă o vieață de reclusiune,
nici nu se poate închipui. Dar în acest Stat, unde totul e organizat în
vederea interesului obștesc, unde individul nu contează nimic, unitatea
totului e primejduită de doi dușmani redutabili: interesul personal și
spiritul de familie, două forțe desagregante. Teoreticianul nu se sfiește
să tragă ultima concluzie : Familia și proprietatea trebuesc desființate.
Așa numita comunitate a femeilor, a copiilor și a bunurilor, pe care
o cere Platon, n'are însă nimic de a face cu ideile sociale sau comu-
niste, cari au fost preconizate și în antichitate de alții. Nu e aci vorba
de a da tuturor un drept egal de a se bucura de bunurile pământești,
ci e vorba mai de grabă de o comună renunțare. Aristocrația din
Statul filosofului atenian e o aristocrație a abnegației, a datoriei, nu
a desfătării. Numai clasa treia are dreptul să întemeeze familie și să
aibă avere privată, căci pentru mintea îngustă a ei, numai aceste două
lucruri constituie rostul vieții. Pofta de câștig personal, de îmbogățire,
a fost, după Platon, un cancer care a ros vieața imperiului atenian.
Plutocrația a fost o dramă a vieții de stat. La ce slujesc, se întreabă
filosoful, țoale bogățiile, toate porturile și flotele, toate arsenalele, dacă
ele nu aduc după sine decât amarul contrast dintre bogăție și sărăcie
ce se accentuiază din zi în zi ? O constituție care nu taie din rădăcină
acest rău, nu poate promova vieața Statului.

      Tot astfel și cu familia. Numai desființarea căsătoriei, ne spune
discipolul lui Socrate, poate să asigure Statului o progenitură destoinică.
Statul are să îngrijească de măsurile necesare în vederea eugeniei, a
procreerii unei generații sănătoase la trup și suflet. Nu capriciul indi-
vidual, ci cârmuirea va orândui cine cu cine are să conviețuiască un
timp pentru a face copii vrednici ca să devină cetățenii unui asemenea
Stat. Copiii nu-și vor cunoaște părinții, tocmai ca sa poată vedea în
orice om sau femee, cu o generație mai în vârstă ca ei, un tată sau
o mamă, să-i iubească și să-i respecte pe toți deopotrivă. Referindu-se
la această instituție, Aristotel spunea că ar preferi să fie văr cu cineva
în Statul de toate zilele, decât fratele cuiva in republica geometrică a
lui Platon. Era o observație ironică, desigur, dar plină de adevăr, care
vroia să spună că afecțiunile și sentimentele nu se pot determina prin

PLATON Șl TEORIA LUI DESPRE STAT                42$


prescripții legale. Dar întemeietorul Academiei nu se speria de ase-
menea detalii. Cu o matematică rigiditate, el își construia cetatea lui,
cetatea lui D-zeu, potrivită mai mult pentru asceți și călugări, și rea-
lizată în parte mult mai târziu, în cadrele creștinismului, în ordinul
Iezuiților, unde individul „perinde ac cadaver", își anihilează persoana
și voința, pentru a conlucra la realizarea unui țel superior, scopul co-
munității religioase.

      Trebuind să fie o imitare cât mai fidelă a împărăției ideilor per-
manente, neschimbătoare, statul acesta trebuia să aibă acelaș caracter
de stabilitate, ca să nu zic de fixitate, ca și ideile cari constituiau
punctul de reazim, punctul odihnitor, unde spiritul frământat al filo-
sofului credea că și-a găsit repaosul în absolut. De aceea Platon dorea,
ca instituțiile cetății sale să fie statice, imobile. Ceea ce e perfect nu
are nevoie de schimbare, căci aceasta înseamnă o schimbare înspre
rău. Și Statul său îl voise și-l concepuse ca desăvârșit. El nu va ad-
mite în cetatea lui transformări, mode sau influențe nouă aduse de
aiurea, care nu pot fi decât vătămătoare pentru echilibrul și armonia
comunității sale. La întruchiparea acesteia în acest fel, cu acest caracter
de țeapănă stabilitate, va fi contribuit nu puțin și aspectul, cel puțin
extern, al vieții din Egiptul pe care-1 vizitase și a cărei organizare
politică și socială îl impresionase mult. Acest spirit așa de mobil era
însetat de dorința de pace și liniște, înăuntrul Statului său, poate din
pricina amețitoarelor, furtunoaselor și necontenitelor frământări și trans-
formări de care suferea Atena în mijlocul căreia trăia De unde se
vede că din societatea pe care o preconiza, și din care acest incon-
mesurabil artist isgonise arta tulburătoare, el alunga și noțiunea de
progres, care e atare numai în mintea oamenilor și care de multe ori.
poate fi un regres.

      Statul conceput de gânditorul atenian e, cum vedem, un vast
institut de educație și scopul lui e să facă pe oameni virtuoși. Virtutea
însă se câștigă prin știință, așa că cetatea cea nouă, ideală, se bazează,
pe domnia științei, care are ca scop descoperirea binelui suprem, adică.
a divinității. Această subordonare a vieții omenești ideii de divinitate,
egală cu supremul bine, e înțeleasă în sensul cel mai general: ea pri-
vește deopotrivă și vieâța politică și cea socială, ba chiar pare ă pre-
cumpăni acest Hin urmă moment. Toată educația și disciplina în care
trebuesc crescuți membrii celor două clase superioare are ca scop să
arate și să inculce individului convingerea că singuraticul e determinat
de întregul social și are rost numai ca un angrenaj în acesta. întregul
material uman, ce slujește la alcătuirea acestei cetăți ideale, e sacrificat
pentru domnia unei singure doctrine, unui singur crez, în cadrul co-

24


ST. BEZDECHI


imunității, unde aceasta aristocrație a științei formează punctul cardinal
al întregului sistem. Toate scopurile individului dispar, ele fiind puse
în slujba lumii invizibile a ideilor. Concepția lui așa de rigidă, de ma-
tematică, în conștientă opoziție cu destrămarea produsă de individua-
lismul așa de accentuat în vieața politică din vremea sa, reprezintă o
exagerare poate voită a principiului de Stat-cetate. Acest stat, însă,
care pentru Platon, înseamnă pregătire pentru virtute, adică pentru
vieața cerească și care trebuia să înfățișeze împărăția lui Dumnezeu
pe pământ, n’avea să ia ființă niciodată. Și preconizatorul lui și-a dat
seama de acest lucru, când spunea — mai târziu — că e croit pentru
zei sau fii de zei, pentru supraoameni, cum am spune noi.

      După părăsirea acestui plan, a acestui cel mai scump vis al vieții
lui, organizarea unui stat ideal, condus de o aristocrație de filosofi, el
mai discută o posibilitate de a se alcătui un asemenea stat sub călău-
zirea unui om extraordinar, un adevărat om de stat, care și acesta nu
poate fi decât tot un dialectician, un filosof.

      In dialogul Politicus, spre deosebire de acel anonim colegiu al
conducătorilor din republică, el desemnează cu o mână de maestru
portretul ideal al adevăratului ctitor de stat-cetate, care trebue să fie
o personalitate morală, cu totul excepțională. Acesta, sigur pe concepția
sa, pe geniala sa intuiție, nestânjenit de legi sau datini, ar fi chemat
să făurească din gloata amorfă, ca un sculptor divin, statul ideal, și să
întoarcă omenirea rătăcită și părăsită de Dzeu, pe calea cea dreaptă.
Dar un asemenea domnitor din grația divină nu poate să existe, și
chiar dacă ar exista, ar fi prigonit și dat pieirii. Putem să ne împie-
decăm de a gândi la divina apariție a lui Christ, care a căutat să în-
temeeze o împărăție a lui D-zeu pe pământ, și care a fost crucifiat
pentru că a voit să scoată pe oameni din tina păcatului ?

      Convins că un stat așa cum îl schițase în republica sa nu se
poate înfăptui din pricina bicisniciei omenești, Piaton preconizează, în
scrierea numită Legile, un al doilea plan, mai potrivit realităților, și
deci cu mai multe șanse de a fi realizat. Această a doua cetate se
deosebește de cea dintâi prin aceea că e condusă de legi. In statul
ideal nu era nevoie de legi, căci acestea se presupuneau că sunt scrise
in sufletul fiecărui cetățean. Omul imperfect are însă nevoie de o pra-
vilă scrisă. Iată de ce această operă a filosofului atenian seamănă cu
■un complex cod criminal și civil în care sunt prescrise sancțiuni pentru
abaterile prevăzute, cât și normele după care aveau să se conducă
cetățenii in diverse împrejurări ale vieții. Fiecare lege are o detailată
expunere de motive, care explica rostul fiecărei prescripții. Legea rân-
duește nu numai vieața publică, ci și pe cea privată; în cele mai mid
amănunte.

PLATON Șl TEORIA LUI DESPRE STAT


425


      Acest stat nu mai cunoaște împărțirea in clase. Toți cetățenii sunt
-datori să facă serviciul militar, în această cetate care are un caracter
agrar intru cât cultivarea pământului e ocupația aproape exclusivă a
cetățeanului. Cele 3 clase sunt desființate. In schimb e admisă familia
și proprietatea privată. Statul legilor nu poate avea mai mult de 5040
de cetățeni, fiecare posesor al unui lot de pământ. Se grijește prin
lege să nu fie nimeni nici prea bogat nici muritor de foame. Producția
se mărginește numai la satisfacerea nevoilor interne ale comunității.
Se introduc iară acele prânzuri comune, care fac ca vieața de familie,
strict supraveghiată de Stat, să se reducă la foarte puțin lucru. Fe-
meile sunt egale cu bărbații; se dă o atenție deosebită educației in
această cetate, in care cel mai de seamă funcționar e directorul edu-
cației publice, adică ministrul educației naționale.

      Locul filosofiei, care înseamnă și știință, din vechiul stat ideal, e
atribuit acum religiei, religiei positive, aceea care exista atunci, dar
purificată de miturile imorale și de antropomorfismul grosolan. Și acuma
vieața Statului are să se conducă după o doctrină, una singură și in-
tolerantă, care face din vieața pământeană o pregătire pentru vieața
cerească. Articolul fundamental de credință al acestei religii, e precă-
derea acordată sufletului față de trup. O astfel de ideologie purificată,
însoțită de cultul corespunzător, alcătuește temelia acestui stat agrar.

      O caracteristică de căpetenie a statului legilor e stabilitatea, ca
și în statul Republicii. O grijă esențială a legiuitorului e să orânduiască
Statul in așa fel ca să nu mai fie nevoie de nicio modificare a legilor.
-Orice noutate și orice inițiativă personală e înlăturată. Arta nu e to-
lerată decât dacă se supune unei stricte cenzuri; ea trebue subordo-
nată cu totul interesului obștesc și cultului religios. In această cetate
libertatea individuală e înăbușită, căci e izvor de noutate, de nesupu-
nere, de tulburare a regulii fixe; in ea nu vom găsi decât cetățeni
pioși care trăiesc ca niște ascețl.

      Poate fi fericit cetățeanul acestei cetăți? întrebarea și-a pus-o
și Platon; dar el răspunde că nu interesează fericirea individului, ci a
întregului, a comunității. Și el era convins că doar așa se poate realiza
maximum de bine pentru oameni. La urma urmei nu fericirea intere-
sează, ci mântuirea.

* •

      Meritul cel mare al Iui Platon e că a mutat punctul de gravitate,
ce se găsea in lumea materială, in lumea ideală, lumea de dincolo,
lumea valorilor morale. In aceasta constă uriașul său merit, căci această
intervertire a punctului de gravitate a adus după sine o devalorizare
2

426


ST. 6EZDECHI


ă tuturor valorilor, analoagă ți pregătitoare pentru aceea pe care a
adus-o creștinismul. Ideea propovăduită de mârele filosof, marele profet
al Greciei, n'a prins în lumea sa. Nimeni hu e profet în țara lui. Dar
s&mânța a încolțit, a rodit și â dat naștere unui copac uriaș care a
acoperit lumea noastră. Trăim de douăzecișipatru de veacuri sub in-
fluența ideilor sale, care au o valoare universală. Statul întemeiat pe
cultură, statul cultura), e un postulat formulat de el. El a afirmat cel
dintâi că comunitatea nu poate subsista, nU poate fi trainică, decât
dacă e omogenă și e călăuzită de un singur crez, de o singură dogmă.
Aceasta nu poate fi impusă și răspândită decât prin o educație de stat,
idee al cărei autor e tot el, deși nouă ni se pare azi așa dela sine
înțeleasă că nici nu putem concepe alta. Tot dela el moștenim con-
vingerea că cei chemați să cârmuiască statul trebue să aibă o anumită
pregătire, o anumită știință a conducerii.

      El a preconizat Statul totalitar.

      S’a obiectat că în republica lui te sufoci, pentrucă în ea indi-
vidul n’are nicio libertate, nicio inițiativă. Obiecția e justă. Platon a.
prevăzut-o și a răspuns că fericirea întregului e alcătuită din suma sa-
crificiilor și renunțărilor indivizilor componenți. Firește, ne speriem de
consecvența acestui fanatic al principiului. Dar să nu pierdem din ve-
dere că Statul lui Platon e un stat de asceți. Și asceții cunosc uneori
bucurii mai mari decât oamenii de rând.

      Ritmul vieții și al istoriei cere ca după un exces într’un sens, să
vie reacțiunea in sensul opus. După o epocă de libertate exagerată,
oamenii doresc constrângerea. De aceea republica filosofului seamănă
cu o casă de corecție. Acesta era leacul pe care-1 găsise el pentru a
vindeca rănile țării sale înfrânte în războiu, umilite, căzute pradă de-
strămării înăuntru și disprețului înafară. Remediul era amar, dar, după
părerea lui, mântuitor. Concetățenii săi n'au vrut și n’au putut să-1
adopte. Era prea îndrăzneț, prea nepotrivit cu sufletele lor. L-a realizat
în parte, mai târziu, cu multe secole, biserica romană și l-a cunoscut
parțial și evul mediu, supus domniei unei credințe atotputernice, unei
vieți rânduite sever în caste, bresle și clase. Profeții noi cer o revenire
la asemenea vremuri. Ne garantează ei mai multă fericire? Pentru în-
tregul social, da, pentru individ, nu. Dar pe Platon, nici nu-1 intere-
sează individul.


ST. BEZDECHI

    COLOANA TRAIANĂ

    Sunt unele gânduri atât de legate de noi încât, chiar dacă le
ascundem după altele și le dăm uitării, când nu ne așteptăm, se întorc.
Atunci ele se răzbună de toată acea tăcere in care au fost ținute și
umplu și luminează întreg sufletul, ca și cum ar fi numai al lor și n'ar
mai vrea să facă loc și altora. Zilele trecute profesorul Lugli dela Roma
vorbea la Academia Română. Nu era o conferință și nici măcar o
lecție, ci o scurtă comunicare. Abia începuse și ne așezaserăm în scaune
ca s*o urmărim, în limba, poate, cea mai frumoasă din lume, și s’a și
oprit. Mi-am zis mai târziu că era numai o solie pentru cei care avu-
seseră urechi s'o audă, o solie a Romei de demult. A sunat și s'a dus,
Profesorul Lugli vorbea despre Coloana Traiană și rosturile pe care
le-a avut în vechime, cel din urmă, de păstrătoare a, cenușei marelui
împărat, pentru noi nici mare nici mic, singurul împărat, împăratul tată,
ieșit din istorie și intrat în basmele poporului român. Poporul l-a adus
fără nume până in timpul nostru și îl poartă credincios mai departe,
dăruindu-1 copiilor și neamurilor ca și ei. Noi îl mai amintim numai la
zile mari. Singurele monumente publice, după știința mea, pe care
i le-am închinat, sunt bustul de bronz din Parcul ceasornicului dela
Brăila, prea mare pentru soclul scurt și Traianul lui Costin Petrescu
din Marea Frescă dela Ateneul din București, care începe cu el, așa
cum începe și istoria noastră. Stă acolo deasupra capetelor, cu sandale
roșii care atrag privirile la ele, poate ca să le vedem cum calcă pă-
mântul Daciei. Ne aducem aminte de unul dintre cei dintâi scriitori
români care ati scris despre el, cu atâta înduioșare, mai mult țără-
nească și cum n'au cuprins alte pagini până astăzi, E vorba de Ion
Codru Drăgușanu, care se urca înfiorat in Coloana Traiană, ca într’un
ochian de piatră, de unde se puteau vedea, nu ca prin cel de cleștar
stelele, ci strămoșii. Era în anul 1839. S'a uitat de sus peste tot Ca-
pitoliul, care arăta altfel atunci decât astăzi și, când a venit timpul
2*

428


EMANOIL BUCUTA


să coboare iară pe pământ, a aruncat o privire împrejur, ca să nu-1
zărească cineva și a sărutat repede statuia de deasupra. Umbla vorba
că numai capul era al Apostolului și că trupul rămăsese același, de
când fusese ridicat acolo, al împăratului părinte. Nu știu să-i fi adus
alt Român și alt om chiar, o închinare mai nevinovată și mai adâncă:

      „In acest for măreț, edificat de Traian, după ce s'a transportat
o parte a Muntelui Quirinal, stau încă bazele și trunchiurile din colo*
nada bisericii acestui erou divinizat, nu de mult descoperite și înmij*
locul forului e o columnă magnifică de marmoră albă, care oarecând
suporta chipul împăratului Traian, expus adorației universale. Azi, spre
același scop, se află statuia Apostolului Sânt Paul (Sânt Petru!).

      „Columna Traiană e toată, întreagă și memorabilă, prin proporții,
formă și sculpturi. Toată vieața militară a divului Traian e descrisă
triumfal, din baze până în capitel, pe o cale șerpuită, în basoreliefuri
de câte trei palme. Două mii și cinci sute de figuri umane, nici una
ca cealaltă, afară de cai, quadrige, mașine de războiu, arme, stindarde
și altele, se află în jurul columnei. Varietatea lor te pune în mirare și
uimire. Sunt înfățoșate mai cu seamă ambe războaiele purtate în contra
Dacilor, antecesorii noștri, ale căror figuri și îmbrăcăminte par a fi ale
Țuțuienilor transilvani din zilele noastre.

      „Ne suirăm 185 trepte tăiate în marmoră pe dinăuntrul coloanei,
ce formează o scară spirală, puțin luminată prin lucarnele ici-colo tăiate
până deasupra.

      „Aflasem dela Ciceronele nostru — e adevăr, sau nu, nu ga-
rantez — cum că statuia lui Sânt-Paul (!) pe Columnă ar fi tot cea
antică, a lui Traian, numai capul i s'ar fi schimbat. Așa, coborând de
pe Columnă, — ierte-mă Dumnezeu și Sfântul Său Apostol! — cu
cea mai adâncă pietate și religiozitate sărutai poalele idolului păgân,
ce înfățoșa chipul celui mai bun principe roman în evul de aur al
Imperiului Universal".

      Nu i-am tălmăcit chiar lui Traian cel puțin în românește o
carte cum e acea a lui Paribeni, Optimus Princeps. De câteori am
cetit-o am pus fără să vreau întâia pagină pe limba noastră. Era limba
pe care el a împlântat-o pe plaiurile Daciei și a stropit-o cu sânge, ca
să prindă mai bine. Suna parcă mai frumos și mai plin în ea decât
în italiană. Un istoric și un arheolog din școala lui Pârvan, cum
ar fi Daicoviciu sau Radu Vulpe, ar putea ca la un canon scump,
să se încingă pentru această treabă. Ea ne-ar dărui pe Traian a doua
oară. In mijlocul acestei cărți, ca in Forul lui Traian și ca în Roma
stă Coloana Traiană, lucrare puternică a unui Michel Angelo antic
anonim, cum l-a înălțat deodată între academicienii români, caracteri-

COLOANA TRAIANA                           429


zarea îndrăsneață a Profesorului Lugli. Un gând vechiu al nostru e
această coloană, actul de naștere în piatră al poporului român, așa
cum alt popor nu se poate lăuda că-1 are. Cele două Minerve aurite,
care păzesc dintre două făclii aprinse, fiecare, în cupola sălii de ședințe
a Academiei Române, ascultă și ele. Au mai auzit această muzică.
Trebue s'o cântăm noi, urmașii, până la urmă. Un străin a venit de
departe ca să ne-o aducă aminte și să pună din nou în mișcare or-
ganele oprite.

      Când a descoperit- o întâia oară acea coloană Românii, Inochentie
Micu Klein, al cărui sfert de mileniu dela naștere a fost sărbătorit de
curând la Blaj și toți tovarășii și ucenicii lui, ea ne-a dat școala lati-
nistă. Era ca un bucium de piatră în care se apucase să sufle cineva,
poate gura istoriei și toți fiii Romei de pe malurile Dunării de Jos și
din munții Daciei și-au ascuțit urechile. Un neam întreg și-a adus
aminte. La chemarea acelui bucium s’a făcut România de astăzi. Re-
cunoscători, atâția oameni de știință și de inimă s'au gândit atunci,
cum era neastâmpăratul Ureche, istoricul, să mute acea coloană in
țară, dacă nu în aceeași marmoră de Păros, în care a fost cioplită de
artiștii de demult, într’o piatră de împrumut. 0 copie a ei ar fi stat în
miezul Bucureștiului ca o piatră miliară, dela care porneau drumurile
noastre în lume. Lucrul nu s’a putut face în acei ani, dar -el a rămas
ca o datorie care ne va mustra mereu, până nu va fi împlinită.
Alții s’au încercat să-l reînvie. Se vede că timpul nu venise, pen-
trucă nici ei n’au izbutit. Se părea chiar că însăși icoana Romei slăbea.
Decebal, care nu putuse să învingă pe Traian în vieață, îndărătnic așa
cum îl știm și neînduplecat, se hotărîse să-l învingă după moarte și s’a
sculat a treia oară, cu toate secolele trecute de atunci, în ajutor. S'a
născut între noi dacismul, venit mai mult, de rândul acesta, din filo-
sofie decât din istorie. Eram urmașii Dacilor, nu ai Romanilor. Aproape
să ni se ceară să ne umplem pentru ei de aceeași ură, de care fuse-
seră plini ceilalți! O undă de misticism cobora din Miazănoapte și din
Răsărit și îneca icoana de lumină și de linii sigure mediteraneene și
latine. Latinismul ne făurise Statul, pe când tracismul amenința să-l
destrame și l-a și dus pe marginea prăpastiei. Ca și cum această luptă,
între cele două izvoare din care ne tragem, ar avea vreun rost I Suntem
ca niște copii care ne-am da când cu un părinte și când cu celălalt
și astăzi am fi de partea tatălui, iar mâine de a mamei, sfâșiindu-ne.

      Mai târziu, când s’a înființat Școala Română dela Roma, toți câți
aveam acest gând am crezut că ne-am apropiat de schimbarea lui în
faptă. Unii dintre noi s’au pus în legătură cu specialiști, care să afle
câți metri cubi de piatră ar trebui și cât timp cioplitorilor, ca să facă

430                         EMANOIL BUCUTA


aidoma pentru România Coloana Traiană. Firește că, aducând-o la Bu-
curești, aveam să-i așezăm in vârf, nu pe Sfântul Petru, patronul Romei
catolice, ci pe Traian însuși, așa cum fusese la început. Ne mândream
că a noastră, copia, avea să fie prin aceasta mai adevărată decât cea
adevărată. Pentru copie în sine am întâmpinat o împotrivire neaștep-
tată. Oamenii de știință ai pietrei desgropate, priveau ca o glumă adu-
cerea unui monument zidit ca să rămână veșnic pe locul unde fusese
ridicat, sub un alt cer și între alți oameni. Dacă e vorba de act de
naștere, actele de naștere, după legile tuturor țărilor, n'au preț decât
dacă sunt originale. Altceva trebuia să facem. Să căpătăm o copie de
ghips, pe care s'o așezăm culcată și bucăți-bucăți într'un muzeu, unde
să poată fi văzută de aproape de vizitatorii duminicali și studiată de
studenții dela istorie și dela arheologie. Se părea că o asemenea copie
se mai găsea una la Vatican, din două câte fuseseră trase odată pentru
un împărat catolic vecin. Acolo trebuia să ne îndreptăm. Ca și cum
noi acest lucru îl urmăream, treabă de profesori, să punem la înde-
mâna copiilor de școală material didactic! Să așezăm ca pe o masă
de operație acea minune de coloană, înaltă de 38 de metri și înaintea
căreia, când ieși de pe orice stradă și ți se arată pe neașteptate in
Roma cea veche, scoasă de sub ruine și moloz de Mussolini, îți vine
să cazi în genunchi, ca un hagiu pornit de departe, cu vedenia ei în
suflet și ajuns în sfârșit la locul sfânt. Făcusem și eu haz de Badea
Cârțan și făcusem haz, chiar cu el, când ne călca acum 40 de ani, pe
la liceul Sfântu Sava, cel întemeiat de Gheorghe Lazăr, vecinul lui
de-acasă, dela Avrig, de toana care l-a apucat, nu atât să se ducă pe
jos, în sarica de cioban până la orașul împărătesc, dar să se culce în-
velit în aceeași sarică, la picioarele coloanei, ’ca un Dac din Carpați.
Era intradevăr un Dac din Carpați, de astăzi, în carne și oase, bălan
și cu ochii albaștri, cum ședea înaintea noastră, sau era un Dac de
atunci, înviat și coborît o clipă dintre ceilalți Daci de pe coloană? Era
unul sau altul, carabinierele italian tot l-a arestat și, înțelegând că *e
un zăpăcit de daco-roman, l-a dus la Legația țării lui, unde a dat de
Duiliu Zamfirescu, care l-a scăpat de urmărire și l-a chemat în casă
și în literatură, prin frumoasa schiță ieșită din acest episod. Dacă ești
la Roma nu mai faci haz de întâmplare. Te duci până aproape de pi-
ciorul Coloanei, cum am făcut eu, te rezemi de vergelele de fier ale
gardului de împrejmuire, care în zilele lui Badea Cârțan lipsea și .te
silești să îți trimiți îndărăt lacrimile. Acolo era o credință și un crez,
care te năpădesc năprasnic și pe tine și nu prilejul unui catren umo-
ristic de George Ranetti. Noi vrem să aducem în țară însăși această
credință și acest crez cioplit în piatră. Să cânte acest bucium de piatră,

COLOANA TRAIANA                         43ț.


cu nemai pomenite crestături, să cânte ziua și noaptea, pe soare sau
pe viscol, de Roma lui Traian și de nașterea, în secolele de demult,
a unui popor nou. Să ne lege, peste depărtări și dușmănii, de vatra
de unde am plecat sau a plecat porunca să luăm ființă și să păsțrăm,
odată cu noi, la marginile lumii cunoscute, amintirea acestei mari obârșii
și sufletul nostru latin. Ne împresoară alte popoare, care fac parte
din mari comunități și se reazimă pe ele, ca să se desvolte fără pie-
deci și uneori să cotropească. Noi suntem între ele singuri și răsleți.
Coloana lui Traian ar fi la București destul de înaltă ca să se vadă în
toată lumea latină. Monumentul ne trebue, cu rostul lui de monument,
monument în piață în văzul și în pasul oamenilor și nu o planșe satț
un bloc de studiu într'o odaie, sub lupa de unul singur a vreunui
savant pleșuv. Din mijlocul acestor cercetători dela Școala Română din
Roma de pe vremuri, ne-a venit numai un cap, firește ca reproducere
fotografică, al unui Dac măreț, cu părul și cu barba cârlionțate. Ni se
spunea că e de pe coloană și că în el se descoperise Regele Decebal.
L-am văzut într'un perete din camera de lucru dela Florica a lui Ionel
Brătianu. Se încercaseră să-l convingă pe marele om că e chipul lui
aidoma și că, prin urmare, se putea să fie și un coborîtor sau, pen-
trucă la asemenea vorbe ctitorul de nouă țară își avea zâmbetul lui,
că e turnat cel puțin după cele mai bune tipare. Incăodată, nouă ne
trebuia altceva și vechia mișcare a stăruit, chiar după asemenea ne-
ințelegere.

