ANUL 74 MAI Nr. 5-1943 SIBIU Anul 74 Mai 1943 Nr. 5 TRANSILVANIA Organ al ASTREI INOCENȚII! MICU-CLAIN Au trecut câteva luni, de când — in 1942 — s’au împlinit 250 de ani dela nașterea lui Ion Inocențiu Micu, vlădicul martir al Blajului. Urmașii lui: blăjenii, românii-uniți și apoi întreagă tara, in mod oficial chiar, au sesizat importanța evenimentului și glasuri vii de închinare au frem&tat peste văile și câmpiile ardelene. Și era pe dreptul, căci, sărbătorind nașterea și vieața de luptător a lui Inocențiu Micu rea- mintim însăși vremile întâilor pași spre redeșteptarea noastră națională. • Ion Micu, așa se numea în copilărie, s’a născut în 1692, în comuna Sadul, lângă Sibiu. Amintiri, păstrate între oamenii din sat, spun că tânărul Micu a căpătat graiul destul de târziu, cu ocazia unui joc, ca vestitor al unei primejdii. Tot așa de miraculoasă i-a fost și plecarea la școli înalte și streine de sat. într’o zi, când băiatul se afla cu tatăl său în târgul Sibiului, un călugăr, atras de vioiciunea ochilor și de lumina feței copilului, l-a cerut tatălui său să i-1 dea în grijă pentru a-1 trimite la școli înalte. Tatăl, știindu-și odrasla atât de târzie la graiu, arăta oarecari îndoeli, când spre surpriza sa, copilul, aruncând biciul in car, răspunse hotărît: — Tată, eu mă duc și se alătură călugărului strein. Copilul va fi avut la această întâmplare vârsta de aproape șasesprezece ani. Nici amintirile și nici hârtiile nu mai spun nimic din vieața tână- rului Ion Micu, până la vârsta înaintată de 36 de ani, când in sinodul dela Alba-Iulif, in 4 Iunie 1728, a fost ales intre cei trei candidați propuși împăratului dela Viena, pentru numirea de episcop român-unit. In acest an Ion Micu se afla la Târnavia, unde de doi ani, învăța teologia. Tot aci a încercat un an de zile asprimea regulelor ordinului călugărilor iezuiți. 1 322 N. COMȘA După un an, îb Iulie 1729, ca absolvent al studiilor teologice din Târnavia, consilier intim al Împăratului și episcop designat al rașului, — cum fusese decretat încă din Februarie ale aceluiași an,— Ion Micu pleacă la Muncaciu, undte trebuia să-și facă pregătirea mâi apropiată pentru sfințirea de* episcop, care se înfăptui numai în toamna anului 1730. Aci la Muncaci, intrând în ordinul călugăresc Sf. Vasile* își luă numele de Inochentie. Prin nobilitare, împăratul în loc de Miau 1 îi' zise Klein, așa încât numele întreg îi era acum: Ion Inochentie Micu Klein. In toamna anului 1732, după o călătorie la Viena, vlădicul Ino- chentie sosi la Făgăraș, unde era pe atunci scaunul episcopiei române- unite și se instală cu mare pompă. Trei ani de zile se făcură planuri pentru clădirea unei reședințe la Făgăraș, apoi în 1735 episcopul ceru, împăratului să-i schimbe domeniile dela Sâmbăta și Gherla cu cel dela Blaj, care era și mai productiv, dar era mai ales în inima Transilvan niei, mai potrivit deci a fi centrul vieții românești. Schimbul s’a aprobat, dar mutarea reședinței episcopale s’a făcut numai în primăvara anului 1737. Șapte ani a condus episcopul Ino- chentie Biserica română-unită, de aci, dela Blaj. In 1744, tot primăvara răspunzând chemării împărătesei, vlădicul merse la Viena ca să lămu- rească învinuirile nedrepte ce-i aduseră dușmanii. Nedreptatea și ura ce-1 așteptau la Viena l-au silit să meargă, chiar în acel an, până la Roma, de unde, după voința împărătesei Maria Terezia, nu s’a mai întors niciodată. Acolo a trăit 24 de ani de lipsuri materiale și durere sufletească, până la 1751 ca episcop al românilor uniți, iar de atunci* după demisia din episcopie, ca un arhiereu surghiunit pentru iubirea prea mare față de neam. A murit la Roma, în 23 Septemvrie 1768, în al 76-lea an al vieții, cu dorul neamului românesc pe buze, întocmai precum, mai târziu, se va stinge, în sudul Italiei, Nicolae Bălcescu, înflăcăratul revo- luționar dela 1848. Apropierea între Inochentie Micu și Nicolae Bălcescu nu este de loc nepotrivită. Și unul și celalalt au voit, au dorit și s’au stins cu dorul de a vedea binele neamului împlinit. Ei, și ca ei alții, și-au con- sumat „toate ale veacului" pentru neamul lor, pentru luminarea minții și pentru întronarea dreptății lui Dumnezeii in vieața oamenilor. Mai mult însă decât toți, Inochentie Micu merită admirația și închinarea, noastră recunoscătoare, ca unul care este începătorul șirului de mari luptători naționaliști români. Niciun alt glas nu s’a ridicat până la el* care să se aprindă și să se consume zi de zi și an de an în lupta. INOCENȚII) MICU-CLAIN 3» pentru drepturile neamului românesc. înainte de el doar șerbul croni- carilor se lisa îmbibat de sentimentul cald al iubirii de neam și tari. Dar cuvintele cronicarilor erau puține și auzite de toarte putini; epis- copul Micu, cu vervă și cu promptitudine, avea răspuns la toate acuzele și batjocurile aduse neamului sftu; el avea ochiu pătrunzător și inimă simțitoare pentru toate jignirile și suferințele poporului român transd-' vănean. Era atât de înfocat in luptă și în contra atâtor dușmani iu cât credincioșii, scriau despre el împăratului: „în contra lui toți sunt iar în numele clerului și națiunii este singur în contra tuturor, așa încât n'ar fi nicio mirare, dacă el pentru feluritele asupriri și prigoniri și-ar pierde mintea**. Naționalismul lui Inochentie Micu este neobișnuit pentru acele vremuri. El este deosebit nu numai privindu-1 în cadrul anilor când s’a desfășurat, ci chiar ca manifestare și realizare individuală. Se dis- tinge prin lărgimea orizonturilor, prin energia și statornica hotărîre în acțiune, prin avântul care l-a însuflețit și prin tinderea permanentă spre realizările practice. Oriunde s’a aflat și oricare i-au fost împreju- rările vieții, el a trăit pentru neamul său. Naționalismul lui Inochentie Micu nu era și n'a rămas, mai ales, numai o simțire caldă și puternică a persoanei sale. Era, mai curând» o simțire, care arzând încontinuu încălzea și aprindea multe alte inimi. Prin scrisori, prin sinoade și chiar prin circularele oficiale, naționa- lismul vlădicului înfrățea cât mai multe suflete. însușirea cea mai de frunte a naționalismului lui Inochentie a fost totuși, fără îndoială, energia în luptă și hotărîrea de a aduce ori- când jertfa supremă. Așa se declară el către nunțiul papal din Viena, la 1741: „Fiindcă întreg clerul o dorește aceasta dela mipe... foarte bucuros mă voi supune... și sunt gata a merge nu numai la augusta curte, ci în caz de lipsă și la Roma și oriunde întralt loc; căci așa sunt dispus în sufletul meu, încât tot ce pot face în folosul clerului și al națiunii noastre asuprite, spre mărirea lui Dumnezeu și înaintarea Bisericii, nu mă îndoesc a duce în îndeplinire chiar și cu vărsarea sângelui meu propriu**. Și așa a făcut Inochentie Micu. Sângele nu și l-a vărsat, căci nu i-au cerut împrejurările așa ceva, dar și-a pierdut și le-a lăsat pierdute: rang, situație și avere, numai și numai cu gândul că odată tot șp va împlini scoaterea neamului din oarba robie în care ajunsese de mai multe sute de ani. Prin ideile și lupta ce a purtat cu dușmanii neamului, prin expu- nerile făcute în sinoadele clerului, cât timp și-a păstorit turma și apoi din Roma prin scrisorile multe și bogate în duioșia unei calde nostalgii, vlădicul Inochentie a făcut școală de naționalism cu contemporanii șt !♦ 324 N. COM$A urmașii. In cei douăzeci și patru de ani de exil, cei credincioși, rămași la Blaj, redactează mai multe memorii și cereri către curtea împără- ’ tească din Viena în care ideile și însuflețirea ca și hotărîrea dârză în afirmarea adevărului arată în mod evident prezența spiritualității vlă- dicului. La școala vorbei s'a adaus însă, mai puternică și mai durabilă; școala instituțiilor întemeiate ori numai proiectate de et Blajul cu școlile sale, cu mănăstirea de călugări-profesori, pasionați educatori și cărturari, cari au însuflețit pentru ideea și lupta națională atâtea tinere vlăstare ale neamului, în cei 189 de ani de când și-au deschis porțile, sunt ctitoriile rodnice ale episcopului Inochentie. Spiritul și elanul luptei sale plutesc și acum în tumul catedralei, în castelul reședință • ori în coridoarele vechilor școli blăjene. Cine trece pe acolo se simte copleșit de forța lor constructivă și eroică. Mulți trecură, în sutele de ani, de-și adăpară sufletele la izvorul de vieață și suflet național care pulsează în ctitoria lui Inochentie dela îmbinarea Târnavelor. Numai osemintele pământești ale ctitorului își dorm și acum somnul de veci la Roma, deși la 1766, o spunea lă- murit lui P. P. Aron: „Voesc ca sufletul meu la timpul său, la sepa- rarea de corp, să fie dat în mâna Creatorului prin sacrificiile și rugă- ciunile voastre de deslegare și oasele mele să aștepte învierea de apoi în Mănăstirea Blajului. Căci este cunoscut că prin bunătatea dumne- zeească... eu am pus întâia piatră și până la participarea Domniei Voastre (singur) am asudat și cheltuit acolo foarte mult**. Mult va trebui să mai treacă până când împrejurări mai favorabile, decât cele dela 1766 până acum, vor permite împlinirea acestei voinți, care cetin- du-o te arde la inimă ? Obligația morală este întâi a Bisericii române- unite, apoi a românilor ardeleni și chiar a statului -național român căci este vorba doar de un prim ctitor al națipnalismului românesc. Dar să avem răbdare. Până la plinirea ultimei lui voinți, acum, din prilejul unui sfert de mileniu dela nașterea sa, să trimitem pe aripile vântului închinarea noastră spre mormântul dela Roma. Să lăsăm ca focul dragostei lui de neam să reînvie în sufletele noastre și hotărîrea supremei jertfe să ne cuprindă toate inimile. Este singurul dar potrivit cu vieața și lupta sa națională. N. COMȘA. PROBLEMELE ETNO-BIOPOLITICE ALE TRANSILVANIEI ’> Din timpurile cele mai îndepărtate nouă, gânditorii, oamenii de știință și conducătorii politici, în străduința lor de a da organizației Omenești în devenire fondul și armonia necesare unei evoluții optime, au emis diferite doctrine în știința și arta guvernării care este politica. Astăzi aceste doctrine pot fi grupate în două mari sisteme antagoniste, numite de stânga și de dreapta, între ele cu tendințe uneori de apro* piere, alteori de exclusivism extrem. Prima, cea democratico-sodalistă, are la bază individualismul și materialismul, în consecință consideră oamenii egali între ei, iar mediul atotputernic în determinarea celor dintâi. Pentru aceste doctrine, de ex., creerul copilului de neam Civi- lizat și al celui sălbatic, până la etatea de 5 ani sunt egali, iar dacă pe urmă reușim să-i diferențiem, totul se pune pe seama factorului cultural, care conform lor nu este altceva decât creația naturii rațio- nalizate. A doua grupare a acestor sisteme e cea organică, izvorită din cunoașterea amănunțită a biologiei ființelor vii și colectivităților pe care le compun, cu toată legătura pe care acestea o au cu mediul extern. Această doctrină e mai ales produsul cercetării științifice care a arătat că indivizii nu sunt egali între ei, că legile ereditare le gu- vernează manifestarea, iar mediul peristatic poate interveni, la actuali- zarea anumitor potențialități din plasma germinativă, numai intr'o mă- sură redusă. Unele din doctrinele cuprinse în această categorie au ajuns la concluzia eronată că însușirile biologice ale rasei nordice ar fi deosebite și superioare, chiar față de a celorlalte rase europene, și în consecință susțin că nordicii au adus culturii în trecut și ii vor da și în viitor contribuții mai valoroase decât celelalte rase. *) Conferință de sinteză, ținută la Universitatea „Regele Ferdinand I Cluj-Sibiu", în 5 Aprilie 1943. ■ ■ 326 P. RAMNEANTU * Nu e locul s& stăruim aici asupra dialecticei sau fondului doc- trinelor amintite. In alte părți e locul acestor fel de desbateri. Vom aminti însă câteva din repercusiunile lor asupra neamului nostru, loca- lizându-le intervenția la noi în Transilvania. Mai ales din a doua jumă- tate a secolului al XVIII-lea, de când nu am fost lăsați să avem un cuvânt hotărîtor în croirea destinului nostru, toate guvernele ungurești, care s’au succedat, ne-au impus, printr’un intervenționism de Stat, principiul egalității și al uniformității, firește cu tendința de a ne în- corpora în sânul națiunii ungare. După războiul mondial conducătorii noștri politici, necunoscând problemele momentului și chemarea Sta- tului în ce privește stabilirea condițiilor primordiale de organizare a neamului în făgașul său firesc, au acordat neamurilor minoritare o excesivă libertate și un individualism pronunțat, care le-a ușurat chiar crearea de bisericuțe în Stat cu gândurile ascunse de odinioară de a ne continua desnaționalizarea. In felul acesta am pierdut timp, ceea ce poate nu are importanță prea mare, dar am scăpat un moment decisiv, ⁵ care nu va mai reveni, deoarece după cum vom vedea între legile vieții ireversibilitatea evoluției ocupă un loc principal. Față de aceste două concepții, cum spuneam politice, și găsindu-ne neîncadrați organic și pragmatic în lupta de recuperare a comorilor etnice pierdute în cursul politicei abile, milenare, impuse de interese antagoniste neamului nostru, d-1 Prof. Dr. I. Moldo van, încă din anul 1921, după ce a cunoscut unitatea vieții celulare, cu bunurile ei mo- biliare și imobiliare, capabilă de a avea funcțiuni complexe și multiple, studiind și observând biologia familiei și rosturile ei în vieața neamului, a formulat în diversele lucrări publicate un sistem de gândire, o con- cepție științifică proprie, fără niciun gând de excludere a doctrinelor amintite și înafară de orice politică militantă. Concepției și disciplinei noi i-a dat numele de biopolitică. Aceasta se bazează pe legile vieții, între care ca principale sunt: legile eredității, a variației, a diferențierii și integrării, a echilibrului dinamic, a ireversibilității evoluției și spe- cializării progresive.¹) Timpul e prea redus pentru a reveni cu detalii asupra acestora. De altfel ușor se pot aprofunda în coloanele Buleti- nului Eugenie și Biopolitic, organul de afirmare a acestor principii. Țin însă să relev, că în esența lor, legile înșirate ne evidențiază nu numai că familia este o unitate diferențiată în părinți și copii, iar neamul o comunitate de familii înrudite între ele și înrădăcinate în glia patriei, cu o tradiție venită din străbuni, dar că o atentă și pă- rintească conducere poate să-i croiască și destinul meritat. A. C. Po- *) Moldovan, L, Despre legile vieții. Ia „Buletinul Eugenie și Biopolitic**, Nr. 5—8, 1942. PROBLEMELE ETNO-BIOPOLITICE ALE TRANSILVANIEI «f ■ povici scria că neamul poate fi mai mult decât un curent de intrare fi ieșire din sânul lui; el poate deveni o eternitate, daci in vieața lui sunt observate legile vieții. Nu putea veni deci mai la timp oportun și nu putea fi mai știin- țifică conferința rostită tot in această sală despre Statul etnic,¹) fiindu-ne prea bine cunoscut că doctrinele determină destinul neamurilor. S’a accentuat în cursul ei că neamul fiind o comunitate de sânge, tradiție* spațiu și destin, Statul trebue să fie „neamul organizat în legătură organică cu pământul său, cu rostul ca stăpânindu-și destinul să-și asigure existența, independența și_ desăvârșirea"- Organizarea va în- cepe dela familie, fiindcă prin metabolismul din interiorul ei se ține , aprinsă făclia veșniciei neamului. Familia completă, formată din trei generații, bunici, părinți și copii, trepte de continuă urcare a patri- moniului biologic prin scrupuloasă selecție matrimonială, cu drepturi etice, înrădăcinată în vatra străbunilor și cu pământ hrănitor suficient la dispoziție, trebue să imprime preocupări care să pătrundă adânc până în cele mai modeste litere ale legilor. Iar ocrotirea familiei, în angrenajul ei biologic cu altele și în cursul diferențierii ei sociale, va forma grija permanentă a Statului etnic în toate compartimentele sale. Odată acestea realizate, vitalitatea moștenită a neamului va stăpâni ușor spațiul etnic și va fi capabilă în orice împrejurare să-și men- țină echilibrul de forțe cu neamurile vecine. Cu această comprehensiune, obiectivele Statului nostru organizat pe bază biopolitică sunt pretutin- deni unde pulsează sânge și vieață românească. Pentru ca ele să poată fi insă realizate, la timp și cu succes, aspectele variate sub care s’a născut, evoluat și trăește neamul, cât și tendințele spre care se în- dreaptă, vor fi aten.t studiate. Etnologia sau știința neamului,* ²) care ne-a fost schițată cu toate discipljnile ei, încă acum câțiva ani, are chemarea aceasta. Ea însă, cu toate că de atunci încoace cu o nespusă durere î-am simțit nevoia, totuși nu a realizat până de prezent nici măcar atât cât ar fi putut chiar cu mijloacele noastre modeste. Mai ales la noi în Transilvania, trebuia să constitue o preocupare de deosebit in- teres, deoarece aici scurgerea vieții în cadrele familiei, în a colectivi- tăților cu categorii sociale mai diferențiate, și in general în a neamului, nu este izolată și independentă de tendința altor grupări etnice sau chiar .de a neamurilor limitrofe nouă. Intre noi și acestea intervin câte- odată acțiuni*împletite și momente de armonioasă înțelegere, de cele mai multe ori însă, se produc ciocniri de interese imediate și mai ales *) Moldovan, I., Statul etnic. In „Buletinul Eugenie și Biopolitic“, Nr. 1—2, 1943. ²) Moldovan, I., Spre o facultate de etnologie și biopolitică. In „Buletinul Eugenie își Biopolitic", Nr. 3—4, 1938. * ' • 3â8 P. RAMNEANTU de destin. In această concurență și luptă sunt decisivi factorii, expres» ai legilor biologice amintite. Aceștia fiind ancorați în realitate, cu- noașterea lor nu e grea, ba e posibil a-i exprima la toate neamurile- chiar cantitativ. Dispunem astăzi de indici etnici, tot așa cum avem in sănătatea publică indici ai sănătății sau în comerț indici ai prețurilor. Șr așa cum în sănătatea publică pe baza indicilor respectivi suntem in măsură să scontăm rezultate prompte, în timp și în spațiu, și în politica- neamului pe baza raporturilor de forțe, condiționate de însușirile biolo- gice specifice ale neamurilor a căror interese se suprapun sau se ciocnesc, putefn interveni în fortificarea individualității neamului nostrtu Acesta fiind scopul politicii neamului sau a etnopoliticii, ne dăm seama că ea are la bază legile vieții, istoria, obiceiurile și moravurile nea- mului, trăite și făurite în milenii și că face parte integrantă din bio- politică. înainte de a expune problemele fundamentale de etnopolitică ale Transilvaniei așa cum ele ni se prezintă prin prisma legilor și premi- selor expuse, în vederea unei mai bune înțelegeri, să-mi fie permis a releva câteva din concluziile definitive reieșite din cercetările etno- biologice ale acestei provincii. Voiu trata: 1. întâietatea și continuitatea înrădăcinării Românilor în glia Transilvaniei. 2. Fertilitatea Românilor, 3. Unitatea de sânge. 4. înrudirea în cadrele neamului românesc. 5. Transilvania ca centru de iradiere a românismului. 6. Problema grupelor alogene. Originea și tendința lor. 7. Raportul între vitalitatea Românilor și a neamurilor limitrofe- României. Natural, asupra unora din aceste probleme, deși sunt de impor- tanță capitală în vieața neamului nostru, totuși fiindcă ne sunt bine cunoscute, vom trece pe lângă ele numai tangențial. Amintim prioritatea înrădăcinării Geto-Dacilor în glia pământului dominată de arcul carpatic cu secole înainte de era creștină și prezența Daco-Romanilor aici, la așezarea oricărei fracțiuni din ale neamurilor găsite azi în Transilvania, ca o factură de imprimare a unei permanențe și adânci deosebiri spirituale de drept și biologie în trecutul și în de- venirea noastră și a lor. Această legătură tainică cu pământul, refugiul Românilor, în timpul năvălirilor barbare, la noi acasă și în munții noștri, pe lângă că ne-au fost hotăritoare în conservarea tradițiilor, au avut însemnate PROBLEMELE ETNO-BIOPOtITICE ALE TRANSILVANIEI repercusiuni atât asupra fertilității noastre superioare și astăzi față de a altor neamuri, cât și asupra continuității unității de sânge. Din cercetarea istorică și științifică ă fertilității în anumite mo- mente din vieața popoarelor și a variației acestui fenomen vital, în zilele noastre la diferite categorii sociale, reiese următoarele constatări. Familiile și grupele de populație nomade sau devenite nomade, cele des- lipite de glie, pentru a-și căuta patrie nouă, prin transplantări, colonizări — nu și cele care se infiltrează în ținuturi vecine, — cele care se diferen- țiază de jos în sus în ierarhia socială, își reduc fertilitatea, și prin aceasta, se sting în mai puține generații decât cele care rămân înrădăcinate în glie. La fel popoarele, in timpul migrațiunilor — nu în al așezării lente și treptate, — apoi în al năvălirilor și în perioada războaielor, prezintă în medie pe o familie mai puține nașteri decât cele care rămân pe loc. Diferența între fertilitatea a lor două grupe de populație, pe care o constatăm într’un moment, poate că nu ne impresionează,, dacă însă o privim într’o perioadă de ani, vom vedea că schimbările de raport «produse, aduc o contopire parțială sau totală a neamurilor cu fertilitate redusă în sânul celor care și-o păstrează urcată. Să ilu- străm consecințele diferențierii fertilității prin cifre concrete. Pentru aceasta vom lua în considerare două cazuri : primul când în sânul unui neam sau colectivități, compusă din două grupe egale numeric între ele, cele două părți diferă fie prin numărul nașterilor fie prin durata genera- țiilor ori prin ambele aceste fenomene; al doilea, când în corpul unui neam intră o fracțiune cu fertilitate mai scăzută; și ultimul exemplu, când însăși categoria mai mare are în medie mai puține nașteri decât grupa populației relativ mai mică. In primul caz, considerând ipotetic că o grupare are 3 și alta: 4 copii, vom constata, că grpparea cu trei copii, față de cea cu 4, după 300 de ani, abia mai are 7% din totalul colectivului. Această evoluție reiese din grafica anexată. In al doilea caz, fertilitatea între cele două grupe e luată egală, iar succesiunea generațiilor e diferită, în sensul că una dintre ele se succede la 33 de ani, iar alta la 25 de ani. In acest exemplu după 300 de ani, grupa cu durata mai lungă a generațiilor, de 33 ani, ajunge să aibă numai 11% din total. Ultimul exemplu din grafică ne evidențiază influența ambelor fenomene, atât a diferenței în fertilitate, cât și în durata generațiilor. De data aceasta gruparea de 50%, cu fer- tiltatea redusă *și cu durata generațiilor urcată, după 300 de ani nu mai are decât 0,9%, adică practic e stinsă. In al doilea exemplu, fracțiunea care intră în corpul unui neam să aibă 20%, față de grupa care o primește, iar fertilitatea ei să fie de 3 copii. Cea majoritară să aibă 4 copii. Datorită diferenței de 1 .330 p. rAmneanțu înfățișarea a lor două grupe de populație cu un număr diferit de copii (a), cu etatea dela căsăto- rie diferită (b) si subt acțiunea ambilor factorii (a) ‘ După 300 de ani După 100 de ani ⁼ ⁱ,c°Pii. Durata generațiilor 33 de ani ''^S itai (O 50% 50% ' 82.5 % După 300 de ani , Dopăm di ani 4 S' 9eⁿera^or 33 de am. ^^pn. Durata generațiilor 25 de ani. PROBLEMELE ETNO-B4OPOLITICE ALE TRANSILVANIEI ‘ 33i copil, după 3 generații, aproximativ 100 de ani, fragmentul dn 30*/* ▼a scădea bl 9.2%, după 6 generații va fi de 4,3°/o, iar după 300 de ani practic va fi stins, va avea numai l,8°/o. Al treilea exemplu, când fracțiunea redusă are fertilitate mai urcată, ne este ilustrat de date reale obținute într’o comună din Banat, cer- cetată de noi. Această colectivitate avea din populația totală 8,8% de familii cu însușiri ereditare morbide, fizice, psihice și morale, in care procent au intrat și câțiva Țigani. In medie fragmentul avea o fertili- tate de 3,39 copii pe familie, față de restul familiilor cu o fertilitate medie de 1 copil. Ținând seamă de această fertilitate diferențială, am calculat raportul intre cifrele celor două grupe de populație. Rezultatul a fost că după 5 generații, adică numai după 120 de ani (in comuna studiată succesiunea intre generații e numai de 24 ani), am obținut pentru categoria disgenică, cu 3,39 copii, 87,1%, iar populația normală a atins procentul mic de 12,9. Prin prizma exemplelor expuse, putem să aruncăm acum o pri- vire asupra poporului Geto-Dac, și a evenimentelor mari prin care a trecut, înțelegând prin acestea intervenția romană, barbară și slavă. Despre Daci se spune că au fost iubitori de vieață, harnici și, accen- tuez, înrădăcinați in glie. Au posedat deci toate calitățile unei fertilități mari, incontestabil mai urcată decât a năvălitorilor barbari, care con- form celor descrise cad subt influența factorilor neprielnici fertilității. Soarta semințiilor poposite, a căror cifră nu putea fi decât inferioară față de a populației băștinașă, sau, prin exagerare, iă zicem că ar fi fost egală, nu putea fi deci alta decât cea redată în primul cai al gra- ficei sau în al doilea exemplu. Barbarii, chiar dacă nu au plecat, s’au stins deci fără urme. Cu Romanii problema, stă altfeL Ei au cucerit Dada prin lupte grele, care nu au avut loc decât într'o măsură redusă la năvălirea barbarilor, fapt care presupune că numărul lor față de al Dadlor dedmați trebue să fi fost, chiar dela început destul de însemnat Cucerirea la rândul ei nu s’a limitat numai la o invazie unică cum' știm. Legătura cu imperiul, reînnoitoare și înlocuitoare a elemen- telor romane colonizate, s’a menținut mult timp de-a-lungul Dunării, chiar și după ce Aurelian oficial și-a retras legiunile. Prin Orânduirea unui regim de propășire, recunoscut de istorici, de sigur Romanii atră- gând elementul autohton s'a produs și un amestec de populație, cu alte cuvinte, elementul de reproducere în mare parte au fost femeile dace. Astfel se înțelege, că fertilitatea neprezentând diferențe între băștinași și coloniști, nu a mai putut avea loc absorbția celor din urmă, ci s’a produs fenomenul de amalgamizare, revitalizator de neamuri. 