      Când arhitectul Duiliu Marcu, care făcea parte din cercul nostru,
a lucrat în ghips planul de sistematizare a Bucureștiului, el cel dintâi
a adus coloana visată în mijlocul nostru. Am privit-o cu toții pe placa
albă pusă pe podele într'un pavilion din Parcul CaroL Erau acolo,
într’un păienjeniș iubit, străzile și clădirile copilăriei noastre, fără care
ne-am risipi și ne-am pierde, ca un lichid scăpat din vasul scump unde
am fost dela începutul vieții așezați. In piața încăpătoare a Victoriei
se ridica, pe locul pe care toată lumea îl știa, o mare răspântie goală,,
o coloană tainică. Noi, care o ghiciserăm, ne duceam în fiecare zi s'o
vedem. După ce au aflat și ceilalți, făceau același lucru. Ni se părea
că vechiul gând s'a împlinit sau că nimic nu-1 mai poate împiedeca.
Până când, într'o zi, ni s'a spus că propunerea n'avea niciun sorț de
izbândă. Gândul se găsise învechit Ne-am spus versurile lui Dante
din vestitul Cânt al III-lea din Infern : „Vuolsi cosi cola dove si puote
cio che si vuole, e piu non dimandare", (așa se vrea acolo unde se
poate ce se vrea și nu întreba mai departe). Ne-am supus, dar mai
neascultători decât Caronul mitologiei, căruia Virgil, călăuza lui Dante,
ii rostise cuvintele, tainice ca un descântec, n'am încetat o clipă să ne

432                           EMANOIL BUCUTA                                1


întrebăm, învechit un gând, gândul obârșiei noastre latine, nu numai î
dreptul istoric al poporului român pe aceste pământuri tăgăduite der
toți veneticii, dar singurul mijloc de deosebire și astăzi între ceilalți,
tiparul de cugetare și sufletul care ne umple? Când a zis întâia oară ;
cronicarul moldovean: Noi dela Râm ne tragem! Istoria noastră și>a
luat alt curs, cursul adevărat, Răsăritul și Balcanul slav au sărit din*
țâțâni și am fost noi de totdeauna. Lupoaica de bronz cu cei doi ge- -
meni, pe care ne-a trimis-o Italia ca s'o așezăm în numele Romei, ca
niște stâlpi de hotar, dela București până la Timișoara și până la Cluj>
era bună, dar Coloana Traiană ar fi și mai bună. Cea dintâi vorbea ~
de orașul veșnic, cea de a doua ar vorbi de România și de legăturile
ei, de copil, de bătrânețe, cu marii părinți.

      Profesorul Lugli, care a fost mulți ani secretarul Școlii Române-
dela Roma și ne cunoaște foarte bine, vorbea înainte în mijlocul Aca-
demicienilor, luători aminte și al publicului dela tribune, alergat să
asculte muzica limbii italiene ca un sbor de porumbei în jurul Coloanei
Traiane, Noi eram pe jumătate în sală și pe jumătate pe drumuri în
căutarea unui loc, unde vestita coloană să fie așezată atunci când, tot
dela Ancona pornind, ca marele împărat, va merge după o mie opt
sute și atâția ani, spre Dacia. Dacă Palatul Invalizilor se va ridica în
măreția în care îl vedem, el va fi pentru toți și o casă a vitejiei ro-
mânești. Această vitejie a început să facă să se vorbească despre ea,,
atunci când a fost trecută, cu un scris mult mai citeț și mai trainic
decât cel din condeiu, din ciocan și daltă, pe trupul, înfrigurat de
faptele pe care le primea, al acestei coloane. Nici un loc n'ar fi mai
potrivit pentru ea decât piața din fața Palatului Invalizilor. Cartea
despre Războiul Dacic al lui Traian sa pierdut, cenușa lui s'a risipit,
dar Coloana le ține astăzi de loc la amândouă. Am avea aici un colț
al Romei, către care toți Românii s'ar îndrepta ca spre un loc de
hagialâc.


                                        EMANOIL BUCUTA

    REGIONALISM SAU ARDELENISM ?

     Metoda de cercetare a fenomenelor sociale și politice nu utilizează*
idei aprioristice și transcendente. Ea este prin definiție pozitivi și reală.
Nu construește sisteme noi, ci se limitează la analiza și clasificarea unor
fenomene date, așa cum ni le oferă fluviul veșnic curgător al vieții.

     Scopul urmărit prin studiul prezent este de a supune unei exa-
minări și analize două complexe de fenomene ale vieții noastre publice,
exprimate în mod antitetic prin cele două cuvinte din titlu: regiona-
lism, ardelenism.

     La prima vedere s'ar părea, că avem de a face cu un fel de
„idem per idem". Cu alte cuvinte, „regionalism** și „ardelenism** ar
însemna același lucru. Chestiunea se prezintă însă cu totul altmintrelea
îndată ce o vom examina mai deaproape.

     întâi să dăm o definiție: Sub „regionalism** înțelegem o tendință
de separațiune a unui ținut sau provincii. Curentul opus lui e cel de
integrare totală, de „unificare**, sau chiar de „uniformizare** în cadrele
unei unități superioare. Se mai numește regionalism și forma concretă,
organismul sau instituțiunea pe care înțelege să și-o dea o provincie
pentru a realiza și garanta separațiunea.

     Bine înțeles în ambele accepțiuni regionalismul se poate prezenta
în forme mai atenuate sau mai radicale.

     Se știe d. p. că regionalismul Moldovei, după unirea din 1859,
a prezentat fenomene cu mult mai grave și mai adânci decât a fost
vreodată cel ardelenesc.

     In Moldova mișcarea separatistă a reclamat, la un timp dat, in-
tervenția energică a puterii centrale, care a mers până la condamnarea
unui înalt demnitar, al Mitropolitului Miclescu.

     Cel dintâi act de domnitor al lui Vodă Carol I, încă înainte de a
intra în Capitală, a fost semnarea decretului de agrațiere a Mitropo-
litului Moldovei.

434                          VALERIU MOLDOVAN


      In Ardeal regionalismul nu a mers niciodată până la etalarea unui
program separatist Termenul „ardelenism" înseamnă un curent, o
mișcare mai mult de ordin psihologic. El se manifestă într'o recru-
descență și o exaltare a unei conștiințe colective provinciale.

      Deosebirile dintre cele două noțiuni cari ne preocupă se vor
elucida în mod mai plastic punându-le față în față. Vom vedea imediat,
că ele diferă esențial atât ca geneză, cât și în intensitate, extensiune
și adâncime.

      1.       Geneza. — Regionalismul ardelenesc a fost un curent reflex.
S’a născut dintr'un spirit de opoziție față de unele măsuri premature
și nu îndestul de chibzuite ale Vechiului Regat.

      Una din aceste măsuri a fost incontestabil penetrația prea masivă
a funcționarilor din Regat în spre Ardeal. Cea de a doua a fost acțiunea
de descălecare a partidelor politice de dincolo de munți, care pri-
mejduia monopolul vechiului și unicului partid politic din Ardeal. Pe
măsura însă în care s’a redus afluența funcționarilor din Vechiul Regat
în spre Ardeal și mai ales după ce a intervenit și o mai îngrijită se-
lecționare a acestora, opinia publică din Ardeal s’a resemnat. Mai ales
după ce s'a convins că accesul elementelor capabile din Ardeal la
posturile de comandă nu este nici decum barat de cei veniți de peste
munți. Astăzi mulți ardeleni cred că un amestec moderat al intelectua-
lilor din diferite provincii este chiar în interesul unificării sufletești.

      Cel de al doilea motiv de nemulțumire a dispărut și el în ziua
când însuși partidul național din Ardeal a descălecat în Vechiul Regat,
fuzionând cu unele partide politice de acolo. Actul acesta a constituit
sfârșitul regionalismului politic.

      Cealaltă nuanță de regionalism, cel instituțional, a pierdut și ea
din ascuțișul ei pe urma înființării Directoratelor ministeriale din 1929
și a ținuturilor din 1938. Dispariția ambelor acestor reforme admi-
nistrative nu a produs o emoție deosebită și nici nu a provocat vreo
reacțiune a aderenților lor.

      Geneza ardelenismului din zilele noastre se poate găsi în două
cauze : unul de ordin extern, altul intern.

      E cert, că verdictul dela Viena, cu întregul lui cortegiu de sufe-
rințe, cu dislocarea forțată a zecilor de mii de refugiați și expulzați,
a putut să provoace o puternică exaltare a sensibilității, a revoltei și
a mândriei ultragiate a Ardelenilor. Faptul acesta însă nu explică totul.
A trebuit să iasă la suprafață o doză mare de energii latente și com-
primate, cari au țâșnit cu putere elementară, imediat după ce opinia
publică ardeleană și-a revenit din buimăceala cauzată pe urma lovi-
turilor primite în zilele fatale ale lunii Septemvrie 1940.

REGIONALISM SAU ARDELENISM ?


435


      2.      Regionalismul nu a fost nici atât de intens, nici nu a străbătut
în adâncime in așa măsură, ca să cuprindă și să stăpânească toate
păturile sociale ale Românilor din Ardeal.

      In schimb „ardelenismul** a cuprins aproape simultan pe toți
Românii de dincoace de Carpați, inclusive pe cei de proveniență de
dincolo, dar stabiliți de mai mult printre noi.

      Ardelenismul acesta a trecut chiar frontierele Ardealului. Gru-
purile de refugiați și expulzați din Ardealul de Nord îl poartă în
suflet și îl cultivă deodată cu imaginea patriei mai restrânse, pierdută
vremelnic.

      3.      Regionalismul a fost de esență politică. Numai într'o foarte
mică parte a avut și un substrat social. Ardelenismul prezintă o bo-
găție și o varietate de manifestări și colori, care corespunde întocmai
comoarei insondabile și nebănuite ale etnicului nostru din care a țâșnit
la suprafață.

      El se manifesta înainte de toate pe teren cultural și literar. Nu
a surprins cu tot dreptul pleiada de talentați scriitori și poeți ardeleni,
cari au răsărit în anii din urmă, gata să continue și să îmbogățească
moștenirea lui Coșbuc, Goga și Șt. 0. losif ? De asemenea presa arde-
lenească, care înainte de 1940 abia vegeta, azi a luat un avânt atât
de promițător.

      Dar elementul ardelenesc se manifestă în ultimii trei ani cu o
vigoare inedită atât pe terenul profesiunilor libere, cât și pe acel al
comerțului și al industriei.

      Medicii și avocații refugiați în Capitală se afirmă cu multă vi-
goare și sunt căutați și apreciați ca niciodată. Iar aportul ardelenilor
în industria și comerțul românizat atât al Ardealului, cât și al Vechiului
Regat și în special al Capitalei este direct miraculos.

      4.      In fine este o deosebire substanțială între felul cum opinia
publică românească s’a comportat față de „regionalism** de o parte și
față de „ardelenism** de alta.

      Cel dintâi fiind un curent reflex, deci în funcție de o presiune
venită dinafară, s'a bucurat de atașamentul chiar al Ardelenilor numai
în măsura în țâre această presiune creștea sau scădea, pentru ca să
se evaporeze rând pe rând când motivele cari l-au provocat au început
să dispară. Cessante causa cessat ipse effectus.

      In deosebi generațiile mai tinere s'au lăpădat mai întâi de orice
veleități regionaliste. Iar opinia publică românească, în deosebi cea a
Vechiului Regat, s'a menținut dintru început într'o atitudine de expec-
tativă nedumerită, ba chiar de ostilitate fățișă.

' -I


436                         VALERIU MOLDOVAN


      Cu totul altfel este primit „ardelenismul** zilelor noastre. Departe
de a provoca resentimente s'au îngrijorări la Românii dinafară de
Ardeal, noul curent a fost și este primit cu multă simpatie, chiar cu -
entuziasm. Va fi având o bună parte de merit și sentimentul de milă
și de solidaritate națională în fața loviturilor pe cari le-au primit Ar- J
delenii în 1940.

      Fapt e că, de o pildă, echipele de scriitori și poeți ardeleni, cari
cutreeră orașele din Vechiul Regat în cadrele unor șezători literare,
sunt primite cu dragoste și entuziasm cu adevărat frățesc.

      De încheiere să facem un bilanț și o proiecțiune în spre viitor:

      Prima constatare ce se impune este, că așa numitul „regionalism**
ardelenesc a avut un caracter blând și atenuat. EI nu a amenințat
nicicând unitatea națională și integritatea României, așa cum a fost
cazul în Cehoslovacia sau în Iugoslavia.

      Regionalismul politic la noi aparține trecutului, iar cel admini-
strativ dacă se va mai ivi, va fi dictat numai de exigențele unei mai
bune administrațiuni pe baza unei largi descentralizări.

      In viitor ne-ar putea amenința o singură formă de regionalism,
anume cel economic.

      In ce privește „ardelenismul" el reprezintă o poziție activă în
bilanț.

      Singura lui parte umbroasă ar fi etalarea prea ostentativă a unui
orgoliu provincial. Acesta insă nu poate fi dăunător intereselor na-
ționale.

      Cui i-ar veni în minte să se agite d. p. din cauza cunoscutei
lozinci că „Tot Bănatul e fruncea*'?

      O conștiință mai dinamică, să-i zicem chiar orgolioasă a unei
provincii nu va tulbura nicicând solidaritatea națională!

      Ea nu va produce o înstrăinare sau o separațiune. Dimpotrivă,
ea poate deveni izvor și îndemn spre o nobilă emulare. Or știut este,
că orice emulare se soldează cu o însemnată îmbogățire a patrimo-
niului sufletesc și moral al unei națiuni.

      In deosebi în zilele grele prin care trecem, când toate energiile
noastre individuale și colective sunt încordate întru așteptarea dreptății
care va să vină un „ardelenism" viguros este în mod fatal centrul de
cristalizare al tuturor aspirațiilor și nădejdilor noastre de mai bine.


VALERIU MOLDOVAN

    CAPITALUL BIOLOGIC IN RĂZBOIU

     Războaiele, inerente firii omenești, au asigurat, din cele mai vechi
timpuri, supremația unui trib sau popor asupra altora, hegemonia unei
țări, a unui stat, într'o configurație geopolitică dată.

     In unduitoarea evoluție a omenirii, ele au fost același repetat examen
pe care l-au dat in fața contemporaneității și a istoriei, neamurile care
au voit și au avut calitățile să stăpânească. Ele au reprezentat întot-
deauna singura posibilitate de afirmare și descătușare a unor ginți mai
tinere, îngrădite în aspirațiile lor de așezări mai vechi, tradiționale, în
aparență mai valoroase, dar ajunse în realitate la declin prin ipertrofia
rutinei și a bunului trai,

* •

     La primitivi, războiul este unul din mijloacele cele mai eficiente
ale selecției naturale. Prin el se elimină elementele care ar reprezenta
un balast pentru trib. Iar dacă la sfârșitul luptei au căzut și mulți viteji,
au rămas totuși în vieață destui buni — buni și șireți.

     Și cum primitivii soluționează prin războiu cele mai mici diferende
dintre triburi, e natural că acesta reprezintă ocupația de căpetenie a
bărbaților și exercițiul prin joc al întregei copilării. (Iar cum ontogeneza
repetă filogeneza, chiar la popoarele cele mai civilizate, într’o epocă a
copilăriei și tânărul vlăstar al celei mai culte clase trece prin ipostaza
de războinic).

     In cursul evoluției istorice însă, datorită greutății din ce în ce mai
mari în procurarea alimentelor, bărbații nu-și mai pot trece tot timpul
în războaie, ci ei trebue să intervină în mod activ la câștigarea hranei
de toate zilele. Astfel, odată cu apariția primelor rudimente de orga-
nizație statală — necesitată de diviziunea muncii — comunitatea își ia
angajamentul să ocrotească existența celor angrenați in diverse munci,
pentru a nu trebui să se îngrijească singuri de aceasta și pentru a
putea lucra cu randamentul maxim.

438


Dr. ALEXANDRU CIPLEA


      Ca și toate marile prefaceri ale omenirii, care nu se întâmplă într'unl
«ingur loc, ci simultan în mai multe părți, tot așa și grija războaielor 4
se lasă în toate comunitățile unor anumiți membri, care se aleg anume J|
pentru acest scop și numai pentru acest scop.                                  |

      Până la un timp, această „îndeletnicire** a armelor este un pri- 4
vilegiu al celor mai aleși dintr’un neam. Dela o vreme se observă însă |
că învingătorii nu mai sunt în măsura să „răsplătească** pe luptători. |
Și atunci luptătorul va fi un om „plătit**. Conducătorii războaielor vor |
rămâne, natural, tot fruntașii unui neam, dar luptătorul va fi un mer-
cenar. Va lupta bine, pentru ca să fie plătit și pentru ca să nu cadă |
victimă. Fiind un profesionist, va trebui să reziste selecției, deci să fie 1
de calitate.                                                                   j

      In vremuri grele, mercenarilor li se adaugă, îngroșându-le rându- j
rile, tineretul, care reprezintă materialul uman cel mai ușor transfer- j
mabil în luptători.

      Armatele permanente ale evului de mijloc și modern au fost în
esență tot armate de oameni plătiți, „soldați**, recrutați la început din
șirurile vasalilor.

      De abia evul contemporan a reușit să organizeze armata pe alte
baze, creind un cadru permanent de ofițeri și instructori, massa trupei
fiind constituită în timp de pace din tinerii de o anumită vârstă, care
odată cu instrucția — serviciul militar fiind obligator — fac și ser-
viciul de pază, iar în timp de războiu, după necesitate, se utilizează ;
toți cei apți pentru a purta arma.

      Astfel o armată modernă din timp de pace se deosebește esen-
țial de una de mercenari, caracterul principal distinctiv fiind vârsta
soldaților.

      Natural că valoarea unei armate va consta în modul cum au fost
instruiți soldații din timp de pace, precum și din felul în care se face
utilizarea lor în diversele departamente ale realizării planului de războiu.

      Plecând dela enunțarea acestor două fapte esențiale să vedem
care este importanța capitalului biologia în războiu.

x Dela început vom circumscrie și restrânge cadrul lui, ținând seama
de faptul că pe medic îl privește în special capitalul uman, lăsând în
grija altora restul capitalului biologic. Dar și dacă .am privi problema
„in toto**, capitalul uman rămâne, prin însăși natura lui, principalul și
din punctul de vedere al cantității și din cel al importanței.

      O națiune, sau un grup de națiuni, constituită într’un stat inde-
pendent, are ca una din principalele ei griji, organizarea, încă din timp
de pace, în vederea unei eventuale agresiuni. Și după cum se calcu-
lează cu precizie posibilitățile industriale, agricole, comunicațiile, tot

CAPITALUL BIOLOGIC IN RĂZBOIU                       439


  așa se calculează și posibilitatea de utilizare a materialului uman. Pen-
trucă experiența a demonstrat că un stat nu poate Organiza o armată
proprie care să depășească un anumit procent al populației sale, tln
lucru extrem de important însă este trecut mereu cu vederea: acela
anume că este o deosebire mare între cifra procentuală pe care se
poate conta la începutul unui războiu, față de cea pe care se mai
poate conta spre sfârșit. Și aici intervin nu numai pierderile din cursul
războiului, nu numai marele număr de scoși din luptă prin răniri și
îmbolnăviri, nu numai scăderea generală a populației, cât mai alea
faptul că în interior, din pricina îngreunării progresive a condițiunilor
de traiu, valoarea biologică a capitalului uman scade nu în proporție
aritmetică, așa cum scade standardul de vieață, ci în proporție geo-
metrică.

        S'a crezut că ar fi posibilă organizarea unui războiu fulger, în>
care să fie nevoie numai de materialul uman ce intră în prima oră în
luptă, victoria fiind așa de rapidă, încât nu mai este nevoie de utili-
zarea altor elemente din interior. Evenimentele din urmă, mai ales, de-
monstrează însă, că războiul fulger nu poate fi considerat decât ca o
fază a războiului întreg, pentrucă pe măsură ce o armată își lărgește
frontul de cucerire, pe aceeași măsură se ating interese potrivnice tot
mai vaste, care se coalizează și fac imposibilă terminarea grabnică a
ostilităților. Așa că, în cele din urmă, se ajunge tot la războiul de
uzură, învingerea fiind de partea celui ce poate rezista cu un minut
mai mult. Din aceasta se vede clar, deci, că elementul uman, acest
capital biologic, este cel care hotărește nu atât victoriile parțiale dintr'un
războiu — acelea putând fi datorite unor întâmplări sau rezultate teh-
nice — ci victoria finală.

        Este semnificativă din acest punct de vedere literatura de pro-
pagandă germană din cursul actualului războiu. La început se vorbea
de marele număr de avioane, canoane și tancuri, de rezervele de car-
buranți, îmbrăcăminte și hrană. Ațum însă, se spune absolut net că
nu o armă este aceea care hotărește soarta unui războiu, ci omul care
o poartă, conștiința misiunii lui și lupta fără șovăire în credința vic-
toriei finale.

        Dar fie că un războiu se câștigă într'un timp mai scurt sau mai
lung, în pregătirea și organizarea lui, trebue pus mai ales punct pe
materialul uman.

        Luptătorul, pentru a fi util, trebue să aibă un minim de calități.
Despre existența lor, se convinge instructorul în tot timpul perioadei
de instrucție, precum și în timpul concentrărilor de reîmprospătare a
instrucției. Sunt anumite incompatibilități cu serviciul militar și cu în-

440


Dr. ALEXANDRU CIPLEA


datoririle de luptător. Unele din ele pot fi înlăturate prin antrena-
ment, educație fizică, etc.altele însă nu. Este foarte important ca pe
subiecții respectivi să nu mai contăm. Dacă este posibil îi folosim la o
armă motorizată sau la serviciile marilor unități. Dacă nu, e mai bine
să-i lăsăm la interior.

       Mobilizarea se face pe planuri foarte vaste. Agricultura și indu-
striile de războiu au nevoie de un mare număr de mobilizați la lucru.
E un non-sens ca acolo să fie mobilizați numai absolut valizi și buni
sau foarte buni ca luptători, in timp ce la unitățile de pe front se
-trimite un număr procentual foarte ridicat de clasați cu serviciul auxi-
liar, de răniți, pe lângă toți amânații și scutiții medical.

       Principalul efort trebue depus tocmai aici, la justa repartizare a
mobilizărilor pentru front și pentru lucru în interior, ținând seama in
primul rând de necesitatea imperioasă ca pe front să se trimită numai
elemente cu o înaltă valoare biologică, deoarece în realitatea frontului
se probează în continuu faptul că numai aceia sunt capabili să facă
efortul recerut, ceilalți constituind un balast inutil, care îngreuiază
enorm mișcarea acelora, ii obligă la o cheltuială de energie dispropor-
ționată, uzându-i rapid, făcând imposibilă și o oarecare rotație la lo-
curile privilegiate ale unității (trenurile de luptă și cele regimentare)
pe care le blochează exclusiv ei.

       La campania dela începutul toamnei, s’a probat acest lucru din
plin. Erau unități plecate pe front cu un an înainte. In cursul anului
— cu toate împrospătările — numărul luptătorilor instruiți și apți din
punct de vedere biologic, a scăzut treptat. Au rămas defectivii, care
nu au luat parte efectivă la atacurile anterioare, rămânând mereu in
urmă, precum și cei utilizați — din pricina infirmităților lor — dela
început la trenuri. In momentul când a trebuit să te razimi pe aceștia,
s'a văzut că ei constituiau nu o forță combativă de atac, dar nici măcar -
una de apărare, erau un număr care in calcule poate însemna ceva,
dar pe teren erau cel mai greu balast.

       In războiu, mai mult ca ori unde, se cere aplicarea principiului
maximului de efect cu minimul de efort. Totdeauna o trupă slab in-
struită și cu un mare procent de invalizi va putea să facă mult mai
puțin decât o trupă mult mai mică, din elemente bune, sau chiar mai
puțin decât puținele sale elemente bune care ar lupta separat. Căci
dacă în războiu contează numărul de foarte multe ori, apoi e încă
mai adevărat că ceea ce contează mai mult e omogenitatea trupei.
Trupele de umplutură pot servi eventual la acționarea unor manevre,
dar de foarte multe ori e întradevăr păcat de materialul pe care îl
-blochează sau il pierd in mod inutil. Istoria tuturor războaielor te co-

CAPITALUL BIOLOGIC IN RĂZBOIU


44


pleșește cu evidența datelor ce concern valoarea trupelor de elită, —
unde elementul biologic e pe primul plan.

       Marele general al tuturor timpurilor, Napoleon, despre un bata*
lion de grănițeri a spus la Arcole celebra frază: «dacă aș avea eu
două batalioane de cătane negre, aș cuceri lumea toată**.

       Deci chiar trecutul nostru nu prea îndepărtat ne demonstrează
eclatant, — ca și toate glorioasele fapte de arme ale vânătorilor de
munte și cavaleriei din războiul actual — că pentru a obține victorii
contează mult mai mult calitatea decât cantitatea.

       Partea a doua a războiului cu Rușii a demonstrat din plin că
dacă elementele motorizate au o valoare de netăgăduit, apoi tot in-
fanteria rămâne regina bătăliei. Ca o cinste deosebită, toate regimentele
de infanterie germane au fost numite regimente de grenadieri.

       0 armată cu puține trupe motorizate, se bizuie însă exclusiv pe
infanterie. Și este foarte ciudat faptul că, deși acest lucru se știe, to-
tuși nu se face în multe privințe aproape nimic. Infanteria, care face
efortul cel mai greu — nu numai din punct de vedere fizic, ci și psi-
hologic — este arma în care se asvârle tot ceea ce alte arme refuză
să primească, sau scot din cadrele lor.

       Dar să nu se creadă că prin aceasta sunt favorizate în realitate
celelalte arme. E suficient să amintesc faptul că o linie bună de in-
fanterie scutește de pierderi pozițiile artileriei; pe când dacă e slabă,
materialul uman și tehnic al artileriei este supus celui mai mare risc.