332 P. RAMNEANTU Mai târziu, aluatului biologic i s’a adăugat comunitatea de limbă, iar prin procesul de educație socială s'a format conștiința de destin pe care o avem astăzi. Procesul biologic față de Slavi prezintă o altă comportare. La - venirea Slavilor poporul băștinaș a fost numeros, de sigur cp o fertili- tate urcată și într'un stadiu de definitivă închegare biologică și de tra- diție. Slavii la rândul lor au fost în plină mobilitate și nu puteau avea decât o cifră cel mult egală, sigur însă mult mai redusă decât Românii. Nici astăzi cifra lor totală din Sud-Estul Europei, unde au coborît, m> atinge pe a noastră, iar dacă ar fi să le privim cifra pe bază etno- biologică, atunci aceasta ar fi și mai scăzută, în majoritate ei având însușirile etnorasiale ale populației băștinașă în dreapta Dunării. Apoi dacă ținem seamă că Românii nici înaintea lor, cu barbarii, nici după ei, cu Ungurii, n'au manifestat stări. psihologice prielnice de amestec și corcire, ne dăm seama că i-au evitat și pe acești trecători. De altfel chiar influența slavă, lăsată în toponimia dela noi, o constatăm aproape numai la șes. In munți, unde a trăit marea majoritate a popo- rului român, avem mai puține urme. Prin urmare cifra redusă a Sla- vilor, fertilitatea lor incontestabil mai scăzută decât a Românilor și constatându-li-se urmele mai ales la șes, exclud procesul de sim- bioză româno-slavă dela egal la egal și ni se impune să credem tot mai mult în contopirea fără urme biologice a unui număr relativ redus de Slavi în marea masă a Românilor. Prioritatea și continuitatea noastră în aria strămoșilor, cu centre de rezistență, vitală și propulsiune de vieți românești de-a-lungul râurilor izvorite de aici până la vărsarea lor în Tisa, Dunăre și Nistru, nu a constituit numai condiții de fertilitate optimă, dar, chiar prin aceasta din urmă, ne-au asigurat și unitatea de sânge și coeziunea biologică pe care nu le găsim decât la puține neamuri. Cercetările de sânge făcute cu scopul de a diferenția pe baza frecvenței procentuale a celor patru grupe de sânge, net deosebite între ’ ele dela o persoană la alta, și care se moștenesc din generație în ge- nerație, conform unor legi matematice, — descrise încă la 1865 de călugărul Mendel, — ne-au adus însemnate contribuții în ce privește unitatea noastră de sânge. Stabilindu-se definitiv, că grupele de sânge determinate la un număr mare de persoane, dau, pentru cele patru grupe de sânge, a l-a, a Ii-a, a IlI-a și a IV-a, procente specifice fie- cărui neam și cu atât mai diferite cu cât, pe un ax care leagă Nord- Vestul Europei cu Sud-Estul Asiei, neamurile și-au avut aria primor- dială de formare mai distanțată, s'a ajuns la o individualizare a tuturor neamurilor cercetate. Astfel în urma determinării grupelor de sânge la- PROBLEMELE ETNO-BIOPOLITICE ALE TRANSILVANIEI 333 aproximativ 50.000 de Români și vreo 22.000 de persoane de alte neamuri din România, cu puține excepții toate făcute in Institutul de Igienă de aici, s'a evidențiat nu numai deosebirea față de neamurile conlocuitoare, dar și alte fapte. Anume că, dela o regiune românească la alta, nu sunt deosebiri statistice semnificative și că, in cadrul varia- ției delimitată de legea erorilor probabile, in munți proprietatea euro- peană (p), adică cea des întâlnită pe extremitatea apuseană a axului amintit, e mai frecventă decât in locurile deschise.¹) Și a doua con- cluzie trasă, ne dovedește cu certitudine că Săcuii. și, ramura lor răsă- riteană de expansiune, Ciangăii, au frecvențele grupelor de sânge ab- solut identice cu ale noastre și semnificativ diferite de ale Ungurilor, care din proprietatea asiatică (q) au frecvența peste 15%, pe când niciunul din neamurile europene nu ating acest procent.¹) Prin urmare cercetările de sânge nu ne așează numai printre neamurile Apusului, dar exclude cu desăvârșire probabilitatea unui amestec cu Asiaticii, fie ei Mongoli, Slavi Sau Indieni și ne deschid o mare problemă actuală de etno-politică: a Săcuilor și a Ciangăilor. Fertilitatea urcată, alături de unitatea de sânge, condiționează și coeziunea biologică a unui neam. Ca să demonstrez valoarea acestui factor creator de însușiri antropoetnice asemănătoare, de tradiție uni- tară și de ideal comun, voiu înfățișa, prin expunerea a lor trei co- lectivități, aproape egale, variația înrudirii de sânge, în familii cu 6, 4 și 2 copii. In primul caz, când fertilitatea medie e de 6 copii pe familie, plecând dela 7 familii neînrudite, în două generații, păstrându-se ereditar fertilitatea inițială, se ajunge la un colectiv compus din 182 de inși. Această mică grupare de populație e o familie mare sau o spiță, deoarece cei 42 de descendenți ai familiilor, la început neînrudite sangvin intre ele, căsătorindu-se între ei, fără ca două familii să se încrucișeze între ele de mai multe' ori, formează 21- de familii, care la rândul lor au 126 de copii. In acest stadiu toți membrii colectivității sunt înrudiți intre ei prin încuscrire, căsătorie și sânge. Cei 126 descendenți din a doua generație, câte 66 sunt veai primari, iar restul cuscri. In al doilea caz, cu o fertilitate medie de 4 copii, ca să obținem o colectivitate, aproape egală ca dimensiune cu cea precedență, din 210 membri, e nevoie să plecăm dela 15 familii. Acestea în două generații nu se vor mai putea înrudi între ele, că să formeze o singură familie mare, ca in cazul precedent, ci se vor izola in trei spițe independente, atât ce privește încuscrirea, cât și sângele. In cazul fertilității medii de 2 copii pe familie, obținerea în două generații a unui colectiv de ^80 de persoane necesită să luăm in considerare 30 de familii, care, prin încuscrire între ele, in a doua generație vor forma 10 spițe independente. l ² l) Râmneanțu, P., Confribufiuni noi la studiu! seroetnic al populației din Ro- mânia. „Ardealul Medical", 1942, pag. 503—511. ²) Râmneanțu, P,, Grupele de sânge la Ciangăii din Moldova. „Buletinul Eugenie și Biopolitic“, Nr. 1—2, 1943. 34 F. RĂMNEANTU ' 4 Din comparația acestor trei cazuri reiese evident că neamorile - cu fertilitate medie urcată au mai puțini străbuni și sunt mult mat înrudite faț& de cele cu fertilitate redusă. Ca să ne convingem mai din aproape e suficient să ne gândim la rudele noastre și să începem chiar numai dela verișorii noștri primari, fiecare dintre noi va observa, că deși nu e descendent direct din pătura rurală, care știm că și-a con- servat o fertilitate urcată, totuși aparține unei spițe cu foarte mulțt membri, aproximativ 100—150. De ce? E ușor a răspunde, ținând- seamă de cazurile expuse. Cu puține excepții, ascendenții noștri, părinți și bunici, în raport cu fertilitatea fac parte din primele categorii de familii. Prin urmare fiecare ne tragem dintr'o spiță mare și zicem că suntem neam din ea, așa cum au zis străbunii noștri care ne-au creiat acest cuvânt scump, necunoscut în acest înțeles la alte popoare. La rândul lor aceste spițe, sau familii mari cum se numesc, constituesc un neam, nu o națiune. De altfel în această mare înrudire, de sânge,, neînțeleasă de străini care au acceptat definitiv sistemul de doi copii,, stă și taina înmănunchierii și încleștării noastre, gata de orice sacrificii pentru apărarea sângelui comun, a gliei pe care ne-am născut, care ne hrănește și ne va odihni mâine. Sângele comun rămas cum l-au avut străbunii, constitue deci suportul permanențelor românești și putem fi siguri că, atât timp cât ne păstrăm fertilitatea, cu toate teo- riile care îl vor ataca, niciodată nu șe va modifica. Dar marea noastră înrudire și descendența din mai puțini stră- buni decât ne-am închipuit-o, poate până acum, nu e observată numai în cadrele spițelor, ci și dela o colectivitate la alta. Fiecare (fin acestea joacă rolul unei inimi cu o funcție de aspirațiune a sângelui din veci- nătate, și cu alta, după ce l-a amestecat în interiorul ei, de propulsiune în colectivitățile din jur și chiar in cele marginale ale neamului româ- nesc. E vorba deci de o rețea venoasă care aduce sânge, și de una arterială care îl transmite cu dărnicie colectivităților din jur și în can- tități mai reduse celor îndepărtate. Iată un exemplu. In cele 7 comune din plasa Abrud și în orașul cu același nume perechile căsătorite au avut loc cu parteneri din aceeași colectivitate, între anii dela 1896 până la 1940, în procente variabile dela 47,4 până la 84,9. In restul familiilor contractate a fost adus, prin soț sau soție, sânge din comu- nele vecine, din cele din județ, dar mai îndepărtate, din Transilvania și mai puțin din celelalte provincii românești. Comuna Sohodol, aleasă intenționat, fiindcă dacă ne referim la satele din jurul Săliștei, poate s'ar crede că fenomenul e specific numai acestui ținut, arhicunoscut ca mare centru radiator de vieață românească, a primit ll,6°/₀ de sânge din comunele județului Alba, 13,8°/₀ din celelalte județe ale PROBLEMELE ETNO-BIOPOUT1CE ALE TRANSILVANIEI 335- Transilvaniei și 0,3% -din alte provincii. Specificul unui ținut, creațiile lui spirituale, manifestările vieții și obiceiurile foarte asemănătoare dela noi, nu sunt deci produse ale întâmplării sau ale rațiunii, ele se da- torase fondului biologic unitar. Și acesta la noi e „pars pro foto", nu are nici întreruperi și nu face nici salturi bruște dela o regiune la alta,, e o armonioasă încadrare în specificul etnic al neamului. Fiecare nat e un centru vital alor numeroase căi de întretăiere, dar șt de trans- misiune a fluidului vital. E foarte important de relevat că, la partea a doua a acestei func- țiuni, la iradierea sângelui românesc până în capilarele cele mai distan- țate ale neamului și la formarea chiar de muguri noii la periferie prin infuziuni, centrele vitale ale Transilvaniei au avut prioritate și contri- buție mai însemnată decât celelalte provincii românești. Luând în cer- cetare tot comuna Sohodol, în perioada de ani mai înainte considerată, constatăm că a dat comunelor din vecinătate următoarele procente de soți sau soții: Cărpiniș ...................18,6% Abrud-Sat.................. 5,0°/, Corna . 5,0% Abrud-oraș................. 2,5‘/» Roșia Montană 1,7% Bucium...................... 0,7% Și e sigur că razele de iradiere nu s'au oprit și nici nu au capăt în singuraticele subunități geografice. „Tota Transilvania ad nos venit", era în sec. al XVIII-lea strigătul de alarmă, față de exodul de popu- lație ardeleană imigrată în Muntenia și Moldova. Numele de familie actual, amintirea față de locul de origine a străbunilor, denumirea multor localități din provinciile transcarpatice dovedesc incontestabil rolul Transilvaniei ca centru de roite a populației în celelalte provincii. Vatra lingvistică a neamului românesc, cum e considerată Transilvania de specialiști, a avut ca bază de formare deci sângele. Ba, lucrări re- cente, confirmă că Mărginenii și alte grupe de Români pripășiți din- colo de Nistru, de Bug, în Crimeia și în Caucaz nu au rămas familii izolate, ci își au satele lor cu limbă, tradiție și destin românesc. Iată în fugă, câteva«date. Pe baza cercetărilor recent făcute in Transnistria, Făcăoaru trage concluzia că în ce privește structura rasială a Româ- nilor de acolo, cu a Ardelenilor și a studenților din toate provinciile țării, are o asemănare mare. Iar Institutul Central de Statistică¹) a identificat. ’) Românii de peste Bug. 336 P. RÂMNEANȚU -dincolo de Bug, până la 20 Decemvrie 1942, 23*000 de familii româ- nești, în 36 de sate compacte sau parțial românești și în 427 de . sate sau cătune în care Românii locuesc în mod răzleț. Mi-am permis până aci să relev, că și etnobiologia a început alături de arheologie, istorie, lingvistică și etnografie, să contribuie la -cunoașterea trecutului neamului românesc. In sinteză, considerațiunile făcute ne evidențiază că între Răsăritul agresiv și Apusul apărător al civilizației europene, noi ne-am putut păstra ființa etnică numai grație substratului nostru biologic. Care este tendința acestuia, și mai ales care sunt obstacolele în amploarea des- lănțuirii meritate, pentru a fi pregătiți oricând în a-1 ocroti și îndruma, vom arăta de acum înainte. Ca să-i descriem neamului vitalitatea intrinsecă, e metodic dacă întâi îl privim în ansamblul contingențelor pe care istoria i le-a adus în urma svârlirii printre noi a grupelor etnice existente și astăzi, și dacă îi desprindem firul evoluției în comparație cu al vecinilor, a căror tensiune biologică, în dorința de expansiune, comună tuturor neamu- rilor, nu poate să fie indiferentă asupra etnopoliticii noastre prezente și viitoare. Transilvania noastră istorică, așa cum a fost delimitată de Tratatul dela Trianon a avut până la anul 1940 o suprafață de 102.200 km. p., cu o populație de 5,543.250 de locuitori conform recensământului din 1930. Aceștia, distribuiți pe neamuri, au fost 57,9% Români, 24,4% Unguri și Săcui, 9,8% Șvabi și Sași și 7,9% Evrei și alte neamuri. Nu ne preocupă aici în special Ardealul de Nord, cedat în urma Ver- dictului dela Viena, prin care 2,612.000 de locuitori, între care 50,3% sunt Români, 37,1% Unguri și 12,6% alte neamuri, au fost atribuiți Ungariei,¹) deoarece nexecutându-se de nici una din părțile interesate rămâne ’ caduc până la cel mai apropiat moment de soluționare' a problemelor europene găsite astăzi în litigiu. Procentele referitoare la Transilvania întreagă nu sunt uniforme în toate județele. Variația lor, apreciindu-o prin prisma funcțiunilor etnice ale celor patru neamuri care se întâlnesc aici, Români, Unguri, Sârbi și Germani, e favorabilă elementului ma- joritar din următoarele cauze. Românii au continuitate din toate părțile cu frații lor din provinciile surori, iar prin Vârseț și Biserica Albă, cu cei dintre Morava, Timoc și Dunărea Vidinului.* ²) La marginea româ- nismului dela Vest, in județele Arad, Bihor, Maramureș, Sălaj și Satu- Mare procentul Românilor constituie o zonă puternică de 1,037.463 de *) Golopenția, A., Geopolitica și Geoistoria, Nr. 1, 1942. ²) Râmneanțu, P., Românii dintre Morava și Timoc, etc., în „Buletinul Eugenie -și Biopolitic", Nr. 1—4, 1941. PROBLEMELE ETNO-BIOPOLITICE ALE TRANSILVANIEI 337 suflete, care față de celelalte neamuri au un procent de 59,9, iar th județul Timiș, unde vin in atingere cu Sârbii, aceștia au numai 5,8°/₀, pe când noi în plășile Vârșeț și Biserica Albă avem chiar majorități relative, care urcă până la 33.42°/o. Ungurii își au procentul mai urcat la Răsărit, în Săcuithe, a cărei populație știm că după sânge e egală cu Românii, unde sunt 40% din .totalul lor și de unde ri'au nicio legătură cu frații lor din Ungaria ; restul Ungurilor până la 100°/₀, 30% sunt în mediul urban, 20% sunt în satele de-a-lungul graniței de Vest și 10% sunt dispersați în insule fără nicio legătură între ele, ■în mijlocul satelor românești. Germanii, în toate județele sunt în mino* ritate, cea mai mare frecvență o au în județul Timiș. Situația Româ- nilor e mai favorabilă decât a grupelor etnice și datorită faptului că noi avem cel mai urcat procent de populație rurală, care factor îm- preună cu natalitatea specifică pe neamuri ne dă cele mai importante -deslușiri relativ la vitalitatea diferențială etnică. In mediul urban Românii au 10,5%, Ungurii 27,1, iar Germanii 23,3% din totalul locuitorilor respectivi.¹) De altă parte natalitatea pe neamuri în orașe (1934) la Români e de 18,8, la Unguri de 15,7, la Germani de 13,2 (se referă la municipii numai), din care după ce scădem proporțiile respective de mortalitate, abia mai rămâne un ex- cedent de —ț-1,9, -f-0,4 și minus la Germani?) Din aceste procente și proporții reiese, că pe când numai lO,5°lo din Români nu contribue aproape cu nimic la evoluția numerică a neamului, pe atunci Ungurii cu 27,1, iar Germanii cu 23,3 se exclud definitiv din corpurile lor etnice. Problema vitalității, în mediul rural, în care, după cum reiese din completarea procentelor de mai înainte* Românii sunt cei mai bine reprezentați, are aspecte asemănătoare. Și aici Românii au natalitate (26,9) mai urcată decât Ungurii (20,2) și Germanii (17,7), (proporția din urmă se referă și la orașe). Diferența în plus a Românilor față de Unguri e însă relativ redusă, deoarece aici intervin în mare parte cei 40% de Săcui, care fiind de origine etnică Români, după cum amintisem, și în ce privește fertilitatea sunt identici cu Românii. Față de Germanii din mediul rural, natalitatea Românilor din același mediu e mult mai urcată. Deosebirea aceasta de natalitate, cu toată inegali- tatea de mortalitate în defavorul Românilor, totuși ne asigură un ex- cedent natural mai urcat decât al neamurilor în chestiune. Prin aceasta am reușit ca, de ex. dela 1910 până la 1930, nu numai să câștigăm ’) Manuila, S., Recensământul general al populației României din 1930, Voi. II. s) Manuila, S., Buletinul Demografic al României, 1934. 2 338 P. RÂMNEANTU teren la sate dela 59,5%. la 62,7%, iar Ungurii să piardă dela 26,4 la 21,4%, ci să cucerim ți orașele, unde Românilor prin interveofto- nismul politic al guvernelor ungare le-a fost imposibil orice acces. Ii această perioadă de 20 de ani procentul nostru la orașe a urcat dela 17,6 la 35,0; al Ungurilor a scăzut dela 53,4 la 37,9 și al Nemților^ la fel s'a redus dela 15,4 la 13,2%. *) Acest început de uniformizare a procentelor pe neamuri ale populației din orașe cu cele din sate e firesc; e produsul forței biologice nestânjenită în evoluția ei. Rapoartele între vitalitatea neamului majoritar din Transilvania și grupele ei etnice prezentate până aici sunt din jurul anului 1930,. suntem deci obligați să relevăm măcar un singur aspect și relativ la perioada scursă de atunci încoace. Pe acesta îl prezentăm prin evoluția comparativă a excedentului natural al celor trei neamuri, dela 1930 până la 1939. Evoluția aceasta subîmpărțită pe cele trei provincii trans- carpatice a fost după cum urmează :* ²) Neamul Ardeal Banat Crișana și ț Maramureș r Români...... + 9,7 --- LI + 8,0 1 Unguri . ..... -j- 6,9 + 3,7 + 3,0 I Germani..... + 6,7 --- 1,3 -j-4,2 | Proporțiile acestea fiind calculate pe baza mișcării naturale a populației, ne evidențiază în rezumat că, în cei 9 ani considerați, Ro- mânii au manifestat, exceptând în Banat, o vitalitate superioară celor- lalte neamuri și cu diferențe, în favorul lor, chiar față de perioada dinaintea anului 1930. Luând de bază acest excedent, obținut pe 9° ani, urmează, dacă îl proiectăm pe 7 generații înainte, că în Ardeal Românii își vor urca frecvența față de Unguri; nu vor mai fi 50 de Unguri la 100 de Români, ci numai 33. Tendința aceasta calculată pe cifre reale, nu ipotetice, este ex- presia diferenței între vitalitatea noastră și a Ungurilor, care se aplică: și Germanilor, deoarece excedentul lor încă e inferior celui românesc. Ea e o concluzie care ne deschide clar și perspectiva de a vedea pro- blema politicii demografice a Banatului, deficitar aproape necontenit încă din anul 1932, care neîntârziat trebue să o rezolvăm, indiferent: de jertfele pe care le-ar reclama, *) Manuila, S., Structure et evolution de la population rurale, București, 1940. ²) Manuila, S., Studiu etnografic asupra popula jiei României, București, 1940» PROBLEMELE ETNCtfelOPOtrftCE ALE TRANSILVANIEI 339 Să cercetăm din câteva pttPcte de vedere și raportul intre vita- litatea populației din Transilvania și a celei limitrofe ei, din Ungaria, Poporului vecin trebue să-i acordăm din acest punct de vedere toată atenția, deoarece și-a înființat Institutul de biologie a națiunii ți face propaganda de a ajunge în curând dela 9,034.815, cât avea în 1938, la 20 de milioane de locuitori. Dorința nu și-o bazează de altfel, cum vom și vedea, pe potențialul biologic, ci pe prin- cipiul „suntem popor mic, dar națiune mare", pe care bău lansat¹) Cu alte cuvinte, intenționează să aibă nu 20 de milioane de Un- guri de sânge, ci de locuitori cu conștiința apartenenței la poporul ungar. Poate să găsească mulți de aceștia, dar nu încă 11 mii. de câți au nevoie. E sigur însă că toți cei Câștigați pe aceste căi, se vor com- porta ca și un oareșcare grecoman Coconeș din Albania, care cu toată atitudinea lui de dușman al Românilor îârșeroți de acolo, totUși Cu ocazia conducerii unui român cercetător din țară prin locuri amenințate*) de tâlhari, fără niciun interes i-a mărturisit călătorului că și el e român. Făcând aluzie la Fezu-Fetâ, despotul regiunii zicea: „Despotă... ști că te-am însoțit pe tine... cum să nu însoțesc eu pe un frate al meu care e de același sânge cu mine*¹ ? Dar să trecem la analiza potențialului biologic al Ungurilor pri- vindu-1 prin structura populației pe etate, pe baza natalității și ținând seamă de excedentul natural. Structura populației pe etate ne arată că un neam e tânăr, tinde spre îmbătrânire sau e deja îmbătrânit, după cum are mulți copii și adolescenți și puțini bătrâni sau un echi- libru între aceste etăți, ori invers are frecvență redusă de tineri și urcată de bătrâni. Iată cum se prezintă aceste frecvențe la Unguri și la noi. Populația sub 15 ani, în Ungaria la recensământul din 1910, a constituit 34,7%, iar la cel din 1930 a avut 27,6%.⁸) Procentul copiilor a scăzut deci în Ungaria în timp de 20 de ani cu 6,2%. In schimb în România la 1912 a avut 37,3%, deci cu 2,6% au fost mai mulți copii decât în Ungaria, iar până la 1930, când au fost 34,8% nu a scăzut decât cu 2,5%. Populația de etatea dela 15—59 ani între aceleași recensăminte, în Ungaria a urcat cu 6,4%, pe când în România cu 3,6%, iar grupa de etate de peste 60 de ani în Un- garia și-a urcat frecvența cu 1,8%, pe când în România a scăzut dela 7,8 la 6,7% adică cu 1,1%. In general pe când populația Ungariei * * ³ *) Korponay, A., Husz millio magyart. Budapest, 1941. B) Burileanu, C. N., Dela Românii din Albania. București. ³) Antal, L., A magyar nepesedes kerdesei, Budapest, 1942. 