       Grija trebue să înceapă dela normele ce se dau comisiilor de re-
crutare, dar trebue să continue la încazarmare și Ia întreaga perioadă
a instrucției. Aici este mai ales de o importanță covârșitoare rolul
medicului. Dar unde avizul medical trebue să fie de o seriozitate și
gravitate excepțională, este la destinarea efectivelor pentru front. Și
aici, se fac greșeli. De cele mai multe ori din vina organizării Servi-
ciului Sanitar.

       Natura profesiune! medicale, face ca din punct de vedere practic
să ne limităm la o specialitate și chiar dacă noi cunoaștem din punct
de vedere teoretic și problemele altor specialități, nu le putem aborda
din punct de vedere practic. Ori tocmai de acest lucru trebue să se
țină cont la încadrarea serviciilor sanitare ale P. S. și anume de sufi-
cienta selecționară a celor chemați pentru mobilizare și să se încadreze
acele locuri cu interniști, iar spitalele de campanie și cele de specia-
litate să aibă specialiștii absolut necesari.

       Nu medicii sunt aceia care ridică problema insuficienții exame-
nului medical la P. S. în vederea trimiterii pe front. Ofițerii comba-
tanți suferă primii din acest motiv. Mai ales la unele unități de com-

3

442


Dr. ALEXANDRU ClPLEA


                                                                                 1
pletași, dela bază până Ia front trebue să fie evacuată, pentru bol» 's
cronice, infirmități vizibile, o parte din efectivul plecat                     3

      Pentru recepționarea unei arme dela o fabrică de armament. |
statul trimite un specialist in arma respectivă, ba chiar o comisie și f
fiecare element al armei e studiat în parte și verificat, nu numai ca.
aspect, ci și ca mod de funcționare. Când e vorba de materialul uman,. 1
totul il reducem la o simplă formalitate.                                       j

      Dar e o selecție naturală, vor zice unii; o selecție naturală care |
ne scapă de defectivi; de ce să nu o lăsăm să-și urmeze cursul ? Dacă |
ar fi așa și totuși nu ar fi justă, pentrucă la foarte mulți e vorba de I
maladii câștigate, sau maladii care nu reprezintă o tară ereditară; deci |
ei cu toate acestea au o valoare biologică potențială. Realitatea este |
însă că toți aceștia nu fac decât să încurce pe comandanți, să oblige^ |
după cum am arătat mai sus pe cei valizi la supraeforturi și la sfârșit |
când unitatea compusă aproape numai din ei nu mai este capabilă, j
de niciun efort, ei cei slabi, numai ei cei slabi, — unii din ei adevă- 1
rate arătări — se întorc acasă. Dar de acum și acasă vor fi tot un ■
balast. Efortul făcut de ei pentru a se ține după coada celor buni, care- j
au căzut pe rând, a fost un efort inutil, improductiv, care i-a stors șt .
pe ei, fără să-i ucidă, morți vii.                                              j

      Principiul călăuzitor în războiu trebue să fie mai ales economi-
sirea forței biologice, căci de multe ori războiul e pierdut nu de cei
ce au pierdut lupta, ci de cei ce și-au risipit capitalul biologic, mai
ales uman. Totdeauna trebue avut in vedere faptul că în orice vie- >.
torie, ceea ce reușește să o definitiveze este exploatarea succesului.
Ori, cu epave acest lucru nu este posibil I Dacă la sfârșitul unui răz- '
boiu nu mai ești capabil să scoți un profit adevărat din victorie, apoi
lupta a fost în van. Era mai bine să nu fi făcut efortul, și-ți păstrai
capitalul uman întreg.

      Una dintre marile greșeli pe care le comitem este considerarea
valorii biologice a unui neam ca inepuizabilă. Atâta vreme și acolo 'j
unde nu era civilizație, acest lucru încă era posibil. Acolo unde însă
civilizația și-a făcut loc, lupta cu biologicul ia un cu totul alt aspect.
Se știe din biologie că pentru a distruge o speță nu e nevoie să ex-
termini toate exemplarele ei. Este suficient să le împuținezi până sub
o anumită limită. Restul se întâmplă dela sine. Exemplul pieilor roșii
are valoarea unei experiențe de laborator.

      Ar fi cea mai mare greșală să credem că în războiu putem pierde
oricât, deoarece avem una din cele mai mari natalități din Europa,,
capabilă să împlinească în scurtă vreme golul lăsat de pierderile din
cursul războiului. Exemplul german de creștere voită a natalității, ce

CAPITALUL BIOLOGIC IN RĂZBOIU


443


un comandament de ordin național, poate fi urmat și de alte popoare
și in scurtă vreme ne putem vedea în situația de a fi înconjurați de
neamuri cu o natalitate superioară celei ce o vom avea noi. Este deci
imperios necesar ca, încă de pe acum să ducem o politică de eco-
nomie a capitalului uman și nu trebue să uităm nicio clipă vechiul
dicton că: mulțimea face puterea.

      Evoluția noastră prea grăbită in materie de civilizare este poate
aceea care ne-a făcut să nu ne dăm seama de ce înseamnă capitalul
biologic, să fim cu totul absorbiți de materialul tehnic în general, să
m stăpâniți de ideia rostului, valorii și importanței sale; iar capitalul
biologic și mai ales uman să-l considerăm ca un bun de sine înțeles,
de valoare și importanță minoră. Este aceasta o crasă desconsiderare
a chiar speței noastre. Și dacă putem judeca în acest fel ca indivizi,
apoi aceasta nu o putem face când e vorba da marea comunitate na-
țională, căci chiar dacă nu ne-o va imputa prezentul, viitorul nu ne-o
va uita și nici ierta niciodată.

      Dar disproporția dintre felul cum tratăm capitalul uman față de
cel tehnic, este uneori revoltătoare. Pentru pierderea unui cât de mic
articol tehnic se fac zeci de pagini de procese verbale, Când însă e
vorba de pierderea unui om, unui om ca și noi, cu greutăți și bucurii,
cu lacrimi și cu idealuri, un frate, un tată, sau copil de al nostru, îi
comunicăm doar numele într'o rubrică a unui tablou colectiv, care de
multe ori se pierde în drum.

      Acest fel de a privi lucrurile nu-este însă ceva momentan, ținând
de o împietrire a sufletelor din pricina vitregiei războiului. Calea fe-
rată și atâtea alte instituții de stat, deci unde nu este vorba de o spe-
culă a unui particular hrăpăreț, au aceeași mentalitate. Au transformat
pe oamenii puși să conducă mersul mașinilor în sclavii acelora și de
atâtea ori în victimele propriilor lor instrumente.

      Cataclismul pe care îl deslănțuie un războiu ca acesta trebue să
fie însă o ocazie de neînlăturat pentru corectarea acestei concepții a
noastre. Pentrucă viitorul nostru nu ni-1 vor face alții, nu ni-1 vor face
nici mașinile sau alt capital tehnic, cum nu ni-1 va aduce nici imensa
bogăție naturală a țării noastre. Viitorul ni-1 vor croi brațele vânjoase
dela pluguri, mâinile iscusite ale meseriașilor, mintea sănătoasă din
trupul sănătos al cărturarilor. Aceasta e bogăția adevărată, pe care
nu trebue să o lăsăm să se piardă.

      Dacă este adevărat că într'un războiu e hotărîtoare o luptă dusă
uneori mult înainte de terminarea lui, apoi nu e mai puțin adevărat
că veritabila criză, prin care trece și învingătorul și învinsul, este timpul
care premerge sfârșitul ostilităților și lunile care urmează. Atunci criza


                                                                     3*

3


444                         Or. ALEXANDRU CIPLEA


economică, financiară, de alimente sunt la apogeu. Atunci suferința
omenească își atinge paroxismul. Atunci se hotărește viitorul biologic
al unui neam. Războiul mondial trecut, care a demonstrat în mare ;
ceea ce războiul ruso-japonez schițase, a validitat posibilitatea existenții
unor pierderi mai mari prin rănire decât prin epidemii; dar a doua
zi chiar, exacerbarea geniului epidemic al gripei a făcut ca să moară,
la casele lor, aproape de două ori atâția indivizi câți s*au pierdut în
războiu.

      Chiar dacă la sfârșitul războiului actual nu vom avea un nou val
de gripă, sau ceva asemănător, un număr enorm de oameni vor fi
scoși din câmpul efectiv al muncii din pricina tulburărilor nervoase pe
care tehnica utilizată în acest războiu le-a produs nu numai printre
cei ce au constituit verigele lanțului de front, ci într'un număr im-
presionant printre elementele populației civile; căci acest războiu este
un veritabil războiu al nervilor.

      Noi mai trebue să ținem seama și de condițiunile speciale, de o
gravitate excepțională în care a ajuns neamul nostru.

      In primul rând pierderile din campaniile ultimilor doi ani au fost
din cele mai grele. Armamentul se poate înlocui, se poate cumpăra,
se poate împrumuta, dar luptătorii niciodată. E nevoie de un lung șir
de ani pentru a reface o armată ca oameni. Iar dacă potențialul bio-
ogic al unei națiuni a fost grav atins, aceasta devine aproape o im-
posibilitate. Efortul depus de Francezi în cursul războiului trecut i-a
epuizat. De acolo lipsa lor de prevedere, de acolo imposibilitatea în-
jghebării unei noi armate în timp de 20 de ani. Dar pierderile noastre
în capital biologic sunt însemnate in așa numitele teritorii cedate.
Basarabia și Bucovina de Nord au fost pustiite. Familii întregi au fost
exterminate, cu bătrâni și copii, bărbați și femei. Iar în Ardealul de
Nord, pauperizarea populației românești, lovește în însăși existența
biologică a frânturii de trup românesc de acolo.

      Mai trebue să fim cu foarte mare băgare de seamă la aplicarea
legiuirilor de mobilizare agricolă și industrială, pentru a nu proteja
elementele minoritare, care din lipsa noastră de prevedere, în timpul
celor douăzeci de ani dela unire, au continuat a acapara patrimoniul
nostru agrar și industrial. Ca nu cumva, din necunoștință de cauză,
din lipsa unei informațiuni faptice, să lovim, prin măsurile plecate din
intențiunile noastre cele mai curate, în însăși existența biologică a nea-
mului nostru.


Dr. ALEXANDRU CIPLEA

    TAINA UNEI SUPRAVIEȚUIRI

- CU PRILEJUL ANIVERSARII A 70-A DELA MOARTEA LUI ȘAGUNA -

     Dintre conducătorii politici sau spirituali ai Transilvaniei puțini
au reușit să-și supraviețuiască epoca in chip atât de intens și înde-
lung dăinuitor ca neîntrecutul „dătător de legi și datini" : Mitropolitul
Andrei, care și-a dorit locul de veșnică odihnă la poala Carpaților,
în cripta păzită de leii încremeniți în jale, alături de masiva biserică
a Rășinărenilor.

     Fără exagerare se poate afirma că personalitatea lui Șaguna,
depășindu-și epoca, este mai vie astăzi în sufletul tuturor Românilor
luând, cu cât trece timpul, proporțiuni tot mai vaste, mai impresio-
nante și mai deplin lămurite, de cum ar fi putut să le aibă înainte cu
șapte decenii. Atunci Mitropolitul — încărunțit în lupte mistuitoare, dar
victorioase, mâhnit de lipsa de înțelegere și de răutatea unora dintre
contemporanii săi, cari prin sistematice campanii de presă încercaseră
să-i sdiuncine autoritatea, învinuindu-1 câțiva calomniatori din „strana
ceealaltă" că ar fi „vândut autonomia Transilvaniei pe un preț de
12.000 de zloți" (cf. I. Pușcariu, Notițe despre întâmplări contimpo-
rane, p. 97), — se cobora la sfârșitul lunei Iunie (1873) în liniștea veș-
niciei, după ce rostise cuvintele cu adânc înțeles: numai întorcându-se
dela moi mântui meu, vor cunoaște Românii pe cine au pierdut...

•
« •

     Opera lui Apdrei Șaguna se înfățișează posterității sub trei aspecte:
politic, bisericesc și cultural.

     Cel dintâi care chiamă atențiunea cercetătorului, în ordine cro-
nologică, este aspectul politic. Când se întorcea Șaguna la Sibiu, în
primăvara anului 1848, dela patriarhia sârbească din Carloviț, unde
fusese sfințit episcop al Transilvaniei ortodoxe, mișcările naționale-
politice începuseră.

446


I. LUPAȘ


                                                                       1
                                                                       ■

      Conducătorii acestor mișcări căutau îngrijorați un șef cu deplină^
autoritate, cu pricepere și energie, un om superior care să poată fi
ascultat și urmat de toți Românii transilvani, respectat și temut de toți
dușmanii lor seculari.                                                  ■'

      Privirile celor mai de seamă invățați ai timpului, cum erau Simion'
Bărnuțiu și Timoteiu Cipariu, se îndreptară atunci spre tânărul vlădic —
impunător deopotrivă ca înfățișare fisică și ca prestanță intelectuală-C
morală.

      Prin fericita întâlnire și strânsa colaborare a lui Bărnuțiu cu Șa-
guna s'a pregătit cea mai de seamă faptă națională a revoluției din,
1848—49: concentrarea tuturor Românilor transilvani, atât de dureros ."


sfășiați timp de un veac și jumătate, într'o singură tabără politică.

      Adunarea națională de pe Câmpia Libertății ar fi fost cu desă-!
vârșire imposibilă, dacă Șaguna și oamenii săi nu ar fi reușit să sub-
ordoneze obștescului interes de ordin național-politic cele mai justificate
preocupări și susceptibilități de ordin religios-confesional.          ;

      Despre importantul rol îndeplinit de Andrei Șaguna în conducerea
acestei Adunări unice de pe Câmpia Liberțății, pe lângă ce se știa de^
mai înainte din numeroasele mărturisiri ale contemporanilor, a ieșit în;
anii din urmă la iveală prețioasa informațiune păstrată în corespondența^
unui martor ocular, a preotului Ștefan Ludwig Roth. Acesta scriaS
(la 25. V. 1848) prietenului său brașovean Samuil Schiel, că numai după]
ce a văzut adunarea condusă de Șaguna, și-a putut da seama de rostul'
și desfășurarea unei adunări poporale. Rolul conducătorului Șaguna^
îl impresionase atât de mult, încât mărturisea că „dacă el n'ar fi ținut;
în frâu desbaterile prin demnitatea și autoritatea persoanei sale, ar fi
putut ieși la iveală extremele cele mai periculoase și s'ar fi putut să-
vârși violențe". Căci tovarășul său de președinție, episcopul loan Lemeni,
„nu avea nici un fel de autoritate asupra oamenilor săi; curentul il
purta ca pe o scândură încoace și încolo", (cf. I. Lupaș: Studii, con*^
ferințe și comunicări istorice, voi. 10, Sibiu 1941, p. 251).          , m

      Adunarea însăși pare să-și fi dat seama, cui îi revine în primul


rând meritul pentru deplina ei reușită. De aceea, după votarea pro---
gramului de 16 puncte, — la începutul cărora se găseau ca cele mai
cardinale postulate: independența națională-politică și independența.
națională-bisericească — pentru înfăptuirea acestui program a instituit,
un comitet național permanent în frunte cu Andrei Șaguna ca preșe-.
dinte Iși cu Simion Bărnuțiu ca vicepreședinte.                           '

      Ce servicii neprețuite a fost în stare să aducă românismului trattf.;
silvan Șaguna, în vârtejul mișcărilor revoluționare, se poate înțelege
cuvintele colaboratorilor săi Bărnuțiu și Cipariu, cari la 26 Februarit|

TAINA UNEI SUPRAVIEȚUIRI


447


1849 ii făceau mărturisirea aceasta sinceră: „Am crezut de mare ne-
cesitate a chema înțelepciunea și cercata prudență a Prea Sf. Tale,
spre a împăca toate diferințele și spre a uni toate cugetele și lucrările
tuturor către unul și același scop al fericirii naționale, dinaintea căruia
trebue să se ascundă toate pasiunile, toate interesele private și toată
diferența opiniunilor... și atunci cauza națională va triumfa. Națiunea
îți va rămânea datoare mult, va recunoaște cu plăcere marile servicii,
ce ai adus pentru ridicarea ei la rangul ce i se cuvine și numele Prea
Sf. Tale îl vor spune părinții copiilor lor, ia să se binecuvinte din
gțnerațiune în generațiune“. (cf. IlariOn Pușcariu, Documente pentru
limbă și istorie, voi. I, p. 265.)

      S’a afirmat în mod tendențios,- că Șaguna ar fi fost mai mult un
om al împăratului din Viena, decât omul poporului din Transilvania.
Desmințirea o găsim în curagiosul gest al vlădicului, care cu prilejul
dietei sibiene dela 1863—1864 a cutezat să refuze chemarea Curții îm-
părătești de a se prezenta ca „regalist" (senator de drept) la dietă,
preferind să participe la lucrările ei ca deputat ales cu unanimitate în
circumscripția Săliște și motivându-și pasul acesta așa: „îmi este ab-
solut cu neputință a face pe alegătorii mei, să se simtă înșelați în în-
crederea lor**. încrederea poporului o prețuia deci Șaguna mai presus
-de atențiunea „milostivă** a Suveranului I

      Baza acțiunilor sale se obișnuise a o căuta atât în domeniul po-
litic, precum și în cel bisericesc-cultural, mai mult în legăturile lui su-
fletești cu poporul, decât în cele politice cu împăratul. El a înțeles să
clădească totdeauna în mod rațional: de jos în sas, nu invers I Ne-
sguduita lui încredere în vitalitatea și destoinicia poporului român l-a
ajutat să poată privi cu seninătate schimbările politice create prin
transacțiunea dualistă dela 1867 când Viena, strâmtorată din partea
Berlinului, fu nevoită să cedeze pasul Budapestei, așternând lespede
grea pe mormântul Statului autonom transilvan. Șaguna scrisese atunci
unui intim al său, lui loan Pușcariu: „noi totdeauna trebue să ră-
mânem Români, fie cum va fi guvernul și maxima lui**. Iar altuia,
baronului Vasile Pop, îi spunea: întâmple-se orice, Transilvania nu va
deveni țară ungurească niciodată; ea va trebui să rămână, ceea ce a
fost și va fi totdeauna, Țara Românilor...

*

     Dacă Andrei Șaguna și generațiunea sa nu s a putut învrednici să vadă
1nfăptuindu-se independența națională-politică, proclamată la 15 Mai
1848, în schimb a izbutit să asigure pe seama bisericii ortodoxe române
din Transilvania și Banat independența națională, emancipând-o de sub
ierarhia sârbească, sub jurisdicțiunea căreia o așezase losif II la 1783,
și organizând-o temeinic în cadrele autonomiei constituționale-bisericești.

448                               I. LUPAȘ                              H|


      Spre a-i zădărnici munca desfășurată în domeniul acesta și spre
a-1 compromite pe Șaguna în fața Curții din Viena, dușmanii lui por-
niseră o înverșunată campanie publicistică aducându-i învinuirea că
prin restaurarea vechii Mitropolii a Transilvaniei nu ar face decât să
pregătească prudent calea unui viitor „imperiu dacoromân", periclitând
grav interesele Austriei în Orient. într’o broșură anonimă, tipărită în
limba germană la 1851, se arăta că gândul lui Șaguna fiind să cuprindă
și pe Românii din Bucovina în cadrele Mitropoliei transilvane, un im-
periu dacoromân s'ar ivi în perspectiva celui mai apropiat viitor,. .
— Ce ar zice atunci Austria, Rusia și Turcia ?

      Adevărat că aceste trei mari împărății ale trecutului aveau multe
de zis. Dar n'au mai fost în stare să împiedece nici unirea Principa-
telor Române sub Cuza-Vodă, nici proclamarea Regatului României
sub Carol I, nici întregirea acestui Regat cu toate componentele lui
românești sub Ferdinand I.

      In anul 1864, când a dat Cuza-Vodă prin Statutul său un nou
așezământ constituțional-politic, a pregătit și Andrei Șaguna prin Re-
gulamentul Organic, votat în sinodul din Sibiu, un așezământ consti-
tuțional-bisericesc care, amplificat prin votul congresului din 1868 și
sancționat în anul următor de Francisc losif I cu numirea de Statut Or-
ganic, a devenit Constituțiunea reînviatei Mitropolii ortodoxe române
din Transilvania și Ungaria.

      Talentul de neîntrecut organizator și legiuitor, cum a reușit să
se afirme Andrei Șaguna în mai multe domenii, și-a găsit o expresiune
monumentală în Constituțiunea aceasta.

      Istoria dreptului românesc nu cunoaște lege scrisă, care să fi
pătruns vreodată în conștiința populară în aceeași măsură, în care au
putut pătrunde disposițiunile fundamentale ale „Statutului Organic"
dela 1868. Este meritul prudentului reformator, că a știut să clădească
pe temelii vechi și durabile o constituțiune cu totul modernă, făcând
să colaboreze la legiferarea și aplicarea ei, ca elemente active, toți
reprezentanții clerului și ai poporului dreptcredincios din cuprinsul
Mitropoliei, reînființate după o vacanță de 166 ani. Meritul lui e cu
atât mai apreciabil, cu cât împotriva convingerilor sale științifice s'a
lăsat înduplecat să încuviințeze ulterior modificările introduse prin votul
congresului național-bisericesc în proectul său. A dat prin aceasta un
exemplu de neprețuită valoare, cu câtă îngăduință trebue să purceadă
un legiuitor înțelept, dacă ține să răsară legile lui din consimțământul
voluntar al colectivității, consimțământ propriu a oferi cea mai puter-
nică garanție că ele nu vora rămânea literă moartă. Dovada mult
grăitoare despre trăinicia victorioasă a legii lui Șaguna o găsim în împre-

TAINA UNEI SUPRAVIEȚUIRI                      44*


jurarea că noua organizare constituponală-bisericească a României
ortodoxe s'a făcut la 1925 tocmai în temeiul principiilor fundamentale^
cari au prezidat la alcătuirea „Statutului Organic" din 1868. Meritul
legiuitorului Andrei Șaguna e covârșitor mai ales prin faptul că s’a
știut învinge pe sine, sacrificându-și convingerile științifice, consimțind
să așeze această scumpă jertfă sufletească la temelia constituționalismului
nostru bisericesc. între toate biruințele lui aceasta a fost poate cea.
mai mare. Prin ea a reușit Șaguna să rămână în amintirea tuturor
Românilor mai viu decât oricare dintre contempdranii săi, numele lut
fiind binecuvântat din generațiune în generațiune, tocmai cum proroci-
seră la 26 Februarie 1849 S. Bărnuțiu și T. Cipariu. Cum a fost înțeleasă
mărimea și trăinicia acestei opere constituționale românești de către
generațiunea, care a contribuit la înfăptuirea unității politice, arată cu-
vântul rostit la Arad în August 1919 de loan I. C. Brătianu: „Vieața
românească din Transilvania, desfășurată în cadrele Constituțiunii bise-
ricii ortodoxe, este asemenea unui masiv de munți înalți și greu de
asaltat; iar în vârful lor ca printr o amintire veșnic dăinuitoare se
conturează figura marelui organizator Andrei Șaguna cu constituțhinea
sa bisericească, chemând pe toți cei buni la împreună lucrare.“ {„Bi-
serica și Școala", Arad, 1938, p. 424.) Adevărat că această „împreună
lucrare" a tuturor elementelor bune din cler și dintre mireni nu â fost
și nu este încă deplin înțeleasă pretutindeni, în cuprinsul Patriarhiei.
Abia trecuse un deceniu dela votarea Legii și a Statutului din 1925,
când neastâmpărul celor obișnuiți numai „să reformeze", iar nu să și
lucreze cu toată râvna și abnegațiunea de trebuință pentru realizarea
progresului obștesc, au început a cere cu stăruință modificarea Legii
și a Statutului. Opera constituțională a lui Șaguna a avut însă norocul*
deosebit să-și poată păstra ființa și valabilitatea neștirbită de impetuosul
curent reformist. Răposatul Patriarh Miron Cristea instituise ca preșe-
dinte al comisiunii de modificare pe Mitropolitul Nicolae dela Sibiu,,
care în cea dintâi ședință a mărturisit fără înconjur că superioare inte-
rese de ordin bisericesc și educativ l-au determinat să transforme co-
misiunea prezidată de dânsul într’o „comisiune de nemodificare" a
Legii Iui Șaguna, precum s'a și întâmplat. Astfel Constituțiunea actuală
a Patriarhiei, împlinind încurând două decenii de aplicare pe teren în
tot cuprinsul Țjjrii, are să-și mulțămească, în parte măcar, dăinuirea
din ultimul deceniu puterii de resistență transilvană, adeseori profund
îngrijorată de pasiunea așa ziselor „reforme" precipitate și nechibzuite.

•
* *
Dacă nu ne-ar fi rămas dela Șaguna decât Constituțiunea biseri-
cească, — și atât ar fi deajuns ca rezultat al unei vieți, ca merit șb

450


I. LUPAȘ


glorie pentru numele lui, ca pomenire și recunoștință perpetuă din
partea Românilor de pretutindeni.

       Dar el a dat și alte, numeroase dovezi ale talentului său de orga-
nizare culturală-școlară-literară și publicistică, dintre cari cele mai
multe, aproape toate, dăinuesc și în timpul de față.

       Trăinicia biruitoare peste vremi este una din caracteristicile de
căpetenie ale creațiunilor lui Andrei Șaguna. Dacă a înființat Tipografia
din Sibiu și ziarul Telegraful Român, amândouă aceste instrumente
de progres cultural își îndeplinesc și în timpul de față datoria de a
răspândi cât mai multă lumină. Dacă a organizat potrivit cu principiile
pedagogiei moderne Seminarul Teologic (azi Academie Teologică, ridi-
cată la rangul unei Facultăți cu jurisdicțiune bisericească proprie) și
Școala Normală din Sibiu, Liceul din Brașov și pe cel din Brad, precum
și sutele de școale primare, așezate sub ocrotirea autonomiei biseri-
cești, dacă a înființat împreună cu distinșii săi colaboratori Gheorghe
Barițiu, Timoteiu Cipariu, loan Pușcariu, loan Rațiu ș. a. „Asoclațiunea
transilvană pentru literatura română și cultura poporului român", —
toate aceste așezăminte folositoare dăinuesc și astăzi. Dacă a tipărit
Biblia, Mineiele, Kiriakodromionul și atâtea alte cărți de valoare, ele
șe mai găsesc și în timpul de față în folosința altarelor, amvoanelor și
a stranelor românești din Transilvania. Tradițiunea vie și puternică,
reușind să prindă rădăcini adânci în sufletul românismului transilvan,
obișnuit să participe an de an la adunările generale ale „Asociațiunii**,
păstrează cu pietate amintirea tuturor fruntașilor, cari au contribuit la
înființarea și desvoltarea acestei instituțiuni. (cf. I. Lupaș, Andrei Șa-
guna și conducătorii Asociațiunii transilvane în colecțiunea Cunoștințe
Folositoare Seria C, nrii 11—12). Continuă să rămână însă intim con-
topită cu numele celui dintâi președinte al ei, după cum rezultă și
din versurile prin cari înțelegea talentatul scriitor brașovean loan Bran-
Lemeni să întâmpine adunarea generală din Septemvrie 1933 :

                   „Ne-am adunat la praznicul luminii,
                   „Rămâi în veci, ce-ai fost întotdeauna !
                   „De câte ori veni-vor pelerinii
                   „Binecuvinte-i Duhul lui Șaguna!. .

                                (loan Bran-Letneni: Traista mea. Poeții 1908—1940,
                                                    p. 219.J

      Acest Duh al lui Șaguna l-a simțit deci autorul, activând că o
mistică forță călăuzitoare în toate năzuințele spre progres ale obștei
transilvane, înfrățite în cadrele „Asociațiunii pentru literatura română
i cultura poporului român".

TAINA UNEI SUPRAVIEȚUIRI


451


      La Șaguna nu era între cuvânt și faptă aproape nici o distantă.
Ei nu era omul programelor, ci al faptelor. Cuvântul și ideea înveș-
mântată într’însul avea în concepțiunea lui o valoare însemnată desigur,
dar totdeauna in funcțiune de importanța, de frumuseța și utilitatea
faptei ce putea să răsară din sămânța ideii și din energiile sufletești,
pe cari propoveduirea ei era chemată să le trezească. El însuși a măr-
turisit adeseori, că bucuria cea mai mare a vieții sale o căuta în lupta
cu cele mai grele obstacole și în biruința desăvârșită asupra lor. De
aceea rareori a întreprins vreun lucru, pe care să nu-1 fi dus la bun
sfârșit, după cum de asemenea rareori a rostit vreun cuvânt, pe care
să nu-1 fi respectat și ale cărui îndatoriri să nu le fi împlinit, aproape
totdeauna, integrat

      Din cele arătate în chip sumar în cuprinsul acestor pagini de
pomenire se va putea descifra, cred, taina intensei și victorioasei supra-
viețuiri peste vremi a Nemuritorului adăpostit, sub strașina brădetului,
în cripta păzită de leii încremeniți în preajma bisericii din Rășinari.

      Sibiu, 28 Iunie 1943.                                  L LUPAȘ

    GHEORGHE BARIȚIU

- AMINTIRI -

     S’au împlinit, la 21 Aprilie, cincizeci de ani dela moartea lui
Gheorghe Barițiu. Gândul meu se întoarce iar Ia epoca în care popo-
sește cu drag, pentrucă găsește în ea atâta suflet și omenie,

     O văd populată și împodobită cu atâția oameni in floarea vârstei,
muncitori vrednici în ogorul național, bărbați și femei, cu copii vioi și
inteUgenți și câțiva bătrâni cu capul nins de anii înțelepciunii.

     Printre aceștia locul cel mai cald din inima mea, care cuprinde
pe lângă scumpii săi și prietenii, îl ocupă un bătrân plin de bunătate
și prietenie. Mijlociu de statură, subțire, cu un cap fin și dăltuit de
instrumentul gândirii profunde și neîntrerupte, ochi vioi, vorba neobosită
și interesantă: Gheorghe Barițiu.

     In acea epocă de strânsă solidaritate românească și când toți
Românii parcă formau o mare familie, la Sibiu unde înfloreau atâtea
instituții și școale românești, era reședința Mitropolitului ortodox, sediul
regimentelor numite „românești" pentrucă majoritatea o formau flăcău
noștri comandați de mulți ofițeri români ardeleni, exista obiceiul ca
Dumineca și la sărbători, familiile fruntașe să invite la masă pe cei care
nu aveau legături de familie în Sibiu și pe fetițele din internatul „Astrei".
Vizitele se făceau tot Dumineca la ameazi și la ora aceea saloanele -
românești sibiene se umpleau de toți cei veniți la Sibiu de pe alte me-
leaguri, de toate vârstele, dar mai cu seamă tineri, veniți să îndepli-
nească o datorie respectuoasă națională și socială față de conducătorii
vieții românești din Sibiu.

     Oaspele nostru cel mai scump și venerat era Gheorghe Barițiu.
Departe de fiicele sale măritate la Hațeg, Orăștie și Brașov, având în
oraș numai pe fiul său Ieronim, celibatar, după spusele sale încredin-
țate altora, (pentrucă era de o discreție și finețe desăvârșită), dorul de
familie și-1 împăca la noi. „Ce m'aș face eu, singur cum sunt, dacă

GHEORGHE BARITIU


453


soții Cosma nu m'ar înconjura cu atâta prietenie, încât sărbătorile sunt
și pentru mine izvor de bucurie", a spus odată unui prieten comun.

      II văd șezând la masă totdeauna la dreapta mamii, care avea
pentru dânsul o venerație de fiică, discutând și povestind cu o înțe-
lepciune calmă și nesecată, în atmosfera patriarhală a casei noastre.

      Odată am făcut un drum minunat împreună. Asociațiunea tran-
silvană își ținea adunarea generală la Abrud în anul 1888, președinte
delegat după moartea lui T. Cipariu și a lui lacob Bologa, fiind Gheorghe
Barițiu. Părinții m’au făcut fericită luându-mă cu dânșii, călăuziți fiind
de principiul ca vlăstarele lor să profite de tot progresul și toate ex-
periențele pe care Ie permitea vârsta să le asimileze.

      Dela „Bălgrad" cum i se zicea Albei-IuGa, cu trăsurile la Abrud
peste „Dealul mare", inoptând la Zlatna. In prima trăsură, trasă de cai
albi — trăsurile fiind puse la dispoziție de fruntașii din Abrud — luase
loc președintele cu mama și eu pe scăunel. Cine a făcut acel drum cu
trenul își poate imagina ce era el cu trăsura, când la fiecare cotitură
se deschidea altă feerie. Munte, codru, văi, cărări șerpuitoare, ape și
izvoare șoptitoare și deasupra ceriul ardelenesc clar și străveziu. Alt
izvor nesecat de istorie, înțelepciune și experiență curgea neîntrerupt
din mintea și sufletul bătrânului și a tinerei mame, amândoi firi ex-
cepționale, sortiți să aibă un rol atât de covârșitor în vieața româ-
nească din Ardeal.

      Eu eram foarte impresionată de singurătatea așezărilor omenești.
Case răzlețe, puține animale domestice, oameni care îmi păreau nespus
de triști, copii serioși, apăreau din loc în loc și mă întrebam cu strân-
gere de inimă cum și din ce pot trăi acei oameni acolo...

      înainte de a ajunge la Abrad am avut un preludiu al ospitalității
proverbiale din acel oraș bogat, reședință de proprietari de mine de
aur, fiind primiți în impunătoarea casă a fruntașei familii Danciu din
Bucium-Cerb. D-nul Danciu era îmbrăcat „nemțește", dar soția sa în
pitorescul port buciuman cu fustă largă, catrință, șorț larg de mătase,
cojocel, năframă mare de mătase. La masa întinsă și măreață cu frip-
turi, prăjituri și băuturi, au luat loc toți cei veniți cu lungul șir de
trăsuri dela Sibiu și cei veniți întru întâmpinarea lor dela Abrud și
pe urmă s'a continuat drumul până la intrarea triumfală în Abrud.

      Abrudul era plin de familii românești distinse și bogate, în frunte
cu protopopii loniță Gali (ortodox) și A. dara (greco-catolic). Noi
eram găzduiți la protopopul Gali, de care îl lega pe tata o veche pre-
tenie, iar președintele la avocatul Alexandru Filip, care trecea drept
seniorul societății abrudene.

454                            LUCIA COSMA


      In rândurile generației care creștea atunci, aveam multe prietene
și colege din internaul Astrei, din Abrud și Bucium (Cerb, Șasa și
Isbita). Familiile David, Ivașcu, Todescu, Macavei, Chirtop, Barițiu ș. a.
au fost intre cele dintâi care și-au încredințat odraslele școalelor sibiene.

      Toate matroanele erau impunătoare, toate fetele erau frumoase,
instruite, educate, distinse.

      Am petrecut câteva zile ca in basm cu concert (frații lacob Mu-
reșianu, compozitor și pianist, Traian Mureșanu, cântăreț și Troian
H. Pop, flautist, sosiți dela Blaj), bal, la care am văzut pentru întâia
oară celebra „țarină** jucată de voinicele doamne Moațe, dintre care
multe erau îmbrăcate in bogatul port național cu galbeni mulți la gât,

      S'a făcut și o excursie la Roșia, unde s'au vizitat „șteampurile**
și minele de aur și unde 69 persoane au fost ospătate in familia
Dr. Caianu. Numai Ia vizita la celebra Detunata a trebuit să se re-
nunțe, din cauză că drumul era desfundat de ploi spre dezolarea lo-
calnicilor care făcuseră preparative mărețe.

      Ultima masă a fost la fruntașa familie Ivașcu. Iată cum glăsuește
„Transilvania** din 1—15 Septemvrie: „Ca un pendant al balului se
poate considera cu tot dreptul petrecerea de Marți dată de doamna
Ivașcu în casele sale, in onoarea doamnei Maria Cosma, ca expresiune
de recunoștință pentru ospitalitatea cu care primește peste an pe fiicele
mamelor din Abrud și Bucium, care frecventă aici în Sibiu școala Reu-
niunii femeilor române sau școala civilă**.

      La acea serbare care a întrunit [comitetul și fruntașii localnici,
Președintele a adresat acestora cuvinte de mulțumire prin care glorifica
ospitalitatea legendară găsită la Abrud.

•
« ♦

      Gh. Barițiu și-a văzut încoronată munca și lupta vieții sale pil-
duitoare prin alegerea sa în fruntea Asociațiunii transilvane și prin ale-
gerea în fotoliul de președinte al nemuritorilor la Academia Română.

      împlinind la 12/24 Mai 1892 optzeci de ani, a fost sărbătorit de
toată românimea, în frunte cu trimișii Academiei Române V. A. Urechia,
Petre Poni, Grig. Ștefănescu, Gr. G. Tocilescu și losif Vulcan, care
i-au prezentat o adresă scrisă pe pergament. In locuința sa din strada
Orezului (azi Avram lancu) 29, s'a adunat floarea gândirii, simțirii și
activității românești, un banchet strălucit a urmat, iar felicitările sosite
din toate părțile locuite de Români umplu multe pagini ale unui volum
comemorativ.

      In Aprilie 1893 s'a bolnăvit subit de pneumonie. Nu fusese bol-
năvicios deși era de structură delicată și suportase în mod miraculos
o vieață sbuciumată.

GHEORGHE BARIȚIU


455-


      Mama aflând s'a dus la căpătâiul bolnavului, de unde nu s'a mai
mișcat zi și noapte. Au fost chemate și fiicele, 'dar muribundul dorea
să fie îngrijit de aceea care îi fusese mai mult decât o fiică în anii
unei bătrânețe solitare. Mama i-a închis ochii în ziua de 21 Aprilie.

      A avut o înmormântare împărătească. Academia a trimis pe Ni-
colae lonescu, Quintescu, V. Mania, Kalinderu, Bianu, tineretul uni-
versitar pe Drul Ionel Capșa, Ardealul reprezentanți din toate ținuturile.

      Bustul său, destul de reușit, din parcul Astrei, privește cu bună-
tate la generațiile de copii care se joacă și cresc în jurul lui, mâna sa
arată spre instituția care l-a avut ctitor, care s'a ridicat și s'a desvoltat
din gândul și grija unei falange de Români vrednici și idealiști.

      Posteritatea recunoscătoare ar trebui să-i cultive necontenit me-
moria, astfel ca fiecare generație să-și poată da seama de marea în-
semnătate a trecerii șale prin vieața poporului românesc.

LUCIA COSMA

    STAREA ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA
    LA TRECEREA ACESTUI PRINCIPAT
    SUB SUZERANITATEA AUSTRIEI

— Sfârșitul veacului al XVII-lea și începutul veacului al XVIII-lea —

     Un istoric ce scria pe la începutul veacului al XVIII-lea, iezuitul
Andrei Freiberger, spunea că „Românii sunt răspândiți în toată Tran-
silvania, între Secui și pe teritoriile și în districtele săsești. Nu există
sat, oraș, cetate unde Românii să lipsească**. Această majoritate im-
punătoare a elementului românesc în Transilvania, făcea pe Unguri să
tremure și este un Ungur, Gheorghe Rettegi, care, tot pe la începutul
aceluiași veac, spunea aceste semnificative cuvinte, ce exteriorizează
neliniștea, nu numai a aceluia ce le exprima,*ci a întregii maghiarimi
transilvane : „De această românime, mărturisesc drept, mă tem, pențrucă,
dacă cineva îi bagă mai bine în cap aceasta — originea sa strălucită
— pe noi foarte repede ne pot stârpi, fiindcă în Transilvania pe ușor
sunt de zece ori atâția Români câți Unguri". Numai un sentiment de
frică și neliniște poate explica acele neomenoase măsuri pe care con-
siliile tuturor orașelor le iau în această vreme, de a alunga pe Români
din orașele respective și de pe teritoriile acestora.

•
• •

     La intrarea trupelor imperiale în Transilvania, în anul 1685, această
numeroasă populație românească era împărțită în patru clase sociale:
nobilii, clasa de mijloc, clasa intelectuală și iobagii.

     Clasa iobagilor era, peste tot, în aceeași tristă situațiune și în
aceleași mizere 'condițiuni de vieață, considerată nu ca oameni, ci ca
orice bun al nobililor unguri, secui și sași. Prin art. V din 1650, se
interzicea țăranilor români de a purta îmbrăcăminte de stofă, pantaloni
de lână, cisme, căciulă de lână și cămașă de pânză, pențrucă în marea

STAREA ROMANILOR DIN TRANSILVANIA                  457


compilație de legi transilvane din 1653, Approbatae et Compilatae să
se decreteze: „Românii sunt numai tolerați in mod provizoriu (pro
tempore) in această țară, atâta cât ii place Principelui sau nobililor
(usque beneplacitum principum et regnicolarum)“.

      O parte dintre iobagii români locuia pe „fundus regius" (pământul
săsesc), unde erau maltratați de către proprietarii de pământ în mod
inuman. In anul 1548, Sașii din Făgăraș hotărau că, „dacă turmele
unui Român traversează o pășune rezervată și dacă păstorul încearcă
să se opună, făcând uz de măciucă, acel Român va fi pedepsit cu
moartea. La fel, cel ce va provoca un incendiu sau va îndrăsni să
amenințe, va fi pedepsit cu moartea. Dacă vinovatul este un servitor,
acela la care servește va fi pedepsit cu moartea. Dacă într'un sat
săsesc se comite un furt, satul românesc vecin este responsabil pentru
furt și trebue să plătească.** Aceste opresiuni, cu* timpul au devenit
din ce în ce mai numeroase, până să ajungă, în veacul al XVIII-lea,
punctul lor culminant. Mijloacele de tortură ale Sașilor erau neînchipuite.
Ele erau aplicate Românilor de pe domeniul regal (fundus regius), acolo
unde în mod legal Românii trebuiau să se bucure de aceleași drepturi
.și de aceeași libertate ca și Sașii.

      Dat fiind numărul mare al Românilor pe acest domeniu — 12.629
capi de familie români în 1721, față de 12.298 capi de familie sași și
numai 6.418 maghiari — erau unii dintre ei, care se bucurau de anu-
mite privilegii, aparente însă, ca de pildă aceia din „marele sat“ Să-
liște, de lângă Sibiu, unde Românii își alegeau judele lor, în biserică,
dar trebuiau să plătească stăpânilor sași un anumit număr de soldați
.și de cai pentru armată, un dar în bani și dijmele pentru biserica
luterană. Satele românești, supuse autorității administrative ale orașului
Brașov, erau sub controlul unui funcționar special și plăteau orașului
dijme, daruri, erau obligați să îndeplinească anumite servicii și, în
veacul XVIII, burghezii sași, încurajați de administrațiunea lor, pre-
tindeau și servicii din partea țăranilor români, ajungând până la două
zile de lucru obligatoriu pe săptămână. Datorită egoismului castei, acești
burghezi, începând cu veacul al XVII-lea, iau și alte măsuri opresive
împotriva Românilor, invocând amintirea lui Mihai Viteazul pentru a
le justifica. Sașii erau invitați să nu vândă nici o bucată de pământ
„unui Român**, deoarece „această națiune română barbară și-a fixat
rădăcini atât de adânci, că toate unghiurile provinciei sunt pline de
această plebe**. Dârzul popor român însă, venerând memoria eroului
ponegrit de Sași, face să aibă un tablou al acestuia, pictat de pictorul
Radul, in biserica din Șcheii Brașovului.


4

458


ȘTEFAN PASCU


       In regiunea Bistriței, atât de aproape și atât de legată de Mol-
dova, țăranii români găseau, chiar în această vecinătate și în amintirea
stăpânirii voevozilor moldoveni în această regiune, un sprijin moral și
când Sașii încearcă să introducă iobăgia, împotriva vechilor privilegii
și drepturi ale lor, aceștia amenință cu trecerea în Moldova, amenințare
ce nu rămâne numai o vorbă în fața opresiunii săsești.

       Ceilalți țărani români, de pe proprietățile nobiliare maghiare,
erau tratați și mai rău. Aceștia se puteau împărți, la sfârșitul veacului ;
al XVII-lea și începutul celui următor, în mai multe categorii: adevă-
rații servi, robii; iobagii, urmașii vechilor iobagi, stabiliți în jurul for-
tărețelor și castelelor, îndeplinind slujbe militare, situațiunea cărora,.
cu trecerea timpului, se înrăutățește din ce în ce, până ce se va con- J
funda vechea noțiune de iobagiones, clasă cu anume privilegii, cu ■??
aceea de iobagi, servi legați de glie (glebae adscripti); erau apoi așa. <
zișii „jeleri" (zileri), care plăteau în bani sau în zile de lucru pentru. J
pământul acordat lor a-1 munci; vecinii, numiți astfel după obiceiul <
din Muntenia, condițiunile de vieață ale cărora erau foarte asemănă-
toare cu acelea ale iobagilor, și, în sfârșit, erau așa zișii liberți, care; ;
ocupau o situațiune ceva mai avantajoasă, între acești servi.

       Bieții servi — în care clasă se puteau încadra toți cei de mai
sus, avantagiile și situațiunea mai favorizată ale unora dispărând
cu totul, rămânând numai o ficțiune, — din pricina tratamentului vitreg:
celi-1 aplicau stăpânii lor, sau reprezentanții acestora, părăseau satele -
și, când erau în apropierea frontierelor, le treceau, pentru a se înrola
în armata voievozilor din Țara Românească și din Moldova. Drepturile
vechi asupra pământului ce-1 munceau și-l locuiau, invocate de acești
servi, nu erau luate în considerare de proprietari și „judecii", jurații
și „bătrânii" lor, nu aveau niciun fel de autoritate, acțiunile acestora;
rămânând fără niciun fel de eficacitate în fața hotărîrilor arbitrare și
volnice ale nobililor. Creșterea impozitelor, severitatea acelora ce le
adunau, obligativitatea reparării sau îngrijirii drumurilor, a reparării și
a întreținerii fortărețelor, cazarmelor, desele pedepse corporale, toate-
acestea contribuiră a face mai îndârjită opozițiunea populațiunii române
față de stăpânii săi teritoriali,

*

• •

       Preoții, pe aceeași treaptă cu iobagii în ce privește obligațiunile
și poverile, stimulau aceste mișcări și nemulțumiri. Când fugarul voievod
moldovean, Gheorghe Ștefan, voia să-și recruteze o armată pentru
redobândirea tronului pierdut, un mare număr de iobagi români răs-
punde Ia apelul voievodului și, în frunte cu preoții lor, se înrolează
sub steagul moldovean. Nobilii unguri și sași dându-și seama de peri-

STAREA ROMANILOR DIN TRANSILVANIA


459


colul ce i-ar fi putut paște, interviu pentru Împiedecarea acestei înrolări,
dar țăranii români, amintindu'și de epoca lui Mihai, se răsvrătesc împo-
triva nobililor, opresorii lor și se îndreaptă spre castelul din Peșteș (jud.
Bihor), cerând voievodului Constantin Basarab, alt fugar, din Țara Româ-
nească, să se așeze în fruntea lor pentru a le ajuta să scuture jugul servi-
tuții, după cum mărturisește cronicarul contemporan, Szalardi. In a doua
jumătate a veacului al XVILlea, în timpul luptelor dintre Gheorghe
Rakoczi II și Acațiu Barciai, 600 de Români din districtul Clujului, în
frunte cu preotul Gheorghe, luptă la Sibiu, atacă cetatea Devei, Hu-
nedoara, Baia de Criș, Beiuș, Oradea, Zlatna, Aiud, așadar traversează
întreagă Transilvania, combătând împotriva Turcilor cu un eroism ad-
mirabil. Când apoi, în 1690, Voievodul Constantin Brâncoveanu intră
în Transilvania, Românii din acest Principat freamătă de bucurie și de
mândrie, con$iderându-l ca „principele lor", reînviind zilele dinainte
cu 9 decenii. Armata imperială învinsă la Zărnești, lângă Brașov, fu
atacată de țăranii români din împrejurimi, iar o cronică contimporană
mărturisește că se salvară numai câțiva, care, schimbându-și îmbrăcă-
mintea, ajutară la lucrul câmpului.

      Preoții români erau șefii spirituali ai satelor locuite de Români,
în care ei fondează biserici și numărul lor ajungea uneori până la 10
într’un singur sat. Ei aveau ocupațiuni identice cu ale credincioșilor
lor, de care nu se deosebeau decât prin sumanul de stofă neagră.
Pentru a-și asigura existența lor și a familiilor lor, ei lucrau alături de
țărani, trebuind să lupte cu greutăți de toate felurile, ceea ce făcea
pe gen. Rabutin să afirme, la 1698, că preoții români trăiesc în mare
sărăcie, cerșind mai mult decât predicând. „Hi autem pastores... sic
egestate laborant, ut mendicando potius quam predicando vitae sus-
tentationem sibi procurent." Această vieață grea a contribuit în mare
măsură, ca între preoți și credincioșii lor să se creieze q legătură
spirituală atât de puternică, încât interesele unora să fie și ale celorlalți.
Pe lângă impozitele' fixate, preoții români erau obligați să mai facă
daruri proprietarilor de pământ, daruri ce se deosebeau după regiuni.
Astfel preoții din districtul Chioarului și al Sălajului erau obligați să
dea în fiecare an o pătură și 25 de florini; cei din.districtul Făgăra-
șului 1 florin pe an, aceia din Crasna o piele de vulpe, aceia din Cluj
plăteau o pereche de desagi de lumini de ceară și două piei de vulpe,
etc. Dieta din 1689 a fixat impozitele preoților români la suma de
13.250 florini, 700 de măsuri de grâu, 300 de chintale de carne, 23 de
butoaie de vin, 900 de măsuri de ovăz și 200 de care de fân. Preoții
erau plătiți și susținuți de către credincioșii lor. Dieta din 1688 stabi-
lește și darea pe care fiecare credincios trebuia să o dea preotului
4*

460


ȘTEFAN PASCU


său: o claie de grâu și una de ovăz, o zi de lucru la coasă și una la
secere; la sărbătoarea Sf. Petru un caș, pentru un botez 12 crițari și
pentru o cununie tot 12 crițari. Credincioșii însă fiind săraci, plăteau
cum puteau și când puteau și de aceea preoții erau tot atât de săraci
și nu erau în stare a-și plăti impozitele lor către proprietari. După
aceea, din pricina tratamentului vitreg, țăranii români își părăseau
locuințele, fugind în alte locuri unde credeau că*și vor putea agonisi
mai ușor cele necesare vieții, așa că preotul rămânea într’o situațiune
disperată. Este mișcătoare rugămintea unui preot, Arsenie, dela sfâr-
șitul veacului al XVII-lea, prin care cerea nobililor Lazar să-i facă
„Domniile lor, bine la nevoia** lui, să-l „împrumuteze cu o sută de
bani**, ca să-și cumpere „ceva bucățele de dulce** că nu are și-i merge
„foarte prost", să-și cumpere „ceva untișor și peștișor că la biserică
n'aduce nime nimica** și nu are „bucate**. Era un om onest acest biet
preot și de aceea ținea să asigure pe acei nobili că nu va „zăbovi
mult**, ci va „trimite banii curând dumnilor sale acasă**, că scrie „o
liturghie popei lui Mihai de Gozimani".

      Din economiile acestor bieți preoți și cu ajutorul tot atât de să-
racilor lor credincioși, se ridicau modestele biserici din satele românești,
clădite de aceeași țărani, din lemn și adeseori din piatră. Dar calvinii
confiscau și aceste biserici și le dădeau credincioșilor lor, iar Românii
trebuiau să-și facă altele, sau să le răscumpere cu mari sume de bani
pe cele răpite. Cu toate aceste persecuțiuni îndurate de biserica româ-
nească transilvană și de preoții ei, pe la sfârșitul veacului al XVII-lea,
aceasta era organizată și spiritul de cultură penetrase în rândurile
slujitorilor ei.

      In această situațiune de mizerie materială, nici vieața morală și
intelectuală a preoților nu era peste tot la înălțimea dorită. Erau și
preoți mai puțini buni, care duceau o vieață mai ușuratecă, îngrijindu-se
mai puțin de vieața spirituală a credincioșilor lor și de a lor înșiși. Erau
alții însă, marea majoritate, care duceau o vieață modestă, însă onestă
și credincioasă, de o moralitate superioară, în ajun și rugăciune, Mulți
luterani și calvini recurgeau la rugăciunile preotului „valah** în care
vedeau pe adevăratul ministru al lui Dumnezeu, mai mult decât la cele
ale pastorului protestant. Unii dintre preoți, la casa sau la biserica lor,
conduceau câte o modestă școală sau făceau pe dascălii fiilor de ță-
rani români, pe care-i învățau să citească, să scrie și să cânte sf.
liturghie. O instrucțiune mai superioară se putea căpăta în școalele de
pe lângă mănăstirile-reședință episcopale: la Prislop, Vad, Alba-Iulia
și în Maramureș. Cea mai mare parte a preoților români se recruta
din clasa țărănească, iar cele dintâi noțiuni de scriere și citire le pri-

STAREA ROMANILOR DIN TRANSILVANIA


461


meau dela cântărețul bisericii, care, în felul acesta, era și învățătorul
satului. Pe lângă aceste noțiuni elementare, cei ce voiau să se facă
preoți, învățau litaniile, psaltirea, rugăciunile ș. a, [Episcopul Atanasie,
pretindea candidaților la preoție, în 1700, să aducă un certificat dela
protopop, prin care să dovedească cunoștințele lor de psaltire, de toate
cântările religioase și de toate secretele bisericii, obligându-i să rămână
încă 40 de zile la' episcopie, cu scopul de a*și completa cunoștințele.
Dascălii sătești, ca cei amintiți mai sus, erau sau stabili, sau cutreerau
satele împărtășind tuturor modestele lor cunoștințe.