2* 340 P. RÂMNEANȚU îmbătrânește, reducându-și mereu procentul populației tinere, viitorul element de reproducere, pe atunci la noi aproape c& nu s’a produs nicio schimbare: continuăm a fi tot unul din neamurile tinere alo Europei. Natalitatea la rândul ei în Ungaria, dela 44,l%₀, cât era între 1881—1900, a scăzut, până la 1938, la 2O,l°/ₒₒ. Cam în aceeași pe- rioadă de timp a scăzut și în România, fără să atingă însă același nivel. In 1938 natalitatea dela noi a avut încă proporția de 29,6, adică a fost cu 9,5°/oo mai urcată decât cea din Ungaria, E locul să atragem . atenția că natalitatea noastră dacă în general încă se mai menține la un nivel urcat, cea din Transilvania și mai ales cea din Banat și Crișana se apropie de a Ungurilor. In 1938, ultimul an liniștit, în Transilvania a fost de 26,3°/oo< *ⁿ Banat de 18,2%₀, iar în Crișana, Maramureș de 25,3%₀. In anii de războiu a scăzut și mai mult, in 1941 cea din Transilvania s'a apropiat de 20, iar a celorlalte două provincii a fost în jurul proporției de 15 și cu deficit natural față de mortalitate. Re?' venind la Ungaria, vom mai face o privire și asupra raportului intre vitalitatea ei și a țărilor dunărene, România și Jugoslavia. Ne vom folosi chiar de premisa falsă elaborată de Unguri, după care națiunea lor în acest spațiu vital ar fi de 29,6%, noi am avea numai 36,6%, iar Slavii de Sud 33,8%.¹) Calculând creșterea viitoare a acestor po- poare, pe baza excedentului din 1937, când în Ungaria a fost de 6,0°/m, la noi și la Sârbi de câte 12,0%₀, obținem că, după 7 generații sau la sfârșitul anului 2057, Ungurii vor avea numai 11,3% noi 46,0% și Sârbii 42,7% din totalul locuitorilor acestui spațiu. Calculul nostru se bazează pe realitate și nu pe ipoteza unui excedent natural de 18%₀, formată de Unguri în dorința aspirațiunii de a avea 20 de milioane de locuitori. Această aspirațiune nu li se va realiza niciodată, nici atunci când principiile biopoliticii ungurești, de a grația chiar pe criminalii care au săvârșit paricid, vor fi acceptate de toți care „simt că sunt foarte puțini Unguri pe lume", conform dorinței și principiului vechiu exprimat de către bărbatul lor politic Szechenyi. Fiindcă la noi nimeni, până de prezent, nu s'a gândit la asemenea absurdități se înțelege că problemele de etno-biopolitică specifice Tran- silvaniei care ne-au mai rămas să le relevăm, sunt diametral opuse celor ungurești. Chiar din felul cum le vom sesiza reiese că nu râvnim la nimic ce ne este străin. Deci le vom desvălui din toate punctele de vedere, cu gândul cinstit, că făcându-le cunoscute vom contribui, atât la formarea unei conștiințe românești în această materie, cât și la *) Korponay, A., Op. cit. PROBLEMELE ETNO-BIOPOLITICE ALE TRANSILVANIEI 34t determinarea factorilor chemați ca împreună să ia măsurile cuvenită pentru menținerea nesdruncinată a superiorității capitalului nostru bio- logic uman, învederat ca atare de toate comparațiile făcute până aici. Glia, ca factor de importanță capitală în menținerea fertilității, ridică problema supraaglomerării populației rurale și a tendinței ei de a se urbaniza. Față de țările occidentale cu peste 50% populație urbană, România pe suprafață cultivabilă, de altfel sub acest raport chiar față de țările dunărene, are cea mai urcată densitate. Cele 72,3% de locuitori din populația țării, angajați în exploatarea solului au lâ rândul lor 74,9% de exploatări a căror dimensiune nu trece de 5 ha, 36,9% care nu au nicio vită trăgătoare, 32,5% fără nicio vacă, 48,1% fără porci și 46,2% fără nicio oaie.¹) Aceasta înseamnă că, dela îm- proprietărirea din urmă, loturile de pământ subîmpărțindu-se, boni- ficări de teren degradat și inundabil nefăcându-se, proprietatea prin înmulțirea numărului de familii s'a tot fărâmițat In consecință o în- semnată parte a populației, pentru a-și menține sau a-și urca standardul de vieață, cum e normal, va fi nevoită sau să treacă la o agricultură profesională sau să imigreze la orașe. Se va produce deci o desrădă- cinare cu toate consecințele ei asupra fertilității. Ceea ce s'a produs pe vremuri în familiile domnitoare și nobile, în deceniile trecute in clasele sociale din fruntea piramizii populației, acum va avea loc și în clasa noastră țărănească, desrădăcinată sau urbanizată chiar pe loc. De altfel, în Banat și în județele Arad, Hunedoara și Făgăraș, acest fe- nomen s'a și realizat. Sistemul de 1 și 2 copii, insuficient de a asigura continuitatea familiilor din generație în generație, pentru care e nevoie, în medie de 3,9 copii pe familie, are și o repercusiune chiar asupra populației din mediul rural: o pauperizare a stocurilor de familii dotate și normale. Familiile cu aceste calități stingându-se în curs de 2—3 generații, măresc considerabil anabolismul social. Apoi, faptul, că fami- liile cu boli mintale ereditare, cele cu tare asociate și altele care sunt subnormale, au fertilitate peste media necesară menținerii lor, încă ridică probleme de populație, de data aceasta relativ la asigurarea calității populației viitoare. Și fenomenele se petrec asociate: scăderea cantitativă făcându-se pe seama familiilor de calitate. Urbanizarea la noi, dela unire încoace, a avut și aspecte etnice. E vorba de căsătoriile mixte din orașe. Până la jumătatea anului 1937, un număr de J0.604 de bărbați români s'au căsătorit cu unguroaice, 2.622 cu nemțoaice, 367 cu evreice și 440 cu femei de alte neamuri. *) Anuarul statistic al României 1939 fi 1940. Ed. Institutul Central de Stati- stică, București. 342 P. «AMMAMTU Sauereiatdeci 14.033 de familii care, împreună cu aproximativ28.0(M) da copii cât au< sunt indiferente față de interesele naționale ale Transilvaniei, • • • Acestea sunt în rezumat aspectele fundamentale ale problemelor etno-biopolitice din Transilvania. Pentru rezolvarea lor Statul biopolitic, care are' ca supremă chemare „garantarea prosperității biologice a ca- pitalului uman", trebue să ia nu numai o poziție normativă, ci și una organică. Legile vieții și condițiile firești de evoluție a familiei și nea- mului trebuesc respectate până în cele mai ascunse compartimente ale Statului. Ele vor angaja dinamica conștiinței românești prin măsurarea faptelor noastre cu jertfele înaintașilor și vor creia ideia-forță desvă- luitoare a formelor ideale de vieață pe care trebue să le îmbrace ge- nerațiile viitoare. Suntem un neam dinamic și nu fatalist, prin sângele și credința străbunilor și prin structura noastră pe etate, pe care o demonstrasem mai înainte» Suntem deci tineri și, cum prea bine se• știe, tineretul ia lucrurile dela început cu convingerea că le termină. înlăturarea materialismului din vieața noastră socială și repunerea aristocrației de sânge „moșneană**, cum a numit-o Eminescu, în drep- turile ei de a da tipar specific culturii noastre, va fi al doilea pas hotărîtor în îndrumarea vieții românești. Prin această restaurare și se- lecție a valorilor spirituale Statul etnic va avea nu numai un conținut politic, ci și unul etic și moral. Criteriile de selecție, ce se vor aplica dela vârful piramidei sociale în spre baza ei, sunt simple: puterea de creație și producție, cinstea, iubirea de neam și participarea la nașterea generațiilor viitoare. Restaurarea valorilor spirituale va reînvia senti- * meatul patriotic și va difuza un suflu dinamic în toate păturile socie- tății. Prin acestea va determina fortificarea încrederii in viitorul neamului. Cercetările științifice demonstrând până la evidență că diminuarea numărului de nașteri are la bază degradarea, debilitarea și alterarea lanțului familial, se va purcede și la întărirea și perfecționarea morală, juridică și economică a instituției familiei Statul vă participa la pro- pășirea în sânul populației a "principiilor religioase și morale. Va asi- gura deci tineretului o instrucție religioasă, creatoare de o concepție austeră despre vieață, capabilă să reziste la toate tentativele propagandei neomalțhusianiste, propovăduitoarea adulterului, a aplicării! mijloacelor anticoncepționale și a avortului. Opinia publică însăși trebue determi- Râațaeanțu, P., Problema căsătoriilor mixte în orașele din Transilvania în perioada dela 1920—1937, în „Buletinul Eugenie și Biopolitic", 1938, pag. 317—338. PROBLEMELE ETNO-BIOPOLITICE ALE TRANSILVANIEI 343 ■nată să-și dea contribuția la tonificarea instinctului moral. Pentru ci- mentarea juridică a familiei, se va acorda bărbatului datorii și drepturi mai ample, soția va fi readusă la cămin, soț și copii, se va cimenta fidelitatea conjugală și se va combate concubinajul și divorțul. Pentru ca nucleul familiei să fie tutelat față de desmembrare, să constitue baza solidarității naționale și să fie un puternic factor de în- credere in viitor i se va asigura permanenta legăturii cu glia, conti- nuitatea averii, a venitului și salariului. Franța atât de greu încercată in actualul războiu, prin legea din Iulie 1939, dându-și seamă de cauzele primare ale dezastrului suferit, acordă familiilor agricole bene- ficii mari, condiționate ca cel puțin timp de 10 ani familia ajutată să rămână la ocupația agricolă sau la o meserie rurală. Apoi prin dispo- zițiunea aceleiași legi, numită „contrat de travail â salaire differee", asigură din moștenire o parte mai însemnată descendentului rămas mai mult la țară, pe glia familiei. La fel a procedat Italia prin Codice di Molines, și alte țări. La noi întărirea țărănimii impune revizuirea politicii agrare în alte direcții. Proprietatea pământului fiind o funcție națională, trebue rezervată exclusiv țăranilor, elementele reale prin care trăiește neamul. Pământul fiind însă insuficient, calitativ i se va urca capacitatea de a produce, iar in suprafață, prin valorificarea te- renurilor degradate și prin canalizări, se va mări. Realizarea ultimelor două opere vor avea și însemnate efecte asupra combaterii morbidității. In politica noastră demografică, în vederea plasării populației rurale, care dup^ operele amintite încă va mai rămâne fără glie proprie, se va pune și problema colonizărilor interne. Posibilități de așezare pe sol național sunt suficiente. Numai în locurile părăsite de Germanii transferați în 1940 pot fi așezate aproximativ 163 de mii de persoane. De sigur, pe baza condițiilor biologice, care vor decide selecția fami- liilor colonizate, ajutate cum merită și economic, ne putem aștepta ca ele să formeze adevărați sâmburi de revitalizare, pe o rază întinsă, și pentru regiunile din jurul lor. Cu toate acestea deficitul natural de populație la orașe și indu- strializarea progresivă a țării pune deja și la poi problema urbanizării. Procesul acesta de stingere în orașe, cum amintisem în curs de 2—3 generații, tocmai a spițelor ereditare cu valori biopsihice supe- rioare, fiindcă marea masă a exodului rural e compusă din elemente cu asemenea calități, reclamă de o parte o dozare și orientare etnică a urbanizării înțeleaptă și de altă parte o părintească ocrotire și siste- matică educație a celor recent urbanizați, pentru a păstra cât mai mult -din vitalitatea gliei și din tradiția românească a satului părăsit. 344 P. RAMNEANTU / | Fiindcă amintisem înainte de dozarea și orientarea etnici a urbț* nizării, acțiuni complet neglijate la noi și poate chiar noțional nelămu- rite, să-mi fie permis a reveni asupra lor. Orașele cu toate că înde- plinesc funcțiuni sociale de mare importanță în vieața neamurilor, totuȘț in provinciile de peste Carpa'ți găsim în ele multe elemente-care nu sunt străine numai de sângele, istoria și obiceiurile noastre, dar fiind indi- vidualiste, materialiste, decăzute și lipsite de patrie, astăzi ne exploa- tează acasă, ca mâine să ne batjocurească peste graniță. Iar dincoace' de munți, după cum deja am văzut, orașele au un procent urcat de străini declarați ca atare și la starea .civilă, care, prin atitudinea lori centrifugă față de interesele autohtonilor, ridică probleme și mai în-¹ semnate decât cei precedenți. In general românizarea urgentă a ora- șelor, sau formarea de orașe noi în marile aglomerații rurale puri românești, trebue să constitue o preocupare de primul rang. Admiterea, anuală a unui anumit număr de săteni să abandoneze agricultura și să se angajeze pe loc sau la orașe în alte profesiuni mai diferențiate^ conform necesităților reale, prevăzute strict pe un număr mare de. aniᵣ. înseamnă în materie de urbanizare ceea ce numiam înainte dozare, iari îndrumarea numai a Românilor, care secole de-a-rândul nu au putut intra în orașe, și numai a celor din regiuni agricole prea aglomeratei și care manifestă aptitudini potrivite față de profesiunile necesare,, trebue să constitue orientarea etnică a urbanizării dela noi. In felul acesta celor urbanizați li se poate asigura și continuitatea salarului. Relev că Țiganilor li se va interzice așezarea la orașe, măsuA aplicată: într'o anumită formă de altfel și celor 13 milioane de Negri în țara: așa ziselor depline libertăți democratice din U. S. A., fără ca să pro- testeze măcar un singur apărător al dreptului omului. In legătură cu românizarea orașelor și cu asigurarea evoluției- elementului etnic în toate straturile profesionale din orașe, față de aspectul structurii profesiunilor din momentul de față, încă trebue să. se intervină pe o scară întinsă, mai ales fiindcă încercările făcute până de prezent, considerând că problema e numai de cifră, nu au dat rezul- tatele scontate. Structura profesională la noi nu e de cifră, e de ca- litate și dacă o privim mai amănunțit îndrăznesc să afirm că e de circulație. Neavând date relativ la aceasta din urmă, vom prezenta- grabnice măsuri de judecare a lui Sava Brancovici. Se culeg cu atâta lăcomie tot felul de pâri mincinoase dela dușmanii acestuia încât In scurt timp se formează „două vălătașe". La porunca lui Apaffi se în- trunește sinodul în 2 Iulie 1680. Mitropolitul e acuzat de rea admini- trare a bunurilor mănăstirii, școalei și tipografiei din Belgrad și de... imoralitate și condamnat să fie scos „din diregătoria episcopească** și dat „pe mâna magistrului dinafară**, adecă pe mâna puterii civile. Sava e întemnițat și bătut „până ce s'a rupt și a căzut cămașa de pe el**. întemnițat a fost și Gheorghe Brancovici pentru a li se putea confisca averile. Acesta însă, izbutește să se refugieze în Țara Româ- nească și să se bucure de prietenia Domnului Șerban Cantacuzino. L-a îndemnat și pe Sava să se refugieze în altă țară, dar acesta îi zise cu re<- semnare creștinească: „Frate preaiubite și fiul meu sufletesc, nu pierde puterile, căci puterea lui Dumnezeu se desăvârșește în slăbiciune... In adevăr nu mai am prea mare greutate în suflet, dar mai vârtos mă doare să te văd murind tâoăr pentru mine și lângă mine, căci timpul despărțirii mele a sosit, luptă bună am luptat, cursul am plinit, credința dreaptă am păzit. Și acum să se preamărească Christos în trupul meu fie prin vieața, fie prin moartea mea, căci vieața mea este Christos și moartea îmi este câștig... Vină la cea din urmă sărutare a mea, înainte de moartea mea ; să mergi cu bine și Domnul Dumnezeu să fie cu tine și îngerul său, care a călăuzit pe Tovit, fiul lui Tovie, bine să te călăuzească... Pentru ca să-ți poți păstra vieața în orto- doxie, îți reamintesc un singur sfat: niciodată să nu te lepezi de credința dreaptă a strămoșilor noștri". La intervenția energică a Domnului muntean, Sava e eliberat împăratul Leopold 1 îl ridică la rangul de baron răsplătindu*i, astfel, nesfârșitele suferințe pentru apărararea credinței strămoșești. Dar di- ploma împărătească nu-1 mai află în vieață. Bătrân, bolnav de podagră și slăbit de chinuri, moare în primăvara anului 1683. Din cele expuse mai sus, putem trage următoarele concluzii cu privire la bogata activitate desfășurată de mitropolitul Sava Brancovici pentru apărarea autonomiei bisericii române transilvane și pentru ri- dicarea preoțimii: Temperament politic și arhiereu deplin conștient de misiunea sa, Sava Brancovici s'a amestecat cu încredere în țesătura de interese ale vremii și a izbutit să paralizeze în multe rânduri planurile sistematice și sforțările disperate ale dușmanilor credinței noastre strămoșești. S'a împotrivit cu atâta destoinicie și eroism calvinismului atotputernic încât nu este nicio mirare c'a trecut in amintirea posterității cu aureola de martir al ortodoxiei. MITROPOLITUL SAVA BRANCOVICI 36T Cu aceeași îndârjire a luptat și pentru recunoașterea privilegiilor preoțimii române, pe care dorea s’o vadă ridicată din starea de io- băgie. Desele anulări și confirmări ale acestor privilegii ne înfățișează această luptă, dar și rezistența înverșunată a claselor privilegiate. într'un stat încremenit în forme feudale, putea fi întotdeauna învingător Sara Brancovici ? Ne-a rămas o serie întreagă de hotărîri luate în timpul soboa- relor prezidate de Sava, care arată înalta cultură teologică a mitropo- litului nostru, precum și marea sa dorință de a înfăptui naționalizarea serviciului divin și de a contribui la ridicarea morală și culturală a poporului român, A căutat să desrădăcineze din popor acele obiceiuri („bobond- șaguri") care „nu sunt scrise la tipic** și, deci, nu se unesc cu dreapta credință, ca: vrăjile, arderea dobitoacelor în frunte cu lumânarea, fa- cerea focului în curtea casei în Joia Mare ca să vină morții să se în- călzească, turnarea apei pe pajiște să bea morții, sărbătorile mitologice- Marțea și Mercurea, obiceiul de a nu îngropa morții Lunea sau Mercurea. Sava este, apoi, întâiul mitropolit care a dispus adâncirea vieții religioase prin predici întocmite pe înțelesul tuturor precum și intro- ducerea limbii române în serviciul divin: „Cuvântul lui Dumnezeu s& se vestească în limba noastră românește creștinilor în beserică și unde va trăbui și va fi lipsă,¹) iar care cărți săntu scrise și scoase pre limba rumânească să să cetească și să să învețe în beserică creștinilor și într'alte- locuri unde va fi lipsă**, dispune Sava în soborul din 1675. Amenință chiar cu pedeapsa lui D-zeu și cu destituirea din func- țiune pe preoții care „nu se nevoesc cu rumânie, ci tot cu sârbie**: „Popii care nu să nevoesc cu rumănie, ce tot cu sărbie, unii ca aceia și loru facu-și detătră Dumnezău pedeapsă și de cătră poporani urâciune și săborului scă- deare, aceia cu un cuvăntu să să oprească din popie." îndurerat de faptul că aristocrația transilvană nu admitea ca vlă- starele valahe nenobile să poată învăța la vreo școală și că, deci, cea mai mare parte a poporului român era condamnată să trăiască' și mai departe întru întunerecul neștiinței, Sava pune bazele vechiului învă- țământ confesional: „Iară pentrucă să să mai întărească și pruncii nefiind ișculă unde să învețe, tot creștinul să-și ducă pruncii la beserică și popa, după ce va isprăvi slujba besericei, să facă știre, cum fă să strângă pruncii în beserică, să-i învețe cum este scris mai sus." *) Același gând românesc se desprinde și din singhelia mitropolitului Sava Brâncoveanu (f f) pentru preotul Paștiu (a. 1667): „Să te nevoești foarte tare ca să propoveduești Svânta Evanghelie curat și luminos creștinilor și să povestești Scriptura Svântă oamenilor în limba întru carea grăesc, ca să înțeleagă tot creștinul, și mare și mic, cuvântul lui Dumnezău**. 368 TULIU RACOTA Să nu ne închipuim că acest învățământ avea ca ideal educarea integrală a tineretului școlar. Copiii vor fi învățat Tatăl nostru, Cre- deul, 10 porunci, cum se făcea în multe locuri până la 1848: „Care creștinu nu va învăța Tatăl nostru, Credeul, 10 porunci, unii ca aceia voru fi fără lege lui Dumnezău." Nu găsim nicăiri vreo dispoziție a lui Sava ca să se propună și să se învețe catehismul calvinesc impus prin decretul lui Râkoczy I din 1643. Tot dela Sava avem un „Zaconic, ce se zice cartea legilor", un fel de „statut organic", după care se legifera și se judeca în soboarele bisericii noastre. Cerând participarea elementului mirean în conducerea vieții bisericești, Zaconicul a creat tradiția care stă la temelia Statutului organic șagunian și acea unitate sufletească între cler și popor care a dat atâta tărie bisericii noastre și va asigura bunul ei mers în viitor. • Figura aceluia care a pătimit amarnic pentru neînvinsa statornicie în credința ortodoxă va apare an de an tot mai luminoasă și tot mai convingător va fi gândul desprins din tainicu-i mormânt: poporul care-și apără credința și legea străbună este de neînvins! TULIU RACOTĂ BIBLIOGRAFIE 1. Marina I. Lupaș: Mitropolitul Sava Brancovici, Cluj, 1939 ; 2. Vasile Mangra: Mitropolitul Sava II Brancovici, Arad, 1906; 3. Augustin Bunea: Mitropo- litul Sava Brancovici, Blaj, 1906; 4. Ștefan Meteș: Istoria bisericii și a vieții religioase a Românilor din Ardeal și Ungaria, voi. I, ed. II, Sibiu, 1935 ; 5. I. D. Sandu: Un martir al ortodoxiei: Mitropolitul Sava Brancovici, în revista „Gând Românesc", Cluj, 1933, Nr. 7 ; 6. Gheofghe Brancovici: Fragmente din istoria lui... Reproduse și tra- duse de S. Dragomir, în Anuarul Instit. de Ist. Naț. din Cluj, voi. II, an. 4923, Buc., 1924; 7. I. Lupaș : Documente istorice transilvane, I, 1599—1699, Cluj, 1940; 9. Ti- moteiu Cipariu : Arhiva pentru filologie și istorie. Blaj, 1867—1871; 9. I. Lupaș : Istoria .bisericească a Românilor ardeleni, Sibiu, 1918; 10. Idem: Istoria bisericii române, ed. VI, Buc., 1938; 11. Idem: Istoria Românilor pentru cursul superior, ed. XII, Buc., 1937; 12. Idem: Odăjdiile Mitropolitului Sava Brancovici, în Studii, conferințe și comunicări istorice, voi. I, Buc., 1928; 13. Idem: Principele ardelean Acațiu Barcsai și mitropo- litul Sava Brancovici, în An. Ac. Rom. 1913 și în Studii, conferințe și comunicări istorice, voi. I, Buc. 1928; 14. Idem: Cronicari și istorici români din Transilvania, Craiova, 1940; 15. N. lorga: Istoria bisericii românești și a vieții religioase a Româ- nilor, voi. I, 1908; 16. Idem: Istoria Românilor din Ardeal și Țara Ungurească, voi. I, Buc., 1915; 17. Const. C. Giurescu: Istoria Românilor, voi. III, p. I, Buc., 1942; 18. Gheorghe Barițiu: Părți alese din istoria Transilvaniei, voi. I, Sibiu, 1889 < 19. Gheorghe Șincai: Cronica Românilor și a altor neamuri învecinate, voi. I—III, Buc., 1886; 20. S. Dragomir: Relațiile bisericii române cu Rusia în veacul al XVII-lea- An. Ac, Rom., 1912. TURNUL SIGHIȘOAREI In turnul cel mare din Sighișoara, prins în zidurile medievale care urcă pe culmi și coboară prin văi, înconjurând orașul cel vechiu, se găsește un ceasornic. Așa mi-am închipuit totdeauna, cu mintea mea de copil, ceasornicul pe care-1 asculta Ștefan cel Mare la Cetatea Neamțului, în balada lui Bolintineanu : „Un orologiu sună noaptea jumătate: „La castel în poartă oare cine bate?" O spuneam pe dinafară, la vreo serbare de școală primară, și închideam ochii ca să-3 văd, acel măsurător de vreme, ascuns în întu- neric deasupra noastră. Când am stat, la mulți ani după aceea, în fața turnului dela Sighișoara și am ridicat deodată capul, auzind pentru întâia oară bătăile de aramă ale ceasornicului din înălțime, mi s'a părut că am descoperit în sfârșit orologiul pe care îl căutam. Era, dealmin- teri, cam din aceiași ani I In firida lui dela streașină, la câteva zeci de metri peste noi, se cuibărește sub cadran o întreagă poveste, care în- cearcă să facă văzut timpul fără trup, și altfel decât prin mișcarea rotundă a unor limbi de argint. Un ceasornicar, în hainele colorate ale secolului care l-a turnat în bronz, mare aproape cât unul dintre noi, bate, acolo sus, cu un ciocan într’o tobă făcută din același metal ca și el, sferturile, jumătățile, orele, astăzi, mâine, de sute de ani și alte sute de ani. Unii din porumbeii așezați pe metereze sboară spe- riați, cașicum ar fi acele sferturi, jumătăți și ore, care fac aripi și plutesc peste cetate și peste lume; alții se apropie și ciugulesc ceva fără teamă chiar din șorțul ceasornicarului, vreo grăunță adusă de vânt sau boabe de timp și