      Intre acești preoți și învățători, erau unii adevărați artiști: cali-
grafi, miniaturiști și pictori de biserici. Un Ciril, Arsenie, loan, Vasile,
preoți, un loan, Alexandru, învățători, sunt neîntrecuți caligrafi, și de
aceștia se găseau peste tot în Transilvania, ca întemeietori de adevă-
rate școli de caligrafi și miniaturiști. In regiunea Brașovului, familii
întregi se dedică acestor preocupări, din tată în fiu, ca familia Tempea,
Duma și Corbea, care a știut să dea o astfel de educațiune fiilor săi,
încât unul dintre ei, David, să poată fi ofițer în Țara Românească și
principalul consilier al lui Constantin, Brâncoveanu în relațiunile acestuia
cu Transilvania, și un altul, Teodor, să facă o carieră și mai strălucită,
devenind secretarul de limbă latină al țarului Petru cel Mare al Rusiei,
scriind și o psaltire în versuri românești.

• •

      In această vreme, între Românii din colțul sud-estic al Transil-
vaniei se întâlnesc și de aceia care se ocupă, puțin, ce e drept, cu
comerțul și exercitează unele meserii, în mic însă. Fără â voi să re-
levăm o predilecțiune a strămoșilor noștri pentru industrie și comerț,
totuși o inclinațiune spre vieața mai ușoară de negustor se observă.
Astfel de pildă, comerțul cu modeste produse casnice pe drumul Jiului,
al Oltului și al altor trecători carpatice, se observă, după cum se pot
însemna relațiunile comerciale ale Românilor transilvani cu comercianții
bizantini și tătari din veacurile XII—XIII. Dar stabilirea, în Transilvania,
a Sașilor, cu o tradițiune comercială și industrială seculară, a distrus
și începutul de vieață urbană și burgheză a Românilor dintre Carpați
și Tisa, rezervându-și întreg acest câmp de activitate pentru ei, dato-
rită și atâtor privilegii, obținute în decursul veacurilor din partea stă-
pânirii maghiare.* După exemplul Sașilor și Ungurii închid Românilor
intrarea în orașe.

      Cu toate acestea, în veacul al XVII-lea, un început de vieață comer-
cială și industrială se observă și la Români. La Făgăraș, în 1643, existau
trei corporațiuni (bresle, țehuri) românești și Românii veneau din depărtare
pentru a obține titlul de maestru; la Hațeg exista, în 1672, o corpo-

462


ȘTEFAN PASCU


rațiune de dogari și pantofari români; in 1694 exista una asemenă-
toare la Zlatna, etc. In afară de acestea, în aproape toate orașele tran-
silvane întâlnim organizațiuni de lucrători cu caracter evident românesc:
la Făgăraș acești muncitori români erau specializați in argăsărie și pe
mesele de lemn, unde ei își înscriau privilegiile, sunt reprezentați cu
părul lung, așa cum purtau bătrânii țărani români până de curând și
cum mai poartă pe alocurea și astăzi. La Sibiu ei erau organizați într'o
corporațiune a argăsarilor, iar la Caransebeș se făceau mantale de
piele după obiceiul Românilor, de către lucrători de același neam;
Brașovul era vestit pentru stofele sale de lână făcute de Români. In
timpurile mai vechi, acești pănurari erau Sași, însă dela începutul vea-
caului al XVII-lea se întâlnesc mulți Români ca făcând parte din această
corporațiune, oferind daruri bisericii Sf. Nicolae din Schei. Pentru
țăranii români, o corporațiune specială, alcătuită tot din lucrători români,
făcea haine de o manieră cam primitivă și acești mici fabricanți se
numeau dârstari, după coloanele ce serveau pentru netezirea și uni-
formizarea pănurii, coloane numite dârste; amintirea acestora se pă-
strează până astăzi în satul Dârste, din apropierea Brașovului.
In documentele contemporane se întâlnesc croitorii români, cismarii
români, din această regiune. Interesant este și faptul că pe la 1675
un simplu țăran, originar din Ludușul de Mureș (jud. Turda), trece în
Țara Românească pentru a întemeia acolo o fabrică de stofe.

      De o stare materială superioară se bucurau așa zișii cărăuși, care
in decursul veacului al XVIII-lea ajung nu numai până în Principatele
Române, unde erau foarte cunoscuți, apreciați și dăruiți cu favoruri
din partea conducătorilor, dar îi găsim până la Gratz, unde conduceau
din Transilvania turmele de oi și de boi, necesare pentru armată. Ce
ocupațiune vor fi avut, dacă nu aceea de mici comercianți și industriași,
Românii pe care-i întâlnim în această vreme, în număr apreciabil, în
toate orașele Transilvaniei: 177 în Arad, 113 în Deva, 53 în Hațeg,
736 în Brașov, 95 în Mediaș, 55 în Sighișoara, peste 1000 în Timi-
șoara, etc.

      O întreagă categorie socială, foarte bine reprezentată, este aceea
a ciobanilor români, numiți „Bârsani", fiindcă în cea mai mare parte
erau din Țara Bârsei, sau „Mărgineni", locuitori dela margine, dela
frontieră, amintiți începând cu cele mai vechi documente. In fața dârzei
opozițiuni a Sașilor, acești ciobani, urmând „drumul oilor", treceau
Carpații pe valea Oltului sau a Lotrului, pentru a ajunge în Țara
Românească și Moldova, uneori până în Crimeea. Expansiunea acestor
ciobani începe din sec. XV, așa că la sfârșitul veacului al XVII-lea și
la începutul celui următor, ei erau răspândiți peste tot, din Banat până

STAREA ROMANILOR DIN TRANSILVANIA


463


în Maramureș ți din Bucovina până in Dobrogea. începând cu Gheorghe
Rakoczi I, principii Transilvaniei voiau să asigure acestor ciobani o
pășune bogată în Țara Românească, iar dările de 5—6000 de ducați ce
trebuiau să le plătească aceștia anual principelui Transilvaniei, erau
plătite de voievodul Munteniei, sub formă de daruri. In Țara Româ-
nească acești păstori nu plăteau niciun impozit pentru pășune sau
pentru oi, nicio vamă la întoarcere pentru produsele oilor lor, ci doar
câte ceva din vânzarea la diferite târguri. In Moldova se întâlnesc
acești „Bârsani** sau „Mărgineni** încă din veacul al XVI-lea, în jude-
țele Bacău și Putna, până la Nistru și dincolo de acest fluviu, până în
stepele rusești. Faptul că unele cântece populare românești, .balada
mai ales, care-și păstrează caracterul locului originar, se găsesc răs-
pândite pe întreg teritoriul locuit de Români, se datorește în mare
parte acestei migrațiuni, determinată de transhumanța ciobanilor români.
Documentele amintesc migrațiuni identice ale ciobanilor români din
districtul Făgărașului, Sebeșului. Acești păstori contribuiau, fără să-și
dea seama, la întărirea solidarității panromânești, pe care guvernanții
Transilvaniei, prin politica lor, tindeau să o împiedece, sau să o distrugă.
Politica economică austriacă, prea apăsătoare pentru acești păstori, va
intensifica, în sec. XVIII—XIX, migrațiunea „Bârsanilor** sau „Măr-
ginenilor" în Principatele Române.

        In satele acestor „Mărgineni", în afară de vieața pastorală din
  anunți, se desvoltă și una agricolă, datorită familiilor acestora, rămase
  acasă. In aceste sate chiar și industria morăritului era destul de des-
  voltată și, spre deosebire de satele românești căzute în servitute, unde
  -dreptul de morărit era rezervat proprietarului de pământ, în satele
  „Mărginenilor", care nu fură niciodată servi, morile erau proprietatea
  lor. Soțiile Mărginenilor se ocupau cu o industrie textilă de casă, țesând
  -stofe pentru foarte frumoasele lor costume naționale, despre care Sasul
  Sigerus spunea că sunt „așa de frumoase, așa de nobile^ atât de pline
  de stil, încât par a fi cusute în sec. XVI. sub ochii unei femei din fa-
  milia Medici în Italia și nu de țărăncile române". Din mijlocul acestor
  Mărgineni apare acel „jude" Dumitru, care, în veacul al XVI-lea, fu
  trimis de mai multe ori de către magistratul orașului Sibiu în gingașe
  misiuni diplomatice în Țara Românească, stârnind admirațiune pentru
  abilitatea și destoinicia sa; acel Oprea Miclăuș și Oprea Milea, care
  duc plângerile fraților lor la Viena; acel Picu Pătruț, ale cărui opere
  și desene stârnesc și azi admirațiune. Toți aceștia erau formați în șco-
  lile lor ce se întâlnesc, începând din anul 1616.

        începând cu veacul al XVII-lea, se formează în orașele Transil-
  vaniei, mari și mici, o burghezie românească. Chiar dacă o parte din




464


ȘTEFAN PASCU


  această burghezie era de origine greacă, ea se asimilează repede ci*
  populațiunea românească, cu care era în raporturi zilnice, după cum
  cereau ocupațiunile ei. Astfel, sub influența acestor imigranți greci,
  ia naștere și o burghezie românească care va crește din ce în ce în
  importanță. Acești mici burghezi, mici negustori, trăiau în relațiuni cu
  rudeniile și prietenii lor rămași acasă, atrăgând ca ucenici atât pe
  copiii acestora, cât și pe aceia ai unora trecuți în Țara Românească.

       La Brașov, se găsea, în veacul al XVIII-lea, o întreagă serie de
negustori români, care erau protectorii bisericii românești din Șchei,.
și care aveau legături cu Muntenia ca și cu țările din Europa Cen- ¹
trală. Negustorii români brașoveni își bazau drepturile și libertățile eco-
nomice pe diploma obținută de Românii din Scheii Brașovului la 16 *
Septemvrie 1071, din partea împăratului Leopold I, prin care li se \
acordă aceleași libertăți economice și civile ca și Sașilor, în privința
dreptului de a se organiza și a se îndeletnici cu industria și comerțul.
Această diplomă constitue începutul luptelor dintre breslașii români și
sași din Brașov, lupte ce vor dura peste un secol și jumătate și în
care Sașii vor dovedi o inferioritate netă față de Români nu numai
numerică dar și în ceea ce privește potențialul lor comercial.
La Făgăraș, o biserică ortodoxă aparținea negustorilor români,
o parte dintre care erau descendenți din vechii boieri și nu cre-
deau de loc umilitor a îmbrățișa această ocupațiune, alături de co-
legii lor „rustici**, care nu se puteau lăuda cu diplome nobiliâre. La
Hunedoara, una dintre cele mai frumoase și mai importante biserici
românești din Transilvania, Sf. Nicolae, se datorește osârdiei negusto-
rilor români de aici, care susțineau chiar și un învățător român pentru
fiii lor. In aceste părți ajung până și negustorii români din regiunea
Crișului, care se plângeau, la 1725, de concurența ce le-o făceau Grecii
„veniți din Turcia**, care cumpărau mărfurile de pe sate, vânzându-le
cu prețuri mai mici, netrebuind să plătească anumite taxe pe care le
plăteau băștinașii. In capitala de atunci a Transilvaniei, la Alba-Iulia,
se găseau, începând cu veacul al XVII-lea, negustori români bogați,
dintre care unul se obliga a susține singur cheltuielile pentru acope-
rirea mitropoliei și, mai târziu, un altul, Nicolae Ivașcu, unul dintre
cei mai de seamă membri ai comunității, protesta, cu ocaziunea unei
ofense ce i s’a făcut, că el „nu era țăran ci nobil, locuitor al acestui
oraș**. In acea vreme la Orăștie, la Turda, la Deva, unde Românii nu
obținură decât foarte târziu permisiunea de a-și face o capelă și unde
clopotele lor putură suna pentru prima oară la 1694, la Zlatna, unde
familia Dobra se bucura de o mare influență, începe a se manifesta
o vieață românească urbană. Acești negustori mențin legăturile cu cei

STAREA ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA


465


rămași acasă, care se plângeau „că nu mai pot trăi aici, deoarece im-
pozitele îi omoară" și trimit și alții dintre numeroșii lor copii, ca să*și
găsească o existență mai ușoară.

• *

       Cu toate încercările de a desnaționaliza clasa nobilă română,-
aceasta se menține încă și la sfârșitul veacului al XVH-lea și la înce-
putul celui următor, cu toate că mai mult prin origine decât prin sen-
timente acești nobili se mai simțeau Români

       In Maramureș se găsea încă o populație preponderentă de boieri
și nobili de sate, de naționalitate română. Dintre acești nobili se ale-
geau chiar și „jurații" comitatului, „marii jurați ai orașelor" și corni-
țele întregii regiuni. Marile familii, până în sec. XVIII își păstrează
privilegiile lor. Legăturile ce le aveau cu clasa nobilă maghiară îi făcea
să scrie într'o românească amestecată cu cuvinte ungurești, dar nu pă-
răseau totuși limba maternă. Dragostea pentru cărțile românești era
așa de mare în aceste părți, încât se copiau cărțile tipărite în Țara Ro-
mânească și Moldova, ca de pildă Biblia dela București, tipărită în
timpul domniei lui Șerban Cantacuzino sau Cazania lui Varlaam dela
jumătatea veacului al XVII-lea. La sfințirea mănăstirii din Moisiu par-
ticipă și „boieri din Maramureș" și chiar între țărani persistă conștiința
despre descendența lor nobilă pe care o mai amintea calitatea lor de
proprietari ai pământului.

       Relațiunile între Țara Oltului și Țara Românească au contribuit
în foarte mare măsură la menținerea importanței elementului nobil
român în aceste părți. Unii dintre acești „boieri" din Făgăraș aveau
proprietăți în Țara Românească sau îndeplineau demnități de încredere,
ca agenți sau secretari pe lângă Voievozii acestei țări, în veacul al
XVIII-lea. Alții apoi, ca Șerban Vaida, Șigismund Boer, Șerban Talabă
etc., erau intimii principilor transilvani. Un membru al familiei Talabă
fu unul din principalii agenți ai lui Francisc Râkoczi, pretendentul dela
începutul sec. XVIII, la tronul Transilvaniei, în Rusia și la Poarta Oto-
mană. Pentru fiii acestor nobili se deschise, alături de una maghiară,
pentru fiii de naționalitate maghiară, o școală, la Făgăraș.

       In regiunea Jiului, vechile costume românești s’au păstrat în mod
perfect în moda nobililor din aceste părți, care aveau conștiința drep-
turilor și a irfiportanței lor istorice. Ca și în Făgăraș, așa și în regiunea .
Jiului, unii dintre acești boieri aveau posesiuni întinse ce ajungeau
până în Țara Românească, neținând seama de artificiala graniță poli-
tică ce despărțea cele două provincii românești. Ca și în Maramureș,
așa și pe Jiu, chiar la extremitatea opusă a țării transilvane, se ale-
geau adeseori, dintre acești nobili români, și cornițele, ca acel lovăniță.

-466


ȘTEFAN PASCU


  Manea, căpitanii, care nu uitau să amintească in titlurile lor că erau
  „mari căpitani" sau „vechi căpitani**, după obiceiul fraților lor din cele
  două Principate.

        In districtul Hațegului, vechile familii nobile române, ca Budai,
  Pui, Fărcaș, Sebeși, ș. a., se mențin încă și un Petru Budai ajunge
  până la importanta funcțiune de secretar al Principatului transilvan,
  bucurându-se de un mare prestigiu și în țările vecine. Demnitarii ro-
  mâni nu lipsesc nici în districtul Hațegului, cum nu lipseau în cele
  vecine ale Jiului și Oltului, sau în cel nordic al Maramureșului.

        Nobilii români din Hunedoara, regiune care a dat din această
  clasă oameni de valoare universală ca Huniade, Nicolae Olahus, se
  mențin cu rol preponderent în vieața regională și în epoca de domi-
  națiune austriacă. Descendenti ai familiilor voievodale: Basarab și
  Danciu din veacul XIII și XIV se întâlnesc și acum. Când ei apar in
  grup își spun totdeauna „nobili ai comitatului Hunedoarei", iar în lupta
  dintre imperiali și principii transilvani, boierii români din Hunedoara
  și Făgăraș joacă un rol important. Pe la 1700, între administratorii
  bisericii române ortodoxe transilvane, se întâlnesc nobilii români din
  Hunedoara: Mihail Pui și Ștefan Rațiu, fiul lui Adam Rațiu, tatăl că-
  ruia a fost soțul principesei Zamfira, fiica lui Moise, voievodul Țării
  Românești. Un membru al familiei voievodului Țării Românești, Mircea
  'Ciobanul, stabilit la Teiuș, se iscălea, la sfârșitul veacului al XVI-lea,
  „sluger din mila lui Dumnezeu", ca și suveranii contemporani.

        Demnitari mai mici, ca vătafi, sau șefi ai gardienilor, ce se chemau
  cu numele românesc de plăieși, dela plaiu, pârcălabi sau secretari,
  „mici domni", un fel de administratori ai proprietăților, județi, jurați
  și chiar și cnezi se găsesc în toate părțile Transilvaniei și mai ales în
  regiunile mărginașe, unde elementul românesc și-a păstrat mai bine
  tradițiunile și organizațiunea sa patriarhală. Dar cu trecerea Transil-
  vaniei sub suzeranitatea austriacă, toate aceste elemente se vor pierde
  cu timpul, rămânând în număr foarte mie, mai mult ca o amintire.

ȘTEFAN PASCU

Bibliografie

        Acsădy I., A magyar iobbâgysâg tbrtenete. Budapesta, 1906.

        Bărbat Al., Desvoltarea și structura economică a Țării Oltului. Cluj, 1938.

        Dragomir S., Les Roumăins de Transylvanie a la veille du mouvement de ri-
  surrection naționale. București, 1938.

        Contribuțfani istorice privitoare la trecutul Românilor de pe pământul crăiesc
  de S. Dragomir, llarion Pușcariu, E. Brote, 1. Lupaș, I. Mateiu. Sibiu, 1913.

        Endes M, Erdely hărom nemzete es negy vallăsa autonomiă/dnab tbrtenete.
  Budapesta, 1935.

STAREA ROMANILOR DIN TRANSILVANIA                          467


        Filipașcu Al., Istoria Mureșului. București, 1939.

        lorga N., Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie. Voi. I—II.
Ed. II. București, 1940.

        Lupaș I., Istoria bisericească a Românilor ardeleni. Sibiu, 1918.

        Lupaș I., Zur Geschichte der.Rumănen. Sibiu, 1943.

        Meteș St., Istoria bisericii și a vieții religioase a Românilor din Ardeal și Un-
garia. Voi. I. Ed. II. Sibiu, 1935.

        Meteș St., Situația economică a Românilor din Țara Făgărașului. Voi. I. Cluj, 1935.

        Moga L, Les bergers „Mărgineni". București, 1939.

        Moga I., La Transilvania nello spazio economico romeno. București, 1941.

      . Szab6 I, A magyar parasztsag tortenete. Budapesta, 1940.

CRONICI

SIMEON BĂRNUȚIU

UN OMAGIU ADUS MEMORIEI SALE DE UNIVERSITATEA .REGELE FERDINAND I* DIN
                              CLUJ-SIBIU¹)

      Rostul cuvântului meu de astăzi este acela de a aduce la cuno-„
ștință publică hotărârea Consiliului Facultății de Drept și a Senatului
Universitar de a atribui numele lui Simeon Bărnuțiu primei săli de
cursuri a Facultății de Drept, pentru a cinsti în chipul acesta, nu numai
pe primul jurist ardelean profesor al unei Facultăți de Drept, dar și
pe acela care a fost marele gânditor și îndrumător politic al Națiunii
Române din Transilvania, în anii sbuciumați dela mijlocul secolului trecut.

      Simeon Bărnuțiu, teolog de formațiune, după studii de drept în-
cepute prin 1845 la Academia săsească de Drept din Sibiu, studii con-
tinuate mai târziu — după desfășurarea acțiunii sale politice — la Viena
și Pavia, între anii 1850—1854, a fost chemat în 1855 ca profesor la
Universitatea din Iași, unde timp de 8 ani, până la sfârșitul timpuriu
al vieții sale, a predat filosofia, dreptul natural și dreptul public.

      Nu atât prin ideile pe care le susținea în cursurile sale, care au
putut fi vehement combătute, cât mai ales prin vasta sa cultură, prin
tendința profund naționalistă a doctrinei sale și mai cu seamă prin
verbul său cald, vibrant și fascinant, S. Bărnuțiu a reușit, în scurtul
timp al carierii sale universitare să formeze o adevărată școală cu dis-
cipoli plini de respect, de entuziasm și de un devotament rar întâlnit,
așa încât Gh. Panu nu crede să exagereze când, în amintirile sale dela
Junimea, compară pe Simeon Bărnuțiu, ca întemeietor de școală, cu
marii maeștri ai antichității, Socrat și Epictet

      Doctrina și verbul său au avut atâta putere de sugestie încât Si-
meon Bărnuțiu este considerat a fi inspiratorul prupării politice mol-
dovene numită fracționistă care a combătut așa de viguros Junimea.

      Fără îndoială, S. Bărnuțiu a fost un mare și emerit profesor al
Universității lașului.


        !) Cuvânt rostit în ședința comemorativă organizată de Universitatea „Regele
Ferdinand 1“ din Cluj-Sibiu, în ziua de 10 Mai 1943.

SIMEON BĂRNUȚIU


469


        Dar el n'a fost numai atât.

        Prin întreaga sa operă, prin manifestul dela 1842, prin celebrul
  •discurs de pe Câmpia Libertății dela 1848, discurs care va rămâne un
  monument al oratoriei românești, prin cursurile sale universitare, publi-
  cate de discipoli, după moarte, pe baza manuscriselor lăsate — ca de
  exemplu, Dreptul natural privat, Dreptul natural public și mai cu seamă
  Dreptul Public al Românilor, operă principală a gândirii lui politico-
  juridice — S. Bărnuțiu poate fi considerat drept întemeietorul filoso-
  fiei juridice românești.

        Simeon Bărnuțiu a fost însă, totodată, și strălucitul apărător al
  cauzei naționale a Românilor ardeleni din mijlocul secolului trecut.
  Cu o rară măestrie, el a știut să transpună lupta națională a Româ-
  nilor din Transilvania pe planul celor mai înalte principii de drept.
  Om de stat, savant și orator de mare clasă, S. Bărnuțiu a contopit în
  istoricul său discurs dela 1848 elemente aparent contradictorii din teo-
  riile juridice curente, reușind să realizeze o sinteză care va rămâne o
  copod'operă de pledoarie politico-juridică a drepturilor unei Națiuni.

        Simeon Bărnuțiu a fost un partizan al doctrinei dreptului natural.
  El a fost însă totodată și un adept al teoriilor școalei istorice, In pri-
  vința caracterului etnic și popular al dreptului, oricât aceasta s'ar părea
  inconciliabil. S. Bărnuțiu a folosit în apărarea cauzei naționale a Ro-
  mânilor ardeleni argumente și dintr'o doctrină și din cealaltă, reușind
  să realizeze o interesantă sinteză.

        In concepția sa, dreptul este un produs lent și spontan al con-
  științei populare, strâns legat de mediul, tradiția și nevoile specifice ale
  fiecărei națiuni în parte. El este variabil dela națiune la națiune, dela
  epocă la epocă. Dar cu toate acestea, există și un minimum de drep-
  turi firești, spune dânsul, de principii universal valabile, pe care ni le
  indică rațiunea naturală și care trebue să domine orice drept național,
  dacă acel drept vrea să fie conform ideii de Justiție.

        Dreptul cuprinde astfel două serii de elemente: unele fixe și in-
  variabile, aceleași pretutindeni și totdeauna, așa cum propovăduia doc-
  trina vechiului drept natural și, alături de ele, altele mai numeroase,
  variabile cu timpul și locul, care constitue ideile unei epoci, curentele
  de opinie, aspirațiile unei națiuni, așa cum ne învață școala istorică.
  Iată sinteza lui S. Bărnuțiu care se apropie în mod surprinzător de
  unele teorii moderne asupra dreptului natural.

        Făcând aplicațiunea acestor teorii la situațiunea națiunii române
  din Transilvania, Simeon Bărnuțiu ajunge la concluzia că națiunea ro-
  mână trebue să-și făurească un drept propriu, național, că ea nu poate
  accepta să i se impună un drept strein și că, in extremis, chiar acel
  drept strein trebue să respecte un minimum de drepturi naturale, fără
  de care n'ar Ji decât o negațiune a Dreptului însuși.

        O națiune însă, pentru a se putea dota cu un drept național,
  trebue să fie independentă. Iată de ce Simeon Bărnuțiu a luptat cu
  atâta energie contra uniunii cu Ungaria, iată de ce primul punct al
  hotărârilor Adunării Naționale din 1848 este proclamarea independenții
  națiunii române din Transilvania.

470


AUREUAN IONAȘCU


        Independența este cel mai mare bun pentru o națiune. Ea este
   condiția primă a unei vieți naționale. S. Bărnuțiu a trăit și a înțeles
   acest adevăr, mai bine ca oricine.

        Iată de ce nu este o simplă întâmplare că Universitatea noastră
   a ales ziua de 10 Mai pentru cinstirea memoriei lui S. Bărnuțiu. Am
   voit prin aceasta să accentuăm importanța declarației de independență
   dela 1848 și să stabilim o firească legătură intre aceasta și actul oficial
   de independență politică dela 1877 a Românilor din vechea țară.

        Atribuind numele lui Simeon Bărnuțiu principalei săli de cursuri
   a Facultății de Drept, Universitatea noastră a înțeles să cinstească me-
   moria profesorului, a omului de știință și a luptătorului naționalist care
   a fost Simeon Bărnuțiu. Profesor Ia Universitatea din Iași, el a rămas
   însă și acolo marele gânditor și jurist ardelean, pe care Universitatea
   noastră înțelege să-l revendice și să-l considere ca un precursor al în-
   vățământului juridic românesc din Transilvania.

        Fie ca numele lui Simeon Bărnuțiu care va întâmpina, în prima
   -tor sală de cursuri, generație după generație, pe tinerii care se vor
   simți atrași cătră studiul Dreptului, să-i îndemne a căuta în exemplul
   lui un îndreptar de vieață și de credință.

AUREUAN IONAȘCU

C. DAICOVICIU: LA TRANSILVANIA NELL’ ANTICHITA
(București, 1943, 223 p.).

        Perioada veche (preistorică și antică) din trecutul pământului și
   poporului românesc e, precum se știe hi deobște, cea mai dificilă și
   confuză, mai lipsită de material documentar și astfel mult mai greu de
   înfățișat decât ar fi de ex. istoria recentă a secolelor mai apropiate de
   zilele noastre. Dificultatea pentru arheologul și istoricul antichității noa-
   stre constă mai ales in penuria izvoarelor și frecventa lipsă de criterii
   mai precise (să nu zicem absolute) în valorizarea știrilor lacunoase și a
   materialului arheologic fragmentar. De aici rezultă pentru noi Românii
   marele neajuns de a nu putea găsi ușor o soluție satisfăcătoare în
   problema obârșiei noastre etnice și mai ales greutățile de care ne izbim
   în tentativa de a* lega prezentul cu trecutul mai îndepărtat, unde sunt
   de căutat criteriile de explicare și înțelegere a realităților etnice și
   lingvistice de azi. După eforturile făcute în ultimele decenii de cerce-
   tătorii din câmpul istoriei, arheologiei și lingvisticei, s’au dobândit câteva
   rezultate precise, de mare valoare pentru trecutul nostru îndepărtat
   și a început a se face lumină în jurul originii noastre etnice, risipin-
   du-se întunerecul și teoriile întunecoase ce s’au țesut (uneori cum ira
   et studio) cu privire la obârșiile românești.

        In problema istoriei vechi a Românilor primul cuvânt îl are, cum
   e știut, istoria antichității și mai ales arheologia preistorică și clasică.
   Rezultatele obținute de aceste discipline sunt înfățișate, din nou, în
   versiunea italiană a „Transilvaniei în antichitate** a profesorului C. Dai-
   coviciu, titularul catedrei de arheologia clasică și preistorică a univer-
   sității clujene din Sibiu. E nu numai o nouă ediție (cum o numește au-
   torul) a cărții sale apărute la 1938 în limba franceză, ci — prin forma

               C. DAIQOVICIU: LA TRANSILVANIA NELL’ ANTICHITA         47f


   înoită, documentarea mult amplificată și pusă la curent cu ultimele
   rezultate ale istoriei și arheologiei, dar mai ales prin numeroasele ob-
   servații și constatări ale autorului în cursul ultimilor cinci ani — ea
   apare ca o carte nouă, urmărind același scop, cu mijloace perfecționate,
   „de a prezenta, documentat și sintetic, la lumina celor mai recente
   cercetări, istoria integrală de-a-lungul antichității a acestui bastion pre-
   destinat al regiunii dela Nordul Dunării de jos, leagăn, loc de refugiu
   și de dominare a spiței daco-romane". E o expunere sistematică a unui
   material documentar variat, risipit în cele mai diverse publicații, pri-
   vind trecutul celui mai obscur colț al vechei Europe Sudestice. îm-
   părțirea în trei mari capitole corespunde principalelor epoci ale istoriei
   noastre vechi: I epoca preromană, II Dada romană, III Dacia dup&
   evacuare. După o descriere a acestui pământ, se dă o expunere lim-
   pede a preistoriei, începând din cele mai îndepărtate vremuri, de când
   se cunosc primele resturi ale activității organizate a omului: perioada
   pietrii cioplite (paleolitică), urmată de cea a pietri lustruite (neolitică),,
   după care epoca metalelor — a bronzului și a fierului —, când se^
   poate vorbi de anumite seminții și popoare. Sunt înfățișate în linii mari
   dvilizațiile și neamurile ce s'au perindat pe aceste meleaguri (dintre
   care mai bine conturați sunt Sciții și Celții), până în momentul când,
   în complexitatea materialului preistoric, se face mai precis simțită pre-
   zența poporului care în timpurile istorice va avea să formeze temelia
   etnică a acestui pământ: Daco-Geții, seminția de miază-noapte (din
   stânga Dunării de jos și din Dobrogea) a marelui neam al Tradlor, așezați
   în preajma fluviului odată cu stabilirea triburilor indo-europene în lo-
   curile lor istorice. Urmele Dacilor pot fi identificate în tot cursul epocii
   metalului (bronz și fier) în Dacia, înflorind cu deosebire în perioada
   a doua a fierului (La Tene).

        Deși în general știrile ce avem despre Daci și Traci (mai alea
  cele lingvistice și mai ales în legătură cu limba română) nu sunt încă
  studiate și interpretate după cuviință, s’au putut, totuși, trage concluzii
  prețioase, expuse pe scurt de d-1 Daicoviciu, în privința felului de vieață
  și orânduirilor sociale, a credințelor și obiceiurilor specifice ca și a
  faptelor politice și militare a celor pe care noi îi revendicăm ca stră-
  moșii noștri nemijlociți. Daco-Geții au avut o veche civilizație cu par-
  ticularități remarcabile, cu pronunțat caracter rural, precum și o con-
  cepție profund credincioasă și idealizantă a vieții, o religie imaterială^
  și de esență transcendentă și monoteistă, cel puțin în faza istorică mai
  înaintată. Aveau deasemenea vechi așezăminte sociale și frumoase tra-
  diții de vieață populară, iar „virtuțile spirituale și forța fizică a Daco-
  Geților au format fără îndoială motivele pentru care ațâți autori antici
  și-au exprimat profunda admirație pentru strămoșii noștri, cei mai
  bravi și mai drepți dintre toți Tracii “. Marea forță etnică a acestui
  popor s'a realizat uneori în grandioase alcătuiri politice, ca imperiul
  lui Burebista dela Marea Neagră până în pusta panonică, ori în im-
  presionante epopei eroice, ca acțiunea marelui Decebal, care a înfruntat
  timp de două decenii puterea mondială a Romei antice.

        Epoca romană a Daciei ocupă cea mai mare parte a cărții, fiind
  cea mai bine cunoscută: cucerirea țării, organizarea politică și istoria

472


I. I. RUSSU


  provinciei până în epoca Severilor, organizarea militară și problema
  populației autohtone, organizarea internă și vieața de provincie, istoria
  Daciei după Severi și părăsirea ei de către oficialitatea romană, — sunt
  problemele mai de seamă ale epocii, dintre care prezintă un deosebit
  interes chestiunea elementului de baștină al Daciei, mai ales pentrucă
  soarta acestei populații a fost cu totul greșit înțeleasă de unii, din
  cauza binecunoscutei teorii a „extirpării", câm în pripă făcută și nu
  tocmai după criterii obiective, adică nesocotind sau interpretând greșit
  și tendențios materialul documentar disponibil. S'a afirmat, adică, în
  secolul trecut (faimosul Roesler, Hunfalvy, etc.) — și unii cred și azi,
  împotriva evidențelor istorice, arheologice și lingvistice — că poporul
  dac a fost aproape total exterminat în țara sa de baștină, unde, astfel,
  nu mai putea exista un fir de legătură continuă culturală, lingvistică
  și etnică și prin urmare de continuitate daco-romană, dat fiind că ro-
  mânismul n'a izbutit să prindă aici rădăcini durabile. Cu mijloace do-
  cumentare (istorice și arheologice) și cu argumente raționale, prof. Dai-
  coviciu arată cum „legenda romantică a „stârpirii" totale a Dacilor de
  către Romani ori a emigrării în masă dincolo de granițele provinciei,
  lăsând în Dacia un „vacuum" umplut apoi aproape exclusiv de colo-
  niști „orientali" — deci neromani — nu rezistă la un examen serios
  și obiectiv". Departe de a fi extirpați de Romanii cuceritori, Dacii au
  continuat să-și trăiască vieața, nu numai risipiți în Italia și în provinciile
  orientale și occidentale ale imperiului roman, ci înainte de toate în țara
  lor de baștină, în forme mai ales rurale, cu străvechile lor îndeletniciri:
  agricultura și păstoritul, în simplitatea patriarhală a câmpului și mun-
  ților. E neîndoios că în sânul neamului daco-getic s'au produs adânci
  transformări, prin ștergerea conștiinței lor politice-naționale, mai ales
  în urma dispariției clasei conducătoare (și, în această privință, poate fi
  de fapt vorba de o „extirpare", al cărei pregnant simbol e sinuciderea
  lui Decebal in codrii Daciei, la a. 106). Marea masă a poporului dac,
  lipsită de conducătorii ei naționali, s'a împăcat relativ ușor cu noile
  condiții de vieață ale lumii romane, în cadrul unei intense desfășurări
  a românismului provincial, adoptând graiul și instituțiile social-politice
  și religioase ale Romei și apoi ale occidentului creștin. Aceasta e pentru
  noi problema esențială: procesul romanizării prin limbă și credință a
  autohtonilor traco-daci, care constitue cheia de boltă a întregei pro-
  bleme a obârșiilor românești. Daco-Geții au învățat, în curs de vreo
  170 de ani, limba latină, cea populară, transformând-o într’un fel de
  grai roman, mai corect traco-roman, în care nu lipsesc numeroase și
  importante urme ale limbii înlocuite („substratul"), elemente izolate:
  așa numitele cuvinte „albaneze" (ca: bucura, vatră, codru, groapă, brad,
  cursă, ghioagă, strungă, brâu, etc., etc.) și de sigur altele, care trec
  drept bune elemente latinești, dar a căror autohtonie traco-dacică va
  trebui să fie dovedită odată, cu mijloace științifice, comparative.

       Privită sub acest aspect, problema continuității etnice și terito-
riale în epoca daco-romană va fi mult mai ușor de înțeles în cadrul
istoriei și arheologiei unor vremuri furtunoase și cu mult mai confuze
pentru trecutul Daciei Traiane: epoca migrațiunii (năvălirii) popoarelor
barbare, care formează cap. III al „Transilvaniei în antichitate". Con-

C. DAICOVICIU: LA TRANSILVANIA NELL' ANTICHITĂ


473


  tinuitatea daco-romană e cercetată pe baze largi, cu probe arheologice
și argumente istorice și antropogeografice, fără a se nesocoti prețioasele
rezultate ale studiului limbii române pe baze de geografie lingvistică*
— ceea ce constitue o punte de legătură solidă a antichității daco-
române cu epoca medievală și modernă românească.

       Bazată în mare parte pe interpretarea istorică a materialului arheo-
logic, noua carte despre Transilvania in antichitate a prof. Daicoviciu e
bogat ilustrată cu o sumă de figuri, alese cu gust, care prezintă intuitive
icoane ale vieții și artei preistorice, daco-romane și medievale timpurii
din aceste regiuni; de ex. un vas pictat al epocii neolitice dela Ariușd
(Trei Scaune), podoabe și unelte din epoca bronzului, vase din epoca
de fier daco-getice, ruinele cetăților lui Decebal de pe înălțimile Car-
paților (unde se concentra puterea militară a Dacilor), expresive por-
trete de Daci dela Roma, monumente sculpturale romane din Dacia,
planuri și urme de construcții și resturi arheologice care toate oglin-
desc puterea de organizare și civilizația Romei în meleagurile Daciei,
obiecte și podoabe din epoca migrațiunii popoarelor, după încetarea
stăpânirii politice și militare romane.

       Amplă sinteză a istoriei antice a pământului transilvănean și a
poporului românesc, „Transilvania în antichitate** e și o integrală ex-
punere critică a materialului documentar de care dispunem azi (istoric,
arheologic, epigrafic, numismatic și chiar lingvistic), ca și a rezultatelor
la care au ajuns cercetările de până acuma, cuprinse într'o vastă do«
cumentare bibliografică; ea reprezintă ultimul cuvânt și poale cel mai
autorizat în materie, pe care l-a putut spune istoria și arheologia cu
privire la problema începuturilor Românismului, legate indisolubil de
romanizarea Daciei Traiane. Concluzia firească a acestei temeinice an-
chete e „că de o evacuare completă a Daco-Romanilor nu se poate
vorbi. Câți locuitori vor fi rămas și pentru câtă vreme, nu se poate
preciza. Toate indiciile ne fac să credem că numărul lor era destul
de mare și că rolul avut de ei în formarea populației noi romanice
(adică a Românilor) la Nordul Dunării va fi fost foarte important.
Acest lucru e cu atât mai verosimil, cu cât în toate vremurile și după
Aurelian, contactul între populațiile celor două maluri ale fluviului a
fost viu și permanent. Pe bună dreptate se poate susține că Dunărea
forma, într'o anumită măsură, șira spinării pentru romanitatea dela
Dunărea de jos. Acest contact nu se limita numai la forme platonice
de schimburi culturale, ci exista o intermigrație continuă. Romanizarea
Daciei nu s'a încheiat odată cu încetarea stăpânirii romane sub Au-
relian, ci ea a continuat și s'a desăvârșit chiar după evacuare. Vor-
bind istoricește, aceasta înseamnă că alături de forța vitală (ceea ce
neamțul numeșt^ „volkskraft") care dă populației daco-romane rămase
autohtonia, asigurându-i conservarea în primele secole, — o nouă pu-
tere tot atât de mare, a contribuit la menținerea romanității în Tran-
silvania : creștinismul răspândit in limba Romei. Aceste forțe au putut
păstra și desvolta romanitatea, dând vieață poporului român, fără ca
acest fenomen să alcătuiască pentru istoric nici o enigmă, nici un miracol**.

       In această lumină apare romanitatea Daciei și continuitatea daco-
romană, pe care nimeni nu era mai indicat să le înfățișeze cercetăto-


5

474


J. I. RUSSU


rilor români și lumii savante din Apus decât eruditul arheolog și istoric^
care întrunește norocos o temeinică pregătire de specialitate și un re-
marcabil simț critic cu o îndelungată experiență arheologică pe care
i-au dat-o numeroasele săpături și explorarea întregului pământ al
vechei. Dacii. „Transilvania în antichitate" — răsplată a unei munci de
peste două decenii în ogorul antichităților naționale — e o expunere
de aleasă ținută științifică și obiectivitate a istoriei acestui leagăn al
românismului) făcută cu un remarcabil simț istoric de înțelegere or-
ganică a trecutului nostru frământat în furtunile veacurilor de sbucium<
?* urfiⁱe-                                                /. I. RUSSU

„NEBANUITELE TREPTE" DE LUCIAN BLAGA

       Se pare că d-1 Lucian Blaga se găsește la o răspântie importantă
a procesului creator. Ajuns la deplină maturitate, când cariera literară
a unui scriitor poate fi privită atât în realizările cât și in potențele
sale latente, cu drept cuvânt d-1 Blaga — fără îndoială, una din per-
sonalitățile cele mai proeminente ale literaturii noastre de astăzi și ale
literaturii românești de totdeauna — s’a gândit la organizarea operei
de până aci în ediție definitivă. Astfel, încă în cursul anului trecut a
apărut, în editura Fundațiilor Regale, un tom masiv cuprinzând toate
poeziile sale strânse în diferite volume, după ce, în același an apăruse,,
la „Dacia Traiană" din Sibiu, în două volume, ediția definitivă a operei
sale dramatice. Acum este în curs de apariție ediția definitivă a sintezei
filosofice a gânditorului nostru atât de original și atât de românesc.
Sperăm că odată terminată și această lucrare, d-1 Blaga nu va da
uitării nici opera sa de esseistică din tinerețe, care a anunțat pe siste-
maticianul de mai târziu, deșteptând curiozitatea publicului cititor șt
în deosebi pe aceea a tineretului. Am săvârși un act lipsit de since-
ritate să nu recunoaștem pe față sugestia bogată cu care a fructificat
tocmai lectura acelei opere și anii noștri de tinerețe, înainte de a ne
fi îndreptat pe alte cărări în domeniul filosofiei, rămânând astfel în
atâtea direcții tributari acestui mare iscoditor de gânduri.

       Noul volum de versuri al d-lui Blaga, intitulat Nebănaitele trepte
și apărut în condiții atât de elegante în vrednica editură a „Daciei
Traiane" din Sibiu, cuprinzând 24 de poezii, nu reprezintă numai un
adaos la ediția definitivă a poeziilor sale, ci după cum indică însuși
titlul și mai ales subtitlul cărții, „versuri nouă". Este, credem, tocmai
datoria criticei a arăta în ce măsură avem de a face aici cu izvoare
noui de inspirație, sau în ce măsură ele reprezintă o abatere dela linia
evoluției sale poetice.

       Am avut prilejul în mai multe rânduri să atrag atenția publicului
cititor — bineînțeles, dimpreună cu alți recenzenți — asupra strânsei
corelațiuni care există între cele trei aspecte ale creației d-lui Lucian
Blaga. Lirica, dramatica și filosofia nu reprezintă pentru d-1 Blaga niște
domenii autonome, ci totatâtea posibilități de manifestare ale unui
spirit deplin unitar în adâncurile sale. Ceea ce este apoi și mai carac-
teristic scrierilor poetului nostru gânditor, e împrejurarea că în toate
operele sale orientarea aceasta multiplă e prezentă, fără să altereze

.^BĂNUITELE trepte* de lucian blaga


475


  prin aceasta omogeneitate creației. In privința aceasta d-sa se aseamănă,
in adevăr, cu anumiți poeți germani, la cari situația filosofică alcătuește
un mediu fertil al plăsmuirii artistice fără să prejudicieze condițiile
estetice ale realizării. Ne gândim in primul rând la un Htilderlin, deși
filosofia acestui nefericit geniu nu s'a desvoltat într'o operă aparte,
poate și datorită îmbolnăvirii timpurii, cuprinzându-se integral in ad-
mirabila sa creație poetică. Așa dar, pentru ca să înțelegem fondul
filosofic al poeziilor d-lui Blaga, nu este necesar a recurge la analiza
operei sale teoretice, — deși există o strânsă legătură între ele, —
fiind suficientă cercetarea exclusivă a operei sale poetice. Ea reclamă
însă, după cum a spus-o odată într'un excelent articol de critică d-1
Tudor Vianu, „poate mai mult decât în alte cazuri, un act de iubire.
Căci sunt poeți — adăuga tot d-1 Vianu — ale căror cântece sunt
sortite unui răsunet mai general și mai ușor de prins, pențrucă omul
pe care ele îl exprimă înfățișează o formulă mai socializată a conștiinței.
Aici ne întâmpină însă omul singur, executând actul cel mai intim al
sufletului său..."

       Fiecare volum de versuri al poetului Blaga aduce o anumită temă
și o anumită situație poetică, pe care poemele aparent independente
ale volumului le ornamentează în chip solidar. Poemele luminii, vo-
lumul de debut, aducea un ciclu de cântece de iubire trăită cu un
adevărat elan religios. încă în acel volum se desvelea caracterul filo-
sofic al poeziilor d-lui Blaga — dimensiunea metafizică a creației sale
poetice, semnificativă întregei sale opere literare. Fiecare poemă a d-lui
Lucian Blaga răsfrânge un cadru metafizic prin însăși atmosfera sti-
listică a versurilor. Aceasta face de altfel dificilă pentru mulți înțele-
gerea și degustarea poeziilor sale. Deși într’un moment în așa măsură
adulat încât se putea vorbi despre o modă patologică a poeziilor sale
— ceea ce ne-a displăcut întotdeauna, — d-1 Blaga credem totuși că
rămâne un poet de circulație închisă, rezervat numai unui cerc esoteric.
Aceasta nu poate alcătui decât un merit mai mult, într'o vreme când
problema socializării bunurilor spirituale este de natură să primejduiască
nivelul artistic al epocei.

       In Pașii Profetului tema erotică este abandonată și în cadrul unor
admirabile pastorale și idile se semnalează cele dintâi conflicte meta-
fizice ale poetului, prin zugrăvirea unui început de criză spirituală.
Pentru a înfățișa depărtarea de creștinism a unui spirit în fond reli-
gios, dar care n’a ancorat nici în etica umanismului goethean, Pașii
Profetului ne aduc mai întâi priveliștea bucolică a armoniei antice sub
semnul zeului Pan, mort odată cu frunzele veștede ale toamnei. Astfel
apariția creștinismului nu este vestită cu trâmbița de aur a învierii, ci
cu tristeța fără de sfârșit provocată de tabloul desolant al destrămării.
In marea trecere sentimentul acesta este și mai accentuat prin cântecul
singurătății și al unei sfâșietoare devastări, articulată într'o conștiință
resemnată a negațiunii:

                     Ingenunchiez în vânt. Mâne oasele
                     au să-mi cadă de pe cruce,
                     înapoi nici un drum nu mai duce.
                     Ingenunchiez în vânt:
                     lângă steaua cea mai tristă.


5*

476


VICTOR IANCU


         Lauda somnului aduce o aparentă liniștire prin substituirea vechei
   conștiințe de epigon cu sentimentul reconfortant al tradiției. Nu este
   însă vorba de o accepțiune banală a acestui sentiment, ci de dimen-
   siunile sale metafizice care trec dincolo de existență. Vom auzi, deci,
   amintindu-se de „poveștile sângelui uitat**, de „basmul sângelui**, repre-
   zentând însă toate tendința spre neant. De aceea vidul nu va putea
   sfârși decât tot printr'o expresie a negațiunii, tălmăcită în frumosul
   poem Tăgăduiri:

                      Arbori cu crengi tăgăduitor aplecate
                      fac scoarță in jurul unui lăuntric suspin.
                      Pe toate potecile zilei
                      cu surâs tomnatic
                      se răstignesc singuri
                      Cristoși înalți pe cruci de arin.

                      Pe urmele mele coapte
                      moartea își pune sărutul galben
                      și nici un cântec nu mă îndeamnă
                      să fiu încăodată.

                      Fac un pas și șoptesc spre miază-noapte :
                      Frate, trăește tu, dacă vrei.

                      Din sângele meu nu mai e nimeni chemat
                      să-și ia începutul trăirilor,
                      nu, nu mai e nimeni chemat.

                      Pe căile vremii se duc și vin,
                      cu pas adânc ca de soartă,
                      albe fecioare și negre fecioare:
                      îndemnuri cerești
                      să fim încăodată,
                      să fim încă de-o mie de ori,
                      să fim, să fim I
                      Dar eu umblu lângă ape căutătoare
                      și cu fața îngropată în palme — mă apăr:
                      eu nu I Amin.

         Volumul apărut la 1933, La cumpăna apelor, încheie de fapt un
   ciclu în care poetul se mântue din starea cumplită a neliniștii, prile-
   juită de sentimentul dezolant al trecerii și destrămării. Marele eve-
   niment al nașterii unui copil dă poetului perspective noui, firește tot
   metafizice, din unghiul cărora vieața oferă și pentru el aspecte neașteptate.
   La curțile dorului, ultima serie din ciclul strâns în ediția defini-
   tivă a versurilor, aduce glasul speranțelor poetului într’o așezare nouă,
   în care se vor încheia și anii pribegiei sale.

         Ceea ce l-a impus pe d-1 Lucian Blaga dintru început în poezia
   noastră a fost talentul său de imagist. Imagini proaspete, de o frapantă
   noutate, închegate în figuri de o rară frăgezime, au dat forme poetice
   unor sentimente de inspirație metafizică. Forma preferată a poetului,
   în anii de după debut, a fost versul liber, organizat doar de ritmul
   ideilor. Pe încetul însă, începând cu Lauda somnului poetul revine la
   legile unei prozodii, care dela Cumpăna apelor câștigă tot mai mult
   în îngrijire artistică. Alături de această evoluție se petrece și o crista-
   lizare internă, încât vechea viziune expresionistă a lumii, în măsura
   potolirii puternicului freamăt intern, tinde spre o contemplativitate
   aproape clasică, din care bineînțeles nu va dispărea ceea ce s'a păstrat
   ca element durabil din experiența modernistă.

„NEBANUITELE TREPTE* DE LUCIAN BLAGA


477


       Cum se prezintă față de aceste problematice noul volum al Ne-
bănuitelor trepte?

       In primul rând ceea ce surprinde aici este revenirea la vechiul
izvor erotic al inspirației. In adevăr, volumul acesta, asemenea Poe-
melor luminii, este închinat temelor care au alimentat marile creațiuni
lirice ale tuturor timpurilor. Situația este de sigur schimbată în multe
privințe față de volumul de debut. Și nu ne referim numai la ceea ce
a câștigat pozitiv experiența poetică într'un proces de aproape două-
zeci și cinci de ani, ci mai de grabă la acea maturizare a vieții inte-
rioare care potolește izbucnirile entuziaste ale tinereții, înlocuind sen-
timentul bucuriei exuberante cu acela al fericirii calme. Aici însă avem
de a face, la dreptul vorbind, cu sentimentul uimirii, exprimat în mo-
dulațiuni atât de delicate, pe care numai opera târzie a lui Rilke,
evocat într'una din poemele volumului, a mai cunoscut-o. E un senti-
ment cast, căruia nu*i lipsește dimensiunea metafizică, specifică tuturor
poeziilor d-lui Blaga.

                   Așa-mi spuneam încă ieri, mereu ...


                      încă ieri, numai ieri, dar ieri
                     mă apăram cu frică
                     de zodia nouă ce se ridică.

                      Și azi, dintr'odată, neașteptat, acest răsărit.
                     Ce cântec nemăsurat I
                     Ca unui orb vindecat
                     lumea 'n lumină mi s'a lărgit.

                      Puterile mișcă ’n zenit.

                      Deschid porțile : timp neumblat
                     bine-ai venit,
                     bine-ai venit I

         Poezia d-lui Blaga a fost totdeauna plină de evenimente auto-
biografice. Va fi de sigur interesantă lucrarea care va trebui întreprinsă
odată, mai târziu, pentru a se încerca identificarea diverselor motive
de ordin personal din rețeaua bogată a inspirației sale. In volumul de
față ele parcă abundă. „Monologul" din fruntea cărții anunță oarecum
programatic acest aspect al ciclului de față.

                      Salută tu — anul I Lărgește-ți ființa și peste
                     cea margine crudă care te curmă.

                      Vezi, pulberea pragului ține de tine
                     la fel ca și sfera și luna din urmă.

                      Sporește-ți cărarea precum se cuvine,
dă ceasului ințelepciunea ce-o ai.
Norocul de aur, visatul, sub streșini
Ji-1 dărue șarpele casei și zeii din plai.
Preocuparea personală este abundentă mai ales în împrejurările
în care temele vieții, poate în altă formă, se ’ntorc iar. In reliefatul
Autoportret izbucnește din nou setea metafizică de totdeauna a poetului:

                      El caută apa din care bea curcubeul.

                      El caută apa,
                     din care curcubeul
                     își bea frumusețea și neființa.

478


VICTOR IANCU


           Neliniștea metafizică a poetului oscilează intre existență și neant.
    Dela Eminescu problema neantului n'a găsit un cântăreț mai pasionat
    decât Lucian Blaga. La Eminescu problema schopenhaueriană a nean-
    tului s'a manifestat într'o poezie a zădărniciei, plină de armonia dulce
    a resemnării. Filosoful care se pare că a aprins interesul din tinerețe
    al poetului nostru n'a fost însă Schopenhauer, ci continuatorul acestuia,
    care a reușit să-l depășească: Nietzsche. In poeziile și mai ales în
    dramele d-lui Lucian Blaga vom descoperi, mai mult decât in filosofia
    sa, neliniștea nietzscheiană pe care poetul o transpune în planuri me-
    tafizice. Este lupta intre beția dionisiacă și liniștitul vis contemplativ
    apolinic. Motivul reapare cu aceeași văpaie sclipitoare a mistuirii ca și
    în operele tinereții, ori de câte ori vizează destinul persoanei poetului.
    De sigur focul nu mai este năvalnic ca in Vreau să joc și nici juvenil
    ademenitor ca în nostalgicul poem Gorunul, din aceleași Poeme ale
    luminii, ci de un calm aproape clasic, dar cu o expresie sporită a
    conștiinței de sine. Este vorba de Cântec pentru anul 2000, pe care-1
    reproducem integral pentru particularitatea sa, dar și pentru frumusețea
    ce nu i-o putem tăgădui:

                       Vulturul ce rotește sus
                       va fi atunci de mult apus.