de veșnicie. La acel semn, un întreg alaiu co- lorat iese dintr'o cămăruță de alături, trece pe o cărare pe care o calcă fără să o bătătorească, pe călcâie aeriene de clipe, și intră la loc, până îl scoate din nou cu bătaia lui nemiloasă, ceasornicarul ne- 4 370 EMANOIL BUCUȚA contenit la veghe. Am fost până la el, înd&rătul cămăruței, unde zilefi cu nume romane și cu izvoade de zodiac pe creștet, așteaptă chemarea Cerul e aproape, iar dedesubt, prăpastia pământului. Te simți al optulea în acel alaiu al săptămânii și, la gândul să-ți iei locul în rând și $î pleci cu ele pe marginea zidului, întinzi mâna, ca să te apuci de orice, și închizi ochii, ca să nu mai vezi și să scapi de amețeala care ți-s împăinjenit vederile. Paznicul de lângă tine se apleacă el și vrei să țipi, crezând că are tocmai acest gând de nebunie, dar omul se mul- țumește numai să împingă, pențrucă mașinăria a cam obosit, cu mâna, toată această jucărie a văzduhului. Ceasornicarul de bronz bate sub tine sferturile, jumătățile și orele. Te uiți cum se pun în mișcare de- desubt pârghiile, roțile dințate și ciocanele, peste care, ca apa unui râu de munte peste o roată de moară, curge, nevăzut și neauzit, timpul. Ți se pare că înțelegi neînțelesul și te uiți într'altă parte. Mai bine nu știi, să fii deopotrivă cu ceilalți, care nici nu bănuie că este undeva, și mărunțește fără încetare vieața, acest ceasornic înspăimântător. Un medic sas, cu un cap rotund și sburlit de Bogdan Duică, a strâns o vieață întreagă din oraș și de prin sate tot felul de lucruri vechi. Când nu le-a mai găsit pe pământ, le-a scormonit în măruntaiele lui. De pe prispa deschisă, care dă ocol turnului de patru părți, sus,, deasupra lumii, însoțitorul nostru, duhul și stăpânul de astăzi al acestui turn și om de știință el însuși, ne arată peste satul Cornești niște mă- guri, unde săpăturile au dat de marea colecție preistorică, văzută la. intrare. Atunci locurile nu au fost pustii la venirea Sașilor și înainte de ei I Oaspeții au coborît din căruțele lor grele, șinuite cu fier și coviltirite pentru ploaie și viscol, în care străbătuseră jumătate de Europă, dela Rinul de jos, la un vtid de oameni 1 S'au întărit pe un: vârf, deasupra Târnavei Mari, cum apucaseră că făceau cavalerii și. baronii și începuseră să facă orașele la ei acasă, iar la poale, în jurul lor, trăiau și mai departe satele, de unde luau brațe de muncă, to- acele sate eram noi, cum suntem și acum. Avea dreptate, prin urmare, Românul care ne-a ieșit aseară înainte, la intrarea satului Cornești,. ajuns să fie lipit astăzi de oraș, și ne-a spus plin de mândrie, când l-am întrebat unde ne aflam, că de acolo luase naștere Sighișoara și că satul lui e leagănul românismului din acele părți. Ziua se îngâna cu noaptea. II vedeam și nu-1 vedeam. Poate că nici nu era ființă, aievea și trecătoare, ci altceva, mai vechiu și mai statornic, înrudit cu , luceafărul care se aprinsese deasupra noastră, și ne învăța din alte izvoare decât din hrisoave pierdute și scrise de alții, fără noi. Intre alte lucruri așezate pe această prispă înaltă, scene din vieața^ săsească, Irozii, in păpuși îmbrăcate în straie cunoscute și după care TURNUL SIGHIȘOAREI 371 am făcut și noi Irozii noștri pe la începutul secolului trecut, toate în cămăruțe băgate în pereți, se găsește deasemenea o foaie statistică a populației. Ea este pe mai mulți ani și arată, în coloane tot altfel colo- rate, neamurile dintre zidurile orașului și creșterile fi scăderile lor. Recensământul s’a oprit la 1910, Putea să meargă mai departe, așa cum ceasornicul cetății n’a stat pe loc, în ciuda împrejurărilor schimbate» La 5000 și mai bine de Sași, Românii» rămâneau atunci. cu mult In urmă. După aceea, ne-o mărturisește chiar însoțitorul nostru, ai fui au mai dat îndărăt și abia mai trec de 5000, pe când ai noștri se apropie de 7000. Stăvilarele s’au ridicat și apele împiedecate au putut să curgă în voie. Sighișoara și acest turn se laudă că aici s'a atât pentru întâia oară constituția lui Verbdczy, care timp de mai bine de trei sute de ani ne-a scos din rândul popoarelor Transilvaniei și ne-a ținut In stare de iobăgie. Noi, atunci, la 1500 și cât va mai fi fost, rămăsesem, deși poporul de baștină, pe dinafară și ne uitam cum intră domnii pe poarta acestui turn ca să-și facă legi numai pentru ei. Ceasornicul, care, el singur știa, de aici de sus, a bătut mai departe ceasurile tuturor celor- lalți până a bătut și ceasul nostru. Pentru că mașinăria obosise, a tre- buit, așa cum a făcut păzitorul adineauri, ca neamul nostru să o îm- pingă el cu mâna. Când doctorul sas, plin de marea lui râvnă, a strâns destule lu- cruri ca să nu mai încapă în casă și să nu mai poată fi ale unuia singur, a cerut acest turn, ca să facă din ele un muzeu. E cel mai frumos muzeu pe care îl are România, atât prin zestre cât și prin așe- zare. Nu faci prin el numai o plimbare prin istorie, ca în alte muzee ale noastre, ci te afli pe neașteptate, când închizi după tine poarta, în valurile chiar ale acestei istorii. Când treceam prin cămările încărcate cu lucruri de altădată, urcând din cat în cat pe scări înguste și scâr- țâitoare, tot mai sus, fără sfârșit îndărăt în timp și fără vreo pricină de oprire, mă simțeam ca eroul lui Eminescu din Sărmanul Dionis, mai ales că și vieața dimprejurul meu începea, ca și a lui, dela 1400. Parcă ai în mână unul din felinarele mari de fier care spânzură din tavan, lucru al meșterilor făurari sighișoreni din secolele de demult și treci cu el, luminând, din secol în secol, N'au stat de geaba tovarășii noștri sași, cei 800 de ani cât au trăit între noi! Turnul acesta din Sighișoara e pqpte cel mai măreț și mai convingător monument pe care l-au ridicat și îl veghează, cu 230.000 de perechi de ochi, în păr- țile noastre răsăritene, dela venirea lor și până astăzi. Dela cealaltă trecere germană am rămas cu minunea de artă a Cloștii cu puii de aur, lăsată ca un semn și ca o moștenire a regilor Goți dela anul 400; dela aceasta, avem turnul cu muzeu dela Sighișoara, ca un semn și 4* 372 EMANOIL BUCUȚA > ca o moștenire a unui întreg popor, desfăcându-se, cu fruntea lui cu plete bălaie, din valurile Evului Mediu și privindu-ne, cu ochii triști și ieșiți puțin de vreme, din zilele noastre de sbucium și de alte miș- cări de noroade. Intre lucrările de muzeu e și o mistrie mai nouă. Nu e mistria cu care s'a tencuit acest turn sau pământul unde s’au așezat Sașii. Franț losif .a întrebuințat-o la punerea pietrei pentru monumentul unui general rus, căzut în lupta dela 1849, la doi pași de aici și care a rămas vestită tot atât pentrucă în ea s’a hotărit soarta Transilvaniei, cât pentrucă atunci a căzut poetul Petofi. Lupta dela 31 Iulie nici h’ar trebui să se cheme dela Sighișoara, ci dela Albești, satul dela celălalt capăt al orașului. Țăranii români din el au adunat pe morții de pe câmp în căruțe și i-au aruncat într’o mare groapă fără nume, deasupra căreia un vultur de bronz cu o sabie în plisc sboară astăzi fără să miște din loc. Printre acei morți, pentru o pricină care nu era a lor, mai ales când Avram lancu ședea înconjurat de Moții lui în Munții Apuseni, se aflau și destui Români. Monumentul știe numai de Petofi și de Ungurii căzuți acolo. O placă de bronz povestește faptul în limba maghiară. Călătorii, care vin până în păduricea de pini care îl împre- soară, stau înaintea lui și nu înțeleg. Suntem datori să punem alături de placa maghiară o placă română, nu atât pentrucă un monument public din România n’are rost și nu e îngăduit să poarte o inscripție numai într’o limbă străină, oricare sar întâmpla să fie ea, cât pentrucă el s’a ridicat și peste trupuri de Români. La fel ne-am purtat cu sta- tuia lui Matei Corvinul dela Cluj, care era dintr’un părinte strălucit român și avusese în oștirile și între oamenii de seamă ai țării, ostași și cărturari dintre noi. El este nu numai al altora, dar și al nostru. Stăm mișcați la marginea podișului, pe care s’au izbit cele două oștiri de acum o sută de ani. Pe de lături, până departe în vale, se înșiră meri și pruni înfloriți, ca niște pâlcuri de lumânări, care se aprind în fiecare primăvară la capul celor căleați în copitele cailor și rupți atunci de bombe. Mierle cântă pe aproape. Marele poet trebue să le asculte din liniștea fără întrerupere a pământului. Cântă pentru el. La o depărtare de nimic de aici și-a întins hotarele o altă țară. Peste culmea dela dreapta e satul în care am copilărit. Afară de pro- prietarul, venit și el pe procopseală din altă parte, și de cârciumarul din boltă, om străin de neamul și de credința noastră și de.ajutorul lui, nu se afla pe acele locuri nimeni, de când se pomenește, de altă obârșie decât cea românească. Mi-aduc aminte de vorba bunului meu prieten din anii tineri, țăranul din Cârțișoara, călător pe toate drumurile, parcă ar fi căutat un bun pierdut și găsit abia după moartea lui, Badea TURNUL SIGHIȘOARE) 373 Cârțan. El, când ajungea la Predealul de pe vremuri, dădea cu piciorul în opincă în țuguiul de ciment, care trăgea linia de hotar dela Vârdorova până la Broșteni și zicea: „Cine naiba a mai văzut hotar prin mijlocul țării**! Credeam că Badea Cârțan s'a dus, când i s’au împlinit zilele, la o dreaptă odihnă. Iată că mormântul lui din cimitirul din Sinaia, unde îi fusese dat să se așeze în pământ liber, când la el acasă mai stăpâneau străinii, va trebui să fie din nou acoperit cu flori, care cheamă îndărăt între noi, pentru treburi ale lor rămase neisprăvite, pe cei morți. Vorba lui cea veche, nu vorbă de cărturar, aflată în cărți, ci vorbă scoasă din rărunchii acestui neam, mai trebue spusă și răspusă, în toate graiurile pământului. In sat, în Albești, țăranii în haine de Duminecă joacă o învârtită pe loc, doi câte doi, în curtea cu tei de lângă școală. Printre ei se văd și soldați, veniți acasă de pe front, într’o voie de sărbători. Casa, spoită galben și alb și cu două caturi, la umbra căreia se adună, e un chioșc de scrimă al foștilor grofi, risipiți după aceea în toată lumea. Atât și faima lor s’au mat păstrat de pe urma vechilor stăpâni. Alături, noi am ridicat o școală măreață, care stă, cu cele două, aripi ale ei, la șosea ca o casă a lu- minii. Oamenii își joacă jocurile îndătinate și chiue chiuituri de bucurie, care pot să se schimbe la trebuință în chiuituri de luptă, în preajma ei. O recunosc astfel ca locul de voie bună și de întărire. Ei așteaptă, cum au mai așteptat, o împlinire care s’a mai împlinit. La acest cot de țară, Românii ortodoxi au zidit, între bisericile luterane, acoperite cu țiglă bătrână și străine și prin stilul lor gotic, o mare catedrală, care e tot pe atât de rugăciune și de umilință în fața lui Dumnezeu, pe cât e de mărturisire a dreptului și a puterii unui neam. Trebuia să fiți ca mine acolo, ca să sărbătoriți învierea între zidurile ei înalte. Noaptea era senină. Stelele de pe cer coborîseră parcă pe pământ în flacăra lumânărilor, care pâlpăiau și se mișcau încet după steagurile și prapurii de întâmpinare a lui lisus Biruitorul, îngerii lui Damian, în culorile lor de lumină, coborîseră și ei de pe pereți și se amestecaseră cu noi. Ne înfioram, nu numai de sfințenie, dar și de un înțeles mai adânc și numai al nostru. Mergeam cu toții, nu numai mâna de oameni strânși în fața altarului, dar un neam în- treg, spre biruință. Cântau preoții și cânta corul, cântam noi și cântau îngerii și sfinții. Nu se putea să nu fim ascultați. Erau cântecele învierii. EMANOIL BUCUȚA ȘCOLILE ȚĂRĂNEȘTI CU INTERNAT Șl LOCALE In epoca înainte de Unire, rolul de căpetenie al Astrei era să strângă rândurile intelectualilor români între ei și să mențină cât mai viguroase punctele de contact cu pătura țărănească, pentru fortificarea continuă a sentimentului mântuitor de solidaritate națională. Grija de amănunt, de acea mulțime de probleme de ordin material și social, care constituesc factorul de progres al unei obște, numai în mică mă- sură puteau să fie atunci preocupări programatice, căci lipseau atât mijloacele cât și putința politică, pe care stăpânirea streină ne-o în- grădea cu strășnicie. In acel climat însă, de o structurare socială simplă dar limpede, s'a înfiripat o puternică preocupare misionară, hotărîtă să ducă și să difuzeze în lumea satelor noastre solia cărții și crezul neclintit într'un viitor național mai fericit. Factorii acestei propagande au fost preoții și dascălii. Ei însă, întemeiați pe realitățile materiale ale vieții rurale și fiind, în același timp și cei mai intimi cunoscători ai scepticismului țărănesc, sătul de vorbe și discursuri, au înțeles să întrebuințeze pu- terea exemplului inovator, care, confirmat prin practica pe teren, avea să facă adevărate cuceriri, pe care niciun retorism nu l-ar fi putut realiza. Și astfel, prin introducerea plugului de fier, a mașinilor de în- semânțat, săpat, treerat, etc., preoții și dascălii au meritul de a fi eli- minat, pe 'ncetul, unele practici plugărești rudimentare, Ia care oamenii noștri țineau morțiș, în virtutea unui conservatism multisecular, căruia, altminteri, îi datoram nespus de mult în altă ordine de lucruri. Azi, când avem posibilitatea acestei retrospecțiuni, vorbind despre școalele țărănești ale Astrei este datoria noastră a sublinia, că pre- cursorii acestor școale sunt preoții și învățătorii români ai satelor tran- silvănene dinainte de Unire, Firește, străduințele acestor precursori nu puteau să rezolve totul. De aceea, după beția clipelor de după Unire și confuzia optică creată ȘCOLILE TARÂNEȘTI CU INTERNAT Șl LOCALE 375 prin reforma agrară, care dăduse iluzia trecătoare a unei deslegări fericite și complete a chestiunii țărănești, pentru mințile care nu-și pierduseră echilibrul de judecată se punea din nou, cu o amploare neasemuită vechea problemă a satelor și țăranilor noștri, care continuau să trăiască in primitivismul de altădată. Statul, căruia ii revenea sar- cina de a rezolvi ansamblul problemei țărănești, din pricini pe care nu aici este locul să le analizăm, nu a găsit cheia deslegării mult așteptate. Cu cât trecea timpul, rănile nevindecate ale unui trecut vi- treg, având și adaosuri simptomatice de recentă dată, apărură tot mai izbitor, constituind un motiv de serioase preocupări șt griji pentru toți cei ce înțelegeau, că prin ignorarea acestei probleme se pune in cum- pănă însuși patrimoniul nostru etnic, produs în trecut și condiționat in viitor în bună parte de sănătatea trupească și sufletească a țărănimii. Deslănțuirea unei acțiuni cuprinzătoare, in interesul regenerării păturii noastre rurale, avea să se producă pe plaiurile voevodale ale Maramureșului, unde vitregite condiții morale și materiale în care con- tinua să trăiască, in țara mult visată a libertății și a belșugului, a smuls din gura țăranului acel țipăt desnădăjduit de: „mălai să ne dați, nu vorbe!" Apelul izvorît dintr'o extremă strâmtorare sufletească și materială, a găsit în sânul Astrei o înțelegere imediată și ideea școalelor țără- nești a prins surprinzător de ușor, deoarece — cum spune undeva omul primei inițiative de acel fel, marele suflet de român, — Dr. Ilea, „acti- vitatea de întotdeauna a Astrei n*a fost decât o școală țărănească în germinație, care trebuia să răsară și să crească, când i-a venit vremea". Vremea șe împlinise și toate condițiile erau nespus de favorabile pentru realizarea ideei. Dar, in concepția Președintelui Asociațiunii, ideea școalelor țărănești se definia pe baze mult mai largi, ca o insti- tuție menită să contribue și la educațiunea națională și cetățenească a elevilor săi, să inițieze solidarizarea lor într’o muncă constructivă, să păstreze cu țăranii plecați din școală legături de permanentă îndrumare, în scopul să continue și să adâncească opera începută în școală. La această precizare doctrinară Asociațiunea a ajuns în urma sugestivului model al școalei înființate la Sighet, în anul 1931/32 și a consfătuirilor .avute cu conducătorii unor despărțăminte județene la Cluj, în 19 Nov. 1933, în care s'a cercetat posibilitatea înființării unor astfel de școale în cât mai numeroase centre. De altă parte, din călătoria de docu- mentare pe care o făcuse în mai multe orașe transilvănene — d-1 Pre- ședinte al Asociației aducea cu sine certitudinea, că preocupările mi- sionare de altădată nu se stinseră cu totul, căci cărturarii consultați își dăduseră cu însuflețire adeziunea la o activitate, menită să zăgăzuiască 376 EUGEN HULEA procesul de desagregare ce se producea în structura altădată a^a sănătoasă, a sufletului dela țară. 1 După sondările, consfătuirile și primele experiențe, s’a trecut Im faptă in mai multe despărțăminte, înființând din primul an 11 școli ță-1 rănești cu internat, având un total de 342. elevi, recrutați din 100 comunell Criteriile de recrutare a elevilor, durata cursurilor, felul lecțiiloți și conviețuirea în comun a țăranilor cursiști, constituiau în ansambluri lor o noutate desăvârșită, atât pentru elevi cât și pentru profesori, pu|| nând o serie de probleme destul de greu de rezolvat. H In ceea ce privește țăranul chemat la aceste cursuri, greutățile! erau de ordin sufletesc, în primul loc. Cei care cunosc firea țăranului < român știu că el are o conștiință aristocratică a demnității sale. Ori, j fiindcă școala țărănească căuta să atragă la sine cu preferință pe ță- 4 țanul fruntaș, organizatorii trebuiau să pună în joc toată puterea lor', de convingere, pentru a-i determina să participe la școală, explicân- j du-le, că nu vor avea de suportat nicio scădere de prestigiu în fața> • conlocuitorilor săteni. Odată concentrați la școală, firește că trebuia să se aibă o de- j osebită grijă atât pentru calitatea condițiilor de găzduire și trai, ce,] urmau să li se ofere, cât și pentru natura cursurilor de cunoștințe —I deoarece scăderile eventuale nu ar fi trecut neobservate de spiritul de ascuțită critică pe care-1 are omul nostru dela țară. t Pentru a ilUstra delicata misiune a organizatorilor sunt dator să | mărturisesc, că elevii țărani ai uneia din școlile organizate de mine au refuzat să ia masa la azilul orășenesc, deși le asigurasem acolo sală, veselă separată și hrană zilnică absolut suficientă și substanțială. Din 1 fericire, astfel de greutăți s’au ivit numai in orașele care nu au școli secundare cu internat, instituții care s’au pus la dispoziția Astrei cu multă înțelegere. Noroc însă, că in schimbul anumitor exigențe, pe care nu se știau - să le manifeste — țăranii arătau o sete de cunoștințe surprinzătoare ■ și o autodisciplină de admirat. Se poate afirma fără exagerare, că su- i pravegherea rămâne partea cea mai ușoară din toate grijile pe care le' reclamă o școală țărănească cu internat. In schimb, conținutul și calitatea cunoștințelor ce urmau să fie predate, trebuiau controlate cu cea mai mare luare aminte. Țăranii aduși Ia școală arătau o adevărată teamă de examenul de cunoștințe, pe care aveau să-l facă nu în fața profesorilor, ci acasă, la ei în sat, în fața consătenilor. Știu acest lucru dintr’o convorbire pe care o avusei într’o zi de Luni dimineața, după reîntoarcerea ele- vilor școalei din vacanța pe care le-o acordam pentru diverse interese ȘCOLILE ȚĂRĂNEȘTI CU INTERNAT Șl LOCALE 37T familiare. Cu un astfel de prilej un țăran mai tinerel îmi istorisea zâm- bind, că a fost supus la un adevărat interogator, punându-i-se o mul- țime de întrebări, descusându-1 asupra programului și a cunoștințelor,, din domeniul plugăritului mai ales. Am făcut atâta vâlvă în sat, îmi spunea omul și s'a adunat lume în jurul meu ca la urs,.. Dar la urmă trebuiră să recunoască că nu ne pierdem timpul de geaba la Alba-Iulia. La întocmirea cursurilor, lăsate în grija despărțămintelor organi- zatoare, s'au avut în vedere nu numai interesele gospodărești, ci și dezideratele unei educații cetățenești mai luminate și a unui gust mai pronunțat pentru frumusețea valorilor de frunte ale literaturii noastre. Partea literară a cursurilor — în special proza mai ușoară și ală- turi de ea istoria națională, — erau gustate din plin, cu o bucurie și sa- tisfacție sufletească vădită. Broșurile distribuite pentru lectură erau ci- tite cu sârguință și mulți din țărani erau' neobosiți a pune întrebări, cu prilejul convorbirilor libere care se făceau de către conferențiari cu ei. Ii interesau în deosebi lămuririle privitoare la situația noastră ca. neam, greutățile din trecut și asemănările comparative dintre noi și alte națiuni. De atâtea ori s'a întâmplat, ca ședințele acestea să se prelun- gească mult dincolo de ora de curs, luând înfățișarea unor discuții ri- sipitoare de multe nedumeriri. Pentru cei ce au știut să exploateze aceste ceasuri, ele rămân drept cele mai prețioase momente pentru realizarea acestui organic contact sufletesc între țărani și cărturari, de care sunt condiționate încrederea reciprocă și, dincolo de ea, însăși problema mare a solidarității noastre colective. întâlnirile acestea su- fletești sunt una din multele înfățișări ale școalelor țărănești cu internat și chiar și numai în sine ele ar putea constitui și singure o justificare ideală a acestei instituții. In ordinea preocupărilor gospodărești, completate cu noțiuni de igienă umană, cuvântul hotărîtor l-au avut întotdeauna posibilitățile de intuire pe teren a cunoștințelor desbătute teoretic. Acolo unde aceasta nu s'a putut face, nu este de presupus să se fi obținut succese reale. Interesul cel mai remarcabil l-au trezit altoitul și albinăritul, în care țăranul nostru este mai puțin îndemânat. Față de îndrumările și reco- mandabile teoretice a unor noui metode de îngrășare a solului, alter- nări de culturi sau un nou fel de prășire a porumbului, țăranii pă- strau o rezervă semnificativă, greu de învins. In această privință vor da folos deplin numai demonstrațiile pe teren — foarte anevoie de făcut în cadrul școalelor țărănești, care își țin cursurile între lunile- Nov.