                       Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci
                       numai stejarii vor mai fi și-atunci.

                       Mai aminti-mă-va un trecător,
                       vre-un străin, sub ceasul lor ?

                       Nu cred să mă vestească cineva,
                       căci basmul ar începe așa:

                       Pe-aici umbla și el și se ’ntorcea mereu,
                       contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu.

           Arare ori vom întâlni și evadări din acest cerc al preocupărilor.
    In asemenea împrejurări ne vor întâmpina fermecătoare pastele, zu-
    grăvite cu rafinamentul peisajului intern, dobândit din experiența teh-
    nice! expresioniste. Iată un răsărit de lună:

                       Așa a fost, așa e totdeauna.
                       Aștept cu floarea mea de foc în mâni,
                       Intrerupându-mi preamărite săptămâni
                       puternică-mi răsare luna.

                       In miez de noapte un cutreer sferic.
                       In spafiu — răni, umbre, turnuri, clăi.
                       Liturgic astrul mă 'ntâlnește 'n văi,
                       desbracă patria de întuneric.

                       Sus în lumină ce fragil
                       apare muntele I
                       Cetatea zeilor in ochii de copil
                       ușor se sfarmă ca mătasea veche.
                       Materia ce sfântă e,
                       dar numai sunet in ureche.

„NEBANUITELE TREPTE" DE LUCIAN BLAGA


479


       Ca să-l putem înțelege pe Lucian Blaga in poezia sa lirică, se
 impune mai mult ca ori unde a lua în considerare acea distincție intre
 „eul poetic" și cel „empiric" despre care a scris nu de mult pagini
 de fină analiză, in revista Saeculum, d-l Tudor Vianu. Orice tentativă
 -de interpretare pragmatică a unei asemenea poezii duce la un act de
 profanare, la bagatelizarea unei experiențe strict poetice, care numai
 în ea însăși își găsește justificarea. Dacă norma e generală, atunci in
 împrejurarea volumului de față ea găsește o continuare deosebită- Căci
 Nebănuitele trepte, pentru care poetul închină și un „Epitaf", sub-
 liniindu-le importanța particulară, se încheagă într’o experiență de pro-
 fundă intimitate, căreia poetul a reușit să-i dea o expresiune de o im-
 punătoare delicatețe. Forța acestei inspirații și rafinamentul cu care
 au fost lucrate produsele ei, dovedesc multiplele posibilități ale poetului
 la o vârstă, când inspirația lirică îndeobște cu anevoie mai poate îm-
 brăca forme noui, apropiindu-se de sfârșit. Acolo însă, unde se dove-
 dește contrarul, avem de a face cu cele mai autentice forțe ale lirismului.

VICTOR IANCU

GIOVANNI PASCOLI „POEZII", TRADUSE DE G. CIFARELLI

       După ce a îmbogățit pe rând literatura românească cu frumoase
 traduceri din Leopardi (Canti), Carducci (Poezii), d-l G. Cifarelli, rar
 italian care să stăpânească deopotrivă atât limba sa cât și pe cea ro-
 mânească, ne prezintă acum o nouă traducere antologică din Pascoli,
 cu un substanțial cuvânt introductiv de d-l prof. Al. Duna.¹)

       Motivul dominant, dacă nu unic, în lirica lui Pascoli (1855—1912),
 — ultimul fiu al lui Virgiliu, cum îl numește D'Annunzio — este sen-
 timentul misterului. îndărătul, în jurul și înaintea sa, Pascoli nu vede
 decât un dureros mister, dela leagăn la mormânt.

       Sguduit sufletește din frageda-i tinerețe, prin cruda asasinare a
 tatălui său și, după un an, prin moartea mamei, rămasă cu opt copii
 din care pierde trei, Pascoli totuși nu rămâne pe lângă poezia de con-
 cepție — pe care a încercat-o fără mare succes, oscilând mereu între
 credință și necredință, bucurie și durere, vieață și moarte, bine și rău —
 ci, înăbușindu-și disperarea și convertindu-și sentimentele spre o îm-
 părăție a liniștii, pasivității și resemnării, se refugiază în natură, care-i
 mai bună decât omul și înzestrat fiind cu o desăvârșită sensibilitate
 auditivă și vizuală îi contemplă frumusețile, care fac să se strecoare
 puțină lumină în sufletul său îndurerat; îi ascultă glasul, pentru cei
 mai mulți necunoscut sau incomprehensibil, pentru el însă atât de lim-
 pede ș’atât de bogat în poezie. Iată geneza acelei culegeri de poezii
 ce conține scurte dar calde scene din vieața familiară și rustică, co-
 locvii de ale poetului cu morții săi și cu spiritul său absorbit, extaze
 de vise, fiori de amintiri, cer și mare, contemplate surâzând printre
 lacrimi; culegere al cărui titlu: Myricae, l-a împrumutat dela Virgiliu.

       Făcându-și o hrană sufletească din propria-i durere, poetul ajunge
 să-și creeze o lume a sa pe care o trăiește și o caută în poezie, de-


         ') Sibiu, 1943, Dacia Traiană.

480


G. ȘERBAN


scriind tot ce-i mic, umil și delicat. Pascoli însă de fapt nu ne*a dat
niciodată unul din acele versuri perfecte ce se impun spiritului ca un
ceva definitiv. Poezia lui constă în ceva care-i înafara literaturii, înafara
versurilor luate unul câte unul; ea e creată din lucruri, este în însăși
inima lucrurilor. De aceea în orice ființă și *n orice lucru el simte un
suflet pe care-1 exprimă cu o artă ce te 'ncântă și vrăjește ca pictură
și muzică. Din acest punct de vedere unii ar vrea să definească arta
lui Pascoli ca impresionism pur: întru cât pe poet îl interesează nu
expresia, ci intenția, nu cuvintele și versurile, ci acea lume de senti-
mente, de imagini vii și lucruri sensibile, pe care cuvintele și versurile
abia ni le pot sugera. Voia Pascoli adică să revină la izvoarele ne-
secate și eterne ale poeziei, să caute emoția lirică nu înafara noastră
— cum făcuse Carducci — în istorie, literatură, clasicitate, toate forme
de vieață desgropate, care nu sunt ale noastre; ci să scrutăm intimul
nostru, să scoatem din el sentimentele cele mai adânci și nuanțele cele
mai tine.

       Poezia lui Pascoli nu se poate defini mai bine decât prin cuvintele
Iui; căci întradevăr versurile sale „Cântă cum nu știu să cânte decât
visurile în inimă, care cântă tare dar nu fac sgomot“. Versurile lui
Pascoli, în cele din urmă, nu le-am putea numi nici frumoase nici urite,
nici bune nici rele. Ele se găsesc aproape înafara tuturor legilor și
tuturor obiceiurilor; și aceasta e calitatea lor esențială.

       „Artă sobră și concentrată, poezie de atmosferă și calm idilic,,
iată caracteristicile pozitive ale operii lui Pascoli** (Al. Dima).

       D-1 G, Cifarelli a încercat și a izbutit — cu netăgăduită compe-
tență — să ne ofere un Pascoli antologic în haina cea mai curată a
originalului, considerând atât metrica, rar sau deloc folosită de poezia
noastră și puterea de expresie cât și construcția sintactică, atât de ca-
pricioasă la Pascoli.

       D-1 Cifarelli a voit să ne ofere cele mai reprezentative bucăți
din aproape toate volumele de poezii ale lui Pascoli: din Myricae, din
Primi Poemetti, din Nuovi Poemețti, din Canti di Castelvecchio, din
Odi e Inni, din Poemi Conviviali, din Poesie Varie și din Poeme Italici.

       Nu știu care a fost criteriul de alegere al traducătorului. In ge-
neral când e vorba despre culegeri antologice, orice criteriu de ale-
gere e destinat dinainte să cadă, dacă consimțim cu Borgese, care
spune: „Adevărata poezie a unui poet nu consistă în această sau în
acea poezie, în această sau în acea strofă, așa încât criticul judecător
să aleagă la dreapta creațiile bune, iar la stânga pe cele rele; poezia
adevărată și pură e în spiritul poetului și de aci se iradiază în toate
creațiile lui, într'o parte mai mult și ’n alta mai puțin, dar peste tot**.

       Dintre cele măi reușite traduceri a se vedea: „Tunetul", „Trăz-
netul**, „Cei doi orfani", „Cei doi vulturi", „Iapa sură", „La Picozza"
și „Paulo Uccello".

       Meritul d-lui Cifarelli constă tocmai în faptul că d-sa, stăpânind?
deopotrivă ambele limbi, reușește să ne redea în traducere exact aceeași
atmosferă pe care o simți citind originalul; altfel traducerea nu mai e
traducere. Nu-1 interesează pe d-1 Cifarelli sensul mort al textului, ci
caută să ne transpună în atmosfera caldă și vie a originalului — ceea

GIOVANNI PASCOLI .POEZII*, TRADUSE DE G. CIFARELLI


481


ce nu pot realiza decât acei care cunosc bine limba din care traduc.
Deci eu nu sunt de părerea acelora care susțin, că cu cât traducerea
e mai aproape de perfecție, cu atât e mai sigură dovada inferiorității
originalului.

      D-1 Cifarelli, traducând pe Pascoli, s’a izbit de foarte mari greutăți
pe care le oferă din plin lirica acestui poet, dotat cu o extraordinară
sensibilitate sensorială, deoarece sensul cuvintelor e traductibil, nu însă
și tezaurul sensorial conținut în sunetul acelor cuvinte și poezia lui e
sunet, e armonie, e muzică. Iată de ce poezia clasică în genere e mai
ușor de tradus decât poezia modernă, în care cuvintele nu se valori-
fică atât prin sensul lor, cât prin depozitul de sensibilitate pe care-1
conțin, prin armonia, prin misterul și prin sugestia lui.

      D-1 Cifarelli, om de o rară modestie, merită elogiile noastre cu
atât mai mult cu cât d-sa nu-și trâmbițează opera — ca alții — ci,
aproape retras din mijlocul oamenilor, muncește în tăcere aducând
mereu noui și valoroase contribuții la cunoașterea cât mai largă a li-
teraturii italiene în România.

      Am deosebita satisfacție de a spera că, dacă împrejurările vor fi
mai favorabile, d-1 Cifarelli va oferi cât mai curând publicului româ-
nesc Infernul și Purgatorul lui Dante, singura traducere românească
direct din original, în terține dantești, în același metru și aceeași rimă.

      Acestea fiind spuse, traducătorul îmi va permite să fac câteva
observații fragmentare pe marginea unor bucăți comparate cu origi-
nalul, observații ce par să fie, din partea traducătorului, doar simple
scăpări din vedere.

      Făcând comparație între traduceri și original, observi că d-1 Ci-
farelli se ține și totuși nu se ține de text, preocupându-1 un singur
lucru: să simtă poezia în haina românească, cum o simte în original
și atunci pare să fie mulțumit de truda sa.

      Revenind la observațiile ce am de făcut, notez : In poezia „Orfan¹*,,
traducătorului i-a scăpat din vedere un rând întreg (al șaptelea): „Nel
bel giardino il bimbo s'addormenta**. In strofa 2-a din poezia „Cei doi
copii** : „In jocul grav, cum trebue să fie tot lucrul, spre a teilor
mirare, se aud grozave vorbe de mânie**, traducătorul se cam depăr-
tează de text: „Nel gioco, serio al pari d'un lavoro, corsero a un
tratto, con stupor de* tigli, tra lor parole grandi piu di loro“. Tradu-
cerea textuală e aceasta: „In jocul (lor), grav asemeni unui lucru, își
spuseră deodată, spre mirarea teilor, vorbe mai mari decât ei**. Această
poezie e scrisă în terține dantești. Traducătorul nu păstrează întot-
deauna rima obligatorie. In strofa 8-a, traducătorul mi se pare că în-
trebuințează rău cuvântul „senin**, care e un adjectiv, pentru „non
lontano" cu sensul de „deslușit**, care aci e un adverb. In strofa 12-a
face pluralul*dela stup, stupuri în loc de stupi. In strofa 6-a din poezia
„Cei doi vulturi**, traduce „s'alza** cu „desface** pentru „se înalță**,
cuvânt pe care în strofa următoare îl traduce „se nalță**. In strofa
12-a, traduce: (Acvila) „întinsă 'n aripi** pentru „cu aripele întinse**.
In strofa l-a din „Poezia**, lasă afară cuvântul fumida == afumată, care
se referă la grindă, și adaugă cuvântul firavă (probabil pentru rimă),
care nu știu ce rost are acolo. In strofa 2-a, rău traduce: „ragioni da
bocche** cu „șoptite cuvinte**, deoarece în versul următor spune că.

-482


G. ȘERBAN


sunt umbrite, ce ? Cuvintele ? Nu, ci gurile, care povestesc, sunt um-
brite de fuioare. In strofa 5-a nu știu de ce traduce cenna d'un
tratto ad un piccolo dito, lâ nero tuttor della penna che corre e beve",
cu „arată la locul din fund micul deget mânjit tot mereu cu o pată
ce ’ntinge și scrie" în loc de „arată deodată micul deget, mângit mereu
de condeiul ce aleargă și bea". In strofa 7-a traduce : „... vivendo
dell'umile stilla di cento capanne", cu: „trăind-o (?) cu mila smerină
o sută de case", în loc de „trăind din picătura umilă a lor o sută de
case". In strofa 9-a, expresia „che prega e dispera" = care se roagă
ți desnădăjduește — (expresie contradictorie pentru rațiune, dar nu
și pentru inimă) — traducătorul nu o redă, lăsând afară cuvântul
„dispera". In aceeași strofă cuvântul „incende" îl traduce cu „înviază",
care nu mi se pare potrivit. In strofa 11-a traduce „ ...il fanai di
fortuna" cu: .....fanarul nevoii" ; mai nimerit era dacă traducea cu

„felinarul primejdiei" pe care-l ridică marinarii cuprinși de furtună.

       Sunt în Pascoli nuanțe de ritm și de expresie atât de firești limbii
italiene încât absolut nu pot fi transpuse în altă limbă; de aceea:
„Ies meilleurs transcriptions d'une langue dans une autre laisseront
toujours la place d’un regret".

       Pentru a convinge cititorii de felul cum traduce d-1 Cifarelli,
îmi permit să reproduc în întregime „Stejarul doborît" din Primi Poe-
metti, în care poetul ne descrie, în simple terține dantești, afecțiunea
lui pentru stejarul doborît, subt imaginea căruia se ascund însă adânci
reflexe morale; căci te poți gândi la atâtea figuri mărețe ale omenirii,
care în vieață fiind n’au fost considerate astfel, ci abia după moarte se
-văd cât erau de mari: „Era pe când nu s'a zărit, azi o vedem și nu e“.

                     In locul umbrei, mort stejarul tare
                     se ‘ntinde. Nu mai luptă sub furtună;
                     ți spune lumea: — Cât era de mare ! —
                     Atârnă ici și colo din cunună
                     sărmane cuiburi d'astă primăvară
                     și lumea spune : — Cât era de bună I —
                     II laudă și-l taie. C’o povară
                     cu toții pleac* apoi când amurgește.
                     O pitulice plânge... ’n cercuri sboară,
                     iși caută cuibul și nu-l mai găsește.

G. ȘERBAN

TRANSILVANIA IN IMAGINI STATISTICE

       Ca și dreptul, statistica este una din armele cele mai grăitoare.
Poporul român n’a fugit de ea niciodată, din contră, cifrele ne-au fost
un aliat prețios. In foarte multe împrejurări, un număr a înlocuit truda
unor lungi argumentări, iar o informație, bazată pe un recensământ, a
înseninat cu certitudine câmpul realităților. Acest lucru este valabil și
pentru viitor. Mai ales să ținem seamă că gândirea oamenilor avan-
sează spre o matematizare a problemelor și că în momentul de față
echilibrul dintre popoare, continente și taberele beligerante, în ultimă
instanță, nu e decât raport de cifre.

       In direcția aceasta, Institutul Central de Statistică, de sub con-
ducerea d-lui Dr. Sabin Manuilă, ne aduce servicii mai presus de elogiu.

TRANSILVANIA IN IMAGINI STATISTICE


483


Datorită investigațiilor întreprinse de institut, avem astăzi bilanțul cel
mai precis și folositor al realizărilor regimului românesc în Transil-
vania. Datele se referă la domenii pe cât de variate, pe atât de con-
cludente în ce privește puterea creatoare a unui popor. In deosebi
merită o privire atentă înfăptuirile care cuprind progresul social. Din
rândul acestora, vom menționa câteva în cronica de față. Unele le vom
prezenta în lumina comparațiilor, altele le vom înregistra fără să mai
răsfoim statisticile din 1918.

       Coloana cifrelor o deschidem cu numărul știutorilor de carte, dela
6 ani în sus. Pentru o lămurire cât mai amănunțită, vom specifica
datele după județe, într'o perioadă de două decenii:

                                 1910   1930   
Județul Alba.....               76.616  110.383
n  Bihor.....                   208.462 250.569
n  Maramureș.    .    .    .    40416   48.323 
11 Satu Mare ....               123.170 156465 
   Arad.....                    139.245 250.569
11 Caraș și Severin             206573  236328 
n  Timiș Torontal .             215.932 348.297
«  Năsăud ....                  57 269  76 396 
ii Brașov ....                  71.246  121.876
*i Ciuc.....                    51.279  89.246 
   Treiscaune ....              71.795  94.541 
11 Odorhei .     .     .     ,  72.397  89.396 
11 Făgăraș ....                 40.641  56.825 
fi Hunedoara ....               99624   144.558
ti Mureș ....                   83.149  161.125
0  Turda ....                   54.174  81.588 
ti Târnava Mare .               87.565  100.769
H  Târnava Mică                 48815   80.517 
țl Cluj.....                    66.908  178.414
11 Someș ,                      61.001  85.671 
11 Sălaj .      .      .      , 79.361  178.663
11 Sibiu.....                   106.516 136.578

      înșirând cifrele de mai sus, nu vom trece la comentarii prea
ample. Concluziile se pot trage din sporul global al numărului știuto-
rilor de carte din fiecare județ. Acest spor e apreciabil la toate vârstele,
ceea ce dovedește că răspândirea abecedarului s'a făcut pe o scară
generală. Progresul este specific Transilvaniei și în rândul statelor ba-
zinului dunărean, majorarea procentuală a știutorilor de carte are în-
tâietate în massa noastră țărănească.


       Dar să trecem la alt domeniu. Să examinăm ce s'a realizat pentru
asistența și ocrotirea copiilor, fiindcă o astfel de activitate definește în
prima ordine spiritul unui stat modern. Și cum avem la îndemână date
din două epoci, le vom expune față în față.

   1918                  1935           
Județul Bihor       3    19 instituții  
11 Maramureș        ---.  3 11         
M  Satu Mare        1    4             
11 Arad             2    14 ft         
11 Caraș și Severin 1    14 1!         
11 Timiș Torontal   5;   38 n          
H  Alba             «MM  7             
11 Năsăud .         ---  4  H          


484


VASILE MUNTEANU

Județul Brașov    3   22 instituții  
ti Ciuc           --- 2             
11 Treiscaune     --- 3   11        
11 Odorheiu .     --- 2   n         
11 Făgăraș .      --- 5   n         
ti Hunedoara          6             
11 Mureș          2    12 ii        
n  Turda              6   11        
ti Târnava Mare . 1   1   11        
«  Târnava Mică . --- --- H         
   Cluj .         7    20           
ti Someș          --- 3   11        
n  Sălaj          --- 1   n         
n  Sibiu          5    13           

       Ia total statul român a întreținut in Transilvania 214 instituții
  pentru asistența și ocrotirea copiilor. Dintre acestea, a moștenit abia
  29, restul fiind înființate în perioada dela 1918 până în 1935, adică
  în 27 ani. La ele n'am adăogat cantinele școlare, taberile de vară, sec-
  țiile de asistență și ocrotire de lângă dispensării, instituțiile create din
  inițiativă privată și rezultatele statistice obținute de activitatea corpului
  didactic din diferitele grade de învățământ.


        Să ne oprim și asupra altor aspecte tot atât de interesante din
  progresul Transilvaniei. E vorba de numărul abonaților la radio. Da-
  tele sunt din 1938, adică din primii ani de perfecționare a aparatelor
  și dintr'o perioadă când tipurile populare abia apăruseră în vitrinele

idețut Alba           . 2.594    abonați, adică 11.4 la mia de locuitori    
„ Brașov           8550       11         47.6 11      *1                   
„ Ciuc               .   1612 n          10.1 11    M                      
.. Cluj             .   9.889 ti      .. 27.7 ii n                         
„ Făgăraș .        1003                   112 «    ti    H          11     
„ Hunedoara        4 674      11         13 8 11      tt n          ii     
„ Mureș            4.476      «           143 11 H                         
„ Năsăud .         1.450      ii         „ 93            i*              tt
„ Odorheiu         1149       n      „    8.2 11      11 *1              ii
„ Sălaj               . 2.623 ti         „ 70 11      11 11         H      
„ Sibiu            5.341      tt      ,, 25.9 11      1t                   
„ Someș            1.652      ii  ,,      6.9 n ii       ..                
„ Târnava Mare.       . 2.675 ii        „ 168 1! II      H         it      
„ Târnava Mică.    1.244      ii   ..     7.7 11      11                   
„ Treiscaune       2.265      11       „ 15.6 H     11   ii              *i
„ Turda            1.864             „    9 3            ii              ti
„ Caraș și Severin 6.269                „ 142 11 H                         
„ Timiș Torontal     . 16 399 H           328 11      11                   
„ Arad               . 10.035 n        „ 23.4 11      11 .. ..             
„ Bihor            8.743                 16.2 11      11 ii             îl 
„ Maramureș        1.122      ii          6 3 1!      11                   
„ Satu Mare        4.232      ii         13.3 H     11   11              tt
Numărul total al   abonaților din  Ardeal s'a              ridicat în 1938  

                                                                                la
53.061, a celor din Banat la 22.668, iar în Crișana și Maramureș la
24.132, Deși nu avem cifre repartizate după localități rurale, putem
susține că un important procent de aparate de radio s’a răspândit în
masa țărănească. Satele care au cerut egalitatea economică și socială
cu orașul și-au însușit acest instrument modern de difuzare a culturii
în același ritm accelerat ca și populația marilor centre industriale.

TRANSILVANIA IN IMAGINI STATISTICE


485


      Cum ne-am propus să expunem cifre din cele mai diferite do-
menii, vom extinde încrust&rile noastre și asupra unor capitole bud-
getare- Vom arăta astfel încasările și cheltuielile efectuate în anul 1938,
în județele Transilvaniei.

Județul Alba ....  28 362.273 încasări  26.688 220 cheltueli  
fl Brașov . . .    54.513.347  tt       52 560 002           
fl Ciuc ....       36.825.050  I*       32.717436            
fl Cluj ....       31.510.522  II       29.874.620  II       
M  Făgăraș . . .   22.335.491  fl       20910.213            
n  Hunedoara. .    54.013.428  11       48 644.584           
.. Mureș . . .     71.036.707  11       63.730.768  It       
   Năsăud . . .     38.515402  tl       36.082 683  tt       
ii Odorheiu . .    32 888.959  II       30.578.225  It       
ii Sălaj ....       71601213   *t       67.756.144  11       
n  Sibiu ....      88.460.421  11       77.877.222  It       
ii Someș . . .     24 829.180  II       22216125    n        
ff Târnava Mare.   52 671.277  M        49.735.346  it       
tf Târnava Mică.   34 544 617           31.896783            
ii Treiscaune. .   31.073.618  tt       28 620.693  ii       
ii Turda . . .     29.005.677  It       24.451.517  tt       
H  Caraș. . . .    34 076.055  ll       33 101.477  H        
II Severin . . .   49.041 679  tl       45.422.775  n        
|f Timiș-Torontal  188.853.485 M        181.962 257          
tl Arad ....       99.921.065  îl       92.314 185  tt       
H  Bihor....       115.921.793 It       108.910.736 tt       
W  Maramureș. .    16 366.534  n        15032259    ii       
II Satumare . .    61.507 887  II       59.691.775  H        

      Firește, atât încasările cât și cheltuelile, pot fi supuse celor mai
felurite interpretări. Insă, cum noi aici nu facem o analiză de tehni-
cieni ai finanțelor publice, reținem faptul brut, că pretutindeni s'au
realizat budgete în perfect echilibru cu puterea de plată a contribua-
bililor, după cum se descoperă o concepție statornică în armonizarea
încasărilor cu cheltuelile.


De încheiere să ne ocupăm și de asigurările sociale. In 1939 nu-
mărul salariaților asigurați era următorul, după localități mai importante :

Alba-Iulia.....       15.904 Arad.....             . .     31.321  
Brașov......          53 800 Cluj.....             . .    45563    
Dej.......            25453  Deva.....             . .     23.537  
Lugoj......           18 438 Oradea ....           . .     23.790  
Petroșani.....        16576  Reși(a ....           . .     32.130  
Satumare.....         30.916 Sibiu.....            . .     24.647  
Sighișoara.....       18 472 Tg.-Mureș . . .       . .     28.850  
Timișoara.....        47.238                                       
Iată câteva tablouri, conturate în stilul cel mai  precis, din pro-

greșul Transilvaniei sub regimul românesc. Viitoarele publicații ale
Institutului Central de Statistică vor destăinui și mai mult. In ziua când
doctorul Sabin Manuilă va putea duce la împlinire fericita idee a or-
ganizării unei inventarieri permanente în fiecare sat, prin creiarea
oficiantului statistic, iar doctorul Petre Vlad, subdirectorul institutului
va generaliza reforma birourilor de populație, aplicată în prezent în
Alba-Iulia, argumentele noastre vor fi și mai numeroase, despre ceea ce
am înfăptuit ca popor, în slujba progresului universal.

VASILE MUNTEANU

ÎNSEMNĂRI


IN PRAGUL ANULUI AL TREILEA

   Au trecut doi ani de când România a
pășit cu arma în mână la recâștigarea
drepturilor sale sfărmate. Cu toate că ne
dădeam seama că războiul înseamnă pri-
vațiuni, suferințe și sânge vărsat din belșug,
cu toate că aveam în față un dușman
uriaș în puterile sale și cumplit în răz-
bunarea sa, ordinul de a se trece Prutul
a fost primit de toată țara și de toți Ro-
mânii, ori unde ar fi ei, ca o ușurare, ca
o fâșie de lumină în besna desnădejdii
în care ne aruncase anul 1940. După
lupte de un eroism fără pereche cele două
provincii dela Răsărit au fost eliberate și
realipite trupului ciuntit al patriei. Po-
porul român a înălțat iarăși fruntea din
țărâna umilința și a început să-și pri-
vească cu încredere viitorul. Și cu toate
că războiul nu s’a terminat, cu toate că
cele două tabere svnt mai încleștate decât
oricând, el își păstrează această încre-
dere, împreună cu hotărârea de a nu des-
cinge sabia până când toate drepturile
sale vor fi recâștigate. Se vorbește mereu
de o Europă nouă, mai bună, mai dreaptă;
poporul român nu-și poate închipui să
nu i se dea în această Europă ceea ce
orice națiune, ajunsă la conștiința de sine,
consideră poruncile cele dintâi pe tabla
legilor existenței sale: unitatea și liber-
tatea națională. Și fiindcă sunt încă po-
poare care ne contestă cu încăpățânare
aceste drepturi, atât de clare ți de firești,
nu trebue să aruncăm arma din mână


până când nu ni le vom asigura în mod
definitiv. E bine să se știe în momentul
când se va face judecata noii Europe că
am făcut și vom face jertfe, că ne vom
lupta împotriva oricui, că nu se vor li-
niști nici morții în morminte, nici vii de
ori unde ar fi ei, până când aceste drep-
turi nu vor fi recucerite. Pentru orice
Român aceste porunci sunt axiomatice;
orice Român deci are conștiința liniștită
că trebue să continue războiul, până la
îndeplinirea lor. De aceea fiecare Român
privește astăzi înainte de toate spre ar-
mata țării, o învălue cu dragostea și în-
crederea lui, e gata să facă orice jertfă
pentru înzestrarea ei și consideră un tră-
dător pe oricine ar slăbi încrederea în ea,
sau nu ar face toate eforturile pentru ca
atunci când va baie ceasul ultim, ceasul
cel mare, să aibă armele necesare pentru
a înfrunta dușmanul care pândește din
umbră pentru a-și duce la capăt pla-
nurile lui.

                     Transilvania

ALMANAHUL ÎNVĂȚĂTORILOR
  pe 1943

  Frumos lucru și vrednic de pus în
lumină a săvârșit conducerea Asociației
Generale a învățătorilor din România,
închinând acest almanah învățătorilor
căzufi pe frontul de răsărit. E impre-
sionant de mare numărul lor. Au murit
mulți țărani și învățători... E tristă po-
vestirea vieții acestor „luminători". In

Însemnări


48T


vremuri de pace, prin toate congresele '
lor cereau drepturi, cereau pâine gu-
vernelor, la care, rareori, au găsit înțe-
legere. Și totuși, în momente de grea
cumpănă, Țara se bazează pe ei. Nu e
o iluzie, ci o realitate evidentă, că în
conștiința lor, mai mult decât în al ori-
cărei tagme, e mai prezent spiritul na-
țional de esență pură. Căci nu sufi-
ciențe materiale, bunuri lumești — ma-
joritatea trăesc în sărăcie — i-a făcut
păstrători ai dragostei pentru glia româ-
nească, ci glasul ei, glasul celor din
morminte: morții. S’a spus, în cursul
acestui războiu, că avem o țărănime să-
nătoasă (în sens etic și etnic). S’ar putea
zice altfel despre dascălii ei?

   „Cei mai buni dintre învățătorii noștri
au trecut în lumea sfinților, în apoteoza
eroilor, care au zădărnicit atacul duș-
manilor la răsărit și au statornicit pentru
veșnicie un hotar, zidit cu vieața și sân-
gele lor“, remarcă, just, d-1 T. laco-
bescu, în articolul dela început, „învă-
țătorii pe front".

   Au murit cinci mii de învățători pe
frontul de Răsărit cu dorul unic de re-
parare a unei nedreptăți ce s’a făcut
Neamului lor în anul 1940. Jertfa lor
mai are și o altă semnificație: înfrățirea,
în destin, prelungită din vieață spre
moarte a țăranului cu dascălul lui; o
simbioză cu sănătoase consecințe.

   Nimeni n’a intuit, mai bine virtuțile
ostășești ale acestor breslași ai crezului
luminat, ca regele Ferdinand I. „Feri-
cită a fost ideea de a face pe învăță-
tori ofițeri de rezervă. Toți sunt ofițeri
de elită: și-au făcut datoria cu un de-
votament fără margini. O spun eu, Re-
gele lor, spre a se cunoaște în toată
țara". Singurii intelectuali ai satelor ca-
pabili a creia entuziasm în jurul unor
idealuri sau aspirații ale neamului, în-
vățătorii noștri reprezintă astăzi, ca și
în trecut, un mănunchiu de frumoase
nădejdi. Dar, dacă ingratitudinea guver-
nelor de ieri nu i-a împins pe alte ba-
ricade opuse spiritului național (cum


s’a întâmplat cu învățătorimea franceză),,
o depreciere, o subestimare a acestei'
splendide înclinații de dăruire pentru
neam i-ar putea transforma într'o ca-
tegorie de decepționați, în sufletul că-
rora n'ar mai avea ecou frazele stilate
de oratorie națională.

   Să rămânem acum la Almanah, care,,
bănuim, e o realizare a străduințelor
d-lui Mircea Ispir, spiritul intreprid și
tot pe atât de calculat, de care se leagă
și alte frumoase inițiative în cadrul
Asoc. Generale a învățătorilor. E bine
s'o spunem dela început că sunt în
acest almanah, tipărit în condițiuni teh-
nice superioare, multe pagini al căror
cuprins e fără noimă ; lipsa lor nu di-
minua impresia cititorului. Comportă
mai puțin interes, credem, „Istoricul ca-
lendarului" (făcut de d-1 Ispir) în cadrul
evoluției culturii universale, decât un
istoric al calendarului la noi Românii.
Mai ales că în acest domeniu, al calen-
darelor și almanahurilor, nu d-sa putea
aduce un punct de vedere nou. La fel,
în locul necroloagelor colective ale
eroilor (pe județe), să le fi completat
numele cu date, amintiri, fapte, reali-
zări, așa cum s’a făcut pentru câțiva
(pg. 80—110). Un învățător ca Mihai
Cojocaru, pasionat arheolog și cercetător
al vechilor picturi bisericești, a cărui:
hărnicie și pricepere o mărturisesc ar-
ticolele publicate în „Petrodava", revista
dela Piatra Neamț și „Preocupări didac-
tice", altă revistă dăscălească, de înaltă
ținută profesională, la care se adaugă
activitatea lui de folklorist, distins cu
premiul I în 1932 de Acad. Română
prin Arhiva de Folklor din Cluj (d-1 I.
Mușlea), nu se naște pe toate melea-
gurile. Vor mai fi, și asta e sigur, între
cei plecați dintre noi, și alții cu preo-
cupări pur intelectuale, cu vieață de
studiu și creație. Numele acestor robi ai
abstracțiunilor trebue să ne fie de două
ori mai drag: pentru existența lor hră-
nită, adesea, cu poene de vis, prin care
s'a ridicat peste lut, peste pământesc

•488


Însemnări


apoi, că prin moartea lor s'au închis
•definitiv porțile unor cetăți grăitoare.
Să le prindem vieața — destul de scurtă
— în crochiul unei pagini de almanah
sau de calendar, până e proaspătă amin-
tirea, căci timpul e generos numai cu
uriașii... O caldă interpretare a jertfei
învățătorilor, e pagina ce o semnează
d-1 D. V. Țoni, cu aprecierea dreaptă
asupra vieții lor: „eroi în munca de
luminare și de înălțare a poporului, eroi
în ceasul supremei chemări".

   într'un sens de simțire majoră și ju-
decată cu puternic temei istoric, în ar-
ticolul „Răniții noștri", d-1 Mircea Ispir,
secretarul Asociației, tălmăcește ceva din
sbaterile sufletului acestor miruiți ai
morții: „Nu pentru odihnă, ci în aștep-
tare, până va veni marea încleștare adu-
cătoare de dreptate românească, stau
răniții noștri" ...

   Partea literară o constitue un studiu,
„Cerul satului" de d-1 Ap. D Culea,
unul dintre fruntașii scrisului învăță-
toresc din vechea gardă a dascălilor
condeieri. Urmează versuri semnate de :
I. D. Pietrari, G. Roiban, Octav Sargețiu,
Dorian Grozdan, Petre Dinu (slabe), I. I.
Alexandrescu (slabe), Teofil Lianu, M.
Postelnicu (slabe), Elvira Zamfirescu
(slabe), apoi un fragment din drama
istorică a luiEm. Papazisu, „Liton Vodă",
premiată de „Gruparea învățătorilor
scriitori" (să se știe că există și asta).
Restul almanahului cuprinde o Cronică
a anului 1942, din care aflăm numele
învățătorilor scriitori, premiați de nu-
mita grupare. înțelegem să se acorde
premii pentru opere literare sau chiar
istorice, dar nu „pentru activitate zia-
ristică".

                         Niculae Albu

PROBLEME DE SĂNĂTATE PUBLICĂ

   Institutul de Igienă și Sănătate Pu-
blică din Sibiu de sub conducerea d-lui
Prof. Dr. luliu Moldovan a
reunit într’un volum de peste 600 pa»
gini o serie de articole referitoare la
problemele sănătății publice, apărute în


ultimii ani în Buletinul Eugenie și Bio-
politic, editat de același institut.

   In prefața volumului d-1 Prof. Mol-
dovan precizează că el urmărește să
pună la îndemâna medicilor sanitari
cunoștințele de care au nevoie în exer-
cițiul funcțiunii lor și să dea posibili-
tate medicilor tineri să se familiarizeze
cu aceste probleme sau să se pregă-
tească pentru concursuri.

   De fapt publicația de care ne ocupăm
nu este numai un manual de tehnică
sanitară pentru uzul practicienilor, ci o
lucrare de un interes mult mai general,
în care se expune o nouă concepție
despre sănătatea publică și organizarea
ei, inspirată din doctrina biopolitică a
profesorului Moldovan. Cartea poate fi
deci socotită ca un îndreptar în această
materie, nu numai pentru toți medicii, ci
și pentru organele administrative sau cele
ale operelor sociale de stat ori particu-
lare a căror activitate are legături cu
sănătatea publică.

   Din modul cum este concepută „să-
nătatea publică" în această lucrare re-
zultă că aceste legături sunt astăzi mult
mai numeroase și mai intime de cum
erau în trecut. Intr'adevăr înainte „să-
nătatea publică" avea mai mult un ca-
racter de medicină curativă, ocupându-se
„cu refacerea integrității fizice alterate,
cu diagnosticul și tratamentul bolilor.
Individul bolnav era obiectul exclusiv
al interesului serviciului sanitar". Astăzi
sănătatea publică are mai mult un ca-
racter preventiv, nizuindu-se să evite
îmbolnăvirea indivizilor sănătoși, iar
în concepția biopolitică a profesorului
Moldovan ea nu se ocupă numai de
apărarea sănătății generațiilor prezente,
ci și de a celor viitoare. Obiectul preo-
cupărilor sale nu mai este individual
și nici chiar totalitatea indivizilor află-
tori în vieața, ci familia și neamul, con-
siderate ca „o comunitate de sânge,
tradiție, spațiu și destin". Rostul sănă-
tății publice „este să apere sănătatea
integrală fizică, sufletească și mintală a

Însemnări


489


individului, pentru ca să asigure in acest
fel „dăinuirea etnică**, adică perpetuarea
vigoarei neamului din generație in ge-
nerație.

   Privită in acest fel „sănătatea publică"
va avea să se ocupe de o serie de
probleme eugenice, să urmărească evo-
luția numerică a populației, înregistrând
natalitatea generală și diferențială și să
desfășoare, inafară de activitatea medi-
cală, o intensă acțiune preventivă și de
ocrotire.

   Serviciul sănătății publice nu intere-
sează deci numai pe medici și organele
ministerului sănătății, ci intregul aparat
de stat și chiar pe toți cetățenii.

   Pentru cunoașterea variatelor sale
probleme și mai ales pentru ușurarea
aplicării practice a diferitelor măsuri se
simțea de mult nevoia unei publicații
cuprinzătoare, care să prezinte in ace-
lași timp toate aceste chestiuni delicate
intr'o formă care să le facă accesibile
și unui public nemedical, așa cum a
. izbutit s'o realizeze cartea scoasă de
Institutul de Igienă și Sănătate Publică
din Sibiu.

   Abondența materialului tratat nu ne
permite să Încercăm aci o analiză cât
de sumară a sa, ne vom limita deci să
arătăm care sunt principalele capitole
ale acestei interesante lucrări.

   In capitolul I d-1 Prof. Moldovan se
ocupă de principiile de organizare a
serviciului sanitar și de ocrotire, iar in
cap. II d-nii D-ri I. Stoichița și P. Nistor
arată cum ar trebui să fie organizate
serviciile Ministerului Sănătății și ser-
viciul sanitar județean.

   D-1 Dr. P. Râmneanțu tratează pro-
blemele Înregistrării biologice și mișcării
populației. •

   Problemele de ocrotire sunt desvol-
tate pe larg de d-1 Dr. Cupcea, tratând
despre ocrotirea familiei, d-1 Dr. Tr.
Popovici despre ocrotirea mamei, iar
d-1 Dr. C. Radu despre ocrotirea co-
pilului.

  Igiena școlară este de profesorul Zolog.


   Doctorul A. Voina se ocupă de com-
baterea medico-socială a bolilor vene-
rice, iar profesorul L. Daniello de a
tuberculozei.

   D-na V. Manuila scrie un capitol
despre asistența socială.

   D-nii L Ardelean și N. Maier se
ocupă de ancheta epidemiologică, d-nii
M. Zolog și Gherman tratează capitolul
igienei rurale, d-1 Prodan al celei in-
dustriale, iar in ultimul capitol d-nii I.
Ilea și'I. Prodan arată activitatea plășii
sanitare.                   Dr. L. D.

O DEFINIȚIE BUCLUCAȘĂ

   Am citit Istoria maghiară, de profe-
sorul Barăth Tibor, apărută la Cluj
in anul 1941.

   împrejurări multiple nu mi-au dat
răgaz să apreciez in justa lor valoare
interesantele teorii și statistici din această
lucrare. Nici n'am putut să-mi însușesc
principiile călăuzitoare. Iar aceasta nu
din cauza proporțiilor prea vaste ale
cărții — este vorba de o lucrare de
proporții destul de modeste, cuprinzând
cursul inaugural de istorie ținut in anul
școlar 1940—1941 la universitatea din
Cluj — ci din cauza greutăților de în-
țelegere pe care le-am întâmpinat la
citirea acestei cărți.

   Ce m'a interesat in primul rând a fost
atitudinea autorului față de poporul
român și justificarea pe care caută să
o dea actualei situații politice.

   Ei bine, m'am convins că pentru Un-
garia n'a existat nici in trecut și nici
astăzi o problemă românească. Românii
sunt amintiți doar ici-colo, în treacăt,
adeseori contestându-li-se chiar numele
generic de Români.

   Iată cum ne definește autorul: „Va-
lahii, acest popor balcanic alcătuit din
elemente slave, turcești, pecenege, cu-
mane, romane și albaneze, au apărut la
sfârșitul secolului al XH-lea in partea
de miazăzi a Ardealului. Nu cu așezări
statornice, ci ca un popor nomad de
păstori, străbătând crestele munților și-au


6

490


ÎNSEMNĂRI


îndreptat primele roiuri pe pământ ma-
ghiar.

   „Despre existența lor până la năvălirea
tătară avem patru atestări, cea dintâi
din 1210. Toate patru ne îndreaptă spre
hotarul de miazăzi al țării, spre regiunea
Sibiului și Făgărașului, unde au înde-
plinit și anumite servicii de pază de
frontieră și in schimb au putut între-
buința pășunile din munți".

   Mă întreb cu nedumerire : ce interes
a putut avea acest popor nomad să
apere frontierele de miazăzi ale unei
țări, dacă aceste frontiere erau hotarele
sale de miazănoapte ?

   Mai ales că autorul continuă : „marile
mase compacte ale Românilor sunt îna-
inte de năvălirea tătară încă pe țărmul
de dincolo al Dunării".

   Cred că intr'o viitoare ediție ar fi
bine ca autorul să scoată din definiția
nomadă a poporului român această în-
deletnicire de păzitoare a Ungariei, pen-
trucă aserțiunea ar putea trezi bănueli
nedorite în mintea cititorilor.

   Aperi așezări vechi și statornice, dar
când însuți ești de pripas cum să lupți
cu cei care te împing din spate ?

   Pentru luptă se cere să privești duș-
manul în față l

                           V. Căliman

TH. ANGHELUȚA: CURS DE AL-
  GEBRĂ SUPERIOARĂ,

voi. I. Editura Universității din Cluj-
Sibiu. Timișoara, 1943.

   Una din cele mai importante probleme
ce a preocupat Universitatea din Cluj
dela înființarea ei, a fost editarea și ti-
părirea cursurilor universitare. înființată
în 1919, în locul celei ungurești, în
scopul formării elementelor de valoare
pentru învățământul secundar și răspân-
direa culturii românești în Ardeal, tâ-
năra universitate clujană trebuia să re-
zolve și această problemă. Ea cerea
însă nu numai o muncă grea și persis-
tentă din partea profesorilor, împreu- '


nată cu oboseală și jertfă de timp, dar
și o organizare serioasă a editării.

    Ceea ce la universitățile mari și cu
vechi tradiții merge dela sine, la cele
mici și tinere, ca cea din Cluj, era ex-
trem de greu. Editarea unui manual
științific destinat unui număr restrâns
de studenți ar însemna din partea unui
profesor un sacrificiu material cu atât
mai mare cu cât nivelul și materia
cursului este mai superioară și deci
numărul de cititori mai mic. Foarte
puțini profesori și-ar putea permite un
astfel de lux, mai ales că adesea nu ar
obținea în schimb decât mulțumirea su-
fletească a lucrului bun ce l-au făcut.

    De aceea a fost salvatoare ideea con-
ducătorilor universității din Cluj de a
înființa o editură proprie pentru scoa-
terea manualelor de urgentă necesitate.
In timpul celor două decenii de activi-
tate la Cluj, noua editură a scos peste
20 de manuale din toate disciplinele
științifice. Fie deajuns a aminti aici vo-
lumele de matematici apărute până acum :

    Bratu Gheorghe, Curs de mate-
matici generale, voi. I, 1926;

    Angelescu Aurel, Lecțiuni de
calcul diferențial, 1928;

    Abramescu Nicolae, Geome-
trie pură infinitezimală, 1929 î

    Angheluță Theodor, Probleme
și exerciții de analiză, 1937.

    Montei Paul, Monografii mate-
• matice, 1932.

    Ele sunt o dovadă a muncii științi-
fice și românești realizate în timpul
scurt cât a stat universitatea la Cluj și
o mărturie vie nu numai a dragostei de
știință a poporului românesc, dar și a
puterii sale de muncă și de creație.

    D-1 Th. Angheluță este cunoscut nu
numai în cercul restrâns al matemati-
cienilor ca un distins om de știință, dar
și în cercurile mai largi ale studenților
și intelectualilor ca un excelent profesor
și pedagog. Dedicat cu trup și suflet
carierii de profesor, d-sa nu neglijează
nici o ocazie și nici un mijloc de a fi

ÎNSEMNĂRI


491


în ajutorul studenților. Pe lângă cursuri,
seminarii, conferințe, etc. D-sa a mai
găsit timp și pentru scrierea de manuale
de matematici. O arată aceasta frumoasa
Culegere de probleme și Exerciții de Ana-
liză, cea dintâi culegere de probleme de
acest fel apărute în limbă română,
precum și Teoria funcțiunilor analitice,
apărată în admirabile condițiuni tehnice
la Cluj, în 1940.

   Noul volum al d-lui Th. Angheluță,
apărut anul acesta, în refugiu la Timi-
șoara, este cel dintâi Curs de algebră
superioară publicat în românește. Im-
portanța lui rezultă mai ales din faptul
că se adresează unui mare număr de
cetitori. El poate fi utilizat de orice ab-
solvent de liceu, căci „presupune numai
cunoașterea matematicilor elementare
care se predau în liceu la secția lite-
rară".

   Cartea formează primul volum al unui
curs complet de Algebră Superioară și
cuprinde următoarele capitole: I. Po-
linoame întregi, și fracții raționale de
o variabilă, II. Combinări. Polinoame,
III. Determinanți, IV. Sisteme de ecuații
liniare, V. Forme liniare, VI. Forme
patratice, VII. Numere iraționale, VIII.
Numere complexe, IX. Rezolvirea ecu-
ațiilor de gradul al treilea și al pa-
trulea, X. Limite. Serii, XI. Fracții con-
tinue.

   Lunga experiență didactică a d-lui Th*
Angheluță la universitate a fost larg
întrebuințată atât în aranjarea materiei,
cât și a tratării diferitelor capitole, dintre
care unele cer un talent real de expu-
nere. Autorul a reușit să învingă toate
dificultățile, expunând cu o deosebită
claritate nu nunșși părțile clasice, dar
și chestiunile moderne. La fiecare ca-
pitol se găsesc indicații și sugestii, pentru
noi probleme și metode de cercetare.

   O excelentă surpriză o constitue nu-
mărul extrem de mare de exerciții, puse
la sfârșitul fiecărui capitol. Rezolvirea
acestora este de mare folos pentru cine
vrea să se inițieze temeinic în tainele


algebrei. O utilă inovație sunt și inte-
resantele note istorice presărate în
volum, precum și bibliografia bogată
dela sfârșitul cărții.

  Cartea d-lui Angheluță este de un
real folos, nu numai pentru studenții
dela universități și școli politehnice, că-
rora li se adresează în primul rând, ci
și elevilor din ultimul an ai școlilor
secundare, profesorilor secundari și
oricărui iubitor de matematici.

  Așteptăm apariția celui de al doilea
volum, pentru completarea acestei fru-
moase opere științifice și românești.

Victor Marian

DESPRE VALOAREA ETICA

A ȘTIINȚEI

este titlul unei lecțiuni inaugurale rostite
de d-l Petre Sergescu, profesor
la Facultatea de Știință din Cluj-Timi-
șoara, și publicată acum de curând în
Revista Bănățeană (fostă Luceafărul,
organ al Astrei bănățene, anul IX, nr.
1—3). Este o pledoare plină de căldură,
de sinceritate și frumusețe pentru ade-
văruri așa de simple, pe care însă prea
curând le uităm. Ea este binevenită mai
ales acum când credința în aceste ade-
văruri dă încredere și putere pentru
învingerea tuturor greutăților, nu numai
slujitorilor științei, ci și neamurilor care
privesc la ei ca la nește adevărați mân-
tuitori. De aceea lecțiunea d-lui prof.
Sergescu trebue răspândită și citită, fi-
rește, înainte de toate de tineretul căruia
se adresează, dar și de atâția așa ziși
oameni de știință, care au uitat insă
comandamentele fundamentale ale eticei
lor, fără de care nici o știință nu este
vrednică de numele său. Nu avem de
gând să rezumăm aici lecțiunea d-lui
Sergescu, care trebue citită în întregime.
Nu ne putem reține însă de a nu re-
produce câteva propoziții, care au va-
loarea unor maxime :

  „Știința urmărește cunoașterea obiec-
tivă, fără patimă, desinteresată, fără pre-
ocupări materiale, a raporturilor din lume.


6*

492


ÎNSEMNĂRI


Ideea utilitaristă a aplicațiilor practice
se exclude din gândul invitatului închis
in turnul de fildeș al științei creatoare..

   „Știința e constructivă, nu destructivă.
Adevărurile științei năzuesc cătră o va-
labilitate eternă și universală ..

   „Drumul nesfârșit spre perfecționare
poate ingrozi pe cei slabi, care se lasă
ademeniți de rezultate mai grabnice, mai
palpabile dar:

   „Cine nu simte in sine flacăra sfântă
a idealului care îl atrage mai presus de
orice greutăți, pierderi și jertfe, peste
renunțarea la satisfacțiile de vanitate sau
de ordin material, cine nu are tăria de
a fi el însuși în toate împrejurările, ne-
influențat de contingențele exterioare,
cine este grăbit să aplice repede teorii
noi, pe care le-a asimilat numai parțial
sau pe care le primește ca dogme gata,
elaborate de alții pentru dânsul, cine
nu are bărbăția de a privi adevărul așa


cum i se înfățișează din cercetările sale
cinstite, acela nu poate fi creator în
știință...

   „Munca științifică conduce la dreptate
și onestitate desăvârșite. învățatul știe
că orice înșelăciune va fi descoperită^
mai curând sau mai târziu, căci legile
adevărului sunt permanente și nu pot fi
ascunse pentru totdeauna ...

   „Sinceritatea față de sine însuși, one-
stitatea, contemplarea infinitului — ideal
neatins — imprimă savantului o atitu-
dine fermă în fața vieții. Dacă învățatul
își mărturisește lipsurile și greșelile, în-
schimb el nu-și trădează convingerile
pentru nici o ademenire sau asuprire ...

   „Independența intelectuală, libertatea
de a gândi, nu sunt totdeauna comode
în vieața de toate zilele. Dar ele sunt
supremul scop al adevăratului învățat,,
care nu-și vinde convingerile pentru,
motive de oportunism...” B.

            TRANSILVANIA


ORGAN AL ASTREI

ANUL 74 IUNIE Nr. 6 - 1943




CUPRINSUL:

Z. Pâclișanu,         Gheorghe Barițiu, ziaristul                       
St. Bezdechi,         Platon și teoria lui despre Stat                  
Emanoil Bucuța, ■     Coloana Traiană                                   
Valeriu Moldovan,     Regionalism sau ardelenism?                       
Dr. Alexandru Ciplea, Capitalul biologic în războiu                     
I. Lupaș,             Taina unei supraviețuiri                          
Lucia Cosma,          Gheorghe Barițiu --- amintiri.                    
Ștefan Pascu,         Starea Românilor din Transilvania la trecerea     
                      acestui principat sub suzeranitatea Austriei      
                      CRONICI:                                          
Aurelian lonașcu,     Simeon Bărnuțiu                                   
I. I. Russu,          C. Daicoviciu: La Transilvania nell' antichifâ    
Victor lancu,         „Nebănuitele trepte" de Lucian Blaga              
G. Șerban,            Giovanni Pascoli „Poezii", traduse de G, Cifarelli
Vasile Munteanu,      Transilvania în imagini statistice                
                      ÎNSEMNĂRI:                                        

Transilvania, In pragul anului al treilea. — Niculae Alba, Almanahul
învățătorilor pe 1943. — Dr. L. D., Probleme de sănătate publică. —
V. Căliman, 0 definiție buclucașă. — Victor Marian, Th. Angheluță:
Curs de algebră superioară. — B., Despre valoarea etică a științei.




„DACIA TRAIANĂ' s. a., Sibiu. — Inreg C.Com. Nr. Fi. 2/75/1931. — 15 VI./1943- 596

Prețul Lei 60*—