—Febr., sezon complet mort pentru agricultura practică. Fără în- 378 EUGEN HULEA doială insă, insistențele în această direcție sunt totuși fructuoase, pen- trueă ele constitue un argument în plus pentru capitularea unor rezi- stențe, manifestate de spiritul conservativ țărănesc, față de truda re- formatoare a instituțiilor agricole ale statului. In fine, vizitarea gospo- dăriilor model sau a fermelor de stat, au avut, pentru țărani, întradevăr darul unor momente de supremă revelație gospodărească, demonstrân- du-le avantagiile palpabile pe care le dă munca raționalizată. Pentru putința stabilirii exacte a contribuției școalelor țărănești la opera de promovare și perfecționare a trebilor gospodărești, rămâne o pagubă regretabilă împrejurarea, că nu dispunem de suficiente date statistice. Pe bună dreptate este însă de presupus că s’au atins rezultate cu totul satisfăcătoare. De altfel despărțămintele au făcut tot ce le-a stat în putere, ca să încurajeze pe țărani de a trece la fapte, acordându-le puieți, coș- nițe perfecționate, semințe selecționate, etc. Cam acestea ar fi, în rezumat cu totul sumar, înfățișările de seamă ale școalei țărănești cu internat. Pentru ceea ce înseamnă ele în lumea satelor noastre, rămâne revelator faptul, pe care în mod normal îl pre- supun general, că foștii elevi ai acestor cursuri nu scapă nicio ocazie de a-și manifesta în felurite chipuri sentimentele de gratitudine față de foștii lor profesori. Un astfel de țăran nu trece pe străzile orașului fără să te bage în seamă — te caută acasă, cu încredere, pentru necazuri personale, dacă le are și te primește cel dintâi atunci, când ai descins pentru vreo conferință în satul său natal. Judecând după aceste semne exterioare se poate afirma, că Astra a reușit să atingă obiectivul pe care și l-a fixat prin școlile țărănești și anume constituirea unei elite țărănești menite să continue și să mul- tiplice cunoștințele obținute, printr’o directă și largă difuzare în mediul ei propriu de vieață. Pentru ca să nu se creadă, că afirmația aceasta ar fi lipsită de cumpăt, dau aici și câteva cifre, prin prisma cărora adevărul străbate cu prisosință. Din statisticile de care dispunem reieșe, că între anii 1933—35 au funcționat în total 39 de școli cu internat, frecventate de 994 de elevi țărani. In următorii 3 ani (1935—38) au ființat 68 de școli cu 1904 elevi, iar ultimii 2 ani (1938—40) ne arată 128 de școli cu 5405 elevi. Totalul școlilor cu internat ce au activat este de 235, cu un efectiv de 8303 elevi. Numărul de mai multe mii, dar mai ales ritmul de progresiune geometrică în care s’au înmulțit centrele și ascultătorii ne arată lim- ' școlile Țărănești cu internat și locale 379 pede, că se găsim ia fața unei acțiuni de culturalizare in mase, înze- strată cu o reală forță de antrenare. Rezultatele au fost obținute in faza inițială și în împrejurări grele, cu deosebire în ultimii doi ani, când nevoile militare au chemat sub drapel covârșitoarea majoritate a țăranilor bărbați. Subvenționarea bănească a acestor școale s'a făcut prea puțin din fonduri oficiale, știut fiind că între anii 1933—39 Asodațiunea n'a primit decât 5*/î milioane Lei, din care, având a se achita de atâtea obligații culturale și sociale, firește că pentru școlile țărănești nu putea sacrifica decât sume mult mai mid decât nevoile reale. Dar, de sigur spre folosul binelui obștesc, ofrandele particulare spontane și, in unele locuri, o cerșetorie sfântă pentru un scop nu mai puțin sacru, au izbutit să se arate mai tari decât puterea banului. Această împrejurare, mai presus de cifre și de probleme finan- ciare, ne arată biruința unui crez — crezul unanim al celor mari și mici care stau in jurul Astrei, exprimat de către unul din președinții de Despărțământ in următoarele cuvinte : „Cred eu și cred mulți așa, — că niciodată nu s'â făcut, nici de stat și nici de alte societăți particulare, un lucru mai real folositor ță- ranului decât acum". La capitolul acesta, al școlilor țărănești cu internat, se cere insă dela sine un cuvânt de completare și despre o altă instituție similară a Astrei, care, pe lângă sora ei mai mare, până acum a jucat un rol minor de cenușereasă. Mă gândesc la școlile locale ale Astrei, pe care le cunosc din experiența mai multor ani, făcută in raza cercurilor culturale ale Des- părțământului pe care-1 conduc. Ca și pentru școlile cu internat timpul cel mai util pentru aceste școale- este în lunile Nov,—Febr., când munca câmpului stagnează. Mai mult ca oricând, țăranul in aceste luni este dispus să învețe. De aceea, în toate comunele noastre, sălile de clasă ale școlii primare, ba chiar și sala culturală, unde există, se dovedesc neincăpătoare pentru numărul auditorilor. Orele destinate acestor discuții, căci uneori realmente sunt discuții — de preferință sunt intre 5 și 7 seara. Zăbava fără rost până la vremea cinei^ ba in unele locuri frecventarea crâșmei, este înlocuită astfel cu ședințele acestor școli. In cel mult un sfert de ceas dela sosirea conferențiarilor in comună, auditorul este «.prezent. Ținând seamă de psihicul țărănesc, partea introductivă trebue să o constitue un subiect literar sau istoric — predat de un vorbitor cu alese însușiri oratorice. Țăranul nostru apreciează și iubește mult vor- birea frumoasă, împodobită cu flori de stil, comparații și pilde, accesi- EUGEN HULEA 380 ¹ 'i bile puterii lui de pricepere și înțelegere, rămâne insă complet decep<<| ționat de ținuta oratorică rigidă sau prea înaltă. Este o plăcere deose- bită să vezi manisfestările țăranilor, uneori în forme așa de spontane și reușite, că atmosfera sălii rămâne până la sfârșit electrizată de ele. In partea doua a programului figurează subiectul de forță, de obicei de natură economică, pe care sătenii nu numai că îl doresc, dar uneori ți-1 indică ei înșiși. El este totdeauna în legătură cu o situație locală și tocmai din această cauză trebue bine studiat dinainte, iar soluțiile trebuesc date în limita realului și a posibilităților. In această privință cred, că marile probleme economice ale satelor noastre, cum ar fi de pildă înființarea cooperativelor de lapte, asociațiile gospodărești pentru procurarea uneltelor agricole, construirea de fântâni igienice, ridicarea caselor culturale, etc., mai ales în aceste ședințe se pot desbate cu folos, pentrucă de față sunt oameni de tot soiul, sceptici și optimiști» luminați și mai puțin luminați. Cu un cuvânt se poate întreprinde o operă de luminare și de stimulare deosebit de prețioasă — atât în direcția trebilor obștești» politice și culturale, cât și a inițiativelor gospodărești locale. Experiența făcută personal îmi arată, că acolo unde factorii locali de conducere sunt oameni calificați și mai ales bine intenționați, comu- nele ajung, grație acestor școli locale, la conștiința sentimentului de solidaritate și a realizărilor ce le stau în putință prin puteri proprii, într'un stat ca al nostru, in care parasitarismul și bugetivorismul sunt fenomene din nefericire generalizate, provocarea unui asemenea revi- riment in celula rurală ar fi un fenomen de-a-dreptul revoluționar. Din aceste câteva observații reiese limpede folosul in sine și carac- terul complimentar pe care-1 au școlile locale față de școala țărănească- cu internat. Dacă scopul uneia este de a forma elite țărănești active» capabile de a provoca o permanentă efervescență de ordin economic și moral în mediul lor nemijlocit de trai — cealaltă constitue un prețios- factor de sprijin în ajutorul exemplului gospodăresc și cetățenesc, pe care absolvenții școlilor țărănești cu internat se nizuesc a-1 populariza și acredita, devenind un factor de sguduire adresată direct massei» pentru urgenta și deplina ei urnire din inerție. Astfel, din schițarea scopului urmărit și a datelor de funcționare» se ajunge în mod logic la constatarea, că la temeiul școalelor țărănești cu internat și locale Astra*a pus o concepție unitară și larg cuprin- zătoare. Firește, nimeni nu ignorează fapul că in vieața țăranului nostru: intervenții de această natură au făcut și continuă să facă și alte insti- tuțiuni sau factori, care sunt animați de intențiuni tot atât de frumoase ȘCOLILE ȚĂRĂNEȘTI CU INTERNAT Șl LOCALE 381 și mari și pe deasupra dispun și de mijloace materiale mai substan- țiale decât Astra. Cu toate acestea desavantagii, noi credem cu t&rie in adâncimea și dimensiunile desțelenirei sufletești, pe care Asociația a reușit să o producă în pătura țărănească, prin instituțiile de care ne-am ocupat. Oricum ar fi, pentru răsimpul de cei câțiva ani de activitate de până acum, noi putem stabili cu certitudine prețul moral deosebit și meritele incontestabile pe care și le-a câștigat o inițiativă, care se rea- zimă numai pe înțelegerea și colaborarea spontană a păturei noastre cărturărești, în al cărui spirit de jertfă și de misionarism stă depusă însăși cheia de viitor a acestor școli. De aceea, afirmând că școlile țărănești ale Astrei sunt manife- starea zestrei sufletești a cărturărimii luminate de pe plaiurile transil- vănene, noi întrevedem pentru ele o desvoltare viitoare strălucită și de nebănuită importanță EUGEN HULEA. CRONICI NAȚIUNEA ROMÂNĂ, CA PRINCIPIU AL DREPTULUI NOSTRU *> Anii din urmă se găsesc caracterizați, în ordinea fenomenului juridic, printr'o adevărată revoluționare a unor concepții adânc îm- pământenite, și ea apare ca urmare a revoluțiilor politice, prin care au trecut sau trec încă numeroase comunități naționale. Și dacă la baza transformărilor de natură politică, se înregistrează acea criză a unor concepte privite ca general valabile în secolul al XK-lea, ca: individualismul, liberalismul și democratismul, aceeași criză îngădue cercetătorului, desprinderea consecințelor sale și în domeniul juridic, în materie de instituții, principii și norme, ce alcătuesc în totalitatea lor, ordinea juridică statală. Ori, în acest proces încă în curs de desfășu- rare, dintru început urmează a se pune în lumină ideea de bază, prin- cipiul ultim al operei de reconstrucție juridică ce se întreprinde, sau a cărei necesitate este adânc resimțită. Și este înafară de orice în- doială, că o astfel de reconstrucție juridică, — operă totdeauna, pe cât de grea de înfăptuit, pe atât de delicată, — apare și la noi, la Ro- mâni, și necesară șt utilă, dat fiind acel complex de factori ce ca- racterizează în momentul de față, existența noastră ca națiune și ca Stat; acesta rămânând în conștiința noastră juridică, mai mult ca ori când poate, — față de segmentarea corpului național românesc, — drept „personificare juridică a națiunii**. -Care sunt acești factori ce comandă deopotrivă procesul unei substanțiale transformări, — în ce ne privește, — în structura, fizionomia și spiritul instituțiilor noastre juridice, ne-o arată însuși mediul social, juridic și politic, în cadrele căruia se desfășură existența noastră națională, și în limitele căruia norma juridică își găsește desăvârșirea. Ori, din rândul lor nu s'ar putea ignora, nici lipsa — până în ceasul de față, — a unei depline unificări legislative în toate domeniile, care să ofere uniformă regle- mentare tuturor materiilor și raporturilor juridice pentru întreg corpul social, organizat în cadrele Statului român. Nu s’ar putea ignora deo- *) Mir cea Djuvara, Națiunea română, ca principia al dreptului nostru* (Comunicare la Academia de Științe Morale și Politice, în ziua de 4 Decemvrie 1941). București 1942. NAȚIUNEA ROMANA, CA PWNCWJ AL DREPTULUI NOSTRU 38» potrivi faptul, că în prezența unei suspendări, de caracter definitiv, a ordinei constituționale, anterioară datei de 5 Septemvrie 1940, na- țiunea română se găsește în situația de a aștepta să-și făurească o nou*, așezare constituțională, care să elimine Întemeiatele obiecțiuni ce se putuseră aduce anterioarelor texte constituționale, ce afirmau într'adevăr adeseori, „forme fără fond". Nu s'ar putea trece în sfârșit sub tăcere, nici acel fenomen — adeseori pus în lumină, — al împrumutului prea substanțial al legislației noastre din legislații streine, ceea ce a putut compromite pecetea oricărei originalități în materie de drept, in textele noastre de drept pozitiv, ca și orice continuitate cu instituțiile juridice ale trecutului. După cum deopotrivă trebue luat în considerare, acel ansamblu de factori, prin mijlocirea cărora cată să-și găsească înfăp- tuire în viitor, comandamentele „dreptății românești", atât în ordinea așezării noastre statale, cât și a reconstrucției politico-teritoriale. • Acestei probleme, de covârșitoare importanță pentru ziua de astăzi ca și pentru viitorul apropiat, consacră cercetarea de față, — prezen- tată ca o Comunicare la Academia de Științe Morale și Politice, — d-1 Prof. Mircea Djuvara, urmărind să pună în lumină principiul ultim al dreptului nostru. Este aceasta o importantă cercetare obiectivă a problemei, ce reprezintă o contribuție științifică, — izvorâtă dintr'o adâncă cunoaștere a dreptului nostru, a spiritului său, dar și din luarea în considerare a organicei evoluții a ființei noastre naționale, — la așezarea, astfel cum mărturisește autorul, „a dreptului nostru, în mod științific și sistematic, pe adevăratele lui elemente de bază originale"* (pag. 3). Și elementul de bază, principiul central ce trebue să do- mine și la noi, întreaga operă de reconstrucție a dreptului, este — astfel cum constată dintru început, — nu individul sau Statul, nici vreun principiu de drept strein, incomplet înțeles, ci națiunea: „So- cotesc, — accentuiază d-1 Prof. Mircea Djuvara, — că există și la noi o noțiune dominantă a dreptului nostru, care ne este proprie și care nu coincide nici cu cea germană, nici cu cea italiană, nici cu cea in- dividualistă, și nici bine înțeles, cu cea comunistă. Am credința că această noțiune este aceea a națiunii române" (pag. 4). Dar spre a pune în lumină această idee, d-1 Prof. Mircea Dju- vara consideră necesar de a lămuri concepția în materie, a doctrinei juridice național-socialiste și a celei fasciste, urmărind astfel să des- prindă prin comparație cu aceste două importante sisteme inovatorii,, un element specific românesc. Se consacră astfel un număr de pagini din acest substanțial studiu (pag. 4—12), unei luminoase expuneri a concepției național-socialiste, care pune la baza dreptului în cel de al III-lea Reich, comunitatea poporului german (Die deutsche Volks- gemeinschaft).* într'adevăr, „cuvântul comunitate națională prinde un nou înțeles în dreptul german de astăzi. El nu mai exprimă noțiunea abstractă a sumei unor oameni, care aparțin prin simpla lor voință su- biectivă aceluiași Stat, sens întemeiat pe consacrarea unui sistem de drepturi individuale îndreptate ca arme contra Statului. Națiunea nu mai este, cum zicea Renan, un plebiscit de toate zilele. Noul drept 384 GEORGE SOFRONIE german înțelege prin ea comunitatea etnică germană, întru cât nu este¹ înzestrată numai din punctul de vedere subiectiv cu o conștiință și voință unitară, dar este întemeiată pe realități obiective, pe istorie, pe origine, pe factori geografici^ pe religie, pe limbă și mai ales pe rasă. Devenită astfel de sine stătătoare față de indivizi, ea devine în istorie o „putere" organică în înțeles „politic", putere care luptă să trăiască în felul ei propriu, reînoindu-și, adâncindu-și și lărgindu-și mereu vieața ei originală, pe toate tărâmurile. E o voință concretă de acțiune,; îndreptată unitar spre același țel național („Wille zur Tat"), șt nu o simplă masă pasivă de oameni izolați, sau de partide de oameni izo- lați. Ea nu constitue un simplu „obiect" al îngrijirilor unui Stat su- prapus, cum este înțeleasă de individualism, care nu o poate concepe decât ca o „societate de interese", interese ele înșile divergente" (pag. 4—5). Ori, din această concepție inovatorie, o întreagă serie de consecințe în diferite domenii deci și în cel juridic. Se accentuiază adică asupra primatului „Volk“-ului, — ce reprezintă o structură și o fina- litate proprie, care nu trebue să se confunde cu aceea a celorlalte popoare, — față de care se găsește subordonat Statul Acesta este privit acum numai ca un „aparat", pus la dispoziția Fuhrerului, în scopul promovării țelurilor fundamentale ale Comunității naționale, care apar ca ultima rația a politicului, dar și a juridicului. Decăzut astfel din atotputernicia sa de odinioară, din zeificarea sa chiar, Statul — care este alături de „Volk", un element alcătuitor al Reich-ului, — își vede pusă in discuție și contestată adeseori, în noua concepție ju- ridică, chiar personalitatea sa. Astfel fiind și dreptul trebue să se inspire din comandamentele „Weltanschaung"-ului național-socialist. Și cum noua „filosofie a vieții" în cel de al III-lea Reich, este funda- mental antiindividualistă, de aci — în opera de reconstrucție a insti- tuțiilor și normelor juridice, — urmează îndepărtarea a tot ce poate promova conceptele, socotite ca perimate în doctrina național-socialistă, adică: individualismul, liberalismul și democratismul (acestui ultim con- cept, național-socialiștii dându-i un alt fundament și aducându-i o altă interpretare). De aci condamnarea însăși a dreptului roman, — cali- ficat în această concepție, — ca a fi prezidat la construirea unei lumi individualiste și capitaliste. De aci, pe cale logică, se ajunge la stră- duințele de reînviere a vechiului drept germanic, de spirit și caracter comunitar. Și trebue deopotrivă reținută — în procesul revoluționării dreptului, — această deosebire ce se face „ ... între un drept al au- torității (hoheitliches Recht) și un drept al membrilor poporului (volks- genossisches Recht), acesta din urmă lăsând o deplină libertate de ini- țiativă membrilor Comunității, dar polarizând în întregime această li- bertate, în sensul nevoilor comunității politice. Această deosebire este destinată a înlocui vechea distincție între dreptul public și cel privat, care era considerat fiecare cu domenii cu desăvârșire separate" (pag. 6). Dacă ar fi a se desprinde un principiu filosofic al acestei noui con- cepții în care național-sodalismul interpretează dreptul el trebue găsit în „ordinea concretă" în istorie, care pentru școala nouă de drept german, o reprezintă comunitatea germană, în realitatea ei concretă, ca națiune. Iar când se vorbește de o nouă întoarcere la Kant, prin t- . f NAȚIUNEA ROMANA, CA PRINCIPIU AL DREPTULUI NOSTRU 385 Fichte și Hegel, de îndrumarea spreun nou-platonism, urmează a se înțelege aceasta, cu eliminarea a tot ce putea apărea odinioară — în gândirea lor, — ca un elogiu al individualismului. (Cf. pag. 9—10). Spre deosebire de concepția național-socialistă, — care vede astfel, - ca urmare a unei îndelungate evoluții istorice, principițil ultim al drep- tului în comunitatea națională, — fascismul privește Statul ca fiind principiul de bază al noului drept italian. Intr'adevăr, precizează d-l Prof. Mircea Djuvara,.........concepția și organizarea fascistă, care este și ea, produsul istoric al evoluției mai vechi și mai noi italiene, pune temeiul pe organizarea de Stat și nu pe popor.** Explicația trebue căutată în faptul, că „ .. . încă de mult Italia manifestase tendința, care a creat națiunea italiană ca unitate reală politică, și nu ca în Germania, națiunea Statul** (pag. 9). De aci teza că Statul este mai presus de națiune, în timp ce la Germani el se găsește subordonat comunității naționale, ne mai fiind ceva de sine stătător, ci doar o formă a cărei fundament rămâne etnicul național. De aci urmează situarea dreptului fascist in serviciul Statului, a cărui organizare el o desăvârșește, a cărui misiune de consolidare și reînoire el o promovează. Noul drept italian privește astfel Statul fascist, — această formă de Stat ce repre- zintă deopotrivă, ca și Statul național-socialist, reacțiunea față de Statul individualist și liberal, — „ca realitatea juridică primordială, pentru atingerea și constituirea țelurilor superioare ale poporului, și chiar pentru formarea finală a acestuia** (pag. 9). In acest înțeles trebue pri- vită opera de promovare a „omului nou“ italian, prin metodică culti- vare a noilor țeluri superioare ale Statului fascist, care se inspiră și din vechea idee imperială. Și în serviciul acestei opere, de fundamen- tală valoare în concepția fascistă, se încadrează și dreptul, ca știință, dar și ca reglementare de drept pozitiv. Ne găsim astfel în prezența a două concepții, deosebite în struc- tura lor intimă, izvorîte din evoluția realităților specifice a două mari comunități naționale europene, și prin aceasta însăși, privite ca parte integrantă a istoriei lor naționale. „Este sigur, — precizează d-l Djuvara, — că național-socialismul și fascismul, chiar în deosebirile lor, au fie- care explicația lui istorică,.. Această explicație învederează cum și de ce ele s'au format cu caracterele lor proprii, așa cum se înfățișează astăzi** (pag. 8). Astfel fiind, o transplantare și imitare a lor la alte popoare, nu poate fi — ca regulă generală — nici utilă, nici de dorit." Corespunzând realităților și necesităților unui moment istoric, la două mari națiuni, nici național-socialismul, nici fascismul, nu trebuesc pri- vite, — astfel cum autorizați exponenți ai acestor concepții revoluționare o afirmă, — ca „o marfă de export**. Și atunci, în chip firesc, cerce- tarea principiului ultim al dreptului la alte popoare, trebue să pornească deopotrivă dela qunoașterea și descifrarea propriilor realități naționale. * Astfel pusă problema, este locul de a vedea cum se conturează acest principiu ultim al dreptului nostru? Cu îndreptățire îl vede și îl cercetează d-l Prof. Mircea Djuvara, în însuși conceptul de națiune română. Frumoase pagini din acest studiu sunt consacrate analizei pro- 5 386 GEORGE SOFRONIE blemei, cum trebue interpretată ideea de națiune română ca baxH» dreptului nostru pozitiv, și mai ales pentru ce ea trebue să reprezinți pivotul însuși al reconstrucției întregului nostru drept. „Națiunea romftn^ — stabilește autorul •— o simțim cu toții. Sentimental acesta are de- sigur o explicație istorică și la noi. Venit din adâncurile trecutalwK nostru, cu suferințe, lupte și succese de care suntem mândri, noi ajungenk. să simțim națiunea noastră ca o realitate proprie, care nu se confundă.; nici cu „die Volksgemeinschaft** germană, nici cu „Statul** lui Musao- lini, încă mai puțin cu doctrina de luptă de clasă a conglomeratului: sovietic, și nici cu concepția occidentală a colectivității politice dia Franța și Anglia. Acest simțimânt nu este de astăzi, ci de când ne-am= deșteptat la vieață ca Români, l-am avut întotdeauna. El s'a intensificai însă treptat, prin acțiunea noastră istorică recentă. Pentru el am luptat* pentru el ne-am jertfit, pentru el a făcut tot ce a făcut Statal roinân* (pag. 13). Pentru Români așa dar, ideea de națiune apare ca ceva organic și indestructibil, ca un fapt concret, dar și ca un imperativ moral în același timp. Eliminarea din comunitatea națională apare, pentru această rațiune, ca o pedeapsă, și ca suprema pedeapsă. Așa o privește Legea română, în materie de dobândire și pierdere a na- ționalități» române: „De aceea, de altfel, noi considerăm despărțirea-: de națiunea noastră, pierderea juridică a naționalității române ca o- pedeapsă, iar dobândirea ei ca o favoare. Calitatea de „Român** în sensul apartenenții de neam și lege, este în gura noastră o laudă pentru altul și o mândrie pentru noi, după cum e o ocară a numi pe cineva „străin**, de orice fel ar fi“ (pag. 13). Și dacă atât de important este- conceptul de națiune pentru comunitatea română, este de admis intra- devăr, că „ . ..pozitivismul juridic nu se poate menține ca o concepție explicatoare a dreptului nostru. Națiunea domină legea. Legea este făcută pentru Națiune și nu Națiunea pentru lege. In Națiune găsim însă, prin acțiunea ei justificată, justiția obiectivă... De aceea nu suntem nici individualiști, pentrucă nu punem mai presus de toate voința suverană a fiecăruia, chiar dacă e arbitrară. Această voință nu are valoare pentru noi în drept, ci trebue să se subordoneze dreptului*, adică în speță ideii de Națiune și justiției** (pag. 14). Dar care este la noi, raportul dintre Stat și Națiune ? Intr'o atât de judicioasă formulă^ — și prin comparație cu concepția național-socialistă și cea fascistă, din care reese în lumină teza noastră proprie în materie, — d-1 Prof. Mircea Djuvara accentuiază, că „ ... Statul nostru nu este mai presus- de Națiune ca la Italieni, și nici invers ca la Germani. Statul nostru nu este o simplă creație tehnică accesorie, cu o funcție subordonată* dar nu este nici făuritorul Națiunii. Statul nostru este cu adevărat expresia juridică a Națiunii Române, în totalitatea lui. El își întinde aripile lui protectoare chiar și înafară de frontierele politice, atunci când acestea nu mai acopăr tot întinsul esențial al Națiunii Române* una și nedespărțită. El nu merge de altfel, mai departe de granițele, naturale ale Națiunii Române. Statul are așa dar la noi un rost na- țional, și nu e numai putere oarbă. E Statul nostru, prin noi înșine* purtător politic al idealului nostru național. Prin el ocrotim și facem, să trăiască cât mai intens Națiunea. El personifică Națiunea** (pag. 15—16)* NAȚIUNEA ROMANA, CA PRINCIPIU AL DREPTULUI NOSTRU 387 Ia sprijinul acestei teze, prezinți d-1 Djuvara interpretările in materie, ale doctrinei române de drept public. $i — arată D-sa — la recu- noașterea îndreptățirii ei, pledează cele mai caracteristice dintre mo- mentele istorice pe care le-a înscris Națiunea română și Statul român modem. Astfel fiind, ideea de Națiune urmează a fi recunoscută și ca idee centrală, pe care se sprijină și concepția noastră juridică: „In concluzie, concepția noastră juridică nu se întemeiază nici pe indivi- dualism, nici pe cosmopolitism, nici pe dreptul natural clasic, nici — în fine, — pe vreun subiectivism. La noi domină ideea de lege, de justiție concretă, prin Națiune, spre valori supreme obiective și raționale. Fără a fi individualiști, la noi aflăm ceea ce se cheamă în știința po- litică liberalism, dar un liberalism în cadrul Națiunii. Și aci aflăm un echilibru și o armonie superioară, care ne fac cinste** (pag. 18). * Dacă acesta este un adevăr științific, apare atunci ca yn coman- dament, ca „ ... știința juridică dela ndi să încerce odată, să găsească în mod metodic în sentimentul nostru național, în nevoile noastre și în idealul nostru românesc, fundamentul unitar al complexului institu- țiilor noastre** (pag. 3). In aceasta ar consta opera de reconstrucție a dreptului nostru. Numai astfel înțeleasă, ea ar servi și ar desăvârși „Reînvierea națiunii noastre, care și azi, constitue țelul suprem al în- tregii noastre activități, și deci al întregului nostru drept** (pag. 21). Prezentând argumentarea de bază a acestei probleme, — printr’o convingătoare documentare și judicioasă interpretare, — d-1 Prof. Mircea Djuvara deschide calea, pentra ca astfel cum o spune D-sa, „cercetă- torii noștri să adâncească problema mai departe** (pag. 4). Astfel, dacă promovarea cercetărilor de filosofie juridică și ex- plicarea filosofică a instituțiilor și principiilor de drept internațional, datoresc atât de mult culturii adânci, juridice și filosofice a Profesorului Mircea Djuvara, și neostenitei sale activități, — ce stărue ca un im- presionant exemplu, — prin studiul de față se desemnează un nou domeniu, către care urmează a se îndrepta atenția juriștilor români. Și acesta pare a fi și scopul urmărit de Profesorul Mircea Djuvara, — maestru reputat în domeniul juridic și filosofic, — prin luminoasa sa Comunicare dela Academia de Științe Morale și Politice. GEORGE SOFRONIE UN VOEVOD FILOSOF Cartea cea mai nouă pe care a tipărit-o Academia Română, „învă- țăturile lui Neagoe Basarab**, Domnul bisericii lui Manole dela Argeș, deșteaptă multe ajnintiri. Oamenii de știință au s'o îmbrățișeze cu sete. Au mai dat lupte în jurul, ei și sunt gata să le ia dela capăt, cei care au rămas printre noi sau moștenitorii lor. Cei din urmă, pe căre i-am apucat și i-am auzit rând pe rând, au fost Nicolae lorga de o parte, încredințat și aducând puternice dovezi istorice că aceste învățături ale bunului și credinciosului Domn al Țării Românești, Neagoe Basarab Voevod către fiul său Teodosie, date pentru întâia oară la lumină după 5* 388 EMANOIL BUCUȚA un manuscris românesc dela 1654, de loan, eciesiarhul Curții in Bucu- rești,- la 1843, au fost scrise într'adevăr și atunci, de tatăl Încoronat pentru coconul sortit să-i urmeze în scaun și, de cealaltă parte, Demo- stene Russo, învățatul bizantinolog, părtaș al altei păreri. Ar fi, după el, vorba Me o punere împreună târzie, la un secol și jumătate după plecare dintre cei vii a închipuitului autor domnesc, de mâna unui Călugăr, la el acasă in știința bisericească. Mă îndoiesc dacă se va mai putea face vreodată lumină in această pricină ■ acoperită de cețurile ¹ istoriei. Manuscrisele care s'au păstrat, slavon și grec, sunt astăzi toate înaintea noastră și, oricât ar fi de ciocănite, nu vor fi in stare să mărtu- risească altceva decât au mărturisit până acum. Atâția dintre noi vor crede și mai departe, lăsând pe oamenii de știință impărțiți pentru tot- deauna în tabere, că învățăturile sunt ale lui Neagoe. Voevodul, care a ocrotit pe întâiul nostru lucrător tipograf, monahul muntenegrean Macarie, și a ridicat cea mai strălucită biserică domnească, era destoinic să Înjghebeze și o asemenea carte. Poporul trebue să afle în sfârșit- acest adevăr și să și-l însușească. El ar fi un izvor de încredere și de putere. Mâna, care a așezat pe hârtie în gătita chirilică a vremii roa- dele unei vechi înțelepciuni, s’a făcut de mult pulbere, domnișorul, care n'a mai avut parte s’o folosească așa cum i o pregătise părintele, pentrucă s'a stins la Constantinopol fără să domnească, deopotrivă, dar învățăturile, ajunse după 400 de ani carte populară, pot să capete un nou rost. Prin ele vorbește gura strămoșilor, care ne însoțesc pas cu pas pe un drum plin de uimiri. Ceea ce își trec din mână în mână oamenii de cercetare poate fi foarte prețios pentru știință, dar ceea ce își împrumută din secol în secol popoarele este de un preț neasemănat mai mare pentru vieață. Cartea scoasă de Academia Română este datorită Domnului Vasile Grecu, profesor la Universitatea din București, și aduce, puse față în față, textul grecesc al învățăturilor, descoperit mai de mult la Mănă- stirea Sfântului Dionisie, dela Muntele Athos, la 1895, dar nereprodus până astăzi, și traducerea lui în întregime. Punerea în românește a fost făcută nu numai cu pricepere, dar cu adevărată evlavie, în limbă căr- ților bisericești, care trebue să fi fost și limba Curții dela Argeș în acele depărtate secole. închizi ochii și ți se pare că îl auzi șoptind pe însuși bunul și credinciosul Neagoe la o fereastră cu chenar de piatră a casei domnești. Știm cum se vorbea atunci din cea mai bătrână scrisoare românească pe care o avem. O scria acel Neacșu din Câmpu- lung negustorilor din Brașov, negustorilor sași de acolo care se vede că ne cunoșteau graiul, ca să le dea pe ascuns de veste mișcările Turcilor dela Dunăre. Era un fel de spion pe care îl aveau și-l plăteau la Curtea Domnului muntean. Cancelaria Domnească și biserica puteau șă întrebuințeze limba slavonă, pentru care aveau dascăli și dieci din Balcani, dar limba țării era aceasta. Neacșu ne-o spune în treacăt fără să se gândească, și sute de mii și milioane freamătă a înțelegere împre- jurul lui până la marginile pământului românesc și mai departe, pe unde trăiesc în acele timpuri românii. Acel freamăt trece și prin aceste învățături oricât oamenii de știință ne arată că au fost scrise în limba cancelariei și a bisericii. Domnul vorbea însă românește cu ai săi. Putea UN VOEVOD FILOSOF 389 să le scrie in scrisul de Curte, dar de vorbit, nu poate fi nicio îndoială, le vorbea in limba casei. Stărui, poate mai mult decât s'ar cuveni, in lucruri cunoscute nouă tuturor atât de bine, pențrucă foarte de curând ne-a fost dat să auzim, dela un loc tot atât de înalt pe cât de primej- dios, că poporul românesc ar fi alcătuit din două pături, una mai subțire, de cărturari și de locuitori de orașe, plină de erezia obârșiei latine, și alta groasă țărănească, aceasta slavă. N'ar trebui, aceasta din urmă, decât să fie desfăcută, prin vreun mijloc sau altul, de cea dintâi, ca să-și aștepte in liniște soarta. Asemenea basme istorice și filologice, care, la fel cu basmul folklorului, pornesc mai cu seamă din Răsărit, sunt, firește, fără niciun temei pentru orice om de astăzi, stăpân pe abecedar și de bună credință, dar ele indrăsnesc să se strecoare în învălmășeală, ca doar, doar, or rămâne amestecate cu celelalte și ne- descoperite până la timpul potrivit. Ce ar trebui să zicem atunci, noi despre Rusia, bunăoară, un adevărat turn Babei de popoare, adunate de unde s'a nimerit, cu un strat finez destul de gros chiar pentru *Ruși, și pentru care, ca să poată fi ținute împreună, s'a născocit, ca idee de unificare, când ortodoxismul, ca moștenire bizantină, împotriva Tătarilor și Turcilor, când țarismul ca moștenire imperială romană față de Europa și de Asia, și când șovie- tismul, ca moștenire marxistă, pentru întreaga lume? Ortodoxismul și țarismul s'au dus, sovietismul se clatină; se va mai găsi vreo idee de unificare pentru popoarele Rusiei? In ce ne privește, singur Neacșu, cu răvașul lui în limba românească aidoma la 1521 cu limba românească de astăzi, face de ocară și spulberă aceste vorbe de clacă panslavă. Tocmai pătura orășenească a suferit tot felul de înrâuriri, de port, de gând și de limbă, pe când pătura țărănească s'a păstrat neschimbată, românească de când se pomenește, de pe co- loana Traiană și românească și în zilele noastre spălând și aducând îndărăt în apele ei, de câte ori a trebuit, cealaltă pătură. Tot ce a fost și mai este străin se topește fără putere în ea. Vorba lui Alecsandri, dintr'o scrisoare trimeasă lui Papadopol Calimah la 6 Mai 1888 și pe care o iau din „Vieața lui Alecsandri" de Doamna Elena Rădulescu Po- goneanu: „Tot sper că Dumnezeu nu ne va lăsa, după atâtea lupte prin care am trecut; mai mult, am convingerea că oricine se leagă sau se va lega de România nu va avea bun sfârșit". Iată însă câteva rânduri din vestita scrisoare către oasele mamei sale Neaga și ale fiilor săi Petru și loan și ale fiicei sale Anghelina și cuvânt de plângere asupra lor, din învățăturile tălmăcite de d-1 Vasile Grecu. Ele sunt o probă, cum avem puține, de sguduitoare cuvântare de moarte. Asupra ei se îngrămădesc mai cu seamă luptătorii, unii ca să arate că numai un fiu putea să găsească asemenea cuvinte și cei- lalți ca să secată la iveală tot felul de nepotriveli, de care Neagoe nu s'ar fi făcut vinovat. Intre altele domnul Grecu răstoarnă cu ajutorul textului grecesc, o parte din' nepotriveli și ne întărește astfel și mai mult în părerea că ne aflăm înaintea unei cărți a Domnului dela 1520. Trebue să-i fim recunoscători și pehtru această întărire. Rândurile vor sluji de asemenea ca probă de limba, în care a fost făcută traducerea: 390 EMANOIL BUCUTA «Deci dară, prea Cuvioase Mitropolite și prea cinstiți Igumeni diaconi și voi toți mireni, popor creștin al Domnului care întotdeauQM ridicați laudă Domnului, care de nu s'ar despărți niciodată de voi, ascultați-mă prea puțin și pe mine, vrednicul de milă și să nu vă fie greu cuvântul meu! Căci din inimă mi-e dor să spun câteva cuvinte către oasele maicii mele. De aceea iertați-mă și fiți-mi îngăduitori, pă- rinților și fraților, căci fără de iertăciunea voastră nu putem grăi. „Așa dară, o maica mea și născătoarea mea, am luat iertăciune dela părinții și frații mei. Vreau a începe însă cu multe lacrimi și sus- pine a grăi către tine; și ascultă, maica mea, deoarece îndrăznesc să grăiesc către oasele tale cele ostenite! O maica mea dulce, din toată inima mea roaba lui Dumnezeu, Neago, câte încercări n'ai îndurat din pricina mea însărcinată și împovărată cu trupul meu, zi și noapte, cu osteneală și anevoie umblând, până ce a venit porunca lui Dumnezeu ca eu să mă nasc din tine. Mai întâi, deci, o maica mea, din aceasta ai luat asupra-ți pentru mine multă osteneală, câtă osteneală eu nu sunt în stare să o număr, după vrednicie, pe care a-i răbdat-o pentru mine. Știam că numai albina asemeneași se ostenește așa, deoarece ea din flori culegând dulceață, nu se mai satură de osteneală cu toată plăcerea; și așa mi s’a părut această sburătoare drept mult ostenitoare și plină de muncă. Dar știu că ea ziua se ostenește cu toată silința fără săturare, iar noaptea se odihnește. Iar tu, prea dulcea mea maică, te-am cunoscut mai mult luând asupră-ți pentru mine o osteneală fără de margini, căci albina noaptea se odihnește și se liniștește; așișderea și celelalte sburătoare ale cerului și peștii mării. Toate acestea în timpul nopții se liniștesc și se odihnesc. Dar tu, prea dulcea mea maică, nici noaptea, nici ziua nu aveai odihnă, nici nu te săturai de muncă și osteneală pentru mine. De aceea, maica mea prea dulce, când a venit timpul să dobândești odihnă din osteneala pentru mine, atunci eu intrai în dragoste întru inima ta și de atunci te-a cuprins muncă și oste- neală mare și mai multă, deoarece eu eram comoara ta și lumina ochilor tăi mai mult decât soarele. Și altă lumină nu credeai să o aibi a ta, decât pe mine, și nici altă vieață mai dragă a inimii tale. „De aceea, prea dulcea mea maică, nici inima ta, nici ochii tăi nu sau săturat cu totul de dorul tău către mine până la sfârșitul tău, la care nici atunci nu m'am aflat eu, nenorocitul, ca măcar atunci săturare ochilor tăi să găsească de dorul tău înfocat către mine, pri- vindu-mă în acel neîndurat ceas și inima ta să ia știre și eu, fiul tău, să iau binecuvântare și iertăciune. Dar se pare că, deoarece nu te iu- beam din toată inima mea, de aceea n'am fost învrednicit să mă aflu la mutarea ta din vieață, ca întru vederea ta către mine să se îndul- cească inima ta, după ce în timpul vieții tale întregi dragostea ta nu s'a săturat de mine și în timpul suflării tale celei din urmă iarăși te-ai aprins pentru mine și ochii tăi nu s'au săturat". Și cuvântarea urmează, ca un prohpd mirean, în care în loc să plângă mama, plânge fiul, cu încetineală, ca să ție cât mai mult, ca într'un lung priveghiu. Cine a avut o mamă și a pierdut-o, își simte la aceste cuvinte omenia din el înfiorată și lăcrămând. La fel sunt și celelalte învățături, legate într'un fel sau altul de omul de totdeauna UN VOEVOO FILOSOF 391 și păstrându-se până astăzi deopotrivă de viu. Ceea ce le îndepărtează puțin și le desface de fiecare din nou, ca să fie ale tuturor, este aflarea de față, necontenit în fund, a cărților sfinte. Este rama de sfințenie, scânteind și parcă bătută cu stele, în care stau înaintea noastră. Dar , este păcat că domnul Grecu a lăsat să scape și vorbe sau rostiri, în toată această frumusețe veche care ne ridică dela pământ, mai obiș- nuite în scrisul nesupraveghiat și trecător de toate zilele sau în cioc- nirile voite de modernisme și de forme din cronici dela unii scriitori mai ales teologi. Mă gândesc la împletirea din două fire a stilului ra- finat al lui Galaction, care s'a făcut doctor la Cernăuți și la apărarea neologismului, pe care o întrupează în teorie și în faptă un Leca Mo- rariu. Nu cumva este o trăsătură a Bucovinei, de unde ne vine și domnul Vasile Grecu, pe această poartă spre Apus a neamului ro- mânesc ? De pildă: „Să se aranjeze așezarea pocalelor de argint**; „și dacă toți vor lăuda acel sfat și-l vor aproba"; „și nimică nu omitefi"; „pe care le-a anunțat stăpânul**; „să nu neglijăm să ne întărim în harul Domnului**; „mortificarea trupului înviere se face a sufletului"; „suferința disolvă patimile"; „somnul cela mult face cugetareaobeză". In cartea populară, care ar putea ieși din punerea alături a celor mai bune texte din cele trei limbi, asemenea vorbe sau rostiri ar trebui cu mare băgare de seamă înlăturate. Aduceți-vă aminte de fresca de pe peretele ctitorilor dela Bise- rica lui Manole. Atâta măreție bizantină n'au mai cunoscut nici Domnii cei mai făloși ai istoriei noastre, nici Mircea la Cozia, Ștefan cel Mare la Voroneț, Vasile Lupu la Trei Ierarhi, Șerban Cantacuzino la Cotro- ceni sau Constantin Brâncoveanu la Hurez. Este în veștmintele grele de aur, dar nu este numai în veștminte. Este în biserica împărătească purtată de mâinile cu degete subțiri ale lui Neagoe și ale Despinei, și lucrată mai mare și mai cu migală decât altele, dar nu este numai în biserică. Este în părul lung și făcut inele pe umeri, dar nu este numai în păr. Este în cei trei coconi de-a*stânga, acoperind picioarele Dom- nului, și în cele trei Domnițe de-a-dreapta, ascunzând picioarele Doamnei, urcând și coborând, după vârstă, în cele două părți ca într'o scară a vieții, dar nu este numai în cei trei coconi și în cele trei dom- nițe. Trebue să cânte și nu-i vedem clopoțeii din ciocul porumbeilor de aur de sub streșini. Trebue să sune cântecele vlădicilor dinăuntru, feriți de toți ochii. Trebue să șoptească Domnul cuvinte din cartea de învățături, în care ne uităm noi urmărindu-1, • cum a spus pentru fiul său, în același chip, împăratul Constantin VII Porfirogenetul dela 950. Cartea aceasta nevăzută plutește peste toate. Voievodul nu este numai un stăpânitor de țară, dar și un filosof. Dă învățături pentru 4ot poporul și pentru toate secolele. Să ne plecăm genunchii! 22 Februarie 1943. EMANOIL BUCUȚA z 392 ST. PASCU INSTITUTUL DE ISTORIE NAȚIONALĂ DIN CLUJ LA SIB^J’i Este în deobște cunoscut cât de vitreg era înfățișat trecutul feo-» mânilor, atât al acelora din Transilvania, cât și al acelora din România^ liberă, de către istoriografia maghiară. Este cunoscut, pe de altă parte,» nu numai Românilor, dar și străinilor, rolul jucat de poporul românJM in această parte sud-estică europeană, dela plămădirea lui și până timpul de față, pe acest pământ așezat in „calea răutăților**, după ex-JB presiunea cronicarului Grigore Ureche. Neîntreruptele eforturi ale po-j porului român, uneori supraomenești, încât au umplut de mirare și au» stârnit admirațiunea străinilor, eforturi pentru a ieși la lumina istoriei,^ așa după cum originea și vrednicia sa îl îndreptățeau, au fost inter»‘ pretate de aceeași istoriografie ca svârcoliri neputincioase, făcute sub»; impulsul și în serviciul imperialismului de falsă factură, acoperit de > „mitul", tot atât de fals, al Sacrei Coroane. încercările făcute din partea ¹ istoriografiei române transilvane înainte de anul epocal 1918, nu erau decât manifestațiuni ce se sprijineau pe inițiative individuale, de a in- ‘ terpreta istoria noastră așa cum reieșia din analiza justă și obiectivăm' a izvoarelor, încât nu puteau realiza o operă sistematică de studiere '■ a trecutului nostru sub toate aspectele. Sprijinul ce-1 puteau avea, în ; cel mai fericit caz, din partea unor modeste societăți culturale și eco- nomice, nu putea învinge greutățile de tot felul, puse în cale de orga- j nizate și chibzuite piedeci oficiale. | Pentru completarea acestor lipsuri, pentru spulberarea tendențioa- 4 selor teorii, pentru prezentarea trecutului poporului român și mai ales- a ramurei sale transilvane, în lumina adevărului istoric, s’a simțit ca o-:| imperativă necesitate, înființarea, odată’ cu deschiderea Universității ro- :• mânești a Daciei Superioare, a unui Institut de Istorie Națională la- Cluj. Fondarea lui, cu prilejul inaugurării Universității (1 Februarie 1920)ᵣ se datorește Regelui întregitor, Ferdinand I, care i-a și acordat, cu- ; această ocaziune, un ajutor de 400.000 Lei. ■' Mijloacele prin care au crezut conducătorii Institutului: Ale- xandru Lapedatu și loan Lupaș, profesori de istoria Romă- 1 nilor la Universitatea din Cluj și membri ai Academiei Române, să* 1 realizeze scopul propus, au fost t | Alcătuirea unei biblioteci de specialitate, pe cât cu putință, mai . J completă, în care studenții și cei ce se ocupă cu studiul istoriei națio- nale, să-și găsească informațiunile necesare lucrărilor întreprinse. -îi întocmirea unei bibliografii istorice care să înlesnească munca cer- rl cetătorilor. ‘1 Publicarea unui Anuar în care cercetătorii să-și poată publica contribuțiile originale și meritorii. ‘ij Publicarea unei Biblioteci a Institutului în care cercetătorii să-și<, poată publica lucrările mai mari, precum și tezele de doctorat di» 'ț domeniul istoriei naționale, pregătite în cadrele Institutului și susținute la Universitatea din Cluj. *) Cu prilejul apariției Anuarului al VllI-lea al Institutului. INSTITUTUL DE ISTORIE NAȚIONALA DIN CLUJ LA SIBIU 39S Stimularea cercetărilor «istorice și a interesului public pentru ele, prin acordarea de premii și prin recompensarea morală și materială a scrierilor meritorii și de specialitate. încă din primii ani ai existenței sale, Institutul de Istorie Națio- nală, a trecut la înfăptuirea programului de activitate, stabilit de directorii săi. In anul 1922 apărea cel dintâi volum al Anuarului său, de un bogat și variat cuprins. Până în luna Septemvrie a aceluiași an, reușise să-și formeze o bibliotecă de 4813 volume și broșuri și 718 volume colecțiuni de reviste și ziare precum să-și alcătuiască, și un catalog alfabetic care să înlesnească cercetătorilor orientarea în bibliotecă. Aceșt îmbucurător și promițător început a continuat în mod pro- gresiv în toate punctele programatice fixate. Astfel, pe lângă faptul că- și-a cumpărat un imobil propriu, în valoare de 5 milioane de Lei (Str. N. lorga Nr. 11), putând, în felul acesta, să se organizeze după un sistem cu totul occidental și să permită o. muncă mai intensă și mai rodnică, atât personalului cât și studenților, în decurs de 17 ani a publicat 7 volume din Anuarul său, de un cuprins tot atât de bogat și variat, unul dintre volume depășind chiar 1000 de pagini; a mai publicat un volum de peste 1000 de pagini, închinat fraților Ion șt Alexandru Lapedafu, cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani și un volum de aceeași extensiune, în limbă franceză: La Transylvanie, făcând cunoscut străinătății, în mod obiectiv și științific, toate aspectele vieții publice din trecutul acestei provincii românești, prin colaborarea celor mai competenți studioși români; a mai publicat 7 volume din Biblio- teca Institutului, dintre care cinci teze de doctorat și, în sfârșit, un volum de Documente istorice transilvane, datorit directorului său, prof. I. Lupaș, cuprinzând, pe o extensiune de peste 500 de pagini, un număr de 206 documente, în mare parte inedite. Secțiunea bibliografică isto- rică română a Institutului s’a publicat pe mai mulți ani și era pregă- tită pentru întreaga perioadă, iar dacă nu s’a publicat decât pentru 6- ani, s’a datorit numai lipsei de fonduri necesare. Numărul volumelor din bibliotecă a ajuns la 14.200 și 1449 volume de periodice. Tot în acest timp, s’au acordat 8 premii pentru diferite lucrări meritorii. Directorii Institutulții, prin munca, dragostea și priceperea lor, au reușit să facă din nimic o instituțiune demnă de un popor cu un trecut glorios și cu un viitor important între celelalte popoare ale lumii, instig tuțiune ce poate sta alături de oricare alta similară europeană. Mai alăSi prof. I. Lupaș, a reușit să creeze un număr respectabil de cercetători în domeniul istoriei naționale. Este deajuns să spunem că dintre cei 60 de colaboratori la volumul omagial închinat fraților Lapedatu, 18- erau foști studenți ai Universității clujene, pregătiți în cadrele Institu- tului, până la anul 1935, mulți alții după această dată. N'a fost nevoie de o perioadă mai lungă decât un deceniu pentru ca noua fundațiune românească să se impună nu numai cercu- rilor culturale românești, dar și străinătății, cercetători numeroși, din toate țările europene interesându-se de activitatea Institutului și căutând a-1 cunoaște mai de aproape, de câte ori aveau ocaziunea să ne vizi- 394 ST. PASCU -teze țara. Cele două decenii de activitate bine organizată și serio^ coordonată, au fost suficiente pentru, ca bazele Institutului pentru cer-* -cetarea trecutului românesc să fie atât de solid înfipte în vieața orga- nică a ființei noastre culturale, încât activitatea lui să nu fie prea midi stingherită de sguduirile dureroase prin care a fost încercată ființj* noastră națională. Dovada o avem în faptul că, îndată stabiliți în vre- melnica oprire sibiană, Institutul de Istorie Națională din Cluj la Sibiu să poată da la lumină un nou volum din Biblioteca sa (Nr. 8), precum ți un impunător volum — al VlII-lea — din Anuarul său, care, fii cele aproape 600 de pagini aduce contribuțiuni noi la progresul isto- riografiei naționale și mai ales a celei transilvane. In fruntea volumului se publică teza de doctorat a Marinei Lup aș despre Mitropolitul Sava Brancovici, autoarea reușind a trata subiectul ales după o metodă critică, profundă și minuțioasă, la care se adaogă și forma plăcută a stilului și gândirea independentă. In aceste cadre este înfățișată vieața și activitatea mitropolitului martir al cre- ■dinții sale, Sava Brancovici,* adăogându-se și zece anexe documentare, unele puțin cunoscute, altele inedite. Carol Gollner publică un număr de 79 broșuri contemporane din care se reflectă — în bună parte — faima de care s'a bucurat Mihai Viteazul, Domnul Țării Ro- mânești, înfăptuitorul celei dintâi uniri politice a tuturor Românilor între granițele etnice firești dela Nistru și până la Tisa. Broșurile pu- blicate sunt precedate de o interesantă introducere, în care se dau lămuriri necesare referitoare la. originea și însemnătatea acestor fel de publicațiuni, în general și la cele publicate, în special. Un subiect cu totul de altă natură tratează Aurel Decei în studiul său: Cetatea ■Salgo din Sibiel, care, după o pătrunzătoare analiză a izvoarelor na- rative și documentare, ajunge la concluziunea că cetatea amintită a fost o cetate regală, întemeiată în a doua Jumătate a veacului al XUI-lea, după alungarea Tătarilor, de către regele Bela IV. La Miscellanea, prof. I. L u p a ș publică interesantul studiu despre Mitul „Sacrei Coroane", dovedind pe deplin, că această coroană n’a fost dăruită regelui Ștefan cel Sfânt din partea papei Silvestru II, și prin urmare „mitul" se datorește unui falsificat, plăsmuit de abia în veacul al XVII-lea și anume la anul 1635, de un candidat de episcop, loan Tomko MarnaviC, care avea nevoie de o astfel de bulă pentru a putea păstori, împotriva hotărîrii Scaunului apostolic, care nu voia să-l recunoască și că, prin urmare, apostolicitatea regilor vecini nu se bazează decât pe același „mit", izvorît dintr’un falsificat. Da vid P r o d a n publică o contribuțiune mai mult din domeniul istoriei sociâl- economice, când discută problema dării numită iliș și frecvența ei în Transilvania, ajungând la concluziunea că și pe teritoriul cuprins între Carpați și Tisa avea un înțeles asemănător „când nu chiar identic", cu înțelesul pe care-l avea în Principate și că numele impozitului ar -deriva dela ungurescul eles și nu dfela tătărescul iiliis. învățătorul pen- sionar Ieremia Russu publică interesante lucruri, așa cum le vă- zuse și auzise personal, despre vandalismele săvârșite la Turda asupra ■caselor și familiilor fruntașilor români în timpul Memorandului și mai ales asupra aceleea a lui loan Rațiu, președintele de atunci al Parti- INSTITUTUL DE ISTORIE NAȚIONALĂ DIN CLUJ LA SIBIU 395 dului Național. Noui date referitoare la loan Piuariu Molnar publică Lia Dima și prof. V. Bologa. In partea Ill-a a Anuarului, se publică un număr de 33 de re- censii ale cărților de conținut istoric, precum și a 8 reviste istorice, semnate de membri ai Institutului. Iu acest al VUI-lea volum al Anuarului, se publică și trei necro- loage: Nicolae lorga, datorit prof. I. Crăciun, T. V. Păcățeanu, da- torit prof. I. Mo ga și T. Botiș, datorit autorului acestor rânduri. In sfârșit, acest volum se închee cu înșirarea comunicărilor făcute de membri Institutului în colaborare cu secțiunea istorică a „Astrei** în cei din urmă trei ani. Dacă vom aminti că Institutul de Istorie Națională din Cluj la Sibiu, are sub tipar un nou volum din Biblioteca sa (Nr. 9), al IX-lea volum al Anuarului său și cel de al doilea volum din Documentele transilvane, va fi deajuns a-și da seama oricine că sămânța ^aruncată la întemeierea lui a căzut pe pământ bun și că peste vicisitudinile vremii, nu numai că activitatea lui n’a scăzut, ci, dimpotrivă, s'a ampli- ficat, unicul scop al existenței sale fiind intensificarea cercetărilor puse în slujba științei și a națiunii. ST. PAS CU E. LOVINESCU: ANTOLOGIA IDEOLOGIEI JUNIMISTE⁰ Ideologia junimistă continuă să rămână problema centrală a lite- raturii, în specie a criticii române postbelice. Direcția nouă a lui Titu Maiorescu, atât de mult discutată, a sfârșit prin a fi acceptată ca singur drum pe care spiritul se poate manifesta în creații de cultură majoră. Cel puțin pentru adevărații oameni de știință, lozinca Direcției noi: adevărul ca temelie a culturii, este un bun câștigat, „căci fără o cul- tură poate încă trăi un popor cu nădejdea că la momentul firesc al desvoltării sale se va ivi și această formă binefăcătoare a vieții ome- nești, dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor și dacă stăruește în ea atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a istoriei: că în lupta între civilizația adevărată și o națiune rezistentă se nimi- cește națiunea, dar niciodată adevărul** (Maiorescu, Critice I), și cel puțin pentru critica estetică, dominantă acum în' literatura română, teoria maioresciană de selecționare a producțiilor literare după crite- riul disocierii artei de domenii extraestetice, rămâne un principiu per- manent valabil. Cunoașterea ideologiei junimiste a devenit atât de nece- sară, încât pe lângă numeroasele studii asupra operelor principale ale reprezentanților ei, s'a simțit necesitatea completărilor cu texte nu in deajuns de cunoscute. Unei astfel de necesități răspunde și Antologia ideologiei junimiste, întocmită de E. Lovinescu. Nu ne vom opri decât asupra a ceea ce a subliniat însuși autorul: textele care întregesc ideologia curentului, atât pe plan literar cât și social-politic. *) Ed. Casa Școalelor. 1942, 460 p. 396 EUGENIU TODORAN S Din scrierile Iui Titu Maiorescu sunt reproduse patru articol* importante din acest punct de vedere. Se știe că în teoria hegelia^ pe care a adoptat-o Maiorescu, arta, ca și religia și filosofia, exprimă Absoluta!, identic in metafizica romantică germană cu Ideea. Ori ideea fiind întotdeauna adevărată, ramurile culturii nu sunt decât mijloace de manifestare a adevărului. Frumosul fiind cunoașterea imediată,, și prin urmare sensibilă, a Absolutului, arta prin contemplație, ajunge la o cunoaștere pură a realității, la arhetipurile lucrurilor, cu alte cuvinte, redă ideile platoniciene, care constitue esența ultimă a existenței. Fr. Th. Vischer, sub influența lui Platon a identificat ideea cu tipicul și pe aceeași linie de gândire, Maiorescu susține că artistul ia obiectului mărginirea individuală și transpunându-1 în lumea ideilor platonice, îl preface în tip. Acea operă de artă este morală, care poate produce emoții estetice capabile de a ne scoate din lumea intereselor egoiste. însuși titlul primului articol din Antologie: Pentru ce limba latină este chiar în privința educației morale studiul fundamental în gimnaziu, este în măsură să ispitească pe cineva preocupat de teoria critică a lui Maiorescu. Scopul educației este astfel formulat: „nimicirea mărgi- nirii egoiste a individului și supunerea lui sub rațiunea lucrurilor, spre a-1 face independent și întărit în contra pasiunilor sale proprii și in- fluențelor exterioare". Ori studiul teoretic tocmai aceasta face: ne ri- dică la abstracție, la universalitate, ne dă legea generală, în vreme ce experiența ne dă numai cazul determinat, faptul individual. Pentrucă scopul educației este de a ne întări principii constante în contra ori- cărui fel de tentații, de a ne nimici dorințele egoiste neregulate și de a ne supune rațiunii. Științele nu vor veni mult în ajutorul educației. „Lor li se cuvine fără îndoială un Ioc, însă loc inferior în ierarhia științelor umanitare". Căci cum spusese în Critice, activitatea științifică este produsul unei sete de cunoaștere care nu poate fi satisfăcută în întregime. Arta, „prinde atenția neliniștită și agitată spre infinit și în- fățișându-i o idee mărginită în forma sensibilă a frumosului îi dă liniștea contemplativă și un repaos intelectual" (Critice I, p. 38). Deci studiul teoretic care va veni mai mult în ajutorul educației va fi acela al lim- bilor clasice și în special latina „căci el are calitatea întregii antichități pe care unii o numesc obiectivitate, alții realitate și a cărei existență este: a scoate egoismul sau mai bine individualismul din fiecare om și a supune pe acesta unei sfere superioare, adică întru cât este cetă- țeanul statului și disciplinii, întru cât este spirit gânditor — naturii lu- crului și adevărului. Astfel subiectivitatea în luptele nefericite ce le produce, lipsește dintr'ânsa. Și de aici provine impresia de repaus și de mărime ce ne-o produce antichitatea, pare că dintr'un râu turburat intrăm în oceanul limpede, de aici provine diferența că pe când în scrierile modernilor auzim întotdeauna vorbind un individ cu mărgi- nirea sa egoistă, în opurile clasicității, în Tucidide, în Cesar și în Salustiu nu auzim pe istoriograf, ci pare că auzim însăși istoria, în epopeele lui Omer și în cântecele rustice ale lui Virgiliu nu vedem pe poet, ci chiar întâmplarea și realitatea poetică. Cu un cuvânt: antichi- tatea și studiul ei nu ne dă o lume strecurată și modificată prin crearea vreunui individ pronunțat, ci ne dă lumea simplă și adevărată precum* E. LOVINESCU: ANTOLOGIA IDEOLOGIEI JUNIMISTE 397 este ea în ea însăși. Aceasta este calitatea nemuritoare care impune spiritului junimii studioase direcția cea mai sănătoasă, care îi deschide un câmp întins pentru activitatea rațiunii, însă i-o supune totodată sub legea naturii lucrurilor sau a adevărului și astfel îi taie în rădăcină aberația egoismului. Această calitate este puternicul argument pentru care studiile clasice au fost până acum nutrimentul principal al inteli- gență în omenire și vor rămâne întotdeauna până când va fi vorba de bine, de adevăr și de frumos** (E. Lovinescu op. cit, p. 38—39). După cum în domeniul estetic singură arta, care ne despersonalizează, este morală, tot așa în domeniul învățământului limba latină prin acea obiectivitate antică, „este studiul fundamental, nu numai ca studiu teo- retic, ci chiar în privință morală". In articolul cu care ne ocupăm, de asemeni, pulsează felul de a gândi al junimiștilor și în domeniul filosofiei isteriei. Fără a intra în amănunte, putem spune că ceea ce Emmescu susținea despre popor, mărginit la instincte și devenit națiune prin puterea spiritului (luat în înțeles de totalitate) și asupra istoriei ca desfășurare a gândirii lui Dum- nezeu, este parcă rezumat în acest fragment din Maiorescu: „Umani- tatea ca și individul începe opera sa socială prin instinct, îl continuă prin rațiunea empirică și-1 sfârșește prin rațiunea propriu zisă. Cu alte cuvinte, ea începe prin instinct, continuă prin egoism și sfârșește prin morală. Nu trebue însă să luăm această concomitență între punctul de vedere egoist și punctul de vedere moral. Instinctul este strigarea orga- nismului nostru, vocea naturii care având conștiința existenței sale, aspiră la scopul pentru care e creiată, fără însă a-1 înțelege; când vine rațiunea să asiste la acest fenomen al desvoltării primitive, și spon- tanee a naturii omenești, ea examinează formula generală a determi- națiilor noastre instinctive sau egoiste și reformează sau modifică viciile și defectuozitățile impulsiunii noastre primitive, mai înainte de a-i da satisfacția legitimă; rațiunea individuală carenu este decât emanația rațiunii divine, recunoaște legile care sunt comune tuturor rațiunilor. In consecință, ordinea universală prin care creațiunea pășește spre menirea absolută și definitivă a lucrurilor, nu este alta decât totali- tatea legilor rațiunii absolute a lui Dumnezeu; (sublinierea aste a noa- stră) prin urmare a oricărei rațiuni individuale** (E. Lovinescu, op. cit. p. 91-92). Ceea ce Eminescu înțelegea prin -arta guvernării, surprindere a stadiului de evoluție a poporului pe linia lui istorică, nu este decât definirea întregii doctrine politice a „Junimii". Ea poate constitui teza ideologică a luptei pentru adevăr în vieața noastră politico-socială, susținută de toți membrii societății. Unul mai puțin cunoscut este Vasile Pogor, din activitatea căruia Antologia reproduce o prezentare a cărții lui H. Buckle Istdria civilizațiunii în Englitera în care se expune o idee bine primită la „Junimea" : progresul este condiționat de legi orga- nice, naturale, iar reformele guvernamentale, cum erau la noi adoptate de aiurea, nu fac decât să-l împiedece. Cel care studiază însă mai îndeaproape ideea centrală a „Junimii" în politică este Th. Rosetti. Alături de P. P. Carp, Maiorescu, Emi- -"■ș 398 EUGENII! TODORAN ' □eseu, Th. Rosetti susține că statul este națiunea organizată, încât forate lui nu poate fi modificată decât prin evoluția normală a acesteia, de- elemente care corespund structurii ei intime. In Despre direcțiunea pro~ greșului nostru spune: „Acest caracter al statului ca o personalitate; deosebită de individualitățile din care se compune, il face a fi primul și adevăratul purtător al culturii. Precum numai in el o vieață indi- viduală ajunge a fi cu putință, care după îndestularea trebuințelor curat materiale ale omului, să-i lase timpul slobod pentru ocupația dezinte- resată a inteligenței, așa numai prin el se pot realiza cerințele mai înalte ale naturii omenești. Dela situația statului și a individului către olaltă va atârna în ultima instanță desvoltarea intelectuală și mai mult sau mai puțin normală a caracterului acestuia, prin urmare a tot ceea ce numim progres. El fiind manifestarea cea mai puternică a intelec- tului uman, fiind forma în care întrupează tendințele și puterile unui popor întreg, îl vom putea considera cu dreptate ca și purtătorul cel de căpetenie al vieții unei națiuni. Cu dânsul stă și cade individuali- tatea colectivă ca al cărui mădular numai omul poate realiza toate tendințele proprii ale naturii sale; în el se oglindește singur acel sub- strat al individualităților deosebite, care-1 numim caracterul sau geniul unei națiuni" (E. Lovinescu op. cit. p. 121—22), iar ca o urmare a. copierii „en bloc" a formelor de civilizație străină, este ruperea șirului desvoltării istorice și a legăturii dintre clasele sociale. Explicarea pro- cesului acesta de disoluție a claselor stăpânitoare și formarea unei „noi clase de scribi", cuprinde idei mult apropiate de teoria lui Eminescu asupra „păturii suprapuse". Ideologia junimistă susținea o continuitate în cursul istoriei, încât articolele lui A. D. Xenopol, care admitea o revoluție în desvoltarea noastră, au ridicat, după mărturia lui I. Negruzzi, o, adevărată furtună la „Junimea". Prin ideile lui asupra curentului prin care națiunea noa- stră trebuia să-și sincronizeze desvoltarea istorică cu mișcarea revolu- ționară apuseană, era un fel de „cioară vopsită" la „Junimea". Intran- sigența ei, reprezentată în ziaristică mai ales de Eminescu, nu putea admite pătrunderea ideilor morale și politice ale sec. XlX-lea în vieața noastră publică și nu putea accepta afirmații ca acestea: „ca toate adevărurile generale omenești, aceste mari principii nu sunt proprietatea niciunui popor în parte. Precum fiecare generație le suge dela altele,, astfel fiecare popor le împrumută dela altul, care în realizarea lor au apucat mai înainte. Introducerea acestor principii în vieața unui popor, care nu se bucură încă de ele, este deci o necesitate istorică și faptă cu totul normală, bazată pe solidaritatea popoarelor și a desvoltării lor în istoria omenirii" (E. Lovinescu, op. cit., p, 209). Junimea nu avea însă un istoric de talia lui A, D, Xenopol care să documenteze concepția ei asupra istoriei. Singur G. Panu, — care păcătuia însă prin lipsa de idei generale și prin urmare lipsit de pu- terea discernerii documentelor în vederea formulării legilor istoriei — era acela care polemiza cu susținătorii concepțiilor potrivnice, In in- troducerea articolului său Studiul istoriei la Români, reprodus in An- tologie se găsesc câteva palide formulări asupra procesului istoric, care E. LOVINESCU: ANTOLOGIA IDEOLOGIEI JUNIMISTE 399* pot fi considerate ca niște slabe umbre ale doctrinei politice a Iui Emi- nescu. Antologia mai completează ideologia junimistă și în domeniu ling' vistic cu studii de Al. Lambrior și V. Burlă. Cu materialul nou pe care-1 dă la iveală cartea d-lui E. Lovi' nescu aduce o contribuție prețioasă la o problemă de a cărei rezol- vare depinde viitorul culturii românești: cunoașterea ideologiei junimiste, EUGENIU TODORAN ÎNSEMNĂRI CONCURSUL DE TEATRU AL ASTREI Se împlinește un an de când Astra, la inițiativa grupării, «Prietenii Teatrului**, a publicat un concurs pentru piese de teatru originale. Se prevedeau două ■ premii și anume I de 30.000 Lei pentru cea mai bună piesă cu subiect din vieața satului românesc sau din trecutul Ar- dealului și II de 15.000 Lei, pentru cea mai bună.piesă modernă (cu orice su- biect). Termenul ultim pentru înaintarea lucrărilor a fost 1 Noemvrie 1942 Co- misiunea de acordare a premiilor a fost compusă din d-1 Ion Agârbiceanu, di- stinsul nostru scriitor, membru al Co- mitetului Central al Astrei, d-1 Lioiu Rusa, profesor la Universitatea Daciei Superioare, conducător al grupării dra- matice de pe lângă Seminarul de Este- tică, Petru Olaru, membru în Comitetul Central al Astrei, apreciat scriitor po- pular, D. St. Petruțiu, conducătorul gru- pării „Prietenii Teatrului" și Ion Breaza, secretarul literar al Astrei. Suma destul de mare a celor două premii a îndemnat un număr însemnat de concurenti să-și încerce norocul. Comisiunea a avut deci destul de mult de lucru cu triarea ma- nuscriselor. De aceea nu s'a putut lua o decisiune decât la 1 Martie 1943. Ea este următoarea: 1. Se acordă premiul I de 30.000 Lei piesei Ursita, în trei acte, cu obligați- unea pentru autor de a face modificările pe care comisiunea le crede necesare. Autorul ei este Cornelia Popp, din Bu- curești, str. Greceanu nr. 4. 2. Intru cât niciuna din piesele in- trate la concurs nu întrunește condi- țiunile premiului II, destinat unei piese moderne, comisiunea decide să se schimbe destinația lui, acordându-se unei piese .din repertoriul teatrului să- tesc. Comisiunea a fost determinată să ia această hotărîre de faptul că, după decernarea premiului I, singura piesă care putea fi luată în considerare era Lelea Ană Gură-Multă, comedie în trei acte, de Dr. N. Lupa, din Blaj. Ea a acordat deci premiul II lucrării acesteia recomandând în același timp publicarea ei în Biblioteca Populară a Astrei. La câteva zile după ce era anunțat Corneliu Popp, — un nume cu totul ne- cunoscut membrilor comisiunei — despre distincțiunea ce i s'a acordat, Astra primea o scrisoare dela acest autor prin care aducea la cunoștință că-și retrage piesa dela concurs deoarece ea a fost primită in repertoriul Teatrului Național din Capitală. Faptul nu putea decât să bucure juriul, fiind o dovadă în plus despre buna lui alegere. N'a mai primit însă niciun răspuns dela autorul piesei, cu toate că a fost repetată scrisoarea prin care era anunțat despre rezultatul con- cursului. Abia după câteva săptămâni am găsit dureroasa explicație a acestei tăceri: Un ziar din capitală publica o ÎNSEMNĂRI 401 notiță, pierduti printre informațiile lui, că tânărul Corneliu Popp, a cărui piesă a fost primită in repertoriul Teatrului Național — a decedat. Toate încercările noastre de a afla prin corespondență cine este acest tânăr, pe care moartea l-a smuls dintre noi in momentul când de abia își deschidea aripile talentului său excepțional, au rămas infructuoase. Așteptăm cu legitimă nerăbdare pre- miera Ursitei la Teatrul Național, fiind siguri că ea va fi o surpriză pentru pu- blicul din Capitală, așa cum a fost și pentru membrii juriului dela Sibiu. Vom vorbi atunci mai pe larg despre ea. O plăcută surpriză a fost pentru juriu și comedia d-lui Lupu, prin vioiciunea și umorul ei viguros, prin puterea de a zugrăvii tipuri, prin coloarea ei țără- nească autentică. După credința noastră este una din cele mai 4>une piese pentru repertoriul teatrului sătesc. Ea va apare în curând în Biblioteca Populară a Astrei. I. B. DREPTUL Șl DATORIA CRITICEI In numărul 3—4 al revistei noastre a apărut o cronică asupra vieții artistice la Sibiu, semnată de d-1 Negoițescu, în care se exprimau anumite păreri despre dd. N. Brana și I. Vlasiu, artiști plastici ardeleni. Dacă le-am lăsat să apară este pentrucă credem că nu trebue să înă- bușim cu totul glasul criticii, atunci când ea este făcută cu onestitate, bună cre- dință și cu răspundere. Mai ales in cro- nicile ei, „Transilvania** caută să fie o oglindă fidelă a vieții intelectuale ro- mânești. Ele au caracterul mai mult de informație decât de atitudine. De aceea opiniile exprimate pot să se deosebească unele de altele. In^niciun caz ele nu angajează Astra, care își are programul și statutele ei cunoscute. Cronica amintită a avut darul să su- pere rău (cu toate că mărturisește cu insistență că n'are obiceiul să se su- pere ...) pe d-1 1. Vlasiu, unul din ar- tiștii vizați. D-sa răspunde într’un ar- ticol, publicat în „Țara** dela 28 Mai a. c., încărcând cu epitete de-a-dreptuț insultătoare pe bietul d. Negoițescu și cerând o lămurire și din partea noastră. Am dat-o în rândurile de mai sus, odată pentru totdeauna, atât pentru d-sa cât și pentru aceia care vor mai avea nevoie în viitor de astfef de explicații N’am luat însă condeiul în mână nu- mai pentru a astâmpăra focul d-lui Vlasiu. Chestiunea ni se pare mult mai gravă, decât o simplă ceartă între doi tineri supărați, care, dacă se ceartă as- tăzi — mâine se pot pupa din nou, așa cum s’au pupat ieri. Lipsa aceasta de toleranță și de urbanitate în discuțiile de idei, insulta personală la care se re- curge cu prea mare ușurință, între oâ- meni care vreau să reprezinte elita ti- neretului nostru, este un semn de infe- rioritate, o mare pată pe societatea ro- mânească. Credeam că după Unire ne vom vindeca de această slăbiciune. Dim- potrivă, ea a fost cultivată, nu numai în presă, ci chiar și în paginile celor mai pretențioase reviste ale noastre. Pe motivul că se face pamflet, sau cu alte cuvinte, că înjură cu talent, intelectualul român înjură fără să cruțe nici măcar defectele fizice ale adversarului. Aceste procedee au dăunat adânc însăși ideii de critică. Nu este de mirare că s'au găsit oameni care au spus cu toată se- riozitatea'că decât astfel de critică mai bine de loc. Gravă exagerare și aceasta, căci o societate și mai ales o vieață in- telectuală lipsită de critică este con- damnată la abuzuri și rătăciri de care se va căi amarnic. Pentru Dumnezeu deci, bătrâni și ti- neri — mai ales tineri — nu înveninați această armă atât de necesară pentru consolidarea vieții românești. Fiți mai toleranți cu ideile adversarului și, mai ales, nu-i contestați cu prea mare grabă buna lui credință. Numai așa vom putea ajunge la acea înțelegere, atât de nece- sară pentru ceasul de acum și cel care ‘ 6 402 ÎNSEMNĂRI ▼a veni. Dacă vom continua să ne îm- proșcăm unii pe alții cu noroi, nu vom face altceva decât vom adânci prăpastia săpată între noi în cei douăzeci și cinci de ani dela unire. Ne-am căit amarnic pentru ea în 1940, Tare ne temem insă că dacă nu vom căuta să ne vindecăm de păcatele noastre, căința din urmă va fi și Âiai cumplită decât cea dintâi. Nu atingeți apoi în focul luptei voastre , această rană deschisă a Ardealului, care sângerează ca niciodată în trupul nației și pe care dacă nu vom vindeca-o vom suferi cumplit în veacul veacului. Nu luați numele lui în deșert. Ori de câte ori vorbiți de toate ale acestei provincii, îmuiați-vă de zece ori penița în cer- neală, înainte de a scrie cuvântul de ocară sau de laudă. O spunem aceasta pentrucă am observat în timpul din urmă atât ușurința, vecină cu ocara, cât și lauda, care miroasă de departe a rnonetă de câștig. Atât deocamdată. Dacă este necesar vom reveni. Ion Breazu XV GRAVURI IN LINOLEUM este titlul elegantei și luxoasei mape, pe care ne-a dăruit-o, recent, Ardealul de dincolo. Ea a apărut în „Colecția ar- tiștilor români din Transilvania de Nord**, de sub patronajul Prof. Emil Hațeganu și de sub îngrijirea d-lui Raoul Șorban Tipografia Națională din Cluj, 1943). Talentatul gravor este d-l Victor A. Constantinescu, despre care, spre marele nostru regret, nu știm decât că împre- ună cu d-nii P. Abrudan, Al. Anca, I. Cherejan, E. Cornea, T. Harșia, V. Ilieșiu, E. Păcurariu, V. Raus, I. Șerban și A. Ursoviciu, este unul din colaboratorii d-lui Raoul Șorban. Am dat numele tu- turor membrilor acestei grupări, pen- trucă e bine să fie cunoscute ca ale unor luptători pentru cultura românească de dincolo. (Numele lui Valentin Raus, P. Păcurariu, Teodor Harșia, Emil Cornea și Petru Abrudan, au mai fost amintite, de altfel, de*d-l Ion Breazu, într'un nu- măr din anul trecut al acestei reviste (la p. 971), în legătură cu cele patru admirabile caiete de artă apărute în aceeași editură.) Dacă despre gravorul însuși nu știm< aproape nimic, in schimb opera vorbește destul de lămurit despre talentul d-sale. întâia planșe reprezintă o sugestivă troiță într'un cadru trist, cu munți în fund, pare-că un simbol al celor rămași dincolo, doar în grija lui Dumnezeu ... Subiectul celorlalte gravuri il constitue peisaje sau momente înduioșătoare prin ambianța atât de cunoscută: o bi- sericuță de lemn dintr'un sat tnaramu- reșan, încadrată de copaci desfrunziți; un cioban păzind câteva oi pe un plaiu al munților Rodnei; un Moț plecat la drum cu ciubere și cercuri... O frescă de patru planșe riguroase, arată neos- toita muncă a țăranului nostru: aratul, sămănatul, secerișul și aducerea „buca- telor" acasă... In sfârșit, penultima planșă pare să reprezinte un autopor- tret al artistului. Să fie oare negrul petelor din tehnica gravurii, care te învăluie într'o grea umbră de tristețe, după ce ai privit cu mai mult răgaz cele 15 planșe? Ori e gândul apăsător al peisajelor și oame- nilor pe care nu i-am văzut de aproape trei ani? Ion Muțlea SIMBIOZA ALBANO-ROMÂNĂ ȘI CON- TINUITATEA ROMÂNILOR IN DACIA In ultimul număr al Revistei Fundațiilor Regale, de pe Mai (An. X, Nr. 5, pp. 243—270), profesorul Th. Capidan, apre- ciatul filolog dela Universitatea din Bu- curești, care ne-a dat studiile cele mai bune, în ample monografii, asupra gra- iului Românilor din sudul Dunării, un cunoscător al limbilor balcanice și al relațiilor dintre ele, semnează un docu- mentat articol cu titlul de mai sus. Acest mic studiu i-a fost prilejuit savantului român de apariția lucrării profesorului ÎNSEMNĂRI 403 german Georg Stadtmiiller dela Univer- sitatea din Lipsea: Forschungen zur al- banuchen Friihgeschkhte, publicată în re- vista „Archivum Europae Centro-Orien- talis" (tom. VII, fasc. 1-3, 1941, pp. 1-196) din Budapesta. In studiul său Georg Stadtmiiller se ocupă de începuturile istorice ale popo- rului albanez, care se pierd în întune- ricul evului mediu. Și cum acestea au contigențe cu trecutul nostru și prezintă diverse analogii, găsește nimerit să se pronunțe în treacăt și asupra problemei continuității Românilor în Dacia. Pornind însă, dela constatarea că, „in România problema continuității trecea și, pe alo- curi, trece in opinia publică și acum> ca un Palladium național-politic, care trebue apărat cu orice preț", nu ne este greu să gâcim pe ce valuri plutește pro- fesorul german și in apele cărui „adevăr" bate studiul său. De problema patriei primitive a Alba- nezilor, care, ca și pentru poporul român, pune nenumărate dificultăți în rezolva- rea ei, se ocupă și Stadtmiiller. Acesta neagă existența vreunei relații intre pa- tria primitivă a poporului albanez și cea a poporului român, socotind chiar o gre- șală de metodă punerea în legătură a acestor două probleme. Leagănul po- porului albanez, după profesorul dela Lipsea, trebue căutat undeva în munți, într'o zonă de frontieră a culturii greco- romane, cam pe Valea Mati, unde stră- moșii Albanezilor au trăit vreme înde- lungată izolați, fapt care a permis păs- trarea individualităților linguistice. Th. Capidan descopere șubrezenia argumentelor sprijinitoare și combate, de cele mai multe ori, sau comple- tează părerile autorului. La urmă își precizează punctul sătf de vedere. Crede anume că „poporul albanez s'a format pe teritoriul național din nordul Albaniei, într'un ținut în care el putea veni în atingere cu populațiunile româ- nești medievale din sudul Dunării" (p. 256). Admite deci, în opoziție cu păre- rile lui Stadtmiiller, o simbioză albano- română. Românii din evul mediu, după ates- tările cronicarilor bizantini, locuiau am- bele maluri ale Dunării. Dacă despre populația românească dela nord de marele fluviu nu avem date suficente, cea din sud ni se înfățișează prin limbă și to- ponimie ca foarte numeroasă și răspân- dită în întreagă peninsula balbanică. Nume ca Sarună pentru Salona, Băiasa pentru Vauissa, Lăsun pentru Elasona sau Oloson, care prezintă în structura lor urme vechi de evoluție fonetică ro- mânească, singure pot dovedi existența elementului românesc în jurul acestor localități. Datorită păstoritului, frânturile acestea de populație românească nu erau legate locului. Unele din ele au venit în contact cu Albanezii, despre care Th. Capidan crede că erau bilingvi, „în sen- sul că acasă vorbeau jargonul traco-iliric, păstrat cu sfințenie de femei, iar în afară limba română" (p. 264). Legăturile pe care strămoșii noștri le-au avut cu albanezii nu constituesc o piedecă pentru continuitate, așa au crezut și cred încă adversarii noștri. Anumite particularități lingvistice și cuvinte co- mune poporului român și albanez, re- zultate din atingerea pe care strămoșii noștri, în epoca de plămădire, o au avut cu străbunii lor, au făcut pe unii învă- țați, ca N. Jokl și G. Weigand, preocu- pați a găsi Românilor o patrie primitivă, să-i plaseze în sudul Dunării, undeva pe un teritoriu restrâns in apropierea Albanezilor. Realitățile demografice ac- tuale din sud-estul Europei, care în trecut trebue să fi fost asemănătoare cu cele de astăzi, se opun acestei presupuneri. De altfel asemănările acestea nu mai pot servi drept argument potrivnic persis- tenței noastre aici, întru cât astăzi sunt socotite de dH mai mulți cercetători urme ale substratului comun traco-ilir. Dacă totuși există câteva împrumuturi lexicale între română și albaneză, ele se pot explica prin'puterea migratorie • cuvin- 404 ÎNSEMNĂRI telor. Mai ales termenii păstorești cu- nosc adeseori o răspândire uimitoare, Dela grupurile românești din sudul Du- nării ușor au putut trece și în nord ți- nând seamă de permanentele legături ale românismului nord și sud-dunărean, De simbioza albano-română se leagă aspectul balcanic al limbii române și caracterul sudic al elementelor slave. Protivnicii continuității afirmă că poporul român, având numeroase particularități lingvistice comune cu popoarele dela sud de Dunăre, pe de o parte, iar pe de altă parte intru cât elementele slave din limba română au caracterul limbilor slave de sud, nu s*a putut plămădi decât in dreapta Dunării. Aspectul balcanic al limbii noastre nu poate dovedi insă ori- ginea sud-dunăreană a poporului român, fiindcă acestea se datorește, așa cum se admite astăzi, substratului traco-ilir sau influențelor reciproce, foarte firești, dela o limbă la alta. Cât privește caracterul sudic al elementelor slive din limba și toponomastica românească, Th. Capidan susține că nu există o deosebire intre slava din nordul și cea din sudul Du- nării. Identitatea numirilor de localități și de persoane din Transilvania și Mun- tenia și cea din Balcani e o dovadă evi- dentă. Elementele slave din limba ma- ghiară încă probează această afirmație : limba maghiară care s'a format numai la nord de Dunăre nu are elemente slave care să se deosebească sub aspectul lor gramatical de cele din limba noastră. Nici lipsa cuvintelor germane vechi din limba română nu poate servi ca o dovadă Împotriva continuității. Ținând seamă de realitate, ne putem explica faptul că semințiile germane nu au lăsat urme mai numeroase in limba noastră. Românii, care cultivau văile munților și pășteau cu turmele de oi crestele lor, nu au putut împrumuta cuante dela un popor străin a cărui vieață se deosebea așa de mult de a lor. N'a existat intre ei asemănare de temperament și preo- cupări identice care Să-i apropie pe unii de alții și in felul acesta nu s'a cimen-. tat o comuniune de vieață, ce putea în- lesni împrumuturi reciproce. De altfel' neamurile germanice nu sunt singurile' care nu ne-au lăsat nimic in limbă din câte popoare au trecut in valuri repe- tate peste noi. Dar chiar dacă s'ar des- coperi cuvinte vechi germane in limba română, — eforturi s'au făcut însă fără rezultate concludente, — ele puteau veul ' și din sudul Dunării, unde încă in se- colul al IH-lea d. C. s'au statornicit Goții. In cele din urmă profesorul Capidan combate și ultima obiecțiune ce se aduce împotriva viețuirii neîntrerupte a popo-' rului român pe pământurile pe care le locuește de veacuri, anume lipsa nume-' lor de localități cu tradiție autohtonă. - Prezența numelor străine in toponimie, cu preponderența celor slave, nu certi- fică lipsa unei continuități de vieață ro- mânească in nordul Dunării. O analo- gie fericită infirmă constatările de care adversarii noștri le-au tras din acest fapt. Grecia bunăoară este împânzită de nume de localități slave până in Pelopo- nez. Nu se poate trage — și nimeni n'a tras — de aici concluzie că Grecii și-au părăsit vreodată pământul țărti lor pentru a se reîntoarce mai târziu când Slavii au dispărut de acolo. De altfel toponi- micele cu tradiția autohtonă din nordul Dunării nu lipsesc cu desăvârșire. Du- năraa, Crișul, Oltul, Abrudul și Ampoiul sunt nume de râuri sau localități a căror origine autohtonă a fost sau este pe cale de a fi dovedită. Pe de altă parte unele din ele au fost schimbate de Slavi, apropiindu-le, din. cauza rostiriilor difi- cile, de anumite cuvinte din limba lor. Așa bunăoară din Tiema, Tsiema, nume de râu in Banat cu certitudine dac, Slavii au făcut Tsârna (neagra), iar din Benovia (berz „mesteacăn"), Bârzuva ș.a. Aceste nume de o vădită origine au- tohtonă se găsesc tocmai in regiunile apusene ale pământului românesc, acolo unde și alte constatări ale geolingvis- ticei, făcute pe baza materialului înfă- ÎNSEMNĂRI 405 țișat de hărțile Atlasului linguistic, arată că vieața romană a pulsat mai intens și neîntrerupt, acolo unde se fixează de obicei leagănul românismului nord-du- nărean și unde rezistența neamului ro- mânesc s'a dovedit mai dârză. Romulus Tudoran „MUȘCATA DIN FEREASTRĂ" LA TEATRUL GERMAN DIN SIBIU Apropierea politică germano-română a adus cu sine în mod firesc și o apro- piere între literaturile celor două țări. Astfel, alături de traducerile din alte literaturi, au apărut pe piața literară și o serie de traduceri din literatura ger- mană contimporană, iar cunoașterea cul- turală dintre cele două popoare a prins un avânt până acum neobișnuit Din acest contact, incontestabil, cei care în primul rând au de profitat suntem noi. Dar nu e totuși mai puțin adevărat că și prietenii noștri au un prilej fericit de a descoperi într’o literatură, crezută în •deobște de minoră' și numai de interes etnografic, o serie întreagă de resurecții majore sau chiar de realizări de excep- țională valoare universală. Un Sado- veanu sau un Rebreanu, traduși in nem- țește, au reușit să intereseze, astfel, nu numai prin nota de pitoresc exotic pe care o aduceau, ci prin adâncimea până la care au știut să sondeze rezervoriul sufletesc general uman, scoțând în modul acesta la lumină tipuri, care să urmă- rească, nu numai nostalgic ci și autentic, .pe un cititor de altă limbă. Dar domeniul literar în care contactul -între cele două literaturi s'a făcut mai -viu resimțit este teatrul. Fiind și o ma- nifestare de ordin colectiv, teatrul a implicat mai intens colaborarea spiri- tuală dintre cele două popoare. Neno- rocirea face însă că' literatura noastră dramatică, cu puține excepții, să nu fie încă suficient de rezistentă organic pentru a putea întâmpina asaltul unui public, în primul rând pretențios și numai în .al doilea politicos. In schimb, teatrul german a pătruns pe scenele 'noastre cu cea mai mare amploare. Gpethe, Schiller — acest Shakespeare a), tea- trului de idei — dintre cei vechi, Haupt- mann, Schdnherr, Homberg dintre con- timporani, au cunoscut, nu numai pe scenele oficiale dar și pe cele particu- lare, un succes continuu. In deosebi Schiller, pe care, cu ocszia apropierii de care vorbeam mai sus, l-am desco- perit „a doua oară" — prima dată îl descoperisem cu Junimea — a cucerit locul de frunte al competiției teatrale bucureștene din ultimii doi ani. De sigur replica românească a fost mai modestă, dar susținută totuși de succesul enorm pe care l-au avut romanele lui Sado- veanu și Rebreanu in Germania, ea a fost posibilă, anticipând — prin piesele de salon românești jucate de Nemți și mai ales prin mulții actori și actrițe de talent pe care îi avem actualmente in Germania — spectacolul care să reve- leze prietenilor noștri operele majore ale dramaturgiei noastre: „O scrisoare pierdută" (pe care am vedea-o într’o primă reprezentare germană, cu actori români însă), „Fântâna Blanduziei" (al cărei aer ar impresiona, într’o fastuoasă montare, în chip deosebit romantismul . urechei germane), dintre operele drama- tice vechi, iar dintre cele moderne, nea- părat „Domnișoara Nastasia" sau „Tul- burarea apelor". • Animați de spiritul acestei noui apro- pieri literare, concetățenii noștri sași au ales pentru încheerea stagiunii tea- trului lor, fermecătoarea „Mușcată din fereastră", a nu mai puțin fermecăto- rului Victor Ion Popa. Spumoasă, ro- mantică, amintind în linii absurd de mari „Cercul" lui Somerset Mangham, „Mușcata din fereastră" e incontestabil cea mai ușor accesibilă pentru un strein, dintre toate operele noastre dramatice cu accentuat caracter local. Dacă un german — să o spunem drept — n'ar înțelege mai nimic din „Apus de soare" 406 însemnări sau din piesele lui lorga, el poate to- tuși desprinde din „Mușcata din fe- reastră" devenită „Geranien am Fenster", mult din farmecul ei local, aceasta da- torită faptului că acest farmec local, nu e debitat tot de tipuri locale, ci e de- bitat de tipuri de caracter mai general. (Aici, de fapt, am pus degetul pe în- treaga problematică a modului cum o operă, fiind totuși locală în elementele ei, poate deveni majoră prin prelucrarea ei). Tema de asemenea, ca și acțiunea, depășesc cadrul incidentului local, co- lorându-se cu semnificații de o duioșie adânc umană. Grigore, Sofica, Ionică (mai ales), sunt figuri care susținute de far- mecul exotic al Părintelui llie, al lui Georgică, etc. prind un contur masiv și plin de conținuturi interioare. Alegerea pe care a făcut-o conducerea Teatrului German a fost prin urmare, deosebit de fericit inspirată. Iar d-1 Gust Ongyerth, directorul Teatrului, merită din plin toate felicitările noastre. Spectacolul ca atare, înafară de câ- teva obiecțiuni pe care le-am aduce în special modului cam săsesc in care a fost înțeleasă piesa — adică prea pro- vincial, — a fost totuși excelent. Cald înscenată, legată unitar, piesa a cunoscut la premieră nu numai o sală deosebit de vie, dar chiar și momente în care spectacolul a depășit chiar și specta- colele românești ale „Mușcatei" — cel puțin atâtea cât cunoaștem noi. Un atare moment, care se cere relevat, este scena din actul trei (revenirea Părintelui llie, până ce Răducu părăsește revoltat scena), când tensiunea dramatică, umorul și vioiciunea au fost scoase de către regisor (tot d-1 Ongyerth) foarte bine în relief. Din distribuție trebue reținute la loc de frunte numele d-șoarei Monika Dar- lies, care a antrenat cu extraordinară exuberanță întreg spectacolul, entuzias- mând în repetate rânduri sala. D-sa a fost un Georgică delicios. Alături de d-ra Monika Darlies, ' d-1 Hermann Glaser — care este incontestabil u». > mare actor — a creat un tiu, masiv șb : activ, Grigore. Avem impresia că Centre - toți interpreții d-1 Glaser a prins cel ' mai just tonul general al piesei. Deo- sebit de bine a fost și d-1 Karl Frita Eitel în Părintele llie, ca și d-1 Wolf- gang Arndt — pe care l-am apreciat fn ’ multe alte spectacole — în dificilul rob . al lui Ionică. In rolul Soficăi, d-na Rutfe < von der Ohe, distinsă și plină de finețe, a fost totuși puțin inegală, iar uneori chiar prea „tragică" în agitația ei. In> roluri episodice d-ra Enzia Pircher (01- gutza), care trebuia însă să rămână blondă: pentru a fi cu totul naturală, d-1 Ru- dolf Schadi (Radu) și d-1 Ernst H. Groh. au reușit momente foarte plăcute. Traducerea d-lui Ongyerth, în general,, vje. Ga și întreaga reprezentație. Radu Stanca MARIUS VALKHOFF, O FLOARE EXOTICĂ: POEZIA ROMÂNĂ E publicarea unei conferințe ’) pe care- Marius Valkhoff a ținut-o la sfârșitul anului trecut în cadrul Cercului Francez, dela Universitatea din Amsterdam. Sa- vantul romanist profesor la Universitatea' din acest oraș își propune să prezinte publicului de-acolo un tablou succint al. poeziei noastre, „atât populară cât și cultă". Sunt de reținut în primul rând considerațiile deosebit de favorabile pe care Valkhoff le exprimă față de Ro- mânia, „Cenușăreasa surorilor latine"... De-a-lungul evoluției sale, poesia ro- mânească a suferit până în veacul al XlX-lea influențele: bulgară, sârbă, po- loneză, grecească, ungurească, turcească și rusă. Sub semnul acestei legi firești, poesia românească „prezintă trăsături - care o deosebesc net de celelalte lite- raturi romanice". Afirmația aceasta ca- tegorică a profesorului Valkhoff conține un adevăr pe care noi îl recunoaștem cinstit, dar nu e mai puțin adevărat că poezia noastră în genere, cea populară. 1) Neophilologus, XXVIII, pag, 181—196, Însemnări 401 mai ales, deține și unele „trăsături" pe care nu le poți explica prin influențele .produselor literare vecine. Dacă primele versuri de proveniență cultă datează la noi abia din veacul al XVII-lea, aveam la data aceea o poezie populară bogată, dar care iși ducea exi- stența in anonimat și de o parte și de alta a Carpaților. Ea era una și aceeași, precum unul și același a fost sufletul din care a crescut. Valkhoff acordă o deosebită atenție -doinelor, horelor și cântecelor bătrânești. Prin toate se poate cu ușurință observa „chiar dintr'o lectură superficială" un fir roșu al unei caracteristici, urzită din însăși existența poporului român: ca- racterul pastoral și câmpenesc. In timpul năvălirilor, Românii se în- chideau în cetatea națională a munților. Vieața aceasta, dusă în munți în timp de primejdie „determină cadrul, materia și chiar spiritul" poeziei populare ro- mânești. Dorul „una dintre trăsăturile acestui spirit", noțiune vagă, noțiune ce nu-și găsește corespondent perfect în nicio altă limbă din lume „poate fi com- parat cu saudade-le portughez, sau cu ^pleen-ul englez". Această încercare de apropiere n'are nimic nou în conținutul ei S’a remarcat o apropiere mai. mare de Sensucht-ul -german pe care Valkhoff n'o amintește. Apropierea de saudade-le portughez a făcut-o și Ramiro Ortiz. Dar o echiva- lență totală n’a descoperit încă nimeni și nicăiri. Ceea ce e și mai curios, e că no- țiunea de dor nu poate fi definită pe deplin. I se pot surprinde anumite trăsături generale din multiplele accepții pe care le are, dar nu i le poți turna intr'o formulare precisă. •• Ar fi extrem de interesant să se ur- mărească de cătr? cineva în traduceri transpunerea acestei noțiuni pe porta- tivele limbilor străine. Valkhoff ține să releveze legendara legătură dintre poporul român și natură. Dragostea pentru natură a Românului/ spune Valkhoff „se manifestă într'un chip mai evident atunci când natura este intim împletită în urzeala povestirei". Aici Valkhoff citează exemplul Miorifii și al Ciobănașului. Dânsul dă în tradu- cere franceză pe aceasta din urmă. Cu privire la caracterizarea Mioriței vom face o observație. Valkhoff a prins greșit, așa reese din contextul respectiv, sensul denominațiunii de „Ungurean". Nu e vorba în balada românească de un Ungur (Hongrois), ci de un ungurean, de un român transilvănean, din părțile „ungurene". Și Vrânceanul și Moldo- veanul și Ungureanul sunt ciobani. In peregrinarea lor cu oile, Românii ne- socoteau convenționalitatea granițelor. Ei se întâlneau, grație acestei peregri- nări, în regiuni îndepărtate, petreceau o vreme împreună, apoi se întorceau la casele lor. E bună analiza formei pe care Valk- hoff o face baladei Ciobănașul, „o poezie în versuri rimate mai mult sau mai puțin liber, conduse după principiul actual". Sunt interesante și juste în același timp considerațiunile privitoare la ba- lada populară românească. Eroii sunt uneori imaginari, alteori au un „pro- totip istoric". O bogată floră a crescut din faptele haiducilor. Valkhoff prezintă in această ordine câteva exemple de reală consi- stență artistică. Din poesia cultă sunt amintiți și de- finiți fugitiv: Dosoftei, lenăchiță Văcă- rescu, Alecsandri, Eminescu, Goga și Ar- ghezi. Pentru conturarea cât mai consistentă a exponenților poesiei românești culte în mintea ascultătorilor, Valkhoff le atribue unora, din cei mai reprezenta- tivi rolul pe care l-au avut in alte lite- rațiuni: Hugo (Alecsandri), Baudelaire (Eminescu); Dăroulede (Goga) și Cefine (Arghezi). Credem că s’a simțit nevoia unor exemplificări. Valkhoff n’a făcut-o însă ; 408 ÎNSEMNĂRI poate că nici timpul nu-i îngăduia ți nici teama de abuz. . Deși îți propuse să supună selecțiunii sale numai poesii, acest cunoscător adânc al lucrurilor romanești face o concesie fui Panait Istrati. L-a cunoscut personal pe acest prozator care în {ara sa a fost renegat de unii, vehement apărat de alfH, Valkhoff încearcă, și nu fără efect, să surprindă reflexe folclorice în opera lui Panait Istrati, așa după cum făcuse în prezentarea poesiei culte, Conferința' lui Valkhoff e o merituoasă prezentare străinătății a ceea ce avem mai repre- zentativ în manifestările noastre de ordin literar. E printre puținii oameni de li- tere străini, care ne cunoaște cultura,, o înțelege și o prețuește. Ii rămânem îndatorati pentru preo- cuparea sa cu privire la țara noastră șt ținem să-i mărturisim și *n acest loc tributul nostru de considerație și gra- titudine. Traian Blajovici. BIBLIOGRAFIA TRANSILVANIEI (XIV) BARBU, FILARET. Portativ bănățean. Cu. o prefață de C. Miu-Lerca. Lugoj, 1942. Tip. Matei Marianov. 8°, 101 p. BRĂTIANU, G. I. Misiunea istorică a Ungariei. București, 1942. M. O. Impr. Nat. 20 p. CIORĂNESCU, ALEXANDRE. La tra- dition historique et l'origine des Rou- mains. Bucarest, 1942. M. O. Impr. Naț. 52 pag. COTOȘMAN, GHEORGHE. Din tre- cutul episcopiei Timișorii. Timișoara, 1943. Tip. „Luceafărul". 32 p, FESSLER, IOSIF. Relatio historica de Daco-Romanis in Transilvania et Hun- garia cum Ecclesia Romana unitis vel uniendis. Publicată cu un studiu intro- ductiv de loan Sabău. (Analele Acade- miei Române. Mem. Secț. Ist. Seria III. Tom. XXIV. Mem. 20.) București, 1942. M. O. Impr. Naț. 33 p. GHIȘA, IO AN. Banca Crișana din Brad. 1891—1940- Arad, 1942. Tip. Concordia. 8°, 119 p., 2 tab. LUPAȘ, I. 1. Die Grundlagen der ru- mânischen Volkseinheit. 2. Der geschicht- liche Weg der Rumănen. Gastvortrâge an der Universităt Tiibingen. Hermann- stadt, 1942. Krafft & Drotleff. 60 p. MANC1ULEA, ȘTEFAN. Ion Maiorescu și raporturile lui cu Timotei Cipariu. (Extras din „Luceafărul", Anul II, Nr. 10—11—12.) Sibiu, 1942. Tip. „Dacia Traiană". 8,p. METEȘ, ȘTEFAN. Contribuții nouă la istoria Românilor din Țara Făgărașului în veacul al X Vll-lea. A) Situația Ro- mânilor din domeniul Porumbacului de Jos (1630). (Analele Academiei Române- Mem. Secț. Ist. Seria III. Tom. XXIV. Mem. 19). București, 1942. M O. Impr. Naf. 52 p. MOGA, I. Siebenbiirgen in dem Wirt- schaftsorganismus des rumânischen Bo- dens. 2. Auflage. Bukarest, 1942. M. O. Impr. Naț. 91 p. PETRANU.COR1OLAN. Octavian Smi- gelschi. 30 de ani dela moartea picto- rului. (Extras din „Luceafărul", Anul lII, Nr. 1). Sibiu, 1943. 4°, 7 p. PETROVICI, E. Continuitatea romano- dacă și Slavii. (Extras din „Transilvania",. Anul 73, Nr. 11). Sibiu, 1942. Tip. „Dacia Traiană", 15 p. PETROVICI, EMIL. Toponimie ungu- rească în Transilvania medievală. (Extras- din „Transilvania", Anul 74, Nr. 2). Sibiu, 1943- Tip. „Dacia Traiană". 20 p. POPESCU, DORIN. Sciții în Transil- vania. Starea cercetărilor arheologice. (Extras din „Transilvania", Anul 74, Nr. 3—4). Sibiu, 1943. Tip. „Dacia Traiană". 20 p. PUȘCARIU, SEXTIL Scrisori dela Octavian Tăslăuanu. (Extras din „Tran- silvania", Anul 74, Nr. 2). Sibiu, 1943. Tip. „Dacia Traiană". 12 p. STANC1U, VICTOR. Aurul Daciei și imperiul roman. Timișoara, 1942. Ed. Fundațiunii Oliviero Varzi. Tip. Rapid, 96 p. VÂLSAN, G. Cetatea de munți (Tran- silvania în cadrul unitar al pământului și statului român. Carpații în România de azi). București, 1942. Casa Școalelor. 8°, 67 p. — Lei 80.